Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0032

UNIVERSUL IIIIRAR 


PROPRIBTAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23-23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, ION LUG-SIANU 


lnscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


PENTRU UMBRA LUI 
MARCEL GRIFFOIN 


de ION FRUNZETTI 


O notiță fadă într'un cotidian, anunţă zilele trecute moartea 
Profesorului Marcel Griffon, membru al M'siunii Univeraităre 
Franceze în Romina, şi proiesor ia liceul Loga din ian isosre, i 
Un accident de circuație. Un tramvay, un moment de neatenţie, 
o izbitură, şi spiritul atât de ascuţit şi de larg al lui Marcel 
Grifto:n sa vo.attiizet in neant. Banaitatea fapun.ui divers sub- 
jiniază absurâitatea unui destin care părea mai curând a ur- 
mări cevă precis, inzestrână pe Marcel Griitoin cu dârnicia cu 
care l-a înzestrat. E cu puiință ca până şi cumutul că itâţitor ce- 
lor mai rare să fic tot atât de întâmplător, în desfăşurarea gân- 
dirii celei iără de concepte, a presupusei providenţe, ca și acumu- 
larea. pe capul câte uuui neasu.viat, a sumeien.ixor de deterie : 

S'ar părea că mersul viețior omenoiti e orb, și că-i iduzie 
crâncenă înverzunarea m:nților umane de a le descoperi rosturi. 
Fatalitatea unor serii cauzale în care intră selecţia naturală şi 
hereditatea. dotează excepţional un individ, pe care-l doboară 
până în cele din urmă vehicuul cu cel mai mare detf.cit de per- 
sonalitate : tramway-ul, vazonul cu itinerar determinat, îneluc- 
tabil, pre-stabilit do două şine paralele de-alungul cărora & pur- 
tat prin pumani, autoritar pus în guler, al unui troleu. = 

Monstru electric, tramway-uw ui îi sunt castrate iniţiat vele și-i 
sunt ajustate dela distan'ă dozările de influx emâoerin, dela uzină. 

Robotul omnibus, — (, omnibus“ serv şi unua singur dintre toţi, 
celui maj deosebit, de-o-dată, cătău !), nici nu înderlineşte !a Ti- 
mişoara altă funcţie decât de decor: tinia dublă a cutiuţei eectrice, 
subliniază apăsat. pe caldarâm ca pe un perga-nent de nobiele, 
apartenența europeană a oraşului şi culoarea lui locală, de aglo- 
merare occidental-urbană, sporeşte. 

Un edi zelos a avut orgolul să încinză orașul, din Mehala in 
Josel'n şi Fabric. cu brâul de fier a! industrializării manifeste, 
cu toate că pe maidanele dintre cartiere mai pasc. pe malurile 
necanal'zate ale Begheiului, cirezile printre păpuşoale. 

Maire-Biingermeister Leonida a Mzilului timișorean n'a bă- 
nuit că insigna aceasta de europenism are să coste viaţa singn- 
rului european adevărat pripăşit vrevăz'ă printre fruntașii târ- 
gului de frunte al „ă!ei mai ge fruncie“ provncii românești. 

Marcel Griitoin a ispășit sub roţile meschinei cutiuţe cu iroieu, 
vinovăția de a fi încercat să europenizeze şi pe dinăuntru, pe cei 
ce exterior călcau a europeni, 

Era o trinitate a intel'pentei. la Coeziul D'aconovici-Loza: 
Marcel Griftoin, Constantin Cioflec și Petre Iorgulescu. Ult'mul a 
sombrat în petrol, geo'oz diplomat mi se pare, după un definiti- 
vat cu răsunet în învățământ. Laureat pe ţară, profesorul Ior- 
guwlescu n'a mai putut suporta subţirimea pingelelor la care-l 
obliza m'zerul salariu cuven:t în statul nostru eminamente cul- 
tura! dascălului, şi şi-a căutat pe dealurile Prahovei norocul. 

Caiifornia celui de al doilea s'a dovedit mai puţin terestră. 
Clasicist și filosof, profesorul Constantin Cioflec sa retransat, 
dumă o serie de catastrofe subiective, între sacii defensivi de nisip 
ai forturilor Epictet şi Marcu Aurelian. Marcel Griftoin născut pe 
meleagurile concup scente ale Flandrei, n'a putut să nu-şi amin- 
tească, izb't din toate părţile, măcar cu carnea, măcar cu viscernele, 
lcacul bătrân a. strămoșilor Gali împotriva rănilor v.ețuirii pă- 
mânteşte : vinui, hemoglobina ţărânei aspirate'n corzile de viţă, 
coapte'n” irad.aţiiie energiilor solare, Liooarea care'mbină princi- 
piile telurice cu cee subtle, ale imaterialului luminos şi stenic. 
Nu-mi pot a seama dacă Marcel Griffoin căuta vinul din teamă 
de luciditate, sau dacă'n el, tocmai luciditatea eră aceca pe care-o 
urmărea, finul, din viciu cerebral. Tot ce ştiu, este că puţine 
minţi mi-a fost dat să intâmpin, de ascuțimea şi cuprinderea ce- 
lei a protesoru ui meu de limbă şi literatură franceză, 

O viață desfășurată prin devieri. Devieni paralele şi sumesive. 

Era. mi! se pare, absolvent al vest'tei Ecole Normale Suptrieure, 
care conduce spiritul european de-aproape un secol. Ce, şi ce fel 
de „ce'i-uri -au mânat în România, nu m.-am expi.ca: nicicda ă, 
Poate, iniţial, tentaţia unui salariu dublu: din pantea statului și 
a M siunii. Era însă un mot.v pe care prea îl mărturiseă ufor, ca 
să tie plauzibil, 

Poate și sutietul, îndup'ecat lesne să considere „mister“: orice 
proius al întâmplării. sufletul adolescentului care eram svâcnsă 
prea nărăvaș la orice încercare de des-podobire a iluziei. Marcel 
Griffon eră iluza mea, minciuna mea vitală, In. omuleţul sub- 
țire, bond, şi ev.uem de aita fabricau, pianiat in sciu prea ;23 
a! Yorontalului vedeam la 17 şi î8 ani simbolul unei rase şi al 
unei culţuri. „Je su:s des coux qui chantaent ans les flammes:, 
Păr'câ-ri, Venta să iecui, Vazuitau-l. „S'a., e mes anu că gau di5, 
oil b:eu-bianc, la cervcelle âtro te, et ja maladresse dans la lutte... 
Les Gauois Gtaient les d-orcheurs de bâtes, les brâleurs d'herbes, 
les pius inepies de ICur ten oSeet, 

Poaie să nn îi tost decăt un „desrădăcinat, um om deviat dela 
dest.nul lui normal, un străin, care şi-a, părăsit patria încercând 
să-și adapteze ghevintul buzelor avide de lapte:e ei matern, la 
gurguiul unui sân mercenar. Ce poţi să știi despre un om fără 
& ţi prieten. decât cei care „tac, şi bau, şi cântă când se plasti- 
sosa să tacă“, cum îmi mărturisise odată că şi-i aleea, dintre cei 
mai şterşi, ma. inotensivi, mai noatri? M.zantropie ? La 17 ani 
numeşti asta cu totul altfel, Pentru mine, profesorul acesta f'rav, 
bond şi cu tenul roșu, cu fruntea lui imensă, ocupând mai muit 
de jumătate din d.ametrul 'ongitudinal al craniului, asa cum se 
vede în caricaturile romantice ale lui Victor Hugo, cu buzele 
strânse, într'o schimă care irădă disprețul laolaltă cu incordarea 
stăpânirii metodice de s:ne — care nu-l fereă totuși uneor. de 
izbucniri violente de o violenţă barbară, telurică, primordială, — 
omul cu gâtul lung şi umerii căzuţi, strânşi într'o haină prea 
strâmt cro.lă, și lustruită de tutunul pipei, haină tipică de „bel- 
fer“, omul care nu dădea importanță niciunei autorităţi. de nici 
un fel; civil:zatul tarat de vechimea procesului de șlefuire înce- 
put cu zeci de generaţii înainte, care se putea pr.n urmare atât 
de lesne dispensa de civilizaţie, fără complexe socime sau elice, 
Marcel Griffoim însemna pentru mne — baudelairianul înfocat 
depe bănci e şcoalei — nici mai mult nici mai puţin decât un 
rafinat, nostalgic al pr.mitivităţii, Poate să fi asociat în chip stra- 
niu, aventura căsătoriei sale cu o româncă şi a stabilirii intro 
țară fără tradiţie culturală dar cu pământ generos şi bogat revăr- 
sat în podgorii, ca Român'a. cu magnetica taină a nostalpiei pri- 
mordialutui, la Arthur Rimbaud: 


„Choisirais-je les V'gnes 
Ou ies pays du Nord ?* 

Uneori, când citeam pierdut: „Ma journde est faite, e auitte 
LEurope... les climats perdus me tanneront : nager, broyer l'herbe, 
chasser. fumer surtout ; boire des liqeurs fortes comme du mâ- 
tal bouillant...““ aveam impresia. că îmi se desleagă taina omului 
cu ochi albi-aibașiri, ca ai strămoşilor lui Gali, care cântau drui- 
die în suplicii, 

Y zăream în câte-o cârciumă. După un răst'mp, în care priete- 
nia, noastră nepotrivită a mai avut răgaz să lege, împănurată de 
o:hii vagmistreşti ai D recţiunii, i-am urmat în taverne puturonse, 
cu bolți pictate prost, fum, scandal și bere de Mitiei-Europa bar- 
bară. Ştiu că pe-atunci profesorul pierise Aproape comp et, ua sâ 
fa-ă loc unui om ce-şi am n'ea că e brăb-i. Marcel Griffon acra 
nevoie de prietenia tinereţei mele, pentrucă, asemeni tinere!ei 
mele m'jnde tinereţea "ui ignoală re'nvia Ia raze“e balran.ce 
ale unei iub'ri. Secţia sârbească a liceului avea o nouă profesoară, 
din intâmpare fostă „M ss Juazo-slavia“, Dascălul meu răsturna 
câte 40 de balbe în şir, pe noapte. Mi-aminteam, stând cu a treia 
său a patra, nebăută în față și privindu-l cum întinereste, cizcu- 
lâna între expansiuni îngereşti şi portița cu dublu zero: 

„Et, gquand j'ai râval6 mes Râves avec soin, 

Je me tourne, ayant bu trenie ou aq arante chopes, 
„Et me recueille pour lăcher Vâ-re besoin: 

„Doux. comme le Seigneur Gu ctdre et des hysopes 
„Je pisse vers les cieux bruns, tres haut et tres lon, 
„— Avec lassentiment des grands hâliotropes“, 








(Urmare în pag. 2-a) 


ABONAMENTE: 


aurorități şi instituţii 1600 iei 
12 luni 80 „ 
6 luni 450 „i 


particulare 





A. AVAKIAN 


Ca ea O aaa A 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianu 23—25 
TELEFON 3.30.19 





Interior 


Natura şi diversitatea efortului 


„Am relatat, în precedentele noastre stu- 
dii, imporianţa cu totul deosebită a elor- 
tului, în realizarea operii de progres, ge- 
nerator de civilizaţie. In cadrul lor am de- 
monstrat, prin mijloace logice, că la înce- 
put na fost o tendință generală, comună 
tuturor, de efort. Apariţia lui întâmplătoa- 
re sau conștientă, s'a produs neîndoelnic 
la un singur individ şi numai mai târziu el 
a devenit un apanaj al intregii colectivi- 
tăţi umane. 

Deci, progresul pentru realizarea civili- 
zației îşi datorește inceputul existenţii sale 
în cea dintâiu apariţie de efort individual. 

Firește că numai cu elortul unui singur 
individ, nu s'ar fi putut, sub nici un motiv, 
realiza o operă atât de substanţială și 
grandioasă. ca a civilizației acivale, care 
reprezintă sforţarea unui nesfârşit număr 
de generaţii, într'o neîntreruptă luptă pe 
meterezele progresului. A trebuit să treacă 
o insemnată etapă de tim», în care efortu- 
rile individuale s'au înmulţit şi au căpătat 
un caracter conștient, de element absolut 
indispensabil în viaţa spre :mai bine a co- 
lectivităţiler şi abea din momentul reali- 
zării acestei stări se poale vorbi, cu drept 
cuvânt, de un început de civilizaţie. 

Astiel, la început a existat şi a biruit 
intunericul inconştientului regnului animai, 
efortul unui singur individ, fie în virtutea 
unei simple întâmplări, cea ce nu prea ne 
vine să acceptăm în totul, fie dinir'o tre- 
zire la un alt fel de viaţă a sufletului ace- 
stuia printro sfortare încununată de suc- 
ces de a inlătura din fața drumilui său de 
afirmare, sau strânsă de paianjenul igno- 
ranţei. Credem cu in aceasta a doua îpo- 
teză se ailă origina elortului individual, 
şi încă cu atât mai mult, cu cât sufletului 
uman i-a trebuit o sforţare, isvorâtă din- 
tr'o oricât de redusă stare conştientă, ca 
să se detaşeze din comolexul de inferiori- 
tate, în care a convieţuit, epoci întregi, a- 
lături de celelalte specii ale familiei biolo- 
gice. Referindu-ne la concepţiile evoluţio- 
niste şi adapţioniste ale lui Darwin, e ne- 
îndoelnic că aptitudinea de efort indi- 
vidual, chiar dacă a apărut incon- 
ştient, printr'un simplu complex de îm- 
prejurări, nu a rămas izolată ci a prins 
consistenţă și s'a impus, ca o cucerire de 
temei, a sufletului omenesc. Dacă la ince- 
put efortul n'a fost decât apanajul câtorva 
indivizi, nu se poate susține că el na fost 
făcut într'un tempv destul de rapid destui 
prozeliți. În felul acesta omenirea prime: 
ştie, în complexul ei de viaţă, primul ele- 
ment conştient şi dinamic, menit s'o câlau- 
zească pe făgașuri de realizări construc- 
tive şi înălţătuare. 

Astfel, încetul cu încetul și într'o lungă 
perioadă de timp pe care mintea și memo- 
via noastră nu e în stare s'o urmăreuscă 
prin ceața şi întunericul atâtor depărtări, 
s'a putut ajunge la o stare generală de e- 
fort, comună tuturor indivizilor unei coiec- 
tivități umane. S'a trecut astfel dela efor- 
tul individual la efortul coleztiv. Atirge- 
rea acestui studiu înaintat de evoluţie nu 
trebue să ne lacă să credem că, odată cu 
realiza res acestei forme de efort, a di:părut 
cu totul cea individuală, fiindcă, primul nu 
reprezintă decât qintezența eforturilor in- 
dividuale. Intre aceste două forme de e- 
fort, prin care omul şi societatea pe care 
a intemeiat-o s'au putut distanța de cnm- 
plexul de inferioritate biologic, în care a 
persistat îndelungă vreme, se găsesc simi- 
litudini, dar şi unele deosebiri. Ca strue- 
tură şi chiar finalitate, asemănarea e cu to- 
tul periectă. Şi unul și altul reprezintă ac- 
tul prin care se tinde [a o ascensiune atât 
pe plan sniritual, cât şi social. Etortul este 
starea conştientă care indrumează actele 
indivizilor și societăţilor umane snre rea- 
lizări progresive. Oricine face un efort tin- 
de snre o denăşire a stadiului actual d2 

existenţă, vizând orizonturi cât mai mari, 
și mai largi şi mai senine. Deci efortul nu 
servește, sub nici un motiv.la consolidarea 
şi conservarea unor stări de lucrări întâm- 
pla!'e cândva, ci el e un motor dinamic, 
care duce cu sine pe culmi de înălţare, un 
anumit stadiu de viaţă, plasându-l în lu- 
mina progresului de a cărui realizare ome- 
nirea şi-a lega! existența, prin toată evo- 
Iuţia ei din curentul în care, prin etortul 


de DUMITRU IMBRESCU 


inițial, şi-a putut da seama de linaiitatea 
ei creatoare și constructoare de mari şi 
nobile idealuri. 

Etfoitul, chiar ducă prezintă asemănări 
dela individ la individ, nu este ceva co- 
mun și tu se poate admite că asemănările 
se suprapun exact 'unele “peste altele. 
Sunt trăsături comune unele da struc- 
tură, altele de finalitate, dar se evi- 
denţiază ca deosebiri une-ori cu totul iz- 
bitoare. Explicaţia acestora nu se poate în- 
temeia pe simple fapte întâmplătoare. E- 
fortul cunoaşte o lege indisolubilă şi care 
se naște din însăşi structura sa originară. 
El poartă pecetea individualităţii care i-a 


-dat naştere. La unii indivizi efortul se ori- 


e..tează spre o anumită preocupare mai mult 
decât spre celelalte, astfei că fiecare efort 
făcut apare ca ideniitatea sa specitică, di- 
ferită de eforturile altor indivizi. Unii oa- 
meni văd folosul într'o sirădanie econo- 
mică, socială, sau industrială; alţii, în arte 
şi alte manifestări. Eforturile tuturor ace- 
stora, deşi vor păstra unele trăsături co- 
mune, unele izvorâte din chiar orig.nea lor, 
vor apare totuşi cu un caracter divers u- 


nele de al.ele, purtând fiecare pecetea per- 
sonalităţii individului, în sufletul căruia au 
luat naştere. Efectul lor va fi şi în funcţie 
de obiectivele fixate și in raport direct cu 
mijloacele de realizare puse în joc. 


Diversitatea efortului e similară în am- 
bele ei forme, atât la individ, cât şi la co- 
lec-ivitate. Așa după cum o sociatate poli- 
tică se poate lăsa atrasă de jocul unor e- 
forturi progresiste în direcţia agriculturii, 
tot aceleaşi eforturi le poate manifesta şi 
individul, Deosebirea ar fi numai în ceea 
ce priveşte rezultatele și aceasta mai mult 
din punct de vedere cantitativ. lo timp ce 
rezuliatele colectivității, fiind efortul mul- 
tiplicat a unui mai mare număr, de indi- 
vizii, ar apare întro propoziţie vizibilă, 
cele ale omului datorate exclusiv muncii 
sale, ar arăta mai mici... Nu sc pune însă 
problema diferenţei de calitate... În multe 
cazuri elortul individual, din cauza struc- 
turii sale omogene. se prezintă la un iond 
calitativ superior celui colzctiv, care dacă 
nu reușește să unitice caracterele diversive 
ale tuturor iadivizilor, riscă să apară de- 
sarmonic şi deci, mai puţin eficace. 





(Urmare în pag. 3-a) 


Apare de 3 ori pe lună 
PREȚUL 24 LEI 


SCRIITORI 


ANUL LII! 
LUNI 20 NOEMBRIE 1944 


Nr. 32 


AMERICANI 


THEODORE DREISER 


Oscar Wilde întreba odată 
un prieten, dacă găseșie ure-o 
deosebire între o toare şi o v- 
peră de artă. Cum nu primea 
nici un răspuns, Wilde a decta- 
ral că există o mare deosehire, 
care constă în aceea că opera 
de artă e unică, în timp ce na- 
iura, atunci când creiază o floa- 
re — tinde să o multiplice in 
mii de exemplare, ceeace, desi- 
pur, constitue o mutilare a e- 
xistenței operui de ariă. 

Bunăoară — continuă Wilde 
— natura a creiat mai mulți 
Napoleoni, Borgia, Neroni, ete. 
Chestiunea esta ca unul din ei 
să isbutească a deveni marea 
personalitate care rămâne în 
islorie. 

Atunci când Iosif din Arima- 
teia — ne măsluriseşte candid 
poetul englez — coboară de pe 
Golgota unde  fusesz răstignit 
Isus, a inlâ!nit la poalele mun- 
telui, un tânăr sumar şi simplu 
imbrăcat plângând zelos, pe o 
mare piatră albă, 

— Ştiu, îți înțeleg durerea ta, 
i-a spus Iosif, plângi pentru că 
cel mai drept om — lisus — a 
dispărut pentru troi zile dintre 
noi. 

— Dar nu plâng penru asta 
— i sa riposta!. — Plâng pen- 
irucă şi eu am vindecat orbi, 
am invici din morți. am pre- 
lăcut apa în vin, am tămăduit 
şchiopi şi lepruși. Dar pe mine, 
gloata nu m'a răstignit. 


Theodore Dreiser — împolri- 
va lui Wilde şi a celor cari au 
aderat de timpuriu la ideia 
că subiecele arlci adevărate tre- 
buesc inventate,  pentrucă tof 
ce există și cade sub sim(uri nu 
este artă — ropreziniă  reaiis- 
mul, uneori svăpăiat, al Arne- 
ricii. 

Dreiser este in stare să opu- 
nă argumentului lui Wilde că 
există o mare diferență între 
floare și opera de artă — ur- 
mălvaren rellexie : dar şi vpe- 


ra de artă este multiplicată în 
mii şi zeci de mii de exempla- 
re — de către rotativă — şi 
deci nu există acea pretinsă tră- 
situră care so deosebească de 
floare. Argumentul acesta, pe 
cât de nesezrios pe atât de ad- 
mirabil în măsura in core ro- 
mancierul american se încăpă- 
țânează să descopere realismul, 
chiar dacă 2 mascat de cea 
2nai compacti sotistică de artă, 

După Dreiser, arta este „via- 
ţa străbătând un temperaiticart 
[viața care străbate  tempera- 
mentul personajelor alese, na 
viața care străbate tempeiamen- 
tul scriitorului cam se degajă 
din Wilde]. 

Dreiser presupune că e odios 
să forțezi imaginația, de vreme 
ce realitatea din jur îţi oleră 
aspecte inepuizabile.  Pentruca 
jalezia să rămână nealterată, 
este necesar ca ea să existe nu- 
7nai ca siil, nu ca subiect. 

Să existe numai ca fir de aţă 

pe care realitățile să se inşirue 
asemeni  covrigilor : practici, 
existenți, apetisanți, provocă- 
lori de polite şi de sentimente 
concrete. 

Variat în personalitate şi 
existență, ziarist cunoscut, lup- 
tător social exagerat, născut şi 
crescut între mirajele şi in- 
consecvenfele Indianei, Dreiser 
a desfășurat o activitate spiri- 
tuală fecundă, prodigioasă, 
fantastică. 

Cititor pasionat al lui Zola 
şi Balzac, Darwin şi Haectel, 
şi-a format o atitudine meta- 
lică, de un modernism clasic. 
Opera sa e știință, biologie, 
nikel, cauciuc, nervi, reportaj, 
sticlă  incasabilă, psihanaliză 
şi confori, adică tot ce are A- 
merica mai superficial şi mai 
admirabil. Stârneşte pur şi sim- 
plu invidia spectatorului de 
peste Oceane şi este autorul a 
sule de mii de emigrații spiri- 
fuale căire lumea nouă. 

Marioneiele sale (pe cari le 


[e a E e a de e, e e aud 


po go ASTE RD NEA ANDA NP 07 te a ea tm 


HENEY VISCONTE 











Proiect de copertă 
la „Oed pos' trad. Victor Eftimiu 


de VALERIU POPOVICI 


mişcă în chip de personaje) 
sunt crude, ambițioase, ucrgsa;e 
din pasiune și  inconştiență 
(Dreiser numeşte inconştiența : 
ereditate]. Uni sunt victime — 
dar nu stârnesc nicio compa- 
siune penirucă ceaialtă caego- 
vie a „oamenilor fui sunt de- 
voratorii, pe care te silești sa-i 
odmiri, să le admili crimele, să 
participi inconştient dar satis- 
făcut ia imoralitățile lor. 

Un criminal care n'a putul fi 
prins, o metodă care da la in- 
hnit de lucru poliției, reuşesc 
totdeauna în viață să-ți inlu- 
zeze o admiratie  marturisită 
față de mântuitorul lor. 


Dar încă atunci când un in- 
divid debordă prin „calităţi” 
conlrarit morulei şi legitor cu- 
renie, aşa cum sunt personaje= 
le lui Theodore Dreiser. 

Frank Cswperwood din „Fi- 
nanciarul“ şi „Litanul“” este ti- 
pul, personajul dreiserian: vul- 
tur de pradă, constituit din 
piese neșlefuiie şi continuu a- 
gitate, adevaratul „cavaler de 
industrie” american, d> o energie 
indescriptibilă, un tigru al sen- 
timentelor devoralorii,  coniti- 
nuu nemăsurat in ambiţii şi ac- 
fiuni, un  supra-temperament 
negativ, te cucereşte tot atât de 
uşor cum o face şi cu viciime- 
le sale. 


Di momentul în care  reu- 
şeşti să-l urăşti pe Cowperwood 
(ceeace este extrem de greu] 
nu mai poți continua lectura: 
eşii strivit de detaliile deze- 
chilibrate, de corupția în care 
autorul se strădueşte să-şi in- 
funde personajul spre a-l ridi- 
cu în ochii tuturor: dela omul 
simplu la omul perveriii de li- 
teratură. Cowperwood e tot ce 
ate America mai reprezentativ 
ca negalivism şi ură impotriva 
constructivităţii. 

E urâlul spiritual absolut, a- 
cela redat simplu, nervos, prin 
mare reportaj, aşa cum o iaca 
Dreiser. 

Nebăgat în seamă printre cei 
13 fii ai unei mame bigote şi 
sensibilă, înir'un biet sat din 
Indiana — Wreiser 1 heodore — 
cu sentimeniele sale ia fel de 
nesocolite de cure rcmanlicii 
cari umpleau epoza 1890-19v0 
(anii luplei lui spiruiualie), sa 
proclamat duşman dis.ant şi 
necompl al unci lumi care 1 se 
parea ci apune. „Lurma asta 
de sentimentali — vorbea ei 
des re  roranticii englezi, a 
spus ceva, darna spus tot, 

Inconsecvent feroce, după 
cum ni se arată şi in cariea 
„A book about myseii“ („Despre 
mine însumi”), Dreiser nu zes- 
pectă nicio formulă, niciun cu- 
vânt pe care l-au spus alții 
înaintea sa. 

Nu ia în consideraţie decât 
realitatea, nu crede in existen- 
la niciunui sentiment care nu 
se leagă continuu de fapte 
reale. 

Se contrazice însuşi, spre a-şi 
studia în laboratorul sufletului 
argumentele. Ajunge la conclu- 
zia că a te con:razice, inseam- 
nă a pierde timp. A pierde 
timp înseamnă a deveni senza- 
țional. 





(Urmare în pag. 2-a) 





ANTON CEHOV 


In vara trecută s'au Impli- 
nit 40 de ani dela moartea lui 
Anton Cehov. Suferind de o 
boală de piept, el moare prema- 
tur, tocmai când talentul său a- 
tingea culmile desvoltării. 

In literatura rusă, Cehov ocupă 
un lo2 de frunte. Maestru desă- 
vârșit al nuvelei scurte, aduce 
o contribuţie însemnată la arţa 
teatrală. Autor dramatic cu for- 
me Noui, cu tematică nouă, cu 
concepții literare originale, co- 
respunde intocmai  tenâtnţelor 
unui teatru nou, întruchipate în 
Teatrul de Artă din Moscova. 
De aceea, teatru! acesta a fost 


numit, - ia începutul secolului 
nostru şi „Casa lui Cehov“, căci 
vestitul scriitor n'a fost numai 
autor preferat, ci şi un animator 
şi deschizător de drumuri noui. 
Duspre tealrul lui Cehov sar pu- 
tea scrie multe pagini, însă ne 
limiţăm la nuvela lui, desăvâr- 
şită ca formă. un model de ar- 
monie şi claritate de desen. 
Nota caracteristică a nuvelei 
lu: Cehov e un materiali extrem 
de abundent, concentrat întrun 
număr restrâns de pagini. Un 


epiaod fără importanţă, a întâza- 


plare mai mult sau mai puţin 
banală îi dă prilejul să evoce 
caractere reale, să redea tablouri 
parcă smulse din viaţă, să prin- 
dă în câteva rânduri adevărate 
imagini ale naturii. Dacă am exa- 
mina subiectele mai multor nu- 
vele ale lui Cehov, am putea 
constata cât de neînsemnate sunt 
cle în fond: întâmplări în jurul 
cărora s'a înnodat povestirea. 
Banalitatea şi micimea îor nu-l 
împiedică pe autor să pă'rundă 
în însuşi miezul problemelor vie- 
ţii, să arate conilictul devenit 
inevitabil — fie între om și sa- 
cietate, fie între dorinţă şi pute- 
rea de realizare fe între vis şi 
reaiitate. In navela „Doamna cu 
călelușa',  povesțirea porneşte 
dela o întâlnire într'o staţiune 
climatică. Din această întâinire 
se nașt> o dragoste adevărată. 
durabilă şi dureroasă: ea nu 
poate să-și părăsească bărbatul: 
el. nevasta şi copilul. Ei nici nu 
locuuse în acel: oraş, dar se în- 
tâinese din când în când. fără 
să știe cineva. Şi aşa, via/a lor 
pare a fi divizată în două părţi 
distincte: una pentru ochii lumil, 
sita numai pentru ei. „E curias, 


de VALERIA COSTĂCHEL 


conch'de autorul. că tot ce este 
important, interesanţ şi necesar 
pentru om, tocate acţiunile lui 
sincere şi în care nu se înşală 
pe el însuşi, tot ce repreziniă 
sâmburtle vieţii lui. se face pe 
ascuns faţă de toată lumea; dim- 
putr'vă, tot ce este minciună, în- 
velitoare în carc in'ră ca să as- 
cunăă adevărul, se face pe față“. 

Toat= nuvelele lui Cehoy au ca 
punct de plerare rsemenea su- 
biecte neînsemnate: o nereușită la 
examen. pierderea siujbei, o vi- 
zită la femci usoare. boală, adul- 
terul, obținerea unei decoraţii. 
clădirea unei cass: ete. Dar, sub 
aparența simplităii! in'âzaări- 
lor vieţii, se dostăşoară îu faţa 
noastră complexul vieţii spiri- 
taa!e: luvtiă apr'gă contra du- 
rerii, suferinței, ncdreptăţii; lup- 
tă pentru avărarea visurilor, ers- 
dințelor şi iluziilor. 

Oovera lui Cehov se situiază în 
aliimele două decenii ale seco- 
lului trecut. Spiritul absolut im- 
personal pe care şi-l impunea 
Ceh»y care considera că „un |:- 
terat trebue să fie tot atâţ de 
obiectiv, ca şi an chimist“, nu 
permite decât cu greu stabilirea 


curențelor care ar avut vreo în- 
râurire asupra talentului său. A 
tră'ț în epoca dom netă de cun- 
cepţii naturaiste, alături de care 
zorile simbolismului se şi anun- 
ţau. Strâns legat de marii pro- 
zatori ruși: Gogol, Turghen ev. 
Țalatot. ru cari e înrudit prin 
tendinţele permanente ae lite- 
ratur.i ruse, a fost un mare ad- 
mirator și atent cerzetătar al 
n3turaliștilor francezi : Flaubert, 
Zola, Miuzassant. În vasta lui 
corespondență, găsim destule in- 
dicaţii relative la rolul pe care 
l-a jucat in formaţa ii: literară 
școala naturalistă, cu care se 
simţea înrudit în ceeace pr.veşte 
concepţia omului și a vieţii. 

Pe lângă iaptil că formația sa 
de literat și-o datorează, în pri- 
mul rând, şcolii naturatis.e, ire- 
bue să ţinem seamă de natura 
studiilor, pe care le-a făcut. Nu 
se pregăteşte pentru cariera de 
scriitor, Medic de protesie, tre- 
cut prin şceala ştiinţelor exac'e, 
păztrează în cursul vieții aie 
un respect deoseb't pentru ştiin- 
ță. Obişhuit să raţionrze ştiinţi- 
ficește, să exclucă iot ce este 
sub'ectiv și personal, introduce 
metoda experimentală în operă 
sa literară. Căci pentru el ştiin- 
ţa reprezintă „cel mai imaor- 
tant, cel mai sublim, cel mai fo- 
lositor lucru în viaţa omului; 


Pi 


(Urmare în paz. 3-a) 








—— 
ÎN aaa aaa 
a 





CRONICA DRAMATICA 


TEATRUL NAȚIONAL „STU- 
DIO“: „SILVETTE“, comedie 
în 3 acte de d. VICTOR 
EFTIMIU, 


TEATRUL NAȚIONAL „STU- 
DIO”: VESTIVAL ARTISTIC 


PENTRU ANIVERSAREA RE- 


VOLUȚIEI DELA ? NOEM- 
BRIE 1913. 


TEATRUL ALHAMBRA : 
ALHAMBRA-BROADWAY 
revistă umoristico-muzicală 


„Silveite“ este o piesă ce nu 
se hotărăşte între a, fi o lucrare 
propriu zis uşoară, un fel de 
divertisment teatral sau din con- 
tră — după vum o arată unele 
încercări timide — să urmărească 
sensuri mai adânci, mai general 


umane. Până ja urmă, lucrul ră 


inăne nedecis... 
Deaitiei, după însăşi mărturi- 


siriie autorului, aceasta ar fi una 
dintre scrierile d-sale de debut, 
sau, um s'ar zice, un fel de „pă- 
cae ale tinereţelor“, 

Ori se știe că păcatele mărtu- 
risite sunt pe jumătate iertate... 

Privită, însă, ca piesă de debut, 
tără iadoială că este bună, au- 
toruj dovedind încă de atunci un 
real talent teatral, un dialog viu, 
o deosebită uşurinţă de a co- 
cheta cu probleme şi situaţii deli- 
cate, cum şi de a şti să prindă 
dificile momente sufleteşti, pe 
scurt, o serie de merite cari tre= 
buiau să anunţe încă de pe atunci 
pe omul de teatru de mai târziu. 

XE drept, însă, că, așa cum se 
prezintă, concepţia şi întăţişa- 
rea mediului — cari ar vrea să 
ție cel îrancez — cam surprinde 
de multe ori, pare oarecum în. 
drăsscaţă. 

Nu că în realitate lucrul mar 
fi posibil sau că war exista ase- 
menea aspecte ale vieţii reale ! 

Nu vreau să spun asta. 

In această privinţă fiecare din- 
tre noi am auzit şi unii poate 
chiar cunoaştem — chiar fără ca 
să ne mai ducem tocmai în 
Franţa, chiar şi la aoi — cazuri 
în care simţul moral este iîntr'a- 
tât de pervertii încât nici nu mai 
există o conștiință a răului, fa- 
milii în care vieţuiri și convie- 
ţuiri ale membrilor se fac într'o 
atmosieră pestilenţiată, adevă- 
rațe mocirle sufletești în cari pe 
nesimţite, prin obişnuinţă şi to- 
cirea treptată a sentimentelor 
celor mai curate alc omului, 
fără ca măcar să fie din mizerie 
şi degradare, încep cu toţii să se 
bălăcească. 

Ori, cred să este și medrept 
să, se prezinte în culorile acestea, 
mediul francez, care de obicei, în 
contra credințelor multora, este 
şi foarte mura] și foarte corect 
şi, în orice caz, cu uu permanent 
Simţ al demnităţii, o astfel de 
prezentare, în condiţiunie in 
care este făcută poate duce, 
chiar fără voia autorului, la tipi- 
zări şi generalizări. De altfel 
cred că nici din punct de ve- 
dere technic dramatic nu-i reco- 
mandabil deoarece, de multe 
ori, chiar ceiace în viaţa de toate 
zilele poate să fie perfect ade- 
vărat, pe scenă se poate să pară 
totuşi, cu neputinţă, sau exage- 
sat şi tras de păr, dovedindu-se 
şi de data aceasta ceeace de alt- 
tel am susţinut printr'o serie de 
articole, că nu toţ ceeace este 
real în viaţa de toate zilele poate 
să fie firesc şi în teatru. 

In ceea ce priveşte interpreta- 
rea, în zemeral bună, 

D. Valentineanu, cu oarecare 
aproximaţie, a făcut cam ceea ce 
se putea face din rolul lui Geor- 
ges : destul de real uneori dar 
şi destul de convenţional de 
multe ori. 

Ca şi rolul... 

Reuşite, în schimb, toate rolu- 
rile comice, rolurile de compo= 
ziţie, în special d. Mircea Bala- 
ban, care se dovedește de fic- 
care dată un comic excelent, un 
comic inteligent şi lucid, oarecum 
de un tip aparte, apoi d. Cos- 
tache Antoniu, deasemenea bine, 
dealiiel ca întotdeauna, cum şi 
d-na Silvia Dumitrescu şi d. C. 
Morţun. 

la alt gen bineînţeles, intere- 
santă prezentarea d-nei Săndina 
Stan, şi deasemenea plăcută, d-ra 
Ioana Mosora, 

In schimb — şi din această 
cauză se va resimţi în întregul ei 
reușita acesiei piese — cu totul nea 
potrivită în rolul principal d-na 
Maria Magda: cu totul neindi- 
cată pentru o Silvetie! Doamne 
Dumnezeule, dar Silvette este 
franţuzoaică ! Ori acest lucru tre- 
buie mai întâiu să-l înţelegi! 

Dealtfel în totul, și ca vote şi 
ca dicţiune şi ca sensibilitate 
d-na Maria Magda este dintre 
acele actriţe despre care nu se 
poate spune niciodată „bine“ ci 
numai „relativ“ bine, 

In restul distribuţiei d. LI. Iu- 
cian Care însă a jucat cam 
școlărăşte — se poate însă, să 
tie mai muât o lipsă de rutină sce- 
nică, ceeace bineînţeles mar îi 
grav, fiind un rău care, dacă aşa 
stiau lucrurile, se poate reme- 
dia, cu timpul — apoi d. Ene, 
G. Atanasiu, dara Liliana, Peleş, 
I. Horaţiu și N. Dumitrescu. 

Direcţia de scenă a avut-o d. 
„lon Sava care a realizat multe 
lucruri bune dar care, totuşi, 
cred că n'are aderență peniru pie- 
sele limpezi, luminoase, vioaie : 
în orice caz nu cred că Silveţte 
este chiar din genul de piese cari 
îi convin (deşi, nu-i o piesă care 
să prezinte dificulțăţi sau să pue 

cine ştie ce probleme mari de 
regie !..). In ce priveşte decorul 
d-lmi W. Siegfried, cam inegal 
realizat: decorul din actul întâi, 
deşi cam prea naturalist şi cu 
prea mulţe amănunte, este destul 
de bun şi de adecuat; cel din actul 
al doilea cam strident, de un 
gust cam înidoelmic ; reuşit, bine 
inspirat şi frumos, de o simplitate 


rafinată în schimb cel din actul 
al treilea. 

Luat în ţotul, însă, poate fi so- 
cotit un spectacol bun. 


* 
Din iniţiativa direcţiunei ge- 


uerale a teatrelor s'a dat la 
Studio un „Festival teatral şi 


artistic” în onoarea Armatei 
Sovietice pentru aniversarea 
revoluţiei dela 7  Noembrie 
1947. 


Deschiderea acestei sărbăto- 
ziri s'a făcut cu o cuvântare — 
mai mult politică — a d-lui 
Victor Eftimiu vorbind despre 
«Precursorii revoluţiei ruseşti”. 

A urmat o piesă de teatru 
întrun act „Mireasa roşie” de 
Id. Victor Eftimiu, în care ni 
sa prezentat un subiect brodai 
pe frământările şi luptele cari 
au dus la revoluția rusă. 

Din distribuţie au făcut par- 
te d-ra şi d-nii Anișoara Căli- 
nescu, P. Păunescu şi A. Alex- 
andrescu, 

D. T. Păunescu, cu totul exa- 
gerat in partea întâia, bine, în 
schimb, în partea doua. 

A urmat un program la cari 
si-au dat concursul d-nele Rina 
Constantini şi Mila Lind. 

D-ra Rina Constantin a exe- 
cutat „Dans spaniol“ de Sara- 
sete, „Lisghinca” de Ipolitov 
Ivanov,  „Scheherasada”  gle 
Rimschy-Korsacoli şi „Dans ţi- 
gan de Saint-Sa&ns, dansuri 
cari au fost primite cu deose- 
bită plăcere de asistenţă. 

Coreorafia: maestrul Anton 
Romanowschi, la pian: d-na 
Clara Romanowschi. 

Ce-a de-a doua dansatoare, 
d-ra Mila Lind, a executat 
„Cântec de leagăn” de Reger, 
„Dans rusesc” dz Iliashenko, 
„Cerșetoarea oarbă” de Hilda 
Jerea și un „Marş” de Scriabin 
cari, deasemenea, au fost mult 
apreciate, 

Trebue să menţionez că jo- 
cul d-sale este un joc artistic, 
interiorisat. 

Programul s'a terminat cu o 
piesă a d-lui Colonel Mihail 
Maltopol „Acolo'n sat”, piesă 
intrun act din viața şi lupta 
voluntarilor români din U, R. 
SS. 

Din distribuţie fac parte d- 
nele şi d-nii: H. Polizu, Ana 
Luca, Emilia Cosachievici, Ma- 
ria Burbea-Făgădaru, N. Du- 
mitriu, G. Măruţă, V. Lăzăre- 
scu și N. Dumitrescu, 

Direcţia de scenă a ambelor 
piese d. N. Kirilov, adecuată. 
E 
Cred că autorii „Fanteziei 
umoristico-muzicale în două 
acte şi treizeci şi două tablo- 
uri” — aceasta este titlul în- 
tres al acestei reviste, înscris 
pe prosram — nau avut umor 
decât atunci când au compus 

acest titlu, 

Asta în ce priveşte partea 
umoristică, 

Despre cea muzicală... să nu 
mai vorbim. 

lar ca inspiraţie, ce vreţi in- 
spiraţie mai bună decât aceia 
de-a veni cu o revistă când nu 
o aveau şi totuşi de-a pune a- 
proape o mie de lei biletul de 
intrare! 

Incă două spectacole ca as- 
tea şi se compromite genul! 

Nu numai că se compromite 
un teatru — recte: o firmăl — 
dar chiar şi genul! 

Aşa că... ce cronică drama- 
tică să mai fac | Bineînţeles in- 
să, o Maria Tănase, un H. Ni- 
colaide şi un Al. Giugariu, — 
la cari se mai pot adăosa Al. 
Giovani, Agnia Bogoslava su- 
vorilor Gamberio, M. Anto- 
niu şi chiar R. ans, iar ca nu: 
măr comic ÎI. Brănişteanu — va 
avea întotdeauna succes, prin 
simpla trecere şi simpatie pe 
care o au în public. 

Care şi ea, însă, cu timpul se 
poate epuiza |! 

Dar un spectacol bazat nu- 
mai 'pe asta ? 

Nu mai e, în cazul acesta, 
pici măcar revistă; e „exibiţie”, 
Exibiţia de... vedete (şi acelea; 
când sunt!,..) 

Ori revista fiind, ea însăși, 
un gen de spectacol minor — 
şi nu minor ci infra-minor — 
ne întrebăm ce mai rămâne când 
nici revistă nu mai e ci.. aşa 
cum i-am spus mai sus: exhi- 
harea câtorva capete de atiș?,., 

De, în condiţiile astea, din 
punct de vedere teatral începe 
să nu mai fie treabă cin-iită... 
Căci aşa zisa revistă Alhambra 
„Broadway” — şi ce titlu plin 
de posibilităţi... — nu-i în rea- 
litate decât o însăilare de lu- 
cruri sau banale, lipsite de 
gust sau văzute, știute şi cân- 
tate. 

Pe scurt dintr'un fel de res- 
iuri — am putea spune, din... 
«Cupoane” — cărora  prenuria 
inspirației autorilor n'a găsit 
mijlocul de-a le da o haină 
nouă, un „tnachiaj” nou, 

Căci, la urma toată, chair un 
lucru trucat, încă uneori, „mer- 
se“, dar cu o condiţie: să fie 
trucat cu oarecare  obiectivi- 
tate, pentrucă atunzi spectato- 
rul nu se mai supără sau... nu 
se supără așa de tare: faptul 
că a fost înşelat cu oarecare 
eleganţă ii măsuleşte oarecum 
amorul propriu şi... „înghite“ 
în timp ce, din contră, orice 

lipsă de consideraţie pentru el 
il indispune sau chiar il re- 
voltă. ! 

Deaceia, din aceste motive și 
din altele, nrăm pe viitor di- 
recţiei „Alhambrei” mai multă 


consideraţie pentru acest pu- 
blic iar autorilor de reviste 
pnai multă inspiraţie dar inspi- 
rațe artistică caci — oricât, u- 
nu dintre noi, am aprecia cu 
deosebire teatrui serios — o 
revistă bună ne place la toţi. 
Şi chiar o aşteptăm | 

Dar una dintre acele reviste 
care să placă muit, dintr'ace- 
Jea frumoase, cari să facă vogă, 
să le ţii minte... 

Deocamdată însă, nu se ino- 
vează, nu se face nimic deose- 
kit: pare că genul însuşi s'a 
anemiat,,. 

ALEXANDRU 1. DRĂGHICI 

* 


TEATRUL NAŢIONAL DIN 
CLUJ LA TIMIȘOARA. 


Claude-Andre Puget este au- 
torul piesei „ZILE SENINE“ 





pe care Teatrul Naţional din 
Cluj la Timișoara a progra- 
mat-o pentru această stagiune. 

Sosit din Sud la Paris, el de- 
butează ca ziarist. Prima lui 
piesă „LINIA INIMII“ îl con- 
sacră chiar dela inceput. 

In „ZILE SENINE“ acest au- 
tor tânăr prezintă o imagine a 
generației lui care este şi a 
noastră, fixând cu simpalie tră- 
săturile adolescenților de azi, 
Această piesă, care cucereşte 
prin prospețime, originalitate, 
şi varietate este foarte bine 
construită. Deşi cu foarte mul- 
te cotituri sufleteşti, prezintă 
un model de echilibru în artă. 

Justefea tonului dovedeşte că 
avem în Claude- Andre Puget, 
nu numai: un dramaturg de e- 
sență delicată, dar şi un vir- 
tuos al artei sale. 

Artistul lon Tâlvan a reuşit 
să tălmăcească în româneşte 
piesa „ZILE SENINE“  într'o 
limbă curată şi expresivă, cât 
mai apropiată originalului. 





[COAĂ 


„BERZE:... 


Ne vom mărturisi nedumerirea 
dacă mai târziu unii vor găsi în 
awdlevărul câre însoţeşte totdeau- 
na scrisul nostru, mai mult o 
preferinţă care să stimeze. doar 
o obligaţie, decât o datorie im- 
pusă de legile scrisului, menţio- 
nând azi piecarea d-lui George 
Vraca dela Teatrul Naţional. 

Și spunem asta fiindcă deabia 
cu câteva săptămâni în urmă, cu 
acelaș adevăr am omagiat suc- 
cesul desăvârşit, obţinuţ de d. 
Vraca, la alegerea su ca preşe- 
dințe al Sindicatţului Artiştilor. 

De fapt, necazul stingherei po- 
ziţii nu va reveni decât acelora 
cărora situaţia de-a interpreta 
greşit, le convine mai mult. 

Dar să arătăm cu rost lucru- 
rile... 

Cu grija de-a dovedi altceva 
decât un interes material, d. 
George Vraca stăruia în scrisoa- 
r«a publicată într'un săptămânal 
teatral, să arate a-lui Victor Ef- 
timiu, că plecarea dela Teatrul 
Naţional nu e dictată de altceva 
decât de o lăuntrică... „poruncă“ 
de-a înființa un nou teatru par- 
ticular. 

Instinctul d-lui Vraca de-a fi 
prevăzător îl inițiază parcă la o 
despărţire oarecum socotită — 
am putea spune — care să ca- 
pete oricând anularea în cazul 
unei eventuale reveniri. 

Fiindcă d. Vraca nu este la 
prima sa plecare dela Teatrul 
Naţional, 

Şi poate nici ia ultima reve- 
nire.,. 

Ne reamintim doar de una — 
din cele două plecări, dacă nu 
ne înșelăm — când pentru soco- 
teala unei  regești retribuţii a 
părăsit prima scenă oficială. 

Rezuliaţul acestei plecări a 
fost doar o experienţă, pe care 
chiar d. Vraca o declara mai târ- 
ziu ca de „tristă amintire“, când 
a revenit la Naţional. 

Atunci noiam în mintea noas- 
tră dârza voință a interpretului 
lui „Hamlet“ de-a fi nedespărțit 
de scena care i-a, consacrat. 

Azi, însă, reținem conţinutul 
unei demisii care mărturiseşte 
un scop: înființarea unui teatru 
particular. 

Crede — însă, d. Vraca într'o 
mai demnă şi mai reuşită activi- 
tate a sa, pe oscenă particulară, 
decât pe scena de stat, ajungână 
dacă nu să depășească, dar mă- 
car să echivaleze prestigiul cn 
care d-sa a pătruns în stima 
spectatorilor de pe timpul găz- 
duirii sale la Naţional?.,, 

Nu dispunem de siguranța a- 
ceea care să ne facă să căpătăm 
răspunsul unui da categoric, fi- 
indcă nici d. Vraca nu a mărtu- 
risit cinstit şi sincer: dece pleacă 
dela Teatrul Naţional?... 

Sau mai precis: care este ade- 
văratul motiv?.. 

La justificarea nobilei sale 
chemări pentru reabilitarea tea- 
trului particular, ca un demn 
urmaş al lui Davilla și Bulan- 
dra, rămâne totuşi un echivoc 
din care partea financiară pare 
să capete înfăţişarea celui mai 
apropiat adevăr. 

Aşa fiind, sarcina de-a „pro- 
mova“ teatrul particular capătă 
un alt aspect... 


DEMISIE... 


Odată cu d. George Vraca şi-a 
mai prezentat demisia dela Na 
țional şi d-na Eliza Petrăchescu. 

Vă mai reamintiţi ?... Actriţa 
care acum câteva luni mmărturi- 
sea întrun interview apărut în- 
tro gazetă teatrală, toată lupta 
şi frământarea  neobositei sale 
voinți de-a fi angajată la Teatrul 
Naţional. 

Și pe cât i-a fost de scump a- 
cest ideal, găsea nimerit să spu- 
mă cât preț punea pe singura sa 
asigurare de viaţă, într'un teatru 
oficial ca aceasta: „pâinea cea de 
țoate zilele“... 

Reamintim azi aceste mărturi- 
siri ca să ne pară mai puţin sin- 
cere orice alte vorbe care sar 
strecura de aici încolo în cine 
ştie ce interview-uri. 


„RECLAMĂ“... 


Scrisorile care curg dela n 
timp încoace ca să stabilească 
adevărata conduită politică a 
cutărui actor și care sunt publi. 
cate în revistele de specialitate 
au darul să servească mai mult 
ca o reclamă pentru gazeta res- 
pectivă. 





Textul 


aceşstor  scrisoni e a- 
proap: invariabil şi sună cam 
așa: „Cetind în mult căutata şi 
preţioasa dv. revistă, etc..« 

Pe cât de „căutată“ şi „pre- 
țioasă” este revista respectivă e 
destul să arătăm că asemenea 
scrisori dărâmă orice calitate a 
informaţiei şi deci a valorii care 
garantează că e şi „căutată“ și 
„preţioasă”. 

Cu asemenea îndoelnice cali- 
tăţi, o revistă teatrală e nevoită 
să-şi schimbe ceva. 

Şi atunci mărește preţul... 

E în această urcare, poate, 
singura ei scăpare de-a mai pă- 
rea... „eftină“. 


AFIȘ... Ă 

Sălile unexe pe care Teatrul 
Naţional le va folosi în curând 
vor constitui activitatea cea măi 
largă a primei scene, încadrând 
elementele artistice de valoare 
pentru un succes cât mai desă- 
vârşit, 

Primul teatru-aneză va fi în 
sala Liceului Sf. Sava, unde 
„Oedipus“ va şi găzduit după 
înapoerea din turneu, urmând 
imediat piesa originală a d-lui 
Miron Paraschivescu, intitulată 
„Asta-i ciudat...“ în direcția de 
scenă a d-lui Tudorică Muşate- 
scu. 

La  Studio-ul“ din Piaţa 
Amzii, va urma pe afiş piesa 
„Decanul“: în traducerea d-lui 
Ai. Cazaban, având în distribuție 
pe Siroe Athanasiu tânărul și ta- 
lentatul actor, despre care croni- 
cile teatrale nu s'au mai ocupat 
de mult. 


IL M. LEHLIU 








UNIVERSUL LITERAR 


a ei 








EODORE DREISER 


lar a deveni senzaționai in- 
seamnă a-ți nesocoli o parte 
din credinţele tale. Face zia- 
ristică, apucat de o freneize rar 
întâinita. Urăşte  crâncen zia- 
pistica şi se lasă transporlat de 
ea, numai pentru a părea o- 
biectiv. 

„Dreiser e realismul absolut 
constată Regis Michaud alar- 
nat, devreme ce la 19V0 când 
aparea „Sister Carrie” (Sora 
Carrie) idealismul şi puritanis- 
mul era în acelaş limp pe pia- 
|, ca singura şi marea marță 
negociabilă. 

Trecut prin filiera a nenumă- 
rate meserii, dintre cari ţinea 
să-i fie cunoscută numai acea 
de ziarist, Dreiser s'a maniles- 
tat dela primele cuvinte ca ideai 
lotograi al tipurilor şi aptilu- 
dinitor americane. Îşi surprin- 
dea personajele înir'o anumită 
poziție, — spre a se deosebi 
de ceilalți reporteri fotograli— 
de obiceiu intrun mediu ata- 
cant, defavorabil moralei cu- 
rente şi afişa  negativele obți- 
nule cu un curaj nemaipomenit. 

Intrun timp a fugit din A- 
merica pentru a scăpa de servi- 
ciul militar. Sa reîntors cu- 
rând. Altădaiă socotea să re- 
formeze intregul sistem social 
care creiază mai mulți criminali 
decât invenția revolverului şi 
a stiletului italian. 

Psiholog din coştiință profe- 
sională, materialist,  indepen- 
dent, admirând rând pe rând 
pe: Thakeray. George Eliot, 
Maupassant, Dickens, Tolstoi, 
Flaubert — se poate spune că 
Dreiser a prolesat şi toale in- 
clinările literare posibile. 

1] interesa corupția — ataca 
sau admira corupția. 

Il pasiona romantismul — îl 
detesta. 

Ura America — şi totuşi ni- 
men ma nuit decâl el n'o iu- 
bea cu aidia frenezie: 

„O vacanță în Indiana ' e cea 
mai romantică pledoarie peniru 
America * ț 

„Scumpă, scumpă ţară yan- 
kee ! Când mă gândesc la tine, 
ia relele tale, la visurile tale, 
la curajul și credinţa ta, aș pu- 
tea să plâng pentru tine şi 
să-mi frâns mâinile”. 

E duios, îngrijorat de conce- 
tățeanul lui, il ocroteşte griju- 
lui de toți necroforii şi duşma- 
lui, e teribil de emoționat pen- 
tru necazurile lui, il apără, îl 
ascunde loviturilor şi răutăți- 
for, plânge pentru el, disperă... 
amuțește, pune mâna pe con- 
dei şi scrie că americanul are 
„multă obrăznicie, vervă şi hu- 
mor”, „pentru el nu există 
clese conducătoare”, „cântă, 
şueră, flecărește, râde din toa- 
iă inima”, „mestecă tutun, scui- 
pă unde poate, fumează, inju- 
ră”, „îşi pune pălăria pe dos“ 
etc. „Americanul e un curios a- 
mestec de sgobot, lăudăroșenie 
și amor propriu”, „e vesel, e 
independent, e american. 

Dreiser însă, e polriunic ori- 
cărui ideal, ca orice mare in- 
consecvent. 

Inconsecvența o socoate ne- 


. 


PENTRU UMBRA LUI 


MARCEL GRIEFOIN 


(Urmare din pag. 1) 


Uneori rămânea cu ochii pierduţi într'ai mei, căutând par'că o 
strătulgerare de imagini pierdută: 

— „Vous awez les yeux verts, Frunzetti, comme Ele! 

Și pentrucă-mi cunoștea boala, ale cărei simptome s'au dovedit 
mai apoi a trădă specitica „teamă de viață“ a poeţilor, care m'a 
costat, prin interdicţia ei „non-agenădi“, mai mult decât mar fi 
putut costa orice greşeală făptuită, Marcel Griffoiu râdea jovial 
cu toată figura lui blândă de flamand bonom, demascat de vin: 

— „Mais voyons, voyons, mon vieux, ne faites pas ceite gri- 
mace aifreuse, mon Dieu! Tiens! 

Vous avez dejă des rides amers!“ Şi-mi indica ușor, cu de- 
getul, pe faţă, urma unui rictus corosiv. 

— Vivez votre vie, Froun-dzet-ty, scanda el dându-mi haiba 
de-o-parte ca să mi se uite in ochi, aplecat peste masa murdară 
de birt şvăbesc: Vivez votre vie! „On n'est pas s6rieux quand 


on a dix-sept ans!“ 


Desigur, nu prea ești serios la şapt'sprezece ani. De aceea, în 
locul unei aventuri echivalente, i-am prezentat intro zi primul 
manuscris al unor traduceri din Arthur Rimbaud, în versuri. 


L-au surprins ca un miracol, 


ca o imposibilitate. Cunoştea 


valoirea intuitivă a cuvintelor româneşti mai bine decât toţi pro- 
tesorii români. (Cursişti, unii, sau licenţiaţi în theologie care pre- 
dau literatura modernă: Arghezi, Barbu, Blaga, la uasa a 8-a). 
Mi-a luat poemele şi mi le-a ciocănit pe toate părţile, Sunau pe 
placul ini. 4 se părea de neinchipuit. Mi-a cerut versuri proprii, 
şi i-am întins peste o zi manuscrisul dactilografiat al primului 
meu volum, „Aladin“, la care am renunțat în preziua editării, 
pentrucă fusese soris pentru o himeră: o perioadă din viața mea 
pe care am încercat so îngrop, dar care mi-a îngropat, drept 
răzbunare, restul, L-a citit atent, nopţi în șir, căutând să-și dea 
scama de prospeţimea noţiunilor, proprie limbii noastre. Uneori 
încerca, pe margine, cum ar sună în franţuzeşte, Fiindcă i-am 
adus apoi versiunea franceză a câtorva poezii celebre româneşti, 
dintre cele mai dragi, din Eminescu şi Arghezi, mi-a dăruit cu 
totul dicționarul de rime franceze ce-mi împrumutase. Era o 
biată earte de modă veche, dar care valoră enorm pentru mine, 


pe atunci. 


Câte-odată, obsedat de muzicalitatea stranie emines- 


ciană, pe care w'o gustase decâţ dela traducerea mea încoace, re- 


meta ca pentru sine: 


„Poujours geindront les ondes, nous dormirons toujours“. 
sau „Toujours croîtra son ombre, nous dormirons toujours“, 
rar, cu aerul că-şi descântă sieşi şi iubitei (nu ştiu dacă va fi 
ajuns vre-odată Miss Iugoslavia să afle cât a iubit-o nepotul 
Galilor sălbateci rătăcit pe şesul Yorontalu:ui). 

Am înjghebat, pe urmă, împreună cu Robert Klein, unul din 
prietenii cei mai preţuiţi ai tinereţii mele dintâi, un goiu 
de societate literară franceză, pe lângă Liceul din Timişoara. 
Profesorul Griffin s'a sbătut să ne obţină o bibliotecă. Era pe 
atunci, la Bucureşti, director al Misiunii Universitare şi al Insti- 
tutului Francez, Alphonse Dupront, unul din marii dascăli de 
umânism pe care i-am cunoscut, Biblioteca eră minunată. Bogată, 
aleasă cu grijă, variată. Eram toţi trei în culmea fericirei. La 
una din şedinţele noastre de-atunci a participat şi preşedintele 
Dupront. (Din nefericire, amuţisem toţi din pricina tracului). 
Când sam oagaunizat concursurie de limbă şi literatură în toate 


(Urmare din pag. I-a) 


cesară, pentrucă viața e mai 
mult decât o luptă şi o sânge- 
rare pentru ideal, apoi un tri- 
um? al idealului, o instalare co- 
modă şi... gata. : 

„Viaţa — ne spune el — e 
mai puternică, mai sălbatecă, 
mai oribilă. Să nu ne închipuim 
iusă că am săsit o soluție, 
N'am găsit nici măcar un fir 
conducător. Nu ştim... O! Pan 
ai grecilor și tu Isis a egipteni- 
lor, salvaţi-mă ! Aceşti moder- 
ni sunt nişte smintiţi”, 

Și modernismul îl  desgustă, 
probabil fiindcă îl practică. Și 
atunci se refugiază în Indiana 
lui pe care-o iubeşte cu soarele, 
pajiştile ei, cu hoţii ei bărboşi, 
cu oamenii ei cumsecade. Dacă 
se plictiseşte, isbucneşte în stri- 
gate disperate — uneori inco- 
herente —  pentrucă „viața e 
muult mai oribilă”, decât ne în- 
chipuirm... 

Dreiser are două atitudini. 
De o parte operele scrise în mo- 
mente de luciditate  poeciică 
(„Despre mine însumi” carfea 
autobiografiei sale sufletești, 
„12 oameni", în care e cuprins 
de o stranie mistică poeltico- 
creştinească, şi „Vacanţă în In- 
diana”, cartea mărturisirilor şi 
înclinațiilor lui idealiste) ; de 
cealalată parte, stau 
scrise în momente de furie in- 
telectuală împotriva mizeriei 
şi proastei organizații omene- 
şti, împotriva cititorilor chiar, 
care-şi închipuiese că, lie per- 
sonajele fie autorul, sunt nişte 
ființe foarte anormale, cu care 
nu e bine să te întâlneşti, nici 
chiar de i-ai putea remedia. 
Dar Theodore Dreiser e răs- 
bunător : el crede că singurele 
ființe normale sunt „prietenii 
sâi din carte, că anormali sunt 
cilitorii, anormală e viața, 
morala, societatea. Toate — a- 
normale şi imorale.  Pentru- 
că-şi permit a-i trata persona- 
je pe drept marionetele unui 
uis literar. 

Şi răsbunarea lui se simie: 
imoralul principal e mai debor- 
dant, pasiunile mai violente, 
poftele mai țipătoare, lupta şi 
mai brutală. Spectatorul e în- 
grozit, dar nu mişcat. Vrea să 
pună mâna pe un medicament 
spre a-l întinde marelui anor- 
mal, şi nimereşte un baston cu 
care se apără. 

Hurstwood din „Sister Car- 
rie”, tipul completului falit 
moral, şi tipul care respectă ha- 
botnic refrenul: „nicio prejude- 
cată moală“ și pentru a-l putea 
respecta: „toate prejudecățile 
imoralei”, trebuesc  prolesate,. 

Numai că Hurstwood le pro- 
fesează atât de pasionat, nu 
penlrucă urmăreşte sceptic o 
atare linie de conduită, ci din- 
tro inconştiență atavică, here- 
ditară, preexistentă între toate 
fibrele şi țesuturile din cari e 
compus. 

Acelaş Hursiwood e Lester 
Kane din „Jenny  Gerhardt”, 
tot atât de decăzut pe cât paa- 
te să fie un criminal ajuns ceva 
prin ministerul de justiție. 


operele” 


„Jenay Gerhard" este ro: 
manul unei femei părăsile, pa- 
voazată cu instincte intâmplă- 
foare şi intenții  nepăsutoare. 
Jenny este aproape amorală, 
nepasionată, cu o privire care 
dela suțlet până la țintă, ră- 
mâne tot ştearsă, aburită, pier- 
aută şi uitată printre lucruri, 
nu te 'mpiedici de ea, renunță- 
toare şi enervantă asemeni pra- 
Fului care se depune uitat peste 
„mobile, fără a schimba prin a- 
ceasta forma lor. 

In : „Tragedia americană” 
(marele reportaj al lui Dreiser) 
întâlnim pe Eiyde Griffith, un 
erou care poate fi fot atât de 
bine introdus în China sau în 
Africa, în Europa sau în Gro- 
enlanda. 

Griffith şi-a ucis 
săracă şi sentimentală,  arun- 
când-o în apă, în cursul unei 
plimbări cu barca, spre a se pu- 
tea căsători cu o femeie boga- 
iă, „Lragedia americană”, par- 
curge într'un stil şi o vervă de 
ideal reportaj, întreg procesul 
acestei  intâmplări, din care 
scriitorul vrea neapărat să adu- 
că în scenă—cu mare fasi—un 
erou şi o concepție : Nu Griffith 
irebue condamnat, ci mediul. 
Care mediu ? Toată America ? 
Și nu numai America. Toată lu- 
mea. Pentrucă lumea are avo- 
cați proşti, iar cei buni sunt — 
alături de circumstanțe — îm- 
potriva lumii. Individul este so- 
colit incapabil să-şi stăpâneas- 
că imboldurile către crimă, furt, 
care-i vin din suflet şi care-l 
copleşesc, îl împing pe furiş la 
orice act, îl zăpăcesc, il buimă- 
cesc, îl aruncă în ghiarele tur- 
burării, îl sileşte să ucidă, să 
fure... Lugubră filozofie... Im- 
potriva căreia nu există pratu- 
ri, injecții, lecţii de îndreptare, 
institute de corijare, o societate 
care să înțeleagă sau o alta ca- 
re să prevină. 

In „Financiarul” și „Litanul” 
asistăm la evoluția înceată, că- 
rămidă peste cărămidă, a alot- 
putinței vulcanice a lui Cow- 
perwood, a ambiției lui tormi- 
dabile de a avea avari nemăsu- 
rale, cu orice preț moral. Drei- 
ser antrenează, iți mişcă aten- 
ţia peste tot pe unde irec per- 


logodnica 


sonaje, te conduce de mână 
printre acțiunile  deslănţuite... 
Mencken scria despre asta: 


„Scrierile sale — se simte — 
iau adeseori caracterul unei o- 
peraţii de asediu: cu  iocuri 
de baraj, asalturi în formaţii 
compacte şi lupte corp la corp”. 

„Ihe Genius” (Geniul) este 
din cauza marei lui preocupări 
pentru tot ce este graudios, o 
carte atât de indigestă şi deze- 


chilibrată încât personajul 
principal, Euene  Wilila, reu- 
şeşte în  mulie locuri să 
nu te intereseze.  Abandonân- 


du-se complect unui tempera- 
ment artistic de proporții uneo- 
ri exagerate, Witla se mişcă 
întrun amalgam de idei fanta- 
siice, imprecise, deşi facilitat 
de maniera unui reportaj con- 
siruit pe scheme vaste. 





oraşele în care funcționau profesori de-ai misiunii, Marcel Grif- 
voiu a avut marea satisfacţie de a ne vedea, pe amândoi, distinși 
ex-aequo, cu aşa numita „„mâdaille dor“. Asta nu ne-a scutit 
totusi să obținem, ambii, la bacalaureat, doar media 8 a hmba 
franceză ceeace ne-a scoborii grozav media, la care de altiel nici 
nu prea ţinsam. Doar atât, că examinator de limbă franceză eră 
un profesor de italiană, preşedinte al comisiei, care accentuase 
unui candidat, că participiul prezent al lui „savoir”, este s.nonum 
cu cuvântul „erudit“. Pasă-mi-te, universitarul Mirandolla cre- 
dea că „ştiind“, în franţuzeşte se spune „savant“. 

La agapa de după bacalaureat am făcut haz toţi trei de docia 
ignoranță a magnificului Președinte. Cel care eră însă mai în- 


focat, ca și cum ar fi fost în joc 


media lui, era profesorul Grif- 


foin, căruia nu-i puteă ieşi din cap genul de ,„fantoșa pudrată“ 


al ilustrissimei figuri. De altie! 


„opinia moastră despre seiectul 


corp protesoral român, a tuturor trei, nu eră prea măgulitoare: 


Marcel Griffoin permisese să i 


se înjure întrun extemporal, 


unui din superiori, pe al cărui manual stupid eram siliți să bu- 
chisim. Se angajase chiar în polemică, admotând cu roşu pe mar- 
gine teza, şi notându-mi-o cu maximum. 


Pe cât de liberal eră cu noi, pe-atât de intolerant era 


insă 


faţă de simptomele mediocrităţii, şi nu unul din cei care i-au 
suportat ironicile „cinci“-uri, ar fi fost mai bucuros să aibă trei 
sau doi! Ironia lui eră ţăicasă, ca şi cum (la fiecare vorbă te-ar 
fi scufundat în aer lichid. Ieşeai sloiu, Crizele de violență, în 
prezența cretinilor, atingeau uneori forme paroxiste. Pe Marcel 
Griffoin îl oripilă prostia, ca o insultă la adresa creaţiunii, ca o 


palmă primită 'n plin obraz. 


Ne-a separat, în 1936, viaţa, Un timp am încercat să-i scriu. 
Scrisori lungi, de adolescent. Mi-a răspuns o singură dată, scurt, 
dureros, că-i vine greu să-mi mărturisească întreg complexul de 
inferioritate pe care şi-l dă scrisoarea unui „tânăr interesant“. 
L-am înţeles mai târziu, și-l înţeleg acum, când simt aceeaş 
strângere de inimă la auzul frazelor pe care le emite tinereţea, 
şi care erau altădată ale mec. Din 1936 până azi nu-i decât 5—9 


wmi. Secole ! 


Mi-e rușine să dau ochi cu Marcel Griffoiu. Am 27 ge anii 
aproape, şi-mi fac rău vorbele încrezătoaren viaţă şin forţele 


superioare ale omenirii, pe care 


mi le debitează „tinerii intere- 


sanţi“. Uneori, într'un colţ al vreunei cârciume balcanice, în 
care-mi încerce ades restaurarea vitalităţii deficiente, mi se pare 
că-l zăresc: mi s'a măi părut, acum cinci ani, şi'n Franţa, Atunci 
nu-mi eră atât de rușine: „Vivez votre vie!“ Era a mea, acea. 

Din viciile barbariei lui de rafinat al unei civilizații rasate, 
n'am păstrat decâţ idolatria şi dragostea de sacrilegiu. 

Azi, în geamul câte unei vitrine, îi recunosc, privindu-mă, ric- 
fusul corosiv adâncit în obraz, între zigomat și bărbie, şi uneori, 
de-asupra ochelarilor care-mi scoboară bisectoarea figurii un- 
ghiulare mai jos de sprâncene, vaga calviţie a unei frunţi care 


începe să semene cu-a sa. 
Invidiez destinul întrepidului 


căutător de bogății în mărun- 


taiele pământului, invidiez retranşarea celuilalt, între sacii de 
nisip ai forturilor Epictet și Marcu Aureliu. Video melora, pro- 
boque. Dar mă identific cu destinul cestuilalt, cestui de al trei- 
lea, desrădăcinatului, barbarului blond vicios de idolatrie și dra- 
gostea sacrilezgiului, civilizatului nedomesticit, în căutare de plăii 


armoricant. 


Mă zbat între conștiința cu negi a lui Rimbaud, şi elogiul 


nebuniei calmuiui Erasm, 


Câte-odată, beat de neîncredere și de desgust, de orgoliu şi de 
self-scârbă, mă'njur ca Marcel Griftoin : Salot, saligot ! Salopard! 
Mă'mbăt apoi de-al-bineie, și continui să trăiesc: Vinez votre 


vie, Frunzetti! Viaţa mea !.., 


In București, tramwaydle au mai puţină iniţiativă... 


ION FRUNZETTI 


—— 20 Noembrie 1944 


Griffith trebuia să ucidă, 
Kane să decadă, Jenny să fie 
abandonată,  Cowperwod să 
fure... Era fatal,  pentrucă — 
mereu neschimbate — acolo 
îndreaptă actuala aşezare so- 
cială şi morală a lumii, sutle- 
tele cari sunt stăpânite de anu- 
mite tare hereditare. 

Simpla voință a individului 
— nu ajunge să-i țină in frâu 
înclinațiile  hereditare şi nici 
temperamentul care-l mână fa- 
iai spre sancțiune.  Instic- 
tele sale nu pot fi nici măcar 
stăpânite de creer, dar încă in- 
dreptate? 

Instinctele izbucnesc fără vo- 
ia individului, se năpustesc pe- 
ste foaie intențiile bune, le în- 
năbuşe peniru moment şi ire- 
parabilul se produce. Dacă in- 
stinctul înăbușe permanent ra- 
iunea, remușcarea nu va sur- 
veni niciodată. 

Romanele lui Dreiser atacă 
violent actuala contormaţie, so- 
cială, etică, politică, economi- 
că, a lumii, 

Filosofia lui Dreiser e cu a- 
tât mai pesimistă, cu cât con- 
stată că nu poate exista un re- 
nediu sau o împăcare. Morala 
nici nu progreseaza, nici nu se 
transformă. Temperamentul, in- 
stinctele, pornirile individului, 
deasemeni. Mai mult încă: 


Legile constituției noastre 
sufleteşti, sunt contrarii legilor 
morale curente. Morala s'a con- 
slituit din senin lără să ţină 
seama de construcția interioară 
a individului. Morala socială 
obişnuită, aşa cum o găsim în 
cărți şi în atitudinea scrobită a 
octogenarilor cari în fond nu 
mai pot spera să trăiască, e 
fondată după legile unei socie- 
lâți anonime de vegetarieni, 
cari nau și nu practică simțul 
humorului, cari îngâimă ceva 
cuvinte, despre ov tradiție şi o 
conduită, un stil şi o cumpăta- 
re. Morala şi legile ei, societa- 
iea şi formele ei, țările şi gu- 
vernele lor, nu țin seamă de 
constituția intimă şi firească a 
omului. 

Deci, toate sistemele etice şi 
sociale sunt false. 


Deasemeni e fals tot ceea ce 
nu ține seama de convingerile 
şi atitudinile cari se trag din 
instinct și nu corespund con- 
strucției biologice a individu- 
iui. Tot ceea ce e impotriva o- 
riului şi a constituției lui inte- 
rioare, e fals şi trebue dărâmat. 

Dreiser nu impune şi nici nu 
propune o soluție. El este con- 
vins că însuşi acest antagonism 
democrat e o predestinare, un 
deteminism căruia omul îi este 
slugă până în momentul în 
core se descătuşează  printr'o 
crimă, un furt, o operă genială. 

Michaud scria că „eroii lui 
Dreiser nau conștiință”, — £ 
nedrept să spui asta dacă-l cu- 
noşti pe Dreiser. O poate spu- 
ne cititorul obiectiv, care se 
extaziază în fața unei Carrie, 
în fața unui Griffith, pe care 
de-abia-l cunoaşte. — Dar când 
ştii că personajele lui Dreiser 
au o conștiință proprie, că n'au 
să dea socoteală de acțiunile 
ior decât unei tare hereditare, 
că — cel puțin — autorul le 
justifică în sensul arătat, ei bi- 
ne, atunci nu poţi crede într'o 
voită rea credință a unor indi- 
vizi voiți de autori a fi foi de 
vânt în voia unor prejudecăți 
sociale. 

Dreisar poale fi în mod voit 
inconsacveni, poute chiar în 
mod studiat, deşi aceasta nu 
decurge câtuşi de vag, din va- 
sta sa opzră. Credinţele sale — 
deasemeni — pot fi în mod [:- 
lerar acceptate, dacă nu prac- 
tic; ele sunt totuşi deseori con- 
vingăioare, cel puțin în momen- 
tele in care eşti stăpânit de că- 
tre uuior. 

Prin Dreiser vezi toală Ame- 
rica. Dreiser este un fel de 
glass-wand așezat între conti- 
nente şi lumea nouă, prin care 
poți privi gratuit şi insistent în 
inima coniermație, metropoli: 
lane. Dacă uneori eşti desamă- 
git. alle ori încântat, e vina au: 
toruiui care prin jocul de sticle 
te conduce pe anuniile cărări. 
Dacă ceea ce se vede este une- 
ori imprecis, este că acest pe- 
rele de siiclă e aburit, sgâriat, 
peniruci, dinăuntru, nicio mâ- 
nă binevuitoare nu i-a îndepăr- 
tat palina. 

Romanele lui Dreiser sunt 
un monument ridicat intensită- 
ţii pasiunilor. In halucinaţia pe 
care o provoacă în proza sa, 
este în: atât de maestru, poe cât 
este Van Gogh în pictură. 

Uneori este megal, îşi lasă 
reporiajul si gclopeze către 
jintă, în timp ce atenția cilito- 
rului e reținută de rellecţiile 
anier:oare. 

Dreiser a criticat Artnerica 
mânat de o furie explicabilă : 
> imbea prea mult, spre a-şi 
desvălui această puerilă dra- 
goste de ţmut natal. — Ar îi 
lost prea putin, — Droiser a 
asedin!-n, a stăpânil-o un timp 
şi i-a arătat rănile, — Că ace- 
ste răni nn le poate nimeni vin- 
deca, este o chestiune care nu 
prevcupa realismul sângeros al 
aatarului. 

Lansat de timpuriu în bătă- 
lia ziaristică (bătălie crâncenă 
in America), Dreiser a cunos- 
cut cele mai variate existenţe, 
le-a intuit biografic şi le-a ad- 
notat difuzându-le trecute prin 
filiera unor crâncene îndoeli 
psihologice,  atârnându-le în 
sarcină stranii predispoziții bio- 
logice şi pledând pentru con- 
stucția lor specială care nu 
capătă niciodată credit pe pia- 
ţa sentimentelor cari există 
deocamdată. 


VALERIU POPOVICI 











20 Noembrie 1944 ii az UNIVERSUL LITERAR 


| 








3 ceara 








(| Natura şi diversitatea efortului 


(Ummare din paz. I-a) 


Te Ș 
Jigară cazonă 


Mă simt astăzi mai tare, mai curajos, mai bun... 
Găsii în tabacheră opt fire de tutun, 
De aceea poate, în știință și în artă, 


acţiune, făcând un efort spre a-l realiza, Cu trupuw'ntins la soare, stăm, eu şi Iorgu Sterea 





. Cronica literară 





MIHAI RALEA: Intre două lumi 


In cronica literară din numărul tre- 
cut al revistei, asupra volumului „In- 
țelesuri”, unde o seamă de scriitori, 
gânditori şi sociologi își găseau inter- 
pretarea inteligentă și lucidă, ajunse- 
sem să stabilim că, în cadrul sociologi- 
ei şi literaturii, mișcările d-lui Ralea 
sunt eclectice, spiritul său selectând o- 
pere şi autori de compunere și tipuri 
foarte variate, şi defineam această os- 
cilare largă și generoasă a interesului 
său ca o neparticipare sceptică (aproa- 
pe un dezinteres) la anumite direcţii 
şi senzuri bine definite ale culturii, și 
ca o expectativă provocată din neadân- 
cirea complectă a problemelor trăite 
mai cu seamă prin coordonatele con- 
temporaneității. Arătam. că scriitorii 
care furnizează elementele argumenta- 
ţiei d-lui Mihai Ralea sunt cei din «- 
poca. formaţiei sale tinereşti, cu toate 
deosebirile lor esenţiale, și lăsam să 
se înțeleagă că lipsa unei discriminări 
de sinteză, pe clase largi, ca şi lipsa a- 
dâncirii culturii de bază prin adăugi- 
rea altor epoci constituesc o deticien- 
ță din care cauză spiritul năzuitor că- 
tre cuprinderea totală, rămâne nesa- 
tisfăcută. 

Am putea menţine în întregime ob- 
servaţiile acestea şi pentru culegerea 
de esseuri din „Intre două lumi“. Pro- 
bleme de estetică, filozofie și sociologie 
constituesec baza şi a volumului de fa- 
ţă. Cele 14 esseuri din care unele sunt 
scrise cu o mai pătrunzătoare argu- 
mentaţie, iar altele mai puţin convin- 
gătoare, configurează dintr'o altă latu- 
ră, cadreie interesului d-lui Ralea. in 
celălalt volum, am văzut cum două 
coordonate se aplică sistemului în ju- 
decata personalităților cuprinse : psi- 
hologia creatorului şi influența modu- 
lui social explică și în cartea de față 
multe din probleme de estetică tra- 
tate. Eseul „Mentalitatea estetică și 
timpul nostru” distingând cu pătrun- 
dere caracteristicele psihologice și so- 
ciale din veacurile XIX şi XX, explică 
decăderea interesului pentru artă din 
epoca noastră şi postulează naşterea 
unei noui estetici, adăugată la împre- 
jurări. Remarcabil, esseul acesta, câ- 
ştigă în temeinicie. Faptul că punctele 
sunt înregistrate sumar și graba cu 
care se expediază unele care ar merita 
şi o mai mare atenţie, ca și încheerea 
convenţională, cu nădejdea într'un mai 
bine (când e din ce în ce mai limpede 
că arta așa cum o înțelege europeanul 
cultivat va merge, cel puţin pentru 
câteva zeci de ani, la gunoi), în loc să 
se ofere criterii practice pentru a se 
putea face faţă împrejurărilor, reduc 
din meritele lui. Prin modiiicările con- 
tinui ale societății se explică în „De 
ce nu avem roman” carența romanului 
românesc. Mai întâi nu mi se pare 
deloc că nu avem roman. Dela Liviu 
Rebreanu la Radu Tudoran, o promo- 
ție de cel puţin zece romancieri repre- 
zintă cu demnitate toate compartimen- 
tele acestui gen. Dar să acceptăm ade- 
vărul că până la răsboiul trecut nu am 
avut roman. Unele din motivele d-lui 
Ralea sunt, evident, juste. Altele ca 
acelea, spre exemplu, care spun că lip- 
sa romanului se datorează baladei noa- 
stre (noi n'am avut epopee ca Francezii 
sau Germanii) mi se pare ca netemeinic, 
fiindcă astăzi, totuşi, avem roman. E- 
voluția genurilor și spiritul lui Bru- 
netiere nu pot fi invocate cu seriozita- 
te în această împrejurare. Discutabilă 
ni se pare o serie de idei din esseul 
„Expresie individuală şi expresie soci- 
ală în artă”, mai ales acelea care fac 
din artă o funcţie socială. In anumite 
concepții moderne, evident, arta e o 
funcţie socială, şi e supusă intereselor 
comunităților. Noi care nădăjduim să 
apărăm arta de această imixtiune stră- 
ină de constituția ei organică și care 
ar omori-0, socotim să expunem punc- 
tul nostru de vedere și să contrazicem 
afirmaţia funcției sociale artei. Arta 
ma creat curente. Această realitate so- 
cială spune tot. Dacă cineva s'a omorît 
după lectura lui Werther” asta nu în- 
seamnă absolut nimic. Gustată în sin- 
gurătate, în izolare, arta satisface o ne- 
cesitate adâncă a spiritului şi-şi ajunge 
prin acest «efect stenic, reconfortant. 
A văzut cineva masse de oameni miș- 
cate către o ţintă, de romanele lui Bal- 
zac, de „Divina Comedie”, de poeziile 
lui Goethe sau sculpturile lui Rodin ? 
S'a modificat cu un singur milimetru 
conștiința cetitorilor (numărați cu mi- 
lioanele) lui Dorgeles, Barbusse sau 
Remarque, care au arătat  grozăviile 
războiului trecut ? Ne vine greu să cre- 
dem că adevărurile acestea simple, do- 
bândite însă cu mare greutate, se vor 
eclipsa pentru totdeauna. Eclipsa tem- 
porară n'are importanță şi afirmarea 
de mai sus prilejuită de discuţia unora 
din constatările d-lui Ralea se leagă 
de altă discuție, astăzi foarte plictisi- 
toare, aceea a vieţii și artei sau a tur- 
nului de fildeș. Membru al societăţii 
în care s'a născut, creatorul are drept 
să trăiască viața timpului său. 

Am făcut-o toți, așa cum am înţe- 
les-o. Şi dacă Dante a fost actor în 
cearta partidelor cetăţii sale, ghelfi şi 
ghibelini, unde se resimt de aceasta 
terținele sale ? Numai aluziile şi dis- 
pozițiile de ură sau iubire față de per- 
sonagiile sale stau mărturie. Dar nu 
cele mai frumoase terțiune vorbesc de- 


__spre acele întâmplări ale epocii. Şi dacă 


Vigny sa refugiat întrun manoir â 
scris el mai puţin frumos decât Dante, 
cetățean luptător activ al Florenței ? 
N'am face această discuţie pentru copii 
dacă în capitolul „Militantism artistic“ 
d. Ralea n'ar avea afirmaţii din cate- 
goria celor combătute mai sus. Esteţii 
la care se referă d-sa ca şi dadaiștii, 
suprarealiștii sau cubiştii cad în afara 
artei propriuzise. Atât de discrimina- 
toriu cu judecăţile sale, d. Ralea ar fi 
putut face şi această deosebire, neba- 
zându-și concluziile pe ceeace au să- 
vârşit niște neurastenici, niște paranoici 
și descreerați, care și-au întitulat pro- 
ducţia literară dadaism, cubism sau îu- 
turism. 

Problemele estetice constituesc o ca- 
tegorie a preocupărilor din „Intre două 
lumi“'. O a doua categorie se întocme- 
şte din probleme ale societăţii: „Dua- 
lismnul culturii europene şi concepția 
omului total”, „Feminism şi prostitu- 
ție“, „Considerații asupra epocii noas- 
tre“ sunt ţrei esseuri în care se tra- 
tează probleme sociale de cea mai vie 


actualitate. (Nu numai sociale, evident, 
fiindcă esseul este, prin definiţia sa, 
un gen în care se filosofează cu ele- 
mente din domenii mai variate). Ne-au 
oprit atenţia, însă, mai cu deosebire, 
studiile de psihologie colectivă „Feno- 
menul românesc“ şi „Caracteristici 
îranceze'' ca şi studiul de psihologie 
generală „Filosofia seriozităţii“ în care 
spiritul critic discriminatoriu, îinteli- 
gența vie, asociaţia rapidă, caractţeris- 
tice d-lui Mihail Halea găsesc o ilus- 
trare nouă. Psihologia românească, ca- 
racterizată prin auaptabuuate, și si- 
tuată între activitatea creaoare a na- 


țiunilor occidentale și resemnarea pasi- 
vă a celor orientale, cu elemente care 
sunt sustrase şi dela unii şi dela alții, 
cu spiritul tranzacțional, cu scepțicis- 
mul şi preponderența sentimentală şi 
emotivă se definește foarte frumos şi 
noi, cu oarecare pricepere literară dar 
cu puţină de psihologie colectivă, o pri- 
mim cu plăcere. Tot atât de interesan- 
tă ne pare vederea asupra spiritului 
francez. Noul volum al d-lui Ralea nu 
prilejuește o lărgire a cunoştinţelor ce 
putem căpăta despre elementele cons- 
titutive ale existenţii sale scriitoricești. 
Reconfirmări, asta este ceea ce primim, 
Şi întărirea în convingerea că lipsește 
aczstui spirit discriminatoriu, analitic, 
scăpărător, dar nestabil, eclectic şi a- 
deseori sumar, adâncimea și sistemati- 
zarea atâtor probleme care-l preocupă 
de-avalma, precipitate într'o îmbulzea- 
lă pitorească de „apercu-uri'“, definiţii, 
sau strălucite pledoarii, care trăesce în- 
tr'o armonie ce deseori ni se pare de 
suprafață. 


MIHAIL CHIRNOAGĂ 





marile izbânzi care au schimbat fața ome- 
dirii, se datoresc, în primul rând, unor 
puternice individualităţi creiatoare şi vor 
da tot când ele apar ca opere colective. 
E drept că pentru realizarea acestor stâlpi 
de progres şi civilizație multe individuali- 
tăți au trebuit să-şi frângă aripile de elan 
copleşite de greutatea realizării și răspun- 
derii ce se leagă de ea. Cine vrea să în- 
țeleagă mai bine această chestie, n'are de- 
cât, să-și amintească de coşmarul care pu- 
sese stăpânire pe savantul Nobel, după ce 
şi-a dat seama de gravitatea fără de mar- 
fine a descoperirii sale, Dacă efortul său 
uluitor a folosit industriei, el a dus totuşi 
omenirea la o prăpastie din care cine știe 
când se va mai putea ridica, In schimb, 
realizările ce se întemeiază pe eforturile 
aparținând mai multor indivizi, ajunge 
mai $reu la punctul final, datorită faptului 
că au lucrat elemente de structuri diverse, 
uneori cu tendinţe categorice, cari dacă nu 
ajung la o unitate armonică, la un numitor 
comun, nu dau rezultatele scontate. To- 
tuși când realizarea s'a putut înfăptui, cu 
respectarea normelor de armonie, trăini- 
cia şi eficacitatea ei nu se prezintă de- 
cât la un grad de egală valoare cu operile 
datorite nu efortului unui singur individ. 
Deci nu există nici o diferență calitativă 
între eiectele produse de efortul individual 
fără de cel colectiv, ci poate unul de at 
pect şi neîndoelnicde proporţie, cantitativ. 
S'ar putea face totuşi o remarcă, justificată 
în mare parte de însăşi structura efortului 
individual şi anume aceea, că faţă de cel 
colectiv, care ajunge cu sreu la o unitate 
desăvârșită, care-l constituesc, acesta a- 
pare mult mai omosen, mai pur şi impli- 
cit, cu o direcție de orientare pe făgașul 
creaţiei, mai deplin stăpână, fără reticenţe 
şi oscilaţii. O deosebire cantitativă între 
efortul individual şi cel colectiv există 
cel puţin la supraiaţă. Primul fiind rezul- 
tatul unui singur individ, dezi se va ma- 
nitesta într'un cadru compatibil cu poziţia 
pe care-o reprezintă, pe câtă vreme al 
doilea reprezentând ivtalitatea  eforturi- 
lor produse de o masă, de indivizi, mai 
mare sau mai mică. va avea 0 mai vizibilă 
extensiune, Deci p deosebire de volum şi 
nu de esenţă xalitativă. Substanţa e a- 
ceeaş şi la individ și la colectivitaţe, cu 
singura deosebire că la primul e mai puţin 
în cantitate, decât la ultimul. Efectele 
produse în acţiunile de progres sunt dea- 
semenea identice, din momentul în care e 
stabilit că ambele au aceeaşi structură or- 
Şanică. 

De multe ori omenirea a cunoscut mo- 
mente ciudate, dar nu lipsite de semnifi- 
caţie, când orientarea unor mase sociale 
a trehuit să accepte chiar uneori lără voie 
direcţia impusă unei singure individuali- 
tăţi. Asemenea procese au rămas în lumi- 
nă și prețuirea actualităţii și a postorită- 
ţii acele personalități cari şi-au înscris, cu 
succes numele în cartea strămoșilor de 
progres şi civilizaţie, 

Efortul nu este însă un act reilex, ve- 
nit pe neaşteptate din domeniul semi-ob- 
scur al subconştientului. El e un proces 
cu o anumită biografie și istorie, purtând 
pe deuntregul pecetea conștiinței. El e im- 
boldul lăuntric, menit să-l ducă pe om pe 
un anumit făgaş acela care i sc pare fa- 
vorabil şi nu pe unul nesisur şi periculos, 
Chiar dacă se poate presupune şi 0 oare- 
care doză de instinct, ceea ce-i dă cu ade 
vărat caracterul autonomic, e tocmai sen- 
timentul de conştuuiţa, care-l însoţeşte, în 
toate actele interioare apariţiei sale. ln el 
rezidă şi fundamentul atitudinei etice a 
individului și a societaţii umane, Aceştia 
din momentul în care simi un imbold spre 





nu pot da, fiind faptul că au deplină con- 
știință a însemnătăţii lui, să realizeze ceva 
ce nu se acomodează cu structura lor etic 
intimă, care caută lucrurile bune și le e- 
vită pe cele rele, defavorabile progresului 
de civilizație. 

La unii indivizi tendința spre efort e 
mai mare decât la alţii. Lucrurile pot fi 
explicate, pornindu-se dela structura lor 
organică, S'ar putea ca să mai fie şi unele 
considerente de educaţie socială. Un indi- 
vid trăit în mijlocul unei colectivităţi mai 
înainte, ca stadiu de civilizaţie, va fi ca- 
pabil de un efort mult mai dinamic și mai 
conștient, deosebindu-se astfel de efortul 
celor ce se menţin într'o stare înapoiată, 
Lucrul se explică pria contribuţia factoru- 
lui de educaţie, care caută să menţină 
treaz suiletul individului în vederea unor 
acţiuni civilizatoare temeinice, cari nu pot 
fi realizate decât printr'un efo:t serios și 
puternic. 

Popoarele, ca și indivizii, nau putut a- 
junge la o stare de civilizaţie, dacât prin- 
tr'o acţiune de opere la baza cărora au stat 
eforturi de cea mai aleasă calitate. Ten- 
dința ideală nu este ca să existe eforturi 
diverse. Din orice cvlectivitate eforturile 
individuale, cari compun pe cel colectiv, 
nu trebue să aibă un caracter vrea divers, 
fiindcă atunci i-ar lipsi acestuia unitatea 
şi armonia, elemente absolut indispensabile 
în orice acţiune progresivă, Toate etlortu- 
rile individuale. în afară de nuia lor spe- 
cifică de originalitate irebne să prezinte, o 
notă comună, tuturor, fără de care ele ar 
cămâne eforturi izolate, și făcă aici un fel 
de eficacitate, Efortul colectiv, fără a pă- 
gubi originalitate a cuiva, tinde să devină 
quintesența tuturor eforturilor individuale 
dintr'o colectivitate oarecare. Popoarele 
cari au militat pe făsașul acestui adevăr, 
s'au invrednicit de mari şi înălțătoare rea- 
lizări în toate domeniile de activitate cari 
alcătuesc piedestalul! de glorie al civiliza- 
ţiei. 

Efortul nostru ar avea multe de împli- 
nit, dacă ţinem seama de grelele împ:eju- 
rări străbătute, care ne-au lipsit de o evo- 
luţie firească în direcţia progresului. Cre- 
dem că cel mai de seamă efort, sub rapor- 
tul culturii, nu e acela de a adopta mijlva- 
ce de lucru și metode, care corespund rea- 
lităţilor din alte părți, ci de a căuta să 
cunoască cât mai afund structura proprii- 
lor noastre împrejurări de viață. Efortul 
în direcţia imilaţiei a fost apanajul de mul- 
tă vreme al unora din cercetătorii și căr- 
turarii noștri, Credem însă că nam urmat 
o orientare potrivită nevoilor reale. Nu pu- 
tem năzui să implinim cu aceleași metode, 
lipsurile din patrimoniul nostru de cultură 
cu cari au ajuns popoarele din apus la 1ii- 
velul ridicat al stării lor cuturale, N imai 
cunoscând temeinic realităţile, care ne-au 
ținut de milenii sub izolarea lor păgubitoa- 
re, se pot găsi soluţiile de îndreptare. Și 
apoi, mai trebue să ţinem seama și de o 
altă importantă constatare; popoarele a- 
pusene au evoluat întrun răstimp destul 
de lung. Când ele aveau o „Renaştere în- 
floritoare“. nci deabea aveam un început 
de psaliiri și ceaslove, Ca atare, ceea ce 
au putut realiza ele într'o epocă lungă, 
nu putem noi, chiar dacă am adopta unele 
din metodele lor de lucru, întrun răstimp 
aşa de redus. Elartul nostru esenţial tre- 
bue să ţintească la cunoașterea originali- 
tății românești, după care operaţie nu mai 
e posibilă o intensă campanie de prosres 
şi civilizaţie. Imitaţionismul nu e un efort 
constructiv și cine-și leagă nădejdea de el 
nu face decât să lege ştreansul de gâtul 
culturii româneşti, 


DUMITRU IMBRESCU 


i 


„MADEMOISELLE VIOLETTA “ 


Chiar fără s'o fi văzut vreodată o re- 
cunoşteam după glas. Glumea în cele 
mai drăsălaşe feluri asupra acelorași 
teme, obișnuite tuturor femeilor; dar 
cu ceva în plus. Cu o grijă discretă, cu 
o stăruinţă plină de atenţie. Imi spu- 
nea că asistase Ja lecţiile mele; eu nu 
0 recunoscusem, dar ea îmi povestea 
despre ele, îmi amintea atâtea mici în- 
tâmplări: căderea codicelui, profesorii 
ce se amestecau printre studenţi... şi în 
mine înflorea mângâierea acestor evo- 
cări. In zilele acelea cenușii, doream 
glasul ei şi-l căutam. Numai ea îmi era 
aproape, alinându-mi singurătatea şi 
depărtarea, ca o floare de lotus. Mai 
ales îmi vorbea despre lucrurile ce îmi 
erau dragi, despre țara mea, şi despre 
compatrioții mei. 

Pe când eram în tren, în drum spre 
România, în căutare de adăpost și de 
ocupaţie, cineva m'a întrebat: „Cine vă 
așteaptă la Bucureşti?" — și nu știu- 
sem ce să răspund. Nu mă aştepta ni- 
meni. Dincolo de trenul acela se in- 
tindea necunoscutul. Acum însă, Gin- 
coio de acel necunoscut se află o ființă 
bună. Şi totuși dacă m'aţi întreba cum 
e, dacă e tânără sau bătrână, blondă 
sau brună, frumoasă sau urâtă, n'ași 
şti ce să vă răspund. 

Dar azi nu ma căutat. Am aștep- 
tat-o îndelung. Pe acoperișuri se așter- 
ne prima zăpadă. In stradă o mocirlă 
neagră răsună ca sticla pisată, sub ro- 
țile mașinilor ce trec. Incă nu ma cău- 
tat. Fumul se ridică leneș din case în 
aerul îmbâcsit, în cerul de plumb care 
se întunecă tot mai mult. Rătăcesc de- 
parte gândurile mele. 

Cine oare cunoaşte jocul mecanis- 
melor ascunse ale sufletului? Oamenii 
de știință analizează omul cu metodele 
lor speciale; dar omul nu e numai ca- 
davrul anatomiștilor, ființa filosofilor 
sau creatura economică urmărind me- 
reu distrugerea pentruca maşinile, al 
căror rob este, să poată produce. Omul 
mai e și eroul, poetul. sfântul, ascetul. 

Fiecare din noi poarță în sine mal 
multe lumi. Și nu e decâţ o părticică 
infinit de mică a acestei lumi care e 
lipsită de viața spiritului și care e ca 
un grăunte de nisip rătăcit în imensi- 
tatea spaţiilor, Viaţa sa e un nimic 
taţă de acele mii şi mii de ani lumină 
cu care se măşoară distanța stelelor 
între ele! Prezenţa noastră fizică în 


lume e cu totul neînsemnată. Și totuşi 
noi suntem aceia cari am smuls din 
neînchipuita imensitate a timpului mai 
multe lumi astrale și din abisurile ne- 
cunoscutului realităţile abstracte şi su- 
biime ale științei, ale artei şi ale reli- 
giei, pe care le numim legi naturale, 
abstracții matematice, frumuseţe, 
Dumnezeu. 

A privi înlăuntrul nostru e ca și cum 
am privi înăuntrul unui microscop ul- 
traputernic apa tuturor oceanelor. Pen- 
trucă fiecare din noi poartă înlăuntrul 
său propria poesie, care este sensul lu- 
crurilor dragi nouă și îndepărtate, per- 
cepția frumuseţii și a necunoscutului, 
suferința și speranța, avântul şi nepă- 
sarea, blândeţea și gingăşia, entusias- 
mul de a, trăi și bucuria de a muri. 

Şi totuşi societatea modernă neagă 
individualismul, a standardizat oame- 
nii, reducându-i la starea de roboţi, de 


' cai orbi învârtindu-se mecanic în jurul 


nnei pietre de moară. Pentruce războiul 
acesta, care distruge ultimele rămășițe 
ale vieții civilizate, care substitue ma- 
teria spiritului, lucrurile ideilor, în nu- 
mele unei fericiri și a unui progres care 
amintește povestea, amară a acelui nau- 
îragiat care — asvârlit de furtună pe 
c insulă pustie, temându-se să nu cadă 
pradă fiarelor și canibaliior — zârește 
un trup atârnat de o spânzurâtoare și 
răsuflă mai liniștit, penirucă, își dă sea. 
ma că se află printre oameni civilizaţi. 

Sa, trezit acum în mine ca un plâns 
molcom în inimă, ca un dor de casa 
mea îndepărtată, unde munca m'a le- 
gat de pământ, unde noi fiii continuăm 
munca părinților, alături, de moșii no- 
Ştri cari dorm sub pământul învolbu= 





rat de ultima lor răsuflare. De casele 
noastre italiene, desnădăjduite şi goale, 
care răsună acum de plânsul unei ma- 
me şi de hohotitul unui copil. 

Toate amintirile îndepărtate răsar 
acum tăcute din nisipul timpului, așa, 
cum în pustiu, când eram în Africa, 
răsărea seara; când un cor îndepăr- 
tat de beduini răsuna slăbit de praf, 
de arșiţă și de mers, şi so,daţii cereau 
aparatului portativ de radio legat de 
acumulatorul autocamionului, ştiri din 
Patrie, și îeţele lor de luptători se în- 
dulceau de mângâierea aceasta din 
depărtări, iar sub corturi — la lumina 
slabă a lanternei, unii se rugau și alții 
scriau. 

Așa rătăceau gândurile mele. Când 
deodată simții în mine ca o senzaţie de 
frig care mă cheamă la realitate. Frun.- 
tea mi-era lipită de geam. Și Made- 
moiselle Violetta? Ridic receptorul. Era 
întotdeauna acolo, la centrala telefo- 
nică a hotelului, grijulie și atentă. 

— Est Mademoiselle Violeta? 

— Mademoiselle Violetta n'est pas 
la... est tombte malade... ele est tres 
grave... elle doit subir une interven- 
tion... est V'hopital... peut &tre... mas 
elle ne reviendra plus. 

Violetta. Tot și nimic. O femeie fără 
chip pe care n'am văzut-o niciodată, a 
cărei înfățișare n'o cunosc, dar a cărei 
bunătate am simţit-o. Ea nu era pen- 
tru mine ,„necunoscuta”. 

Nu știu nimic din ceeace putea dărui 
carnea ei, dar cunoşteam în schimb da- 
rul inimii ei. Vocea ei nu era decât un 
sunet, încălzit în alinare, o emoție în- 
credințată eterului şi pe care un fir îl 
lega de tainele sufletului meu, şi care 
cobora în inimă ca o mângâiere, ca 
aceea pe care ţi-o dă mireasma unei 
îlori. 

—— „Poate nu se va mai întoarce“. 

O ceață groasă și neagră a învăluit 
acum piaţa. In mine simt fâlfâirea 
rece a aripilor unei pasări mari, negre. 
zările sufletului meu se pierd acum, în 
toate părţile, în pământ. Nici monu- 
mentul, nici Fundaţia, nici Palatul, nici 
oamenii. Numai brațul puternice şi ne- 
&ru al muncii: macaraua care se profi- 
lează deasupra pământului șia ni- 
micurtlor sale, înălțată în sus, spre cer, 
implorând. 


ROBERTO SCHEGGI 


Și tragem din ţigare, pe rând, câte um fum... 
Par'cam Pomit acasă, voioşi, pe vesel drum, 
Aşa ne râde chipul şi am uitat durerea. 


Din fumul ce se pierde, albastru'n alba zare 
Noi făurim imagini din lumea moastră dragă, 
Şi gândul ni-e mai vesel, şi vorba ni-e a şagă, 
Pe când în piept îşi face un val călduţ kărare. 


Vorbim despre iubite şi ne minţim pe rând 

— Eu spun că mă iubeşte ca nimenea pe lume — 
Şi, ca în alte vremuri, noi facem iarăşi glume, 
Râzând când ne dăm seama c'avem acelaş gând. 


Dar din ţigarea strâmbă a mai rămas un muc, 
Din fericirea noastră, o amintire ştearsă... 

A sfârâit pe buze miros de carne arsă, 

Mi-a năpârlit mustaţa şi-arăt a eunuc. 


Cu fumul ce se pierde, albastru ?n alba zare 
Se stinge bucuria aprinsă în ţigare. 


TRAIAN LALESCU 





Anton 


Cehov 


(Urmare din pag. 1-a) 


ea a fosţ şi va fi totdeauna cea 
mai înaltă manifestare a dra- 
Bostei şi numai datorită ei omul 
va birui natura și pe sine în- 
suşi“ („Poveste plictisitoare'), 

Realitatea contemporană re- 
prezintă pentru <l un vast câmp 
de experienţă, Cu procedeele 
unui om de știință, cercetează, 
analizează, descompune sufletele 
oamenilor cari îi ies în cale şi 
car: formează materialul său de 
experimentat. Analiza psihologi- 
<ă, la care supune personagziile 
sale, întrece orce închipuire ca 
adâncime şi ca spirit de pătrun- 
dere. Insă el nu numai observă şi 
înregistrează, ci caută să stabi- 
lească semnificația adevărată a 
jucrurilor, rostul lor în viaţă. 

Cenovy işi incepe cariera lite- 
rară de tânăr, fiind încă student. 
In această primă perioadă a ac- 
tivităţi. sale literare, se remarcă 
prunir'o nuvelă umoristică, Ceea- 
ce il atrage sunt situaţiile co- 
mice, ţrăsăturile cidicole., Un râs 
nestăpânit şi un umor profund 
se desprind din acesve scrieri din 
tinerețe. Dar el nu este caustic, 
nici batjocoritor; o simţire uma- 
nă străbate întreaga sa creaţie. 
Cu timpul însă, Cehov devine din 
ce în ce mai sobru, mai potolit, 
râde mai puțin. Omul de care 
râsese până acum fără răutate 
îi provoacă nesiărșită milă. kață 
de acest animai nenorocit, lipsit 
de forță şi de voinţă, n'are decât 
sentimente profund umane, 

Se pare că opera lui reprezintă 
o anchetă riguroasă a realităţii. 
Viciile, slăbiciunile, lipsurile a- 
trag atenţia lui. Autorul, cu 9 
privire din ce în ce mai sfredili- 
toare, adună, scormonește, anali- 
zează. Obiectiv și impersonal, n€ 
introduce în această lume iargă, 
lumea mizeriei fizice şi morale. 
Nu inventează; sub mâna lui de 
maestru, răsare o lume întreagă, 
pe care ei, întradevăr, a văzut-a 
şi a cunoscut-o. În atmostera 
concenţrată a nuvelulor sale, oa- 
meni, animale, obiecte, peisagii 
sunț evocate cu o putere uimi- 
toare. „Când citesc pe Cehov, — 
spunea Tolstoi, — mi se pare că 
nu numai îi văd eroii, dar aud şi 
vocea lor”, 

Avid cercetător al realităţii, 
ne prezintă un şir nesfârşit de 
tipuri. Bogătaşi şi cerşetori, ti- 
traţi şi analfabeți, proşti şi genii, 
nebuni şi normali. Bolnavii de 
tot felul se perindă prin faţa 
noastră, cu psihologia lor aparte, 
Indiferent de locul pe care per- 
sonagiile lui Cehov îi ocupă în 
viaţă, rareori sunt oameni sănă- 
toşi şi normali. Pentru el, omul 
apare mai repede ca un animal 
bolnav, care are nevoe, mereu, 
de îngrijire. 

Deşi în vasta lui galerie de 
tipuri întâlnim destui ţărani, me- 
seriaşi, declasaţi, rolul principal 
îl ocupă intelectualul. Ca şi 
Maxim Gorki care pe 2.000 de 
pag.mi ne înfăţişează pe intelec- 
tualui rus, întruchipat de Klim 
Samghin, Cehov în numeroasele 
sale nuvele, ne prezintă pe jude- 
cători, profesori, preoţi, actori, 
scriitori, doctori. Viaţa medicului 
şi anturajului acestuia îl pasia- 
nează in mod special (,„,Pavilio- 
nul nr. 6”, „Neastâmpărata'4). 

Degeaba am căuta caractere 
tari, firi de luptători şi învingă- 
tori printre personagiile lui Ce- 
hov. Eroii lui sunt oameni slabi, 
neputincioşi, cu voinţa şubredă, 
întrun conflict permanent cu 
viaţa. Sunt conștienți că viața pe 
care o duc nu este bună, însă 
m'au destulă putere ca s'o schim- 
be. Rămân indignaţi, dar pasivi, 
suferă și se supun cu uşurinţă Ja 
condiţiile de viaţă în care îi a- 
runcă bazardul. Banalitatea, Jipa 
de orice fei de perspective îi co- 
pleşeşte încetul cu încetul şi ei 
se complac în situaţia lor, nepu- 
tând să rupă lanţurile deprinde- 
rii. E suficient să ne gândim la 
refrenul „ia Moscova: din piesa 
„Cele trei surori“, unde trei fe- 
mei inteligente, stabilite întâm- 
plător într'un oraş de provincie, 
în care nu se pot acomoda şi nu 





pot găsi un climat sufletesc po- 
trivit cu cerințuie lor, Visează să 
plece „la Moscova“; dorinţa de 
a pleca din aumosiera muschină 
a unui orășel de provincie ae- 
vine pentru ele obseşie, insă nu 
îac nimic spre a realiza această 
arzătoare dorinţă, Ketrenul „la 
Moscova” strabate toată, piesa şi 
arată în modul cel mai limpede 
apâtia şi siabiciunea firii ome- 
neşti; visui este lumea cu care 
se consolează inima, în realitate 
neiind in stare să schimbe ceva. 

In genere, rareori sa arâtăt cu 
atâta  clăritate,  covărșitoarea 
putere a mediului, Oamenu cei 
ma! bine intenţionaţi nu sunt în 
slare să reziste taţa de acest ni- 
vei comun, care, în mod incon- 
știent, îi subJugă, î niveleazu, ie 
destiințează particularitățile per- 
sonăle, Ca un personagiu râr, ă- 
pare personahiaea puternică a 
unui profesor, care mărturiseşte 
că s'a deprins din copilărie să re- 


„ziste la influenţele venite din a- 


fară, ca: celebritate, grade supe- 
rioare, viață pe picior mare, le- 
gături cu şocietatea înaltă, etc. 
Aceste succese nu l-au schunbat, 
el rămănând cum a tost. Constată 
însă cu tristeţe că tiinţele slabe 
— soţia copili iui — nau putuţ 
rezista, țoate acestea căzând asu- 
pra lor ca 0 avalanșă şi strivin- 
du-i. („Poveste plictisitoare“). 
Cazul lor este .cazul celor mulţi. 
Tinerii cu piei, cu mult  entu- 
ziasm, smulşi din meciul in care 
au trăit, nu pot rezista in taţa 
unui nou meu în care îi a- 
muncă soartă, n'au destulă tţărie 
şi, incetul cu încetul, sau s€ 
transformă, adaptandu-se la ca- 
lapodul comun, sau pier în vâl- 
toarea vieţii. („Pavilionul No. 6) 

Cu tot caracterul  reaust şi 
pesimist al opera cale, un sen- 
timenţ de nestarşit farmec şi de- 
licateţe feminină străbate toate 
scrierile sale. iabiouri  pottice, 
cmar idilice, nu-i sunt straine, 
mai ales când e vorba de femei, 
copii, animale. bin descrierile 
naturii — senine și diatane — se 
desprinde profunda admiraţie 
pentru frumusețile tiril. Pare că 
tot sufietui lui Cehoy e insetat 
de frumuseţe, de perfecţiune, de 
sublim. Şi, pentrucă viaţa nu 
prea oferă asemenea imagini, a- 
tunci când autorul le întâlneşte 
în viaţă, îşi revarsă toată pute- 
rea suiletuiui şi a talen.nlui său 
ca să le evoce cât mai desăvârşit. 

Sobru, chiar dur în prezenta- 
rea realităţilor, obiectiv şi impa- 
sibil în înfățișarea părţilor celor 
mai respingătoare şi  întricoșă- 
toare ale vieţii, îşi găseşte un 
puternic resorţ de  saivare în 
dragostea pentru om. Iubirea a- 
broapelui învinse repulsia pen- 
tru el. In dorul acestia de a iubi 
pe om, aşa cum ni-l prezntă el, 
de a ierta pe această fiinţă infe- 
rioară, constă forţa întreagă a 
creaţiei iui Cehov. La prima ve- 
dere, scrierile lui au un caracter 
negativ, testructiv. Totuși, în o- 
pera sa criticistă, arată că viaţa, 
aşa cum o cunoaşte el, nu este 
bună şi chiamă la altă viaţă, su- 
perioară, tvcmai din dragoste me- 
limitată pentru om. 

Şi poate că în nici o aită parte, 
m'a arătat Cehoy mai bine puterea 
înălțătoare a iubirii ce sălăş- 
luieşte în inima omului, a celui 
mai de rând om decâv in „Dră- 
guța“. Olenca, eroina acestei nu- 
vele, e cea mai obișnuită tem ia, 
Dar simte mereu nevoia să „ină 
Ja cineva; fără acest sentiment, 
p'ar fi putut trăi. Așa a ținut la 
tatăl ei, la mătușa ei, la câe un 
proiesor de școală, la soţii săi. 
Văduvă de două vri, n'a avut te- 
ricirea de a deveni mamă. Senti- 
mentul peniru oumenii la cari a 
ținut formau scopul vieţii ei 
N'avea o existență de sine stătă- 
toare, interese personale, opinii 
proprii. Trebuia să se alipească 
cu tot sniletul și trupul de cineva 
și atunci viaţa ei se colora în fe- 
lul în care persoana la care ea 
ținea privea viaţa înconjurătoare, 
Când rămâne fără nici o ființă 
dragă în jurul ei, se găsește in 
neputinţă de a mai revărsa bună- 
tatea inimii sale, comorile sufle- 
tului său femenin, se veştejeşte, 
ca a plantă lipsiţă de umezeală. 
Şi când soarta îi scoate în cale un 
copil străin, de care se leagă cu 
toată puterea sufletului ei, de- 
vine, cu adevărat fericită. 


VALERIA COBTĂCHEL 





y n ziua în care şi-a luat licenţa, Victor 
Culbecea sa prezentat din nou în biroul 
domnului Diector Voicu. Intră cu amnti- 
rea şi cu emoția prez.ntării dintâiu, cu doi- 
sprezece ani în urmă. 

— Domnule Direc:or, — începu e! și gla- 
sul îi era ch.nuit de marea emaţie ca-e-l 
cuprinse, — acum doisprezece ani un copil 
sărac, w.nit dela ţară, intra aici ca să vă 
roage să-l pr.miţi în școală. Nu avea bani, 
ni avea cărți, nu avea hrană, nu avea pe 
nimeni care l-ar fi putut ajuta, Și D-voastră 
m'aţi primit ca un părinte şi m'aţi ajutat 
ca să ajung până aici. Astăzi mi-am dat ul- 
i:mul examen de licenţă. Vă ga:oresc totul. 
Nu aflu cuvinte să vă mulțumesc. Mă voi 
gând. întotdeauna :a D-Voastră ca la un cm 
cars mi-a dăruit adevărata viaţă. 

Ca și atunci, bătrânul director ocoli bi- 
roul și veri spre el. Acum însă nu mai era 
lângă dânsul un copil, ci un bărbat, care-l 
întrezea în înălțim= cu un cap. Il îmbrăț.șă 
şi-l sărută pe amândoi obrajii. 

— Să trăești Culbecea, copilul meu. Me- 
ritul că ai ajuns aici, e al tău. Să-ţi ajute 
Dumnezeu ca să fii de folos ţării şi mândria 
şcolii noastre care a dat atâţia oameni mari. 
Iţi doresc să păș?şti pe calea gloriei lor. 

Directorul s: întoarse după birou, dar 
Culbecea nu se mișcă. Băt:ânul își puse iar 
ochelarii pe nas şi-l întrebă ca și atunci, cu 
doisprezece ani în urmă, când intrase, copil, 
în biroul lui. 

— Ei, ce-i? 

— Domnule Director, spuse Culbecea, 
vreau ca locul pe can> l-am ocupat eu până 
aim, a'ci, să-l las liber pentru altul ca:e 
vine dură mine. Dacă nu mai aveii neapă- 
rată nevoe de se viciie mele, voi pleca, 

— Ţi-ai găsit altceva ? 

— Nu, dar imi voi căuta. 

— E greu, e foart> greu. Să nu dai vra- 
bia din mână pe cea din par. 

— Vreau să-mi găsesc un serviciu provi- 
zoriu, ca să-mi: pot pregăti doctoratul şi e- 
xamenul de capacita'e... 

— ţi u-ez noroc. Poate te întorci aici ca 
profesor. Ar fi bine să vă întoarceţi unii... 
Eu sunt bătrân... 

Glasul bătrânlui tremura. Intorcea când 
pe fată când pe dos nişte hârtii depe birou, 
parcă ar fi căutat ceva şi nu găsea. 

— Rămâneii cu bine, domnule Director... 

— Da, dum bun, drum bun şi sucoes şi 
nu uita şcoala... 

Victor Culbecea ieși împleticindu-se, par- 
că ar fi fost beat. Coborând scările înalte 
de piatră care dau spre strada Tema Cozma, 
îi veni în minte ziua aceea de demuit, de 
peste ani, când le uroase pentru prima cară. 
Parcă ar fi fost iri. Intrase copil și ieşea 
om în toată firea. Sfârșise un drum şi va 
începe altul. Il bucura o credință, că dru- 
mul cel nou nu va avea cotituri, ci numai 

TCUŞ. 
UTCUŞ 4 

„Câteva luni, Victor Culbecea rămasz la 
laşi. Ii crescuseră din suflet spre fiecare 
stradă și spre fiecare casă a acestui oraş, 
rădăcini puternice, pe care nu le putea rupe. 
Nici n'ar fi voit să le rupă. Cât de fericit ar 
fi fost să-şi fi găsit aici o ocupaţie, ceva cât 
de cât ca să-şi poată poată asigura exis- 
tența și să-și pregătească doctoratul. Um- 
b.ă, deschise uşi, căută, ceru, dar degeaba. 

— Nu avem locuri... i se răspundea în 
toate părțile, 

: — Singur te duci? Singur m'ai să faci 
niciodată nimic! Iţi trebue o propia... l-a 
luminat un coleg căruia i sa destăinuit... 

O proptea ? Trebuia să se ducă, să se 
roage... La cine? Cunoștea pe părinţii atâ- 
tor elevi pe care-i preparase. Oameni sus 
puşi ! L-ar privi de sus, cu milă, poata i-ar 
da un bilet... Nu... Apoi se gândi la binefă- 
cătorul lui... El singur l-ar înțelege, l-ar a- 
juta fără să-l întrebe nimic, l-ar primi şi 
înapoi în şcoală ca pedagog... Nu... se scu- 
tură Victor Culbecea, ca de o ispită. Trebue 
întâiu să înving și apoi să mă întorc acolo... 
acolo... Apoi s'a hotărit să plece la Bucu- 
reşti. Oraş mai manz, mai activ, Capitala 
țării. plin de ministere și de instituţii, își 
va găsi acolo ceva, își va pregăti acolo doc- 
toratul... 

Victor Culbecea veni în București tocmai 
în epoca în care fenomenele sociale noui îşi 
trăiau forma lor cea mai acută. 

Mult timp sa simţi ca un naufragiat pe o 
navă bătută de furtună. Oriunde se ducea, 
primea același răspuns: Nu avem locuri. 
La început crezuse. Dece l-ar fi minţit? Nu 
era și el om ca toți oamenii? Nu avea și el o 
diplomă de licență în buzunar? Poate nu 
aveau încredere într'însul! Să-l încerce! Ar 
fi făcut orice, numai să aibă un punct de 
reper în această lume haotică, în care rătă- 
cea. Pe urmă şi-ar fi câştigat încrederea, ar 
fi răzbit. 

Umblând pe străzi fără nici o ţintă, fără 
curajul de a mai deschide vreo ușă pentru 
a întreba „nu aveţi un loc pentru mine?”, 
îl uimea strălucitoarea desfășurare a vieţii 



















=, 
Zi 


E 


pr 
- 
p i Nm os 


—_—. 





vast 


e, 


A a 


care sa scurgea pe lângă dânsul în ritm ver- 
tig.nos, ameţitor. 

— Viata îşi urmează cursul ei, nepăsătca- 
ro şi eu rămân în urmă? își zicea 2dosea, 
cupr.ns de spzima că-l amennță prăbuşirea 
morală. Nu voi fi nicicdată în stare să-mi 
potrivezc pasu: în ritmul acestei vieţi. Sunt 
un ostraciza?... 

Ade ori, obosit şi chinuit de foame, în 
clipe de halucinație, vedea crescând, între el 
şi lumsa înconjurătoare, un zid uriaș, pe ca: 
re-l privea cu spaimă că nu- va putea sfărt- 
ma niciodată, ca să treacă dincolo. Alteori 
avea senzația că s2 află subt un clopot imens 
de sticlă, un cobai închis acolo pentru o ex- 
per:en'ă. li lipsea aeru!, nu i se dădea nici 
hrană. Totuși trăia şi privea prin sticla izo- 
iatoare, viaţa tumultoasă a unsi lumini ireale. 

Foamea şi nesomnul îi provocau o stare 
di somnolenţă în care simțurile şi judecata, 
ca anesteziate, își reduceau funcțiunile. 

Gândul că n-ciodată nu va putea cuceri 
viața de dincolo trezi pe încetul în sufletul 
lui un fel ze ură împotriva ei. Uri viaţa, dar 
uri cu scâ:bă și mai mare acest oraş înecat 
în spi:ndori și bogății, în care atâţia oameni 
rabdă și mor de foame. 

Ura aceasta îi aduse o preocupare și o ocu- 
paţie. Urmărea și cerceta în aspectul lui ex- 
terior omul depe stradă, în priviri, în ges- 
turi și în înfăţişarea lui întreagă — ca să-l 
ident.fic în aspirații şi în viața-i de toate 
zile'e. Din clipa aceea nu se mai simţi singur. 
Descoperi sute și mii ca dânsul. Ii recunoş- 
tea dintr'o privire, dintr'un gest. In sufletele 
lor ardea mocnit, ascuns în spuza prăbușiri- 
lor, un jar a cărui dogoare creștea dela o zi 
Ja alta. 

'Tânjea după imaginea calmă a Iașului 
patriarhal, care abea aici se împlinise în su- 
fleiu! lui, conturâni un sentiment de iubire 
și Go recunoștință ca pentru o mamă care 
ţi-a dat viața... 

în schimb satul era dincolo de amintire, 
scufundat într'o ceaţă. 

Işi aducea tot mai des aminte de vorbele 
tatălui său: 

— Stai acasă măi copile, nu te duce la 0- 
raş să te calce „traivanu“ şi-i muri pe subt 
un gar ca un câine. Cnc o să-ți dea ţie de 
mâncan> acolo, cine o să te îmbrace? 

In primii ani, ai unei vârsie bicisnice, a a- 
vut mai mult noroc. Acum e un vagabond cu 
diplomă. Nu din vina lui! Din vina socie- 
tăţii!... 

a. durea mai ales neînţelegerea și îngâm- 
farea celor ajunși, care începuseră să-şi teamă 
s.tuaţiile. Deveniseră răi, brutali. Nu le 
mai puteai vorbi sincer. 'Trebuiai să te lin- 
gușeşti, să săruți mâna. Numai cei care fă- 
ceau astfel, reușeau. In toate părţile domnea 
egoismul, mână în mână cu prostia și rău- 
ta'ea. Deoparte. D> alta lipsurile, nemulţu- 
mirea. Părea că sub această lume fierbe un 
uriaş cazan ai Satanei, plin cu otrăvuri, a 
căror aburi înebuneau oamenii. 

Prăpastia între tineri şi bătrâni crescu de- 
odală, de netrecut, 

— Voi sunteți vinovați: 

— Ba voi! 

— Tinzretul din ziua de astăzi prea este 
grăbit! 

— Voi, bătrânii, aţi acaparat totul. Aţi 
vrea să ne luaţi și dreptul la viaţă... 

Invectivele sporeau în răutate dela o zi la 
alta. Și ura creștea. Ură, nu glumă! 

Ca elev şi ca student, Victor Cu.b:cea nu 
prea ştiuse ce se petr:ce dincoio de zidurile 
şcolii. Nici nu-l prea interesa. Se dăruise în 
întregime studiului, şi-i ajungea. În tot tim- 
pul cât urmase liceul, fusese ferit de griji. 
Şcoala îi dăduse totul. 

Aiuns la Bucureşti, situația s> schimbă 
acodată.  Abea acum întră în lupta pentru 
viaţă, dură, neașteptat de grea... 

După câteva luni, era aproape istovit. Des- 
curajarca îl copieșise. 

—- Sau mă întorc acasă sau se împlineşte 
proorocirea îaiei! şi constatarza aceasta care 
altă dată i-ar fi umput cu spaimă gândul şi 
ființa, trezinăd inr'însul, într'o ultimă sfor- 
ţare, energi.le, acum nu-l mai impresiona. 

Nici la intățișare nu mai semăna cu cel 
de altă dată. 

Fiindcă nu mai putu să-şi plătească chiria, 
într'o zi când se întoarse din oraș își găsi 
puţineie lucruri scoase din cameră și ca- 
mera închiriată al.uia. Totuşi, când îl văzu, 
propriitarulu i se făcu milă de dânsul şi-i 
spuse: — Camera nu ţi-o mai puteam lăsa, 
dar dacă n'ai unde să te duci, până ce-ţi vei 
găsi în altă parte, poţi să rămâi aici, în ma- 
gazia asta. E vară, ai şi-un pat de campanie 
acolo... Rămăsese acolo. Unde era să se ducă? 
Stătu şi în timpul iernii. Avu noroc de o iar- 
nă mai blândă... Dar totuși era frig, dormea 
îmbrăcat. Hainela i se roaseră, se rupseră; 
se îmbâcsise praful într'însele, parcă toată 
viaţa lui n'ar fi făcut altceva decât să care 
saci cu făină... Slăbise. Ochii i se traseră în 
fundul capului. Umbla nebărbierit, netuns... 
Mizeria fizică corespundea mizeriei morals 
în care căzuse. Imbătrânise parcă... 

Citea în privirile oamenilor depe stradă 
judecata strâmbă, strigător la cer de ne- 
d-eaptă. Il credeau poate beţiv, leneș, poate 
și hoţ. Ar fi stat zi şi noapte în magazia lui, 
dacă nu l-ar fi scos de-acolo foamea, ca să 
nu mai apară în faţa oamenilor. Umblând pe 
străzi foamea parcă i s'ar fi potolit, golul de 
subt furca pieptului i se strângea... 

Intr'o zi i s'a întâmplat un fapt care-i sgu- 
dui fiinţa, cum nu i se mai întâmplase din 
ziua când in'rase pentru prima dată pe uşa 
d-lui Director Voicu... 

Era primăvară. Soarela împodobise oraşul, 
ca pe-o mireasă, cu beteală aurie. Mugurii 
capacilor plesniseră, aducând pe străzi și în- 
tre casele de piatră mireasmă de livadă şi 


Li 


RR Po tie: sa 1 dia 


Li “A 
ee > j 
ODIN e VA 
2 4 P/4i i 


l 


| 





BD în rmmna) R  i 
A Va 


TIPOGRAFIA „UNIVERSUL” S$. A. BUCUREŞII STR. BREZOIANU 23—23. 





UNIVERSUL LITERAR 


de pământ virgin. Ferestre!» râdeau în soa- 
rele ca ochii unor iubite să-utate de iubiții 
lor. Plutea în ser înfiorarea sramiuiui mi- 
raculos care zămislește viața. Urech le au- 
zoau iarăşi freamătul dintre c:r și pimâni, 
al dăruir.lo: nevăzute care aprind sângele 

[n casele reci rămăseseră numai bătrânii. 
în a căror suliete și trupuri sloiurile nu se 
mai desghețau. 

In act an Victor Culbecea nu simțise 
încă fiorul primăverii. Desgheţul întârzia. 
Parcă i se tociseră simţurile. Ochii nu mai 
vedeau, urechile nu mai auzeau... 

Rătăcea pe străzi călcând rar, alene, ca a- 
dormit. Il uimea forfota din jurul lui, pe care 
n'o înței:gea... Pcaie e vreo sărbătoare na- 
țională ! își zise. Pentru el de mult toate zi- 
lele erau la fel, niciuna nu mai avea vreo 
semnificație deosebită... Dar nu văzu stea- 
guri și se gândi că e numai o părene a lui că 
ceva deosebit se petrece și că lumea ar fi în 
sărbătoare... 

Ajungând în Bulevardul Elisabeta, lângă 
Liceul Lazăr, în loc să se îndrepte în sus, 
spre Calea Victoriei, cum făcea de obiceiu, 
— el făcu la stânga, pornind spre Cotroceni. 
Dacă ar fi stat să-și analiz:ze subconştien- 
tul şi să-l întrebe dece pornise în partea 
aceasta şi nu în cealaltă, poate ar fi trebuit 
să-și spue că se lăsase atras de o chemare 
inisterioasă, așa cum acele unei busole as- 
cultă de tiranica forţă a pămâniului. 

Bu: vardul era inundat de soare şi, sur- 
prins de noutatea atunci observată, el avea 
pentru o c.ipă impresa că lumina aceasta nu 
curge numai de sus, ci isvorăște şi din asfal- 
tul străzilor şi din piatra caselor. Tot ce ve- 
den avea o transparen“ă de cristal, în dosul 
căruia ard becuri străluciţcare... 

Sub gh.aţa sufl:tului său, el auzi un cli- 
pocit. 

— Desigur că s'a topit omătul pe ogor... 
Tata o fi ieșit cu piugul... îi veni un gând, 
pe nsaşteptate, în minte. 

Amintirea primăverii din sat şi de pe ogor 
îl emaţionară. Simţi o vibraţie caldă în tot 
trupul. 

Trecuse Podul Elefterie şi intrase pe niște 
străzi încurcate, care semănau între ele și 
în care e foarte uşor să ie rătăcești, Trecuse 
pe lângă o biserică mică, şi după ce străbătu 
câteva alte străzi ajunse iar lângă ea... Forni 
în directia opusă, pe o stragă lunsă, străjuită 
du tei și castani, care-i deşteptă aminiirea 
Iașului, ameţitoare. 

Apele prmăverii adunate sub ghiața su- 
fletului, năvăliră şi-o rupseră. Un fior cu- 
tremurător, ca o scântee electrică, îl stră- 
bă.u şi se opri... 





- Navelă — 
de MIHAIL ȘERBAN 


Se afla în faţa unei case în stil de vilă, în- 
conjurată de o grădină mare. Stătea încre- 
menit, privind fix înaintz, cu ochii măriţi, 
cu pumnii strânși, într'o încordare fără mar- 
gini 

— A venit primăvara ! şoptiră buzele lui, 
înfiorate. 

Simţise abea atunci în nări mireasma pâ- 
mântului jilav, același pământ ca'n livada şi 
în ogorul lor, din care, în f.ecare primăvară, 
se zămislea o vieaţă nouă, a cărei forță răs- 
băt:a în el ca dogoarea unui jar... Dar acum 
între ele şi pămân! erau zăbr:lele unui grilaj 
de fier, o barieră care-i stăvilea avântul, 
car-i spunea că nu are voe să se apropie de 
acest pământ... 

Se smuci din loc şi apropiindu-se d gri- 
laj, se prinse cu amândouă mânile e zăhre- 
le, crispat, chinuit de dorul libertăţii de din- 
colo! Închise ochii şi căscă gura, trăgând la- 
com în adâncul fi:niei lui, mireasma pămân- 
tului și a primăverii, O simii în piept, fie- 
bin'e, apoi în sânge şin tot trupul și se cu- 
tnzmură ca de o pat:mă desiănţuită: 

— Nu t-ebuia să plec de lângă pământ... 
şoptiră buzele lui şi mânele smuciră de fie- 
rul grilajului, să-l rupă. Acolo viaţa miar fi 
primiţ... 

În clipa aceea a disperării și a regretului, 
el nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Plângea 
din răsvrătire și de ruşine că fusese învins. 

— Dacă nu ai de lucru, vino și-mi sapă 
grădina... auzi el un glas la spatele lui. 

Nu se întoarse dintr'odată. 1 se părea şi 
glasul cunoscut, un glas care poate-i spusese 
o pov?ste într'o copilărie de demult, îl uita- 
se și acum revenea din neguri; nu credea că 
i s'ar fi putut adresa iui, nu credea că 3- 
rată ca un vagabond care nu are de lucru și-l 
strigă dela câte o casă să le bată un covor, 
să le spargă niște lemne, să la măture 
curtea... Dar dacă totuși? Nu! Nu! 'Trebue 
să fie două persoane în spatele meu, care 
vorbesc... se gândi. 

Ii era ruşine să se întoarcă, să fie văzut 
că plâng=. Ce idee își poate face cine l-ar 
vedea s.ând aici, agăţat de grilaj. Că a vă- 
zut ceva în grădină sau că aşteaptă pe ci- 
neva... 

— Hei, omule, n'auzi? sună acelaş glas 
în urechea iui și o mână îi atinse umărul. 

Se întoarse brusc, încât cel care-i vorbise 
se speri: și se trase un pas înapoi. 

Parcă ar fi căzut trăsnetul la picioarele 
lui, nu-i lovise, dar îl înlemnise de spaimă: 
oasele feței parcă se desfăcură unul de al- 
tul, căpătase fiecare viaţă şi se smuczau să 
rupă p'elea, să iasă afară. Gura i se deschise 
şi se închise cu pocnitura a două lemne care 
se lovesc... 

Inainte ca omul din fața lui să se desme- 
ticească, Victor Cu.becea ţâșni din loc ca o 
pia:ră aruncată de praştie. O ceată de copii 
care simţiseră şi ei primăvara și evadaseră 
în stradă, se opri din joc, urmărind cu pri- 
viri speriate această fugă năprasnică. După 
prima clipă de uluială, în care se traseră 
lângă porţi, întoarseră capetele să vadă pe 
urmăritori, căci nu se îndoiau că ce! care fu- 
gea era un hoț urmărit. Dar cum nu vă- 
zură poliția, un îndemn svâcni în inimile 
lor, s'o facă ei pe poterașii și toți odaă, 
scoțând un chict puternic, se repeziră pe 
urmele c:lui care fugea... In clipa aceea, 
însă, fugarul presupus hoţ, coti după primul 















colț şi când ajunseră acolo nu-l mai vă- 
zură. Se opriră cu larmă, desamăgiţi că a- 
ventura se sfârşise înainte de a începe şi se 
întoarseră. 

„După ce mai aiergă pe o stradă şi mai 
ocoli un colț, Victor Culbec:a se opri. Pri- 
vea În jur speriat, ca un câine de pripas în- 
colți: de-o haită şi care reușește să scape 
numai printr'o goană disperată... Sângele îi 
svâcnea la tâmple și-i opărea faţa. In piept, 
in ma i se sbătea ca un șobolan intrat în cap- 
cană; și-l dura. După lun de zile de inacti- 
vitate, această fugă fusese un efort uriaş 
pentru el și-l sdruncinase în toată ființa, o- 
bosindu-l şi moleșindu-l. 

Iși trec amândouă mâinile pe îaţă, apă- 
sându-și tare orbitele ochilor. Clipi, parcă 
Sar fi trezit dintr'un somn şi era zăpăcit; 
nici nu știa unde se află. Își z.s2 acum că 
poate totul n'a fost decât un v's, un vis urit... 
Dar nu, fusese e! In sutimaa de clipă, 
în care li se în â!niseră privirile, văzuse ful- 
geră'or condensată într'o marg ne, întreaga 
lui viaţă. A fost o întâinire năprasnică. 

— Dacă nu ai da lucru, vino și-mi sapă 
grădina... aude acelaşi glas în urechi și tre- 
sare şi mai spe:iat. Se întoarce repede. Nu-i 
nimeni. E doar obsesia unor vorbe care, fără 
voe, i-au spus în față cel mai crud adevăr: 
ce-a ajuns. Îl știa, dar, ca toţi cei în situaţia 
lui, cred a că nu-l văd toți. 

— Dacă nu ai de lucru, vin'o şi-mi sapă 
g-ădina... repetă Victor Culbacea cele din 
urmă cuvin'e, pe care le-a auzit acum câte- 
va clipe, din gura d-lui director Voicu dela 
Liceul Internat din Iaşi. Dacă n'ar fi fost el, 
dacă ar fi fost un străin, un necunoscut, 
m'aşi fi dus... Nu tr:bue să-mi fie rușine să 
mă întore la munca din care am crescut ? își 





zice Victor Culbecea, simțind iarăși în nări 
şi în suflet adierea acelei miresme a pămân- 
tului din care-i crescuse copilăria și viaţa... 
Nu trebuia să fug! Sunt oare eu vinova:? 
se ridică în fața conștiinței lui, a o vâlvătae, 
întrebarea zidită într'însul de atâtea umi- 
linţe şi răsvrătiri. Voind parcă să invoce o 
mărturie definitivă, care să-i lumineze cau- 
za, €l ridică privirile spre cer. 

In loc însă să ajungă la cer, privirile i se 
opriră pa şirul de vile frumos aliniate, 
somptuoase, înconjura'e de parcuri în care 
în curând urmau să înfiorească trandafirii 
exotici, gladiolele și orhideele, într'o fasci- 
nantă imb'nare de culori şi de graţii. Pe 
scări de m:moră albă vor cobori din alcovu- 
rile lor domnițe cu pielea mai albă de cât 
marmora, ca să culeagă fori pintru a le 
presăra pe patul iubirii... 

Inchide ochii, ca să transforme în imagi- 
ne un gând dintr'o amintire, Intr'o zi când 
nu mai putuse răbda foamea, căci când stă- 
tea foamea îi chinuia mai tare decât când 
rătăcea pe străzi, porn.se de-acasă fără țin- 
tă. Ajunsese în fata vitrinelor din e ntru în 
care se lăfăiau într'o revoltătoare indolen- 
ţă icrele negre, fazanii, chefalii şi alte bună- 
ăți din care nu gustase niciodată. Nu-i lăsa 
gura apă, căci nu le cunoștea gustul şi el 
tânjea doar după o bucaă d: pâine, Gar se 
mira de prețurile astronomic=, care parcă spu- 
neau: nu te apropia, că frige... T:ecuse mai 
departe și ajunsese în faţa vitrinei unei flo- 
rării. Paneraşele cu flori l:gate cu panglicu- 
țe colorate de mătasă și plas:rele învelite în 





In oraşul 
meu 


In oraşul! meu cu străzi deșarte 
Şi miros de praf şi frizerie, 
Toate amintirile 's departe, 
Toţi copacii bolnavi de îtizie, 


Tu oraşul meu cu drumuri sparte 
Şi poeţi cuprinşi de nostalgie, 
Nu deschide nimeni nicio carte 
Şi se vând mărgele "n librărie. 


In oraşul meu cu străzi deșarte 
Şi cu primăveri ce întârzie, 
Nici un sbor de tinere catarte 
Să ne ducă în călătorie, 


In oraşul meu cu drumuri sparte 
Doar băcanii cumpără hârtie, 
'Foate 'nchipuirile 's deşarte 
Fiindcă fericirea nu se scrie. 


MARINA MOISA 


Ncembrie: 1944 ===> 


celofan și hârtie aurită, îi atraseră atenţia 
ca n.șe curiozităţi pe care nu le mai întâl- 
nise. Văzu însă în mijlocul vitrinei o vază 
mar în care erau trandafiri... şi alături un 
cartonaş pe care scria: trandafiri «exotici, 
1000 lei f.rul... Preţul a 130 de pâini îşi fă- 
cuse el pe loc socoteala. Ași fi asigurat ren- 
tru mai bine de patru luni, cu hrana. Chiar 
în clipa aceea, sub ochii lui, o vânzătoare se 
aplecă în vitrină şi luă vaza cu trandafiri. 

Nu se mișcă. Nu se petrescuse totul. Mai 
aștepta ceva. 

Nu trebue să aștepte mult şi uşa se des- 
chise. O femee tânără de v frumuseţe și de 
un lux cum nu mai văzuse, ieşi și sa în- 
dreptă spre mașina de lângă troiuar. Trecu | 
prin faţa lui ca unduirea unei plăsmuiri de 
Vis, ducând în braţe, ca pe un trofeu, buche- 
tul întreg de irandafiri pe care îl văzuse 
in vitr.nă. In clipa următoare, pe aceeași 
ușă, apăru un tânăr eiegant, care mai avea 
în mână port-feuille-u! d.n care plă.ise şi se 
urcă În mașina în care dispăru și femeca. 
Mașina elegantă porni din loc, uşor, alune= 
când, parcă ar fi mers pe ghiaţă, 

„.„Se trezise cu pumnii strânși, cu privi- 
n-le fixe în gol, în direcţia în care duspăruse 
automobilul. 

Peste imaginea de atunci acum s'a supra- 
pus aita, într'o succesiune naturală: a car- 
tierului de vile somp.uoase, în budoarele că- 
xora alte ediţii ale aceluiaș exemplar de 
femee se pregăteau să-și primaască Don-Jua- 
nii, aducându-le în braţe buchete de tranda- 
firi din care o singură petală i-ar putea asi- 
gura unuia ca el masa pe o săptămână, In 
clipa ac.ca de întățişări, care-i relevează 
atâtea bucurii neinţ:iese altădată, el parcă 
aude râsul pătimaș și foșnetul măăsurirlor 
d.n alcovuri. 

Și atunci întrebări turburătoare se ridică 
iar într însul : 

— Dar Voicu, Voicu ce caută aici? Dece 
a părăsit Iaşul? Vila aceca şi grăd.na în faţa 
cărora se oprise, erau poate ale lui! Il cre 
zuse să.ac. Sărăcia nu-i o virtute! își aduca 
am.n« Culbecea că predica de pe catedră, 
Qomnul director Voicu! Dece tovuşi îl cre- 
zuse sărac? Desigur fiindcă fusese atât de 
bun cu dânsul și el auzise, ad:seori, când era 
acasă, că toţi cei bogaţi sunt oameni răi. 

Via;a îl învățase pe Victor Cu.becea că o- 
mul nu este niciodată ceeace pare, că el 
parlă o mască şi că, dacă vrai să-l cunoşti 
aşa cum este cu adevărat, caută-i după a- 
ceastă mască. 

— A fost și Voicu un mincinos? se ridică 
în.ribarea peste imaginea de lumină din su- 
fietul lui Cuibecea. Spaima crește în.r'în- 
sul ca furtuna deslănțuită ; va stinge ultima 
licărire din sufleiul lui. Nu mai rămâne nci 
un idol, niciunul ! strigă desnădejdea şi-l în- 
g-ozeşie. Dece Voicu mi-a apărut înainie 
tocmai acum și tocmai aici ? 

Victor Culbecea simte lovituri de ciocane 
în creer. Capul pa-că sar desface. S'a făcut 
vid în jur și se sufocă. Noaptea sa lăsat 
brusc... Ferestrele ca:elor sau luminat, dar 
lui i se pare că se află intrun pustiu şi ochii 
a mii de jivin= îl gândesc, gata să se repea- 
dă, să-l stâşie. Dece şi-a întrerupt goana? 
Trebue să fugă, să fugă, ca să nu-l ajungă... 
Îl înspă:mântă liniştea aceasta! Poate nu e 
decâ. un vis, un vis urit! S:me cum î. cu- 
prinde ca în vis, o putere care-i leagă picioa- 
rile, ca o vrajă. Gândul că în cl.pa uimă- 
toare nu se va mai putea mișca, îl îngroze- 
şte și groaza îi dă brânci. S'a d spr.ns din loc 
şi aleargă ca o nălucă pe străzile cartierului 
de vile, care plutește în linişte şi neciintire 
ca oraşul ado.mit din poveste... 





Insemnare 


de jurnal 


Aminţirii lui Aurei Marin 


Sunt obosit în seara asta vie 

De gânduri triste şi singurătate. 

Mi-e dor de-un suflet chinuit, de-un frate, 
Să-mi ţină până ?n zori tovărăşie, 


Pe drumurile-atât de des umblate 

M'or duce paşii iar la Moş Ilie 

Şi-l voiu ruga — din vechia-i păscălie— 
Să-mi tălmăcească rosturile toate. 


Să-l pot privi cum, aplecat pe carte, 
EI slovă după sivvă 'ncet adună, 
Precum un mag ce nu cunoaşte moarte. 





Apoi spre luncă să pornim sub lună 
Şi moşul amintiriie să-şi cheme... 
Să drumeţim prin noapte şi prin vreme. 


TRAJAN MUFAȘCU 


Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24.484.939