Heinrich Mann — Ingerul albastru

s 
= 
= 
2 
[= 
= 


HEINRICH MANN 


Îngerul albastru 


Traducere de Eugen Filoti 
Professor Unrat oder Das Ende eines Tyrannen 


EDITURA EMINESCU 


CUPRINS 


CAPITOLUL ÎNTÂI 

CAPITOLUL AL DOILEA 

CAPITOLUL AL TREILEA 
CAPITOLUL AL PATRULEA 
CAPITOLUL AL CINCILEA 
CAPITOLUL AL ŞASELEA 
CAPITOLUL AL ŞAPTELEA 
CAPITOLUL AL OPTULEA 
CAPITOLUL AL NOUĂLEA 
CAPITOLUL AL ZECELEA 
CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA 
CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA 
CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA 
CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA 
CAPITOLUL AL CINCISPREZECELEA 
CAPITOLUL AL ŞAISPREZECELEA 
CAPITOLUL AL ŞAPTESPREZECELEA 


CAPITOLUL ÎNTÂI 


Fiinacă-l chema Raat, toată şcoala îi zicea Unrat - 
Scârnăvie. Nimic mai simplu şi mai natural. Se întâmpla 
câteodată ca unul sau altul dintre profesori să capete o altă 
poreclă decât avusese înainte. O nouă serie de elevi 
ajungea în clasă, descoperea, cu ferocitate, la profesor cine 
ştie ce aspect comic neluat în seamă îndeajuns de promoţia 
precedentă şi-i spunea necruţător pe nume. Unrat însă îşi 
purta porecla de multe generaţii, tot oraşul era deprins cu 
ea; colegii lui o foloseau în afară de liceu şi chiar între 
zidurile acestuia, de îndată ce întorcea spatele. Cei care 
luau şcolari în gazdă, ajutându-i şi la învăţătură, ori de câte 
ori vorbeau cu ei despre profesor, îi spuneau numai Unrat. 
Deşteptul care ar fi încercat să descopere ceva nou la 
dirigintele clasei a şasea şi să-i aplice o nouă pecete nu ar fi 
izbutit nici când, aceasta şi pentru că numele consacrat 
continua să producă asupra bătrânului dascăl acelaşi efect 
ca acum douăzeci şi şase de ani. Era de ajuns ca în curtea 
şcolii un elev să strige altuia în momentul în care profesorul 
trecea. 

— Parcă miroase a scârnăvie! 

Sau: 

— Văleu! Simt în nări duhoarea de scârnăvie! Şi îndată 
bătrânul ridica nervos din umărul drept, aruncând pieziş, 
prin ochelari, o privire verzuie, pe care elevii o considerau 
prefăcută, dar care era speriată şi răzbunătoare; privirea 

4 


unui tiran cu conştiinţa încărcată, care caută să descopere 
în  faldurile  mantiilor pumnalele ascunse. Bărbia lui 
ţeapănă, cu cioculeţul firav cenuşiu-gălbui se mişca în jos şi 
în sus. Nu putea „dovedi nimic” elevului care strigase şi era 
silit să se furişeze mai departe, pe picioarele-i subţiri, 
îndoite din genunchi, şi cu pălăria lui soioasă de zidar pe 
cap. 

Cu prilejul jubileului său din anul trecut, liceul organizase 
o retragere cu torţe. Unrat ieşise pe balconul locuinţei sale 
şi luase cuvântul. În timp ce toate capetele se îndreptau în 
sus, spre el, un glas neplăcut, sugrumat izbucnise: 

— Se simte scârnăvie în aer! 

Alţii repetară: 

— Se simte scârnăvie! Se simte scârnăvie! 

Colo sus, profesorul începu să se bâlbâie, deşi prevăzuse 
incidentul, privind ţintă în gura căscată a fiecărui zurbagiu. 
Alţi domni stăteau pe aproape; simţi că nici de data aceasta 
nu putea „dovedi nimic”, dar reţinu numele tuturor. Chiar 
de a doua zi, cel cu glasul sugrumat, neştiind să spună care 
a fost locul naşterii fecioarei din Orleans, dădu profesorului 
prilejul să-l asigure că-i va sta încă deseori în cale în cursul 
vieţii. Într-adevăr, acest Kieselack nu luă note de trecere la 
Paşti. Împreună cu el rămaseră repetenţi cei mai mulţi 
dintre cei care strigaseră în seara jubileului; printre ei era şi 
von Ertzum. Lohmann nu strigase, şi totuşi rămase şi el 
repetent. Acesta din urmă înlesni însă răzbunarea 
profesorului Unrat prin trândăvia lui, iar cel dintâi, prin 
mintea lui înceată. În toamna următoare, într-o dimineaţă, 
la unsprezece, în recreaţia dinainte de lucrarea scrisă 
despre Fecioara din Orleans, von Ertzum, care nici de data 
aceasta nu citise nimic despre fecioară şi prevedea o 
catastrofă, deschise brusc fereastra într-un acces de grea 
deznădejde şi mugi la întâmplare, cu o voce sălbatică, în 
ceața de afară: 

— Scârnăvie! 

Nu ştia dacă profesorul era în apropiere, şi puţin îi păsa 

5 


de asta. Spătosul iuncăr fusese, bietul, împins fără putinţă 
de împotrivire, numai de nevoia de a-şi mai dezmorţi 
mădularele, înainte de a fi silit să se cocoşeze timp de două 
ore în faţa unei coli albe şi goale, spre a o acoperi cu 
cuvinte scoase din capul lui, de asemenea gol. De fapt, 
Unrat tocmai trecea prin curte. Când strigătul de la 
fereastră ajunsese până ia el, făcu un salt colţuros. Prin 
ceaţă, el desluşi sus, silueta noduroasă a lui von Ertzum. In 
curte, nu era niciun elev căruia să i se fi putut adresa von 
Ertzum. „De astă dată - îşi spuse Unrat plin de bucurie - m- 
a ţintit pe mine. De astă dată i-o pot dovedi.” 

Urcă scara în cinci salturi, deschise brusc uşa clasei, 
trecu repede printre bănci şi se săltă, cu unghiile înfipte în 
catedră, pe postament. Aci se opri, tremurând din tot 
corpul, şi fu nevoit să răsufle adânc. Elevii clasei a şasea se 
sculaseră să-l salute şi larma neţărmurită se înecă deodată 
într-o tăcere de-a dreptul năucitoare. Îşi priveau dirigintele 
ca pe o vită turbată care, din nefericire, nu putea fi ucisă şi 
care, deocamdată, câştigase chiar un avantaj dureros 
asupra lor Pieptul lui Unrat se agita violent; în cele din 
urmă, rosti cu vocea lui înăbușită: 

— Mi s-a strigat adineauri din nou un cuvânt, o denumire, 
în sfârşit, un nume pe care nu sunt dispus să-l accept. Nu 
voi tolera niciodată această batjocură din partea acelui soi 
de oameni pe care am avut, din nefericire, prilejul să-l 
cunosc prin dumneavoastră. Ţineţi minte ce vă spun: vă voi 
urmări oriunde voi putea. Ticăloşia dumitale, von Ertzum, 
nu numai că-mi inspiră dezgust, dar ea se va sfărâma ca 
sticla de tăria unei hotărâri pe care ţi-o anunţ acum. Chiar 
astăzi voi raporta domnului director, şi tot ce stă în puterea 
mea va fi făcut - de bună seamă, doară - pentru ca 
instituţia să fie dezbărată măcar de drojdia cea mai infamă 
a societăţii omeneşti. 

După aceea îşi smulse paltonul de pe umeri şi şuieră; 

— Staţi jos! 

Clasa se aşeză, numai von Ertzum rămase în picioare. 

6 


Capul lui gros, pistruiat, era acum tot atât de stacojiu ca şi 
părul ţepos de pe creştet. Vru să spună ceva, începu de 
câteva ori, dar renunţă din nou. În cele din urmă izbucni: 

— Nu am fost eu, domnule profesor! 

Câteva glasuri solidare şi gata de jertfă îl sprijiniră. 

— N-a fost el! 

Unrat bătu din picior: 

— Tăcere!... lar dumneata, von Ertzum, ţine minte că nu 
eşti primul din familia dumitale pe care, vezi numai, l-am 
stânjenit în cariera lui şi că în ceea ce te priveşte pe 
dumneata, îţi voi îngreuna mult înaintarea şi pe viitor, dacă 
nu cumva n-o voi zădărnici chiar cu totul, aşa cum am 
procedat pe vremuri şi cu unchiul dumitale. Vrei să devii 
ofiţer, nu-i aşa, von Ertzum? Şi unchiul dumitale dorea asta. 
Cum nu a ajuns niciodată să treacă clasa, iar certificatul de 
maturitate pentru serviciul cu termen redus - bagă bine de 
seamă - i-a fost mereu refuzat, a fost pus la un aşa-numit 
teasc! dar, pare-se, fără mai mult succes, astfel încât numai 
printr-un act special de clemenţă al suveranului a obţinut 
de bine de rău, accesul la cariera ofiţerească, pe care a 
trebuit însă, pe cât se pare, s-o întrerupă din nou, foarte 
curând. Ei bine! Soarta unchiului dumitale sau una 
asemănătoare, von Ertzum, te aşteaptă şi pe dumneata. |ţi 
doresc noroc, von Ertzum. Părerea mea despre familia 
dumitale, von Ertzum, este fixată de cincisprezece ani. ŞI 
acum - aci vocea lui Unrat crescu din adânc - nu eşti 
vrednic să-ţi ascuţi pana lipsită de duh de sublima figură de 
fecioară la care vom trece. Piei de aici, la zdup! 

Von Ertzum, greoi la minte, continua să asculte. Din 
cauza încordării atenţiei, el imita inconştient din fălci 
mişcările pe care profesorul le făcea cu ale lui. Pe când 
Unrat vorbea, bărbia, din a cărei margine superioară 
răsăreau câţiva ţepi galbeni, îi aluneca între cutele 


1 Denumirea cursului particular special pentru pregătirea în vederea 
examenului de bacalaureat. 
7 


încremenite ale gurii, ca pe şine, iar saliva lui împroşca 
până în prima bancă. Strigă: 

— Mai ai îndrăzneală, flăcăule? Pleacă, îţi zic, la zdup! 

Speriat, von Ertzum se grăbi să iasă din bancă. Kieselack 
îi şopti: 

— Apără-te, măi omule! 

În spate, Lohmann mormăia înăbuşit: 

— N-avea grijă, pe ăsta ţi-l mai muiem noi. 

Condamnatul se strecură pe lângă catedră şi intră în 
cămăruţa care servea clasei drept vestiar şi în care era 
întuneric beznă. Unrat oftă uşurat când uşa se închise în 
urma acestei namile spătoase. 

— Acum - spuse el - să recâştigăm timpul pe care 
netrebnicul ăsta ni l-a răpit. Angst, iată tema, scrie-o pe 
tablă. 

Şeful clasei privi biletul cu ochii lui miopi şi se apucă 
încet, de scris. Toţi urmăreau cu încordare literele care luau 
fiinţă din cretă şi care erau atât de pline de urmări pentru 
ei. Dacă tema privea o scenă pe care, din întâmplare, nu o 
„preparaseră”, însemna că „n-aveau habar” şi că „o 
sfecliseră”. Din superstiție, mai spuneau repede, înainte ca 
silabele de pe tablă să capete un înţeles: 

— O, Doamne, intru la apă! 

În sfârşit se putea citi sus: 


„loana: Trei rugăminţi ai înălţat, Delfine; 
la seama, dacă ţi le voi numi! 
(Fecioara din Orléans, 
actul întâi, scena a zecea). 


Temă: A treia rugăminte a Delfinului..” 


Când citiră acestea, se priviră unii pe alţii. Căci toţi 
intraseră la apă. Unrat îi „băgase la apă”. El se aşeză cu un 
zâmbet prefăcut în fotoliul de pe catedră şi-şi răsfoi 
carnetul de notițe. 


— Ei - întrebă el fără a ridica privirea, ca şi cum totul ar fi 
fost limpede - mai doriţi ceva?... Daţi-i drumul! 

Cei mai mulţi se încovoiară peste caietele lor, ca şi cum 
ar fi început să scrie. Câţiva stăteau cu privirile pierdute. 

— Mai aveţi cinci sferturi de ceas, observă Unrat pe un 
ton nepăsător, deşi era plin de o bucurie lăuntrică. 

Această temă de compunere nu fusese găsită până 
atunci de niciunul dintre belferii neînchipuit de lipsiţi de 
conştiinţă, care, prin compendii tipărite, întindeau acestor 
ticăloşi, punți de măgar, pentru a le înlesni să ticluiască, 
fără trudă, analiza oricărei scene de dramă. 

Mulţi dintre elevi îşi aminteau scena a zecea din actul 
întâi şi cunoşteau oarecum primele două rugăminţi ale lui 
Carol. Despre a treia nu ştiau nimic, li se părea că nu o 
citiseră niciodată. Şeful clasei şi alţi doi sau trei, printre 
care şi Lohmann, erau chiar siguri de acest lucru. Delfinul 
nu ceruse profetesei decât să-i repete două din rugăminţile 
lui; acest lucru îi fusese de ajuns pentru ca să creadă în 
misiunea divină a loanei. A treia rugăminte era pur şi 
simplu trecută sub tăcere. Ea se afla deci, desigur, în alt 
pasaj, sau reieşea undeva, indirect din context, sau se 
împlinea chiar de-a dreptul, fără să se poată şti că acolo se 
împlinea ceva. Angst, şeful clasei, recunoştea pe tăcute el 
însuşi că putea exista un punct căruia nu-i acordase 
niciodată atenţie. În orice caz, trebuia să fie ceva de spus 
despre această a treia rugăminte, ba chiar despre a patra 
sau a cincea, dacă Unrat le-ar fi cerut un asemenea lucru. 
Să acopere un număr de pagini cu fraze despre lucruri de a 
căror existenţă erau departe de a fi convinşi, cum ar fi 
spiritul de datorie, binefacerile învăţăturii şi dragostea de a 
servi sub arme, era o treabă pentru care elevii fuseseră 
pregătiţi de mulţi ani prin exerciţiile de compunere. Tema 
nu-i privea, dar scriau. Această operă poetică însă, din care 
fusese ales fragmentul şi care de câteva luni folosea ca să-i 
„bage la apă”, le era profund nesuferită; scriau totuşi cu 
avânt. 

9 


Cu Fecioara din Orléans clasa se ocupa de la Paşti, de 
trei sferturi de an. Repetenţii o cunoşteau bine încă de anul 
trecut. O citiseră de la cap la coadă, şi iarăşi de la coadă la 
cap. Învăţaseră scene pe dinafară, dăduseră explicaţii 
istorice, îi studiaseră poetica şi gramatica, transpuseseră 
versurile ei în proză şi proza iarăşi înapoi în versuri. Pentru 
cei care la prima citire simţiseră vraja şi strălucirea în 
aceste versuri, ele deveniseră de mult serbede. În cântecul 
de flaşnetă care se repeta în fiecare zi, nu mai desluşeau 
nicio melodie. Niciunul nu auzea glasul feciorelnic, de o 
stranie blândeţe, în care severe luciri de spadă se înalţă 
sclipitoare; armura nu mai acoperă nicio inimă, şi aripi de 
înger se întind larg, luminoase şi necruțătoare. Cel care, 
dintre tinerii aceştia, s-ar fi cutremurat cumva mai târziu de 
nevinovăția tulburătoare a acestei păstoriţe, cel care ar fi 
iubit în ea triumful slăbiciunii, cel care s-ar fi înduioşat 
cândva de maiestoasa fecioară, care, părăsită de ocrotirea 
cerească, se transformă într-o biată fetiţă, îndrăgostită fără 
leac, nu va mai încerca curând asemenea emoţii. li vor 
trebui peste douăzeci de ani pentru ca loana să poată fi din 
nou pentru el altceva decât o pedantă colbuită. 

Peniţele zgâriau hârtia; privirea profesorului Unrat căta 
fără niciun alt gând lăturalnic, peste cefele aplecate. Era 
plăcută ziua în care izbutea să „prindă” pe unul dintre ei; 
mai ales când era unul care „pronunţase numele”, se 
bucura tot anul de pe urma acestui lucru. Din nefericire, 
trecuseră doi ani de când nu mai putuse „prinde” pe 
vreunul dintre cei de la care porneau strigătele perfide. 
Fuseseră ani răi. Un an era bun sau rău, după cum Unrat 
„prindea” pe câţiva, sau nu putea „să le dovedească 
nimic”. 

Unrat, care se ştia duşmănit, tras pe sfoară şi urât de 
elevi, îi trata la rândul lui ca duşmani ereditari, dintre care 
cât mai mulţi trebuiau „băgaţi la apă”, sau împiedicaţi să 
ajungă la „capătul clasei”. Întrucât îşi petrecuse toată viaţa 
în şcoli, nu avea darul să-i privească pe băieţi şi treburile 

10 


lor din perspectiva experienţei vieţii. li vedea atât de 
aproape ca şi cum ar fi fost şi el unul din mijlocul lor, 
învestit pe neaşteptate cu autoritate şi înălţat pe catedră. 
Vorbea şi gândea în limba lor, folosea jargonul lor, şi 
spunea vestiarului „zdup”. Îşi pronunţa alocuţiunile în stilul 
pe care şi ei l-ar fi adoptat în astfel de cazuri, anume, în 
perioade  latinizante  întreţesute cu „doar numai”, 
„neapărat, vezi bine” şi alte asemenea împerecheri 
neroade de cuvinte de umplutură, deprinderi ale lecţiilor 
sale din clasa a opta, despre Homer; căci graţioasele 
locuţiuni circumstanţiale ale elinei trebuiau traduse şi ele în 
formulări din cele mai greoaie. Cum mădularele sale 
înţepeniseră, el ar fi vrut să impună acelaşi lucru şi 
celorlalţi din instituţie. Neîncetata nevoie de a goni, de a 
face zgomot, de a înghionti, de a provoca suferinţă, de a 
face pozne, de a cheltui fără rost curajul de prisos şi 
puterea fără întrebuințare a mădularelor şi creierelor tinere 
de băieţi - ca nişte căţeluşi - Unrat o uitase şi nu o 
pricepuse niciodată. Când aplica pedepse, nu o făcea 
gândind în sinea lui cu superioară înţelegere: „Sunteţi 
ştrengari, cum e firesc, dar disciplina trebuie păstrată” ci 
pedepsea serios şi cu dinţii încleştaţi. Ceea ce se petrecea 
în şcoală avea pentru Unrat seriozitatea şi realitatea vieţii. 
Lenea era asemeni cu stricăciunea unui cetăţean netrebnic, 
neatenţia şi râsul însemna rezistenţa împotriva autorităţii 
de stat, o pocnitoare era început de revoluţie, o „tentativă 
de înşelăciune”, care dezonora pe veci pe cel vinovat. În 
asemenea ocazii, Unrat pălea. Când trimetea pe un elev la 
„zdup”, se simţea ca un autocrat care deportează încă un 
grup de răzvrătiți într-o colonie de pedeapsă şi care-şi dă 
seama, cu teamă şi cu bucuria izbânzii, de întreaga sa 
putere, dar şi de râcâitul neliniştitor care roade temeliile 
acestei izbânzi. Pe cei ieşiţi de la „zdup”, ca şi pe toţi 
ceilalţi care-i aduseseră vreodată o atingere, Unrat nu-i 
ierta niciodată. Cum aparţinea instituţiei de un sfert de 
veac, oraşul şi împrejurimile lui erau pline de foşti elevi ai 
11 


săi, dintre cei pe care-i „prinsese” pronunţându-i porecla, 
sau dintre cei cărora „nu putuse să le-o dovedească” şi 
care cu toţii, îl numeau şi acum aşa. Şcoala nu se sfârşea 
pentru el la zidul ce împrejmuia clădirea, ci ea se întindea 
dincolo de casele dimprejur şi asupra locuitorilor de orice 
vârstă. Pretutindeni se găseau băieţi îndărătnici, nemernici, 
care nu-şi „preparaseră” lecţia şi duşmăneau pe profesor. 
Vreun elev nou, încă neştiutor, în locuinţa căruia rude mai 
vârstnice râseseră fără răutate de profesorul Unrat, ca 
despre o amintire hazlie din tinereţe, şi care ajunsese cu 
promoţia de la Paşti în clasa lui Unrat. Îl putea auzi pe 
acesta pufnind către el, la prima greşeală: 

— Am mai avut aci trei din neamul dumitale. Urăsc toată 
familia asta. 

Pe locul său, înălţat deasupra tuturor acestor capete, 
Unrat îşi gusta presupusa sa siguranţă, dar între timp, o 
nouă nenorocire era pe cale să izbucnească. Ea veni de la 
Lohmann. 

Lohmann îşi mântuise repede compunerea, pe care o 
făcuse foarte scurtă, şi trecuse apoi la o ocupaţie 
particulară. Aceasta nu înainta însă, căci cazul prietenului 
său von Ertzum îl rodea. Îşi arogase oarecum rolul de 
protector moral al zdravănului fecior de nobil şi considera 
ca o poruncă a onoarei poprii să descopere, oriunde putea, 
cu mintea lui superioară, slăbiciunea intelectuală a 
prietenului său. În momentul când von Ertzum era gata să 
spună vreo prostie fără seamăn, Lohmann îşi dregea 
zgomotos glasul şi îi sufla după aceea răspunsul corect. El 
dădea în ochii colegilor un aspect respectabil celor mai 
neînchipuite răspunsuri ale lui von Ertzum, afirmând că 
acesta nu urmărise decât „să-l facă să turbeze” pe 
profesor. 

Lohmann era o făptură cu părul negru, care îi creştea 
răzvrătit deasupra frunţii, căzând apoi într-o şuviţă 
melancolică. Avea paloarea lui Lucifer şi o mimică 
expresivă. Făcea versuri în stilul lui Heine şi iubea o 

12 


cucoană de treizeci de ani. Absorbit de dobândirea unei 
culturi literare, el nu putea acorda decât puţină atenţie 
şcolii. Colegiul profesorilor, pe care îl izbise faptul că 
Lohmann începea totdeauna să înveţe abia în ultimul 
trimestru, îl lăsase repetent în două clase, cu toate 
răspunsurile sale multumitoare de la sfârşit. Aşa se făcea 
că Lohmann, întocmai ca prietenul său, se mai găsea la 
şaptesprezece ani numai printre elevi de paisprezece şi 
cincisprezece. Şi dacă von Ertzum, din cauza trupului său 
dezvoltat, arăta ca de douăzeci de ani, vârsta lui Lohmann 
părea sporită prin faptul că suflul inspiraţiei coborâse 
asupra lui. 

Ce impresie putea să-i facă acum lui Lohmann paiaţa 
aceea ţeapănă de acolo, de pe catedră, nerodul acesta 
suferind de o idee fixă? Când Unrat îl chema la lecţie, el se 
despărţea fără grabă de lectura lui străină de clasă şi, cu 
fruntea lată, palidă-gălbuie, brăzdată de cute exprimând 
mirare, scruta pe sub pleoapele coborâte cu dispreţ, 
ticăloasa îndârjire a dascălului, praful din porii pielii lui, 
mătreaţa de pe gulerul hainei. Apoi, arunca o privire asupra 
propriilor sale unghii lustruite. Unrat îl ura pe Lohmann 
aproape mai mult decât pe ceilalţi pentru că era 
încăpățânat şi dârz, pentru că Lohmann nu-i striga porecla; 
simţea nedesluşit că acest fapt ascundea intenţii mai rele. 
Lohmann nu era în stare, oricât ar fi încercat, să răspundă 
urii bietului bătrân decât printr-un dispreţ plictisit, la care 
se adăuga şi puţină milă presărată cu dezgust. Prin jignirea 
adusă lui von Ertzum, el se vedea însă provocat personal. 
Singur printre cei treizeci de elevi, el socotea descrierea 
publică a vieţii unchiului lui von Ertzum făcută de către 
Unrat ca o faptă josnică. Nu trebuiau îngăduite prea multe 
nenorocitului care stătea cocoţat acolo sus. De aceea, 
Lohmann luă o hotărâre. Se sculă, îşi propti mâinile pe 
marginea băncii, privi în ochii profesorului, observându-l cu 
curiozitate, ca şi cum ar fi urmărit o experienţă ciudată, şi 
declamă cu calmă distincţie: 

13 


— Nu mai pot lucra aci, domnule profesor. Miroase prea 
tare a scârnăvie! 

Unrat tresări pe fotoliu, întinse o mână rugătoare şi 
clămpăni din fălci, fără a scoate o vorbă. Nu se aşteptase la 
una ca asta, după ce abia ameninţase pe un netrebnic cu 
eliminarea. Să „prindă” acum şi pe acest Lohmann? Nimic 
nu i-ar fi convenit mai mult. Dar putea el să „i-o 
dovedească?”... În acest moment de nehotărâre, măruntul 
Kieselack ridică degetele sale albastre, cu unghiile roase, 
plesni din ele şi bombăni cu glas sugrumat: 

— Lohmann nu ne lasă să cugetăm în linişte; spune 
mereu că miroase a scârnăvie. 

Se auzi un chicotit, iar unii prinseră să tropăie. Atunci 
Unrat, care începea să simtă în obraji vântul răscoalei, fu 
cuprins de panică. Sări în sus, îndreptă peste pupitru 
lovituri stângace în toate direcţiile, ca împotriva unei 
mulţimi de năvălitori, şi strigă: 

— La zdup! La zdup! 

Dar zgomotul nu se potoli. Unrat socoti că nu poate 
scăpa decât printr-un gest violent. Se aruncă asupra lui 
Lohmann, mai înainte ca acesta să-şi dea seama, îl apucă 
de braţ, îl scutură şi strigă înăbuşit: 

— Pleacă de aici, nu mai eşti demn să trăieşti în rândurile 
oamenilor! 

Lohmann se supuse plictisit şi penibil impresionat. La 
urmă. Unrat îl îmbrânci şi încercă să-l izbească de uşa 
vestiarului fără însă a izbuti. Lohmann îşi scutură haina în 
locul pe care Unrat i-l atinsese şi intră cu paşi liniştiţi la 
„zdup”. Profesorul se întoarse spre Kieselack, dar acesta se 
strecurase pe lângă el şi, schimonosindu-se, intrase, 
neobservat, la arest. Şeful clasei fu nevoit să explice 
profesorului unde se afla Kieselack. Unrat ceru îndată ca 
incidentul să nu distragă niciun moment atenţia clasei de la 
Fecioară. 

— De ce nu scrieţi? Mai aveţi cincisprezece minute! Nu 
voi pune, vezi numai, nicio notă pe lucrările neterminate! 

14 


În urma acestei ameninţări, celor mai mulţi nu le mai 
veni nimic în minte şi teama se întipări pe feţele lor. Unrat 
era prea agitat pentru a putea simţi o bucurie reală. Era 
stăpânit de pornirea de a frânge orice rezistenţă posibilă, 
de a zădărnici toate atentatele viitoare, de a impune în 
jurul lui o tăcere şi mai mare, de a stabili o linişte de 
mormânt. Cei trei răzvrătiți erau înlăturați, dar caietele lor 
deschise, pe bănci, păreau încă să exale duhul revoltei. Le 
adună şi se îndreptă cu ele spre catedră. 

Lucrarea lui Kieselack era o înşiruire chinuită şi stângace 
de fraze, care dovedea totuşi multă bunăvoință. La 
Lohmann sărea în ochi de la prima vedere faptul de 
neînțeles că nu făcuse niciun plan, nicio împărţire a 
expunerii sale în A, B, C, a, b, c, şi 1, 2, 3. Nu izbutise să 
scrie decât o pagină, fapt de care Unrat luă cunoştinţă cu o 
indignare din ce în ce mai profundă. Se spunea acolo: 


„A treia rugăminte a delfinului (Fecioara din 
Orleans, 1, 10). 

Tânăra loana, mai dibace decât lăsau să se 
creadă vârsta şi trecutul ei țărănesc, izbuteşte, 
printr-un şiretlic de scamator, să pătrundă la curte. 
Ea redă Delfinului un rezumat al cuprinsului celor 
trei rugăminţi pe care el le îndreptase spre cer cu o 
noapte în urmă şi produce, fireşte, prin iscusinţa ei 
de a citi gândurile, o impresie adâncă asupra 
dregătorilor  neştiutori. Am spus: cele trei 
rugăminţi; dar de fapt, ea nu repetă decât două; de 
a treia o scuteşte Delfinul, gata convins. Aceasta, 
spre norocul ei, căci pe a treia ar fi ştiut-o cu greu. 
Îi spusese doar, încă din primele două, tot ce 
putuse el cere Dumnezeului său şi anume: dacă ar 
mai exista vreun păcat neispăşit al părinţilor săi, 
să-l primească pe el însuşi ca jertfă în locul 
poporului său şi, dacă este sortit să-şi piardă ţara şi 
coroana, să-i lase cel puţin mulţumirea de a-şi 

15 


păstra prietenul şi iubita. În felul acesta el şi 
renunţase la ce este mai important: domnia. Ce ar 
mai fi putut cere deci? Să nu cercetăm prea mult: 
nici el însuşi nu ştie. loana nu ştie nici ea. Schiller 
nu ştie nici el. Poetul nu a omis nimic din ce ştia, 
spunând totuşi «şi aşa mai departe». La aceasta se 
reduce toată taina, iar pentru cel oarecum 
familiarizat cu firea puţin speculativă a artistului, 
ea nu conţine nimic surprinzător.” 


Punct. Asta era tot - şi Unrat, pe care îl cuprinse un 
spasm, ajunse brusc la hotărârea de a-l înlătura pe acest 
elev, de a scăpa omenirea de acest germene de 
contagiune, lucru mult mai urgent decât îndepărtarea 
prostănacului de von Ertzum. Totodată el aruncă o privire 
asupra foii următoare, pe care mai erau nişte mâzgălituri şi 
care, pe jumătate ruptă din cotor, atârna în caiet. Deodată 
însă, în clipa când înţelese, ceva ca un nor trandafiriu 
flutură peste obrajii colţuroşi ai profesorului. Inchise caietul 
repede şi pe furiş, vrând parcă să nu fi văzut nimic, dar îl 
redeschise, pentru ca imediat să-l arunce din nou sub 
celelalte două, respirând anevoie. Simţi că sosise momentul 
să-l „prindă” pe acest netrebnic. Un om care decăzuse 
până într-atât încât încerca - probabil, chiar sigur - să cânte 
pe această artistă Rosa-Rosa. Intinse a treia oară mâna 
spre caietul lui Lohmann. În clipa aceia sună clopoţelul. 

— Predaţi lucrările, se grăbi să strige Unrat, cuprins de 
via îngrijorare că vreun elev, care nu terminase până atunci 
lucrarea, ar mai putea ajunge în ultimul moment să obţină 
o notă satisfăcătoare. Şeful clasei adună caietele; câţiva 
elevi asediară uşa vestiarului. 

— La o parte! Aşteptaţi! strigă Unrat plin de o nouă 
teamă. l-ar fi plăcut să încuie uşa aceea, să ţină închişi pe 
cei trei mizerabili până când le va fi asigurat pieirea. Lucrul 
nu putea fi făcut în pripă, era nevoie de o reflecţie logică, 
serioasă. Cazul Lohmann îl mai orbea deocamdată prin 

16 


depravarea fără margini pe care o dezvăluise. 

Câţiva dintre cei mai mici, jigniţi în simţul lor de dreptate 
se înfipseră în faţa catedrei: 

— Hainele noastre, domnule profesor! 

Unrat fu nevoit să permită deschiderea „zdupului”. Din 
învălmăşeală se  desprinseră rând pe rând cei trei 
surghiuniţi, gata îmbrăcaţi cu paltoanele. Incă din prag, 
Lohmann constată plictisit că Unrat pusese mâna pe caietul 
lui şi regretă excesul de zel al bătrânului nătărău. Acum era 
poate nevoie ca tată-său să se pună în mişcare pentru a 
vorbi cu directorul. 

Von Ertzum se mărgini să ridice ceva mai sus 
sprâncenele roşcovane în obrazul pe care prietenul său 
Lohmann îl numea „luna beată”. Kieselack, la rândul lui, îşi 
pregătise la „zdup” o apărare. 

— Domnule profesor, nu este adevărat, nu am spus că se 
simte miros de scârnăvie. Am spus numai că el zice mereu! 


— Taci din gură! se răsti Unrat la el, tremurând. Îşi 
împinse gâtul înainte şi înapoi, îşi recâştigă stăpânirea de 
sine şi adăugă potolit: Oricum, soarta voastră atârnă acum 
drept deasupra capetelor voastre. Plecaţi! 

Cei trei elevi plecară la masă, fiecare cu soarta lui 
atârnată chiar deasupra capului. 


17 


CAPITOLUL AL DOILEA 


Unrat prânzi şi el şi se întinse apoi pe canapea. Dar, cum 
se întâmpla totdeauna, tocmai în momentul când era gata 
să aţipească, menajera lui scăpă alături o cratiţă din mână. 
Unrat tresări şi apucă imediat din nou caietul de compunere 
al lui Lohmann. 

Se îmbujoră la faţă ca şi cum ar fi citit pentru prima oară 
lucrurile de ruşine scrise acolo. De altfel, caietul nici nu se 
mai închidea bine, atât era de îndoit în afară la foaia unde 
găsea titlul: Omagiu sublimei artiste, domnişoarei Rosa 
Fröhlich. Titlul era urmat de câteva rânduri şterse cu grijă, 
apoi de un interval şi pe urmă de versurile: 


„Stricată eşti până-n adâncul firii, 
Dar plină de al artei sacru har; 
Și de-ai purta sub sân rodul iubirii...” 


Rima mai rămânea să fie găsită de elev. Dar 
condiţionalul din versul al treilea era semnificativ. El dădea 
de bănuit că Lohmann ar fi avut un rol activ în această... 
enunţare. Poate că versul al patrulea avea rostul să 
confirme răspicat acest lucru. 

Pentru a ghici acest al patrulea vers absent, Unrat făcu 
sforţări tot atât de încordate ca acelea cheltuite de clasa lui 
pentru descoperirea rugăminţii a treia a Delfinului. Elevul 
Lohmann părea să-şi bată joc de Unrat prin acest al 

18 


patrulea vers şi Unrat se lupta cu elevul Lohmann cu 
patimă sporită şi copleşit de nevoia imperioasă de a-i 
dovedi că la urma-urmei tot el era cel mai tare. Avea să-l 
bage la apă. 

Proiectele, încă lipsite de formă, ale acţiunilor viitoare se 
agitau în mintea lui Unrat şi nu-i mai dădeau pace. Simţi 
nevoia să îmbrace vechiul său palton cu pelerină şi să iasă. 
Cădea o ploaie deasă şi rece. Cu mâinile la spate, cu 
fruntea plecată şi cu un surâs veninos în colţurile gurii, se 
furişă printre băltoacele străzii periferice. Nu întâlni decât o 
căruţă cu cărbuni şi câţiva copii. La prăvălia de mărunţişuri 
din colţ era atârnat un afiş al teatrului orăşenesc: Wilhelm 
Tell. Străfulgerat de o idee, Unrat se repezi, cu genunchii 
îndoiţi, spre el... Nu, pe afiş numele de Rosa Fröhlich nu 
apărea. Totuşi, se putea ca această femeie să fie şi ea 
angajată la acel aşezământ artistic. Domnul Droge, 
negustorul de mărunţişuri care atârnase programul la 
geamul său, era de bună-seamă cunoscător al acestor 
lucruri. Unrat apucase să pună mâna pe clanţă, dar o 
retrase speriat şi porni mai departe. Să întrebe de o artistă, 
pe propria lui stradă! Nu se cuvenea, să nesocotească pofta 
de trăncăneală a unor cetăţeni atât de inculţi, de 
necunoscători ai ştiinţelor umaniste. Era dator să procedeze 
pe ascuns şi cu dibăcie la demascarea elevului Lohmman... 
Coti spre aleea care ducea în oraş. 

Dacă acţiunea reuşea, Lohmann avea să tragă după sine 
în cădere, pe von Ertzum şi pe Kieselack. Unrat nu voia să 
reclame prea devreme directorului că elevii îi strigaseră 
porecla. Se va vedea de la sine că acei care fac acest lucru 
sunt în stare şi de orice altă faptă imorală. Unrat ştia 
aceasta; o văzuse la propriul său fiu. Îl avusese cu o văduvă 
care, pe vremuri, când era tânăr, îi ajutase să-şi continue 
studiile şi pe care, în schimb, potrivit înţelegerii, o luase de 
nevastă de îndată ce fusese numit în funcţie. Era o femeie 
osoasă, severă; între timp murise. Fiul nu era mai frumos 
decât tatăl, ba, pe deasupra, mai era şi chior. Cu toate 

19 


acestea, ca student, cu ocazia vizitelor sale în oraş, se 
arătase în piaţa publică cu femei de moravuri îndoielnice. Şi 
dacă, pe de o parte, cheltuia mulţi bani în tovărăşia unor 
stricaţi, pe de altă parte, căzuse la examen nu mai puţin 
decât de patru ori. Ar fi putut totuşi să mai ajungă un 
funcţionar util, dar numai dacă ar fi posedat certificatul de 
bacalaureat. O distanţă penibilă îl despărţea deci de omul 
superior care îşi trecuse examenul de stat. Unrat, care se 
lepădase categoric de acest fiu, înţelesese cele petrecute, 
ba le şi prevăzuse aproape din clipa când, odinioară, îşi 
surprinsese fiul desemnându-l pe propriul său tată cu 
porecla cunoscută, într-o conversaţie cu colegii săi. 

Putea deci să spere că o soartă asemănătoare îi aştepta 
pe Kieselack, pe von Ertzum, şi pe Lohmann, mai cu seamă 
pe Lohmann, de care, mulţumită artistei Roşa Fröhlich, 
sorocul părea să se apropie. Unrat simţea că trebuie să se 
răzbune cât mai grabnic pe Lohmann. Ceilalţi doi dispăreau 
aproape, alături de acest individ, cu atitudinile lui de 
indiferenţă şi cu acea compătimire plină de curiozitate cu 
care îl privea pe profesor când acesta era înfuriat. Ce fel de 
elev era de fapt acesta?... Unrat îl diseca în minte pe 
Lohmann cu o ură răscolitoare. Sub poarta cu acoperiş 
țuguiat a oraşului, el se opri brusc şi spuse cu glas tare: 

— Aştia sunt cei mai păcătoşi! 

Un elev era o fiinţă cenuşie, supusă şi perfidă, lipsită de o 
altă viaţă decât aceea a clasei lui şi luptând veşnic pe 
ascuns împotriva tiranului: aşa era Kieselack; sau un 
vlăjgan stupid ca von Ertzum pe care, tiranul îl ţinea într-o 
permanentă spaimă. Acest Lohmann, însă, părea a se îndoi 
de puterea tiranului! Unrat începu, cu încetul, să fiarbă, 
cugetând asupra situaţiei umilitoare la care e supusă 
autoritatea prost retribuită, în faţa căreia oricare subaltern 
se putea lăfăi în haine noi, zornăindu-şi banii. Inţelesese 
deodată că toate acestea nu erau decât obrăznicii, nimic 
mai mult! Că Lohmann nu părea niciodată că are hainele 
prăfuite, că purta totdeauna manşete curate şi că făcea 

20 


mutre, astea nu erau decât obrăznicii. Compunerea de azi, 
cunoştinţele pe care acest elev le culegea în afară de 
şcoală şi din care cea mai condamnabilă era artista Rosa 
Fröhlich:  obrăznicii. Şi tot ca obrăznicie apărea - 
neîndoielnic acum - şi faptul că Lohmann nu-i spunea lui 
Unrat pe nume! 

Unrat urcă apoi mai departe strada povârnită, printre 
casele vechi cu frontoane înalte, ajunse la o biserică unde 
vântul sufla cu putere şi, înfăşurându-şi paltonul în jurul 
corpului, cobori iarăşi o bucată de drum. Se deschidea 
acum o stradă laterală şi, în faţa uneia din primele clădiri, 
Unrat şovăi. La dreapta şi la stânga uşii atârnau două cutii 
de lemn cu reţele de sârmă, îndărătul cărora se vedea 
programul cu Wilhelm Tell. Unrat îl citi întâi în faţa uneia 
dintre cutii, apoi în faţa celeilalte, în cele din urmă uitându- 
se cu teamă în jurul său, pătrunse în gang şi în vestibulul 
deschis. Printr-un geam mic, la lumina unei lămpi, zări un 
om care părea să şadă; în emoția lui, Unrat de-abia putea 
desluşi lucrurile. Nu mai fusese, desigur, de douăzeci de ani 
aci, şi era îngrijorat ca un stăpânitor care şi-a părăsit 
ţinutul: putea fi confundat, putea fi jignit din neştiinţă sau 
silit să se simtă om. 

Stătea de câtva timp în faţa gemuleţului şi tuşea uşor. 
Cum nimic nu se mişca, bătu încet, în geam, cu vârful 
arătătorului său cocârjat. Capul din spatele geamului tresări 
şi se ivi îndată la ghişeu. 

— Ce doriţi? întrebă răguşit. 

Unrat mişcă la început numai buzele. Se priveau 
amândoi, el şi fostul actor cu faţa brăzdată de dungi vinete, 
adânci, cu vârful nasului subţiat de strânsoarea ochelarilor. 
Unrat reuşi să spună: 

— Aşadar, jucaţi pe Wilhelm Tell. Bine faceţi. 

Casierul răspunse: 

— Dacă credeţi că o facem de plăcere... 

— Nu m-am gândit să vă atribui un asemenea gând, îl 
asigură Unrat, temându-se de complicaţii. 

21 


— Nu vine nimeni la teatru. Numai că reprezentațiile 
clasice sunt prevăzute în contractul de concesie pe care-l 
avem cu oraşul. 

Unrat găsi că e cazul să se prezinte. 

— Sunt profesorul Un... profesorul Raat, dirigintele clasei 
a şasea a liceului de aci. 

— lmi pare bine de cunoştinţă. Numele meu este 
Blumenberg. 

— AŞ asista cu plăcere cu elevii mei la reprezentaţia unei 
drame clasice. 

— Prea amabil din partea dumneavoastră, domnule 
profesor. Nu mă îndoiesc o clipă că voi avea cel mai mare 
succes aducând această veste directorului nostru. 

— Dar - şi Unrat ridică degetul - ar trebui, negreşit, vezi 
bine, să fie aceea dintre dramele lui Schiller pe care o citim 
în clasă, adică, vreau să zic, Fecioara din Orléans. 

Actorul lăsă buza în jos, îşi plecă încet capul şi îndreptă, 
pe sub gene, spre Unrat o privire întristată şi mustrătoare. 

— Imi pare nespus de rău, căci, vedeţi, ar trebui s-o 
punem mai întâi din nou în repetiţie. Credeţi într-adevăr că 
Tell nu v-ar satisface? E şi el destul de potrivit pentru 
tineret. 

— Nu - hotărî Unrat - nu merge în niciun caz; ne trebuie 
Fecioara. Şi anume, ar depinde, atenţie, mă rog... 

Unrat răsuflă adânc. Inima îi bătea. 

— ...ar depinde, întâi şi întâi de interpreta loanei. Căci 
aceasta trebuie să fie o artistă minunată, care să facă - fără 
doar şi poate - accesibilă elevilor nobila figură a Fecioarei. 

— Desigur, desigur, spuse actorul cu adâncă înţelegere. 

— M-am gândit deci la una dintre artistele din ansamblul 
dumneavoastră, despre care am auzit - şi sper că pe bună 
dreptate - cele mai elogioase aprecieri. 

— Nu mai spuneţi... 

— M-am gândit la domnişoara Rosa Fröhlich. 

— Cum aţi zis? 

— Rosa Fröhlich, şi Unrat îşi tinu respiraţia. 

22 


— Fröhlich? Nu avem aşa ceva. 

— Sunteţi sigur? întrebă Unrat zăpăcit, 

— Vă rog, vă rog, doar nu m-am ţicnit. 

Unrat nu mai îndrăzni să-l privească pe casier. 

— Atunci nu pot să-mi... 

— Trebuie, desigur, să fie o confuzie, îi veni celălalt în 
ajutor. 

— Da, desigur, spuse Unrat cu copilăroasă recunoştinţă. 
Vă rog să mă scuzaţi. 

Şi pe când se retrăgea, se ploconea întruna. 

Casierul rămase înmărmurit. La urmă, strigă după el: 

— Dar, domnule profesor, în acest caz s-ar putea totuşi 
sta de vorbă. Cam câte bilete aţi lua? Domnule pro... 

Unrat se mai întoarse o dată pe pragul uşii. Zâmbetul lui 
era schimonosit de teama urmăritorului. 

— Scuzaţi, vă rog, scuzati! 

Şi dispăru. 


Fără să-şi dea seama, cobori strada şi ajunse în port. În 
jurul lui se auzea tropăitul greu al hamalilor care cărau saci, 
şi strigătele prelungi ale altora, care îi trăgeau pe scripeţi 
până la lucarnele magaziilor. Stăruia un miros de peşte, de 
smoală, de ulei, de spirt. Catargele şi coşurile vapoarelor de 
pe fluviu se pierdeau în amurgul ce cobora. În mijlocul 
hărniciei care se înteţea înainte de lăsarea întunericului, 
Unrat trecea mânat de gândurile lui sfredelitoare: „să-l 
prindă” pe Lohmann, să descopere locul unde se găsea 
artista Fröhlich. 

Fu înghiontit de bărbaţi purtând haine englezeşti, care 
alergau cu scrisori de trăsură, şi de muncitori care urlau la 
el: „Păzea!” Goana generală puse stăpânire pe el; înainte 
de a-şi da seama apăsă pe clanţa unei uşi deasupra căreia 
erau scrise cuvintele: „Tocmitori de marinari”, alături de o 
inscripţie oarecare în suedeză sau daneză. În prăvălie erau 
înşirate odgoane încolăcite, lăzi cu pesmeţi de vapor şi 
butoiaşe care răspândeau un miros pătrunzător. Un 

23 


papagal striga în dialectul de pe litoral: Dun supren (Să 
bem). Câţiva marinari stăteau la un pahar de vin, alţii cu 
mâinile în buzunarele pantalonilor, vorbeau stăruitor unui 
uriaş cu barbă roşie. Acesta se desprinse încet din norii de 
fum care umpleau fundul încăperii, se înfipse în dosul 
tejghelei, astfel încât reflectorul de tinichea al felinarului de 
perete îi lumina violent chelia, îşi sprijini labele pe muchia 
scândurii şi-l întrebă grosolan: 

— Ai vreo treabă cu mine, domnule? 

— Daţi-mi - răspunse Unrat fără prea multă chibzuinţă - 
un bilet de intrare pentru teatrul de vară. 

— Cum ai zis? întrebă omul. 

— Ei da, pentru teatrul de vară. De vreme ce anunţaţi la 
geamul dumneavoastră că vindeţi bilete pentru teatrul de 
vară... 

— Ce-ţi veni, domnule? şi omul rămase cu gura căscată. 
Crezi că teatrul de vară joacă iarna? 

Unrat stărui asupra dreptului său. 

— Dar ai un afiş în geam, omule. 

— N-are decât să rămână acolo! 

Tocmitorul de marinari nu se putuse stăpâni; îndată însă 
luă un ton mai respectuos faţă de domnul cu ochelari. 
Căută argumente care puteau convinge pe străin că teatrul 
de vară era închis acum. Pentru a-şi ajuta şi fiziceşte 
anevoiosul efort mintal, el mângâia grijuliu, cu înfiorătoarea 
lui mână acoperită cu păr roşu, tăblia tejghelei. In sfârşit 
găsise: 

— Asta o ştie şi cel mai prost băiat de şcoală - spuse el 
cu blândeţe - că iarna nu e teatru de vară. 

— Dă-mi voie, stimabile, obiectă Unrat cu un gest de 
superioritate. 

Omul chemă pe alţii în ajutor: 

— Hinnerich! Laurenz! 

Marinarii se apropiară. 

— Nu ştiu ce l-o fi apucat pe ăsta; vrea morţiş să meargă 
la grădina „Wilhelm”. 

24 


Marinarii mestecau tutun. Împreună cu tocmitorul îl 
priviră, încordaţi, pe Unrat, ca şi cum ar fi fost o fiinţă 
venită din cine ştie ce meleaguri, un fel de chinez cu care 
trebuia să-şi bată capul ca să-l înţeleagă. Unrat simţi 
aceasta; căută grăbit să pună capăt situaţiei. 

— Atunci îmi poţi spune cel puţin, omule, dacă în vara 
trecută a jucat în teatrul amintit o anume domnişoară 
Fröhlich, Rosa Fröhlich? 

— De unde vrei să ştiu asta, domnule? spuse omul cu 
totul uluit. Crezi dumneata că mă ocup de muierile de la 
circ? 

— Sau poate - spuse Unrat grăbit - dacă numita doamnă 
ne va desfăta din nou - ca să zic aşa - anul viitor cu 
creațiile ei. 

Tocmitorul păru speriat; nu mai înțelegea nimic. Unul 
dintre marinari îl dumiri: 

— Ăsta-şi bate joc, Peter, te ia peste picior! 

Apoi îşi lăsă capul pe spate şi râse, gâlgâind şi tunând din 
gâtlejul său negru, larg deschis. Ceilalţi îşi dădură coate şi 
făcură apoi la fel. Tocmitorului nu i se păru nicidecum că 
străinul îşi bătea joc de el, dar simţea primejduit respectul 
pe care trebuia să-l aibă faţă de el clienţii: oamenii ăştia pe 
care-i tocmea pentru căpitani, pe care-i îmbarca pe 
vapoare, împreună cu pesmeţii şi rachiul. Luă brusc un aer 
înfuriat, deveni roşu la faţă, îşi umflă gâtlejul, bătu în masă 
şi întinse un deget poruncitor. 

— Ascultă, domnule! Crezi că sunt maimuța dumitale? Eu 
am treabă! Uite aşa e la pupa! 

Şi cum Unrat mai rămase O clipă pe loc, ameţit, omul se 
pregăti să iasă de după tejghea. Unrat deschise repede uşa. 
Papagalul strigă după el: „Să bem!” Marinarii urlau de râs. 
Unrat închise uşa. 

Coti grăbit pe după primul colţ şi scăpă din zona portului 
în străzi liniştite. Chibzui asupra celor petrecute. 

„A fost o greşeală. Aa fost - neîndoios, vezi bine - o 
greşeală”. 

25 


Artista Fröhlich trebuia descoperită pe altă cale. Unrat 
începu să privească pe trecătorii cu care se întâlnea pe 
drum, întrebându-se dacă nu cumva or fi ştiind ceva despre 
ea. Erau hamali, servitoare, lampagiul, o vânzătoare de 
ziare. Cu oameni ca ăştia nu te puteai înţelege: o ştia din 
experienţă. De altfel, ultima lui păţanie îl îndemna să fie cu 
băgare de seamă când intra în vorbă cu necunoscuţi. Mai 
cuminte era să caute vreun chip cunoscut dinainte. Din cea 
mai apropiată „groapă” se ivea tocmai o asemenea fiinţă, 
căreia abia cu un an înainte Unrat îi mai uriaşe în ureche, 
scandându-le cu furie, versuri latineşti. Elevul, care „nu-şi 
pregătise” niciodată lecţia, părea a fi acum practicant de 
birou într-o casă de comerţ. Se apropie cu un aer înfumurat, 
ţinând în mină un pachet de scrisori. Unrat se îndreptă spre 
el, deschizând gura şi aşteptând salutul tânărului. Dar 
aşteptarea fu zadarnică. Fostul elev îl privi sfidător drept în 
ochi şi trecu pe lângă el, atingându-i aproape umărul 
strâmb. În acest timp, un rânjet înfricoşător îi schimonosea 
faţa lui bălană. 

Unrat dispăru repede în „groapa” din care venise celălalt. 
Era una dintre străzile care coborau spre port; şi cum era 
mai  povârnită decât celelalte, nenumărați copii se 
adunaseră aci ca să coboare panta cu cărucioare mici, 
zgomotoase. Mamele şi servitoarele stăteau pe trotuar, 
ridicau braţele şi chemau copiii la cină. Dar ştrengarii, 
stând în genunchi sau cu picioarele în sus, în cărucioarele 
lor, cu fularele fâlfâind în vânt, cu bonetele trase peste 
urechi, cu gurile deschise, chiuind, se precipitau neîncetat 
la vale, uruind pe pavajul de bazalt. În timp ce tăia strada, 
Unrat fu nevoit să facă nenumărate salturi spre a se feri de 
oiştile  cărucioarelor. Din toate părţile, băltoacele îl 
împroşcau. Dintr-un cărucior care trecea în goană, o voce 
stridentă strigă deodată: 

— Scârnăvie! 

Unrat tresări. Îndată alţi câţiva repetară cuvântul. Aceşti 
elevi de şcoală primară aflaseră, se vede, numele lui de la 

26 


liceeni, iar alţii, care nici nu ştiau despre ce era vorba, 
strigau şi ei. Înfruntând furtuna care se dezlănţuise 
împotriva lui, Unrat fu silit să urce panta. Gâfâind, ajunse în 
piaţa din faţa unei biserici. 

Toate acestea desigur, erau lucruri obişnuite pentru el; 
foştii elevi care nu-l salutau, ci îi rânjeau în obraz, copii de 
stradă care, în urma lui, îi strigau porecla. Numai că astăzi, 
în zelul lui, nu se aşteptase la aceasta: căci acum oamenii îi 
datorau un răspuns. Dacă înainte nu ştiuseră niciodată 
versurile din Vergiliu, acum trebuiau să ştie cel puţin unde 
putea fi găsită artista Rosa Fröhlich! 

Unrat ajunse în piaţă şi trecu prin faţa prăvăliei unui 
negustor de ţigări, fost elev al lui cu douăzeci de ani în 
urmă, de la care cumpărase uneori câte o cutie de ţigări de 
foi - numai uneori, căci fuma puţin, bea rareori, nu avea 
niciunul dintre viciile burgheze... Facturile acestui debitant 
purtau totdeauna adresa: „Domnului profesor U” - şi numai 
după aceea litera U era schimbată cu R. Unrat nu putuse 
stabili niciodată dacă acest fapt se datora unei intenţii rele 
sau unei neatenţii, dar pierdu deodată curajul să intre în 
prăvălie, cu toate că şi pusese un picior pe prag. Omul 
dinăuntru era un elev răzvrătit, care nu putea fi „prins”. 

Se furişă, grăbit, mai departe. Ploaia încetase; vântul 
gonea norii. Lumina roşie a felinarelor de gaz pâlpâia. 
Deasupra coamei câte unui acoperiş ţuguiat se zărea 
uneori luna nouă, galbenă: un ochi batjocoritor, care se 
grăbea sa închidă pleoapa, astfel că batjocura nu putea fi 
„dovedită”. 

Ajuns în piaţă îl izbiră deodată în ochi luminile orbitoare 
de la „Cafe central”. Unrat fu cuprins de pofta să intre şi să 
comande o băutură neobişnuită. Se simţea astăzi scos, în 
chip ciudat, din făgaşul îndeletnicirilor sale zilnice. Acolo, în 
cafenea, se putea desigur, afla ceva despre artista Rosa 
Fröhlich; acolo se vorbea despre orice. Unrat ştia aceasta 
din trecut, căci pe timpul când trăia nevastă-sa el îşi 
permisese uneori - o, foarte rar - să petreacă un ceas 

27 


liniştit la „Cafe central”. De când murise ea, găsea acasă 
toată liniştea pe care şi-o putea dori şi nu mai avea nevoie 
de cafenea. Pe lângă aceasta, vizitele la cafenea îi fuseseră 
îngreunate şi de prezenţa noului proprietar, tot un fost elev, 
întors după mulţi ani în oraş. Acesta îl servise personal pe 
fostul lui dascăl, numindu-l neîncetat „profesor Unrat”, pe 
un ton nespus de politicos, astfel încât Unrat nu-l putuse 
dovedi cu nimic. 

Clienţii cafenelei făcuseră mult haz; Unrat avusese 
senzaţia că, venind mai des acolo, ar servi drept reclamă 
localului. 

Trecu deci mai departe, căutând în gând alte locuri unde 
să-şi poată rosti întrebarea. Fără niciun rezultat, însă. 
Feţele cunoscute care-i veneau în minte aveau toate 
aceeaşi expresie pe care o avusese adineauri fostul său 
elev,  practicantul de birou. Magazinele iluminate 
ascundeau, la fel ca prăvălia debitantului de ţigări sau 
cafeneaua, numai elevi răzvrătiți. Unrat începu să se 
înfurie, se simţea obosit şi-i era sete. Prin marginile 
ochelarilor săi, arunca spre prăvălii, spre casele pe ale 
căror uşi erau scrise numele unor foşti elevi ai clasei a 
şasea, privirile verzui pe care clasa lui le numea veninoase. 
Toţi băieţandrii îl sfidau. 

Chiar şi artista Fröhlich, care se ascundea desigur, într- 
una dintre casele acestea şi făcea pe unul dintre elevii lui 
să se ocupe cu îndeletniciri lăturalnice, se sustrăgea 
autorităţii lui şi îl sfida! Pe alocuri, tăbliţa de la intrarea 
vreunei case purta numele unui profesor al liceului. Unrat 
îşi întorcea atunci privirea. Unul dintre ei îi pronunţase 
porecla chiar în faţa clasei sale, şi faptul că, după aceea, se 
îndreptase nu repara nimic. Altul îl zărise pe fiul lui Unrat 
plimbându-se prin târg cu o muiere şi povestise în tot 
oraşul ceea ce văzuse. 

Ameninţat din toate părţile de vrăjmaşi, Unrat străbătea 
străzile. Se prelingea pe lângă case cu o senzaţie de 
încordare în creştetul capului; căci în orice moment, 

28 


asemenea unei găleți de apă murdară pe care cineva i-ar fi 
turnat-o în cap, porecla lui putea să răsune din oricare 
fereastră. Şi cum nu putea să-l vadă pe cel care ar fi strigat, 
nu putea nici să-i „prindă”. 

O clasă răzvrătită de cincizeci de mii de elevi se agita în 
jurul lui Unrat. 

Astfel, înainte de a-şi da seama, ajunsese în cartierul cel 
mai părăsit din partea de jos a oraşului, unde, la capătul 
unei ulite lungi şi liniştite, se afla azilul domnişoarelor 
bătrâne. Locul era cufundat în întuneric. Câteva fiinţe 
purtând „mantile” până la mijloc şi câte o broboadă pe cap 
se strecurau cu un foşnet uşor, întorcându-se târziu de la 
vreo reuniune de femei, sau de la vecernie. Sunau, pe furiş, 
la intrare, se topeau în deschizătura unei uşi. Un liliac zbura 
în cerc deasupra pălăriei lui Unrat. 

Privind cu coada ochiului spre oraş, Unrat îşi spuse în 
gând: „Atunci aici nu e nimeni, nimeni”. 

Şi rosti: 

— Vă mai prind eu, netrebnicilor! 

Cum îşi simţea însă neputinţa, ura din el îl făcu să 
tremure, scuturându-l de-a binelea: ura împotriva acestor 
mii de elevi leneşi şi vicleni, care nu-şi învăţaseră niciodată 
lecţiile, care îi strigau totdeauna porecla şi nu se gândiseră 
niciodată decât la năzbâtii, iar acum îl necăjeau cu artista 
Fröhlich, o tăinuiau pe ea şi pe elevul Lohmann şi se purtau 
ca o clasă „păcătoasă”, solidară împotriva profesorului. Ura 
pe toţi aceştia care şedeau acum liniştiţi la cină, silindu-l 
însă pe el să rătăcească pe aici, ei care - abia acum 
începea să-şi dea seama - îl aduseseră în halul acesta, 
chinuindu-l în lungul şir de ani petrecuţi în mijlocul lor. 

El, care de douăzeci şi şase de ani avea înainte clasa, 
clasa cu aceleaşi feţe perfide, nu observase niciodată că 
aici, afară, aceste feţe păstrau un timp o expresie cu totul 
indiferentă când cineva amintea de profesorul Unrat şi că 
mai târziu această expresie devenea chiar binevoitoare. 
Trăind mereu în încordarea luptei, nu era în stare să 

29 


înţeleagă că oamenii mai bătrâni din oraş, chiar dacă-i 
zvârleau cu glas tare porecla în faţă, nu o făceau cu gândul 
de a-l jigni, ci de dragul amintirilor din tinereţe, care în 
perspectiva timpului li se păreau nevinovate. Nu înţelegea 
nici de ce în oraş, era privit ca o figură comică, în ochii 
multora de un comic duios. Nu auzea schimbul de păreri 
dintre doi foşti elevi din prima generaţie trecută prin mâna 
lui, care se opreau la un colţ de stradă urmărindu-l cu priviri 
după cum i se păreau lui, batjocoritoare: 

— Ce-o fi oare cu Unrat? Imbătrâneşte. 

— Şi e din ce în ce mai murdar. 

— Nu l-am cunoscut niciodată decât murdar. 

— O, poate nu-ţi aduci aminte. Ca suplinitor era încă 
destul de îngrijit. 

— Aşa? Ce ţi-e şi cu numele! Nici nu pot să mi-i închipui 
curat. 

— Ştii ce cred? Că nici el nu se poate închipui altfel. Unui 
nume ca ăsta nimeni nu-i poate rezista la nesfârşit. 


30 


CAPITOLUL AL TREILEA 


Unrat urcă din nou, în grabă, uliţa liniştită, căci îi venise 
o idee a cărei temeinicie voia s-o verifice imediat, dar 
imediat. Printr-o intuiţie bruscă înţelesese că Rosa Fröhlich 
nu putea să fie decât dansatoarea desculţă despre care se 
vorbea acum atât de mult. Urma să sosească şi să-şi arate 
talentele în sala „Societăţii pentru cultivarea simțului 
obştesc”. Unrat îşi amintea limpede că profesorul Wittkopp, 
unul dintre membrii societăţii, vorbise despre acest 
spectacol. Se apropiase în cancelaria profesorilor de 
dulăpiorul lui, îl descuiase, pusese în el un teanc de caiete 
de teze, spunând în acest timp: 

— Vom vedea deci aici şi pe celebra Rosa Fröhlich, care 
dansează desculţă dansuri antice greceşti. 

Unrat îl vedea parcă pe Wittkopp cum îşi dădea 
importanţă, aruncând priviri de jur împrejur, peste 
marginea ochelarilor şi ascuţindu-şi buzele spre a pronunţa: 
„Rosa Fröhlich”. Nu încăpea nicio îndoială că spusese „Rosa 
Fröhlich”. Unrat auzea lămurit cele patru silabe, rostite în 
graiul afectat al lui Wittkopp care susura r-urile. Ar fi trebuit 
să-şi amintească mai devreme acest lucru! Dansatoarea 
desculţă Rosa Fröhlich sosise desigur, între timp, iar elevul 
Lohmann intrase în relaţii cu ea. Unrat era acum pe cale să- 
i „prindă” pe amândoi. 

Ajunsese în strada Sienenberg şi o străbătuse în grabă pe 
jumătate, când un oblon fu tras cu zgomot peste o vitrină. 

31 


La câţiva paşi de ea, Unrat se opri împietrit, căci 
recunoscuse oblonul negustorului de articole muzicale 
Kellner, care vindea biletele în asemenea ocazii. Se părea 
că Unrat nu avea să le mai poată ajunge astăzi din urmă pe 
cele două fiinţe pe care le urmărea. 

Cu toate acestea, nu concepea cu niciun chip că ar putea 
să se întoarcă acum acasă şi să-şi ia cina. Il apucase un fel 
de patimă vânătorească. Mai zăbovi câteva minute spre a 
face un ultim ocol. Pe uliţa Rosmarin se opri înmărmurit în 
faţa unei scărişoare repezi, de lemn, cu trepte tocite. O 
urcă în doi paşi, ajungând în faţa unei uşi înguste, cu 
inscripţia: „Johannes Rindfleisch, pantofar”. Prăvălia nu 
avea vitrină; la geamurile celor două ferestre erau aşezate 
ghivece cu flori. Şi Unrat regreta că o soartă prielnică nu-l 
mânase de mult aici, la locuinţa unui om cumsecade şi 
inofensiv, un pietist, care nu rostea niciodată o vorbă de 
ocară, nu se strâmba niciodată în chip jignitor şi care, fără 
să şovăie, îi putea da informaţii despre artista Fröhlich. 

Deschise uşa. Un clopoțel porni să se agite şi ecoul lui se 
prelungi voios. Atelierul rânduit cu grijă era cufundat în 
semiîntuneric. Încadrat de pervazul uşii, în încăperea din 
fund, se zărea într-o lumină blândă, tabloul familiei 
cizmarului adunată la cină. Calfa şedea lângă fata mai mare 
a meşterului şi mesteca. Copiii mai mici mâncau salam cu 
cartofi. Tatăl lor aşeză sticla pântecoasă cu bere brună 
lângă lampă şi se întoarse spre client. _ 

—"'nă seara, domnule profesor. (Inghiţi mai întâi pe 
îndelete îmbucătura.) Cu ce vă pot servi? 

— Ei, răspunse Unrat, frecându-şi mâinile şi înghițind de 
asemenea, dar în sec. 

— Să ne iertaţi - adăugă cizmarul - că e cam întuneric 
aci. Când sună de şapte, lăsăm lucrul. Restul serii aparţine 
Domnului. Căci munca târzie e lipsită de binecuvântarea 
lui. 

— Asta ar putea, pe de o parte, să fie destul de exact, 
bâigui Unrat. 

32 


Cizmarul era cu un cap mai înalt decât Unrat. Avea umeri 
osoşi şi un pântec ascuţit care ieşea la iveală de sub şorţul 
lui de piele. Un şir de bucle încărunţite, puţin unsuroase, îi 
încadrau faţa alungită, plumburie, ai cărei obraji se 
pierdeau într-o barbă în formă de ţăcălie. Rindfleisch îşi tot 
împreuna degetele pe pântec, le desfăcea şi le împreuna 
din nou. 

— Dar, fireşte, pe de altă parte, nu acesta este scopul 
venirii mele, explică Unrat. 

— Domnule profesor, 'nă scara, domnule profesor, spuse 
soţia cizmarului stând pe prag şi făcându-i o mică 
reverență. Ce stai aci pe întuneric cu domnul profesor, 
Johannes; pofteşte-l să intre. Nu vă supăraţi, domnule 
profesor, mâncăm şi noi ce mezeluri avem. 

— Departe de mine acest gând, doamnă. 

Unrat se hotărî să facă un sacrificiu. 

— Meştere Rindfleisch, îmi pare rău că-ţi întrerup cina, 
dar tocmai treceam pe-aici şi mi-a venit gândul să-ţi cer, 
atenţie, mă rog! să-mi iei măsura pentru o pereche de 
ghete. 

— La dispoziţie, domnule profesor - şi femeia făcu o nouă 
reverență - la dispoziţie! 

Rindfleisch se gândi puţin, apoi ceru lampa. 

— Atunci rămâneam cu toţii în întuneric la masă, spuse 
femeia. Nu, domnule profesor, intraţi, vă rog, o să aprind 
pentru dumneavoastră lumina în odaia albastră. 

Îi arătă drumul spre o încăpere în care era frig, şi aprinse, 
în cinstea lui Unrat, cele două lumânări trandafirii 
neîncepute, care, înconjurate jos de rotogoale de hârtie 
încreţită şi având de o parte şi de alta două scoici mari, îşi 
răsfrângeau lumina în oglindă. Lângă pereţii de un albastru 
ţipător era aşezat, într-o aliniere sărbătorească, un mobilier 
bătrânesc de mahon. Pe cuvertura croşetată care acoperea 
masa din faţa sofalei, un Crist de porțelan mat îşi întindea 
braţele în semn de binecuvântare. 

Unrat aşteptă până când doamna Rindfleisch ieşi din 

33 


odaie. Când uşa se închise şi cizmarul rămase astfel cu 
totul la discreţia lui, el îşi dădu drumul. 

— Aşadar, dă-i înainte, meştere, acum e momentul să 
arăţi că dumneata, care ai dus la bun sfârşit câteva lucrări 
mai mici spre deplina satisfacţie a prof... spre deplina mea 
satisfacţie, eşti în stare să creezi şi o pereche reuşită de 
ghete. 

— O, desigur, domnu’ profesor, o-o-o, desigur, răspunse 
Rindfleisch, umil şi zelos ca un elev premiant. 

— Chiar dacă mă şi aflu în posesia a două perechi, 
umezeala care domneşte acum face totuşi să avem nevoie 
cu toţii de cât mai multă încălţăminte solidă, călduroasă. 

Rindfleisch stătea în genunchi şi lua măsura. Tinea 
creionul între dinţi şi grohăia numai. 

— Pe de altă parte, anotimpul acesta care aduce de 
obicei ceva nou în oraş înseamnă, de bună seamă, oarecum 
şi puţină recreaţie spirituală. E tocmai ceea ce îi trebuie 
omului. 

Rindfleisch îşi ridică privirea. 

— Mai spuneţi asta o dată, domnule profesor. Da, da, e 
trebuitoare omului. Şi comunitatea noastră frăţească ştie 
aceasta. 

— Bine, bine, zise Unrat. Mă gândesc însă la vizita unor 
personalităţi de seamă, care se deosebesc de restul 
oamenilor. 

— La asta mă gândesc şi eu, domnule profesor, şi la asta 
se gândeşte şi comunitatea noastră. Ne întruneşte mâine 
seară pe noi, fraţii, la o rugăciune cu un misionar vestit. O, 
da, da. 

Unrat îşi dădea seama că e greu să ajungă cu discuţia la 
artista Fröhlich. Căută câtva timp şi când nu mai găsi nicio 
cale ocolită, apucă drumul direct: 

— Şi la „Societatea pentru cultivarea simțului obştesc” ni 
se va prezenta în curând, mă rog, vreau să zic, o 
celebritate. O artistă. Trebuie să fi auzit şi dumneata de ea, 
ca toată lumea, meştere! 

34 


Rindfleisch tăcea, iar Unrat aştepta înfrigurat. Era 
convins că ceea ce voia să afle trebuia să fie ascuns în 
omul care stătea la picioarele lui şi că nu atârna decât de el 
ca să scoată taina la lumină. Artista Fröhlich fusese 
anunţată în ziare, fusese comentată în cancelaria 
profesorilor, era afişată în vitrina lui Kellner. Tot oraşul ştia 
despre ea, numai el, Unrat, nu. Oricare altul avea mai multă 
cunoştinţă despre lume şi despre oameni decât el, Unrat: 
ideea aceasta era adânc înrădăcinată într-însul, fără ca 
măcar să-şi dea seama; şi cu deplină încredere, el se 
adresa unui cizmar pietist pentru a obţine lămuriri despre o 
dansatoare. 

— Ea dansează, meştere. Dansează la „Societatea pentru 
cultivarea simțului obştesc”. Să vezi ce o să mai alerge 
acolo oamenii. 

Rindfleisch dădu din cap. 

— Oamenii nu-şi dau seama poate, domnule profesor, 
unde aleargă, spuse el cu glas potolit şi plin de înţeles. 

— Dansează cu picioarele goale; e o artă ciudată 
aceasta, meştere. 

Unrat nu mai ştia cum să-l îndemne pe acest om. 

— Gândeşte-te: cu picioarele goale! 

— Cu picioarele goale, repetă cizmarul. O-o-o! Aşa 
dănţuiau şi femeile amaleciţilor, în faţa idolilor. 

Şi râse fără pricină, un râs pornit dintr-un sentiment de 
umilinţă, pentru că el, omul neînvăţat, îndrăznea să se 
fălească cu cuvintele Scripturii. 

Unrat se clătină, chinuit, pe scaun, încolo şi încoace, 
întocmai ca în faţa unui elev care traduce bâlbâindu-se, 
gata să se împotmolească. Lovi cu degetele spătarul 
scaunului şi se sculă brusc. 

— Destul cu măsuratul, meştere, şi spune-mi, haide, deci 
numai! dacă dansatoarea desculţă, Rosa Fröhlich, a şi sosit! 
ar trebui să ştii! 

— Eu, domnule profesor? Şi Rindfleisch rămase uluit: Eu - 
despre o dansatoare? 

35 


— Nu devii mai rău prin aceasta, afirmă Unrat, cu 
nerăbdare. 

— O-o-o! Departe de mine trufia spiritului şi lauda de 
sine! Şi sunt gata, domnule profesor, să port dragoste întru 
Domnul şi dănţuitoarei desculţe, da, şi să mă rog ca 
Domnul să facă pentru ea ce a făcut pentru păcătoasa 
Magdalena. 

— Păcătoasă? întrebă Unrat cu un aer superior. De ceo 
socoteşti păcătoasă pe artista Rosa Fröhlich? 

Cizmarul privi ruşinat spre podeaua unsă cu ulei. 

— Da, desigur - urmă Unrat din ce în ce mai nemulţumit 
de meşter - dacă soţia dumitale sau fiica dumitale ar dori 
să înceapă o viaţă de artistă, acest lucru, fireşte, vezi bine, 
nu s-ar cuveni. Există însă sfere de viaţă şi legi morale... 
dar destul cu acestea. 

Şi făcu un gest cu mâna, care voia să arate că era ca şi 
cum s-ar discuta în clasa a şasea un subiect care ar fi la 
locul lui cel mult în clasa a opta. 

— Şi femeia mea este o păcătoasă, spuse cizmarul încet, 
încrucişându-şi degetele deasupra pântecului şi ridicând 
ochii, cu o privire pocăită. Şi eu însumi, trebuie să 
mărturisesc: Doamne, stăpânul nostru. Căci păcătoşi intru 
ale cărnii suntem cu toţii. 

Acum Unrat fu cuprins de mirare:! 

— Dumneata şi soţia dumitale? Doar sunteţi căsătoriţi în 
lege?! 

— O-o-o... da, asta da. Dar tot rămâne un păcat trupesc, 
şi Dumnezeu nu-l îngăduie decât... 

Pietistul îşi îndreptă spinarea ca să spună ceva 
important. Ochii lui căpătară o culoare misterioasă. 

— Ei? întrebă Unrat cu indulgență. 

— Oamenii ceilalţi nu ştiu că Dumnezeu nu-l îngăduie 
decât ca să capete mai mulţi îngeri acolo sus, în cer. 

— Aha - făcu Unrat - ce e drept, e foarte nostim ce spui. 

Şi privi cu un surâs prefăcut în sus, spre chipul 
transfigurat al cizmarului. 

36 


Îşi înfrână însă curând batjocura şi se pregăti să plece, 
începea să creadă că Rindfleisch nu ştia într-adevăr nimic 
despre artista Rosa Fröhlich. Cizmarul se întoarse cu 
gândurile pe pământ şi întrebă cât de înalte să fie ghetele. 
Unrat dădu un răspuns evaziv şi îşi luă rămas bun de la 
familia Rindfleisch cu o politeţă grăbită. Apoi se îndreptă 
spre casă. 

II dispreţuia pe Rindfleisch. Dispreţuia odaia albastră, 
îngustimea de spirit a acestor oameni, sufletele lor smerite, 
exaltarea lor pietistă şi morala lor obtuză. Şi locuinţa lui 
Unrat părea să fie sărăcăcioasă; în schimb, el avea putinţă 
să discute cu câţiva vechi prinți ai spiritului - în limba în 
care au scris - despre gramatica din operele lor, dacă 
aceştia s-ar mai fi întors cumva printre cei vii. Era sărac şi 
neapreciat. Nimeni nu înţelegea însemnătatea muncii pe 
care o făcea de douăzeci de ani. Trecea nebăgat în seamă, 
ba chiar luat în râs în mijlociii acestei mulţimi, dar aparţinea 
în conştiinţa lui, clasei stăpânitorilor. Niciun bancher, niciun 
monarh nu era mai interesat în menţinerea ordinii stabilite 
decât Unrat. Susţinea cu patimă tot ce însemna autoritate, 
se înfuria în taina camerei lui de studiu împotriva 
muncitorului, care, dacă şi-ar fi atins ţelurile, ar fi obţinut, 
probabil ca şi Unrat să fie mai bine retribuit. Punea în 
gardă, prin cuvinte sumbre, pe suplinitorii tineri, mai timizi 
încă decât el - cu care îşi lua curajul să vorbească deschis - 
cu privire la nenorocita tendinţă a spiritului modern de a 
zgudui temeliile ordinii existente. Aceste temelii el le dorea 
puternice; o biserică influentă, o sabie tăioasă, o supunere 
oarbă şi moravuri rigide. Cu toate acestea era absolut lipsit 
de credinţă şi capabil, în tot ce privea persoana sa, de o 
totală libertate de cugetare. Ca tiran, ştia însă cum se 
menţin sclavii, cum trebuiau îmblânziţi: vulgul, duşmanii, 
cei cinzeci de mii de elevi rebeli care îl încolţeau. Lohmann 
părea să întreţină relaţii cu artista Fröhlich; că lui Unrat i se 
urca sângele în obraz numai la acest gând, e pentru că nu 
putea fi altfel. Dar purtarea elevului Lohmann nu devenea 

37 


criminală decât prin faptul că, gustând plăceri oprite, el se 
sus trăgea sancţiunii aspre a profesorului. Nu puritatea 
concepţiei morale îl făcea pe Unrat să se înfurie... 

Ajunse la locuinţa sa şi se furişă în vârful degetelor prin 
faţa bucătăriei, în care menajera, supărată de întârzierea 
lui, zvârlea gălăgios cu cratiţele. | se servi apoi masa, 
cârnaţi cu cartofi. Aceştia, deşi fierseseră prea mult, erau 
totuşi reci. Unrat se feri să se plângă de acest lucru; femeia 
şi-ar fi proptit îndată mâinile în şold. Unrat voia s-o 
scutească de a se răzvrăti împotriva stăpânului. 

După masă, se înfipse în faţa pupitrului sau de scris. De 
hatârul miopiei lui Unrat, acest pupitru era peste măsură de 
înalt, şi sforţarea făcută timp de treizeci de ani ca să-şi 
aşeze pe el braţul drept strâmbase umărul lui Unrat. 
„Adevărate nu sunt decât prietenia şi literatura”, spuse el 
ca de obicei. Prinsese de undeva şi-şi însuşise această 
maximă, şi acum se socotea dator să şi-o repete în gând ori 
de câte ori se apuca de lucru. Ce trebuia înţeles prin 
prietenie nu aflase niciodată. Cuvântul nu însoțea decât din 
întâmplare aforismul. Literatura însă! Aceasta era opera lui 
însemnată, despre care oamenii nu ştiau nimic, care 
creştea de mult timp în tăcere, aici, şi care, spre uimirea 
tuturor, avea să-şi întindă poate o dată crengile înflorite de 
pe mormântul lui Unrat. Lucrarea trata despre particulele în 
versurile lui Homer!... Caietul lui Lohmann se află însă 
alături şi-i stânjenea inspiraţia. Se simţi împins să-l ia în 
mână şi să se gândească la artista Fröhlich. Un lucru îl 
neliniştea mult: nu mai era sigur că celebra dansatoare 
desculţă se numea Rosa Fröhlich. Femeia asta Fröhlich, era 
poate cu totul altceva. Da, era altceva; acest gând, 
frământat fără încetare, devenise o certitudine. Mai 
rămânea acum să o găsească, pentru a-i putea „dovedi” 
elevului Lohmann. Se vedea din nou zvărlit înapoi în lupta 
cu acest mizerabil şi gâfâia de o emoție neîmpărtăşită. 

Deodată îşi puse grăbit paltonul şi o zbughi afară. Poarta 
casei fusese prinsă cu lanţul; Unrat trase de el ca un 

38 


deţinut care vrea să evadeze. Menajera ocăra; o auzi 
apropiindu-se cu paşii ei grei. În spaima ultimei clipe, făcu o 
mişcare nimerită, poarta se deschise, iar el trecu în 
grădiniţa din faţa casei şi apoi în stradă. Până la poarta 
oraşului, înaintă când în trap, când în marş grăbit; apoi îşi 
mai potoli mersul, dar inima îi bătea puternic. Avea o 
senzaţie stranie, ca şi cum ar fi umblat pe căi oprite. 
Străbătea şirul de străzi pustii, ba urcând, ba coborând, 
mereu înainte. Arunca priviri în ulițele laterale şi în „gropi”, 
se oprea în faţa hotelurilor şi privea cu bănuitoare 
încordare, în sus, spre ferestre, prin ale căror perdele lăsate 
părea să se zărească o rază de lumină. Umbla pe partea 
întunecată a străzii; cealaltă parte era scăldată în lumina 
lunii. Cerul era presărat cu stele, vântul se potolise şi paşii 
lui Unrat răsunau pe pavaj. La primărie, coti spre piaţă şi 
făcu înconjurul ei pe sub bolțile umbrite. Arce, turnuri, 
fântâni îşi înălţau profilurile tivite cu arabescuri în gotica 
noapte cu lună. O nedesluşită agitaţie puse stăpânire pe 
Unrat; de câteva ori îşi spuse: 

„S-ar putea mai apoi... fireşte” şi „înainte, deci numai!” 

În acest timp, el scruta cu atenţie fiecare fereastră a 
poştei şi a poliţiei. Cum i se păru puţin probabil ca artista 
Fröhlich să se ascundă în aceste clădiri, se întoarse pe 
strada pe care o părăsise adineauri. La câţiva paşi strălucea 
geamul lat al unui local, în care mulţi dintre colegii lui Unrat 
se adunau seară de seară, la bere. 

Pe perdeaua trasă, se profila silueta neagră a unui cap 
clămpănind din fălci şi a unei bărbi ascuţite. Era a unuia 
dintre cei mai înrăiţi profesori, care nu-l respecta pe Unrat, 
imputându-i că provoacă slăbirea disciplinei în şcoală, şi 
care se indignase de purtarea fiului lui Unrat. Din stradă, 
Unrat privi îngândurat pe acest doctor Hubbenett: vorbea 
de parcă şi-ar fi scos cuvintele din barbă. Ce zelos se mai 
arăta la băutură, ce om de duzină, era! Unrat nu avea nimic 
cu oamenii din local, nimic; îşi dădea acum limpede seama 
de aceasta, spre marea lui satisfacţie. Oamenii ăia stăteau 

39 


acum adunaţi în jurul mesei şi erau cu toţii la locul lor; el 
însă se socotea oarecum dubios şi, ca să-i zicem astfel, 
izgonit. Şi gândul la ăia de acolo încetă să-l roadă. Dădu din 
cap spre umbra profesorului, încet şi cu dispreţ - şi-şi urmă 
calea. 

Ajunse curând din nou la marginea oraşului. Se întoarse 
şi coti pe Kaiserstrasse. La consulul Breetpoot părea să fie 
bal; încăpătoarea lui casă era toată scăldată în lumină şi 
neîncetat trăgeau cupeurile la intrare. Servitorul şi mai 
mulţi feciori alergau, deschideau portierele ajutau pe 
oaspeţi să coboare. Rochii de mătase treceau, foşnind, 
pragul. O doamnă se opri, întinse mâna, cu un surâs 
binevoitor unui tânăr care sosea pe jos. Unrat recunoscu în 
simpaticul bărbat cu joben pe tânărul profesor Richter. 
Auzise că Richter umbla după o partidă bogată dintr-o 
familie distinsă, spre care de obicei profesorii de liceu nu 
cutezau să-şi ridice privirea. Şi dincolo, în întuneric, Unrat 
rânji de unul singur: 

„Ehei, ambițios tânărul - negreşit, doară.” 

Unrat râdea de acest bărbat bine primit în lume, plin de 
perspective frumoase. 

In paltonul său, cu pelerină, stropit de noroi, semăna cu 
un diavol meschin, care nevăzut, dar ameninţător, priveşte 
batjocoritor din umbră lumea bună, pregătind în gând, 
asemenea unei bombe, pieirea acesteia. Se simţea infinit 
superior lui Richter, era plin de voioşie. Râse tăcut şi spuse 
fără a-şi înţelege cuvintele: 

„Pot să te mai stânjenesc mult în calea dumitale. De 
bună seamă, o să te bag la apă, ţine minte aceasta!” 

Şi, urmându-şi drumul se distra de minune. Când dădea 
iarăşi de o tăbliță cu numele vreunui coleg sau a unui fost 
elev, îşi spunea în gând, frecându-şi mâinile: „Şi pe 
dumneata te mai prind eu o dată”. Totodată îndreptă 
surâsuri pline de misterioasă complicitate spre venerabilele 
case cu frontonul înalt şi ţuguiat, fiind convins că într-una 
dintre ele trebuia să se afle artista Fröhlich. Ciudat cum îl 

40 


îmboldise, stârnindu-l şi scoţându-l din sărite, fiinţa 
aceasta. Între ea şi Unrat, care în această raită nocturnă o 
urmărea pe furiş, se stabilise un fel de legătură. Elevul 
Lohmann era al doilea vânat, ca să zicem aşa: un indian din 
alt trib. Când pleca în excursie cu clasa lui, era uneori silit 
să ia parte la jocul „de-a hoţii şi gardiştii”. Stătea pe o 
movilă, întindea pumnul spre cer şi comanda: „Loviţi 
zdravăn, daţi-i mereu! Agitându-se grozav în timpul 
încăierării care urma. Căci era o treabă serioasă. Şcoala şi 
jocul erau viaţa... lar în noaptea aceasta Unrat se juca „de- 
a indienii”, furişându-se pe urmele duşmanului. 

O dorinţă din ce în ce mai pătimaşă punea stăpânire pe 
el, încordându-i simţurile. Formele nedesluşite din întuneric 
stârneau în el teamă şi poftă; fiecare colţ de stradă îl 
ademenea  înfiorându-l. Se strecura în uliţe dosnice, 
înguste, ca în căutarea unei aventuri, îşi oprea paşii, cu 
emoție, la auzul vreunei şoapte care venea dintr-o 
fereastră. Ici şi colo, se închidea încet câte o uşă când se 
apropia; o dată, un braţ într-o mânecă roză se întinse după 
Unrat. Fugi înfiorat şi se trezi, fără să-şi dea seama, în port 
- pentru a doua oară astăzi, când altminteri nu călca eu anii 
pe aici. 

Vapoare se înălţau negre printre reflexele luminoase ale 
lunii. Lui Unrat îi trecu prin gând că artista Fröhlich s-ar afla 
pe unul dintre vapoare, dormind într-o cabină; înainte de 
zorii zilei sirena avea să urle, iar artista Fröhlich avea să 
plece spre ţări îndepărtate. Această închipuire trezi în Unrat 
o nestăpânită pornire spre acţiune, spre intervenţie. Doi 
muncitori se apropiau tropăind greoi, unul din dreapta, 
celălalt din stânga. La doi paşi de Unrat, ei se întâlniră şi 
unul spuse în dialect: 

— Ei, încotro, Klaas? 

Al doilea răspunde posomorât, cu o voce de bas: 

— Dun supen. 

Unrat frământa în gând această expresie: unde o mai 
auzise astăzi şi ce o fi însemnând? Căci în douăzeci şi şase 

41 


de ani nu învățase dialectul din nord. Se ţinu după cei doi 
proletari, cu tezaurul lor lingvistic. Trecură prin două uliţe 
noroioase, se îndreptară - mergând pe o a treia stradă, mai 
largă - spre o clădire mare, cu o poartă uriaşă ca de şură, 
unde un felinar se legăna deasupra chipului unui înger 
albastru. Dinăuntru se auzea muzică. Muncitorii se pierdură 
în gang; unul dintre ei începu să cânte şi el aceeaşi 
melodie. Unrat zări la intrare un afiş colorat şi-l citi. 

Afişul anunţa o „serată”. Când Unrat ajunse cu cititul la 
mijlocul afişului, începu să gâfâie şi simţi că-l trec sudorile. 
Temându-se, şi totodată sperând că se înşelase, citi din nou 
de la început. Deodată se desprinse şi se repezi în clădire, 
ca şi cum s-ar fi aruncat într-o prăpastie. 


42 


CAPITOLUL AL PATRULEA 


Incăperea de la intrare, enorm de lată şi de lungă, fusese 
cândva vestibulul cinstit al unei vechi case burgheze, în 
care se petreceau acum „lucruri lăturalnice”. Din stânga, 
printr-o uşă întredeschisă, venea zgomot de tingiri şi se 
zăreau sclipiri de foc. Deasupra intrării din dreapta, se afla 
inscripţia „Sala”, iar în spatele ei se auzea un amestec 
confuz de sunete, din care se desprindea din când în când 
câte unul foarte strident. Unrat şovăi înainte de a apăsa pe 
clanţă; simţea că dincolo de uşă se petreceau lucruri grave. 
Un om scund, foarte gras şi cu totul chel, care ducea căni 
cu bere, îi ieşi înainte. Profesorul îl opri: 

— lartă-mă - îngână Unrat - aş putea oare să vorbesc cu 
artista Fröhlich? 

— Dar ce vreţi să vorbiţi cu ea? întrebă omul. Acum n-are 
timp de vorbă; cântă. Puteţi s-o ascultați. _ 

— Eşti probabil patronul localului „Ingerul albastru”. 
Foarte, foarte frumos! Eu sunt profesorul Raat de la liceu şi 
vin din pricina unui elev care se zice că ar fi aici. Ai putea 
să-mi spui unde se află? 

— Mda, domnule profesor, faceţi bine atunci şi duceţi-vă 
niţeluş în odaia din dos la artişti; acolo stau de obicei 
domnişorii. 

— Vezi? spuse Unrat cu asprime. Mi-am închipuit eu. 
Trebuie să recunoşti, domnule, că asta nu se cade. 

— Mda - şi birtaşul îşi încreţi fruntea - mie nu-mi pasă 

43 


cine plăteşte masa fetelor... Domnişorii au comandat şi vin; 
mai mult nu putem cere, credeţi-mă. Dacă mi-aş bruftui 
clienţii, nu mi-ar merge prea bine. 

Unrat deveni mai împăciuitor. 

— Să lăsăm, deci, doară. Du-te acum, însă, frumos 
înăuntru, omule, şi adu-mi-l pe flăcău. 

— La naiba, domnule, duceţi-vă singur! 

Dar lui Unrat îi pierise pofta de aventuri. Dorea să nu fi 
descoperit niciodată locul unde se afla artista Fröhlich. 

— Atunci trebuie să trec prin sală? întrebă el cu teamă. 

— Mda, altfel nu-i chip. Şi apoi, în camera din dos, acolo 
unde se vede fereastra cu perdeaua roşie. 

ÎI însoţi pe Unrat câţiva paşi înspre fundul vestibulului şi-i 
arătă un geam destul de mare acoperit pe dinăuntru cu o 
draperie roşie. Unrat încercă să privească pe sub perdea; 
între timp birtaşul se întoarse cu cănile de bere la uşa sălii 
şi o deschise. Unrat alergă spre el cu braţele întinse şi cu 
un aer deznădăjduit îl rugă: 

— Dragul meu, fii bun şi adu-mi aici pe şcolar! 

Birtaşul, care intrase în sală, se întoarse spre el supărat. 

— Pe care anume din ei? Sunt trei acolo, la un pahar... 
căzătură bătrână, adăugă el şi-l lăsă pe Unrat singur. 

— Trei? voi să întrebe Unrat; dar ajunsese şi el în sală, 
ameţit de zgomot, orbit de aburii fierbinţi care i se aşezau 
pe sticlele ochelarilor. 

— Uşa! Nu vezi că trage? strigă un glas lângă el. 

Căută speriat să găsească clanţa, nu o nimeri şi auzi cum 
lumea râdea. 

— Se joacă de-a baba-oarba, spuse acelaşi glas. 

Unrat îşi scoase ochelarii; văzu că uşa fusese închisă, 
simţi că era prins şi aruncă în toate părţile priviri năucite. 

— Mă omule, ăsta-i caraghiosul de azi după-amiază. Nu-ţi 
aminteşti, Laurentz? Ala de-a vrut să-l ia peste picior pe 
vătaf. 

Unrat nu înţelegea; simţea numai agitația din jur 
îndreptată împotriva lui. Când totul părea să-l copleşească, 

44 


descoperi un scaun liber de la o masă din apropiere. Nu 
avea decât să se aşeze. Îşi scoase pălăria şi întrebă: 

— Îmi daţi voie? 

Aşteptă câteva clipe răspunsul, apoi se aşeză. Se simţi 
numaidecât cufundat în mulţime, scos din nefireasca lui 
poziţie care-l obosea. Nimeni nu se mai uita la el. 

Muzica începu iar să cânte; vecinii lui cântau şi ei. Îşi 
şterse ochelarii şi încercă să se orienteze. Prin fumăria 
pipelor, aburul trupurilor şi al paharelor de grog văzu o 
mare de capete, stăpânite toate de aceeaşi sumbră 
încântare, care se clătinau greoi în ritmul muzicii. Legănatul 
acestor capete cu părul şi faţa stacojii, brune sau cărămizii 
trezite din nou de muzică la viaţa instinctelor, străbătea 
toată încăperea, făcând-o să semene cu un câmp de lalele 
în bătaia vântului, până când mişcarea se pierdea în fumul 
dens din fundul sălii. Acolo se vedea apărând ceva 
strălucitor, ceva în plină mişcare, o făptură care dădea din 
mâini, din umeri, din picioare, arătându-şi carnaţia albă, 
intens luminată de razele unui reflector, şi deschizând larg 
o gură imensă. Cântecul acestei fiinţe era acoperit de 
sunetele pianului şi de glasurile clienţilor. Lui Unrat, însă, i 
se păru că femeia aceasta nu e ea însăşi altceva decât un 
țipăt. Scotea uneori câte un sunet ascuţit, pe care nici 
tunetul nu ar fi putut să-l acopere. 

Birtaşul aşeză un pahar cu bere în faţa lui Unrat şi porni 
mai departe. Unrat îl trase de haină: 

— Atenţie, mă rog, omule! Cântăreaţa de acolo e cumva 
domnişoara Fröhlich? 

— Mda, fireşte că e dânsa. Vedeţi dacă vă place acum, 
de vreme ce aţi intrat. 

Şi birtaşul se depărtă. 

Unrat ar fi dorit, împotriva oricărei evidențe, să nu fie ea 
şi ar fi dorit ca Lohman să nu fi pus niciodată piciorul în 
casa aceasta, pentru ca el, Unrat, să fie scutit de a acţiona. 
Intrevăzuse brusc posibilitatea ca versurile din caietul de 
compunere al lui Lohman să fie pură poezie, căreia să nu-i 

45 


corespundă nimic real, şi ca artista Fröhlich nici să nu 
existe. Unrat se agăţă de acest gând mângâietor şi se miră 
că îi venise atât de târziu. 

Bău puţină bere. 

Vecinul său îi spuse „noroc!”. Era un cetăţean mai 
bătrân, pântecos, cu o cămaşă de lână sub vesta larg 
deschisă. Unrat îl observă îndelung cu coada ochiului. 
Cetăţeanul îşi sorbea berea şi îşi trecea tacticos mâna 
peste mustaţa alb-gălbuie, umezită. Unrat îşi luă inima în 
dinţi: 

— Aşadar, aceasta e domnişoara Rosa Fröhlich, aia care 
ne cântă, nu-i aşa domnule? 

Tocmai atunci răsună aplauze, cântăreaţa terminându-şi 
cântecul. Unrat fu silit să aştepte şi să-şi repete apoi 
întrebarea. 

— Fröhlich? răspunse cetăţeanul. Dar de unde vrei 
dumneata să ştiu eu cum le zice fetelor ăstora? Doar la 
fiecare pas răsare aici câte una nouă. 

Unrat vru să-i obiecteze ca un fel de reproş că numele 
era afişat afară, dar în clipa aceia se auzi iarăşi pianul, de 
astă dată puţin mai încet, astfel că Unrat putu să înţeleagă 
câteva cuvinte, la pronunţarea cărora muieruşca bălţată îşi 
ridica volanul fustei şi-l ducea cu un aer jucăuş şi ruşinat la 
obraz: 


„Fiindcă-s încă micuță şi nevinovată.” 


Unrat găsi stupide aceste cuvinte care se adăugau la 
răspunsul îmbufnat pe care i-l dăduse vecinul său. Fu 
cuprins de nemulţumire, de sentimentul că-i aruncat într-o 
lume care era însăşi negația lui. Simţea o repulsie izvorâtă 
din adâncul fiinţei sale faţă de aceşti oameni care 
nesocoteau slova tipărită, care asistau la un concert fără a 
fi citit programul! Il rodea faptul că aci erau adunate mai 
multe sute de persoane care nu „erau atente”, nu 
„gândeau clar”, ci, dimpotrivă se ameţeau şi se dedau fără 

46 


ruşine sau frică celor, mai zadarnice „îndeletnici 
lăturalnice”. Sorbi o înghiţitură zdravănă din paharul lui. 
„Dacă oamenii ăştia ar şti cine sunt”, gândi el apoi, în timp 
ce conştiinţa lui de sine se dezbăra de orice împotrivire, 
devenind blajină, împăcată şi puţin confuză, aburită de 
caldele emanaţii umane, de această încălzire centrală al 
cărei combustibil era sângele omenesc. Lumea se retrăgea 
într-o pâclă deasă, plină de gesturi nedesluşite... 

Îşi trecu mâna peste frunte; i se păru că femeia de acolo, 
de sus, cântase de mai multe ori, că e micuță şi nevinovată. 
Acum isprăvise şi asta, iar sala aplauda, urla, chicotea şi 
tropăia. Unrat bătu deodată de câteva ori din palme, 
ridicându-le aproape de ochii săi, care-i priviră gestul cu 
mirare, îl cuprinse o poftă vie, necugetată, greu de 
stăpânit, de a lovi podeaua cu amândouă picioarele. Era 
destul de tare să n-o facă. Dar această ispită nici nu-l 
supăra măcar. Zâmbea mulţumit şi visător, constatând că: 
„La urma urmei, doară - aşa e omul” Şi adăugă: „Desigur, 
vezi numai, să-ţi ieşi din piele. Da, negreşit.” 

Cântăreaţa cobori în sală. Lângă estradă se deschise o 
uşă. Unrat observă deodată că cineva îl privea de acolo. Un 
singur om avea faţa îndreptată spre el şi acest om stătea în 
picioare şi râdea, şi era - fără doar şi poate - nimeni altul 
decât elevul Kieselack! 

Îndată ce stabili aceasta, Unrat ţâşni în sus. Socotea că 
avusese o clipă de neatenţie - şi iată că elevii profitau ca 
să-şi facă de cap. Se strecură printre doi soldaţi, 
despărţindu-i, şi înaintă spre fundul sălii. Mai mulţi 
muncitori i se împotriviră, iar unul dintre ei îi smulse pălăria 
din cap aruncând-o jos. Unrat o ridică şi şi-o puse din nou la 
loc, murdară cum era. Se auziră strigăte: „la te uită ce 
pălărie!” 

Acolo în fund, Kieselack râdea, îndoindu-se de mijloc, 
până într-atât îl scutura râsul. Unrat mai dădu un asalt; 
clămpănea din fălci, simțindu-se din ce în ce mai 
strâmtorat. Dar fu oprit din spate. Răsturnase paharul cu 

47 


grog al unui marinar, care-i cerea să i-l plătească. Se 
supuse cererii. Acum avea trecerea liberă, pe distanţă de 
câţiva paşi. Se aruncă înainte, ţinându-şi neîncetat privirea 
- înspăimântată de nemăsurata ticăloşie care îşi dădea frâu 
liber aci - aţintită asupra lui Kieselack care tot mai râdea. In 
aceeaşi clipă se izbi de ceva moale, şi o femeie înaltă, 
foarte grasă, sumar îmbrăcată sub un mantou de seară 
cafeniu care se desfăcuse, întoarse spre el o faţă înfuriată. 
Un bărbat, nu mai puţin voluminos, cu o freză îngrijită, dar 
purtând numai un tricou şi o haină veche pe deasupra, se 
apropie ocărind şi el. Unrat se izbise de farfuria cu care 
femeia făcea cheta, şi mai multe monede căzuseră pe jos. 
Oamenii se puseră să caute. Unrat se aplecă şi el, buimăcit, 
dezorientat. Căută şi el de-a lungul podelii, în timp ce 
oamenii târşeau din picioare în jurul capului său, care se 
mişca dintr-un loc într-altul; din toate părţile i se aruncau 
acuzaţii, cuvinte batjocoritoare, blesteme, ba unii chiar 
întindeau spre el mâini amenințătoare. Unrat se ridică, 
congestionat, ţinând între degete o monedă de doi pfeningi. 
Respira anevoie, plimba priviri oarbe peste toate aceste 
feţe duşmănoase. Simţea pentru a doua oară astăzi vântul 
răscoalei biciuindu-i obrazul, începu să îndrepte lovituri fără 
de rost în toate direcţiile, ca împotriva unei mulţimi de 
agresori. 

In clipa aceea îl zări pe Kieselack stând cu braţele întinse 
peste cutia înaltă a pianului şi scuturându-se de râs. Acum 
îl auzea chiar râzând. Unrat fu copleşit de o panică 
ameţitoare, ca un tiran care vede mulţimea pătrunzând în 
palat şi se simte pierdut. In clipa aceea, orice violenţă îi 
părea îngăduită; nu mai cunoştea margini. Strigă, şi vocea 
lui se umflă poruncitoare: 

— La zdup! La zdup! 

Kieselack, care-l vedea cum se apropie, se supuse. 
Dispăru pe uşa care se deschisese lângă estradă. 

Fără să-şi fi putut da seama, Unrat intră şi el acolo. Zări o 
draperie roşie şi un braţ care ieşea de după ea. Vru să 

48 


înainteze într-acolo; dar tocmai atunci se produse o 
săritură. Aruncându-şi privirea afară, îl văzu pe Kieselack 
străbătând în trap bătut vestibulul. In faţă, în gangul de la 
intrare, Unrat zări dispărând pe un altul; mai avusese timp 
să-l recunoască: era contele Ertzum. Unrat se înălţă în 
vârful picioarelor, dar fereastra era prea sus. 

Incercă să se aburce până la ea. In timp ce stătea atârnat 
cu coatele îndoite, auzi din spatele său un glas ascuţit: 

— Curaj, curaj, doar eşti om tânăr şi zdravăn! 

Unrat se lăsă, greoi, să cadă şi se întoarse; o avea în faţă 
pe muieruşca bălţată. 

Unrat o privi câtva timp; fălcile lui se mişcau mute. În 
cele din urmă, izbuti să spună: 

— Dumneavoastră sunteţi, aşadar, deci, artista Fröhlich? 

— Ei, da, răspunse muieruşca. 

Unrat avusese dreptate. 

— Şi vă prezentaţi talentele în acest local? 

Avea pretenţia ca şi acest lucru să-i fie confirmat de ea 
însăşi. 

— Originală întrebare, observă ea. 

— Deci doară... 

Unrat respira adânc; făcu semn cu mâna spre fereastra 
din spatele lui, prin care fugiseră Kieselack şi von Ertzum. 

— Spuneţi-mi, acum, de asemenea: aveţi voie să faceţi 
asta? 

— Adică ce? întrebă ea mirată. 

— Sunt elevi - spuse Unrat, repetând apoi din fundul 
pieptului cu o voce care tremura - sunt elevi. 

— N-au decât. Pentru mine e tot aia! 

Ea râse. Unrat izbucni cumplit: 

— Şi dumneavoastră sustrageţi pe aceşti tineri de la 
şcoală şi de la datorie? li ademeniţi! 

Artista Fröhlich îşi opri râsul; îşi înfipse degetul arătător 
în piept. 

— Eu? Se vede că nuţi-e bine! 

— Vreţi poate să negaţi? întrebă Unrat gata de luptă. 

49 


— Faţă de cine? Slavă Domnului, nu am nevoie. Sunt 
artistă, nu-i aşa? N-o să-ţi cer dumitale voie ca bărbaţii să- 
mi ofere buchete de flori. 

Arătă spre colţul încăperii unde două buchete mari erau 
înfipte la dreapta şi la stânga unei oglinzi de toaletă 
aplecată înainte. Apoi ridicând din umeri: 

— Dacă nu mă pot alege nici cu atât... dar, la urma 
urmei, cine eşti dumneata? 

— Eu sunt profesorul, spuse Unrat, ca şi cum ar fi dat 
glas legii şi înţelesului existenţei. 

— Păi atunci - zise ea pe un ton împăciuitor - atunci ar 
trebui să nu-ţi pese nici dumitale, aşa cum nu-mi pasă nici 
mie, de ce fac tinerii ăştia. 

Concepţia aceasta a vieţii nu găsi înţelegere la Unrat. 

— Vă sfătuiesc - spuse el - să părăsiţi împreună cu 
compania dumneavoastră acest oraş, să vă îndepărtați în 
marş forţat, căci altfel - şi ridică din nou glasul voi pune 
totul în mişcare ca să vă îngreuneze cariera, dacă nu chiar 
să v-o zădărnicesc. Mă voi îngriji, în adevăr, clară, ca poliţia 
să se ocupe de îndeletnicirile dumneavoastră. 

La auzul acestor cuvinte, pe faţa artistei Fröhlich se 
oglindi de îndată cel mai nemărginit dispreţ. 

— la seama să nu ai dumneata de furcă cu poliţia, îmi 
pari făcut pentru asta. Eu nu am de ce să mă tem. De altfel, 
zău că mi-e milă de dumneata! (Totuşi, în loc de milă, ea-şi 
arăta din ce în ce mai limpede mânia.) Îţi mai dai aere în 
halul în care eşti? Pesemne că nu-ţi ajunge cum te-ai făcut 
de râs adineaori? N-ai decât să te duci la poliţie, da! O să te 
aresteze chiar pe dumneata. Ce purtare la omul ăsta! Te 
apucă mirarea când eşti deprinsă să ai de-a face numai cu 
cavaleri. Ce-ai zice dacă a-şi asmuţi împotriva dumitale pe 
unul dintre domnii ofiţeri pe care-i cunosc? Ti-ar trage o 
cotonogeală! 

Vorbea cu un zâmbet plin de compătimire. 

Unrat mai încercase la început s-o întrerupă. Treptat însă 
frazele lui gata făcute, care dădeau să-şi facă drumul 

50 


printre fălci fură împinse înapoi, de voinţa ei năvalnică, 
până în adâncul făpturii lui, unde el însuşi le pierdea urma. 
Incremeni: făptura din faţa lui nu era un şcolar fugar care 
căuta să se împotrivească şi care trebuia ţinut din scurt pe 
tot restul vieţii: aşa cum de altfel erau toţi oamenii din oraş, 
toţi cetăţenii. Dar ea, ea era ceva nou. Miezul celor spuse 
de ea de când o întâlnise se desprindea şi se aduna abia 
acum; simţea cum îl mângâie şi îl tulbură. Femeia aceasta 
era o putere străină şi, după toate aparențele aproape 
egală în drepturi cu el. Dacă i-ar fi cerut, la sfârşit, un 
răspuns, el nu ar fi ştiut ce să spună. În el se trezi deodată 
ceva deosebit, ceva care semăna cu stimă. 

— Dar ce să mai vorbim! spuse ea cu dispreţ, 
întrerupându-şi şirul şi întorcându-i spatele. 

Pianul îşi reluase activitatea. Uşa se deschise, făcând loc 
femeii grase, cu care Unrat avusese ciocnirea din sală, şi 
bărbatului ei, apoi se închise repede din nou. Femeia aşeză 
farfuria pe masă în timp ce faldurile mantoului se agitau 
mânioase. 

— Nici patru franci, spuse bărbatul. Canalii cărpănoase! 

Artista Fröhlich li se adresă pe un ton rece şi muşcător: 

— la uitaţi-vă la domnul care vrea să ne reclame la 
poliţie! 

Unrat îngăimă ceva, speriat de aceste forţe superioare. 
Femeia grasă se întoarse cu o mişcare bruscă şi-l măsură 
cu privirea. Expresia ei i se păru de o viclenie nespusă; roşi, 
îşi plecă privirea, dădu cu ochii de pulpele femeii acoperite 
cu ciorapi de culoarea pielii, şi tresări speriat, întorcându-şi 
repede privirea în altă direcţie. În acest timp interveni 
bărbatul, reducând cu un efort vizibil puterea vocii lui la 
jumătate: 

— Scandal a făcut aici doar unul singur, nu-i aşa? Ei, i-am 
prezis de mult Rosei că cine face aici pe gelosul şi nu lasă şi 
pe alţii să se bucure, ăla zboară afară din templu. Şi tocmai 
dumneata - gelos pe băieţi! Pesemne că la poliţie eşti 
cunoscut ca moşneag libidinos. 

51 


Femeia lui îi făcu însă semn cu cotul; îşi formase cu totul 
altă părere despre Unrat. 

— Taci din gură, ăsta nu face rău nimănui. 

Şi către Unrat: 

— Ţi-ai pierdut poate puţin cumpătul. Ce să-i faci? Se 
întâmplă să ne ieşim din sărite. Kiepert ar face bine să nu 
vorbească de gelozie, mă chinuie destul când îşi închipuie 
că-l înşel. Hai, şezi jos şi trage o duşcă. 

Strânse de pe unul dintre scaune fustele şi pantalonii 
colorați, luă o sticlă de pe masă şi umplu un pahar. Unrat 
bău ca să ocolească discuţiile. Femeia îl întrebă: 

— De când o cunoşti pe Rosa? Nu te-am văzut niciodată 
pe aici. 

Unrat spuse ceva, da; - zgomotul pianului îi înghiţi 
cuvintele. Artista Fröhlich lămuri: 

— E profesorul băieţilor care vin din când în când aici în 
cabină. 

— Aha, eşti profesor? spuse artistul. Bău şi el, plescăi 
zgomotos şi-şi recâştigă jovialitatea naturală. Ascultă - 
urmă el - eşti omul meu. Votezi şi dumneata, desigur, în 
viitoarele alegeri, pe social-democraţi. Să ştii că dacă nu o 
facem noi, poţi să aştepţi pân’ la paştele cailor urcarea lefii 
dascălilor. Cu arta liberă e la fel: numai şicane poliţieneşti şi 
sărăcie. Ştiinţa - şi arată spre Unrat - şi arta - şi se arătă pe 
sine - sunt tot un drac. 

Unrat rosti: 

— Fie acestea cum or fi, te înşeli totuşi în prima dumitale 
presupunere, omule, dat fiind că nu sunt învăţător de 
şcoală primară, ci profesorul doctor Raat de la liceul local. 

Omul zise numai: 

— Hai noroc! 

Fiecare îşi dă titlul care îi convine şi dacă ăstuia îi place 
să facă pe profesorul, nu era motiv ca să-l duşmănească. 

— Vasăzică, eşti profesor? interveni prietenos femeia. 
Grea pâine şi asta. Şi câţi ani ai dumneata? 

Unrat răspunse fără şovăială, ca un copil: 

52 


— Cincizeci şi şapte de ani. 

— Da urât te-ai mai murdărit! Dă-mi pălăria dumitale ca 
s-o curăţ cât de cât. 

Îi luă pălăria cu borul lat, de pe genunchi, o şterse, îi 
netezi chiar marginea şi o potrivi cu grijă pe capul lui Unrat, 
Apoi îşi examină opera, bătându-l glumeţ pe umăr. El spuse 
cu un surâs prefăcut: 

— Foarte bine ai făcut treaba asta, vezi doară, doamnă 
dragă. 

De astă dată simţi însă altceva decât recunoştinţa pe 
care stăpânitorul o arată în silă celor ce-şi îndeplinesc 
datoria faţă de el. Se vedea înconjurat aci, cu o ciudată 
căldură, de către oameni pentru care, cu toate că-şi 
declinase titlul, rămânea încă un necunoscut. Nu putea fi 
supărat pe ei pentru lipsa lor de respect. Le găsea scuze; 
acestor oameni le lipsea, desigur, orice unitate de măsură. 
Prin această scuză el justifica şi dorinţa care-l cuprindea de 
a trece o dată cu vederea, împotrivirea lumii, de a se 
desprinde puţin din încordarea sa obişnuită, de a dezarma, 
fie şi numai pentru un sfert de ceas. 

Grăsunul scoase de sub o pereche de izmene, două 
drapele germane de marină, gâfâind în acest timp şi clipind 
din ochi spre Unrat, ca şi cum ar fi fost înţeles cu el. Femeia 
cea grasă pierduse expresia ei înfricoşătoare; Unrat 
avusese răgazul să observe că viclenia aparentă a privirii ei 
era produsă artificial cu fard negru. Numai faţă de artista 
Fröhlich, Unrat nu izbutea să găsească o atitudine cât de 
cât nesilită. Aceasta stătea deoparte, preocupată de ea 
însăşi; cosea pe fusta ei sumeasă o ghirlandă de flori de 
stofă. 

Pianul din sală îşi termina zgomotos bucata. Un clopoțel 
sună. Artistul spuse: 

— Trebuie să ieşim, Guste. 

Şi cu un ton protector către Unrat: 

— Domnule profesor, puteţi să priviţi cum lucrăm. 

Îşi dezbrăcă haina veche, femeia îşi lepădă mantoul de 

53 


seară şi-l ameninţă pe Unrat cu degetul: 

— Să fii drăguţ cu Rosa. Nu aşa de aprins ca adineauri. 

Uşa fu deschisă pe jumătate de afară şi Unrat văzu cu 
mirare cum cei doi grăsani porniseră deodată să ţopăie într- 
un fel grațios. 

Proptindu-şi braţele fiecare pe spatele celuilalt şi dându- 
şi capul înapoi, arborau un surâs încântat de ei înşişi, surâs 
care îmbia la aplauze. Şi într-adevăr, de îndată ce apărură 
în faţa sălii, se dezlănţui o larmă voioasă. 

Uşa se închise; Unrat rămase singur cu artista Fröhlich. 
Se simţea neliniştit de ceea ce avea să urmeze şi rotea 
priviri sfioase prin toată încăperea. Prosoape murdare erau 
împrăştiate pe podea. Intre oglinda toaletei încadrate de 
buchete şi masa lângă care şedea. Afară de cele două sticle 
de vin, masa era încărcată de multe pahare şi borcănaşe cu 
tot felul de alifii, care miroseau. Paharele de vin stăteau pe 
foi răzlețe de note muzicale. Unrat depărtă, cu teamă, 
paharul său de lângă un corset pe care femeia grasă îl 
aşezase alături. 

Pe când cosea, artista Fröhlich îşi sprijinea piciorul pe 
unul dintre scaunele acoperite cu cele mai stranii obiecte 
de îmbrăcăminte. Unrat nu o privea direct: îndrăzneala lui 
nu mergea atât de departe; o vedea doar în oglinda spre 
care ea stătea întoarsă. Aruncând o primă privire speriată 
într-acolo, observă pe ciorapii ei negri, lungi, foarte lungi, o 
broderie liliachie. Câtva timp, Unrat nu mai îndrăzni să 
privească. Apoi descoperi cu spaimă că rochia ei de 
mătase, ale cărei reflexe albastre apăreau printre ochiurile 
unei reţele negre, nu ajungea nici chiar până la subsuori şi 
că, de câte ori trăgea în sus acul cu aţa, în scobitura de sub 
braţ apăreau fire blonde. Şi Unrat nu se mai uită într-acolo. 

Tăcerea îl apăsa. Chiar şi afară liniştea era mai mare 
decât înainte. Nu pătrundeau de acolo decât sunete scurte, 
gemute, cam răguşite şi înecate în grăsime, ca ale unor 
oameni buhăiţi care se căzneau. Apoi tăcere deplină, 
întreruptă de un geamăt şi de zăngănitul unui obiect 

54 


metalic, pe care îl îndoia cineva. Urechea prindea greu ceva 
de definit, ca respiraţia unei mulţimi. Deodată, se auzi 
cuvântul „jos” şi două căderi grele în succesiune rapidă. lar 
printre aplauzele dezlănţuite, se desluşeau exclamaţii de: 
„Ei drăcie!” şi „Straşnic!” 

— Gata şi cu asta, spuse artista Fröhlich, luându-şi 
piciorul de pe scaun. Terminase. 

— Ei, şi dumneata? Nu mai spui nimic? 

Unrat fu obligat să se uite la ea; dar ea îl zăpăci iarăşi 
prin amestecul ei de culori. Părul îi era roşiatic, mai bine zis 
bătea în trandafiriu, aproape în liliachiu, şi era împodobit cu 
câteva bucăţi de sticlă verde şlefuită, încrustate într-o 
diademă arcuită. Sprincenele, deasupra ochilor ei de un 
albastru uscat, erau foarte negre şi îndrăzneţ arcuite. Dar 
strălucirea multicoloră a obrazului ei - roşu, albăstrui, alb 
ca mărgăritarul - suferise din cauza prafului. Coafura părea 
prăbuşită şi pierduse parcă, în fumul gros din sală, ceva din 
luminozitatea pe care o avusese. Funda albastră de la gâtul 
ei atârna veştedă, florile de ştofă de pe tivul fustei îşi 
plecau în jos capetele moarte. Lacul de pe ghetele ei înalte 
se cojea, pe ciorapi se vedeau două pete, iar mătasea 
rochiei ei scurte lucea palid. Carnea prea puţin rotunjită, 
slabă, a braţelor şi umerilor, părea ofilită, cu toată albeaţa 
ei, care se desprindea în nori subţiri de pudră la fiecare 
mişcare mai grăbită. Faţa ei se arătase adineauri lui Unrat 
foarte aprinsă, cu o expresie duşmănoasă, care încă mai 
putea fi ghicită, dar la care artista renunţase între timp, 
uitând supărarea. Izbucni în râs; râdea de lume, de ea 
însăşi. 

— Şi adineauri mai erai aşa de vioi! adăugă ea. 

Unrat îşi încorda auzul. Deodată făcu un salt 
neîndemânatic, ca o pisică bătrână. Artista Fröhlich sări 
într-o parte cu un țipăt ascuţit. Unrat deschise brusc 
fereastra cu perdeaua roşie... Nu, capul a cărui formă o 
observase în spatele draperiei dispăruse din nou. 

Se întoarse. 

55 


— Dumneata sperii lumea, spuse ea. 

El, fără să se scuze, cu totul absorbit: 

— Cunoaşteţi probabil mulţi tineri din acest oraş? 

Ea se legănă uşor, încoace şi încolo, din mijloc. 

— Sunt politicoasă cu oricine se poartă cumsecade cu 
mine. 

— Da, desigur. Nici vorbă, mă rog. Şi elevii liceului au, în 
general, vezi bine, purtări foarte delicate. 

— Dumneata crezi poate că stau zi de zi aici, cu toată 
clasa dumitale? Doar nu sunt educatoare la grădiniţă. 

— Asta, ce e drept, iarăşi nu. Şi adăugă, ca pentru a-şi 
aduce aminte: De obicei, ei poartă şepci. 

— Când poartă şepci, îi recunosc. De altfel, nu sunt lipsită 
de orice experienţă. 

El interveni: 

— Nu, de bună seamă că nu sunteţi. 

Ea se împotrivi numaidecât: 

— Ce ai vrut să spui cu asta? 

— Am vrut să spun că dumneavoastră cunoaşteţi 
oamenii. 

Speriat şi dorind s-o împace, întinse spre ea palma mâinii 
sale ridicate: 

— Darul de a cunoaşte oamenii, vreau să zic. Nu oricine îl 
are. El se câştigă greu şi cu suferinţă. 

Pentru a nu-i pierde bunăvoința, pentru a şi-o apropia, 
căci avea nevoie de această femeie, simțindu-se totodată 
înfricoşat în faţa ei, se hotărî să-i dezvăluie ceva din 
existenţa lui, ceva mai mult decât arăta de obicei mulţimii. 

— E o experienţă amară. Dar trebuie, într-adevăr, să 
cunoaştem oamenii pentru a ne servi de ei şi pentru a-i 
domina, dispreţuindu-i. 

Ea înţelesese. 

— Nu-i aşa? Mare lucru să obţii ceva de la păcătoşii ăştia! 

Işi apropie un scaun şi se aşeză. 

— Ce ştii dumneata despre viaţă? Oricine intră aici crede 
că numai el era aşteptat. Toţi doresc ceva, şi după aceea - 

56 


nici nu ai crede - te ameninţă cu poliţia! Dumneata - şi-i 
atinse cu vârful degetului genunchiul - dumneata mă 
ameninţi chiar dinainte... Nu e rău. 

— Nu am vrut nicidecum să nesocotesc prin aceasta 
respectul datorat unei doamne, explică el. 

Nu se simţea la largul lui. Muieruşca asta bălţată vorbea 
despre lucruri pe care el nu le putea pătrunde cu obişnuita 
sa luciditate. Afară de asta, genunchii ei se aflau acum între 
ai lui. Ea îşi dădu seama că era pe cale să-i displacă şi luă 
deodată o expresie liniştită, cuminte. 

— Mai bine să te lepezi de noroiul ăsta şi să rămâi 
cumsecade. 

Cum el nu obiectă nimic, ea mai spuse: 

— Ţi-a plăcut vinul? Trebuie să ştii că l-au oferit elevii 
dumitale. Işi dau silinţă băieţii, nu glumă! Unul dintre ei e 
plin de biştari. 

Îi mai turnă un pahar. Şi zise, cu dorinţa de a-i plăcea: 

— Ce-o să mă strâmb de râs dacă băieţii s-or întoarce 
mai târziu şi-or vedea că le-ai băut tot vinul. Pe mine mă 
bucură câteodată când unul suferă vreo pagubă. Aşa te 
înrăieşti cu timpul. 

— Negreşit, doară, gângăvi Unrat şi, ţinând paharul în 
mână, se simţi ruşinat de a fi băut din vinul lui Lohmann. 

Căci elevul care plătise vinul era Lohmann. Fusese aci şi 
o ştersese înaintea celorlalţi. Pesemne că mai era undeva 
prin apropiere. Unrat se uită cu coada ochiului la fereastră; 
draperia purta încă întipărirea cam nedesluşită a unui 
obraz. Ştia că dacă se va repezi la perdea, obrazul o să 
dispară. Acolo se afla Lohmann. Unrat simţi acest lucru 
printr-o adâncă intuiţie. Lohmann, cel mai păcătos, cu 
împotrivirea lui de neînfrânt, Lohmann care nici măcar nu-i 
respecta porecla: acesta era duhul nevăzut cu care Unrat 
se lupta. Ceilalţi doi nu erau de fapt duhuri, şi Unrat simţea 
că ei l-ar fi adus cu greu aici, până la acţiunile neobişnuite 
pe care le săvârşea el acum, până acolo încât să şadă într-o 
odaie dosnică, unde mirosea a fard şi a veştminte dubioase 

57 


- la artista Fröhlich. Din cauza elevului Lohmann, însă, 
Unrat era silit să rămână. Dacă ar pleca, Lohmann ar şedea 
din nou aici şi ar privi obrazul vopsit al artistei Fröhlich, 
care şi-ar trage scaunul lângă el. La gândul că, din fericire, 
acest lucru era exclus acum, Unrat dădu pe gât, înainte de 
a-şi da seama, tot paharul. Vinul îi încălzea plăcut 
măruntaiele. 

Perechea grasă din sală terminase gâfâind, încă un 
număr din programul ei. 

Acum pianul intonă cu un zgomot ca de fanfară un şir de 
acorduri marţiale şi îndată după aceea cele două voci 
izbucniră cu putere convingătoare, duduind de cinstit 
entuziasm patriotic: 


„Negru-alb-roş, steagul măreț 
Catargul străjuieşte; 

Dar vai de duşmanul semet 
Ce-aste culori urăşte!” 


Artista Frohlich spuse: 

— Asta e numărul lor de atracţie; face să-l vezi. 

Deschise cu băgare de seamă uşa având grijă să nu fie 
văzuţi de către publicul din sală, şi-l lăsă pe Unrat să se uite 
prin crăpătura dintre balamale. El văzu pe cei doi grăsani 
încinşi peste pântece cu câte un drapel negru, alb şi roşu, 
stând pe o bară fixă de gimnastică, fiecare din ei sprijinit de 
unul dintre stâlpi şi urlând victorios cât îi ţinea gâtlejul: 


„Oriunde al mărilor noian 
Catarge îl brăzdează, 
preamânarul pavilion german 
toți oamenii-l stimează. ” 


Se simţea că publicul era răscolit de sentimente lăuntrice 
impetuoase. Intr-o înfierbântare amenințătoare câte unul 
bătea, trosnind, din palmele lui noduroase. 

58 


După fiecare strofă, aplauzele puteau fi numai anevoie 
potolite de oamenii mai cumpătaţi. La sfârşitul cântecului, 
entuziasmul sparse toate gâtlejurile. Artista Fröhlich spuse, 
cuprinzând cu un gest larg sala: 

— Acum spune şi dumneata dacă toţi ăştia nu sunt 
maimuțe patentate! Fiecare din ei e în stare să cânte mai 
bine decât biata Guste şi cu Kiepert al ei, răsuflatul cântec 
al flotei. Şi cel puţin simte ceva. Pe când Kiepert şi Guste 
ştiu prea bine că nu fac decât tot felul de fasoane de 
hatârul meseriei, voce nu au deloc, şi ureche şi mai puţin. E 
de ajuns să-şi înfăşoare însă drapelul peste burtă, ca 
oamenii să ia foc, de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap dacă eşti 
mai simţit. lar grăsanii noştri trebuie să biseze. Acum zi şi 
dumneata! 

Unrat îi dădu dreptate. El şi artista Fröhlich dădeau din 
cap cu un egal dispreţ pentru popor. 

— Bagă de seamă acum la ce-o să se-ntâmple, spuse ea, 
şi-şi băgă brusc capul în sală, înainte ca perechea cea grasă 
să fi început bucata ei suplimentară. 

— Ho-ho-ho-ho-ho! se auzi de afară. | 

— Ai auzit? întrebă ea mulţumită. Aia de-acolo şi-au 
holbat ochii la mine cât e seara de lungă, dar ajunge să le 
arăt vârful nasului când ei nu se aşteaptă la asta, pentru ca 
să înceapă a mugi ca vitele. 

Unrat se gândi la sunetele asemănătoare care izbucneau 
în clasă îndată ce se întâmpla ceva neaşteptat. Hotări: 

— Aşa sunt ei totdeauna! 

Artista Fröhlich oftă: 

— Acuşica îmi vine iarăşi rândul şi trebuie să mă duc în 
menajeria asta. 

Unrat fu cuprins de nerăbdare. 

— Închideţi, deci, uşa! 

O închise el însuşi. 

— Ne-am depărtat de subiectul nostru. Trebuie să 
mărturisiţi adevărul despre elevul Lohmann. Tăgăduiala 
dumneavoastră nu poate decât să-i agraveze situaţia. 

59 


— lar începi cu asta? Trebuie să fie o idee fixă la 
dumneata. 

— Eu sunt profesorul! Elevul ăsta e aşa făcut, încât 
merită cele mai grele pedepse. Daţi-vă seama de datoria 
dumneavoastră de a împiedica un criminal să se sustragă 
justiţiei. 

— Păcatele mele! Dumneata vrei, desigur, să-l tai în 
bucăţi pe omul ăsta. Cum zici că-l cheamă? Nu am de altfel 
memoria numelor. Cum arată? 

— Are o faţă gălbejită, fruntea lată şi păr negru. E de 
talie mijlocie şi mişcările îi sunt - ca să zicem astfel - leneşe 
şi mlădioase; mişcări care, prin ele însele, sunt o dovadă a 
minţii sale desfrânate. 

Unrat schiţă chipul cu mâinile. Ura făcea din el un 
portretist. 

— Şi? întrebă artista Fröhlich, lipindu-şi două degete de 
colţul gurii. Dar îl şi recunoscuse pe Lohmann. 

— Este, negreşit, vezi bine, foarte sclivisit şi găseşte cu 
cale să dea, printr-o atitudine de melancolică indiferenţă 
impresia că eleganța lui ar fi înnăscută şi nicidecum 
produsul unei înfumurări vrednice de disprețul omului cu 
minte. 

Ea îl întrerupse: 

— Ajunge. Regret, dar cu aşa ceva nu pot să vă servesc. 

— Gândiţi-vă bine! Haide! 

— Păcat! pe ăsta nu vi-l dau, şi se strâmbă ca un clovn. 

— Ştiu că a fost aici; am dovezi! 

— Atunci poţi să-l apuci singur de cravată şi să-l gâtui, 
fără să ai nevoie de mine. 

— Am aici, în buzunarul meu, caietul de compunere al lui 
Lohman; dacă vi l-aşi arăta, sunt sigur să aţi mărturisi 
îndată că-l cunoaşteţi. Aşadar deci, artistă Fröhlich, să vă 
arăt caietul? 

— Mă-nnebunesc după aşa ceva. 

Unrat băgă mâna în buzunarul hainei, şovăi ruşinat, trase 
afară mâna goală, apoi îndrăzni din nou... In sfârşit, ea citi 

60 


versurile lui Lohmann, încordându-se ca un copil în faţa 
abecedarului. Apoi izbucni: 

— Asta-i o mârşăvie! „Şi de-ai purta sub sân rodul iubirii.” 
să-l poarte cine vrea. 

Şi apoi, căzând pe gânduri: 

— La adică, nici nu e atât de prost pe cât credeam. 

— Vedeţi, îl cunoaşteţi! 

Ea, foarte repede: 

— Cine a spus? Nu, nenişorule, pe mine nu mă prinzi. 

Unrat o privi răutăcios. Deodată bătu din picior; atâta 
stăruinţă în minciună îl scotea din sărite. Fără a se gândi 
minţi şi el. 

— Ştiu bine. Doar l-am văzut! 

— Atunci totul e în regulă... spuse ea cu sânge rece. De 
altfel, acum aş vrea şi eu să-l cunosc. 

Işi aplecă pe neaşteptate pieptul spre Unrat, pipăi cu 
degetele ei uşoare petele pleşuve dintre firele bărbii lui şi 
îşi ascuţi buzele ca şi cum ar fi vrut să sugă. 

— MI-I prezinţi, nu-i aşa? 

Şi-i veni să râdă, pentru că Unrat făcea o mutră ca şi cum 
degetele ei uşoare l-ar fi strâns de gât. 

— De altfel elevii dumitale sunt băieţi veseli. Asta se 
datoreşte, desigur, faptului că au un profesor atât de 
Zglobiu. 

— Şi care din aceşti tineri vă place, deci, adică mai mult? 
întrebă Unrat cu inexplicabilă încordare. 

Ea îi dădu drumul şi luă brusc din nou o expresie liniştită, 
cumpănită: 

— Cine-ţi spune dumitale că vreunul dintre aceşti 
băieţandri îmi place? De-ai şti, de m-ai cunoaşte, pe toţi 
aceşti filfizoni i-aş da cu plăcere pe un om mai serios, mai 
copt, care nu caută numai distracţii uşoare, ci pune mai 
mult preţ pe suflet, pe fond... Dar băieţii nu ştiu asta, 
adăugă ea cu uşoară tristeţe. 

Perechea cea grasă se întoarse. Încă înainte de a fi 
răsuflat bine, femeia întrebă: 

61 


— Ei, cum s-a purtat? 

Pianul intonă imediat numărul următor. 

— Gata acum. E rândul meu! 

Şi artista Fröhlich îşi aruncă un şal pe umeri devenind 
astfel şi mai bălţată. 

— Vrei desigur să te duci acasă, spuse ea. Te înţeleg, nici 
aici nu-i tocmai raiul pe pământ. Dar mâine - ştii 
dumneata? — trebuie să vii din nou, căci altminteri elevii 
dumitale îşi fac de cap aici - îţi dai singur seama de asta. 

Şi ieşi. 

Unrat era încă tulburat de sfârşitul ciudat al convorbirii cu 
dânsa şi lăsă, fără împotrivire, pe ceilalţi să hotărască în 
locul lui. Artistul deschise uşa. 

— Ţine-te mereu după mine şi ai să treci fără tărăboi. 

Unrat îl urmă, făcând ocolul sălii pe un interval liber, pe 
care nu-l nimerise adineauri. La câţiva paşi de ieşire, 
artistul îl lăsă să treacă. Unrat mai zări o dată, în fundul 
sălii, două braţe, un umăr, o porţiune de piele violent 
luminată strălucind în mijlocul unui vârtej de culori pestriţe 
deasupra fumului, deasupra zgomotului... Ajunsese afară. 
Birtaşul tocmai venea iarăşi cu un rând de căni cu bere: 

— 'nă seara, domnule profesor, şi vă rog să ne mai 
onoraţi curând! 

In gangul dinspre poartă, Unrat mai întârzie puţin 
căutând să-şi vină în fire. Simti cum aerul rece îi limpezea 
gândurile şi îşi spuse că fără vin şi bere întreagă această 
întâmplare, la o oră atât de neobişnuită, nu ar fi fost 
posibilă... Făcu un pas pe ulicioară şi tresări: de-a lungul 
zidului clădirii dădeau târcoale trei umbre. Aruncă într-a 
colo o privire piezişă prin colţul ochelarilor şi recunoscu pe 
Kieselack, pe von Ertzum şi pe Lohmann. 

Unrat schimbă brusc direcţia; în urma lui auzi un gâfâit 
care ieşea din cel mai larg din cele trei piepturi, pieptul lui 
Ertzum, şi care suna a revoltă. Atunci se auzi vocea 
sugrumată a lui Kieselack: 

— Se pare că în casa din care tocmai a ieşit un individ se 

62 


petrec tot felul de scârnăvii. 

Unrat tresări; cuprins de furie şi de teamă, scrâşni din 
dinţi. 

— Am să vă zdrobesc pe toţi. Mâine, vezi numai, voi 
depune reclamaţie despre tot ce s-a petrecut! 

Nimeni nu răspunse. Unrat mai făcu o dată stânga 
împrejur şi se furişă, încet, mai departe, în mijlocul unei 
tăceri amenințătoare. Atunci, aproape pe şoptite Kieselack 
rosti - şi ceafa lui Unrat se încreţi la auzul celor două 
cuvinte: 

— Şi noi! 


63 


CAPITOLUL AL CINCILEA 


Lohmann, contele Ertzum şi Kieselack făcură unul în 
urma celuilalt, înconjurul sălii. Când trecură prin faţa 
scenei, Kieselack scoase un fluierat strident. 

— La zdup! porunci el, şi toţi trei se strecurară în cabina 
artiştilor. 

Femeia cea grasă cârpea ceva. 

— Ei? întrebă ea. Dar unde aţi fost, domnilor? Profesorul 
dumneavoastră ne-a ţinut de urât. 

— Cu ăla nu avem reiaţii, lămuri Lohmann. 

— Dar e un om foarte învăţat şi uşor de băgat în buzunar. 

— Bagă-l dumneata! 

— O, eu nu, domnii mei. Vreţi desigur, să mă luaţi peste 
picior. Dar cunosc pe cineva... 

Nu ajunse să continue, căci Kieselack o gâdilă subsuoară. 
Se convinsese mai întâi că ceilalţi nu se uitau. 

— Nu ai voie să faci asta, micule, şi îşi scoase ochelarii cu 
arc de pe vârful nasului. Dacă mai încerci vreodată, Kiepert 
s-ar putea răţoi la dumneata. 

— Muşcă? întrebă Kieselack privind pe sub gene, şi 
femeia dădu din cap, încreţindu-şi fruntea în chip misterios, 
ca şi cum ar fi vrut să convingă pe un copil că „ucigă-l 
toaca” există. 

Lohmann spuse, din fundul odăii, de lângă masa de 
toaletă unde stătea tolănit pe un scaun, cu mâinile în 
buzunare: 

64 


— Măi Kieselack, neastâmpăratule, ai mers prea departe 
cu Unrat. Ce nevoie să-l mai întăriţi când ieşea de aici. E 
om şi el şi nu trebuie să-i punem pe seamă ticăloşii care 
întrec puterea lui. Acum poate să ne facă mizerii. 

— Îi arăt eu lui! se lăudă Kieselack. 

Ertzum stătea în mijlocul odăii cu coatele pe masă; se 
mărginea să mârâie şi faţa lui blond-roşcată, sub o boltă de 
ţepi roşii, pe care lampa atârnată deasupra mesei îi făcea 
să lucească, rămânea îndreptată neclintit spre uşă. 
Deodată bătu cu pumnul în masă. 

— Numai o dată să mai apară aici animalul ăsta şi-i rup 
oasele! 

— Minunat! spuse Kieselack. Atunci nu mai poate să ne 
aducă tezele. A mea tot nu e plină decât de prostii. 

Lohmann privea zâmbind. 

— Micuta pare într-adevăr să te fi dat gata, Ertzum. 

Astfel de accente nu pot izvori decât dintr-o dragoste 
adevărată. 

Şi cum aplauzele de afară se stinseră şi uşa se deschise, 
urmă: 

— Stimată domnişoară, cineva e gata să facă moarte de 
om pentru dumneavoastră. 

— Trăncănelile ţi le poţi păstra pentru dumneata, 
răspunse Rosa supărată. Am vorbit cu profesorul dumitale: 
nici el nu e tocmai încântat de dumneata. 

— Dar ce vrea berbecul ăla bătrân? 

— Să pună mâna pe dumneata şi să te facă pastramă, 
nimic altceva! 

— Domnişoară Rosa, bâigui Ertzum. 

De la intrarea ei în odaie îşi încovoia smerit spinarea şi o 
implora cu privirea. 

— Nici dumneata nu eşti mai breaz, declară ea. Mai 
simplu era să fi rămas în sală şi să fi aplaudat cum trebuie. 
Sunt acolo câteva haimanale care voiau să se lege de mine. 

Ertzum sări. 

— Unde sunt golanii? Unde sunt golanii? 

65 


Ea îl opri. 

— la te rog! Mai fă şi scandal! Atunci mă dă afară 
numaidecât. Poţi oare să-mi pui la dispoziţie palatul 
dumitale, domnule conte? 

— Sunteţi nedreaptă, stimată domnişoară, interveni 
Lohmann. Chiar astăzi s-a dus iar, din pricina 
dumneavoastră, la tutorele lui, consulul Breetpoot. Dar 
burghezul ăsta nu are nicio înţelegere pentru marile pasiuni 
şi nu dă niciun ban. Ertzum ar vrea, în ceea ce-l priveşte, să 
pună totul la picioarele dumneavoastră; numele lui, un 
viitor strălucit, o avere mare. Are, slavă Domnului mintea 
destul de simplă ca să facă acest lucru. Tocmai de aceea, 
stimată domnişoară, ar fi nedrept din partea 
dumneavoastră să abuzaţi de o simplitate atât de 
simpatică. Cruţaţi-l! 

— Cred că ştiu mai bine ce am de făcut, limbutule... şi 
dacă prietenul dumitale nu ştie să dea din plisc ca 
dumneata asta nu-l face decât să aibă mai multe şanse de 
a ajunge la mine, la... 

— Capătul clasei, completă Kieselack. 

— Te cunosc eu pe dumneata. Eşti un prefăcut, şi se 
apropie de Lohmann. Aici îţi dai aerul că totul te lasă rece, 
iar pe ascuns îmi închini versuri murdare. 

Lohmann râse încurcat. 

— De altfel, eşti cel din urmă căruia-i voi da motive, cât 
de cât temeinice, să creadă că a-ş putea ajunge să port sub 
sân rodul dragostei. Mă înţelegi? Cel din urmă! 

— Prea bine. Cel din urmă. Voi aştepta până atunci, 
spuse Lohmann plictisit. Şi pe când ea îi întorcea spatele, el 
se întinse şi-şi ridică ochii spre tavan. Doar şedea aici fără 
vreun interes personal, numai ca spectator ironic. Persoana 
asta îl putea lăsa indiferent. Treburile inimii lui erau mult 
mai serioase decât va avea să afle vreodată lumea... Işi 
făcea, din batjocură, o platoşă... 

Pianul se odihnise destul. 

— Rosa, valsul dumitale preferat! spuse femeia cea 

66 


grasă. 

— Cine vrea să danseze? întrebă Rosa. Începuse să se 
legene şi surâse lui Ertzum. Dar Kieselack i-o luă înainte 
iuncărului spătos. O apucă pe Rosa de mijloc ca pentru o 
poznă ştrengărească, o învârti încet cu viclenie şi făcu 
deodată o fandare în lături. Artista aproape că se răsturnă. 
În acelaşi timp Kieselack îi arătă limba şi o ciupi de spate, 
neobservat de nimeni. Ea se sperie şi spuse supărată şi 
totodată drăgăstoasă: 

— Dacă mai faci o dată asta, scârbosule, am s-o i-o spun 
şi o să te snopească. 

— Ba să nu-i spui! strigă Kieselack, şoptindu-i apoi la 
ureche: căci atunci îi spun şi eu ceva. 

Râseră fără să-şi mişte un muşchi pe faţă. Ertzum se uită 
la ei cu privirea rătăcită. Faţa lui roşcovană era acoperită 
cu picături de năduşeală. 

Între timp, Lohmann poftise la dans pe femeia cea grasă. 
Rosa lăsă deoparte pe Kieselack şi privi pe Lohmann, care 
dansa bine. În braţele lui, femeia cea grasă devenise 
uşoară ca un fulg. 

Când i se păru că dansase de-ajuns, el se înclină cu 
condescendenţă şi, fără a se uita la Rosa, se întoarse la 
locul lui. Rosa veni după dânsul. 

— La urma urmei aş putea, din parte-mi să dansez cu 
dumneata chiar dacă nu eşti bun la nimic altceva. 

El ridică din umeri, îşi exprimă nepăsarea printr-o 
strâmbătură teatrală şi se sculă. Ea valsă îndelung într-o 
dăruire plină de voluptate. 

— Vă ajunge? întrebă el în cele din urmă politicos. Şi 
când ea îşi veni în fire: Atunci... 

— Ce sete mi-e! strigă ea gâfâind. Domnule conte, dă-mi 
ceva de băut sau leşin. 

— Nu se ţine nici el prea bine pe picioare, observă 
Lohmann. Arată ca o lună beată. 

Ertzum răsufla din greu, ca şi cum numai c-l s-ar fi 
învârtit tot timpul dansând cu fata. Întoarse cu gâtul în jos, 

67 


o sticlă care tremura în mâna lui şi din care nu se mai 
scurgea decât un rest. Apoi, privi nedumerit pe Rosa. Ea 
râse. Femeia cea grasă spuse: 

— Profesorul dumneavoastră are, pe cât se pare, gâtlej 
încăpător. 

Ertzum pricepu; privirea îi rătăci ameţită. Apucă deodată 
sticla goală ţinând-o de gât ca pe o măciucă. 

— Oho, făcu Rosa. Şi după o clipă, în timpul căreia îl 
observase: Batista mea a căzut sub masă. Ridică-mi-o, te 
rog. 

Ertzum se aplecă, îşi vâri capul sub masă, şi vru să 
întindă mâna, dar genunchii i se îndoiră; înaintă pe brânci 
spre batistă - în timp ce fata îl urmărea cu privirea - o 
ridică cu dinţii de jos şi se întoarse în patru labe până la 
marginea mesei. Acolo rămase pe loc cu ochii închişi, 
moleşit de gustul unsuros de parfum rânced al peticului 
alb-cenuşiu, mânjit de fard. Aici, chiar în faţa pleoapelor 
sale închise stătea deci inaccesibilă femeia pe care el o visa 
zi şi noapte, în care credea, pentru care şi-ar fi dat viaţa! Şi 
pentru că era săracă, iar el nu o putea încă ridica până la 
sine, ea era silită să-şi expună puritatea ei primejdiilor şi să 
intre în relaţii cu oameni murdari, chiar şi cu Unrat. Destin 
groaznic, fără seamăn. După ce îşi admirase opera, ea îi luă 
batista dintre dinţi şi-i zise: 

— Bravo, aşa e bine, căţeluşul meu. 

— Minunat, observă Lohmann. 

lar Kieselack care îşi rodea unghiile şi arunca priviri 
piezişe când spre unul, când spre celălalt dintre camarazii 
lui, spuse: 

— Nu vă faceţi iluzii. Tot nu treceţi la timp clasa. 

Apoi făcu Rosei semn cu ochiul. El o trecuse. 

Lohmann spuse: 

— Zece şi jumătate. Ascultă, Ertzum, pastorul tău se 
întoarce de la berărie, trebuie să te bagi sub plapumă. _ 

Kieselack îi şopti ceva Rosei, ghiduş şi ameninţător. |n 
timp ce ceilalţi doi se pregăteau de plecare, el dispăruse. 

68 


Prietenii se îndreptau spre poarta oraşului. 

— Te pot însoţi până acasă, declară Lohmann. Bătrânii 
mei sunt la bal la consulul Breetpoot. Cum găseşti faptul că 
noi ăştia, nu am fost invitaţi? Gâştele alea care au luat lecţii 
de dans au şi început să danseze acolo. 

Ertzum clătină furios din cap. _ 

— O femeie ca asta tot nu e acolo! In ultima vacanţă de 
vară am întâlnit, la serbarea familiei noastre, toate fetele 
din neamul, Ertzumilor şi atâtea altele din familiile 
încuscrite: Puggelkrook, Ahlefeldt, Katzenellenbogen... 

— Şi aşa mai departe. 

— Dar crezi că măcar una dintre ele avea asta! 

— Ce anume? 

— Ei, asta. Ştii tu. Ea are ceea ce o femeie trebuie să 
aibă înainte de orice, cu alte cuvinte, ca să-i zicem aşa, 
suflet. 

Ertzum spunea „ca să-i zicem aşa”, pentru că se ruşina 
de cuvântul „suflet”. 

— Şi apoi, batista ei, completă Lohmann. O astfel de 
batistă nu se întâlneşte la niciuna dintre fetele Puggelkrook. 

Ertzum înţelesese, după un timp, aluzia. Se trudi să 
scoată la lumină instinctele tulburi care adineauri îl 
împinseseră la un gest atât de ciudat. 

— Nu trebuie să crezi - spuse el - că fac aşa ceva fără 
intenţie. Vreau să-i arăt că, în ciuda originii ei modeste, îmi 
este superioară şi că doresc în mod serios s-o ridic până la 
mine. 

— Dar zici că-ţi este superioară, 

Ertzum se miră singur de această contradicţie. Bâlbăi: 

— Să vezi ce am să fac!... Câinele de Unrat n-o să mai 
intre a doua oară viu în cabina artiştilor. 

— Mi-e teamă că şi el ar vrea să ne taie pofta, la fel cum 
am dori să i-o tăiem şi noi lui. 

— Să îndrăznească... 

— Nu-i decât un laşi. 

Erau totuşi îngrijoraţi; dar nu mai atinseră acest subiect. 

69 


Treceau printre pajiştile acum goale de oameni unde în 
timpul verii se dădeau serbările populare. Ertzum, pe care 
nemărginirea înstelată a nopţii îl făcea să se simtă mai 
uşor, descoperea în mintea lui posibilităţi strălucite de a 
evada din acest cuib de burghezi, din instituţia prăfuită în 
care trupul lui voinic, de om de la ţară, era ferecat în cătuşe 
umilitoare. Căci acum, de când iubea, îşi dădea seama că 
avea un aer caraghios pe băncile şcolii, bâlbâia răspunsuri 
greşite,  înfundându-şi între umeri ceafa de taur, 
neputincios, pentru că slăbănogul strâmb de pe catedră se 
chiora veninos la el suflând pe nări. Toţi muşchii lui, ţinuţi în 
frâu aci, jinduiau să-şi arate puterea; îl împingeau să 
lovească în jurul său cu spada sau cu îmblăciul, să rotească 
o femeie deasupra capului, să apuce unu taur de coarne. 
Simţurile lui tânjeau lacome după vorba simplă şi plină de 
haz a ţăranilor, după noţiuni palpabile, pe alt tărâm, mai 
accesibil decât acela al spiritualităţii clasice, în faţa căruia i 
se tăia respiraţia; râvnea la atingerea cu brazda goală, 
neagră, care se lipeşte de tălpile vânătorului, şi cu vântul 
care izbeşte în faţă pe călăreţul ce zboară în galop; ducea 
dorul zgomotului cârciumilor pline de lume, al lătratului 
haitei de câini legaţi laolaltă, al aburelii ce se înalţă toamna 
deasupra pădurilor sau din trupul unui cal năduşit care se 
balegă... Cu trei ani înainte, o rândăşoaică, pe care o 
apărase de un văcar vânjos, îl răsplătise trântindu-l lângă 
ea pe o căpiţă de fân. Prin prisma amintirii acestei fete, o 
simţea astăzi pe şanteza Rosa Fröhlich. Ea trezea în el 
imaginea unui cer înalt, cenuşiu, cu un amestec de sunete 
şi de mirosuri violente. Trezea în el tot ce era, de fapt, 
sufletul lui propriu. De aceea el îi făcea cinstea să vadă în 
toate acestea sufletul ei, să-i atribuie mult, mult suflet, şi s- 
o aşeze foarte sus. 


Cei doi elevi ajunseră la vila pastorului Thelander. 
Avea câte un balcon la mijlocul etajului întâi şi al celui 
de-al doilea, între pilaştri înconjurați de tulpini noduroase 
70 


de viţă sălbatică.: 

— Pastorul tău s-a întors acasă, spuse Lohmann arătând 
o lumină ce ardea la etajul întâi. Se apropiară; lumina se 
stinse. 

Ertzum privi posomorât şi înfrânt spre fereastra 
întredeschisă de la etajul de deasupra, la care trebuia să se 
suie. În spatele acestei ferestre, hainele şi cărţile lui 
răspândeau din nou miros de şcoală. Aerul şcolii îl urmărea 
zi şi noapte. 

„Plin de mânie, făcu un salt, se căţără, ajutându-se de 
tulpina viței, până sus, se opri pe balustrada primului 
balcon şi îşi mai ridică o dată privirea spre fereastra lui. 

— Mult timp n-o să mai îndur asta, spuse el de sus. Apoi 
se urcă mai departe, împinse fereastra cu piciorul şi se lăsă 
să alunece în cameră. 

— Visuri plăcute, spuse Lohmann cu blândă batjocură şi 
porni înapoi fără să înăbuşe scârţâitul paşilor săi pe alee. 

Pastorul Thelander, care îşi stingea lumina ca să nu fie 
obligat să observe ceva, nu era omul care să facă scandal 
din pricina escapadelor nocturne ale unui conte Ertzum, 
pentru găzduirea căruia i se plăteau patru mii de mărci pe 
an... 

Şi abia ieşit din grădiniţa din faţa vilei, Lohmann se gândi 
din nou la Dora. 

Aşadar, Dora dădea acum marele ei bal. Râdea în clipa 
aceasta, ascunzându-şi obrazul în dosul evantaiului, cu 
râsul ei straniu, languros şi crud de creolă. Ajutorul de 
judecător Knust, râdea poate şi el; poate că astăzi sorții 
cădeau în favoarea lui Knust. Căci cu locotenentul von 
Gierschke lucrurile păreau a se fi isprăvit... 

Lohmann îşi adânci gâtul între umeri, îşi apăsă dinţii pe 
buza de jos urmărindu-şi zbuciumul suferinţei... 

lubea pe doamna consul Breetpoot, o femeie de treizeci 
de ani. O iubea de trei ani de când reuniunea de dans se 
ţinuse o dată iarna, în casa ei. Ea îi prinsese pe piept o 
decorație - o, numai pentru că dorea să-i măgulească pe 

71 


părinţii lui; ştia aceasta. O vedea de atunci în casa lui 
părintească - serbări la care nu era admis - o vedea cu 
curtezanii ei: el! Uşa ar fi putut fi deschisă în orice clipă, şi 
atunci ar fi fost văzut stând acolo, nimicit, sfâşiat de 
durere; toată taina ar fi fost dată în vileag. Dacă aceasta s- 
ar fi întâmplat, Lohmann era ferm hotărât să-şi pună capăt 
zilelor. O puşcă veche cu care vâna şobolanii în hambarul 
de grâne stătea pregătită... 

Arăta o prietenie protectoare fiului ei, elev în clasa a treia 
a liceului, căruia îi dădea să copieze vechile sale 
compuneri. Îi iubea copilul! Odată, când sărise în ajutorul 
elevului Breetpoot, într-o încăierare a băieţilor, întâmpinase 
pe buzele multora un surâs îndoielnic. Ţeava puştii se şi 
îndrepta spre pieptul lui... Nu, nimeni nu ştia, şi Lohmann 
putea continua să se zbuciume, să se îmbete cu castitatea 
sălbatică, cu amărăciunile voluptoase, cu sfiosul, trufaşul, 
mângâietorul dispreţ pentru lume al celor şaptesprezece 
ani ai săi şi cu versurile pe care le mâzgălea noaptea pe 
spatele unei vechi decoraţii de bal... 

Şi tocmai lui, lui, care era pătruns până în măduva 
oaselor de acel sentiment chinuitor, îi pretindea o fată ca 
aceasta, Rosa Fröhlich să se lase aţâţat de ea la dragoste. 

O mai mare ironie era greu de închipuit. E drept că făcea 
versuri închinate ei - ei, da. Artei îi este indiferent obiectul. 
Dacă ea socotea că asta ar fi o dovadă... Făcea pe 
ofensata, iar el îi râdea în obraz; asta o făcea, fireşte, să fie 
şi mai nebună după el, ceea ce, zău, nu era în intenţia lui. 

Era oarecum departe de a se gândi să cerşească 
dragostea şantezei de la „Îngerul albastru”. Se aflau, 
desigur, acolo în sală marinari şi funcţionari comerciali pe 
care, în schimbul sumei de trei până la zece mărci, ea îi 
fericise. 

Poate că totuşi se simţea măgulit? De ce să nege? Erau 
clipe când dorea s-o vadă pe fata aceasta la picioarele lui, 
când o râvnea ca s-o umilească, ca să întineze prin acest 
desfrâu, propria lui dragoste, înjosind, în târfa care-l 

72 


implora în genunchi, pe ea, pe Dora Breetpoot însăşi, 
pentru ca apoi să se prăbuşească în faţa ei şi să 
izbucnească într-un plâns izbăvitor. 

Cutremurat de aceste gânduri, Lohmann merse în 
Kaiserstrasse, în faţa casei iluminate a consulului 
Breetpoot, şi aşteptă, printre umbrele care lunecau pe 
geamuri, să vadă o singură umbră. 


73 


CAPITOLUL AL ŞASELEA 


In dimineaţa următoare, Ertzum, Kieselack şi Lohmann 
se întâlniră, palizi la faţă. În mijlocul clasei zgomotoase, 
fiecare dintre ei se simţea ca un criminal care ştie că o 
scrisoare conţinând numele lui este pe drum, spre procuror, 
fără ca lumea din jurul lui să bănuiască. Răgazul se număra 
numai cu minutele... Kieselack trăsese cu urechea la uşa 
cancelariei directorului şi afirma că auzise glasul lui Unrat. 
Nu mai sfida, ci şoptea pe după mână, cu gura strâmbă, la 
urechea lui Ertzum: „Vai de noi, omule!” Lohmann ar fi 
făcut cu plăcere schimb, pentru ora ce avea să urmeze, cu 
ori care dintre cei mai săraci cu duhul. 

Unrat intră grăbit şi se apucă imediat, fără să răsufle, de 
Ovidiu. Ceru să i se recite versurile învăţate pe dinafară, 
începând cu şeful clasei, Angst. Urmară elevii cu litera B. 
Ajuns la E, Unrat sări la M. Ertzum oftă uşurat. Kieselack şi 
Lohmann constatară surprinşi că literele K şi L fuseseră 
cruţate. 

La traducere, nicio întrebare nu fu adresată vreunuia 
dintre ei. Sufereau din pricina aceasta, cu toate că nu-şi 
pregătiseră lecţia. Aveau impresia că sunt excluşi din 
societatea omenească, că sunt condamnaţi la moarte civilă. 
Ce plănuia oare Unrat? În timpul recreaţiei cei trei se 
ocoliră reciproc, de teamă că s-ar putea bănui că erau 
legaţi printr-o taină fatală. 

Trei ore cu alţi profesori trecură, întrerupte de dese 

74 


tresăriri înfricoşate. Un pas în curte, un scârţâit al scării, 
directorul... Dar nimic nu se petrecu. Şi Unrat lăsă ora de 
greacă să treacă la fel ca ora de latină. Kieselack era din ce 
în ce mai îngrijorat şi ridică mâna, deşi nu ar fi putut da 
răspunsul. Unrat îl trecu eu vederea. Atunci el începu să 
agite în aer, la toate întrebările, laba lui vânătă, plesnind 
totodată din degete. Lohmann renunţă să mai aştepte şi 
deschise sub pupitru Zei; în exi/. Ertzum, subjugat din nou 
de şcoală şi cu trufia pierdută, se silea ca totdeauna, 
năduşind, să urmărească lecţiile şi rămânea ca totdeauna 
în urmă. 

La plecare, se aşteptau să fie chemaţi, de custode, cu un 
surâs prevenitor de rele, la director. Dar nu, omul cu 
clopoţelul îşi scoase foarte liniştit şapca în faţa 
domnişorilor. Ajunşi în stradă se priviră între ei cu o bucurie 
care se temea să izbucnească. Kieselack fu primul care-i 
dădu frâu liber. 

— Vedeţi! Am spus de la început că nu are curajul! 

Lohmann era supărat că se lăsase intimidat. 

— Dacă omul ăsta crede că poate să mă ducă de nas... 

Ertzum zise: 

— Mai e timp să se întâmple. Şi cu bruscă vehemenţă: N- 
are decât să se întâmple! Ştiu eu ce am de făcut! 

— Îmi închipui, spuse Lohmann. Îi tragi o bătaie lui Unrat. 
Apoi o iei pe Rosa şi vă aruncaţi amândoi în apă. 

— Nu, asta nu, spuse Ertzum uimit. 

— Oameni buni, aţi căpiat, spuse Kieselack. Şi se 
despărţiră. 

Lohmann mai declară: _ 

— De fapt nu mă mai interesează nimic la „Ingerul 
albastru”. Dar nu mă las intimidat: acum mă duc dinadins 
acolo. 

Seara, el şi Ertzum sosiră aproape în acelaşi timp în faţa 
localului. Îl aşteptară şi pe Kieselack. Îl lăsau întotdeauna 
pe el să intre înainte, să pătrundă el cel dintâi în cabina 
artiştilor, să deschidă el cel dintâi gura, să se aclimatizeze 

75 


el cel dintâi. Fără Kieselack, toate astea n-ar fi mers; aveau 
nevoie de el şi de obrăznicia lui. Nu avea bani şi erau siliţi 
să plătească pentru el, dar Kieselack avea grijă să nu-i lase 
să observe tot ce plăteau şi să nu bănuiască că dacă Rosa 
primea de la ei flori, vin şi daruri, era tocmai pentru 
plăcerile ascunse ale lui Kieselack. In sfârşit, el sosi, fără a 
se grăbi de hatârul lor şi intră în local. Aflară însă de la 
patron că în cabina artiştilor se găsea profesorul lor. Se 
priviră atunci speriaţi şi o şterseră. 

Noaptea trecută, când Unrat sosise cu bine acasă îşi 
aprinsese lampa de lucru şi se apropiase de pupitrul de 
scris. Soba mai încălzea, ceasornicul îşi depăna tic-tacul. 
Unrat îşi răsfoia manuscrisul spunându-şi: 

„Adevărate nu sunt decât prietenia şi literatura.” 

Se simţi scăpat din mrejele artistei Fröhlich şi găsi 
deodată că  „îndeletnicirile  lăturalnice” ale elevului 
Lohmann îi sunt profund indiferente. 

Dar trezindu-se dimineaţa, înainte de a se lumina, el îşi 
zise că lucrurile nu vor fi în regulă, până când nu-l va fi 
prins pe elevul Lohmann. Se apucă totuşi din nou de 
particulele din stilul lui Homer, dar prietenia şi literatura nu 
mai reuşiră să-l capteze. Şi n-aveau să-l mai capteze - 
simţea el - atâta timp cât Lohmann stătea nestingherit la 
artista Fröhlich! 

Un mijloc pentru a împiedica un asemenea lucru îi fusese 
indicat de însăşi artista Fröhlich. Ea spusese: „Dar trebuie 
să vii mâine din nou, altminteri elevii dumitale îşi fac de cap 
aici...”  Amintindu-şi aceste cuvinte, Unrat roşi. Căci 
cuvintele aduceau cu ele şi glasul artistei Fröhlich, privirea 
ei aţâţătoare, toată faţa ei dată cu fard şi cele două degete 
delicate cu care-l pipăia sub bărbie... Unrat îşi întoarse sfios 
privirea spre uşă şi se aplecă din nou, cu zel prefăcut, 
asupra lucrării lui, ca un şcolar care tăinuieşte „îndeletniciri 
lăturalnice”. 

Cele petrecute acolo fuseseră văzute prin perdeaua roşie 
- fireşte, vezi bine - de cele trei lichele. Şi dacă Unrat se 

76 


hotăra să-i tragă la răspundere în faţa tribunalului domnului 
director, ei erau în stare, văzându-se pierduţi şi lepădând 
ultimul rest de ruşine, să destăinuie în mod public ceea ce 
văzuseră. Pe lista crimelor lui Lohmann era înscris şi vinul 
plătit de el - din care Unrat băuse... Îl trecură sudorile. Se 
vedea prins în laţ. Adversarii vor afirma că nu Unrat l-a 
„prins” pe Lohmann, ci Lohmann pe Unrat... Şi conştiinţa de 
a se afla singur de tot, într-o luptă mai aprigă decât 
oricând, împotriva oştirii elevilor răzvrătiți, îi dădea lui 
Unrat puteri şi certitudinea că va mai stânjeni cariera 
multora, dacă nu cumva o va zădărnici cu totul. 

Cu o hotărâre pătimaşă porni spre şcoală. 

Prilejurile de a „băga la apă” pe cei trei criminali nu 
lipseau. În ce-l priveşte pe Lohmann, era cu totul suficientă 
compunerea sa obraznică. In săptămâna dinainte de darea 
notelor de sfârşit de an, Unrat avea să le pună întrebări 
care să-i facă să cadă. Se şi gândea la unele din ele... După 
ce trecu de poarta oraşului, îl cuprinseră îndoieli şi cu cât se 
apropia mai mult de clădirea şcolii, cu atât viitorul ce se 
deschidea privirilor lui îi apăru mai ameninţător. Cei trei 
răsculați răzvrătiseră probabil acum toată clasa, povestind 
despre „Ingerul albastru”. Cum aveau să-l privească elevii 
pe Unrat? Izbucnea revoluţia!... Panica de tiran ameninţat îl 
străbătea din nou cruciş şi curmeziş, ca o ceată de călăreţi 
puşi pe fugă. Se uita cu coada ochiului pe după colţul 
străzilor cu teamă plină de răutate, în căutarea de elevi, de 
atentatori. 

Când puse piciorul în clasă nu mai era în ofensivă. 
Aştepta: căuta să se salveze, negând în mod tacit 
întâmplările din seara precedentă, tăinuind primejdia, 
ignorând pe cei trei criminali... Unrat se stăpânea 
bărbăteşte. Nu bănuia spaima prin care treceau Kieselack, 
Ertzum şi Lohmann; dar nici ei nu bănuiau nimic din spaima 
lui. După sfârşitul orelor de curs, el îşi recăpătă, la fel ca şi 
ei, curajul. Lohmann nu trebuia să jubileze! Trebuia ţinut la 
distanţă de artista Fröhlich; a veghea la aceasta era pentru 

77 


Unrat o chestiune de autoritate şi de respect de sine. Cum 
spusese ea? „Trebuie să veniţi mâine din nou.” Nu rămânea 
altceva de făcut. Când Unrat îşi dădu seama de aceasta, se 
sperie. Dar în spaima lui era şi oarecare dulceaţă. 

Din pricina tulburării sale, nu fu în stare să cineze. Şi în 
ciuda menajerei, el părăsi numaidecât casa pentru a fi 
primul la „zdup” - în cabina artistei Fröhlich. Nu putea 
îngădui ca Lohmann să şadă acolo şi să bea vin: asta ar fi 
răzvrătire şi Unrat nu răbda acest lucru. Nu-şi dădea seama 
de nimic altceva. 

Cum se furişa grăbit spre „Îngerul albastru”, nu zări 
imediat afişul colorat de la intrare şi-l căută câteva 
secunde, aiurit... Slavă Domnului, iată afişul. Aşa dar, 
artista Fröhlich nu plecase brusc cu trenul, nu fugise, n-o 
înghiţise pământul, aşa cum tocmai se temuse Unrat. Mai 
cânta, mai era acolo, cu îmbrăcămintea-i pestriță, mai 
gâdila simţurile cu privirea ei. Şi din bucuria lui faţă de 
această certitudine, Unrat trase o concluzie fulgerătoare. A- 
| ţine pe Lohmann departe de ea nu era totul; Unrat dorea 
el însuşi să şadă lângă artista Fröhlich... Dar această idee 
pieri repede din mintea lui. 

Sala era încă goală, aproape cufundată în întuneric, 
neliniştitor de mare, iar nenumăratele scaune şi mese, de 
un alb murdar, erau împrăştiate în dezordine ca o turmă de 
berbeci pe câmp. 

Lângă sobă, la lumina unei mici lămpi de tablă, şedea 
birtaşul cu alţi doi bărbaţi: jucau cărţi. Unrat dorind să nu 
fie văzut, se furişă asemenea unui liliac de-a lungul 
peretelui întunecos. 

Era gata să se strecoare în cabina artiştilor, când birtaşul 
strigă cu o voce care răsună înfiorător: 

— "nă, seara, domnule profesor, îmi pare bine că localul 
meu v-a plăcut. 

— Voiam numai... credeam numai... artista Fröhlich... 

— Intraţi, vă rog, şi aşteptaţi-o, e tocmai ora şapte. 

Vă aduc şi o bere. 

78 


— Mulţumesc - strigă Unrat - nu am de gând să beau... 
Dar - şi scoase capul pe uşă - mai târziu voi face probabil o 
comandă mai mare, închise apoi uşa şi înainta bâjbâind în 
bezna din cabină. 

După ce izbuti să aprindă lumina, dădu la o parte 
corsetele şi ciorapii de pe un scaun, se aşeză la masa pe 
care zăceau aruncate toate lucrurile rămase din ajun, 
scoase agenda sa de profesor din buzunarul hainei, pe baza 
numerelor notate în dreptul fiecărui elev, să scrie 
calificativele provizorii. Ajuns la litera E, sări repede la M, 
întocmai cum făcuse de dimineaţă în clasă. Se răzgândi 
după aceea, întoarse foile şi puse lângă numele lui Ertzum 
un furios „insuficient”. Veni apoi rândul lui Kieselack şi în 
sfârşit al lui Lohmann. Încăperea era liniştită şi singură, iar 
gura lui Unrat strâmbată de setea răzbunării. 

După o vreme, primii vizitatori începură să se aşeze în 
sală. Unrat fu cuprins de nelinişte. Femeia cea grasă de 
aseară intră în cabină. Purta o pălărie neagră cu bor 
extravagant. Cum îl văzu, exclamă: 

— Ei, dar ce surpriză! Dumneata, domnule profesor? S-ar 
zice că ai petrecut noaptea aici! 

— Doamnă dragă, vin pentru anumite treburi, o lămuri 
Unrat. 

Ea însă îl ameninţă cu degetul: 

— Cunosc eu treburile dumitale! 

Îşi scoase gulerul de blană şi jacheta. 

— Acum îmi dai voie să-mi scot corsajul. 

Unrat bâigui ceva şi-şi întoarse privirea. Ea se apropie, 
într-un capot care-şi pierduse de mult culoarea, şi-l bătu pe 
umeri. 

— Ca să fiu sinceră, nu mă mir câtuşi de puţin, domnule 
profesor, că te-ai instalat din nou aici. Nici nu ne aşteptăm 
la altceva când e vorba de Rosa. Cine o cunoaşte bine 
trebuie s-o iubească, n-are încotro. Şi pe bună dreptate, 
căci e într-adevăr o fată grozav de frumoasă. 

— Asta poate fi - fireşte, vezi doară - foarte exact, 

79 


doamnă dragă, dar nu pentru asta... 

— Nuuu... Dar şi pentru inima pe care o are fata asta. E 
chiar lucrul principal, Doamne, aşa zic eu! 

Ea puse mâna pe propria ei inimă, sub capotul căscat. 
Totodată îşi dădu ochii peste cap, iar bărbia ei dublă se 
clătină de înduioşare. 

— Din pură iubire de oameni e în stare să-şi taie din 
propria ei carne! A moştenit asta, pesemne, de la tatăl ei, 
care a fost infirmier. Poţi să mă crezi sau nu, dar Rosa a 
avut totdeauna o slăbiciune pentru domni mai vârstnici. Şi 
nu numai pentru asta - ea frecă arătătorul de degetul mare 
- ci pentru că inima ei e făcută aşa. Căci domnii mai 
vârstnici au mai mare nevoie de a fi trataţi cu dragoste... 
Uneori e chiar mai bună şi mai drăgălaşă zău, decât 
îngăduie poliţia. Vezi dumneata, o cunosc din fragedă 
copilărie. Ştiu deci bine ce spun. 

Se aşeză pe marginea mesei, îl înghesui pe Unrat între 
masiva ei persoană şi spătarul scaunului acestuia, părând 
că vrea să pună cu totul stăpânire pe el, şi să-l învăluie cu 
atmosfera celor povestite de ea. 

— Când fata nu avea încă şaisprezece ani, se şi ducea la 
panopticum şi la artiştii care lucrau acolo. Inţelegi 
dumneata, când eşti născut pentru artă... Ei, acolo era un 
domn mai vârstnic, care voia s-o dea la studii. Cunoaştem 
noi studiile astea! încep de la Adam şi Eva şi de la mărul cel 
acru. Când a înghiţit mărul, m-am trezit cu ea la mine, 
urlând. Eu îi spun, fireşte: „Fetiţo, bătrânului îi punem noi 
zăbala. Mai ai încă trei săptămâni până să-mplineşti 
şaisprezece ani; o să plătească până i s-o tăia suflarea.” Ea 
însă nu voia! îţi închipui aşa ceva? Prea îi era milă de 
moşneag, n-am putut s-o conving. Dimpotrivă, s-a dus 
singură din nou la el; asta spune multe. Mi l-a arătat pe 
stradă: adevărată căzătură. Dar nicio asemănare, nicio 
umbră de asemănare cu dumneata, domnule profesor. 

ÎI atinse uşor cu două degete drept în obraz şi cum nu-i 
păru încă destul de însufleţit, ea stărui asupra celor spuse. 

80 


— Nici umbră, zic eu! Şi apoi era o scârbă. Curând după 
aceea a murit, şi ce crezi că a lăsat moştenire Rosei? 
Fotografia lui, închisă discret într-o casetă. Să crăpi de 
fericire, nu altceva! Şi atunci, zic eu, un om generos, bine 
păstrat încă şi care să aibă în adevăr suflet pentru o fată, 
trebuie negreşit să-i facă o impresie şi mai adâncă. 

— De bună-seamă, doară. Dar Unrat era în căutarea unui 
prilej greu de găsit, pentru a trece la altceva. Fie, vezi, 
numai, cum o fi, dar toate acestea - surâsul lui stingherit 
luă o expresia răutăcioasă - nu sunt un motiv pentru ca un 
flăcău care nu este cu totul lipsit, pe de o parte de spirit, iar 
pe de altă parte de simţire, să nu placă totuşi mai mult. 

Femeia interveni cu aprindere: 

— Dacă asta-i tot ce te doare, să n-ai nici-o grijă. De 
tineri, Rosa noastră e sătulă până aici, te rog s-o crezi! 

II scutură pe Unrat tare de umăr pentru a-l face să simtă 
trupeşte adevărul. Apoi sări cu zgomot de pe masă şi 
spuse: 

— Uite cum m-am întins la vorbă! E timpul să mă apuc de 
lucru, domnule profesor. Altădată o să mai discutăm. 

Se aşeză în faţa mesei de toaletă şi-şi unse faţa cu alifie. 

— E mai bine să te uiţi acum în altă parte, căci nu e prea 
frumos ce vezi. Unrat îşi întoarse ascultător privirea. Auzi 
pianul intonând câteva acorduri. Sala vuia confuz ca şi cum 
ar fi fost pe jumătate plină. 

— lar elevii dumitale - adăugă femeia ţinând ceva între 
dinţi - nu au decât să întindă gâtul şi să necheze. 

Unrat cedă impulsului de a se uita spre fereastră. 

Din sală se auzi un prelung „ho-ho-ho-ho”. Artista 
Fröhlich stătea pe prag şi, în spatele ei, deschizătura uşii fu 
imediat astupată de statura spătoasă a artistului Kiepert. 
După ce amândoi intrară, acesta strigă: 

— E foarte măgulitor, domnule profesor, că aţi venit din 
nou. 

Artista Fröhlich zise la rândul ei: 

— Uite-l! Ei, bravo! 

81 


— Vă miraţi poate... îngăimă Unrat. 

— Pe dracu, declară ea. Ajută-mă să-mi scot paltonul. 

— „că-mi reînnoiesc atât de repede vizita. 

— Dar ce-ţi veni? 

Ţinea braţele ridicate, ca două torţe şi-şi scotea acele din 
pălăria ei roşie, cu pene, surâzând hoţeşte, pe sub gene, lui 
Unrat. 

— Dar... continuă el încurcat. Chiar dumneavoastră aţi 
fost de părere că trebuie să revin. 

— Ei, da! şi îşi agită pălăria ca o roată de foc. Apoi 
izbucni: Să-ţi vie nebunia!... Doar n-o să te las să pleci, 
moşulică! 

Şi, în acelaşi timp, cu mâinile în şold îşi plecă faţa spre 
obrazul lui. 

Unrat avea aerul unui copil care se sperie tare pentru că 
zâna de pe scenă a pierdut deodată o cosiţă de păr fals. 
Artista Fröhlich îşi înăbuşi îndată accesul de veselie. 
Suspină, lăsându-şi capul pe umăr. 

— Dar nu trebuie să-ţi închipui că am vrut să spun că nu 
pot să renunţ. Ţi-ai făcut idei greşite. Dimpotrivă, am spus 
întotdeauna Gustei: „Doar e doctor şi profesor, iar eu nu 
sunt decât o biată neştiutoare. Ce pot să ofer unui astfel de 
bărbat?...” Madam Kiepert, nu-i aşa că ţi-am spus? 

Femeia cea grasă confirmă. 

— Ea însă - spuse artista Fröhlich, şi ridică nevinovat din 
umeri - a crezut mereu că te vei întoarce... Şi asta aşa a 
fost! 

Din colţul odăii unde-şi schimba hainele, artistul scotea 
sunete  nearticulate. Nevastă-sa îi făcu semn să se 
potolească. 

— De altfel, de unde pot eu să ştiu - continuă artista 
Fröhlich - că vii aici de dragul meu... Nici măcar nu mă ajuţi 
să-mi scot pardesiul... Poate că nu vii decât din cauza 
scârbelor de mucoşi pe care vrei să-i faci pastramă? 

Roşind, Unrat spuse încurcat: 

— În primul rând... de fapt, ce-i drept... la început... 

82 


Ea dădu din cap cu o expresie îndurerată. 

Femeia cea grasă se sculă de la masa de toaletă ca să le 
vină în ajutor. Îşi punea tocmai o bluză roşie, decoltată. Îşi 
terminase găteala şi-şi recăpătase tenul „minunat” din 
ajun. 

— De ce n-o ajuţi pe domnişoara să-şi scoată pardesiul? 
spuse ea. Aşa te porţi dumneata cu o cucoană care-ţi cere 
un serviciu? 

Unrat începu să smucească una dintre mânecile ei. 
Aceasta nu cedă şi artista Fröhlich alunecă în braţele lui 
Unrat, ceea ce-l făcu să se oprească nedumerit. 

— Să te învăţ eu cum se face, şi femeia cea grasă îi 
explică mişcările. 

Bărbatul ei se apropie fără zgomot. Îşi pusese tricoul sub 
care un val de grăsime şerpuia de la un şold la celălalt: un 
neg păros i se vedea la gât. intinse lui Unrat un ziar de 
format mic. 

— Asta trebuie s-o citeşti, domnule profesor, îi pune la 
locul lor pe păcătoşii ăia. 

Unrat luă imediat aerul expert pe care i-l impunea orice 
tipăritură. Recunoscu foaia social-democrată locală. 

— la să vedem deci - exclamă el - cum se prezintă... vezi 
numai... această realizare. 

— Vorbeşte de lefurile profesorilor, spuse artistul. 

Tocmai aseară am pomenit de ele. 

— Dă-i pace, hotărî femeia şi luă ziarul din mâna lui 
Unrat. Leafa-i ajunge; altceva îi lipseşte. Asta nu-i treaba ta. 
Treci dincolo, la vitele de afară. 

Sala grohăia, mugea şi fluiera printre tunetele pianului. 
Kiepert se supuse. Luă brusc expresia de încântare de sine, 
care în ajun îl umpluse de mirare pe Unrat şi, cu paşi mici, 
jucăuşi, trecu pragul spre sala care-l înghiţi zgomotos. 

— De ăsta ai scăpat, domnule profesor, spuse femeia cea 
grasă. Până l-or mistui pe el, o ajutăm pe Rosa să se 
îmbrace. 

— Crezi că are voie să facă asta? întrebă artista Fröhlich. 

83 


— Doar nu-i strică să-nveţe cum trebuie dezbrăcată şi 
îmbrăcată o femeie. Cine ştie la ce o să-i mai folosească 
lucrul ăsta în viaţă! 

— Atunci, dacă nu ai nimic împotrivă... şi artista Fröhlich 
îşi trase fusta în jos. Începu apoi să-şi descheie bluza şi 
Unrat observă cu un fel de spaimă că tot ce purta pe 
dedesubt era negru şi lucios. 

Dar şi mai stranie fu pentru el constatarea că sub fustă 
nu purta jupon, ci o pereche de pantaloni scurţi, până la 
genunchi, negri şi largi. Artistei părea să nu-i pese: avea un 
aer foarte nevinovat. Unrat avu însă senzaţia că pe lângă 
urechea lui trece o şoaptă, o primă destăinuire a unor 
mistere şi situaţii delicate tăinuite în adâncuri, departe de 
suprafaţă, acea cinstită suprafaţă burgheză care se arată 
pe stradă în văzul poliţiei. Şi încercă o mândrie care nu era 
lipsită de teamă. 

Dincolo, în sală, Kiepert avea mare succes şi începu un 
număr nou. 

— Acum e mai bine ca profesorul să se întoarcă cu 
spatele - zise artista Frohlich - căci acum cade şi restul. 

— Vai de mine, fetiţo, dar e om cuminte, serios. Ce rău 
poate să-i facă? 

Dar Unrat se şi întorsese grăbit. Trăgea încordat, cu 
urechea, la foşnetul din spate. Femeia cea grasă îi întinse 
repede ceva, fără să-l privească. 

— Ţine, te rog, asta. 

Unrat luă obiectul, fără a şti ce era. Era ceva negru, care 
putea fi strâns ca o batistă şi era cald la pipăit, cald ca un 
animal. Deodată lucrul îi căzu din mână, căci înţelesese de 
ce era aşa cald - erau pantalonaşii negri! 

Totuşi îi ridică şi rămase nemişcat. Guste şi artista 
Fröhlich schimbară în grabă câteva aprecieri tehnice în 
timp ce îşi continuau treaba. Kiepert îşi isprăvise numărul. 

— Trebuie să ies şi eu - spuse soţia lui - ajut-o dumneata 
să se îmbrace. 

Şi cum Unrat nu se mişcă: 

84 


— Ce naiba, ai vată în urechi? 

Unrat se întoarse brusc; „dormise” ca elevii lui, când 
lecţia li se părea prea lungă. Apucă nerăbdător şireturile 
corsetului. Artista Fröhlich îi surâdea peste umăr. 

— De ce mi-ai întors spatele tot timpul? De mult sunt 
iarăşi îmbrăcată decent. 

Purta acum un jupon portocaliu. 

— De altfel - urmă ea - chestia cu întorsul am spus-o 
numai de hatârul Gustei. Cât despre mine, mi-ar plăcea să 
ştiu cum îmi găseşti corpul. 

Unrat nu spuse nimic, iar ea îşi întoarse nemulțumită 
capul. 

— Acum trage tare!... Ce naiba! Dă-ncoace, mai ai multe 
de învăţat. 

Îşi strânse singură corsetul. Şi cum el îşi ţinea încă 
întinse, nedumerit, mâinile goale, adăugă: 

— Nu vrei deloc să fii drăguţ cu mine? 

— Desigur, vezi bine, bâlbâi el speriat. Căutându-şi 
cuvintele, în cele din urmă spuse că în... în veşmântul 
negru o găsise şi mai nostimă. 

— Purcelule! exclamă artista Fröhlich. 

Corsetul era în regulă... Guste avea şi ea succes 
împreună cu Kiepert. 

— Acum e rândul meu, spuse iarăşi artista Fröhlich. 

Mai am de aranjat numai obrazul. 

Se aşeză în faţa oglinzii, mânui cu dibăcie cutiuţe, 
sticluţe, creioane colorate. Unrat nu vedea altceva decât 
braţele ei slabe descriind neîncetat mişcări repezi prin aer, 
şi în faţa ochilor lui zăpăciţi se desfăşura un joc întortocheat 
de linii trandafirii-gălbui care se formau, alternau şi, care, 
înainte de a se topi, erau, fiecare din ele, înlocuite cu altele 
noi. Fu obligat să ia de pe masă obiecte necunoscute lui şi 
să i le aducă. În mijlocul activităţii ei febrile, femeia mai 
avea răgaz să bată din picior, când el îi întindea greşit un 
lucru, şi să-i gâdile simţurile cu privirea când nimerea lucrul 
potrivit. Era chiar vădit că ochii ei dobândeau din ce în ce 

85 


mai mult darul acesta de a gâdila. Unrat nu putu să se mai 
îndoiască că lucrul acesta se datora creioanelor pe care i le 
întinsese şi cu care ea se vopsea în jurul ochilor, petelor 
roşii din colţuri, dungilor roşii de deasupra sprâncenelor şi 
alifiei negre, grase, cu care îşi ungea genele. 

— Acum să ne mai aranjăm guriţa, anunţă ea. 

Şi deodată el revăzu faţa ei din ajun, faţa aceea atât de 
boită. Abia acum artista Fröhlich, cea autentică, şedea în 
faţa lui. O văzuse luând naştere şi îşi dădu seama de 
aceasta abia acum. | se deschisese priveliştea fugară a 
felului cum se ticluieşte frumuseţea, voluptatea, sufletul. Se 
simţea dezamăgit şi iniţiat. 

Imediat după aceea, îşi spuse în gând: „Nu e decât atât?” 
şi: „Dar e minunat!” Inima îi bătea puternic. Între timp, 
artista Fröhlich îşi ştergea cu o cârpă degetele de alifiile 
colorate care îi dăduseră atâta emoție lui Unrat. 

Apoi, ea îşi prinse în păr diadema încovoiată din ajun... 
Alături, sala fierbea. Făcând semn cu umărul într-acolo şi 
încruntându-şi sprâncenele, îl întrebă: 

— Poate ţi-a plăcut treaba asta? 

Unrat nu auzise nimic. 

— Să vezi acum cum îi întorc pe dos. Cânt astăzi ceva 
grozav de serios, de aceea îmi pun şi o rochie lungă. la dă- 
mi-o pe cea verde de colo. 

Unrat fu nevoit să se caţere mai întâi când la dreapta, 
când la stingă, peste diferite obiecte de îmbrăcăminte, 
fluturându-şi pulpana hainei. Sfârşi prin a zări rochia verde 
şi, cât ai clipi din ochi, artista Fröhlich i se înfăţişă învăluită 
în chip fermecător de faldurile ei, care nu se îngustau în 
jurul mijlocului, ci era numai uşor strânse pe şolduri şi 
coapse de o ghirlandă de trandafiri. Rosa îl privi; Unrat nu 
scoase un cuvânt; era însă mulţumit de expresia feţei ei. Cu 
paşi solemni, artista se îndreptă spre uşă. Ajunsă în dreptul 
ei, se întoarse, căci îşi adusese aminte de pata mare de 
grăsime de pe spatele rochiei, pe care Unrat tocmai o 
privea. 

86 


— Doar n-am voie s-o arăt maimuţelor, nu-i aşa? explică 
ea cu nemăsurat dispreţ. Apoi apăru maiestuoasă în uşa 
larg deschisă. Unrat se trase înapoi, de teamă să nu fie 
văzut. 

Uşa rămase deschisă. De afară se auzi: 

„Ei drăcie!” şi „O rochie de mătase verde!” şi „Ce-i lung... 
trebuie s-atârne!” i 

Se auziră şi râsete. Pianul începu să verse lacrimi. In 
notele înalte, hohotea de jale, în cele joase, parcă îşi sufla 
nasul. 

Unrat o auzi pe artista Fröhlich intonând: 


„O, ceru-i înstelat şi luna plină. 
Pe când asculți, la lacul argintiu. 
Iti stă iubirea şi adânc suspină...” 


Sunetele se revărsau din sufletul îndurerat al cântăreţei 
ca nişte mărgăritare palide pe undele întunecate. 

Unrat gândea: „Fireşte, mai apoi...” Valuri calde de 
duioşie îi năvăleau în suflet. Se furişă lângă crăpătura uşii, 
privind prin ea faldurile verzi ivindu-se încet şi topindu-se 
din nou... Artista Fröhlich îşi îndoi capul pe spate; în raza 
vizuală a lui Unrat apăru diadema încovoiată pe frizura ei 
roşcată şi un obraz boit, sub o sprinceană neagră arcuită. 
La o masă din faţă, o voce încântată, vocea unui om spătos 
de la ţară, îmbrăcat într-o haină albastră de lână, rosti: 

— A naibii, frumoasă mai e! Când oi ajunge acasă, n-am 
s-o mai pot vedea în ochi pe muierea mea. 

Unrat îl privi cu bunăvoință lipsită de consideraţie şi îşi 
spunea în gând: „Negreşit, vezi doară, omule”. Nu fusese 
de faţă să vadă cum luase naştere artista Fröhlich, nu ştia 
ce înseamnă frumuseţea, nu avea căderea să hotărască în 
această privinţă, ei trebuia să ia lucrurile aşa cum i se 
ofereau, ba încă să se şi bucure că îl făceau să se dezguste 
de soţia sa. 

Strofa se sfârşea jeluind: 

87 


„În tact cu pieptul tău, luntrea mea saltă 
Eu plâng, şi stelele râd pe bolta naltă.” 


Dar şi în public, unul râdea din nou cu hohot gros. 

Unrat, smuls din dispoziţia lui, căută în zadar să-l 
descopere în marea de capete. Artista Fröhlich începu şi 
strofa a doua cu: „O, ceru-i înstelat”. Când ajunse la: „şi 
luna plină”, răâsetele se întinseră la şase sau la şapte 
oameni. Un om din mijlocul sălii gângurea ca un negru. 
Unrat îl descoperi: era chiar un negru. Omul acesta de 
culoare molipsea pe cei din jurul lui. Unrat văzu alte feţe 
încreţindu-se de veselie. Se trezi în el pornirea să-şi înfigă 
mâna în muşchii aceia ce se strâmbau şi să-i îndrepte la 
loc. 

Călca când pe un picior, când pe celălalt, un fel de chin îl 
străbătea... 

Artista Fröhlich proclama pentru a treia oară: „O, ceru-i 
înstelat...” 

— Se ştie acum, spuse cineva cu glas hotărât şi răspicat. 

Câţiva oameni binevoitori protestară împotriva neliniştii 
care creştea. Dar râsetele molipsitoare ale negrului se 
întindeau  nimicitor. Unrat văzu şiruri întregi de guri 
căscate, negre, cu câţiva colţi galbeni printre locuri goale, 
altele cu câte o semilună de os alb de la o ureche până la 
cealaltă, tivite cu bărbi pescăreşti ce se întindeau ca o 
cunună pe sub bărbie, cu mustăţi ţepoase deasupra buzei 
de sus. Recunoscu pe practicantul de birou, fostul lui elev 
din clasa a şasea, care în ajun îi rânjise în obraz lângă 
„groapa” povârnită, iar acum îşi descleşta fălcile cât putea, 
în cinstea artistei Fröhlich. Şi Unrat simţi cum mânia - 
mânia lui de tiran, biciuită de teamă - i se suia ameţitor la 
cap. Artista Fröhlich îl privea pe el personal! O aproba, îi 
urmărea din culise realizările, era legat de ea şi o prezenta 
oarecum el însuşi. publicului. Cei ce îndrăzneau să pună 
arta ei la îndoială îl atacau chiar pe el. Se apucă cu mâna 

88 


de pervaz, căci altminteri s-ar fi simţit împins să se arunce 
în sală pentru a readuce - prin ameninţări, lovituri şi 
pedepse - la simţul disciplinei ceata răzvrătită de elevi 
fugiţi de la şcoală. 

Treptat, el descoperise pe cinci sau şase dintre ei. Sala 
era împănată cu recalcitranţi din vechile promoţii! Grăsunul 
de Kiepert şi grăsana lui soţie treceau printre mese, beau 
din paharele oamenilor, căutând să-şi atragă popularitate. 
Unrat îi dispreţuia: în ochii lui, ei nu făceau decât să se 
cufunde în mocirlă. 

Colo sus, neprihănită, stătea artista Fröhlich, în rochia ei 
de mătase verde, cu diadema ei încovoiată. Publicul o 
respingea însă strigând: 

— Mai slăbeşte-ne cu asta! 

Unrat nu putea face nimic! Teribil lucru! Putea să-i 
închidă pe elevi la „zdup”, să le impună compuneri despre 
lucruri inexistente, să supună acţiunile lor voinţei sale, să le 
prescrie credinţele, iar când unul dintre ei îndrăznea să 
aibă un gând propriu, să se răstească la el: „N-ai voie să 
gândeşti!” Dar nu-i putea sili să găsească frumos ceea ce, 
după părerea şi porunca lui era frumos, în asta stătea poate 
ultimul refugiu al împotrivirii lor. Instinctul despotic al lui 
Unrat se ciocnea aci de limita extremă a putinţei omeneşti 
de supunere... Şi acest lucru era de neîndurat pentru el. 
Respira chinuit, căuta o ieşire din neputinţa lui, se 
zvârcolea sub impulsul de a crăpa o dată unul dintre aceste 
cranii şi de a orândui înăuntrul lui cu degetele lui strâmbe 
simţul frumosului. 

Era de necrezut cum artista Fröhlich izbutea să rămână 
atât de încrezătoare şi de veselă şi să mai arunce bezele 
celor ce urlau şi şuierau! îşi purta înfrângerea cu o stranie 
măreţie!... Acum, ea se întorsese pe jumătate şi, 
aplecându-se, spuse câteva cuvinte pianistului. Şi iată că în 
adevăr expresia ei voioasă, îndatoritoare, se schimbă în 
chip cu totul neaşteptat, printr-o trecere bruscă, într-una 
amară şi rea, ca la cinematograf. Unrat avu impresia că ea 

89 


prelungeşte voit convorbirea cu pianistul, întorcând, atât 
cât socotea că îi e cu putinţă, spatele către public. Dar mai 
mult decât atât nu se putea întoarce; pata de grăsime de 
pe spate ar fi ieşit la iveală... Deodată, ea se îndreptă cu 
vioiciune, îşi suflecă rochia de mătase verde, legănă 
juponul portocaliu, trăgându-i poalele în sus şi izbucni într- 
un ciripit voios: 


„Fiindcă-s încă micuță şi nevinovată...” 


Buna ei dispoziţie fu răsplătită. Lumea aplauda, îi cerea 
să repete cântecul. Când se întoarse în cabină trântind uşa, 
ea întrebă cu respiraţia tăiată: 

— Ei, ce zici? M-am descurcat bine, nu-i aşa? 

Lucrurile se încheiaseră satisfăcător, toată lumea era 
mulţumită; numai în fundul sălii, lângă ieşire, Lohmann, 
rezemat de perete, îşi pleca palid privirea pierdută spre 
braţele sale încrucişate, cugetând că în clipa aceasta 
versurile lui, versurile acestea care evadaseră, sub râsetele 
unor mârşavi, pe străzile cufundate în întuneric, se 
îndreptau vibrând pe noptatice unde aeriene spre fereastra 
unui iatac. Aveau să bată acolo nespus de uşor în geam, 
dar nimeni dinăuntru nu va auzi chemarea. 

Guste cea grasă intră cu Kiepert în cabină. Artista 
Fröhlich îşi lăsă capul pe spate şi spuse cu un ton jignit: 

— Mai  îndemnaţi-mă vreodată să cânt tâmpeniile 
mucosului ăluia! 

Unrat auzi cuvintele, dar nu înţelese nimic din ele. 

— Fetiţo - explică femeia - pe oamenii ăştia nu poţi să te 
bizui, asta e sigur. De n-ar fi fost negrul ăla, ei ar fi plâns în 
loc să râdă, aşa cum au râs. 

— Nici capul nu mă doare! Numai de ne-ar da profesorul 
ceva de băut. Ce băutură crezi că ne dă? 

Şi, ca în ajun, îl mângâie uşor cu două degete sub bărbie. 

— Vin? propuse Unrat. 

— Bine! aprobă ea. Dar din care? 

90 


Unrat nu se prea descurca în lista de vinuri. Ceru ajutor, 
cu privirea, ca un elev care s-a poticnit în răspuns. 

Kiepert şi soţia lui îl priveau cu curiozitate. 

— Începe cu ş, spuse artista Fröhlich. 

— Şatò, încercă Unrat în timp ce-i treceau sudorile. 

Nu era specialist în filologia modernă şi nu era dator să 
ştie cum se silabisesc termenii ăştia din limbajul chelnerilor. 
Repetă: Şatò. 

— Da de unde, strigă ea. După „a” urmează un „m”. 

Unrat nu găsea. 

— Şi apoi un „p”... Ei, Doamne, nimic nu ghiceşti. Curios 
lucru că nu e în stare să ghicească nimic. 

Faţa lui Unrat se lumină deodată de fericire copilărească. 
Găsise: 

— Şampanie! 

— Ei, slavă Domnului! spuse artista Fröhlich. Guste şi 
Kiepert declarară şi ei că găsise soluţia potrivită. Artistul 
plecă să comande băutura. Când se întoarse din sală, 
patronul mergea înaintea lui, ducând o găleată din care 
răsăreau gâturile a două sticle. Kiepert, numai în tricou, îşi 
umfla obrajii în timp ce în jurul lui ceilalţi exclamau: „Aaa!” 
şi „Ohoho!” 

Acum atmosfera din cabina artiştilor se înveseli. La 
fiecare pahar care se umplea, Unrat îşi spunea că ăsta e 
vinul lui şi că Lohmann nu putea să se amestece. Şi, 
deodată, artista Fröhlich zise şi ea: 

— Băieţii dumitale nu s-au avântat niciodată aci până la 
şampanie. Privirea ei îi gâdila simţurile şi mai tare. Nici n- 
am să le-o cer. 

Cum privirea lui Unrat rămânea inocentă, ea oftă. 

Kiepert ridică paharul. 

— Domnule profesor! În sănătatea celor pe care-i iubim! 

Şi zâmbea, plimbându-şi privirea de la Unrat la artista 
Fröhlich. Ea mormăi îmbufnată: 

— Ţi-ai găsit! Nici nu-i trece prin minte. 

Femeia cea grasă era nevoită să se gătească pentru 

91 


numărul ei următor, căci după cântec urma din nou 
gimnastică. Ea spuse: 

— Dar cum îmi îmbrac eu tricoul, tot n-o să-i arătăm 
profesorului. Pân-aici cu prietenia! 

Puse trei scaune unul peste altul, atârnă câteva rodiii 
peste spătarele lor şi trecu după ele. Peretele acesta era 
destul de înalt, dar lăţimea lui era depăşită de trupul 
Gustei. Ceilalţi zăreau în fiecare clipă câte o parte a trupului 
ei revărsându-se de după paravanul improvizat şi începeau 
să strige. Artista Fröhlich râdea, întinzându-şi braţele peste 
masă, şi reuşi atât de bine să-l molipsească şi pe Unrat cu 
râsul ei, împingându-l la zburdălnicii, încât acesta, 
întinzându-şi gâtul, trase de câteva ori cu ochiul spre 
ascunzişul Gustei. Aceasta îi striga „Ho” şi „Cuş!”, Unrat se 
trăgea repede înapoi, dar puţin după aceea îşi repeta jocul 
timid. 

Artista Fröhlich, însă, se ridică anevoie. Îşi ţinu respiraţia 
ca să poată spune: 

— Cu mine n-ar face asta, sunt absolut sigură! 

Apoi sughiţă. 

Publicul din sală îi reclama pe artişti. Pianul nu reuşea să- 
| mai ţină în frâu. Guste şi Kiepert fură nevoiţi să iasă. 

Rămasă singură cu Unrat, artista Fröhlich se reculese. 
Unrat devenise deodată foarte sfios. Păstrară câtva timp 
tăcerea, în timp ce dincolo se auzea un cântec. Ea făcu un 
gest plictisit: 

— larăşi cântecul tâmpit al flotei, pe trapez. O să le tai 
pofta o dată... Dar dumneata nici n-ai observat ce s-a 
schimbat aici! 

— Aici în zd...? Aici... bâlbâi Unrat. 

— Las-o încurcată, nimic nu ghiceşti, Nu era aseară înfipt 
ceva aici, lângă oglindă? La dreapta cevaşilea şi la stânga 
cevaşilea? 

— Ba da... fireşte doară... două buchete de flori? 

— Şi dumneata, ingrat ce eşti, nici nu vrei să vezi că în 
cinstea dumitale am aruncat zarzavatul ăla la sobă. 

92 


Îl privea îmbufnată, pe sub gene. Unrat se uită cercetător 
la sobă şi roşi de mulţumire, căci artista Fröhlich arsese 
buchetele lui Lohmann. Deodată, fu cuprins de o mare 
nelinişte: în capul lui mijise gândul să înlocuiască buchetele 
lui Lohmann cu alte două, pe care să le aducă el însuşi 
artistei Fröhlich... Constată că draperia roşie nu ascundea 
pe nimeni şi cuprins de pofta de a se măsura cu Lohmann, 
spuse: 

— Scumpa mea, ei da, totuşi, domnişoară, te-ai mai 
întreţinut aseară cu acei tineri? 

— Cine te-a pus să pleci aşa curând? Ce vrei să fac dacă 
ceilalţi vin tiptil aici, peste mine? Le-am spus însă tot ce 
cred despre ei, mai ales ăluia... 

— Vezi, asta-mi place... Şi astă-seară, la sosirea dumitale 
în local, ai întâlnit desigur, afară, negreşit, mai apoi, pe cei 
trei elevi? 

— Mare fericire pe mine! 

— Scumpă domnişoară, dacă nu te poţi lipsi de buchete 
de flori şi de şampanie, le vei primi de la mine. Este 
neîngăduit să primeşti asemenea lucruri de la elevi. 

Şi, năpădit de un val de roşeaţă, înviorat, cu toate 
simţurile aţăţate într-un mod cinstit, Unrat înţelese deodată 
că „tâmpeniile mucosului”, pe care artista Fröhlich nu voia 
să le mai cânte, nu erau altceva decât cântecul de 
adineauri cu luna plină, şi că acest cântec era un produs al 
lui Lohmann! El declară: 

— Nu numai cântecul cu luna plină nu trebuie să-l mai 
cânţi. Trebuie să nu mai cânţi niciun cântec de-al elevului 
Lohmann! 

— Şi dacă nu mă pot lipsi de ele - întrebă ea - îmi vei 
face dumneata altele? 

La aceasta, Unrat nu se aşteptase. Totuşi o asigură: 

— Voi vedea ce se poate face. 

— Da, caută să vezi. De altminteri, şi în alte privinţe se 
poate face câte ceva. Trebuie numai să-ţi vină ideea. 

Şi ascuţindu-şi buzele, ea îşi apropie faţa de a lui. 

93 


Dar lui Unrat nu-i venea ideea. O privea nedumerit şi cu 
neîncredere confuză. Ea îl întrebă: 

— În fond pentru ce ai venit aici? 

— Elevii nu au voie... Începu el. 

— Ei, lasă asta. Şi începu să-şi înnoade panglicile. Trebuie 
să-mi pun o rochie scurtă. Ai putea să-mi fii şi dumneata de 
folos la ceva. 

Unrat se supuse. Perechea cea grasă se întoarse 
însetată, din triumful ei. Numai într-una dintre sticle mai 
era vreo jumătate de pahar. Kiepert se oferi să aducă altă 
sticlă, iar Unrat îl rugă s-o facă. Artista Fröhlich mai bău 
repede puţin, pe urmă se duse să cânte. Se acoperi de 
glorie. Şampania devenise mai dulce, iar Unrat din ce în ce 
mai fericit. 

Pentru numărul următor, artistul ieşi umblând în mâini şi 
recoltă aplauze nesfârşite. Din clipa aceea el se folosi de 
fiecare dată de acest mod de a se mişca. Temperamentul 
artistei Fröhlich se manifesta tot mai năvalnic la fiecare 
ieşire pe scenă, câştigând o apreciere din ce în ce mai 
furtunoasă din partea publicului. Unrat nu-şi mai putea 
închipui că va trebui o dată şi o dată să se scoale de pe 
scaun. 

Ultimii vizitatori rămaşi în sală se pregăteau să plece. 
Artista Fröhlich, strălucind de mulţumire, mai apucă să 
spună: 

— Aşa petrecem noi în tot timpul săptămânii, 
dăscălaşule. Duminica o facem mult mai lată. 

Şi îndată după aceea începu să plângă cu sughiţuri. Unrat 
văzu cu mirare, ca printr-un văl, cum ea îşi turtea nasul 
între mâinile întinse pe masă, şi cum diadema încovoiată 
sălta în sus şi în jos. 

— Ceea ce vezi nu-i decât învelişul sclipitor - îngăimă ea 
- înăuntru e numai mizerie cruntă... 

Se jelui mai departe. Unrat se frământa să găsească o 
vorbă potrivită ca să-i spună. Intre timp, Kiepert sosi de 
afară, îl sculă pe Unrat de pe scaun, propunându-i să-l 

94 


însoţească până la ieşire. Ajuns în dreptul uşii, Unrat găsise 
cuvântul căutat. Se întoarse şi, cu greutate, dibuind cu 
mâna prin aer, se apropie din nou de artista Fröhlich care 
adormise, făgăduindu-i: 

— Voi încerca să te trec. 

Erau cuvintele pe care un profesor le putea spune unui 
elev căruia îi voia binele, sau pe care, cel puţin, putea să le 
gândească. Unrat, însă, nu le spusese încă niciodată 
vreunui elev şi nici nu le cugetase. 


95 


CAPITOLUL AL ŞAPTELEA 


Se făcuse opt şi un sfert, şi Unrat tot nu sosise. În 
nesaţiul lor de a-şi folosi libertatea, elevii se zbenguiau 
până la ameţeală, până la idiotizare. Toţi strigau, fără să 
ştie ce s-a întâmplat: „Scârnăvie! Scârnăvie!” Unii 
pretindeau că murise. Alţii jurau că-şi închisese acasă pe 
menajera lui, la „zdup”, lăsând-o să moară de foame şi că 
s-ar afla în acest moment la închisoare. Lohmann, Ertzum şi 
Kieselack păstrau tăcerea. 

Pe neaşteptate, Unrat se strecură cu paşi mari spre 
catedră aşezându-se cu precauţie pe scaun ca şi cum l-ar fi 
durut oasele. Mulţi dintre elevi, nu observaseră încă 
prezenţa lui şi continuau să zbiere: „Scârnăvie”. Lui Unrat 
însă părea să nu-i pese că putea să „le-o dovedească”. Era 
cenuşiu la faţă şi aştepta cu răbdare să poată vorbi. In 
aprecierea răspunsurilor, el dădea dovadă de o ciudăţenie 
de-a dreptul bolnăvicioasă. Pe unul dintre elevi, pe care de 
obicei îl pândea cu patimă, îl lăsă să debiteze timp de zece 
minute cea mai aiurită traducere. Pe un altul îl întrerupse, 
plin de venin de la primele cuvinte. Pe Ertzum, Kieselack şi 
Lohmann îi trecu din nou cu vederea - gândindu-se totuşi 
numai la ei. Se întreba dacă în noaptea trecută aceştia nu 
se aflaseră cumva la un colţ de stradă pe lângă care 
trecuse, pipăind zidul, cu amândouă mâinile, în timp ce 
tocmai se simţea foarte puţin în apele lui. | se părea chiar 
că se ciocnise de ei şi spusese „pardon”. Dar şi atunci 

96 


mintea lui rămăsese cu totul lucidă, nepierzând nicio clipă 
din vedere că nu tot ceea ce vedea şi simţea, în starea în 
care se găsea, trebuia să ajungă la cunoştinţa lumii. 

Era nespus de îngrijorat, fiindcă lucrurile acestea nu-i 
păreau câtuşi de puţin limpezi. Ce ştiau oare cele trei 
puşlamale?... Şi ce putuse să se mai întâmple aseară, după 
ce Unrat, el însuşi, ieşise din acţiune? Se întorseseră ei la 
„Ingerul albastru”? Se  înapoiase Lohmann la „zdup”? 
Artista Fröhlich plânsese; era probabil să şi fi adormit. Dar 
poate că Lohmann o deşteptase... Unrat ardea de poftă să-l 
pună pe Lohmann să explice pasajul cel mai greu al lecţiei. 
Dar nu îndrăznea. 

Lohmann, contele Ertzum şi Kieselack îl priveau 
necontenit. Kieselack simţea tot ce era caraghios în această 
situaţie, Ertzum - tot ce era înjositor, Lohmann - tot ce era 
mizer; dar afară de aceasta, toţi erau cuprinşi de un fel de 
groază, de sentimentul solemn şi înspăimântător al unei 
sinistre complicităţi cu tiranul. 

În curtea şcolii, în timpul recreaţiei, Lohmann se rezemă 
de zidul scăldat în soare, îşi încrucişă braţele şi îşi plecă 
urechea aşa cum făcuse în ajun, lângă peretele afumat al 
sălii, asupra glasului lăuntric, revărsat în versuri, al 
nefericirii sale. Ertzum se apropie - ca din întâmplare - şi-l 
întrebă cu voce înăbuşită: 

— Zăcea pe masă şi dormea? E cu neputinţă, Lohman! 

— Dacă-ţi spun că sforăia... A îmbătat-o el. 

— Hoţomanul! Când l-oi mai... 

Ertzum se ruşină să-şi ducă până la capăt lăudăroşenia. 
Scrâşni tăcut din dinţi, sub povara jugului şcolii. Mai mult 
chiar decât Unrat, îl dezgusta propria lui neputinţă. Nu era 
demn de Rosa!... 

Prin forfoteala elevilor, Kieselack se furişă prin faţa celor 
doi complici şi le şopti cu gura strâmbă, pe după mâna sa 
ridicată, vibrând de o înfiorătoare bucurie: 

— Măi omule, ăsta se arde, ascultaţi-mă pe mine, se arde 
grozav! 

97 


Înainte de a se îndepărta, mai întrebă în grabă: 

— Mai veniţi acolo? 

Ceilalţi doi ridicară din umeri. Era doar un lucru care se 
înţelegea de la sine. 

Pentru Unrat acest lucru era o datorie - o datorie care 
devenea din zi în zi mai plăcută, pe măsură ce el se 
deprindea cu atmosfera din jurul artistei Fröhlich. Pentru ca 
Lohmann să nu i-o ia înainte, el sosea totdeauna cel dintâi 
la „Îngerul albastru” Ajuns acolo, rânduia obiectele de 
toaletă, alegea jupoanele şi pantalonaşii cei mai curaţi, 
punea deoparte, pe un scaun, lucrurile care trebuiau 
cârpite. Artista Fröhlich apărea târziu, căci începuse să se 
încreadă în Unrat. Acesta îşi deprinsese în scurt timp 
degetele cenuşii să deznoade panglicile ei, să-i potrivească 
fundele, să scoată acele din ascunzişurile rochiilor cu care 
era îmbrăcată. Când se sulemenea, jocul culorilor trandafirii 
şi gălbui al braţelor ei sprintene căpăta treptat pentru el 
sensul unor mişcări pline de înţeles. incepu să se orienteze 
în paleta de pe obrazul ei, învățase numele şi rostul 
creioanelor şi sticluţelor colorate, al săculeţelor şi cutiuţelor 
cu prafuri, al borcanelor şi ulcelelor unsuroase şi se exersa, 
tăcut şi zelos, la întrebuinţarea lor. Artista Fröhlich observa 
progresele lui. Într-o seară, se aşeză pe scaunul din faţa 
oglinzii şi, dând capul pe spate, îi spuse: 

— Dă-i drumul. 

Unrat îi fardă faţa în chip atât de desăvârşit, încât ea nu 
mai fu nevoită să-şi înmoaie degetele în nicio alifie. 

Se miră de dibăcia lui şi încercă să afle cum de învățase 
atât de repede. El roşi sfios şi bâigui câteva cuvinte; dar 
curiozitatea Rosei rămase nesatisfăcută. 

Unrat se bucura de importanţa pe care o dobândise în 
cabina artistei. Lohmann nu mai putea spera să-l 
înlocuiască. Oare Lohmann ar fi ţinut minte că boleroul roz 
de colo trebuia dus la vopsit? Ehei, dacă Lohmann şi-ar fi 
antrenat memoria învățând pe dinafară versurile lui Homer 
date de el! Acum urmările trândăviei ieşeau la iveală!... Şi, 

98 


în mijlocul rufăriei, împrăştiată pe duşumea şi pe scaune, 
Unrat se strecura încoace şi încolo, ca un uriaş păianjen, 
negru, întinzând, eu îndemânare, în toate direcţiile, braţele 
sale subţiri şi strâmbe. Sub mâinile sale cenuşii, colţuroase, 
stofe mătăsoase se netezeau foşnind şi pârâind. Altele se 
desfăceau pe neaşteptate în forme pe care le păstraseră în 
taină - un braţ, un picior - iar Unrat, tulburat, le privea 
chiorâş, spunându-şi în gând: „Fireşte, vezi numai - 
orişicât”. 

Apoi se furişa lângă crăpătura uşii şi căuta s-o zărească 
pe artistă, a cărei voce şuiera şi ţipa în tunetele pianului, în 
timp ce mădularele ei se agitau prin norii de fum înspre 
mulţimea de capete stupide, care unduiau ca o mare de 
lalele desfăcute în bătaia vântului şi holbau ochii la ea. Era 
mândru de ea şi dispreţuia sala când o aplauda, se umfla 
de ură împotriva ei când păstra tăcere. Era cuprins, faţă de 
aceşti oameni, de un sentiment cu totul ciudat, când 
chicoteau de plăcere pentru că artista Fröhlich se înclinase 
adânc în faţa lor, arătându-le, cu dărnicie, deschizătura 
corsajului. ÎI încerca un fel de teamă care-l furnica prin tot 
corpul... Apoi, deodată, ca plutind pe valul aplauzelor, ea 
apărea în cabină, iar Unrat avea dreptul să-i pună o mantilă 
pe umeri şi să-i pudreze puţin gâtul. 

Îi era dat atunci să-i cunoască toanele. După cum îi 
întindea, îngăduitoare, umerii, sau îi arunca puful de pudră 
în obraz, orbindu-l, Unrat putea să se aştepte la o seară 
bună sau la una rea. Avea astfel prilejul să arunce sub 
exteriorul femeiesc priviri ce pătrundeau mai adânc decât 
limita la care se opresc veşmintele. Înţelese că, odată cu 
stofele şi cu pudra se poate aproape pipăi şi mirosi şi 
sufletul, că pudra şi stofele nu sunt, în fond, mult mai puţin 
decât însuşi sufletul... 

Artista Fröhlich se arăta faţă de el când nerăbdătoare, 
când prietenoasă. Şi când îi venea poftă să fie amabilă cu 
el, cu câte o mişcare bruscă, neprevăzută, îl scotea parcă 
din făgaşul său. Era mult mai nestingherit când îl ocăra... 

99 


Dar din când în când, artista îşi aducea aminte de un plan 
pe care şi-l făcuse în legătură cu el şi a cărui executare o 
plictisea, de reguli de purtare pe care le învățase de la alţii 
şi cărora li se supunea, dar fără multă convingere. Atunci 
devenea deodată potolită, cu o uşoară nuanţă de 
sentimentalism şi cu aerul că ar şedea la picioarele lui; 
aerul pe care trebuie să ţi-l dai când vrei să ajungi la un 
rezultat cu un om serios... 

Numaidecât însă - şi aceasta îl uşura pe Unrat, fără ca să 
înţeleagă de ce - îl făcea din nou să se scoale de pe scaun, 
împingându-l ca şi cum ar fi fost vorba de un maldăr de 
jupoane. 

Odată îi trăsese chiar o palmă, retrăgându-şi apoi repede 
mâna, privind-o, mirosind-o şi exclamând speriată: 

— Eşti unsuros! 

El roşi, încurcat, iar ea izbucni: 

— Se sulemeneşte! Să-ţi vie leşinul! De aia a dibuit atât 
de repede ce trebuie să facă. Se vede că învaţă pe ascuns 
pe obrazul lui! Vai, ce scârnăvie! 

Unrat luă un aer consternat. 

— Da! Scârnăvie! repetă ea, dansând în jurul lui. 

Şi deodată el surâse fericit. Ea îi cunoştea porecla, o 
cunoştea de la Lohmann şi de la ceilalţi, o cunoscuse 
probabil tot timpul. Se cutremură, dar nu de plăcere, ci de o 
senzaţie de voluptate. Nu i se păru lucru curat şi simţi o 
uşoară ruşine văzând că artista Fröhlich, folosind faţă de el 
nemernicul lui nume, putea să-l facă fericit. Dar acesta era 
adevărul: se simţea fericit. De altfel nu avu răgaz să 
cugete, căci ea îl trimise să aducă bere. 

Unrat nu se mulţumi s-o comande. Puse pe birtaş care 
ducea halbele, să străbată sala mergând înaintea lui, în 
timp ce el, acoperind din urmă transportul băuturilor, 
împiedica pe alţii s-o intercepteze pe drum. Intr-un rând, 
patronul „Îngerului albastru” îi pretinse lui Unrat să ducă 
singur berea. Mirarea demnă cu care Unrat refuză îl 
împiedică pe birtaş să-şi repete greşeala. 

100 


Înainte de a bea, artista Fröhlich spuse: 

— Noroc, Unrat, Apoi, oprindu-se: E curios că-ţi spun 
Unrat, nu-i aşa? Da, de fapt e curios. Doar nu e nimic între 
noi. Cât timp e de când ne cunoaştem? Ce ţi-e şi cu 
obişnuinţa... Nu, zău, am să-ţi spun ceva: de Kiepert şi de 
nevastă-sa mă pot lipsi oricând, n-aş plânge după ei. Cu 
dumneata însă e altceva... 

Privirea ei devenise treptat, îngândurată şi fixă. Adâncită 
în gânduri, ea întrebă: 

— Dar ce rost au toate astea, ce vrei dumneata? 


101 


CAPITOLUL AL OPTULEA 


Intrebarea aceasta, Unrat nu şi-o punea niciodată; un 
singur lucru îl neliniştea când se despărţea seara, de artista 
Fröhlich: nesiguranța cu privire la Kieselack, von Ertzum şi 
Lohmann. Frica de uneltirile lor ascunse îl făcea, încetul cu 
încetul, să găsească îngăduită orice măsură extremă, şi 
admisibilă, orice călcare a legilor omeneşti. 

Afară, pe uliţa din faţa „Ingerului albastru”, auzi o dată 
paşii lor în urmă.-i. Se sili să calce cât mai uşor pentru ca ei 
să nu-l simtă când avea să se oprească. După colţul străzii, 
se puse la pândă şi le ieşi neaşteptat înainte cu capul 
plecat pe umăr. Se traseră înapoi; dar Unrat spuse 
încurajat, clipind din ochi răutăcios: 

— Aşadar, văd, negreşit, mai apoi, că v-aţi acordat o 
plăcere artistică. Foarte frumos din partea voastră. Hai să 
discutăm o dată împreună despre cele auzite; voi avea 
astfel prilejul să-mi dau seama cât aţi progresat în această 
materie. 

Cum cei trei elevi stăteau nemişcaţi şi erau vădit 
incapabili să se adapteze acestei  înspăimântătoare 
intimităţi cu tiranul, el adăugă: 

— Părerea pe care mi-o voi face în acest mod despre 
cultura dumneavoastră generală poate, fireşte, vezi numai, 
să exercite oarecare influenţă asupra viitorului 
dumneavoastră certificat. 

II luă apoi pe Lohmann alături de el, lăsându-i pe ceilalţi 

102 


doi s-o ia înainte; Lohmann îl însoţi cu dezgust; dar Unrat 
începu, fără înconjur, să comenteze versurile liceanului 
despre luna plină. 

— „Îți stă iubirea şi adânc suspină”, spuse el. lubirea, ca 
noţiune abstractă, nu ar putea desigur, să suspine. Dat fiind 
însă că vrei ca „iubirea” să fie privită ca o personificare a 
stării dumitale sufleteşti şi că această fiinţă poetică 
evadează acum din dumneata pentru a merge să suspine 
pe malul unui lac imaginar, putem admite formularea. 
Profesorul trebui însă să adauge că starea sufletească 
amintită nu se potriveşte unui elev din clasa a şasea de 
liceu şi încă unuia care are perspective îndoielnice de a fi 
promovat. 

Lohmann, speriat şi indignat de faptul că Unrat răsucea o 
bucată din sufletul lui între degetele sale osoase, răspunse: 

— Toate acestea, de la început până la sfârşit, nu sunt 
decât licenţe poetice, domnule profesor. O operă factice 
foarte frivolă, „/'art pour l'art”, dacă expresia vă este 
cunoscută. N-are nimic de-a face cu sufletul. 

— În fine, deci, treacă-meargă, repetă Unrat. Meritul 
pentru efectul emotiv al cântecului revine prin urmare, de 
bună seamă, doară, numai şi numai artistei care-l recită. 

Aluzia la artista Fröhlich stârni în el o mândrie, pe care o 
înăbuşi, reţinându-şi respiraţia. Schimbă imediat vorba. li 
reproşă lui Lohmann caracterul romantic al versurilor sale 
şi-i ceru să studieze cu mai multă râvnă pe Homer. 
Lohmann afirmă că puţinele pasaje, în adevăr poetice, din 
Homer au fost de mult întrecute. Moartea câinelui, la 
întoarcerea lui Ulise, le găseşti în termeni mult mai 
importanţi în La joie de vivre de Zola. 

— Dacă cumva aţi auzit de ea, domnule profesor, adăugă 
el. 

În cele din urmă ajunseră să vorbească despre 
monumentul lui Heine, şi Unrat strigă în noapte, cu glas 
poruncitor şi vrând parcă să se răzbune împotriva lui 
Lohmann: 

103 


— Nu! Niciodată! 

Ajunseseră la poarta oraşului; Unrat ar fi trebuit acum să 
cotească. În loc de aceasta, trecând printre pajiştile 
întunecate, îl chemă lângă el pe Kieselack. 

— Mergi deci, acum, cu prietenul dumitale von Ertzum îi 
spuse el lui Lohmann. 

Deocamdată toată grija lui se concentra asupra lui 
Kieselack. Situaţia familiară a acestui elev nu prezenta nicio 
garanţie. Tatăl lui avea un serviciu de noapte la 
administraţia portului. Kieselack susţinea că locuieşte 
numai cu bunica lui. Cu o asemenea bătrână, socotea 
Unrat, libertatea nocturnă, de mişcare, a lui Kieselack era 
desigur, prea puţin stingherita. lar poarta „Ingerului 
albastru” mai rămânea multă vreme deschisă. 

Kieselack mirosi ce-l preocupa pe Unrat. Il asigură: 

— Bunica mă bate. 

La câţiva paşi de ei, sub privirea vigilentă a lui Unrat, von 
Ertzum lăsă în jos pumnii strânşi cu îndârjire şi spuse cu 
glas înăbuşit lui Lohmann: 

— ÎI sfătuiesc să nu împingă lucrurile prea departe. Toate 
au o margine... 

— Sper că nu încă, răspunse Lohmann. Povestea asta mi 
se pare din ce în ce mai suspectă. 

Ertzum continuă: 

— Am să-ţi mărturisesc ceva, Lohmann... Suntem destul 
de izolaţi aici. Cel mai apropiat felinar şi cel mai apropiat 
gardian se găsesc abia la casa văduvei Bloss. Dacă mă- 
ntorc şi dau de pământ cu omul ăsta, sper că n-o să mă 
împiedicaţi... Femeia - femeia asta în labele unui asemenea 
mizerabil, unui asemenea animal! Puritatea ei!... Măi, să ştii 
că se-ntâmplă o nenorocire! 

Von Ertzum devenea din ce în ce mai violent pentru că-şi 
dădea seama că vorbele lui provoacă mirare. Nu-i păsa însă 
de acest lucru şi nici nu se mai ruşina de amenințările lui, 
căci astăzi se simţea în stare să le înfăptuiască pe toate. 

Lohmann şovăi: 

104 


— Desigur că ar fi un mare eveniment dacă l-ai omori - 
asta, ce-i drept, nu se poate îngădui, observă ei, în sfârşit, 
pe un ton obosit. Ar însemna că s-a găsit totuşi un ins care 
să aibă curajul unui gest, care să tragă cu putere de uşă, 
deschizând-o, în loc ca, aşa cum facem, să stea mereu 
ascuns după ea, de teama de a fi descoperit dacă s-ar 
deschide dinăuntru. 

Lohmann tăcu şi aşteptă cu încredere ca celălalt să-i 
arunce în obraz că o iubeşte pe doamna Dora Breetpoot. Se 
juca în gând cu puşca pe care o ţinea pregătită pentru 
acest caz... Dar mărturisirea lui se topi în văzduh, neauzită. 

— Rămâne, fireşte, de văzut - şi Lohmann îşi strâmbă 
gura - dacă tu ai s-o faci... Dar nici tu nu faci nimic. 

Von Ertzum se dădu înapoi cu o mişcare sălbatecă. 
Felinarul văduvei Bloss nu mai era departe, şi Lohmann 
desluşi bine cum privirea prietenului său se învolbura. ÎI 
apucă de braţ. 

— Să nu faci prostii, Ertzum! 

Apoi se arătă sceptic. 

— Nici vorbă nu poate fi de aşa ceva, un lucru ca ăsta nu 
poate fi luat în consideraţie în mod serios. Uită-te la omul 
ăsta, te rog. Face să ucizi unul ca dânsul? Faţă de el nu poţi 
decât să dai din umeri. Ai poftă poate, ca, după ce vei fi 
săvârşit fapta să fii pomenit în ziare alături de bătrânul 
Unrat? Ce-poate fi mai compromiţător? 

Izbucnirea înfierbântată a lui Erztum se potoli treptat. 
Lohmann îl dispreţui chiar puţin pentru că devenise din nou 
primejdios. 

— Afară de asta - spuse el - ai fi putut face ceva mai 
puţin absurd, dar nu ai făcut-o. Ai cerut bani de la tutorele 
tău? 

— N-nu. 

— Vezi, aveai, de gând să te duci la tutorele tău, să-i 
mărturiseşti pasiunea ta şi să-i spui că eşti hotărât în 
această privinţă. Voiai să-i spui că eşti bărbat şi că preferi 
să faci doi ani de serviciu militar decât să vezi cum iubita ta 

105 


se topeşte după un ticălos. Voiai să te liberezi de dragul ei: 
asta voiai! 

Ertzum mormăi: 

— La ce mi-ar fi servit? 

— Cum aşa? 

— Bani nu mi-ar fi dat. Mi-ar fi strâns mai tare zăbala. 
Nici n-aş mai fi putut s-o văd pe Rosa. 

Lohmann. socotea, şi. el probabilă o asemenea 
comportare a tutorelui. 

— Pot să-ţi împrumut trei sute de mărci, spuse el cu 
nepăsare. Dacă vrei deci să fugi cu ea... 

Ertzum răspunse printre dinţi: 

— Mulţumesc. 

— Nu vrei? Prea bine. 

Lohmann îşi însoţi cuvintele cu un râs liniştit şi răutăcios. 

— De fapt, ai dreptate. Trebuie să te gândeşti bine 
înainte de a ridica o femeie la rangul de contesă. Şi fără 
această condiţie, ea nu ar consimţi, desigur. 

— Nici eu nu aş fi înţeles altfel, spuse von Ertzum pe un 
ton sfâşietor şi sincer. Ea nu vrea, însă... A, lucrul ăsta nu-l 
ştii. Nimeni nu ştie că de duminică încoace sunt un om 
nenorocit. E caraghios, de fapt, că mă trataţi ca şi cum aş 
mai fi acelaşi - şi că şi eu mă port aşa. 

Tăcură. Lohmann era foarte nemulţumit; se simţea rănit 
în pasiunea lui pentru Dora Breetpoot, pentru că acum, din 
pricina acelei caraghioase de Fröhlich, Ertzum apărea şi el 
într-un rol tragic. Ertzum şi Rosa Fröhlich prea începeau să-l 
intereseze. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el încreţindu-şi fruntea. 

— Să vezi, duminică, în timpul excursiei noastre cu tine, 
Kieselack şi Rosa... Gândul de a o avea pe Rosa numai 
pentru mine, de a scăpa o dată, în mod excepţional de 
Unrat, mă făcea să mă simt fericit. Eram, de altfel, absolut 
sigur că toate au să meargă bine. 

— Adevărat. Erai la început într-o dispoziţie minunată. Ai 
devastat chiar, cât ai putut mai mult, mormântul preistoric. 

106 


— Ei, da. Dacă-mi aduc aminte, atunci când am devastat 
mormântul preistoric eram încă înainte, mai eram încă alt 
om... După gustarea de dimineaţă mă găseam singur, în 
pădure, cu Rosa; tu şi Kieselack dormeaţi. Mi-am luat inima 
în dinţi, căci în ultimul moment tot mă cuprinsese teama. 
Doar ea se purtase totdeauna bine cu mine, cu totul altfel 
decât cu tine, nu-i aşa?... şi se vedea bine că abia aştepta 
declaraţia mea. Luasem cu mine ce bruma de bani aveam 
şi eram convins că nici nu ne vom mai întoarce în oraş, ci 
vom fugi îndată, prin pădure, la gară. 

Amuţi. Lohmann fu silit să-l tragă de braţ. 

— Nu te iubeşte... îndeajuns? 

— Spunea că nu mă cunoaşte destul. Crezi că era un 
pretext? Mai socotea că tot vom fi prinşi şi că atunci va fi 
trimisă la răcoare pentru coruperea unui... minor. 

Lohmann se lupta din răsputeri cu râsul care sta să-l 
podidească. 

— Atâta chibzuială rece - spuse el cu un efort - nu e 
semn de dragoste adevărată. În orice caz, dragostea ei nu 
e la înălţimea iubirii tale. Ar trebui, de partea ta, să 
chibzuieşti dacă nu ar fi mai bine să retragi o parte din 
valorile sentimentale ce i le-ai închinat... Nu ai impresia că 
în urma convorbirii voastre de la mormântul preistoric, ea 
nu mai merită să-i dăruieşti tot viitorul tău? 

— Nu, nu am impresia asta, spuse Ertzum, serios. 

— Atunci nu e nimic de făcut, hotărî Lohmann. 


Ajunseră la casa pastorului Thelander. Ertzum se căţără 
pe stâlp până sus pe balcon. Unrat stătea între Kieselack şi 
Lohmann, uitându-se după el. După ce Ertzum intră pe 
fereastră, Unrat se întoarse îngândurat, gata de plecare. Işi 
spunea că nimic nu-l împiedica pe Ertzum să coboare din 
nou de-a lungul zidului, dacă acest lucru i-ar fi trecut prin 
minte. Dar nu se prea temea de Ertzum; îi dispreţuia 
naivitatea. 

Îi însoţi pe ceilalţi doi elevi până în oraş şi-l duse pe 

107 


Kieselack până în zona unde stătea bunică-sa. 

Apoi merse cu Lohmann până în faţa casei lui părintești, 
auzi poarta închizându-se, văzu cum sus se aprinse lumina, 
aşteptă cu grijă până când se stinse din nou şi mai lăsă să 
treacă puţin timp. Nimic nu se mai petrecu. 

Abia atunci Unrat avu curajul să meargă să se culce. 


108 


CAPITOLUL AL NOUĂLEA 


Unrat gonea cu severitate pe toţi curioşii care se 
apropiau de uşa cabinei artiştilor. Marinarii străini credeau 
că el era „tocmitorul” care-i luase cu chirie pe artişti. Cei 
care nu vedeau în el pe directorul trupei, îl luau drept tatăl 
vreunui artist. 

Printre ei şedeau şi acei care-l cunoşteau; aceştia rânjeau 
nedumaeriţi. 

În primele seri ei râseseră zgomotos de el, şi Unrat 
privise atunci pe deasupra capetelor lor cu un aer 
nepăsător şi plin de superioritate. Avea aci un prea mare 
avantaj faţă de ei. Îşi dăduseră curând seama de acest 
lucru, şi din clipa aceea se simţiră ei înşişi umiliţi, ci, e are 
şedeau aici pe gologanii lor şi holbau ochii, în timp ce Unrat 
deschidea, cu un aer de complicitate uşa în faţa artistei 
Fröhlich, spre care se îndreptau dorinţele tuturor. Incepură, 
împotriva voinţei lor, să-l respecte pe Unrat, iar strădaniile 
lor de a-l mai găsi ridicol deveniră din ce în ce mai 
stingherite. În schimb, se răzbunau prin şoapte în birourile 
dosnice ale marilor case de comerţ. Primele zvonuri despre 
felul de trai al lui Unrat găsiseră acolo o poartă deschisă 
spre oraş. Oraşul nu le dădu crezare îndată. Căci elevii 
bătrânului Unrat afirmau astăzi despre el că şi-ar fi închis 
menajera la „zdup”, iar mâine cine ştie ce altă grozăvie. 
Aşa era obiceiul, şi oraşul se mulțumea să zâmbească. 

Un tânăr profesor de liceu făcu, sub protecţia celui mai 

109 


bătrân dintre profesori - un moşneag pe jumătate surd - o 
vizită la „Ingerul albastru” şi-şi putu da seama de adevăr. In 
dimineaţa următoare, în cancelarie, profesorul cel surd 
adresă lui Unrat câteva cuvinte în care-l imploră să 
respecte demnitatea tagmei educatorilor. Tânărul profesor 
surâdea sceptic. Ceilalţi colegi întoarseră capul; unii dădură 
din umeri. Unrat se sperie; se vedea în faţa unei intervenţii, 
pur şi simplu de necrezut, în libertatea lui de acţiune. li 
tremura bărbia; abia reuşi să spună: 

— Asta, negreşit, mai apoi, nu vă priveşte. 

Şi se mai întoarse o dată: 

— Demnitatea mea, atenţie, vă rog! îmi aparţine numai 
mie. 

Clămpăni de câteva ori din fălci şi se furişă afară, 
tremurând din tot corpul. La jumătatea drumului spre casă, 
tot mai simţea nevoia de a se întoarce. Zile întregi îl urmări 
regretul că nu vorbise mai desluşit. Ar fi trebuit să declare 
răspicat că artista Fröhlich e mai demnă decât toţi dascălii 
de liceu, mai frumoasă decât profesorul surd, superioară 
directorului. Că e unică, şi că locul ei e alături de Unrat, cu 
mult deasupra omenirii, care săvârşeşte o nelegiuire 
deopotrivă de mare, fie că ridică mâna împotriva ei, fie că 
se îndoieşte de el. 

Dar căile acestor judecăţi erau încă prea puţin netezite, 
prea tulburi şi prea adânci pentru ca Unrat să le poată face 
accesibile acestor oameni. Aceste judecăţi îl răscoleau 
lăuntric; în tăcerea camerei sale, avea izbucniri în care 
scrâşnea din dinţi şi scutura pumnii. lar duminică se duse 
cu artistul Kiepert la întrunirea şi la alegerile de la sediul 
partidului social-democrat. Dădea urmare astfel unei 
hotărâri bruşte. Puterea castei căreia îi aparţinea Lohmann 
era - aşa descoperea el - prea copleşitoare. Până atunci el 
răspunsese tuturor momelilor artistului printr-un surâs 
superior, batjocoritor: surâsul despotului luminat, care 
sprijină biserica, armata, neştiinţa şi morala rigidă, 
preferind să nu se pronunţe asupra motivelor sale. Astăzi, 

110 


el se hotărâse să se lepede de toate acestea, să se unească 
cu plebea împotriva înfumuraţilor suspuşi, să cheme plebea 
în palat şi să înece rezistenţa câtorva prin instaurarea unei 
anarhii generale. In atmosfera tulbure a locului de vot, 
Unrat se zăpăci şi văpaia unei pofte nemaipomenite de 
distrugere puse stăpânire pe el. Lovea congestionat, în 
masă, cu pumnul în mijlocul paharelor de bere, cerând: 

— Inainte, aşadar! Nu sunt dispus să mai îngădui toate 
acestea!... 

Era ca o beţie, de care se căi a doua zi. Pe lângă aceasta, 
află că în tot timpul pe care-l petrecuse la întrunire, artista 
Fröhlich dispăruse din oraş. Paralizat de spaimă, Unrat se 
gândi îndată la Lohmann. 

Lohmann lipsise astăzi de la şcoală! Ce mârşăvii 
săvârşise el în răstimp? Fiecare clipă în care Unrat nu era 
de faţă, Lohmann o petrecea la artista Fröhlich. Fugise 
definitiv la ea! Se ascundea în odaia ei! Unrat simţi 
imboldul să vadă odaia artistei, s-o cerceteze în amănunt. 

Trăi zile chinuitoare de îndoială. La şcoală dezlănţui o 
furie ucigătoare împotriva elevilor din clasa a şasea. In 
cabina artiştilor, acuză pe femeia cea grasă de a avea o 
influenţă nenorocită asupra artistei Fröhlich. Femeia râse cu 
îngăduinţă, iar artista Fröhlich răspunse ea însăşi: 

— Decât să fac o excursie cu cei trei şcolari ai dumitale 
aş prefera să-mi dea cineva cu leuca-n cap, ca să nu mă 
plictisesc de moarte cu mucoşii ăştia. 

O măsură îngrozit. Apoi, în dorinţa lui de a o privi ca 
iresponsabilă şi de a o găsi nevinovată, se repezi din nou la 
femeie: 

— Te poftesc să dai socoteală! Ce ai făcut cu artista 
Fröhlich, încredinţată dumitale? 

Femeia răspunse fără a-şi ieşi din fire: 

— Incepi să devii prea caraghios! 

Deschise uşa şi se mai întoarse o dată: 

— De pe urma dumitale tot nu poate să se sature cineva. 

Şi ieşind: 

111 


— Şi nici să fie fericit. 

Unrat roşi, stingherit. Artista Fröhlich râse. 

— Nu-i vine în minte, şi pace! declară ea, cu toate că era 
singură cu el. Pe urmă nu-şi mai spuseră nimic. 

Ori de câte ori însă apărea perechea grasă, Unrat simţea 
că-l apucă o poftă nebună de harţă. Incepuse de mult să-i 
trateze pe amândoi cu asprime. Cu cât artista Fröhlich 
ocupa mai mult loc în conştiinţa lui, cu cât o lua mai mult 
sub protecţie şi cu cât o socotea mai deosebită decât restul 
lumii, cu atât îngăduia mai puţin prezenţa rochiilor artistei 
celei grase şi a tricourilor lui Kiepert pe scaunele din 
cabină. li pizmuia pentru aplauzele recoltate şi pentru 
voioşia lor zgomotoasă. || dădu pe Kiepert afară din cabină 
după numărul lui de gimnastică, sub cuvânt că asudă prea 
mult şi că aceasta nu se cuvine în prezenţa unei doamne ca 
artista Fröhlich. Kiepert o şterse, fără împotrivire, în timp 
ce-şi zicea: „Te pomeneşti că o fi de unt, de vreme ce 
prinde miros”. 

Nevastă-sa, în schimb, se simţi puţin jignită, dar râse şi-l 
atinse pe Unrat. cu cotul. Acesta îşi şterse mâneca. De astă 
dată ea se simţi într-adevăr jignită. 

Artista Fröhlich chicotea în acest timp. Nu putea decât să 
se simtă măgulită. Cei doi pântecoşi o supărau şi aşa, prin 
succesele culese neîncetat cu cântecul flotei. Unrat 
pretindea mereu că numai ea e o adevărată artistă. 
Intrigant naiv, îi aţâţa gelozia, căutând s-o atragă cât mai 
mult spre sine: o făcea să se arate dispreţuitoare faţă de 
toată lumea şi o silea să se sprijine numai pe el, cavalerul 
gata la orice jertfă. Îi cerea să arate cel mai adânc dispreţ 
mulţimii din sală pentru aplauzele căreia se trudea ea, şi 
fiecărui spectator în parte care o plăcea. O ura pe femeia 
cea grasă, mai ales pentru că aducea totdeauna veşti din 
sală cu privire la impresia produsă de artista Fröhlich acolo. 

— Cum! E cu putinţă? strigă el. Omul acela mai cutează 
să deschidă gura? El, acelaşi Meyer, care la nouăsprezece 
ani nu trecuse încă clasa şi care s-a văzut în cele din urmă 

112 


silit să servească trei ani sub drapel! 

Artista Fröhlich ascunse sub un surâs stinghereala pe 
care i-o pricinuia faptul că acest om inferior, acest Meyer 
nu-i displăcea. Ar fi dorit să-i displacă. Era docilă din fire şi 
sensibilă la faptul că un bărbat de nivelul intelectual al lui 
Unrat o socotea demnă de intervenţiile sale educative. Era 
pentru prima oară că i se întâmpla aşa ceva. Şi când Guste 
încercă să mai scoată un cuvânt în sprijinul lui Meyer, 
furioasă, ea îi astupă gura cu mâna. 

Uneori îl gâdila pe Unrat, cu flori, pe sub nas. 

— Trandafirul ăsta cu foile roase - se alinta Rosa - este 
de la grăsunul ăsta mititel de-aici, din spatele pianului. 

— Copil ce eşti - interveni femeia - ăsta-i negustorul de 
ţigări din piaţă. Un om bine. Kiepert îşi cumpără tutunul de 
la el. Minunată prăvălie. 

— Dar Unrat ce spune? întrebă artista Fröhlich. 

Unrat spuse că elevul acesta fusese unul dintre cei mai 
păcătoşi şi că nici ca negustor nu e bun de nimic; căci nu-i 
trimite nicio factură pe care numele lui să nu fie scris mai 
întâi cu o iniţială greşită. Femeia găsi că aceasta nu 
înseamnă nimic. Unrat minţi, spunând că negustorul nu se 
bucură de o prea bună reputaţie în afaceri. 

Artista Fröhlich, care-l vedea scoțând foc pe nări, se suci 
din mijloc, mirosind trandafirul cu petalele roase. 

— Nu e om căruia să nu-i găseşti cusur, observă femeia. 
La urma urmei ce urmăreşti prin asta? Ai putea să ne spui? 

Şi cum Unrat tăcea: 

— Nici dumneata nu eşti bun de nimic aici. 

— Nu, nu-l taie capul, şi artista Fröhlich se lovi peste 
genunchi, în timp ce Unrat se îmbujora încurcat. 

— Atunci trebuie să-l laşi să facă de unu singur pe 
deşteptul - ceru femeia - şi să te mulţumeşti cu alţii mai 
proşti. Sunt şi ei buni la ceva, cel puţin le vine câteodată în 
minte... lucrul cel mai simplu. Mă-nţelegi, Rosico dragă. Am 
şi eu motivele mele, nu-i aşa, să-ţi dau sfatul ăsta. Şi nu pot 
nici eu să aştept o veşnicie. 

113 


Apoi ieşi să cânte împreună cu Kiepert cântecul flotei. 
Artista Fröhlich rămase în urmă, amărâtă şi spuse pe un ton 
plângăreţ: 

— Păcatele mele, femeia asta te pisălogeşte până te dor 
toate oasele! îşi strânse braţele. În adevăr, adăugă ea, 
venindu-şi în fire - muierea asta mă scoate din sărite. 

Oprindu-se brusc, spuse apoi cu deznădejde: 

— Să nu fii dumneata în stare să ai puţină milă! 

Şi Unrat simţi deodată povara unei vinovăţii, care 
crescuse zi cu zi, aproape pe nesimţite, şi de care nu avea 
putere să scape. 


Cât timp cântecul flotei răsună afară, artista Fröhlich se 
agita gemând, prin cabină. 

— M-am săturat până în gât... Am spus eu c-o să-i tai o 
dată burtosului pofta să mai cânte tâmpenia asta. Nu-i aşa 
c-am spus-o? Acum s-a isprăvit. 

Şi cum terminară soţii Kiepert cântecul eroilor germani ai 
mării, ea se repezi ca o vijelie în sala zguduită încă de 
patriotism, cântând cu glas strident: 


„Bărbatul meu e căpitan 
pe-un vas german fălos. 
Și când la urmă vine-acas' 
Mă bate peste...” 


La început toţi încremeniră; apoi protestară zgomotos; în 
cele din urmă se înveseliră în faţa contrastului. Gestul 
îndrăzneţ al artistei Fröhlich îşi atinsese scopul. Ea se 
întoarse încântată în cabină. 

De astă dată femeia cea grasă era adânc revoltată. 

— Noi doi ne dăm peste cap ca să-i ridicăm pe oameni la 
idei mai înalte, şi pe urmă vii dumneata şi iei peste picior 
bunurile noastre cele mai sfinte. E o ticăloşie! 

Unrat tăgădui aceasta, în unire cu artista Fröhlich. Afirmă 
că orice concepţie este îndreptăţită în artă; artă este ceea 

114 


ce fac artiştii mari, iar bunul cel mai sfânt este talentul 
artistei: Fröhlich. Şi ea completă lămuririle lui, adresând 
femeii numai câteva cuvinte: 

— De altminteri, dumneata poţi să mă... 

În clipa aceea Kiepert intră în cabină împingând înaintea 
lui un om scund, cu o barbă roşiatică în jurui unui obraz 
cărnos, stacojiu. Omul îşi ridică sprâncenele şi spuse: 

— Pe legea mea, domnişoară, eşti dată dracului. Da, să 
ştii. Ha-ha! „Mă bate peste...” Sunt şi eu căpitan de vapor şi 
dacă ai vrea să bei ceva cu mine... 

Unrat se repezi: 

— Artista Fröhlich nu bea, negreşit, vezi bine, cu nimeni. 
Aici te-nşeli, omule. Afară de aceasta, nesocoteşti în chip 
vădit caracterul privat al acestui zd... al acestei cabine. 

— Se vede că glumeşti, domnule! şi căpitanul îşi înălţă şi 
mai mult sprâncenele: 

— Nicidecum, lămuri Unrat. Mai curând vreau, să te fac 
să înţelegi că trebuie să ieşi de aici. 

Soții Kiepert îşi pierdură răbdarea. 

— Domnule profesor - spuse artistul, ridicând jignit tonul 
- cred că e treaba mea dacă aduc aici un om cu care am 
legat prietenie adineauri la un pahar. 

Nevasta lui izbucni, în sfârşit: 

— Mi s-a urât cu dumneata! Nimeni nu câştigă aici niciun 
ban de pe urma lui. Numai de ceartă e bun şi ca să ne 
gonească oamenii. Rosa, fă bine şi du-te cu căpitanul! 

Unrat era galben şi tremura. 

— Artista Fröhlich - strigă el cu o voce care venea din 
adânc, aruncând spre ea priviri piezişe pline de venin - 
artista Fröhlich, omule, nu e dintre cele cărora să le convină 
să bea berea dumitale. 

Privirea lui o pătrunse; ea oftă. 

— Cred că e mai bine să pleci - spuse: ea marinarului - 
nu e nimic de făcut. 

lar Unrat, căruia conştiinţa triumfului îi îmbujorase, 
deodată obrajii, se repezi la ei: 

115 


— Ai auzit? Ţi-a spus-o chiar ea. Artista Fröhlich te 
surghiuneşte. Supune-te! Haide, deci numai! 

ÎI şi apucase pe căpitan, înfigându-şi degetele în haina lui 
şi tăârându-l spre uşă. Vânjosul bărbat răbdă, fără 
împotrivire, acest atac isteric. Se mărgini să se scuture 
când Unrat îi dădu drumul. Dar aceasta se petrecu abia 
dincolo de prag şi uşa se închise violent în faţa 
sprâncenelor sale uimite. 

Artistul izbi cu putere în masă. 

— Măi omule, se vede că eşti... 

— Şi dumneata, domnule... 

Unrat se apropie de el pufăind. Kiepert se sperie. 

— „„„[ine minte, aşadar, că artista Fröhlich se află sub 
protecţia mea şi că nu sunt dispus s-o las să fie insultată şi 
nici să admit să mi se atingă autoritatea. Repetă-ţi asta cât 
mai des! Înseamnă-ţi-o pe hârtie! 

Artistul mormăi ceva, dar părea îmblânzit. Puțin după 
aceea ieşi din cabină. Artista Fröhlich îl privi pe Unrat şi 
râse zgomotos; urmă un râs mult mai liniştit, puţin 
batjocoritor şi afectuos. Părea să cugete asupra lui şi 
asupra ei însăşi, întrebându-se de ce era oare mândră de 
acest om pe care-l găsea ridicol? 

Femeia cea grasă îşi învinse supărarea şi-şi puse mâna 
pe umărul lui Unrat: 

— Acum te rog să mă asculţi, spuse ea. 

Unrat, cu spatele pe jumătate întors şi cu totul potolit, îşi 
ştergea fruntea. Panica  tiranului care întâmpină 
împotrivirea cu izbucniri de furie dementă, aproape că îl 
istovise. 

— Carevasăzică, cel care a ieşit e Kiepert, şi aici e Rosa, 
aici dumneata, şi aici eu... 

Cu glas stăruitor îi înfăţişă realitatea. 

— Şi a mai fost aici căpitanul de vapor pe care l-ai dat 
afară. Trebuie să ştii că ăsta vine din Finlanda, unde a făcut 
o afacere strălucită; i s-a înecat vaporul, care era asigurat... 
Dumneata nu ai probabil niciun vapor asigurat. In fond, nici 

116 


nu e nevoie. Ai în schimb alte daruri ale minţii. Numai de le- 
ai da la iveală, asta-i tot ce vreau să... Şi aici, uite-o pe 
Rosa! Mă-nţelegi? Căpitanul are bani, e un om cu vază şi-i 
place fetei. 

Unrat se uită nedumerit la artista Fröhlich. 

— Nu-i adevărat, interveni ea. 

— Păi, chiar dumneata ai spus-o. 

— Doamne! Cum ştie să mintă! 

— Tăgăduieşte dacă poţi şi că unul dintre şcolarii 
domnului profesor - cel cu şuviţa neagră pe ochi - nu ţi-a 
făcut o cerere în căsătorie foarte serioasă. 

Unrat sări în sus mâniat. Artista Fröhlich îl linişti. 

— E o confuzie răuvoitoare. Să mă ia de nevastă nu vrea 
decât roşcovanul, ăl cu faţa ca o lună beată. E conte, dar la 
ce-mi foloseşte asta? Tot nu-mi place... 

Surâse lui Unrat cu nevinovăție. 

— Ei, hai să zicem c-am minţit, spuse femeia, dar că-mi 
datorezi două sute şaptezeci de mărci, cred că e adevărat, 
ce zici, fetiţo? Vezi dumneata, domnule profesor, nu sunt 
aşa de obicei, şi mai curând mi-aş muşca degetele decât să 
aduc vorba despre asta în faţa dumitale. Dar la urma urmei, 
fiecare se gândeşte la nevoile lui, nu-i aşa? lar pentru faptul 
că dai afară de-aici pe toţi ceilalţi, să nu-ţi fie cu supărare, 
domnule profesor - pentru asta nu oferi de-ajuns. Nici nu 
vreau să vorbesc despre parale; dar o fată tânără ca asta 
are nevoie şi de dragoste şi are dreptul s-o ceară. Dar aşa 
ceva nu se vede la dumneata. Nici nu-ţi trece măcar prin 
minte. Mă-ntreb dacă e de plâns sau de râs. 

Artista Fröhlich strigă: 

— De vreme ce eu însămi nu mă plâng, madam Kiepert, 
cred că-ţi poate conveni şi dumitale. 

Dar femeia cea grasă îi respinse cuvintele cu un gest: 
avea conştiinţa de a fi apărat morala şi buna cuwviinţa. 
Părăsi, cu capul ridicat, cabina. 

Artista Fröhlich dădu din umeri: 

— E numai incultă, dar altminteri cumsecade. — Ei, s-o 

117 


lăsăm. Numai de n-ai crede că dormim amândouă sub 
aceeaşi plapumă şi că sunt înţeleasă cu ea ca să te 
amăgim. 

Unrat, care stătuse cu capul plecat, îşi ridică privirea. Nu, 
o asemenea bănuială era străină de el. 

— De altfel, nu dorm cu nimeni sub aceeaşi plapumă... 

Surâse pe sub gene ironică şi sfioasă. 

— Nici chiar cu dumneata... 

Şi după o pauză: 

— Nu-i adevărat? 

Fu nevoită să repete de câteva ori întrebarea. Unrat nu-şi 
dădea seama de puntea pe care i-o întindeau cuvintele ei. 
Se simţea numai învăluit de atmosfera care se crease; era 
tulburat. 

— Fie deci... spuse el şi întinse mâinile lui tremurătoare 
spre artista Fröhlich. 

Ea i le întinse pe ale ei. Degetele ei mici, puţin cam 
cenuşii şi unsuroase, se strecurau molatice printre degetele 
sale noduroase. Părul ei, florile de stofă, faţa-i boită, toate 
se învârteau, ca o roată colorată, prin faţa ochilor lui şi 
Unrat îşi înfrânse în cele din urmă reținerea: 

— Nu vreau să datorezi bani acestei femei. Sunt 
hotărât... 

Inghiţi în sec. Se simţi cu spaimă năpădit de gândul că 
elevul Lohmann luase poate înaintea lui această hotărâre; 
elevul Lohmann care lipsea de la şcoală şi stătea poate 
ascuns în camera artistei Fröhlich. 

— Vreau, negreşit, vezi bine, să-ţi plătesc locuinţa. 

— Despre asta nici să nu vorbim, răspunse ea încet. E un 
lucru secundar pentru mine... De altfel, camera mea nu 
costă mult... 

Şi cu pauze între cuvinte, urmă: 

— E aicea sus... E destul de drăguță... nu ai vrea s-o 
vezi? 

Ţinea pleoapele închise şi părea zguduită, cum se cuvine 
să pari în faţa declaraţiei unui om serios. Şi se mira că nu 

118 


simte nici urmă de poftă de râs şi că o uşoară agitaţie 
solemnă îi umfla inima... 

Îndreptă spre el o privire neobişnuit de întunecată şi 
spuse: 

— Hai, ia-o dumneata înainte. Măgarii din sală nu trebuie 
numaidecât să-şi dea seama. 


119 


CAPITOLUL AL ZECELEA 


Kieselack deschise de afară uşa sălii, duse laba lui 
vânătă la gură şi scoase o şuierătură înăbuşită. Ertzum şi 
Lohmann ieşiră îndată. 

— Repede, băieţi! le strigă Kieselack, dansând de-a- 
ndaratelea înaintea lor şi atrăgându-i cu gesturi de îndemn 
până la capătul culoarului, spre scară. 

— În sfârşit, s-a făcut! 

— Ce s-a făcut, Kieselack? întrebă Lohmann nepăsător, 
cu toate că ştia bine despre ce era vorba şi aştepta 
evenimentul cu nerăbdare. 

— S-au suit sus, şopti Kieselack cu gura strâmbă până la 
ureche. Işi scoase ghetele şi urcă tiptil treptele joase ale 
scării de lemn, cu balustradă galbenă, care scârţâiau. Chiar 
pe primul palier se afla uşa: Kieselack o cunoştea. Se pitulă 
în faţa găurii cheii. După câteva clipe, făcu în tăcere semne 
pătimaşe celorlalţi, fără a se despărţi de gaura cheii. 

Lohmann dădu din umeri şi rămase la capătul de jos al 
scării, alături de Ertzum, care privea ţintă în sus, cu gura 
căscată. 

— Ei, cum te simţi? întrebă Lohmann pe un ton 
înţelegător. 

— Îți jur că nu mai ştiu ce se petrece, spuse von Ertzum. 
Crezi oare că se-ntâmplă ceva? Desigur că Kieselack 
glumeşte. 

— Desigur, întări Lohmann plin de compătimire. 

120 


Kieselack făcea semne tot mai sălbatice. Chicotea fără 
zgomot, privind prin gaura cheii. 

— Ea trebuie doar să-şi dea seama că-l pot ucide pe omul 
ăsta, observă Ertzum. 

— lar începi?... De altfel asta face poale lucrul mai 
atrăgător pentru ea. 

Von Ertzum nu mai pricepea nimic. Noţiunea lui de 
dragoste fusese modelată o dată pentru totdeauna de 
rândăşoaica aceea care, cu trei ani în urmă, acasă, îl 
trântise în claia de fân, după ce el ieşise învingător în lupta 
cu un văcar vânjos... Aci nu avea de-a face decât cu un 
slăbănog, cu umerii strâmbi; putea oare Rosa Fröhlich să 
creadă că von Ertzum se teme de el? 

— Doar n-o fi crezând că mi-e frică de el? îl întrebă pe 
Lohmann. 

— Şi nu ţi-e oare frică de el? întrebă Lohmann. 

— Ai să vezi! 

Şi Ertzum, cu gâtul întins, sări din doi paşi peste şase 
trepte. Dar Kieselack, care se depărtase de gaura cheii, 
executa în ciorapi un dans triumfal. Deodată, se opri: 

— Măi, omule! şopti el. şi ochii îi scânteiau în obrazul 
gălbejit. Ertzum avea faţa aprinsă şi gâfâia. Privirile lor se 
măsurau, se luptau între ele. Privirea lui Ertzum parcă voia 
să spună că nu e cu putinţă ca lucrul să fie adevărat, pe 
când aceea a lui Kieselack răspundea prin uşoara ironic 
schiţată de colţul unei pleoape care se bătea puţin... ŞI 
deodată Ertzum îngălbeni ca şi celălalt, se încovoie, ca şi 
cum ar fi primit o lovitură în stomac, şi gemu de durere. 
Cobori pe dibuite, clătinându-se, cele şase trepte. Lohmann 
îl întâmpină cu braţele încrucişate, cu gura strâmbată 
duşmănos. Ertzum se lăsă să cadă ca un sac, pe ultima 
treaptă, şi-şi prinse capul între mâini. După un timp de 
tăcere, el spuse de jos, cu glas stins: 

— Lohmann, îţi dai tu seama? O femeie pe care o 
aşezasem atât de sus! Tot mai cred în scârba asta de zeu! 
O femeie care are atât, atât de mult suflet! 

121 


Kieselack se uită din nou prin gaura cheii... 

— Pentru ceea ce face ea acum n-are tocmai nevoie de 
suflet. Procedează pur şi simplu ca o femeie. 

Lohmann surâdea cu cruzime. Prin cuvintele acestea el 
târa în noroi şi pe Dora Breetpoot alături de cealaltă. 

Dora Breetpoot, ceea dintâi dintre femei. Câtă plăcere îi 
făcea acest lucru! 

Kieselack se uită din nou prin gama cheii... 

Lohmann îl ţinea la curent pe Ertzum, care întorcea 
capul. 

— Kieselack face acum semne cam năbădăioase... 

Unrat ăsta e... ascultă, Ertzum, cred că e mai bine să ne 
vedem de treabă. 

Îl ajută să se ridice pe prietenul său şi-l trase înspre 
poartă. Afară, Ertzum nu voi s-o mai ia din loc; se rezemă 
greoi, năucit, de casa dezamăgirilor lui. Lohmann îl 
îndemnă în zadar câtva timp. Îl ameninţă să-l părăsească; 
atunci se ivi Kieselack. 

— Sunteţi anoşti. De ce nu intraţi? Unrat a şi coborât cu 
logodnica lui. Le-am spus celor din sală de unde veneau şi 
au fost primiţi cu mare alai. Mă, aşa ceva nu s-a mai 
pomenit: stau la „zdup”, ca nişte îndrăgostiţi. Mă prăpădesc 
de râs! Haide „ne facem acum tustrei intrarea la „zdup”. 

— Ai înnebunit? făcu Lohmann. 

Dar Kieselack îşi lua propunerea în serios. 

— Sper că nu vă e frică de Unrat! observă el indignat. 
Unrat a intrat mesa până-n gât, ce mai poate face 
împotriva noastră? Putem acum să ne batem joc de el. 

— Nu mă simt atras. Unrat e mai prejos de orie» 

batjocură, declară Lohmann. 

Kieselack îl implora furtunos: 

— Nu fi broscoi. Ţi-e frică numai. 

Ertzum hotărî deodată: 

— Să mergem! La „zdup”! 

O curiozitate sălbatică pusese stăpânire pe el. Voia s-o 
înfrunte pe femeia care căzuse de la o asemenea înălţime. 

122 


Voia să arunce de sus de tot o privire asupra ei şi asupra 
nemernicului ei seducător şi să vadă dacă ea putea să-i 
îndure privirea. 

Lohmann declară: 

— Sunteţi lipsiţi de gust! 

Totuşi îi însoţi. 

În cabina artiştilor îi întâmpină zgomot de pahare. 
Patronul destupă îndată a doua sticlă de şampanie. Soții 
Kiepert se plecau, cu feţe radioase, peste Unrat şi artista 
Fröhlich, care, strâns înlănţuiţi, tronau la masă. 

Cei trei elevi făcură întâi înconjurul mesei. Apoi se 
înfipseră în faţa lui Unrat şi a femeii de lângă el, spunându- 
le bună seara. Numai soţii Kiepert le răspunseră şi le 
strânseră mâinile. Atunci Ertzum repetă singur şi cu glas 
răguşit salutul său. Rosa Fröhlich îşi ridică privirea şi spuse 
nevinovat, cu un glăscior care ciripea şi gângurea într-un 
chip necunoscut lui până atunci: 

— Ei, iată-vă şi pe voi. Uite, scumpule, au venit. Aşezaţi- 
vă şi hai noroc! 

Cu asta isprăvise. Privirea ei îl părăsi pe Ertzum cu atâta 
indiferenţă, încât acesta începu să tremure. 

Unrat ridică îngăduitor mâna. 

— Desigur, vezi bine, aşezaţi-vă şi beţi un pahar. Astăzi 
sunteţi invitaţii mei. 

Se uita cu coada ochiului la Lohmann, care se şi aşezase 
şi îşi răsucea o ţigară... Lohmann, cel mai păcătos dintre ei, 
a cărui eleganţă era o umilire pentru autoritatea lui prost 
retribuită; Lohmann, care avea neruşinarea să nu vrea să-i 
rostească porecla; Lohmann, care nu era un şcolar oarecare 
şi nici prost, ci care, cu purtările sale indiferente, cu felul 
său plin de curiozitate de a privi izbucnirile de mânie ale 
profesorului, refuza să vadă în acesta un tiran; Lohmann, 
care, la toate îndeletnicirile sale lăturalnice încercase să 
mai adauge una şi anume pe artista Fröhlich. In această 
privinţă, însă, fusese înfrânt de voinţa de bronz a lui Unrat. 
N-avea să şadă la „zdup”, lângă artista Fröhlich: Unrat 

123 


jurase aceasta. N-avea să aibă parte de artista Fröhlich - şi 
nu avusese parte. Şi nu numai că Lohmann nu şedea la 
„zdup” alături de artista Fröhlich, ci Unrat şedea el însuşi 
acolo... Acest rezultat depăşea ţinta pe care Unrat şi-o 
fixase la început. El tresări simțind deodată o mulţumire şi 
mai caldă. O sustrăsese pe artista Fröhlich lui Lohmann şi 
celor doi tovarăşi ai lui, o sustrăsese elevilor fugiţi de la 
şcoală care şedeau dincolo, în sală, o sustrăsese întregului 
oraş de cincizeci de mii de elevi îndărătnici şi era stăpân 
absolut pe „zdup”! 

Îl găsiră de-a dreptul întinerit. Cu cravata după ureche, 
cu câţiva nasturi descheiaţi, cu rămăşiţele de păr de pe 
creştet răvăşite, avea în înfăţişarea lui ceva zurliu, o nuanţă 
de depravare victorioasă, de beatitudine plină de stângăcie. 

Cum şedea lipită de el, atârnând parcă peste masă, Rosa 
Fröhlich avea ceva copilăresc în ea, o moliciune caldă şi 
ostenită. Înfăţişarea ei era o jignire pentru orice nepărtaş, 
căci însemna o izbândă prea desăvârşită pentru Unrat. 

Cei trei îşi dădură bine seama de aceasta; Kieselack 
începu chiar să-şi roadă unghiile. Kiepert, pentru care acest 
lucru era mai puţin limpede, îşi înfrângea stinghereala 
închinând zgomotos în sănătatea tuturor. Femeia cea grasă 
se minuna neîncetat de fericita schimbare a Rosei şi era 
încântată de această împăcare generală. 

— Şi elevii dumitale, domnule profesor, se bucură şi ei. 
De neînchipuit cât de mult ţin la dumneata domnii aceştia 
tineri! 

— Adevărat, mai apoi, grăi Unrat. Nu par cu totul lipsiţi 
de simţ pentru ce e bun şi frumos. 

Şi râse batjocoritor. 

— Ei, Kieselack, ai venit, deci, doară, şi dumneata? Mă 
miră numai că nu ai fost lipsit, prin vigilenţa bunicii 
dumitale, de putinţa de a ieşi din casă... Trebuie să ştii că 
bunica acestui elev nu se sfieşte să-i administreze câte o 
bătaie, se adresă el artistei Fröhlich, cu intenţia de a-l lovi 
pe Kieselack în demnitatea lui de bărbat. 

124 


Kieselack îşi amintea însă că trecuse acum câtva timp 
clasa la artista Fröhlich prin cu totul alte mijloace decât 
demnitatea de bărbat. Se frecă la şezut şi miorlăi, privindu- 
şi cruciş vârful nasului: 

— Mama mare mă bate dacă nu-mi găsesc caietul de 
teme. Sunt sigur că mi-a căzut sub masă aici, la „zdup”. 

Şi se lăsă brusc să alunece sub masă, unde, pipăind 
picioarele artistei Fröhlich în mijlocul larmei pe care o 
întreţineau soţii Kiepert, îi şopti, de dedesubt, pretenţiile 
sale. Altminteri avea să denunțe totul lui Unrat. 

— Stârpitură mică! se mărgini ea să-i spună, privindu-l 
sub masă, şi-l dădu deoparte cu piciorul. 

În acelaşi timp, Unrat se adresă celui de-al doilea şcolar. 

— Aşa dar, Ertzum, din nou. Uitându-mă la chipul 
dumitale am impresia că nici aici capacitatea dumitale de 
percepere nu lasă mai puţin de dorit decât în clasă. Eşti 
dumneata acela care a avut îndrăzneala - atenţie acum! - 
să facă o propunere de căsătorie artistei Frohlich?... Din 
privirea dumitale neroadă îţi ghicesc răspunsul. De bună 
seamă, doară, artista Frohlich te-a lămurit despre limitele 
impuse unui elev. Nu e nevoie să mai adaugi ceva. Scoală-n 
picioare! 

Ertzum se sculă supus. Căci Rosa râdea, iar râsul ci îi lua 
tot ce-i rămăsese din puterea de a se revolta, tot restul 
conştiinţei de sine; îl paraliza. 

— „Şi ia să vedem dacă vizitele dumitale dese la 
„Îngerul albastru” nu te aduc poate pe dumneata, care - 
după cum se ştie - te numeri printre cei mai păcătoşi, nu 
numai să nu corespunzi cerinţelor pe care ţi le impune 
şcoala, ci şi să le calci în picioare cu inima uşoara. 

Recită-mi din cartea de imnuri versurile pe care vi le-am 
dat de învăţat pe mâine! 

Privirea lui Ertzum rătăcea, speriată, prin odaie. Fruntea 
îi era umedă. Se simţi pus la jug, plecă grumazul şi se 
opinti. 


125 


„Laud pe Domnul sfânt şi mare, 
Imn de slavă îi închin, 

Căci la orişice mişcare 

Darurile lui îmi vin.” 


Aici Rosa începu să râdă strident. Madam Kiepert 
gângurea cu blândeţe. Rosa însă ţipa cu intenţia de ai jigni 
pe Ertzum şi scheuna potolit în semn de tandreţe pentru 
Unrat, al cărui braţ îl strângea. Voia să-l măgulească pentru 
autoritatea dovedită asupra roşcovanului spătos, care-şi 
recita, pe un ton stângaci şi supus, versurile pioase. 

Von Ertzum mai rosti: 


„Doar nu e decât iubire 
Tot ce-i umple inima...” 


Aici purtarea artistului îl scoase din sărite. Pe Kiepert, 
situaţia abia acum începuse să-l desfete. Se bătea peste 
pulpe, strigându-i lui Ertzum în obraz: 

— l-ascultă! Ce tot îndrugi acolo? Poate că nu ţi-e bine? 

li făcea lui Unrat semn cu ochiul, dându-i să înţeleagă că 
aprecia scena aceasta, în care contele Ertzum era pus să 
declame, în încăperea dosnică a „Îngerului albastru”, 
versuri din cartea de imnuri, şi că se asocia cu toată 
convingerea acestei ridiculizări a nobilimii şi a religiei. 
Deschise uşa şi se prefăcu a cere pianistului să cânte un 
coral. În cele din urmă, îl intonă chiar el... 

Dar Ertzum se opri. 

Nici n-ar fi ştiut, de altfel, să recite continuarea. 
Independent de aceasta, se simţi deodată sugrumat de o 
furie fără seamăn împotriva pântecosului care râdea şi 
cânta. Văzu negru în faţa ochilor. Simţi că nu mai poate trăi 
decât izbind cu pumnii pe acest om, proptindu-şi genunchii 
pe pieptul lui. Se zbătu de câteva ori pe loc, ridică pumnii 
strânşi la înălţimea umerilor... 

Apoi se avântă. 

126 


Atletul avea răsuflarea tăiată de atâta râs şi nu se 
aştepta la nimic: aceasta îl puse în inferioritate faţă de 
îndărjirea lui Erizum care se înviora în timp ce-şi potolea 
setea muşchilor. Se rostogoliră dintr-un colţ într-altul. In 
mijlocul zarvei, Ertzum auzi un strigăt uşor al Rosei. Ştia că 
ea se uită la el, şi de aceea răsufla mai puternic, strângea 
mai tare mădularele adversarului între picioarele sale, se 
simţea izbăvit şi ajuns la locul potrivit, căci se putea lupta 
sub ochii ei, aşa cum se luptase atunci cu văcarul pentru 
rândăşoaică. 

Între timp, Unrat, care nu arătase decât un interes 
trecător pentru trânta aceasta, se adresase lui Lohmann: 

— Dar ce-i cu dumneata, Lohmann? Stai acolo şi fumezi, 
mai apoi, o ţigară, iar azi-de-dimineaţă ai lipsit din clasă. 

— Am fost indispus, domnule profesor. 

— Pentru vizitele la „Îngerul albastru” eşti, însă, negreşit, 
vezi bine, totdeauna dispus. 

— Asta e cu totul altceva, domnule profesor. Aveam 
dureri de cap azi-dimineaţă. Doctorul mi-a interzis eforturile 
intelectuale şi mi-a prescris să mă distrez. 

— Aşa? Ei, fie deci şi aşa! 

Unrat căscă întâi de câteva ori gura. Apoi găsi ce căuta: 

— Stai aici şi fumezi, repetă el. Oare se cuvine aceasta 
din partea unui elev în faţa profesorului? 

Şi cum Lohmann nu făcea nimic decât să-l privească pe 
sub pleoapele pe jumătate închise cu o curiozitate obosită, 
Unrat izbucni: 

— Aruncă ţigara! strigă el încruntat. 

Lohmann lăsă să treacă câteva clipe. Între timp, Kiepert 
şi cu Ertzum, în încăierarea lor, se ciocniră de masă; Unrat 
fu silit să se pună în siguranţă pe sine, pe artista Fröhlich şi 
câteva pahare şi sticle. 

După ce termină: 

— Ei! Haide, deci numai! 

— Ţigara - răspunse Lohmann - corespunde situaţiei. Și 
situaţia este neobişnuită pentru noi amândoi, domnule 

127 


profesor. 

Unrat, speriat de această rezistenţă, cu un tremur 
lăuntric: 

— Aruncă ţigara, îţi zic! 

— Regret, spuse Lohmann. 

— Să îndrăzneşti numai!... Băiete! 

Lohmann nu mai făcu decât un gest distins de refuz cu 
mâna lui subţire. 

Atunci Unrat, apucat de ameţeala specifică tiranului 
ameninţat, sări de pe scaun. 

— Ai s-o arunci, sau te voi stânjeni în cariera dumitale! Te 
zdrobesc! Nu sunt dispus... 

Lohmann dădu din umeri: 

— Ce regretabil, domnule profesor. Toate acestea nu mai 
sunt actuale. Cum e posibil să înţelegeţi atât de greşit 
situaţia? 

Unrat făcea spume la gură. Avea privirea unui motan 
turbat. Îşi întinse gâtul, încât i se vedeau tendoanele 
noduroase; printre golurile gingiilor se iveau balele; degetul 
arătător, cu unghia lui galbenă, se îndreptă, la capătul 
braţului ridicat, spre inamic... 

Artista Fröhlich, care, în gând, gusta încă plăcerile 
trecute, trezită brusc din această visare, se agăţă de Unrat, 
puţin zăpăcită, şi începu să-l ocărască orbeşte pe Lohmann. 

— Dar dumneata ce vrei? Mai bine l-ai linişti, făcu 
Lohmann. 

În acel moment, Ertzum şi Kiepert, răsturnându-se peste 
două scaune, care se rupseră în bucăţi, căzură în spatele 
perechii îmbrăţişate şi o izbiră cu nasul de masă. Din colţul 
destul de liniştit, aflat în dosul mesei de toaletă al Rosei 
Fröhlich, răsună râsul vesel al lui Kieselack. Se consola 
nestingherit, cu madam Kiepert. 

După ce Unrat şi prietena lui se ridicară, continuară să 
ocărască. 

— Pentru mine rămâi totdeauna cel din urmă, îi strigă ea 
lui Lohmann. 

128 


— Îmi aduc aminte, stimată domnişoară, că mi-ai mai 
făgăduit odată acest lucru şi aştept, cu plăcere 
evenimentul. 

Şi deodată, în timp ce ea, ciufulită, cu rochia pe jumătate 
descheiată, cu sulimanul scurgându-i-se pe faţă, se cheltuia 
sălbatică şi răguşită în ocări împotriva lui, el simţi o poftă 
năvalnică de a o avea: era din nou pofta aceea de a-şi înjosi 
dragostea neîndurătoare prin mângâierile sumbre ale 
viciului! 

Dar aceasta trecu repede, căci Unrat, în furia lui 
neputincioasă, se lăsă împins la ameninţări: 

— Dacă nu arunci imediat ţigara, te duc pe loc la tatăl 
dumitale! Se nimerea că în seara aceea părinţii lui 
Lohmann aveau câţiva oaspeţi, printre care şi pe consulul 
Breetpoot şi soţia lui. Lohmann şi-l închipui pe Unrat dând 
năvală în salon... Putea, cu atât mai puţin, s-o expună pe 
Dora Breetpoot la o asemenea scenă, cu cât ştia de ieri că 
era însărcinată. Maică-sa descoperise faptul... Acesta era 
de altfel motivul lipsei lui de astăzi de la şcoală. Cu capul 
între mâini, chinuit de gândul - cristalizat în versuri - la acel 
copil pe care ea-l făcuse, cu ajutorul de judecător Knust, cu 
locotenentul von Gierschke, sau eventual chiar cu consulul 
Breetpoot, Lohmann stătea acum zile întregi închis în 
camera lui... 

— Hai cu mine! strigă Unrat. Îţi ordon, elev Lohmann, să 
vii cu mine! 

Lohmann aruncă plictisit ţigara. Atunci Unrat se aşeză 
satisfăcut. 

— Vezi, negreşit, mai apoi. Aşa se cade unui elev care 
vrea să-şi mulțumească profesorul... Pe dumneata, 
Lohmann, profesorul te iartă, căci trebuie să fii considerat, 
desigur, vezi numai, ca un mente captus. Eşti doară 
stăpânit de o dragoste nefericită. 

Lohmann lăsă braţele în jos. Sângele îi pierise din obraz 
şi ochii lui luceau atât de sumbru, încât artista Fröhlich îl 
tinti cu o privire plină de admiraţie. 

129 


— Poate că nu-i adevărat? îl întrebă Unrat cu o bucurie 
veninoasă. Faci versuri fără ca totuşi pentru aceasta... 

— ...Să ajungi să treci clasa? întrebă sfios artista Fröhlich, 
căci cunoştea această expresie de la Kieselack. 

Lohmann îşi spuse: „Mizerabilul a aflat. Acum îi întorc 
spatele, mă duc acasă, mă urc în pod şi-mi îndrept puşca 
spre inimă. 

lar jos, Dora stă aşezată în faţa pianului. Cântecul dulce 
pe care Dora îl cântă se-nalţă uşor ca un fluture, iar 
pulberea de pe aripile lui sclipeşte până-mi dau sufletul...” 

Artista Fröhlich rosti: 

— Îţi mai aduci aminte de versurile pe care mi le-ai 
închinat? 

Întreba blând de tot, cu un suspin. Dorea mai mult de la 
el. Îşi amintea acum că-şi dorise de fapt totdeauna mult 
mai mult de la el şi-l găsea crud şi destul de prost. 

— „ȘI de-ai purta sub sân rodul iubirii...” Ei, cine poartă 
acum rodul iubirii? 

Şi asta! Ştiau şi asta. Lohmann le întoarse spatele şi se 
îndreptă spre uşă ca un condamnat. Pe când punea mâna 
pe clanţă, îl auzi pe Unrat spunând: 

— Fireşte, vezi numai... Nutreşte o dragoste nefericită 
pentru artista Fröhlich, dar aceasta s-a hotărât să se 
lipsească de ea şi de aceea nu a corespuns nici dorinţei pe 
care ai exprimat-o în acea poezie neruşinată. Dumneata, 
Lohmann, nu stai acum lângă artista Fröhlich, la zdup. Nu ai 
avut parte de ea, Lohmann. Te poţi duce acum în sânul 
familiei, Lohmann. 

Cu o smucitură, Lohmann se întoarse din nou. Aşadar, 
numai de asta fusese vorba? 

— Da - spuse Rosa - aşa este, şi fiecare cuvânt e la locul 
lui. 

Bătrânul prostănac nu-şi mai încăpea în piele, în 
înfumurarea lui de moşneag. Făptura cealaltă nu era decât 
o fată neatrăgătoare, nimic mai mult. Amândoi, cu totul 
inofensivi; amândoi, cu totul neştiutori. Tragedia ultimului 

130 


sfert de ceas, Lohmann o trăise din greşeală şi fără temei. 
Nu mai pleca să se împuşte. Se socotea dezamăgit, 
aproape nerod, înjosit încă o dată de comedia 
împrejurărilor, trăind încă şi mişcându-se în „zdupul” 
acesta. 

— Acum, von Ertzum, grăi Unrat. Fă bine, mai apoi, şi ia- 
ţi şi dumneata tălpăşiţa. Şi pentru că ai avut atâta 
îndrăzneală să  dezlănţui o încăierare în prezenţa 
profesorului, vei copia de şase ori versurile din cartea de 
imnuri pe care nu le-ai ştiut. 

Ertzum  încremeni, trezit la realitate, apăsat de 
constatarea că desfătarea muşchilor, pe care tocmai o 
simţise, nu fusese decât o iluzie, că izbânda lui asupra 
atletului nu-i folosise la nimic, că aici nu era decât un singur 
învingător: Unrat - şi privi cu spaimă faţa nepăsătoare a 
artistei Fröhlich. 

— Pleacă de aici! strigă Unrat. 

Kieselack vru să-l urmeze. 

— Încotro? Profesorul nu ţi-a dat încă drumul.!.. Ai să 
înveţi pe dinafară patruzeci de versuri din Virgiliu! 

— De ce? făcu Kieselack, răzvrătindu-se. 

— Pentru că aşa vrea profesorul! 

Kieselack îl privi repede, cu capul plecat, şi pierdu orice 
poftă să se mai măsoare cu el. O şterse fără să scoată un 
cuvânt. 

Ceilalţi doi ajunseseră puţin mai departe. 

Ertzum, simțind nevoia să dispreţuiască şi să respingă pe 
Rosa împreună cu craiul ei, rosti: î 

— Fata trebuie deci privită ca pierdută pentru noi. Incep 
să mă şi deprind cu ideea. Te asigur, Lohmann, că n-am să 
mă prăpădesc din cauza asta... Dar ce zici tu de acest 
Unrat? Ai mai întâlnit vreodată atâta neruşinare? 

Lohmann zâmbi cu amărăciune. Înţelegea: von Ertzum 
era înfrânt şi se refugia jelind, în morala tradiţională: 
veşnicul adăpost al învinşilor. Lohmann respingea această 
morală, oricât de prost ieşise şi el astă-seară. 

131 


Spuse: 

— A fost o greşeală că ne-am dus acolo, crezând că-l 
putem pune în încurcătură. Trebuia să ne dăm seama că s- 
a deprins cu asta. Ne are de mult drept complici. Am dat 
deseori peste el aici. Ne-a şi târât până acasă ca să nu-i 
facem concurenţă la Rosa Fröhlich. | se părea poate cu 
neputinţă ca vreun altul să-i facă între timp concurenţă la 
ea? 

Ertzum gemu rănit. 

— Căci ar fi nesănătos pentru tine, Ertzum, dacă te-am 
lăsa să păstrezi iluzii în această privinţă. Fii bărbat! 

Ertzum îl încredinţă cu glas nu tocmai hotărât că nu-i 
pasă de Rosa şi că nu întreabă dacă e cinstită sau nu; 
numai Unrat îi revolta conştiinţa lui morală. 

— Pe mine nu, declară Lohmann. Unrat ăsta începe să 
mă intereseze: e, în fond, o excepţie curioasă. Gândeşte-te 
numai în ce împrejurări face ceea ce face şi câtă opoziţie 
stârneşte împotriva sa. Pentru aşa ceva, e nevoie, cred, de 
multă siguranţă de sine... eu unul nu aş avea-o. Trebuie să 
ai în tine puţină stofă de anarhist. 

Toate acestea depăşeau puterea de înţelegere a lui 
Ertzum. El mormăi ceva. 

— Cum? făcu Lohmann. Ei da, spectacolul de la „zdup” 
era dezgustător. Dar avea ceva grandios de dezgustător. 
Sau dacă preferi, ceva dezgustător de grandios. In orice 
caz, grandiosul nu lipsea. 

Ertzum nu se mai putu stăpâni. 

— Lohmann, crezi într-adevăr că nu era curată trupeşte? 

— Ei, acum, în orice caz, s-a culcat cu Unrat. În aceste 
împrejurări, poţi face abstracţie de viaţa ei trecută. 

— O socoteam cinstită. Îmi pare de altfel că visez. Ai să 
râzi, Lohmann, dar aş fi în stare să mă împugşc. 

— Dacă doreşti, pot să râd. 

— Cum să uit aşa ceva? | s-a mai întâmplat oare cuiva o 
asemenea deziluzie? O aşezasem atât de sus, şi - dacă mă 
gândesc bine - n-am sperat de fapt niciodată s-o cuceresc. 

132 


Îţi aminteşti cât de agitat eram deunăzi, când am devastat 
mormântul preistoric. Ca să fiu sincer, n-am făcut-o din 
zburdălnicie. M-a împins numai teama de a lua o hotărâre. 
M-aş fi mirat dacă ea ar fi primit să plece cu mine. Cum 
puteam să-mi închipui aşa ceva? Are cu mult prea mult 
suflet pentru mine... Şi când apoi zarul fusese aruncat... 

Lohmann îl măsură, privindu-l dintr-o parte. Ertzum 
trebuia să fie într-o stare nemaipomenită ca să vorbească 
de zaruri aruncate. 

— ...m-am simţit totuşi deznădăjduit, pot s-o spun. Dar 
ce-a-nsemnat durerea de atunci pe lângă cea de azi? Îţi dai 
tu seama, Lohmann, cât de jos a căzut acum? 

— Până la Unrat. 

— Dă-ţi seama! Nu acolo este locul ei. Doar e cinstită. 
Altminteri ar fi cea mai josnică dintre femei. 

Lohmann renunţă. Ertzum ţinea morţiş ca Rosa Fröhlich 
să stea pe un tron inaccesibil, sus între nori. N-aveai ce-i 
face. Pe semne că avea nevoie de asta. Se prostea singur, 
făcându-se să creadă că nu îndrăznise niciodată să spere 
cu adevărat că o va cuceri pe Rosa Fröhlich. 

Scopul acestei înşelări de sine era de a se convinge că 
Unrat putuse cu atât mai puţin să întindă, din mocirla lui, 
mâna spre ea. Experienţa vieţii, care purta chipul 
rândăşoaicei, rămăsese în urmă şi, din iuncărul roşcovan, 
ieşea acum un visător exaltat, căci amorul propriu al lui 
Ertzum trăgea foloase din aceasta... „Aşa e făcut omul...” 
îşi zicea Lohmann. 

— Şi dacă-mi pun acum întrebarea: de ce? - adăugă 
Ertzum - nu găsesc în adevăr niciun răspuns. l-am oferit tot 
ce-i poate oferi un om... Dar, sincer vorbind, nu aveam 
dreptul să sper în dragostea ei. Doar nu m-a tratat mai bine 
decât pe tine! De ce m-ar fi iubit, de altfel, tocmai pe mine! 

. In schimb însă, pe Unrat! Poţi crede tu asta, omule? 
Unrat? 

— Femeile sunt ciudate, declară Lohmann şi căzu pe 
gând un. 

133 


— Nu pot să cred. Bănuiesc că i-a făcut promisiuni 
înşelătoare; are s-o mai nenorocească. 

Şi în mintea lui miji gândul: 

„Poate... atunci...” 

În clipa aceasta li se alătură şi Kieselack. Îi urmărise tiptil, 
încă de o bucată de vreme. Proclamă în gura mare: 

— Mofturi. Unrat i-a dat zece mărci, am văzut cu ochii 
mei prin gaura cheii. 

— Minti, porcule! urlă Ertzum şi se năpusti asupra lui. 

Dar Kieselack prevăzuse aceasta şi o luase într-o clipă la 
sănătoasa. 


134 


CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA 


Kieselack minţise. Unrat era departe de a oferi bani 
artistei Fröhlich, şi aceasta nu din delicateţe, nici din 
zgârcenie, ci pentru că nu-i venea acest gând - lucru de 
care ea îşi dădea de altfel seama. 

Fu nevoită să facă dese aluzii până când Unrat să ajungă 
a-şi aminti de locuinţa pe care voise s-o închirieze pentru 
ea. Când însă pomeni de o cameră mobilată, ea îşi pierdu 
răbdarea şi ceru răspicat o locuinţă cu mobilier propriu. 

Unrat fu profund mirat. 

— Dar întrucât eşti deprinsă să locuieşti împreună cu soţii 
Kiepert... 

Spiritul lui era orientat spre conservare; trebuia să se 
dumirească întâi asupra unor răsturnări atât de radicale. 

Se frământa în fel şi chip. 

— Dacă însă, atenţie, acum! soţii Kiepert părăsesc 
oraşul? 

— Şi dacă nu vreau să-i urmez? întregi ea. Ce fac atunci? 

Unrat nu ştia ce să răspundă. 

— Ei? Scârnăvică! Ce zici? 

Ţopăia încoace şi încolo, în faţa lui, şi spuse triumfător: 

— Atunci rămân aici! 

Faţa i se lumină. Niciodată o asemenea idee nu i-ar fi 
trecut prin gând. 

— Atunci rămâi... aici, repetă el de câteva ori, ca să se 
deprindă cu ea. - Asta, fireşte, e foarte frumos din partea 

135 


ta, adăugă el în semn de apreciere. Era fericit, şi totuşi 
după câteva zile, ea fu nevoită să-şi pună din nou, în joc, 
tot talentul ei de insinuare pentru a-l face să priceapă că nu 
trebuia s-o mai lase să mănânce la „Ingerul albastru”, ci să- 
i plătească masa la restaurantul vreunui hotel bun. 

Când înţelese despre ce e vorba, Unrat se oferi chiar să 
ia masa împreună. Ea refuză însă, şi el se simţi decepţionat. 
În schimb ea îi dădu voie să-i plătească la „Hotel Suedia” 
nu numai masa, ci şi o cameră, până când locuinţa proprie 
avea să fie aranjată. 

Cu un adevărat zel de adolescent, Unrat se grăbi să se 
slujească de orice mijloc pentru a o face să iasă din mediul 
ei, şi a o apropia în mai mare măsură de el, scoțând cât mai 
mult în evidenţă pe artista Fröhlich. Îl ameninţă pe 
negustorul de mobilă, vorbindu-i de nemulţumirea artistei 
Fröhlich, aminti, în magazinul de obiecte de porțelan şi în 
cel de lenjerie, de gustul exigent al artistei Fröhlich. Oraşul 
întreg aparţinea artistei Fröhlich; pretutindeni Unrat alegea 
ce era potrivit pentru ea, pretutindeni el îi rostea cu glas 
tare numele, fără a se sinchisi de privirile care-l 
dezaprobau. Era mereu în drum spre ea, cu braţele 
încărcate de pachete. Avea mereu capul plin de probleme 
însemnate şi urgente, care erau tot atât de importante şi 
pentru artista Fröhlich şi care trebuiau chibzuite şi discutate 
cu ea. Obrajii lui cenușii erau acum, de obicei, îmbujoraţi de 
pe urma acestei activităţi care-l umplea de fericire. Dormea 
bine noaptea şi trăia zile pline. 

Singurul lui necaz venea din faptul că artista nu ieşea 
niciodată cu el. Ar fi voit să o plimbe prin oraş, să o facă să- 
şi cunoască împărăţia, să o prezinte supuşilor ei, să o apere 
de răzvrătiri: căci departe de a se teme în vremea aceea de 
vreo răzvrătire, Unrat, dimpotrivă, o înfrunta. 

Dar artista Fröhlich avea ba vreo probă, ba era obosită, 
ba nu se simţea bine, sau fusese necăjită de femeia cea 
grasă. Din pricina aceasta, el făcu o dată o scenă lui 
madam Kiepert, ceea ce-i dădu prilejul să afle că femeia 

136 


nici n-o văzuse încă în ziua aceea pe artista Fröhlich. 

Unrat nu pricepu. Femeia surâdea cu înţeles. Nedumerit, 
Unrat se întoarse înapoi la artista Fröhlich, şi aceasta fu 
iarăşi silită să-l ducă cu vorba. 

Adevăratul motiv era foarte simplu: socotea că e încă 
prea devreme să se arate în public cu el. Simţea că clacă ar 
fi fost văzuţi alături lumea ar fi încercat să-l aţâţe împotriva 
ei. Nu era încă atât de sigură de influenţa ei asupra lui 
Unrat, încât să poată spulbera toate poveştile despre ea 
care i-ar fi ajuns la ureche. 

La drept vorbind, nu se socotea imorală; însă orice 
femeie are fel de fel de chestii în trecutul ei - nici nu merită 
să te opreşti în fond asupra lor - dar un bărbat cu intenţii 
serioase nu are nevoie să le cunoască. Dacă bărbaţii ar fi 
mai înţelegători, cât de uşoară ar fi problema! L-ar fi apucat 
pe micul ei Unrat de sub bărbie şi i-ar fi povestit de-a 
dreptul: aşa şi pe dincolo. Acum, însă, era nevoită să mintă. 
Şi ce era mai grav e că acest joc putea să-i bage în cap idei 
neroade şi să-şi închipuie că ea nu dorea să stea singură 
acasă decât ca să se distreze fără el. Slavă Domnului, nici 
gând de aşa ceva! Era doar sătulă de distracţii şi mulţumită 
de a se bucura de puţină linişte împreună cu Unrat, 
bătrânelul ei caraghios care se ocupa de ea aşa cum nimeni 
nu se ocupase până atunci şi care era într-adevăr - îl privea 
uneori reflectând îndelung - un om de treabă. 

Bănuiala de care se temea era străină de Unrat; nici nu-i 
venea lui în minte. 

Pe de altă parte, ar fi putut ţine piept liniştită, alături de 
el, bârfelii oamenilor. Căci Unrat era mai tare decât îşi 
închipuia ea. Suferea atacuri peste care trecea fără măcar a 
pomeni un cuvânt despre ele. Cele mai multe se produceau 
la şcoală. 

Aici, datorită lui Kieselack, toată lumea era informată 
despre viaţa particulară a lui Unrat. Câţiva profesori de 
liceu mai tineri, neştiind încă bine ce atitudine putea fi mai 
prielnică carierei lor, îl ocoleau spre a nu fi nevoiţi să-l 

137 


salute. Tânărul profesor Richter, care-şi aruncase ochii 
asupra unei fete dintr-o familie bogată, familie inaccesibilă 
îndeobşte profesorilor secundari, îl saluta cu un surâs 
zeflemitor. Alţii se lepădau de orice legătură cu el. Unul 
dintre ei vorbi chiar în clasa lui Unrat despre „scârna - mai 
bine zis mocirla morală” - de care elevii erau datori să se 
ferească. Era acelaşi profesor Hubbenett, care făcuse pe 
vremuri aprecieri defavorabile despre fiul lui Unrat şi 
abaterile lui morale: şi asta tot în faţa elevilor tatălui. 

Când Unrat intra acum în curtea şcolii, toţi strigau pe 
întrecute, în timp ce profesorul însărcinat cu disciplina 
elevilor întorcea capul cu dezgust: 

— Vai! Miroase a murdărie morală! 

Bătrânul profesor se apropia şi, sub privirile lui 
veninoase, zgomotul se potolea treptat; atunci Kieselack se 
înfigea drept în faţa lui şi rostea încet şi răspicat, privind pe 
sub pleoape: 

— Mai curând a scârnă. 

lar Unrat, tresărind, se furişa mai departe; nu putea „să i- 
o dovedească” lui Kieselack. 

Nu putea să-i mai dovedească nimic - îşi dădea bine 
seama de asta - nu putea să-l mai prindă niciodată, după 
cum nu putea să-i mai prindă nici pe von Ertzum şi nici pe 
Lohmann. El şi cei trei elevi ai săi trăiau aici pe baza unei 
îngăduinţe reciproce. Astfel, Unrat nu putea să-i facă nimic 
lui Lohmann, care nu mai venea la şcoală şi care, la o 
întrebare a sa, răspunsese pe tonul lui teatral că avea 
treabă. Unrat avea tot atât de puţină putere şi faţă de von 
Ertzum, care - amărât de mocneala lui îndelungată, fără 
niciun folos - smulgea extemporalul din mâna vecinului său 
de bancă spre a-l copia. Unrat mai era nevoit să privească 
neputincios cum, la toate întrebările sale, Kieselack îşi 
zăpăcea colegii de clasă, strigându-le răspunsuri fără rost, 
sau cum ţinea discursuri în gura mare, se plimba prin clasă 
fără motiv, ba chiar provoca în mijlocul orei câte o 
încăierare... 

138 


Dacă se întâmpla ca Unrat să se lase dus de panica lui de 
tiran ameninţat, vârând pe răzvrătiți la „zdup”, rezultatul 
era şi mai grozav. Clasa auzea atunci pocnituri şi gâlgâieli 
de sticle destupate, strigăte tari de „noroc”, chicoteli 
suspecte, zgomot de pupături... Unrat se precipita la uşă şi- 
| lăsa pe Kieselack să intre iar în clasă. Ceilalţi doi intrau şi 
ei, nepoftiţi, cu chipuri amenințătoare şi pline de dispreţ... 

Pentru moment, Unrat răbda desigur multe neajunsuri 
din partea lor. Dar la ce le folosea asta? La urma urmei, tot 
ei erau învinşii, cei ce nu avuseseră parte de artista 
Fröhlich. Nu Lohmann era acela care-şi petrecea timpul la 
artista Fröhlich, în „zdup”... De îndată ce ieşea pe poarta 
şcolii, Unrat îşi lepăda supărarea şi îşi îndrepta gândurile 
spre fusta cenuşie a artistei Fröhlich, pe care trebuia să o 
aducă de la spălătorie, şi spre bomboanele cu care avea de 
gând să-i facă o surpriză. In schimb, directorul liceului nu 
putu să mai întârzie a interveni în starea de lucruri care 
domnea în clasa a şasea. Il pofti pe Unrat în biroul lui şi-i 
atrase atenţia asupra disoluţiei morale spre care se 
îndrepta în mod vădit această clasă. Nu avea de gând să 
cerceteze de unde veneau germenii contagiunii. Dacă ar fi 
fost vorba de un profesor mai tânăr, ar fi făcut, desigur, 
această cercetare. Domnul coleg însă, a încărunţit cu cinste 
în şcoală, aşa că îl roagă să se gândească pe de o parte la 
sine, fără a uita pe de altă parte nici exemplul pe care-l 
datorează clasei. 

Unrat răspunse la acestea: 

— Domnule director, atenianul Pericle avea, negreşit, 
vezi bine, pe Aspasia ca iubită. 

— Aceasta nu se prea potriveşte aci, observă directorul. 

Dar Unrat: 

— AŞ socoti, mai apoi, că viaţa mea nu valorează doi 
bani, dacă m-aş mărgini să povestesc elevilor idealurile 
clasice ca nişte simple basme. Omul cu cultură umanistă 
are dreptul să se dezbare de prejudecățile morale ale 
păturilor de jos. 

139 


Directorul, care nu mai găsea nimic de spus, dădu 
drumul lui Unrat şi rămase multă vreme pe gânduri. În cele 
din urmă, se hotărî să păstreze pentru sine cele auzite, de 
teamă ca nu cumva profanii să le interpreteze într-un sens 
defavorabil şcolii şi corpului didactic. 

Pe menajera lui, care se scandalizase de vizitele artistei 
Fröhlich, Unrat o sili, cu o linişte triumfătoare de care furia 
ei se frânse neputincioasă, să plece din casa lui. Locul ei îl 
luă o slujnică de la „Ingerul albastru”. Arăta ca o otreapă şi 
primea în camera ei pe ucenicul de la măcelărie, pe coşar, 
pe aprinzătorul de felinare şi întreaga stradă. 

O croitoreasă cu faţa palidă, pe care Unrat o vizita 
deseori din porunca artistei Fröhlich, se arătase totdeauna 
rece, şi distantă. Într-o bună zi, când Unrat tocmai achitase 
socoteala unei comenzi mai mari, ea deschise gura. 
Domnul profesor ar face bine să tragă puţin cu urechea la 
ce spune lumea. Nu i se pare ruşinos? La vârsta lui - 
oricum. Unrat puse, fără vreun răspuns, restul în 
portmoneu. Mai vâri o dată capul pe uşa întredeschisă şi 
spuse cu îngăduinţă: 

— După momentul ales de dumneata, cinstită doamnă, 
pentru a-ţi rosti cuvintele, îmi dau seama că te temeai că 
sinceritatea prea mare a spuselor dumitale ar putea să-ţi 
atragă dezavantaje băneşti. Să nu-ţi fie teamă, însă! îţi va fi 
îngăduit şi de acum înainte să lucrezi pentru artista 
Fröhlich. 

Şi cu aceasta, se retrase. 


Într-o duminică dimineață, pe când Unrat aşternea pe 
spatele unei foi a manuscrisului său despre particulele la 
Homer ciorna unei scrisori către artista Fröhlich auzi o 
bătaie în uşă şi văzu intrând pe Rindfleisch, meşterul 
cizmar, în redingotă neagră şi cu pălărie înaltă. Acesta se 
înclină adânc cu burta lui ascuţită şi spuse cu sfială: 

— Domnule profesor, 'nă dimineaţa, aş ruga pe domnul 
profesor să-mi dea voie numai să pun domnului profesor o 

140 


întrebare. 

— Dă-i drumul, meştere, spuse Unrat. 

— Am cumpănit mult şi nu-mi prea vine uşor. Dar aşa 
vrea Dumnezeu. 

— Înainte, deci numai, omule. 

— Mai ales că nici nu pot crede aşa ceva despre domnul 
profesor. Oamenii spun multe despre domnul profesor; asta 
domnul profesor o ştie desigur mai bine. Dar omul cu frica 
lui Dumnezeu nu trebuie să le dea crezare. Nu. Negreşit că 
nu. 

— Dacă este aşa - observă Unrat şi făcu semn să 
înceteze - să lăsăm asta. 

Rindfleisch îşi răsucea jobenul privind în pământ. 

— Da. Dar Dumnezeu doreşte ca să-i aduc aminte 
domnului profesor că el nu vrea asta. 

— Ce nu vrea? întrebă Unrat şi surâdea de sub ochelari. 
Poate pe artista Fröhlich? 

Cizmarul răsuflă anevoie sub povara misiunii sale. Obrajii 
săi atârnând scofâlciţi se agitau sub barba lui de ţap. 

— V-am destăinuit odată, domnule profesor - şi vocea lui 
se întunecă de atâta taină - că Dumnezeu nu îngăduie asta 
decât pentru ca... 

— Să capete mai mulţi îngeri. Prea bine, meştere. Voi 
vedea deci ce se poate face. 

Şi fără a-şi lepăda surâsul perfid, Unrat îl împinse afară 
pe pietist. 

Aşa îşi ducea Unrat zilele, senin şi neclintit, când deodată 
avură loc nişte întâmplări grozave. 

Un pândar reclamase că mormântul preistoric din pădure 
fusese vătămat cu rea-voinţă. In duminica aceea în care, 
după socoteala lui, se săvârşise această nelegiuire, el 
întâlnise o ceată de tineri pe şosea. După ce procurorul 
făcuse mai mult timp cercetări zadarnice, pândarul apăru 
într-o luni dimineaţă alături de director în sala liceului. Cât 
timp ţinu rugăciunea - fie că directorul citea capitolul din 
Biblie, fie că elevii cântau în coral - omul din popor de pe 

141 


estrada directorială privi cu atenţie adunarea, îşi ştergea 
des în acest timp fruntea cu dosul palmei şi nu părea în 
apele lui. La urmă fu silit să coboare şi să treacă, împreună 
cu directorul, printre rândurile de elevi. Se purta ca un om 
care, nimerind într-o societate prea înaltă, nu vede pe 
nimeni, ba se şi înclină în faţa lui Ertzum, pe care-l călcase 
pe picior. 

Când toate speranţele de a descoperi pe criminal în 
cuprinsul liceului păreau pierdute, directorul făcu o 
încercare extremă. Citi încă un capitol din Biblie; apoi, dădu 
glas încrederii sala că această reculegere va fi mişcat cel 
puţin pe unul dintre vinovaţi făcându-l să se căiască, şi că 
acest vinovat, simțindu-se împins de conştiinţa lui se va 
prezenta în cancelaria directorului spre a denunța pe 
complicii săi şi a-i preda justiţiei. Drept răsplată pentru 
mărturisirea lui sinceră el însuşi va fi nu numai iertat de 
pedeapsă, ci va primi şi o recompensă bănească. ŞI 
rugăciunea luă sfârşit. 

La trei zile după aceasta se întâmplă ca, în timpul unei 
ore despre Tit-Liviu, oră pe care clasa, ieşită din făgaşul 
disciplinei, o umplea cu larmă şi cu „îndeletniciri 
lăturalnice”, Unrat sări brusc în sus pe catedră, începând să 
tipe: 

— Lohmann, vei avea putinţa să-ți continui în alt loc 
lecturile dumitale particulare. Dumneata, Kieselack, ţi-ai 
făcut de cap fluierând pe gaura cheii. lar dumneata von 
Ertzum, vei putea în curând, la dumneata acasă, să-ți cari, 
mai apoi, singur bălegarul la câmp. Departe de a mă gândi 
să-i surghiunesc pe aceşti trei nemernici la „zdup”, ceea ce 
ar reprezenta un loc cu mult prea nobil pentru ei, voi face 
mai curând totul pentru ca activitatea lor să-şi găsească 
sfârşitul meritat printre hoţii şi spărgătorii de rând. Nu vor 
mai aparține mult timp obştii oamenilor cumsecade şi 
clipele lor printre noi sunt numărate. 

Lohmann se sculă, ce e drept, şi ceru cu fruntea încreţită, 
o explicaţie. Vocea lugubră a lui Unrat fusese atât de plină 

142 


de ură nesăţioasă, faţa lui exprima atât de fioros bucuria 
victoriei, încât toţi se simţiră înfrânți. Lohmann se aşeză din 
nou, ridicând din umeri în semn de regret. 

În recreaţia următoare, el fu chemat împreună cu 
Kieselack şi cu von Erztum la director. Când se întoarseră în 
clasă arătară, cu aparent dispreţ, că fuseseră chemaţi din 
cauza stupidului de mormânt preistoric. Văzură însă cum 
numaidecât se făcu un gol în jurul lor. Kieselack mormăi: 

— Ei drăcie, cine oare ne-o fi denunţat? 

Ceilalţi doi schimbară priviri scârbite şi-i întoarseră 
spatele lui Kieselack. 

Într-o dimineaţă, cei trei tineri, scutiţi pentru ziua aceea 
de şcoală, fură duşi, în faţa unei comisii judiciare, lângă 
mormântul preistoric, obiectul actelor lor de vandalism. Aici 
pândarul îi recunoscu. Instrucţia afacerii le mai procură 
câteva zile de scutire de şcoală. In sfârşit, păşiră ca 
inculpaţi în sala de şedinţe a tribunalului. De pe banca 
martorilor îi întâmpină surâsul veninos al lui Unrat. 

În sală se aflau şi consulul Breetpoot, şi consulul 
Lohmann, iar substitutul de procuror nu se putu opri să se 
încline în faţa acestor doi domni influenţi. In sinea lui îşi 
frângea mâinile de necaz din cauza prostiei tânărului 
Lohmann şi a prietenului său, de a nu se fi prezentat mai 
demult autorităţilor. Acuzarea s-ar fi ferit să bată toba. 
Fireşte că toată lumea crezuse că era vorba numai de 
secături de teapa lui Kieselack. 

După ce începură dezbaterile, preşedintele întrebă pe cei 
trei acuzaţi dacă se recunosc vinovaţi. Kieselack începu 
imediat să nege. | se aminti că el însuşi mărturisise vina 
faţă de directorul liceului şi recunoscuse totul în cursul 
instrucției. Directorul fu chemat în faţa tribunalului şi 
confirmă amănunţit acest lucru. | se luă apoi jurământul. 

— Domnul director a minţit, afirmă atunci Kieselack. 

— Domnul director şi-a întărit însă prin jurământ 
depoziţia. 

— Aoleu! zise Kieselack, atunci cu atât mai vârtos a 

143 


minţit. 

O luase razna. Ştia că tot va fi eliminat, iar pe deasupra 
era amărât şi simţea clătinându-se credinţa sa în omenire, 
pentru că fusese trimis în faţa tribunalului, în loc de a primi 
recompensa făgăduită. Lohmann şi contele Ertzum îşi 
recunoscură fapta. 

— Eu nu am fost, scânci Kieselack întrerupându-i. 

— Noi însă da! hotărî Lohmann, îndurerat de această 
lipsă de camaraderie. 

— Pardon, interveni Ertzum. Eu singur sunt făptaşul. 

— Te rog, spuse Lohmann cu un aer ostenit. 

— Trebuie să revendic, cu toată hotărârea, partea mea în 
această vătămare a bunului public, sau cum i s-o fi 
spunând. 

Von Ertzum repeta: 

— Eu singur l-am devastat. Acesta e adevărul. 

— Dragul meu, lasă prostiile, îl rugă Lohmann. 

lar celălalt: 

— La naiba. Erai doară destul de departe. Şedeai cu... 

— Cu cine? întrebă preşedintele. 

— Cu nimeni - cred, şi von Ertzum roşi până-n creştet. 

— Cu Kieselack, probabil, rosti Lohmann. 

Substitutul de procuror găsi cu cale să împartă vina pe 
cât mai multe capete pentru ca să rămână cât mai puţin 
din ea pentru fiul consulului Lohmann şi pupilul consulului 
Breetpoot. El atrase atenţia lui Ertzum asupra greutăţii 
materiale a înfăptuirii pretinsei sale acţiuni. 

— Nici omul cel mai voinic nu ar fi în stare să facă atâtea 
stricăciuni câte pretinzi să fi făcut dumneata singur. 

— Ba da, răspunse Ertzum cu mândrie şi modestie. 

Preşedintele îi ceru lui şi lui Lohmann să indice şi pe 
ceilalţi tineri. 

— Aţi fost probabil un grup vesel, mai numeros, 
presupuse el cu bunăvoință. Numiţi-i pe părtaşi, vă ajutaţi 
astfel şi pe dumneavoastră şi pe noi. 

Inculpaţii tăceau. Apărarea ţinu să sublinieze noblețea 

144 


acestei atitudini. Încă din cursul instrucției, cei doi tineri 
fuseseră neclintiţi în hotărârea lor de a nu compromite nicio 
altă persoană. 

Şi Kieselack fusese statornic în această privinţă, ' dar lui 
nu i se luă în seamă acest amănunt. De altfel, el nu făcea 
decât să-şi rezerve lovitura de teatru. 

— Aşadar nu mai era prezent nimeni? repetă 
preşedintele. 

— Nu, răspunse Ertzum. 

— Nu, spuse Lohmann. 

— Ba da! strigă Kieselack cu piţigăiala lui sugrumată de 
elev care-şi ştie lecţia. Artista Fröhlich era şi ea cu noi! 

Şi cum toţi ciuliră urechile, continuă: 

— Ea a fost, de altfel, aceea care ne-a cerut să distrugem 
mormântul preistoric. 

— Minte, zise Ertzum, scrâşnind din dinţi. 

— Fiecare vorbă pe care o scoate - adăugă Lohmann - e 
o minciună. 

— E absolut adevărat! stărui Kieselack. Puteţi întreba pe 
domnul profesor! Dânsul o cunoaşte cel mai bine. 

Rânjea spre banca martorilor. 

— Nu-i adevărat, oare, domnule profesor, că în acea 
duminică artista Fröhlich v-a scăpat din mâini? A dejunat 
atunci cu noi la mormântul preistoric. 

Toate privirile se întoarseră spre Unrat, care părea 
nimicit şi clămpănea din fălci. 

— Doamna aceea era şi ea de faţă? întrebă surprins şi pe 
un ton de simplă curiozitate omenească unul dintre 
judecători pe ceilalţi doi inculpaţi. Ridicară din umeri. 

Dar Unrat, aproape înăbuşit, rosti: 

— Asta ţi-e sfârşitul, păcătosule! Te poţi considera, vezi 
numai, ca şi mort! 

— Mă rog, cine e doamna aceasta? întrebă de formă 
substitutul de procuror, căci toată asistenţa ştia despre ea 
şi Unrat. 

— Domnul profesor Raat e poate în măsură să ne dea 

145 


relaţii, presupuse preşedintele. 

Unrat se mărgini să declare că e o artistă. Atunci 
substitutul ceru tribunalului să citeze de îndată pe numita 
persoană de sex feminin deoarece era necesar să se 
stabilească în ce măsură trebuie trasă şi ea la răspundere 
ca autor moral al delictului în chestiune. 

Tribunalul încuviinţă cererea, iar aprodul fu trimis s-o 
invite. 

Între timp, tânărul avocat însărcinat cu apărarea lui 
Lohmann şi a lui von Ertzum examină în tăcere starea de 
spirit a lui Unrat. Ajunse la concluzia că acesta era 
momentul potrivit pentru a-l lăsa să se pronunţe şi ceru 
tribunalului să audieze pe profesorul Raat asupra stării 
mintale şi morale ale celor trei inculpaţi, care erau elevii lui. 
Tribunalul admise cererea. Substitutul de procuror care se 
temea de o depoziţie neplăcută pentru pupilul consulului 
Breetpoot şi fiul consulului Lohmann, încercase în zadar să 
se opună. 

Când Unrat apăru la bară se auziră râsete. Era cuprins de 
o agitaţie înfricoşătoare, o mânie chinuită îi schimonosea 
faţa; îl treceau sudorile. 

— Nu-ncape nicio îndoială - începu el îndată - că artista 
Fröhlich nu a luat parte nici la acea mârşavă nelegiuire nici, 
în general, la toată excursia aceasta blestemată. 

Fu obligat întâi să depună jurământ. După aceea, încerc 
a imediat să-şi repete solemna declaraţie. Preşedintele îl 
întrerupse din nou cerându-i mărturia asupra celor trei 
elevi. Atunci Unrat începu să ţipe, ridicându-şi braţele. O 
deznădejde fără margini îi îneca glasul; părea încolţit din 
toate părţile, negăsind nicio scăpare. 

— Flăcăii ăştia sunt lepădăturile neamului omenesc! 
Uitaţi-vă la ei: aşa arată clienţii de mâine ai puşcăriei! Din 
capul locului, ei sufereau numai în silă autoritatea 
profesorului şi nu se mărgineau să se răzvrătească 
împotriva lui, ci şi propovăduiau răzvrătirea. Datorită 
agitaţiei lor, clasa este alcătuită în bună parte din ticăloşi. 

146 


Fie prin uneltiri revoluţionare, fie prin încercări de 
înşelătorie şi prin orice alte nemernicii, ei au făcut totul 
pentru a se dovedi demni de viitorul care, de bună seamă, 
doară, li se deschide aci. Acesta este locul unde mă 
aşteptam de mult să-i văd!... 

Şi se întorsese, cu strigătul de răzbunare al cuiva care a 
suferit o groaznică lovitură către cei trei ademenitori ai 
artistei Fröhlich. 

— Să ne privim în faţă, Lohmann! 

Porni să dea de gol pe cei trei elevi în faţa tribunalului şi 
a publicului. Poeziile de dragoste ale lui Lohmann, 
escapadele nocturne ale lui von Ertzum peste balustrada 
balconului pastorului Thelander, apariţiile obraznice ale lui 
Kieselack într-un local interzis elevilor - toate fură scoase la 
iveală de el cu o vehemenţă nestăpânită. Işi scuipă veninul 
împotriva  degeneratului unchi al lui von Ertzum, 
împroşcând cu disprețul său trufia întemeiată pe avere şi 
lipsa de ideal a protipendadei orăşeneşti, precum şi pe 
funcţionarul de la administraţia portului, căzut în darul 
beţiei, funcţionar care era tatăl lui Kieselack. 

Acest clocot fanatic produse o penibilă impresie asupra 
tribunalului. Substitutul de procuror arunca, spre consulul 
Lohmann şi consulul Breetpoot, priviri prin care le cerea, 
politicos, scuze. Tânărul avocat observa cu ironie şi 
mulţumire atmosfera din sală. Unrat provoca în public haz 
şi indignare. 

În sfârşit, preşedintele îi atrase atenţia că tribunalul era 
lămurit îndeajuns asupra relaţiilor dintre profesor şi elevii 
săi. Unrat continua să scoată foc pe nări, fără a voi să 
asculte: 

— Cât timp încă, aceste existenţe catilinare vor jigni ele, 
prin povara mârşăviei lor, pământul pe care-l calcă? Ei 
afirmă acum că artista Fröhlich ar fi luat parte la orgiile lor 
criminale. În adevăr, numai asta le mai lipsea: să atingă 
onoarea artistei Fröhlich! 

În mijlocul ilarităţii pe care cuvintele lui o stârniră, Unrat 

147 


fu gata să se prăbuşească. Căci ceea ce spunea nu 
corespundea convingerilor lui intime. Era sigur că artista 
Fröhlich pe care în acea duminică de alegeri o pierduse din 
ochi, fusese la mormântul preistoric. Mai mult încă. O 
privire fugară asupra câtorva amănunte, cărora nu le 
dăduse până acum destulă atenţie, îi tăie respiraţia. Artista 
Fröhlich refuzase mereu să iasă cu el în oraş. Dar ce 
ascundeau oare toate pretextele invocate de ea spre a 
rămâne singură acasă?... Pe Lohmann?... 

Se repezi din nou la Lohmann, strigându-i că puterea 
castei lui trebuie frântă! Preşedintele însă, îl pofti să se 
întoarcă la locul lui şi ordonă să fie introdusă martora 
Fröhlich. 

Apariţia ei provocă murmure în public; preşedintele 
ameninţă că va dispune evacuarea sălii. Lumea se linişti, 
căci artista Frohlich era plăcută la vedere. Costumul ei de 
stofă cenuşie îi dădea un aer de sobră şi simpatică 
eleganţă; era simplu pieptănată, şi-şi pusese o pălărie de 
dimensiuni potrivite, cu o singură pană de struţ; pe obraz 
avea foarte puţin roşu. O fetiţă din public observă în gura 
mare faţă de mama ei: 

— Ce frumoasă e domnişoara! 

Martora înaintă, fără sfială, până-n faţa judecătorilor; 
preşedintele o primi cu o uşoară înclinare. La cererea 
substitutului de procuror, ea fu audiată fără a presta 
jurământ, şi declară sincer, cu un surâs atrăgător, că luase 
în adevăr, parte la acea plimbare la ţară. Apărătorul lui 
Kieselack crezu, în sfârşit, că putea interveni cu un 
argument hotărâtor în favoarea clientului său. 

— Îmi îngădui să atrag atenţia tribunalului că dintre cei 
trei inculpaţi, numai clientul meu a spus adevărul. 

Dar nimeni nu se sinchisea de Kieselack. 

Substitutul observă că dovada influenţării inculpaţilor a 
fost făcută şi că deci răspunderea delictului pe care cei doi 
tineri încercaseră dintr-o explicabilă galanterie s-o ia asupra 
lor, revine în întregime martorei Fröhlich, în calitate de 

148 


autoare morală. Avocatul lui Kieselack folosi prilejul pentru 
a cere tribunalului să ia în consideraţie şi amănuntul că 
atitudinea, ce e drept, prea puţin lăudabilă a clientului său, 
se datorează în mare măsură şi corupţiei moravurilor pe 
care relaţiile cu o femeie de categoria martorei sunt de 
natură să o provoace în rândurile tinerilor. 

— Nu ştiu şi nici nu sunt curioasă să ştiu ce isprăvi au 
făcut băieţii la prăpăditul ăla de mormânt, spuse apoi pe un 
ton degajat martora Fröhlich. Ştiu numai - asta cu privire la 
corupţia despre care a vorbit dumnealui - că, în după- 
amiaza duminicii cu pricina, unul dintre aceşti tineri domni 
mi-a făcut o propunere de căsătorie în toată regula, iar eu i- 
am răspuns că regret, dar nu pot să-i dau urmare. 

Lumea râdea şi clătina din cap. Martora Fröhlich ridică 
din umeri, dar nu se uită la niciunul dintre inculpaţi. 
Deodată Ertzum, roşu ca un rac, rosti: 

— Doamna a spus adevărul. 

— Bineînţeles - adăugă ea - între mine şi cei trei elevi nu 
s-a petrecut niciodată nimic necuviincios totul s-a mărginit, 
ca să zic aşa, la zburdălnicii. 

Declaraţia aceasta era destinată lui Unrat şi ea aruncă 
repede o privire într-o parte, căutându-l. El însă ţinea capul 
plecat. 

— Vrea martora să susţină prin aceasta - întrebă 
substitutul - că, în relaţiile ei cu inculpaţii, nu a depăşit în 
niciun fel limitele îngăduite de morală? 

— În niciun fel, ar fi exagerat, şi ea se hotărî să-i 
mărturisească lui Unrat, pe calea aceasta ocolită a 
depoziţiei judiciare adevărul întreg. Înşelătoria continuă 
ducea ia noi şi noi încurcături. N-aş putea spune tocmai că- 
n pici un fel. Dar în orice caz, într-unul cu totul secundar. 

— Ce înțelege martora prin fel secundar? întrebă 
preşedintele. 

— Pe ăsta, răspunse ea, arătându-l cu degetul pe 
Kieselack. Simţind toate privirile îndreptate spre el, acesta 
începu să-şi ochească cruciş vârful nasului. Stârnea din ce 

149 


în ce mai multă antipatie, de astă dată din cauza norocului 
de care avusese parte. Încercă, ce e drept, după o vreme, 
să afirme: 

— Spune minciuni. 

Dar preşedintele întorsese capul. Se simţea, ca şi 
întreaga asistență, într-o bună dispoziţie plină de 
îngăduinţă umană. Lohmann, pe care destăinuirile Rosei 
despre nefericita propunere de căsătorie a prietenului său 
von Ertzum, îl jigneau adânc, folosi momentul acesta 
pentru a rosti pe tonul unui om de lume care povesteşte o 
anecdotă: 

— Ce putem face? Doamna are gusturile ei. Lui Kieselack 
îi satisface dorinţele - o aflu de altfel abia acum. 

Despre un alt obiect al favorurilor ei suntem mai bine 
informaţi... În schimb, refuză cu statornicie să devină 
contesă. lar mie, care nu am formulat niciodată vreo 
pretenţie, îmi declară neîncetat că voi fi totdeauna cel din 
urmă pentru ea. 

— Exact, spuse martora Fröhlich, sperând că Unrat va 
auzi şi va lua notă. 

Lumea râdea. Preşedintele se scutură şi el de râs, în timp 
ce unul dintre judecători se ţinea de burtă pufnind 
zgomotos pe nas. Reprezentantul parchetului strâmba 
supărat, din buze, iar avocatul şi le arcuia, sceptic, pe ale 
lui. Ertzum îi şopti lui Lohman: 

— Până şi cu Kieselack, asta le-a pus vârf la toate! Pentru 
mine e ca şi moartă. 

— Bine c-a dat Dumnezeu... De altfel, am ieşit bine din 
încurcătură. Cel care intră la apă e Unrat. 

— Te rog însă să nu mă mai contrazici dacă iau 
mormântul preistoric numai asupra mea, mai mormăi 
Ertzum în grabă. Tot trebuie să părăsesc şcoala şi să intru 
la teasc. 

Aci, preşedintele, care-şi venise în fire, mai ameninţă o 
dată cu glas părintesc, că va dispune evacuarea sălii. Apoi, 
declară încheiată audierea martorei Fröhlich, spunând 

150 


acesteia că se poate retrage. În loc de a părăsi sala, ea se 
aşeză în spaţiul rezervat publicului. Nu înţelegea unde 
dispăruse Unrat. 

Unrat ieşise cu paşi mari, pe furiş, în timpul ilarităţii 
generale. Fugea deznădăjduit ca şi cum ar fi mers pe 
zăgazuri care se năruiau sub rupere de nori, sau pe lângă 
nişte vulcani în erupție. Totul se prăbuşea în jurul lui, 
trântindu-l în abisuri - căci artista Fröhlich se ocupa cu 
„treburi lăturalnice!” Lohmann şi ceilalţi, pe care Unrat îi 
socotea învinşi şi doborâţi pe vecie, ieşeau iar la iveală din 
neantul lor ori de câte ori el se uita în altă parte. Artista 
Fröhlich nu se ferea de băieţi, ci dimpotrivă, li se dăruia. O 
şi mărturisea în ce-l priveşte pe Kieselack, dar o mai 
tăgăduia în ce-l priveşte pe Lohmann. Unrat nu-i mai da 
însă crezare! Şi era uluit de faptul că artista Fröhlich se 
dovedea nedemnă de încredere. Până astăzi, până în 
această clipă înfiorătoare, ea făcuse parte din el, trup din 
trupul lui; şi deodată se smulsese: Unrat vedea locul 
sângerând şi nu pricepea. Cum nu avusese niciodată nimic 
comun cu alţii, nu fusese niciodată trădat. Acum suferea ca 
un băieţandru - aşa cum elevul lui, Ertzum, suferise de pe 
urma aceleiaşi femei. Suferea cu stângăcie, nestăpânit şi 
uluit. 

Se întoarse acasă. La primul cuvânt pe care i-l adresă 
servitoarea, se înfurie şi o goni în stradă. Apoi se refugie în 
camera lui, încuie uşa, se înfundă în canapea, scâncind ca 
un copil. Cuprins apoi de ruşine, se sculă şi luă în mână 
manuscrisul despre particulele din stilul lui Homer. Stătea 
din nou rezemat de pupitrul său de scris, care timp de 
treizeci de ani îi împinsese în sus umărul drept. Dar multe 
din foile manuscrisului erau acoperite pe dos cu rânduri 
adresate artistei Fröhlich, sau uneori, numai cu vreo notiţă 
care o privea. Lipseau chiar unele foi: pe acestea i le 
trimisese, din neatentie, ei. Înţelese deodată că întreaga lui 
putere de muncă îi era subordonată ei, că voinţa lui, de o 
bună bucată de vreme, nu era îndreptată decât spre ea şi 

151 


că toate ţelurile vieţii lui se contopeau în ea. După această 
descoperire, se întoarse în colţul canapelei sale. 

Se lăsă noaptea şi din întuneric îi apăru faţa ei vioaie, 
capricioasă, dată cu dresuri. O privi cu teamă, căci îşi dădu 
seama că această faţă justifică orice bănuială. Artista 
Fröhlich aparţinea tuturor. Unrat îşi lipi mâinile de obrazul 
pe care sângele i-l biciuia în valuri. Senzualitatea lui târzie - 
smulsă unui trup secat printr-o ademenire înceată, 
subterană, senzualitatea aceasta, care prin izbucnirile ei 
năvalnice şi potrivnice firii îi schimbase viaţa, îi alterase 
cugetul dincolo de orice măsură - îl chinuia acum cu tot 
felul de vedenii. O vedea pe artista Fröhlich în mica ei 
cameră de la „Ingerul albastru”, vedea gesturile ei care 
parcă îl dezbrăcau, primele ei gesturi de atunci, privirea ei 
care aprindea simţurile. Acum, privirea şi gesturile ei îl 
ocoleau pe Unrat, îndreptându-se spre altul - spre 
Lohmann... Unrat văzu scena, o văzu toată până la capăt, şi 
vedenia aceasta juca parcă în faţa ochilor săi, căci Unrat 
plângea cu hohote. 


152 


CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA 


Se mai ducea la şcoala în virtutea unui rest de spirit 
conservator, deşi prevedea că unul dintre aceste drumuri la 
şcoală va fi cel din urmă. Profesorii liceului erau acum 
hotărâți să nu-l mai ia în seamă. În cancelaria profesorilor 
toţi se ascundeau după câte un ziar, fugeau de la masă sau 
scuipau în colţurile încăperii de câte ori Unrat se aşeza să 
corecteze caietele clasei sale. Lohmann, von Ertzum şi 
Kieselack lipseau tustrei de la şcoală. Pe ceilalţi elevi, Unrat 
îi dispreţuia şi-i lăsa să-şi facă mendrele. Din când în când, 
țâşnea în sus şi pedepsea pe câte un băiat cu o jumătate 
de zi de carceră. Dar, de multe ori, uita se însărcineze pe 
pedagog cu aducerea la îndeplinire a hotărârii. 

Pe stradă, se furişa fără a vedea pe nimeni, fără a auzi 
nici insultele, nici ridicările în slavă. Nu observa nici pe 
birjarii care-şi opreau trăsurile spre a-l arăta pe Unrat 
străinilor ca pe o curiozitate a oraşului. Pe unde trecea, se 
vorbea despre procesul lui. Pentru lume, Unrat era, de fapt, 
acuzatul, iar purtarea lui în faţa tribunalului stârnea regrete 
şi mânie. Bărbaţii mai în vârstă, foştii elevi din primele 
promoţii, cărora persoana lui Unrat le trezea amintiri vesele 
din tinereţe, în jurul cărora anii ţesuseră o aureolă de 
duioşie, se opreau la vederea lui şi clătinau din cap. 

— Dar ce s-o fi întâmplat cu bătrânul nostru Unrat? E 
jalnic, ce năzbâtii face de o bucată de vreme. 

— Un profesor nu trebuie să aibă astfel de ieşiri faţă de 

153 


băieţi. Asta nu-i purtare de educator. Şi-apoi atacurile lui 
împotriva negustorimii şi a familiilor ele frunte. Şi unde? În 
faţa tribunalului, mă rog. 

— Şi cine vorbeşte? Un om care la vârsta lui îşi mai 
permite aventuri galante şi se vede dat de gol în public. 

De altfel, e decăzut cu totul. Cazul lui va fi discutat în 
consiliul comunal, şi ştiu de la Breetpoot că nu vor să-l mai 
ţină la şcoală. N-are decât să plece în altă parte cu prietena 
lui. 

— Dar nostimă damă, ce să spun! 

— Asta cam aşa e. 

Şi domnii râdeau, fiecare cu o uşoară sclipire în privire. 

— Cum o fi dat Unrat de ea? 

— Ehei, nu-ţi spuneam eu? Unui astfel de nume nui te 
poţi împotrivi la nesfârşit: e o adevărată scârnăvie bătrână 
şi pace. 

Alţii aminteau de fiul lui Unrat, care se arătase odinioară 
cu o femeie de moravuri uşoare în târg. Se refereau la 
mărul care nu pică prea departe de pom şi afirmau, luându- 
se după profesorul Hubbenett, că prăbuşirea morală a 
tatălui era de prevăzut. Pretindeau de asemenea a fi 
observat din capul locului la Unrat ceva sperios, sinistru, 
profund suspect, şi declarau a nu fi deloc surprinşi de 
cuvintele rostite de el în faţa tribunalului împotriva 
oamenilor celor mai cu vază din oraş. 

— Scârba asta bătrână trebuia ucisă demult, proclama la 
apropierea lui Unrat, negustorul de ţigări, Meyer, stând 
rezemat de uşa prăvăliei sale. Era acela ale cărui facturi 
trimise profesorului Raat începeau totdeauna printr-un U 
corectat apoi. 

Dimineaţa, când Unrat se strecura de-a lungul ferestrelor 
de la „Cafe Central”, patronul localului striga chelnerilor 
care făceau curăţenie înăuntru: 

— Scârnăvia morală trebuie măturată şi ea! 

Pe de altă parte, existau cetăţeni nemulţumiţi, care 
salutau cu bucurie emanciparea lui Unrat, îl revendicau, ca 

154 


aliat, pentru propaganda lor împotriva ordinii stabilite şi 
convocau întruniri la care se discuta atitudinea lui 
curajoasă faţă de privilegiaţii urbei. In apelurile lor publice 
se spunea: 

„Să ne scoatem pălăria în faţa acestui bărbat!” 

Unrat nu răspundea invitaţiilor lor scrise şi respingea 
delegaţiile lor fără a le deschide măcar uşa. Şedea şi se 
gândea cu ură, cu dor şi cruzime la artista Fröhlich şi la 
mijlocul prin care ar putea s-o silească să părăsească oraşul 
şi să plece cât mai departe, în marş forţat. Işi aduse aminte 
că-i pusese lucrul acesta în vedere cu severitate încă de la 
prima lor întâlnire. Ce bine ar fi fost dacă ea nu s-ar fi 
împotrivit atunci profesorului! De atunci ea săvârşise o 
sumedenie de năzbâtii, provocase multe nenorociri, iar 
Unrat, în setea lui de răzbunare nestăpânită şi chinuitoare, 
nu-şi mai putea închipui nimic mai de dorit decât ca artista 
Fröhlich să-şi încheie zilele într-un „zdup” adânc şi 
întunecat. 

Ocolea cu grijă, în timpul zilei, străzile pe care ar fi putut- 
o întâlni. Numai noaptea, la o oră când la geamul nici unui 
local nu se mai profilau, pe perdelele lăsate, umbrele 
profesorilor care clămpăneau din fălci, el se furişa în acea 
parte a oraşului. Atunci, Unrat, sfiicios, duşmănos şi plin de 
aprigă dorinţă, dădea târcoale largi în jurul hotelului 
„Suedia”. 

Odată, în timpul unuia din aceste ocoluri, îi ieşi înainte, 
din întuneric, un om care-l salută: era Lohmann. Unrat se 
dădu întâi înapoi, răsuflând din greu. Apoi întinse 
amândouă mâinile ca să-l apuce pe Lohmann, care se dădu 
politicos la o parte. Când Unrat se simţi din nou sigur pe 
picioare izbucni: 

— Aşa dar, mai îndrăzneşti să te arăţi în faţa mea, 
mizerabile! Te prind la doi paşi de locuinţa artistei Frohlich! 
lar te-ai ţinut de „îndeletniciri lăturalnice”. 

— Vă asigur, domnule profesor, că vă înşelaţi, răspunse 
Lohmann cu blândeţe - vă înşelaţi de la început până la 

155 


sfârşit. 

— Atunci ce-ai căutat pe aici, afurisitule? 

— Regret că nu mă pot pronunţa asupra acestui punct. 

Pot să vă asigur numai că prezenţa mea aici nu vă atinge 
în niciun fel, domnule profesor. 

— Am să te nimicesc! îl ameninţă Unrat, aruncându-i 
priviri de pisică turbată. Pregăteşte-te pentru ruşinoasa 
izgonire de la şcoală care te aşteaptă... 

— M-aş bucura dacă vi s-ar da această satisfacţie, 
domnule profesor, spuse Lohmann fără gând de batjocură, 
ci mai curând cu melancolie, şi îşi continuă încet drumul, 
urmărit de amenințările lui Unrat. 

Nu mai înţelegea să-l jignească pe Unrat. Acum, când 
tăbărau pe el, Lohmann s-ar fi ruşinat să-l lovească. li era 
milă de bătrân, care mai vorbea de eliminarea lui Lohmann 
din şcoală, în momentul când propria sa concediere era 
deja hotărâtă; îi era milă de el, dar simţea şi un fel de 
simpatie stăpânită faţă de acest mizantrop, care fără a 
şovăi, stârnea împotriva sa atâta duşmănie, faţă de acest 
anarhist interesant care era pe cale să se înfiripe aici... 

Veşnica lui bănuială împotriva lui Lohmann, din cauza 
acestei Rosa Fröhlich, era jalnică şi înduioşătoare; era chiar 
plină de tragică ironie dacă te gândeai la adevărata cauză 
care-l făcuse pe Lohmann să iasă din casă în toiul nopţii. 
Lohmann venea din Kaiserstrasse. Doamna Dora Breetpoot 
născuse în seara aceea. Şi cu duioşia lui tăinuită, Lohmann 
se apleca în gând peste patul ei de suferinţă. Inima lui - o 
flăcăruie care pâlpâia smerită şi zadarnică - râvnea să 
încălzească micul trup tremurând al pruncului, a cărui 
zămislire se datora poate ajutorului de judecător Knust, 
poate locotenentului von Gierschke, poate chiar consulului 
Breetpoot... Lohmann se dusese astă-noapte până-n faţa 
casei Breetpoot şi sărutase uşa încuiată. 


Câteva zile mai târziu, sorții fuseseră aruncaţi. Lohmann, 
care nu ţinea deloc la aceasta, fu lăsat să urmeze mai 
156 


departe liceul până când avea să plece în Anglia; rudele lui 
erau prea puternice pentru ca eliminarea lui să fie luată în 
consideraţie. Kieselack îşi datora îndepărtarea din şcoală nu 
atât întâmplării cu mormântul preistoric, cât purtării sale 
necuviincioase în faţa tribunalului şi mai ales relaţiilor 
întreţinute de el cu artista Fröhlich şi date în vileag de 
dânsa, relaţii care fură socotite neîngăduite pentru un elev 
din clasa a şasea. Von Ertzum se retrase de bunăvoie şi se 
înscrise la un „teasc” de bacalaureat. Unrat fu concediat. 

| se acordase dreptul să-şi continue activitatea didactică 
până la toamnă. El însă o întrerupse deîndată, în înţelegere 
cu autoritatea superioară. Într-una dintre primele dimineţi 
libere ale lui Unrat, pe când acesta - rămas pentru 
totdeauna fără treabă şi fără rost - şedea pe sofa, pastorul 
Quittjens veni la dânsul. Văzuse în el un om ce se cufundă 
tot mai adânc în păcat şi în încurcături. Acum, când omul 
era la pământ, pastorul socotea că era ceva de făcut pentru 
creştinătate. 

începu deîndată, în timp ce fuma o ţigară de foi, să se 
înduioşeze de necazurile lui Unrat, de singurătatea lui, de 
duşmănia pe care şi-o atrăsese tocmai din partea celor mai 
cu vază. O astfel de situaţie nu e plăcută pentru nimeni; 
trebuie făcut ceva. Dacă Unrat ar mai avea cel puţin 
activitatea lui obişnuită! Concedierea însă punea vârf 
nenorocirii lui, căci îl lăsa, fără scăpare, pradă gândurilor 
amare... La drept vorbind e poate exagerat să spunem: fără 
scăpare. Pastorul Quittjens era gata să obţină de la cei cu 
vază reprimirea lui Unrat, să-l introducă într-o societate 
oarecare, eventual într-un club de popice. Toate acestea, 
fireşte, cu condiţia - pe care pastorul părea s-o regrete şi s- 
o privească ca un rău de neînlăturat - ca Unrat să se 
căiască în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de rătăcirile 
sale şi să le pună capăt. 

Unrat nu răspunse aproape nimic. Propunerea nu-l 
interesa. Dacă era vorba s-o piardă pe artista Fröhlich, i se 
părea fără rost să-şi asigure în schimb o partidă de popice. 

157 


Atunci, pastorul Quittjens trecu la consideraţii mai înalte. 
Deplânse pe elevii cărora tocmai unul dintre cei chemaţi să- 
i ocrotească le otrăveşte, prin asemenea exemple, trecerea 
pragului adolescenţei. Şi nu numai pe elevii din clasa a 
şasea, nu, ci şi pe toţi ceilalţi; şi nu numai pe toţi ceilalţi 
elevi din cuprinsul liceului, ci pe toţi foştii elevi de dincolo 
de zidurile liceului - adică oraşul în întregimea lui. Toţi 
aceştia - şi pastorul Quittjens lăsă să i se stingă ţigara de 
foi - vor începe să pună la îndoială învăţăturile primite în 
tinereţea lor şi se vor simţi clătinaţi în credinţa lor simplă. 
Poate oare Unrat să-şi încarce conştiinţa cu răspunderi atât 
de grele? Unul dintre elevi, Kieselack, a şi fost ajuns de 
nenorocire, şi Unrat va recunoaşte, desigur, că o parte din 
răspundere în căderea acestui copil îi revine lui însuşi. 
Aceasta nu este însă singura pagubă pe care e sortită s-o 
producă părăsirea moralei şi a credinţei de către un om ca 
Unrat... 

Unrat tresări. Afla abia acum despre nimicirea lui 
Kieselack şi simţea o arzătoare bucurie de a fi pricinuit-o. 
Că exemplul lui putea fi primejdios pentru alţii, că acest 
exemplu putea semăna pierzania în oraş - acest gând nu-i 
trecuse încă prin minte. Se deschideau aici perspective de 
răzbunare, care îl aţâţau. Pete de roşeaţă îi apăruseră în 
obraz şi, căzut pe gânduri, cu răsuflarea tăiată, se trăgea 
de firele rare ale bărbii. 

Pastorul Quittjens îi înţelese greşit tăcerea şi-i spuse că 
era sigur dinainte că Unrat nu va rămâne nepăsător. Mai 
ales dacă ţinem seama de creatura din cauza căreia se 
expune pe sine şi pe alţii celor mai mari neplăceri, faux- 
pas-ul său iese limpede în lumină. 

Unrat întrebă dacă pastorul făcea aluzie la artista 
Fröhlich. 

Bineînţeles, Acum, după mărturisirile făcute de ea într-o 
dezbatere judecătorească publică, este de presupus că 
ochii lui Unrat s-au deschis. lubirea orbește, asta trebuie s-o 
recunoaştem - şi pastorul Quittjens îşi reaprinse ţigara de 

158 


foi. Pe de altă parte, Unrat ar face bine să-şi aducă aminte 
de anii săi de studenţie şi de tot ce a aflat pe când era la 
Berlin. N-am fost nici noi uşi de biserică, hoho.. şi 
cunoaştem damicelele astea. Nu face, zău, să-ţi distrugi 
existenţa proprie şi pe aceea a altora de dragul lor. Da, 
dacă ne amintim de Berlin... 

Pastorul Quittjens surâdea fericit şi se pregătea să intre 
în confidente. Unrat dădea din ce în ce mai mult semne de 
nerăbdare şi deodată îl întrerupse pe pastor, întrebându-l 
dacă toate acestea se referă cumva la artista Fröhlich. 
Pastorul, mirat, răspunse că da. Atunci Unrat sări pufăind 
de pe sofa şi rosti cu glas înăbuşit şi ameninţător, 
împroşcându-l pe pastorul Quittjens cu balele sale: 

— Ai insultat pe artista Fröhlich. Doamna aceasta se află 
sub protecţia mea. Părăseşte, te rog - haide, deci numai! - 
casa mea! 

Pastorul, speriat, se întinse cât mai departe cu scaunul 
său. Unrat sări spre uşă şi o deschise. Când apoi, 
tremurând de mânie, se repezi din nou la pastorul 
Quittjens, acesta, descriind o curbă amplă spre a se feri, 
alunecă afară prin deschizătura uşii cu scaun cu tot. ŞI 
Unrat închise uşa. Se mai plimbă mult timp gâfâind, prin 
odaie, îşi mărturisea că încă de curând îi urase artistei 
Fröhlich tot ce putea fi mai rău. Îşi închipuise despre ea 
cele mai grozave lucruri. Dar ceea ce Unrat era în drept să 
facă nu era nici pe departe îngăduit pastorului Quittjens. 
Artista Fröhlich stătea mai presus decât pastorul Quittjens. 
Stătea deasupra tuturor - unică şi sfântă în faţa privirilor 
omenirii. Era bine că, în felul acesta Unrat era readus la 
adevărata conştiinţă a lucrurilor. Artista Fröhlich îl privea 
numai pe el. Îl atacau pe el însuşi cei ce cutezau s-o 
clevetească! Furia lui de tiran, străbătută de accese de 
teamă, puse stăpânire pe el; fu nevoit să se proptească, la 
fel ca atunci când publicul de la „Ingerul albastru” râsese 
de ea. Să râdă de ca, ea pe care o fardase cu mâna lui! Să 
critice producţiile ei, pe care, în oarecare măsură, le 

159 


prezenta el însuşi! Fireşte, vezi numai, isprăvile pe care ea 
se silise să le săvârşească la mormântul preistoric nu erau 
prea îmbucurătoare şi îl îndureraseră pe Unrat. Dar 
întâmplarea aceasta rămânea să fie lămurită numai între el, 
Unrat, şi artista Fröhlich. Voia să se ducă la ea, nu înţelegea 
să mai amâne acest lucru! îşi luă pălăria din cuier şi o 
atârnă din nou la loc. 

Il trădase, negreşit, mai apoi. Pe de altă parte, însă, ea 
deschisese astfel calea care dusese la pierzanie pe elevul 
Kieselack. Nu era oare aceasta o dezvinovăţire suficientă 
pentru ea? încă nu! Dar dacă ea atrăgea şi pierzania altor 
elevi... 

Unrat rămase, locului cu capul plecat în timp ce un nor 
roşu îi acoperea faţa. Setea lui de răzbunare şi gelozia lui 
se înfruntau, în timp ce el rămânea nemişcat, în sfârşit, 
setea de răzbunare ieşi învingătoare. Artista Fröhlich era 
dezvinovăţită. 

Şi Unrat începu să se gândească la elevii pe care dânsa i- 
ar fi putut duce la pierzanie. Ce păcat că negustorul de 
ţigări din piaţă nu mai era elev, şi nici practicantul care nu 
saluta, ci rânjea,. şi nici toţi ceilalţi din oraş. Pe toţi aceştia 
artista Frohlich ar fi trebuit să-i ducă la pierzare. Ei toţi ar fi 
trebuit izgoniți ruşinos, de la şcoală din pricina ei. Un alt fel 
de pierzare Unrat nu era în stare să-şi închipuie. Nu-i trecea 
prin minte o prăbuşire de altă natură decât aceea de a fi 
dat afară de la şcoală. Când bătu la uşa artistei Fröhlich, ea 
tocmai era gata să iasă în oraş. 

— Ha, ha! Uite-l! Şi eu care tocmai voiam să merg la tine! 
Bineînţeles că nu mă crezi... dar să mă trăsnească 
Dumnezeu dacă nu-i adevărat! 

— Fie şi aşa, spuse Unrat. 

Şi chiar aşa era... 

Când văzuse că Unrat nu se mai arăta deloc, artista 
Fröhlich se mărginise la început să-şi spună: „Atâta 
pagubă”! şi se obişnuise cu gândul să nu se mai mute în 
locuinţa ei proprie, ci să mai trăiască un timp oarecare din 

160 


banii ce-i va lua din vânzarea mobilei primite. Apoi, întrucât 
soţii Kiepert îşi găsiseră alt rost şi plecaseră din oraş, avea 
să-şi caute un angajament nou. Arătase, slavă Domnului, 
cele mai binevoitoare sentimente bătrânului ei Unrat, dar 
nu se putea da peste cap pentru omul ăsta, şi dacă nu voia 
s-o creadă, n-avea decât. Işi avea şi ea filosofia ei. E mult 
mai uşor să păcăleşti pe cineva după ce ai făcut o poznă, 
decât să-l convingi când, din întâmplare, eşti într-adevăr 
nevinovată. De altminteri, nu e chip să scapi niciodată de 
jocul ăsta de-a v-aţi ascunselea cu un bărbat care îţi 
găseşte nod în papură chiar în simple copilării, ca povestea 
cu mormântul preistoric, şi care îşi închipuise că, după ceai 
făcut cunoştinţă cu el, te mai încurci cu oricine. Şi apoi, 
bătrânul nu era tipul care să-i placă. Se întâmplă doară ca 
omul să se înşele, n-ai ce-i face. Pe stradă câte unul se ţine 
o jumătate de ceas după tine până să îndrăznească să te 
ajungă din urmă şi să se chiorască dintr-o parte la tine. ŞI 
când colo, deodată face stânga-mprejur, ca şi cum nici n-ar 
fi fost el. Unrat n-o cunoscuse, pesemne, până atunci, nici 
el decât din spate - şi de îndată ce a văzut-o din faţă, ia 
trecut pofta. Ei, dă-l încolo! 

Văzând însă cum trece timpul şi întrucât se plictisea şi 
ducea lipsă de bani, se gândi că, la urma urmei, nu avea 
niciun rost să lase lucrurile să se strice de-a binelea. Poate 
că bătrânului îi era ruşine să se întoarcă la ea, şi făcea doar 
pe supăratul, aşteptând ca ea să-i întindă un deget. Ce-o 
costa? Era în fond un copil bătrân, cam caraghios în 
încăpăţânarea lui. Işi aduse aminte de el cum îl gonise pe 
căpitan din cabina artiştilor şi nu se sfiise să se ia la harţă şi 
cu Kiepert din pricina căpitanului - şi-o apucă râsul. Îndată 
după aceea, însă, se gândi la Unrat cu aceeaşi expresie 
încremenită şi îngândurată cu care îl mai privise uneori. Era 
gelos, nu încăpea îndoială, şi asta-i insufla respect Rosei. 
Poate că şedea acum şi se amăra, plin de necaz pe ea, 
nefiind în stare să ia masa de atâta ciudă. Dar aşa ceva era 
grozav. Inima ei bună se înduioşă. Şi nu numai din pricină 

161 


că se gândea la folosul ei, ci din milă, din stimă pentru el 
pornise la drum. 

— E mult de când nu ne-am văzut, spuse ea cu sfială şi 
ironie. 

— Asta-şi are motivele sale, făcu Unrat. Negreşit, mai 
apoi, am fost ocupat. 

— Aşa? Şi cu ce anume? 

— Cu concedierea mea din corpul didactic al liceului de 
aci. 

— Înţeleg. E o mustrare pentru mine. 

— Tu eşti dezvinovâăţită. Elevul Kieselack a fost doară şi 
el îndepărtat din şcoală, închizându-i-se astfel pentru 
totdeauna orice posibilitate de a îmbrăţişa vreuna dintre 
carierele deschise oamenilor instruiți. 

— Scârba, nu-mi pare rău de el! 

— E desigur, de dorit ca soarta aceasta să fie rezervată 
multor altor elevi. 

— Ei, dar cum să facem? spuse ea surâzând pe sub gene. 

Unrat se îmbujoră la faţă. Se produse o tăcere în timpul 
căreia ea îl conduse înăuntru şi-l făcu să se aşeze. Alunecă 
pe genunchii lui, îşi ascunse faţa după umărul lui şi-l 
întrebă, alintându-se: 

— l-a trecut oare puişorului de Unrat supărarea pe 
mititica lui artistă Fröhlich? Ştii, dragul meu, că tot ce am 
declarat în faţa tribunalului a fost întregul adevăr. Eram 
gata să spun: Dumnezeu mi-e martor deşi nici asta nu ajută 
la nimic. Dar poţi să mă crezi. 

— Fie şi aşa, spuse el din nou. 

Şi dorind să se apropie mai mult de ea, limpezind şi 
repetând cele întâmplate urmă: 

— Ştiu prea bine, negreşit doară, că aşa-zisa moralitate 
este de cele mai multe ori, strâns legată de prostie. De 
acest lucru s-ar putea îndoi cel mult un om fără cultură 
umanistă. Totuşi, moralitatea este de folos pentru acela 
care, fără s-o posede, ajunge uşor să domine pe cei care nu 
se pot lipsi de ea. S-ar putea chiar afirma şi dovedi că aşa- 

162 


zisa moralitate trebuie neapărat pretinsă sufletelor 
ascultătoare şi supuse. Cerinţa aceasta - atenţie acum! - 
nu m-a determinat însă niciodată să recunosc că ar putea 
exista alte sfere de viaţă, cu legi morale care să se 
deosebească fundamental de acelea ale filistinilor de rând. 

Ea asculta încordată şi mirată. 

— Ce vorbeşti! Unde sunt ăia? Nu e vreo minciună? 

— Eu însumi - continuă Unrat - am împărtăşit totdeauna 
deprinderile morale ale filistinilor. Şi aceasta nu pentru că 
le-aş fi atribuit vreo valoare sau m-aş fi socotit legat de ele, 
ci pentru că - haide deci numai! - nu am găsit vreun motiv 
ca să mă dezbar de ele. 

Era nevoie să se îndemne singur pe când vorbea, atât 
era de şovăitor, de lipsit de culoare şi de vlagă tonul 
profund ruşinat cu care dădea la iveală îndrăzneaţa sa 
concepţie de viaţă. 

Ea îi admira cuvântarea şi se simţea măgulită pentru că i- 
o adresa numai ei. lar când apoi, el adăugă: 

— Din partea ta însă - nu mă pot opri s-o constat - nu m- 
am aşteptat niciodată la o purtare asemănătoare cu a mea. 

Ea-i făcu o mutră mirată plină de înduioşare, şi-l sărută. 
Dar abia îşi dezlipise gura de pe buzele lui, că el continuă: 

— Ceea ce n-a împiedicat însă... 

— Ei ce? Ce anume n-a împiedicat, Scârnăvică? 

— ...ca înclinația mea pentru tine să-mi fi îngreunat 
simţitor, în acest caz concret, suportarea unor lucruri 
principial admisibile şi ca aceste lucruri să mă fi îndurerat. 

Ea ghici oarecum ce voia să spună şi se uită la el 
înclinându-şi ştrengăreşte căpşorul. 

— Căci te privesc ca pe una de care nu oricine merită să 
aibă parte atât de uşor. 

Ea luă un aer serios şi îngândurat. 

Unrat încheie resemnat: 

— Treacă deci! 

Îndată după aceea, izbucni însă sub impulsul unei 
groaznice amintiri: 

163 


— Numai pe unul singur nu ţi l-aş ierta niciodată; de 
acesta neapărat, vezi doară, trebuie să te lipseşti, să nu-l 
revezi niciodată. E vorba de Lohmann! 

Ea-l vedea istovit, cu broboane de sudoare pe faţă şi nu 
pricepea. Căci nu ştia nimic despre vedenia chinuitoare 
care-l copleşise odată: chipul lui Lohmann alăturat de al ei. 

— Da, da! spuse ea. Impotriva ăluia ai fost totdeauna aşa 
de pornit. Voiai să-l faci pastramă. Poţi să-l şi faci. 
Scârnăvică - nu mai fi supărat. Slavă Domnului, nu mă uit 
la un copil fără minte ca ăsta. De-aş putea numai să te fac 
să înţelegi... Dar boala asta-i fără leac. Imi vine să plâng. 

Şi avea în adevăr poftă să plângă, pentru că nu era chip 
că-l convingă pe Unrat cât de nepăsătoare era inima ei faţă 
de Lohmann şi pentru că în cel mai ascuns ungher al 
acestei inimi descoperea totuşi ceva ce-l privea pe 
Lohmann, ceva care ar fi făcut ca lacrimile ei să nu fie 
tocmai vrednice de crezare; ar fi vrut să plângă pentru că 
Unrat, copilul ăsta cărunt şi prost, zgândărea atât de des şi 
cu atâta stângăcie acel ceva şi pentru că liniştea pe care ea 
o dorea atât de mult nu exista, pesemne, în viaţă. 

Dar întrucât Unrat nu ar fi înţeles obârşia lacrimilor ei, iar 
ea nu voia să încurce şi mai mult lucrurile îşi stăpâni 
plânsul. 

De altfel, urmară zile plăcute. leşeau împreună şi 
completau înzestrarea casei şi echiparea personală a 
artistei Fröhlich. Îmbrăcată în rochii aduse de la Hamburg, 
ea apărea aproape în fiecare seară într-o lojă de la teatrul 
orăşenesc, iar Unrat, şezând lângă ea, înregistra cu o 
mulţumire perfidă, toate privirile indignate şi totodată 
pizmaşe, duşmănoase şi totodată pofticioase care se 
îndreptau spre ei. Acum se deschisese şi teatrul de vară şi 
avură putinţa să ia loc în grădină, în mijlocul societăţii 
înstărite şi respectabile, să mănânce pâine cu unt şi cu 
somn afumat şi să se bucure de ciuda celorlalţi. 

Artista Fröhlich nu se mai ferea să-l expună pe Unrat 
influențelor duşmănoase. Primejdia trecuse; el luase asupra 

164 


sa, din pricina ei, concedierea de la liceu împreună cu 
prescripţia generală. 

La început se simţise cam neliniştită. Cum de-i era dat 
tocmai ei, îşi spunea în tăcere, ca un om să-şi ia atâtea 
necazuri pe cap din cauza ei? Deocamdată dădu din umeri: 
„Ce să-i faci, aşa sunt bărbaţii!” 

Cu timpul, recunoscu că el avusese dreptate şi că ea 
merita toate acestea, ba încă şi mai mult. Unrat îi repeta cu 
atâta stăruinţă cât de superioară era ea şi cât de puţin 
vrednică era omenirea s-o privească, încât sfârşi prin a se 
lua singură în serios. Nimeni n-o luase până atunci în serios 
în aşa măsură, şi de aceea nu se luase nici ea însăşi. Era 
recunoscătoare celui care îi arătase calea. Simţea că era 
datoare, din partea ei, să stimeze în chip deosebit pe 
bărbatul care-i atribuia un asemenea loc. Făcu mai mult: îşi 
dădu silinţa să-l iubească. 

Pe neaşteptate, îi declară că ar vrea să înveţe latina. El 
consimţi numai decât. Îl lăsă apoi să vorbească, dându-i 
răspunsuri la întâmplare sau nesocotindu-i întrebările. Se 
uita tot timpul la el punându-şi sieşi, în gând, o sumedenie 
de alte întrebări. La a treia lecţie îl interpelă: 

— Spune-mi, te rog, Scârnăvică, ce e mai greu de înţeles, 
în fond? Latina, sau elina? 

— În general, probabil, elina, hotărî el. 

lar ea: 

— Atunci vreau să învăţ elina. 

Era încântat; întrebă: 

— Dar de ce, oare? 

— De aia, Scârnăvică dragă. 

Îl sărută, deşi gestul părea a fi o parodie de tandrete, 
totuşi intenţia era sinceră. Sub influenţa lui, Rosa devenise 
ambițioasă şi, de dragul lui, ea alese elina în locul latinei, 
pentru că era mai grea. Dorinţa exprimată de ea era o 
declaraţie de dragoste - declaraţie anticipată a unei 
dragoste la care voia să se constrângă. 

Îi venea doar destul de greu să-l iubească pe bătrânul ei 

165 


Unrat. Nici elina nu putea fi un lucru mai greu. Îşi petrecea 
mereu degetele ei în jurul conturului noduros al obrazului 
lui, al fălcilor care clămpăneau, al orbitelor colţuroase - din 
care ochii lui aruncau priviri saşii, pline de venin, spre toţi 
ceilalţi, şi plină de copilărească docilitate spre ea - ca şi 
cum ar fi vrut să şi-l însuşească bine. Mişcarea aceasta 
trezea în ea milă şi o uşoară duioşie. Totul o înduioşa: 
gesturile şi cuvintele lui, stângăcia comică a celor dintâi şi 
spiritualitatea complicată a celor din urmă. Deseori îşi 
aducea aminte şi de respectul pe care îl merita. Dar nu 
izbutea să ajungă mai departe. 

Pentru a compensa insuccesul eforturilor ei sentimentale, 
ea îşi dădu de câteva ori toată silinţa la lecţiile de elină. 

Pe obrazul lui apărură, din pricina emoţiei, pete de 
roşeaţă şi Unrat se grăbi, tremurând de fericire, să ajungă 
la particulele sale. Când deschise pe Homer şi o făcu să 
citească pentru prima dată uev... 6€... vev? şi când sunetele 
acestea iubite ieşiră în adevăr de pe buzele grațios vopsite 
ale artistei Fröhlich, simţi cum îi palpită inima. Fu silit să 
pună cartea deoparte şi să se reculeagă. Respirația lui era 
încă foarte agitată; apucă, pe masă, mâna mică, moale şi 
totdeauna puţin alunecoasă a artistei Fröhlich şi spuse că 
nu înţelege să se despartă de ea, de-ar fi chiar numai 
pentru un ceas din viaţa ce i-a mai rămas, şi că vrea s-o ia 
de soţie. 

Ea îşi strâmbă întâi gura, gata să plângă. Apoi surâse 
mişcată şi îşi rezemă obrazul de umărul lui, legănându-se. 
Legănatul se prefăcu-n zvâcnituri; bucuria ei izbucni. Il 
smulse pe Unrat de pe scaun, îl învârti prin odaie: 

— lată c-am ajuns şi doamna Unrat! Mă strâmb de râs, nu 
altceva. Doamna profesor Unrat - ba nu, Raat, mă rog, 
domnilor. 

Şi făcu îndată pe cucoana respectabilă care se aşază în 


2 Particule adversative (pe de-o parte, pe de alta) care revin des în 
hexametrii lui Homer 
166 


fotoliu. Câteva clipe vorbi cu rost: nu mai voia să se mute în 
noua ei locuinţă; cea mai mare parte din lucruri tot fuseseră 
vândute. Voia acum să-l însoţească pe Unrat în vila lui de 
dincolo de poarta oraşului şi s-o mobileze din nou. Apoi o 
apucă iarăşi râsul. În cele din urmă se linişti, căzu pe 
gânduri şi nu spuse decât: 

— Când te gândeşti unde poate să ajungă omul! 

Şi când el o întrebă dacă se bucură, adăugând că acum 
lucrurile nu trebuie, desigur, să mai întârzie, îi răspunse 
numai cu un zâmbet distrat. 

În zilele ce urmară, ea nu păru să se gândească prea 
mult la pregătirile pe care le avea de făcut. Uneori, părea 
de-a dreptul îngrijorată, dar nega cu hotărâre acest lucru. 
leşea des din casă şi se arăta enervată când el voia s-o 
însoţească. Unrat era surprins şi simţea nedesluşit prezenţa 
unei enigme penibile. 

Într-o bună zi, o surprinse pe Rosa ieşind dintr-un hotel 
de rând. După ce merseră o bucată de drum unul lângă 
altul în tăcere, ea spuse misterios: 

— Nu toate lucrurile sunt aşa cum, poate, ne închipuim. 

Cuvintele acestea îl neliniştiră de-a binelea; ea nu se 
arăta însă dispusă să se explice. 

În altă zi, în sfârşit, pe când Unrat trecea, la amiază, 
singur şi amărât, prin strada Siebenberg, pustie la ora 
aceea, o fetiţă mică, îmbrăcată în alb, îi ieşi înainte şi-i 
spuse cu o voce plângăreaţă, naivă: 

— Hai acasă, tăticule! 

Unrat se opri uimit, privind mânuţa cu mănuşa albă pe 
care i-o întindea copilul. 

— Ce înseamnă oare asta? întrebă Unrat. Unde stai? 

— Aici, şi fetiţa făcu un semn înapoi. 

Unrat îşi ridică privirea şi zări la colţ pe artista Fröhlich, 
ţinându-şi capul aplecat, cu gingăşie, într-o parte şi 
schiţând un gest uşor cu mâna, depărtând-o putintel de 
şold, cu oarecare timiditate ca şi cum s-ar fi scuzat, ca şi 
cum s-ar fi rugat. 

167 


Unrat clămpănea nedumerit din fălci. Deodată pricepu, şi 
uitându-se la mânuţa cu mănuşă albă, care tot i se mai 
întindea, o apucă fără înconjur. 


168 


CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA 


Familia pleca la plaja din apropiere. Locuia la hotelul 
băilor şi închiriase una dintre cabanele de pe plajă. Artista 
Fröhlich purta ghete albe şi un boa de pene albe peste 
rochia de voal alb. Avea un aer proaspăt, vaporos, când 
trecea cu vălul alb, care fâlfâia pe pălăria ei de crep neted, 
ţinându-şi de mână copilul îmbrăcat în alb. Unrat îşi pusese 
şi el un costum alb de plajă. Pe promenada podită de-a 
lungul dunelor, toate privirile din cabine îi urmăreau cu 
binoclurile, iar câte cineva din oraş istorisea străinilor 
povestea familiei. 

Când copilul artistei Fröhlich făcea cozonăcei din nisip 
umed, era nevoit să-şi păzească bine formele de tinichea 
pentru prăjituri, căci de îndată ce se ivea cea mai vagă 
primejdie ca vreuna dintre ele să se piardă în nisip sau în 
apă, câte un domn elegant se şi repezea foarte grăbit şi le 
aducea - nu copilului, ci artistei Fröhlich. După aceea, 
înclinându-se în faţa lui Unrat, se prezenta. Aşa se face că 
familia ajunsese să-şi ia cafeaua în cabana ei de pe plajă 
împreună cu doi negustori din Hamburg, un tânăr brazilian 
şi un fabricant din Saxonia. 

Această societate pestriță făcea plimbări în barca cu 
pânze, toţi bărbaţii erau apucaţi de rău de mare, numai 
Unrat rămânea teafăr. El şi artista Fröhlich îşi surâdeau. 
Fetiţa primea zilnic kilograme întregi de praline împreună 
cu corăbii cu pânze, lopeţi de lemn şi păpuşi de celuloid. 

169 


Veselia nu contenea. Călăreau pe măgari. Unrat, cu 
picioarele ieşite din scări, cu mâinile agăţate de coamă, 
trecea în galop pe lângă pavilionul de muzică, tocmai la ora 
concertului. Artista Fröhlich ţipa, fetiţa chicotea, iar lumea 
de la mese făcea reflecţii acre. 

Când li se alăturară şi un bancher berlinez împreună cu o 
dansatoare maghiară, banda Unrat ocupă tot spaţiul. Făcea 
zgomot la masă, cerea capelmaistrului să cânte bucăţile cu 
care artista Fröhlich avusese a face în cariera ei, punea pe 
cont propriu să se aprindă artificii, răsturna totul cu capul în 
jos, organiza petreceri şi provoca indignare. 

Pentru cei ce-şi petreceau timpul alături de Unrat de 
dragul soţiei sale, el era o enigmă. Işi dădea în petic la 
consumarea anumitor feluri de mâncare, cădea pe jos la 
câte o petrecere cu dans, îşi purta hainele englezeşti ca şi 
cum ar fi voit doar să se travestească şi, când te uitai aşa la 
el, nu făcea impresia să însemne un obstacol serios şi să 
poată produce alt efect decât acela de a stârni râsul prin 
toată jalnica lui făptură. Părea sortit de natură să fie 
totdeauna păgubaş. Şi totuşi, când cineva se afla în toiul 
flirtului cu soţia lui, surprindea pe neaşteptate câte o privire 
de seacă batjocură pe care i-o arunca Unrat. Când Unrat 
admira brăţara pe care o dăruiai soţiei sale aveai deodată 
sentimentul că te-ai păcălit. Şi chiar după ce obţineai 
avantaje aproape hotărâtoare - plimbându-te târziu, singur 
cu soţia lui, până jos, la marginea mării, în timp ce el şedea 
cu ceilalţi la un pahar - tu aveai impresia, când îţi strângea 
mâna la plecare, că eşti cel caraghios şi te îndoiai serios că 
vei ajunge vreodată la ţintă. 

Şi nici nu ajungeai. Căci Unrat se pricepea cu mult prea 
bine să te deprecieze şi să te lichideze în ochii artistei 
Fröhlich. De îndată ce era singur cu ea, ironiza expresiile 
englezeşti ale celor doi negustori din Hamburg; dădea din 
umeri vorbind de brazilianul care, în loc să facă să sară 
pietricele netede pe suprafaţa liniştită a apei, folosea la 
aceasta monede de o marcă; imita portul distins al capului 

170 


şi mişcările aristocratice ale industriaşului din Leipzig, când 
îşi aprindea o ţigară sau destupa o sticlă. Artista Fröhlich 
râdea atunci. Râdea fără ca motivele dispreţului lui Unrat 
faţă de toate acestea să o fi convins. De altfel, el nu invoca 
alt argument decât că grecii din vechime nu ar fi procedat 
aşa. Era însă totdeauna recunoscătoare oricui o făcea să 
râdă. Pe lângă aceasta, era subjugată de convingerea lui 
Unrat, îndărătnică şi aproape maiestuoasă în neclintirea ei, 
că nicio fiinţă omenească nu putea sta alături de el şi de 
ea. Sub vraja unui om puternic, câştiga şi ea în ceea ce 
priveşte conştiinţa de sine şi ţinuta. Brazilianului, care 
căzuse în genunchi în nisip, înaintea ei, lângă o stâncă 
singuratică, şi-şi ridica, implorând, mâinile, îi spuse pe tonul 
unei constatări directe, ca şi cum ochii i s-ar fi deschis în 
clipa aceea în faţa realităţii: 

— Eşti totuşi un caraghios. 

Cu toate acestea, o măgulise faptul că acest tânăr, care 
era oaspetele unei familii din oraş, îşi părăsea toţi 
cunoscuţii ca să hoinărească şi să-şi cheltuiască banii cu 
ea. În virtutea hotărârii lui Unrat, el era însă un caraghios. 

După astfel de absenţe, Unrat nu-i punea niciodată vreo 
întrebare. Nu se arăta neliniştit când ea se dichisea prea 
mult, când rochiile ei vaporoase de dantelă sau de pânză 
subţire făceau pe admiratori să roiască în jurul ei. 
Dimpotrivă, în timp ce dumnealor aşteptau afară, Unrat o 
ajuta pe artista Fröhlich să se împopoţoneze şi o sulemenea 
ca înainte, în loja artiştilor. Observa cu zâmbetul lui 
veninos: 

— Poporul îşi pierde răbdarea. Ar trebui să se cânte la 
pian ca să-i treacă de urât. 

Sau: 

— Dacă acum, pe jumătate fardată, ai scoate pe 
neaşteptate capul pe uşă, ei ar striga, vezi bine, din nou: 
Ho-ho-ho-ho! 

Plecarea din staţiunea balneară nu se petrecu fără un 
incident din cele mai aprinse. 

171 


Toată „banda Unrat” se afla la gară şi brazilianul izbutise 
tocmai să schimbe, deoparte, câteva cuvinte cu artista 
Fröhlich, când un domn bătrân şi şchiop, curtierul 
Vermâhlen, din familia căruia făcea parte tânărul străin, se 
apropie gâfâind şi încercă să pună mâna pe cutia de 
bijuterii pe care o ţinea artista Fröhlich. 

Ea o primise, tocmai în dar, după toate regulile cuvenite, 
de la brazilian. Unrat fu silit să intervină ca să apere 
drepturile soţiei sale. În timp ce tânărul, ruşinat, îşi renega 
toate rubedeniile, bătrânul Vermohlen, foarte agitat, arăta 
soţilor Unrat că nepotul lui îşi depăşise de mult mijloacele 
pecuniare de care dispunea. Broşa aceasta nu mai fusese în 
stare s-o cumpere; din păcate, mătuşa lui, în slăbiciunea ei, 
îi dăduse banii necesari; dar banii erau ai lui Vermohlen şi, 
de aceea, târgul nu era valabil. 

Unrat replică la aceasta, explicându-le foarte liniştit, că 
banii domnului şi doamnei Vermohlen sunt de bună-seamă 
unul şi acelaşi lucru, că el, Unrat, nu înţelege nicidecum să 
ţină seama de asemenea treburi interne ale familiei 
Vermohlen şi că, de altfel, clopoţelul gării sună pentru a 
treia oară. Şi strângând bine cutia cu broşa între degetele 
sale cenuşii, o împinse pe artista Fröhlich în vagon. Toţi îşi 
agitau pălăriile, afară de Vermohlen, care ameninţa cu 
bastonul. 

Artista Fröhlich făcu întâi o observaţie sfioasă despre 
penibila întâmplare şi urmările ei posibile. Unrat o lămuri că 
temerile ei n-au niciun rost. Curtierul Vermohlen - adăugă 
el - are fii care au fost elevii lui şi pe care el, Unrat, nu-i 
putuse „prinde” niciodată. Neamul Vermohlen-ilor e înrudit 
cu multe familii din oraş. 

Artista Fröhlich se liniştise. Arătă, râzând, micile briliante 
fetiţei ei şi declară: 

— Aceste biete zorzoane sunt toate pentru Mimi; când 
Mimi va ajunge să aibă nevoie de zestre. 

Unrat nu mai putea de bucurie că elevii Vermohlen 
fuseseră „prinşi” de astă dată. Treptat, începu să mediteze 

172 


asupra faptului că, în cazul de faţă, o mână de elevi, 
împreună cu toate ramificaţiile familiei lor, suferiseră o 
pagubă care nu izvora nici din închiderea la „zdup”, nici din 
izgonirea de la şcoală. Paguba şi, fireşte, vezi bine, 
distrugerea totală putea deci fi provocată şi pe altă cale 
decât prin izgonirea de la şcoală. Pe o cale nouă, 
neprevăzută... 

În oraş şi în vila lor viaţa dinainte îşi reluă cursul. Le 
lipseau relaţiile. Până seara, când ieşeau totdeauna la 
teatru şi la restaurant, artista Fröhlich, îmbrăcată în capot, 
se tolănea pe toate mobilele. Unrat îşi propuse s-o distreze 
puţin cu lecţiile ei de elină. Ea refuză îmbufnată. 

Într-o seară, la reprezentaţia unei comedii, ea recunoscu 
în actriţa care deţinea rolul bucătăresei, o veche 
cunoştinţă. 

— la te uită, asta-i Hedwig Pielemann în carne şi oase. 
Nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor! Cum de-au putut-o angaja aici? 
Doar n-a fost niciodată bună de nimic. 

Îndată după aceea, ea povesti o seamă de amănunte 
echivoce din viaţa fostei ei colege. Şi încheie: 

— Ascultă, trebuie s-o poftim la noi. 

Hedwig Pielemann veni, şi artista Fröhlich, ca să-i ia 
ochii, îi oferi mereu mese alese. Acum, pe mobile stăteau 
tolănite două cucoane în loc de una, şi fumau, şi-şi aduceau 
aminte una alteia de întâmplări pe care le mai 
discutaseră... Cu conştiinţa încărcată, Unrat le vedea 
plictisindu-se. Se simţea dator să facă ceva, dar stătea 
nehotărât, chinuit cum era de griji tainice. De câte ori 
clopoţelul de la intrare suna, sărea de pe scaun şi se furişa 
în mare grabă, până la uşa din faţă. Cucoanele băgară de 
seamă că nu lasă niciodată pe fata din casă să deschidă 
uşa. 

— Ori vrea să-mi facă o surpriză, ori mă înşală, spuse 
artista Fröhlich. Nici nu ştii ce ştrengar e bătrânul meu 
Unrat. 

Într-o zi, sosi o scrisoare din Hamburg de la cei doi 

173 


prieteni. Aveau de gând să facă toamna, o călătorie cu 
vaporul, pe coasta spaniolă şi până la Tunis. Propuneau ca 
Unrat şi soţia lui să vină şi ei. 

— Ei bravo! strigă artista Fröhlich. În sfârşit, se întâmplă 
ceva. Plecăm la sălbatici. Trebuie să  ne-nsoţeşti, 
Pielemann, fă-ţi rost de un concediu. Dăm cu pomadă 
cafenie pe faţă, ne înfăşurăm în cearşafuri, iar; eu îmi pun 
pe cap diadema aia de mi-a rămas de pe când eram artistă. 

Prietena Pielemann se lăsă uşor convinsă. Pe Unrat nu-l 
întrebară. Se mirară numai că arăta atât de puţin 
entuziasm. El amână să se pronunţe, până când prietena 
plecă; atunci, în sfârşit, se uşură, mărturisind totul: nu mai 
avea bani. 

— Nu se poate. Un profesor trebuie să aibă bani! strigă 
ea. 

Unrat surâse stingherit. Avusese într-adevăr şi el treizeci 
de mii de mărci economisite. Fuseseră cheltuite: aranjarea 
casei, rochiile, distracţiile. Cheltuielile curente nu ţineau 
pasul cu pensia lui Unrat; o întreceau cu mult. Unrat scoase 
din sertar somaţii de plată de la furnizori de tot felul, de la 
restaurante şi croitorese; le luase el singur în primire la uşă. 
Povesti, umilit şi plin de ură, despre tertipurile la care 
trebuie să recurgă pentru a amâna ivirea portărelului: dar 
nu mai putea să întârzie multă vreme. 

Artista Fröhlich se arătă speriată şi copleşită de 
remuşcări. Îl asigură că nu avusese gânduri rele. Acum însă 
se terminase; cei doi caraghioşi n-aveau decât să plece 
singuri la sălbateci. Azi la prânz nu se va da la masă decât 
rasol, deşi, ce e drept, o gâscă se şi rumeneşte la cuptor - 
iar seara, numai tobă; de asemenea va reîncepe să înveţe 
elina, căci în fond era lucrul cel mai ieftin. Unrat era mişcat 
şi-i dădu asigurări că, negreşit, vezi numai, îşi cunoştea 
datoria de a procura artistei Fröhlich toate de câte avea 
nevoie. 

— Ei, da - spuse ea - cizmuliţele de piele aurită, de 
şaizeci de mărci. 

174 


O vesti îndată, în scris, pe Hedvvig Pielemann: „Nu avem 
parale”. Împrejurarea aduse totuşi o schimbare în viaţa lor. 

Prietena Pielemann hotărî că Unrat trebuie să dea lecţii. 

— Da, dacă bărbatul meu n-ar fi atât de rău văzut în 
oraş, observă artista Fröhlich. 

Prietena Pielemann, mândră de a putea face un serviciu: 

— İl trimit pe prietenul meu. N-are decât să-l jupoaie, mă 
voi face că nu văd nimic. 

— Cine? Lorenzen, negustorul de vinuri?  Lasă-te 
păgubaşă, e un fost elev al lui Unrat; m-a şi plictisit cu asta. 
Spune că tu îi convii, dar că prietenul tău nu-i va călca 
pragul... Şi chiar de l-aş convinge, sunt sigură că Lorenzen 
se va păzi să-i cadă în labe. 

— Nu mă cunoşti, răspunse prietena Pielemann. Îi pun 
chestiunea de încredere: ori-ori. 

li comunică lui Unrat că negustorul de vinuri Lorenzen 
are nevoie să înveţe greaca, pentru că vinde vinuri greceşti 
şi că Unrat ar trebui să-i dea lecţii. Unrat fu apucat mai întâi 
de o agitaţie bruscă, fără a putea articula încă un refuz. 
Vorbea tulburat şi cu un surâs răutăcios despre 
nenumăratele abateri şi încercări de răzvrătire ale elevului 
Lorenzen, despre prilejurile când Lorenzen îi rostise 
porecla, fără ca Unrat să-l poată „prinde”. 

— Ehei - observă el între altele - nimic nu e încă pierdut. 
Apoi, îţi mai aduci poate aminte, draga mea, de gălăgia 
care a domnit la căsătoria noastră, de cârdul care ne-a 
însoţit trăsura?... 

— Da, da, lasă asta, făcu artista Fröhlich, căci pomenirea 
acestor întâmplări în faţa prietenei Pielemann o ruşina. 

Unrat urmă fără a se lăsa tulburat: 

— ...de banda care, vezi numai, chiuia în faţa oficiului 
stării civile şi făcea năzbâtii şi, mai ales, de pietricica 
aruncată, care ţi-a pătat rochia albă de atlaz pe când te 
urcai în trăsură? Ei bine! este indiscutabil stabilit că printre 
tinerii atentatori era amestecat, trâmbiţându-mi numele în 
văzduh, şi elevul Lorenzen, care s-a acoperit şi el atunci de 

175 


ruşine. 

— N-avea grijă, ţi-l lămuresc eu! declară actriţa 
Pielemann. 

— Din păcate nu l-am putut prinde, continuă Unrat. 

Nu i-am putut-o dovedi. Acum însă e vorba să înveţe 
greaca. Pe mulţi nu i-am putut prinde. De-ar învăţa numai 
cu toţii greaca. 

In urma acestei discuţii, Lorenzen sosi şi fu tratat cu 
blândeţe. Ori de câte ori era nevoie de caiet sau de creion, 
Unrat o chema pe artista Fröhlich, atrăgând-o în 
conversaţie. Întâi trebuia să arate elevului Lorenzen 
cunoştinţele ei de greacă, apoi convorbirea aluneca spre 
lucruri moderne. Elevul Lorenzen intrase cu pretenţii de 
superioară ironie. Le lăsă treptat să cadă, văzând-o pe 
artista Fröhlich mişcându-se cu atâta graţie naturală şi 
măsură, printre mobilele ei nepretenţioase, găsind-o mai 
bine îmbrăcată decât propria lui soţie, care, la teatru, se 
indignase de fiecare dată văzând ţinuta artistei Fröhlich, şi 
începând să înţeleagă că puţin fard pe obraz, o umbră de 
jargon de femeie de moravuri uşoare şi câteva dramuri de 
cabotinaj dădeau o aromă stranie relaţiilor casnice. Ce 
vulpoi mai era Unrat ăsta! În felul acesta nu aveai, în 
adevăr, nevoie să mai mergi la club sau în altă parte. Şi în 
locul trufiei lui iniţiale, Lorenzen adoptă faţă de soţii Unrat 
un aer supus şi mieros. 

Obţinu încuviințarea să le aducă data viitoare puţin din 
vinul său. Mai aduse şi pateuri, astfel că o mică gustare 
înlocui lecţia de greacă. Când trebuia cumpărat ceva de 
afară, Unrat era de fiecare dată cel care se ducea. Se duse 
mai întâi chipurile, să cumpere un tirbuşon, iar mai târziu 
după ce băuseră, iar elevul Lorenzen era cu chef, se duse şi 
după alte multe lucruri. 

Când aceste reuniuni începură să se repete, artista 
Fröhlich fu de părere că ar fi mult mai nostim dacă ar veni 
mai multă lume. Elevul Lorenzen prefera cercul intim, dar 
Unrat dădu dreptate soţiei sale. Lorenzen fu obligat să 

176 


invite câţiva prieteni. Hedwig Pielemann aduse o colegă. 
Bărbaţilor le revenea sarcina de a procura prăjituri, 
mezeluri, fructe. Ceaiul îl oferea în schimb stăpâna casei. În 
mod regulat le venea poftă de şampanie, şi în mod regulat 
Unrat observa cu râsul lui prefăcut: 

— Ştiţi prea bine, doamnelor şi domnilor, că am pierdut - 
să nu cercetăm dacă am meritat-o sau nu - calitatea mea 
de membru al corpului profesoral al liceului de aci. 

De fiecare dată oaspeţii îl lăsau, plini de voioşie, să-şi 
termine declaraţia. După aceea, domnii cotizau şi trimeteau 
după şampanie. Uneori Unrat mergea el însuşi spre a face 
comanda. Putea' fi văzut atunci urcând din nou strada, 
precedat de băiatul de prăvălie şi vădit preocupat să apere 
transportul băuturii, aşa cum îl apărase odinioară la 
„Îngerul albastru”. 

Când buna dispoziţie creştea îndeajuns, artista Fröhlich 
ceda rugăminţilor şi cânta melodiile ei preferate: odată, 
când întrecuse măsura la băutură, îl cântă şi pe cel cu luna 
plină. Unrat o întrerupse pe loc şi-i trimise pe toţi acasă. Ei 
se mirară, ridicară proteste, se obrăzniciră. Dar când îl 
văzură pe Unrat suflând furios pe nări şi hotărât să nu 
cedeze, dispărură. Artista Fröhlich ceru cu umilinţă iertare 
soţului ei, asigurându-l că nu înţelegea nici ea ce o 
apucase. 

Toţi erau oameni tineri şi cei mai mulţi făcuseră parte 
dintre obişnuiţii „Îngerului albastru”. Cât timp erau puţini la 
număr, erau incapabili de a găsi calea unor relaţii strict 
umane cu Unrat şi aveau o purtare plină de sfială, dar şi 
obraznică; îşi băteau joc de el, în spatele lui, şi recădeau 
într-o supunere şcolărească când li se cerea socoteală de 
glumele lor. Apoi, când numărul lor crescu, fiecare deveni 
un spectator fără răspundere. Nicio familiaritate nu mai 
altera dispoziţia generală. Părea că Unrat cu trupa lui se 
mutase într-un local mai mie, unde relaţiile cu femeile erau 
mai comode. Afară de aceasta, ora închiderii era aici mai 
târzie şi sosea totdeauna numai când lumea pleca de 

177 


bunăvoie. Odată, când nu mai rămăseseră decât câţiva, 
Lorenzen îi hotărî să joace o partidă de bacara. Unrat se 
arătă curios, ceru să i se explice jocul şi, după ce-l pricepu, 
luă banca. Câştigă. De îndată ce câştigul încetă, trecu 
mâna. Lorenzen, ca iniţiator al partidei, se simţi împins să o 
învioreze. Scotea, repede, una după alta, din portofel 
bancnote de o sută de mărci. Câţiva se aprinseră la faţă şi 
nu încetau cu regretele de a nu fi luat mai mulţi bani cu ei. 
Bancherul câştigă din nou. Artista Fröhlich se strecură în 
spatele soţului ei şi mormăi: 

— Vezi? De ce n-ai păstrat banca, bătrân zăpăcit? 

Unrat răspunse: 

— Pălăria de optzeci de mărci e a ta, draga mea. De 
asemenea sunt în măsură să astup deocamdată gura 
birtaşului Zebbelin. Să ne mulţumim cu atât. 

Urmărea liniştit, cu privirea, bancnotele lui Lorenzen, pe 
care alţii le băgau în buzunar. Important era că Lorenzen le 
pierdea, şi Unrat, răsuflând mai repede, se simţea înaintând 
pe calea triumfului, uşor cutremurată de zguduiri 
subterane. Când Lorenzen, trezit în sfârşit, holbă cu o 
expresie stupidă ochii la portofelul lui gol, Unrat se apropie 
de el şi-i spuse: 

— Să ne oprim pentru astăzi cu lecţia noastră de greacă, 
Lorenzen. 

Curând începu să se răspândească în oraş vestea că la 
soţii Unrat s-ar petrece orgii. La bursă şi la club, la mesele 
obişnuiţilor din berării şi cafenele, în birourile caselor de 
comerţ, domnii aflară, prin câţiva holtei, amănunte savuros 
exagerate. Duseră ecouri slabe ale acestor povestiri în 
sânul familiilor lor, iar soțiile începură să şoptească între 
ele, dornice să afle cât mai multe amănunte. Cum o fi oare 
cancanul, pe care muierea lui Unrat se spune că l-ar fi 
dansat? Bărbatul nu izbutea să dea o lămurire suficientă şi 
astfel ele ajungeau să-şi închipuie un desfrâu, depăşind 
orice imaginaţie omenească. Şi apoi jocul de societate care 
părea să fie practicat în mod obişnuit la soţii Unrat: un joc 

178 


de gajuri. Mai multe perechi trebuiau să se culce pe 
duşumea sub o cuvertură mare, toţi într-un rând şi anume 
un domn lângă o doamnă. Stăteau înveliţi până la gât, şi 
atât timp cât cuvertura nu se mişca, nimeni nu se putea 
amesteca în ceea ce se petrecea dedesubtul ei. Dacă însă 
se mişca, respectivul sau respectivii erau obligaţi să dea un 
gaj. Jocul acesta producea o senzaţie fabuloasă în oraş. 
Ecourile sale confuze pătrunseră în cercurile fetelor tinere, 
făcându-le să mediteze ceasuri întregi asupra lui, cu priviri 
speriate, dar şi pline de curiozitate. Afară de aceasta, 
pretindeau că la soţii Unrat, doamnele apăreau uneori 
goale până la mijloc. „Ce necuviinţă de necrezut!” Trebuie 
să fie totuşi nostim. 

Lorenzen aduse cu el câţiva ofiţeri, care cumpărau de la 
el vinul pentru popotă. Printre ei se afla şi locotenentul von 
Gierschke. Ajutorul de judecător Knust fu unul dintre primii 
bărbaţi din buna societate burgheză care îşi făcu apariţia. 
Intră în concurenţă făţişă cu tânărul profesor de liceu 
Richter în ceea ce privea persoana artistei Fröhlich. Richter 
se logodise în sfârşit cu acea fată bogată dintr-o familie, în 
general, inaccesibilă profesorilor de liceu, dar situaţia de 
logodnic nu-i pria. Devenise iritabil, dornic de plăceri şi-şi 
pierdea uşor capul lui de funcţionar, de obicei atât de 
chibzuit. Molipsit de exemplul lui Lorenzen, el pierdu într-o 
seară în casa lui Unrat o sumă egală cu mai multe din 
salariile sale lunare, făcu prinsori prosteşti şi, în focul cu 
care râvnea la grațiile stăpânei casei, întrecu orice măsură. 
In cancelaria profesorilor se auziră aluzii răuvoitoare la 
vizitele sale în casa lui Unrat, această ruşine a tagmei lor. 

După cum voia roata norocului, Unrat cunoscu la joc 
suişuri şi coborâşuri. Odată cumpără artistei Fröhlich un 
mantou de şinşila de o mie de mărci, şi capul ei dat cu 
dresuri răsări aţâţător din blana cenuşie, pufoasă. Altă 
dată, însă, Unrat fu nevoit să se culce în pat la sosirea 
oaspeţilor şi să se prefacă bolnav, pentru că niciun 
restaurant nu mai voia să trimită de-ale mâncării. A doua zi 

179 


se duse să explice furnizorilor că nu avea nimic de aşteptat 
de pe urma unei catastrofe. Neputându-se sustrage acestui 
argument, ei prelungiră creditul lui Unrat până când avea 
să câştige din nou la joc. 

Artista Fröhlich nu ponta decât rareori şi atunci nu se 
oprea decât după ce pierdea totul. Intr-o seară însă, avu 
atâta noroc, încât adversarul ei, Lorenzen, fu silit să se 
retragă... Era foarte palid şi dispăru proferând diferite 
ameninţări. Artista Fröhlich rămase locului, copleşită ca un 
copil după primirea darurilor, şi strângea în mâini, fără 
vlagă, bani de hârtie şi monede de aur. Cei din jurul ei se 
oferiră, cuprinşi deodată de o admiraţie deosebită, să-i 
numere banii; erau peste douăsprezece mii de mărci. Ea 
spuse numai că ar vrea să meargă să se culce. Şi, rămasă 
singură cu Unrat, cu privirea înfrigurată şi cu o voce dulce, 
pe jumătate înăbuşită: 

— Acu Mimi are iarăşi zestre. Zorzoanele s-au dus toate 
pe gârlă dar acu e iarăşi asigurată şi n-o să aibă nevoie să 
facă la fel ca mine. 

Dar încă în zorii zilei uşa fu luată cu asalt de creditori 
care parcă mirosiseră banii şi, oricât a apărat artista 
Fröhlich cu trupul ei zestrea copilului, ei tot i-o smulseră. 

Pe de altă parte, se răspândi zvonul că negustorul de 
vinuri Lorenzen era în încetare de plăti. Unrat alergă îndată 
să se informeze şi se întoarse palid, năduşit, neputând 
scoate niciun cuvânt. În sfârşit, gâfâind şi clămpănind din 
fălci, spuse: 

— Dă faliment. Elevul Lorenzen dă faliment! 

— Ce-mi pasă! spuse artista Fröhlich ghemuită pe divan 
şi legănându-şi mâinile între genunchi. 

— Elevul Lorenzen dă faliment, repetă Unrat. Elevul 
Lorenzen zace zdrobit la pământ şi nu se va mai ridica. Deci 
cariera lui, negreşit, fireşte, a luat brusc sfârşit. 

Vorbea în şoaptă ca şi cum s-ar fi temut să nu plesnească 
de propria lui bucurie. 

— Dar ce câştigi cu asta? De zestrea lui Mimi tot ne-am 

180 


uşurat. 

— Elevul Lorenzen a fost prins acum. De astă dată am 
izbutit să pun mâna pe el şi să-l fac să-şi sufere soarta 
meritată cu prisosinţă. 

Îl văzu agitându-se prin odaie ca ieşit din minţi. Mâinile 
lui atingeau tremurând, câte un obiect, fără să-şi dea 
seama. Ea mai spuse câteva cuvinte, dar îl auzi repetând 
întruna gâfâind: 

— Elevul Lorenzen zace zdrobit la pământ. 

Treptat, purtarea lui începu să o atragă. Agitaţia lui 
sufletească mai intensă, acoperi propria ei agitaţie şi o 
stinse. Uită de propria ei mâhnire; îşi urmări bărbatul cu 
privirea încruntată, speriată şi confuză în faţa acestei 
patimi ce se ivea ca un fel de nebunie gata să izbucnească 
în orice clipă din adâncul firii lui Unrat. 

Totodată se simţi însă subjugată şi legată mai strâns, cu 
un dulce fior, de bătrânul ei Unrat, tocmai prin această 
patimă, prin această pornire violentă şi primejdioasă. 


181 


CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA 


Chiar şi câţiva elevi, supuşi încă disciplinei şcolare, se 
amestecară printre oaspeţii casei Unrat, Unul dintre ei, un 
găligan cu părul blond spălăcit, pierdu sume însemnate la 
joc. La sfârşitul sezonului, într-o sâmbătă, spre începutul 
primăverii, Unrat văzu pe prag pe profesorul Hubbenett, 
vrăjmaşul său, care se exprimase cu răutate despre fiul lui 
Unrat şi vorbise în faţa propriei sale clase despre „infecţie 
morală, mai bine zis despre scârnăvie”. Acum stătea aci, 
înfipt bărbăteşte, iar Unrat îi surâdea cu venin. Işi aşteptase 
colegul, căci elevul Hubbenett juca cu mult prea gros: s-ar 
fi zis că în această casă de profesor secundar ceva nu era 
în regulă. 

Hubbenett, roşu ca un rac, merse drept spre fiul său care 
şedea pleoştit pe scaun, şi-i ceru să-l urmeze. Adăugă cu 
glas tare, fără a se adresa nimănui, că va întreprinde 
demersuri pentru a înlătura stări de lucruri de felul celor 
create aci de nişte aventurieri lipsiţi de conştiinţă; stări de 
lucruri care ţintesc la ispitirea şi coruperea unor tineri slabi; 
stări de lucruri menținute prin jefuirea caselor de bani 
părinteşti şi prin alte mijloace sângeroase şi murdare. 

Un ofiţer se strecură în grabă spre uşă. Un părtaş la 
petrecere, foarte neliniştit se apropie de profesorul 
indignat, încercând să-l convingă că ar proceda în mod 
neînţelept dacă ar provoca scandal. Socoteşte adunarea de 
aci ca necinstită? Să facă bine întâi şi să privească din cine 

182 


e compusă. Se vede că nu ştie cine e domnul acela cărunt 
de la masa de joc, de lângă fereastră? Domnul acela e 
consulul  Breetpoot. Şi cine-şi întoarce acolo capul, 
încreţindu-şi fruntea spre Hubbenett? Nimeni altul decât 
consilierul de poliţie Flad. Oare Hubbenett speră ca va ieşi 
bine dintr-un atac împotriva unor anumite situaţii existente, 
în care sunt interesaţi astfel de domni? 

Hubbenett nu spera: i se putea citi pe faţă. Mai peroră 
puţin, ce e drept, ca un adevărat Caton, dar cu voce din ce 
în ce mai scăzută; apoi bătu în retragere. Nimeni nu-i mai 
dădea atenţie. Numai Unrat, radios de victoria lui, se 
strecură, cu îndemânare, după colegul său, poftindu-l la o 
băutură răcoritoare, iar când celălalt manifestă, printr-o 
mişcare din umăr, distanţarea sa morală, strigă cu 
cordialitate în urma lui că uşa casei sale va fi totdeauna 
larg deschisă pentru Hubbenett tatăl şi fiul. 


Veni apoi din nou sezonul băilor. De astă dată un 
adevărat puhoi de cheflii invadă mica localitate de pe litoral 
pe urmele lui Unrat. Familia Unrat luă cu chirie o vilă 
mobilată. Pe umilele sofale oneste, ei aşternură cuverturi 
brodate, de mătase japoneză, pe masa din faţă aşezară o 
ruletă, iar paharele cu inscripţia „Salutări de pe litoral” se 
umplură cu şampanie. Noua „bandă Unrat”, după ce-şi 
petrecea noaptea la jocuri de noroc şi cu tot felul de 
năzdrăvănii, pleca pe plajă spre a vedea răsăritul soarelui; 
sau, duminică îşi lua micul dejun în timp ce orchestra băilor 
cânta coralul de dimineaţă. Alte nopţi le petreceau aiurea, 
în afara casei. În virtutea consideraţiei de care se bucurau 
însoțitorii ei solvabili, artista Fröhlich reuşea să impună ca 
restaurantul plajei şi cafeneaua, care erau de mult închise, 
să se deschidă pentru ea la orice oră ar fi dorit. 

Era inepuizabilă. Ziua şi noaptea gonea haita ei de 
admiratori în toate direcţiile; unuia îi arunca un băț 
strigându-i „aport!”, iar altuia un os care voia să însemne o 
făgăduială; în acelaşi timp îi făcea cu ochiul semne şirete 

183 


lui Unrat, care-şi freca mâinile. Voia să-l pună pe fiecare la 
încercare. Unuia dintre ei - un om gras şi rumen - îi porunci 
să înoate până dincolo de bancul de nisip, îndată după 
masa de seară care se compunea din şase feluri. 

— Ascultă, omule, o să te lovească damblaua, spuse unul 
mai treaz. 

lar artista Fröhlich: 

— Cine are de gând să fie lovit de dambla n-are ce căuta 
aici şi ar face bine să stea deoparte. Ce zici, Scârnăvică? 

— Vezi bine - spuse Unrat - să stea mai deoparte. ŞI 
adăugă: Elevul Jakobi a fost doară totdeauna foarte dibaci 
în exerciţiile fizice. Astfel, chiar după ce terminase şcoala s- 
a urcat pe zidul curţii pentru a răspândi cu ajutorul unui 
furtun, prin fereastra clasei din catul de jos, unde tocmai 
îmi predam lecţiile, duhoare de lapte de oaie acrit. Timp de 
mai multe zile, încăperea nu a putut fi scăpată de acest 
miros. De la un om ca acesta, avem, în adevăr, dreptul să 
ne aşteptăm să fie un înotător viteaz. 

Cuvântarea aceasta fu foarte aplaudată şi tânărul se 
hotărî, în mijlocul râsetelor generale, să dea urmare 
provocării. 

Toţi se adunaseră pe plajă când ieşi din cabina lui şi 
puseră rămăşaguri că va reuşi. Ce trandafiriu şi gras mai 
era! La jumătatea distanţei, cei din barca de însoţire fură 
nevoiţi să-l pescuiască. Adus la țărm, el rămase tot fără 
cunoştinţă. 

Încercările de a-l readuce la viaţă stârniră un viu interes. 
Unii, care pierduseră primul lor rămăşag, căutau să-şi 
scoată paguba punând un nou pariu pe redeşteptarea sau 
moartea lui Jakobi. Doamnele erau foarte impresionate de 
încordarea generală; una dintre ele fu apucată de un acces 
de isterie. Când, după cincisprezece minute, accidentatul 
era tot nemişcat, mulţi amuţiră şi se îndepărtară. Unrat 
rămase. 

Privea faţa obosită, palidă a elevului Jakobi şi căuta să și- 
o amintească cum fusese pe vremuri: batjocoritoare şi 

184 


răzvrătită. Aceştia erau ei. Stăteau culcaţi aci şi erau 
înfrânți - cu desăvârşire înfrânți. Dincolo de aceasta nu mai 
putea fi victorie şi nici pedeapsă. Simţea totuşi o uşoară 
apăsare în pântece. Calea triumfală pe care păşise începea 
din nou să se clatine. Ajuns pe piscul demenţei sale, tiranul 
fu cuprins de ameţeală. 

Dar Jakobi deschise ochii... 

Foarte indignaţi de această întâmplare se arătară cei doi 
negustori din Hamburg, brazilianul şi industriaşul din 
Leipzig. E drept că la ei indignarea pornea dintr-un 
sentiment de jignire personală, pentru că, de fapt, nu li se 
mai dădea nicio importanţă. Nu înțelegeau ce se petrecuse. 
În locul fetei, orice s-ar zice, blânde, de anul trecut, ei 
regăseau acum o artistă Fröhlich care îşi însuşise atitudinile 
îndrăzneţe şi poruncitoare ale unei adevărate frumuseti şi 
căreia i se arăta supunere din partea tuturor, ca şi cum ar fi 
fost o asemenea frumuseţe. Şi cu toate astea nu era; 
prietenii din vara trecută găseau ridicolă toată această 
farsă. Dar zi de zi îi cădeau ei înşişi victime. Brazilianul mai 
încercă în primele zile să lege firul intimităţilor dinainte; 
apoi se deprinse să tânjească după artista Fröhlich, fără a 
mai îndrăzni să se apropie de ea. 

Cei mai aproape de ţintă erau ajutorul de judecător Knust 
şi profesorul Richter; căci aveau mai mult de oferit decât 
alţii. Unul era cel mai căutat holtei din oraş, celălalt era 
logodit. Artista Fröhlich rămase multă vreme nehotărâtă. 
Knust era mai important, dar la Richter consecinţele 
evenimentului ar fi fost mai răsunătoare. Logodnica lui o 
irita, căci numai micuța aceasta îşi pusese în gând să 
întreacă aci, în staţiunea balneară, toaletele marii artiste 
Fröhlich. 

Îi pretinse lui Knust să meargă întins la primul bărbat al 
cărui nume îl va pronunţa ea din întâmplare, miercurea 
viitoare, şi să-l pălmuiască. Knust zâmbi cu faţa lui plinuţă 
de băutor şi răspunse că doar nu e nebun. Ea declară 
atunci că a isprăvit cu el şi că un om care are anumite 

185 


pretenţii faţă de dânsa trebuie să fie gata să facă orice i-ar 
porunci, dar într-adevăr orice. 

Richter era însă gata la aceasta; până într-atât îl scosese 
din fire situaţia lui de logodnic. Intr-o după amiază, în 
timpul concertului de promenadă, lumea putu să-l vadă 
beat, în mijlocul unei cavalcade zgomotoase, stând în şa, în 
spatele artistei Fröhlich pe un măgar, şi ţinându-se strâns 
de ea; trecură în galop de-a lungul terasei cafenelei, unde 
în primul rând de mese şedea logodnica lui. 

Numaidecât, după masa de seară, artista Fröhlich se 
ridică, îl luă pe Unrat şi pe Richter la stânga şi la dreapta ei 
şi vesti, cu un glăscior firav şi dulce, că astăzi vrea să se 
culce devreme. Fură petrecuţi de o procesiune cu 
lampioane colorate de hârtie până acasă şi câţiva domni 
intonară sub balcon o serenadă. Când totul se linişti, Unrat, 
pe jumătate dezbrăcat, îşi chemă nevasta. O credea pe 
balcon. Nu. Căută şi chemă: voia să se bucure împreună cu 
ea de faptul, că acum şi soarta colegului Richter se 
împlinise şi cariera lui viitoare era ameninţată în chipul cel 
mai îmbucurător. Dar în camerele goale, veselia lui se risipi. 
Simti cum i se strânge inima. 

Cunoştea doară toanele ei; se mai dusese, desigur, la 
malul mării. Unrat se aşeză lângă pătucul cu gratii al 
copilului şi începu a goni ţânţarii. 

Se găsise iarăşi un naiv care se lăsa la ora aceasta dus 
de nas de artista Fröhlich, schimbând brăţările şi trusele lui 
de argint pe câteva raze de lună. Intre timp, Unrat se 
culcă... Dar în adâncurile cugetului său pe care prefera să 
le lase neexplorate, el şi ştia că însoţitorul artistei Fröhlich 
era Richter şi că, de data aceasta Richter nu era dus de 
nas. 

Unrat se zvârcoli în pat până la miezul nopţii. Apoi se 
sculă, îşi puse hainele şi îşi zise cu glas tare că trebuie să 
trezească fata din casă, să trimită după oameni cu felinare; 
artista Fröhlich suferise poate un accident. Luă chiar o 
lumânare şi se îndreptă spre camera servitoarei. Abia când 

186 


ajunse în capul scării spre pod, se smulse din amăgirea de 
sine, stinse cu teamă lumina ca să nu se trădeze cumva şi 
se întoarse pe dibuite în odaia de culcare. 

În lumina razelor palide ale lunii se vedea patul gol al 
artistei Fröhlich. Unrat se simţea mereu îndemnat să 
privească într-acolo; răsufla tot mai grăbit. In cele din urmă 
se răsuci şi începu să scâncească. Se sperie de vocea lui şi 
se strecură sub plapumă. După o clipă, se hotărî să-şi ţină 
firea îşi aruncă din nou hainele pe el şi chibzui asupra 
felului cum avea s-o primească pe artista Fröhlich. Avea de 
gând să-i spună: „Ei? O mică plimbare - de bună seamă, 
fireşte. Bine ai făcut. S-a nimerit ca nici eu să nu fiu obosit 
şi să mă întorc în clipa asta.” Timp de un ceas îşi repeta 
această cuvântare plimbându-se întruna încoace şi-ncolo 
prin odaie. Atunci se auzi un zgomot uşor dinspre uşa din 
faţă şi, cu o mişcare sălbatică, Unrat îşi lepădă hainele şi se 
trânti în pat. Strângându-şi tare pleoapele, trăgea cu 
urechea la paşii furişaţi ai artistei Fröhlich, la foşnetul 
înăbuşit al fustelor care cădeau, la scârţâitul precaut al 
patului când ea se culcă, apoi, la un slab suspin; şi, în 
sfârşit, la obişnuitul, dragul ei sforăit. 


Dimineaţa, se prefăcură amândoi că dorm. Artista 
Fröhlich se hotărî cea dintâi să caşte. Când Unrat se 
întoarse spre ea, zări o faţă schimonosită de suferinţă, gata 
să izbucnească în lacrimi. Se lipi de umerii lui şi hohoti: 

— Ah, micul meu Unrat, de-ai şti! Nu merg toate aşa cum 
am dori şi nici ceea ce se întâmplă nu depinde de cele mai 
multe ori de noi. 

— Fie şi-aşa, spuse Unrat mângâietor, iar ea plânse şi 
mai tare văzându-l atât de teribil de blând şi atât de 
resemnat faţă de scuza ei trasă de păr. 

Rămaseră toată ziua închişi în casă. Artista Fröhlich, 
leneşă şi stângace de câte ori punea mâna pe ceva, privea 
cu ochii mari, plini de amintiri molatice, dulci, languroase, 
care-l făceau pe Unrat să-şi întoarcă ruşinat capul. 

187 


Câţiva dintre obişnuiţii casei veniră spre seară să-i vadă 
şi întrebară dacă au aflat noutatea. De unde s-o afle, doar 
nu ieşiseră din casă. 

— Logodna lui Richter s-a rupt. 

Artista Fröhlich îşi aruncă îndată privirea spre Unrat. 

— E un om distrus, urmă unul dintre musafiri. E 
compromis până peste cap. Cât despre familia fostei lui 
logodnice poate fi sigur că n-o să se dea bătută până nu l-o 
scoate din slujbă. Nu mai vrea să-l ştie în oraş. căci ar face- 
o de râs. N-o să fie uşor pentru el să se descurce. 

Artista Fröhlich văzu faţa lui Unrat roşind uşor şi apoi 
pălind din nou, îl văzu legănându-se când pe un picior, când 
pe celălalt, încleştându-şi degetele şi iar desprinzându-le; îl 
văzu întinzându-şi gâtul ca să respire, ca şi cum ar fi vrut să 
prindă din aer dulceaţa cuvintelor rostite, să aspire fericire. 
Simţea plăcere şi se chinuia în acelaşi timp. 

De astă dată, era silit să-şi plătească triumful; cu 
conştiinţa încărcată, ea citi pe faţa lui simţămintele cu care 
plătea acest triumf. 

În sfârşit, Unrat ieşi, iar artista găsi un pretext ca să-şi 
lase oaspeţii singuri. 

— Te bucuri, desigur? îl întrebă ea afară, cu prefăcută 
nemulţumire. E însă urât să te bucuri de nenorocirea altuia. 

Unrat şedea pe balcon, ţinându-şi încleştate încheieturile 
mâinilor, şi arunca prin frunzişul fagilor, priviri pierdute spre 
mare, ca şi cum ar fi scrutat orizonturi nesfârşite care nu 
pot fi atinse decât peste prăpăstii chinuitoare. Artista 
Fröhlich simţi ceva din tulburarea lui şi acum fu ea aceea 
care căută să-l mângâie. Spuse: 

— Nu te frământa, Scârnăvică. Principalul e că omul a 
fost lichidat. Tot e un câştig pentru tine. 

Nu putu înăbuşi un oftat, căci, întorcându-se cu gândul 
numai cu câteva ceasuri înapoi, se găsea foarte 
nerecunoscătoare faţă de bietul Richter. Dar, la urma 
urmei, cum se petrecuseră lucrurile? Era, ce e drept, băiat 
drăguţ şi vesel, dar dacă n-ar fi fost Knust, pe care ea voise 

188 


să-l necăjească, nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, se isprăvise 
cu el. Cu Unrat e cu totul altceva. Te apucă uneori 
ameţeala în faţa lui. Uite-l cum şade şi acum! 

— Ei, tu şi cu mine, spuse ea întinzându-i mâna. 

El apucă în adevăr această mână, dar zise: 

— Din toate lucrurile, unul e sigur: un om care a izbutit să 
atingă piscurile cele mai luminoase - un astfel de om 
cunoaşte bine şi abisurile de nepătruns. 


189 


CAPITOLUL AL CINCISPREZECELEA 


Când se înapoiară în oraş lumea îi şi aştepta. Holteii 
declarau la club. 

— Slavă Domnului, s-a sfârşit cu plictiseala! 

Chiar a doua zi după sosire, dădură prima recepţie, şi tot 
oraşul se strădui să afle cine a luat parte, ce s-a servit la 
masă, ce rochii noi purtase artista Fröhlich. În perioada care 
urmă, unii negustori căsătoriţi începură să primească seara, 
târziu, ştiri neobişnuite; ba se petrecuse ceva în port, ba la 
birou erau treburi neaşteptate de lichidat; şi dispăreau 
grăbiţi de acasă. 

Totuşi, unii se ţineau departe, fie în virtutea principiilor 
lor morale, fie datorită unui temperament rece, fie din 
economie. Aceştia rămâneau să caşte printre scaunele 
goale de la club sau de la „Societatea pentru cultivarea 
simțului obştesc”, indignându-se la început, iar apoi stând 
la îndoială, fiindcă numărul lor se împuţina tot mai mult. 
Ultimii rămaşi se socotiră înşelaţi şi puşi pe nedrept în 
inferioritate. 

Teatrul orăşenesc îşi ducea zilele mulţumită subvenţiilor. 
Nu exista vreun varieteu demn de atenţie. Cele cinci sau 
şase demimondene disponibile pentru uzul domnilor de 
condiţie bună erau arhicunoscute, iar plăcerile pe care le 
puteau oferi păreau searbede când te gândeai la casa 
Unrat şi la stăpâna casei. 

In acest oraş patriarhal, care nu oferea altă ieşire din 

190 


plictiseala vieţii onorabile de familie decât viciul brutal şi 
plicticos, vila din faţa porţii oraşului, unde întâlneai femei 
care nu erau propriu-zis cocote, dar nici doamne, unde 
stăpâna casei, o femeie măritată, soţia profesorului Unrat, 
cânta cuplete picante, dansa indecent şi, dacă ştiai cum să 
iei lucrurile, putea fi, pare-se, câştigată şi pentru alte 
năzbâtii - această vilă căpăta o strălucire fabuloasă, 
înconjurată de nimbul argintiu şi tremurător care învăluie 
palatele zânelor. Nu-ţi venea să crezi că aşa ceva există! 
Nu te puteai împiedica să te gândeşti în fiecare seară de 
câteva ori la casa soţilor Unrat. Zăreai câte un cunoscut 
furişându-se după un colţ de stradă, auzeai un orologiu 
bătând ora şi-ţi spuneai: „Acolo începe acum petrecerea”. 
Te culcai obosit, fără să ştii măcar ce te obosise, şi oftai: 
„Acolo, petrecerea e acum în toi”. 

Erau fireşte, unii domni, e drept, foarte puţini la număr, 
cum ar fi consulul Lohmann, care îşi petrecuseră tinereţea 
în străinătate, care se simțeau la Hamburg ca la ei acasă, 
care plecau din când în când la Paris şi la Londra, şi pe care 
nici măcar curiozitatea cea mai fugară nu-i atrăgea spre 
recepţiile bătrânului dascăl ieşit din minţi şi ale tinerei sale 
soţii. Dar  burtă-verzimea  sedentară, micii burghezi 
îmbogăţiţi, care, practicând negoţul de peşte şi de unt, 
bătuseră timp de treizeci de ani aceleaşi câteva străzi, 
descopereau deodată o întrebuințare neaşteptat de bogată 
în plăceri pentru banii lor. O răsplată strălucită a trudei lor li 
se înfăţişa înaintea ochilor şi începeau abia acum să 
priceapă pentru ce trăiseră. Alţii, cum era, de pildă, 
consulul Breetpoot, care cunoscuseră pe vremuri viaţa 
oraşelor mari se simțeau aici cam ruginiţi, se hotărâră la 
început să se mulţumească cu ce li se oferea şi sfârşiră prin 
a se distra fără a mai face comparații. Alţii iarăşi, cei cu 
studii academice, mergeau la soţii Unrat împinşi de 
amintirea şantanurilor pe care le frecventaseră în anii lor 
cei mai buni; printre aceştia se numărau şi judecătorii din 
procesul devastării mormântului preistoric, împreună cu 

191 


pastorul Quittjens. Căci şi - pastorul Quittjens lua parte la 
petreceri, la fel ca oricare om. Apoi, unii concetăţeni mai 
modeşti, ca proprietarii cafenelei „Cafe Central” şi 
negustorul de ţigări din piaţă, se simțeau măguliţi şi 
înaintați în rangul lor social, graţie relaţiilor ce stabileau cu 
vârfurile societăţii, relaţii care nu erau posibile decât la soţii 
Unrat. De fapt, ei, cei mărunți, alcătuiau majoritatea şi 
dădeau tonul. Acest ton era plin de stângăcie. Era 
nepotrivit numai pentru că era atât de stângaci. Toţi aceşti 
oameni se aflau acolo în aşteptarea rafinamentelor 
speciale, echivoce, pe care nu le poate oferi decât o 
asemenea ambianţă, unde dragostea nu se plăteşte 
numaidecât cu bani peşin şi unde totuşi nu te plictiseşti... 
Numai că tocmai prezenţa lor făcea ca petrecerea să nu ia 
un caracter cu totul neechivoc. Dacă nu se purtau 
cuviincios ca în familiile lor, ei deveneau ordinari ca într-o 
casă de toleranţă. Nu puteau altfel. Chiar dacă vreunul îşi 
dădea, la început, silinţa - curând după ce băuse, după ce 
pierduse puţin la joc, după ce se deprinsese cu atmosfera, 
o lua razna, spunea lucruri deşuchiate, tutuia pe câte o 
doamnă, se lua la ceartă. Toate acestea dăunau bunei 
ţinute a doamnelor. Se emancipaseră de orice reguli de 
etichetă în petreceri. Actrița  Pielemann era de 
nerecunoscut; fu în stare să se lase scoasă, în urma unei 
bătăi furtunoase în uşă, dintr-o cameră unde stătuse 
încuiată o jumătate de ceas cu unul dintre oaspeţi şi să se 
întoarcă fără jenă, împreună cu banda înveselită de 
băutură, în salonul de joc. Artista Fröhlich trebui să admită 
că iarna trecută Hedwig Pielemann nu fusese încă în stare 
să facă asemenea isprăvi. 

Ea însăşi, artista Fröhlich, continua să păstreze oarecum 
aparențele. Se înţelegea de la sine că ea nu avea a face 
decât cu bărbaţi aleşi pe sprânceană, cu consulul 
Breetpoot, sau poate cu ajutorul de judecător Knust: ceva 
absolut sigur nu se ştia. La ea acasă nu se petrecea 
niciodată nimic. Artista Fröhlich practica adulterul cu toată 

192 


prudenţa şi cu tot ceremonialul femeii serioase, măritate: 
cu voalete duble, perdele lăsate la cupeu, întâlniri afară din 
oraş. Toată această etichetă o înălța în rang şi nimeni nu ar 
fi îndrăznit să o confunde cu celelalte femei. Lucrul acesta 
se evita, fie chiar numai pentru că niciodată nu se ştia 
exact care anume era tocmai protectorul ei şi până unde ar 
fi mers el cu îngăduinţa. Se ţinea seama mult de faptul că 
Unrat însuşi nu îngăduia nimic. Se cunoştea un caz, când, în 
mijlocul unei dispoziţii foarte prietenoase, el se repezise 
asupra unui domn care, din întâmplare, făcuse tocmai în 
spatele lui o observaţie despre stăpâna casei. Unrat se 
repezise şuierând printre dinţi şi pufăind; respinsese orice 
explicaţie, iar la capătul unei trânte aprige, îl dăduse pe uşă 
afară pe acest bărbat înalt şi voinic. Nenorocitul rămăsese 
exclus pentru totdeauna. Şi totuşi fusese unul dintre cei 
care jucau sume mari la cărţi, iar ceea ce spusese despre 
artista Fröhlich era, negreşit, lucrul cel mai inofensiv ce se 
putea spune despre ea. Oamenii ştiau deci la ce să se 
aştepte din partea lui Unrat îndată ce era vorba de artista 
Fröhlich, şi se fereau. 

Cât pentru rest, toate puteau fi date peste cap; Unrat era 
de acord. Işi freca mâinile când nu el, ci altcineva, făcea să 
sară banca, în timp ce feţe consternate, obosite de lăcomie, 
năduşite şi buimăcite se mişcau încoace şi încolo, sau 
holbau încremenite ochii, îşi dădeau seama cu mulţumire 
de starea de beţie a unuia, însoțea pe altul, complet 
decavat, cu urări pline de o ironie de nepătruns, rânjea în 
treacăt când undeva, câte o pereche de îndrăgostiţi era 
prinsă asupra faptului şi avea momentele cele mai pline de 
vioiciune atunci când cineva apărea dezonorat. Un tânăr de 
familie bună trişă la joc. Unrat insistă ca să rămână. Valuri 
de indignare se stârniră, iar unii plecară protestând. După 
două-trei seri, ei se întoarseră, şi Unrat le propuse, 
surâzând veninos, o partidă cu tânărul trişor. 

Un alt caz luă o întorsătură şi mai dramatică. Unui jucător 
îi dispăruse un pachet de bancnote pe care-l aşezase în faţa 

193 


sa. Începu să tipe, ceru să se încuie uşile şi să fie cercetaţi 
toţi cei de faţă. Ceilalţi se împotriviră, se înjurară reciproc, îl 
ameninţară cu bătaia pe păgubaş şi bănuiră în răstimp de 
cinci minute pe fiecare, fără excepţie. Vocea lui Unrat 
pătrunse, nu se ştie cum, ca din mormânt, prin tot 
zgomotul. Declară că vrea să-i indice el pe aceia care 
urmau să fie căutaţi în buzunare, şi întrebă dacă lumea era 
dispusă să-l asculte. Oaspeţii erau curioşi să afle, se 
simțeau îndemnați să pară mai presus de orice bănuială şi 
strigară: Da! Atunci Unrat, împingându-şi gâtul înainte şi 
înapoi, rosti numele locotenentului Gierschke, al elevului 
Kieselack şi al consulului Breetpoot. 

— Breetpoot? Breetpoot? 

— Da, Breetpoot. 

Unrat îşi menținea hotărârea, fără să spună mai mult 
despre ceea ce ştia... Şi Gierschke, un ofiţer? „N-are a 
face”, afirmă Unrat. lar locotenentului, care se împotrivea 
furios propunerii, îi spuse să reflecteze: 

— Mulțimea e împotriva dumitale şi te va dezarma. 

Vrei să-ţi ia odată cu sabia şi onoarea, şi să nu mai posezi 
nimic altceva decât un pistol, cu ajutorul căruia, de bună 
seamă, doară, îţi vei lua viaţa? Negreşit, vezi bine, e mai 
plăcut să te laşi percheziţionat. 

Pus în faţa acestei alegeri, Gierschke capitulă. Unrat nu 
avea nici cea mai mică bănuială împotriva lui: voise numai 
să-l supună, să tăvălească trufia lui în noroi. De altfel 
tocmai în clipa aceea Kieselack fu prins pe când încerca să 
arunce pachetul de bancnote afară, prin fereastră. Consulul 
Breetpoot ceru numaidecât, răspicat, socoteală lui Unrat. 
Dar Unrat, apropiindu-se de Breetpoot, îi rosti în obraz, fără 
ca nimeni altul să poată auzi, un nume, un singur nume - şi 
Breetpoot se potoli. Veni din nou chiar de a doua zi şi jucă 
neîncetat. Von Gierschke lăsă să treacă o săptămână. 
Kieselack mai apăru o singură dată şi pierdu o sumă 
oarecare. După aceea, bunica lui se prezentă la autoritatea 
fiscală, unde Kieselack ocupa un post neînsemnat, şi se 

194 


plânse că nepotul ei o jefuise. În sfârşit, se găsise un 
pretext pentru concedierea lui; căci nimeni nu îndrăznise să 
facă acest lucru numai pentru un simplu scandal petrecut la 
jocul de noroc. Elevul Kieselack se ducea astfel la fund. 
Pentru Unrat faptul acesta însemnă o sărbătoare pe care o 
gustă din plin. _ 

Păstra, în voluptatea lui, o indiferenţă perfidă. In 
vălmăşagul celor ce se luau la întrecere în goana spre 
faliment, spre dezonorare şi spre spânzurătoare, Unrat, 
neclintit şi cu genunchii îndoiţi, părea un dascăl bătrân a 
cărui clasă a căzut într-o sălbatică turbulenţă şi care, de 
după sticlele ochelarilor săi, ţine minte toate numele celor 
răzvrătiți pentru a le strica, mai târziu, certificatele. Ei 
îndrăzniră să se opună puterii stăpânitorului; acum, lăsaţi 
de capul lor, n-aveau decât să-şi rupă unii altora coastele şi 
să-şi sucească gâtul. Tiranul dăduse, în sfârşit, naştere 
anarhistului. 

Părea mândru de noua lui stare şi avea o predilecție 
pentru propriul său obraz în actualele lui culori tinereşti. De 
douăzeci de ori pe seară scotea o oglindă de buzunar 
înserată într-o cutiuţă cu inscripţia „bellet”. 

Deseori, în timpul larmei, strălucirii şi primejdiilor 
nocturne, el îşi amintea de unele nopţi din trecut. Fusese 
luat peste picior la „Cafe Central” şi se furişase spre casă. 
De după vreun colţ întunecat i se zvârlise în obraz porecla 
aşa cum ai arunca un pumn de murdării... Într-una dintre 
nopţi, dorise ceva din partea oamenilor. Le ceruse să-i 
spună cine e artista Fröhlich, unde putea fi găsită şi - lucrul 
acesta era de cea mai mare însemnătate - cum ar putea să 
împiedice ca trei elevi şi în deosebi cel mai păcătos din ei, 
Lohmann, să aibă parte de ea. Nimeni nu-i dăduse 
răspunsul. Nu întâlnise altceva decât rânjete obraznice şi 
capete de pe care nimeni nu-şi scotea pălăria. Fusese 
nevoit să facă salturi dezordonate printre cărucioarele 
copiilor care coborau panta repede a unei „gropi” şi-i 
împuiau urechile, strigându-i porecla cu vocile lor subţiri. 

195 


Strecurându-se prin faţa prăvăliilor iluminate, el nu mai 
adresase nici unui răzvrătit cuvântul; se furişase de-a 
lungul caselor - casele a cincizeci de mii de elevi în plină 
răscoală - cu o senzaţie de încordare în creştetul capului, 
pentru că în orice clipă, ca o căldare de lături, numele lui 
putea ţâşni din vreo fereastră! Ca să scape de această 
urmărire şi batjocură care îi distrugea nervii, el se refugiase 
la capătul străzii celei mai liniştite, departe, tocmai jos, la 
azilul domnişoarelor bătrâne, şi lăsase liliecii să dea 
târcoale pălăriei sale, aşteptând şi aci, chiar şi aci, să audă 
strigându-i-se numele. 

Numele lui! Acum şi-l dădea el singur, şi-l aşeza pe 
creştet ca o cunună de lauri. Bătea pe umeri pe câte un 
oaspe jefuit de ultimul ban şi spunea: 

— Da, da, sunt o adevărată scârnăvie. 

Nopțile lui! Aşa arătau ele acum. Casa lui era cea mai 
luminată, i se dădea cea mai mare importanţă; era casa în 
care se împlineau cele mai multe destine. Cită teamă, cât 
nesaţ, câtă supunere, câtă fanatică furie de autodistrugere 
clocoteau în jurul lui! Toate aceste jertfe se aprindeau 
pentru el! Toţi se înghesuiau să i le aducă, ba chiar să se 
jertfească, arzând ei înşişi pentru el. Ceea ce îi mâna 
încoace era golul din creierul lor, nerozia celor lipsiţi de 
cultura umanistă, curiozitatea lor prostească, lascivitatea 
lor ascunsă, fără dibăcie, sub o mască de moralitate, 
lăcomia lor de bani, poftele lor trupeşti, vanitatea lor şi pe 
lângă acestea, sute de interese întreţesute. Nu erau oare 
tocmai creditorii lui Unrat acei care îşi târau aci rudele, 
prietenii, clienţii, din dorinţa de a procura bani datornicului 
lor? Nu erau oare tocmai femeile măritate avide de pradă, 
care îşi trimeteau bărbaţii pentru a-şi apuca partea din 
banii care se vânturau aci? Altele veneau ele însele. Sub 
măştile din timpul carnavalului pare să se aflat femei 
cumsecade. Se observaseră feţe bănuitoare de bărbaţi care 
îşi căutau soțiile. Fetele mari vorbeau în şoaptă acasă 
despre plecarea, la o oră târzie, a mamei lor „la casa din 

196 


faţa porţii oraşului”. Ciripeau cu jumătate de glas 
fragmente din cântecele artistei Fröhlich. Cântecele 
străbăteau pe ascuns oraşul. Misteriosul joc de gajuri, la 
care perechile se culcau pe jos sub o cuvertură, îşi făcu 
drum în mijlocul familiilor; el se juca în serile în care fetele 
de măritat invitau în casă dansatori tineri, în timp ce se 
vorbea, cu râsete înfundate, despre „casa din faţa porţii”. 

Înainte de începutul verii, trei femei din societatea bună 
şi două fete tinere se retraseră brusc pentru o şedere la 
ţară, considerată cam timpurie. Se produseră trei noi 
falimente. Negustorul de ţigări din piaţă, Meyer, emise 
poliţe false şi se spânzură. Despre consulul Breetpoot se 
şopteau diferite lucruri... 

Şi această nimicire morală a unui oraş, pe care nimeni n- 
o putea opri, pentru că prea mulţi erau amestecati într-însa, 
era săvârşită de Unrat, şi spre triumful lui. Patimii care-l 
scutura în taină - acestei patimi din care trupul lui uscăţiv 
nu lăsa să apară decât ici şi colo o sticlire verzuie a ochilor, 
plină de venin, un rânjet palid - i se supunea, i se robea un 
întreg oraş. Era puternic; putea fi fericit. 


197 


CAPITOLUL AL ŞAISPREZECELEA 


S-ar fi simţit fericit dacă ar fi fost şi mai puternic; dacă, 
într-o criză a destinului său, destin care nu era altul decât 
de a uri omenirea, el nu ar fi căzut pradă artistei Fröhlich. 
Ea era reversul patimii lui; ea trebuia să primească totul, în 
măsura în care ceilalţi pierdeau totul. Era cu atât mai 
vrednică de a fi îngrijită, cu cât toţi ceilalţi meritau să fie 
zdrobiţi. Instinctul de dragoste al mizantropului, peste 
măsură de aprins, se concentrase asupra ei. Şi asta era 
prost pentru Unrat, şi-o spunea el însuşi. Işi spunea că 
artista Fröhlich n-ar fi trebuit să fie altceva decât o unealtă 
pentru a-i prinde pe elevi şi a-i băga la apă. În loc de 
aceasta, ea stătea acum alături de Unrat însuşi, curată şi 
inaccesibilă în faţa omenirii, iar el era silit s-o iubească şi să 
sufere din pricina iubirii lui care se împotrivea să-i slujească 
ura. Dragostea lui Unrat era închinată ocrotirii artistei 
Fröhlich şi pentru ea umbla după pradă; era o dragoste cu 
totul virilă. Totuşi, în cele din urmă, chiar şi această 
dragoste trebuia să-l epuizeze... 

Uneori când artista se întorcea acasă, se întâmpla ca 
Unrat să se ascundă şi să nu reapară până seara. Se 
tocmea atunci cu el prin uşă, folosind glăsciorul ei subţire, 
niţeluş compătimitor. El însă nu voia nici măcar să 
mănânce. Pretindea că are de făcut vreo lucrare ştiinţifică. 
Ea îl prevenea prieteneşte că o să cadă bolnav şi se hotăra, 
cu un oftat, să lase să-i treacă şi criza asta. Se vede treaba 

198 


că el iar îi umblase prin dulapul cu rochii şi-i scotocise 
rufele murdare. Poate că citise azi de dimineaţă bileţelul, îl 
apuca deodată nebunia; nu mai era în stare s-o privească 
atunci când se întorcea acasă cu hainele de pe ea 
mototolite; se învârtea ruşinat prin toate colţurile şi se 
făcea nevăzut. Era într-adevăr de speriat. Dar la urma 
urmei, ea nu putea să ia lucrurile chiar în serios, cu totul în 
serios. Doar şi ea însăşi juca prea multe roluri, în primul 
rând juca pe femeia măritată: îi era cu neputinţă să 
privească lucrurile altfel decât ca un joc. Când îi trimisese 
bătrânului ei Unrat, atunci în mijlocul străzii, pe Mimi a ei - 
da, atunci simţise în adevăr ceva, fusese ceva frumos. Dar 
acum, toată acea comedie cu bărbaţii, toată fandoseala 
până să ajungă la adică, mormanul de minciuni neîncetate 
şi grija ca nu cumva să-i scape vreo vorbă în faţa lui Unrat, 
care totuşi ştia prea bine cum stăteau lucrurile! îi era de-a 
dreptul recunoscătoare că juca şi el comedia şi făcea atâta 
caz de micile ei escapade zilnice. Asta mai aducea puţină 
viaţă în casă! Curios că el nu izbutea să se deprindă. ŞI 
totuşi în fond, el ţinea mai mult la toate astea decât ea 
însăşi. Uneori se purta ca ieşit din minţi şi voia, dintr-o zi pe 
alta, să distrugă pe cutare sau cutare. Nu mai era în stare 
să rabde. „Ti-l recomand pe elevul Vermohlen. Aruncă-ţi, 
fireşte, doară, privirea asupra elevului Vermohlen”. Ce 
însemna asta, mă rog? Mai era nevoie oare după aceea să-l 
întrebe, să-i ceară încuviințarea? Dar atunci când ţinea atât 
de mult ca dânsa să ajungă la capăt cu consulul Breetpoot? 

Artista Fröhlich ridica din umeri. 

Unrat, pe care ea nu-l înţelegea, era cuprins spasmodic 
de adevărate accese copleşitoare de pasiune. Dragostea 
lui, pe care trebuia să şi-o rănească zilnic spre a-şi alimenta 
ura, aţâţa această ură, o făcea să fiarbă tot mai turbat. Ura 
şi dragostea se zăpăceau, se înteţeau reciproc, îşi dădea 
una alteia forme înfiorătoare. Unrat avea vedenia 
înfrigurată a unei omeniri stoarse, cerşind iertare: a acestui 
oraş, care se prăbuşea şi zăcea pustiit; a unui morman de 

199 


aur şi sânge, care se topea parcă în cenuşiul sfârşitului de 
lume. 

Alteori, era năpădit de halucinaţii în care artista Fröhlich 
îi apărea iubită de alţii. Imaginile îmbrăţişărilor străine îl 
sufocau; în toate aceste îmbrăţişări îi apărea chipul lui 
Lohmann! Tot ce era mai infam, mai demn de ură din câte i 
se putea întâmpla lui Unrat era pentru totdeauna 
condensat în trăsăturile lui Lohmann - acest elev care nu 
putea fi „prins” în niciun chip şi care nici nu mai era în oraş. 

După astfel de stări de neputincioasă amărăciune, îl 
copleşea mila de sine însuşi şi de artista Fröhlich. O vestea 
pe un ton mângâietor că nu mai e mult, că aveau să se 
retragă, să părăsească oraşul şi să se bucure de „ceea ce 
pe bună dreptate oamenii au fost siliţi să-ţi cedeze”. 

— La cât crezi oare că se ridică asta? întrebă ea, 
respingându-i propunerea. Tu nu ţii minte decât ceea ce 
primim. Dar ceea ce ne iau iarăşi înapoi nu e puţin lucru. 
Ne-au scos mobila la licitaţie, nu-i aşa? Crezi oare că pentru 
cea pe care am luat-o acum am plătit măcar o singură rată? 
Te păcăleşti singur dacă crezi asta. Din tot ce e aicinuea 
noastră decât perna asta de pe canapea şi rama 
prăpăditului ăstuia de tablou. Nimic altceva. 

Era într-o dispoziţie necruțătoare, obosită peste măsură 
de vânătoarea neîncetată după bărbaţi; pierduse din 
vedere tocmai latura distractivă a vieţii pe care o ducea şi 
se răzbuna pe acela care-i stătea la îndemână. Unrat atribui 
o teribilă însemnătate cuvintelor ei. 

— Este datoria mea să mă îngrijesc de bunăstarea ta. Nu 
am de gând să mă arăt mai prejos de această îndatorire. 
Vor avea să ispăşească, nemernicii! adăugă el, şuierând. Ea 
nici nu auzea; se plimba iritată prin odaie şi-şi frângea 
mâinile. 

— Nu-ţi închipui, sper, că duc această viaţă tâmpită de 
dragul tău şi ca să te ajut să-ţi dobori pe muţunachii tăi. Nu, 
dacă n-ar fi Mimi, dar pentru Mimi sunt datoare să câştig, 
pentru ca ea să ajungă altceva decât mine. O, Doamne... 

200 


Aduse apoi fetiţa, în cămăşuţa ei albă de noapte, după 
care urmă o criză de plâns. Unrat stătea cu capul plecat şi- 
şi lăsa braţele să atârne. Fu nevoit să iasă; artista Fröhlich 
se culcă. Dar la ora sosirii oaspeţilor, fu iarăşi la înălţime, 
împăcându-l şi pe Unrat. Era blândă şi prietenoasă, îi 
şoptea deseori, deoparte, câte ceva confidential, în aşa fel 
în cât toţi să vadă că el rămânea pentru ea persoana 
principală. Işi bătea joc împreună cu el tocmai de domnii cu 
care el ar fi putut s-o bănuiască; îl amăgea, căutând să-i 
dea impresia că nimic serios nu s-a petrecut vreodată. Ba, 
în asemenea momente, el nu era departe de iluzia că 
recoltase toate succesele sale fără a fi dat nimic în schimb. 
De fapt, nu credea aceasta; dar căuta să se convingă că 
nimic nu-l împiedica s-o creadă, căci nu exista vreo dovadă 
contrarie. Atât de aducătoare de mulţumire era reacţia 
după chinurile lui anterioare. 

Într-o zi senină de primăvară, prima zi senină după multe 
crize sufleteşti. Unrat şi artista Fröhlich plecară împreună 
să se plimbe în oraş. Unrat îşi liniştea tocmai conştiinţa cu 
ideea că la urma urmei tot erau aliaţi. Artista Fröhlich care, 
odată cu întreruperea lecţiilor de elină, renunţase şi la 
ambiția de a-l iubi pe Unrat, îşi trăgea respectul de sine şi 
buna dispoziţie din sentimentul ei sincer de prietenie 
pentru Unrat. De aceea, amândoi se mărginiră să surâdă 
când domnul Droge, negustorul de mărunţişuri din colţul 
străzii, deschise brusc uşa prăvăliei sale la trecerea lor, 
ameninţându-i cu pumnul şi strigându-le vorbe de ocară. 
Nici vânzătoarea de fructe nu putu să-şi păstreze liniştea 
văzându-i trecând. Il asmuţise chiar pe domnul Droge să-şi 
îndrepte furtunul de apă asupra lui Unrat, când va trece. 
Asemenea incidente nu mai puteau fi evitate la nicio ieşire 
pe stradă a soţilor Unrat. 

Erau plini de datorii faţă de toată lumea, cu toate că 
aruncau cu banii în toate părţile, iar furnizorii care nu le 
acordaseră, ci le impuseseră creditul lor făceau cel mai 
mare scandal. Devenise o regulă ca artista Fröhlich să 

201 


primească de la Paris toalete achitate cu anticipație, în timp 
ce franzeluţele consumate luna trecută la dejun nu erau 
încă plătite. Şi totuşi artista Fröhlich îşi închipuia că pune 
bani deoparte pentru fetiţa ei, iar Unrat, că jefuieşte pe alţii 
pentru artista Fröhlich. De câte ori sosea - în zadar, ce e 
drept - portărelul, el trezea consternare, furie şi tristeţe. 
Cum de-ar fi putut să prevadă din nou sosirea lui? De mult 
artista Fröhlich nu se mai descurca în facturi şi poliţe. 
Activitatea permanentă a lui Unrat tindea la ruinarea altora, 
iar nu la îngrijirea propriei sale prosperităţi. Dar dezastrul 
pe care-l pricinuiau în jur, în condiţiile de viaţă ale altora, se 
reflecta şi asupra situaţiei lor. Inşelaţi şi încolţiţi, ei se 
strecurau escrocând pe alţii, nutrind mereu speranţa 
nesigură într-un câştig neînchipuit de mare la joc şi în 
dispariţia finală a tuturor creditorilor. Simţeau, negreşit, în 
taină, pământul fugindu-le de sub picioare şi, în timp ce 
curentul îi ducea, mai căutau să provoace cât mai multe 
pagube. 

In strada Siebenberg fură siliţi să îndure o întâlnire cu 
negustorul de mobile care-i acuză că vânduseră o parte din 
mobilele neplătite încă, ameninţându-i cu judecata. Unrat ÎI 
pofti cu un surâs veninos să vină la faţa locului, spre a se 
convinge. Artista Fröhlich spuse: 

— Nu-ţi mai face speranţe zadarnice. Atât de deştepţi 
suntem şi noi ca să ne dăm seama că nu ai obţine nimic pe 
calea asta. 

In clipa aceea se auzi lângă ea un zdrăngănit de sabie. 
Se uită într-acolo, dar îşi întoarse repede privirea. Cineva 
spuse cu voce răguşită: 

— Ei, drăcia dracului! 

Apoi o alta, surprinsă dar calmă: 

— la te uită! 

Artista Fröhlich nu mai auzea cuvintele negustorului de 
mobile. După o clipă îl părăsi. Işi urmă drumul uşor ameţită. 
Abia în faţa cofetăriei Mumm, îl observă pe Unrat care nu 
scotea un cuvânt. Simţi un fel de mustrare de conştiinţă şi 

202 


începu să vorbească pe un ton inocent în dorinţa de a-l 
împăca din nou după ce tocmai zăriseră amândoi pe 
oamenii aceia. Unrat deveni şi el deodată cordial şi, plin de 
vioiciune, o pofti să intre în cofetărie, în timp ce el făcea 
comanda, ea şi intră în salonul învecinat. Se auzi atunci o 
bătaie în geam. Artista se feri să privească într-acolo; era 
sigură că-i va zări din nou pe Ertzum şi pe Lohmann. 

Nici seara Unrat nu se liniştise încă. Se strecură grăbit 
printre oaspeţi, făcea reflecţii de o ironie seacă şi sălbatică, 
repetând: „Sunt o adevărată scârnăvie”, şi explică: 

— Din tot ce e aci, nu-mi aparţine, fireşte, vezi numai, 
decât o pernă de canapea şi rama tabloului de acolo. 

Când artista Fröhlich se duse în camera de culcare, el o 
urmă şi-i anunţă: 

— Elevul Breetpoot va ajunge, în sfârşit, într-un viitor 
apropiat să promoveze clasa. 

— Ruinat? întrebă ea. Dar cum se poate, Scârnăvică? E 
doldora de bancnote de câte o mie de mărci. 

— O fi cum spui. Trebuie însă adâncită cu cea mai mare 
stăruinţă întrebarea: De unde vin bancnotele? 

— Ei? 

Se apropie de ea cu un surâs şters; părea să tremure. 

— Am aflat; am mituit pe casierul lui. Sunt banii 
minorului von Ertzum, bani pe care tutorele îi sustrage. 

Şi, văzând-o pe artista Fröhlich încremenită de mirare, 
adăugă: 

— Nu-i aşa? În condiţiile astea merită să trăieşti. 

lată-l deci pe al doilea din cei trei. Elevul Kieselack zace 
zdrobit la pământ. Elevul von Ertzum se va prăbuşi îndată şi 
el cu mare zgomot. N-a rămas decât al treilea. 

Ea nu fu în stare să-i rabde privirea. 

— Dar de cine vorbeşti? întrebă ea încordată. 

— Al treilea e unul care mai rămâne să fie prins. Trebuie, 
şi va fi prins. 

— Cum aşa? făcu ea şi ridică o privire nesigură. Apoi, 
deodată, pe un ton provocător: Cred că e acela pe care nu 

203 


poţi să-l suferi şi la care nu vrei să mă uit nici chiar când 
trece pe stradă. Nici asta chiar n-o admiţi. 

Unrat lăsă capul în jos; se lupta cu respiraţia. 

— Deşi nu am de gând... continuă el cu glas înăbuşit. Şi 
totuşi, acest elev trebuie prins. E unul care a rămas să fie 
prins. 

Ea dădu din umeri. 

— Dar ce te uiţi aşa? Cred că ai febră. Scârnăvică, 
ascultă ce-ţi spun, culcă-te şi asudă bine. Îţi trimit un ceai 
de muşeţel. Enervarea asta fără sens te poate îmbolnăvi şi 
ce ne facem atunci? Mă auzi?... Zău, mi-e teamă că se 
întâmplă o nenorocire. 

Unrat nu auzi. Spuse: 

— Dar nu tu, nu tu trebuie să-l prinzi! 

Rosti aceasta cu o înfricoşătoare implorare în glas, pe 
care ea nu o cunoscuse până atunci, care o aţâţa, înfiorând- 
o, care o înspăimânta, trezindu-i aşteptări plăcute, ca o 
bătaie sălbatică la uşa camerei ei, în puterea nopţii. 


204 


CAPITOLUL AL ŞAPTESPREZECELEA 


Artista Fröhlich chibzui îndelung, a doua zi dimineaţa, la 
ce ar putea să cumpere din oraş şi, îndată ce se hotărî, 
porni de acasă. Se privea cu coada ochiului în toate 
vitrinele, oglindindu-şi chipul; zăbovise două ore şi jumătate 
ca să-şi facă toaleta. In bătaia pulsului ei era puţin din febra 
aşteptării. La începutul străzii Sienbemberg, în faţa librăriei 
Redlien, - se opri - niciodată nu se oprise încă în faţa 
librăriei - se aplecă înspre cărţile din vitrină şi simţi în ceafă 
un fior de spaimă, ca şi cum cineva era gata s-o apuce în 
clipa aceea. Auzi atunci în spatele ei: 

— Ce plăcere să vă revăd, doamnă! 

Ea întoarse capul cu o mişcare voit molcomă, plină de 
graţie. 

— A, domnul Lohmann! Te-ai întors pe la noi? 

— Dacă nu _ pricinuiesc, prin aceasta, nemulţumirea 
dumneavoastră, stimată doamnă... 

— Nicidecum. Dar unde ţi-ai lăsat prietenul? 

— Vorbiţi de contele Ertzum? El, el are drumurile lui 
proprii... Dar nu vreţi să facem câţiva paşi împreună, 
doamnă? 

— Aşa? Şi ce face de obicei prietenul dumitale? 

— Serveşte sub drapel ca elev-ofiţer, doamnă. Pentru 
moment se află aci, în concediu. 

— Nu mai spune! E tot atât de drăguţ ca înainte? 

Se mira că Lohmann nu-şi pierde cumpătul, deşi ea nu se 

205 


interesa mereu decât de prietenul lui. Avea chiar impresia 
că-şi bate joc de ea. Impresia aceasta, Lohmann - numai el 
şi nimeni altul - i-o făcuse de cele mai multe ori şi pe 
vremuri, la „Îngerul albastru”... Ea se înfierbântase toată. 
Lohmann o invită să intre cu el în cofetărie. Îi răspunse 
înciudată: 

— N-ai decât să te duci singur. Eu am treabă. 

— Stăm cam demult timp la acest colţ de stradă pentru 
ochii ageri ai provincialilor, doamnă. 

Deschise uşa în faţa ei. Ea suspină şi, cu rochia uşor 
foşnind, intră în cofetărie. În trecerea spre încăperea din 
fund, Lohmann rămase câţiva paşi în urma ei şi se miră 
încă o dată cât de frumos ieşea în evidenţă talia ei înaltă, 
ce bine era coafată, cu ce siguranţă de cucoană îşi lăsa 
fusta să atârne, cât se schimbase între timp. Apoi comandă 
ciocolată. 

— Aţi devenit între timp o personalitate cunoscută aci. 

— Se poate, spuse ea şi schimbă vorba: Dar dumneata? 
Ce ai făcut în fond? Unde ai fost? 

O informă bucuros. Urmase câtva timp şcoala comercială 
la Bruxelles, iar apoi lucrase în Anglia ca practicant voluntar 
la un om de afaceri, prieten al tatălui său. 

— Ai petrecut desigur, de minune! observă ea. 

— Nu. Nu e genul meu spuse el pe un ton sec, ba chiar 
dispreţuitor, încreţindu-şi actoriceşte faţa, în felul lui bine 
cunoscut. 

Ea îl privea dintr-o parte, cu o atenţie plină de sfiiciune. 
Era îmbrăcat în negru de sus până jos şi-şi păstrase pe cap 
pălăria rotundă, neagră. Faţa lui devenise puţin mai 
gălbuie, iar trăsăturile mai pronunţate; era proaspăt ras şi 
privea de sub pleoapele întunecate, de o stranie formă 
triunghiulară, pe jumătate închise, într-o direcţie unde nu 
se petrecea nimic. Voia să-l silească să se uite la dânsa. Mai 
ţinea să verifice dacă mai purta chica de altădată. 

— De ce nu-ţi scoţi pălăria? întrebă ea. 

— Aveţi dreptate, doamnă, făcu el şi se supuse. Da, părul 

206 


lui se ridica şi acum în sus ca un vârtej şi recădea pe frunte 
într-o şuviţă. Îşi întoarse, în sfârşit, spre ea privirea. 

— La „Îngerul albastru” nu puneaţi încă atâta preţ pe 
forme, doamnă. Cum se schimbă oamenii! Cum ne 
schimbăm cu toţii! Şi asta în răstimpul ridicol de numai doi 
ani. 

Stătea cu capul întors şi se gândea atât de vizibil la 
altceva, încât ea nu îndrăzni să-i mai spună nimic, cu toate 
că reflecţia lui o iritase puţin. Dar poate că nici nu o vizase 
pe ea! Poate că i se păruse numai. 

Lohmann făcuse aluzie la doamna Dora Breetpoot şi la 
faptul că o regăsise atât de schimbată, atât de deosebită 
de chipul pe care-l purta în inima lui. O iubise ca pe o 
doamnă de înaltă distincţie. Fusese femeia cea mai 
remarcabilă a oraşului. Odată, făcuse în Elveţia, cunoştinţa 
unei ducese engleze, şi de pe urma acestei întâlniri se 
alesese şi ea cu un fel de nimb deosebit. De fapt, în oraş, 
ţinea locul ducesei. Că nobilimea engleză e prima în lume, 
nimeni nu avea dreptul să pună la îndoială acest lucru aci. 
Mai târziu, într-o călătorie în sudul Germaniei, un căpitan de 
cavalerie, din Praga, îi făcuse curte; pe vremea aceea 
aristocrația austriacă era egală în rang cu cea engleză. Era 
uimitor cum de se lăsase Lohmann impresionat de toate 
aceste amănunte luând parte încrezător, la acest joc, cu 
atât mai uimitor, cu cât totul nu se petrecuse decât abia cu 
doi ani mai înainte. Acum, se întorcea în acest oraş, care se 
dezumflase ca şi cum ar fi fost de cauciuc. Casa Breetpoort 
scăzuse la jumătate - iar înăuntru locuia o neînsemnată 
cucoană din provincie. Întru nimic mai mult decât o simplă 
provincială. Tot mai avea, negreşit, profilul de medalie al 
unei creole dar, vai, ce expresii provinciale ieşeau din gura 
medaliei! Umbla îmbrăcată încă după moda din anul trecut 
şi nici aceea înţeleasă cum trebuie. Mai mult încă, avea 
veleităţi artistice care dădeau greş. Şi preţiozitatea cu care 
îl primise pe cel întors de pe meleaguri îndepărtate, ca şi 
cum el ar fi avut sarcina să-i aducă salutări! Şi pretenţiile ei 

207 


iritante că oraşul acesta nu e potrivit pentru ea! Cum de 
nu-l iritaseră înainte toate acestea? Pe atunci, ce e drept, 
ea abia îi adresase un cuvânt, abia îl luase în seamă. 
Fusese doar un elev. 

Acum era un domn. Ea cocheta cu el, căuta să-l lege de 
„cercul” din jurul măruntei ei persoane... Îl făcuse să 
soarbă, până la fund, cupa amărăciunilor. Se gândea la 
puşca cea veche, care, pe atunci, stătea veşnic pregătită, 
pregătită cu toată seriozitatea pentru cazul că ar fi fost 
descoperit. Mai simţea şi astăzi o mândrie oarecum 
melancolică amintindu-şi de pasiunea de adolescent care 
durase până în pragul anilor săi de maturitate, înfruntând 
ruşinea, ridicolul, ba chiar şi puţină scârbă. Dragostea lui 
durase în ciuda existenţei lui Knust, a lui von Gierschke şi a 
altora. In ciuda numeroşilor copii pe care-i zămislise femeia 
iubită. Cu câtă pasiune sărutase uşa casei ei în noaptea în 
care aflase de ultima ei facere! Asta mai însemnase ceva; 
recunoştea că pe vremea aceea fusese nemăsurat mai bun, 
nemăsurat mai bogat. (Cum de se socotise obosit pe 
atunci? Acum era obosit.) Tot ce avusese mai bun de dăruit 
în viaţa lui mersese către femeia aceea fără ca ea să 
bănuiască. Acum, când era golit de toate, ea căuta să-l 
câştige... Lohmann iubea lucrurile mai ales de dragul 
ecoului pe care îl deşteaptă, iubea dragostea femeilor 
numai de dragul amarei singurătăţi care urma după ea, 
preţuia norocul cel mult de dragul acelui dor chinuitor pe 
care îl lasă în urma lui. Această mică snoabă, care i se 
înfăţişa acum în plină lumină îi părea greu de suportat, căci 
îi altera duioasa amintire a simţămintelor de odinioară. 
Toate îl supărau la ea chiar şi semnele de decădere care 
ieşeau la iveală în salonul ei deşi nu încă şi la ea însăşi. Ştia 
de situaţia rea a lui Breetpoot. Ce nemărginită tandreţe i-ar 
fi atras ei odinioară, din partea lui, această constatare. 
Acum vedea numai cum eforturile ei de a se arăta graţioasă 
contrastau pretenţios cu lipsurile care o năpădeau din toate 
părţile şi se ruşina dinainte pentru ea din cauza îngâmfării 

208 


cam lipsite de demnitate, cu care avea să-şi conteste 
sărăcia. Se simţea jignit când o privea, jignit şi umilit când 
îşi clădea seama de comportarea ei. În ce stare te aduce 
viaţa! Ei se scufundase. Se scufundase şi ea. Când plecă, 
simţi cu înfricoşătoare precizie fuga unor ani clin viaţă, 
simţi cum se închidea uşa în urma unei iubiri care 
însemnase o tinereţe întreagă. _ 

Acestea i se întâmplaseră în dimineaţa sosirii lui. Indată 
după aceea se întâlni cu Ertzum şi amândoi dădură peste 
soţii Unrat. In acest spaţiu restrâns, lucrul nu putea întârzia 
mult. Oricât de scurtă era vremea de când Lohmann sosise 
în oraş, el auzise totuşi vorbindu-se despre ei, iar isprăvile 
bătrânului Unrat stârniseră interesul său de amator de 
ciudăţenii omeneşti. Constată că Unrat împlinise tot ceea 
ce firea lui putea prevesti cu doi înainte, ba chiar mai mult. 
Dar şi mai grandioasă îi apăru evoluţia artistei Fröhlich. De 
la cântăreaţa de şantan de la „Îngerul albastru”, la 
demimondena în stil mare! Căci la urma urmei, aşa apărea 
la prima vedere. Doar când te uitai mai bine răzbeau la 
suprafaţă trăsăturile mie-burgheze. Dar orişicât, nu era 
puţin lucru ceea ce se realizase aci. Şi unde mai pui 
numeroasele pălării care salutau pe soţii Unrat când 
treceau! Şi toate acele priviri umilite şi pofticioase, oriunde 
artista Fröhlich făcea să-şi adie parfumul! între ea şi 
publicul ei, oraşul, se petrecuse de bună seamă un fel de 
păcăleală reciprocă. Ea îşi dăduse aere de frumuseţe 
stăpânitoare, fusese tratată ca atare şi apoi, la rândul ei, 
ajunsese să creadă ea însăşi ceea ce spunea despre ea cei 
care o înconjurau. In chip asemănător se petrecuseră 
probabil odinioară lucrurile cu Dora Breetpoot şi cu 
pretenţiile ei de eleganţă mondenă. 

Faptul că el se interesa acum de artista Frohlich i se 
părea lui Lohmann de o înţepătoare ironie. Işi putea aduce 
aminte de vremea când închinase versuri şi uneia şi alteia 
şi când, răscolit de patima de a-şi răzbuna suferinţa, dorise 
s-o întineze pe Dora Breetpoort, pe care o purta în suflet, 

209 


propunându-şi să dea mângâierilor celeilalte femei gustul 
unui viciu sumbru. Viciu? Acum când nu mai avea nicio 
iubire, nu mai înţelegea niciun viciu. Nicio amărăciune a 
inimii lui faţă de doamna Breetpoot nu se întorcea spre 
folosul doamnei Unrat. Nimic nu va tresări în el când va 
trece împreună cu ea prin faţa casei Breetpoot. Conducea 
pur şi simplu o cocotă elegantă prin oraşul din care zeii 
pieriseră. 

Pe Ertzum prefera să nu-l ia cu dânsul în această 
împrejurare. De îndată ce zărise femeiuşcă, Ertzum 
începuse, fără noimă, să-şi zdrăngănească sabia. Ertzum 
era în stare să se lase iar stăpânit de un potop de 
sentimente. El trăia totdeauna în prezent, în timp ce, în 
cofetăria frecventată încă la această oră, Lohmann, şezând 
lângă artista Fröhlich, nu sorbea din paharul lui, care nu se 
mai golea, decât rămăşiţa tulbure a stărilor sufleteşti de 
odinioară. 

— Să vă torn puţin coniac în ciocolată? întrebă el. Să ştiţi 
că amestecul e minunat! Apoi: Dar multe se mai povestesc 
despre dumneavoastră, doamnă! 

— Cum aşa? întrebă ea foarte atentă. 

— Ei, se pare că dumneavoastră şi bătrânul nostru Unrat 
aţi zăpăcit tot oraşul şi provocaţi o groază de nenorociri. 

— A, la asta te gândeşti? Ei da, facem ce putem. Oamenii 
se distrează la noi - deşi nu vreau să mă laud singură ca 
amfitrioană. 

— Aşa se spune. De altminteri, nimeni nu e lămurit 
asupra motivelor reale ale comportării lui Unrat. Unii par să 
creadă că foloseşte jocul de cărţi pentru a-şi asigura 
existenţa. Eu sunt de altă părere. Noi doi, stimată doamnă, 
îl cunoaştem doar mai bine. 

Artista Fröhlich tăcea încremenită. 

— El e tipul tiranului care preferă să piară decât să se 
supună vreunei îngrădiri. E de ajuns o simplă vorbă de 
batjocură - vorbă care pătrunde prin perdelele de purpură 
ale patului său până şi în visele lui din timpul nopţii - ca să-i 

210 


provoace pete vinete pe piele, de care nu se poate vindeca 
decât printr-o baie de sânge. Este născocitorul crimei de 
lezmaiestate: ar inventa-o el, dacă ar mai fi nevoie. Cu 
oricât de nebunească jertfire de sine s-ar arunca un om la 
picioarele lui, el totuşi l-ar uri ca pe un răzvrătit. Ura de 
oameni devine pentru el un chin mistuitor. Faptul că 
plămânii oamenilor din jurul lui aspiră şi expiră un aer pe 
care nu el îl potriveşte, îl umple de poftă de răzbunare, îi 
încordează nervii până la extrem. Nu mai lipseşte decât un 
impuls, o înlănţuire oarecare de întâmplări potrivnice - un 
mormânt preistoric devastat şi tot ce se leagă de acest 
fapt. Nu mai e nevoie decât de o supraexcitare a pornirilor 
şi instinctelor sale - de către o femeie de pildă - şi tiranul, 
căzând pradă panicii, cheamă vulgul în palat, îl îndeamnă la 
omor şi pârjol, proclamă anarhia! 

Artista Fröhlich stătea cu gura căscată, fapt care-l 
umplea de mulţumire pe Lohmann. Cu asemenea femei 
vorbea totdeauna în aşa chip, incit nu le rămânea decât să 
caşte gura. De altminteri, el zâmbea sceptic. Socotea în 
descrierea lui, că nu face decât să ducă până la extrem 
analiza unei posibilităţi abstracte. Nu voia, în fond, să-l 
definească pe bătrânul, ridicolul Unrat. Căci îl vedea încă 
prea mult, din perspectiva lui de fost şcolar, aşezat în 
bancă, mai jos decât catedra. li venea prea greu să-şi 
închipuie ca perfect adevărate enormităţile petrecute cu 
acela care îi dictase atâtea nerozii despre Fecioara din 
Orleans. 

— Am cea mai mare simpatie pentru soțul 
dumneavoastră, adăugă Lohmann cu un surâs, punând vârf 
prin aceasta uluirii artistei Fröhlich. Despre căsnicia 
dumneavoastră nu am auzit, în adevăr, decât laude, mai 
spuse el după aceea. 

— Ei da, trebuie să ştii că suntem instalaţi de minune. Şi 
de altminteri... Ambiţia o învioră: ...nu cruţăm nimic pentru 
oaspeţii noştri. Uneori, oamenii nu mai ştiu ce năzbâtii să 
facă. Ai avea de ce să râzi. Ah, dacă ai veni dumneata, aş 

211 


cânta în cinstea dumitale Maimuţa, pe care de obicei n-o 
cânt pentru că tot e puţintel cam nepotrivită. 

— Sunteţi irezistibilă, doamnă. 

— Vrei poate iarăşi să mă iei peste picior? 

— Mă supraestimaţi. Mi-a trecut pofta de glumă când v- 
am revăzut. Trebuie să ştiţi, doamnă, că sunteţi singura 
fiinţă care merită atenţie în oraşul acesta. 

— Ei şi? făcu ea mulţumită, dar fără să se mire. 

— De n-ar fi decât toaleta dumneavoastră. Rochia de 
postav de culoarea rezedei este bineînţeles, cu totul la 
înălţime. Aţi ales cu drept cuvânt pentru ea pălăria neagră. 
Dacă pot să-mi îngădui o singură obiecţiune: etola de point- 
lace nu mai e la modă anul acesta. 

— Nu mai spune! 

Ea îşi apropie scaunul. 

— Eşti sigur de asta? Atunci, scârba tot m-a păcălit cu ea. 
Noroc că nu am plătit-o. 

Adaugă însă repede, roşind: 

— Din partea mea am s-o şi plătesc. Dar ca s-o port, nici 
gând. Am pus-o azi pentru ultima dată, poţi fi sigur de asta. 

Era fericită să-i dea dreptate, să i se poată supune. 
Competenta lui în privinţa soţilor Unrat îi sporea nemăsurat 
respectul pentru el. Şi unde mai pui că se pricepea şi la 
modă. Vorbea din nou atât de distins: 

— Mă gândesc ce aţi devenit dumneavoastră, scumpă 
doamnă, pentru aceşti provinciali! O stăpânitoare peste 
vieţi şi averi, o adorată fiinţă funestă, o Semiramidă, în 
sfârşit, mai ştiu eu ce, pentru care toată lumea, prinsă în 
vârtej, se aruncă nepoftită în prăpastie, nu-i aşa? 

Şi cum, în chip vădit, ea întârzia prea mult să înţeleagă: 

— Vreau să zic că bărbaţii nu aşteaptă să fie rugaţi, iar 
dumneavoastră, doamnă, aveţi de la ei, de la toţi fără 
excepţie, dacă nu mă-nşel, mai mult decât vă face 
trebuinţă. 

— Aici exagerezi. Am noroc în această privinţă şi că 
bărbaţii mă iubesc destul de mult, hai să zicem... 

212 


(Bău întâi puţin; asta trebuia să i-o spună.) 

— Dar aşa cum îţi închipui dumneata că o iau razna... Aici 
te-nşeli - şi îl privi drept în ochi - nu toţi au norocul să 
poată sta singuri cu mine la o ciocolată. 

— Dar eu îl am? Atunci poate a venit şi rândul meu? 

Îşi înălţă capul şi-şi încreţi faţa. Ea, încurcată, nu mai 
putea privi decât pleoapele lui lăsate în jos. 

— Dar - urmă el - dacă-mi aduc bine aminte, trebuia să 
fiu ultimul la dumneavoastră? Nu mi-aţi spus asta pe 
vremuri, de nu ştiu câte ori, doamnă? Aşadar - şi deschise 
ochii, privind-o cu obrăznicie - toţi ceilalţi au şi fost 
lichidaţi? 

Ea nu era jignită; se simţea numai chinuită. 

— Fleacuri. Ai idei cu totul greşite. Oamenii trăncănesc. 
De pildă, despre mine şi Breetpoot. Pretind că l-am stors, 
Dumnezeu ştie cum. Acum se zvoneşte că s-a atins şi de 
banii lui Ertzum - păcatele mele. 

Îşi dădu seama prea târziu de ceea ce spusese şi privi 
ruşinată, în fundul ceştii. 

— Ăsta e, în adevăr, lucrul cel mai grav, zise Lohmann, 
aspru şi întunecat. 

Întoarse capul într-o parte şi amândoi tăcură. 

În cele din urmă, artista Fröhlich rosti cu oarecare sfială: 

— Doar nu e numai vina mea. De-ai şti cât a cerşit! Ca un 
copil, te asigur. Caraghiosul bătrân! Nu mai are un dinte în 
gură. N-o să-ţi vină să crezi, dar voia să fugă cu mine. Să 
fug cu diabeticul ăsta, nu, mulţumesc! 

Lui Lohmann îi şi părea rău că arătase indignare morală 
faţă de un spectacol atât de distractiv. De aceea spuse: 

— Aş vrea într-adevăr să asist o dată la seratele 
dumneavoastră. 

— Eşti invitat! zise ea repede şi plină de bucurie. Vino 
odată, te aştept negreşit! Dar acu trebuie să plec. Nu te 
ridica te rog. O, Doamne, am uitat! 

(Se frământă, văitându-se şi frângându-şi mâinile.) 

— Nu se poate, căci Unrat a spus că suntem destui acum 

213 


şi că nu vrea să mai primească pe alţii. Ultima dată mi-a şi 
făcut scandal. De aceea, mă-nţelegi... 

— Pe deplin, doamnă. 

— la te rog, nu fă îndată pe ofensatul. Asta nu-nseamnă 
că nu poţi să vii la mine când nu e nimeni acolo. Să zicem 
astăzi la cinci. Dar acum am plecat. 

Şi ieşi foşnind, cu toate semnele unei grabe extreme. 

Lohmann nu-şi dădea seama cum ajunsese până aci, 
cum se făcea că o dorea. Bănuia că era la mijloc atracţia pe 
care o exercită pierzania. Tocmai pentru că prin această 
mică. hetairă caraghioasă, cu cinismul ei blajin şi tonul ei 
popular, Ertzum se găsea adus, de fapt, acum la doi paşi de 
pierzare. Şi Ertzum tot o mai iubea. Ertzum putea cel puţin 
să-şi cumpere cu bani fericirea. Lohmann se ducea la ea 
absolut rece, fără nicio licărire de patimă. Se ducea în locul 
prietenului său, care o meritase prin lunga lui suferinţă. 
Acum doi ani, lucrul acesta ar fi fost cu neputinţă. Îşi 
amintea că atunci când Unrat, deşi cu totul pierdut el însuşi 
mai voia încă să-l izgonească de la şcoală, simţise milă faţă 
de el, o milă sinceră, nicidecum răutăcioasă. Acum însă se 
ducea la soţia lui Unrat. „Cum ne mai schimbă viaţa!” îşi 
spuse încă o dată Lohmann cu melancolie şi mândrie. 

Dinăuntrul locuinţei îl întâmpină zgomot de ceartă. Fata 
din casă îi deschise stingherită uşa salonului. Lohmann zări 
în faţa artistei Fröhlich, care era foarte agitată, un om 
năduşit, care ţinea în mână o hârtie. 

— Ce doreşti dumneata? întrebă el. A, de asta e vorba. 
Ce sumă? Cincizeci de mărci? Şi pentru asta, atâtea ţipete? 

— Ce să-i faci, domnule - răspunse creditorul - am mai 
venit de cincizeci de ori, o dată pentru fiecare marcă! 

Lohmann îl plăti şi-i dădu drumul. 

— Doamnă, vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău această 
încălcare, spuse el, de astă dată mai puţin degajat. 

Se simţea într-o poziţie falsă; ceea ce avea poate să 
primească acum devenea răsplata serviciului pe care îl 
făcuse. 

214 


Cel puţin era dator să nu se oprească atunci la cincizeci 
de mărci; vanitatea lui Lohmann se împotrivea la aceasta. 

— De vreme ce am început să fiu îndrăzneţ... doamnă, 
mi-aţi fost descrisă, nu ştiu dacă pe bună dreptate, ca 
încurcată în penibile afaceri băneşti. 

Artista Fröhlich îşi încleşta nervoasă degetele şi le 
desfăcea apoi din nou. Intorcea nehotărâtă capul în dreapta 
şi în stânga, frecându-şi gâtul de gulerul scrobit al rochiei ei 
de interior. Miile de plictiseli ale existenţei ei, neîncetat 
hărţuită de furnizori, curtezani şi cămătari, îi treceau toate 
deodată prin minte; şi acolo, în portofelul care i se întindea, 
era un teanc gros de bancnote de o mie de mărci. 

— Cât? întrebă Lohmann liniştit şi totuşi precaut. Aş 
merge atât de departe pe cât mi-aş putea permite. 

Ea nu se mai frământa. Nu voia să fie cumpărată, şi în 
niciun caz de Lohmann. 

— Da de unde! Nu-i adevărat! spuse ea. N-am nevoie de 
nimic. 

— Cu atât mai bine. Altfel, m-aş fi simţit măgulit, 
doamnă. 

Se gândi o clipă la Dora Breetpoot şi la faptul că acum şi 
ea avea nevoie de bani şi, cine ştie, ar putea fi cucerită eu 
bani... Pentru a mai lăsa artistei Fröhlich posibilitatea de 
alegere, puse portofelul deschis pe masă. 

— Să stăm jos, în sfârşit, spuse ea; şi, schimbând vorba, 
adăugă veselă: Dar ce pungă bine împănată ai! (Şi întrucât 
el păstra o tăcere rece:) Cum vei fi scăpând de biştarii 
ăştia? Nu porţi măcar inele la degete! 

— Nici nu scap de ei niciodată, (Şi explică, fără a se îngriji 
dacă ea înţelege:) Nu plătesc femeile, pentru că nu vreau 
să mă umilesc. De altfel, nu e voie. E la fel ca şi cu operele 
de artă, pentru care aş da orice. Dar poţi oare să le posezi? 
Vezi câte una într-o prăvălie şi pleci visând la ea. Te întorci 
poate, apoi, şi-o cumperi. Dorinţa nu cere bani, împlinirea 
nu-i merită. 

Şi-şi întoarse privirea de la portofel. Totodată îşi traduse 

215 


cuvintele în limbaj popular: 

— Vreau să spun că încă de a doua zi sunt sătul de lucrul 
dorit. 

Artista Fröhlich, plină de respect, şi totodată puţin ironică 
în faţa idolului ei, observă: 

— Atunci nu cumperi pe semne altceva decât mâncare şi 
băutură? 

— Puteţi să-mi recomandaţi altceva? Şi, încreţindu-şi 
fruntea, se uită deodată cu atâta obrăznicie în ochii ei, ca şi 
cum ar fi vrut s-o întrebe: „Vrei poate să te cumpăr pe 
dumneata?” Apoi, dând din umeri ca un răspuns la ceea ce 
nu rostise: „Amorul trupesc e de-a dreptul respingător.” 

O puse într-o mare încurcătură. Cu oarecare timiditate 
încercă să găsească ceva comic în reflecţia lui şi exclamă: 

— Nu mai spune! 

— Trebuie să ne ridicăm deasupra noastră - hotărî 
Lohmann - să devenim puri, măreţi. Să călărim ca Parsifal. 
Îmi voi face probabil, serviciul militar la cavalerie şi voi 
învăţa totodată înalta şcoală. Cu excepţia călăreţilor de 
circ, nu există în Germania nicio sută de oameni care să se 
priceapă în călăria de înaltă şcoală. 

De astă dată ea râse fără înconjur. 

— Păi atunci, devii chiar dumneata artist de circ, un fel 
de coleg îndepărtat al meu. Ce nostim! 

Apoi, cu un oftat: 

— Mai ţii minte „Îngerul albastru”? A fost totuşi lucrul cei 
mai bun. 

Lohmann tresări. 

— Se poate - spuse el pe gânduri - să fi fost lucrul cel 
mai bun. Toată epoca aceea... 

— Pe atunci mai puteai să râzi, nu trebuia încă să te 
răfuieşti cu toată banda. Când mă gândesc cum am dansat 
împreună, iar pe urmă a venit, Unrat, şi dumneata a trebuit 
să fugi pe fereastra cu perdeaua roşie. Ştii oare că maie şi 
acum furios pe dumneata şi ar vrea să te facă pastramă? 
spuse ea cu un râs nervos. 

216 


Trăgea mereu cu urechea spre uşă, uitându-se totodată 
cu mustrare la Lohmann, pentru că lăsa totul în sarcina ei, 
atunci avea să facă singură treaba. Işi pusese în gând să nu 
renunţe la Lohmann, în primul rând pentru că toţi îi erau 
îngăduiţi, numai el nu. Era un lucru de nesuferit. Apoi 
pentru că, datorită bănuielii lui Unrat şi urii sale sălbatice, o 
rămăşiţă de dorinţă îndârjită mai rămăsese trează în ea din 
vremurile acelea fără complicaţii, de care îşi amintea acum 
suspinând şi mai ales pentru că superioritatea solemnă a lui 
Lohmann şi distincţia lui exotică îi biciuiau dorinţa până la 
ameţeală. În sfârşit, îl voia pentru că lucrul era primejdios, 
pentru că atmosfera din jurul ei era încărcată de catastrofe 
şi pentru că posibilitatea de a dezlănţui aceste catastrofe 
gâdila simţurile artistei Fröhlich. 

— Şi ce versuri sentimentale făceai pe vremea aceea, 
spuse ea. Desigur că te-ai lăsat de asta. Mai ţii minte 
poezia dumitale despre lună plină, aia de-am cântat-o 
odată, iar oamenii au râs ca nişte imbecili? 

Se aplecă visătoare, pe rezemătoarea fotoliului ei şi, 
lipindu-şi de piept degetele mâinii drepte, intonă cu o voce 
subţire şi slabă: 


„O, ceru-i înstelat şi luna plină.” 


Ea cântă toată strofa şi, gândindu-se că acesta era 
singurul cântec din lume care-i era interzis, avu tot timpul 
în faţa ochilor chipul lui Unrat. Era groaznic; ţinea în mână 
cutiuţa „bellet”; cu oglindă şi era sulemenit în chip 
caraghios. 


„Eu plâng şi stelele râd pe bolta-naltă”. 
Lohmann, căruia scena îi făcea o impresie penibilă, 
încercă s-o oprească. Ea atacă, însă, fără să se întrerupă 


strofa a doua: 


217 


„O, ceru-i înstelat” 


În clipa aceea uşa împinsă cu putere trosni şi, cu un salt 
ca de pisică, Unrat apăru în cameră. Artista Fröhlich scoase 
un țipăt ascuţit şi se repezi în colţul camerei, în spatele 
fotoliului lui Lohmann. Unrat gâfâia fără a scoate un cuvânt, 
şi ea găsi că arată întocmai cum şi-l închipuise pe când 
cânta. Avea aceeaşi privire oribilă ca în ajun. „De ce nu 
băuse el oare ceaiul de muşeţel?” se întrebă ea în mijlocul 
spaimei ce o covârşise. 

Unrat socotea că totul s-a terminat. Toată opera lui de 
distrugere şi de pedepsire rămânea zadarnică, de vreme ce 
la sfârşitul ei Lohmann şedea, totuşi, lângă artista Fröhlich. 
O impusese privirilor întregii omeniri, se străduise ca tot ce 
smulgea celorlalţi să devină al ei, iar în răstimp ea prefăcea 
în realitate vedeniile sale cele mai chinuitoare, vedeniile lui 
despre ea şi Lohmann, în trăsăturile căruia se concentra tot 
ce era mai infam, tot ce era mai vrednic de ură. Ce mai 
rămânea? Se isprăvise cu artista Fröhlich, deci şi cu Unrat. 
Trebuia s-o condamne la moarte şi, prin aceasta, pe sine 
însuşi. 

Fără să spună un cuvânt, o prinse de beregată. Unrat 
horcăia, ca şi cum el ar fi fost sugrumat. Se opri o secundă 
ca să respire. Ea folosi această secundă pentru a striga: 

— Mi-a spus că dragostea trupească îl dezgustă, te 
asigur. 

Unrat o strânse din nou de beregată. Deodată se simţi 
tras cu putere de amândoi umerii. 

Lohmann făcu aceasta numai ca o încercare. Nu ştia 
precis dacă avea vreun rol aici; i se părea că visează. Aşa 
ceva nici nu putea să existe. În felul lui inteligent de a 
judeca. evoluţia stranie a lui Unrat se desfăşura fără 
complicaţii şi oarecum ireal, ca într-o carte. Ceva atât de 
concret era imposibil de conceput. Lohmann îşi făurise o 
teorie interesantă în legătură cu bătrânul său profesor; clar 
îi cunoscuse prea puţin sufletul - zborurile abisale ale 

218 


acestuia, patima groaznică de care era mistuit, faptul că, 
dincolo de orice, era osândit să nu poată scăpa de sine. 
intuiţia lucrurilor, care-i lipsise lui Lohmann, îi venea acum 
prea brusc; fu cuprins de teamă - teamă de real. 

Unrat se întoarse spre el. Între timp artista Fröhlich fugi 
zbierând, în odaia de alături, trântind şi încuind zgomotos 
uşa. O clipă, Unrat păru ametit; apoi îşi veni în fire şi începu 
cu paşi târşiţi să dea târcoale lui Lohmann. Acesta, pentru 
a-şi păstra ţinuta, se rezemă iar de masă, îşi apucă 
portofelul şi căută să se îndepărteze. Se gândea vag la 
ceea ce ar putea să spună. 

Ce înfăţişare avea fiinţa de-acolo! Ceva intermediar între 
păianjen şi pisică, cu nişte ochi demenţi, pe lângă care se 
prelingeau picături de năduşeală, unindu-se cu balele de pe 
bărbia care clămpănea. Nu era plăcut să simţi pretutindeni 
în jurul tău tentaculele ei gata să apuce. Dar ce 
bolborosea? 

Unrat gâfâia ininteligibil: 

— Nemernicul - îndrăzneşti - să-l prind - în sfârşit să-l 
prind - să dea-ncoace, să predea tot! 

Şi în clipa aceea smulse portofelul din mâna lui Lohmann 
şi o zbughi cu el spre uşă. 

Lohmann încremenise, înspăimântat, dându-şi seama că 
aci se săvârşeau grave fapte penale. 

Unrat, interesantul anarhist, săvârşea adevărate crime. E 
drept că anarhistul reprezenta o ciudăţenie morală şi un 
incontestabil caz extrem; iar crima - o potenţare a unor 
înclinații şi emoţii generale-omeneşti, care nu avea în sine 
nimic surprinzător. Unrat însă încercase să-şi sugrume soţia 
în prezenţa lui Lohmann şi săvârşise un furt în dauna lui 
Lohmann însuşi. Aici comentatorul începu să şovăie, 
spectatorul îşi pierdu surâsul binevoitor. Mintea lui 
Lohmann, care nu fusese niciodată pusă la încercare într-un 
asemenea fel de necrezut, se lepădă de orice pornire 
distructivă şi răspunse în chip foarte burghez la „crimă” 
prin „poliţie”. Păstră, ce e drept, conştiinţa că ideea 

219 


aceasta nu era prea neobişnuită, dar îşi spuse: „Toate au o 
margine”, şi trecu cu hotărâre, peste şovăielile lui. Da, 
pasul lui Lohmann deveni hotărât când se îndreptă spre uşa 
camerei vecine şi începu s-o zgâlţâie. Ştia bine că artista 
Fröhlich se închisese acolo; dar era dator să se convingă pe 
deplin că, după plecarea lui, ea nu va cădea în ghearele 
sângerosului ei soţ... După aceea Lohmann părăsi casa. 

Trecu o oră; o mulţime care sporea necontenit se revărsa 
de după colţul străzii. Lumea era în sărbătoare: se hotărâse 
arestarea lui Unrat. În sfârşit! Povara propriei ei stricăciuni 
era luată de pe umerii ei prin făptui că se înlătura ceea ceo 
prilejuise. Revenindu-şi în fire, oamenii aruncau o privire 
asupra cadavrelor  împrăştiate de jur împrejur şi 
descopereau că, în adevăr, era timpul să se ia măsuri. De 
ce, în fond, se zăbovise atâta timp? 

Un camion de bere, încărcat până sus cu butoaie, astupa 
jumătate din stradă, când îşi făcu drum o trăsură închisă în 
care soseau reprezentanţii autorităţilor. Vânzătoarea de 
fructe din colţ venea fugind în urma ei; domnul Droge, 
negustorul de mărunţişuri, târa după el furtunul. _ 

In faţa casei lui Unrat, mulţimea se îmbulzea şi ţipa. In 
sfârşit el apăru, încadrat de agenţi. Artista Fröhlich năucită, 
ciufulită, scăldată în lacrimi, zguduită de jale, plină de 
remuşcare şi de nemaipomenită supunere, se agăța de el, 
stătea atârnată peste el, se topea într-însul. Fusese 
arestată şi ea, lucru pe care Lohmann nu-l prevăzuse. Unrat 
o sui în cupeul în care, din pricina perdelelor trase nu se 
desluşea nimic; căuta parcă ceva, zăpăcit, în mijlocul 
urletelor gloatei. Unul cu şorţ de piele, vizitiul camionului de 
bere, îşi arătă capul său palid de ştrengar şi orăcăi: 

— Un transport de scârnăvie! 

Unrat se întoarse dintr-o smucitură pentru a descoperi de 
unde venise cuvântul, care acum nu mai era titlu de glorie, 
ci devenise din nou un bulgăre de noroi aruncat asupra lui. 
Il recunoscu pe Kieselack. Ridică ameninţător pumnul, 
muşcă cu gâtul întins aerul; dar apa ţâşnind din furtunul 

220 


domnului Droge îl nimeri drept în gură. În timp ce scuipa 
apa ca un havuz, primi o lovitură din spate, se poticni de 
scara trăsurii şi se prăbuşi cu capul înainte pe pernă, lângă 
artista Fröhlich, în beznă. 


Sfârşit 


221