Albert Camus — Fata Si Reversul

Albert Camus 


Faţa și Reversul 


tuându-ge gi defnindu-se în raport cu rusul Dostoievski gi cu 
germanul Nietzsche (prin acesta venind totodată, într-un anume fel, 
în contact cu vechiul spirit elen], profund rnarcat în gândirea şi în 
senmbilitatea sa de ei şi de alți rari oarneru ai Nordului, 
kierkegaard, Heidegger sau Melville, Camus se ştie şi se vrea un 
arm al Mediteranei zi al soarelui din Sud |să nu uităm mciodată că s- 
a născut şi gi-a petrecut copilăna şi hnereţea în Algeria]: „House 
autres In&ditârantens.”, spune el de nenumărate ori, cu o 
insistență aproape polemică. 

În mod curios, opera sa se constituie pe o distincție nu mai puţin 
strictă decât cea pe care a făcea doamna de Stael, cu un secol gi 
jumătate în urmă, între natura [interioară] a popoarelor din Hard gi 
cea a popoarelor din Sud, între spiritul homerice şi cel osianic. În 
mod tot atât de categoric ca şi doamna de Staeli (care, de altfel, 
preluase mai vechea tearie a lui Montesquieu: spiritul francez, aflat 
la răscrucea dintre Nord şi Sud, este poate o sinteză a lar — sinteză 
în care totuşi, predormună lumina Sudului —, ceea ce-i dă putinţa de 
a ie judeca „dinlăuntru” pe amândouă], Camus crede într-un 
deterrniruisrn geograhie, pentru el factorul geograthic sau, rai bine 
spus, natura exterioară jucând un rol hotărâtor în rnodelarea 
spiritualității unei rase. Rahonamentul lui de tip cartezian iubegte 
aceste ordonări şi simetru, din care se vor naste marile simboluri 


Li Li L] Li 
i mule o iei E ao ate d a Sat atit] se „i Sea Cl ee EL ca E PE=t ARE 


Albert Camus 


Faţa şi Reversul 


Situându-se şi definindu-se în raport cu rusul Dostoievski 
şi cu germanul Nietzsche (prin acesta venind totodată, într- 
un anume fel, în contact cu vechiul spirit elen), profund 
marcat în gândirea şi în sensibilitatea sa de ei şi de alţi mari 
oameni ai Nordului, Kierkegaard, Heidegger sau Melville, 
Camus se ştie şi se vrea un om al Mediteranei şi al soarelui 
din Sud (să nu uităm niciodată că s-a născut şi şi-a petrecut 
copilăria şi tinereţea în Algeria): „Nous autres 
Jn6dit6ran6ens.”, spune el de nenumărate ori, cu o 
insistenţă aproape polemică. 

În mod curios, opera sa se constituie pe o distincţie nu mai 
puţin strictă decât cea pe care o făcea doamna de Stael, cu 
un secol şi jumătate în urmă, între natura (interioară) a 
popoarelor din Nord şi cea a popoarelor din Sud, între 
spiritul homeric şi cel osianic. În mod tot atât de categoric 
ca şi doamna de Staeli (care, de altfel, preluase mai vechea 
teorie a lui Montesquieu: spiritul francez, aflat la răscrucea 
dintre Nord şi Sud, este poate o sinteză a lor - sinteză în 
care totuşi, predomină lumina Sudului —, ceea ce-i dă 
putinţa de a ie judeca „dinlăuntru” pe amândouă), Camus 
crede într-un determinism geografic, pentru el factorul 
geografic sau, mai bine spus, natura exterioară jucând un 
rol hotărâtor în modelarea spiritualităţii unei rase. 
Raționamentul lui de tip cartezian iubeşte aceste ordonări 


şi simetrii, din care se vor naşte marile simboluri 
antinomice ale creaţiei sale. 

Aceste antinomii, pe care se întemeiază totodată şi 
profunda unitate a operei camusiene, sânt rezultatul unei 
experienţe interioare în necontenită mişcare, o experienţă 
simultană a „soarelui negru”, a „exilului şi a împărăției”. 
Singurătatea, boala, bătrâneţea, moartea: iată „reversul” 
existenţei, ţinutul de umbră, opus „feţei” ei luminoase. Aici 
regăseşte omul bucuriile simple şi directe ale trupului tânăr 
şi sănătos, care gustă fericirea unei zile însorite sub cerul 
nemărginit şi albastru. Şi tot aici găseşte „împărăţia”, „faţa” 
de lumină a vieţii, un „da” opus unui „nu” de care este 
indisociabil, paradisul copilăriei, care nu mai poate fi atins 
decât în memorie, Cu conştiinţa tristă a pierderii lui. Căci 
Camus, spre deosebire de Sartre, care, în Cuvintele, afirmă 
că îşi „detestă copilăria şi tot ce mai supravieţuieşte din ea”, 
îşi iubeşte profund copilăria săracă. Cele câteva imagini 
adevărate şi simple, întipărite pentru totdeauna în 
conştiinţa copilului, iată „izvorul unic” de care vorbeşte 
Camus cu doi ani înaintea morţii sale. Adevărata viaţă" era 
aici, spune Camus în Caietele sale, în această „sărăcie 
pierdută", în acest „sentiment bizar pe care fiul îl are faţă 
de mama sa" (Camus crede mai cu seamă într-o comunicare 
neformulată în cuvinte şi care se întemeiază pe „evidenţele" 
inimii). 

Această experienţă antinomică, atât de bine comunicată 
prin metafora structurată antinomic, este totodată 
manifestarea acelei „onestităţi” care, în concepţia 
scriitorului, are un sens particular: pentru Camus „a fi 
onest” înseamnă, înainte de toate, „a nu eluda” acel adevăr 
care se impune conştiinţei ca o „evidenţă” - pentru Camus 
prima evidenţă o constituie lumea aceasta, prezentă, 
concretă („notre royaunâe est de ce monde”) şi, pornind de 
la el, a stabili, cu cea mai mare rigoare, acele câteva 
„adevăruri limită” - pentru Camus „absurdul”, „revolta” - 
ce urmează a constitui criteriul gândirii atât a scriitorului, 


cât şi a omului. A fi „onest” înseamnă aşadar a fi „de acord 
cu tine însuţi”, acord care poate da singur sens unei vieţi şi 
poate constitui singur o garanţie de fericire. 

Cel care are privilegiul de a privi zi de zi profilul clar al 
unui țărm mediteranean, „sfâşietoarea” lui frumuseţe, 
impasibilă şi eternă, făcută din contraste de lumină şi 
umbră, nu va mai putea eluda solicitările orgolioase ale 
inteligenţei lucide şi ale dreptei raţiuni, atât de străine 
spiritelor tenebroase ale Nordului, care se cortâplac în 
contemplarea seducătoarelor fantasme plăsmuite de o 
imaginaţie fantastic stimulată de contururile tulburi ale 
peisajului septentrional. (Inteligența lui Clamence din 
Căderea, om al Sudului exilat în înceţoşatul Nord, e 
delirantă în luciditatea ei şi culpabilă.) 

Angoasa nordicului Kierkegaard se născuse într-un spaţiu 
creştin (şi pentru doamna de Stael spiritul Nordului era 
unul creştin) şi se rezolvă prin negarea raţiunii, scandalul 
credinţei şi saltul în transcendent. Pentru Camus, fiu al 
pământului mediteranean şi al „soarelui negru”, absurdul ia 
naştere într-un spaţiu păgân, lumea antică fiind pentru el 
un spaţiu al „seninătăţii crispate” (cum îl numeşte Ren6 
Char), în care omul, Sisif sau Prometeu înfruntând 
divinitatea şi substituindu-i-se, nu cunoaşte transcendenţa 
şi în care cuvintele „culpabilitate” sau „păcat” nu au sens. 
Omul se naşte dăruit cu o inocenţă pe care nimic nu i-o 
poate lua. Marea, soarele, deşertul devin semn, simbol al 
acestei inocenţe şi al tinereţii lumii. (Pe aceleaşi ţărmuri 
crud însorite, Montherlant şi, mai ales, Gide descoperiseră 
gustul preţios al inocenţei care, pentru amândoi, este 
sinceritatea deplină faţă de sine şi fervoare - „pasiune”, va 
spune după ei Camus —, atitudine lucidă şi vibrantă 
disponibilitate faţă de lume.) 

Soarele şi apa sunt antinomice în concepţia lui Camus, ele 
se limitează reciproc, realizând împreună acel echilibru, 
acea armonie şi măsură scumpe elenismului (într-o variantă 
a Omului revoltat găsim: „Nietzsche însuşi, când s-a 


convertit la eterna întoarcere, a făcut-o în afara oricărei 
măsuri. Avid de soare, a venit să trăiască lângă țărmurile 
antice. Dar pe aceste culmi n-a stat niciodată cu faţa spre 
mare”). 

Aşa cum se conturează - ne spune Camus —, în primele 
secole ale erei creştine, elenismul presupune că omul îşi 
poate ajunge sie însuşi şi că el poartă în sine tot ceea ce 
poate explica universul şi destinul. Templele sale sunt 
construite pe măsură. Într-un anume sens, grecii acceptau 
o justificare sportivă şi estetică a existenţei. Linia colinelor 
lor sau alergarea unui tânăr într-o piaţă publică le 
dezvăluia întreaga taină a lumii. Evanghelia lor spunea: 
„împărăţia noastră este această lume” (Intre Plotin şi 
Sfântul Augustin). Optimismul tragic al Greciei 
presocratice, expresie a unui spirit imanentist, în care 
echilibrul (natura şi frumuseţea sunt ta echilibru, armonie 
în imanent) exclude transcendenţa, poate fi astfel o cheie 
pentru lectura întregii opere camu-siene în dimensiunea ei 
eseistic filosofică. 

Camus încearcă să reactualizeze tragicul antic într-o lume 
modernă. El îndrăzneşte să reintegreze imposibilul într-o 
mentalitate în care spiritul depăşeşte paradoxurile antice 
erou - destui, rațiune - irațional. În faţa unei raţiuni care 
postulează lumea pe care nu o poate înţelege drept 
absurdă, scriitorul nu încearcă depăşirea acestei 
contradicții, ci, dimpotrivă, invită spiritul să-şi asume, 
oricare ar fi riscurile Implicite, perspectiva sisifică a unei 
lipse de speranţă, menţinând cu stringenţă această premisă 
şi încercând să construiască o morală a fericirii şi a 
solidarităţii - morală a imposibilului care se vrea posibil, 
salvare provizorie şi care se ştie provizorie, victorie de 
fiecare clipă a omului şi înfrângere de fiecare clipă a lui. 

Ideea de echilibru, de limită, de măsură, care este „pură 
tensiune” între termenii unei antinomii, opusă aceleia de 
nemăsură, „d6mesure”, în sensul în care o înțelegeau vechii 
greci, defineşte ceea ce Camus numeşte „la pensee de 


Midi”. Demersul raţiunii camusiene, care-şi cunoaşte limita, 
ne invită să respectăm în toate dreptul echilibru al 
antinomiei natură - istorie. Există aşadar pentru Camus, ca 
şi pentru vechii greci - şi aceasta îl separă clar de Sartre —, 
o valoare fixă şi imuabilă, un termen de referinţă, care este 
natura umană, având drept exigenţă fundamentală 
frumuseţea, valoare pe care un dezechilibru între natură şi 
istorie o nimiceşte. Spre deosebire de Sartre, la Camus nu 
acţiunea este cea care dă sens subiectului, ci subiectul dă 
sens acţiunii, sens care rezidă în însuşi specificul gândirii 
umane. Această armonie, care presupune simţul limitelor şi 
al relativului, pasiune, luciditate, va face cu putinţă, după 
Camus, o nouă „renaştere“, constituită pe un optimism 
voluntar. „Slujim omul în totalitatea lui sau deloc. Omul are 
nevoie de pace şi de dreptate, dar el are nevoie şi de 
frumuseţe pură, care este pâinea inimii sale.” Să fim, 
aşadar, ai timpului nostru, fiindcă o elementară onestitate 
ne obligă să nu eludăm istoria de vreme ce trăim în ea, dar 
să ne întoarcem mereu, ca la o matcă hrănitoare, la 
frumuseţe şi la natură. 

Gândirea fundamentală a lui Camus - ne vom feri să 
utilizăm termenul de filosofie, pe care însuşi scriitorul îl 
refuză când vorbeşte de propria-i operă, în măsura în care-l 
socoteşte asimilabil aceluia de sistem filosofic, căci 
meditaţia lui Camus nu se vrea sistematică, ci urmărind 
fluctuațiile şi evidenţele (mereu surprinzătoare, 
imprevizibile) unei experienţe trăite - este o eternă 
pendulare („balancement”) între da şi nu (unul din eseurile 
din Faţa şi reversul poartă chiar titlul între da şi nu) sau, 
mai curând, este da şi nu în acelaşi timp, căci ea încearcă, 
într-o căutare tragică, să împace contrariile, aspirând 
neîncetat către o „unitate”, către un „acord” al conştiinţei 
cu sine însăşi şi cu lumea, niciodată pe deplin atinse (starea 
de echilibru realizată în momente privilegiate fiind precară, 
instabilă). Meditaţia lui Camus este o neîntreruptă 
întrebare a omului în faţa destinului său - acea pendulare 


între da şi nu ce tinde către o sinteză superioară prin 
transgresarea antinomiei nu trebuie înţeleasă în sensul 
unei nonangajări —. Întrebare patetică ce va rămâne fără 
răspuns, dar care va da naştere unei opere ce va constitui o 
mărturie capitală despre oanumită sensibilitate şi 
problematică semnificativă pentru epoca noastră. 

Există o unitate a întregii creaţii camusiene - eseuri 
filosofice, romane şi nuvele, piese de teatru - ce se 
întemeiază pe aceeaşi conştiinţă sfâşiată de tendinţe 
contrare, în egală măsură de puternice: gustul pentru 
acţiune şi totodată pentru contemplare, detaşarea şi 
pasiunea, nevoia" logică de a merge până la ultimele 
consecinţe ale unor premise teoretice şi teama de a depăşi 
„Măsura" (în sensul în care vechii greci îl dădeau acestui 
cuvânt), dragostea de viaţă şi obsesia morţii, o senzualitate 
arzătoare, dar şi o înaltă spiritualitate, atracţia pentru 
solitudine, dar şi pentru solidaritate, absurdul şi revolta, 
sensul istoriei, precum şi căutarea unor adevăruri limită, 
demers ce s-a izbit perpetuu de aceeaşi tragică dificultate. 
Căci scriitorul nu-şi poate asuma aceste adevăruri cu toate 
consecinţele lor decât dacă adeziunea intelectuală este 
dublată de o adeziune morală (la originea căreia se află 
întotdeauna, în cazul lui Camus, o adeziune afectiv-senzo- 
rială), dar e vorba de o adeziune morală raportată la un 
absolut, adică situată în afara oricărei istoricităţi (în ciuda 
afirmațiilor repetate ale scriitorului, care se vreaşi se 
socoteşte mereu prezent în actualitate) şi respingând ofice 
formă de violenţă (violenţa fiind, pentru Camus, absurdul 
însuşi), în cazul acestui scriitor, filosoful cedează pasul 
moralistului. „Nu sunt filosof, ne spune Camus, vreau doar 
să definesc un comportament, acela al omului care nu crede 
nici în Dumnezeu, nici în rațiune" (cele două instanţe care 
dau unitate şi sens realităţii). Pentru a o înţelege cu 
adevărat, cititorul nu trebuie aşadar să uite nici o clipă că 
dimensiunea filosofică - desigur, nu în sensul unei filosofii 


sistematice - şi cea estetică ale Operei camusiene sunt 
permanent dublate de o dimensiune etică. 

Voi încerca totuşi în această prefaţă la principalele eseuri 
filosofice ale lui Camus, aşa cum am făcut de altfel şi până 
aici, o abordare pe cât cu putinţă mai specifică, deşi 
asemenea decupaje sunt în bună măsură iluzorii şi nu 
întotdeauna bine venite. 

Opera lui Camus permite o grupare pe etape şi cicluri. 
Sugestia e dată chiar de către Camus care, în Caietele sale, 
spune: „Am terminat prima versiune a Omului revoltat. 
Această carte încheie primele mele două cicluri. Am treizeci 
şi nouă de ani” (martie 1951). În proiectele nerealizate de 
către scriitor din pricina morţii sale premature figurează, 
de asemenea, schiţa unui nou ciclu, structurat, probabil, pe 
ideea de definire a limitelor condiţiei umane. Toţi exegeţii 
camu-sieni stabilesc, cu o precizie aproape supărătoare, 
două mari etape în creaţia scriitorului: o primă etapă, în 
care autorul constată şi îşi asumă absurdul existenţei şi în 
care se afirmă totodată reflexul revoltei individuale, şi o a 
doua, esenţial influenţată de evenimentele celui de-ai doilea 
război mondial şi de Rezistență, în care revolta - „revolta 
metafizică” —, concepută ca o relaţie indisolubilă cu o 
comunitate umană şi ca o certitudine liminară a condiţiei 
umane, devine valoarea pe care se întemeiază o solidaritate 
activă, profesată în spiritul unui „eroism fără speranţă”, al 
unei „sfinţenii laice”. Această ordonare a creaţiei 
pamusiene în jurul a doi poli - absurdul asumat, definit ca 
raport între conştiinţa umană „dornică de claritate” şi 
„realitatea incomprehensibilă”, şi revolta solidară - pune în 
lumină existenţa şi semnificaţia a încă două etape, cea a 
începuturilor (Faţa şi reversul şi Nunta), în care se pun 
premisele operei de maturitate, şi ultima (Căderea şi Exilul 
şi împărăţia) care urmează unei tăceri literare mult 
discutate şi diferit interpretate, şi în care majoritatea 
criticilor văd un fel de bilanţ dureros şi nesatisfăcător, 
pornit dintr-o dorinţă de reînnoire şi sugerând deschideri 


către o nouă etapă - rămasă pentru totdeauna doar în stare 
de proiect. Or, această reînnoire, la care însuşi Camus face 
aluzie, scriitorul o vedea cu putinţă doar prirâtr-o 
„întoarcere la izvoare”. Iar izvorul, unicul izvor („lunigue 
source”) se află pentru el - după cum arată într-o prefaţă 
publicată în 1958 

Cu prilejul reeditării primului său volum, text esenţial, în 
care Camus se explică pe sine însuşi şi creaţia sa, adevărat 
testament literar - în acea primă cărticică scrisă 
neîndemânatic de un tânăr de douăzeci şi trei de ani: „în 
ceea ce mă priveşte, ştiu că izvorul meu este în Faţa şi 
reversul, în a-cea lume de sărăcie şi de lumină în care am 
trăit multă vreme. De când au fost scrise aceste pagini, am 
îmbătrânit şi am trecut prin multe. Dar despre viaţă tot nu 
ştiu mai mult decât ceea ce este spus, cu stângăcie, în Faţa 
şi reversul. În aceste pagini neîndemânatice există mai 
multă dragoste decât în toate cele care le-au urmat. Dacă, 
în ciuda atâtor eforturi de a construi un limbaj şi a da viaţă 
unor mituri, nu voi ajunge într-o zi să rescriu Faţa şi 
reversul, nu voi fi ajuns niciodată la ceva, iată convingerea 
mea obscură.” în mod uimitor, prefața aceasta din 1958 îşi 
are un pandant într-un text apărut cu douăzeci de ani în 
urmă, tot în legătură cu Faţa şi reversul, care tocmai 
apăruse: „Mai târziu, voi scrie o carte care va fi o operă de 
artă. Prin asta vreau să spun că va fi o adevărată creaţie. 
Dar voi spune aceleaşi lucruri şi mă tem că tot progresul 
meu nu va fi decât în privinţa formei, pe care o vreau mai 
exterioară. Restul va fi o cursă de la mine însumi către mine 
însumi” (Scrisoare către Jean de Maison-seul, din 8 iulie 
1937). (lermenul de „creaţie” apare adeseori la Camus în 
opoziţie cu acela de „mărturie”, iar Faţa şi reversul este 
pentru el tocmai „mărturia” prin excelenţă.) Poate că Exilul 
şi împărăţia şi Căderea răspund chiar acestei vechi şi 
obsesive dorinţe, realizând-o. Căci ele spun „aceleaşi 
lucruri”, reluând, cu mai mare detaşare - o detaşare ce ţine 
de virtuozitatea stilistică - toate ideile din această primă 


carte de tinereţe. Perfecta simetrie a titlurilor primului 
(Faţa şi reversul) şi ultimului volum (Exilul şi împărăţia), 
titluri simbolice, care sunt echivalente, pare că vrea să 
marcheze tocmai această circulară epuizare, atât în planul 
ideii, cât şi în cel al scriiturii, a unui unic demers. 

Pentru Camus, Faţa şi reversul a pus, îndată după apariţie, 
problema unui malentendu între el şi cititori sau poate mai 
curând între el şi critici (cu mai toate cărţile lui Camus s-a 
întâmplat la fel): „Primirea ce li s-a făcut acestor pagini e 
nesperată. Dar citeam peste tot aceleaşi fraze: amărăciune, 
pesimism etc. N-au înţeles - şi-mi spun uneori că eu n-am 
Ştiut să mă fac înţeles. Dacă n-am izbutit să spun cât de 
mult iubesc viaţa, câtă poftă am să mă adăp la ea din plin, 
dacă n-am izbutit să spun că însăşi moartea şi durerea nu 
fac decât să exaspereze în mine această voinţă de a trăi, 
atunci n-am izbutit să spun nimic. Şi, la urma urmei, n-am 
de ce să mă plâng, de vreme ce-mi rămâne totul de spus. 
Nu-i oare minunat, Jean, că viaţa e un lucru atât de 
pasionant şi de dureros?" (Scrisoare către Jean de 
Maisonseul). 

În raport cu Faţa şi reversul, volumul Nunta, apărut în mai 
1939, poate fi socotit o nouă tentativă de a găsi un răspuns 
la cele câteva chestiuni esenţiale deja propuse în textele de 
debut. Ideea centrală - evidenţă primă şi punct de plecare 
pentru întreaga meditaţie - ar putea fi sugerată prin 
reluarea acestei afirmaţii pe care Camus o face, chiar în 
anul apariţiei eseurilor din Nunta, într-un articol despre 
Armand Guibert: „Acei oameni cărora le e de-ajuns 
pământul trebuie să ştie să-şi plătească bucuria prin 
luciditate şi, refuzând fericirea iluzorie a îngerilor, să 
accepte să iubească doar ceea ce trebuie să moară”. 

Între cele două cărţi există o diferenţă de timbru foarte 
perceptibilă. Influențele unor lecturi - influenţe asimilate 
însă şi care participă la o viziune încă de pe acum profund 
originală sunt aici mai vizibile. Nietzsche l-a învăţat 
fidelitatea faţă de pământ a omului care ştie că „Dumnezeu 


a murit” şi că el îşi este acum sieşi singurul Dumnezeu; de 
la Montherlant a reţinut ideea „alternanţei” şi cea a unui 
stil de viaţă eroic şi glorios; de la Gide, senzualitatea, ura 
oricărui confort, acea evanghelie a despuierii totale („cet 
Gvangile du d6nuement”) şi mai cu seamă disponibilitatea 
în clipă, trăirea clipei cu luciditate. În Jean Grenier, care îi 
este profesor de filosofie (şi căruia îi dedicase Faţa şi 
reversul), Camus găseşte, de asemenea, un model, mai cu 
seamă prin cartea acestuia Inspirations miditerraniennes. 
Tonului reţinut şi economiei de mijloace din Faţa şi reversul 
îi ia locul efuziunea lirică, susţinută şi debordantă, de tipul 
celei din Fructele pământului Tendâe din Nunta sunt eseuri 
filosofico-poetice (ceea ce, de altfel, sunt şi toate celelalte 
eseuri ale lui Camus), dar care fixează în chip mai explicit - 
în aceasta ar consta progresul gândirii lui Camus faţă de 
Faţa şi reversul, carte care conţine toate premisele 
reflecţiei camusiene şi în care figurează până şi cei doi 
termeni cheie de absurd şi revoltă - o anumită atitudine 
intelectuală şi afectivă fundamentală. E vorba de acele 
„evidenţe” care se revelează spiritului fără a avea nevoie de 
vreo argumentare logică şi a acelor adevăruri limită, 
„adevăruri pe care mâna le poate atinge” (Vara la Alger). 
Evidenţele acestea, ni se arată în Nunta, şi ideea va fi 
omniprezentă în Mitul lui Sisif, care, de fapt, nu este decât o 
reluare şi o dezvoltare, oarecum mai organizată şi de pe 
poziţii mai obiective, a tuturor ideilor din Nunta, i se impun 
omului pe neaşteptate (când „toate decorurile se 
prăbuşesc”), fie în situaţie de criză, fie în împrejurările 
existenţei cotidiene şi banale. Plecând de la aceste 
adevăruri şi menţinându-le cu consecvență în plină lumină a 
conştiinţei fără a „eluda” nimic, fără a „trişa”, Camus va 
construi, refăcând sub raportul schemei formale gestul 
cartezian, întreaga sa meditaţie - creaţie - ulterioară. 
Pentru Camus, primul din aceste adevăruri evidente este 
existenţa lumii, valoarea ei ca dat existenţial de care nu se 
poate face abstracţie. Lumea aceasta, cunoscută cu 


febrilitate de Camus, este pentru el de o „frumuseţe 
insuportabilă” şi „inumană”, o frumuseţe în mijlocul căreia 
„mor, totuşi, oameni”. Dar omul trebuie să creadă în ea, 
neeludând nimic, căci în afara acestei lumi pline de 
frumuseţe nu există mântuire: „Lumea e frumoasă şi în 
afara ei nu există mântuire” (Deşertul). Eternitatea omului 
e această viaţă, acest prezent, această suită de clipe 
prezente, care trebuie trăite fără iluzii cu privire la 
existenţa unui Dumnezeu, fără speranţă într-o altă viaţă. 
Camus refuză astfel, încă din Nunta, ideea existenţei 
oricărei transcendenţe, a oricărei speranţe de ordin religios 
sau situată în perspectivă istorică: „Din cutia Pandorei, în 
care colcăiau toate relele umanităţii, grecii au scos abia la 
urmă speranţa, socotind-o răul cel mai îngrozitor. Nu 
cunosc simbol mai emoţionant Căci speranţa, spre 
deosebire de ceea ce se crede, e totuna cu resemnarea. Şi a 
trăi înseamnă a nu te resemna” (Vara la Alger). În Nunta 
apare astfel, alături de atitudinea de asumare a absurdului, 
afirmarea revoltei şi încercarea de a schiţa o morală a 
omului absurd (adică a acelui om căruia i s-a „revelat” 
absurdul existenţei şi care nu renunţă la acest prim adevăr 
al său). Conştiinţa umană, care aspiră la ordine şi unitate, 
spune Camus, refuză moartea şi absurdul, dar acest refuz 
nu Are nimic comun cu renunţarea (opoziţia între „morala 
refuzului” şi „morala renunţării” va fi una din temele 
Mitului lui Sisif). Acest refuz este un gest de sfidare şi de 
revoltă, un gest orgolios şi eroic al omului încununat în 
toată demnitatea sa, gestul lui Sisif care continuă la infinit 
să-şi ducă piatra în vârful muntelui, trăindu-şi cu exaltare 
fericirea de a-şi putea privi în faţă şi asuma destinul tragic. 
Este „certitudinea unui destin copleşitor, dar fără 
resemnarea care ar trebui să o însoţească” (Mitul lui Sisif). 
Pe această consecvență („Numesc adevăr ceea ce 
continuă”), pe acest acord cu sine însuşi se poate construi o 
morală a fericirii - şi eseul Deşertul e de fapt o meditaţie pe 
această temă —, căci „dintr-o anumită continuitate în 


disperare (termenul trebuie înţeles la Camus nu în sensul 
lui obişnuit, ci în sensul lipsei de speranţă) poate izvori 
fericirea”. „Nu descoperi absurdul, va mai spune Camus în 
Mitul lui Sisif, fără să fii ispitit să scrii un manual despre 
fericire.” lată de ce „trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif 
fericit”. Fericirea, în concepţia lui Camus, are un sens 
foarte particular. Ea nu e neapărat „inseparabilă de 
optimism. Ea e legată de dragoste - ceea ce nu-i acelaşi 
lucru.” Fericirea înseamnă a avea „răbdarea de a iubi şi de 
a înţelege”. Iar iubirea înseamnă refuzul de a „renunţa”, 
hotărârea de a continua şi este nedespărţită de ideea de 
adevăr. Fericirea aceasta a omului care locuieşte o lume 
fără transcendenţă, fără sens şi fără speranţă, „în care 
spiritul îşi găseşte raţiunea de a fi trup”, poate părea 
amară. Dar „există o fericire mai înaltă, în faţa căreia 
fericirea pare neînsemnată” (Deşertul). Camus afirmă astfel 
o concepţie eroică a fericirii care, din multe puncte de 
vedere, se întâlneşte cu aceea a unui Malraux sau Saint- 
Exup6ry. E o fericire exigentă, la care omul are acces numai 
în măsura în care nu trişează. E o fericire tragică, pentru că 
e fondată pe conştiinţa absurdului existenţei: „lot ce exaltă 
viaţa îi sporeşte în acelaşi timp absurditatea. În vara 
algeriană aflu că un singur lucru e mai tragic decât 
suferinţa: viaţa unui om fericit. Dar ea poate fi drumul unei 
mai înalte vieţi, de vreme ce nu-şi îngăduie să trişeze” (Vara 
la Alger). 

Camus a afirmat explicit, în nenumărate rânduri, că nu 
aparţine existenţialismului: „Nu, nu sunt existențialist”, 
spune el într-unul din interviurile sale (noiembrie 1945). 
„Sartre şi cu mine suntem întotdeauna miraţi când ne 
vedem numele citate alături (.) Amândoi ne-am publicat 
toate cărţile, fără excepţie, înainte de a ne cunoaşte. Când 
ne-am cunoscut, n-am făcut decât să constatăm tot ceea ce 
ne desparte. Sartre este existențialist şi singura carte de 
idei pe care am publicat-o, Mitul lui Sisif, este îndreptată 
împotriva filosofilor numiţi existenţialişti.” Iată de ce unii 


critici şi istorici literari îl situează pe Camus într-un capitol 
aparte, intitulat, în mod vag, „în marginea 
existenţialismului”, într-adevăr, Camus se desparte de 
Sartre printr-o idee hotărâtoare pentru întreaga sa 
gândire. Căci, dacă pentru Sartre „existenţa precede 
esenţa”, pentru Camus, dimpotrivă, există o natură umană 
dată o dată pentru totdeauna, valoare preexistentă către 
care omul trebuie să tindă şi criteriu suprem la care trebuie 
să se refere. În această diferenţă trebuie de altfel să 
căutăm explicaţia primă a rupturii care va surveni la un 
moment dat între cei doi scriitori. Camus totuşi poate fi 
inclus în generaţia de scriitori existenţialişti afirmată în 
Franţa în ajunul, în timpul şi în anii imediat următori celui 
de-al doilea război mondial, pentru numeroase motive, din 
care cel mai important ar fi următorul: pentru el, ca şi 
pentru orice gânditor existențialist, cunoaşterea nu este 
posibilă decât prin intermediul unei experienţe concret 
trăite, experienţă individuală, foarte intimă şi 
necomunicabilă în esenţa ei, foarte subiectivă, aşadar 
(Camus admite că i se poate opune, în numele aceluiaşi 
principiu al cunoaşterii posibile numai prin intermediul 
experienţei trăite, o altă experienţă, aflată la originea unei 
cunoaşteri cu totul diferite), manifestată mai întâi ca 
senzaţie şi afect (după Camus, se poate ajunge la ideea 
absurdului numai prin mijlocirea sentimentului absurduluiel 
însuşi declanşat prin mecanisme senzoriale —, teză comună 
tuturor gânditorilor existenţialişti). O atare cunoaştere este 
o „evidenţă a inimii” înainte de a deveni, într-o a doua 
etapă, o „evidenţă a intelectului”, care reia şi aprofundează 
acel adevăr-limită prin propriile-i mijloace, cele ale raţiunii. 
Întâlnim şi la Camus refuzul manifestat de toţi filosofii 
existenţialişti de a fi sistematici, refuz afirmat în mod 
peremptoriu într-un text antologic (la care am făcut deja o 
referire), în care scriitorul se declară a fi mai curând 
Moralist decât filosof, circumscriind printr-o fericită formulă 
locul primejdios şi dificil de menţinut unde se situează 


gândirea sa: „Nu sunt un filosof. Nu cred destul în rațiune 
pentru a crede într-un sistem. Vreau doar să ştiu cum 
trebuie să te comporţi. Şi, mai exact, cum trebuie să te 
comporţi când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune.” 
Dar deşi pretenţia „filosofică” este mai mică în cazul lui 
Camus decât în cel al lui Sartre, cei doi scriitori au în 
comun acelaşi mod de a concepe demersul literar ca 
demers complementar unei reflecţii filosofice exprimate 
paralel prin eseuri de filosofie al căror text, prin felul cum 
este scris, participă el însuşi la sfera literarului. Caracterul 
mult mai explicit al eseului va pune în lumină sensul 
(sensurile) operei literare, în timp ce eseul se va îmbogăţi el 
însuşi cu viaţa, concretă şi misterioasă totodată, a operei 
literare. Astfel, textul filosofic şi opera literară vor iradia 
unul asupra celuilalt, într-o indestructibilă unitate, eseul 
funcţionând şi ca un fel de mode demploi pentru operele 
literare ce aparţin aceluiaşi ciclu: Mitul lui Sisif pentru 
Străinul, Caligula, Neînţelegerea (ciclul absurdului), iar 
Omul revoltat pentru Ciuma, Starea de asediu, Cei drepţi 
(ciclul revoltei). In operele aparţinând ciclului absurdului, 
ce nu pot fi bine citite fără o bună lectură a Mitului lui Sisif, 
scriitorul meditează asupra descoperirii absurdului şi 
asupra demersului prin care acesta e asumat de către cel 
ce devine „omul absurd” (simbolizat de Sisif). Reflexul 
revoltei este deja prezent, şi aceasta în mod necesar, de 
vreme ce evidenţa absurdului este de îndată urmată la omul 
absurd de o mişcare (în conştiinţă) de revoltă. Ciclul 
revoltei fundamentează, întemeindu-se pe evidenţa 
absurdului, legitimitatea revoltei. Omul revoltat, simbolizat 
prin Prometeu, cunoaşte experienţa unei revolte metafizice, 
îndreptată împotriva unei lumi şi a unui destin absurd, 
revoltă care are aşadar loc doar în planul conştiinţei: 
„Revolta metafizică este mişcarea prin care un om se ridică 
împotriva condiţiei sale şi aântregii Creaţii. Este metafizică 
pentru că ea contestă scopurile omului şi ale Creaţiei” 
(Omul revoltat). Dacă primul ciclu - cel controlat, dacă 


putem spune aşa, de Mitul lui Sisifeste înainte de orice 
ciclul individului solitar, al doilea - cel controlat de Omul 
revoltat - este ciclul individului solidar, solidar în revolta sa 

(metafizică) cu ceilalţi, pe care-i descoperă în luptă cu 
acelaşi destin absurd („Mă revolt, deci existăm”, Omul 
revoltat). Totuşi, deşi vag, angajarea în istoricitate este 
uneori sugerată: eroul absurd este, prin excelenţă, în 
concepţia camusiană, micul funcţionar sau muncitor 
modern, autorul făcând chiar o localizare temporală 
precisă, vorbindu-ne despre o „sensibilitate absurdă ce 
poate fi întâlnită în acest secol”. 

Revolta aceasta „fără speranţă”, care ştie că la capătul a 
toate aşteaptă moartea - moartea definitivă, nu o moarte ce 
duce spre o altă viaţă -, va fundamenta totuşi o tentativă 
constructivă, căci descoperirea absurdului, după Camus, 
nu-i un sfârşit, ci doar un început (certitudinea morţii nu 
are drept consecinţă logică ideea sinuciderii; dimpotrivă, 
conform unui raţionament după model cartezian, ea 
înlătură orice idee de sinucidere, fiindcă, suprimându-se, 
sinucigaşul ar suprima unica lui certitudine şi valoare, 
unicul lui adevăr: conştiinţa absurdului). Omul absurd şi 
revoltat ajunge să dea existenţei un sens uman tocmai prin 
gestul său de sfidare orgolioasă, pe care se va întemeia 
noua sa demnitate, şi anume tentativa de a găsi o morală 
proprie: „Aparent negativă, de vreme ce nu creează nimic, 
ea este profund pozitivă, pentru că ne dezvăluie ceea ce 
trebuie întotdeauna apărat în om” (Omul revoltat). 

Întreaga operă a lui Camus exaltă şi apără deplina 
conştiinţă, clarvăzătoare şi lucidă, în care scriitorul vede 
izvorul tuturor valorilor. De pe acest teren, cel mai sigur, se 
poate duce discuţia despre semnificaţiile eseurilor sale, de 
aici şi de la întrebarea neîncetată şi chinuitoare pe care şi-o 
pune în faţa suferinţei omului - suferinţă absurdă, de vreme 
ce pentru omul inocent al lui Camus ea nu este preţul nici 
unei răscumpărări. 

Irina Mavrodin 


Lui Jean Grenier Eseurile reunite în acest volum au fost 
scrise în 1935 şi în 1936 (aveam atunci douăzeci şi doi de 
ani) şi publicate un an mai târziu, în Algeria, în foarte 
puţine exemplare. Această ediţie este de multă vreme 
epuizată, iar eu am refuzat întotdeauna reeditarea textelor 
din Faţa şi reversul încăpăţânarea mea nu-şi aremotivaţii 
misterioase. Nu mă lepăd de nimic din ce-am exprimat în 
aceste scrieri, dar forma lor mi s-a părut întotdeauna 
stângace. Prejudecăţile pe care, fără voia mea, le am în 
privinţa artei (mă voi explica ceva mai jos) m-au împiedicat 
multă vreme să am în vedere reeditarea lor. În aparenţă, e 
o atitudine plină de vanitate, care ar lăsa să se presupună 
că celelalte scrieri ale mele răspund tuturor exigenţelor. 
Mai trebuie oare să precizez că nu-i vorba de asta? Sunt 
doar mai sensibil la stângăciile din Faţa şi reversul decât la 
altele, pe care, de asemenea, le ştiu. Cum să-mi justific 
atitudinea altminteri decât recunoscând că primele sunt 
legate, trădându-l întrucâtva, de subiectul la care ţin cel 
mai mult. Chestiunea valorii sale literare fiind deci pusă 
astfel, pot recunoaşte că valoarea mărturiei pe care o aduce 
această cărticică este pentru mine foarte mare. Spun: 
pentru mine, căci ea depune mărturie în faţa mea, cerându- 
mi o fidelitate ale cărei profunzimi şi dificultăţi numai eu le 
Cunosc. Aş vrea să spun de ce. 

Brice Parain pretinde adeseori că această cărticică 
cuprinde tot ce-am scris eu mai bun. Parain se înşală. Nu o 
spun, cunoscându-i loialitatea, din pricina acelei nerăbdări 
ce-l năpădeşte pe orice artist în faţa celor ce au 
impertinenţa de a-l prefera nu cum este, ci cum a fost. Se 
înşeală, pentru că la douăzeci şi doi de ani - dacă nu eşti 
ungeniu - nu prea ştii să scrii. Totuşi, înţeleg ce vrea să 
spună Parain, acest savant inamic al artei şi acest filosof al 
compasiunii. El vrea să spună, şi are dreptate, că în aceste 
pagini stângace se află mai multă iubire adevărată decât în 
toate celelalte ce le-au urmat. 


Fiecare artist păstrează astfel, în adâncurile lui, un unic 
izvor ce-l face să fie, în timpul vieţii, ceea ce este şi ceea ce 
spune. Qnd izvorul a secat, vedem cum opera îşi pierde din 
strălucire şi vigoare. Torentul invizibil nu mai hrăneşte 
ogorul artei, caredevine sterp. Artistul, acum aproape chel, 
e numai bun pentru tăcere sau pentru viaţa mondenă a 
saloanelor, ceea ce-i acelaşi lucru. Eu unul ştiu că izvorul 
meu se află în JFata şi reversul, în acea lume a sărăciei şi a 
luminii în care ani trăit vreme îndelungată şi a cărei 
amintire mă apără încă de cele două primejdii contrarii 
care-l ameninţă pe orice artist: resentimentul şi mulţumirea 
de sine. 

Sărăcia, mai întâi,nu a fost niciodată o nenorocire pentru 
mine: lumina îşi răspândea peste ea toate bogăţiile. Până şi 
revoltele meleau fost luminate de sărăcie. Ele au fost 
aproape totdeauna - pot să o spun fără să trişez - revolte 
pentru toţi, şi pentru ca viaţa tuturor să se înalțe în lumină. 
Nu-i sigur că sufletul meu era în mod firesc predispus la 
acest gen de iubire. Dar m-au ajutat împrejurările. Pentru 
a-mi corecta indiferența nativă, am fost situat la jumătatea 
distanţei între mizerieşi soare. Mizeria m-a împiedicat să 
cred că totul e bine sub soare şi în istorie; soarele m-a 
învăţat că istoria nu înseamnă totul. Să schimb viaţa, da, 
dar nu şi lumea din care îmi făcusem o divinitate adorată. 
Astfel, neîndoielnic, am apucat pe acest drum inconfortabil 
pe care mă aflu, angajându-mă cu inocenţă şi înaintând cu 
greu, riscând să-mi pierd echilibrul la fiecare pas şi nefiind 
sigur că-mi voi atinge scopul. Altfel spus, am devenit un 
artist, dacă-i adevărat că orice artă presupune un refuz şi 
un consimţământ. 

Oricum, splendida căldură ce-mi învăluia copilăria m-a 
scutit de orice resentiment. Trăiam strâmtorat, dar şi cu un 
fel de bucurie. Simţeam că posed forţe nemărginite: trebuia 
doar să descopăr în ce să le investesc. Nu sărăcia stătea în 
calea lor: în Africa, marea şi soarele nu costă nimic. In calea 
lor stăteau mai curând prejudecățile şi prostia. Aveam 


nenumărate prilejuri să-mi desfăşor o aroganță care mi-a 
făcut mult rău şi de care îşi bate joc pe bună dreptate 
prietenul şi profesorul meu Jean Grenier, aroganță pe care 
zadarnic am încercat să mi-o corectez, până când am 
înţeles că există o fatalitate a temperamentului nostru. Era 
mult mai bine deci să-mi accept propriul orgoliul şi să 
încerc să-l pun în slujba a ceva, decât să-mi impun - ca să-l 
citez pe Chamfort - principii mai puternice decât propriul 
meu caracter. Dar, după ce m-am cercetat cu de-amănuntul, 
pot să depun mărturie că, printre numeroasele mele 
slăbiciuni, nu a figurat niciodată defectul cel mai răspândit 
printre noi, adică invidia, acest adevărat cancer al 
societăţilor şi al doctrinelor. 

Meritul acestei fericite imunităţi nu mie îmi revine. Îl 
datorez alor mei, în primul rând, căci ei duceau lipsă de 
aproape toate cele şi nu invidiau aproape niciodată pe 
nimeni. Doar prin tăcerea ei, prin atitudinea-i rezervată, 
prin mândria-i firească şi sobră, această familie, care nici 
măcar nu ştia să citească, mi-a dat atunci cele mai nobile 
lecţii, al căror efect dăinuie încă. Şi apoi, eram eu însumi 
prea preocupat de propriile-mi sentimente pentru a mai 
visa la altceva. Chiar şi acum, când văd cum trăiesc cei 
foarte avuţi la Paris, sunt cuprins adeseori de o indiferenţă 
nu lipsită de milă. Pe lume există multe nedreptăţi, dar 
despre una nu se vorbeşte niciodată: cea a climatului. Multă 
vreme, şi fără să ştiu, am fost unul din cei ce au profitat de 
ea. Parcă-i aud acuzindu-mă pe ferocii noştrii filantropi, 
dacă mă vor citi. Vreau să-i fac pe muncitori să treacă drept 
bogaţi, iar pe burghezi drept săraci, spre a prelungi astfel 
fericita servitute a unora şi puterea celorlaţi. Nu, nu despre 
asta-i vorba. Dimpotrivă, când sărăcia se îmbină cu acea 
viaţă fără de cer şi fără de speranţă pe care, la vârsta 
bărbăţiei, am descoperit-o în oribilele cartiere mărginaşe 
ale oraşelor noastre, atunci s-a consumat ultima şi cea mai 
revoltătoare dintre nedreptăţi: şi trebuie într-adevăr să 
facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca aceşti oameni să 


scape de dubla umilinţă a mizeriei şi a urâţeniei. Născut 
sărac, într-un cartier muncitoresc, nu ştiam totuşi, înainte 
de a cunoaşte recile noastre mahalale, ce înseamnă 
adevărata nefericire. Nici chiar extrema mizerie arabă nu 
se poate compara cu ea, căci cerul sub care se află una şi 
cel sub care se află cealaltă sunt atât de diferite! Dar, după 
ce ai cunoscut cartierele industriale, te simţi mânjit pentru 
totdeauna, cred, şi răspunzător că aşa ceva există. 

Cele spuse de mine rământotuşi adevărate. Întâlnesc 
uneori oameni ce trăiesc în mijlocul unor averi pe care nici 
măcar nu mi le pot închipui. Trebuie să fac totuşi un efort 
pentru a înţelege că unii le invidiază. Cândva, cu mulţi ani 
în urmă, am trăit opt zile bucurându-mă de toate bogăţiile 
lumii: dormeam sub cerul liber, pe o plajă, mă hrăneam cu 
fructe Şi-mi petreceam jumătate din zi într-o apă în care nu 
mă scăldam decât eu. Am aflat atunci un adevăr care m-a 
făcut Totdeauna să întâmpin semnele confortului sau ale 
unei aşezări stabile, cu ironie, nerăbdare şi, uneori, cu 
furie. Deşi trăiesc astăzi fără grija zilei de mâine, deci ca un 
privilegiat al soartei, nu ştiu să posed. Nu pot păstra nimic 
din ceea ce am şi care mi-afost oferit totdeauna fără ca eu 
să-mi fi dat vreo strădanie. Nu atât din risipitoare 
generozitate, cred, câţ dintr-un fel de zgârcenie: sunt avar 
cu acea libertate care dispare de. Îndată ce ai prea mult. 
Cel mai mare lux a fost totdeauna pentru mine o anume 
lipsă. Îmi place casa goală a arabilor sau a spaniolilor. Locul 
unde prefer să trăiesc şi să muncesc (şi, lucru mai rar, unde 
aş accepta să şi mor) este o cameră de hotel. N-am putut 
niciodată să gust ceea ce numim viaţa de interior (care, 
adeseori, este tocmai contrariul vieţii interioare); aşa-zisa 
fericire burgheză mă plictiseşte şi mă înspăimântă. Această 
inaptitudine nu are în ea nimic glorios şi mi-a alimentat 
defectele. Nu invidiez pe nimeni, şi e dreptul meu, dar nici 
nu mă gândesc totdeauna la ce râvnesc ceilalţi, ceea ce îmi 
amputează imaginaţia, adică bunătatea. E adevărat că mi- 
am inventat o maximă de uz personal: „Să-ţi respecţi 


principiile când e vorba de lucrurile mari, pentru lucrurile 
mărunte mila-i de ajuns”. Vai! Ne făurim maxime ca să 
cârpim găuriledin propria noastră fire. În cazul meu, mila 
de care vorbesc poartă mai curând numele de indiferenţă. 
Efectele ei, nu-i greu de bănuit, sunt mai puţin miraculoase. 

Dar vreau doar să subliniez că săracul nu-i neapărat şi 
invidios. Chiar mai târziu, când o boală gravă m-a lipsit un 
timp pentru forţa viatală care, în mine, transfigura totul, în 
ciuda infirmităţilor invizibile şi a noilor slăbiciuni pe care le 
aflam în ea, am cunoscut teama şi descurajarea, dar 
niciodată amărăciunea. Această boală adăuga noi piedici, şi 
dintre cele mai greu de depăşit, celor pe care trebuise să le 
înfrunt până atunci. Ea favoriza până la urmă acea libertate 
a inimii, acea uşoară distanţă faţă de interesele omeneşti 
care m-a apărat întotdeauna de resentimente. De când 
trăiesc la Paris, ştiu că un asemenea privilegiu e regal. Dar 
m-am bucurat de el fără limite sau remuşcări şi, până în 
prezent cel puţin, el mi-a luminat întreaga viaţă. Artist fiind, 
am început să trăiesc admirând, ceea ce, într-un anume 
sens, este paradisul terestru. (Ştim că astăzi, în Franţa, ca 
să debutezi în litere şi chiar ca să-ţi închei cariera de 
scriitor, trebuie, dimpotrivă, să-ţi alegi un artist de care să- 
ţi baţi joc.) De asemenea, pasiunile mele de bărbat n-au fost 
niciodată „împotriva” fiinţelor pe care le-am iubit, ce-mi 
păreau totdeauna mai bune şi mai nobile decât mine. 
Sărăcia, aşa cum am trăit-o eu, nu m-a învăţat deci să 
urăsc, ci, dimpotrivă, ea m-a învăţat o anumită fidelitate, 
precum şi o tenacitate mută. lar dacămi s-a întâmplat să o 
uit, doar eu şi defectele mele suntem de vină şi nicidecum 
lumea în care m-am născut. 

Şi tot amintirea acelor ani m-a împiedicat să fiu vreodată 
mulţumit de felul cum îmi exercitam meseria. Aş vrea să 
vorbesc aici cu toată simplitatea de care sunt în stare 
despre ceea ce scriitori trec în general sub tăcere. Nu evoc 
nici măcar satisfacția pe care o ai, se pare, în faţa cărţii sau 
paginii izbutite. Nu ştiu dacă artiştii care o cunosc sunt 


mulţi la număr. Cât despre mine, nu cred ca vreodată 
recitirea unei pagini terminate să-mi fi pricinuit vreo 
bucurie. Voi mărturisi chiar, acceptând să fiu crezut pe 
cuvânt, că succesul unora dintre cărţile mele m-a surprins 
întotdeauna. Bineînţeles, te obişnuieşti şi cu succesul, şi 
chiar într-un chip destul de urât. Şi totuşi, până şi astăzi mă 
simt un ucenic în preajma unor scriitori în viaţă, cărora le 
dau locul pe care-l merită, printre primii fiind cel căruia i-au 
fost dedicate aceste eseuri încă de acum douăzeci de ani. 
Scriitorul are, fireşte, bucurii pentru care el trăieşte şi 
care-i sunt de-ajuns. În ceea ce mă priveşte, le am doar în 
momentul conceperii operei, în clipa când mi se revelează 
subiectul şi când articularea acesteia se desenează în faţa 
sensibilităţii dintr-oată clarvăzătoare, în acele momente 
minunate când imaginaţia se confundă pe de-a-ntregul cu 
inteligenţa. Acele clipe trec tot atât de repede pe cât de 
repede s-au născut. Mai rămâne ca opera să fie executată, 
mai rămân, adică, un lung şir de clipe chinuitoare. 

Pe un alt plan, un artist are şi bucurii ce-şi au originea îm 
vanitatea satisfăcută. Meseria de scriitor, mai cu seamă în 
societatea franceză, este în mare parte o meserie a 
vanităţii. O spun de altfel fără nici un fel de dispreţ, ci doar 
cu o umbră de regret. În această privinţă semăn cu toţi 
ceilalţi: cine poate susţine că nu suferă de această ridicolă 
infirmitate? La urma urmei, într-o societate menită invidiei 
şi deriziunii, vine totdeauna o zi când, ţintă a tuturor 
batjocurilor, scriitorii noştri plătesc din greu bietele lor 
bucurii. Dar, în douăzeci de ani de viaţă literară, mie 
meseria de scriitor mi-a adus puţine asemenea bucurii, ba 
Chiar, pe măsură ce timpul trecea, tot mai puţine. 

Oare nu amintirea adevărurilor întrevăzute în Faţa şi 
reversul m-a împiedicat întotdeauna să mă simt la largul 
meu în exercitarea publică a meseriei de scriitor, 
împingându-mă către atâtea refuzuri care nu m-au ajutat 
totdeauna să-mi fac prieteni? Ignorându-i complimentul sau 
omagiul, îl faci pe cel ce te laudă să creadă că-l dispreţuieşt, 


când de fapt tu te îndoieşti de tine însuţi. De asemenea, 
dacă aş fi afişat acel amestec de asprime şi de complezenţă 
ce se întâlneşte la mulţi scriitori, dacă, precum atâţia, m-as 
fi arătat înfumurat, aş fistârnit mai multă simpatie, căci aş fi 
jucat jocul. Dar din păcate acest joc nu mă amuză. Ambiţia 
lui Rubempr6 sau a lui Julien Sorel mă descumpăneşte 
adeseori prin naivitatea şi modestia ei. Cea a lui Nietzsche, 
a lui Tolstoi sau a lui kelville mă tulbură profund, tocmai din 
pricina eşecului lor. În taina inimii mele, nu mă simt umil 
decât în faţa vieților celor mai sărmane sau a marilor 
aventuri ale spiritului. Între acestea două se află astăzi o 
societate ce stârneşte râsul. 

Uneori, la acele „premiere” teatrale care sunt singurul loc 
unde întâlnesc ceea ce e cu insolenţă numit „înalta 
societate pariziană”, am impresia că sala va dispărea, că 
această lume, aşa cum ne apare ea, nu există. Reali îmi par 
ceilalţi: marile figuri care strigă pe scenă. Atunci, ca să nu 
fugi, trebuie să-ţi aminteşti că fiecare dintre aceşti 
spectatori are şi el o întâlnire cu el însuşi; că ştie asta şi că, 
fără îndoială, se va duce curând la această întâlnire. Pe 
dată, iată-l din nou fratern: singurătatea îi reuneşte pe cei 
pe care societatea îi desparte. Când ştii asta, cum să mai 
măguleşti acea lume, cum să-i mai rfvneşţi privilegiile 
derizorii, cum să mai consimţi să feliciţi orice autor, să le 
mulţumeşti ostentativ criticilor ce ţi-au fost favorabili şi de 
ce să mai încerci să-ţi seduci adversarul şi, mai ales, ce 
expresie să-ţi pui pe chip când primeşti acele complimente 
şi acea admiraţie ce stau în obiceiul societăţii franceze (cel 
puţin în prezenţa autorului, căci după plecarea acestuia.), 
nu mai puţin decât deprinderea de a bea Pernod şi de a citi 
reviste sentimentale? Nu izbutesc să fac nimic din toate 
astea. Poate că din pricina acelui orgoliu rău, a cărui 
întindere şi a cărui putere asupra-mi îmi este cunoscută. 
Dar dacă numai asta ar fi cauza, dacă în joc n-ar fi decât 
vanitatea mea, cred că, dimpotrivă, m-aş bucura de 
complimente, superficial, în loc să simt de fiecare dată o 


asemenea stare neplăcută când mi se fac. Nu, simt că 
vanitatea pe care o am în comun cu oamenii ce exercită 
aceeaşi meserie ca mine reacţionează mai ales la anumite 
critici care comportă o mare parte de adevăr. În faţa 
complimentului, nu mândria îmi dă acea înfăţişare ingrată 
de şcolar leneş pe care mi-o cunosc atât de binei ci (laolaltă 
cu acea profundă indiferenţă care e în mine ca o infirmitate 
din născare) un sentiment ciudat pe care-l am atunci: „Nu, 
nu-i asta.” Nu, nu-i asta şi iată de ce reputaţia, cum i se 
spune, e uneori atât de greu de acceptat încât simţi un fel 
de bucurie rea când faci tot ce trebuie ca s-o pierzi. 
Dimpotrivă, recitind Faţa şi reversul după atâţia ani, în 
vederea acestei ediţii, ştiu instinctiv, în faţa anumitor pagini 
şi în ciuda unor stângăcii, că e asta. Asta, adică această 
femeie bătrână, o mamă tăcută, sărăcia, lumina căzând pe 
măslinii de Italia, iubirea singuratecă şi populată, tot ceea 
ce, pentru mine, vorbeşte despre adevăr. 

A trecut vreme îndelungată de când aceste pagini au fost 
scrise, iar eu am îmbătrânit şi am trecut prin multe. Am 
aflat multe despre mine, cunoscându-mi limitele şi aproape 
toate slăbiciunile. Am aflat mai puţin despre fiinţe, pentru 
că sunt mai curios cu privire la destinul lor decât la reacţiile 
lor, iar destinele se repetă. Am aflat cel puţin că existau şi 
că, nepu-tând să se renege pe sine, egoismultrebuie să 
încerce să fie clarvăzător. E cu neputinţă să te bucuri de 
tine însuţi; ştiu bine asta şi în ciuda faptului că am fost 
minunat înzestrat pentru asta. Dacă singurătatea există, 
lucru de care nu sunt sigur, avem dreptul ca din când în 
când să visăm la ea ca la un paradis. Şi eu am uneori un 
astfel de vis, ca toată lumea. Dar doi îngeri liniştiţi nu m-au 
lăsat niciodată să intru; unul are chipul unui prieten, 
celălalt are chipul unui duşman. Da, ştiu toate acestea şi am 
mai învăţat - sau aproape am mai învăţat - cât de scump se 
plăteşte iubirea. Dar despre viaţa însăşi nu ştiu mai mult 
decât ceea ce e spus, cu stângăcie, în Faţa şi reversul. 


„Nu poţi iubi viata fără să fii deznădăjduit în faţa vieţii”, 
am scris, nu fără emfază, în acele pagini. Nu ştiam atunci ce 
mare adevăr spuneam; nu străbătusem încă vremea 
adevăratei deznădejdi. Acea vreme a venit şi a putut 
distruge în mine totul, în afară de pofta mea dezordonată 
de viaţă. Sufăr încă de această pasiune fecundă şi totodată 
nimicitoare care izbucneşte până şi în paginile cele mai 
sumbre din Faţa şi reversul. S-a spus că nu trăim cu 
adevărat decât câteva ore din viaţa noastră. E adevărat 
într-un sens, dar fals într-altul. Căci ardoarea înfometată ce 
străbate din eseurile ce urmează Nu m-a părăsit niciodată 
şi, de fapt, ea e viaţa în ce are mai rău şi mai bun. Am vrut 
desigur să corectez răul pe care-l producea în mine. Ca 
toată lumea, am încercat de bine de rău să-mi îndrept firea 
prin morală. Dar vai! Asta m-a costat mai scump decât 
orice. Cu multă energie - şi energie am - ajungi uneori să te 
porţi conform moralei, dar nu şi să fii aşa cum îţi cere ea. Şi 
dacă, fiind un om al pasiunii, visezi la morală înseamnă că te 
consacri nedreptăţii chiar în timp ce vorbeşti de dreptate. 
Omul îmi apare uneori ca o nedreptate în mers: mă gândesc 
la mine. În acea clipă am impresia că m-am înşelat sau am 
minţit în ceea ce uneori scriam, tocmai pentru că nu ştiu 
cum să-mi fac cunoscută în mod cinstit nedreptatea. Ît-am 
spus niciodată că sunt un om drept. Mi s-a întâmplat doar 
să spun că trebuie să încercăm să fim drepţi şi, de 
asemenea, că e o pedeapsă şi o mare nefericire. Dar care-i 
diferenţa? Şi poate oare cu adevărat propovădui dreptatea 
cel care nu reuşeşte să o impună în propria-i viaţă? Dacă 
am putea măcar să trăim conform onoarei, virtute a celor 
nedrepţi! Dar pentru lumea noastră acest cuvânt e obscen; 
„aristocrat” face parte dintre injuriile literare şi filosofice. 
Eu nu sunt aristocrat, iar răspunsul meu e această carte: 
iată-i pe ai mei, pe învățătorii mei, ascendenţa mea; iată, 
prin ei, ce mă uneşte cu toţi ceilalţi. Şi totuşi, da, am nevoie 
de onoare, pentru că nu sunt destul de mare ca să mă pot 
lipsi de ea! 


Dar ce importanţă are asta? Voiam doar să arăt că, deşi 
am făcut un drum lung de când am scris această carte, n- 
am progresat prea mult. Adeseori, crezând că înaintez, 
dădeam îndărăt. Dar, în cele din urmă, greşelile mele, 
ignoranţa şi fidelitatea mea m-au readus mereu pe acest 
vechi drum pe care l-am deschis cu cartea Faţa şi reversul, 
ale cărei urme se văd în tot ce-am făcut după aceea, drum 
pe care, în anumite dimineţi din Alger, merg şi acum 
stăpânit de aceeaşi uşoară beţie. 

Şi dacă aşa stau lucrurile, de ce-am refuzat ani de-a 
rândul să scot iar la lumină această slabă mărturie? Mai 
întâi pentru că există în mine, trebuie să repet, anumite 
rezistenţe artistice, aşa cum în alţii există rezistenţe morale 
sau religioase. Interdicţia, ideeacă „asta nu se face”, ce-mi 
este destul de străină în calitatea mea de fiu al liberei 
naturi, îmi este prezentă în calitatea mea de sclav, şi încă de 
sclav admirativ, al unei tradiţii artistice severe. Poate, de 
asemenea, această neîncredere vizează anarhia mea 
profundă şi, prin aceasta, rămâne utilă. Îmi cunosc 
dezordinea, violenţa anumitor instincte, dizgraţioasa stare 
de abandon căreia mă pot lăsa pradă. Pentru a fi creată, 
opera de artă trebuie mai întâi să se slujească de aceste 
forţe obscure ale sufletului. Dar nu fără a le canaliza, 
înconjurându-le cu diguri, pentru ca valul să urce cât mai 
sus. Astăzi încă, digurile mele sunt poate prea înalte. De 
unde şi, uneori, o anumită rigiditate. În ziua când se va 
stabili un echilibru între ceea ce sunt şi ceea ce spun, în 
acea zi deci, poate, şi abia dacă îndrăznesc să scriu aceste 
cuvinte, voi putea construi opera la care visez. Aici am vrut 
doar să spun că ea va semăna Faţa şi reversul, într-un fel 
sau altul, şi că va vorbi despre o anumită formă a iubirii. 
Poate fi atunci înţeles al doilea motiv care m-a silit să 
păstrez pentru mine aceste încercări de tinereţe. Tocmai 
secretele la care ţinem cel mai mult noi le destăinuim cu 
stângăcie şi în chip dezordonat; le-am trăda, dacă le-am 
îmbrăca într-o haină prea scrobită. Cel mai bine este să 


aşteptăm momentul când vom avea iscusinţa de a le da o 
formă, fără a le înăbuşi vocea, şi când vom şti să îmbinăm în 
doze aproape egale firescul cu arta, altminteri spus când 
vom şti să fim. Căci a putea totul în acelaşi timp înseamnă a 
fi. În artă, totul vine simultan sau nimic nii vine; nu există 
lumină fără flacără. Stendhal a exclamat cândva: „Sufletul 
meu e un foc ce suferă dacă nu arde cu mari flăcări”. Cei 
care-i seamănă din acest punct de vedere nu ar trebui să 
creze decât când sufletul le arde cu mari flăcări. Strigătul 
ţâşneşte drept din flacără, creându-şi cuvintele, care-l 
repercutează la rândul lor. Vorbesc aici despre ceea ce noi 
toţi, artişti nesiguri că suntem, dar şi siguri că nu suntem 
altceva, aşteptăm, zi de zi, pentru a consimţi în sfârsit să 
trăim. 

De ce, aşadar, fiind vorba de această aşteptare, probabil 
zadarnică, am acceptat să public acum această carte? Mai 
întâi pentru că cititorii au ştiut să găsească argumentul 
care m-a convins. Şi apoi vine totdeauna o vreme în viaţa 
unui artist când el trebuie să-şi facă bilanţul, să se apropie 
de propriul lui centru, pentru a încerca apoi să se menţină 
acolo. E ceea Un argument simplu. „Această carte există 
deja, dar ta foarte puţine «emplare, vândute scump de 
librari. De ce să aibă dreptul să-l citească doar cititorii 
bogaţi?” întradevăr, de ce? 

34 ce simt astăzi şi n-am nevoie să spun mai mult Dacă, în 
ciuda atâtor eforturi de a construi un limbaj şi de a da viaţă 
unor mituri, eu nu izbutesc într-o zi să rescriu Faţa şi 
reversul, nu voi fi izbutit niciodată să fac ceva - iată 
convingerea mea obscură. Nimic nu mă împiedică totuşi să 
visez că voi reuşi, să-mi imaginez că voi pune încă o dată în 
centrul acestei opere admirabila tăcere a unei mame şi 
efortul unui bărbat de a regăsi o dreptate sau o iubire care 
să echilibreze această tăcere. În visul care este viaţa, iată-l 
pe omul ce-şi găseşte adevărurile şi apoi le pierde, pe 
pământul morţii, pentru a se întoarce, printre războaie, 
strigăte, prin nebunia dreptăţii şi a iubirii, prin durere, în 


sfârşit, către acea patrie liniştită unde moartea însăşi este o 
tăcere fericită. Iată încă. Da, nimic nu mă împiedică să 
visez, în chiar ceasul exilului, de vreme ce măcar ştiu asta, 
şi o ştiu bine: opera unui om nu-i nimic altceva decât acest 
mers îndelung ce vrea să regăsească pe căile ocolite ale 
artei cele două sau trei imagini simple şi nobile asupra 
cărora inima s-a deschis prima oară. lată de ce, poate, după 
douăzeci de ani de muncă şi de creaţie, trăiesc în 
continuare cu ideea că nici măcar nu mi-am început opera. 
E ideea mea pe care, chiar din clipa când, cu prilejul acestei 
reeditări, m-am întors către primele pagini pe care le-am 
scris, am simţit nevoia să consemnez aici. 

IRONIA Acum doi ani am cunoscut o femeie bătrână. 
Suferea de o boală de care crezuse că va muri. Toată partea 
dreaptă îi era paralizată. N-avea în această lume decât o 
jumătate din sine, în timp ce cealaltă jumătate îi era încă de 
pe acum străină. Fusese cândva o bătrânică vorbăreaţă şi 
fără astâmpăr, iar acum era silită să tacă şi să stea 
nemişcată. Singură cât era ziua de lungă, analfabeți, 
nesimţitoare, îşi închinase întreaga viaţă lui Dumnezeu. 
Credea în El. şi ca dovadă, avea un şirag de mătănii, un 
crucifix din plumb şi o statuetă din stuc fnfăţişându-l pe 
Srântul Iosif cu pruncul Iisus în braţe. Nu socotea că suferă 
de o boală incurabilă, deşi aşa le spunea tuturor, pentru ca 
lumea s-o ia în seamă, lăsându-se, de altminten, cu totul în 
voia Domnului, pe care se pricepea atât de puţin să-L 
iubească. 

Într-o zi, cineva o luă în seamă. Un tânăr. (El credea că 
există un adevăr şi ştia, pe de altă parte, că femeia va muri, 
fără a se strădui să rezolve această contradicţie.) începuse 
să se intereseze de-a binelea de necazul bătrânei. Şi ea 
simţise asta. Interesul lui era un dar nesperat. Bolnavaâi 
vorbeacu însufleţire despre suferinţa ei: îşi trăise traiul şi 
venise timpul să-i lase pe tineri să trăiască. Dacă se 
plictisea? Bineînţeles. Nu-i mai vorbea nimeni. Stătea în 


ungherul ei ca un câine. Mai bine-ar fi fost să moară. 
Fiindcă e mai bine să mori decât să fii o povară pentru alţii. 

Vocea i se făcuse arţăgoasă. O voce de precupeaţă care se 
ţârguieşte. Totuşi, tânarul înţelegea. Dar el era de părere 
că-i mai bine să lefii altora povară decât să mori. Asta însă 
nu dovedea decât un singur lucru: că, neîndoielnic, el nu 
fusese niciodată o povară pentru ceilalţi. Tocmai îi spunea 
bătrânei - fiindcă văzuse mătăniile: „îl ai pe Dumnezeu”. 
Era adevărat. Dar nici chiar în privinţa asta nu-i dădeau 
pace. Când se întâmpla să se roage mai multă vreme, cu 
privirea pironită pe desenul tapetului, fiică-sa se şi grăbea 
să spună:» lar se roagă!" „Ce rău îţi fac cu asta 7, spunea 
bolnava. £fici un rău, dar mă enervează.” Şi bătrâna tăcea, 
ţintind-o pe ă-sa cu o privire lungă şi plină de mustrare. 

Tânărul o asculta cu o nesfârşită mâhnire, pe care n-o mai 
cunoscuse şi care-i împovăra inima. Şi bătrâna adăuga: „O 
sa vadă şi ea când o să fie bătrână cum osă vrea să se 
roage!” 

Osimţeai pe această bătrână izbăvită de toate în afară de 
Dumnezeu, rau ultim, căruia i se lăsase cu totul pradă, 
virtuoasă de nevoie, închipuindu-şi prea uşor că Ele 
vrednic de iubire, cufundată, şi fără întoarcere, în 
nimicnicia omului care crede în Dumnezeu. Dar e de ajuns 
să învie nădejdea în viaţă şi Dumnezeu nu mai are nici o 
putere împotriva dorințelor omului. 

Se aşezaseră la masă. Tânărul fusese poftit la cină. 
Bătrâna nu mânca, fiindcă mâncarea cade greu seara. 
Rămăsese în ungherul ei, în spatele celui care o ascultase. 
Iar acesta, simțindu-se observat, înghiţea cu noduri. Cina se 
apropia de sfârşit. Ca să mai rămână fmpreună, hotărâră să 
meargă la cinema. Tocmai se dădea un film vesel Tânărul 
acceptase fără să stea pe gânduri, uitând de fiinţa care 
continua să existe în spatele lui. 

Se ridicaseră de la masă şi se duseseră să se spele pe 
mâini, înainte de a ieşi în oraş. Bineînţeles, nici nu putea fi 
vorba să vină şi bătrâna. Chiar dacă n-ar fi fost 


neputincioasă, ignoranţa ei ar fi împiedicat-o să înţeleagă 
filmul. Spunea că nu-i plac filmele. De fapt, nu le înţelegea. 
Stătea în ungherul ei şi se uita la boabele mătăniilor cu o 
privire lungă şi goală. Îşi punea în ele toată încrederea. 
Cele trei obiecte pe care le păstra înfăţişau pentru ea 
punctul material unde începea divinul. Îndărătul mătăniilor, 
crucifixului şi Sfântului Iosir se deschidea un hău negru şi 
adânc în care-şi punea toată speranţa. 

Toată lumea era gata. Se apropiau de bătrână s-o 
îmbrăţişeze şi să-i ureze noapte bună. Ea înţelesese şi 
strângea din răsputeri mătăniile. Dar gestul putea exprima 
la fel de bine deznădejdea sau fervoarea. O îmbrăţişară cu 
toţii. Nu mai rămânea decât tânărul. Strânsese mâna femeii 
cu dragoste şi acum dădea să plece. Dar ea îl vedea plecând 
pe cel care o luase în seamă. Nu voia să fie singura. Simţea 
ce-o aşteaptă: singurătatea plină de spaime, insomnia 
prelungită, tovărăşia amăgitoare a lui Dumnezeu. Se temea, 
nu-şi mai afla sprijin decât în om şi, agăţându-se de singura 
fiinţă care-i arătase interes, nu-i mai lăsa mâna, sţrângând- 
O, în timp ce-i mulțumea cu stângăcie, pentru a justifica o 
atare insistenţă. Tânărul se simţea stânjenit. Ceilalţi se 
întorceau după el, spunându-i să se grăbească. Spectacolul 
începea la ora nouă şi era bine să ajungă mai devreme, ca 
să nu aştepte la casă. 

El simţea că se află în faţa celei mai cumplite nefericiri din 
câte-i fusese dat să cunoască până atunci: nefericirea unei 
femei bătrâne şi infirme pe care toţi o părăsesc, ca să 
meargă la cinema. Voia să plece, să scape mai repede, nu 
voia să ştie, încerca să-şi retragă mâna. Timp de o cupă o 
uri de moarte pe această femeie bătrână şi crezu că o va 
pălmui cu toată puterea. 

În sfârşit, putu să se retragă şi să plece, în timp ce 
bolnava, Pe jumătate ridicată în fotoliu, vedea cu spaimă 
cum piere ultima certitudine în care mai putuse nădăjdui. 
Acum n-o mai apăra nimic. Şi stăpânită cu totul de gândul 
că va muri, nu ştia prea bine ce-6 înspăimântă, dar simţea 


că nu vrea să fie singură. Dumnezeu nu-i slujea la nimic. 6 
despărţea doar de oameni, lăsând-o singură. Dar ea nu voia 
să se despartă de oameni. Şi de aceea începu să plângă. 

Ceilalţi ajunseseră în stradă. Tânărul era chinuit de 
remuşcări. Ridică ochii către fereastra luminată, uriaş ochi 
mort în casa tăcută. Ochiul se închise. Fata bătrânei bolnave 
îi spuse tânărului: „Când e singură, stinge întotdeauna 
lumina, îi place să stea pe întuneric.” 

Bătrânul avea o înfăţişare triumfătoare, încrunta din 
sprâncene, mişca sentenţios degetul arătător. Spunea: „Din 
cit câştigampe săptămână, tata nu-mi dădea de buzunar 
decât cinci frana, care trebuiau să-mi ajungă până sâmbăta 
următoare. Făceam ce făceam şi tot izouteam să mai pun şi 
ceva parale deoparte. Mai întâi, când mă duceam să-mi văd 
logodnica, o luam pe jos peste câmp, patru kilometri dus şi 
patru întors. Ascultaţi-mă pe mine, tineretul de azi nu mai 
ştie să trăiască.” Stăteau în jurul unei mese rotunde trei 
tineri şi bătrânul. Le povestea bietele lui isprăvi: nerozii 
înălțate de el în slăvi, dezamăgiri sărbătorite ca tot atâtea 
victorii. Povestea întruna, fără să tacă o clipă, şi, cuprins de 
graba de a spune totul înainte de a rămâne singur, alegea 
din trecutul său doar ceea ce socotea că poate stârni 
interesul celor ce-l ascultau. N-avea decât un viciu: dorea 
să se facă ascultat. Refuza să vadă ironia din priviri şi felul 
batjocoritor în care-l repezeau cu toţii. Pentru ei 
erabătrânul pe vremea căruia, cum bine se ştie, toate 
mergeau de minune, în timp ce el se socotea străbunul 
respectat, a cărui experienţă atirnă greu. Tinerii nu ştiu că 
experienţa este o înfrângere şi că trebuie să pierzi totul 
pentru ca să ştii puţin. Suferise. Despre asta nu» e spunea 
nimic. E mai bine să pari fericit. Şi apoi, chiar dacă n-ar fi 
avut dreptate în această privinţă, ştia că s-ar fi înşelat Şi 
mai rău încercând să-i înduioşeze cu nenorocirile lui. Ce 

38 însemnătate mai pot avea suferinţele unui bătrân 
pentru cei pe care viaţa îi prinde cu totul în vartejul ei? 
Vorbea, vorbea întruna, sepierdea fericit în murmurul 


monoton şi stins al vocii sale. Dar asta nu putea să tină 
mult. Plăcerea lui trebuia să aibă un sfârşit şi atenţia ceâor 
ce-l ascultau începea sa scadă. Nici măcar nu mai avea haz: 
era bătrân. Iar tinerilor le place biliardul şi jocul de cărţi, 
care-i ajută să uite de munca abrutizantă de fiecare zi. 

În curând rămase singur, în ciuda tuturor strădaniilor sale 
şi a tuturor minciunilor cu care încercase să-şi facă 
povestirea mai atrăgătoare. Neîndurători, tinerii plecaseră. 
Din nou singur. Când eşti bătrân, lucrul cel mai cumplit e că 
nu ţe mai ascultă nimeni. Îl osândeau la tăcere şi la 
singurătate. Îi arătau că în curând va muri. lar un bătrân 
care va muri nu mai e bun de nimic, ba chiar îi stânjeneşte 
pe ceilalţi cu viclenia lui. N-au altă dorinţă cu toţii decât să-l 
vadă cât mai repede plecat dintre ei. lar până atunci, să 
tacă: e tot ce-i rămâne mai bun de făcut. Iar el suferă, 
pentru că nu poate să tacă fără a se gândi că-i bătrân. Se 
ridică totuşi şi plecă, zâmbindu-le tuturor. Dar nu întâlni 
decât feţe indiferente sau stăpânite de o veselie la care n- 
avea dreptul să fie părtaş. Un bărbat râdea: „E bătrână, nu 
zic nu, dar găina bătrână face zeama bună”. Altul spunea 
pe un ton serios: „Nu suntem bogaţi, dar mâncăm bine. 
Nepotu-meu mănâncă mai mult decât taică-su. Lui taică-su 
îi trebuie o jumătate de kil de pâine, iar lui un kil întreg. Ca 
să nu mai vorbim de salam şi de brânză. Uneori, când şi-a 
terminat porţia, numai ce-l auzi: «Mai! Mai!» şi se aşterne 
iar pe mmcat.” Bătrânul se îndepărtă. Şi, cu paşii lui 
şovăitori, cu paşii lui mărunți de măgar strivit sub povară, 
începu să străbată străzile nesfârşite şi înţesate de lume. Se 
simţea rău şi nu voia să se întoarcă acasă. De obicei, îi 
plăcea să găsească lampa aprinsă, masa cu farfuriile puse, 
în care, maşinal, îşi băga degetele plin de mulţumire. Îi 
plăcea să cineze în tăcere, cu bătrâna aşezată înfaţa lui, 
meşterind pe-ndelete, fără să se gândească la nimic, cu 
ochii pironiţi în gol, morţi. În seara asta, se va întoarce 
acasă mai târziu. Pe masă îl va aştepta cina rece, iar 
bătrâna se va fi culcat demult, de altminteri rară a se fi 


neliniştit, căci era învățată cu asemenea întârzieri repetate. 
De fiecare dată se mulțumea doar să spună: „lar l-a 
apucat”. Atâta tot. 

Mergea pe străzi, cu pasul lui mărunt, dar încăpățânat. 
Era singur şi bătrân. La capătul unei vieţi, bătrâneţea se 
simte ca o greață. Nu te mai ascultă nimeni! Bătrânul 
merge înainte, dă colţul unei străzi, se împiedică şi e cât pe 
ce să Cadă. L-am văzut. Toate astea sunt ridicole, dar ce-am 
putea face? 'Iot mai bine e în stradă decât la el acasă, în 
acele ceasuri când o fierbinţeală bolnăvicioasă îi ascunde 
chipul bătrânei şi-l sileşte săstea singur în odaia lui. Atunci, 
uneori, usa se crapă încet şi, timp de o clipă, rămâne pe 
jumătate deschisă. Un bărbatintră. Are haine de culoare 
deschisă. Se asază în faţa bătrânului şi tace minute în şir. E 
nemişcat, ca şi usa întredeschisă cu o clipă înainte. Din 
când în când îsi netezeşte părul cu mâna şi oftează încet. 
După ce l-a privit îndelung pe bătrân cu o privire plină de 
tristeţe, pleacă în tăcere, în urma lui, clanţa cade cu un 
zgomot sec, iar bătrânul rămâne țintuit locului, 
înspăimântat, cu măruntaiele scurmate de o frică otrăvită şi 
dureroasă. Pe câtă vreme în stradă nu-i niciodată singur, 
oricât de puţină lume ar întâlni. Fierbinţeala lui cântă. Paşii 
lui mărunți aleargă grăbiţi: mâine, totul se va schimba. 
Mâine. Dar deodată descoperă că şi mâine va fi la fel ca azi, 
şi poimâine, şi în toate celelalte zile. şi această descoperire, 
care nu-i mai lasă nici o nădejde, îl doboară. Din asemenea 
idei ţi se poate trage moartea. Fiindcă nu le poţi îndura, te 
sinucizi sau, dacă eşti tânăr, faci cu ele fraze frumoase. 

Bătrân, nebun, beat, cine ştie. Dar va avea un sfârşit demn 
de el, plin de gemete, minunat. Va muri frumos, adică 
suferind. Asta îl va mângâia. Şi, oricum, n-are altă ieşire: e 
bătrân şi pentru totdeauna. Oamenii îsi fac planuri îri 
legătură cu bătrâneţea care-i aşteaptă. Bătrinetii încolţite 
de spaimă şi deznădejde vor să-i dăruiască trândăvia care-i 
lasă fără apărare. Fiecare în felul său îşi doreşte să fie 
contramaistru, pentru ca să iasă mai târziu la pensie şi să 


se retragă în căsuţa tui. Dar, o dată cu yârsta, oamenii afla 
că totul e minciună. Şi că au nevoie de ceilalţi pentru a se 
pune la adăpost. În ceea ce-l priveşte, ca să poată crede că 
va trăi, are nevoie să fie ascultat. Acum, străzile erau mai 
întunecate şi trecătorii mai rari. Ici, colo, se mai auzeau 
voci, mai solemne în ciudata pace a serii. Dincolo de colinele 
care încercuiau oraşul, se mai zăreau ultimele licăriri ale 
zilei. Un fum uriaş, venit nu se ştie de unde, se ivi 
dindărătul crestelor împădurite. Se înălța încet, luând 
forma unui brad. Bătrânul închise ochii. În faţa vieţii, în 
care se pierdea murmurul oraşului şi surâsul idiot şi 
nepăsător al cerului, era singur, descumpănit, gol, mort 
încă de pe acum. 

E oare nevoie să mai descriu reversul acestei medalii? Nu- 
i prea greu de închipuit cum, într-o odaie murdară şi 
întunecoasă, bătrâna aşterne masa şi, după ce totul e gata, 
se asază pe un scaun, se uită la ceas, mai aşteaptă, apoi 
începe şi mănânce cu poftă, gândind: „ar l-a apucati. Atâta 
tot. 

Trăiau împreună. Erau cinci: bunica, băiatul ei cel mic, 
fata ei cea mare şi cei doi copii ai acesteia. Fiul era aproape 
mut; fata, infirmi, gândea anevoie. Unul dintre cei doi copii 
lucra la o companie de asigurări, iar cel mai mic era încă la 
scoală. La şaptezeci de ani, bunica era tot stăpâna casei. 
Deasupra patului ei putea fi văzut un portret care o înfăţişa 
mai tânără cu cinci ani, dreaptă, într-o rochie neagră 
închisă la gât cu un medalion, fără o zbârcitură, cu nişte 
ochi imengşi, luminoşi şi reci, în acea atitudine de regină la 
care nrenunţat decât cu vârsta şi pe care uneori încerca s-o 
mai ia când se afla pe stradă. 

În legătură cu acei ochi luminoşi, nepotul păstra o 
amintire care-l mai făcea încă să roşească. Bătrâna aştepta 
clipa când aveau pe cineva în vizită ca să-l întrebe, 
pironindu-l cu o privire severă: „Pe cine iubeşti tu mai mult, 
pe mama sau pe bunica?” Jocul devenea şi mai pasionant 
când era de faţă şi faţa. Căci, întotdeauna, copilul 


răspundea: „Pe bunica”, simțind cum îl năpădeşte o mare 
dragoste pentru maică-sa, care tăcea. Sau care, dacă 
oaspeţii se arătau miraţi de această preferinţă, spunea doar 
atăt: A fost doar crescut de bunică-sa”. 

Bătrâna credea că dragostea e un lucru pe care trebuie să 
ştii să-l pretinzi. Conştiinţa ei de mamă de familie fără cusur 
6 făcea aspră şi necruțătoare. Nu-şi înşelase niciodată soţul 
şi-i născuse nouă copii. După moartea fui, îi crescuse 
neobosită. Plecaseră din ferma lor de la marginea oraşului 
şi nimeriseră într-un cartier vechi şi sărac, unde locuiau de 
multă vreme. 

Femeia aceasta nu era lipsită de calităţi. Dar nepoţii ei, 
care se aflau la vârsta judecăților absolute, socoteau că 
joacă teatru. Aflaseră, de pildă, de la un unchi al lor, o 
întâmplare semnificativă. Acesta, ducându-se în vizită la 
soacră-sa, o zărise stând fără treabă la fereastră. Totuşi, îl 
primise cosând şi cerându-şi iertare că e silită să-şi continue 
lucrul, deoarece treburile gospodăriei nu-i lasă năci un pic 
de răgaz. Şi adevărul era că totul se petrecea în acelaşi fel. 
Se pricepea să leşine cu o uşurinţă nemaipomenită după o 
ceartă de familie. Suferea de o boală de ficat, din care 
pricină avea deseori vărsături dureroase. Dar nu ştia să fie 
bolnavă cu discreţie, în loc să se ascundă, vărsa cii zgomot 
în căldarea cu lături din bucătărie. lar când se întorcea 
palidă, cu ochii înlăcrimaţi din pricina efortului, le amintea, 
dacă era rugată să se culce, Că trebuie să le facă de 
mâncare şi că fără ea toată gospodăria s-ar duce de râpă: 
„în casa asta numai eu fac treabă”. Sau: „Ce-o să vă faceţi 
când n-o să mai fiu?” 

Copiii se obişnuiseră să nu-i mai ia în seamă nici 
vărsăturile - „crizele”, cum le zicea ea —, nici văicărelile. 
Într-o bună zi căzu la pat şi peru să fie chemat un doctor. 1 
l-au adus, ca să-i facă pe plac. In prima zi, acesta 
diagnostică o simplă indispoziţie, a doua zi, un cancer al 
ficatului, a treia zi, un icter grav. Dar cel mai mic dintre cei 
doi copii se încăpăţâna să nu vadă în toate decât o nouă 


comedie, o simulare şi mai rafinată. Nu era neliniştit. 
Femeia aceasta îl chinuise prea mult şi de aceea primele lui 
gânduri nu puteau fi pesimiste. Şi apoi luciditatea şi refuzul 
de a iubi presupun un anume curaj deznădăjduit. Dar, tot 
făcând pe bolnavul, într-o bună zi te poţi simţi cu adevărat 
bolnav: bunica a duş simularea până la moarte. In ultima zi, 
vegheată de copiii ei, îsi uşura intestinele de gaze. Cu 
simplitate, îi spuse nepotului: „Vezi, trag vânturi ca un 
purceluş. Muri o oră mai tirziu. 

Nepotul, după cum îşi dădea seama abia acum, nu 
înţelesese nimic din cele întâmplate. Îl chinuia gândul că în 
faţa lui se jucase ultima şi cea mai monstruoasă comedie a 
acestei femei. Si, când se întreba cât de mare e suferinţa 
lui, trebuia să-şi răspundă că nu suferă deloc. Numai în ziua 
înmormântării, fiindcă toţi plângeau, a plâns şi el, dar cu 
teama că nu-i sincer şi că minte în faţa morţii. Efa o zi 
frumoasă şi însorită de iarnă. În înaltul cerului albastru, 
ghiceai parcă frigul cu sclipiri galbene. Din cimitir, care se 
înălța deasupra oraşului, puteai vedea razele străvezii de 
soare căzând peste golful ce tremura în lumină, ca o buză 
umedă. 

Toate acestea nu se pot împăca? Ce jalnic adevăr! O 
femeie pe care toţi o părăsesc ca să meargă la cinema, un 
bătrân pe care nimeni nu-l mai ascultă, o moarte care nu 
răscumpără nimic şi, de cealaltă parte, toată lumina lumii. 
De ce n-am accepta totul? Trei destine asemănătoare şi 
totuşi diferite. Moartea pentru toţi, dar fiecare cu moartea 
lui. La urma urmei, soarele ne încălzeşte totuşi oasele. 

ÎNTRE DA ŞI NU Dacă e adevărat că singurele paradisuri 
sunt cele pe care le-am pierdut, ştiu ce nume trebuie să dau 
acelui lucru duios şi inuman pe care-l simt astăzi în mine. 
Un emigrant se întoarce în ţara sa. lar eu îmi amintesc. 
Ironie, înverşunare, totul amuţeşte, şi iată-mă din nou în 
patrie. Nu vreau să-mi rumeg vechea fericire. Totul e mult 
mai simplu şi mult mai uşor. Căci din acele ore pe care le 
chem din adâncul uitării s-a păstrat mai cu seamă amintirea 


intactă a unei emoţii pure, a unei clipe suspendate în 
eternitate. E singurul lucru adevărat în mine, şi o ştiu 
întotdeauna prea târziu. lubim moliciunea unui gest, felul în 
care se potriveşte un arbore în peisaj. Şi pentru a recrea 
această iubire, n-avem decât un amănunt, dar care ajunge: 
mirosul unei camere care a stat prea multă vreme închisă, 
sunetul ciudat al unui pas pe drum. Tot astfel şi cu mine. Şi 
dacă iubeam atunci dăruindu-mă, eram, în sfârsit, eu 
însumi, căci numai prin iubire ne putem regăsi pe noi 
înşine. 

Orele acelea se întorc, domoale, liniştite şi grave, la fel de 
puternice, la fel de tulburătoare - pentru că e seară, pentru 
că ora e tristă şi pentru că un fel de dorinţă vagă Sluţeşte în 
văzduhul întunecat. Fiecare gest regăsit mă ezvăluie mie 
însumi. Cineva mi-a spus într-o zi: „E atât de greu să 
trăieşti”. Şi îmi amintesc încă de tonul acelor cuvinte. 
Altădată, cineva a murmurat: „Cea mai mare greşeală 
rămâne tot aceea de a-i face pe ceilalţi să sufere”. Când 
totul s-a sfârşit, s-a stins şi setea de viaţă. Oare asta-i 
fericirea? Stăruind asupra amintirilor, învăluim totul în 
acelaşi veşmânt discret, iar moartea ne apare ca un fundal 
în tonuri stinse. Ne aplecăm îndelung asupra noastră 
înşine. Ne simţim suferinţa şi ne iubim şi mai mult. Da, 
poate asta-i fericirea: mila pentru propria noastră 
nefericire. 

La fel şi în seara asta. În cafeneaua maură, la marginea 
oraşului arab, îmi amintesc nu de o fericire trecută, ci de un 
simţământ ciudat. E noapte. Pe pereţi, lei galbeni ca 
sofranul merg pe urmele unor seici îmbrăcaţi în verde, 
printre palmieri cu cinci ramuri. Într-un colţ al cafenelei, o 
lampă cu acetilenă răspândeşte o lumină şovăielnică. 
Adevărata lu 43 

Mină e dată de foc, care arde în fundul unei sobiţe 
smălţuite cu verde şi galben. Flacăra luminează centrul 
încăperii şi-i simt răsfrangerile pe obraz. Mă aflu cu faţa 
spre uşă şi spre fund. În încăpere nu-i nimeni, din vale urcă 


zgomotul oraşului şi în depărtare se zăresc lumini în golf. Il 
aud pe arab rasuflând puternic, iar ochii îi strălucesc în 
penumbra. Murmurul acela îndepărtat e oare vuietul mării? 
Lumea suspină către mine în ritm prelung, aducându-mi în 
dar toată indiferența şi liniştea a ceea ce nu moare. Leii de 
pe ziduri unduiesc sub mari răsfrângeri roşii. Se lasă 
răcoarea. Pe mare se aude o sirenă. Farurile încep să se 
învârtească; o lumină verde, una roşie, una albă. Şi, mereu, 
acelaşi lung suspin al lumii. Din această indiferenţă se naşte 
un fel de cântec tainic. şi iată-mă din nou în patria mea. Îmi 
vine în gând un copil care a crescut într-o mahala săracă. 
Mahalaua, casa! Nu avea decât un etaj şi scările nu erau 
niciodată luminate. Dar şi acum, după atâţia ani, s-ar putea 
întoarce acolo chiar şi m toiul nopţii. Ştie că ar urca scara în 
goana mare, fără să se poticnească nici o singură dată 
măcar. 'Iot trupul îi este îmbibat de acea casă. Picioarele 
păstrează în ele măsura exactă a înălţimii treptelor, mâna, 
spaima instinctivă, niciodată învinsă, pe care i-o trezea 
rampa scării; din pricina gândacilor de bucătărie. 

În serile de vară muncitorii ies pe balcon. Casa lor n-avea 
decât o ferestruică. Scoteau câteva scaune în fata porţii şi 
gustau în tihnă bucuria serii. Strada, vânzătorii de 
îngheţată de alături, cafenelele din faţă şi strigătele copiilor 
ce alergau de la o uşă la alta. Dar maicu seamă, între ficuşii 
uriaşi, cerul. Sărăcia îşi are singurătatea ei, dar o 
singurătate ce redă fiecărui lucru adevăratul său preţ. Pe o 
anumită treaptă a bogăției, cerul însuşi şi noaptea plină cu 
stele par bunuri fireşti. Dar, pentru cei săraci, cerul îşi 
recapătă întregul sens: un har fără de preţ. Nopți de vară, 
taine foşnind de stele! În spatele copilului se deschidea 
coridorul urât mirositor, iar scăunelul rupt se înfunda puţin 
sub el. Dar, cu ochii înălţaţi, copilul sorbea noaptea curată. 
Uneori, un tramvai uriaş trecea în goana mare. Un beţiv 
îngâna un cântec la un colţ de stradă fără a izbuti să 
tulbure liniştea. 


Mama copilului tace. Uneori, cineva o întreabă: „La ce te 
gândesti? „La nimic", răspunde ea. Şi e adevărat. Totul e 
aici, deci nu se gândeşte la nimic. Viaţa ei, dorinţele ei, 
copiii ei sunt aici, prezenţalor e prea firească pentru a fi 
simțită. 

Era infirmă, înceată la minte. Avea o mamă aspră şi 
autoritară care sacrifica totul unui amor propriu de animal 
susceptibil şi care dominase vreme îndelungată mintea 
slabă a fiicei sale. Emancipată prin căsătorie, aceasta se 
întorsese docilă acasă îndată după moartea bărbatului ei. 
Murise pe câmpul de onoare, cum se spune. La loc de 
cinste, într-o ramă aurită, puteai vedea crucea de război şi 
medalia militară cu care fusese decorat. Spitalul i-a mai 
trimis văduvei şi o mică schijă de obuz ce i se înfipsese 
adânc în carne. Văduva a păstrat-o. Nu mai suferă de mult. 
L-a uitat pe soţ, dar vorbeşte încă de tatăl copiilor ei. Pentru 
a-i creşte, munceşte şi dă toţi banii maică-si. Aceasta le face 
copiilor educaţia cu cravaşa. Când loveşte prea tare, faţa ei 
îi spune: „Numai să nu dai în cap”. Fiindcă sunt copiii ei, îi 
iubeşte. Îi iubeşte cu o dragoste statornică, ce nu li s-a 
dezvăluit niciodată. Uneori, ca în acele seri de care el îşi 
amintea, când se întoarce de la munca istovitoare (spală 
rufe şi face curăţenie cu ziua), găseşte casa goală. Bătrâna 
e dusă după cumpărături, copiii mai sunt la şcoală. Se 
ghemuieşte atunci pe un scaun şi, cu privirea goală de orice 
gând", urmăreşte la nesfarşit o crăpătură din parchet. În 
întunericul ce se îngroaşă treptat, tăcerea ei e de o 
nemărginită tristeţe. Dacă intră într-o clipă ca aceasta, 
copilul zăreşte silueta slabă, cu umerii ascuţiţi, şi se 
opreşte: îi e frică. A început să simtă multe lucruri. De 
curând şi-a dat seama de propria lui existenţă. Dar nu-i vine 
să plângă în faţa acelei tăceri animale. Îi e milă de mama 
lui; înseamnă oare că o iubeşte? Nu l-a mângâiat niciodată, 
fiindcă nici n-ar şti cum. Rămâne astfel clipe îndelungate 
privind-o. Fiindcă se simte străin, devine conştient de 
suferinţa ei. Ea nu-l aude, pentru că e surdă. Curmd 


bătrâna se va întoarce, viaţa va renaşte: lumina rotundă a 
lămpii cu gaz, muşamaua, strigătele, înjurăturile. Dar acum, 
tăcerea suspendă timpul pentru o clipă, o clipă nemăsurată. 
Fiindcă simte nedeslugşit toate acestea, copilul crede că 
vede, în pornirea care sălăşluieşte în el, iubire pentru 
mama lui. Şi trebuie s-o iubească, pentru că, la urma urmei, 
e mama lui. 

Ea nu se gândeşte la nimic. Afară, lumină şi zgomote; aici, 
tăcere şi întuneric. Copilul se va face mare, va învăţa. Îl 
cresc şi îi vor cere să le fie recunoscător, ca şi cum l-ar fi 
pus la adăpost de durere. Dar mama lui va tăcea 
întotdeauna, ca şi acum. lar el va creşte în durere. Să fiiun 
om adevărat, numai asta are însemnătate. Bunica va muri, 
apoi mama, apoi el. 

Mama a tresărit. A cuprins-o frica. lar el are o înfăţişare 
nătângă când o priveşte astfel. Mai bine s-ar duce să-şi facă 
Lecţiile. Copilul şi-a făcut lecţiile. Astăzi se află într-o 
cafenea «ordidă. Acum e un om adevărat. Nu-i ăsta singurul 
lucru care are însemnătate? S-ar părea că nu, de vreme ce 
chiar făcânduc-ţi lecţiile şi acceptând să fii un om adevărat 
nu vei fi pţjiă la urmă decâttot un bătrân. 

V Arabul, ghemuit în coltul său, îşi ţine picioarele cu 
mâinile. pe pe terase, o dată cu flecăreala însufleţită a unor 
glasuri tinere, se înalţă miros de cafea prăjită. 
Unremorcher scoate un sunet grav şi duios. Lumea se 
termină aici, ca în fiecare zi, şi din toată suferinţa ei 
nemăsurată nu mai rămâne nimic în afară de această 
făgăduinţă de linişte. Indiferenţa acestei mame ciudate! 
Numai singurătatea nemărginită a lumii poate să-mi dea 
întreaga ei măsură. Într-o seară, fiul, mare acuma, fusese 
chemat Ta căpătâiul mamei sale. O spaimă îi provocase o 
gravă comoţie cerebrală. Avea obiceiul să iasă seara pe 
balcon. Lua unscaun şi-şi sprijinea gura de fierul rece şi 
sărat al balconului. Privea la oamenii care treceau ge 
strada. În spatele ei, întunericul se îngrămădea treptat. In 
faţă, luminile magazinelor se aprindeau pe neaşteptate. 


Strada seumplea de lume şi de lumină. Ea se uita la toate 
cu privirea pierdută. În seara aceea, un om răsărise în 
spatele ei, o smulsese de pe scaun, o brutalizase, apoi, 
auzind zgomot, fugise. Ea nu văzuse nimic şi leşinase. Când 
a venit fiul, era culcată. Urmând sfatul doctorului, a hotărât 
să-şi petreacă noaptea lângă ea. S-a întins pe pat, alături, 
peste pătură. Era vară. Ieama stârnită de drama recentă 
stăpânea încă în camera încinsă ca un cuptor. Se auzeau 
zgomot de paşi şi scârţâit de uşi. În aerul greu plutea 
mirosul oţetului cu care 6 răcoriseră pe bolnavă. Aceasta se 
zbuciuma, gemea, uneori tresărea brusc. El se trezea 
atunci din scurta-i aţipeală, lac de sudoare, neliniştit - apoi 
se prăbuşea din nou în somn, după ce aruncase 6 privire 
către ceasul pe care dansa, de trei ori răsfrântă, flacăra 
candelei. Abia mai târziu şi-a dat seama cât de singuri au 
fost în noaptea aceea. Singuri împotriva tuturor. „Ceilalţi” 
dormeau, în ceasul în care amândoi erau pradă aceleiaşi 
febre. În casa veche, totul părea găunos. Tramvaiele de la 
miezul nopţii duceau cu ele, îndepărtându-se, toată 
speranţa ce ne vine de la oameni, toate certitudinile pe care 
ni le dă zgomotul oraşelor. Casa mai răsuna încă de 
trecerea lor, dar, treptat, zgomotul se stingea. Nu mai 
rămânea decât o uriaşă grădină de tăcere în care creşteau 
uneori gemetele înfricoşate ale bolnavei. Nu se simţise 
niciodată atât de înstrăinat. Lumea dispăruse si, o dată cu 
ea, iluzia că viaţa începe din nou, în fiecare zi. Nimic nu mai 
exista, studii sau FATA şi REVERSUL 47 

Ambiţii, mâncări sau culori preferate. Nimic decât boala şj 
moartea în care se simţea cufundat. şi totuşi, în chiar acea 
clipă când lumea se prăbuşea, el trăia, ka chiar până la 
urmă adormise. Totuşi, nu fără a duce cu sine în somn 
imaginea deznădăjduită şi duioasă a unei singurătăţi în doi. 
Mai tirziu, mult mai târziu, îşi va aminti de mirosul acela de 
sudoare şi de oţet, de clipa aceea în care simţise tot ce-l 
lega de mama sa. Ca şi cum ea ar fi fost nemărginita milă a 
inimii lui, răspindită în juru-i, având un trup şi jucând cu 


seriozitate, fără teamă de impostură, rolul unei femei 
bătrâne şi sărace, cu un destin zguduitor. 

Acum focul din sobă se acoperă cu cenuşă. Şi, mereu, 
acelaşi suspin al pământului. Se aude cântecul picurat al 
unei deburka, o dată cu vocea veselă a unei femei. Lumini 
înaintează pe golf - bărci de pescuit, fără îndoială, care se 
întorc în port. Pe triunghiul de cer pe care-l văd de la locul 
meu nu se mai zăresc norii din timpul zilei. Plin de stele, 
freamătă de un suflu pur, iar aripile tăcute ale nopţii fâlfâie 
încet în jurul meu. Până unde va merge această noapte, în 
care nu-mi mai aparţin? Există o virtute primejdioasă în 
cuvântul simplitate. Şi în noaptea aceasta înţeleg că poţi să 
vrei să mori, pentru că, în fata unei anume transparenţe a 
vieţii, nimic nu mai are însemnătate. Un om suferă şi rabdă 
nenorociri peste nenorociri. Le rabdă, se cuibăreşte în 
propriul său destin. E stimat. Dar într-o seară întâlneşte un 
prieten pe care l-a iubit mult. Acesta îi vorbeşte distrat. 
Întors acasă, omul se sinucide. Lumea vorbeşte apoi de 
supărări intime şi de o dramă ascunsă. Dar nu-i asta. Şi 
dacă totuşi trebuie neapărat găsit un motiv, s-a sinucis 
pentru că un prieten i-a vorbit distrat. Astfel, de fiecare 
dată când mi s-a părut că simt înţelesul adânc al lumii, am 
fost tulburat de simplitatea ei. Mama, în acea seară, şi 
ciudata ei indiferenţă. Altădată, locuiam într-o casă de 
mahala, singur cu un câine, cu două pisici şi cu pisoii lor, 
toţi negri. Pisica nu-i putea hrăni. Pisoii mureau unul câte 
unul. Umpluseră odaia cu murdăria lor. Şi, în fiecare seară, 
întorcându-mă acasă, mai găseam unul ţeapăn şi cu dinţii 
rânjiţi. Într-o seară l-am găsit pe cel din urmă pe jumătate 
mâncat de maică-sa. Începuse să duhnească. Mirosul de 
moarte se amesteca cu mirosul de urină. M-am aşezat 
atunci în mijlocul acelei jalnice scârnăvii şi, cu mâinile 
îngropate în murdărie, respirând mirosul de putreziciune, 
am privit îndelung flacăra dementă care strălucea în ochii 
verzi ai pisicii, nemişcată în colţul ei. Da. Tot aşa şi în seara 
asta. Când ai atinso anume treaptă a mizeriei nimic nu mai 


duce la nimic, nici speranţa şi nici disperarea nu mai par a 
avea temei, şi viaţa întreagă se rezumă într-o imagine. Dar 
de ce să ne oprim aici? Simplu, totul e simplu, în lumina 
farurilor, una verde, una roşie, una albă; noaptea răcoroasă 
în care urcă până la mine miresmele oraşului şi ale 
mahalalelor sărace. Şi dacă în această seară vine către 
mine imaginea unei anumite copilării, cum să nu accept 
lecţia de iubire şi de sărăcie pe care mi-o dă? De vreme ce 
ora aceasta e ca un răstimp suspendat între da şi nu, las 
pentru alte ore speranţa sau dezgustul în faţa vieţii. Da, 
vreau să culeg doar transparenţa şi simplitatea 
paradisurilor pierdute: intr-o imagine. şi astfel, de curând, 
un fiu s-a dus să-şi vadă mama într-o casă ăintr-o mahala 
veche. Stau faţă-n faţă, tăcuţi. Dar privirile lor se întâlnesc: 

— Şi altceva, mamă? 

— Asta-i tot. 

— 'Te plictiseşti? Vorbesc prea puţin? 

— Tu n-ai vorbit niciodată mult. 

Şi un surâs minunat i se topeşte pe faţa cu buze subţiri. E 
adevărat, nu i-a vorbit niciodată! Dar de ce i-ar vorbi?Când 
tac, lucrurile devin mai limpezi. El e fiul, ea e mama. Ea 
poate să-i spună: „Lu ştii”. 

Stă jos lângă divan, cu tălpile împreunate, cu mâinile 
împreunate pe genunchi. El, aşezat pe scaun, abia o 
priveşte, fumând întruna. Tăcere. 

— N-ar trebui să fumezi atât. 

— Ai dreptate. 

Toate miresmele mahalalei intră pe fereastră. Acordeonul 
din cafeneaua învecinată, circulaţia, care se înteţeşte seara, 
mirosul de frigărui mâncate între două pâinişoare moi, un 
copil plângând în stradă. Mama se ridică şi îşi ia andrelele. 
Are degetele ţepene, deformate de artritism. Lucrează 
încet, încercând de trei ori la rând să prindă acelaşi ochi 
sau des-facând, cu zgomot înăbuşit, un şir întreg. 

— E o vestă. O s-o îmbrac cu un guler alb. Cu asta şi cu 
paltonul meu negru sunt îmbrăcată pe toată iarna. 


S-a ridicat să aprindă lampa. 

— Acum se întunecă devreme. 

Avea dreptate. Vara trecuse şi nu era încă toamnă. Sub 
cerul blând se mai auzeau încă strigătele lăstunilor. 

— O să te-ntorci repede? 

— Dar n-am plecat încă. De ce-mi spui asta? 

— Aşa, ca să spun ceva. Treceun tramvai. O maşină. 

— E adevărat că semăn cu tata? 

— Leit. Nu l-ai cunoscut, e drept. Când a murit, aveai sase 
luni. Dacă ai avea şi o mustăcioară ca a lui. 

Fiul a vorbit despre tatăl său fără convingere. Nici o 
amintire, nici o emoție. Un om ca atâţia alţii, fără îndoială. A 
plecat plin de entuziasm. La Marna) i-au zdrobit ţeasta. A 
agonizat, orb, o săptămână întreagă: numele îi stă scris pe 
monumentele morţilor din comuna lui. 

— Mai bine c-a fost aşa, spune ea. S-ar fi întors orb sau 
nebun. şi atunci, bietul de el. 

— E adevărat. 

Ce-l ţine în această odaie dacă nu certitudinea că-i mai 
bine aşasentimentul că toată absurda simplitate a lumii s-a 
refugiat în această încăpere? 

— O să te întorci? Spune ea. Ştiu că ai de lucru. Numai că, 
din când în când. 

Dar acum, unde sunt? Şi cum să despart această cafenea 
pustie de acea cameră din trecut? Nu mai ştiu dacă trăiesc 
sau dacă-mi amintesc. Luminile farurilor sunt mici. Şi 
arabul a venit în faţa mea şi-mi spune că vrea să închidă. 
Trebuie să plec. Nu maivreau să cobor acea pantă atât de 
primejdioasă. E drept că privesc pentru ultima oară spre 
golf şi spre luminile lui şi ca spre mine urcă nu speranţa 
unor ziie mai bune, ci o indiferenţă senină şi primitivă 
faţăde tot şi faţă de mine însumi. Dar trebuie să sfărâm 
această curbă prea moale şi prea uşoară. şi pentru asta am 
nevoie de toată luciditatea mea. Da, totul e simplu. Numai 
oamenii complică lucrurile. Să nu ni se mai spună poveşti! 
Să nu ni se mai spună despre condamnatul la moarte: „işi 


va plăti datoria faţă de societate”, ci: „O să i se taie gâtul”. 
Diferenţa pare mică. şi totuşi, nu-i acelaşi lucru. Şi apoi, 
există oameni care preferă să-şi privească destinul în faţă. 

CU MOARTEA ÎN SUFLET Am sosit la Praga la ora şase 
seara. Mi-am dus pe dată geamantanele la biroul de bagaje. 
Îmi mai rămâneau două ore ca să-mi caut un hotel. Şi 
simţeam cum pune stăpânire pe mine un ciudat simţământ 
de libertate, pentru că nu mai trebuia să car cele două 
valize. Am ieşit din gară, am mers de-a lungul unor grădini 
şi m-am pomenit dintr-o dată în bulevardul Wenceslas, ce 
clocotea de lume la acea oră. În jurul meu, un milion de 
fiinţe care trăiseră şiipână atunci şi de a căror existenţă nu 
ştiusem nimic. Trăiau. Eram la mii de kilometri de ţara mea. 
Nu le înţelegeam limba. 'Toţi mergeau repede. Si, în timp ce 
mă depăşeau, simţeam în fiecare un străin. M-a cuprins un 
fel de ameţeală. 

Aveam bani puţini. Atât cât să-mi ajungă pentru şase zile. 
După aceea, urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni. Totuşi, 
m-a cuprins neliniştea şi în această privinţă. Am pornit în 
căutarea unui hotef modest. Mă aflam în oraşul nou, şi toate 
hotelurile ce mi se iveau în cale străluceau de lumini, de 
râsete şi femei. Am iuţit pasul. Ceva în mersul meu grăbit 
semăna cu o fugă. Către ora opt, am ajuns, obosit, în oraşul 
vechi. Acolo m-am simţit atras de un hotel cu înfăţişare 
modestă, cu intrarea discretă. Intru. Îmi fac fişa, iau cheia. 
Am camera cu numărul treizeci şi patru de la etajul trei. 
Deschid uşa şi mă aflu într-o încăpere foarte luxoasă. Preţul 
e afişat la vedere: e de două ori mai mare decât credeam. 
Problema bănească devine spinoasă. Nu mai pot trăi decât 
sărăcăcios în acest mare oraş. [teliniştea, nedirerenţiată 
până atunci, se precizează. Sunt stingherit. Mă simt găunos 
şi gol. Am totuşi o clipă de luciditate: mi s-a atribuit 
întotdeauna, pe drept sau pe nedrept, cea mai mare 
indiferenţă faţă de chestiunile băneşti. Atunci de unde 
această teamă stupidă? Dar n-am timp de pierdut cu 
asemenea gânduri. Trebuie să mănânc; o pornesc, aşadar, 


din nou, de data asta în căutarea unui restaurant modest. 
Nu trebuie să cheltuiesc mai mult de zece coroane cu 
fiecare masă. Dintre toate restaurantele pe care le văd, cel 
mai ieftin este şi cel mai puţin primitor. Dau târcoale prin 
fata uşii. Cei dinăuntru mi-au observat manevrele: trebuie 
sk intru. E un fel de pivniţă întunecoasă, piclată cu fresce 
pretenţioase. Un public amestecat. Câteva prostituate, într- 
un colţ, fumează şi vorbesc cu gravitate. Câţiva bărbaţi 
mănâncă. Cei mai mulţi sânţ fără vârstă, şterşi. Chelnerul, o 
namilă într-un smoching slinos, întinde cătfe mine un cap 
enorm şi fără expresie. Repede, la întâmplare, arăt pe lista 
de bucate, indescifrabilă pentru mine, un fel de mâncare. 
Dar se pare că e nevoie şi de o explicaţie. Chelnerul mă 
întreabă în cehă. Îi răspund într-o germană stricată. Nu ştie 
germana. Mă enervează. O cheamă pe una dintre 
prostituate, care vine către noi în atitudinea clasică, cu 
mâna stângă pe şold, cu ţigara în dreapta şi cu un zâmbet 
umed. Se aşază la masă şi-mi vorbeşte într-o germană la fel 
de stricată ca a mea. Totul s-a lămurit. Chelnerul voia să-mi 
laude specialitatea casei. Nu-l dezamăgesc şi-i accept 
propunerea. Prostituata îmi vorbeşte din nou, dar acum nu 
mai înţeleg nimic. Fireşte, îi spun că da, pe tonul cel mai 
convins. D„ar, de fapt, sunt absent. Totul mă exasperează, 
ameţesc, nu mi-e foame. Mi-e stomacul chircit şi simt 
întruna în mine acel tăiş dureros. Ofer o halbă, fiindcă aşa 
cere politeţea. Mănânc: un amestec de gris cu carne, greţos 
din pricina cantităţii imense de chimion. Dar mă gândesc la 
altceva, mai bine-zis la nimic, privind ţintă gura obscenă a 
femeii care râde în faţa mea. Vede în asta o invitaţie? S-a şi 
apropiat şi acum se lipeşte de mine. (Era urâtă. M”-am 
gândit adesea că dacă prostituata aceea ar fi fost frumoasă 
aş fi scăpat de tot ce-a urmat.) Mi-era frică să nu-mi vină 
rău acolo, în mijlocul acelor oameni care ar fi râs de mine; 
dar mi-era şi mai frică să stau singur în camera mea, fără 
bani şi fără chef de nimic, singur cu mine însumi şi cu 
jalnicele mele gânduri. Mă întreb încă şi astăzi, stingherit, 


cum de-am izbutit să mă lepăd de fiinţa buimacă şi laşă care 
eram atunci. Am plecat. Am mers prin oraşul vechi, dar, 
nesimţindu-mă în stare să mai rămân fată-n faţă cu mine 
însumi, am alergat până la hotel, m-am culcat fn nădejdea 
că voi adormi, ceea ce mi s-a şi întâmplat aproape imediat. 
O ţară în care nu mă plictisesc e o ţară care nu mă învaţă 
nimic. Cu asemenea fraze încercam să-mi fac curaj. Dar voi 
descrie oare zilele ce-au urmat? M-am întors la acelaşi 
restaurant, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară am 
înghiţit groaznica mâncare cu chimion care mă îngretoşa, 
din care pricină ziua întreagă simţeam nevoia să vărs. Bar 
nu m-am dat bătut, ştiind că trebuie să mă hrănesc. Îmi 
spuneam că asta nu înseamnă nimic fată de ceea ce ar fi 
trebuit să îndur dacă aş fi încercat să schimb restaurantul. 
Aici, cel puţin eram „cunoscut”. Nu mi se putea vorbi, dar 
mi se zâmbea. Totodată, neliniştea mea câştiga teren. 
Acordam prea multă atenţie aceluităiş dureros din creier. 
M-am hotărât să-mi organizez zilele, să ină bizui pe câteva 
puncte de sprijin. Rămâneam în pat cât mai târziu cu 
putinţă, şi astfel zilele mele se scurtau simţitor. Apoi mă 
spălam,mă îmbrăcam şi începeam să explorez metodic 
oraşul. Mă pierdeam sub bolțile somptuoaselor biserici 
baroce, incercând să-mi descopăr aici o patrie, dar ieşind 
cu sufletul gol şi mai disperat, după decepţionanta 
confruntare cu mine însumi. Rătăceam de-a lungul Vlţavei, 
cu barajele ei clocotitoare. Îmi petreceam ore nesfârşite în 
uriaşul cartier Hradşin, pustiu şi tăcut. La umbra catedralei 
şi palatelor sale, la ceasul când soarele asfinţea, străzile 
răsunau de pasul meu singuratic. Şi auzindu-l, mă 
cuprindea din nou panica. Cinam devreme şi mă culcam la 
ora opt şi jumătate. Soarele mă smulgea mie însumi. 
Biserici, palate şi muzee: încercam să-mi potolesc spaima 
cu opere de artă. Trucul era clasic: voiam să-mi preschimb 
revolta în melancolie. Dar în zadar. De îndată ce ieşeam, 
eram un străin. O dată, totuşi, într-o mănăstire barocă de la 
marginea oraşului, blândeţea acelui ceas, bătăile rare ale 


clopotelor, ciorchinii de porumbei desprinzându-se de pe 
turnul vechi şi ceva care aducea cu o mireasmă de ierburi şi 
de neant au zămislit în mine o tăcere înlăcrimată care m- 
adus la un pas de izbăvire. Seara, întors la hotel, am scris 
cu nerăsuflare rândurile ce urmează, pe care le transcriu 
fără nici o schimbare, pentru că în emfaza lor regăsesc 
complexitatea a ceea ce am simţit atunci: „Şi ce alt folos ai 
mai vrea să tragi dintr-o călătorie? lată-mă despuiat de 
orice podoabă. Într-un oraş cu firme pe care nu le pot citi, 
cu litere ciudate de care nu se mai agaţă nimic familiar, fără 
prieteni cu care să vorbesc, fără nimic care să mă distragă. 
Ştiu că din această cameră, până la care ajung zgomotele 
unui oraş străin, nu mă mai poate smulge lumina mai suavă 
a unui cămin sau a unui loc iubit. Să chem, să strig? Se vor 
ivi doar chipuri străine. Biserici, aur şi tămâie, totul mă 
aruncă într-o viaţă cotidiană în care spaima mea dă preţ 
fiecărui lucru. Şi iată cum cortina de obiceiuri, țesătura 
confortabilă de gesturi şi de cuvinte sub care inima aţipeşte 
se ridică încet, dezvăluind chipul palid al neliniştii. C5mui e 
faţă-n faţă cu sine însuşi: îl desfid să fie fericit. şi totuşi 
tocmai de aceea călătoria e o revelaţie. Un mare dezacord 
are loc între el şi lucruri. În inima ce şi-a pierdut vechile 
certitudini, cântarea lumii pătrunde mai” uşor. Desprinsă 
acum de toate, ea transformă până şi cel mai neînsemnat 
copac singuratic într-o înduioşătoare şi fragilă imagine. 
Opere de artă 

52 şi surâsuri de femei, rase de oameni înrădăcinaţi în 
pământul for şi monumente în care se rezumă secolele, 
toate alcătuiesc un peisaj emoţionant şi sensibil ce se 
încheagă în timp ce călătorim. lar seara, această cameră de 
hotel în care din nou ceva scormoneşte în mine, ca o foame 
a sufletului." Dar mai e nevoie să vă mărturisesc că toate 
acestea erau doar poveşti cu care încercam să mă liniştesc? 
Acum pot însă s-o spun, tot ce mi-a rămas din Praga e 
mirosul castraveţilor ţinuţi în oţet, ce se vindeau şi se 
mâncau la fiecare colţ de stradă, şi al căror parfum acru şi 


înţepător îmi trezea neliniştea, sporind-o, de îndată ce 
ieşeam pe uşa hotelului. Asta şi poate şi o anumită melodie 
cântată fa acordeon sub ferestrele mele de un bărbat orb şi 
ciung, care, aşezat pe instrument, îl proptea cu o fesă, 
manevrându-l cu mâna validă. Era mereu aceeaşi melodie 
copilărească şi înduioşătoare, care mă trezea dimineaţa, 
situându-mă brusc în realitatea fără decor în care mă 
zbăteam. 

Îmi mai amintesc şi cum, în timpul plimbărilor mele pe 
malurile Vltavei, mă opream pe neaşteptate şi, stăpânit de 
acel miros sau de acea melodie, proiectat până la capătul 
fiinţei mele, îmi spuneam în şoaptă: „Ce înseamnă asta? Ce 
înseamnă asta?” Dar, neîndoielnic, nu-mi atinsesem încă 
limitele, în dimineaţa celei de-a patra zile, aproape de ora 
zece, mă pregăteam să ies. Voiam să văd un cimitir evreiesc 
pe care nu-l putusem descoperi în ajun. Deodată am auzit 
bătăi în usa camerei vecine. După o clipă de tăcere, noi 
bătăi. Îndelungi, de data asta, dar, după cit mi-am putut da 
seama, zadarnice. Apoi un pas greoi a coborât scara. Fără 
să dau vreo atenţie la toate acestea, cu mintea goală de 
orice gând, am pierdut o bună bucată de vreme citind 
instrucţiunile în legătură cu modul de întrebuințare a unei 
paste de ras pe care, de altminteri, o foloseam de o lună. 
Era o zi apăsătoare. Din cerul înnorat cobora o lumină 
arămie peste acoperişurile ascuţite şi domurile vechiului 
oraş. Vânzătorii de jurnale anunțau, ca în fiecare dimineaţă, 
apariţia ziarului Narodni Politika. M-am smuls anevoie din 
toropeala care începuse să mă cuprindă. Dar chiar în clipa 
în care ieşeam [e uşă, m-am întâlnit cu omul de serviciu, 
care venea cu o egătură de chei. M-am oprit. L-am văzut 
cum bate din nou la uşă, îndelung, şi cum încearcă s-o 
deschidă, dar fără să izbutească. Probabil că zăvorul era 
tras pe dinăuntru. Noi bătăi. Camera suna a gol şi într-un 
chip atit de lugubru, încât, cu sufletul apăsat, am plecat 
fără să vreau să întreb ceva. Dar pe străzi mă urmărea un 
presentiment dureros. Cum voi pulea să uit faţa neroadă a 


omului de serviciu, pantofii de lac cu vârfurile ciudat 
întoarse-n sus, nasturele care-i lipsea de la vestă? Am 
prânzit, dar cu o silă crescândă. Către ora două m-am 
întors la hotel. 

În hol, personalul vorbea în şoaptă. Am urcat în fugă 
etajele ca să mă aflu cât mai repede în faţa a ceea ce mă 
aşteptam să găsesc. Era aşa. Prin usa întredeschisă se 
vedea doar un perete uriaş zugrăvit în albastru. Dar lumina 
do-moală de care vorbeam mai sus proiecta pe acel ecran 
umbra mortului întins pe pat şi pe aceea a unui poliţist ce 
făcea de pază lângă trup. Cele două umbre se întretăiau în 
unghi drept. Lumina aceea mă tulbură peste măsură. Era 
autentică, o adevărată lumină vie, de după-amiază vie, o 
lumină care te făcea să-ţi dai dintr-o dată seama că trăieşti. 
Iar el murise. Singur în camera lui. Ştiam că nu se omorâse. 
M-am întors în grabă în camera mea şi m-am aruncat pe 
pat. Un om ca atâţia alţii, mic şi gras, după cum îl arăta 
umbra. Murise, fără îndoială, de multă vreme. şi viata 
continuase în hotel, până când omul de serviciu se gfndi sa-i 
bată în uşă. Venise aici fără să bănuiască nimic şi murise 
singur. lar eu în acest timp citeam reclama pentrucrema de 
ras. Mi-am petrecut întreaga după-amiază într-o dispoziţie 
pe care mi-ar fi cu neputinţă s-o descriu. Stăteam întins, cu 
capul golit de orice gând şi cu inima strânsă ca într-un 
cleşte. Mi-am făcut unghiile. Am numărat crăpăturile 
parchetului: „Dacă pot să număr până la o mie”. La 
cincizeci sau la şaizeci se producea catastrofa. Nu puteam 
merge mai departe. Nu auzeam niciunul din zgomotele de 
afară. O singură dată totuşi am auzit pe coridor o voce 
stinsă, o voce de femeie care spunea în nemţeşte: „Era atât 
de bun”. Atunci m-am gândit cu disperare la grasul meu de 
pe malul Mediteranei, la serile de vară care-mi piac atât de 
mult, atât de blânde în lumina verde, atât de bogate în 
femei tinere şi frumoase. De zile întregi nu rostisem un 
singur cuvânt şi simţeam că mă înăbuş de strigăte şi de 
revolte stăpânite. Aş fi plâns ca un copildacă cineva iri-ar fi 


luat în braţe. Spre sfârsitul după-amiezii, frânt de oboseală, 
mă uitam ţintă, cu o privire năucă, la clanţa uşii. Fără să mă 
gândesc la nimic, fredonam în minte, la nesfârşit, o melodie 
populară cântată la acordeon. În acea clipă, atinsesem 
limita. Nu mai aveam nici ţară, nici oraş, nici cameră şi nici 
nume. Nebunie sau cucerire, umilinţă sau inspiraţie, şti-voi 
oare în ce foc să ard? Atunci s-au auzit bătăi în uşă şi i-am 
văzut intrând pe Prietenii mei. Eram mântuit, chiar dacă 
eram frustrat. Cred că le-am spus: „Sunt mulţumit că vă 
văd”. Dar sunt sigur că 

54 mărturisirile mele s-au oprit aici şi că în ochii lor am 
rămas tot omul de care se despărţiseră. 

Puțin după aceea am plecat din Praga. Şi, desigur, m-am 
uitat câi mult interes la tot ce-am întâlnit în drum. Aş putea 
nota aici cutare ceas petrecut în micul cimitir gotic din 
Bautzen, roşul strălucitor al muşcatelor sale şi dimineaţa 
albastră. Aş putea vorbi despre câmpiile nemărginite ale 
Sile-ziei, necruțătoare şi sterpe. Le-am străbătut în zori. Un 
stol greoi de păsări zbura deasupra ţarinilor lipicioase în 
dimineaţa înceţoşată şi vâscoasă. Mi-a plăcut şi Moravia, 
duioasă şi gravă, depanările ei cu linii pure, drumurile ei 
străjuite de pruni cu rodul acru. Dar în adâncul fiinţei mele 
stăruia ameţeala pe care o încearcă cei ce-au privit prea 
multă vreme într-o prăpastie fără fund. Am sosit la Viena, 
de unde am plecat după o săptămână, dar continuând să fiu 
propriul meu prizonier. 

Totuşi, în trenul care mă ducea de la Viena la Veneţia, 
aşteptam ceva. Eram ca un convalescent hrănit până atunci 
doar cu supă şi care se gândeste la gustul primei bucăţi de 
pâine pe care o va mânca. Undeva se ivea o lumină. Acum 
ştiu: eram copt pentru fericire. Voi vorbi doar de cele sase 
zile pe care le-am petrecut pe o colină de lângă Vicenţa. 
Sânţ şi acum acolo sau mai bine-zis mă trezesc acolo 
uneori, şi adesea totul îmi este dăruit într-un parfum de 
rozmarin. 


Intru în Italia. Recunosc unul câte unul semnele ce-mi dau 
de veste că se apropie acest pământ făcut pe măsura 
sufletului meu. Sânţ primele case cu ţiglă coşcovită, primii 
butuci de viţă de vie întinşi pe un zid pe care au sărit stropi 
albăstrii de piatră yânătă. Sunt primele rufe întinse prin 
curţi, dezordinea lucrurilor, îmbrăcămintea neglijentă a 
oamenilor. Şi primul chiparos (atât de subţiratic şi totuşi 
atât de drept), primul măslin, smochinul prăfuit. Piețe 
năpădite de umbre în micile oraşe italiene, ceasuri de după- 
amiază când porumbeii caută un adăpost, încetineală şi 
lene: aici sufletul îşi toceşte revoltele. Patima se preschimbă 
treptat în lacrimi. In sfârşit, iată Vicenţa. Aici zilele se 
învârtesc în jurul lor, de la ivirea dimineţii, phnă de 
coţcodăcitul găinilor, până la acea seară fără seamăn, 
dulceagă şi fragedă, mătăsoasă în spatele chiparoşilor şi 
îndelung măsurată de cântecul greierilor. Liniştea 
interioară care mă întovărăşeşte se naşte din mersul 
încetinit al zilei către cealaltă zi. Ce-mi pot dori mai mult 
decât această cameră ce dă spre câmpie, cu mobile vechi şi 
cu Dantele croşetate? Pe faţă am tot cerul şi-mi pare că aş 
putea urma la nesfârşit această rotire a zilelor, nemişcat, 
fnvârtindu-mă o dată cu ele. Respir singura fericire de care 
sunt în stare - o conştiinţă atentă şi amicală. Mă plimb ziua 
întreagă: de pe colină cobor spre Vicenţa sau pătrund şi 
mai adânc în inima câmpiei. Fiecare fiinţă întâlnită în cale, 
mirosurile acestei străzi, toate sunt pentru mine un 
nesfârşit prilej de iubire. Femeile tinere care 
supraveghează o colonie de şcolari în vacanţă, trompeta 
vânzătorilor de îngheţată (în loc de cărucior au o gondolă 
cu roate şi hulube), tarabele cu fructe - pepeni roşii cu 
sâmburi negri, struguri străvezii şi lipicioşi - sunt tot atâtea 
puncte de sprijin pentru cine nu mai ştie să fie singur. Dar 
ţârâitul ascuţit şi duios al greierilor, parfumul de ape şi de 
steie din nopţile de septembrie, drumurile înmiresmate 
printre fistici şi trestii sunt tot atâtea semne de dragoste 
pentru cine e silit să fie singur. Astfel, zilele trec. După 


strălucirea orelor însorite vine seara în decorul splendid al 
unui apus de aur pe care se proiectează negrul chiparoşilor. 
Atunci pornesc pe drum către greierii care se aud de atât 
de departe. Pe măsură ce merg, ţârâitul lor ajunge la mine 
tot mai stins, apoi încetează cu totul, înaintez fără grabă, cu 
răsuflarea tăiată de atâta frumuseţe arzătoare, în urma 
mea, unul câte unul, greierii îşi încearcă iar vocile, apoi 
încep să cânte: un mister în acest cer din care se revarsă 
indiferența şi frumuseţea. Şi, la ultimele raze de lumină, 
citesc pe frontonul unei vile:In magnificentia naturae, 
resurgit spi-ritus. Aici trebuie să mă opresc. Se zăreşte 
prima stea, apoi trei lumini pe colina din faţă, noaptea care 
cade dintr-o dată fără ca nimic s-o fi vestit, un foşnet şi o 
adiere în tufişurile din spate - ziua s-a dus, lăsându-mi toată 
dulceaţa ei. 

Fireşte, nu mă schimbasem. Dar nu mai eram singur. La 
Praga mă înăbuşeam între ziduri. Aici eram în faţa lumii şi, 
proiectat jur-împrejurul meu, populam universul cu forme 
care-mi semănau. Căci încă n-am vorbit de soare. 

După cum mi-a trebuit multă vreme ca să înţeleg 
dragostea mea pentru lumea de sărăcie în care mi-am 
petrecut copilăria şi tot ce mă lega de acea lume, tot aşa 
abia acum încep să înţeleg lecţia soarelui şi a ținuturilor 
unde m-am născut. Puțin înainte de amiaza ieşeam şi mă 
îndreptam către un loc bine cunoscut mie, care domina 
uriaşa câmpie din jurul Vicenţei. Soarele era aproape la 
zenit, cerul, de un albastru intens şi pufos. Din el se revărsa 
o lumină ce se rosTogolea pe povârnişul colinelor, înfăşură 
în mantia-i de foc chiparoşii şi măslinii, casele albe şi 
acoperişurile roşii, apoi se pierdea treptat în zarea câmpiei 
care fumega în soare. Şi de fiecare dată, aceeaşi 
desprindere de toate. În mine, umbra orizontală a acelui om 
gras şi scurt. Iar în aceste câmpii învolburate în soare şi 
prăfuite, în aceste coline sterpe, semănate doar ici-colo cu 
ierburi arse, atingeam cu degetul forma despuiată şi fără 
podoabă a acelui gust pentru neant pe care-l purtam în 


mine. Ţinutul acesta mă întorcea către miezul fiinţei mele 
punându-mă în faţa tainicei ei nelinişti. Dar această 
nelinişte era, şi în acelaşi timp nu era, cea dela Praga. Cum 
s-o explic? Ştiu doar că în faţa câmpiei italiene pline de 
copaci, de soareşi de zâmbete, am înţeles mai bine decât 
aiurea mirosul de moarte şi de inumanitate care mă 
urmărea de o lună. Da, acea plenitudine fără lacrimi, acea 
pace fără bucurie care mă năpădeau, izvorau din conştiinţa 
foarte limpede a ceea ce urma: dintr-o anume renunțare şi 
un anume dezinteres. Tot aşa cum cel ce ştie că va mufi 
rămâne nepăsător de soarta nevestei sale, căci numai în 
romane se întâmplă altminteri. El realizează vocaţia omului, 
aceea de a fi egoist, adică disperat. În acest ţinut nimic nu- 
mi făgăduieşte nemurirea. La ce bun să supraviețuiesc cu 
sufletul, fără ochi cu care să văd Vicenţa, fără mâini cu care 
să ating strugurii din Vicenţa, fără piele cu care să simt 
mângâierea nopţii pe drumul ce duce de la Monte Berico la 
vila Valmarana? 

Da, toate astea erau adevărate. Dar în acelaşi timp intra în 
mine, o dată cu soarele, ceva greu de definit. La această 
extremă limită a extremei conştiinţe totul se confunda şi 
viaţa mea apărea ca un lucru întreg pe care trebuia să-l 
arunc sau să-l primesc. Aveam nevoie de măreție. O găseam 
în confruntarea disperării mele profunde cu indiferența 
secretă a uneia din cele mai frumoase privelişti din lume. În 
ea aflam puterea de a fi curajos şi totodată conştient. Un 
lucru atât de dificil şi de paradoxal mi-era de ajuns. Dar 
poate că am şi denaturat ceva din ceea ce, atunci, simţeam 
atât de exact. De altfel, mă întorc adesea cu gândul la Praga 
şi la zilele cumplite pe care le-am trăit acolo. M-am întors 
înoraşul meu. Doar uneori, un miros acru de castraveți în 
oţet îmi trezeşte neliniştea. Atunci trebuie să mă gândesc la 
Vicenţa. Dar amândouă îmi sunt scumpe şi-mi vine greu să 
despart dragostea mea de lumină şi de viaţă de atracţia 
ascunsă pentru experienţa disperată pe care am încercat s- 
o descriu. Aceasta, cred, s-a înţeles; iar eu nu vreau să mă 


hotărăsc să aleg. La marginea oraşului Alger se află un mic 
cimitir cu porţi din fier negru. Dacă mergi până la capătul 
lui, descoperi vafea şi, în fund de tot, golful. Poţi să visezi 
ceasuri în şir în faţa acestei ofrande ce respiră o dată cu 
marea. Dar când te-ntorci, dai peste o inscripţie cu 
„Regrete eterne” pe un mormânt părăsit. Din fericire, 
există idealiştii, care se pricep să pună ordine în toate. 

56 togolea pe povârnişul colinelor, înfăşură în mantia-i de 
foc chiparoşii şi măslinii, casele albe şi acoperişurile roşii, 
apoi se pierdea treptat în zarea câmpiei care fumega în 
soare. Şj de fiecare dată, aceeaşi desprindere de toate. În 
mine, umbra orizontală a acelui om gras şi scurt. Iar în 
aceste câmpij învolburate în soare şi prăfuite, în aceste 
coline sterpe, semănate doar ici-colocu ierburi arse, 
atingeam cu degetul forma despuiată şi fără podoabă a 
acelui gust pentru neant pe care-l purtam în mine. Ţinutul 
acesta mă întorcea către miezul fiinţei mele punându-mă în 
faţa tainicei ei nelinişti. Dar această nelinişte era, şi în 
acelaşi timp nu era, cea de la Praga. Cum s-o explic? Ştiu 
doar că în faţa câmpiei italiene pline de copaci, de soare şi 
de zâmbete, am înţeles mai bine decât aiurea mirosul de 
moarte şi de inumanitate care ma urmărea de o lună. Da, 
acea plenitudine fără lacrimi, acea pace fără bucurie care 
mă năpădeau, izvorau din conştiinţa foarte limpede a ceea 
ce urma: dintr-o anume renunțare şi un anume dezinteres. 
Tot aşa cum cel ce ştie că va mufi rămâne nepăsător de 
soarta nevestei sale, căci numai în romane se întâmplă 
altminteri. El realizează vocaţia omului, aceea de a fi egoist, 
adică disperat. În acest ţinut nimic nu-mi făgăduieşte 
nemurirea. La ce bun să supraviețuiesc cu sufletul, fără 
ochi cu care să văd Vicenţa, fără mâini cu care să ating 
strugurii din Vicenţa, fără piele cu care să simt mângâierea 
nopţii pe drumul ce duce de la Monte Berico la vila 
Valmarana? 

Da, toate astea erau adevărate. Dar în acelaşi timp intra în 
mine, o dată cu soarele, ceva greu de definit. La această 


extremă limită a extremei conştiinţe totul se confunda şi 
viaţa mea apărea ca un lucru întreg pe care trebuia să-l 
arunc sau să-l primesc. Aveam nevoie de măreție. O găseam 
în confruntarea disperării mele profunde cu indiferența 
secretă a uneia din cele mai frumoase privelişti din lume. În 
ea aflam puterea de a fi curajos şi totodată conştient. Un 
lucru atât de dificil şi de paradoxal mi-era de ajuns. Dar 
poate că am şi denaturat ceva din ceea ce, atunci, simţeam 
atât de exact. De altfel, mă întorc adesea cu gândul la Praga 
şi la zilele cumplite pe care le-am trăit acolo. M-am întors 
înoraşul meu. Doar uneori, un miros acru de castraveți în 
oţet îmi trezeşte neliniştea. Atunci trebuie să mă gândesc la 
Vicenţa. Dar amândouă îmi sunt scumpe şi-mi vine greu să 
despart dragostea mea de lumină şi de viaţă de atracţia 
ascunsă pentru experienţa Disperată pe care am încercat s- 
o descriu. Aceasta, cred, s-a înţeles; iar eu nu vreau să mă 
hotărăsc să aleg. La marginea oraşului Alger se află un mic 
cimitir cu porţi din fier negru. Dacă mergi până la capătul 
lui, descoperi vafea şi, în fund de tot, golful. Poţi să visezi 
ceasuri în şir în faţa acestei ofrande ce respiră o dată cu 
marea. Dar când te-ntorci, dai peste o inscripţie cu 
„Regrete eterne” pe un mormânt părăsit. Din fericire, 
există idealiştii, care se pricep să pună ordine în toate. 
DRAGOSTE DE VIATĂ Noaptea, la Palma, viata se retrage 
treptat către cartierul localurilor de petrecere din spatele 
pieţei: străzi negre şi tăcute până în clipa când ajungi în 
faţa uşilor cu jaluzele prin care răzbat lumina şi muzica. Mi- 
am petrecut aproape o noapte întreagă într-un asemenea 
local. Era o mica încăpere foarte scundă, dreptunghiulară, 
zugrăvită în verde şi împodobită cu ghirlande roz. Plafonul 
căptuşit cu lemn era acoperit cu minuscule becuri roşii. În 
acest spaţiu restrâns îşi găseau locul în chip miraculos o 
orchestră, un bar cu sticle multicolore şi clienţii, înghesuiți 
ca sardelele. Numai bărbaţi. În centru fuseseră lăsaţi liberi 
doi metri pătraţi. De aici ţâsneau pahare şi sticle, trimise de 
chelner în cele patru colţuri ale încăperiinimeni din cei de 


fată nu era treaz. Toţi urlau. Un fel de ofiţer de marină îmi 
râgiia în faţă politeţuri cu alcool. Un pitic fără vârstă, cu 
care mă aflam la aceeaşi masă, îmi povestea viaţa lui. Dar, 
din pricina încordării, nu-l puteam asculta. Orchestra cânta 
fără oprire melodii din care nu puteai distinge decât ritmul, 
pentru că toţi cei de faţă băteau măsura cu picioarele. Din 
când în când se deschidea uşa. În mijlocul urletelor, noului 
venit i se făcea loc, de bine de rău, între două scaune 
înghesuite. 

Pe neaşteptate se auzi o lovitură de cimbal şi o femeie sări 
bruscân cercul strimt din mijlocul cabaretului. „Are 
douăzeci şi unu de ani”, îmi spuse ofiţerul. Am încremenit. 
Un chip de fată, dar sculptat într-un munte de carne. 
Femeia avea cam un metru optzeci înălţime. Enormă, 
cântărea fără îndoială trei sute de livre. Cu nââinile în 
şolduri, îmbrăcată într-o plasă galbenă prin ochiurile căreia 
se revărsau zeci de pătrate de carne albă, surâdea şi 
colţurile gurii ei trimiteau spre urechi nenumărate vălurele 
de carne. În încăpere, atâtarea ajunsese la culme. Simţeai 
cărata este cunoscută, iubită, aşteptată. Ea zâmbea întruna. 
Îşi roti privirea asupra 

1 Există o anume dezinvoltură tn bucurie, care defineşte 
adevărata civilizaţie. lar poporul spaniol este unul din 
puţinele popoare civilizate din Europa. 

Publicului şi, tăcută şi surâzătoare, îşi undui pântecele 
înainte. Sala urlă, apoi ceru un cântec care, după câte mi- 
am dat seama, le era cunoscut tuturor. Era un cântec 
andaluz, nazal, pe care bateria îl ritma înăbuşit din trei în 
trei măsuri. Cânta si, la fiecare bătaie a tobei, mima 
dragostea cu tot trupul. Mişcarea, monotonă şi pătimaşă, 
stârnea pe şoldurile fetei adevărate valuri de carne, care se 
pierdeau treptat spre umeri. Sala amuţise, fără suflare. La 
refren, fata, învârtindu-se în loc, ţinându-şi sânii în palme şi 
deschizând mare gura roşie şi umedă, reluă melodia 
împreună cu sala, până când toată lumea se ridică în 
picioare şi începu să zbiere. 


Ea, înfiptă în mijlocul încăperii, năclăită de sudoare, cu 
părul răvăşit, îşi înălța statura masivă, revărsată din plasa 
galbenă. Ca o zeiţă scârnavă ieşind din ape, cu fruntea 
animalică şi îngustă, cu ochii înfundaţi în orbite, trăia numai 
printr-o mică tresărire a genunchiului, asemenea cailor 
după ce-au alergat. Cu privirea goală şi disperată, cu 
pântecele şiroind de sudoare, era, în mijlocul bucuriei 
demente ceo înconjura, însăşi imaginea abjectă şi exaltantă 
a vieţii. 

Fără cabarete şi fără ziare ar figreu de călătorit. Un jurnal 
tipărit în limba noastră, un loc unde seara încercăm să ne 
apropiem de alţi oameni ne îngăduie să ne mimăm, cu un 
gest familiar, pe noi înşine, aşa cum eram la noi acasă, pe 
omul care am fost şi care, de la distantă, ne pare atât de 
străin. Căci preţul călătoriei stă în frică. Călătoria năruie în 
noi un fel de decor interior. E cu neputinţă să mai trişezi - 
să te ascunzi în dosul orelor de birou sau de şantier (ore 
împotriva cărora protestăm şi care ne apără atât de bine de 
suferinţa de a fi singuri). lată de ce simt mereu dorinţa să 
scriu romane ale căror eroi să spună: „Ce m-aş face fără 
orele de birou?” sau: „A murit nevastă-mea, dar din fericire 
mă aşteaptă un teanc mare de hârtii care trebuie rezolvate 
până mâine”. Călătoria ne răpeşte acest refugiu. Departe 
de ai noştri, de limba pe care o vorbim, smulşi de lângă tot 
ceea ce înseamnă pentru noi sprijin, lipsiţi demăştile 
noastre (nu cunoaştem tariful tramvaielor, şi totul e aşa), 
suntem pe de-a-ntregul la suprafaţa propriei noastre 
făpturi. Dar, pentru că ne simţim sufletulbolnav, fiecare 
fiinţă, fiecare lucru redobândeşte în ochii noştri valoarea sa 
de miracol. O femeie care dansează, cu mintea goală de 
orice gfnd, o sticlă pe o masă, zărită îndărătul unei perdele; 
fiecare imagine devine un simbol. Întreaga viaţă pare a se 
reflecta în el, în măsura în care viaţa noastră, în acel 
moment, se rezumă doar la atât. Sensibil la toate darurile, 
cu ce cuvinte să descriu beţiile 


60 contradictorii pe care le putem gusta (chiar şi beţia 
lucidităţii)? Şi poate nici un loc de pe lume, în afară de 
Medite-rana, nu m-a dus atât de departe şi totodată atât de 
aproape de mine însumi. 

De aici, fără îndoială, emoția pe care o încercam în 
cabaretul din Palma. Dar la amiază, dimpotrivă, în cartierul 
pustiu al catedralei, printre vechile palate împrejmuite de 
curţi răcoroase, pe străzile cu mireasmă de umbră, a pus 
stăpânire pe mine ideea unei anume „încetineli”. Pe străzi, 
ţipenie. Pe balcoane, câteva bătrâne nemişcate. Şi, 
mergând de-a lungul caselor, oprindu-mă în curţile pline cu 
plante verzi şi cu stâlpi rotunzi şi cenuşii, mă topeam în 
mireasma de tăcere, îmi pierdeam conturul, nu mai eram 
decât sunetul propriilor mei paşi sau stolul de păsări cu 
umbra răsfrântă pe înaltul zidurilor încă scăldate în soare. 
Petreceam astfel ceasuri întregi în mica mănăstire gotică 
din San Francisco. Coloanele ei fine şi preţioase străluceau 
de acel minunat galben-au-riu pe care îl au toate vechile 
monumente din Spania. În curte, oleandri, arbuşti de piper, 
o fântână în fier forjat de care atârna o lingură lungă de 
metal ruginit, din care trecătorii beau apă. Îmi mai 
amintesc uneori de clinchetul ei când se izbea de piatra 
fântânii. Totuşi, mănăstirea aceasta nu mă învăţa dulceaţa 
vieţii. În fâlfâitul înăbuşit al stolurilor de porumbei, în 
tăcerea care se cuibărea pe neaşteptate în inima grădinii, 
în scârţâitul singuratic al lanţului de la fântână 
descopeream o savoare nouă şi totuşi familiară. Eram lucid 
şi surâzător în faţa acestui loc unic al aparenţelor. Mi se 
părea că acel cristal în care surâdea faţa lumii fusese, cu un 
singur gest, crăpat. Ceva era gata să sedesfacă, stolul de 
porumbei să moară şi fiecare din ei să cadă încet, cu aripile 
larg desfăcute. Cele ce mă înconjurau, şi care semănau atât 
de mult cu o iluzie, deveneau plauzibile numai prin tăcerea 
şi prin nemişcarea mea. Intram în joc. Lucid, mă lăsam 
prins de aparenţe. Un minunat soare auriu încălzea molcom 
pietrele galbene ale mănăstirii. O femeie scotea apă din 


fântână. Peste un ceas, un minut, o secundă, chiar acum 
poate, totul se putea prăbuşi. Şi totuşi miracolul continua. 
Lumea dăinuia, pudică, ironică şi discretă (ca anumite 
forme potolite şi reţinute ale prieteniei cu unele femei). Un 
echilibru continua să existe, dar şi toată teama pentru 
propriul lui sfârşit. 

FATA şi REVERSUL 61 

Asta era dragostea mea de viaţă: o pasiune tăcută pentru 
ceea ce era poate gata să-mi scape, o amărăciune sub o 
flacără. În fiecare zi părăseam acea mănăstire parcă 
despărţit de mine însumi, înscris pentru o scurtă clipă în 
durata lumii. şi ştiu prea bine de ce mă gândeam atunci la 
ochii fără privire ai Apolonilor dorici sau la personajele 
pătimaşe şi încremenite ale lui Giotto: pentru că în acea 
clipă înţelegeam cu adevărat tot ce-mi puteau dărui 
asemenea ţinuturi. Admiri (aptul că pe malurile 
Mediteranei poţi găsi certitudini şi reguli de viaţă, că 
raţiunea este satisfăcută şi că un anume optimism şi sens 
social îşi află aici îndreptăţirea. Căci ceea ce mi se impunea 
atunci nu era o lume făcută pe măsura omului - ci una care 
se închidea asupra omului. Graiul acestor ţinuturi se 
potrivea atât de bine cu ceea ce răsuna adânc în mine nu 
pentru că răspundea întrebărilor mele, ci pentru că le făcea 
zadarnice. Pe buze îmi urcau nu rugi de mulţumire, ci acel 
Nada care nu s-a putut naşte decât în faţa peisajelor strivite 
de soare. Dragostea de viaţă e cu neputinţă fără disperarea 
în faţa vieţii. 

La Ibiza mă duceam zilnic în numeroasele cafenele din 
port. Către ora cinci, tinerii de aici se plimbă doi câte doi 
de-a lungul digului. Acolo se fac căsătoriile, acolo se pune la 
cale întreaga viaţă. Nu poţi să nu gândeşti că felul acesta de 
a-ţi începe viaţa faţă în faţă cu lumea îşiare măreţia lui. Mă 
aşezam pe scaun,încă ameţit de soarele zilei, plin de biserici 
albe şi de ziduri ca de cretă, de câmpii pârjolite şi de 
măslini zbârliţi. Beam un sirop dulceag de migdale. Priveam 
curba colinelor din fata mea. Coborau domol către mare. 


Seara începea să bată în verde. Pe colina cea mai înaltă, 
ultimele adieri ale brizei învârteau aripile unei mori. Atunci, 
în chip miraculos şi firesc, toată lumea cobora glasul. Nu 
mai rămâneau decât cerul şi cuvintele melodioase ce urcau 
spre el, dar care se auzeau ca şi cum ar fi venit de foarte 
departe, în acea scurtă clipă a amurgului plutea ceva 
trecător şi melancolic, ceva ce nu era simţit numai de un 
singur om, ci de un întreg popor. lar eu doream atunci să 
iubesc aşa cum uneori doreşti să plângi. Mi se părea că 
fiecare oră de somn 

1 Decadenţa sculpturii greceşti şi dispersarea artei 
italiene încep o dată cu apariţia surâsului şi a privirii. Ca şi 
cum frumuseţea ar înceta acolo unde începe spiritul. 

62 va fi de-acum înainte furată vieţii. Adică acelui timp al 
dorinţei fără ţel. Ca în ceasurile patetice petrecute în 
cabaretul din Palma sau la mănăstirea din San Francisco, 
rămâneam încremenit şi încordat, fără putere împotriva 
elanului nemărginit care voia să-mi pună în palme întreaga 
lume. 

Ştiu că n-am dreptate, că dăruirea îsi are limitele ei. Nu- 
maicu această condiţie există creaţia. Dar dragostea nu are 
limite, şi puţin îmi pasă că strânsoarea e fugară dacă pot 
îmbrăţişa totul. Există la Genova femei al căror surâs l-am 
iubit Gdimineaţă întreagă. Nu le voi mai vedea şi, fără 
îndoială, nimic nu-i mai simplu. Dar nu voi acoperi sub 
cuvinte flacăra părerilor mele de rău. În mica fântână de la 
mănăstirea din San Francisco, priveam cum trec stoluri de 
păsări şi-mi uitam setea. Dar venea întotdeauna o clipă 
când setea mea învia. 

Era o femeie originală şi singuratică. Întreţinea legături 
strânse cu spiritele, lua parte la certurile lor şi refuza să 
întâlnească anumite persoane din familie, rău văzute în 
lumea în care căutase ea adăpost. 

Se pomeni cu o mică moştenire de pe urma surorii sale. 
Cei cinci mii de franci, veniţi la sfârşitul vieţii, se dovediră 
destul de stânjenitori. Trebuia să le dea o întrebuințare. 


Aproape toţi oamenii sunt în stare să se folosească de o 
avere însemnată; dificultatea începe când banii sunt puţini. 
Femeia aceasta rămase credincioasă ei înseşi. Cu gândul la 
moartea apropiată, vru să-şi pregătească un adăpost pentru 
bătrânele ei oase. I se oferea o adevărată ocazie. În 
cimitirul din oraşul în care locuia, tocmai expirase termenul 
pentru un loc de veci. Proprietarii lui ridicaseră pe acel 
teren un somptuos cavou, sobru ca linie, din marmură 
neagră, la drept vorbind o adevărată comoară, pe care i-l 
cedau în schimbul sumei de patru mii de franci. Cumpără 
cavoul. Era o valoare sigură, la adăpost de fluctuațiile 
bursei şi de evenimentele politice. Sapă înăuntru groapa, 
ţinând-o gata pregătită să-i primească trupul. Şi, o dată 
treaba terminată, puse să i se graveze numele în litere de 
aur. 

Afacerea o mulţumi atât de mult, încât începu să simtă o 
adevărată dragoste pentru mormântul ei. În primele zile 
venea să vadă cum înaintează lucrul. Până la urmă ajunse 
să-şi facă vizite în fiecare duminică după-amiază. Era unica 
ei plimbare şi singura-i distracţie. Către ora două după- 
amiază, străbătea tot acel lung drumpână la marginea 
oraşului, unde se afla cimitirul. Intra în micul cavou, 
închidea cu grijă uşa şi îngenunchea pe scăunelul de 
rugăciune. Astfel, fată-n faţă cu ea însăşi, confruntând ceea 
ce era şi ceea ce va fi, regăsind veriga unui lanţ întotdeauna 
rupt, pătrunse fără greutate planurile ascunse ale 
Providenţei. Prin mijlocirea unui ciudat simbol, într-o bună 
zi înţelese chiar că în ochii lumii ea murise de mult. De Ziua 
Tuturor Sfinţilor, sosind mai târziu ca de obicei, află pragul 
uşii presărat pios cu violete. NecunosCuţi milostivi, trecând 
prin faţa mormântului fără flori, le împărţiseră, în semn de 
delicată atenţie, pe-ale lor, cinstind amintirea acelui mort 
lăsat singur cu sine însuşi. 

Şi iată că mă întorc iar la aceste lucruri. Din grădina spre 
care dă fereastra mea nu văd decât zidurile. Şi frunzişul, 
prin care curge lumina. Mai sus, iar frunziş. Şi mai sus, 


soarele. Dar din nemărginita fericire ce se simte în văzduh, 
din toată bucuria revărsată peste lume, nu ajung până la 
mine decât umbrele crengilor ce se leagănă pe perdelele 
albe. Şi cinci raze de soare care picură domol în cameră un 
parfum de ierburi uscate. O adiere de vânt, şi umbrele de 
pe perdea se însufleţesc. E destul ca un nor să învăluie şi 
apoi să descopere soarele, şi din umbră se iveşte galbenul 
strălucitor al acestui vas cumimoze. E de ajuns o singură 
lucire care se naşte, şi iată-mă plin de bucurie nedesluşită şi 
ameţitoare. O după-amiază de ianuarie îmi arată astfel 
reversul lumii. Dar frigul stăruie în adâncul văzduhului. 
Pretutindeni, o pojghiţă de soare ce stă să se crape la cea 
mai mică atingere, dar care înveşmântează toate lucrurile 
într-un etern surâs. Cine sunt eu şi ce altceva pot face decât 
să intru în jocul frunzişului şi al luminii? Să fiu raza aceasta 
în care arde ţigara mea, această dulceaţă şi această 
pasiune discretă ce stăruie în aer. Dacă încerc să ajung la 
mine însumi, mă caut în adâncul acestei lumini. Şi dacă 
încerc să înţeleg şi să gust această delicată savoare care-mi 
dezleagă taina lumii, mă aflu în străfundul universului pe 
mine însumi. Pe mine însumi, adică acea emoție extremă ce 
mă eliberează de decor. 

Adineauri, alte lucruri: oamenii şi mormintele pe care le 
cumpără. Dar lăsaţi-mă să tai această clipă în pânza 
timpului. Alţii lasă o floare în paginile unei cărţi, închizând 
astfel acolo 6 plimbare în timpul căreia au simţit atingerea 
iubirii. Şi eu mă plimb, dar pe mine mă mângâie un zeu. 
Viaţa e scurtă şi e păcat să-ţi pierzi timpul. Se spune că sunt 
activ. Dar a fi activ înseamnă tot a-ţi pierde timpul, în 
măsura în care te pierzi. Astăzi este o haltă şi inima mea 
porneşte în întâmpinarea ei înseşi. Singura nelinişte care 
mă mai stăpâneşte e aceea de a simţi această clipă 
impalpabilă fugin-du-mi printre degete ca picăturile de 
mercur. Lăsaţi-i pe cei ce vor să întoarcă spatele lumii. Nu 
mă plâng, pentru că privesc cum mă nasc. În clipa asta 
singura mea împărăție e această lume. Soarele şi umbrele, 


căldura şi frigul care vin din adâncul văzduhului; de ce să 
mă întreb dacă chiar acum nu moare ceva şi dacă oamenii 
nu suferă, de vreme ce totul este înscris în această 
fereastră prin care cerul îşi revarsă preaplinul venind întru 
întâmpinarea milei mele?Pot doar să spun, şi voi spune 
chiar acum, că important e să fii uman şi simplu. Jja nu, 
important e să fii adevărat, acest cuvânt cuprinzând totul, 
omenie şi simplitate. Şi când sunt oare mai adevărat decât 
atunci când eu sunt lumea? Sunt copleşit de daruri înainte 
chiar de a le fi dorit. Veşnicia e aici şi eu nădăjduiam în ea! 
Acum nu mai vreau să fiu fericit, ci doar să fiu conştient. 

Un om contemplă lumea şi celălalt îşi sapă groapa; cum să- 
i separi? Oamenii şi absurditatea lor? Dar iată surâsul 
cerului. Lumina creşte şi în curând va fi vară. şi iată ochii şi 
glasul celor pe care trebuie să-i iubim. Sunt iegat de lume 
prin toate gesturile mele, de oameni prin toată mila şi 
recunoştinţa mea. Între această faţă şi acest revers al lumii 
nu vreau să aleg, nu-mi place să aleg. Oamenii nu te vor 
lucid şi ironic. Spun: „înseamnă că nu eşti bun”. Nu văd 
legătura. Desigur, dacă-l aud pe unul spunând că e 
imoralist, înţeleg că simte nevoia să-şi făurească propria lui 
morală; dacă un altul afirmă că dispreţuieşte inteligenţa, 
ghicesc că nu-şi poate suporta îndoielile. Dar asta pentru că 
nu-mi placecând se trişează. Curajul cel mare rămâne acela 
de a privi cu ochii larg deschişi atât lumina cât şi moartea. 
Cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare 
dragoste de viaţă de această tainică disperare? Dacă ascult 
glasul ironiei, cuibărită în adâncul lucrurilor, ea mi se 
dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici şi limpezi, îmi 
spune: „Irăieşte ca şi cum.” Căci, în ciuda multor căutări, 
asta-i toată ştiinţa mea. 

La urma urmei, nu sunt sigur că am dreptate. Dar nu asta- 
i important, dacă mă gândesc la povestea acelei femei. 
Trăgea să moară, şi fata ei o îmbrăca pentru mormânt în 
timp ce mai era încă vie. Se pare, într-adevăr, că treaba se 


face mai lesne când membrele nu sunt ţepene. Dar e ciudat 
totuşi cât de grăbiţi sunt oamenii printre care trăim. 


SFÂRŞIT