Stefan Zweig — Casanova

STEFAN ZWEIG 


CASANOVA 


Ștefan Zweig 
CASANOVA 


Traducere de SANDA S 


Editura VARLAAM 
Craiova, 1992 


Coperta: CÎRTU LUCIA 


ISBN: 973-95390-2-5 


CASANOVA 


El (Casanova) îmi spune că este un om 
liber, cetățean al lumii. 


(Scrisoarea lui Muralt către Albrecht von 
Haller, din 21 iunie 1780) 


Casanova apare ca un caz special, ca o „reușită” unică în 
literatura universală, fie și numai pentru faptul că acest șarlatan 
faimos a intrat în Panteonul spiritului creator într-un mod tot atât 
de nedreptăţit ca Pilat din Pont în Crez. Intr-adevăr, noblețea sa 
poetică e tot atât de lipsită de acoperire ca acest titlu de cavaler 
de Seingalt, pe care-l făurise cu nerușinare amestecând literele 
alfabetului: cele câteva versuri ale sale, improvizate în grabă în 
cinstea vreunei cucoane, între masa de joc și patul de dragoste, 
miros a parfum prost și a retorică academică; pentru a citi până 
la capăt /cosameronul!, acest monstru de roman utopic, ţi-ar 
trebui răbdarea unui mielușel îmbrăcat în piele de bou și, când 
bunul nostru Giacomo se apucă de filosofie, ca să poți să-ți 
înăbuși căscatul, ar trebui să te ţii de fălci. 

Da, el, Casanova, nu face parte nici din noblețea literelor și 
nici din cea a sângelui, reţinută de anuarele Gotha. Și aici, el 
apare ca un parazit, ca un intrus fără drepturi și fără titlu. Dar, cu 
aceeași îndrăzneală de care face dovadă în întreaga lui viaţă, 
umbra lui rătăcitoare s-a strecurat printre nemuritori. El, fiul unui 
nenorocit de actor de comedie, popă răspopit, soldat dezertor, 
măsluitor de cărţi și „mare escroc” (cum îl numește locotenentul 


1 Jcosameron - lcosameron, sau povestea lui Eduardo și Elisabeta care 
au petrecut 80 de ani la Megramicreni, locuitori aborigeni ai 
Protocosmosului în interiorul globului nostru (/cosameron ou histoire 
d'Edouard, et d'Elisabeth qui passerent quatre vingts ans chez les 
Megramicres habitante aborigenes du Protocosme dans l'interieur de 
notre globe) = roman cu subiect utopic (SF), 1788. 

4 


de poliţie din Paris în semnalmentele pe care le transmite) 
ajunge să intre în societatea împăraților și regilor și să moară, în 
sfârșit, pe braţele prinţului din Ligne, ultimul gentilom al vremii 
sale; și nu era totuși decât un belfer oarecare, unus ex multis, un 
pic de cenușă sub vântul învârtejat al epocii sale. 

Și totuși, ciudat lucru, nu el, ci toți compatrioţii săi celebri, 
sublimi poeţi ai Arcadiei, „divinul” metastaziei, nobilul Parini și 
toţi ceilalţi au rămas îngropaţi în rafturi, ca hrană pentru șoarecii 
de bibliotecă, în timp ce numele său, pronunţat cu un zâmbet 
respectuos, mai flutură și azi pe toate buzele. Și, după cât s-ar 
părea că se întâmplă pe lume, Iliada lui erotică va mai dura și va 
continua să găsească cititori înflăcăraţi în timp ce, de multă 
vreme deja, /erusalimul eliberat și Pastor fido au devenit 
venerabile antichităţi istorice pe care nimeni nu le mai citește și 
se prăfuiesc prin biblioteci. Printr-o lovitură îndrăzneață, acest 
oraș al cacialmalelor i-a ras pe toți poeţii Italiei de la Dante la 
Boccaccio. 

Și, lucru și mai ameţitor, ca să obţină acest mare câștig, 
Casanova, n-a pus nicio miză: pur și simplu el a păcălit nemurirea 
fără a-i plăti preţul care i se cuvine. Niciodată acest jucător de 
jocuri de noroc nu simte responsabilitatea profundă a 
adevăratului creator de artă, și nu cunoaște acea trudă epuizantă 
pe care o duce, obscur, creatorul, departe de societate, cât e 
ziua de lungă, în afara lumii calde a senzualităţii, în ocnele 
adânci ale muncii. El nu cunoaște bucuria plină de temeri a 
plăsmuirii și nici dorinţa împlinirii care este viața ei tragică și care 
se aseamănă cu o veșnică însetare; el habar nu are ce e aceea 
cerinţă imperioasă, mută și niciodată satisfăcut pe care o impun 
formele ce tind spre o plasticitate absolută și ideile care-și vor o 
puritate absolută. El habar nu are de nopţile petrecute șlefuind 
cuvintele printr-o muncă tăcută de rob până când strălucește 
sensul pur, asemenea unui curcubeu ieșit din lentila cuvântului, 
el habar n-are de truda poetului, multiplă și totuși nevăzută, care 
rămâne neînţeleasă și adesea nu e apreciată decât peste câteva 
generaţii; el nu are habar de renunțare la căldura și deschiderea 
vieţii. 

Dumnezeu știe cum, dar el, Casanova, și-a făcut întotdeauna 
viața ușoară; n-a renunţat la nicio bucurie, la nici o desfătare, la 
nici o oră, de somn, la nici o clipă de plăcere, spre a o sacrifica 
Nemuririi, această aspră zeiță: toată viaţa, el nu s-a străduit 

5 


odată măcar să obțină glorie și totuși aceasta se revarsă bogat 
asupra fericitului muritor ce este. Cât timp mai are un ban în 
buzunar și o pâlpâire de lumină în lampa dragostei, cât timp 
realitatea îi mai întinde vreun oscior de ros, vreo jucărioară, el, 
mondenul, nu se gândește să intre în contact cu acest spirit 
fantomă cu ochi aspri care este arta și nici să-și murdărească 
degetele cu cerneală. Numai când toţi l-au izgonit, când femeile 
își bat joc de el, când e singur, sărac lipit, neputincios, o umbră a 
ceea ce a fost, se îndură el, bătrân sleit și morocănos, să se 
apuce de muncă, spre a mai regăsi odată imaginea vieţii lui 
trecute; și numai plictisul, lipsa de distracţii, nemulţumirea care-l 
roade precum râia pe câine, îl face să se apuce să-și scrie viaţa; 
în acel moment, sexagenarul Casaneus-Casanova e un om 
terminat. 

Și-și povestește viața, asta-i toată opera lui literară, dar la 
drept vorbind, o viaţă. Cinci romane, douăzeci de comedii, o 
mulțime de nuvele și de episoade, un sac de anecdote și de 
întâmplări din cele mai apetisante, trecute ca strugurii copţi prin 
zdrobitorul unei singure existente vii și nestăvilite, este aici o 
viaţă care, prin ea însăși, apare ca având plenitudinea și formele 
unei opere de artă perfecte, fără ajutorul ordonator al artistului 
sau al inventatorului. Și așa aflăm, convingător, secretul, inițial 
tulburător, al gloriei lui Casanova, căci geniul său nu constă în 
felul cum își scrie și povestește viaţa, ci în felul cum și-a trăit-o. 
Insăși, existența sa este atelierul de lucru, materia primă și 
forma folosită de acest artist monden și el s-a consacrat numai 
acestei opere de artă, făcută din realitate și din infinalitate. A pus 
în viaţă acea înflăcărare pe care scriitorii o au când, în general, 
creează versuri sau proză, hotărât fiind de a da cea mai înaltă 
expresie dramatică fiecărei clipe, fiecărei posibilități încă 
nerealizate. El a trăit pe pielea lui ceea ce altul e obligat să 
inventeze. El a făcut cu trupul său cald și voluptuos ceea ce altul 
ar fi plăsmuit doar; iată de ce pana și imaginaţia nu mai trebuie 
să împodobească realitatea; e de ajuns să se oprească o clipă 
asupra unei existente a cărei formă este prin ea însăși dramatică. 
Niciun scriitor din vremea lui (Și nici altul după el, dacă nu cumva 
Balzac) nu a inventat atâtea situaţii și variații câte a trăit 
Casanova, și nu pare a fi existat, într-un secol, vreo viață reală 
care să se fi învolburat atât de îndrăzneţ ca cea a acestuia. 


Să încercăm să comparăm biografia lui, din punctul de vedere 
al faptelor trăite (și din cel al substanţei lor spirituale sau al 
profunzimii cunoașterii) cu cea, de pildă, a lui Goethe, a lui Jean- 
Jacques Rousseau sau cu a altor contemporani. Cât de rectiliniu 
canalizate, cât de sărace în evenimente, cât de înguste în spațiu, 
cât de provinciale în sfera lor socială ne par existenţele acestora 
din urmă, care toate aveau un scop și erau dominate de o voință 
creatoare, faţă de cariera, năvalnică și elementară precum un 
fluviu, a acestui aventurier care schimbă ţările, orașele, stările 
sociale, mediile și femeile ca și cum ar fi cămăși, care se simte 
peste tot ca la el acasă, deși întâmpinat mereu de alte surprize! 
Toţi nu sunt decât diletanţi ai plăcerilor, așa cum el nu e decât 
un diletant în ale literaturii. Intr-adevăr, așa se întâmplă cu 
eterna tragedie a intelectualului: el este făcut pentru a cunoaște 
întreaga amploare și voluptate a existenţei și tinde la această 
realizare, dar rămâne, oricum, legat de sarcina sa, sclav al 
muncii sale, aservit unor datorii pe care și le-a impus singur, 
rămâne un captiv al ordinii și al pământului. 

Orice om de artă adevărat trăiește mai mult de jumătate din 
existența lui în singurătate și într-o luptă cu creaţia sa; nu 
imediat, ci prin oglinda ei, îi este permis să guste din multiplele 
fețe dorite ale ființării. Numai cel care trăiește de dragul de a 
trăi, numai cel care nu creează, ci doar se mulțumește cu 
desfătarea poate fi liber și risipitor. Cel care-și propune o ţinută 
în viaţă trece pe lângă adevărata trăire: un artist nu descrie de 
cele mai multe ori decât ceea ce a neglijat să trăiască. 

Cât despre cei care se bucură fără frâu, care sunt opușii 
oamenilor de artă, lor le lipsește aproape totdeauna puterea de a 
elabora multiplele evenimente ale vieţii lor. Ei se cufundă în clipă 
și astfel această clipă e pierdută pentru toţi, pe când artistul știe 
să eternizeze orice nimic. Astfel, ţintele se depărtează, în loc să 
se completeze rodnic: unora le lipsește vinul, altora potirul. 
Paradoxul e fără soluţie: oamenii de acţiune și de plăceri ar avea 
de povestit mult mai multe lucruri trăite decât toţi poeţii, dar nu 
sunt în stare să o facă. Dimpotrivă, creatorii sunt obligaţi să 
înveţe pentru că ei au rareori destulă experienţă trăită pentru a 
face din ea obiectul unei povești. Rareori poeţii au o biografie 
interesantă, după cum rareori cei care au o biografie într-adevăr 
captivantă o pot povesti. 


Or, iată că se produce „reușita” magnifică și aproape unică, în 
cazul Casanova: în sfârșit, odată, un om al plăcerilor și pasiunilor, 
care a stors totul din fiecare clipă și căruia în plus, destinul i-a 
rezervat fantastice aventuri, având o memorie diavolească și un 
caracter lipsit de orice scrupul, își povestește viața extraordinară, 
și o povestește fără perdea, fără dulcegării poetice, fără 
ornamente filosofice, așa obiectiv, așa cum a fost: pasionată, 
periculoasă, cu perioade de decădere, cu excese, amuzantă, 
vulgară, obraznică, nerușinată, plină de pungășii dar și de resort 
și de neprevăzut; și pe deasupra, el o povestește nu din ambiţie 
literară sau din lăudăroșenie, din remușcare sau dintr-o furie de a 
se spovedi care atinge exhibiționismul, ci așa, cu veselie și 
nepăsare, ca un bătrân sfătos care, la crâșmă, cu pipa în gură, își 
încântă auditoriul cu câteva întâmplări deșuchiate sau chiar 
nerușinate. 

In opera lui nu vorbește, un fantezist sau un inventator harnic 
ci stăpânul tuturor poeţilor, viața însăși cu inegalabila sa bogăţie 
de inspiraţie, cu nemaipomenita ei fâlfâire de aripi; iar lui, lui 
Casanova, nu-i mai rămâne decât să îndeplinească una din cele 
mai modeste condiții cerute unui artist: să facă credibil ceea ce 
nici cu mintea nu gândești. Și pentru asta, are destulă măiestrie 
și destulă forță, cu toată franceza lui barocă?. 


2 Nu-mi plac notele și cu atât mai puţin polemicile. Dar cinstea mă 
obligă aici să subliniez că până și azi textul de bază, deci textul 
original al memoriilor ne lipsește, pentru a putea aprecia definitiv 
valoarea artistică a prozei lui Casanova. Noi nu cunoaștem, din păcate, 
decât o versiune arbitrară și fără garanţie pe care proprietarii 
manuscrisului original - editura F.A. Brockhaus, au alcătuit-o cu 
ajutorul unui profesor de franceză, acum o sută de ani. Nimic n-ar fi 
mai firesc decât să se poată, în sfârșit, arunca o privire asupra textului 
adevărat al lui Casanova, măcar de către cercetători. Bineînţeles, 
erudiți din toate țările, membri ai unor academii diverse, au insistat 
pentru a căpăta această autorizaţie. Dar nici zeii n-ar putea să-i 
înduplece pe cei de la Brockhaus: manuscrisul, prin capriciul și 
încăpățânarea posesorilor lui, a rămas invizibil, închis în casa de fier a 
firmei; asistăm astăzi astfel la cazul unic când o operă dintre cele mai 
interesante ale literaturii universale nu poate fi citită și apreciată 
decât în forma unei transpuneri neprelucrate, greoaie, din cauza 
arbitrariului unei singure voințe. Editura Brockhaus nici măcar nu a 
dat până acum publicului vreo explicaţie plauzibilă pentru a-și justifica 
încăpăţânarea-dușmănoasă faţă de artă. [S.Z.] 

8 


Dar acest bătrân ursuz, tremurând și chinuit de gută, trăindu- 
și zilele în sinecura de la Dux, nici măcar n-a visat că într-o zi 
filosofii și istoricii cu tâmple cărunte, se vor apleca, încercând să 
le prindă înțelesurile, asupra amintirilor sale, ca fiind cel mai 
preţios palimpsest? al secolului al XVIII-lea. Apoi, oricât de 
îngăduitor s-ar fi privit în oglindă bunul nostru Giacomo, ar fi 
crezut într-o glumă proastă a blestematului său dușman, Domnul 
intendent Feltkirchner, dacă s-ar fi spus, cu o sută douăzeci de 
ani după moartea lui, că s-a înfiinţat o „Societate Casanoviană”, 
chiar în dragul său oraș Paris, de unde fusese izgonit, scopul 
acesteia fiind numai să verifice fiecare petec de hârtie mâzgălit 
de mâna lui, să caute fiecare dată și să regăsească numele 
șterse cu grijă ale doamnelor atât de agreabil compromise de el. 
Să considerăm deci, ca o fericire faptul că acest vanitos n-a avut 
presentimentul gloriei sale și că, în consecinţă, nu s-a preocupat 
de etos, patos și psihologie, căci numai cel care nu tinde la nimic 
atinge acea sinceritate nepăsătoare care, în consecinţă are 
caracterul lucrurilor elementare. Cu nonșalanţă, ca întotdeauna, 
la Dux, bătrânul jucător, s-a apropiat de masa de lucru - ultima 
masă de lucru din viaţa sa - și, ca o ultimă lovitură, și-a aruncat 
memoriile în obrazul soartei, apoi s-a sculat chemat într-altă 
lume, prea devreme pentru a vedea efectul produs. Și, minune, 
acesta a fost dangătul suprem care s-a auzit până în nemurire: el 
s-a cocoţat acolo fără a mai putea fi izgonit. Și iată-l pe el, ex- 
bibliotecarul de la Dux, plasat lângă Dl. de Voltaire, adversarul 
său și lângă mulţi alţi poeţi; și va trebui încă să mai citească 
vrafuri de cărți, căci un secol de la moartea lui încă nu am aflat 
totul despre viața lui: materialul acesta inepuizabil tentează 
mereu pe poeţii noștri să-i evoce din nou chipul. 

Da, a câștigat din plin bătrânul „commediante in fortuna”, 
acest actor care și-a construit destinul, și degeaba am protesta 
cu pathos. 

Il putem dispreţui, desigur, pe veneratul nostru amic, pentru 
lipsa sa de morală, pentru neseriozitatea lui în materie; îl putem 
contrazice ca istoric sau să-l dezavuăm ca artist. Dar ceva oricum 


3 palimpsest - 1. Pergament de pe care a fost ștearsă, răzuită scrierea 
inițială pentru a fi utilizat din nou și pe care se mai văd încă urmele 
vechii scrieri. 2. (Fig.) Scriere (veche) greu lizibilă datorită 
ștersăturilor și corecturilor. 


9 


nu putem face: nu-l putem omori a doua oară căci, orice au făcut 
toți poeţii și gânditorii, universul n-a mai inventat, după el, nicio 
operă mai romanească decât viaţa lui și nicio figură mai 
fantastică și mai vie decât a sa. 


10 


11 


PORTRET DE TINERETE 


„Ştii că ești un om foarte frumos?” 


(Cuvinte pe care Marele Frederic, 
oprindu-se deodată spre a-l privi, i le-a 
spus lui Casanova în 1764, în parcul de la 
Sans-Souci) 


La teatru, într-un mic oraș de reședință, cântăreaţa își 
încheie cu brio aria; aplauzele izbucnesc ca un ropot de 
grindină; apoi, în timpul recitalurilor care se scurg unul câte 
unul, atenţia scade; belferii fac vizite în logii; doamnele se 
joacă cu lornioanele, mănâncă cu lingurite de argint 
pelteaua lucitoare sau șerbetul portocaliu; și în timpul 
acesta, degeaba se străduie Arlechinul să se prostească în 
jurul unei Colombine în plină mișcare. 

Deodată, privirile se întorc cu curiozitate spre un străin 
care, totodată distins și îndrăzneț, intră cu întârziere în 
zona fotoliilor de orchestră. Nimeni nu-l cunoaște. Talia sa 
herculeană e pusă în evidenţă de veșmintele-i bogate; o 
haină de catifea bătută, de culoare cenușie, se mlădiază 
deasupra unei jiletci de brocard, elegant brodată, într-o 
revărsare de dantele fine; galoanele de aur împodobesc de 
la agrafele jaboului de Bruxelles până la ciorapii de mătase, 
liniile mai închise ale costumului de gală. Mâna ţine, 
neglijent, o pălărie de gală cu pene albe; un parfum discret 
de apă de trandafiri sau de pomadă de ultimă modă se 
simte în jurul lui, pe când se întinde leneș de mânerul 
primului rând de fotolii, cu mâna plină de inele ţinând falnic 
o sabie de oţel englezesc, - împodobită cu pietre preţioase. 


12 


Ca și cum nu și-ar da seama că a atras atenţia generală, își 
pune lornionul de aur spre a examina lojele cu o indiferenţă 
afectată. 

În acest timp, în fotolii și în stal-uri își face loc 
curiozitatea întregului orășel: o fi un prinţ sau un călător 
putred de bogat? Capetele se apropie, un murmur plin de 
respect face aluzie la decorația înconjurată de diamante 
care, susţinută de o panglică roșu aprins, îi dansează pe 
piept (i-a pus atâtea pietre strălucitoare în jur încât nimeni 
nu mai recunoaște bietul ordin papal al Pintelui, un ordin de 
două parale). Cântăreţii, pe scenă, simt deîndată că nu mai 
sunt priviţi; recitalurile lor devin mai neglijente căci, în 
spatele violonistului, dansatoarele ieșite din culise stau la 
pândă întrebându-se dacă nu cumva ne găsim în faţa unui 
duce plin de ducați care le cade pleașcă pentru o noapte. 

Dar înainte ca sutele de spectatori care se găsesc în sală 
să fi putut elucida misterul acestui străin, enigma originii 
sale, doamnele din logii au remarcat, aproape cu tulburare, 
un alt element: cât e de frumos acest om! Cât de frumos și 
de viril! Cu o statură înaltă, umeri Jan, mâini puternice, 
musculoase și cu unghii lunguieţe, fără niciun element 
feminin în corpul său vânjos, cu o bărbăţie de fier, el stă în 
picioare, cu grumazul puţin aplecat precum taurul gata de 
asalt. Văzută din profil, faţa îi pare asemenea unei medalii 
romane, într-atât se reliefează fiecare trăsătură cu o 
puritate metalică pe arama acestui cap întunecat. Cu o 
mișcare elegantă, el își ridică fruntea, pe care i-ar putea-o 
invidia orice poet și care astfel se degajează dintr-un păr 
șaten ușor ondulat; nasul se profilează ca un cioc insolent și 
îndrăzneţ, asemenea și bărbia puternică și sub ea, un măr 
al lui Adam proeminent cât două (ceea ce, după femei, este 
cea mai sigură dovadă a unei deosebite bărbăţii); fără de 
tăgadă, fiecare linie a feţei exprimă impetuozitatea, 
îndrăzneala, hotărârea... Numai buza, foarte roșie și 
senzuală, se curbează, moale și umedă și lasă să se vadă, 
precum carnea unei rodii, sâmburii albi ai dinţilor. Incet, 


13 


frumosul bărbat își întoarce profitul în lungul amfiteatrului; 
sub pleoapele frumoase, cu gene lungi și cu o curbură 
perfectă, scot flăcări doi ochi negri cu o privire plină de 
nerăbdare, adevărată privire de vânător în căutare de 
pradă, gata să se arunce deodată, ca un vultur, asupra 
victimei. Dar pentru moment încă scânteiază, nu s-a aprins 
cu adevărat; e doar un fel de foc cu eclipse, care alunecă 
din loje în loje și care, fără a se sinchisi de bărbaţi, 
cercetează ca și cum ar fi o marfă, căldura, goliciunea și 
albeaţa expuse în aceste cuiburi de umbră unde se ascund 
femeile. El le privește insistent, una după alta, ca un 
cunoscător care alege, știindu-se totodată cercetat de ele. 
Atunci, buza lui senzuală se relaxează un pic, apare o 
umbră de surâs pe gura sa cărnoasă de meridional, lăsând 
pentru prima oară să apară în toată strălucirea ei dantura 
de un alb de zăpadă. 

Pentru moment, acest surâs nu se adresează niciunei 
femei în mod special; se adresează la toate, la entitatea 
„femeie” care se ascunde aici, caldă și goală, sub rochii. 
Dar de acum, când într-o lojă, a descoperit-o pe una pe care 
o cunoaște; de îndată privirea i se aţintește, deodată o 
străfulgerare catifelată și totodată ascuţită îi cuprinde 
ochiul care, cu o clipă înainte, punea parcă doar o întrebare 
îndrăzneață; mâna stângă părăsește spada, cea dreaptă 
apucă ampla pălărie cu pene și astfel înaintează, având pe 
buze salutul obișnuit când întâlneşti pe cineva. Graţios, el 
își înclină grumazul musculos pentru a săruta mâna care i 
se întinde și vorbește doamnei cu cel mai mare respect; dar 
poţi observa, după felul în care, deși flatată, ea s-a tras și 
după tulburarea sa, cu ce drăgăstoasă unduire pătrunde în 
ea farmecul acestei voci, căci se apleacă pe spate 
stânjenită și îl prezintă celor din jur: „Cavalerul de 
Seingalt”. Plecăciuni, ceremoniale, politeţuri, se oferă 
vizitatorului un loc în lojă, dar el îl refuză modest și abia 
după acest schimb de amabilităţi începe, într-adevăr, 
conversaţia. Puțin câte puţin, Casanova ridică vocea și 


14 


vorbele sale trec mai departe de cercul unde se găsește. 
Precum actorii, își cântă suav vocalele finale și face să 
răsune ritmic consoanele și, tot mai vădit, vorbește cu o 
voce puternică și ostentativă, adresându-se mai departe 
decât loja, căci vrea ca vecinii care s-au înclinat, să-l audă 
vorbind elegant și ușor în franceză și italiană, el știind să-l 
citeze pe Horaţiu la momentul oportun. Ca din întâmplare, 
și-a pus mâna plină cu inele pe marginea lojei, spre a i se 
putea vedea din depărtare scumpele manșete de dantelă și 
mai ales gigantescul solitar care-i strălucește pe deget. 
Acum oferă domnilor, dintr-o tabacheră încrustată cu 
diamante, tutun de prizat de provenienţă mexicană. 
„Prietenul meu, ministrul Spaniei, mi l-a trimis ieri printr-un 
curier” (și asta se aude până în fundul lojii vecine); și când 
unul din cavaleri admiră politicos miniatura care 
împodobește tabachera, el spune nonșalant, dar totuși 
destul de tare, ca să fie auzit în întreaga sală: „e un cadou 
de la prietenul și frăţiorul meu senior, Electorul de Colonia”. 

Pare că vorbește fără un scop anume, dar, în plină 
sporovăială, el aruncă tot timpul în stânga și în dreapta o 
privire rapidă și prădalnică, spre a-și da seama de efectul 
produs. Da, toată lumea se ocupă de el; simte curiozitatea 
femeilor cum se agaţă de el; observă că e remarcat, 
admirat, onorat și asta-l face și mai îndrăzneţ. Cu mare 
îndemânare, duce conversaţia până în lojă vecină, unde stă 
favorita prinţului care ascultă, fericită, franceza lui cu 
accent parizian autentic, și, cu un gest de devoțiune, 
vorbind despre o femeie frumoasă, el spune o vorbă 
galantă favoritei, care-i răspunde printr-un surâs. Atunci, 
prietenii lui nu pot decât să-l prezinte pe cavaler persoanei 
însemnate. Partida e câștigată. Mâine va prânzi cu 
personajele cele mai distinse din oraș; mâine seară, în 
oricare din palate, el va propune o partidă de cărți și-și va 
curăța gazdele; mâine va petrece noaptea cu una din acele 
femei uimitoare care sunt goale sub rochiile lor; și totul 
doar datorită aerului său îndrăzneţ, ţinutei sigure și 


15 


energice, voinței sale de a cuceri și frumuseţii libere și virile 
a feţei lui smede, căreia îi datorează totul: surâsul femeilor 
și inelul de pe deget, lanţul de ceas bătut în diamante, 
tresele de aur, creditul la bancheri și prietenia nobililor și, 
mai mult decât toate, libertatea în infinita varietate a vieții. 

Intre timp, primadona a început o nouă arie. După cea 
făcut o profundă reverență, invitat fiind deja în mod presant 
de cavalerii încântați de conversaţia sa de perfect om de 
lume, și după ce avusese deja favoarea de a fi rugat să 
asiste la scularea de dimineaţă a favoritei, Casanova revine 
la locul lui și se așează cu mâna stângă sprijinită pe spadă, 
cu capul său frumos și castaniu întins înainte, spre a putea 
asculta cântecul ca un cunoscut. În spatele lui, din lojă în 
lojă, circulă întrebările indiscrete și răspunsul din gură în 
gură: „e Cavalerul de Seingalt”, Nimeni nu știe nimic mai 
mult pe socoteala lui. Nimeni nu știe mai mult despre el, 
nici de unde vine, nici ce face, nici unde merge; numai 
numele lui e murmurat și suflat prin sala întunecată și 
curioasă și plutește (ca o flacără țâșnind nevăzută de pe 
buze) până la scenă, printre cântăreţele curioase și ele. 

Dar deodată o mică dansatoare venețiană se pune pe 
râs: „Cavaler de Seingalt?...Oh! Pungașul! Dar e Casanova, 
fiul Buranellei, micuțul abate, care acum cinci ani, a sedus- 
o pe sora-mea cu vorbe dulci și i-a luat fecioria, bufonul 
care amuza pe bătrânul Bragadin - şarlatan, sărăntoc și 
aventurier”. 

Totuși, fetișcana nu pare a fi prea indignată de faptele lui 
rele căci, din culise, îi face un semn confidential și-și duce 
cochet vârful degetelor la buze. El o remarcă și și-o 
amintește; n-are de ce să se teamă, ea nu va veni să 
tulbure matrapazlăcul început de el cu acești nobili nebuni, 
preferând, în acea noapte, să se culce cu el. 


16 


AVENTURIERII 


„tie ea că unica ta avere e prostia 
oamenilor?” 


(Casanova către trișorul de cărți Croce) 


Între războiul de șapte ani şi Revoluţia franceză, timp de 
cam un sfert de secol, în Europa e pace deplină. Habsburgii, 
Burbonii și Hohenzollernii au ostenit luptându-se. Burghezii 
tăcuţi stau tihniţi, făcând să se ridice fumul gros al 
tutunului; soldaţii pun pudră pe coada perucilor și-și 
lustruiesc cu migală armele devenite inutile; ţările trecute 
prin foc și sabie apucă să răsufle. Dar, fără războaie, 
suveranii se plictisesc. Se plictisesc de moarte toți 
prinţișorii germani, italieni și alţii și tare ar vrea să se poată 
distra. 

Acești biet oameni, acești electori și duci fericiți când pot 
să se dea mari, aidoma celor puternici, duc acum o viaţă 
tare posomorâtă în castelele lor rococo, reconstruite de 
curând și încă umede și reci; se plictisesc cu toate grădinile 
lor de recreere, fântânile și serele cu toate donjoanele, 
galeriile, terenurile lor de vânătoare și comorile lor. 

Cu banii pe care i-au stors de la popor și cu felul lor de a 
se comporta, învăţat în grabă de la profesorii de dans veniţi 
de la Paris, ei imită Trianon-ul sau Versailles-ul și se joacă 
de-a reședința imensă și de-a Ludovic al XIV-lea. 

Din nostalgie, devin mecena și oameni de artă. 
Corespondează cu Voltaire și Diderot; colecţionează 
porţelanuri chinezești, medalii din evul mediu, opere de 
artă și stil baroc; cheamă la ei trupe de teatru franceze, 


17 


cântăreţi și dansatori italieni, dar numai seniorul de Weimar 
invită la curtea lui, dând marea lovitură, pe câţiva nemți 
care se numesc Schiller, Goethe și Herder. Pe deasupra, 
asistă la vânători de mistreţ și la pantomime pe apă 
alternând cu spectacole teatrale căci, de câte ori a obosit 
lumea, jocurile, teatrul, moda și dansul dobândesc o 
importanţă deosebită; atunci prinții se întrec care pe care în 
cheltuieli și diplomaţii, pentru a-și capta pe cei mai hâtri 
artiști, pe cei mai buni cântăreţi, muzicieni, hadâmbi, 
filozofi, alchimiști, specialiști în castrări de cocoși și jucători 
de orgă. Sunt scoși la licitație atât Gluck și Haendel, 
M&tastaziu și Hasse, cât și cabaliștii și cocotele, artificierii și 
maeștrii de vânătoare, libretiștii și regizorii de balete, căci 
fiecare dintre acești mici principi vrea să aibă la curtea sa 
tot ce e mai nou, mai minunat, mai la modă - mai mult ca 
să-i facă în ciudă vecinului, care se găsește la șapte leghe 
depărtare, decât pentru ca să se desfete pe el însuși. Și 
așa, sunt fericiți să aibă maeștrii de ceremonie, și 
ceremonii, un teatru în piatră și săli de operă, scene și 
balete; nu le mai lipsește decât un lucru pentru a distra un 
moment orășelul și pentru a da iremediabilei monotonii a 
șaizeci de feţe de nobili, mereu aceiași, aspectul unei 
adevărate societăţi: vreun vizitator de marcă, vreun străin 
cosmopolit care să aducă puţină sare în sufletul orășelului 
pradă tristeţii și un pic de aer de înaltă societate atmosferei 
înăbușitoare a unei reședințe care n-are decât treizeci de 
străzi. 

Când o asemenea dorință e exprimată de vreo curte, se 
năpustesc asupra-i aventurierii cu sute de măști și 
travestiri, veniţi Dumnezeu știe din ce colţ de lume sau 
cotlon ascuns. Cât ai clipi au și sosit cu diligenţa sau într-o 
trăsură englezească și închiriază deodată, cu un gest 
nonșalant, camerele de la fereastra din faţă ale hotelului cel 
mai distins. Poartă uniformele fanteziste ale cine știe cărei 
armate din Hindustan sau din Mongolia și arborează nume 


18 


pompoase care, în fapt, sunt doar strasuri, pietre false - ca 
cele de la bucla cizmuliţelor lor. 

Vorbesc orice limbă, pretind că, cunosc pe toţi domnitorii 
și pe toate marile personaje; spun că au servit în toate 
armele și că au studiat în toate Universitățile. Au 
buzunarele pline de proiecte; răsună valea de promisiunile 
lor îndrăzneţe; fac planuri de loterii și de impozite 
suplimentare, propun alianţe între state și între 
manufacturi; oferă femei, decoraţii și hadâmbi; și deși n-au 
nici doi stant în buzunar, șoptesc în jur că au descoperit 
secretul tincturii aura. La fiecare curte practică altă artă: ba 
dându-se misterios drept francmasoni, ba, când un principe 
este orb de bani, făcând pe experţii în alchimie și în 
scrierile lui Theofrast. Când un suveran este amator de 
plăceri, ei se prezintă drept cămătari cinstiţi și specialiști în 
monetărie, drept codoși sau proxeneţi cu marfă bogată; 
când principelui îi place războiul, sunt spioni, când e amator 
de cultură, drept filosofi sau poeţi; păcălesc pe superstiţioși 
cu horoscoapele, pe creduli cu proiectele, pe naivi cu 
distincția mondenă. lar totul este învăluit în faldurile 
strălucitoare și în nimbul de nepătruns al misterului și al 
straniului, imposibil de recunoscut și ca atare, mult mai 
interesant. Lucind deodată ca o flăcăruie, ei merg de colo 
colo strălucitori și plini de viaţă, prin atmosfera posomorâtă 
și sălcie a curților, sosind și dispărând într-o horă de 
fantome înșelătoare. Sunt primiţi la curte; curtenii se 
distrează pe socoteala lor, fără a-i stima câtuși de puţin; 
nimănui nu-i pasă de autenticitatea nobleţei lor, cum nu le 
pasă femeilor de inelul conjugal și tinerelor de fecioria lor. 
Căci cel care-ţi dă plăcere, care-ţi alungă plictisul, fie numai 
pentru o oră - și plictisul este cea mai cumplită boală 
princiară - acela este bine primit, fără să i se pună nicio 
întrebare, în această atmosferă amorală, împinsă spre 
disoluție de o filosofie materialistă. Lumea îi suportă, așa 
cum le suportă pe curtezane, atâta timp cât sunt distractivi 
și nu fură din cale-afară. Uneori, toată această bandă de 


19 


canalii și artiști primește (cum i s-a întâmplat lui Mozart), un 
nobil picior în fund, uneori cad din sala de bal în închisoare 
sau ajung, ca directorul teatrului imperial Afflisio, chiar la 
galere. 

Cei mai abili ţi se bagă pe sub piele, devin colectori de 
impozite, amanți ai vreunei curtezane celebre sau soți 
complezenţi ai vreunei nobile desfrânate, gentilomi și 
baroni, uneori chiar autentici. 

Dar de cele mai multe ori fac bine și nu așteaptă să fie 
prinși pe picior greșit, căci farmecul lor vine din noutate și 
din incognito; dacă măsluiesc prea tare cărţile, dacă bagă 
fără socoteală mâna în buzunarele altora, dacă stau prea 
mult la vreo curte, poate veni cineva care să le rupă haina 
de pe umeri și să scoată la lumină urmele biciuirii sau 
pecetea călăului. Doar desele schimbări de loc îi pot salva 
de la ștreang; de aceea acești chilipirgii străbat Europa-n 
lung și-n lat, comis-voiajori ai meseriei lor obscure, ţigani 
mergând de la curte la alta și, astfel în decursul a tot 
secolul al XVII-lea se mișcă de colo colo șleahta de pungași, 
cu aceleași feţe, de la Madrid la Petersburg, de la 
Amsterdam la Presburgt de la Paris la Neapole. La început 
crezi că e o întâmplare când Casanova întâlnește la aceeași 
masă de joc și în fiecare curte nobiliară, aceleași figuri de 
pungași, pe Talviș-i, pe Afflisio, Schwerin sau Saint- 
Germain”. Dar frecventele deplasări sunt pentru 
proeminenţi, mai mult o fugă decât o plăcere. Nu sunt în 
securitate decât o scurtă vreme; numai acționând împreună 
pot să scape, căci toţi împreună formează o singură familie, 
o francmasonerie fără mistere sau însemn - ordinul 
cavaleriei. Acolo unde se întâlnesc își dau unul altuia o 
mână de ajutor pe terenul șmecheriilor; unul îl introduce pe 
celălalt într-o societate distinsă și îi legitimează titlurile prin 


1 Bratislava. 

5 Comte de Saint-Germain - aventurier din sec. al XVIII-lea, probabil 

născut între 1690 și 1710 și mort la Eckernförde (Schleswig) în 1784. 
20 


simplul fapt că-și recunoaște colegul de joc; schimbă între 
ei femei, costume, nume, totul deci, doar năravul nu. 

Toţi cei care se învârt ca niște paraziți pe lângă curți: 
actori, dansatori, cântăreţi, șmecheri cu idei, prostituate și 
alchimiști constituiau atunci, alături de lezuiți și de Evrei, 
singurele personaje internaţionale existând în lume, 
așezate lângă o mare nobilime sedentară, limitată la minte 
și săracă cu duhul și o burghezie obscură, încă neeliberată. 
Nu fac parte nici din una, nici din alta, dar vagabondează în 
ţări și printre clase diverse, „lunecoși și feluriţi”, pirați fără 
drapel și fără patrie. O eră nouă debutează cu ei, o artă 
nouă de a exploata pe ceilalţi; ei nu mai pradă trăsurile la 
drumul mare dar păcălesc pe vanitoși și ușurează punga 
zăpăciţilor. În loc de curaj și de mușchi, ei au prezenţă de 
spirit, în loc de furia asaltului îi stăpânește o obrăznicie 
rece, în locul pumnului brutal al hoţului folosesc arta mai 
fină a nervilor și a psihologiei. Acest nou fel de a goli 
pungile altora e legat de cosmopolitism și de manierele 
elegante; în loc să dea foc și să ucidă ca altădată ei 
folosesc cărţi măsluite și poliţe false. 

Fac parte din acei îndrăzneţi care navigau spre noile Indii 
și care furau, ca mercenari, prin toate armatele, care cu 
niciun preţ nu voiau să-și câștige viaţa printr-o credincioasă 
activitate burgheză ci preferau să-și umple buzunarele 
dintr-odată, oricare ar fi pericolul, doar că metoda s-a 
rafinat și, totodată, și înfățișarea lor. Ei nu mai au pumnii 
păroși, fața de beţiv, purtările bădărănești ale căpitanilor de 
mercenari, ci mâinile fine cu inele pe ele, o perucă pudrată 
și o frunte nepăsătoare. Ei se uită prin lornietă și fac piruete 
precum dansatorii; se folosesc de o vorbire emfatică, 
precum actorii, și afectează un aer profund, de super- 
filosofi; mascând îndrăzneţ privirea lor neliniștită de la 
masa de joc, ei ridică paharul și graţie conversaţiei lor 
spirituale, fac pe femei să creadă în falsa lor dragoste și în 
bijuteriile lor false. Nu se poate nega: toţi au un mod dea 
gândi și o psihologie care-i fac simpatici; unii din ei sunt 


21 


chiar geniali. A doua parte a secolului al XVIII-lea este 
epoca lor de splendoare, vârsta lor de aur, perioada lor 
clasică; precum înainte, sub Ludovic al XIV-lea, o strălucită 
pleiadă produce chintesenţa poeziei franceze, precum mai 
târziu în Germania admirabilul moment de la Weimar 
concentrează forma creatoare a geniului în câteva figuri de 
valoare trainică, tot astfel strălucesc atunci triumfal asupra 
lumii europene cele șapte astre ale șarlatanismului sublim 
și al aventurii nemuritoare. În curând nu le mai ajunge să 
golească buzunarele princiare; într-un fel totodată grandios 
și grosolan vor interveni în evenimentele epocii și vor face 
să se învârtească uriașa ruletă a istoriei mondiale; în loc să 
servească și să asculte, ei se bagă obraznic în faţă și niciun 
semn nu marchează mai net a doua jumătate a secolului al 
XVIII-lea decât rolul jucat de acești aventurieri. 

John Law, irlandez fugar, face să explodeze, cu banii lui 
de hârtie, finanţele franceze. D'Eon, jumătate bărbat și 
jumătate femeie, cu sex și reputaţie dubioase, dirijează 
politica internaţională; un baronaș, Neuhoff, cu capul 
rotund, devine într-adevăr și adevărat rege al Corsicăi 
pentru a sfârși apoi - trebuie să o spunem - în închisoarea 
datornicilor insolvabili; Cagliostro, tânăr ţăran sicilian care 
n-a putut toată viaţa lui să înveţe, să scrie și să citească 
corect, vede Parisul la picioarele lui și, cu faimosul lui colier, 
împletește coroanei ștreangul care o va sugruma. 

Bătrânul Trenck, cel mai tragic dintre toţi, pentru că era 
un aventurier care n-a păcătuit întru nimic faţă de nobilime, 
și care va ajunge cu capul sub ghilotină, Trenck deci, joacă, 
cu boneta roșie pe cap, personajul tragic al eroului 
libertăţii; Saint-Germain, vrăjitorul fără vârstă, îl vede pe 
regele Franţei plasat umil la picioarele lui și pune și azi 
probleme savanților, cu privire la nașterea lui neștiută. Toți 
ţin în mâinile lor mai multă putere decât cei mai puternici; 
ei captivează imaginaţia și atenţia lumii întregi, fascinează 
pe savanţi și seduc femeile; jecmănesc pe cei bogaţi și, 
deci fără funcţii și responsabilităţi, trag în taină sforile 


22 


marionetelor politice. lar ultimul dintre ei - care nu-i cel mai 
rău - Giacomo Casanova, istoriograful acestei bresle, care îi 
închipuie pe toţi povestindu-se pe el, completează în modul 
cel mai plăcut galeria acestor personaje neuitate și de 
neuitat - fiecare dintre ei mai celebru decât orice poeţi, 
realizând mai mult decât toţi oamenii politici ai vremii, 
stăpân fiind pentru un scurt răstimp peste o lume deja 
condamnată la dispariţie. 

Intr-adevăr, epoca eroică a acestor mari talente ale 
îndrăznelii obraznice și ale comediei mistice din Europa nu 
durează, cu totul, decât vreo treizeci sau patruzeci de ani; 
apoi ea se distruge singură, prin persoana prototipului său 
desăvârșit, a aventurierului demonic Napoleon |. Peste tot, 
acolo unde talentul se joacă doar, geniul acţionează cu o 
grandioasă seriozitate; nu se mulțumește cu roluri 
episodice, el cere, pentru el singur, pentru rolul său creator, 
întreaga scenă a lumii. 

Când Bonaparte, micul corsican fără un sfanţ, ia numele 
de Napoleon, nu ne mai aflăm ca la Casanova-Seingalt sau 
la Balsamo-Cagliostro, în faţa unui burghez care se ascunde 
cu lașitate în spatele unei măști de gentilom, ci 
superioritatea spiritului se valorizează hotărât în faţa 
tuturor și cere triumful ca un drept al său, pentru care nu 
este nevoie să viclenești spre a-l căpăta. 

Cu Napoleon - care a fost geniul acestor talente - 
aventura părăsește anticamera prinţului pentru a intra în 
sala tronului; Napoleon, ducând-o la apogeu, termină 
ascensiunea nelegitimităţii spre înălțimile puterii și pune, 
pentru o scurtă vreme, pe capul Aventurii, cea mai 
strălucită coroană a lumii - cea a Europei. 


23 


CULTURĂ ȘI TALENT LA 
CASANOVA 


„Se spune că este un literat, dar e o 
minte de intrigant, că a fost în Anglia și în 
Franța, că și-a procurat de la nobili și de 
la  cucoane venituri ilicite, căci 
dintotdeauna a avut obiceiul să trăiască 
pe spezele altuia și să păcălească pe cei 
creduli... Când îl cunoști bine pe numitul 
Casanova, găsești în el, îmbinate într-un 
mod de groază, necredința, minciuna, 
impudicitatea și desfrâul”. 


(Raport secret al Inchiziției venețiene, 
1755) 


Casanova nu neagă niciodată că ar fi un aventurier, 
dimpotrivă, el se laudă cu mânarie că a preferat rolul de 
păcălitor celui de păcălit și de jecmănitor celui de jecmănit 
într-o lume căreia, așa cum Romanii o știau deja, îi plăcea 
dintotdeauna să fie păcălită. Nu acceptă însă un singur 
lucru: să fie confundat cu șleahta vulgară a escrocilor de 
cârciumă, cu cei condamnaţi la galere, cu cei demni de 
spânzurătoare care jefuiesc grosolan și fără maniere 
pungile oamenilor, în loc să ia banii de la imbecili într-un 
mod rafinat și elegant. Întotdeauna în Memoriile sale el își 
scutură haina când e obligat să mărturisească (deși se 
îmbătase cu ei la câștig) că n-a stat alături de trișorii Afflisio 
sau Talvis, căci, deși el și ei se mișcă pe același plan, ei 


24 


provin totuși din lumi diferite - Casanova de sus, din 
cultură, și ei de jos, din neant. 

La Schiller, fostul student, moralul căpitan de haiduci, 
Karl Moor, disprețuiește pe complicii săi Spiegelberg și 
Schufterle, deoarece ei practică o meserie crudă și 
sângeroasă în timp ce el acţionează dintr-un avânt contrar, 
cel de a se răzbuna de josnicia lumii; și Casanova subliniază 
întotdeauna cu putere diferenţa care există între el și clica 
de trișori la jocurile de noroc care văduvesc de orice 
frumuseţe și orice decenţă, splendida, divina carieră a 
aventurismului. Căci, în fapt, prietenul nostru Giacomo își 
arogă un fel de titlu de nobleţe pentru sus-numita carieră, o 
distincţie filosofică pentru ceea ce burghezii socotesc 
dezonorant iar oamenii cinstiți revoltant. El vrea ca 
dragostea de a juca teatrul care animă pe șarlatan să fie 
socotită nu ca o treabă urâtă, ci ca o artă subtilă. Dacă stai 
să-l asculţi, filosoful nu are pe pământ altă obligație morală 
decât cea de a se distra pe socoteala tuturor naivilor, de a 
escroca pe naivi, de a ușura pe zgârciţi și de a pune coarne 
bărbaţilor, în fine, de a pedepsi toate nebuniile acestei lumi, 
în calitate de trimis al justiţiei divine. Înşelăciunea este, 
pentru el, nu numai o artă ci și o datorie superioară moralei 
și el exercită această datorie ca un bun principe trăind în 
afara legii cu o conștiință candidă și o incomparabilă 
spontaneitate. 

Într-adevăr, trebuie să-l credem pe Casanova când spune 
că a devenit aventurier nu numai din nevoia de bani și din 
frica de muncă, ci și din temperament, împins fiind de un 
geniu irezistibil. Din partea tatălui său și a mamei sale e 
încărcat cu o ereditate de actor, ceea ce-l face să considere 
lumea întreagă ca o scenă și Europa drept culise; a face pe 
nebunul, a înșela, a trage pe sfoară, a păcăli pe altul este 
pentru el, ca altădată pentru Eulenspiegel, o funcţie 
firească, și n-ar putea trăi fără desfătarea carnavalescă a 


D Till Eulenspiegel - Personaj de ficţiune, saltimbanc maliţios și farsor 
din literatura populară din nordul Germaniei. 
25 


măștii și a bufoneriei. De sute de ori a avut ocazia să se 
apuce de o profesie cinstită, să-și capete o situaţie bine 
văzută și confortabilă, dar nicio tentaţie nu-l poate reţine, 
nicio seducţie nu-l poate face să se obișnuiască cu viaţa 
burgheză, așezată. Datt milioane, oferiţi-i funcţii și 
demnități, el nu le va accepta, preferând întotdeauna să se 
întoarcă în elementul său - fără patrie, cu aripile ușoare. 

În consecinţă, el poate pe drept cuvânt să se 
deosebească cu un anumit orgoliu de ceilalți escroci, căci n- 
a ajuns niciodată la pungășie ca un disperat, ci întotdeauna 
din plăcere; apoi el nu se trage, precum Cagliostro, dintr-o 
văgăună împuţită de ţărănoi, nici, precum contele Saint- 
Germain, dintr-un incognito nedescifrat (și care, probabil, 
nici el nu miroase prea bine). 

Messer Casanova este provenit dintr-o căsătorie legitimă 
și dintr-o familie destul de respectabilă; mama sa, „la 
Buranella” este o celebră cântăreaţă, recunoscută pe toate 
scenele Operei europene și că va sfârși ca pensionară pe 
viață a Teatrului regal din Dresda. Numele fratelui său 
Francesco se găsește în orice istorie a artei, ca fiind unul 
din ucenicii lui Rafael Mengs, pe atunci calificat drept 
„divin” şi se mai întâlnesc și azi marile sale „tablouri” de 
luptă în toate muzeele creștinătății. Toate rudele sale au 
profesii foarte onorabile, poartă respectabila robă a 
avocaţilor, a notarilor, sau sutana preoțească. Deci, 
Casanova nu vine din mahala, ci dintr-aceeași pătură 
burgheză a lumii artistice ca Mozart și Beethoven. Ca și ei, 
el primește o educaţie desăvârșită, învaţă limbile clasice și 
europene; cu toate extravaganțele sale și cu toată 
cunoașterea precoce a femeii, fiind inteligent foc, învaţă 
latina, greaca, franceza, ebraica, un pic de spaniolă și de 
engleză; numai germana e o limbă pe care nu reușește să o 
stăpânească, nici măcar după treizeci de ani. Se pricepe 
bine la matematică și de asemenea în filozofie; ca teolog, 
își ţine prima predică într-o biserică din Veneţia, la 
șaisprezece ani și timp de un an își câștigă pâinea zilnică la 


26 


teatrul din San Samuele, ca violonist. Doctoratul său în 
drept la Padova (el pretinde că l-a luat la optsprezece ani) a 
fost el oare real sau e vorba de o simplă farsă? Cu privire la 
această importantă problemă se mai păruie și azi între, ei 
iluștrii casanoviști; în orice caz, a învăţat multe materii 
universitare căci e priceput în chimie, medicină, istorie, 
filosofie, literatură și mai ales, în științe mai lucrative - fiind 
mai obscure - precum astrologia și arta fabricării aurului, 
alchimia. În plus, drăguţul și sprintenul băiat strălucește în 
toate artele curteanului și viteazului, știe să danseze, să 
dueleze, să călărească și să joace cărţi ca cel mai distins 
dintre gentilomi; și, dacă adaugi la aceste numeroase 
cunoștințe acumulate așa de bine și de repede o memorie 
fenomenală care, într-o carieră de șaptezeci de ani, nu uită 
nicio fizionomie, nu lasă să se șteargă nimic din ceea cea 
auzit, citit, pronunţat sau văzut; toate astea împreună dau 
o calitate intelectuală specială, căci face din Casanova 
aproape un savant, aproape un poet, aproape un filosof, 
aproape un om de curte. 

Da, dar numai aproape, și acest „aproape” arată fără 
milă lacune care există în multiplicitatea talentelor lui 
Casanova. Tot ce este el e doar așa: e poet, dar nu poet 
adevărat; e hoţ, dar nu unul veritabil. El atinge sferele 
intelectuale cele mai înalte, dar și lumea celor trimiși la 
galere și niciodată nu-și realizează total niciun talent nicio 
profesie. Diletant desăvârșit și universal, el știe o mulţime 
de lucruri din toate artele și din toate științele; știe chiar 
atâtea încât nu-ţi vine să crezi; îi lipsește doar un mic 
element ca să devină într-adevăr productiv: voinţa, 
hotărâre și răbdarea. Dacă ar fi studiat serios un an de zile, 
nu s-ar putea să existe jurist mai bun sau istoric mai subtil; 
ar fi putut fi profesor în orice domeniu, atât îi lucra mintea 
cu claritate și repeziciune; dar Casanova nu gândește 
niciodată nimic până la capăt. Tot ce e serios îi repugnă 
naturii sale de jucător și orice activitate sec regulată 
displace beţiei lui de viaţă. Nu vrea să fie nimic, se 


27 


mulțumește să pară: aparențele înșeală într-adevăr oamenii 
și a înșela rămâne pentru el lucrul cel mai plăcut. El știe că 
pentru a da nebunilor iluzia de adevăr nu trebuie să 
dezvolți prea multă profunzime științifică. Oricare ar fi 
domeniul în care are ceva cunoștințe, de îndată are un 
faimos ajutor: e colosalul lui sânge rece, îndrăzneala lui de 
cavaler în căutare de bani, cu fruntea nerușinată. Puneţi-l 
pe Casanova în faţa oricărei probleme, el niciodată nu va 
mărturisi că este novice în materie; va lua întotdeauna 
aerul cel mai grav și mai competent; șarlatan înnăscut, el 
se va descurca cu îndemânare; amestecător de cărți 
rafinat, el va întoarce totul pe dos și va ieși întotdeauna 
basma curată, chiar dacă treaba e mai mult decât riscantă. 

La Paris, cardinalul de Bernis” l-a întrebat dacă știe cât de 
cât cum se organizează loteriile. Bineînţeles, habar n-are, 
dar tot bineînţeles, acest știe-tot răspunde afirmativ și, în 
faţa unei comisii dezvoltă, cu imaginaţia sa formidabilă, mai 
multe proiecte financiare, ca și cum ar fi fost de douăzeci 
de ani un bancher încercat. 

La Valencia e nevoie de un text de operă italian: 
Casanova îl compune cât ai clipi. Dacă i s-ar fi cerut și să 
scrie muzică, sigur și-ar fi scos-o cu îndemânare din diverse 
opere vechi. În faţa împărătesei Rusiei el se prezintă ca un 
reformator al calendarului și ca un savant în astronomie. În 
Curlanda* el inspectează minele cu un aer repede 
improvizat de tehnician; în republica Veneţiei, dându-se 
drept chimist, recomandă un nou fel de a vopsi mătasea; în 
Spania se dă drept agronom și colonizator iar împăratului 


7 Frangois-Joachim de Pierre, cardinal de Bernis (22 mai 1715 la Saint- 
Marcel-d'Ardeche, mort la 3 noiembrie 1794 la Rome), diplomat, om de 
litere și prelat francez, ambasador la Veneţia (1752-1755), ministru de 
stat (1757), secretar de stat pentru Afaceri străine (1757-1758), 
însărcinat cu afaceri pe lângă Sfântul Scaun (1774-1794). 
8 Curlanda (în letonă Kurzeme, în germană și suedeză Kurland, în 
lituaniană Kuršas, în estonă Kuramaa, în rusă Kypnainua), este una 
dintre regiunile cultural istorice ale Letoniei, cu ieșire la Marea 
Baltică. 

28 


losif al II-lea îi remite o vastă lucrare despre combaterea 
cametei. Pentru ducele de Waldstein compune comedii; 
ducesei d'Urfe îi construiește arborele Dianei și alte piese 
de șarlatanie alchimistă. La D-na Roumains el deschide 
casa de bani cu cheia lui Solomon; cumpără acţiuni pentru 
guvernul francez; la Augsburg se dă drept ministru 
portughez; în Franţa este ba industriaș, ba furnizor al 
Parcului regal al cerbilor; la Bologna scrie pamflete contra 
medicinii. La Trieste scrie istoria regatului polonez și 
traduce Iliada în ottaverime?. În fine, călare pe orice cal, nu 
și-l are pe al lui, dar știe să-l strunească pe oricare i s-ar fi 
dat să-l încalece, fără să se lase zvârlit din șa și fără să se 
facă de râs. 

Dacă răsfoiești lista scrierilor pe care le-a lăsat ai 
impresia că ai de-a face cu un filosof universal, cu un 
enciclopedist, cu un non Leibniz; iată un eseu despre 
duplicarea cubului, iată un dialog politic cu Robespierre; și 
dacă cineva i-ar fi cerut să demonstreze teologic existenţa 
lui Dumnezeu sau să compună un imn castităţii, n-ar fi 
ezitat o clipă. 

Oricum, câte talente! Aplicate în oricare direcţie, în 
știință, artă, diplomaţie, afaceri, ar fi dat rezultate 
extraordinare. Dar Casanova, risipește bucuros talentele lui 
în lucruri de-o clipă; el, care ar putea deveni orice, preferă 
să nu fie nimic, dar nimic - însă liber. Libertatea, 
independenţa, hoinăreala fără limite îi dau o fericire cu mult 
mai intensă decât viața sedentară, instalată pentru vreme 
îndelungată în oricare profesie. „Gândul de a mă fixa 
undeva mi-a displăcut întotdeauna și o viaţă așezată mi s-a 
părut întotdeauna contra naturii”. 

Nu ţine să fie, în mod permanent, nici administrator bine 
plătit al loteriei, în serviciul Majestății Sale creștine, nici 
industriaș, nici violonist, nici scriitor. Abia s-a urcat undeva 
în șa că-l plictisește trapul ţăcănit; cu îndrăzneală, renunţă 


9 Poem în versuri constând din opt versete în care rima are 
următoarea schemă: ABABABCC. 
29 


la belșug și așteaptă următorul docar pentru a se urca în el. 
Adevărata sa profesie, o știe bine, e să nu aibă niciuna, să 
nu încerce decât în fugă toate meseriile și toate științele și 
pe urmă să le schimbe așa cum actorul schimbă rolul și 
costumaţia. De ce s-ar opri undeva? Nu vrea să aibă nici să 
păstreze nimic, nu vrea să fie nimic, să posede nimic, căci 
nu se mulțumește cu o viaţă, el dorește o sută, adunate 
într-o singură existenţă, pe care impetuoasa sa pasiune 
vrea s-o trăiască. Deoarece dorește libertatea și nu dorește 
bogății, plăceri și femei, altfel decât pentru clipe care 
urmează, și nu cere nici durată, nici securitate, el poate 
trece râzând prin fața palatelor și bunurilor acestei lumi 
care, întotdeauna, sunt o aservire - simțind nedeslușit ceea 
ce Grilleparzer spune atât de bine: 


„Te ține tot ce-ţi aparține 
Și-acolo unde ești stăpân tu ești și slugă”. 


Or, Casanova nu vrea să fie sluga nimănui, dacă nu a 
sfintei întâmplări care, e adevărat... îl zguduie uneori 
puternic, dar îi procură întotdeauna cu generozitate noi 
surprize; pentru a-i rămâne credincios el respinge cu 
dispreţ orice legătură, cât ar fi ea de slabă, și rămâne un 
spirit liber, în sensul cel mai înalt al cuvântului. 

„Cea mai mare comoară a mea este - spune el cu 
mândrie - că sunt propriul mea stăpân și că nu mi-e frică de 
nenorociri”. Deviză bărbătească... care onorează mai mult 
pe acest viteaz decât titlul său împrumutat de cavaler de 
Seingalt. El nu se preocupă de ce gândesc alţii de el, trece 
peste obstacolele lor morale cu o nepăsare fermecătoare, 
indiferent de furia celor ce rămân în urmă și de indignarea 
oamenilor așezați cărora cizmele lui obraznice le calcă 
straturile de flori. 

Numai în elan, în impulsul mișcării simte el bucuria de-a 
trăi și niciodată în odihnă și în confortabila trândăvie; 
urmare a acestui fel ușuratic și fără scrupule de a scăpa de 


30 


orice piedici, a perspectivei sale aeriene, toţi oamenii 
cinstiţi care și-au făcut un loc călduţ în cotlonul vreunei 
ocupaţii mereu aceiași, îi par foarte ridicoli. 

Nu-l impresionează nici căpitanii, care-și zăngăne arogant 
săbiile, dar stau sluj în fața dojenilor generalului, nici 
savanții, acești scârța-scârţa care rod hârtie și iar hârtie, de 
la o carte la alta, nici oamenii banilor, așezați cu frică pe 
sacii lor de aur și păzindu-și casa de bani, nu-l atrage nicio 
stare socială, nicio ţară, nicio uniformă. Nicio femeie nu-l 
poate reţine în braţele ei, niciun suveran între hotarele lui, 
nicio profesie în monotonia ei; ș-aici el face cu îndrăzneală 
gaură în acoperiș, preferând să-și riște viața, decât s-o lase 
să lâncezească. Tot ce scoate flăcări și impresionează ca 
talent, ca aptitudini și ca forţă, ca îndrăzneală și ca spirit, în 
acest corp pătimaș și tare, e întotdeauna aruncat în faţa 
acestui lucru fără nume, Norocul, zeu al jocului și al 
schimbărilor; ca atare viaţa sa nu va încremeni nicicând 
într-o formă unică; ea rămâne schimbătoare ca apa sub 
presiune, care ba se ridică șuvoi spre cer, strălucind de 
soare și de bucurie, ba se prăbușește în întunericul hăurilor, 
cu zgomot de cascadă. Trecând de la masa principilor în 
închisoare, acest mână-spartă care trebuie să facă apel la 
Muntele de Pietate, acest seducător de cucoane devenit 
peștișor, coboară în căderea lui ca un meteorit dar urcă din 
nou, țâșnește și se pune pe picioare cu tot resortul fluidului 
electric, sclipitor când e fericit și nepăsător când cade în 
năpastă, totdeauna însă curajos și sigur pe el. 

Intr-adevăr, curajul este baza felului de a trăi pe care-l 
adoptă Casanova, curajul este harul harurilor: nu pune 
nimic la loc sigur, se mulțumește să-și riște viaţa; prin el 
vedem cum iese la iveală, din mulțimea celor prevăzători, 
un om care îndrăznește, care îndrăznește să riște tot: pe el 
însuși, și fiecare șansă sau ocazie... Dar, soarta surâde celor 
îndrăzneţi care o înfruntă, căci jocul e elementul său. Ea 
răsplătește mai degrabă pe nerușinaţi decât pe cei harnici 
și de asemenea, ea e mult mai darnică cu acest om fără de 


31 


măsură, decât e, de obicei, cu o generaţie întreagă; ea îl 
apucă și îl învârte de colo colo, îl împinge spre înălțimi și-i 
pune o piedică tocmai când se pregătea să-și ia cel mai 
mare elan. Ea îi dă femei și-și bate joc de el la cărţi, îi 
zgândăre patimile și-l păcălește când se crede mai sigur pe 
victimă, dar nu-l părăsește niciodată și nu-l lasă să se 
plictisească; mereu neobosită, ea găsește și inventează 
pentru acest om neobosit, partener perfect și docil, o nouă 
peripeţie și un nou risc. Și astfel, viaţa lui Casanova devine 
mai amplă, mai colorată, bogată în vicisitudini, fantastică și 
pestriță, cum găsești cu greu una la câteva secole; și numai 
pentru că și-o povestește cel care n-a fost și n-a vrut 
niciodată să ajungă ceva, devine unul dintre poeţii 
incomparabili ai existenţei - la drept vorbind nu pentru că a 
vrut-o el, ci viața însăși. 


32 


FILOSOFIA SUPERFICIALULUI 


„Am trăit ca un filozof”. 


(Ultimele cuvinte ale lui Casanova) 


Într-adevăr, unei vieţi cu asemenea amplitudine îi 
corespunde aproape întotdeauna o slabă profunzime 
morală. Pentru a putea juca după orice muzică, iute și 
îndemânatic, trebuie să fii, precum Casanova, ușor ca un 
fulg. Şi astfel, dacă privim lucrurile exact, fericirea artei lui 
de a trăi atât de admirată nu-și are sorgintea într-o virtute 
sau într-o forță pozitivă deosebită ci mai ales în ceva 
negativ, în lipsa totală de orice piedică morală. Dacă faci 
autopsia psihologică a acestei bucăţi de umanitate plină de 
suc, umflată de sânge și pleznind de patimă, Constat! la 
început lipsa totală a tuturor organelor morale. 

Inimă, plămâni, ficat, sânge, creier, mușchi și bineînţeles 
cordoane seminale, totul este dezvoltat la Casanova în cel 
mai puternic și normal mod; numai din punct de vedere 
psihic, acolo unde de obicei calităţile și convingerile morale 
se condensează în această formă misterioasă care e 
caracterul, ești surprins să găsești la Casanova un vid 
complet, un spaţiu fără aer, inexistentul, neantul. Cu toți 
acizii și cu toate leșiile, lanţetele și microscoapele nu poţi 
nici măcar să descoperi - în acest organism care altfel e 
sănătos tun - vreo urmă din substanţa numită conștiință, 
din acel element spiritual superior eului care controlează și 
regulează lumea mecanică a simţurilor. Chiar sub o formă 
doar schiţată, sistemul nervos moral lipsește cu desăvârșire 


33 


în această carne fragedă și senzuală. Așa se explică 
neseriozitatea și geniul lui Casanova: fericitul de el nu are 
decât senzualitate și nu suflet. Nefiind serios legat de 
nimeni și de nimic, neţintind niciun obiectiv și nelăsându-se 
oprit de niciun scrupul, el poate să meargă într-alt pas 
decât oamenii care au un scop, asupra cărora apasă 
morala, care sunt legaţi de o poziţie socială și încărcaţi de 
scrupule morale; de aci apare elanul său unic, 
incomparabila lui elasticitate! 

Pentru acest navigator prin univers nu există pământ 
tare sub picioare. El nu se fixează nicăieri, nu ascultă de 
legea niciunei ţări, e numai gata să-și satisfacă pasiunile; ca 
atare el nu respectă nici convențiile sociale, nici 
contractele, nici legile convenționale ale moralității 
europene. Tot ceea ce pare sacru sau doar important 
pentru ceilalţi oameni nu face în ochii lui nici două parale. 
Încercaţi să-i explicaţi ce sunt legăturile morale sau 
orânduielile lumești și nu va înţelege nici cât un boșiman 
metafizica. Dragostea de patrie? - El, cosmopolitul care 
timp de șaptezeci și trei de ani n-a avut patul lui și care 
locuiește întotdeauna oriunde, nici nu-i pasă de patriotism. 
Ubi bene ibi patria, acolo unde își umple mai bine 
buzunarele și unde găsește mai ușor femei la pat, unde 
duce mai ușor pe nătărăi de nas și unde se bucură mai 
savuros de viață, unde își întinde mai bine picioarele sub 
masă și unde se simte la el acasă. 

Respectul religiei? Ar adopta pe oricare dintre ele, s-ar 
lăsa tăiat împrejur sau ar lăsa să-i crească o coadă, ca la 
chinezi, dacă această profesie de credinţă i-ar aduce vreun 
avantaj și în sinea lui și-ar bate joc de asta ca și de 
catolicism, care este religia sa; într-adevăr, la ce servește 
religia unuia care nu crede în viaţa de apoi, ci crede doar în 
fierbintea și clocotitoarea viață de pe lumea asta? „Probabil 
că după aceea nu mai e nimic, sau cel puțin vom afla 
despre ce e acolo când ne va veni rândul” argumentează el 


10 Cicero, în cartea a V-a din Tusculanae. 
34 


cu mare nonșalanţă și indiferenţă. Deci, ducă-se tot 
păienjenișul metafizicii! Carpe diem!!, folosește clipa, 
stoarce-o ca pe un bob de strugure și aruncă-i coaja la 
porci: aceasta este singura lui maximă. Să se ţină strict de 
lumea sensurilor, de ceea ce este vizibil și accesibil, a 
scoate cu perseverență un maximum de dulceaţă și de 
voluptate în fiecare clipă, asta e filozofia lui Casanova și ea 
nu merge niciun pas mai înainte; iată de ce poate da la 
spate toate ghiulelele de plumb ale moralei burgheze 
precum onoarea, decenţa, datoria, pudoarea și fidelitatea 
care te opresc să te desfășori imediat în libertate. 

Intr-adevăr, ce-ar face Casanova cu onoarea? El o 
apreciază la fel ca obezul Falstaff - care constată acel 
adevăr incontestabil că nu-i bună nici de mâncat nici de 
băut - sau ca acel brav parlamentar englez care odată, a 
declarat în plină ședință că aude mereu vorbindu-se de 
gloria viitoare dar că tare ar dori, în sfârșit, să afle ce a 
făcut până acum posteritatea pentru bunăstarea și 
confortul Angliei. Onoarea nu ţine de desfătare; nu o poţi 
apuca, dar te împiedică să te desfeţi prin datoriile și 
obligaţiile pe care, le impune; în consecință, e ceva 
superfluu. Căci Casanova nu urăște nimic mai mult pe lume 
decât datoriile și obligaţiile. Nu cunoaște și nici nu vrea să- 
și recunoască nicio altă datorie în afara celor naturale și 
comode și care consistă în a oferi plăceri bravului și 
robustului său trup sau să dea femeilor cât poate de mult 
din elixirul bucuriei. lată de ce el nu se întreabă nicicum 
dacă existenţa sa clocotitoare este bună sau rea, dulce sau 
amară pentru ceilalți și nici dacă aceștia îi găsesc purtarea 
dezonorantă și destrăbălată. Pudoarea, ce cuvânt straniu! 
Ce concept de neînțeles! Acest cuvânt lipsește cu totul din 
lexiconul vieţii sale. 

Cu nonșalanţa unui lazzarone!?, el își dă jos pantalonii cu 
curaj, în faţa publicului, își arată, cu gura râzând până la 


11 Trăiește clipa!, Horaţiu, Ode I, 11, 8. 
12 Una din cele mai sărace din Napoli - cerșetorii. 


35 


urechi, părţile bărbătești; povestește în gura mare, fără 
perdea, ceea ce un altul nu ar mărturisi nici sub tortură, 
adică pungășiile sale, ratările sale, neplăcerile lui sexuale și 
curele împotriva sifilisului. Totuși nu folosește acel ton 
ridicat de goarnă a adevărului care e propriu lui Jean- 
Jacques Rousseau și care provoacă dinainte mirarea 
indignată a auditorului său; el procedează cu o naturaleţe și 
cu o naivitate perfectă, deoarece (așa cum a stabilit-o deja 
descrierea noastră anatomică) este lipsit de orice nerv 
sensibil la diferențieri de etică sau de orice organ capabil să 
judece complexele morale. Dacă i se reproșează că a trișat 
la cărţi, va răspunde simplu, cu un aer surprins. „Da, dar 
atunci n-aveam bani”! Dacă e acuzat că a sedus o femeie, 
s-ar mulţumi să zică râzând: „Da, dar ce-am mai mulțumit- 
o!” 

Niciodată nu-i trece prin minte să se scuze că a subtilizat 
în modul cel mai nerușinat economiile din buzunarul unor 
cinstiţi burghezi și a unor camarazi creduli; dimpotrivă, el își 
reliefează, în memoriile sale, escrocheriile în modul cel mai 
rafinat, cu ajutorul acestui cinic argument: „Răzbuni 
raţiunea când înșeli un dobitoc”. Nu se apără și nu regretă 
niciodată nimic și, în Miercurea Cenușiit3, în loc să-și plângă 
viaţa risipită, care se termină printr-un faliment complet, în 
sărăcie și în cea mai nenorocită dintre dependente, 
bătrânul vulpoi fără dinţi scrie aceste rânduri de o 
fermecătoare impertinenţă: „M-aș simţi vinovat dacă azi aș 


13 Pentru credincioșii romano-catolici, prima zi a Postului Mare. 
Sărbătoarea a fost instituită în timpul pontificatului lui Grigore 1 cel 
Mare. Denumirea „Miercurea Cenușii” se datorează obiceiului ca 
ramurile de salcie (palmier, măslin sau de alt arbore) sfinţite cu ocazia 
Floriilor de anul trecut, ramuri care au împodobit icoanele și statuile 
din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică 
spre a fi arse. Cenușa lor se folosește la ieșirea de la slujbă, 
presărându-se pe fruntea credincioșilor, în timp ce preotul spune: 
„Adu-ţi aminte, omule, că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce” 
(Geneza, 3,19), cuvintele pe care Dumnezeu i le-a spus lui Adam cu 
ocazia izgonirii sale din rai. 


36 


fi bogat. Dar nu am nimic, am cheltuit totul, și asta mă 
consolează și mă justifică”. N-a pus nimic deoparte pentru 
după moarte, n-a sacrificat nimic din pasiunile sale din 
respect pentru morală și pentru oameni; n-a precupeţit 
nimic nici pentru el nici pentru ceilalți și într-o carieră de 
șaptezeci de ani n-a păstrat nimic altceva decât amintirile: 
iată de ce ar trebui să fim ultimii în a ne indigna de ușurința 
lui de a face totul praf. 

Toată filosofia lui Casanova ar intra deci confortabil într-o 
coajă de nucă; ea începe și sfârșește prin acest precept: să 
trăiești exclusiv pentru lumea de aici, fără griji și spontan, 
să nu te lași păcălit de perspectiva unui cer care, la rigoare, 
ar fi posibil să existe dar care, în fond, e tare greu de 
conceput, sau de perspectiva unei glorii postume; să nu 
permiţi teoriilor să tulbure viziunea clipei prezente, să 
acţionezi nu așa cum spune teologia sau în vederea unui 
sfârșit prealabil, dar numai după înclinare și în văzul 
tuturor. În consecinţă, să nu te lași prea mult oprit de 
speculaţii sau considerații: un Dumnezeu singular a pus în 
faţa noastră această masă de joc care e lumea; dacă vrem 
să ne distrăm în ea, trebuie, să-i acceptăm regulile oricare 
ar fi, fără a ne întreba dacă ele sunt juste sau false. 

Și, în fapt, Casanova n-a irosit nicio secundă pentru a se 
gândi teoretic asupra posibilității sau datoriei pe care ar 
avea-o lumea de a fi în realitate cu totul alta decât este, 
„lubiți umanitatea, dar iubiţi-o așa cum e", spune el la 
întrevederea cu Voltaire. Să nu ne băgăm în treburile (de 
care suntem străini) ale creatorului universului, care e pe 
deplin responsabil de această chestie bizară; să nu lași să 
crească aluatul, murdărindu-te pe mâini, ci să scoţi cu un 
deget abil tot ce e mai bun. Cel care se gândește prea mult 
la ceilalţi, se uită pe sine însuși; cel care privește sever la 
mersul lumii simte că i se înmoaie picioarele. Dacă nătărăii 
sunt jecmăniţi, Casanova consideră că totul e în ordine; cât 
despre oamenii deștepţi, Dumnezeu, la drept vorbind, nu-i 
ajută, dar depinde de ei să se apere cum trebuie. Din 


37 


moment ce lumea e atât de prost organizată încât unii 
merg în trăsură, cu ciorapi de mătase, pe când ceilalţi își 
aud stomacul chiorăind pe sub zdrenţe, nu se poate ca 
omul care raționează să-și pună mai mult decât o singură 
problemă: să se salte singur în trăsură, căci nu trăiești 
decât pentru sine, nu pentru alţii. Desigur, e aici mult 
egoism, dar o filosofie a desfătării este ea posibilă fără 
egoism, epicurismul poate el exista fără o totală indiferenţă 
în faţa problemelor sociale? Cel care vrea să trăiască 
pătimaș pentru el însuși trebuie logic să fie indiferent la 
destinul celorlalți oameni. Indiferent față de toţi ceilalţi, 
indiferent faţă de marile probleme și destine pe care fiecare 
zi le pune umanităţii, așa a trăit Casanova timp de 
șaptezeci și trei de ani. Nu-l interesează nimic decât propria 
lui desfătare. 

Și când, cu un ochi lucid, el privește cu curiozitate la 
stânga și la dreapta, o face numai pentru a se distra și 
pentru a nu pierde nicio ocazie. 

Dar niciodată nu se va arăta indignat și nici, ca altădată 
lov, nu va pune dumnezeirii chestiuni deplasate cu privire 
la cauză și modalitate; el ia faptul (ce enormă economie de 
sentimente!) așa cum e, fără a-l eticheta de „bun” sau de 
„rău”. 

Că O' Morphi, mică secătură olandeză în vârstă de 
cincisprezece ani, culcată azi într-un pat păduchios și gata 
să-și vândă bucuroasă virginitatea pe doi ben florini, 
reușește să aibă peste cincisprezece zile un palat la Parc- 
aux-Cerfs11, ca metresă a regelui creștin și că are bijuterii 
din cap până în picioare, așteptând să devină în curând 
soţia vreunui baron complezent; că el însuși, până ieri biet 
violonist în Veneţia devine peste noapte ginerele unui 
patrician și tânăr gentleman cu diamante pe degete - astea- 
s pentru el simple curiozităţi, care nu-l impresionează 
nicicum. Doamne! așa e făcută lumea: nedreaptă și ilogică; 
și tocmai pentru că va fi veșnic așa, nu ai de ce să 


14 Nume dat unui cartier al Versailles-ului în timpul lui Louis XV. 
38 


construiești o lege a gravitaţiei sau un mecanism complicat 
pentru a explica aceste „montagnes russes”. Numai proștii 
și nătărăii încearcă să găsească un sistem la ruletă și astfel 
strică frumuseţea jocului, în timp ce adevăratul jucător 
(chiar şi în jocul universului) simte, dimpotrivă, 
neprevăzutul ca un stimulent incomparabil și continuu. 

Să apuci cu ghearele tot ce e mai bun, asta-i toată 
înţelepciunea; trebuie să fii filosof numai pentru tine însuţi 
și nu pentru omenire, și asta înseamnă pentru Casanova că 
trebuie să fii puternic, avid și fără scrupule, și, fără a te 
sinchisi de ce urmează, se apuci repede printre valuri clipa 
de faţă bucurându-te de ea până la capăt. Căci tot ce e 
după momentul de faţă e cu totul nesigur în concepţia 
acestui mare păgân. Niciodată în toiul plăcerilor el nu 
amână ceva pe mâine, căci nu și-ar închipui o lume alta 
decât cea de care poţi să dispui pe loc și să o pătrunzi cu 
toate mădularele: „Viața, fericită sau nefericită, este 
singurul bun pe care-l are omul și cine nu o iubește nu-i 
demn de ea”. Numai ce respiră, ce răspunde plăcerii cu 
plăcere, ceea ce se lipsește de pielea fierbinte cu o pasiune 
și cu mângâieri tot atât de pătimașe, numai asta este real și 
interesant, în concepţia acestui înverșunat antimetafizician. 

Astfel, curiozitatea lui Casanova pentru univers se reduce 
numai la organic, la om: toată viaţa lui el n-a ridicat poate 
niciodată o privire meditativă asupra bolţii stelate și natura, 
ea însăși, îl lăsă complet rece; niciodată această inimă atât 
de iute nu se lasă copleșită de seninătatea și măreţia ei. N- 
ai decât să răsfoiești cele șaisprezece volume ale 
Memoriilor lui: găsești un om cu ochi pătrunzători și cu 
simţuri ascuțite care călătorește prin cele mai frumoase 
zone ale Europei, de la Pausilipiu!5 la Toledo, de la lacul 
Leman la stepele rusești, care n-a scris niciodată un rând 
admirativ despre frumuseţea acestor priveliști. 


15 Posillipo - cartier rezidenţial din Napoli, așezat de-a lungul coastei 
de nord a golfului Napoli; este cunoscut sub denumirea de Pusilleco în 
napoletană. 

39 


O servitoare soioasă, într-o tavernă cu soldaţi, e mai 
importantă pentru el decât toate operele de artă ale lui 
Michelangelo și o partidă de cărți într-o cârciumă afumată i 
se pare mai frumoasă decât un apus de soare pe malul 
lacului Sorrente. 

Casanova nu remarcă natura și arhitectura, pentru că 
organul care ne leagă de Cosmos, pentru că sufletul îi 
lipsește cu desăvârșire. Câmpiile și luncile care strălucesc 
în zori, scăldate de rouă, luminate de soarele de dimineaţă, 
cu reflexele lui irizate sunt pentru el suprafeţe obișnuite de 
verdeață, unde niște dobitoace, sătenii, asudă și se spetesc 
pentru ca principii să aibă galbeni în buzunare. Boschetele 
artificiale și aleile întunecate îl interesează cel mult în 
măsura în care sunt o ascunzătoare unde te poţi distra cu o 
femeie; singura valoare a florilor e că, la nevoie, pot servi 
drept daruri sau uneori drept embleme. Acest om rămâne 
complet închis frumuseţii fără obiect și fără scop definit în 
natură. 

Pentru el, lumea e compusă numai din orașe cu arcadele 
și promenadele lor, unde seara merg trăsuri - orașul, cuib 
unduios și obscur care ascunde femei frumoase - orașe 
unde cafenelele așteaptă, cu complezenţă să se încingă 
vreun joc de cărţi pe seama neghiobilor, unde ești atras de 
operă și de case de rendez-vous, unde găsești cât ai clipi, 
pentru o noapte, vreo prospătură, unde hotelurile au 
bucătari care compun poeme cu sosuri și mâncăruri alese și 
muzică cu vin roșu și alb. Numai orașele există în această 
lume pentru acest iubitor de viață ușoară, căci numai aici 
hazardul se poate dezvolta cu multitudinea magnific 
fantastică a surprizelor lui, deoarece neprevăzutul găsește 
aici calea pentru a-și executa variațiile cele mai strălucite și 
mai fermecătoare. Casanova nu iubește decât orașele din 
cauza căldurii umane care se înghesuie acolo; acolo 
locuiesc femeile într-un fel care, pentru el, este singurul 
posibil, într-o stare de multitudine, într-o pluralitate 
schimbătoare; și, în sânul orașelor, ceea ce-i place cel mai 


40 


mult este atmosfera de curte, luxul, deoarece astfel 
voluptatea se sublimează în artă căci, deși e senzual mai 
mult decât oricare altul, flăcăul cu umeri largi ce poartă 
numele de Casanova, nu e un om cu simţuri grosolane. 

O melodie cântată măiestrit îl poate entuziasma; un 
poem îl poate face fericit, o conversaţie spirituală dă vinului 
întreaga sa căldură; a vorbi despre o carte cu niște oameni 
inteligenţi, a asculta muzică în penumbra lojelor, aplecat ca 
un adorator spre o femeie, acestea sunt elementele care 
sporesc ca prin farmec marile minuni ale existenţei. Dar să 
nu ne facem iluzii: această dragoste pentru artă la 
Casanova nu depășește niciodată jocul și bucuria agreabilă 
a diletantului. Mintea trebuie, crede el, să servească viaţa și 
niciodată invers: astfel el apreciază și consideră arta 
exclusiv ca cel mai fin și subtil afrodiziac!$, ca un mijloc 
plăcut de a excita simţurile, de a favoriza voluptatea, 
procurându-i o plăcere rafinată care precede cea grosolană 
a cărnii. li va plăcea să scrie o poezioară pentru a o da, 
împreună cu o jartieră, femeii dorite; el va recita din Ariosto 
pentru a o înflăcăra; se va întreţine cu mult spirit cu oameni 
de lume despre Voltaire și Montesquieu pentru a-și pune 
creierul în valoare și a ascunde cu îndemânare momentul 
când dă atac la pungile lor; dar acest senzualist meridional 
nu înţelege nicicum arta sau știința care i-ar cere trudă și 
perseverenţă, deîndată ce vor să devină un scop în sine, 
explicând sensul lumii. Din instinct, acest jucător respinge 
profunzimea pentru că vrea doar superficialul, spuma și 
parfumul existenţei, revărsarea fulgerătoare a hazardului - 
mereu pus pe trai, mereu diletant și, prin urmare, plin de o 
nepăsare atât de mare, de neseriozitate și de o continuă 
mișcare. Ca „Norocul” pictorului Dürer, care doar aleargă în 
picioarele goale pe globul mișcător al pământului, dus de 
elan și de vântul hazardului, fără a se opri și nici odihni, 
nimănui credincios, și Casanova aleargă slobod prin viaţă, 
fără a se lega de ceva vreodată, trăind clipa și rapidele 


16 (Despre substanţe) Care excită pornirile sexuale. 
41 


schimbări. Variația este pentru el „sarea plăcerii” și 
plăcerea, la rândul ei, este singurul lucru care, în ochii lui, 
dă sens vieții. 

Astfel, ușor ca o vietate efemeră, gol ca o bășică de 
săpun și luându-și strălucirea din reflexele evenimentelor, 
el merge din floare în floare pe axa timpului; abia dacă poţi 
câteodată să-i prinzi silueta mereu schimbătoare și cu atât 
mai mult i se poate releva esenţa caracterului. Cum e oare 
Casanova, la drept vorbind? Sincer sau mincinos? Erou sau 
lichea? Ei bine, e și una și alta, după împrejurări: 
circumstanţele îl influenţează și el se transformă odată cu 
metamorfozările în mijlocul cărora trăiește. Dacă are bani, 
nu există gentilom mai distins ca el. Cu un brio fermecător, 
cu o mărinimie strălucitoare, amabil ca o mare faţă 
bisericească și neastâmpărat ca un paj, aruncă banii în jurul 
lui („n-am știut niciodată să economisesc” spune el); invită 
la masa lui cu prodigalitate, ca un amfitrion de viţă înaltă, 
pe ultimul necunoscut, îi dăruie tabachere și fișicuri de 
ducați, îl împrumută și face să ţâșnească din el un foc de 
artificii ale spiritului. Dar dacă buzunarele de mătase ale 
hainei sunt goale, dacă în portofelul lui aude foșnind 
polițele neplătite, vai de cel care ar vrea să joace cărţi cu 
acest galantuomo. Va scoate cupa de mai multe ori, va 
strecura bani falși, își va vinde iubita și va comite cele mai 
urâte fapte. 

La fel de schimbător cum sunt cărţile înseși, el va fi azi, în 
societate, fermecător, spiritual, încântător, iar mâine doar 
un șnapan vulgar; luni va fi nebun după o femeie și se va 
purta cu ea delicat ca Abelard!” iar marţi o va arunca, 
ticălosul, pentru zece lire sterline, în patul unui lord 
oarecare. Nu, caracterul lui nu-i bun nici rău, el nu are 
caracter. Caracterul și substanța morală sunt pentru el 
atribute tot atât de stranii cum ar fi înotătoarele la un 


17 Abélard, Pierre (1079-1142), filozof și teolog francez. Întemeietorul 
conceptualismului („Sic et non”); devenit legendar prin dragostea sa 
dramatică pentru Heloise. 

42 


mamifer; sunt elemente necunoscute speciei lui. El nu 
acţionează nici moral nici imoral, ci cu o amoralitate 
întrutotul firească: hotărările îi vin spontan din articulaţii, 
reflexele din nervi și din vene, complet neinfluenţate de 
rațiune, logică și morală. Dacă adulmecă pe undeva vreo 
femeie, începe să-i bată sângele în vene; se aruncă 
orbește, antrenat de temperamentul lui. Dacă vede o masă 
de joc, mâna îi tremură în buzunar; fără să știe sau să vrea, 
banii îi sună deja pe masă. Înfuriaţi-l și îi ies venele ca și 
când stau gata să plesnească; o salivă amară îi umple gura; 
ochii i se înroșesc, pumnul i se strânge și lovește cu o furie 
de taur după cum spunea compatriotul său Benvenuto 
Cellini. În niciun fel, Casanova nu poate fi socotit 
responsabil de actele sale, căci în el acționează clocotul 
sângelui și e neputincios să-și înfrâneze elanurile: 
„Niciodată n-am fost în stare să mă înfrânez și nici nu voi fi 
vreodată”. El nici nu se gândește și nici nu face combinaţii; 
numai când e în pericol îi vin, ca să se salveze, inspiraţii 
îndrăzneţe și adesea geniale; niciodată nu face planuri sau 
calcule (n-are destulă răbdare) nici chiar în cea mai mică 
acţiune. De sute de ori se pot întâlni în Memoriile sale 
confirmarea faptului că toate actele importante, loviturile 
cele mai nereușite ca și escrocheriile cele mai reușite se 
explică printr-o aceeași situaţie când firea îl antrenează și 
nicidecum nu e vorba de un calcul. Deodată, într-o bună zi, 
își aruncă sutana; dând dintr-o dată pinteni, pe când era 
soldat, trece la dușman și se consideră prizonier; se duce în 
Rusia și în Spania așa, cum îl poartă drumul, fără a avea 
vreo slujbă sau vreo recomandare, nici informaţii despre 
aceste ţări și nici măcar nu s-a întrebat cum și de ce. Toate 
deciziile sale sunt parcă lovituri de revolver care ţâșnesc 
din nervii săi, sau din capriciu, ori dintr-un plictis mare. Asta 
îl împinge dintr-o situaţie într-alta într-un mod atât de 
neprevăzut încât adesea el însuși se sperie și se freacă la 
ochi. Şi e probabil că nu-și datorează vieţii decât acestei 
curajoase absenţe a unui plan, căci nu more logico, 


43 


informându-se cinstit și calculat te bagi în aventuri, și nu 
graţie unui sistem strategic devii un maestru atât de 
fantastic al vieții. 

In consecinţă, nimic mai greșit decât osteneala ciudată 
care au depus-o autorii, de îndată ce au luat pe acest om 
pătimaș și instinctiv drept erou al unei comedii sau al unei 
naraţiuni, osteneala de a-i atribui lui Casanova un suflet 
clar, o fire meditativă sau chiar ceva care ar aminti de 
Faust sau de Mefisto, pe când resortul și elasticitatea lui 
rezultă numai din faptul că el nu gândește niciodată - fiind 
în întregime stăpânit de amorala lui nepăsare. 

Puneţi-i doar trei picături de sentimentalism în sânge, 
încărcaţi-l cu o conștiință și nu mai e Casanova; dat 
costumul unui personaj interesant prin partea lui 
întunecată, implantaţi-i o substructură de scrupule și gata, 
nu mai e în pielea lui. Căci acest monden desfrânat, acest 
etern copil fără griji, care vrea să apuce cu îndrăzneală 
toate jucăriile, toate plăcerile, toate femeile, desfătările și 
pungile unde sunt banii altuia este orice, dar nu un 
demonic; singurul demon care îl chinuie pe Casanova are 
un nume foarte burghez: se numește pur și simplu plictis. 

Pentru că este cu desăvârșire gol pe dinăuntru, fără 
substanţă sufletească, neant absolut, îi trebuie, ca să nu fie 
doborât de arderea internă, să se umple neobosit și tot 
timpul cu evenimente exterioare; are nevoie de oxigenul 
aventurii ca să nu moară de foame: de aci acea dorinţă 
arzătoare și convulsivă pentru ceea ce n-a avut încă, pentru 
ceea ce e nou lui, de aci acea curiozitate fără margini, 
tendinţa de a adulmeca și de a privi cu un ochi pătimaș 
care caracterizează întotdeauna omul însetat după 
evenimente. 

Fiind neproductiv pe dinăuntru, el trebuie fără încetare să 
pună mâna pe ceva care să-i permită să-și alimenteze 
viaţa, dar acest fel nesfârșit de a dori totul e foarte depărtat 
de cel al demonicului, al omului de pradă adevărat, a unui 
Napoleon ce-și dorește ţară după ţară, regat după regat, 


44 


din setea lui de infinit, sau a unui Don Juan care vrea să 
seducă toate femeile pentru a fi singurul suveran al lumii 
femeiești - acest alt infinit. Simplul amator de plăceri 
Casanova nu caută niciodată superlative atât de elevate, ci 
numai continuitatea plăcerilor. El nu e împins, precum omul 
de acţiune sau fiul spiritului, de vreo iluzie fanatică, spre 
tensiunile primejdioase ale sentimentului; el nu vrea decât 
căldurica  desfătării, bucuria strălucitoare a jocului, 
aventura, - aventura mereu nouă și mereu diferită, pentru 
a-și ocupa eu-l și pentru a spori intensitatea vieţii sale. Mai 
ales să nu fie singur, să nu tremure solitar în acest vid 
glacial și mai ales să nu fie singur! 

Să-l observăm pe Casanova când îi lipsește jucăria 
menită să-l distreze: liniștea devine atunci pentru el cea 
mai groaznică tulburare. Ajunge într-o seară într-un oraș 
străin: nu poate rămâne un ceas în camera lui, singur cu el 
însuși sau cu vreo carte. De îndată, adulmecă prin toate 
colţurile pentru a vedea dacă hazardul nu-i aduce cumva 
vreo distracţie, dacă nu cumva servitoarea n-ar putea să-i 
servească de sticlă caldă pentru noapte. 

Se va apuca să pălăvrăgească, jos, în sala mare, cu 
oaspeţi oarecare; se va antrena la joc în orice fel de 
speluncă, cu jucători suspecți; va petrece noaptea cu 
ultima dintre prostituate; peste tot vidul său interior îl 
împinge irezistibil spre cei trăitori, spre ființele omenești, 
căci numai contactul cu ceilalți îi înflăcărează vitalitatea; 
singur cu el însuși, el este probabil un tip dintre cei mai 
trişti și mai plictisiți din câţi pot exista: lucrul acesta se 
remarcă în scrierile sale (cu excepţia Memoriilor) și se știe 
aceasta din anii singuratici petrecuţi la Dux, când spunea 
că plictisul e „acel infern pe care Dante a uitat să-l descrie”. 
Așa cum titirezul, spre a-și conserva rotația și dansul magic, 
trebuie mereu împins, altfel se prăbușește jalnic pe podea, 
de asemenea Casanova are nevoie pentru elanul său de 
impulsul susținut al exteriorului: ca infinit de mulţi alţii, el 
este aventurier din lipsă de forţă internă de a produce. 


45 


lată totuși de ce, abia oprită tensiunea naturală a vieţii în 
el, recurge la această tensiune artificială care este jocul. 
Acest joc reproduce printr-o scurtătură genială tensiunea 
vieţii; el creează artificial pericolul și rezumatul destinului: 
astfel, el devine azilul tuturor celor care trăiesc în imediat și 
eterna distracţie a tuturor oamenilor fără ocupaţie. Graţie 
jocului, fluxul și refluxul sentimentului ridică o furtună într- 
un pahar cu apă; secunda pustie, ora posomorâtă se umplu 
de fiori, de anxietate și de așteptare; nimic, decât doar 
poate femeia, nu vine să elibereze bărbatul obosit de sine 
însuși, lansându-l într-o aventură fictivă și devenind astfel 
ocupaţia indispensabilă a celui care este fără ocupaţie; în 
sinea lui, Casanova este, mai mult decât oricine, sclavul 
jocului. Așa cum nu poate vedea o femeie fără să o 
dorească, tot așa nu poate vedea banii rostogolindu-se pe o 
masă de joc fără ca degetele să-i iasă din buzunar 
fremătând și chiar când știe că bancherul e un pungaș 
notoriu, un confrate într-ale trișului, el riscă, deși știe că-l va 
pierde, ultimul său ducat. 

Căci nu există dubiu (deși Memoriile trec ușor peste acest 
fapt, pe care l-a dezvăluit tuturor arhivele poliţiei) 
Casanova, el însuși, a fost un trișor și un măsluitor de cărţi 
dintre cei mai îndemânatici ai timpului său și, lăsând la o 
parte tot felul de înșelătorii și de aranjamente galante 
lucrative, el a trăit foarte adesea cu ajutorul acestei arte de 
a trișa. Dar nimic nu arată mai bine pasiunea lui de jucător, 
furia fără margini și fără frâu de a se încredința hazardului 
decât faptul că se lasă mereu și neîncetat ras la joc - el, 
care-i rade pe ceilalţi pentru că nu știe să se abţină de la 
joc, chiar când norocul nu-i surâde. Precum o prostituată 
care aduce peștelui ei câștigul unei dragoste penibil 
simulate, numai pentru a simţi în realitate acel ceva din 
care nu acordă prietenilor ei ocazionali decât iluzia, tot așa 
Casanova dă amicilor săi dubioși tot ce fură de la novici, cu 
nerușinare și fără pudoare; nu odată ci de zece, de o sută 
de ori pierde prada obţinută de pe urma unei laborioase 


46 


escrocherii riscând-o pe norocul cărţilor mereu, zgândărit 
de el. Dar ceea ce face din el un jucător e faptul că joacă nu 
pentru a câștiga (o, cât ar fi de monoton) ci de dragul 
jocului; tot așa cum trăiește nu pentru a se îmbogăţi și a fi 
fericit în confortul și căldura unei situaţii burgheze, ci pur și 
simplu pentru a trăi - jucătorul este aici în elementul primar 
al existenţei. Niciodată el nu caută destinderea definitivă, ci 
dimpotrivă, tensiunea constantă, eterna aventură, pe 
diagonala negrului și roșului, a caroului și a asului - 
freamătul loviturii reușite sau eșuate îi sunt necesare 
pentru a-și simiţi nervii și patima clocotitoare. Ca și sistola 
și diastola, ca expiraţia și inspiraţia substanţei arzătoare a 
universului, el are nevoie de această alternativă de sărăcie 
și bogăţie, îi trebuie aventura prelungită la infinit. Și, cum 
chiar și o viaţă de o varietate atât de cinematografică are 
nevoie de intervale de calm între loviturile de teatru, 
surprize şi furtuni, el umple aceste spaţii libere cu 
tensiunea artificială a fatuus-ului, (soartei) cărților; și numai 
graţie furioaselor sfidări lansate de el hazardului poate 
atinge el aceste curbe neașteptate care-l fac să cadă de sus 
în jos, adevărate căderi zgomotoase în neant: azi încă cu 
buzunarele pline de galbeni, mare senior cu doi lachei la 
spatele trăsurii, mâine vânzându-și diamantele unui evreu 
și amanetându-și pantalonii la Muntele de Pietate (nu-i o 
glumă, s-a găsit la Zurich o recipisă de acest gen). 

Dar așa și nu altfel își dorește viaţa acest aventurier 
desăvârșit, o viaţă bine zguduită de aceste explozii subite 
de fericire și de disperare: iată de ce aruncă neîncetat 
sorții, ca ultimă și unică miză, toată vehementa sa fiinţă. 
Zeci de ori duelând, e la un pas de moarte, de zeci de ori 
riscă galerele sau munca silnică; milioane trec prin 
buzunarele lui pentru a nu rămâne acolo și nici gând să se 
ostenească pentru ca să-i rămână din ele chiar și un pic. 

Dar tocmai pentru că se dăruie întotdeauna și cu totul, 
mereu tuturor, jocurilor, tuturor femeilor, tuturor clipelor și 
tuturor aventurilor el sfârșește prin a câștiga bunul suprem: 


47 


plenitudinea infinită a vieţii, deși moare ca un cerșetor 
nenorocit, total la cheremul altuia. 


48 


HOMO EROTICUS 


„Am fost eu oare un seducător? Nu, m- 
am găsit acolo, chiar în clipe când dulcea 
magie a naturii își începuse lucrarea; și 
nici n-am părăsit vreo femeie, căci 
fiecăreia sufletul meu i-a rămas etern 
recunoscător”. 


(Arthur Schnitzler, Casanova la Spa) 


Face pe diletantul și de cele mai multe ori fără succes, în 
toate artele pe care le-a creat Dumnezeu; scrie versuri 
greoaie și raționamente filosofice care te adorm; scârțâie 
mediocru din vioară și conversează, ca să-l flatăm, ca un 
enciclopedist. Dar e mult mai puternic când e vorba de 
acele jocuri inventate de Diavol și care sunt jocurile numite 
faraon, biribi, cărţile și zarurile, domino-ul, arta de a înșela, 
alchimia și diplomaţia. Totuși, numai în jocul dragostei 
cedează Casanova și se arătă maestru și vrăjitor. 

Aici, printr-o chimie creatoare, sutele sale de talente 
risipite și fragmentate se continuă în elementul pur al 
perfectului erotic; aici și numai aici acest diletant echivoc 
are într-adevăr geniu. Corpul său pare să fie făcut pentru 
serviciul Cyterei!%. Cu o prodigalitate excepţională, cât 
cuprindea cu braţele natura, de obicei zgârcită, a scos totul 
din creuzetul său pentru a aduna tot sucul, toată 
senzualitatea, forța și frumuseţea pentru ca femeile să aibă 
bucuria de a vedea născându-se, încă odată, un adevărat 


18 insulă situată între Pelopones și Creta cunoscută ca „Insula 
dragostei”. 
49 


bărbat, un mascul, un exemplar tare și totuși înflăcărat, 
cântărind cât trebuie și acționând cât trebuie, de calibru 
masiv și cu o formă bine definită. Căci am greși dacă l-am 
reprezenta fizic pe Casanova, cuceritorul, după tipul nostru 
de frumuseţe la modă, zvelt și subţire: acest be/uomo nu 
este un efeb, ci un adevărat armăsar uman, cu umerii lui 
Hercule Farnese, cu mușchii unui gladiator roman, cu 
frumuseţea brună a ţiganilor, cu impetuozitatea și insolenţa 
unui condottiere și căldura virilă a unui faun păros. Corpul 
lui e un metal frământat de elan și de forță debordantă: 
patru sifilisuri, două otrăviri, vreo duzină de lovituri de 
spadă, anii posomorâţi și groaznici petrecuţi sub cheie, în 
închisorile nenorocite ale Spaniei, bruștele tranziţii de la 
căldura siciliană la gerul moscovit, toate nu aduc nicio 
atingere vigoarei sale falnice, întotdeauna gata la datorie. 
Oriunde, oricând, ajunge scânteia unei priviri, contactul fizic 
exercitându-se de la distanță cu o vecinătate feminină 
pentru ca să se înflăcăreze și ca să funcţioneze această 
nemaipomenită sexualitate. Timp de un fecund sfert de 
secol el joacă rolul unui Messer sempre pronto „a unui 
domn mereu gata” din farsele italiene; el învaţă fără preget 
pe femei matematici mai înalte decât știu cei mai intrepizi 
amorezi ai lor și până la patruzeci de ani nu cunoaște decât 
din auzite eșecul la pat, căruia Stendhal, în tratatul său De 
l/'ammour îi consacră un capitol special. Un corp care 
niciodată nu-i obosit când îl îmbie plăcerea, o plăcere care, 
la rândul ei, n-are odihnă, care pândește nervos orice 
feminitate, o pasiune care, cu toată risipa ei nebunească nu 
sărăcește niciodată, o furie a jocului care nu se teme de 
nicio miză; într-adevăr, natura a încredinţat rareori unui 
maestru un trup, un instrument cu corzi atât de bine 
conceput, o asemenea viola d'amore pentru a cânta la ea 
toată viaţa. 

Dar măiestria sub toate rapoartele mai cere încă, pentru 
ca talentul înnăscut să se poată desfășura complet, o 
garanţie specială: dăruirea completă de sine, concentrarea 


50 


absolută. Numai monograma unei pasiuni atinge maximul 
acesteia din urmă; numai concentrarea completă într-o 
singură direcție dă un randament complet; ca muzica 
pentru muzician, ca forma literară pentru poet, ca banii 
pentru zgârcit și ca recordurile pentru sportiv, femeia este 
(prin curtea care i se face, dorinţa pe care o inspiră și prin 
posedarea ei) cea care devine pentru adevăratul erotic 
binele, nu numai cel mai important ci și unicul care există 
pe lume. Din cauza eternei gelozii care există între pasiuni, 
îi este permis să se dăruie numai acesteia, ei singure, și de 
a prinde numai în ea, în ea singură, sensul și infinitul 
universului. Casanova, etern infidel, rămâne fidel lui însuși 
în pasiunea pe care o are pentru femeie. Daţi-i inelul 
dogilor venețieni, comorile lui Fugger!”, titluri de nobleţe, o 
casă și o pensie, gloria căpitanului și a poetului, că va 
respinge cu o mână ușoară toate aceste frivolităţi, aceste 
prostii fără valoare faţă de mirosul unei noi piei, de dulcele 
aspect și de momentul fără egal când o femeie e gata să 
cedeze, față de privirile strălucitoare și deja tulburate de 
norii plăcerii care emană dintr-o femeie care i se dăruie și 
pe care încă n-a avut-o. Toate promisiunile lumii, onoruri, 
funcţii și demnități, distracţii, sănătate și toate plăcerile, el 
le dă la o parte ca fumul unei pipe, în schimbul unei 
aventuri sau chiar a unei posibile aventuri. Căci acest 
jucător al erotismului nu are nervi să iubească pentru a 
dori; deja presentimentul, proximitatea ghicită dar încă 
intangibilă a unei aventuri îi încinge imaginaţia și îi dă 
gustul anticipat al plăcerii și ai pasiunii. Se dă un exemplu 
dintr-o sută: cel de la începutul volumului doi, când 
Casanova merge cu diligenţa la Napoli, pentru o afacere 
foarte importantă. Pe drum, într-un han, vede în camera 


19 Membrii familiei Fuggers din Augsburg au pornit drept comercianţi 
de lână și argint, făcând comerţ și cu mirodenii între orașul lor și 
Veneţia. Mai târziu, s-au concentrat pe activitatea bancară, astfel că în 
perioada lor de maximă prosperitate operau optsprezece sucursale în 
diferite părți ale Europei. 

51 


vecină, într-un pat străin, o femeie frumoasă lângă un 
căpitan ungur; nu, nebunia e și mai mare, el nici nu știe 
dacă e frumoasă, căci încă nici măcar nu a văzut-o, fiind 
ascunsă sub plapumă. A auzit doar râsul, râsul unei femei și 
e destul ca să-i freamăte nările. Nu știe nimic despre ea, 
dacă e seducătoare, frumoasă sau urâtă, tânără sau 
bătrână, complezentă sau cuminte, liberă sau deja legată 
de cineva și, totuși, el aruncă cât colo, sub masă, proiectele 
sale anterioare, împreună cu valiza lui; pune să se deshame 
caii deja înhămaţi și rămâne la Parma numai pentru că 
această șansă a unei aventuri, minimă și cu totul imprecisă 
ajunge să-l înnebunească pe el, jucătorul mereu gata să-și 
încerce norocul. Astfel, în modul cel mai nebunesc posibil, 
dar care, totuși, este atât de înţelept în sensul cel mai intim 
și mai natural lui, astfel procedează Casanova oricând și 
oriunde. Pentru a petrece o oră cu o femeie necunoscută 
ziua sau noaptea, dimineaţa sau seara, el va fi fără echivoc 
gata să comită orice nebunie. Când dorește, niciun efort nu- 
| oprește, când vrea să cucerească nu se teme de nicio 
rezistență. Pentru a revedea o femeie, ca acea soție de 
primar neamţ care, aparent, nu reprezintă cine știe ce 
pentru el și despre care nici măcar nu știe dacă-l va putea 
cumva face fericit, el se prezintă cu neobrăzarea pe frunte 
într-o societate care nu-l cunoaște și este obligat să îndure, 
strângând din dinţi, remarcile amfitrionului și râsetele 
celorlalți. 

Înfometat și îngheţat, Casanova va petrece fără să se 
plângă o noapte întreagă într-o pivniţă genială, printre 
șobolani și păduchi, numai pentru ca în zori să aibă 
speranţa de a ajunge la ţintă, cu toate dificultăţile; riscă de 
zeci de ori să se bată în duel, să fie împușcat, ofensat, 
umilit, stors de bani, îmbolnăvit, și toate astea nu pentru o 
Anadiomenă?, ceea ce ar putea fi de înţeles dacă într- 
adevăr o iubește, dacă o dorește din tot sufletul și din toată 
fiinţa lui, ci pentru o oarecare, care se dăruie oricui, pentru 


20 Venus Anadiomena - (Agpo6irn Ava6vouEvn) „cea ieșită din valuri”. 
52 


orice femeie care se găsește în preajmă-i, pentru simplul 
motiv că e femeie, adică încărcarea acestui sex atât de 
diferit de al său și atât de dorit de el. Orice codoș, orice 
pește îl poate jefui pe acest celebru seducător în modul cel 
mai simplu; orice soţ larg în vederi sau poate complezent 
poate să-l bage în afacerile cele mai murdare, de îndată ce 
este excitat. Dar cum ar putea fi altfel, atâta vreme cât 
setea erotică a lui Casanova nu poate să fie vreodată 
complet potolită? Semper novarum rerum cupidus, tot 
timpul umblând după o nouă pradă, dorinţele lui freamătă 
fără încetare în așteptarea necunoscutului. Un oraș fără 
aventuri nu-i pentru el un oraș și lumea fără femei nu-i 
lume; ca de oxigen, de somn sau de mișcare, acest corp de 
mascul are nevoie tot timpul să aibă în pat o carne dulce și 
voluptuoasă, iar mintea lui, mereu agitată, are nevoie de 
tensiunea palpitantă a aventurii. Fără femeie el nu se poate 
simţi în largul său, nici măcar o lună, nicio săptămână, nicio 
zi, nicăieri și niciodată. Continenţa, în vocabularul lui 
Casanova, înseamnă pur și simplu prostaţie și plictis. 

Nu e de mirare că, cu un apetit atât de robust și cu un 
consum atât de ridicat, calitatea cuceririlor lui feminine nu 
e întotdeauna ridicată. Cu așa un stomac de cămilă, în 
materie de senzualitate, nu devii un rafinat, ci un mâncău 
nesătul. lată de ce a fi fost iubită de Casanova nu e un titlu 
de glorie, căci nu e necesar să fii o Elenă, și nici virgină, nici 
castă, nici spirituală, nici bine crescută, nici deosebit de 
seducătoare pentru a fi remarcată de acest nobil senior; de 
cele mai multe ori, acestui om îi ajunge să seducă 
indiferent că e vorba de o femeie, o femelă, un vagin sau 
de orice incarnaţie polară a sexului opus, format de natură 
spre a-i mulţumi simţurile. Frumuseţea, inteligenţa, fineţea, 
sunt bineînţeles atribuite agreabile, dar, cu toate acestea, 
sunt ceva ridicol de secundar, pe lângă faptul decisiv al 
simplei feminităţi, căci aceasta e singura dorinţă a lui 
Casanova: feminitatea, mereu nouă și diferită, pe care o 
caută sub orice formă sau deformare a ei. 


53 


De aceea trebuie să renunțăm la reprezentările 
romantice sau estetice pe care le-ar putea căpăta acest 
vast Parc-aux-Cerfs. Ca întotdeauna în erotica profesională, 
adică fără vreo alegere, colecţia lui Casanova e extrem de 
pestriță, de o valoare foarte inegală și, doamne, nu e 
nicicum un muzeu de frumuseţe. Desigur, există câteva 
figuri - feţe suave de tinere încă nematurizate care ar fi 
demne de penelul lui Guido sau al lui Rafael, iar altele de 
cel al lui Rubens sau altele care ar merita să fie schiţate de 
Boucher cu un roșu delicat pe niște evantaie de mătase 
dar, pe lângă acestea, ce alte siluete nu poţi găsi: 
prostituate de pe străduţele engleze, cărora numai 
mușcătorul creion al lui Hogarth le-ar putea vedea 
strâmbătura îngrozitoare, bătrâne vrăjitoare ale desfrâului 
care ar fi atras pe un Goya, feţe cangrenate de curve în 
stilul lui Toulouse Lautrec, ţărănci și servitoare care ar fi 
plăcut lui Breughel - învălmășeală nebună de frumuseţe și 
de gunoi, de spirit și de vulgaritate, adevărat bâlci al 
hazardului fără frâu și fără alegere! Căci acest panerotic 
are, în voluptatea sa, niște nervi cam neciopliţi și raza 
dorinţei lui se întinde în mod îngrijorător foarte departe, în 
adâncul ciudăţeniei și a perversiunii. 

Acest fel de activitate amoroasă permanentă nu 
cunoaște preferinţe: ea prinde și apucă ceea ce trece la 
colţul străzii, ea pescuie în toate apele, mari și mici, limpezi 
sau tulburi, permise sau interzise. Această erotică fără 
margini și fără scrupule, fără opreliște, morală sau estetică, 
impusă de decenţă sau de vârstă, nu cunoaște suișuri și 
coborâșuri, „prea devreme” sau „prea târziu”. Aventurile lui 
Casanova încep cu tinere de o vârstă care, în epoca noastră 
plină de reglementări, l-ar fi adus în faţa judecătorilor și ele 
merg până la vârsta când corpul nu mai e decât un schelet 
înfiorător, până la acea naivă de șaptezeci de ani numită 
ducesa d'Urfé, cea mai hidroasă?! performanţă sexuală pe 


21 Hidră, hidre, s. f. (Mitol.) Monstru fabulos închipuit ca un șarpe 
uriaș cu mai multe capete, care, tăiate, creșteau la loc. (Aici o evidentă 
54 


care vreun om a povestit-o fără rușine posterităţii. Această 
noapte walpurgică, fără nimic clasic, se învârtește prin 
toate ţările și clasele sociale; figuri dintre cele mai delicate 
și pure, cuprinse de arsura primei lor pudori, femei distinse, 
îmbrăcate în dantele și strălucind de pietre preţioase, întind 
grăbite mâna, pentru a intra în horă, rebuturilor din 
bordeie, grozăviilor din tavernele cu marinari; cinica 
dezmoștenită de soartă, șchioapa vicleană, fetiţele 
vicioase, bătrânele în călduri, totul se înghesuie, se calcă pe 
picioare în cursul acestui joc de sabat. Mătușa lasă nepoatei 
patul încă cald, și la fel face mama pentru fiică; codoșii își 
bagă copiii în casa acestui bărbat cu simţurile mult prea 
treze, iar soţii complezenţi, pe propriile lor soţii; târfe ale 
soldaţilor, împart cu nobile doamne aceeași plăcere fugară, 
a aceleiași nopţi. Da, trebuie să renunţi, în sfârșit, la 
obiceiul involuntar de a trata performanţele amoroase ale 
lui Casanova în maniera stampelor galante ale secolului al 
optsprezecelea, cu scene întotdeauna graţioase și de o 
voluptate apetisantă; desigur, trebuie avut, în sfârșit, 
curajul de a vedea aici erotica lipsită de alegere, cu 
contrastul ei ţipător, cu realismul său concret, ca fiind un 
pandemoniu al senzualităţii masculine, un /ibido atât de 
inepuizabil, atât de neselectiv ca cel al lui Casanova, nu cu 
obstacole și, mai ales, nu lasă să-i scape nimic; Casanova e 
tot atât de atras de extraordinar și de cotidian, nu există 
anomalie care să nu-l excite, nu există absurditate care să-l 
dezbete. Paturi cu păduchi, cearceafuri murdare, mirosuri 
dubioase, prietenii cu Dest, prezenţa „ghicitorilor”, 
ascunși sau chemaţi cu dinadinsul, escrocheriile josnice și 
bolile obișnuite, toate acestea sunt fleacuri pentru acest 
taur divin care, ca un nou Jupiter, vrea să cuprindă Europa, 
întreg universul feminin în fiecare din formele și atitudinile 
sale, în fiecare figură și în fiecare schelet, cumplit de 
nesătul de noutăţi fantastice și de lucruri naturale, într-o 
dorinţă care amintește întru totul pe zeul Pan și care este 


forțare adjectivală.) 
55 


deja aproape aceea a unui maniac. Dar, fapt tipic pentru 
virilitatea acestui erotic: poate să-i zvâcnească sângele 
oricât de nestăvilit și mereu, niciodată nu părăsește vadul 
trasat de natură. Instinctul lui Casanova se oprește brusc la 
frontiera sexuală. Un castrat îi face silă și îi gonește cu 
bastonul pe pederaști; toate depravările și perversiunile lui 
nu se exercită decât în lumea femeilor, care este sfera lui 
de perfecţiune și de selecţie înnăscută și căreia îi rămâne 
mereu fidel. Dar în acea sferă el nu cunoaște limite, nici 
piedici, nici frâu; fără a alege, fără calcul și fără încetare, 
această plăcere licărește spre orice femeie, cu beţia 
voluptăţii mereu înnoită de orice altă femeie, care e 
specifică faunilor. 

Dar tocmai această beţie și acest firesc al dorinţei lui, 
care amintesc de Pan, dau lui Casanova o putere deosebită 
asupra femeilor și-l fac aproape irezistibil. Cu instinctul 
focos al sângelui, ele simt în el masculul, ființa arzătoare și 
înflăcărată care sare asupra lor; și ele se lasă posedate de 
el, pentru că li s-a dăruit întru totul, nu unei unităţi feminine 
ci pluralităţii femeii care este în ele, s-a dăruit contrastului 
și polului său opus. În fine, par a simţi ele cu intuiţia sexului 
lor, iată-l pe unul care nu-i ca ceilalţi, care nu le face curte 
numai din când în când și în mod accesoriu, care nu se lasă 
copleșit de afaceri și de datoriile profesiei, și nu e nici 
îmbufnat, grăbit și supărăcios ca un om însurat - în fine, 
iată unul care se aruncă înspre noi cu tot avântul fiinţei 
sale, ca un torent, fără să se menajeze, ca un risipitor care 
nici nu pregetă și nici nu alege. Şi, de fapt, el știe să se 
dăruie total: el va fi întotdeauna gata să-și sacrifice fără 
scrupule ultima picătură de voluptate din corp și ultimul 
ban din buzunar pentru oricare femeie, numai pentru că e 
femeie și pentru că atunci ea îi potolește setea pe care o 
are pentru feminitate. 

Căci a vedea femei fericite, uimite în adâncul sufletului 
lor, încântate, surâzătoare și cucerite, iată care este pentru 
Casanova desfătarea desfătărilor. Cât timp are bani, 


56 


copleșește fiecare femeie cu daruri alese rafinat; îi flatează 
vanitatea prin lux și prodigalitate, îi place să o îmbrace 
elegant, să o acopere de dantele înainte de a o dezbrăca 
până la piele; îi place să o uimească cu lucruri scumpe și 
nevăzute înainte, cu valul nestăvilit al cheltuielilor și cu 
flacăra pasiunii - într-adevăr ca un zeu, un Jupiter darnic, 
care face să se reverse pe femeia iubită totodată o ploaie 
de aur și focul din vinele sale. Și dacă, asemănându-se și 
astfel lui Jupiter, el dispare curând printre nori („am iubit 
nebunește femeile, dar le-am preferat întotdeauna 
libertatea”) aureola lui nu se întunecă, ci dimpotrivă, crește 
căci, graţie caracterului de fenomen elementar pe care-l 
îmbracă apariția și dispariţia lui, femeile păstrează 
amintirea acestei bet și dăruiri neasemuite, acestei 
încântări în desfătare, acestei aventuri splendide care nu s- 
ar mai putea repeta și care nu e urmată de dezamăgirea pe 
care o aduc, cu ceilalţi, obișnuinţa și banalitatea actului 
sexual. 

Fiecare din aceste femei simte instinctiv că un om ca 
acesta este imposibil ca soţ, pe post de Celadon credincios; 
ea și-l va aminti în vise, doar ca amant, ca Dumnezeu al 
unei singure nopţi! Deși le părăsește pe toate, niciuna nu l- 
ar dori altfel decât cum a fost: iată de ce Casanova nu are 
nevoie să fie așa cum e, adică sincer în infidelitatea pasiunii 
sale, și de ce va cuceri pe fiecare. O ființă ca el nu are 
nevoie să facă recurs la simulare sau să urce diapazonul; el 
nu trebuie să inventeze artificii lirice sau frauduloase pentru 
a seduce: Casanova trebuie doar să dea frâu liber sincerei 
lui pasiuni și ea va lucra în favoarea lui. lată de ce zadarnic 
tineri timizi, doritori să afle secretul succeselor acestui 
maestru, vor răsfoi cele șaisprezece volume ale acestei Ars 
amandi: seducţia nu se învaţă din cărţi, după cum poezia 
nu se învaţă din tratate de versificaţie. Nu poţi împrumuta 
nimic de la acest maestru, și nici învăţa de la el, căci nu 
există șmecherii tip Casanova, nu există o tehnică a 
cuceririlor și a seducţiei; care ar putea fi numită 


57 


casanoviană. Secretul său constă în sinceritatea dorinţei lui, 
în dezlănţuirea elementară a unei firi pasionale. 

Am scris cuvântul sinceritate, lucru care pare 
surprinzător când e vorba de Casanova. Dar nu-i loc de 
proteste, căci tocmai în jocul dragostei se poate observa un 
fel de loialitate la acest trișor prins asupra faptului, la acest 
escroc patentat. Raporturile lui Casanova cu femeile sunt 
într-adevăr leale, pentru că sunt pur și simplu de ordin 
sexual și senzual. E trist de spus dar, în dragoste, 
nesinceritatea începe întotdeauna când intervin sentimente 
înalte. Acel băiat cumsecade care este trupul omenesc nu 
te înșală niciodată; niciodată nu-și sporește tensiunile și 
dorinţele sale cele mai puternice nu merg peste cele ce 
sunt firești. Numai când intervine mintea și sentimentul 
pasiunea are tendinţa de a exagera, de a minţi, și introduce 
în relaţiile noastre pământești eternităţi iluzorii. Îi este deci, 
ușor lui Casanova, care nu depășește niciodată limita celor 
trupești, să-și ţină promisiunea; graţie bogatului magazin al 
senzualităţii sale, el dă plăcere pentru plăcere, trupul 
pentru trup, și nu face niciodată datorii de suflet. lată de ce 
femeile pe care le posedă nu se simt, post festum, înșelate 
în speranţe platonice; deoarece acest om în aparenţă frivol 
nu le cere alte încântări decât spasmele sexului, deoarece 
nu le duce cu vorbe dulci despre nesfârșirea sentimentului, 
el le va scuti întotdeauna de decepţii. 

Fiecare e liber să califice acest gen de erotism ca o 
dragoste josnică, exclusiv sexuală, ţinând de căldura pielii, 
lipsită de suflet și animalică, dar nimeni nu se poate lega de 
sinceritatea lui Casanova. Căci, într-adevăr, acest ușuratic 
desfrânat, prin felul lui franc și direct de a le dori, 
procedează mai leal și mai binefăcător pentru femei decât 
pasionaţii romantici sau marii îndrăgostiţi, decât Faust 
(pentru a nu cita decât un exemplu), pretendent la 
senzualitatea suprasenzuală care, în exaltarea sufletului 
său, cheamă cerul, luna și stelele, face să intervină 
Dumnezeu și universul în sentimentul pe care-l are pentru 


58 


Margareta dar care, totuși (așa cum demult o prevăzuse 
Mefisto) termină această înaltă intuiţie într-o formă tipic 
casanoviană, făcând-o pe biata fată de paisprezece ani să- 
și piardă comoara în felul cel mai pământean posibil, în 
timp ce în spatele lui Goethe și al lui Byron există o mulţime 
de femei cu viaţa distrusă, dezechilibrate și sfâșiate - 
tocmai pentru că firile nobile și cu un caracter cosmic 
adâncesc în dragoste, în pofida dorințelor, sufletul femeiesc 
într-așa un fel încât acestea, nemaiprimindu-și porția de 
foc, nu-și mai regăsesc forma pământeană - incandescenţa 
lui Casanova nu prea face ravagii în suflete. 

El nu provoacă catastrofe; a făcut unele femei fericite și 
niciuna nu devine isterică; toate ies intacte din această 
aventură pur senzuală pentru a reveni la cotidian, adică la 
soţii sau la amanţii lor. Dar niciuna nu se sinucide sau nu se 
lasă pradă disperării; echilibrul lor interior n-a fost tulburat, 
abia dacă a fost atins, căci pasiunea lui Casanova, care se 
înfățișează lor drept și care este esenţial sănătoasă prin 
claritatea ei, nu ajunge până la stratul profund care să le 
schimbe destinul. El doar alunecă asupra lor, ca un vânt 
tropical, pentru a descătușa în ele o senzualitate mai 
focoasă. El le înflăcărează, dar nu le arde; cucerește fără a 
distruge; seduce, dar nu demoralizează; și tocmai pentru că 
erotismul lui nu atinge decât reţeaua, mai rezistentă, a 
epidermei, fără a atinge pe cel, mai fragil, al sufletului 
adevărat, cuceririle lui nu lasă în urma lui dezastre. lată de 
ce Casanova, ca amorez, este lipsit de caracter demonic; el 
nu devine niciodată eroul tragic al unui destin și nici măcar 
un om cu probleme. El rămâne doar cel mai genial episodist 
al jocului dragostei care a existat vreodată pe lume. 

Dar această lipsă a sufletului duce inevitabil la întrebarea 
dacă mai poţi numi dragoste acest //bido exclusiv trupesc 
pe care-l provoacă orice fustă. Bineînţeles, dacă îl compari 
pe Casanova homo eroticus sau erotissimus cu Werther sau 
Saint-Preux, acești îndrăgostiţi nemuritori. Acest sentiment 
de exaltare care seamănă aproape cu pietatea și care, la 


59 


vederea fiinţei iubite se împărtășește totodată din natura 
universală și din dumnezeire, această înălțare deasupra sie 
însuși și această deschidere a sufletului, produse de Eros, 
rămân inaccesibile lui Casanova, din prima până în ultima 
sa zi. Nicio scrisoare care merită să fie citată, niciun vers 
din mâna lui nu dovedesc o adevărată tresărire de dragoste 
care să depășească clipele petrecute în pat; e chiar 
îndoielnic să i se poată recunoaște facultatea de a avea o 
pasiune adevărată căci pasiunea - „dragostea pasiune” 
cum o numește Stendhal - contrazice, prin ceea ce are unic 
de fiecare dată, zilnicul acestui /ibido, ea nu apare decât 
rareori și atunci când o adunare de forțe sentimentale 
multă vreme acumulată și îngrămădite se năpustește ca 
fulgerul spre obiectul iubirii. 

Casanova, dimpotrivă, risipește prea des înflăcărările 
sale, se destinde prea des pentru a fi capabil de o tensiune 
supremă, comparabilă cu străfulgerarea; pasiunea lui, care 
este exclusiv erotică, nu cunoaște extazul pasiunii 
supreme, care nu are loc decât o singură dată. lată de ce 
nu trebuie să ne speriem când se face că este cumplit de 
nenorocit din cauza plecării Henriettei sau a frumoase 
portugheze; el nu va face apel la pistol și, într-adevăr după 
două zile îl găsim cu altcineva, într-un bordel. Când măicuţa 
C.C. nu mai poate veni de la Murano la cazinou și în locul ei 
apare maica M.M., el se consolează cu o repeziciune 
fantastică; pentru el, una o înlocuiește pe cealaltă și nu e 
greu să ne dăm seama că acest erotic desăvârșit n-a fost 
niciodată îndrăgostit serios de vreuna din numeroasele 
femei pe care le-a posedat, ci doar de eterna lor pluralitate, 
de schimbarea-neîncetată și de multiplicitatea aventurii. 

Intr-o zi, chiar el a lăsat să-i scape aceste vorbe 
primejdioase: „chiar atunci simţeam tainic că dragostea nu- 
i decât o curiozitate mai mult sau mai puţin mare”. SL 
pentru a-l înţelege și mai bine, n-avem decât să luăm 
această definiţie și să analizăm bine cuvântul care în 
germană, înseamnă curiozitate; găsim atunci pe Neu- 


60 


Gierde, adică dorinţa mereu nouă a unui lucru mereu nou, a 
unor experienţe mereu diferite cu femei mereu diferite. 
Niciodată nu-l excită individualitatea, ci varianta neobosit 
nouă, pe eșichierul nesfârșit al lui Eros. Felul său de a 
cuceri o femeie și de a o părăsi este atât de firesc și lesne 
cum este inspiraţia și expiraţia; și această desfătare pur 
funcțională explică de ce Casanova, ca artist, nu ne dă cu 
adevărat plastica psihologică a niciuneia din miile sale de 
femei, ca să spunem drept, toate descrierile sale ne fac să 
bănuim că nu a privit niciodată cu atenţie chipul amantelor 
sale, cel mult in certo punto, dintr-o perspectivă întru totul 
mediocră. Ceea ce îl entuziasmează, îl „înflăcărează”, sunt 
întotdeauna, așa cum se întâmplă cu meridionalii, aceleași 
lucruri: elementele sexuale ale femeii, de o senzualitate 
grosolană, pe care le-ar observa și un ţăran, tangibile și 
care-ţi sar în ochi, mereu și mereu (până la sațietate), acel 
„sân de alabastru”, acele „hemisfere divine”, acea „Talie a 
lui Juno”, acești „nuri dintre cei mai ascunși” care tot timpul 
sunt scoși la lumină printr-un hazard mereu diferit - deci, 
exact ceea ce ia ochii unui elev de liceu care tânjește după 
o femeie de serviciu. Astfel, din nenumăratele Henriete, 
Irène, Babette, Mariuci, Hermeline, Marcoline, Ignaţii, Lucii, 
Estere și Clare (ar trebui, de fapt, citat tot calendarul) nu 
rămâne nimic, decât o gelatină de culoarea cărnii, de 
corpuri feminine calde și voluptuoase, o banală confuzie de 
cifre, și de numere, de performanţe și de entuziasme; ceea 
ce e tocmai felul de a concepe lucrurile, un beţiv care, 
dimineața, trezindu-se mahmur, nu mai știe niciunde, nici 
cu cine s-a îmbătat noaptea trecută. Niciun contur corporal 
și cu atât mai puţin spiritual al acestor optzeci ori șaizeci de 
femei nu proiectează, în descrierea lui, o umbră de 
plasticitate sau de psihafizică. El nu s-a bucurat de ele 
decât cu pielea, nu le-a simţit decât epiderma, nu le-a 
cunoscut decât carnea. 

Și astfel etalonul precis al artei ne arată cu mai multă 
limpezime decât viaţa însăși diferenţa enormă care există 


61 


între un simplu erotic și adevăratul îndrăgostit, între cel 
care obţine totul și nu păstrează nimic și cel care nu 
dobândește mare lucru dar, prin puterea sufletului, exaltă 
această clipă efemeră până când o face trainică. O singură 
experiență a lui Stendhal, acest erou al dragostei care, 
dacă ne luăm după fapte, nu prea ar fi grozav, degajează 
mai multă substanţă spirituală, prin sublimare, decât trei 
mii de nopţi, iar cele șaisprezece volume ale lui Casanova 
nu ne fac să înţelegem mai bine decât patru versuri de 
Goethe până la ce profunzimi de sentiment și la ce zone 
extatice ale spiritului ne poate duce Eros. Considerate în 
sensul cel mai elevat, Memoriile lui Casanova sunt mai 
degrabă, o dare de seamă statistică decât un roman, mai 
degrabă relatarea unor campanii decât un poem, mai 
degrabă un Codex eroticus, sunt un Kamasutra” 
occidental, o odisee de călătorii carnale, o lliadă a eternului 
rut masculin spre eterna Elenă. Valoarea lor constă în 
cantitate și nu în calitate, ele devin preţioase prin variante 
și nu prin cazul izolat, numai prin forma multiplă și nu prin 
semnificaţia spirituală. 

Dar tocmai datorită acestei mulţimi de experienţe trăite 
și prin admiraţia pe care o are pentru performanţa fizică, - 
(lumea noastră care, mai totdeauna, se limitează la a 
înregistra recordul și nu măsoară decât rareori forța 
spirituală), a devenit Giacomo Casanova simbolul 
triumfătorului falic și i s-a dat cea mai prețioasă coroană a 
gloriei, prin faptul că numele lui a devenit o expresie: A fi 
un Casanova înseamnă în zilele noastre a fi un cavaler 
irezistibil, un om lacom de femei, un seducător desăvârșit, 
el reprezintă în mitul masculin exact ceea ce Elena, Firne și 
Ninon reprezintă în mitul feminin. Întotdeauna, umanitatea, 
dorind să creeze cu ajutorul milioanelor sale de larve de o zi 


2 Kâmasutra (cuv. sanscrit „Cugetări asupra iubirii”), operă în proză 
și versuri, atribuită lui Vatsyâyana Mallanăga (sec. 4-5); cuprinde 
metode și reguli ale actului sexual, privit ca un important moment din 
viața omului. 


62 


tipul nemuritor, este obligată să impună unui caz general 
rezumatul unei fețe individuale, și astfel acest fiu de actori 
venețieni obține onoarea neașteptată de a fi considerat din 
toate timpurile ca încarnarea eroului dragostei. 

E drept că trebuie să împartă acest piedestal de invidiat 
cu un tovarăș, care e chiar legendar; alături de el stă, cu o 
origine mai nobilă, cu o fire mai întunecată și purtări mai 
diavolești rivalul său spaniol, Don Juan. Deseori, contrastul 
latent care există între acești doi maeștrii ai seducţiei a fost 
schițat (mai întâi, după câte cunosc, în modul cel mai fericit 
de Oscar-A.-H. Schmitz), dar așa cum antiteza intelectuală 
Leonardo da Vinci - Michelangelo, Tolstoi - Dostoievski, 
Platon - Aristotel este departe de a fi epuizată deoarece 
fiecare generaţie o mânuiește psihologic, tot așa rămâne 
fecundă paralela între cele două forme fundamentale ale 
eroticului. Căci, deși amândoi se aruncă mereu și fără 
încetare pe turma lor sălbăticită sau doar delicios speriată, 
ei aparţin unor rase complet diferite prin felul lor de a fi și 
de a acţiona. 

Don Juan, contrar ușuraticului și epicureicului Casanova, 
care nu are nici principii și nici frâu, este rigid legat de o 
castă, e un hidalgo, un gentilom spaniol și, chiar când se 
revoltă, creștin în sentimentele sale. Ca la un spaniol pur 
sânge, întreaga lui gândire sentimentală se învârte în jurul 
noţiunii de onoare; ca orice catolic din evul mediu el 
împărtășește, fără a ști, părerea Bisericii pentru care 
raportul carnal e un păcat. Dragostea în afara căsătoriei, 
văzută din această perspectivă transcendentală a 
creștinătății înseamnă (și asta e teribil de excitant) ceva 
diabolic... contrar lui Dumnezeu, ceva oprit, o erezie a 
cărnii, o idee care l-ar face să râdă sincer pe liber 
cugetătorul Casanova, în vinele căruia curge, încă fierbinte, 
sângele Renașterii, iar femela, femeia, este unealta acestui 
păcat; sensul și fiinţa sa nu servesc decât a răului. Natura 
sa, existenţa sa chiar, sunt deja seducţie și primejdie; iată 


63 


de ce virtutea cea mai perfectă nu este decât închipuire la 
femeie, iluzie și semn al șarpelui. 

Don Juan nu crede în puritatea și nici în castitatea 
niciuneia din aceste fiice ale Diavolului; el știe că fiecare 
dintre ele este goală sub hainele ei, accesibilă tentaţiei. Și 
dorinţa de a demasca aceste miile e tre exemple, această 
fragilitate a femeii, de a-și dovedi sieși, lumii și lui 
Dumnezeu că toate aceste donnas, care par de neatins, 
aceste soţii credincioase, aceste copilandre exaltate, aceste 
logodnice ale lui Hristos, promise lui Dumnezeu toate, fără 
excepție, se lasă seduse, iar acești „îngeri din biserică” sunt 
„maimuțe la pat”, această dorinţă și numai ea îndeamnă pe 
acest neostoit alergător după fuste să-și reînnoiască mereu 
încercările pasionate de a seduce. 

Nimic mai absurd deci, în consecinţă, de a face din Don 
Juan, acest dușman înrăit al sexului feminin, un îndrăgostit, 
un prieten al femeilor, căci niciodată vreo dragoste sau 
vreo aplecare sinceră nu-l duc spre ele, ci doar una 
primitivă a masculului îl împinge drăcește spre femeie. 
Dacă o ia, nu e pentru a o avea lângă el, ci întotdeauna 
pentru a-i smulge ceva, pentru a le lua ce au ele mai de 
preţ, onoarea lor. Plăcerea lui nu ţâșnește, ca la Casanova, 
din cordoanele seminale, ci din minte, căci din fiecare din 
femei acest sadic al sufletului vrea să umilească, să 
rușineze și să rănească feminitatea; bucuria lui e complet 
indirectă, ca un preludiu al disperării pe care o va simţi mai 
târziu orice femeie profanată de el, pe care el o 
dezonorează și pe care, astfel, a demascat-o în carnalitatea 
ei grosolană și tot atât de josnică precum cea a unei 
servitoare. 

lată de ce stimulentul vânătorii (contrar lui Casanova, 
pentru care cea mai bună e cea care se dezbracă cel mai 
repede) crește la Don Juan odată cu dificultatea. E imposibil 
să ni-l închipuim, ca pe Casanova, la o prostituată sau într- 
un bordel, pe el, care nu-i excitat decât de actul diabolic al 


64 


umilirii, al violării unice, nerepetate, a fidelității conjugale, 
prin deflorarea unei virginităţi sau dezonorarea unei maici. 

Când a posedat o femeie, experienţa s-a terminat; 
femeia sedusă nu-i decât un cifru și un număr în registrul cu 
ţinerea căruia l-a însărcinat pe un fel de contabil al lui, pe 
Leporello?3. Niciodată nu se gândește să mai privească 
drăgăstos, o ultimă dată, pe amanta nopţii sale - a unei 
singure nopţi - căci așa cum vânătorul nu stă lângă vânatul 
ucis, nici acest seducător profesionist nu rămâne lângă 
victima lui, odată experienţa terminată; trebuie să plece 
mai departe, mereu la pândă, spre prăzi cât mai numeroase 
căci instinctul său esenţial (și asta imprimă figurii lui 
luciferiene un caracter demoniac) îi dă o misiune și o 
pasiune fără de sfârșit: cea de a aduce dovada universală 
că toate femeile și deci, în mod absolut, sexul feminin, sunt 
destinate păcatului. Erotismul lui Don Juan nu caută și nici 
nu găsește vreo odihnă în plăcere; printr-un fel de 
răzbunare pe care o are în sânge, el este, ca bărbat, mereu 
în război cu femeia, iar Diavolul i-a dat în acest scop armele 
cele mai bune: bogăţie, tinereţe, nobleţe, graţie a trupului 
și, ceea e mult mai important, o imposibilitate glacială și 
absolută. 

Efectiv, de îndată ce au fost învinse de tehnica lui rece, 
femeile văd în Don Juan pe Diavolul însuși; ele urăsc, cu 
toată patima dragostei lor din ajun, pe urâtul dușman 
ereditar care, a doua zi, toarnă peste pasiunea lor dușul 
rece al râsului său ironic (așa cum a știut să ni-l 
imortalizeze Mozart). Toate se rușinează de slăbiciunea lor; 
sunt  înnebunite, furioase și turbate în revolta lor 
neputincioasă față de acest ticălos care le-a înșelat, indus 
în eroare și prădat și ele urăsc în el întreg sexul masculin. 

Toate, Ana, Elvira, cele o mie trei femei care s-au lăsat 
cucerite de  solicitudinea lui calculată rămân pentru 
întotdeauna moralmente otrăvite ca femei. Dimpotrivă, cele 
care s-au dăruit lui Casanova îi mulțumesc ca unui zeu, și-și 


23 Valetul lui Don Giovanni din opera cu același nume a lui Mozart. 
65 


amintesc cu plăcere mângâierile lui fierbinţi, căci nu numai 
că nu le-a prădat sentimentele, că nu le-a rănit în 
feminitatea lor, dar le-a mai și dat o nouă certitudine în 
viață; prin acel lucru pe care satanicul Don Juan le obligă 
să-l  dispreţuiască, precum o umilinţă supremă, o 
împreunare animalică, o clipă satanică, o slăbiciune 
femeiască - adică acea puternică legătură trupească, acel 
fel de a se lăsa cuprins de dorinţă, tocmai prin acela chiar 
Casanova, drăgăstosul magister artium eroticarum le învaţă 
să recunoască sensul veritabil, datoria cea mai plăcută a 
naturii lor femeiești. A fugi de dragoste și a nu se dărui, - 
este un păcat față de sfântul duh al cărnii, față de sensul 
naturii dorit de Dumnezeu - le spunea convingător acest 
preot blând, care este, în același timp, un epicureu cu corp 
viril; și fiindcă știe să le mulțumească, ele, fericite de a-l 
vedea fericit, se simt fără nicio vină și eliberate de orice 
piedici. 

Cu o mână ușoară și duioasă, el dezbracă aceste femei 
nedesăvârșite (căci ele nu devin cu adevărat femei decât 
după ce s-au dăruit) nu numai de haine, dar și de orice 
timiditate sau teamă; el le face fericite, odată cu fericirea 
lui; el scuză plăcerile lor prin propriul său extaz. Căci 
Casanova nu se bucură total de o femeie decât dacă 
împărtășește bucuria cu ea, dacă o regăsește în simţurile și 
în vinele partenerei lui. „Patru cincimi din plăcerea mea 
constau în a face pe femei fericite”. El are nevoie, pentru a 
atinge pragul bucuriei, de o bucurie împărtășită, așa cum 
un altul trebuie să fie iubit pentru ca să poată iubi; și 
performanţele lui herculeene Untesc mai puţin îndestularea 
propriului său trup decât al femeii pe care o strânge în 
braţe. Ar fi un contrasens total pentru acest altruist al 
erotismului, să vrea să recurgă la violenţă sau la viclenie 
pentru o desfătare pur fizică; niciodată el nu este atras - ca 
rivalul lui spaniol, de dorinţa grosolană și performanţă de a 
poseda, ci doar de aceea de a dărui. lată de ce, dacă vrem 
să spunem adevărul, n-ar trebui să-l numim seducătorul, ci 


66 


inițiatorul unui joc nou și captivant în care ar vrea, dacă s-ar 
putea, să prindă lumea întreagă, toropită și vlăguită de 
piedici, de obiceiuri și de morală, căci el nu caută în 
dragoste, și aiurea, decât plăcerea și beţia noului. Numai 
absenţa de scrupule morale te eliberează de orice greutate 
pământească și, într-adevăr, orice femeie care s-a dăruit lui 
devine mai femeie pentru că devine mai știutoare, mai 
voluptuoasă și mai liberă; ea descoperă în trupul ei - care 
până atunci îi era indiferent - un izvor nebănuit de plăcere; 
în spatele valurilor dinainte ale rușinii ei ea vede, pentru 
prima oară, frumuseţea goliciunii ei; ea a luat cunoștință de 
bogăția feminităţii ei. 

Un maestru senin al dăruirii libere a învăţat-o să se 
dăruie, să dea plăcere pentru plăcere și a nu căuta altă 
îndreptățire decât cea pe care i-o dă trezirea propriilor ei 
simţuri. Astfel Casanova, la drept vorbind, n-a cucerit 
femeile pentru el însuși ci mai degrabă pentru a le destăinui 
această formă de desfătare acceptată cu plăcere; aceasta 
explică de ce, de îndată, ele caută să recruteze noi adepte 
ale acestui cult făcut pentru a le ferici; sora mare o duce pe 
cea mai mică în faţa altarului acestui sacrificiu fermecător; 
mama duce fata la acest profesor; fiecare amantă o îmbie 
pe cealaltă și se alătură ritualului și horei acestui zeu 
darnic. Cu același instinct infailibil al solidarităţii feminine 
cu care fiecare femeie sedusă de Don Juan o previne de 
pericol (totdeauna în zadar) pe cea căruia acesta îi face 
acum curte, iubitele lui Casanova, necunoscând gelozia, și-l 
recomandă unele altora ca pe adevăratul împlinitor al 
sexului lor; și așa cum, în fiecare individualitate feminină el 
iubește feminitatea universală, tot așa, mai presus decât pe 
el însuși, ele iubesc în el simbolul omului și al maestrului 
pasiunii. 

Casanova întrupează deci nu victoria unui vrăjitor, a unui 
vraci mistic al dragostei, ci natura însăși în puterea ei bună 
și sănătoasă: virilitatea, iată cheia secretului lui. Natural în 
dorinţe, sincer faţă de simţurile lui, el aduce, în dragoste, 


67 


un bun simţ - common sense - perfect, un echilibru vital just 
și exact. El nu ridică femeile pe al nouălea cer al sfințeniei; 
nu vede în ele demonii senzualităţii, ci le dorește și le 
iubește doar într-un fel pământesc, ca pe niște partenere 
de joc, în cel mai agreabil din toate jocurile, ca formă 
complementară a forţei și plăcerii masculine, voită și dată 
de Dumnezeu. Mai pornit și cu sânge mai clocotitor decât 
toţi poeţii lirici, el nu dă un sens exagerat dragostei și nu 
face din ea un sens al lumii, datorită căruia stelele fac 
înconjurul micuţului nostru glob terestru, anotimpurile se 
schimbă și dispar, omenirea respiră și moare; el nu face din 
dragoste „Aminul universului”, cum îl numește piosul 
Novalis ci, plin de sănătate și de francheţe, cu privirea 
limpede a anticilor, el vede în Eros doar posibilitatea, 
totodată cea mai delicată și cea mai desăvârșită de a te 
bucura pe acest pământ. 

Astfel scoate Casanova dragostea din ceruri și de pe 
culmile unde o ridicaseră liricii spre a o readuce în mijlocul 
umanităţii, unde fiecare o va putea regăsi în fiecare femeie 
dacă are curajul și voinţa bucuriei. Și, în ceasul când 
Rousseau inventează pentru francezi sentimentalitatea în 
dragoste și Werther melancolia pasiunii pentru nemți, viaţa 
îmbătătoare a lui Casanova glorifică seninătatea păgână a 
dragostei, ca cel mai bun mijloc de a munci la ușurarea 
mereu necesară, a universului. 


68 


ANII ÎNTUNECAȚI 


„De câte ori, în viața mea, am făcut un 
lucru potrivnic firii mele și pe care nu-l 
înţelegeam! Dar mă împingea o putere 
tainică, căreia nu-i puteam opune nicio 
rezistență”. 

(Casanova, Memorii) 


Ca să fim drepţi, nu trebuie să reproșăm femeilor că au 
rezistat așa de puţin marelui seducător, căci noi înșine, de 
fiecare dată când îl întâlnim, suntem tentaţi să ne lăsăm în 
voia atracției și jocului artei sale de a trăi. Chiar așa, s-o 
spunem deschis, nu e ușor pentru cineva să citească 
Memoriile lui Casanova fără a-și înfrâna o poftă nebună. De 
altfel, chiar fără asta, cât de des nu ne simţim ușor apăsaţi 
de ceasurile când instinctul bărbătesc al aventurii dorește 
puternic să evadeze din cotidianul unui secol parcelar și 
specializat! Şi atunci, în clipele noastre de nerăbdătoare 
nemulțumire, viaţa nebunească a acestui aventurier, felul 
său de a cuprinde, de a strânge și de a se bucura din plin, 
epicurismul său care  acaparează sălbatic întreaga 
existență, ne par mai cuminţi și mai reali decât pâlpâirea 
efemeră în regatul spiritului; filosofia lui ne pare mai vie 
decât doctrinele morocănoase ale lui Schopenhauer și 
decât dogmatismul îngheţat al bătrânului Kant. Căci cât de 
săracă ne pare în asemenea, clipe, existenţa noastră ținută- 
n frâu și care nu s-a întărit decât graţie renunţării! Și aflăm 
dureros care a fost preţul ţinutei noastre mentale și al 
principiilor noastre morale, și anume pierderea oricărei 
spontaneități. 

69 


Tocmai pentru că ne împietrim ființa pământeană și 
efemeră în forme plastice, noi ridicăm diguri în faţa năvalei 
valurilor din univers, căci vrem să fim la adăpostul 
hazardului cumplit și fără alegere care se năpustește 
zgomotos asupra noastră. Şi, ca o fatalitate radicală, de 
fiecare dată când încercăm să ne eternizăm și să depășim 
limitele clipei, luăm acestei clipe ceva din vitalitatea 
prezentului ei; ceea ce acordăm, ca intensitate internă, 
lucrurilor care trec peste timp ne micșorează plăcerea unei 
vieţi care nu se gândește la nimic. Avem prejudecăţi și 
remușcări; târâm după noi, la fiecare pas, ghiulelele 
zgomotoase ale conștiinței, căci suntem proprii noștri 
prizonieri și de aceea pășim atât de greoi pe când 
ușuraticul de Casanova pune mâna lui ușoară pe toate 
femeile, cutreieră toate ţările, se năpustește asupra 
raiurilor și iadurilor pământene, câte sunt ele. In consecinţă, 
să nu protestăm; niciun bărbat, în adevăratul sens al 
cuvântului, nu poate citi la anumite ceasuri Memoriile lui 
Casanova fără invidie, fără să simtă că s-a irosit în mod 
sterp, în comparaţie cu ilustrul maestru al artei de a trăi și 
câteodată, ba chiar de sute de ori, ar prefera să fie 
Casanova mai degrabă decât Goethe, Michelangelo sau 
Balzac. Dacă, la început, cam surâdem de snoavele acestui 
om de lume și de pehlivăniile acestui pezevenghi cu aere 
de filosof, de la volumul al șaselea, al zecelea sau al 
douăsprezecelea începem să-l socotim ca cel mai înţelept 
dintre oameni și filosofia superficialului ni se pare cea mai 
inteligentă și încântătoare doctrină. 

Dar, din fericire, Casanova însuși ne face să ne revenim 
din această prematură admiraţie. Căci, registrul artei sale 
de a trăi are o lacună primejdioasă: Casanova a uitat de 
bătrâneţe. O tehnică a desfătării epicuriene, așa cum este a 
sa, care tinde numai spre cele senzuale și sensibile, nu face 
parale decât pentru cei cu simţuri tinere, cu un trup plin de 
sevă și de putere. Și, de îndată ce sângele nu mai 
clocotește atât de tare, toată filosofia desfătării se 


70 


destramă și se răcește ca o ciorbă nesărată și fără gust: 
numai cu mușchi tineri, cu dinţi solizi și strălucitor de albi 
poţi să duci o viaţă ca a lui; dar, când dinţii încep să cadă și 
când simţurile slăbesc, vai de bietul om! Căci deodată 
această filosofie complezentă și egoistă se destramă. 
Pentru  petrecăreţul tipic, curba existenței coboară 
neîndurător, căci risipitorul trăiește fără a avea rezerve; el 
risipește și-și pierde întreaga căldură pe moment, în timp 
ce omul valorilor spirituale, cel care aparent renunţă, adună 
în el, ca într-un acumulator, o căldură persistentă; cel care 
s-a dedicat spiritului mai încearcă, chiar în anii cei mai 
târzii, adesea până la o vârstă patriarhală, (e cazul lui 
Goethe) transformări și sublimări, limpeziri și inspiraţii; 
chiar când sângele i s-a răcit în vene, viaţa se ridică spre 
noi zări și surprize intelectuale și jocul bine închegat al 
ideilor compensează diminuarea potenţialului fizic. 

Dar omul care e doar senzual, care are nevoie de faptă 
concretă pentru a se pune în mișcare și al cărui elan interior 
e provocat numai de impulsul evenimentelor, se oprește, 
precum roata morii când seacă apa. Pentru el, a îmbătrâni 
înseamnă a ajunge în neant și nu a trece la ceva nou; viaţa, 
acest creditor fără milă cere, cu dobândă, restituirea a ceea 
ce simţuri impetuoase au risipit prea devreme și prea 
repede. Și astfel înțelepciunea lui Casanova sfârșește odată 
cu fericirea sa, și fericirea sfârșește odată cu tinereţea; e 
înţelept decât atâta timp cât e frumos, victorios și în 
putere. Dacă l-ai invidiat până spre patruzeci de ani, de 
acum încolo începe mila. 

Căci Carnavalul lui Casanova, cel mai pestriţ din toate 
carnavalurile Veneţiei, sfârșește prematur și trist, într-o 
miercuri a Cenușii melancolică. Cu încetul, în povestea vieţii 
sale de plăceri se strecoară umbre, ca zbârciturile care apar 
pe o faţă care îmbătrânește; triumfurile pe care le 
povestește nu se mai repetă; necazurile se înmulţesc; e 
implicat din ce în ce mai des (deși, de fiecare dată, e 
nevinovat) în afaceri cu bani falși și bijuterii amanetate; 


71 


curţile princiare îl primesc din ce în ce mai rar. E obligat să 
fugă din Londra, noaptea, pe ceaţă, și nu evită o arestare 
care l-ar duce la spânzurătoare decât datorită unui avans 
de câteva ceasuri; e gonit din Varșovia, ca un răufăcător, e 
expulzat din Viena și din Madrid; la Barcelona, face 
patruzeci de zile de închisoare; la Florenţa, e dat afară din 
oraș; la Paris, i se transmite prin scrisoare regală, ordinul de 
a părăsi, și încă de îndată, orașul iubit; nimeni nu-l mai vrea 
pe Casanova; fiecare îl respinge sau îl dă la o parte, ca pe o 
molie de pe o blană. La început te întrebi mirat ce a făcut 
rău bietul om pentru ca, dintr-odată lumea să se arate atât 
de riguroasă și atât de severă moralmente pentru fostul ei 
favorit. S-o fi înrăit și ticăloșit el? Caracterul său ușor 
echivoc s-a modificat el oare într-atât încât trebuie să te 
depărtezi de el subit? Nu, el a rămas același, el va rămâne 
mereu același, iluzionist și șarlatan, deștept și amăgitor 
până la ultima sa suflare; însă el a început să nu mai aibă 
elementul care provoca și concentra elanul său magnetic, 
adică stăpânirea de sine și conștiința biruitoare a tinereţii. 
Este pedepsit acolo unde a păcătuit: mai întâi, femeile se 
depărtează de fostul lor favorit; la Londra, o mică și 
păcătoasă de Dalila, pe nume Le Charpillon, o pungășoaică 
malițioasă, dă lovitura de graţie acestui uriaș într-ale 
dragostei. Acest episod, cel mai frumos din toate cele ale 
Memoriilor, deoarece este cel mai adevărat, cel mai uman 
și, în plus, caracterizat estetic de un element de înduioșare 
trebuie considerat ca un punct critic. Pentru prima oară, 
acest seducător imbatabil este tras pe sfoară de o femeie, 
și nu de o nobilă doamnă inaccesibilă, care i se refuză din 
virtute, ci de o șireată de prostituată, tinerică de tot, care 
știe să-l înnebunească, să-i toace toţi banii și, în plus, nici 
nu-l lasă să se atingă de corpușorul ei păcătos... Casanova 
se vede respins cu dispreţ, cu toţi banii pe care-i dă cu 
nemiluita, se vede disprețuit și constată totodată că 
șmechera aceea mică face pe gratis dragoste cu un ucenic 
frizer imbecil și obraznic, dându-i ceea ce, cu simţurile lui 


72 


lacome, el a încercat să obţină în zadar prin bani, viclenie și 
constrângere. lată lovitura mortală pentru omul nostru și 
din acea clipă, atitudinea lui triumfătoare devine un pic mai 
nesigură. 

Prematur, la patruzeci de ani, el trebuie să constate cu 
groază că motorul care-i permitea să înainteze victorios 
prin lume nu mai funcţionează impecabil și pentru prima 
oară, se teme să nu rămână de căruţă: „Ceea-ce m-a 
întristat cel mai mult e că a trebuit să-mi recunosc un 
început de slăbiciune care, de obicei, e legat de apropierea 
bătrâneţii. Nu mai aveam acea încredere fără griji pe care 
ţi-o dau tinereţea și sentimentul puterii tale.” Or, un 
Casanova nesigur, fără putere de supermascul mereu gata 
să ameţească femeile, fără frumuseţe, fără vlagă, fără bani, 
fără felul lui insolent de a se făli, sigur pe el, sigur pe 
victorie - ce a mai rămas încă din el, el favoritul phallus-ului 
și al norocului, de când a pierdut acest atu capital în bâlciul 
lumii? „Un domn între două vârste” își răspunde el 
melancolic, „de care fericirea nu mai vru să știe și cu atât 
mai puţin femeile”, o pasăre cu aripi tăiate, un mascul fără 
bărbăţie, un iubeţ nefericit, un jucător fără bani, un tip trist 
și plictisit, fără vlagă nici frumuseţe. De îndată ce se sting 
fanfarele triumfului și ale științei unice a desfătării, se 
strecoară pentru prima oară în filosofia lui cuvântul 
primejdios de „renunţare”. „Timpul când mă făceam iubit 
de femei a trecut; trebuie să renunţ la ele sau să le cumpăr 
bunăvoința”. Renuntarea, ideea cea mai de neconceput 
pentru un Casanova, devine un adevăr crud, căci pentru a 
cumpăra femeile, trebuie să ai bani, dar banii, altădată, 
erau procuraţi de la și prin femei; cerul miraculos se 
închide; jocul s-a sfârșit, și plictisitoarea seriozitate începe 
și pentru acest desăvârșit maestru al aventurilor. Și astfel 
bătrânul Casanova, bietul Casanova, devine din om de viaţă 
un parazit, din omul setos de cunoaștere un spion, din 
jucătorul de cărţi un măsluitor și un cerșetor, din chefliu un 
scriitor și un măscărici obligat la singurătate. 


73 


Spectacolul trezește mila: Casanova depune armele, el, 
vechiul erou al unor nenumărate bătălii amoroase; devine 
prudent și modest, el, divinul neobrăzat și jucătorul 
temerar; încetișor, discret, pe tăcute, marele commediante 
in fortuna se retrage de pe scena succeselor sale. Je 
părăsește costumele elegante care, spune el, „nu mai 
corespund situaţiei mele”; odată cu inelele, cerceii de 
diamant și tabacherele de preţ, el renunţă și la mândria lui 
ostentativă, își aruncă teoria la coș, ca pe o carte măsluită 
și, tot îmbătrânind, își pleacă capul în faţa necruţătoarei 
legi de oţel a vieţii care, din curtezanele îmbătrânite, face 
obligatoriu codoașe, din jucători, trișori, din aventurieri, 
lingăi. De când sângele lui nu mai clocotește în trup, vechiul 
cetăţean al lumii începe deodată să tremure de frig în plin 
infinit al universului pe care îl iubea atât de mult și să aibă 
nostalgia ținutului natal. Și ca atare el, altădată atât de 
mândru (bietul Casanova, care n-a știut să o termine 
regește!), pleacă fruntea lui vinovată și, plin de remușcări, 
cere ispășit iertare guvernului venețian; scrie osanale 
inchiziţiilor; face o cărţulie patriotică, o respingere a 
atacurilor îndreptate împotriva guvernului venețian, în care 
nu se sfiește să scrie că închisoarea, unde el însuși a suferit 
atâta, e „un local unde aerul e curat” și aproape un paradis 
de omenie. Memoriile nu cuprind nimic din aceste triste 
episoade ale vieţii lui: se termină prematur și nu povestesc 
anii rușinoși. El intră în întuneric, poate pentru a-și ascunde 
roșeaţa, și ne bucurăm aproape de asta, căci, doamne, cât 
de sfâșietoare este perioada viteazului luptător în dragoste 
și în jocurile de noroc, care a devenit azi o umbră de 
pomanagiu peticit care se târăște cu greu și cât de jalnic 
este acest cocoș jumulit, acest cântăreț fără voce, față de 
veselul învingător pe care îl invidiasem atâta vreme. 

Apoi, timp de câţiva ani, lumea vede trecând încet, în 
lungul căii Merceria un domn rotofei și cu obrajii rumeni, 
care nu-i prea bogat îmbrăcat și care ascultă atent ce spun 
venețienii, care se așează în cârciumi ca să urmărească pe 


74 


suspecți și care, seara, scrie nesfârșite note informative 
pentru inchizitori. Aceste informări murdare sunt semnate 
Angelo Pratolini, nume sub care se ascunde un agent 
provocator grațiat și un mic spion care face pe importantul 
și care, pentru câţiva galbeni, trimite niște străini în 
închisorile pe care le-a cunoscut în tinereţe și a căror 
descriere l-a făcut celebru. Da, cavalerul de Seingalt, cel 
bine îmbrăcat, favoritul femeilor, da, Casanova, seducătorul 
strălucitor a devenit Pratolini, turnătorul, josnic și cinic, 
canalia fără un sfanţ; mâinile lui, altădată pline de inele, se 
murdăresc în afaceri necurate și aruncă, la stânga și la 
dreapta, scrieri mânioase și otrăvite, până când chiar și 
Veneţia, plictisită, îi dă cu piciorul acestui încurcă-lume. 

Nu știm nimic despre anii care au urmat și nimeni nu știe 
pe ce cale nenorocită a mers această epavă, pe jumătate 
sfârșită, înainte de a eșua definitiv în Boemia; se știe doar 
că bătrânul aventurier mai vagabondează odată prin 
Europa, face sluj în faţa aristocraților, face curte bogațţilor și 
recurge la vechile lui expediente: trișări, intrigi și treburi de 
misit sau de codoș. Dar zeii care i-au ocrotit tinereţea, 
nerușinarea și semeţia l-au părăsit; femeile își bat joc de 
zbârciturile lui; nu mai reușește nimic; își câștigă cu greu 
viața: este secretar (și, probabil, din nou spion) pe lângă 
ministrul plenipotenţiar la Viena, scrie hârțoage, e un 
oaspete bun de nimic, nedorit în toate orașele europene, de 
unde poliția îl gonește rapid și mereu. La Viena încearcă, în 
sfârșit, să se însoare cu o femeie întreţinută, pentru a scăpa 
de griji, datorită profesiei lucrative a acesteia, dar și aci 
întâlnește eșecul. In sfârșit, la Paris, preabogatul conte 
Waldstein, un amator de științe oculte, adună de milă, de la 
un ospăț unde se strecurase spre a-și procura un chilipir, pe 
acest 


...poet din țărm în țărm rătăcitor 
Biet om purtat de valuri, de moarte fugitor. 


75 


Îl amuza acest palavragiu cinic, fără graţie, dar totuși 
amuzant și, ca să-și facă pomană, îl ia la Dux ca bibliotecar, 
altfel zis ca bufon; cu o mie de florini pe an - care sunt 
întotdeauna întrebuinţaţi pentru a plăti datorii” - el 
cumpără, pe un preţ moderat, această „ciudăţenie” și 
Casanova va trăi sau mai degrabă se va stinge - la Dux2, 
timp de treisprezece ani. 

La Dux va reapărea deci, deodată, din umbra deasă a 
ultimilor ani, silueta lui Casanova, sau măcar ceva ce ni-l 
reamintește, o mumie uscată, descărnată, ascuțită, ținută 
în viață doar de propriul venin, stranie piesă de muzeu pe 
care, însă domnul conte îi place să o prezinte invitaţilor. E 
un vulcan stins, spun ei, un moșneag amuzant și inofensiv, 
pe care ieșirile sale meridionale îl fac grotesc și care, în 
această colivie din Boemia, piere încet de plictiseală. Dar 
încă odată bătrânul pezevenghi păcălește lumea căci, în 
timp ce toţi îl cred un om sfârșit și un simplu candidat la 
înmormântare, el trezește din nou viaţa sa din amintiri și se 
lansează, ca aventurier viclean, către nemurire. 


24 Duchcov (Germ: Dux) este numele unui castel din orașul Duchcov, 
situat la aprox. 8 km de Litvinov, în nordul Boemiei, Rep. Cehă. O 
cameră a castelului este dedicată lui Giacomo Casanova, care a lucrat 
aici ca bibliotecar între 1785-1798, iar memoriile sale Histoire de ma 
vie au fost scrise în acești ani până la moartea lui survenită în 1798. 


76 


CASANOVA ÎN ANII BĂTRÂNEŢII 


Altera nunc rerum facies, me quaero, nec 
adisum. Noii sum, qui fueram, non putor 
esse: fui. 

(Observaţie scrisă sub portretul lui, făcut 
la bătrâneţe) 


1797, 1798: măturoiul sângeros al Revoluţiei a curăţat de 
pe faţa lumii galanteria acestui secol; capetele regelui 
preacreștin și al reginei au căzut în coșul ghilotinei și peste 
o sută de prinți și prinţișori laolaltă cu domnii inchizitori din 
Veneţia au fost terminaţi de un mic general corsican. 

Lumea nu mai citește Enciclopedia, sau pe Voltaire și 
Rousseau, ci buletinele sacadate despre cele petrecute pe 
câmpul de luptă. Miercurea Păresimilor?5 pune o pecete 
cenușie pe fruntea Europei, s-a terminat și cu carnavalurile, 
și cu rococo-ul; a trecut timpul rochiilor largi și a perucilor 
pudrate, a încălțămintei cu cataramă de argint și a dantelei 
fine de Bruxelles. Nu se mai poartă costume de catifea, 
doar uniformă sau straie orășenești. 

Dar, ciudat lucru, există cineva care a uitat de ziua de 
azi; e un bătrânel, undeva departe, într-un cotlon al 
Boemiei: amintindu-l pe cavalerul Gluck, din povestea lui 
Hoffmann, el înaintează cu pași măsuraţi, aidoma unui om- 
pasăre cu pene colorate. Poartă o vestă de catifea, nasturi 
auriți, un fular cu dantele îngălbenite și roase de vreme, 


25 Termenul „păresimi“ semnifica, cu sute de ani în urmă, toată 
perioada postului Sfintelor Paşti. Cuvântul desemna cele patruzeci de 
zile ale postului, „quadragesima“ însemnând „patruzeci“ în limba 
latină. 

77 


ciorapi de mătase cu colţ, jartiere cu motiv floral și o pălărie 
de gală cu pene albe; el coboară pe drumul pietruit care 
duce de la castelul Dux la orașul cu acest nume. Această 
ființă ciudată se mai coafează ca altădată, deși peruca e 
prost pudrată (nu mai avem servitori!) și mâna tremurândă 
se sprijină pe un baston cu măciulia de aur în stil vechi, așa 
cum se purta în 1740 la Palatul Regal din Paris. Chiar așa! e 
Casanova, sau mai degrabă mumia lui; tot mai trăiește, în 
pofida sărăciei, dezamăgirii și sifilisului. Pielea îi este un 
pergament, nasul coroiat ca un cioc de pasăre se lungește 
peste o gură tremurătoare și tușitoare; sprâncenele lui 
stufoase sunt albe și nearanjate; totul indică bătrâneţea și 
prăbușirea, uscarea în nemulţumire și în praful cărţilor. 
Doar ochii negrii ca smoala mai au vioiciunea de altădată. 
Dar nu mai privește în stânga și în dreapta; se mulțumește 
să mârâie și să bodogănească de unul-singur, căci nu-i 
deloc bine dispus; Casanova nu mai e bine dispus de când 
soarta l-a aruncat pe această grămadă de bălegar din 
Boemia. 

Ar fi prea mult să privească la acești prostănaci ai 
Boemiei germane, gură-cască, cu botul mare, care 
mănâncă cartofi și nu și-au scos niciodată nasul din satul lor 
sărăcăcios și care nici nu știu să-l salute cum se cuvine pe 
el, cavalerul de Seingalt, care altădată a tras un glonte în 
burta mareșalului curţii poloneze și care a fost făcut cavaler 
de însăși mâna papei. 

Și, lucru și mai supărător, nici, femeile nu-l mai respectă; 
își pun mâna la gură pentru a nu izbucni într-un râs gros de 
mahala și ele știu de ce râd, căci servitoarele au povestit 
preotului că bătrânul ramolit îi place să le bage mâna pe 
sub fustă și să le șoptească la ureche tot felul de prostii. 
Dar tot mai buni acești țărănoi decât mitocanii de servitori 
de la castel care-i fac zile fripte, acești „măgari cărora 
trebuie să le suporte măgăriile”, mai ales cele ale lui 
Feltkirchner, intendentul, și Widerholt, valetul lui. Canaliile! 
leri iar au făcut înadins ca să-i pună prea multă sare în supă 


78 


și să-i afume macaroanele; i-au luat tabloul cu 
IcosameronuPS și l-au agăţat la closet; au îndrăznit, 
nenorociţii, s-o bată pe căţelușa cu pete negre, Melampiga, 
pe care i-o dăduse contesa Roggendorf, doar pentru că 
scumpa de ea și-a făcut nevoile în cameră. Oh! unde sunt 
vremurile bune când puteai duce la închisoare scursura 
asta de servitori și să-i ciomăgești până-i nenoroceai, dacă 
îndrăzneau să facă asemenea obrăznicii? Dar azi, din cauza 
lui Robespierre, plebea și-a luat nasul la purtare. lacobinii 
au stricat totul și el însuși e doar un biet dulău bătrân, care 
nu poate să mai muște. Atunci, la ce bun să te mai plângi, 
să mârâi și să bodogăni ziua-ntreagă? Cel mai bine e să 
scuipi prostimea, să te urci în cameră și să-l citești pe 
Horaţiu. 

Astăzi însă, orice morocăneală a dispărut: ca o 
marionetă, mumia se învârte din loc în loc. Şi-a pus vechiul 
costum de curte și decoraţiile, s-a periat bine, spre a scoate 
orice urmă de praf căci domnul conte și-a anunţat sosirea 
pentru astăzi; înălțimea sa vine de la Teplitz, aducându-i pe 
prinţul de Ligne și alţi câţiva nobili; se va vorbi franceza la 
masă și această bandă de servitori invidioși va fi obligată 
să-l servească, scrâșnind din dinţi, să-i prezinte corect 
farfuriile plecându-și spinarea în loc să-i arunce, ca ieri, pe 
masă, o tocană greţoasă, așa cum arunci un os unui câine. 
Da, la prânz el va lua loc la masa cea mare lângă nobilii 
austrieci, care mai știu încă să preţuiască o conversaţie 
îngrijită și să asculte cu respect un filosof apreciat chiar de 
domnul de Voltaire și care altădată era stimat de împărați și 
regi. 

Probabil, deîndată ce doamnele se vor fi retras, «d-l 
conte și d-l prinţ» în persoană mă vor ruga să le citesc ceva 
dintr-un anume manuscris; da, mă vor ruga, domnule 
Feltkirchner,  deschide-ţi urechile, nenorocitule!  Nobilul 
conte de Waldstein și prinţul mareșal de Ligne mă vor ruga 


26 Aici se face referire la portretul lui Casanova din 1788 realizat la 
vârsta de 62 de ani, gravură de Jean Berka (1758 - ca. 1815). 
79 


să le citesc un anumit mic capitol din Memoriile mele, care 
sunt nespus de interesante, poate le voi face voia; poate! 
Căci eu nu sunt servitorul d-lui conte, și nu-s obligat să-l 
ascult, nu fac parte din servitorimea obraznică; sunt 
oaspete și bibliotecar și mă port cu ei pe picior de egalitate: 
voi nici măcar nu știți ce înseamnă asta, Canal de Jacobini 
ce sunteţi! Dar am să le povestesc câteva anecdote pe 
cinste! In genul fermecător al dascălului meu, D-l Crebillon, 
sau în genul deocheat care se poartă la Veneţia: noi suntem 
gentilomi, suntem între noi și înţelegem nuanțele. Vom 
râde, vom bea un vin roșu, aproape negru, ca la curtea 
majestăţii Sale Regelui Franţei, se va vorbi despre război, 
despre alchimie și despre cărţi și toţi vor dori să-l asculte pe 
un bătrân filosof vorbind despre lume și despre femei. 

Se strecoară, emoţionat la culme, prin saloanele 
deschise, această păsărică uscată și răutăcioasă, cu ochii 
strălucitori de bârfă și de orgoliu. El curăţă pietrele false 
(cele adevărate au fost de mult cumpărate de un evreu 
englez) care încadrează crucea decoraţiei lui; își pudrează 
cu grijă părul și face exerciţii (că uiţi bunele maniere printre 
nespălaţii ăștia!) în faţa oglinzii, reverenţe, plecăciuni, ca 
altădată la curtea lui Ludovic al XV-lea. E adevărat că șalele 
îl dor în mod groaznic; nu degeaba și-a purtat trupul timp 
de o jumătate de secol prin toată Europa, prin toate 
diligențele și Dumnezeu știe cât de mult s-a străduit să se 
dăruie femeilor. Dar măcar acolo sus, la cap, mintea-i tot 
vie; mai știm noi cum să-i înveselim pe acești domni și să 
ne punem în evidență. Cu un scris caligrafic, plin de 
ornamente, deși îi tremură puţin mâna, copiază un mic 
poem de bun sosit, în franceză, pe o hârtie mătăsoasă, 
pentru prinţesa de Recke; mai pictează o dedicație 
pompoasă pe noua sa comedie destinată teatrului de 
amatori: chiar aici, la Dux, nu s-au dat uitării bunele purtări 
și se știe cum trebuie să primești decent, nobil (precum 
suntem), o societate care e interesată de literatură. 


80 


Și într-adevăr, în vreme ce sosesc trăsurile și când 
coboară greoi și adus din spate treptele de la intrare, 
domnul conte și oaspeţii săi întind neglijent servitorilor 
pălăriile și blănurile, în timp ce pe el îl îmbrățișează ca pe 
un gentilom, îl prezintă invitaţilor ca fiind celebrul cavaler 
de Seingalt și doamnele se-nghesuie să-l aibă partener la 
masă. Nici nu s-au luat farfuriile și nici n-au început să se 
aprindă pipele și prinţul îl și întreabă despre progresele 
autobiografiei lui atât de captivante și domnii și doamnele, 
la unison, îl roagă să citească un capitol din Memoriile sale, 
desigur destinate celebrităţii. Cum să nu răspunzi dorinţei 
celui mai amabil dintre conți, graţiosul său binefăcător? 

În grabă, domnul bibliotecar se urcă în camera sa și ia 
una din cele cincisprezece cărţi în care a pus un semn unde 
trebuie: este un fragment de mâna-ntâi, de excepţie, unul 
din puţinele care pot fi citite în faţa doamnelor și anume 
evadarea din închisorile Veneţiei. De câte ori n-a citit el 
această nemaipomenită aventură? Și electorului Bavariei și 
celui din Colonia, și nobililor englezi și curţii din Varșovia; 
dar trebuie să se vadă că un Casanova povestește 
întrutotul altfel decât acest prusac masiv, D-l. Trenck, care 
a făcut atâta vâlvă cu cartea lui «În închisoare». Căci, în 
final, el a mai intercalat câteva peripeții, niște complicaţii 
măreţe și uimitoare, și a terminat citindu-l pe Dante, cel 
divin. O furtună de aplauze recompensează lectura, contele 
îl îmbrățișează și-i pune pe ascuns în buzunar un fișic de 
ducați, de care are mare nevoie (pe toţi dracii!) căci 
creditorii îi iau urma chiar în acest colț pierdut al 
universului. Şi, iată, lacrimile îi curg pe obraji când prinţesa 
îl felicită cu amabilitate și când toţi ridică paharul pentru 
apropiata terminare a ilustrei capodopere. 

Dar vai! a doua zi caii se zbat în hamuri, caleștile 
așteaptă în faţa ușii, căci nobilii seniori merg la Praga și, 
deși domnul bibliotecar a făcut de trei ori aluzii delicate 
despre tot felul de afaceri pe care trebuie să le rezolve în 
acel oraș, nimeni nu-l ia cu el. Este silit să rămână în căsoiul 


81 


ăsta rece de piatră, unde trage curentul, pradă obrăzniciei 
acestor servitori din Boemia care, când nici nu s-a așezat 
praful ridicat de trăsurile domnului conte, încep din plin să- 
și bată joc de el. In jurul lui doar barbari, nimeni nu-i în 
stare să vorbească franţuzește sau să-l comenteze pe Jean- 
Jacques Rousseau, și nu poţi scrie tot timpul scrisori acestui 
pretenţios șoarece de arhive, D-l. Opitz, din Czaslau, nici 
celor câteva cucoane care îi mai fac încă onoarea să 
corespondeze cu el. 

Ca un fum cenușiu, plictisul greu și adormitor domnește 
din nou prin camerele nelocuite și guta, de care uitase ieri, 
îi chinuie din nou picioarele, parcă și mai tare. Posomorât, 
el își scoate hainele de gală și-și învelește oasele în halatul 
lui turcesc căptușit cu lână, bodogănind, se târăște la 
singurul adăpost al amintirilor sale, la masa lui de lucru; 
pene de gâscă ascuţite îl așteaptă lângă foile mari de hârtie 
albă așezată în top și hârtia scârție de nerăbdare. Atunci el 
se așează oftând și continuă să scrie, cu o mână 
tremurândă, tot înainte (bine-avântat pe plictisul care-l 
pune la treabă) povestea vieţii lui. 

Căci, în spatele acestei frunţi care aduce a craniu de 
mort, în spatele acestui hoit uscat ca de mumie, trăiește, 
fragedă și bogată, precum pulpa albă a unei nuci, o 
memorie genială. În acest mic spaţiu osos situat între 
frunte și occipital totul este încă intact și bine ordonat din 
ceea ce ochiul sclipitor, nările largi și tremurătoare, mâinile 
puternice și lacome au prins în decursul a mii de aventuri și 
degetele sale îngreunate de gută care, timp de treisprezece 
ore din zi, fac să lunece pana pe hârtie („treisprezece ore și 
pentru mine ele trec la fel de iute ca treisprezece minute”) 
își mai amintesc încă trupurile tinere ale femeilor pe care 
altădată le-au mângâiat. Pe masă se află, una peste alta, - 
scrisorile îngălbenite ale fostelor lui metrese, note, bucle de 
păr, socoteli și suveniruri și, de asemenea, fumul argintiu al 
unui foc stins; aici plutește un nor invizibil cu un parfum 
delicat, deasupra acestor slabe vestigii ale trecutului. 


82 


Fiecare îmbrăţișare, fiecare sărut, fiecare dăruire învie în 
mijlocul acestei colorate fantasmagorii; nu, o asemenea 
evocare nu-i o muncă ci o plăcere: „plăcerea de a-și 
reaminti plăcerile”. 

Ochii bătrânului bolnav de gută se aprind, buzele îi 
freamătă de zel și de emoție; el pronunţă cu voce înceată 
cuvinte pe jumătate uitate, pe jumătate reînviate; fără voia 
lui imită vocile de altădată și râde singur de glumele lui. 

Uită și de sete și de foame, uită și sărăcia, și mizeria și 
umilinţa și impotenţa, toate necazurile și ororile bătrâneţii, 
întinerindu-se astfel în vis, în oglinda amintirilor; Henriette, 
Babette, Thérèse se apropie de el surâzând, umbre evocate 
de el, și el se bucură de prezenţa lor, datorită necromanţiei 
sale, poate mai mult decât a făcut-o altădată în realitate. Și 
așa scrie, scrie mereu, se cufundă în aventură cu degetele 
și cu pana, așa cum o făcuse altădată cu toată flacăra 
trupului său; merge de colo colo, recitind și râzând și-și uită 
pe propria prezenţă. 

În faţa ușii, blestemaţii de servitori se întreabă 
batjocoritori: „cu cine râde oare acolo, înăuntru, nebunul 
ăsta de italian bătrân”. Pentru a-și bate joc de ciudăţenia 
lui, ei își duc degetul la frunte râzând, apoi coboară repede 
în pivniţa cu vinuri și-l lasă pe bătrânul singur în mansarda 
lui. Nimeni pe lume nu mai știe nimic de el, nici cei de 
aproape nici cei de departe. Bătrânul uliu mânios locuiește 
sus, în turnul de la Dux ca pe culmea unui iceberg, ignorat 
și necunoscut; și când, în sfârșit, la finele lui iunie 1798, 
această bătrână inimă uzată se oprește și e băgată în 
pământ rămășiţa acestui corp, altădată îmbrățișat cu 
ardoare de mii de femei, registrul bisericii nici nu-i 
înregistrează adevăratul nume; se scrie  „Casaneus, 
Venetian” - nume care nu-i exact și „în vârstă de optzeci și 
patru de ani”, ceea ce-i de asemenea fals; doar atât de 
puţin îl cunosc cei din jur. Nimeni nu-i îngrijește mormântul, 
nimeni nu se ocupă de scrierile lui, scrisorile lui putrezesc 
uitate și, tot uitate, volumele operei lui se împrăștie cine 


83 


știe unde între mâinile care le-au furat și care, totuși, n-au 
grijă de ele; între 1798 și 1822, timp de un sfert de secol, 
nimeni nu pare mai mort decât acest om, - cel mai viu 
dintre toţi cei vii. 


84 


GENIUL DE A SE ZUGRĂVI PE 
SINE INSUSI 


„e vorba doar de curaj” 
(Prefață) 


Ciudată i-a fost viaţa și ciudată reînvierea! La 13 
decembrie 1820 (mai știe cineva de Casanova?) reputatul 
editor Brockhaus primește scrisoarea unui anume domn 
Gentzel, complet necunoscut, care-l întreabă dacă n-ar vrea 
să publice „Povestea vieții mele până în 1897" a unui 
Signor Casanova, de asemenea necunoscut. Librarul cere 
manuscrisele și le dă la citit unor oameni de meserie: 
entuziasmul e de nedescris; atunci manuscrisul e cumpărat 
pe loc, tradus, probabil trunchiat într-un fel grosolan - 
punându.-i-se foi de smochin și potrivindu-l după nevoi. 

De la al patrulea volum, succesul provoacă deja un 
asemenea scandal încât un pirat parizian îndemânatic 
traduce din nou în franceză lucrarea care fusese tradusă în 
germană, ceea ce implică o dublă deformare. Atunci 
Brockhaus, la rândul lui, devine ambițios, el alătură 
traducerii nemţești o nouă traducere în franceză. Ce să mai 
vorbim, Giacomo cel reînviat trăiește din nou, mai puternic 
decât oricând, în toate ţările și în toate orașele prin care a 
trecut, dar manuscrisul lui rămâne solemn îngropat în casa 
de fier a d-lor Brockhaus”; și Dumnezeu și domnii 


27 La 18.02.2010 Biblioteca naţională a Franţei a achiziționat, cu 
finanțare privată, manuscrisul original pentru suma de 7 mil. euro, de 
la unul din membrii familiei editorului german Friedrich Arnold 
Brockhau. O nouă ediţie, integrală (ediția  Brockhau-Plon), a 

85 


Brockhaus sunt, poate singurii care știu ce drumuri 
întortocheate și ocolite au parcurs aceste volume timp de 
douăzeci și trei de ani, ce s-a pierdut din ele, ce s-a mutilat, 
falsificat; ca o moștenire demnă de Casanova, toată 
afacerea e învăluită în taine, în aventuri, în necinste și în 
escrocherii dar ce minunat este totuși când posezi o astfel 
de carte, cea mai savuroasă și mai veselă dintre romanele 
de aventuri din toate timpurile! 

Casanova însuși n-a crezut niciodată serios în publicarea 
acestui monstru. „De șapte ori îmi tot scriu amintirile” se 
spovedește sihastrul plin de reumatism „și pentru mine a 
devenit puţin câte puţin o nevoie de a termina treaba, deși 
îmi pare foarte rău că am început-o. Dar scriu în speranţa 
că povestea mea nu va vedea lumina tiparului căci, pe 
lângă faptul că infama cenzură - acest stingător al spiritului 
- nu ar autoriza niciodată tipărirea ei, nădăjduiesc, după 
ultima mea boală, să fiu destul de înţelept pentru a da 
focului în faţa ochilor mei, toate caietele mele”. 

Din fericire, a rămas credincios sie însuși și niciodată nu a 
devenit înțelept; „roșeața secundară” cum o numește el, 
vrând să arate prin asta rușinea de a nu roși, nu l-a 
împiedicat să muncească viguros și să umple, zi după zi, 
timp de douăsprezece ore, alte și alte foi, cu frumoasa lui 
scriere rotundă. Amintirile lui erau, de fapt „singurul mijloc 
pentru a nu înnebuni sau a nu muri de supărare - de 
supărare din cauza neplăcerilor și plictiselilor cotidiene pe 
care mi le provoacă niște ticăloși invidioși care se găsesc cu 
mine la castelul contelui Waldstein”. 

Pe Jupiter! ce motiv slăbuţ pentru a compune memorii, 
putem obiecta supăraţi, decât să cauţi acolo o armă contra 
plictiselii, un remediu contra osificării intelectuale! Am greși 
dacă am dispreţui plictiseala ca impuls și stimulent al 
creaţiei literare. Don Quijotte este datorat triștilor ani de 
închisoare ai lui Cervantes, cele mai frumoase pagini ale lui 


Memoriilor a fost publicată în 12 volume, cu titlul original Histoire de 
ma vie, în perioada (1960-1962). 
86 


Stendhal anilor de exil în mlaștinile din Civitavecchia și 
poate chiar Divina Comedie a lui Dante e datorată 
surghiunirii lui (la Florenţa ar fi scris cu sânge, cu spada și 
cu toporul, în loc să scrie în terţete); numai în camera 
întunecată, în spaţiul întunecat artificial, nasc imaginile cele 
mai colorate. Dacă l-ar fi luat contele de Waldstein pe bunul 
Giacomo la Paris sau la Viena, dacă l-ar fi hrănit bine și i-ar 
fi dat să miroase carnea de femeie, dacă i s-ar fi făcut 
onoruri în saloane, din cauza spiritului său, aceste 
delicioase povești s-ar fi pierdut în focul conversaţiei, lângă 
o ceașcă de ciocolată și un şerbet, fără să fi fost vreodată 
scrise. Dar vulpoiul bătrân este așezat solitar și îngheţat în 
acel fund de Boemie și povestește lucrurile ca și cum ar fi în 
pragul morţii. Prietenii lui au pierit, aventurile lui au fost 
date uitării, simţurile i s-au potolit și el însuși parcă e o 
fantomă uitată rătăcind prin sălile străine și glaciale ale 
acestui castel din Boemia; nicio femeie nu-i mai face vreo 
vizită, nimeni nu-i mai arată stimă și nici nu-i face onoruri, 
nimeni nu-l ascultă; iată de ce bătrânul magician, numai 
pentru a-și dovedi că trăiește, mai practică odată arta 
cabalistică de a evoca figurile trecute și povestește doar sie 
însuși - pentru plăcerea sa - plăcerile de altădată. 
Înfometaţii se hrănesc din fumul fripturii și invalizii 
războiului și dragostei din povestirea propriilor lor aventuri. 
„Îmi retrăiesc plăcerea amintindu-mi. Și râd de durerile 
mele de altădată căci nu le mai simt”. Casanova aprinde 
lanterna magică a trecutului, această jucărie puerilă de 
bătrân, doar pentru sine; el vrea să uite un prezent 
nenorocit, cu ajutorul imaginilor colorate ale trecutului. El 
nu caută mai departe, nu se gândește decât la asta și 
tocmai această indiferență perfectă, acest element de 
obicei negativ și anume nepăsarea faţă de tot și de toți dă 
lucrării lui - ca autobiografie - o valoare psihologică fără 
egal. Căci, de obicei, cel care își povestește viaţa o face 
aproape întotdeauna cu un scop și, ca să spunem așa, ca și 
cum ar fi într-un amfiteatru; se înfige pe o scenă, în faţa 


87 


spectatorilor, își supraveghează chiar fără voia lui ţinuta 
spre a se face interesant, își calculează efectele și chiar 
adeseori are un scop anume. Benjamin Franklin face din 
viaţa lui o învăţătură. Bismarck un document, Jean Jacques 
Rousseau o operă senzaţională, Goethe o capodoperă și un 
poem romantic; Napoleon, la Sfânta Elena, caută o 
justificare turnată în bronz, un fel de statuie, de monument. 

Toţi așteaptă dinainte, cu sentimentul sigur pe care îl dă 
istorica lor existenţă, un anume efect, datorită portretului 
pe care și-l zugrăvesc, acest efect, manifestându-se fie pe 
terenul moralei, fie pe cel al istoriei sau al literaturii și, în 
consecinţă, sentimentul responsabilităţii apasă asupra lor și 
îi ţine înfrânaţi. Oamenii celebrii nu sunt niciodată liberi 
când își scriu autobiografia, căci imaginea vieţii lor este 
deja confruntată cu o imagine prefigurată în mintea lor sau 
cu amintirea unor oameni unicat; astfel, ei sunt siliți în 
pofida voinţei lor, să-și stilizeze propriul portret în sensul 
legendei deja formate. Oamenii celebri sunt obligaţi, din 
cauza însăși a gloriei lor să ţină seama de ţara lor, de copiii 
lor, de morală, de respect și de onoare; în mod inconștient 
ei se uită în oglinda unde se reflectă, înfrumuseţată, 
pământeasca lor personalitate; iată de ce în mod regulat 
cel care are legături cu multe lucruri este ținut de multe ori 
în loc. 

Dar Casanova își poate oferi luxul libertăţii celei mai 
desăvârșite și cel al lipsei de jenă a anonimului, deoarece 
nu mai are obligaţii față de nimeni, nu mai e legat nici de 
trecut, pe care l-a uitat, nici de viitor, în care nu crede; nu-l 
tulbură scrupule de familie de ordin moral sau obiectiv. Și-a 
depus copiii, ca pe ouăle de cuc, în cuiburi străine, femeile 
cu care s-a culcat putrezesc de multă vreme în pământ 
italian, spaniol, englez sau german, nu-i legat de nicio ţară, 
de nicio patrie, de nicio religie. Pe cine naiba ar trebui el să 
menajeze? Pe el însuși mai puţin decât pe oricine! Ceea ce 
povestește nu poate să-i aducă nici profit, nici pagubă; el, 
care deja e aproape mort, se situează deasupra binelui și 


88 


răului, deasupra stimei şi  indignării, aplauzelor și 
nemulțumirilor; el nu mai există în memoria oamenilor, stea 
căzută care pâlpâie doar în taină și nevăzut sub învelișul cel 
mai intim. „De ce, se întreabă el atunci, nu aș spune 
adevărul? Nu te înseli niciodată pe tine însuși, iar eu nu 
scriu decât pentru mine”. 

A fi veridic înseamnă pentru Casanova nu a se pierde în 
adâncuri și în meditaţie, nu a deschide galerii psihologice ci 
doar a se arăta fără opreliști, fără frâu, fără pudoare. Işi 
scoate hainele, se lasă în largul lui, își mai cufundă odată 
trupul uscat în valul aprins al senzualităţii, se bălăcește 
voios în amintirile sale, total indiferent față de spectatorii 
prezenţi sau imaginari. Nu-și povestește aventurile în 
postură de căpitan, de scriitor său de poet, spre a câștiga 
glorii și onoruri, ci ca o haimana care-și povestește 
încăierările, ca o cocotă îmbătrânită care-și evocă 
melancolic ceasurile de dragoste, deci nu are nicio piedică 
din cauza rușinii sau a scrupulelor; „Won erubesco 
evangelium”, nu roșesc de cele ce mărturisesc, acesta 
este epigraful plasat sub povestea vieţii lui; nu se umflă în 
pene și nici nu privește spășit spre viitor; el povestește 
lucrurile de-a dreptul, fără ocolișuri, așa cum îi vin în minte. 
Nu e deci de mirare că opera lui e una din cele mai nude și 
mai naturale din istoria universală, cu o obiectivitate în 
erotică asemănătoare unui document statistic, de o 
sinceritate în amoralitate de tip antic și așa cum nu o mai 
găsești aiurea decât în autobiografia (prea puţin cunoscută) 
a turbulentului spaniol Contreras?%. Dar degeaba pare 
grosolan de senzual, obraznic ca un Lucian și, pentru gustul 
celor prea fini, își pune prea des în joc mușchii părţilor 
falice, cu vanitatea unui atlet mulţumit de sine însuși; e mai 


28 Non enim erubesco evangelium ; virtus enim Dei est in salutem 
omni credenti, Judaeo primum, et Graeco (Ad Romanos, 1,16). 
29 Pedro de Alvarado y Contreras (Badajoz, Extremadura, Spania, ca. 
1485 - Guadalajara, Noa Spanie, 4 July 1541) a fost conquistador 
spaniol și guvernator al Guatemalei. 

89 


bine să te fălești fără rușine decât să escamotezi cu lașitate 
punctele scabroase sau să arăţi o galanterie de eunuc în 
dragoste. 

Să se compare opera lui cu celelalte tratate erotice ale 
vremii, cu frivolităţile trandafirii și cu gust de tămâioasă ale 
unui Grecourt, a unui Crebillon sau cu a acelui Faublas față 
de care Eros poartă o biată haină de ciobănaș și unde 
dragostea e un dans lasciv, un mic joc galant din care nu 
ies copii și nici nu iei un sifilis; și se vor aprecia atunci 
aceste descrieri ale unui om senzual, de o sinceritate 
absolută, și se va putea vedea omenescul din ele și 
naturaleţea lor elementară. La Casanova, amorul masculin 
nu e o biată undă mitologică de un albastru deschis, în care 
Nimfele își răcoresc picioarele jucându-se, ci un fluviu fără 
margini, născut în sânul naturii, reflectând universul la 
suprafaţă și ducând totodată cu el, la fund, tot noroiul și 
toată murdăria lumii; ca nimeni din cei care au scris propria 
lor biografie el descrie  dezlănţuirea sălbatică, 
asemănătoare  patimii lui Pan, a instinctului sexual 
masculin. lată, în sfârșit, pe unul care a avut curajul să 
arate în amorul masculin acel amestec desăvârșit de carnal 
și de spiritual, să povestească nu numai probleme 
sentimentale, pasiuni care pot fi decent mărturisite, dar și 
aventuri la colț de drum, unde domnește prostituția, 
sexualitatea nudă, care nu depășește apropierea trupească, 
tot labirintul sexual prin care trece un om adevărat. 

Nu înseamnă că ceilalţi mari autobiografi, precum Goethe 
sau Rousseau au fost conștient lipsiți de sinceritate în 
reprezentarea pe care ne-au dat-o despre ei înșiși; dar 
există o lipsă de sinceritate care constă în a nu povesti 
lucrurile decât pe jumătate sau în a le trece sub tăcere și 
amândoi (ca și toți cei care au lăsat confesiuni, exceptând, 
poate, pe îndrăzneţul Hans Jeager) nu povestesc, tăcând cu 
grijă sau uitându-le conștient, sau trecând prea repede 
peste ele, episoadele mai puţin apetisante, pur sexuale, ale 
vieţii lor amoroase, întinzându-se în schimb asupra unor 


90 


mici iubiri idealizate, sentimentale sau pasionate, cu vreo 
Clara sau Margareta. Ei nu prezintă în biografiile lor decât 
femei destul de curate din punct de vedere moral pentru a 
nu le fi rușine să le dea braţul la promenadă; pe celelalte le 
lasă în mod laş și prudent în umbra străduţelor și scărilor de 
serviciu. Dar astfel, ei falsifică și sublimizează inconștient 
imaginea autentică a erotismului masculin: Goethe, Tolstoi 
și chiar Stendhal care, totuși, e un om destul de liber la 
gură - trec repede, ca și când le-ar fi rușine, peste 
nenumărate aventuri de ordin exclusiv sexual, și peste 
întâlnirile lor cu Venus vulgivaga, cu amorul pământean, 
prea pământean, și de n-ar fi păcătosul ăsta de Casanova 
care dă la o parte tot felul de perdele cu sinceritatea sa 
îndrăzneață și magnifica ei impudoare, ar lipsi literaturii 
universale un tablou perfect, sincer și absolut complet al 
sexualității masculine. Vedem, în sfârșit, la el întreg 
mecanismul sexual al senzualităţii în stare de funcţiune; 
vedem lumea trupurilor, chiar acolo unde el devine scabros, 
plin de noroi și de bălăcării; avem o deschidere spre pleava 
societăţii și spre prăpastie: acest pierde-vară, acest 
aventurier, acest trișor, acest om fără caracter dă dovadă 
de o sinceritate mai curajoasă decât au făcut-o toţi poeţii, 
căci el arată universul ca un conglomerat de frumuseţe și 
de urâciune, de spirit și de sexualitate grosolană și nu așa 
cum o fac ceilalţi, o realitate idealizată, purificată chimic. 
Casanova spune, in sexuvalibus, nu numai adevărul ci și 
(diferenţă imensă!) tot adevărul; doar tabloul pe care ni-l 
dă despre dragoste este adevărat ca realitatea 
înconjurătoare. ` 

Casanova ar spune adevărul! li și aud pe filologi 
ridicându-se indignaţi de pe scaunele lor, ei care, în timpul 
ultimilor cincizeci de ani au mitraliat erorile lui istorice și i- 
au găsit puzderie de minciuni. Dar ușurel, ușurel! Desigur, 
acest trișor îndemânatic, acest mincinos și lăudăros de 
profesie a măsluit cărţile și în Memorii, făcând un pic de 


30 zeița prostituţiei, zeița poftelor sexuale cele mai josnice. 
91 


artificiu; aducând corecţii norocului, acest incorijibil pungaș 
rectifică soarta și dă picioare în fund hazardului care, 
adesea, se mișcă prea greoi. El împodobește, garnisește, 
pune piper și apoi miroase, dând un gust afrodiziac, cu 
toate ingredientele, unei imaginaţii ascuţite de privaţiune și 
asta poate chiar face să fie întotdeauna conștient de așa 
ceva. Într-adevăr, înfrumuseţările și minciunile pe care le 
povestește adesea devin puţin câte puţin legitime și un 
adevărat povestitor nu mai știe, la sfârșit, ce e inventat sau 
nu. Să nu uităm, Casanova a fost la drept vorbind, în 
decursul vieţii un fel de rapsod; el și-a câștigat favoarea 
unor înalte personagii prin arta lui de a conversa, prin 
îndemânarea vorbei lui, prin povestirea unor aventuri 
extraordinare și, așa cum altădată cântăreții mergând din 
castel în castel adăugau mereu, spre a le face tot mai 
interesante, episoade tot mai noi, și el e obligat să-și 
împodobească aventurile cu elemente romanești. 

Când, de exemplu, povestește evadarea lui din 
închisoare, el e obligat, spre a o face mai interesantă, să 
inventeze o nouă peripeţie periculoasă, și astfel, din 
aproape în aproape, se înfundă tot mai mult în exagerări. 
Nu putea să ghicească bunul Casanova că, o sută cincizeci 
de ani după moarte, o poliție în mod special atașată de 
problemele istoriei casanoviene tot ar mai răscoli 
documente, scrisori sau ar lua pentru a verifica fiecare 
dată, pentru a controla fiecare întâlnire și de îndată ce 
găsesc o greșeală, să-i dea cu putere peste mână cu nuiaua 
științei. Bineînţeles, datele lui sunt cam nesigure și dacă 
umbli mai solid, cele mai amuzante construcţii cad o dată 
cu ele ca un castel de cărți peste care se suflă. Astfel s-a și 
dovedit că toată aventura de la Constantinopol nu a fost 
decât un vis voluptuos al bătrânului locuitor din Dux și că a 
implicat greșit pe bietul cardinal de Bernis, ca tovarăș de 
dragoste și ca ghicitor în timpul aventurii lui cu frumoasa 
călugăriţă M.M. Pretinde că a întâlnit diverse personalităţi la 
Paris și la Londra la o dată când se poate dovedi că erau 


92 


aiurea; o omoară pe marchiza d'Urfe cu zece ani mai 
devreme, pentru că îl stânjenea sau, cufundat în gânduri, 
parcurge într-o oră plimbându-se, cei treizeci și unu de 
kilometri care sunt de la Zurich la mănăstirea Einsiedeln, 
adică cu viteza unui automobil care, în acea vreme, nu 
fusese încă inventat. Nu, nu trebuie să cauţi în el un fanatic 
al adevărului minuţios, un istoric cu acoperire și cu cât se 
înverșunează specialiștii asupra lui Casanova, cu atât el e 
mai des lovit de critici. Dar toate aceste mici păcăleli, erori 
cronologice,  mistificări şi fanfaronade, aceste uitări 
voluntare și deseori foarte de înţeles nu reprezintă nimic 
față de veridicitatea extraordinară, aș zice unică, pe care o 
vădește viața lui povestită în Memorii. Desigur, Casanova a 
uzat din plin, în detalii, de dreptul incontestabil al artistului 
de a concentra lucrurile în timp și spaţiu și de a face faptele 
mai expresive, dar ce contează asta față de sinceritatea, 
francheţea cu care el privește, în ansamblu, și viaţa lui și 
timpul său? Nu numai el ci și un secol întreg apare deodată 
plin de viaţă pe scenă, făcând să defileze în faţa noastră, 
amestecat, în episoade dramatice, pline de contrast și 
încărcate de electricitate, toate clasele și toate stările 
societăţii și naţiunilor, toate peisajele și toate sferele - 
tablou de moravuri, mai ales din cele rele, cum nu există 
altele. 

Intr-adevăr, defectul aparent care ar consta în faptul că 
nu sapă prea adânc și în acela că, lipsit de un anume punct 
de vedere înalt, el nu rezumă ca Stendhal sau Goethe 
particularităţile numeroase ale diferitelor grupe sociale, sub 
formă de consideraţii intelectuale, dar tocmai acest 
caracter superficial al observaţiei sale - care în miezul 
evenimentelor se limitează să privească avid lucrurile cele 
mai ciudate din stânga și din dreapta - dă viziunii sale atâta 
valoare documentară pentru istoria civilizaţiei. Casanova nu 
încearcă niciodată să explice de ce și cum sunt lucrurile și, 
ca atare, el nu ridică deloc caracterul viu ansamblului 
fenomenelor: nu, el lasă totul în dezordine, în stare de 


93 


libertate, în coexistenţa autentică a hazardului, fără a tria și 
nici a cristaliza. Totul, la el, se așează pe aceeași linie ca 
importanţă: numai să-l distreze (ăsta-i singurul etalon al 
valorilor din universul lui). Nu știe ce e important și ce nu, 
nici în morală nici în realitate; el nu cunoaște nici binele, 
nici răul. lată de ce convorbirea lui cu Marele Frédéric?! nu 
va fi descrisă cu mai multe detalii sau cu mai multă emoție 
decât când, cu zece pagini mai târziu, va relata o 
conversaţie cu o mică prostituată; el va descrie cu aceeași 
obiectivitate un bordel din Paris și Palatul de larnă al 
împărătesei Ecaterina cea Mare. 

Pentru el, e tot atât de important să arate câte sute de 
ducați a câștigat la joc sau de câte ori a făcut, într-o 
noapte, dragoste cu Elena lui, ca de a lăsa istoriei literare 
conversaţia sa cu Voltaire; el nu atribuie niciunui lucru de 
pe lume vreo încărcătură morală sau estetică și, de aici, 
rezultă echilibrul atât de natural al universului său. Tocmai 
pentru că Memoriile lui Casanova nu sunt, intelectualicește 
vorbind, altceva decât însemnările unui călător ager, 
obișnuit, care traversează peisajele cele mai interesante ale 
vieţii; de aceea ele nu au un caracter filosofic ci rolul unui 
Baedeker istoric, a unui Cortigiano al secolului al XVIII-lea și 
a unei amuzante cronici scandaloase, a unui fel de secţiune 
integrală prin viaţa cotidiană a unei vârste a lumii. Nimeni 
nu reușește mai bine decât Casanova să ne zugrăvească 
viața de zi cu zi și, astfel, cultura secolului al XVIII-lea: 
baluri, teatre, cafenele, hanuri, bordeie, vânători, mănăstiri 
și fortărețe. Graţie lui știm cum călătoreau oamenii pe 
vremea aceea, cum mâncau, jucau cărţi, dansau, locuiau, 
iubeau și se distrau, le aflăm moravurile, comportamentul, 


31 Frederic al II-lea, cel Mare (germană Friedrich IL: n. 24 ianuarie 
1712, Berlin - d. 17 august 1786, Potsdam) a fost rege al Prusiei (1740- 
1786), din dinastia de Hohenzollern, al 14-lea prinţ elector al Sfântului 
Imperiu Roman sub numele de Frederick IV (Friedrich IV) de 
Brandenburg. A devenit cunoscut sub numele de Frederic cel Mare 
(Friedrich der Große) și a fost poreclit Der Alte Fritz („Bătrânul 
Fritz”). 

94 


felul de a vorbi și de a trăi. Şi se mai adaugă acestei 
mulțimi nemaipomenite de fapte, de realităţi practice și 
obiective, clocotul de feţe omenești care ar ajunge să 
umple douăzeci de romane și să dea de lucru la o 
generaţie, ba chiar la zece generaţii de povestitori. 

Ce supraabundenţă! Soldaţi și principi, papi și regi, 
pezevenghi și trișori, negustori și notari, castraţi, codoși, 
cântăreţi, fecioare și curtezane, scriitori și filosofi, înţelepţi 
și nebuni, constituie cea mai captivantă și bogată menajerie 
pe care vreun autor a adunat-o vreodată într-o carte. Și, în 
același timp, există o marjă în reprezentarea interioară a 
fiecărui personaj, niciunuia nu i se zugrăvește psihologia 
completă și nici nu i se epuizează posibilităţile. Casanova 
scrie odată lui Opitz că-i lipsește talentul de a pătrunde 
psihologiile personajelor, el nu poate „recunoaște 
fiziognomiile interioare”; și astfel nu-i de mirare că, de 
atunci, nenumărați autori și-au luat subiectele din acest 
fertil teren meridional. Sute de romane și de drame și-au 
luat din Memorii cele mai reușite situaţii și personaje și încă 
mai e loc pentru altele; așa cum zece generaţii au luat din 
vechile construcţii pietre pentru noi construcţii, tot așa 
câteva generaţii literare vor continua să ia de la această 
minune a minunilor socluri și personaje. 

Dar figura principală, personajul de neuitat, care a 
devenit deja proverbial și popular și care domină Memoriile 
este tot Casanova, acest amalgam îndrăzneţ de om 
renascentist și de vântură-lume modern, acest bastard al 
escrocului și al geniului, al poetului, și al aventurierului. 

Așezat cu insolenţă, precum compatriotul său de bronz 
Coleoni*? în scările calului, el stă bine înfipt în mijlocul vieţii 
și privește cu un aer provocator peste secole, nepăsător 


32 Aici se face referire la statuia ecvestră a lui Bartolomeo Colleoni, 
situată în Campo Santi Giovanni e Paolo, Veneţia, și realizată de 
Andrea del Verrocchio în 1480-1488. Reprezentând pe condotierul 
Bartolomeo Colleoni, statuia are o înălțime de 395 cm, exclusiv 
piedestalul. 

95 


față de blam sau batjocură. Casanova nu se teme nicicum 
să fie privit în faţă, blamat, criticat, batjocorit sau 
disprețuit; nu face nimic pe ascuns și, în realitate, îl 
cunoaștem mai bine decât au făcut-o propriii lui fraţi și veri 
pe acest vlăjgan de fier, pe acest exemplar gigantesc și 
nesleit de virilitate până în străfundul inimii și chiar a 
testiculelor lui. Este cu totul inutil să-i facem un studiu 
psihologic minuţios, să-i căutăm raţiuni și taine, Casanova 
nu le are, el vorbește mereu fără fard și este gol în faţa 
noastră, fără ocolișuri, fără rușine și direct, el ia pe cititor 
de braţ, îi povestește candid isprăvi din cele mai 
deocheate, îl duce în camera lui, la patul lui răvășit, în 
bârlogul lui de șarlatan și în laboratorul lui de escroc și 
prezintă necunoscuţilor și metresa și propria-i potenţă; 
râzând, se lasă văzut când escamotează cărţile de joc și se 
arată în situaţiile cele mai necurate, dar nu dintr-o 
perversitate rafinată, dintr-un exhibiţionism lăudăros, ci cu 
o naivitate perfect reală, cu deschiderea înnăscută a unui 
copil al naturii care nu știe de opreliști, care a văzut-o în rai 
pe Eva goală, fără să fi mâncat din temutul măr graţie 
căruia faci distincţie între bine și rău, între moral și imoral. 
Și aici, ca și aiurea, naturalețea este cea care creează 
povestitorul perfect. Cel mai bun psiholog și noi toţi care ne 
străduim să-i trasăm portretul suntem incapabili să-l 
prezentăm pe Casanova mai plastic decât o face el însuși, 
graţie nonșalanţei sale absolute și inconștiente: cât de bine 
cunoaștem aici un om până în străfundurile lui, tocmai 
graţie acestei nemaipomenite francheţe îl vedem în fiecare 
circumstanţă a vieţii ca printr-un microscop perfect când, 
de pildă, se înfurie, și i se văd venele capului învineţindu-i 
fruntea, când dinţii lui albi de lup scrâșnesc pentru a opri 
saliva otrăvită care i se scurge spre gâtlej; și tot așa, când 
înfruntă primejdia, cu capul sus, cu o prezenţă de spirit 
remarcabilă, punându-și repede o mască, cu surâsul rece 
pe buza ușor dispreţuitoare și cu mâna sigură pe sabie. Il 
vedem în societate și în marile saloane: vanitos, lăudăros, 


96 


mândru, cu pieptul ţanţoș și cu privirea strălucind de 
mândrie și de îndrăzneală, vorbind tihnit și totodată trecând 
în revistă femeile cu o voluptate nemărginită. 

Fie că e tânăr sau că a ajuns o ruină fără dinţi, îl simţim 
tot aproape de noi, în carne și oase, și cititorul Memorii/lor 
are impresia perfectă că dacă l-am vedea azi în colţul 
străzii, deși a murit de atâta vreme, l-am recunoaște între o 
mie, atât de mult a reușit el, care nu-i nici poet și nici 
psiholog, să dea viaţă propriului său portret. Nici Goethe, 
prin Werther-ul lui, nici Kleist, prin Kohlhaas, nici Rousseau 
prin Saint-Preux și prin Eloiza, nici vreun alt contemporan al 
lui Casanova, niciun poet n-a dat vreodată atâta relief 
vreunui personaj cum a reușit să o facă pramatia asta cu el 
însuși. În toată literatura universală, noi avem foarte puţine 
portrete la fel de desăvârșite ca cel pe care l-a făcut el 
pentru el însuși, deși e un om care nu-i un artist ci, mai 
degrabă, nu este decât un fel de artist în modul de a trăi. 

lată de ce nu servește la nimic să privim în lumină 
talentul lui echivoc, să-i condamnăm în numele moralei 
purtarea pământeană care calcă legea, și nici să-i criticăm 
răutăcios filosofia sa măruntă. Nu, asta nu duce la nimic, 
căci acest Giacomo Casanova rămâne totuși în literatura 
universală ca acel candidat la spânzurătoare care a fost 
Villon, ca alţii cu existente tulburi, și el va supravieţui unor 
neasemuiţi poeţi și unor judecători recunoscuţi prin 
moralitatea lor. Ca în viaţă, el a redus la absurd, post 
festum, toate legile esteticului, a aruncat la coș, cu 
insolenţă, întreg catehismul moralei și durata acţiunii lui 
dovedește că nu-i necesar să fii deosebit de dotat, studios, 
decent, nobil și distins pentru a pătrunde la treptele sacre 
ale nemuririi literare. Casanova a arătat că se poate scrie 
romanul cel mai amuzant din lume fără a fi literat și zugrăvi 
imaginea cea mai perfectă a unei epoci fără a fi istoric căci, 
în ultimă instanţă, ceea ce contează nu-i felul de a proceda, 
ci efectul produs, nu-i morala ci forța de a penetra. Orice 
pornire intensă poate fi productivă, nerușinarea la fel ca 


97 


rușinea, absenţa de caracter ca și caracterul, bunătatea tot 
atât de bine ca și răutatea, moralitatea ca și imoralitatea. 
Ceea ce asigură nemurirea nu-i forma sufletească, ci 
plenitudinea  omenescului. Numai intensitatea duce la 
nemurire și cu cât viaţa unui om e plină de putere, de 
vitalitate, de unitate și de perseverenţă, cu atât el reușește 
să se realizeze complet. Căci nemuririi nu-i pasă de moral și 
de imoral, de bine și de rău. Ea se limitează să măsoare 
opere și puteri. Ea cere omului unitate și nu puritate. Ea îi 
cere să fie un exemplu și o figură originală. Pentru nemurire 
nu morala contează, ci intensitatea. 


98 


CUPRINS 


CASANOVA scutece ara ct otita lu an it situ aa 6 aaa Dr i a i ata 4 
Portret de tinerețe. i: scie cau cautata atata a ini tă 08 aaa la 12 
Aventurierii, gegesbe raa a aia i Daia dani aiata 36 a aaia niaaa 17 
Cultură și talent la Casanova, ENEE ERKENNEN EEN 24 
Filosofia superficialului.......... „<a ae ENEE aaaaaaanaaae 33 
Koerd eege EEN da statala aula d aut dadea aa 49 
Anii intunecați. cca i maia aaa Daia aaa ua ai ata a Da dă dt i îi 69 
Casanova în anii bätränett, sees E EEN Een 77 
Geniul de a se zugrăvi pe sine însuși......... n.n ENNEN 85 


99 


Format: 16/54x84. 
Nr. de coli: 6. 
Apărut: 1992. 


Tiparul executat sub comanda nr. 77/1992, 
la Imprimeria de Vest, Oradea, 
str. Mareșal lon Antonescu nr. 105. 
România 


100