Ann Patchett — Belcanto

Ann Patchett 
Belcanto 


-a 
9 T i YA g 
HU(MANITAS “i - 


Pentru Karl Vandevender 


Fonti e colline chiesi agii Dei: m'udiro alfine, pago io vivro, 
Ne mai quel fonte co desir miei, ne mai quel monte 
trapassero. 
Colnice, izvoare la zei am cerut. 
Mi-au dat ascultare, am tot ce am vrut. 
Apa cristalină care mi s-a dat și astă colină pe veci m-au 
legat. 
Arieta 1 (Malinconia, ninfa gentile) din ciclul Sase ariete 
VINCENZO BELLINI 
Sprecher: Ihr Fremdlinge, was sucht oder fordert ihr von 
uns? 
Tamino: Freundschaft und Liebe. 
Sprecher: Bist du bereit, es mit deinem Leben zu 
erkdmpfen? 
Tamino: Ja! 
Vorbitorul: Străinilor, ce căutaţi voi pe aici, ce aţi dori să 
primiţi de la noi? 
Tamino: Prietenie și iubire. 
Vorbitorul: Ești tu pregătit să le dobândești fie și plătindu- 
le cu preţul vieţii? 
Tamino: Sunt! 
Flautul fermecat 
WOLFGANG AMADEUS MOZART 


Unu 


Când se stinseră luminile, acompaniatorul a sărutat-o. 
Poate că tocmai se întorsese spre ea înainte de-a se fi făcut 
întuneric, poate că doar întindea mâinile. Ceva trebuie că 
fusese, vreo mișcare, vreun gest, pentru că toţi cei din salon 
aveau să își aducă mai târziu aminte de un sărut. De văzut, nu 
văzuseră niciun sărut, așa ceva nu era cu putinţă. Brusc, 
fuseseră învăluiţi în beznă. Nu doar că fiecare dintre cei de față 
rămăsese încredinţat că fusese un sărut, dar aveau să pretindă 
chiar că știu și ce fel de sărut va fi fost acela: aprig, pasionat, 
care o luase pe neașteptate. În momentul stingerii, o priveau 
toţi. Încă mai băteau din palme, cu braţele ridicate, în picioare 
până la unul, aclamând din răsputeri. Nu era nici pe departe 
vreunul care să se fi simţit obosit. Italienii și francezii strigau cât 
îi ţinea gura „Brava! Brava!”, în vreme ce japonezii se ţineau 
ceva mai la distanţă. Ar fi sărutat-o el dacă încăperea rămânea 
luminată? Să-i fi fost sufletul atât de plin de făptura ei încât, o 
dată cu stingerea luminii, îi și trecuse prin minte să întindă 
mâinile și să o îmbrăţișeze? Ori poate că, de fapt, cei adunaţi 
atunci în salon au fost cuprinși de aceeași pornire, până și 
femeile, nu doar bărbaţii, încât își închipuiseră același lucru. 
Atât de pătrunși trebuie să fi fost de frumuseţea acelei voci, 
încât fiecare va fi simţit nevoia să își așeze buzele peste buzele 
ei ca să își potolească setea. De parcă muzica ar putea fi scursă, 
sorbită, însușită. Cum o fi oare să săruţi gura din care ies astfel 
de sunete? 

Unii o iubeau de ani și ani de zile. Cu vremea, își făcuseră 
rost de toate înregistrările ei. Tineau un jurnal în care însemnau 
fiecare sală unde o ascultaseră, lista pieselor cântate, 
distribuţia, dirijorul. În seara aceea erau de faţă și câţiva care 
nici măcar nu auziseră de ea și care, dacă ar fi fost întrebaţi, ar 
fi spus că muzica de operă e o învălmășeală de miorlăituri 
aiurea, că, decât așa ceva, ei și-ar pierde mai degrabă trei 
ceasuri de-a rândul pe scaunul dentistului. Acum tocmai aceia, 
cei care se înșelaseră atât de crunt, nici măcar nu-și ascundeau 
lacrimile. 

Nimeni nu se speriase când s-a stins lumina. Abia dacă 
băgaseră de seamă. Aplaudaseră mai departe. Cei veniţi de prin 
alte părţi își vor fi zis că pe-acolo așa s-o fi tot întâmplând. 


Lumina se mai aprinde, se mai stinge... Cei de prin partea 
locului știau că așa și era. Mai mult, momentul întreruperii 
păruse dramatic și întru totul la locul lui, ca și cum lumina le-ar 
fi zis: „Ce nevoie e să vedeţi! Ascultaţi!” Ceea ce însă nu își 
dăduse nimeni osteneala să se întrebe era de ce se stinseseră și 
lumânările de pe mese, iar asta poate chiar în acea clipă sau 
doar cu puţin mai înainte. Încăperea era plină de aroma plăcută 
de lumânare în care abia s-a suflat, un fum dulceag și deloc 
agresiv. Un miros care însemna că se făcuse târziu și că era 
vremea de mers la culcare. 

Continuaseră să aplaude. Își vor fi zis că cei doi nici nu se 
opriseră din sărut. 

Roxane Coss, soprana lirică, era unicul motiv al prezenţei 
domnului Hosokawa pe aceste meleaguri. Toţi ceilalţi veniseră 
la recepţie pentru domnul Hosokawa. Ţara aceea săracă nu era 
unul dintre locurile pe care să ai chef să le vizitezi. Organizarea 
unei petreceri atât de costisitoare în cinstea unui străin care 
doar că nu fusese mituit ca să se hotărască să vină își găsea 
rostul în faptul că străinul acela era fondator și patron al firmei 
Nansei, cea mai importantă corporație de produse electronice 
din Japonia. Dorinţa fierbinte a gazdelor era ca domnul 
Hosokawa să le adreseze un zâmbet, să îi ajute să rezolve 
măcar câteva dintre nenumăratele dificultăți cu care se 
confruntau, pentru care cerșeau o mână de ajutor. Așa ceva s-ar 
fi putut întreprinde prin instruire sau prin comerţ. Era posibil, de 
pildă, să se construiască o fabrică, un vis atât de preţios că abia 
cutezau să-l pună în vorbe, mâna de lucru era atât de ieftină 
încât toată lumea avea de profitat. Dezvoltarea industriei ar fi 
îndreptat economia ţării spre altceva decât doar cultivarea de 
coca și de mac cu miez negru, ar fi creat iluzia că se renunţă la 
prelucrarea materiei de bază pentru producerea cocainei și a 
heroinei, astfel încât să poată fi încurajat ajutorul extern și să nu 
se mai dea atenţie traficului de droguri. Atâta doar că asemenea 
plan nu prinsese rădăcini, japonezii fiind înzestrați de la natură 
cu o prudenţă excesivă. Erau conștienți de pericolele și de 
zvonurile privitoare la lipsa de stabilitate a acelei ţări, astfel 
încât faptul că nu vreun vicepreședinte sau vreun politician, ci 
însuși domnul Hosokawa venise și se așezase la masă era 
dovada că se întindea o mână. Și poate că mâna aceea trebuia 
să fie mângâiată și înduplecată. Poate că trebuia trasă afară din 


fundul adânc al buzunarului. Însă vizita asta, cu splendidul dineu 
de aniversare încununat de prezenţa unei celebre cântărețe de 
operă, apoi, încă de a doua zi, cele câteva discuţii puse la cale, 
împreună cu vizitarea unor posibile amplasamente de uzină, 
reprezentau infinit mai mult decât tot ce se realizase vreodată, 
astfel încât atmosfera era încărcată de miresmele speranţei. 
Erau de faţă vreo zece-douăzeci de trimiși ai câtorva ţări care se 
înșelaseră cu privire la intenţiile domnului Hosokawa. Investitori 
și ambasadori care nu și-ar fi încurajat în ruptul capului 
guvernele să plaseze vreo leţcaie în ţara gazdă, însă ar fi 
susținut cu siguranţă orice iniţiativă a firmei Nansei, se 
învârteau prin salon în fracuri și în rochii de seară, închinând 
paharul binedispuși. 

În ce-l privea pe domnul Hosokawa, vizita lui nu avea 
legătură cu afacerile ori diplomaţia, nici prietenia cu 
președintele, așa cum avea să se spună mai târziu. Domnului 
Hosokawa nu-i plăcea să călătorească, iar pe președinte nici nu-l 
cunoștea. Işi exprimase clar intenţiile, mai degrabă lipsa de 
intenţii. Nu punea la cale construirea unei fabrici. N-ar fi 
acceptat cu niciun preţ să se ducă într-o ţară străină ca să își 
petreacă ziua de naștere alături de persoane de care nu știa 
nimic. Dacă nu-l încânta peste măsură să își serbeze 
aniversarea printre necunoscuţi, cu atât mai puţin ar fi primit să 
o facă pentru cea de-a cincizeci și treia, număr întru nimic 
remarcabil. Refuzase vreo jumătate de duzină de invitaţii 
insistente din partea acelorași persoane pentru chiar acea 
serată, până în momentul în care cadoul promis luase numele 
lui Roxane Coss. lar dacă darul era ea, cine ar fi refuzat? Oricât 
de departe ar fi fost, oricât de nepotrivit, oricât de dubios, cine 
să fi spus nu? 

Să amintim mai întâi de o altă aniversare a lui Hosokawa 
Katsumi, când a împlinit unsprezece ani și a ascultat pentru 
prima oară muzică de operă, Rigoletto de Verdi. Îl luase taică- 
său la Tokio cu trenul. Drumul până la teatru îl făcuseră pe jos, 
sub ropotul neîncetat al unei ploi de toamnă. Asta fusese într-o 
zi de 22 octombrie. Ploaia era rece, iar străzile erau acoperite cu 
frunze roșii. Când au ajuns la sala Bunka Kaikan erau uzi 
leoarcă, ploaia îi pătrunsese pe sub mantouri și pulovere. 
Biletele, împăturite în portofelul tatălui, erau ude și decolorate. 
Nu fuseseră dintre cele mai scumpe, în schimb de unde stăteau 


vederea nu le era stânjenită. Altă valoare aveau banii în 1954. 
Să își fi îngăduit cineva și bilete de tren și de operă era greu de 
închipuit. Pe de altă parte, în alte vremuri decât acelea, astfel 
de spectacol n-ar fi fost socotit la locul lui pentru un copil. Însă 
toate astea se întâmplau la câţiva ani după război, pe atunci 
copiii erau în stare să priceapă o mulţime de lucruri care par de 
neînțeles pentru cei din ziua de azi. 

Urcaseră șiruri lungi de trepte spre rândul unde erau 
plasați, cu grijă să nu le cadă privirile în hăul care li se 
deschidea sub pași. S-au înclinat și au cerut scuze fiecăruia 
dintre cei care se ridicau să-i lase să se strecoare până la 
locurile lor. O dată ajunși, au coborât tăbliile scaunelor și s-au 
lăsat să alunece pe ele în voie. Era devreme. Alţii sosiseră și mai 
devreme, ca și cum o parte din luxul inclus în costul biletului 
consta în privilegiul de a aștepta tihnit în sala aceea minunată. 
Așteptaseră, tată și fiu, fără să scoată o vorbă, până când se 
făcuse în sfârșit întuneric și prima suflare a muzicii fremătase 
undeva, jos, în depărtare. Siluete minuscule, de-a dreptul niște 
insecte, au apărut din spatele cortinei, iar vocile lor au poleit 
pereţii cu dorinţe, cu tristeţi și cu iubirea lor nebună și 
nemărginită, care avea să-i ducă la pieire. 

In cursul acelei reprezentații cu Rigoletto, pe ecranul roz al 
pleoapelor lui Hosokawa Katsumi opera a înscris un mesaj pe 
care el îl recitea în somn. Mulţi ani mai târziu, ocupat până 
peste cap, muncind din răsputeri, mai mult decât oricare altul 
într-o ţară ale cărei valori sunt rânduite în jurul muncii din 
răsputeri, el rămăsese încredinţat că viaţa, viața adevărată, se 
păstrează în muzică. Adevărata viață rămâne în partitura lui 
Evgheni Oneghin de Ceaikovski când ieși în lume să îţi duci 
obligaţiile la bun sfârșit. Ştia, desigur, deși nu înţelegea prea 
bine din ce pricină, că opera nu-i era dată oricui, dar oricui îi 
dorea să găsească în operă câte ceva. Discurile îndrăgite de el, 
rarele ocazii de a se duce la o reprezentaţie, acestea erau 
semnele care-i dădeau măsura puterii de a iubi. Nu soția lui ori 
fetele lor și nici munca. Dar, dacă nu-i trecuse nicicând prin 
minte să fi cedat operei ceva din ceea ce trebuia să-i umple 
viaţa de zi cu zi, îi era limpede în schimb că fără operă puterea 
de a iubi ar fi dispărut cu desăvârșire. 

Cam pe la începutul actului al doilea, când Gilda și Rigoletto 
își înălțau vocile împletite, el își prinsese tatăl de mână. Ce 


spuneau cei doi de pe scenă nu înţelegea, n-avea idee nici 
măcar că jucau rolurile unui tată și al fiicei sale. Ştia doar că 
trebuia să se agaţe de ceva. Atât de puternic era atras, încât se 
simţea prăbușindu-se de-acolo, de departe, de sus, unde erau 
așezați. 

O astfel de iubire dă naștere la fidelitate, iar domnul 
Hosokawa era un om fidel. N-avea să uite nicicând rolul de 
seamă jucat de Verdi în viaţa lui. Începuse să fie și el, ca atâţia 
alţii, atras mai cu seamă de anumiţi cântăreţi. Strânsese colecţii 
remarcabile cu Schwarzkopf și cu Sutherland. Geniul Mariei 
Callas îl așeza deasupra tuturor. Nu găsea niciodată destul timp, 
oricum nu timpul pretins de o atare pasiune. După ce lua masa 
cu clienţii și termina ce avea de așternut pe hârtie, căpătase 
obiceiul să rămână seara o jumătate de oră ascultând muzică și 
citind librete înainte să i se închidă ochii de somn. Se întâmpla 
extrem de rar, abia poate în vreo cinci duminici din an, să 
găsească trei ore la rând ca să asculte o operă de la început 
până la sfârșit. O dată, cu puţin înainte să fi împlinit cincizeci de 
ani, se intoxicase cu stridii și fusese constrâns să rămână trei 
zile în casă. De vremea aceea avea să își aducă aminte cu 
aceeași plăcere ca de orice altă vacanţă, pentru că lăsase A/cina 
de Haendel să-i cânte până și în timpul somnului. 

Prima înregistrare cu Roxane Coss i-a fost oferită de către 
fiica lui cea mare, Kiyomi, la o altă aniversare. El era unul dintre 
acei taţi pentru care e aproape cu neputinţă să găsești cadoul 
potrivit, astfel încât, în momentul când a zărit pe un disc un 
nume de care nu știa nimic, fata și-a spus că merită să își 
încerce norocul. Insă nu atât numele necunoscut o hotărâse, cât 
felul în care arăta femeia aceea. Portretele sopranelor, cu ochii 
înălțaţi peste evantai sau uitându-se pe după un voal, o iritau pe 
Kiyomi. Cu bărbia ridicată, cu ochii larg deschiși, Roxane Coss 
privea fără ocolișuri. Kiyomi întinsese mâna chiar înainte să fi 
băgat de seamă că era Lucia de Lammermoor. Oare câte alte 
înregistrări ale Luciei de Lammermoor mai avea tatăl ei? N-avea 
de fapt nicio importanţă, așa că s-a grăbit să plătească fetei de 
la casă.. 

Seara, după ce se așezase să asculte, domnul Hosokawa nu 
s-a mai întors la lucru. Se simţea ca băieţelul de odinioară, 
cocoţat sus, la cucurigu, în sala din Tokio, cu mâna mare și 
caldă a tatălui așezată peste a lui. Ascultase iar și iar, sărind 


nerăbdător peste pasajele unde nu cânta soprana. Vocea aceea 
era înălțătoare, caldă și bogată, fără nicio umbră de teamă. Cum 
putea oare să fie totodată reținută și atât de îndrăzneață? A 
chemat-o pe Kiyomi, ea a venit și a rămas în prag. Incercase să 
răspundă - da sau poftim - dar, până să apuce să spună cevaa 
auzit vocea aceea, vocea femeii cu privirea fără ascunzișuri din 
fotografie. Fără o vorbă, tatăl ei a arătat cu palma deschisă spre 
un difuzor. lar ea se simţi mulțumită că făcuse o alegere atât de 
bună. Muzica aceea îi era lauda. Domnul Hosokawa închisese 
ochii. Visa. 

În cei cinci ani care urmaseră, avea să asiste la optsprezece 
spectacole cu Roxane Coss. Prima oară fusese doar o întâmplare 
fericită, apoi se dusese cu tot dinadinsul în orașele unde avea să 
cânte, își crea obligaţii ca să poată fi de faţă. O văzuse trei seri 
la rând în La Sonnambula. N-a încercat în niciun fel s-o 
întâlnească, n-a pretins să fie socotit altceva decât un spectator 
ca oricare altul. Nici măcar nu își închipuia că el i-ar fi prețuit 
talentul mai mult decât ceilalți. Dar credea că numai un nătărău 
n-ar fi simţit întocmai ce simţea el. Tot ce-ţi puteai dori era să 
stai și să asculţi. 

În orice revistă de specialitate este câte un articol în care e 
prezentat Hosokawa Katsumi. Nu-i plăcea să-și declare 
pasiunile, pasiunea fiind strict individuală, dar preocupările 
personale îl umanizează pe conducătorul de corporație, așa că 
muzica de operă e întotdeauna prezentă. Alţi patroni sunt 
înfăţișaţi la pescuit în vreun râu din Scoţia sau pilotând propriul 
lor Learjet spre Helsinki. Domnul Hosokawa e fotografiat la el 
acasă, în fotoliul de piele unde se instalează de câte ori ascultă 
muzică la staţia lui stereo Nansei EX-12, care face parte din 
decor. De fiecare dată i se pun întrebări privitoare la preferinţe. 
Răspunsurile sunt aceleași de fiecare dată. 

Pentru un preţ care depășea cu mult costul tuturor 
celorlalte cheltuieli - meniu, transport, flori, oameni de pază, 
Roxane Coss se lăsase convinsă să participe la acea recepţie 
organizată între sfârșitul stagiunii la Scala și un șir de spectacole 
la Teatrul Colon din Argentina. Nu mânca înainte de 
reprezentaţie, așa că la dineu n-avea să participe. Se hotărâse 
să își facă apariţia la sfârșitul mesei și să cânte șase arii 
acompaniată la pian. Domnul Hosokawa fusese anunţat într-o 
scrisoare că putea să propună o arie dacă acceptă invitaţia, iar 


alegerea lui avea să-i fie comunicată domnișoarei Coss, deși 
gazdele nu erau în măsură să promită nimic mai mult decât 
atât. Aria din Rusalka, cea care tocmai se sfârșise când s-a făcut 
întuneric, fusese dorința domnului Hosokawa. Era menită să 
încheie programul, deși cine putea să spună că n-ar fi urmat un 
bis sau două dacă nu se stingea lumina?! 

Domnul Hosokawa alesese Rusalka din respect pentru 
domnișoara Coss. Era piesa de rezistenţă și nu-i cerea niciun fel 
de pregătire specială. Ar fi fost inclusă în recital chiar dacă n-o 
cerea el. Nu căutase ceva prea puţin cunoscut doar ca să își dea 
aere de amator luminat, ca de pildă vreo arie din Partenope. Nu 
voia decât să o audă cântând aria din Rusalka stând aproape. 
„Dacă vreun suflet de om mă visează, să își amintească de mine 
când se trezește!” Asta i se tradusese din cehă cu mulţi ani în 
urmă. 

Luminile rămăseseră stinse. Aplauzele începeau să se 
potolească. Oaspeţii își mijeau ochii încercând să o vadă prin 
întuneric. Trecuse un minut, apoi două, dar nimeni nu dădea 
semne de nerăbdare. Apoi, Simon Thibault, ambasadorul 
Franţei, căruia înainte de-a fi numit acolo i se promisese postul 
mult mai atrăgător din Spania, oferit altuia ca răsplată pentru un 
serviciu politic încurcat, chiar în momentul când Thibault și 
familia lui își făceau bagajele, băgase de seamă că pe sub ușa 
bucătăriei se vedea o dungă de lumină. El a fost primul care a 
priceput. Ingreunat de friptura de porc, ameţit de băutură și de 
Dvorak, se simţise de parcă ar fi fost trezit brusc dintr-un somn 
adânc. Işi luase soția de mână, ea încă mai aplauda, se întinsese 
după ea prin întuneric și o trăsese prin mulţimea de siluete 
întunecate pe unde se strecurau făcându-și loc cu coatele. S-au 
îndreptat spre ușile de sticlă despre care își amintea că sunt la 
capătul celălalt al salonului, căutând să se orienteze după 
sticlirea stelelor. Ce a văzut el de fapt a fost însă fâșia îngustă 
de lumină a unei lanterne, apoi a alteia, și a simţit cum i se 
strânge inima în gheara unui sentiment care nu s-ar putea 
descrie altfel decât drept tristeţe. 

— Ce-i, Simon? șoptise soţia lui. 

Plasa fusese ţesută și întinsă în jurul casei pe nesimţite, iar 
dacă primul lui imbold, imboldul firesc, fusese să nu rămână 
locului, să își încerce norocul împotriva sorții, raţiunea îl oprise. 
E mai bine să nu atragi atenţia. Să nu devii exemplu. Cum în 


capătul celălalt al salonului acompaniatorul o săruta pe 
cântăreaţă, ambasadorul Thibault își luă și el soţia, pe Edith, în 
braţe. 

— Dacă cineva aduce o lumânare, o să cânt pe întuneric, a 
strigat Roxane Coss. 

La cuvintele astea înţepeniră toţi, iar ultimele aplauze au 
fost urmate de tăcere, toată lumea constatând că până și 
lumânările erau stinse. Recepţia se încheiase. Gărzile personale 
moţăiau în limuzine ca niște dulăi ghiftuiţi. De jur împrejur, 
bărbaţii se căutau prin buzunare, fără să găsească nimic altceva 
decât batiste călcate cu grijă și bancnote. S-au auzit glasuri 
puternice și zgomot de pași, apoi, ca prin farmec, s-a făcut 
lumină. 

Petrecerea fusese superbă, cu toate că de asta n-avea să 
își mai aducă nimeni aminte. Se servise sparanghel alb cu sos 
olandez, calcan pe pat de ceapă, mici cotlete în glazură de 
coacăze, nu mai mult de trei-patru îmbucături fiecare. Când 
ţările sărace intenţionează să-i impresioneze pe șefii marilor 
corporaţii străine, le oferă de obicei caviar din Rusia și șampanie 
din Franţa. Rusia și Franţa, Rusia și Franţa, ca și cum doar astfel 
s-ar putea face dovada prosperității. Pe fiecare masă, orhidee 
de prin partea locului, cu flori galbene cât unghia, tremurau și 
se legănau ca niște sculpturi mobile, căpătând la fiecare suflare 
a oaspeţilor noi forme. Efortul depus pentru reușita serii, 
aranjarea fiecărei tije de floare, caligrafia cursivă a numelor de 
pe cartoanele care indicau locul convivilor, totul fusese dat 
uitării. Se împrumutaseră tablouri de la Muzeul Naţional de Artă. 
Deasupra șemineului, o Madonă cu ochi negri ţinea cu buricele 
degetelor un prunc extraordinar de matur și de atoateștiutor. 

Oaspeţii zăriseră grădina doar în răstimpul celor câţiva pași 
făcuţi de la mașină la intrarea principală sau privind apoi 
întâmplător pe fereastră câtă vreme nu căzuse încă întunericul. 
Bine întreţinută, era împodobită cu straturi de urechea iepurelui, 
de ferigă verde ca smaraldul, de strelitia și canna, cu flori 
învelite în cornetul frunzelor. Jungla nu e departe, iar florile se 
luptă chiar în grădinile cele mai îngrijite să cotropească 
deprimantele întinderi ale peluzelor de iarba câinelui. 

Încă din zori, câţiva tineri se străduiseră să șteargă cu 
cârpa umedă praful de pe frunzele catifelate și să culeagă florile 
de bougainvillea care putrezeau sub gardul viu. Cu trei zile în 


urmă, puseseră un strat de vopsea albă pe zidul înalt de stuc din 
jurul locuinţei vicepreședintelui, atenţi să nu pice vreun strop pe 
iarbă. Niciun amănunt nu fusese dat uitării, nici solniţele de 
cristal, nici crema de lămâie, nici burbonul. Fără dans și fără 
orchestră. Muzică au făcut după dineu Roxane Coss și 
acompaniatorul ei, suedez sau poate norvegian, un bărbat de 
vreo treizeci de ani, cu păr blond mătăsos și cu degete lungi și 
subţiri. 

Cu două ore înainte de începutul seratei prilejuite de 
aniversarea domnului Hosokawa, președintele Masuda, născut 
în ţară, dar din părinţi japonezi, trimisese o scrisoare prin care 
își exprima regretul că din raţiuni importante, independente de 
voinţa lui, nu avea cum să participe la eveniment. 

După ce totul a luat o întorsătură dramatică, aveau să se 
facă multe ipoteze privitoare la această hotărâre. Fusese oare 
norocul cel care îl călăuzise pe președinte? Ori voia Domnului? A 
fost un denunţ, un concurs de împrejurări, un complot? De fapt, 
nimic nu era întâmplător. Dineul fusese programat să înceapă la 
opt seara și să se termine după miezul nopţii. Telenovela 
președintelui începea la nouă. 

Pentru membrii cabinetului prezidenţial și pentru consilieri 
nu era un secret că, săptămânal, de lunea și până vinerea, o oră 
întreagă, începând de la două după-amiaza, iar marţea seara 
începând de la nouă, nu putea fi tratată nicio problemă care să 
ceară prezenţa șefului statului. Ziua de naștere a domnului 
Hosokawa pica anul acela într-o marţi. Nu era nimic de făcut. Nu 
se putea concepe o petrecere care să înceapă la zece seara și 
niciuna care să se termine la opt și jumătate, astfel încât 
președintele să aibă cum să se întoarcă acasă la vreme. Se 
propusese înregistrarea emisiunii, însă președintele nu voia să 
audă de una ca asta. li era destul că suporta înregistrarea 
episoadelor transmise când era plecat din ţară. El pretindea în 
mod categoric să fie lăsat în pace la anumite ore. Zile întregi a 
prelungit discuţia despre aniversarea domnului Hosokawa într- 
un moment atât de nepotrivit. După nesfârșite negocieri, 
președintele cedase și făgăduise să participe. Cu câteva ore 
înainte de începerea seratei, dintr-un motiv deslușit, însă 
nedeclarat, avea să se răzgândească. 

În vreme ce fidelitatea președintelui Masuda faţă de 
telenovelă era cunoscută și recunoscută în cercul său politic 


intim, se găsiseră mijloace să rămână în întregime străină presei 
și publicului. Toată ţara se dădea în vânt după telenovele, totuși 
neștirbita devoțiune arătată de președinte micului ecran era în 
principiu atât de stânjenitoare pentru membrii cabinetului, încât 
ar fi schimbat-o bucuros cu o amantă indiscretă. Chiar unora 
dintre membrii guvernului, despre care se știa că ei înșiși 
urmăreau anume emisiuni, le era greu să vadă în ce măsură era 
consumat șeful statului de asemenea obsesie. Astfel, pentru 
mulţi dintre cei care lucrau cu președintele și erau aici de faţă, 
absenţa lui fusese notată cu dezamăgire, însă fără mare 
surpriză. Toţi ceilalţi puneau întrebări. Era un caz de forță 
majoră? Președintele Masuda se simţea rău? 

— Probleme în Israel, li se răspundea confidenţial. 

— Aha, Israel, șopteau ei. 

Erau impresionați, nici nu visaseră ei că președintele 
Masuda ar fi fost consultat pentru problemele Israelului. 

Cei aproximativ două sute de oaspeţi se împărțeau în două 
grupuri: cei care știau unde era președintele și cei care nu știau. 
Așa au și rămas lucrurile, până când toţi uitară de el cu 
desăvârșire. Domnul Hosokawa abia dacă îi remarcase absenţa. 
Îi păsa prea puţin de întâlnirea cu președintele. Ce putea să 
însemne un președinte în seara când urma să o întâlnești pe 
Roxane Coss? 

Golul lăsat de absenţa președintelui fusese umplut de 
Ruben Iglesias, vicepreședintele, care își asumase rolul de 
amfitrion. Cum dineul avea loc în reședința lui, așa ceva nici nu 
era greu de înţeles. Toată seara, de la cocteiluri și aperitive 
până la cină și apoi ascultând vocea catifelată a divei, el fusese 
cu gândul la președinte. Cât de ușor îi era lui Iglesias să și-l 
închipuie pe cel împreună cu care fusese ales, așa cum îl 
întrezărise de sute de ori, cu lumina stinsă, așezat pe marginea 
patului din suita prezidenţială, cu vestonul împăturit aranjat pe 
brațul unui fotoliu, cu mâinile împreunate și strânse între 
genunchi. Trebuie că acum avea ochii aţintiți asupra unui 
televizor mic instalat pe comodă, în vreme ce soţia lui urmărea 
același serial pe un mare ecran în salonul de jos. Imaginea unei 
tinere superbe legate fedeleș pe un scaun i se reflectă în sticla 
ochelarilor. Fata își răsucește încheieturile mâinilor înainte 
și-napoi până ce nodul slăbește iar ea apucă să scoată o mână. 
Maria e liberă! Președintele Masuda se lasă pe spate și aplaudă 


fără zgomot. Când te gândești că fusese cât pe-aci să piardă 
momentul ăsta după o așteptare de săptămâni! Fata aruncă o 
privire furișă în jur, apoi se apleacă să dezlege funia aspră care 
îi strânge gleznele. 

Într-o clipă, imaginea Mariei dispăru, iar Ruben Iglesias își 
ridică privirile spre lustrele care iluminau iarăși salonul. Abia 
dacă remarcase în treacăt că becul unei lămpi de pe o masă de 
serviciu se arsese, că prin toate ferestrele, prin toţi pereţii, se și 
năpustiră necunoscuţi în mijlocul petrecerii. Oriunde își întorcea 
vicepreședintele privirile, marginile încăperii păreau că se 
strâng unele într-altele, urlând. Cizme grosolane și paturi de 
pușcă bocăneau de-a lungul coridoarelor, năvăleau prin toate 
ușile. Asemenea unei turme înspăimântate, oaspeţii erau 
înghesuiți și de îndată aruncaţi cât colo. Casa părea să se înalțe 
ca o corabie prinsă sub creasta răsturnată a unui talaz și apoi 
întoarsă pe o parte. Argintăria zbura pe deasupra capetelor, 
dinţii furculiţelor se răsuceau peste lamele cuţitelor, vazele erau 
zvârlite în ziduri. Oaspeţii alunecau, se prăbușeau, alergau, dar 
toate astea au durat numai până când s-au învăţat cu lumina și 
au deslușit desăvârșita inutilitate a oricărei rezistenţe. 

Nu era greu de văzut cine erau responsabilii, cei în vârstă, 
cei care răcneau ordine. Nu se prezentaseră, așa că pentru o 
vreme fuseseră identificaţi după trăsăturile cele mai distinctive. 
Benjamin: faţa plină de zona zoster. Alfredo: mustață, două 
degete lipsă la mâna stângă. Hector: ochelari cu ramă aurită 
rămași fără un braţ. Pe lângă acești generali erau cincisprezece 
soldaţi între paisprezece și douăzeci de ani. Erau, așadar, 
optsprezece persoane în plus la petrecere. De numărat, nimeni 
n-a avut cum să-i numere pe loc. Se mișcau și se înmulţeau. Se 
făceau de două ori, de trei ori mai mulţi, mișunând de colo-colo, 
ivindu-se pe după perdele, coborând scările, dispărând pe ușa 
bucătăriei. Nu puteau fi numărați pentru că păreau să fie 
pretutindeni, pentru că erau cu toţii aidoma, era ca și cum ai 
încerca să numeri un roi de albine care ţi se învârtesc în jurul 
capului. Îmbrăcămintea le era de culoare închisă dar ieșită la 
soare, mulţi erau în verdele tern al mlaștinilor, alţii în blugi ori în 
negru. Erau acoperiţi de tot felul de arme și de cartușiere, în 
buzunarele de la spate aveau cuțite strălucitoare, pistoale în 
tocuri fixate pe pulpe sau înfipte în cureaua pantalonilor, puști- 
mitraliere ţinute în braţe de parcă erau niște bebeluși, sau 


înălțate ca niște bastoane. Purtau șepci trase pe ochi, dar nu era 
nimeni interesat de ochii lor, ci numai de arme, numai de 
cuţitele cu dinţi ca de rechin. Cel care purta trei arme era 
perceput nu ca unul singur, ci ca trei. Altele, de asemenea, îi 
făceau să semene între ei: erau uscăţivi, li se vedeau oasele 
prin haine, ori de nemâncare ori poate doar pentru că erau în 
creștere. Şi erau murdari, asta se vedea de la o poștă. Până și în 
deruta acelui moment, toţi băgaseră de seamă că erau plini de 
noroi, mânjiţi pe feţe și pe braţe, de parcă ajunseseră la serată 
scormonind pământul de-a lungul grădinilor și apoi desfăcând 
parchetul. 

Asaltul nu putuse dura mai mult de un minut, dara părut să 
ţină mai mult decât tot dineul, cu patru feluri. Fiecare oaspete 
avusese timp berechet să își facă un plan de bătaie, să îi 
revizuiască profund și să-l dea uitării. Femeile care se treziseră 
împinse de partea cealaltă a salonului fuseseră regăsite de 
bărbaţii lor, compatrioţii se căutaseră unii pe alţii și rămâneau 
strânși între ei, comunicând grăbit. Erau toți de acord că nu 
fuseseră împresuraţi de La Familia de Martin Suarez, grupare 
care luase numele unui băiat de zece ani împușcat de armata 
fidelă guvernului în vreme ce împărțea manifeste la o adunare 
politică, ci de teroriști mult mai faimoși, La Direccion Autentica, 
un grup revoluţionar de ucigași a cărui reputaţie se formase de- 
a lungul a mai bine de cinci ani de brutalităţi cumplite. Credinţa 
nemărturisită a fiecăruia dintre cei care auziseră de această 
organizaţie și cunoșteau ţara gazdă fusese că nu mai era nicio 
scăpare, cu toate că în cele din urmă teroriștii aveau să fie cei 
care de fapt n-au supravieţuit teribilei încercări. 

În cele din urmă, cel cu două degete lipsă, îmbrăcat cu o 
haină care nu i se potrivea și cu pantaloni verzi mototoliţi, a 
ridicat un pistol automat de calibrul 45 și a tras de două ori în 
tavan. O bucată de moloz a căzut și a mânjit câteva persoane cu 
praf alb. Câteva femei au ţipat din pricina zgomotului sau poate 
pentru că le căzuse pe neașteptate ceva pe umerii goi. 

— Atenţie, a spus în spaniolă cel cu automatul. Sunteţi 
prizonieri. Vă cerem completă atenţie și colaborare. 

Cam două treimi dintre ei păreau înspăimântați, cealaltă 
treime, răspândită ici-colo prin salon, avea un aer înfricoșat și 
buimăcit. Cei din urmă, în loc să se ţină deoparte, se aplecau să- 
| vadă mai bine pe omul cu automatul. Aceștia erau cei care nu 


vorbeau spaniola. În grabă, șoptiră ceva celor din preajmă. 
Cuvântul atencion fusese repetat în mai multe limbi. Vorba era 
destul de limpede. 

Generalul Alfredo își închipuise că anunţul lui avea să-i facă 
pe toţi să ciulească urechile și să aștepte urmarea în tăcere. Dar 
nu se făcuse liniște. Șușotelile l-au îmboldit să tragă iar, de data 
asta neatent, lovind o plafonieră care s-a făcut țăndări. 
Încăperea deveni mai întunecată, iar câteva cioburi se 
răspândiră pe gulere și în păr. 

— Arresto, repetă el. Detengase! 

La prima vedere, numărul celor care nu cunoșteau limba 
ţării putea stârni uimire, dar nu trebuie uitat că întâlnirea fusese 
organizată pentru atragerea capitalului străin, iar cei doi oaspeţi 
de onoare nu știau laolaltă nici măcar zece cuvinte în spaniolă. 
Era logic totuși ca Roxane Coss să priceapă ce înseamnă 
arresto, vorbă lipsită însă de sens pentru domnul Hosokawa. Își 
lungeau gâtul, ca și cum ar fi înţeles mai ușor dacă se apropiau 
cât de cât de vorbitor. Oricum, domnișoara Coss nici măcar nu 
putea să se ițească din pricina acompaniatorului care i se 
așezase în faţă și o proteja ca un zid, în așteptarea vreunui glonţ 
rătăcit. 

Watanabe Gen, tânărul interpret al domnului Hosokawa, se 
înclinase și îi spunea șefului ceva în limba lor. 

Cu toate că în situaţia de față nu-i era de niciun folos, 
trebuie totuși spus că domnul Hosokawa încercase cândva să 
înveţe italiana cu ajutorul unor înregistrări ascultate în avion. 
Pentru scopuri profesionale ar fi trebuit să înveţe mai degrabă 
engleza, dar prefera să își îmbunătăţească înţelegerea libretelor 
de operă. „/! bigliettaio mi fece il biglietto ” se auzea din aparat. 
„II bigliettaio mi fece il biglietto ” își mișca el buzele fără să 
scoată vreun sunet, ca să nu-i deranjeze pe ceilalți pasageri. 
Dar efortul lui era minim, în cel mai bun caz, așa că nu 
progresase câtuși de puţin. Sunetul limbii vorbite îl făcea să 
dorească sunetul limbii cântate, așa că după puţin timp renunţa 
și trecea la un CD cu Madame Butterfly. 

Domnul Hosokawa își dăduse seama încă din tinereţe de 
marele avantaj al cunoașterii limbilor străine. O dată cu vârsta, 
regreta că nu se angajase pe acea cale. Interpreţii! Se schimbau 
întruna, unii buni, alţii plini de rigidităţi școlărești, alţii stupizi 
fără scăpare. Unii abia dacă se descurcau în japoneza lor 


maternă și întrerupeau adesea discuţiile ca să caute un cuvânt 
în dicţionar. Erau și unii care făceau treabă destul de bună, fără 
să fie neapărat buni tovarăși de călătorie. Unii îl părăseau de 
îndată ce se rostea propoziţia finală într-o reuniune, iar el 
rămânea încurcat și mut dacă mai erau necesare și alte 
negocieri. Alţii se ţineau ca scaiul, dorind să rămână cu el la 
fiecare masă ori să-l însoțească la plimbare și să-i povestească 
clipă de clipă copilăria lor banală. Prin câte trebuise să treacă 
pentru câteva vorbe în franțuzește sau pentru câteva propoziţii 
clare în engleză! Prin câte trebuise el să treacă înainte de Gen! 

Watanabe Gen fusese angajat să-i servească drept 
interpret în Grecia, la o întâlnire consacrată distribuţiei mondiale 
de mărfuri. De obicei, domnul Hosokawa încerca să evite 
surpriza provocată adesea de interpreţii de la faţa locului, dar 
secretarul său nu reușise să găsească pe cineva care să știe 
grecește și să se poată deplasa fără întârziere. In avionul spre 
Atena nu stătuse de vorbă cu cei care îl însoțeau, doi 
vicepreședinți, cadre cu vechime, și trei directori responsabili cu 
vânzările. Ţinuse, în schimb, la urechi căștile aparatului său 
Nansei și o ascultase pe Maria Callas interpretând cântece 
grecești. Cu resemnare filosofică se gândea că, deși n-avea să 
înţeleagă o iotă din ce se va spune la acea întâlnire, putea cel 
puţin să viziteze ţara unde ea se socotea acasă. După ce 
așteptase la rând să i se pună ştampila pe pașaport și să i se 
scotocească bagajele, domnul Hosokawa a zărit o pancartă 
unde era scris cu îndemânare numele lui și pe care o purta un 
tânăr. Tânărul era japonez, e drept că asta îl făcuse să ofteze 
ușurat. Una e să ai de-a face cu un conaţional care se descurcă 
de bine, de rău, în grecește, alta cu un grec care se descurcă de 
bine, de rău, în japoneză. 

Pentru un japonez, interpretul era înalt. Avea păr foarte des 
și, cu toate încercările lui de a-l da într-o parte, îi tot cădea pe 
frunte până la rama ochelarilor cu sticle mici și rotunde. Din 
pricina părului, arăta foarte tânăr. Pentru domnul Hosokawa, o 
astfel de înfățișare era un semn de neseriozitate, deși poate că 
prezenţa lui la Atena, iar nu la Tokio îl făcea pe tânăr să aibă un 
aer mai puţin serios. Domnul Hosokawa se apropiase și salutase 
reţinut, cu o ușoară înclinare a gâtului și a umerilor, gest care 
însemna: „Gata, m-ai găsit!” 

Tânărul se aplecase să ridice servieta domnului Hosokawa, 


salutându-l astfel printr-o plecăciune până la brâu. Și în faţa 
celor doi vicepreședinți și a celor trei directori de vânzări avea 
să se încline, dar nu tot atât de adânc. S-a prezentat, s-a 
interesat cum au călătorit, a anunţat durata drumului până la 
hotel și ora primei întâlniri. În aeroportul aglomerat din Atena, 
unde mai toți păreau să aibă mustață și să fie înarmaţi cu 
automate Uzi, printre bagajele purtate de ici-colo, în mijlocul 
vacarmului de voci și de anunţuri, domnul Hosokawa a simţit că 
vocea tânărului avea ceva, ceva ce i s-a părut cunoscut și 
reconfortant. Nu era o voce melodioasă, dar îl afecta de parcă ar 
fi ascultat muzică. Să mai fi spus el câteva cuvinte... 

— De unde ești? l-a întrebat domnul Hosokawa. 

— Din Nagano, domnule Hosokawa. 

— Foarte frumos oraș, iar Jocurile Olimpice... 

Gen a încuviinţat, fără să adauge nimic despre Olimpiadă. 

Domnul Hosokawa s-a străduit să găsească ceva de spus. 
Zborul fusese lung și i se părea că în răstimpul petrecut în avion 
uitase cum se poartă o conversaţie. Se gândea că sarcina de a-l 
face să continue îi revenea de fapt lui Gen. 

— Și familia dumitale? E tot acolo? 

Watanabe Gen se oprise o clipă de parcă încerca să își 
aducă aminte. Tocmai fuseseră depășiți de un grup de 
băiețandri australieni, fiecare încărcat cu rucsac. Strigătele și 
râsetele lor umpleau sala. 

— Wombat! strigase o fată, iar ceilalţi răspunseseră: 

— Wombat! Wombat! Wombat! 

Tot râzând, se împiedicau și se sprijineau unii de alţii. 

— Acolo sunt toţi, a răspuns Gen, uitându-se suspicios în 
urma australienilor. Mama, tatăl meu și două surori. 

— Surorile dumitale sunt căsătorite? 

Puțin îi păsa domnului Hosokawa de surorile aceluia, dar 
era cât pe ce să situeze vocea, asemenea primelor măsuri cu 
care începea primul act din... din ce oare? 

Gen îi răspunse cu o privire senină. 

— Căsătorite, domnule. 

Întrebarea, altfel banală, păruse brusc nepotrivită. Domnul 
Hosokawa întorsese capul, iar Gen i-a luat bagajul și a condus 
micul grup dincolo de ușile de sticlă în căldura cumplită de la 
ora prânzului în Grecia. Limuzina îi aștepta răcoroasă, cu 
motorul în mers, gata de plecare. 


În următoarele două zile, orice ar fi pornit Gen mergea ca 
pe roate. A dactilografiat notițele domnului Hosokawa, s-a 
ocupat de programări, a găsit bilete la un spectacol cu Orfeo ed 
Euridice care de șase săptămâni era jucat cu casa închisă. La 
conferinţă vorbea grecește cu ceilalţi și japoneză cu domnul 
Hosokawa și cu asociaţii lui, iar în tot ce era de făcut se 
dovedise inteligent, eficient și de o înaltă ţinută profesională. Ce 
îl atrăgea însă pe domnul Hosokawa nu era o prezenţă, ci 
tocmai lipsa unei prezenţe. Gen era o prelungire, o ființă 
nevăzută care îi presimţea trebuinţele cu regularitate. Işi dădu 
seama că Gen avea să își amintească tot ce uita el. lar într-o 
după-amiază, în vreme ce purta o discuţie confidențială despre 
condiţiile de transport, pe când Gen traducea în grecește 
vorbele abia rostite de el, domnul Hosokawa a recunoscut în 
sfârșit cu ce îi semăna vocea. Atât de cunoscută, așa își spusese 
încă din primul moment. Semăna cu propriul lui glas. 

— N-o să realizez mare lucru în Grecia, îi spusese lui Gen în 
seara aceea în jurul unui pahar la barul hotelului Hilton. 

Erau la ultimul etaj, cu perspectivă spre Acropole. Văzută 
de la distanță, mică, făcută parcă din cretă, părea construită 
acolo doar ca să le poată oferi clienţilor o priveliște agreabilă. 

— Chiar mă întrebam ce limbi mai știi... 

Domnul Hosokawa îl auzise vorbind englezește la telefon. 

Gen a făcut o listă, oprindu-se din când în când să vadă 
dacă nu cumva va fi lăsat ceva deoparte. Impărţise limbile pe 
categorii, după cum considera că le cunoaște: excelent, foarte 
bine, bine, suficient, doar citit. Ştia mai multe limbi decât 
numărul diferitelor specialități de cocteiluri înscrise în lista de 
sub plexiglasul de pe masă. Au comandat o băutură căreia îi 
zicea Areopagus. Au înălţat paharul înainte să bea. 

Spaniola lui era excelentă. 

Ajuns tocmai la capătul pământului, într-o ţară încă și mai 
străină pentru el, domnul Hosokawa își amintea de aeroportul 
acela din Atena. Toţi mustăcioșii de acolo înarmaţi cu automate 
Uzi îi reveneau în minte privindu-l pe cel de acum. 

În ziua aceea îl cunoscuse pe Gen, să fi fost patru ani sau 
poate cinci? Apoi Gen se întorsese la Tokio să lucreze numai 
pentru el. Când nu era nimic de tradus, Gen dădea pur și simplu 
impresia că se îngrijește de tot felul de lucruri înainte de-a se fi 
băgat de seamă că ar trebui să se îngrijească cineva de ele. Atât 


de apropiată îi devenise prezenţa lui Gen, încât uneori domnul 
Hosokawa nu își mai dădea seama cine era cel care vorbea 
limbile acelea, că nu era vocea lui cea care rostea cuvintele 
înţelese de interlocutorii străini. 

Chiar dacă domnul Hosokawa nu pricepuse ce spunea omul 
cu automatul, totul era cât se poate de limpede. În cel mai rău 
caz, își pierdeau viaţa. In cel mai bun, erau în pragul unei lungi 
și grele încercări. Se dusese într-un loc unde n-avea ce căuta, 
lăsase niște străini să își închipuie ce n-ar fi trebuit să își 
închipuie, toate astea numai ca s-o asculte pe o femeie cântând. 
O căută cu privirea pe Roxane Coss. Abia dacă putea să o 
zărească, ascunsă între acompaniator și pian. 

— Președinte Masuda, strigă mustăciosul cu automatul. 

Cum nimeni nu ţinea să rupă tăcerea, o frământare 
stânjenită a cuprins grupul elegant al oaspeţilor. 

— Președinte Masuda, treci în faţă! 

Toţi rămăseseră în așteptare, cu privirile goale, până ce 
mustăciosul cobori arma astfel încât să fie îndreptată spre grup, 
deși se părea că ţintește o blondă de vreo cincizeci de ani, 
numită Elise, președinte de bancă în Elveţia. Aceasta clipi de 
câteva ori și își acoperi pieptul cu palmele suprapuse ca să-i 
apere inima, de parcă era locul cel mai probabil unde urma să 
fie atinsă. Era limpede că și-ar fi sacrificat de bunăvoie mâinile 
dacă ar fi fost în stare să-i ofere inimii măcar o clipă de 
protecție. Asta le-a smuls unora câteva icnete sugrumate, dar 
atâta tot. A urmat altă așteptare grea, care înlătura bănuiala 
oricărei intenţii de bravură ori măcar de galanterie, până când 
vicepreședintele ţării gazdă făcuse în sfârșit un mic pas înainte 
și se prezentase: 

— Sunt vicepreședintele, Ruben Iglesias, i-a spus celui care 
își ţinea arma întinsă. (Vicepreședintele arăta teribil de obosit. 
Era tare scund și pe deasupra și sfrijit, astfel încât fusese propus 
la alegeri în a doua poziţie atât pentru statură cât și pentru 
vederile lui politice. Opinia unanimă în guvern era că un 
vicepreședinte mai impozant i-ar fi dăunat președintelui, l-ar fi 
diminuat și ar fi creat impresia că poate fi înlocuit.) Președintele 
Masuda nu a putut fi de față astă-seară. Nu e aici. 

Vocea îi era gravă. Purta pe umeri prea multă răspundere. 

— Minciuni! a ripostat omul cu automatul. 

Ruben Iglesias a clătinat din cap cu tristeţe. Nimeni nu 


dorea mai mult decât el ca președintele Masuda să fi fost acolo 
în loc să stea în fundul patului, revăzând bucuros în minte 
subiectul telenovelei din seara aceea. 

Generalul Alfredo întoarse rapid arma, astfel încât să o ţină 
mai degrabă de ţeavă decât de pat. O ridică și-l lovi pe 
vicepreședinte sub tâmplă, lângă ochiul drept. Mânerul armei 
atinse osul cu o bufnitură surdă, nepotrivită cu violența gestului, 
dar omuleţul se prăbuși pe loc. Sângele nu întârzie să ţâșnească 
dintr-o tăietură de trei centimetri între ochi și rădăcina părului. 
O parte se scurgea în ureche, căutând drumul înapoi, de unde 
pornise. Totuși, cei de faţă, inclusiv vicepreședintele, întins doar 
pe jumătate conștient pe covorul din propriul lui salon, unde cu 
mai puţin de zece ore în urmă se învârtise, jucându-se de-a 
trânta cu băieţelul lui de trei ani, erau mulţumiţi și miraţi că nu 
fusese ucis cu un glonț. 

Omul cu arma îl privi pe vicepreședinte zăcând pe jos, apoi, 
ca și cum i-ar fi făcut plăcere să-l vadă acolo, le ordonase 
celorlalți să se întindă și ei. Chiar pentru cei care nu vorbeau 
limba ţării ordinul fusese destul de clar, de vreme ce, unul după 
altul, ostaticii se lăsaseră în genunchi și apoi se lungiseră pe 
podea. 

— Cu faţa în sus, a adăugat. 

Cei câţiva care greșiseră mișcarea s-au răsucit pe spate. 
Doi germani și un argentinian nu voiseră să se așeze până când 
soldaţii nu i-au lovit cu patul puștii în dosul genunchilor. Întinși, 
ocupau mult mai mult loc decât înainte, așa că fusese nevoie, 
pentru a câștiga spaţiu, ca unii să stea în vestibul, alţii în 
sufragerie. O sută nouăzeci și unu de oaspeţi întinși pe jos, 
douăzeci de chelneri întinși pe jos, șapte bucătari cu ajutoarele 
lor cu tot întinși pe jos. Cei trei copii ai vicepreședintelui 
împreună cu guvernanta lor fuseseră aduși din dormitorul de la 
etaj și erau și ei întinși pe jos. Cu toate că era atât de târziu, nu 
apucaseră încă să se culce pentru că stătuseră în capul scării să 
o asculte pe Roxane Coss. 

Așternuţi ca niște covoare, erau acolo femei și bărbaţi 
importanţi, câţiva chiar foarte importanţi, ambasadori și alţi 
diplomaţi, membri ai guvernului, președinți de bancă, mari 
patroni, un înalt prelat și o vedetă de operă, care părea mult 
mai mică acum că era lungită pe podea. Puțin câte puţin, 
acompaniatorul se așeza deasupra ei, încercând să o acopere cu 


spatele lui lat. Ea abia dacă mișca. 

Femeile care credeau că totul avea să se termine în puţină 
vreme, că pe la două noaptea puteau să fie în patul lor, își 
aranjaseră cu grijă rochiile sub ele ca să nu le șifoneze prea 
mult. Cele care credeau că vor fi grabnic împușcate lăsaseră 
mătăsurile să se facă ghem și să se mototolească. După ce până 
și ultimul se lungise pe jos, în încăpere s-a făcut liniște 
desăvârșită. 

În cele din urmă, cei de față au fost împărţiţi în două 
grupuri: unii în picioare, alţii pe jos. Se dăduseră noi ordine. Cei 
de pe jos aveau să rămână tăcuțţi și nemișcaţi, cei rămași în 
picioare urmau să-i caute de arme și să verifice dacă nu se află 
printre ei însuși președintele. 

S-ar crede că cel lungit la pământ e înfricoșat și mai 
vulnerabil. Că poate fi lovit sau călcat în picioare. Că poate fi 
împușcat fără să aibă măcar șansa de a încerca să scape. 
Totuși, toţi, până la unul, se simțeau ceva mai bine așa. Nu mai 
puteau să pună la cale atacarea vreunui terorist, ori să 
plănuiască o fugă disperată spre ușă. Erau mai puţine 
posibilităţi să li se pună în spinare ceva ce nu făcuseră. Păreau 
niște căţelandri care încearcă să ocolească înfruntarea și se 
oferă cu coada-ntre picioare colţilor ascuțiți ai celui mai 
puternic: mă predau! Până și rușii, care făcuseră pe șoptite, cu 
câteva minute mai înainte, un plan de evadare, au simţit 
ușurarea resemnării. 

Nu puţini erau cei care închiseseră ochii. Era târziu. Şi-apoi, 
fuseseră vinul, calcanul și delicioasele cotlete, astfel încât erau 
tot atât de înspăimântați pe cât de obosiţi. Cizmele care călcau 
printre ei, peste ei, erau vechi și incrustate cu noroi care se 
fărâmiţa și se împrăștia peste motivele delicate ale covorului 
franțuzesc Savonnerie, care era din fericire gros. Cizmele aveau 
găuri prin care ieșeau la iveală vârfurile degetelor, degete 
văzute atât de aproape. Unora li se desprinsese talpa și fuseseră 
înfășurate cu bandă izolantă argintie, care se murdărise și 
începuse să se dezlipească la capete. 

Cei tineri se aplecau spre ostatici. Nu zâmbeau, dar nici n- 
aveau expresii neapărat amenințătoare. Nu era greu de 
imaginat ce s-ar fi putut întâmpla dacă rămâneau toți în 
picioare, cum s-ar fi descurcat un băiat scund și înarmat cu 
câteva cuțite ca să se impună în faţa unui bărbat înalt și mai în 


vârstă, îmbrăcat într-un frac scump. Dar așa, mâinile băiatului 
se mișcau repede, trecând de la un buzunar la altul, palpând 
crăcii pantalonilor cu degetele desfăcute. În cazul femeilor, 
de-abia le atingeau fustele. In unele cazuri băieţandrul se apleca 
doar, ezita și se retrăgea iute. Găsiseră foarte puţine lucruri 
demne de interesul lor, pentru că erau toţi îmbrăcaţi ca pentru o 
petrecere. 

Următoarele obiecte fuseseră înregistrate într-un carneţel 
de către generalul Hector, un om foarte potolit: șase cuţitașe de 
argint găsite în fundul câtorva buzunare, patru mici tăietoare de 
trabuc agăţate de lănţișoare de ceas, iar într-o poșeţică de 
seară, un revolver cu plăsele de sidef, abia de mărimea unui 
pieptene. La început crezuseră că era o brichetă, așa că au 
apăsat pe trăgaci să vadă flacăra, iar glonţul a lăsat un șănţuleţ 
în lemnul mesei din sufragerie. De pe birou fusese luat un 
deschizător de scrisori cu mâner cloisonne, de la bucătărie tot 
felul de cuțite și de furculițe, de la șemineu vătraiul și lopăţica, 
iar din sertarul noptierei vicepreședintelui luaseră un Smith & 
Wesson mititel de calibrul 38 pe care el îl declarase de bunăvoie 
când fusese chestionat. Toate fuseseră încuiate într-un dulap de 
lenjerie de la etaj. Ceasurile, portofelele și bijuteriile fuseseră 
lăsate. Unul dintre băieţi luase o bomboană de mentă din 
poșeta de mătase a uneia dintre doamne, dar numai după ce i-o 
arătase ca să capete acordul ei. Ea mișcase capul cam un 
centimetru în semn de aprobare, iar el zâmbise și desfăcuse 
celofanul de pe bomboană. 

Unul dintre băieţi s-a tot uitat la Gen și la domnul 
Hosokawa,  privindu-i cu insistență. L-a cercetat apoi 
îndeaproape pe domnul Hosokawa, iar când a făcut un pas 
înapoi a călcat pe mâna unui chelner, care a tresărit și s-a tras 
într-o parte. 

— Generale! a strigat băiatul, cam tare pentru o încăpere 
unde domnea liniștea. 

Gen se târâse mai aproape de patronul lui, ca și cum ar fi 
vrut să spună prin poziţia corpului că fac parte dintr-un întreg, 
că trebuie socotiți laolaltă. 

Generalul Benjamin a pășit peste trupurile pline de viaţă ale 
ostaticilor. S-ar fi putut spune despre el că avusese ghinionul să 
aibă o așa-zisă pată de vin pe faţă încă de la naștere, privit însă 
mai atent devenea clar că era carnea vie a unei teribile erupții. 


O revărsare sângerie de pustule începea undeva în hăţișul 
părului său negru, i se scurgea peste tâmpla stângă și se oprea 
abia lângă ochi. Ajungea o simplă privire, și începeai să-l 
compătimești. 

Generalul Benjamin a urmat direcţia indicată de degetul 
băiatului și l-a cercetat îndelung pe domnul Hosokawa. 

— Nu, l-a liniștit pe micul terorist. 

Începuse să se întoarcă, s-a oprit însă și i-a spus domnului 
Hosokawa pe un ton de conversaţie banală: 

— V-a confundat cu președintele. 

Gen a tradus exact fără să își piardă cumpătul, iar domnul 
Hosokawa a clătinat capul. De jur împrejur mai erau vreo cinci- 
șase japonezi cu ochelari și în jur de cincizeci de ani. Generalul 
Benjamin a îndreptat arma spre Gen și i-a pus ţeava pe piept de 
parcă se ţinea într-un baston. Abia puţin mai mare decât unul 
dintre nasturii cămășii, gura ţevii producea o senzaţie ușoară de 
apăsare. 

— Fără vorbă! 

Gen spuse în șoaptă cuvântul traductor. Generalul rămase 
o clipă pe gânduri ca și cum i s-ar fi spus că cel căruia îi vorbise 
era surd sau orb. Apoi ridică arma și se întoarse. Nu e cu putinţă 
să nu se găsească vreun medicament care să-l ajute, și-a zis 
Gen. A inspirat adânc și a resimţit o mică durere ascuţită în locul 
unde se sprijinise ţeava armei. 

Pe aproape, lângă pian, doi dintre băieţi îl împinseseră 
deoparte cu ţevile puștilor pe acompaniator, astfel încât să n-o 
mai apere cu trupul lui pe Roxane Coss. Din pricina părului 
răsucit la spate într-un coc complicat, sopranei îi venea greu să 
rămână lungită pe spate, astfel încât și-a scos pe furiș acele de 
cap și le-a așezat într-o grămăjoară pe burtă de unde puteau să 
fie luate dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să le folosească drept 
arme. Părul, lung și buclat, i se răspândise în jurul capului și 
fiecare dintre tinerii teroriști găsea prilejul să treacă și să 
privească. Unii, mai îndrăzneţi, puneau chiar mâna, fără să își 
îngăduie totuși plăcerea mângăâierii, atingeau doar o buclă cu 
vârful degetelor. Aplecându-se, îi simțeau parfumul, diferit de al 
celorlalte femei pe care le percheziționaseră. Cântăreaţa de 
operă mirosea aidoma floricelelor albe printre care trecuseră în 
drum spre gura de aerisire. Până și în noaptea asta, frământaţi 
de apropierea morţii sau de dobândirea libertăţii, simţiseră 


mirosul clopoţeilor albi care creșteau lângă zidul înalt de stuc și, 
descoperindu-l iarăși după puţină vreme în părul acelei femei 
frumoase, găsiseră că e un semn bun, de noroc. O auziseră 
cântând cât se aflaseră în conducta de aerisire. Fiecare avea 
treaba lui de făcut, ordinele erau foarte precise. Lumina trebuia 
stinsă după al șaselea cântec, nimeni nu-i învățase ce înseamnă 
un bis. Nimeni nu-i învățase ce înseamnă opera sau să cânţi, 
altfel decât în chip firesc, de unul singur, când cari lemnele în 
casă sau când scoţi apă din fântână. Nimeni nu-i învățase nimic. 
Până și generalii, care mai înainte fuseseră în capitală, care 
fuseseră școliţi, își ţinuseră respiraţia ca să o audă mai bine. 
Tinerii teroriști care așteptaseră în conducta de ventilaţie erau 
fiinţe simple și aveau vederi simple. Dacă vreo fată din sat avea 
voce frumoasă, se găsea câte o femeie mai în vârstă care să 
spună că a înghiţit o pasăre. Asta își ziceau și ei privind bogăţia 
aceea de păr răsfirată pe rochia de un verde fistic: probabi/ că a 
înghiţit o pasăre. Dar știau că nu-i adevărat. În ciuda ignoranței, 
a naivităţii, își dădeau seama că nu există astfel de pasăre. 
Printre băieţii care se apropiau de ea într-o neîntreruptă 
scurgere, unul se așeză pe vine și o luă ușor de mână. Abia dacă 
îi atingea palma, astfel încât ar fi putut să și-o retragă în orice 
clipă. Dar nu și-o retrăsese. Roxane Coss știa: Cu cât avea să-i 
păstreze mai mult mâna în mâna lui, pe atât avea s-o 
îndrăgească, și cu cât ar fi îndrăgit-o cu atât ar fi fost mai firesc 
să încerce s-o apere de ceilalți ori chiar de el însuși. Băiatul 
părea incredibil de tânăr, cu osatura feţei fragilă sub cozorocul 
șepcii și cu pleoape îngreunate de nenumărate gene negre și 
mătăsoase. Corpul îi era încovoiat sub greutatea unei cartușiere 
ţinute în bandulieră. Dintr-o cizmă i se vedea mânerul grosolan 
de lemn al unui cuţit ordinar de bucătărie, iar un pistol îi atârna 
gata să-i cadă din buzunar. Roxanei Coss îi trecu prin minte 
Chicago cu nopţile lui îngheţate la sfârșitul lui octombrie. Dacă 
ar fi trăit în altă ţară, cu obiceiuri diferite, săptămâna 
următoare, de Haloween, băiatul ăsta ar fi umblat din casă-n 
casă, deși așa ceva nu mai era chiar de vârsta lui. Poate că s-ar 
fi costumat în terorist, și-ar fi pus niște cizme vechi găsite în 
magazia cu unelte de grădinărit, din fâșii de carton ondulat și-ar 
fi făcut o cartușieră pe care ar fi umplut-o cu tuburi de ruj 
șterpelite de la maică-sa. Băiatul nu se uita decât la mâna ei. O 
privea de parcă ar fi fost ceva separat de corpul ei. In orice altă 


împrejurare, ea și-ar fi smuls-o, dar din pricina întâmplării atât 
de neobișnuite din acea seară, a rămas liniștită și l-a lăsat să i-o 
cerceteze. 

Acompaniatorul și-a înălţat capul și i-a aruncat băiatului o 
privire furioasă. Acesta reașeză mâna Roxanei Coss pe rochie și 
se retrase. 

Două lucruri erau limpezi: nimeni nu era înarmat; niciunul 
nu era președintele Masuda. Grupuri de băieţi cu arma scoasă 
fuseseră trimiși în toate colţurile casei, din pod până în pivniţă, 
afară, pe lângă zid, să vadă dacă nu cumva profitase de agitaţie 
și găsise un ascunziș. Toţi reveneau cu același răspuns: nu era 
de găsit nicăieri. 

Prin ferestrele deschise se auzea hârșâitul ca de ferăstrău 
al insectelor. În salonul rezidenţei vicepreședintelui era liniște. 
Generalul Benjamin se ghemuise lângă vicepreședinte, care 
umpluse de sânge șervetul cu care îi ștergea obrazul soţia lui, 
așezată alături de el. Ochiul îi era împresurat de o oribilă dungă 
sângerie. Nu părea să fie nici pe departe ceva la fel de chinuitor 
ca umflătura de pe propria lui faţă. 

— Unde-i președintele Masuda? a întrebat generalul, de 
parcă de abia acum observa că nu era de faţă. 

— La el acasă. 

— De ce n-a venit astă-seară? 

Ce voia să afle de fapt generalul era dacă în organizaţia lui 
exista vreun trădător care să-l fi prevenit pe președinte că urma 
să aibă loc un atac. Numai că vicepreședintele era ameţit de 
lovitura primită și pe deasupra simţea o enormă amărăciune, iar 
amărăciunea este, precum se știe, soră bună cu sinceritatea. 

— Voia să vadă telenovela, spuse Ruben Iglesias, iar vocea 
lui fu auzită de toţi cei din acea cameră supusă și tăcută. Voia 
să știe dacă Maria avea să reușească astă-seară să se elibereze. 

— Nouă de ce ni s-a spus că urma să fie prezent? 

Fără ezitare sau remușcări, vicepreședintele renunţase la 
orice stratagemă. 

— Primise să vină, dar s-a răzgândit. 

Trupurile de pe jos fuseseră cuprinse de o frământare 
stânjenită. Cei care nu știau s-au simţit tot atât de tulburaţi pe 
cât erau cei care fuseseră de la bun început la curent cu toată 
povestea. In clipa aceea, Ruben Iglesias punea punct carierei 
sale politice. Pentru a spune lucrurilor pe nume, între el și 


Masuda nu fusese niciodată un mare amor, dar după cele spuse 
Masuda avea să-l distrugă. Un vicepreședinte muncește din greu 
pentru că își închipuie că într-o bună zi îi revine conducerea, ca 
o moștenire care trece din tată-n fiu. Până atunci, trebuise să își 
muște buzele și să tacă, să se înhame la sarcinile penibile, să fie 
prezent la ceremoniile funebre, să viziteze localităţile distruse 
de cutremure. Să dea din cap aprobator de-a lungul tuturor 
discursurilor nesfârșite ale președintelui. Dar în noaptea aceea 
își pierduse speranţa să mai ajungă președinte. In noaptea 
aceea era încredințat că avea să fie împușcat o dată cu unii 
dintre ostatici, poate chiar cu toţi, poate chiar împreună cu 
copiii, iar dacă așa stăteau lucrurile, ţinea ca lumea întreagă să 
afle că Eduardo Masuda, un tip nici măcar cu un deget mai înalt 
decât el, stătea frumușel acasă și se uita la televizor. 

Preoţii catolici, fii ai misionarilor ucigași veniţi din Spania, 
obișnuiau să le spună credincioșilor că adevărul îi face liberi, iar 
în cazul de faţă asta se potrivea de minune. Generalul Benjamin 
mângâia  trăgaciul și se pregătea să dea un exemplu 
expediindu-l pe vicepreședinte pe lumea de dincolo, însă 
povestea cu telenovela îl oprise. După cum suferea să afle că 
pierduse de pomană cinci luni întregi de pregătire pentru 
lovitura dintr-o singură noapte în care, dacă-l prindea pe 
președinte, s-ar fi putut să răstoarne guvernul și că, în schimb, 
trebuia să se descurce cu două sute douăzeci și doi de ostatici 
întinși în faţa lui pe podea, tot așa era convins de adevărul 
istoriei vicepreședintelui. Așa ceva nu putea să fie născocit. Era 
prea meschin, prea stupid. Generalul Benjamin nu se sfia să 
ucidă, n-avea mustrări de conștiință, propria experienţă îl 
încredinţase că viața nu-i decât o suferinţă crâncenă. Dacă 
vicepreședintele ar fi spus că Masuda avea gripă, l-ar fi 
împușcat. Dacă ar fi spus că fusese chemat de urgenţă pentru o 
chestiune de securitate naţională, l-ar fi împușcat. Dacă ar fi 
spus că fusese un vicleșug, că președintelui nici măcar nu-i 
trecuse prin cap să fie prezent la petrecere, pac-pac. Dar chiar 
și în junglă, unde nu prea sunt televizoare, electricitatea e 
rarisimă, iar receptarea emisiunilor - inexistentă, până și acolo 
venise vorba despre Maria. Până și Benjamin, căruia nu-i păsa 
de nimic altceva decât de libertatea celor oprimaţi, știa câte 
ceva despre Maria. Serialul era în fiecare zi de lunea până 
vinerea în fiecare după-masă, cu un episod special marţea 


seara, în care erau rezumate pentru cei care munceau în cursul 
zilei mai toate întâmplările petrecute timp de o săptămână. 
Dacă Maria urma să se elibereze, nu era nicio surpriză că asta 
trebuia să se petreacă într-o marți seara. 

Fusese făcut un plan, iar planul acela prevedea răpirea 
președintelui și plecarea în mai puţin de șapte minute. Ar fi 
trebuit să fi fost gata ieșiţi din oraș, îndepărtându-se în mare 
grabă pe unul dintre drumurile acelea primejdioase care duceau 
în junglă. 

Pătrunzând prin ferestre, luminiţe roșii intermitente 
începură să fulgere pe pereţi însoţite de un soi de jelanie 
stridentă. Zgomotul era sâcâitor și acuzator. N-avea nimic, dar 
nimic de-a face cu un cântec. 


Doi 

Cât a fost noaptea de lungă, lumea de-afară urlase întruna. 
Motoare accelerau și frânau. Sirene se-apropiau, se depărtau, se 
opreau, porneau, iar se opreau. Se instalau baricade de lemn și 
dincolo de ele se îmbulzea mulţimea de gură-cască. 

Era uimitor cât de multe lucruri puteau să deslușească cei 
dinăuntru, chiar și întinși pe jos. Aveau timp din belșug să se 
concentreze - da, da, e-un târșâit de picioare, ăsta-i zgomotul 
unui baston de cauciuc plesnit în palmă... Tavanul se înscrisese 
în mintea lor, bleu pal, cu ciubucuri de o complicaţie împinsă 
până la lipsa de gust, fiecare înfășurat, spiralat, cu fiecare 
centimetru poleit cu foiţă de aur, pentru a nu mai vorbi de cele 
trei găuri lăsate de gloanţe, astfel încât încinseseră ochii să se 
cufunde în importanta activitate a ascultatului. Voci teribil de 
stridente, deformate din pricina megafoanelor, le dădeau 
instrucţiuni celor din stradă și îi somau pe cei dinăuntru. Nu 
voiau să știe de nimic altceva decât de predarea neîntârziată și 
necondiționată. 

— Aruncaţi armele în faţa ușii, urla vocea amplificată și 
schimbată de parcă se ridica din fundul oceanului. Deschideţi 
ușa și ieșiţi cu mâinile la ceafă înaintea ostaticilor. Pe urmă să 
iasă ostaticii unul câte unul. Pentru motive de siguranţă, să-și 
ţină mâinile pe creștet. 

Îndată ce o voce termina de urlat, megafonul era înmânat 
altcuiva, care o lua de la capăt cu unele modificări subtile ale 
amenințărilor. 

O dată cu un șir de clinchete puternice, prin ferestrele 
salonului se revărsase o lumină artificială, alb-albăstruie, ca 
laptele rece, care i-a orbit o clipă pe toţi. Oare când se aflase că 
se întâmpla ceva aici? Cine îi chemase pe toţi și cum de fusese 
cu putinţă să se adune atât de mulţi și atât de repede? 
Stătuseră în vreun subsol de comisariat în așteptarea unei nopţi 
ca asta? Făcuseră vreo repetiţie ca să spună tot ce spuneau, 
urlând prin megafoane la cine s-ar fi nimerit să fie, cu glasuri din 
ce în ce mai ridicate? Până și ostaticii își dădeau seama că nu s- 
ar găsi nimeni să arunce arma și să iasă pe ușă doar pentru căi 
se zice să o facă. Până și ei pricepuseră că, pe măsură ce 
ordinul era repetat, posibilitatea unui răspuns favorabil se subția 
tot mai mult. Oricine visa să aibă o armă secretă, dar, dacă ar fi 
avut-o, cu siguranţă că n-ar fi aruncat-o pe treptele de la ieșire. 


După o vreme, se simţiseră atât de obosiţi încât le ieșise 
din minte până și faptul că-și doreau să nu se fi întâmplat 
nicicând una ca asta, să nici nu fi venit la petrecere. Tot ce 
voiau era ca oamenii de-afară să se ducă la ei acasă, să lase 
naibii megafoanele și să le îngăduie să doarmă acolo, pe jos, 
răstimpul rămas din noaptea aceea. 

Din când în când era câte un moment în care nu mai 
vorbea nimeni. În acele clipe de scurtă liniște înșelătoare, de 
afară pătrundeau altfel de sunete, orăcăit de broaște, țârâit de 
greieri ori clinchet de arme care se încarcă și li se pune piedica. 

După o vreme, domnul Hosokawa avea să spună că nu 
închisese ochii toată noaptea, dar Gen îl auzise sforăind cam 
după patru dimineaţa. Era un sforăit ușor, asemenea vântului 
strecurat pe sub ușă, care pe Gen îl liniștise. Se mai auzeau și 
sforăiturile unora care aţipeau zece-douăzeci de minute, dar 
până și în somn dădeau ascultare ordinului primit și rămâneau 
așezați pe spate. 

Cu gesturi atât de grijulii încât nici nu se băgase de seamă, 
acompaniatorul și-a scos haina și a împăturit-o ca să aibă pe ce 
să își pună Roxane Coss capul. 

Cizmele înglodate trecuseră toată noaptea peste ei sau 
printre ei. Când li se ceruse să se întindă pe jos, întâmplările se 
îngrămădeau atât de impresionant încât nu mai apucau să se 
gândească și la urmări, dar dimineaţa i-a găsit cu moartea-n 
suflet. Se treziseră cumpănind toate posibilitățile. Niciuna nu 
părea favorabilă. Peste noapte bărbile crescuseră, iar fardul 
fusese spălat de lacrimi. Costumele și rochiile de seară se 
mototoliseră, pantofii îi strângeau. Siliţi să rămână culcaţi pe 
podea, spatele și șoldurile îi chinuiau, cefele li se înțepeniseră. 
Toţi, fără excepţie, aveau nevoie să meargă la toaletă. 

Spre deosebire de ceilalţi, domnul Hosokawa purta și 
enorma povară a responsabilităţii. Pentru el se strânseseră toți 
acolo. Acceptând cu bună știință să participe cu un pretext 
mincinos la petrecere, îi pusese pe toţi în pericol. Printre alţii, 
veniseră și câţiva funcţionari de la firma Nansei, inclusiv Akira 
Yamamoto, director al dezvoltării de proiecte, și Tetsuya Kato, 
unul dintre prim-vicepreședinţi. Mai erau și vicepreședinţii de la 
Banca Sumitomo și de la Banca Japoniei, Satoshi Ogawa și, 
respectiv, Yoshiki Aoi, cu toate că domnul Hosokawa insistase 
de câteva ori că nu era cazul să vină. Ţara gazdă îi invitase, 


explicându-le că era aniversarea celui mai important client al lor 
și că, desigur, n-ar fi dorit să rateze o astfel de petrecere. Îi 
contactase la telefon chiar ambasadorul Japoniei, care zăcea 
acum pe preșul de șters picioarele din pragul salonului. 

Ostaticul care îl făcea pe domnul Hosokawa să sufere mai 
cu seamă, și cu toate că asta simţea, știa cât e de nedrept să 
pui pe o viaţă un preţ mai mare decât pe alta, era însă Roxane 
Coss. Ea fusese adusă în jungla asta de spaimă ca să cânte 
pentru el. Câtă ușurătate din partea lui să socotească așa ceva 
drept un cadou potrivit pentru o zi de naștere! l-ar fi fost destul 
să-i asculte înregistrările. Fusese mai mult decât suficient să o 
vadă la Covent Garden, la Metropolitan... De ce-și închipuise că 
ar fi fost și mai bine să fie atât de aproape de ea încât să-i poată 
adulmeca parfumul? Nu era mai bine. Acustica salonului nu-i 
favoriza vocea. Pe deasupra, se simţise stingherit să-i observe 
mișcările atât de forțate ale buzelor, să-i vadă deslușit limba roz 
și umedă când își deschidea gura larg. lar dinţii de jos îi avea 
încălecaţi. 

Fusese un privilegiu, însă nimic nu putea să răscumpere tot 
răul ce li se putea face atât ei, cât și celorlalţi. Încercă să ridice 
capul doar de vreun centimetru ca s-o privească. Erau lungiţi 
aproape unul lângă altul, de vreme ce el fusese în faţă în timpul 
recitalului. Ea își ţinea ochii închiși, dar își închipui că nu era 
adormită. Privită cu detașare, culcată pe podeaua salonului, nu 
se putea spune că era o frumuseţe. Trăsăturile îi păreau 
exagerate, nasul cam lung, gura cam mare. Avea, desigur, ochi 
mai mari și mai rotunzi decât majoritatea lumii, dar nimeni nu s- 
ar fi putut plânge de asta. Lui îi aminteau albastrul florilor de 
genţiană de pe marginea unui lac din Nagano. Zâmbi și îi veni 
să se întoarcă spre Gen să-i spună ce îi trecuse prin minte. Însă 
își întoarse iar privirea spre Roxane Coss, al cărei portret îl 
cercetase neobosit pe programe și pe pliantele din cutiile CD- 
urilor. Avea umeri căzuţi. Gâtul putea să-i fie ceva mai lung. Un 
gât mai lung? Simţi cum se înfurie pe el însuși. Ce putea oare 
să-i mai treacă și lui prin minte? Nimic din toate astea n-avea 
importanţă. Oricum, nimeni n-ar fi fost în stare să se uite la ea 
cu detașare. Până și cei care o vedeau pentru prima oară, 
înainte să fi deschis gura să cânte, o găseau radioasă, de parcă 
nu fusese dăruită numai cu voce, de parcă bogăţia înzestrării 
răzbătea din făptura ei ca o lumină. 


În clipa aceea nu se zăreau decât pletele ei bogate, 
lucioase, rozul pal al obrajilor și mâinile frumoase. 
Acompaniatorul îi surprinse privirea, așa că domnul Hosokawa 
se grăbi să își reașeze capul pe covor. Teroriștii tocmai 
începuseră să-i atingă cu mâna pe câte unii, semn să se ridice și 
să-i urmeze. Domnul Hosokawa putea să pretindă pur și simplu 
că își înălțase capul ca să vadă ce se întâmplă. 

Pe la zece dimineaţa începuseră să se facă auzite șoapte. 
Nu era chiar așa de greu să-i strecori cuiva o vorbă, două, cu 
hărmălaia care răbufnea de afară prin ferestre și cu forfota celor 
ridicaţi de pe jos, conduși afară din salon, apoi aduși la loc. 
Tocmai asta fusese și pricina șușotelilor. La început și-au zis cu 
toţii că aveau să fie luați pe rând, în mici grupuri, și împușcați, 
probabil în grădina din spatele casei. Unul dintre ei, Victor 
Feodorov, își pipăise pachetul de ţigări din buzunarul hainei, 
întrebându-se dacă avea să i se îngăduie un minut să fumeze 
înainte de-a fi omorât. Simţea sudoarea șiroindu-i printre firele 
de păr care se umeziseră și-i cădeau pe spate de parcă s-ar fi 
pieptănat. Era mare lucru să fii împușcat după ce ţi se îngăduie 
să fumezi o țigară. 

În așteptare, se așternuse o liniște chinuită, dar când cei 
din primul grup se înapoiaseră zâmbitori, făcând cu capul semne 
liniștitoare, celor din preajmă li se șoptise „toaletă, baie, closet”. 
Vestea s-a răspândit. 

Fiecare a fost condus sub escortă; pentru fiecare, un tânăr 
terorist îngălat de noroi, purtând în chip demonstrativ mai multe 
arme. Unii nu făceau decât să-i însoţească, alţii îi purtau de braţ 
cu mai multă sau mai puţină violenţă. Băiatul care venise după 
Roxane Coss o luase mai degrabă de mână decât de braț, așa 
cum se ţin îndrăgostiţii în căutarea unui colţ de plajă pustiu. Nu 
era la fel de frumușel ca băiatul care, ceva mai înainte, o ţinuse 
și el de mână. 

Unii dintre ostatici se temeau că vor fi uciși, își proiectau 
neîncetat filmul cu ei înșiși purtaţi afară noaptea și împușcați în 
ceafă, însă Roxane Coss nu gândea așa. Poate că pentru câţiva 
totul avea să se sfârșească rău, dar nimeni n-avea să tragă într- 
o soprană. Era gata să fie drăguță, să se lase ţinută de mână, 
însă, până la urmă, ea avea să fie cea care scapă cu viaţă. N- 
avea nicio îndoială. 

A zâmbit când băiatul i-a deschis ușa băii. Se aștepta întru 


câtva să fi intrat după ea. Lămurită că asta nu se întâmplă, s-a 
încuiat pe dinăuntru, s-a așezat pe marginea closetului și a 
plâns cu lacrimi amare. Și-a înfășurat părul în jurul mâinilor, și-a 
acoperit faţa. Blestemat fie agentul care o convinsese că 
recitalul acela merita osteneala! Avea ceafa ţeapănă și se 
simţea de parcă era pândită de un guturai. Dar cine n-ar fi răcit 
dormind pe jos?! Dar nu era ea Tosca? Nu se aruncase ea seară 
de seară de pe terasa Castelului Sant Angelo? Tosca era ceva 
mai greu. După povestea asta, singurele ţări unde avea să mai 
cânte rămâneau ltalia, Anglia și America. Repetă cele trei nume 
iară și iară, până ce fu în stare să își potolească respiraţia și să 
se oprească din plâns. 

Cesar, băiatul înarmat de pe culoar, nu ciocănise să o 
zorească, așa cum se făcuse cu ceilalți. S-a sprijinit de perete și 
și-a imaginat-o aplecându-se spre robinetul aurit să își clătească 
gura. Şi-o închipuia cum își spală faţa și mâinile cu un săpun 
mititel de forma unei scoici. Încă mai auzea cântecul ei şi, 
aproape pe șoptite, ca să-i treacă timpul, a îngânat ce își aducea 
aminte: „Vissi d'arte, vissi d'amore, non feci mai male ad anima 
viva!”! Ce curios că-i rămăseseră în minte atât de clare toate 
sunetele alea. Nu se prea grăbea ea cu toaleta, dar ce puteai 
să-i ceri unei asemenea făpturi? Ea însăși era o operă de artă. 
Nu era o persoană pe care s-o împingi de la spate. La ieșire, 
mâna ei era ușor umedă și surprinzător de rece. „Vissi d'arte”, 
ar fi vrut el să-i spună, dar habar n-avea ce înseamnă vorbele 
acelea. 

Când s-a înapoiat la locul unde stătuse lungită, lângă pian, 
acompaniatorul nu mai era, după câteva clipe fu însă adus şi el. 
Arăta mult mai rău decât toţi ceilalţi. O paloare lunară i se 
așternuse pe faţă și căpătase niște cearcăne sângerii. Il 
sprijineau de o parte și de alta Gilbert și Francisco, doi dintre 
băieţii mai mari. Fuseseră nevoiţi să-l tragă cu amândouă 
mâinile. La prima vedere s-ar fi zis că încercase să o ia la fugă 
pe ușă ori să sară pe fereastră și că fusese oprit cu forţa. Când 
au ajuns în sfârșit la locul lui, picioarele, ca două foiţe de hârtie 
smulse dintr-un carneţel și puse să îi sprijine toată greutatea 
corpului, i se mototoliră, iar el se prăbuși leșinat. Teroriștii i-au 


Am trăit pentru artă, am trăit pentru iubire, n-am făcut 
niciodată rău nimănui (it.). Inceputul unei arii celebre din 
Tosca. (N. ed.) 


spus ceva lui Roxane Coss în spaniolă, era un sfat sau poate o 
informaţie, atâta doar că ea nu vorbea spaniola. S-a înălţat 
puţin, fără să știe prea bine dacă i s-ar fi îngăduit să rămână 
așezată, și l-a tras pe pianist de picioare. Nu era greu, era totuși 
un bărbat înalt, astfel încât s-a chinuit din pricina poziţiei 
nefirești pe care o căpătase corpul lui în cădere. Mai întâi își 
spusese că era doar o prefăcătorie. Auzise de unii ostatici care 
pretind că sunt orbi ca să li se dea drumul, dar nimeni n-ar fi 
fost în stare să pălească într-atâta cu tot dinadinsul. Când l-a 
mișcat, capul i s-a clătinat de pe o parte pe alta. Unul dintre 
chelneri, așezat chiar lângă ea, s-a ţinut într-un cot și i-a tras 
mâinile strivite sub corp. 

— Ce ţi s-a întâmplat? l-a întrebat ea în șoaptă pe pianist. 

Tocmai trecea pe acolo o pereche de cizme murdare. Ea s-a 
întins lângă el și l-a prins cu degetele de încheietura mâinii. În 
cele din urmă, el s-a mișcat, a respirat adânc și s-a întors cu faţa 
spre ea clipind întruna de parcă încerca să se trezească dintr-un 
somn adânc și plăcut. 

— N-are să vi se întâmple nimic, i-a spus lui Roxane Coss, 
însă chiar și cu buzele albăstrii aproape lipite de tâmpla ei, 
vocea părea să-i vină de departe, lipsită de putere. 

— Or să ceară răscumpărare, i-a spus domnul Hosokawa lui 
Gen. Amândoi se uitau la Roxane Coss și la acompaniatorul ei, 
zicându-și în câteva rânduri că acela murise, însă de fiecare 
dată el făcea o mișcare sau gemea. 

— Nansei plăteşte de regulă banii ceruţi pentru 
răscumpărare, orice sumă ar fi. O să se plătească pentru 
amândoi. 

Deși avea un glas atât de mic încât abia i s-ar fi zis murmur, 
Gen înţelegea perfect. 

— Și pentru ea or să plătească. Nici nu s-ar putea altfel. 
Doar e aici pentru mine. 

Oftând, domnul Hosokawa își spunea că acompaniatorul n- 
ar trebui să fie obligat să rămână, mai cu seamă dacă e bolnav. 
De fapt, într-un fel sau altul, toţi cei din salon erau acolo din 
pricina lui, așa că se întreba la cât oare s-ar fi ridicat suma 
răscumpărării tuturor. 

— Mă simt de parcă aș fi eu de vină pentru toate astea. 

— Pușca n-o ţineţi dumneavoastră, zise Gen. 

Sunetele japonezei lor natale, rostite atât de încet încât nu 


s-ar fi auzit nici la zece centimetri mai încolo, îi ungeau pe 
suflet. 

— Pe președinte aveau aseară de gând să-l răpească. 

— Mai bine ar fi pus mâna pe el! 

De partea cealaltă a încăperii, lângă o canapea îmbrăcată 
în brocart auriu, Simon și Edith Thibault se ţineau de mână. Nu 
erau împreună cu ceilalți francezi, rămăseseră deoparte. Se 
vedea bine că formau o pereche, semănau de parcă ar fi fost 
fraţi, aveau amândoi păr negru și ochi albaștri. Intinși pe 
podeaua salonului unde fusese petrecerea, arătau atât de 
demni și de dezinvolți de parcă nu fuseseră forțați cu arma în 
mână să se așeze, ci pur și simplu s-ar fi săturat de stat în 
picioare. Pe când ceilalţi zăceau încordaţi și tremurau, cei doi 
Thibault se sprijineau unul de altul, ea cu capul pe umărul lui, el 
cu obrazul lipit de creștetul ei, gândindu-se mai puţin la teroriști 
și mai mult la mirosul de liliac al părului soţiei sale. 

Pe când erau la Paris, Simon Thibault își iubise soţia, deși 
nu fusese întotdeauna credincios ori plin de mari atenţii. Erau 
căsătoriţi de douăzeci și cinci de ani. Avuseseră parte de doi 
copii, de câte o lună pe an petrecută la mare împreună cu 
prietenii, de felurite slujbe, de câini de casă, de mari petreceri 
de Crăciun alături de multe rude vârstnice. Edith Thibault era o 
femeie elegantă într-un oraș cu atâtea mii de femei elegante, 
încât de-a lungul anilor el o uitase adeseori. Treceau uneori zile 
întregi când nici nu se gândea la ea. Nu-i trecea prin cap să se 
întrebe ce făcea oare, sau dacă era fericită, nu neapărat 
persoana Edith, ci Edith, soţia lui. 

În cele din urmă, după toate promisiunile și retractările 
ministerului, fuseseră trimiși în ţara asta, pe care între ei o 
tratau depays maudit, de „ţară uitată de Dumnezeu”. Amândoi 
suportau numirea aici cu neplăcere, însă cu un pragmatism 
stoic, iar la câteva zile după sosire li se întâmplase ceva 
extraordinar: el o redescoperise, ca pe ceva de care nu îţi dai 
seama că duci lipsă, ca pe un cântec învăţat în tinereţe și apoi 
uitat. Dintr-odată fusese în stare să o vadă cu limpezime, așa 
cum o privise la douăzeci de ani, nu era vorba de înfățișare, 
pentru că lui i se părea în toate privinţele mai frumoasă acum, ci 
de acea senzaţie de odinioară, că îi bate inima mai repede, că o 
dorește fără să-i mai pese de nimic altceva. Sosind acasă, o 
găsea tăind hârtie de așezat pe fundul sertarelor sau stând în 


pat și scriindu-le fiicelor lor care erau la universitate. Lui i se tăia 
respiraţia. Fusese oare ea întotdeauna astfel, cum de nu știuse? 
Sau știuse și, nepăsător, uitase? |n ţara asta cu drumuri 
noroioase și cu orez gălbui, descoperise că o iubește, că se 
regăsea în ea. Poate că n-ar fi fost la fel dacă ajungea 
ambasador în Spania. Fără condiţiile particulare din jur, 
altundeva decât în locul ăsta oribil, poate că nu și-ar fi dat 
seama că singura lui dragoste era soţia lui. 

— Nu s-ar zice că sunt grăbiţi să lichideze pe cineva, îi 
șoptise Edith, cu buzele lipite de urechea lui. 

Cât se vedea cu ochiul liber, doar nisip alb și apă albastră, 
lucioasă. Edith, intrând în ocean să înoate, se întoarce spre el și 
spune: 

— Să-ţi aduc un pește? 

Apoi nu mai e, a dispărut sub un val. 

— O să ne separe ceva mai încolo, îi spuse Simon. 

— Numai să-ncerce! 

ÎI luă de mână din nou, îi înconjură braţul cu al ei. 

Cu un an înainte, avusese loc în Elveţia un seminar 
obligatoriu privitor la protocolul de urmat în cazul ocupării unei 
ambasade. Presupunea că aceleași reguli se aplicau și în cazul 
unor dineuri date peste cap, cum fusese acesta. Vor duce 
femeile în altă parte. Apoi vor... Se opri. Nu mai ţinea deloc 
minte ce urma. Se întrebă ce se va întâmpla când îl vor separa 
de Edith, avea ea oare vreun lucrușor pe care să-l păstreze cu 
el? Poate vreun cercel? Cât de ușor ne mulţumim cu puţin, se 
gândi Simon Thibault. 

Micile discuţii în șoaptă, pe ici, pe colo, deveniseră o 
șopocăială generală pe măsură ce se întorceau de la baie. 
Faptul că se ridicaseră și își mișcau picioarele îi încuraja să nu se 
mai supună ca până atunci. Indrăzneau să schimbe impresii cu 
glas scăzut. Se ridicase de jos mai întâi un murmur, apoi 
începuseră adevărate dialoguri, până ce încăperea păru din nou 
ocupată de un fel de petrecere la care însă toţi stăteau pe jos. În 
cele din urmă, generalul Alfredo se simţi obligat să tragă iar un 
glonţ în tavan, asta îi făcu să înceteze. Câteva ţipete ascuţite, 
apoi liniște. Nici măcar un minut mai târziu se auzi un ciocănit în 
ușa de la intrare. 

Toate capetele se întoarseră. Cu toate ordinele de afară, cu 
tot vacarmul mișcărilor de trupe, cu tot hămăitul câinilor și cu 


zgomotul de elicoptere, până atunci nu ciocănise nimeni, iar 
acum erau iritați, așa cum se întâmplă când ești liniștit acasă la 
tine și n-ai niciun chef de vizite. Tinerii teroriști s-au uitat 
nervoși unii la alţii, au respirat adânc și au pus degetul pe 
trăgaci de parcă voiau să spună că acum sunt gata să ucidă. Cei 
trei generali s-au sfătuit, cu câteva gesturi au indicat poziţia de 
luat, și un cordon de tineri s-a instalat de fiecare parte a ușii. 
Apoi generalul Benjamin a scos pistolul, a împins umărul 
vicepreședintelui cu vârful rotund al cizmei, i-a cerut să se 
ridice, să se ducă la ușă și să răspundă. 

Li se părea firesc ca persoana aflată de partea cealaltă a 
ușii să aibă intenţia să intre gata să tragă, așa că era mai 
potrivit să îl ofere pe Ruben Iglesias dacă făceau o asemenea 
greșeală. Acesta se ridică din cuibul pe care și-l făcuse lângă 
șemineu împreună cu nevasta și cu copiii, două fetiţe cu ochi 
strălucitori și un băieţel cu faţa plină de sudoare și roșie de la 
somnul adânc. Guvernanta, Esmeralda, stătuse și ea cu ei. Era 
de fel din nordul ţării și nu se sfia să-i privească pe teroriști fără 
ocolișuri. Vicepreşedintele se tot uita la tavan îngrijorat să nu fi 
atins ultimul cartuș vreo conductă. Ar fi fost al naibii de 
complicat să se ocupe acum de așa ceva. Obrazul lui drept, care 
își schimba întruna înfățișarea, devenise o umflătură galben- 
roșcată, iar ochiul drept îi era complet închis. Rana nu înceta să- 
i sângereze. De două ori își schimbase șervetul folosit drept 
pansament. Copil fiind, Ruben Iglesias îngenunchease ceasuri 
de-a rândul în biserică și-l rugase pe Dumnezeu să-i dăruiască o 
statură înaltă, pe care El nu se arătase însă dispus să o acorde 
nici unuia dintre membrii numeroasei sale familii. „O să știe 
Domnul ce dar să-ţi facă”, spuseseră preoţii fără să-i dea 
atenție. Și avuseseră dreptate. Pentru că era scund, devenise a 
doua persoană importantă în stat, iar acum probabil că tocmai 
asta îl ferise de o rană mai gravă, lovitura primită fiind ceva mai 
sus, spre partea osoasă a capului și nu în locul mai sensibil unde 
se îmbina maxilarul. Chipul lui servea acum să atragă atenţia că 
seara nu se petrecuse întru totul chiar ca pe roate, un mesaj 
potrivit pentru cei de afară. Când vicepreședintele s-a ridicat, 
ţeapăn și suferind, generalul Benjamin i-a înfipt între omoplaţi 
ţeava subţire a automatului ca pe o coadă de mătură și l-a 
împins spre ușă. Pe faţa generalului, din pricina stresului, 
începuseră să înflorească la capetele fiecărui nerv noi pustule, 


iar el își dorea o compresă fierbinte peste ele cam la fel demult 
pe cât își dorea revoluția. Ciocănind se făcu din nou auzit. 

— Îndată! spuse Ruben Iglesias, nu atât celui din faţa 
intrării, cât celui înarmat din spatele lui. Știu unde-i ușa! 

Își zicea că probabil i-a sunat ceasul, iar asta îi dădea 
curajul de care avea atâta nevoie. 

— Încetișor! îl instrui generalul Benjamin. 

— Încetișor, încetișor, da, mă rog, trebuie să-mi spui tu, că 
eu n-am mai deschis niciodată vreo ușă, îl îngână mormăind 
vicepreședintele, apoi deschise ușa în felul lui, nici mai repede, 
nici mai încet. 

Bărbatul din prag avea un păr foarte deschis la culoare și 
pieptănat pe spate cu o cărare impecabilă. Cămașa albă, 
cravata neagră și pantalonii negri îl făceau să arate ca un 
reprezentant al vreunei secte religioase americane. Se putea 
imagina că avea și haină, numai că o scosese probabil din 
pricina căldurii sau ca să pună în evidenţă banderola cu crucea 
roșie de pe mânecă. Ruben Iglesias se gândea să-l lase să intre, 
să nu rămână în văpaia soarelui. Fruntea și pomeţii i se 
înroșiseră. Vicepreședintele privi dincolo de el, în josul potecii 
din curtea din fața casei lui, mai bine zis a casei pe care o 
socotea a lui. De fapt, casa nu-i aparţinea, nici peluza, nici 
personalul, nici paturile moi sau prosoapele pufoase. Totul îi 
revenise o dată cu postul, totul urma să fie inventariat la 
plecarea lui. Tot ce poseda era depozitat și fusese o vreme când 
sperase ca lucrurile să rămână exact acolo unde erau, în vreme 
ce el cu familia s-ar fi mutat în palatul prezidenţial. Prin 
deschizătura îngustă a porţii văzu o mulţime furioasă, polițiști, 
uniforme militare și reporteri. Dintr-un copac ţâșni lumina unui 
aparat foto. 

— Joachim Messner, spuse omul, întinzând mâna. Vin din 
partea Crucii Roșii. 

Vorbea franţuzește, iar când vicepreședintele i-a întors o 
privire piezișă a reluat într-o spaniolă mediocră. 

Era calm, avea aerul că nici nu remarcase haosul din jur, 
parcă ar fi trecut din casă în casă într-o duminică dimineaţa să 
colecteze donaţii. Crucea Roșie era întotdeauna prin partea 
locului să ajute victimele cutremurelor sau inundaţiilor, aceleași 
victime cărora Ruben Iglesias era trimis să le ofere consolare și 
să le aprecieze situaţia. 


— Crucea Roșie, repetă el pentru cei cu puștile din spatele 
lui. 

Cei trei generali se consultară iarăși și rezultatul fu că asta 
se putea permite. 

— Sunteţi sigur că vreţi să intraţi în casă? întrebă 
vicepreședintele încet, într-o engleză imperfectă, cam la fel ca 
spaniola lui Messner. Nu se știe dacă vă mai lasă să ieșiţi, 
adăugă el. 

—O să mă lase, răspunse Messner, pășind înăuntru. 
Problema lor e că sunt prea mulţi ostatici. Nu au nevoie acum 
de și mai mulți. 

Privi peste umărul vicepreședintelui spre teroriști, apoi se 
întoarse la el. 

— Obrazul dumneavoastră nu arată prea bine. 

Ruben Iglesias dădu din umeri, cu o atitudine filosofică, 
fusese doar atins cu partea mai puţin primejdioasă a unei arme, 
dar Messner interpretă gestul drept un semn că nu-i fusese 
înțeleasă întrebarea. 

— Vorbesc englezește, franțuzește, nemţește și italienește, 
spuse el în engleză. Sunt elveţian. Vorbesc și puţină spaniolă. 

A ridicat două degete apropiate cam la un centimetru unul 
de celălalt, ca și cum ar fi vrut să arate că spaniola pe care o 
vorbea el ar fi intrat în spaţiul acela redus. 

— Nu e regiunea mea. Eram în vacanţă, vă daţi seama? 
Sunt fascinat de ruinele de aici. Eu sunt un turist, iar ei mă 
solicită să lucrez. 

Joachim Messner părea extrem de relaxat, de parcă era un 
vecin venit să ceară cu împrumut câteva ouă și profita de ocazie 
să mai stea la taclale. 

— Ar trebui să aduc cu mine un traducător dacă trebuie 
folosită spaniola. Am unul afară. 

Vicepreședintele înclină capul a aprobare, dar nu pricepuse 
nici jumătate din vorbele lui Messner. Inţelegea puţină engleză, 
dar numai când vorbele erau rostite distinct și nu era lovit în cap 
cu patul vreunei arme. Parcă era un interpret înăuntru. Chiar 
dacă nu era, și-ar fi dorit unul oricum. 

— Traductor, îi spuse generalului. 

— Traductor, ceru generalul Benjamin și își plimbă privirea 
peste cei de pe podea, încercând să își amintească ceva ce se 
petrecuse cu o seară mai înainte. Traductor? 


Săritor din fire însă fără stofă de erou, Gen rămase tăcut un 
moment, gândindu-se la punctul dureros pe care i-l lăsase pe 
piept ţeava automatului. Chiar dacă tăcea chitic, tot aveau să își 
aducă aminte mai devreme sau mai târziu că era traducător. 

— V-ar deranja? îl întrebă pe domnul Hosokawa. 

— Du-te, spuse el, și îi puse o mână pe umăr. 

Se lăsă o clipă de liniște, apoi Watanabe Gen ridică timid o 
mână. 

Generalul Alfredo îi făcu semn să se ridice. Gen, la fel ca 
majoritatea bărbaţilor, își scosese pantofii, așa că se aplecă 
acum să se încalţe, dar generalul se răsti nerăbdător. Gen, 
jenat, își făcu loc să treacă în ciorapi printre cei îngrămădiţi pe 
jos. Se gândea că n-ar fi fost politicos să calce pe cineva, își făcu 
drum tot scuzându-se: 

— Perdon, perdonare, pardon me. 

— Joachim Messner, se prezentă iarăși omul de la Crucea 
Roșie în engleză, strângându-i mâna. Engleză, franceză, ce 
preferaţi? 

Gen scutură din cap. 

— Atunci franceză, dacă vă e indiferent. Sunteţi cu toţii 
bine? întrebă Messner în franţuzește. 

Faţa lui părea să rezulte dintr-un montaj de toate culorile. 
Albastrul foarte intens al ochilor, albeaţa pielii, roșul buzelor, al 
arsurilor de soare pe obraji și galbenul părului de culoarea 
porumbului văzut de Gen cândva în America. Peste tot numai 
culori primare, gândi. Cu un chip ca ăsta, orice început era cu 
putinţă. 

— Suntem bine. 

— Aţi fost maltrataţi? 

— În spaniolă, ceru generalul Alfredo. 

Gen explică și apoi, cu ochii la vicepreședinte, repetă că 
erau bine cu toții. 

Vicepreședintele nu arăta bine deloc. 

— Spuneţi-le că eu voi fi omul de legătură. 

Messner se gândi o clipă și repetă el însuși propoziţia în 
spaniolă destul de corect. Apoi îi zâmbi lui Gen și spuse în 
franțuzește: 

— N-ar trebui să încerc. O să spun cu siguranţă ceva de-a- 
ndoaselea și dăm cu toţii de bucluc. 

— În spaniolă, spuse generalul Alfredo. 


— Spune doar că-i vine greu în spaniolă. 

Alfredo clătină din cap. 

— Ce dorim noi, desigur, este eliberarea necondiționată și 
în bună stare a tuturor ostaticilor. O să cădem acum de acord 
asupra unor aspecte suplimentare. 

Aruncă o privire împrejur, la covorul de oaspeţi bine 
îmbrăcaţi și de chelneri în haine albe care își lungeau gâturile 
spre el. Tot tabloul era teribil de nefiresc. 

— E prea multă lume. Probabil că vi s-au și terminat 
proviziile, iar dacă nu, se termină oricum astă-seară. Nu-i nicio 
nevoie de atâţia. Ce zic eu e să lăsaţi să plece femeile, 
personalul, toţi cei care sunt bolnavi, toţi cei de care n-aveţi 
nevoie. Să începem cu asta! 

— Şi-n schimb? 

— Provizii suficiente, perne, pături, ţigări. De ce aveţi 
nevoie? 

— Avem revendicări. 

Messner încuviinţă. Era serios dar și plictisit, de parcă ar fi 
purtat astfel de conversații în fiecare zi de zece ori înainte de 
micul dejun, ca și cum orice petrecere de aniversare ar fi trebuit 
să se încheie cu asemenea încurcătură. 

— Sunt sigur că aveţi. Şi sunt sigur că or să fie ascultate. 
Ce vă spun eu acum e că ce se vede aici, și arătă cu mâna ca să 
fie clar că se referea la cei de pe jos, nu poate să fie suportat de 
nimeni. Eliberaţi-i pe cei în plus, pe cei de care nu aveţi nevoie, 
așa ceva o să fie socotit un gest de bunăvoință. Vă arătaţi drept 
oameni de-nţeles. 

— Cine e în măsură să spună că suntem oameni de-nţeles 
sau nu? întrebă generalul Benjamin pe Gen, care transmise 
întrebarea. 

— Aţi ocupat proprietatea asta de douăsprezece ore și-n tot 
acest timp n-a murit nimeni. Nimeni n-a murit, nu-i așa? îl 
întrebă Messner pe Gen. 

Gen dădu din cap și traduse prima frază. 

— Pentru mine asta înseamnă că sunteţi rezonabili. 

— Spuneţi-le să ni-l trimită pe președintele Masuda. Pentru 
președinte suntem noi aici, în schimb îi lăsăm pe toţi să plece. 
Arătă încăperea cu mâna. Privește-i pe toți ăștia! Nici măcar nu 
știu câţi sunt. Două sute? Mai mult? Se poate spune că un om 
pentru două sute nu e un schimb rezonabil? 


— Pe președinte n-or să vi-l dea, răspunse Messner. 

— Noi după el am venit! 

Messner oftă și dădu cu seriozitate din cap. 

— Ce să zic, eu am venit aici pentru odihnă. Se pare că 
nimeni n-are să capete ce dorește. 

In tot timpul ăsta, Ruben Iglesias rămăsese lângă Gen, 
ascultând fără să intervină, de parcă rezultatul nu-l privea în 
niciun fel. El era persoana politică oficială cu gradul cel mai înalt 
din încăpere, dar nimeni nu se uita la el ca la un șef sau ca la 
ostaticul cel mai valoros după președinte. Intrebat cine e 
vicepreședintele, un cetățean oarecare din acea ţară minunată, 
dar lipsită de mijloace de comunicare, dă din umeri și întoarce 
spatele. Un vicepreședinte e o carte de vizită, un lucru trimis în 
locul lucrului așteptat. Vicepreședinţii sunt ușor de înlocuit și de 
schimbat. Nu se câștigă și nici nu se pierde vreun război în urma 
discursului înflăcărat al unui vicepreședinte. Nimeni nu putea să 
înţeleagă asta mai bine decât însuși vicepreședintele. 

— Daţi-le drumul, a spus calm Ruben generalilor. Omul ăsta 
are dreptate. Masuda n-o să vină niciodată aici. 

Amuzant, el gândea fraza asta, să vină aici, exact cu sensul 
aici, la mine acasă. Masuda îl exclusese veșnic pe Ruben din 
cercul lui. Copiii nu i-i cunoștea. Pe soția lui Ruben n-o invitase 
la dans în cursul seratelor oficiale. Una e să faci campanie 
electorală împreună cu cineva, alta să-l și chemi la masă. 

— Eu știu ce se face în situaţiile astea. Eliberaţi femeile, 
lăsaţi-i să plece pe cei în plus, în felul ăsta le transmiteţi mesajul 
că sunteţi persoane cu care se poate colabora. 

Cam cu doi ani în urmă, când fusese ocupată Banca 
Federală, nu lăsaseră pe nimeni să plece, nici clienţi, nici casier. 
Pe directorul băncii îl spânzuraseră de porticul de la intrare. 
Pentru fotografi. Nu era unul să nu își aducă aminte cum se 
terminase: toți teroriștii fuseseră împușcați lângă pereţii de 
marmură. Ce voia Ruben să le spună era că asemenea încercări 
nu izbuteau. Cerinţele nu erau niciodată îndeplinite, promisiunile 
nu erau niciodată respectate până la capăt. Nimeni nu reușise 
vreodată să se aleagă cu banii ceruţi și cu prietenii eliberaţi din 
închisorile de maximă securitate. Singura incertitudine o 
reprezentau timpul necesar pentru pierderea răbdării și numărul 
de vieţi risipite din pricina asta. 

Generalul Benjamin ridică un deget și împunse cu el 


șervetul însângerat cu care vicepreședintele își acoperise 
obrazul. Ruben o încasă fără să se clintească. 

— Te-am întrebat noi ceva? 

— E casa mea, spuse el, cuprins de slăbiciune din pricina 
durerii. 

— Înapoi pe podea! 

Ruben chiar își dorea să se întindă la loc, astfel încât se 
întoarse fără să crâcnească. Aproape că i-a părut rău când 
Messner l-a apucat de braţ și l-a reţinut. 

— Cineva trebuie să-i coasă tăietura asta, declară Messner. 
O să chem un doctor. 

— Nici doctor, nici cusătură, spuse generalul Alfredo. 
Niciodată n-a fost el arătos. 

— Nu puteţi să-l lăsaţi să sângereze în halul ăsta! 

— lete că pot, dădu din umeri generalul. 

Vicepreședintele asculta. Nu putea să își pledeze cauza de 
unul singur. Și, de fapt, numai la gândul unui ac, după ce-i mai 
trecuse suferința, în ciuda durerii de cap și a zvâcnetului din 
fundul ochilor, mai-mai că ar fi fost înclinat să prefere victoria 
teroriștilor în această dispută. 

— Dacă omul ăsta sângerează până moare, nu mai primiţi 
nimic! 

Vocea lui Messner era calmă, tocmai pentru a echilibra 
seriozitatea celor spuse. 

Până moare? se întrebă vicepreședintele. 

Generalul Hector, care până atunci nu contribuise cu mai 
nimic la discuţie, îi porunci guvernantei să se ducă la etaj și să 
aducă jos cutia ei de lucru. A bătut din palme de două ori ca un 
învățător care face liniște, iar ea s-a ridicat și a plecat 
șchiopătând. Îi amorţise piciorul stâng. Îndată după plecarea ei, 
Marco, băiatul vicepreședintelui, o mogâldeaţă de vreo patru 
ani, urlă ca din gură de șarpe, căci o socotea ca pe mama lui. 

— Rezolvăm noi asta imediat, spuse cu gravitate generalul 
Hector. 

Ruben Iglesias își întoarse obrazul umflat spre Messner. Nu 
la o cutie de lucru se gândise el. Doar nu era un nasture rupt 
sau un tiv de scurtat. Aici nu erau chiar în junglă și nici el nu era 
chiar un om primitiv. Mai avusese de vreo două ori nevoie săi 
se pună copci, dar totul fusese făcut cum se cuvine, într-un 
spital, cu instrumente sterilizate luate din cutiile lor plate 


argintii. 

— Aici e vreun doctor? îl întrebă Messner pe Gen. 

Gen nu știa, dar traduse întrebarea în toate limbile 
cunoscute de el. 

— Trebuie că am invitat cel puţin un doctor, spuse Ruben 
Iglesias, deși din cauza capului care-i atârna tot mai greu, nu își 
mai amintea de fapt nimic. 

Fata, Esmeralda, tocmai cobora scările, sub braţ cu o cutie 
pătrată din nuiele împletite. Printre atâtea femei în rochii de 
seară, n-ar fi avut cum s-o fi băgat cineva în seamă. Era o fată 
de la ţară în ţinută de serviciu, fustă neagră, bluză cu guleraș și 
cu manşete albe. La fiecare pas, i se legăna pe spate o coadă de 
păr negru groasă cât mâna. Acum toţi se uitau la ea, la mișcările 
ei suple, nestânjenite, de parcă era o zi ca oricare alta din viaţa 
ei și își găsise o clipă să termine ceva de cârpit. Avea o privire 
inteligentă și ţinea capul sus. Toţi cei din încăpere își dădură pe 
loc seama de frumuseţea ei, iar scara de marmură pe care 
cobora sclipi în lumina împrăștiată de făptura ei. Gen tot repeta 
întrebarea zicând „doctor, doctor”, în vreme ce 
vicepreşedintele, emoționat, a rostit numele fetei, Esmeralda. 

Niciunul dintre cei de pe jos nu ridicase mâna, prin urmare 
nu se găsea niciun doctor printre ei. Adevărul era însă altul. 
Doctorul Gomez se afla în fundul încăperii, lângă sufragerie, iar 
soţia lui îl tot împungea în coaste cu două unghii lăcuite. El 
renunţase de multă vreme la tratarea bolnavilor ca să se ocupe 
de administrarea unui spital. Oare când făcuse ultima oară o 
sutură? De practicat, practicase pneumologia. Nu mai înţepase 
pielea cuiva de pe vremea când fusese stagiar. Probabil că 
pentru o treabă de-asta nu era mai calificat decât nevastă-sa, 
care cel puţin nu lăsa ghergheful din mână și făcea petits points 
cât era ziua de lungă. Ştia bine ce avea să se întâmple: în mod 
sigur urma infecția; nu venea nimeni cu antibioticul necesar; 
mai târziu, rana trebuia deschisă, curățată, cusută. Și toate 
astea pe faţa vicepreședintelui. Se cutremură la un asemenea 
gând. N-avea cum să se termine cu bine. Lui avea să i se 
reproșeze totul. Ceva mai târziu o să afle toată lumea. Un 
doctor, un șef de spital, implicat, cine știe, poate chiar în 
moartea unui om, cu toate că nimeni n-ar fi avut de ce să spună 
că fusese vina lui. Simţea că-i tremură mâinile. Ce soi de mâini 
mai erau și astea, era oare cu putinţă să sutureze cu ele obrazul 


unui om și să-i lase o cicatrice care să-i facă celebri și pe unul și 
pe celălalt? lar acum era fata asta care cobora scara cu coșul ei 
de lucru, o adevărată întruchipare a speranţei. Un înger! El nu 
fusese nicicând în stare să găsească fete cu aerul atât de 
inteligent care să lucreze în sălile spitalului, fete atât de drăguţe 
care să-și păstreze uniforma atât de curată. 

— Ridică-te! îi șuierase nevastă-sa. Dacă nu, îţi ridic eu 
mâna. 

Doctorul închisese ochii și clătinase din cap într-un fel care 
nu putea să atragă atenţia nimănui. Fie ce-o fi. Punctele de 
sutură n-aveau să rezolve mare lucru, dar nici să-l omoare. 
Zarurile fuseseră aruncate, iar acum nu mai era nimic de făcut 
decât să aștepte ce avea să se mai întâmple. 

Esmeralda îi dădu cutia lui Joachim Messner, însă rămase 
locului. In loc să se retragă, deschise capacul căptușit cu un 
material imprimat cu trandafiri, alese un ac dintr-o pernuţă de 
forma unei roșii, luă un mosorel cu aţă neagră și băgă un fir pe 
urechea acului. Cu dinţii rupse delicat firul iar la capăt făcu un 
nod. Toţi bărbaţii, până și generalii, o priveau de parcă realiza 
ceva miraculos, ceva fără legătură cu acele sau cu firele de aţă, 
ceva pe care ei n-ar fi izbutit să-l facă. Din buzunarul fustei 
scoase o sticluţă de spirt în care introduse acul și îl scutură de 
câteva ori la rând. Sterilizare. Și nu era decât o fătucă de la 
țară. Mai bine decât atât nici că se putea. În sfârșit, trase acul 
afară din sticlă de capătul cu nod al firului și i-l dădu lui Joachim 
Messner. 

— Ah, exclamă el apucând nodul între arătător și degetul 
mare. 

A avut loc un schimb de păreri. Mai întâi și-au zis să rămână 
amândoi în picioare, apoi, că ar fi fost mai bine pentru 
vicepreședinte să se așeze, în cele din urmă că cel mai bine 
pentru el ar fi fost să se întindă lângă o lampă unde lumina era 
mai bună. Cei doi trăgeau de timp, unul mai înspăimântat decât 
celălalt. Messner și-a frecat mâinile cu alcool de trei ori. Iglesias 
își zicea că ar prefera să mai fie izbit o dată cu automatul. Zăcea 
pe covor, departe de soţie și de copii, iar Messner s-a aplecat 
peste el, numai că astfel înclinat stătea în dreptul luminii, așa 
încât s-a îndepărtat și i-a răsucit capul întâi într-o parte, apoi în 
cealaltă. Vicepreședintele încerca să se gândească la ceva 
plăcut, de ce nu chiar la Esmeralda. Era într-adevăr 


nemaipomenit cum se descurca fata asta. Poate că nevastă-sa o 
învățase, îi explicase ce înseamnă bacteriile, de ce trebuie să 
păstreze curate lucrurile. Ce noroc pe el să aibă o astfel de fată- 
n casă care să i se ocupe de copii. Sângele nu i se mai zbătea în 
tâmplă, dar continua să se scurgă, iar Messner se întrerupse ca 
să tamponeze rana cu șervetul. Ţinând seamă de tot ce se 
întâmpla, de urletele chemărilor din stradă, de sirenele care se 
tot porneau și se tot opreau, de ostaticii de pe jos, de teroriștii 
somnoroși înarmaţi cu arme de foc și cu cuțite, s-ar fi zis că 
nimănui n-avea cum să-i pese de obrazul lui Ruben Iglesias. Cu 
toate astea, oamenii își săltau capetele ca niște broaște 
țestoase ca să vadă urmarea, să vadă prima împunsătură de ac. 

— Mai aveţi doar cinci minute, declară generalul Alfredo. 

Joachim Messner prinse marginile rănii între degetele mâinii 
stângi, iar cu dreapta împunse cu acul. Gândind el că o mișcare 
rapidă ar fi mai blândă, se înșelă cu privire la grosimea 
materialului și împinse acul până la os. Amândoi scoaseră un 
sunet mai slab decât un țipăt, strident însă nu puternic, iar 
Messner smulse acul cu oarecare greutate, ceea ce i-a întors de 
unde porniseră. Atâta doar că din găurica lăsată de ac izvorâse 
o picătură de sânge. 

Fără să i se fi cerut, Esmeralda și-a dezinfectat mâinile. Pe 
chip îi flutura o expresie pe care vicepreședintele i-o mai văzuse 
când era cu copiii. 

Încercaseră să facă ceva și nu reușiseră, ea lăsase lucrurile 
să meargă prea departe. Luă din mâna lui Joachim Messner acul 
cu fir și îl cufundă iar în alcool. El s-a dat la o parte cu nespusă 
ușurare. Nu-i păsa de intenţiile ori de calificările ei, se mulţumi 
să se uite cum se apleacă lângă sursa de lumină. 

Ruben Iglesias își zicea că fata are înfățișarea blândă a unei 
sfinte, chiar dacă îi lipsea surâsul. li era recunoscător pentru 
privirea deschisă a ochilor ei căprui, aplecaţi doar la câţiva 
centimetri peste ai lui. Oricât ar fi fost de înclinat să își închidă 
ochii, n-avea de gând s-o facă. Era încredinţat că nicicând n-o să 
mai aibă prilejul să vadă atâta concentrare și atâta compătimire 
focalizate pe chipul lui, chiar dacă izbutea să supravieţuiască 
acelei încercări și să trăiască o sută de ani. Când acul se 
apropie, rămase nemișcat și respiră parfumul de ierburi al 
părului fetei. Se simţea ca un nasture rupt, ca un pantalonaș de 
copil cârpit în poala ei caldă la căderea serii. Nu s-ar fi zis că e 


chiar așa de neplăcut. El era acum pur și simplu încă unul dintre 
lucrurile de care trebuia să se îngrijească Esmeralda, ceva de 
reparat. Împunsătura acului era dureroasă. Nu-i făcea plăcere 
să-l vadă trecând pe deasupra ochilor. Nu-i făcea plăcere 
zvăcnitura aţei trase după fiecare împunsătură, îl făcea să se 
simtă ca un păstrăv în cârligul undiţei. Insă apropierea de fătuca 
asta pe care o vedea în fiecare zi era plăcută. Stătea pe iarbă cu 
copiii, pe o pătură sub un copac, turnându-le ceai în ceșcuţe 
știrbite, Marco în poală, Roșa și Imelda ocupate cu păpușile lor. 
Era la ușa copiilor, ieșind pe coridor, noapte bună, noapte bună, 
spunea, gata cu apa, la culcare, închideţi ochii, noapte bună! 
Era concentrată, fără o vorbă, dar numai gândul la vocea ei îl 
liniștea, astfel încât, în ciuda durerii, era sigur că avea să fie trist 
la sfârșit, când șoldul ei nu-i va mai atinge coapsa. Ea termină și 
făcu încă un nod. Ca pentru un sărut, se aplecă să taie cu dinţii 
firul, buzele ei n-aveau cum să nu atingă cusătura pe care o 
făcuse. Auzi scrâșnetul scurt al dinţilor, ruperea firului care îi 
ţinuse legaţi unul de altul. Ea se ridică, îl atinse cu palma pe 
creștet, răsplată pentru suferinţă. Drăguţa de Esmeralda. 

— Ce curaj! exclamă ea. 

Cei din preajmă au zâmbit și au răsuflat ușuraţi. Făcuse o 
treabă așa de bună, de la tâmplă până la ureche îi cususe un 
tighel bine ordonat cu aţă neagră! Nu era de mirare din partea 
unei fete crescute pentru așa ceva. _ 

Marco sări în braţele Esmeraldei la înapoierea ei. Işi lipi 
capul de pieptul fetei să îi aspire parfumul. Vicepreședintele nu 
se mișcase din loc, durerea și plăcerea se regăseau întru totul, 
așa că pe moment reuși să se destindă. Işi închise ochii de parcă 
i s-ar fi administrat anestezicul potrivit stării în care se afla. 

— Voi doi, li se adresă generalul lui Messner și lui Gen. 
Întindeţi-vă pe jos! O să avem de vorbit. 

Şi cu automatul le arătă unde, nu chiar așa de aproape de 
locul unde erau. 

Messner n-a încercat să reia negocierile. 

— Eu n-o să mă întind, a replicat el, însă cu un glas așa de 
obosit încât s-ar fi putut crede că nu-i displăcea ideea. O să 
aștept afară. Mă întorc peste o oră. 

Îl salută pe Gen cu o înclinare politicoasă a capului, 
deschise ușa pur și simplu și ieși. Gen se întrebă dacă n-ar fi 
putut face același lucru, să anunţe că așteaptă și el afară. 


Numai că știa că el nu e Messner. Nu se știe de ce, s-ar fi 
zis că nu era cazul să se tragă în Messner. Arăta de parcă s-ar fi 
tot tras în el în fiecare zi din viaţa lui și că îi era lehamite de așa 
ceva. Pe de altă parte, cu gândul încă la cusături, Gen se simţea 
muritor. Muritor și fidel totodată, se duse să își reia locul alături 
de domnul Hosokawa. 

— Ce-au zis? îl întrebă în șoaptă domnul Hosokawa. 

— Cred că or să le dea drumul femeilor. Nu e încă hotărât, 
dar se pare că așa au de gând. Consideră că suntem prea mulţi. 

De jur împrejurul lui Gen era câte cineva, unii la mai puţin 
de șase centimetri. Parcă luase metroul din staţia Tokio pe linia 
Yamanote la opt dimineaţa. Ridică o mână și își deznodă 
cravata. 

Domnul Hosokawa închise ochii și o mare liniște îl înveli ca 
o pătură moale. 

— Bun, exclamă. 

Roxane Coss o să fie eliberată, tocmai la vreme să poată 
cânta în Argentina. În câteva zile avea să-i treacă spaima. 
Soarta celorlalți o s-o urmărească din presă, departe de 
primejdie. O să istorisească întâmplarea pe la vreun cocteil, iar 
ascultătorii or să fie sideraţi. Nu era însă greu să uimești pe 
cineva. La Buenos Aires, în prima săptămână, avea să 
interpreteze rolul Gildei. Lui i se păru o coincidenţă fericită. Ea e 
Gilda, iar el e un băieţel cu taică-său la Tokio. Elo privește de la 
galerie, de atât de departe, însă vocea ei e tot atât de clară și 
de catifelată pe cât fusese când era atât de aproape încât putea 
să întindă mâna să o atingă. Machiajul de scenă și gesturile ei 
exagerate sunt foarte potrivite de la o așa distanţă. Ea cântă 
alături de tatăl ei, Rigoletto, îi spune cât de mult îl iubește, în 
vreme ce sus, la galerie, băiatul Hosokawa Katsumi îl ia pe tatăl 
lui de mână. Muzica se înalță deasupra tapiseriilor, deasupra 
paharelor pe jumătate golite de pisco sour, părăsește 
aniversările mai aparte și planurile de construcţie de fabrici, se 
ridică, se rostogolește deasupra acestei ţări, până când, lin, 
coboară pe scenă și recapătă deplinul făpturii, ceva minunat și 
îndepărtat, întreaga orchestră o susţine, se ridică o dată cu 
vocile, le înalță, superba voce a lui Roxane Coss cântă pentru 
micuțul Hosokawa Katsumi. Vocea ei face să-i vibreze oscioarele 
din adâncul urechii. Vocea ei îl pătrunde, devine el însuși. Ea 
cântă pentru el și pentru alţi o mie. El e aidoma celorlalți, 


anonim, iubit. 

Pe jos, într-un alt colț al încăperii, erau și doi preoţi ai 
Sfintei Biserici Romano-Catolice. Monseniorul Rolland se afla 
după canapeaua în faţa căreia stătea cuplul Thibault. Se 
gândise el că era mai bine să se ţină la adăpost de ferestre dacă 
începea să se tragă de afară. Ca orice păstor al poporului său, 
avea datoria să se ocrotească. Preoţii catolici erau adesea vizaţi 
de mișcările politice, se menţiona asta în toate jurnalele. 
Veșmântul îi era leoarcă de sudoare. Moartea e o taină sacră. 
Ceasul vine numai la voia Domnului. În ce îl privea, exista însă o 
rațiune profundă care îl silea să își protejeze viaţa. Nu era nicio 
îndoială că Monseniorul avea să fie ridicat la poziţia episcopală 
dacă și când venerabilul episcop Romero își va fi împlinit 
misiunea prin moarte. La urma urmelor, însuși Monseniorul 
Rolland era cel care se îngrijea de treburile bisericii și se 
străduia să-i lărgească drumul. Cum în lumea asta nimic nu e 
prea temeinic, în jungla bântuită de sărăcie nu mai era în 
siguranţă nici măcar catolicismul. Vezi, bunăoară, valul de 
mormonism care se năpustește cu misionari și cu saci de bani. 
Ce nerușinare să trimiţi misionari într-o ţară catolică! De parcă 
pe-aici s-ar găsi sălbatici gata să fie convertiți! Cu capul așezat 
pe o pernuţă subtilizată discret când se dusese să se lungească 
pe jos, tot mai simţea ceva dureri în șale și se gândea că, după 
ce se vor isprăvi toate astea, avea să rămână îndelung în cada 
cu apă fierbinte și apoi avea să zacă pe puţin trei zile în patul lui 
moale. Desigur, lucrurile puteau fi privite și dintr-un punct de 
vedere favorabil. Presupunând că nebunia de aici avea o limită 
și că o să fie eliberat cu primul val de ostatici, răpirea asta 
putea să devină semnul de bun augur al destinului său. 
Publicitatea în jurul deţinerii ca ostatic putea să-i acorde nimbul 
de sfânt martir chiar și unuia care ar scăpa fără măcar o 
zgârietură. 

Și chiar așa ar fi fost să se întâmple dacă nu se afla acolo și 
un tânăr preot întins pe pardoseala rece de marmură a holului 
de la intrarea principală. Monseniorul Rolland îl cunoscuse cu doi 
ani înainte pe părintele Arguedas când acesta depusese 
profesiunea de credinţă și fusese ordonat preot. De amintit însă 
nu își mai aducea aminte. Prin locurile acelea nu se prea ducea 
lipsă de tineri gata să intre în rândurile clerului. Cu părul negru 
tăiat scurt, cu cămăși negre scrobite, preoţeii aceia erau tot așa 


de greu de deosebit unii de alții pe cât sunt copiii în alb la prima 
comuniune. Monseniorul nu știa că părintele Arguedas se afla 
acolo, nu-l zărise în timpul seratei. Și-apoi, cum se făcea oare că 
un tânăr preot fusese invitat la o petrecere în casa 
vicepreședintelui ţării? 

Părintele Arguedas avea douăzeci și șase de ani și era 
paroh de rangul al treilea undeva în partea cealaltă a capitalei. 
Aprindea luminile, purta ciboriul cu ostiile sfinţite și era 
însărcinat cu slujbe nu mai însemnate decât cele ale unui băiat 
de cor cu ceva vechime. În puţinele momente ale zilei pe care 
nu și le petrecea în rugăciune sau împlinind bune acţiuni în 
folosul enoriașilor, se ducea la biblioteca universitară și asculta 
muzică de operă. Se instala la subsol, protejat de aripile de lemn 
ale cabinei, cu niște enorme căști negre atât de strânse la 
urechi încât îi dădeau dureri de cap. Universitatea era departe 
de a fi bogată, iar muzica de operă nu constituia o prioritate pe 
lista de cheltuieli, astfel încât întreaga colecţie era constituită 
din discuri de vinil, nu din CD-uri. Deși printre ele se aflau piese 
care îi plăceau mai mult decât altele, părintele Arguedas asculta 
totul, fără discriminare, totul, de la Die Zauberflote până la 
Trouble în Tahiti. Închidea ochii și murmura cuvinte pe care nu 
le înțelegea. La început îi blestemase pe cei dinaintea lui, care 
lăsaseră amprente pe discuri ori le zgâriaseră, dacă nu cumva și 
mai rău, șterpeliseră vreun disc, cum se întâmplase cu Lulu, 
rămas fără actul al treilea. Conștiinţa i-a amintit însă că e preot 
și l-a așezat în genunchi pe cimentul subsolului bibliotecii. 

Mult prea adesea, ascultând, își simţise sufletul umplut de 
încântare, un sentiment greu de deslușit, tulburător. De dorință? 
De iubire? La scurtă vreme după începerea seminarului se 
hotărâse să renunţe la operă așa cum alţi tineri în situaţia lui se 
hotărau să uite iubirea trupească. Işi spunea că o asemenea 
pasiune trebuie să aibă ceva întunecat, ceva de care un preot 
trebuie să se ferească. Neavând ce să recunoască la 
confesional, nici adevărate păcate cât de cât de luat în seamă, 
într-o după amiază de miercuri oferise imaginarul păcat al 
operei drept marea lui jertfă adusă Mântuitorului. 

— Verdi sau Wagner? întrebă vocea de dincolo de grilaj. 

— Şi, și, răspunsese părintele Arguedas, dar de îndată ce se 
dezmetici după întrebarea neașteptată schimbă răspunsul: 
Verdi. 


— Ești tânăr încă, replicase vocea de dincolo de zăbrele. 
Vino să-mi vorbești despre asta din nou peste douăzeci de ani, 
dacă Domnul o să binevoiască să mai fiu pe aici. 

Tânărul preot se străduise să recunoască vocea. Firește că 
nu era niciun preot la San Pedro pe care să nu-l fi cunoscut. 

— Nu e un păcat? 

— Arta nu e păcat. Bună nu e întotdeauna. Dar păcat nu e. 

Vocea tăcuse o clipă, iar părintele Arguedas vârâse un 
deget pe după banda neagră care închide gulerul cămășii ca să 
iasă dogoarea trupului încins. 

— De fapt, unele librete... în sfârșit, încearcă să te 
concentrezi asupra muzicii. Muzica e adevărul operei. 

Părintele Arguedas primise o penitenţă sumară și formală și 
recitase cele trei rugăciuni pe zi drept ofrandă de mulțumire. Nu 
i se cerea să renunţe la iubirea lui. De fapt, după acea 
întâmplare își schimbase cu totul punctul de vedere și hotărâse 
în sinea lui că o astfel de frumuseţe era una cu Domnul. Muzica 
era laudă adusă Domnului, el era încredinţat, iar dacă vorbele 
purtau adesea cu ele păcatele oamenilor, păi, Isus însuși nu 
cercetase și el chiar acest subiect? Când suferea de vreun 
simţământ îndoielnic, punea lucrurile la punct lăsând libretele 
necitite. La Seminar învățase latinește, însă nu voise să facă 
legătura cu italiana. În asemenea cazuri Ceaikovski era bine- 
venit, pentru că rusește nu știa nicio boabă. Din păcate, uneori 
dorința era ațâțată mai degrabă de muzică decât de cuvinte. 
Pentru un preot nu e destul să nu știe franţuzește ca să nu fie 
sedus de Carmen. Carmen îl făcea să viseze. Totuși în cele mai 
multe cazuri reușea să fie convins că fiecare bărbat și fiecare 
femeie din fiecare operă cântau cu atâta dulceaţă și atât de 
strălucitor pentru că își închinau cântecul Domnului, care 
sălășluia în inimile lor. 

După ce a primit dezlegarea confesorului, părintele 
Arguedas n-a mai încercat să ascundă pasiunea pentru muzica 
de operă. Nimănui nu părea să-i pese de interesele lui atâta 
vreme cât nu-l împiedicau să ducă la bun sfârșit îndatoririle de zi 
cu zi. Despre ţara și despre religia lui nu se putea spune că sunt 
moderne, dar el trăia totuși într-o epocă modernă. Enoriașilor le 
era drag acest preot tânăr pentru felul în care, fără să 
precupeţească niciun efort, freca stranele sau îngenunchea o 
oră întreagă în faţa lumânărilor dimineaţa, înainte de liturghie. 


Printre cei care luaseră seama la bunele lui lucrări era o anume 
Ana Loya, verișoara favorită a soţiei vicepreședintelui. Și ea era 
împătimită de muzică și îi împrumuta cu generozitate discuri 
părintelui Arguedas. Când se zvoni că Roxane Coss vine să 
cânte la o petrecere, Ana îi telefonase verișoarei ei să o roage 
să-i îngăduie tânărului preot să fie și el de față. Nu era vorba, 
desigur, de o invitaţie la dineul de gală, putea să aștepte la 
bucătărie pe timpul mesei. Putea să rămână tot acolo și când 
Roxane Coss avea să cânte, important era doar să fie în casă, 
dacă nu chiar și doar în grădină, i-ar fi fost foarte 
recunoscătoare. Părintele Arguedas îi mărturisise cândva Anei, 
după o mediocră repetiţie a corului bisericii, că el nu fusese 
niciodată la operă. lubirea vieţii lui, după Dumnezeu, exista 
pentru el numai pe discuri de vinil. Ana își pierduse un fiu cu 
vreo douăzeci de ani în urmă. Băiatul avea trei ani când se 
înecase într-un canal de irigație. Avusese mulţi alți copii după el, 
pe care, nu-i vorbă, îi iubea, iar de cel pierdut nici nu mai 
aducea vorba. De gândit la el nu se gândea decât la vederea 


părintelui Arguedas. Îi repetase verișoarei ei întrebarea la 
telefon: „Poate să vină și părintele Arguedas s-o asculte pe 
soprană?” 


Totul era aparte într-un fel pe care n-ar fi izbutit nicicând 
să-l imagineze, ca și cum vocea se oferea vederii. Nu încăpea 
îndoială că putea fi atinsă, până și din capătul încăperii unde se 
afla el. Vocea tremura printre cutele sutanei, îi mângâia obrazul. 
Nu-i trecuse prin minte nici măcar o singură dată că o asemenea 
femeie poate să exista, o făptură așezată atât de aproape de 
Dumnezeu încât însăși vocea Domnului se revărsa prin ea. Cât 
de departe trebuia să pătrundă oare înlăuntrul fiinţei ei ca să 
poarte apoi la suprafaţă vocea aceea! Era ca și cum vocea 
izvora din fundul pământului, iar ea, cu o nemărginită strădanie 
și sârguinţă, izbutea să o tragă în sus printre noroaie, printre 
stânci și printre scândurile dușumelei până ce ajungea să-i 
străbată picioarele și toată făptura până la crinul alb al gâtlejului 
și apoi să urce spre Dumnezeu, în Paradis. Era un miracol, iar el 
lăcrimă pentru îngăduinţa de a-i fi fost martor. 

Chiar și după douăzeci de ore petrecute lungit pe 
pardoseala de marmură din vestibul, pătruns de frig până în 
măduva oaselor, vocea lui Roxane Coss continua să i se 
rotească în minte. Dacă nu i s-ar fi ordonat să se întindă, ar fi 


fost probabil silit să ceară îngăduinţa să o facă. Avusese nevoie 
de tot timpul ăsta să se reculeagă, cu atât mai bine că fusese o 
pardoseală de marmură. Pardoseala îi îngăduia să nu uite de 
Dumnezeu. Tolănit pe un covor moale, s-ar fi pierdut cu 
desăvârșire pe sine. Era bucuros că petrecuse noaptea în 
tumultul sirenelor și al megafoanelor, că îl ţinuseră treaz, în 
stare să gândească, bucuros că lipsise de la slujba de dimineaţă 
și de la cuminecătură, pentru asta însă cerea iertare, pentru că 
astfel rămăsese acolo ceva mai multă vreme. Cu cât întârzia, cu 
atât prelungea clipa aceea, ca și cum vocea ei ar fi răsunat încă 
printre pereţii tapetaţi. Ea era încă acolo, nu vedea unde, dar 
oricum nu era atât de teribil de departe. Se rugă să fi petrecut o 
noapte confortabilă, să se fi gândit careva să-i ofere un loc pe o 
canapea. 

Afară de interesul trezit de Roxane Coss, părintele 
Arguedas era îngrijorat pentru tinerii bandiți. Mulţi dintre ei se 
sprijineau de pereţi, cu picioarele îndepărtate, proptindu-se de 
arme ca de niște bastoane. Din când în când capul le cădea și 
moţăiau așa, preţ de zece secunde, până când îi lăsau genunchii 
și se prăbușeau pe armă. Părintele Arguedas însoţise de multe 
ori poliţia în cazuri de sinucidere, iar adesea poziția trupurilor 
arăta că trecuseră la acţiune chiar din atitudinea asta, ca să 
poată pune degetul mare de la picior pe trăgaci. 

— Fiule, îi șopti el unuia dintre băieţii care îi păzeau pe cei 
din vestibul, unde erau mai cu seamă chelneri și bucătari lungiţi 
pe pardoseala tare, oamenii simpli. Fiind el însuși tânăr, nu-i 
venea întotdeauna ușor să-i zică vreunui enoriaș „fiule”, dar în 
cazul copilului ăstuia, chiar că putea să-i fie fiu. Arăta ca verii 
lui. Arăta ca oricare dintre băieţii care ieșeau în goană din 
biserică de îndată ce luau cuminecătura, cu ostia încă albă și 
rotundă pe limbă. Fiule, vino încoace! 

Băiatul a privit cruciș înspre tavan ca și cum ar fi auzit o 
voce în vis. Pe preot se prefăcea că nu-l vede. 

— Fiule, repetă părintele Arguedas, vino încoace! 

Băiatul își aplecă privirea abia de astă dată, iar pe faţă i se 
așternu o expresie de mare uimire. Cum să nu răspunzi oare la 
chemarea unui preot? E cu putinţă să nu te duci când ești 
chemat? 

— Ce-i, părinte? șopti el. 

— Vino-ncoa', murmură preotul și bătu cu palma locul de 


lângă el, fusese doar o fluturare discretă a degetelor. Loc era 
berechet pe pardoseală. Spre deosebire de podeaua salonului, 
acoperită cu covoare, aici era destul loc să te întinzi, iar o 
porţiune liberă de podea de marmură după o noapte petrecută 
în picioare sprijinit în pușcă putea să pară la fel de ispititoare ca 
un pat de puf. 

Băiatul se uită îngrijorat după colț, unde stăteau de vorbă 
generalii. 

— Nu-i voie, zise el mai mult cu buzele decât cu glasul. 

Băiatul era amerindian. Vorbea limba din nord, aceeași 
limbă vorbită și de bunica părintelui Arguedas când discuta cu 
maică-sa sau cu mătușile lui. 

— Eu aș zice că e voie, spuse el, nu autoritar, ci milos. 

Băiatul rămase o clipă pe gânduri, apoi ridică ochii, ca și 
cum ar fi studiat complicatele medalioane de ciubucărie care 
împodobea vestibulul. Ochii i se umpluseră de lacrimi și clipea 
întruna ca să le stăpânească. Stătuse treaz atât de multă vreme 
încât degetele îi tremurau în jurul ţevii reci a puștii. N-ar fi putut 
să spună unde i se terminau degetele și unde începea metalul 
gri-albăstrui. 

Părintele Arguedas a oftat, lăsându-se păgubaș. Avea să-l 
poftească din nou mai târziu, doar cât să-i spună că se găsește 
un loc unde poate să își găsească odihna și să i se ierte toate 
păcatele. 

Mulțimea de pe jos se frământa cu felurite necesităţi. Unii 
aveau nevoie să meargă din nou la baie. Erau pomenite în 
șoaptă diverse tratamente medicale în curs. Voiau să se ridice, 
să mănânce, să ia o gură de apă să li se ducă gustul coclit din 
gură. Agitaţia îi făcea mai curajoși, dar mai era ceva: trecuseră 
aproape optsprezece ore și nu murise nimeni. Ostaticii 
începuseră să spere că n-aveau să fie uciși. Când omul se luptă 
să scape cu viaţă, nu-i mai pasă de altceva. De îndată ce viaţa 
pare să nu-i mai fie ameninţată, se simte liber să se plângă. 

Victor Feodorov, un moscovit, cedă ispitei de a-și aprinde o 
țigară, deși fuseseră obligaţi să predea toate brichetele și 
chibriturile. Sufla fumul drept spre tavan. Avea patruzeci și 
șapte de ani și fuma cu regularitate de la doisprezece ani, iar 
asta chiar în momente grele, când avea de ales între ţigări și 
mâncare. 

Generalul Benjamin plesni din degete și un tinerel se și 


repezi să ia ţigara, însă Feodorov se mulțumi să tragă fumul în 
piept. Chiar așa cum stătea întins, fără nicio armă în afară de 
ţigară, se vedea că e un om zdravăn. Părea că va ieși învingător 
din înfruntare. 

— Doar să-ncerci, îi spuse el pe rusește băiatului. 

Acela, nepricepând, nu prea știa cum să se descurce. 

Incercă să își stăpânească tremurul mâinii când scoase 
pistolul și, fără prea multă convingere, îl îndreptă spre stomacul 
lui Feodorov. 

— Asta-i bună! zise Egor Ledbed, alt rus, prieten cu 
Feodorov. O să tragi în noi pentru o ţigară! 

Un adevărat vis, ţigara! Mult mai mare e plăcerea fumatului 
după o zi fără ţigări. Atunci poţi să apreciezi cu adevărat aroma 
și culoarea albăstruie a fumului care îți dă o ameţeală 
liniștitoare, plăcută, și te transportă în copilărie. E destul să fii 
silit să renunţi, ca să redescoperi apoi deliciile fumatului. Tigara 
lui Feodorov era gata să-i ardă degetele. Păcat de ea. Se înălță 
ușor, uimindu-l pe băiat cu statura lui impozantă și strivi ţigara 
de talpa pantofului. 

Spre marea plăcere a vicepreședintelui, Feodorov își puse 
chiștocul în buzunarul smochingului, iar tinerelul vâri la loc 
pistolul în brăcinari cu oarece stângăcie, apoi se retrase. 

— Nu mai pot să suport nicio clipă în plus! strigă o femeie. 

Se uitară în jur, însă nu se putea ști cine vorbise. 

La două ore după plecarea lui Messner, generalul Benjamin 
îi făcu semn vicepreședintelui să se ridice și să deschidă ușa ca 
să-l poftească înapoi. 

Era oare cu putinţă ca Messner să fi petrecut tot timpul 
ăsta așteptând chiar în faţa ușii? Pielea gingașă a obrajilor lui 
părea să fie încă și mai pârnlită. 

— Totul e-n regulă? îl întrebă Messner pe vicepreședinte în 
spaniolă, de parcă în ultimele două ore făcuse exerciții de limbă 
prăjindu-se la soare. 

— Foarte puţine schimbări, răspunse vicepreședintele în 
englezește, încercând să fie amabil. Mai păstra câte ceva din 
dispoziţia unei gazde. 

— Obrazul dumneavoastră nu se prezintă prea rău. Fata s-a 
descurcat de minune cu - se chinui să găsească cuvântul - cu 
cusutul, reuși să spună în cele din urmă. 

Vicepreședintele ridică mâna spre obraz, dar Messner îl 


reținu. 

— Nu trebuie atins. Se uită de jur împrejurul încăperii. 
Japonezul mai e pe-aici? 

— Unde să se fi dus? întrebă Ruben. 

Messner privi corpurile care i se întindeau la picioare, vii, 
respirând normal. Zău că văzuse și mai rău. 

— Am să-l chem pe interpret, spuse vicepreședintele. 

Generalii se uitau în altă parte, de parcă nici n-ar fi băgat 
de seamă că Messner era din nou acolo. In fine, unul dintre ei îl 
privi și ridică scurt din sprâncene, semn pe care Ruben Iglesias 
l-a luat drept „hai, dă-i bătaie!”. 

In loc să-l strige pe Gen, s-a dus după el ocolind toată 
încăperea. Era o ocazie să își dezmorţească picioarele și 
totodată să treacă ostaticii în revistă. Mulți îl priveau cu o 
expresie care ezita între zâmbet și durere. In lipsa gheții, 
obrazul drept i se umflase oribil. Punctele de sutură abia dacă 
mai susțineau aţa care ţinea împreunate marginile rănii. 
Gheaţă. In definitiv nu cerea penicilină. In casă se găsea gheaţă 
din belșug. Erau două congelatoare, unul lângă frigiderul din 
bucătărie, altul în pivniţă, pentru depozitarea pe termen lung. În 
bucătărie era și o mașină care nu făcea nimic altceva decât să 
răstoarne cuburi de gheaţă într-un recipient de plastic. Atâta 
doar că știa bine că el nu face parte dintre simpatiile generalilor 
ăstora, încât dacă ar fi cerut până și un singur cubuleţ de 
gheaţă s-ar fi putut să rămână și fără celălalt ochi. Ce senzaţie 
ar fi fost să aibă cum să stea măcar lângă congelator și să 
lipească ușurel obrazul de ușa lui rece și albă. La drept vorbind, 
nici nu avea nevoie de gheaţă, asta i-ar fi fost de ajuns. 

— Monsenior, i se adresă Monseniorului Rolland în trecere 
pe lângă locul unde zăcea. Imi pare atât de rău!... Sunteţi 
instalat confortabil? Da? Bine, bine... 

Era o locuinţă frumoasă și un covor frumos pe care se 
îngrămădeau laolaltă oaspeţii lui. Cui ar fi putut să-i treacă prin 
cap că-ntr-o bună zi avea să stea într-o astfel de casă, o casă cu 
două congelatoare și cu o mașină care nu folosea la nimic 
altceva decât la făcut cuburi de gheaţă? Avusese un noroc 
fantastic. Taică-său transportase bagaje, întâi la gară, apoi la 
aeroport. Maică-sa crescuse opt copii, vânduse legume, făcuse 
lucru de mână pentru alţii. De câte ori nu fusese spusă toată 
povestea asta?! Ruben Iglesias croindu-și un drum spre culmi! 


Primul din familie care termină școala elementară. A spălat 
dușumele ca să plătească taxele la liceu. A spălat dușumele și a 
fost conţopist în cabinetul unui judecător ca să plătească studiile 
de drept. Urmase o carieră reușită de avocat, apoi primii pași 
fermi pe treptele mișcătoare ale scării politice. Toate astea, plus 
statura, erau argumente interesante pentru un partener de 
cursă electorală. Povestea nu pomenea însă nicio vorbuliță de 
reușita lui căsătorie cu fata unui asociat de prestigiu pe care o 
lăsase grea la o masă festivă de Crăciun, nu amintea nici măcar 
în treacăt de ambiția soției lui și a părinţilor ei care îi 
asiguraseră spatele. Cu siguranţă că partea asta a poveștii nu 
era tot așa de interesantă. 

Un bărbat de lângă fotoliul cu rezemătoare de cap îl întrebă 
ceva într-o limbă care părea să fie germana. Vicepreședintele 
răspunse că nu știe. 

Gen, interpretul, era întins foarte aproape de domnul 
Hosokawa. Îi șopti ceva la ureche, iar el închise ochii și înclină 
aproape imperceptibil capul. Ruben uitase cu desăvârșire de 
domnul Hosokawa. La mulţi ani, stimate domnule, îi ură el în 
gând. Presupun că anul ăsta n-or să se construiască niciun fel de 
fabrici. 

Roxane Coss și acompaniatorul ei nu erau prea departe de 
japonezi. Oricât de incredibil ar părea, Roxane arăta mai bine 
decât seara trecută. Işi lăsase părul despletit, iar pielea îi 
strălucea. Parcă abia așteptase ocazia asta ca să tragă un pui 
de somn. 

— Cum vă simţiţi? murmură ea în englezește, atingându-și 
obrazul cu mâna ca să-i arate că rana lui o îngrijorează. 

Poate că era din pricina nemâncării, poate că era extenuat 
și pierduse prea mult sânge sau că rana se infectase, oricum, pe 
moment simţi că își pierde cunoștința. Mai era și felul în care ea 
își atinsese fața pentru că nu se putea ridica să o atingă pe-a lui, 
viziunea trezită de acel gest, ea în picioare cu mâna pe obrazul 
lui, toate astea îl făcură să cadă pe vine, legănându-se pe 
degetele de la picioare și, proptit în palme, să-și sprijine fruntea 
pe podea, până când senzaţia de leșin trecu și ridică încetișor 
faţa spre ochii ei panicaţi. 

— Merge bine, șopti el. 

In aceeași clipă îl remarcă pe acompaniator, care, într- 
adevăr, nu arăta bine deloc. Dacă Roxane Coss dădea dovadă 


de atâta compasiune, probabil își făcea griji și pentru cel de 
lângă ea. Acesta era livid, ţinea ochii deschiși însă pieptul abia i 
se mișca, un soi de neclintire pe care vicepreședintele n-o 
socotea deloc de bun augur. 

— Dar el? întrebă încetișor arătând cu degetul. 

Ea privi corpul de alături de parcă îl observa pentru prima 
oară. 

— Zice că are gripă. Cred că e foarte nervos. 

Şoapta ei era abia perceptibilă, totuși emoţionantă, chiar 
dacă el nu era sigur că pricepe chiar tot ce i se spune. 

— Unde-i interpretul? strigă generalul Alfredo. 

Ruben vrusese să se ridice și să-i dea mâna lui Gen, dar 
acesta, mai tânăr, sări în picioare înaintea lui și îi întinse mâna. 
Il luă de braţ, de parcă vicepreședintele orbise brusc, și îl 
conduse de partea cealaltă a încăperii. Cât de lesne era să te 
atașezi de cineva în asemenea condiţii, la ce concluzii 
îndrăzneţe se putea ajunge! Roxane Coss devine iubirea vieţii 
lui, Watanabe Gen devine fiul lui, în casă nu mai e stăpân, viaţa 
pe care o cunoscuse, viaţa lui politică era sfârșită și-ngropată. 
Ruben Iglesias se întrebă dacă nu cumva toţi ostaticii de pe 
lume ajungeau să simtă, mai mult sau mai puţin, același lucru. 

— Gen, i se adresă Messner și-i strânse mâna cu sobrietate, 
ca și cum i-ar fi oferit condoleanţe. Vicepreşedintele ar trebui să 
ia niște medicamente. 

Vorbea franțuzește, iar Gen traducea. 

— Pierdem prea multă vreme discutând nevoile unui 
zănatic, spuse generalul Benjamin. 

— Poate gheaţă? propuse însuși Ruben, care întrezărise 
brusc doar deliciile gheții, ale zăpezii de pe culmile Anzilor, ale 
minunaţilor patinatori olimpici văzuţi la televizor, tinere care 
purtau în jurul taliei lor de păpușă o eșarfă diafană. El ardea ca 
o torţă, iar lama argintie a patinelor răspândea în evantai o 
pulbere alb-albăstruie. Ar fi vrut să fie îngropat în gheaţă. 

— Ishmael, porunci nerăbdător generalul unuia dintre 
băieţi. La bucătărie. Adă-i prosop și gheaţă. 

Ishmael, unul dintre tinerii sprijiniți de perete, mititel, cu 
ghetele cele mai scâlciate, se arătă încântat. Poate era mândru 
să fie ales pentru treaba asta, ori voia să-l ajute pe 
vicepreședinte, sau avea chef să vadă bucătăria, sigur că acolo 
trebuie să-l aștepte o grămadă de resturi pe tăvi, sărăţele sau 


tartine care începuseră să se înmoaie. 

— Nimeni nu le dă gheață oamenilor mei când au nevoie, 
mormăi cu amărăciune generalul Alfredo. 

— Adevărat, aprobă Messner, ascultând cu jumătate de 
ureche traducerea făcută de Gen. Aţi ajuns la o hotărâre? 

— O să lăsăm femeile să plece, declară generalul Alfredo. 
Nu vrem să le facem niciun rău femeilor. Personalul poate să 
plece, preoţii, toți bolnavii. Pe urmă revedem lista celor care 
rămân. Se poate să mai lăsăm câţiva să plece și mai târziu. 
Vrem în schimb provizii. 

A scos din buzunarul de la piept o hârtie împăturită cu grijă, 
înfiptă între cele trei degete pe care le mai avea la mâna 
stângă. 

— Asta-i ce ne trebuie. Pagina a doua pentru ziariști. 
Revendicările noastre. 

Alfredo fusese atât de sigur că lucrurile aveau să se 
desfășoare altfel! La urma urmelor, chiar vărul lui lucrase 
cândva la sistemul de aer condiţionat al casei și reușise să fure 
o copie a planurilor. 

Messner luă hârtiile, se uită grăbit peste ele, apoi îl rugă pe 
Gen să-i citească. Gen nu își amintea să mai fi trăit vreun 
moment când traducerea să-l fi afectat într-atât încât să-i 
tremure mâinile ca acum. 

— În numele poporului, La Familia de Martin Suarez a luat 
drept ostatici... 

Messner ridică mâna oprindu-l pe Gen. 

— La Familia de Martin Suarez? 

Generalul încuviință. 

— Nu La Direccion Autentica? 

Întrebarea lui Messner păstrase un ton reținut. 

— Ziceai că suntem oameni de-nțeles, replică generalul 
Alfredo cu vocea urcând din pricina insultei. Păi, ce ţi-ai 
închipuit? Ti-ai închipuit cumva că La Direccion Autentica ar sta 
la taclale? Că ar lăsa vreo femeie să plece? Eu cunosc LDA. Cei 
de care n-au nevoie sunt lichidaţi. Am omorât noi pe cineva? Noi 
încercăm să facem ceva pentru popor, poţi să pricepi așa ceva? 

Făcu un pas spre Messner, care îi pricepu intenţia, dar Gen 
se interpuse calm între ei. 

— Noi încercăm să facem ceva pentru popor, traduse Gen, 
chibzuit și fără să se grăbească. 


Întrebarea „Poţi să pricepi așa ceva?” era fără rost, așa că 
renunţă să o mai traducă. 

Messner își ceru scuze. Fusese doar o greșeală, nu o 
insinuare. Ei nu erau LDA. Se străduia să nu i se ridice colţurile 
gurii într-un zâmbet. 

— Peste câtă vreme va fi eliberat primul grup? 

Generalul Alfredo nu mai era în stare să dea vreun răspuns. 
Scrâșnea din dinţi. Până și generalul Hector, care avea prea 
puţin de spus, scuipă pe covorul Savonnerie. Ishmael se 
întoarse cu două legături improvizate din șervete, umplute cu 
cuburi de gheaţă, semn al abundenței de la bucătărie. Generalul 
Benjamin ridică mâna și lovi una dintre legături, iar diamantele 
limpezi de gheaţă se rostogoliră pe covor. Cei din preajmă 
culegeau la iuțeală cuburile și le băgau în gură. Infricoșat, 
Ishmael îi dădu în graba mare cealaltă legătură 
vicepreședintelui și înclină ușor capul. Ruben îi răspunse la fel, 
gândindu-se că e mult mai bine să nu atragă atenţia asupra sa 
mai mult decât era cazul, căci era limpede că se putea foarte 
bine trezi din nou cu vreo lovitură în ţeastă. Lipi legătura de 
obraz și se strâmbă de durere, dar și de profunda plăcere iscată 
de răceala gheții. 

Generalul Benjamin se mai potoli și își drese glasul. 

— Îi împărțim chiar acum, zise. 

Mai întâi ordonă trupei: 

— Atenţie! Drepţi! 

Băieţii, înșiraţi pe lângă pereţi, se îndreptară și prezentară 
armele. 

— Toată lumea în picioare, ceru el. 

— Vă rog să-mi acordaţi un pic de atenţie, spuse Gen în 
japoneză. E cazul să vă ridicaţi în picioare. 

Chiar dacă aveau ceva împotriva vorbitului, cu Gen 
teroriștii făceau excepție. El repetă cererea în toate limbile care- 
i treceau prin minte. O spuse și în limbi de care știa bine că n- 
avea nevoie, sârbo-croata sau cantoneza, numai și numai 
pentru că simţea o alinare să poată vorbi fără să-l împiedice 
nimeni. De fapt, nici măcar nu transmitea ceva care să aibă 
nevoie de traducere. În anume împrejurări, oamenii se comportă 
ca oile. Când încep unii să se ridice, ceilalţi fac la fel. 

Erau amorţiţi și stângaci. Unii încercau să se încalţe, alţii 
pur și simplu uitaseră de pantofi. Unii dădeau din picioare să le 


dezmorţească. Erau nervoși. Cu toate că abia așteptaseră să se 
ridice de pe jos, acum se simțeau în primejdie. O schimbare 
pare să aducă ceva rău mai degrabă decât ceva bun, așa încât 
statul în picioare le sporea parcă spaima de a fi împușcați. 

— Femeile trec pe partea dreaptă a camerei, bărbaţii pe 
stânga. 

Gen luă iarăși la rând o mulţime de limbi fără să aibă o idee 
clară cu privire la ţările reprezentate sau la persoanele care 
aveau nevoie de traducere. Vocea lui avea monotonia 
liniștitoare a megafoanelor din gări și din aeroporturi. 

Însă nimeni nu se grăbea să se despartă. Dimpotrivă, se 
agăţau unii de alții cu braţele de gât. Perechi care nu se mai 
îmbrăţișaseră astfel de ani de zile, care poate că niciodată nu se 
lăsaseră văzuţi astfel în public, se strângeau în braţe. 
Petrecerea durase prea mult. Muzica se oprise, dansul se oprise, 
însă perechile erau încă în așteptare, înlănţuite. Singura pereche 
nepotrivită erau Roxane Coss și acompaniatorul ei. Arăta ca un 
copil în braţele lui. Nu părea să ţină cu tot dinadinsul să fie 
îmbrăţișată, iar de aproape se vedea că de fapt îl sprijină să nu 
se prăbușească. Expresia ei chinuită arăta că nu se simţea în 
stare să poarte asemenea povară. Domnul Hosokawa, care își 
dăduse seama că ceva nu era în regulă, nu făcea decât să 
privească și n-avea pe cine să ia în braţe - soţia lui era în 
siguranţă, acasă, la Tokio, îl prinse pe acompaniator și îl luă în 
cârcă, astfel încât omul acela cu mult mai voinic decât el îi 
atârna acum pe umeri ca o pelerină nepotrivită cu vremea 
caldă. Domnul Hosokawa se clătină, oarecum nesigur pe 
picioare, dar asta n-avea nicio importanţă în comparaţie cu 
ușurarea care i se citea ei pe faţă. 

— Vă mulţumesc, îi spuse ea. 

— Vă mulţumesc, a zis și el. 

— O să-i purtaţi de grijă? 

Chiar în acel moment, acompaniatorul și-a săltat capul și s- 
a sprijinit pe propriile picioare, preluând o parte din sarcina celui 
care-l purta. 

— Vă mulţumesc, a repetat blând domnul Hosokawa. 

Alţi bărbaţi neînsoţiţi, mai cu seamă chelnerii, care ar fi 
dorit să o descotorosească de acest gringo muribund, se 
repeziră să-l ajute pe domnul Hosokawa să-l târască de partea 
cealaltă a salonului pe omul acela care răspândea un miros acru 


și al cărui cap blond se legăna de parcă ar fi avut gâtul rupt. 
Domnul Hosokawa s-a uitat în urmă, îndurerat să o știe singură. 
Se gândea poate că și ea îl caută cu privirea, însă ea rămăsese 
cu ochii la pianist, prăbușit în braţele celor care îl purtau. De 
îndată ce începuse să se îndepărteze, vedea parcă și mai 
limpede cât de bolnav putea să arate. 

Acum, martor la atâtea despărțţiri pline de pasiune, domnul 
Hosokawa fu izbit la gândul că nici măcar nu-i trecuse prin minte 
să vină în ţara asta cu soţia lui. Nici măcar nu i-a spus că fusese 
și ea invitată. Pretinsese că se duce la o întâlnire de afaceri, nu 
la petrecerea organizată în cinstea lui. Conform unei înţelegeri 
tacite, doamna Hosokawa rămânea întotdeauna acasă cu fetele. 
Nu călătoreau împreună. Acum se vedea limpede cât de 
înțeleaptă fusese acea hotărâre. Nevastă-sa fusese scutită de 
neplăceri, poate chiar de ceva mai grav. El o protejase, de fapt. 
Nu putea să nu se întrebe totuși cum s-ar fi simţit ei doi acum, 
faţă-n faţă. Ar fi simţit oare aceeași adâncă mâhnire când li s-ar 
fi spus că trebuie să se despartă? 

O vreme, probabil nu mai mult de un minut, Edith și Simon 
Thibault au tăcut. Apoi ea l-a sărutat, iar el a zis: 

— Mă bucur să te știu afară. 

Ar fi putut spune orice, n-avea importanţă. El se gândea la 
primii douăzeci de ani de căsătorie, când o iubise fără să 
priceapă nimic. Asta era acum pedeapsa pentru timpul irosit. 
Draga de Edith! Și-a desfăcut eșarfa de mătase de la gât. El 
uitase să i-o ceară. O eșarfă de un albastru minunat, albastrul 
acela de pe vesela regilor, albastrul pufului de pe pieptul 
păsărilor din jungla asta uitată de Dumnezeu. Ea a făcut-o 
ghem, un ghem surprinzător de mic, și a pus-o în cupa mâinilor 
lui în așteptare. 

— Să nu faci vreo prostie, i-a spus. 

Pentru că era ultimul lucru pe care i-l cerea, el promise să-i 
dea ascultare. 

Una peste alta, despărţirea ostaticilor s-a petrecut civilizat. 
Nicio pereche n-a trebuit separată sub ameninţarea armelor. 
Când au priceput că răgazul s-a terminat, bărbaţii și femeile s- 
au despărţit de parcă erau pe cale să înceapă un dans 
complicat, în care aveau să se reunească, apoi să se separe și 
să schimbe poziţia trecând unii pe lângă alţii, prinzându-se din 
nou în braţe. 


Messner a scos din buzunar un teanc de cărţi de vizită și i-a 
oferit fiecărui general câte una, apoi lui Gen, iar după un 
moment de gândire și vicepreședintelui. In cele din urmă 
depuse restul într-o farfurie de pe o măsuţă. 

— Aveţi aici numărul meu de mobil, zise. E cartea mea de 
vizită. Dacă vreţi să vorbiți numai cu mine, sunaţi la numărul 
acesta. Liniile telefonice ale casei au să funcţioneze de acum 
înainte. 

Au privit derutaţi cartea de vizită. Era ca și cum ar fi fost 
invitaţi la prânz, ca și cum nu și-ar fi dat seama de gravitatea 
situaţiei. 

— S-ar putea să aveţi nevoie de ceva, a adăugat Messner. 
Poate că vreţi să vorbiţi cu cineva de afară. 

Gen se înclină ușor. Ar fi trebuit să se încovoaie de tot 
pentru Messner, ca să-i arate respectul cuvenit pentru că venea 
în casa aia, pentru că își risca viaţa, însă știa că nimeni n-ar fi 
înţeles ce înseamnă acea plecăciune. Apoi apăru domnul 
Hosokawa care luă o carte de vizită de pe farfurie, îi strânse 
mâna lui Messner și se înclină profund, cu ochii în podea. 

Generalii Benjamin, Alfredo și Hector se apropiară apoi de 
grupul de bărbaţi și separară personalul, chelneri, bucătari și 
oameni de serviciu, pe care îi conduseră să stea împreună cu 
grupul femeilor. Scopul lor ultim era să elibereze oamenii muncii 
prin revoluţie, prin urmare nu puteau să-i ţină ostatici. Au 
întrebat apoi dacă vreunul dintre bărbaţi era foarte bolnav, iar 
Gen repetă de mai multe ori întrebarea. Era de așteptat ca 
fiecare să pretindă că suferă de inimă, însă grupul a rămas 
extrem de tăcut. Vreo câţiva oameni foarte în vârstă pășiră în 
faţă, un italian chipeș le arătă că purta o brățară de identificare 
medicală și fu imediat condus înapoi în braţele soţiei sale. Doar 
unul dintre bărbaţi minţi fără ca minciuna să-i fie dată în vileag. 
Doctorul Gomez spuse că suferea de blocaj renal de mulţi ani, 
iar acum era în întârziere cu dializa. Rușinată, nevastă-sa îi 
întoarse spatele. Cel mai bolnav, pianistul acompaniator, era 
mult prea confuz ca să ceară el însuși să plece, așa că a fost 
instalat pe un scaun deoparte, ca să fie siguri că nu uită de el. Li 
se permise și preoților să plece. Monseniorul Rolland făcu 
semnul crucii spre cei care rămâneau, un gest superb, și se 
îndepărtă de grup, însă părintele Arguedas, care nu avea nicio 
treabă urgentă, ceru îngăduinţa să rămână. 


— Rămâi? întrebă generalul Alfredo. 

— O să fie nevoie de preot, spuse el. 

Alfredo zâmbi subţire, i se întâmpla pentru prima oară. 

— Sigur o să vrei și dumneata să pleci! 

— Dacă lumea rămâne aici până duminică, o să aveţi 
nevoie de cineva care să facă slujba. 

— O să se roage fiecare cum poate. 

— Cu tot respectul, domnule, insistă preotul cu privirile 
plecate. O să rămân. 

Și cu asta discuţia s-a încheiat. Monseniorul Rolland nu 
putea să facă altceva decât să privească fără să poată interveni. 
Se și afla printre femei, iar rușinea îi umplea sufletul de o mânie 
feroce. L-ar fi strâns de gât cu o singură mână pe preoţelul ăla 
tânăr, numai că era prea târziu. Se și salvase. 

Vicepreședintele ar fi trebuit și el să plece din motive de 
sănătate, dar nici măcar nu s-a ostenit să deschidă gura. In 
schimb, i se ceruse, așa febril cum era și cu legătura cu gheaţă 
topită pe obraz, să iasă pe ușă și să se ducă până la poarta grea 
de afară să facă anunţul. Abia de stătuse o clipă cu soţia lui, o 
femeie de bun-simt, care își pusese viaţa în slujba carierei lui și 
care nu-i făcuse niciun reproș văzând cum strică tot ce 
construise. Nici cu fetele lui, Imelda și Rosa, nu avusese răgaz 
să rămână. Ele se purtaseră așa de bine, lungite toată ziua pe o 
parte, jucând un joc complicat cu degetele, joc pe care el nu-l 
recunoscuse în ruptul capului. Esmeraldei nu-i spusese nicio 
vorbă, nici nu găsea cuvinte să-și exprime recunoștinţa. Situaţia 
ei îl îngrijora. Dacă era ucis, oare aveau să o păstreze? Spera că 
da. Se ţinea dreaptă și avea răbdare cu copiii. li învățase să 
picteze diverse animale pe pietre micuţe, iar cu pietrele acelea 
construiau lumi complicate. Se găseau o mulţime la ei, la etaj. 
Mai devreme sau mai târziu o să poată să se strecoare și să urce 
să le caute. Soţia lui îl strângea atât de tare pe băieţel încât 
copilul a ţipat de durere. Se temea că ar încerca să-l ia și să-l 
pună laolaltă cu bărbaţii. Ruben i-a mângâiat degetele și a 
încurajat-o. 

— Nu-l pune nimeni pe el la socoteală, a liniștit-o el. 

L-a sărutat pe Marco pe creștet, i-a sărutat părul mătăsos, 
care mirosea așa de bine a băiat. Apoi s-a îndreptat spre ușă. 

El era mai bun la așa ceva decât Masuda. Președintele nu 
era în stare să deschidă gura dacă nu avea o hârtie în faţa 


ochilor. Prost nu era, însă îi lipsea spontaneitatea. Mai mult, 
temperamentul și orgoliul prostesc nu l-ar fi lăsat în ruptul 
capului să i se comande să se întindă pe jos, să se ducă la ușă, 
să se întoarcă. Ar fi dat din gură vrute și nevrute, iar pentru asta 
ar fi fost împușcat, ceea ce putea să ducă la împușcarea tuturor. 
Pentru prima oară își zicea că era cum nu se putea mai bine că 
Masuda rămăsese să privească telenovela, pentru că el, Ruben, 
putea să fie sluga bună la toate, bătaia de joc a tuturor, să 
salveze astfel vieţile soţiei și copiilor lui, a frumoasei lor 
guvernante și a celebrei Roxane Coss. Sarcina particulară care i 
se dăduse de data asta era de fapt mult mai potrivită cu 
atribuţiile unui vicepreședinte. 

Messner îl însoţi pe treptele din fața casei. Se înnorase, însă 
aerul proaspăt era minunat. Băieţii care vegheau pe două 
rânduri la intrare au coborât armele și femeile au început să 
iasă. Ţinutele de seară străluceau în lumina după-amiezii târzii. 
Dacă n-ar fi fost polițiștii și fotografii, un trecător oarecare putea 
să își închipuie că e vorba de o petrecere la care perechile s-au 
certat și femeile s-au hotărât să plece de capul lor și înainte de 
vreme. Plângeau și părul le atârna încâlcit. Fardul li se scursese 
și ţineau poalele rochiilor cu mâna. Cele mai multe purtau și 
pantofii în mână ori îi lăsaseră în urmă, așa că își rupeau ciorapii 
pe pietrele plate dar aspre ale aleii din faţa casei, cu toate că nu 
lua nimeni seama la asta. Drept fundal al scenei ar fi fost 
potrivit un vapor care se scufundă sau o casă în flăcări. Cu cât 
se îndepărtau, cu atât ţipau mai tare. Cei câţiva bărbaţi, 
servitorii, infirmul, le urmaseră, neajutoraţi în faţa unei 
asemenea tristeţi, de care însă nu ei se făceau vinovați. 


Trei 

O precizare: toate femeile fuseseră lăsate să plece, cu o 
excepţie. 

Ea se găsea undeva, pe la mijlocul rândului. Nu privea 
afară, pe ușa deschisă, ci mai degrabă în urmă, asemenea 
celorlalte, la salonul de unde pleca, la covorul pe care dormise 
parcă o viaţă întreagă, nu doar o noapte. Îi privea pe cei care n- 
aveau să iasă, nu cunoștea pe nimeni. Poate doar pe domnul 
acela japonez în cinstea căruia se organizase petrecerea. 
Desigur, de cunoscut, nici pe el nu-l cunoștea, fusese însă atât 
de săritor și se îngrijise de acompaniatorul ei încât, ca să 
răspundă acelui gest mărinimos, îl căută cu privirea și îi adresă 
un zâmbet. La rândul lui, domnul Hosokawa îi zâmbi, reţinut, 
demn, și se înclină în semn de mulţumire. La capătul celălalt al 
încăperii, unde erau îngrămădiţi, bărbaţii se tot mișcau de pe un 
picior pe altul, agitaţi și cu priviri mohorâte. În momentele 
acelea, în afară de domnul Hosokawa, bărbaţilor nu le ardea să 
se gândească la Roxane Coss. Uitaseră și de ea și de superbele 
note înalte ale ariilor pe care le cântase. Își căutau din priviri 
soțiile care ieșeau unele după altele în lumina strălucitoare a 
după-amiezii, gândind că poate n-aveau să le mai vadă. 
Sentimentul ăsta îi strângea de gât ca o gheară, îi sufoca. Rând 
pe rând, ieșeau Edith Thibault, soţia vicepreședintelui, frumoasa 
Esmeralda... 

Roxane Coss ajunsese foarte aproape de ușă, înaintea ei nu 
mai erau decât vreo șase persoane, când generalul Hector făcu 
un pas și o prinse de braţ. Gestul lui nu fusese prea brutal. 
Părea că încearcă să o conducă undeva, poate chiar înaintea 
celor care așteptau să le vină rândul să iasă. 

— Espera! spuse el și îi arătă un loc unde nu mai era 
nimeni, lângă un Matisse, o natură moartă cu pere și cu piersici 
așezate într-un castron. Era una dintre cele două lucrări de 
Matisse din ţara asta, fusese împrumutată de la Muzeul de Artă 
pentru petrecere. Nedumerită, Roxane îl căută din priviri pe 
interpret. 

— Așteptaţi, traduse Gen cu o voce mică, străduindu-se să-i 
dea cuvântului o sonoritate cât mai optimistă. „Așteptaţi”, în 
definitiv, nu însemna că n-avea să mai plece deloc, ci doar puţin 
mai târziu. 

Ea a luat cuvântul drept ce era, apoi însă a căzut pe 


gânduri. Încă se mai îndoia că a înţeles bine, cu toate că i se 
vorbise pe limba ei. Când era copil tot așteptase. Elevă, 
așteptase la rând pentru audiții. Adevărul era însă că în ultimii 
câţiva ani nimeni nu-i mai ceruse să aștepte. Ea era așteptată. 
Nu aștepta ea. În plus, toate astea, petrecerea, ţara asta 
caraghioasă, armele, primejdia, toată așteptarea presupusă de 
așa ceva erau o adevărată bătaie de joc. Işi trase braţul cu un 
gest atât de brusc, încât generalului îi căzură ochelarii de pe 
nas. 

— Uite ce, i se adresă ea generalului Hector, hotărâtă să 
nu-i mai suporte mâna pe piele, mi-a fost destul! 

Gen deschise gura să traducă, dar se răzgândi. De altfel, ea 
continua să vorbească: 

— Am venit aici pentru că am fost angajată să cânt la o 
petrecere, ceea ce am și făcut. Mi s-a cerut să mă culc pe jos, cu 
toate persoanele astea pe care veţi fi având oarece motive să le 
rețineţi. Am făcut-o și pe-asta. Acum s-a isprăvit! Arătă cu mâna 
spre scaunul unde acompaniatorul ei zăcea cu capul prăbușit în 
piept. lar el e foarte bolnav. Trebuie să fiu alături de el, adăugă 
ea, din păcate cel mai puţin convingător dintre argumentele pe 
care putea să le aducă. 

Cocârjat, cu mâinile atârnând ca niște steaguri pe o vreme 
lipsită de vânt, acompaniatorul părea mai degrabă mort decât 
bolnav. Câtă vreme vorbise ea, nici măcar nu-și ridicase bărbia 
din piept. 

Rândul nu mai înainta. Până și femeile libere să plece se 
opriseră să privească, chiar dacă nu înțelegeau ce se spune. 
Momentul acela de incertitudine, pauza firească înainte de 
intervenţia interpretului, fu cel pe care Roxane Coss îl socoti 
prielnic pentru a părăsi scena. Făcu o mișcare hotărâtă în 
direcția ușii care aștepta larg deschisă. La rândul lui, generalul 
Hector întinse mâna să o prindă însă, nesigur, în loc de braţ o 
apucă zdravăn de păr. Asemenea podoabă capilară face dintr-o 
femeie o ţintă ușor de atins. Parcă ar fi fost legată cu 
nenumărate frânghii lungi și mătăsoase. 

Trei lucruri s-au petrecut atunci aproape simultan: primul, 
Roxane Coss, soprană lirică, scoase un sunet cristalin, o notă 
foarte înaltă, pricinuită de un amestec de uimire și de 
neprefăcută durere, provocat de smucitura care îi trăsese capul 
pe spate; al doilea, ostaticii, în afară de acompaniatorul ei, 


făcură un pas înainte, marcând fără echivoc sosirea momentului 
revoltei; al treilea, teroriștii de toate vârstele, de la paisprezece 
la patruzeci și unu de ani, își armară puștile și automatele, astfel 
încât acest clinchet multiplicat le-a strâns pe toate laolaltă, ca 
un film decupat în imagini așezate într-un singur cadru. Întreaga 
încăpere înțepeni în așteptare o dată cu timpul, rămas și el 
nemișcat, până când Roxane Coss, fără să își aranjeze măcar 
părul sau faldurile rochiei, s-a întors să stea lângă tabloul acela 
care, la drept vorbind, era o lucrare mediocră. 

Generalii începură să șopocăie între ei, iar ceilalți, până și 
soldații de rând, bandiții cei mici, lungiră gâturile să audă ce se 
vorbea. Vocile se amestecau nedeslușite. S-a auzit cuvântul 
„femeie”, apoi „niciodată” și „înţelegere”. Careva a propus cu 
voce scăzută și nu prea limpede ceva de felul „ar putea să 
cânte”. Cum ei stăteau cu capetele aplecate unul spre altul, era 
greu de spus cine vorbise. Se putea foarte bine să fi fost toţi, noi 
toți. 

Se găsesc și motive mai serioase pentru a lua un ostatic. 
Reţii de obicei pe cineva pentru ceea ce reprezintă, pentru ce se 
poate obţine în schimb, bani, libertate sau o altă persoană 
dorită cu tot dinadinsul. Oricine poate așadar să devină monedă 
de schimb dacă se găsește o cale pentru a-l sechestra. Astfel 
încât să faci pe cineva prizonier ca să cânte, pur și simplu 
pentru că vrei să-i auzi vocea, nu-i același lucru? Teroriștii, lipsiţi 
de cea mai măruntă posibilitate de a obţine ce-i împinsese să 
vină acolo, se hotărâră să-și ofere altceva, ceva ce în viaţa lor 
nu își închipuiseră că ar fi putut să dorească până când nu 
rămăseseră ghemuiţi în conducta strâmtă și întunecată de aer 
condiţionat, și anume muzica de operă. S-au hotărât să-și ofere 
același lucru pentru care trăia domnul Hosokawa. 

Roxane aștepta de una singură alături de grămada de 
fructe lucioase și plângea de neputinţă. Generalii începuseră să 
ridice vocea, în vreme ce femeile și oamenii de serviciu ieșeau 
unii după alţii. Bărbaţii aruncau priviri furioase, iar tinerii 
teroriști rămăseseră În poziție de tragere.  Pianistul 
acompaniator, care aţipise o vreme, se trezi îndeajuns cât să se 
ridice și să părăsească încăperea ajutat de băieţii de la 
bucătărie, însă fără să își dea seama că partenera lui nu ieșise o 
dată cu ceilalţi. 

— Așa e mult mai bine, declară generalul Benjamin, 


învârtindu-se în cerc pe covorul acoperit până atunci de ostatici. 
Acum poate și omul să mai respire! 

Se auzeau aplauzele și uralele de întâmpinare ale foștilor 
ostatici. Strălucirea blițurilor aparatelor de fotografiat se înălța 
deasupra zidului înconjurător. Profitând de agitația de afară, 
pianistul acompaniator dădu buzna înapoi pe ușa de la intrare 
rămasă din neglijenţă descuiată. O împinsese cu atâta forță 
încât se pocni de perete, iar mânerul lăsă chiar o urmă în lemn. 
Dacă nu era recunoscut pe loc putea să fie chiar împușcat. 

— Roxane Coss nu-i afară, strigă el în suedeză. Răgușise, 
iar vorbele i se rătăceau printre dinţi. Nu e afară! 

Era atât de greu de înţeles ce spunea, încât lui Gen îi trebui 
o vreme ca să recunoască limba în care vorbise. Suedeza o 
învățase îndeosebi din filme. Asta se petrecea pe vremea 
studenţiei. încerca să potrivească subtitlurile filmelor lui 
Bergman cu ce auzea. De aceea în suedeză nu putea să 
abordeze decât subiecte tenebroase. 

— E aici, îi comunică Gen. 

Din pricina furiei, pianistul acompaniator părea să se simtă 
ceva mai bine, iar pe moment chipul lui cenușiu prinsese ceva 
culoare. 

— Toate femeile au fost lăsate să plece! 

Dădea din mâini de parcă se apucase să alunge ciorile 
dintr-un lan de grâu, iar pe buze, care începuseră să i se 
albăstrească, îi strălucea o urmă de spumă. Gen trecu 
informaţia în spaniolă. 

— Aici sunt, Christopf! îi atrase Roxane atenţia și își flutură 
ușurel degetele de parcă se despărţiseră doar pentru un scurt 
răstimp în plină petrecere. 

— Luaţi-mă pe mine în locul ei, urlă acompaniatorul, 
clătinându-se primejdios pe genunchii șovăielnici, în pragul altei 
prăbușiri. 

Sacrificiul lui demodat era admirabil, dar toţi cei de faţă 
simțeau că nimeni nu-l voia pe el, o voiau numai pe ea. 

— Azvărliţi-l afară, ordonă generalul Alfredo. 

Doi băieţi înaintară, însă pianistul acompaniator, pe care nu 
l-ar fi bănuit nimeni capabil să se descurce de unul singur în 
starea de grabnică și ciudată deteriorare fizică în care se găsea, 
se repezi printre ei și se aruncă pe covor aproape de Roxane 
Coss. Unul dintre băieţi își îndreptă arma spre capul lui blond. 


— Vezi să n-o împuști pe ea din greșeală, zise generalul 
Alfredo. 

— Ce-a spus? întrebă pierită Roxane Coss. 

Gen traduse în silă. 

Din greșeală. Așa erau împușcați oamenii în împrejurări 
dintr-astea. Fără intenţie, doar un glonţ tras ceva mai la stânga 
sau mai la dreapta. Cu respiraţia tăiată, Roxane Coss îi blestemă 
în gând pe toţi cei de acolo. Să moară din pricina unui terorist 
nepriceput, care nu învățase nici măcar să ochească, nu era 
deloc ceea ce crezuse că o așteaptă. 

Respirația acompaniatorului ei devenise extrem de slabă și 
rapidă. Avea ochii închiși și își sprijinea capul de piciorul ei. 
Ultima lui izbucnire plină de pasiune fusese prea mult pentru el. 
Într-o clipită aţipi din nou. 

— Pentru numele Domnului, exclamă generalul Benjamin 
comiţând cea mai gravă greșeală dintr-o acţiune care nu fusese 
nimic altceva decât un lung șir de greșeli, lăsaţi-l unde e și 
basta! 

De îndată ce se rostiseră cuvintele astea, acompaniatorul s- 
a rostogolit în faţă și a vomat o gură de spumă gălbuie. Roxane 
se tot luptase să-i îndrepte iarăși picioarele, de data asta fără 
niciun ajutor. 

— Cel puțin târâţi-l iarăși afară, spuse ea fără 
menajamente. Nu vedeţi cât îi e de rău? 

Toată lumea vedea că-i era rău, chiar foarte rău. Era 
acoperit de o sudoare îngheţată și arăta ca burta unui pește 
mort. 

Gen îi traduse cererea, dar nu se găsise nimeni să-i dea 
ascultare. 

— În locul președintelui, o soprană, exclamă generalul 
Benjamin. O chestie de tot rahatul, dacă vreţi să știți! 

— Ea valorează mai mult împreună cu pianistul, aprecie 
generalul Alfredo. 

— Pe el nu dă nimeni nici două parale! 

— Pe ea o păstrăm, hotărî încetișor generalul Hector. 

Și cu asta, discuţia despre cântăreaţa de operă luă sfârșit. 

Deși aproape că nu deschidea gura, Hector era cel de care 
soldaţii se temeau îndeosebi. Chiar și ceilalţi doi generali erau 
prudenti cu el. 

Toţi ostaticii, până și Gen, erau strânși în cealaltă parte a 


salonului. După ce recitase în șoaptă o rugăciune, părintele 
Arguedas s-a dus lângă cei doi să le dea o mână de ajutor. Când 
generalul Benjamin îi ceru să treacă la loc, de partea cealaltă a 
salonului, el zâmbi și înclină fruntea în semn de încuviinţare, ca 
și cum generalul făcuse doar o glumă, prin urmare atitudinea lui 
nu merita să fie socotită un păcat. Preotul era totuși uimit de 
bătăile precipitate ale inimii, de teama care îi înmuia picioarele. 
Nu, nu de glonţ îi era lui frică, de bună seamă, nu credea că ar 
avea cineva de ce să-l împuște pe el, iar dac-ar fi fost să fie, 
asta era! Teama lui venea de la mirosul femeii, asemenea cu cel 
al crinilor în formă de clopoței, de la irizările calde ale părului ei 
blond. Demult nu mai fusese tulburat de așa ceva, de la 
paisprezece ani, când își dăruise inima lui Christos și uitase de 
toate aceste neliniști. Pentru ce oare, prins acum în vârtejul 
spaimei și al dezordinii, când primejdia morţii plutea deasupra 
capetelor atâtor oameni, se simţea ameţit de atâta noroc? Un 
noroc de neînchipuit! Că o întâlnise pe Ana Loya, verișoara 
soţiei vicepreședintelui, că ea îl ajutase făcând o cerere atât de 
ieșită din comun, că rugămintea ei găsise un răspuns atât de 
mărinimos, care i-a îngăduit să rămână în ușa salonului și să fie 
pentru prima oară în viaţa lui în prezenţa nemijlocită a muzicii 
de operă. Și nu cântată de fiștecine, ci de Roxane Coss în 
persoană, după părerea unanimă cea mai mare soprană a 
vremii! Numai faptul că ea venise în ţara lui și era destul! 
Onoarea pe care ar fi putut să o simtă stând lungit în patul lui 
strâmt din subsolul casei parohiale numai și numai la gândul că 
ea se afla aici, în orașul unde trăia el, numai atât și ar fi fost un 
dar de neînchipuit. Ce să mai zică de faptul că îi fusese dat să o 
și vadă, că apoi, soarta, care putea să vestească întâmplări de 
spaimă, însă era, ca orice altceva, voinţă a Domnului, dorinţa 
Lui, făcuse astfel încât el să fie aici, venind spre ea să îi dea o 
mână de ajutor să tragă de picioarele acompaniatorului, să stea 
atât de aproape de ea încât să-i simtă mireasma de crin și să-i 
vadă pielea albă și netedă ascunzându-se în decolteul rochiei de 
culoarea fisticului. Putea să vadă până și cele câteva ace care-i 
rămăseseră înfipte în păr și care nu lăsau pletele să-i cadă în 
ochi. Ce dar neasemuit, nu era în stare să se gândească altfel la 
toate astea! Deoarece era încredinţat că astfel de voce vine de 
la Dumnezeu, însemna că acum el se afla în prezenţa iubirii 
Domnului. Astfel încât freamătul din piept și tremurul mâinilor 


lui erau tot ce se putea mai cuvenit. Cum să fie altfel inima 
decât umplută de iubire în preajma lui Dumnezeu? 

Ea zâmbi, zâmbetul ei era amabil, însă pe de-a-ntregul în 
armonie cu circumstanţele. 

— Ştiţi cumva de ce m-au reţinut? îl întrebă în șoaptă. 

La sunetul vocii ei, simţi primul val de dezamăgire. Nu, nu 
de ea era dezamăgit, nicidecum, ci de el însuși. Engleza. Toată 
lumea zice că e important să înveţi englezește. Cum spun oare 
turiștii? Have a nice way, își aminti el vag o expresie căreia nu-i 
pricepea sensul. Dar dacă o fi ceva nepotrivit? Dacă e cumva 
jignitor? Poate că-i o comandă, ceva de cumpărat, film fotografic 
sau vreo rugăminte de orientare, dacă n-o fi vorba chiar de bani. 
Înălță în gând o rugăciune de ajutor. În cele din urmă, cu 
nesfârșită tristeţe, rosti singura vorbă englezească de care era 
sigur. 

— English. 

— Ah! exclamă ea, dând din cap cu înţelegere, apoi se 
întoarse să continue ce făcea. 

Când îl întinseră pe acompaniator atât măcar cât să dea 
impresia că e așezat într-o poziţie confortabilă, părintele 
Arguedas și-a scos batista și i-a șters de pe față urmele 
albicioase de vomă. N-ar fi pretins în niciun fel că are ceva 
cunoștințe medicale, însă își petrecea mult timp vizitând 
bolnavi, iar sacramentul administrat cel mai adesea de el era 
sfânta împărtășanie. Aceste două experienţe îi îngăduiau să 
spună că omul care cântase atât de minunat la pian era mai 
aproape de viaticul îngăduit unui muribund decât de ungerea cu 
mir a bolnavilor. 

— Catolico? a întrebat-o el pe Roxane Coss, atingând 
pieptul acompaniatorului. 

Ea n-avea nicio idee despre ce fel de legătură cu Dumnezeu 
putea să aibă cel care o acompania la pian, cu atât mai puţin 
despre religia prin intermediul căreia ar fi avut loc acea 
legătură. Ridică din umeri. Cel puţin în felul ăsta putea să 
comunice cu preotul. 

— Catolica? mai întrebă el din simplă curiozitate și îndreptă 
politicos spre ea un deget. 

— Eu? întrebă ea, atingându-și pieptul rochiei. Da. Apoi 
încuviinţă cu o aplecare a capului: Si, catolica. 

Două cuvinte simple, dar era mândră că răspunsese în 


spaniolă. 

El îi zâmbi. Cât despre acompaniator, era greu de spus 
dacă era pe moarte și dacă era catolic. Dar în materie de 
salvare a sufletului nemuritor e mai bine să greșești exagerând 
precauţiile. Dacă din eroare ar administra euharistia unui evreu 
credincios care între timp s-ar însănătoși, unde ar fi greșeala, în 
afară de o neînsemnată pierdere de timp, timpul unui ostatic 
inconștient?! 

Părintele Arguedas îi bătu ușurel dosul mâinii cu palma. O 
mână ca de copil! Atât de albă și de moale, puţin dolofană. 
Purta un inel cu o piatră verde-închis, de mărimea unui ou de 
prepeliţă, înconjurată de un cerc sclipitor de diamante. Când 
părintele vedea o femeie care purta astfel de inel, își spunea că 
acesta trebuie oferit pentru pomana săracilor. Acum își închipui 
cât de plăcut trebuie să fie să-l strecori pe degetul ei. Insă 
iritarea produsă de acest gând, fără îndoială nepotrivit, îi umplu 
fruntea de broboane de sudoare. lar batistă curată nu mai avea. 
Îşi ceru scuze și plecă să le vorbească generalilor. 

— Omul acela de acolo, le spuse încet părintele Arguedas, 
cred că e pe moarte. 

— Nici vorbă să moară, i-o întoarse generalul Alfredo. 
Încearcă s-o scoată pe ea de-aici. Se preface. 

— N-aș zice. Pulsul, culoarea pielii... Se uită înapoi peste 
umăr, dincolo de pianul cu coadă și de enormele buchete de 
crini și de trandafiri aranjate ici și colo pentru o petrecere care 
se terminase demult, către locul unde acompaniatorul era întins 
la marginea covorului, ca o pată mare. Astea nu pot să fie 
prefăcute, adăugă el. 

— A vrut chiar el să rămână. L-am lăsat să plece și s-a 
întors. Nimeni nu face una ca asta dacă-i pe moarte. 

Generalul Alfredo întoarse capul. Işi frecă mâna. De zece 
ani nu mai avea degetele alea, însă tot îl mai dureau. 

— Întoarceţi-vă unde vi s-a zis să staţi, îi spuse preotului 
generalul Benjamin. 

Respira ușurat văzând că scăpase de jumătate din ostatici, 
de parcă o dată cu asta se rezolvase și jumătate de problemă. 
Ştia că-i o falsă ușurare, însă avea nevoie de un pic de liniște să 
o poată savura. Încăperea părea acum largă. 

— Aș dori puţin untdelemn de la bucătărie pentru 
administrarea ultimelor taine. 


— Nicio bucătărie! se răsti generalul Benjamin scuturând 
din cap. 

Işi aprinse demonstrativ o ţigară doar ca să fie nepoliticos 
cu tânărul preot. Trebuia să fi plecat când li se spusese, și preot 
și pianist. Nu hotărăște fiecare de capul lui dacă are chef sau nu 
să fie ostatic. Nu prea încercase până atunci să se poarte urât 
cu un preot, pentru asta avu nevoie de ajutorul unei ţigări. 
Scutură chibritul să-l stingă și îl azvârli pe covor, îi trecuse prin 
cap să-i trimită și fumul în nas, dar nu se simţise în stare. 

— Mă descurc și fără untdelemn, se resemnă părintele 
Arguedas. 

— Nicio ultimă taină! hotărî generalul Alfredo. Nu-i pe 
moarte! 

— Eu n-am făcut decât să cer untdelemn, replică 
respectuos preotul. Nu vorbeam despre ultimele taine. 

Generalii ar fi avut chef să-l oprească, să-i tragă o palmă, 
să pună un soldat să-l ducă la locul lui cu pușca la spate, dar 
niciunul nu se simţea în stare. Era ori puterea Bisericii, ori a 
cântăreţei de operă care tocmai se apleca deasupra celui pe 
care îl credeau iubitul ei. 

Părintele Arguedas se întoarse la Roxane și la 
acompaniatorul ei. Ea îi deschisese nasturele de sus al cămășii 
și îi asculta inima. Cu părul răspândit pe gâtul și pe umerii lui, 
într-o atitudine care l-ar fi umplut de extaz pe pianist dacă ar fi 
fost conștient, nu era în stare să-l aducă-n simţiri. Nici preotul 
nu izbuti. Îngenunche lângă el și începu rugăciunea pentru cel 
care pleacă pe ultimul drum. E poate mai impresionantă când 
preotul e înveșmântat în odăjdii, când are la îndemână tot ce 
trebuie pentru sfânta ungere și pentru euharistie, când e 
înconjurat de minunăţia flăcării lumânărilor, dar o rugăciune 
simplă pare întru câtva mai aproape de Dumnezeu. Spera din 
toată inima că pianistul este catolic. Spera ca sufletul lui să 
ajungă grabnic în braţele primitoare ale lui Christos. 

— Dumnezeu, Părinte al îndurărilor, care a împăcat lumea 
cu Sine prin moartea și invierea Fiului Său și a trimis pe Duhul 
Stânt spre iertarea păcatelor, prin puterea incredințată Bisericii, 
să-ți dăruiască iertare și pace. 

Părintele Arguedas simţi că e pătruns de o fierbinte 
tandreţe faţă de acest om, o răbufnire sufocantă de iubire. El 
cântase la pian pentru ea. El îi auzise vocea zi după zi și se 


lăsase modelat de ea. 

— lar eu te dezleg de păcatele tale, îi șopti el cu mare 
sinceritate la urechea albă ca ceara. 

Cu adevărat îl ierta pe acompaniator de tot ce putuse să 
facă rău. 

— În numele Tatălui și al Fiului și al Stântului Duh. Amin. 

— Dezlegarea de pe urmă? întrebă Roxane Coss, luând 
între mâinile ei mâna umedă care lucrase neostenit pentru ea. 

Limba n-o înţelegea, dar ritualul catolic putea fi lesne 
recunoscut. Semn bun nu era. 

— Prin miracolul sfânt al reinvierii, fie ca Domnul să te 
dezlege de toate pedepsele din viața aceasta și din cea care 
vine. Să-ţi deschiaă porțile Paradisului și să te intâmpine, spre 
veșnică bucurie. 

Roxane Coss părea uluită, de parcă un hipnotizator își 
legănase ceasul în faţa ochilor ei și încă nu plesnise din degete 
ca să o scoată din transă. 

— Era un foarte bun pianist, spuse ea. 

Ar fi vrut să participe și ea la rugăciune, însă nu își mai 
amintea cuvintele. A adăugat numai: 

— Era foarte punctual. 

— Ne rugăm Domnului să vină în întâmpinarea fratelui 
nostru, cu dragostea Lui iertătoare, și să-i dea odihna prin 
această stântă Ungere. 

Părintele Arguedas își muie degetul în gură, îi trebuia ceva 
umed și nu-i trecea prin minte nimic altceva. Își puse degetul pe 
fruntea pianistului, rostind: 

— Prin această sfântă Ungere, fie ca Domnul, în iubirea și 
milostivirea Sa, să te izbăvească de păcate prin gratia stântului 
Duh. 

Roxane parcă le vedea pe călugărițele care o înconjurau 
când își învăţa rugăciunile. Vedea rozariile din lemn de trandafir 
atârnându-le la brâu, le simţea izul de cafea din suflare și un 
rest de miros de sudoare fixat în materialul rochiilor, Maica Joan 
și Maica Mary Joseph și Maica Serena. Își amintea de fiecare 
dintre ele în parte, dar din rugăciuni niciun cuvânt. 

— Uneori, după ce terminam repetiţia, comandam 
sendvișuri și cafea, spuse ea, cu toate că preotul nu putea să 
înţeleagă, iar acompaniatorul nu-i mai auzea vocea. ln 
asemenea ocazii se întâmpla să mai schimbăm câteva cuvinte. 


El îi povestise despre copilăria lui. Era parcă din Suedia sau 
poate din Norvegia. Povestea despre gerul năprasnic din timpul 
iernii, pe care el însă nu-l simţise, fiind obișnuit. Maică-sa nu-l 
lăsa să participe la vreun joc cu mingea, atât de tare se temea 
pentru degetele lui. Oricum, nu după ce cheltuise atâţia bani cu 
lecţiile de pian... 

Părintele Arguedas îi atinse și mâinile, spunând: 

— Fie ca Domnul care dezleagă de păcate să te mântuie și 
să te inalte la El. 

Roxane prinse între degete o şuviță din părul lui fin și 
blond. Îşi pierduse strălucirea. Părea să fie al cuiva pornit să 
părăsească lumea asta. Adevărul e că într-un fel își urase 
acompaniatorul. Luni de zile lucraseră în bună înţelegere. El îi 
cunoștea toate ariile. Cânta la pian cu pasiune, fără să încerce 
să o pună în umbră. Era tăcut și rezervat, asta îi plăcea la el. Nu 
încerca să-l scoată din rezervă. Nu fusese atât de preocupată de 
persoana lui încât să se întrebe dacă ar fi fost cazul să încerce. 
În sfârșit, se hotărâse să fie însoţită de el în această călătorie. 
Nici nu decolase bine avionul, că el i-a și prins mâna ca să dea 
pe față imposibila povară a dragostei pe care i-o purta. Oare nu 
înţelesese? Toate zilele când fusese în preajma ei, ascultând-o 
cântând... Ba chiar se aplecase încercând să își lipească urechea 
de sânul ei. lar ea îl respinsese. Tot așa a continuat clipă de 
clipă călătoria de optsprezece ore. La fel și în limuzina care i-a 
condus la hotel. O implora plângând ca un copil. l-a făcut 
inventarul tuturor rochiilor purtate de ea în timpul repetiţiilor. 
Afară defila un zid impenetrabil de frunze și de liane. Unde 
mergeau oare? La un moment dat, el își furișase un deget până 
la poala fustei ei, iar ea îi dăduse peste mână. 

Roxane înclină capul, închise ochii, își împreună palmele cu 
șuvița de păr între ele. 

„Rugăciune poate să fie pur și simplu să reciţi ceva plăcut”, 
îi spunea Maica Joan. La Maica Joan ţinea cel mai mult, era 
tânără și frumoasă în felul ei. În sertarul biroului obișnuia să 
păstreze ciocolată. „Nu trebuie să ceri mereu doar ce dorești. 
Poate să fie și ceva pe care doar pui preţ.” 

Maica Joan îi cerea adesea Roxanei să cânte pentru copii 
înainte de slujbă Marie, azi o să-ți punem coroană de flori, iar 
asta la Chicago, până și în inima iernii. 

— Dorea mereu să audă vorbindu-se despre Chicago, acolo 


am copilărit, șoptea ea. Voia să știe cum e să crești în preajma 
unui teatru de operă. Zicea că, o dată stabilit în Italia, nu mai 
putea să plece. Zicea că n-ar mai fi suportat iernile cumplite din 
nord. 

Părintele Arguedas ridică privirea spre ea, disperat că nu 
înţelege nimic din ce spune. Era o confesiune? O rugăciune? 

— Poate că nu i-a priit mâncarea, presupuse ea. O fi alergic 
la ceva. Poate că era bolnav dinainte. 

Un lucru era indiscutabil, nu mai era același. 

O vreme rămaseră toţi trei neclintiţi, pianistul acompaniator 
cu ochii închiși, cântăreața de operă și preotul cu capetele 
plecate, privind ochii aceia închiși. Apoi Roxane Coss avu o idee 
și fără nicio ezitare se apucă să-i scotocească buzunarele. A 
scos un portofel, o batistă și un tub cu pastile de mentă. Cercetă 
conţinutul portofelului, apoi îl lăsă jos. Pașaportul îl avea acolo: 
Suedia. Părintele Arguedas s-a oprit din rugăciune ca să o 
privească tocmai când își înfunda mâna într-unul din buzunarele 
pantalonilor unde găsi o seringă hipodermică de plastic și un 
mic flacon cu capac de cauciuc, pe fundul căruia se mai vedeau 
vreo două picături. Insulină! Rămăsese fără insulină. Trebuia să 
se fi întors la hotel pe la miezul nopţii, cum li se promisese. N- 
avea niciun rost să se încarce cu mai mult de o doză. Se ridică 
cu greu ţinând în palmă, la vedere, dovada indispensabilă. 
Părintele Arguedas și-a înălţat privirea când a văzut cum o rupe 
la fugă spre generali. 

— Diabetic! a strigat, cuvânt care trebuie că e mai mult sau 
mai puţin același în toate limbile. 

Termenii ăștia medicali își au rădăcina în latinește, de unde 
se trage și limba lor. Întoarse capul spre peretele unde erau 
strânși la un loc bărbaţii, spectatori ai scenei, ca și cum ar fi fost 
o seară obișnuită la operă. Numai că în seara aceea se juca 
moartea tragică a unui acompaniator, // Pianoforte Triste. 

— Diabetic, îi spuse lui Gen. 

Gen, care până atunci dorise să-l lase pe preot să își 
încerce norocul, s-a apropiat să dea explicaţii cu privire la ce 
înţeleseseră oricum generalii și fără interpret: omul intrase în 
comă diabetică, ceea ce însemna că afară, undeva, i se putea 
găsi medicamentul salvator, dacă mai trăia până atunci. 

Se apropiară împreună să vadă, după ce generalul 
Benjamin a aruncat ţigara pe care o fuma în șemineul unde 


puteau să încapă trei copii zdraveni, atât era de mare. De altfel, 
cândva, după ce fusese scoasă cenușa și totul fusese bine 
frecat, cei trei copii ai vicepreședintelui se îngrămădiseră acolo 
ca să se joace de-a vrăjitoarele care pun copiii la fript. După 
terminarea ceremonialului cuvenit, părintele Arguedas 
rămăsese îngenuncheat lângă pianistul acompaniator, cu 
mâinile împreunate, cu capul plecat, rugându-se în tăcere 
pentru ca omul acela, acum, când nu mai era printre cei vii, să 
găsească alinare și bucurie în dragostea nesfârșită a Domnului. 

Când părintele Arguedas deschise ochii, băgă de seamă că 
nu mai era singur. Zâmbi cu blândeţe mulţimii strânse în jur. 

— Cine ar putea să ne despartă de iubirea lui Christos? 
exclamă el în chip de explicaţie. 

Fermecătoare scenă, căderea lentă pe covor a Roxanei 
Coss, cu rochia de muselină verde pal umflându-i-se în jurul 
trupului ca un umbrar plin de lăstari prins în suflarea zefirului de 
april! l-a luat mâna într-ale ei, mâna de care mama lui avusese 
atâta grijă, mâna care ceasuri de-a rândul interpretase neobosit 
pentru ea lieduri de Schumann. Mâna i se și răcise, iar culoarea 
feţei, care încă de câteva ceasuri dădea de gândit, devenea 
clipă de clipă tot mai străină, orbitele ca ceara, buzele invadate 
de o albăstreală palidă de levănţică. Cravată nu mai avea, 
cămașa îi era descheiată la gât, rămăsese însă în frac și cu 
vesta albă. Tot în ţinută de scenă. Nici o singură clipă n-ar fi 
gândit ea rău de el. lar pianistul fusese strălucit. Atâta doar că 
n-ar fi trebuit să aștepte să fie închiși în avionul acela ca să-i 
declare ce simţea pentru ea. lar acum, pentru că era mort, nici 
asta nu mai putea să-i reproșeze. 

Bărbaţii își părăsiseră locul de la perete și trecuseră de 
cealaltă parte a salonului, umăr la umăr cu banda de teroriști. 
Toţi, până la unul, avuseseră pică pe acel acompaniator, toţi, 
până la unul, își ziseseră că prea o fi avut el noroc să ajungă să 
cânte așa de bine la pian, că prea se purtase insolent așezând o 
pavăză între ea și toţi ceilalți. Acum îi simțeau lipsa. La urma 
urmelor, murise pentru ea! Chiar de pe partea cealaltă a 
încăperii, chiar dacă nu cunoșteau limba, urmăriseră toţi 
întâmplarea fără prea mari dificultăţi. El nu-i spusese că avea 
diabet. Preferase să stea cu ea în loc să ceară insulina care l-ar 
fi salvat. Bietul acompaniator, prietenul lor. Fusese doar unul 
dintre ei. 


— Acum avem şi-un mort pe cap! exclamă generalul 
Benjamin, ridicând mâinile în sus. 

Doar gândul ăsta și fusese destul să i se înrăutățească 
boala, iar durerile pe care le simţea și le imagina ca fiind 
produse de o mulţime de ace înroșite în foc, care trăgeau de 
terminaţiile nervoase ale obrazului ca să i le coasă unele de 
altele. 

— Doar n-o fi primul mort de pe lume, zise cu răceală 
generalul Alfredo. 

El însuși trecuse pe lângă moarte de atâtea ori, că nici 
măcar nu își mai aducea aminte. Un glonţ în burtă fusese cât 
pe-aci să-l dea gata, după mai puţin de șase luni, două degete 
sfârtecate, iar anul trecut încă un glonţ, care îi trecuse printr-o 
latură a gâtului. 

— Nu suntem aici să-i omorâm pe ăștia. Suntem aici să-l 
ridicăm pe președinte și să ne vedem de drum. 

— Doar că președintele nu-i, zise Alfredo sarcastic. 

Neîncrezător, generalul Hector se aplecă și puse două 
degete pe carotida mortului. 

— Am face poate bine să-l împușcăm și să-l zvârlim afară. 
Să știe cu cine au de-a face! 

Părintele Arguedas se întrerupse din rugăciune, își ridică 
fruntea și îi aţinti cu privirea pe generali. Propunerea împușcării 
prietenului lor abia mort îi umplu de repulsie pe cei care 
înțelegeau ce se spune. Cei care nu știau că Roxane Coss nu 
vorbește spaniola au avut prilejul să o afle. Pe când generalii 
puneau la cale asemenea profanare, ea rămăsese neclintită, cu 
capul în mâini, cu rochia larg evazată în jur. 

Lothar Falken, un german care știa atâta spaniolă cât să 
aibă măcar o vagă idee despre ce se petrece, se fofilă spre Gen 
prin mulţime și îl rugă să traducă. 

— Spuneţi-le că n-o să meargă. Rana n-o să sângereze. Nici 
măcar un glonţ în cap n-ar mai fi acum credibil, oricum o să-și 
dea seama că nu e mort de glonţ. 

Lothar era vicepreședinte la Hoechst, o firmă farmaceutică, 
și făcuse studii superioare de biologie. Fusese afectat în mod 
deosebit de acea moarte pentru că insulina era produsul cel mai 
bine vândut al firmei sale, liderul producţiei de insulină în 
Germania. Aveau din abundență mostre gratuite din toate 
varietățile de insulină, așteptând să fie ridicate, frigiderele erau 


pline cu nenumărate fiole gata să fie oferite. Venise la petrecere 
gândind că dacă Nansei intenţionează să construiască în ţara 
asta o uzină și compania lor s-ar putea hotări să facă ceva. 
Acum se uita la un om care murise tocmai din lipsă de insulină. 
Dacă nu avea cum să-l mai salveze, cel puţin să-l scutească de 
mârșăvia unei alte morți. 

Gen transmise informaţia, alegând vorbe care să 
accentueze aspectul respingător al acelei tentative, nu să-l 
micșoreze. Desigur, nici el n-ar fi vrut să vadă împușcat cadavrul 
fostului pianist acompaniator. 

Generalul Hector scosese pistolul și se uita gânditor prin 
cătare. 

— E ridicol, comentă el opinia lui Lothar. 

În momentul acela Roxane Coss înălță capul. 

— Pe cine vrea să împuște? îl întrebă pe Gen. 

— Pe nimeni, o asigură el. 

— Păi, după cât se vede, nu curăţă pistolul, observă ea. Se 
pregătesc să ne omoare? 

Se frecă sub ochi cu latul celor două arătătoare. Vocea îi 
era obosită, iar tonul, neutru, ca și cum ar fi spus că avea ceva 
de făcut și dorea să afle cum mai stau lucrurile. 

— Mai bine să-i spunem adevărul, îi șopti lui Gen în spaniolă 
vicepreședintele. Dacă cineva e capabil să-i oprească, după 
părerea mea, ea este. 

Nu era datoria lui Gen să hotărască ce era mai bine pentru 
ea, ce să-i fi tradus și ce nu. N-o cunoștea. N-avea nicio idee 
despre felul în care ar fi putut să primească o astfel de știre. 
Însă în clipa următoare ea îl prinse de gleznă așa cum i-ar fi 
apucat cineva încheietura mâinii în cursul unei discuţii în 
picioare. A aplecat privirea spre mâna aceea care îl ţinea de 
cracul pantalonului, mâna unei femei vestite în lumea întreagă, 
și s-a simţit tare încurcat. 

— Englezește! a cerut ea. 

— Stau pe gânduri dacă să-l împuște sau nu, a trebuit el să 
recunoască. 

— Dar e mort, a exclamat ea, de parcă vreunul dintre cei 
de faţă n-ar fi băgat încă de seamă. Cum se spune în spaniolă 
„mort”? Mort! 

— Difunto, traduse Gen. 

— Difunto! 


Vocea ei începuse să alunece spre registrele de sus. S-a 
ridicat în picioare. La un moment dat făcuse greșeala să se 
descalţe, astfel încât femeia aceea mică de statură părea 
deosebit de scundă în încăperea plină de bărbaţi. Până și 
vicepreședintele o întrecea cu câţiva centimetri. Dar când și-a 
tras umerii pe spate și a ridicat capul, s-a înălțat parcă prin 
simpla voință. Se putea spune că, după atâţia ani petrecuţi pe 
scenă, la mare distanţă de spectatori, învățase să proiecteze nu 
doar glasul, ci și întreaga ei făptură, iar furia o trăgea atât de 
sus încât dădea impresia că îi domină pe toţi cei din jur. 

— Înţelegeţi-mă bine, îi avertiză pe generali. Orice glonţ 
care-l atinge pe el trece întâi prin mine. 

li părea tare rău de ce se întâmplase între ea și 
acompaniator. În avion, îi ceruse unui steward să caute alt loc 
pentru el, însă totul era ocupat. Ca să-l potolească, se purtase 
ca o femeie fără inimă. 

Când a terminat ce avusese de spus, a întins un deget spre 
Gen, care de voie, de nevoie, a tradus. 

Bărbaţii care stăteau în jur ca publicul de la balcon îi ţineau 
partea. Ce iubire! El murise pentru ea, ea va muri pentru el! 

— Aţi reţinut o femeie, o americancă, singura persoană aici 
de față de care a auzit lumea întreagă. lar dacă mă omorâţi... și 
nu cumva să vă-nșelaţi, va trebui să o faceţi!... Înţelegeţi tot ce 
spun? întrebă ea întorcându-se spre interpret. Dacă mă omorâţi, 
mânia Domnului are să cadă pe capul vostru și al oamenilor 
voştri. 

Chiar dacă Gen traducea, urmărind-o, cuvânt cu cuvânt, 
toți cei din încăpere înțeleseseră și fără ajutorul lui, la fel cum 
pricepuseră aria din Puccini cântată în italiană. 

— Duceţi-l afară. Târâţi-l pe treptele de la intrare dacă e 
nevoie, dar lăsaţi-i pe cei de-acolo să-l trimită acasă așa cum e! 

O sudoare fină acoperea fruntea lui Roxane Coss. Strălucea 
ca loana d'Arc printre flăcări. Când a terminat ce avusese de 
spus, a tras cu nesaţ aer în pieptul ei voluminos, apoi s-a așezat 
la loc de unde se ridicase. Stătea cu spatele la generali, cu capul 
pe pieptul fostului ei acompaniator. Astfel sprijinită, și-a 
recăpătat stăpânirea de sine. A fost mirată să afle atâta liniște 
sufletească aplecată peste trupul neînsufleţit și s-a întrebat 
dacă nu cumva abia acum, când nu mai era în viaţă, îi devenise 
drag. Când fu cu desăvârșire liniștită, l-a sărutat ca să își 


întărească spusele. Buzele lui erau flasce și reci peste rezistența 
țeapănă a dinţilor. 

De undeva, din mulţime, domnul Hosokawa a înaintat un 
pas, a scos din buzunar o batistă curată, bine călcată, și i-a 
înmânat-o. Ciudat, gândi el, să fii redus la mai nimic, să ai atât 
de puţin de oferit... Totuși ea a luat-o și a strâns-o sub ochi de 
parcă era tot ce își dorise mai mult. 

— Fiecare la locul lui! ordonă generalul Benjamin. 

Refuza să mai asiste la un alt schimb înduioșător. Se duse 
apoi să se așeze pe unul dintre fotoliile cu spătar lat de lângă 
șemineu și aprinse o ţigară. Nu era nimic de făcut. De dat în ea, 
cum ar fi trebui să facă, nu putea, cu siguranţă că asta ar fi dus 
la răzmeriţă, nici măcar pe soldaţii lui mai tineri nu era sigur, 
poate chiar ar fi folosit armele ca s-o apere. Ce îl mira mai cu 
seamă era tristețea resimţită de el însuși pentru acompaniator. 
Alfredo avea dreptate, nu era primul mort de pe lume. Mai în 
fiecare zi i se părea că jumătate dintre oamenii pe care îi 
cunoscuse cândva erau morți. Deosebirea era că aceia fuseseră 
asasinați, măcelăriți în felurite chipuri care nu-l lăsau să 
doarmă, în vreme ce omul ăsta, acompaniatorul ăsta, își 
închisese ochii și gata. Puse față-n faţă, cele două feluri de morţi 
nu păreau să fie deloc asemenea. Se gândea la fratele lui din 
pușcărie, propriul lui frate, care zăcea zi de zi, ca și mort, într-o 
gaură neagră și rece. Se întrebă dacă fratele lui avea să mai 
reziste încă puţin, poate doar o zi, două, până când or să li se 
garanteze cererile și avea să fie eliberat. Moartea 
acompaniatorului îl umplea de neliniște. Oamenii mureau pur și 
simplu dacă nu se ocupa nimeni de ei la vreme. Își desprinse 
privirea de la jarul ţigării. 

— Hai, plecaţi de-acolo, comandă el, iar la vorbele astea se 
retraseră toţi. 

Chiar și Roxane se ridică și părăsi trupul neînsufleţit, așa 
cum i se ceruse. Arăta obosită. 

Generalul Benjamin ordonă trupei să își reia poziţiile. 
Ostaticii trebuiau să se așeze la locul indicat și să aștepte. 

Alfredo se duse la telefon și ridică receptorul cu șovăială, 
parcă nu știa prea bine ce ar avea de făcut cu el. Telefonul 
celular n-ar trebui să fie îngăduit la vreme de război, toate 
capătă din pricina lui un aspect neserios. Își vâri mâna într-un 
buzunar al salopetei verzi, scoase o carte de vizită, apoi formă 


numărul lui Messner. Îi spuse că aveau un caz de boală gravă, 
ba nu, un deces, și că era nevoie să se discute condiţiile ridicării 
corpului. 

Fără acompaniator, nimic nu mai era ca înainte. S-ar fi 
putut spune și „fără cei o sută șaptesprezece ostatici, nimic nu 
mai era ca înainte” sau „acum, pentru că teroriștii spuseseră că 
nu erau acolo ca să-i omoare, nimic nu mai părea să fie ca 
înainte”. N-ar fi fost însă adevărat. Pe toţi îi afecta pierderea 
acompaniatorului. Până și cei care abia se despărţiseră de soţii 
sau de iubite și le priviseră dispărând pe ușă în splendidele lor 
rochii de seară se gândeau acum la cel mort. Mulţi presupuneau 
că fusese american. De cunoscut, nu-l cunoscuseră. Işi spuneau 
că fiecare dintre ei produce insulina de care are nevoie fără 
întrerupere, în chipul cel mai natural cu putinţă, în vreme ce 
omul acela murise lipsit de așa ceva numai și numai ca să mai 
rămână o clipă alături de femeia iubită. Fiecare se întreba dacă 
ar fi făcut la fel, fiecare ajungea la concluzia că era posibil să n-o 
fi făcut. Acompaniatorul întruchipase o anume nechibzuinţă a 
iubirii pe care ei n-o mai simţiseră încă din tinereţe. Habar n- 
aveau însă că Roxane Coss, care tocmai se așezase pe colţul 
uneia dintre marile sofale din salon și plângea tăcut în batista 
domnului Hosokawa, nu avusese nicio legătură de iubire cu 
acompaniatorul ei, ba chiar că nu-l cunoscuse aproape deloc în 
afara relaţiilor profesionale și că încercarea lui de a-și da 
sentimentele pe față eșuase lamentabil. lubirea dăruită cu atâta 
ușurință, cu atâta nerozie, e întotdeauna iubire neîmpărtășită. 
Simon Thibault n-ar fi fost gata să își piardă viaţa făcând pentru 
Edith un asemenea gest nebunesc. Dimpotrivă, ar fi acceptat 
orice lașitate care să le îngăduie să rămână împreună cât mai 
multă vreme. În absenţa faptelor, n-aveau cum să priceapă, toți 
se gândeau numai că acompaniatorul fusese un om mai bun, 
mai curajos, că iubise mai profund decât erau ei în stare. 

Un soi de lâncezeală generală domnea în salon. Marile 
aranjamente florale începuseră să se ofilească, petalele 
trandafirilor albi erau tivite de o minusculă margine maronie. 
Şampania din paharele pe jumătate golite de pe măsuţele joase 
era răsuflată și călâie. Tinerii soldaţi erau frânţi de oboseală, 
unii adormiseră în picioare sprijiniți de perete și alunecau pe 
podea fără să se trezească. Ostaticii rămăseseră în salon, 
șopteau din vreme-n vreme o vorbă, mai nimic altceva. Se 


încovrigau pe vreun fotoliu și adormeau. Nu le trecea prin minte 
să pună la încercare răbdarea paznicilor. 

Luau pernuţe de pe canapele și se lungeau pe covor într-un 
fel care ducea cu gândul la noaptea trecută, numai că acum era 
mult mai bine. Li se ordonase să rămână în salon, să fie cât se 
poate de liniștiți, să evite orice mișcare nelalocul ei. Nici unuia 
nu-i trecuse cumva prin minte să se strecoare afară pe fereastra 
de la toaletă când se dusese acolo neînsoţit, s-ar fi spus că toţi 
respectau un acord tacit. | se arătase oarece respect 
acompaniatorului decedat, acompaniatorului lor, acum trebuiau 
să fie și ei la înălţimea acestui gest. 

După ce a intrat pe ușă, Messner a cerut mai înainte de 
orice să o vadă pe Roxane Coss. Işi ţinea buzele parcă mai 
strânse, asta îi dădea un aer sever. În mod spontan vorbise în 
germană. Gen se ridică greoi de pe scaun și se apropie să 
traducă. Generalii îi arătară femeia de pe canapea, cu faţa tot 
înfundată în batistă. 

— Are să iasă și ea acum de aici, spuse Messner, fără nicio 
intonaţie interogativă. 

— Vine încoace președintele? se grăbi generalul Alfredo. 

— Ar fi normal să o lăsaţi să se înapoieze acasă împreună 
cu trupul celui decedat. 

Nu mai era Messner cel dinainte. Imaginea încăperii pline 
de ostatici siliți să stea pe jos, vicepreședintele lovit, băieţii cu 
armele lor, toate astea nu făcuseră decât să-l obosească. Acum 
era furios. Furios și cu un mic „plus” roșu pe braţ care să-l 
protejeze de o încăpere plină de arme. 

Furia lui părea să le inspire generalilor o remarcabilă 
răbdare. 

— Habar n-au morții cine stă lângă ei, explică Hector. 

— Aţi promis că ies toate femeile. 

— Noi ne-am strecurat prin conductele de aer condiţionat, 
zise generalul Benjamin. lar după o pauză adăugă și o 
comparaţie: Ca niște cârtiţe. 

— Trebuie să fiu sigur că pot să am încredere, spuse 
Messner. Gen ar fi dorit să fie în stare să-i imite vocea gravă, 
felul în care izbea fiecare vorbă ca un bastonaș care lovește 
toba. Când spuneţi ceva, cum să vă cred? 

— Am lăsat oamenii de serviciu să plece. Apoi bolnavii și 
toate femeile, cu o singură excepţie. Poate că aceasta 


reprezintă ceva ce vă interesează. Poate că dacă opream pe 
altcineva n-ar fi contat atâta. 

— Cum să vă cred? 

Generalul Benjamin rămase o clipă pe gânduri. Ridică mâna 
ca și cum îi venea să își tragă o palmă însă găsi altceva mai bun 
de făcut. 

— Nu suntem de aceeași parte. 

— Elveţia nu ia niciodată partea cuiva, răspunse Messner. 
Noi suntem doar de partea elveţiană. 

Niciunul dintre cei trei generali nu mai avea ce să-i spună 
lui Messner, care, la rândul lui, nu avea nevoie de nicio 
confirmare că acompaniatorul care zăcea la picioarele lui e într- 
adevăr mort. Preotul acoperise cadavrul cu o faţă de masă, iar 
fața de masă stătea nemișcată. Messner ieși pe ușă fără nicio 
vorbă de spirit și după o oră reveni cu un ajutor. Aduseseră cu ei 
o targă pe rotile, de felul celor care se găsesc în ambulante. Era 
acoperită de cutii și de pungi, iar când toate astea au fost 
descărcate Messner și cel care îl ajuta au lăsat-o în jos și au 
încercat să așeze pe ea trupul acela masiv, în cele din urmă a 
fost necesar să fie ajutaţi de mai mulţi dintre tinerii teroriști. 
Moartea îi îngreunase trupul, de parcă în acele clipe ale 
sfârșitului fiecare recital și fiecare zi de interminabile repetiţii 
veniseră după el și i se așezaseră pe piept ca niște lingouri de 
plumb. După ce l-au instalat și asigurat bine cu chingi, l-au 
transportat afară din salon, cu mâinile sale fine atârnând pe 
dedesubtul feţei de masă cu broderie spartă. Roxane Coss 
întorsese capul de parcă tocmai atunci trebuia să cerceteze 
pernele canapelei. Domnul Hosokawa se întrebă dacă nu cumva 
se gândea la Brunhilde, dacă nu își dorea un armăsar care să o 
poarte în foc pe urmele iubitului mort. 

— Eu nu cred că trebuia să aducă alimentele în felul ăsta, 
își dădu cu părerea vicepreședintele unui străin care ședea 
lângă el. Era totuși înfometat și murea de curiozitate să știe ce 
se găsea în pungi. Măcar din respect pentru mort ar fi trebuit să 
facă două curse, a mai adăugat. 

Lumina sfârșitului de amiază se strecura oblic prin 
ferestrele înalte ale salonului și lăsa dungi aurii groase pe covor. 
O încăpere minunată, își spunea Ruben, și ora cea mai minunată 
de zăbovit în salon. El nu era decât rareori acasă înaintea de 
căderea serii. Adeseori nu se întorcea deloc, plecat să-l 


reprezinte pe președinte într-un loc sau într-altul. Gheaţa din 
prosop se topise aproape de tot, iar cămașa lui scrobită, de 
mare ţinută, avea o mânecă udă leoarcă de la apa care se tot 
scursese. Chiar și așa, prosopul ud, răcoros, îi alina obrazul 
tumefiat. Se întreba unde aveau să-i doarmă soţia și copiii în 
seara aceea, dacă nu cumva președintele și soţia lui aveau să-i 
invite la ei ca să își facă publicitate, ori dacă nu cumva erau 
obligaţi să meargă într-o cameră de hotel bine păzită. El spera 
că se vor duce la Ana, verișoara ei. Ana putea să-i ofere ei 
puţină mângâiere sufletească, iar copiilor un pic de amuzament 
și să le asculte pe fete povestind cum fuseseră sechestrate. 
Trebuiau să se culce doi câte doi pe paturi improvizate sau pe 
canapele, ar fi însă foarte bine așa. Cu mult mai bine decât în 
apartamentul rece pentru oaspeţi din casa lui Masuda, unde cu 
siguranţă că Esmeralda ar fi trimisă să doarmă cu servitorii. 

Domnul Hosokawa stătea împreună cu Gen la oarece 
distanță de compatrioţii lor, lângă un lung șir de ferestre. Din 
pricina unei complicate forme de politeţe, ceilalți nu li s-ar fi 
alăturat decât dacă erau invitaţi. Chiar și în aceste circumstanţe 
deosebite, ordinea socială era strict respectată. Domnul 
Hosokawa nu prea era dispus să suporte niciun fel de companie. 

— A fost un acompaniator formidabil, îi spuse el lui Gen. Și 
am auzit destui. 

Dintre toţi bărbaţii din încăpere, domnul Hosokawa era 
singurul care continua să poarte haina și cravata. Surprinzător, 
costumul nu-i era șifonat. 

— Aţi dori să-i spun și ei? 

— Ce? 

— Despre acompaniator, preciză Gen. 

Domnul Hosokawa o privi pe Roxane Coss, a cărei față era 
încă ascunsă de perdeaua părului. Chiar dacă stăteau și alţii pe 
canapea, era singură. Preotul era pe aproape, dar nu cu ea. Își 
ţinea ochii închiși și buzele lui formau în tăcere cuvintele unei 
rugăciuni. 

— O, sunt convins că știe. Sunt convins că toţi i-au spus 
același lucru, a mai adăugat el cu oarecare șovăială. 

Gen n-a insistat. Aștepta. Nu era rolul lui să-i dea sfaturi 
domnului Hosokawa. Ştia că era mai bine să-l lase să tragă 
singur concluziile de care avea nevoie. 

— Dacă nu dă semn că ar fi deranjată, zise el după o 


vreme, ai putea să-i transmiţi condoleanţele mele. Să-i spui că 
acompaniatorul ei a fost un om curajos și foarte talentat. Brusc, 
îl fixă pe Gen cu privirea, lucru neobișnuit între ei. Și dacă sunt 
chiar eu responsabil de moartea lui? se întrebă. 

— Cum așa? 

— Era aniversarea mea. Pentru mine au venit aici. 

— Au venit să-și facă meseria, replică Gen. Pe 
dumneavoastră nici nu vă cunoșteau. 

La numai o zi după ce împlinise cincizeci și trei de ani, 
domnul Hosokawa părea că îmbătrânise. Fusese o greșeală să 
primească un astfel de dar, acum parcă îi scurta viaţa cu câţiva 
ani buni. 

— Spune-i totuși că sunt extrem de afectat. 

Gen încuviinţă, se ridică și traversă enorma încăpere. Și 
fără a pune la socoteală marele hol de la un capăt și sufrageria 
de la celălalt, salonul era nesfârșit, avea trei zone separate de 
canapele și de scaune, parcă erau trei saloane într-unul. 
Mobilele fuseseră date la o parte pentru recital, apoi trase la loc 
cam la întâmplare, în configurații nepotrivite, când cei rămași 
încercaseră să se instaleze cât de cât confortabil. Dacă ar fi avut 
și un birou de recepţie, putea să pară un uriaș hol de hotel. lar 
dacă ar fi fost și un pianist, se lansă Gen, însă renunţă. Roxane 
Coss era singură, dar nu departe în spatele ei stătea un tânăr 
terorist cu pușca în braţe. Gen îl mai văzuse. Era chiar cel care 
luase mâna lui Roxane Coss într-a lui când cântăreaţa era 
lungită pe covor. De ce oare își amintea tocmai de el, în vreme 
ce toţi ceilalți se amestecau într-o imagine tulbure? Era poate 
chipul lui, delicat, cumva inteligent, care îi dădea un aer mai 
aparte. Gen fu tulburat de această constatare. Apoi băiatul își 
îndreptă capul și surprinse privirea lui Gen. S-au uitat intens 
unul la altul nu mai mult decât o clipă, apoi au întors amândoi 
privirea într-o parte. Gen simţi o senzaţie ciudată în capul 
pieptului. Astfel îi veni mai lesne să-i vorbească Roxanei Coss. 
Ea nu îl intimida, așa cum o făcuse băiatul ăla. 

— Vă rog să mă iertaţi, i se adresă el cântăreţei. 

Băiatul îi ieșise din minte. Gen n-ar fi abordat-o din proprie 
iniţiativă. N-ar fi avut destulă îndrăzneală să îi exprime simpatia 
sau regretele, tot așa cum nici domnul Hosokawa n-ar fi cutezat 
să o abordeze nici dacă ar fi vorbit bine englezește. Impreună 
străbăteau însă lumea fără dificultăţi, erau două jumătăţi de 


curaj alcătuind un întreg temerar. 

— Gen, îi rosti ea numele. 

Zâmbi trist, cu ochi încă roșii și umezi. Îi întinse mâna. 
Dintre toţi cei care se aflau în salon, numai lui îi cunoștea 
numele și îi făcea bine să îl rostească. 

— Gen, îţi mulţumesc pentru ce ai făcut adineauri, îţi 
mulţumesc că i-ai oprit. 

— Nu eu i-am oprit. 

Clătină din cap. Se simţi surprins să își audă numele din 
gura ei. Surprins de felul în care suna. Surprins de atingerea 
mâinii ei. 

— N-ar fi contat dacă nu erai acolo să le spui ce ziceam. 
Pentru ei n-aș fi fost nimic mai mult decât o femeie care s-a pus 
pe ţipat. 

— A fost foarte limpede ce-aţi făcut. 

— Când te gândești că voiau să-l împuște! 

Îi lăsă mâna. 

— Sunt bucuros, spuse Gen și se întrerupse ca să găsească 
un motiv de bucurie. Sunt bucuros că prietenul dumneavoastră 
a fost lăsat în pace. Sunt convins că va fi în curând transportat 
acasă. 

— Da, răspunse ea. 

Atât Gen cât și Roxane își imaginară, fiecare în felul lui, 
scena plecării acompaniatorului, în avion, pe scaunul de lângă 
hublou, uitându-se la norii adunaţi peste ţara pe care o părăsea. 

— Șeful meu, domnul Hosokawa, mi-a cerut să vă transmit 
condoleanţele sale. Dorește să știți cât de mult a apreciat 
talentul acompaniatorului dumneavoastră. A fost o onoare 
pentru noi să-l ascultăm. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Are dreptate, așa e, zise ea. Christopf era foarte bun. 
Presupun că publicul nu-i prea remarcă pe acompaniatori. E 
foarte drăguţ din partea dumnealui să spună asta. Seful 
dumitale... Ridică ochii spre Gen. E cel care mi-a dat batista. 
(Era ca un steguleţ alb mototolit în palma ei.) Mi-e teamă că nu 
mai e bună de nimic, adăugă. Nu cred c-o mai vrea înapoi. 

— Desigur că ar dori s-o păstraţi. 

— Mai spune-mi o dată numele lui. 

— Ho-so-ka-wa. 

— Hosokawa, repetă ea dând din cap. A lui a fost 


aniversarea. 

— Da. lar asta e pentru el un motiv de frământare. Simte că 
e responsabil... 

— Pentru că era aniversarea lui? 

— Pentru că dumneavoastră împreună cu prietenul 
dumneavoastră aţi venit aici să cântaţi pentru el. Consideră că 
din pricina lui aţi fost prinși aici în capcană. Poate că prietenul... 

Gen se opri din nou. N-avea niciun rost să dea atâtea 
explicaţii. De aproape, chipul ei părea foarte tânăr, ca al unei 
fetișcane, cu ochi deschişi la culoare, cu părul lung... Ştia însă 
că avea cu cel puţin zece ani mai mult decât el, se apropia de 
patruzeci. 

— Spune-i din partea mea domnului Hosokawa, zise ea și se 
întrerupse să își prindă cu ace părul care îi cădea peste ochi. La 
naiba! Doar nu sunt atât de ocupată încât să nu pot să-i vorbesc 
și singură. Nu știe englezește? Bun, atunci ai să fii bun să 
traduci dumneata. Printre toţi cei de aici, ești singurul cu slujbă. 
Mai e vreo limbă pe care n-o cunoști? 

Ideea îl amuză pe Gen. Lista limbilor pe care nu le cunoștea 
era nesfârșită. 

— Pe cele mai multe nici măcar nu le-am auzit vreodată, 
răspunse. 

S-au ridicat și au străbătut încăperea, iar Roxane Coss s-a 
sprijinit de mâna lui, gata parcă să leșine. N-ar fi fost cu 
neputinţă. Ziua fusese foarte grea. De jur împrejur, discuţiile 
încetară, capetele s-au ridicat să-l privească pe lunganul 
interpret japonez navigând pe întinderea nesfârșită a salonului 
cu soprana la braţ. Ce frumuseţe stranie avea spectacolul mâinii 
așezate pe mâneca lui, cu degetele ei albe atingând ușor 
încheietura mâinii lui! 

Când își dădu seama că Gen o aduce pe Roxane Coss spre 
el, domnul Hosokawa, care până atunci încercase să se uite în 
altă parte, a simţit că roșește de la guler în sus și s-a ridicat în 
întâmpinare. 

— Domnule Hosokawa, i se adresă Roxane și îi dădu mâna. 

— Domnișoară Coss, spuse el și se înclină. 

Roxane luă loc pe un scaun, domnul Hosokawa pe celălalt. 
Gen trase aproape altul mai mic și așteptă. 

— Gen mi-a spus că vă simţiţi într-o oarecare măsură 
responsabil de ce se întâmplă, spuse ea. 


Domnul Hosokawa aprobă. A vorbit foarte deschis, așa cum 
ar vorbi cuiva pe care îl cunoaște de-o viaţă întreagă. Oare ce 
putea să însemne o viaţă întreagă? După-amiaza trecută? Seara 
asta? Cei care îi sechestrau potriviseră ceasurile în felul lor și 
nimeni nu se mai regăsea în scurgerea vremii. Era mai bine să 
se comporte într-un fel poate nepotrivit, însă cinstit, căci povara 
vinovăţiei îl strângea ca o funie de gât. Așa că a mărturisit că 
refuzase multe invitaţii primite din partea conducerii acestei ţări 
și că până la urmă acceptase, dar abia când i s-a spus că avea 
să fie și ea acolo. A recunoscut că n-avusese nicio intenţie să 
ajute economia acestei ţări. l-a declarat că admira nespus arta 
ei și a numit toate orașele unde o ascultase. l-a spus că se 
simţea într-un fel responsabil de moartea acompaniatorului ei. 

— Nu, protestă ea. Nu, nu, eu cânt în atât de multe locuri... 
Se întâmplă rar să cânt la petreceri particulare, așa cum a fost 
asta. Ca să fiu sinceră, cei mai mulţi nici nu pot să acopere 
cheltuielile, totuși mi s-a mai întâmplat. Eu n-am venit aici 
pentru aniversarea dumneavoastră. Fără să vreau să vă jignesc, 
nici măcar nu-mi aminteam a cui aniversare era. Mai mult decât 
atât, oamenii ăștia, după câte am înţeles, nu vă voiau pe 
dumneavoastră, ci pe președintele ţării. 

— Atâta doar că totul s-a pus în mișcare din pricina mea, 
spuse domnul Hosokawa. 

— Şi de ce nu dintr-a mea!? exclamă ea. M-am gândit să 
refuz. Am și refuzat de mai multe ori, până când au propus o 
sumă mai importantă. Spunând vorbele astea își plecă fruntea, 
la care domnul Hosokawa și Gen se înclinară la rândul lor. Să nu 
mă înţelegeţi greșit, insistă ea. Nu mi-e deloc greu să acuz pe 
cineva. Întâmplarea asta îmi pare ocazia ideală pentru a da vina 
pe unii sau pe alţii. Pe dumneavoastră însă chiar că nu vă 
găsesc vinovat. 

Dacă teroriștii din grupul LFDMS ar fi deschis în clipa aceea 
ușile, dacă ar fi aruncat armele și dacă le-ar fi spus tuturor celor 
de-acolo să-și vadă de treabă, domnul Hosokawa nu s-ar fi simţit 
mai ușurat decât se simţea aflând că Roxane Coss nu-i purta 
pică în niciun fel. 

Vreo câţiva dintre soldaţi au trecut printre ostatici cu 
pungile aduse de Messner pe targa pentru acompaniator și au 
distribuit sendvișuri și doze de suc, felii maronii de prăjitură 
înfășurate în celofan și sticle cu apă. Dacă nu altceva, mâncare 


părea să se găsească din belșug, iar când ei își luară un senaviș, 
băiatul care le adusese a scuturat punga îndemnându-i să mai 
ia. Insă poate că le oferea lor mai multe doar pentru că erau 
alături de Roxane Coss. 

— Se pare că sunt invitată la cină, spuse ea desfăcând 
pacheţelul de parcă ar fi fost un cadou surpriză. lnăuntru, între 
felii groase de pâine, era o bucată de carne portocalie din 
pricina sosului sau a ardeilor copţi. Zeama picura pe hârtia pe 
care o pusese pe genunchi. Cei doi bărbaţi așteptau să înceapă 
însă n-au avut prea mult de așteptat. Infuleca de parcă era 
moartă de foame. 

— Unii ar fi încântați să-mi facă acum o fotografie, spuse 
ea, ducând sendvișul la gură. De obicei sunt foarte mofturoasă. 

— Facem excepţii în momente ieșite din comun, comentă 
domnul Hosokawa, iar Gen traduse. 

Era încântat s-o vadă mâncând, încântat că suferința n-o 
afectase într-atât încât să-i pună sănătatea în primejdie. 

Cât despre Gen, bucata uleioasă de carne - ce putea să fie 
oare? dintre feliile de pâine îngălate cu sos îl făcu să stea pe 
gânduri și să se întrebe dacă îi era cu adevărat foame, îi era. 
Intoarse capul de la Roxane Coss și de la domnul Hosokawa de 
teama sosului portocaliu de pe buze. Dar înainte să fi înghiţit 
măcar jumătate de sendviș unul dintre băieţi, purtând o 
caschetă verde de baseball, veni după el. Incepeau treptat să se 
remarce unele deosebiri între băieţii ăștia. Acela avea o 
caschetă cu o insignă reprezentându-l pe Che Guevara, altuia îi 
atârna un cuţit pe piept, era și unul care avea un mic medalion 
de tinichea cu Sfânta Inimă a lui Isus pe o panglicuţă pusă la 
gât. Unii erau mai corpolenţi, alţii mai subțţirei, câtorva le 
dăduseră tuleiele, alţii erau plini de coșuri. Cel pe care îi 
remarcase Gen în spatele Roxanei avea o înfățișare de madonă. 
Băiatul care venise după el îi spuse într-o spaniolă necultivată, 
aproape de neînțeles, că generalii voiau să-l vadă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, le spuse celor doi în engleză și în 
japoneză, împachetând ce rămânea de mâncat și depunând 
discret pacheţelul sub scaun, cu speranţa că avea să-l 
regăsească acolo la întoarcere. La prăjitură poftise el mai cu 
seamă. 

Generalul Hector lua notițe cu un creion pe un carnet 
galben. Era extrem de grijuliu. 


— Numele? îi ceru generalul Alfredo unui bărbat care stătea 
pe o otomană roșie lângă șemineu. 

— Oscar Mendoza. 

Omul își scoase batista din buzunar și se șterse la gură. 
Tocmai termina de mâncat o bucată de prăjitură. 

— Aveţi vreun act de identitate? 

Domnul Mendoza își scoase portofelul, găsi acolo carnetul 
de conducere, o carte de credit și fotografiile celor cinci fete ale 
sale. Generalul Hector copie informaţia. Notă adresa. Generalul 
Benjamin îi luă fotografiile și se uită îndelung la ele. 

— Ocupaţia? întrebă el. 

— Antreprenor. 

Domnului Mendoza nu-i făcea nicio plăcere că i se notase 
adresa. Locuia la numai vreo șapte kilometri distanță. Avusese 
de gând să facă o ofertă de construcţie a fabricii pentru care i se 
spusese că a venit domnul Hosokawa în ţara lor. Dar ajunsese 
să doarmă pe jos, își luase rămas-bun de la soţie și de la șirul lui 
de fete pe cine știe câtă vreme și nu era exclus să fie împușcat. 

— Cum staţi cu sănătatea? 

Domnul Mendoza dădu din umeri. 

— Destul de bine, cred. Doar sunt aici. 

— Ştiţi precis? întrebă generalul Benjamin, încercând să își 
amintească tonul cu care îi vorbise doctorul cu câţiva ani mai 
înainte, când se dusese la oraș din pricina erupției de pe faţă. 
Nu suferiţi de nimic? 

Domnul Mendoza se uită la el de parcă îl întrebase cum se 
învârtesc rotiţele ceasului. 

— N-am idee. 

Gen apăru în spatele lor și așteptă câtă vreme se mai 
puseră ceva întrebări, remarcabile numai prin faptul că 
răspunsurile erau de prea puţin folos. Incercau să mai scape de 
câţiva ostatici. Incercau să vadă dacă nu mai era careva pe cale 
să moară. Moartea acompaniatorului îi făcuse nervoși. Mulțimea 
de afară, care se liniștise o bucată de vreme, începuse iar să 
urle la vederea corpului acoperit cu faţa albă de masă. „U-ci- 
gași, u-ci-gași”, se scanda. Din stradă pătrundea de asemenea 
urletul permanent al mesajelor și al pretențiilor la megafon. 
Telefonul suna în neștire, cu tot felul de oferte de intermediere. 
In curând toţi teroriștii aveau să pice de somn. Generalii se 
ciondăneau într-un limbaj pe care Gen nu era în stare să-l 


urmărească. Generalul Hector puse capăt discuţiei cu un cartuș 
tras în pendula de pe placa șemineului. Erau prea mulţi de 
supravegheat, chiar dacă fuseseră înjumătăţiţi. Mergeau din om 
în om punând întrebări, notând răspunsuri. Gen îi ajuta în cazul 
în care cel chestionat nu vorbea spaniola. Oricum, nădejdea și-o 
puneau acum în aceștia, în străini. In guvernele care acceptă să 
plătească răscumpărarea. Generalii erau nevoiţi să regândească 
misiunea eșuată. Dacă nu fuseseră în stare să pună mâna pe 
președinte, poate că ieșea totuși ceva din acţiunea asta pentru 
care riscaseră atât de mult. Plănuiau să vorbească fiecărui 
ostatic, să preţuiască valoarea fiecăruia, să-i așeze în funcţie de 
rangul lor social, să-i descopere pe cei care ar putea servi drept 
monedă de schimb cu camarazii lor din închisorile de la mare 
altitudine, sau pur și simplu să adune bani pentru cauză. N- 
aveau însă metodă în alcătuirea listei. Oaspeţii, întrebaţi fiind, 
își micșorau cât puteau importanţa. 

— Nu, nu sunt eu cel care conduce compania, nu chiar eu. 

— Eu sunt doar un membru al unui comitet format din mulţi 
alţii. 

— Postul diplomatic nu e chiar ce pare. Mi-a fost aranjat de 
un cumnat. 

Nimeni nu minţea de-a dreptul, însă fiecare trăgea pe cât 
cu putință de marginile adevărului. Luarea de note era 
enervantă. 

— Toate informaţiile or să fie verificate de oamenii noștri de 
afară, nu înceta să repete Alfredo, iar Gen traducea în franceză 
ori în germană, în greacă și în portugheză, grijuliu să 
pomenească de fiecare dată de oamenii /or de afară. Ceva ce un 
interpret n-ar trebui să facă. 

În mijlocul unei discuţii cu un danez despre care se credea 
că e un adept al inexistentului proiect Nansei, generalul 
Benjamin, chinuit de arsurile de pe partea dreaptă a feţei, se 
întoarse spre Gen: 

— Cine te-a făcut, mă, pe tine așa deștept? îl întrebă pe un 
ton acuzator, de parcă undeva, prin casă, ar fi fost vreun izvor al 
deșteptăciunii de la care nu-și potolea decât el setea de 
înţelepciune. 

Gen se simţea obosit, nu deștept. Și, pe deasupra, îi mai 
era și foame. lar somnul îi îngâna la ureche cântece de leagăn. 
Poftea la ce mai rămăsese din sendviș. 


— Poftim? întrebă. 

De unde era, îi zărea pe domnul Hosokawa și pe Roxane 
Coss așezați unul lângă altul în liniște, incapabili să comunice 
între ei pentru că interpretul lor era ocupat să-i slujească pe 
teroriști. 

— Unde ai învăţat atâtea limbi? 

Gen n-avea niciun chef să își povestească viaţa. Oare 
sendvișul lui mai era sub scaun, unde-l pusese? Dar prăjitura? 
Se întrebă dacă ei doi aveau să fie propuși pentru eliberare și cu 
o tristă resemnare pricepu că nu era cazul. 

— La facultate, răspunse simplu și se întoarse spre cel luat 
la întrebări. 

Când listele cu cei de reţinut și cu cei de trimis la plimbare 
aveau să fie completate, Gen ar fi trebuit să fie în fruntea listei 
celor eliberați. Nu avea nicio valoare, nu era susţinut de nimeni. 
Era la fel ca oricare alt angajat, un om al muncii, la fel cu cei 
care tăiaseră fin ceapa pentru dineu. Dar când listele au fost 
încheiate, numele lui nu apărea nicăieri. El se afla cu totul în 
afara preocupărilor lor. Firește, n-ar fi plecat fără domnul 
Hosokawa. Ar fi ales să rămână, ca acel preot tânăr. Dar 
fiecăruia îi place să aleagă singur. 

Când discuţiile au fost încheiate și fuseseră luate hotărârile 
definitive, se făcuse destul de târziu. În salon, lămpile erau 
aprinse. Gen primi sarcina să copieze listele. Devenise, într-un 
fel sau altul, secretarul acelei istorii. 

În cele din urmă, socotindu-l şi pe interpret, chiar el își 
adăugase numele pe listă, s-a hotărât să fie reţinuţi treizeci și 
nouă de ostatici. La socoteala finală au fost însă patruzeci, 
pentru că părintele Arguedas refuză iarăși să plece. Cu 
cincisprezece soldaţi și cu trei generali, asta făcea cam doi 
ostatici pe cap de terorist. Fezabil. Planul iniţial prevăzuse 
capturarea unui președinte cu o armată de optsprezece teroriști, 
iar noul calcul arăta că păstrarea mai multor ostatici n-ar fi fost 
un lucru înţelept. Ce doreau ei, ce i-ar fi aranjat, era să poată 
negocia eliberarea grupului ales, să-i reţină pe toţi ceilalți încă 
vreo săptămână, apoi să le dea drumul cu ţârâita pe măsură ce 
li se îndeplineau cererile. Doar că teroriștii erau obosiţi. Ostaticii 
exprimau tot felul de nevoi și se plângeau ba de una, ba de alta. 
Dădeau din ce în ce mai mult impresia că ar fi niște copii 
neastâmpăraţi care au nevoie să fie alintaţi, mângâiaţi și 


distraţi. Cât își doreau să-i vadă plecaţi până la unul! 

Vicepreşedintele nu se mai putu abţine. Luă o tavă mare 
despre care știa că stă de obicei într-un dulap din sufragerie și 
puse pe ea paharele de pe mese. Când le-a dus la bucătărie, se 
ţinuse după el un băiat, care însă nu l-a oprit din ce făcea, așa 
că profitase să își lipească vreme de-un minut obrazul de ușa 
îngheţată a congelatorului. S-a înapoiat cu un sac verde pentru 
gunoi și a început să strângă ambalajele sendvișurilor. Nu 
rămăsese în ele nici măcar o firimitură de pâine, doar urme de 
ulei portocaliu. Tuturor le fusese foame. A cules cutiile de 
aluminiu de pe mese și de pe covorul lui, deși, la drept vorbind, 
nici mesele și nici covoarele nu-i aparțineau. Fusese însă fericit 
acolo. Când se întorcea acasă era întâmpinat de atâta strălucire, 
copiii zburdau râzând prin hol împreună cu prietenii lor, 
drăguţele femei de serviciu indiene ceruiau parchetul în 
genunchi, cu mâna, deși pentru asta era în debara un aparat 
electric, iar sus regăsea parfumul soţiei lui așezată în faţa 
oglinzii periindu-și părul. Acum simţea nevoia să pună lucrurile 
la locul lor, așa cum le știa, pentru ca atmosfera să devină 
suportabilă. 

— Cum vă simţiţi? își întreba oaspeţii adunând în palmă 
niște firimituri proaspete. Nu vă e prea greu? 

Voia să le împingă pantofii sub canapea, să tragă fotoliul 
tapisat cu mătase albastră către celălalt capăt al încăperii, unde 
era locul lui, dar politeţea nu-i îngăduia. Se mai duse încă o dată 
la bucătărie după o cârpă udă, sperând să poată curăța ceva ce 
semăna a urmă de suc de struguri printre nodurile strânse ale 
covorului Savonnerie. Ceva mai departe era cântăreaţa de 
operă alături de japonezul a cărui aniversare fusese ieri. Ciudat 
lucru, din pricina durerii nu mai era în stare să își amintească 
nici măcar cum îi cheamă. Cei doi se aplecau unul spre altul, la 
răstimpuri ea râdea, el aproba fericit din cap. Oare mortul nu 
fusese bărbatul ei? Japonezul fredona, ea asculta, aproba, apoi 
cânta și ea nu prea tare aceeași melodie. Ce voce minunată! Cu 
hărmălaia megafoanelor de afară, nu era ușor de ghicit ce 
cânta. Auzea doar câte un sunet, rezonanţa limpede a glasului, 
era ca în copilărie, când cobora în fuga mare dealul de lângă 
mănăstire și deslușea frânturi din cântecul călugăriţelor. Lui îi 
plăcea mai mult să treacă în goană, decât să se oprească și să 
asculte. Din fugă, muzica îl pătrundea, se schimba în boarea de 


vânt care-i dădea părul pe spate, era ritmată de zgomotul 
pașilor lui pe pavaj. Ascultând-o pe femeia aceea cum cânta, 
aplecat să șteargă pata de pe covor, se simţea ca odinioară. Așa 
cum se aude o pasăre care răspunde alteia, fără să se mai 
deslușească din depărtare chemarea tristă a celei dintâi. 

Când Messner a fost iarăși chemat, a venit în grabă. Ruben 
Iglesias, vicepreședintele ţării și om bun la toate, fu trimis la ușă 
să-i dea drumul. Bietul Messner arăta din ce în ce mai obosit și 
mai ars de soare pe măsură ce trecea timpul. Cât de lungi erau 
zilele astea? Oare astăzi murise acompaniatorul? Oare ieri 
fuseseră îmbrăcaţi de petrecere și mâncaseră cotlete delicioase 
și ascultaseră aria din opera lui Dvorak? Sau Dvorak era băutura 
fină pe care o savuraseră la sfârșitul mesei? Nu fusese oare, cu 
puţină vreme în urmă, salonul plin de femei, cu rochii elegante, 
cu bijuterii și piepteni decorativi în păr, cu poșete minuscule 
asemenea florilor de bujor? Oare nu se făcuse abia ieri curăţenie 
în casa asta, nu se spălaseră geamurile, tocăria, perdelele 
transparente și draperiile? Nu fusese totul spălat și apoi pus la 
loc, totul imaculat, pentru că erau așteptați președintele ţării și 
domnul acela celebru, domnul Hosokawa, care ar fi putut să 
construiască o uzină și în ţara asta? De-abia acum își dădu 
seama vicepreşedintele pentru ce îi ceruse Masuda să 
organizeze petrecerea la el acasă. Dacă sărbătorirea acelei 
aniversări era atât de importantă, pentru ce nu fusese ales 
însuși palatul prezidenţial? Pentru ce altceva, dacă nu pentru că 
Masuda știuse încă de la început că nu avea să participe? 

— Mă tem că faceţi o infecţie, aprecie Messner și atinse cu 
vârfurile degetelor fruntea lui Ruben. Era fierbinte. A deschis pe 
loc telefonul portabil și a cerut antibiotice vorbind ba în engleză, 
ba în spaniolă: Nu știu ce fel de antibiotic. Ce se dă de obicei 
pentru un obraz făcut zob de o lovitură. Acoperi microfonul și îl 
întrebă pe Ruben: Aveţi vreo... Se întrerupse ca să-l întrebe pe 
Gen: Cum se zice „alergie”? 

— Alergia. 

Ruben răspunse afirmativ cu o clătinare a capului și zise: 

— La arahide. 

— De ce dă telefon? îl întrebă generalul Benjamin pe Gen. 

Gen răspunse că cerea medicamente pentru 
vicepreședinte. 

— Niciun medicament! Eu nu l-am autorizat să ceară 


medicamente, strigă Alfredo. Ce știe și vicepreședintele ăsta 
despre infecţii? Un glonţ în burtă, uite colea o infecţie despre 
care s-ar putea discuta! 

— Cu siguranță nu insulină, adăugă Messner și închise 
telefonul. 

Alfredo s-a făcut că n-aude. Umbla cu hărtiile. 

— lată aici listele. Pe ăștia îi ţinem cu noi. Pe ăștia îi lăsăm 
să plece. Puse paginile galbene pe masă, în faţa lui Messner. 
Astea sunt condiţiile noastre. Le-am schimbat. Nu mai lăsăm pe 
nimeni să plece până când nu sunt îndeplinite în întregime. Am 
fost, așa cum ai zis, oameni de-nţeles. 

— O să le comunic, zise Messner. 

Luă hârtiile și le băgă în buzunar. 

— Am fost foarte conștiincioși cu problemele de sănătate, 
spuse Alfredo. 

Gen, brusc obosit, ridică mâna ca să întrerupă discuţia 
pentru că uitase traducerea cuvântului concienzudo, dar și-a 
adus aminte. 

— Oricine are nevoie de îngrijiri medicale o să fie eliberat. 

— Asta îl privește și pe el? îl arătă Messner cu capul pe 
vicepreședinte. 

Pierdut în lumea creată de febră, Ruben nu mai dădea nicio 
atenţie celor spuse. 

— Pe el îl păstrăm, răspunse scurt generalul Alfredo. Nu l- 
am avut pe președinte. Ceva trebuie să avem. 

În afara listei de cereri - bani, eliberare de deţinuţi, un 
avion, transport până la avion etc., mai era una care temporiza, 
lista de nevoi urgente. Amănuntele nu erau interesante, era 
nevoie de o seamă de lucruri înainte de eliberarea celor indicaţi: 
perne (58), pături (58), periuţe de dinţi (58), fructe (mango, 
banane), ţigări (20 de cartușe cu filtru, 20 fără filtru), pungi cu 
bomboane (de orice fel, cu excepţia celor negre de lemn dulce), 
ciocolată, unt, ziare, o pernă electrică, și lista o ţinea tot așa. 
Unii își închipuiau că afară se organizează echipe de adevăraţi 
căutători de comori care să facă rost de toate astea în miez de 
noapte. Parcă îi și vedeau bocănind la intrările magazinelor să-i 
trezească pe negustori și să-i oblige să aprindă toate luminile. 
Cine-ar fi putut să aștepte până-n zori și să riște astfel să se 
răzgândească cei dinăuntru? 

Când toţi ostaticii s-au adunat în sufragerie să li se citească 


lista celor care rămân și cea a celor care pleacă, s-a creat un 
moment de extremă agitaţie. Era ca un dans la o petrecere de 
sâmbătă seara, ca un joc de scaune muzicale care răsplătește 
sau pedepsește oarecum la întâmplare, însă fiecare era bucuros 
să răsucească roata norocului, așa încât până și cei ca domnul 
Hosokawa sau ca Simon Thibault, siguri că n-au norocul să plece 
acasă, stăteau lângă ceilalţi, cu inimile bătând nebunește. Nu se 
îndoiau că de data asta Roxane Coss va fi eliberată. Ideea de a 
păstra o singură femeie nu putea să ducă decât la o situaţie 
incomodă și jenantă. Aveau să-i simtă lipsa, o și simțeau, însă 
doreau să o vadă plecând. 

Lista de nume fu citită și li se ceru să se treacă, după cum 
era cazul, la stânga, ori la dreapta. Cu toate că nu se precizase 
care grup urma să plece și care să rămână, nu prea era loc de 
îndoială. Cei care rămâneau s-ar fi putut recunoaște chiar și 
numai după croiala smochingului. Cei nevoiţi să se împace cu 
soarta se înconjuraseră de un zid sumbru care îi separa de 
veselia norocoșilor. De-o parte, cei socotiți de mai mică 
importanţă se întorceau la nevestele lor, se duceau să se culce 
în paturile lor, pe cearșafurile cu care erau obișnuiți, aveau să 
fie întâmpinați de copiii lor, de câinii lor și de afecțiunea băloasă 
și nepăsătoare a iubirii lor necondiționate. Insă treizeci și nouă 
de bărbaţi și o femeie, rămași de cealaltă parte a salonului, 
începeau să priceapă că se instalează acolo, că aceea era casa 
în care aveau să trăiască de-acum înainte, că își pierduseră 
libertatea. 


Patru 

Părintele Arguedas îl lămuri pe Gen, care la rândul lui îl 
lămuri pe domnul Hosokawa, că ceea ce vedeau pe fereastra 
unde aveau obiceiul să zăbovească ceasuri de-a rândul se 
cheamă garua. Ceva între negură și burniţă, un caier de lână 
cenușie atârnat peste orașul în care fuseseră siliți să rămână. 
Nu doar orașul nu se vedea, nu se vedea nimic. Puteau foarte 
bine să fie la Londra, la Paris, la New York, ori la Tokio. Puteau 
foarte bine să fie în faţa unui lan de iarbă verde-albăstruie ori 
lângă o șosea cu traficul blocat. Nu se vedea nimic. Nimic care 
să trimită în vreun fel la cultura sau la culoarea locală. Puteau 
foarte bine să fie în oricare alt colţ de lume unde stăruie zile de- 
a rândul vremea mohorâtă. Din când în când, de dincolo de zidul 
împrejmuitor se transmiteau prin megafon instrucţiuni, dar și ele 
păreau să se fi împuţinat, de parcă nici vocile nu mai reușeau să 
străpungă la fiecare încercare pâcla groasă. Acea nesuferită 
garua se abătea cu intermitențe din aprilie până spre sfârșitul 
lui noiembrie. Părintele Arguedas îi îndemnă pe cei doi să nu se 
piardă cu firea, pentru că octombrie era pe sfârșite și soarele n- 
avea să mai întârzie să apară. Tânărul preot zâmbi. Câtă vreme 
nu zâmbea, nu arăta rău deloc, dar zâmbetul îi dezgolea dinţii 
strâmbi, încălecaţi, și căpăta dintr-odată un aer tembel. In 
pofida împrejurărilor, părintele Arguedas era încrezător și găsea 
întruna motive să zâmbească. Nu părea să facă parte dintre 
ostatici, dădea impresia că e angajat să-i facă pe toţi ceilalți să 
se simtă bine. lar treaba și-o făcea cu ardoare. Işi întinse 
braţele, îi luă pe domnul Hosokawa și pe Gen pe după umeri, 
înclină capul și închise ochii. Probabil că se ruga, asta nu 
însemna însă că i-ar fi silit și pe ei să facă la fel. 

— Sus inimile! îi îndemnă din nou și își continuă pelerinajul. 

— Un băiat cumsecade, comentă domnul Hosokawa. 

Gen fu de aceeași părere. Apoi se întoarseră amândoi cu 
faţa la fereastră. 

Preotul n-avea de ce să se îngrijoreze de simțămintele 
trezite celor doi de starea timpului. Mult le păsa lor de vremea 
bună! Garua li se potrivea ca o mănușă, pentru ei cerul senin n- 
ar fi avut niciun rost. De la fereastră nu se vedea mai departe 
de zidul care separa grădina de stradă. Siluetele pomilor abia se 
întrezăreau, copacul nu se deosebea de arbust. Garua împuţina 
lumina zilei, așa cum reflectoarele de dincolo de zid făceau din 


noapte zi, o zi falsă, ziua electrică a unui meci de baseball jucat 
în nocturnă. Altfel spus, ce se vede pe fereastră la vreme de 
garua e garua, nimic altceva, nici zi, nici noapte, nici anotimp, 
nici loc. Ziua nu se mai scurge în linie dreaptă pe făgașul ei 
firesc, ora se întoarce de unde a plecat, clipă e trăită la 
nesfârșit. Timpul, așa cum îl știau ei, se isprăvise. 

Astfel, reluarea povestirii la o săptămână după seara 
petrecerii de aniversare a domnului Hosokawa pare un moment 
la fel de potrivit ca oricare altul. Oricum, acea primă săptămână 
fusese alcătuită doar din mărunţișuri, o tărăgăneală impusă de 
nevoia de a crea obiceiurile unui altfel de trai. La început totul 
fusese foarte strict. Armele amenințau, ordinele erau pe loc 
executate, se dormea pe covorul din salon în șiruri ordonate, iar 
pentru cea mai măruntă necesitate trebuia să fie cerută 
încuviințarea. Apoi, treptat, mofturile începuseră să fie lăsate 
deoparte. Se descurca fiecare după cum era-n stare. Se spălau 
pe dinţi fără să mai ceară voie, stăteau de vorbă fără să mai fie 
întrerupţi. Dacă li se făcea foame, se duceau la bucătărie să-și 
facă un sendviș, dar cum cuţitele fuseseră confiscate ungeau 
untul pe pâine cu o coadă de lingură. 

Generalii îl plăceau în mod deosebit pe Joachim Messner, 
chiar dacă nu i-o arătau. Susţineau nu doar că el e singur 
responsabil cu negocierile, dar și că numai el poate să vină cu 
toate cele necesare traiului de zi cu zi, să care lăzile pe 
nesfârșita alee de la poartă până la intrare. Astfel încât Messner 
aducea pâinea și untul până la ușă, cu toate că vacanţa i se 
terminase de ceva vreme. 

Timpul se opintea din greu trăgând de limbile ceasului, 
totuși câte și câte nu fuseseră făcute, se poate să fi trecut doar 
o săptămână? De la armele care amenințau până la armele 
încuiate mai toate în dulapul cu mături e de străbătut drum 
lung, nu mai puţin de un an de zile, dar teroriștii înţeleseseră că 
ostaticilor nu le prea trecea prin cap să se răzvrătească, iar 
ostaticii înţeleseseră la rândul lor, mai mult sau mai puţin, că 
teroriștii n-aveau de gând să-i împuște. Desigur, se patrula în 
continuare. Doi își făceau rondul prin grădină, alţi trei prin casă, 
ţinând puștile de parcă erau niște orbi care își caută drumul cu 
bastonul. Generalii nu pridideau să dea ordine. Se mai găsea 
careva să împungă vreun ostatic în spate cu ţeava puștii ca să 
se mute dintr-un loc într-altul, era însă mai degrabă pentru 


plăcerea de a sâcâi. Noaptea se făcea de gardă, dar după 
miezul nopţii mai toți adormeau. Nici măcar zgomotul armei 
căzute din mână nu ajungea să trezească santinela. 

În ce-i privește, invitaţii la petrecerea oferită cu ocazia 
aniversării domnului Hosokawa își iroseau ziua trecând de la o 
fereastră la alta, jucând cărți sau răsfoind vreo revistă, de parcă 
lumea devenise o gară în care toate trenurile erau amânate 
până la noi dispoziții. Tocmai această absenţă a timpului îi 
deconcerta. Generalul Benjamin făcuse rost de un creion 
albastru gros de-al lui Marco, fiul cel mic al vicepreședintelui, și 
în fiecare zi trăgea o linie groasă pe peretele sufrageriei, iar 
când ajungea la șapte le tăia cu una mai lungă pentru a 
însemna trecerea unei săptămâni. Și-l imagina pe fratele lui, 
Luis, singur într-o celulă, nevoit să zgârie cărămida cu unghia ca 
să poată ţine socoteala. In casă existau, firește, mijloace mai 
obișnuite de orientare în timp. Erau câteva calendare, o agendă 
și un planificator în bucătărie, lângă telefon. Mulţi aveau ceasuri 
care indicau și data, nu doar ora. lar dacă niciunul dintre 
mijloacele astea n-ar fi dat rezultate, se putea foarte lesne 
deschide aparatul de radio sau televizorul să se afle în ce zi sunt 
ascultând informaţii despre ei înșiși. Generalul Benjamin socotea 
totuși că metoda lui demodată e cea mai bună. Işi ascuţea 
creionul cu un cuţit de curăţat pește și mai adăuga o liniuţă la 
colecţia de pe perete. Asta îl umplea de furie pe Ruben Iglesias. 
Pe copiii lui i-ar fi pedepsit fără milă pentru asemenea 
vandalism. 

Cei de acolo erau fără excepţie persoane pentru care ideea 
de timp liber nu însemna mare lucru. Cei foarte bogaţi 
rămâneau în birourile lor până seara târziu. Nici pe bancheta din 
spate a mașinii care îi transporta spre casă nu pierdeau vremea 
și dictau corespondenţa. Cât despre cei tineri și foarte săraci, ei 
munceau de asemenea foarte mult, dar altfel. Tăiau lemne sau 
scormoneau pământul după cartofi dulci. Se instruiau în 
mânuirea armelor, alergau până ce își dădeau sufletul, învățau 
să se ascundă la repezeală. Acum însă căzuse peste toţi o lene 
pe care n-o mai cunoscuseră. Stăteau și se holbau unii la alţii 
bătând darabana cu degetele pe braţele fotoliilor. 

În acest vast ocean de vreme, domnul Hosokawa nu dădea 
niciun semn că ar fi îngrijorat de soarta companiei sale. Tot 
căscând gura la burnița de dincolo de geam, nu se gândea la 


efectele răpirii lui asupra bursei. Nu-i păsa cine era cel care lua 
acum hotărâri, cine se așeza la biroul lui. Nu-i mai păsa de 
Nansei, care fusese viaţa lui, odrasla lui, așa cum nu își bate 
nimeni capul cu vreun bănuţ scăpat pe jos. 

Domnul Hosokawa își scoase un carneţel cu spirală din 
buzunarul smochingului, îi ceru lui Gen transcrierea cuvântul 
gama și îl adăugă la listă. Motivația era totul. De câte ori nu 
ascultase acasă la el benzile în italiană și nu mai ţinea minte 
nimic! Abia dacă auzea frumoasele cuvinte dimora, patrono?, că 
i se și ștergeau din minte. Şi câte vorbe spaniole nu învățase el 
după doar o săptămână de captivitate! Ahora - acum; sentarse - 
așază-te; ponerse de pie - ridică-te în picioare; sueno - somn. 
Requetebueno ar fi fost un fel de „foarte bine”, dar era mai tot 
timpul rostit cu anume asprime și cu un ton condescendent care 
nu voiau atât să spună că treaba fusese bine făcută, cât că 
respectivul era prea neghiob ca să se fi așteptat cineva la mai 
mult din partea lui. Şi nu numai barajul limbii trebuia depășit, 
erau tot felul de nume de învăţat, ale ostaticilor, ale teroriștilor, 
asta în cazul în care vreunul catadicsea să îl spună. Veneau din 
locuri atât de felurite, încât nu era lesne să fie găsită puntea pe 
care să se pună primul pas în întâmpinarea celorlalţi. Cu toate 
că își zâmbeau și se salutau, încăperea era plină de persoane 
necunoscute pe care ar fi trebuit să le cunoască. Era necesar să 
facă un mai mare efort să se prezinte. La Nansei, reținerea 
numelui cât mai multor salariaţi era pentru el o adevărată 
îndatorire. Își amintea numele oamenilor de afaceri cu care se 
întâlnea, ba chiar și al soțiilor lor, de care întreba, deși nu se 
ivea mai niciodată ocazia să le și cunoască. 

Domnul Hosokawa dusese o viaţă activă, care îi cerea să se 
schimbe necontenit. Pe măsură ce compania lui creștea, el 
învăţa. Acum însă avea de-a face cu altfel de învăţătură. Tot ce- 
și însușea era ca odinioară, în copilărie. „Pot să mă așez? Pot să 
mă ridic? Mulţumesc. Vă rog. Cum se zice măr, dar pâine?” lar 
acum își amintea ce i se spunea, pentru că în condiţiile date, 
spre deosebire de benzile lui în italiană, era important să ţină 
minte. Acum își dădea seama cât de mult se bizuise pe Gen în 
trecut, cât de mult se sprijinea pe el și acum, cu toate că în 
momentul de faţă trebuia uneori să amâne întrebarea până 
când Gen termina ce avea de tradus pentru generali. Cu două 


2 Casă, ocrotitor (it.). (N. Ed.) 


zile în urmă, vicepreședintele Iglesias fusese foarte amabil să-i 
ofere acest carneţel împreună cu un stilou găsit într-un sertar la 
bucătărie. 

— Poftiţi, îi spusese el. Consideraţi că e un cadou tardiv de 
aniversare! 

Domnul Hosokawa scrisese alfabetul cu litere mari de tipar 
în carneţel și îi ceruse lui Gen să-i noteze și numerele de la unu 
la zece. Acolo plănuia să adauge zilnic noi cuvinte spaniole. Le 
scria de mai multe ori, cu litere foarte mărunte. Deși avea hârtie 
din belșug, își zicea că era posibil să vină un moment când va 
trebui să fie atent cu așa ceva. De când nu mai pusese un rând 
pe hârtie? Gândurile îi erau introduse în computer, înregistrate, 
transmise. Işi găsea acum o mângâiere în această simplă 
repetiţie, în redescoperirea scrisului de mână. Reîncepuse chiar 
să se gândească la limba italiană, voia să-l roage pe Gen să 
includă în fiecare zi în vocabular și câte un cuvânt-două în 
italiană. Printre ei erau și doi italieni, iar când îi auzea vorbind 
descoperea că dacă ciulește bine urechea poate să priceapă 
câte ceva, oarecum ca în cazul unei proaste legături telefonice. 
Italiana era atât de aproape de inima lui! Și engleza. l-ar fi 
plăcut să poată sta de vorbă cu domnișoara Coss. 

Se așeză și înţepă iritat foaia cu vârful creionului. Ce 
ambiţie exagerată! Dacă nota prea multe cuvinte, n-avea să 
rămână cu mai nimic. Zece vorbe spaniole pe zi, zece 
substantive învăţate bine, plus un verb cu toată conjugarea lui, 
cam asta trebuia să fie limita dacă voia cu adevărat să și le 
amintească de la o zi la alta. 

Garua. Adesea, așezat la fereastră, domnul Hosokawa se 
gândea la cei de dincolo de zid, la polițiști, la militarii care 
începuseră să prefere telefonul în dauna megafonului. Oare 
hainele lor sunt îmbibate de umezeală? Sau stau închiși în 
mașinile lor și beau cafele? Generalii rămân în mașini, își zicea 
el, dar băieţii cu puștile sunt afară, în poziţie de luptă, sub 
burniţa rece care le pătrunde pe sub gulerele uniformelor. 
Soldaţii aceia nu sunt cu siguranţă foarte deosebiți de 
băiețandrii care patrulează prin salonul vicepreședintelui, deși 
armata impune probabil o limită de vârstă la recrutare. Cam câţi 
ani aveau de fapt acești puștani? Cei cu un aer mai copt, văzuţi 
de aproape în lumina unui bec puternic se dovedesc doar mai 
corpolenţi, nu neapărat mai vârstnici decât ceilalți. Se tot învârt 


prin vasta încăpere împiedicându-se de lucrurile din jur, încă 
neobișnuiţi cu noua lor statură. Cel puţin la aceia se văd atât 
mărul lui Adam, cât și câteva firișoare de barbă amestecate cu 
coșurile de pe faţă. Ceilalţi însă sunt teribil de tineri. Au părut 
des și strălucitor ca al copiilor, pielea netedă și umerii înguști. Işi 
strâng pumnișorii în jurul ţevii armei și se străduiesc să păstreze 
o expresie impasibilă. 

Ostaticii se tot uitau la acești teroriști și, cu cât îi priveau 
mai îndelung, cu atât păreau mai tineri. Puteau ei să fie cei care 
năvăliseră în timpul petrecerii, animalele acelea sălbatice? 
Acum dormeau pe covor, niște grămăjoare fragede, cu gura 
întredeschisă, cu braţele răsucite cum se nimerește. Somn de 
adolescenţi. Dormeau cu un fel de concentrare încăpăţânată pe 
care adulții de acolo o uitaseră demult. Unora le plăcea într- 
adevăr să fie soldaţi. Continuau să care pușca după ei. li 
amenințau din când în când pe ostatici, îi împungeau cu armele 
în coaste și le aruncau priviri pline de ură. În asemenea clipe s- 
ar fi zis că și mai primejdioși decât adulţii înarmaţi sunt copiii 
înarmaţi, plini de toane, descreieraţi, gata să sară pentru nimica 
toată la bătaie. Cei mai măricei își petreceau timpul cercetând 
casa în amănunţime. Săreau prin paturi, probau hainele din 
dulapuri. Trăgeau lanţul la closet iarăși și iarăși, doar să vadă 
vârtejul apei care se scurge. La început li se dăduse ordin să nu 
stea de vorbă cu prizonierii, însă chiar și pe-asta o lăsaseră unii 
baltă, în ultima vreme începuseră să le adreseze câte-o vorbă, 
mai cu seamă când generalii erau ocupați. „De unde sunteţi?” 
era întrebarea preferată, deși răspunsurile nu păreau să fie 
întotdeauna pe înţelesul lor. În cele din urmă, Ruben Iglesias s-a 
dus în biroul lui și a adus un atlas mare, ca să li se poată arăta 
locul pe hartă. Când nici asta nu a părut îndeajuns pentru a 
limpezi lucrurile, a trimis pe unul dintre ei să aducă din camera 
copiilor un glob fixat pe picior, o planetă verde-albăstruie 
frumușică care se rotea ușurel în jurul axei. 

— Paris, a spus Simon Thibault arătând poziţia orașului. 
Franţa. 

Lothar Falken le arătase Germania, Rasmus Nilson își 
pusese degetul pe Danemarca. Akira Yamamoto, neinteresat de 
acel joc, le-a întors spatele, așa că Japonia o arătase Gen. 
Roxane Coss a acoperit cu palma întreaga porţiune ocupată de 
Statele Unite și a bătut cu unghia locul unde era însemnat 


Chicago. Băieţii duseră globul la următorul grup de ostatici, care 
oricum înţeleseseră jocul, chiar dacă nu pricepeau întotdeauna 
și cuvintele întrebării. 

— Asta-i Rusia. 

— Asta e Italia. 

— Asta-i Argentina. 

— Asta este Grecia. 

— Tu de unde ești? l-a întrebat pe vicepreședinte băiatul 
numit Ishmael. 

Il considera ostaticul lui personal, pentru că el îi adusese lui 
Ruben gheaţă de la bucătărie. li mai aducea și acum, uneori de 
trei-patru ori pe zi, chiar fără să fie rugat. Vicepreședintelui îi 
făcea bine, căci obrazul i se infectase și era tumefiat. 

— De-aici, i-a răspuns vicepreședintele, arătând camera. 

— Să văd! 

Ishmael ridică globul spre el. 

— Aici! Ruben bătu cu piciorul în covor. Asta e casa mea. 
Eu trăiesc în orașul ăsta. Suntem amândoi din același loc. 

Ishmael ridică ochii spre prietenul lui. Fusese parcă mai 
ușor să se joace cu rușii. 

— Arată-mi unde! 

Astfel încât Ruben se așeză pe covor lângă băiatul cu globul 
în braţe și îi arătă ţara lor, reprezentată de o pată roz. 

— Uite, aici suntem noi. 

Ishmael era cel mai mic dintre toţi, un puști cu dinţi mici și 
albi. Lui Ruben îi venea să-l ia în braţe și să nu-l mai dea 
nimănui. 

— Tu trăieşti acolo. 

— Nu, nu numai eu, explică Ruben. Unde erau copiii lui 
acum? Unde dormeau ei oare? Noi amândoi trăim aici, insistă el. 

Ishmael oftă dezamăgit de prostia prietenului său. 

— Nu știi să te joci! îi spuse el necăjit. 

— Nu știu să mă joc, așa e! recunoscu Ruben cu ochii la 
ghetele băiatului, care erau într-o stare jalnică. Talpa de la 
dreptul stătea să-i cadă dintr-o clipă-ntr-alta. Ascultă! Te duci 
sus, în dormitorul cel mare și deschizi toate dulapurile până dai 
de unul plin cu rochii. Acolo ai să găsești peste o sută de perechi 
de pantofi, iar dacă te uiţi bine o să dai și peste niște teniși care 
să ţi se potrivească. S-ar putea să fie și ghete. 

— Nu pot să port pantofi de femeie. 


Rubin scutură din cap. 
— Tenișii și ghetele alea nu sunt de damă. Doar că îi ţinem 
acolo. Știu că e cam curios, dar poţi să ai încredere! 


— E o prostie să stăm cu braţele încrucișate! exclamă Franz 
von Schuller. 

Gen traduse în franceză pentru Simon Thibault și pentru 
Jacques Maitessier, apoi în japoneză pentru domnul Hosokawa. 
Mai erau încă doi germani. Stăteau în jurul șemineului și 
sorbeau suc de grepfrut. Era delicios. Mai bun decât un scotch 
de bună calitate. Gustul acrișor le amintea că sunt în viaţă. Abia 
în ziua aceea îl primiseră. 

— Sunt toţi niște amatori. Și cei de-aici și cei de-afară. 

— Şi ce propui? întrebă Simon Thibault. 

Purta în jurul gâtului eșarfa nevestei. O lăsa să-i atârne pe 
spate. Din pricina eșarfei, nu-l prea luau în seamă când era 
vorba de treburi serioase. 

Pietro Genovese trecu pe lângă ei și îi ceru lui Gen să-i 
traducă și lui conversaţia. Ştia destul de bine franţuzește, dar nu 
vorbea germana. 

— Nici măcar n-au ascuns de noi armele, adăugă von 
Schuller coborând vocea, deși se părea că nu înţelege nimeni 
nicio boabă de germană. L-au așteptat pe Gen cu tălmăcirea. 

— Vasăzică ne croim drum cu gloanţe. Ca la televizor, zise 
Pietro Genovese. Asta-i suc de grepfrut? 

Părea plictisit de conversaţie deși de-abia se așezase lângă 
ceilalţi. El construia aeroporturi. Pe măsură ce industria unei țări 
se dezvoltă, se dezvoltă și aeroporturile. 

Gen ridică o mână. 

— Un moment, vă rog. 

Nu terminase încă traducerea din germană în japoneză. 

— Ne-ar trebui o duzină de interpreţi și arbitrajul Naţiunilor 
Unite înainte să ne hotărâm să atacăm un băieţel înarmat cu un 
cuţit, zise Jacques Maitessier. 

Vorbea mai mult pentru sine. Ştia el ce știa, fusese cândva 
ambasadorul Franţei la ONU. 

— N-am zis că trebuie să fie toţi de acord, preciză von 
Schuller. 

— Ai încerca de unul singur? îl întrebă Thibault. 

— Domnilor, răbdare, vă rog! 


Gen încerca să ţină pasul în japoneză. Era prima lui datorie. 
Nu era acolo la dispoziţia tuturor, deși nu mai ţinea nimeni cont 
de asta. El era în serviciul domnului Hosokawa. Traducerea unei 
conversații purtate în mai mult de două limbi era stângace și 
aproximativă, i se părea că vorbește cu gura plină de vată după 
o injecție cu novocaină. Dădeau pe gură prima idee care le 
trecea prin cap tăind vorba celorlalţi. Nu erau dintre cei care 
obișnuiesc să aștepte și să își cântărească gândul. Preferau să 
dea lecţii și să peroreze. 

Pietro Genovese ieși să vadă dacă mai era ceva suc la 
bucătărie. Simon Thibault își netezi eșarfa cu latul palmei și-l 
întrebă pe Jacques Maitessier dacă l-ar interesa o partidă de 
cărți. 

— M-ar strânge de gât nevastă-mea dacă ar ști că mă 
amestec într-o rebeliune, îi spuse în franceză. 

Cei trei nemți își continuară discuţia într-un ritm alert, însă 
Gen nu s-a mai străduit să urmărească. 

— Nu mă mai satur de spectacolul vremii, îi spuse domnul 
Hosokawa pe când reveneau la fereastră. 

Au rămas unul lângă altul, alungând din minte toate 
vorbele acelea străine. 

— V-aţi gândit la ce e de făcut? întrebă Gen. 

Stăteau unul lângă altul, aproape lipiţi de fereastră. 

Geamul le răsfrângea înfățișarea. Doi japonezi, amândoi cu 
ochelari, unul mai înalt și cu douăzeci și cinci de ani mai tânăr, 
dar abia în casa asta, unde oamenii aveau prea puţine trăsături 
comune, descoperi cât de mult semănau unul cu celălalt. 

Domnul Hosokawa privea imaginea din geam sau poate 
garua. 

— Până la urmă, ceva tot are să fie făcut. lar atunci n-o să 
avem nicio putere să-i mai oprim, răspunse el cu voce gravă. 

Soldaţii își petreceau ziua cotrobăind prin toate colţurile 
casei, mâncând fisticul din cămară, mirosind crema de mâini cu 
aromă de levănţică din baie. Casa oferea nesfârșite curiozităţi: 
debarale mari cât casele știute de ei, dormitoare unde nu 
dormea nimeni, dulapuri unde nu se găseau decât suluri de 
hârtie colorată și gheme de panglicuţe. Unul dintre locurile lor 
preferate era biroul vicepreședintelui, aflat la capătul unui 
culoar lung. Pe după draperii grele, ferestrele coborau până la 
două banchete tapiţate, un loc ideal unde se poate sta ghemuit 


cu ochii pierduţi în verdeaţa grădinii. În birou mai erau două 
canapele și două fotolii de piele, iar cărţile erau și ele legate în 
piele. Până și serviciul de scris de pe masă, paharul pentru 
creioane ori colţurile sugativei erau din piele. Camera avea 
mirosul agreabil și familiar al vacilor păscând la soare. 

Tot acolo era și un televizor. Unii dintre ei mai văzuseră 
televizoare, niște cutii de lemn cu un geam rotunjit pe o parte 
care te înfățișează strâmb. Erau întotdeauna, absolut 
întotdeauna, stricate. Așa o fi felul televizorului. Fuseseră unele 
vorbe, niște povești nemaipomenite despre ce făcuse cândva un 
televizor, dar nimeni nu putea să creadă asemenea scorneli 
pentru că nimeni dintre cei cunoscuţi nu fusese de faţă. 

Băiatul pe care îl chema Cesar se apropie de ecran și trase 
de colţurile gurii cu degetele. Rezultatul îl mulțumi. Ceilalţi 
priveau. Apoi, își dădu ochii peste cap și scoase limba. Puse apoi 
mâinile pe piept și începu să cânte una dintre ariile interpretate 
de Roxane Coss în acea primă noapte, când toată banda aștepta 
în conducta de aer condiționat. Nu prea nimerea cuvintele, însă 
melodia era aproape corectă și tonalitatea exactă. De fapt nu 
maimuţărea, cânta, ba chiar cânta foarte bine. Când nu își mai 
aminti urmarea, se opri brusc și se înclină adânc. Apoi se 
întoarse să se strâmbe iarăși în fața ecranului. 

Simon Thibault a fost cel care a aprins televizorul. Nu se 
dusese acolo pentru așa ceva. Intrase doar pentru că auzise 
cântecul. Își închipuise că cineva ascultă o înregistrare veche, o 
voce stranie, însă plăcută, care îi trezise curiozitatea. Când a 
intrat, nebăgat în seamă, și a dat peste băiatul acela atât de 
amuzant în plină reprezentaţie, s-a gândit la surpriza produsă de 
transformarea imaginii reflectate pe ecran într-una mișcătoare. 
Așa încât a luat telecomanda de pe braţul fotoliului unde era 
așezată în echilibru și a apăsat butonul de aprindere. 

Au zbierat. Au urlat ca niște câini la lună. l-au chemat pe 
ceilalţi, „Gilbert! Francisco! Jesus!”, cu glasuri care parcă 
avertizau un incendiu, un omor, intrarea poliţiei peste ei. A 
urmat o teribilă zăngăneală produsă de ridicarea piedicilor și de 
armarea puștilor, apoi au năvălit ceilalţi soldați împreună cu cei 
trei generali care l-au lipit pe Simon de perete și i-au crăpat o 
buză. 

„Să nu faci vreo prostie”, spusese Edith, atingându-i 
urechea cu gura ei. Dar ce putea să însemne o prostie? Să 


aprinzi un televizor? 

Unul dintre băieţii care năvăliseră în cameră, Gilbert, un 
băiat înalt, îl împunse cu ţeava puștii în moalele gâtului acoperit 
de eșarfa albastră de mătase, care părea un fluture prins cu 
acul într-o tăblie de plută. 

— E televizorul, articulase cu greu Thibault. 

De bună seamă că mulţimea adunată în birou își mută pe 
loc atenţia de la el. Pe cât de grabnic fusese considerat o 
ameninţare, o vedetă, pe atât îl și părăsiră, aplecară ţevile 
armelor și-l lăsară să se prăbușească lângă perete tremurând de 
spaimă ca o frunză. Se uitau la televizor. O brunetă atrăgătoare 
prezenta niște rufe murdare în faţa obiectivului, își scutura capul 
dezgustată și le băga într-o mașină de spălat. Roșul buzelor ei 
sclipea, iar peretele din spate era vopsit într-un galben intens. 

— Asta da ispravă! declara ea în spaniolă. 

Gilbert s-a lăsat pe vine să aibă o vedere mai bună. Simon 
Thibault a tușit și și-a masat gâtul. 

Desigur, generalii se mai uitaseră la televizor, dar nu și în 
ultimii ani, de când se întorseseră în junglă. Stăteau în faţa 
ecranului, un televizor în culori, de toată frumuseţea, cu 
diagonala de optzeci și patru de centimetri. Telecomanda 
căzuse, iar generalul Alfredo a cules-o și a început să apese pe 
butoane, trecând de la un canal la altul: un meci de fotbal, un 
bărbat în costum și cravată care citea ceva așezat la o masă; o 
cântăreaţă cu pantaloni argintii; o duzină de cățeluși într-un coș. 
Fiecare nouă imagine provoca o explozie de încântare, un „ah” 
colectiv. 

Simon Thibault părăsi camera fără să-i dea nimeni vreo 
atenție. Cântecul lui Cesar îi ieșise cu totul din minte. 

Mai în fiecare zi, ostaticii își doreau să se termine o dată 
pentru totdeauna cu toată povestea asta. Le era dor de ţară, de 
nevastă, de intimitate. Alteori nu-și mai doreau decât să scape 
de toți plozii ăia, ba posomorâţi, ba adormiţi, de fugărelile lor, 
de pofta lor de mâncare. Ce vârstă puteau să aibă? Intrebaţi, 
minţeau, ziceau douăzeci și cinci. Dacă nu, dădeau din umeri de 
parcă n-ar fi înţeles. Domnul Hosokawa era conștient de 
incapacitatea lui de a înţelege copiii. In Japonia i se întâmpla 
adesea să vadă la volanul mașinilor tineri care păreau să nu 
aibă mai mult de zece ani. Propriile lui fiice îl puneau în mod 
constant în faţa unei imposibilități matematice. Doar ce alergau 


prin casă în pijamale imprimate cu pisicuţa Hello Kitty, că în 
clipa următoare îl și anunțau că vine un băiat să le caute la ora 
șapte. Îşi spunea că fetele lui nu erau încă la vârsta la care să 
iasă cu un băiat, dar după standardele din ţara asta aveau 
vârsta potrivită să facă parte dintr-o organizaţie teroristă. 
Încerca să și le închipuie, în şosete albe, cu agrafe de plastic în 
formă de margarete, scrijelind ușorul porţii de la intrare cu 
vârful ascuţit al unui pumnal. 

Domnul Hosokawa nu putea să își imagineze fetele decât 
ghemuite în patul mamei lor, plângând la emisiunea de știri în 
așteptarea întoarcerii lui. Cu toate astea, spre marea surpriză a 
tuturor, se dovedi că printre soldaţi erau și două fete. Una dintre 
ele se dăduse de gol fără fasoane: după vreo două săptămâni își 
scosese cascheta să se scarpine-n cap și îi alunecase pe spate o 
coadă împletită. Când a terminat cu scărpinatul, nu s-a mai 
ostenit să o strângă la loc. Nu dădea impresia că încearcă să 
ascundă faptul că e fată. O chema Beatriz. Era încântată să își 
spună numele oricui ar fi întrebat-o. Nu era nici dăruită cu 
frumuseţe, nici purtarea n-o avea prea aleasă, astfel încât 
trecuse cu mare ușurință drept băiat. Tinea arma pregătită 
pentru tragere asemenea oricăruia dintre băieţi și păstrase o 
înfățișare lipsită de expresie chiar și după ce nu mai era 
necesar. În ciuda înfățișării ei oarecare, era privită drept ceva 
nemaipomenit de rar, un fluture-lună strălucind verde pe un 
câmp acoperit de zăpadă. Cum se putea oare să fie o fată 
printre ei? Cum de nu își dăduse nimeni seama? 

Pe cealaltă o descoperiră fără prea multă bătaie de cap. Era 
logic că pot fi mai multe fete dacă era una, astfel încât se 
întorseseră spre tinerelul tăcut care nu răspundea la nicio 
întrebare și care păruse încă de la început cu totul nefiresc, mult 
prea frumos, prea nervos. Părul îi încadra chipul formând un 
unghi pe frunte și crea conturul perfect al unei inimi. Avea o 
gură rotundă și moale. Ochii îi ţinea aproape închiși, ca și cum 
genele grele ar fi fost o povară. Avea un gât lung, pielea mată și 
mirosea altfel decât ceilalţi, un parfum cald și dulce. Părea să o 
îndrăgească pe Roxane Coss. Noaptea dormea pe jos în fața 
camerei ei ca să împiedice curentul de aer strecurat pe sub ușă. 
Gen privi chipul acela stânjenitor de frumos, iar tulburarea care 
îl inunda se retrase asemenea unui prelung reflux calm. 

— Ascultă, Beatriz, se interesă Simon Thibault, băiatul ăla 


de colo nu-i cumva soră-ta? 

Beatriz pufni dispreţuitoare și scutură din cap: 

— Cine, Carmen? Sor-mea? Tre' să fii într-o ureche! 

În celălalt capăt al salonului, la auzul numelui ei, Carmen 
întoarse capul. Beatriz îi rostise numele. Nu-i pe lumea asta 
secret să fie păstrat! Carmen aruncă revista pe care o răsfoia. O 
găsise în sertarul  noptierei de lângă patul soției 
vicepreședintelui. Era scrisă în italiană, dar avea foarte multe 
poze lucioase de stele de cinema și de membri ai familiilor 
regale. Textul conţinea desigur informaţii importante despre 
viaţa lor. Ea însă nu putea să le citească. Plecă la bucătărie cu 
revolverul în mână și închise ușa după ea. Nimeni nu o urmase, 
era atât de fățiș furioasă, o adolescentă furioasă cu o armă de 
foc în mână. De dus, n-avea unde să se ducă, așa că mai toţi și- 
au zis că la un moment dat avea să iasă de bunăvoie. Voiau să o 
privească din nou, să o vadă fără caschetă, să aibă răgazul să o 
contemple ca fată. Însă acceptau să aștepte. Dacă asta trebuia 
să fie drama după-amiezii, o teroristă care se ia pe sine însăși 
ostatică timp de câteva ore, intriga părea să fie mai interesantă 
decât contemplarea încăpățânată a burniţei. 

— Trebuia să-mi dau seama că e fată, îi spuse Ruben lui 
Oscar Mendoza, antreprenorul a cărui locuinţă era la numai 
câţiva kilometri de-acolo. 

Oscar dădu din umeri. 

— Eu am cinci fete acasă. În camera asta n-am văzut nicio 
fată. Se întrerupse ca să mai cugete puţintel la ce spusese, apoi 
se aplecă spre vicepreședinte. Eu n-am văzut aici decât o fată, 
mă înţelegi dumneata? O femeie. Nu poate să fie decât o 
singură femeie în casa asta. 

Și Mendoza își înclină capul cu înțeles spre latura 
îndepărtată a salonului unde se afla Roxane Coss. 

Ruben încuviinţă. 

— Bineînţeles, fu el de acord, bineînţeles! 

— Cred că n-o să mai am un prilej așa bun să-i spun că o 
iubesc. Oscar își frecă bărbia cu palma. Nu vreau să spun că aș 
face-o chiar acum. Nu-i neapărată nevoie să fie chiar azi, cu 
toate că s-ar putea și așa. Zilele astea sunt atât de lungi, încât 
diseară ar fi poate momentul cel mai potrivit. N-ai cum să știi 
până când nu se întâmplă, nu-i așa? Până când ajungi exact în 
locul potrivit. (Mendoza era un om zdravăn, peste un metru 


optzeci, cu umeri laţi. Îşi păstrase toată forţa, pentru că, deși 
ajunsese antreprenor, era gata oricând să pună umărul să care 
scânduri sau să fixeze panourile de gips. In felul ăsta rămânea 
un exemplu pentru cei care lucrau pentru el. Trebuia să se 
aplece mult ca să-i poată vorbi încetișor la ureche 
vicepreședintelui.) Dar o s-o fac cât mai stăm aici, insistă el. Să 
ţii dumneata minte vorbele mele! 

Ruben încuviinţă. Roxane renunţase de câteva zile la rochia 
ei de seară. Purta acum o pereche de pantaloni cafenii care 
aparţineau soţiei lui, precum și cardiganul ei favorit, un pulover 
bleumarin dintr-o lână fină de alpaca pe care i-l cumpărase când 
sărbătoriseră doi ani de la căsătorie. Ceruse să fie însoţit până 
la etaj, îl căutase în dulap și îl adusese pentru soprană. 

— Nu vă e frig? o întrebase, apoi îi așezase ușurel 
cardiganul pe umeri. 

Era oare o infidelitate să-i dea puloverul la care ţinea soția 
lui? Dar veșmântul aduna laolaltă cele două femei într-un fel 
extrem de plăcut, invitata cea frumoasă purtând hainele soţiei 
lui, căreia îi simţea atât de mult lipsa, al cărei parfum persista în 
împletitura puloverului. Când trecea pe lângă soprană, le 
mirosea pe amândouă. Și pe deasupra Roxane purta o pereche 
de papuci pe care-i cunoștea bine, care aparținuseră 
Esmeraldei, căci pantofii soţiei lui îi erau prea mici. Cât de 
încântat fusese să-și bage capul în dulapul Esmeraldei, minuscul 
și meticulos aranjat! 

— Dar dumneata ai să-i spui că o iubeşti? întrebă 
antreprenorul. Doar e casa dumitale. Eu, unul, desigur, m-aș 
mulţumi să fiu al doilea. 

Ruben cântări invitaţia plină de atenţie a oaspetelui. 

— E o posibilitate, răspunse. 

Încerca să n-o privească fix pe Roxane. Dar nu reușea. Se 
imagina luându-i mâna, propunându-i să-i arate cerul înstelat de 
pe veranda de piatră din spatele casei. Adică așa ar fi făcut dacă 
li s-ar fi dat voie să iasă. Era totuși vicepreședintele, poate că ar 
fi impresionată. Cel puţin nu era înaltă. Era mititică, o Venus de 
buzunar. Pentru asta îi era recunoscător. 

— S-ar putea să fie cam nepotrivit, dată fiind poziţia mea 
aici, adăugă el. 

— Ce-i aia, potrivit? se miră Oscar. Avea glasul senin, lipsit 
de orice îngrijorare. Oricum o să ne omoare până la urmă. Ori 


cei dinăuntru, ori cei de afară. O să se tragă. O să se facă o 
teribilă greșeală, sunt sigur de asta. Cei de afară nu pot să 
îngăduie să se știe că n-am fost prost trataţi. Pentru ei e mai 
important să ne curețe. Altfel ce-ar zice poporul, masele?! Nu se 
poate să-i lași să-și facă idei greșite. Dumneata faci parte din 
conducerea ţării. Ştii mai multe decât mine despre toate astea. 

— Se mai întâmplă. 

— Atunci de ce nu i-ai spune? Eu, unul, vreau să știu că în 
ultimele zile de viață am făcut și eu ceva serios. O să vorbesc cu 
tânărul japonez. Când o fi momentul potrivit, când o să știu bine 
ce vreau să-i spun. Nu poţi să te adresezi unei asemenea femei 
așa, la repezeală. 

Lui Ruben îi plăcea antreprenorul. Deși nu se cunoscuseră 
până atunci, faptul că trăiau în același oraș îi făcea să se simtă 
mai întâi vecini, apoi vechi prieteni și la sfârșit de-a dreptul fraţi. 

— Dar ce știi dumneata despre femei ca asta? 

Oscar chicoti și îi puse fratelui său o mână pe umăr. 

— Micuţul meu vicepreședinte, îi zise. Sunt atât de multe 
lucruri pe care le știu eu! 

Făcea pe grozavul, dar aici părea potrivit s-o faci pe 
grozavul. O dată ce își pierduse libertatea cu care era obișnuit, 
un nou ansamblu de mici libertăţi începuse să se profileze în 
conștiința lui ca o lumină estompată: libertatea de a se gândi 
obsesiv la ceva, dreptul de a-și aminti amănunte. Despărţit de 
soţia lui și de cele cinci fete ale lor, nu mai era contrazis ori 
corectat de nimeni și, fără povara asta, era în stare să viseze 
fără veşnice rectificări. Își dusese viaţa ca un bun tată de 
familie, însă acum Oscar Mendoza se vedea din nou tânăr. O 
fiică înseamnă o bătălie între taţi și băieţi, în care taţii se luptă 
vitejește, însă pierd întotdeauna. Ştia că o să își piardă și el pe 
rând fetele, onorabil, prin ceremonia căsătoriei, ori realist, într-o 
mașină cu botul spre ocean, după căderea nopţii. La vremea lui, 
însuși Oscar, mușcându-le cu tandră insistenţă de ceafă, exact 
unde începe părul mătăsos, făcuse destule fete să uite ce le 
dictează instinctele cele bune și învăţătura de la mame. Fetele 
se transformau în pisoiași dacă le apuca așa cum se cuvine, 
chiar de ceafă, pe loc se lăsau moale. Apoi el își șoptea 
propunerile, tot ce era cu putinţă să îndeplinească împreună în 
căutarea minunatei poteci umbroase pentru a cărei descoperire 
putea să le slujească el drept ghid. Vocea lui acţiona ca o licoare 


vrăjită, turnată picătură cu picătură în tunelul urechii, până ce 
fetele uitau de orice, până ce își uitau și numele, până ce se 
întorceau și îi ofereau trupurile lor dulci și fragede ca 
marțipanul. 

Oscar se cutremură la gândurile astea. Chiar în vreme ce se 
pregătea să joace iarăși rolul de tinerel sturlubatic, putea să 
vadă cum se alcătuia rândul băieţilor în jurul casei, băieţi gata 
să le dea o mână de ajutor fetelor lui să își aline durerea 
pricinuită de reținerea tatălui lor de către teroriști. „Pilar, ce 
groaznică trebuie să fie încercarea asta pentru tine. Isabelle, n- 
ar trebui să rămâi închisă în casă. Tereza, tatăl tău n-ar vrea să 
suferi atâta pentru el. Uite, ţi-am adus niște flori” (sau o pasăre, 
sau un scul de lână, sau un creion colorat. NU CONTA). Oare 
nevastă-sa avea atâta minte încât să ţină ușile încuiate? N-o să 
aibă niciodată atâta, încât să priceapă ce primejdie reprezintă 
băieții pentru ele. Credea minciunile lor așa cum îl crezuse și pe 
el când era fată, iar el venise în vizită tocmai când taică-său 
murea de cancer. 

Ce naiba o fi având el în cap să umble după o cântăreaţă 
de operă? lar fetele astea, Carmen și Beatriz, ele cine sunt de 
fapt? Ce fac aici? Unde le sunt taţii? Probabil au fost împușcați în 
cursul unei revolte, undeva la ţară. Ce puteau să facă fetele de 
felul ăsta fără un tată care să le protejeze, să-i ţină la distanţă 
pe băieţi? În casa asta sunt peste tot băieţi, băieţii ăștia 
îngrozitori, mohorâţi, cu păr slinos și cu unghiile roase, abia 
așteptând să bage mâna în sânul unei fete. 

— N-arăţi bine deloc, îi spuse vicepreședintele. Se vede că 
discuţia asta despre amor nu ţi-a priit. 

— Când naiba scăpăm noi de-aici? întrebă Oscar. 

Se așeză pe canapea și își prinse capul între genunchi ca și 
cum ar fi fost ameţit. 

— Când scăpăm de-aici? Păi chiar tu ești ăla care zicea că o 
să fim împușcați. 

— M-am răzgândit. Pe mine nu mă-mpușcă nimeni! Poate 
să omor eu pe careva, dar pe mine nu mă omoară nimeni! 

Ruben se dădu și mai aproape și își sprijini obrazul sănătos 
de umărul lat și prietenesc. 

— N-o să mă plâng de contradicţiile tale. Oricum, îmi place 
tare mult o discuţie ca asta. Hai să zicem că nu ne omoară 
nimeni! Ruben se ridică din nou. Ştii ceva, îi spuse, rămâi puţin 


aici! Mă duc doar până la bucătărie să aduc niște gheaţă. Nici nu 
știi cât de bine poate să facă niște gheaţă. 


— Dumneata știi să cânţi la pian? îl întrebă Roxane Coss pe 
Gen. 

N-o văzuse apropiindu-se. Stătea cu spatele, privea garua 
de la fereastra panoramică. Invăţase să se destindă privind, să 
nu își obosească ochii. Tot uitându-se, i se părea că începe să 
deslușească tot felul de lucruri. Domnul Hosokawa întoarse 
capul spre Gen așteptând. Era vizibil nerăbdător să afle ce 
spusese, dar Gen stătea încă pe gânduri dacă trebuie să 
răspundă sau mai întâi să traducă întrebarea. Se hotări să 
traducă, apoi zise că din păcate nu, că îi părea rău că trebuie să 
răspundă că nu. 

— Mă gândeam că poate știi, spuse ea. Dai impresia că știi 
să faci atât de multe lucruri! Își întoarse privirea spre celălalt. 
Dar domnul Hosokawa? ` 

Domnul Hosokawa clătină capul cu tristețe. Inainte de a fi 
fost sechestrat își gândea viața prin prisma împlinirilor, a 
succeselor. Acum descoperea un lung lanţ de nerealizări: 
engleza n-o vorbea, nici italiana, nici spaniola. La pian nu cânta. 
Nici măcar nu încercase să înveţe. Nu luaseră niciodată vreo 
lecţie, nici el, nici Gen. 

Roxane Coss își roti privirile prin toată încăperea, de parcă 
își căuta acompaniatorul, numai că el era de pe acum la capătul 
lumii, iar mormântul îi și fusese acoperit de o chiciură suedeză 
timpurie. 

— Îmi tot spun că povestea asta o să se termine în curând, 
că sunt pentru o bucată de vreme în vacanţă. Ridică privirea 
spre Gen. Asta însă nu înseamnă că aș lua ce se întâmplă cu noi 
drept o vacanţă. 

— Bineînţeles! 

— Suntem în locul ăsta nenorocit cam de două săptămâni. 
Nu mi s-a mai întâmplat să stau fără să cânt mai mult de-o 
săptămână, decât dacă eram bolnavă. Va trebui să reîncep cât 
mai grabnic să lucrez. Își lungi gâtul spre cei doi, iar ei se 
apropiară instinctiv. În niciun fel nu vreau să mai cânt aici. Nu 
vreau să le ofer această satisfacţie. Credeţi c-ar fi mai bine să 
aștept încă vreo câteva zile? Credeţi că or să ne dea drumul așa 
curând? 


Se uită iarăși de jur împrejur încercând să zărească vreo 
persoană cu mâini deosebit de frumoase și ţinute cu eleganţă 
pe genunchi. 

— Trebuie să fie cineva printre cei de aici care să cânte la 
pian, își dădu Gen cu părerea, încercând să evite cealaltă 
chestiune. 

— Pianul e foarte bun. Eu cânt binișor, dar nu pot să mă și 
acompaniez. Și am oarece îndoieli că oamenii ăștia s-ar duce să 
răpească un acompaniator pentru mine, spuse ea înainte de ai 
se adresa direct domnului Hosokawa. Dacă nu cânt, nu știu ce 
altceva să fac. N-am nicio tragere de inimă pentru vacanțe. 

— Cam la fel mă simt și eu dacă nu ascult muzică de operă, 
reluă el, cu o voce care se stinse treptat pe măsura pronunțării 
fiecărui cuvânt. 

La asta Roxane a răspuns cu un zâmbet. Un om atât de 
respectabil! La ceilalți întrezărea chipuri înfricoșate, bruște 
momente de spaimă. N-ar fi fost nimic ciudat să te simţi cuprins 
de panică, date fiind împrejurările, ea însăși adormea adesea 
plângând. Dar domnul Hosokawa părea să nu fie atins de așa 
ceva, sau poate că știa să se stăpânească. lar dacă era în 
apropierea lui, parcă nici ei nu-i mai era teamă, fără să poată 
spune din ce pricină. Lângă el i se părea că lasă în urmă o 
lumină orbitoare ca să pășească într-un loc liniștit și întunecos, 
ca și cum s-ar înfășură în cortina de catifea grea a scenei astfel 
încât să nu mai poată nimeni să o zărească. 

— Ar trebui să mă ajutaţi să-mi găsesc un acompaniator, îi 
rugă ea, și problemele noastre ar fi rezolvate. 

Nu se mai machia. În primele zile făcuse totuși efortul de a 
merge în baie să folosească rujul pe care îl purta cu ea în 
gentuţa de seară. Apoi și-a strâns părul la spate cu un elastic 
rezistent și a început să poarte haine străine care nici nu i se 
prea potriveau. Domnul Hosokawa o găsea pe zi ce trece tot mai 
fermecătoare. De câte ori nu voise el să o roage să cânte! Se 
stăpânea însă de fiecare dată, pentru că tocmai recitalul pentru 
el fusese sursa tuturor mizeriilor pe care era acum silită să le 
îndure. Nu era în stare să o invite nici măcar la o partidă de cărţi 
sau să o întrebe ce crede despre gama. Nu căuta cu tot 
dinadinsul să se afle în apropierea ei. Și nici Gen. De fapt, 
amândoi remarcaseră că toţi bărbaţii, cu excepţia preotului, cu 
care oricum nu putea comunica, în ciuda dorinţei fiecăruia de a-i 


vorbi, se hotărâseră să o lase în pace, parcă dintr-un fel de 
respect. Astfel încât ceasuri de-a rândul rămânea singură- 
singurică. Uneori plângea, alteori frunzărea o revistă sau se 
culca pe canapea. Era o adevărată plăcere s-o vezi dormind. 
Printre ostatici, Roxane era singura care se bucura de privilegiul 
unui dormitor și de propria ei santinelă care își făcea culcuș în 
faţa ușii. Nimeni nu era însă lămurit pe de-a-ntregul dacă scopul 
era să o împiedice pe ea să iasă din dormitor sau să-i împiedice 
pe ceilalţi să intre după ea în dormitor. După ce se aflase că 
soldatul cu pricina era Carmen, se întrebau dacă nu cumva, 
dimpotrivă, fata căutase pentru ea însăși o protecţie lângă o 
persoană atât de importantă. 

— Poate că vicepreședintele se pricepe puţin, sugeră 
domnul Hosokawa. Doar are un pian minunat. 

Gen se duse să-l caute pe vicepreședinte. Acesta dormea 
pe un scaun, cu obrazul sănătos căzut pe umăr. Cel rănit avea o 
culoare roșie-albăstruie și încă mai purta cusăturile Esmeraldei. 
Pielea începea să se refacă în jurul lor. Era vremea să fie scoase. 

— Domnule! șopti Gen. 

— Hmm? mormăi Ruben cu ochii închiși. 

— Dumneavoastră cântaţi la pian? 

— La pian? 

— Da, la cel din salon. Ştiţi să cântaţi la pian, domnule? 

— L-au adus aici pentru petrecere, răspunse Ruben 
încercând să nu se lase scos din visul cu Esmeralda care curăța 
un cartof la chiuvetă. Era și înainte unul aici, dar l-au luat, a 
explicat el somnoros. Nu era destul de bun. Adică era, fiică-mea 
lua lecţii, dar nu destul de bun pentru recital. Pianul ăsta nu-i al 
meu. Mai bine zis, nici pianul nu-i al meu. 

— Dar știți să cântaţi? 

— La pian? 

În sfârșit, Ruben îl privi și cu ocazia asta își îndreptă gâtul. 

— Da. 

— Nu, spuse el și zâmbi. Nu-i păcat? 

Gen încuviinţă. 

— Ar trebui să vi se scoată firele alea, cred. 

Ruben își atinse faţa. 

— Credeţi că-i gata? 

— Așa aș zice. 

Ruben zâmbi satisfăcut, de parcă refacerea țesutului în 


jurul punctelor de sutură era rezultatul unui efort personal. Plecă 
după Ishmael să-l roage să-i aducă din baia de la etaj trusa de 
manichiură. Forfecuţa de unghii nu fusese, din fericire, socotită 
armă și nu se confiscase. 

Gen continuă de unul singur să caute alt acompaniator. Nu 
era o dificultate lingvistică de prea mare fineţe, doar în 
majoritatea limbilor pian se zice tot pian! Firește, Roxane Coss 
ar fi reușit să se facă înțeleasă și de una singură cu numai 
câteva gesturi. Insă ea rămăsese la fereastră împreună cu 
domnul Hosokawa. Contemplau întinderea de nimic. 

— Cântaţi la pian? întreba Gen, începând cu rușii care 
fumau în sufragerie. 

Se uitară chiorâș la el prin fumul albăstrui și clătinară din 
cap. 

— Doamne Dumnezeule! exclamase Victor Feodorov cu 
mâna pe inimă. Ce n-aş da să știu! Spuneţi-le ălora de la Crucea 
Roșie să ne trimită un profesor și pentru ea aș fi în stare să- 
nvăț! 

Ceilalți doi ruși se puseră pe râs și își etalară cărțile de joc. 

— Pian? întrebase Gen în grupul următor. 

iși continuă drumul prin toată casa și le puse tuturor 
oaspeţilor aceeași întrebare. li lăsă deoparte doar pe cei care îi 
ţineau în captivitate, presupunând că nu era cu putinţă să fie 
luate lecții de pian în junglă. Gen imagina șopârle târându-se pe 
pedale, clape coșcovite de umezeală, liane răsucite pe 
picioarele de lemn masiv. Un spaniol, Manuel Flores, un francez, 
Etienne Boyer și un argentinian, Alejandro Rivas, au recunoscut 
că pianotau, dar nu după note. Andreas Epictetus zise că în 
copilărie cânta excelent, dar că nu mai atinsese pianul de-o 
veșnicie. 

— Mama mă silea să exersez în fiecare zi, istorisi el. Când 
am părăsit casa părintească, am îngrămădit toate partiturile în 
curtea din spatele casei și le-am dat foc sub ochii maică-mii. De- 
atunci nu m-am mai atins de vreun pian. 

Ceilalţi au răspuns simplu că nu, nu știau să cânte la pian. 
Povesteau cum încercaseră să ia lecţii, sau cum învățau copiii 
lor. Vocile se amestecau, peste tot se auzea „pian, pian, pian”. 
Gen socotea, și se punea pe sine însuși la socoteală, că trebuie 
să fi fost grupul cel mai necultivat de ostatici din istorie. Ce 
făcuseră oare ei ani și ani de-a rândul încât niciunul să nu se fi 


străduit să înveţe un instrument atât de important? Voiau toţi să 
fie în stare să cânte, măcar acum, dacă nu se învredniciseră 
până acum. Să fie în stare să cânte pentru Roxane Coss. 
Tetsuya Kato, unul dintre vicepreședinţii grupului Nansei, 
pe care Gen îl cunoștea de ani de zile, i-a zâmbit și s-a îndreptat 
fără vorbă spre pianul Steinway. Subţirel, de vreo cincizeci și 
ceva de ani, cu părul grizonat, era mai degrabă un om tăcut, din 
câte știa Gen. Avea reputaţia unuia care jonglează doar cu 
numerele. În cămașă, cu mânecile suflecate până deasupra 
coatelor, s-a așezat cu gesturi ceremonioase pe bancheta 
pianului. A ridicat capacul și a mângâiat clapele, liniștindu-le. 
Unii priveau, alții nu încetau să vorbească despre pian. Din 
sufragerie se auzeau vocile rușilor. Apoi, fără să pretindă atenţia 
cuiva, Tetsuya Kato începu să cânte. Mai întâi Nocturna opus 9 
în mi bemol major numărul 2 de Chopin. O auzea adesea în 
minte de când sosise în ţara asta, o pianota pe marginea mesei 
din sufragerie când nu-l privea nimeni. Acasă urmărea partitura 
și întorcea paginile. Acum era încredinţat că o știe demult pe 
dinafară. Notele îi treceau prin faţa ochilor și le urmărea cu 
neștirbită fidelitate. Niciodată nu se simţise mai aproape de 
Chopin. Îl iubea ca pe un părinte. Pianul nu-l mai atinsese de 
mai bine de două săptămâni. Işi simţea degetele acoperite de 
un strat nou de piele și auzea ciocănitul mărunt al unghiilor 
netăiate pe clape. Ciocănelele acoperite cu pâslă au lovit mai 
întâi încetișor coardele, iar melodia, până și pentru cei care nu 
ascultaseră vreodată piesa, a sunat de parcă era o amintire. 
Oriunde s-ar fi aflat, teroriștii și ostaticii s-au oprit să asculte. 
Era ca și cum li s-ar fi ridicat o mare greutate de pe piept. 
Mâinile delicate ale lui Tetsuya Kato dădeau impresia că se 
odihnesc ba într-o parte a claviaturii, ba că își caută culcuș în 
altă parte. Apoi, mâna lui dreaptă a prelungit scurgerea unor 
note asemenea stropilor de apă; limpezi și înalte, parcă 
tremurau niște clopoței ascunși în spatele capacului deschis al 
pianului. Kato închisese ochii și se vedea acasă, în faţa pianului 
său. Soţia lui adormise. Cei doi fii ai lor, încă necăsătoriți, 
dormeau și ei. Pentru familia lui Kato, muzica lui era ca aerul, 
indispensabil, însă nebăgat în seamă. Aplecat deasupra pianului, 
și-i imagină pe toţi ai lui în somn și puse în acea nocturnă 
respiraţia liniștită a băieţilor, perna strânsă în braţele femeii lui. 
Toată tandreţea de care era în stare era purtată pe clape. Le 


atingea cât mai blând ca să nu-i trezească. Dădea glas iubirii și 
singurătăţii  resimţite în tăcere de toţi cei de acolo. 
Acompaniatorul cântase la fel de bine? N-avea cum să-și 
amintească, priceperea lui era să se facă nevăzut, să o susţină 
pe soprană. Acum cei din salonul vilei vicepreședintelui îl 
ascultau înfometați pe Kato și nimic nu îi hrănise mai bine. 

Mulţi nu-l cunoșteau. Puţini își aminteau să-l fi văzut, 
multora li se părea că abia sosise din lumea de afară să cânte 
pentru ei. Nimeni nu știa că luase lecţii de pian și că rămânea în 
fiecare dimineaţă câte o oră întreagă la pian înainte să ia trenul 
spre slujbă. Pentru Kato fusese important să aibă altă viaţă, o 
viață tainică. Acum păstrarea tainei nu i se mai părea deloc 
însemnată. 

Se adunaseră toţi lângă pian, Roxane Coss și domnul 
Hosokawa și Gen și Simon Thibault și preotul și vicepreședintele 
și Oscar Mendoza și micul Ishmael și Beatriz, până și Carmen, 
care lăsase pușca în bucătărie și venise alături de ceilalţi. Erau 
toţi rușii acolo, și nemţii care pălăvrăgiseră despre revoltă, și 
italienii, cu faţa scăldată de lacrimi, și cei doi greci, persoanele 
cele mai vârstnice de acolo. Şi băieții erau acolo, Paco, Ranato, 
Humberto, Bernardo și toţi ceilalţi, o grămadă amenințătoare de 
trupuri tinerești, care părea că se îmblânzește treptat, o dată cu 
fiecare sunet al clapelor. Chiar și generalii se deplasaseră. Au 
venit toţi, pe rând, până la unul, până când în salon s-au adunat 
cincizeci și opt de persoane. După ultima notă, Tetsuya Kato s-a 
înclinat, iar ei au izbucnit în aplauze. Dacă n-ar fi fost nevoie de 
un acompaniator, Kato nu s-ar fi așezat, probabil, la pian în acea 
după-amiază, deși până atunci nu încetase o clipă să se uite la 
el, așa cum ceilalţi priveau ușa de ieșire. Prefera să treacă 
neobservat, iar dacă nu cânta, această istorisire nu l-ar fi luat în 
seamă. Dar așa, a fost necesar, o cerinţă aparte, iar el a făcut 
un pas înainte. 

— Bun, bun, aprecie Benjamin, mulţumit la gândul că 
acompaniatorul pierdut își găsise înlocuitor. 

— Excelent, rosti domnul Hosokawa, mândru că tocmai o 
persoană de la Nansei se prezenta pentru post. II cunoștea pe 
Kato de douăzeci de ani. li cunoștea și soţia, ba știa chiar și 
numele băieților. Cum de era cu putinţă să nu fi știut nimic 
despre pian? 

O clipă încăperea rămase cufundată în liniște, apoi Carmen, 


care tocmai devenise fată, i-a spus preotului ceva într-o limbă 
pe care nici măcar Gen n-o pricepea. 

— Bis, îi spuse preotul. 

— Bis, ceru Carmen. 

Kato își plecă ușor capul, iar ea îi răspunse cu un zâmbet. 
Cum de fusese luată drept băiat? Până și cu șapcă, tot 
fermecătoare era. Ştia că era privită și închise ochii, incapabilă 
să se refugieze iarăși la bucătărie cum ar fi vrut, incapabilă să 
lase cuibul pe care îl aflase în curbura pianului. Lipit de lemn, 
șoldul îi simţea vibrația corzilor. Nicicând nu mai înclinase 
cineva capul în faţa ei. Nicicând nu-i mai îndeplinise cineva vreo 
dorință. Desigur, nicicând nu mai cântase cineva pentru ea. 

Kato cântă încă una, apoi încă una, până când uitară toţi că 
doreau cu disperare să fie oriunde, numai acolo nu. Când trebui 
în cele din urmă să se oprească, să nu mai răspundă cererilor 
din pricina tremurului de oboseală al mâinilor, Roxane Coss i le 
prinse într-ale sale și se înclină, stabilind astfel pactul potrivit 
căruia pe viitor ea avea să cânte, el să o acompanieze. 


Cinci 

Gen era un om ocupat. Avea nevoie de el domnul 
Hosokawa, care voia încă zece cuvinte cu pronunția lor cu tot ca 
să le treacă în carneţel. Aveau nevoie de el ceilalţi ostatici, care 
doreau să știe cum se zice „Ai terminat de citit ziarul ăsta?” în 
limba greacă, în limba germană sau în limba franceză, ori care 
doreau să le citească acel ziar dacă nu știau spaniola. Avea în 
fiecare zi nevoie de el Messner, ca să traducă negocierile. Aveau 
nevoie de el îndeosebi generalii, care credeau că e secretarul și 
nu doar interpretul domnului Hosokawa, lucru care îi aranja de 
minune de când era în serviciul lor. Ideea de a avea un secretar 
îi încânta. După puţină vreme începuseră să-l trezească în miez 
de noapte cerându-i să ia hârtie, creion și să noteze după 
dictare ultimele liste de pretenţii adresate guvernului. 

Lui Gen i se părea prea puţin limpede ce vor ei. Dacă planul 
constase în răpirea președintelui pentru a provoca răsturnarea 
guvernului, nu se mai obosiseră să se gândească mai departe. 
Acum se pierdeau în generalităţi despre ajutorarea bănească a 
săracilor. Își scormoneau mintea să găsească numele tuturor 
persoanelor cunoscute de ei care ajunseseră la închisoare, o 
listă fără de sfârșit, își zicea Gen. Târziu, în noapte, în plin delir 
al puterii și al generozităţii, cereau să fie eliberaţi până la unul. 
Și nu se mulțumeau doar cu deţinuţii politici. Își aminteau de 
câțiva hoţi de mașini, vechi cunoștințe de tinereţe, de niște 
găinari jalnici, precum și de niște traficanţi de droguri, care nici 
nu mai păreau așa de ticăloși dacă îi cunoșteai bine. 

— Să nu uiţi cumva de ăsta, îi zicea Alfredo lui Gen și îi 
dădea un ghiont nesuferit în umăr. Habar n-ai tu cât s-a chinuit 
ăsta la viaţa lui! 

Le plăcea nemaipomenit caligrafia lui Gen, iar după 
descoperirea unei mașini de scris în dormitorul fiicei celei mari a 
vicepreședintelui aveau să rămână impresionați de repeziciunea 
cu care lovea clapele. Uneori în mijlocul unei transcrieri, Hector 
îi striga: 

— În engleză! 

Apoi Alfredo: 

— În portugheză! 

Era uimitor să-l privești pe după umăr când scria în felurite 
limbi! Era ca și cum ar fi avut între mâini o jucărie fascinantă! 
Uneori, când se făcea foarte târziu, Gen se apuca să bată la 


maşină totul în suedeză, fără umlaut-uri. Încerca să se distreze. 
Dar nu-l mai distra. După cum înţelesese, erau numai doi 
ostatici care nu posedau nici avere enormă și nici putere, el și 
preotul. lar ei erau singurii puși la treabă. E adevărat, și 
vicepreședintele muncea, dar nu pentru că i s-ar fi cerut. Işi 
închipuia probabil că mai era responsabil de bunăstarea 
oaspeţilor. Servea sendvișuri și strângea ceștile folosite. Spăla 
vasele și mătura, iar de două ori pe zi freca pe jos toaletele. Cu 
șervetul de vase la brâu, era un simpatic om de serviciu într-un 
mic hotel. Întreba: „N-aţi vrea un ceai?” Sau: „V-ar deranja prea 
tare dacă dau cu aspiratorul sub scaunul pe care staţi?” Toată 
lumea îl îndrăgea pe Ruben. Uitaseră cu desăvârșire că era 
vicepreședintele ţării. 

Ruben Iglesias venise să transmită un mesaj pentru Gen în 
vreme ce acesta îi aștepta pe generali să hotărască ce să mai 
pună la cale. Era însă nevoie de el în jurul pianului. Roxane Coss 
și Kato aveau multe de vorbit. Ar fi fost oare cu putinţă să se 
lipsească dumnealor de Gen pe moment? 

Ei căzuseră de acord să facă în așa fel încât soprana să nu 
fie nefericită, ba chiar să o audă din nou cântând. Astfel încât îl 
lăsară să plece. Gen avea senzaţia că e un școlar căruia i se 
cere să iasă din clasă. Își amintea de penarul lui aranjat aşa cum 
se cuvine, de caietul îngrijit, de norocul care îi îngăduise să fie 
așezat într-o bancă la fereastră. Fusese un elev silitor, totuși nu 
uita cu câtă disperare își dorea să plece cât mai repede din 
clasă. Ruben Iglesias l-a luat de braţ. 

— Au vreme berechet să pună ţara la cale, i-a șoptit și a râs 
astfel încât nimeni altcineva n-ar fi putut să-l audă. 

Domnul Hosokawa era în preajma pianului alături de Kato și 
de Roxane. Îi făcea mare plăcere să afle atât de multe lucruri 
privitoare la muzica de operă, firește, traduse în japoneză, și să 
audă vorbele Roxanei rostite în limba lui. Una era să o asculte 
când discutau împreună, alta când se întreținea cu altcineva, 
când se vorbea despre muzică. Invăţarea firească se face 
trăgând cu urechea. Atât de multe lucruri sunt prinse din zbor, 
la întâmplare, uneori nu mai mult decât o frântură de vorbă 
surprinsă când dai buzna pe ușă. De când fuseseră luaţi ostatici, 
domnul Hosokawa înțelesese bine în ce consta frustrarea 
surzilor. Chiar dacă depunea mari eforturi să înveţe spaniola, 
rareori dădea peste un cuvânt cunoscut. Toată viaţa își dorise să 


aibă mai mult timp la dispoziţie ca să stea să asculte, iar acum, 
când avea timp din belșug, nu era mai nimic de ascultat în afară 
de murmurul vocilor neînţelese din jur și de strigătele stridente 
de dincolo de zid ale poliţiei. Vicepreședintele avea o combină 
muzicală, dar gustul i se oprise din câte se părea la muzica 
locală. Discurile lui se rezumau la cântecelele unor formaţii 
acompaniate de fluiere stridente și de tobe grosolane. Muzica 
asta îi dădea domnului Hosokawa dureri de cap. Dimpotrivă, 
generalii o găseau plină de însufleţire și nu primeau și altfel de 
înregistrări. 

Domnul Hosokawa își adusese scaunul lângă pian și trăgea 
cu urechea. Rămăseseră mai toţi în salon, ostatici și teroriști, în 
speranţa că l-ar convinge pe Kato să mai cânte, dacă nu chiar și 
pe Roxane Coss. Cu ochii la Roxane, Carmen părea cea mai 
hotărâtă să aștepte. Se socotea garda de corp a lui Roxane, 
singura responsabilă de paza ei. Stătea într-un colţ și, 
concentrată, nu scăpa nimic din ochi. 

O vreme, Beatriz și-a băgat vârful cozii lungi în gură și s-a 
apucat să-l mestece, discutând cu cei de vârsta ei. Când s au 
dumirit că nu mai era rost de muzică, ea și încă alţi câţiva s-au 
fofilat spre televizor. Numai domnul Hosokawa și Gen fuseseră 
invitaţi să se așeze lângă actorii principali. 

— Îmi place să fac vocalize de îndată ce mă scol, spunea 
Roxane. Imediat după micul dejun. Aș dori să încerc niște 
cântece, Bellini, Tosti, Schubert... Dacă poţi să cânţi Chopin, o 
să meargă și astea. 

Roxane își puse mâinile pe clape și cântă primele note din 
Păstrăvul lui Schubert. 

— Asta doar dacă putem să facem rost de partituri, 
răspunse Kato cu îndoială. 

— Dacă ni se aduce de mâncare, o să ne aducă și partituri. 
O să-i cer managerului meu să-mi facă un pachet și să-l trimită 
aici. Cineva ar putea să-l transporte cu avionul. Spuneţi-mi ce 
aţi dori. 

Roxane se uită în jur după o foaie de hârtie, iar domnul 
Hosokawa găsi ocazia să scoată carneţelul și creionul din 
buzunarul smochingului. Îl deschise la o foaie nescrisă de pe la 
sfârșit și i-l dădu. 

— Ah, domnule Hosokawa, exclamă Roxane, închisoarea 
asta ar fi teribilă dacă n-ai fi dumneata pe aproape! 


— Aţi primit în dar, fără îndoială, lucruri mai de preţ decât 
un biet carneţel ori un creionaș, replică modest domnul 
Hosokawa. 

— Calitatea obiectului primit depinde de sinceritatea celui 
care oferă. Contează și dacă lucrul e dorit de primitor. Până 
acum mi-aţi oferit batista dumneavoastră, carnetul, creionul. Și 
de toate trei aveam nevoie. 

— Puţinul pe care îl am cu mine vă aparţine, adăugă el cu o 
naivitate care nu se prea potrivea cu dispoziţia ei glumeaţă. V- 
aș oferi și pantofii, și ceasul... 

— Mai trebuie să păstraţi câte ceva, ca să-mi rezervaţi și 
alte surprize! Roxane rupse o foaie și îi înapoie carnetul. 
Continuaţi cu studiul, adăugă ea. Dacă mai rămânem mult pe 
aici o să-l scutim pe Gen de atâta lucru. 

Gen traduse, apoi adăugă: 

— O să mă dau singur afară din slujbă. 

— Dumneata ai putea oricând să pleci cu ei în junglă, spuse 
Roxane privind peste umăr la generali, care își petreceau timpul 
liber observând-o. Se pare că vor să te angajeze. 

— N-o să renunţ niciodată la el, declară domnul Hosokawa. 

— Uneori, comentă Roxane atingându-i ușor încheietura 
mâinii, e greu să fii stăpân pe situaţie. 

Domnul Hosokawa zâmbi. Se simţea ameţit de firescul 
discuţiei, de nepăsarea cu care își petreceau timpul. Dar dacă n- 
ar fi fost Kato cel care știa să cânte la pian? Dacă era vreunul 
dintre greci sau vreun rus? S-ar fi trezit dat din nou la o parte și 
ar fi fost nevoit să asculte traduceri din engleză în greacă și din 
greacă în engleză, știind că Gen, propriul lui interpret, n-ar fi 
avut timp să repete chiar fiecare frază și în japoneză. 

Kato spuse că i-ar plăcea Faure, dacă n-ar fi fost un prea 
mare deranj. Roxane a râs și a răspuns că în situaţia dată nimic 
nu mai putea să deranjeze. Ce om minunat era Kato! Părea că 
pe ea nici n-o remarcă. Avea ochi doar pentru pian. Fusese 
întotdeauna un muncitor neobosit, acum devenise eroul zilei. 
Urma să aibă o mărire substanţială de salariu când povestea 
asta avea să se termine. 

Messner sosi ca de obicei la unsprezece dimineaţa. Doi 
băieţi îl percheziţionară la ușă. L-au pus să își scoată pantofii în 
căutarea vreunei arme minuscule. l-au pipăit subsuorile, crăcii 
pantalonilor, l-au scotocit peste tot. Era un obicei ridicol, care 


apăruse nu din suspiciune, ci din plictiseală. Generalii se 
străduiau să păstreze moralul de luptă al trupei. Tot mai des, 
adolescenţii se instalau confortabil pe canapeaua de piele din 
biroul vicepreședintelui ca să se uite la televizor. Se bălăceau 
îndelung sub duș și își aranjau reciproc părul cu o elegantă 
foarfecă de argint găsită într-un sertar al biroului. Dinspre 
partea lor, generalii dublau garda de noapte și supravegherea. li 
puneau să patruleze prin casă câte doi și mai trimiteau încă doi 
în patrulă prin curte, sub burniţa deasă. leșeau cu puștile 
încărcate și le ţineau de parcă ar fi plecat la vânătoare de iepuri. 

Messner suporta răbdător manevrele tinerilor. Își deschidea 
servieta, rămânea în ciorapi, își întindea mâinile într-o parte și- 
ntr-alta, desfăcea picioarele ca să îngăduie acelor mânuţe 
nepricepute să-l pipăie din cap până-n picioare dacă așa aveau 
chef. O dată se găsise unul care să-l gâdile sub coaste. Atunci 
Messner și-a lăsat pe loc braţele în jos. 

— Basta! a exclamat. 

Nu i se mai întâmplase să aibă de-a face cu un grup de 
teroriști atât de nepricepuţi. Pentru el rămânea un mister până 
și faptul că izbutiseră să pună mâna pe casă. 

Generalul Benjamin i-a tras o scatoalcă lui Ranato, cel care- 
| gădilase pe Messner, și i-a luat arma. Tot ce sperase de la ei 
fusese să dea măcar impresia că se supun unei ordini militare. 

— Nu ţi-a cerut nimeni să faci una ca asta, s-a răstit el. 

Messner se așeză pe un scaun și își înnodă șireturile 
pantofilor. Banda asta îl scotea din fire. La data aceea călătoria 
lui trebuia să fi aparţinut trecutului, filmele developate, oferite, 
aranjate în album. lar el trebuia să se afle în costisitorul lui 
apartament genevez, deschis spre o priveliște încântătoare și 
încărcat cu mobilă daneză obţinută cu multă bătaie de cap. Ar fi 
trebuit să preia din mâinile sigure ale secretarei pachetul cu 
poșta de dimineaţă. Și, când colo, el se ducea să-i întrebe pe 
ăștia dacă le merge bine! Işi perfecționa spaniola și era de pe 
acum în stare să poarte o conversaţie neoficială fără ajutor, dar 
îl păstra pe Gen lângă el atât ca să se simtă în siguranţă, cât și 
ca să facă apel la cunoștințele lui dacă i se întâmpla să uite 
vreun cuvânt. 

— Starea asta de lucruri devine tot mai obositoare, se 
plânse generalul și își trecu mâinile prin păr. Am vrea și noi să 
știm care-i motivul pentru care oamenii dumitale nu sunt în 


stare să găsească o soluţie. E nevoie oare să trecem la 
omorârea ostaticilor ca să ne dați atenţie? 

— Păi, mai întâi că nu sunt oamenii mei. Messner își 
strângea bine șireturile. Nu de atenţia mea aveţi nevoie. Nu e 
cazul să omorâţi pe nimeni pentru mine. Din partea mea aveţi 
toată atenţia. Eu, unul, trebuia să plec acasă încă de-acum o 
săptămână. 

— Ar fi trebuit să plecăm toţi acasă de-acum o săptămână, 
oftă generalul Benjamin. Dar avem datoria să ne vedem fraţii în 
libertate. 

Fără îndoială că pentru generalul Benjamin asta însemna în 
egală măsură tovarășii de idei și fratele de mamă, Luis. Luis, 
care făptuise crima distribuirii de manifeste la o mișcare politică 
de protest și era îngropat de viu într-o închisoare din creierii 
munţilor. Înainte ca fratele lui să fie arestat, Benjamin nu era 
general. Era învăţător. Trăia în sud, la marginea oceanului. lar 
până atunci nervii lui erau în perfectă stare, ca și fața. Nu ca 
acum. 

— Tocmai asta-i problema, comentă Messner și se uită de 
jur împrejur ca să facă la repezeală un calcul al celor de faţă. 

— E cumva ceva nou? 

— Azi n-am auzit să fie ceva, a răspuns, și a scos un teanc 
de hârtii din servietă. V-am adus toate astea. Sunt pretenţiile 
lor. Dacă aveţi ceva nou de cerut... 

— Señorita Coss, zise generalul Benjamin cu degetul mare 
îndreptat spre ea. Are nevoie de nu știu ce. 

— Aha, bun! 

— Pentru señorita Coss e întotdeauna nevoie de câte ceva, 
mormăi generalul. Să răpești femei e cu totul altă treabă decât 
să răpești bărbaţi. Uite că la una ca asta eu nu mă gândisem. 
Pentru popor, libertate. Pentru ea, altceva, se vede că niscaiva 
rochii. 

— Mă ocup, zise Messner cu un deget la frunte în semn de 
salut. Dar nu se ridică să plece. Pentru dumneata pot să fac 
ceva? 

Nu se referea la ceva deosebit, dar se întreba ce se 
întâmplă cu erupția aceea care zi de zi își întindea bubiţele 
roșcate cu încă un milimetru pe fața generalului, amenințând 
să-i ajungă în curând până la apa limpede a ochiului stâng. 

— Eu nu am nimic de cerut pentru mine! 


Messner se înclină și își ceru scuze. Îl prefera pe Benjamin 
celorlalți doi. Il considera un om de înţeles, poate chiar 
inteligent. Cu toate astea își interzicea să creeze vreo legătură 
afectivă, fie cu el, fie cu oricare dintre cei de-acolo, teroriști sau 
ostatici. Simpatia e adesea o piedică în calea înfăptuirii a ceea 
ce îți propui. Pe de altă parte, Messner știa cum se termină mai 
întotdeauna poveștile astea. E mai bine să fie lăsată deoparte 
orice implicare personală. 

Însă niciuna dintre regulile dictate de bunul simţ elementar 
nu puteau să-i fie aplicate Roxanei Coss. Mai în fiecare zi își 
dorea câte ceva, iar dacă generalilor prea puţin le păsa de 
cerinţele celorlalţi, în faţa ei cedau fără greș. De fiecare dată 
când pretindea vreun lucru, lui Messner îi bătea inima să i se 
spargă, de parcă pe el în persoană ar fi dorit ea să-l vadă. O 
dată fusese vorba de fir de curăţat dinţii, altădată de un fular, 
apoi de niște pastile pentru gât cu extract de plante din Elveţia, 
după cum notase el cu mândrie. Unii luaseră obiceiul să facă 
apel la Roxane când simțeau vreo nevoie. Când comanda șosete 
bărbătești sau reviste nautice, diva nici nu clipea. 

— Aţi auzit vestea cea bună? îl întrebă ea. 

— Avem și vești bune acuma? _ 

Messner încerca să-și păstreze mintea limpede. Incerca să-i 
deslușească sursa farmecului. Așezat lângă ea, putea să-i vadă 
cărarea din păr. Era femeie ca toate femeile, nu? Cu excepţia 
culorii ochilor, poate. 

— Domnul Kato ne cântă la pian. 

La auzul numelui, Kato se ridică de pe taburet și se înclină. 
Cei doi nu fuseseră încă prezentaţi. Toţi ostaticii îl admirau pe 
Messner, atât pentru purtarea lui calmă, cât și pentru virtutea 
de-a dreptul magică de a intra și de a ieși pe ușă după pofta 
inimii. 

— Cel puţin o să pot acum repeta din nou, declară Roxane 
mulţumită. Dacă avem noroc și reușim să scăpăm de aici, vreau 
să fiu iar în stare să cânt. 

Messner spuse că speră să aibă ocazia să fie și el de faţă la 
repetiţii. Timp de o clipă tulbure, Messner fu surprins de un 
sentiment care nu diferea de gelozie. Ostaticii erau mereu 
acolo, așa că dacă ea se hotăra să cânte la sculare sau la miezul 
nopţii, aveau cum să o asculte. El își cumpărase un CD-player 
portabil și tot ce reușise să găsească dintre înregistrările ei. 


Seara stătea în camera lui într-un hotel de mâna a doua plătit 
de Crucea Roșie Internaţională și o asculta cântând Norma și La 
Somnambula. El rămâne de unul singur lungit în patul lui 
inconfortabil uitându-se la plasa de crăpături de pe tavan, ei 
sunt în salonul cel mare al vilei vicepreședintelui ascultând aria 
Casta diva. Ajunge, își zise Messner. 

— Repetiţiile le-am făcut întotdeauna cu ușile închise, îi 
explică Roxane. Nu cred că ar fi cineva îndreptăţit să-mi audă 
greșelile. Dar nici nu cred că aici ar avea vreun rost să încerc să 
fac același lucru. Nu prea văd cum aș putea să le cer să se urce 
în pod. 

— Chiar și de-acolo se poate auzi! 

— Le-aș cere să-și pună vată în urechi. 

Râsul Roxanei îl emoţionă pe Messner. Totul părea mai 
acceptabil în casa asta de când ieșise la iveală un nou 
acompaniator. 

— Ce aș putea să fac pentru dumneavoastră? 

Dacă Gen fusese transformat în secretar, Messner devenise 
comisionar. În Elveţia era membru al unui prestigios grup de 
negociatori. La patruzeci și doi de ani, făcuse o strălucită carieră 
în cadrul Crucii Roșii. De aproape douăzeci de ani nu mai 
încărca lădiţe cu alimente și nu mai transporta pături pentru cei 
sinistraţi de inundaţii. Acum răscolea un oraș întreg să găsească 
ciocolată cu aromă de portocală, dacă nu cumva trebuia să 
cheme la telefon un amic din Paris ca să-i trimită la repezeală o 
cremă de ochi scumpă, vândută într-un tubuleţ negru. 

— Am nevoie de partituri, spuse ea și îi înmână lista. 
Chemaţi-l la telefon pe managerul meu și rugaţi-l să le trimită 
imediat. Spuneţi-i să ia chiar el avionul dacă își imaginează ceva 
suspect. Le vreau pentru mâine. 

— Mă gândesc că ar trebui să fiți puţin mai îngăduitoare. 
Poate că nu chiar mâine, observă Messner. Acum e noapte în 
Italia. 

Messner și Roxane vorbeau englezește. Gen traducea 
discret în japoneză. Părintele Arguedas era prin preajmă. Nu 
voia să se amestece, însă dorea din tot sufletul să afle ce se 
spune. 

— Gen, șopti el, ce-i trebuie? 

— Partituri, răspunse Gen, apoi își aminti că întrebarea 
fusese în spaniolă. Partitura. 


— Dar Messner o fi știind cu cine să vorbească? O fi știind 
unde să le caute? 

Lui Gen îi era simpatic preotul și nu voia să-i arate că-l 
stânjenea, dar domnul Hosokawa și Kato ţineau cu tot 
dinadinsul să urmărească ce se spune, iar el rămăsese în urmă 
cu conversaţia. 

— O să fie contactaţi oamenii ei din Italia. 

Gen îi întoarse spatele părintelui Arguedas și reveni la ce 
avea de făcut. Preotul îl trase de mânecă. Gen ridică o mână 
făcându-i semn să aștepte. 

— Dar eu știu unde se găsesc partituri, insistă părintele 
Arguedas. La nici trei kilometri de aici. Cunosc eu pe cineva, un 
profesor de muzică, e diacon în parohia noastră. De la el iau și 
eu discuri. Are toate partiturile care vă trebuie. 

Vorbea din ce în ce mai tare. Părintele Arguedas, care își 
dedicase viaţa faptelor bune, suferea cumplit că în captivitate n- 
avea niciun prilej să facă vreuna. Îl ajuta pe Ruben la spălatul 
rufelor, iar dimineața împăturea cuverturile și le așeza în 
teancuri lângă perete împreună cu pernele. 

Tânjea totuși să ofere ajutor și îndrumare de o natură mai 
profundă. Nu putea să nu își dea seama că mai degrabă îi 
scotea din sărite pe cei din jur decât să-i îmbărbăteze, când tot 
ce își dorea el, când singurul lucru care avea vreo însemnătate 
pentru el era să întindă o mână de ajutor. 

— Ce spune? întrebă Roxane. 

— Ce spuneţi? îl întrebă Gen pe preot. 

— Se găsesc și aici partituri. Doar să telefonaţi. Manuel le 
va aduce, are tot ce trebuie. Dacă nu le are cumva, deși mi-e 
greu să-mi închipui una ca asta, poate să facă rost. N-aveţi 
decât să spuneţi că partiturile sunt pentru señorita Coss. De 
fapt, nici măcar de asta nu-i nevoie. E un bun creștin. Dacă 
vorbiţi cu el, vă ajută indiferent pentru cine sunt, vă încredinţez 
eu că vă ajută! 

Privirea îi strălucea din pricina agitaţiei. Își strânse 
amândouă mâinile la piept, parcă își dăruia inima. 

— Are și Bellini? întrebă Roxane după ce i se traduse. Am 
nevoie de cântece. Am nevoie de partituri întregi de operă, 
Rossini, Verdi, Mozart... Se aplecă spre preot și pronunţă fără să 
clipească un nume imposibil. Offenbach. 

— Offenbach! Les Contes d'Hoffmann! 


Franceza preotului era oarecum inteligibilă, chiar dacă nu 
era neapărat și corectă. Avusese prilejul să vadă titlul scris pe 
coperta discului. 

— Ar avea și asta? 

Gen repetă întrebarea, iar preotul răspunse: 

— l-am văzut toate partiturile. Telefonaţi-i, îl cheamă 
Manuel. V-aș fi recunoscător să mă lăsaţi chiar pe mine să-i 
vorbesc, dacă se îngăduie. 

Dat fiind că generalul Benjamin era încuiat într-o cameră la 
etaj cu o cataplasmă fierbinte pe faţa inflamată și nu putea fi 
deranjat, Messner le ceru generalilor Hector și Alfredo 
permisiunea, care fu pe loc acordată cu indiferenţă. 

— Pentru señorita Coss, explicase Messner. 

Generalul Hector dădu din cap fără să se întoarcă și îi făcu 
un semn cu mâna să își vadă de treabă. Când Messner ajunse în 
prag, generalul Alfredo strigă după el: 

— Un singur apel telefonic! 

Socotea că nu se arâtaseră suficient de autoritari și 
acceptaseră prea repede cererea. 

Cei doi erau în birou. Se uitau la telenovela favorită a 
președintelui ţării. Eroina, Maria, îi declara iubitului că nu-l mai 
iubește, sperând să-l împingă să părăsească din disperare 
orașul și astfel să scape de propriul lui frate, care, la rândul lui 
îndrăgostit de Maria, căuta să pună mâna pe el și să-i facă felul. 
Messner a rămas în ușă să contemple hohotele de plâns ale 
eroinei. Îi venea greu să se desprindă și să părăsească 
încăperea datorită fetei din televizor care-și exprima durerea cu 
desăvârșită fervoare. 

— Sunaţi-l pe Manuel, spuse el o dată întors în salon. 

Ruben se duse la bucătărie să aducă anuarul telefonic, iar 
Messner îi dădu preotului celularul și îi arătă cum să formeze 
numărul. După trei sonerii o voce răspunse: Alo! 

— Manuel? întrebă preotul. Manuel, alo? 

Vocea i se sugrumase de emoție. Cineva din afara casei! 
Parcă ar fi zărit o fantomă, o umbră argintie care străbătea nava 
bisericii printre strane îndreptându-se spre altar. Manuel. Nu 
trecuseră bine două săptămâni de când era în captivitate, dar 
când auzi vocea aceea preotul se simţi de parcă ar fi fost mort 
pentru restul omenirii. 

— Cine-i la telefon? 


Vocea era neîncrezătoare. 

— Sunt prietenul tău, părintele Arguedas. 

Ochii preotului se umplură de lacrimi, ridică o mână să 
ceară îngăduinţa să se retragă din mijlocul celor care îi 
înconjurau și se duse într-un colţ, printre faldurile lucioase ale 
unor draperii. 

La capătul firului a domnit mai întâi tăcerea. 

— E o glumă? 

— Nu, Manuel, sunt chiar eu. 

— Dumneata ești, părinte? 

— Sunt în... începu el, apoi continuă cu o voce nesigură. Am 
fost reținut. 

— Știm totul despre asta. Cum vă merge, părinte? Cum se 
poartă cu voi? Vă dau voie să vorbiţi la telefon? 

— Eu sunt bine. Chiar foarte bine. În privinţa telefonului, 
nu-i chiar așa. E acum o situaţie specială... 

— Se face liturghie pentru dumneata în fiecare zi. Acum era 
rândul prietenului să aibă o voce sugrumată. Tocmai venisem 
acasă pentru dejun. Doar ce-am intrat pe ușă. Dacă ați fi sunat 
cu cinci minute mai devreme nu mă găseațţi. Nu sunteţi în 
primejdie? Noi auzim lucruri înspăimântătoare. 

— Se face liturghie pentru mine? 

Părintele Arguedas înfășură o mână în faldurile draperiei și 
își culcă obrazul pe stofa moale. După câte știa, fusese pomenit 
doar o dată la liturghie, împreună cu ceilalți douăzeci și trei care 
fuseseră ordonaţi, în duminica dinaintea consacrării. Când te 
gândești că toți oamenii ăștia, toţi cei pentru care se ruga, se 
rugau și ei pentru el! Când te gândești că Domnul îi auzea 
numele rostit de atâtea voci! 

— Ar trebui să vă rugaţi pentru toţi cei de-aici, atât pentru 
ostatici cât și pentru cei care ne-au sechestrat, adăugă el. 

— Așa și facem, spuse Manuel. Dar liturghia se celebrează 
în numele dumitale. 

— Nu-mi vine să cred, șopti el. 

— Are partiturile? interveni Roxane, iar Gen îi traduse 
preotului întrebarea. 

Părintele Arguedas își aduse aminte. 

— Manuel. Tuși încercând să își alunge emoția din glas. Te- 
am sunat ca să te rog ceva. 

— Orice, dragul meu prieten. Vor bani? 


Preotul zâmbi la gândul că toţi oamenii ăștia bogaţi din jur 
ar fi ajuns să ceară bani de la un profesor de muzică. 

— Nici vorbă! Am nevoie de partituri. E cu noi aici o 
cântăreaţă... 

— Roxane Coss. 

— Văd că știi tot, spuse el, simțindu-se îmbărbătat de 
interesul pe care. i-l purta prietenul lui. Are nevoie de partituri ca 
să poată repeta. 

— Am auzit că acompaniatorul ei e mort. Asasinat de 
teroriști. Se zice că i-au tăiat mâinile. 

Părintele Arguedas fu cuprins de un val de indignare. Oare 
ce altceva se mai bârfea în lipsa lor!? 

— N-a fost deloc așa. A murit de boală. Omul avea diabet, 
spuse el. Trebuia oare să-i apere pe cei care îi ţineau prizonieri? 
Dar nici să lase să fie acuzaţi pe nedrept că i-ar fi tăiat mâinile 
pianistului. Nu-i chiar așa de rău aici, a continuat el. De fapt, 
puţin îmi pasă. S-a găsit un alt acompaniator. O persoană care 
cântă foarte bine la pian, după părerea mea, adăugă el cu vocea 
coborâtă până la șoaptă. E poate chiar mai bun decât cel dintâi. 
lar ea vrea partituri de toate felurile, operă, cântece de Bellini, 
ceva Chopin pentru acompaniator. Am o listă. 

— Am tot ce-și pot dori, zise Manuel cu o voce sigură. 

Preotul putea să-l audă pe prietenul lui cum căuta hârtie și 
creion. 

— l-am și spus asta. 

— l-ai vorbit despre mine lui Roxane Coss? 

— Desigur. De-aia telefonez. 

— A auzit numele meu? 

— Vrea să cânte după partiturile tale, îl încredinţă preotul. 

— Chiar și luat ostatic faci lucruri bune, oftă Manuel. Ce 
onoare pentru mine! Aduc partiturile fără întârziere. Las 
deoparte dejunul și vin neîntârziat. 

Cei doi oameni au consultat în continuare lista, iar părintele 
Arguedas a făcut o ultimă verificare împreună cu Gen. Când 
totul a fost gata, preotul i-a cerut prietenului său să rămână încă 
o clipă la telefon. Nehotărât mai întâi, i-a întins telefonul lui 
Roxane. 

— Rugaţi-o să-i spună o vorbă, două, i-a zis lui Gen. 

— Ce să-i spună? 

— Orice. Nu asta contează. Rugaţi-o, de pildă, să pronunţe 


numele operelor. Credeţi c-o să primească? 

Gen transmise rugămintea, iar Roxane Coss luă micul 
telefon din mâna preotului și-l duse la ureche. 

— Alo! rosti ea. 

— Alo! repetă Manuel. 

Îl privi pe preot zâmbind. Se uita la el, recitând numele 
operelor. 

— La Boheme, spuse. Cosi fan tutte. 

— Doamne Dumnezeule, șopti Manuel. 

— La Gioconda, I Capuleti e i Montecchi, Madama Butterfly. 

Era de parcă un val de lumină albă s-ar fi strecurat în 
pieptul preotului, o strălucire fierbinte care îi umezea privirea în 
vreme ce inima lui bătea așa cum ar bate în toiul nopţii la ușa 
bisericii un om părăsit de nădejde. Să fi fost el în stare să ridice 
mâinile și să o atingă, mai mult ca sigur că n-ar fi izbutit să se 
stăpânească. Era însă cu neputinţă. Vocea ei îl paraliza, muzica 
acelui glas, volutele ritmice ale numelor rostite de buzele ei, 
preluate de telefon și purtate până la urechea lui Manuel, vreo 
trei kilometri mai încolo. Preotul pricepu atunci că avea fără 
nicio îndoială să supravieţuiască. Pricepu că avea să vină o zi 
când va sta împreună cu Manuel la măsuţa lui din bucătărie, în 
apartamentul acela burdușit cu partituri, și că vor evoca 
plăcerea acelei clipe fără să aibă de ce să le fie rușine. Trebuia 
să supravieţuiască fie și numai pentru ceașca aceea de cafea pe 
care avea să o bea împreună cu prietenul lui. lar când își vor 
răscoli amintirile și vor încerca să așeze în ordine numele rostite 
de ea, părintele Arguedas nu va avea nicio îndoială că el fusese 
cel mai norocos, pentru că pe el îl privise ea tot timpul cât 
vorbise la telefon. 

— Lasă-mi și mie telefonul, îi ceru Simon Thibault lui 
Messner când se termină conversaţia. 

— A zis un singur apel. 

— Puțin îmi pasă ce-a zis! Dă-mi naibii telefonul ăla! 

— Simon! 

— Ei stau cu ochii în televizor. Dă-mi telefonul! 

Teroriștii tăiaseră cablul reţelei telefonice din casă. 

Messner suspină și îi înmână telefonul. 

— Un minut. ` 

— Jur, zise Simon. Incepuse deja să formeze numărul. 
Telefonul a sunat de cinci ori la rând, apoi a intrat în funcție 


robotul. Era înregistrată chiar vocea lui, care spunea întâi în 
spaniolă, apoi în franceză, că nu erau acasă, că aveau să 
răspundă celor care sunau. De ce oare nu era înregistrată vocea 
lui Edith? Ce-i trecuse oare lui prin cap!? Işi acoperi ochii cu 
mâna să nu i se vadă lacrimile. Sunetul propriului său glas îi era 
de nesuportat. Când se încheie înregistrarea, urmă tonul surd, 
prelung. 

— Je t'adore, spuse el. Je t'aime, je t'adore. 

Se răspândiseră în cele din urmă, își căutase fiecare un loc 
unde să facă o siestă sau o pasienţă. După plecarea lui Roxane 
și după retragerea lui Kato, întors să continue o scrisoare 
începută pentru fiii lui (cât de multe avea acum să le spună!), 
Gen avea să o remarce pe Carmen rămasă de cealaltă parte a 
salonului, doar că ea nu-i mai urmărea nici pe divă, și nici pe 
acompaniatorul ei. La el se uita. Gen simţi aceeași greutate în 
capul pieptului ca mai înainte, când îi surprinsese prima oară 
privirea. Fata nu mai purta șapcă. Chipul ei, nepotrivit de frumos 
pentru un băiat, nu clipea, nu se mișca. S-ar fi zis că își ţine 
respirația. Se uita insistent la Gen cu ochi mari, întunecaţi, ca și 
cum dacă schimba direcţia privirii ar fi recunoscut prin asta că și 
până atunci nu făcuse altceva decât să-l caute din priviri. 

Gen, cu toată ușurința extraordinară pentru vorbirea 
limbilor străine, nu se simţea deloc în largul lui dacă era 
constrâns de împrejurări să folosească propriile sale vorbe. Dacă 
domnul Hosokawa ar fi fost lângă el și i-ar fi cerut să se ducă să 
vadă ce e cu fata aia, s-ar fi dus fără cea mai neînsemnată 
ezitare. | se mai întâmplase uneori să se întrebe dacă nu cumva 
în loc de suflet avea un mecanism pus în mișcare doar dacă 
cineva, altcineva, răsucește o cheiță. Era admirabil înzestrat să 
muncească și admirabil înzestrat să rămână de unul singur. 
Singur în apartamentul lui, înconjurat de cărţi și de benzi 
magnetice, își oferea o altă limbă așa cum alții își oferă altă 
femeie, vorbind întâi cu dulceaţă, apoi cu pasiune. Imprăștia 
cărţile pe jos, apoi lua una la întâmplare. Pe Czeslaw Milosz îl 
citea în polonă, pe Flaubert în franceză, pe Cehov în rusă, pe 
Nabokov în engleză, pe Mann în germană. Apoi schimba: Milosz 
în franceză, Flaubert în rusă, Mann în engleză... Era un joc, o 
scamatorie de salon pentru propria lui plăcere, un joc în care 
permanenta schimbare a limbilor îi ţinea mintea trează fără să 
influenţeze în vreun fel capacitatea lui de a se apropia de 


persoana care îl privea insistent de pe partea opusă a încăperii. 
Poate că generalii aveau de fapt dreptate cu privire la el. 

Carmen își încinsese talia subţire cu o centură lată de piele 
pe partea dreaptă a căreia înfipsese un pistol. Salopeta ei 
militară verde nu era la fel de murdară ca a camarazilor ei, iar 
ruptura de la genunchi o cârpise foarte îngrijit cu același ac cu 
care Esmeralda cususe obrazul vicepreședintelui. După ce a 
terminat, Esmeralda a lăsat pe o măsuţă mosorelul de aţă cu 
acul înfipt în el, iar la prima ocazie Carmen l-a și strecurat într- 
un buzunar. Din clipa în care înţelesese că Gen era interpret, tot 
încerca să-i vorbească, dar nu găsise nicio cale care să-i permită 
să nu se dea de gol. A urmat gafa săvârșită de Beatriz, prin 
urmare nu mai era niciun secret, niciun motiv să nu treacă la 
acţiune, decât că simţea că nu e în stare să se mai dezlipească 
de lângă zid. El o văzuse. Şi, cu toate că se uita la ea, nimic nu 
se urnea din loc. Nu era în stare nici să plece de unde se afla, 
nici să se ducă spre el. La urma urmelor, viața putea să fie 
foarte bine trăită și în colţul acela ca oriunde în altă parte. 
Încerca să își aducă aminte cum se trece la atac, să pună în 
aplicare ce învățase de la generali la antrenamente, dar una e 
să faci ceva pentru binele poporului, cu totul alta să ceri pentru 
tine însuţi. Habar n-avea cum se cere. 

— Dragă Gen, îi spuse Messner, bătându-l amical pe umăr. 
Nu te-am văzut niciodată stând de unul singur. Trebuie că simţi 
uneori că fiecare are ceva de spus și că nimeni nu știe cum. 

— Uneori, da, răspunse Gen absent. 

Avea impresia că dacă ar sufla spre ea, s-ar înălța și ar 
zbura ca un fulg. 

— Noi doi suntem slugile împrejurărilor spuse Messner 
franţuzește, limba pe care o vorbea acasă, în Elveţia. Care ar fi 
echivalentul masculin al slugii? 

— Esclave, spuse Gen. 

— Ah, da, sclav, sigur, dar nu sună tot așa de bine. Cred că 
prefer slujitoare. Nu mă deranjează deloc. 

Messner se așeză alături de Gen pe taburetul pianului și 
urmări privirea fixă a lui Gen. 

— Ei, Doamne, exclamă ușurel. Nu-i o fată acolo? 

Gen răspunse afirmativ. 

— De unde a răsărit? Parcă nu era nicio fată pe-aici. Să nu- 
mi spui că s-au descurcat să mai aducă după ei pe cineva! 


: — A fost aici de la început, îi explică Gen. Sunt două fete. 
Insă nu ne-am dat nici noi seama. Ea e Carmen. Beatriz, 
cealaltă, se uită la televizor. 

— Nu ne-am dat seama? 

— Aşa se pare, răspunse Gen, având însă certitudinea că în 
ce-l privește nu era tocmai așa. 

— Tocmai vin din birou și n-am văzut nimic. 

— Atunci iar aţi scăpat-o din vedere pe Beatriz. 

— Aha, Beatriz. lar cea de aici e Carmen. Bine, zise Messner 
și se ridică. Asta înseamnă că ceva nu-i în regulă cu noi toţi. Fii 
interpretul meu. Vreau să-i vorbesc. 

— Spaniola dumitale e foarte corectă. 

— Spaniola mea e bâlbâită și nu sunt în stare să conjug 
verbele ca lumea. Hai, sus! Uită-te la ea, Gen! Te privește cu 
insistenţă. 

Asta era adevărul. Carmen s-a simţit atât de înfricoșată 
când a remarcat că Messner vrea să vină spre ea, încât nu mai 
era în stare nici măcar să clipească. Avea privirea nemișcată, de 
parcă ar fi fost un personaj într-un tablou. Se ruga în gând 
Sfintei Roșa de Lima să-i ofere cel mai de preţ dar, cel de a 
deveni nevăzut. 

— Ori i s-o fi dat ordin să nu te scape din ochi sub pedeapsa 
cu moartea, ori o fi având ceva de spus. 

Gen se ridică. Era interpret. Avea să se ducă să își facă 
meseria la cererea lui Messner. Simţea totuși un freamăt 
neobișnuit în coșul pieptului, ceva nu prea deosebit de 
mâncărimea pielii, dar mult mai profund, sub coaste. 

— Un lucru atât de extraordinar, și nimeni nu mi-a spus 
nimic, se miră Messner. 

— Eram toţi cu mintea la noul acompaniator, explică Gen. 
Se simţea tot mai nesigur pe picioare, femurul, rotula, tibia... 
Fetele astea ne ieșiseră din minte, adăugă el. 

— Cred că-i teribil de sexist din partea mea să-mi închipui 
că teroriștii sunt doar bărbaţi. La urma urmelor, trăim într-o 
lume modernă. E de presupus că o fată poate deveni terorist la 
fel de lesne ca un băiat. 

— Eu, unul, nu pot să-mi imaginez așa ceva, declară Gen. 

Când ajunseră la un metru de ea, Carmen găsi destulă forță 
ca să pună mâna pe armă. Gestul îi opri în loc pe cei doi. 

— Te gândești să tragi în noi? o întrebă Messner în 


franțuzește. 

Era o propoziție simplă pe care însă nu era capabil să o 
rostească în spaniolă pentru că nu cunoștea cuvântul a trage. Își 
imagină că trebuie să-l înveţe. Gen traduse cu voce nesigură. 
Carmen n-a dat niciun răspuns. Avea fruntea plină de broboane 
de transpiraţie și ochii larg deschişi. 

— E sigur că fata asta vorbește spaniola? Sau măcar că 
vorbește? se miră Messner. 

Gen o întrebă dacă vorbea spaniolă. 

— Poquito, murmură ea. 

— Nu trage, îi spuse Messner binevoitor și arătă spre armă. 

Carmen luă mâna de pe pistol și își încrucișa braţele pe 
piept. 

— Nu trag, răspunse ea. 

— Câţi ani ai? 

Zise că are șaptesprezece. Ei presupuseră că spune 
adevărul. 

— Care-i limba ta maternă? întrebă Messner. 

Gen o întrebă ce limbă vorbea acasă la ea. 

— Quechua, răspunse. Vorbim toţi quechua, dar știm și 
spaniolă. 

Apoi, într-o primă încercare de a comunica ceea ce dorea, 
spuse cu un fel de mormăit monoton: 

— Trebuie să știu spaniola mai bine. 

— Vorbești bine spaniola, spuse Gen. 

Lauda îi schimbă expresia. Nimeni n-ar fi exagerat într-atât 
încât să spună că era un zâmbet, dar își săltă sprâncenele și 
întreaga faţă i se înălță ușor spre ei ca atrasă de lumina 
soarelui. 

— Încerc să învăţ mai bine. 

— Cum se face că o fată ca tine s-a atașat de asemenea 
grup? o întrebă Messner. 

Gen găsea că întrebarea era mult prea directă, dar Messner 
cunoștea cu siguranță atâta spaniolă încât să-l prindă dacă 
făcea vreo schimbare. 

— Lupt pentru eliberarea poporului, spuse ea. 

Messner își scărpină ceafa. 

— lar eliberarea poporului! N-am să știu niciodată prea bine 
cine-i poporul ăsta, sau din ce ar trebui să fie el eliberat. Firește 
că văd și eu câte greutăţi există, dar e atât de tulbure eliberarea 


poporului! E mult mai lesne să negociezi cu jefuitorii de bancă. 
Ei nu vor decât parale. Vor să ia banii, să se elibereze, iar 
poporul poate să se ducă la naiba. E mult mai simplu, nu-i așa? 

— Mă întrebaţi pe mine sau pe ea? 

Messner o privi pe Carmen și îi ceru scuze în spaniolă. 

— Am fost cam brutal, îi spuse lui Gen. Spaniola mea e tare 
săracă, adăugă el la adresa fetei, dar și eu încerc să mai învăţ. 

— SI, spuse ea. 

N-ar fi trebuit să stea de vorbă cu ei. Generalii puteau 
oricând să își facă apariţia. Oricine putea s-o vadă. Era prea la 
vedere. 

— Eşti bine tratată? Stai bine cu sănătatea? 

— Si, răspunse iar, deși nu prea înţelesese întrebarea. 

— E o fată foarte drăguță, îi spuse lui Gen în franceză. Are 
un chip remarcabil. O inimă aproape perfectă. Să nu-i spui totuși 
nimic despre asta. Cred că ar muri de rușine. Se întoarse apoi 
spre Carmen: Dacă ai nevoie de ceva, îi spui unuia sau altuia 
dintre noi. 

— Si, răspunse ea, forțându-se să scoată și sunetul 
corespunzător cu întredeschiderea buzelor. 

— Nu prea știu să fie mulţi teroriști timizi, spuse Messner în 
franceză. 

Stăteau ca și cum ar fi trecut printr-un moment penibil la o 
serată lungă și plicticoasă. 

— Am văzut că îţi place muzica, îi spuse Gen fetei. 

— Foarte frumoasă, șopti ea. 

— Era Chopin. 

— Kato a cântat Chopin? întrebă Messner. Wocturnele? Ce 
păcat că am pierdut asemenea ocazie! 

— Chopin a cântat, spuse Carmen. 

— Nu, o corectă Gen. Omul care a cântat e señor Kato. 
Señor Chopin a compus muzica. 

— Foarte frumoasă, repetă ea. 

Ochii i se umplură dintr-odată de lacrimi, iar buzele i se 
întredeschiseră, de astă dată nu pentru vreo vorbă, ci doar să 
tragă aer în piept cu nesat. 

— Ce se întâmplă? întrebă Messner. Vru să-i pună o mână 
pe umăr, dar se răzgândi. 

Tocmai atunci se auzi dinspre intrare strigătul lui Gilbert, un 
zdrahon de băiat, care o chema. La auzul numelui ei, fata își 


recăpătă parcă forţele, își șterse ochii cu o mișcare grăbită și se 
răsuci fără urmă de salut. Cei doi întoarseră capetele și o văzură 
ţâșnind ca o săgeată de-a lungul întinderii salonului și dispărând 
în hol împreună cu băiatul acela. 

— E probabil efectul muzicii, își dădu cu părerea Messner. 

Gen întoarse privirea la locul de unde plecase Carmen. 

— Trebuie să fie greu pentru o fată, spuse. Toate astea 
laolaltă... 

lar când Messner se pregătea să spună că era greu pentru 
toţi, pricepu gândul lui Gen și îl aprobă din toată inima. 

Ori de câte ori pleca Messner, în casă se așternea o tristeţe 
care se prelungea ore de-a rândul. Mai nimeni nu vorbea și, 
oricum, nimeni nu stătea să asculte plictisitoarele anunţuri ale 
poliţiei transmise de dincolo de zid. „Predaţi-vă”, „Nicio 
speranţă”, „Fără negocieri”. Repetate neîncetat, vorbele acelea 
deveneau un bâzâit monoton, ca hârșâitul furios al viespilor 
mișunând în cuib. Puteau să își imagineze ce simte un pușcăriaș 
în celulă după terminarea vizitei, când nu-i rămâne nimic 
altceva de făcut decât să se întrebe dacă dincolo de ziduri a 
căzut întunericul. 

Zăceau cufundaţi în amărăciunea acelei după-amiezi cu 
gândul la rubedeniile vârstnice pe care nu apucau să le viziteze, 
când Messner ciocăni din nou la ușă. Simon Thibault își ridică 
faţa din eșarfa albastră care-i atârna în jurul gâtului, iar 
generalul Benjamin îi făcu semn vicepreședintelui să deschidă. 
Ruben întârzie cât să scoată prosopul legat în jurul taliei. Băieţii 
înarmaţi îl împingeau să se grăbească. Fără îndoială că era 
Messner. Doar Messner venea la ușă. 

— Ce surpriză plăcută, zise vicepreședintele. 

Pe trepte, Messner se căznea să nu scape din braţe o cutie. 

Generalii crezuseră că ciocănitul ăsta neprogramat anunţa 
o schimbare, ivirea unei posibilități de încheiere a întregii 
povești, atât erau de deznădăjduiţi și tot pe-atât de plini de 
nădejde. Când s-au dumirit că se livra pur și simplu alt pachet, 
au fost pur și simplu zdrobiţi de dezamăgire. Nu voiau nici 
măcar să audă de așa ceva. 

— Nu e ora, îi spuse generalul Alfredo lui Gen. Ştie doar la 
ce oră i se permite să vină! 

Generalul Alfredo adormise pe un fotoliu. Suferea de 
teribile insomnii încă de la venirea lor în locuința 


vicepreședintelui, așa că, dacă reușea să adoarmă, oricine l-ar fi 
trezit avea de ce să regrete pe viaţă. Visa întruna gloanţe care-i 
șuieră pe la urechi. Când se trezea, cămașa îi era udă leoarcă, 
inima îi bătea nebunește, iar el se simţea și mai frânt de 
oboseală decât înainte să adoarmă. 

— Mi s-a părut că e o ocazie aparte, zise Messner. Au sosit 
partiturile. 

— Aici e armată, se răsti Alfredo. Nu conservator. Vino 
mâine la ora știută și o să discutăm atunci dacă primim 
partiturile sau nu! 

Roxane Coss îl întrebă pe Gen dacă erau partiturile ei, iar la 
răspunsul lui afirmativ sări în picioare. Preotul se apropie și el de 
ușă. 

— Sunt de la Manuel? 

— L-am lăsat dincolo de zid, îi răspunse Messner. A trimis 
toate astea pentru dumneavoastră. 

Părintele Arguedas își duse mâinile împreunate la buze. 
„Dumnezeule milostiv și atotputernic, îngăduie-ne să facem 
numai binele pretutindeni și în toate clipele vieţii noastre spre 
veșnica Ta slăvire.” 

— Treceţi amândoi pe scaunele voastre! ordonă Alfredo. 

— Las asta înăuntru, lângă ușă, spuse Messner și începu să 
se aplece. E surprinzător ce greu pot să atârne partiturile. 

— Nu, se încăpăţână Alfredo. 

Îl durea capul. Era sătul de atâtea cedări. Era nevoie de un 
pic de ordine în afacerea asta, de un pic de respect pentru 
deţinătorul autorităţii. Nu el ţinea arma în mână? Sau poate că 
n-avea importanţă!? Dacă el zice că nu intră cutia în casă, cutia 
nu intră în casă! Generalul Benjamin îi șopti ceva la ureche, însă 
el se mulţumi să repete ce mai spusese. 

— Nu e nu! 

Roxane îl trase de mânecă pe Gen. 

— Nu-i pentru mine? Spune-le asta! 

Gen întrebă dacă nu cumva cutia îi aparține domnișoarei 
Coss. 

— Señorita Coss nu are nimic aici! E prizonieră ca voi toți. 
Nu-i casa ei. N-are un serviciu poştal personal! Nu primeşte 
pachete! 

Tonul lui Alfredo îi mobiliză pe tinerii teroriști. Își îndreptară 
spinările, priviră ameninţător, mulţi puseră mâna pe arme. 


Messner oftă și cumpăni greutatea din braţe. 

— În cazul ăsta, mă-ntorc mâine! 

Vorbise englezește, i se adresase lui Roxane, lăsându-l pe 
Gen să le traducă generalilor. 

Tocmai când se întorcea să plece, Roxane Coss a închis 
ochii și a deschis gura. Privind în urmă la ce se întâmplase 
atunci, trebuie spus că fusese extrem de riscant, atât din pricina 
generalului Alfredo, care putea să considere așa ceva drept un 
semn de rebeliune, cât și din pricina daunelor pe care le-ar fi 
putut aduce instrumentului vocal. De două săptămâni nu mai 
cântase și nu făcuse nici măcar o gamă pentru încălzire. Roxane 
Coss, așezată în mijlocul vastului salon, îmbrăcată într-o cămașă 
albă, elegantă de-a vicepreședintelui și cu pantalonii doamnei 
Iglesias, începu să cânte O, mio babbino caro din opera Gianni 
Schicchi a lui Puccini. Ar fi trebuit să fie o orchestră în spatele ei, 
dar n-a dat nimeni atenţie la asta. Nimeni n-ar fi spus că vocea 
i-ar fi sunat mai bine acompaniată sau că fusese mai plăcut 
când încăperea strălucea de curăţenie și lumânările erau 
aprinse. Nimeni n-a luat în seamă absenţa florilor sau a 
șampaniei, de fapt, știau acum că florile și șampania sunt 
adaosuri inutile. Oare chiar nu mai cântase de-atunci? Sunetul 
nu îi fusese neapărat mai frumos când avea vocea pregătită, 
încălzită. Ochii li se împăienjeniră din atâtea cauze încât n-ar fi 
fost cu putinţă să se scrie pe-o listă. Frumuseţea muzicii îi făcea 
să plângă, desigur, dar și risipirea atâtor și-atâtor proiecte. 
Păstrau în minte ultimul ei recital și li se rupea inima de dorul 
celor care le fuseseră alături. Toată iubirea și toată nostalgia pe 
care le poate simţi o fiinţă se împleteau în mai puţin de două 
minute și jumătate de cântec, iar când notele cele mai înalte au 
fost atinse, li se păru că tot ce căpătaseră de la viaţă și tot ce 
pierduseră alcătuiau împreună o povară aproape cu neputinţă 
de suportat. Când isprăvi, au rămas tăcuţi, buimăciţi, tremurând 
de emoție. Messner se rezemase de perete, inert. El nu 
participase ca ceilalţi la petrecere. Spre deosebire de ei, nu 
fusese niciodată de față când cântase ea. 

Roxane respiră adânc și dădu din umeri. 

— Spune-i că asta a fost tot. Ori îmi dă chiar acum cutia 
aceea, ori n-o să mai auziţi nici pianul și nici pe mine până la 
încheierea acestei experienţe sociale eșuate. 

— Chiar așa? întrebă Gen. 


— Nu glumesc, răspunse soprana. 

Așa că Gen transmise mesajul și toate privirile se întoarseră 
spre generalul Alfredo. El își masă rădăcina nasului cu două 
degete încercând în zadar să scape de durerea de cap. Muzica îl 
tulburase într-atât, încât parcă își pierduse minţile. Nu mai era 
în stare să-și pună de acord comportamentul și convingerile. Își 
aminti de sora lui, moartă de scarlatină pe când el era un 
băieţel. Ostaticii ăștia se purtau ca niște copii mofturoși, doreau 
întruna câte ceva. Nici nu le trecea prin minte ce poate să 
însemne adevărata suferinţă. Ar fi fost bucuros să iasă de îndată 
din casa aia și să accepte orice fel de soartă l-ar fi așteptat de 
partea cealaltă a zidului, restul vieţii în închisoare sau un glonţ 
în cap. Cu atât de puţin somn, nu mai era în stare să ia vreo 
hotărâre. Orice concluzie părea nebunească. Alfredo le întoarse 
spatele tuturor și ieși din cameră de-a lungul coridorului care 
ducea la biroul vicepreședintelui. După un moment, s-au auzit 
nu prea tare vocile prezentatorilor jurnalului televizat. Generalul 
Benjamin i-a spus lui Messner să aștepte și a ordonat soldaţilor 
să verifice scrupulos conţinutul cutiei în căutarea a orice n-ar fi 
fost partitură muzicală. lIncerca să dea impresia că era 
hotărârea lui, că el era comandantul. Işi dădea totuși seama că 
nu mai era adevărat. 

Soldaţii au luat cutia din braţele lui Messner și i-au deșertat 
conţinutul pe podea. Erau foi desprinse și partituri legate, sute 
de pagini acoperite cu scrisul muzicii. Le-au cercetat atent, au 
separat foile și au scuturat teancurile de parcă era cu putinţă să 
fie strecuraţi bani printre pagini. 

— Uimitor, exclamă Messner. M-am tot uitat la polițiștii care 
au făcut același lucru afară. Acum trebuie să trecem prin toate 
astea încă o dată! 

Kato s-a apropiat și s-a așezat în genunchi lângă băieţii 
soldaţi. Imediat ce verificau o foaie, le-o lua din mâini. L-a 
separat cu grijă pe Rossini de Verdi, a așezat Chopin alături de 
Chopin. Uneori se oprea și citea o pagină de parcă era o 
scrisoare de acasă. Capul și-l mișca marcând tempoul muzicii. 
Când găsea ceva mai aparte, lua foaia și i-o dădea Roxanei, 
înclinându-se adânc. Nu-i ceruse lui Gen să traducă nimic. Tot ce 
era de aflat și de știut se găsea acolo. 

— Manuel vă trimite cele mai calde salutări, îi spuse 
Messner părintelui Arguedas. Zice că dacă aveţi nevoie de 


absolut orice altceva, are să-l găsească pentru dumneavoastră. 

Preotul căzuse în păcatul trufiei, o știa bine, totuși bucuria 
lui era nemărginită pentru că fusese în stare să joace un rol în 
procurarea acelor partituri. Era încă prea ameţit de vocea lui 
Roxane ca să se exprime cum trebuie. Se uită să vadă dacă 
ferestrele erau deschise. Era încrezător că, din stradă, Manuel 
fusese în stare să audă fie și un singur vers, o notă măcar. Ce 
fericire dăduse peste el în captivitate! Misterele iubirii lui 
Christos nu i se păruseră niciodată mai deslușite, nici când 
oficia, nici când primea cuminecătura, nici chiar în ziua în care 
primise consacrarea. Își dădea seama că de-abia acum începe 
să întrezărească felul în care soarta îl punea să urmeze ori să 
dea orbește peste sorţile de nepătruns ale celorlalţi. Soarta îi 
promitea răsplată, inima oferită 

Domnului îi deschidea calea spre o splendoare dincolo de 
orice posibilă descriere. Cât de mult se câștigă când îţi închipui 
că totul e pierdut! 

Roxane Coss n-a mai cântat în ziua aceea. Ceruse prea 
mult de la voce. S-a mulţumit să se uite prin partituri stând pe o 
banchetă lângă fereastră alături de domnul Hosokawa. Când 
aveau ceva să își spună, făceau apel la serviciile lui Gen. Era 
însă uimitor cât de rar aveau nevoie de el. Roxane se simţea 
atât de bine cu domnul Hosokawa! În absenţa limbii, era 
încredinţată că el o aproba întru totul. Ea fredona puţin după 
vreo partitură astfel încât să își dea și el seama la ce se uită, 
apoi priveau paginile împreună. Domnul Hosokawa nu știa să 
citească notele, însă accepta ritualul. Nu vorbea limba libretului, 
nici a cântăreţei, nici a gazdei. Incepuse totuși să nu mai fie atât 
de stingherit de tot ce pierduse, de tot ce nu cunoștea. 
Dimpotrivă, era uimit de ce căpătase: norocul de a sta într-o 
după-amiază târzie lângă femeia asta care citea partituri. Ea îi 
atingea mâna când așeza între ei, pe canapea, paginile privite. 
Apoi o lăsa peste a lui și continua să citească. 

După o vreme, se apropie de ei Kato. Se înclină spre 
Roxane, apoi spre domnul Hosokawa. 

— V-ar deranja să cânt? își întrebă patronul. 

— Eu cred că ar fi minunat, îi răspunse domnul Hosokawa. 

Roxane privi cum domnul Hosokawa mima cântatul la pian 
arătând spre Kato. 

— Da, spuse ea, dând din cap. 


Întinse mâna după partitură. Kato i-o dădu. 

— Satie, spuse el. 

— Satie, zâmbi ea și aprobă din nou. 

Kato se duse la pian și începu să cânte. Nu era ca prima 
oară când cântase și nimănui nu-i venea să creadă că, fără să 
știe, avuseseră printre ei, în aceeași încăpere, un asemenea 
talent. Nu era nici pe departe ca aria lui Roxane, când inima 
fiecăruia dintre cei de față parcă stătuse în loc până la ultima 
notă. Satie nu era decât muzică. Puteau să asculte frumuseţea 
fără să încremenească. Puteau să continue să citească sau să se 
uite pe fereastră în vreme ce Kato cânta la pian. Roxane 
continua să frunzărească partiturile, deși din când în când se 
oprea și închidea ochii. Doar domnul Hosokawa și preotul 
înțelegeau pe deplin rostul muzicii. Fiecare notă se deslușea 
alături de toate celelalte. Era măsura timpului care le scăpa 
printre degete. Era interpretarea vieţii lor pe însăși durata trăirii. 

Mai era acolo o persoană care înțelegea muzica, numai că 
nu făcea parte dintre ostatici. Privind din hol pe după colţ, era 
Carmen, iar Carmen, deși îi lipseau cuvintele trebuincioase, 
înţelegea totul. Era perioada cea mai fericită din viaţa ei și totul 
se datora muzicii. Copil, noaptea în pătucul ei, nu visase 
asemenea delicii. Nimeni din familia ei, din munţi, unde îi 
lăsase, n-ar fi priceput ce poate să fie aceea o casă de cărămidă 
cu ferestre etanșe, în care nu e niciodată prea cald ori prea frig. 
N-ar fi crezut că există pe lume un asemenea covor nesfârșit, ca 
o pajiște cu flori, sau tavane aurite ale unor camere unde femei 
de marmură palidă stau de o parte și de alta ale unui cămin a 
cărui poliţă se sprijină pe capetele lor. Toate astea - muzica și 
tablourile și grădina prin care ea patrula cu pușca-n mână - 
ajungeau cu vârf și-ndesat, mai era și mâncarea adusă în fiecare 
zi, atât de multă încât o parte era întotdeauna aruncată, oricât 
s-ar fi străduit ei să mănânce. Mai erau și căzi de baie albe și 
adânci, iar apa caldă, curgând din robinete cu ţevi argintii 
curbate, nu se isprăvea. Mai erau și teancuri de prosoape albe și 
perne și pături tivite cu mătase, iar în casă era atât de mult loc, 
încât puteau să rătăcească de colo-colo fără să le dea nimeni de 
urmă. Așa e, generalii voiau să-i ofere ceva mai bun poporului. 
Dar nu făceau oare și ei parte din popor? Ar fi fost oare cel mai 
rău lucru de pe lume dacă nu s-ar mai fi petrecut nimic altceva, 
dacă ar fi rămas toţi aici, în casa asta primitoare? Carmen se 


ruga din toată inima. Când era în apropierea preotului, se ruga 
sperând că ruga ei avea să fie mai bine primită. Se ruga să nu 
se mai întâmple nimic. Se ruga la bunul Dumnezeu să coboare 
privirea spre ei, să vadă cât de frumoasă le era viaţa și să-i lase 
în pace. 

În noaptea aceea Carmen era de pază. Dura mult până 
când adormeau toţi. Unii citeau la lumina lanternelor, alţii se tot 
răsuceau și se întindeau în încăperea aceea mare unde 
dormeau pe jos laolaltă. Erau ca niște copii, ba se ridicau după 
apă, ba se duceau la closet. Insă de îndată ce adormiră toţi, ea 
le dădu ocol și se duse să-l privească pe Gen. Era la locul lui 
obișnuit, culcat pe spate, pe covor, lângă canapeaua unde 
dormea patronul lui. Gen își scosese ochelarii și îi ţinea în mână. 
Avea un chip atrăgător, chipul cuiva care înmagazinase o 
mulţime uluitoare de cunoștințe! Vedea cum globii ochilor i se 
zbat sub pleoapele cu piele netedă, subţire. Tot restul trupului 
era liniștit. Respira calm, regulat. Carmen ar fi dorit să i se 
strecoare în minte. Să vadă dacă nu era cumva burdușită de 
cuvinte, aranjate cu grijă în rafturi stivuite unele peste altele, 
câte o limbă pentru fiecare. În comparaţie cu a lui, mintea ei e 
un dulap gol. Putea să o refuze, ce rău ar fi fost în asta? Ean- 
avea cum să rămână cu mai puţin decât cu nimic. N-avea de 
făcut altceva decât să întrebe. N-avea de făcut altceva decât să 
rostească vorbele acelea, dar numai la gândul ăsta i se punea 
un nod în gât. Ce știa ea despre muzică sau despre icoanele 
Fecioarei? Ce știa ea cum se cere ceva? Carmen își ţinu 
răsuflarea și se întinse lângă Gen. Nu făcea mai mult zgomot 
decât lumina căzută pe frunzele copacilor. Se așeză pe o parte, 
cu gura lângă urechea lui adormită. Dacă nu avea talent să 
ceară, nu-i lipsea geniul mișcării fără zgomot. In timpul 
instrucției în pădure, numai Carmen fusese în stare să alerge 
mai mult de un kilometru fără să clintească nici măcar o 
rămurică. Ştia să se apropie pe la spatele cuiva ca o umbră și 
să-l bată pe umăr când se aștepta mai puţin. Ea fusese prima 
trimisă cu sarcina de a deșuruba capacele conductelor de 
aerisire, pentru că pe ea nimeni n-ar fi putut s-o observe. Nici 
acum n-avea să audă nimeni nimic. A mai rostit o rugăciune 
către Sfânta Roșa de Lima. S-a rugat pentru un strop de curaj. 
După atâtea rugăciuni înălțate pentru harul tăcerii, acum se 
ruga să i se dăruiască îndrăzneala vorbirii. 


— Gen, șopti ea. _ 

Gen era pe o plajă în Grecia. Privea întinderea de apă. In 
spate, dinspre dunele de nisip, cineva îl strigase pe nume. 

Inima ei o luase razna. Sângele îi vuia în urechi. Ce ajunse 
la ea, încordând auzul, fu un sfat al sfintei. „Acum sau 
niciodată”, spunea Sfânta Roșa. „Sunt cu tine doar în clipa 
asta.” 

— Gen! 

lar acum vocea aceea se îndepărtează, iar Gen părăsește 
plaja să o urmeze, urmează vocea dinspre somn spre trezie, 
întotdeauna era tulburat la trezire în casa vicepreședintelui. Ce 
fel de hotel mai era și ăsta? De ce era întins pe jos? Apoi își 
aminti și în clipa aceea deschise ochii gândind că domnul 
Hosokawa avea nevoie de el. Privi în sus, spre canapea, dar 
simţi o mână pe umăr. Când întoarse capul, băiatul acela frumos 
era lângă el. Nu, nu băiatul. Carmen. Nasul ei era gata să-l 
atingă pe al lui. A tresărit, fără să-i fie teamă. Ce ciudat că-i 
întinsă pe jos, e tot ce-i trecu prin minte. 

De puţină vreme, armata renunţase să mai scalde casa în 
lumina proiectoarelor care se năpustiseră prea îndelung prin 
ferestre, iar noaptea era din nou noapte. 

— Carmen? rosti el. 

Acum ar trebui să o vadă Messner, în lumina lunii. Nu se 
înșelase cu privire la chipul ei, un chip de forma inimii. 

— Stai liniștit, îi șopti ea în ureche. Ascultă! 

Unde erau oare cuvintele? Era atât de mulțumită acolo, pe 
jos. Nu mai suporta galopul inimii. Oare îi vedea tremurul prin 
întuneric? Oare îi simţea tremurul prin lemnul podelei? Oare 
auzea cum i se freacă hainele de piele? „Închide ochii”, îi spuse 
Sfânta Rosa. „Spune-mi mie ruga!” 

Dintr-odată avu aer din belșug. 

— Învaţă-mă să citesc, îi spuse ea rapid. Învaţă-mă să scriu 
în spaniolă! 

Gen o privi. Avea ochii închiși. Parcă el venise să se întindă 
lângă ea, nu invers. Avea gene grele și întunecate și obrajii ca 
focul. Dormea oare? Vorbea în somn? Ar fi putut să o sărute fără 
măcar să se miște, dar își scoase de îndată gândul ăsta din 
minte. 

— Vrei să citești în spaniolă, repetă Gen, cu vocea la fel de 
scăzută ca a ei. 


Slavă Domnului, își zise ea. Ştie să nu facă zgomot. Ştie, ca 
și mine, să vorbească fără glas. Respiră adânc și deschise ochii 
clipind. 

— Şi englezește, șopti ea. 

Apoi zâmbi. Nu se putea stăpâni. Reușise să-l roage tot ce 
voia. 

Cine își închipuia că timida Carmen, veșnic ascunsă în 
spatele celorlalţi, poate să zâmbească? Doar la vederea acelui 
zâmbet i-ar fi promis orice. Era între somn și trezie. Sau poate 
că nici nu era deloc treaz. O dorea oare atât de mult fără să 
știe? O dorea oare atât de mult încât visa că e întinsă lângă el? 
Lucruri pe care mintea le păzește de noi, își zise Gen. Taine pe 
care le păzim de noi înșine! 

— Da, spuse el. Englezește. 

Nu-i mai păsa de nimic, devenise curajoasă de atâta 
bucurie. Ridică mâna și i-o puse pe ochi. li închise ochii cu un 
gest blând. Mâna ei era răcoroasă și moale. Mirosea a metal. 

— Culcă-te la loc, îi spuse. Culcă-te la loc! 


Sase 

După scurgerea anilor, când cei care fuseseră acolo își 
aminteau de acel timp de detenție, îl împărțeau în două 
perioade distincte: înainte de cutie și după cutie. 

Inainte de sosirea cutiei, teroriștii aveau controlul reședinței 
vicepreședintelui. Ostaticii erau frământaţi de inevitabilitatea 
morții, cu toate că nu erau direct ameninţaţi. Chiar dacă, printr- 
un noroc inimaginabil, nu-i asasina nimeni în somn, își dădeau 
prea bine seama ce pica în cărţi, înainte de eliberare, ori după. 
Aveau să moară toţi, până la unul. O știuseră, desigur, și înainte, 
dar acum moartea venea noaptea și li se așeza pe piept, îi 
privea în ochi îngheţată și flămândă. Lumea era un loc plin de 
primejdii, noţiunile de siguranță personală, povești de spus 
copiilor la culcare! Doar să treci pe unde nu trebuie și totul e 
pierdut! Se gândeau la moartea fără sens a primului 
acompaniator. Le lipsea, dar uite ce simplu, ce strălucit, fusese 
înlocuit! Le era dor de fiice și soţii. Erau în viață aici, dar ce 
importanţă avea asta? Moartea le sorbea aerul din plămâni. li 
lăsa fără vlagă, neputincioși. Directori atotputernici de pe la 
felurite corporaţii se prăbușeau pe câte un scaun lângă 
fereastră și rămâneau acolo privind în gol, diplomaţii se uitau în 
reviste fără să vadă măcar fotografiile. In unele zile nu se 
simțeau nici măcar în stare să întoarcă paginile. 

După ce Messner adusese cutia în casă, totul se schimbase. 
Teroriștii continuau să baricadeze ușile și să umble înarmaţi, dar 
acum Roxane Coss comanda. Işi începea programul la șase 
dimineaţa, pentru că se trezea de îndată ce intra lumina pe 
fereastră și dorea să se apuce neîntârziat de lucru. Se îmbăia, 
apoi lua un mic dejun compus din două felii de pâine prăjită cu o 
ceașcă de ceai pe care le pregătea Carmen și i le aducea peo 
tavă galbenă de lemn pe care însuși vicepreședintele o alesese 
în acest scop. Acum, după ce aflase că nu e băiat, Roxane o lăsa 
pe Carmen să se așeze pe pat alături de ea și îi dădea să bea 
ceai din cana ei. li făcea plăcere să-i împletească părul lucios și 
negru ca ţiţeiul. În unele dimineţi, numai părul ei greu ţinut între 
degete părea să aibă un pic de realitate. Işi găsea alinare în 
ideea că fusese reținută aici să împletească părul acestei tinere. 
Ea era Susanna lui Mozart. lar Carmen era Contesa Rosina. 
Șuviţele negre și grele ale părului ei se lăsau împletite într-o 
perfectă ordine. N-aveau cum să-și vorbească. Când Roxane 


termina, Carmen se ridica, trecea în spatele ei și îi peria părul 
până ce strălucea, apoi îl împletea într-o coadă identică. Astfel, 
în scurtul răstimp al dimineţii când rămâneau împreună, erau 
surori, prietene, erau asemenea una celeilalte. Erau fericite 
când se aflau împreună în singurătate. Nu se gândeau deloc la 
Beatriz, care juca zaruri cu băieţii în bucătărie lângă ușa de la 
cămară. 

La ora șapte, Kato o aștepta pe Roxane la pian, mișcând 
degetele pe clape fără zgomot. Ea învățase să spună bună 
dimineaţa, Ohayo Gozaimasu, în japoneză, iar Kato știa câteva 
fraze, printre care good morning, thank you şi byebye. Aici se 
oprea priceperea fiecăruia de a comunica în limba celuilalt, așa 
că își spuneau din nou bună dimineaţa când venea vremea să 
facă o pauză sau când se încrucișau pe culoare la ora culcării. 
Comunicau trecând de la unul la altul teancuri de partituri. 
Relația lor era fără îndoială democratică. Totuși Kato, întins pe o 
grămadă de haine care-i alcătuiau noaptea culcușul, citea 
partiturile aduse de prietenul preotului și selecta uneori piesele 
pe care dorea el să le audă sau care i se păreau lui potrivite cu 
vocea lui Roxane. Să aleagă pentru ea era o îndrăzneală 
inimaginabilă, dar ce mai conta? Era vicepreședinte într-o 
corporație gigantică, un om al cifrelor ridicat brusc la rangul de 
acompaniator. Nu mai era el însuși. Nu se imaginase niciodată 
într-o astfel de postură. _ 

La șapte și un sfert începeau gamele. In prima dimineaţă 
unii nu se treziseră încă. Pietro Genovese dormea chiar sub 
pian, iar când au fost lovite primele corzi crezuse că aude 
clopotele de la San Pietro. Nimic din toate astea nu avea 
importanţă. Era ora începerii lucrului. Pierduse prea mult timp 
cu plânsul pe canapea sau cu privitul pe fereastră. Acum erau și 
partituri și un acompaniator. Roxane Coss riscase să își piardă 
vocea cu aria din Gianni Schicchi, dar o redescoperi la locul ei. 

— Putrezim aici, îi spusese doar cu o zi mai înainte 
domnului Hosokawa cu ajutorul lui Gen. Cu toţii. Eu m-am 
săturat. Dacă o să tragă cineva în mine, o să fie obligat să tragă 
în timp ce cânt. 

În felul ăsta domnul Hosokawa știu că ea e în siguranţă: 
nimeni n-ar fi putut să o împuște când cânta. Generalizând, erau 
astfel toţi în siguranţă, așa că se apropiau toţi de pian să 
asculte. 


— Înapoi, le spusese Roxane izgonindu-i cu amândouă 
mâinile, o să am nevoie de aerul ăsta! i 

Prima arie din dimineaţa aceea fu cea din Rusalka. și 
amintea că fusese piesa cerută de domnul Hosokawa pentru 
aniversarea lui, înainte să-l fi cunoscut, înainte de toate astea. 
Ce mult îi plăcea povestea aceea, nimfa apelor care tânjește să 
devină femeie ca să își cuprindă iubitul în braţe, nu în valuri 
răcoroase. Cânta aria cam la toate recitalurile, deși niciodată nu 
pusese în ea atâta compasiune și înţelegere ca atunci. Domnul 
Hosokawa sesiză deosebirea și i se umplură ochii de lacrimi. 

— Cântă în cehă de parcă ar fi limba ei maternă, îi șopti el 
lui Gen. 

Gen înclină fruntea în semn de încuviinţare. Nu avea să 
pună la îndoială frumuseţea interpretării, vocea caldă și fluidă 
care se potrivea atât de bine cu Rusalka, zâna apelor, dar n- 
avea rost să-i spună domnului Hosokawa că Roxane nu 
înțelegea nicio boabă din limba cehă. Cânta cu pasiune, dar 
silabele, adăugate unele celorlalte, nu formau cuvinte de 
înțeles. Era limpede ca apa de izvor că memorizase fonetic 
textul, că aria o cânta din dragoste pentru Dvorak și pentru 
poveste, dar că limba cehă era pentru ea o străină cu care se 
încrucișează fără să știe nimic una de alta. Desigur, nu era o 
crimă. Cine să își fi dat seama în afara lui? Nu era niciun ceh 
printre ei. 

Roxane Coss cânta neabătută timp de trei ore dimineaţa, 
uneori și pe la sfârșitul după-amiezii, înainte de masa de seară, 
dacă i se părea că e în voce, iar de-a lungul acelor ore nu se mai 
gândea nimeni la moarte. Aveau în minte ariile și interpretarea 
lor, superba limpezime a notelor înalte. În curând zilele au fost 
împărțite în trei etape: așteptarea cântecului, deliciile cântecului 
și ecourile cântecului. 

Generalilor nu părea să le pese că nu mai erau ei cei care 
comandau. Soarta fără speranţă a misiunii lor li se părea acum 
mai puţin împovărătoare, în unele nopţi ajungeau chiar să 
doarmă liniștiți. Generalul Benjamin continua să însemne 
trecerea zilelor pe peretele din salon. Aveau ceva mai mult timp 
să se concentreze asupra negocierilor. Discutau între ei de 
parcă muzica făcuse parte din plan. Îi liniştea pe ostatici. Îi ţinea 
concentrați pe soldaţi. Muzica avea și remarcabilul efect de a 
opri vacarmul de dincolo de zid. Se vede treaba că, dacă 


ferestrele erau deschise, cântecul putea fi auzit și din stradă, 
deoarece urletele megafoanelor încetau de îndată ce deschidea 
ea gura, iar după o vreme fuseseră oprite cu desăvârșire. Işi 
imaginau strada. Mulțimea se aduna, nimeni nu ronţăia chipsuri, 
nimeni nu tușea, ciuleau urechile să asculte vocea pe care o 
auziseră doar pe discuri sau în vise. Generalii organizaseră un 
concert zilnic, sau cel puţin așa începuseră să creadă. Un dar 
făcut poporului, o deturnare a acţiunii militare. Sechestrarea ei 
avea un rost, la urma urmelor. 

— O să-i cerem să cânte mai mult, fu de părere generalul 
Hector în apartamentul pentru musafiri de la parter, transformat 
în cartier general. 

Era tolănit de-a curmezișul pe patul cu baldachin și ţinea 
cizmele pe cuvertura brodată. Benjamin și Alfredo stăteau pe 
scaune îmbrăcate într-o pânză pe care erau imprimaţi enormi 
bujori roz. 

— Nu văd motivul pentru care n-ar cânta ceva mai multe 
ore pe zi. lar noi o să aranjăm orarele în așa fel încât să fie luaţi 
prin surprindere. 

— O să-i spunem și ce să cânte, propuse Alfredo. Mai întâi 
că ar trebui să cânte în spaniolă. Toată italiana asta nu ne 
reprezintă. În plus, nu știm dacă nu cumva le transmite ceva 
mesaje în felul ăsta. 

Dar generalul Benjamin, deși contribuia și el câteodată la 
făurirea acelor fantasme, știa că trebuiau să fie recunoscători 
pentru tot ce căpătau de la Roxane Coss. 

— Nu cred că e cazul să-i cerem ceva. 

— N-o să-i cerem nimic, replică Hector, întinzând o mână să 
aranjeze perna de sub cap. O să-i spunem ce are de făcut. 

Avea o voce egală și rece. 

Generalul Benjamin nu răspunse pe loc. Ea tocmai cânta, 
așa că lăsă sunetul vocii să-l străbată în vreme ce căuta o cale 
să-i dumirească. Nu e limpede? ar fi vrut să le spună amicilor lui. 
Se poate să nu auziţi? 

— Muzica, zic eu, e altceva. Așa înțeleg eu. Noi am stabilit 
totul cu precizie, dar dacă împingem lucrurile prea departe... 
Benjamin dădu din umeri. Ridică o mână să se pipăie pe faţă, 
dar se răzgândi...S-ar putea să ne trezim fără nimic. 

— Dacă-i punem pistolul la tâmplă o să cânte toată ziua. 

— Încearcă mai întâi cu o pasăre, îi spuse blând generalul 


Benjamin lui Alfredo. Ca și soprana noastră, păsările n-au cum 
să înţeleagă ce-i aia un ordin. Nu de ordin se sperie pasărea, iar 
cine o ameninţă cu pistolul sfârșește ca orice lunatic. 

Când Roxane termină de cântat, domnul Hosokawa se duse 
chiar el să-i aducă paharul cu apă, rece dar fără gheaţă, așa 
cum îi plăcea ei. Ruben Iglesias tocmai terminase de spălat și de 
ceruit pardoseala bucătăriei. Incăperea sclipea ca razele 
soarelui pe suprafaţa liniștită a unui lac. Domnul Hosokawa luă 
ceainicul cu apa pe care o pusese încă din zori la fiert și o lăsase 
apoi să se răcească. Ar fi putut el să pretindă că acela era 
momentul cel mai fericit din întreaga lui viaţă? Firește că nu. Era 
reţinut cu forţa într-o ţară pe care n-o cunoștea și rămânea în 
fiecare zi cu ochii la ţeava unei arme ţinute în mâinile unui 
copilandru. Era ţinut la un regim de sendvișuri cu carne aţoasă 
și de băuturi acidulate cu aromă de fructe, era ţinut să doarmă 
în aceeași încăpere cu alţi cincizeci de bărbaţi și se tot gândea 
să-l roage respectuos pe vicepreședinte să-i împrumute încă o 
pereche de chiloţi din șifonierul lui, cu toate că la intervale mai 
mult sau mai puţin regulate i se acorda privilegiul folosirii 
mașinii de spălat rufe. Atunci de unde această bruscă senzaţie 
de ușurință, de unde această profundă tandreţe pentru cei din 
jur? Rămase cu privirea aţintită la vremea posomorâtă de 
dincolo de fereastra largă aflată deasupra chiuvetei. De sărăcie 
nu suferise, dar avusese o copilărie zbuciumată: la zece ani 
moartea mamei; tatăl lui, zdrobit de durere, și-a ţinut fruntea 
sus până îi venise și lui ceasul, când Hosokawa Katsumi avea 
nouăsprezece ani; îi rămâneau cele două surori, dar se 
pierduseră și ele în orizontul îndepărtat al vieţii lor de familie. 
Nu, familia părintească nu fusese un loc scăldat în fericire. De 
primii ani de activitate, când construia firma Nansei, își amintea 
ca de o furtună, ca de un uragan impetuos care luase cu el tot 
ce nu era ancorat cum se cuvine. Cele mai multe nopţi și le 
petrecea dormind cu capul pe birou, ratase vacanțe, aniversări, 
anotimpuri. Din munca lui neobosită se născuse o mare 
industrie, multă avere. Dar fericire? Vorba asta îl nedumerea, 
era neputincios să-i priceapă rostul, chiar dacă înţelesul era 
limpede. 

Mai era propria lui familie, soţia și cele două fete. Aici era 
întrebarea. Dacă nu găsise fericirea în preajma lor, a lui era 
vina. Se căsătorise cu fiica unui prieten de-al unchiului său. 


Căsătoriile aranjate ţineau de o epocă revolută, lui i se găsise o 
soție pentru că îi lipsea timpul să caute singur. Câtă vreme îi 
făcuse curte, se întâlneau în salonul părinţilor ei, mâncau 
bomboane, vorbeau puţin. Pe vremea aceea era întruna frânt de 
oboseală, muncea fără încetare. Chiar și după căsătorie i se 
întâmpla uneori să uite că avea o soţie. Ajungea acasă pe la 
patru dimineaţa și se mira că o găsește în pat, cu părul ei lung, 
negru, răspândit pe perne. Vasăzică asta e nevastă-mea, își 
zicea și se prăbușea în somn. Nu înseamnă că lucrurile 
rămăseseră astfel. Cu vremea, ajunseseră să depindă mult unul 
de altul. Formau o familie. Fusese întotdeauna o soție bună, o 
mamă admirabilă. În felul lui o iubea, fără îndoială. Însă fericire? 
Nu era vorba care să-i treacă prin minte când se gândea la soţia 
lui. Până și când își imagina cum îl așteaptă, cu paharul pregătit, 
cu corespondenţa deschisă și sortată, nu atât fericire vedea el în 
asta, a lui ori a ei, cât un fel de eficienţă care le îngăduia să 
alunece împreună peste asperităţile vieţii. Era o femeie 
onorabilă, o soţie credincioasă. O văzuse citind romane polițiste, 
dar nu-i vorbea despre ele. Scria cărţi poștale minunate. Ştia 
cum să se poarte cu fetele. Se întrebă dintr-odată cât de bine o 
cunoștea. Se întrebă dacă o făcuse fericită. El își găsea fericirea 
de unul singur, întors de la reuniuni de afaceri, când rămânea o 
vreme să își asculte discurile. Fericire, dacă era cuvântul 
potrivit, găsise până acuma doar în ascultarea muzicii. Asta era 
și acum. Deosebirea era doar că acum muzica se întrupa într-o 
persoană. O persoană citind lângă el pe canapea. ÎI ruga să 
rămână alături de ea pe bancheta pianului. Din când în când îi 
lua mâna, un gest atât de surprinzător și de minunat, încât abia 
mai reușea să tragă aer în piept. Îl întreba: vă place piesa asta? 
îl întreba: ce aţi vrea să vă cânt? Nu îi trecuse nicicând prin 
minte că așa ceva putea să existe: tandrețea împletită cu 
muzica. 

Desigur, vocea impresiona mai înainte de orice, erau însă și 
mâinile fine, coada luminoasă căzută pe umăr, pielea cefei, 
albă, delicată. Apoi imensa ei forţă. Cunoscuse oare el vreodată 
un om de afaceri care să inspire atâta respect? Mai mult însă 
decât toate astea la un loc era misterul alegerii lui drept 
însoțitor. Era oare cu putinţă să fi existat dintotdeauna pe lume 
asemenea fericire, iar el să nu fi aflat asta niciodată? 

Domnul Hosokawa își aminti ce căuta acolo. Umplu paharul. 


Când se întoarse, Roxane stătea la pian cu Gen. 

— V-am făcut să așteptați prea mult, spuse el. 

Ea luă paharul și ascultă traducerea. 

— Asta pentru că apa e perfectă, spuse ea. Perfecţiunea 
pretinde timp. 

Gen trecea vorbele lor de la unul la altul ca un casier care 
împinge teancuri de bancnote încoace și-ncolo pe suprafaţa 
netedă de marmură a unui ghișeu de bancă. Asculta doar cu o 
ureche ce spuneau. Încerca în continuare să deslușească ce se 
întâmplase peste noapte. Vis nu fusese. Nu avea asemenea 
vise. Fata pe care o urmărise din priviri, fata numită Carmen, îl 
rugase ceva, iar el fusese de acord. Dar unde era ea acum? N-o 
văzuse toată dimineaţa. Incercase să tragă cu ochiul de-a lungul 
coridoarelor, dar băieţii înarmaţi îl împingeau înapoi în salon. În 
unele zile coridoarele le erau îngăduite pentru plimbare, în 
altele, băieţii dădeau impresia că nu găsesc satisfacţie mai 
mare decât în împunsul cu arma în coaste ca să-i întoarcă la 
locurile lor. Unde ar fi trebuit s-o întâlnească și când? El nu 
pusese nicio întrebare. În ciuda sfatului ei limpede, nu fusese în 
stare să mai adoarmă noaptea trecută. Nu înceta să se întrebe 
cum de se strecurase o fată ca asta prin conductele de aerisire 
împreună cu niște criminali. Ce știa el? Poate că era o ucigașă. 
Poate că jefuia băncile sau azvârlea cocteiluri Molotov pe 
ferestrele ambasadelor. Poate că Messner avea dreptate, trăiau 
într-o epocă modernă. 

Beatriz se apropie pe la spate și îi atrase atenţia cu două 
zdravene lovituri pe umăr, întrerupând atât conversaţia 
domnului Hosokawa cu Roxane, cât și gândurile lui Gen. 

— S-a făcut ora pentru Maria? se interesă ea îngrijorată că 
ar putea să piardă începutul telenovelei. 

Nu terminase bine de pus întrebarea, că a și strecurat în 
gură vârful umed al cozii și a reluat serioasa ocupaţie a 
mestecatului. Gen își imagina cum îi crește în stomac un ghem 
de păr ca o tumoare. 

— Peste cincisprezece minute, a răspuns cu ochii la ceas. 

Ca atâtea alte și alte lucruri, anunţarea orei de începere a 
telenovelei îi revenea tot lui. 

— Să vii să-mi spui! 

— E vorba de programul pe care-l urmărește? întrebă 
Roxane. 


Gen încuviinţă din cap și-i spuse lui Beatriz în spaniolă: 

— Am să-ţi arăt pe ceas. 

— Puțin îmi pasă mie de ceas! se burzului ea. 

— Mă întrebi în fiecare zi. M-ai întrebat a cincea oară... 

— l-am întrebat și pe alţii, replică ea tăios. Nu doar pe tine. 

Își îngustă ochii micuţi străduindu-se să afle dacă nu cumva 
era insultată. 

Gen își scoase ceasul de la mână. 

— Întinde mâna. 

— Ai de gând să i-l dai? se miră domnul Hosokawa. 

— De ce? întrebă Beatriz bănuitoare. 

Gen răspunse în japoneză: 

— O să mă simt mai bine fără ceas. 

Apoi îi spuse lui Beatriz: 

— O să-ţi fac un cadou. 

Îi plăcea ideea de cadou, cu toate că nu i se mai întâmplase 
să primească ceva în dar. În film, prietenul Mariei îi făcea un 
cadou: un medalion de forma unei inimi cu portretul lui înăuntru. 
l-I punea în jurul gâtului înainte să-i fi cerut ea să plece. Dar 
îndată după plecarea lui ea ducea medalionul la buze și se 
punea pe plâns. Un cadou părea să fie un gest minunat. Beatriz 
întinse mâna și Gen îi puse ceasul la încheietură. 

— Te uiţi la acul ăsta mai mare, îi spuse el bătând geamul 
cu unghia. Când ajunge la douăsprezece, aici sus, atunci știi că 
a sosit timpul. 

Ea privea insistent ceasul. Era frumos, zău, cu gemuleţul 
ăla rotund, cu curelușa moale de piele castanie, cu acul nu mai 
gros decât un fir de păr, care se tot răsucea în pas egal pe tot 
cercul. Dacă-i vorba de cadouri, ăsta era cel mai frumos, mai 
frumos chiar decât medalionul, pentru că ceasul nu stă 
degeaba. 

— Şi ăsta? întrebă ea arătând unul dintre cele trei ace. 

— Acul mai lung trebuie să se așeze pe doisprezece, ăsta 
mic, ăsta care arată orele, pe unu. E destul de ușor. 

Nu era chiar așa de ușor, iar lui Beatriz îi era teamă să nu 
uite. Îi era teamă că va citi ora greșit și că în felul ăsta își pierde 
programul. Îi era teamă să nu priceapă anapoda și să fie silită să 
întrebe iar, caz în care Gen cu siguranţă avea să își bată joc de 
ea. Mai bine să-i spună el când vine vremea. Era treaba lui. Ea 
avea prea multe de făcut, iar ostaticii ăștia sunt niște leneși. 


— Nu mă interesează, spuse ea, și încercă să desprindă 
catarama. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Hosokawa. Nu-i place? 

— Crede că-i prea complicat. 

— Ce prostie! Domnul Hosokawa puse mâna pe încheietura 
ei să o oprească. Privește, e foarte simplu! 

Întinse mâna și îi arătă ceasul lui, o piesă strălucitoare de 
aur roșiatic, incomparabil cu al lui Gen. 

— Două ace, zise el. E foarte simplu. 

— Trei, îl contrazise Beatriz, arătându-l pe singurul care se 
mișca. 

— Astea sunt secundele. Șaizeci într-un minut. Un minut, 
un cerc, asta împinge acul mai lung înainte cu un minut. 

Domnul Hosokawa îi explică fetei cum se măsoară timpul, 
cum se transformă secundele în minute și minutele în ore. Nu își 
mai amintea când se uitase ultima oară la ceas sau când se 
întrebase ce oră era. _ 

Beatriz dădu din cap în semn de aprobare. Işi plimbă 
degetul pe ceasul lui Gen. 

— E aproape ora, zise ea. 

— Mai sunt șapte minute, preciză Gen. 

— Mă duc s-aștept. 

Se gândi să mulțumească, dar nu știa prea bine dacă e 
cazul. Dacă ar fi avut ea chef, putea să i-l fi confiscat. Sau, pur și 
simplu, să i-l ceară. 

— Carmen urmărește programul? întrebă Gen. 

— Uneori, spuse Beatriz. Da' mai și uită. Nu se ţine ea așa 
cum mă ţin eu. Azi e de gardă afară, așa că n-o să se uite, doar 
dacă se uită pe fereastră. Eu mă uit pe fereastră când sunt de 
gardă afară. 

Gen privi spre ușa de sticlă din capătul dinspre grădină al 
salonului. Nu se vedea nimic. Doar florile care începeau să 
crească dincolo de straturi și apoi garua. A 

Beatriz știa de ce se uită și era furioasă. Il cam plăcea pe 
Gen și ar fi trebuit să o placă și el pe ea, doar îi făcuse un cadou. 

— Ai face mai bine să stai la rând, îi spuse ea cu 
amărăciune. Băieţii toţi așteaptă pe la ferestre. Și ei se uită 
după ea. Poate c-ar trebui să te duci și tu să stai cu ei. 

Nu era adevărat, de bună seamă. Intre cei din trupă 
întâlnirile nu erau permise. Era o regulă pe care n-o încălcase 


nimeni. 

— M-a întrebat ceva, începu Gen să se explice, dar vocea 
nu-i suna firesc, astfel încât se hotărî s-o lase baltă. Doar nu-i 
era dator nicio explicaţie. 

— Am să-i spun că mi-ai dat ceasul. 

Se uită la încheietura mâinii. 

— Încă patru minute. 

— Ar trebui să fugi, îi spuse Gen. O să-ţi pierzi locul pe 
canapea. 

Beatriz plecă, dar fără să fugă. Mergea ca o fată care știe 
exact cât timp are la dispoziţie. 

— Ce-a spus? îl întrebă pe Gen domnul Hosokawa. A fost 
mulțumită de ceas? 

Gen traduse întrebarea în engleză pentru Roxane, apoi le 
răspunse că n-avea cum să știe dacă fusese mulțumită sau nu. 

— Cred că a fost foarte înţelept din partea dumitale să i-l 
dai, aprecie Roxane. E mai puţin probabil să-l împuște pe cel 
care i-a făcut un cadou așa de frumos. 

Dar cine să știe ce poate opri pe cineva să tragă? 

— Vă rog să mă scuzaţi! 

Domnul Hosokawa îl lăsă pe Gen să plece. De obicei voia să 
fie însoţit de Gen în eventualitatea că ar fi avut ceva de spus. 
Dar se învăţa să găsească multumirea sufletească în liniște. 
Roxane își puse mâinile pe clape și atacă primele note din 
Sonata lunii. Apoi luă o mână de-a domnului Hosokawa și lovi cu 
ea clapele, foarte lent, frumos și trist. El o imită iarăși și iarăși, 
până ce fu în stare să cânte de unul singur. Și nu prea rău. 

Gen se duse la fereastră. Ploaia măruntă se oprise, dar 
aerul încă mai era greu și cenușiu, parcă se lăsa seara. Gen 
aruncă un ochi spre ceas, știind că nu era încă vremea să cadă 
noaptea. Constată că nu-l mai avea. Oare de ce o aștepta? 
Pentru că voia să o înveţe să citească? Avea el destule de făcut 
și fără să se mai ocupe de asta. Fiecare persoană de acolo avea 
un gând care se cerea tradus. Era un mare noroc să poată 
rămâne singur un minut, un minut să privească pe fereastră. 
Nevoie de încă o treabă nu mai avea. 

— Am privit și eu ore întregi pe fereastra asta, rosti cineva 
în rusește. Nu se vede nimic niciodată. Poţi să fii sigur! 

— Uneori ajunge să priveşti, spuse Gen cu ochii aţintiţi la 
grădină. 


Rareori avea ocazia să vorbească rusește. Era o limbă pe 
care o folosea mai ales pentru Pușkin și pentru Turgheniev. 

Îi făcea plăcere să se audă descurcându-se cu atâtea 
sunete aspre, cu toate că accentul nu-i era prea bun. Trebuia să 
exerseze. S-ar fi putut spune că era o ocazie nesperată să se 
găsească în aceeași încăpere cu atâtea persoane care vorbeau 
limbi materne diferite. Victor Feodorov era un om înalt, cu mâini 
mari, cu un piept ca un zid. Cei trei ruși, Feodorov, Ledbed și 
Berezovski, stăteau mai mult între ei, jucau cărţi și fumau dintr- 
o rezervă de ţigări care părea să fie inepuizabilă și rămăsese 
practic necunoscută. Francezii ajungeau să mai spună câteva 
cuvinte în spaniolă, italienii își aminteau franceza învățată la 
școală, dar limba rusă, ca și japoneza, era o insulă. Nici măcar 
cele mai simple expresii nu produceau vreo reacţie pe feţele 
celorlalți. 

— Dumneata ești ocupat mai tot timpul, aprecie Feodorov. 
Uneori te invidiez. Te privim, când colo, când dincolo, toată 
lumea are nevoie de atenţie din partea dumitale. Fără îndoială 
că ne invidiezi pe noi, care nu facem nimic. Nu-ţi dorești ceva 
mai mult timp pentru dumneata? Măcar cât să poţi privi pe 
fereastră. 

Ceea ce voia să spună de fapt rusul era că îi pare rău că 
vine și el să-l bată la cap cu vorbe care abia așteptau să fie 
traduse și că n-ar fi făcut-o în ruptul capului dacă nu era așa de 
important. 

Gen zâmbi. Feodorov renunţase la capriciul de a se rade 
zilnic, așa că în ceva mai mult de două săptămâni îi crescuse o 
barbă impresionantă. Când urma să iasă de acolo, avea să arate 
ca Tolstoi. 

— Timp am din belșug, chiar dacă sunt ocupat. Ştiţi la fel 
de bine ca ceilalţi că astea sunt zilele cele mai lungi din istorie. 
Vedeţi, eu am renunţat la ceasul de la mână. M-am gândit c-o să 
mă simt mai bine dacă nu știu cât e ceasul. 

— Te admir, spuse rusul uitându-se la încheietura mâinii lui 
Gen. l-o ciocăni cu arătătorul. Asta da gândire corectă, își dădu 
el cu părerea. 

— Așa că nu e cazul să consideraţi că mi s-ar răpi timpul. 

Cu un gest de solidaritate, Feodorov își scoase ceasul de la 
mână și îi dădu drumul într-un buzunar. Apoi își frecă satisfăcut 
încheietura, arătând că se bucură de noua libertate. 


— Acum putem să vorbim. Pentru că am lichidat timpul. 

— Chiar așa, îl aprobă Gen, dar nici nu rostise bine vorbele 
astea, că pe lângă zidul grădinii apărură două siluete înarmate. 
Aveau jachete și caschete făcute ciuciulete de la ploaia care 
abia căzuse și mergeau cu capul în jos, în loc să ia seama de jur 
împrejur, așa cum își închipuia Gen că trebuie făcut când încerci 
să observi dacă se întâmplă ceva. Era greu de spus care dintre 
cei doi putea fi Carmen. În ploaie și de la distanţa asta, era din 
nou băiat. Spera să ridice ochii, să îl vadă și să își spună că pe 
ea o căuta el din priviri, dar era o tâmpenie să își închipuie una 
ca asta. Totuși așteptase acolo să o zărească, așa că se și 
simţea mai bine, presupunând mai înainte de orice că fusese ea 
și nu vreun alt băieţandru supărat pe lumea toată. 

Feodorov urmări privirea lui Gen și se uită și el la cele două 
siluete care treceau prin grădină. 

— Văd că stai cu ochii pe ei, zise cu voce scăzută până la 
șoaptă. Foarte bine gândit. Eu, unul, cam lenevesc. La început 
încercam să nu-i pierd din ochi, dar sunt peste tot. Ca iepurii. 
Cred că în fiecare noapte sosesc alţii. 

Gen ar fi vrut să arate cu degetul și să spună „Ea e 
Carmen”, dar nu știa ce ar fi explicat cu asta. Așa că făcu doar 
un semn de aprobare cu capul. 

— Dar să nu ne pierdem timpul cu ei. Îţi propun ceva mai 
interesant pentru pierdut timpul. Fumezi? întrebă el scoțând un 
pachet albastru de ţigări franţuzești. Nu? Dar nu te deranjează? 

Nici nu scăpărase bine chibritul, că vicepreședintele apăru 
cu o scrumieră pe care o plasă pe măsuţa joasă din faţa lor. 

— Salut, Gen, spuse el înclinând capul politicos. Salut, 
Victor. 

Se înclină adânc în faţa lor, un amuzament cules de la 
japonezi, apoi dispăru. Se vede că nu voia să întrerupă o 
conversaţie din care, oricum, nu înţelegea nicio vorbă. 

— Ce om minunat, acest Ruben Iglesias. Mai că mi-aş dori 
să devin cetăţean al ţării ăsteia nenorocite, doar ca să-l votez 
președinte. 

Feodorov trase un fum și îl suflă încetișor. Încerca să 
găsească o cale potrivită pentru introducerea cererii lui. 

— S-ar zice că mai toți stăm și ne gândim fără încetare la 
muzica de operă, începu el. 

— Fără îndoială, răspunse Gen. 


— Cui i-ar fi trecut prin minte că viaţa poate să ia o 
întorsătură atât de neașteptată? Credeam că o să fim morţi 
demult, iar dacă nu morţi, cel puţin în genunchi, cerșind 
îndurare pentru vieţile noastre. Şi-n loc de asta stau și mă 
gândesc la operă. 

— Nimeni n-ar fi putut să prevadă așa ceva. 

Gen se aplecă aproape imperceptibil să o mai zărească o 
clipă pe Carmen înainte să fi dispărut pe de-a-ntregul din 
câmpul lui vizual, dar era prea târziu. 

— Pe mine m-a interesat dintotdeauna muzica. În Rusia 
opera joacă un rol foarte însemnat. Trebuie că știi asta. Pentru 
noi e de-a dreptul ceva sfânt. 

— Pot să-mi închipui! 

Acum își dorea să fi avut ceasul la mână. Ar fi putut să 
calculeze cât timp îi lua să treacă iar pe lângă fereastră. Ea 
însăși putea să devină un fel de ceas. Se gândi să-l întrebe pe 
Feodorov, dar era limpede că acesta era cu mintea la cu totul 
altceva. i 

— In Rusia opera a ajuns târziu. In Italia limba însăși se 
preta la genul acesta de muzică. La noi a durat multă vreme. 
Ştii bine că e o limbă tare complicată. Cântăreţii pe care-i avem 
acum în Rusia sunt celebri. N-am a mă plânge de talentele din 
ţara mea, dar acum suntem aici, iar aici nu e decât un geniu 
muzical. Multe cântărețe, voci strălucite, dar numai una e 
genială. N-a venit niciodată în Rusia, cel puţin eu nu știu să fi 
venit. Nu ţi se pare și dumitale că probabilitatea de a cădea în 
capcană împreună cu un geniu e extraordinar de mică? 

— Ba da, răspunse Gen. 

— Să fiu aici împreună cu ea, dar să nu fiu în stare să-i spun 
cea mai neînsemnată vorbă este, cum să zic, regretabil. Zău, 
cinstit vorbind, mă simt frustrat. Ce s-ar întâmpla dacă am fi 
eliberaţi mâine? Doar pentru asta mă rog în fiecare zi. Totuși, nu 
mi-aş reproşa oare toată viața că nu i-am vorbit? Să fie în 
aceeași cameră și să nu te descurci să-i spui măcar o vorbuliţă? 
Cum s-ar putea să trăiesc copleșit de asemenea regret? Cred că 
înainte de-a fi reînceput să cânte nu eram atât de necăjit. Mă 
preocupau propriile gânduri, starea de faţă, dar acum, când 
avem întruna dreptul la muzică, totul s-a schimbat. Nu crezi că 
am dreptate? 

Gen nu putea decât să fie de acord. Nu se gândise la toate 


astea în aceiași termeni, dar era adevărat. Erau unele deosebiri. 

— Și cam care ar fi probabilitatea, dat fiind că sunt ostatic 
într-o ţară pe care n-o cunosc, să fie acolo o femeie pe care o 
admir sincer și să fie prezent și un om ca dumneata, cu inimă 
bună și care vorbește atât limba mea cât și pe-a ei? Spune, cam 
cât de mare e această probabilitate? Una la câteva milioane! 
lată de ce am venit să-ţi vorbesc. M-ar interesa serviciile 
dumitale ca interpret. 

— Nu trebuie să vă formalizaţi atâta, spuse Gen. Sunt fericit 
când vorbesc cu domnișoara Coss. Putem să mergem fără 
întârziere. O să-i comunic tot ce doriţi să-i spuneţi. 

La această replică, uriașul rus păli și trase nervos de trei ori 
din ţigară. Avea plămâni atât de încăpători încât o ţigară mititică 
fu aproape consumată după brusca atenţie care i se acordase. 

— Nu-i nicio grabă, dragă prietene. 

— Doar dacă nu cumva începând de mâine devenim liberi. 

El aprobă din cap și zâmbi. i 

— Nu-mi lași nicio portiță de scăpare. Işi îndreptă chiștocul 
spre Gen. Dumneata hotărăști. Îmi spui când e momentul 
propice să-mi fac declaraţia. 

Gen se gândi că interpretase greșit verbul „a declara”. Ar fi 
putut să aibă și alte sensuri. Vorbea el rusește, dar nu-i erau 
accesibile toate nuanțele. 

— Tot ce pot să vă spun e că domnișoara Coss e aici 
oricând dacă doriţi să-i vorbiţi. 

— Hai să zicem mai bine mâine, de acord? O să-i vorbesc 
mâine de dimineaţă în cazul în care avem norocul să ni se dea 
drumul. Îl bătu pe umăr și adăugă: Mâine-dimineaţă îţi convine? 

— Aici o să fiu. 

— Când termină repetiţia, preciză el. Apoi nuanţă: Dar fără 
să ne grăbim. 

Gen spuse că i se părea în regulă. 

— Foarte bine, foarte bine! Asta o să-mi lase timp să-mi 
pun ordine în idei. O să stau treaz toată noaptea. Ești un om 
admirabil. Rusa dumitale e și ea admirabilă. 

Gen îi mulţumi. Sperase să schimbe câteva cuvinte 
împreună despre Pușkin. Erau câteva lucruri pe care ar fi dorit 
să le afle despre Evgheni Oneghin și despre Dama de pică, 
numai că Feodorov se și îndreptase spre colţul lui, ca un boxer 
gata pentru a doua rundă. Ceilalţi doi ruși îl așteptau fumând. 


Vicepreşedintele era în bucătărie cu nasul într-o lădiță unde 
erau legume: dovleci lungi, pătlăgele vinete, roșii și ceapă. 
Semn bun nu era: cei care înconjurau vila trebuie că începuseră 
să se plictisească de toată povestea asta. Oare câtă vreme lua 
rezolvarea acestui fel de crize? Șase ore? Două zile? După care 
se aruncau pe fereastră bombe cu gaz lacrimogen și toată 
lumea se preda. Dar nu se știe cum se face că acești teroriști de 
doi bani jumate izbuteau să împiedice orice tentativă de salvare. 
Cauza era poate numărul mare de ostatici. Ori poate zidul din 
jurul vilei, dacă nu cumva frica de a o omori din greșeală pe 
Roxane Coss. Oricare ar fi fost motivul, trecuse și a doua 
săptămână de detenţie. Era cât se poate de normal ca povestea 
lor să nu se mai fi aflat pe prima pagină a ziarelor, iar seara, la 
buletinul de știri, să vină vorba despre ei doar în al doilea sau în 
al treilea rând. Oamenii își vedeau de viaţa lor. Se vede că 
fusese adoptată o atitudine mai pragmatică, asta se vedea chiar 
din legumele din faţa lui. Vicepreşedintele își imagina invitaţii 
drept supraviețuitori ai unui naufragiu privind neputincioşi la 
elicopterul trimis în căutarea lor, care dispărea fără să-i 
descopere și vira spre nord, spre continent. O dovadă erau 
alimentele astea. La început totul fusese preparat. Primeau 
sendvișuri sau tăviţe cu pui și orez. Apoi fusese nevoie de unele 
mici amenajări, alimentele soseau pe tăvi diferite, pâinea, 
mezelurile, brânzeturile erau puse separat. Acum era cu totul 
altceva. Cincisprezece pui cruzi, rozalii, reci, care lăsau dâre 
grase pe masa din bucătărie, lădiţe cu legume, pungi cu fasole 
boabe, cutii cu untură pentru frăgezirea aluatului. Erau 
suficiente produse alimentare, puii păreau să fie de calitate, 
întrebarea era cum avea să se procedeze la transformarea 
acestora în mâncare? Cum devenea ce era acolo o cină? Ruben 
socotea că era sarcina lui să găsească răspunsul, dar nu știa 
nimic despre bucătăria din casa lui. Nu știa unde e 
strecurătoarea. Nu deosebea cimbrul de măghiran. Se întreba 
dacă măcar nevastă-sa avea habar de toate astea. De prea 
multă vreme se ocupase altcineva de ei. Își dăduse seama de 
asta în cele trei săptămâni de când se ocupa de măturat și de 
strâns așternuturi. Poate fusese de oarece folos societății 
înainte de toată povestea asta, dar în privinţa gospodăriei 
devenise un fel de căţeluș de lux. Copil, nu-l învățase nimeni 
nimic despre așa ceva. Nu i s-a cerut niciodată să pună o masă 


ori să curețe un morcov. Surorile lui îi așterneau patul și îi 
aranjau hainele. Fusese nevoie de starea de captivitate ca să 
înveţe cum funcţionează o mașină de spălat rufe și una de 
uscat. În fiecare zi era o listă nesfârșită de lucruri de rezolvat. 
Dacă muncea fără răgaz de la sculare până când se prăbușea 
frânt de oboseală pe teancul lui de pături, tot nu izbutea să ţină 
casa așa cum fusese obișnuit până atunci să o vadă. Şi ce viaţă 
mai fusese în casa aia! Nu se putea ști câte fete mișunau pe- 
acolo, ștergând praful, lustruind, călcând cămăși și batiste, 
înlăturând până și ultima rămășiță de pânză de păianjen din 
colţurile tavanului. Lustruiau barele de alamă din josul ușii de la 
intrare. Ţineau cămara aprovizionată cu prăjiturele și cu tot felul 
de murături. Lăsau în urma lor o adiere parfumată de prafuri de 
baie cumpărate de soţia lui de ziua aniversării lor, pentru fiecare 
dintre ele câte un bocal pântecos, rotund, cu un puf gros pe 
capac, așa că peste tot mirosea ca un buchet de iasomie 
presărat cu talc. Nimic din casă nu-i solicita atenţia, niciun 
obiect n-avea nevoie de intervenţia lui. Copiii erau îmbăiaţi, 
aveau părul periat și erau așezați în pătucurile lor de mâinile 
minunate ale acelor fete. Totul era fără cusur, întotdeauna și în 
întregime fără cel mai neînsemnat cusur. 

Dar oaspeţii! Cine erau oamenii ăștia care nu își duceau 
niciodată farfuria folosită la chiuvetă? Pe teroriști putea să-i 
ierte. Cei mai mulţi erau copii crescuţi în junglă. Gândul ăsta îi 
aducea în urechi strigătul maică-sii când uita să tragă după el 
ușa la plecare: „O să te trimit să trăiești în junglă, unde n-o să 
mai ai ușă de-nchis!” Ostaticii fuseseră învăţaţi cu valeţi și cu 
secretare, probabil că nu dădeau niciodată cu ochii de bucătari 
ori de femeile de serviciu. Nu numai că aveau case unde se 
făcea totul pentru ei, dar totul se făcea în tăcere, cu atâta 
îndemânare încât nu li se întâmpla să mai asiste și la 
desfășurarea operaţiunilor. 

Desigur că Ruben ar fi putut lăsa totul la voia întâmplării. 
La urma urmelor, nu era chiar casa lui. Ar fi putut să stea cu 
mâinile-n sân în vreme ce covoarele începeau să putrezească de 
la băuturile vărsate pe jos, ar fi putut să ocolească gunoaiele 
care veșnic dădeau pe-afară din coșuri. Dar, înainte de orice, el 
era amfitrionul. Simţea că are datoria să creeze iluzia că 
petrecerea continuă. Ceea ce descoperise însă foarte repede 
era faptul că-i și plăcea această îndatorire. 


Şi nu doar că-i plăcea, dar cu deplină modestie credea chiar 
că deţine înzestrarea indispensabilă. Când îngenunchea și freca 
pardoseala, pardoseala strălucea răspunzând atenţiei primite. 
Dintre toate treburile, cel mai mult îi plăcea să calce. | se părea 
uimitor, de pildă, că nu confiscaseră fierul de călcat. Mânuit cu 
pricepere, putea fi la fel de teribil ca orice armă, atât de greu 
era și teribil de fierbinte. Când se căznea să calce lenjeria celor 
care, fără cămașă, așteptau să termine, își imagina prăpădul pe 
care l-ar fi putut face în jur. Cu siguranţă că n-ar fi reușit să-i 
lichideze pe toţi, dar doi-trei tot ar fi culcat la pământ înainte să 
fie împușcat. Se întreba dacă fierul de călcat putea fi folosit și 
drept pavăză împotriva gloanţelor. Cu fierul în mână, Ruben s-ar 
fi putut lupta cu ei, iar gândul ăsta îl îmbărbăta, îl făcea să se 
simtă mai puţin pasiv. Introducea vârful ascuţit, argintiu, al 
mașinii de călcat într-un buzunar al cămășii, apoi îl făcea să 
alunece pe o mânecă. Fierul scotea norișori de abur care-l 
făceau să transpire. Gulerul, își dăduse el seama, era lucrul cel 
mai important. 

Călcatul lenjeriei era una. Călcatul nu-l depășea. Dar în 
privinţa preparării bucatelor nu știa nimic, stătea și se uita la tot 
ce avea în faţă. Se hotărî să pună puii în frigider. Trebuia evitată 
căldura când era vorba de carne, atâta lucru mai știa și el. Apoi 
se duse să caute ajutor. 

— Gen, Gen, trebuie să vorbesc cu señorita Coss. 

— Și dumneavoastră? întrebă Gen. 

— Da, și eu, spuse vicepreședintele. Ce-i, se stă la coadă? 
Trebuie să iau un număr de ordine? 

Gen scutură din cap și se îndreptară împreună spre Roxane. 

— Gen, i se adresă ea și-i întinse amândouă mâinile de 
parcă nu se văzuseră de nu știu câte zile. Domnule 
vicepreședinte! 

De când sosiseră partiturile se schimbase, sau poate că 
redevenise cea dinainte. Acum semăna din nou cu celebra 
soprană care fusese adusă pe bani grei la o petrecere ca să 
cânte șase arii. Avea iarăși nimbul care îi înconjoară pe cei 
faimoși. Ruben simţea că i se înmoaie picioarele de fiecare dată 
când se apropia prea mult de ea. Purta puloverul soţiei lui și, 
înfășurat în jurul gâtului, fularul ei negru de mătase imprimat cu 
păsări multicolore asemenea unor bijuterii. Ce mult ţinea soţia 
lui la acel fular adus de la Paris! Nu-l purta mai mult de o dată 


sau de două ori pe an și îl păstra în cutia lui de origine. Și ce 
grabnic îi oferise Roxanei această comoară! Se simţi dintr-odată 
copleșit de nevoia de a da totul pe față. Cât de mult însemna 
pentru el cântecul ei. Se controlă însă la gândul puilor jumuliţi 
din frigider. 

— Vă rog să mă iertați, bâigui vicepreședintele cu vocea 
sugrumată de emoție. Faceţi atât de mult pentru noi. Repetiţiile 
astea sunt pentru noi toţi un dar ceresc, cu toate că eu nu prea 
pricep de ce le ziceţi repetiţii. Asta ar însemna că se poate cânta 
și mai minunat! Își duse mâna la ochi și scutură din cap. Era 
obosit. Dar nu pentru asta am venit să vă văd. Mă întreb dacă aș 
putea să vă cer o favoare. 

— Doriţi să cânt ceva anume? întrebă Roxane mângâind 
fularul. 

— N-am să pretind că m-aș pricepe la așa ceva. Orice aţi 
alege ar fi cântecul pe care mi-aș dori să-l ascult. 

— Foarte impresionant, comentă Gen în spaniolă. 

Privirea lui Ruben spunea limpede că nu-l interesează 
niciun fel de opinie. 

— Aș avea nevoie de un sfat culinar. Un mic ajutor. Să nu 
mă înţelegeţi greșit, nu v-aș cere nicicând să faceţi vreo treabă, 
dar v-aș rămâne foarte îndatorat dacă ați binevoi să-mi daţi fie 
și cea mai măruntă îndrumare la pregătirea mesei. 

Roxane îl privi pe Gen nedumerită. 

— Cred că n-ai înţeles bine. 

— Mă îndoiesc. 

— Mai încearcă. 

Gen își zise că pentru un poliglot spaniola e ca șotronul 
pentru un specialist în triatlon. Stăpânea el rusa și greaca, era 
puţin probabil să nu fi înţeles ceva în spaniolă. Ceva simplu, 
privitor la prepararea alimentelor, nu la cine știe ce complicată 
stare de suflet. La urma urmelor, spaniola devenise limba lui de 
toate zilele. Se apropia cel mai mult de limbajul comun. 

— Aţi vrea să repetaţi? îl întrebă pe Ruben. 

— Spune-i că aș avea nevoie de un sfat pentru pregătirea 
mesei. 

— Pentru gătit? se interesă Roxane. 

Ruben rămase puţin pe gânduri, zicându-și că, dacă nu 
cerea ajutor nici pentru servit, nici pentru mâncat, păi, da, doar 
gătitul mai rămânea. 


— Da, pentru gătit! 

— Oare ce-l face să creadă că știu să gătesc? îl întrebă ea 
pe Gen. 

Ruben, a cărui engleză era rudimentară, nu chiar nulă, 
preciză că e o treabă de femeie. 

— Cât despre cele două fete, nu-mi închipui că știu să 
gătească, poate doar niște mâncăruri autohtone, nu tocmai pe 
gustul celorlalţi. 

— Asta o fi ceva care ţine de lumea latină, nu crezi? îl 
consultă ea pe Gen. N-am niciun motiv să mă supăr. E bine să 
nu uiţi diferenţele culturale! 

Îi adresă lui Ruben un zâmbet blând care însă nu spunea 
nimic. 

— Asta e un lucru înţelept, aprecie Gen și îi comunică lui 
Ruben că Roxane nu știe să gătească 

— Ceva tot trebuie să știe, își dădu Ruben cu părerea. 

— Aș zice că nu știe absolut nimic, zise Gen scuturând din 
cap. 

— Doar nu s-a născut cântăreaţă de operă, exclamă 
vicepreședintele. Trebuie c-o fi avut și ea o copilărie! 

Până și soţia lui, născută într-o familie bogată, răsfăţată cu 
tot luxul imaginabil, învățase să gătească. 

— Așa e, dar îmi închipui că nu își pregătea singură masa. 

Roxane, scutită de volutele dialogului, rezemată iarăși pe 
pernele de mătase ale canapelei, înălță mâinile de parcă se 
preda și ridică din umeri. Un gest cuceritor. Mâinile ei fine nu 
spălaseră nicicând vreo farfurie și nici nu dezghiocaseră păstăile 
de mazăre. 

— Spune-i că cicatricea lui arată mult mai bine, îi ceru lui 
Gen. Vreau să fiu drăguță. Slavă Domnului că era aici camerista 
când s-a întâmplat totul. Altfel probabil că mi-ar fi cerut mie să-i 
cos rana. 

— Să-i spun că nici la cusut nu vă pricepeţi? întrebă Gen. 

— Mai bine s-o afle și pe-asta tot acum! 

Soprana îi zâmbi din nou vicepreședintelui și îi făcu un 
semn cu mâna drept rămas-bun. 

— Dar dumneata știi să gătești? îl întrebă Ruben pe Gen. 

Gen trecu peste întrebare. 

— L-am auzit adesea pe Simon Thibault plângându-se de 
mâncare. Se pare că se pricepe. Oricum, e francez. Francezii 


știu să gătească. 

— Acum două minute gândeam același lucru despre femei, 
spuse Ruben. 

Numai că Simon Thibault se dovedi o alegere mai bună. li 
sclipiră ochii când auzi de pui proaspeţi. 

— Dar legume? se interesă el. Slavă Domnului, ceva care n- 
a căzut pe mâini nepricepute! 

— Asta-i omul care vă trebuie, conchise Gen. 

Se îndreptară toţi trei spre bucătărie, străbătând cu greu 
labirintul de teroriști și de ostatici care pierdeau vremea 
învârtindu-se prin marele hol al salonului. Thibault a căutat mai 
întâi legumele. A luat o vânătă din lădiţă și a rostogolit-o în 
mâini. Chipul părea să i se oglindească tulbure în suprafaţa 
strălucitoare. A dus la nas pielea aceea lăcuită de un vinețiu 
întunecat. Nu mirosea a ceva aparte, poate doar o vagă aromă 
de pământ reavăn care îl îndemna să își înfigă dinţii. 

— Asta-i o bucătărie așa cum se cuvine, a apreciat el. la să 
vedem noi și vasele. 

Ruben deschise sertarele și dulapurile, iar Simon Thibault 
începu un inventar sistematic, telurile și castroanele, storcătorul 
de lămâi, hârtia de pergament, oala de fiert la abur. Toate 
vasele imaginabile în toate mărimile imaginabile, era până și un 
oloi de vreo cincisprezece kilograme în care ar fi încăput și un 
copilaș de doi ani. Era o bucătărie pregătită să facă faţă la 
petreceri cu cinci sute de oaspeţi. O bucătărie capabilă să 
hrănească masele. 

— Cuţitele unde sunt? se interesă Thibault. 

— Sunt la brâul derbedeilor, spuse vicepreședintele. Pun la 
cale cum să ne hăcuiască cu satârul și cum să ne facă felii-felii 
cu cuțitul de pâine. 

Thibault bătu darabana pe suprafaţa de inox. Nu arăta rău, 
el și Edith aveau marmură în bucătăria lor de la Paris. Ce aluat 
strașnic se poate face pe marmură! 

— Nu-i o idee rea, spuse el. Prefer să ţină ei cuţitele. Gen, 
du-te și spune-le generalilor că trebuie să gătim sau să mâncăm 
puii cruzi, deși ei nu s-ar da poate în lături de la o ciozvârtă 
crudă de pui. Spune-le că din punct de vedere moral nu suntem 
demni să mânuim cuţitele, așa că avem nevoie de câţiva 
paznici, vreo doi-trei, care să vină să se ocupe cu tăiatul. Spune- 
le să trimită fetele și poate că și pe băiatul acela micuţ. 


— Ishmael, preciză Ruben. 

— Ăsta da băiat care să-și asume o asemenea 
responsabilitate! spuse Thibault. 

Se schimba patrula, cel puţin așa își închipui Gen, văzând 
alţi doi băieţi trăgând gluga pe cap și ieșind în grădină. Dar pe 
Carmen n-o zări. Dacă intrase, era probabil într-unul din locurile 
interzise ostaticilor. O căutase discret pe unde era îngăduit să 
umble, dar nu avusese noroc. 

— Domnule general, i se adresă el lui Benjamin, pe care îl 
întâlni în sufragerie ocupat cu ziarul și cu o foarfecă. 

Decupa articolele care se ocupau de ei, de parcă cenzura 
lui ar fi putut să-i ţină neinformaţi. Televizorul era tot timpul 
aprins, însă ostaticii erau daţi afară din birou când se anunțau 
știrile. Se auzea totuși câte ceva și din hol. 

— S-a produs o schimbare în privinţa hranei, domnule. 

Deși Thibault era diplomatul, Gen considera că el avea mai 
multe șanse să obţină ce doreau. Aparţineau unor culturi 
diferite. Un francez nu manifestă același tip de deferenţă ca un 
oriental. 

— Ce schimbare? întrebă generalul, fără să ridice ochii de 
la treaba lui. 

— Alimentele nu sunt pregătite, domnule. S-au trimis lăzi 
cu legume și niște pui. 

Puii erau tăiaţi. Ba chiar și jumuliţi. Probabil că nu mai era 
mult de așteptat până când cina avea să se prezinte la ușă pe 
propriile ei picioare, iar laptele să li se servească încălzit gata în 
ţâţa caprei. 

— Păi, gătiţi! 

Generalul tăia ceva chiar în mijlocul paginii a treia. 

— Vicepreședintele Iglesias și ambasadorul Thibault se 
ocupă de organizare, dar sunt nevoiţi să vă ceară respectuos 
niște cuțite. 

— Fără cuțite! zise generalul fără să-i dea atenţie. 

Gen așteptă un moment. Generalul Benjamin mototoli 
articolele decupate și făcu o grămăjoară de mingi albe. 

— Din nefericire, tocmai asta e problema. Eu nu mă prea 
pricep la gătit, dar am înţeles că nu se poate face nimic fără 
cuțite. 

— Fără cuțite! 

— În cazul acesta, poate că trimiteţi pe cineva cu cuţitele. 


Dacă ați ordona câtorva soldaţi să se ocupe de tăiat, folosirea 
cuţitelor ar fi controlată. E multă mâncare de făcut. Suntem 
cincizeci și opt de persoane. 

Generalul Benjamin oftă. 

— Știu și eu câţi suntem. Aș prefera să n-aud asta de la 
tine. Netezi ce mai rămăsese din jurnal și-l împături din nou. 
Spune-mi, Gen. Tu joci șah? 

— Șah, domnule? Știu cum se joacă. Dar n-aș zice că joc 
prea bine. 

Generalul își duse la buze degetele reunite. 

— O să trimit fetele să vă ajute la bucătărie, spuse el. 

Erupția de pe faţă începuse să-i invadeze ochiul. Era clar, 
chiar în acest stadiu timpuriu, că rezultatul urma să fie 
dezastruos. 

— Dacă s-ar putea să mai fie încă cineva. Poate Ishmael. E 
un băiat foarte bun. 

— Doi ajung. 

— Domnul Hosokawa joacă șah, spuse Gen. 

Poate că n-ar fi trebuit să își ofere patronul în schimbul 
serviciilor unui băieţel în plus la tocat de legume, dar nu era mai 
puţin adevărat că domnul Hosokawa era un strălucit jucător de 
șah. Îl poftea mereu pe Gen să joace când făceau călătorii lungi 
cu avionul și era dezamăgit că Gen nu rezista mai mult de 
douăzeci de mișcări. Se gândi că domnul Hosokawa s-ar putea 
să fie la fel de bucuros să joace pe cât era și generalul 
Benjamin. 

Benjamin îl privi, iar faţa lui sângerie și tumefiată exprima 
oarece satisfacție. 

— Am găsit un joc de șah în camera băiatului. E bine că-l 
învaţă de mic să joace șah. Cred că-i o unealtă formidabilă 
pentru formarea caracterului. Eu mi-am învăţat toţi copiii să 
joace șah. 

lată ceva care nu îi trecuse prin minte, că generalul 
Benjamin ar avea copii, casă, nevastă sau orice altfel de viaţă în 
afara grupului de aici. Nu stătuse să se gândească la locul unde 
trăiau, dar n-ar fi fost mai degrabă vreun cort, sau hamace 
întinse între ramuri groase de copaci? Sau poate că un 
revoluţionar era un meseriaș ca oricare altul? Își săruta nevasta 
când pleca dimineaţa la treaba lui și o lăsa în halat și papuci la 
masa din bucătărie, în faţa unei cești cu infuzie de frunze de 


coca? Seara se întorcea acasă, punea tabla de șah pe masă și își 
întindea picioarele fumând o ţigară? 

— Aș dori să joc ceva mai bine. 

— Păi, de putut, aș putea și eu să te învăţ. Dar nu-mi dau 
seama ce aș avea să te învăţ. 

Generalul Benjamin, ca toţi soldaţii, avea un deosebit 
respect față de talentul lui Gen pentru limbi. Işi ziceau că de 
vreme ce știe și rusește și englezește și franțuzește, putea 
probabil să facă orice. 

— Mi-ar face plăcere, spuse Gen. 

Benjamin aprobă din cap. 

— Întreabă-l, te rog, pe domnul Hosokawa ăsta al tău dacă 
vrea să vină. Desigur, când îi convine. De traducere n-o să fie 
nevoie. Uite, scrie aici cuvintele care înseamnă „șah” și „șah 
mat” în japoneză. Mi-aș da osteneala să învăţ măcar cuvintele 
astea dacă ar veni să facem o partidă. 

Generalul Benjamin apucă unul dintre cocoloașele de hârtie 
și îl netezi. Îi dădu un creion, iar Gen scrise deasupra titlurilor 
două cuvinte. Titlul era Poco Esperanza. Slabe speranţe. 

— O să trimit ceva ajutoare pentru cină, spuse generalul. Or 
să vină direct la bucătărie. 

Gen salută înclinând capul. Poate că se purta mai 
respectuos decât era necesar, dar nu se găsea nimeni pe 
aproape să-l vadă. 

După toate aparențele, nu mai aveau de ales, erau închiși 
într-o casă unde era rezemat de fiecare ușă câte un adolescent 
plictisit, cu o armă în mână. Nici libertate, nici încredere, nici 
măcar atâta libertate sau încredere încât să aibă dreptul de a se 
servi de un cuţit cu care să tranșeze puii. Cele mai simple lucruri 
în care crezuseră - că au dreptul să deschidă o ușă, că sunt 
liberi să facă un pas afară - nu mai erau adevărate. Nu mai 
puţin adevărat e faptul că Gen nu se duse de îndată după 
domnul Hosokawa. Nu se duse să-i vorbească despre șah. Ce 
importanţă avea dacă aștepta până seara? Domnul Hosokawa n- 
avea cum să afle de întârziere. Nu era nimeni în jur care să 
vorbească totodată spaniola și japoneza ca să-i spună. La 
depărtare, în capătul salonului, domnul Hosokawa stătea cu 
Roxane Coss pe bancheta din lemn de trandafir de la pian. Să 
stea acolo! Era fericit să fie cu ea. Ea îl învăţa ceva la pian, 
mâinile ei atingeau niște clape, apoi ale lui refăceau același 


parcurs. Notele acelea izolate, repetitive, constituiau un fel de 
muzică de fond pentru salon. Era prea devreme să se pronunţe, 
dar parcă era mai talentat la muzică decât la învățatul spaniolei. 
Era mai bine să-l lase în pace. Chiar de la distanţă, Gen o vedea 
cum se rezema de el când voia să atingă notele grave. Domnul 
Hosokawa era fericit, Gen nu avea nevoie să-l vadă ca să știe. Işi 
cunoștea patronul, era un om inteligent, motivat, rezonabil, 
niciodată Gen nu-l considerase nefericit, dar nici nu se gândise 
că i-ar fi plăcut în mod deosebit felul în care își trăiește viața. 
Atunci de ce să nu-i lase plăcerea netulburată? Gen putea pur și 
simplu să hotărască de unul singur, iar domnul Hosokawa să 
facă exerciţii la pian fără să fie întrerupt, în timp ce el se 
întorcea la bucătărie unde vicepreședintele și ambasadorul 
Thibault discutau despre sosuri. 

„O să trimit fetele să vă ajute la bucătărie”, spusese 
generalul Benjamin. Cuvintele astea îi reveneau neîncetat, ca 
motivul din Sonata lânii care se auzea de la pian. Se duse la 
bucătărie și, când împinse ușa pivotantă, ridică braţele ca un 
boxer care și-a dat gata adversarul fără niciun efort. 

— Ah, ia te uită! strigă vicepreședintele. Băiatul genial se 
întoarce victorios! 

— ÎI facem să-și piardă timpul cu ajutoarele de bucătar și cu 
cuţitele, spuse Thibault într-o spaniolă foarte bună, pe care o 
învățase încă de pe când crezuse că avea să meargă ambasador 
în Spania. 

— Ar trebui să-l trimitem pe acest tânăr în Irlanda de Nord. 
Ar trebui să-l trimitem în Fâșia Gaza. 

— Ar trebui să-i încredințăm rolul lui Messner. Poate că așa 
am ieși de-aici. 

— N-a fost vorba decât de niște cuțite, spuse Gen modest. 

— Ai vorbit cu Benjamin? întrebă Ruben. 

— Bineînţeles c-a vorbit. (Thibault frunzărea o carte de 
bucate dintr-un teanc. Din felul cum mișca rapid degetul, 
trecându-l în sus și-n jos peste rânduri, dădea impresia că 
citește textele în diagonală.) A reușit, nu-i așa? Dacă vorbea cu 
Alfredo sau cu Hector, i-ar fi răspuns că putem mânca și pui 
cruzi. Bărbaţii trebuie să se călească. Dar ce-a spus exact bunul 
tovarăș? 

— Că trimite fetele. Pentru Ishmael n-a fost de acord, însă 
nu m-ar surprinde să apară și el. 


Gen luă un morcov din cutie și-l spălă la chiuvetă. 

— Pe mine m-au izbit cu arma în obraz, spuse 
vicepreședintele. Dumitale ţi-au dat o echipă. 

— Ce-aţi zice de un simplu coq au vin? propuse Thibault. 

— Au confiscat tot ce e vin, răspunse Ruben. Putem să-l 
trimitem iar pe Gen cu altă rugăminte. E probabil încuiat pe-aici, 
asta dacă nu cumva l-au băut ei pe tot. 

— Fără vin, spuse trist Thibault. De parcă ar fi fost ceva 
primejdios, de parcă ar fi fost un cuţit. 

Ce chestie imposibilă! La Paris puteai să-ţi permiţi să fii 
neglijent, să ţi se termine rezerva, pentru că găseai tot ce-ţi 
trebuia la colțul străzii, o ladă întreagă, o sticlă, un pahar. Un 
pahar de vin de Bourgogne toamna la o masă din fundul 
braseriei Lipp, unde erau lumini calde, gălbui, reflectate de 
barele de alamă din jurul tejghelei. Edith, în puloverul ei 
marinăresc, cu părul pieptănat pe spate și legat neglijent, cu 
mâinile în jurul paharului. Ce clar vedea totul, lumina, puloverul, 
roșul închis al vinului sub degetele lui Edith. De când se 
mutaseră în ţara nimănui, comandau câte un transport de 
douăzeci și patru de lăzi deodată, suficient vin să sature setea 
unui oraș întreg pe vreme de secetă. Thibault încercase chiar să 
transforme într-o adevărată pivniţă subsolul umed de argilă. 
Vinul franțuzesc era piatra de boltă a diplomaţiei franceze. El îl 
distribuia de parcă era vorba de bomboane de mentă. Musafirii 
rămâneau târziu la petrecerile lor. Rămâneau o veșnicie în 
picioare la capătul aleii care ducea la poartă tot spunând noapte 
bună, noapte bună, dar parcă nu se îndurau să plece. Edith intra 
în casă până la urmă și le aducea câte o sticlă fiecăruia, le-o 
punea cu forţa în braţe. Atunci se împrăștiau în noapte, fiecare 
se ducea la mașina lui, purtând în mână premiul câștigat. 

— Acesta este sângele meu. Thibault ridica paharul înspre 
soţia lui când musafirii erau în fine plecaţi. Care se varsă pentru 
tine și pentru nimeni altcineva. 

Parcurgeau Împreună salonul  culegând  șerveţele 
mototolite, punând farfuriile una peste alta. Menajera era 
demult trimisă acasă. Ce făceau era un act de pură intimitate, o 
expresie a iubirii. Erau din nou singuri. Işi puneau casa la punct. 

— Dar un coq sans vin nu există? spuse Ruben aplecându- 
se și el peste carte. 

Toate cărţile astea din casa lui pe care nu le văzuse până 


atunci! Se întreba dacă îi aparțineau sau dacă făceau și ele 
parte din inventarul casei. 

Thibault își dădu eșarfa lui Edith peste umăr. Zise ceva 
despre fript și se întoarse iar la citit. Nici nu se uitase bine la 
pagină că se și deschise ușa și intrară cei trei, Beatriz, cea 
înaltă, drăgălașa Carmen, și apoi Ishmael, fiecare cu două-trei 
cuțite. 

— Pe noi ne-ai cerut, nu-i așa? îl întrebă Beatriz pe Gen. Eu 
nu eram de serviciu. Mă pregăteam să mă uit la televizor. 

Gen privi pendula de pe perete. 

— Ora serialului a trecut, zise el încercând să n-o scape din 
ochi. 

— Mai sunt și alte chestii, protestă ea. O mulţime de 
programe bune. „Trimiteţi fetele!” Așa se întâmplă mereu! 

— Nu le-au trimis doar pe fete, protestă Ishmael. 

— Ba cam așa, continuă Beatriz. 

Ishmael se înroși ca racul și începu să răsucească mânerul 
unui cuțit. 

— Generalul a spus să venim să vă ajutăm la prepararea 
cinei, spuse Carmen. 

Îi vorbea vicepreședintelui. N-a întors capul spre Gen, care 
nu se uita la ea, dar cum se făcea oare că parcă stăteau cu ochii 
fixaţi unul pe altul? 

— Vă mulţumim din inimă, spuse Simon Thibault. Noi habar 
n-avem cum se mânuiesc cuţitele. Dacă ni s-ar încredința ceva 
atât de primejdios, în câteva minute ar fi aici o baie de sânge. 
Nu că ne-am transforma în asasini, nici pomeneală! Ne-am tăia 
degetele și am sângera până ce ne-am da duhul întinși aici pe 
pardoseală. 

— Gata, zise Ishmael și îl pufni râsul. Fusese proaspăt tuns 
de mâna unei amator, o tunsoare care începuse să se 
generalizeze. De unde înainte avea capul plin de cârlionţi grei, 
acum părul îi era forfecat la întâmplare. Ori stătea ţeapăn ca 
iarba, ori era lins. Pe alocuri fusese tuns la piele și acele petice 
roz străluceau ca un șoricel nou-născut. | se spusese că așa 
avea să pară mai matur, adevărul e că părea bolnav. 

— Ştie careva dintre voi să gătească? întrebă Ruben. 

— Puțin, răspunse Carmen în vreme ce își studia poziţia 
picioarelor pe pardoseala din dale pătrate albe și negre. 

— Sigur că știm, răspunse răstit Beatriz. Cine vă-nchipuiţi 


că stă să gătească pentru noi? 

— Părinţii, de exemplu, propuse vicepreședintele. 

— Suntem mari. Ne purtăm singuri de grijă. N-avem părinţi 
să se ţină după noi cu biberonul. 

Beatriz era de fapt nemulțumită că nu se uita la televizor. 
În definitiv, îşi terminase toate treburile, patrulase la etaj, 
stătuse de gardă la fereastră timp de două ore. Curăţase și 
unsese armele, ale generalilor, cât și pe a ei. Nu se cădea s-o 
trimită la bucătărie. Pe la sfârșitul după-amiezii urma un 
program minunat cu o fată îmbrăcată cu o vestuță acoperită de 
steluțe și cu o fustă amplă, care cânta cântece de cowboy și 
dansa în cizme cu tocuri înalte. 

Ishmael oftă și depuse cele trei cuțite pe suprafaţa de inox. 
Părinţii lui erau morţi. Tatăl lui fusese ridicat într-o noapte de 
acasă de un grup de bărbaţi și nu-l mai văzuse nimeni de atunci. 
Maică-sa se stinsese din cauza unei simple gripe cu unsprezece 
luni în urmă. Ishmael avea aproape cincisprezece ani, deși 
corpul lui nu o arăta. Nu mai era copil, dacă prin copil se 
înţelege persoana căreia i se pregătește cina de către părinţi. 

— Vasăzică știi ce-i o ceapă, zise Thibault, ţinând o ceapă în 
mână. 

— Mai bine decât tine, spuse Beatriz. 

— Atunci ia cuțitul ăla primejdios și taie niște ceapă. 

Thibault le-a dat funduri de lemn și castroane. De ce nu 
erau și acestea socotite arme? Dacă apuci un fund de lemn cu 
amândouă mâinile, e limpede că e numai bun să lovești pe 
cineva cu el în cap. Dar castroanele? Ceramica grea, într-o 
nuanţă pastelată ca menta, nu părea primejdioasă când erau în 
ea banane, dar dacă o spărgeai cu ce se deosebea de cuțite? 
Oare nu se poate înfige un ciob de ceramică în inimă, ca un 
cuţit? Thibault o puse pe Carmen să mărunţească căţei de 
usturoi și ardei grași. Lui Ishmael îi întinse o vânătă. 

— Îi scoţi pielea, seminţele, și o tai mărunt. 

Ishmael avea cuțitul cel mai lung și mai greu. Care dintre ei 
își însușise drept armă de apărare acest cuţit de tranșat carne? 
Cine luase cuţitașul de grepfrut? Incercând să cojească vânăta, 
intră vreo patru centimetri cu cuțitul în carnea ei spongioasă și 
gălbuie. Thibault se uită niţel la el, apoi întinse mâinile. 

— Nu se face așa, spuse el. N-o să rămână nimic de mâncat 
din ea. Hai, dă-o încoace. 


Ishmael se opri, examină ce făcuse, apoi îi întinse leguma 
măcelărită și cuțitul. ÎI ţinea de mâner și cu lama spre Thibault. 
De unde să aibă habar de protocolul unei bucătării? In clipa 
următoare Thibault avea atât cuțitul cât și vânătă, fiecare într-o 
mână. Cu pricepere și iuţeală începu să-i scoată pielița. 

— Lasă-l jos! ţipă Beatriz. O dată cu ţipătul căzu și cuțitul 
ei, cu lama lucind de sucul cepelor tăiate, iar pe podea se 
împrăștie puzderie de ceapă măruntă, ca niște fulgi de zăpadă 
grei și apoși. Își scoase arma și o îndreptă spre ambasador. 

— Isuse, exclamă Ruben. 

Thibault nu înţelegea ce se întâmplă. Mai întâi își zise că a 
înfuriat-o observaţia făcută băiatului. Crezu că vânătă fusese 
pricina, așa că întâi lăsă pe masă vânătă, apoi cuțitul. 

— Nu ridica vocea, îi spuse Carmen lui Beatriz în quechua. 
O să dăm toţi de bucluc. 

— A luat cuțitul! 

Thibault ridică mâinile, cu palmele îndreptate spre arma ei. 

— Eu i-am dat cuțitul, spuse Ishmael. | l-am dat eu. 

— Nu făcea decât s-o curețe de coajă, comentă Gen. 

Nu pricepea nicio boabă din limba pe care o vorbeau între 
ele. 

— N-are voie să umble cu cuțitul, spuse Beatriz în spaniolă 
de astă dată. Așa a spus generalul. Nu vrea nimeni să asculte? 

Încruntată, continua să îi amenințe cu arma. Îi lăcrimau 
ochii din pricina cepei și faţa îi fu grabnic inundată de lacrimi pe 
care ceilalţi le interpretară greșit. 

— Ce-ai zice să facem așa? începu încetișor Thibault tot cu 
mâinile ridicate. Vă îndepărtați, iar eu îi arăt lui Ishmael cum se 
curăță vânăta. Tu mă ţii în bătaia armei și dacă ţi se pare că 
încerc să fac ceva, tragi. Poţi să tragi și în Gen dacă fac ceva 
rău. 

Carmen lăsă cuțitul din mână. 

— N-aș zice... încercă Gen să spună ceva, dar nimeni nu-i 
dădu atenție. 

Parcă i se strecurase în inimă ceva dur, mic și rece, ca un 
sâmbure de cireașă. Nu ţinea să fie împușcat și nici nu-i plăcea 
să fie oferit drept ţintă. 

— Pot să te-mpușc? întrebă Beatriz. Doar nu era rolul lui să- 
i dea permisia, nu-i așa? Oricum n-avusese nicio intenţie să 
tragă. 


— Dă-i drumul, ceru Ishmael, apoi scoase și își îndreptă și el 
pistolul spre ambasador. Încerca să rămână serios, dar nu prea 
reușea. Trag și eu dacă e nevoie. Am împușcat oameni pentru 
mai puţin decât o ceartă ca asta. Arată cum se curăţă vânăta. 

Berenjena, ăsta era cuvântul în spaniolă. Un cuvânt frumos. 
Putea fi nume de femeie. 

Așa că Thibault luă cuțitul și se apucă de treabă. Nu-i 
tremurau mâinile, cu toate că avea două pistoale îndreptate 
spre el. Carmen se reapucase să mărunţească usturoiul. Lovea 
cam furioasă cu cuțitul în fundul de lemn. Nu lua parte la jocul 
lor. Thibault nu privea decât pielita violetă, strălucitoare. 

— E greu să faci asta cu un cuţit așa mare. Trebuie să-i 
strecori lama chiar sub pieliță. Ca la pește. Uite cum. E o 
mișcare foarte lină. Treabă delicată. 

Frumuseţea vinetei se transforma în panglici care cădeau 
pe podea. Felul îngrijit în care se desfășura totul aducea un fel 
de calm în jur. 

— E-n regulă, murmură Ishmael. Am priceput. Dă-mi mie 
acum. 

Lăsă arma din mână și întinse mâinile. Thibault întoarse 
mânerul cuţitului spre el și îi dădu altă vânătă. Ce-ar fi zis Edith 
dacă ar fi fost împușcat din cauza unei vinete sau pentru că 
aprinsese televizorul? Dacă tot era să moară, spera să aibă 
parte de un strop de onoare. 

— Ei bine, zise Ruben în vreme ce își ștergea faţa cu un 
prosop, nimic din ce se întâmplă pe-aici nu e fără importanţă! 

Beatriz își ștergea lacrimile cu mâneca jachetei verde 
închis. 

— De la ceapă, explică ea și înfipse la locul lui, în centură, 
pistolul proaspăt uns. 

— Aș fi încântat să o tai eu în locul tău dacă m-ai socoti 
demn de așa ceva, spuse Thibault, și se duse să se spele pe 
mâini. g 

Gen rămăsese lângă chiuvetă. Incerca să găsească mijlocul 
cel mai potrivit pentru a formula o întrebare. Oricum ar părea 
nepoliticoasă. Îi șopti lui Thibault în franceză: 

— De ce i-ai spus că ar putea să mă împuște? 

— Pentru că orice s-ar întâmpla, dumitale nu ti-ar face 
nimic. Prea ţin cu toţii la dumneata. Din partea mea a fost o 
mișcare inofensivă. Mi-am spus că vorbele mele o să fie mai 


credibile. De riscat, am riscat când i-am spus că poate să tragă 
în mine. De mine puţin le pasă, în vreme ce pentru dumneata au 
toată stima. Nu era același lucru nici dacă le-aș fi spus că pot să 
tragă în bietul Ruben. Fata aia poate că de-abia așteaptă să-i 
găurească pielea. 

— Şi totuși... încercă Gen să continue. 

Voia să apere punctul lui de vedere, simţea însă că pierde 
teren. Uneori își zicea că e cel mai slab de înger dintre ostatici. 

— Am auzit că i-ai dat ceasul. 

— Cine v-a spus? 

— Toată lumea știe. Îl arată la cea mai mică ocazie. Ar 
trage ea în cel care i-a dăruit ceasul? 

— Păi, n-avem de unde ști. 

Thibault își șterse mâinile și, cu un gest familiar, îl luă de 
gât pe Gen. 

— Nu i-aș fi lăsat să tragă în dumneata, cum nu i-aș fi lăsat 
să tragă în propriul meu frate. Ascultă ce-ţi spun, Gen, când o să 
se termine chestia asta, o să vii la noi la Paris. Cum scăpăm de- 
aici, îmi dau demisia și mă întorc împreună cu Edith la Paris. 
Când o să te simţi în stare să o iei iarăși la drum, îi aduci la noi 
pe domnul Hosokawa și pe Roxane. Ai putea să te căsătorești cu 
una dintre fetele mele dacă vrei, astfel mi-ai deveni fiu, nu frate. 
Se aplecă și îi șopti la ureche: Toate astea o să ni se pară foarte 
caraghioase. 

Gen îi simţi respiraţia. Ar fi vrut să își poată însuși ceva din 
curajul și indiferența lui. Să își închipuie că într-o bună zi au să 
fie toți în vizită în apartamentul lui Thibault la Paris, însă nu era 
în stare să își imagineze asemenea scenă. Thibault îl sărută pe 
obraz, lângă ochiul stâng, și îi dădu drumul. Se duse să caute o 
tavă pentru friptură. 

— Vorbiţi franţuzește, îi reproșă Ruben lui Gen. E tare 
nepoliticos. 

— De ce e franceza nepoliticoasă? 

— Pentru că aici toată lumea vorbește spaniola. Nici nu-mi 
aduc aminte de când n-am mai fost într-o încăpere unde să 
vorbească toată lumea aceeași limbă, iar voi staţi la taclale într- 
o limbă la care am rămas corijent. 

E adevărat, când discutau în spaniolă, nicio persoană din 
bucătărie nu aștepta să i se explice ce și cum, nimeni nu era 
forțat să stea cu ochii pe pereţi în timp ce alții schimbau vorbe 


de neînțeles. Nimeni nu avea de ce să aibă bănuieli privitoare la 
ce se spunea, nimănui nu-i trecea prin cap că ar fi bârfit. Din 
cele șase persoane din cameră, spaniola era limbă maternă 
doar pentru Ruben. Pentru Gen era japoneza, pentru Thibault 
franceza, câtă vreme cei trei care mânuiau cuţitele vorbiseră 
mai întâi quechua, apoi un amestec de spaniolă și quechua, iar 
spaniola lor nu era cine știe ce. 

— la-ţi o zi liberă, îi spuse Ishmael interpretului, fără să se 
întrerupă din curăţatul vinetelor. Panglica unei pieliţe îi atârna 
de cuţit. Nu-i nevoie să rămâi aici. 

În clipa aceea, Carmen, care rămăsese cu ochii doar la 
usturoiul pe care îl mărunţise, ridică privirea. Toată ziua îi lipsise 
curajul de care dăduse dovadă în cursul nopţii pentru un atât de 
scurt timp. Reușise să-l evite pe Gen, asta nu însemna că 
dorește să-l vadă plecând. Avea nevoie să creadă că fusese 
trimisă la bucătărie cu un rost. Se ruga la Sfânta Roșa de Lima 
să risipească tot atât de grabnic ceața timidităţii care o orbea, 
pe cât de brusc o învăluise. 

Gen, la rândul lui, n-avea nicio intenţie să plece. 

— Pot să fac și altceva decât să traduc, zise el. Pot să spăl 
legumele sau să mestec într-o cratiţă dacă e nevoie. 

Thibault reapăru ţinând în fiecare mână câte o enormă tavă 
pentru friptură. Le așeză pe mașina de gătit, unde fiecare ocupa 
cam trei ochiuri. 

— Am auzit ceva despre plecare? Gen are de gând să ne 
părăsească? 

— Mă gândeam să mai stau. 

— Nu pleacă nimeni! Gătim pentru cincizeci și opt de 
persoane, nu? Nu pot să pierd o pereche de mâini, chiar dacă 
ele aparțin valorosului nostru traducător. Ce-și închipuie el, că o 
să facem asta în fiecare seară, pentru fiecare masă? Işi 
închipuie cumva că deschid o casă de comenzi? Ea a tăiat 
ceapa? Pot să întreb în ce fază ești cu cepele, sau mă împuști? 

Beatriz își flutură cuțitul spre el. Avea faţa udă și roșie de la 
lacrimi. 

— Te-aș fi împușcat dacă eram nevoită, dar n-am făcut-o, 
așa că ar trebui să-mi mulţumești. lar de tăiat, am tăiat toate 
cepele tale cretine. Acum mai ai nevoie de mine? 

— Ai cumva impresia că e gata masa? întrebă Thibault în 
vreme ce turna untdelemn în vase și aprindea gazele. Du-te și 


spală puii. Gen, adu ceapa! Mestecă până se înmoaie! 

— Ca ce chestie să se ocupe el de ceapă!? se revoltă 
Beatriz. E ceapa mea. lar puii n-o să-i spăl pentru că nu-i nevoie 
de cuţit la așa ceva. Eu am fost trimisă aici doar ca să fac treabă 
cu cuțitul. 

— Până la urmă o s-o omor, zise plictisit Thibault pe 
franțuzește. 

Gen luă castronul cu ceapă și-l strânse la piept. Dacă stai 
să te gândești, momentul potrivit poate să nu vină niciodată, 
sau să vină oricând. Puteau să stea acolo amândoi ore întregi, la 
distanță de mai puţin de șase plăci de pardoseală, fără să 
scoată o vorbă, sau dimpotrivă, unul din ei putea să ia iniţiativa 
și să deschidă gura. Speranţa lui era să înceapă ea dar Gen 
spera și că vor fi eliberaţi, or niciuna din dorinţe nu părea să 
aibă șanse de îndeplinire. Gen îi dădu ceapa lui Thibault, care o 
puse în cele două vase, unde începu să stropșească și să fâsâie 
de parcă ar fi fost însăși Beatriz. Gen își adună bruma de curaj și 
se duse la sertarul de lângă telefonul care atârna acum pe 
perete cu firul tăiat. Acolo găsi un carneţel și un creion. Scrise 
cuvintele cuchillo, ajo, chica, fiecare pe o foiţă și se duse cu ele 
spre Carmen, în vreme ce Thibault și Beatriz se ciondăneau cine 
să mestece în vasele cu ceapă. Gen încerca să nu uite că vorbea 
o sumedenie de limbi, că fusese în foarte multe orașe și că prin 
gura lui trecuseră cuvinte foarte importante rostite de alţii. 
Curajul de care avea nevoie era insignifiant, dar îi tremurau 
mâinile. 

— „Cuţit”, spuse el punând pe masă prima hărtiuţă. 

— „Usturoi.” 

Pe asta o puse pe grămăjoara de usturoi. 


Ultima hârtioară i-o dădu lui Carmen, iar ea, după ce o privi 
un moment, o puse în buzunar. 

Carmen dădu din cap, scoase un sunet asemănător cu un 
„ah”, dar nu chiar un cuvânt. 

Gen oftă. Acum se simţea mai bine, însă doar un pic. 

— Vrei să înveţi? 

Carmen dădu iar din cap, privind ţintă pe mânerul unui 
sertar. Încerca s-o vadă pe Sfânta Rosa de Lima pe mânerul ăla, 
o femeie micuță cu o pelerină albastră, legănându-se pe 
mânerul curbat de argint. Încercă să își regăsească vocea în 


rugăciune. Se gândi la Roxane Coss, la mâinile ei care îi 
împletiseră coada. Asta n-ar trebui să-i dea forță? 

— Nu știu dacă sunt un profesor bun. Încerc să-l învăţ limba 
spaniolă pe domnul Hosokawa. El își scrie cuvintele într-un 
carneţel și le memorează. Am putea să încercăm același lucru. 

După un minut de tăcere, Carmen nu rosti decât același 
sunet, un soi de „ah” care nu dădea altă informaţie decât că 
auzise. O idioată! O nebună! 

Gen se uită în jur. Ishmael îi observa, dar nu dădea semne 
că-i pasă. 

— E perfectă vânăta! exclamă Ruben. Thibault, ai văzut 
vânăta asta? Toate cubuleţele sunt exact de aceeași mărime. 

— Am uitat să scot seminţele, își aminti Ishmael. 

— Ce mai contează seminţele, aprecie Ruben. Nu mori din 
seminţele alea. 

— Gen, te-apuci de ceapă? spuse Thibault. 

— O clipă, zise Gen și ridică o mână. Îi șopti lui Carmen: Te- 
ai răzgândit? Sau vrei să te ajut? 

Și atunci se pare că sfânta o izbi zdravăn pe Carmen între 
omoplaţi, astfel încât cuvântul care i se blocase în gât, ca o 
bucăţică de zgârci înțepenită în trahee, se desprinse. 

— Da, răspunse ea gâfâit. Da! 

— O să exersăm? 

— În fiecare zi. 

Carmen culese foițele pe care scria cuchillo și ajo, și le băgă 
în buzunar, lângă cea pe care scria chica. 

— Literele le-am învăţat. Dar n-am mai făcut exerciţii de 
câtăva vreme. Le făceam în fiecare zi, dar am început 
antrenamentele pentru asta. 

Gen parcă o vedea în munţi, unde era veșnic frig noaptea, 
stând la foc, cu fața roșie de căldură și de concentrare, cu o 
șuviță de păr negru căzându-i de după ureche pe faţă, ca acum. 
Are în mână un caiet ieftin, un căpeţel de creion. lar el, în 
închipuirea lui, stă lângă ea și o laudă pentru șirurile de T și de 
H desenate precis, pentru curba delicată a lui Q. De afară se aud 
tipetele păsărilor în drum spre cuib la căderea serii. 

Cândva crezuse că e băiat, iar gândul ăsta îl înfricoșa. 

— O să repetăm literele, spuse el. Cu asta începem. 

— Numai eu muncesc acilea? strigă Beatriz. 

— Când? formă Carmen cuvântul cu buzele. 


— Astă-seară, spuse Gen. 

Nici lui nu-i venea să creadă ce-și dorea în clipa aceea. 
Dorea să o ia în braţe. Să o sărute pe cărarea din păr. Să-i 
atingă buzele cu vârful degetelor. Voia să-i șoptească ceva în 
limba lui. Poate că, dacă aveau când, putea să o înveţe și 
japoneza. 

— Astă-seară, în oficiu, unde e păstrată vesela, propuse 
Carmen. Învaţă-mă astă-seară! 


Sapte 

Preotul nu se înșelase cu privire la starea vremii, dar 
schimbarea avusese loc mai târziu. Pe la mijlocul lui noiembrie 
garua s-a oprit. N-a fost risipită de vânt. Nu s-a împuţinat. S-a 
isprăvit pur și simplu. Tot ce fusese în ajun îmbibat cu apă, ca 
foile unei cărţi căzute într-o cadă de baie, în dimineaţa aceea 
strălucea, aerul era proaspăt și cerul, de un albastru intens. 
Domnului Hosokawa îi amintea de anotimpul florilor de cireș la 
Kyoto, lui Roxane Coss, de zilele de octombrie pe lacul Michigan. 
Stăteau împreună la fereastră încă din zori, înainte de începerea 
repetiţiei. El îi arătă o pereche de păsări galbene, cu pene 
lucioase ca niște crizanteme. Erau pe creanga unui copac 
ascuns până atunci în ceaţă. Au ciugulit un răstimp scoarța 
buretoasă, apoi au zburat spre cer și peste zid, întâi una, apoi 
cealaltă. 

Prin toată casa, paznici și prizonieri s-au apropiat rând pe 
rând de ferestre, au privit îndelung, s-au frecat la ochi, au tot 
privit. Atât de mulţi își sprijiniseră mâinile și nasurile de sticlă, 
încât vicepreședintele Iglesias s-a simţit obligat să aducă o 
cârpă și o sticlă cu lichid de spălat și să se apuce de șters 
geamurile. 

— la uitaţi-vă la grădina asta! exclamă el, fără să i se fi 
adresat cuiva în mod special. Buruienile s-au făcut cât florile de 
mari! 

S-ar fi zis că atâta ploaie și atât de puţină lumină ar încetini 
creșterea plantelor, însă le mersese de minune. Atât buruienile 
cât și florile din straturi adulmecaseră miresmele junglei 
îndepărtate, își împinseseră rădăcinile cât mai adânc și frunzele 
cât se poate mai sus, într-o încercare de întoarcere a grădinii 
viceprezidenţiale la starea de sălbăticie. Sorbiseră fiecare strop 
de ploaie. Ar mai fi rezistat încă vreun an de vreme ploioasă. 
Dacă li s-ar fi lăsat vreme destulă, ar fi ajuns să invadeze casa și 
să dărâme zidul grădinii. Curtea asta făcuse de fapt parte 
odinioară dintr-un întreg, un desiș de liane răsucite, întins până 
hăt, departe la coasta nisipoasă a oceanului. Nu le stăvilea 
avântul spre cotropirea locuinţei decât grădinarul. El smulgea 
tot ce găsea nedemn de păstrat, ardea grămezile, iar restul îl 
aranja din foarfeci. Însă grădinarul era plecat într-o vacanţă 
nelimitată. 

Nu trecuse nici măcar o oră de la răsăritul soarelui, că 


unele plante se și înălțaseră de vreun deget. 

— Trebuie să fac ceva pentru curtea asta! 

Ruben oftă, i-ar fi fost imposibil să găsească timp și pentru 
grădină cu câte avea el de făcut în casă. Nu că l-ar fi lăsat să 
iasă. Nu că i-ar fi dat uneltele necesare, cosoare, plantatoare, 
foarfeci să taie gardul viu. Fiecare lucru din magazia de unelte 
pentru grădinărit era o armă redutabilă. 

Când a deschis ferestrele din salon, părintele Arguedas 
mulţumi Domnului pentru lumina aceea și pentru aerul 
proaspăt. Ploaia nu mai înăbușea sunetele, așa că zumzetele 
străzii se auzeau mult mai bine, cu toată grădina și zidul ei 
înconjurător. De dincolo nu se mai strigau mesaje, el însă își 
imagina mulţimea de oameni înarmaţi. Bănuia că nu mai era 
niciun plan de acţiune, ori că se trecuse la unul atât de 
complicat încât ei nici nu mai erau de fapt luaţi în seamă. Deși 
generalul Benjamin continua să decupeze din ziare orice 
menţiune a evoluţiei situaţiei, o frântură de vorbă tot prinseseră 
ei la televizor, anume că s-ar săpa un tunel, că poliţia avea de 
gând să se strecoare până la ei prin acel tunel, astfel încât să 
pună capăt crizei cam așa cum și începuse, cu niște necunoscuţi 
care se năpustesc și le schimbă iar cursul vieţii. Dar nimeni nu 
credea. Era prea neverosimil, prea semăna cu filmele de spionaj 
ca să fie adevărat. Părintele Arguedas aplecă privirea spre 
încălțările lui negre, ieftine, legate cu șireturi, înfundate în 
covorul acela atât de scump, și se întrebă ce putea să se 
petreacă în adâncimea pământului. Se rugă pentru salvarea lor, 
pentru salvarea fiecăruia dintre ei, până la unul, dar nu se rugă 
să fie eliberaţi graţie unui tunel. De altfel, nici nu s-a rugat să fie 
eliberați. S-a rugat să se facă voia Domnului, să aibă parte de 
iubirea și de protecţia Lui. Încerca să lepede din inimă gândurile 
egoiste, multumind totodată Domnului pentru tot ce îi oferise. 
Cum ar fi liturghia. În viaţa lui anterioară, căci așa o considera 
acum, nu i se îngăduise să facă el slujba pentru enoriași decât 
dacă toţi ceilalți preoţi erau în vacanţă sau bolnavi. Chiar și 
atunci, era slujba de la șase dimineaţa sau în vreo marţi. La 
biserică avea și acum aproape aceleași obligaţii ca înainte de a 
fi devenit preot: distribuia ostiile binecuvântate de altcineva, dar 
numai la capătul aleii laterale stângi, sau aprindea și stingea 
lumânările. Aici, după multe discuţii, generalii fuseseră de acord 
să îl lase pe Messner să aducă ce era indispensabil pentru taina 


comuniunii, iar cu o duminică mai înainte părintele Arguedas 
celebrase liturghia în sufragerie, înconjurat de prieteni. Până și 
cei care nu erau catolici veniseră, până și cei care nu înțelegeau 
ce spune îngenuncheaseră. Oricine se simte îmboldit să se 
roage când are ceva anume de cerut. Tinerii teroriști închiseseră 
ochii și își lăsaseră bărbiile în piept, în vreme ce generalii se 
mulţumiseră să rămână în fundul camerei. Lucrurile ar fi putut 
să se desfășoare cu totul altfel. Multe organizaţii teroriste 
pretindeau abolirea cu desăvârșire a oricărei religii, îndeosebi a 
catolicismului. Dacă ar fi fost ostaticii grupului La Direccion 
Autentica în locul celor mult mai rezonabili din La Familia de 
Martin Suarez, nu li s-ar fi permis în ruptul capului să se roage. 
LDA ar fi adus cu forța un ostatic pe zi sus pe acoperiș, să fie 
văzut de ziariști, apoi l-ar fi împușcat în cap ca să grăbească 
negocierile. La astfel de lucruri se gândea părintele Arguedas 
noaptea, întins pe covorul din salon. Aveau noroc, ăsta-i 
adevărul. Faptele nu puteau fi privite altfel. Faptul că erau liberi 
să se roage nu însemna că își păstraseră libertatea în sensul cel 
mai profund? În timpul serviciului divin, Roxane Coss cântase 
Ave Maria, un eveniment de o frumuseţe înălțătoare, cu 
neputinţă de egalat într-o biserică, nici măcar la Roma, o simplă 
constatare lipsită de vreun spirit de competiţie. Vocea ei atât de 
pură, desprinsă de urma oricărui efort, se ridicase spre cer 
purtând la Domnul Dumnezeu toate rugile lor. li mângâiase cu 
aripi de înger pe toţi, astfel încât graţie ei, chiar și catolicii care 
nu mai practicau de multă vreme ori ne-catolicii care asistaseră 
la slujbă pentru că nu aveau ceva mai bun de făcut, cei care nu 
înțelegeau nici boabă din ce se spunea, ca și ateii cu suflete 
împietrite, cărora nu le-ar fi păsat oricum de vreo slujbă, 
plecaseră de acolo emoţionaţi, cu sufletul alinat, simțind poate 
unele semne ale credinţei. Preotul rămăsese cu ochii la zidul 
acoperit cu stucatură, ușor îngălbenit, care îi proteja de 
pregătirile de afară. Trebuie să fi avut vreo trei metri înălțime și 
era pe alocuri invadat de iederă. Era un zid frumos, poate nu 
prea deosebit de zidurile care vor fi înconjurat Muntele 
Măslinilor. Nu s-ar fi spus că sărea în ochi, dar el înţelesese că 
un astfel de zid împrejmuitor poate fi o binecuvântare. 

Roxane a cântat Rossini în dimineața aceea, se potrivea cu 
vremea. A cântat de șapte ori Bella crudele. Incerca desigur să 
perfecţioneze ceva, să descopere ceva din inima partiturii, ceva 


la care credea că nu ajunsese încă. Comunicarea dintre ea și 
Kato se făcea într-un mod aparte. Ea arăta cu degetul un pasaj. 
El îl interpreta. Ea bătea ușor ritmul cu degetele pe capacul 
pianului. El cânta din nou. Ea cânta pasajul fără 
acompaniament. El repeta singur. Abia apoi cântau împreună. 
Parcă și-ar fi dat târcoale, lăsând deoparte sentimentele, 
îngrijindu-se doar de muzică. În vreme ce el cânta introducerea, 
ea își închidea ochii și clătina ușor capul în semn de aprobare. 
Ce interpretare firească! Fără paradă, niciun gest exagerat. Un 
sunet delicat și limpede, întru totul potrivit pentru vocea ei. Era 
altceva când cânta singur, ca acompaniator era ca o persoană 
care încearcă să nu-și trezească vecinii. 

Tinuta Roxanei îndepărta atenţia ascultătorilor de la statura 
ei micuță. Tinea o mână pe pian, apoi încrucișa palmele pe 
piept. Cânta. Se luase după japonezi și nu mai purta pantofi. 
Domnul Hosokawa respectase obiceiul casei și rămăsese cu 
pantofii în picioare de-a lungul primei săptămâni de captivitate. 
Cu trecerea timpului simţea însă că nu mai poate suporta o 
asemenea barbarie. Să porţi pantofi în casă e aproape la fel de 
nedemn ca luarea de ostatici. Când se hotărâse să rămână fără 
pantofi, l-au urmat Gen și Kato, domnul Yamamoto, domnul Aoi, 
domnul Ogawa și Roxane. Ea purta șosete albe luate de la 
vicepreședinte, ale cărui picioare nu erau mult mai mari decât 
ale ei. Cânta în șosete. Când piesa suna așa cum voia, relua 
totul de la început până la sfârșit fără ezitare. Nu se putea 
spune că ar fi sunat mai bine, era doar o schimbare greu de 
precizat. Cânta de parcă ar fi salvat viaţa tuturor de acolo. O 
adiere de vânt făcu să tremure perdelele fine, restul era 
cufundat în tăcere. Nu se auzea niciun zgomot de pe stradă. 
Cele două păsări galbene nu scoseseră nici ele vreun sunet. 

În dimineaţa când se oprise ploaia, Gen a așteptat să se 
stingă ultima notă, apoi s-a dus alături de Carmen. Era 
momentul propice să-i vorbească fără să se bage de seamă, 
pentru că după ce Roxane termina de cântat erau toţi într-o 
stare vecină cu beţia. Dacă i-ar fi trecut prin minte cuiva să iasă, 
probabil că nu l-ar fi oprit nimeni, dar nimeni nu se gândea să 
plece. Când domnul Hosokawa se duse după apă, Roxane se 
ridică să-l urmeze, apoi îl luă de braţ. 

— E îndrăgostită de el, îi șopti Carmen lui Gen. 

Pe moment, n-a priceput, auzise doar cuvântul îndrăgostită. 


S-a concentrat și a repetat în minte întreaga frază. Făcea asta 
cu ușurință. Parcă avea în cap un magnetofon. 

— Domnișoara Coss? Îndrăgostită de domnul Hosokawa? 

Carmen aprobă cu o mișcare aproape imperceptibilă, dar el 
învățase să-i citească gesturile. Dragoste? Ce văzuse el și își 
dăduse silința să nu se remarce era că domnul Hosokawa se 
îndrăgostise de Roxane. Ideea că inversul era posibil nu-i 
trecuse prin cap. Întrebă ce o făcea să creadă asta. 

— Totul, șopti Carmen. Cum îl privește, cum îl preferă 
dintre toţi. Stă mereu cu el și nici nu pot măcar să-și vorbească. 
El e așa calm. Are de ce să vrea să fie cu el. 

— Ţi-a spus ea ceva? 

— Poate, zâmbi Carmen. Îmi vorbește uneori dimineaţa, dar 
nu știu ce spune. 

Firește, își spuse Gen. Privi cum se îndepărtau patronul lui 
cu soprana. 

— Aș zice că toţi sunt îndrăgostiți de ea. Cum ar putea să 
aleagă? 

— Tu ești îndrăgostit de ea? întrebă și îl privi drept în ochi 
într-un fel de neînchipuit cu o săptămână în urmă. 

Gen fu obligat să plece privirea. 

— Nu, răspunse el. Nu. 

Gen era îndrăgostit de Carmen. Nu dăduse mai nimic pe 
faţă, cu toate că se întâlneau seară de seară în oficiu ca să o 
înveţe să citească și să scrie. Vorbeau despre vocale, despre 
consoane. Vorbeau despre diftongi, despre posesive. Ea copia 
litere într-un caiet. Oricât de multe cuvinte i-ar fi dat, ea tot mai 
cerea. l-ar fi plăcut să-l ţină treaz toată noaptea repetând, 
exersând, întrebând. El își petrecea acum zilele într-o stare între 
zăpăceală și vis, nici complet treaz, nici cufundat în somn. 
Uneori se întreba dacă ceea ce îl frământa era dorinţa de iubire 
sau numai de somn. Se împiedica. Aţipea pe vreun fotoliu și în 
acele clipe o visa pe Carmen. Ei bine, da, era o fată timidă, 
desigur, era o teroristă venită din junglă, însă la fel de ageră la 
minte ca oricare dintre fetele pe care le cunoscuse la facultate. 
Asta se vedea după viteza cu care învăţa. Avea nevoie doar să 
fie instruită. Devora informaţia precum devorează focul paiele și 
tot nu se sătura. Își scotea arma în fiecare seară și o băga în 
dulapul cu uși de sticlă, lângă o sosieră albastră. Se așeza pe 
podea cu caietul ţinut pe genunchi, cu un creion ascuţit în 


mână. 

De fapt, Gen nu cunoscuse nicio fată ca ea la universitate. 
Nu mai exista pe lume vreo fată ca ea. Fără un remarcabil simţ 
al umorului e greu de acceptat că n-ai întâlnit femeia vieţii nici 
la Tokio, nici la Paris, nici la New York, nici la Atena. Că ea se 
trage dintr-un sat pierdut în junglă, un sat al cărui nume e 
păstrat în taină, deși, chiar cunoscut, tot n-ar fi lesne de găsit pe 
vreo hartă. Că e o fetișcană îmbrăcată cu haine bărbătești, că în 
miez de noapte își depune pușca lângă o sosieră albastră ca să 
aibă mâinile libere să înveţe să citească și să scrie. Că intrase în 
viaţa lui printr-o conductă de aer condiţionat și că felul în care s- 
ar fi putut să iasă îl frământa și îl ţinea treaz până și în puţinele 
momente în care era liber să tragă un pui de somn. 

— Domnul Hosokawa și domnișoara Coss, se miră Carmen. 
Dintre toţi oamenii de pe lume, a fost scris să dea unul peste 
celălalt. Cât de mare trebuie să fie norocul să se întâmple una 
ca asta? 

— Şi cum rămâne cu doamna Hosokawa? spuse Gen. 

Nu știa mare lucru despre soţia patronului său, dar o 
întâlnea adesea. Avea o ţinută demnă, mâini reci și voce 
liniștitoare. Lui i se adresa foarte ceremonios cu „domnule 
Watanabe”. 

— Doamna Hosokawa e în Japonia, răspunse Carmen 
privind spre bucătărie. Asta trebuie să fie la vreun milion de 
kilometri de-aici. Şi-apoi, el nu se întoarce acasă și, deși mi-e 
cam milă de doamna Hosokawa, nu cred că asta vrea să- 
nsemne că domnul Hosokawa trebuie să rămână singur. 

— Cum adică nu se întoarce acasă? 

Carmen schiţă un zâmbet. Dădu ușor capul pe spate să i se 
lumineze faţa umbrită până atunci de cozorocul șepcii. 

— Acum trăim aici. 

— Nu pentru totdeauna, spuse Gen. 

— Sper, îngână Carmen doar cu buzele, fără glas. 

Se întreba dacă nu vorbise mai mult decât ar fi trebuit. Ştia 
bine că le datora generalilor ascultare absolută, dar Gen nu era 
oricine. Gen știa să păstreze orice taină, iar tot ce îi privea pe ei 
doi era o taină, locul unde se întâlneau, cititul... încrederea ei 
era nemărginită. Îl prinse de latura mâinii cu două degete, apoi 
se îndepărtă cu un pas. El aşteptă câteva clipe înainte de ao 
urma. Carmen se deplasa fără zgomot, cu mișcări reduse și 


elastice. Trecea ca o umbră. Intră în mica sală de toaletă de la 
capătul culoarului. Toate săpunurile cu miros de trandafir se 
terminaseră, prosoapele erau într-un hal fără de hal, dar apa 
curgea ca și înainte din gâtul lung al lebedei aurii de deasupra 
chiuvetei dacă erau apăsate robinetele în formă de aripi. Işi 
scoase șapca și se spălă pe faţă. Incercă să își aranjeze părul cu 
degetele. În oglindă, chipul îi era prea întunecat, prea necioplit. 
Acasă i se spusese că e frumoasă. Între timp văzuse ce 
înseamnă frumuseţe și pricepuse că așa ceva n-o să aibă 
niciodată. În unele dimineţi, puţine la număr, când intra în 
cameră să-i aducă micul dejun, Roxane dormea încă. Ea punea 
tava jos și îi atingea umărul. Când își deschidea ochii mari, 
luminoși, îi zâmbea, trăgea de cuvertură și îi făcea semn să vină 
lângă ea pe cearșafurile brodate. Carmen avea grijă să lase 
bocancii să-i atârne în afara patului. Roxane o acoperea până la 
gât, închideau ochii și mai dormeau cinci minute. Cât de repede 
începea Carmen să își viseze mama și surorile! În numai câteva 
minute de somn, veneau toate să o viziteze. Voiau să o vadă 
acolo, cocoloșită între perne într-un pat atât de confortabil, 
lângă o femeie de nedescris. Păr blond, ochi albaștri, piele ca 
trandafirii albi bătând în roz. Cine nu s-ar îndrăgosti de Roxane 
Coss? 

— Gen, îl strigă Victor Feodorov tocmai când se apropiase 
de ușa toaletei. Cum se face că ești așa de greu de găsit când 
nici măcar nu ai unde să te duci? 

— Nu mi-am dat seama că... 

— Ce zici de vocea ei de azi-dimineaţă? Ce perfecţiune! 

Gen îl aprobă. 

— Cred că a sosit momentul să-i vorbesc. 

— Acum? 

— Ştiu eu că acum e momentul ideal. 

— V-am tot întrebat toată săptămâna. 

— lar eu nu m-am simţit pregătit întru totul, ăsta-i adevărul. 
Însă azi-dimineaţă, când a tot repetat aria aia de Rossini, mi-am 
dat seama că va fi îngăduitoare cu defectele mele. E o persoană 
înțelegătoare. Astăzi am fost asigurat. 

Feodorov își răsucea mâinile una în jurul celeilalte de parcă 
le-ar fi spălat sub un fir nevăzut de apă. Vocea îi era calmă, în 
ochi însă i se citea clar panica, degaja un miros iute de panică. 

— Pentru mine, momentul nu-i prea... 


— Pentru mine e, insistă Feodorov. Dacă nu, n-o să mai am 
curaj, a mai adăugat el, de astă dată cu glasul pierit. 

Feodorov își răsese barba deasă, operaţie pe cât de 
dureroasă, pe atât de îndelungată, dat fiind că nu avusese la 
dispoziție decât lame de proastă calitate. Rezultatul era o mare 
suprafaţă de piele roz și iritată. II rugase pe vicepreședinte să-i 
spele și să-i calce hainele în vreme ce el tremura pe lângă 
mașina de spălat numai cu un prosop în jurul șoldurilor. Făcuse 
baie și își tăiase firele de păr din nas și din urechi cu o forfecuţă 
de unghii obţinută de la Gilbert contra unui pachet de ţigări. 
Dacă tot pusese mâna pe ea, își tăiase și unghiile. Încercase să 
își tundă și părul, dar asta se dovedise prea mult pentru 
forfecuță de unghii. Făcuse toate eforturile cu putinţă. Fără nicio 
îndoială că aia era ziua. 

Atunci Gen i-a arătat ușa săliței de toaletă. 

— Tocmai mă duceam... 

Feodorov se uită peste umărul lui și-apoi întinse un braţ, de 
parcă îi arăta lui Gen drumul. 

— Desigur. Desigur, nu-i nimic. Doar atâta pot să aștept. 
Oricât ar fi. N-ai de ce să te grăbești. Te aştept în faţa uşii. 
Vreau să fiu sigur că sunt primul pe lista traducătorului nostru 
când termină. 

Sudoarea începuse să curgă șiroaie pe la subsuorile cămășii 
lui Feodorov, adăugând pete noi, mai întunecate, peste urmele 
decolorate ale unor istorii trecute. Gen se întrebă dacă nu 
cumva asta era pricina pentru care nu mai putea să aștepte. 

— Doar un minut, a spus el încet și apoi a intrat fără să 
bată la ușă. 

— Ce n-aș da să știu ce spunea! râse Carmen. 

Incercă să imite vorbele, un soi de rusă fără sens care 
părea să fie „cană cină, nicio voi”. Gen îi puse un deget pe buze. 
Camera era mică și întunecoasă, pereţii de marmură neagră, 
podeaua de marmură neagră. Unul din becurile de la oglindă era 
ars. Gen își puse în minte să-i spună lui Ruben să-l înlocuiască. 

Ea se așeză pe marginea chiuvetei. 

— Avea aerul că-i ceva important. Era Ledbed, rusul? 
întrebă în șoaptă. 

Gen răspunse că fusese Feodorov. 

— Aha, malacul ăla! Cum de știi și rusește? Cum de știi 
atâtea limbi? 


— Asta mi-e meseria. 

— Nu, nu. E pentru că tu ai priceput ceva și aș vrea să știu 
și eu ce. 

— N-am decât un minut, șopti el. 

Era atât de aproape de părul ei negru, și mai întunecat 
decât marmura din jur. 

— Are nevoie de mine ca să-i traduc ceva. Mă așteaptă în 
faţa ușii. 

— Vorbim diseară. 

Gen scutură din cap. 

— Vreau să vorbim despre ce spuneai. Ce vrei să spui cu 
vorba asta, că trăim acum aici? 

Carmen oftă. 

— Ştii doar că nu pot să-ţi spun! Dar pune-ţi și singur 
întrebarea: ar fi oare atât de groaznic dacă am rămâne toţi aici, 
în casa asta minunată? 

incăperea avea cam o treime din suprafaţa oficiului. Îi 
atingea picioarele cu genunchii ei. lar dacă el făcea o jumătate 
de pas înapoi dădea peste scaunul closetului. De ce ar dori el să 
o părăsească, să plece de aici? Ar fi vrut să-l ia de mână. 

— Povestea asta are să se termine mai devreme sau mai 
târziu, zise el. Așa ceva nu durează la nesfârșit, se găsește cine 
să-i pună capăt. 

— Doar dacă se întâmplă ceva teribil. Noi n-am făcut rău 
nimănui. Nimeni nu e nefericit aici. 

— Toţi cei de-aici sunt nefericiţi. 

Insă chiar în timp ce rostea vorbele astea, Gen se îndoia că 
e întru totul adevărat. Carmen lăsă capul în jos cu ochii la 
mâinile strânse în poală. 

— Hai, du-te să traduci! 

— Dacă e ceva, ar trebui să-mi spui. 

Carmen avea ochii umezi. Își strânse pleoapele cu efort. Ce 
caraghios ar fi să se pună pe plâns. Și de ce ar fi, la urma 
urmelor, atât de groaznic să rămână aici? Să fie împreună până 
când ar fi vorbit și ea spaniola, până când ar fi citit și ar fi scris, 
până când ar fi învăţat puţină engleză, ba poate și ceva 
japoneză. Dar toate astea nu erau decât în folosul ei. Ştia foarte 
bine asta. Gen are dreptate să vrea s-o părăsească. Ea nu-i 
oferă nimic. Doar îi irosește timpul. 

— Dar nu știu nimic. 


Feodorov bătu la ușă. Cu nervozitatea crescândă a rusului, 
nu se mai putea întârzia. 

— In-ter-pre-tu-le!! cântă el. 

— O clipă, răspunse Gen prin ușă. 

Nu mai era vreme, iar obrajii fetei se umpleau de lacrimi. 
Aveau nevoie să stea zile întregi împreună. Aveau nevoie de 
săptămâni și de luni în șir să își spună tot ce era nevoie să fie 
spus. 

— Poate că ai dreptate, spuse el într-un sfârșit. 

Cum ședea așezată pe marginea chiuvetei de marmură 
neagră în faţa oglinzii, putea să-i vadă și faţa și spatele îngust. 
Privind-o, peste umărul ei se vedea pe sine în oglinda ovală cu 
ramă de frunze aurii. Pe chip i se citea atât de deslușit iubirea, 
încât ea trebuie că acum aflase tot ce era de aflat. 

Erau atât de aproape, iar moleculele de aer din încăperea 
aceea minusculă erau acum toate ale lor, astfel încât se 
îngreunaseră de dorinţă și îi împingeau unul spre altul. A fost 
destul un pas, faţa i s-a înfundat în părul ei, ea l-a cuprins și s-au 
trezit îmbrăţișaţi. Atât de lesne fusese să se ajungă aici, atât de 
minunată eliberarea, că nu își imagina cum de n-o îmbrăţișase 
în fiecare dintre clipele trecute de când se văzuseră. 

— Hei, interpretule, zise Feodorov, de data asta îngrijorat. 

Carmen întinse buzele și îl sărută. Nu era vreme pentru 
sărutări, dar voia să-i dea de înţeles că în viitor va fi. Un sărut 
într-o astfel de singurătate e ca o mână care te trage afară din 
apă, nu te lasă să te îneci, îţi dăruiește abundența indiferentă a 
aerului. Un sărut, încă un sărut. 

— Du-te, șopti ea. 

Gen, care nu dorea nimic altceva în afară de fata asta și de 
pereţii acestei săliţe, o sărută iar. | se tăiase respiraţia și era 
ameţit. Se sprijini o clipă de umărul ei înainte de a ieși. Carmen 
se dădu jos de pe marginea chiuvetei, se ascunse după ușă, o 
deschise și îl trimise înapoi în lume. 

— Nu te simţi bine? întrebă Feodorov mai mult iritat decât 
îngrijorat. | se udase și spatele cămășii. Oare interpretul nu 
pricepea cât de greu avea să-i fie lui? Cât timp îi luase întâi să 
se hotărască dacă vorbește sau nu, și se hotărâse în sfârșit să 
vorbească. După această hotărâre, fusese și cea privitoare la ce 
avea să spună. În inimă, simţămintele erau limpezi, dar 
tălmăcirea lor era altceva. Ledbed și Berezovski îl înțelegeau, 


dar numai pentru că erau ruși. Înțelegeau frământarea iubirii lui 
Feodorov, doar simțeau același lucru. Nu era de altfel cu 
neputinţă să își facă și ei curaj și să se adreseze lui Gen ca să le 
deschidă calea spre soprană. Cu cât Feodorov vorbea despre ce 
avea pe suflet, cu atât erau mai convinși că luaseră și ei boala. 

— Vă rog să-mi scuzaţi întârzierea, spuse Gen. 

În jurul lui, camera se topea și tremura ca linia orizontului 
în deșert. Se rezemă de ușa închisă a sălii de toaletă. Ea era 
înăuntru, la nici doi centimetri distanţă. 

— Nu arăţi bine, spuse rusul, iar acum părea îngrijorat, îl 
simpatiza pe traducător. Ai vocea pierită de tot, adăugă el. 

— O să-mi revin, nicio grijă! 

— Mi se pare că ești cam palid. Și ai ochii umezi. Poate că, 
dacă ești bolnav, generalii or să te lase să pleci. De când cu 
acompaniatorul, par să fie foarte înţelegători când e vorba de 
sănătate. 

Gen își strânse pleoapele în speranţa că o să oprească 
mobilele din ţopăit, dar dungile strălucitoare ale unei otomane 
continuau să pulseze o dată cu sângele lui. Se îndreptă și își 
scutură capul. 

— Vedeţi, spuse el nu prea sigur. Mă simt excelent acuma. 
N-am nicio intenţie să plec. 

Privi cum soarele invadase ferestrele înalte, camera, cum 
cădeau pe covor umbrele frunzelor. In sfârșit, stând aici cu 
rusul, înțelegea și Gen ce voise să spună Carmen. Ce încăpere! 
Draperiile şi  candelabrele, pernele moi și pufoase ale 
canapelelor, culorile, auriu și verde și albastru, toate nuanțele 
giuvaierurilor. Cine n-ar vrea să rămână aici? 

Feodorov zâmbi și îi dădu o palmă amicală pe spinare. 

— Ce om ești! Faci totul pentru ceilalţi. Ah, ce mult te 
admir! 

— Totul pentru ceilalţi, repetă Gen. 

Limba asta slavă îi luneca pe limbă ca un rachiu de pere. 

— Păi, să mergem să vorbim cu Roxane Coss! Nu e vreme 
să mă mai spăl o dată. Dacă iar mă opresc, îmi pierd curajul 
definitiv. 

Gen îl conduse spre bucătărie, dar la fel de bine putea să fi 
fost și singur. Nu-i ardea de Feodorov, de sentimentele lui sau 
de ce avea să-i spună Roxanei. Capul lui Gen era plin de 
Carmen. Carmen pe chiuvetă. Așa avea să-i rămână veșnic în 


minte. Ani mai târziu, când îi revenea în memorie, o vedea ca 
atunci, cocoţată pe marmura neagră, purtând ghetele grele de 
șantier reparate cu bandă izolantă, sprijinindu-se cu palmele de 
bordura rece. Părul liber, drept, cu cărare pe mijloc, dat pe după 
urechile ei delicate. Nu uitase sărutul, braţele ei cuprinzându-l, 
dar plăcerea cea mai intensă rămăsese imaginea chipului ei, 
forma pură de inimioară, ochii căprui, întunecaţi, cu sprâncenele 
zbârlite, gura rotundă pe care atât de mult o dorise. Când 
studiau împreună, domnul Hosokawa își pierdea ușor atenţia. O 
zi îi spunea un cuvânt, a doua zi putea să-l uite. Când greșea, 
râdea și punea semne minuscule alături de cuvintele prost 
scrise. Nu și Carmen. Dacă i se spunea ceva, vorbele acelea 
rămâneau tesute în pliurile mătăsoase ale creierului ei. Inchidea 
ochii, rostea cuvântul, îl spunea pe litere cu glas tare, îl scria pe 
hârtie, apoi îi aparținea. Nu era nevoie să o mai întrebe. 
Mergeau înainte, grăbindu-se în noapte, de parcă îi urmărea o 
haită de lupi. Dorea din toate mai mult. Mai mult vocabular, mai 
multe verbe. ÎI ruga să-i explice reguli gramaticale și de 
punctuație. Gerunzii și infinitive și participii. La sfârșitul unei 
lecţii, când erau amândoi prea obosiţi ca să mai atace alt 
cuvânt, ea se rezema de rafturile cu farfurii și căsca. 

— Spune-mi ce-i cu virgulele, zicea. 

Toate vasele acelea erau deasupra capului ei, un serviciu 
cu margine aurită pentru douăzeci și patru de persoane, un altul 
cu o bandă lată de cobalt pe margini pentru șaizeci, cu fiecare 
ceașcă agăţată în cârligul ei. 

— E târziu! N-ai nevoie de virgule astă-seară. 

Își încrucișa braţele pe piept și se lăsa să alunece pe podea, 
întinsă pe spate. 

— Virgulele marchează sfârşitul propoziției, spunea, 
forțându-l să o corecteze, să-i explice. 

Gen închidea ochii, se apleca, își punea capul pe genunchi. 
Somnul era o ţară pentru care nu putea obţine viză. 

— Virgulele, spunea el înăbușindu-și un căscat, odihnesc 
fraza și separă ideile. 

— Ah, exclamă Feodorov, e cu patronul dumitale. 

Gen ridică privirea și Carmen dispăru. El era în bucătărie cu 
Feodorov. Oficiul se afla doar la un metru și jumătate. După câte 
știa, numai el și Carmen intrau acolo. Domnul Hosokawa și 
Roxane stăteau lângă chiuvetă. Nu vorbeau, cu toate astea 


dădeau în mod curios impresia că sunt mereu în plină 
conversaţie. Ignacio, Guadelupe și Humberto, instalaţi la masa 
unde se lua micul dejun, își curățau armele. Pe foi de ziar 
răspândite în faţa lor, aveau o grămadă de piese de metal pe 
care le ungeau. Thibault era la aceeași masă, citind o carte de 
bucate. 

— Presupun c-ar fi mai bine să încerc din nou mai târziu, 
oftă Feodorov. Când n-o să mai fie așa de ocupată. 

Roxane Coss nu părea deloc ocupată. Era în picioare și își 
plimba degetele pe marginea unui pahar, cu faţa ridicată spre 
lumină. 

— Cel puţin am putea să o întrebăm, propuse Gen. 

Ar fi vrut să scape de această obligaţie, să nu-l mai aibă 
întruna pe Feodorov pe urmele lui, spunând din două în două 
minute ba că vrea să vorbească, ba că nu mai vrea. Tocmai 
scosese din buzunar o batistă mare și își ștergea fața de parcă 
voia să se curețe de o murdărie. 

— N-are niciun rost acum. Nu plecăm nicăieri. N-o să fim 
niciodată eliberaţi. Nu-i destul că pot să o văd zi de zi? Asta-i un 
adevărat lux. Restul nu-i decât egoism. Oare ce am de spus? 

Gen nu asculta. Rusa nu era nici pe departe limba pe care o 
știa cel mai bine, iar dacă îi lipsea concentrarea, fie și doar 
pentru o clipă, totul devenea o cacofonie de consoane, de litere 
chirilice care săreau ca măzărichea pe un acoperiș de tablă. 
Zâmbi spre Feodorov și înclină capul. Era într-o stare de lenevie 
pe care nu și-ar fi permis-o nicicând în viaţa de toate zilele. 

— Nu găsești că lumina asta e nemaipomenită? îl întrebă 
domnul Hosokawa când observă că Gen era acolo. Brusc mi s-a 
făcut foame și singurul lucru care poate să mă hrănească e 
lumina soarelui. Nu-mi vine să fac nimic altceva decât să stau la 
fereastră. Mă întreb dacă nu-i cumva vorba de lipsă de vitamine. 

— Cred că tuturor ne lipsește câte ceva, replică Gen. Pe 
domnul Feodorov îl cunoaşteţi. 

Domnul Hosokawa se înclină adânc, Feodorov, tulburat, se 
înclină în răspuns, apoi se înclină și spre Roxane, care îi 
răspunse la rândul ei cu o înclinare abia schițată. Așa cum 
stăteau, în cerc, nu păreau să fie decât niște gâște care își întind 
gâturile lungi să ajungă la apă. 

— Ar dori să-i vorbească lui Roxane despre muzică. 

Gen vorbise întâi în japoneză, apoi în engleză. Domnul 


Hosokawa și Roxane îi adresară un zâmbet lui Feodorov, care își 
apăsă batista pe gură, de parcă voia să muște din ea. 

— Bine, atunci eu plec să joc șah, declară domnul 
Hosokawa și își consultă ceasul. Partida e la unsprezece. Nu-i 
prea devreme. 

— Sunt sigur că nu-i nevoie să plecaţi, sugeră Gen. 

— Dar nici să rămân. 

Domnul Hosokawa se uită la Roxane și, cu o anumită 
expresie tandră, dădu impresia că îi comunică tot: că pleacă să 
joace șah, că ea poate să vină să privească partida mai târziu 
dacă îi face plăcere. Schimbară în grabă un zâmbet, apoi 
domnul Hosokawa dispăru pe ușa batantă. Se mișca cu pași 
ușori. Gen nu ţinea minte să-l mai fi văzut mergând așa. Cu 
capul sus. Își purta cu demnitate pantalonul mototolit și cămașa 
din ce în ce mai cenușie. 

— Prietenul dumitale e o persoană remarcabilă, zise ea 
încet, cu ochii la locul unde stătuse domnul Hosokawa. 

— Asta a fost întotdeauna și părerea mea, răspunse Gen. 

Era încă nedumerit, în ciuda spuselor lui Carmen. Privirea 
pe care o schimbaseră cei doi îi era cunoscută. Gen era 
îndrăgostit, dar știa atât de puţine despre sentimentul acesta 
încât îi venea greu să creadă că ar mai fi și alţii ca el. Cu 
excepţia lui Simon Thibault, desigur, care era acolo cu cărţile de 
bucate în faţă, arborând eșarfa albastră a soţiei lui ca pe o 
flamură. Știau toţi că Thibault e îndrăgostit. 

Roxane își înălță fruntea spre masivul Feodorov. Avea o cu 
totul altă atitudine decât cu puţin înainte. Gata să asculte, gata 
să fie felicitată, gata să-i ofere interlocutorului impresia că 
spusele lui o interesează. 

— Domnule Feodorov, nu v-aţi simţi mai bine dacă ne-am 
așeza comod în salon? 

Feodorov se pierdu la auzul întrebării directe. Dădu 
impresia că nu prea înţelege traducerea, dar în momentul în 
care Gen se pregătea să repete întrebarea, răspunse: 

— Mi-e bine unde vă e dumneavoastră bine. Sunt foarte 
fericit să rămân în bucătărie. Consider că e o încăpere 
minunată, în care eu personal nu prea am petrecut mult timp. 

În realitate, oricâtă încredere avea în Ledbed și în 
Berezovski, prefera să își dea pe față sentimentele într-o cameră 
unde niciunul dintre cei care vorbeau rusește sau englezește nu 


putea trage cu urechea. Decât să fie auzit de cineva, prefera 
zgomotul întâmplător al pieselor metalice lovite de masă ori 
plescăitul satisfăcut al lui Thibault când îi plăcea vreo reţetă. 

— Şi pentru mine e cât se poate de bine aici, acceptă 
Roxane și sorbi din paharul cu apă. 

Feodorov fu cuprins de un tremur, apa, buzele ei... Simţi 
nevoia să privească în altă parte. Oare ce voia să-i spună? Mai 
bine i-ar scrie o scrisoare, n-ar fi mai simplu? Traducătorul o 
traduce. Cuvântul tot cuvânt rămâne, ori că-l spui, ori că-l scrii. 

— Cred că mi-ar trebui un scaun, șopti Feodorov. 

Gen îi auzi glasul pierit și se repezi după un scaun. 

Matahala începuse să se prăbușească înainte de a fi ajuns 
el cu scaunul, dar izbuti să i-l strecoare la vreme sub șezut. 
Urmă un oftat nesfârșit care ar fi putut să fie ultima suflare a 
rusului, iar capul îi căzu între genunchi. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă Roxane aplecându-se, i s- 
a făcut rău? 

Smulse un șervet de vase agăţat de mânerul frigiderului, îl 
înmuie în paharul cu apă din care băuse și puse cârpa umedă pe 
ceafa lată și roz a rusului. El îngăimă ceva nedeslușit când îi 
simţi mâna. 

— Ştii ce-i cu el? îl întrebă Roxane pe Gen. Era bine, mersi 
când a intrat aici. Parcă ar fi Christopf, aceeași culoare, aceeași 
slăbiciune. N-o fi cumva și el diabetic? Pune mâna, uite ce rece 
e! 

— Spune-mi ce zice, șopti Feodorov cu capul tot între 
genunchi. 

— Vrea să știe ce vi se întâmplă, zise Gen. 

Urmă o tăcere lungă, după care Roxane așeză două degete 
delicate pe gâtul rusului, sub urechea lui mare și clăpăugă. 
Pulsul îi era însă regulat. 

— Spune-i că iubirea e de vină, mormăi el. 

— lubirea? 

Feodorov făcu un semn cu capul. Părul îi era des și ondulat, 
nu prea curat, tâmplele îi erau argintii, dar în creștet, la vedere, 
rămăsese încă negru, ca al unui om tânăr. 

— Nu mi-aţi spus nimic despre iubire, îi reproșă Gen, 
simțindu-se tras pe sfoară și pus într-o situaţie stânjenitoare. 

— Doar n-oi fi îndrăgostit de dumneata, zise Feodorov. De 
ce să-ţi vorbesc tocmai dumitale de iubire? 


— Nu așa ceva mi-am imaginat că am de tradus. 

Cu efort evident, Feodorov reuși să își îndrepte spatele. Era 
plin de sudoare și faţa lui căpătase culoarea și consistenţa unei 
moluște. 

— Şi cam ce-ai avea chef să traduci, ce-ar fi pe gustul 
dumitale? Avem voie să vorbim și despre altceva decât despre 
starea vremii? De când ai dumneata căderea să hotărăști ce se 
cuvine și ce nu se cuvine să-și spună unii și alţii între ei? 

Feodorov avea dreptate. Gen nu putea să nu fie de acord. 
Sentimentele interpretului nu intră la socoteală. Nu-i treaba lui 
să coordoneze discuţia. Abia dacă i se cuvine să asculte. 

— Foarte bine, acceptă el. Ce lesne putea fi exprimată 
lehamitea în rusește! Foarte bine, atunci! 

— Ce tot spune? întrebă Roxane în vreme ce muta cârpa 
udă de pe ceafă pe frunte. 

— Dorește să știe ce spuneţi, îi traduse Gen lui Feodorov. 
Să-i vorbesc de dragoste? 

Feodorov îi zâmbi strâmb. N-o să se lase el impresionat de 
atâta lucru. Nu se întâmplase nimic grav, o slăbiciune fără 
însemnătate. Își dorea să înceapă cu începutul, să își înceapă 
discursul așa cum îl repetase de o sută de ori în fața lui Ledbed 
și a lui Berezovski. Işi drese vocea. 

— În ţara mea sunt ministrul comerţului, începu el cu vocea 
topită. E un post în care ești numit, așa că pot să-l pierd uite- 
așa. Plesni din degete, dar nu reuși să scoată și pocnetul 
așteptat. Avea degetele umede, lunecau unele peste altele. 
Pentru moment e o slujbă foarte bună și-i mulţumesc sorții, 
continuă el. Dacă un om apreciază ce are când are ceva, 
înseamnă că e fericit. 

încercă să se uite în ochii ei, dar era prea mult. O durere 
copleșitoare îi răsucea maţele. 

Gen tălmăci, încercând să nu se gândească prea mult la 
rostul acelor vorbe. 

— Întreabă-l dacă se simte ceva mai bine, îi ceru Roxane. 
Cred că a mai căpătat ceva culoare în obraji. 

Îi luă cârpa de pe frunte, iar el păru dezamăgit. 

— Ar dori să știe cum vă mai simțiți. 

— Ascultă ce povestesc eu sau nu? 

— Puteţi să vă daţi seama la fel de bine ca mine. 

— Spune-i că mă simt bine. Spune-i așa: Rusia n-a avut nici 


cea mai mică intenţie să facă investiţii în ţara asta săracă. 
Rămase cu ochii ațintiţi îndelung în ochii lui Roxane, dar când îi 
simţi obosiţi prea tare, se întoarse spre Gen și continuă: Noi 
înșine avem o ţară săracă și, în plus, alte ţări sărace de sprijinit. 
Când a sosit invitaţia la petrecerea asta, prietenul meu 
Berezovski, un mare om de afaceri, era aici. Mi-a transmis că ar 
fi bine să vin și eu. Mi-a spus că o să cântaţi. Am fost la școală 
împreună, Berezovski, Ledbed și cu mine. Eram buni prieteni. Eu 
sunt acum în guvern, Berezovski e în afaceri, iar Ledbed, am 
putea spune că Ledbed se ocupă de împrumuturi. A trecut o 
eternitate de când am studiat împreună la Sankt Petersburg. 
Orașului i se zice iarăși Sankt Petersburg. Mergeam mereu la 
operă. Când eram tineri, dădeam câteva ruble și stăteam în 
picioare în fundul sălii, și nici măcar rublele alea nu prea le 
aveam. Apoi am avut fiecare dintre noi slujbe și ne-am 
cumpărat locuri. Cu cât erau slujbele mai bune, cu atâta erau 
mai bune și locurile. S-ar putea măsura importanţa câștigată 
printre oameni după poziţia fotoliilor ocupate, după sumele 
plătite sau, mai târziu, după cele oferite. Ceaikovski, Musorgski, 
Rimski-Korsakov, Prokofiev, am fost la toate operele rusești. 

Traducerea lua mult timp, iar cei implicaţi așteptau. 

— Sunt multe opere rusești frumoase, zise Roxane. Lăsase 
prosopul în chiuvetă și se întorsese să își ia singură un scaun, 
pentru că nimeni nu se gândea să îi aducă, iar povestea părea 
să se lungească. Abia când se întorsese, băiatul cu numele de 
Cesar, care continuase să își curețe arma, sări de la masă și îi 
aduse el unul. Gracias, mulţumi ea. Doar atât știa să spună. 

— Ah, îmi pare rău, se scuză Gen, rămas tot în picioare. Nu 
știu la ce mă gândeam. 

— Cred că te gândeai la limba rusă, spuse Roxane. Cred că 
nu mai rămâne loc în cap și pentru altceva. Ai cumva idee unde 
vrea să ajungă cu povestea asta? 

Feodorov zâmbea în tăcere. Obrajii îi erau acum rozalii. 

— Am o idee vagă. 

— Bine, să nu-mi spui, abia aştept surpriza. Trebuie să fie 
divertismentul zilei. 

Se sprijini de spătar, își puse picior peste picior și întinse o 
mână spre Feodorov invitându-l să continue. El lăsă să treacă un 
moment. Își refăcea în întregime planul. După săptămâni de-a 
rândul pentru alcătuirea unui plan, își dădea seama acum că 


direcția aleasă nu era cea potrivită. Ce voia el să-i spună nu 
începea cu perioada de studii. Nici cu mersul la operă, chiar 
dacă la asta îl condusese. Istoria pe care ar fi trebuit s-o 
povestească începea cu mult înainte. Așa că o luă de la capăt, 
vorbind despre Rusia, despre copilărie, despre scara răsucită și 
întunecoasă care urca la apartamentul părinţilor lui. Își aplecă 
umerii spre Roxane. Se întrebă în ce direcţie ar putea fi Rusia 
faţă de locul unde era așezat. 

— Când eram copil, orașului îi zicea Leningrad, știți asta. O 
perioadă foarte scurtă s-a numit Petrograd, dar așa ceva n-a 
mulțumit pe nimeni. Era mai bine să se revină la vechiul nume 
sau să i se dea unul nou, nu unul care să le amestece. Pe atunci 
locuiam toţi laolaltă, maică-mea, taică-meu, cei doi fraţi ai mei 
și bunica, mama maică-mii. Bunica avea o carte cu picturi. Un 
obiect enorm, aprecie el ridicând mâinile pentru a da o idee de 
dimensiunile albumului. (După gestul lui, trebuie să fi fost cu 
adevărat o carte uriașă.) Ea ne-a spus că-i fusese făcută cadou 
la cincisprezece ani de către un admirator din nu știu ce ţară 
europeană, unul pe nume Julian. N-am idee dacă e adevărat. 
Bunică-mea era neîntrecută la spus povești. Mai mult decât felul 
în care primise albumul, ceea ce rămâne un mister pentru mine 
e cum de-a putut să-l păstreze în timpul războiului. Cum de nu l- 
a vândut sau cum de nu l-a ars să se încălzească pe vremurile 
când oamenii ardeau totul, cum de nu i se confiscase, fiind un 
lucru greu de ascuns, toate lucrurile astea sunt extraordinare. 
Dar când eram eu copil războiul se terminase demult, iar ea era 
o femeie vârstnică. Pe timpurile acelea nu ne duceam la muzee 
să vedem tablouri. Treceam pe lângă Palatul de larnă, un loc 
minunat, dar nu intram. Îmi imaginez că nu erau bani pentru așa 
ceva. Seara însă bunica scotea albumul și ne cerea fraţilor mei 
și mie să ne spălăm pe mâini. Până la zece ani n-am avut voie 
nici să-i ating paginile, dar tot mă spălam pe mâini, fie și numai 
pentru privilegiul de a privi, îl ţinea învelit într-o plăpumioară, 
sub canapeaua din salon unde dormea ea. îi era greu să-l 
deplaseze singură, dar nu lăsa pe nimeni să o ajute. Când era 
sigură că masa a fost bine curățată, îl așeza și desfăcea cu grijă 
învelitoarea. Apoi se așeza. Era mică de statură, iar noi stăteam 
în picioare în jurul ei. Dădea mare atenţie luminii care cădea pe 
masă. Nu trebuia să fie prea puternică, îi era frică să nu se 
decoloreze paginile, dar nici prea slabă, de teamă că nu s-ar fi 


văzut bine reproducerile. Își punea niște mănuși de bumbac 
albe, foarte simple, păstrate doar pentru această ocazie, și 
întorcea paginile, iar noi priveam. Puteţi să vă imaginaţi scena? 
N-aș zice că eram teribil de săraci, eram la fel de bogaţi sau de 
săraci ca toată lumea. Apartamentul era mic, eu dormeam în 
același pat cu fraţii mei. Familia noastră nu se deosebea de 
celelalte familii din imobil decât prin acest album. Ce minune 
mai era și albumul ăsta! Îi zicea Capodopere ale perioadei 
impresioniste. Nimeni nu știa că-l avem. Nu aveam voie să 
vorbim nimănui despre el deoarece bunicii îi era teamă să nu 
vină cineva să îl ia. Erau tablouri de Pissaro, de Bonnard, de Van 
Gogh, de Monet, de Manet, de Cezanne, sute de reproduceri. 
Culorile pe care le vedeam în serile când răsfoia albumul erau 
miraculoase. Trebuia să studiem fiecare tablou. Fiecare, zicea, 
merită un respect deosebit. În unele seri nu ne arăta decât două 
pagini și sunt convins că a trecut un an până când le-am văzut 
pe toate. Cred că era o carte bună, făcută cu măiestrie. E drept 
că n-am văzut originalele tuturor tablourilor reproduse acolo, 
dar cele pe care am avut prilejul să le admir mulţi ani mai târziu 
semănau foarte bine cu ce îmi aminteam. Bunica ne spunea că 
în tinereţe vorbea franțuzește și ne citea cum știa ea mai bine 
explicațiile. Desigur că născocea, pentru că de fiecare dată era 
altceva. N-avea importanţă, poveștile ei erau minunate. „Asta e 
câmpul unde picta Van Gogh floarea-soarelui”, zicea. „Ziua 
toată rămânea în bătaia soarelui încins, sub cerul albastru. Dacă 
se adunau nori albi, îi păstra în minte pentru alte picturi, cum se 
poate vedea pe pânza asta.” Așa vorbea, prefăcându-se că 
citește. Uneori continua douăzeci de minute de-a rândul, când 
de fapt erau câteva rânduri de text. Avea obiceiul să spună că 
asta era pentru că franceza e o limbă mult mai complicată decât 
rusa și că fiecare cuvânt conţine înţelesul a câteva propoziţii. 
Erau atât de multe tablouri de studiat! Au trecut mulţi ani până 
le-am învăţat pe de rost. Până și acum aș putea să spun câte 
căpiţe de fân sunt pe un anume câmp și din ce parte bate 
lumina. 

Feodorov se opri să-i permită lui Gen să-l ajungă din urmă. 
Se folosi de pauză ca să-i revadă pe cei din jurul mesei: bunica, 
acum moartă, mama și tatăl, morţi, fratele mai mic, Dmitri, 
înecat într-un accident de pescuit la douăzeci și unu de ani. 
Numai doi mai erau în viaţă. Se întreba ce-o mai fi cu fratele lui, 


Mihal, care probabil urmărea acasă reportaje despre sechestrare 
la televizor. Dacă avea să moară și el aici, Mihal rămânea singur 
pe lume, nu mai era nimeni din familie să-l îmbărbăteze la 
nevoie. 

— Se întâmpla să treacă o vreme când bunica lăsa albumul 
la locul lui, continuă Feodorov. Zicea că e obosită. Zicea că 
atâta frumuseţe îi face rău. Câteodată putea să treacă o 
săptămână, dacă nu chiar și două. Fără Seurat! Îmi amintesc că 
eram teribil de tulburat, atât de dependent devenisem de 
picturile acelea. Dar pauza, așteptarea ne făceau să iubim 
albumul și mai și. Aș fi putut să am altă viaţă, dar am ce am 
datorită cărţii păstrate de bunica, spuse el cu o voce mai calmă. 
Ce miracol să fie și ăsta? Am fost învăţat să iubesc lucrurile 
frumoase. Mi s-a oferit un limbaj al frumosului. Mai târziu, el s-a 
extins la operă, la balet, la arhitectură, la tot ce vedeam. Incă și 
mai târziu mi-am dat seama că lucrurile văzute în tablouri 
puteam să le întâlnesc pe vreun câmp sau pe malul râului. Ori la 
oameni. Și totul datorită acelui album. Către sfârșitul vieții, 
bunica nu mai putea să-l ridice și mă punea pe mine să-l aduc. li 
tremurau teribil mâinile și-i era frică să nu rupă foile, așa că ne 
lăsa pe noi să întoarcem pagina. Mâinile mele deveniseră prea 
mari pentru mănușile ei însă avea să-mi arate cum să le ţin între 
degete ca pe niște cârpe ca să păstrez foile curate. Feodorov 
oftă, ca și cum asta era amintirea care îl emoţiona cel mai mult. 
Albumul e acum la fratele meu. El e doctor lângă Moscova. La 
câţiva ani o dată, albumul se mută la celălalt. Niciunul dintre noi 
nu se poate lipsi definitiv de el. Am încercat să găsesc alt 
exemplar, n-am avut noroc. Cred că nu mai există pe lume o 
carte ca asta! 

Tot vorbind, Feodorov reușise să se liniștească. Dacă știa să 
facă bine ceva, asta era să vorbească. Inainte de a fi ajuns în 
acest punct al istorisirii, nu făcuse însă legătura dintre acea 
carte și concluzia la care voia să ajungă. Acum se întreba cum 
de nu își dăduse seama mai demult. 

— Pentru bunica a fost o tragedie că niciunul dintre noi nu 
arăta vreun talent particular pentru pictură. Până la sfârșitul 
vieţii, pe când eram în școala de administraţie, îmi tot cerea să 
mai încerc. Dar nu eram în stare de așa ceva. Bunicii îi plăcea să 
spună că fratele meu, Dmitri, ar fi devenit un mare pictor, dar 
zicea așa doar pentru că Dmitri era mort. Ne putem imagina ce 


vrem noi despre morţi. Fraţii mei și cu mine eram foarte buni 
observatori. Unii sunt născuţi să facă artă, alţii să o aprecieze. 
Nu vi se pare? E un fel de talent în sine să fii un bun public, fie 
că vizitezi o galerie de tablouri, fie că o asculţi pe cea mai mare 
soprană din lume. Nu oricine poate să fie artist. Trebuie să 
existe și unii care să fie martori ai artei, care iubesc și apreciază 
ce au avut privilegiul să vadă. 

Feodorov vorbea lent. Făcea pauze lungi așa încât Gen să 
nu se chinuie să ţină pasul, dar din cauza asta era greu de spus 
dacă a terminat sau nu ce avea de spus. 

— E o poveste frumoasă, rosti Roxane într-un târziu. 

— Însă își are și tâlcul ei. 

Roxane se așeză mai comod pe scaun să audă tâlcul acelei 
istorii. 

— Poate să nu pară evident din prima clipă că aș fi un om 
cu o adâncă înţelegere a artei, dar aș vrea să știți că sunt. 
Ministrul comerțului din Rusia, ce poate să însemne asta pentru 
dumneavoastră? Insă datorită educaţiei primite pot spune că eu 
sunt întru totul calificat. 

Din nou Roxane aşteptă ce ar mai fi putut urma, iar când i 
se păru că nu mai era nimic de așteptat întrebă: 

— Calificat să faceţi ce? 

— Să vă iubesc, spuse Feodorov. Vă iubesc. 

Gen se uită la Feodorov și clipi îndelung. Simţea cum îi 
dispare tot sângele din obraji. 

— Ce-a spus? îl întrebă Roxane. 

— Hai, îl îndemnă Feodorov. Spune-i! 

Părul lui Roxane, care îi încadra de obicei chipul, era tras pe 
tâmple și prins la spate cu un elastic roz găsit în camera pe care 
o ocupase fata cea mare a vicepreședintelui. Fără machiaj, fără 
bijuterii, cel care n-ar fi știut nimic despre ea nu vedea decât o 
femeie cu înfățișare comună, cu trăsături obosite. Gen își zicea 
că fusese atât de răbdătoare să-l asculte pe Feodorov vreme 
îndelungată, să-l urmărească insistent fără să-i alunece privirea 
spre fereastră. Işi zicea că alegerea domnului Hosokawa drept 
companie era grăitoare pentru caracterul ei, căci erau mulţi alţii 
disponibili, mai puţin importanţi poate, dar care vorbeau 
englezește. Gen îi admira talentul, se înţelegea de la sine. Era 
profund emoţionat când o auzea cântând, dar nu era atras de 
ea. De fapt, nici nu i se cerea. Nici nu-i trecea prin minte că ea 


ar fi putut crede că era propria lui declaraţie de dragoste, însă 
nu se simţea în stare să-i traducă vorbele lui Feodorov. Nu 
fusese preocupat de așa ceva, dar acum își dădu seama cu 
certitudine că nici nu spusese vreodată asemenea cuvinte de 
iubire, nici nu le scrisese cuiva ori în numele cuiva. Când scria 
felicitări de ziua celor de-acasă încheia cu „Ai grijă te tine, te 
rog”. Nu pronunţase cuvintele „te iubesc” în faţa nimănui, nici a 
părinţilor lui, nici a surorilor lui. Nu le adresase nici uneia dintre 
cele trei femei cu care se culcase și nici la școală fetelor pe care 
le însoţise întâmplător până în clasă. Pur și simplu nu le spusese 
niciodată, iar acum, pentru prima oară în viaţa lui când era 
potrivit să rostească vorbe de dragoste unei femei, avea să le 
transmită unei alte femei din partea altui bărbat. 

— Ai de gând să-mi spui? întrebă Roxane. 

Interesul manifestat în voce era doar ceva mai accentuat 
acum. 

Feodorov aștepta cu mâinile împreunate. O expresie de 
mare ușurare i se citea pe faţă. A spus ce avea de spus. A 
împins lucrurile cât a putut de departe. 

Gen își înghiţi saliva și încercă să o privească pe Roxane cu 
indiferenţă profesională. 

— E calificat să vă iubească. A zis „vă iubesc”. 

Gen formulase traducerea astfel încât să sune în felul cel 
mai potrivit cu putinţă. 

— Ce iubește? Vrei să spui că-i place cum cânt? 

— Pe dumneavoastră vă iubește, rosti Gen cu pregnanţă. 

Nu simţea nevoia să-l mai consulte pe Feodorov. Rusul 
zâmbi ușor. 

Era rândul lui Roxane să-i evite privirea. Respiră profund și 
o vreme privi pe fereastră de parcă i se făcuse o ofertă și ea îi 
cântărea importanţa. Când întoarse iar privirea, îi adresă lui 
Feodorov un zâmbet. Avea o expresie atât de împăcată, atât de 
tandră, încât pe moment Gen își închipui că și ea îl place pe rus. 
Era oare posibil ca o asemenea declaraţie să aibă efectul dorit? 
Că ea putea să-l iubească numai pentru că el o iubea pe ea? 

— Victor Feodorov, spuse ea. Ce poveste minunată! 

— Vă mulţumesc, răspunse el înclinându-se. 

— Mă întreb doar ce s-o fi întâmplat cu tânărul acela, Julian, 
spuse ea, dar dădea impresia că vorbește de una singură. Una e 
să oferi unei femei un colier. Prezentat într-o cutioară. Chiar și 


unul foarte scump nu presupune prea mult deranj. Dar să aduci 
din altă ţară un asemenea album e ceva extraordinar. MIi-l 
imaginez aducându-l cu trenul, bine împachetat în hârtie. 

— Dacă putem crede că a existat un Julian. 

— Şi de ce nu!? Nu văd în niciun fel de ce s-ar pune la 
îndoială povestea așa cum v-a fost istorisită. 

— Sunt sigur că aveţi dreptate. De-acum înainte o să mă 
gândesc la ea ca la un fapt petrecut fără doar și poate. 

Gen nu era preocupat decât de Carmen. Și-ar fi dorit să-l 
aștepte, așezată în continuare pe chiuveta aceea de marmură 
neagră, dar știa că nu e cu putinţă. Probabil că acum patrula în 
sus și-n jos pe culoarele de la etaj, cu pușca în mână și 
conjugând verbe în șoaptă. 

— Cât despre iubire... rosti în cele din urmă Roxane. 

— Nu e nimic de spus, întrerupse Feodorov. E un dar. Asta 
e! Ceva ce vă ofer. Dacă aș avea un colier sau un album de artă, 
pe ele vi le-aș oferi. Vi le-aș oferi o dată cu dragostea mea. 

— Atunci sunteţi prea generos cu darurile. 

Feodorov dădu din umeri. 

— Poate că aveţi dreptate. În alte împrejurări ar fi fost 
ridicol, exagerat. In alte împrejurări nimic din toate astea nu s-ar 
fi întâmplat, pentru că sunteţi o femeie celebră și în cel mai 
fericit caz aș strânge doar o clipă mâna asta celebră când v-aţi 
urca în limuzină după spectacol. Dar aici vă aud cântând în 
fiecare zi. Aici vă observ în timpul mesei, iar în inima mea e 
numai iubire. N-ar avea niciun rost să nu vă vorbesc despre ce 
simt. Cei care ne ţin într-o atât de plăcută captivitate s-ar putea 
hotărî să ne ucidă. E o posibilitate. Și, dacă ar fi așa, ce rost ar 
avea să iau cu mine această iubire pe lumea cealaltă? De ce să 
nu vă întorc ce vă aparține? 

— Dar dacă eu nu am ce să vă ofer în schimb? 

Părea interesată de argumentarea lui Feodorov. 

El scutură din cap. 

— Cum puteţi să spuneţi una ca asta după tot ce mi-aţi 
oferit? Dar nici măcar nu e vorba despre cine dă și ce dă. Cu 
darurile nu e deloc așa. Un dar nu-i o afacere. Aș fi fericit dacă 
mi-aţi împărtăși iubirea? Dacă tot ce aţi dori ar fi să veniţi în 
Rusia, să fiți alături de ministrul comerţului, să luaţi parte la 
dineuri, să vă beţi cafeaua în patul meu? Un gând minunat, ce-i 
drept, dar soția mea n-ar fi foarte fericită. Când vă gândiţi la 


iubire, vă gândiţi americănește. Ar trebui să gândiţi rusește. 
Perspectiva e mult mai cuprinzătoare. 

— Americanii au prostul obicei de a gândi americănește, 
spuse Roxane cu amabilitate. _ 

Îi zâmbi lui Feodorov și o vreme tăcură toţi. Întrevederea se 
terminase, nu mai era nimic de spus. 

Atunci, în fine, Feodorov se ridică de pe scaun și își plesni 
palmele una de alta. 

— Eu unul mă simt mult mai bine. Ce povară purtam pe 
inimă! Acum cred că am să mă odihnesc puţintel. Aţi fost tare 
bună să mă ascultați. 

Îi întinse mâna, iar când ea se ridică și i-o strânse, el o duse 
la buze și o lipi o clipă de obraz. 

— Am să-mi amintesc veșnic de această zi, de acest 
moment, de această mână. Niciun om nu și-ar putea dori mai 
mult. Zâmbi și îi lăsă mâna. Ce zi minunată, exclamă el. Ce lucru 
minunat mi-aţi oferit în schimb! 

Se întoarse și părăsi bucătăria fără niciun cuvânt pentru 
Gen. Emoţionat, uitase cu desăvârșire de interpret, așa cum uită 
oricine când traducerea curge lin. 

Roxane se reașeză, iar Gen luă locul lui Feodorov. 

— Ei bine, oftă ea. A fost foarte obositor. 

— Mă gândeam la același lucru. 

— Bietul de Gen, exclamă Roxane aplecându-și capul pe 
umăr. Toate lucrurile astea plictisitoare pe care trebuie să stai 
să le asculți! 

— A fost penibil, nu plictisitor. 

— Penibil? 

— Nu găsiţi penibil gestul unui străin care vă depune inima 
la picioare? 

La urma urmelor, de ce s-ar fi simţit jenată? Trebuie că din 
oră-n oră se găsea cineva care să-i declare iubire eternă. 
Trebuie că avea o echipă întreagă de interpreţi care să-i traducă 
declaraţiile și cererile în căsătorie. 

— E mai ușor să iubești o femeie când nu pricepi nicio 
vorbă din ce spune, zise Roxane. 

— Aș vrea să aducă niște iepuri, îi strigă Thibault lui Gen în 
franceză. Des lapins. 

Bătea toba cu degetele pe cartea de bucate. 

— Ce-aţi zice de niște iepuri, băieţi? îi întrebă pe teroriști în 


spaniolă. Conejo. 

Băieţii ridicară capul de la treabă. Puștile erau aproape 
montate la loc. De la început fuseseră curate, acum nu puteau fi 
decât și mai curate. Cine e obișnuit cu armele poate să le 
privească nu fără interes, ca pe niște sculpturi sobre de așezat 
în salon pe vreo măsuţă joasă. 

— Cobayo, zise cel înalt, Gilbert, care fusese cât pe ce să 
tragă în Thibault, când cu televizorul. 

— Cobayo? întrebă Simon Thibault. Gen, ce poate să- 
nsemne cobayo? 

Gen a stat să se gândească. Avea încă mintea cufundată în 
rusă. 

— Alea mici cu blană, nu hamsteri... Pocni din degete: 
Cobai! Porcușori de Guineea. 

— Gustoși sunt cobaii, nu iepurii, spuse Gilbert. Sunt foarte 
fragezi. 

— Ah, exclamă Cesar luându-și arma în braţe, ce n-aș da 
acum pentr-un cobai! 

Cu gândul la asemenea plăcere, își duse degetele 
mănunchi la buze. Faţa lui Cesar era plină de coșuri care mai 
dispăruseră oarecum de când erau acolo. 

Thibault închise cartea. La Paris, una din fetele lui avusese 
în copilărie un cobai alb. Îl ţinea într-un acvariu mare și îl 
botezase Milou, un jalnic substitut al câinelui pe care și-l dorea. 
În cele din urmă Edith fusese cea care îl hrănea. Îi era milă de 
el, singur cât era ziua de lungă, uitându-se prin sticla acvariului 
la cei din jur. Uneori, când citea, îl lua în poală. Parcă-l vedea pe 
Milou, un ghem lângă tivul puloverului lui Edith, cu nasul 
amușinând de plăcere. Cobaiul acela era seamănul lui Thibault, 
fratele lui, pentru că acum tot ce își dorea era să i se ofere 
privilegiul acelui animal, dreptul de a pune capul în poala soţiei 
lui, cu faţa în sus, cu nasul în puloverul ei. Milou murise demult, 
când și de ce, Thibault nu își mai aducea aminte. Putea el să și-l 
imagineze jupuit și fript, Milou servit la masa de seară? Dacă-i 
dai animalului un nume, nu mai poţi să te-nfrupţi din el. Dacă l- 
ai simţit frate în mintea ta, trebuie să-l lași să se bucure de 
libertate, ca pe un seamăn. 

— Și cum îi gătiţi? 

Se iscă o conversație animată despre cea mai bună reţetă 
pentru prepararea porcușorilor de Guineea și despre cum poţi 


ghici viitorul în maţele lor când li se taie burta de vii. 

— Oamenii se iubesc unii pe alții din motive felurite, 
comentă Roxane, ferită de conversaţia despre cobai la frigare 
pe foc mic, dat fiind că nu înţelegea spaniola. De cele mai multe 
ori suntem iubiți pentru ceea ce știm să facem, nu pentru ce 
suntem. Dar nu-i așa de rău să fii iubit pentru ce știi să faci. 

— Cealaltă variantă e mai bună, își dădu Gen cu părerea. 

Roxane își trase genunchii la piept și-i înconjură cu braţele. 

— Mai bună! Nu-mi place să spun asta, dar așa e. Eşti 
măgulit când te iubește cineva pentru ce știi să faci, dar tu ce 
motiv ai să-l iubești? Dar, dacă te iubește pentru ce ești, trebuie 
să te cunoască, ceea ce înseamnă că și tu trebuie să-l cunoști. 

Roxane îi adresă lui Gen un zâmbet. 

După ce ieșiseră toţi din bucătărie, întâi ceilalţi băieţi, apoi 
Gen, Roxane și Thibault, cei pe care Cesar îi numea mai degrabă 
adulţi decât ostatici, rămas singur, puștiul se apucă să cânte 
aria din Rossini în timp ce termina ce avea de făcut. Bucătăria îi 
stătea pentru moment la dispoziţie și voia să profite de această 
rară ocazie. Soarele pătrundea prin ferestre și strălucea în 
metalul lustruit al armei, în vreme ce lui, Doamne, ce mult îi 
plăcea lui să audă vorbele care-i ieșeau din gură! Ea cântase 
aria de atâtea ori în dimineaţa aceea încât ţinea minte toate 
cuvintele. N-avea importanţă că nu știa limba, pricepea rostul 
vorbelor. Cuvinte și muzică se împreunau, deveneau o parte din 
făptura lui. A cântat iar și iar refrenul, aproape în șoaptă, de 
teamă să nu fie auzit, să nu-și bată cineva joc de el, să nu-l 
pedepsească. Era prea copleșit de spaimă ca să-i treacă măcar 
prin minte că n-ar fi păţit nimic. Însă fierbea de dorinţă să se 
dezlănţuie așa cum făcea ea, să sape în adâncul fiinţei lui și să 
vadă ce era cu adevărat ascuns acolo. Il tulbura să o audă 
cântând atât de plin, atât de înalt. Dacă n-ar fi avut pușca, s-ar 
fi simţit teribil de stânjenit din pricina cântecului ei, care îl 
umplea de o patimă furioasă și sfâșietoare, dorinţa creștea în el 
înainte să fi auzit măcar un vers pe de-a-ntregul și devenea tot 
mai aprigă o dată cu desfășurarea ariei până când îl rătăcea 
într-un amestec de plăcere și de aprigă durere, încât se freca pe 
nesimţite de arma din braţe ca să se elibereze. Rămânea 
rezemat de perete ameţit și electrizat. Pentru ea erau acele 
erecţii turbate. Băieţii nu visau decât să o încalece, să-i umple 
gura cu limbile lor și să intre în ea. O iubeau, iar în fantasmele 


lor diurne sau nocturne ea le înapoia iubirea. Dar pentru Cesar 
era mai mult decât atât. Cesar știa că muzica îi trezea simţurile. 
De parcă muzica ar putea să fie îmbrăţișată, iubită, pătrunsă. 


Opt 

Lângă dormitorul musafirilor era un salonaș unde se 
reuneau de obicei generalii și câteodată domnul Hosokawa și 
generalul Benjamin jucau șah ore întregi. Părea să fie singurul 
lucru care îi îngăduia lui Benjamin să îndepărteze gândul de la 
durerea provocată de erupția de pe faţă. Pustulele îi asediaseră 
un ochi, care se infectase, făcuse conjunctivită și era teribil de 
roșu. Cu cât se concentra asupra partidei, cu atât reușea să 
ocolească durerea. De uitat, n-avea cum să o uite, însă reușea 
să se smulgă din centrul ei în timpul jocului. 

Oaspeţilor nu li se permisese multă vreme să se miște 
decât prin zone bine delimitate ale casei, dar acum, pentru că 
totul devenise mai puţin strict, aveau sporadic acces și prin alte 
locuri. Până când nu fusese invitat să joace, domnul Hosokawa 
nu știuse de existenţa acestei încăperi unde nu erau decât o 
masă de joc și două scaune lângă fereastra acoperită cu draperii 
galbene, o canapea micuță, un secretaire cu un dulăpior cu 
geamuri plin de cărţi îmbrăcate în piele, pe perete o fotografie 
înrămată reprezentând un vas cu pânze, pe jos un covor cu flori 
albastre. Nimic deosebit, doar că era mică, iar o cameră mică, 
după trei luni petrecute în enorma peșteră a salonului, îi dădea 
domnului Hosokawa o extraordinară senzaţie de ușurință, 
confortul sever al unui copil bine înfășurat în pulover și haină. 
Nu se gândise la asta decât a treia oară când jucaseră acolo. În 
Japonia nimeni nu avea prilejul să se afle într-o încăpere atât de 
vastă ca salonul, decât dacă ar fi fost sala de banchete a 
vreunui hotel sau holul Operei. In această cămăruţă ajungea să 
te urci pe un scaun ca să atingi tavanul cu vârfurile degetelor. 
Era deosebit de recunoscător oricărui lucru care îi făcea lumea 
din jur mai apropiată, mai familiară. Tot ce cunoscuse sau 
bănuise domnul Hosokawa mai înainte cu privire la felul în care 
se desfășura viaţa se dovedise fals în ultimele luni. De unde 
înainte petrecea ore nesfârșite muncind, purtând negocieri, 
făcând compromisuri, acum singura lui ocupaţie erau partidele 
de șah cu un terorist pentru care simţea o inexplicabilă 
tandreţe. De unde înainte avea o familie respectabilă unde totul 
se petrecea în cea mai desăvârșită ordine, acum era înconjurat 
de oameni la care ţinea, însă cărora nu le putea vorbi. De unde 
n-avusese parte decât înainte de culcare de câteva minute de 
operă înregistrată stereo, acum profita zilnic de ore întregi de 


muzică, de căldura vie a unei voci, cu perfecțiunea și cu 
slăbiciunile ei, se bucura de prezenţa femeii dăruite cu acea 
voce, care stătea lângă el râzând și ţinându-l de mână. Restul 
lumii credea că domnul Hosokawa suferă, iar el știa că nu va fi 
niciodată în stare să explice cuiva că nu fusese așa. Restul lumii. 
Nu putea să-l dea cu totul uitării. Dar gândul că după o vreme 
avea să piardă toate deliciile care îi erau acum oferite îl făcea să 
ţină darurile astea și mai strâns la piept. 

Generalul Benjamin era un bun jucător de șah, dar nu mai 
bun decât domnul Hosokawa. Niciunul nu era obișnuit să stea cu 
ceasul pe masă, așa că fiecare își făcea mișcarea de parcă 
timpul n-ar fi existat. Deoarece erau amândoi la fel de talentaţi 
și la fel de lenți, nu-și pierdeau răbdarea. O dată, domnul 
Hosokawa se dusese pe canapea și închisese ochii așteptând să- 
i vină rândul. Când se trezise, generalul Benjamin încă mai 
mișca tura înainte și înapoi pe aceleași trei pătrăţele, având în 
același timp grijă să păstreze degetele pe capul calului. Aveau 
strategii diferite. Generalul Benjamin încerca să aibă controlul 
centrului. Domnul Hosokawa juca în apărare: întâi un pion, apoi 
calul. Câștiga ba unul, ba altul. Nu făceau comentarii. Jocul era, 
într-adevăr, mult mai pașnic fără vorbe. Mișcările abile n-aveau 
nevoie de felicitări, o primejdie neluată în seamă nu era 
deplânsă. Loveau regina apoi regele, o dată pentru șah, de două 
ori pentru șah mat. Niciunul nu-și amintea cuvintele pe care le 
scrisese Gen. Până și sfârșitul partidelor se petrecea în liniște, 
un mic semn de salut, doar atât, apoi treceau la reașezarea 
pieselor pe tablă astfel încât a doua zi să fie gata pentru altă 
partidă. Nu le-ar fi trecut prin cap să plece din cameră lăsând 
piesele împrăștiate pe masă și nu la locul lor pe eșichier. 

Chiar dacă reședința era enormă după orice criteriu, nu se 
bucura nimeni de intimitate, cu excepţia lui Gen și a lui Carmen, 
care se întâlneau după două noaptea în oficiu pentru ca lecţiile 
lor să rămână un secret. Opera, gătitul și jocul de șah erau la 
dispoziţia tuturor. Camera de oaspeţi era pe aceeași parte a 
casei cu biroul unde se afla televizorul, care funcţiona ore în șir, 
așa că dacă vreunul dintre tinerii teroriști căuta să se distreze, 
era probabil să nu se fi dus la șah. Mai degrabă ostaticii 
rămâneau să privească șahul zece-cincisprezece minute, asta 
când li se îngăduia să pornească pe culoar, în funcţie de 
capriciile celui care stătea cu pușca la ușă. Dar, în atât de puţin 


timp, se puteau socoti norocoși dacă asistau la o singură 
mutare. Ei erau amatori de fotbal, încercau să considere șahul 
drept sport, era desigur un joc, dar ei voiau să vadă că se 
întâmplă ceva. Camera aceea avea asupra lor un efect de 
liturghie nesfârșită, de curs de algebră, de sedativ. 

Cei doi spectatori care reușeau să rămână acolo fără să 
adoarmă erau Roxane și Ishmael. Roxane venea să vadă cum 
joacă domnul Hosokawa, care, în definitiv, își petrecea aproape 
tot timpul asistând la repetițiile ei. Ishmael rămânea pentru că 
tare ar fi dorit să joace și el șah cu generalul Benjamin și cu 
domnul Hosokawa, dar nu era sigur că i s-ar fi permis. Tinerii 
teroriști încercau să nu întreacă măsura pretinzând mai mult 
decât era cu putință. Ca toţi copiii, poate că mai împingeau 
puţin limitele, însă, din respect pentru generali, nu pretindeau 
prea mult. Poate că pierdeau vremea în faţa televizorului, dar nu 
săreau peste obligaţia gardei. Nu-i cereau lui Messner să vină cu 
cutii de îngheţată de câte cinci kilograme. Numai generalii își 
permiteau, iar până acum o făcuseră numai de două ori. Nu se 
prea băteau între ei, deși tentaţia era uneori teribilă. Generalii îi 
pedepseau pe bătăuși cu severitate, iar generalul Hector lua 
asupra lui sarcina pedepsei, și îi bătea mult mai rău și mai 
îndelung decât s-ar fi bătut între ei, ca să le intre în cap să-și 
facă datoria împreună. Dacă era absolut nevoie, dacă se 
ajungea la un conflict imposibil de rezolvat altfel, se întâlneau în 
subsol, își scoteau cămășile și aveau grijă să nu își lovească 
faţa. 

Nu se petreceau toate conform regulilor, reguli învăţate pe 
dinafară și repetate în cursul instrucției. Unele, cum ar fi să 
vorbeşti respectuos superiorului, erau necilintite. Altele, de pildă 
să nu vorbești unui ostatic decât pentru a-l pune la punct, își 
pierduseră rigiditatea, fuseseră date uitării. Ce îngăduiau și ce 
nu îngăduiau generalii nu era chiar mereu clar. 

În tăcere, Ishmael memora poziţiile de pe tabla de șah. Nu 
cunoștea numele pieselor, în cameră nimeni nu vorbea. El își tot 
pregătea fraza cu care să abordeze subiectul. Se gândea chiar 
să-l roage pe Gen să vorbească în numele lui. Gen avea un fel 
de a face ca lucrurile să pară teribil de importante. Sau ar fi 
putut să-l roage pe Gen să-i ceară lui Messner s-o facă, doar el 
era cel prin care treceau toate negocierile. Dar Gen părea foarte 
ocupat în ultima vreme, iar Messner, zău așa, nu părea să facă 


mare brânză de vreme ce ei tot aici erau. Pe vicepreședinte ar fi 
vrut Ishmael să-l roage mai cu seamă, era omul pentru care 
avea cea mai mare stimă și la care se gândea ca la un prieten, 
dar generalii făceau tot posibilul ca să-și bată joc de Ruben. 
Orice ar fi cerut, îl refuzau cu siguranţă. 

Așa că, dacă Ishmael dorea ceva, singura persoană pe care 
se putea bizui era el însuși. Prin urmare, după câteva zile în plus 
de așteptare, își luă inima-n dinţi. Cum fiecare zi era aidoma cu 
următoarea, își zise că nu există un moment mai prielnic sau 
mai puţin prielnic pentru formularea cererii. 

Generalul Benjamin tocmai făcuse o mișcare, iar domnul 
Hosokawa abia începea să se gândească la următoarea. Roxane 
era pe canapea, aplecată, cu coatele pe genunchi, sprijinindu-și 
bărbia în palme. Se uita la tabla de șah ca la un animal care ar fi 
putut încerca să o ia la fugă. Ishmael se întreba dacă nu cumva 
și ea încerca să înveţe jocul. 

— Domnule, începu Ishmael, cu un glas sugrumat de parcă 
avea o așchie de gheaţă înfiptă în gât. 

Generalul Benjamin înălţă fruntea și își miji ochii. Nu 
observase că băiatul era în cameră. Cât era de micuţ! Rămăsese 
orfan, iar unchiul lui îl înrolase doar cu câteva luni înainte de 
atac, zicând că toţi băieţii din familia lor erau la început foarte 
mici de statură, dar se porneau apoi să crească, însă generalul 
Benjamin începea să aibă dubii că era adevărat. Ishmael n-avea 
un corp care să dea impresia că și-a planificat să realizeze ceva 
deosebit. Totuși, făcea tot ce-i stătea în puteri să ţină pasul cu 
ceilalţi și să le suporte micile mizerii. Și apoi, era util să fie 
printre ei și o persoană mică de statură care la nevoie să poată 
fi săltată și împinsă printr-o fereastră. 

— Ce dorești? 

— Mă întrebam, domnule, dacă aţi putea lua în 
considerare... Se opri, își stăpâni emoția, o luă de la capăt. Mă 
întrebam, dacă e timp mai târziu, dacă mi-aţi permite să joc și 
eu cu câștigătorul... își dădu brusc seama că domnul Hosokawa 
avea șanse să câștige în proporţie de cincizeci la sută, așa că 
cererea putea să pară nelalocul ei. Dacă nu, cu cel care pierde. 

— Tu joci șah? se miră generalul Benjamin. 

Domnul Hosokawa și Roxane nu și-au ridicat privirea de pe 
tabla de joc. Fusese o vreme când din politeţe, dacă vorbea 
cineva, s-ar fi uitat la acea persoană, chiar dacă nu înțelegeau 


nicio vorbă din cele spuse. Acum amândoi știau câteva cuvinte 
în spaniolă și nu-și mai dădeau silinţa să ridice privirile. Domnul 
Hosokawa se pregătea să-i ia generalului nebunul. Roxane 
vedea ce intenţie are. 

— Cred că da. M-am tot uitat. Cred că acum înţeleg jocul. 

Generalul Benjamin râse, dar fără răutate. li făcu un semn 
domnului Hosokawa, care ridică privirea, își împinse ochelarii în 
sus pe nas și se uită cum generalul Benjamin ia o mânuţă de-a 
lui Ishmael într-a lui, o pune pe un pion, apoi mută pionul de 
colo-colo pe tablă. Arătă apoi spre ei trei și totul deveni clar. 
Domnul Hosokawa îi zâmbi lui Ishmael și îl bătu pe umăr. 

— E hotărât, spuse generalul Benjamin, o să joci cu 
câștigătorul. 

Ishmael, simțindu-se purtat de un val de noroc, se așeză la 
picioarele lui Roxane și privi eșichierul cum făcea și ea, ca pe o 
făptură vie. Nu mai avea la dispoziție decât o jumătate de 
partidă să înveţe ce mai era de învăţat despre șah. g 

Gen bătu discret în uşorul uşii deschise a biroului. In spatele 
lui era Messner. Arăta sfârșit de oboseală, însă părul îi strălucea 
ca soarele dimineţii. Purta în continuare cămașă albă, pantaloni 
negri, cravată neagră, iar hainele lui, ca și ale celorlalți, 
începeau să arate semne de uzură. Işi încrucișă braţele și se uită 
la joc. Fusese în echipa de șah la facultate, mergeau cu 
autocarul să joace cu francezii, cu italienii. l-ar fi făcut și acum 
plăcere să joace, dar dacă rămânea în casă timp de trei ore, la 
ieșire ar fi trebuit să vină cu ceva concret pentru a demonstra 
rostul întârzierii. 

Generalul Benjamin ridică o mână fără să privească, 
începuse să priceapă că nebunul lui era în primejdie. 

Messner îi urmări privirea. Stătu pe gânduri dacă să-i spună 
că nu nebunul era de fapt problema, dar era limpede că 
Benjamin nu l-ar fi ascultat. 

— Transmite-i că am adus ziarele de azi, îi spuse lui Gen. 

Pentru atâta lucru s-ar fi descurcat și singur în spaniolă, dar 
știa că generalul n-ar fi făcut decât să-l privească mustrător că a 
deschis gura în timpul unei mutări. 

— O să-i spun. 

Roxane Coss ridică o mână, o flutură spre Messner în chip 
de salut, dar rămase cu ochii la tablă, ca și Ishmael, care 
începea să simtă un gust amar din pricina fricii. Poate că de fapt 


nici nu știa să joace. 

— Plănuiţi să ne scoateţi de-aici în curând? întrebă Roxane. 

— Nimeni nu face nicio mișcare, răspunse Messner, 
încercând să păstreze un ton cât mai detașat. N-am văzut în 
viața mea un joc atât de indecis. 

În mod ciudat, îl invidia pe Ishmael care stătea chiar la 
picioarele ei. Dacă ar fi mișcat mâna doar trei centimetri, îi 
atingea glezna. 

— Ar putea să ne lase să murim de foame, spuse Roxane cu 
o voce egală, calmă, de parcă nu voia să tulbure jocul. 
Mâncarea nu e grozavă, dar nici așa rea cum ar trebui dacă i-ar 
interesa să miște ceva. Nu se poate să fie prea interesaţi să ne 
elibereze, de vreme ce ne trimit cam tot ce dorim. 

Messner se scărpină după ceafă. 

— Mi-e teamă că dumneavoastră sunteţi cauza. Dacă eraţi 
celebră înainte de a sosi în ţara asta, ar trebui să citiţi ce se 
scrie acum. Pe lângă dumneavoastră, Callas nu mai e decât o 
figurantă! Dacă ar încerca cineva să vă lase să muriţi de foame, 
guvernul ar fi răsturnat într-o singură după-amiază. 

Roxane ridică ochii spre el, clipi ca pe scenă, mulţumită. 

— Prin urmare, dacă ies vie de aici pot să-mi dublez 
onorariile? 

— Puteţi să le și triplați. 

— Doamne sfinte, exclamă Roxane, zâmbind acum cu toată 
gura. La vederea dinţilor ei Messner simţi că i se rupe inima. Vă 
daţi seama că i-aţi oferit soluţia răsturnării guvernului? lar el nici 
nu-și dă seama. Asta-i tot ce-și dorea și tocmai pe-asta n-a 
auzit-o! 

Generalul Benjamin avea mâna pe nebun. Îl clătina de pe-o 
parte pe alta. Cuvintele îi treceau pe deasupra capului, se 
scurgeau pe lângă el ca apa peste o piatră. 

Băiatul dădea impresia că își ţine respiraţia până ce 
generalul avea să facă o mișcare. Messner îl observa. Mai mult 
decât în oricare dintre negocierile în care fusese implicat, de 
astă dată chiar că nu-i păsa care dintre părţi va avea câștig de 
cauză. De fapt nu asta era ideea, pentru că guvernele câștigau 
întotdeauna. Nu l-ar fi necăjit să scape toţi cei de aici, absolut 
toți. Ar fi dorit ca teroriștii să se folosească de tunelul pe care îl 
săpau militarii, să se târască înapoi pe conductele de aerisire, 
apoi în jos prin tunel și să se întoarcă de unde veniseră, în 


frunzișul care le servea de cartier general. Nu pentru că 
inteligenţa lor ar fi fost sclipitoare, dimpotrivă, tocmai pentru 
asta nu meritau pedeapsa necruțătoare care îi aștepta mai 
devreme sau mai târziu. li părea rău pentru ei, asta era. 
Niciodată nu mai avusese asemenea sentimente pentru vreun 
terorist. 

Ishmael oftă când generalul luă mâna de pe nebun și alese 
calul. Era o mișcare greșită. Până și el putea să își dea seama. 
Se rezemă de canapea, iar Roxane îi puse o mână peste umeri 
și alta pe creștet, mângâindu-i părul cu neatenţia cu care îl 
mângâia pe al ei. Ishmael nici nu simţi. Era cu ochii la jocul care 
se și isprăvi în șase mutări. 

— E-n regulă, am jucat destul! zise generalul Benjamin fără 
să se adreseze cuiva în particular. 

O dată jocul terminat, ecluza se redeschise și durerea 
năvăli iar. Îi strânse mâna domnului Hosokawa, rapid și formal 
ca după fiecare joc. Domnul Hosokawa se înclină adânc de 
câteva ori, iar Benjamin răspunse la fel, un obicei curios pe care 
și-l însușise pe nesimţite, așa cum se întâmplă cu ticurile 
nervoase. Când terminară cu temenelile, Benjamin se întinse, 
apoi îi făcu semn lui Ishmael să se așeze în locul lui. Insă numai 
dacă domnul dorește să joace. Nu se cade să te impui. Și îi ceru 
lui Gen să-l întrebe pe domnul Hosokawa dacă n-ar prefera să se 
oprească și să revină să joace a doua zi. 

Domnul Hosokawa era încântat să joace cu Ishmael, care se 
și instalase confortabil pe scaunul cald al generalului. incepu să 
pună piesele la locul lor. 

— Ce aveţi pentru mine? îl întrebă generalul pe Messner. 

— Cam aceleași lucruri, de fapt. Messner scormoni prin 
teancul de hârtii. O scrisoare imperioasă de la președinte. O 
scrisoare imperioasă de la șeful poliţiei. Nu vor să cedeze. Cum 
să vă spun, acum sunt și mai puţin dispuși să o facă decât 
înainte. Guvernul nu se resimte de pe urma felului în care merg 
lucrurile. Oamenii s-au cam obișnuit cu toată povestea asta. 
Trec prin faţa casei și nici nu se mai opresc. 

Îi înmână lista zilnică de exigenţe ale militarilor în vreme ce 
Gen traducea. In unele zile nu mai schimbau nici măcar un 
cuvânt de pe lista lor de revendicări. Făceau doar copii și 
schimbau data cu creionul. 

— Ei bine, or să se lămurească ei, noi știm să așteptăm mai 


bine ca oricine. Putem să așteptăm o veșnicie. 

Generalul Benjamin făcu un mic semn din cap tot uitându- 
se pe listă. Apoi se duse la secretaire și scoase de acolo setul de 
hârtii pe care Gen le bătuse la mașină cu o seară înainte. 

— Daţi-le astea. 

Messner luă hârtiile fără să se uite la ele. Erau aceleași, 
desigur. In ultima lună nu prea mai ţineau seamă de nimic, 
cereau eliberarea prizonierilor politici din alte ţări, oameni pe 
care nici nu-i cunoșteau, cereau să fie distribuite alimente 
săracilor, să fie schimbat sistemul electoral. Generalul Hector o 
inventase pe asta din urmă după ce răsfoise niște cărţi de drept 
de-ale vicepreședintelui. In loc să reducă cererile, faptul că nu li 
se îndeplinea niciuna îi făcea să pretindă și mai mult. Ca de 
obicei, proferau ameninţări și asigurau că vor începe să execute 
ostaticii, dar „ameninţare”, „asigurare” și „cerere” deveniseră 
cuvinte decorative. Nu aveau mai mult sens decât ștampilele și 
sigiliile puse de guvern pe hărtiile lor. 

Domnul Hosokawa îl lăsă pe Ishmael să înceapă. Băiatul 
deschise jocul cu pionul din faţa unui nebun. Generalul Benjamin 
se așeză să se uite. 

— Ar trebui să stăm de vorbă despre toate astea, propuse 
Messner. 

— Nu-i nimic de vorbit. 

— Cred că... începu Messner. Simţea apăsarea unei imense 
responsabilităţi. incepea să creadă că, dacă ar fi fost mai 
priceput, ar fi reușit până acum să aranjeze cu ei un final posibil 
pentru povestea asta. Cred că trebuie să luaţi în considerare 
unele lucruri. 

— Şşt, spuse generalul Benjamin, și duse un deget la buze. 
Arătă spre tabla de șah. A început. 

Messner se rezemă de perete, istovit. Ishmael ridică vârful 
degetului de pe pion. 

— Imi permiteţi să vă conduc? îi spuse Roxane lui Messner. 

— Ce zice? întrebă generalul Benjamin. 

— Spune că o să-l însoțească pe Messner până la ușă, 
răspunse Gen. 

Generalul n-avea chef să-l conducă. Voia să vadă dacă 
băiatul e în stare să joace. 

— Spuneţi-mi ce au de gând să facă, se interesă Roxane în 
drum spre hol. 


Venise și Gen, așa că vorbeau toţi trei englezește. 

— N-am nicio idee. 

— Ba da, aveţi, spuse Roxane. 

O privi. De câte ori o vedea era din nou surprins de statura 
ei. Seara, în amintirea lui, era deasupra tuturor, era o forţă. Dar 
stând lângă ea vedea că-i atât de mică, încât putea să o 
ascundă sub un mantou, dacă ar fi purtat așa ceva. Era atât de 
mică încât ar fi putut să o scoată din casă luând-o la subsuoară. 
La Geneva avea trenciul care ar fi mers perfect pentru asta, 
fusese al tatălui lui, un om mai voinic decât el. Dintr-un amestec 
de dragoste filială și de simţ practic, Messner îl purta și era atât 
de larg, încât flutura pe el. 

— Eu nu sunt decât un curier, un serviciu de livrări. Aduc 
hârtii, iau hârtii, mă ocup de untul de pe pâine. Nu mi se spune 
nimic. 

Roxane îl luă de braţ, dar fără cochetărie, mai degrabă în 
felul în care se lasă însoţită de un gentleman o eroină de roman 
englezesc din secolul al nouăsprezecelea. Messner îi simţea 
căldura mâinii prin mânecă. N-ar fi vrut să o mai lase în casa 
aceea. 

— Spuneţi-mi, șopti ea. Eu am cam pierdut noţiunea 
timpului. Uneori mi se pare că ăsta e locul unde am trăit până 
acum și unde am să trăiesc toată viaţa de-aci înainte. Dacă aș 
ști că ăsta-i adevărul, aș putea să fiu liniștită. Mă înţelegeţi? 
Dacă mai durează încă foarte mult timp, aș vrea să fiu la curent. 

Faptul că o vedea în fiecare zi, că stătea pe trotuar 
dimineţile, laolaltă cu mulţimea care o asculta cântând, nu era 
oare nemaipomenit? 

— Îmi imaginez, spuse Messner, că va dura încă foarte mult 
timp. 

În vreme ce mergeau, Gen îi urma ca un majordom bine 
educat, pe cât de discret, pe atât de prezent dacă era nevoie de 
el. Asculta. Messner a spus-o. Foarte mult timp. Se gândi la 
Carmen, la toate limbile care erau la dispoziția unei fete 
inteligente pentru a le învăţa. Poate că aveau într-adevăr nevoie 
de foarte mult timp. 

Când îi văzu venind, Ruben înaintă pe culoar cu pași repezi 
înainte ca vreunul dintre soldaţi să-i taie calea. 

— Messner! exclamă el. Ce miracol! Vă aşteptam, dar v-aţi 
strecurat pe lângă mine fără să vă văd. Ce mai face guvernul 


nostru? Pe mine m-au înlocuit deja? 

— Ar fi imposibil, răspunse Messner. 

Roxane îi lăsă braţul și se întoarse spre Gen. Messner simţi 
că se face frig în jur. 

— Avem nevoie de săpun, spuse vicepreședintele. Tot felul 
de săpunuri, pentru baie, pentru vase, pentru spălat rufe... 

Messner era distrat. Conversaţia cu Roxane ar fi trebuit să 
dureze mai mult. Nu aveau nevoie de Gen. Adesea, Messner 
visa în engleză. Nu era chip să fie singuri. 

— Am să văd ce pot să fac. 

Faţa lui Ruben se întunecă. 

— Doar nu cer nimic complicat. 

— O să vin mâine cu săpunul, reluă el cu voce caldă. 

De unde această subită tandreţe? Messner dorea să se 
întoarcă în Elveţia, unde poștașul, chiar dacă nu știa cine e când 
se încrucișau pe culoar, îi punea întotdeauna scrisorile acolo 
unde se cuvine. Dorea să fie liber, necunoscut. 

— Vi s-a vindecat în sfârșit obrazul. 

Vicepreședintele, dându-și seama că fusese ridicol să se 
supere și simțind ce povară ducea amicul său, își atinse obrazul. 

— N-am crezut că se va vindeca. A lăsat ditamai cicatricea, 
nu-i așa? 

— O să deveniți erou naţional, zise Messner. 

— O să spun că de la dumneata am luat lovitura, spuse 
Ruben uitându-se în ochii lui Messner. Că ne-am bătut cu șișurile 
într-un bar de noapte. 

Messner avansă spre ușă. Beatriz și Jesus, de gardă, îl 
pipăiră până când fu stânjenit de insistența mâinilor lui Beatriz. 
Una e să fii controlat la sosire. Nu înţelegea de ce trebuia 
repetat același lucru la ieșire. Ce-ar fi avut de dus afară pe 
ascuns? 

— Își închipuie probabil că plecaţi cu săpunul, glumi 
vicepreședintele, ca și cum i-ar fi citit amicului gândurile. Se 
întreabă probabil unde a dispărut, de vreme ce ei nu folosesc 
așa ceva. 

— Înapoi pe canapea, ordonă Jesus cu două degete așezate 
pe ţeava puștii ca să indice direcţia. 

Oricum, vicepreședintele se pregătea să-și facă siesta, așa 
că plecă fără să mai aștepte alt ordin. Messner ieși fără o vorbă. 

Roxane își petrecea timpul cu gândurile ei. Se gândea la 


Messner. Părea că s-ar fi simţit mai puţin împovărat alături de 
ei, decât fiind singura persoană din lume liberă să intre și să 
iasă de aici. Se gândea la lieduri de Schubert și la arii de Puccini, 
la spectacolele pierdute în Argentina și la spectacolele de la 
New York pe care le pierdea acum, concerte pentru care 
negocierile duraseră o veșnicie și care erau atât de importante 
pentru ea, deși la vremea aceea nu voia să o recunoască. Se 
gândea la ce va cânta a doua zi, poate tot niște 

Rossini? Se gândea îndeosebi la domnul Hosokawa, la 
faptul că îi devenise indispensabil. Dacă n-ar fi fost el acolo, era 
încredinţată că și-ar fi pierdut minţile din prima săptămână. 
Firește, dacă n-ar fi fost el acolo, ea n-ar fi venit în ţara asta, nici 
n-ar fi fost invitată. Viaţa ei ar fi continuat ca un tren cu orare 
precise: Argentina, New York, o vizită la Chicago, apoi înapoi în 
Italia. Acum nu se mai urnea din loc. Se gândea la Hosokawa 
Katsumi așezat la fereastră să o asculte când cântă și se minuna 
cum de e cu putinţă să iubești pe cineva cu care nici măcar nu 
poţi să schimbi o vorbă. Acum își spunea că tot șirul acela de 
evenimente avea o rațiune: aniversarea lui, invitația ca ea să 
fie, într-un sens, cadoul lui de aniversare, motivele pentru care 
fuseseră blocaţi aici de atâta vreme... Altfel cum s-ar fi întâlnit? 
Oare ce altă cale ar fi existat să te poţi înţelege cu cineva care 
vine de la capătul lumii și cu care nu poţi vorbi, decât să ai la 
dispoziţie un timp nesfârșit fără nimic altceva de făcut decât de 
stat și de așteptat împreună? Va trebui să aibă grijă de Carmen, 
ăsta era primul lucru de făcut. 

— O știi pe Carmen, i se adresă lui Gen. 

Se întorceau să vadă cum progresa jocul de șah, dar ea îl 
oprise în mijlocul culoarului, la distanţă de toate ușile. 

— Carmen? 

— Ştiu că știi cine e, dar o și cunoști puţin, nu-i așa? V-am 
văzut stând de vorbă. 

— Desigur. 

Gen simţi un val de fierbinţeală și încercă să-l stăvilească, 
de parcă așa ceva poate fi oprit. Roxane privea fără ţintă, arăta 
obosită. Era doar miezul zilei, însă părea adesea obosită după ce 
cânta dimineaţa. Santinelele o lăsau să urce în camera ei să se 
odihnească. Uneori, când Carmen nu era de gardă, se ducea să 
o caute, o lua de mână, Carmen o urma. li era mult mai ușor să 
doarmă dacă era și Carmen prin preajmă. Carmen avea probabil 


vreo douăzeci de ani mai puţin, însă felul ei de a fi o liniștea pe 
Roxane. 

—E o fată tare drăguță. Ea îmi aduce micul dejun 
dimineaţa. Uneori deschid ușa noaptea și ea doarme pe jos, în 
hol. Dar nu întotdeauna. 

Nu întotdeauna. Nu când era cu el. 

Roxane îl privi iar, apoi zâmbi. 

— Bietul de Gen, e mereu în centrul evenimentelor. Oricine 
are un secret trebuie să-l treacă prin dumneata. 

— Sunt convins că-mi scapă multe. 

— Vreau să te rog să-mi faci o favoare, ca toţi ceilalți. Să 
faci ceva pentru mine. 

Pentru că, dacă era cum zice Messner, dacă avea să mai 
dureze mult această captivitate, atunci merita cel puţin asta. Și, 
dacă la sfârșitul acelei lungi perioade erau oricum asasinați, 
cum umbla vorba, dacă militarii îi ucideau ca să dea vina pe 
teroriști, sau dacă teroriștii îi lichidau într-un moment de 
disperare, deși asta i se părea mai greu de crezut, atunci cu atât 
mai mult o merita. lar dacă cel de-al treilea scenariu era 
adevărat, anume că vor fi eliberaţi rapid și nevătămaţi, că se 
vor întoarce la vieţile lor dinainte lăsând în urmă acest episod, 
atunci merita asta mai mult decât oricând, pentru că e sigur că 
n-avea cum să-l mai vadă pe Hosokawa Katsumi. 

— Găsește-o te rog pe Carmen astă-seară și spune-i să 
doarmă în altă parte. Spune-i să nu vină cu micul dejun mâine 
dimineaţă. Poţi să faci asta pentru mine? 

Gen încuviință dând din cap. 

Dar nu-i ceruse suficient. Nu-i ceruse tot ce trebuia, pentru 
că ea nu avea cum să-i spună domnului Hosokawa să vină la 
noapte în camera ei. Voia să-l invite în camera ei, dar nu era 
decât o cale, să-l roage pe Gen să-i traducă vorbele în japoneză. 
Dar care ar fi înţelesul pe care avea de gând să-l transmită? Că 
îl invită să rămână cu ea peste noapte? lar Gen va trebui să o 
roage pe Carmen să găsească o cale să-l aducă pe domnul 
Hosokawa la etaj. Şi ce avea să se întâmple dacă erau 
descoperiţi, ce ar păţi domnul Hosokawa în acest caz? Dar 
Carmen? |n principiu, dacă faci cunoștință cu cineva și vrei să-l 
revezi, poţi să iei masa cu el în oraș sau să-l întâlnești la un 
pahar. Se rezemă de perete. 

Doi băieți înarmaţi au trecut pe lângă ei. Dacă era Roxane 


prin preajmă nu se ciondăneau, nu se băteau. După ce s-au 
făcut nevăzuţi, Roxane a respirat adânc și i-a comunicat lui Gen 
ce voia. El nu spuse că e o nebunie. Ca și cum n-ar fi cerut nimic 
neobișnuit, ascultă încuviințând pe măsură ce vorbea. Poate că 
un interpret nu se deosebește de doctor, de avocat, sau chiar de 
preot. Trebuie să fie un cod moral care să-i ţină departe de 
bârfă. Chiar dacă n-ar fi fost sigură de loialitatea lui în ceea ce o 
privea, știa că ar fi făcut orice îi era cu putinţă pentru a-i fi de 
folos domnului Hosokawa. 

Ruben Iglesias intră să golească coșurile de gunoi din 
încăperea pe care el tot cameră de oaspeţi o numea, deși era 
acum biroul generalilor. Trecea din loc în loc cu un sac de gunoi 
verde și strângea nu numai ce fusese pus în coșuri, dar și ce era 
lăsat pe jos, sticle de limonadă, coji de banană, bucăţelele tăiate 
din ziarele cenzurate. Pe ele Ruben le punea pe furiș în buzunar 
ca să le citească noaptea la lumina unei lanterne. Domnul 
Hosokawa și Ishmael jucau șah. Rămase și el în ușă o clipă să 
privească. Era foarte mândru de Ishmael, care se dovedea mult 
mai inteligent decât ceilalţi băieţi. Ruben cumpărase jocul ca să- 
| înveţe pe băiatul lui, Marco, dar socotise că e totuși prea mic. 
Generalul Benjamin stătea pe canapea. După o vreme ridică 
privirea spre Ruben. Ochiul lui infectat îi tăie respiraţia lui 
Ruben. 

— Ishmael ăsta, ia te uită la el ce repede a prins! exclamă 
generalul Benjamin. Nu i-a arătat nimeni. S-a tot uitat și a 
învăţat singur. p 

Era binedispus datorită reușitei băiatului. Işi amintea de 
vremea când fusese învăţător. 

— Veniti o clipă pe culoar, îi spuse Ruben în șoaptă. Am să 
vă vorbesc despre ceva. 

— Atunci spune aici. 

Ruben întoarse ochii spre băiat, indicând că era o discuţie 
confidențială între bărbaţi. Benjamin oftă și se propti să se ridice 
de pe canapea. 

— Toţi aveţi câte ceva de rezolvat! mormăi el. 

La ușă, Ruben lăsă jos sacul de gunoi. Nu-i plăcea să 
vorbească cu generalii. Prima întâlnire cu ei stabilise un 
precedent pe care nu-l uitase, dar niciun om cinstit nu putea să 
pretindă că nu observă asemenea erupție. 

— Ce-ţi trebuie? întrebă Benjamin agasat. 


— Ce vă trebuie dumneavoastră, i-o întoarse Ruben. Băgă 
mâna în buzunar și scoase un flacon de pilule cu numele lui 
înscris pe el. Antibiotice. Mi-au dat mai mult decât am avut 
nevoie. Mi-au vindecat obrazul. 

— Norocul dumitale! zise generalul Benjamin. 

— Şi al dumneavoastră. Mai sunt multe în flacon. Luaţi-le. 
Nici nu vă închipuiţi ce schimbare produc. 

— N-oi fi doctor? 

— Nu-i nevoie să fii doctor ca să vezi o infecţie. Ascultaţi ce 
vă spun! 

Benjamin îi zâmbi. 

— Şi cum să știu eu că nu vrei să mă otrăvești, micuțul meu 
vicepreședinte? 

— Da, da, oftă Ruben. Asta am eu de gând, să vă otrăvesc. 
Am de gând să murim împreună. Deschise flaconul, îl clătină așa 
încât să-i cadă o pilulă în gură și după ce fu sigur că Benjamin a 
văzut-o pe limbă, o înghiţi. Apoi îi dădu flaconul. Nu vă întreb ce 
intenţie aveţi cu ele, dar, poftim, sunt ale dumneavoastră. 

Benjamin se reîntoarse la șah, Ruben reluă punga de gunoi 
și porni spre următoarea cameră care dădea pe culoar. 

Era sâmbătă, dar fiindcă zilele semănau unele cu altele 
singurii care se gândeau la asta erau părintele Arguedas, care 
asculta confesiuni sâmbăta și plănuia ce să spună la slujba de 
duminică, și Beatriz, care găsea că weekendul era ca un pustiu 
dezolant, pentru că telenovela care-i plăcea, /storia Mariei, nu se 
dădea decât de lunea până vinerea. 

— E foarte sănătos să ai de așteptat, îi spuse generalul 
Alfredo, pentru că și lui îi plăcea serialul. Simţi cu anticipare 
plăcerea, explică el. 

— Eu nu vreau să aștept, protestă ea, și brusc simţi că-i 
venea să plângă, atât de frustrată se simţea, pierdută în 
întinderea mohorâtă a după-amiezii care sporea. Îşi curăţase 
pușca de pe acum și trecuse cu bine de inspecţie, iar de gardă 
nu avea să fie decât în cursul nopţii. Ar fi putut să se culce o 
vreme sau să se uite la una din revistele pe care le mai văzuse 
de o sută de ori și nu pricepuse mai nimic, dar totul i se părea 
de nesuportat. Voia să iasă de aici. Voia să se plimbe pe străzi 
ca orice altă fată și bărbaţii să claxoneze trecând pe lângă ea. 
Voia să aibă ceva de făcut. 

— Mă duc să văd ce face preotul, îi spuse lui Alfredo. 


Își întoarse brusc faţa. Plânsul era strict interzis. Ea însăși îl 
considera drept cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla. 

În privinţa confesiunii, părintele Arguedas adoptase 
sistemul interpretului facultativ. Dacă oamenii doreau să se 
confeseze în altă limbă decât în spaniolă, era încântat să stea și 
să asculte, presupunând că păcatele lor sunt filtrate prin el și 
spălate de Domnul, tot așa cum se întâmplă dacă el pricepe cei 
se spune. Dacă voiau ca el să înţeleagă, așa cum cere tradiţia, 
puteau să vină cu Gen, în cazul în care nu-i tulburau programul. 
Gen era perfect, părând că nu ascultă nici măcar ce-i iese pe 
gură. În ziua aceea, toate astea nu aveau importanţă, pentru că 
se confesa Oscar Mendoza în limba pe care-o vorbeau amândoi. 
Stăteau faţă-n față pe două scaune din sufragerie trase într-un 
colţ. Ceilalţi respectau aranjamentul și ocoleau sufrageria când 
preotul era cu cineva acolo. La început, părintele Arguedas 
venise cu ideea să improvizeze un confesional în dulapul de 
haine, însă generalii nu fuseseră de acord. Ostaticii rămâneau în 
mod obligatoriu într-un spaţiu deschis, unde puteau să fie văzuţi 
în orice clipă. 

— Binecuvântează-mă, părinte, pentru că am greșit. Sunt 
trei săptămâni de când nu m-am confesat. Acasă mergeam la 
confesional în fiecare săptămână, vă rog să mă credeţi, dar nu 
prea sunt multe ocazii de păcătuit în situaţia în care ne aflăm 
aici, spuse Oscar Mendoza. Nici băutură, nici jocuri de noroc, 
doar trei femei. Chiar să vrei să păcătuiești de unul singur e 
aproape imposibil. Avem atât de puţină intimitate. 

— Avem și recompense pentru felul în care trăim. 

Mendoza fu de acord, deși îi era greu să vadă lucrurile în 
felul ăsta. 

— Am tot timpul vise, totuși. Se poate să fie unele vise 
considerate drept un păcat, părinte? 

Preotul dădu din umeri. Îi plăcea confesiunea, ocazia de a 
vorbi cu oamenii, posibilitatea de a-i ajuta să scape de povara 
sufletească. Putea să numere pe degetele de la o mână de câte 
ori îi fusese îngăduit să asculte confesiuni înainte de 
sechestrare, dar aici fuseseră momente când se aștepta la rând. 
l-ar fi convenit să fie poate ceva mai multe păcate de mărturisit, 
dacă nu pentru altceva, măcar pentru a-i păstra mai multă 
vreme lângă el. 

— Visele ţin de subconștient. E un teritoriu tulbure. Cu 


toate astea, cred că cel mai bine ar fi să-mi spui despre ce e 
vorba. Aș putea să te ajut, cine știe? 

Beatriz băgă capul pe ușă. Coada ei grea se clătina în 
lumină. 

— Aţi terminat? 

— Nu încă, spuse preotul. 

— Mai e mult? 

— Du-te și te joacă niţel. Urmezi la rând. 

Să se joace! Da' ce-i trece lui prin cap, că-i copil? Se uită la 
ceasul lui Gen de la încheietura mâinii. Era unu și șaptesprezece 
minute. Acum înţelegea de minune cum merge ceasul, dar o 
cam sâcâia. Nu putea să reziste mai mult de trei minute fără să 
vrea să știe ora, oricât ar fi încercat să se abţină. Beatriz se 
așeză pe jos, pe un covoraș roșu oriental, chiar lângă ușă, de 
unde părintele nu putea s-o vadă, însă ea putea să audă 
confortabil confesiunea. Işi strecură în gură vârful cozii. Oscar 
Mendoza avea glasul tot atât de puternic pe cât îi erau umerii, 
se auzea de departe foarte deslușit, chiar dacă șoptea. 

— E mai mult sau mai puţin același vis în fiecare noapte. 
Oscar Mendoza se opri, nu era chiar foarte sigur că voia să 
vorbească despre asemenea lucruri oribile unui preot atât de 
tânăr. Vise de o teribilă violenţă. 

— Împotriva celor care ne ţin aici? 

De afară, de pe culoar, Beatriz ciuli urechile. 

— Ah, nu, nimic de felul ăsta. Aș vrea să ne lase liberi, dar 
nu le doresc să aibă parte în mod special de vreo violenţă, de 
obicei nu. Nu, visele au de-a face cu fetele mele. Mă întorc 
acasă. Am evadat, sau am fost eliberat, depinde de la un vis la 
altul. Când ajung, casa e plină de băieţi. Un fel de școală de 
băieţi. Băieți de toate vârstele, cu pielea albă, cu pielea 
măslinie, unii grași, unii slăbănogi. Mișună peste tot. Mănâncă 
din frigiderul meu și fumează pe verandă. Sunt în baie, se 
bărbieresc cu briciul meu. Când trec pe lângă ei ridică privirea, 
se uită nepăsători, fără să se sinchisească, apoi își văd mai 
departe de treabă. Nu asta-i partea oribilă. Băieţii ăștia, ce fac ei 
mai cu seamă e să... E să le cunoască intim pe fetele mele. Stau 
la coadă în faţa dormitoarelor lor, chiar și la ușa celor două mai 
mici. E groaznic, părinte. Prin unele uși aud râsete, prin altele 
sughițuri de plâns. Atunci încep să-i omor pe băieţii aceia, unul 
câte unul. Cobor în hol și îi fac bucățele, ca pe niște bețe de 


chibrituri. Nici nu se feresc din calea mea. Se arată surprinși 
numai când îi apuc de gât. 

Mâinile lui Oscar tremurau, așa că le puse una într-alta și le 
propti între genunchi. 

Beatriz încercă să privească discret pe după colţ, să vadă 
dacă nu cumva uriașul plângea. | se păruse că aude un tremur 
în vocea lui. Așa ceva visează ceilalți oameni? Asta povestesc ei 
la confesiune? Se uită la ceas. Unu și douăzeci. 

— Ah, Oscar, Oscar! 

Părintele Arguedas îl bătu pe umăr. 

— Nu-i decât presiunea la care ești supus. Nu-i un păcat. Ne 
rugăm să nu ne ducă mintea la lucruri oribile, dar ea o face 
uneori, iar bieţii de noi suntem lipsiţi de putere. 

— Am sentimentul că totul e extrem de real când visez, zise 
Oscar. Nu sunt prea nefericit în vis, sunt furios, dar mă bucur să- 
i omor, adăugă el încurcat. 

Acest ultim amănunt era ceva mai tulburător. 

— Ascultă ce-ţi spun. Roagă-te la Domnul să-ţi dea putere, 
să-ţi facă dreptate. Apoi, când o veni vremea să te întorci acasă, 
pacea o să domnească iar în sufletul tău. 

— Cred că aveţi dreptate. A 

Oscar încuviinţă încet, fără să pară prea convins. Işi dădea 
acum seama că nu voise de la preot o absolvire, ci o asigurare 
că era imposibil să se întâmple ce visa el. Că fetele lui erau în 
siguranţă, că nu erau maltratate la ele acasă. 

Părintele Arguedas se uită atent la el. Se aplecă spre el, îi 
vorbi cu o voce gravă. ` 

— Roagă-te Fecioarei. Trei rozarii. Ințelegi ce spun? 

Își scoase propriul rozariu din buzunar și îl depuse în 
mâinile urieșești ale lui Oscar. 

— Trei rozarii, zise Oscar și, cum era normal, presiunea din 
piept începu să cedeze de îndată ce se apucă să treacă boabele 
printre degete. 

Plecă din cameră mulţumindu-i părintelui. Dacă se ruga, 
măcar făcea ceva, nu ca până acum. 

Preotul petrecu și el câteva minute în rugăciune pentru 
păcatele lui Oscar Mendoza. Când termină, își drese vocea și o 
strigă pe Beatriz. 

— Ei, te-ai amuzat bine? 

Ea așteptă, își șterse vârful cozii de mânecă, apoi se 


rostogoli pe burtă astfel încât să ajungă în prag. 

— Nu știu ce vreţi să spuneţi. 

— N-ar trebui să tragi cu urechea. 

— Sunteţi în captivitate aici, spuse ea, fără prea multă 
convingere. Nicicând n-ar fi ridicat arma împotriva unui preot, în 
schimb îl ţinti cu degetul. Am tot dreptul să aud ce vă spuneţi. 

Părintele Arguedas se rezemă de spătarul scaunului. 

— Ca să te asiguri că nu complotăm să vă omorâm în somn. 

— Chiar așa! 

— Treci și fă-ți confesiunea! Ai deja ceva de mărturisit. Așa 
o să-ţi fie mai ușor. 

Părintele Arguedas o păcălea. Niciun terorist nu venea să 
se confeseze, deși mulţi erau de faţă la liturghie, iar el le dădea 
totuși comuniunea. Credea că și asta fusese probabil decretat 
de generali. Fără confesiune. i 

Dar Beatriz nu fusese în viața ei la confesiune. In satul ei, 
preotul venea în mod neregulat, numai când își găsea un pic de 
timp liber. Preotul era un om foarte ocupat, care slujea o 
regiune vastă din inima munţilor. Uneori treceau luni întregi 
între vizitele lui, iar când venea era tot timpul ocupat, nu numai 
cu slujbele, dar și cu botezurile, cu nunțile, cu îngropăciunile, cu 
certurile pentru pământ, cu sfânta comuniune... Confesiunea 
era rezervată criminalilor și muribunzilor, nu fetelor lipsite de 
ocupaţie care nu fac nimic mai rău decât să își necăjească 
surorile sau să nu-și asculte mama. Era ceva pentru cei foarte 
bătrâni și pentru cei foarte răi, iar Beatriz socotea că, orice s-ar 
spune, n-avea cum să facă parte din vreuna dintre aceste 
categorii. 

Părintele Arguedas îi întinse mâna și-i vorbi cu blândeţe. 
Era singura persoană care îi vorbise în felul ăsta. 

— Vino încoace, spuse el. O să te ajut să-ţi fie foarte ușor. 

Era ușor să te duci la el, să stai pe scaunul acela. li spuse 
să își încline capul, îi puse mâinile de-o parte și de alta a cărării 
ei drepte și începu să se roage. Ea nu asculta rugăciunea. Auzea 
doar o vorbă ici-colo, cuvinte frumoase, „părinte” și „slăvit” și 
„ijertare”. Apăsarea mâinilor lui pe creștetul ei era o senzaţie 
atât de plăcută. Când își retrase mâinile, după un timp care ei i 
se păruse extrem de lung, se simţi minunat, ușoară, eliberată. 
Ridică faţa spre el și zâmbi. 

— Acum îţi treci prin minte păcatele, spuse el. De obicei 


asta se face înaintea confesiunii. Tu îl rogi pe Domnul să-ţi dea 
curaj să îți amintești păcatele și curaj să le mărturisești. lar când 
intri în confesional spui: „Binecuvântează-mă, părinte, pentru că 
am greșit. Aceasta e prima mea confesiune”. 

— Binecuvântează-mă, părinte, căci am greșit. Aceasta e 
prima mea confesiune. 

Părintele Arguedas aşteptă un moment, dar Beatriz 
continua să zâmbească. 

— lar acum îmi înșiri păcatele tale. 

— Care păcate? 

— În primul rând, zise el, faptul că ai ascultat confesiunea 
domnului Mendoza, deși știai că nu e bine. 

Beatriz își scutură coada. 

— N-a fost un păcat. V-am spus doar, îmi făceam datoria. 

Părintele Arguedas îi puse mâinile pe umeri și efectul fu și 
de data asta un același calm minunat. _ 

— Când te confesezi trebuie să spui doar adevărul. li spui 
Domnului adevărul prin mine, iar eu nu repet nimănui ce ai 
spus. Asta rămâne între tine și mine și Dumnezeu. E o regulă 
sfântă. Nu trebuie niciodată, niciodată, să minţi la confesiune. 
Înţelegi asta? 

— Înţeleg, șopti Beatriz. 

El avea chipul cel mai simpatic dintre toţi cei de-acolo, mai 
simpatic chiar decât al lui Gen, de care-i plăcuse nițeluș înainte. 
Toţi ceilalţi ostatici erau prea bătrâni, băieţii din trupă erau prea 
tineri, iar generalii erau generali. _ 

— Roagă-te, spuse preotul. Incearcă din toate puterile să 
înţelegi acest lucru. 

Deoarece îl plăcea, încercă să își dea silința să se 
gândească numai la asta. Îi simţea mâinile pe umeri. A închis 
ochii, s-a rugat și deodată totul i se păru limpede. Desigur că 
știa că nu e voie să asculţi confesiunea altcuiva. Ştia de parcă 
era un lucru vizibil cu ochii închiși, și asta o făcu să se simtă 
fericită. 

— Mărturisesc că am ascultat. 

Tot ce avea de făcut era să-l numească și păcatul dispărea, 
pleca de la ea în zbor. Nu mai era păcatul ei. 

— Nimic altceva? 

Altceva. Se gândi din nou. Se uită atentă în întunericul de 
dincolo de pleoapele închise, spre locul unde știa ea că stăteau 


stivuite păcatele ca niște lemne uscate, gata să fie puse pe foc. 
Mai era altceva, grămezi de altceva. Începea să le vadă pe 
toate. Dar era prea mult și nu știa ce nume să le dea lucrurilor, 
cum să transforme atâtea păcate în vorbe. 

— N-ar fi trebuit să îndrept arma spre cineva, spuse ea într- 
un târziu, pentru că nu era chip să le dea de rost la toate. 

Avea impresia că ar trebui să stea aici o veșnicie și tot n-ar 
fi avut cum să le dea în întregime pe faţă. Nu să nu le mai facă, 
nici vorbă de așa ceva. N-avea cum să se oprească. Nu i s-ar fi 
îngăduit și nici măcar n-ar fi fost dorinţa ei. Vedea acum care-i 
sunt păcatele și știa că o să mai facă multe, multe altele. 

— Domnul te iartă, spuse preotul. 

Beatriz deschise ochii și pleoapele i se zbătură. 

— Şi o să scap de păcate? 

— Trebuie să te rogi. Trebuie să te căiești. 

— Asta pot să fac. 

Poate că ăsta era răspunsul, un fel de trecere de la una la 
alta, de la păcat la căinţă. Ar putea să vină în fiecare sâmbătă, 
poate și mai des, iar el o să-l roage pe Domnul să o ierte. Atunci 
ea ar avea drum liber spre ceruri. 

— Aș vrea să spui acum niște rugăciuni. 

— Nu știu toate cuvintele. 

Părintele Arguedas încuviință. 

— Putem să le spunem împreună. Pot să te învăţ. Dar, 
Beatriz, e nevoie să te porţi cu blândeţe, să le fii de ajutor 
celorlalți! Asta face parte din penitenţa ta. Aș vrea să încerci 
chiar de astăzi. 

Carmen era în salon, tot acolo erau generalul Hector și vreo 
șase dintre băieţii mai mari. Patru jucau cărți, ceilalți se uitau. 
Işi înfipseseră cuţitele în masa de joc, fapt care îl împingea pe 
vicepreședinte la marginea nebuniei. Era o masă de pe la 1800, 
sculptată de mână de artizani spanioli cărora nu le trecuse prin 
minte că din lemnul lustruit de ei aveau să iasă într-o zi cuțite, 
ca niște ţepi de arici. Gen trecu fără grabă pe lângă ei. Nici 
măcar nu putea să încerce să-i prindă privirea lui Carmen. Nu 
putea decât să spere că ea îl vede și că-i dă prin cap să se ia 
după el. Gen se opri să-i spună o vorbă lui Simon Thibault, întins 
pe o canapea alături cu Un veac de singurătate în spaniolă. 

— Cartea asta o să-mi ia o veșnicie, îi zise Thibault lui Gen 
în franţuzește. Poate chiar un veac. Știu cel puţin că nu timpul 


îmi lipsește. 

— Cine-ar fi bănuit că o sechestrare seamănă cu studiile 
universitare? 

Thibault râse și întoarse o pagină. Oare ea îi auzise? Văzuse 
că se îndepărta? Plecă spre bucătărie, unde din fericire nu era 
nimeni, se strecură în oficiu și se puse pe așteptat. De câte ori 
venea acolo, Carmen îl aștepta. Nu fusese niciodată singur, iar 
la vederea teancurilor de farfurii înălțate până la tavan i se 
umplu inima de dragoste pentru Carmen. Erau atâtea farfurii, că 
un cuplu ar fi putut mânca din ele timp de un an fără să aibă 
măcar una de spălat. Nu era nicio clipă să nu fie solicitat pentru 
vreo traducere. Avea capul plin de zarva produsă de 
sentimentele exprimate cu prea mult foc de alte persoane. Aici 
era liniște, putea să și-o imagineze pe Carmen stând lângă el, cu 
picioarele ei lungi și zvelte încrucișate, conjugând verbe. Ea îi 
ceruse să-i facă un serviciu, iar el urma să-i ceară acum ajutorul. 
Impreună aveau să-i ajute pe domnul Hosokawa și domnișoara 
Coss. In împrejurări normale ar fi zis că viața personală a 
patronului nu era treaba lui, dar nimeni nu pretindea că ar fi dus 
acolo o viaţă normală. Nu se putea gândi la doamna Hosokawa, 
la Nansei sau la Japonia. Toate astea rămăseseră atât de 
departe în urmă, încât era aproape imposibil să crezi că 
existaseră. Acum credea în realitatea acestui oficiu, a acestor 
farfurioare, a acestor boluri de supă, a farfuriilor pentru pâine și 
unt înălțate în stive până la tavan. Credea în noaptea asta. 
Deodată își dădu seama că o căutase mai întâi pe Carmen, că 
nu vorbise cu domnul Hosokawa, probabil că el juca încă șah cu 
Ishmael. Nu putea să fie în două locuri deodată și se simţi dintr- 
odată liniștit, simţi podeaua sub el, dură și rece, simţi o ușoară 
durere în spate. Se afla aici, numai aici, în ţara asta pe care n-o 
cunoștea, așteptând fata pe care o învăţa și o iubea, așteptând 
să-i dea o mână de ajutor domnului Hosokawa la care ţinea de 
asemenea. Ciudat, Gen care nu știuse ce e iubirea, acum iubea 
două persoane. 

Nu luă seamă la trecerea timpului, iar ceas nu mai avea. 
Nici nu putea să ghicească. Cinci minute păreau la fel de lungi 
ca o oră. L'amour est un oiseau rebelle que nul ne peut 
apprivoiser, et c'est bien en vain qu'on l'appelle, s'il lui convient 
de refuser. Ingâna cuvintele, fredonând încetișor. Ar fi dorit să le 
poată cânta, dar Gen nu știa să cânte. 


Atunci apăru Carmen, roșie la față de parcă ar fi fugit, când 
de fapt mersese spre bucătărie cât mai încetinel cu putinţă. 
Închise ușa după ea și se așeză pe podea. 

— Am înţeles ce voiai, șopti și se lipi de el de parcă i-ar fi 
fost frig. M-am gândit că mă aștepți. 

Gen îi luă mâinile într-ale lui, erau atât de mici. Cum de-și 
închipuise că ea nu era decât un băiat frumușel? 

— Trebuie să te rog ceva. 

Amorul i-un copil pribeag, ce-n veci nu poti să-l stăpânești, 
se gândi el din nou și o sărută. 

Ea îi întoarse sărutul, îi atinse părul. Părul lui lucios și des 
era pentru ea o nesecată sursă de fascinaţie. 

— N-am vrut să mă ridic imediat. Am crezut că-i mai bine 
să aștept puţin înainte să vin după tine. 

O sărută din nou. Se supunea unei logici incredibile, logica 
sărutului, o atracție magnetică între două persoane. E de mirare 
că o pereche poate să-și înfrâneze nevoia de a rămâne clipă de 
clipă în împreunarea sărutului! Dacă n-ar fi așa, lumea ar fi un 
vârtej de sărutări în care ne-am scufunda fără să mai găsim 
vreodată forța cuvenită pentru a ieși la suprafaţă. 

— Roxane Coss a venit să-mi vorbească astăzi. Mi-a spus că 
ar vrea să dormi altundeva în noaptea asta și să nu-i duci micul 
dejun mâine dimineaţă. 

Carmen se retrase, păstrând doar o mână pe pieptul lui. 
Roxane Coss nu voia să-i mai ducă ea micul dejun? 

— Am greșit cu ceva? 

— Ah, nu, spuse Gen. Ţine mult la tine. Așa mi-a spus. 

O cuprinse cu un braţ, îi simţea răsuflarea pe umăr. Asta 
trebuie că înseamnă să te simţi cum se simte un bărbat cu o 
femeie. Era ceva de care Gen n-avusese parte, ocupat cu 
traducerea cuvintelor dintr-o limbă în alta. 

— Ai avut dreptate în privinţa sentimentelor ei pentru 
domnul Hosokawa. Dorește să fie cu el în noaptea asta. 

Carmen ridică capul. 

— Cum o să urce la etaj? 

— Roxane vrea să-l ajuţi. 

Gen avea o singură viaţă, viaţa asta era acum cea de 
ostatic, prietenii lui erau și ei ostatici, și, chiar dacă o iubea pe 
Carmen și păstra raporturi politicoase cu teroriștii, nu se 
zăpăcise până-ntr-atât încât să își dorească să devină membru 


al grupului LFDMS. Pentru Carmen era însă cu totul altceva. Ea 
avea două vieţi distincte. Făcea flotări dimineaţa, trecea la 
inspecţie. Făcea de gardă cu arma în mână. Păstra un cuţit în 
carâmbul ghetei și știa cum să se folosească de el. Asculta de 
ordin. Era, așa cum i se explicase, o părticică din forţa care avea 
să producă schimbarea. Dar era și fata care se ducea noaptea în 
oficiu, care învăţa să citească în spaniolă și care putea încă de 
pe acum să spună câteva cuvinte în engleză. Good morning. | 
am very well, thank you. Where is tbe restaurant? ln unele 
dimineţi Roxane Coss o lăsa să se urce pe cearșafurile alea 
imposibil de mătăsoase de pe patul enorm, o lăsa să închidă 
ochii câteva minute și să își închipuie că acolo îi era locul. Să își 
închipuie că era ostatică și ea, că trăia într-o lume cu atât de 
multe privilegii, încât nu mai rămânea nimic pentru care să 
lupţi. Însă, oricât de bine s-ar fi înţeles cele două părţi, erau 
două părţi, iar când trecea de la una la alta, era o piedică de 
depășit. Ori refuza să-l ajute pe domnul Hosokawa să urce la 
etaj, în care caz îi dezamăgea pe Gen, pe domnul Hosokawa și 
pe domnișoara Coss, care fuseseră atât de buni cu ea, ori 
primea și astfel călca în picioare toate jurămintele faţă de 
partidul ei și risca o pedeapsă pe care nici nu se încumeta să și- 
o imagineze. Dacă Gen ar fi înţeles ceva din toate astea nu i-ar 
fi cerut așa ceva. Pentru el nu însemna decât o mână de ajutor, 
un gest prietenesc. De parcă ar fi cerut o carte cu împrumut. 
Carmen închise ochii și îl lăsă să își închipuie că ar fi fost 
obosită. Se rugă Sfintei Roșa de Lima. „Sfântă Rosa, arată-mi 
calea! Sfântă Rosa, luminează-mă.” Işi frecă pleoapele și îi ceru 
singurei sfinte pe care o știa să intervină. Dar o sfântă nu-i de 
prea mare ajutor când e vorba să introduci pe ascuns un om 
căsătorit în dormitorul unei cântărețe de operă. Pentru așa ceva, 
Carmen trebuia să se bizuie doar pe sine. 

— Desigur, șopti Carmen, cu ochii încă închiși, cu urechea 
sprijinită de inima cu bătăi regulate a lui Gen. 

Mâna lui Gen se ridică și o mângâie pe cap, din nou și din 
nou. Așa făcea și mama ei când era mică și avea febră. 

Nimeni, nici măcar Ruben Iglesias, nu cunoștea atât de bine 
reședința vice prezidenţială pe cât o cunoșteau membrii 
grupului LFDMS. O parte din ziua lor de muncă o petreceau 
memorând unde se află ferestrele și care sunt cele pe unde se 
poate sări în grădină. Calculau cum să cadă, apreciau riscul de 


fractură. Cunoșteau toţi lungimea culoarelor, încăperile din care 
se putea ieși direct afară, cele mai rapide căi spre acoperiș sau 
spre curte. Astfel încât Carmen nu putea să nu știe că există o 
scară de serviciu care urca din culoarul de lângă bucătărie până 
la încăperile rezervate servitorilor și că în fostul dormitor al 
Esmeraldei era o ușă care dădea spre camera copiilor, de unde 
se ieșea în culoarul principal de la etaj care ducea chiar în 
budoarul unde dormea Roxane Coss. Ce-i drept, la etaj dormeau 
și alte persoane. Acolo aveau camerele generalii Benjamin și 
Hector. Generalul Alfredo, care nu avea somnul bun, își găsea 
bruma de odihnă în apartamentul pentru oaspeţi de la parter. 
Mulţi dintre băieţi dormeau la etaj, nu întotdeauna în același loc, 
de aceea Carmen prefera să doarmă pe culoar, în faţa camerei 
Roxanei Coss, în cazul în care vreunul dintre băieţi s-ar trezi 
agitat în miezul nopţii. Ea însăși folosea acest drum ca să vină în 
oficiu în fiecare noapte, în șosete, fără niciun zgomot. Cunoștea 
fiecare loc unde parchetul lustruit scârțâăia, știa cine are somnul 
ușor. Ştia cum să se piardă în umbră dacă ar fi venit cineva de 
după colţ în drum spre baie. Patina pe podele ca pe gheţuș. 
Carmen avea antrenament, era neîntrecută în deplasarea 
discretă. Mai mult, bănuia că domnul Hosokawa era foarte 
priceput să nu facă zgomot. Slavă Domnului că Roxane Coss nu 
se îndrăgostise de vreun rus. Se îndoia că aceștia ar fi putut să 
ajungă la etaj fără să se oprească să aprindă o ţigară sau fără să 
povestească în gura mare una dintre acele istorii pe care nu le 
pricepea nimeni în afara lor. Gen trebuia să-l aducă pe domnul 
Hosokawa în culoarul de la bucătărie la ora două noaptea, iar ea 
să-l conducă până la camera lui Roxane Coss. Două ore mai 
târziu, avea să vină să-l ia înapoi. Nu aveau de schimbat nicio 
vorbă, asta era simplu. Chiar dacă în povestea asta erau aliaţi, 
nu puteau să își spună nimic. 

O dată planurile făcute, Carmen îl părăsi pe Gen ca să se 
uite la televizor împreună cu ceilalți soldaţi. A văzut o reluare a 
Istoriei Mariei. Maria plecase la oraș să își caute iubitul pe care îl 
alungase. Rătăcea pe străzile aglomerate cu o valijoară în 
mână, iar pe la colțuri pândeau în umbră persoane necunoscute, 
pregătindu-se să o sfâșie. Toţi cei care se aflau în biroul 
vicepreședintelui erau emoţionaţi până la lacrimi. După 
terminarea programului, Carmen a jucat dame, apoi a participat 
la alcătuirea listei de provizii, ba chiar s-a și propus pentru tura 


de gardă de după-amiază, în cazul în care ceilalți erau obosiţi. 
Dorea să fie exemplară ajutând și participând la toate 
activităţile. Nu voia să dea ochi nici cu Gen, nici cu domnul 
Hosokawa, nici cu Roxane Coss, de frică să nu roșească și să se 
dea de gol, de frică să nu se înfurie pe ei că îi cereau atât de 
mult. 

Câte se pot afla într-o casă? Bârfă nu putea să fie, dar era 
în aer o tensiune, o electricitate care îi făcea pe toţi să ridice 
capul, să privească în jur fără să vadă nimic. Peștele sărat cu 
orez de la cină nu le căzuse bine, unul după altul lăsaseră pe 
masă farfuriile golite doar pe jumătate și se îndepărtaseră. Kato 
pianota Cole Porter, timpul se scurgea domol în tonuri 
mohorâte. Poate că vremea era de vină, faptul că nu li se 
îngăduise să iasă în grădină. Vreo șase bărbaţi stăteau lângă o 
fereastră deschisă respirând aerul nopţii care cobora făcând să 
dispară treptat contururile grădinii neîngrijite și ale florilor 
răsucite. De partea cealaltă a zidului se putea auzi zgomotul 
înfundat al mașinilor care treceau prin apropiere. Pentru un 
moment, cei de la fereastră și-au amintit că acolo, afară, era o 
lume întreagă, însă la fel de iute au lăsat gândul ăsta să le iasă 
din minte. 

Roxane Coss se dusese devreme la culcare. Ca și Carmen 
nu voia să rămână printre ceilalţi o dată ce se hotărâse. Domnul 
Hosokawa era așezat lângă Gen pe bancheta de două persoane 
din apropierea pianului. 

— Mai spune-mi o dată, ceru el. 

— Vrea să vă vadă astă-seară. 

— Așa a spus ea? 

— Carmen o să vă conducă la camera ei. 

Domnul Hosokawa își privi mâinile. Erau mâini de om în 
vârstă. Mâinile lui taică-său. Avea unghiile lungi. 

— E tare neplăcut că știe Carmen de așa ceva. Că știi și 
dumneata... 

— Nu era altă cale. 

— Şi dacă e primejdios pentru fată? 

— Carmen știe ce face, îl asigură Gen. 

Primejdios? Doar cobora în fiecare seară până în oficiu. N-ar 
fi rugat-o să facă ceva care s-o pună în pericol. 

Domnul Hosokawa clătină ușurel din cap. Avea senzaţia 
distinctă că tot salonul se înclina, că devenise o barcă pe o mare 


vălurită. Încetase de mulţi ani să se gândească la ce i-ar face 
plăcere mai mult și mai mult, poate chiar de pe vremea când 
era copil. Își impusese să dorească lucruri pe care putea să le 
obţină: o enormă industrie, o familie rodnică, înţelegerea 
muzicii. Și iată că acum, la câteva luni după ce împlinise 
cincizeci și trei de ani, într-o ţară în care nu mai fusese până 
atunci, simţea în adâncul fiinţei dorinţa, nevoia care se trezește 
numai când obiectul ei se află în apropiere. Copil, visa la 
dragoste, nu doar ca martor, cum era la operă de pildă, visa să 
o simtă el însuși. Asta însă, hotărâse el, nu putea fi decât 
nebunie. Însemna să vrei prea mult. Pentru seara aceea, își 
dorise lucruri mărunte, să facă baie, să aibă haine curate, să 
aibă ceva de oferit, măcar flori. Insă dintr-odată camera se 
înclină pe partea cealaltă, el își desfăcu mâinile din strânsoare și 
se lepădă de toate dorinţele acelea. Nu mai dori nimic. | se 
ceruse să fie la ea în cameră la două noaptea. Nu mai era nimic 
altceva de dorit. 

Când veni ora culcării, domnul Hosokawa se întinse pe 
spate și privi ceasul în lumina lunii. Îi era teamă să nu-l prindă 
somnul, deși știa că nu va adormi. Se minuna de Gen. Întins 
lângă el pe covor, respira liniștit, împăcat. Nu știa însă că Gen se 
trezea în fiecare noapte la ora două, ca un prunc înfometat, și se 
strecura afară din salon fără să-l simtă nimeni. Domnul 
Hosokawa rămase atent la turul santinelelor, Beatriz și Sergio, 
închidea ochii ori de câte ori erau pe aproape. Se opreau să-i 
observe dormind pe unii dintre membrii grupului. Șopteau între 
ei și dădeau din cap. Pe la ora unu dispăruseră, întocmai cum îi 
spusese Gen că avea să se întâmple. Era lumea nopţii, despre 
care domnul Hosokawa nu știa nimic. Își simţea sângele 
zvâcnind în tâmple, la încheietura mâinilor, la gât. Se întinse cât 
era de lung. Acum era momentul. Ar fi zis că dormise o veșnicie. 
Că fusese mort. lar acum, deodată, viaţa clocotea în el. 

La două fără cinci Gen se ridică de parcă ar fi sunat un 
deșteptător. Se ridică, își privi patronul, apoi porniră să 
traverseze salonul împreună, punând cu grijă pasul printre 
prietenii și cunoștințele lor care dormeau. Întâi argentinienii. 
Apoi portughezii. Nemţii dormeau lângă italieni. Rușii erau 
adăpostiţi în sufragerie. lată-l pe Kato, cu mâinile lui minunate 
așezate pe piept, cu degetele zvâcnind ușor în somn, un câine 
care îl visa pe Schubert. lată-l pe preot, întins pe o parte, cu 


amândouă mâinile sub obraz. Împrăștiaţi printre ei erau și câţiva 
soldaţi lungiţi pe spate, de parcă somnul îi izbise ca o mașină în 
viteză și îi zdrobise de asfalt, cu capetele înclinate pe-o parte, cu 
gurile larg deschise, cu armele ca niște fructe coapte în căușul 
mâinilor. 

Carmen aștepta în culoarul dinspre bucătărie, așa cum 
spusese Gen, cu părul împletit, cu picioarele goale. Mai întâi îl 
privi pe Gen, iar el o atinse ușor pe umăr în loc să vorbească și 
totul fu limpede între ei trei. Nu avea sens să mai întârzie, orice 
întârziere ar fi fost chinuitoare. Carmen își dorea să fie încă de 
pe-acum în oficiu, cu picioarele peste picioarele lui Gen, citind 
cu glas tare paragraful pe care i-l scrisese cu mâna lui drept 
exercițiu. Zarurile erau însă aruncate. Fusese de acord. Se rugă 
la iuţeală sfintei, care la o oră atât de târzie nu răspunse. Se 
închină iute, ca un colibri care ciugulește de patru ori la rând. 
Apoi se întoarse și porni de-a lungul culoarului, cu domnul 
Hosokawa urmând-o în tăcere. Gen îi privi până ce dădură 
colțul. Nu se gândise cât de greu era să fii lăsat în urmă. 

Când au ajuns la scara îngustă și răsucită, cu treptele de 
scândură ieftină bune doar să poarte pașii servitorilor de la un 
nivel la altul, Carmen s-a întors și l-a privit pe domnul 
Hosokawa. S-a aplecat și i-a atins glezna, apoi a atins-o pe a ei, 
a mișcat piciorul lui o dată cu al ei, iar când s-a ridicat el a dat 
semn că a înţeles. Era foarte întuneric și pe măsură ce urcau se 
făcea și mai întuneric. Rugăciunile ei nu rămăseseră nicicând în 
întregime neascultate. Încerca acum să creadă că sfânta îi 
dădea o lecţie, că răspunsul întârziat era o încercare, și că, dacă 
aveau să fie descoperiţi, nu fusese părăsită de ea pentru 
totdeauna. 

Domnul Hosokawa nu-i mai vedea decât conturul îngust al 
spatelui. Încerca să facă ce i se ceruse, să pună pasul exact 
unde îl pusese ea, tot gândind la cât putea să fie de firavă. El 
slăbise în captivitate, iar acum nu putea decât să fie satisfăcut 
pentru fiecare kilogram pierdut. Și-a ţinut respiraţia și a ascultat 
tăcerea. Nu făceau niciun zgomot. Niciodată nu fusese mai 
conștient de absenţa desăvârșită a zgomotului. Nu urcase nicio 
scară de când se afla acolo. Până și asta i se părea un act 
temerar. Ce bine era să urci! Ce bucuros era că în sfârșit avea 
ocazia să riște! O dată sus, Carmen împinse ușa cu vârfurile 
degetelor și pe faţă îi căzu o rază de lumină, o asigurare că o 


parte din călătorie era de-acum terminată. Se întoarse spre el și 
zâmbi. Era o fată frumoasă. Propria lui fiică. 

Intrară pe culoarul îngust spre camera guvernantei, iar la 
deschiderea ușii se auzi un scâncet ușurel. Niciun zgomot din 
partea lor, fusese ușa. Însă era cineva în pat. Așa ceva nu se 
întâmpla prea des. Patul guvernantei era cel mai puţin 
confortabil din casă, rareori venea cineva să doarmă acolo. Dar 
dacă nu se întâmpla decât arareori, în noaptea aceea se 
întâmplase. Carmen puse mâna pe pieptul domnului Hosokawa 
invitându-l să-i lase camerei un moment de răgaz să uite de 
scârţâitul ușii. Îi simţea bătăile inimii atât de limpede de parcă i- 
ar fi tinut-o în palmă. Carmen respiră, aşteptă, apoi înclină capul 
fără să se întoarcă și înaintă un pas. Poate că era greu, dar nu 
imposibil. Nimica toată, în comparaţie cu intrarea în casă prin 
conductele de aer condiţionat. Mai fuseseră și alte nopţi când 
găsise pe cineva dormind în patul ăsta. 

Era Beatriz. Se culcase la jumătatea gărzii de noapte. Li se 
întâmpla tuturor. Carmen o făcuse și ea, desigur. Veghea era 
prea lungă. Sergio găsise probabil vreo altă cameră unde era 
cufundat într-un somn adânc și vinovat. Beatriz nu avea pătură 
pe ea, nu își scosese ghetele. In somn, ţinea arma la piept ca pe 
un copil. Domnul Hosokawa încercă să se urnească din loc, dar i 
se făcuse frică. Strânse pleoapele și se gândi la Roxane Coss, la 
iubire, încercă chiar să spună o rugăciune închinată iubirii, dar 
când îndrăzni să deschidă ochii Beatriz se ridică în fund și 
îndreptă fulgerător arma spre el. La fel de iute, Carmen se așeză 
între ei. De aceste două lucruri era sigur domnul Hosokawa, 
Beatriz îl luase în bătaia puștii, iar Carmen se așezase în faţa lui. 
Apoi făcuse un pas spre Beatriz, care trebuia să-i fie prietenă, 
singura fată dintr-o trupă alcătuită doar din bărbaţi, o luase în 
braţe și o ţinuse strâns, astfel încât ţeava armei să fie 
îndreptată spre tavan. 

— Ce faci? șuieră Beatriz printre dinţi. Până și ea înţelegea 
că nu era cazul să facă zgomot. Lasă-mă-n pace! 

Carmen continua să o imobilizeze. Aproape că îi căzuse în 
braţe, atât era de înfricoșată și în același timp eliberată de o 
povară, acum că fusese prinsă. 

— Nu cumva să spui, îi șopti la ureche. 

— L-ai adus sus? O să dai de bucluc! 

Beatriz se lupta să scape din strânsoare însă descoperise o 


Carmen mult mai puternică decât credea. Sau poate că era ea 
prea adormită. Se culcase în timpul gărzii, Carmen putea s-o 
pârască. 

— Şşşt, o linişti Carmen. 

Își îngropase nasul în coada lui Beatriz, desfăcută în somn, 
și n-o lăsa din strânsoare. Pentru o clipă uitase de domnul 
Hosokawa, acum era doar între ele două. Beatriz avea spatele 
fierbinte de șederea în pat, ţeava puștii o simţea rece pe obraz. 
Deși nu se gândise să-i ceară ajutorul, auzi vocea Sfintei Rosa 
de Lima care-i șoptea: „Spune-i adevărul”. 

— E îndrăgostit de cântăreaţă, șopti Carmen. 

Nu-i mai păsa de secrete. Singura ei speranţă era să facă 
ce șoptise sfânta. 

— Voiau să fie singuri în noaptea asta. 

— Pentru asta or să te omoare, îi zise Beatriz, deși nu 
credea să fie adevărat. 

— Ajută-mă! îi ceru Carmen. 

Asta voia să-i spună de fapt sfintei, dar cuvintele îi 
scăpaseră din gură de disperare. Beatriz avu impresia o clipă că 
aude vocea preotului. El o iertase. El o îndrumase să dea 
dovadă de bunătate. Se gândi la propriile ei păcate și la ocazia 
pe care o avea să ierte și ea păcatele altora. Ridică de bine, de 
rău, braţul blocat de Carmen și o atinse ușor pe spate. 

— Dar ea îl iubește? 

— O să vin să-l duc înapoi în două ore. 

Beatriz se  răsucise în strâmtoarea braţelor care o 
înlănţuiau, iar Carmen îi dădu de astă dată drumul. Abia îi zărea 
chipul. Nu putea să fie întru totul sigură că în întuneric era 
domnul Hosokawa. El o învățase cum să citească ceasul. El îi 
zâmbise de fiecare dată. O dată, când întinseseră mâna să 
deschidă în același timp ușa de la bucătărie, el se înclinase în 
faţa ei. Beatriz închise ochii și răscoli prin întuneric în stiva ei de 
păcate. 

— Nu te spun, șopti. 

Și pentru a doua oară în ziua aceea se simţi ușurată, de 
parcă i se luase de pe umeri o grea povară. 

Carmen o sărută pe obraz. Era plină de recunoștință. Acum 
își dădu seama ce mare noroc avusese. Apoi se retrase în 
întuneric. Beatriz voia să obţină o făgăduială din partea ei, și 
anume că nici ea n-avea să spună nimănui că o găsise dormind. 


Fără îndoială că n-avea să spună, n-ar fi putut. Din nou întinsă 
pe pat, deși nu asta îi fusese intenţia, în clipa următoare Beatriz 
dormea. Incidentul se termină la fel de brusc precum începuse. 

Din camera copiilor, unde era încă aprinsă o aplică de 
forma lunii care lumina câteva păpuși orfane, apoi printr-o altă 
sală de baie cu o cadă de porțelan mai mare decât oricare 
canoe în care se urcase vreodată Carmen, ajunseră în holul cel 
mare, unde casa redevenea cea cunoscută, largă, elegantă, 
magnifică. Carmen îl conduse pe domnul Hosokawa la a treia 
ușă și se opri. Aici își făcea ea mai în fiecare noapte puţinul 
somn pe care-l dormea. De când trecuseră de Beatriz, îl ţinuse 
tot timpul de mână, îl ţinea și acum. Li se părea că făcuseră un 
drum foarte lung, același pe care copiii vicepreședintelui îl 
făceau în mai puţin de un minut, trecând din dormitorul mamei 
prin camera lor, scurtând pe la Esmeralda și-apoi în jos pe scări 
până la bucătărie, deși li se ceruse să nu fugă prin casă. Carmen 
avea multă simpatie pentru domnul Hosokawa. l-ar fi plăcut să i- 
o spună, însă, chiar dacă avea la îndemână cuvintele necesare 
n-ar mai fi avut și curajul. Îi strânse mâna cu putere și îi dădu 
drumul. 

Domnul Hosokawa s-a înclinat adânc în faţa ei și a rămas 
așa un răstimp care ei îi păruse foarte lung. Apoi s-a întors și a 
deschis ușa. 

Prin fereastra înaltă de pe culoarul de la etaj pătrundea 
luna și scălda în lumină scara principală. Carmen nu cobori pe 
acolo. Urmă același itinerar înapoi, prin camera copiilor, pe 
lângă patul unde Beatriz dormea profund. Se opri să-i desfacă 
degetele de pe trăgaciul armei. Rezemă pușca de perete și îi 
trase pe umeri o cuvertură. Spera ca Beatriz să nu se apuce să 
vorbească în cursul dimineţii, ba chiar să se trezească zicându-și 
că totul nu fusese decât un vis. Coborând scara spre bucătărie, 
inima începu să-i bată nebunește, însă altfel decât până atunci. 
Și-o închipuia pe Roxane Coss de cealaltă parte a ușii, 
îngrijorată de așteptare. Și-l imagina pe domnul Hosokawa, 
tăcut, plin de demnitate, luând-o în braţe. Cu gândul la 
tandreţea apropierii, la îmbrăţișarea aceea protectoare, Carmen 
își trecu palma pe ceafa umedă de sudoare. Cobora fără 
zgomot, dar treptele veneau spre ea mai rapid, patru, trei, două, 
una, uite că a și trecut de culoar, de bucătărie. S-a oprit din fugă 
doar după ce ajunse în lumea fermecată din oficiul unde Gen 


stătea pe jos, cu o carte nedeschisă așezată pe genunchi. Când 
își ridică privirea, ea, cu faţa luminoasă, cu obrajii în flăcări, cu 
ochii larg deschiși, duse palma la gură. Când avea să se 
întoarcă, el se va ridica, desigur, și avea să o urmeze. 

Cât noroc poate să aibă cineva într-o singură noapte? Oare 
norocul vine în porții bine măsurate, cum e laptele în sticlă, iar 
dacă s-a vărsat ce s-a vărsat, rămâne ce mai rămâne? Sau 
poate că e oferit cu ziua? Dacă într-o zi ești norocos, se ţine 
oare toată ziua norocul după tine? Dacă prima variantă e 
adevărată, însemna că ea folosise tot norocul reușind să-l 
conducă pe domnul Hosokawa până la dormitorul Roxanei. Dar 
dacă era a doua, și toată ființa îi spunea că așa e, atunci 
noaptea asta era noaptea ei. Dacă toți sfinţii din paradis o 
sprijineau, norocul mai rămânea cu ea încă vreo câteva ore. 

Carmen îl luă de mână pe Gen și îl conduse prin bucătărie 
pe veranda din spatele casei unde el nu mai fusese. Deschise 
ușa, apăsând pur și simplu pe clanţă și ieșiră amândoi în noapte. 

Şi ce noapte! Ca un uriaș reflector, luna spăla ce fusese 
cândva o grădină îngrijită și zidul împrejmuitor devenise o 
cascadă de lumină. Aerul era îmbălsămat de iasomie și de crinii 
amurgului care terminaseră demult treburile zilei și trăseseră 
obloanele. larba urca deasupra gleznelor și foșnea mângâindu-le 
pulpele, iar ei s-au oprit să privească cerul de parcă ar fi fost 
mare lucru de văzut din mijlocul unui mare oraș. Nu se zăreau 
decât câteva stele. 

Carmen ieșea mereu în grădină. Chiar și pe timp ploios se 
ducea zilnic să facă turul de gardă ori doar să își dezmorţească 
picioarele, dar lui Gen noaptea i se părea miraculoasă, aerul și 
cerul și scrâșnetul moale al ierbii strivite. Era înapoi în lume, iar 
lumea era în acea noapte de o neînchipuită frumuseţe. Oricât de 
puţin ar fi fost de cuprins cu privirea, n-ar fi putut să nu jure că 
lumea-i frumoasă. 

Toată viaţa, Gen avea să păstreze despre noaptea aceea 
două amintiri cu totul deosebite una de alta. 

Mai întâi amintirea a ceea ce nu s-a petrecut. 

În acea primă viziune, el o ia de mână pe Carmen și o 
conduce spre poarta din capătul aleii de la intrare. De partea 
cealaltă a zidului păzesc gărzi înarmate, dar sunt tot tineri și 
dorm, ei doi trec fără grijă pe lângă soldaţii aceia și pornesc pe 
străzile capitalei acelei ţări. Nu-i știe nimeni ca să-i oprească. Nu 


sunt celebri și nimănui nu-i pasă de ei. Merg la un aeroport unde 
găsesc un avion care zboară spre Japonia și se duc acolo să 
trăiască fericiți împreună pentru totdeauna. 

Apoi amintirea a ceea ce se petrecuse. 

Lui nici nu-i trece prin minte să scape, așa cum nu-i vine 
unui câine să părăsească o curte cu care s-a învăţat. Se simte 
fericit pentru puţina lui libertate. Carmen îl ia de mână și se duc 
în colţul unde Esmeralda organiza picnicuri pentru copiii 
vicepreședintelui, un locșor cu câţiva copaci subțirei unde zidul 
cotește în jurul unui petic de iarbă și de unde casa nu se poate 
zări. Carmen îl sărută, el o sărută și nu-i mai deosebește mirosul 
de mireasma nopţii. Sunt în iarba deasă și înaltă, într-un colţ al 
curții acoperit de umbra zidului, iar el nu vede nimic. Mai târziu, 
avea să își aducă aminte că prietenul lui, domnul Hosokawa, era 
în casă, la etaj, în patul cântăreţei, dar în noaptea asta nu se 
gândește la ei. Carmen își scoate jacheta fără să dea atenţie la 
vântul răcoros al nopţii. Ea îi descheie nasturii cămâășii, el îi 
acoperă sânii cu mâinile. Atât de încrezători, prin întuneric nu 
mai sunt ei înșiși. Gen o răstoarnă, Carmen îl răstoarnă, iar în 
căderea lor lină își pierd greutatea. Sunt desculți, pantalonii le 
alunecă, oricum erau largi, senzaţia aceea, voluptatea dintâi a 
pielii peste piele. 

Uneori Gen nu vrea să își amintească mai mult. 

Pielea ei, noaptea, iarba, afară și în ea. Nu știe să dorească 
mai mult, pentru că nicicând nu i-a fost dat atât de mult. Tocmai 
când ar fi putut să o ducă departe, el o trage cât mai aproape. 
Părul ei i s-a înfășurat în jurul gâtului. În noaptea aceea îi pare 
că nimeni n-a căpătat atât de mult, abia mai târziu avea să afle 
că trebuia să ceară mai mult. Degetele îi alunecă pe conturul 
catifelat al coastelor, pe șanțurile subţiri săpate de foame. Îi 
simte dinţii, îi prinde limba. Carmen, Carmen, Carmen, Carmen. 
Cândva, va încerca să îi rostească numele pe săturate, însă nu 
va fi niciodată destul. 

Casa e cufundată în somn, atât ostatici cât și santinele, 
nimeni nu-i deosebește pe unii de alţii. La etaj, japonezul, în pat 
cu soprana lui iubită, interpretul împreună cu Carmen sub cele 
șase stele de afară; nimănui nu-i pasă de ei. Numai Simon 
Thibault a rămas între trezie și un vis unde era împreună cu 
Edith, soţia lui. Când se trezește de-a binelea și își dă seama că 
ea nu e alături, începe să plângă, încearcă să se stăpânească, 


însă imaginea ei e atât de vie! În vis erau în pat, unul în braţele 
celuilalt. Se iubeau și, iubindu-se, fiecare rostea cu tandreţe 
numele celuilalt. După ce i se desprindea din braţe, Edith se 
ridica dintre așternuturile învălmășite și îi așeza pe umeri eșarfa 
albastră să-i ţină de cald. Simon Thibault își îngroapă faţa în 
eșarfă, însă plânge și mai nestăpânit. Niciun alt gând nu poate 
să-l potolească, iar după o vreme nici măcar nu mai încearcă. 


Nouă 

Dimineaţa următoare, totul era în cea mai desăvârșită 
ordine. Soarele inunda salonul și dădea la iveală nenumăratele 
pete de toate formele de pe covor. Afară, păsările ciripeau 
căutându-se unele pe altele. Cu puștile la umăr, Jesus și Sergio 
au dat ocol vilei. Bocancii li se umeziseră de rouă. Acasă la ei ar 
fi împușcat probabil vreo pasăre-două, dar aici trasul cu arma 
era strict interzis exceptând cazurile de forță majoră. Păsări 
săgetau în jurul lor, bătaia aripilor învolbura aerul și îi ciufulea. 
Ajunși la fereastra bucătăriei, au tras cu ochiul înăuntru. Pe plită 
se fierbeau ouăle. Carmen și Beatriz scoteau chifle din pungi 
mari de plastic. S-au uitat una la alta, Carmen a schiţat un 
zâmbet, iar Beatriz s-a făcut că nu bagă de seamă. Carmen și-a 
zis că s-ar putea să fie semn bun. Oricum, destul de bun. In 
bucătărie era un miros puternic de cafea. Carmen a dispărut o 
vreme în oficiu și a revenit cu un teanc de farfurii albastre tivite 
cu auriu și cu cuvântul „Wedgwood” imprimat pe dos. La ce bun 
să le ai dacă nu le folosești? 

Totul era așa cum fusese în orice altă dimineaţă. Numai că 
Roxane Coss nu coborâse la pian. Kato o tot aștepta. După ceva 
timp, s-a ridicat de pe taburetul pianului să își dezmorțească 
picioarele. S-a aplecat, a cules o partitură de Schumann, o piesă 
ușoară, bine-cunoscută, o piesă bună să ţină de urât. Nu se uita 
la clape. Cânta de parcă vorbea de unul singur fără să își dea 
seama că îl aud cei din jur. Roxane dormea. Carmen nu-i dusese 
micul dejun. Nu era nimic teribil în asta. În definitiv, cânta în 
fiecare zi. Nu avea și ea dreptul la o zi de odihnă? 

Nu era însă ciudat că dormea și domnul Hosokawa? Acolo, 
pe canapea, cu atâtea persoane care se învârteau în jurul lui, 
era tot culcat pe spate, cu ochelarii strânși pe piept, cu buzele 
întredeschise. Nimeni nu-l văzuse până atunci dormind. El se 
scula primul dimineaţa. Poate că se îmbolnăvise. Guadelupe și 
Humberto, băieţii de gardă în interiorul vilei, s-au aplecat peste 
speteaza canapelei și au privit cu atenţie să vadă dacă respiră. 
Respira, așa că l-au lăsat în pace. 

Opt și un sfert. Beatriz știa ora pentru că avea ceasul la 
mână. S-au regulat toată noaptea, și-a zis ea, lui Carmen însă 
nu i-a spus nimic. O lăsa să creadă că uitase, însă nu era deloc 
așa. Nu știa cum să se folosească de informaţie, dar se delecta 
la asemenea gând de parcă ar fi fost vorba de bani de buzunar. 


Sunt atât de multe posibilităţi când știi așa ceva! 

Viaţa de zi cu zi se desfășura după același tipic. Beau 
cafeaua, se duceau să se spele pe dinţi și se întorceau în salon 
să o asculte pe Roxane Coss cântând. Așa se desfășurau 
dimineţile. Acum rămăseseră cu ochii aţintiţi la scară. Unde era? 
Dacă nu se îmbolnăvise, de ce nu mai cobora o dată? Era 
exagerat să i se ceară să fie consecventă cu ea însăși? | se arăta 
un deosebit respect, glorie, nu era firesc să fie și ei respectaţi? II 
priveau pe Kato ca pe unul care, pe un peron de gară, continuă 
să se uite la ușile deschise ale vagoanelor încă multă vreme 
după ce toţi călătorii au coborât. Unul despre care știi că e 
părăsit înainte să bage el însuși de seamă. Rămas în picioare, 
lovea clapele fără să dea atenţie la ce face. Işi zicea că e 
momentul să se așeze și să cânte ceva fără ea. Era prima dată 
când Kato se întreba ce rost avea în lipsa ei. Ce avea să se 
întâmple oare când toată povestea asta se va termina, iar el n- 
avea să mai petreacă toată ziua la pian și toată noaptea recitind 
partituri? Acum e pianist. Dovadă sunt finele tendoane albăstruli 
ale mâinilor. Ar mai fi în stare să se întoarcă la viaţa cealaltă, 
când se scula la patru dimineaţa ca să cânte pe furiș o oră 
înainte de plecarea la slujbă? 

Ce se va întâmpla când avea să revină la poziţia de 
vicepreședinte la Nansei și va redeveni omul cifrelor? Un om 
fără soprană, asta-i tot ce va fi. Se gândea la primul 
acompaniator, care preferase să moară decât să plece singur în 
lume. Vidul unui viitor îngheţat îi crispa degetele, care alunecau 
pe clape fără sunet. 

Atunci se petrecu ceva ieșit din comun. Se auzi o vocea 
cuiva, a altcuiva, o voce care, din capătul celălalt al salonului, 
cânta a cappella, o voce superbă, o voce cunoscută. La început 
nimeni n-a priceput ce se întâmplă, apoi unul câte unul băieţii 
începură să râdă. Humberto și Jesus, Sergio și Francisco, Gilbert, 
veneau și cei din hol, râdeau cu gura până la urechi, se 
sprijineau unul de altul să nu se tăvălească pe jos de râs. Cesar 
cânta „Vissi d'arte, vissi d'amore, non feci mai male ad anima 
viva!”. Într-adevăr era caraghios, pentru că o imita incredibil de 
bine pe Roxane. S-ar fi spus că el devenise ea în timpul nopţii, 
când ceilalți dormeau. Asemenea ei, întindea o mână când 
cânta „Sempre con fe sincera diedi fiori agli altar”? Era straniu, 


3 Plină de credință mereu am dus flori la altar (it.). (N. Ed.) 


pentru că, de bună seamă, Cesar nu avea nimic în comun cu 
înfățișarea divei. Era slăbănog, avea fața plină de coșuri, vreo 
douăzeci de tuleie mătăsoase și negre sub nas, dar gesturile lui 
erau acum atât de asemănătoare cu ale ei, își înclina capul în 
același fel, apoi, în momentul în care ea însăși ar fi făcut-o, 
închidea ochii. Nu părea să audă râsetele din jur. Privea în gol. 
Nu cânta pentru nimeni anume. Nu o maimuţărea, doar umplea 
golul lăsat de ea. Ar fi fost bătaie de joc dacă i-ar fi imitat doar 
gesturile, însă nu era așa. Vocea era a ei. Vocea legendară a lui 
Roxane Coss. Sunetele erau limpezi și ținute atât cât se cuvine. 
Forţa o găsea folosind cu măiestrie volumul plămânilor, de care 
nu avusese nevoie când i se întâmpla să fredoneze o melodie 
oarecare. Registrul piesei cântate acum era prea înalt pentru 
vocea lui, totuși se cocoţa și apuca sunetul de-un colț. Urca și îl 
prindea. Nu înţelegea ce spune, știa doar că vorbele erau rostite 
cum se cuvine. Fusese prea atent ca să fie ceva anapoda. 
Rostogolea cuvintele pe limbă în arcuri perfecte. Fără să fie 
soprană, fără să vorbească italiana, crea iluzia atât a uneia cât 
și a celeilalte, astfel încât pe moment îi dădură crezare. Treptat, 
râsetele băieţilor s-au potolit, apoi au încetat. Toţi, oaspeţi, 
băieţi, generali, rămăseseră cu ochii la Cesar. Carmen și Beatriz 
veniseră din bucătărie cu urechile ciulite, fără să știe dacă ce se 
întâmplă e de bine sau de rău. Domnul Hosokawa, care 
cunoștea bucata mai bine decât ceilalţi, se trezi cu senzaţia că 
vocea Roxanei era stranie în dimineaţa aceea și se întrebă dacă 
nu cumva era obosită, uite, până și el mai dormea încă. Se sculă 
totuși, încredinţat că e vocea ei. 

Cum aria nu e prea lungă, ajuns la sfârșit, Cesar abia se 
opri să își tragă sufletul. Continuă însă de îndată. Dacă nu s-ar 
mai ivi și altă ocazie să cânte!? Doar nu fusese premeditat. Ea 
nu mai cobora, toți așteptau, astfel încât sunetele izvorâseră de 
la sine și nu mai era nimic de făcut să le oprească. Ce minunat e 
să cânţi! Ce fantastic să îți auzi vocea! Continuă cu aria din La 
Wally. Nu putea să cânte decât piesele favorite ale lui Roxane, 
cele repetate de ea tot timpul. Erau singurele ale căror cuvinte 
le cunoștea. Dacă s-ar fi prefăcut că știe vorbele și ar fi pus de 
la el numai atât cât să sune mai mult sau mai puţin bine în 
vreme ce ele ar fi însemnat cu totul altceva sau chiar nimic, 
oricine și-ar fi dat seama că trișează. lar Cesar nu știa că în 
toată casa nu erau decât patru persoane care vorbeau italiana. 


Era mai simplu, desigur, să fi cântat ceva ce n-ar fi fost asociat 
cu ea, altfel cum să-i pui pe unul lângă altul? Dar nu era nimic 
de făcut, n-avea de unde să aleagă. Nu știa că există piese 
pentru femei și piese pentru bărbaţi, că diferitele cântece se 
adresează unor voci diferite. Tot ce auzise vreodată erau arii 
pentru soprană. De ce nu i s-ar fi potrivit și lui? Nu se compara 
cu ea. Nu era loc de comparaţie. Ea e cântăreaţa. El - doar un 
băiat care își arată iubirea prin cântec. Ori poate iubirea e 
cântecul? Nu mai știa. El e înăuntru, în adâncime. 

Închide ochii și se lasă în voia vocii. Undeva, în depărtare, 
aude pianul care îl urmărește, îl prinde din urmă, îl împinge 
înainte. Aria sfârșește cu note foarte înalte, iar el nu mai știa 
dacă avea să poată să le cânte sau nu. Parcă se prăbușea, nu, 
parcă sărea de foarte sus în apă și își răsucea corpul prin aer 
fără să-i mai pese de ce ar fi putut să-l aștepte. 

Domnul Hosokawa venise lângă pian zăpăcit de somn, 
ciufulit, cu cămașa mototolită. Nu știa ce să mai creadă. Se 
gândea să-l oprească pe băiatul ăsta în cazul în care nu era 
decât o bătaie de joc, însă totul părea să fie remarcabil, iar lui îi 
plăcea cu adevărat La Wally. Gesturile băiatului descumpăneau 
totuși, de pildă împreunarea mâinilor pe inimă, așa cum făcea 
Roxane. Firește, ce ieșea din gura lui era diferit, dar aducea în 
mod straniu aminte de ea, ca o înregistrare nu prea reușită. 
Închise ochii. Da, erau deosebiri considerabile, fără îndoială. 
Totuși vocea băiatului ăstuia dădea la iveală o zguduitoare 
senzaţie de iubire. Domnul Hosokawa o iubea pe Roxane Coss. 
Poate că băiatul ăsta nici măcar nu cânta. Poate că nu era decât 
iubirea care transfigura orice banalitate în însăși fiinţa ei. 

Roxane Coss era acolo și asculta. Cum se face oare că 
nimeni n-o văzuse coborând scara? Nu pierduse timp cu 
îmbrăcatul, era într-o pijama de mătase albă peste care trăsese 
halatul albastru de alpaca al soţiei vicepreședintelui, cu toate că 
era mult prea gros pentru timpul frumos. Era în picioarele goale 
și avea părul lăsat liber pe spate. După atâtea luni petrecute 
acolo îi crescuse, la rădăcină se putea lesne recunoaște o 
nuanţă mai ternă de castaniu, presărat cu sclipiri de fire albe. 
Băiatul cânta. Vocea o trezise dintr-un somn adânc. Ar mai fi 
dormit câteva ore, însă cântecul o deșteptase și, nedumerită, 
pornise pe scară în căutare. Să fi fost o înregistrare? Dar a 
cappella? Apoi îl văzu, era Cesar, un băietan care nu făcuse 


nimic deosebit până acum. Când învățase oare să cânte? Mintea 
îi rătăcea în toate direcţiile. Era bun. Era excelent. Dacă cineva 
ar da de un astfel de diamant neșlefuit la Milano, la New York, l- 
ar lua pe sus și l-ar duce neîntârziat la conservator. Ar deveni 
celebru, căci acum nu era nimeni, era lipsit de cea mai 
elementară educaţie muzicală și ia te uită ce ton! la te uită ce 
forţă îi zguduie umerii! Se îndrepta spre final, către un do de sus 
pentru care nu avea cum să fie pregătit. Firește, ea cunoștea 
muzica asta așa cum își cunoștea respiraţia, prin urmare se 
repezi spre el, de parcă ar fi fost un copil în mijlocul drumului iar 
nota aceea imposibilă, o mașină în plină viteză gata să-l 
strivească. Il apucă de mână. 

— Detengase! Basta! Nu știa limba spaniolă, însă auzea în 
fiecare zi acele două cuvinte. Stop. Gata. 

Cesar se opri brusc și rămase cu gura deschisă, trist, cu 
forma ultimului cuvânt întipărită pe buze. Și pentru că ea nu Îi 
ceru să o ia de la capăt, începu ușurel să tremure. 

Roxane Coss îl ţinea de braţ. Cuvintele se învălmășeau în 
gura ei, însă el nu înţelegea nicio boabă. Se uită nedumerit, 
pricepu totuși că era contrariată, chiar speriată. Cu cât părea să 
fie încă și mai cuprinsă de panică, cu atât vocea îi devenea mai 
puternică și cuvinte fără înţeles pentru el dădeau năvală, până 
când, pentru că el nu zicea nimic, Roxane strigă: 

— Gen! 

Însă întreaga încăpere îi privea, așa ceva nu mai era de 
suportat. Cesar fu cuprins de tremur din cap până-n picioare și, 
în ciuda faptului că ea era alături, că mâna ei o atingea pe a lui, 
întoarse spatele și fugi. Stingheriţi, toţi cei de faţă tăcură, de 
parcă băiatul le apăruse brusc în pielea goală. Primul care a 
bătut din palme a fost Kato în vreme ce italienii, Gianni 
Davansate și Pietro Genovese, au strigat bravo. Atunci s-au pus 
toţi să aplaude și să ovaţioneze, însă el plecase, ieșise pe ușa 
din spate și se cocoţase într-un copac de unde adeseori, când 
era de gardă, privea ce mai e prin lume. Putea să-i audă, 
bâzâitul egal din salon ajungea până la el, dar cine să-l 
lămurească dacă își băteau joc de el sau nu? Poate că acum ea 
se imita pe ea însăși, pretinzând că e el care pretinde că e ea. 

Ea însă îl apucase de mână pe Gen. 

— Du-te după el! Spune-i cuiva să se ducă după el! 

Când Gen se întoarse, Carmen era lângă el. Carmen era 


întotdeauna acolo, cu ochi luminoși aţintiți asupra lui, gata să-i 
sară în ajutor de parcă îi salvase viaţa. Nici măcar n-a fost 
nevoie să-i spună, așa de bine se înțelegeau unul pe altul. Ea 
făcu stânga-mprejur și fugi afară. 

După atâta vreme de împărțit același sălaș, fiecare știa ce 
le place celorlalți. Ishmael, de pildă, se ţinea după 
vicepreședinte ca un căţeluș. Il cauţi pe Ishmael? Vezi unde-i 
vicepreședintele, băiatul trebuie să i se fi încurcat printre 
picioare. Beatriz era de găsit în faţa televizorului, doar dacă nu i 
s-o fi ordonat cumva să se ducă într-altă parte. Pasiunea lui 
Gilbert era baia, mai cu seamă cada mare de lângă dormitorul 
principal, acolo unde apa pornește cu zgomot grozav de îndată 
ce se întoarce robinetul. Ce surpriză nemaipomenită fusese 
prima oară! Lui Cesar îi plăcea copacul, un stejar viguros, cu 
crengi aplecate până la zid pe care se putea urca lesne, 
totodată destul de groase ca să devină la nevoie un culcuș 
relativ confortabil. Cesar era socotit printre ai lor ori tâmpit ori 
temerar, pentru că uneori se urca atât de sus încât depășea 
zidul, așa încât oricare dintre soldaţii de dincolo ar fi putut să 
tragă în el ca într-o veveriță. Uneori generalii îi cereau să se uite 
de acolo în stradă și să raporteze ce se mai întâmplă, iar el o 
zbughea și-ntr-o clipită era sus, printre ramuri. Carmen n-avea 
de ce să își frământe mintea ca să dea de el. A ieșit în curte, un 
loc fără nicio asemănare cu cel din ajun. A luat calea cea mai 
ocolită ca să treacă pe lângă colţul acela apărat de întorsătura 
zidului și, uite, iarba strivită păstra urma spatelui ei. Sângele îi 
năvăli în cap și, ameţită, trebui să se sprijine de zid. Doamne 
sfinte, dacă bagă cineva de seamă!? N-ar face mai bine să se 
oprească acum, să stea o clipă să îndrepte firele? Oare iarba se 
mai poate înălța la loc? N-o să rămână culcată la pământ? Ştia 
însă că nu va putea să nu piseze iarăși la noapte iarba din locul 
ăla, să strivească ierburile din toată grădina cu șoldurile, cu 
umerii, cu tălpile ei goale. Dacă i-ar fi stat în puteri, l-ar fi adus 
acolo pe Gen fără să mai piardă vreo clipă, l-ar fi prins între 
picioare și s-ar fi căţărat pe el ca într-un copac. Cui ar fi putut 
oare să-i treacă prin minte că un bărbat ca el dorește să fie cu 
ea? Era atât de plină de certitudinea iubirii, încât uitase de ce 
ieșise în curte. Însă văzu în depărtare o gheată care atârna 
printre frunzele înalte din stejar, un soi de fruct mare și hidos, 
iar lumea se năpusti iarăși asupra ei. Carmen s-a apropiat, a 


apucat o ramură de deasupra capului și a început să se caţăre. 

Intr-adevăr, Cesar era acolo, dârdâia, plângea. Oricine 
altcineva care ar fi încercat să se suie după el ar fi fost azvârlit 
de acolo drept în cap. L-ar fi lovit crâncen cu gheata sub bărbie 
și l-ar fi făcut să zboare cât-colo. Insă capul care urca era al lui 
Carmen, iar pe Carmen o plăcea. Işi zise că trebuie să-l 
înţeleagă pentru că ea ţine pe faţă la Roxane Coss. Ea era cea 
mai norocoasă, îi ducea gustarea de dimineaţă, dormea în faţa 
ușii ei. Cum Carmen era foarte discretă, el nu mai știa și restul: 
că dormise în pat cu Roxane, că-i peria părul, că-i dusese iubitul 
pe ascuns în timpul nopţii, că Roxane avea încredere în ea. 
Dacă ar fi știut toate astea putea să facă o criză de gelozie. Nu 
era cazul să-l vadă nimeni plângând ca un mucos, era însă 
oricum ceva mai puţin grav dacă era Carmen. Inainte să se fi 
îndrăgostit de Roxane Coss, cu mult înainte de venirea lor în 
oraș, se tot gândea cât de mult i-ar fi plăcut să o sărute pe 
Carmen, să o sărute și chiar mai mult decât atât, dar se lăsase 
păgubaș după ce luase o palmă zdravănă de la generalul 
Hector. Asemenea treburi erau complet interzise între soldați. 

— Cânţi atât de frumos, spuse ea. 

Cesar întoarse capul. O crenguţă îi zgârie ușurel obrazul. 

— Aiurea, m-am făcut de râs, se căină el ascuns printre 
frunze. 

Carmen încălecă o ramură de pe care putea să-l privească. 

— Nu te-ai făcut deloc de râs! Trebuia să faci ce-ai făcut. N- 
aveai încotro. 

De unde era, putea să vadă parcela de iarbă strivită. De sus 
părea mai mare și aproape rotundă, de parcă s-ar fi rostogolit 
împreună în cerc, ceea ce nu era cu neputinţă. Simţea mirosul 
de iarbă din păr. Dragostea e mișcare. Dă peste tine. N-ai 
încotro. 

Cesar tot nu voia s-o privească. De acolo se putea vedea 
peste zid dacă s-ar fi întins câtuși de puţin. Ea nu se întinse. 

— Roxane Coss m-a trimis să te aduc, îi zise. Ce spunea era 
pe cât se poate de aproape de adevăr. Vrea să-ţi vorbească 
despre felul în care cânţi. După părerea ei, ești foarte bun. 

Putea să-i spună toate astea pentru că ea însăși îl socotea 
foarte bun și pentru că era sigură că tot asta avea să-i spună și 
Roxane. Nu ajunsese nici pe departe să știe atâta engleză încât 
să înţeleagă ce se vorbise în salon, dar începuse să descifreze 


multe fără să fie nevoie să mai cunoască și vorbele. 

— Ce știi tu! 

— Uite că știu. Interpretul era de faţă. 

— A zis „stop”. A zis „gata”. Am priceput și eu ce-a zis. 

O pasăre cobori în zbor planat, sperând să găsească un loc 
unde să se așeze, însă își continuă drumul. 

— Voia să-ţi vorbească. Ce știe ea să spună în spaniolă? 
Oricine are nevoie de ajutorul lui Gen. El e singura cale ca să 
ajungi să pricepi ceva. ă 

Cesar își trase nasul, își șterse ochii cu o mânecă. Intr-o 
lume perfectă n-ar fi trebuit să fie Carmen cu el în copac. Ar fi 
trebuit să vină după el însăși Roxane Coss în persoană. l-ar fi 
mângâiat obrazul și i-ar fi vorbit într-o spaniolă perfectă. Ar fi 
cântat împreună. Cuvântul care denumește așa ceva e duet. Ar 
fi călătorit împreună prin lumea întreagă. 

— Hai, doar nu ești veveriță. N-o să stai o veșnicie aicea 
sus. Trebuie să cobori să-ţi faci rândul de gardă, iar când ai să 
vii are să-ţi vorbească și ea prin intermediul interpretului. Ai să 
vezi, are să-ți spună cât ești de bun, iar ţie are să ţi se facă 
rușine că te-ai îmbufnat și că ai făcut pe nebunul cocoţându-te 
aici. Toată lumea ţine să te felicite. O să rămâi fără toate astea. 

Cesar întinse o mână și mângâie coaja aspră a copacului. 
Carmen nu mai vorbise niciodată așa. Când erau la instrucţie, 
mai că nu deschidea gura de timidă ce era. Printre altele, asta o 
și făcea atât de atrăgătoare. N-o mai auzise înșiruind două 
propoziţii. 

— Cum se face că știi tu toate astea? 

— Păi, nu ţi-am spus, de la interpret. 

— Și cum poţi tu să știi că-i adevărat? 

Carmen se uită la el de parcă n-ar fi fost în toate minţile, 
fără să-i mai spună totuși vreo vorbă. Cobori până la ramura de 
dedesubt, o strânse bine, își lăsă picioarele să atârne, apoi 
desfăcu mâinile și sări. Era expertă la sărit. Cu genunchii flexaţi, 
își îndreptă trupul de îndată ce atinse iarba cu picioarele fără să 
piardă nicio clipă echilibrul. Îl lăsă în urmă pe Cesar fără să-i 
adreseze nici măcar o privire peste umăr. N-are decât să stea 
acolo până când o să-i vină acru. Pe drumul de întoarcere trecu 
pe lângă o fereastră care dădea în salon. Ce ciudat e să vezi 
totul de afară! Se opri niţel lângă un tufiș care la vremea când 
ajunseseră ei acolo era rotunjit din foarfeci cum se cuvine, iar 


acum crescuse aproape cât ea de înalt. Gen stătea lângă pian, 
vorbea cu Roxane Coss și cu domnul Hosokawa. Era și Kato. Il 
privea pe Gen, îi vedea spatele drept și buzele moi, mâinile care 
o ajutaseră să se dezbrace și apoi o înfășuraseră cu grijă la loc 
în haine. l-ar fi plăcut să poată să bată în geam și să-i facă un 
semn cu mâna. Oricum, era minunat să urmărești persoana 
iubită fără să știe, ca un străin care o zărește prima oară! Nu se 
putea opri să-l admire, cu toate că ea nu era dintre cei care cred 
că tot ce zboară se mănâncă. la priviţi-l pe bărbatul acela 
superb! Pe mine mă iubește omul acela strălucit! Se rugă Sfintei 
Roșa de Lima. Să-lia pe Gen în pază. Să aibă parte de fericire și 
de viaţă lungă. Să-l ocrotească și să-l călăuzească. Mai privi o 
dată pe fereastră. El vorbea cu Roxane, Roxane care fusese atât 
de bună cu ea. Așa că se rugă și pentru ea. Înclină capul și făcu 
o cruce ca să ajungă rugăciunea cât mai grabnic. 

— N-ar fi trebuit să-i cer să se oprească, spunea Roxane. 

Gen traduse în japoneză. 

— N-are unde să plece, o liniști domnul Hosokawa. O să se 
întoarcă. Să nu ne îngrijorăm! 

În Japonia, se simţea adesea stingherit de afișarea asta 
modernă a sentimentelor, băieţi și fete care se ţin de mână în 
public, se sărută la despărţire în metrou! Asemenea gesturi erau 
de neînțeles pentru el. Era convins că sentimentele nu privesc 
pe nimeni altcineva și trebuie să rămână ferecate acolo, doarcă 
el nu avusese nicicând inima plină ca acum. Atât de multă iubire 
de purtat, cât de dureroasă povară! Inimă grea! Cum să fi crezut 
că așa ceva poate să fie adevărat? Nu-și dorea decât să o ia de 
mână sau să-i pună un braţ în jurul umerilor. 

Roxane Coss se aplecă spre el, cobori o clipă capul pe 
umărul lui doar atât cât să-i atingă cămașa cu obrazul. 

— Ah, ești totul pentru mine! suflă domnul Hosokawa. 

Gen îl privi. Cum putea fi tradusă vorba tandră șoptită de 
patronul lui'!? Domnul Hosokawa luă mâna Roxanei, o apropie de 
piept și atinse cu ea cămașa în dreptul inimii, înclină fruntea. 
Oare pentru el era semnul acela? Îi cerea să traducă? Sau doar 
pentru ea? Gen se simţea teribil de încurcat. Voia să privească 
în altă parte. Era o scenă intimă. Abia acum înţelese ce 
înseamnă asta. 

— Totul! repetă domnul Hosokawa, însă de data asta îl privi 
pe Gen. 


Așa că Gen traduse. 

Incercă să vorbească și el cu glas cât mai scăzut. 

— Cu tot respectul, domnul Hosokawa ar dori să știți că 
sunteţi totul pentru el. 

Îi spusese ceva foarte asemănător din partea rusului. 

Spre norocul lui, Roxane nu întoarse capul. Cu ochii în ochii 
domnului Hosokawa, primea cuvintele de la el. 

Carmen reveni. Era agitată, toţi credeau că din pricina lui 
Cesar, pe când ea aproape că și uitase de el. Voia să se ducă 
spre Gen, dar mai întâi se duse la generalul Benjamin. 

— Cesar e în copac, spuse ea. 

Era gata să spună mai mult, însă își aminti în faţa cui era. E 
întotdeauna mai înţelept să aștepți. 

— Ce face acolo? o întrebă generalul. 

Nu putea nici el să nu observe ce frumușică se făcea fata 
asta. Dacă ar fi fost așa de la început, nu ar fi înrolat-o. Ar trebui 
să-i spună să mai bage părul ăla sub caschetă. Ar trebui să-i dea 
drumul de îndată ce or să se întoarcă acasă. 

— Stă bosumflat. 

— Nu pricep. 

— Se simte încurcat. 

Poate că nu fusese deloc o idee bună să lase o fată drăguță 
să se ducă după Cesar. Unul dintre băieţi trebuia să se fi dus să 
scuture copacul până când l-ar fi dat jos. Generalul Benjamin 
oftă. Fusese impresionat de cântecul lui Cesar. Se întreba dacă 
din pricina talentului avea hachițe, după cum și soprana avea 
hachiţe. In cazul ăsta, ar fi fost nevoit să-l lase și pe Cesar să 
plece și, uite-așa, pierdea doi soldaţi. Asta îi aminti unde se află, 
iar întoarcerea acasă ori simpla alegere între păstrarea sau 
eliberarea cuiva din trupă i s-au înfățișat ca fiind cu neputinţă de 
realizat. De ce își pierdea el timpul cu fleacuri? Cesar în copac? 
Ei, și ce-i cu asta? 

— Las’ să stea acolo! 

Generalul Benjamin se uită peste capul lui Carmen spre 
partea cealaltă a camerei. Era felul lui de a încheia o 
conversaţie. 

— Pot să transmit asta domnișoarei Coss? 

Işi plecă privirea spre ea clipind. Era ascultătoare, 
binecrescută. Ce păcat că toată povestea asta nu ieșise mai 
bine! Desigur că fetele frumoase aveau și ele un rol în revoluţie. 


N-avea niciun rost să fie dur cu ea. 

— Cred că ar vrea să afle și ea. 

Carmen, fericită, se înclină adânc. 

— Salută! se răsti generalul. 

lar Carmen îl salută păstrând o expresie la fel de serioasă 
ca a oricărui soldat. Apoi plecă în grabă. 

— Cesar e-ntr-un copac, le spuse Carmen. 

Se plasase între domnul Hosokawa și Kato. Il avea în faţă 
pe Gen, așa că n-ar fi putut să-l apuce de mânecă în faţa tuturor 
dacă simţea nevoia s-o facă. li adora vocea când îl auzea 
traducând. 

— Nu vrea să intre în casă? întrebă Roxane. 

Ochii ei albaștri erau înconjurați de umbre vineţii. Carmen 
n-o mai văzuse atât de obosită decât în primele zile. 

— Ei, o să vină el. E tare stânjenit. Crede că s-a făcut de 
râs. Işi închipuie că socotiți că-i o prostie faptul că a încercat să 
cânte. Eu i-am spus că nu credeţi așa ceva. 

O privea pe Roxane, prietena ei. 

Gen traduse vorbele în engleză și în japoneză. Atât cei doi 
bărbaţi cât și Roxane aprobau. Cuvintele lui Carmen în 
japoneză. Aveau o sonoritate atât de plăcută! 

— Vrei să-l întrebi pe general dacă aș putea să mă duc 
chiar eu afară după el? întrebă Roxane. Crezi c-ar fi cu putinţă? 

Carmen asculta. Era inclusă. Credeau că ea ar fi persoana 
cea mai indicată să ceară așa ceva. | se cerea părerea. Era mai 
mult decât orice și-ar fi închipuit! Dintre toţi oamenii ăștia din 
încăpere, cu banii, cu educaţia și cu talentul lor, ei credeau că 
ea era cea mai indicată. Ar fi dorit să-i spună lui Roxane Coss, 
cu cea mai politicoasă voce de pe lume: nu, nu vă vor lăsa 
nicicând afară, dar eu sunt încântată că mi-aţi pus mie 
întrebarea. E drept, n-ar fi avut ea idee cum să spună toate 
astea în engleză. Generalii nu erau atenţi la conversaţia lor, 
Hector și Alfredo părăsiseră încăperea, băieţilor nu le păsa, 
numai Beatriz trăgea cu urechea. Carmen o vedea cu coada 
ochiului. De ce nu s-ar bizui oare pe Beatriz? Avusese încredere 
în ea. Oricum, de data asta nu făcea nimic interzis. 

— Spune-i că o să fiu încântată să-i transmit rugămintea, i 
se adresă lui Gen. 

Ştia că nu se ţine așa cum s-ar cuveni și încercă să își 
îndrepte spatele, să semene cu Roxane Coss. Se strădui să 


tragă de umerii căzuţi, deși efectul rămânea ascuns de cămașa 
verde care o acoperea ca o prelată. 

li mulţumiră în engleză, în japoneză, iar la sfârșit în 
spaniolă. Gen era mândru de ea, era conștientă de asta. În alte 
condiţii, i-ar fi pus mâna pe umăr și i-ar fi spus-o de faţă cu toți 
prietenii lui. Ce păcat că nu era cu putinţă să i se îngăduie lui 
Roxane Coss să iasă în grădină să-i vorbească lui Cesar, rămas 
cocoțat în copac! Reţinerea ostaticilor înăuntrul casei era 
prioritară. Cine să aibă regula asta importantă mai vie în 
conștiință decât Carmen, care tocmai o încălcase în ajun?! Însă 
nu era de nasul ei să refuze rugămintea. Nimeni nu-i ceruse ei 
un răspuns, i se spusese doar să transmită generalului o 
întrebare. La drept vorbind, ar fi preferat să n-o facă. Ce rost are 
să ceri, când știi că ai să fii refuzat? Carmen se întreba dacă n-ar 
fi fost mai bine să-l întrebe pe general cu totul altceva, de pildă 
dacă n-ar avea cumva poftă de o ceașcă de cafea fierbinte, toţi 
ar vedea că-i vorbește fără să audă. S-ar întoarce și le-ar spune 
că din păcate nu se poate. Insă nu putea să o înșele nici pe 
Roxane Coss, nici pe domnul Hosokawa, oameni care puneau 
preţ pe părerea ei și se purtau cu ea prietenește. Mai cu seamă 
nu putea să-l mintă pe Gen. Trebuia să transmită întrebarea 
pentru că a zis că are să o facă. l-ar fi convenit să aștepte vreo 
oră-două. Generalilor nu le face plăcere să fie abordaţi când 
abia au fost deranjaţi. Insă o oră-două nu se putea aștepta. 
Cesar n-ar mai fi fost de multă vreme în copac. Carmen stătuse 
și ea în copacul acela, știa așadar că e totodată agreabil și 
incomod. Porţia de timp petrecută îmbufnat printre crengi era 
limitată, iar Roxane Coss dorea să profite de ocazie ca să-l 
ademenească pe Cesar să coboare. N-avea niciun rost să stea 
să le explice ostaticilor dragi ei mecanismul reacţiilor 
generalului, după cum era de prisos să își dea osteneala să 
dezvăluie scopul lui Roxane Coss generalului Benjamin, căruia 
puţin i-ar fi păsat de una ca asta. Tot ce putea să facă era să 
transmită rugămintea. Carmen zâmbi, părăsi grupul, traversă în 
sens invers camera până lângă șemineu unde stătea generalul 
Benjamin într-un fotoliu cu rezemătoare de cap. Citea ziarele. N- 
ar fi putut spune ce ziare erau, deși vedea că sunt scrise în 
spaniolă. Acum putea să citească un pic, însă nu foarte bine. 
Generalul privea puţin cruciș pe sub sprâncenele îmbinate la 
rădăcina nasului. Erupția era întinsă pe tot obrazul și pătrunsese 


într-un ochi ca lava topită, dar nu părea să mai fie infectată. A 
ridicat o mână să pipăie bubuliţele, a tresărit de durere și s-a 
reîntors la citit. Ştia ea ce știa, n-ar fi trebuit să-l scoată dintr-ale 
lui. 

— Domnule! murmură ea. 

Nu trecuseră cinci minute de când îi vorbise ultima oară, 
însă o privi de parcă n-o recunoștea. Ochii îi erau roșii și umezi, 
mai cu seamă cel stâng, înconjurat de pustule cât gămălia 
acului. 

Carmen așteptă să vorbească, el însă tăcea. Era datoria ei 
să deschidă gura. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule general, că vă deranjez din 
nou, însă Roxane Coss m-a rugat să vă rog... 

Se opri, zicându-și că avea să i-o reteze și s-o trimită la 
plimbare. El însă tăcu mâlc. Stătea. Dacă ar fi întors capul și s-ar 
fi apucat din nou de citit, putea să înţeleagă. Dacă ţipa, știa ce 
să facă, numai că generalul Benjamin nu făcea decât s-o 
privească. Carmen își trase răsuflarea, își îndreptă umerii și o 
luă de la capăt. 

— Roxane Coss ar vrea să iasă în grădină să-i vorbească lui 
Cesar. Ştiţi, Cesar e în copac. Vrea să-i spună că a cântat bine. 

Din nou așteptă, din nou nu se întâmplă nimic. 

— În cazul ăsta, și traducătorul ar trebui să se ducă, să 
priceapă Cesar ce i se zice. Am putea trimite câţiva să-i 
păzească. Aș putea să-mi iau și eu arma... 

Se opri și aşteptă răbdătoare refuzul rugăminţii. Nu-i 
trecuse altă posibilitate prin cap. Insă el nu spunea nimic, ba 
chiar strânse pleoapele o clipă ca și cum n-ar mai fi vrut s-o 
vadă înaintea ochilor. Ea aruncă o privire spre ziare și simţi un 
fior îngheţat. Brusc îi fu teamă că generalul avea vești proaste, 
că în ziarele alea era ceva care ameninţa să-i distrugă ei 
fericirea. 

— Domnule general Benjamin, i se adresă aplecându-se așa 
încât să nu audă altcineva. E ceva grav? 

O șuviţă de păr scăpată de după urechea ei căzu pe umărul 
generalului. Mirosea a lămâie. Roxane îi spălase părul cu un 
șampon de lămâie comandat de Messner din Italia. 

Aroma lămâilor. E doar un băietan care aleargă pe stradă 
spre școală cu un sfert de lămâie strâns între dinţi, strălucirea 
galbenă a cojii se zărește printre buzele întredeschise, acrimea 


aia fără egal, gustul imposibil de confundat de care nu se mai 
putea lipsi. Luis, frate-său mai mic, aleargă alături de el. Pentru 
că nu e decât un băieţel, Benjamin are grijă de el. Ţine și el o 
felie de lămâie în gură, se uită unul la altul și izbucnesc în râs 
așa că trebuie să ducă mâna la gură să nu cadă cojile. Aroma de 
lămâie îl aduce înapoi. Carmen mai voia ceva. E tot în salon. De 
ce oare înţelege de-abia acum că toate astea aveau să 
sfârșească rău? Nu i se pare ciudat că știe, ci că n-a știut chiar 
de la început, că n-a pus trupa să facă stânga-mprejur și să 
dispară prin conductele de aerisire chiar în clipa când se 
lămuriseră că președintele Masuda nu era prezent la petrecere. 
Greșeala aia era acum aproape cu neputinţă de înţeles. Totul 
din pricina speranţei. Speranţa ucide. 

— Vrea să iasă? 

— Da, domnule! 

— Cesar mai e acolo? 

— Așa cred, domnule. 

Generalul Benjamin dădu din cap. 

— Ce vreme frumoasă s-a făcut! Se uită îndelung pe 
fereastră să se asigure că e adevărat ce spune. Să iasă toți 
afară! Informează-i pe Hector și pe Alfredo. Puneţi soldați de-a 
lungul zidului. Se uită îndelung la Carmen. Dacă ar fi avut ceva 
în cap, ar fi fost mai atent cu fata asta. Avem nevoie de ceva 
aer aici, nu crezi? Să-i vadă și pe ei niţel soarele. 

— Toţi, domnule? Vreţi să spuneţi domnișoara Coss și 
interpretul? 

— Vreau să spun toţi ăștia. Făcu un gest larg. Dă-i pe toți 
afară! 

Astfel, chiar a doua zi după ce Carmen fusese afară cu Gen, 
toată lumea primi permisiunea să iasă în curte. N-ar fi vrut să fie 
ea cea care să le ducă vestea generalilor Hector și Alfredo. N- 
avea însă de ales, primise ordin. Se opri în pragul biroului, uluită 
de noutate. Afară! Generalii se uitau la un meci de fotbal. 
Ședeau pe marginea canapelei, strângând genunchii în mâini, 
urlând la televizor. Pe masa din faţa lor era un joc de cărți 
părăsit, printre pernuţe se vedeau două pistoale automate. 
Când reuși să le atragă atenţia, nu spuse nicio vorbă despre 
cererea de a ieși afară, despre dorinţa Roxanei Coss de a vorbi 
cu Cesar care era în copac, nu comunică decât că generalul 
Benjamin luase o hotărâre și că o trimisese pe ea să-i anunţe. 


Folosi cât mai puţine cuvinte cu putinţă. 

— Afară? urlă generalul Alfredo. Demenţă! Cum să-i 
supraveghem afară? 

Gesticula cu mâna fără două degete, la vederea căreia 
Carmen simţea întotdeauna o profundă compasiune. 

— Ce-i de supravegheat? exclamă generalul Hector, 
întinzându-și oasele cu mâinile ţinute deasupra capului. Ca și 
cum ar mai pleca undeva acuma! 

Era o surpriză. Hector se împotrivea de obicei la orice 
opinie. Dacă ar fi protestat vehement, amândoi l-ar fi 
determinat poate pe Benjamin să se răzgândească. Soarele 
intra însă pe toate ferestrele, în jur se instalase lâncezeala. La 
urma urmelor, de ce n-ar deschide ușile? Şi de ce nu azi, dacă 
zilele nu se deosebesc unele de altele? Merseră în salon, cei trei 
generali chemară trupa și ordonară să ia fiecare pușca și să o 
încarce. Chiar după luni de tolăneală pe canapele, băieţii, 
Beatriz și Carmen erau încă ageri. Nu știau cu ce rost încarcă 
puștile, nu întrebaseră. Primiseră un ordin și îl executau cu 
priviri mai reci ca de obicei. Generalul Benjamin nu se putu 
abţine să își spună că ar fi destul să le dea ordin să ucidă toți 
ostaticii și s-ar supune pe loc. Ar face tot ce li s-ar cere să facă. 
Era o idee bună să iasă. Au și soldaţii ceva de făcut! Le 
amintește ostaticilor atât de autoritatea, cât și de bunăvoința 
lui. Era momentul să se iasă din casă. 

Roxane Coss avea braţul domnului Hosokawa de care să se 
sprijine, Gen însă rămase singur, cu ochii la iubita lui care alerga 
împreună cu cedaţi soldaţi prin salon, cu pușca la piept. 

— Nu pricep ce se întâmplă, șopti domnul Hosokawa. 

O simţea pe Roxane tremurând, îi apăsa mâna cu alui. 

Parcă se apăsase pe un buton și cei despre care își 
închipuiau că i-ar cunoaște deveniseră brusc persoane străine. 

— Înţelegi cumva ce spun? îl întrebă Roxane pe Gen în 
șoaptă. Ce s-o fi întâmplat? _ 

Firește că înțelegea. Strigau „Incărcaţi armele! Alinierea!” 
Ce rost ar fi avut să-i traducă lui Roxane așa ceva!? Ceilalţi 
ostatici se strânseseră lângă ei. Se îngrămădeau unii într-alții ca 
niște oi pe câmp sub o ploaie torențială. Treizeci și nouă de 
bărbaţi și o femeie, un grup din care nervozitatea se ridica în 
aer ca un abur. 

Generalul Benjamin păși înainte și strigă: 


— Traductor! 

Domnul Hosokawa îi atinse interpretului braţul în clipa când 
acesta păși înainte. Gen ar fi vrut să-și păstreze curajul. Chiar 
dacă nu era pe lângă ei acum, dorea să rămână curajos în ochii 
lui Carmen. 

— Am hotărât să iasă toată lumea afară, îi spuse generalul 
Benjamin. Anunţă-i că acum ies cu toţii afară. 

Gen însă nu traduse. Asta nu mai ţinea de meseria lui. 

— In ce scop? 

Dacă urma o execuţie, n-avea să fie el cel care conduce 
oițele la zid. Nu-i destul să traduci ce ţi se spune, trebuie să 
cunoști adevărul. 

— În ce scop? repetă întrebarea generalul Benjamin. 

Se apropie atât de mult, încât Gen văzu vinișoarele roșii 
mai subţiri decât aţa de cusut care îi împânzeau obrazul. 

— Mi s-a spus că Roxane Coss vrea să iasă afară. 

— Şi-i lăsaţi pe toţi afară? 

— Ai vreo obiecţie? 

Generalul Benjamin era gata să se răzgândească. Tot ce le 
arătase oamenilor ăstora nu fusese decât bunăvoință, iar acum 
îl priveau ca pe un ucigaș. 

— Credeţi că vă trimit afară ca să vă împușc? 

— Păi, armele... 

Gen se înșelase. Acum își dădea seama. 

— Protecţie, spuse generalul, printre dinţi. 

Gen se întoarse cu fața spre ceilalți, cei pe care îi considera 
ai lui. Se vedea cum li se luminează chipurile la auzul vocii lui. 

— Ne ducem în curte, spuse Gen în engleză, în japoneză, în 
rusă, în italiană, în franceză. Ne ducem în curte, spuse în 
spaniolă și în daneză. 

Numai patru cuvinte, însă în fiecare limbă reușea să 
transmită că nu vor fi împușcați, că nu era niciun vicleșug la 
mijloc. Grupul se înveseli, oftă ușurat și se risipi. Preotul își făcu 
iute o cruce în semn de recunoștință pentru ruga împlinită. 
Ishmael se duse și deschise ușa, iar ostaticii ieșiră pe rând la 
lumină. 

Slăvită lumină! 

Vicepreședintele Ruben Iglesias nu crezuse să apuce să mai 
simtă iarba sub picioare. Părăsi poteca de dale de șist și se 
scufundă în vegetaţia luxuriantă a propriei curţi. O privise în 


fiecare zi pe fereastra salonului, dar acum, că era cu adevărat 
acolo, îi părea o nouă lume. Se plimbase oare el seara în jurul 
peluzei? Dăduse el atenţie copacilor, minunatelor tufe înflorite 
care creșteau în jurul zidului? Oare cum le-o fi zicând? și 
îngropă capul în cuibul de flori mov și trase mireasma adânc în 
piept. Doamne Dumnezeule, dacă ieșea cu viaţă din povestea 
asta, o să fie mai grijuliu cu plantele lui. Poate chiar că s-ar 
apuca de grădinărit. Frunzele noi erau de un verde lucios și 
catifelate la pipăit. Prinse câteva între degetul mare și arătător, 
atent să nu le strivească. De prea multe ori sosise acasă după 
apusul soarelui. Viaţa grădinii se restrângea pentru el la umbre 
și la siluete. Dacă e adevărat că poţi să te întâlneşti cu norocul 
și a doua oară într-o viață de om, el avea să își bea cafeaua de 
dimineaţă în grădină. O să se întoarcă de la treburi să 
prânzească alături de nevastă pe o pătură întinsă sub pomi. 
Fetele or să fie la școală, dar o să ţină băiatul pe genunchi să-l 
înveţe numele păsărilor. Cum de-a ajuns el să trăiască într-un 
loc atât de minunat? Inaintă prin iarbă spre aripa de vest a 
casei. larba era atât de deasă încât n-avea să fie ușor de tăiat. li 
plăcea așa. Poate că nici n-o să mai bage coasa în ea. Cu un zid 
înalt de trei metri în jur, faci ce vrei în grădina ta. Noaptea 
târziu, ar putea chiar să facă dragoste cu nevasta în locul acela 
unde zidul cotește în jurul unui petic de iarbă și trei copăcei 
subţiratici se ţin laolaltă. Ar putea să se ducă acolo după ce 
copiii sunt în pat, după ce se culcă servitorii. Cine i-ar fi văzut? 
Pământul sub ei e la fel de moale ca patul. Își imagină părul ei 
lung, negru, despletit și răspândit prin iarba deasă. O să fie un 
soț mai bun, un tată mai bun. Se lăsă în genunchi și întinse 
mâna printre crinii înalţi galbeni. Trase de o buruiană la fel de 
înaltă ca florile, cu tulpina groasă de un deget, apoi de alta și de 
alta din nou. Mâinile îi erau pline de tulpini verzi, de rădăcini, de 
pământ. Era așa demult de lucru! 

Soldaţii nu-i împingeau, nici nu-i mânau într-un loc sau într- 
altul. Stăteau pur și simplu de-a lungul zidului la distanţe egale. 
Se sprijineau de zid în bătaia soarelui. Erau mulţumiţi și ei să 
facă ceva diferit. Erau mulţumiţi să aibă din nou armele cu ei, să 
se simtă niște adevăraţi ostași înarmaţi, așezați în formaţie. 
Ostaticii își tot ridicau braţele deasupra capului și se întindeau. 
Unii priveau florile, alţii se întinseseră în iarbă. Gen nu se uita la 
flori, ci la soldaţi, iar când întâlni ochii lui Carmen, ea îi făcu 


ușurel un semn din cap și îi arătă discret cu vârful puștii unde se 
afla copacul lui Cesar. Fiecare arăta satisfăcut să se afle afară, 
în lumina soarelui. Pentru voi am făcut asta, ar fi vrut Carmen să 
spună, eu am transmis întrebarea. Dar nu scoase nicio vorbă. 
Trebuia să nu se mai uite la Gen ca să nu zâmbească. 

Gen dădu peste Roxane care îl ţinea de mână pe domnul 
Hosokawa. Se plimbau de parcă nu erau decât ei doi în grădină. 
Arătau altfel în dimineaţa asta, nu mai părea chiar atât de 
ciudat să se afle unul lângă celălalt. Gen se întrebă dacă nu 
cumva și el arăta schimbat. Işi spuse că poate n-ar trebui să-i 
deranjeze, dar nu știa câtă vreme mai avea să li se permită să 
rămână afară. 

— Am aflat unde e băiatul, spuse Gen. 

— Băiatul? se miră domnul Hosokawa. 

— Cântărețul. 

— Ah, desigur, băiatul! 

Gen repetă în engleză și toţi trei porniră spre copacul de 
lângă zidul din spatele casei. 

— E acolo sus? întrebă Roxane. 

li venea greu să se concentreze, vântul și vegetaţia 
abundentă o zăpăceau. Obrajii îi frigeau de atâta soare. Voia să 
mângâie zidul, să își împletească degetele printre firele de 
iarbă. Nu i se mai întâmplase vreodată să-i fie atenţia atrasă de 
iarbă. 

— Acesta e copacul. 

Roxane dădu capul pe spate și văzu de îndată tălpile celor 
două ghete care atârnau printre crengi. Putea să vadă și o 
cămașă, ba chiar și o bărbie. 

— Cesar? Un chip apăru printre frunze. Spune-i te rog că eu 
am zis că a cântat foarte frumos, îi ceru ea lui Gen. Spune-i că 
vreau să-i fiu profesoară. 

— Iși bate joc de mine, strigă Cesar. 

— Tu de ce-ţi închipui că suntem toţi afară? îl întrebă Gen. 
Arată asta a bătaie de joc? Ea a ţinut să vină să-ţi vorbească, iar 
generalii au hotărât să ieşim toţi. Găsești că așa ceva e nimica 
toată? 

Cam așa și era. De unde se instalase, Cesar vedea tot. Erau 
cei trei generali și toţi soldaţii, cu excepţia lui Gilbert și Jesus. Ei 
fuseseră probabil lăsați de gardă înăuntru. Toţi ostaticii 
mergeau prin curte de parcă erau beţi sau orbi, pipăiau și 


miroseau, se clătinau și dintr-odată se așezau pe jos. Erau 
îndrăgostiţi de locul ăsta. Nu l-ar mai fi părăsit nici dacă se 
dărâma zidul. Să-i fi împuns cu ţeava puștii în spate, să le fi 
cerut să plece, ei tot s-ar fi întors. 

— Vasăzică aţi ieșit, se minună Cesar. 

— Şi-a pus cumva în cap să rămână cocoţat în copac? 
întrebă Roxane. 

Chiar și pentru Cesar era greu de înţeles că nu i se dăduse 
ordin să vină la datorie. N-ar fi îndrăznit să nu coboare. Putea 
doar să își închipuie că fusese uitat în învălmășeala produsă de 
hotărârea de a se ieși. Toţi îl uitaseră, în afară de Roxane Coss. 

— Nu e de părere că m-am făcut de râs? 

— Vrea să știe dacă sunteţi de părere că s-a făcut de râs, 
traduse Gen. 

Ea suspină în fața unei atât de copilărești compătimiri de 
sine. 

— Dacă rămâne în copac se face de râs, dar cu cântatul, în 
niciun fel. 

— Te faci de râs în copac, nu la cântat, îi transmise Gen. 
Dă-te jos și vorbește cu ea. 

— Nu prea sunt convins, replică Cesar. 

Dar era. Se și vedea cântând împreună cu ea, auzea vocile 
lor urcând împreună, îi simţea mâna strânsă într-a lui. 

— Ce-ai de gând, să rămâi toată viaţa-n copac? strigă Gen. 

Îl durea ceafa tot căznindu-se să se uite în sus. 

— Parc-ar vorbi Carmen, răspunse Cesar. 

Se aplecă și apucă o creangă de sub el. Stătuse cam 
multișor acolo sus. Avea un picior amorţit și altul ţeapăn. Când 
atinse pământul, niciunul nu-l susţinu, căzu așadar grămadă 
printre cei trei și se lovi cu capul de trunchi. 

Roxane Coss se lăsă în genunchi și îi prinse capul în mâini. 
Simţea cum îi zvâcnește sângele în tâmple. 

— Doamne Dumnezeule, eu nu i-am cerut să se arunce! 

Domnul Hosokawa prinse din zbor o umbră de surâs pe 
chipul lui Cesar. O intenţie de zâmbet repede reprimată, însă 
ochii tot închiși îi ținea. 

— Spune-i că n-a păţit nimic, îi ceru domnul Hosokawa lui 
Gen. lar băiatului spune-i că poate să se ridice. 

Gen îl ajută pe Cesar să stea așezat, îl propti de trunchiul 
copacului ca pe o păpușă moale. Deși îl durea cumplit capul, 


Cesar nu mai avea nimic împotrivă să deschidă ochii. Roxane 
Coss era lângă el, atât de aproape, încât parcă putea să o vadă 
pe dinăuntru. Ce ochi albaștri! Mult mai adânci, mult mai 
înșelători decât își imaginase de la distanţă. Era tot în halat și în 
pijamaua albă, la o palmă de nasul lui, iar pijamaua avea un 
decolteu al cărui unghi se termina în locul unde i se apropiau 
sânii. Cine e japonezul ăsta bătrân care se ţine scai de ea? 
Seamănă cam prea mult cu președintele. Cesar își zise că, la 
urma urmelor, în ciuda minciunilor îndrugate, putea să fie chiar 
președintele, sub nasul lor de la bun început. 

— Fii atent la mine, spuse ea, iar interpretul a tradus în 
spaniolă. 

Ea emise cinci sunete unul după altul. Îi cerea să le asculte, 
să le urmărească și să le repete. El îi văzu interiorul gurii, o 
grotă rozulie și umedă. Tot ce poate să fie mai intim. 

Cesar își deschise gura, se auziră câteva cârâieli, apoi își 
atinse capul cu mâna. 

— Lasă, spuse ea. Poţi să cânţi și mai târziu. Acasă cântai, 
înainte să vii aici? 

| se întâmplase, firește, ca oricui, fără să-și bată capul, în 
vreme ce făcea altceva. Putea, de asemenea, să-i imite pe cei 
pe care îi auzea ocazional la radio, când nu era stricat. Numai că 
asta n-avea atât de-a face cu cântatul, cât cu scălâmbăielile 
care îi făceau pe cei din jur să se prăpădească de râs. 

— Vrea el să înveţe? E dispus să lucreze din greu ca să 
aflăm dacă are cu adevărat voce? 

— Să lucrez cu ea? îl întrebă pe Gen. Doar noi doi? 

— Imi închipui că o să mai fie și alţii prin jur. 

Cesar îl trase de mânecă pe Gen. 

— Zi-i că sunt timid. Zi-i că aș lucra mult mai bine dacă s-ar 
putea să fim singuri. 

— Când o să știi englezește ai să-i spui asta chiar tu, îi 
recomandă Gen. 

— Ce vrea? întrebă domnul Hosokawa. 

Se apleca peste ei, încercând să o ferească pe Roxane de 
soarele care-i cădea în ochi. 

— Aiureli, răspunse Gen. Apoi îl întrebă pe băiat în spaniolă: 
Da sau ba, vrei să iei lecţii de la ea? 

— Sigur că vreau, răspunse Cesar. 

— Începem chiar azi după-amiază, hotărî Roxane. Începem 


cu game. 

Îi luă mâna și i-o mângâie. El se îngălbeni din nou și închise 
ochii. 

— Să-l lăsăm să se odihnească, spuse domnul Hosokawa. 
Băiatul vrea să doarmă. 

Cu palmele sprijinite de zid, Lothar Falken își dezmorţi 
picioarele trecând greutatea corpului întâi pe un călcâi, apoi pe 
celălalt. Se îndoi din mijloc atât cât să atingă degetele de la 
picioare, apoi făcu torsiuni din șolduri într-o parte și în cealaltă, 
iar când își simţi picioarele destul de încălzite și de sprintene 
începu să alerge descult prin iarbă. lritaţi, soldaţii luară la 
început poziţie de tras, dar cam în silă, însă el nu se opri din 
alergat. În raport cu peluzele din orașe, curtea era mare, dar 
destul de mică faţă de o pistă de stadion, astfel încât, la puţin 
timp după ce dispăruse, Lothar termină de ocolit vila și reapăru 
cu capul sus, cu braţele legănate în ritm pe lângă corp. Era 
subţiratic, avea picioare lungi, zvelte, iar dacă asta scăpase din 
vedere câtă vreme fusese întins pe o canapea, aici, în soare, 
alergând în jurul vilei vicepreședintelui, nu era greu de constatat 
că fabricantul de medicamente german fusese cândva atlet. Cu 
fiecare nou ocol își simţea tot mai bine corpul, legăturile dintre 
mușchi și oase, efectul oxigenului care îi clocotea sângele. 
Ridica sus călcâiele, fiecare pas i se înfunda în iarba deasă. 
După o vreme, Manuel Flores din Spania începu să alerge lângă 
el, ţinând pasul, dar rămase curând în urmă. Simon Thibault 
începu și el să alerge și se dovedi aproape de nivelul lui Falken. 
Ce zi superbă, ce putea fi mai potrivit decât alergarea! Victor 
Feodorov îi dădu prietenului Egor ţigara începută și li se alătură, 
dar după două ture inima începuse să-i bată nebunește și se 
prăbuși exact în locul de unde pornise. 

În vreme ce ei alergau, Ruben Iglesias plivea buruienile de 
pe unul dintre numeroasele straturi de flori. Un gest neînsemnat 
pe lângă enorma cantitate de muncă necesară. Era totuși un 
început. Oscar Mendoza și tânărul preot se aplecaseră să-l ajute. 

— Ishmael, strigă vicepreședintele după amicul lui. Ce tot 
stai acolo să sprijini zidul? Treci la treabă! Carabina aia a ta, de 
care ești așa de mândru, ar fi mai de folos la afânat pământul! 

— Nu te mai lega de băiat, protestă Oscar Mendoza. E 
singurul care-mi place. 

— Ştii bine că nu pot să vin, răspunse Ishmael schimbând 


pușca de pe un umăr pe altul. 

— Ei, ai putea să vii, reluă Ruben. Dar n-ai chef să-ţi 
murdărești mânușiţele. Le ţii curate pentru șah. Da’ treabă nu 
vrei să faci. 

Ruben îi zâmbi. Chiar ar fi vrut să poată veni lângă el. Să-l 
înveţe să recunoască buruienile. Îi trecu prin minte că Ishmael 
ar putea să devină fiul lui, celălalt fiu. Erau amândoi mici de 
statură și, oricum, lumea crede ce i se spune. Ar fi loc berechet 
pentru încă un băiat mic de statură. 

— Ba fac treabă, răspunse Ishmael. 

— Așa e, eu l-am văzut, aprobă Oscar Mendoza în vreme ce 
își curăța mâinile murdare de pământ. Face mai mult decât toţi 
ceilalți. Nu e el prea înalt, dar e deștept și ca un taur de 
puternic. Trebuie să fii al naibii de deștept ca să câștigi la șah! 

Se aplecă spre zid, către băiat. 

— Ishmael, o să-ţi dau o slujbă dacă vrei. Când se termină 
povestea asta poţi să vii să lucrezi la mine. 

Ishmael era obișnuit să i se facă tot felul de șicane. Ale 
fraţilor lui erau adesea crude. Ceilalţi soldaţi nu-l lăsau în pace. 
Într-o zi, l-au făcut găleată, l-au atârnat de picioare și l-au 
coborât într-o fântână până ce i s-a înmuiat capul în apa rece. 
Felul în care îl zgândărea vicepreședintele era însă plăcut, 
pentru că îl făcea să se simtă ca o persoană aparte. De Oscar 
Mendoza nu era sigur. Nimic din expresia lui nu părea să fie o 
glumă. 

— Vrei o slujbă? întrebă Oscar. 

— N-are nevoie de nicio slujbă, spuse Ruben, trăgând spre 
el o grămăjoară de buruieni. Acum era momentul. Oscar îi 
oferise o deschidere. O să trăiască la mine. O să aibă tot ce-i 
trebuie. 

Oscar își privi prietenul și fiecare pricepu că celălalt era 
serios. 

— Oricine are nevoie de slujbă, insistă el. O să trăiască la 
tine și o să lucreze la mine. Nu sună bine, Ishmael? 

Cu patul puștii între picioare, Ishmael îi privea pe cei doi. Să 
trăiască în casa asta? Să rămână aici? Să aibă o slujbă și să 
câștige banii lui? Ar fi trebuit să le râdă în nas și să le ceară să-l 
lase în pace. Să ia totul în glumă: nu, nu mă prindeţi voi nici 
mort într-un loc ca ăsta! Așa trebuie să te porţi când ești ţinta 
glumelor tuturor. Trebuie să le râzi în nas. Dar el nu putea. Ar fi 


vrut atât de mult să creadă că ce-i spuneau ei era adevărat. 

— Ba da. 

E tot ce fu în stare să răspundă. 

Oscar Mendoza îi întinse mâna cu urme de pământ lui 
Ruben Iglesias, iar acesta i-o strânse călduros. 

— Pentru tine batem palma, îi spuse Ruben cu glasul unui 
om fericit. Afacerea e încheiată. 

O să aibă încă un băiat. Băiatul va fi adoptat legal. Va fi 
cunoscut după asta drept Ishmael Iglesias. 

Preotul îi observase în tăcere. Se așeză cu fundul pe călcâie 
și își puse mâinile murdare pe coapse, străbătut de un fior 
îngheţat de alarmă. N-ar fi trebuit să-i vorbească lui Ishmael în 
felul ăsta. Uitaseră de împrejurări. Singurul lucru de dorit era să 
rămână totul așa cum este și să nu pomenească nimeni de 
viitor, căci dacă îl chemau putea să dea peste ei. 

— Uite, părintele Arguedas o să te înveţe catehismul. Așa-i, 
părinte? O să veniţi pe-aici să-i daţi lecţii și o să stăm împreună 
la masă. 

Ruben se rătăcise în poveste. Ar fi vrut să poată vorbi la 
telefon cu soţia lui, să-i comunice vestea cea bună. El avea să-i 
spună lui Messner, iar Messner avea să-i spună ei. Când o să-l 
cunoască pe băiat, o să se îndrăgostească de el. 

— Sigur c-o să vin! 

Părintele răspunsese fără convingere, însă ei n-au băgat de 
seamă. 


Zece 

Domnul Hosokawa își găsea drumul pe întuneric. Erau nopţi 
când închidea ochii să nu-i obosească de prisos. Ştia rosturile 
fiecărei santinele, pe unde mergeau, când dormeau. Știa și cine 
se culcă pe podea și cum să pășească atent pe deasupra. Pipăia 
colţurile zidurilor, ocolea șipcile care scârțâie, clanța apăsată de 
el foșnea ca frunza desprinsă din pom. Se mișca prin casă cu 
atâta dibăcie, încât socotea că dacă n-ar fi avut unde să se ducă 
putea oricând să își dezmorţească picioarele trecând din cameră 
în cameră numai pentru că era în puterile lui. Ba chiar îi trecuse 
prin minte că ar fi izbutit să scape de-acolo dacă voia, să o ia 
noaptea pe poteca dintre intrare și poartă și să se elibereze. 
Numai că nu voia. 

Tot ce știa prinsese de la Carmen, care îl învățase fără 
ajutorul vreunui interpret. Ca să arăţi cuiva cum să se strecoare 
tiptil, nu e nevoie de vorbe. Tot ce dorise cu disperare domnul 
Hosokawa să afle primise de la Carmen în doar două zile. El tot 
se mai plimba de colo-colo cu caieţelul lui, adăuga în fiecare 
dimineaţă încă zece cuvinte la vocabular, dar se chinuia cu 
ţinerea de minte. Ştia în schimb să nu facă zgomot. Carmen îi 
confirma dibăcia cu o privire sau cu o ușoară atingere a 
degetelor pe dosul mâinii. Îi arăta cum să umble alături de ea 
dintr-un loc într-altul sub nasul tuturor fără să fie zăriţi, îl învăţa 
cum să treacă nevăzut. El își însușea modestia, scoțându-și din 
minte iluzia că toţi cei din jur n-ar avea altceva mai bun de făcut 
decât să se intereseze de persoana și de deplasările lui. Abia 
după ce Carmen începuse să-l școlească a izbutit domnul 
Hosokawa să își dea seama de geniul ei aparte, geniul de a 
trece neluat în seamă. Cât de greu ar fi trebuit să-i fie une fete 
frumoase într-o casă plină de bărbaţi greu de stăpânit, dar ei 
parcă nu-i dădea nimeni nicio atenţie! Reușise să treacă drept 
băiat, apoi, lucru și mai de laudă, izbutise să se facă uitată după 
ce se dăduse pe faţă că e o fată frumoasă. Când Carmen 
mergea printr-o cameră nedorind să fie remarcată, aproape că 
nici aerul nu se mișca în jur. Nu se furișa. Nu căuta ascunziș 
după pian, după vreun scaun. Trecea prin mijlocul încăperii fără 
să ceară nimic nimănui, cu capul sus, fără zgomot. De fapt, 
lecţia asta i-o dăduse încă din prima zi, dar el de-abia acum 
înţelegea. 

Ea l-ar fi însoţit la etaj în fiecare noapte. Așa îi și spusese lui 


Gen. Era însă mai bine să fie în stare să se ducă de unul singur. 
Nimic nu-i face pe oameni mai stângaci decât frica, iar ea putea 
să-i arate cum să nu-i fie frică. 

— E o fată extraordinară, i-a spus domnul Hosokawa lui 
Gen. 

— Așa e, a aprobat Gen. 

Domnul Hosokawa i-a adresat un zâmbet fugar, de unchi 
binevoitor, dând de înţeles că nu mai e nimic de adăugat. Intra 
și asta în joc. Lucrurile intime. Domnul Hosokawa avea acum o 
viaţă intimă. După părerea lui, avusese întotdeauna parte și de 
o viață personală, acum însă înţelegea că nimic din ce trăise 
până atunci nu fusese cu adevărat personal. Asta nu însemna că 
nu avusese secrete, iar acum avea. Acum se petrecea însă ceva 
între el și o singură altă persoană, ceva în întregime restrâns la 
ei doi, astfel încât n-ar fi avut rost nici măcar să încerce să 
pomenească ceva despre asta altcuiva. Se întreba dacă oricine 
avea o viață personală. Se întreba dacă soţia lui ar avea. Era cu 
putinţă ca în toţi anii dinainte să fi fost singur, fără să aibă 
măcar habar că în jurul lui era un întreg univers despre care 
nimeni nu vorbea. 

Încă de la începutul captivităţii dormise cât e noaptea de 
lungă. Acum dormea și se trezea în plină beznă fără ajutorul 
vreunui ceas. Adesea, când făcea ochi, Gen era plecat. Atunci se 
ridica și mergea atât de liniștit, atât de dincolo de orice posibilă 
bănuială, încât dacă s-ar fi trezit cineva și l-ar fi simţit n-ar fi 
putut să își închipuie decât că se duce să ia o gură de apă. 
Pășea peste vecinii compatrioți și își continua drumul spre scara 
de serviciu de lângă bucătărie. O dată i s-a întâmplat să vadă 
lumină pe sub ușa unei anexe, ba chiar i s-a părut că deslușește 
șoapta cuiva, însă nu s-a oprit să afle ce e. Nu era treaba lui, 
discreţia e o parte din felul de-a fi al celui invizibil. Scara de 
serviciu o urca în zbor. Niciodată nu se simţise atât de bine în 
pielea lui. Niciodată nu fusese mai plin de viaţă decât acum, 
când era o fantomă. Ar fi fost o minune să aibă veșnic de urcat 
scările alea, îndrăgostitul care își poartă pașii neîncetat spre 
iubită. Era fericit, cu fiecare treaptă era încă și mai fericit. Dorea 
să oprească timpul în loc. Însă, oricât de copleșit era de iubire, 
nu putea să alunge gândul care neîndoielnic era adevărat: că 
fiecare noapte petrecută alături de ea e un miracol, iar asta 
dintr-o sumedenie de motive, printre care nu cel mai puțin 


însemnat era că, mai devreme sau mai târziu, aceste zile aveau 
să se sfârșească. Încerca să nu se lase furat de iluzia că va 
divorța, că-și va urma iubita din oraș în oraș, spectator în rândul 
întâi al fiecărui teatru liric din lume. Le-ar fi făcut bucuros pe 
toate, renunțând la orice pentru ea. Ştia însă că răgazul ăsta de 
vreme era atât de neobișnuit, încât dacă ar fi fost să revină 
cândva la vieţile lor dinainte nimic nu putea să mai fie la fel. 

Când ajungea la ușa ei, avea mai mereu lacrimi în ochi, așa 
încât întunericul îi convenea de minune. N-ar fi vrut să o 
îngrijoreze. Ea se apropia, el își cufunda fața umedă în cascada 
de păr cu miros de lămâie. Era îndrăgostit, nu i se mai 
întâmplase să dăruie atâta tandreţe. Şi nici nu primise vreodată. 
Poate că astfel de viaţă tainică nu avea cum să dureze o 
veșnicie. Poate că fiecare o căpăta un răstimp, ca să petreacă 
apoi restul vieţii cu amintirea. 

Cuibăriți în oficiu, Carmen și Gen luaseră o hotărâre: două 
ore întregi de lucru înaintea amorului. Carmen continua să ia în 
serios studierea scrisului și a cititului în spaniolă. Și cât de mult 
progresase! Cu unele ezitări pe ici, pe colo, era în stare să 
citească un paragraf întreg fără să ceară niciun ajutor. Se 
apucase de engleză fără șovăială. Putea să conjuge în întregime 
zece verbe și știa pe puţin o sută de substantive și alte părţi de 
vorbire. Spera să înveţe și ceva japoneză, să-i poată vorbi lui 
Gen pe limba lui când toată istoria asta avea să ia sfârșit, iar ei 
or să fie noaptea în patul lor. Gen era la fel de hotărât să 
continue lecţiile cu Carmen. Ar fi fost o prostie să ajungă atât de 
departe și apoi să lase totul baltă numai pentru că se iubeau. 
Oare nu e chiar asta iubirea? Să dorești tot ce-i mai bun pentru 
cineva, să vrei să-l ajuţi pe celălalt cum se ajutau Carmen și Gen 
unul pe altul. Nu, nu, vor studia și vor face exerciţii timp de 
două ore încheiate, nu mai puţin decât făceau înainte. După 
asta, da, timpul era al lor și puteau să facă tot ce aveau chef. 
Carmen șterpelise de la bucătărie minutarul pentru fiert ouă. 
Tocmai se așezau la lucru. 

Mai întâi spaniola. Carmen dăduse în dulapul fetei 
vicepreședintelui peste un ghiozdan plin cu cărţi de școală, cărţi 
subțirele cu poze de câini pe copertă. Era și un caiet gros cu linii 
continue și cu linii întrerupte pentru exerciţiile caligrafice. Fetiţa 
folosise doar cinci pagini. Scrisese alfabetul și cifrele. Işi scrisese 
numele de mai multe ori, Imelda Iglesias, cu litere frumos 


rotunjite. Carmen și-a așezat numele sub al ei. A notat apoi ce-i 
dicta Gen: pescado, calcetin, sopa. Pește, șosetă, supă. El nu 
dorea decât să își lipească buzele de gâtul ei. Asta n-avea de ce 
să oprească lecţia. Ea era aplecată peste caiet, silindu-se să 
facă litere la fel de frumoase ca ale fetiţei de opt ani. Două 
șuvițe groase de păr i-au căzut pe caiet. Carmen nu le-a luat în 
seamă. Și-a mușcat buza de jos să nu i se risipească atenţia. El 
s-a întrebat dacă nu cumva se poate muri din pricina unei 
dorințe prea puternice. In cămăruţa aceea strâmtă unde se 
păstrau farfuriile nu erau alte mirosuri în afară de ale ei, aroma 
de lămâie din păr, mirosul de arsură de soare al uniformei și 
parfumul subtil, tainic, al pielii. Treizeci de secunde cât să o 
sărute pe gât, nu cerea prea mult. Nu e nicio supărare dacă ea 
își vede de scris. Ar săruta-o atât de ușor, nici măcar nu i s-ar 
clinti creionul pe foaie. 

Când ridică ochii, faţa lui era atât de aproape de a ei încât 
nu mai putea să își aducă aminte de cuvântul pe care tocmai i-l 
dictase și simţea că dacă l-ar fi repetat oricum nu mai era în 
stare să-l scrie și nici măcar să rotunjească o singură literă fără 
să părăsească linia dreaptă a caietului. Tot ce i-ar fi trebuit era 
un sărut, un singur sărut care să-i limpezească mintea, după 
care ar fi din nou în formă, gata să reînceapă lucrul. | se uscase 
gâtul și îl privea fără să clipească. Era sigură că nu i-ar fi trebuit 
decât un sărut ca să poată studia noaptea întreagă. Și așa tot 
școlăriță ar fi rămas. Oricum nu-i era capul la litere, nu se 
gândea decât la iarbă, iarba și pomii și cerul întunecat al nopţii, 
mireasma de iasomie când el îi trăsese cămașa peste cap și 
căzuse în genunchi să-i sărute pântecul, sânii... 

— Pastel, dictă Gen cu voce nesigură. 

Poate că fusese, cine știe cum, dresată să funcționeze într- 
un mod pe care ea însăși nu îl înţelegea, ca un câine poliţist, 
pentru că vorba aceea, care printre altele înseamnă „cozonac”, 
a dezlănţuit-o. De îndată ce fu rostită, se prăbuși peste el, 
cartea și caietul au zburat pe podea. incepu să-l înfulece, să își 
frece limba de limba lui, să se rostogolească pe lângă rafturile 
de jos unde erau aranjate castroane de supă cuibărite unele 
într-altele. 

Nu s-au mai întors la lucru în noaptea aia. 

Astfel încât noaptea următoare au căzut de acord: o oră de 
studiu înainte de a ceda ispitei. S-au concentrat cu mare 


seriozitate. Însă planul ăsta fu dat peste cap cu trei minute mai 
repede decât fusese momentul ratării celui din ajun. Erau 
nesăbuiţi, nesătui, incurabili și orice-ar fi făcut făceau încă o 
dată. 

Au experimentat și intervale de timp mai scurte. Tot 
degeaba. Până când Gen a venit cu următoarea idee: o dată ușa 
trasă după ei, în siguranţă, amor; în continuare, studiu. A fost de 
departe cea mai izbutită planificare. Mai și adormeau ei puţintel, 
Carmen făcută ghem la pieptul lui Gen, Gen prins ca-ntr-un 
clește de braţul lui Carmen. Ca niște soldaţi căzuţi la datorie, 
rămâneau unde se prăbușeau. Alteori erau siliţi de uitare să 
repete la repezeală amorul, de cele mai multe ori însă reușeau 
totuși să și lucreze un pic. Inainte de prima geană de lumină, își 
dădeau un ultim pupic de noapte bună, Carmen pleca la culcare 
pe culoar în faţa ușii Roxanei, Gen înapoi, pe podea, alături de 
canapeaua domnului Hosokawa. Uneori li se năzărea un zgomot 
ușor când acela cobora scările, alteori Carmen se încrucișa cu el 
pe culoar. 

Erau oare ceilalţi la curent? Posibil, dar nu spuneau nimic. Îi 
bănuiau doar pe Roxane Coss și pe domnul Hosokawa, care nu 
ezitau în plină zi să se ţină de mână ori să schimbe un sărut 
fugar. Dacă îi suspecta careva de ceva pe Gen și pe Carmen, era 
doar că îi ajută pe ceilalţi doi să se întâlnească. Oricât de 
improbabilă ar fi fost perechea lor, Roxane Coss și domnul 
Hosokawa erau membri ai aceluiași trib, tribul ostaticilor. Atât 
de mulţi o plăceau, încât era firesc să-i placă și ei de cineva. Cu 
Gen și cu Carmen era cu totul altă poveste. Chiar dacă generalii 
se bizuiau pe talentele de traducător și de excelent secretar ale 
lui Gen, chiar dacă îl considerau inteligent și cu un 
comportament destul de agreabil, nu uitau nicio clipă cine era. 
lar Carmen, deși ostaticii aveau o slăbiciune pentru ea, îi 
apreciau privirea plecată și lipsa ei de gust pentru ameninţarea 
directă cu arma, la orice chemare de-a generalilor se ducea să 
stea cu ei. 

Viaţa se îmbunătăţise recent pentru toţi ostaticii, nu doar 
pentru îndrăgostiţi. O dată deschisă ușa spre curte se deschidea 
acum în mod regulat. leșeau în fiecare zi și stăteau la soare. 
Lothar Falken încurajase și pe alţii să alerge. Făcea cu ei câteva 
exerciţii, apoi alergau în grup în jurul casei. Soldaţii jucau fotbal 
cu o minge găsită la subsol. Uneori se înfiripa un adevărat meci, 


teroriști contra ostatici, însă teroriștii erau mult mai tineri și mai 
în formă și câștigau aproape întotdeauna. 

Adesea Messner îi găsea pe toți în curte. 

Părintele Arguedas, care de astă dată era ocupat cu 
săpatul, se ridică și-i făcu un semn de bun găsit. 

— Cum mai e lumea? întrebă preotul. 

— Nerăbdătoare, răspunse Messner. 

Spaniola lui se îmbunătăţise, totuși se interesă de Gen. 
Părintele Arguedas întinse mâna spre o siluetă lungită sub un 
copac. 

— Doarme. Teribil ce-l mai pun ăștia la treabă! La fel și pe 
dumneata. Prea multă muncă! Să nu fie cu supărare, însă și 
dumneata arăţi obosit. 

E adevărat că-n ultima vreme Messner își pierduse sângele 
rece care îi îmbărbătase la început. Parcă îmbătrânise zece ani 
în cele patru luni și jumătate de când trăia aici. În vreme ce 
tuturor celorlalți părea să le pese din ce în ce mai puțin, lui 
Messner îi păsa din ce în ce mai mult. 

— Soarele ăsta nu-mi e deloc prielnic, explică Messner. 
Cetăţenii elveţieni sunt meniţi să-și ducă viaţa la umbră. 

— E foarte cald, recunoscu preotul. Insă plantele o duc de 
minune. Ploaie, soare, secetă, nimic nu le stă-n cale! 

— Nu vreau să vă ţin din treabă. 

Messner îl bătu pe umăr ușurel. Își amintea cum 
încercaseră în câteva rânduri să-l scoată de acolo, iar el 
refuzase. Se întreba dacă până la urmă părintelui n-avea să-i 
pară rău că rămăsese. Probabil că nu. Spre deosebire de 
Messner, firea lui nu părea înclinată spre regrete. 

Paco și Ranato au apărut în goană de pe peluza laterală, 
numită acum teren de joc și l-au percheziţionat fără nicio 
tragere de inimă, adică i-au dat câteva lovituri ușoare cu palma 
peste buzunare. Apoi s-au înapoiat la jocul întrerupt în acest 
Scop. 

— Gen, zise Messner și cu vârful pantofului atinse umărul 
celui adormit. Pentru numele lui Dumnezeu, trezește-te! 

Gen dormea somnul unuia care a înghiţit un pumn de 
somnifere. Avea gura întredeschisă și molatică, braţele îi erau 
întinse pe lângă corp. Sforăia ușurel. 

— Hei, interpretule! 

Se aplecă și îi prinse o pleoapă între degetul mare și 


arătător. Gen se scutură și deschise încet ochii. 

— Doar știi spaniola, spuse el cu voce cleioasă. O știai de la 
bun început. Acum lasă-mă în pace! 

Se rostogoli pe o parte și își trase genunchii la piept. 

— Nu știu spaniola. Nu știu nimic. Ridică-te! 

Lui Messner i se păru că pământul tremură. Desigur că și 
Gen simte de vreme ce stă cu obrazul lipit de iarbă. Era doar 
închipuirea lui că pământul se cască sub ei? Ce știau inginerii 
ăia? Cine putea să spună dacă n-o să-i înghită pământul pe toţi, 
soprană și criminali de rând laolaltă? Messner se lăsă în 
genunchi. Apăsă iarba cu palmele și când se lămuri că nu era 
decât o criză de nebunie trecătoare îl scutură din nou pe Gen. 

— Ascultă-mă cu atenţie! vorbi el în franceză. Trebuie să-i 
convingem să se predea. Astăzi. Nu mai merge. Pricepi ce-ţi 
spun? 

Gen se rostogoli pe spate, se întinse ca o pisică și încrucișă 
braţele sub cap. 

— Pe urmă să convingem copacii ăștia să facă pene 
albastre. Unde ţi-a fost capul până acum, Messner? N-ai băgat 
de seamă că ăştia nu ascultă de nimic? Mai cu seamă de unii ca 
noi. 

Unii ca noi. Messner se întrebă dacă nu cumva Gen voia să 
spună că el nu-și făcuse treaba ca lumea. De patru luni și 
jumătate trăia într-o cameră de hotel, la jumătate de glob 
depărtare de Geneva, iar el nu venise aici decât pentru o 
vacanţă. Amândouă părţile se încăpăţânau, iar ce nu voiau să 
înțeleagă cei de dincoace de zid era că orice guvern era 
intransigent, oriunde s-ar fi aflat, oricare ar fi fost 
circumstanţele. Guvernele nu cedau, iar când pretindeau că 
cedează minţeau de fiecare dată, nu era nicio îndoială. După 
cum vedea Messner lucrurile, treaba lui nu era atât să 
înlesnească un compromis, cât mai degrabă să evite o tragedie. 
Nu mai era multă vreme pentru asta. În ciuda bufniturilor 
ritmice ale alergătorilor și ale băieţilor care băteau mingea, el 
simţea deslușit că se întâmplă ceva în adâncul pământului. 

Semnul Crucii Roșii, ca și steagul Elveţiei, înseamnă 
neutralitate. Messner nu mai purta demult banderola pe 
mânecă, dar asta nu însemna că era mai puţin credincios 
semnificației ei. Cei de la Crucea Roșie aduceau hrană și 
medicamente, uneori transferau de la unii la alţii documente 


pentru arbitrarea negocierilor, dar nu erau niște infiltrați. Nu 
făceau spionaj. Joachim Messner nu le-ar fi spus teroriștilor ce 
plănuiesc militarii, tot așa cum nu le-ar fi spus nici militarilor ce 
se întâmplă de partea cealaltă a zidului. 

— Ridică-te, spuse el iarăși. 

Gen se ridică în silă și-i dădu o mână lui Messner să-l tragă. 

Ce era aici, un picnic? Băuseră ceva atât de devreme? 
Nimeni nu dădea impresia că suferă. Erau toţi rumeni în obraji și 
plini de viaţă. 

— Generalii sunt probabil încă pe terenul de joc, îi zise Gen. 
S-ar putea să joace. 

— Trebuie să mă ajuţi, îi ceru Messner. 

Gen își dădu părul pe spate cu degetele să pară oarecum 
aranjat și, în sfârșit trezit cum se cuvine, își luă amicul pe după 
umăr. 

— Când mi s-a-ntâmplat să nu te-ajut eu? 

Generalii nu jucau, stăteau la marginea peluzei pe trei 
scaune de fier forjat aduse din patio. Generalul Alfredo dădea 
instrucţiuni jucătorilor, striga cât îl ţinea gura, prins de joc, 
generalul Hector privea în tăcere, în vreme ce generalul 
Benjamin stătea cu faţa ridicată în sus ca să profite de soare din 
plin. Toţi trei erau cu picioarele îngropate în iarba înaltă. 

Gilbert tocmai dăduse o lovitură frumoasă, iar Gen a 
așteptat să se termine faza ca să anunţe oaspetele. 

— Domnule, se adresă el la întâmplare celui care ar fi 
ridicat ochii spre el, a sosit Messner. 

— Încă o zi, exclamă generalul Hector. 

| se rupsese de dimineaţă și al doilea braţ al ochelarilor, așa 
că acum îi ridica la ochi ca pe un lornion. 

— Trebuie să vă vorbesc, declară Messner. 

Dacă intonaţia lui sugera o urgenţă, nimeni nu putea să o 
sesizeze din pricina răcnetelor de pe terenul de joc. 

— Aveţi permisiunea să vorbiţi, a catadicsit să răspundă 
generalul Hector. 

Generalul Alfredo nu își luase ochii de la joc, iar generalul 
Benjamin nici măcar nu deschisese ochii. 

— Trebuie să vă vorbesc înăuntru. Trebuie să vorbim 
despre condiţii. 

Abia atunci și-a întors și generalul Alfredo capul spre 
Messner. 


— Sunt gata să negocieze? 

— Condiţiile dumneavoastră. 

Generalul Hector flutură o mână spre Messner de parcă în 
viaţa lui nu fusese atât de plictisit. 

— Ne faceţi să pierdem vremea. Se întoarse spre joc și 
strigă: Francisco! Mingea! 

— Luaţi aminte cu seriozitate la ce vă spun, rosti încet 
Messner în franceză. Măcar o dată. Am făcut multe pentru voi. 
V-am adus de-ale gurii, v-am adus ţigări. V-am purtat mesajele. 
Vă cer să ne așezăm împreună în jurul mesei și să stăm de 
vorbă. 

Până și sub soarele torid, se vedea că faţa lui Messner 
pălise. Gen îl privi, apoi traduse, încercând să-i reproducă tonul. 
Rămăseseră amândoi în picioare, însă generalii nu s-au mai 
uitat la ei. Era de obicei semnul că Messner se poate retrage. 
Numai că el n-avea să se miște de acolo. Aștepta cu braţele 
încrucișate. 

— Nu ţi-e destul? îi șopti Gen în englezește, însă Messner 
nu întoarse capul. _ 

Aveau să aștepte mai bine de jumătate de ceas. Intr-un 
târziu, generalul Benjamin a deschis ochii. 

— E-n regulă, a zis, iar vocea îi era la fel de ostenită ca a lui 
Messner. Mergem la mine-n birou. 

Cesar avusese curaj să cânte din Tosca în fața unui salon 
plin, însă prefera fără îndoială să exerseze după-amiaza, când 
erau mai toţi afară, și asta îndeosebi pentru că exerciţiul 
însemna cel mai adesea game, iar gamele erau înjositoare din 
punctul lui de vedere. Nu se întâmpla să rămână singur cu 
Roxane Coss, nici vorbă de așa ceva. Kato era acolo ca să 
acompanieze, domnul Hosokawa era acolo pentru că el era 
întotdeauna acolo. Ishmael, care de obicei era luat peste picior 
la fotbal, așezase în ziua aceea tabla de șah pe o măsuţă joasă 
lângă pian și juca o partidă împreună cu domnul Hosokawa. 
Ishmael și Cesar aveau puștile lângă ei. Dacă tot aleseseră să 
rămână în casă, deveneau santinele în mod automat. Când 
Cesar se plângea că rămâneau și alţii să-l asculte, dacă se 
găsea prin preajmă careva capabil să traducă din spaniolă în 
engleză și invers, și erau câţiva dintr-ăștia, Roxane Coss ÎI 
lămurea că rostul cântecului era să fie ascultat de un public și 
că n-ar fi fost rău să capete asemenea obișnuinţă. El ar fi dorit 


să înveţe cântece, arii, opere întregi, în schimb ea îl punea să 
cânte game și versuri fără cap şi fără coadă. Îi cerea să cânte cu 
forță, să stea cu buzele ţuguiate și să nu respire până când se 
prăbușea pe un scaun și își lăsa capul să-i cadă spre genunchi. 
El i-ar fi poftit pe toţi înăuntru dacă ar fi fost lăsat să cânte fie și 
o singură arie acompaniat de pian, însă, îi spunea ea, trebuie să 
meriți așa ceva. R 

— Acum e și un băiat care cântă? se miră Messner. Asta nu- 
i Cesar? 

Se opri în salon să-l asculte. O dată cu el se opriră și 
generalul Benjamin și Gen. Din mânecile prea scurte ale jachetei 
lui Cesar îi ieșeau încheieturile mâinilor ca niște cozi de mătură 
de care fuseseră legate la repezeală niște mâini. 

Generalul Benjamin era vizibil mândru de băiat. 

— Cântă de câteva săptămâni. Doar că dumneata n-ai fost 
aici la momentul prielnic. Cesar cântă întruna. Señorita Coss 
spune că are stofă, că poate să devină mare, tot atât de mare 
ca ea. 

— Nu uita de respiraţie, îi zise Roxane și, ca să priceapă, 
trase profund aerul în piept. 

Tulburat de prezenţa generalului, vocea lui Cesar se 
poticni. 

— Întreab-o cum se descurcă băiatul, îi ceru Benjamin lui 
Gen. 

Roxane puse o mână pe umărul lui Kato, iar el ridică 
degetele de pe clape ca un aparat care se oprește când apeși pe 
un buton. Cesar cântă încă trei note și se opri când își dădu 
seama că nu mai era acompaniat. 

— N-am început să lucrăm de multă vreme, cred însă că 
are un potenţial enorm. 

— Pune-l să cânte cântecul ăla al lui pentru Messner, ceru 
Benjamin. Messner are azi nevoie de un cântec. 

Roxane Coss fu de acord. 

— Ascultaţi asta, spuse ea. E o piesă pe care am lucrat-o. 

Fredonă încetișor, atât cât să știe Cesar ce să cânte. Nu știa 
să scrie și să citească nici măcar în spaniolă, iar de italiană 
bineînțeles că n-avea habar. Abilitatea lui în reținerea și 
repetarea unui sunet era în schimb tulburătoare. Repeta cu 
atâta patos, încât ascultătorul era convins că înţelege perfect 
tot ce spune. După ce Roxane îi suflase primele note lui Cesar, 


Kato a început să cânte Malinconia, ninfa gentile, prima din cele 
șase ariete de Bellini. Gen recunoscu melodia. O auzea din curte 
pe fereastră în toate după-amiezile. Băiatul închise ochii și privi 
în tavan. Malinconia, ninfa gentile, la vita mia consacro a te. A 
uitat un vers, atunci Roxane Coss l-a cântat ea însăși cu o 
surprinzătoare voce de tenor: Fonti e colline chiesi agli Dei, 
m'udiro alfine, pago io vivro. lar Cesar a repetat. Era ca și cum 
ai fi privit un viţeluș care se ridică pentru prima oară pe picioare 
încă nesigure, în același timp stânjenitor și minunat. Cu fiecare 
pas învăţa cum să meargă, cu fiecare notă cânta cu și mai multă 
siguranţă. Cântecul era scurt, se termină aproape îndată ce 
începuse. Generalul Benjamin aplaudă, iar Messner fluieră 
entuziasmat. 

— Nu-l lăudaţi prea mult, spuse Roxane. Asta strică. 

Îmbujorat de mândrie, sau poate că doar sufocat, Cesar şi-a 
plecat capul în faţa lor. 

— Când te uiţi la el, nici nu-ţi vine să crezi, exclamă 
generalul Benjamin pe culoar, în drumul spre birou alături de 
Messner și de Gen. Și chiar așa era. Dacă s-ar fi găsit ceva mai 
strâmb decât dinţii lui Cesar, acela ar fi fost nasul lui. E lucru de 
mirare, continuă generalul. Ce minunăţii am fi putut face din 
vieţile noastre dacă am fi știut cum! 

— Eu, unul, știu că n-o să cânt niciodată, zise Messner. 

— Asta o știu și eu, încheie generalul Benjamin. 

Ajunși în cameră, se așezară. 

— Vreau să vă spun că în curând n-o să mai fiu lăsat să vin 
aici, anunţă Messner. 

Gen tresări. Ce-o să ne facem fără Messner?! 

— Îţi pierzi slujba, surâse generalul. 

— Guvernul are impresia că a făcut suficiente eforturi ca să 
ajungă la o înţelegere. 

— Eu, unul, n-am văzut niciun efort. N-au făcut nicio ofertă 
rezonabilă. 

— Spun asta ca unul care ţine la dumneata, spuse Messner. 
Nu pretind că am fi prieteni, dar le doresc tuturor celor de-aici 
numai bine. Renunţaţi! Chiar astăzi. leșiţi la vedere și predaţi- 
vă! 

Messner își dădea seama că nu e convingător, însă nu-i 
venea în minte nimic altceva. Încurcat cum era, trecea de la o 
limbă la alta, ba nemţește, limbă pe care o știa de copil, de- 


acasă, ba franţuzește, asta învățase la școală, ba englezește, 
cum vorbise patru ani de-a rândul în Canada, unde își petrecuse 
tinereţea, ba spaniola, pe care o știa din ce în ce mai bine. Gen 
își dădea silinţa să traducă peticele astea puse cap la cap, dar la 
fiecare frază trebuia să se oprească și să se gândească. Deși nu 
avea răgazul să se concentreze asupra înţelesului spuselor lui, 
Gen era înspăimântat de neputinţa lui Messner de a folosi o 
singură limbă. 

— Şi-atunci ce se-alege de cererile noastre? Le-ai vorbit și 
lor la fel? Le-ai vorbit și lor ca unor prieteni? 

— Nu vor să accepte nimic, zise Messner. Nu e nicio 
posibilitate, oricât aţi aștepta. Trebuie să mă credeţi. 

— Atunci omorâm ostaticii! 

— Asta n-o s-o faceţi, replică Messner. Se frecă la ochi. Cum 
v-am spus încă de prima oară: sunteţi oameni de-nţeles. Și chiar 
dacă i-aţi omori, asta n-ar schimba nimic. Guvernul ar fi și mai 
puţin dispus să negocieze. 

Din capătul lungului culoar care ducea spre salon, o auzeau 
pe Roxane cântând o frază muzicală, apoi pe Cesar care o 
repeta. O reluau o dată, încă o dată. Repetiţia decurgea 
excelent. 

Benjamin ascultă o vreme muzica apoi, ca și cum ar fi fost 
deranjat de o notă inacceptabilă, lovi cu pumnul în masa pe 
care o foloseau pentru jocul de șah. N-avea importanţă, jocul 
era în cealaltă cameră. 

— De ce să fie doar datoria noastră să dăm de la noi? E de 
așteptat să ne dăm bătuţi numai pentru că atâta vreme n-am 
făcut decât să ne dăm bătuţi? Eu încerc să scot din închisoare 
niște oameni pe care îi știu. Nu încerc să mă duc lângă ei. Nu 
am niciun chef ca soldaţii mei să intre în hrubele alea. Mai bine 
îi văd morţi și îngropaţi. 

S-ar putea să-i vezi morţi, gândi Messner, dar n-o să ai cum 
să-i vezi și îngropaţi. Oftă. Nu exista pe lume un loc ca Elveţia. 
Adevărat că se oprise timpul în loc. Parcă aici fusese de când se 
știe și aici avea să rămână pe veci. 

— Mi-e teamă că doar între astea două v-a mai rămas de 
ales. 

— Întrevederea s-a încheiat. 

Generalul Benjamin se ridică. S-ar fi putut trasa parcursul 
acestei povești pe obrazul lui în flăcări. Cu fiecare vorbă rostită 


sau auzită de el, erupția devenea tot mai intensă. 

— Nu se poate încheia. Trebuie să găsim o soluție, este 
absolut necesar. Vă implor să vă gândiţi la asta. 

— Messner, ce crezi că fac eu aici tot timpul? rosti Benjamin 
și ieși. 

Messner și Gen rămaseră singuri în apartamentul pentru 
oaspeţi, unde ostaticilor nu le era îngăduit să rămână în absenţa 
unei santinele. Ascultară mica pendulă franțuzească bătând ora 
douăsprezece. 

— Nu cred că mai pot să suport, exclamă Messner după 
câteva minute. 

Oare ce nu mai suporta? Gen știa că totul merge din ce în 
ce mai bine, și nu doar în ce-l privea. Se simțeau toţi mai bine. 
Uite, chiar acum, de pildă, erau afară. Îi vedea de la fereastră 
alergând. 

— S-a ajuns la un punct mort, își dădu Gen cu părerea. 
Poate să fie doar punct, pur și simplu. Dacă ne ţin aici o 
veșnicie, ne descurcăm noi. 

— Ai înnebunit? izbucni Messner. Erai de departe cel mai 
isteț, acum ai devenit la fel de ţicnit ca ceilalți. Da’ ce-ţi 
închipui? Că au să lase zidul în picioare, să pretindă că înăuntru 
e o grădină zoologică, să vă tot trimită de mâncare și să scoată 
parale din vânzarea de bilete pentru curioși? „Lume, lume, vino 
de vezi coexistenţa pașnică dintre ostaticii neajutoraţi și 
teroriștii ticăloși!” Nu merge! Cineva trebuie să pună punct și e 
nevoie să se hotărască cine îl pune! 

— Crezi că armata are un plan? 

Messner îl privi fix. 

— Doar nu-ţi închipui că în timp ce staţi închiși aici restul 
lumii rămâne cu mâinile în sân. 

— Deci o să-i aresteze? 

— În cel mai bun caz. 

— Pe generali? 

— Pe toţi. 

Însă Carmen nu putea să facă parte din acești toţi. Nici 
Beatriz, nici Ishmael, nici Cesar. Revăzând lista de nume, lui Gen 
nu-i venea să renunţe la niciunul, nici măcar la brute sau la 
tăntălăi. Cu Carmen se căsătorește. Îl roagă pe părintele 
Arguedas să-i cunune, astfel relația lor devine legală, 
executorie, așa că dacă vin după ei, o să le poată spune că e 


soţia lui. Dar asta înseamnă că salvează doar o persoană, chit 
că e cea mai importantă. Pentru ceilalți n-avea idei. Dar cum se 
făcea că voia să-i salveze pe toţi? Pe cei care îl însoțesc peste 
tot cu pușca la spate? Cum de-i deveniseră dragi atât de mulţi? 

— Şi-atunci ce-i de făcut? îl întrebă Gen. 

— Poţi să încerci să vorbești cu ei să se predea, răspunse 
Messner. Dar, ca să fiu cinstit, nici asta nu cred că ar mai folosi 
la ceva. 

Gen se străduise toată viața să înveţe ba rostogolirea 
sunetului r din italiană, ba învălmășeala vocalelor din daneză. 
Copil, la Nagano, stătea în bucătărie pe un scaun înalt și, în 
vreme ce maică-sa toca legume pentru cină, el îi imita accentul 
american. Ea fusese la școală la Boston, unde învățase franceza 
și engleza. Bunicul lui lucrase în China când era tânăr, tatăl lui 
învățase chinezește și la facultate studiase limba rusă. La ei în 
casă limbile se schimbau parcă din oră-n oră și nimeni nu păstra 
ritmul ăsta mai bine decât Gen. In loc de jucării, el și surorile lui 
se jucau cu vorbe de tot felul. Studia și citea, însemna cuvinte 
pe cartonașe, în metrou continua să înveţe ascultând înregistrări 
pe casete. Nu se mai oprea. Oricât ar fi fost de înzestrat, nu se 
bizuia doar pe talent. Invăţa. Gen era făcut să înveţe. 

In aceste ultime luni totul se întorsese însă cu fundul în sus, 
iar Gen își dădea acum seama că e la fel de lăudabil să oferi ce 
știi pe cât e să tot aduni la cunoștințe. Se trudea să uite la fel 
cât se trudise să înveţe. Despre Carmen reușise să uite că e 
angajată într-o organizaţie teroristă care îl sechestrase. Și nu 
fusese ușor. Se silea zi de zi să se exerseze în privinţa asta până 
ce fu în stare să vadă în Carmen doar femeia iubită. Uita de 
viitor și de trecut. Uita de ţara lui, uita de munca lui și de ce 
putea să-l aștepte când avea să se termine povestea asta. Uita 
că felul în care trăia acum se va sfârși într-o bună zi. lar Gen nu 
era singurul. Carmen uita și ea. Nu își mai amintea de interdicţia 
stabilirii de legături afective cu ostaticii. Când constată cât e de 
greu să-i iasă din minte un lucru atât de important, au ajutat-o 
să uite ceilalți soldaţi. Ishmael uita pentru că ţinea să devină un 
al doilea fiu al lui Ruben Iglesias și angajatul lui Oscar Mendoza. 
Se și vedea în aceeași cameră cu fiul lui Ruben, Marco, devenit 
fratele lui ocrotitor. Cesar uita pentru că Roxane Coss îi spusese 
că putea să meargă cu ea la Milano și să înveţe să cânte. Ce 
ușor îi venea să se imagineze pe scenă, alături de ea, sub o 


ploaie de flori adunate la picioarele lor. Până și generalii îi ajutau 
să uite închizând ochii la blândeţea și la nepăsarea din jur, iar ei 
puteau să o facă pentru că erau atât de multe pe care le uitau ei 
înșiși. Erau siliţi să uite că ei îi recrutaseră pe tinereii ăștia, că îi 
luaseră din sânul familiilor lor făgăduindu-le muncă, viitor și o 
cauză pentru care să lupte. Erau siliți să uite că președintele 
ţării n-avusese chef să vină la petrecerea de la care, după 
planurile lor atât de bine puse la punct, ar fi trebuit să-l 
răpească, și că, schimbând planurile, luaseră alţi ostatici. Erau 
mai cu seamă siliți să uite că nu fuseseră în stare să 
încropească un plan de retragere. Erau siliți să creadă că o 
astfel de ocazie se va prezenta singură dacă așteptau suficient. 
La ce bun să își bată capul cu viitorul? Nimeni nu se mai obosea 
să se gândească la asta. Părintele Arguedas nici nu voia să 
audă. Veneau toţi la liturghia duminicală. El își îndeplinea 
datoriile preoțești: comuniunea, confesiunea, până și ultimele 
taine. Pusese ordine în sufletele din casa asta, era singurul lucru 
important, la ce bun să se gândească la viitor? Viitorul n-o mai 
preocupa nici măcar pe Roxane Coss. Devenise atât de 
pricepută la uitat încât nici pentru soţia iubitului ei nu mai avea 
vreun gând. N-o interesa nici că el era în fruntea unei corporaţii 
din Japonia sau că nu vorbeau aceeași limbă. Chiar și cei care n- 
aveau niciun motiv să uite uitau. Își duceau traiul gândindu-se 
doar la ora care urma. Lothar Falken se gândea numai la 
alergatul în jurul casei. Victor Feodorov, la jocul de cărți cu 
amicii și la discuţiile despre dragostea lor pentru Roxane Coss. 
Tetsuya Kato nu se gândea decât la responsabilităţile lui de 
acompaniator și uita restul. Era prea mare efortul amintirii 
lucrurilor care n-aveau să revină, așa că, rând pe rând, fiecare le 
lăsa să se scurgă printre degete. In afară de Messner, care își 
făcuse din amintire o meserie. Şi de Simon Thibault, care chiar 
și în somn n-avea gânduri decât pentru soţia lui. 

Astfel încât, deși înţelesese că îi așteaptă ceva care nu 
putea fi trecut cu vederea, ceva primejdios, lui Gen a început să- 
i și iasă din minte de îndată ce Messner părăsi casa în după- 
amiaza aceea. S-a ocupat cu dactilografierea noilor liste de 
condiţii puse de generali, iar mai târziu a ajutat la servitul 
mesei. După căderea nopţii s-a dus la culcare și s-a trezit la 
două noaptea ca să o întâlnească pe Carmen în oficiu. De vorbit, 
i-a vorbit, însă fără sentimentul faptului urgent, pe care îl 


avusese după-amiază. Reușise să uite că trebuia să se 
grăbească să facă ceva. 

— M-au îngrijorat vorbele lui Messner, a zis. 

Carmen i se cuibărise pe genunchi, cu picioarele spre 
stânga, cu braţele încolăcite în jurul gâtului lui. Îngrijorat. N-ar fi 
trebuit să folosească un cuvânt mai tare? 

lar Carmen, în loc să asculte, în loc să ceară lămuriri 
privitoare la propria ei siguranţă, precum și la cea a celorlalţi 
soldați, prietenii ei, nu făcu altceva decât să-l sărute, pentru că 
lucrul cel mai important era uitarea. Asta făceau, cu asta se 
ocupau. Sărutul acela era asemenea unui lac adânc și limpede 
unde înotau cuprinși de uitare. 

— Om trăi și om vedea, a răspuns Carmen. 

N-ar fi trebuit să facă ceva, să încerce să scape de-acolo? 
Nu se putea să nu fie o cale, deveniseră toţi nepăsători. Mai 
nimeni nu mai supraveghea pe nimeni. Cu mâinile vârâte sub 
cămașa ei, peste omoplaţii care-i lunecau pe sub degete, Gen îi 
ceru părerea. 

— Am putea să ne gândim să fugim de-aici, sugeră ea. 

Numai că militarii aveau să o prindă și să o tortureze, asta 
le spuseseră generalii la instrucţie. Şi e sigur că sub tortură 
avea să dea ceva pe faţă. Nu mai ţinea bine minte ce n-ar fi 
trebuit să spună, era însă vorba de ceva care ar fi dus la 
moartea tuturor. Nu existau decât două locuri pe lume: înăuntru 
și afară. Întrebarea era care e mai sigur. Niciodată nu se simţise 
mai în siguranţă decât în casa asta, în săliţa asta pentru 
păstrarea veselei. Aici se simţea luată sub protecţie. Sfânta 
Roșa de Lima era primprejur, trăia în casa asta. Pentru rugile ei, 
sfânta o răsplătise din belșug. Întotdeauna e mai bine să rămâi 
alături de sfântul tău. L-a sărutat pe gât. Toate fetele visau să 
fie îndrăgostite cum era ea. 

— Atunci, ne punem de acord? întrebă Gen, dar îi și scosese 
cămașa și o așternuse ca un covor pe care să se întindă. Unghiul 
făcut de corpurile lor cu podeaua se închise. 

— Hai să ne punem de acord, acceptă ea, închizând grațios 
ochii. 

De îndată ce se îndrăgostise, Roxane Coss s-a îndrăgostit 
iarăși. Oricât de diferite ar fi fost cele două iubiri, nu putea să nu 
facă o legătură între ele, pentru că se succedau. Când venise la 
miezul nopţii în camera ei, Hosokawa Katsumi rămăsese în 


picioare lângă ușă și o ţinuse în braţe îndelung. Parcă era scăpat 
dintr-o catastrofă din care nimeni nu se mai aștepta să fi scăpat 
cineva, un avion prăbușit, un vapor pierdut în largul mării. 
Singurul lucru pe care mai putea să și-l imagineze era să o ţină 
pe ea în braţe. N-aveau cum să-și vorbească, dar Roxane era 
departe de gândul că nu se poate comunica decât folosind 
aceeași limbă. La urma urmelor, ce era de spus? Doar o 
cunoștea. S-a sprijinit de el, i-a pus braţele în jurul gâtului, el a 
cuprins-o la rândul lui. Ea încuviința uneori din cap, iar el o 
legăna înainte și înapoi. După cum respira, s-a gândit că 
probabil plânge, dar și pe asta o înţelegea. A plâns și ea de 
ușurare că era acolo cu el în camera aceea neluminată, ușurare 
că iubește, că e iubită. Ar fi rămas așa toată noaptea, el ar fi 
plecat fără să ceară nimic altceva, dacă la un moment dat nu ar 
fi întins o mână și nu i-ar fi luat-o pe a lui ca să-l conducă spre 
pat. Sunt atâtea feluri de a vorbi. El o sărută pe când ea se lăsa 
pe spate, perdelele fuseseră trase, camera era cufundată în 
întuneric. 

Dimineaţa se trezise o clipă, se întinsese, se rostogolise pe 
o parte și adormise iarăși. Nu știa cât mai dormise, a auzit doar 
o voce cântând și pentru a doua oară i-a trecut prin minte că nu 
mai e singură. Nu de Cesar se îndrăgostise, ci de vocea lui. 

Era așa: în fiecare noapte domnul Hosokawa venea la ea în 
cameră și în fiecare dimineaţă Cesar o aștepta să exerseze. 
Dacă-ţi mai puteai dori ceva pe lume, ea uitase. 

— Respiră, îi spunea. Uite-așa. 

Roxane își umplea plămânii, trăgea încă puţin aer, iarăși 
puţin, apoi nu mai respira. El nu înţelegea cuvintele, însă era 
lipsit de importanţă. Ea se așeza în spatele lui, întindea o mână 
și îi punea palma în dreptul diafragmei. Era limpede ce 
comunica. Îi cerea să expire tot aerul din plămâni, apoi să și-i 
umple din nou. Ea cânta un vers din Tosti, mișcând mâna ca un 
metronom, el repeta. Nu era ca un student de la conservator 
care își imaginează că poate să placă doar dacă e conștiincios. 
Nu avea de depășit o viaţă de educaţie mediocră. Lui nu-i era 
frică. Era un băiat simplu, plin de cutezanţa băieţilor simpli, așa 
că versul repetat de el era cântat puternic și cu pasiune. Cânta 
fiecare vers, fiecare gamă, ca și cum cântecul acela i-ar fi salvat 
viața. | se profila vocea acum, iar vocea asta o uluia. O voce 
care ar fi trăit și ar fi murit în junglă dacă nu venea ea să o 


salveze. 

Totul era minunat, atâta doar că Messner nu prea mai 
întârzia pe-acolo. Slăbise. li atârnau hainele de parcă erau puse 
pe un umeraș de sârmă. Lăsa la repezeală ce aducea și se 
grăbea să plece. 

Lecţiile de canto se ţineau dimineaţa. Cesar îi ruga pe toţi 
să iasă în grădină, însă ei se așezau să asculte. Perfecţionarea 
lui era atât de vertiginoasă, încât până și ceilalți băieţi își 
dădeau seama că asistă la ceva chiar mai interesant decât ce se 
dădea la televizor. Vocea lui nu mai avea nimic de împărțit cu a 
Roxanei. Işi descoperise propria amploare, în fiecare zi își 
desfășura vocea în faţa tuturor ca un evantai bătut în pietre 
scumpe. Se îmbogăţea pe măsură ce ascultau. De fiecare dată, 
mulţimea bulucită în salon se aștepta pe drept cuvânt să fie încă 
și mai bun decât cu o zi înainte. Nimic nu era mai uimitor. Mai 
avea mult până să dea la iveală fie și cel mai neînsemnat semn 
că ar fi atins limitele orizontului pe care era în stare să-l 
cuprindă. Cânta cu pasiune extatică și cu furia pasiunii. Părea cu 
neputinţă să auzi țâșnind o astfel de voce dintr-un asemenea 
băietan oarecare. Braţele tot îi mai atârnau de-a lungul corpului 
fără niciun rost. 

După ce ultima notă s-a stins, toţi răcneau, tropăiau, 
fluierau. 

— Ave Cesar! au strigat ostatici și teroriști laolaltă. 

Era băiatul lor. Nu era om să nu-i recunoască măreţia și să 
nu aclame. 

Thibault s-a aplecat și i-a șoptit vicepreședintelui: 

— Sunt curios cum primește asta diva noastră. 

— Strânge din dinţi, fără îndoială, i-a răspuns Ruben în 
același fel, după care a băgat două degete în gură și, plin de 
entuziasm, a fluierat îndelung. 

Cesar s-a înclinat stingherit de câteva ori, apoi mulțimea și- 
a reclamat soprana. 

— Ro-xane! Ro-xane! au pretins toţi. 

Ea a clătinat de câteva ori capul în semn de refuz, dar 
nimeni n-a renunţat. S-a strigat și mai puternic. Când s-a ridicat 
în sfârșit, râdea din toată inima. Cine n-ar fi resimţit aceeași 
bucurie ascultând așa muzică? A ridicat mâinile să îi potolească. 

— Unul singur! a spus. Nu pot să mă măsor cu el. 

S-a aplecat spre Kato. Oare ce-i șoptea la ureche? Doar nu 


vorbeau aceeași limbă. 

Kato transcrisese // Barbiere di Siviglia pentru pian. 
Degetele îi săreau la atingerea clapelor de parcă l-ar fi fript. O 
vreme, Roxane simţise lipsa orchestrei, greutatea suavă a 
tuturor viorilor din faţa ei, acum nu se mai gândea la așa ceva. 
Păși în arie ca într-un pârâu într-o zi cu arșiţă și începu Una voce 
poco fa. Muzica i se păru întocmai cum trebuia. Și-a zis că 
Rossini dorise, desigur, încă de la bun început ca acea piesă să 
se cânte întocmai. În ciuda unor vorbe șoptite pe ascuns, de 
bună seamă că se putea măsura cu el, ba chiar putea să câștige 
competiţia. Cântecul ei era o bezea, iar când a ajuns la triluri, și- 
a pus mâinile-n șolduri și s-a legănat încoace și-ncolo zâmbind 
pervers spectatorilor. Ea era și actriță, trebuia să-l înveţe și asta 
pe Cesar. Saro una vipera e cento trappole prima di cederefaro 
gioca. Au aplaudat-o, au aclamat-o, au ovaţionat-o. Ah, ce 
mult le plăceau notele acelea caraghios de înalte, acrobaţia ei 
imposibilă executată de parcă ar fi fost floare la ureche. La 
sfârșit, după ce îi ameţise bine, a ridicat braţele, le-a strigat să 
iasă afară, și chiar și cei care nu înțelegeau cuvintele s-au supus 
ordinului ei și au ieșit la soare. 

Domnul Hosokawa a râs și a sărutat-o pe obraz. Cine-ar fi 
crezut că poate să existe o asemenea femeie? El s-a dus la 
bucătărie să-i facă o ceașcă de ceai, iar Cesar s-a așezat lângă 
ea pe bancheta pianului, sperând să continue lecţia după 
plecarea tuturor celorlalți. 

Ceilalţi ieșiseră să joace fotbal sau să stea pe iarbă și să se 
uite la joc. Ruben reușise să obţină un hărleţ și o mică greblă din 
magazia  grădinarului, care altfel rămânea încuiată. Săpa 
straturile de flori, după ce plivise cu mare grijă buruienile și 
iarba. Ishmael renunţase la fotbal și dădea o mână de ajutor. Nu 
era o corvoadă. Și nici nu-i plăcea să bată mingea. Ruben i-a dat 
o lingură mare de argint cu care să sape. 

— Grozav ce se mai pricepea tata la plante, exclamă 
Ruben. Nu făcea nimic mai mult decât să-i șoptească 
pământului câteva vorbe plăcute și toate se și puneau pe 
crescut. Îi intrase-n cap să fie fermier, ca și taică-său, dar i-a 
făcut praf seceta pe toţi. 

A dat din umeri, a înfipt hârleţul în pământul înţelenit și l-a 


4 Voi fi o viperă, nu mă voi da bătută fără să le întind mii de 
capcane (it.). (N. Ed.) 


răsturnat. 

— Acum ar fi mândru de noi, și-a dat cu părerea Ishmael. 

Santinelele săriseră gardul viu de iederă care delimita 
curtea, își lăsaseră puștile sprijinite de zid și intraseră în joc. 
Alergătorii întrerupseseră cursa ca să joace și ei. Una voce poco 
fa încă le răsuna în urechi și alergau după minge în ritmul ariei 
chiar dacă n-ar fi fost în stare să o și îngâne. Beatriz l-a 
deposedat de minge pe Simon Thibault și a pasat-o lui Jesus 
care avea cale liberă să o trimită direct între cele două scaune 
care marcau poarta, în vreme ce generalii strigau: „Acum! 
acum!” Ramurile copacilor încărcate cu frunzișul sporit în 
ultimele luni urzeau brocarte din razele soarelui, totuși lumina 
scălda curtea întreagă. Era încă devreme, mai erau câteva 
ceasuri bune până la prânz. Kato lăsase pianul și venise să stea 
pe iarbă lângă Gen, așa că nu se mai auzea decât zgomotul 
mingii lovite și strigătele celor care fugeau pe teren și se 
chemau unii pe alţii, Gilbert, Francisco, Paco... 

Urletul Roxanei Coss fusese pricinuit de necunoscutul care 
intrase brusc în salon și înainta vertiginos spre ea. Nu de 
uniformă sau de armă se speriase, doar era obișnuită, ci de 
înaintarea înfricoșătoare, de parcă niciun zid nu l-ar fi oprit. Era 
hotărât să ducă la bun sfârșit ce avea de gând să facă, orice ar 
fi spus sau ar fi cântat ea ar fi fost fără rost. Cesar sări de pe 
banchetă, dar glonţul îl lovi înainte să fi ajuns la ușă. A căzut ca 
un stâlp, fără să întindă mâinile să se apere, fără să strige după 
ajutor. Ghemuită lângă pian, Roxane a dat alarma. S-a târât 
apoi spre băiatul despre care fusese încredinţată că era menit 
să devină cel mai mare cântăreţ al vremii și i-a acoperit trupul 
cu al ei, de groază să nu i se mai întâmple ceva. Simţea cum 
sângele lui fierbinte îi pătrunde cămașa, îi udă pielea. li luă 
capul între mâini și-l sărută pe obraji. 

O dată cu împușcătura aceea, omul cu arma începu să se 
multiplice, mai întâi în doi, apoi în patru, în opt, în șaisprezece, 
în treizeci și doi, în șaizeci și patru. La fiecare pocnet de armă 
veneau și mai mulţi și se răspândeau prin casă, săreau pe 
ferestre, se scurgeau puhoi pe uși în grădină. Nimeni n-a putut 
să vadă de unde apăruseră, atâta doar că erau peste tot. 
Cizmele lor păreau că distrug casa cu fiecare pas, că sparg toate 
ușile. Terenul de joc l-au luat cu asalt în vreme ce mingea încă 
se mai rostogolea. Armele trăgeau iarăși și iarăși, nu se putea 


spune dacă cei căzuți încercau să se pună la adăpost sau erau 
loviți. A durat o clipă și în clipa aceea tot ce știuseră ei despre 
lume a fost uitat și învăţat din nou. Oamenii aceia strigau ceva, 
dar cu sângele pulsându-i în urechi, cu șocul produs de 
adrenalină, cu surzenia instalată de zgomotul împușcăturilor, 
nici măcar Gen n-a putut să înţeleagă. L-a văzut pe generalul 
Benjamin întorcându-se spre zid, poate că apreciindu-i 
înălțimea, apoi dintr-o lovitură Benjamin era doborât, atins în 
cap. Cu un singur glonţ își pierduse și viaţa lui, și pe a fratelui 
său, Luis, care avea să fie în curând ridicat din închisoare și 
executat pentru conspirație. Generalul Alfredo căzuse. 
Humberto, Ignacio, Guadelupe, morţi. Apoi Lothar Falken a 
ridicat mâinile, părintele Arguedas a ridicat mâinile, Bernardo și 
Sergio și Beatriz au ridicat mâinile. Ori und Stelle bleiben, a 
strigat Lothar, rămâneţi pe loc. Dar unde era oare interpretul? 
Germana nu-i era acum de niciun folos. Generalul Hector a 
pornit și el să ridice mâinile, dar înainte să-i ajungă la înălţimea 
pieptului a fost împușcat. 

Nou-veniţii au împărțit grupul în două de parcă îi cunoșteau 
pe toţi îndeaproape. Nu ezitau nicio clipă, știind pe cine să tragă 
deoparte, pe cine să transfere din mână în mână până în spatele 
casei, de unde se auzea zgomot neîntrerupt de Împuşcături. Nici 
nu fuseseră în casă atâţia. Chiar de-ar fi fost să tragă în fiecare 
de câte o sută de ori, tot nu era nevoie de atâtea Împuşcături. 
Ranato a fost luat pe sus de doi inși, se zvârcolea și ţipa ca un 
animal sălbatic, tras fiind de cei care îl ţineau fiecare de câte un 
braţ. Părintele Arguedas s-a repezit să-l scape pe băiat, dar la 
fel de rapid a primit și el o lovitură. A crezut că era un glonţ, un 
glonţ în ceafă, și-n clipa aceea și-a adus aminte de Dumnezeu. 
Dar când a căzut pe iarbă și-a dat seama că se înșelase. Era viu 
și nevătămat. A deschis ochii și s-a pomenit privindu-l pe 
Ishmael, care murise cu nici două clipe înainte. Cu ochii strâns 
închiși, cu gura larg deschisă, vicepreședintele hohotea cu 
fruntea căzută peste gâtul băiatului său. li ţinea capul în mâini. 
Ishmael strângea încă în pumn lingura cu care săpase. 

Beatriz și-a ridicat mâinile deasupra capului. Soarele 
reflectat în geamul ceasului primit de la Gen arunca un cerculeţ 
perfect de lumină pe zid. De jur împrejurul ei zăceau cei pe 
care-i știa așa de bine. Era generalul Hector, prăvălit pe o parte, 
cu ochelarii pierduţi, cu cămașa leoarcă de sânge. Era Gilbert, 


pe care îl sărutase o dată de atâta plictiseală. Căzuse pe spate, 
cu braţele întinse de o parte și de alta de parcă se pregătea să 
zboare. Mai încolo era altcineva, dar arăta îngrozitor. Nici măcar 
nu și-a dat seama cine putea să fie. Acum i se făcuse frică de ei, 
de cei cunoscuţi. Avea mai mult în comun cu necunoscuţii care 
trăgeau, ea era în viață asemenea lor. O să ţină braţele în sus, 
mai drepte decât toţi. In asta stă toată deosebirea. O să facă 
exact ce i se spune și asta o s-o salveze. A închis ochii și a 
căutat grămada neagră a păcatelor ei, sperând să mai scape de 
câteva dintre ele de una singură, fără ajutorul preotului. Işi zicea 
că împuţinarea păcatelor avea să o ușureze într-atât încât să i 
se poată citi asta pe chip, astfel încât acești nou-veniţi să 
înţeleagă. Dar păcatele ei nu mai erau acolo. A răscolit, a tot 
răscolit în întunericul de după pleoape, dar spre mirarea ei nu 
mai rămăsese niciun păcat. L-a auzit pe Oscar Mendoza 
strigând-o pe nume, Beatriz, Beatriz, și a deschis ochii. Venea cu 
braţele întinse. Alerga spre ea ca un iubit și ea i-a zâmbit. Apoi 
auzi o altă împușcătură, dar asta îi luă pământul de sub 
picioare. Pieptul i se sfâșie de o durere care o azvârli departe de 
lumea asta teribilă. 

Gen o văzu pe Beatriz căzând și o strigă pe Carmen. Unde 
era Carmen? Nu știa dacă era afară sau nu. De văzut, n-o vedea 
pe nicăieri. Nimeni n-o întrecea în istețime pe Carmen. Nimeni 
n-avea mai multe șanse decât ea să scape, în afară de cazul în 
care ar fi făcut vreo prostie. Dar dacă îi venea cumva ideea să-l 
salveze pe el? 

— E soţia mea! E soţia mea! a început el să strige în tot 
balamucul ăla. 

Fusese singurul plan pe care îl întocmise, cu toate că nu-i 
ceruse niciodată să-i devină soţie, nici pe preot nu-l rugase să-i 
binecuvânteze. Era soţia lui în toate felurile care puteau să aibă 
vreo însemnătate, iar asta avea să-i cruţe viața. Insă nimic nu 
mai putea să o scape. Carmen era moartă, împușcată chiar din 
primele momente. Fusese în bucătărie aranjând vesela în rafturi 
când venise domnul Hosokawa să facă ceai. El se înclinase 
profund, lucru care o făcea întotdeauna să surâdă cu timiditate. 
Când au auzit-o pe Roxane Coss, el nici nu pusese bine mâna pe 
ceainic. Nu era cântec, ci un țipăt, apoi un urlet ca de lup. S-au 
întors amândoi spre ușă, și domnul Hosokawa și Carmen. Au 
fugit împreună pe culoar, Carmen, mai tânără, mai rapidă, în 


faţa lui. Tocmai trecuseră de ușa sufrageriei, când au auzit 
împușcătura care îl dobora pe Cesar. La intrarea în salon i-a 
întâmpinat un om înarmat, care s-a întors spre ei chiar în clipa 
în care Roxane lua trupul elevului ei în braţe. Timpul, îndelung 
suspendat, se năpustise atât de năvalnic, încât clipele s-au 
înghesuit, s-au suprapus și totul s-a petrecut dintr-odată. 
Roxane îi zări în clipa în care îi observase și omul acela înarmat, 
Carmen îl remarcă pe Cesar, iar domnul Hosokawa o văzu pe 
Carmen, îi cuprinse mijlocul și o smulse cu energia unei explozii, 
numai că în fracțiunea de secundă în care încerca să o 
protejeze, iar între ei rămăsese o neînsemnată distanţă, glonţul 
plecase. De la mai puţin de doi metri nu se putea să o rateze 
dacă nu era atâta zăpăceală în jur, zgomot de împușcături, 
frenezie de voci și dacă bărbatul care era pe lista celor de salvat 
n-ar fi pășit în faţa ei. Un singur glonţ i-a unit într-o pereche la 
care nu se gândise nimeni, domnul Hosokawa și Carmen, cu 
capul la stânga lui, de parcă i se uita peste umăr. 


Epilog 

O dată încheiată slujba de cununie, au ieșit în lumina 
soarelui coborât spre asfinţit. Edith Thibault a sărutat mirii și, ca 
să fie socoteala rotundă, și-a sărutat și bărbatul, înfățișarea ei 
avea o strălucire care celorlalţi le lipsea. Era încredinţată că 
norocul n-o părăsise. Ea insistase să vină în ziua aceea la Lucca 
împreună cu Simon, să fie martorii lui Roxane și ai lui Gen. Era 
firesc să le ureze fericire. 

— Mi s-a părut minunat, a spus ea în franceză. 

Toţi patru vorbeau franțuzește. 

Thibault se sprijinea de braţul soţiei lui de parcă era ameţit. 
Ar fi fost bine să le fi dat prin cap să-l aducă pe părintele 
Arguedas pentru celebrarea căsătoriei, dar niciunul nu se 
gândise, și acum era prea târziu. Guvernul francez aștepta 
nerăbdător ca Thibault să-și reia postul după o perioadă de 
odihnă, dar când plecaseră spre Paris luaseră totul cu ei. Simon 
și Edith nu mai aveau de gând să pună piciorul în ţara aia uitată 
de Dumnezeu. „Quel bled” exclamau ei. 

Era pe la începutul lui mai, la Lucca nu începuse încă 
sezonul turistic. În curând, vechile străzi pietruite aveau să fie 
pline de forfota studenţilor cu ghiduri în mâini, acum însă orașul 
era pustiu. Li se părea că le aparţine, așa cum își dorise 
mireasa, o căsătorie intimă în orașul de baștină al lui Giacomo 
Puccini. O pală de vânt fu gata să-i zboare pălăria, iar Roxane o 
tinu cu mâna. 

— Sunt fericită, a spus ea, l-a privit pe Gen, a repetat, iar el 
a sărutat-o. 

— La ora asta restaurantele nu sunt deschise, a spus Edith. 
A privit piaţa de jur împrejur cu mâna la ochi să se apere de 
soare. Orașul părea să fie o așezare abandonată din timpuri 
străvechi, abia scoasă la lumină și curățată lună de arheologi. 
Ce-ar fi să vă duceţi să căutaţi un bar prin împrejurimi? întrebă 
ea. Ne-ar trebui un pahar de vin pentru urări. Roxane și cu mine 
vă așteptăm aici. Străzile astea n-au fost făcute pentru tocuri 
înalte. 

Thibault fu năpădit de un val de neliniște, dar se stăpâni. 
Piaţa era prea deschisă, prea calmă. Fusese mai bine în biserică. 

— Un pahar, firește! 

O sărută pe tâmplă, apoi încă o dată, pe gură. La urma 


5 Ce văgăună (fr.). (N. Ed.) 


urmelor era o zi de nuntă, nuntă în Italia. 

— Nu te superi dacă aștepți? o întrebă Gen pe Roxane. 

Ea zâmbi. 

— Așteptarea nu le supără pe femeile măritate. 

Edith Thibault îi luă mâna și admiră verigheta strălucitoare. 

— Ba le supără, dar au totuși poftă de un pahar de vin. 

Cele două femei s-au așezat pe marginea unei fântâni. 

Roxane a pus buchetul în poală și s-au uitat amândouă 
după bărbaţii care se îndepărtau pe o stradă îngustă, asemenea 
tuturor celorlalte. Când îi pierdură din vedere, Edith își zise că a 
făcut o prostie. Ar fi trebuit să se descalțe și să meargă 
împreună cu ei. 

Gen și Thibault traversară încă două pieţe înainte ca 
vreunul să scoată o vorbă. Tăcerea făcea ca bocănitul pantofilor 
să răsune printre pereţii înalţi. 

— Așadar v-aţi stabilit la Milano, începu Thibault. 

— E un oraș frumos. 

— Şi slujba ta? 

Pentru că slujba lui fusese domnul Hosokawa. 

— Mă ocup mai mult cu traducerea cărţilor acum. Pot să-mi 
organizez mai bine timpul. Îmi place să mă duc la repetiţii cu 
Roxane. 

— Bineînţeles, zise Thibault cu mintea parcă în altă parte. 
În mers, își înfundă mâinile în buzunare. Mi-e dor de vocea ei. 

— Ar trebui să veniţi în vizită! 

Un băiat a trecut pe lângă ei călare pe o motoretă roșie, iar 
dintr-o brutărie au ieșit doi bărbaţi cu teckeli în lesă și au pornit 
înspre ei. Orașul nu era chiar pustiu. 

— N-o să-ţi fie dor de Japonia? 

Gen scutură din cap. 

— Pentru ea e mai bine aici, și e mai bine și pentru mine. 
Sunt convins. Toţi cântăreții de operă ar trebui să trăiască în 
Italia. Arătă cu degetul o clădire la un colț de stradă. Uite un bar 
deschis. 

Thibault se opri. El nu l-ar fi văzut. Nu era atent. 

— Perfect, ne-am făcut datoria. Hai înapoi după neveste! 

Dar Gen nu se întoarse. Rămăsese cu privirea spre barul 
acela, de parcă era un loc unde trăise cu mulţi ani înainte. 
Thibault îl întrebă dacă nu i se întâmplase ceva. Și el rămânea 
nemișcat în felul ăsta din când în când. 


— Voiam să te întreb, zise Gen, însă mai trecu o vreme 
până să găsească vorbele potrivite. Carmen și Beatriz nu sunt 
niciodată menţionate în ziare. Peste tot am citit că ar fi fost 
cincizeci și nouă de bărbaţi și o femeie. Tot așa s-a scris și în 
Franţa? 

Thibault răspunse că, într-adevăr, fetele nu fuseseră 
menționate. Gen clătină din cap. 

— Se vede că istoria e mai pasionantă în felul ăsta, 
cincizeci și nouă plus una. Purta un trandafir alb la butoniera 
costumului de mire. Il adusese Edith într-o cutie, împreună cu 
buchetul de trandafiri albi pentru Roxane. Ea însăși îi prinsese 
floarea. Gen a continuat: Am contactat ziarele și le-am cerut să 
publice o rectificare. Nu-i pasă nimănui. E ca și cum nici n-ar fi 
existat. 

— Nimic din ce citeşti prin ziare nu-i adevărat, zise Thibault. 

Işi amintea de ziua când fusese nevoie să pregătească ei 
masa, de puii ăia și cuţitele aduse de fete și de Ishmael. 

Gen tot nu se uita la el. Parcă vorbea cu clădirea în care era 
barul. 

— l-am telefonat lui Ruben, ţi-am spus? l-am vorbit de 
căsătorie. El a zis că ar fi bine să mai așteptăm, că nu-i cazul să 
ne grăbim. A fost foarte drăguţ, doar știi cum e Ruben. Dar n-am 
vrut să așteptăm. O iubesc pe Roxane. 

— Nu, nu, aţi făcut ce trebuia. In ce mă privește, căsătoria 
a fost tot ce mi s-a întâmplat mai bun în viaţă. 

Deși amintirea lui Carmen îl pusese pe gânduri. Cum se 
face că nu se gândise la asta? Acum își aducea foarte bine 
aminte cum stăteau împreună, erau adesea în fundul camerei și 
vorbeau în șoaptă, iar chipul ei strălucea când se întorcea spre 
Gen. Thibault dorea să i se șteargă pentru totdeauna acel chip 
din minte. 

— Când o aud pe Roxane cântând sunt încă în stare să 
gândesc de bine despre lume. O lume în care cineva a compus 
asemenea muzică, o lume în care ea încă poate să cânte cu 
atâta compasiune! Asta e ceva, nu-i așa? Cred că n-aș mai 
rezista nici măcar o zi fără asta. 

Chiar după ce a închis ochii și i-a frecat, tot o mai vede pe 
Carmen. Cu părul strâns în coada care atârna peste ceafa ei 
graţioasă. Uite-o, râde. E o fată frumoasă, își spune. g 

Găsiseră un bar. Trebuia să se întoarcă lângă Edith. Işi luă 


amicul pe după umeri și îl întoarse în direcţia pieţei San Martino. 
Simţea că se înăbușă, trebuia să fie atent să nu i-o ia la fugă 
picioarele fără voie. Era convins că Gen și Roxane se 
căsătoriseră din dragoste, din dragoste unul pentru altul și 
pentru toţi cei purtaţi în amintire. 

Când au dat colţul, strada s-a deschis în piaţa însorită. 
Soţiile lor erau tot acolo, așezate pe ghizdul fântânii. Priveau 
catedrala, însă Edith s-a întors, l-a văzut și chipul i s-a umplut de 
bucurie. S-au ridicat și-au pornit amândouă spre ei. Edith 
strânsese toată lumina soarelui în părul ei negru, Roxane 
păstrase pălăria pe cap. Oricare dintre ele putea să fie mireasa. 
Thibault n-avea nicio îndoială că nu mai fuseseră nicicând pe 
lume femei atât de frumoase, iar aceste femei frumoase îi 
întâmpinau cu braţele deschise.