Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1928 (Anul 5, nr. 203-255) 864 pag/DimineataCopiilor_1928-1669230553__pages1-50

ANUL V DIMINEATA 
|203 COPIILOR 


REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ | 
_Dinecron+ N. BATZARIA. | 


rez time 7 ating 


BIDLIOIEL 


e! t 
Li A 
i 
A TERS | 
E-S K, | l 
tii 


| 
i VI TERSI PA i 
i mai saa i | 
Iul 
LA 


(A 7/7 // 
A. Sa 


pai 7 
Pa 
IS F 


ý, 
Fl 
Ea I 


sUra, copii ! Să fie cu noroc Anul Nou 1928 1" a ee 


| 


PAG. 2. 


Cu ocaziunea stintelor sărbători şi ale Anului Nou, 
„DIMINEAȚA COPIILOR” urează abonaților, cititorilor 
şi tutulor prietenilor ei toate fericirile, asigurându-i că 
şi de acum înainte îşi va da toate silinţele să apară cât 
mai bine şi spre deplina mulţumire a tutulor câţi o ci- 
tesc şi o iubesc, 

Cu aceiaşi ocaziune, directorul revistei aduce viile 
sale mulțumiri tutulor câţi l-au felicitat de ziua nume- 
lui său şi de sfintele sărbători, regretând din suflet că 
timpul nu-i permite de a răspunde şi de a mulțumi fie- 
căruia în parte. 


Despre „Troancă“, 

Mica şi drăguţa noastră cititoare, d-ra Mariana 
S. din Capitală ne roagă să o lămurim în ce ţară 
domneşte Troancă şi ce nație de om este. 

Am zâmbit la primirea acestei întrebări. Isprăvile 
lui. Troancă sunt o serie de poveşti minunat scrise, 
dar al căror autor nu e altul decât mult talentatul 
scriitor, d. V. Petrescu-Vrancea. Tot d-sa la creat şi 
pe Troancă. 

Am spus şi cu altă ocazie că la poveşti, romane şi, 
în genere, la bucăţile literare nici nu se întreabă da- 
că oamenii despre cari se scrie într'insele au trăit 
vreodată sau chiar dacă au existat. 

Place povestea, şi este bine scrisă ? Dacă da, par- 
tea cealaltă nu interesează. 

Aceasta este chiar una din deosebirile dintre bu- 
căţile literare — fie ele poveşti, nuvele, romane — şi 
faptele întâmplate cu adevărat şi despre cari scriu 
ziarele a doua zi după ce se întâmplă. 


Sfintele Anisia și Melania. 

Drăguţele noastre cititoare, d-rele Anisia şi Mela- 
nia Neg. ne întreabă despre sfintele pe ale căror 
nume le poartă. 

Sfânta Anisia, de fel din Salonic, a trăit în zilele 
împăratului roman Mazimian. După moartea părin- 
ţilor ei, cari erau oameni cu dare de mână şi buni 
creştini, împăratul Maximian a deslănţuit o nouă 
prigoană împotriva creştinilor. Un ostaş păgân a 
dus-o pe Anisia cu sila la templu, poruncindu-i să se 
închine idolilor. Anisia însă a mărturisit şi acolo cu 
tot curajul credinţa în Christos. Infuriat, ostaşul i-a 
înfipt sabia în coastele ei şi aşa a murit Sfânta Ani- 
sia cu moarte de martiră în ziua de 20 Decembrie. 

Sfânta Melania, care a trăit pe timpul împăratului 
Onorie, a fost măritată de foarte tânără de părinţii 
ei, cari erau oameni bogaţi şi de neam mare. Câţiva 
ani după căsătorie, i-au murit însă părinţii şi cei doi 


Y Tokie Și AMESTECE | 


"PPP 


DIMINEAȚA COPIILOR 


copii ce-i născuse. Atunci Melania îşi împărţi averea 
pe la mânăstiri şi biserici, începu să ducă o viaţă nu- 
mai în rugăciuni şi în post şi la urmă merse la Ieru- 
salim, unde închizându-se într'o mănăstire, întreţi- 
nea cu cheltuiala, sa 90 de fete sărace. 
După o viaţă de creştină model, Sfânta Melania 
s'a stins în ziua de 31 Decembrie. 
î.C k 


Marea serbare a „Dimineţei Copiilor“ 


In dimineaţa zilei de Duminică, 18 Decembrie tre- 
cut, a avut loc, în marea şi frumoasă sală a ci- 
nematografului „Capitol” din Capitală, serbarea cul- 
turală şi artistică a revistei „Dimineaţa Copiilor”. 
Programul ales şi bogat al serbărei a fost executat 
spre marea bucurie şi în aplauzele, cari nu mai 
sfârşeau, ale cititorilor şi prietenilor revistei, veniţi 
în număr aşa de mare, încât nici o jumătate din- 
trînşii mau putut pătrunde în sală. 

Cu toate că serbarea era anunţată pentru orele 9 
şi jum., cu mult mai înainte de această oră sala — 
una din cele mai încăpătoare săli din câte există la 
Bucureşti — se umpluse aşa că nici în picioare nu 
mai era cu putință de găsit cel mai mic locşor. 


= 


a 


Din această pricină, dacă bucuria copiilor, cari îşi ` 


ocupaseră locurile din vreme a fost nemărginită, tot 
atât de adâncă a fost însă părerea de rău şi întris- 
tarea acelora, cari n'au putut lua parte la frumoasa 
serbare. 

Direcţia revistei promite însă ca în curând să or- 
ganizeze serbări şi şezători mai dese, aşa ca să 
poată mulţumi pe toţi cititorii şi prietenii. 

LED LL LL LL LL LL LL ll ll el 


„Almanahul Şcolarilor pe anul 1928“ 


este o adevărată comoară. 

Nu este pagină, nu este articol care să nu inte- 
reseze, să nu placă şi să nu instruiască, precum 
nu este pagină, care să nu fie îmbogăţită cu ilus- 
traţiuni din cele mai reușite şi mai folositoare. 

In 130 de pagini cititorii vor găsi materia cea 
mai variată, cea mai distractivă şi mai instructivă 
cu putinţă. 

Grăbiţi-vă, aşa dar, să cereţi la toate librăriile 
şi chioșcurile de ziare 

„Almanahul Şcolarilor pe anul 1928“ 

Preţul unui-volum cu o splendidă copertă în cu- 

lori j a iz! ii II A 5 


AE Ne 


1 IANUARIE 1928 — Nr. 203 


N DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI. — Str. SĂRINDAR 7, parter. — TELEFON 6/67 


ABONAMENTE : 1 AN 
6 LUNI 100 


UN NUMĂR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


Director: N. BATZARIA 


= CĂTRE ANUL-NOU 


>: 95 JAN. 1936. : 
E 
An nou care an a -apururi 
In urma unui Moş Crăciun 
Ce cu copiii dragi şi harnici 
S'a arătat atât de bun; 
In fața ta, c'o rugăciune 
Viu eu, copil între copii: 
Cu bine şi cu fericire 
In casa noastră iar să vii. 


Te nchipuesc aşa de darnic 
Şi blând, iubitule An Nou, 
Incât reinvii în al meu suflet 
Al bucuriei cald ecou. 

Şi mi-ar părea atât de bine 
Când te-oiu vedea, să înţeleg 
Că prin iubirea tuturora 


Am să petrec un an întreg ! George Ursu 


oz N — 


FLORILE DALBE 


E noaptea pe la cântători, 
Pământul doarme 'nzăpezit, 
La geamuri vin colindători 
Să cânte faptul prea mărit. 
Răsar domol, tălăzuind, 

Ca nişte stele dintr'un nor; 
In curte, — agale dibuind, 
Duios se-aude cântul lor: 


„Creştini, vestim că 'n Răsărit 
Pe cer o stea ni s'a ivit 
Și-asupra unui mic palat 
Trimite raze ne'ncetat : 

Flori de măr albe! 

In Betleem ni s'a născut, 
Fără sfârşit şi început, 

Pe fân în iesle stă culcat, 

Isus copilul-Impărat ; 

Florile dalbe !” 


„Cântând, coboarăn sborul sfânt 
Ingerii 'n salbe : 


„Mărire 'n cer şi pe pământ” 
Florile dalbe |...” 


„La geamuri vin colindători, 
Cu flori de nalbe, — 
Sculaţi-vă, fii de păstori ; 
Florile dalbe!” 


I. I. Alexandrescu 


——— eoe k 


NEASTÂMPĂRATA 


Nina mică, lângă mine 

Supărată se opreşte. 

„Ce e, Nino, ce-i cu tine ?” 
Printre. lacrămi, ea şopteşte : 

„Răul de Titel, cu Gică, 

„Mau bătut... că nu m'astâmpăr, 
„Fiindcă-i alergam, tătică, 

„Ca să-i prind, să-i trag... de păr” 


Zaharia George Buruiană 


——— OC kÁ 


Manuscrisele nepublicate nu se înapolază ` 


poa ea ae eco 00 0 aaa nete eponim eee dati cete tatea isa toti setea ee 
. Intrat înainte Reproducerea bucaţilor este strict interzisă 
tu ine i M-A i tc r 


= 


PAG. 4. 


ostică își văzu, în sfârşit, împlini- 
tă ceeace el numea „cea mai mare 
şi cea din urmă dorinţă a sa”. In 
ajunul Anului-Nou, tatăl său îi a- 
dusese dela oraş porumbelul pen- 
tru care Costică se ruga de atâto 
vreme. 

Să nu credeţi însă că acesta era 
primul porumbel pe care îl căpăta prietenul nostru 
Costieă. Avea el acasă vreo zece părechi de porum- 
bei. Şi vă înșelaţi, dacă v'aţi închipui că n'avea de 
cât porumbei. Acasă la Costică era o adevărată me- 
nagerie. Găseai acolo tot felul de animale domestice, 
precum și animale sălbatice, îmblânzite și domesti- 
cite de Costică, mai găseai mai multe soiuri de pă- 
sări din cee cari cântă şi din cele cari croncănesc, 
ba şi șopârle şi alte dihănii. 

Nu maj vorbesc de câini şi de pisici, al căror nu- 
măr sporea mereu. Bunăoară, când Costică vedea a- 
runcat pe stradă vreun biet pisoiu slab şi bolnav, 
îl ridica de jos; îl ducea acasă, îl îngrijea şi-l adopta. 

De asemenea, dacă vr'un căţel era chinuit şi bătut 
de copii răi la suflet, Costică intervenea, îl cerea 
pentru dânsul şi în chipul acesta sărmanul căţel 
era scăpat dela chinuri şi dela moarte. 

Intr'una din zile Costică văzuse pe stradă o cioară, 
rănită la picior şi la aripă, aşa că cioara nu putea să 
sboare. 

Costică o luă, o îngriji, o vindecă şi apoi, căznin- 
du-se cu dânsa câtăva vreme, izbuti să o înveţe aşa 


rahet aiti CE 


de Marin Opreanu 


ca, îndată ee o chema, să-i sboare pe umeri sau să 
mănânce din palmă. 

Intr'altă zi, pe când Costică se plimba lângă ele- 
şteul dela marginea comunei, fu atras de orăcăitul 
neobişnuit al unei broaște. Alergând într'acolo, văzu 
cum o năpârcă de apă se repezise asupra unei broa- 
şte şi o luase în gură, pregătindu-se să o înghită. 

Cu o lovitură de băț. Costică zdrobi capul năpâr- 
cii, apoi luă de jos broasca, o duse acasă şi o adoptă 
şi pe dânsa. 

Precum vedeţi, dar, Costică era un mare iubitor 
de animale şi avea destule. Cu toate acestea. nespu- 
să fu bucuria lui, când tatăl său îi aduse dela oraş 
şi porumbelul, după care Costică ofta de atâta 
vreme. A 

In adevăr, porumbelul acesta, fără să aibă ceva 
deosebit în ce priveşte frumusețea sau mărimea, nu 
semăna totuşi cu ceilalţi porumbei. Nu semăna, de 
oarece porumbelul. adus în ajunul Anului Nou de 
către tatăl lui Costică, era ceeace se numeşte un po- 
rumbel călător. Era adică un porumbel care ducea 
şi aducea scrisori, fără să greşească, fără să se lase 
a fi prins de alt cineva decât acela căruia îi era a- 
dresată scrisoarea. 

Intr'o cutiuţă de metal subţire și uşoară, pe care 
i-o legai de gât, îi puneai scrisoarea, iar drăgulul 
de porumbel se înălța în văzduh, îşi lua sborul şi 
nu se oprea decât la casa unde era trimisă scri- 


soarea. 
Costică nu se mai sătura privind şi cercetând cu 


DIMINEAȚA COPIILOReeeoooooo.0..00000000000000000oooooooseoeeee PAG. 5. 


deamănuntul noul său porumbel. „Tăticule, dar dece 
are un inel la picior ?” întrebă el. 

„Ca semn că este un porumbel călător”, îi lămuri 
tatăl său. 

In noaptea aceea, Costică aproape nici nu închise 
ochii de bucurie. Işi făcea şi îşi refăcea în gând tot 
felul de planuri cum are să minuneze pe toată lu- 
mea cu isprăvile porumbelului său. Insă mai mult 
decât orice îl bucura gândul că de acum încolo va 
putea să-i trimită tatălui său scrisori cât mai dese. 
„l-aş putea chiar scrie în toate zilele”, îşi zicea sin- 
gur Costică. 

fn adevăr, am uitat să vă spun că tatăl lui Cos- 
tică era impiegat la gara din oraşul, care se găsea 
la o depărtare de vreo douăzeci de chilometri de co- 
muna în care locuia Costică cu mamă-sa, cu fraţii şi 
surorile sale. Tatăl lui Costică venea în comună în 
fiecare Sâmbătă seară, petrecea cu ai săi ziua de Du- 
minică şi apoi se întorcea din nou la slujbă. 

A doua zi — ziua de Anul Nou — la casa lui Cos- 
tică era un adevărat bâlciu. Se răspândise în co- 
mună vestea că Costică a căpătat un porumbel călă- 
tor şi copiii, ba chiar şi oameni mai mari. veneau 
să vadă minunea aceasta. 

Simpla vedere a porumbelului nu produse însă 
vreo impresie deosebită. Am spus doară că prin în- 
făţişare porumbelul acesta semăna cu ceilalţi po- 
rumbei obişnuiţi. De aceea, unii copii, mai răută- 
cioşi din fire, sau pornit să -şi râdă de Costică sau să 
vorbească cu dispreţ de porumbelul său., 

Văzând aceasta, Costică le zise: „Veniţi cu mine 
până pe dealul lui Marin şi să vă arăt ce ştie să facă 
porumbelul meu călător. 

— Să mergem !” strigară toţi copiii într'un glas. 

Şi prin zăpada care căzuse mare, pe o vreme cu 
vânt rece şi aspru, copiii, în fruntea cărora mergea 
Costică ţinând în mână preţiosul său porumbel, 
porniră cu toţii spre dealul lui Marin. un deal înalt, 
care se afla la o depărtare de vreo patru chilometri 

” de comună. 

Odată ajunşi acolo, Costică scoase din buzunar o 
foaie mică de hârtie şi pe ea scrise cu creionul cu- 
vintele următoare : „Mămico şi tăticule! Din dealul 
lui Marin vă urez încă odată un an nou şi fericit”. 
Puse apoi scrisorica în cutiuţa de metal dela gâtul 
porumbelului călător şi-i dete acestuia drumul. 

„Acum după el!” strigă Costică, sigur de izbândă. 

Porniră din nou îndărăt, însă de rândul acesta a- 
lergând mult mai iute şi mulţi dintre copii căzând 
şi rostogolindu-se în zăpadă. 

Când ajunseră la casa lui Costică, porumbelul era 
de mult acolo, iar părinţii lui Costică primiseră şi 
citiseră scrisorica. 


Bucuria lui Costică pentru această biruinţă nu . 


mai cunoştea margini. i 
Una după alta au trecut mai multe luni. „Menage- 


ria” lui Costică sporea mereu, dar Costică ținea mai 


mult la porumbelul călător. La fiecare două zile îi 
dădea drumul cu o scrisorică pentru tatăl său şi 
primea răspunsul scris de acesta din gara oraşului. 

Dar iată că începu războiul—războiul cel mare şi 
sfânt pentru liberarea fraţilor de sub robia străină. 
Armatele române, dintru început biruitoare, se ve- 
deau acum nevoite să se retragă încet, încet, fiind 
cutropite de numărul prea mare al duşmanilor. De- 
deau înapoi vitejii oşteni români, înghiţindu-şi la- 


crimile şi înăbuşindu-şi durerea ce le apăsa inima. 

Duşmanul pătrundea pe pământul sfânt al țărei. 
Intr'o zi, cam pe înserate, câteva mii de duşmani nă- 
văliră şi în comuna în care locuia Costică. După ce 
o ocupaseră, cei mai mulţi dintr'inşii porniră să 
înainteze mai departe. 

Planul lor era ca. folosindu-se de întunericul nop- 
ţii care se apropia, să ocupe prin surprindere oraşul 
unde fusese mobilizat tatăl lui Costică, fiind reţinut 
în serviciul dela gară. 

„Duşmanii au să facă prizonier pe tăticu şi au să-l 
ducă în țara lor, îşi zise Costică disperat. Porumbe- 
lule, hai să-l scăpăm |!” adăugă el. 

Şi fără să piardă vreme, luă o bucată de hârtie şi 
scrise pe dânsa rânduri'e următoare : „Tăticule, čto- 
muna noastră a fost ocupată de duşmani, cari vin 
chiar în noaptea aceasta să pună mâna pe oraşul 
unde te găsești. Sunt câteva mii şi au cu dânşii tu- 
nuri şi mitraliere”, 


PAG. 6. 9000000000000000000000000000000000000oteeeee DIMINEATA COPIILOR 


Puse scrisoarea în cutiuţa dela gâtul porumbelu- 
lui şi-i dete acestuia drumul. 

Porumbelul duse vestea mult mai înainte ca oas- 
tea duşmană să fi avut vreme să ajungă la oraş. O- 
raşul nu era întărit şi nu se găsea acolo o armată 
română, care să-l apere. Incunoștiinţaţi însă de tatăl 
lui Costică, autorităţile şi populaţiunea au avut tim- 
pul trebuincios, ca să plece şi să ridice din oraş tot 
ce era mai de preţ şi ar fi putut cădea ca pradă în 
mâinile duşmanului. 

Când acesta -a intrat în oraş, l-a găsit golit şi a- 
proape pustiu şi n'a ştiut nici odată cum de au prins 
locuitorii de veste. 

Cât despre porumbel, nu sa mai întors îndărăt la 


Costică. Tatăl lui Costică l-a luat cu dânsul în pri- 
begie. N'a vroit să-i dea din nou drumul spre casa 
din comună de teama că duşmanii îl zăresc şi se 
răzbună pe Costică şi pe ai săi rămași acasă. In pri- 
begie bietul porumbel şi-a găsit moartea, după ce 
prin iscusinţa sa scăpase atâtea vieţi şi avutul atâtor 
oameni. 

Costică nu mai e acum un copil. Este un flăcău în 
toată puterea. 'Totuş, iubeşte animalele cu aceeaşi 
dragoste. iar când îşi aduce aminte de porumbel zice 
cu un oftat: „A fost darul cel mai preţios ce l-am 
primit în viața mea!” 

Marin Opreanu 


LUPUL ŞI CEI ŞAPTE IEZI 


fost odată o capră bătrână, care avea şapte 
iezi. Ii iubea. ca ochii din cap, aşa cum îşi 
iubeşte o mamă copiii. Intr'o zi voind să 
meargă în pădure să le aducă de mân- 
care, îi strigă la dânsa şi le zise: „Dragii 
mei, eu mă duc în pădure, păziţi-vă de lup; de 
intră în casă, vă mănâncă pe toţi. Răutăciosul de 
lup de multe ori se preface; dar îl veţi cunoaşte 
“îndată după vocea lui răguşită şi după picioarele 


lui negre”. 
ze ua // x 
s EN 
Pa 


lezii îi răspunseră: 
minţi şi vom băga de seamă: fii fără grijă.” Capra 
dădu din cap mulţămită şi plecă cu liniştea în 
suflet. 

Nu trecu mult, şi bătu cineva la uşă: 

„Deschideţi, dragii mei, mama vă aduce de 
toate şi are pentru fiecare din voi câte ceva.” Dar 


„Dragă mamă, vom fi cu-. 


după Fraţii Grimm 


iezii-l cunoscură îndată după vocea lui răguşită. 
„Nu deschidem, răspunseră ei; mama are un glas 
mai dulce şi mai frumos, iar glasul tău e aşa de 
răguşit, tu eşti lupul!” 


Lupul se duse atunci şi cumpără o bucată de 


cretă şi o mâncă: îndată căpătă o voce frumoasă. 
Apoi veni din nou şi bătu la uşa casei iezilor: 
„Deschideţi, dragii mei, mama vă aduce de toate şi 
are pentru fiecare câte ceva.” 

Dar iezii văzură pe fereastră labele negre ale lu- 
pului şi strigară iarăşi: „Nu, nu deschidem; mama 
noastră mare labe negre ca tine: tu eşti lupul 
Necăjit, lupul se duse la un brutar şi-i zise: M'am 
lovit la labe; unge-mi-le cu aluat.” După ce i le 
unse se duse iute la un morar: „Presară făină 
albă pe picioare!” Morarul se gândi: „Lupul vrea 
să păcălească pe cineva şi nu voi să presare. „De 
nu vrei, te mănânc”, se răsti lupul. De frică mo- 
rarul presără. De, aşa sunt oamenii! i 

Vicleanul lup se duse şi bătu pentru a treia oară 
la uşa iezilor. „Deschideţi, dragii mei, mama voa- 
stră s'a întors din pădure şi vă aduce de toate.” 

lezii răspunseră: „Arată-ne mai întâiu labele tale 
să vedem dacă eşti mama noastră.” Lupul le a- 
rătă labele. Văzând ei că-s albe, crezură că e mama 
lor şi-i deschiseră. Se pomeniră cu lupul. Speriaţi 
căutară să se ascundă carencotro. Cel mai mare 
se băgă sub masă, al doilea sub pat, al treilea în 
sobă, al patrulea se strecură în bucătărie, al cin- 
cilea în dulap, al şaselea sub o covată, iar al şap- 
telea se ascunse sub ceasornioul cel mare de pe 
părete. Dar lupul îi găsi pe toți şi nu stătu mult 
la cumpănă: îi înghiţi pe unul după altul. Cel mai 
mic scăpă ca prin minune. 

Punându-şi la cale pântecele, lupul ieşi îndrep- 
tându-se spre pădure, unde se culcă sub un copac. 


7. ET ic, 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Nu mult după aceea, se intoarse şi capra. Ce-o 
aştepta acasă! Uşa deschisă vraişte, masa, scau- 
nele, lăiţile răsturnate, covata crăpată, plapoma şi 
pernele răscolite. Işi căută copiii; nu erau nicăeri. 
li strigă după rând pe nume; nimeni nu-i răspunse: 
In sfârşit, ajungând la al şaptelea, auzi un glas: 
„Dragă mamă, eu sunt aici, sub ceasornic.” Capra 
ridică ceasornicul şi-l găsi. Iedul îi povesti cum 
a venit lupul şi cum i-a mâncat pe toţi ceilalţi. 
Găndiţi-vă ce durere a apucat-o pe biata capră. 

Sătulă de plâns, ieşi din casă. Iedul se luă după 
dânsa. Se duseră în pădure unde lupul dormea şi 
storăia de se clătinau crengile copacilor. Capra se 
uită la el bine, privindu-l din toate părţile. Văzu 
că se mişcă şi se sbate ceva în pântecele lui. „Ah, 
Dumnezeule, se gândi ea, de-ar îi încă'n viaţă co- 
piii înghiţiţi de ticălosul acesta!” Iedul alergă a- 
casă şi aduse o păreche de foarfeci, ac şi aţă. Ea 
se apucă să despice încet burta dihaniei. La cea 
dintâi tăetură se ivi capul unuia şi tăind tot mai 
departe, ieşia câte un ied, până ce-i scoase pe 
toţi şase, teferi şi sănătoşi, fără să fi păţit ceva, 
căci lupul în lăcomia lui îi înghiţise întregi. Se 
bucurau şi săreau ca la nuntă. Mama lor însă le 
zise: „,Căutaţi-mi acuma şase bolovani mai măricei, 
ca să-i punem în pântecele dihaniei în locul vostru 
până nu se trezeşte.” Iezii aduseră în grabă bo- 
lovani umplând bine burta lupului. Capra îl cusu 
la loc, potrivind astfel ca lupul să nu priceapă 
nimic. i 

Lupul se trezi; din pricina pietrelor îi se făcuse 
o sete îngrozitoare. Voi să meargă la o fântână 
undeva. Când se urni din loc, pietrele din burtă 


i PROSI 


se rostogoliră una peste alta cu sgomot. Lupul mor- 
măi printre dinţi: | 3 | 


ta S y : i cai A W 
De unde oare-atât necaz 
Pe capul burții mele: 

In loc de iezi mă văd acum 
Cu şase pietre grele. 


Când ajunse la fântână şi se plecă să bea, căzu 
în apă tras de greutatea pietrelor şi se înecă. 

Văzând aceasta, cei şapte iezi alergară în fuga 
mare la el, strigând cât îi lua gura: „Lupul a murit! 
lupul a murit!” De bucurie se prinseră cu toţii de 
mână, luară pe mama lor în mijloc şi traseră o 
horă în jurul fântânii. 

In româneşte de H. Mihăescu-Soroca 


DSESATENNRSNONSNTANATNNNNSNANNTANNANNNENCNSNRNENNEFE 41ANORINEEODEBONUNSRRAL DUABNNECONONOBNZINNARBUIARNRERaE Saua 


MOŞ NAE LUI HAPLEA 


Am citit cu bucurie 
Telegrama-ți din Hăpleşti 

Și-ți urez din parte-mi, Hapleo, 
Intru mulți ani să trăeşti. 


Nu se stingă, nici nu piară 
Falnic numele-ți vestit, 

'N vecii vecilor să fie 
Lăudat şi proslăvit. 


Mult drăguța coana Frosa 
Fericită să trăiască, 

Hăplişor şi cu Hăplina 
Veseli, mândri să 'nflorească. 


Anul Nou aducă-ți, Hapleo, 
“Sănătate, bucurie, 

Clăi de fân lui Urechilă, 
Frosei bunătăți o mie. 


lar la vară de vrei, Hapleo, 
Ca din nou să ne cinsteşti, 
Rog să-i laşi pe toți notarii, 
Pe bețivii din Blegeşti. 


Vino sigur, doar cu Frosa, 
Cu Hâăplina, Hăplişor, 

Mai ales cu mititica 

Nu ştii, Hapleo, cât mi-e dor. 


Pe Tănase, pe Prostilă, 
Zău, mai lasă-i la Hăpleşti, 
Căci de râs şi de ruşine 
Ne-au făcut la Bucureşti. 


Pâr atunci încă o dată 

Voe bună îţi urez 

Şi gândindu-mă la tine, 

Cu mult drag te 'mbrăţişez. 
MOŞ NAE 


A PĂȚIT-O HAPLEA! 


Desene de GEO Text de MOȘ NAE 


1) Trec trei zile, ba şi patru, 2) Nu mai spun de băutură, a 
Musaţirul nici gândeşte Cu paharul nici nu bea, 
Că e vremea să se care, Cana plină o ridică, 


o A o 2A i îi A 
Ci mănâncă de topeşte. Pâw'zici trei, pe gât o da. 


3) Iar lui Haplea stă şi-i aice: 4) „Nu măndur să stai tu singur, 
„Dragă vere, ştii ce-i bine ? Ţ-i urât, te plictiseşti 
Barem pâwla Bobotează Deci petrecem împreună... 


Să nu plec eu dela tine. Nu-i aşa că-mi muljumeşpti ?” 


DIMINEAȚA COPIILOR 


PAG. 9. 


5) Bietul liapiea, coana Frosa 
Foc şi pară-s de necaz, 
Ce mai văr, să le trăiască ! 


6) Vine, trece Boboteaza, 
| APR fy’ do nabraz, 


Dar Gârleaţă-i nemişcat: 
„Vere dragă, zice dânsul, 
Stii prin gându-mi ce mi-a dat? 


7) „Să mai stau pân trece iarna, 
Inima, zu nu mă lasă, Şi chemând pe Frosa-afară: 
Când e ger şi viscoleşte, „Nu mai pune vin la masă, 
QX Imăecti for ene în rasi, Bem cu toţii apă chioară“. 


9) par târleaţă, şmecher mare, 10) „Unde pui apoi că apa, 
Zice: „Bine vafi gândit ! 
Căci de loc nu-mi place vinul 


Apa voastră din Hăpleşti, 
E uşoară şi gustoasă, P 
Şi de medie sunt oprit. Nicăeri cum nu găseşti“. (Va urma) 


PAG. 10. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


XVII 


In loc să se ferească de dușmanul adevărat care lo- 
cuia într'o scorbură, se păzea biet de el de o adevă- 
rată cireadă de dobitoace. Pe drum se auzeau tă- 
lăngi. Apoi glas de cioban ; O doină zisă din cimpoi. 
Behăit şi răget de vaci şi oi. Apoi colbul drumului 
ridicat de copite, şi după aceea totul se depărtă în 
sus, soarele asfinţise, şi,... se făcu linişte. 

'Troancă, după ce văzu că greşise, ca s'o dreagă, se 
dete pe lângă o scorbură de copac, şi zărind un stup 
de albine, se repezi să-i ia mierea. Dar nici n'apucă 


Pad ae IMPOR 
de V. PETRE/CUN 


să întindă bine mâna, că albinele trezite din somn, 
năpădiră pe el, şi începură să-l înţepe pe faţă. Ce ti- 
pete ?... Ce vaite 17... Sbiera Troancă ca eşit din minţi, 
o durere mai groaznică nici nu suferise vreodată, şi 
văicărindu-se ca un copil, o rupse la fugă ca un be- 
cisnic, prin cea livadă. Faţa i se buhăise, toată. Bles- 
tema ziua şi ceasul când se dusese în fața copacului. 
Găsise duşmanul pe care nici când nu l-a vrut, şi 
prostia pe care căutase so ascundă atâta amar de 
vreme o dase la iveală. Lucrul era făcut. Impărăteasa 
începu să râdă de păţania prea iubitului său soţ; să 
râdă din toată inima, căci aşa e cine nu ştie durerea 
altora, şi dând pinteni calului, porni înainte lăsând 
pe Tăgârţă să-l aducă pe împărat, de unde s'o fi as- 
cuns. 

In zori, trecură de hotarele împărăției. Crainicii, 
cari atâta aşteptau, văzându-şi împăratul, porniră 
înainte să vestească poporul de venirea lui, iar 
Troancă ruşinat de cele ce i se întâmplase, d'abea 
că-şi ridica ochii la împărăteasă. Mergea tăcut, gân- 
dindu-se în urmă cu câţiva ani, şi-şi aduse aminte 
de Sboinea. Ce-o fi făcând ? O mai fi trăind mamă-sa 
şi dorul îl încinse, şi socotea că ar fi bine, să mai 
vadă încă odată locul unde s'a născut, şi a întrezărit 
lumina zilei. 

Tăgârţă par'că se afla pe altă lume. Cu sufletul 
la gură, şi cu cuşma pe-o ureche, privea la mulţimea 
adunată, şi'n fiecare cetate din împărăție inima lui 
bătea mai tare. 

Pe unde treceau alaiul era mai mare, şi oamenii 
mai fericiţi. Impărăteasa zâmbea tuturor, şi ce fru- 
moasă era faţa lui Papură-Vodă ?1... Frumoasă, cum 
seamăn pe lume nu este, cum nu se poate spune. 

Spre seară ajunseră la palat... 

Norodul, îl aştepta în păr, şi unde mi se porni, măi 


Că ie Ca 7 


DIMINEAȚA COPIIL O R*000000000000000000000000000000000000o0eoeee PAG. ii 


copii, veselia. Şi carele cu pâine nu se mai sfârşeau, 
cirezi întregi se mistuiau în gurile flămânde, şi vor- 
ba cântecului : 

Cu friptură şi plăcinte, 

Vinul roşu curgând gârlă, 

Joc ciobanii dela târlă, 

Trăgând sârba înainte |... 


De mult nu s'a văzut aşa sărbătoare !... De mult 
norodul nu s'a bucurat atât de mult, iar un mocan 
din ăi cu pletele căzute pe umăr, un Vrâncean de-al 
nostru, aşezându-se pe o buturugă, începu să cânte. 


Copii, cum mai răsună, o doină din cimpoi, 
De dor, de drag, de jale l... Ia ascultați şi voi: 


Foae verde de 1ăsură, 

Ce mai ochi, şi ce mai gură, 
Şi ce buze subijirele, 

Ce şiraguri de mărgele, 
Fața albă ca şi neaua 
Obrăjorii ca laleaua, 

Draya mea mai mândră este 
Ca Sinzeana din poveste |... 


Apoi foae de mohor, 

Voi cu ea să mă însor, 
Căci mândruță ca a mea, 
Nu mai are nimenea. 

Dar păcat că-i lumea rea |... 


Foae verde d'avrămeasă, 
Sunt sărac și nam nici casă, 
Nici juncani ca să-i înjug, 

Şi nici grapă, şi nici plug. 
Salbă nu poate avea, 

Dela mine, mândra mea ; 


Nici conduri, cusuți cu fir, 
Şin cosițe trandafir, 
Trandafir în patru creste, 

Ca şi cel'alte neveste |... 

Ş'apoi verde, foaie lată, 

De-o vrea Dumnezeu vreodată, 
Să mă scape de ăst chin 

Şi să-mi meargă tot în plin; 
Voi da zece sărindare 

Ca tot omul care are, 

Şi săracilor le-oi da, + 

Câtun sfert din pâinea mea |... 


Foae verde, măr domnesc, 
Ca a mea wo să găsesc; 
Nici o fată'n şapte sate, 

In bordee sau palate ; 

Căci doar ea îmi place mie, 
Și nevastă vreau să-mi [ie |... 


Sunt sărac, fără de casă, 
Nam nici ce pune pe masă, 
Dar acolo în pădure, 


li voi da şi fragi şi mure: 
Apă lină de izvoare, 

Şi-oi vorbi cu blândul soare, 
Vara mândra s'o păzească, 
Iarna să mi-o încălzească |... 


Şi iar verde de răsură, 
Ochi în ochi, şi gurăn gură ; 
Pe-o geană a gândului, 
Pe'ntinsul pământului, 
Ca păsările cerului, 

Ne-om hrăni 

Ne-om iubi, 
lară sfântul ne-o păzi |... 
Codru tot acum e verde, 
Şi el chinul meu îl vede... 


Şi Vrânceanul obosit, tăcu. Ştergându-şi cu må- 
neca cămăşii de in fruntea înăduşită, se ridică să 
plece, iar ceilalţi după ce se sparse hora, se îndrep- 
tară spre casele lor. 

Şi iată-l acum pe Troancă al nostru însurat, şi 
chivernisit ca toţi oamenii. Iată-l pe feciorul lui Sboi- 
nea, cari nu mai încăpea în pene, de fericirea, care 
căzuse, ca o pleaşcă, pe el. Nu ştia de-i treaz ori ba; 
credea că visează d'anpicioare, şi din când în când 
chema tainic pe Tăgârţă, rugându-l să-l ciupească, 
spre a se încredința dacă-i treaz, sau nu la apucat 
iar somnul. 

Intr'una din zile, arătându-i-se în vis palatul în 
care sta, ce par'că-l vedea că se pravală în râpa ce 
era alături, şi fiindu-i frică să nu-l îngroape de viu 
dărâmăturile, dădu poruncă să vină meşterii zidari 
ai împărăției, şi hotărî ca în cel mai scurt timp. să-l 
radă pe acesta de pe faţa pământului, ridicând alătu- 
cea, unul, numai din aur, marmură, şi ca el să nu fie 
altul, în altă împărăție. 

I se năzărise prostului, şi pace. Zadarnică străda- 
nia împărătesei, să-l facă să se abată dela această 
fără-de-lege, căci palatul una că n'avea nici un cusur, 
dar nici chiar asemănare n'avea pe lume, şi din moşi 
strămoşi, toţi împărații ce-l stăpânise, lăsară în el 
comori nu altceva, minuni de frumuseți. Dar el ştia 
una şi bună. Țipa cât îl lua gura, că palatul e prea 
mic, prea vechiu, şi ca împărat avut ce este, e ruşine 
să locuiască aşa cocioabă. Şi visteria, care şi aşa era 
la fund, se goli şi mai rău, şi alte biruri, alte dişme, 
căzură pe spinarea bietului popor, sărăcit de risipa 
dela curte, căci oalele sparte, numai şi numai el le 
plătea. 

Intâmplându-se un foc în cetate, dădu straşnică 
poruncă, ca oamenii să nu mai mănânce bucate 
fierte, iar dacă ţiu cu tot dinadinsul să aibă foc, să-şi 
fiarbă bucatele, n'au decât să le coacă la soare. Şi po- 
porul, ascultător, ca şi alte dăţi, se supuse, și cu toţii 
plecau cale de zile, plecau unde vedeau cu ochii, 
spre munţi sau spre câmpie, şi acolo se chinuiau 
săracii pentru o fiertură. (Va urma) 


————>—>=20 


PAG. 12. 


PRINȚUL VRĂJIT 


fost odată, de mult tare, la capă- 
tul pământului, un palat măreț cum 
numai în poveşti se vede. 

Palatul era înconjurat de o gră- 
dină minunată, dar atât palatul cât 
| şi grădina aveau o înfăţişare po- 
somorită şi păreau nelocuite. Gră- 
i dina era ca amorţită. 

Florile stăieau cu capetele plecate, fără veselie. 
Copacii trişti şi nemişcaţi nu-şi clătinau nici o frun- 
ză. Pârăiaşele din grădina minunată îşi opriseră mer- 
sul şi murmurul lor dulce. Păsărelele nu ciripiau, 
fluturaşi nu se vedeau. Chiar şi soarele fugise din 
grădina încremenită. 

Palatul se ridica mohorit şi el, ferestrele erau în- 
chise, părea părăsit, nelocuit de nimeni. 
luminoasă, cu- flori pe la ferestre, căreia soarele veş- 
luminoasă, cu flori pe la ferestre, căreia soarele veş- 
nic îi râdea, cu un rai de grădiniță, împestriţată cu 
flori şi arbori minunaţi, în cari toată ziua cântau 
păsărelele. 

Căsuţa era a celor două surori: „Veselia” şi „Hăr- 
nicia”. Fete frumoase, cu ochi scripitori de tinereţe 
şi vioiciune. Toată ziua lucrau, cântau şi râdeau. 


DIMINEATA COPIILOR 


de Lili Stere-Beldie 


LILI e e na „i 
ID Y rain < 
EET EI > 


se TILL LU 
dee E) ppr 
NAA ELE 


Intr'o zi, trecând cu cofiţele de la fântână, fetele 
Sau oprit să se odihnească în poarta palatului în- 
cremenit. Un vânt mai puternic izbi poarta şi o 
deschise. Inaintea ochiilor lor apăru grădina amor- 
ţită. 

„Veselia” zise surorei sale: „Hai să intrăm şi să 
vedem toate minunăţiile dinlăuntru. Palatul pare ne- 
locuit, nimeni nu ne va împiedeca să intrăm, iar 
noi nu vom face nici un rău.” 

„Hărnicia” se învoi bucuroasă şi... intrară în gră- 
dina fermecată. Ce tristeţe, ce părăsire! 

„Mi se rupe inima când văd atâta pustiire, zise 
„Hărnicia”. Uite, bietele flori s'au veştojit, iarba s'a 
îngălbenit, copâcii du amorţit, aleele nu se mai cu-, 
nosc, soarele a uitat să mai înveseloască şi aceste 
locuri. Hai, surioară, să udăm florile, să îngrijim 
copacii, să mai înveselim puţin această grădină pă- 
răsită”. 

Şi tot cântând şi râzând, şi-au împrăştiat în gră- 
dină darurile lor de hărnicie şi veselie. 

Intr'o clipă, grădina s'a trezit, florile şi-au ridicat 
capetele lor cu veseli2, copacii au început a-şi legăna 
frunzele lor înviorate, păsărele a ciripi, pârăiaşele 
a murmura, iar soarele a inceput să-şi joace razele 


DIMINEAȚA COPIILOR 


sale binefăcătoare peste întreaga grădină, trezind-o 
la viaţă, veselind-o, luminând-o. 

Fetele, tot cântând şi râzând, s'au îndreptat spre 
palatul mohorit. Uşa cea mare s'a deschis. 

Scări de marmură duceau în odăile palatului. Au 
trecu: p.ia multe odăi, toate părăsite, pline de praf, ne 
locuite... 

Totuşi, palatul era locuit. Intr'un salon mare pe un 
jil de aur stătea un bătrân. Părul şi barba erau 
până 'n pământ şi cu totul albe. 

La picioarele lui stătea tolănită o femee. 

Fetele au rămas înmărmuri:e. 

„Cine eşti tu, bătrâne?” 

— Nu sunt bătrân, sunt um tânăr împărat şi mă 
numesc „„Mohorâtul”. Eu nu ştiu ce-i veselia şi mul- 
țumirea, eu întrupez plictiseala fără margini, urâtul 
pentru tot ce mă înconjoară, pentru mine şi pentru 
viaţa care o port şi sunt cununat cu „Lenea”, Dom- 
niţa ce-mi stă la picioare. 

— Eşii tânăr? răspunseră uimite „Veselia şi Hăr- 
nicia? Dar de ce-i alb părul tău? 

— L-a nins praful aşezat de ani de zile. Tinereţea 
mea s'a oprit în loc, „Lenea” a oprit-o, ea mi-a cu- 
prins corpul şi sufletul. Scăpaii-mă de vraja ei. 

— Sărmane împărat! Hai, surioară, să-l scăpăm 
din amorţirea în care a căzut. Şi cântând şi râzând, 
i-au scuturat părul nins de praf. 

Domnița „Lenea? mare ce căuta în acest palat 
încântător”. 

Odată cu aceste vorbe, fetele au început să îm- 
pingă pe femeea, care nici nu vroia să s2 clintească. 
Impinsă de ele, Domnița începu să se rostogolească, 
să-şi piardă formele de femee, să se rostogolească, 
ca o minge mare şi aşa a eşit din salonul tânărului 
împărat, a trecut prin toate odăile, s'a rostogolit pe 
scări şi a căzut în lacul din g:ădină care a înghiţit-o, 
nelăsând nici o urmă. 

Fetele, râzând şi cântând, au suit în fugă scă- 
rile palatului. Dar ce; schimbare! Scările sclipeau de 
curățenie, Gdăile se înveszliră. Inaintea lor apăru un 
tânăr uimi:or de frumos, îmbrăcat în haine scumpe 
de mătase. 

„Mă mai cunoaşteţi, fetelor? Eu sunt acel bătrân 
de odinioară ce căzusem vrajă Domniței „Lenea”. 
Cu ce vreţi să vă răsplătesc? Rămâneţi în palatul 
meu, bucuraţi-vă de tot ce am ca de al vostru. Nu 
mă lăsaţi singur, nu-mi răpiți veselia şi vio.ciunea 
care mi-aţi dat-o venind la mine!” 

— Nu putem, împărate. Ne aşteaptă căsuţa mică 
şi veselă, unde am văzut întâiu lumina. Căsuţa scumpă 
unde am învăţat să râdem, să cântăm şi să lu- 
crăm .Vino tu cu noi”. 

Tânărul împărat, luând pe cele două fete de mâni, 
s'a coborit cântând. Copacii îşi plecau crengile ina- 
intea lor, florile işi răspândeau mirezmele lor minu- 
nate, păsările cântau. Era atâta veselie şi frumuseţe. 

Şi... ce credeţi că s'a mai întâmplat? 


PAG. 13. 


Lume după lume venea să vadă minunea deştep- 
tărei pala.ului fermecat şi a tânărului vrăiit. 

Şi sa făcut sfat mare in fară şi au alungat pe 
bătrânul împărat ce domnise până atunci şi l-au zes 
pe acesta tânăr. lar el s'a însurat cu „Hăraicia” iar 
pe sora ei „Ves-lLa' 'i-au dai-o de nevastă fratelui 
său mai mic. 

Darurile lor s'au răspândit în întreaga ţară. Şi 
ma fost ţară mai boga.ă şi mai fericită ca aceia. 
Căci-acolo unde domneşte veselia şi hărnicia dom- 
neşte feiicirea şi bogăiia. Unde domneşte lenea, dom- 
neşte urâ.ul, tristeţea şi sărăcia. 

Lili Stere-Beldie 
x= 


Proverbe populare streine 


Totdeauna ni-l închipuim pe lup mai mare decât 
este. (Francez). 


* ** 
Sare şi sfaturi să nu dai decât celor cari îți cer. 
(Rusesc). 
*** 
Cinsteşte pe cei morți, dacă vrei să fii cinstit de cei . 
vii. (Francez). 
—— ock 


— 
p , 


———— 


PAG. F 14. 


prone eE 


DIMINEATA COPIILOR 


Mitică face ocolul pământului 


XII. Mitică în China 


După prinderea bandiţilor, Mitică a mai stat câteva 
zile în insula Ceilan, unde a fost ţinut numai în ban- 
chete şi în cinste mare. 

La plecare, când şi-a luat rămas bun de la guver- 
natorul englez, acesta i-a dat un plic închis zicân- 
du-i: „Să nu-l deschizi, decât după ce porneşti la 
drum. 

— Dar ce-i într'însul ? întrebă Mitică. 

— E un secret, pe care nu trebue să-l afli numai de 
cât, răspunse guvernatorul zâmbind”. 

In sfârşit, măreţul „Noroc” se ridică în văzduh, în- 
dreptându-se dealungul coastelor de răsărit ale In- 
diei direct spre China. După un sbor liniştit şi fără 
ceva peripeții deosebite, Mitică ateriză în marele 
oraş Canton din China de Sud. 

Şi aci a avut parte de aceiași primire entuziastă de 
care se bucurase peste tot pe unde fusese. Inaltele au- 
torităţi chineze, mandarini îmbrăcaţi în haine de 
mătase, consulii statelor străine, precum şi mulţime 
mare de popor îl primiră cu urale cari nu se mai 
sfârşeau. Seara, guvernatorul chinez dădu un mare 
ospăț în cinstea sa. 

La ospățul acesta însă lui Mitică nu-i merse aşa de 
bine, precum ar fi fost de aşteptat. Mai întâiu că gu- 
vernatorul, care ţinea cu fanatizm la obiceiurile na- 
tionale, dăduse bucătarului poruncă să nu gă- 
tească decât mâncări chinezeşti. Şi ce fel de mân- 
cări ? 

Cuiburi de rândunele, alte bazaconii de cari nu-ţi 
venea să te atingi, iar culmea pentru Mitică a fost 
când s'a servit o mâncare cu carne, dar o carne de un 
gust cu totul ciudat. 

„Din ce fel de lighioană e carnea aceasta?” întrebă 
Mitică pe vecinul său de masă, un Chinez, care pri- 
cepea ceva franţuzeşte. 

„Aceasta e o mâncare de lux, îi răspunse entuzis- 
mat Chinezul; e gătită cu carne de câine”. 

La auzul acestor cuvinte, Mitică, scârbit, împinse 
cât colo farfuria şi se simţi cuprins de indignare, 

Cum, strigă el, voi Chinezii mâncaţi carne de câine? 

— Da, îi întări Chinezul vorba, numai că e foarte 
scumpă, de aceea nu se găseşte decât la mesele oame- 
nilor bogaţi. Şi ce e mai gustos, mai delicios, adăugă 
el, decât carnea de câine?. 

— Ascultă. mă Chinezule, îi răspunse Mitică, am 
şi eu un câine, care îmi este tovarășul meu credin- 
cios. Dar dacă vă împinge Scaraoţehi să vă atingeti 
de el, nici o sută de capete de Chinezi nu sunt dea- 
juns, ca să mi-l plătească”. 

Dar la masa aceea Mitică avea şi altă neplăcere. 
Deoarece gazda vroia ca toată rânduiala mesei să fie 
numai după obiceul chinezesc, nici nu pusese fur- 


culiţe, ci un fel de beţişoare cu cari trebuia să apuci 
mâncarea şi să o duci la gură. Chinezii. obişnuiţi în- 
că de mici, ştiau să umble foarte bine cu beţişoarele 
acestea, servindu-se de ele tot aşa de bine cum ne 
servim noi de furculiţă. 

Pentru Mitică însă treaba aceasta a fost un adevă- 
rat chin. Abia apuca şi el câte o fărâmă de mâncare 
şi până să o ducă la gură, îi cădea din nou în far- 
furie. 

„Dracul să vă ia cu mâncările, cu beţişoarele şi cu 
toate chinezăriile voastre !” ocăra Mitică în gând. 

După masă, o orhestră specială cântă nişte arii chi- 
neze, cari mai de grabă îţi rupeau urechile. După a- 
ceea, cele mai bune dansatoare din Canton dansară 
jocuri naţionale, cari de asemenea nu-i plăcură lui 
Mitică. De aceea, scuzându-se că este obosit, îi ceru 
voe să se retragă mai de vreme la otelul la care era 
găzduit. Intrând în odaia sa, Mitică se simţi uşurat 
de o grea povară. Chemă lângă dânsul pe bunul său 
prieten „Uragan” şi mângâindu-l, începu să-i vor- 
bească în felul următor: „ Măi Uragane, în ţara a- 
ceasta nu e nici de mine, dar mai ales nu e de tine. 
Nu şti că urâcioşii aceştia de Chinezi sunt foarte pof- 
titori de carne de câine? De aceea, păzește-ţi bine pie- 


lea. că te pomeneşti fără ea, iar tu pus să fierbi într'o 4 


cratiţă. 
— Ham-ham-ham | răspunse Uragan, în graiul 
său, adică: „Să îndrăznească să se atingă de mine, 


că văd ei pe dracu!” 


Mai înainte de a se culca, Mitică se izbi cu mâna 
pe frunte, aducându-şi aminte de un lucru important 
şi de care uitase . 

„Ptiu ! strigă el, dar guvernatorul englez din Cei- 
lan, mi-a dat la plecare un plic, spunându-mi să-l 
deschid în drum, iar eu am uitat cu totul de dânsul”. 

Il scoase. aşa dar, repede din buzunar şi îl rupse. 
Ce găsi într'însul? Un cec în valoare de două mii de 
lire sterline şi o scrisoare din partea guvernatorului 
englez cu următoarele cuvinte: „Ca o datorie de mul- 
țumire şi ca o mică răsplată pentru marele serviciu 
ce-ai adus la prinderea şi stârpirea bandiţilor din 
insulă”. 

Văzând acestea. Mitică rămase câteva clipe nedu- 
merit. Citi încă odată scrisoarea, mai privi cu atenţie 
cecul şi după aceea zise: „Proastă a fost masa guver- 
natorului chinez, dar frumoasă e supriza guvernato- 
rului englez! Care va să zică, ne vom întoarce acasă 


„mai bogaţi de cum am plecat. Nici asta nu strică, 


nu-i aşa. Uragane ? 

— Ham, ham ! Fireşte că nu strică” răspunse Ura- 
gan, care se pregătea şi el să doarmă. 

A doua gi, Mitică fu luat de dimineața de către 


Chinezi, cari doreau să-i arate curiozităţile şi frumu- 
seţile oraşului Canton, unul din cele mai mari şi mai 
de seamă oraşe ale Chinei. 

Lui Mitică însă nu-i plăcu nici oraşul, nici tot 
ceea ce îi fu dat să vadă. Străzile în genere neîngri- 
jite, murdare, cu grămezi de gunoiu pe ele, cu ani- 
male moarte în mijlocul lor şi pline de Chinezi, cari 
forfoteau în toate părţle şi făceau o gălăgie infernală. 
Printre bărbaţi, vedeai  Chinezoaice. îmbrăcate în 
pantaloni largi de pânză albastră, cu picioarele mici 
din cale afară, sluţite, ceeace la silea să umble ca ra- 


i DIMINEAȚA COPIILOR 090000000000000000000000400000000000000000e PAG. 15. 


tele, legănându-se de o parte şi de alta a corpului. 

Iar negustorii chinezi, cari vindeau în aer liber tot 
felul de bazaconii, te trăgeau de haină, îţi ofereau 
marfa aproape cu sila şi îţi cereau o sută de lei pe 
un obiect, ca pe urmă să ţi-l lase cu zece. 

„Nu-i de stat aicea !” îşi zise Mitică şi se hotărî ca 
chiar în după amiaza zilei aceleia să părăsească ora- 
şul Canton. 


Vasile Stănoiu 
In n-rul viitor: „MITICĂ DEALUNGUL CHINEI” 


JUNONA, ZEIȚA CERULUI 


rului, ocupa un loc de frunte. Prin frumuse- 
tea, severitatea şi mândria, cari se desprin- 
deau din făptura ei, apărea ca o adevărată 
regină a Olimpului. Foarte încrezută de aceasta, Ju- 
nona se răzbuna fără milă pe acei cari nu erau pe 
voia sa. Aşa, într'o bună zi, prinse o ură neîmpăcată 


rintre zeii numeroşi ai Grecilor, zeița Junona 
(greceşte Hera), soţia lui Jupiter şi zeiţa ce- 


„pe frumoasa nimfă Jo. Jupiter a încercat în zadar 


s'o scape de mânia Junonei, prefăcând-o într'o juncă 
albă. Junona nu s'a lăsat înșelată şi a făcut ca Io să 
fie trimisă într'o livadă bine păzită. Acolo, a fost 
dată pe seama lui Argus, un tânăr prinţ care avea 
o sută de ochi. k 

In timp ce dormeau cincizeci de ochi, ceilalți 
cincizeci veghiau. 

Lui Jupiter i s'a făcut milă de Io şi a încercat din 
nou s'o scape. A trimis pe Mercur să omoare pe Ar- 
gus. Dar cum să te apropii de acela care nu dormea 
niciodată decât pe jumătate ? 

Mercur s'a gândit atunci să ceară ajutor lui 
Morfeu. 

Zis şi făcut. 


Când Mercur se apropie de Argus, acesta, înar- 
mat până în dinţi, îi strigă: 

„Nu te apropia, altfel vei fi omorât pe loc”. 

Mercur sa oprit şi a început a cânta din flaut o 
melodie plăcută lui Argus. 

„N'aud nimic, apropie-te” zise acesta. Mercur nu 
dorea altceva. A înaintat încet, ţinând într'o mână 
flautul, în cealaltă somnul pe care il dăduse Morfeu. 
Argus, care avea cei o sută de ochi deschişi a înce- 
put să-i închidă pe rând, unul câte unul. Abia a în- 
chis pe cel din urmă, când Mercur s'a şi năpustit 
asupră-i, tăindu-i capul. In felul acesta nimfa Io 
a fost scăpată. 

Dar Junonaa, care tocmai sosea din cealaltă parte 
a câmpului şi care a văzut acestea, a aruncat asu- 
pra juncii lo, una din muştele sale înţepătoare. 
(streche) Biata juncă colinda câmpii şi dealuri mu- 
gind de durere. In zadar încercă să se oprească pen- 
tru a smulge o gură de iarbă sau a-şi potoli setea 
la un isvor. Musca o înţepa furioasă şi biata juncă 
îşi relua goana nebună. In cele din urmă, istovită de 
durere a căzut în locuri necunoscute. Picioarele îi 
erau lovite, aproape strivite, iar corpul însângerat. 
Tânguirile sale se auzeau tot mai încet, până ce 
sau oprit pentru totdeauna. Frumoasa nimfă Io, 
transformată în juncă, murise. 

Dar iată, că în ierburile înalte ale câmpului, ne- 
înduplecata Junona găsi capul lui Argus, cu cei o 
sută de ochi închişi. 


„Ah! ah! strigă ea cu amărăciune; un zeu a cre- 
zut că poate să închidă pentru vecie ochii servito- 
rului meu... Eu îi voi redeschide”. 

Şi zicând acestea, apăru deodată în fața sa un 
păun de toată frumuseţea, care avea o sută de ochi 
presăraţi pe imensul evantaliu al cozii. 

lată, dar, pentru ce păunii urmăreau pretutindeni 
pe Junona. Ea îi punea chiar la carul cu care stră- 
bătea norii, ea fiind regina cerului. 

lar când oamenii înălţau temple în cinstea sa, îi 
aduceau drept sacrificiu pasărea iubită, păunul, plin 
ca şi Junona de frumuseţe şi mândrie. 

Marg. H. 


PAG. 16. 


PE PE PP 


DIMINEAȚA COPIILOR 


e aa 


imen 


BIBLIOTECA | Marilena doarme cu bunicuța 
IIVERSITAȚ a 


— ————— 


Noaptea fură lumina zilei încetul cu încetul... Via- 
ţa din Bucureşti nu încetează câtuşi de puțin, totuşi 
găsim linişte de noapte în unele cartiere de boieri 
vechi, sau oameni pașnici şi învăţaţi... 

Micuța Marilenă, — de trei ani şi câteva luni, — 
trebue să se culce cu bunicuţa ei de vreme... Aşa 
cresc copiii mari |... 


Ochişorii ei negri pierd strălucirea diamantului, 
fiind acoperiţi pe încetul cu pânza gingaşă a gene- 
lor frumoase ce se lăsa alene peste ei... „Domnul 
cu somnul se apropie”. Imaginaţia ei vioae şi foarte 
inteligentă. îl vede pe „Domnul cu somnul” |... 

„Taci, bunicuţă, ca să nu fugă!” îngână glasul ei 
dulce. care abia se aude. „Te rog, bunicuţă, culcă-te 
şi matale cu mine!” spunea ea şi mai încet, punând 

` mânuta la guriţă ca bunicuţa să înţeleagă. 


Marilena în haina ei de noapte albă şi fină se a- 
şează, ca un îngerel cu tenul de bronz, în pat, a- 
lături de bunicuţa. i 

Până să o fure somnul, se luptă cu el, şi nu uită, 
ba chiar bagă repede mânuța sub perna bunicuţei, 


să prindă somnul ; şi cu degetele ei pline de somn, 
mângâe la ochi pe bunicuţa ei dragă, ca să i-l dea = 


tot, tot 1... Apoi vâră iar mânuţa sub pernă şi iar 


mângâe ochii bunicuţei. ` 


„A venit Domnul cu somnul şi doamna cu perina ! 
Dormi, bunicuţă !”. Şopteşte ea. cărând necontenit 
somnul cu pumnişorii ei plini, — încet, ca să nu 
fugă, — în ochii bunicii ei, luminați de melancolia 
trecutului, de bucuria prezentului şi de grijile viito- 
rului... 

Când s'a încredinţat că bunicuta doarme bine, bi- 
ruită şi ea de somn vâră alene mânuţa să culeagă 
somn şi de sub perinuţa ei pentru ea. 

Mângâe odată şi ochişorii ei somnoroşi, apoi mâ- 
nuţele ei se lasă leneşe şi respiraţia ei liniştită de 
somn sună ca o muzică dulce în surdină... 

Intr'un târziu a adormit şi bunicuţa... Ambele vi- 
sează |... 

Desigur, Marilena vede prin somn, întreaga po- 
veste „Scufita roşie. pe care o spune ea foarte bine 
ziua, după cum a auzit dela bunicuţa, sau vede ba- 
lauri, de care acum nu se mai teme de loc, căci o 
păzeşte bunicuţa, bine, bine... 

Dar bunicuţa ce visează ? Nu ştim. 

Poate o vede pe micula Marilenă, mare şi feri- 
cită !? Poate vede bătrâneţiie ei adânci şi liniştite 
între nepoţii ei iubitori |... 

Şi noaptea din Bucureşti vueşte în depărtare. pare 
că n'ar fi linişte de noapte !... Mia Dan 


ll LL LL LL LL LEULUI LL LL LL LILI Lele e bb nl a nn n 


Vroiţi să ştiţi de când şi de cine au fost făcute 
cele mai mai multe invenţii din lume ? 

Citiţi „Almanahul SŞcolarilor pe a- 
nul 1928 !“ 

Vroiţi să știți cine sunt pictorii, compozitorii 
zi E ai marii exploratori şi binefăcătorii omeni- 
rei 

Citiţi „Almanahul Şcolarilor pe a- 
nul 1928 !“ 

Vroiţi să căpătați într'o formă plăcută tot felul 
de cunoștințe folositoare ? 

“Citiţi „Almanahul Şcolarilor pe a=- 
nul 1928 :* 

Vroiţi lectura cea mai distractivă și atractivă ? 

Citiţi „Almanahul Şcolarilor pe a= 
nul 1928 !“ 

Preţul unui volum de 130 pagini, Lei 25 

La toate librăriile şi chioşcurile. 


Cereţi la toate librăriile: 


„„ Copilul crescut în peșteră“ 
de N. BATZARIA P: ețu! lei 50 


CITITI LL LL LL d LL bel belle ll n n nl 3 


Cereţi pretutindeni 
„Haplea— Păţănii şi năzdrăvănii“* 


Editia a Il-a Pretul Lei 50 
CETE LILI LILI LI LU LA LL LL d iti 
(+ să citim? 
1) Comoara cu povești. de Ali-Baba ; 
2) Haplea — ediţia a doua cu portretul lui Moş Nae 
3) Copilu! crescut în peşteră de N. Batzaria; 


4) Evreica de Andersen; 
5) Ca să mai râdem; 


Atelierele „ADEVERUL“« S. A. 


X ò 
ap 


È 
E: 
$ 


A 
St iza) Pa 


SĂPTĂMÂNALĂ 


INEA 
EG 


204 


i REVISTĂ 


D 


ANUL V 


Directon, N. BATZARIA. 


wvreţui Lei 5 


TP  Fănmanaaalazs 


PAG. 2. 


Cine a fost Lamarck? 


-= Aşa ne întreabă cititorul nostru Lef. A. I. dela R.- 
Sărat. 

Răspundem că Lamarck, (născut la 1744, mort la 
1829) a fost un mare naturalist francez, adică un dis- 
tins specialist în următoarele ştiinţe: Fizica, Chimia, 
Botanica şi Zoologia. Lucrarea cea mai de seamă ce 
a rămas dela dânsul este „Histoire naturelle des ani- 
maux sans vertèbres”. 

Lamarck a emis o nouă teorie în privința modului 
cum iau ființă şi se desvoltă animalele şi plantele. 
După această teorie, condiţiunile de viaţă în care tră- 
esc animalele şi plantele, întrebuinţarea sau lipsa de 
întrebuințare a unor anumite organe ale lor au con- 
tribuit la schimbarea speciilor. 

Aci nu putem da mai multe amănunte despre o 
teorie, de care se ocupă revistele de specialitate. 


Macaulay, Champollion. 


Răspundem că Macaulay (citeşte Mecolei), despre 
care ne întreabă cititorul nostru Vas. Gh. Brat. dela 
T.-Severin a fost un bărbat politic şi un istoric en- 
glez. Născut în anul 1800, mort în anul 1859. dela 
Macaulay au rămas două lucrări de mare valoare: 
„Încercări de critică şi istorie” (în 3 volume) şi o 
„Istorie a Angliei dela urcarea pe tron a lui lacob 
al II-lea” (în 5 volume). 

De asemenea, mai avem dela dânsul discursuri 
minunate. 

Champollion (citeşte Şampolion), iar nu Jampo- 
leon, cum scrie micul nostru cititor Georgescu Em. 
din Capitală, este vestitul învăţat francez, care, el 
cel dintâiu a descifrat vechiul scris egiptean, numit 
ieroglife, şi a înţeles cuprinsul lor. Champollion s'a 
născut la 1790 şi a murit la 1832. 


Filmul cu Haplea. 


Drăguţa noastră cititoare Virginia Nic. din Capi- 
tală, e curioasă să ştie cum de se mişcau desenele cu 
Haplea din filmul pe care l-a văzut la serbarea „Di- 
mineţii Copiilor”. 

Vom explica aceasta pe larg la una din şezătorile 
noastre. Deocamdată îi spunem că un film e compus 
din o mulţime mare de fotografii, luate, în cazul de 
faţă. după desenele făcute de mai înainte. De exem- 
plu. pentru a face ca Haplea să se plece şi să se scoa- 
le, se fac zeci de desene, fiecare desen arătând una 
din mişcările lui. De asemenea, când umblă, când 
joacă, etc. 


TOATE și AMESTECATE 


DIMINEAȚA COPIILOR 


In film, desenatorul era de sigur el însuşi în per- 
soană. De o parte stătea el, iar de partea cealaltă sau 
lângă el desenele. lipite unul de altul, şi cari, foto- 
grafiate, dau impresia de mi.şcare. 

De altfel, cum am spus mai sus, la una din pri- 
mele noastre şezători vom explica mai amănunţit 
cum se face un film de cinematograf. ` 


Insemnări de cuvinte. 


Sunt explicaţii date la întrebări făcute de cititorul 
nostru V. Gh. Br. dela T.-Severin. 

Ecran e pânza de cinematograf pe care se proec- 
tează filmul. Cuvântul e de origină franceză. 

Fantomatic, care este ca o fantomă. 

Cimilitură, cuvânt de origină necunoscută, în- 
seamnă ghicitoare. Se ştie că deseori, când spui cui- 
va o ghicitoare, începi cu cuvintele cinel-cinel sau 
cimel-cimel, cari sunt în legătură cu cuvântul „ci- 
militură”. 

Lactometru sau lactodensimetru este un fel de ter- 
mometru, cu care se măsoară desimea laptelui şi se 
controlează dacă laptele este curat ori amestecat cu 
apă. 

Umor, ceeace e cu spirit şi are haz, trezind în ci- 
titor sau în auditor o dispoziţie de veselie. Umorul 
altora e spiritul umoristic al altor popoare. 

Episod în scrieri este o acţiune întâmplătoare, o 
poveste secundară care se leagă de acţiunea prin- 
cipală. 


Intrebări cari ne miră. 


Suntem întrebaţi să spunem cine a fost Hanibal şi 
să arătăm ce înseamnă mai multe cuvinte, printre 
cari şi cuvântul meridională. 

Intrebările acestea ne miră pentru motivul că citi- 
torul care ne întreabă — nu-i dăm numele — are 
câteva clase de liceu, aşa că până acum a învăţat 


istoria Romanilor, unde se vorbeşte despre vestitul . 
general cartaginez Hanibal, care a băgat groaza în. 


Romani. De asemenea, atât în clasele primare, cât 
şi în cursul inferior de liceu a învăţat geografia în 
care cuvântul meridional (adică dela Sud), se întâl- 
neşte deseori. s 7 ; 

Aşa fiind, nu înțelegem cum e cu putinţă ca să nu 
ştie cititorul nostru, de altfel băiat de talent, astfel 
de lucruri aşa de simple. Ne place mai bine să cre- 
dem că a fost din partea sa o scăpare din vedere. 


f onapisimir Dliia 


8 IANUARIE 1328 — Nr. 204 


REPRODUCEREA BUCAȚILOR ESTE STRICT INTERZISA 
LAAAAAARAAAAAAAALĂ 


UNUI ŞORICEL 


IN VISCOL 


Când m'am sculat azi dimineață 
Afară viscolea — 

Şi-un, ciripit de paseri s'auzea 
Lângă fereastră. 

Eu mam gândit cum nu îngheață 
Aceste păsărele, 

Ce'n viscol ciripesc la uşa mea, 
Aşa de mititele. 


M'am dus apoi să le privesc, 

Dar geamul înflorit 

Cu flori de gheaţă nwa voit 

Să mi le-arate.... 

Și-atunci cu fărămituri să le hrănesc 
Colo'n ceardac, 

Eu am eşit — că mor de foame, poate, 
Şi nu-i pe plac 

Să moară-o păsărică mică, 

Mititică. 

S'au speriat la început, 

Apoi încet, 

Cu picioruşe roşii prin nămet, 

Ca nişte jucării 

Făcute de un meşter ne'ntrecul, 
Ele-au venit, 

Infrigurate, ciufulite, cenuşii, 
Şi-au ciugulit. 


Şi mi-am adus aminte-atunci 

Că sânt 'gândaci 
Şi fluturi ca şi oamenii săraci, 
Şi poate-acum, 
Pe viscol, mor, pe deal, pe văi, pe lunci... 
. O, de-aş putea, 
Din casa noastră-aş face-un leagăn bun 
Şi-aş aduna 
Gândacii toți şi fluturii mititei, 
Săracii de eil... 

G. Talaz 


DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI. — Str. SĂRINDAR 7, parter. — TELEFON 6/67 


UN NUMĂR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


ABONAMENTE : 1 AN 200 LEI 
6 LUNI 100 


Director: N. BATZARIA 


Manuscrisele nepublicate nu se înapolază 


Jan ascultă, şoricel, 
Dacă nu stai [rumuşel, 
Dacă nu-mi laşi cartea'n pace, 
Vai de tine, ce-ţi voi face! 
Spun lui Miţu Mitişor, 
Care-i straşnic tinulor, 
Ghiara-i spun să-şi ascuțească 
Și să stea să te-pândească, 
Cum te vede, face hap! 
Si tenhață el de cap. 
Jură-mi dar că de-azi nainte 
Ai să fii şi tu cuminte, 
Căci de nu, s'a isprăvit, 
Şoriceiule-ai murit, 
4 Moşuleţ 
——— DO kni & 


ȚIGANII 


In cortul de pânză 
Ce este de o parte 
Vorbesc toţi ţiganii 
De aspra lor soarte. 
Un foc e'nainte... 

In jur se 'nvârtesc, 
Copii cu ochii 
Flămânzi îşi vorbesc. 
Țiganca revine. Aproape de cort 
Priveşte la focul 

Ce arde ca stins, 

Copiii cu jocul...l 

Copiii strigară 

De tot flămâniori: 

„Ge ne-ai adus, mamă? 
— Nimic, puişoril...” 


Victor. Georgescu 
 ———— = XR ———— A 


PAG. 4. 


DUELUL CELOR DOI „VITEJI“ 


remurilă şi Fricoşilă treceau în 
cartierul lor şi chiar în alte car- 
tiere drept oamenii cei mai cura- 
gioşi, oameni cari nu ştiu ce e fri- 
ca şi primejdia. Toată lumea se a- 
bătea din drumul lor şi nimeni nu 
îndrăznea să se uite strâmb la 
F dânşii. 

! Atât Tremurilă cât şi Fricoşilă, nu făcuseră cine 
știe ce isprăvi. Vorba ceea: Nu omorâseră măcar o 
găină. Cu toate acestea mergea vestea că oameni mai 
în decât dânşii nu găseşti oricât ai căuta şi ai 

a. 


Tremurilă şi Fricoşilă erau unul cu altul prieteni 
buni. aproape nedespărţiţi. Intr'una din zile însă — 
o zi cu adevărat nenorocită — se întâmplă ceva rău 
de tot. Tremurilă călcă pe coadă câinele lui Frico- 
şilă şi-i mai dete şi una cu piciorul, fimdcă a vrut 
să-l muşte. 

Din pricina acestei grave şi îndoite insulte, adesă 


DIMINEAȚA COPIILOR 


de Vintilă Bratu 


câinelui său, Fricoşilă provocă la duel pe Tremu- 
rilă : „Ne batem până la moarte cu pistolul !” strigă 
acesta verde de furie. 

„Până la moarte cu pistolul!” repetă 'Tremurilă 
galben de mânie. 

Cu aceste cuvinte, foştii prieteni se despărţiră, ră- 
mânând ca a doua zi să se întâlnească dimineaţa la 
orele şapte undeva la marginea oraşului, pentru ca 
să-şi găurească unul altuia capul cu câte un glonte 
de pistol. 

Tremurilă porni în spre casă şi Fricoşilă făcu la 
fel. Nu ştiu cum se întâmplă însă că tot mergând pe 
drum, fiecare din cei doi viteji simţea că îl cam trec 
nişte fiori reci şi că picioarele le cam tremură. Să 
fie oare de frică la gândul că a doua zi fiecare va 
sta în fața unui pistol încărcat ? Nu, aşa ceva nu se 
poate închipui. Să tremure Tremurilă şi să-i fie fri- 
că lui Fricoşilă ? Am spus doară că amândoi erau 
socotiți ca tinerii cei mai viteji şi cei mai curagioşi 
din cartierul lor și din alte cartiere vecine, 

Oricum, adevărul este că şi unul şi celălalt au in- 
trat pe la câte o cârciumă două, simțind nevoia de 
a se mai înviora, de a mai prinde curaj. 

Totuşi, curajul nu veni şi fiecare dintr'înşii se du- 
se acasă cu capul în jos şi par'că ar fi mâncat cine 
ştie ce bătae. e 

„Ce-i cu tine, de te-ai întors aşa de plouat ?” îl în- 
trebă pe Fricoşilă maică-sa. 

„De ce eşti galben la faţă, par'că ai îi eşit dintr'un 
mormânt ?” îl întrebă pe Tremurilă nevastă-sa. 

„Nimic !” se mărginiră să răspundă fiecare din- 
tr'înşii. 

In noaptea aceea Tremurilă nu închise ochii şi 
Fricoşilă făcu la fel. 

„Tremurilă ăsta trage cu pistolul. de nimereşte şi 
musca în sbor. Ce mi-a trebuit mie să-l provoc la 
duel ?” Aşa îşi vorbea singur Fricoşilă. 

„Cum dracu n'am băgat de seamă şi i-am călcat 
câinele pe coadă? Fricoşilă—lua-l-ar naiba să-l ia — 
e grozav la tragere cu pistolul”. Aşa îşi vorbea singur 
'Tremurilă. 

In dimineața următoare când Fricoşilă se uită pe 
fereastră, văzu că afară plouă şi e vreme urâtă. „Pe 
o vreme ca aceasta nu e chip să te baţi în duel“, îşi 
zise el mulţumit şi luând o bucată de hârtie, serise 


în fugă cuvintele următoare : 


„Nesuferitule Tremurilă, 


„Ai avut noroc să mai trăeşti o zi. Afară plouă şi 
e urât de tot. De aceea m'am gândit că nu e bine să 
te împuşe pe o astfel de vreme, mai ales că poţi şi 
să răcești, aşa că în loc de astăzi, duelul nostru va 


DIMINEATA COPIILOR 


avea loc mâine la aceeaşi oră. Cred că vei primi cu 
plăcere propunerea aceasta şi rămân 
Al tău duşman de moarte, Fricoşilă” 

Ziua următoare nu ploua şi era chiar o vreme fru- 
moasă. Lui Tremurilă însă i se strânsese inima cât 
un purece. văzând că a sosit ceasul să meargă şi să 
se bată. După ce stătu puţin pe gânduri, luă şi el un 
petec de hârtie şi scrise cele ce urmează : 

„Urăciosule Fricoşilă, 

Mulţumeşte lui Dumnezeu că ai de trăit încă o zi. 
Astăzi e vremea frumoasă, pe mine însă m'a apu- 
cat o îngrozitoare durere de cap, aşa că nu mai văd 
înaintea ochilor, dar deoarece vreau să văd bine, 
pentru ca să-ţi înfig glontele tocmai în mijlocul 
frunţii, cer ca duelul să fie amânat pentru ziua de 
mâine la aceeaşi oră. Sunt sigur că vei primi cu bu- 
curie propunerea aceasta şi rămân 

Al tău care te urăște de moarte, Tremurită 

A treia zi era de-asemenea o zi frumoasă şi cu 
soare, iar atât Fricoşilă, cât şi Tremurilă nu mai a- 
veau ce pretext să găsească, pentru ca să amâne din 
nou duelul în urma căruia fiecare dintr'înşii se ve- 
dea mort şi dus din lumea aceasta. 

De aceea, amândoi tremurând mai rău decât var- 
ga şi galbeni la faţă ca turta de ceară, porniră spre 
locul de întâlnire dela marginea oraşului. 

„Nevastă, să ai grije de copil”, zise Tremurilă ne- 
vestei sale. 

„Mamo, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine”, zise 
la rându-i F'ricoşilă mamei sale. 

Pe drum, par'că s'ar fi înţeles între dânşii, şi unul 
şi celălalt cumpărară dela băcănie câte o sticlă cu 
vin şi de ale mâncării. 

In sfârşit, iată-i ajunşi, fiecare pe alt drum, la lo- 
cul de întâlnire. Caută fiecare să se uite cât mai în- 
cruntat la duşmanul său, dar în loc de priviri crun- 
te, două rânduri de lacrămi se porniră din ochii lor. 

„De ce plângi ? întrebă întâi Tremurilă pe Frico- 
şilă. Nu cumva de teamă că vei îi omorît ? 

— Plâng fiindcă mă gândesc la copilul tău că va 
rămânea orfan de tată, răspunse Fricoşilă minţind. 

— Sărmanul copilaş ! zise oftând 'Tremurilă, care 
se grăbi să adauge : Şi eu plâng, fiindcă mă gândesc 
la mama ta, care te va pierde şi va rămâne singură. 

— Biata mamă!” exclamă Fricoşilă, oftând din 
fundul inime. 

Un răstimp cei doi duşmani tăcură, stând amân- 
doi cu privirile pironite la pământ. 

'Premurilă fu cel dintâi care rupse tăcerea şi grăi 
zicând : „Care va să zică, trebue să ne batem în duel 
cu pistolul. 

— Hm, da, făcu Fricoşilă cu o jumătate de gură, 
adăogând însă numai decât: Ce-ar fi însă, dacă am 
lua întâi câte o gustare şi am bea câte un pahar de 
vin. Uile, am aicea o sticlă şi nişte merinde. 

— Am şi eu vin şi nişte mezeluri, se grăbi să răs- 
pundă Tremurilă, scoțând din buzunar sticla cu vin 
şi pachetul cu de-ale mâncărei. 


PAG. 5. 


Sə aşezară pe jos lângă zidul unei grădini şi înce- 
pură să mănânce. Când să bea primul pahar cu vin, 
Fricoşilă zise: „Hai să ciocnim în amintirea priete- 
niei noastre de până acum. 

— Să ciocnim |! răspunse bucuros Tremurilă adă- 
ugând : Prietenie ca a noastră nu sa mai văzut la 
alţi oameni. 

— Asta e adevărat!” îi întări verba Fricoşilă, 
dând paharul pe gât. 

Vremea trecea, iar paharele se umpleau şi se go- 
leau, tot ciocnindu-se în amintirea vechei prietenii. 
Pe la al şaselea sau al şapielea, „prietenii“ deveniră 
veseli, vorbăreţi şi foarte duioşi unul cu altul. 

„Şi pentru ce trebue să ne batem şi să ne găurim 
capetele?” întrebă la un moment dat Fricoşilă. ` 

„Pentru că ţi-am călcat câinele pe coadă, dar mă 
jur că n'am făcut-o într'adins”, răspunse Tremurilă, 
care vroia să mai spue ceva, decât Fricoşilă îi tăie 
vorba zicându-i: .„Dă-l încolo de javră! Pentru o 
coadă de căine să ne ciuruim noi pielea! Vino în 
braţele mele, mult iubitul meu Tremurilă ! 

— Ah! neiîntrecutul meu prieten Fricoşilă !” stri- 
gă Tremurilă, cuprinzându-l la rându-i în brațe. 

Cei doi „viteji” se întoarseră acasă pe înserate. 
Umblau şi unul şi celălalt cam pe trei cărări, dar 
nici odată nu sau simţit mai buni, prieteni decât în 
ziua aceea. Vintilă Bratu 


—— 


i TET eien 


28| 


li 


'i 
LA 


ntrun sat trăia odată un ţăran bogat şi harnic, 
| care avea doi fii. Petre era deştept nevoie mare, 
muncitor ca şi tatăl său, şi făcea toate lucru- 
rile cu rost şi chibzuială. Toader, însă, cel mic 
dintre fraţi, era un nătâng şi un prost de nu-i 
„găseai pereche în lume. Toate le făcea deandoaselea. 

Dacă a văzut ţăranul cel muncitor că mo mai 
scoate la capăt cu dânsul, l-a chemat într'o bună 
zi deoparte şi i-a spus: „Măi Prostilă, ţine ici zece 
galbeni, şi du-te în lume”. 

Toader luă galbenii, îi băgă în chimir, mai puse 
într'o traistă ceva merinde pentru drum, şi fără să 
spuie vreo vorbă de despărţire, o luă drept înainte. 

A doua zi de dimineață zări în depărtare turla 
unei bisericuțe. Se apropia de un sat. „Ei”, îşi zise 
Toader, „acu voi vedea şi alți oameni”. 

După o bucată de drum se întâlni cu un ţăran 
chipeş şi voinic. „Bună dimineaţa, bade!” spune Toa- 
der. — „Sănătate dumitale!” răspunse celălalt. „Dar 
încotro?” — „la, spre satul ce se vede. Dar dum- 
neata?” — „la, spre satul ce nu se vede încă.” — 
„Mai ai drum lung?” — „Mai am.” — „Şi nu o- 
boseşti, mergând pe jos?” — „Nu, căci nws bă- 
trân. Am numai şeaptezeci de ani.” — Şeaptezeci de 
ani ?” Toader holbă ochii. Nu mai văzuse niciodată 


un moşneag de şeaptezeci de ani cu părul negru 
ca pana corbului, cu ochii vioi şi glumeţi, cu fața ru- 
menă şi fără pic de sbârcituri şi cu mersul drept şi 
mândru. „Ce, nu mă crezi ?” îl întrebă ţăranul, pri- 
vindu-l cu coada ochiului. „Ba te cred, cum să nu”, 
făcu Toader. Dar abia isprăvise de vorbit, că se po- 
meni cu o palmă zdravănă pe obraz. Țăranul cel de 
şeaptezeci de ani isbucni într'un hohot de râs, o porni 
înainte şi îi strigă din mers: „Asta s'o ţii ca amintire 
pentrucă ai crezut ce ţi-am spus”. Toader se uită 
nedumerit după dânsul până ce-l pierdu din ochi. 

Intre timp i se făcuse foame. Merindele ce şi le 
luase de acasă se isprăviseră de mult. Spre noro- 
cul lui zări la marginea drumului un conac. Bătu la 
poartă. O ţărancă grasă cât un butoi eşi afară şi-l 
întrebă ce pofteşte. „Jupăniţă, sunt un biet drumeţ 
mort de oboseală, şi mi-e foame şi sete. Poate îmi 
poţi da pusin lapte şi o bucată de -pâine”. — „N'am 
decât lapte de găină şi pâine de frunze verzi”, răs- 
punse femeia. — „Cum ?” strigă Toader speriat. 
„Lapte de găină și pâine de frunze verzi? Dar 
cine-a auzit aşa: ceva ?'. — „Dacă nu vrei de-astea, 
ia-o înainte!” Țăranca vru să "'nchidă uşa. „Dă-mi 
ce-o fi, că mu mai pot de foame”, zise Toader. — 
„Crezi deci ceeace ai auzit?” — „Cred, jupâniţă, 


DIMINEAȚA COPIILOR 


cum să nu cred?” — „Atunci ţine!” Şi până ce 
se desmeteci Toader, îi sbură câte o palmă vârtoasă 
pe fiece obraz. „Ce dai femeie ?” strigă el furios. 
„Dau, pentrucă ai crezut ce-ai. auzit”. Ţăranca intră 
iar în casă, lăsându-l pe Toader prostit. 

La o cotitură se întâlni cu un moşneag. Acesta, 
de îndată ce-l zări, îi grăi: „Dar ce ai, fiul meu, că 
ţi-s obrajii atât de roşii ?” Toader îi povesti cu la- 
crimi în ochi păţaniile cu ţăranul şi ţăranca. Şi unde 
nu începu moşul nostru să râdă |... şi râse, şi râse... 

„Fătul meu, dar de unde eşti?” Toader îi numi 
satul. „Ei, apoi se vede că nu ştii unde te afli. 
Aici eşti în apropierea Satului Mincinoşilor, unde 
fiecare minte de rupe pământul, şi dacă găseşte pe 
cineva care-l crede, atunci are voie să-i tragă o palmă. 
Numai crede tot ce auzi”. — „Aşa o să fac de acum 
înainte, moşule”, zise Toader şi se îndreptă spre sat. 

Locuitorii îl priveau curioşi, deoarece nu-l mai vă- 
zuseră prin meleagurile lor. Incepură a-l întreba de 
unde vine, de nume, de tată şi de altele. Toader răs- 
pundea la toate, dar abia mai putea vorbi de foame. 

„Măi creştine, ţi-o fi foame după atâta drum”, 
spuse un gospodar. „Avem pâine caldă şi proas- 
pătă, mămăiiguţă cu brânză, smântână, lapte acru 
şi alte bunătăţi. Vino de ospătează cu noi”. Dar 
Toader dădu din cap. „Cum, omule, nu ţi-e foame ?” 
— „Ba da, şi încă cum !” „Păi atunci dece nu vii la 
masă? Nu crezi ce ţi-am spus? — „Nu, nu cred”. 
strigă Toader înfuriat. „„Vreţi să mă păcăliţi, ca să-mi 
trageţi iar palme ? Mi-ajung cele trei ce am căpătat 
azi dimineață”. Oamenii nu mai ziseră nimic. Se 
puseră la masă şi începură a mânca şi pâine, şi 
smântână şi mămăliguţă, şi lapte acru. Lui Toader îi 
lăsa gura apă, dar de... acum nu mai îndrăsnea. 

„Da un păhărel de vin bei?” îl întrebă din nou 
țăranul. „Am un vin colea, să bei dintr'insul şi zece 
ploşti”. — „Nu beau”, răspunse Toader. — „Nu 
ti-e sete?” — „Ba da, şi încă cum!” — „Păi a- 
tunci ce stai locului ? Nu crezi că am vin ?” — „Nu, 
nu cred”, strigă Toader şi mai înfuriat ca înainte. 
„Vreţi numai să mă minţiţi !' — „Bine, bade. Nu-i 
cu supărare”. Şi unde aduse gospodarul nostru un 
vinişor galben ca aurul, şi unde începu a bea... Măi, 
măi... Toader crăpa de ciudă, nu alta. 

„Vezi”, grăi ţăranul, „te afli tu, ce-i drept, în Sa- 
tul Mincinoşilor, dar mai spunem noi şi adevărul. 
Trebuie numai să deosebeşti minciuna de adevăr”. 

Toadef rămase în Satul Mincinoşilor, şi cu timpul 
se mai lumină şi el, putând chiar să mintă pe un 
flăcău din sat, căruia îi trase o palmă cu toată pu- 
terea. 

Intr'o zi luă întrun coş o găină şi vreo doăzeci de 
ouă, se duse cu ele întro pădure din apropiere, 
făcu o groapă, puse ouăle înăuntru, le acoperi cu 
pământ, legă găina de picioare, o îngropă pe ju- 
mătate deasupra ouălor şi se întoarse iar în sat. A- 
colo strânse toţi ţăranii la primărie şi începu: „Oa- 
meni buni, ce-am văzut eu azi, n'a mai fost de când 


e lumea. Am fost în pădure şi-am văzut o cloşcă, 
care se afla legată de picioare într'o groapă şi clo- 
cea nişte ouă ce se aflau în groapă sub dânsa”. Ţă- 
ranii începură a râde ca eşiţi din minţi. „Bravo ţie, 
măi Toader! Dar al naibei mai eşti !” — „Cum, oa- 
meni buni, nu mă credeţi ?” spuse Toader, prefă- 


cându-se că-i uimit. — „Nu, măi Toader, nu te 
credem. Iţi baţi doar joc de noi”. — „Aşa? Atunci 
veniţi cu mine!” 

El îi duse la groapa pe care o făcuse în pădure, 
le arătă găina legată de picioare, clocind, scoase 
ouăle de sub dânsa şi zice: „Ei, acu v'am păcălit eu 
pe toţi, spunându-vă în schimb numai adevărul. Nu 
m'aţi crezut la început. Acum înghiţiţi şi voi. Şi 
Toader prostul trase fiecăruia câte o palmă de-o 
auziai la zece poşte. Nimeni nu putuse scăpa. 

Intorcându-se înapoi, ţăranii se strânseră la das- 
călul satului şi ţinură sfat. Unul grăi: „Măi, ăsta-i o- 
mul dracului. Pe toţi ne-a păcălit. Ce să facem 
cu el?” — „„Să-l facem primar”, strigară cu toţii. 

lată cum a devenit Toader prostul primarul Sa- 
tului Mincinoşilor. ,„,Vedeţi”, spuse el ţăranilor, „a- 
devărul e cea mai bună minciună. Țineţi minte pro- 
verbul ăsta!” De-atunci n'a mai minţit nimeni în 
satul acela, şi după scurt timp, satul sa numit „Sa- 
tul Drepţilor”. a 

Maximilian Glasberg 


< Ey 
NS 
AD 
AS 


LUI GÂRLEAȚĂ II MERGE STRUNĂ 


1) E n, ce ne facem ? 2)Işi vorbesc însă pe-ascunse 
Supărată Feu r ie . Să-i mai taie din mâncare; 
Esti Metru a AA „Nu-i dăm carne, nu-i dăm ciorbă, 
snigti un prost că l-ai primit 1“ Mămăligă doar cu sare“. 


4) „Gând la gând cu bucurie, 

Care, de-altfel, nu e prost — Astăzi singur îmi siceam, 

Când văzu doar mămăliga, Să vă rog de mămăligă, 

Ziee: „Afi gătit de posi. Căci îmi place și pofteam. e 


3) Stau la masă, tar Gârleaţă — 


4 B Ir > ÎS 
DIMINEATA COPIILOR» orrs P Lea BE 


5 e „te Spr r EER a su 
ar i Žž, n’ : la Dai a ONE Ea 
5) îi e dia ear n'am ce zice, 6) Nu-i mai dau nici mămăligă ; 
= otet sr E atal ieşte, Ci doar praz şi nişte ceapă : 
Sunt plăpând şi mi se-apleacă „Bogdaproste, zice omul, 


, "d éé a w - f `i 
Şi stomahu-mi wo primeşte“, Zău, că-mi lasă gura apă. 


7) „Prazul, ceapa, — astea-s, vere, ` '8) = Froso, Froso — am dat de dracu. 
Lucruri bune de mâncat, Kuz Ce ne facem, ia mănvaţă ? 

Mi-ați ghicit voi bine pofta, Mai deşteaptă eşti ca mine, 
Mulţaumit sunt şincântat“. Cum scăpăm noi de Gâvleaţă dă 


9) Dela sobă, el le strigă: 10) „Bi lăsaţi, că-mi merge strună, 
„Am ghicit eu ce şoptiţi; Ce mai vorbă, toate-s bune, 
Despre mine este vorba > Jur, de când venii aicea, 

Şi cum să mă mulţumiţi. r Imi prieşte de minune“, (Wa urma) 


PAG. 10. 


TROANCĂ 


— Cinci ?... 

— In cap... Nici mai mult, nici mai puţin... Aşa 
a hotărât. 

— De unde, adăugară câţiva ?... 

— Din visterie... 

— Nu-i, moşule... Nu-il... A fost odată, dar... 

— Treaba 'mneavoastră... Atât vă spun! Bahuca, 
nu glumeşte, şi bătrânul, cu rasa de călugăr, şi fă- 
când pe stafeta, căci uitasem să vă spun, dragi copii, 
că era unul din cei doisprezece tâlhari, din banda 
haiducului Bahuca, plecă lăsându-i să se sbată, să 
facă cum le-o tăia capul, dacă vrea să-l mai vadă pe 
scaunul împărătesc, pe Troancă. 

Şi sfetnicii împărăției, dădură din rău în mai rău... 


Nu le era deajuns risipa ce-o făcea Troancă, acum, 
mai trebuia să-şi scuture din nou buzunarele, să 
cotroboiască prin lăzile lor, căci în ale visteriei sufla 
vântul. Şi sfatul ţării se adună. Tăgârţă miorlăindu- 
se pe lângă cei a căror hotărâre era lege, şi uitând 
de relele ce le făcea zilnic, bieţilor oameni, se ridică 
să spună ceva... Dar împărăteasa. care îl văzuse, îi 
făcu semn să tacă... Ce-ar spune Tăgârţă acum când 
o viaţă întreagă, n'a spus decât prostii, şi-a vorbit în 
dodii?... Ce-ar spune prietenul şi fratele lui Troancă ? 

Şi mai marii ţării, se împărţiră în două tabere... 


DIMINEAȚA COPIILOR 


FIU DE IMPĂRAT 


de V. PETRESCU-V. 


Unii îşi dădeau cu gândul, să nu mai piardă şi a- 
tâta sumedenie de galbeni, pentru împărat, căci e 
d'asurda ; alţii, mai cu milă, şi cu drag de împără- 
ție. ziceau să-l scape... Şi după ce mai lasă unul, şi 
mai dădu celalt, tocmindu-se pe căpăţâna împăratu- 
lui, care lâncezea pe laiţă în puterea tâlharilor ho- 
tărâră, să-l scape... 

Şi a doua zi, vistiernicul începu să umble cu tale- 
rul pe la curţile oamenilor, şi după trei zile, taman 
când era sorocită de tâlhari vremea răscumpărării, 
cinci catâri şi în cap cu Tăgârţă, cu samarele pline 
de sacii cu galbeni, urcau priporul de dincolo de bi- 
serică, spre a se duce în hruba tâlharilor, spre a scăpa 
dela moarte pe Troancă! 

Psala iai pi 


j 
EA 


EEREN 


i 


0283: Ben + urmas + 490 TA 


i 


BEE Și 

NA 
su 

AX 


77) 


Spânzurătorile. 


Şi împăratul scăpă viu nevătămat din mâinile tâl- 
harilor, dar înainte îi venise un gând de răzbunare, 
cum numai el se pricepea la aceasta. Vrând să scape 
cu tot dinadinsul de acei cari nu. se temeau de ni- 
meni, şi nici chiar de Dumnezeu, dădu poruncă ca 
toţi bărbaţii cu chică lungă şi cu mustăţi, să fie spân- 
zuraţi, ca în chipul acesta să poată scăpa şi de ei... 
Văzuse Troancă cât a fost ferecat în hrubă că toţi 
tâlharii sunt nepeptănaţi, cu mustăţile aproape că le 


DIMINEAȚA COPIILO Re..oooooo0000000000oooooooo0ooooooooooooooee PAG. 11 


ajungea la urechi, şi acum scăpat, cum s'ar putea co- 
torosi şi el de aceşti vântură ţară, de cât dând ase- 
menea porunci. Şi a doua zi, cei spâni, începură să 
aducă la palat, unul câte unul. din cei cu pricina şi 
spânzurătorile se înălţară în curtea palatului, pe la 
răspântiile drumurilor şi în toate pieţele cetăţii. 

Poporul, văzând nebunia împăratului, începu să-şi 
taie mustăţile şi să-şi tundă părul capului, iar alții 
cari ţineau la aceste podoabe ale naturii, nu se dă- 
deau bătuţi, şi se lipseau săracii până şi de bârlogul 
lor, spre a lua, calea pribegiei, ducându-se în munţi, 
plecând în alte împărăţii vecine, sau mai ştiu eu 
unde. 

Şi, măi copii, porunca nebunului era poruncă, căci 
după o săptămână, ba, mai puţin, să fi dat orice bo- 
găţie de pe lume. nu ai fi aflat de cât oameni spâni 
şi cheli, de frica lui Troancă. Câte n'a făcut împără- 
teasa să-l facă să se abată şi de astă dată de la aşa 
ispravă, dar Troancă nu vrea să ştie de nimic, uita- 
se sărmanul că dacă astăzi se număra printre cei vii, 
nu se datora, de cât norodului bun şi blajin, care dă- 


duse şi ce brumă avea. agonisit pentru zile negre, 
pentru a-şi scăpa împăratul. Feciorul lui Sboinea ui- 


ase patimile îndurate în acele câteva zile cât a fost 


în puterea tâlharilor şi chiar şi pe Tăgarţă, fratele şi 
sfetnicul său, care de frică să n'o pată ca alţii din îm- 
părăţie, cu toate că era spânatic şi chel din fire, nu 
se lăsă până ce nu-și tăe cele câteva fire de mustăţi 
din josul nasului, şi din vârful capului. 


Alte și altele. 


Dar Troancă, par'că dăduse în mintea copiilor, îl 
apucase damblaua, sau mai ştiu, ce să zic. Nu-şi gă- 
sea astâmpăr şi pace, şi într'o zi nişte credincioşi ai 
lui Alah, trecând prin împărăţia lui, îi dădură în dar 
un dovleac turcesc, mare, măi copii, aproape cât turla 
bisericii. 

Ce te faci acum cu el, gândea prostul? sfărâmân- 
du-l îi adună toate seminţele, şi gândind că odată si 
odată la un nou război, norodului i-ar prinde bine 
dovlecei, se apucă de lucru. (Va urma) 


mnouunnananuat 
GNONENNSNCNNNOSESRNNANNSENNANANNENENNEDENENGNISENNENSPENANNLENNNSANLDAE? ARARSDEERLANINNANNSANEEENEAREDENERE 


deasupra hangarului său 


Mai recomand deasemenea 
jucăriile următoare: 


NOI GERO IIS STIU) IDR GINO OSTI PSI DST) SSN OSTI ISIS > 


„SUPER JUCĂRII“ MECANICE 


AEROPLANUL care execută impresionante virage 


PREȚUL LEI 210 ` jcu:HANGĂRUL său 


SUIS OAC] 


AEROPLANUL $. 13 


Auto-Torpedo cu garaj Lei 160 
Auto-Limusina 160 
Auto-Camion în „ 160 
P Tramvai electric cu remiză „ 160 
Locomtivă cu tunel FS 165 
Aceste preţuri se înţeleg: 


bid »” 


Jucăriile predate acasă la cumpărător. 


s Expediția se face contra expedierei unui mandat 
poștal, de egală valoare, pe adresa: 


P. M. CONFALONIERI 


Str. Sf. Apostoli 15, Galatz 
Revânzătorilor precum și angrosiștilor acordăm 
mari reduceri, 


AEROPLANUL : Este jucăria ce excelează prin ingeniozitatea mecanismului său ştinţiitic, perfecțiunea liniilor, 
forma-i frumoasă şi întrece pă alt tip, având o mad: universală. Este construit din aluminium şi oţel, fin 
emailat la foc, imitând la perfecțiune marile aeroplane ce servesc la transportul pasagerilor. 

HANGARUL ; Acesta constă dintr'o cutie brevetată care deschisă se transformă într'un somptuos hangar văpsit 
în culori elegante, cu persoane fixe şi mobile. Este înzestrat cu un schelet mecanic, o antenă ce se ridică şi coboară, 
de o balanţă ca steag, ce se poate demonta şi de un glob al Pământului. EI este deci foarte instructiv şi va permite 
copiilor de a învăţa diferitele operaţiuni de montare. Această operaţiune terminată şi arcul strâns, aeroplanulţ va 
începe a se învârti în jurul hangarului său, iar când va fi atins viteza sa, va efectua virajii splendide. 


fe, 


ncepuseră să cadă fulgii de ză- 
padă pe ulijele oraşului monoton 
şi întunecat. Un vânt rece preves- 
tea o vreme rea pentru nevoiaşi 
şi mai ales pentru cei fără adă- 

post. 


pentru a-şi repeta lecţiunile, ca de 
obicei. Mare îi fu mirarea "când, aruncându-şi ochii 


pe geamul încărcat cu flori de ghiaţă din cauza gerului fi 
văzu că pe uliţă zăpada căzuse § 
Gândul îi fugi la § 
sania închisă în pod. De mult nu mai făcuse Sandu p 


de peste noapte, 
din plin cam până la genunchi. 


oameni de zăpadă şi de mult nu mai lunecase cu 
sania pe dealul din fața bisericuţii de lemn, care se 


afla în marginea oraşului. De mult nu se mai răz- 


boise cu prietenii săi cu bulgări de zăpadă. 
Trecuse un an şi iată că prilejul veni din nou. 


Afară ningea vârtos şi zăpada scârţâia sub paşiiii 
cari cu noaptea în cap mergeau îi 


primilor trecători, 


tretae unii cu alţii întrun joc alb şi tremurător şi 
vântul spulberă zăpada, isbind-o de geamuri şi de 
ziduri. 


li plăcea să privească iarna. Totuşi, un gând trist 
îi străbătu prin suflet ca un cujit rece şi tăios. 

Sandu era monitor peste clasa III-a şi profesorul 
il iubea mult, pentrucă învăța bine şi făcea numai 
fapte frumoase. In aceiaşi clasă cu Sandu mai era 
un copil tare sărac, galben la față, cu ochii mari 
şi albaştri şi cu mult sârg la învăţătură. Il chema 
Barbu. Era tare cuminte şi retras de sgomotul şi 
jocurile camarazilor .săi. Barbu avea nişte haine pe- 
tecite, prin cari vântul rece pătrundea până la os. 
Palton nu avea Barbu şi nici ghete ceva mai bune, 
prin cari să nu intre sloata. 


Venea sărmanul la şcoală întotdeauna sgribulit de 
frig, cu mâinile degerate şi vinete, cu obrăjorii cră- 
paţi de ger. Venea Barbu tocmai din ceailaltă mar- 
gine a oraşului, prin viscol şi pe vreme cât de rea, 
la şcoală. De multe ori, ochii lui albaştri se umpleau 
de lacrimi podidite din cauza gerului. Şi de multe 
ori lacrimile calde îi îngheţau pe obrăjori şi se ros- 
togoleau ca nişte mărgele mici şi albe pe hainele-i 
sdrenţuite. 

La acest copil sărac se gândea Sandu în dimi- 
meaţa aceia de iarnă, când privea la zăpada ce cădea 
tot mai mult pe uliţi. li veni în minte o idee bună. 
Ce-ar îi dacă fiecare din colegii săi ar da din eco- 


Sandu se sculă dis-de-dimineaţă, & 


nomiile lor câte un ban, ca să-i 
“Barbu un palton? 

la lucru. Sandu privea cum fulgii de zăpadă se în-!{Ì “Sandu destăinuii întâi acest gând tatălui său. Mişcat 
¿Æ de cuvintele copilului, tatăl îl sărută pe frunte şi 


al când fu să plece la şcoală, îi strecură în buzunarul 


cumpere şi! lui 


dela palton şi două hârtii de câte-o sută de lei 
ca dar pentru paltonul lui Barbu. Sandu îşi desfăcu 
şi el puşculița în care îşi strângea zi de zi econo- 
miile şi luă de acolo o sută de lei. Era fericit în 
sufletul său că făcea. el începutul unei fapte bune. 
Când ajunse la şcoală, spuse şi colegilor săi de clasă 
dorinţa sa. Aceştia primiră bucuros să ajute pe Bar- 
bu, care era un băiat silitor şi cuminte. 


A doua zi fiecare dete câte un ban doi, după puteri. 
Intro săptămână se strânsese şase sute de lei. Sandu 
strângea mereu. 

intro bună zi, când gerul se înteţise de nu mai 
era chip nici să scoţi capul afară din casă, Barbu 
nu mai veni la Şcoală. 

Când intră profesorul în clasă, observă pe fețele 
tuturor copiilor o tristeţe nemărginită. Işi aruncă ochii 
peste toată clasa, locul unde şedea Barbu era gol. 

„Dar Barbu ce are de lipseşte azi dela şcoală. 

—Poate că este bolnav, domnule profesor, abia 
putu să zică Sandu. 


— Săracul! Imi pare foarte rău de el. Barbu este 
un copil sărac, care ar trebui ajutat”. 

La aceste cuvinte mişcătoare ale învățătorului faţa 
lui Sandu se lumină deodată ca de o bucurie nespusă. 

„Noi, domnule profesor, ne-am pus încă de mult 
în gând să-l ajutăm”. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Două lacrimi îi picară din ochi pe cartea de citire, 
care sta deschisă. Vru să mai Sie ceva, dar parcă 
nu avea putere să vorbească. Dascălul ridică ochii 
plini de bunătate spre el. 

„Spune, Sandule, ce ai de spus. lacă, te ascult”. 

Sandu se simţi încurajat. 

„Lomnule profesor, afară este o iarnă grea şi noi 
cei din clasa III-a, ne-am gândit că Barbu este un 
băiat sărac şi vine la şcoală pe-o aşa vreme fără 
palton. 

— Te ascult, Sandule. 

— Şi ne-am gândit, domnule profesor, să dăm 
fiecare ce putem, ca să-i cumpărăm lui Barbu al 
nostru un palton. 

— Foarte frumos, copii! Voi aveţi suflete bune, 
suflete curate! 

— Da, domnule profesor, aşa ne-am gândit noi. 
Şi am strâns până acum şase sute optzeci de lei”. 

Pascălul privea la copii şi parcă nu-i venea să 
creadă. [ii | A sl a] 

„Copii, zise dascălul, care în sufletul lui de pă- 
rinte era mișcat de fapta şcolarilor săi mici. Aţi 
făcut prin aceasta cel mai mare bine şi ați dat do- 
vadă că vă iubiţi pe camaradul vostru, pe Barbu 
al nostru, cu toată inima. La rândul meu, ca să 
încuraiez faptele bune, voi da restul care mai trebuie, 
ca să-i cumpărăm şi lui Barbu un palton”. 

“A doua zi, Barbu veni la şcoală îmbrăcat cu un 
palton nou-nouţ. Nu mai putea de bucurie şi nu ştia 
cum să mulţumească mai frumos dascălului şi co- 
legilor săi. 

ra prima zi de iarnă când Sandu simţi şi el 


bucuria fulgilor albi de zăpadă ce cădeau pe uiiţele 
oraşulu mocnit. 


Savin Constant 


LL bn nd Dn nn n n n IRJFEVTONFISONRANNORRRNNASNOVACNPISNNCSRNAURNANNEDTANSA (4 IANSANOCABENARTRASANESANaCSS 


CUM A FOST PRINS 


In sala unui restauraant de lux luau masa mai mulţi 
clienţi. Cam pe la sfârşitul mesei, unul din aceştia, 
crezând că nu-l vede nimeni, luă de pe masă o 
lingură de argint şi o ascunse în gheată. 

Insă fu zărit de un alt client, care stătea în fața 
lui şi care făcu la fel. Numai că acesta, în loc să 
ascundă lingura furată în ghete, o băgă în buzunarul 
hainei. Dar buzunarul nefiind destul de adânc, coada 
lingurei rămăsese ieşită afară. 

Stăpânul restaurantului o văzu şi-i strigă clien- 
tului: „Hoţule, te-am prins! Scoate din buzunar lin- 
gura furată! ` 

— Să am iertare, răspunse acesta foarte liniştit, 
nu sunt hoț, dar credeam că aşa e obiceiul la res- 
taurantul acesta: ca fiecare să ia câte un obiect ca 
aminiire. Am crezut aceasta, deoarece „Domnul” din 
faţă a luat inaintea mea o lingură şi a băgat-o în 
gheată”. 

Prins şi tăcut de ruşine, cel dintâi care urge, 
scoase lingura şi apoi fu dat afară din restaurant. 


——— o k —Z2——— 


„Almanahul Şcolarilor pa anul 1928“ 


este o adevărată comoară. 

Nu este pagină, nu este articol care să nu inte- 
reseze, să nu placă şi să nu instruiască, precuni 
nu este pagină, care să nu fie îmbogăţită cu ilus- 
traţiuni din cele mai reuşite şi mai folositoare. 

In 130 de pagini cititorii vor găsi materia cea 
mai variată, cea mai distractivă şi mai instructivă 


cu putinţă. 


Grăbiţi-vă, aşa dar, să cereţi la toate librăriile 
şi chioșcurile de ziare 

„Almanahul Şcolarilor pe anul 1928“ 

Preţul unui volum cu o splendidă copertă în cu- 
lori Lei 25. 


LII LA LL LL LL LILI LILI LEI LL LL LL LL iii 
Ce să citim? 


1) Comoara cu poveşti, de Ali-Baba; 

2) Haplea — ediţia a doua cu portretul lui Moș Nae 
3) Copilui crescut în peşteră de N. Bataaria; 
4) Evreica de Andersen; 

5) Ca să mai râdem; 


PP 


PAG. 14. 


>> ye 


DIMINEATA COPIILOR 


Mitică face ocolul pământului 


XIII. Mitică dealungul Chinei. 


Sburând deasupra oraşului Nanching, lui Mitică 
îi veni gândul să se coboare şi să stea o zi, două în 
acest oraş. unul din cele mai mari din China, 

Ateriză, însă cu hotărârea să nu stea decât la otel 
şi mai cu seamă să nu primească o nouă invitaţie la 
masa vreunui Chinez. 

In prima seară totul se petrecu bine: Mitică luă 
masa. la un restaurant unde se gătea europeneşte şi 
dormi la un otel, ţinut de un European. 

A doua zi, însă, tocmai când se pregătea să iasă în 
oraş, se anunţă o vizită. Intră mai întâiu în odae un 
Chinez, îmbrăcat destul de modest. dar purtând în 
vârful nasului o pereche de ochelari ale căror sticle 
erau cel puţin de trei ori mai mari decât sticlele o- 
chelarilor obişnuiţi. 

„Tare orb trebue să mai fie Chinezul acesta”, îşi 
zise în gând Mitică, Insă Chinezul. după ce se ple- 
că de trei ori până la pământ, îi grăi într'o franţu- 
zească de care Francezii sar fi mirat foarte mult şi 
aproape nici n'ar fi recunoscut-o, aşa de stricată şi 
de proastă era. 

„Domnia Voastră, omul pe care îl admiră toate 
continentele şi căruia îi se închină toate planetele, 
d-voastră la a, cărui strălucire soarele păleşte, iar 
luna îşi ascunde faţa, care aţi făcut ca toţi filosofii 
lumei să se plece umiliţi înaintea înţelepciunei 
d-voastre. care aţi...” 

De cât Mitică, devenind nerăbdător la auzul aces- 
tor fraze goale şi linguşiri de rând, îi tăiă vorba zi- 
cându-i: „la mai lasă chinezăriile acestea şi spu- 
ne-mi în două cuvinte ce vrei dela mine”. 

Văzându-se luat aşa de scurt, Chinezul răspunse: 
„Cen-To-Sen, omul cel mai bogat din tot orașul, do- 
reşte să aibă cinstea, care îl va cufunda în oceanul 
fericirei, de a fi primit de d-voastră. 

— Spune-i să poftească!” zise scurt Mitică. 

Chinezul eşi din odaia lui Mitică şi se întoarse du- 
pă două minute, urmat de un alt Chinez mai în 
vârstă, îmbrăcat numai în mătăsuri şi având la 
spate o coadă de păr cât toate zilele de lungă. Acesta 
era bogătaşul care dorea să se cufunde în oceanul fe- 
ricirei, adică. vorbind româneşte, dorea să fie primit 
de Mitică. Dar îndată ce se ivi în uşe, se opri pe loc, 
nehotărându-se să intre în odaie. 

„Poftim de intră. domnule!” îi zise polticos Mitică, 
însoţind vorba de un gest făcut cu mâna. Chinezul 
însă nu se mişca din uşe. 

Mitică îl pofti pentru a doua oară, strigând mai 
tare: „Poftim de intră, domnule Chinez!” Chinezul 
continuă să stea nemișcat. 

Văzând aceasta. Mitică se adresă Chin 
venise întâiu şi-i zise: „Prietene, nu cu 
e surd ? 


ezului care 
va domnul 


— Nu e surd, îi lămuri acesta şoptindu-i la ureche, 
dar aşa cere politeţea şi buna creştere chineză :să nu 
intri la cineva până nu te pofteşte de trei ori, iar 
până acum d-voastră l-aţi poftit numai de două ori. 

— Asta e!” exclamă Mitică mirat de asemenea obi- 
ceiuri. Intorcându-se apoi spre Chinezul pironit în 
uşe. îi zise repede şi cam nervos: „Poftim de intră, 
domnule! Poftim de intră, domnule! Poftim de intră, 
domnule! Uite, că în loc de trei ori, ţi-am spus de 
cinci ori, aşa că acum poţi să intri în pas gimnastic”. 

Chinezul din uşe făcu atunci câţiva paşi în odae, 
după aceea se plecă de trei ori până la pământ şi 
sfârşindu-se şi cu această operaţie, începu să îndruge 
pe nerăsuflate ceva în chinezeşte, dar așa, par'că ar 
fi spus o lecţie învățată pe dinafară. 

„Ce spune prietenul d-tale?” întrebă Mitică al nos- 
tru, care nu pricepea boabă din limba chineză, pe 
Chinezul care o mai rupea pe franţuzeşte. 


Acesta îşi potrivi mai întâiu ochelarii pe nas, ca şi 
cum ar fi avut ceva de citit, tuşi de câteva ori. ca 
să-şi dreagă glasul, apoi se porni să vorbească pre- 
cum urmează: 

„Domnul Cen-To-Sen, care este un vierme târâtor 


pe lângă măreţul vultur. care sunteţi d-voastră, în- . 


drăzneşte în nimicnicia lui să-şi ridice glasul până 
la d-voastră şi să vă întrebe. dacă poate cuteza să vă 
ceară voia să calce pe pragul peste care au umblat 
genialele voastre picioare şi dacă poate aspira la ne- 
grăita fericire de a păşi în strălucitul palat al dum- 
ia 4 

— Nu cumva nu e în toate minţile ? întrebă Mitică 
pe Chinezul, care făcea pe interpretul. Ce praf, ce 
picioare geniale şi mai ales ce palat strălucit, pe 
când eu n'am nici un cuiu în toată China, iar clădi- 
rea aceasta e un otel în care stau cu chirie şi chiar 
întro singură odae ? Ce tot trăncăneşte omul pe care 
mi Lai adus? 

— Aşa cere să vorbim politeţea chinezească, îi lä- 
muri interpretul. 

„Halal de politeţe! îşi zise Mitică pentru sine în- 
suşi, apoi întorcându-se spre musafir, îi grăi: „Poftim 
de şezi pe scaun, domnule!” Dar ca şi atunci când 
stătea în uşe, aşa şi de data aceasta Cen-To-Sen stă- 
tea nemișcat în picioare. 

„A, ştiu ce vrea, își zise Mitică în gând; trebue să-l 
poftesc de trei ori” 

Şi începând să numere pe degete, îi zise: „Poftim 
de şezi, domnule!” Poftim de şezi, domnule! Poftim 
de şezi, domnule !” După aceasta, cel poftit de atâtea 
ori luă loc pe scaun. 

„Ce doreşti de la mine, dragă domnule Cen-To- 
Sen?” îl întrebă Mitică. 


DIMINEAȚA COPIILORE0900o00oo0..0o0ooo..oooooooooooooooooooooe PAG. 15. 


Cen-To-Sen. plecând ochii în jos, răspunse cu un 
glas tremurător: „Nu ştiu dacă pot avea nepermisa 
îndrăzneală, pentru care merit să fiu pedepsit cu o 
sută de lovituri de toiag, să vă rog eu fiinţa cea mai 
păcătoasă de pe faţa pământului, pe d-voastră, soare 
strălucitor. să puneţi vârf fericirii de care am avut 
astăzi parte şi să vă daţi osteneala de a pofti până la 
dărăpănata. mea colibă, cea plină cu tot soiul de 
viermi ? 

— Ce? stă într'o colibă plină de viermi ? — întrebă 
Mitică pe interpret. 

— Nu, domnule, îi răspunse acesta, casa d-lu: 
Cen-To-Sen e cea mai mare şi mai frumoasă din 
Nanching, dar aşa cere buna creştere ca să vor- 
bească. 

— Bată-vă să vă bată cu chinezăriile d-voastră! 
zise Mitică adăugând: „Spune-i că merg şi că sunt 
gata să plecăm”. 

(Va urma) 


In No. viitor: „Mitică în vizită la Cen-To-Sen”. 


IWRGTSUNESNRNENRSNNCCENERENUUNUNRESANEUMMEN: 


DE VORBĂ CU CITITORII 


POEZII, MEREU POEZII! — Ni se trimit zilnic spre 
publicare aşa de multe poezii, că nu prididim să le ci- 
tim cum se cade, necum să stăm şi să le cercetăm cu 
deamănuntul. Dacă ar fi să le publicăm pe toate, pe de 
o parte n'ar mai rămânea loc în revistă pentru cea mai 
mică bucată în proză, iar pe de alta „DIMINEAȚA CO- 
PIILOR” n'ar mai fi revista care place aşa de mult ci- 
titorilor ei. Ar însemna ca ea să nu fie citită decât de 
autorii poeziilor trimise. 

Rugăm, prin urmare, pe iubiții noştri cititori să mu-şi 
dea atâta osteneală, pentru a compune versuri eari 
în interesul lor e să nu fie publicate. Mai târziu, după ce 
vor creşte mai mari, le va părea rău că au scris încer- 
cări aşa de slabe. Cel mult, astfel de încercări de tnee- 
pater se scriu şi se păstrează, dar nu se trimet spre pu- 

care. 

Ii mai rugăm să ne cruţe şi nouă e vreme, pe care e 
putem întrebuința cu mai mult folos, 

M. Ar.„Lespezi. — «Orfanulə! Am scris de nenumărate 
ori ca pe ortum să-i ajutăm cu fapta, iar nu să ne servim 
de durerea lor ca un pretext pentru a face versuri de cele 
mai multe ori slabe. Şi credr-ne că încercarea d-tale în ver- 
suri e foarte slăbuţă. «Ghicitomle au fost culese de mai multe 
ori. asa că sunt bine cunoscute. 

Mir. Ştef.-Loco. —Ne întrebi, dragul meu, dacă poţi reuşi 
în construirea unui patefon „elertric*. E o întrebare la care 
nu-ti putem da un răspnus satisfăcător pentru simplul motiv 
că nu ne pricepem la chestiuni de invenţii. Ţinem numai să-ți 
atragem atenţia că încercări ca acelea de care vorbeşti d-ta 
reuşesc mai bine când cunoşti legile mecanicei şi principiile 
de fizică, 

G. Pr.-C. Lung — «Crăciunul lui Ovidiu», Ne scrii că e o 
întâmplare adevărată. Te credem, dar aceasta nu înseamnă că 
dacă s'a întâmplat în adevăr, e bnnă şi ca bucată literară. Ne 
a părut rău că din lipsa de spațiu m'am putut publica poezia 
d-tale «Rusăcinne către Moş Craciun». 

Ai. Box.-Loco. — Din cele trei glume trimise de d-ta, a 
trea nu e de lo? potrivită, iar toate sunt scrise grăbit şi ne- 
ghgent şi cu nepermise greseli de ortografie, 

——— CI E ——— 


Elevul Marinescu Dumitru dela Craiova a săvârşit o 
faptă, pentru care merită să fie dojenit. Anume, a copiat 
dintr'o revistă veche şi ne-a trimis ca făcută de dân- 
sul bucata în versuri „Povestea copăcelului...”, care a 
apărut în N-rul 201 al revistei noastre. Autorul acestei 
bucăţi este însă cunoscuta scriitoare Duduia Grădină- 
rija, iar nu elevul de mai sus. Ne place să credem că 
nu va mai săvârşi asemenea fapte nepermise. 

III ILIA LLELLE LA LL LA 

La concursul al II-lea de desemn, pentru copii, orga- 
nizat de pictorul N. N. Tomitza, au reuşit următorii : 

PREMIUL I (1500 lei): Dan Dobrotineanu, 8 ani, Bu- 
cureşti. 

PREMIUL II (1000 lei): Gogo & Afănel I. Teodoreanu, 
ambii 6 ani, Iaşi. 

PREMIUL III (500 lei): Beatrice Michaela Damian, 
de cinci ani, Craiova, 

Micii premiaţi sunt rugaţi a răspunde pictorului N. 
N. Tonitza, (Popa Soare 66, Buc.), de primirea respec- 
tivelor mandate. 


Cereti la toate librăriile —— 
şi chioșcurile de ziare 


„Almanahul Școlarilor“ 


PE ANUL 1928 
PREȚUL 25 LEI 


LL ll ll el ele eee ele ll Să 


NUMAI 


Eu- când sunt cam indispus 
Imi-iau o ciocolată 
De n'ar exista „SUCHARD” 
Alta, — niciodată. 


ITI LII) 


MARCI POȘTALE pentru colecţiuni. 

Pentru reclamă ofer Lotul „KELANTAN“ compus din 
67 buc. mărci bune conţinând col. Engleze, Franceze Portu- 
gheze, Italiene, Posesiuni, diferite, etc. numai pentru lei 50 
plus 12 lei speze.  Satisfacţie garantată. Incercaţi spre 
cănvingere şi veţi rămâne clientul meu. 4 

Lotul se trimite imediat dnpă primirea costului. Noul! 
Contra 5 lei trimit noul preţ curent de mărci poştale în 8 
pagini frumos ilustrat conținând numeroase feluri de mărci. 

Librăria |. GAVRILESCU Str. Carol No. 72, Câmpina. 


Citiţi „Comoara cu poveşti“ 


Atelierele „ADEVERUL“ S. A. 


d 


5 
ï 


A E aaan 


PETER HENLEIN, inventatorul ceasornicului de 
buzunar 


ATA 


TA SĂPTĂMÂNALĂ - 
SNDAR Dimacron: N. BATZARIA. 


adah 


f / 

/ U RE 

4 ta pă 
A de Dic: 
i v 


4 


— pop 


O nouă rubrică 


In dorinţa de a îmbunătăţi din ce în ce revista şi de 
a o tâce cât mai variată şi mai plăcută, am introdus, 
începând cu N-rul de faţă, o nouă rubrică: „Bucăţi a- 
lese din marii scriitori străini”, La rubrica aceasta 
vom da într'o traducere cât mai îngrijită bucăţi scurte, 


. scrise anume pentru copii şi tineret, şi alese printre 
` cele mai bune ale diferiților scriitori din străinătate, 


Indemnăm pe iubiții noștri cititori nu numaj Să lẹ ç} 
lească HI] toată atenția, ei, dacă se poate, — şi lucrul nu 


este greu — să le înveţe pe din afară şi să le recite la 
diverse ocaziuni. 

Făcând aşa, pe de o parte îşi întăreso memoria, iar pe 
de altă parte îşi formează treptat-treptat un stil fru- 
mos şi îşi întăresc într'inşii sentimentele bune şi alese. 


„Cum să se înceapă o scrisoare, 


` Din scrisorile ce primim zilnic la revistă, vedem 
că mulţi dintre cei cari ne scriu nu prea ştiu cum 


să înceapă scrisoarea. Mai ales titlul îi cam încurcă. , 


Aşa, unii încep cu cuvântul „Domnule!”, fără vreun 
alt adaos. Nu e bine, deoarece când îi scrii sau îi 
spui cuiva numai „Domnule”! ai aerul că eşti su- 
părat, că ii ceri socoteală pentru ceva, că il cerţi 
sau chiar îl ameninţi. 

Lucrul cel mai bun şi mai simplu este ca după 
cuvântul „Domnule”! să adaogi și calitaiea ce are 
sau funcțiunea ce ocupă persoana căreia te adresezi. 
Aşa, când scrii directorului revistei, vei spune „Dom- 
nule director”, administratorului, „Domnule adminis- 
trator”. lar când te adresezi nu persoanei, ci instituţiei, 
vei scrie: „Onorată redacţie” sau „Onorată adminis- 
traţie”, atunci când scrii adininistraţiei. 


O aducere aminte 


“Ne folosim de prilejul acestă, ca să punem citițorilor 
noştri în vedere să scrie pe plic numai Redacţiei re- 
vistei, de câte ori trimit manuscrise spre publicare 
sau fac întrebări privitoare la rubrica „De toate. şi 
şi amestecate”, iar pentru tot ce priveşte cererile de 
abonament, socoteli, reclamaţii pentru numere nepri- 
mite, precum şi tot ce priveşte concursurile de jocuri 
şi dezlegările să se adreseze numai Administraţiei. 
Redacţia nu se ocupă cu chestiunile acestea. 

Repetăm ca pe plic să nu se scrie „Redacţiei şi 
Administrației”, ci, dacă e vorba de ceva privitor la 
redacţie, scrisoarea să fie adresată numai redacţiei, 


DIMINEAȚA COPIILOR 


iar dacă e vorba de cere care prive: Stra 4 4 

să fie adresată numai administraţiei. . pr Mem 
Am mai spus de câteva ori lucrurile acestea, | 
vedem că nu prea se ţine seamă de ele. Ba deseoh. . y 
se face tocmai pe dos şi anume manuscrisele se “S =" 
adresează administrației, iar pentru chestiuni de a- 7 À 
x ‘ŢI i 


bonamente sau pentru dezlegări de jocuri se scrie 
redacției. 


gi pe cititori să fie mai atenti în chestiile 


Dece Wilhelm Tell a tras cu arcul ? 


Cititorul nostru Hr. Vas, dela Craiova, văzând pe 
semne reproducerea, publicată în n-rul 196, a mui 
tablou cu Wilhelm Tell şi explicația ce-o însoțea, 
ne adresează intrebarea următoare: „Pentruce Wil- 


helm Tell a fost silit să dea cu arcul în mărul de 
pe capul fiului său?” 2 


Răspundem că în chestiunea aceasta este o po- 
veste sau mâi bine zis o l a, de oarece nici nu 


e sigur că Wilhelm Tell ar fi existat vreodată. In 
rezumat legenda este precum urmează: a i 

Guvernatorul Gessler, care stăpânea in numele im- 
păratului german de atunci (veacul al 13-lea) cantos- 


nele muntoase ale Elveţiei, pusese în orăşelul elve- ° ` 
tian Altdorf de lângă lacul celor patru cantoane chi- ; 
piul său în vârful unui băț şi poruncise ca toți 


trecătorii să se oprească şi să-l salute. 

Wilhelm Tell, însă, n’a vroit să asculte de această 
poruncă şi atunci „din ordinul lui Gessler, a fost 
condamnat să tragă cu un arc întrun măr pus pe 
capul fiului său. Wilhelm Tell a tras şi a nimerit 
mărul drept în mijloc, fără să atingă câtuşi de puțin 
capul băiatului. 


Chestiuni la cari nu răspundem, 


Suntem întrebaţi: de.două drăguţe cititoare des- 
pre adresa a două artiste de cinematograf. Nu numai 
că nu le stipi. nici n'auzisem până acum 
de numele lor. ~ 


Spunem, așa dar, să nu ni se facă astfel de între- 
bări, de oarece nu vom da nici un răspuns. ap 


BSRNSSSYPARSSDEUEDRONNENJENN JNSEUBOUSENENENNNUSENGRRRNDAT 


Cereți pretutindeni 
„Haplea— Păţănii şi năzdrăvănii“ 


Ediţia a Il-a 


dp 


Preţul, Lei 50 


asi 
pa 


| 


15 IANUARIE 1928 — Nr. 205 


ABONAMENTE : 1 AN 
6 LUNI 1% „ 


DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI. — Str. SĂRINDAR 7, parter. — TELEFON 6/67 


200 al nt ba rade 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


Director: N. BATZARIA 


REPRODUCEREA BUCAȚILOR ESTE STRICT INTERZISA 


POEZII PENTRU COPIII MAI MICI 


CÂNTUL ARICIULUI 


Un arici, 
Dogorici... 
lată, cum se dă de-a dura 
Și coboară, ghem, măgura. 
Rareori când îşi desface... 
Veşnic se gândeşte, tace, 
Iute mototol se face... 
Un arici, 
Dogorici, 
Cu ochii mici 
Ca de mărgele ; 
S'a oprit între vâlcele 
Și priveşte lung pe vale... 
Ce i s'a părut în cale, 
Cine-i năzări că strigă, 
Că 'ntr'un gând se şi 'ncovrigă 
Şi rămâne nemişcat 
Påw târziu, pe înnoptat . .. . 
Cerul împănat de stele, 
C'o mulțime de mărgele, 
Se gândea privind la ele 
Un erici, 
Dogorici. 
Şi-a văzul căzând o stea 
Mai departe, pe vâlcea 
Şi de teamă-atunci se face, 
In veşmântul lui de ace, 


Intr'un gând colac şi ... tacel... 


Nicolae Manolescu 


+ 


`j 


- CELE CINCI DEGETE 


„Mămiţico, vino'ncoa 
Şi priveşte mâna mea ! 
Câte degete am, vrei 
Să le număr? Un, doi trei, 
Patru, cinci, şi s'a sfârşit. 
Vezi ce bine-am socotit ? 
Vrei pe nume fiecare ? 
Asta-i degetul cel mare. 
E mai gros şi stă departe, 
Dar la treabă ia ş'el. parte. 
Vine... stai că e uşor. 
Degetul arătător. 

„Domnul“ care se lungeşte 
Miilociul se numeşte. 
li urmează inelarul 
Şi ce mândru e tâlharul 
Cu inele 'mpodobit 
Şi de îraţi-i pizmuit ! 
Cel din urmă vrei să-l zic? 
Este degetul cel mic. 
Vezi, mămico, cum am ştiut ? 
Acum merit un sărut! 
Dă-mi-l, căci mă voi grăbi 


Indoit a ţi-l plăti“. 
MOŞULEȚ 


NOI XI ———— 


PAPUSA 


Are ochi mari 

Şi când o culci, ea îi închide, 
lar de-o ridici, iute-i deschide 
Si e atâta de cuminte, 

Din gura ei nu es cuvinte 


Şi tace, tace tot mereu 

Și ce frumos îi şade, zău ! 

Priveşte tu : 

De-i schimbi o rochie, ea pri- 
(meşte 


O pui pe scaun, nu cârteşte 
Tu des te superi, însă ea 
N'a supărat pe nimenea. 
Ea e păpuşe, dar nu-i rău, 


Ca să-i urmezi exemplul său. 
V. Atanasiu 


PP PTE 


de Dinu Pivniceru 


ntro zi rece şi mohorită de iarnă, atunci când 

soarele nu se arată deloc pe cerul care plânge 

după vremea frumoasă, doi copii — Lilica şi 

frățiorul ei Mitu stăteau lângă sobă. Fiindcă 

se jucaseră mult pe afară, copiii degeraseră, 
aşa că tremurau încă de frig. 

In sobă, două bucăţi de lemn, par'că vroiau să 
facă în necazul copiilor. Sâsâiau, stârâiau, şuerau, sco- 
teau fum, dar de aprins, nu era chip să se aprindă. 

„Ce lemne răutăcioase și încăpăţânate!” zise su- 
părat Mitu, care ostenise degeaba, suilând în sobă. 

De odată însă se auzi dinlăuntrul sobei un glas, 
la început slab de tot, aşa ca un ţârâit uşor, după a- 
ceia din ce în ce mai desluşit. 

„Taci, Mitule, şi ascultă, îi zise frăţiorului ei Li- 
lica, să vedem cine vorbeşte.” 

Vorbea bucata cea mai mare de lemn, care spunea 
bucății celei mai mici: „Prietene, hai să chemăm 
vântul, ca să ne dea o mână de ajutor şi să ne aprin- 
dem mai repede, căci din clipa în care ne-au pus în 
sobă, pentru noi nu este nici o scăpare. 7 

— Mai stai, nu fi aşa de grăbit,” îi întoarse vorba 
lemnul cel mic, decât lemnul care vorbise întâiu nu 
ascultă, ci umilându-şi pe cât putea glasul, strigă: 
„Vântule, vântule, vino şi suflă în noi”! 

Nici nu isprăvise bine, că în coş se auzi un hu- 
rut şi un vâjâit puternic: era Crivăţul, care dădea nă- 
vală ca un nebun. 

„Wati chemat, zise ci lemnelor, iată că am ve- 
nit, dar să ştiţi că îndată ce suflu în voi, mai în- 


tâi vă aprind, p:etăcându-vă în flăcări şi jeratic, 
iar după aceia în scrum şi cenuşe, aşa că ew sunt 
acela care vă aduce moartea. 

Fie şi aşa, îi răspunse lemnul cel mai mare 
că tot noi nu scăpăm cu zile. Decât, vântule dragă, 
mai întâi spune-mi, rogu-te, ce mai este prin pă- 
dure şi ce fac fraţii mei de acolo? 

— Ce -să fie prin pădure? zise Crivăţul. E pustiu 
şi jale. E frig şi vânt şi furtună. Fraţii tăi şi-au pier- 
dut toată podoaba şi toată îmbrăcămintea. Goi şi 


neavând pe dânşii nici o frunză, îşi isbesc unul de 
i altul crăcile lor uscate şi se clatină din rădăcini, ori- 


decâteori suflu mai puternic, fiindcă aceasta este 
treaba ce mi s'a dat: să suflu cu putere şi pe unda 
trec să aduc îngheţ şi moarte”. 

Bucata de lemn îi întoarse vorba şi grăi zicând: 
„Cu tot ce îmi. spui despre pădure şi jalea ce dom- 


| neşte acum întrinsa, maş fi simţit în culmea feri- 
(A cirei, dacă eram şi eu acolo, aşa cum fusesem pâ:ă 


mai acum câteva luni de zile. / 

„Crivățule dragă, acum nu vezi înaintea ta decât 
un biet lemn mic şi uscat, care îşi aşteaptă moar- 
tea şi pieirea. Să mă fi văzut însă la locul meu din 
pădure! Eram un stejar falnic, cu trunchiul gros şi 
mai înalt decât toți vecinii mei. In lunile de iarnă 
suflai tu ca un nebun în crăcile mele, dar eu nu mă 
clătinam. Ţin minte că îți era necaz pe mine, fiindcă 
îți înfruntam puterea. 

„Dar acum câteva luni, într'o frumoasă zi de 
toamnă, patru oameni dintre cari trei purtau securi, 
şi ferestrae tăioase, au venit să cerceteze pădurea în 
care mă născusem. Oamenii aceştia s'au apropiat 
de mine, iar acela care părea a fi căpetenia lor sa 
apropie de mine şi, izbindu-mă cu un băț ce purta 
în mână, zise: „Stejarul acesta e bun să fie tăiat: 
vom avea dela el lemn mult şi bun să fie ars”. 

„Atâta aşteptau ceilalţi trei, cari aveau securi şi 
ferestraie. Şi-au scos sumanul de pe ei, şi-au su- 
fecat mânicele şi au început să dea în mine cu 
cu toată puterea braţelor. Cu fiecare lovitură securile 
pătrundeau mai adânc în trupul meu şi îmi prici- 
nuiau dureri îngrozitoare. Oftam şi gemeam, dar 
cine să mă. ascu Pentru plăcerea şi nevoile lor 
oamenii nuzse.dau, îndărăt dela nici o faptă rea şi 
in fiecare zi răpun atâtea vieţi preţioase. 

„Dar treaba cu securile înainta mai încet decât 
doreau călăii mei. Văzând aceasta, ei lăsară secu- 
rile şi puseseră mâna pe ferăstraie. Mă cutremur şi 
acum, gândindu-mă la chinurile şi durerile ce am 
îndurat de pe urma ferăstrăului, care pătrundea în 
mine cu dinţii lui ascuţiţi şi aşa de tăioşi. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


„Am chemat într'ajutor pe ceilalți stejari, pe fra- 
pi şi pe veciriii mei, dar ce ajutor puteau să-mi dea 
sărmanii de ei caii, tremurând de groază, aşteptau 
să le vi2 rândul! 

„Deodată s'a petrecut cu mine lucrul cel mai în- 
fiorător: cu un sgomot de au răsunat toți munții şi 
toate văile, am fost prăvălit la pământ, în căderea 
mea rupând crăcile mai multor vecini. 

„Murisem. Cei cari mi-au dat moartea, sau a- 
şezat pe trunchiul meu, fiindcă obosiseră de atâta 
muncă, şi au început să mănânce merindele ce a- 
vuseseră, foarte mulţumiţi de isprava lor. 

„Dar nu mi-au dat pace nici acum, când mă ve- 
deau întins şi lungit la pământ. După ce s'au săturat 
şi s'au odihnit, au despărţit de trunchiul meu toate 
crăcile, ba şi trunchiul mi l-au tăiat în trei, patru 
bucăţi şi în starea aceasta m'au lăsat toată noaptea 
în pădure. 

+ . . v .. 

„HA doua zi, au venit ţăranii cu care trase de 
boi, mau încărcat în care şi mau dus ia oraş, des- 
cărcându-mă într'o curte, unde am întâlnit grămezi 
mari de stejari, prefăcuţi în bucățele. 

„Si eu mam avut parte de o soartă mai bună. 

„O, adaugă bucata de lemn printre lacrimi ce-i 
picurau dinlăuntrul ei, să fi fost şi acum în pădure, 
aşa cum eram până în ceasul în care au venit că- 
lăii mei! E drept, că în zilele de iarnă aş fi fost 
gol şi desbrăcat de frunză şi aş fi tremurat de frig. 
Dar iarna ar fi trecut şi ar fi sosit din nou fru- 
moasele zile ale primăverei. Mi-aş fi recăpătat po- 
doaba mea verde, sănătatea, veselia şi m'aş fi des- 
fătat din nou la cântecul păsărilor. Acum însă ce 
mă aşteaptă? 

-—— Iată ce te aşteaptă, răspunse Crivăţul, care 
nu mai avea chef să asculte povestea şi tânguirile 
bucăţei de: lemn din sobă. De aceea, suflă odată cu 
putere într'iînsa şi o aprinse atât pe ea, cât şi pe 
tovarăşa ei. 

Cele două bucăţi de lemn fură cuprinse de îlă- 
cări, iar Lilica şi Mitu strigară. bucuroşi: „Lemnele 
au luat foc, acum ne vom încălzi şi noi bine!” 

După puţin, lemnele s'au prefăcut în scrum şi ce- 
nuşe. E tot ce a rămas de pe urma lor. 


Dinu Pivniceru 


Bii 


SENUNGNNAERMNENNENEARRERA, JENNENANG INNNGNNNECAENNENRNANDTNANNNARARENNASNONSRENRENSRSOELS 14 IMASEEBURCEZRATANVRAREANANAR 


Răsplata unui viteaz 


Pe când Napoleon era general de artilerie şi co- 
manda asaltul împotriva Englezilor, cari ocupau por- 
tul francez Toulon, ceru să vie la dânsul un ser- 
gent sau un caporal, care ştie să scrie, voind să-i 
dicteze ceva. Se prezintă un sergent tânăr, scoase 
o bucată de hârtie din buzunar, un toc din călimara 
dela cingătoare şi începu să scrie. 

Insă, abia isprăvise de scris, că un obuz englez 
căzu la câţiva paşi de dânsul, acoperind de pământ 
hârtia şi tot ce scrisese pe dânsa. 


„Ei, ce bine, zise sergentul fără să clipească -mă- 
car din ochi, că tot maveam cu ce să usuc cerneala!” 

Gluma aceasta şi mai ales liniştea desăvârşită a 
sergentului, care era în primejdia de a fi prefăcut 
în bucăţi, plăcură aşa de mult lui Napoleon, că îl 
înaintă pe loc la gradul de ofiţer. 

Tânărul, până atunci necunoscutul sergent, înaintă 
aşa de mult, că în scurtă vreme ajunse să fie ge- 
neral generalul Junot, comandant: şef al cava- 
leriei, duce de Abrantes, apoi- comandant. al Pertu- 
galiei şi guvernator general al iriei. ~ 


iza Eny e 
QOL AP 3 


PAG. 6. '0000000000000000ooooooooooooooeoooooeooooooeD) / MINEAȚA COPIILOR 


AAAAAAAAA AA AAAAA AAAAA AA AAA AAA AA AAAAAAAA 


Bucăţi alese din marii scriitori streini 


YYYYY 


l i Când doarme copilul ! 


Cine ştie să spună de unde vine somnul cara 
flutură în jurul pleoapelor copilaşului?  -. 

„Eu ştiu! Mi-s'a povestit că locueşte departe, de- 
parte, în satul zânelor, acolo unde printre umbrele 
pădurei, luminate gingaş de licurici, se pleacă stioase 
două flori vrăjite. De acolo vine somnul, ca să depună 
un sărut pe pleoapele copilașului”, 


RABINDRANATH TAGORE 


Cine ştie să spună unde s'a născut zâmbetul, ce 
luminează buzele copilaşului care doarme? 

„Eu! Mi s'a povestit că o rază palidă din luna 
nouă a atins marginea unui nour de toamnă, care 
murea, şi acolo, în visul unei dimineţi stropite de 
rouă, s'a născut zâmbetul — zâmbetul ce luminează 
buzele copilaşului care doarme”. 

de Rabindranath Tagore 
| Cel mai mare poet al Indiei de astăzi 


t À Şcoala 


Scrisoarea unui tată către fiul său. 


Da, iubitul meu lonel, învăţătura este grea pentru 
tine, cum iți spunea mama ta; mu mergi încă la 
şcoală cu pac hotărit şi cu tața zâmbitoare, așa cum 
doresc să te văd. 

Dar e-te 


puţin cât ar fi de goală ziua ta, 


VYYYYYYYYYYYYYYVT YYYYYYYYYYVVYYYYYYYYVYYYYYYYYYYYYYYYYYYYy 


să te întorci la şcoală. Dragul meu Ionel, în zilele 
noastre învaţă toţi copiii. 

Gândeşte-te la lucrătorii, cari merg la şcoală seara, 
după ce au muncit din greu toată ziua. La fetele cari 
se duc la şcoala de Duminică, după ce toată săptă- 
mâna au muncit în ateliere. La soldaţii, cari se pun 
să scrie şi să studieze, după ce s'au întors dela gre- 
lele lor exerciţii. Gândeşte-te şi la copiii surdo-muţi 
şi orbi, cari de asemenea învaţă. 

Dimineaţa, când eşi de acasă, gândeşte-te că lå 
aceiaşi oră, în acelaş oraş, treizeci de mii de copii 
se duc, ca şi tine, să stea câteva ore închişi într'o 
clasă, numai şi numai ca să înveţe. Mai gândeşte-te 
la toţi copiii, cari, aproape în acelaş timp, în toate 
ţările lumii, se duc la şcoală. Vezi-i în închipuirea 
ta cum merg pe drumurile de ţară, pe străzile ora- 
şelor sgomotoase, sub un cer fierbinte sau pe zăpadă; 
cu barca, în ţările străbătute de canaluri; călări, pe 
şesurile întinse; cu sania, pe ghiaţă; prin văi şi 
dealuri, pe cărările singuratice din munţi; singuri, 
câte doi sau în grupuri, în şiruri lungi, cu cărţile în 
ghiozdan, îmbrăcaţi în mii de feluri, vorbind limbi 
diferite, dela cea din urmă şcoală din Rusia, pier- 
dută în zăpadă, până la cea din urmă şcoală din 
Arabia, umbrită de palmieri... 

Milioane şi milioane de copii învață cu toţii ace- 
leaşi lucruri sub forme diferite. 

Inchipueşte-ţi acest furnicar de şcolari din o sută 
de popoare diferite, imensa mişcare din care fac parte 
şi spune-ţi singur: „Dacă încetează această mişcare, 
omenirea va cădea din nou în barbarie; această miş- 
care este progresul, este speranţa, este gloria lu- 
mei”! 

Aşa dar, curaj, micule soldat al marei armate. Căr- 
țile sunt armele tale, clasa ta este escadronul tău, 
câmpul de luptă e pământul întreg, iar victoria este 
civilizaţia omenirii! Oh! să nu fii niciodată un sol- 
dat fricos, iubitul meu Ionel! 

de E. de Amicis 
vestitul scriitor italian pentru tineret, 
autorul cărţii. „„Cuore” 


LAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAAA AAA AAAAAAAAAĂAAAAA AAA AAA 


„Cum, Petrică wai cumpărat încă 
„Almanahul Şcolariior pe 1928 ?“ 

Păcat ! Păcat! Fuga să-l iai, 25 de 
lei să dai, căci pe urmă nu-l găseşti şi 
amar ai să te căeşti. | 

Unde este de vânzare? La orice 
chioşc de ziare şi la orice librărie, mare 


dacă n'ar fi şcoala! După o săptămână, ai cere desigur fie, mică fie“. à 


- 


DIMINEATA COPIILOR 


Cei doi săraci 


„Zece franci, domnule, şi fiți sigur că e un câine 
bun. 

„„„E adevărat, domnule, că nu mai e aşa de tânăr; 
a fost dat părinţilor mei, când eu eram mic de tot, 
sunt de atunci şapte sau opt ani. Dar nu-l vindem 
din cauza că Fanor înbătrâneşte, ci fiindcă vremea 
fără lucru ţine de mult, nam putut plăti chiria şi 
ducem lipsă chiar de cele trebuincioase pentru hrană. 
De aceea părinţii mei m'au trimis să-l vând. Dacă 
se „găseşte cineva să-l cumpere, vom economisi şi 
puţinul ce mănâncă, iar banii ce voi lua pe el, 
vor fi de mare ajutor, pentru familie. 

„Oh, nu, doamnă, Fanor nu muşcă niciodată, iar 
copiilor nu le face nici un rău. Din potrivă, acasă 
la noi era prietenul tuturor copiilor, începând cu 
copiii portarului şi până la cei din etajul al şaselea 
Deseori, când -o mamă pleca după treburi, ea ne 
cerea pe Fanor, ca să păzească pe copii. Fanor se 
aşeza inaintea ferestrei şi nu-i lăsa så se urce sau 
in timpul iernei, supraveghea soba. 

Mă întrebaţi de ce n'are păr în partea aceasta? 
Oh! nu, doamnă, nu că ar avea vreo boală, ci a 
avut o arsură. Tocmai aşa cum vă spuneam, odată 
Fanor păzea pe o fetiţă, care vroia cu orice chip să 
se 'ăungă cu mâna de toc. El sa întors spre sobă, 
ca să o impiedice şi a stat până ce şi-a ars pařtea 
de sus a spinărei. 

„Dece plângi, Fanor? Uită-te la mine: eu nu 
ptâng... E drept că ochii îmi scânteiază şi că mă 
şterg aşa - pe obraji, dar te asigur, Fanor, că fac 
aceasta din distracţie. 

„Și vezi bine că sunt aicea atâţia câini de vån- 
zare, aşa cum eşti şi tu, Fanor... e un obiceiu pentru 
câini de a-şi schimba stăpânii... 

„Ce apucături ciudate! Fanor, toţi trecătorii zic de 
tine: „Câinele acesta nu e frumos!” 

Nu înseamnă nimic că nu eşti frumos, pentru că 
tu eşti aşa de bun! Nu ştiu oare oamenii că tocmai 
aceasta este important: să fii bun, aceasta cuprinde 
tot ce ne putem închipui. Ei nu ştiu că frumuseţea 
este numai o bucată, pe când bunătatea este partea 
întreagă... 

Li e oare copiilor teamă de tine, fie acasă, fie pe 
stradă? Din potrivă, aleargă cu toţii după tine, te 
tăvălesc pe jos, merg călări pe tine, şi te trag de 
coadă... 

Iți aminteşti, Fanor, că atunci când eram mic, 
mergeam împreună la şcoală; tu mă însoţeai până 
la poarta şcolii şi în toate zilele veneai la orele patru 


-să-mă aştepţi la eşire. Şi te „cunoşteau toţi şcolarii 


şi când treceau pe tate n'auzeai decât: Petri 
Uite Fanor!”. 


Zece franci, ‘domnule, şi vă asigur că e un câine 
bun... Da, domnule, e un paznic foarte bun; de alt- 
fel, înțelege tot ce îi spui... Care va să zică îl cum- 


PAG. 7. 


păraţi? Faceţi foarte bine, nu găsiţi alt câine ca dân- 
sul. Vroiţi să-l luaţi numai decât?... Ţin să vă Spun 
ca ultim cuvânt că Fenor mare nici un cusur. Dacă 
greşeşte cu ceva, nu trebue să-l bateţi, căci a greşit 
fără voia lui. Şi dacă nu se îndreaptă numai decât, 
aşa cum doriți d-voastră să ştiţi că trebue să fie: din 
vina mea. Se prea. poate ca eu, răstăţându-l, ` să-l 
fi făcut neascultător... De aceea, când voiu veni să-l 
văd, vă rog să daji vina pe. mine, nu pe dânsul. 


lertare că mă plec. Oh! nu pentru altceva, dom- 
nule, ci ca să văd dacă sfoara este bine prinsă de 
zgardă. tej 


„Haide Fanor, mai iute să ne luăm taima bun şi 
şi să ne îmbrățişem”. 
de Léon Frapi6 
scriitor francez 


„Almanahul Școlarilor pe anul- ag 


este. o adevărată comoară. 


Nu este pagină, nu este articol care să nu inte- 
reseze, să nu placă şi să nu instruiască, precum 
nu este pagină, care să nu fie îmbogăţită cu ilus- 
traţiuni din cele mai reuşite şi mai folositoare. 

In 130 de pagini cititorii vor găsi materia cea 
mai variată, cea mai distractivă şi mai RVE - 
cu putință. 

Grăbiţi-vă, aşa dar, să cereţi la toate Ibrările 
şi chioșcurile de ziare 


„Almanahul Şcoiarilor pe anul 1928% 

Prețul unui volum cu o splendidă copertă în cu- 
lori PETIERE E „Lei 25. 
mreana enma mn 


PAG. 8. 59000000000000000000000000000000040000000000 DIMINEAȚA COPIILOR 


i) Tot mâncând la praz şi ceapă, 2) Cât de ducă, nici gândeşte, 
Frosa, Haplea rău slăbise, Cum se poartă, când îl vezi, 
Insă şmecherul Gârleaţiă Parcă e născut acolo, 

Zău, nimica nu păţise. Par'că-i casa lui să oresi. 


3) Frosa, Haplea tot încearcă 4) Mai la urmă însă Haplea, 
Si cu răul şi cu bine, Scos din fire, disperat: b 
Insă omul nu se mişcă, e plecăm, îi aice Frosei, 
Zice doar: „Aci-i de mine!“ det alt chip nu-i de scăpat. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


€ Li 
pam i 


5) „Să ne ducem noi cu toţii, 6) „zi lăsăm şi casă, lucrum, 
Pe la neamuri, prin Blegeşti, Ce-i al nostru, fie-al lui, 
Iar Gârleaţă — să-l ia naiba! — Dar mâncare, nici atâta, 
Singur stee la Hăpieşti. Fire-ar fi al dracului !“ 


7) Şi se cară Frosa, Haplea, 8) Cel Gârleaţă tot se miră: 
Hăplişor şi cu-Urechilă, „Ce-i cu voi, de ce plecaţi? 
Ba mai vin să le ajute Am venit de dragul vostru, 
Don Tănase şi Prostilă. Singur vreţi să mă lăsaţi ? 


8) — Te lăsăm, îi zice Haplea, 10) Ei plecară, iar Gârleaţă, 


Stai în casă cât pofteşti, Care, dealtfel, nu e prost, 
Dar mâncare, băutură Dup'o zi o şterse grabă, 


Vesi ca singur să-ţi găseşti“. Căci văzu că nu e rost. (SFÂRŞIT) 


PAG. 10. 


Pat 


XIX 


Dând poruncă grădinarilor împărăției smulse din 
rădăcini toate florile cari nu-i aduceau nici un folos, 
şi o zi întreagă Troancă, care după cât vă aduceţi a- 
minte, ştia să semene, aruncă în straturi, seminţele 
dovleacului. Şi acum mândreţea de- grădină nu era 
decât o bostănărie. Cine putea zice ceva în faţa îm- 
păratului. Şi-ar fi găsit pe loc o funie în spânzură- 
toare. 

Şi Troancă numai isprăvea cu boroboaţele... Işi 
blestemau săracii de ei soarta şi viaţa pe care o du- 
ceau, şi într'o zi, începură să cârtească... Vorba cea, 
măi copii, nu prinde, nu se aude aşa uşor, ca vorba 
bună, şi în lung şi latul împărăției nu se vorbea de 
cât de risipa de la curte, de năzdrăvăniile împăratu- 
lui şi ale lui Tăgârţă. Nici acest blestemat, nu se lă- 
sa mai pe jos!... Vrând să-i facă pe placul stăpânului, 
îi cânta în strune, şi niciodată un lucru rău făcut de 
Troancă, nu i se părea rău făcut. Să-l fi omorât şi 
pace; să-l fi picat cu ceară, vorba ceea, şi nu ar fi e- 
şit din cuvântul stăpânului, nu l'ar fi clevetit. 

Şi nu trecu mult, să fi fost în preajma Bunei Ves- 
tiri, şi la palatul lui Troancă, cinci din cei mai avuţi 
bărbaţi din cetate, după cum fusese odată învoiala, 
se înfăţişară înaintea împăratului şi după ce se plo- 
coni adânc, cel mai bătrân, luându-şi inimma în 
dinţi, grăi: 

„Mărite!... Să nu vă fie cu bănat, dar noi am ho- 
tărit să-ţi spunem, cu trei zile înainte că sorocul s'a 
împlinit, şi deci cată-ţi altă împărăție şi pe noi să 
ne laşi în pace. 

— Ce-aţi zis, sări ars Troancă ?... 

— Poporul nu vrea să te aibă împărat şi... asta ! 

— Aşa? Nu vrea poporul ?... - Dar eu vroi să ră- 
mân, şi Troancă, bătând cu pumnul în speteaza 
trombei, răcni, de cutremură palatul... 

— Afară cutezătorii!... La spânzurătoare!“ şi făr să 
mai zică ceva, fără să se uite la bieţii oameni cari 
erau trimeşii norodului, chemă căpetenia străjei. 

Porunca era poruncă şi cei cinci, tremurând ca 


ae IMPARAOG 
de V PETRE/CUN 


varga şi galbeni ca ceara, se supuseră şi fură aşezaţi 
în faţa spânzurătoarei. 

Dar împărăteasa, fiica lui Papură Vodă, auzind de 
fapta lui Troancă, se înfurie, şi venind în sala tro- 
nului, îi zise: À 

„Ajungă-ți, împărate !... Ajungă-ți!... Plec în ţara 
mea, de nu laşi oamenii în pace“ şi Troancă, vrând, 
nevrând, iertă pe îndrăzneţi. Din acea vreme însă de 
frică să n'o paţă, nimeni nu mai cuteză să ceară îm- 
păratului să-şi lase tronul. s 

Săracii oameni, în fiecare dimineață, se pipăiau 
dacă e capul tot la locul lui. Ce le trebuia lor belea, 
căci acum nu se mai puteau cotorosi de Troancă şi 
Tăgârţă. 

Şi tot răbdând, gândindu-se la cel dintâi care era 
adevărat tată pentru ei, dar pe care pârdalnica de 
boală îl secerase, gândind la vremurile acelea bune, 
aşteptau rugându-se Celui puternic să se îndure şi 
cu ei să-i scape de năpastă. Şi zilele treceau, treceau 
mereu fără bucurii şi doar numai cu necazuri. Mulţi 
îşi făceau singuri, spre a scăpa de asuprire, căci ve- 
deţi voi, nici odată o nenorocire nu vine singură. Se 
mai găseau câţiva linguşitori în afara lui Troancă şi 
Tăgârţă, cari spre a-şi păstra agoniseala. şi spre a nu 
se vedea cu laţul de gât, se puseseră în slujba împă- 
ratului, sugând ca un burete hrana celor obidiţi. E- 
rau doi, n'ar mai fi să nu mai fiel... 

Veni şi iarna! — Cârduri. cârduri de coţofane, 
botgroşii şi presuri împânzeau cerul mohorât.: 

Primii fulgi de zăpadă acopereau pământul, primii 
fulgi de zăpadă începură să cadă, şi de undeva, de 
departe se auzea glas de clopot... Murise cineva, sau 
era în ajun de sărbătoare, nu ştiu. Atât ştiu, ‘dragi 
copii, că odată cu iarna, un lințoliu se lăsase şi. peste 
sufletele poporenilor, vitregii urmași ai pământului, 
acelei împărăţii. Se lăsase frigul!... La gura sobei, 


DIMINEAȚA COPIILO ROP0ooooo000000000000000000000000000000000eee PAG. 11. 


împăratul îşi trosnea degetele gândindu-se, la tim- 
pul care se tot duce. li părea rău că-şi pierduse a- 
tâta amar de vreme, ca să fie împărat, şi-şi zicea : 


„Doamne! Dece nu sunt şi eu ca alţii, să nu am grije- 


de nimic.?... I se acrise de tot, cârmuind un popor 
de oameni proşti, cum îi numea el. Ar fi vrut să-i 
lase, dar nu se pricepea la nimic, căci îr: viaţă nimic 
nu făcuse, Il avea în cârcă şi pe Tăgârţă, alt trântor, 
şi chiar şi împărăteasa, fata lui Papură Vodă, băgase 
seamă, că Troancă, de ar cunoaşte vreun meșteșug, 
sar prinde bucuros, să lase slobod scaunul împără- 
tesc. Dar câte odată, împăratul îi schimba gândul... 
Unde ar mai fi pleaşca de aici, unde ar găsi el atâta 
trai şi berechet ? De bună seamă că nu-i întreg, dacă 


se gândeşte la plecat, şi aducându-și aminte că nici. 


la tat-su acasă, nu i-o fi mai bine, se lăsa condus de 
Tăgârță, care n'ar fi vrut în ruptul capului, să se 
despoaie de bunățăţile cari le avea şi de însemnăta- 
tea locului de mare sfetnic. Avea-o treabă: să facă 
boroboaţe, să-i ajute împăratului la somn şi să taie 
câinilor frunze. Cam aşa stau lucrurile, dragi copii. 


Troancă şi Tăgârță şi aiți duşmani 


Şi târâş-grăpiş, vremea trecea. Impăratul se ghif- 


tuise de bine; Tăgârţă nu mai prididea treburilor, : 


el era Alfa şi Omega, tăia şi spânzura, mai dihai ca'n 
codru. Ce fel de treabă, doar numai el ştia a spune, 
şi vârtos se mai lăuda împăratului, când putea nă- 
păstui pe câte unul. 

In vremea ceia, codrul era scăparea tuturor. Obi- 
diţii, sătui de stăpânire, sătui de prigoana împără- 
tească, şi de toate ticăloşiile vătafului Tăgârţă, cu 
gând de răzbunare, urcau potecile munţilor, şi acolo 
nemulțumitul, în atât îl sălbăticea pădurea şi sin- 
gurătatea, că-l făcea după un an, doi, să nu-l mai cu- 
noști. Din om, devenea fiară, şi ce găsea în cale şi 
care nu i se supunea, fie tânăr, fie bătrân, fie cum ar 
fi fost, îl da gata. Se alegea praf şi puzderie. de el şi 
agoniseala strânsă cu trudă. Nu se punea nimeni în 
calea lor, căci ar fi fost d'asurda strădania. 

Cam de pe atunci. copii, începuse haiducia ; înce- 
puse goana după dreptate. 

Auzind Troancă că un tâlhar cu ceata lui fură 
şi pradă prin împrejurimi, se puse în capul unei 
oşti nenumărate, şi jurând moarte tâlharilor, porni 
spre potecile codrilor, având în dreapta pe fratele 
Tăgârţă, iar în stânga pe Gruia, cel mai bun ţintaş 
al îrapărăţiei. 

Dar socoteala d'acasă nu se cam patriveşte cu cea 
din târg! Tâlharii prinzând de veste, şi văzând pe 
împărat, îl înfundară într'un desiş. Tocmai atunci 
era şi fără nici un credincios lângă el, căci Troancă, 
de, ca Troancă,... făcând pe isteţul, plecase de lângă 
ceilalţi, cu gând, să mai facă şi el o voinicie... Dar 
acum cu toate tipetele şi lacrimile lui, tâlharii îl le- 
gară cobză, şi-l duseră în lagărul lor, o peşteră a- 
dâncă, — iar ceilalţi după ce aşteptară o bucată de 


Pa at e Aa „stiati 


“tră; premiul întâiu, cărți în valoare de 200 lei 


vreme să se arăte împăratul, văzând că se îngroaşe 
gluma, începură să-l caute. Şi-l căutară, şi-l căutară, 
măi copii, până soarele se pierdu după dealul din 
faţă şi răsărise şi luna, se iviră şi zorile şi tot nu-i 
găsiră urma. Pierise Troancă, în pământ par'că; pie- 
rise ca o nălucă, şi bieţii de ei, zdrobiţi de atâta aler- 
gătură, apucară calea'ntoarsă. 

După câteva zile însă, când pierdură cu totul nă- 
dejdea. de-al mai afla, când împărăteasa de inimă 
rea îmbrăcase straie negre, şi Tăgârţă umpluse un 
şip cu lacrimi, veni la curte un moş bătrân, bătrân 
şi nins, cocoşat şi neputincios. Era, ștafeta tâlharilor. 

Dând bineţe, se închină înaintea mai marilor sfet- 
nici, şi după ce tuşi. de două ori să-şi dreagă glasul, 
zise : Ea Aita 

„Impăratul vostru, să nu vă fie cu bănat, trăeşte... 

n: Cum i e. g : 

— Ce?... 

—-Unde-i ?... 

— Zălog! 

— Zălog ?... . 

— Da... Iar preţ de răscumpărare, cinci saci cu 
galbeni... 

(Va urma) 

———mop 0 >y 


Un nou concurs literar 


Concursul acesta constă în a preface în versuri fa- 
bulele „Armăsarul şi măgarul” din pag. 108 şi „Hoţii şi 
câinele” din pag. 110 din „Almanahul carat r 
1928”, i | 

La concursul acesta pot lua parte toţi cititorii, indi- 
ferent de vârstă. Le atragem numai atenţia că o fabulă 
e mai frumoasă, când e scurtă, şi că, prin urmare, ver- 
surile trebue să fie concise, fără cuvinte de umplutură, 
fără inutile înilorituri de stil. 

Bucăţile făcute vor fi trimise cel mai târziu 15 zile 
după apariţia n-rului de faţă. f 

Acordăm trei premii în cărţi apărute în Dara noas- 


lalte două premii, cărţi în valoare de 100 de lei fiecare. 
i DIRECȚIUNEA . 
YYYYYYYYYYYYPYYYYYYYYYYYYYVYVVYYVVYVYYYYYYYYVYVYYYYYYYYYV 


Pe gânduri nu mai staţi, 
Ci fuga să luaţi 
Almanahul Şcolarilor pe 1928. 
Dela chioşe sau librărie, 
Mergeţi toţi cu bucurie, 
Căci dacă nu vă grăbiţi, 
Mai târziu nici nu-l găsiţi. 
Şi o să vă pară rău, 
Un „Almanah“ mai frumos, tău, 
Pâwacum nici wa eşit, g 
Admirabil la citit. 
Ilustrații ? Sute, sute, 
Minunate şi plăcute ! 

PREȚUL, LEI 25. 


PAG. 12. 


DIMINEAŢA COPIILOR 


POVESTEA SGÂRCITULUI 


dată, trăia într'un sat dela munte, un om nu- 

mit Ilie Avram. Bogat cum nu era altul în 

sat. Dar pe cât de bogat, pe atâta de sgârcit 

şi răutăcios. I se dusese vestea. Mânca pu- 

țin — ca din sărăcie — tot mâncări ieftine. 
Nevasta lui, săraca, tânără şi frumoasă, mânca tot 
ce li da el. Dacă lui i-ar fi intrat puţină mâncare sub 


unghie, scotea şi-o mânca. Nu-i scăpa nici o firi- 
mitură de pâine pe jos. Toate bunurile le ţinea în- 
cuiate. Din această pricină era mic la trup, faţa gal- 
benă şi sbârcită, iar mâinele lungi şi osoase, îi tre- 
murau mereu. 

Intr'o zi, Ilie cel sgârcit, zise nevestesei sale: „Ne- 
vastă, mâine este ziua naşului. Şi noi, ca finii lui, se 
cade să-i ducem un plocon, cât de mic ar fi. li ară- 
tăm dragostea ce i-o purtăm”. 

— „Dacă zici tu, să-i ducem, răspunse ea. Gândind 
că dacă se vor duce la nag — la masă — va putea şi 
ea să mănânce mai ca lumea. 

— „lată ce m'am gândit eu. urmă el, să faci tu 
nişte azimă caldă, dar nu prea mare, să nu prăpă- 
deşti făină multă... Eu voi face rost de o pasăre, pe 
care so frigem, stropind-o cu vin. Acestea le vom 
duce plocon. 

— „Bine, zici tu, şi cred că naşul va fi mulţumit, 
zise nevasta”. Şi îndată se apucă să facă cocă, s'o 
frământe şi să facă azima. 

Iar sgârcitul de Ilie. luă un lighean, o sfoară şi 
un beţişor. Legă beţişorul la mijloc cu sfoara, apoi 
propti ligheanul de beţişor, cu faţa în jos, punând 
boabe de mei sub el; întinse sfoara până la o clae 
de fân, după care se ascunse. Astfel îşi toemi o prin- 
zătoare de păsări. Câteva vrăbii, care se sbenguiau 
prin caisul din curtea vecinului, văzând boabele de 
mei, puse de sgârcit, se lăsară jos şi cu teamă se a- 
propiară de lighean. Una — mai îndrăzneață — in- 
tră chiar sub el şi începu să ciugulească meiul ce 
era acolo. Sgârcitul — ascuns după clae — o văzu, 
trase uşor de sfoară, băţul căzu jos, iar ligheanul 
„pac” se prăvăli şi prinse vrabia sub el. Ilie alergă 


iute şi cu mare caznă, scoase pasărea de sub lighean. 
li era ciudă că nu le prinsese pe toate. Se duce iute 
în casă, ia un cuţit şi tae gâtul vrăbioarei prinse, a- 
poi o jumuli, o spintecă, îi dădu sare şi o întinse 
nevestei sale, care terminase de copt azima, pentru 
ca so facă friptură, zicându-i: „Până când tu frigi 
„curcanul” ăsta, mă reped până la cârciumă să iau 
puţin vin, ca să avem cu ce stropi friptura”. $i 
luând o sticlă, plecă. 

Nevasta — mirată — fripse vrabia. Dar cum foa- 
mea o chinuia cumplit, iar mirosul de friptură îi 
ațâţa pofta, rupse din azima caldă şi încet, încet, 
mâncă vrabia cu toată azima. Când se întoarse sgâr- 
citul cu sticla cu vin şi văzându-şi nevasta că şade 
cu mâinele în sân, sfioasă ; iar „curcan” şi azimă 
nicăeri, doară mirosul mai dăinuia prin casă, o în- 
trebă: „Da unde-i „curcanul” nevastă?“ — „A- 
poi, zise ea fricoasă, mi-a fost foame rău și lam 
mâncat, împreună cu azima”. 

— „Ai mâncat şi azima şi coșgogeamitea „curcan” 
răcni el, scăpând jos cana cu vin care se făcu ţăn- 
dări, şi n'a mai rămas nimic? L'ai mâncat tot?” 

— Moti 

— "Dots tot. VO Ie 

— „Tot... mi-era foame“. 

— „N'ai mai lăsat nici o fărămătură ? Ce-i mai 
ducem noi naşului ? gemu el, barem un pic să-mi 
fi lăsat şi mie, femee rea ce eşti! Tot, hai, tot ? 1”... 

— TOt 

— „Tot, nevastă ?” răcnea el. 

— „Tot, bărbate !” 

Şi a ţinut-o aşa cu întrebatul, până nu a mai pu- 
tut, a căzut la pat şi peste câteva zile, îl ducea spre 
cimitir... Murise de inimă rea. 

Peste toată averea lui rămase nevastă-sa, care în- 
cepu să ducă o viaţă nouă, mai bună, un trai pe ca- 
re nu-l cunoscuse cu bărbatul ei, cel sgârcit... 


Zaharia George Buruiană 
—— = ———. 


DIMINEAȚA COPIILO R*Poooo000000000000000000000000000000000ooooe PAG. 13. 


— Poveste populară dela Sașii din Ardeal - 


De demult, în vremea cea frumoasă, pe când D-zeu 
singur alegea de împărat pe acela, care-i plăcea mai 
mult, trăia un ţăran care avea trei flăcăi. Dintre a- 
ceştia, cei doi mai mari, erau înalţi şi spătoşi, dar 
tare mândri din fire, cel tânăr, mititel şi slăbuţ dar 
tare bun la inimă. Fraţii lui mai mari îl disprețuiau, 
îl batjocoreau, nu-l luau nicăeri cu dânşii şi pentrucă 
stătea mereu acasă la bucătărie prin cenuşe îl po- 
recliseră Cenuşarul. 

Se întâmplă însă că impăratul muri şi se dădu 
sfoară în ţară, că tot poporul să se adune, după cum 
era obiceiul, la sfat pe livada împărătească. 

Aci Dumnezeu trebuia să aleagă printr'un semn 
pe acela care îi era mai drag, ca să-l încoroneze. 

Cei doi fii nrari ai ţăranului se îmbrăcară frumos şi 
se pregătiră de drum; cel mai mic se rugă de ei 
să-l ia şi pe dânsul; dar ei îl luară în râs. 

„Ce? Să păţim cu tine ruşine şi batjocură ? Nu-ţi 
lua nasul la purtare şi stai liniştit în colţişorul tău 
de cenuşă unde ţi-e locul.” 

Dis-de-dimineaţă când cei doi fraţi plecară, se 
strecură şi micuțul Cenuşar după dânşii şi ajunse şi el 
în livada cea mare, unde era adunat norodul la sfat; 
dar cum mijea tocmai de ziuă, îi fw teamă să nu-l ză- 
rească fraţii lui, să-l vadă şi să-l gonească. De frică, 
se pitulă întro cocină de porci din dosul primăriei, 
care dădea la marginea livedei. De aci, credea el, că 
va putea să privească în tihnă la cele ce se vor în- 
tâmpla. 

Când sosi ceasul hotărît, puseră coroana pe o co- 
lină şi când începură să sune clopotele, ce să ve- 


deţi ? coroana se ridică singură în sus, pluti deasupra 
capetelor sfetnicilor, fără să se coboare. 

In sfârşit, se cobori şi se opri drept pe cocina 
de porci. 

Lumea strânsă neştiind ce ar putea insemna mi- 
mumăţia aceasta alergă curioasă spre cocină. Aci îl 
găsiră pe micuțul Cenușar. Il scoaseră| afară cu toată 
cinstea şi îngenunchiară în faţa lui, ca înaintea noului 
împărat pe care Dumnezeu rusul l-a chemat „la 
domnie. 

Fraţii Cenușarului plocară ALEA acasă, iar n 
nuşarul cel umilit şi batjocorit fu dus cu mare alaiu 
la palat. 

Dumnezeu nu se uită cât de mândru şi puternic 
este omul, ci cât e de bun şi de credincios. 

In româneşte de Hortense H. 
———— 0000 ——— 


Micul Mihai vede foarte mirat un stol de rațe săl- 
batice. 
„Mihai, n'ai vrea să sbori şi tu ca ele”? întreabă 
mama. 
— Ba da, dar nu pot, eu nu am coadă!”.... 
**x 
Lili priveşte cum mama ei încearcă apa din baie 
cu termometrul, pentru a vedea dacă este destul de 
fierbinte. Foarte mirată, întreabă: „Mamă, are apa 
friguri ?!” 
+*x 
Bubi aude pentru prima oară un gramofon. Mama 
sa îi spune că acum cântă o bucată de Mozart. 
„Ah, se roagă el, spune te rog lui Mozart să iasă 
din gramofon !.... 
Wodan 


Pe cel mai harnic decât tine 
De geaba cafi să-l micşorezi ; 
Dacă vrei s'ajungi ca dânsul, 
Zi şi noapte să lucrezi. 
x= 


Proverbe populare streine 


Dacă semeni spini, nu umbla descult. (Normad). 
Un om fără prieteni e ca mâna stângă fără mâna 
dreaptă. (Chinezesc). 
Nu sunt lei toţi 
O colivie cât de 


câţi au ghiare (Francez). 
frumoasă mu hrăneşte pasărea. 


Dumnezeu ne dă nucile, dar nu le sparge pentru 
noi. (Irlandez). 

Cine se face porumbel, îl răpeşte uliul. (Francez). 

Dintrun sac cu cărbuni nu poate eşi un praf alb. 

Dracul nu ia decât ceeace îi dai. (Rusesc). 


š PAG. 4 14. 


DIMINEATA COPIILOR 


"Mitică face ocolul pământului 


XIV. Mitică în vizită la Cen-To-Sen. 


fară de aceste legi şi 
ciul, scoțând un oftat d ire de rău că sau dus 


Mitică, Cen-To-Sen şi tâlmaciul chinez au eşit de 
la otel şi s'au coborât în stradă. Aci îi aşteptau două 
litiere, adică un fel de tărgi: una era purtată de doi 
oameni, iar a doua de patru. In cea dintăi luă loc 
Cen-To-Sen, iar în a doua Mitică. Insă tâlmaciul, 
care rămăsese pe dinafară, împreună picioarele, căzu 
în genunchi în mijlocul străzii şi îndreptându-se spre 
Mitică, îi zise: „Oare pot îndrăzni eu, ființa cea mai 
ticăloasă de pe faţa pământului, să aspir la cinstea, 
pe care nu o merit câtuşi de puţin, să am în litieră 
un locşor la venerabilele picioare ale Inălţimei Voas- 
tre? da! 

— Bre omule, îi răspunse Mitică, lasă chinezăriile 
acestea, scoală-te de jos şi vino iute lângă mine”. 

Cele două litiere porniră la drum, înainte mergând 
litiera, care ducea pe Cen-To-Sen. „Ca să arate dru- 
mul şi să îndepărteze primejdiile”, îi lămuri lui Mitică 
tâlmaciul chinez. 

Ziua aceea era o zi caldă. Soarele ardea cu putere 
şi nu adia nici vântul cel mai uşor. Totuşi, Mitică ob- 
servă că Cen-To-Sen trase perdelele dela litiera sa. 
„Nu i-e teamă că se înnăbuşe?” îi zise tâlmaciului 
Mitică. 

Tâlmaciul însă îi dete lămuririle ce urmează: „Cen- 
To-Sen a lăsat perdelele, pentru ca să nu fie oprit 
în drum şi să nu piardă vremea. In adevăr, dacă 
se întâlneşte cu vre-un prieten sau vre-un cunoscut, şi 
unul şi celălalt sunt obligaţi de legile politeţei chine- 
zeşti să se dea jos din litieră, să-şi facă unul altuia 
mai niulte plecăciuni şi să stea de vorbă cel puţin 
un sfert de oră, întrebându-se de sănătate, de poftă, 
de sănătatea copiilor, etc. Şi cum Cen-To-Sen cunoa- 
şte foarte multă lume, se prea poate să n'ajungem 
nici până diseară acasă la el. 

— Dar nu sar putea mulţumi cu un simplu salut 
şı să-şi vadă înainte de drum? întrebă Mitică. 

— Ar îi culmea nepoliteţei, „se grăbi să răspundă 
tâlmaciul, mirat că lui Mitică i-a putut trece prin 
cap un astfel de gând. Şi tâlmaciul adăogă: „Până mai 
acum câţiva ani, când în China era rânduială bună şi 
când aveam şi noi un împărat, care, precum ştim, era 
cel mai mare şi mai puternic împărat de pe pământ, 
fiindcă purta cu drept cuvânt titlul de „Fiul Cerului”, 
la Curtea imperială din Peking era un ministru numit 
Li-Pu. Acesta nu e un nume, ci un titlu, arătând pe 
ministrul obiceiurilor şi al ceremoniilor. Ministrul a- 
cesta era un om foarte învățat, trebuind să ştie pe 
de rost cele două sute de volume în cari sunt cuprinse 
toate legile şi regulamentele etichetei şi bunei creşteri 

ti. | 


chinezeş 
„Nimic, nici un pas şi nici un gest nu se făcea în a- 


lamente, continuă tâlma- 


vremile bune. Bunăoară „toţi funcţionarii împărăției 
dela cei mai mari şi până la cei mai mici, n'aveau 
voe să schimbe costumul de iarnă şi să imbrace 
pe cel de vară, până ce nu se vestea oficial „dela 
Peking că Majestatea-Sa Impăratul a binevoit să-şi 
scoată pălăria de iarnă şi să-şi pună pălăria de vară. 
In. ziua aceea, toți demnitarii, toţi generalii şi ofiţerii, 
toţi slujbaşii din nemărginita noastră împărăție se 


grăbeau să-şi scoată costumul de iarnă şi să se îm- 


brace în haine de vară. 


Un bogătaş Chinez, ale cărui unghii sunt nespus de 
lungi, ca semn că n'are nevoe să muncească ş 


„Ce-i drept, se putea intâmpla, mai ales in pro- 
vinciile dela Nord, ca vremea să fie încă rece, asa că 
tremurai de frig în hainele de vară. Totuşi, ordinul 
împărătesc era executat cu cea mai mare sfinţenie. 

„De asemenea, povesti mai departe tâlmaciul, in- 
cântat că are prilejul să laude şi să preamărească 
minunăţiile ţărei sale, tot în cele 200 de volume de 
care ţi-am pomenit găsim regulele cari îţi arată până 
în cele mai mici amănunte cum să ne salutăm cu 
cunoscuţii noştri, cum să vorbim cu dânşii, de câte 


et 


P a - 


DIMINEATA COPII LO R90000400000000000000000000000000000000000000 PAG. 15. 


ori să ne plecăm inaintea superiorilor noştri, ina- 
intea celor cari ne sunt egali sau inferiori — de e- 
xemplu, persoanele cari aveau nespusa fericire de a 
fi primite în audienţă la împărat, trebuiau să cadă de 
trei ori în genunchi, şi de fiecare dată să-și isbească 
fruntea de pământ. 

„Tot minunatele şi vechile noastre legi ne explică 
felul în care să primim pe un vizitator, unde să-l a- 
şezăm, cum să-l servim mai bine, despre ce să-l în- 
trebăm şi despre ce nu este voe să-i vorbim, cam în 
ce chip să-i dăm a înţelege, fără să-l jignim că e 
vremea să plece. Bunăoară, când stăpânul casei a- 
tinge ceva mai cu sgomot ceaşca de ceaiu, e semn 
că vizita s'a sfârşit şi că musafirul trebue să se ducă. 

„Aceleaşi legi ne poruncesc să lăudăm cât mai mult 
pe omul la care ne ducem în vizită, să-i lăudăm casa 
şi tot ce este al lui. 

Cu cât îl lauzi mai mult, cu atâta datoria lui este 
să se micşoreze şi să se umilească pe sine însuş,, 
vorbind cât mai rău despre propria sa persoană. 
Vezi ce oameni bine crescuţi suntem noi Chinezii! 
îşi închee tâlmaciul lungile sale explicaţii. 

— Sunteţi nişte păpuşi şi nişte prefăcuţi, ferecaţi 
în lanţurile unor obiceiuri absurde şi caraghioase”, 
ii întoarse vorba Mitică, tot promiţându-şi în gând 


să caute şi el a imita pe Chinezi cu ocazia vizitei la 
Cen-To-Sen. 

Intre acestea, litiera care ducea pe Cen-To-Sen se 
opri înaintea unei porţi. „Am sosit”, îi zise lui Mi- 
tică tâlmaciul. S'au dat şi ei jos din litieră şi Mitică 
văzu că s'au oprit în faţa unei case, care era un palat 
măreț. 5 

Cen-To-Sen însă veni înaintea lui Mitică şi-i zise: 
„Veţi binevoi oare să vă înjosiţi a păşi pragul mi- 
zerabilei şi murdarei mele cocioabe?” 

Mitică îi întoarse vorba pe acelaş ton: „Nu ştiu 
dacă îmi este permisă îndrăzneala să murdăresc şi 
să întunec cu ticăloasa mea persoană strălucirea &- 
cestui palat, demn de a fi locuit de cei mai mari regi 
şi împărați ai lumei. 

— Foarte bine”! auzi Mitică la spatele său. Era 
tâlmaciul, care îl aproba, mulţumit că Mitică a pro- 
fitat de lecţiile şi explicaţiile ce-i dăduse în drum. 

Când să intre în casă, Cen-To-Sen se grăbi să-şi 
scoată pălăria ce purtase până atunci, nu pentru ca 
să stea cu capul gol, ci pentru ca să-şi pue alta mai 
mare, mai luxoasă si de o formă ciudată. 

„E pălăria de ceremonii, îi şopti lui Mitică tâlmaciul 
adăogând: „D-ta ţine pe cap pălăria cu care ai venit 
căci la vizită nu se scoate niciodată pălăria”. 

(Va urma) de Vasile Stănoiu 


CÂND LUI HAPLEA I-E FOAME 


„lintro zi, îmi spunea Haplea, mă dusesem la oraş, 
ca să..., adică nici eu nu ştiu tocmai bine pentru ce 
mă dusesem. Cam pe la ora prânzului — şi chiar 
cu mult mai inainte — mă apucase o foame, de-mi 
chiorțăiau maţele în mine. Cât de mers la vre-un 
birt, la vre-o cârciumă, nici vorbă nu putea să fie. 
Nu de altceva, dar şi punga era tot aşa de goală, ca 
şi stomahul. 

„Aşteptam să-mi vie Norocul în ajutor. Pe semne, 
însă, în ziua aceea Norocul meu era dus undeva de- 
parte, aşa că nauzea cum îl chemam. De odată, 
însă, văd înaintea mea o prăvălie mare şi frumoasă 
de giuvaergiu. Cineva, pe care nu-l vedeam, îmi 
şopti par'că la ureche: „Intră în prăvălie, căci acolo 
vei da de noroc!” 

„Am intrat şi apropiindu-mă de giuvaergiu, i-am 
zis cu un aer foarte misterios: „Ce preţ o fi având 
un bulgăre de aur? 

— A, Hapleo, îmi răspunse giuvaergiul, lumi- 
nându-se la faţă şi bătându-mă prieteneşte pe u- 
meri, se vede că ai găsit o comoară. Dar poftim 
puțintel în odaia din fund, fiindcă acolo putem sta 
mai bine de vorbă.” 

„După ce am intrat, giuvaergiul mă întrebă: 

„Hapleo, mai vrea să mănânci ceva, că e tocmai 
vremea de masă ?” 


de Moş Nae 


Nu mi-e aşa foame, i-am intors eu vorba, dar 
fiindcă mă rogi, aş lua de hatârul tău nişte ciorbă, 
ceva mămăliguţă, o porţie de mâncare, o fripturică, 
ceva prăjituri, şi aş bea în sănătatea d-tale două, 
trei pahare de vin.” 

„Giuvaergiul chemă un servitor şi în mai puţin 
de cinci minute se întinse o; masă plină cu toate bu- 
nătăţile. Mâncări cum nici nu visasem, iar printre 
ele o sticlă cu un vin, dar ce vin? Strălucea mai 


stă 


PAG. 16.4 


viu decât giuvaericalele din prăvălia omului. Şi m'am 
îndopat şi i-am tras pe gât, că giuvaergiul se mira 
unde bag atâta mâncare şi băutură. Cu toate a- 
cestea, mă tot imbia şi mă zorea, zicându-mi în- 
truna: „Aide, Hapleo, încă un pahar, încă unul!” 

„lar când a văzut că şi ochii mei începuseră a 
străluci, ca şi vinul, mă întrebă: „Dar cât e de mare 
bulgărele de aur ?” 

— „Bulgărele de care am întrebat ? i-am răspuns 
eu, zâmbind şi clipind din ochi. Păi, să zicem că ar 
fi cât capul meu sau cât capul tău.” 

— „Nu ë mai mic?” făcu el, frecându-şi mâinile 
-de bucurie. i 

— „Nici nu întreb de un bulgăre mai mic”, i-am 
zis din partea mea. 

— „Dacă e aşa, grăi giuvaergiul, umplându-mi din 
nou paharul, să ştii că ţi-l cumpăr eu şi îţi dau pe 
el atâţia bani, ca să-ţi poţi cumpăra încă doi sau 
chiar trei măgari ca Urechilă.” 


DIMINEAȚA COPIILOR 


„Vedeam că omul stă pe ghimpi. Nu mai putea 
de nerăbdare să vadă bulgărele de aur, mare cât capul 
meu sau cât capul lui. Mă îndeamnă să mai golesc 
două, trei pahare cu vin şi apoi îmi zise: 

„Aide; Hapleo, arată-mi-l acum să-l văd! 

„Ti l-aş arăta, i-am răspuns eu, decât... 

— „Nu te teme, mă încuraja el, aicea nu ne vede 
nimeni. Scoate în toată liniştea bulgărele de aur, mare 
cât capul meu sau cât capul tău. 

— Laş scoate, dar vezi că... 

— „Dar ce vezi că...? Fii fără nici o teamă. 

— „Vezi că, i-am zis eu, sculându-mă să plec, 
mam nici un bulgăre de aur şi nici măcar un bob. 
Mă gândeam, însă, cam ce preţ o îi având un bul- 
găre de aur, dacă se întâmplă şi găsesc vre-edată 
unul.” Pe Val |..] 

Şi mi-am luat rămas bun dela giuvaergiu care, 
desigur, nu m'a binecuvântat şi nu mi-a mulțumit. 


DE VORBĂ CU CITITORII 


Is. Moş.-Bălţi. — „Unde sunt eu?“ Eşti încă prea mic 
pentru ca să poţi face de pe acum traduceri reuşite. Continuă 
a fi cititor, învață mai bine limba română și după aceea gån- 
deşte-te să scri. bucăţi bune de publicat. Dintre cuvintele, des- 
pre care ne întrebi, două (feluca şi li-tzin) nu există în limba 


: română, iar al treilea — contramarca — este semnul de con- 


trol ce se dă la spectacole publicului care ese din sală în tim- 
“pul antractelor, 

Pol. A. Cic.-Galaţi. — Adresa d-tale a fost comunicată 
Administraţiei revistei, ca să-ți trimită premiul câştigat, Re- 
gretăm că nu-ţi putem publica bucăţile trimise, traduse din 
cărţile de şcoală, deci din cărţi cunoscute de foarte mulți ci- 
titori si scrise pe ambele feţe ale hârtiei. 

1. Jos.„Brăila.—Felicitându-te pentru scrisul d-tale aşa de 
îngrijit, îi spunem că «schița» d-tale e din cale afară lungă 
pentru faptele mărunte povestite într'insa, In afară de aceasta 
Întrebuințezi fără folos şi contrar construcţiei limbei române, 
pronumele personal «el». Mai ai unele expresiuni pnţin co- 
recte ca «dacă o să cumpăr», «dacă o să fac», pe când se 
zice: „dacă cumpăr“, „dacă fac“. Te sfătuim să fi mai atent 
şi mai concis. 

Gh. U.„Bârlud. - Poezia „Crăciunul“ nu s'a putut publica 
din lipsă de spaţiu. 

Gh. T. Con.— «Hotărârea lui Ionică» are versuri cari nu 
rimează de lor, pe când la altele rima este din cale afară să- 
racă. Pe lângă aceasta, ni se trimit poezii aşa de multe, că nu 
mai ştim ce să facem cu ele. 

Con. Pop..Galaţi.—Un băețaş de zece ani face mai bine 
să citească cele scrise de oameni mai în vârstă, decât să în- 
cerce a fi de pe acum scriitor. Așteaptă, dragul meu, că îți 
va veni rândul și pentru aceasta 

L. L.„Loco. — „Dor de mamă“ e tristă și într'uu gen de 
care sa abuzat mult. „Răzbunare» e drăguță, dar ai face bine 
să treci, într'o după amiazi la redacție, ca să ți se dea unrle 
îndrumări, find într'insa strofe, cari au nevoie du îndreptări, 

~ A. I- Craiova. — «Isus Nazarineanul» e o poezie destul 
de bine făcută, numai că din şase versuri, câte sunt toate, nu 
rimează exact decât primele două. De sigur, poţi trimite poves- 
tirile despre cari ne scrii. Din parte-ne le vom cerceta cu toată 
bunavoință. 

Th. S. — Din lipsa de speta ne a fost cu neputinţă să pu- 
blicăm poezia «Bunătatea Im Moş Crăciun» trimisă de d-ta. 


Pentru N-rul de Crăciun ni s'au trimis vreo 60 de poezii espe- 
ciale», pe când noi nu putem publica decât 3—4. 

Il. Pâr.-Tnnarii Noui. — Ne pare bine că eşti unul din 
bunii noştri cititor şi te sfătuim să continui, lăsând deocam- 
dată grija scrisului în seama noastră, iar d-ta să te gândeşti 
a fi scriitor, după ce vei crește mai mare şi vei învăţa mai 
multă carte. 

A. I. C.„Bacău. — „Ghicitorile“ sunt prea cunoscute, iar 
despre glume nu ne ai spus de unde le ai luat, aga că regre- 
tăm că nu le putem publica. Sperăm ca altă dată să fii mai 
norocos. 

M. D. M.-Loco. — „Imnul“ nu prea e conform cu reali- 
tatea, căci iubitul nostru Rege, deşi copil, nu este însă, cum 
scrii d-ta, cun prune în faşe.» 

C. Fab.-Dârste. — Bucăţile în versuri trimise de d-ta sunt 
modeste încercări ale unui începător, care are nevoe și de mai 
multă învățătură şi de experiență pentru a face poezii reuşite 
şi deci bune de publical. Te sfătuim ea deocamdată să conti- 
nui a fi cititor. 


—— oek - ! 


Tăticule 


Eu voi fi sârguitor 
Voi învăţa mereu 
Să-mi ei un pachet „SUCHARD” 


Favoritul meu. 
DAAAAAARGAARAAAAAAAAAAAAAAAAAAA A AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA4 


Să nu lipsească din nici o casă şi din nici o bi- 
bliotecă următoarele cărți: 

1. COMOARRA CU POVEŞTI; 

2. HAPLEA. — Păţănii şi năzdrăvănii, ediţia II-a; 

3. EVREICA; 

4. CA SĂ MAI RÂDEM; 

5. INCHISOAREA DE FLORI şi celelalte numere 
din „BIBLIOTECA „TINERETUL; 

6. COPILUL CRESCUT IN PEŞTERĂ; 

7. SUFLETE DE VITEJI. 


De vânzare la toate librăriile. 


Atelierele „ADEVERUL” $. A, 


il 


al d 


i A ina ee 


u DIMINEATA 
1206 €OPiilL.oR 


REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ 
DIRECTOR: N. BATZARIA. 


DIMINEATA 
COPIILOR 


„Păpuşico, spune-mi care pisoiu îți place mai mult ?“ PREȚUL LEI 5 


„PAG. 2. 


Ce este luxul? 


Aşa ne întreabă drăguța noastră cititoare Adina 
Mih. din Capitală, gândindu-se, pe semne, la vre- 
mea când va fi şi ea o „domnişoară mare” şi va vroi 
să facă ceeace numim lux. 


Lux, drăguță domnişoară, — cuvântul l-am luat de 


„la Francezi, dar e de origină latină — este, mai a- 


les în îmbrăcăminte, ceeace e inutil, de prisos şi 
constituie totodată o risipă pentru procurarea lui. 

Totuşi, nu e lesne de răspuns la întrebarea unde 
sfârşeşte necesarul şi începe luxul. Aceasta depinde şi 
de starea socială şi materială a fiecărei persoane, 
dar şi de societatea în mijlocul căreia trăim. 

De exemplu, e un lux nepermis pentru un om ne- 
voiaş să se imbrace în tot ce e mai scump, să se 
împodobească cu inele sau diferite giuvaericale, ade- 
vărate sau falşe, pe când îşi câştigă cu greu pâinea de 
toate zilele sau locueşte în cine ştie ce cocioabă u- 
medă şi nesănătoasă. 

De asemenea, batista de buzunar, care pentru noi 
este un obiect de prima necesitate, e un lux necunoscut 
pentru sălbaticii din cenrtul Africei sau din pădurile 
Americei. 

Vezi, prin urmare, cum ideia despre lux se schimbă 
dela om la om sau dela societate la societate. 


Risipă, lipsă de modestie, sfidare. 


Când îţi procuri lucruri de cari m'ai nici-o nevoe 
adevărată, când dovedeşti lipsă de modestie şi când 
făcând acestea, sfidezi, înfrunţi pe ceilalţi oameni, în- 
seamnă că faci un lux nepermis. 

Bunăoară, e bine să fii îmbrăcat curat, ba chiar 
nu e rău Să fii îmbrăcat cu gust. Insă, când, în loc 
de a alege pentru îmbrăcămintea ta ştofa cea mai 
bună şi mai solidă, preferi una, care nu e solidă, 
dar care prin culoarea sau forma ei atrage asu- 
pra ta atenţia celorlalţi, înseamnă că urmăreşti gândul 
de a face lux, de a te arăta, ai aerul de a spune lumei: 
„Priviţi, voi nu sunteți aşa cum sunt eu” 

De asemenea, este un lux, de care trebue să ne 
ferim, atunci când ne impodobim cu obiecte absolut 
inutile, cari mai mult ne încurcă şi dau despre per- 
soana noastră o ideie de o deşertăciune, deseori ri- 
diculă. 

De exemplu, o 'cucoană, care este o adevărată vi- 
trină de bijuterii sau persoâna care vrea să ne sfi- 
deze prin bogăţia ei, pe care o poate avea, dar nu e 
nevoe să o arate şi să o destăşure la tot pasul şi 
în tot momențul. 


Adăugăm că un astfel de lux sfidător şi ridicul 
il fac, în genere, persoanele cărora li e permis mai 
puţin să-l facă. 


 ————— 


Să fim modești și tari de înger. 


Sunt unii cari când văd pe sem-nii lor făcând lux, ! 


aşa cum am arătat mai sus, se simt cuprinşi de 
mâhnire sau chiar de un sentiment de invidie. „De 
ce nu pot fi eu ca dânşii?” 
lor greşită. 

Să nu fim şi să nu judecăm ca aceştia din urmă, 
ci să privim cu toată nepăsarea, cu tot sângele rece, 
ba chiar cu un sentiment de mulţumire pentru noi la 
aceia din semenii noştri, cari îşi încurcă şi işi impo- 
vărează viața printrun lux inutil şi risipitor. 

Se spune că Socrate, unul din cei mai mari înțe- 
lepţi din vechime şi care era un om sărac, de câte 
ori vedea la vitrinele prăvăliilor din Atena obiecte 
scumpe şi de lux şi pentru cari el mavea bani să le 
cumpere, avea obiceiul să zică: „Ce fericit sunt că 


există pe lume atâtea lucruri de cari eu unul nam 


nici o nevoel!” $ 
Aşa să judecăm şi aşa să fim şi noi, 
domnişoară. 


drăguță 


Despre numele lui Haplea. 


Harnicul nostru cititor Aur. Mol. dela Bistrița ne 
cere lămuriri despre numele lui Haplea,. dorind să 
ştie cum îi mai zice simpaticului nostru prieten ş, 
dacă numele de Haplea e nume de botez sau de 
familie. 

Răspundem că, mai întâi, Haplea mare nevoe de 
alt nume, fiindcă el aşa este cunoscut şi vestit în 
toată lumea copiilor, a tineretului şi chiar a oamenilor 
mari. 

Lămurim totuşi că numele de Haplea este şi de 
botez şi. de familie. In adevăr, ţinem minte că l-am 
întrebat odată şi noi pe Haplea în chestiunea aceasta 
şi iată ce ne-a răspuns: „Numele acesta este o ve- 
che moştenire în familia noastră, căci aşa îl chema 
şi pe tata şi pe tata mare. Numai, adăugă deşteptul 
nostru prieten, nu sunt sigur dacă eu am fost botezat 
după numele lor sau ei după numele meu”. s 

De altiel, când ai spus „Haplea” sau, la novoe, 
„Haplea din Hăpleşti”, ai înţeles îndată despre cine 
este vorba, deoarece nu este decât un singur Haplea, 


cu toate că sunt pe lume foarte mulţi care îi seamănă 


în ce priveşte deşteptăciunea. 


poppy paaa 


îşi zic ei în socoteala ` 


Aj] 


me prd,