Nichita Stanescu — Antimetafizica

ANTIMETAFIZICA 


Nichita Stănescu însoţit 
de Aurelian Titu Dumitrescu 


ANTIMETAFIZICA 


Nichita Stănescu însoţit 
de Aurelian Titu Dumitrescu 


Ediţia III-a 


Prefatä de Nora luga 


EDITURA 


AU STAT PE ACEEAŞI TREAPTĂ LA UN TAIFAS ANTIMETAFIZIC 


Primul impuls la reluarea unei lecturi este unul de verificare, în primul 
rând, a cărții pe care o redeschid după douăzeci de ani — vreau să văd dacă mai 
rezistă exigenţelor mele critice de acum - şi, în al doilea rând, a propriei mele 
judecăţi de valoare şi a fermitätii temeiului meu de receptare în absolut, fiind 
vorba aici de poezie si de poeţi. Reîntâlnirea e derutantä, aşa cum se întâmplă 
când revezi filme vechi. Pelicula se voalează in timp. Ineditul şocant al 
prezentului se transformă în desuetul tulburător al trecutului. Pelicula se 
voalează pentru că şi propria ta amintire se voaleazä: revezi, recitesti, zambesti 
cu ingaduinta atunci când un loc anume iti evocă o întâmplare din copilărie, de 
propria-ti naivitate. Dar acea carte peste care s-a aşternut un praf subțire, 
întocmai ca amintirea care nu te mai zgältäie fizic, cum o făcuse în timpul ei 
real, degajă o vrajă, un parfum vag şi nu ştiu ce esență magică poartă in el ca 
reuşeşte să pună acea lume la loc; toate acele lumi care se estompează într-o 
desuetudine derutanta, când ele iti păreau încă atât de aproape în amintire, îşi 
cer cu obstinatie dreptul de-a fi puse la loc, nu în acea lume, ci în lume, pur si 
simplu. De aceea reeditarea Antimetafizicii „Nichita Stănescu însoțit de 
Aurelian Titu Dumitrescu“ mi se pare un demers cultural necesar, care îmi 
recompensează, hai sä-i zicem, un soi de frustrare, un abur de nostalgie. Uite ce 
bine că mai există candoarea asta, îmi spun, copilăria asta, raiul ăsta ca un 
balansoar, în care credeam ca într-o păcăleală de 1 Aprilie — o antimetafizica 
incäpätänändu-se să confirme cu osârdie metafizica —, prinde contur fizic în 
dialogul dintre doi poeţi adevăraţi, şterge limitele ierarhizărilor. În Scrisorile 
către un tânăr poet, Rilke nu se adresează invätäcelului său ca un caporal care-i 
ordonă soldatului, cum nici filozoful antic nu le vorbeşte, în dialogurile lui cu 
discipolii, unor surzi. E vorba de o întâlnire între un spirit emitent şi unul 
receptor care în mod inerent trebuie să se situeze pe aceeaşi linie de gândire cu 
cel care dă, pentru că, dacă primitorul nu e perfect compatibil cu donatorul, 
transplantul e respins, ori Aurelian Titu Dumitrescu a demonstrat prin cărțile lui 
că e un poet adevărat, chiar dacă scrie, vai, în spatele văzului lumii. Fac această 
afirmație pentru că trebuie să fii orb sau răuvoitor să nu vezi că Antimetafizica e 
o carte care mărturiseşte, este un act de comunicare dincolo de imediat, 
„arătarea la fata“ a unei inspiratii trăite simultan de doi poeți aflați pe aceeaşi 
lungime de undă. Vorbesc despre Nichita Stănescu, nu cel mare, şi Aurelian 
Titu Dumitrescu, nu cel mic, ci de doi poeţi care s-au însoțit într-un moment de 
grație. 

La început a fost zvonul. Circulaţia din gură-n gură. Ai auzit că ... Parcă 
o văd pe Madi (Mariana Marin) stând turceşte pe mocheta mea galbenă, cu 
părul ei încă lung, încă negru ... A apărut o carte grozavă, Antimetafizica, ce a 
făcut Titu e incredibil. Asta nu-i carte, e viaţă pe bune, nici în poeziile lui, 


V 


Nichita nu-i mai viu ca aici ... Să vedeți cum îl provoacă, nu-l släbeste cu 
întrebările, ca un copil: da, de ce aşa? Si Nichita vorbeşte şi vorbeşte de 
Ploieşti, de familie, de doxuri, de şcoală, de cântece de mahala, de filme, de 
iubite-scolärite, de meciuri, dar până unde ajunge cu gândul, si Titu îi dă mereu 
mingea la fileu ... genial! Citând-o din amintire, azi cred că ar spune: E super! 
sau şi mai bine: E beton! Doamna Nora, trebuie s-o citiți neapărat! La fosta 
librarie Cartea Românească de pe Nuferilor, pe care o conducea Mircea 
Nedelciu, când mi-a împachetat cartea mi-a spus: E o carte deosebită, bate sus 
de tot, şi surpriza e Titu! Au avut dreptate, cartea m-a captivat de la primele 
pagini. Vivacitatea dialogului, scrisorile lui Nichita către Titu, inegalabilul 
portret pe care i-l face poetul tânăr marelui său prieten — pentru că însoţire este 
si nu subordonare. Dar de ce surpriza e Titu? Nu mă pot abtine sä nu alätur 
aleatoriu două citate ale celor doi, extrase din carte, şi să stabilesc o egalitate 
necesară între ele. Iată! Nichita: „Din moment ce tot m-am născut, mesajul meu 
este să incurajez viata, si, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este sä 
încurajez umanismul. Ce dracului, mi-am zis, să nu pot eu să iubesc? Ce 
dracului, mi-am zis, să imit dragostea fără s-o fi trait? Ce dracului, mi-am zis, 
să fiu eu tocmai acela „nemuritor şi rece“? Am luat-o pe scurtătură şi m-am 
răstit în gândul meu la tine, ca orice om care se simte vinovat de el însuşi: Bă, 
aşa ţi-am zis, căci bă ţi-am zis, nu pot să mor liniştit şi împăcat în cuget până 
când tu, mucosule, nu vei scrie o poezie mai minunată decât cea mai minunată 
poezie pe care consider că aş fi putut s-o scriu eu.“ 

Titu: „Când vorbeşte mult şi glumeşte pe înțelesul fiecăruia, Nichita 
blochează divinul mecanism al creației, dar, îmi pare, cu eforturi mari, mai mult 
slăbindu-se, decât întărindu-se. Spre a fi mai exact, imaginati-vä un cântar, pe 
talerele căruia se aşază greutăți peste capacitatea acestuia de a măsura. Acul 
cântarului se blochează. Asemenea greutăţi pe care el nu le-a măsurat niciodată, 
sunt cuvintele vulgare spuse cu farmec, citate din toate limbile ştiute şi neştiute, 
vorbe de alint întinse pe marmelada de umor, imitații onomatopeice, în fine, o 
imagine ce acoperă putin reliefurile peste care trece pentru ca, mai apoi, sä le ia 
forma.“ 

Sunt derutatä, sunt de mult derutatä, pe de-o parte entuziasmul Marianei 
Marin si al lui Mircea Nedelciu, pe de alta, contestärile venite din partea altor 
reprezentanți importanți ai aceluiaşi grup de vârstă şi de convingeri estetice. 
Ciudat singurele luări de poziție publice, favorabile cărții în discuţie, le-au 
aparținut, la vremea respectivă, lui Nicolae Manolescu şi lui Laurenţiu Ulici. Ce 
coincidență, iată, în timp ce le scriu numele, îmi dau seama că funcția de 
preşedinte al Uniunii Scriitorilor figurează în fişa biobibliografică a 
amândurora. Dar nu pentru asta au scris ei bine despre Antimetafizica şi alții rău 
despre aceeaşi carte. Să fie doar o chestiune de gust? 

Oare ce motivează reticentele oamenilor, întorsul capului, ränjetul 
superior, vorbirea pe la colţuri, tăcerea ostilă? De ce valoarea evidentă e 
contracarată de supoziţia malitioasä? De ce novicele care intră în gratia 
stareţului e privit cu suspiciune, de ce discipolul care se însoţeşte cu maestrul în 
spațiul rarefiat al gândului înalt si al simțului fin e totdeauna bănuit de intenții 


VI 


frauduloase, ca şi maestrul care îşi recunoaşte în discipolul lui propria lui 
promisiune inițială, pe care ceilalți nu o văd. Există familii spirituale, există 
schimburi sublime, profitabile de ambele părți. Interesele guvernează toate 
acțiunile noastre. Interesele sunt necesități vitale, interesele sunt mobilurile 
iubirii care aleargă prin spațiile cele mai pure ca energiile rupte de corpurile lor 
materiale şi eu cred — poate sunt naivă, poate sunt anacronică — că insotirea în 
poezie e o astfel de iubire. Nichita a avut un rai lung si un iad scurt. Aurelian un 
rai scurt şi un iad lung. Dar cartea lor, Antimetafizica, mărturiseşte acea clipă de 
grație irepetabilă care rămâne neatinsă de gândul gregar, de vorba vulgară. E o 
profesiune de credință, e un testament pentru posteritate, e argumentul poeziei 
care bate toate rationamentele abile puse în joc la bursa poeziei? 

Cum să explic eu acum, aici, cu argumente logice şi bine fundamentate, 
de ce au venit aceşti doi poeţi unul spre altul şi de ce breasla scriitoricească s-a 
supărat atât de tare? Las poezia să rostească sentința corectă. Să spună ea, dacă 
pe scara pe care s-au întâlnit — unul venind de jos, celălalt de sus — şi s-au oprit 
o vreme la un taifas „antimetafizic“ nu s-au aflat amândoi pe aceeaşi treaptă. 


Nichita Stănescu 
Pe lângă turn 


Acum când văd răsărind soarele 

si inima mi s-a liniştit de aurul luminii 

mă gândesc cu groază cât de apus a putut să fie 
ieri seară în răsăritul lui de azi. 


La mine însumi mă gândesc cu groază 

ce copilărie a putut să aibă maturitatea mea 

când stau teapän şi stăpân pe verbe şi pe proverbe, 
şi gândul mi se abate aiurea şi numai spre tine, 
nerăsărita şi nesupusa mea. 


Aurelian Titu Dumitrescu 


Pagină albă (VI) 


Ti-am cerut cuvântul acela incremenit 
şi lumina galbenă de deasupra lui. 


Am auzit râsul sălbatic şi monoton: 
sunete de metale rostogolite la marginea oraşului. 


Dincolo începea grâul ruginit 
păzit de râsul tău 


VII 


sä nu se frängä. 
Am plecat luând cu mine animalele fără putere, 
gura muribundului aburind încă oglinda, 


frica strânsă ca o palmă în jurul flăcării. 


NORA IUGA 


VIII 


NICHITA STÄNESCU 


Tema cu variatiuni 


Partitura I 


Acest lac, balta in crestere, opalina, 
luciu monstruos de nici un fel de alb, 
fara de copac in oglinda, 

deodata s-a scuturat 

sia zburat drept in sus 

cu niste aripi ciudate. 


Doamne, ce pasäre o fi dormit in fata mea 


cand eram cat pe ce 
sa ma inec. 


11 


Partitura a Il-a 


De frică să nu mă înec în el 
lacul se stinsese în sine 
cum perla şi-adună gârla lumină în sine. 


De frică să nu mă înec în ea 
se făcuse balta opalină, 
pasăre zburând cu şapte aripi 
şi drept drept drept drept 
drept drept în sus. 


Peştii sufocati atârnau de penele păsării 
când, de frică 1 se făcuse frică lacului 
că eu aş putea să mă înec în el. 


Ah, oglindire zburătoare, 


refuz al văzului 
orbire! 


12 


Partitura a III-a 


Se dedică lui Tilemachos Chytitis 


Lac de culoarea perlei, 

lac întins pe jos pe pământ, 

ah, tu, de ce eşti atâta de fricos 

si te transformi în pasăre uriaşă şi verticală 
numai de spaima că aş putea să mă înec în tine 
impiedicandu-ma de un țărm. 


Să fi fost tu pasăre lätitä şi dormindä 
să fi fost tu lac vertical şi zburând, 
ce țărm ciudat şi-al nimănuia tineai 
tocmai atuncea, tocmai atunci 

când ai crezut că mă înec în tine, 

că în tine mă înec cu un gând. 


13 


Partitura a IV-a 


Se subtiase apa ca o lamä de cutit 
spre dimineatä ea se ascutise foarte. 


S-a descusut de țărm şi a zburat in sus 
strigând că vreau să mă înec în lac. 
Ah, apă laşă, pasăre şi vârcolac 
care te duci cu aripe de apă-n sus 
direct în sus, direct spre sus 

spre foarte sus 

de frică 

si de spaimă 

că mă înec în tine. 

Ce tristă zburătoare-n înălțime 

cu aripe de apă. 


14 


Partitura a V-a 


Se dezghetase cubul cel de gheatä 
redevenind întors şi lung şi lac. 
Crezând că vreau să mă înec în dânsul 
deodată-n sus el a zburat. 

Si dacă gheaţa 1 s-a fost topit în apă 
de frica lui de mine, 

şi dacă apa lui 1 se topise 

de frica lui de mine 

în lungi vaporii plutitori, 

de frica lui de mine 

că aş putea să mă înec în nori, 

să mă distrug în vulturime, 

în cerul nopții uneori, 

lucind de stelărime, 

de frica lui de mine 

că aş putea ca să mă-înec, 

cu un cadavru să adaug 

să mor din nou ce a murit 

de-o veşnicie. 


15 


Partitura a VI-a 


Să fi crezut de mine lacul 

că sunt un simplu cal 

sau o descălecare de pe şa 

tinzând spre înecare 

de se făcu deodată vertical 

cu aripi în înaintare? 

Ce frică-i fuse de lăsă 

să plouă peşti dintr-însul 

când uită-te şi uită-mă 

tot nu m-am înecat cu dinadinsul. 
Ce face valuri valuri verticale? 
Ce-şi tine in piezis corăbii? 

EI crede c-as fi vrut ca sä mä-inec 

in trupul dumisale, 

pe cänd as fi putut ca sä mä tai 

într-un cuțit sau nişte săbii. 
E lac nebun, vă zic, scârbos şi laş 

ce fuge înspre seară-ntruna, 

de multă vreme-s înecat 

în răsăritul din apus ce-l are luna. 

El încă fuge când sunt mort 

evaporând întreaga mare de din port. 


16 


Partitura a VII-a 


Nu te abate, nu te tulbura 
lacule ca o lacrimă. 

Îmi ţin cuvintele în gură 
ca pe nişte perle. 

Ele îmi cad din surâs 
numai pe o tavă de argint. 


Sezi blând, lacule, 
nu te scutura speriat. 
Niciodată n-am să mă înec în tine, lacule. 


Eu sunt înecat 

în pasărea Phönix numai 

cea care auzind a reînviat. 

Sezi blând, lacule, 

eu numai in Phönix m-am înecat. 


Lac speriat 

lac speriat 

pe care nu apune 
nici steaua măcar. 


17 


Partitura a VIII-a 


Zbura deasupra mea o pasăre opalină 

si venind se lätea deasupra mea ca un lac, 
m-am uitat spre pădurea virgină 

murise până când şi ultimul copac. 


M-am uitat spre piatra măreaţă, 
totul era nisip nisipiu, 

de m-aş fi uitat şi la viata 

nici cui n-aş fi avut de sicriu. 


Pasărea deasupra mea se băltise 
broaştele-i orăcăiau între pene 
timpul tot se intetise 

decurgänd spre altä vreme. 


Eu n-am sä beau niciodatä apä 

din apa artei zburătoare. 

Stai, mi-am zis eu mie, omule şi sapă 
în durerea vorbitoare. 


M-am uitat o dată pe sus, 

şi lacul plutitor zburase, 

cu ochiul neobişnuit de sedus 
am văzut ce mai rămase. 


Tu esti în viata, natură, 

tu esti in viata! 

Si eu sunt in viata, natura, 

si eu sunt in viata! 

Noi suntem in viatä, 

nu înțelegem oare că suntem în viata! 


Mama lor astăzi şi mâine de morti. 


18 


Partitura a IX-a 


Se dedică lui Victor Ivanovici 


Ne tragem din apă 

ne sufocăm în aer 

şi tindem spre înţelesul cuvântului. 

Eu nu mă mai pot îneca niciodata-ntr-o mare, 
într-un fluviu nu mă mai pot îneca niciodată, 
nici într-un lac, 

nici intr-un rau. 

Sperie-te de mine, apa, 

Sperie-te de mine, apa! 

Eu niciodata n-am sä ma mai inec in tine. 


Sperie-te de mine, aer, 
Sperie-te de mine, aer! 


Eu niciodata n-am sa mai zbor prin tine. 
Niciodata! 


Eu am sa ma inec zburänd 
in intelesul unui cuvant, 
eu o să mă înec zburând 
în înțelesul unui cuvânt, 

al unui cuvânt 

cuvânt! 


19 


INCEPUTUL 


PRIMA NOASTRÄ IDEE DESPRE CARTE 


— Nichita Stănescu, când vi se vorbeşte, cum vä place să vi se spună: tu, 
dumneata, dumneavoastră? 

— Dumneata. 

=a 

— E un tu alintat. 

— Când ţi-am citit cărțile, mi te-am imaginat înalt, cum si esti, frumos, 
cum şi eşti, fără această uşoară şiretenie degenerată din generozitate în impresia 
de om încurcat pe care o laşi, şi la care, cu siguranţă, te-a obligat viata, mi te- 
am imaginat înalt, frumos, într-un veşmânt alb, lung, plimbându-te cu 
picioarele goale de-a lungul țărmului ca vechii greci. În jurul tău, lume care nu 
se încurca de tine, care te iubea şi care, de sărbători, aştepta să vorbeşti. 

Când am venit la tine, în urmă cu doi ani, te-am găsit într-un apartament 
cu două camere în care, evident, avusesei grijă să nu fi înghesuit mobile, 
bibliotecă. 

Te-am găsit îngrămădit în propria ta ființă de vizitatorii violenti uneori, 
totdeauna fără protocol, te-am găsit nu în veşmântul alb, ci într-o pereche de 
pantaloni maro în care tot umbli, într-o pereche de pantofi adidas şi într-un fâş 
de contabil şef. 

Generozitatea regeascä, delăsarea din plictiseală, renunţarea la fast, 
indiferența față de relaţii te ridicau deasupra timpului. 

Am căutat să mi te explic prin locul în care te-ai născut. Am revăzut 
Ploieştiul. 

Am căutat un loc care să semene cu tine. Nu l-am găsit. Care e cea mai 
veche amintire a ta despre Ploieşti? 

— Am atâtea multe amintiri despre Ploieşti care ar putea fi numite cele 
mai vechi amintiri despre oraşul meu natal, încât mă voi opri la cea mai 
dureroasă dintre ele. Ea este din timpul războiului. 

Gheorghe, fratele tatălui meu, de profesiune croitor, citea nenumărate 
romane polițiste. Într-o zi, el, adică nea Gică, şi cu tata au umplut un imens cos 
cu romane polițiste (colecția celor 15 lei), Amintirile lui Bill Gazon, Amintirile 
celor trei cercetasi, Doxuri, Edgar Wallace cu banderola Nu le citiți noaptea, 
Femei celebre şi multe altele ca de-alde astea, gen Karl May cu Winnetou în 
nenumărate volume etc., etc., şi mi-au pus deasupra coşului un pachet uriaş 
conținând o sută de pachete de țigări Naţionale şi m-au trimis cu toate aceste 
lucruri victorioase, împreună cu fata unei vecine, la spitalul de răniți din 
Ploieşti. Era prin anul al treilea al celui de-al doilea război mondial. Încă nu 
începuseră bombardamentele anglo-americane asupra rafinäriilor de petrol. 
Târâş-grăpiş, am ajuns la spital şi, într-o sală mare cu două şiruri de paturi, din 
care izbucneau gemete extraumane de durere, acolo, stăteau infäsurati în 
bandaje răniții pe ducă. Mi-au căzut ochii înspăimântați pe unul dintre ei, care 
părea pur şi simplu un om de zăpadă infäsurat în bandaje şi în ghips din cap 


22 


până-n picioare şi care urla cel mai tare dintre toți. Fata vecinului meu s-a 
speriat şi m-a lăsat singur, cu coşul de romane polițiste, între cele două rânduri 
de paturi. Speriat si eu si împleticindu-mă, am luat pachetoiul cu cele 100 
pachete de ţigări Naţionale şi le-am depus pe patul acelui om de zăpadă. În acea 
secundă, în sala cea mare, mirosind a bandaje şi sânge, s-a lăsat o linişte 
mormântală. Apoi, peste o sută de glasuri, ca din fundul unei peşteri, au început 
să ceară către omul de zăpadă, care pusese o mână albă, plină de bandaje, 
posesivä, pe pachetoi: 

— Dă-mi si mie o țigară, dä-mi si mie o țigară! 

Omul acela, pe ducä, tinänd o mänä albä de bandaje pe pachetoiul de 
tigäri, a scos din el cu greutate un urlet covärsitor: 

— Nu dau nici una! 

Aceasta este cea mai tristä intämplare pe care am träit-o in orasul meu 
natal, cänd aveam värsta de aproximativ 8-9 ani si cänd am fugit urländ si 
plängänd din acea salä de räniti si multä vreme pärintii mei n-au stiut ce e cu 
mine si nici eu insumi n-am stiut ce e cu mine, cäci de joacä nu-mi mai ardea, 
de mäncare nu-mi mai pria si de apä nu-mi mai era sete. 

— Ai acolo un loc drag? 

— Locul numit in tineretea mea Parcul sträjerilor, in prelungirea 
stadionului de fotbal Petrolul si a intreprinderilor de fabricat masini de tocat 
carne. Nu mä întreba de ce mi-e cel mai drag Parcul străjerilor, pentru că as fi 
in stare sä-ti räspund cä era locul pupului dulce intre elevele de liceu si elevii de 
liceu, iar militienii de epocä chiar si ei se pupau cu militiencele de epocä. Dar 
cine poate sä dea cu piatra? 

— Faci eforturi să pari un om obişnuit! Uneori, tehnicile moderne imi par 
atät de departe de tine! Spre exemplu, filmul. Chiar, care a fost primul film pe 
care l-ai văzut? 

— Stan şi Bran aviatori. Îmi amintesc că este primul film din pricina 
faptului că l-am văzut de vreo douăzeci de ori. După aceea, de ce să mint, şi 
Aventurile lui Tom Mix, după care nu mai m-am dus la film din pricina faptului 
că mă duceam la fotbal. Mai erau şi minunatele filme însă de la cinematograful 
Timpuri noi, filme ştiinţifice, unde stăteam în rândul din urmă, cu un ochi la 
ştiinţă si cu celălalt la eros. Cele mai scumpe pupuri din lume se dau în timpul 
documentarelor ştiinţifice. Cu prilejul unui film despre eradicarea tuberculozei, 
m-am şi căsătorit pentru întâia oară in viata mea cu o dulce ființă cu cozi si 
cărare pe mijloc. Vorba cântecului: „De-ar fi bătut vântul mult, te-as fi strâns de 
te-aş fi rupt“. La filmul ştiinţific despre inovația la nituri, eram gata divorțat şi 
trecusem melancolic spre filmul despre plantarea cartofilor în patrat. În timpul 
meciurilor de fotbal, nu s-a întâmplat absolut nimic, celibatar curat, iar puritatea 
biblică şi angelicä, pe timpul cât il încurajam la meciuri de box pe celebrul 
boxer ploieştean Fasole, strigändu-i din colt: Loveşte-l, bă, Fasole, pe Nea Titi 
la calcaneu (calcaneu fiind osul din călcâi, zis al lui Ahile)! 

— În ce haine voiai să te îmbraci la vârsta aceea? 

Primele haine în care am vrut să mă îmbrac au fost tunsorile de tip 
„Cocoş“, care, în epocă, făceau furori. Apoi, spre mine, să nu mă supăr, de 


23 


parcä m-as fi supärat: N-aveam, domnule, bani, erau vremuri grele, ce crezi 
dumneata? De unde? Linistit, reia: Ele constau in täierea pärului cu 2-3 cm in 
dreptul cärärii fruntii si în ungerea pletelor spre spate cu briantinä. Daca imi 
aduc eu bine aminte, poetul A. E. Baconsky, în faza sa realist-socialistä, era 
tuns cocos, iar în faza sa metafizică, tuns Cicero. Trece vremea, domnule! 

— Preferai anumite flori? 

— Nu prea mi-au plăcut florile. Le-am considerat ca pe nişte sexe 
retezate de plantă. M-am şi întrebat: dacă florile şi-ar dărui flori umane, între 
ele, care anume ar fi alea? 

— Ce poet iti plăcea? 

— Topârceanu. Mergea pe gustul ploieştenilor, iar parodiile lui originale 
erau un fel de Scrisoare pierdută, nu a burgheziei de epocă, ci a poeţilor de 
epocă. Dar, mai presus de Topârceanu, cel mai mult mi-au plăcut cântecele 
soldaților, de tristeţe, pe care le cântau trupele trecând prin Ploieşti. Ele mi-au 
părut nesfârşit de triste şi de minunate, în ciuda simplităţii lor. Mai mi-au plăcut 
foarte mult colindele, doinele şi textele cântecelor läutäresti-tigänesti de la noi, 
cum ar fi bunăoară /nel, inel de aur cu piatră la mijloc, Ecaterino, vedea-te-as 
moartă, Pe deasupra casei mele, trece-un cârd de rândunele sau cântecele 
falnice şi bädäränesti cum ar fi acelea: Pe deal pe la Cornățel, Trenule, maşină 
mică şi În gară la Leordeni. 

— Ce-ai pierdut prima oară? 

— Prima oară, mi-am pierdut a doua oară, iar a doua oară mi-am pierdut 
a treia oară. În rest, nici n-am pierdut, dar nici n-am găsit nimic. 

— Asta e metafizică! 

— Mai mi-aduc aminte de o ruină de biserică de lângă Ploieşti, unde, 
ducându-mă taică-meu pe cadrul bicicletei lui şi lăsându-mă singur în iarbă, 
cred, am vorbit cu extratereştrii, care umblau printre ierburi în nişte avioane 
extrem de mici, cât oul de bibilică. Cred c-am pierdut nasturele de la mantaua 
unui prizonier maghiar, un nasture de aramă cu o coroană cu o cruce oblică pe 
ea, pe care el şi l-a rupt din manta si mi l-a dat mie, când eu furasem un pachet 
de țigări din buzunarul lui tata şi 1-1 dädusem lui pentru că îmi plăcea că era 
blond şi mustăcios şi săpa pământul. Cred c-am mai pierdut un baston de sticlă, 
un abecedar, o bilă colorată, o pereche de gioale plumbuite, o peniță klaps şi o 
fotografie de fetiță cu breton de pe o cutie de malt, care se numea Ovomaltina, 
si pe care o tineam sub pernă alături de un avion tăiat dintr-un jurnal, alături de 
fotografia submarinului Delfinul şi de un autograf obţinut de la extrema stângă 
Bădin, de la Prahova-Ploiesti, pe care toate mi le-a confiscat mama într-un 
acces de curăţenie generală, cum se numeşte la noi, la Ploieşti, când cineva dă 
cu mătura prin toată casa. 

— Primul cadou? 

— Un urs de plus. Să fi fost oare intuiție istoricä? 

— Vorbeste-mi despre primul prieten. 

— Primul meu prieten a fost Reinhold-Junele, care purta pantaloni si 
pantofi negri şi care, la simpla mea vedere, mi-a tras un toc de bătaie ca să 
stabilim care din noi doi e mai mare. Cred că el a fost primul meu prieten 


24 


pentru că n-am apucat să mă räzbun pe el, iar prima mea prietenă a fost 
Marcela, fetița vecinilor nostri de epocă, căreia i-am făcut operație de 
apendicită cu un glonţ, de m-a bătut mama de m-a snopit, distrugând în mine 
orice fior medical şi dorinţa de a deveni medic. 

— Prima rană? 

— Au fost atât de multe că n-are nici una dintre ele prioritate. Cu 
excepția vorbirii, nimic din trupul meu n-a rămas neargăsit bine. 

— Când ai plecat de acasă, din curte? 

— Cu puţin înaintea celui de-al doilea război mondial, în timpul unei 
ierni, când mă jucam de-a nemții şi germanii, si, din bătaia cu bulgäri de 
zăpadă, ni se mutase frontul până-n pădurea Päulesti. 

— Ce sporturi ai făcut? 

— Absolut toate sporturile, başca sporturile inventate şi cele tradiționale, 
pana cand şi Turca, Lapte gros, Sotronul, Leapşa, Regina pe furate de pasi etc. 

— Nichita, iti e obosit trupul. Acum, la tine, odihna apare, cred, numai la 
nivelul spiritului. La primele vârste, există, însă, o bucurie a spiritului când 
trupul îi e curat, energic, odihnit, bucuria trezirii din somn, bucuria dimineţii. 
Când simţi întâi nevoia să dormi pentru a-ţi odihni trupul, să dormi pe săturate, 
cred că spiritul porneşte pe calea plăcerilor din el însuşi. Când ţi-ai dorit sa 
dormi pe săturate şi ai şi făcut-o? 

— Cu prilejul unui pescuit când un prieten al meu mi-a dăruit un saläu si 
a fost gătit d la bonne-femme. 


25 


CUM AM RATAT PRIMA NOASTRÄ IDEE DESPRE CARTE 


Restantä la capitolul întâi 


— Nichita, iti e obosit trupul. Acum, la tine, odihna apare, cred, numai la 
nivelul spiritului. La primele vârste, există, însă, o bucurie a spiritului, când 
trupul îi e curat, energic, odihnit, bucuria trezirii din somn, bucuria dimineţii. 
Când simţi întâi nevoia să dormi pentru a-ţi odihni trupul, să dormi pe săturate, 
cred că spiritul porneşte pe calea plăcerilor din el însuşi. Când ţi-ai dorit sa 
dormi pe săturate şi ai şi făcut-o? 

— Niciodată n-am dorit să dorm pe săturate! Paranteză: în finalul 
capitolului trecut, eram putin obosit şi ţi-am spus o prostie, închide paranteza! 
De fapt, cel mai mult mi-am dorit să fiu treaz pe săturate şi, uneori, chiar am 
izbutit aceasta, când, într-adevăr, am atins cu gândul o idee sau cu memoria o 
viziune. Niciodată n-am izbutit să fiu total treaz, pe săturate, dar asta îmi doresc 
tot timpul. 


Capitolul al doilea 


— Ai reparat vreodată ceva? 

— Bineînţeles! În afară de ceasul cu sonerie chefere pe care îl stricam din 
plăcerea de a-l repara, am reparat odată un şoarece pe care, elev fiind, îl 
remarcasem între cărți şi îl strivisem între un Balzac şi un Cervantes, că pe 
bietul şoarece presat îl apucase scăpăul. Mi s-a făcut milă de el, i-am şters 
murdäriile executate pe cărțile clasicilor, l-am imbäiat spre opoziția chitcäitoare 
a acestuia şi, cu prilejul särbätorii nationale a Motanului incältat, l-am facut 
cadou lui Gică, nepotul lui Gică şi strănepotul lui Gică, motanul care descindea 
direct din pisica Elvira şi bătrânul cotoi cotonog Gică. A fost un mic masacru, 
recunosc, dar nu cel pe care vi-l imaginati domniile voastre. Gică şi Elvira au 
şters-o din fata şoarecelui meu necăjit şi spălat cu forţa, ca argentinienii din 
Malvine. Am mai reparat eu una-alta, o vorbă strâmbă am îndreptat-o, şi am dat 
pietre de mâncare unui nisip cu al cărui deşert eram bun prieten. În fine, m-am 
desreparat de o palmă pe care mi-o dăduse in tineretile mele Magdalena, fata de 
care mă comportam ca o motocicletă Zundapp cu doi cilindri şi cu ataş. Hai, dă- 
te mulțumit de răspuns. 

— Jar metafizică! Iti amintesti când ai constatat că nu poţi vorbi normal? 


26 


— N-as vrea sä improvizez prea mult, de-aceea aproximez momentul. 
Cänd, la Scoala primara nr. 5 din Ploiesti, cu forta sı cu abecedarul, aceastä 
constituție a forței, acest satâr pe gâtul de lebădă al copilului, tăiat dinspre 
firesc spre cuvinte, după nesfârşitele linioare si bastonaşe, am fost învăţat să 
scriu o-i, oi, si am remarcat că ceva ce nu există poate fi scris. Cand am aflat ca 
ceea ce se vorbeşte poate fi scris, adică redat vederii, m-am speriat ca şi cum aş 
fi emis pe gură animale, îngeri şi alte făpturi. Evident că am început să mă 
bâlbâi şi, bineînţeles, am rămas repetent. Caii, bunăoară, dacă ar realiza că 
nechezatul lor poate fi scris sau înregistrat, cred că s-ar lăsa de ei înşişi şi ar 
rămâne infinit repetenti în trupul de mänz. De unde să ştiu eu şi de unde să se 
ştie şi cine, Dumnezeule mare, a inventat obiectualizarea, adică transformarea 
în obiect a cuvântului? Acänii, călare pe cămile, când compuneau cântece si 
stihuri, n-aveau nici cea mai mică idee de ceea ce este, de ceea ce ar putea să fie 
o carte şi cât de înspăimântător, dacă nu cumva chiar impudic, arată obiectul 
vorbirii. 

Mi-aduc aminte, la campionatul de fotbal cu nasturi al clasei eram codaş 
şi mă oftica nespus. Asta, până într-o bună zi când am şterpelit din buzunarul 
tatei un pol (tata îşi lăsa haina pe un anume scaun şi în buzunarul drept un pol, 
special ca să-l fur eu pentru unele trebuinte viclene, tata închizând ochii la 
aceasta şi, în puritanismul lui familist, făcându-se a nu fi avut nicicând un pol în 
buzunarul drept, predestinat fiului lui pentru necesități urgente, adolescentine). 
În fine, furând eu acel pol, am descoperit taina cumpărării rezultatelor la fotbal 
pe nasturi prin înghețată în cornet contra scor avantajos. Aşa se face că am fost 
primul campion de fotbal cu nasturi al clasei, lipsit de glorie şi proclamat in 
consensul rece al inghetatei. Tot aşa şi cuvântul ăla adevăratul l-am cumpărat 
pe un ochi, ăla mustosul pe un ficat, ăla drăgăstosul pe o inimă. Neglorioase 
expresii cumpărate cu propriile organe vitale. 

— Când ai descoperit că cel căruia ii spuneai tată iti e părinte? 

— Numai când a murit. 

—? 

— Atat! 

— Totusi, poti exprima? 

— Nu, nu pot exprima. La noi, la Ploiesti, se zice ca un barbat devine 
matur numai când îi moare tatăl. Tragicä maturitate a mea spre cincizeci de ani 
si nedreaptă moarte a tatălui meu care s-a născut in 1907 si a murit in '82, câți 
ani putea să aibă? Oricum, nedrept de puţini. 

— Care a fost prima complicitate cu dânsul? 

— Nu ştiu dacă din fericire sau nu ştiu dacă din nefericire complicitätile 
mele cu tatăl meu erau numai un sfert de complicitäti. Când m-am despărțit 
prima oară de o fată care tocmai se despärtise pentru prima oară de cineva, 
adică de mine, m-am aşezat pe patul din „salonul“ casei noastre, compusă din 
două camere, de la Ploieşti, cu nasul înfipt într-un covor cu geometrii minunate, 
ţărăneşti (la noi la Ploieşti, covoarele nu erau pentru călcat, ci pentru atârnat pe 
pereţi). Îmi dăduseră popularele lacrimi sărate prin popularii ochi nesärati. Tata, 
trecând solemn din dormitor spre bucătărie, m-a citit cu coada ochiului şi mi-a 


27 


azvärlit următoarea vorbă: Mă, o să mori prost. Dacă atunci când mergi pe 
stradă si iti lucesc ochii după fundul unei fete, nu-ți dai seama că şi celei de 
lângă tine îi lucesc ochii după omoplatii unui băiat, exact în aceeaşi secundă, o 
să mori prost. Punct. Si mai mi-a zis cam aşa ceva, nu-mi aduc bine aminte 
decât înţelesul: cum că nu există nici o deosebire de mentalitate între muiere şi 
bărbat. Nu mi-a spus-o prea lung, aşa că nu mai tin minte. Nici că-i păsa de 
mine, de durerea mea. S-a dus în bucătărie să bea un sprit in fata mamei, care 
tocmai gătea de mâncare. La urma urmelor, stau şi mă gândesc: lacrimile nu 
sunt făcute să plângi cu ele firescul, dar în nici un caz nu sunt făcute ca să 
plângi cu ele nefirescul. Ca şi alfabetul, ele scriu pe fata ceva dinläuntrul 
gândului. Dar nu e prea bine să rămâi repetent la aceasta. 

— Eşti mândru de tatăl tău? 

— Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu ca el, care, nesocotind cuvântul ca pe 
ceva de seamă, avea obisnuinta tăcerii. Täcea în atât de multe feluri, de-ti tiuiau 
urechile de vorbirea lui. În ceea ce mă priveşte, unchiul meu Titu şi cu mine, 
cred că noi doi am vorbit cât n-a vorbit toată familia noastră şi cât n-au vorbit 
toți strămoşii noştri într-o mie de ani. La unchiul Titu si la mine s-a dat cep la 
vorbire. 

— Unchiul Titu? 

— Unchiul Titu este mândria familiei noastre! Mai întâi, la Mărăşeşti, a 
fost mitraliat în burtă şi a scăpat cu viață. După aceea, la Cotul Donului, 
împreună cu generalul Lascăr, a scăpat mii de soldați tineri de räpäiala 
mitralierelor. S-a întors în ţară cu Horia, Cloşca si Crişan şi a luptat până în 
Tatra, unde a ajuns general. Când a trecut prin Ploieşti, era neasemuit de 
frumos. Toată familia noastră spune că eu semăn cu el, deşi eu nu prea dau fală 
în fata la această zonă. 

Avea cizme, purta un costum subțire, de campanie, bonetă şi sălta ca un 
mânz. A scos o hârtie de cinci sute de lei, albastră, din buzunar. N-o să uit 
niciodată, era o hârtie nou-nouta, cu Traian şi Decebal pe ea şi marginea din 
dreapta era tăiată ondulat şi nu drept ca la o bancnotă obişnuită. 

Pe acel timp, bancnota asta era o avere. I-a dăruit-o mamei. Mama s-a 
ruşinat şi a zis că avem de toate, deşi n-aveam de nici unele, şi i-a dat-o înapoi. 
Atunci, unchiul Titu, căruia îi ajungeam tocmai până la şold, mi-a däruit-o mie. 
Mama mi-a dat un ghiont dur în spate, eu i-am dat-o înapoi unchiului Titu, 
spunându-i că noi avem de toate şi nu ne trebuie nimic. 

Trebuie să-ți mărturisesc că era în perioada lui F.S.A. 

— Adică? 

— Din când în când, ne dădeam şi noi mari. În mahalaua noastră din 
Ploieşti, pe atunci cartierele se numeau mahalale, mama făcea rost din pământ 
din piatră seacă de un pui, care, natural fiind, era cel mai mare deliciu al epocii, 
tata, de un litru de ţuică de Văleni, mama mai făcea şi scovergi pentru desert, si 
ne invitam vecinii duminica la masă. Când apărea ceaunul şi se împărțeau 
hartanele, jumătate de piept şi partea de sus a aripii, când venea rândul meu şi 
al lui tata, când venea rândul lui tata şi al meu, mama ne spunea foarte distins la 
ureche: — F.S.A. 


28 


La un moment dat, vecinul Rädulescu, la a patra duminicä consecutivä, a 
întrebat de ce noi mâncăm gheare de pasăre şi partea mai subtiraticä a aripii de 
găină, tärtitä şi gât. Mama, foarte volubil, a explicat că noi suntem nişte 
rasfatati care mâncăm numai aceste preparate delicate, făcute numai de mana 
ei, special pentru noi. Tata grongănea că gâtul de găină are suficiente vertebre 
cu carne pe ele ca să satisfacă un berbant, dar vecinul Rădulescu, fost cercetaş 
în timpul jamboreelor d'autrefois, s-a interesat distins ce înseamnă F.S.A. 
Guraliv cum sunt şi vorbind în numele familiei, pe loc am rostit adevărul: 
familia se abtine. 

Evident, a urmat o micä clıpä de glaciatiune, mi se pare ultima dintre 
glaciatiuni, după care pricinile teoretice ale cinei fund demonstrate, s-a 
continuat mâncarea cu împăcare de sine distinsă. Recunosc că după aceea am 
fost dat la munca de jos, n-am mai participat la nici o cină protocolară a 
familiei, fiind trimis cu bilet la meciurile de fotbal ale echipei Prahova-Ploiesti, 
care pierdea copios ca semn de nobleţe şi eleganță a generozitätii ploieştene. 

— Când ai obiectualizat cerul? 

— De mic copil. Probabil că eram extrem de orăcăitor, rău şi pişăcios. 
Tata, care era un om de bine, eu fiind născut chiar la noi acasă, şi-a prins fătul 
în cămaşa smulsă de pe el şi l-a ridicat spre soare, deşi n-avea vedere, cum se 
zice, ca, mai întâi, să vadă lumina şi, după aceea, pământul. 

O mătuşă mi-a stors lămâie în ochi, o altă mătuşă spunea că m-aş fi arătat 
cu cäitä pe cap, în fine, alta mai rea dintre nenumăratele tate mätusare a spus că 
primul lucru pe care l-am făcut intrând în viaţă a fost acela de a fi făcut pişu pe 
piciorul mamei, în fine-fine, o altă mătuşă spune că aş fi declarat cu prilejul 
naşterii silaba gung-gung. 

Plictisiti peste poate de mine, ai mei şi ai altor cei de-ai mei mă läsaserä 
în curte, într-un coş de rafie. Ce să facă copilul dracului? Zbiera ca o fiară şi se 
uita cu ochii în sus. Mi-era o spaimă de dinainte de cuvinte că aş putea să cad 
de-a dreptul în cer prin desprindere. Stelele văzute de un copil sunt aproape la 
fel de frumoase ca şi stelele văzute de un grec antic. Tot ce era loc liber între 
stele prăpastie mi se părea că este şi că, prin desprindere, aş fi putut să cad în 
ea. Cerul meu de-atunci era o Altamiră şi eu un taur pictat pe un coş de rafie. 
Mă linişteau foarte tare greierii, râsul timid al tatei şi miorlăitul de pisică de 
faraon Bubastis al mamei. Pahare, farfurii, tacâmuri, räpäit de pahare si de 
farfurii, gälgäit de licori viticole, greieri, cerul ca posibilitate a unei prabusiri in 
el si, în genere, un soi de cordială însoţire până la apoia începutului. 

— Gustul apei când l-ai simțit? 

— Sus, la Izvoarele, un soi de pârâu din Valea Prahovei, care are şi o 
cascadă mică, Urlătoarea, o curgere iute pe un jgheab de lumini, o sorbitură de 
copil nemâncat. Frig, umbră, ploaie, inclusiv nenea Lupu, care ştia el pe cine să 
mănânce. Altă dată, mi-a fost dor de apă în timp ce studiam un text al 
patriarhului nostru de astăzi despre piramidele eterne. Mi-a mai fost o dată dor, 
dar asta mă priveşte personal. 

— Câţi ani aveai sus, la Izvoarele? 


29 


— Anii nu sunt rotirile pământului după soare, anii sunt după ştirea 
trecerii timpului. Pe atunci, cred că aveam vârsta de o secundă. Când setea tine 
loc însetatului, setei îi e sete de însetat. 

— Cand ai împlinit un an? 

— La toamnă. 

— Ce faci între vârste? 

— Ca şi cronicarul, zic: ,,Aicea, între vârste, sezum si plânsem“. Dar asta 
numai dacă ar fi să fim ca şi cronicarul. 

— Dar asemenea cui eşti? 

— Păi a spus-o în numele nostru Eminescu: „Eu rămân, ce-am fost, 
romantic“. Deci, noi nu suntem ca Eminescu, ci ca şi romantismul. 

— Fluieri. Când ai învăţat sä fluieri? 

— Nu fluier, nu am invätat sä fluier. 


30 


INTREZÄRIREA IDEII 


— Dragă Aurelian, pune-mi şi tu întrebări ceva mai omeneşti. La 
întrebarea ta de data trecută Când ai obiectualizat cerul?, am încremenit pur şi 
simplu. În definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului e opera lui. Eu 
încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al 
versurilor mele. Dacă ele au un caracter — ca orice poezie liricä — metafizic, 
încerc să fac din personajul meu un personaj concret, fizic. Mă bizui foarte mult 
pe amintirile răzlețe, care, de ce să n-o spunem, nu prea au mare legătură cu 
opera. Epica cea mare e înlăuntru, in spirit, iar nu pe stradă, pe caldaräm. $1, 
totuşi, de cum mă stârneşti cu întrebările tale, montăm împreună un personaj în 
spatele operei. Pune-mi şi tu întrebări mai omeneşti, ca personajul nostru să 
pară a fi real. 

— Ce ai vrea să uiţi şi nu poti uita? 

— Nu vreau să par filozof, dar viaţa mea începe cu sfârşitul ei. Orice om 
nu este altceva decât ceea ce îşi aduce el însuşi aminte despre sine. Bunăoară, 
viaţa mea este ceea ce tin eu minte despre mine. Uneori, exagerat de mult, 
alteori, mai nimic. Nu ştiu dacă copacii şi-aduc aminte ceva despre ei înşişi. Mă 
mai gândesc că reflexul condiționat nu este totuna cu amintirea, şi nici cu 
deprinderea, şi nici cu dexteritatea. Nu e pe vrute şi nevrute uitarea, după cum 
nu e pe vrute şi nici pe nevrute amintirea. Câmpul atemporal al amintirii se 
grupează spontan după o stare de spirit fericită sau dezastruoasă a clipei 
intonate ca un imn, ridicând-o în măreție sau zvârlind-o în gunoi. Văd că am 
început să vorbesc, însă, cam sententios şi am început să mă iau foarte în serios 
pe mine însumi. Nu-i nici un bai şi, cum ar spune prietenul meu, designerul 
Cornel Rigman: Domnule, dragostea e ditamai sentimentul! 

— Ce ai vrea să uiţi si nu poti uita? 

— Ar părea teribil dacă ti-as răspunde că aş vrea să uit că m-am născut. 
De fapt, ar fi şi o minciună. De fapt şi de fapt, singurul lucru pe care aş vrea să- 
l pot uita dar nu mă uită el e faptul innebunitor că naşterea este o condamnare la 
moarte. Pentru mine, viaţa lui Eminescu, bunăoară, mă refer la viaţa lui fizică, 
la viata cărnii şi sângelui, se rezumă la cele patru secunde: de adolescenţă, de 
primă maturitate, de maturitate, de nebunie, la cele patru portrete ale lui pe care 
le poţi vedea cu ochiul liber la mine, pe perete. Dacă aş gândi cinematografic, 
celebrul vers goethean: ,,Opreste-te, clipă, tu, o, câtă de frumoasă esti!“, el nu 
este altceva decât un stop-cadru. Alteori, existenţa, ca şi primele filme de la 
Keystone, este atât de rapidă şi de agitată, un simplu joc de-a hoţii şi vardistii, 
încât, din repeziciune, uită să ne mai scrie memoria. De fapt, memoria este un 
fel de sonor räzlet al unor imagini pierdute. 

— Ce ai vrea să uiţi şi nu poti uita? 

— Fac un efort extraordinar pentru ca aparența cuvintelor mele să nu 
pară vulgară. E neobişnuit de greu să vorbeşti despre tine însuţi şi, în acest sens, 


31 


cel mai bine a vorbit despre el însuşi Eminescu: „ŞI când gândesc la viata-mi 
îmi pare că ea cură/ Încet, repovestită de o străină gură“. 

Dealtfel, amintirea este o stare de spirit. Singura amintire reală pe care 
fiecare individ o are este amintirea posibilei sale morți sau, uneori, chiar 
atingerea cu umărul de această doamnă. M-am atins de ea de câteva ori şi nu 
pot uita până la groapă acest duios sentiment de spaimă, de frică şi de 
singurătate. 

Odată, când împlineam 41 de ani (nemaipomenit că am putut trăi şi 41 de 
ani rotindu-mă ca planeta în jurul soarelui), într-o vineri (ziua în care mă 
născusem), la ora 12 fără un sfert (oră la care mă născusem), m-a atins moartea. 
Toate culorile deveniseră oranj, nu mă durea absolut nimic, dar am fost cuprins 
de o spaimă animalică de parcă toată fiinţa mea s-ar fi schimbat într-un tunel 
prin care trece simplonul. Erau de fata Ion Draganoiu şi Nicolae Breban. A fost 
un periplu interminabil. Eram singur pe atunci, izgonit din putina mea familie, 
părăsit, mințit, înşelat. Culmea, la durere, nu beau nici măcar apa. Cu vreo trei 
zile înainte, statusem claustrat într-o cämärutä, la demisolul unui bloc vechi si 
părăsit. Făcusem rost de bani şi cumpărasem băuturi alese şi gătisem cu mâna 
mea câteva mâncăruri plăcute şi picante ca să îi aştept pe singurii doi prieteni ai 
mei din acea perioadă. N-am apucat să gust nici din mâncare şi din băutură nici 
atâta, când, fix la ora 12 fără un sfert, a şuierat prin mine simplonul. Nicolae, 
crezând că nu e mai nimic cu mine, ne-a urcat pe mine şi pe Ion în maşina lui şi 
ne-a dus la un C.E.C. din Piața Palatului ca să scoată nişte bani depusi. 
Sentimentul morții se accelera in mine, lumina oranj devenea iradiantă, iar, ca 
niciodată, ca într-un carnaval lugubru, pe acel trotuar curat şi în acel loc distins, 
au trecut un pitic, un bărbat fără vârstă, care, întorcându-şi chipul spre mine, am 
văzut că are jumătate din faţă mäncatä de lupus, un derbedeu care a încercat 
brusc să-mi vândă o fotografie pornografică şi o nuntă cu acordeon. Incredibil, 
dar toate aceste lucruri s-au întâmplat în decurs de un sfert de oră în piața 
blocului turn. Revenind, Nicolae mi-a spus: — Hai să trecem pe la Spitalul de 
urgență să-ţi faci o injecție intäritoare şi, după aceea, să-ţi serbăm ziua. Îmi 
pare rău că, din emotivitatea realului, nu găsesc cuvintele cele mai exacte şi 
relatez totul ca un reporter începător. Nu sunt obişnuit să fiu propriul meu 
subiect. Este pentru prima oară în viaţa mea când abordez un personaj 
necunoscut. 

Pe drum, din maşina lui Nicolae, mă agätam cu disperare de tot ceea ce 
vedeam, ca şi cum aş fi văzut pentru ultima oară. Am reținut un cireş înflorit cu 
flori oranj, într-o curte doi copii oranj care săreau o coardă oranj, o babă pe care 
am invidiat-o că era bătrână, un soldat pe care l-am invidiat că era soldat, un 
funcționar pe care l-am invidiat că era funcționar, un poştaş pe care l-am 
invidiat că era poştaş, şi o fată frumoasă. 

Ajunşi la urgență, un doctor scund şi gras, la un birou, i-a întrebat pe 
Nicolae şi pe Ion: — E beat? — Nu, i-au răspuns ei împreună cu mine. 
Meticulos, a scos o foaie albă de hârtie şi a întrebat: — Ce vârstă are animalul? 
— Patruzeci si una, am răspuns noi trei. La care eu am mai adăugat: — 
Domnu” doctor, mor! — Nu moare, l-au asigurat cei doi prieteni ai mei. — 


32 


Numele, a zis doctorul absolut absent. Brusc, o clipa mi-a dispărut frica de 
moarte, dar asta numai o secundă, observând că doctorul îndopat, placid, era 
jegos, avea gulerul halatului murdar şi unghule negre, netăiate şi, în genere, 
arăta ca o bucată de slănină de porc vorbitoare. Mi-a mai trecut încă o dată prin 
cap ideea de moarte, stingându-mi sentimentul de spaimă, dar numai pentru o 
secundă. Precis că individul, mi-am spus, este un refulat şi stă la urgenţă din 
răzbunare, iar nu din ideal umanitar. — Numele şi pronumele, a tipat la mine. 
— Nichita Hristea Stănescu, am răspuns toți trei in cor. — Mor, domnule 
doctor, am urlat la el. — Nu moare, au răspuns cei doi prieteni ca să mă 
încurajeze. — Brancardă, a strigat doctorul, brancardier, adu o brancardă. 
Desfaceti-i cravata, s-a rästit la cei doi prieteni ai mei, care s-au executat pe loc, 
tinând să-mi rupă cu acest prilej şi capul de pe umeri. A apărut brusc o 
matahală, care nici nu ştiu cum, într-o secundă, m-a trântit pe o brancardă, cu 
costumul meu de sărbătoare cu pantalonii cälcati la dungă, după care m-au târât 
într-o sală amplă, plină cu chiuvete, şi am fost lăsat acolo timp de cinci ore. — 
Nu mişca, mi-a spus doctorul, ai făcut un preinfarct, dacă mişti, te poti curăța, 
stai nemişcat! După care s-a uitat la mine ca la o vază de flori şi mi-a dat o 
explicație de popularizare a ştiinţei: — Preinfarctul este tot infarct, dacă mişti, 
mori. Atunci, mi-am dat seama că viata e compusă din evenimente şi, cu acest 
prilej, mi-a trecut şi spaima de moarte. Prietenii mei m-au sărbătorit în absenţă, 
urmând să treacă mai spre seară să mă vadă. lar, mai spre seară, să vezi 
„ditamai sentimentul!“ 

Bătrâne, lasă-mă să mă mai adun un pic pentru că, vorbind despre mine, 
am tendinţa firească de a mă bagateliza şi, dacă cu mine pot face ceea ce am 
chef să fac, cu cititorul meu nu pot face ceea ce am chef să fac. 


Între orele şase şi şapte, la Spitalul de urgenţă vin sinucigaşii din oraş: 
tinerele fete, care s-au pupat cu colegul lor de bancă şi care, în mod firesc şi 
inevitabil, scapă cu viata după sinucidere, si, mai rar, şi câte un tânăr băiat, care 
nu s-a pupat cu colega lui de bancă şi, făcându-se zidar la casele altora, se 
azvârle de pe schelă. Aceştia de pe urmă sunt buni morți si vin pe la urgenţă ca 
si cum te-ai duce la Băile Herculane. 

În fine, pe la orele şase, a fost adusă pe o targă, în sala mare cu chiuvete 
şi robinete, unde stăteam întins pe o brancardă, o fată leşinată şi atâta de 
frumoasă, căci, nemişcând din trup eu ca să nu mor, cum îmi indicase doctorul, 
de ochi nu-mi spusese ca să nu văd că mor ... în fine, a venit un brancardier 
înalt de doi metri, cu păr pe pieptu-i de aramă, care, în gândul meu, întruchipa 
fiara fascistă. A luat-o pe somnolenta adolescentă de ceafă cu o labă păroasă, 1- 
a sfâşiat cămaşa de pe ea, lăsând-o cu sânii virginali şi goi, i-a pus o pâlnie în 
gură, in care i-a turnat un lichid negru. — Varsa, fă, şi, între timp, turna prin 
pâlnie, în gura fetei, lichidul negru. Fata l-a dat afară din ea, după care a si 
primit o labă peste obraz, până la vânătaie, şi un răget: — Du-te acasă, fă, şi nu 
te mai pupa atâta! Am simţit cum creşte în mine o revoltă nemărginită. A doua 
zi de dimineaţă, într-o rezervă stând, alături de dragul de Octav Pancu-laşi, care 
a binevoit să îndeplinească întocmai şi la timp diagnosticul medical, murind, şi 


33 


aläturi de Fänus Neagu, care se dädea bolnav cum se dau Carpatii cu cotiturä, 
deci, a doua zi, am înţeles sufletul tainic al turnătorilor. Pe loc, in chip de 
protest, l-am turnat pe brancardierul hitlerist distinsului profesor universitar 
doctor Dimitriu: — Domnu” profesor, am urlat când profesorul mă mângâia pe 
tâmplă, porcu” ăla de brancardier a lovit-o pe fata aia virginală şi a şi lăsat-o cu 
tätele goale tocmai pe ea! Profesorul doctor a zâmbit ironic şi mi-a zis: — 
Credeam despre dumneata, dragă Nichita, că eşti un om inteligent. Nu-ţi dai 
seama că tinerele fete, care se pupă pentru prima dată cu colegii lor de bancă şi 
care înghit cu nemiluita somnifere, toate, dar absolut toate, cred că din pricina 
primului sărut se sfârşeşte lumea? Uneori, din pricina sufletului gingaş uman, 
ca să-l hotărăşti să trăiască, trebuie să-i dai o ură sau o jignire. Dacă special 
brancardierul se prefăcuse urât, tocmai de aceea avea păr pe piept şi pe labe, 
tocmai de aceea i-a rupt cămaşa, ca să o facă să se simtă absolut jignitä şi 
umilită. Omul pe ducă, din răzbunare, reînvie. Tu nu-ți dai seama că fata aceea 
ar fi trebuit, dacă ar fi avut conştiinţă, să îi sărute mâna celui care a izbit-o? E o 
tehnică medicală, iar nu un fascism aşa cum, pripitule, mi-ai spus. — A 
dracului şi medicina asta, mi-am zis, doctorul repară ce strică soldatul. 

— Nu mi-ai spus, Nichita, de fapt, ce nu vrei să uiţi? 

— Bineînţeles că nu puteam să-ți răspund şi să-ți spun că de ce se trăgea 
sânge din venele mele. Îl trăgea o fată nespus de frumoasă. La un moment dat, 
mi s-a rupt un vas şi ea stătea pe vine. Al dracului ce sunt, am şi spus că 
bolnavul trebuie să încurajeze doctorul, fie murind ca să-l adeverească, fie 
trăind ca să-l sărbătorească. Dar ochiul, dracul dracului de drac, aluneca pe 
genunchiul acelei femei fastuoase cum alunecă adeseori corăbierul sub lună. 
Simtindu-mi privirea, de emoție, femeia a scăpat toate eprubetele pe jos. Se 
făcuse o băltoacă de sânge din sângele popularului poet. — Precis că ne 
cunoaştem de undeva, i-am zis. — Precis că ne cunoaştem de undeva, mi-a 
răspuns. — De unde? Am întrebat-o timid. — Din avion, de la Bruxelles, 
domnule. — Aha, am zis, neaducându-mi bine aminte. — Care aha, domnule? 
— Când ne präbuseam cu avionul! — Da! — Care avion, doamnă? — Avionul 
pe care-l pilota soţul meu si eu eram stewardesä şi nu se deschidea o roată. — 
Oho, am spus atunci, intepändu-mä foarte tare cu acul înfipt în sângele meu! — 
Păi da, mi-a spus ea, când i-am legat amândoi pe americani cu curelele că urlau 
ca fiarele şi când ei au coborât veseli din avion că au scăpat şi când noi trei, 
coborând după ce făcuserăm treaba cea bună, am leşinat pe scara avionului. — 
? — Păi trei, că era şi soțul meu care era pilot şi, dacă ar fi să fiu corectă, patru, 
că era şi radistul. — Ce vremuri, doamnă, i-am zis. — Ce vremuri, domnule, 
mi-a zis. — „Mais ou sont les neiges d'antan“, i-am zis, uitându-mă chioräs la 
băltoaca de sânge din camera de gardă. 

— Nichita, räspunde-mi, ce vrei să uiţi si nu poti uita? 

— Vreau să uit şi nu vreau să-mi aduc aminte din prima mea idee despre 
viata pentru că a doua mea idee despre viata este chiar viata. 


34 


DIALOG INTRERUPT DE TELEFOANE 


— Acum câteva clipe ai aruncat pe fereastră medicamentele, spunând: 
Viaţa şi moartea stau în trupul meu, nu în două pastile. Mai înainte ai văzut o 
pasăre si ai zâmbit. Ce simţea? 

— Ştiu atât de multe lucruri din câte se ascund „în spatele uşilor închise“ 
cum ar zice un tâmpit, care a făcut un best-seller din durerea unui preşedinte al 
statului său, ştiu atât de multe lucruri din spatele păsărilor, din spatele 
pădurilor, din spatele câmpului, din spatele mării şi chiar din spatele cerului, 
încât, într-adevăr, vreau să dau un chip uman copacului, câmpului, mării, 
cerului cu stele. Am acest drept pentru că, dacă-şi râd de mine câinii, duläii 
dacă-şi râd de mine (cum se numesc animalele acelea lungi şi plăcute si 
violacee care ies după ploaie, cum se numesc, râme, domnule, râme), deci, 
dacă-şi râd de mine toate acestea, singurul om care nu râde de mine e mama 
mea, cat timp mai trăieşte. $1 gura mea nu râde de mine, cât timp mai rosteşte 
cuvinte. Am pierdut şirul însă ... 

— Iti aminteşti ce şir ai văzut întâi? 

— Nu primul sir pe care l-am văzut, ci primul şir pe care l-am simțit, cel 
mai greu sir din şirul vieții mele şi din viata oricărui alt om, ei bine, nu e vorba 
de un şir, ci de o şiră, e vorba de şira spinării. Vertebrele sunt capete ratate, 
descinzând dintr-o vertebră neratată — capul, vertebrele sunt capete ratate, birul 
cuvântului pentru timp. Vertebrele sunt capete ratate, indreptätirea piciorului 
alergător. 

— Ti-e teamă de ceva? 

— N-as putea să fiu sincer în răspuns, dar aş putea să-ţi descriu portretul 
acestei secunde cu temerile ei. 

— Când eram copil, mi-era teamă că nu voi fi selecționat în echipa de 
fotbal a clasei şi-mi era foarte frică că Toboş, colegul meu, care era mai pisicos 
în prinderea mingilor, va fi preferat, cum a şi fost un timp. L-am învins, dar 
orice victorie este o jale. Aş mărturisi (în portretul acestei secunde) că orice 
victorie este însoțită si de o oarecare trădare fata de tine însuţi. 

Să-ţi spun ce făceam in preselectii. Fusesem pus în poartă ca speranță. 


Sună telefonul. Răspunde Nichita. Pune receptorul în furcă. Mie: să 
reluăm sfâşietoarea mărturisire despre trădare. Să reluăm fraza. Nu te feri de 


mine că încă sunt în viata. 


Echipa mea la care jucam in preselectii (noi toți ne omoram să fim 
selecționați, ne dădeam duhul pe gazon) ... 


Iar sună telefonul. 


35 


Pe propria mea echipă am trădat-o. A fost prima şi ultima mea trădare, 
plătită extraordinar de scump, plătită cu tulburarea vederii. Să iti spun de ce n- 
am să mai trădez niciodată: cel care trădează şi ştie că trădează rămâne orb. Eu 
cred că grecii au fost trädati în eternitate de către Homer. Probabil că Ulise 
fusese mult mai mult decât spusese Femios despre el că este. 


Iar sună telefonul. 


Si acum să-ți spun porcäria. Voiam atât de tare sä mă remarc, încât imi 
trădasem echipa. Prindeam mingea mai ales cu braţul stâng si o azvärleam 
direct în piciorul adversarului ca s-o mai prind încă o dată cu braţul drept. 
Începuse să fie un fel de metafotbal însoțit si de trădare, şi de vedetism, dar şi 
de bucuria jocului. Un fel de fotbal de unul singur în care Dumnezeu tot timpul 
trăgea de la 11 metri. Ei bine, inventasem şi pentru asta ceva. Pentru hentul in 
careu şi pentru punctul bolnav de alb de la 11 metri. Nu mă mai zvârleam în 
stânga sau în dreapta ca animalicii portari pe care îi invidiam, mă azvârleam în 
fata, cu braţele deschise în elice şi rănindu-mă şi aproape tot timpul indepartam 
mingea de la mine si din poartă, mänjitä de dorința mea trădătoare de a mä 
afirma. Plata însă a venit pe loc. Arvinte, înaintaşul din cealaltă echipă a 
preselectionabililor, se întrecuse pe sine driblând toată echipa şi dorind să intre 
ŞI cu picior, si cu minge, şi cu el însuşi în poartă. Bineînţeles că am sărit ca un 
leopard şi l-am blocat la picioare! Atâta doar că eu voiam pe nedrept să mă 
afirm şi, deci, Arvinte mi-a confundat capul cu mingea de fotbal şi a şutat. Am 
fost dus pe o targă într-o salvare, iar publicul fluiera şi huiduia şi răgea 
împotriva numitului Arvinte, atâta de tare mințit de gesticulatia mea, încât nu 
şi-ar fi putut niciodată imagina că eu, Nichita, eu trebuia să fiu cel fluierat, 
huiduit. Atunci a fost când am avut tulburări de vedere timp de o săptămână. 
Ah, dacă ai şti, prietene, cum este când iti pierzi vederea! Toţi cred că vezi 
negru! Nu, mă băiatule, nu vezi negru! Mult mai rău decât atât. Negru este încă 
o culoare. Vezi ce vezi dumneata în clipa asta cu genunchiul. Mă rugam, ma 
juram că o să devin pustnic, mă juram că n-o să mai trădez niciodată, mă juram 
că, dacă o să mai văd clar, vreodată, in viata mea, un copac, imediat o să mă 
sprijin de el. Vederea, însă, mi-a revenit brusc la cinci după-amiază. ŞI, ca şi 
cum ar fi fost firesc să am vedere, am uitat toate jurămintele făcute mai înainte, 
considerându-le ca jurăminte făcute de un orb. Ca orice criminal, însă, din când 
în când trec pe gazonul unui stadion, singuratic, atunci când nu se joacă şi când 
nu sunt spectatori. Vreau să te întreb pe dumneata ceva: ai remarcat vreodată, 
toamna, cât de plini sunt arborii de păsări şi cerul fugitiv l-ai remarcat intretaiat 
de păsări? 

— Prima întrebare; acum câteva clipe, ai aruncat pe fereastră 
medicamentele spunând: Viaţa şi moartea stau în trupul meu, nu în câteva 
pastile. Mai înainte ai văzut o pasăre şi ai zâmbit. Ce simteai? 

Nu răspunde, răspund eu: Da! 

— Dar ai văzut vreodată, pe şosele, în praf, pe câmpuri, vreo pasăre 
moartă? Dumneata nu ştii că păsările n-au cimitirul păsărilor? Ne-a supărat pe 


36 


noi vreodată şi ne-a indignat pe noi vreodată cadavrul vreunui zbor? Te-a 
supărat pe dumneata cu vederea vreo aripă ruptă, vreun zbor frânt, vreun 
cadavru de vultur? Ah, cât aş dori să îmi asemui cadavrul cadavrului lor. La 
urma urmei, cum ţi-am mai spus, omul este ceea ce îşi aduce aminte de sine că 
este. Ce uitare divină au păsările în moartea zborului! 

— Când ai regretat că ai pierdut un prieten, în viață fund amândoi? 

— Nici nu poti să mă crezi şi nimeni nu m-ar putea crede că am plâns ca 
un copil când un prieten s-a despărțit brusc de mine, nespunându-mi pricinile 
din care el s-a despărțit de mine, nedându-mi posibilitatea ca să mă apăr sau ca 
să recunosc dreptatea lui. A recunoaşte dreptatea altcuiva este exact ca şi cum 
ti-ai afirma propria ta dreptate. A zice ierbii că e verde nu este o recunoaştere, a 
spune ierbii că este, este o recunoaştere şi, bineînţeles, te schimbi în cal şi te 
apucă foamea. Adevărul care nu stârneşte foame nu este adevăr. 

— Când ai regretat că ai pierdut un prieten, in viata fund amândoi? 

— Când am reînviat din moartea aparentă şi când acel prieten mă 
părăsise în timp ce muream. Să ştii, Aurelian, că uneori regretul face parte din 
caracter şi-l poti tine la deget ca pe o verighetă de aur. Când mori pur şi simplu 
e ca şi cum n-ai muri. Când mori, însă, însoțit de o defäimare, reînvii pur şi 
simplu. Eu sunt un reînviat pentru că, pentru mine, cultul prieteniei e mai 
răsucit şi mai sfânt decât turlele bisericii de la Curtea de Argeş. Regii — morți 
Jos, cerul cu stele — sus. Şi iar cade o frunză galbenă din această toamnă, încă o 
dată moare nemurind Marin Preda. 

— Loc gol. 

— Tocmai voiam să spun ceva ce am uitat tocmai când voiam să spun. A 
uita e o tandrete a imbrätisärii cu moartea. Mă întorc şi zic: dacă naşterea mi-a 
apărut ca o sugrumare, moartea este un urlet. 


37 


DOUĂ AUTOPORTRETE 


AURELIAN TITU DUMITRESCU 


Umbra a înconjurat ca un şarpe oul alunecat de pe vânt 


A 

fisurat 

câmpul din umbletul 
turmelor, 
animalele sunt nori 
sprijinindu-se în cer 
ca moartea 
în trup. 


42 


Atâta frică avea de viata încât nu se oprea nicăieri 


Palmele — țărmul de sus, 
tălpile — tärmurele de Jos. 
Seara păsările coborau până la val 
făcându-se una 
cu umbrele lor 
de pe 
ape. 


43 


Doar stelele dau inältime fiintei palide 


Te 
bănuiam 
in ondulatii 
cänd, intr-o piaträ, obosise culoarea, 
eu, orizont, mä adäugam peisajului, 
realitatea tremura ca suprafata unei ape 
atinsă dinläuntru 
de coada 
verzuie. 


44 


Traiul era o amänare a trupului täu 


Ai fost născută 
cu privirea 
întârziată 
asupra unei fiinte. 


Cine te-a născut? 
A-ucis-copaci-a-cioplit-coräbii? 
Tu esti umbra 
cänd 
tristetea 
e-färä-de tarä, 
de-mi pare cä partea intratä in apä 
a oricärei coräbii 
a ajuns sä semene 
fetei omenesti? 


45 


O pustietate carnivorä rupe apele de lumină 


De a dispărea 
nu mi-ai spus unde să te aştept 


si eu tac şi aştept în numele tau. 


46 


Si cät dor de corabie ducea in el räul 


Tot 
ce a trăit 
a murit în mine o dată, 
cerul rămâne totdeauna curat în locul unde moare, 
se pierde un ecou albastru cäutändu-si tipätul 
de înviere, 
umbrele morților duc 
bătrâna ca o biserică. 


47 


NICHITA STÄNESCU 


Insusi 


Ar mai fi ce-ar mai fi să fie 
dar mä moare ochiul! 

Ar zbura, 

dă-le-ncolo de zburătoare, 
prinți, inte de aramă, 

scaune regale, tronuri, 

dar mă moare ochiul! 

Ar mai fi la urma urmelor, 
la urma din urma urmelor 

ar mai fi un fel de fel de-a fi, 
dar mă moare ochiul! 

Un parastas al naturii, 

o nuntă a cuvintelor, 
incestul de a te naşte, 

dar mă moare ochiul! 

Ar mai fi un dor de Alexandru 
de căpăstru 

de steaua Canopus 

de fiinţa generală 
întruchipată în fiare şi în plante, 
dar mă doare ochiul! 

Ar mai fi un ochi! 

Ar mai fi un ochi, 

de-ar mai fi, 

dar mă doare ochiul! 

Ar mai fi o durere! 

Ar mai fi. 


50 


Gara 


O gară de gheaţă pe un câmp de gheaţă 
cu şine de gheață 

cu un tren de gheaţă. 

Apoi, 

două gări de gheaţă 

pe două câmpuri de gheaţă 

pe două rânduri de şine de gheață 
cu două trenuri de gheață. 

Apoi, 

trei de gheață 

cu trei de gheaţă 

si cu trei de gheaţă. 

Apoi 

gheatä de gheatä 

cu gheatä de gheatä 

cu garä de gheatä 

cu douä trenuri de gheatä 

cu apoi de apoi 

cu apoi de gheatä. 


51 


Autoportret in miscare 


Piatră in zbor se izbea de piatră scänteind, 
mormäntul din pämänt se izbea de mormänt, 
încă mai neluminänd, neluminänd 

chipul meu gânditor îmi cădea, 

în dreapta sub şold sub curea 

sabie grea mi-atârna, 

piatră în zbor de piatră izbind 

în zborul de jos spre picior mai fund 

gata să salte tăind. 


52 


Cneazul Victor si hotii de cai 


Am sımtit cät de singurä 
este lumina 

în ochiul care o vede, 
ah, piatră mai multă 


decât timpul tău! 


53 


Subit 


A fost o räsucire 
la-nceput 

iar la sfârşit, o stare. 
Eu nu-nteleg nimic. 


Neintelesul meu, el înţelege. 


54 


Fel de chip 


Mi-a venit rândul. 

Mă şi nur 

de câtă întâmplare de a fi 
am putut să inspaimant 
din pricina 

cuvântului! 

Ba nu! 


55 


DIN NOU DE LA INCEPUT 


Anonimatul in douä viziuni 


AURELIAN TITU DUMITRESCU 


Izvor 


Ochii, tauri alergând pe o câmpie roşie, 
mor în locul de unde se întoarce culoarea 


ca o Zi ce şi-a pierdut asfintitul. 


61 


Amintirea vieţii, mirosind a femeie curată şi grea 


Orice fir de iarbă s-ar fi întors la stele, 
piatra mare şi albă din mijlocul câmpului aducea stelele la ea, 
grâul se legăna ca şoldurile unei femei depărtându-se, 
luând cu sine liniile verticale 
si măreţia 
pietrei. 


62 


Nicăieri nu e mai curată lumina decât pe o piatră de râu 


Iti străluceau cununiile la masa lungă de lemn, 
albă erai ca un râu văzându-se dintre pietrele cenuşii ale muntelui, 
sı piatra de dedesubt se vedea prin subtirimea ta. 


I se vedeau culoarea, muşchii verzui, netezimea. 
Eu, pe mal, te atingeam doar cu umbra, 
piatra de dedesubt o priveam prin subtirimea ta. 


Uitasem că sunt, uitasem că trebuie să cred, 


netezimea pietrei mă înstrăinase, 
piatra de dedesubt o priveam prin strălucirea ta. 


63 


Răsărit de suflet 


Uitasem de tristeţea ei de piatră cioplită, 

din care munte o cărasem cu spatele uitasem, 
era albă şi goală ca un arbore înflorit, 

eram aerul prin care florile ei atinse de vânturi 


se întorceau pe pământ. Si nu le simţeam 
prin carne trecerea, doar ochii le vedeau 
cum se desprind, dar nu coborau cu ele, 
o pată de sânge pe rouă era privirea. 


Se präbusise arborele în floare, pierise, 
urme subțiri de coajă se mai ţineau 

pe tăişuri de stânci, pe vinete lumini, 
uitasem de tristeţea ei de piatră cioplită. 


64 


Zare fiecäruia trupul celuilalt 


Unde 

pietrele sunt vesti 

si nimeni de nimeni nu se desparte, 
iată-l pe omul acela hotărât în drumurile lui: 

îi asfintesc umerii, 

sä-i dai o cămaşă când o să adorm 
de vei avea timp să îl ajungi din urmă, 

$1 o goană albastră de aer să-i dai, 

să-şi şteargă ochii 

de vor plânge 
cândva. 


65 


Rämäseserä numai lemne din bärcile cu malul pierdut 


Albastrul de pe tärm nu se termina niciodatä, 
oamenii veneau sä priveascä marea 
sinu se mai stie dacä mureau sau nu. 


Cei vii îşi aduceau aminte de țărm doar când nu mai puteau 
să înghită praful galben ridicat de vânt de pe drumuri, 
sau când apele de izvor erau mai sărate decât ale mării. 


Oricât de grea ar fi fost viaţa, dacă femeile ştiau să iubească, 
era bine. Copilele, înainte de cununie, erau trimise pe țărm 
cu anul, femeile, dacă uitau să iubească, erau alungate 


pe țărm. lată de ce nu am înţeles niciodată 


cum doar copiii erau bătuți cu nuiele lungi şi subțiri 
dacă erau prinşi că vor să fugă spre mare. 


66 


Piatră 


Poteca lui desparte lumea în două, 
el nu a cerut niciodată iertare. 


Femeile se sperie de omul care zämbeste cu vârsta, 
înjură cu vârsta, ucide cu vârsta. 

Doar el nu are poreclă în satul umil de pescari, 
doar despre el nu s-a spus nici măcar un cuvânt. 


Nu se ştie unde doarme, cu ce se hrăneşte, 
nu i se cunosc obiceiurile, femeile cu care s-a iubit. 


Când este văzut, este văzut doar de câte unul. 


Locurile în care este văzut nu seamănă cu locurile de pe insulă, 
sufletul celui ce l-a văzut o dată se întoarce acolo să odihnească. 


ŞI cât de fierbinte este nisipul 
si dincotro bat valurile cu unghii de spumă nu ştie sufletul. 


Dar stelele toate sunt deasupra acelui țărm. 


67 


Izvor 


Doar sufletelor lor le-ai tine umbra, 
dar ele sfărâmă pietrele 
şi când ajung bătând din aripi deasupra 


locul rămâne pustiu şi roşu. 


68 


NICHITA STÄNESCU 


Strigät 


Tu, lume impersonalä 
si tu anonimat 

în toamna regală 

fără regat. 


Voi, sensuri fără cuvinte, 
ochi vinetii, 

fără aduceri aminte, 

fără a fl. 


E tronul în pantă, 

alunecă prinţul din el, 

eu ştiu că în viata cealanta 
va fi tot la fel. 


Si nu ştiu apoi ce urmează, 
aud cum se închide zăvorul, 
sub mine pământul nechează 
impersonal ca şi dorul. 


71 


Lacät 


Zăresc o mare 
făr de-nteles 
în dezlegare 
de univers. 


Străvăd lungi luntre 
în unghi curbat 
ochiu-n secunde 

stă revelat. 


Undele-s mute 
chipul e supt 
unghiul se ascute 
neîntrerupt. 


Cu debarcare 
treaz când adorm, 
văd peste mare 
cuneiform. 


12 


Spirit de haiku 


Trupule, dacă mä mai scoţi din minți 
te zvârlu din cuvânt. 

Cară-te gură vorbitoare! 

Rămâi ca un şarpe pe piatră, 
Cuvântule! 


Trupule, dacă mä mai scoţi din minți! 


73 


Doină 


Luceafăr apunând pe luceafăr, 
sufletul poporului român 

este imemorabil 

cum pentru om ora naşteri sale. 


Sufletul poporului român 
este singurul eveniment al lui însuşi, 
cum pentru om ultima lui oară. 


Sufletul poporului român 

este dorul, 

sufletul poporului român 

este aleanul 

luceafärului apunänd pe luceafăr. 


74 


Pe o fereasträ inghetatä 


Dacä m-as incrunta 

mi-as pierde bucuria vederii; — 
din pricina särutului spräncenelor 
i-as väduvi pe vulturi de aer. 


Ah tu, 

de multä vreme, 

aproape de cänd am väzut natura lucrurilor, 
eu nu mai ochesc; — 

mi-am dat libertate privirii. 


75 


Autoportret 


Ca si cum ochiul meu drept 
s-ar certa cu 

ochiul meu stâng, 

pe cine să plângă omul 

care din pricina naşterii moare. 
Hai, uitati-vä şi voi: 

eu sunt singurul vultur 

căruia 1-a fost cusut la loc 
capul 

după retezare. 


Numai că mie 
mi s-a cusut 
retezatul cap 

cu un ac de cort 
pe un trup 

de om. 


76 


Recviem la înmormântarea unui munte 


Aş zice să se smulgă limbile din cei 
care mai plâng cu limba. 

Si celor care nu mai văd cuvinte cu doi ochi, 
aş zice ca să li se smulgă ochii, 
sprâncenele 

gândind că şi aşa 

sunt de ajuns pentru privire, 

că tot ce e afară, e scârba trupului 
de a avea un gând, 

iar tot ce este înlăuntru 

e scârba gândului 

de a avea cuvânt. 


Un eşafod mi-ar trebui 
să fiu curat. 


77 


Cina cea fără de taină 


Taie-mă, dracului, odată în două 
ca să fim doi! 


Smulge-mi odată ochiul ca să fim 
mai mulți, 
noi, orbii şi väzätorii! 


Rupe-mi odată dracului picioarele, 
ca să dăm dreptate roții, 

calcă-mi creierul meu cenusiu, 

ca să dăm dreptate odată cuvântului! 


78 


Dialog cu Oda in metru antic 


Cea mai mare pedeapsä a noasträ, 

anouä, cei care suntem 

e lumina prin care fluieră un răsucit de înger 
tulburător, 

halucinanta natură, 

timpul absorbitor, 

mirosul de viata pe care-l are secunda, 
mâncarea cumplită la cina cea de taină. 

Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră! 

Ce accident de suflet calul alb pe colină! 


Supuşi cuvântului, de verb mă rog, 
du-mă odată din groaza vieţii, 
du-mă, du-mă 

şi nu mă mai pedepsi 

şi mie nu mä mai redä-mä! 


79 


STAREA IN CARE NU SE POATE VORBI 


— Portretul acestei secunde. 

— Această secundă e neprielnică confesiunii. Osul piciorului stâng ma 
doare până la smintire, iar nemulţumirea de mine însumi mi-apare ca un zid 
fără nici o fereastră. În rezumat, adio arme. 

— M-ai aşteptat prea mult. Ţi-ai căutat amintirile si ai rămas în ele pana 
le-ai compromis. Acum, le refuzi? 

— Să bagi de seamă că durerea fizică refuză amintirea. Ba, mai mult 
decât atât, durerea de os rupt e poarta din spate prin care intri iute în palatul 
singurătăţii. Singurătatea, să bagi se seamă, se exclude din cuvânt şi se propune 
fie morții violente, fie evadării spre alt timp. Mă întreb dacă aşa e. Oricum, 
singurătatea provenită din durere are o natură paralogică sau metalogică sau 
cum vrei să-i zici. 

— Înspre ce fel de timp vrei să evadezi? 

— Nu ştiu. Când te doare un timp, nu ai chef de altul, ci doar de 
translație către un altul mai sănătos si mai viril. Da, eu cred că sunt blestemat, 
că mi s-au făcut vrăji şi că mi-au fost mäsluite horoscoapele. Ca dovadă e faptul 
că am descoperit un picior de iepure mort într-un gând, două oase încrucişate de 
pisică sub şaua turcească si un clondir cu dop legat in gätnitä, semn că tinea 
acolo, într-însul, sechestrat, un spirit. Mi-ar face bine un descântec, dacă nu 
cumva chiar o vodcä. În fine ... 

— Povesteşte ceva! 

— A fost odată ca niciodată ceva care n-a fost niciodată o singură dată. A 
fost pe când puricii gândeau în cuvinte şi erau potcoviti la picioare cu coroane 
de împărat decapitat. Cum povestise mai înainte prietenul meu Stratan, mai 
înainte de prozatorul japonez Mishima şi de prietenul lui Morita, care-şi 
făcuseră amândoi sekupu, de stătea şeful garnizoanei cu ochii beliti şi pe masa 
lui era capul lui Mishima privindu-se ochi în ochi cu capul lui Morita, iar mai 
Jos, la vale de după birou, trupurile lor, ca două flori de lotus. Deci, a fost odată 
ca niciodată, când niciodată, în fine, a fost odată. 

— De unde ştii povestea? 

— Din insule o ştiu. Povestire tipic insulară. 

— Dacă, dorind sä mä iei cu tine pe insule, ar fi să mă ispiteşti, ce mi-ai 
spune? 

— Uită-te, pe tine însuţi o secundă şi fii un minut curios să vezi cum sunt 
eu. Dacă nu-ți place, iti dau o plută de cuvinte şi o nimfă şi am grijă, vai tie, să 
al si o Penelopă, si te trimit înapoi. Dar, mai simplu, dac-aş vrea să-ți spun sä 
vii cu mine pe o insulă ti-as spune: — Haide! 

— Si dacă n-aş cunoaşte limba în care-mi vorbeşti? 

— Ti-as arăta arcul, săgeata, sabia, scutul şi tot ai înțelege ceva. 

— Ce ai? 

— Nimic! 


80 


— De cänd ai nimic? 

— De cänd existä ceva. 

— Când ţi-ai dat seama că există ceva? 

— Nu mi-am dat seama, dar banuiesc aceasta. Sunt un om bănuitor. 

— Bănuiala presupune teamă. De când te temi? 

— Nichita, te-a interesat, dar cu adevărat, vreodată, să răspunzi la o 
întrebare? 

— Nu pot să-ţi răspund nici da, nici nu, şi am să explic îndată de ce. O 
întrebare profundă nu are nevoie de răspuns, o întrebare inteligentă, însă, 
stârneşte un monolog. Scena este întrebarea care a stârnit Monologul lui 
Hamlet. Dar, dacă stau bine sä mă gândesc, cel mai acut a resimțit dialogul 
Cehov, cel care a sesizat dialogul în paralel. Să dau un exemplu, pur fictiv, 
posibil cehovian. Ivan Ivanovici şi Jusup Jusupovici stau la un conac, ninge, 
beau din samovar ceai. Ivan Ivanovici zice: 

— Ce frumoasă era Marfa Petrovna! Vai, ce frumoasă! Aseară, la bal, la 
Prinţ! 

Jusup Jusupovici răspunde după o tăcere lungă, tipic cehoviană: 

— Oare să-mi dau turmele de vite spre Italia? O să mă încarce cu o rublă 
de cap de bovină. 

Pauză cehoviană. 

Ivan Ivanovici răspunde: 

— Si s-o fi văzut pe Marfa in ce rochie putea să fie dânsa îmbrăcată! Si 
cum valsa, şi cum valsa, şi cum valsa ... 

Pauză cehoviană. 

Jusup Jusupovici zice: 

— Dar dacă las aicea vitele? Nu o să ningă peste ele şi o să îngheţe? 

Pauză cehoviană. 

Si Ivan Ivanovici zice: 

— Şi Marfa Petrovna nici o privire nu mi-a aruncat, nici măcar una. 

Pauză cehoviană şi Jusup Jusupovici zice: 

— Evident că afară, pe verandă, ninge cu fulgi albi, uriaşi. 

Două puncte. 

— Carnea de vită îngheţată se vinde mai ieftin cu câteva copeici, dar, şi 
aşa, să dau o rublă de cap de bovină până la iarnă? 

Ivan Ivanovici zice: 

— Şi Marfa Petrovna, gingasä, numai cu Prinţul dansa, numai cu Prinţul 
dansa, numai cu Prinţul dansa ... 

Vezi dară, orice dialog începe cu un monolog şi sfârşeşte cu un monolog. 
La urma urmelor, Cehov a arătat o limită a posibilității dialogului, noi încercăm 
o reductie a acestei limite, dar niciodată nu o vom putea reduce până la dialog, 
căci dialog perfect nu există. Cine întreabă are un gând şi cine răspunde, altul, 
alt gând. 

— Mutenie. 


81 


— Mutenie vorbitoare. Pauza de dinaintea unui cuvânt e la fel de 
expresivă ca şi cuvântul. E ca şi cum ai încărca o baterie de curent, e ca şi cum 
ai încărca un cuvânt de întrebări. Din acest punct de vedere, mirarea mi se pare 
o descărcare de întrebări. Dealtfel, mirarea poate fi declarată starea de grație a 
afirmației, nunta afirmației, puritatea şi virginitatea afirmației. Cele mai mari 
versuri ale umanităţii, fie că au formă dubitativă sau nu, tot afirmaţii sunt, ele 
nu au niciodată pricina unei întrebări spontane şi nici măcar pricina unei 
întrebări fundamentale. Uite, te rog frumos să judeci şi dumneata ridicolul 
situaţiei următoare! După afirmaţia eminesciană: „Nu credeam sä-nvät a muri 
vrodatä“, ce ar putea Eminescu să răspundă unui reporter care îl întreabă de ce 
nu credea să înveţe a muri vreodată? 

Interogatiile şi întrebările toate au caracter copiläresc, pueril. Interviul nu 
este altceva decât o formă de a muta curiozitatea primordială într-una modernă. 
Cine are copii sau a avut prilejul să stea în preajma copiilor va remarca 
formularea primordială a curiozitätii la diferite niveluri, cele mai acute fiind, 
indubitabil, transformările, la maturitate, ale acelui de ce, perpetuu repetat de 
prunci. 

De ce sau ce este aceea sau ce e aia. 

Interviul e tot o copilărie, dar, dacă el nu stârneşte monolog, nu face 
altceva decât să se transforme sau într-o anchetă sau într-un bluf. Atât. 

— Atât. 

— Dar hai să ieşim din impas şi să nu dăm o importanță exagerată 
monologului. Să acredităm acel tip de întrebare care n-are latură lirica sau n-are 
natura ideii, ci una mult mai misterioasă, anume aceea a eposului, spre diferență 
de meditaţie, eposul având un caracter monadic şi neconcludent şi indivizibil la 
două persoane. 

— Adică să mintim. Care e cea mai mare minciună a ta? 

— În acest sens nu pot să-ţi dau satisfacţie. Dintr-o comoditate de 
conştiinţă, nu prea mint, ci prefer să exagerez, dar asta nu s-ar putea să fie si o 
boală profesională tradusă din metaforă? Căci metafora, uneori, se ia ca râia. Si 
mai e in exageratiune, şi anume in exageratiunea adevărului, numai şi numai o 
eroare de translație. Ceea ce gândeşti niciodată nu este exagerat. Translarea 
gândului însă în cuvinte produce o fină deformare a verbului şi o oarecare 
impopotonare a substantivului cu oarecari adjective. Exagerarea are in ea un ce 
dubios. Ea este antiironia pură. A te lua în serios ca armäsar marcat e păcat de 
Dumnezeu, de căruţa la care eşti înhămat. Există un soare care apune înapoia 
cuvintelor exact cu aceeaşi lumină cu care acesta, de acum, de la sfârşitul lui 
decembrie, apune de după hieroglifele plopilor, când blocurile din faţă par 
suprastructura unui transatlantic, cu puţin înainte de a se izbi de aisbergul unui 
cuvânt. În fine, las palabras, la aceasta suntem foarte buni. 

— Dacă ar fi să exagerezi valoarea poeziei tale, ce ai spune? 

— Aş atribui în secret versuri de ale mele marilor poeţi ai lumii, 
neclintind din pleoapä si din spränceanä că nu le-ar fi scris ei cumva, ba, mai 
mult decât atât, le-aş exagera, vădind geniul acelor personalități. Bunăoară aş 
zice: Aşa cum Shakespeare, în actul al treilea din Regele Lear zicea în replica a 


82 


paisprezecea: „Tristetea mea aude nenäscutii cäini/ pe nenäscutii oameni cum îi 
latră“, tot astfel şi Dante începuse cu nepieritorul vers: „El începea cu sine şi se 
sfârşea cu sine“... 

— „EI începe cu sine si sfärseste/ cu sine“. 

— Aş mai aminti în trecere despre Rainer Maria Rilke ca despre un 
produs tipic al bolilor de sânge, ca dovadă inteparea lui într-un ghimpe şi nu 
într-un glonţ cum s-a intepat Maiakovski, as mai spune de Dylan Thomas că 
mi-era drag nu atâta pentru şarmul său cât pentru Elegia a doua, getica, în fine, 
as mai zice de Arghezi că a fost nu o oaie rätäcitä, ci a fost un berbec rătăcit şi 
că, în genere, sunt foarte grăbit că m-a chemat Bacovia la el să-mi spună ceva 
la ureche, dar să nu se afle. 

M-aş uita urât în dreapta şi în stânga, apoi, ca ultimă dorință, aş cere 
țigară şi rom. 

— Formulează tu o întrebare. 

— Mă întreb: De ce or fi vrând soarecii să nască soricei, de ce or fi vrând 
elefanții să nască elefanţi, păsările să nască păsări şi oamenii, oameni? 

— Dacă peştele ar fi fost perfect, unul ar fi fost de ajuns, dacă şoarecele 
ar fi fost perfect, unul ar fi fost de ajuns, dacă elefantul ar fi fost perfect, unul ar 
fi fost de ajuns, dacă pasărea ar fi fost perfectă, una ar fi fost de ajuns, dacă 
omul ar fi fost perfect, unul ar fi fost de ajuns. 

Dar imperfectiunea să fie oare răspunsul just că de ce şobolanii vor să 
nască şobolani, peştii, peşti, şi oamenii, oameni? 


Nichita cere o pauză de o ţigară şi vorbeşte despre o hartă pe care ar face- 
o el, fixând localitățile cu ochii lupilor şi cu aripi de licurici. Intrerupându-se 
brusc exclamă: „Je suis la même piramide, autrement détruite!“ 


Îl aud din dreapta pe Ion Stratan: 

— Jocurile de cuvinte sunt o gară în care şeful de gară îl urăşte pe acar. 

Eu: 

— Dac-ar fi să abandonezi poezia, ce te-ai face? 

— E prea târziu pentru mine să vreau să fac altceva, sunt deformat de 
destinul căruia m-am dăruit. Tânăr fiind, poate, mi-ar fi plăcut sä fi facut 
arheologie, istorie şi tot ce tine de mediul înconjurător al istoriei, adică 
filozofie. Nu mi-ar fi displăcut să imbrätisez cariera armelor, deşi cred c-as fi 
fost un medic foarte bun. Sună a paradox, dar este un adevăr. Si, în genere, cred 
că astea ar fi nişte hobiuri care sunt si până în ziua de astăzi pentru mine. Il 
citesc pe Tacit ca pe un tată şi pe Suetoniu ca pe un maestru. Citesc lucrările lui 
Pârvan cu sufletul la gură. Dar se pare că nu puteam să fac altceva decât ceea ce 
fac. Cazul meu este un caz flagrant. Orice aş fi făcut şi în orice direcție m-ar fi 
îndreptat conjunctura, tot la poezie m-aş fi întors. Poate că poetul are cea mai 
redusă viata personală cu putinţă. De aceea el produce atâtea sentimente 
impersonale şi are o aderentä neobişnuită la celelalte vieţi care sunt implinite. 
Teoria mai veche: „Epatez les bourgeois!“ îmi pare un banc prost şi, râzând, 
îmi vine să zic că moda de acum nu mai stă în „Epatez les bourgeois!“, ci în 


83 


„Epatez les critiques!“ Dar toate astea sunt niste fleacuri. Prietenia curatä, cu 
precădere cea de idei şi de destin, te scoate din „salubritatea“ putinei vieți de 
poet, şi aşa profund impersonală. Un poet devine personal odată cu un grup 
mare de cititori ai lui, iar dacă talentul lui e profund, un poet devine impersonal 
odată cu o tara. 


84 


ANA SZILÄGYI 


— Unul dintre oamenii cei mai dragi şi mai stranii ai copilăriei mele a 
fost Ana Szilagyi. Până pe la vârsta de cinci ani sau şase ani, am confundat-o cu 
propria mea mamă, pentru că ea făcea practic parte din familia noastră şi se 
ocupa de mine de dimineața până seara, se certa la cuțite cu maică-mea când 
aceasta îmi mai scăpa palma părintească şi vorba aia: „mă spăla, mă pieptăna, 
fundă roşie-mi punea“. Ca statură, eram un copil necrescut (între paisprezece şi 
cincisprezece ani, cred, am căpătat în câteva luni înălțimea de acum) şi, peste 
faptul că eram extrem de mic, eram şi insuportabil şi, pe deasupra, şi mofturos 
la mâncare. Nu mancam decât în gură şi extrem de putin, făceam nişte nazuri 
infernale, de mă mir până în ziua de astăzi cum de nu m-au luat de un picior şi 
nu m-au azvârlit pe fereastră. Mama, excedată de fenomenul de a fi, practica cu 
mine un fel de cinism plin de duioşie, în a cărui plasă cădeam de fiecare dată, 
fiind de o credulitate extraordinară, trăsătură de caracter pe care mi-am 
conservat-o intactă până astăzi, căci, aşa cum se poate vedea fără nici un pic de 
osteneală, şi astăzi cred toate verzile şi uscatele care mi se îndrugă, iar, uneori, 
sunt dus cu vorba ani de zile cu câte o amărâtă de monedă care mi se promite şi 
pe care, de regulă, nici nu o capăt vreodată, acest lucru neînsemnând că, la 
fiecare propunere, eu nu cred în apariția ei misterioasă, şi asta ca să dau numai 
un exemplu din unicul meu hobby numismatic. Mama îmi spunea 
imperturbabil: 

— Pentru că ai fost băiat cuminte şi ai mâncat toată supa, iti fac ca dar o 
nouă portie de supă. O stare de lesin şi de protest neconvertitä în noțiuni mä 
cuprindea şi mâncam darul până la capăt, cu noduri, dar cu speranţa că, totuşi, 
mâine, după mâncarea unei supe similare, să primesc alt dar. Jocul acesta a 
durat o foarte lungă perioadă de timp fără nici o tulburare, până când, într-o 
bună zi, am fugit la nenea Scäpätorul, cum ii ziceam lui Gică, fratele tatei, care 
mă scăpa de la diferite bătăi, m-am băgat sub patul lui şi am început să urlu că 
nu mai vreau să primesc nici un fel de dar. 

Ana era cu mult mai diplomată. Îmi spunea povestiri interminabile cu 
Balaurul cu şapte capete, poveste de care nu mă săturam niciodată, dar, de câte 
ori acțiunea poveştii tindea să se simplifice, stăteam cu găluşca nemâncată, ca o 
statuie, până când apăreau noi şi noi complicaţii în basm. Mărturisesc că nici de 
tăierea pe îndelete a fiecărui cap de balaur, uneori, nu eram foarte mulțumit. 
Până nu se descriau cu lux de amănunte chinurile decapitării, pe rând diferitele 
forme de săbii şi iatagane întrebuințate de Făt-Frumos, horcăitul în parte al 
fiecărei beregate şi agonia apoteotică a balaurului, cum stătea pe el Făt-Frumos, 
ce îmbrăcăminte avea, cum era pieptănat şi ce alte zorzoane, care n-aveau voie 
să fie aceleaşi de la un basm la altul, până când nu se terminau toate acestea pe 
îndelete, nu se termina mâncarea amărâtei şi diabolicei supe cu găluşti. Ana 
Szilâgyi făcea eforturi supraumane, cu atât mai mult cu cât nu prea ştia bine 
limba română, încât devenea Fraţii Grimm plus Dostoievski la un loc. 


85 


Pe Ana Szilâgyi a cules-o tata de pe drum, într-o zi, când se întorcea 
acasă. 

Babacul era socialist şi avea tot soiul de idei utopice asupra lumii, un 
amestec de bunătate creştinească cu Falansterul lui Diamant, de la Scăieni. 
Deci, babacul întâlnind-o pe Ana Szilăgyi, o fată de vreo şaisprezece- 
şaptesprezece ani, blondă şi slabă ca un bat, cu o voce neobişnuit de rägusitä, a 
luat-o şi a adus-o la noi ca să vadă de mine. Ce era de fapt cu Ana? Era fata 
unui meşter sticlar vestit, din nordul țării, n-avusese mamă, se încurcase cu un 
soldat, născuse un copil extrem de mic şi extrem de blond şi cu ochi albaştri, 
care murise la două-trei luni, băuse sodă caustică să-şi pună capăt zilelor, dar 
izbutise numai să-şi ardă coardele vocale şi fugise în lume cu trenul, adică la 
Ploieşti, unde, în prima zi, a ochit-o tata şi a adus-o acasă, şi a început să facă 
parte din familie. 

Am uitat să-ţi spun că, înainte de a o aduce pe Ana, tata mai făcuse un 
astfel de experiment cu o fată venită tot aşa de niciunde, adusă tot aşa acasă, şi 
care n-avea altă treabă decât să mă hätäne şi să mă plimbe. Dar relațiile cu ea s- 
au răcit foarte tare din pricina faptului că începuse să urle, să nu mai doarmă şi, 
mai mult decât atât, să umple tot dormitorul cu un miros dulce parfumat de 
ţuică de Văleni. Ca să tac din gură, acea dulce fată găsise cea mai intelegätoare 
cale către inima bărbatului, oferindu-mi zilnic câte trei degetare de ţuică. Ah, 
zile ferice! Atunci să fi văzut onirism! 

După un timp, scriindu-i tata bătrânului Szilâgyi, acesta şi-a lăsat in 
prastie tot avutul lui şi faima lui din nordul ţării, şi, numai de drag ca să-şi vada 
din când în când fata, s-a angajat ca maistru la fabrica de sticlă din Bärcänesti, 
de lângă Ploieşti. Ana, evident, mă confunda cu pruncul ei pierdut şi schimba 
asupra mea toată dragostea ei de mamă frustrată. Duminica, îmbrăcat în 
costumaş alb şi spălat cu săpunul de bucătărie până când luceam, Ana mă lua 
de mână şi mă ducea la Bärcänesti, la taică-său. Probabil că, la acea fabrică de 
pe timpul lui Karl Marx, se lucra şi duminica, duminica îl găseam pe bătrânul 
Szilâgyi în faţa cuptoarelor, gol până la brâu şi cu bicepşii schpind ca la zei. Pe 
loc înmuia vârful ţevii sale de suflat în trei-patru paste de sticlă incandescentă 
ŞI, cât ai clipi din ochi, îmi făcea în aer un bastonaş de sticlă de toate culorile 
curcubeului. Eram atât de mândru de acel bastonaş, încât defilam prin tot oraşul 
la întoarcerea spre casă, cu el, unde urma o scenă-tip, sfârşită cu vociferări 
multiple. Mama îmi lua pe loc bastonaşul şi mi-l spărgea, strigând că Ana este o 
inconştientă şi că, oricum, o să sparg bastonaşul şi o să mă tai în el. Ana striga 
„de ce ai spart bastonaşul copilului“, iar eu răcneam şi urlam şi mă zvârcoleam 
până când, inevitabil, primeam bătaie şi, ştiind că ceilalți vecini începuseră să 
iasă curiosi pe la porţi, mai găseam în mine încă oarecare resurse sä horcäi cum 
horcăie măgarul sau calul până când, în cele din urmă, îmi pierdeam vocea. 

În timpul războiului, ajutată de bătrânul Szilâgyi şi de tata, Ana şi-a 
ridicat o casă lângă casa noastră şi, având şi ceva zestre, s-a îndrăgostit moartă- 
coaptă de un frumos şi tânăr cheferist, oacheş şi cu mustăcioară pana corbului. 
Am făcut nuntă mare la noi acasă, dar, numai la trei săptămâni după nuntă, 
descărcând un vagon de şine de cale ferată, s-a rupt nu ştiu ce cârlig şi acestea 


86 


l-au zdrobit intr-o secundä, luändu-i viata cheferistului. Dupä care, Ana a cäzut 
în patima alcoolului. Se îmbăta de dimineaţa până seara şi cânta cântece fără 
nici un înţeles. La numai sapte-opt luni, au găsit-o ai mei moartă in casa ei. Se 
sinucisese cu mangal. Ştii cum e sinuciderea cu mangal? 

— Nu. 

— Se pun cărbuni de mangal cât mai mulți într-un lighean, ceruiesti 
ferestrele şi gaura cheii, te culci pe pat, adormi şi nu te mai trezeşti niciodată. 

Ana a lăsat o scrisorică, ea nu prea ştia să scrie, dar se deducea din 
scrisoare că-mi lăsa mie o pungă cu bile de sticlă, colorate. În rest, nu se 
înțelegea absolut nimic. 

După moartea Anei, bătrânul Szilägyi a dispărut brusc şi n-am aflat de 
atunci niciodată despre el nimic. 


* 


Fra o luminä cu totul aparte deasupra orasului, inaintea räzboiului. O 
luminä fericitä, i-as spune. Multä vreme am crezut cä acest fapt se datoreste 
copiläriei care vede cu un cu totul alt ochi lumina si peisajul fatä de maturul 
ochi de mai tärziu. E adevärat cä inainte de räzboi nu väzusem niciodatä morti 
si cä singura moarte la care asistasem fusese täierea unui miel de Paste, fäcutä 
undeva in fundul magaziei si atäta de pe indelete, scoaterea cu incetisorul a 
matelor lui albe, bältoaca de sânge si jupuirea, că multă vreme l-am visat 
nopțile şi, astăzi, când îmi aduc aminte, mă cutremur şi, în genere, nu suport 
mâncărurile care amintesc de animalul din care provin. Era o moarte de animal 
si atâta. Mai târziu, în timpul războiului, aveam să văd oameni murind. 
Intimitatea e mai mare, iar diferenţele între om şi cal, din punctul de vedere al 
morţii, sunt minime. În timpul războiului, mai precis către sfârșitul lui, 
Ploieştiul a fost foarte bombardat. Începând cu bombe de mare greutate, până la 
bombe incendiare. Să vezi cum ia foc un avion în aer şi se sparge şi să realizezi 
cam ce se întâmplă în interiorul lui, de asemenea mi s-a părut o grozävie. 

De obicei, după bombardament, copii fiind, näpädeam ca furnicile asupra 
epavelor încă fumegânde de avion eliberator. De obicei, echipajul era expulzat 
la prăbuşire din avion, dacă nu cumva se paraşuta mai înainte. Din când în 
când, mai săream peste cadavrul unui pilot, de obicei foarte tânăr şi părând că 
doarme liniştit în iarbă. Curiozitatea de a vedea un avion atât de uriaş de 
aproape frângea teama. Nu mai spun că, peste tot, în câmp sau chiar şi pe străzi, 
găseam diferite cartuşe netrase şi noi toţi aveam în fundul curții mari rezerve de 
trotil cu care jucam un joc sălbatic care, la o adică, ne putea lăsa şi fără 
picioare, cum am aflat că s-au întâmplat câteva cazuri. Puneai macaroana de 
trotil sub călcâi, îi dădeai foc la un capăt, chiar acolo sub talpă, şi ea sărea 
sfârâind şi fumegând în aer ca o săgeată. Aveam chiar oarecare întreceri în 
acest sens. Cheful ne-a pierit aproape la toți însă când câteva bombe incendiare 
au căzut chiar pe casa noastră sau pe unele acoperisuri şi am întâlnit morți 
dintre oamenii pe care-i cunoşteam vii. După un bombardament groaznic, în 
care, printre altele, Calea oilor, ce trecea la diferență de două străzi de a 


87 


noasträ, fusese bombardatä, dupä sunarea incetärii alarmei, m-am dus cu tata sä 
căutăm nişte rude ale noastre care îşi aveau casa chiar pe Calea oilor. De fapt, 
străvechea locuinţă era prima pe care au ridicat-o strămoşii venind din Valea 
Călugărească şi poposind la Ploieşti ca să-şi vândă abalele, căci erau abagii si 
făceau pantalonii cu o sută una de creturi din aba. 

Casa era sfărâmată total de o bombă, iar, în curte, în pomul neatins, era 
numai un deget între două crengi, pe care l-am recunoscut pe loc ca fiind al 
vărului meu, căci acest deget avea un semn particular şi vărul meu era unul 
dintre premiantii clasei şi coleg cu mine. 

Sunt sigur că nu există tragedii mari şi tragedii mici, moartea fiecărui om 
tot moarte se numeşte, dar sunt tragedii iuți, care au natura unei catastrofe de o 
secundă, şi sunt alte tragedii care au o perioadă de comă mai lungă. 

Nu e de mirare că, în toiul războiului, sinuciderea Anei Szilägyi n-a fost 
plânsă decât de noi, familia ei, şi de către tatăl ei venit din nord. Viaţa ei s-a 
stins ca şi când n-ar fi fost şi singura urmă pe care a lăsat-o ea pe pământ, a 
lăsat-o într-un mod indescifrabil în unele versuri ale mele sau într-un mod pe 
care l-am dobândit de la ea de a aborda existenţa mai cordial şi nerăzbunător. 
Iar, dacă ai, totuşi, pricini profunde să te superi sau să te răzbuni, atunci supără- 
te şi räzbunä-te pe tine însuți. 

Când scriu, deseori simt gustul unei găluşte nesărate pe limbă şi-mi dau 
seama că tăierea capetelor balaurului cu şapte capete nu se executa tacticos, 
amănunţit, imprevizibil şi de fiecare dată altfel! 


88 


RUBICONUL 


Parantezä rotundä 


Aflasem că Nichita şi-a frânt piciorul într-o călătorie in Munţii Vrancei. 
Trebuia să lucrăm oricum. Mi-a venit ideea, ştiind cât de greu îi e să stea 
pironit, să discutăm despre autosugestie. Ştiam ca, prin spitale, pentru a minți 
timpul, unii se îndrăgostesc în taină de câte o bolnavă, ori de o infirmieră, ori de 
o soră medicală, ori de o asistentă, ori, ceea ce e şi mai grav, de o doctoritä. Mă 
rog, după cum îşi poate permite fiecare. Acasă, nu iti rămâne decât să te 
îndrăgosteşti de propria soție sau, dacă nu ai, de acele fete (femei) pe care le-ai 
refuzat categoric în viață, câtă ai avut până atunci, şi care au prostul obicei de a 
colinda anii, reproşând. 

Am ajuns cu greu înspre Nichita, era întins pe pat şi, îngrozitor, era 
fascinat de noua lui stare fizică. De mult nu mai văzusem la Nichita priviri şi 
zâmbete atât de sănătoase. Nu se prefăcea. I-am făcut semn cu ochiul, adică 
dacă vrea să lucreze. S-a uitat la mine, apoi la picior, ochii i s-au luminat şi a 
ZIS: 

— Sigur, sigur, dar îl aştept pe Sorin Dumitrescu. 

— Când vine, întrerupem. 

— Sigur, sigur, hai! 

Ideea pe care o adusesem nu mai mergea, mai aveam la dispoziție cam 
zece secunde pentru a găsi altă idee, cele zece secunde în care am scos din 
geantă foile şi pixul şi m-am aşezat la capul patului, lângă un halat al poetului, 
mare cât o cortină de operă. Nichita nu trebuia să simtă ezitarea. Am întrerupt 
numai când a venit Sorin Dumitrescu. De câteva ori, Nichita, nemulţumit de 
sine, a vrut să întrerupem. N-a reuşit. Din cele puține spuse de Sorin 
Dumitrescu, în cinci minute (cât a stat), am reţinut: 

— Ce ai căutat, Nichita, în Munţii Vrancei? Tu trebuia să mergi pe 
Drumul National numărul 1. 


Rubiconul 


— Te rog să-mi ierti violența, dar e necesară. Am recitit ce am scris 
împreună. Tot timpul dai senzația că te ascunzi, că iti fereşti cititorul de fapte 
pe care le consideri neesentiale, realizând, în majoritatea cazurilor, scurte 


89 


parabole. O să-mi spui că nu e rău, bine, o să-ţi răspund, dar ele miros a creație 
literară, or, nu asta ne interesează în primul rând, ci personalitatea ta, structura 
fiinţei tale. O să-mi spui că te-am scăpat din mână şi e vina mea, dar nici asta 
nu este adevărat. Trebuia să te obişnuiesc să vorbeşti despre tine, să prinzi drag 
de carte. Nichita, concentrează-te! Vreau să-mi spui rar, foarte rar, cu pauze 
mari între propoziţii şi fraze, care a fost golul existential pe care l-ai umplut cu 
11 elegii. Mă interesează şi traseul pe care apucă memoria ta, adică, în primul 
rând el. Clar? Hai! 

— Hai, Nichita. 

— Pricinile îndepărtate şi de fond ale cărții numite 77 elegii (de fapt sunt 
12 elegii), care, inițial, purta şi titlul Cina cea de taină, unde fiecare elegie 
cuprindea un apostol şi antielegia juca rolul lui Iuda, deci, pricinile de sträfund 
ale acestei cărți au o natură simplă şi complexă totodată. Simplă în sensul că 
este o carte a rupturii existențiale, chiar a eposului existențial, dacă vrei să-l 
numim aşa, starea gälbenusului şi a albuşului, în situația de a alege alt ou de 
var. Un fel de Întorsură a Buzăului, montană, intrarea în noţiuni prin lovirea de 
o altă platformă a existenței. Dar pricinile cele mai valide sunt cele mai 
complexe pentru ca ele provin dintr-o redimensionare a materialului 
fundamental uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvântului imperisabil. 

Contemplarea umanității prin cuvânt minimalizează fiziologia umană în 
favorul gramaticii umane. Spus astfel, e foarte simplu, dar trăit e cu mult mai 
complicat. 

Mi-aduc aminte de o carte nereuşită scrisă de iubitul meu profesor Tudor 
Vianu, nereuşită în molozul ei, dar extraordinară în tendinţa ei spre piramidă. 
Ea se intitulează Idei trăite. 

În cazul celor // elegii subintitulate Cina cea de taină, tendinţa este 
aceea a cuvintelor trăite sau, mai precis, a cuvintelor care ele trăiesc natura, iar 
nu natura pe ele. Evident, cu excepția a două elegii, care erau poezii răzlețe, 
publicate anapoda în reviste, restul au fost compuse sau, mai precis, dictate 
Gabrielei Melinescu, în decurs de două zile şi două nopţi, într-o cameră cu 
pământ pe jos, la marginea Bucureştilor, într-o foame şi o puritate trupească 
absolute, fapt care le indreptätea să tindă către ceva profund, pur şi perfect. 
Celelalte două sau trei elegii răzlețe, pe atunci nu se numeau elegii, acestea s-au 
potrivit exact cu maşinăria de aripi a construcției cărții. Mă refer la timpul de 
execuţie a cărții, pentru că demersul ei avea în spate un decurs de cel puţin un 
deceniu de meditație şi de trăire a cuvintelor. Această carte (în sensul grec al 
cuvântului carte), în ciuda tristetii fundamentale care a stârnit-o şi a austeritätii 
ei aproape totale, mi-a adus cel mai mare noroc literar, încât, uneori, mă 
gândeam surâzând amar: uite, domnule, ce noroc poate să-ţi aducă un nenoroc 
bine exprimat! Am încercat după aceea să repet stanta în Laus Ptolemaei, după 
aceea în ciclul // feluri de a-ți pierde vremea, dar, între timp, revelația 
necuvintelor adumbrise in mine dogmatismul primelor expresii şi al primelor 
revelații despre taina şi acțiunea poeziei. În trecere fie spus, 11 elegii a apărut 
ca volum compact sau integral reprodus în reviste mai în toate limbile lumii, 


90 


lucru care mă bucură, întristându-mă, şi-mi spune încă o dată că jubilatia artei 
are rădăcini în fundul ochiului aidoma culorilor şi că jubilatia copacilor are 
rădăcini în străfundul cuvintelor aidoma, dar mai ştiu eu cu cine aidoma? De ce 
să le ştiu eu chiar pe toate? Şi de ce să le gândesc pe toate? 

— Tot ce îmi spui pare gândit dinainte. Apoi, deşi până să începi ai stat 
câteva clipe, mi-ai ascuns traiectoria memoriei. Gândurile tale par a fi aşezate 
definitiv în cutiute ca nişte diapozitive, iar, acum, cu mine, le stergi de praf. 
Dacă nu am mai fi scris împreună, aş putea crede că nu mai ai capacitatea de a 
te redescoperi, chiar secondat de simţul construcției care, aici, cred, nu face 
bine. Ti-am cerut să-mi vorbeşti despre reacțiile produse de tristeţe asupra 
fiinţelor şi obiectelor ce o înconjoară în momentul când se materializează în 
vers. 

— Orice carte este amintirea unei tristeti. Tristetea adevărată îşi capătă 
forma abia după ce a fost. Chiar şi cele mai fericite amintiri au forma 
melancoliei. 

— Despre tristeţea care te-a cuprins in // elegii, Nichita. Despre lovitura 
din urmă a cozii peştelui peste gânduri! Ce s-a întâmplat cu o clipă înainte de a 
lua hotărârea? 

— Nu s-a întâmplat nimic! 

— Nu e adevărat! Nu iti ascunde privirea de mine. Spune. 

— Nu pot, nu pot, e indecent! 

— Nu e indecent, indecent ar fi dacă aş spune-o eu, care nu am scris încă 
11 elegii, indecent ar fi dacă ar spune-o altul la fel de neînsemnat. Acest 
anecdotic de care te fereşti este eşantion, Nichita. Bunul-simt, aici, este 
ipocrizie. 

— Nu pooooot! (ourile au fost rostite între zâmbet şi înjurătură). 

— Bine, bine. Spune-mi tot ce vrei tu sä iti aduci aminte. 

— Era un pat cu o cergă pe el şi un covor oltenesc cu motive tipice şi 
abstracte. Venise iarna şi Gabriela, care avea cei mai frumoşi dinți şi mai 
ostentativi din lume, avea un talent nemaipomenit să cläntäne din ei aprig. Se 
apropiau sărbătorile şi nu aveam de nici unele. Muream de foame şi nu mă 
puteam decide dacă să rămân cu ceea ce iubesc sau să mă întorc la ceea ce am 
iubit. Din când în când, numäram în minte banii pe care îi aveam în buzunar şi 
făceam calcule cam cât s-ar cuveni de băut şi de mâncat pentru Anul nou. 
Aveam mâinile îngheţate, de aceea nici nu se putea pune problema că am fi 
putut citi o carte. Să bagi şi dumneata de seamă că primul gest al lecturii nu e 
ochiul, ci mâna care tine în mână cartea. Un prieten de la editură îmi dăduse 
câteva sute de coli pe care să bat la maşină foile pentru tipar, de acelea cu 
chenar negru pentru bătut la două rânduri. Dacă îmi aduc bine aminte, aveam în 
casă si una sută unsprezece sau una sută cincisprezece grame de coniac trei 
stele, într-o sticlutä rotundă cu căpăcel şi cu etichetă rotundă, din cele care se 
vindeau în gară, pentru trenuri, la un preţ de nimica. Beam din când în când din 
acelaşi căpăcel câte o sorbitură şi aveam impresia că facem un chef monstru. 
Era o perioadă în care îmi făcea mare plăcere să citesc cu glas tare din textele 
clasicilor şi să le comentez. Aveam o ediție din Cartea lui lov, apărută la 


91 


Fundaţii, cu copertă verde, o ediție din Odiseea, in traducerea lui Eugen 
Lovinescu, cu copertă albastră, cu o corabie prin ale cărei pânze se vedeau 
norii, $i o ediție din Ghilgameş, apărută în Editura Bisericii Ortodoxe Române, 
cu hârtie galbenă care începuse să miroasă. Nu lipsea nici Plumb al lui Bacovia, 
iar de Eminescu nu mai aveam nevoie, căci îl ştiam pe deasupra. În perioada 
aia, nu ne mai plăceau nici Blaga, nici Arghezi, ci doar, întrucâtva, din räsfät, 
Ion Barbu. Mai aveam în manuscris două juxte, traducere de Nicolae Breban a 
primelor două din Zlegiile duineze ale lui Rainer Maria Rilke, cam aşa ceva. 

— Cum arätai la sfârşitul celor două zile? Realizai importanţa cărții? 

— După două zile după ce am terminat lucrarea cărții, cu întreruperi, cu 
discuţii, cu alergare după pâine, după țigări, după ceai negru, am rămas după 
cele două nopți ceva inform si nelegat. Pe stradă, o tigancä ghicea cu plumb 
topit în apă viitorul. Cum se închega plumbul în apă, prin atingerea acelor texte 
de un real interior, deodată s-au închegat integral cele 11 elegii. N-am avut nici 
cea mai mică îndoială asupra importanţei ei pentru mine însumi şi am devenit 
drept. 

— Ce sentiment aveai în timp ce scriai? 

— Când scriu orice fel de poezie, am acelaşi sentiment: urma scapă 
turma. Starea impersonalä. 

— Acum, ce sentiment iti dă cartea? 

— Sunt străin de cartea aceasta. 

— De ce? Prin ce? 

— Prin faptul că ea a fost scrisă şi revelația efectuată. 

— Ar însemna că eşti străin de întreaga ta operă. 

— În afară de lucrurile în decurs de elaborare şi de poeziile nestrânse 
încă în volum, care încă mai au o soartă a lor. Din această pricină nu mă 
afectează prea tare nici lauda şi nici critica. 

— Ce făceai în cele două zile şi două nopţi, între două elegii? 

— Mă năpădea o nemulţumire de tip didactic, superior. Preferam să-mi 
mut nemulțumirea asupra muncii, sustrăgând-o celei din existență. Mi-aduc 
aminte că Elegia a doua, getica nici măcar nu se numea Elegia a doua, getica 
si nici măcar nu o scrisesem în cele două seri, ci altcändva, în altă parte. O 
paranteză? 

— O paranteză. 

— Dintre modelele mele existențiale niciodată nu a făcut parte si 
Eminescu. Opera lui, întotdeauna, ca şi în secunda asta, îmi apare ca o operă 
copleşitoare. Omul, întotdeauna, ca şi în clıpa asta, îmi apare fără nici o fisură 
morală. Dar nu ştiu de ce, nu tipul său existențial m-a atras, după cum nu m-a 
atras niciodată tipul existențial al unui Blaga, Arghezi sau Barbu. Modelul meu 
intim şi fremătător l-a constituit întotdeauna destinul lui Vasile Pârvan, în care 
strălucirea, integritatea şi patetismul omului, indiferent cât de bântuite ar fi de 
tragedule lui personale, mi-au apărut a fi de natură sublimă. Nici însuşi 
Bălcescu nu mi-a apărut vreodată având acea natură sacerdotală de poeta vates 
a lui Vasile Pârvan. Am scris de mai multe ori despre această minunată ființă. 
Niciodată nu am fost mulțumit de cum am scris despre dânsul. Poemul eseu 


92 


Vasile Pârvan — Stâlpul mi se pare insuficient, iar Elegia a doua, getica, numai 
o tânjire de a înţelege măreția avertismentului său istoric. Nu putea să lipsească 
din // elegii in nici un caz, după cum nu putea să lipsească din poemul /ntrare- 
n muncile de primăvară, care conține în el ceva din făptura vie şi gânditoare a 
lui Vasile Pârvan. Aceste poeme general umane şi profund naţionale totodată au 
ceva din motivele geometrice ale covoarelor populare olteneşti, care nu sunt 
făcute pentru a călca cu piciorul pe ele, ci cu privirea, fund alcătuite să 
împodobească pereţii, iar nu podelele. Mărturisesc că-mi este destul de neplăcut 
să vorbesc cu satisfacție despre o lucrare a mea, dar, în acelaşi timp, mi-aş 
deteriora zidul umplându-l cu prea multe ferestre ale modestiei, încât n-ar mai 
rămâne din zid decât o fereastră şi atât. // elegii este un zid cu două ferestre. 

— Scrii în starea de spirit impersonalä. Argumenteazä-ti opțiunea. 

— În primul rând, vreau să subliniez că, după părerea mea, dar sunt sigur 
că am dreptate, starea de spirit impersonală este cea care dă măreție scrisului, 
căci personalitatea poeziei cuiva nu stă în starea de spirit a autorului şi nici în 
textul poemului, ci în sutele şi miile de mii de cititori care refac pe sinea lor 
sinea impersonală a stării de grație. 

— În al doilea rând? 

— Recent, fiind în Munţii Vrancei, mi-am fracturat un picior. Si, fiind eu 
izolat de un mijloc de transport apropiat, un ţăran mi-a cântat din fluier in 
dreptul gleznei spunându-mi că durerea se îmblânzeşte prin cântec. Durerea se 
îmblânzeşte şi prin poezie. Poetul cântă din cuvinte la osul rupt al existenţei. 
Dar ce credeți dumneavoastră, că osul rupt al existenței are mijloace de 
transport prin apropiere? 

— M-ai convins. Spune-mi, după ce ai scris 77 elegii, imediat dupa ce ai 
scris 11 elegii, ce ai facut? 

— Am fugit de acasă. 

— Unde se poate fugi? 

— În orice loc unde nu este vorba de tine şi despre obsesiile tale sau în 
fericitul anonimat. 

— Si totuşi, Nichita, în anonimat iti conservi personalitatea, adică exact 
ceea ce se opune anonimatului. Nu în anonimat te dezidentifici. 

— Ma dezidentific numai când scriu versuri sau când am o patimä. 

— Deci, starea generală e starea de anonimat. 

— Da, starea generală e starea de anonimat. 

— Si cea mai fericită? 

— ŞI cea mai fericită! 

— Încearcă să o defineşti. 

— Starea anonimă este raportarea realului la trup, la simţuri, la pofte, la 
dorințe, la satisfacţii, iar nu crearea unui real prin cuvinte sau recrearea unui 
real prin cuvinte, care este starea de creație. De-aia, personalitatea creatorului îl 
fereşte pe acesta de exacerbarea eului său şi îi îngăduie duminica anonimatului. 


93 


Paranteză rotundă 


Mi-am aşezat härtiile şi pixul în geantă, am făcut noi socoteala cam cand 
ne-am putea întâlni, vineri, mi-a spus Nichita, vineri, marți mă operez (era 
sâmbătă), miercuri şi Joi stau în spital, vineri vin, caută-mă vineri pe la prânz, 
tâmplărie, frate, ce vrei, desface acolo osul, îi pune un şurub, o scândură, eu ştiu 
ce, Vino vineri. 

L-am sărutat cu privirea şi am dat să plec. 

— Tine-mi pumnii marti! mi-a zis. 

— Da, da, am răspuns, deşi nu simţeam nici un pericol. 

Nu am luat liftul, la etajul patru, unde stă poetul, liftul nu opreşte decât la 
urcare. Are el o defectiune. Coboram pe scări şi gândeam că Nichita nu are 
încredere în confesiunile aparent neliterare, că, dacă le reuşeşte uneori, o face 
bruscat, deci nu îmi rămâne decât soluția de a fi sparring-partner dur, nemilos. 
Ajunsesem în stradă, îl gândeam, deodată filmul s-a oprit pe o singură imagine. 
Inertia nu a reuşit să o clinteascä. Eram într-o seară la el, la masa rotundă, îmi 
povestea necazuri. Avea privirea de oţel. Cuvintele tăiau şi trebuia sä fac slalom 
printre ele pentru a nu mă lăsa rănit. 

— Aurelian, mi-a spus, dacă trebuie şi o sinucidere pentru înălțimea lui 
Eminescu, va fi, dar, mă gândesc că, uneori, e mai greu să trăieşti. 

Cu o oră în urmă îmi spusese că Eminescu, deşi copleşitor ca om şi ca 
operă, nu îi era model existențial. 

Am surâs şi am grăbit pasul. 


94 


PIERDEREA INGENUITÄTI LECTURII 


— Titu, scriem de atâtea zile Antimetafizica şi nu mi-ai pus o întrebare 
esențială, de care mi-era foarte frică, iti mărturisesc, că-n mod legitim ai să mi- 
o pui, dar, insistând atât să o pui, aproape că te silesc eu să o ridici. Tu crezi că 
un scriitor profesionist mai are o candoare în fata lecturii? Tu nu te-ai întrebat 
pe tine şi, prin asta, sä mă întrebi şi pe mine cum ţi-ai pierdut inocenta lecturii? 

— Nichita, poate m-aş fi apropiat de întrebare într-un capitol în care sa 
facem o listă a cărților fundamentale pe care le-ai citit, un capitol aparte. 

Nu ar fi sunat chiar aşa. După ce mi-am plimbat ochii prin mai multe 
cărți, m-am oprit doar la câteva cărți de poezie şi de filozofie, pe care le citesc 
tot timpul. Sigur că fiecare autor are generația lui, dar ea este formată din cei 
care luptă împreună pentru aceleaşi mari idei. Abia judecate ca vârste ale 
ideilor generațiile au importanță pentru istoria literaturii. Pasiunea cu care ii 
citesc pe aceşti autori este încă puternică, lectura mea are candoare. Pierderea 
ingenuitatii lecturii o aflu tot de la tine. De fapt, eu am hotărât să scriem aceasta 
carte pentru că aveam nevoie de încă o carte după care să învăţ. Ai ridicat 
întrebarea, răspunde. 

— Pierderea candorii în lectură e sfârşitul lecturii şi începutul unei creații 
de tip propriu, la începutul unui dialog, dar, mai apoi, de sine stătătoare. Cărțile 
primei copilării a lecturii au fost parcurse cu sufletul la gură şi mai toate aveau 
un caracter epico-fantastic. Sute si sute de romane polițiste, nopți nedormite, 
spaime şi victorii trăite de eroi. Izbirea cu clasicii a fost scrâşnită. Primii clasici 
pe care i-am citit, cu excepția Amintirilor din copilărie a lui Creangă, care nu 
mă interesa câtuşi de puţin, nepărându-mi-se grozav faptul că strivea câteva 
muşte cu ceaslovul sau că nu ştiu ce treabă avusese cu o pupăză dintr-un tei, 
primele lecturi ale clasicilor mi-au dat un frig în mine exact aidoma aceluia pe 
care ţi-l dă banca în care stai în clasă, in prima zi de şcoală. Tot romanele de 
aventuri, până la urmă, au fost cele care, până la 16-17 ani, mi-au întreţinut 
interesul pentru lectură. Mai târziu, descoperindu-l pe Topârceanu, împreună cu 
prietenul meu Emil Popescu, il invatasem aproape pe deasupra, iar compoziţiile 
noastre, îngânate după el, dădeau o mare jubilatie. Visam amândoi să se spună 
cândva, într-un viitor absolut, despre noi, că suntem topârcenieni. Ni se părea 
culmea gloriei. Ruptura şi saltul s-au produs cu prilejul citirii, într-o singură 
toamnă, a Călătoriilor lui Gulliver, a lui Don Quijote, a lui Moby Dick şi, fără 
nici o legătură, a lui Bacovia. Talentul autorilor (nu prea ştiam noi ce e acela un 
geniu) mi-a apărut la fel de atractiv şi de pasionant ca şi cel al lecturilor 
romanelor polițiste, dar, peste aceasta, apărea un abur misterios şi măreț, ceva 
care reformula natura, ceva pe care, instinctiv, il simteai a fi fiind departe, sus, 
în conştiinţă. După acea toamnă, n-am mai putut să citesc nici un roman 
polițist, decât rareori, un John Le Carre, bunăoară, cu spionul lui care vine din 
frig, un Graham Greene cu Americanul liniştit, sau Cheia de sticlă a lui 
Dashiell Hammett. Dar astea nu mai erau de multă vreme romane polițiste, ci 


95 


romane care foloseau cäteva tehnici politiste. Imi pierdusem virginalitatea 
lecturilor romanelor dintäi, din seria neagrä sau din seria Submarinului Dox. 
Mi-au apărut deodată penibile, puerile, un fel de hotii şi vardistii, in care, tot 
timpul, binele învinge răul. 

În rest, focuri de arme, crime şi anchete. N-aş putea să spun că mi-am 
pierdut inocenta în fata romanului Moby Dick, la lectură; după pierderea 
inocentei fundamentale, sunt fel şi feluri de inocente pe care le pierzi în lectura 
operelor fundamentale. Aş îndrăzni, spun un lucru foarte crud, asumându-mi 
riscul de a răni pe cei care ne citesc acum, aş zice că acele texte pe care încă le 
mai citeşti cu inocentä sunt textele al căror mesaj este mai puternic decât 
mesajul tău propriu. De exemplu, când te înfiori cu inocentä de un menuet de 
Mozart, e clar că starea de menuet din tine e mai mică decât cea cuprinsă în 
cântecul indicat. Aşa se face că un cititor de bună calitate, în cele din urmă, 
ajunge la numai câteva cărți de căpătâi. O carte de căpătâi presupune o putere 
mai mare a cuvântului decât puterea cuvântului la care ai ajuns tu însuţi. În 
acțiunea de contemplare a lumii din afara ei, descinsă din alienarea proprie, 
cartea de căpătâi reprezintă singura legătură, nu dintre eul personal şi natura 
obiectivă, ci dintre eul personal şi eul superior. Cărţile favorite se schimbă, dar 
din ele se aleg, în cele din urmă, cărțile de căpătâi. Indeobste, cărţile de căpătâi 
sunt şi cărțile arhetipale sau prototipale ale dimensiunii estetice. E firesc să fie 
aşa pentru că, dacă peste o lucrare au trecut două mii de ani şi mie ea încă mai 
îmi aminteşte fastul ei primordial, e cât se poate de clar că ea a fost rezistentă la 
trauma manifestată prin dimensiunea tragicului şi a măreției tragicului fata de 
traumele ulterioare, fiindu-le tot timpul un punct de referință. Ultimele cărți de 
căpătâi depăşesc cu puţin Renaşterea, iar cele ale secolelor XVIII, XIX, XX, 
mă gândesc la capodopere, n-au trecut încă prin proba focului unui timp istoric 
confirmativ. De la Ghilgameş la Cărțile morţilor şi de la Iliada la Odiseea, mai 
nimic nou nu a apărut sub soare. Cel mult piramida a devenit mai nisipie prin 
pierderea de nisip şi deşertul, mai nuantat cu dune. Raportul cu cărțile de 
căpătâi, referintele şi citatele, interpretările si reinterpretärile sunt aproape de 
neignorat în orice capodoperă modernă. Shakespeare, care este un început, 
odată cu Faustul goethean, abundă în aluzii la cărțile de căpătâi. Opera 
shakespeariană şi opera goetheană, din punctul de vedere al poeziei, nu sunt 
încă nişte cărți de căpătâi certe, dar nevoia din ce în ce mai sporită de a te referi 
la ele este un semn sigur de această devenire a lor. Balzac, în Comedia umană, 
dădea o replică Divinei Comedii, care, la rândul ei, dădea o replică la textele 
asiro-caldeene, feniciene sau iudaice. A compara literaturile te dezvatä aproape 
total de ingenuitate, dând lectorului un alt tip de savoare, mult mai intensă şi 
mai nubilă. Actul cunoaşterii se schimbă din mirare în posesiune, din posesiune 
în nostalgie, din nostalgie în precept. Acest tip de cunoaştere ne invită la o 
reevaluare superioară a versului eminescian, în aparență profund liniştit, 
„Privitor ca la teatru“. De bună seamă că ai să mă întrebi, văzând atâtea 
referinţe la textul eminescian, dacă volumul Poezii este o carte de căpătâi şi 
dacă este într-adevăr carte de căpătâi, nouă, celor care scriem la o sută de ani de 
la apariţia ei editorială, ce ne mai rămâne de scris? Risc un răspuns fără să-mi 


96 


pui nici o intrebare. In cazul literaturii romäne, färä nici o indoialä, volumul 
Poezii este o carte de cäpätäi. Numai opera, in cazul literaturii universale, ea 
este nucleul unei cărți de căpătâi. Numai opera noastră si a urmaşilor noştri o 
poate spori în măreție prin consecinţele ei creative până la a o impune în 
constelație drept Luceafăr, cum şi este. Fără voia mea, vorbind despre 
Eminescu, m-am emoționat si-ti cer iertare pentru ultimele fraze, cam scortoase 
$1 cam crispate din această pricină. 

— L-ai simțit vreodată pe Eminescu ca pe o povară? L-ai invidiat? L-ai 
urât? De iubit ştiu că l-ai iubit de când l-ai cunoscut. 

— Cum ti-am mai spus, Eminescu, cel putin în cazul meu, a fost o 
revelație a primei maturitäti, el nefiind accesibil, aşa cum pare la prima vedere, 
decât printr-un strat superficial. Ce ură? Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! 
Şi ce povară? Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! Nu există zi în care să nu 
apară măcar o dată ca punct de sprijin al oricărui tip de conversaţie. Au fost 
perioade în care i-am simțit aproape prezenţa fizică. Eminescu este un geniu 
mult mai cordial decât aşa cum ni-l înfăţişează fotografiile lui antume si efigiile 
lui postume. Uneori, îi simți versul viu täsnind din forma clasică în univers, 
amărăciunea, tristețea si, cel mai des, inteligenţa lui, luciditatea lui fără seaman. 
Lirismul adevărat e o stare a sentimentului inteligent. Nu emană din glande. 
Nici din pofte. Nici din lacrimi. Nici din palpit. Admiratia pe care o stârneşte 
nu este cea pe care o stârneşte o vedetă. Ea nu stârneşte mugete sau aplauze. Ea 
comunică imediat, încurajează, te ridică la nivelul lui de gândire. Când l-ai 
înțeles, nici nu mai are importanță că nu sunt scrise de tine. Vibratia devine 
importantă pentru că ea există într-un univers bine constituit, superior 
universului obiectiv. Eminescu este propria sa operă, iar faptul că a şi existat ca 
om aproape că e ceva în plus. 

— Care text despre Eminescu te-a impresionat cel mai tare? 

— „Bäiet fiind, păduri cutreieram“. 

— Textul cărui critic? 

— Eminescu încă nu şi-a găsit criticul. Ce s-a scris pana acum despre el, 
cu excepția scurtei prefețe a lui Titu Maiorescu, nu atinge prin interpretare 
măreţia operei eminesciene. În genere, ce s-a scris despre Piramidă e mult mai 
putin important decât şansa de a o vedea cu ochii. Camil Petrescu declara într-o 
poezie a lui: „Eu am văzut idei“. Multora le-a plăcut acest vers, mie nu-mi 
place defel. Cum să vezi idei? Mai bine trăieşti nişte idei. 

Învăţarea pe de rost a poemelor fundamentale din Eminescu e un fapt 
intelectual mai solid decât relatarea imaginarelor lui aventuri erotice. Dar mi se 
pare că vorbesc mult prea mult spunând mult mai puține. 

— Care din poemele scrise de Mihai Eminescu iti place cel mai mult? 

— Odă în metru antic. 

Toate sonetele. 

Luceafărul. 

Kamadeva. 


97 


Acestea înainte de oricare altele şi fiecare din altă pricină. Evident, restul 
poemelor au aceeaşi măreție şi, fără de ele, aceste câteva poeme n-ar avea 
alonja piscurilor. 

— Te rog nu mä considera superficial, dar sunt foarte curios sä stiu de ce, 
„fiecare din alte pricini“, aceste poeme sunt fundamentale in opera lui 
Eminescu? 

— Nici tu nu mă considera superficial că voi încerca să-ţi răspund numai 
prin câte o propozitiune sau o frază la ceea ce ar trebui să-ți răspund cu un 
amplu eseu. 

Oda în metru antic, pentru că se începe cu cel mai frumos vers care s-a 
scris vreodată în limba română. 

Sonetele şi, în special, Trecut-au anii, pentru totalitatea unui univers 
cristalizat în numai două catrene şi două tertine. 

Luceafărul — fara comentarii. 

Kamadeva — pentru că fantezia poetului, viziunea lui devin brusc 
contemporane şi în desăvârşită egalitate cu o replică shakespeariană sau cu un 
poem baudelairian. În acelaşi timp, aş mai spune despre Kamadeva că este un 
poem foarte sämäntos şi până acum numai câteva din seminţele lui au înflorit 
marcând poezia posteminesciană, altele având să înflorească în viitorul apropiat 
si în cel îndepărtat. 

Lista cărților, a autorilor, a personajelor de căpătâi pentru Nichita 
Stănescu: 

— Biblia 

— Ghilgameş 

— Cărţile morţilor, ale egiptenilor 

— Lao-Tze — cartea Dao-de-tzin 

— Odiseea 

— Doisprezece cezari de Suetoniu 

— Satiricon 

— Gulliver 's travels 

— Don Quijote 

— Faust 

— Hamlet 

— Mioriţa 

— Eminescu 

— Baudelaire 

— Moby Dick 

— Tinerețe fără bătrânețe si viata fara de moarte 

— Bacovia 


98 


O INTREBARE, UN RÄSPUNS 


— Îmi vorbeai despre Ghilgameş si Enghidu. Îmi spuneai că Ghilgameş a 
simțit că există moarte în momentul în care a murit Enghidu. Trebuie ca 
Ghilgameş să fi fost singur, îngrozitor de singur, dar fără să-şi dea seama de 
singurătatea lui. Ajută-mă să-mi explic mai bine această singurătate de care cel 
singur nu este conştient. 

— Niciodată moartea nu este un exemplu personal. Dealtfel, e simplu: 
experiența maximă a unei vieți, finalul ei, moartea, sunt atât de absolute, încât, 
prin firea lucrurilor, prin destin şi prin accident, ea nu mai comunică în nici un 
fel. Adevărul pur al fiecărui om lucid este acela că, mai devreme sau mai târziu, 
el va muri. 

Sentimentul total al acestui fapt produce, mai accelerat sau mai leneş, în 
fiecare, un design virtual al unui real al vieții sale. 

Schimbarea în cuvinte, în mesaj, a trecătorului, a pieritorului, este, de la 
începutul umanităţii până acuma, singura şansă a singurătăţii de unul singur 
transformată în impersonalitatea mesajului general. 

Istoria nu este, din acest punct de vedere, cuprinsă între războiul Troiei şi 
cel de-al doilea război mondial. Troia este un mesaj, nu muritorii ei, ci 
nemurirea mesajului lor o reconstituie pe ea, punct de referință. 

Si acum, am să încerc să-mi dau mie însumi o explicaţie la întrebarea ta 
fundamentală, care, bineînţeles şi excluzându-i nuanţa, conţine, în ceea ce te 
priveşte pe tine, propriile tale răspunsuri sau nuclee de răspunsuri la ea. 

Copil fiind, nu-mi imaginam că altceva ar fi altceva decât însumi, că, 
vorbind, existentul nu vorbeşte. 

Tăierea pe butuc a gâtului de lebădă al Mariei Stuart — mă întorc şi zic: 
eu sunt Maria de Stuart — deci tăierea pe butuc a redesprinderii mele conştiente 
din totul totului s-a produs pe banca de lemn rece a clasei întâi primare, când, 
înspăimântat, am fost rupt din natura lucrurilor şi azvârlit în propria mea natură 
prin ruptură, atunci când semnul o-i, oi începuse să însemne chiar nişte oi, deci 
nişte fiinţe care au numele de oare. 

În genere, cuvântul mama, cuvântul tata sau propriul meu nume erau 
nişte simple tipete. Mama a devenit mama şi tata a devenit tata şi eu am devenit 
eu abia atunci când misteriosul nume ne-a numit, lăsând o distanță prăpăstioasă 
si verticală, aidoma unui canion, între mine şi numele meu şi între ceea ce era si 
ceea ce fusese numit că era. 

Numele este strămoşul cuvântului. Numele, ca şi moartea, se petrece tot 
timpul şi oricând. Moartea numită niciodată nu este propria ta moarte. Moartea 
văzută, simțită şi trăită a altora, ea are numele de moarte. Ea te deslămureşte de 
neam şi iti dă propria ta frontieră. Moartea proprie nu are nume. Nu vreau să 
fac o speculație spunând că ea este a altui nume, dar sunt convins că ea este 
coincidentă cu resorbirea cuvintelor în cutia Pandorei, de unde căzuseră. 


99 


Adevăratul contact al poetului nu este cu fiinţa solidară cu el sau cu ființa 
generală a speciei. În acest sens, niciodată cuvântul nu va naşte natură. El va 
naşte numai cuvinte. Dar, tot în acest sens, cuvântul are mai multă natură în el 
decât natura exclusă numirii. Dragostea, iubirea şi amorul şi, mai presus de 
toate, dorul sunt singurele căi de comunicare cu incomunicabilul altcuiva. 

Dragostea stârpeşte cuvântul şi văduveşte moartea cu o viaţă. Dorul arde 
ideea de timp, dacă nu chiar timpul însuşi, fierbe cuvintele până le spulberă şi 
neintelesului îi dă un ton făcut din înţeles. 

A fi poet nu înseamnă a avea talent, ci a avea dor. Cine are dor, cu cât 
dorul lui este mai mistuitor, cu atât sensul cuvintelor ce-l exprimă îşi modifică 
ghirlanda injurul neintelesului absolut. 

Dacă tendința poeziei ar fi adevărul, ale cărui limite le-a exclamat cu 
groază Eminescu în versul său genial: „Unde să găsesc cuvântul ce exprimă 
adevărul?“, atunci poezia ar putea fi fabricată, ar putea fi socializatä si tipizata. 
Până astăzi mă tulbur încă de poezia Necunoscuta a lui Baudelaire. Poezia este 
necunoscuta fundamentală a spiritului uman. Dimensiunea tragicului, provenită 
din alienare, dulceata cuvântului, provenită din sensul lui, toate sunt dedicate 
fundamentale: necunoscute. A avea suflet înseamnă a fi poet. Poezia nu va pieri 
niciodată atât timp cât vor fi oameni. Oamenii cu suflet viu au nevoie de 
sufletul scris, sufletul tulbure are nevoie de sufletul limpede, întocmai cum 
focul şi gheața stau imbrätisate de-a pururi. 


100 


ADEVÄRATELE AMINTIRI 


— Nichita, de care amintire nu poti să treci? 

— Întrebarea dumitale comportă un răspuns mai lung. Pentru că, la ea, nu 
poti să răspunzi de cutare sau de cutare amintire pot să trec, iar de cutare sau de 
cutare amintire nu pot să trec. În genere, natura fiecărui om, natura amintirilor 
fiecărui om are o preponderență epică. Întâmplările propriu-zise nu revin 
niciodată la fel. Acelaşi şi acelaşi episod, de fiecare dată îl memorezi altfel şi îl 
relatezi altfel. De fapt, acest soi de amintiri flutură înapoia prezentului acut care 
le stârneşte ca faldurile unui steag zdrentuit de lancea sa, când adie vântul sau 
şuieră furtuna. Aş zice că importanţa lor pentru individ e minoră şi, în genere, 
de un caracter intimist, subiectiv şi schimbător ca un caleidoscop cu cioburi 
colorate de sticlă, din care se vedeau odinioară, pe la bâlciuri cu datul în lanţuri, 
cu tirul în figurine de tablă care declanşau jocuri puerile, cu datul în bărci, cu 
gogoşile cele bune şi cu înşelătoarea vată de zahăr. Toate acestea se contopesc 
într-o singură senzație de bunăstare a bâlciului. Pieritoare amintiri, senzații 
oarecare. Adevăratele amintiri însă ... 

— Care sunt adevăratele amintiri? 

— Adevăratele amintiri sunt cele ale formaţiei unei conştiinţe, acelea 
care şlefuiesc cu carnea vie a experimentului, care îmbracă şi dau trup şi ființă 
devenirii unei idei despre lume, unui punct de vedere mai general de abordare a 
existenței. Bildungsromanul are foarte îndepărtate rădăcini în mitologie, în 
Vede, în Ghilgameş sau în legendele biblice, până la greoaia formulare a 
Afinitatilor elective, până la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann sau, în genere, 
în toată această greoaie literatură lipsită de farmec sau plină de înțelesuri. A 
zice că, dând la o parte amintirile senzaţionale şi păstrându-le numai pe cele 
care au născut o revelație, fiecare om are un Bildungsroman al său, fiecare om 
matur, şi diferenţa între două astfel de romane nu stă atât în întinderea lor epică 
şi în bogăţia picarescă a întâmplărilor, cât în profunditatea unora dintre ele. 
Decursul vieţii unui om care are chemarea poeziei este neobişnuit de interesant 
pentru că, mai mult sau mai puţin, el rezumă decursul altor existente, fiecare 
dintre aceste existente având, bineînţeles, ca trăsătură de conştiinţă, sentimentul 
alături de idee. 

— Adevăratele amintiri însă ... 

— Sunt poeţi binecunoscuti la care talentul este un datus nascendi şi pe 
care, adeseori, excesul de talent îi şi ratează de la o mare misiune. Aş trece în 
această categorie pe Serghei Esenin, cât şi latura poetică a operei lui 
Sadoveanu. Esenin îmi apare ca un filament de bec care cade supraîncărcat de 
voltaj, iar stilul sadovenian tot ca un filament de bec care legumeşte 
supraîncărcarea electrică împărțind voltii în patru şi împletind firul în trei. 
Evident că există şi o altă structură, una progresivă. Un exemplu este Rilke. A 
debutat cu două cărți insignifiante şi a spart caldarämul cuvintelor cu a treia, 
pur şi simplu genială. Dar, cum se zice, câte bordeie atâtea obiceie. 


101 


— Adeväratele amintiri însă ... 

— Mi-aduc aminte, eram în liceu, deprinsesem cu greu mestesugul 
ritmului si al rimei de care mä simteam foarte atras. In unele ore lungi si 
plictisitoare, cum ar fi bunäoarä cele de geografie, care nu m-au interesat 
niciodată, sau cele de botanică, care, de asemenea, nu m-au interesat niciodată, 
abia dacă ştiu una sută de nume de flori şi de plante, natura nepreainteresându- 
mă (aşa-zisul sentiment al naturii, în afară de faptul că îl consideram absurd, 
îmi lipsea cu desăvârşire), continuam drumul lung şi spinos al învăţării 
diferitelor tipuri de ritmuri şi de rime. Neputând să le scriu pe caiet, căci m-ar fi 
observat profesorii că nu îmi văd de treabă, mă uitam în gol pe fereastră sau pe 
tablă şi le compuneam în gând. Ajunsesem la o atât de mare dexteritate, încât 
totul compuneam în creier, nemaiavând nevoie de hârtie, şi aveam şi o memorie 
formidabilă a acestor compuneri, astfel că purtam sutele de poezii cu mine, 
oriunde aş fi fost, gata să răspund la cea mai mică solicitare. Obiceiul acesta 
mi-a rămas până acum, când dictez foarte iute o poezie şi nimănui nu-i trece 
prin cap că ea e gândită şi compusă gata de nu ştiu când, iar că momentul 
dictarii este acela în care eu o expulzez din memorie, găsindu-i tonul adecvat pe 
care nu 1-1 gäsisem până atunci. Dealtfel, ca un echilibru independent de mine si 
creat de tipul meu de memorie, de îndată ce scriu sau dictez o poezie, o şi uit. 
Asa se face că, dintre poeziile mele scrise sau publicate, nu tin minte nici una 
pe dinafară, dar cele care abia urmează să fie scrise sau dictate îmi stau în 
memorie pändind un moment potrivit în care-şi găsesc tonul ca să mă eliberez 
de ele. Acum, de exemplu, am versuri mai vechi de cinci ani şi viziuni mai 
vechi de zece ani, nerezolvate, încât, încuiat într-un cub şi rupt de orice 
realitate, aş mai avea încă de muncit asupra materialului adunat câțiva ani buni 
de zile. 

— Adevăratele amintiri însă ... 

— În cursul superior al liceului mă împrietenisem la toartă cu trei colegi 
de clasă ai mei. Cu Emil Popescu, Mircea Petrescu şi Valeriu Pârvan, fiecare 
dintre ei de un umor extraordinar de inedit. La grupul nostru se mai adăugase şi 
Wolf Morel, alt coleg care avea un umor absurd, în felul lui unic. Emil 
descoperise la un anticariat un volum de Parodii originale ale lui Topârceanu. 
Cartea aceasta o consider şi astăzi ca pe o capodoperă a genului. Parodiile le- 
am citit toți patru de atâtea ori, încât, în cele din urmă, cartea devenise o 
ferfelitä. Într-o bună zi, tot frecând eu la parodiile lui Topârceanu, deodată m- 
am întrebat: Cine o fi idiotul ăsta de Tudor Arghezi de care-şi bate joc atât de 
total Topârceanu? Tin să spun că, până la această întrebare fundamentală, 
credeam că o poezie mai frumoasă ca Nunta Zamfirei nu există pe lume şi că ea 
este de neatins, fenomen care s-a mai repetat cu mine atunci când am auzit 
Moartea căprioarei, citită de autor. 

Dintr-un anume punct de vedere, aveam dreptate. Într-adevăr, Nunta 
Zamfirei şi Moartea căprioarei, în genul lor, sunt două capodopere de neatins. 
Atâta doar că eu nu îmi dădeam seama că se poate scrie şi altfel decât în genul 
lor. Nu-mi dădeam şi nu-mi dădeam seama. Pentru că, de fiecare dată, am 
comis ample trădări fata de model. Dar să revin la întâmplarea parodiei după 


102 


Tudor Arghezi. Un anticar mi-a vändut Cuvinte potrivite, si, cänd am citit-o, m- 
a apucat pur si simplu ameteala. Idiotul de Arghezi era chiar cel mai de seamä 
poet al acelei vremi de pänä la descoperirea lui Ion Barbu si a lui Blaga. 
Plumbul lui Bacovia il citisem la timp, dacä nu mä insel Bacovia fiind singurul 
mare poet acceptat de manualele proletcultiste ale epocii. Pe ceilalti nu aveam 
cum sä-i aflu, decät sä-i cucerim ränd pe ränd cu lasoul. Intre timp, fäcusem 
rost si de Florile de mucigai care mi-au pläcut cu mult mai putin, pentru cä, 
independent de existenta acestei cärti pe care n-o cunosteam, produsesem vreo 
douä sute de poeme argotice, foarte apreciate de prietenii mei, teribiliste si 
obräznicite, eu fiind pe atunci räu de cuvänt, färä mamä, färä tatä si färä nici un 
Dumnezeu. Era o zonä deci cumva familiarä. De Miron Radu Paraschivescu si 
cântecele lui ţigăneşti am aflat foarte târziu, la facultate, nu le-am receptat deloc 
si pe chestia asta Miron Radu Paraschivescu, care era un fel de ferment literar 
la care toți chematii şi nechematii trăgeau şi el le dădea adeverinţa de talent, nu 
m-a înghițit absolut niciodată. Poate şi din pricina faptului că, fără voia mea, 
asistasem la minimalizarea lui ca talent literar, făcută de un alt scriitor al nostru, 
căruia, din delicateţe şi din dragoste, nu-i pomenesc numele aici. Scriitorul în 
cauză mă arăta cu degetul şi eu, mut, lipit de perete şi cu vocea tăiată, căutam o 
uşă pe care să fug, care nu-mi răsărea deloc în cale, în timp ce, la modul 
indexal, eram arătat, spunându-i-se lui Miron Radu Paraschivescu următoarele 
minciuni: — Ăsta este poet, tu eşti nimic! — Totuşi, sunt şi eu un trăgător de 
elită! răspundea Miron Radu Paraschivescu. — Nu eşti nimic! s-a mai strigat la 
el. Acesta se făcuse de tot mic şi de tot negru. A fost o scenă melodramatică, 
stupida si in care oricine altul de fata fiind, ar fi pätit acelaşi lucru. Am încercat 
mai târziu să-l împac pe Miron Radu Paraschivescu, trimitandu-i o carte cu o 
poezie dedicată lui pe pagina de gardă, mi-a mulţumit delicat printr-o scrisoare, 
dar, la puţină vreme după aceea, m-a înjurat fără nici un fel de scrupule într-un 
articol nedemn de el şi de mine, necitându-mi numele, dar minimalizändu-mi 
versuri rupte din context şi, dealtfel, şi aşa agreabile. 

— Adevăratele amintiri însă ... 

— Tocmai voiam să vorbesc despre poezia argotică care a fost într-un fel 
prima mea devenire şi care, ulterior, a constituit şi cheia cu care am deschis 
înţelegerea şi prietenia pentru mine, când încă nu eram publicat, a câtorva poeţi 
care debutaserä în presă prin anii '56—'57, sä tot fi fost. Pe atunci era o mare 
treabă să fi publicat în presă pentru că eram relativ tânăr şi nu publicasem. Nici 
nu mai ştiu cum m-am împrietenit cu Grigore Hagiu, în a cărui cämärutä de la 
subsol am locuit un amar de vreme împreună cu George Radu Chirovici. În 
perioada aceea noi îi degustam şi îi invidiam în taină pe Cezar Baltag, pe 
misteriosul Mircea Ivănescu, atât de rafinat şi atât de cult, pe Mitică Peristerie, 
autor al Micilor munci ale lui Hercule, mai în vârstă decât noi, pictor de firme, 
grec în gândire până la alexandrism, dar de o timiditate fantastică în fata 
tiparului, şi a cărui operă, prin moartea lui prematură, rămâne în sarcina câtorva 
prieteni care l-au stimat să i-o tipărească postum, pe latinistul înveterat Florea 
Fugariu, care ne-a dat în cap cu buchea limbilor latine şi cu Ion Budai Deleanu. 
Florea Fugariu, pe atunci asistent universitar, locuia într-o cameră minusculă, în 


103 


formă de semilună, căci era într-un bloc cu fata rotundă şi camera respectivă era 
afectată să fie toată un tablou electric plin de prize. Acolo petreceam nopți de 
delir ale lucrării voluptuoase în cunoaşterea culturii. Nu ştiu de ce însă nu am 
atâta dezinvolturä în acest moment să vorbesc liber şi fără autoprejudecäti 
despre acea etapă a poeziilor argotice, care a fost un fel de bulgăr de zăpadă în 
inima mea. Agresiunea lor aparentă era ca un echilibru fata de totala mea 
timiditate de sfârşit de adolescență. Pândeam un nu ştiu ce de natură inefabilă, 
mai degrabă un ton sau un timbru, şi-l coloram violent cu cuvinte, cam în 
chipul picturilor feministe sau, mai degrabă, în chipul măştilor populare folosite 
încă şi astăzi în diferite datini. Poezia argotică a fost pentru mine prima mască, 
iar smulgerea ei de pe chipul meu m-a costat o parte însemnată din chip. Dar ce 
bine mi-a fost, Doamne, cu mască! 

— Care ar fi autoprejudecätile? 

— Neconcordanta modului meu de a înțelege poezia cum si de a trăi 
poezia cu cel genuin de atunci, dar, in acelaşi timp, mai primitiv si mai putin 
profund. 

— A doua? 

— A doua autoprejudecatä este aceea cä poeziile argotice, fäcute toate in 
gänd, majoritatea nu cred cä ar suporta lumina tiparului, ele avänd mai degrabä 
o natură jucată, natura primitivă a teatrului, provocând un fulger brusc, o 
anumită stare, nepropunându-se niciodată meditatiei. Din punct de vedere al 
sentimentului, ele sunt descărcări fulgurante şi tipul lor special de baroc 
țigănesc sau, dacă vrei, de baroc de mahala seamănă tare cu vechiul teatru 
popular de păpuşi. 

Apropo! Un accident cutremurător s-a întâmplat în timpul războiului în 
piața mare din Ploieşti. Banditul Mustätea, teroarea avutilor, dar şi a 
sărăntocilor, a fost împuşcat scurt, în piaţa oraşului, şi a fost lăsat acolo timp de 
câteva zile, neridicat, ca să bage in sperieti pe tâlharii încă existenţi, care 
profitau de nenorocirile războiului. L-am văzut şi eu ca şi ceilalți copii, trecând 
pe la distanţă de el, cum treceau cu toţii, cutremurat de oroare fiind. Ceva din 
acest spectacol mi-a rânjit cuvintele din poeziile argotice care tocmai 
începuseră să-mi mistuie preocuparea. 

— Adevăratele amintiri însă ... 

— Adevăratele amintiri sunt lucrurile pe care le-ai creat în decursul vieții 
tale sau măcar le-ai înfăptuit. Ele sunt martorii adevărați ai unui destin. 

— De care amintire nu poti să treci? 

— De amintirea de a mă fi născut cu rost. Refuz să cred că individul nu 
are un rost anume. De aceea, forjarea unui ideal, naşterea, adolescenţa şi 
maturitatea unui ideal, felul fizic în care el se naşte sunt ceva care nu se uită 
pentru că nu te uită ele. 


104 


CÄNTEC 


— Cât de copil mai eşti, Nichita? 

— Ah, dacă tu ai şti ce invenţie fantasmagorică am făcut odată cu Sorin 
Dumitrescu! El bătea acordul la chitară şi noi doi, foarte solemn, dintr-o data, 
am cântat Cântarea de la 1 la 33. Nu ştiu dacă se poate scrie textul grafic, dar 
mimat prin vocale poate da o sugestie de cam cum devenea dânsul, de 
înzeiasem muierile. El era cam aşa, de tot aproximativ! Ne uitam ochi în ochi, 
trăgeam un acord sonor şi foarte jos, către nota sol, şi urlam ca apucatii 
deodată: „1!“. După aceea, mai modulat, ziceam: „Doo-oi!“. Apoi, brusc: 
„Trei!“. Acordurile incremeneau pe chitară si noi sacadam: „Trei, şi patru, si 
cinci!“ Acordurile se subtiau pe chitară şi noi urlam: „Ei bine, şase! Ei bine, şa- 
aa-aaa-apte! Punct. Opt, nouă, zece!“. Începea suişul după aceea, ca la armată, 
când se învaţă lecţia despre puşcă. „Unu-spre-zece!“ „Doi-spre-zece!“ Pe urmă, 
el bătea cu pumnul în toba chitarei şi, palid, urlam: „Trei-spre-ze-ee-ee-ee-ce!“ 
Cădeam melancolic în bas, urcând ca la atac pe munte. „Patru-spre-zece, cinci- 
spre-zece, şase-spre-zece!“ Si mereu aşa, recapitulam în numere istoria 
literelor. 

— Cât de copil ai fost? 

— Cititorul să nu se înşele, chiar astfel a fost dialogul nostru, depun eu 
mărturie pentru Aurelian şi el pentru mine. Dar, acum, aş vrea să continui cu 
câteva fraze ceva, ceva mai reci. Amintirea acelei insotiri minunate într-un 
cântec stângaci — insotirea cu pictorul Sorin Dumitrescu — de data aceea a avut 
un caracter antimetafizic, ca dovadă că astăzi mai stârneşte încă în mine nu atât 
memorie, cât acțiunea memoriei. Prietena noastră de familie, care se numeşte 
Ofelia, tocmai mi-a spus azi dis-de-dimineatä, întorcându-se de la Turnu- 
Severin, că, de-acolo, de la piciorul Podului lui Traian, poeta Ileana Roman, 
care tocmai citise primul nostru „interviu“ (a numit-o ea), s-a arătat foarte 
mulțumită de conţinut, dar foarte nemulțumită de titlu. Cam aşa ceva imi relata 
Ofelia: — De ce tocmai el, care este metafizic, scrie o Antimetafizică? Brusc 
mi-am adus aminte de două versuri geniale ale lui Bacovia: 

„Sunt câțiva morţi în oraş, iubito, 

Chiar pentru asta am venit să-ți spun“. 

Aurelian, îngăduie-mi să dau o definiție a Antimetafizicii, după care 
ingäduie-ti sä dai o definiție a Antimetafizicii! 

Nichita: O mie de formulări mi-au sărit din cap. Una posibilă: 
Nesprijinirea de nimeni şi adjudecarea de unul. Alungarea memoriei în tot ce 
are ea mai tandru. A te sprijini de memorie numai ca de o idee. A renunţa la 
specie de drag de individ, care există de dragul speciei, a fi sau a nu fi, aceasta 
nu este întrebarea, a acționa în virtutea oricărui gând care are viteză de 
cunoaştere, a înceta să mori odată cu specia, a avea curajul să mori de unul 
singur. Si, acuma, dacă nu mă frängi de sale, te fräng de sale. Continuă cu o 
singură propozitiune. 


105 


— Îmi dictezi lovitura? 

— În seara în care a apărut primul capitol, am dus revista între colegi. O 
fată, de lângă iubitul ei, m-a întrebat: — Aurelian, Antimetafizica este 
dialectica? I-am spus: — Dacă tu vei ajunge sä il urästi pe el si vei vrea sa îl 
distrugi, iar el îmi va provoca mie un rău atât de mare încât să îmi trezească 
mânia şi să lupt împotriva lui, şi voi avea curajul atât de curat, încât să îl înving, 
victoria mea ar fi victoria ta? 

— Te asumi pe tine însuţi. Dar şi eu mă asum pe mine însumi. De aceea, 
clădirea majestuoasä a Antimetafizicii iti propun sä ignoräm cu câtă jertfă se 
face. lar prima jertfă este ignoranta, şi asta dacă vrei cu totul si cu totul să te 
mint. Pentru că, în fapte, revelația e singurul cäläu al existenţei. Si, cum zice 
cântecul: „Cine iubeşte şi lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă“. Dar ce-aş mai 
putea eu însumi adăuga acestei ignorante pline de revelații? 

— Ai vrut vreodată să ucizi? 

— Da, am vrut să ucid. 

— Ai ucis? 

— Da, am ucis! Am ucis animale, am ucis plante, dar, mai presus de 
orice, am pus menghina creierului meu cenuşiu pe gâtul logosului şi l-am strâns 
până la sufocare. 

Mi-aduc aminte când eram tânăr şi frate cu poetul Grigore Hagiu. Odată, 
el s-a uitat nedumerit la mine şi mi-a spus: — Mă, tu, când scrii un vers 
inspirat, ucizi doi-trei poeţi. Voi credeţi că a ucide un poet e ceva de bine? Voi 
credeți că uciderea unui poet este aidoma cu execuţia unor dezertori? Apropo! 
Regizorul Andrei Blaier mi-a povestit că, documentându-se pentru un serial, a 
văzut o serie de jurnale de epocă şi, acolo, o execuţie. Câţiva dezertori din al 
doilea război mondial fuseseră duşi desculți ca să fie legați de stâlp şi executați 
exemplar. Unul dintre ei tremura de frig în timp ce era legat de frânghie, de 
stâlp. Altul, deşi descult, mai curios decât descult, se uita mirat la aparatul de 
filmare pe care nu-l văzuse niciodată. O rafală bruscă şi un şoc atât de puternic 
al pierderii vieții la tinereţe, încât toți dezertorii, murind, rupseseră frânghia de 
pe stâlp, căzând cu capul în zăpadă. 

Relatarea lui Blaier mi se pare infinit mai puternică decât simpla vedere a 
unui film. Multi dintre cei care au în ei dezertarea rup frânghia realului, căzând 
cu capul în zăpadă. Precis că am ucis dacă am înţeles acestea. 

— Ce te-a liniştit? 

— Ploaia şi ninsoarea. 

— Ai îngropat morții? 

— Nu, niciodată. Nici pe tatăl meu, când l-am însoţit, n-a fost propriu-zis 
o îngropare. Eu nu am morţi. Am un sentiment năprasnic de întemeietor. Toţi 
strămoşii mei au fost pe cai. Eu sunt primul dintre ei care a călcat pe pământ, a 
descălecat. De aceea schioapät, de aceea mi se rup turloaiele. Eu nu am 
îngropat şi niciodată nu voi îngropa pe cineva. Dacă fiii mei spirituali vor fi 
mândri de mine, nici ei măcar nu mă vor îngropa, ci mă vor tine treaz în spiritul 
lor. Acţiunea, chiar dacă se sfârşeşte cu moarte, nu are caracter funerar. Tot 


106 


ceea ce este roată nu este cruce. Cuvintele împingând cuvântul, de vor cădea in 
Jos, n-au fost cuvinte, de vor urca în sus, fi-vor concepte. E o nemurire 
sănătoasă a populației acestei limbi numită română, căci limba română are 
populație. Nimic din ce n-a fost adevărat nu s-a ținut minte. 

— Ce te-a speriat, când te-ai speriat? 

— În viaţă, nu m-am speriat decât de viata prea iute şi prea violentă. Cu 
precădere m-a speriat ruptura. Poate că as putea să par naiv admițând faptul că 
gândirea mea seamănă cu relieful tärii mele. Carpaţii sunt rupti de o platformă 
continentală la Întorsura Buzăului, tocmai ca şi viaţa noastră care este o ruptură 
de ceva, în faţa cuiva, spre altceva. Mă întorc şi zic: aicea, pe acest tărâm, visul, 
ca şi stânca, are fracturi sublime, iar curbura Carpaţilor mi-apare uneori, ca şi în 
cazul gândirii lui Eminescu, rotulă la genunchiul unui zeu de-a pururea în 
alergare. Ce defineşte însă mai bine alergarea decât locul static al alergärii? 

— Te-a speriat singurătatea? 

— Singurătatea nu sperie decât pe înspăimântați, pe bolnavi şi pe iepuri. 
Singurătatea este o voluptate, dacă este o singurătate a gândirii. Acum cinci sau 
şase ani, locuința mea compusă din două camere era pustie ca un hangar şi- 
aveam un pat de lemn şi atâta de tare, încât cine se aseza pe el se speria. Ei, 
bine, acolo, pe acel pat de lemn, am petrecut cele mai profunde nopți ale 
singurătăţii mele. De fapt, te rog să remarci că, în mijlocul naturii, dacă dânsa 
nu-ți stârneşte tot timpul mirare, nu eşti altceva decât un imbecil. Ideea de 
pitoresc e o moliciune a prostului fata de neintelesul naturii lucrurilor. Nu se 
poate gândi decât într-un loc auster, într-un cub de var, pe un pat de lemn şi 
numai acolo se poate reconstitui mârşavul fapt al naturii ca martor al ideii. A-ti 
lua un arbore de care spânzură îndeobşte un soldat drept martor pentru o idee 
înseamnă a fi de foarte multă vreme mort. Dacă numai pentru faptul că 
farmecul a existat a fost nevointä de măreția geometrică a piramidei, pentru un 
substantiv sau un verb, cu mult mai reale decât un copac sau o frunză, este 
absolut necesară o claustrare. Pentru gândire, absența sau supunerea trupului 
într-un pat de lemn, într-un cub de vid, este fundamentală. Creierul, ca să fie 
liber, trebuie ca să uite de trup, dar, dacă moare cu gândire, are nevoie de 
piramidă. 

— Cât de copil ai fost? 

— Eu niciodatä nu am fost copil. Viaţa mea a fost o dezinformare 
perpetuă, până când am început să folosesc ochii, urechile, gustul şi mirosul şi, 
în cele din urmă, noțiunea ca scule de lucru ale acelei exploatări exercitată de 
către cei care ştiu şi nu spun asupra celor care nu ştiu şi tac. 

Din această pricină, s-a produs opțiunea mea către socialism, pe care-l 
socotesc un vis al omenirii, în care informația, la început prin idee şi prin 
asentiment, iar, după aceea, prin epos, începe să se producă. 


107 


METAFORĂ SI REVELATIE 


— Spune o frază despre ce vrei. 

— Aseară, se răcise timpul de ianuarie foarte aspru şi o greață pe 
dinlăuntrul oaselor, însoțită de fugitive dureri, nu mă lăsa să dorm. Cu puţin 
înainte de miezul nopţii, îmi dăduse un telefon nelinistit şi locvace totodată 
primul meu critic literar, prozatorul de astăzi Paul Georgescu, el însuşi țintuit în 
camera sa de o îndărătnică boală. Am vorbit una-alta, dar, eu, cu grăbire, i-am 
spus pricina tulburării mele: — Viaţa asta trece mult prea repede, îngrozitor de 
repede! Nici n-apuci să te naşti c-ai şi îmbătrânit! Voiam să dezvolt o impresie 
mai largă care m-a cercetat de foarte multe ori şi anume că însăşi istoria se 
declanşează cu o viteză inimaginabilă, se rostogoleşte în timp cu o accelerare 
năprasnică şi că individul nu este altceva decât o celulă a unui organism cu mult 
mai mare al speciei umane şi că, de fapt, nu există decât o singură viata, aceea a 
tuturor oamenilor, şi mai voiam să strig că, deocamdată, numărul morților de la 
începutul istoriei şi până acum e cu mult mai mare decât numărul celor vii, dar, 
dacă, totuşi, şi ce-ar fi totuşi să fie aşa, dacă, totuşi, populația lumii s-ar inmulti 
atât de mult, încât să depăşească numărul tuturor morților din istorie şi dacă s-ar 
ajunge la acea situație tulburătoare ca cei vii ai unei secunde să fie mai mulți 
decât toți cei morți ai tuturor timpurilor? Evident, n-am apucat să spun toate 
lucrurile astea şi cred că am apucat să exclam că viaţa omului e extrem de 
scurtă, când Paul m-a întrerupt şi mi-a zis: — Aşa o fi, dar, uneori, ea este şi 
îngrozitor de lungă. Atunci mi-am adus aminte de ce îmi spusese cu câteva zile 
mai înainte cosmonautul Prunariu, că cele mai lungi clipe din viaţa lui, aproape 
cât o vesnicie, fuseseră cele patru secunde, cu cât întârziase să li se deschidă lui 
şi lui Popov paraşuta, la întoarcere pe pământ şi, atunci, iarăşi m-am gândit că 
doi oameni de aceeaşi vârstă n-au acelaşi număr de strămoşi şi că numai 
aparenţa biologică îi compară, dar nu şi numărul de naşteri din care ei se trag. 
Dacă ar fi să fac un calcul simplu, aş spune că o femeie la douăzeci de ani naşte 
o femeie care, la douăzeci de ani, naşte o femeie care, la douăzeci de ani, naşte 
o femeie care, la douăzeci de ani, naşte o femeie. Ultimul născut are într-un 
singur secol cinci naşteri înainte, cinci luări de la început ale cunoaşterii lumii. 
Spre diferenţă, însă, de fiul unei femei de treizeci şi trei de ani, născută de o 
femeie de treizeci şi trei de ani, născută de o femeie de treizeci si trei de ani. 
Fiul acelei femei are inainte numai trei nasteri intr-un secol si numai trei luäri in 
cunostintä ale lumii. Evident cä acest fenomen il tratez numai din punct de 
vedere al liniei materne, cäci, dac-ar fi sä socotim si increngätura liniei paterne, 
in aparentä nici un computer nu ne-ar descurca. Poate e o fantasmagorie ce 
spun, dar bunul simt al observatiei nu lipseste din fantasticul ei. Numärul 
nasterilor, pe care l-am putea numi viteza nasterilor, n-ar fi exclus să atingă în 
timpul său interior sentimentul foarte iute al scurgerii istoriei, deci al timpului 
său, meandra ei aproape oprită. Mi-ai spus să-ţi spun o frază. Crezi oare 
dumneata că insomnia unei nopți poate ea să aibă atâta măreție, încât să fie 


108 


reductibilä la o frază, iar fraza poate ea oare să aibă atâta profunditate si 
intuiție, încât, într-o singură propoziţie, să indice un adevăr? Mi-ai propus să-ți 
spun o frază şi, iată, ţi-am oferit un galimatias. 

— Ce gândeai despre femeie înainte de a o cunoaşte? 

— Aproximativ ce gândesc şi acuma despre femeie. Adică o imagine 
văzută prin ceaţă, un cavaler căzut de pe cal, o nimfă care trece pe alături, un 
sunet îndepărtat de corn de vânătoare, care vesteşte o acasă a vânatului, o 
gheață care vesteşte o acasă a ninsorii, o mână ruptă fără durere, un ochi smuls 
a cărui orbită goală îşi conservă privirea. Toate acestea le gândesc despre 
femeie în genere, iar nu despre femeia individuală, care este mai aproape sau 
mai departe de această matrice sau nu este defel. Mă refer numai şi numai la 
sentiment, iar nu la sexualism sau la instinctul reproducerii, care, în cazul meu, 
ca şi în cazul dumitale, nu-şi depăşeşte cu nici o pană de păun cântecul rägusit. 

— Deseori te-am auzit vorbind. Când ceea ce spui se referă la domenii la 
îndemâna oricui, vorbeşti normal, trăgând cu coada ochiului din cuvânt spre un 
sens înalt al existenţei. Când vorbeşti despre punctele veşnic albe ale hărții 
sufletului omenesc, limbajul iti devine metaforic. M-am întrebat de ce faci asta. 
Pentru că nu cunoşti subiectul? Pentru că, fiind convins că punctele albe sunt 
doar iluzii, vrei să suplineşti insuficienţa realității? Pentru că, deşi tu nu ai văzut 
ceva în punctele albe, speri ca alții să vadă şi vrei sä nu le iei curajul prin 
autoritatea necunoasterii tale asupra punctelor albe? 

— Ca să-ți răspund la această întrebare-slalom trebuie să fac un efort 
deosebit pentru că ea mi se pare încurcată şi conținând în sine nu numai mirări, 
ci si judecăţi asupra modului nostru de a conlucra. Mai întâi vreau să-ți spun ca 
eu fac o delimitare netă între confesiune şi depozitie. Depozitia care, în caz 
literar, se poate numi relatare, reportaj etc., etc., nu mă interesează câtuşi de 
putin. Confesiunea, însă, îmi apare a fi o pauză de respiro între două acţiuni de 
gândire. Chiar şi în acest sens ţi-am propus sä se numească Antimetafizica 
dialogul dintre noi. Accept să mă stârneşti cu întrebări care-mi solicită memoria 
epică sau memoria unor idei pe care le-am gândit. Răspund numai la acelea, 
însă, care, în acest moment de respiro, cum am mai zis, îmi provoacă o nouă 
acțiune a gândirii. Memoria simplă, melancolică, cea din care nu se poate 
deduce nimic activ, are un sens metafizic. Nu spun că nu este frumoasă şi nici 
nu neg că are o oarecare măreție. Când iti răspund folosind ceea ce dumneata 
numeşti metafore, nu-ți răspund nici în cunoştinţă de cauză, nici in necunostintä 
de cauză, ci fac aidoma schiorului pe gheaţă un slalom ca să nu dărâm reperul şi 
ca să ajung mai repede la țintă. Mai întâi, pentru că nici dumneata nu esti o 
maşină de pus întrebări şi nici eu una de dat răspunsuri. Consider dialogul 
nostru un dialog-laborator, pe care amândoi îl creăm, nu ca să obținem prin 
ciocnirea pietrei de amnar vreo scânteie, ci, mai degrabă, ca să definim ce este 
aceea o piatră si ce este acela un amnar. Altfel, m-aş märgini să-ți răspund la 
prima întrebare cu răspunsul lui Socrate: „Atâta ştiu că nu ştiu nimic“. 

— De ce spui că doar eu le numesc metafore? 

— Pentru mine metafora are un înțeles mai cizelat lingvistic şi 
gramatical. Eu le-aş numi mai degrabă parabole fără înţeles, pentru că, fata de 


109 


forţa de izbire a pumnului, eschiva nu este o contră, ci o parabolă. N-ai 
remarcat de câte ori subliniază lirica japoneză în haiku-urile ei faptul că 
trunchiul gros e doborât de furtună, iar creanga mlădioasă niciodată? Nu-i 
vorba de o laşitate aici, ci de o elasticitate, ca să folosim proprietatea 
observaţiei. 

— Atunci, te rog, vorbeşte despre femeie în metafore. 

— Mi-e foarte greu să vorbesc despre femeie, sau, mai precis, despre 
ideea de femeie în metafore. Ar trebui să apară ideea de femeie în mine şi ea, de 
îndată, ar fi însoțită de cântece. Altfel, cuvintele mi-ar fi silnice. Femeia nu este 
o prezență constantă şi atotcuprinzătoare în spiritul unui bărbat. Ea vine odată 
cu înserarea gândirii şi dispare odată cu zorii gândirii, când, după cum spune 
filosoful: „Dimineaţa, ideile merg în vârful picioarelor“. 

— Care este cea mai frumoasă metaforă inspirată de o femeie? 

— Cea mai frumoasă metaforă pe care o ştiu despre femeie e făcută de 
mine si ţi-o mărturisesc că chiar aşa şi este: „Ea era frumoasă ca umbra unei 
idei“. Am spus cea mai frumoasă, n-am spus şi cea mai adevărată. 

— Nu e o comparaţie? 

— Ba da, e o comparaţie care acționează ca o metaforă pentru că nu se 
simte în decursul ei, ci în revelația ei. Orice metaforă e o revelaţie, nu o formă 
gramaticală. Considerând versul eminescian „Nu credeam sä-nvät a muri 
vrodatä“, care n-are nici o metaforă în el, în sensul gramatical, ba, mai mult de- 
atât, nici un epitet, pentru revelaţia lui fundamentală îl putem considera ca pe o 
metaforă, după cum, cuvântul dor mi se pare culmea revelatiei lui: „Nu 
credeam sä-nvät a muri vrodată“, o revelaţie a revelatiei. Rezultatul unei extrem 
de îndelungi fraze descriind eposuri. Dor este Odiseea în rezumat. Este 
cuvântul sublim, cuvântul-metaforă. 

— O clasificare în funcție de revelație? 

— Aş denumi această clasificare „Clasificarea în pendul“. Eposul duce la 
o revelație, mă gândesc la eposul sublim. Exaltarea eposului sublim duce la 
revelația lirică, care, la rândul ei, urcă într-un epos al ideilor, sublim. Primul 
epos l-am putea numi Mitul, al doilea Istoria, şi al treilea Politicul. De la 
mitologie, nu-i decât un pas până la istorie, iar istoria se dizolvă în politic. 
Astea toate în ideale plane de timp, care încep cu o luptă şi sfârşesc cu un 
război. 

— Vrei să îmi spui care a fost prima ta idee despre viață? 

— Cred că am mai relatat acest lucru, aşa c-am să ţi-l spun în rezumat. 
Spălându-mi mâinile la o pompă de apă din curte, după un meci de volei, obosit 
fiind, mi s-a părut că mâinile mele sunt absurde şi brusc am luat cunoștință că 
am un trup. Fapt înspăimântător, pentru că el dădea o lovitură ființei mele, o 
smulgere din specie. Această întâmplare, care a fost urmată de altele similare, 
bunăoară, spălându-mi picioarele într-un lighean, luând bătaie până la 
invinetirea pieptului de la un băiat mai în vârstă decât mine şi mai puternic, 
Ghidu, bunăoară, un şut cu spitu’ tras în moalele capului, care m-a şi lăsat cu 
tulburări de vedere, tras de centrul înaintaş Arvinte etc., etc., astea toate, de 
fapt, au fost primele luări de cunoştinţă ale alienării mele față de specie şi față 


110 


de mine însumi cu precădere. Ceva mai târziu, dar nu extrem de târziu, când am 
realizat viteza de gândire şi lenea gândirii, atunci am luat pentru prima oară 
cunoştinţă că exist. Atunci, mi-am dat seama ca cel mai dificil, în extrem de 
scurta existență, este nu să faci racheta perfectă, ci tainica şi hiperperfecta 
rampă de lansare. Dacă creezi baza piramidei şi alcătuieşti bine unghiurile ei, 
vârful piramidei cel cuprins de un glob de lumină, pentru că era punctul atins de 
răsăritul soarelui întocmai cum catargele coräbiilor sunt primele care se văd de 
după orizont, demonstrând şi prin aceasta că pământul este un glob, deci vârful 
piramidei, cum ziceam, revelația să-i zicem în cazul de fata, se declanşează cu o 
viteză uluitoare. 

— Dar ce e revelația? 

— Revelația este acel salt instantaneu şi lucid care pune în echilibru 
adevărul interior cu cel obiectiv. 

Ea nu are timp, nu are spațiu, ea e simultană cu începutul şi sfârşitul 
timpului şi simultană cu orice punct din univers. Ca ea să se producă, trebuie 
mai întâi şi întâi să se înalțe pe îndelete esafodul, sä se lustruiască butucul, să 
vină călăul îmbrăcat în cagulă şi, cu o singură lovitură de bardă, să reteze gâtul 
lung şi inconştient al prostiei care tine legată steaua de celelalte stele. 


111 


PÄCATUL ORIGINAR 


— Vreau să vorbim despre mahala. 

— Începe cu textul pe care l-ai scris când Ion Gheorghe şi cu mine te-am 
debutat. 

— „De-a lungul copilăriei mele, oamenii au suferit mult, însă unul nu s-a 
abandonat trăind. În momentele morţii, aveau o mare demnitate şi o încordare 
senină. Nici frica, nici bolile, nici deziluziile în dragoste nu i-au stricat. Tineau 
în geamuri gutui, mere, struguri. Priveau cu tristeţe trenurile. Erau milosi. Îi 
incomoda propria lor forță, îi umilea, dar nu şi-o neglijau; se antrenau constant 
pentru lupte pe care, adesea, nu le dădeau. Când veneau prin amurguri să se 
scuture de soare, li se aduceau cuvintele în față ca mari pachete la penitenciar. 
Iubirile li se zbäteau în jur ca păsările de curte sfâşiate de lama cutitului. Când 
salutau, sprâncenele sprijineau mirarea cum cârjele vechi trupurile invalizilor. 
Vorbele lor, puţine, erau fiare incoltite in ungherele curţii. În visele bărbaţilor 
care au mai rămas din Tuguiesti, cartierul nostru, şi acum ceva mai tace 
răscolind tăcerea pe valul înălțat al unui tors de femeie, căci fiecare din aceşti 
bărbaţi luase singurătatea de fată mare de la maica ei de acasă. 

Cântecul lor, trecătorule, iti părea atât de cunoscut că-l uitai imediat. Se 
deschideau în zâmbet cum gheaţa înfloreşte pe dinlăuntru înainte de a se 
sparge. Îşi duceau unii altora flori de câmp legate într-o panglică întinsă şi 
rotundă ca orizontul, îşi duceau reciproc flori de câmp pentru că ele aveau o 
independenţă discretă, pentru că ele, printre cărămizi, resturi menajere, stâlpi de 
telegraf, tipăreau cerul ca pe un ziar ilegal. Ei erau muncitori cu apucatul. 
Trăiau la margine. Când a început industrializarea, aici au venit ţăranii, care, 
neavând bani să cumpere case în centru, s-au mulțumit cu o odaie, două, la 
periferie. Aici s-a născut oraşul nou. Nivelul lor de trai a crescut, s-au mutat 
apoi în centru. Tristetile s-au schimbat, oraşul şi-a căpătat o masivitate 
inexpresivă (consecinţă a aceleiaşi demnități care, în momentele de restrişte ale 
spiritului, anula comunicarea)“. 

—? 

— Când ţi-ai dat seama că trăieşti într-o mahala? 

— Când mă plictisiseră Aventurile submarinului Dox, Pongo şi cu 
căpitanul Farow, şi, deodată, am citit Estetica lui Hegel. Mahalaua nu tine de 
pitorescul vederii, ci tine de pitorescul gândirii. $1 într-un palat poate exista o 
mahala, după cum, într-un bordei, poate exista un palat. Dealtfel, din anumite 
puncte de vedere, eram foarte emancipati. Bunăoară, strada mea număra vreo 
patru băieţi şi cam tot atâtea fete (pe atunci, se numea Strada General Cernat şi 
locuiam la numărul doi, dar, între timp, am fost avansați şi acum se numeşte 
Strada Buciumului, şi numărul, din doi, s-a schimbat în unu). Prin faptul că 
aveam un an mai mult decât toți băieţii şi toate fetele de pe stradă, mä 
proclamaseră un fel de şef tacit al ei pentru că, din pricina vârstei, eram mai 
puternic şi, dacă crâcnea unul, îl altoiam pe loc. Atunci am organizat primele 


112 


mari campionate ale străzii. Ele erau de două feluri: primul era campionatul de 
turcă, un fel de oină mai simplă la care participam cu toții, fetele şi băieţii, si 
unde, bineînţeles, ieseam campion detaşat pentru că, altfel, ii chelfäneam pe 
ceilalți, şi, al doilea campionat, de gioale, care era permis numai băieților, fetele 
stând pe margine, şi unde bineînţeles că eram campion pentru că Nae Lăutarul, 
care cânta din când în când la urechea tatii din vioară, era un vechi maestru, 
inestimabil, al gioalelor, şi îmi dăruise o gioală de miel, plumbuitä, cu care, 
îndeobşte, făceam tandari gioalele adversarilor. Era o luptă foarte interesantă 
pentru că adevărata bătălie se dădea pentru locul doi, locul întâi fiind adjudecat 
prin cutumä de către mine. Prin clasa a II-a sau a III-a de liceu, n-a mai ținut 
cutuma de la mine de pe stradă. 

— Nu asta ţi-am cerut să-ți aduci aminte. Te-am rugat sä iti amintesti 
faptul prin care ai constatat că viata se trăieşte şi altfel decât la tine pe stradă, ca 
lumea e infinit mai diversă decât ţi-ai imaginat-o. 

— Aurelian, bănuiesc că ai dreptate, dar apropie-mă de răspuns. 
Povesteşte-mi când ai observat tu asta. 

— Când m-am dus la şcoală. Înainte cu câteva zile de a începe şcoala, 
venise pe strada noastră o fată, nu mai frumoasă decât celelalte fete, dar mult 
mai elegantă şi mai inteligentă decât ele, cu mai multă personalitate decât noi 
toți. Fata asta se născuse în India sau la Paris, nu mai tin bine minte. Tatăl ei era 
şofer la o ambasadă. Ea vorbea cursiv engleza şi franceza. Pärintii ei, fund 
plecaţi din ţară, o lăsaseră la un unchi, contabil de bancă, care mai avea o fată şi 
un băiat. Părinții mei erau muncitori. Tata mai avea obiceiul să întârzie prin 
crâşme chiar şi după ora închiderii. Nu ştiu cum, fata asta s-a împrietenit cu 
mine si, dimineaţa, când era de mers la şcoală, ea, având drum prin fata casei 
mele, mă lua de mână si plecam amândoi. In mai puţin de trei zile, eram 
invidiat. Unchiul ei nu putea să-i facă observaţii prea aspre. Atunci, l-a oprit pe 
tata şi i-a zis lui. Tata are un orgoliu de împărat. A venit acasă şi, aşa, 
hodoronc-tronc, în faţa mamei, mi-a spus: 

— Tu una mai acătării n-ai găsit? 

Evident, eu am negat totul. M-am despărțit greu de fetiță şi mult mai 
târziu. Dar atunci am înţeles că se trăieşte şi altfel decât la noi în casă, că alte 
forme de viaţă par a-mi fi interzise. 

— Şi cum ai reacționat? 

— M-am înfuriat şi, neştiind eu ce e aceea o strategie şi ce e aceea o 
tactică, am început să lupt făcând greşeli de tot felul, de la plecarea definitivă 
de acasă şi abandonarea pentru moment a şcolii, până la închiderea cu adevărat 
în mahalaua de deasupra, cea care nu se vede şi e mai grea decât toate. 

— Totuşi, ai iesit. 

— Da. 

— Cum? 

— Nu am iesit, am fost scos. Cändva, cineva a inceput sä meargä pe 
längä mine. Eu, neincrezätor, am supus acea fiintä la tot sirul de posibile si 
imposibile umilinte. A inceput sä capete personalitate din suportarea acestor 
umilinte, o personalitate sträinä de personalitatea ei originarä, care nu mä 


113 


interesa. Atunci am restabilit comunicarea. Acum, te rog sä ai generozitatea de 
a räspunde. 

— Comparatia s-a făcut printr-o inadaptare. Student fiind, la Bucuresti, 
nu-mi imaginam că aş fi putut trăi altunde decât la mama acasă şi abia aşteptam 
duminicile ca să merg, pe scara personalului, până la Ploieşti. 

Bucureştiul studenției mele din anul 1952 nu semăna cätusi de putin cu 
Bucureştiul acestui final de an 1982. Era de-a dreptul respingător, iar tramvaiul, 
parcă desenat de Jules Verne, care trecea veşnic pe sub ogeacul mansardei, nu- 
mi inspira realitatea timpului, ci dorul de acasă. La cantină, aveam ceva noroc 
si mă simţeam mai ca acasă pentru că, îndeobşte pierzând bursa la jumătatea 
anului, rămâneam fără cartelă. O bucătăreasă mămoasă îmi făcea şi mie parte 
de câte o portie de crep, zicändu-mi: Ia, maică, şi mănâncă, că ai coşuri pe 
obraz şi ţi-o fi trebuind puteri la ştii tu ce! Si asta suna mai ca acasă, asta 
semăna mai ca atunci când te miri cine ştie ce-o fi raportat mama tatei de m-a 
chemat babacul la dânsul şi mi-a zis că şi el la vârsta asta, dar că nu e bine, 
după care mi-a dat echivalentul sumei de 200 lei de astăzi, o adresă, mi-a atras 
atenția sä mä spăl bine si să vin să-i spun cum a fost. Vreo trei-patru ani, ample 
îngheţate de vanilie şi frişcă mäncam cu prietenii mei nedespärtiti Emil 
Popescu, Mircea Petrescu şi Valerică Pârvan. De fiecare dată, tata mă chema la 
ordine să mă întrebe cum a fost. Imaginaţia mea prinsese aripi, iar 
inventivitatea mea devenise atât de năprasnică, încât, în cele din urmă, babacul 
s-a văzut nevoit să-mi retragă stipendiile ca mincinos. O fi ea bună educaţia 
sexelor în licee, dar mă gândesc că n-ar trebui să fie obligatorie la orele de 
igienă. Omul se descurcă ori singur, ori deloc. Asta ar mai lipsi: să se 
programeze şi de cine să te îndrăgosteşti, că producția de îngheţată ar spori 
colosal. Apropo: dumneata n-ai visat niciodată când erai copil că ninge cu fulgi 
de ciocolată? 

— Nu. 

— Nu cred că mahalaua e o problema de educație. Si nici măcar o 
diferenţiere flagrantă de arhitectură, aceasta fiind o cestiune de gust. În genere, 
în tara noastră, până la un anume prag istoric, n-a existat o diferenţă calitativă 
între sat şi oraş, ci, mai degrabă, una cantitativă. 

George Călinescu spunea undeva că Bucureştiul este un sat mai mare. 
Tendinţa de astăzi este de a spune despre sate că sunt nişte oraşe mai mici. 
Mahalaua, atunci când nu e denaturată de imaginație şi de folclor, nu este 
altceva decât un brâu colorat al oraşului. Eu provin, de fapt, din acel fluier 
înfipt între brâu şi cămaşa de in. Nu ti se pare că suntem putin vinovaţi? Eu nu 
împărtăşesc ideea că lumea nouă s-a născut la mahala, adică aceea a țăranilor 
atacând centura, depopuländ satul şi lärgind oraşul. Problema n-are natura unui 
loc stabilit, ea tine de natura nivelului de emancipare. Dacă brouillon-ul unei 
poezii poate fi considerat mahalaua acelei poezii, dacă textul scris de mână e 
mahalaua textului tipărit, dacă poezia tipărită în presă e mahalaua cărții, nu e 
altceva decât o problemă de emancipare. Mahalaua înţeleasă propriu-zis este un 
preambul al Turnului Eiffel sau al Arcului de Triumf. La urma urmei, ce este 
acela centrul unui oraş? Cand Eminescu se afla la Iaşi, centrul națiunii se afla la 


114 


Iaşi, când Eminescu se afla la Veneţia, centrul națiunii se afla la Veneţia, când 
Eminescu întârzia pe Strada Plantelor să moară, centrul națiunii întârzia sa 
moară pe Strada Plantelor. Dacă tot vorbim despre mahala, de ce n-am vorbi şi 
despre centrul oraşului, nu crezi? 

— Uneori, adevărul spuselor tale se află în stil. 

— Epica vieții mele este foarte restrânsă. Banalitatea accidentelor mele 
de viata, fără un punct de vedere general şi primitor, nu-şi justifică existenţa. 
Cele câteva întâmplări profund ridicole, două-trei rupturi tragice, două-trei 
momente de fericire deplină sunt foarte puţine pentru a constitui materialul 
anecdotic al unei vieţi. Te rog să consemnezi că, după părerea mea, biografie nu 
au decât războaiele sau marile călătorii. Ahile, bunăoară, nu străluceşte printr- 
un verb memorabil, ci, în cazul lui, spre fantastica tanjire de a înţelege istoria, 
prin războiul Troiei. Odisseus nu are nici o frază memorabilă sau aproape nici 
una. Fără Penelopa, fara Calipso, fără Circe şi fara Nausicaa, el n-ar prezenta 
decât un vag interes pentru istoria navigaţiei cu pluta. Întâmplările poetului 
depăşesc cu mult fuga genunchilor, bärbätia subtiorii piciorului, tandretea 
bicepsilor şi tricepsilor, iar eposul 1 se schimbă în cuvânt şi locuieşte teritoriul 
cenusiu ca şi tenebra al creierului. Cred că ţi-am mai spus, dar cu riscul de a mä 
repeta, iti spun că omul este doar ceea ce îşi aduce aminte despre el. 

— „Amintiri nu are decât clipa de acum“. 

— Tin să subliniez însă că memoria este tot atât de reală ca şi realul, dacă 
nu cumva chiar mai reală pentru că, la urma urmelor, ea se mistuie într-un 
cuvânt şi, după cum bine ştii, cuvântul este tatăl realului. De aceea, uneori, cu 
înfrigurare, mă gândesc că îngropăm prea multă natură în noi şi că, de la o 
vreme natura ar fi bine să ne îngroape pe noi în ea, dar cel mai bine ar fi, iti zic, 
hai să îngrozim natura, căci altfel ne îngrozeşte ea pe noi. În acest sens, o formă 
îmblânzită a naturii e şi mahalaua. Mahalaua e un fel de munte fără de munte şi 
un fel de vale fără de vale. Castel fără de castel. Belşug fără de belşug. 
Frumuseţea mahalalei constă în aceea că ea, fiind între câmpul liber şi cetate, 
este zona cea mai fecundă ce proliferează epos. Şi, dacă Lucian Blaga spunea 
„Eu ştiu că veşnicia s-a născut la sat“, i-aş răspunde că mişcările veşniciei, 
eposului, picioarele veşniciei aleargă pe ulițele mahalalelor. Madona Sixtinei se 
întâlneşte mult mai des la mahala decât la Vatican. 

—.,,... biografie n-au decât războaiele sau marile călătorii“. 

Mahalaua este o imensă sală de arme, opera ta, o mare călătorie. Numai 
că, probabil, nu mai pui preţ pe întâmplările vieţii tale, nu ai vrut să faci din 
viaţă o creație independentă de propria ei creație. Din această pricină nu ai 
rămas fidel nici amintirilor, tăindu-le cum un explorator, într-un balon care 
pierde înălțime, taie legăturile ce tin nacela şi se tine cu mâinile de frânghii 
pentru a zbura mai departe. 

— Tin să-ți spun că nu am cum sä mă conformez ideilor tale din cauza 
sistemelor noastre de referință în derivă. Ceea ce dă însă cheag discuţiei e 
natura ei antimetafizica, dar in nici un caz ludică. Noi nu ne jucăm de-a v-aţi 
memoria, dar nici de-a v-aţi revelația. Ne uităm amândoi la mine si mai 
obţinem ceva, mai nu. 


115 


— Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut la mahala? 

— Nici pomenealä! Cum să-mi fie ruşine? Ce, lui Isus i-a fost ruşine că 
s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus şi Remus, că au fost puşi într-un cos pe 
apă şi că i-a aläptat o lupoaică? Naşterea are şi ceva curat şi ceva murdar în ea. 
Numai că e în doi. Moartea, care are şi ceva urât şi ceva frumos în ea, e mai 
curată pentru că e în unul. Din acest punct de vedere, viaţa îmi apare ca o scurtă 
retragere de la doi la unu, de la unu la zero. Cu data naşterii fiecăruia, începe 
numărătoarea inversă. 

— Ai un sentiment de proprietate asupra mahalalei cum, în genere, avem 
asupra locului naşterii noastre? 

— Numai în sensul în care, dac-as fi contrazis în ceea ce îmi aduc 
aminte, m-ar indärji. În rest, locul în care m-am născut m-atrage ca un magnet, 
din când în când, aşa cum zic autorii de romane polițiste, cum pe criminal, 
crima, locul crimei. Păcatul originar. 


116 


CÄNTEC 


— Uitä-te, bătrâne, la labele mele, tu nu mä poti descalifica decât prin 
vârstă. La cei 50 de ani ai mei, bat de sting pe toți cei de 50 de ani. Sunt un fel 
de Cassius Clay al generației mele de 50 de ani. Dar nu cu versul, ci cu pumnul! 

— Vorbeste-mi despre bărbat, despre fenomenul bärbätiei. 

— Cum am mai spus si cu alte prilejuri, bărbatul este o femeie ratată. 
Reproducerea nu se face în mod direct, ci indirect, în cazul bărbatului. Dealtfel, 
initial, bărbații, în specie, erau minoritari, ca, în genere, mai în toate speciile 
vertebrate. Exceptând poate păsările. În fine, acestea sunt fapte de natura 
evidenţei şi, în acest sens, bărbatul are o nelinişte ancestrală mult mai marcată 
decât cea a femeii, împlinirea bărbatului se face, în mod banal, prin muncă, dar, 
adeseori, prin creativitatea muncii. Nevoia de a naşte în mod direct e resimțită 
ca un flux de idei, unele abstracte, iar altele cu aplicativitate concretă. Bărbatul 
autentic atrage dupa sine fenomenul barbatiei care poate apărea fie dintr-o 
convingere, fie dintr-un pariu. Şi eroismul este tot o consecință a bärbätiei, dar 
pe acesta nu-l putem concepe în afara conştiinţei şi nu ca pe un act de 
cascadorism, fie războinic, fie social-politic. Un erou, un om curajos, nu 
înseamnă câtuşi de putin un om căruia îi lipseşte dimensiunea fricii. Cel căruia 
nu-i e frică nu poate fi considerat erou şi-l bănuiesc şi de lipsă de conştiinţă. 
Înfrângerea fricii din considerent moral, sacrificiul lucid, acela este un act 
veritabil de eroism şi de bärbätie. Ar fi destul de plicticos să fac un excurs 
istoric asupra diferitelor tipuri de eroism. Fiecare epocă are tipul ei de eroi şi-aş 
mărturisi că ea, epoca, îşi alege eroii, iar nu eroii îşi aleg epoca, lucruri perfect 
valabile şi în poezie, pentru că, mi se pare din nou de natura evidenţei, epoca îşi 
alege tipul de poeţi, iar nu poeții îşi aleg epoca. De bună seamă, o să mă întrebi 
atunci care este rolul eroilor în istorie şi, extinzând noţiunea de erou de la una 
epică la una etică şi estetică, se naşte de la sine întrebarea: care este de fapt 
rolul personalității în istorie? Actioneazä în istoria personalităților, până la un 
punct, şi o anumită selecție naturală, după care, evident, acţionează şi un destin 
al fiecăruia. Adeseori, mă gândeam că, pentru cel care iubeşte poezia, cel mai 
greu lucru este să ajungă poet adevărat. Dar, între un poet adevărat (care e o 
problemă mai degrabă de selecție naturală) şi un poet de geniu, diferenţa este de 
destin. Practic, succesiunea de conjuncturi istorice favorabile sau defavorabile 
alcătuieşte destinul unei personalități. Eroismul înţeles la modul superior, ca un 
act deliberat, iar nu ca rezultatul unui impuls datorită creşterii adrenalinei în 
sânge, deci, eroismul deliberat este o componentă fundamentală din structura 
unei personalități, dar, în acelaşi timp, acest tip de eroism are un caracter dublu 
pentru că el este şi o componentă esențială a structurii unui destin. Credem în 
determinism numai parţial. Pentru că şi hazardul îşi are rolul său în alcătuirea 
unei existente. Dar, mai presus de orice, semnul celor aleşi este conştiinţa lor 
morală, etică, şi, în acest sens, zona frumosului, estetica, ne apare ca partea cea 
mai împlinită a eticii. Între un meci de box organizat între două clase de liceu, 


117 


când combatantul mai mic în gabarit si în vârstă, din ambiţie personală, stă in 
picioare lăsându-se invinetit, dar nedoborät, în felul lui gest eroic, şi legarea 
centurilor de siguranță unor pasageri isterizati de faptul că un avion urmează să 
aterizeze forțat, şi acesta gest de eroism în felul său, diferenţa este de natură 
etică. De unde şi diferența flagrantă între cele două frumuseți ale gesticulatiilor: 
prima, mândră, teapänä şi orgolioasă, a doua, de o spaimă calmă, rapidă, 
eficientă şi, prin eficiență, aproape eroică. Să bagi de seamă că eroismul care nu 
se răsfrânge în afară şi nu are o implicatie cât de cât obiectivă este un eroism de 
tip egoist, înspăimântător prin singurătatea lui. De aceea, istoria îşi resimte 
anumite personagii ca pe eroi, pentru că gesticulatia lor e în afară, cu implicatie 
pozitivă, dacă nu pe loc, în orice caz în timp. În acest sens, pot fi judecaţi unii 
eroi greci şi latini al căror exemplu, până astăzi, a constituit şi constituie încă 
prototipul sau, mai bine zis, arhetipul eroismului de-a lungul istoriei cunoscute. 
Îndemânarea extraordinară, frizând pericolul, a aceluia care merge pe frânghie 
este infinit neesentialä față de mâna agilă care masează inima într-un stop 
cardiac şi o repune în funcție. 

Cred că am spus până acum numai lucruri comune, dar, din păcate, 
lucrurile simple sunt cele care se uită cel mai repede şi, cu prilejul întrebării 
tale, am vrut să mi le recapitulez mie însumi. 

— Apoi, dreptatea termenilor, deseori, e a ta. 

— ŞI nu minte? 

— Minciuna ta, când se referă la tine, restaurează adevărul. 

— Vrei să-ţi faci un autoportret? 

— Acum, aproape la cincizeci de ani, am un metru şi optzeci şi patru 
înălțime, o sută zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, părul de 
culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprâncenele 
groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii putin lungită ca să nu 
mi se vadă cioturile dinților, bărbia relativ pronunţată, gâtul scurt, dar nu foarte 
gros, deci încă spânzurabil, umeri lati, solduri înguste, burtă proeminentă, dar, 
privit din spate, par încă tânăr, am picioare solide până la genunchi şi foarte 
nesigure de la genunchi la tălpi, moştenire de familie. 

Nu am un chip desenabil. Aş zice că sunt, când tac, mai degrabă urât sau, 
mai precis, antipatic. Când gândesc sau vorbesc în metafore sau în idei, 
trăsăturile feţei mi se schimbă brusc si fluctuează după gând şi asta-mi explică 
de ce sunt atât de fotogenic în unele filme de TV, când sunt filmat vorbind şi 
gândind. În genere, orice fotografie sau instantaneu ce mi se face, nu ştiu cum 
se face, dar îmi infrumuseteazä chipul şi nu prea mă recunosc în nici o 
fotografie. 

Am 0 voce nici groasă şi nici subțire. Uneori, neplăcută, alteori, plăcută. 
Uneori, sunt un bun orator. Si atunci, vocea dispare brusc ca prezenţă în fata 
articulaţiilor gândului şi fluxului gândirii. 

Am un mare talent de a fi căscat şi împiedicat. Din această pricină, mai 
totdeauna din căzături am câte un semn ba pe fata, ba la umăr, sau chiar câte o 
ruptură la os. 


118 


Sunt bolnävicios, dar imi sperii doctorii cu viteza cu care mä vindec, 
făcându-i pe toți să declare că sunt de o robustete ieşită din comun. Dacă ar fi 
aşa cum zic ei, atunci cum se explică faptul că mă îmbolnăvesc atât de des, 
chiar dacă mă vindec repede? 

În fine, una peste alta, fac fata şi, dacă sunt în formă, chiar fete-fete. 

Din pricina timiditätii mele, pe care, după patruzeci de ani, am reuşit sä 
mi-o înfrâng, pot părea uneori insolit, iar defectul unei vagi bälbäieli native mi-l 
exagerez uneori atât de mult, încât îl transform într-un stil, dacă nu cumva chiar 
într-o modă. 

Nu am măsura lucrurilor decât după ce produc un fenomen. Datorită 
faptului însă că nu sunt câtuşi de putin invidios şi, fără a fi un om foarte bun, 
sunt departe de a fi un om rău, mai dreg busuiocul existențial cu o vorbă de 
spirit care se leagă singură în creierul meu şi se rosteşte spontan pe gură, înainte 
să apuc să mi-o cenzurez. 

Prea puțini oameni mi-au plăcut dintr-un foc. Ştiu asta şi, involuntar, 
când simt antipatia plonjând asupra mea, involuntar şi blestemat, o indreptatesc 
prin nişte infinitezimale gesturi de natură să o adeverească. Antipatia altora mă 
lasă dezarmat. Mai toți prietenii şi amicii mei de astăzi au început prin a nu mä 
putea înghiți. Cele mai multe contacte reale pe care le-am avut cu oamenii, dacă 
au durat, le-au abătut cumva antipatia spre simpatie, dacă nu cumva chiar spre 
prietenie. 

Nu pun nici un pret pe îmbrăcăminte. Cu cât e mai suplă si mai decentă, 
cu atât mă face să mă simt mai bine în ea. 

Citesc pe apucate şi înţeleg pe rumegate. N-am fost niciodată precoce. 
Am învăţat întotdeauna foarte greu. Citesc foarte încet datorită nenumăratelor 
asociații pe care mi le stârneşte fiecare cuvânt citit. 

De la o vreme, şi asta tine de portretul meu fizic, iar nu de cel moral, care 
e cu totul şi cu totul altceva, de la o vreme, nu mai suport să scriu cuvântul cu 
mâna mea. 

După ce am învăţat tot ce se poate învăţa din arta poeziei, căci arta 
poeziei are o parte care tine de măiestrie şi de maeştri, iar cealaltă tine de 
daimon, cum ar zice Socrate, pe care îl cred că fiecare om are un daimon al lui, 
îl cred pentru că eu am un daimon al meu şi-l simt când vine la mine şi mă 
părăseşte, şi, asta face parte din portretul meu fiziologic, deci, atunci când văd 
cuvântul scris, apar ca într-o schemă chimică toate valenţele posibile ale 
acestuia. Textul iese de o calofilie şi de un stilism perfect, dar de o totală lipsa 
de feeling, căci, uneori, în poezie, feelingul este una dintre formele de 
manifestare ale daimonului. Prefer să dictez cuvântul, să-l rostesc, să-l smulg de 
pe plan, să-l rup din galaxia Gutenberg, să-l spatializez. 

Să bagi de seamă că un pianist desăvârşit niciodată nu se uită la mâinile 
sale şi la claviatura pianului când cântă, cum violonişti uitându-se la vioară 
când cântă n-am pomenit. 

Astfel se face că textul scris sub dictare îşi păstrează prospetimea, şi 
munca asupra cuvântului rezidă în aceea că, ici-colo, mai pui o virgulă sau mai 
indrepti un cuvânt pe care l-ai repetat sau tai un exces de oralitate. Procedeul nu 


119 


este nou în ceea ce-i priveşte pe prozatori. În ceea ce-i priveşte pe poeţi, nu ştiu 
cum or fi lucrând alții, dar, de ani buni, ăsta este stilul meu de munca. Ca un 
regal, însă, la zece poezii dictate, scriu două cu mana mea pentru a nu-mi pierde 
taina ancestrală a cuvântului văzut şi a posibilelor sale ligamente în plan. 

În ceea ce priveşte înfăţişarea mea, ea are un sediu al conştiinţei plasat de 
la ochi în sus. Mă trezesc spunând uneori piciorul meu, adică el, piciorul, mâna 
mea, adică ea, mâna, creierul meu, adică el, creierul, ochii mei, adică ei, ochii. 

Locul unde este eul cel simplu, eu fără de al meu, nu-l pot determina. 
Bănuiesc însă că el se află pe acea dungă subțire unde timpul trăit se transforma 
în cuvinte gândite. 

Pot să nu mănânc cu zilele şi pot mânca o zi întreagă. 

Pot să nu fiu îndrăgostit o zi, dar pot să fiu îndrăgostit un an, când 
dragostea depăşeşte grafia şi fiziologia trupului, grafia trupului şi grafia 
fiziologiei trupului, e semn brusc al moralei în acţiune şi invizibile. Dispare 
complexul mediocritätii fizice şi apare câmpul verde cu un cal alb. 

— Puterea? 

— Ca să fiu sincer, n-am înţeles niciodată ce este aceea putere. Nu te 
mint, dar cred că niciodată n-am avut putere în sensul de a putea da un ordin şi 
el să fie îndeplinit. Deşi bănuiesc că puterea este fascinantă. Am văzut oameni 
suferind ca nişte animale bolnave după ce pierdeau un post de oarecare decizie. 
Asta poate şi din pricina faptului că puterea înseamnă prezent pur. Dealtfel, aş 
putea denumi politica drept artă a conjuncturii. Te mai interesează traseul pe 
care apucă memoria mea? 

— Da. 

— Îmi vin în minte imagini cu stadioane cu meciuri de fotbal, mi-aduc 
aminte că, la Miinchen, în anul în care campionatul mondial de fotbal a fost 
câştigat de R.F.G., şi nu numai la Munchen, ci în mai multe oraşe care aveau 
stadioane grozave, eram împreună cu Constantin Chiriţă şi Erwin Wickert, pe 
atunci ambasadorul Republicii Federale Germania la Bucureşti, autorul 
romanului Purpura, un roman istoric de un rar rafinament. Erwin tinea foarte 
mult la noi, ca scriitor, nu ca ambasador, dăduse şi o recepție în cinstea mea la 
ambasada lui când am luat premiul Herder. Mă trezeam câteodată cu el la 
subsolul unde locuiam, cu o sticlutä sub braţ, şi asta numai din plăcerea de a 
discuta literatură. Era atât de înrăit în artă, încât nu se sătura niciodată de ea. 
Într-o zi, invitându-mă la ambasadă, am văzut pe peretele din biroul lui o fină 
reproducere din Rembrandt, reprezentând chipul unui copil. Îi zic din 
complezenta: 

— Erwin (ne tutuiam, desi el era cu mult mai in varsta decat mine, dar 
asta din spirit de boemä de odinioara), voi, nemtii, sunteti neintrecuti de la 
Gutenberg incoace in arta tipografica. Ca dovada, aceasta minunata reproducere 
dupa Rembrandt. 

— Nu, dragă Nichita, este chiar un Rembrandt autentic, o moştenire de 
familie. 

Ei, dar despre Erwin câte n-aş putea să povestesc! Era diplomat inca din 
timpul primului război mondial, şi, nefiind fascist, a fost conservat pana in 


120 


zilele noastre in diplomatia germană, sfärsindu-si cariera strălucită in Republica 
Populară Chineză. 

Odată, i-am dăruit volumul // elegii, traduse de Dieter Schlesack. A 
doua zi, mă întâlnesc în subsolul de reşedinţă cu şoferul ambasadei R.F.G., care 
mi-aducea o poezie, Parmenide, scrisă de el şi dedicată mie. Curtoazii! Pauză? 

— Pauză. 

— Puterea este de mai multe feluri. Există o putere, şi asta este cea mai 
importantă din punct de vedere social, puterea exercitării. Există şi expresia: în 
exercitarea funcțiuni. Calitatea exercitării functiunii dă înălțime şi forță puterii. 
Există o putere a forţei. La rândul ei, forța e de mai multe feluri. O prefer pe cea 
morală. Dar există şi ciocanul de foc al artileriei, care, în caz de atac sau de 
apărare, îşi impune mentalitatea nu prin agresiune, ci prin sens istoric. Puterea 
exercitată în numele propriu are o natură criminală, puterea investită, însă, e cu 
totul şi cu totul altceva. 

Arta conjuncturii cere tot atâta abilitate, geniu, informaţie şi inteligență, 
ca si orice altă artă. Spre diferenţă, însă, de arta propriu-zisă, care are o tendință 
de eternitate, puterea este perisabilă şi numai cântată de artă capătă dreptul la 
eternitate. Nu pot să uit definiția fundamentală a artei în funcție de putere, 
definiție care încă n-a fost depăşită după părerea mea şi pe care o dă Homer 
prin vocea lui Femios, cântăreţul. Întorcându-se în Itaca, Ulise împreună cu fiul 
său Telemac hacuiesc fără de mila pe toți petitorii, chiar si pe porcar. Capul 
acestuia se rostogoleste în aer încă mai rugându-se să fie lăsat în viata. Singura 
excepție se acordă lui Femios. Acesta, ascuns sub tronul de piele bătut în ţinte 
de aramă, iese de acolo, îşi reazimă cu grijă lira de tron, se repede, cade în 
genunchi, sărutând sandaua lui Ulise. În acea secundă, el rosteşte arta poetică 
fundamentală: ,,larta-ma si nu mă ucide, ei au fost multi şi m-au silit să cânt la 
masa lor, dar eu singur mi-am învăţat meseria mea, de aceea, deasupra 
cântecelor mele stă un zeu, şi, dacă vrei, te pot cânta şi pe tine ca pe ei.“ 
Telemac se apropie de urechea lui Ulise şi-i şopteşte ceva. Nu ştiu ce. E primul 
aparteu al literaturii lumii. Ulise face un semn din cap, îi face semn de libertate 
lui Femios care se repede, îşi ia lira şi fuge pe treptele templului, aşteptând să 
fie ucise servitoarele cu o funie încolăcită în jurul gâturilor lor, iar Telemac a 
tras o dată de funie şi acestea toate au rămas suspendate în aer, mai dând grațios 
din tălpi ca nişte balerine. 

Arta poetică e născută din dorinţa de a supravieţui prin cântec. Silită, ea 
poate cânta la masa petitorilor. Poetul este unic şi nu-şi rosteşte cântecul decât 
din interior în afară. El are un geniu deasupra versului, de aceea el poate 
eterniza puterea trecătoare aidoma geniului de deasupra versurilor lui. 

— La ce evenimente istorice ai fi vrut sä iei parte? 

— La intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, la lectura poemului 
Luceafărul, făcută de Eminescu în casa lui Titu Maiorescu, în Bucureşti, la 
sinuciderea lui Urmuz, la naşterea lui Labiş. La restul evenimentelor personale 
la care as fi vrut să fiu de fata, am fost de fata. 


121 


LIBERTATEA FATÄ DE MOARTE 


— Nichita, aseară am vorbit despre Alexandru Macedon. Tu nu iti explici 
faptele sale decât prin libertatea lui totală fata de moarte. Ce înţelegi prin asta? 

— Libertatea fata de moarte presupune geniu, dar nu şi maturitate. Sunt 
rare aceste cazuri în istorie. Primul şi cel mai mare fiind exemplul lui 
Alexandru Macedon. Ulterior, el se mai întâlneşte în perioada de vârf a istoriei 
romane, sfârşitul republicii şi prima sută de ani de imperiu. Omul nu e foarte 
despărțit de specie. Insul strălucitor este zeificat, deci iarăşi introdus în aura 
speciei. Dorinţa de a trăi cu orice preţ nu este foarte mare, dorința de război şi 
de călătorie este uriaşă, dar primele războaie şi primele călătorii nu au încă un 
caracter social marcat, ci unul mitologic. Alexandru Macedon poate fi 
considerat inventatorul istoriei pentru că el se află exact în centrul nodal în care 
independenţa sau, mai precis, indiferența față de moarte se înnoadă în războaie 
si statele tribale se sparg şi granițele încep să joace ca petele de ulei pe apă. 
Exemple avem cu miile, unul dintre cele mai nobile fiind acela al împăratului 
latin Otho, care, în războiul civil stârnit în ultimele luni ale vieţii lui Nero şi 
continuat după sinuciderea acestuia, izbea trei armate latine între ele. Una a lui 
Galba, alta a lui Vitelius şi una romană, a lui Otho. Într-o luptă indecisă, în care 
un centurion si câțiva soldați se sinuciseseră în fata împăratului din ruşinea de a 
nu fi învins categoric, Otho însuşi se sinucide, declarând că nu mai suportă 
atâta sânge latin vărsat din pricina lui. Relatarea am extras-o din cartea lui 
Suetoniu, Doisprezece cezari, iar tragedia mi se pare de tip shakespearian, 
morală şi sângeroasă totodată. Este o morală provenită nu numai din precept, 
dar şi sprijinită în mod primitiv de o totală indiferență fata de moarte, deci de o 
oarecare indiferență fata de viata, în care specia e cea mai puternică, iar nu 
individul. În mod paradoxal, însă, prin aceste cazuri, cum este cazul împăratului 
Alexandru Macedon sau al împăratului Otho, exacerbarea întregului fond tipic 
al speciei printr-un individ transformă mitul în istorie. 

— Zeificarea presupune un complex de culpabilitate pe care il are specia 
fatä de individul superior? 

— In mäsura in care ea este postumä, da. Cu atät mai mult cu cät, fiind 
postumă, este si gratuită. Cu timpul, însă, în istoria latină, au început zeificärile 
antume. 

— Cum apare complexul de culpabilitate? 

— Prin comparare şi neasemuire. 

— Ai spus mai înainte că cel zeificat este indiferent fata de moarte, deci 
indiferent fata de viata. Acţiunea cu sens constructiv exclude indiferența. Fata 
de ce sau fata de cine zeificabilul nu este indiferent? 

— S-o luăm galeş. Am să fac o comparaţie cu literatura. Cineva, nu-mi 
mai aduc aminte cine, făcea următoarea considerație despre destinul talentelor 
literare. El zicea, şi cred că, în mare măsură, avea dreptate, că destinul unui 
talent tine şi de cât crezi în el. Dacă ai despre tine însuţi şi despre talentul tău o 


122 


idee măreaţă, o idee măreaţă in adevăratul sens al cuvântului, şi eşti chiar un 
scriitor autentic în adevăratul sens al cuvântului, ai mult mai multe şanse de a te 
realiza decât cel care are o idee instabilă şi contorsionată despre propriul său 
talent. Nu prea cred că multi scriitori care au îndoieli dese despre propria lor 
artă au şansa de a fi declarați geniali. Dacă te ratezi fata de o idee măreaţă, 
însăşi ratarea mai poartă in ea ceva măreț. Resping însă acea părere superficială 
si mai veche care spune că un sergent care visează să ajungă plutonier si 
izbuteşte este un împlinit, iar un colonel care visează să ajungă general şi nu 
ajunge este un ratat. Diferenţa de ideal, în cazul de fata, este atât de deosebită, 
încât cei doi termeni ai ratării şi ai realizării din fabula de mai sus nu au nici o 
legătură unul cu altul. 

Ceea ce este clar este indiferența lui fata de moarte. Tot asa de clar apare 
o anumită indiferenţă nu atât fata de viata, cat fata de dorinţa de a trăi cu orice 
pret. Eroismul descins din mitologie intră în pragul istoriei cu ample rădăcini 
ale gratuitätii. Viteza de mişcare a eroului şi distanța parcursă sunt poate 
trăsăturile cele mai caracteristice ale lui. Eroii arhetipali nu au cätusi de putin 
un caracter static. Ei sunt într-o luptă şi într-o călătorie continuă. Pendulul 
dintre naştere şi moarte traversează un spaţiu fascinant, dorinţa de nou apare cu 
apariția eroului arhetipal, umanitatea îşi accelerează integral destinul şi-şi 
tensionează timpul. De la specie la mit, drumul este extrem de lung, de la mit la 
istorie drumul este lung, de la istorie la politic, drumul se îngustează şi se 
scurtează. 

— Oare eroul nu poartă in sine un mesaj, o forţă care trebuie sä se 
exteriorizeze? 

— Părerea mea este că el poartă în sine un impuls, iar nu un mesaj. 
Interesul, pentru că, într-adevăr, el are o neindiferentä fundamentală, este 
pentru epic, adică pentru întâmplare. Eroul schimbă legile. Neagă orice lege de 
până la el, propunându-i o alta. El scapă de pe orbită. El sare din specie şi, 
adeseori, nu mai cade niciodată în ea. Iluzia zeificării eroului este iluzia căderii 
lui în apropierea îndepărtată a speciei. Între firesc şi nefiresc, eroul nu este nici 
firesc şi nici nefiresc. Am putea face o metaforă spunând că nefirescul este 
firescul în mişcare, iar atât de dinamicul erou e nefirescul static. Între erou si 
real, ligamentele sunt semionirice. Expansiunea lui pe planul terestru coincide 
cu expansiunea lui în planul cuvintelor. Eroul forțează gramatica speciei şi stă 
la baza inventärii imnelor. 

Primul arhetip de erou nu are un antierou. Darius este un anti-Alexandru 
Macedon. Antierou apar mai târziu în istorie şi deci si în literatura, ca 
fenomene conservatoare, ca tendinţă de întoarcere la specie. Antieroul nu mai 
este un individ, ci numai o armată înfrântă. Ideea de fata distruge măreția 
eroului, crima se substituie victoriei. 

— Ce înţelegi prin interesul eroului pentru întâmplare? Pentru că 
întâmplarea, în mod curent, are un sens minimalizator. Eu cred că impulsul pe 
care îl are, independent de voinţa lui, e întâmplător, că, prin el, mai precis prin 
aspirația speciei spre erou, întâmplarea eroului devine lege. Eroul, sec spus, nu 
este decât suma de calități de care se înconjoară impulsul pentru ca, prin 


123 


actiune, prin faptele eroului, sä devinä mesaj. Mesajul este surplusul de spatiu 
adus de erou şi populat de aspirațiile speciei, după dispariția eroului. Apoi, 
Nichita, tu ai făcut portretul eroului, dar n-ai răspuns la întrebare. Hai să riscăm 
un răspuns. In ce poate crede eroul? Faţă de ce sau faţă de cine nu este eroul 
indiferent? 

— Întrebarea ta mi se pare foarte lungă şi cuprinde în ea foarte multe 
întrebări. Nu tendinţa spre filozofie mă caracterizează în primul rând, dar, din 
punct de vedere literar, am să încerc să dau un răspuns (discutabil) acestei 
probleme încă neelucidate şi căreia nu 1 s-a găsit încă nici un răspuns 
convenabil. 

— Convenabil? 

— Da, există riscul să fie o falsă problemă. 

— Eroii există, ei impun legi durabile. 

— S-o luăm cu amănuntul. Să încercăm să descriem schema 
fundamentală a eposului. Să zicem: doi oameni pleacă de la A pe două drumuri 
paralele către B şi ajung aproximativ în acelaşi timp în B. Unul ajunge în chip 
firesc, altul, pe traiect, are un accident. Să zicem că el a căpătat o rană. Dacă ar 
fi să alegi între cei doi care se deplasează de la A la B în mod obişnuit, îl alegi 
pe cel care a ajuns în chip firesc. 

A doua schemă: doi oameni pleacă de la A spre B. Unul ajunge la B, iar 
altul la B’. Cel care ajunge la B’ are o abatere fata de legitatea ajunsului la B. 
Abaterea aceasta se numeşte întâmplare. Epica este o succesiune de întâmplări. 
Orice întâmplare neagă legitatea. Întâmplarea care neagă legitatea într-un mod 
absolut poate deveni în anumite marje eroism. Orice călătorie este principala 
întâmplare a stării pe loc. În loc de măreţia tragică a călătoriei se declanşează 
evident, în mod schematic, fenomenul de eroism. 

Inversând raporturile, am spune că întâmplarea se opune întâmplării şi că 
ea fixează o altă lege fata de legea prestabilită. Eroul stârneşte întâmplări, iar 
zeul, adică omul zeificat, stârneşte măsuri ale întâmplărilor şi entități sublime. 
În această ordine de idei as putea să-ţi răspund la întrebarea ta în felul următor. 
Omul exceptional are hbertate fata de moarte şi deci şi fata de viata speciei şi 
este atras de întâmplări stârnind totodată dimensiunea sublimă a acestora. Eroii 
sunt sublimi, ei sunt prima măsură autentică a tragicului, transformată în lege 
benefică. Deci zeificarea are la fundament tendinţa către sublim, exprimată prin 
individ, a speciei. Eroul, din punct de vedere obiectiv, constituie o abatere de la 
centrul speciei, iar, prin dimensiunea abaterii, apare individul sedus de sublim. 
Asemănarea eroului cu specia încă există prin ample ligamente, prin faptul că 
specia o reprezintă existența colectivă a indivizilor ei. Eroii reduc specia la 
individ, conservänd in sine indiferența fata de existență, dar se rup totodată de 
specie prin mutarea sublimului unei specii în individ. 

— În ce crede eroul? 

— Dacă te-aş întreba în ce ai crezut tu, mi-ai răspunde că nu eşti erou sau 
ai reduce problema la literatură. Dar, dacă ar fi fost să fii erou în antichitate, in 
ce ai fi crezut? 


124 


— Iti răspund cu brutalitate. După părerea mea, eroii nu cred, ci eroii fac. 
Eroii moştenesc credinţele ca pe nişte cutume. Ele sunt simple, cum ar fi 
acelea: cultul prieteniei (adeseori încălcat), cultul morților (adeseori ignorat), 
cultul forţei şi al victoriei (tot timpul prezente). Eroul nu este zgârcit pentru că 
averea lui provine din faptul că se consideră stăpânul lumu, el se identifică cu 
lumea, nedreptatea şi agresiunea lui le identifică cu dreptatea universală şi cu 
pacificarea, iar cât despre faptul că tu mă întrebi, ce aş fi făcut dacă aş fi fost 
erou în antichitate, iti spun pe loc. As fi disprețuit poezia si as fi fost etern 
îndrăgostit de toți duşmanii mei morți de mâna mea în luptă directa. Aş fi călcat 
în picioare de ciudă Odiseea şi Iliada, după care aş fi dat ordin copiştilor să 
umple toate bibliotecile cu sulurile lor. Mi-ar fi plăcut cei care mă urăsc 
lăudându-mă şi m-ar fi scârbit fără măsură prietenii care mă critică cinstit. M-aş 
fi uitat la femeile frumoase cu mai puţin interes decât la un mâner de sabie, iar, 
în timpul liber, 1-as fi ascultat uluit pe Socrate, după care 1-as fi ucis fără nici un 
resentiment ca să vadă cum urlă filozofia în faţa puterii. Ici-colo, aş fi plâns. 
Mai mult pentru a fi văzut, decât din tristeţe. M-aş fi uitat la cer cu ură şi la 
perşi cu dragostea şi foamea cu care aştepţi o hrană aleasă. În fine, aş fi fost zeu 
si extrem de mirat când m-ar fi atins o săgeată. Aş fi trăit cu gräbire si as fi 
murit în picioare ca să fiu cât mai aproape de teritoriul promis deasupra mea. 
Aş fi vorbit din când în când, dar asta numai din mirarea că nu sunt înţeles prin 
încruntătura ochilor. La mese, aş fi acceptat cântecul ca pe o servitoare a 
ecoului. Aş fi ars tot ce ar fi fost înapoia mea, ca să nu existe întoarcere. Aş fi 
avut aproximativ aceeaşi părere despre un cârd de soimi ca şi despre falangä. 
Aş fi încercat o coroană, două, trei, după care, din plictis, aş fi făcut din secături 
regi, ca să nu mă plictisească prea mult cu prezenţa lor. Din toate acestea însă, 
la plictis erotic, aş fi considerat femeia ca pe un animal colectiv, după care le-aş 
fi dăruit cu bucata soldaților, care ar fi fost singura mea legătură cu cetățile arse 
din spate. M-aş fi îngropat cu o mână în afară, cerând să defileze falanga prin 
fata ei, ca să vadă că împăratul nu a luat nimic cu el în mormânt. As fi murit 
scuipând pe Homer şi sărutând sandaua lui Zeus. 

A fi liber fata de moarte înseamnă a fi dezlegat fata de naştere. A ignora 
în ansamblu şi a trăi deplin secunda. A avea conştiinţa existenţei ca o enclavă în 
nimic. Bucuria maximă a existenţei duce la folosirea existenţei ca obiect. Lipsa 
de scrupul nu este totală, cum apare la prima cercetare prin cuvânt, ci, 
dimpotrivă, e limitată, naivă şi benignă. Viaţa apare ca întâmplare a neantului, 
iar nu ca o consecință a unor procese lungi. La urma urmelor, şi aceste 
întâmplăn ale neantului, concepute astfel, nu resimt nevoia decât vagă a 
înaintaşilor şi aproape deloc aceea a testamentului. Universul, ca o bulă de viata 
într-un bloc total numit neant, îşi pierde orice interes şi sensul lui e acela al unei 
cupe băute până la capăt. Un astfel de mit de a fi, întâlnit la greci şi la latini, 
este sursa generală de eroi. Aşa cum au fost ei arhetipal croiti, sunt unici şi 
orice contemplare e zadarnică. 

Alt mod de concepție totală asupra vieții impune alte arhetipuri. 

Geniul nu se opune, şi nici nu este paralel, şi nici nu se întretaie cu eroul. 
Impus de un ideal romantic, el încă îşi desăvârşeşte arhetipul in 


125 


contemporaneitatea noastră cea mai strictă. Oricum, nu mai e posibil tipätul: 
„Ave Cezar, muritorii te salută!“ 
— „Ave Cezar, muritorii te salută!“ 


126 


PAUZĂ DE O NOAPTE 


AURELIAN TITU DUMITRESCU 


Pietrele 


Piatra (1) 


Si nu ierta tristetile cazand 

ca arborii tăiați pe umbra lor, 
singurătatea sună-ncet, a apă 

cu teamă atingând pământ de mal. 


Si cum străluce tot ce s-a uitat 

în zorii zilei păsuind trecutul 

să mai rămâi şi o durere fii 

unind un om străin cu pleoapa zilei. 


131 


Piaträ (ID 


Si iartă, tu, iubito, om de piatră 

în care frica într-o noapte a murit, 

nu eu, singurătatea mea te mai iubeşte, 
ea cheamă corbii să coboare cerul. 


Şi părul tău de piatră-acuma este, 
şi ochiul tău de piatră nu se-nchide, 
şi gândul tău de piatră duce rar 
luminile pe stâncă să adoarmă. 


De teamă ca o armă-mpovărând 

eu mă întorc pe drumuri noi la tine, 
si iartă, tu, iubito, om de piatră 

în care frica într-o noapte a murit. 


132 


Piatră (II) 


Si iartă-mi iar această mână moartă, 
va răsări din ea un om adânc, 

o piatră doar de ar zdrobi-o azi 

spre ea am merge-ntruna amândoi. 


Si pentru tine doar se naşte el, 
nu ştiu de vei mai fi la răsărire, 
lar eu aici o limbă am rămas 

în care voi vorbiti färä-nteles. 


Lumina lui vei fi de te vei trece 
asemeni frunzelor în noapte scânteind 
cu o culoare veşnic neştiută 

luminii reci din orişicare zi. 


S-a mai strivit de mal un val albastru 
când ochiul lui nu a privit de-ajuns, 
neliniştea din sunete gonindu-l 

va fi mereu această mână moartă. 


133 


Piaträ (IV) 


Toatä suprafata märii märturisea pentru el 
şi lăsa între noi o distanță 
pe care nici tu şi nici eu nu o puteam numi. 


Ca o ancoră suna lovindu-se de propria corabie, 


lumina nu lăsa umbre şi nu spunea nimic, 
toată suprafaţa mării mărturisea pentru el. 


134 


Piaträ (V) 


Tu mai atingi la răsărit de soare 
acele linii moarte de pe trunchiuri, 
se luminează locul unde stai 

si vremurile-n umbre trist se pierd. 


Tu doar te sperii de cuvânt 

ca un sinucigaş ce-şi vede chipu-n ape, 
îmi amintesc acum de o lumină 

ce nu se depărtează niciodată. 


135 


Piaträ (VD 


Si iartă moartea fluturändu-ti straiul, 
femeia ce iubeşte nu există, 

egale porții sunt pe masa noastră 

si mai frumoasă-i viata rău mărturisită. 


Mi-e dor de diminetile în care totul era şi mai adevărat, 
revoltă doar sunt trupurile albe 

închise-ncet în vechi mărturisiri, 

şi iartă moartea fluturändu-ti straiul. 


136 


Piatră (VII) 


Să nu asculti cum cade-n noi lumina, 
un abur doar suntem pe fruntea ei, 

sı o lumină albă, mult prea rece, 

ne va sorbi, ne va îndepărta. 


În locul umed, trist şi părăsit, 

ca ierburile, rar, dintr-un culcus, 
tăcerile doar sunt să mai ridice 
luminile prin arbori goi la cer. 


Si nu uita arcusul prafuit 

păstrat pe masă într-o teamă nouă, 
doar el opreşte cântecul să vină, 
inel de aer din amiezi spre val. 


Mai mare întru noi lumină este 

o umedă povară a privirii 

bătând monedă în cetăți străine. 

Să nu asculti cum cade-n noi lumina. 


137 


NICHITA STÄNESCU 


Cantos (I) 


Mä-ntorc şi zic: 

în centrul unui zbor 

nu e o pasăre şi nici 
vreun cuvânt nepieritor. 
Mă-ntorc şi zic: 

în centrul unui zbor 


e doar un zbor. 


140 


Per pedes apostolorum 


Poezia nu este superioarä omului 

şi-n asta aflu majestatea sa, 

dar dacă adevăru-ar sta în tălpi 
nemaimergänd dintr-o strivire 

n-ar mai merge 

cel care merge. 

Iar despre om de vreţi să ştiţi un adevăr, 
întâi vă zic, apoi mă tac, 

mă tac si zic: 

— la intrebati-l pe calul cel nechezător. 


141 


Cantos (II) 


— Pe mäine, ziceau judecätorii 
uitându-se fix ochi în ochi, 
pe mâine! 


— Pe maine, ziceau hoţii, bandiții 

si jefuitori, 

uitându-se fix la spânzurători! 

— Pe mâine, mi-am zis, după ce m-am uitat la unii, 


după ce m-am uitat la alții, 
pe mâine, pe mâine, pe mâine! 


142 


Melancolie 


Intrezäream in pietre ce strävedeam in ape. 
Un fel de tu al täu indepärtat, 

un mal al fugii mai aproape 

de arsul meu palat. 

O prelungire şi o încercare de-a atinge 
fostul tău ev nemurmurând 

prin ceața cenusie de meninge 
desfigurată de cuvânt 

când singur stau şi rupt de tine 

ca osul rupt de la picior 

mai decurgând o stelărime 

de capete tăiate prin omor 

si tu îmi eşti atâta de departe 

aproape dincolo de gânduri, 

aud un fierăstrău care desparte 
trunchiul stejarului în scânduri. 


143 


Cantos (III) 


Ce lamä de cutit a täiat in douä, 

dar ce lamă de Toledo a tăiat în două, 
iute, fulgerător a tăiat în două, 

în linişte desăvârşită a tăiat în două, 
sfäsietorul, recele, ascutitul, 

a tăiat în două 

firul de păr, gâtul, inima, piciorul, 
le-a tăiat în două, în două, în două, 
Ah, tu, de ce în două 

în două, în două, 

prin tăiere scurtă, ideală? 


144 


Cantos (IV) 


Nu te speria, Dora, 

cä arborii au frunze albe 

si iarba e alba. 

Nu te speria că vezi departe în sus 
două aripi albe 

întretăiate de o dungă kaki. 

Sunt pletele unui poet 

care zboară vertical 

în uniforma lui de simplu soldat. 
Atât şi nimic mai mult. 


145 


Hieroglifä 


Ca o pasäre ıbis, 
ca o pasäre ibis, 
tocmai tu, 
tocmai tu! 


De ce tocmai tu, 
de ce tocmai tu, 
ca o pasäre ibis, 
ca o pasäre ibis? 


146 


Artä poeticä 


Dacä s-ar descuraja poetul 

ar cädea frunzele din copaci, — 
si ramurile lor ar rămâne 

ca nişte spänzurätori. 

Dacă s-ar descuraja poetul, 
femeile gravide 

n-ar mai naşte, 

n-ar mai naşte niciodată. 

Dar, din grație şi din grijă, poetul, 
din grație şi din grijă, 

moare întotdeauna, întotdeauna, 
înainte de a se descuraja. 


147 


AM DREPTATE? 
N-AM DREPTATE? 


Dragä Titu, acum, cänd mä simt oarecum istovit din pricina faptului cä 
m-am gândit multă vreme şi mult timp interior la felul si fel-de-felul prin care 
se poate exprima o stare de spirit sau o stare de sentimente prin intermediul 
versului sau chiar al poeziei, m-a cuprins o ciudă pe mine şi un dor de 
dumneata, departe fiind tocmai la mama dracului şi ştiind că, tocmai în această 
secundă când iti scriu, tu scrii versuri! Te invidiez din inimă pentru aceasta si, 
mai mult decât atât, pentru toate acestea. 

Când mi se face dor de acasă, în acasa mea se află şi lucrul încă 
neterminat al amândurora, Antimetafizica, cum i-am zis noi, munca noastră atât 
de iute criticată şi, uneori, de ce să nu ţi-o spun sincer, superficial înţeleasă. 

Cum ştii şi tu, mai nici un filozof al lumii nu a criticat metafizica. Ce ne- 
am propus noi e un fapt măreț şi greu, şi care, nu ne sfiim sä o spunem, prin 
geometrie şi prin starea monumentală a ideilor, ar putea să ne depăşească 
puterea noastră de expresie. 

Am făcut amândoi o abordare prietenoasă a câmpului magnetic. 

Ne-am însoțit unul cu altul în mod didactic versurile, chiar dacă nu toate 
bune, în schimb toate de o mare bunä-credintä, în ideea comună că poate exista 
în mod viu prietenie cinstită şi cordialitate între două generaţii, care, din pricini 
naturale, au două puncte diferite de fugă, sau, mai precis, două feluri de alt- 
feluri, de a contempla realitatea obiectivă şi de a acționa în mod umanist în 
sensul ei sau, când e cazul, împotriva ei. 

După cum bine ştii, dacă mi-aduc bine aminte, căci sunt rupt de oboseală, 
în informaţia imediată, cea de nota zece, pentru elevii profesorului Nimeni, 
cuvântul metafizica se trage de la harnicii „invätäcei“ ai lui Aristoteles. 

Acesta le preda Fizica. Papirusul se termina repede, deşi nici Fizica 
antică, spre binele omenirii, nu era prea lungă. Deci, primul papirus se numea 
Fizica. Papirusul al doilea, cum putea el să se numească în limba greacă decât 
Metafizica. În traducere directă, ar însemna dincolo de fizică. În traducere 
corectă, înseamnă partea a doua a părții întâi a Fizicii. 

Deci, Metafizica e totuna cu Fizica. Speculatiile medievale, însă, au 
scăpat din infern şi din purgatoriu Fizica şi, în chip de Metafizică, au băgat-o 
direct in rai. 

Draga Titu, iarta-mi vulgaritatea aparenta a acestor catorva randuri scrise, 
dar tine şi dumneata cont că am incäruntit din pricina Fizicii, volumul întâi, iar 
nu a Metafizicii, adıcä volumul doi, pe care, bänuiesc, in aceasta scurta viata, nu 
vol mai avea timp sa o cercetez pe indelete. 

Antimetafizica, aşa cum am conceput-o noi doi împreună, nu se opune 
concretului şi nici realului, dar scräsneste şi se uită cu asprime blândă si 
dispretuitoare asupra excesului de ireal atribuit realului, care, şi fără de acesta, 
are caracter fascinant şi mirabil. Metafizica ulterioară ne supără în spirit şi ne 


148 


obligä sä ne opunem ei prin excesul de raporturi cantitative puse pe nervura 
unei frunze verzi cu umbrä de la soare. 

Dragă Titu, n-ai observat că, în matematică, numai cifra 1 are natura 
calitativă? Sau, cum ar numi-o grecii, Epsilon, adică prima mărime peste 
nimic? 2, 3 şi 4 nu sunt decât cantități ale calității lui 1. Si ce mizerie si cu 
fracțiile astea! Bunăoară, împărțirea la 2. Ca să vezi şi dumneata, dragă 
prietene, cât de sucite şi ireale sunt raporturile cantitative, împarte şi dumneata 
cele 10 degete la 2! E posibil, seamănă încă a real. Împarte, după aceea, cele 5 
degete, care au ieşit câştigătoare după împărțirea la 2, împarte-le tot la 2 dacă 
poti! Ce rezultat poate să-ţi dea? Două degete şi jumătate! Asta nu mai seamănă 
a nimic. Ferice de pădurarul care, tăind arborele secular, din greşeală îşi taie şi 
un deget! Patru degete împărțite la doi fac două degete, două degete împărțite la 
două degete fac un deget şi, dacă tot iti mai rămâne un deget, nu-l mai imparti 
la nici un deget, că, oricum, el nu mai are nici un sens! 

M-am luat din nou cu vorba si din nou o să-ți par vulgar. 

La o vreme, mă încercase o idee melancolică şi descurajantă. M-am 
gândit că n-o să rămână prea mare lucru din efortul muncii mele. Dar, să ştu, nu 
m-am gândit la treburile astea din punct de vedere egoist. Nici pomeneală de 
aşa ceva! Pe urmă, m-am autocriticat şi mai dur. Eram atât de pornit împotriva 
mea, încât nici n-am mai gândit propriile mele cuvinte. M-am gândit brusc la 
mine însumi cu un cântec de-al Mariei Tanase: „Cine iubeşte şi lasă /Dumnezeu 
să-i dea pedeapsă!“. Si totuşi, dragă Titu, m-am gândit că dacă eu nu am izbutit 
să las după mine mai mult de două-trei versuri fundamentale, măcar tu să laşi 
după tine vreo şapte-opt versuri fundamentale. Brusc, mi-a venit o metaforă 
odioasă în capul cu creieri: de fapt şi de fapt, mi-am zis, singura femeie care m- 
a înşelat în viata mea a fost propria mea mamă, că m-a născut. După care, mi- 
am zis, dragă Titu: vai mie, dacă mama mea citeşte această frază neghioabä, 
tipărită! Ce gând murdar a putut să treacă prin simtirea unui om curat! 

Din moment ce tot m-am născut, mesajul meu este să încurajez viata, $1, 
din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul. Ce 
dracului, mi-am mai zis, să nu pot eu să iubesc? Ce dracului, mi-am zis, să imit 
dragostea fără s-o fi trăit? Ce dracului, mi-am zis, să fiu eu tocmai acela 
„nemuritor şi rece“, când, de fapt, eu sunt muritor şi cald? Am luat-o pe 
scurtătură şi m-am răstit în gândul meu la tine, ca orice om care se simte 
vinovat de el însuşi: Bă, aşa ţi-am zis, căci bă ţi-am zis, nu pot să mor liniştit şi 
împăcat în cuget până când tu, mucosule, nu vei scrie o poezie mai minunată 
decât cea mai minunată poezie pe care consider că aş fi putut s-o scriu eu. 

Când mă gândeam la acestea, mi-am pus o dorință in cap. Mă aflam 
singur la etajul unsprezece al unui hotel foarte frumos din Vidin şi se făcea că 
este ora cinci de dimineaţă. 

Pe malul celălalt, era Calafatul, iar pe mijloc, Dunărea, ca un sărut între 
două tari. 

Fata poetului Victor Tulbure, pe care o ştiu încă de când era pionieră şi 
care mi-e dragă ca şi cum ar fi propria mea copilă, mă sfătuise înainte de 
plecare să nu care cumva să cumpăr mastică pentru că nu e bună. Am scotocit 


149 


in geamantan si-am scos unica sticlä ce-o cumpärasem. Si ce descifrez pe ea?! 
Cuväntul masticä! Ei, mi-am zis eu, Raluca e un copil, si, desi a fost inaintea 
mea în Bulgaria, am bănuiala că atât copiilor cât şi pisicilor nu le place mastica. 
Am uitat sticla şi, spre ruşinea mea desăvârşită, am uitat-o nedesfăcută. De ce? 
Mi-am zis: daca mi se îndeplineşte gândul si tu, Titu, scrii sapte-opt versuri mai 
minunate decât cele patru-cinci ale mele să treacă două păsări orizontal prin 
fata ferestrei. Nici n-am încheiat bine gândul că au şi trecut două păsări prin 
fata ferestrei. Ca unul dintre inițiatorii, pe plan mondial, ai Antimetafizicii, mi- 
am zis: o coincidență pur şi simplu. Si atunci mi-am zis: dacă mi se împlineşte 
dorința, să treacă trei păsări orizontal prin fata ferestrei! Nici n-am terminat 
bine gândul că au şi trecut trei păsări. Orizontal, prin faţa ferestrei. Nu se poate, 
mi-am zis eu, precis că bate vântul dinspre Calafat. M-am uitat chioräs la 
fereastră, să mă asigur că ea este chiar fereastră. Mi-am făcut socoteala dacă 
băusem ceva în timpul zilei şi am constatat că nu băusem nimic din pricina unor 
oarecare deficienţe la pancreas. M-am ridicat în picioare, mi-am pironit ochii pe 
fereastră şi mi-am zis: dacă trec patru păsări orizontal prin fata ferestrei, mi se 
va îndeplini dorinţa! Nici n-am zis bine şi au trecut patru păsări. Am stins 
deodată lumina, căci tinusem toată noaptea lumina aprinsă, am înşfăcat sticla de 
mastică, am plecat din cameră uitând să mai închid uşa, am coborât în hol, 
„subsuori cu Schopenhauer“, cum ar spune Eminescu, adică cu mastica, cum ar 
spune Stănescu, fund perfect convins că, între timp, la etajul unsprezece al 
hotelului, în mod orizontal, traversează fereastra cinci păsări. Am destupat 
sticla, am tras un gât în timp ce inima îmi venea la loc: la urma urmei, 
Antimetafizica este o carte scrisă pentru oameni, iar nu pentru păsări. Mastica 
era cât se poate de bună. Raluca n-avea dreptate. Iar, dragă Titule, în ceea ce te 
priveşte, cu sau fără păsări trecând prin faţa ferestrei mele, de dinainte de acest 
fenomen tipic antimetafizic, eram şi sunt convins că vei scrie şapte sau opt 
versuri mai bune decât cele patru sau cinci versuri ale mele. 

Dragă Titu, mai vreau să-ți spun că am remarcat o latură cam egoistă a 
talentului meu literar (cât îl am). Întocmai ca şi în versul poetului Nicolae 
Labiş: „A doua zi mä liniştisem parcă“. Mă apucase un fel de linişte sufletească 
de coada de sânge a inimii. Am dedicat pe îndelete şi fără grabă versuri 
prietenilor mei, poeții bulgari, cât şi versuri închinate prietenilor mei, 
scriitorilor români! Nu ştiu care dintre ei, — scriitorii, când vor să fie dragi, 
imită natura atât de perfect, încât natura adevărată a naturii face complexe, — 
cum iti zic deci, unul dintre ei, derbedeu de politicos, ca şi mine, a zis: Ce păcat 
că nu avem un magnetofon ca să nu se piardă versurile lui Nichita! În acea 
secundă, am fost atât de fericit şi de orgolios, că am ras o sticlă de apă minerală 
crezând că este una dintre specialităţile de vin vechi bulgăresc. Pe cât sunt eu 
de masiv la făptura aparentă, cred că, din bombare, mă dublasem. Inghitisem 
de-a dreptul tot fäcäletul, luându-l drept baston de mareşal. Mai spre seară, 
când colegii mei s-au dus să viziteze peştera Maduva, am pretextat că eu abia 
am iesit din ea şi că nu prea mi-e dor să mă reintorc s-o văd. Banc prost! 
Colegii au râs politicos, iar eu, întocmai ca un ofițer în retragere, m-am dus iute 


150 


la etajul 11 să-mi notez pe carnet poeziile dedicate prietenilor mei. Sus, în 
cameră, nu mi-am mai adus aminte de nici un vers. 

Si acum, dragă Titu, sunt convins că unele metafore sclipeau plăcut. Am 
stat ce am stat şi m-am uitat pe fereastră. lar au trecut păsări, deşi nu îmi 
pusesem nici o dorinţă. M-am întors cu spatele şi mi-am zis: dacă talentul meu 
stă în două-trei versuri lucioase, degeaba toată viata am fost îndrăgostit de 
poezie! 


Al tău, cu drag, bătrânul Nichita! 


151 


GRAVURI DE EPOCĂ 


O CRIZĂ 


Era în 1981, la sfârşitul lunii ianuarie. Nu aş fi reţinut atmosfera dacă ele, 
personalitățile, nu ar da senzația că fixează timpul, dacă l-aş fi întâlnit pe 
Nichita în casă, iar nu la poarta blocului, când să iasă în stradă. 

Era o lumină galbenă ca frunza când e să cadă, şi, atent cum eram la 
Nichita din momentul în care l-am văzut, m-am comportat ca şi când lumina s- 
ar fi înălțat din el asemenea unei aureole uriaşe. Nichita, când merge, are, la o 
privire atentă, ce saltă peste obisnuinte, o jena însuşită cu temeinicie, ca o 
disciplină a vieții, reflex al instinctului de conservare. 

Îmi vine în minte Albatrosul lui Baudelaire, dar nu dezvolt, ar părea că de 
la poezie am plecat spre Nichita, nu invers. 

Când merge, pare un om abătut, şi asta, celor pe care nu-i salută, le 
linişteşte orgoliul rudimentar, deseori neacoperit de personalitate. Pare un om 
abătut; în realitate, privirea lui e metalică, paralelă cu drumul ca o vizieră cu 
sulița cavalerului în momentul alergării. 

Era în acelaşi fâş verde-închis, în aceiaşi pantofi adidas, în acelaşi 
pantalon maro, cu un fular căruia nu i-am reținut culoarea, dar căruia i-am 
reținut poziția: era peste fâşul închis doar la nasturii de jos, asaltat de cămaşă, şi 
ea deschisă până la miezul pieptului, Nichita păşind mai greu dintr-un picior, 
aproape drept când îl mişcă, vârful pantofului ce îl adăposteşte venind oblic în 
celălalt pantof. 

Dincolo de privire, Nichita se apără cu privirea, intuiam o zonă albă până 
si pentru el, o zona albă în gânduri, un fel de cancer care, neputând fi vindecat, 
poate fi doar, uneori, blocat. 

Când simt asta, îl ocolesc dacă mai am timp, dar, atunci, nu am mai avut 
timp, mă asezasem chiar în mijlocul aleii, cum îmi e obiceiul, poetul ajunsese la 
câțiva paşi de mine şi m-ar fi ocolit cu siguranță, de nu l-ar fi surprins poate 
nemiscarea persoanei din fata lui, trimițând în aer un fel de încăpățânare. 

S-a oprit şi a mimat stingherit bucuria, o bucurie semănând mai mult cu 
ruperea sloiurilor de gheaţă, primăvara, pe fluviu, decât chiar cu o bucurie. 
Oricum, şi dacă nu-i eram îndeajuns, tot îi eram cât să mai schimbe ceva, să 
uite pentru o clipă măcar de plictiseala ce îl îmbolnăvise vizibil. Irisul îi era 
estompat de cornee, ochiu lui păreau albi, eu cel putin nu îmi amintesc să fi avut 
atunci altă culoare, albi ca două pietre spălate de valuri. Mă împingea cu 
privirea, nu altceva, dar nici eu nu mă clinteam, privindu-l la rândul meu dur, 
atâta cât să il tin pe loc, nu să îl clatin, amândoi ne prefăceam extrem de 
politicoşi, el atâta cât îi trebuia ca să încerce să mă manevreze, eu atâta cât să 
îmi păzesc iubirea ce i-o purtam. Pleoapele îi urcaseră spre sprâncene, ochii îi 
deveniseră afectuosi, parşivi, agresivi ca doi pumni de boxer infäsurati în 
bandaje, înainte de a fi depusi in mänusi. Tot era ceva, îl scosesem din stare, 
putea în sfârşit să se distreze şi altfel, aveam şansa să rămân împreună cu el un 
timp. 


154 


— Vă salut! 

— Salut, salut! Ha, hi, hi, hä, ce faci? (sincope de atitudine). 

— Mulţumesc, bine! Am mai venit pe la dumneavoastră. 

— Ha, hi, hă-hă, păi, până acum, de ce n-ai mai venit? 

— Am avut examene. 

— Ce examene? A, da. Si? 

— Păi, e bine. 

— Ha, gâm-gâm, numai zece? 

— Şi noua. 

Din momentul acela, poetul a täsnit intr-o revoltä impusä, venita dintr-o 
presupusă afecțiune ce mi-ar fi purtat-o. Se implica prin stare vertiginos, într-o 
secundă mi s-a făcut puţin frică (evident, nu am arătat), găsise o margine pentru 
a descărca energia tristetii, groaznic era că eu trebuia sä păstrez convenția, ba, 
mai mult, să joc până acolo încât să îl conving că îl cred. 

— La ce? a izbit întrebarea. 

— La drept. 

— La drept?! Nu se poate. 

— Ba uite că se poate. 

Nu a crezut şi m-a trimis după carnet. 

— Cum să mă duc după carnet? E duminică după amiază. Trece timpul şi 
eu n-am făcut nimic. 

— Aşa, bine! Te duci după carnet. Până atunci eu dau un telefon lu’ 
Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei), il invit la masă cu sotia, rămâi şi tu cu noi sa 
mănânci. 

— Am mâncat! 

— N-ai mâncat! 

— Bine, n-am mâncat, am zis şi am plecat să-mi iau carnetul, încercând 
să-mi ascund nervii. 

Am fugit din Piaţa Amzei, unde locuieşte Nichita, la Ateneu, la 126, am 
sărit în maşină, am ajuns la cămin, am luat carnetul, am avut noroc, maşina n-a 
întârziat mult, am ajuns la Ateneu, am fugit până în Piaţa Amzei, am intrat în 
curtea blocului, am sunat la lift, întârzia, am luat-o pe scări, am sunat, mi-a 
deschis Nichita, m-a poftit la masa din sufragerie. 

Masa aceasta a lui, pe atunci singurul mobilier din sufragerie, e din lemn 
masiv, rotundă (primus inter pares), cu scaune din acelaşi lemn, de aceeaşi 
culoare (surprinzător la Nichita) şi, cred, de aceeaşi vârstă cu masa. 

Poetul zăcea pur şi simplu de tristeţe, tinea coatele pe masă şi capul între 
palme. 

El nu primeşte când e trist. Ştiam asta. Eram mândru şi trist si eu, ochii 
îmi deveniseră plasmatici. 

ÎI privisem de multe ori, şi mai ales când nu ştia el că îl privesc, îl ştiam 
destul de bine, niciodată nu l-am judecat altfel decât ca poet, unul din faptele ce 
îl impresionaserä când ne cunoscusem fusese că ştiam din versurile lui mai 
multe decât ştia el. Vreau să spun că fiinţa lui nu e niciodată în echilibru si, 
când pare în echilibru (în momentele de acest fel, Nichita vorbeşte mult, 


155 


glumeste pe intelesul fiecäruia, are capacitatea de a bucura imens pe cei din jur, 
coborând pana la periferiile sufletului), poetul dä senzația spiritului 
materializändu-se, trupul, în general, îi e anulat de spirit, şi, de vorbeşte, iti pare 
că nici nu există, nu îi ajunge propriul trup pentru a se materializa, el şi-a 
angajat trupul doar ca vizitiu al spiritului, vizitiu de lux, ce, când nu e de lucru, 
nu mai e de găsit la curte. 

Când vorbeşte mult şi glumeşte pe înţelesul fiecăruia, Nichita blochează 
divinul mecanism al creației, dar, îmi pare, cu eforturi mari, mai slăbindu-se 
decât întărindu-se. Spre a fi exact, imaginati-vä un cântar pe talerele căruia se 
aşază greutăți peste capacitatea acestuia de a măsura. Acul cântarului se 
blochează. 

Asemenea greutăţi pe care el nu le-a măsurat niciodată, sunt cuvintele 
vulgare spuse cu farmec, citate din toate limbile ştiute şi neştiute, vorbe de alint 
întinse pe marmelada de umor, imitații onomatopeice, în fine, o imagine ce 
acoperă putin reliefurile peste care trece pentru ca, mai apoi, să le ia forma. 

— Dă-l încoace! 

Am băgat mâna în buzunarul de la piept al fâşului meu, am scos carnetul, 
l-am deschis unde trebuia şi i l-am întins. Nichita l-a închis, parcă se temea că i- 
am ascuns ceva, apoi l-a deschis încet cum oamenii necăjiţi, în ziua de leafă, 
desfac în pieţele publice câte un loz în plic, l-a deschis filă cu filă şi a ajuns tot 
acolo. Apoi s-a înfuriat iar. 

— Nu ai dreptul să iei nouă la drept! Intelegi? Nu ai dreptul! Cum să 
aperi tu astfel statul tău, şi granițele lui, şi independenţa lui? 

Vocea îi devenise solemnă. De data asta nu mai era joacă, am înălțat 
fruntea, trebuia să ascult. 

— Repetă după mine, mi-a zis: dreptul la muncă al unui popor e aproape 
la fel de important ca dreptul la cultură, căci, fără dreptul la muncă, dreptul la 
cultură nu ar putea exista. 

Am repetat. 

— Mai repetă o dată! 

Am repetat. 

— Bine, a zis el, a închis carnetul si mi l-a întins liniştit. 

Ne-am privit câteva minute. Cel mai greu e să te priveşti cu Nichita când 
e liniştit. Nu poţi truca în nici un fel. Jos, în faţa porții, cu aproape o oră înainte, 
îmi fusese uşor, poetul venea din altă stare. Acum se construise chiar pentru 
aceasta. Privirea mea de lucru, un fel de ce vrei domnule, ajutată de vârful 
nasului pe care îl duc înspre ochi, o privire foarte elastică, bună la toate şi care 
poate trece oricând în altceva, mi se părea impudicä. Ne-am privit în fata, 
barbateste, până a obosit sau s-a plictisit el. 

— Ce ai la buze? m-a întrebat. 

— N-am nimic, ce sä am? 

— Sunt vinete şi crăpate! 

— Răceală! 

— Minti, nu e răceală! 


156 


S-a înfuriat, sincer s-a înfuriat. S-a ridicat brusc, s-a dus la baie, s-a întors 
cu o sticlă în mână, mi-a dat să mă ung pe buze, apoi mi-a masat el tâmplele, 
cearcănele. 

— De ce nu dormi? De ce nu te duci la doctor? 

— Nu prea e timp, i-am răspuns. 

A plecat să ducă sticluta, l-am auzit de dincolo räsufländ a degeaba si 
zicând: 

— Uite, aşa se duc dracului copil. 

S-a întors şi s-a aşezat pe scaun. Buzele lui erau cu mult mai crăpate ca 
ale mele şi cu mult mai vinete, dinți nu prea erau, palmele lui mari se terminau 
cu unghii uitate de timp, pielea îi era deshidratată, porii se desfăcuseră şi erau 
seci. 

— Aurelian, sunt bolnav. 

Am tăcut. Bărbia lui tremura. Atunci, abia atunci am simțit că Nichita era 
în criză, în cea mai gravă criză din câte le-am văzut petrecându-se în el. 

— Sunt bolnav, Aurelian. 

Nichita nu se prefăcea, nici nu se văita. Vorbea doar pentru el. Eu eram 
un pretext al märturisirii. 

— Sunt bolnav. 

După aceste cuvinte, s-a rupt momentul de sinceritate si Nichita, vrând 
să-şi bată joc de boală (de la el am învăţat că poeții mor pe picioarele lor şi că, 
totdeauna, cel mai bun fizic pentru un poet este chiar fizicul acelui poet) a 
început să joace rolul bolnavului care era. Pe mine nu mă deranja decât dintr-un 
singur punct de vedere: sentimentele pe care i le purtam trebuiau să fie apărate 
de un rol care nici pe departe nu semăna cu mine. 

— Azi, copile, am vrut să mă sinucid. Am vrut să mă arunc în fața unei 
maşini. Unei basculante. Iesisem la margine. Şoferul a frânat în ultimul 
moment. Un militian s-a repezit la mine să mă aresteze. A coborât şoferul, mi-a 
dat două palme şi i-a spus militianului iartă-l, domn’ militian, nu ştie ce face, e 
beat. 

M-am ridicat de la masă şi am intrat în bucătărie. Dora şedea acolo 
împreună cu o prietenă frumoasă (la Nichita în casă am văzut numai femei 
frumoase sau, în cel mai rău caz, inteligente) si vorbeau în soaptä, să nu-l 
deranjeze. 

Dora este o femeie în general tăcută. Într-atât o învăluie distincția 
aproape mistică, încât numai prin această trăsătură o poți vedea şi judeca, mai 
mult imaginând-o decât cunoscând-o. Înainte de a-i desprinde o linie a feței, te 
surprinde culoarea ei de un alb ireal. Se mişcă sigur, simplu şi elegant, vorbeşte 
exact şi putin, are putere de lege asupra lui Nichita. Atâta cât ascultă el de legi. 
În preajma dânsei, Nichita e însoțit în singurătatea lui. Spectacular cum e, 
doamna Stănescu îl ajută să se suporte, anulându-i pe cât posibil instinctul de 
autodistrugere prin cunoaşterea de sine, ce l-a întemnițat pe Nichita de cine ştie 
când. 

— Doamnă, Nichita vrea să se sinucidă. 

— Știu! 


157 


— Şi azi a încercat. Mi-a povestit ceva cu un şofer. 

— Ai văzut tu? 

— Nu! 

— Atunci stai liniştit. 

M-am întors în sufragerie cu apa din pahar băută pe jumătate. Nichita era 
de mult singur. De mult de tot. M-am aşezat pe scaun şi mi-am văzut de ale 
mele ca şi cum am fi mers amândoi într-un tren, trebuind să coborâm la distanțe 
diferite. Fiecare aştepta despărțirea de celălalt, dar prin oprirea trenului, iar nu 
prin plecarea din compartiment. Nichita a mai făcut o ultimă încercare de a mai 
comunica. 

— Hai dincolo, mi-a zis. 

Am mers împreună cu el într-un dormitor îngust, unde abia încăpeau, pe 
atunci, un studiou care nu era de un lemn, de o culoare, de o vârstă cu lada 
studioului, un calorifer, un şifonier, un preş. 

Mi-a spus Nichita o poveste cu o inimă bolnavă a unui trubadur, cu o 
regină care a dat toți banii din regat pentru a înlocui inima bolnavă a 
trubadurului cu una artificială, pentru a mai trai măcar cinci ani, pentru a mai 
cânta măcar cinci ani. 

Cuvintele au început să alunece între noi, la un anumit moment nu mai 
ştiam de unde începusem, vorbind Nichita despre trubadur amintea obsedant de 
popor, apoi, de la un alt anumit moment, nu mai retin absolut nimic din ce am 
vorbit, semn că ale noastre cuvinte erau numai stil. 

— Ce vrei, bătrâne, asta e, a zis Nichita. 

Aşa 1ese el întotdeauna din discuţii. 

— Asta e, domn” Nichita, am zis eu, care mä anulasem de mult ca 
personalitate. 

— Domn” Nichita aduce cu domn” Preda. 

— Şi umorul, ăsta e umorul meu. Si starea ta continuă e starea mea. M-ai 
furat, Aurelian. 

— Eu ca eu, dar Shakespeare? 

— Uite, ştii ceva, nu mai avem țigări. 

Am coborât şi am dat fuga la un restaurant, după ţigări. Aerul rece mi-a 
făcut bine. Când m-am întors, Nichita era ca neînceput. 

— Puştiule, citeşte aici, doar tie şi Prințului Tom îl arăt. 

Era un testament scris de poet. Literele erau când mari, când mici, 
rândurile când drepte, când strambe, era o hârtie pe care El lăsase amprenta 
singurätätii. 

— Citeşte-l! 

L-am citit. Nu-mi amintesc decät starea de spirit a celor scrise si douä 
idei: Printul Tom era rugat sä aibä grijä de Dora si de Gabriela, opera lui 
Nichita sä nu se mai tipäreascä in cärti, sä circule doar cäte o poezie pe cäte o 
härtie, numai dacä va fi cazul, din mänä in mänä. 

Am gändit cäteva lucruri asupra Printului Tom. Apoi, m-am intors la 
Nichita. 


158 


Hotärät lucru, omul ästa voia sä isı batä joc de singurätatea care il 
sugruma, voia să o compromitä pentru a o putea dispretui, inläturänd-o apoi. 
Eram epuizat, el, refăcut. Eram mulţumit. Trebuia să plec. Nichita m-a condus 
până la uşă. Puterea 1 se simţea iar. $i un soi de bucurie a victoriei substituitä 
politetii exagerate. 

La nivelul duratei, eram neputincios. Ne-am despărțit şi am început să 
cobor scările. Pe lângă mine, a trecut în fugă Prinţul Tom. 


159 


STAREA DE IMPONDERABILITATE 


l. 

Clădirile erau cenuşii, pământul nu se bănuia nicăieri, dar nici prea 
departe de pământ nu erau, se putea gândi la ele. 

Îmi spusese cu o seară înainte să vin acolo, mă rugase să îl aştept să se 
întoarcă, il aşteptasem ore în şir, nu venise, o lege, fiind şi a mea, mă obligase 
să plec. 

Acum, aproape de ce era fixat să se întâmple, putea veni într-un ceas din 
orice parte, eu, numai din una singură, si, pentru a fi, cu cel puțin un ceas 
înainte. 

Eram, nu începuse umbletul, doar doi-trei oameni cu mâinile întinse după 
fotografii şi după discuri, eu, într-un fotoliu negru şi jos. 

Un om, la puţin timp, s-a aşezat lângă mine, cumpărase un disc, voia un 
autograf. 

— Poate o fi un poet mare, mi-a zis, peste cincizeci de ani, un autograf o 
fi de mare importanță. 

Era convins că ce spune nu suna frumos, dar, de mult, probabil după ce 
nu reuşise să vorbească şi altcumva, deşi încercase, uitase să judece ce vorbea, 
acum 1 se părea normal că vorbeşte aşa, era neliniştit doar pentru că vorbea cu 
mine pentru prima dată, voia să mă atragă într-o complicitate care să îi dea 
linişte şi să-i înlăture orice stângăcie. 

— Da, am riscat un răspuns fără semnificație. 

A privit bine coperta discului, a întors-o şi pe o parte şi pe cealaltă, s-a 
oprit la fotografie, a privit-o mult, s-a simţit străin de ea. Şi-a aruncat privirile 
prin magazin, s-a uitat la vânzători, la cei doi-trei oameni ca el, era clar, nu el 
era străinul, cel din fotografie era, a mai privit la mine, îl stânjeneam. 

— Este frumos, dar e aşa, aşa, nu ştiu cum. 

— E, am rostit eu cu milă pentru necunoscut, aşa e. 

Necunoscutul a întors mai bine capul înspre mine, nu se lăsa păcălit uşor, 
era mulţumit că, desi nu am părerea lui, mä port ca si cum aş avea-o, a început 
să se poarte ca un stăpân, m-a plictisit, am plecat de lângă el fără să mă 
interesez ce va mai gândi. 

Sosise şi o echipă de la televiziune. Electricienii, simțindu-se priviţi, din 
dorința de a-şi justifica prezenţa şi dintr-o aspirație spre o altfel de 
personalitate, aspirație firească la o anumită vârstă, ajunsă la ei de mult 
resemnare, dar trezită mereu în astfel de situaţii, au început să înjure firele şi 
cablurile. Într-un colt, reporterul, pe jumătate om de bun-simt, povestea că 
nimănui nu îi trecuse prin cap să vină să filmeze şi că, în această situație, el şi-a 
luat câțiva prieteni electricieni, un operator, tot prieten al lui, şi a venit. 

Numărul celor din magazin crescuse, trebuia să mai vină Nichita 
Stănescu. 


160 


2 

Uneori, când îl priveam, aveam sentimentul că il pot reconstitui grafic. 
Cotropit de stare, îşi cobora liniile feţei spre bărbie. Mâinile aşezate pe 
genunchi şi genunchii încordând cälcäiele în picioarele scaunului aduceau cu o 
delăsare a privirii. Când mergea, deşi şchiopăta, semăna cel mai mult tuturor: 
punct, linie, două puncte, la care se adăuga memoria ca o piatră acoperind viata 
cu un alt contur. 


3. 

Intra. Era bucuros, fiecare por al său respira, aducea cu petalele unei flori 
carnivore, devoränd totul si dând existenței un sens absurd. Între el si poezia lui 
se aşezase bucuria ca o lamă de oțel impenetrabilă, nu mai avea nici o legătură 
cu nimeni si cu nimic. Părul, urechile, nasul, buzele isi aveau rosturile lor. Între 
ele şi atitudinea lui nu mai era un raport de vasalitate, ființa, din atâta 
independență a organelor, părea incoerentă, strălucirea ei anula configurația. 
Dacă ar fi fost sä mă gândesc in ce l-aş fi putut regăsi, mi-aş fi răspuns că doar 
în numele lui, doar în el încăpea totul, si schimbările din interior nici măcar nu 
răzbeau la suprafață. Eram prea aproape spre a mă gândi, simțeam numai cum 
apa din scobitura unei pietre simte umbra copacului de deasupra. Nu aveam 
complexe, invätasem de mult să le înlătur, şi eu eram doar o bucurie 
îndreptându-se spre el. Inertia relației m-a dus acolo, dar el era altcineva, era cel 
pe care mi-l imaginasem înainte de a-l cunoaşte, iar nu cel care se oferea 
constant vederii, în afară. Am simţit un pericol de dinainte de a rosti cuvântul. 
Mi-a vorbit cu dumneavoastră. Furia mea, deşi nu se exterioriza, era foarte 
puternică, nici nu ştiu ce mi-a spus. Furia, la mine, este generatoare de energie. 
Oricât de greu mi-ar fi, dacă mă înfurii cu adevărat, îmi conserv personalitatea 
printr-un capriciu. Niciodată nu-mi vorbise cu dumneavoastră, dar niciodată nu 
fusese el însuşi, aproape că îl uitasem pe cel adevărat, descoperit de imaginația 
mea, repet: înainte de a-l cunoaşte. Nici nu ştiu dacă ar fi putut supraviețui dacă 
ar fi fost el însuşi tot timpul. 

S-a depărtat de mine şi de grupul cu care venise, s-a îndreptat grăbit spre 
electricieni şi spre reporter, a dat mâna cu ei, a sărutat pe cei ai magazinului, l-a 
luat pe după umăr pe Augustin Frăţilă, l-a lăsat, a zämbit tuturor, traseul s-a 
terminat, totul era din impulsurile lăsate în el de viaţa de zi cu zi, ar fi luat-o cu 
sufletul şi în altă parte, în sus, dar nu exista mai sus, el era totul. Protocolul 
trebuia respectat, generozitätile lui erau generozitäti în sine, finalitäti fără scop. 
Dacă Nichita Stănescu a fost sigur vreodată că l-a aflat pe adevăratul Nichita 
Stănescu, a avut interes să îl uite imediat. 


4. 

Iată istoria acestui om de patruzeci de minute. A început să vorbească la 
microfon. Cuvintele erau săgeți tasnind dintr-un arc întins de o mână nervoasă, 
statornice la început sensului lor originar. Au depăşit plictisite de contemplare 
tinta, apoi vânatul devenise interior, chiar atunci se năştea, săgețile se infigeau 
în picioarele abia ivite dintr-un uter alb, în burta vânatului, în ochii lui fără 


161 


vedere incä. Elastic, vänatul näscändu-se lua altä conformatie, necorespunzänd 
unei structuri cunoscute, nearätänd vreo descendentä din imperecherea 
structurilor cunoscute, fatä de simtul artistic clasic era diform. Nichita are un 
simţ artistic clasic, a încetat să vorbească. Exigenta a fost doar a lui. Toţi cei 
prezenţi doreau doar să-l vadă, convinşi, în sinea lor, că nu vor înţelege prea 
multe, dar, cum se întâmplă în asemenea situații, toți aveau memoria larg 
deschisă. Când propriile cuvinte au început să-l nemultumeascä, într-o secundă, 
a hotărât, ca unul căruia numai la un mare coeficient de risc îi place să lupte, să 
aleagă ceva mai greu spre a fi mulțumit de ce spune. 

— Acum, a Zis, am să vă spun o poezie pe care o voi compune pe loc, 
pentru dumneavoastră. 

Cantonat de mult într-un univers închis, semn, dacă nu mă înşel, că, 
aproximativ, cunoaşterea de sine a fost încheiată, în dorinţa lui de înalt a ales 
instinctiv simbolul vulturului şi a început să rostească. El are un mod de a rosti 
cuvinte care au traiectorii date de unghiurile reflexelor venite din exercițiul 
scrisului, mod care prin el însuşi e poezie, sentimentul de strat prim este acela 
al imposibilității de a controla existența. Dacă, dincolo de această poezie, se 
poate decupa din când în când o altă poezie, generată de un alt sentiment ce se 
uneşte cu cel de strat prim, dând textului o viaţă independentă de autor, îl 
publică. Acum, nu avea alt sentiment. S-a supărat, dar nu atât încât să se 
cunoască, a început să iasă elegant din situație, să coboare pe un teren la voia 
întâmplării, total necunoscut lui, nu mai greu decât altele. A început să 
dialogheze cu editorul. Acesta, brutal, spunea de toate, era acel om pe care, de 
când deschide gura, nu-l mai asculti. A vorbit rar Nichita, îngăduitor, tandru, 
ordonat. Calmul lui nu a fost adevărat, dar a fost mai frumos decât unul 
adevărat. Toţi, din cum vorbea, am înțeles că discursul lui e aproape de sfârşit. 


5. 

Am plecat spre ieşirea magazinului să îmi aprind o țigară. Tocmai intrau 
două autoare de poezie, obişnuite ale casei Stănescu, antipatice mie. Exceptând 
colegii lui de generație, în lumea poeziei, deocamdată, Nichita Stănescu este 
măsura supremă, un punct terminus stagiar ca om si operă. În preajma lui, nici 
nu ştiu dacă se pot uri poeții între ei. 

— E tot în negru îmbrăcat?, a întrebat una dintre ele, nu ştiu dacă pe 
mine sau pe cea cu care venise. 

Eu, disprețuit, nu am intrat în vorbă, m-am retras politicos într-un colt de 
unde puteam să îl văd iar. Eram curios să aflu dacă e îmbrăcat în negru sau nu. 
Da, era îmbrăcat în negru. Dar costumul lui era ca un blazon decăzut, se 
cunoştea că fusese curăţat de curând, dar că fusese mototolit de şi mai curând. 
Culoarea, fiind ştearsă, nu avea o legătură directă cu el. 

Cele două autoare de poezie, fără nimic urât în gest, s-au înghesuit până 
unde puteau să vadă mai bine. Si ele aveau un acel ceva de nedefinit care, în 
momentul receptionärii, oricât de înalt ar fi mesajul, oricât de interesat să îl 
înţelegi până în ultimele lui consecinţe, simultan cu emisia, te conserva, nu te 


162 


lasă să fii zdrobit, deşi te pune în fata unui respect maxim pentru subiect. Si al 
unei simpatii sau iubiri după puterea fiecăruia. 

Trecătorii într-o direcţie sau alta erau incolori, duceau cu ei cine ştie ce 
gânduri, cei ce erau înlăuntru nu semănau cu cei din afară, deşi despărțiți doar 
printr-un perete de sticlă, cei dinlăuntru pierduseră tangenta la real. 

A venit la Nichita o femeie frumoasă, înaltă, blondă, cam de vârsta lui. 
Avea pe fata un fel de solidaritate la suferinţă, bucuria ei era tragică. Simtea în 
Nichita o prăpastie adâncindu-se, înţelegea că nu mai poate fi oprită, voia să 
ascundă ce ştia, nu era posibil. Nichita a înţeles dintr-o privire, o armură a cărei 
prezenţă, în astfel de situaţii, se face automat, 1-a protejat sufletul, el s-a făcut 
că nu ştie ce ştia ea, bucuria lui era sinceră dar posesivă. Atât de înalt posesivă, 
încât entitatea posedată nici nu putea înţelege asta. Înălţimea de la care 
acționează poetul e un fel de punct de control al atitudinilor celor de lângă el, în 
timp de aceştia, luaţi cu vorba şi cu luminile în ochi, au impresia că fac exact ce 
vor, ba, mai mult, îşi ascund felurite rezerve în gesturi candide. 

Femeia care venise era bine intenționată, auzeam că e colegă de facultate 
cu el, că îşi adusese fata să i-o prezinte poetului. În ochii lui a lucit o clipă 
altceva. Această lucire nu am văzut-o de atunci încoace decât de câteva ori. 


6. 

A venit la el un tânăr poet, scund, cu trăsăturile feței dure şi sigure, 
politicos, cu sentimente reținute în limita bärbätiei. Nu ar trebui să îi trec 
numele, dar, când am citit textul împreună cu Nichita, m-a rugat să trec numele 
băiatului, să se bucure: Nica Stan. Tânărul poet era muncitor cu ziua la 
restauratii de monumente, venise îmbrăcat în singurul costum pe care îl avea, 
de o curăţenie exemplară ce îi punea si mai mult în evidență sărăcia. Pantofii, 
un fel de bocanci, un fel de încălțări de toate anotimpurile, cum se poartă acum, 
erau făcuţi cu cremă şi lustruiti. Cravata era veche, tocită pe margini aproape de 
zona unde se face nodul, decolorată, dar şi ca foarte curată. Când s-a deschis la 
haină, am observat că avea cămaşa atât de strâmtă (intrată la apă), încât, pe 
distanța dintre doi nasturi, tivul se ridica şi lăsa să se vadă o flanelă albastru- 
închis, dintre cele mai ieftine. Fata lui era proaspăt bärbieritä. Şi fata, şi mâinile 
îi miroseau a săpun greu. Lăsase versurile printr-un prieten la Nichita. 
Telefonase apoi prietenul lui şi ceruse permisiunea să îl aducă. Nichita l-a 
primit imediat, deşi, fiind cu piciorul rupt şi înainte de operaţie, nu apucase să 
le citească. Tânărul poet, spre a nu veni cu mâna goală, din puţinii lui bani 
adusese o sticlă de vin spumos, dar care, prin sclipiciul de pe gât şi prin eticheta 
lucioasă, aducea cu o sticlă de şampanie. Când a văzut, Nichita a vrut să se 
supere, până a rosti primul cuvânt a înţeles totul. 

S-a simțit onorat si nu a ezitat sä se poarte ca atare. Când tânărul poet a 
plecat, Nichita, care se temea de necazurile ce i le-ar putea face inima la durere 
fizică şi emoție, i-a spus că, de va scăpa cu bine, îi va citi versurile şi că vor 
discuta îndelung asupra lor. 


163 


Tänärul poet nu a coborät nimic la nivelul gestului si, dacä nu ar fi spus 
că prin faptul că l-a cunoscut pe Nichita se simte mult mai tare, as fi crezut că 
nici n-a auzit ce 1 se spusese. 

Altă dată, a fost într-o seară pe când el, după ce văzuse un film la 
televizor şi se amuzase, amuzändu-ne pe toți, a auzit primul bătăi în uşă. Sotia 
poetului s-a dus să deschidă. S-a întors şi a spus: 

— E cineva fioros la uşă. 

Eu m-am uitat la Nichita, Nichita s-a uitat la mine, şi-a apucat piciorul cu 
ghipsul cu mâinile, s-a ridicat singur în capul patului şi mi-a făcut semn să mă 
duc să deschid. 

Omul de la uşă avea aproximativ un metru şi şaptezeci de centimetri, 
purta barbă şi plete, partea care i se vedea din fata era plină de tăieturi. Se 
clătina. L-am privit în semn de întrebare. 

— Cecu doomnul Nichita, mi-a zis. 

Am observat că singurul cuvânt pe care nu-l bâlbâise fusese numele 
poetului. I-am făcut semn că poate intra. În sufragerie, mi s-a părut că se va 
prăbuşi. L-am prins uşor de brat. El mi-a prins braţul cu mâna care îi rămăsese 
liberă, m-a strâns puternic câteva secunde, nu i-am opus rezistenţă, apoi mi-a 
smuls braţul de pe braţul lui. 

— Pooot să meerg sisi singur! 

Am zâmbit ca şi cum făcusem o greşeală, l-am poftit să înainteze spre 
dormitor, el mi-a făcut semn să o iau eu înainte, am intrat în dormitor şi m-am 
aşezat pe scaun. 

Nichita era mirat, nu ştia ce să creadă, nu ştia dacă musafirul era sau nu 
bolnav, nu ştia de ce se clătina. Mi-am amintit că, deşi fusesem foarte aproape 
de el, nu îmi mirosise a alcool. 

— Da, ce doriti?, a întrebat Nichita. 

Musafirul a răspuns că este fiul unui artist celebru, prieten al lui Nichita, 
că tatăl său i-a spus că, de va avea necazuri, să treacă să îl vadă pe Nichita, că 
tatăl său nu îl recunoaşte, că a mărturisit în public că el nu îi e fiu, că a ieşit de 
curând din spital, că e epileptic, că a venit să îşi curețe sufletul. 

Pe poet îl deranjează uneori când e luat drept mânăstire vie, dar atât era 
de ciudat noul venit, că l-a invitat să ia loc pe pat lângă el, pentru câteva 
minute. 

Nichita e un om pudic. Ieşirile lui din pudoare, indiferent de frecvența 
lor, sunt doar excepţii, doar aventuri. Atingerea omului de lângă el mi s-a părut 
o impudoare. Nichita a făcut-o cu greu şi cu puţină frică. A ridicat mâna şi l-a 
mangaiat pe artist pe par ca pe un copil. Acesta a căutat să întoarcă mängäierile. 
Nichita l-a întrebat ceva atât de adânc, încât cel ce trebuia să-i răspundă a făcut 
un efort de gândire, care i-a aşezat mâinile pe lângă el. 

Ultima asemenea întâmplare când acel altceva a lucit, în prezența mea, în 
ochii lui, a fost la sfârşitul lunii ianuarie 1983, într-o zi la prânz. Cu o zi înainte, 
în timp ce stăteam de vorbă şi el îmi explica, după ce îl reprodusese din 
memorie, un pasaj din Doisprezece cezari de Suetoniu, a sunat ca de obicei 


164 


telefonul. Nichita, când nu lucrează, are o bucurie de copil să răspundă la 
telefon. 

— Eu, eu, dă-l încoace, mama, eu! 

A ridicat receptorul, curios să recunoască de la primele silabe pe cel cu 
care vorbea, prietenos la culme. Curând, liniile feţei i-au devenit dure, dar 
vocea şi-a păstrat calmul. 

— Dar ce doriti?, l-am auzit. 


— Nu pot. Sunt bolnav. 

— Totuşi, nu puteţi să-mi spuneți cine sunteţi si ce vreți? 

— Nu puteţi amâna? 

— Bine. Maine, pe la 11. 

A pus receptorul în furcă, a ridicat privirea spre mine: 

— Ce vrea ăsta, domnule? Să mă şantajeze? Pe ce? Am avut eu câteva 
fisuri în viaţa mea, dar astea nu sunt de şantajat! Apoi, el nu ştie că n-am un 
ban? Eu? 

A mai stat câteva clipe. 

— O vrea să se răzbune din cauza unei femei. Si ăştia ... nişte proşti! 

A mai stat câteva clipe. 

— O fi înalt? O fi solid? 

Şi-a privit piciorul. 

Într-adevăr, Nichita are în el ceva de hidalgo, de pirat, de viking. Cred că 
marea lui forță stă în faptul că ar fi putut fi orice. Ceea ce este a devenit prin 
opţiune. 

— Nu se încurcă el cu mine, iti spun eu! 

Şi-a privit iar piciorul. 

— Aurelian, mi-a zis, uf, că nici nu ştiu cum să iti mai zic, ai un nume 
lung cât un marfar. Titule, nu vrei să fii mâine dimineaţă la ora 11 aici? Eu nici 
nu ştiu cum arată ăsta şi am şi piciorul rupt! 

— Păi ce a zis? 

— A, impertinenta şi duritate! Că vrea să vină la mine şi că mâine va 
veni, că e o problemă ce mă interesează, o problemă urgentă, că e în interesul 
meu, că lasă, că mă fac eu bine, nu mi se tine mie din asta. 

L-am privit cu atenție. Putea fi şi un rol. Nichita are pe dedesubt şi 
marmura omului care nu se sperie de nimic. 

— Şi ce v-a mai zis, l-am întrebat eu, care nu îi vorbesc cu tu si cu 
dumneata decât când scriem dialoguri, deşi am fost rugat de el să îi spun aşa tot 
timpul, dar mare cursă e asta, şi ce v-a mai zis? 

— Ce să mai zică? Nu e destul? 

— Bine. Vin. 

Înainte de a pleca, l-am privit atent, pe când el nu mă putea privi. Mi-am 
amintit portretele lui din tinereţe. Era frumos, dar se jena de frumuseţea lui. În 


165 


fotografu, apărea înghesuit, stänjenit, îşi căuta defecte şi nu le găsea. Mai 
târziu, a început să şi le găsească, încet-încet s-a apropiat de cel pe care îl putea 
suporta. Niciodată nu i-au plăcut lucrurile sigure. Si, dacă, în mod excepţional, 
îi plăcea unul, îşi punea toată imaginaţia şi toată fantezia la bătaie spre a se 
îndoi de el, oprindu-se pentru un timp în acest efort. lată unele din momentele 
lui de repaos. 

A doua zi, la 11, eram acolo. Ne luasem cu vorba şi aproape uitasem că 
trebuia sä mai vină cineva. Si a venit. Era înalt, mai înalt decât mine şi decât 
Nichita, tânăr, mai tânăr şi decât mine, avea un caiet sub brat. Am ghicit 
imediat că erau poezii. A plecat peste o jumătate de oră. Când am rămas 
singuri, Nichita s-a uitat la mine, eu, la el, am început să râdem tare şi sănătos, 
de râdeau şi ceilalți la râsul nostru. După ce am obosit râzând, l-am auzit pe 
Nichita: 

— Ma, dar mi-a citit vreo două! 


T: 

În seara lansării discului, poetul privea fetița colegei sale si ochii îi 
luceau neagresiv, în sine, ca nişte diamante. A luat garoafele ce i s-au întins, 
gesturile lui nu au rapiditate sau încetineală, au un timp anume, un timp 
interior, al atitudinii. Când cele două s-au depărtat, l-a cuprins furia pentru 
câteva secunde si, scurt, a mâncat o garoafă. 

A dat apoi interviul. Reporterul i-a citit câteva versuri. 

— Nu sunt versurile mele, a spus Nichita. 

Reporterul înlemnise. A repetat întrebarea. Nichita a repetat răspunsul. 
Reporterul a zâmbit cu zâmbetul unui om care înghite totul şi înțelege puțin şi a 
continuat. 

La sfârşit, Nichita s-a apropiat de grupul cu care venise, o idee ar fi fost 
aceea de a merge ei împreună la un restaurant, nu erau bani, trebuia să se 
împrumute. Avea un sentiment tragic, totul îi era exterior, era nefericit, nu se 
întâmplase cum credea el. 


166 


TANGENTA LA REAL 


Prolog 


Am venit la el şi l-am găsit vorbind cu un tânăr. Mi-a făcut semn să mă 
aşez, să îmi iau un pahar. Când acceptă confesiunile, spre a nu stânjeni, Nichita 
nu are privire. Ochii stau larg deschişi, fără a inspira mirarea, pleoapele se 
mişcă simetric, şi, dacă Nichita se însoţeşte cu un gest, acesta e calm, neutru. 

Acel cineva a mai vorbit puţin, cuvintele au început să-i scadă, şi-a 
terminat povestea. Nichita nu a spus nimic. Şi-a trecut mâna prin păr şi a 
început să-şi plimbe partea de sus a trupului încet, ca limba unei pendule. 
Emana destindere şi încurajare. Tânărul a mai tăcut, a mai sorbit din pahar, a 
reluat povestea mai liniştit, mai detaşat. Nichita a ascultat iar, parcă ar fi 
ascultat prima dată. Tänärului nu i s-a părut inutil sä continue, aproape căpătase 
umor. Si iar a terminat povestea, iar a luat-o de la capăt, deplasând-o uşor spre 
concluzii. Acum 1 se părea o întâmplare obişnuită, găsise şi soluția de a ieşi din 
impas. A aşteptat să spună Nichita ceva. Poetul a simțit: 

— Mai toarnä-ti în pahar. 

— Nu, a spus tânărul, nu, trebuie să plec. 

Si iar s-a făcut linişte. Când tânărul plecase de aproape un sfert de oră, 
m-a întrebat: 

— Iti place omul? 

— Nu, nu îmi place. 

A tăcut, m-a privit lung, fără reproş, fără laudă. 

— Fii mai putin exigent, a mai adăugat, altfel o să iti pierzi tangenta la 
real. 


Act 


— Ce vrei? 

Era în tocul uşii, masiv, cu o mână sprijinindu-se de mobilă, cu cealaltă 
dusă adânc în buzunarul halatului. Putea să transmită teamă, oboseală, refuz. 
Totuşi, liniile erau sigure pe faţa lui, în adânc se controla. De acolo, putea fi 
întors la o realitate impusă. Nu mai rămânea decât şansa unei comportări 
normale de mai lungă sau de mai scurtă durată, care să îl dezamorseze şi să îl 
îndemne la efort. Caracterul lui este încă foarte puternic. 


167 


— Să lucrăm. 

Liniile feţei au început să se înmoaie, să intre în frunte, în obraji, în ochi 
si în bărbie, lăsând un contur neacoperit, părăsit. Stările lui sunt lumini ce ii 
arată fata, şi mâinile, şi trupul întreg ca pe nişte obiecte străine, vizibile doar 
prin stare. 

Când stările apun, trupul intră în întuneric. 

— Bine-bine, aşteaptă-mă. 

Sunetele nestranse in cuvintele care au urmat au fost sincope de atitudine, 
un fel de arc de amortizare a refuzului fata de real. El, prin esenta, prin 
protocol, prin abilitate şi, totodată, prin ideal, e afectuos, când vorbeşte nu vrea 
să jignească sau să îndepărteze pe cel căruia i se adresează. 

Am auzit tusea, chiuveta, paşii intorcandu-l, indepartandu-l, nu am mai 
auzit nimic. Au trecut cinci minute, zece, cincisprezece. Am auzit strigătul lui şi 
numele meu. M-am dus în dormitor. A ridicat ochii furioşi spre mine. 

— Chiar vrei să lucrăm? 

— Da. 

— Bine, aşteaptă-mă. 


Simptom (I) 


Atunci nu eram decät un conglomerat in jurul atitudinii pe care o 
bănuiam capabilă să-l facă să lucreze. In asemenea situaţii, memoria, dacă 
există, deci necontrolată, înregistrează totul şi, ulterior, în faţa faptului împlinit, 
iti arată dacă ai greşit sau nu. Emotia se aşază pe fata, pe mâini, pe trupul 
întreg, exagerând orice mişcare. Mişcările devin normale numai printr-un 
contragest interior, atenția suprapunându-se emotiei, dublând orice impuls. 
Când scapi, pojghita emotiei se topeşte şi trece în aburi, atenția cade undeva pe 
drum, ca o aripă de plumb, şi memoria täsneste prin spaţiile lăsate libere de 
emoția din timpul acelei acțiuni, aducând cu sine altă emoție, mai comodă sau 
mai apăsătoare, după cum bucuros sau trist iti este sufletul ori trist şi bucuros 
totodată. 

Despre el, nu se poate exagera nimic. Spre a te apropia de el cu adevărat, 
nu ai decât o singură soluție: aceea de a te apăra cu defectele lui, aceea de a 
începe cunoaşterea lui de la defectele lui. Asta te face mai important, mai putin 
complexat, iti dă o mai mare abilitate a dialogului, aparent micşorează distanța 
fata de el şi te face mai indiferent la atitudinea lui, dacă ea te neagă, la capriciile 
lui, dacă ele există. Controlul tău slăbeşte asupra ta şi, când te crezi mai în 
siguranţă, o odihnă, o relaxare, plăcută la început, mai apoi dändu-ti un gust din 
ce în ce mai pronunțat de inutilitate, provoacă o zvacnire din urmă a realității, 
prin care te redescoperi căzând într-un gol unde sistemul de norme şi valori ale 
bunului simţ obişnuit este impracticabil, iar căderea, prin viteza ei, atât de 
plăcută, te predispune la amortealä, nedändu-ti şansa unei experienţe noi într-un 


168 


cämp nou, generator de alte valori, de alte norme de apreciere. Lipsite de real, 
ideile nu se mai inmultesc, cele existente se atrofiazä, dispar gändurile, odatä cu 
ele şi simțurile, devii victima marii sau micii tale greutăți intelectuale, care te 
duce în jos, ireversibil. 

Pentru inocentii cu bun-simt şi cu admirație fata de arta, un artist ca 
Nichita este mai poluant decât o întreprindere metalurgică pentru un oraş. Încet, 
armonia lor interioară îşi pierde stabilitatea, nu îşi mai sunt suficienţi, ierburile 
si florile care dădeau până mai ieri sens cerului dispar, cerul devine o curgere 
neîntreruptă de nori, păsările nu toate mai ajung, ci numai acelea ce se 
adăpostesc aici, curăţenia locului fuge spre margini şi de aici se strămută în alt 
loc numai dacă mai are putere. Dacă nu mai are putere, locul incarunteste de-a 
latul său şi dispare aducând definitiv deasupra sa trecutul, ce abia acum încape 
întreg, sistematizat, inteligibil şi inutil sinelui, util celor ce, prin el, cunosc 
cauza. 

În momentul în care îl aşteptam pe Nichita să vină să lucrăm, eram doar 
propria mea decizie, aşezat ca o coală albă de hârtie deasupra unei mese de 
lemn şi, deşi astfel, lui nu îi eram îndeajuns, eram doar o îndatorire pe care nu 
se simţea inspirat să o ducă până la capăt. În interior, nimic nou nu apăruse, nu 
alunecase nimic, văile erau goale, liniştea te înnebunea. Mai aveam timp să 
formulez poate o întrebare care să-i producă un horst înlăuntru, conturul acelui 
horst urmând să fie sensul capitolului de scris. Dar lui Nichita nu 1 se pot pune 
întrebări; într-un dialog cu el sau comunici prin stare, sau nu comunici deloc. 
Dacă el simte starea ta autentică, indiferent ce formă ar lua ea în întrebare, 
deodată spațiul său interior se lărgeşte, asemenea albiei unui râu subteran ce, 
prin eroziune, a rupt peretele unei peşteri, făcând un cot prin lumină spre a se 
întoarce prin alt punct, nebănuit anterior, la sine, în întunericul liniştit. 

Dacă starea ta e autentică, indiferent de felul în care transpare în 
întrebare, Nichita iti imbogäteste relieful cu o forma. Dacă starea ta nu este 
autentică, Nichita umileste protocolar întrebarea devenind strălucitor, 
atingându-se de ea pentru a lua traiectorii imprevizibile ca o bilă de biliard care, 
prin deviatie din altă bilă, loveşte colţul interior al mesei spre a se întoarce pe 
traiectoria gândită de cel ce a lovit-o, aducând victoria. În acest caz, Nichita dă 
o teorie, iar nu un răspuns. Nu 1 se pot pregăti întrebări dinainte, trebuie să îl 
iubeşti şi să intri din solidaritate în starea lui, iar nu din neputinţă, neputinta te- 
ar umili, umilința de orice fel îl lasă mut. 

Umorul nu îl împiedică, umorul îl scoate din stare, îl destinde, îi place 
umorul de orice fel, când e în lume şi vrea să se distreze, dar umorul pe care el 
îl generează este un umor de compensație, fără pretenții, un umor brutal. Starea 
sa de bucurie este la fel de înaltă ca şi cea de tristețe, umorul nu formează decât 
periferiile bucuriei la el. Nichita preferă să gândească, gândurile, cu cât sunt 
mai profunde, cu atât sunt mai triste, iar roadele lor, cu cât sunt mai triste 
gândurile, cu atât sunt mai bogate, încât Nichita, ca un înotător subacvatic fără 
tub de oxigen, doar prin capacitatea plămânilor, caută să se ducă cât mai adânc, 
acolo plăcerile sunt mai mari, îndeajuns de mari pentru a-i alunga ideea 


169 


pericolului de moarte. Intoarcerea are frumusete numai atunci cänd pare a fi 
imposibilă. Nichita se întoarce cu nervii zdrobiţi şi, dezmeticindu-se, râde. 

Il aşteptam şi nu voiam să gândesc, dacă m-aş fi dus înspre gânduri, ar fi 
intrat, cu primul dintre ele, în mine teama, alungându-le pe celelalte atât de 
departe, încât nu m-aş mai fi putut mobiliza. Ca şi deseori când scrie poezie, 
deseori când scrie proză, Nichita nu află decât în clipa când a terminat de scris 
ce vrea să scrie, dar, atunci, totul este deja scris, autorul află ceea ce voia să afle 
pentru sine, şi-a apropiat un înţeles care îi va aduce liniştea şi în numele căruia 
va trăi de aici înainte. Chiar uitat adevărul acela, el devine imanent tuturor 
acțiunilor viitoare ale celui ce l-a aflat. 


Simptom (ID 


Nichita nu are mäsurä. Se poate speria cumplit. Mäsura lui este mäsura 
curiozitätii lui. O zi începe la el nu cu o anumită oră sau cu un fenomen 
atmosferic, ci cu trezirea curiozitätii sale. Curiozitatea de a se afla pe sine. Când 
pare curios în a-i afla pe alții, tot pe sine, prin ei, vrea sä se afle. L-am auzit 
cândva spunând: — Niciodată n-o să obosesc să ascult mesajul genetic din 
mine! 

A ieşit din dormitor, a aprins o țigară. Liniile feţei erau ajutate să para 
elastice, nu pentru mine, avea nevoie să creadă că poate să lucreze. Privea fix 
într-un colt, nu se concentra, aştepta impulsul, aştepta starea. Nu îşi provoacă 
stări, nu crede în stările provocate. Aşteaptă să se nască ele, curat, autentic, 
profund. 

Şi-a plimbat degetele pe masa rotundă, a ridicat mâna si a atins mai 
puternic masa de parcă ar fi atins un instrument, a ascultat sunetul, nu pe cel 
ridicat din lemn, ci altul, care s-a născut sau ar fi trebuit să se nască în el. 

A ieşit pe terasă, şi-a îndreptat bine trupul si a înălțat fruntea spre lumină. 
A stat aşa câteva secunde. Devenise auster, frumos. Când se surprinde în 
asemenea momente, se scutură un pic şi, deodată, devine un om obişnuit; în 
compensație, face gesturi dintre cele mai ciudate. Odată, după ce a spus fraze 
cu totul şi cu totul extraordinare, s-a ridicat, a făcut o reverență, a luat apoi o 
poziție răsfăţată de arlechin şi a spus: — Domnilor, eu sunt un trimbulind! — 
Un trimbulind? 1 s-a răspuns. — E, au răspuns ceilalți, atunci ne-am liniştit! 

Devenise auster, frumos. Nici nu cred că şi-a amintit că e privit. Sau 
poate nici nu uitase. Dacă nu uitase, nici nu îi păsa. Şi-a dat seama de măreția 
lui din acel moment şi a trecut în altceva. A trecut încet, fără să acorde 
importanţă, a trecut cum trece punctul de sprijin accentuat de pe un picior pe 
celălalt, la oboseală. 

Această întoarcere el o numeşte întoarcerea la firesc. Dar nu e aşa. 
Firescul său este cel pe care şi-l respinsese. Atunci, de ce nu se arată aşa cum e? 
Din generozitate fata de ceilalți? Din teamă? Din jena? Nu ştiu. Şi nici nu cred 


170 


cä voi putea afla. Curiozitatea pe care el o acceptä la cineva este doar fatä de 
ceea ce spune el, nu fatä de cine este el. Sau poate nu acceptä propriul säu firesc 
pentru că măreția isi este suficientă siesi, pentru ca duce la indiferență, înlătură 
confesiunea. 

S-a apropiat de masă, s-a aşezat pe scaun. A ridicat privirea spre mine şi 
a zâmbit. În acel moment, mi s-a întins o mână. Eu trebuia să spun ceva, să fac 
ceva, să încep ceva. Nu am fost în stare. Dacă aş fi ieşit din încordarea în care 
eram, m-aş fi surpat. L-am lăsat singur, l-am lăsat să încerce el să intre în stare. 
A simțit lipsa mea de putere, miza a coborât, ziua a intrat în obişnuit, ziua 
calendaristică, ziua pentru el abia atunci începea, curiozitatea se trezise, căuta 
calea de a-l scoate din impas, de a justifica faptul că nu poate să lucreze. 

— Şi tu ce mai faci, aşa, în general? m-a întrebat. 

— Bine, în general, bine. 

Începusem să alunecăm, eu mă tineam cu mâinile de pietre, de rădăcini, 
de trunchiurile arborilor. Simteam că am pierdut, dar unda mă făcea sä mä 


incapatanez. 
— Bine - bine, sau ...? 
— Chiar bine! 
— Dar de ce esti nervos? 
— Eu? 
— Tu! 
— Nu, nu sunt. 


— Hai, spune, spune odatä! 

M-am ridicat, mi-am lovit palmele de genunchi a pagubä, mi-am dat 
seama de micimea gestului, mi-am dat seama că tot ce făceam îl ajuta, că 
pierdusem, că nu îl mai puteam determina să lucreze oricât aş fi încercat. Într-o 
clipă am obosit, m-am aşezat iar la masă şi am spus cu tristeţe: 

— Asta e! 

— Hai, copile, n-o mai lua aşa în tragic, la urma urmei e vina mea, eu nu 
pot, nu pot în acest moment să gândesc nimic, înţelegi? Intelegi? 

Am tras aer în piept şi i-am dat drumul cu zgomot. M-am trezit cântând 
ceva foarte confuz. L-am auzit şi pe el: — Pa-ram-pam-pam, pa-ram-pam-pam, 
pa-ram-pam-pam, pa-ra-ra-ram, aşa ca şi cum mi-ar fi făcut un cadou ca să îmi 
alunge tristeţea. 

— E? am spus eu. 

— E, e, asta e, astăzi nu am tangenţă la real. 


Final 


Mă şi întreb uneori dacă, vorbind despre el, spun adevărul sau nu. In 
decurs de o zi, petrecută acasă, pe străzi sau la zinc, cum îi spune el barului, 
Nichita azvârle cu generozitate o mulțime de maxime, pe care spiritul său le 


171 


naste atunci, pe loc. Cänd maxima apare, subiectul deja oboseste, este 
abandonat pentru unul pe care nici măcar nu ţi-l puteai imagina înainte. 

Dialogurile încep de la nasturi cumpăraţi recent dintr-un magazin de 
provincie, trec prin orele de plecare ale trenurilor şi prin curăţenia străzilor de 
putin timp asfaltate, se opresc la biletele de spectacol si la artistii de circ. De 
fapt nu încep nicăieri şi nu se termină niciodată. Sunt un fel de lentilă de 
contact pentru poet. Singura semnificaţie a acestor dialoguri este durata. Ele vin 
să continue ca un pod de bărci drumurile pe care el le rupe existând. Se 
declanşează prin întrebările lui si se termină prin muteniile lui. La ce se 
gândeşte când tace, nimeni nu ştie. Se poate gândi la orice. Dacă mai şi iese din 
mutenie, dar asta se întâmplă uneori, vorbele pe care le spune par atât de 
îndepărtate de context, încât trebuie să fii nebun să te repezi după ele. Totuşi, 
sunt unii care o iau într-acolo. El simte dacă ai ajuns, începe jocul, spune 
altceva, mută jaloanele mai departe, tu alergi să le atingi, ele iar se 
îndepărtează. Dacă e mulţumit de pluton şi e acasă, cere caietul cu poezii şi 
citeşte ceva. Acesta e maximul de respect pentru soldații pe viata. Nichita nu 
mai suportă să scrie cu mâna lui, greu mai suportă să vadă literă tipărită sau 
desenată. De fiecare dată când îşi învinge repulsia şi scrie cu mâna lui sau 
citeşte cu vocea lui, apropiații sunt emotionati. Nichita a ajuns să aibă foarte 
puține momente de tangenţă la real, iar cele câte sunt, sunt însoțite de o 
deformare a realului care protejează. Cât mai vrea Nichita de la real nu se poate 
afla. 


172 


ASTEPTAREA 


— Oare se va întâmpla ceva? 

Sunetele se apropiau încet, aproape descompuse, căpătaseră vizualitate şi 
duioşie. Uitasem de cel ce vorbea, proprietățile lui se transmiseserä literelor 
care fuseseră sunete. Aveau graţie şi o viteză ale cărei creşteri şi descreşteri 
erau egale cu creşterile şi descreşterile naturale ale sentimentului meu de 
bucurie. Când s-au apropiat până spre fata (veneau din toate părțile şi se 
concentrau spre fata mea cu forţa sägetii täsnite din arc spre vârful ei), am 
întors capul şi am văzut alte obiecte care îmi dăduseră alte obisnuinte şi am 
uitat de litere si de ce îmi spusese Nichita. 

Apoi l-am simțit aproape, întins pe pat, la un metru de mine. Am respirat 
adânc, am privit spre uşa deschisă care dădea spre holul dintre baie şi 
sufragerie. Am văzut casa de bani veche şi goală, de pe cine ştie ce timpuri şi 
cine ştie de la cine primită (cred că îmi spusese Nichita de la cine o primise, dar 
uitasem sau poate nici nu auzisem; uneori, când banuiesc că vor fi spuse lucruri 
care nu mă interesează, nu mai aud şi prefer să privesc sau să ating un colt de 
masă, sau o monedă, sau nişte cioburi străvechi). 

Ştiam că în casa de bani se află un pumnal persan primit de la un ofiţer 
care murise, câteodată monedele lui, după ce fuseseră ordonate, aşezate în 
caiete şi în truse speciale, acoperite cu hârtie specială, lipite cu hpici special, 
unele dintre trofeele sale, unele dintre cele puţine pe care le mai tine, si, rar, 
câte o carte pe care în momentul acela pune mare preţ. 

Faptul că ştiam ce se află în casa de bani îmi apărea ca o concentrare a 
luminii într-un tablou cu care deja te-ai obişnuit şi, atunci când îl priveşti, nu 
mai ai neliniştea întregului, nu mai vrei să îi priveşti o parte şi, în acelaşi timp, 
să îl priveşti întreg, şi te laşi îndelung cu privirea asupra unei concentrări de 
culoare, dar te şi simţi uitând de ceea ce priveşti. 

Deasupra casei de bani, se aflau adunate într-un teanc publicațiile din 
ultima vreme, în care Nichita apăruse cu grupaje de versuri sau cu articole. 
Deasupra teancului de publicaţii, se afla un portret al lui Constantin Chiriţă. Un 
Constantin Chiriţă ras proaspăt, în costum negru, cu cămaşă albă şi papion. La 
stânga casei de bani, se aflau câteva rafturi în care niciodată nu am văzut ce 
tine. În colţul din stânga al casei de bani, se află câteodată perechea de pantofi a 
lui Nichita. 

Am privit fără să ştiu de ce privesc, sunt convins că n-am văzut nimic din 
toate acestea sau, dacă am văzut, nu am văzut cu adevărat, adică nu am văzut 
acolo, încât ceea ce văd să alunece în adânc şi să îmi schimbe gândul. Sistemul 
de obiecte pe care îl văzusem nu fusese ajutat de nici un element nou, de nici o 
nuanță noua, de nici o altfel de cădere a luminii, încât să fie scos din obisnuinta 
de a-l privi şi să fiu obligat să îl reconsider şi să adâncesc spaţiul interior 
simetric lui, spațiul în care trecuse cine ştie de când. 


173 


Nu priveam pentru a cästiga timp, acele clipe inläturau tot ceea ce se 
întâmplase înainte de ele, înlăturau şi nelinistea viitorului, înlăturau prin tăcere 
până şi felul în care se alcătuiau intrând şi ieşind unele din altele. În asemenea 
clipe, trupul pare a fi abandonat, ceea ce el face nu are nici o legătură cu 
gândul, se aseamănă poate doar acelor momente în care spiritul este copleşit de 
un nou ce îl protejează şi îl nelinişteşte, dar nu era vorba de asta. 

— Oare se va întâmpla ceva? 

Cuvintele acestea ale lui se întorseseră din nou la mine şi îmi dădeau o 
senzație de siguranță si de orizont, aveau atâta materialitate, încât mä 
sprijineam de ele cum copilul, în prima zi de şcoală, se sprijină de o bancă uşor 
zgäriatä, uşor folosită, dar bine curätitä înainte de a se aşeza el. Acum, 
rememorând, nici nu mai ştiu exact ce făceam şi cum anume mă mişcam. 
Găsesc în memorie doar această senzație pe care o explic până la linişte în 
funcție de lucrurile ştiute de mult timp. 

Nu mai ştiam de cât timp rostise aceste cuvinte, de cât timp tăcea acolo, 
în pat, privind tavanul sau poate cele câteva rafturi de cărți, poate micuțul 
garderob de lângă fereastră. Dar Nichita îşi aşezase chipul (cu ştire? fără ştire?) 
sub cele cinci cuvinte, şi-l aşezase protector, ca un adevăr dus până la capăt. 

Încetul cu încetul, pentru mine, cuvintele acelea deveniseră singurul 
mobilier al camerei (confund camera cu spațiul creat de ele) şi mă simţeam 
aşteptând şi neaşteptând ca şi cum aş fi aşteptat să îmi treacă o boală veche pe 
care şi alții o avuseseră şi o vindecaserä, dar care, la mine, nu se mai vindeca. 
Eu însumi uitasem de trup, de suprafeţe şi forme şi eram ca o rază de lumină 
înstrăinată definitiv de sursa ei şi oprită deasupra unui obiect. Dar faptul că ştiu 
cum eram îmi dă o senzaţie de nelinişte şi mă azvârle din nou în acea stare unde 
descopăr că obiectul juca fata de mine rolul luminii pentru că eu ştiam si din 
încă un alt motiv pe care nu îl pot explica şi care îmi dă o senzaţie uşoară de 
spaimă. 

Nichita nu mai vorbea. Nu mai simţea nevoia să vorbească. Ochii lui 
aveau o limpezime şi o împăcare asemănătoare celor din ochii bătrânilor sau 
din ochii celor ce ştiu ce fac. Mâinile lui mari şi extrem de puternice stăteau 
linistite de-a lungul cearceafului alb. Am acum o senzaţie de forță, o senzaţie a 
forţei lui, şi orice senzație o înlătur prin rememorarea rapidă a momentului când 
ea s-a instalat în mine, a faptului prin care s-a instalat. 

Era cu mult înainte, cu aproape patru luni, la începutul toamnei. Nichita 
făcuse rost de un litru de vin negru şi începusem să îl bem amândoi la masa 
rotundă din sufragerie. Nichita schiopäta. Schioapätä de la cutremur, mi-a spus. 
A stat atunci câteva luni în pat. Doctorii au afirmat că are paralizie progresivă. 
Dar el nu s-a speriat. După o perioadă de exerciții, a început să meargă în 
baston. Într-o seară, l-a invitat Nicolae Breban la el să îi citească. Când s-a 
întors de acolo, ajutându-se cu bastonul, Nichita a simțit deodată nevoia sa 
fugă. A aruncat bastonul şi a fugit zece sau cincisprezece paşi. De atunci, a 
început să meargă din nou fără baston, dar şchioapătă vizibil. Se întâmplă să îi 
rămână piciorul câtva timp într-o poziţie, sä nu mai poată călca. I se întâmplă 


174 


acasä, pe stradä, oriunde. Atunci, el se opreste sı zämbeste ca si cum ar privi 
vitrina din fata lui, omul cu care vorbeste, semaforul ... 

Stam amândoi şi beam din vinul negru când Nichita mi-a spus: — 
Smulge-mi muşchiul, smulge-mi muschiul de deasupra cälcäiului! 

Am fäcut-o si am simtit cä Nichita este cu mult mai puternic decät mine 
si m-am speriat de bländetea lui. 

I-am privit braţele puternice aşezate de-a lungul cearceafului alb. L-am 
privit. Chipul său este dintre acelea care violentează şi umilesc orice conştiinţă 
neobişnuită cu ideea existenţei spiritelor superioare. El nu poate fi memorat 
decât când crezi că te-ai obişnuit cu el. De fapt, ceea ce s-a întâmplat nu este o 
obişnuire, iar portretul memorat, la fel de real ca şi portretul originar, probabil 
cel pe care şi-l vede în oglindă când se priveşte, nu este identic cu acesta. 
Portretul memorat este ceea ce spiritul unui individ poate suporta din Nichita. 
Nu există două portrete memorate la fel. Înainte de a memora, înainte de a se 
produce acea falsă obişnuire, cel care memorează, involuntar, este victima unui 
comportament nefiresc, a unor mişcări ieşite din tiparele obişnuite, ca sub 
anestezie. Memorarea este de fapt o renunțare. Inconstient, omul acela renunță. 
Nici la ce renunţă nu ştie. Undeva, în el, se produce o fisură prin care straturi 
subțiri cu gânduri în ele se surpă şi se spulberă unde gândul întreg nu ajunge 
niciodată. 

Portretul memorat este o iluzie. Măsura iluziei este măsura personalității 
care l-a memorat. Este o iluzie pentru personalitățile dinamice ale căror 
structuri cunosc încă în diferite ritmuri evoluția. Pentru personalitățile cu 
determinante statice portretul acesta are rolul unui suvenir cu motive populare, 
cumpărat din stațiunile de odihnă. Relaţia dintre personalitatea care a memorat 
si acest portret este o relaţie în care portretul joacă rolul de mijlocitor, amintind 
fapte petrecute în preajma lui sau o atmosferă. 

Ar mai fi şi marele număr al celor ce nu văd cu adevărat, nu îşi 
controlează si nu îşi sistematizează ceea ce vad, ar mai fi numărul mare al celor 
ce nasc portrete groteşti, diferite între ele. 

De aceea, şi Nichita vine în ajutorul celor ce îl privesc şi cu care 
vorbeşte. Negăsind un limbaj adecvat, pe aceeaşi lungime de undă cu omul cu 
care vorbeşte, spre a nu strivi, spre a nu stânjeni, foloseşte un limbaj jos, 
aproape de mahala, oricum sub valoarea limbajului omului pe care îl are în față. 
În acest caz, cel care îi vorbeşte este obligat să vorbească de sus în jos, 
simțindu-se foarte bine. Undeva, el mai ştie că Nichita, măcar prin recunoaştere 
socială, este sau poate fi mai sus decât el, şi, de aceea, nu procedează cum ar 
proceda normal, adică nu jigneste, nu dispretuieste, nu umileste. Fixat fara să îşi 
dea seama de către Nichita ca între pereții unei menghine, cel care vorbeşte 
ajunge (fără să fi putut măcar bănui înainte) să se simtă bine, nu are senzația că 
este urmărit, că adevărurile pe care le spune pot fi folosite împotriva lui, şi, în 
acelaşi timp, el simte o tot mai mare dorință de adevăr pentru că i se pare (şi 
chiar aşa şi este) că are loc să îşi ridice valoarea în ochii lui Nichita, că această 
valoare nu poate fi ridicată decât prin adevăr. Nichita, ca o imensă maşinărie, 
separă, alege din omul acesta şi ia pentru el sau, când este pur şi simplu obosit, 


175 


ia doar prezența nedeterminată, neindividualizatä, a acestui om, lipind-o de un 
invizibil organ cum ai lipi un bandaj de o ranä. 

Când l-am cunoscut pe Nichita, repetasem ipotetica întâlnire de mii de 
ori în gând, cu toate variantele şi cu toate alternativele, cum un astronaut, poate 
primul care a coborât pe Lună, a repetat pe Pământ, în condiţii selenare deduse, 
viitorul său comportament. Si, cu toate acestea, eram gata să abandonez într-o 
secundă tot ceea ce ştiam despre el şi să mă comport cum se cerea la faţa 
locului numai pentru a rămâne, dar am avut şansa de a mă comporta firesc şi 
neconstrâns, mai firesc şi mai liber decât oriunde altundeva. M-am comportat la 
valoarea umană pe care o aveam pe atunci şi mi-am sporit exigenţele fata de 
mine însumi pe măsură ce am crezut că valoarea mea a crescut. 

Niciodată Nichita nu a ţinut cont de faptul că sunt o valoare neexprimată. 
Mi-a citit primele texte, mi-a spus că pot ajunge ceea ce cred că sunt, a înţeles 
că trebuie să se comporte cu mine ca şi cum aş fi, că altfel s-ar rupe relația, eu 
apărând în mine o fragilitate pe care nu am ajuns încă să o cunosc. Şi tota 
trebuit să mă îndepărtez de el timp de aproape un an de zile. M-am folosit de un 
pretext şi am plecat. Înainte de a pleca, i-am spus nişte lucruri urâte pe care nu 
le gândisem niciodată cu adevărat şi i-am strecurat în cutia poştală o scrisoare 
din care se putea deduce că părerea mea e că voi ajunge un poet mai important 
decât el. 

Când ne-am revăzut, a fost la o seară a Cenaclului de Luni. Nichita a 
venit cu puțin timp înainte de a începe şedinţa. Când a intrat el, mulți s-au 
ridicat. Eu, crezându-mă uitat şi nevoind să atrag atenția asupra mea, mi-am 
acoperit faţa cu palmele, cu degetele sprijinind tâmplele, ca şi cum aş fi citit 
concentrat ceva. În câteva secunde, l-am simţit că este aproape şi m-am ridicat 
brusc. M-am ridicat din respect. M-am comportat ca un elev de liceu care îl 
vedea pentru prima dată. Deşi nimic nu era fals în comportamentul meu, el a 
aşteptat să trec peste stänjenealä şi peste emoție şi sä mă întorc la ceea ce 
fusesem înainte. — Îmi dai voie să mă asez în stânga ta?, m-a întrebat. Nu am 
putut să răspund nimic, dar cel din stânga mea s-a şi ridicat. Nichita s-a aşezat 
si m-a împins de umăr, obligändu-mä să mä aşez cu el odată. Târziu, când 
devenisem iar firesc si nu mai îmi ascundeam bucuria împlinirii, mi-a spus: — 
Eu te-am învăţat ce te-am învăţat ca să fii un Hamlet, nu un Yorick! 

Nu l-am urât niciodată cu adevărat, dar de multe ori m-am purtat şi mă 
port încă fata de el ca şi cum l-aş uri. De multe ori am plecat de la el cu 
dialogurile tăiate la jumătate, şi, uneori, mi s-a strâns atât de tare mâna pe câte 
un pahar, încât acel pahar s-a spart fără ca eu să fi vrut să-l sparg. Dar el a fost 
primul care m-a ajutat să trec peste asemenea momente, a fost primul care mi-a 
alungat remuşcările, m-a apărat de mine însumi şi m-a înseninat. 

Prima senzație pe care o ai în fata lui este aceea că vezi o structură total 
străină de ceea ce văzuseşi până atunci. Ca şi în cazul lui Eminescu, Nichita 
omul seamănă până la identificare cu opera. Eu l-am cunoscut şi îl cunosc 
numai pe Nichita pe care l-am dedus în special din // elegii. Înainte de a-l 
vedea, citisem tot ceea ce ştiam că se scrisese despre el. Citisem tot ceea ce 
ştiam că el scrisese despre sine. Nici un text nu mi-a dat bucuria revelatiei. 


176 


Textele altora despre omul Nichita Stänescu mi s-au pärut accidentale, bine 
intentionate si oneste. Textele lui despre sine mi s-au pärut prudente si in tipare 
permise sau numai putin miscate de la ceea ce este permis. Intr-un mediu literar 
normal, in care nu ai tot timpul senzatia cä esti pändit, probabil cä ele ar fi 
arătat altfel. Când l-am văzut pe Nichita, l-am văzut pe eroul liric al celor // 
elegii cum, daca l-aş vedea pe Eminescu, l-aş vedea pe eroul liric al 
Luceafărului. Când l-am văzut pe Nichita, l-am văzut pe eroul liric al celor 77 
elegii şi el s-a purtat aidoma, fără să mă dezamăgească o clipă. 

Cu Nichita nu poti avea decât două căi de comunicare. Una ar fi aceea de 
a-l lua drept ceea ce iti convine si poti suporta fără să clintesti din tine ceva. 
Dacă ai un oarecare farmec personal, deci trăieşti cât de cât cu adevărat, el, din 
nevoia de a fi între oameni, acceptă. O altă cale ar fi aceea de a-l lua drept ceea 
ce este, drept ceea ce înţelegi că este. Si aici este coplesitor Nichita. De la o 
anumită dimensiune umană încolo, el pare a fi perfect, ideal. Numai lui însuşi i 
se poate părea că este imperfect, fapt care îi tine trează aspirația. Dar 
perfecțiunea este imposibil de suportat, imposibil de înţeles, imposibil de 
relatat. Ea este statică şi, fiind exprimată, ea pătrunde prin imperfectiunile 
subiectului în contemplare şi îl distruge, îl alieneaza, îl înlătură. Poti vedea 
unghiuri, laturi, părți ale formei, fără să existe în unul singur capacitatea de a 
reconstitui din cele văzute forma, ea fiind o sinteză nu numai prin reflectare, ci 
şi prin naştere. Spre a vedea aceste unghiuri şi laturi, trebuie să începi a privi în 
doze mici. Atunci când te temi că vei fi otrăvit şi ştii care va fi otrava, începi să 
o iei in doze mici (înainte sau după ce mănânci) şi reuşeşti performanţa de a 
rezista la anumite doze, chiar dacă ele ti se dau fără să ştii. Dar, de la o anumită 
doză încolo, otrava are în ea absolutul morții. Nici un organism nu ii poate 
rezista. Astfel cred că este şi când e să cunoşti oameni deosebiți cum e Nichita. 
Puterea de a-i suporta cu o privire dusă de adevăratele înțelesuri oscilează 
(măcar ca durată, ca putere de a fi) în jurul a ceea ce tu ştii că esti sau că poti fi 
vreodată. Într-o anumită măsură, condusă raţional, această privire te poate 
deschide spre orizonturi pe care nu le bänuiai şi pe care nu ai fi putut să le 
bănuieşti altfel. Când durata privirii nu este fixată de subiect în limitele lui de a 
suporta, ea poate exprima subiectul. 

Si, spre a nu deveni jocul absurd, singura idee care iti permite să crezi in 
ea este aceea că poti fi asemenea lui. Pentru a putea crede că poti fi asemenea 
lui, trebuie să identifici acele nuclee de permanență din personalitatea lui pe 
care şi tu le ai şi cărora le poţi observa un alt stadiu de evoluţie. Sensul acestei 
mişcări devine sensul cunoaşterii. 

Când ti se întâmplă ca identificarea să fie măcar în parte falsă, acele 
imense schelării ale minţii pe care tu le-ai aşezat în gol se prăbuşesc cu un 
zgomot asurzitor şi devin irecuperabile. Continuarea în cunoaştere ajunge la a fi 
un act de eroism, luciditatea, la a fi o trăsătură de caracter. Sunt nevoit să citez: 


„Ca să fie ceva între noi, altcineva — sau eu 
însumi — am botezat ceea ce însumi eu făcusem, 
rănindu-mă, 


177 


mereu imputinändu-mä, mereu murind, 
cu vorbe de buzele mele spuse. 
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis, 
tot färä pricinä, ori numai pentru cä asa mi-au 
suräs buzele. 
Te-ntreb, oare tu, dacä asemenea ai spus suräzänd, 
cärei alte dureri i-ai spus astfel? 
Desigur, înălțimea pe care — am azvârlit-o din ochi, 
ca pe o suliță fără întoarcere, 
tu altcum ai mangaiat-o pentru că mâinile tale, 
gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui 
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând 
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut, 
căci ele nu există. 
O, prietene, cum este albastrul tău?“ 
Nichita Stănescu, Enghidu 


Mult timp am odihnit la umbra ideii că sunt asemenea lui. Evident, m-am 
înşelat. Multe din schelariile minții mele s-au prăbuşit în gol. La început a fost 
o mişcare de aer, care mi-a dat o tresărire ciudată, apoi un zgomot crescând şi 
devenind asurzitor, apoi spaima. Întâi s-a întâmplat să vorbesc cu el la telefon 
la un timp mai lung decât de obicei. De câte ori vorbisem până atunci, şi la 
telefon păstra neschimbat felul lui de a fi cu mine. În momentul acela, el, deşi 
extrem de politicos, mi-a vorbit altfel. Nici mai bine, nici mai rău. Dar altfel 
decât crezusem eu că poate vorbi. M-am comportat firesc. Si totuşi, el a înţeles 
imediat (de parcă mi-ar fi văzut gândurile) că el e altfel şi că eu simţeam. A 
încercat să intre cât se poate de repede în omul care era când eram împreună. 
Dar nu mai avea memoria acelui om. Atât de mult se depărtase. Amândoi am 
simțit că trebuie să inchidem. 

Am întins mâna şi am scos din noptieră capitolul pe care urma să îl 
publicăm în Antimetafizica. Se numea Încercare de subteran. În el, pornind de 
la ideea mai veche că omul este o sumă de bine si rău, încercam sä îl determin 
pe Nichita să vorbească despre răul din el, despre momentele de laşitate, despre 
momentele în care n-a fost generos. Nichita, ezitând nu la a-mi spune şi nici la 
a publica textul, îmi răspunsese. Când terminasem de scris capitolul, eu îl 
crezusem o realizare şi îl bănuisem capabil să dea un curs nou cărții. 

Am întins hârtia încet, m-am aşezat în poziția cea mai comodă si am 
început să citesc. Pe măsură ce înaintam în lectură, starea mi se schimba. 
Devenea mai tulbure, mai amară. Nu mai ştiu de la care pagină am fost sigur că 
facusem ceva îngrozitor şi am fost tentat sä las textul si să ies. Dar am rămas, 
am citit până la capăt ca pe o pedeapsă. Când am terminat, o clipă am vrut să 
recitesc, să mă conving că avusesem dreptate. Dar numai o clipă. Am ieşit din 
cameră simtindu-mä josnic, fără să mai aud in mine măcar o idee, ştiind că un 
timp voi rămâne în această stare ca într-o detenţie. 


178 


lar voi cita: ,,... frumosul nu-i/decât pragul inspäimäntätorului şi-l 
îndurăm anevoie/si peste măsură, aşa cum e, ne înminunează fiindcă, 

nepäsätor,/nu ne-n-vredniceste să ne dea pierzării“. 
Rilke — Elegia întâi 


Si starea în care scriu aceste rânduri el a näscut-o. Exact nu ştiu cum. Dar 
în starea aceasta calmă ştiu că nu pot să mă abat cu sau fără voie de la adevăr. 

Un pisoi, Alioşa Karamazov, traversa masa de la Nichita la mine şi 
înapoi. Era cald şi era lumină multă. Cred că eram foarte obosit. Făceam un 
efort extraordinar să tin pleoapele deschise ca să nu înţeleagă Nichita că ar fi 
putut să îmi pese dacă am mai fi lucrat încă. Nichita fuma fără să ştie la ce mă 
gândesc eu sau poate ştia. Poate gândise. Nu îmi dădeam seama. Trăsăturile 
feţei sale nu imi inspirau mai mult decât imi inspirau zidurile, ferestrele, aerul, 
copacul Gică ... 

A mai vorbit ceva cu mine. Nu ştiu ce. Nici atunci n-am ştiut. Mă miram 
că vorbeşte. Culorile mesei nu aveau nici o tresărire. A început să bată uşor 
vântul. Copacul Gică a început si el sä mişte frunzele. Nichita s-a apropiat de 
fereastra deschisă, a întins mâna spre acela dintre plopii fără sot din fata 
geamului care se numeşte copacul Gică şi a strigat: Gică, dacă într-un minut nu 
faci linişte, cobor la tine! A mai trecut putin, s-a oprit pentru o clipa vântul. 
Gică şi-a oprit şi el crengile din mişcare, apoi iar a început să bată vântul, apoi 
iar a început Gică să se miste. Dar mişcarea lui avea bunătate şi un fel de räsfät. 

Am început să râdem. $i râsul nostru era la fel de calm şi de bun. 

Altă dată, cum sta întins pe patul de campanie din sufragerie, Nichita a 
început să vorbească şi a spus o frază. Înainte de a vorbi, mă privise cu o 
bländete aparte, cu o bländete ca un animal domestic, grațios şi curat, care el 
însuşi cere bländete şi tihnă. Eu mă uitam pe fereastră, dar am simţit privirea lui 
pe obraz, aproape părintească. — Aurelian, mi-a spus, oare ce ne tine pe noi 
alături? Suntem atât de diferiți! Atât de diferiți! Am surâs (surâsul meu voia să 
spună că ştiam asta mai de mult timp), am întors capul. Spusesem că ştiam de 
mult, dar nu ştiam. Am simțit nervii sub piele apropiindu-se şi mişcându-mi 
obrajii, surpându-se apoi fin, ca o mână de nisip printre degetele uşor deschise, 
ducând cu el o teamă uriaşă. 

A vorbi despre Nichita e ca şi cum ai vorbi despre un principiu. Aproape 
că îi uiţi ființa. Dincolo de ea, este un turn de aer, uriaş, care iti acordă 
protecție, care adăposteşte nevoia de ideal, dacă nu cumva chiar idealul, pentru 
că în structura intimă, chiar acest turn de aer are trecutul unui ideal. Când acest 
spațiu fără materie (această sferă de vid) care este dealul, propriul tau ideal, isi 
pierde virginitatea prin sedimentarea gândurilor împlinite, principiul Nichita 
apără, prin solidaritatea înălțimii, turnul tău de aer abia născându-se. 

A vorbi despre Nichita este ca şi cum ai vorbi despre un principiu. În faţa 
adevărurilor particulare stă întotdeauna monumentalitatea adevärurilor 
generale. Monumentalul unui adevăr general azvârle în uitare adevărul 
particular din care s-a născut, chiar dacă acesta este viu, chiar dacă are în sine 
posibilități reale de a evolua încă. Evoluţia sa nu mai interesează decât în 


179 


mäsura in care ea poate influenta evolutia adevärului general, ce, odatä revelat, 
devine o victorie a tuturor. Viaţa lui Nichita interesează numai in măsura in 
care a făcut să se nască opera sa, iar acele întâmplări, acele fenomene care par 
să nu fi avut legătură directă cu opera sunt ignorate, sunt azvârlite în conuri de 
umbră. Nimeni, nici măcar el, nu se poate opune acestui fenomen. Viaţa lui 
Byron, din momentul în care Byron a încetat să scrie, se poate povesti într-o 
filă. Viaţa lui Rimbaud, din momentul în care Rimbaud a încetat să scrie, se 
poate povesti într-o filă. Care este substanţa aceea misterioasă care măreşte ca 
sub microscop perioadele de viata din jurul operelor mari? Fatalmente, perioada 
în care au fost scrise cele // elegii interesează cu mult mai mult decât oricare 
altă perioadă din viaţa lui Nichita. Şi el nici măcar nu crede că se deosebeşte de 
ceilalți, când îşi rememorează propria-i viaţă. L-am auzit deseori vorbind 
despre sine. Când mi-a vorbit despre momentul în care a scris // elegii, 
bländetea lui devenise molipsitoare, Nichita intrase într-o stare asemănătoare cu 
starea binecuvântată, se mântuia vorbind. Perioadele de viaţă ce nu se află în 
zona evenimentelor sunt parcă insesizabile şi scapă de sub controlul rațiunii ca 
si timpul in sine. 

O lege inviolabilă ar face ca şi omul din Nichita să fie îndepărtat de 
principiul Nichita, dacă omul Nichita nu ar mai crea evenimente care să susțină 
şi să întărească principiul Nichita. Cred că aceasta este una dintre cele mai 
profunde drame pe care le poate trăi creatorul: a fi îndepărtat de principiul pe 
care l-a creat, a fi umilit de către acesta şi azvârlit în uitare. 

A scrie despre Nichita e ca şi cum ai scrie despre un principiu. Are în 
sine ceva etern, absolut. Eternitatea cuprinde un profund sentiment al dreptății, 
în eternitate lucrurile intră într-o ordine ideală, într-un repaos nesfârşit. Din 
acest punct de vedere, eternitatea poate semăna cu moartea, dar, spre deosebire 
de moarte, care anulează până şi numele, eternitatea este mai bine construită 
decât piramidele egiptene. Ea conservă nu numai mumia faraonului, podoabe 
ale sale şi date despre el. Eternitatea statică, ea, e repaosul absolut şi transmite 
celui ce are sentimentul ei o lume extraordinară, plină de fantezie şi de mişcare. 
Ea conservă faraonul în toate mişcările lui, în toate plecările şi în toate 
întoarcerile lui. Invers decât în sistemul filozofic al lui Platon, unde lucrurile 
sunt corespondențe ale ideilor pure, eternitatea conservă în idee ceea ce a 
existat cu adevărat. Uneori, între două idei, corespondente a două lucruri care 
au existat, nu poate să fie o legătură directă, nu pot să intre una în cealaltă cum 
America de Sud ar putea fi unul şi acelaşi pământ cu Africa dacă s-ar uni în 
locul unde este Golful Guineei. Se înţelege că aceste două idei se înrudesc 
printr-o a treia, corespondentă a altui lucru, care însă a scăpat definitiv 
observaţiei, istoriei literare, istoriei. Aici intervine fantezia umană, ea pune în 
mişcare eternitatea. Ea o face să fie vie şi strălucitoare. Ea întregeşte ideile 
existente, corespondente ale lucrurilor, într-o unică formă, cum soluțiile 
arheologilor întregesc cioburile unui vas în forma acelui vas, recucerind un 
spațiu. Astfel eternitatea se cere de fiecare dată recucerită, iar recucerirea ei nu 
se face decât pe cont propriu. Fiecare poate uni pentru sine ideile, 
corespondente ale lucrurilor, iar, acolo unde elementul de legătură lipseste, 


180 


omul gânditor poate uni prin sine şi pentru sine aceste idei. Eternitatea se cere 
întregită continuu, iar cel ce are sentimentul ei este el însuşi parte componentă a 
eternității. Eternitatea mişcă după ordinea ei oamenii vii, iar echilibrul celor ce 
se mişcă după ordinea eternității, această împăcare de sine, întregeşte 
eternitatea. Eternitatea are o ordine şi o statică pe care omul le proiectează în 
afara lui, atât de departe de sine, încât nici măcar el însuşi să nu le poată atinge, 
încât să le ferească de pericolul de a fi distruse de sine în momentul în care nu 
ar mai suporta exigenţele şi rigorile eternității, şi o umbră vie într-o structură 
dinamică, care poate avea durata de viaţă a unui singur om sau a unui grup de 
oameni, care poate trăi şi muri odată cu un singur om sau cu un grup de oameni. 
Ca şi storia, eternitatea ne pare a avea o structură stratificată, cu o mulțime de 
interdependente între aceste straturi, o structură stratificată în funcție de 
înălțimea idealurilor umane. 

Nichita însuşi pare a fi singurătatea umblând pe muntele ce-i poartă 
numele. Gesturile lui au o fragilitate ciudată, ele sunt smulse parcă dintr-o 
neclintire. Au acea întoarcere speriată, rapidă şi vicleană, pe care o au 
animalele mici care nu îndrăznesc să iasă prea departe de vizuinile lor şi, atunci 
când se simt privite, se comportă ca şi cum ar fi încălcat o lege pe care nu aveau 
Justificarea să o încalce şi se întorc într-o clipă, şi fug în locul din care au venit, 
locul pe care îl găsesc chiar şi cu ochii închişi de spaimă. Acest fel de a fi al 
gesturilor sale nu l-am observat numai dimineaţa şi seara, în momentul în care 
trupul este doar o ancoră a gândurilor, ci şi în momentele în care scrie. Atunci 
el se teme de a mişca, se teme să nu sperie cuvântul. Parcă ar fi una cu peretele 
care închide spațiul unde aleargă protejat spiritul său. Acest fel de a fi al 
gesturilor lui l-am observat chiar şi atunci când tace. Când tace, pare a îngriji, 
ca un muncitor bătrân, locul unde se va întoarce să odihnească spiritul, locul 
unde spiritul, odihnind, va fi o certitudine. Căci incerte sunt pentru dorul rămas 
căile spiritului hoinărind, şi, cu cât ele sunt mai îndepărtate, cu atât mai mare 
este dorul. Nici nu ştiu dacă dorul nu este locul viu şi dureros în care odihneşte 
spiritul şi nici nu ştiu dacă dorul nu se vindecă doar cu odihna exprimată a 
spiritului. 

Nichita dă imaginea unor galerii deschise de mină prin care poti înainta 
atât cât iti sunt curajul, priceperea şi spațiul interior pe care vrei să-l umpli, 
nişte galerii care se pot surpa oricând, închizând muritorului drumul spre 
diamantul cristalizat în adânc. 

El poate da sub aspectul creaţiei şi imaginea unui vulcan care erupe după 
perioade nici măcar de el cunoscute, ca şi cum trupul pământului ar scoate o 
gheară de foc, sä se apere de un pericol pe care doar el l-a simțit sau care doar 
lui i se pare că îl simte. Căci ce altceva este o mare operă literară decât o 
apărare a sufletului omenesc în fata unor pericole care încă nu s-au născut? 

Voi povesti. 

Era la o lună după apariţia primei mele plachete de versuri. Într-o revistă, 
nu contează numele ei, într-o aşa-zisă cronică de carte, nu se făcea decât să se 
povestească de întâmplările unei presupuse vieți demente. El a aflat, s-a gândit 
că sunt trist şi mi-a relatat că, la debutul său editorial, cam la aceeaşi vârstă, a 


181 


fost la fel intämpinat de o altä revistä, nu conteazä care. Trist, s-a dus la Geo 
Bogza să-i povestească. Geo Bogza i-a spus: — Nichita, ai vrut să fii un om 
public. Eşti un om public! 

Într-o altă seară, cam în aceeaşi perioadă, priveam împreună un film la 
televizor. A sunat telefonul. Nichita a răspuns. N-am auzit nimic din ce a 
vorbit. Urmăream cu atenție filmul. Dar, înainte de a aşeza receptorul în furcă, 
Nichita a urcat brusc tonul. Spunea: — Da, da. Bineînţeles. Am întors capul, 
mirându-mă de ton. Nichita a mai spus ceva, a salutat şi a aşezat receptorul în 
furcă. Am privit în continuare filmul. La plecare mi-a spus: — Ştiu cine a sunat 
înainte? — Nu. A rostit numele unui critic important, vechi prieten al lui. — 
Stil ce mi-a spus? Am dat din umeri. — Mi-a spus că a citit articolul meu 
despre cartea ta. — Si? am întrebat eu. — Si că el crede că este aşa ... o 
chestiune prietenească. — Si? am întrebat eu. — Si eu i-am spus: Da, da. 
Bineînţeles. 

Altă dată, la câteva luni după asta, doi dintre obisnuitii casei au făcut 
mare tărăboi în legătură cu un text al meu. Nichita se obişnuise să tot fiu atacat 
în faţa lui. Eu însumi mă obisnuisem. Câteodată, venind la el, il gäseam 
posomorât. Vorbeam despre una, despre alta. Apoi, deodată, mă întreba: — 
Aurelian, tu la cutare vârstă ai făcut cutare lucru? Tu ai lucrul cutare când ar fi 
trebuit să nu îl ai? — Nu, räspundeam eu. Nu! NU! EI se mai liniştea. Apoi, 
după un timp: — Totuşi, poţi dovedi? De cele mai multe ori puteam dovedi. El 
tăcea vreme îndelungată şi se ferea să îi spună pe cei ce mintiserä, de teamă să 
nu mă răzbun mai târziu. Când a văzut că acest soi de atacuri nu încetează, a 
hotărât să mă înveţe să nu mă răzbun. Şi m-a luat cu el pe la oamenii care îl 
negau şi l-au negat dintotdeauna, şi m-a rugat să rămân când astfel de oameni 
au venit la el. Rezista tuturor atacurilor fără să riposteze. — Aurelian, mi-a 
spus, tu ştii cum se antrenează marii campioni de box? Eu mai ştiam câte ceva, 
dar nu i-am răspuns, nu ştiam ce voia să-mi spună. — Marii campioni de box 
aleg pe câte cineva care are misiunea de a-i lovi cu pumnul gol în fata. Astfel se 
călesc marii campioni. Astfel învață să reziste. Astfel învaţă să nu clipească, 
oricât de dură ar fi lovitura pe care nu au bănuit-o şi de care nu trebuie să se 
ferească pentru a avea timp să pregătească lovitura următoare. 

Când am sosit în seara aceca la el, unul din cei doi tineri (erau şase ore de 
când nu se vorbea decât despre textul cu pricina) a început să atace textul acela 
şi pe mine, în general. Nichita a sărit imediat să-mi ia apărarea. Eu încă nu 
intelegeam despre ce este vorba. Tânărul 1-a spus lui Nichita: — Mai bine aşa! 
Mai bine in mod deschis. Nu tu m-ai îndemnat să-i vorbesc cand vine?! 

Tin minte fiecare cuvânt spus de tânărul acela atunci. L-am privit în ochi 
tot timpul cât a vorbit. În mine, nu s-a mişcat nici un muşchi şi nici un nerv. 
Sper să-mi păstrez cât mai mult această privire pe care tot de la el am invätat-o. 

În faţa lui Nichita (în prietenie) capeti o linişte asemănătoare cu cea pe 
care o ai în fata imenselor construcții despre care uiţi că aparţin oamenilor sau 
că au vreo legătură cu ei. Si daca iti amintesti de el (în preajma lui fiind), iti dä 
sentimentul unui basorelief, unei sculpturi nenăscute pe de-a-ntregul şi apărată 
de corporalitatea geometrică, din spatele său. Nici nu ştii dacă ceea ce vezi 


182 


dincolo de el însuşi îl ajută sau îl împiedică. Oricum, îl fixează. El nu poate fi 
închipuit în alt spaţiu decât cel presupus de basorelief. In fata timpului, nici nu 
ştiu ce rezistă mai bine: sculptura sau blocul de marmură? Legile firii te obliga 
să crezi că blocul de marmură va rezista mai mult. Si, de ai atâta luciditate să 
gândeşti asta, ai şi atâta luciditate să iti imaginezi blocul de marmură cu 
sculptura din ce în ce mai erodată de ploi, de vremuri, de temperaturi ridicate 
sau coborâte. Cu cât se va înainta în timp, perspectiva va deveni mai clară: 
marmura fixată în acelaşi loc, pe acelaşi piedestal, dar anonimă, pentru că 
numele ei era legat de sculptura pe care o purta şi sculptura dispărând din timp 
sı lăsându-l altora ce din ea se nasc sau în a căror compoziţie intră şi ea. 

Ca într-o iluzie optică, ochiul te înşală şi nu mai ştii dacă vorbeşti cu 
omul muritor sau cu omul etern, şi nu mai ştii, de ai nesäbuinta să nu-i uiţi 
valoarea, cum să te porți. 

Este clar că nu cu omul etern ai vrea să vorbeşti, ci cu omul muritor pe 
care îl apără omul etern, cu muritorul pe care îl invidiezi pentru confortul 
eternității. Si el uită asta în clipa când a înţeles şi acceptă să vorbească despre 
acele subiecte care, la tine, au soliditatea şi densitatea unor obiecte, dar care, la 
el, se pierd în aer şi se evaporă ca nişte balonaşe sferice de săpun. 

O mare confuzie care se face deseori în literatură se naşte din extinderea 
părerilor de moment ale unui scriitor excepțional. O atitudine polemică, 
rezistând prin stilul în care e scrisă, poate trece drept concepție generală a unui 
scriitor. Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer cum este casa 
lui Nichita Stănescu. Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de putin şi 
să împartă atât de mult. Nu am văzut decât puţini care să iubească oamenii atât 
de mult cum îi iubeşte el şi care să-şi ajute confrații atât de mult cum îi ajută el. 

Am văzut instituții obligate să aducă servicii oamenilor şi ignorate apoi 
sau dispretuite. Am văzut oameni ajutați, fără recunoştinţă pentru instituția care 
i-a ajutat şi fără recunoştinţă fata de sistemul din care ea face parte. Am 
considerat nedrept, dar normal. 

Dar să dispretuiesti un om care te ajută si care nu este obligat să te ajute, 
un om care pierde un timp imens ocupându-se de alții, nu mi se pare drept şi 
nici normal. Necazurile tuturor sunt şi ale lui, necazurile lui sunt numai ale lui. 
Nichita ştie şi rămâne indiferent. Când această observație devine prezent al 
gândirii, Nichita Stănescu spune aproape aşa: „Dacă nu ne gândim la ei mai 
frumos decât se gândesc ei înşişi, putem să-i socotim nişte oameni foarte 
cumsecade“ (William Shakespeare — Visul unei nopți de vară). 

Când un confrate mi-a adus acuzaţii grave despre care şi el ştia că nu sunt 
adevărate, simtindu-mä profund nedreptăţit, l-am jignit pe acel confrate. M-am 
întâlnit întâmplător cu Nichita în ziua aceea, m-a văzut supărat şi m-a întrebat 
ce am. l-am spus nu pentru a-i cere ajutorul (în sensul de a mă scăpa de 
consecinţele vorbelor mele), ci pentru a mă elibera. Nichita m-a ascultat până la 
capăt, apoi a schimbat vorba, am ajuns curând să râdem şi să depănăm amintiri. 
La sfârşit, când a fost să ne despärtim, Nichita mi-a spus ca şi cum n-ar fi avut 
nici o legătură cu cele întâmplate: — Ştii, Aurelian, care este marele păcat al 
tinerilor? Am tăcut. — Marele păcat al tinerilor, a continuat Nichita, este că ei 


183 


cred că civilizația e gata făcută şi că ei doar trebuie să se bucure de ea, fără să 
mai dea nimic, fără să mai lase de la ei, fără să mai pună şi ei umărul. 

Era la o petrecere de dinaintea Anului nou. El mă întrebase: — Oare se 
va întâmpla ceva? Nichita îmi dădea sentimentul că vieţii sale nu îi mai este 
cunoscută conexiunea întâmplării. Ordinea lui fixează lucruri masive şi 
definitive. Lumina care străbate înspre lucrurile masive şi definitive îmi pare a 
fi ciudată şi nouă uneori. Dar lucrurile îşi păstrează ordinea, semn că pentru ele 
această lumină nu există. 


184 


DESPĂRȚIREA 


IONICUL ŞI DORICUL 


Până şi grecii, care erau nişte săteni cu sate de piatră, îşi numeau stâlpii 
de la casă ionici, dorici si corintici. Si asta numai după cum se rezema, 
îngreunând stâlpii, acoperişul de şindrilă, care, la ei, era de piatră, cu faţadă, 
numit fronton. 

Astăzi, încercăm să vedem că, între poezia a două serii de poeţi, s-a 
schimbat stilul. 

De la Stare de spirit a lui Nichita Stănescu la Rupestră (I) a tânărului 
meu coleg Aurelian Titu Dumitrescu, e o diferenţă de la ionic la doric. 

Deosebirea ne-a făcut prieteni, dar, mai precis, neasemuirea. Un timp, 
Aurelian Titu Dumitrescu a fost acuzat de oareşcari influenţe deduse din mine. 
Tot ce se poate. La urma urmelor, sunt şi eu un muncitor harnic. Dară, între 
timp, dorind noi doi să contrazicem metafizica prin antimetafizică, ne-am 
gândit că doi sunt mai multi decât unul. 

Sı-am zis: Ia tu ionicul, Ioane, şi ia tu doricul, Dorule! 

De-am mai găsi si un corintic, mai că am valida realul ca real, opunänd 
Antimetafizica metafizicii. Antimetafizica este dorinţa de a trai ideal natura 
obiectivä a lucrurilor. 


Nichita Stänescu 


187 


NICHITA STÄNESCU 


Dragä Marc 


Se dedică lui Marc Antoniu 


În ultima vreme sunt din ce în ce mai mirat de natură 
şi de laşitatea mistică de a privi absurdul ei. 
Ar mai avea vreun înţeles numele unui om 
dacă prin naştere este condamnat la moarte!? 
Marc, de acum 4000 de ani 

sunt prieten cu tine în secolul viitor. 

Ce mai faci? 

A început să se retragă în mine timpul 

că tot a devenit o unică secundă 

de îmi vine să-i spun: 

„opreşte-te, tu, clipă, 

0, cât de frumoasă esti“. 


190 


Nocturnä 


Ce s-o fi intämplat 

cu acel chip urias 

care atingändu-se de pământ 

a lăsat în urma lui copacii 
drept răni, 

vulpile şi iepurii drept lacrimi 
si amărăciunea cerului cu stele 
drept gânduri. 

Oho, 

ce s-o fi întâmplat 

până la urmă cu acel chip uriaş! 


191 


Autoportret cu pene 


Uneori mă simt inseparabil 

de tot ce a fost, 

alteori mă simt un cântec confundabil 
cu orice cuvânt. 

Numai când piere din mine 

ceea ce este pieritor 

sunt singur şi inconfundabil 

cu vulturul în zbor. 

Singurătatea mea cea singură 

se confundă total cu singurătatea. 
Si totuşi... 


192 


Ninsoare in August 


Se dedică lui Octavian Augustus 


Când născutul încă nu deschisese ochii 

ŞI 1 se storcea lämäia luminii în ochi 

de către născutul care nu deschisese încă ochii 
ŞI 1 se storcea lämäia luminii în ochi 

de către născutul care încă nu deschisese ochii 
ŞI 1 se storcea lämäia luminii în ochi, 

tocmai atunci mi-adusesem aminte 

de tocmai ce-mi adusesem aminte 

când tocmai îmi adusesem aminte, 

dar nu pot să vă spun nimic 

despre ce-mi adusesem aminte 

pentru că ce-mi adusesem aminte 

era cu mult, cu mult, cu mulți 

ani de dinainte de cuvânt. 


193 


Privire 


Cât de lungă va fi coma 

acestei naşteri din femeie 

sau din sămânţa izbita de pământ, 
mirându-se prin rădăcini 

că se imbrätiseazä cu morții. 


194 


Altreilea testament 


E un adânc în adâncul adâncului 
tocmai ca scâncetul pruncului. 

E o fereastră în fereastra ferestrei 

prin care străvedeam avutia zestrei, 
iluzia vieţii trecând 

din neant înspre gând. 

Tu ce mai faci, dragul meu Petre? 

Mai plângi cu ochii infipti în colțuri de pietre? 
Tu, Toma, tu ce mai faci? 

Pe al cărui suflet îl mai dezbraci? 

De ce adevărul trebuie să-ți fie la urmă 
omorändu-te pe tine însuți 

când adevărul ar fi fost să-ți fie înainte 
cum este cuvântul! 

M-am trezit fund 

voi atipi nefiind. 


195 


Georgina 


Ea a murit mai intäi 

din speranta de a se naste. 
Imediat dupä aceea 
coşciugele s-au evaporat. 
Arborii înverziră. 

Dar, de fapt, mă întreb 

ce este aceea o înverzire? 


196 


Spirit de doinä 


Uneori sunt atät de singur 
de parcă aş da înapoi 
sânilor mamei 

laptele supt din ei. 

Alteori 

sunt atât de nesingur 

de parcă aş fi însăşi natura. 
Niciodată însă 

nu m-a bătut vreo stea 

atât de strălucitoare 

încât să-i fiu umbră. 

Mă tine în secunda aceasta de viata 
dragostea mea 

de o femeie firească. 


197 


Haiku 


Mi se näluceste cäteodatä 
întregul cerului ocean. 
Corăbule stelelor 

sunt scufundate. 
Lumina-mi pare câteodată 
catarg 

cerând un ajutor 

acelui vechi înec 

si-ncet încet orbesc. 


198 


Stare de spirit 


Indrägostit de poezie 

pänä la gelozia zburätoarei fatä de aer, 

nu credeam vreodată că aş putea să mă numesc 
Adam 

si din coasta mea să se intrupeze un poet 

din pricină că am muşcat 

dintr-un măr negru 

carnea lui albă 

ränindu-i. 


199 


AURELIAN TITU DUMITRESCU 


Rupestrele 


lui N. S. 


Rupesträ (I) 


Nimic nu iubesc mai mult decät mortul acesta 

ce îmi întinde apa. 

Lumina amintitä de zori, de se atinge 

de pietre, 

buzele uitä de a sorbi. 

De tremurä arborii 

sı de frunzele lor nu se disting 

de lumină, 

e că nimic nu iubesc mai mult decât mortul acesta 
ce îmi întinde apa. 


202 


Rupesträ (II) 


De ce îmi aminteşte cornul bătrân 

de singurul chip al meu ce şi-a acceptat vârsta? 
De ce când mâna alunecă simplu 

pentru o clipa am credinţa lui? 

Si nu am auzit sunetul cornului vreodată. 

Ce drum s-a sfârşit în aerul de seară, 

ce va lua cu el chipul prelung 

depărtându-se? 


203 


Rupesträ (III) 


Niciodată nu va şti lumina alunecarea lină 
a luminii moarte. 

Ce în adânc se mişcă nu cuprinde 

lumina curbelor din ape 

si ce respira doar trezeşte morții. 
Deasupra mărilor răsună calm un glas de-atunci 
al celor ce vor pierde. 

Ce soare depărtează 

cu umbre moi 

în ape amortite? 

Si, când nimic nu mai ameninţă, 

unde se pierde sufletul şi unde moare? 
Venind din locuri unde nu ştim semne, 

ce mână desenează rar pe feţe 
aducerea-aminte a insultei? 

Legati de umilinte necuprinse, 

pierim pierzând în morți luminile räsfränte 
si întrebări ce nu se nasc în gând 

se-ntorc în locurile veşnic bănuite 

de care sufletul, în sinea lui, se teme. 

Un cântec de ar fi mai pieritor 

decât iubirea ce-o purtăm cu noi 

ar locui privirile uitate 

în pietrele atinse doar de morți. 

Lipiti de moarte, doar lipiti de moarte, 
mai tari decât e moartea 

vom cânta 

un cântec 

fără de întrebare 

si răspuns. 


204 


Rupesträ (IV) 


Acolo unde se risipeste cuväntul 

ca un nisip spulberat de vänturi de pe piaträ, 
mai înaltă decât lumina 

eşti tu. 

Si-acolo doar lumina te visează, 

doar ea dă ochilor deschişi 

alcătuirea chipului 

de care piatra nu va să mai ştie. 

Acolo, morții aşezaţi pe limpedea tristeţe 
nu au pleoape 

si ochii lor, mereu deschişi, 

te văd 

dând zării o splendoare adormită. 


205 


Rupesträ (V) 


O, bländete aşezată înaintea lucrurilor impure, 
unde alungi? 

Nu lumina, durerea ei 

când atinge de pleoape 

dă netezimilor linişte. 

Poate a plecat sunetul lung, 

neauzit pieritei lumini, 

poate tu, aşteptând apele să cuprindă, 

ai uitat să priveşti gura mută a peştelui. 
Deşi ochii privesc fix, nimic nu se distinge. 
Nici o lacrimă nu va veni să alunge 

din piatră 

mormântul. 

Plângi, doar plânsul iti dă înapoi frumuseţea, 
plângi şi cântă. 

Cântecul tău alungă privirea animalelor, 

e mut cântecul tău, 

e mut de tine, 

el orice chip iti poate da 

din cate marea 

a lasat la tarm. 


206 


Rupesträ (VD) 


Nimic nu se mai oprea înaintea fiecărui cuvânt 
să măsoare apropierea de noi 

a ceea ce, dintotdeauna, fără ştire, 
pierdusem. 

Doar moartea îmi amintea de tine 
când trecea peste ochii inghetati 
si trist se adăuga animalelor. 

Si unde era întunericul 

din care privirea ta răzbătea? 

Si de ce trupul vulgar îmi părea 
în fata zorilor 

neclintiti? 

De ar mai fi fost seninul 

pe care niciodatä nu il asteptam 
aş fi privit animalele moarte 

si răsuflarea lor 

s-ar fi născut 

în mine. 


207 


Rupesträ (VII) 


Punct, linie, punct. 

Florile de câmp şi somnul lor 
însetat de lumină. 

Suntem ochii prin care moartea 
priveşte în sine, 

viaţa noastră e puterea ei de a privi 
lucruri care nouă nu ni se arată 

si pe care bunul ei simţ le respinge. 
Cu mâini albe 

rupem si purtăm florile de câmp, 
dincolo de somnul părăsit 

e linişte, 

nici o împerechere mai stranie 
decât albe mâinile noastre 

cu aceste flori 

rămase fără înţeles. 


208 


Rupesträ (VIII) 


Lumina nu aude plänsul si nu se sperie de morti. 
Cänd toti de fricä-n jurul täu vor räde, 

doar räsul täu va fi adevärat. 

Nimic mai trist decât să fu tu timpul morții tale 

si doar culorile ce se desfac să lase în adâncuri senin. 


209 


Rupesträ (IX) 


Mor obiectele şi o muzică stranie se ridică înapoia noastră, 
liniile fremătătoare ale nărilor 

ne depărtează 

cum coada peştelui alungă în adâncuri 

trupul solzos. 

Ce a dispărut pentru totdeauna 

în limpezimea 

privirii? 

Zorii taie liniştea, curati, orbitori. 

De ce îmi aminteşte lumina venind din memorie 
trandafirul? 

Si de ce el nu are culoare? 

Si merge lumina zorilor în urma lui 

ca o femeie în urma bărbatului ei. 

Ia floarea deschisă, nu o lăsa 

să se piardă, 

1a-0 si invatä-mä 

sä fiu bun. 


210 


Rupesträ (X) 


Arborele alungă un mister înseninat. 
Alba tristeţe 

de dinaintea fiecărui pas 

cum păstrează prospetimea de a se înşela 
a sufletului? 

Dincolo de buzele închise ale animalului 
colții albi stau strânşi 

unul în altul 

ca bărbatul în femeie. 

Numai pietrele căzute se ştiu, 

dincolo de privire morții odihnesc 

apa limpede, 

arborele alungă un mister înseninat. 


211 


NAȘTEREA SI DEVENIREA ARTEI POETICE 


A 


— Care sunt întrebările pe care ti le-ai pus cel mai des despre poezia ta? 

— În afară de întrebarea firească, care apărea cu precădere la început în 
mod mai des şi, după aceea, în mod mai rar, întrebarea pe care şi-o pune orice 
artist adevărat: dacă are sau nu talent, dacă a reuşit sau nu a reuşit să exprime 
ceea ce a vrut el să exprime, paranteză, ţi-am dat exemplul cu tolii ţevilor 
poetice la Bacovia sau nu, nu, închide paranteza, aşa cum am mai spus întrebare 
absolut firească şi igienică, întrebări care s-au estompat pe măsură ce începea 
operei să 1 se vadă designul, obiectiv, au mai apărut şi o puzderie de alte 
întrebări, să le zicem aşa întrebări vicinale, întrebări de lucru, vizând latura 
tehnică a expresiei, paranteză, ţi-am vorbit despre poezia pulsatorie, nu, închide 
paranteza, sau, în fine, întrebări de natură filosofică şi, la urmă, în deplină 
maturitate, întrebarea fundamentală, etică, unde duce mesajul tău, care este 
natura lui, în ce măsură adaugă el spiritualității generale, spiritualitate de tip 
pozitiv, creativ, în cazul construcției ultimelor cărți pentru că, de la o maturitate 
în sus, orice carte serioasă nu mai este culegere de poezii pur şi simplu, ci o 
construcție inspirată, o lance de defrişare a unor tarmuri virgine ale visului şi 
ale consecinţelor lui asupra realului. Mai e o întrebare pe care mi-o pun acuma, 
chiar acuma, în această perioadă când lucrez la Poeziile impersonale, dacă nu e 
cazul să nu ne mai lăsăm cotropiti de natură şi de materie, ci, dimpotrivă, să 
îngrozim prin mesaj natura şi materia ca să ne facem un loc mai demn în natură 
si în materie prin cuvânt. 

Ti-am vorbit despre această poetică a rupturii care atrage după sine 
impersonalitatea autorului? 

— Nu! 

— Vrei să faci portretul omului care erai în perioada când iti puneai 
prima întrebare? 

— Întrebarea e simplă, răspunsul e complicat pentru că nu pot fixa un 
singur moment, ci o desfăşurare arhetip de momente. 

Terminasem ultimul an de filologie, profesorul meu de atunci, Paul 
Georgescu, căruia îi dusese câteva poezii de-ale mele spre consultare criticul 
Dumitru Micu, într-o bună zi mi-a propus pur şi simplu să lucrez cu o jumătate 
de normă la Gazeta literară. Aici poposind eu, de-o sărăcie cosmică fiind, 
aveam 280 de lei la fiecare chenzină, dormeam împreună cu tânărul Nicolae 
Velea pe birourile sălii din fund a redacției de pe Ana Ipătescu, numărul 15, la 
etajul întâi, făcându-ne cearceaf din jurnale, perne din cărți şi plăpumi din 
paltoane, căci venise iarna. 

Tot în acea perioadă, la secția de proză sau la reportaj, nu mai tin bine 
minte, lucra Eugen Barbu, care ne-a impresionat pe toți prin ţinută nonsalantä si 


213 


dărnicie la câte o fripturicä (de unde o fi avut bani, Dumnezeu cu mila, dar, 
oricum, nouă ni se părea suta de lei enormă). Eugen Barbu purta un pulover 
negru, pe gât, şi avea un pas de leopard şi o voce în surdină, de Fidel Castro. Se 
căsătorise proaspăt. Eu exercitasem asupra lui tot repertoriul meu de poezii 
argotice. Dealtfel, simpatia, pe atunci, avea o natură reciprocă, iar când a 
publicat reportajul Bucureştiul noaptea, împreună cu Velea si cu alti colegi ai 
mei rămăseserăm intepeniti de admirație. 

Mai mult decât atâta, tot întrebându-mă dacă am sau nu am talent literar 
(cam scrâşneau poeziile mele scrise pentru reviste față de cele scrise natural, 
pentru prieteni), într-o toamnă, să fi fost '57, '58, '59, Barbu m-a luat de aripă 
si m-a dus să locuiesc la socrii săi, pe o stradă ce se numea Intrarea metaforei. 
Literalmente, toată averea mea se reducea la o valiză de medic de ţară, 
caraghioasä şi vetustă, conținând minimum trebuitor vestimentatiei. N-am făcut 
purici mulți în Intrarea metaforei, căci mai tot timpul eram invitat la masă şi 
asta mă stingherea şi, după ce i-am hăpăit cărțile bune din bibliotecä, mi-am 
mutat destinul într-o cameră cu chirie, în familia unui grec, Mitică Peristerie, 
care, culmea, scria în stilul alexandrin un ciclu de poeme intitulat Micile munci 
ale lui Hercule, şi, pe deasupra, un mic tratat de metafizică la care, zilnic, 
ştergea sau adăuga două-trei cuvinte. 

Mitică a fost un timp pictor de firme, deşi îl ştia pe Kavafis pe deasupra, 
cum începusem şi eu să-l ştiu pe deasupra, datorită lui. Era ceea ce s-ar spune 
un poet maudit. Avea talent cu carul (şi astăzi, după ce a murit, câțiva prieteni 
ne gândim cu mare seriozitate să-i edităm postum cele două lucrări) şi a băgat 
în mine complexul culturii clasice, aşa cum în timpul facultății îl băgase 
profesorul Florea Fugariu. 

Prea mare baftă n-am avut eu cu Mitică, se îndrăgostise de o fată 
frumoasă şi pură, pe numele ei Tania, se predase alcoolului, fusese dat afară de 
la cooperativa de vopsit firme, unde, de bine de rău, îşi ducea zilele, şi fusese 
angajat ca paznic la un laborator de ştiinţele naturii. Ca extravagantä, mi-aduc 
aminte că, într-o seară, prinşi de discutarea poemelor lui Kavafis şi rămânând în 
pană de combustibil, m-am deplasat cu Mitică prin apropiere, la laborator, unde 
ne-am cäfärat pe un burlan, şi Mitică a sustras tot spirtul dintr-un recipient care 
conserva un şarpe. 

— Nu-i pierdere sau furt, mi-a spus Mitică şi, pe deasupra, nu-i nici 
otrăvitor spirtul, iar şarpele nu putrezeşte defel. În fiecare zi, eu îi schimb 
spirtul şi îi pun de ăla bunul, pe banii mei, ca să am o rezervă asigurată când se 
termină cel din casă. 

Părăsind aceste amintiri cuvioase şi necuvioase, comparam ce-mi spunea 
Eugen Barbu cu ce-mi spunea Mitică. Barbu zicea: — Dä-i bătaie! Dacă mai 
citeşti şi câteva cărți ca lumea, o să ajungi poet. Mitică îmi spunea: — Bune-s 
poeziile tale argotice, dar, dacă nu iti bagi nasul în Kavafis, n-o să treci 
niciodată granița mahalalei. 

Întrebarea însă rămânea cam aceeaşi şi, după influența momentanee a 
interlocutorilor, se refăcea singură. 


214 


Singurul care credea in mine la modul absolut era Paul Georgescu, dar si 
poziția lui afirmativă imi repunea la loc întrebarea fundamentală: dacă am sau 
nu am ceva de spus?, iar ea s-a formulat cel mai puternic şi la modul sfâşietor 
când Geo Bogza a făcut un gest fără precedent în istoria literaturii române, 
dedicându-mi nominal un poem, copleşindu-mă de onoare. Atunci se formulau 
începuturile îndepărtate ale unui poem publicat foarte târziu, şi anume 
versurile: „Nu, nu se poate/ vultur stingher/ fără de roate/să stea pe cer“. 

— Al doilea strat de amintiri? 

— Un alt posibil autoportret nu se inläntuie succesiv cu primul şi apare, 
ca şi în realitate, în mod simultan cu primul. Ceea ce este mai interesant, cel 
putin în ceea ce mă priveşte, e faptul că nu atât opera literară m-a influențat cel 
mai mult, ci prestigiul oral exercitat asupra mea de către unii mari autori. 
Paralel cu poezia genuină, argotică, de natură orală şi de impact imediat, unde 
nu-mi puneam atât problema valorii cât problema şocului exercitat asupra 
ascultătorului, acea stare de spirit pe care aş rezuma-o in formula räsul-plänsul, 
receptivitatea mea cea mai mare a fost tot la cea a şocului din afară primit de 
către mine. 

La un mod exemplar, am sesizat lucrul ăsta în ceea ce priveşte pe marele 
nostru poet Ion Barbu, pe care am avut norocul să-l întâlnesc şi cu care am avut 
şansa să dialoghez câteva ore în şir. 

În cazul poetului, omul şi opera sunt totuna, biografia lui fiind opera. 
Întâmplările diferite ale existenţei lui nu adeveresc opera, dar o frăgezesc şi-i 
creează iluzia falsă a unei intimitäti. Intimitatea reală este numai cea dintre 
operă şi cititorul ei. Ciudat mi se pare că, deşi ştiam pe dinafară Jocul secund al 
lui Ion Barbu, influența operei asupra mea ca cititor a fost relativ minoră, de 
tehnică poetică mai degrabă, decât de viziune. A fost suficient, însă, să-l aud pe 
Ion Barbu într-un moment de relaxare, având acoperirea operei sale în 
conştiinţa mea, ca unele afirmaţii ale lui de gust să aibă un efect fulgurant 
asupra mea, influentändu-mi si dezvoltându-mi capacitatea de penetratie 
incipientă. 

Nu pot să uit teribila comparaţie pe care a făcut-o între poemul 
Luceafărul şi o pânză de epocă în care cerul pictat cu albastru de Prusia se 
înnegreşte şi timpul fisurează grațios coaja sensibilă a lucrării. — Preferă Oda 
în metru antic, mi-a zis când tocmai părăsea salonul întunecos al poetului 
Sandu Tzigara Samurcas, ai cărui invitați fuseserăm. Majestuos, poetul îşi 
aruncase profilul peste umărul drept, pironindu-mă cu un singur ochi, uriaş, de 
lăptucă, îndepărtându-se spre uşa încă şi mai întunecoasă şi dispărând definitiv 
în iarna de afară, ca să nu-l mai văd niciodată, dar ca să nu-i mai pot uita efigia 
si testamentul său literar inspirat de acea secundă pentru mine. 

Am să-ţi explic cum a prins rădăcini această influență. 

Mă robisem unui text semnat de Lucian Blaga, în care acesta susținea cu 
bun-simt opinia că, în orice strofă, cel mai puternic vers trebuie să fie ultimul, 
si că, în genere, ultimul vers al unei poezii trebuie să fie versul fundamental al 
poeziei. Nu-mi dădusem seama, însă, până la afirmaţia lui Barbu că bunul-simt 
obişnuit nu are ce căuta într-o revelație şi că revelația îşi are cu totul şi cu totul 


215 


alt mod al ei de a se alcătui. Simplu vorbind, revelaţia începe cu o explozie. 
Deschide paranteza, vreau să-ți confesez faptul că, în ceea ce priveşte viziunea 
de ansamblu, compusă din revelații, în cazul meu nu a suferit nici o influență 
exterioară şi câtuşi de puţin o înrâurire literară, închide paranteza şi reia fraza. 

— „Simplu vorbind, revelația începe cu explozia“. 

— Da, punct, punct după paranteză. 

— Exemplu? 

— Cel mai bun exemplu este chiar Oda în metru antic. Primul vers: „Nu 
credeam sä-nvät a muri vrodatä“ este şi cel mai puternic şi total. Restul nu este 
decât un arc de amortizare a revelatiei sau, mai bine zis, ecoul ei disimulat în 
imagini. 

Mai vreau să fac încă o paranteză, aceea că influenţa s-a exercitat asupra 
mea nu în esența unei viziuni sau revelații, ci în tehnica mai liberă si mai 
adevărată cu care nucleul revelat este pus în evidență. 

De aceea, să se fi tot întâmplat şocul dialogului cu Barbu prin anii ’52, 
"53, am plonjat într-o lungă şi mistuitoare cercetare a dispoziţiilor nucleelor de 
tensiune în poezie, folosind cele mai varii mijloace, atât strict formaliste, cât şi 
de accelerare sau încetinire a fluxului emotiv în poezie. Practic, am încercat 
într-o serie de poezii, plecând de la una şi aceeaşi revelație, serii-serii de 
accelerări şi încetiniri ale fluxului emoţional, capse de explozie şi dungi de 
linişte. Începeam poezia într-un registru clasic, rimele din bogate deveneau 
simple, din perfect, ritmul brusc se trunchia, apărea apoi versul alb ritmat şi, în 
final, duritatea unei expresii ieşite cu totul din logica clasică a poemei. Nu mă 
mai multumeau cätusi de puţin experimentul simbolist lipsit de noduli expresivi 
si poezia, hai să-i zicem cu un termen de epocă, verslibristä, incantatorie şi 
moale. Visam să creez poeme în care dispersarea nodulilor de tensiune să nu fie 
ritmică, ci plasată numai după nevoile revelatiei, împrumutând câte ceva din 
construcțiile foarte moderne ale muzicii simfonice contemporane sau, mai rar şi 
cu mult mai târziu, câte ceva din tendința spre ființă pregătită de tatonäri, 
înfiripată şi, după aceea, iar pierdută în tatonări, a muzicilor primitive, revelate 
mie în chip natural, dar şi beneficiind de câteva lămuriri şi chei oferite de către 
marele nostru compozitor Aurel Stroe, pe care am din când în când norocul să-l 
întâlnesc şi să ne regăsim unul şi celălalt într-o zonă de cercetare apropiată. 

— Al treilea strat de amintiri? 

— Dacă vrei tu să clasificăm pe straturi aceste autoportrete suprapuse, 
unul dintre ele, şi nu cel mai putin important pentru mine, l-aş numi pur şi 
simplu substratul matematic. Evident, nu-i vorba de o matematică în sensul 
curent al cifrelor, ci mai degrabă de o matematică care exclude raporturile 
cantitative, cifrice, substituindu-le o matematică psihologică, o matematică de 
interceptare a realului interior, cu mult mai puternic decât cel obiectiv, exterior. 

Încă de când eram în liceu şi ni se predaseră teoriile lui Bolyai şi 
Lobacevski, am avut sentimentul acut că geometria euclidiană poate fi pusă în 
relativitate nu numai prin postulatul liniilor paralele, ci, bunăoară, prin simpla 
afirmație că o tangentă dusă la un punct poate fi desfiinţată prin crearea unui 
câmp optic. Aici inventasem chiar o teorie a timpului văzut care nu are decât o 


216 


minimă tangenţă de proportionalitate cu timpul trăit sau cu timpul fizic. Mai 
mult decât atât, de la faptul că o linie dreaptă, infinită, nu are mijloc, aidoma 
cum circumferința cercului nu are mijloc, repede puteam deduce că linia 
dreaptă este un arc de cerc cu raza infinită şi că o tangentă dusă la o linie 
infinită atinge o infinitate de puncte. De unde şi deductia rapidă că numărul 
punctelor de tangentă la un arc de cerc este direct proporțional cu raza acestui 
arc şi că numai atunci când raza este un punct, o tangentă la un punct atinge un 
punct. 

Ai să zici că sunt nişte speculații juvenile. Aşa o fi şi fund, dar ele au 
avut o repercusiune imediată şi insesizabilă asupra versurilor scrise cât şi o 
explicație plauzibilă la versul „Nu credeam sä-nvät a muri vrodată“, care 
conține în el mai multe puncte de tangenţă provenite din înseşi rupturile 
cadentei versului. lată cum o revelație, mai bine zis o mirare fundamentală ca 
aceea a versului „Nu credeam sä-nvät a muri vrodată“, desfoliată şi refuzată de 
orice figură stilistică, se intensifică prin accelerarea sau încetinirea timpului 
interior până la a deveni suficientă sieşi. Versul are natură metalingvistică, 
mesajul lui tulburător are ca material diferitele schimbări de viteze ale timpului 
interior. 

Într-o altă ordine de idei, am remarcat odată, în timp ce studiam sintaxa, 
uluitoarea asemănare a propoziției şi a frazei cu structura materiei. 

Verbul are rolul electronului, iar substantivul are rolul nucleului. Vom 
vedea că verbele sunt posibile sau nu fata de un noumenos şi că ele se înşiruie 
din cuantă în cuantă, eliminând nu un foton, ci un înţeles. 

Exemplu. Noumenosul iepure acceptă numai un şir de verbe în jurul lui, 
cum ar fi: aleargă, fuge, saltă etc. Dar nu acceptă alt şir de verbe cum ar fi: 
plouă, ninge, rage etc. 

Brusc socotind cuvintele ca urma de aur a materiei în conştiinţă, dar, de 
ce nu, şi materia ca o umbră a cuvintelor din conştiinţă, putem crede că, 
învățând diferitele alfabete din care sunt compuse substantivele şi verbele 
materiei, îi putem citi foarte simplu mesajul. 

Să fie oare totul numai scriitură? Din aceste labirinturi pe care ti le-am 
descris extrem de succint, nici măcar cât o hartă de turism montan fata de 
muntele propriu-zis, poate, totuşi, mä poti înţelege de ce am ajuns, în cele din 
urmă, la concepția trăită că sunetul nu este decât materialul muzicii, piatra, 
materialul sculpturii, culoarea, materialul picturii, în fine, ce e mai important, 
cuvântul, materialul poeziei. Mă întorc din nou la exemplul primului vers din 
Oda în metru antic, în care materialul lingvistic este minimal, aranjarea 
sintactică insesizabil sublimă şi accelerärile de timp abia resimtite de planul 
lucid. Mă tem uneori că acest vers este atât de total, încât nu se poate să nu 
existe o moleculă dintr-o materie oarecare, o moleculă care să reproducă 
întocmai şi în relief, prin structura ei, structura acestui vers. 

Scopul poeziei nu este cuvântul, scopul poeziei este chiar poezia. În acest 
sens, poezia nu este arta cuvântului, ci este arta poeziei. 

— Care este diferenţa dintre poezie şi arta poeziei? 


217 


— Poezia este o dimensiune a conştiinţei într-o firească dialectică cu 
celelalte dimensiuni ale conştiinţei. Arta poeziei este exacerbarea acestei 
dimensiuni şi propulsarea ei în prim-plan. Între genul minim şi genul proxim, 
diferența specifică este singurul factor neelucidabil şi de natură postulatorie. 
Orice transformare a genului proxim în gen maxim se face, în logică, prin 
eliberarea diferenţei specifice de natură calitativă. Calitatea are un caracter 
monodic, irepetabil, unic. Poezia, prin excelenţă, are natură calitativă. Ea este 
diferența specifică sau, poate, cea mai specifică diferență dintre emoție şi 
sentiment. 

— Al treilea strat de amintiri? 

— Al treilea strat de amintiri şi ultimul ... 

— De ce ultimul? 

— Pentru că nu există neapărat un strat de fund al amintirilor, cât, mai 
mult, un efect ulterior al lor de contopire. Desigur că as putea să-ți înşir, cum 
am făcut-o şi până acum, un număr relativ mare de întâmplări ieşite din comun, 
pe care existenţa mea, ca si a celorlalţi, îl are volens-nolens. Amintirile ca atare 
pot să aibă un efect melancolic pozitiv sau unul de autoapărare, sau unul de 
umor negru. 

Important este ce urmare lasă ele în conştiinţă, importante sunt şi căile pe 
care un individ le alege în existență, indiferent dacă le rezolvă sau nu. 

Eu unul nu prea cred în teoria subconştientului. Pentru mine explicația 
viselor de noapte are o altă natură, mai normală, mai firească şi mai simplă. Nu 
neg că n-am avut un oarecare adaos literar tras de pe spuza unor vise de noapte 
fantastice, simbolice sau, uneori, chiar mai reale decât realul. 

În definitiv, cel mai important e faptul că orice secundă, întocmai ca o 
celulă organică, are în ea cromozomii cu informația genetică amplă, dar şi 
cromozomii informațiilor genetice ale antumitätii stricte. De aceea, fiecare 
secundă de luciditate e un fel de a-ţi lua viata de la început, de la zero. M-am 
surprins de mai multe ori dorind să îmi iau viata de la zero. Într-un timp, 
scrisesem un roman pe care l-am abandonat cam la jumătate, roman al cărui 
personaj principal încerca să-şi ia viaţa de la început şi, evident, nu reuşea. 

A încerca să-ți iei viata de la început este o dorință legitimă, dar 
imposibilă. În natura caracterului uman nu se produc mutații fundamentale; în 
natura înţelegerii, există uneori salturi. Vârsta fundamentală a înţelegerii, după 
părerea mea, se declanşează cu prilejul primei alienări, clasa întâi primară, 
adică învăţarea scrisului, şi se sfârşeşte cu a doua mare alienare, prima iubire 
împărtăşită. Asta este vârsta marilor opţiuni şi a curajului pur. Vârsta 
desăvârşitei ignoräri a morții. După aceea, nu urmează decât un lung si 
anevoios drum de a-ţi aduce aminte şi de a înţelege ce ai primit ca prima 
informatie şi ca primă înţelegere. Pe baza acestei vârste pure şi în funcție de ea, 
se clădeşte maturitatea ulterioară, cum, din sămânţa nesemnificativă, se naşte 
arborele de sequoia. 

— Al treilea strat de amintiri? 


218 


— De un al treilea strat de amintiri nu au parte decât marii traumatizati ai 
societății si ai lumii. Din acest strat s-au dezvoltat mari personalități benefice, 
dar şi personalități cu semnul negativ. 

Poezia nu este rodul unei traume fundamentale şi, în genere, neg trauma 
ca sursă de inspirație a poeziei. Ca şi filozofia, poezia îşi trage străfundurile din 
specie, iar nu din individ. Ea este neintelepciunea înţelepciunii, după cum 
filozofia este înţelepciunea neintelepciunii. Dar cât o fi ceasul? 

— Nu ştiu. Ce importanţă are? 


— „Paranteză, ţi-am dat exemplul cu tolii ţevilor poetice la Bacovia, sau, 
nu, nu, închide paranteza“. 

— Mi-ar fi relativ simplu să-ți explic fineţea ieşită din comun a poeziei 
bacoviene: „Barbar, cânta femeia-aceea,/Târziu, în cafeneaua goală“. 

Am să abuzez de răbdarea ta ca să distorsionez o amintire de acum şapte- 
opt ani în urmă, plină de grație si de naivitate. Dar, mai înainte de aceasta, 
vreau să spun că amintire pură nu există. Toate amintirile au o distorsiune de 
fuior. Ba, mai mult, ele au un feding al lor. 

— Ce înseamnă feding? 

— Acel mod mai vechi de a recepționa cu bătrâne aparate de radio un 
post îndepărtat, când mai puternic şi mai intens, când mai slab până la pierdere, 
neritmic, dar continuu. Mai trece un nor şi raza de emisie se răsfrânge de el, 
mai trece norul şi raza de emisie iti vine direct in timpane. 

— „Toate amintirile au o distorsiune de fuior, ba, mai mult decât atât, ele 
au un feding al lor“. 

— Iată deci o amintire gratioasä şi absurdă, distorsionată ca un fuior. 
Plecam pe tren cu atât de distinsul poet Virgil Teodorescu. Spre surprinderea 
mea, poetul se ceruse în patul de sus al vagonului de dormit. Aprobasem cu 
jovialitate. Mai gras şi mai solid decât conul Virgil, el însuşi gras şi solid, o 
cätärare pe scara debilă a vagonului de dormit m-ar fi şi primejduit să recit ca 
bun augur şi descântec de piază-rea O călărire în zori de Mihai Eminescu, la 
rândul lui solid şi gras la maturitate, dar ceva mai scund decât conul Virgil. 

A plecat trenul cu bine, căci plecam tocmai în depărtata Republică 
Federală Germania. Trenul a luat-o leneş din gară, iar noi doi, înainte de 
cätärarea pe paturi, am privit fără nici o remuscare fiecare femeia lui. Ele 
dădeau frenetic din batiste. 

Nu ştiu ce-o fi gândit conul Virgil, dar precis că ce gândeam eu gândea şi 
el. O tandrä jubilatie extraconjugală a plecării cât mai departe de patul conjugal 
m-a umplut de visuri teutonice. Am cotrobăit în sacoşă, de unde am scos o 
sticloantä şi un ou, conul Virgil a cotrobăit prin sacoşă de unde a scos o 


219 


sticloantä şi un snitel, căci era mai în vârstă şi avea casă mai cu temei decât 
mine. 

— Noroc, am zis eu spre patul de deasupra. — Să trăieşti, îmi spune 
conul Virgil, indreptändu-si cärliontii zbarliti spre alb înspre mine, după care se 
lasă o tăcere de tip cehovian! 

Am mai tras un gât zgomotos din sticlă. Venea de nu se lega, cum se 
zice. Mă cam mohoräsem şi, deodată, am simțit un zbucium la balcon. 

— Ma, Nichita, tu ai auzit ce a declarat André Breton în 1946? 

— Bineînţeles, am răspuns eu, neştiind încotro bate, dar fiind sigur că 
precis a declarat ceva Andre Breton în 1946. — Şi eşti de acord cu declarația 
lui?, m-a întrebat sadic Virgil Teodorescu. 

M-am gândit eu şi m-am gândit dacă să fiu de acord sau nu cu ce nu 
ştiam, dar aducându-mi aminte că, în tinereţe, conu” fusese suprarealist cât şi 
portar la echipa de fotbal din Constanţa, pe loc mi-am luat o figură 
sărbătorească, deşi ea nu se putea vedea de către nimeni, şi am rostit un da aşa 
de apăsat, încât era sä deraieze trenul. Brusc, am simţit deasupra mea o relaxare 
prietenoasă. Un gâlg binevoitor din sticlă, însoțit în patul de dedesubt de două 
gälgäituri obediente şi fără aspirație, pe care le-am executat pe loc şi fără greş 
din sticla proprie. — Mă, Nichita, a zis jovial maestrul, tu iti dai seama ce 
înseamnă declaraţia lui Andre Breton, din 1946, când el a declarat că centrul 
mondial al poeziei suprarealiste s-a mutat la Bucureşti? — Bineînţeles că-mi 
dau seama, am răspuns eu pierit de admiraţie, trăgând în gât zdravăn din sticlă. 
— Mergi pe calea bună, mi-a spus maestrul trăgând un gât zdravăn de vin. 

Odată gheaţa spartă, maestrul m-a luat la bani mărunți, folosind, în 
acelaşi timp, cea mai fină logică analitică. — Dacă este de natura evidenţei, a 
spus el, că suprarealismul este culmea poeziei lumii şi centrul lui s-a mutat, 
după cum spunea André Breton in 1946, la Bucuresti, e, a zis el, e, e, e? — E, e, 
e, semnul întrebării, adică ce, am zis eu. — Cum adică ce?, a strigat conul, de 
sus, cum adica ce? Ia spune tu, draga Nichita, daca centrul poeziei suprarealiste 
s-a mutat la Bucuresti, asta nu inseamna ca cel mai mare poet din lume e la 
Bucuresti? Dupa pärerea lui André Breton! — A, da, am zis eu brusc convins 
că o să avem o călătorie foarte plăcută, şi eu mi-am dat seama de mult timp, ca 
să vă spun sincer, de la poet la poet, că cel mai mare poet din lume se află la 
Bucureşti! — Păi vezi?! — De natura evidenţei, stimate maestre! — Ce părere 
ai, m-a întrebat el uşor frisonat, de Gellu Naum? — Mare poet, răspund eu 
dintr-o suflare! — Mare, mare, dar vezi tu, nu a dus experiența suprarealistă 
până la ultimele ei consecinţe! — Ce-i drept, nu, zic eu mai moale, că e 
încăpățânat ca mai toți macedonenii. — Păi vezi? zice maestrul, ocrotitor. — 
Dar de Stefan Roll, ce părere ai? — ÎI iubesc, mestere, i-am zis. De câte ori il 
întâlnesc ne dedicăm reciproc câte o poezie haioasă. — Ai dreptate, a zis din ce 
în ce mai ocrotitor maestrul. Dar de lăptăria lui ce părere ai? — Păi, n-am prins- 
o! — Ifos curat, domnule, lăptăria lui, ifos curat şi atât! Dar de Saşa?! — Care 
Saşa?! l-am întrebat eu mirat. — Saşa Pană, mă, Saşa Pană! — Om fin, zic eu, 
ŞI, pe deasupra, şi arhivarul suprarealiştilor! — Aiurea, arhivar! Medic veterinar 
şi atâta! Ce a păstrat el sunt simple refulări! 


220 


Am mai tras un gât de vin să-mi iau avânt. Deasupra mea s-a mai tras un 
gât de vin. Maestrul, ca să scurteze toată trecerea în revistă, m-a luat de-a 
dreptul în piept şi mi-a pus întrebarea fundamentală: — Mă, Nichita, spune tu 
drept şi cu mâna pe inimă, care este, după părerea ta, cel mai mare suprarealist 
român? — Dumneavoastră, maestre, am urlat eu iluminat! Si am continuat: Asa 
cum bine spunea Andre Breton în 1946 că centrul mondial al suprarealismului 
s-a mutat la Bucureşti, e cât se poate de clar că dumneavoastră sunteți cel mai 
mare poet român în viață. 

Au urmat imediat două răsuflete de uşurare, două gâlgâituri paralele, iar, 
după o tăcere majestuoasä, conul Virgil Teodorescu mi-a spus: — Da, mä 
băiatule, asa este. Si află că ce spun eu tot asa este: dacă este cât se poate de 
sigur că eu sunt primul, e cât se poate de sigur că tu eşti al doilea! 

Primul poet român şi vice-primul poet român au călătorit fericiți fiecare 
pentru neaşteptata lui avansare în grad şi-am făcut dimpreună o călătorie de vis 
în Germania, din care m-am întors în braţe cu sufletul mare, generos si 
copilăros al lui Virgil Teodorescu. 


Râde mânzeşte, fumăm şi luăm distanţă. 

Cea mai bună definiție care s-a dat vreodată poeziei lui Bacovia a 
exclamat-o prietenul meu Grigore Hagiu: Bacovia e o drojdie de Eminescu! Nu 
mă miră câtuşi de puţin faptul că aproape nu a fost remarcat la apariția cărților 
lui şi nici faptul că George Călinescu îl bagatelizeazä în /storia literaturii 
române. 

Adevăratul fenomen nu a fost fenomenul Arghezi, ci fenomenul Bacovia. 
Adevăratele Romante pentru mai târziu nu le-a scris Minulescu, ci Bacovia. 
Poemele luminii nu le-a scris Lucian Blaga, ci Bacovia, iar Jocul secund nu l-a 
scris lon Barbu, ci Bacovia. 

Aceşti patru mari poeți de după Bacovia nu au făcut altceva decât să 
pregătească o mai dreaptă înţelegere şi mai profundă a poeziei bacoviene, care, 
la rândul ei, cristaliza la nesfârşit spiritul eminescian. 

O, laserul poeziei bacoviene, spiritul ei de dincolo de cuvinte, capacitatea 
ei de a crea piramidă cuvintelor dintr-o sumă restrânsă a lor şi, aparent, 
sărăcăcioasă, renaşterea sintaxei şi abolirea morfologiei, unicitatea stilului 
asemănător numai prin neasemuire cu goticul şi asemuitor prin măreție 
neasemuitoare cu Sagrada Familia a lui Gaudi! 

— Impactul cu poezia lui Bacovia. 

— Cu poezia lui Bacovia nu am avut un impact, ci o tandră acomodare a 
copilului care intră într-o lume la fel de nefirească şi de constituită cum e 
întrebarea dintâi în nefireasca lume firească şi obişnuită. Dealtfel, firescul este 
fenomenul cel mai rar care se petrece în natură. Numai prin repetiție sau printr- 
o puternică informaţie genetică avem starea firescului. Dacă de mic copil gâdili 
pe pântec un păianjen uriaş, şi asta tot timpul, şi la maturitate a gâdila pe pântec 
un păianjen uriaş e un lucru firesc. Atâta doar că nu există păianjeni uriasi. 

Volumul Plumb, în prima sau în a doua clasă de liceu, l-am citit dintr-o 
răsuflare şi l-am recitit, şi, mai tot timpul, el îmi evoca tipuri de sentimente 


221 


neexprimate, dar existente în familia mea şi în mediul în care eram. De la cel al 
sărăciei la cel al visului, de la cel al fulgilor de zăpadă la cel al câinilor şi cailor 
inghetati de gheaţă, de la sacrificarea barbară a unui miel de Paşte până la un 
parastas din vecini, de la zurgălău unei sănii până la singurătatea din miezul 
singurătăţii. 

— Ai avut dificultăți în receptarea poeziei lui Bacovia? 

— Nu am avut nici cea mai mică dificultate, voluptatea secretă a lecturii 
mi-a dezvăluit adâncimi şi viziuni odată cu fiecare nouă recitire şi odată cu 
înaintarea mea în vârstă. 

Spre diferență de Eminescu, pe care am început să-l înţeleg spre sfârşitul 
târziu al adolescenţei târzii, Bacovia a fost tot timpul un fel de casă a 
sentimentelor mele, o regăsire, o anulare a coşmarului prin coşmar. Nu m-am 
despărțit niciodată de el şi foarte târziu mi-am dat seama că am de-a face cu un 
poet şi, mai mult decât atâta, cu un poet de geniu, pentru că opera lui mi-a 
apărut atât de vie, încât am călătorit cu spiritul prin ea ca printr-o catedrală a 
melancoliei. 

— Tolii ţevilor poetice ale lui Bacovia. 

— Să luăm de exemplu poemul care începe cu versurile: „Barbar, cânta 
femeia-aceea,/ Târziu, în cafeneaua goală“. 

Sentimentul, la prima vedere, pare comun, dar forța lui de evocare este 
totală prin două precizări neobservate fata de proiecția finală. Mai întâi este 
tonul, care apare prin cuvântul räzlet barbar. Apoi, localizarea în timpul 
interior, care apare prin precizarea târziu. Fiecare altul decât Bacovia ar fi 
sugerat momentul cu mai multe sau mai puţine cuvinte. Acelaşi vers putea fi 
scris: „Ce trist şi cât de barbar putea să cânte femeia aceea, Matilda/când se 
făcuse seară şi cafeneaua devenise pustie în afară de mine“. O altă posibilitate: 
„Ea cânta barbar şi eu am ascultat-o în cafeneaua goală“. 

Ce înseamnă geniul poetului şi de ce am folosit cuvintele tol şi ţeavă? 

Haide să explicăm asta folosind stilul comparatiilor lungi de tip homeric. 

Homer, neavând prea mare încredere în greci că l-ar putea înţelege, ca să 
compare o armată cu un munte, descrie mai întâi armata şi, după aceea, zice că 
este ca şi muntele pe care-l descrie în amänuntime. Bineînţeles că voi da un 
exemplu, bineînţeles că exemplul va fi fictiv: „Aşa cum unui litru de apa ii 
trebuie zece secunde ca să se scurgă pe o ţeavă a cărei grosime este de un tol, 
tot astfel şi unui anume sentiment îi trebuie un număr fix de cuvinte ca să se 
elucideze într-o anume sintaxă“. 

Bacovia nu a scris nici mai mult, nici mai puţin faţă de laserul pe care 
trebuia să-l provoace. 

Când îşi pune întrebarea fundamentală, nu îşi pierde timpul cu zorzoane 
si nici nu dă cu bidineaua colorată peste limba. El zice numai atât: „Si spune-mi 
de ce-i toamnä/Si frunza de ce pica?“ 

Acest mod esentializat foloseşte limba total, o arde, o mistuie până când 
nu rămâne decât scheletul ei calcinat. 

Pe Bacovia, deşi am fost o perioadă contemporan cu el, nu am avut 
niciodată curajul să-l privesc sau să-l văd. Mi-era pur şi simplu frică că l-aş 


222 


stingheri cu o privire. Stiam numai cä locuieste undeva, cä are un gard cu 
stinghii vopsite, o curte mică si, în curte, o masă rotundă de tablă, vopsită într- 
un verde închis. 

Mai ştiam că, la acea masă, uneori cânta din vioară, că, adeseori, isi 
compunea versurile ca texte pentru melodule pe care le interpreta, compoziții 
din care nu s-a mai păstrat nici măcar o notă şi care s-au evaporat definitiv spre 
cosmos. Cei care-l auzeau cântând, vecinii, dar mai ales copiii vecinilor îl 
porecliseră Nebunul. Il văzuse, copilă fiind, Gabriela Melinescu, care locuia pe 
aproape şi al cărei tată, şofer pe un camion, o trimitea din când în când cu o 
canistră să cumpere benzină de la benzinărie şi ea, ciolănoasă şi mică fiind, îşi 
rezema canistra de gardul lui Bacovia, îşi băga nasul tuguiat printre stinghii şi 
asculta înnebunită ce cânta Nebunul la vioară. Mi-a povestit toate acestea mai 
târziu, când am întrebat-o ce cânta şi cum cânta. — Nu ştiu, mi-a răspuns, eram 
prea copil, dar mă fascina atât de mult, încât nu mă mai dezlipeam de gard până 
nu termina de cântat. 

La moartea lui Bacovia, publicasem deja o carte şi eram membru al 
Uniunii Scriitorilor, şi mi s-a propus, ca tânăr poet, în semn de onoare, sä fac de 
gardă la sicriul lui. M-am ascuns la marginea Bucureştiului de frică, de spaimă 
si de ruşine că eu, cel care n-am vrut să-i fur nici o secundă din viata privindu-l, 
aş putea pentru prima şi ultima oară să-l văd mort. Nu am făcut de gardă. 
Funcţionarii de pe atunci ai Uniunii s-au supărat pe mine spunând că n-am 
respect pentru onoarea ce mi se făcuse. 

— Ce influență au avut poezia lui Ion Barbu şi poezia lui George 
Bacovia pentru felul tău de a scrie? 

— lon Barbu a avut o influență exercitată oral asupra gustului meu 
estetic, deci nu atât prin poezia lui cât prin concepția lui, iar Bacovia, care este 
inimitabil şi unic, nu a avut aproape nici o influenţă asupra versurilor mele, dar 
mi-a dat momente de fericire asemuitoare cu acelea pe care mi le provoacă 
Concertul nr. 1 pentru pian al lui Brahms. Nu are nici o importanță influenţa lui 
Ion Barbu asupra gustului meu estetic. Dacă ea s-a exercitat într-un sens 
superior, se poate străvedea chiar din cartea asta pe care o facem împreună, iar 
dacă ea a fost de suprafaţă, oricât de mult am evoca-o, e ca şi cum n-ar fi fost. 
Real vorbind, nu influenţele m-au format, ci consecinţele unei anumite rupturi, 
ale unei traume sau, hai să-i spunem în mod delicat, ale unei alienări. 

Înstrăinarea de tine însuţi duce într-un mod mai mult sau mai puţin 
aberant la contemplarea lumii din afara ei. Orice ruptură fundamentală, orice 
traumă, orice alienare provoacă o despărțire de tine însuţi, o distantare de tine 
însuţi, iar instrumentul cel mai precis care efectuează această despărțire, această 
ruptură, această traumă, această alienare este, fără nici o îndoială, cuvântul. 
Cuvântul, în cazul de fata, nu este numai un instrument de ruptură, dar se 
substituie uneori amintirii, lăsând amprente pe memorie, uneori atât de lizibile, 
încât putem deduce, pe o hartă imaginară a sentimentelor, locul faliei, rupturii, 
locul marelui canion. 

Contemplarea din afară nu este o sărbătoare intimă a spiritului. 
Glacialitatea ei indiferentă se înfiripă până în visul de noapte sau până la tandra 


223 


mängäiere a obrazului de fatä virginalä. Contemplarea lumii din afara ei e 
simultană cu îndepărtarea de tine însuţi si ea este, aş spune, în mod obiectiv 
aproape, sursa tragică a poeziei, majestuoasă şi intangibilă totodată, victorie 
tristă şi măreaţă a intelesului cuvântului asupra cuvântului însuşi, victorie care 
vine din marja tragică a artei, provenită din negarea cuvintelor de propriul lor 
înțeles, stârnită dintr-o altă organizare logică. Ideea de destin este prima şi cea 
mai primitivă totodată, arhetipală chiar, contrapondere a eposului, întotdeauna 
de natură tragică. 


Facem o pauză, Nichita îmi spune să îl invit să umanizeze textul. 

Aiurea, ce influenţă a lui Barbu, a lui Eminescu, Shakespeare sau Homer, 
toate acestea sunt influenţe exterioare şi târzii şi, cu precădere, în tehnologia 
versului, nu în semantica lui. Tipul de ruptură interioară al fiecăruia duce la o 
dezobişnuire de real şi, mai mult decât atât, chiar la o dezobişnuire de rupturile 
fundamentale exprimate de un Shakespeare sau de un Dostoievski. Influența 
unui mare scriitor asupra altuia rezidă în dezobişnuirea de maestru, iar nu în 
copierea maestrului. Nu există scriitor autentic, prin scriitor autentic nu înţeleg 
un om care scrie, ci un om care gândeşte sentimentul ca pe o categorie 
fundamentală a conştiinţei, deci nu cunosc un scriitor autentic care, în şirul 
montan al traumelor şi despärtirilor de sine însuşi, afirmate in mod fundamental 
de către clasici, să nu îşi găsească o fantă a sa proprie, pe care, înghesuindu-se 
în sine însuşi ca laserul, să nu treacă mai departe, către munţii din spatele 
munților. 

Ideea de destin in opera literară este o sălbatică dorinţă de justificare a 
tragicului. Tragicul nu este o idee, spre diferență de destin, care este o idee. 
Tragicul este o dimensiune, o funcție, un indice al accelerării si incetinirii 
intelesului cuvintelor. Tragicul este al doilea tip de material al poeziei. Primul 
tip de material al poeziei este cuvântul şi are ca rezultat înțelesul cuvintelor, iar 
a doua etapă a poeziei este tragicul ca material al ei, având ca rezultat destinul. 
Dacă înţelesul cuvântului este superior cuvântului, ideea de destin este o 
descendență a dimensiunii tragicului. 

Ruptura, alienarea, în mod inexplicabil, am observat acest lucru asupra 
mea şi nu numai asupra mea, nu apare ca stadiu final sau, mai precis, ca o 
consecință a unui epos cu final lugubru. Sentimentul tragic, dimensiunea 
tragicului nu au nimic de a face cu eminenta moarte şi cätusi de putin cu rosul 
violent şi putred al sângelui vărsat. Între rana sângerândă şi dimensiunea 
tragicului nu există legătură. 

Durerea fizică, nedreptatea fizică nu au nimic de-a face cu sentimentul 
tragicului. E adevărat că tragicul se substituie cel mai ades în consecinţa ideii 
de destin. Dar asta numai în cazul literar, expres. Versul eminescian „Nu 


224 


credeam sä-nvät a muri vrodată“, şi iată-mă obligat să revin la acest exemplu 
fundamental, declanşează sentimentul tragicului, despartindu-l net de spaima de 
moarte. Între tragic şi spaimă nu există asemănare si formă de contact. 
Absurdul apare atunci când asociem spaima cu tragicul. Există şi o fizionomie a 
celui din spatele tragicului. Spre diferență de spaimă, care este un fenomen 
psihologic obiectiv, atunci când el apare, şi determinabil, atunci când el se 
declanşează, dimensiunea tragicului are autor. Tragicul are loc de naştere precis 
si nu are un caracter generalizat ca spaima, ci monodic, adică irepetabil, după 
cum irepetabil este autorul. 

Nu ti se pare că proliferarea de mituri, în genere, este stârnită nu de 
operă, ci de autorul operei? 

Că biografia autorului devine din ce în ce mai halucinantä cu cât sfera lui 
este mai marcată de divina dimensiune? 

Autorul real este atât de şters in fata operei, încât, din necesități 
interioare, dar şi din necesităţi exterioare şi obiective, îşi creează şi 1 se creează 
o biografie. Din punct de vedere exterior, ceea ce la oricare altul este o dragoste 
neîmpărtăşită, în cazul autorului se transformă într-un mister, într-un mit. 

Sursa interioară, însă, ne apare a fi mai demnă de considerat şi mai 
supusă unei aprige ochiri lucide. Nu voi încerca să demitizez autorul în fata 
operei, ci, mai degrabă, să dau câteva posibile căi pentru o mai adevărată 
evaluare a realului, a datus nascendi, în fata realului creat, în opera cu 
dimensiune tragică, al cărei loc de naştere şi teritoriu este autorul. 

Nu vreau şi cred că nici nu pot să elucidez un posibil portret al autorului 
în genere, dar mă simt tentat să schitez un portret al autorului la tinereţe. 
Golindu-se de real, despărțit de real, opune realul intim realului obiectiv. 
Fenomenul se numeşte în mod plat recreere. 

Nevoia de biografie este atât de uriaşă şi de absorbantă, încât, ocolind 
lăudăroşenia, mimează epici visate ca fiind reale. Să vezi şi dumneata 
ciudätenie! Atât de tare mi-am dorit pe la 15-16 ani să bat un record national de 
planorism la juniori, încât, a doua zi, am spus câtorva prieteni că l-am şi bătut, 
dar că el fusese depăşit în câteva ore din pricina unor condiţii atmosferice 
superioare de către un altul, dar, oricum, fusesem campion absolut de juniori 
câteva ore. Eram atât de aşarnat, încât, când am primit o insignă cu un vultur, 
le-am declarat credulilor din jurul meu că ea reprezenta însuşi recordul. 

Atât de mult îmi dorisem treaba asta, încât ajunsesem să mă conving şi 
pe mine însumi că, într-adevăr, bătusem recordul naţional de juniori la 
planorism. 

După câteva luni, dobândisem o atât de mare dezinvoltură în a discuta 
despre planoare, încât faptul că bătusem recordul național la juniori era 
bineînţeles, ba, mai mult decât atâta, am şi dăruit cu dezinvoltură unui văr al 
meu de origine aristocratică, spre deosebire de mine care am origine 
semimahalageascä, cu detaşare regească insigna cu un vultur, bagatelizând-o 
spre uimirea lui snoabă, iar el a luat-o ca pe un lucru inestimabil. — Un 
recordman este ceva mai mult decât un prinţ, am zis eu, şi vărul meu s-a sfeclit 
de invidie! 


225 


Nevoia de biografie mı s-a transformat in biografie. 

Odată, zburând cu un avion românesc înspre nu ştiu ce tara unde fusesem 
trimis în nu ştiu ce schimb cultural, pilotul, radistul şi copilotul m-au invitat în 
cabina de conducere a avionului, care mi-a luat faţa, cum se zice în mahalaua 
din Ploieşti, de câte ceasuri de bord putea să aibă jucăria, şi în care, topit de 
curiozitate, tot timpul încercam să aflu ceva despre pilotaj, fără de succes, 
pentru că pilotul, copilotul şi radistul, în acelaşi timp, erau topiti de curiozitate 
să afle ceva despre poezia română contemporană, însă fără succes. 

Deodată, m-am trezit spunând acest lucru abominabil: — Fraţilor, şi eu 
sunt de-al vostru! Habar n-aveţi, le-am mai zis, eu sunt unul dintre primii noştri, 
paranteză, chiar asa a fost, să mă ia dracu’ dacă n-a fost chiar aşa, închide 
paranteza, recordmeni naționali pentru juniori la planorism. Pe aeroportul 
Strejnic, am mai spus eu! — Când?, au întrebat cei trei în cor. 

În acea secundă, am înlemnit şi m-am întrebat pe mine însumi ce-o fi fost 
adevărat în viata mea şi ce-oi fi crezând eu să fi fost adevărat în viata mea, 
Dumnezeu cu mila le mai poate alege una de alta. Mă, Aurelian, mä, mä, oi fi 
fost sau n-oi fi fost recordman national de planorism? 

— Precis ai fost, pentru că minciuna ta, prin consecinţele ei, a devenit 
adevăr. Este şi cazul falsei amintiri pe care o ai despre înmormântarea lui 
Bacovia. 

— Asta şi voiam să demonstrez de fapt. 

— Ce ai spus despre tragic mi se pare drept. Mă duce cu gândul la grecii 
frumoşi la trup şi mari gânditori, mari artişti. Ce ai spus tu respinge ideea că 
infirmitatea de orice fel ar putea să fie o cauză a literaturii şi închide tragicul în 
nobiliar. 

Am observat că toți filozofii care aveau la îndemână un limbaj 
precategorial erau si mari poeți. 

Heraclit, spre exemplu. 

Am observat, atât la filozofi cât şi la oamenii de ştiinţă, că, unde leagă 
ceea ce ştiu ei prin ei de după tot ce se ştia până atunci cu ceea ce nu se ştie, fac 
loc metaforei. 

La orice inovator care ştie să se exprime, metafora leagă cunoscutul de 
necunoscut. 

Printre primii, Freud a remarcat că metafora este o formă empirică a 
actului de cunoaştere. Eu, aici, asemenea tie, consider poezia ca fund un fel de 
recul al cunoaşterii şi un predecesor al ei totodată. 

— La urma urmei, empiric vorbind, când ai două tije înfipte într-un 
picior paradit, nu-ți prea vine defel să te sinucizi, ci, dimpotrivă, ţi-e frică de 
moarte. Sinucigaşii bolnavi clinic nu ne interesează. Ceilalţi, nici atâta, 
acuzându-i de lipsă de curiozitate față de fenomenul negativ personal. 

Mă gândesc cu ciudă că şi atunci când mori e bine să fii curios şi să ştii 
cum se moare, chiar dacă ăla eşti tu. Dar uite că, fără voia noastră, am început 
să dăm aparenţa unor duri, pe când noi doi suntem doar nişte meditativi. 

Dorinţa de biografie nu e suficientă unei biografii. 


226 


Transformarea virtualului in real e numai un aspect al comediei de la 
Teatrul Globus. Apare fenomenul îndrăgostirii, apare o femeie misterioasă cu 
care comunici brusc prin biocurenti şi toată biografia real-imaginară ti se 
potenteazä într-un cântec fără de vârstă şi fără de timp. Nu există amintiri ale 
unui sentiment. Sentimentul are o natură profundă, curată. Odată ars, el nu lasă 
urme. Îşi este suficient sieşi. Sentimentul trăit total nu te maturizează. Te 
împlineşte, însă, şi te face puternic. Dimensiunea tragicului maturizează 
profund. Sentimentul şi, cu precădere, sentimentul iubirii fata de femeie, oricât 
de trecător ar fi el, împlinit sau platonic numai, dă o vigoare uriaşă dimensiunii 
tragice. Niciodată nu ştii când te îndrăgosteşti, de cine te îndrăgosteşti. Mai 
degrabă cunoşti orice alt om decât femeia iubită. Sentimentul adumbreşte 
cunoaşterea. Cântecul dizolvă memoria. Din toate sentimentele de dragoste, 
dorul este cel mai puternic. El este amintirea întâmplărilor neîntâmplate. Dorul 
nici măcar nu mai are un obiect fix, o țintă fixă. Direcţia lui are un caracter 
difuz şi sacrosanct. Virginal. Aş încerca să fac, dacă îmi ingäduiesti, o asemuire 
de structură între dorul care este expresia întâmplărilor neîntâmplate şi dorința 
de biografie a artistului, a biografiei neîntâmplate, dar trăite. 

Deci lipsa de memorie a sentimentului. Fac o paranteză. Cineva, făcându- 
mi un compliment, mi-a spus că i-am apărut foarte firesc şi extrem de natural 
din punctul lui de vedere, la o emisiune de televiziune. Se mira că nu m-au 
intimidat aparatele de filmat, microfonul şi prezenţa de jur împrejurul meu. 
Personal nu pot să apreciez cât de naturală sau de nenaturală a fost acea emisie 
de televiziune, dar complimentul mi-a apărut mai degrabă o insultă decât un 
compliment. În cel mai bun caz, el denota o superficialitate crasă în înţelegerea 
confesiunii unui scriitor. Când mă uitam în aparatul de filmat, nu mă uitam în 
aparatul de filmat, ci, bineînţeles, mă uitam în ochii celor care mă vor vedea 
peste două sau trei zile. Niciodată nu m-au intimidat lentilele Zeiss. M-au 
intimidat sau, dimpotrivă, m-au înflăcărat ochii lui Ion, Gheorghe, Vasile ş.a. 
Nu bâlbâieli aveam de comunicat si intimidäri, ci un sir de opinii mai mult sau 
mai putin indreptatite, mai bine sau mai rău formulate, comunicate tandru si 
interogativ de către un caracter auster. Cred cä-tı este foarte evident că râd si 
am umor negru numai din austeritate. După cum cred că te-am convins că 
melancolia şi tristeţea nu au de-a face cu conţinutul de sare al unei lacrimi şi că 
nici cu ochii nu au de-a face, ci că sunt numai şi numai un eveniment semantic, 
iar nu unul optic. 


D 


— ,... au mai apărut si o puzderie de alte întrebări, sä le zicem asa, 
întrebări vicinale, întrebări de lucru vizând latura tehnică a expresiei ...“ 

— Prima dintre întrebările vicinale a fost starnita de un accident fericit 
petrecut în conştiinţa mea în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani. 


227 


Descoperisem sonetul ca formă, cel de tip englez, cel de tip italian, folosit mai 
des de Eminescu, diferitele posibilitäti metrice de manipulare a stilului fix, de 
încrengătură a rimelor. Dintre gazel, glossä, rondel, catren etc., ale căror forme 
le exercitam cu dexteritate, subconstient şi instinctiv sonetul îmi apărea 
primordial. Foarte multi dintre prietenii mei şi mai ales foarte multi dintre 
cititorii mei s-au mirat că nu l-am folosit în nici una din cărți, iar, bunăoară, 
criticul Laurenţiu Ulici, provocându-mă să scriu un sonet, cu vag dubiu că n-aş 
fi în stare să-l scriu, nu m-a crezut când am dictat un sonet, perfect din punct de 
vedere formal, pe loc, că pentru mine chinul cel mai mare nu a fost acela să-l 
dictez, ci acela să-l recopiez cu propria mea mână. Mă şi gândesc uneori că, 
după ce mănânci toate literele, e o fericire să fii analfabet. 

În urmă cu vreo zece ani, la Stuttgart, o distinsă doamnă, fiica unui fost 
ambasador german la Bucuresti, care ştia limba română, m-a rugat să-i scriu un 
sonet de dor de limba în care se şcolise câţiva ani buni ai adolescenţei sale. 
Eram cu prietenul Constantin Chiriță acasă la acea doamnă, beam o bere 
straşnică, şi, tot gândindu-mă eu cum să fac să-i fie şi mai dor de limba română, 
am luat hârtia, mi-am impus un timbru de dor, pe loc şi în chip magnetic am 
atras spre mine o puzderie de cuvinte bogate în vitamina A a vocalei A, am 
făcut un plonjeu de rime, mai toate în A, în care rimam substantive cu verbe, cu 
adjective si infinitive, iar, respectänd-o de tot pe damă, am mai tăiat câte un 
cuvânt şi l-am scris tot pe acela deasupra ca să pară că muncesc foarte mult 
asupra textului, mai ales metrica de unsprezece silabe şi tot sonetul l-am făcut 
în monorimă, ceea ce e o culme a sonetului, pentru că nu puteai să spui că nu 
respecţi structura sonetului, care se regăsea si in monorimä. Oferindu-i-1 
doamnei din Stuttgart, oraşul cu cea mai minunată grădină zoologică din 
Europa, şi cu colecția cea mai vastă de crocodili de pe pământul european, 
transfigurată, aceasta mi-a spus: — Ah, maestre, se cunoaşte că ati lucrat ani 
indelungati la acest minunat sonet! M-am uitat surâzând în ochu lui Conu” 
Chiriţă şi el mi-a făcut semn discret să aprob că am lucrat ani întregi la sonet şi 
totul s-a terminat cu bine. 

Ce ţi-am relatat acum poate părea o läudärosenie. Nu este. Nu asta este 
zona în care mi-ar face plăcere să mă laud. E o simplă dexteritate pe care o 
poate întări ca martor şi Constantin Chiriţă, absolut tipică pentru mine, care m- 
am zbârlit odată la o doamnă care făcea parte din juriul premiului Femina, care 
m-a ironizat, spunându-mi: — Domnule Stănescu, vorbiti o perfectă limbă 
franceză, cu un bun accent european. 

— Ce să fac doamnă, eu sunt un poliglot de limbă română, o ştiu de şapte 
ori pe deasupra şi o dată în scris, în rest, atâta franceză cât să citesc cărțile 
traduse la voi din magnifica filozofie germană. 

Să vezi, dragă Aurelian, că, de fapt, ca toți oamenii care nu s-au născut în 
casă decât cu Biblia şi, prin noroc, şi cu Bacovia, confundam poezia cu forma 
ei. Era atât de greu să scrii un sonet, îmi apărea în acea epocă, sau un rondel, 
încât a scrie un sonet îmi semnifica a fi poet. Trauma fericită de care vorbeam 
mi s-a întâmplat din pricina pastelului. 

— A doua întrebare vicinalä? 


228 


— Da! 

— Da! 

— Ei bine, pastelul avea o temă fixă: natura. Toate celelalte zgaibe fixe 
nu aveau nici un fel de temă. De la pastel până la haiku şi înţelegerea lui, nu 
mi-a mai trebuit decât un bobârnac inițial, cum ar zice domnul Kant. 

Spiritul conţinut începe să devină mai important decât forma exterioară 
perfectă. Trauma, însă, fericită nu mi-a venit în mod special din pastel, care m-a 
chinuit, şi câtuşi de putin din haiku, al cărui spirit pur l-am înţeles ca pe o 
bucurie a artei poetice. Tot dintr-un sonet mi s-a tras. Alienarea, înstrăinarea 
conținutului fata de sine însuşi mi-a răzbit într-o strofă de sonet. Energia si 
fluxul magnetic al comunicării făceau ridicolă strofa. Versul al patrulea din 
strofa a doua, din pricina revelatiei interioare, mi-a ieşit cu vreo patru silabe 
mai lung, şi sonetul, cu forma lui cu tot, s-a dus pe apele Dunării. Independent 
de aceasta, a mai apărut şi lecţia eminesciană. 

— A treia întrebare vicinala. 

— „Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri“, această viziune grandioasă a 
poetului, face parte dintr-un sonet în mod absolut accidental. Ea e revelație pur 
si simplu, haiku pur şi simplu. Finalul „lar timpul creşte-n urma mea ... mă- 
ntunec“ nu mai este finalul unui sonet. Este finalul lui Odisseus, al lui Faust, al 
lui Hamlet, al lui Don Quijote, al lui Miskin. Am pus mâna pe echer şi l-am 
azvârlit pe fereastră. Am pus mâna pe riglă şi am rupt-o pe genunchi. Am pus 
mâna pe rimele dublu articulate, învăţate de la Topârceanu, pe stilul de a rima 
verbe cu substantive, le-am băgat pe toate în maşina de tocat cuvinte, le-am 
făcut chiftelute după aceea şi le-am dat la gâşte de mâncare ca să apere cum 
trebuie Capitolul. 

— Lecţia eminesciană? 

— Lecţia eminesciană nu are caracter didactic. O numesc lecție din 
absența altui cuvânt potrivit. Cu riscul de a mă repeta, afirm încă o dată ca 
Eminescu este un poet foarte greu accesibil şi că el are atâtea chipuri, încât, 
până i-ai atinge piscul înțelegerii lui, treci prin spaima spectacolului şi 
frumuseţea serpasului spre piscul Himalaiei. 

Aruncă bani mărunți de aur, pe care-i prind din zbor adolescenţii, taleri 
de arginti, pe care-i prind din zbor întâiele maturizări, apoi păsări paradisiace, 
la maturitate, şi, apoi, dacă mai există un apoi, nu zborul, ci înţelesul zborului, 
nu roata, ci înţelesul roatei. 

Repet un fapt pe care l-am mai povestit cu alt prilej. Care este interesant 
nu prin epica lui, ci prin fenomenul de pătrundere în conştiinţă a lui Eminescu. 
Eram în clasa a IV-a de liceu, la Ploieşti, şi-l aveam coleg de bancă pe Mircea 
Ivanciu, astăzi unul din foarte bunii noştri ingineri constructori, şef de şantier. 
Pe atunci, eram doi puşti care băteam mingea de cârpă pe maidan. Cu gramatica 
stăteam destul de prost, eram amândoi de o lene visătoare, frizänd repetentia. 
Profesorul Constantin Râpeanu, fie-i täräna uşoară, ne-a mutat din banca din 
fund in banca din fata pe amândoi, să ne aibă în ochi, iar, dacă-mi aduc bine 
aminte, anul era împărțit în două semestre. — Mama voastră de derbedei, ne-a 
zis profesorul urechindu-ne de vedeam stele verzi şi izbindu-ne în cap după o 


229 


metodä pedagogicä mai veche, dar, in unele cazuri, cu efecte pozitive imediate! 
Cänd e fäcutä cu bunä intentie, bätaia, cum se zice, e ruptä din rai. — 
Derbedeilor, ne-a zis profesorul Râpeanu, dacă nu învăţaţi pe deasupra in 
vacanţa de iarnă Luceafărul lui Eminescu şi nu-l zbärnäiti neomitänd virgulă 
sau inflexiune, vă las pe amândoi repetenti, oricâte pile ar băga la mine babacii 
voştri şi oricâte damigene de vin roşu vor încerca să-mi împingă pe sub catedră! 
Toată vacanţa am tocit împreună cu Mircea Ivanciu Luceafărul lui Eminescu. 
Ne ascultam unul pe altul de dimineaţa până seara, încât toată bucuria vacanței 
se dusese pe Apa Sämbetei. După vacanță, profesorul s-a ţinut de cuvânt, ne-a 
scos la tablă şi, cu o răbdare demonică, ne-a ascultat pe fiecare în parte, 
recitându-i integral Luceafărul. Ne-a dat nota minimă de trecere, încât, 
întorcându-ne în bănci, am räsuflat usurati şi am adormit amândoi brusc, de 
bucurie că am scăpat. 

Ce să-l mai iubeşti pe Eminescu? Nici vorbă de iubire. Fata de Aventurile 
submarinului Dox, Luceafărul ne apărea ca o instituție înaltă, şi rece, şi 
neprimitoare, la fel ca şi clasa în care invätam, la fel ca şi culoarul liceului, la 
fel ca şi Palatul Justiţiei, la fel ca şi clădirea notariatului etc. etc. 

La doi-trei ani de la această întâmplare, plimbându-mă prin Parcul 
Străjerilor cu o colegă care tăcea desăvârşit şi neavând eu ce să spun şi 
nepreaştiind ce să-i spun, m-am apucat şi-am recitat Luceafărul integral, căci 
nu-l uitasem. 

Când am ajuns la strofa „Porni luceafarul. Creşteau/În cer a lui aripe,/Şi 
căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe“, am rămas cu gura căscată, căci 
invätasem papagaliceşte poemul şi îl rosteam papagaliceşte, am rămas cu gura 
căscată, realizând ce fabuloasă viziune cosmică se cuprinde-n patru versuri. 
Când am ajuns să recit în continuare „Un cer de stele dedesupt,/Deasupra-i cer 
de stele —/Părea un fulger nentrerupt/Rătăcitor prin ele“ am lăsat-o pe fată 
teapänä în mijlocul aleii şi am fugit săltând într-un picior şi chiuind un fel de 
Evrika autohton, având sentimentul că s-a dus baltă şi în chip fericit toată 
naivitatea mea de până atunci. Toate doxurile au devenit o porcărie şi, într-o 
secundă, am devenit cult, secundă pe care am trăit-o mult mai târziu încă o 
dată, când, la Vatican, împreună cu Constantin Chiriţă şi Fănuş Neagu, am 
contemplat Pietă a lui Michelangelo. Am ajuns la concluzia că mnemotehnica 
are, la vârstele mai fragede, o mare influență pedagogică. Cele două strofe 
eminesciene au zăcut în creierul meu şi au rodit de-sine-stătătoare acolo, leneş, 
în timp, până când, cu prilejul primei întâlniri obiective cu ele, mi-am modificat 
structura intelectuală şi conştiinţa estetică. Cred că a fost prima oară când am 
simțit zona estetică ca pe o făptură vie, adevărată şi activă. 

În ceea ce priveşte personajul din spatele unei opere, adică în ceea ce 
priveşte autorul, o astfel de întâmplare e categorială şi precisă ca amintire, mai 
epică, în curgerea ei imprevizibilă, decât orice epică propriu-zisă, întâmplare 
propriu-zisă, oricât de spectaculoasă ar fi ea, dar care nu are şansa de a se 
transforma într-un înţeles, ci numai de a se aglomera întâmplare în întâmplare, 
una în alta, dând culoare unui timp parcurs. 


230 


* 


Una din falsele intrebäri, o intrebare de tip exterior, o amägire care mi-a 
însoțit o mare parte din tinereţea literară, a fost falsa problemă a modernității. 
Aflasem de curentele literare, de simbolism, de dadaism, de expresionism, de 
suprarealism, de multe altele. Unele ținând de pictură, altele ținând de poezie, 
altele de sculptură, altele de muzică, unele dintre ele circumscriind toate artele. 
Repedea schimbare la față a poeziei mă cucerea, o inovaţie sau o noua 
ideologie estetică îmi părea atractivă şi accesibilă, ba, mai mult decât atât, eu 
însumi mă simţeam apt de o atât de vagă intenție. Dacă clasificarea în clasic şi 
romantic astăzi încă mai pare suportabilă, celelalte noi subclasificäri îmi apar 
derizorii prin putina lor rezistență în timp, prin modificarea iute a unui ism în 
altul. Din fiecare curent puteai să culegi câte o sculă nouă, perfecționată, pentru 
tehnologia poemului. Dar ceea ce este etern uman, starea de ruptură, de 
înstrăinare şi de alienare a artistului, nu-şi poate modifica decât datele istorice, 
nu şi cele totale. Poezia, trebuie să o spunem răspicat, istoria poeziei nu poate fi 
tratată ca istoria automobilului, a navigației, a zborurilor cosmice etc. 

Să bagi de seamă că anumite texte antice, peste care au trecut mai mult 
de două mii de ani, îşi păstrează virginitatea semantică şi dimensiunea tragică 
cu mult mai acut chiar decât acelea ale lui Rimbaud sau Edgar Allan Poe. Ce să 
mai vorbim de mici-mari poeţi ai secolului XX pe care, pe toți, două-trei texte 
Lao Tze, cartea Dao-de-tzin sau cinci versete din Ghilgameş ori trei fraze din 
Cartea (egipteană) a morților ii mătură şi-i iau cu färasul. Nu există un secret 
al eternității. Nu există o reţetă ca s-atingi o astfel de culme, dar există un bun- 
simţ al ei, o atracție pe care o găseşti în Dante, în Shakespeare, în Goethe, în 
Cervantes, în Dostoievski, în Eminescu, în Rilke, în Eliot, în Auden şi în alții. 
Această atracție către măreție, demolatoare de tehnologii, acceptă numai 
arhitectura proprie, iar împrumutul e larg între diferitele arte şi convulsiv. Între 
barocul german şi Göngora există o similitudine şi translație aproape 
inexplicabilă, cum între Sagrada Familia a lui Gaudi şi Don Quijote al lui 
Cervantes nu există sincrazie, decât numai aceea a sublimului final. Problema 
modernității e o problemă de istorie, iar nu una de estetică. Cele două spații 
sunt simultane, paralele, deci fără de intersecție, după opinia noastră. 

Când Blaga spunea într-un vers celebru al său „Eu cred că veşnicia s-a 
născut la sat“, nu versul ne interesează, ci tendința lui, intuiţia lui către 
substratul fundamental. 

O altă problemă ridicolă e aceea că un volum de poezie trebuie să conţină 
o oarecare cantitate de versuri. Şapte haikuuri geniale, însumând treizeci şi unu 
de versuri, pot împiedica un raft de sonete sau un raft de balade. 


231 


„—... paranteză, ţi-am vorbit despre poezia pulsatorie, nu, închide 
paranteza ...“ 

— Acum câteva zile, redacția unei reviste de studii literare m-a rugat sä 
dau o definiție într-un rând a poeziei, pe care s-o tipărească pe ultima ei 
copertă. Am rămas uluit de cerere. Dacă aş putea defini poezia, dacă natura ei 
vie s-ar supune unei definiții statice, atunci, desigur, am putea-o face în serie la 
uzinele de aparataj electronic sau chiar la cooperativa sătească din Pocreaca, 
Avântul poeziei. Nu puteam tocmai eu să refuz pe distinsa profesoară 
universitară Zoe Dumitrescu-Buşulenga, atât de dragă mie şi protectoare a mea 
în facultate, pe când mă arătam un student cam dificil şi pus pe a contrazice 
orice afirmație estetică a profesorilor mei. N-am dormit o noapte, iar, spre 
dimineață, mi-a venit următoarea metaforă: „Poezia este o lacrimă care plânge 
cu ochii“. Nu-i aşa că e frumoasă metafora? 

— Este un paradox. Paradoxul mi se pare o metaforă în ecuaţie. Are un 
anumit farmec venit din virginitatea zonei. 

— La urma urmelor, teoria despre poezie este mai putin importantă decât 
poezia însăşi. Dar iti propun să trecem peste impas. 

— Care este criza poetică ce a precedat poezia pulsatorie? 

— N-a fost propriu-zis o criză, cât un şir lung de elemente epice, care, 
rupte de ansamblu şi din încrengătura lor, şi-ar pierde semnificaţia. Lucrurile 
intime nu au deosebită valoare, nici eşecurile sentimentale şi profesionale care 
au survenit în trombă în acea perioadă. 

Publicasem câteva poezii şi eram extrem de nemulţumit de ele, aveam 
instinctul că nu comunic, că sunt nişte texte fără cap şi coadă sau, în cel mai 
bun caz, expresia unei adaptări la stilul presei literare de atunci, un fel de a-mi 
fura singur căciula. Se pornise o campanie de presă, fără nici un substrat serios, 
împotriva versului alb, ba, mai mult, ultimele zbateri ale poeziei proletcultiste, 
lipsita de orice sinceritate, plină de fanfaronadă, ca o mentalitate de lustragiu de 
pantofi, izbeau cu ură, cu argumente extraliterare, împotriva bunului-simt şi 
împotriva firescului cu care arta adevărată începea să-şi recompună nucleele ei 
autonome. Eram tânăr şi nu puteam să-mi imaginez ferocitatea cu care ultimii 
mohicani ai proletcultismului atacau poezia tânără şi nici schimbările la fata, 
autocriticile şi azvârlirea la gunoi a unei mentalități depăşite prin care 
convertitii atacaseră, la vremea lor, cu violență, violență care a rămas constantă 
în apărarea unei poezii aşa-zisă modernă. 

În această perioadă a saltului brusc din lac in put, era foarte greu să nu-ți 
piezi capul. Demitizarea efigiei, gândită naiv de către mine, a mai multor poeţi, 
mă umpluse de scârbă. 

Din arta poetică a lui Homer nu mai rămăsese decât Justificarea 
mizerabilä: „Ei au fost multi, şi m-au silit, şi de aceea am cântat la masa lor“. 


232 


Revistele literare erau puţine la număr şi bătaia pe un petec de hârtie era 
acerbă, iar, ca să ti se publice două poezii, una putea fi de dragoste, dar cealaltă 
comandată de comanda socială. 


Comanda socială nu ţi-o comandă nimeni. Dacă nu apare in mod firesc 
necesitatea abordării poeziei sociale, ea în nici un caz nu poate fi impusă. Si- 
apoi, ceea ce se numea poezia socială şi politică numai poezie socială şi politica 
nu era, iar tendința era de la absurd la batjocură. La un curs universitar, un 
profesor fabricat la repezeală, cu mijloace tehnice demne de comuna primitivă, 
susținea nici mai mult nici mai puţin că povestea Capra cu trei iezi este oglinda 
socială a vremii, lupul reprezentând chiaburimea rapace, iar capra, țărănimea 
săracă. La un curs de estetică, mi se pare că era intitulat Estetica romanului, cel 
mai de seamă prozator român era Alexandru Sahia, scriitor bine intenţionat, dar 
sărman de tot în ceea ce priveşte estetica romanului. Bietul Păun Pincio şi bietul 
Neculufä s-au trezit academicieni post-mortem, alături de Caragiale, Eminescu, 
deveniți si ei academicieni post-mortem. Asta zic si eu avansare, nu glumă! Nu 
mai rămânea decât să-l facem pe Aurel Vlaicu cosmonaut post-mortem, iar pe 
Vasile Conta, Kant-Laplace post-mortem. 

— Poezia pulsatorie? 

— Poezia pulsatorie, numită astfel, evident dă impresia unei formule. Ea 
nu este, însă, cätusi de putin o formulă, ci un mod de a acționa mai real asupra 
realului, un mod de a lovi ţinta mai scurt şi, deci, nu de sfidare a tehnicilor 
formale, de la forma fixă până la forma liberă. Ea nu mai descrie o stare de 
spirit, ci o reface şi o retrăieşte odată cu cititorul, discursul poetic contopindu-se 
cu intetirea sau cu alinarea centrilor, nucleelor de tensiune a revelatiei. Incepi, 
dacă starea de spirit e aluvionară, dacă se inteteste, după necesitate, treci in 
cadrul aceleiaşi poezii de la versul alb la versul lıber, finalul poate fi stins şi 
melodios sau, dimpotrivă, abrupt şi aritmic. Eminescu a simţit în Oda în metru 
antic acut nevoia dislocării unei revelații în metafora bombastică, iar finalul 
acestei ode atinge chiar stadiul candoarei şi al implorärii naive: „Mie redä-mä!“ 
Este ultima spirală şi cea mai de jos a amortizării primului vers. Arghezi, in 
nenumărate din poeziile sale, în genere, întocmite aproape integral fiecare din 
ele după mestesugul clasic, are rupturi şi scrâşneli în unele versuri, pe care am 
putea să le considerăm stângăcii, dacă n-ar fi atât de penetrante în desăvârşirea 
meşteşugului său. Ele merg atât de departe, încât, nemaiscrâşnind ritmul, uneori 
pulverizează topica, făcând-o părelnică într-o notație subtil impresionistă: „Trei 
sau patru-n mal pescari“, ceea ce, prin contragere, ne dä un timbru de pulsatie 
aparte a posibilei notații: „Trei sau patru pescari stăteau pe mal“. Stângăcia nu 
este niciodată stângăcie când ea apare ca nevointä de expresie ce nu-şi mai 
găseşte locul într-o formă prestabilită. 

Am încercat să perfectionez acest mod de transmisie, la început ratându-l 
aproape integral, din pricina artificială a stärnirii fluxului de comunicare. Dar 
nenumăratele exerciţii, foarte similare cu acelea ale pianistului pe claviatură, 
mi-au dat satisfacția ca, în momentele de inspirație, să iau precis acordul pe 
claviatura semantică, fără să mă mai uit la clape. 


233 


Repet cä poezia pulsatorie, si-ti propun numele ei sä-il pui intre 
ghilimele, este numai un mod mai liber şi, în acelaşi timp, mai deschis de a 
folosi toate tipurile de tehnici poetice moştenite de la diferitele curente literare. 
Ea m-a salvat de obedienta fata de simbolism, fata de suprarealism, fata de 
formele clasice sau față de expresionism. 

Atunci când am fost inspirat, am luat numai cât îmi trebuia şi numai ce 
îmi trebuia ca să perfectionez comunicarea rapidă. Centrul unei poezii putea să 
se rupă în două: o dată să fie al treilea vers, altă dată penultimul, ca să dau un 
exemplu la întâmplare. 

Ea este bună în poemele de cea mai mare întindere, poemele restrânse îşi 
au baza în spiritul de haiku, iar comunicarea nu se mai face prin tensiune, ci 
prin iradiatie semantică. 

Haikuul este prima şi ultima forma fixă pentru că ea nu se mai bizuie pe 
cuvänt decät extrem de putin. Cuväntul, ca sa folosesc o metaforä orientala, nu 
mai are functia decät a unei senzatii, spre exemplu cum ai tine de degetul mic 
un copil, uşor, fără să-l strängi, şi copilul ti se smulge din mână alergând. 

Mi-ar trebui o tablă neagră şi o cretă albă ca să-ți desenez schema unei 
pulsatii într-o poezie modernă sau antică şi ca să-ţi desenez cum se frânge 
pulsatia în metafora numită clasică şi ce traseu straniu a putut să-l aibă poezia 
cu rime şi ritmuri perfecte, începând cu începuturile evului mediu, când s-a 
descoperit rima, mai putin din luxul poeziei şi mai mult din nevointa 
mnemotehnicii, a tratatelor de medicină cum e cel al lui Avicenna sau al altor 
cărți similare făcute ca să fie învăţate pe deasupra de către invätäcei, proza fiind 
mai greu memorabilă. Dacă rima, în mod paradoxal, ajută poezia ca să fie ținută 
minte, iar nu înțeleasă, despărțirea parţială de ea, dar niciodată totală, dă farmec 
unei poezii, iar două rime rare într-un text mai ritmat pot avea efectul de 
concentrare a unui sentiment. 

Acum vreau să-ţi spun că tendința mea este să izbutesc sä fac o poezie 
cât mai materială cu putință, cât mai vie, resimțită, dacă s-ar putea, chiar ca un 
organism viu şi independent de cel care o creează. 

— Poemele impersonale? 

— Da, este o virtualitate, o dorință, nu este încă o realitate. Deşi 
fragmentar am izbutit acest lucru. Mă fascinează replici întregi din piesele lui 
Shakespeare. Totuşi, aceste poeme-replici se impun a fi rostite şi interpretate de 
către actori cu un înalt grad de profesionalism. Ele câştigă printr-o anumită 
oralitate şi printr-o anumită inflexiune a glasului care le dä materialitate. 

Mă gândesc că acest tip de oralitate, impusă prin intermediul actorului, ar 
putea fi eludată prin includerea ei în tensiunea poemului. Cel care citeşte îl 
retrăieşte în mintea sa, îl rejoacă pentru sine însuşi. Actorul şi cititorul, în mod 
ideal, sunt una. Actorul una cu cititorul sunt partea cea mai importantă a 
poemului, iar, în spatele poemului, autorul se estompează. Mutarea centrului de 
greutate de la autor spre cititor e o treabă foarte dificilă, dar nu e imposibilă. În 
acest sens, avem zone întregi în poezia populară, poezia cu autor estompat. 
Funcţia unei astfel de poezii este de a înlocui natura cu natura organismului 
poetic. Functionalitatea unei astfel de naturi independente are vechi resurse în 


234 


poezia arhetipalä, vräjitoreascä, in descäntec, asta mai la început, si, mai apoi, 
în poezia de ritual şi, încă mai târziu, in cea de dragoste, iar, în cazul unic al 
limbii române, în cea de dor. 

— De unde ţi-a venit ideea poemelor impersonale? 

— Instinctiv, ea a fost in mine de la primele lecturi lucide, şi serioase, si 
îndrăgostite de poezie. Propriu-zis şi aproape fără nici o legătură, mi-a venit 
într-un tren. Mă întorceam noaptea de la Hunedoara spre Bucureşti. La 
Hunedoara văzusem mai multe sarje de oţel si cunoscusem diferiți oameni, 
eram frânt de oboseală şi metalul fiert şi bolborosind îşi dăduse pentru câteva 
ore un sentiment de măreție. Eram obosit, era noapte, trenul pe care mergeam 
nu era un tren obişnuit. Nu avea acel ritm al căilor ferate, atât de sacadat şi de 
monoton, nu avea nici acel ritm care să dea atmosfera plăcută a călătoriei, a 
plecării în vacanţă. Sunt douăzeci şi cinci de ani dacă nu şi mai bine de atunci şi 
tin minte şi acum cât de real şi de lung a fost drumul. 

Vagoanele se incetineau, se hatanau, se opreau la cea mai mică staţie, la 
cel mai mic punct feroviar, se descleştau greoi, accelerau, apoi iar încetineau, 
uneori opreau, alteori mergeau foarte iute, simţeam spațiul de sub mine de 
parcă l-aş fi făcut cu piciorul. Nu mai era parcurgerea unui drum de la un punct 
spre altul, era chiar un drum previzibil. Era un drum real. Atunci am sesizat 
noduli de înaintare si de încetinire ai trenului, pulsatiile lui mai dese, mai 
rarefiate, refăcând aproape integral spațiul. Asociația dintre pulsatiile trenului şi 
cele ale unei posibile poezii care să refacă sau să facă un real apărut de la sine 
sı de natura evidenţei. 

Închei aici, pentru că sper că am lămurit, în mare, cam despre ce e vorba 
cu poezia pulsatorie. 

Si totuşi, să ştii că metafora: „poezia e lacrima care plânge cu ochii“, deşi 
nu e pulsatorie, mi se pare destul de bună. 


* 


— O poezie pulsatorie poate fi impersonalä? 

— Da! 

In acelasi timp, poate fi si o poezie personalä. Poezia impersonalä tine de 
atitudine, poezia pulsatorie e un mijloc de a da mai multä realitate poeziei. 

— Deci: poezia pulsatorie e o atitudine fata de stil, poezia impersonalä e 
o atitudine fata de sentiment. 

Prin ce diferă atitudinea fata de sentiment într-o poezie personală, de 
atitudinea fata de sentiment într-o poezie impersonala? 

— Prin dimensiunea tragicului. 

Cu cât dimensiunea tragicului e mai profundă şi mai adevărată, cu atât 
gradul de impersonalitate şi deci de valoare a poeziei creşte. Poezie 
impersonală absolută nu există, după cum poezie personală absolută nu există. 
E numai o deplasare a centrului de greutate. 

— Deci: gradul de impersonalitate este infinit, gradul de personalitate 
decent este gradul de impersonalitate abia depăşit. 


235 


— Orice comunicare, si în primul rând poezia, care printre multe altele 
este şi o formă a comunicării, comunică o cantitate personală printr-o cantitate 
impersonală. Creşterea personalității mesajului este simultană cu creşterea 
numărului de receptori ai mesajului. Odiseea este un text profund impersonal 
pentru că ea comunică prototipuri atât de multe, încât nu există să nu te 
regăseşti în unul sau două din ele. E un mod de poezie impersonala. Pana când 
şi confesiunea autorului se prefigurează impersonal şi se proiectează prin 
Femios. Evident că sunt si alte tipuri de poezie impersonalä. Poezia care 
foloseşte conceptele. Gradul de personalitate al acestei poezii abia dacă se 
zăreşte în modul din ce în ce mai alert sau mai fracturat în care se înşiră 
conceptele. 

„— Orice comunicare, şi în primul rând poezia, care printre multe altele 
este şi o formă a comunicării, comunică o cantitate personală printr-o cantitate 
impersonală.“ Unu! Cantitate a cui? Doi! Prin ce se poate determina cantitatea 
personală de cantitatea impersonala? Si ce rol are ea? 

— Unu! O cantitate de sentimente, un număr de sentimente. 

Doi! Prin obiectivarea sentimentelor. Cantitatea personală este tocmai 
cea care dă farmec, viata, cantităţii impersonale, care are mai degrabă măreție si 
austeritate. 

— O cantitate de sentimente sau o gradare a unui sentiment. 

Pentru că îmi pare că o cantitate de sentimente comunică o poezie epică, 
iar gradarea imprevizibilă a unui sentiment este comunicată de poezia lirică. 

— În această diferenţiere ai dreptate. Eu, când mă refeream la poezia 
impersonală, mă refeream în genere, nu amänunteam până la genuri. Explicaţia 
mea nu are şi nici nu doreşte să aibă precizia unei anatomii a poeziei, ci dă, hai 
să zicem aşa, o fiziologie a poeziei. Nu vreau să fac un exces de precizări şi de 
raporturi într-o zonă atât de subiectivă pentru că impulsul nu exclude 
subiectivul, iar miezul personal nu exclude aparent obiectivitatea. 

— Ba, mai mult, se presupun reciproc. 

— Nu m-am gândit la lucrul ăsta, dar aş vrea să constat că ce fac eu este 
un Simplu „vol d'oiseau“ deasupra unui teritoriu amplu ale cărui hărți 
topografice încă nu au fost făcute. În ansamblu, mă refer la aceste proporţii şi 
nici măcar nu ştiu dacă termenul de proporții, care are o natură cantitativă, este 
nimerit în cercetarea unui fenomen pur calitativ. Efortul nu este acela de 
elucidare a fenomenului, ci numai de semnalare a lui. 

— Morfologia şi sintaxa cum ajută poemul sä se înalțe în impersonal? 

— Morfologia şi sintaxa nu sunt decât nişte instrumente de lucru, nişte 
scuze. Impersonalitatea stă în conştiinţă şi ea se află într-un raport dialectic cu 
starea de alienare. De fapt, impersonalitatea e o încercare de a da un sens 
pozitiv alienärii, de a găsi un mod de comunicare cu aparența lumii obiective. 
Din punctul de vedere al poeziei /umea nu are o funcție obiectivă, ci numai una 
subiectivă. Putem considera deci cuvântul purtător de mesaj încadrat sintactic 
ca o formă de altoi în stare subiectivă până la haos a lumii obiective şi, în 
generalitatea ei, din această pricină, haotică. Oricum, poezia propriu-zisă, ca 
fenomen viu, primează asupra oricărei interpretări teoretice asupra ei. Teoriile 


236 


descind din poezia adevărată, iar nu o preced. Poezia făcută numai după o 
formulă prestabilită este un homuncul: fiind ecoul unei dogme, ea nu poate fi 
decât descărnată. Dimpotrivă, poezia vie trage după ea un şir de interpretări 
posibile care, deşi uneori se contrazic între ele sau se opun, nu neagă niciodată 
existența poeziei vii din care descind. 


* 


Zona esteticä am considerat-o intotdeauna ca pe o parte de värf a zonei 
etice. Ca partea cea mai implinitä a eticului. In aceastä fazä, putem sä vorbim 
despre un etic al poeziei. Si el constä in sentimentul märetiei pe care 
dimensiunea tragicä, cantitativä, il emanä. Orice märetie, pentru cä märetia nu 
depinde in mod neapärat de proportii, piramida are acelasi grad de märetie cu 
versul shakespearean „A fi sau a nu fi — aceasta-i întrebarea“, este punctul final 
al moralei, iar pe punctul final al moralei este esteticul. Existä o märetie a 
ochiului care transformä vederea in cuvänt si in intelesul cuväntului, al 
sensului, al tactilului, dar, mai presus de orice, e vorba de märetie in a fi ceea ce 
esti, dacä ai dimensiunea märetiei in a fi ceea ce esti. 

Uită-te la acest cuarţ cristalizat. El este suficient siesi, dacă măreția lui 
stă şi în faptul că eu îl privesc atent. 

Cu admirare şi cu mirare. Uită-te la poet, dar, mai bine, uită-te la cine îl 
vede pe el cu admirare şi cu mirare. Nici un poet de geniu nu înţelege ceea ce 
scrie. Orice autor de geniu nu înțelege ceea ce scrie. Scrisul din el este o 
explozie a cuvântului din el. Numai cititorii lui adevărați înţeleg pe poet şi ceea 
ce scrie el. Poetul face un stâlp. Avea un stâlp în creier, şi l-a scos din creier, si 
l-a înfipt în pământ. Unu, văzându-l, zic: — Poetul lucrează la o spânzurătoare, 
si au dreptate. Alţii, văzându-l, zic: — Poetul arată cu degetul infinitul, şi au 
dreptate. Alţii zic: — Ce dracu” mai e şi cu stâlpul ăsta?, şi au dreptate. Un 
copil vede stâlpul şi zice: — Mamă, am văzut un stâlp, şi are dreptate. Mama 
lui îi zice: — Ja mai stai si tu pe-acasä si nu mai vedea atâția stâlpi, şi are 
dreptate. Orbul zice: — Nu văd nici un stâlp. Ei bine, orbul nu are dreptate! 
Surdul zice: — N-aud vulturi stând pe stâlp, şi nici el n-are dreptate. Poetul nu 
împarte dreptate şi nedreptate. El sprijină cu un stâlp însuşi stâlpul. 

— Când ţi-ai pus întrebarea despre finalitatea etică a actului de creație, 
despre mesaj? 

— În momentul în care poezia mea tipărită a căpătat amploare şi am 
simțit contactul direct cu cititorii. Contactul pentru mine cu cititorii nu a constat 
si nici nu constă în recitarea unor poezii de la o tribună, care stârnesc mai mult 
sau mai putin entuziasm. Ajunsesem până acolo încât să-i invidiez pe câţiva 
poeți baladisti cu nişte ferfenite de poezii pline de poante ieftine şi, cum e mai 
rău, chiar şi metafizica ironică pentru coafeze a unui coleg al meu care-i făcea 
pe cititorii lui needucati să se simta brusc inteligenți. Succes ieftin. 
Negustoresc. Dar poezia nu se vinde cu cobilita. Şi degeaba strigă iaurgiul: — 
Luaţi iaurtul, luați iaurt, iar cititorii se înghesuie şi iau iaurt, căci poetul in 
cauză nu vinde decât lapte acru, iaurt drept ironie. 


237 


Contactul real cu cititorii se face in grup resträns sau direct personal. Mi- 
am pierdut zile bune din viata sau, poate, dimpotrivă, am câştigat zile bune din 
viata discutând cu cititorii mei. Lectura unei cărți vu, a unei sensibilităţii vii, 
adeseori, este la fel de importantă pentru un poet cum e lectura cărților tipărite. 
Fără nici o îndoială, poetul trebuie să fie în scris interesant, trist, tragic, cordial, 
vesel, ironic sau grav. Dar se pun întrebările Ce faci cu toate acestea?, Unde 
duc toate acestea?, Faci din poet un personaj?, Sau din opera lui o creaţie? 

Nu vezi cu câtă greutate, cu cât efort şi cu câtă neşansă încercăm 
amândoi în acest dialog să creăm un personaj în spatele operei mele? Nu ce 
face personajul e interesant. Autorul este desăvârşitul personaj propus de operă. 
Opera poetului niciodată nu propune un poet. Legitime sunt întrebările: Care 
este sensul operei?, Care este direcţia ei?, Nu remarci că Homer nu are 
biografie şi Shakespeare aproape deloc?, Nu remarci că personajul numit 
Serghei Esenin e mai copleşitor decât versurile sale? Dar să ne întoarcem la 
sensul operei. Opera creează nu un personaj, ci o mulțime de personaje, adică 
cititorii ei. Moralitatea operei este de a crea personagii în personalitatea 
cititorilor. Mesajul e plin de informaţia estetică, iar spirala ADN-ului imprimă 
cromozomi sensibili în ADN-ul receptiv. Recviemul, ca să dau un exemplu, 
pentru că am trăit starea de recviem, nu lacrimi stârneşte prin mesajul lui, ci 
neîncrederea sinelui în el însuşi. lată sensul moral şi major pe care îl poate avea 
un recviem. Cântecul de dragoste nu induce în starea rutului, ci în împăcarea 
temporară, în intersectarea sinelui cu sine. lată sensul moral al cântecului de 
dragoste. Cele două exemple pe care le-am dat şi care par a fi doi poli ai 
lirismului e clar că pot avea şi alte sensuri morale mult mai complexe decât cele 
pe care natura didactică a demersului meu le impune. Simplific din dorinţa de a 
uita. Când îmi aduc aminte schema nici nu mai contează. 

— Care sunt întrebările care au precedat întrebarea: Încotro merge arta, 
care este sensul major al ei? 

— Astfel de întrebări vin oricărui poet şi se constituie bineînţeles altfel. 
Formarea conştiinţei estetice, în cazul meu, a avut două surse. Prima, şi cea mai 
importantă, este că, din adolescență încoace, pe nebăgate de seamă, treptat- 
treptat, mi-am dedicat existența acestui mod de a fi care se numeşte poezie. 

Ea a încetat încet-încet să devină pentru mine un spectacol, cedând locul 
unui mod de a acţiona. De la spectacolul cu actor la a acționa cu operă, drumul 
nu este brusc, dar el şerpuieşte cum ar spune Baudelaire: „printr-un codru de 
simboluri“. În cazul de fata, este printr-un codru de întrebări. Nici una dintre ele 
nu mi se mai pare valabilă astăzi, când l-am depăşit. Prea puţine din ele îmi 
zornäie în ureche. Aproape că n-aş putea să dau o explicaţie că de ce a fost aşa. 
Totuşi, dacă n-o să ti se pară ilar, am să afirm că, cel putin în cazul meu, forma 
cea mai primitivă de mesaj, de scop în etos, mi-a apărut a se găsi în poezia 
ocazională. Prin poezia ocazională nu înţeleg o poezie festivistă, ci înțeleg 
poezia ocazională în sensul goethean al cuvântului. Ca să spun în mod ironic, în 
poezia cu muză sau poezia stârnită de un eveniment oarecare. O poezie stârnită 
de Matilda are şi tendința de a o impresiona pe Matilda. O poezie stârnită de 
contemplarea unui soldat luptând şi murind cu acest prilej are tendinţa de a mă 


238 


impresiona pe mine cât şi pe cel care citeşte textul. Acesta este drumul de 
început al mesajului poetic. Desigur, se vorbeşte despre gratuitatea artei şi arta 
are un ce gratuit în ea, evident. Gratuitatea artei, la rândul ei, este iarăşi o formă 
primitivă a impersonalitätii artei mature. În momentul, însă, in care ocazionalul 
se transformă într-o viziune de ansamblu, gratuitatea, în impersonalitate a 
întrebărilor născute pe parcurs ce iau locul adevăratelor întrebări, întrebări 
juste, cum spunea fizicianul Heisenberg, cuprinzând răspunsul în ele. Întrebarea 
tragică şi fundamentală e simultană cu propriul ei răspuns. „A fi sau a nu fi — 
aceasta e întrebarea“ — de fapt nu este o întrebare, ci o afirmație. Alunecarea 
întrebării pe afirmaţie până la identificare este dovada conştiinţei majore în arta. 

Când poezia ocazională îşi pierde substanţa în fata meditatiei, ea 
stârneşte ocazionalul din fiecare cititor şi se continuă reluându-se de la început 
întocmai ca şarpele Uroboros, care se hrăneşte mäncändu-si propria sa coadă. 
Generalizarea capătă măreție sprijinindu-se numai de două trei-puncte de 
impact, ocazionale. În cazul poeziei majore, tema reprezintă punctul de impact 
ocazional al măreției mesajului. 

— A doua şansă? 

— A doua şansă a provenit din mine însumi, din fenomenul de ruptură şi 
de alienare, niciodată acceptat în planul conştient, concurent în planul 
subconstient. Maturizarea a provenit din lectura absolut personală a operelor 
fundamentale. Malraux, dacă nu mă înşel, susținea undeva că literatura se naşte 
din literatură. E un adevăr numai pe sfert. Literatura, în fapt, se naşte din 
confruntarea alienării încă neexprimate cu vechile alienări exprimate până la 
mit. Există o torsiune a celor două sentimente de informare şi de emitere. Forţa 
cuvântului plasat într-o semantică superioară are mai multe date informatice în 
el decât orice fenomen natural contemplat matematic. 

Întrebarea sau schimbarea prin adaptare a vechilor semantici, care n-au 
câtuşi de puţin caracterul gramaticii, ci au unul gnoseologic, duce la un mod 
nou de distribuţie a nodulilor de tensiune în poezie. Nodulii pulsează mereu în 
alt echilibru, pe măsura modificării şi inmultirii datelor pe care ei le comunică. 
Vezi că iar ne întoarcem la poezia pulsatorie şi la distribuţia asincronă a 
nodulilor de tensiune? 

— Ce înţelegi prin a îngrozi natura şi materia prin cuvânt? 

Prima formă a naturii de care iei cunoştinţă este propriul tău trup. Luarea 
de cunoştinţă a propriului tău trup e un prag esențial al cunoaşterii. Din durere 
apare frica, din rănirea părții de natură a insului. 

Cuvântul, însă, în anume cazuri, în cazul poetului bunăoară, are o forță 
atât de mare, încât anihileaza frica primordială şi transformă trupul său, iar, prin 
extensie, trupul naturii, într-o mirare. Trauma adevărată a poetului se manifestă 
în cuvânt, în interiorul cuvântului. Mi-a dat mult de gândit versul eminescian: 
„Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul?“ Numai prostii şi superficialii 
au înţeles prin asta că poetul lucrează asupra cuvântului până-i găseşte un loc 
armonios în vers şi şi-au întărit convingerea că literatura e arta cuvântului. 
„Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul?“ are o țintă mult mai înaltă 
decât una tehnologică, are o ţintă metafizică, iar substratul este acela al 


239 


intelesului. Frumosul, în poezie, descinde din înţelesul măreției, iar nu din 
transformarea cuvântului în son sau culoare. A îngrozi natura, de bună seamă, e 
o metaforă. Dar, mai mult decât o metaforă, are un sens subteran, şi anume 
acela nu de a disciplina absurdul existenței şi anume acela că ea există, ci a 
impune un sens existenţei şi anume acela de a exista. Mitologia e o primă formă 
de a ingrozi natura, o primă încercare de a da măreție dimensiunii tragice a 
naturii. De fapt, dimensiunea tragică a naturii o desparte pe aceasta de absurd 
şi-i dä o primă coerenţă în tensiunea sentimentului. Dante îşi începe trilogia cu 
Infernul şi-apoi şi-o continuă cu Purgatoriul şi Paradisul. Amintirile din 
copilarie ale fiecăruia nu au nimic zglobiu în ele şi nimic din mistificärile 
geniale ale lui Mark Twain sau Ion Creangă. Copilăria încă neruptă de natură, 
mai precis de absurdul naturii, constituie infernul conştiinţei de sine a omului. 
A ingrozi natura, a-i îngrozi absurdul ei de copilărie generalizată, a-i găsi 
tendinţa spre fiinţă e sensul poeziei mature. Operele literare care au marcat 
conştiinţa sensibilă a umanității si au exprimat-o au ca pricină războiul sau 
călătoria de cunoaştere, spiritul faustic în balans cu spiritul hamletian. Aceste 
dimensiuni au un caracter etern, drumul către ele, însă, este veşnic nou şi din ce 
în ce mai lung. De la infernul copilăriei, pe care am turnat cu totii şi turnäm în 
continuare tone de aur şi luciu de zâmbet, până la lacrima dură a cunoaşterii, 
există o Troie şi o odisee. De rerum natura nu se află între două pleoape ce 
clipesc, ci în ochiul fix, triunghiular, din frunte, al ciclopului. 


240 


IANUS BIFRONS 


NICHITA STÄNESCU 


Vietate (1) 


N-ai să mă crezi, n-ai să mă crezi: 


Marea-şi zvârle morţii verzi! 
Că şi piatra cea tăcută 

latra doar a dor de ducă. 

Ce îngropi tu, valule? 
Steauă neagră, domnule! 

Si cu raze foarte negre 
cine-o vede se şi pierde! 


N-ai să mă crezi, n-ai să mă crezi: 


Nişte vulturi foarte breji 
cum copacii zburători 

nici că mai zburau prin nori! 
Ce-ngropati voi, păsări negre? 
Îngropăm tot ce ne perde, 
îngropăm o rădăcină, 
îngropăm o rădăcină 

în a dorurilor vină 

ca să plouă peste cuiburi 

cu ouă ca nişte cuburi, 

cu ouă ca nişte cuburi? 


N-ai să mă crezi, n-ai să mă crezi: 


Uită-te şi tu şi vezi! 
Ce stridentä! 


245 


Vietate (II) 


Dragă Titu, cine crede că taina artei sau însăşi poezia este o afacere 
personală sau individuală, vai lui! Taina artei sau însuşi harul poeziei sunt ale 
unui nat întreg, dacă nu cumva ale omului în genere. Mă întorc şi zic: cel puţin 
poezia dacă nu cumva chiar şi profunzimile ei nu au natură concurentă şi câtuşi 
de putin natura clasamentelor. Orice artist adevărat e mai bun sau mai putin bun 
decât sine însuşi şi niciodată mai bun sau mai puţin bun decât alt artist adevărat. 
Bucuria de a compune un vers este asemuitoare cu fericirea de a săruta o femeie 
iubită. La urma urmelor, cum de nenumărate ori ţi-am zis si ţi-am zis, arta este 
o culme a moralei. Sau, şi mai bine spus, frumosul este surâsul purității. 

Dragă Titu, nici nu ştiu ce m-a apucat să-ți scriu această scrisoare. Nu 
cred că ţi-am scris-o nici din singurătate şi nici din melancolie. Mi s-a facut pur 
si simplu dor de versurile tale şi, atunci, cu gräbire, ţi-am spus şi eu câteva 
cuvinte cunoscute şi de care sunt sigur că exprimă adevărul. Tu ce mai scrii? 


Al tău, bătrânul Nichita 


246 


Vietate (III) 


Cât de aproape ai putea fi, tu, iubito, să fii de-aproape, 
ca să mă dezinsingurezi de tine? 


Cât de departe ai putea să-mi fii tu, iubito, din departe, 
ca să îmi fii orizont? 


Sunt gelos pe timp că el trece odată cu tine, 

pe stele sunt gelos că te uiţi, 

pe lumina născând imagini în sufletul ochilor tăi, 
pe tine sunt gelos vă vei muri. 


Ti-am pregătit un pat de auricole şi de ventricole, 
cunună de nuntă ţi-am pregătit 

şi flori de lämäitä din substantive 

si verbul de faptul că esti 

l-am poticnit. 


Voi da liber cuvintelor să plece, 

lăsând tăcerea unui sărut. 

Sunt gelos pe tine, iubito, că ai să mori, 

sunt îngrozit de mine, iubito, că m-am arătat. 


247 


Vietate (IV) 


Ca să vezi, dragă Titu, cum te poate izbi în ceafă amintirea unei iubiri de 
altădată şi de neuitat totodată cu altădată! 

Când eram foarte tânăr, prietenul meu, poetul Grigore Hagiu, scrisese o 
poezie care nu ştiu dacă o fi publicat-o. În ea, adică în acea stare de spirit, se 
afla o metaforă extraordinară! O reproduc din memorie: „Pe ţărmul mării 
mergând, deodată am simțit cum o stea răsărind mă impuscä în ceafă“. A spus 
poetul Grigore Hagiu şi pentru mine: sentimentul năprasnic al aducerii-aminte a 
unui sentiment de dragoste. Mă întreb şi te întreb şi pe tine: oare poezia de 
dragoste de femeie să fie ea aducerea-aminte a dragostei de o femeie? Să fie ea 
oare dragostea de dragoste a iubirii de altădată? Mă întreb în timp ce dragostea 
leneş mi se schimbă în iubire, iar iubirea, încă şi mai leneş, mi se schimbă în 
amor. Ah, ce-am mai putut să iubesc şi eu cu dragoste la viata mea! 


Al tău, bătrânul Nichita 


248 


Vietate (V) 


Varul cäzut de pe zidul vederii 
pe soldul täu pur ca zäpada 
crima de a te fi iubit fără de voie, 
crima primăveru plină de suflet. 


Cum am putut se te fac de apă, 

cum ai putut să îmi curgi printre degete 
ca o vulturoaică albă 

pe ouă negre? 


Nici acum nu îmi vine să cred, 

nu pot să cred nici până acuma, 

nimeni nu mă poate convinge 

că tot cerul era plin de ochi unul într-altul, 
lipiti unul de altul. 

Ochi ficşi. 

Ochi ficşi, ochindu-mă cu lacrima făpturii tale. 


249 


Vietate (VD 


Dragă Titu, uneori consider că se face o mare confuzie între sentimente si 
sentimentalisme. Nici nu-ți poti imagina cât de puţine femei am putut iubi in 
viata mea. Degetele de la mâna mea dreaptă mi-ar părea multe fata de adevăr. O 
să afli şi tu la rândul tău că mai mult de o dată, când e prima dată, şi mai mult 
de a doua oară, când e a doua oară, a treia oară nu mai există. Si-acuma, când 
am albit, eu tot numai la a doua oară mă gândesc, pentru că prima oară e făcută 
ca sä se uite. Iubirea, de fapt, nu tine nici de sărut, şi nici de conversaţie, şi nici 
măcar de ideal comun. Uită-te la mine şi vezi cât de echilibrat sunt şi aproape 
că nu ti-ar veni să crezi cât de tare mă topeşte dorul de ea câteodată. Sunt 
teapän şi om. Dar trupul meu de atuncea e veşnic îndrăgostit de trupul ei de 
atuncea, iar sufletul meu, care este sufletul de atuncea, e veşnic îndrăgostit de 
sufletul ei, care e sufletul ei de atuncea. În sentimente, norocul este de a iubi, 
iar nu acela de a fi iubit. Baga bine la cap ce-ţi spun despre femei! Daca esti 
îndrăgostit şi dragostea ti se schimbă în iubire, fii fericit cu aceasta şi nu-i cere 
ei niciodată nimic! Când eşti singur, niciodată nu vei fi singur, dar, când esti 
singur, vei avea partea ta nobilă de singurătate. Sentimente? Sentimentalisme? 
Tampenii, tämpenii, tâmpenii! Un chef de a scrie scrisori şi atâta! 


Al tău, bătrânul Nichita 


250 


Vietate (VII) 


Ca si cum cuväntul ar cere de mäncare 
unui creier plutitor, 

fumuriu precum un nor, 

peste viata-mi oarecare? 


Ca şi cum, precum iti zic, 
un cuvânt uscat de sete 

mai c-ar cere pe-ndelete 
gânduri dintr-un creier mic? 


Liberati de trupuri foarte 
numai creiere fiind, 

încă ne-om fi amintind 
despre viata, despre moarte? 


Mai apoi spre mai apoi, 

când nici ninge, când nici plouä, 
face-şi-vor poate nouă 
zăpezirea spre gunoi? 


Si din nou cu trupuri multe 
încerca-vom să săltăm 

spre un cer sau spre un dom 
norii creierilor multe? 


251 


Vietate (VIII) 


Dragă Titus, tot m-ai întrebat pe cine am iubit eu cel mai mult in viaţa 
mea ca mulier-mulieris! Grabnic iti răspund: ultima mea dragoste a fost cu o 
femeie din secolul al XVI-lea. Era înaltă, subțire ca un deget al lui Jupiter 
arătând bolta. Blondä, tunsă scurt, putin räräitä şi putin bälbäitä. O bagasem în 
seamă cu privilegiul unei lecturi scrise în literă gotică. Am tras-o din manuscris 
si am särutat-o, după care, spre mirarea mea, cartea cea veche a luat foc din 
senin. Îi ştiu şi numele, dar nu ţi-l spun. Ea se va naşte peste trei sute de ani din 
nou. Mă va scoate din cartea cu litere aldine, mă va săruta şi cartea va lua foc. 
Dar tu mă ştii cum sunt! Poate o dată ne vom naşte împreună în acelaşi timp. Să 
vezi ce ghinion pe mine; atunci vom fi frate şi soră! Uită-te şi tu la faraoni! Ce 
proteste funerare sunt piramidele lor! În rest, dragă Titus, află despre mine că 
sunt în formă. Am zărit-o pe Monique trecând pe stradă şi încă mai purta 
ghiozdan. Mai află, dragă Titus, despre mine, că, după ce m-a reparat cu două 
operaţii la piciorul stâng doctorul Fiică, am de gând să gândesc în picioare. Si 
mai află, dragă Titus, că mulţumesc zeiței pentru faptul că m-a izbit in turloaie, 
iar nu în creier. 
Ave! Nicetas 


252 


Vietate (IX) 


Simt cum se räceste in mine inima, 
simt cum creierul îmi îngheaţă, 
adio, maximă viaţă, 

adio, viata mea minimă! 


Simt cum se face fuior 

de abur mâna mea scriitoare, 
adio, ninsoare 

adio, tu, nor! 


Simt cum se dizolvă cuvintele, 
cum se dizolvă înţelesul lor, 
adio, vă zic tuturor, 

crucilor de pe morminte! 


Secundei acesteia, ultimă, 
când încă te rog, 

încă te rog, 

uită-te, uită-mă! 


253 


Vietate (X) 


Dragă Titus, ar fi trebuit să închei acest ciclu cu o poezie, iar nu cu o 
scrisoare. Nu-mi prea vine să închei cu o scrisoare, dar nici cu o poezie nu-mi 
prea vine să închei. De fapt, singurul dintre noi care a scris o scrisoare într-o 
scrisoare a fost Eminescu. Ti-aduci aminte de scrisoarea lui din scrisoare? 


„De din vale de Rovine 
Grăim, Doamnă, către Tine, 
Nu din gură, ci din carte, 
Că ne eşti aşa departe. 
Te-am ruga, mări, ruga 
Să-mi trimiti prin cineva 
Ce-i mai mândru-n valea Ta: 
Codrul cu poienele, 

Ochii cu sprâncenele; 

Că si eu trimite-voi 

Ce-i mai mândru pe la noi: 
Oastea mea cu flamurile, 
Codrul şi cu ramurile, 
Coiful nalt cu penele, 

Ochii cu sprâncenele. 

Si să ştii că-s sănătos, 

Că, multämind lui Cristos, 
Te sărut, Doamnă, frumos“. 


254 


AURELIAN TITU DUMITRESCU 


Paginile albe 


lui N. S. 
Pagină alba (I) 


Iti scriu cu caldura blanurilor de animale adormite 
şi a apelor învechite de soare. 


Nu sunt trist: am învăţat să mă trezesc 
când zorii sunt doar o amintire 
în lumina galbenă a cerului neclintit. 


Il mai ştii pe omul acela pe care l-ai ascultat tot timpul, 
dar de la care nimic nu ai putut sä tii minte? 


Vis ti s-a părut 
când ai dat cu ochii de lucrurile ştiute demult. 


De omul acela cu pălărie neagră, 
cu dinții lati şi innegriti de tutun, 
de omul acela fără privire? 


I-ai luat bastonul noduros. 

Apoi, plimbändu-te în jurul lui, ai început să îl imiti. 
Nu ştiu ce ai mai făcut. 

În aerul prăfuit, păreai deosebit de violent. 


Omul acela a murit ieri şi nu am simţit nici o durere. 
Nici eu, nici alti apropiați. 


L-am spälat cum se cuvenea, 
l-am imbräcat cu haine curate 
si l-am întins pe masa veche de lemn. 


Vorbeam ca si inainte, 
zambeam chiar, 
ne apropiam de trupul lui ca şi cum n-ar fi fost acolo. 


Seara, cand perdelele au tremurat, 


257 


mi-am amintit 
că îmi dădea uneori să mănânc 
numai pentru a nu rămâne singur la masă. 


258 


Pagină albă (II) 


Atinse de mâna care dispăruse, 
mute, 

pe masa de lemn 

mişcau măruntaiele de pasăre. 


Ti-am privit chipul: nu mai da înţeles 
arborelui mare din apropiere 

si sunetelor dintre frunzele lui: 
respira un mesaj neutru şi inutil. 


Măruntaiele de pasăre 

ne odihneau 

fără ştire 

ŞI iti lăsau mai greu peste obraz 
umbra genelor. 


Privirea mea 


şi-a găsit loc acolo 
si a adormit. 


259 


Pagină albă (II) 


Cineva a tipat 

si au întors capul 
să vadă 

boul jupuit. 


Asezatä în cärlıgul înalt, 
în mirosurile prelungi de sânge, 
carnea animalului le dădea un sentiment obosit. 


Râsetele copiilor — urme dureroase. 


Când doar un picior a mai rămas, 
zgomote grele 
au început să urce din oameni. 


Sângele împietrise 

pe carnea albă, 

nimic nu mai amintea 
de animal. 


260 


Pagină albă (IV) 


Am privit lumina albă şi m-am înălțat deasupra liniştii mele. 


Ia-mi trupul, ţi-am spus, şi du-te mai departe 
pe mările cuprinse de morți: 

atingerea de corăbii a numelui tau 

va schimba direcția închisă în acul busolei. 


Si văz eram deasupra: 
plantele îşi mişcau verdele 
înspre mine. 


M-am rupt 


de liniştea 
ce căpătase soliditate şi timp. 


261 


Paginä albä (V) 


Nimeni nu i-a văzut vreodată privirea: 
ducea în ea un semn vechi 
$1 nu provoca sentimente. 


Copiii aveau un impuls ce nu tine de vârstă şi de om: 
o luau de mână 

si mergeau atât 

cât să se ştie 

că nu le e frică. 


Isı dezlipeau mâna, 
veneau fugind, 
se aşezau pe piatră obosiţi. 


Asemenea fel de a fi 

am văzut 

la câinii 

agitându-se 

când treci prin locurile păzite de ei. 


Femeia aceea avea o independență 
fără de cuvinte şi de obiecte: 
lucrurile dăruite de ea o păstrau 

ŞI, deşi 

incomode, 

nu puteau fi îndepărtate. 


Nici amintirea ei nu naşte sentimente: 
asemeni cu femeia aceea 

ŞI ea 

alungă orice sentiment. 


262 


Pagină albă (VI) 


Ti-am cerut cuvântul acela incremenit 
şi lumina galbenă de deasupra lui. 


Am auzit râsul sălbatic şi monoton: 
sunete de metale rostogolite la marginea oraşului. 


Dincolo începea grâul ruginit 
păzit de râsul tău 
să nu se frângă. 


Am plecat luând cu mine animalele fără putere, 


gura muribundului aburind încă oglinda, 
frica strânsă ca o palmă în jurul flăcării. 


263 


Pagină albă (VII) 


Sunt galbene zăpezile în munţi, 
umbrele morților ridică apele de pe margini. 


Un copil desface din cămaşa albă 
o coală albă cu o hartă albă. 


Care fugar îşi are scutul alb? 
Al cui sânge s-a-ntristat de trup? 


Copilul cântă: mâna lui cu degete de aur 
atinge o harfă nevăzută 
si harta se desface inläuntru. 


Dar sunetele de metal topit 
nu le aud, 
una cu focul sunt. 


Si nu aude cântecul pe nimeni; 
si nu aduce, 
ŞI nu ia cu sine — e umbra morții pure. 


Şi ce lumina dă seninului 
când ochiul pierde 

în tării 

durerea? 

Va răsări cândva? 


264 


Pagină albă (VIII) 


Cum sta culcat pe labele din fata, 

cu ochii închişi, 

animalul ridica din când în când botul 
si atingea un punct 

de unde se întorcea liniştit. 


Am simțit un țipăt în punctul acela, 
un țipăt subțire 

în care sta închis 

un animal mic, 

fără blană 

si fără sânge. 


Din când în când îi vedeam piciorul ieşit, 
urechea sau botul. 


Si n-am mai putut pleca 
aşteptând 

să-mi întâlnesc privirea 

cu a lui 

în luminile intrate printre lucruri. 


Dar ochii mei şi ei se închiseseră 
demult: am auzit 

pe muchiile îngheţate 

ale spiritului 

un vânt puternic 

ŞI rece. 


265 


Pagină albă (IX) 


Moarte 

sträinä 

se ridica. 

Nu morții mele ii stärnea amintiri, 
ci unui urlet trecând atunci 
prin mine, 

unui urlet simultan 

cu amintirea mea despre el, 
unui urlet molipsitor 

si străin 

ce îmi paraliza 

privirea. 


266 


Paginä albä (X) 


Cädea o frunzä prin aer 

si aerul, 

desprins, 

intra într-un timp interior: 

umbrele vieții una cu umbrele morții erau. 


Cădea o frunză prin aer 

si muream în două locuri deodată: 
undeva, îmi simţeam neputinta trupului, 
altundeva, eram în aşteptarea uitată 

a unei clipe de demult. 


Cădea o frunză prin aer 
si simţurile se stränseserä 
in unul singur, 

îndepărtat şi indiferent. 


Cădea o frunză prin aer: 
culoarea ei galbenă 

trezea violent o durere veche 
mai presus de ființa mea 
care nu era pregătită 

să o primească. 


267 


PUNCTUL DE FUGĂ 


Fragment dintr-un dialog: „Asta, adică puterea de a simţi că eşti, nu se 
petrece tot timpul din fata în fata“. 

Monolog: „O scurtă înclinare a capului spre stânga, şi lumea luceşte de 
văzul lui Alexandru Macedon. O foarte scurtă înclinare a capului spre stânga, şi 
cerul devine departe, atât de departe, că bolovani cuvintelor iti stârnesc chipul 
adevărat, facandu-ti-l, făcându-ți-l ... Rămâi singur şi numai înțelesul 
domneşte. Nu durerea e stăpâna cugetării, ci fugitiva părere e însăşi durerea. Un 
unghi, un singur unghi, o linie ruptă, şi înțelesul liniei drepte devine stăpân. 
Artistul e punctul de fugă al liniei rupte, el este piciorul alergätor al intelesului. 

Dar ce este înțelesul? 

Ne este foarte greu să ne apropiem cu trupul de sensul trupului. De multă 
vreme confundäm sărutul cu o formă josnicä a iubirii. A iubi e mai presus de 
întâmplare. Eposul este partea cea dintâi, cea vestitoare a revelatiei. 

Ioan anunţă înţelesul — Isus nu înţelege. 

Neintelegerea lui e trauma fundamentală a religiilor. Mila este o josnicie 
a gândirii. Ea nu are invers, ea nu poate fi răscumpărată prin altceva. Gunoiul 
nu poate fi răscumpărat prin parfum. Intorc capul şi, odată cu el, sistemul de 
referință. Un alt punct de fugă: Vai celui care gândeşte că linia poate fi ruptă în 
unghi şi că acesta ar putea fi un punct de fugă. Linia trăită prin dispreţ ea însăşi 
se constituie într-un alt punct de fugă. Stau şi mă uit. Cu ce stau? Cu ce ma uit? 
Stau şi eu cu mine şi mă uit eu cu ochii mei? Vai mie, ce prost pot să fiu! O 
simplă pasăre «tăind orizontul diametral» îmi schimbă eul şi vederea. 

La urma urmelor, vă mărturisesc că nu există urmă. Perfectiunea 
existenţei stă în aceea că nu lasă nimic după ea (gândită în timp cosmic). 

Întreabă-te si tu, prietene, ce fäceai înainte de a te fi născut, să-ți răspund 
de îndată ce vei face după ce vei fi murit. În viaţă fiind, adu-ti aminte de 
strigătul unui mort! Dacă nu mă înşel, se numea Edgar Allan Poe: «Criza 
numită viata fusese învinsă». Al naibii poet! Mi-am dat întâlnire cu el după- 
amiază, la cinci trecute fix.“ 

— Cum te-ai simți fără de întrebare? 

— Fără de întrebare m-aş simţi stingherit de liber. A-ti muri părinții si a 
fi fără de ei nu este o libertate. A nu avea prieteni cu care să te contrazici e o 
libertate de tot stingheră. Greşeala cea mare pe care o fac uneori adolescenţii 
este aceea că ei confundă propria lor singurătate cu libertatea. A fi liber nu e o 
singurătate. A fi liber este o cordialitate mai întâi cu tine însuţi şi, după aceea, 
evident, cu toţi cei pe care i-ai văzut si pe care îi iubeşti. 

Mi-aduc aminte că, tânăr fund, împreună cu doi prieteni de-ai mei, tineri 
fiind si ei, am fost in casa singuraticului pictor Țuculescu. Refuz amintirile 
concrete, refuz chiar mirajul unic al tablourilor, cum mi-aş refuza propriii mei 
ochi atärnati pe pereţi. Retin singurătatea lui care s-a transformat prin prezența 
noastră tinerească şi genuină în libertate. Mi-aduc aminte cu precizie nu faptul 


270 


pe care l-aş relata din memoria mecanică, ci sentimentul inältätor al 
cordialitätii, al schimbului de înţeles, al nuantelor de suflet pe deasupra de 
făptura obiectelor stârnitoare. Am fost absolut liber şi egal atunci când am 
înțeles că ideea de frumos nu-mi aparține mie, ci ne aparține tuturora. S-a 
mistuit în mine dintr-o dată ideea de geniu, ca un fum de ţigară. În schimb, am 
fost răsplătit de acel înțeles impersonal al artei pe care aş putea-o compara 
numai cu răsăritul soarelui pe o mare sau cu apusul soarelui pe un câmp, după 
ce țăranii şi-au sfârşit lucrarea. 

Arta este numai pricina îndepărtată a frumuseţii şi a dorinţei de a exista. 
Suveranitatea insului de a fi decade arareori şi cu dreptate şi se odihneşte cu 
coroana pe cap numai în făptura artizanală şi plină de înţeles a artei. Închei 
amintirea mea cu o amintire tragică. Însuşi marele nostru pictor Țuculescu îmi 
pusese braţul lui suav pe umărul meu. Mi-a arătat un tablou al domniei-sale. 
Dedesubtul tabloului era scris ca un haiku: Punct de fugă. El reprezenta, si 
niciodată nu voi putea să uit cum mi-a atins retina, nişte păpuşi de lut, ulcele şi 
menhiri, deodată, rästurnate una peste alta, în pieziş, spre orizontul gândirii. 
Mi-a zis: — Uită-te la punctul de fugă! E cea mai tragică amintire a conştiinţei 
mele, care, pe atunci, se infätisa tepoasä, fără punct de fugă. 

A sta locului, spun acum, e din descălecare. Starea locului niciodată nu 
provine din încălecare. Locul este punctul de fugă, nu fuga. 

— Care este punctul tău de fugă? 

— Starea mea de simultaneitate nu cu tot ce este, ci cu înțelesul lui. 

— Starea aceasta e continuă? 

— Acum, când sunt şi eu de fata, e continua. 

— Când se rupe? 

— Este cea mai grea întrebare pe care mi-ai pus-o. Ea se rupe odată cu 
faptul că sunt şi se va desrupe când o să redevin ceea ce am fost: o platformă 
semantică obligată să fie om, poate pentru a se cätära prin ruptură pe o altă 
înaltă platformă semantică. Ce, tu vrei să-ţi spun din Norbert Wiener că 
„existenţa este o enclavă in univers?“ Sau tot din el să-ţi repet că „este o imensă 
victorie în a trăi numai o secundă?“ Niciodată n-o sä mă mai auzi zicând ca 
viaţa este un rut, dar niciodată n-o să mă mai auzi zicând că ea este frumoasă. 
Despre frumuseţe am o idee cu mult mai înaltă. Aspiratia mea nu este nici 
naşterea, nici moartea. Ruptura dintre naştere şi moarte în alt înţeles al secundei 
e autentică, cum ar zice Ion Barbu, care o intrevedea în räpa Uvedenrode. Ce, 
Shakespeare nu bea şi el cu piraţii în port? Shakespeare e singurul nume pe care 
linotipistii nu l-au greşit niciodată. E atât de greu de ținut minte, încât ei îl ştiu 
pe deasupra. 

Te invit, prietene, să mă provoci la mine însumi, să mă scapi de impulsul 
de a gândi. Fă-mi rost de un măgar! 

— Ce anume din personalitatea ta te-a stänjenit în viata? 

— Faptul că am fost contemporan cu secolul XX. 

— Excluzi amintirea? 

— De-ai auzit vreodată clopotele bătând cum le auzi în clipa asta, ele nu 
bat decât amintiri. Când nu bat clopotele, nu faci altceva decât să lucrezi ca 


271 


muritor să faci un clopot din viitor. Nu ti se pare că amintirile sună ca melodia 
unui clopot? Amintirile mele niciodată nu tin minte morții. Dacă văd o pasăre 
zburând prin aer, de-aud gâlgâitul unei guşi de pasăre ciripitoare, niciodată nu 
mă gândesc că ea s-a născut şi că ea urmează să moară. Amintirile mele nu au 
nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt o Golgotă. Câteva cuie, un lemn bătut în 
pieziş, un adolescent acolo, două-trei femei plângând şi un puşti pierind din 
vederi îngrozit de natura lucrurilor. 

— Te-a îngrozit chipul vreunui om? 

— Bineînţeles. Tu nu te-ai uitat niciodată în oglindă cum m-am uitat eu. 
Esti prea tânăr ca să ti se fi spart dinții din fata. N-ai păr alb şi nici nu-ţi doresc 
să albesti într-o noapte, să te culci noaptea pe pernă blond si să te trezesti alb. 
Dar nu atunci când trebuie să albeşti şi când nici n-ai albit, ci altă dată, pur şi 
simplu, hodoronc-tronc. 

Eu cred că cel mai bun prieten al vieţii mele s-a născut în secolul XV. 
Ne-am pierdut amândoi data de naştere, nu şi prietenia. Ştii cum arăta el? Sau, 
mai precis, ştii cum arată el? Tocmai ca şi mine, cu apucătură semantică. La 
mutre: el e cioclovin, iar eu cârn. La ochi: eu sunt albastru, iar el visiniu. Nu mă 
lasă niciodată în pace când mi-e rău, dar nici eu nu-l las niciodată în pace când 
el crede că e mort. El e singurul meu prieten. El este alchimist iar eu chimist. El 
este, eu sunt. 

— Vrei sä imi descrii o stradă? 

— Tocmai acum, când merg greoi, îmi intră o stradă de vis pe fereastră. 
O trompetă din copilărie, la care cânta poate Louis Armstrong, îmi împodobeşte 
creierul cu picioare şi-mi schimbă dorul meu neschimbat tot în dor. Ce greu e, 
Doamne, să schimbi dorul în dor! Strada este cel mai lung pantof al omului fără 
de picior. Pe stradă, niciodată nu răsare şi nu apune nimic. Dorul e statornic 
când pescăruşul zboară, iar pescăruşul, el însuşi e static, când mi-e dor de el. 

— Un magazin? 

— Ce magazin! N-aş avea decât unghii tăiate de vânzare. Singurele 
lucruri reale din Isus sunt cuiele din palma lui. 

— Ce ai? 

— Mi-e somn, bătrâne, şi cerul mi se face pleoapă de frigul stelelor. 
Bucuria, fericirea de a trăi iubind desființează tristetea de a trăi omorând. 
Bărbatul care ține sabia în mână e slab şi nelegiuit. Aidoma burtii femeii 
gravide, burta creierului gravid de idei e fericirea bărbatului. E slab si netrebnic 
cel care a ajuns să trăiască sı să fie bărbat si are ură în sine, decapitare în sine si 
concurență. Creierul gravid de idei din capul bărbatului dă aripi invizibile; ele 
sunt însuşi zborul. De vezi zburând vreo pasăre prin aer, să ştii că ea zboară din 
pricina faptului că eu gândesc aerul prin care ea zboară. De vezi vreun arbore 
înflorit, să ştii că el a înflorit din pricină că i-am gândit pământul. Sabia e roşie 
de sânge, ideea străluceşte de înțelesuri. Dar, mai bine ar fi să-ți cânt un cântec 
de la mine, de la Ploieşti: „Pe mine ce mă ofticä/ E dorul de mămăligă./ Când o 
văz pă cârpător/ Mă bat pe burtă dă mor“. „Pohta ce pohtesc“, cum ar spune 
Pătraşcu, zis sı Mihai Viteazul, nu-mi locuieşte burta, ci creierul. Nu de foame 


212 


mi-e mie, mie mi-e de dor. Dorul este foametea urcatä in creieri, foametea de: 
„Nu e päcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?“ 

— Ce ocolesti? 

— Nu ocolesc nimic. De aceea sunt plin de räni. A nu te curba in jurul 
soarelui cum lumina se curbeazä in jurul stelelor e minunata durere de a avea 
trup. De aici sı disperarea poetului Lucian Blaga, stiind si nestiind cänd urla: 
„Dati-mi un trup, voi, munţilor“. 

— Mai ai unde te întoarce în tine? 

— Pe vremea lui Ştefan cel Mare, pământul era în cu totul altă parte a 
cosmosului. Am 50 de ani. Tu vrei să mă întorc din nou într-un nenăscut? Când 
tocmai mă pregăteam să fiu un virginal în viitor, un virginal de mort? 

— Sunt convins că memoria ta mai păstrează copilul. Altfel, după cum te 
cunosc, ai intra în panică. E şi greu, dacă nu imposibil, să ti se ia ceva din tine 
însuţi. Dar, cred, nu te întorci la copil decât ca la un decor, deşi, repet, nu îmi 
pare a fi decor. De ce? 

— Memoria mea nu păstrează decât rezervele de încurajare pentru viitor. 
Ce-mi aduc eu aminte din mine este numai ceea ce mâine îmi va da dreptul să 
exist încă. 


— Deseori când eşti trist sau obosit, te aud cântând o melodie veselă. 
Textul şi ritmul ei te duc în starea pe care tu nu o aveai înainte, dar care nu e 
starea cântecului, ci alta, o stare în care poti acționa liniştit. Cântecul încetează 
si priveşti calm orice s-ar întâmpla sau iti continui lucrul. Sentimentul poate fi 
stârnit? 

— Sentimentul niciodată nu se apropie, el apare brusc şi electrocutează. 
Niciodată el nu are natură grafică, nefiind stârnit de o reprezentare: cred că 
sentimentul este însuşi sufletul. Vorbim foarte mult despre suflet neputând să-l 
definim. Si nici nu prea poate să fie definit. Sufletul omului este din ce în ce 
mai măreț şi mai inältätor pe măsura câtor sentimente necontradictorii poate 
aduna în hipotalamus. Noţiunile nu sunt altceva decât scheletul unei armate 
moarte de sentimente. De mai multe ori în viata am privit cu strângere de inimă 
cadavre de oameni. Trupul fără de viata, prin absenţa sentimentului, e mai tăcut 
decât însăşi tăcerea. Liniştea şi tăcerea asurzitoare din trupul mort acoperă orice 
sunet şi orice zgomot din jur. O statuie de bronz e infinit mai vie decât cadavrul 
unui adolescent. 

Mutändu-mi privirea, am remarcat arareori cadavre de animale în natură. 
Nimeni nu va şti niciodată unde mor soarecii, de propria lor moarte, unde mor 
pisicile, de propria lor moarte, sau locul în care mor vietätile pădurii, de propria 
lor moarte. Natura nu are cimitire naturale, decât, poate, în cazul elefanților, în 
rest ea are o curățenie a vieții si o continuitate atât de proaspătă, încât nici nu-ţi 
vine să crezi că vrăbiile de-acum, în fapt, sunt descendentele vräbiilor care au 
murit acum Cinci ani. Aproape nu-ți vine să crezi că există moarte în natură. 
Alergarea ei într-un prezent etern aproape că nu te poate face să crezi că ea ar fi 
având vreun trecut. 


213 


Creatia umanä stä in memorabilitatea ei. Omul cu nume se tine minte. De 
aceea monstruozitatea lugubră şi nevoia firească ca lângă fiecare oraş sau sat să 
al $1 un Cimitir. 

Din punctul de vedere al vieţii, moartea este umbra ei. Dar să nu 
speculăm prea mult şi nici să nu abuzăm de adevărurile elementare, decât 
numai în măsura în care ele sunt uitate. 

— Acum iti strălucesc ochiu ca în momentele in care dictezi poezie sau ai 
vrea să dictezi poezie. Totuşi dacă ai dicta o proză? Scurtă. 

— Da, dacă vrei. Poate tocmai ca să mai schimbăm punctul de fugă. 

Îmi aduc aminte, dacă-mi aduc bine aminte, după ce trupele noastre 
trecuseră de Debrețin şi se îndreptau spre Tatra, pe Mediesul Aurit s-au reîntors 
într-un sat de lemn ars de la temelii, încă mai fumegând cu bulgări de jar în 
cenuşă, trei sergenti, loviți de suflu. Aşa se numea pe atunci o boală stranie, 
vecină cu nebunia, care-i lovea pe soldații în preajma cărora exploda câte un 
obuz. Omul lovit de suflu nu prea mai redevenea ce a fost. Aceşti trei sergenti 
loviți de suflu fuseseră dezafectati din trupă şi plecaseră razna în echipamentul 
militar, cu pustile, ranitele şi ploştile de aluminiu, cu căştile, cu cizmele, cu 
gloantele si cu hrană rece la ei, cum zic, plecaseră razna, de-au ajuns toți trei 
incolonati pe vatra unui sat ars din temelii, de pe Medieşul Aurit. Pe unul îl 
chema Filip, pe altul îl chema Traian, şi pe celălalt, Mielu. Filip avea vreo 
două-trei luni mai mult decât Traian, iar Traian, două-trei luni mai mult decât 
Mielu, iar Filip avea două medalii, Traian, una, şi Mielu, nici una, ca mai tânăr. 

Filip mergea primul, Traian, al doilea şi Mielu, al treilea, care, în afară de 
puşcă, ducea şi mitraliera, ca mai tânăr, pentru că Traian ducea gloantele, şi 
cartuşierele, şi binoclul, ca având o singură decorație, iar Filip, având două si 
fiind cel mai în vârstă, ducea numai puşca, cele paisprezece grenade, cele cinci 
revolvere, precum şi luneta periscop care nu atârna mai mult de vreo douăzeci 
de kile, maximum. Când au ajuns în sat, Filip a ochit fântâna satului, care nu 
luase foc din pricina faptului că era de piatră şi era plină vârt cu apă de la 
antepenultima ploaie torențială de la fata locului. — Drepti! a strigat Filip. Pe 
loc repaos de voie, a strigat el. Avion străin la orizont, jos! Sus! Drepti! Pe loc 
repaos, de voie! Programul fiind încheiat, Filip îi făcu semn lui Mielu, care 
sedeau ei toţi trei pe o bancă, să-i scoată cizmele. După care, Traian scotändu-si 
singur o cizmă, îi făcu semn lui Mielu, care îi scoase cealaltă cizmä. Filip se 
aplecă şi scoase din ranitä o cutie mare cu vax şi o perie de pantofi. Luä pe 
îndelete cizma stângă şi îi făcu luciu, apoi cizma dreaptă şi îi făcu luciu, după 
care dădu cutia cu vax lui Traian, care, după ce-şi termină pe îndelete treaba, 1- 
o dădu mai departe lui Mielu, cu perie cu tot, care, după un timp şi pe îndelete, 
îşi termină şi el treaba. Imediat după aceea, Filip scoase o piele de ascuţit 
briciul şi un brici din ranitä, agätä cu un cârlig pielea de ghizdul fântânii, ascuti 
pe îndelete briciul, scoase pămătuf, şi săpun, şi o oglinjoară mică, rotundă, şi 
începu să se bărbierească în amänuntime. După care dădu briciul lui Traian, si 
pielea, care, după un timp, dădu briciul şi pielea lui Mielu, care, după un timp, 
le strânse cu bine şi le băgă înapoi in ranita. 


274 


Filip scoase un mosor cu ata neagră in care era înfipt un ac cu ureche, îşi 
scoase mantaua, o scutură de două-trei ori cu pocnitură în aer, îşi întări nasture 
cu nasture, şi avu cu precădere grijă să recoasä marginile petlitelor. După aceea, 
dădu mosorul cu ata şi cu ac cu ureche lui Traian, care, fără gräbire, efectuä 
aceeaşi treabă care, după aceea, dădu mosorul cu ac şi cu ureche lui Mielu, care 
efectuă pe îndelete, fără grăbire aceeaşi treabă. Filip stătu o clipă şi zise: — 
Acum la curätatul ghinturilor! A luat pusca, a demontat-o, a uns-o şi a frecat cu 
o tijă metalică cu pämätuf în vârf ghintunile până au devenit lună. S-a uitat pe 
țeavă, pe indelete, după care i-a dat-o lui Traian, să se uite pe ţeavă care s-a 
uitat la ea, iar Traian i-a dat-o lui Mielu sä se uite pe ghinturi, care s-a uitat la 
ghinturi, Traian şi-a desfăcut puşca, a uns-o, şi-a curăţat ţeava şi s-a uitat prin 
ea, după care i-a dat-o lui Filip sä se uite prin ea, iar Filip lui Mielu sä se uite 
prin ea. Mielu la fel, după ce a terminat cu ţeava, s-a uitat prin ea, i-a dat-o lui 
Filip să se uite prin ea, iar Filip i-a dat-o lui Traian sä se uite prin ea. După care, 
Filip s-a uitat scurt la Mielu, Mielu a dat drumul la roata fântânii, a scos apă şi a 
umplut cele trei căşti. La un semn din ochi al lui Filip, toţi trei şi-au vărsat apa 
în cap, au zbärnäit din buze cu plăcere, şi-au şters fruntea şi şi-au pus la zvântat 
cästile. Filip a scos o conserva de fasole din ranitä, a taiat-o cu baioneta şi a luat 
trei înfulecături mici din ea. l-a dat-o lui Traian, care a luat două infulecaturi 
ceva mai mari din ea, care i-a dat-o lui Mielu, care a luat o înfulecătură mare 
din ea, ca mai tânăr. — Mă, care vrei horincă? a întrebat Filip. Nerăspunzând 
nimeni nimic, Filip a tras trei inghitituri zdravene, după care 1-a dat-o lui 
Traian, care a tras două inghitituri mai potrivite, după care i-a dat-o lui Mielu, 
care a tras o inghititurä bună, ca mai tânăr, a înşurubat capacul de la ploscă şi 1- 
a dat-o lui Filip, care a pus-o înapoi în ranitä. 

Cum se uitau toți trei spre dreapta lor, tocmai de acolo a apărut o fata 
descultä, care ducea de-o funie o vacă cu o talangă de gât. Fata a trecut fără să 
se uite la ei, iar ei şi-au mişcat încet-încet capetele ca trei limbi de ceasuri, de la 
dreapta de unde apăruse fata, spre stânga, unde dispăruse în cele din urmă fata 
cu vaca, din care se auzea numai talanga de la gât. 

— Din pricina casei de piatră de pe vârful dealului, s-a dat foc la satul de 
lemn de pe Medieşul Aurit, a zis Filip. 

— Pe dealul ăla nu este nici un fel de casă de piatră, a răspuns Traian, e 
numai un nor, care precis că e îngerul Domnului, a răspuns Traian. 

— Nu-i nici o casa de piatră, nici nor şi nici înger pe dealul ăla, a zis 
Mielu. 

— Tu să taci, că eşti mai tânăr!, a zis Filip. 

— Taci, bă, că eşti mai tânăr!, a întărit Traian. 

— Tac, a zis Mielu, şi a tăcut. 

Au mai stat ce au mai stat şi, deodată, Filip a ridicat periscopul. S-a lăsat 
moale pe bancă şi a luat binoclul. S-a uitat fix pe deal, după care a dat binoclul 
lui Traian. Traian s-a uitat fix pe deal, după care i-a dat binoclul lui Mielu, care 
s-a uitat fix pe deal. 

— La atac!, a strigat cu voce groaznică Filip. 


275 


Au împărțit între ei grenadele, au montat mitraliera, au împărțit 
pistoalele, au încărcat pustile. 

— Înainte, uraa! a strigat Filip. 

— Ura, ura! au strigat Traian şi Mielu. 

S-au năpustit toți trei spre deal. 

Un timp, s-au auzit dinspre deal răpăit de mitralieră, trageri de puşcă şi 
de revolvere, apoi o explozie bubuitoare de mai multe grenade deodată. După 
care nu s-a mai auzit nimic. 

Mai spre seară, dinspre partea stângă, a trecut înapoi fata descultä cu 
vaca cu talanga, prin fata fântânii şi a băncii pe care stăteau trei ranite pline, dar 
nu s-a uitat la ele, după care a dispărut înspre partea dreaptă. Un timp s-a mai 
auzit talanga, după care nu s-a mai auzit nimic. Peste noapte, câte un tăciune 
mai deschidea câte un ochi roşu din cenuşa satului. Mediesul Aurit, de culoarea 
nopții, se auzea curgând. 

— Este o amintire? 

— Este o amintire colectivă. Întâmplarea este atât de adevărată, încât nici 
nu mai are nevoie să se fi şi întâmplat în real. Să ne apropiem cu sfială şi cu 
grijă de o zona mai putin accesibilă noua, şi anume, aceea a eposului. Fără nici 
o îndoială că eposul de calitate pleacă de la nişte adevăruri istorice. Este 
suficient ca o singură întâmplare cu semnificaţie să se fi întâmplat, ca ea să 
prolifereze o serie de variante ale ei, din ce în ce mai înclinate, mai pline de ataş 
fata de semnificație decât fata de faptul care a stârnit semnificație. Nu remarci 
oare că în jurul nostru sunt oameni care stârnesc legende în jurul lor? Un astfel 
de om a fost, bunăoară, Labiş. Astăzi, se atribuie foarte multe întâmplări şi 
cuvinte orale lui Labiş. Ele sunt de fapt ca şi adevărate. Cine stârneşte în jurul 
său legende înseamnă că, inițial, a stârnit o întâmplare cu înţeles de natură 
majoră. Astăzi încă ne mai gândim dacă nu cumva miturile ar putea să conserve 
în ele cioburi de istorie veridicä. E foarte probabil să fie aşa. Regret foarte mult, 
în ceea ce mă priveşte, că nu avem la îndemână o definiție a miturilor şi că cei 
care se preocupă de catalogarea lor, de studiul lor, şi de interpretarea lor, n-au 
încercat niciodată să dea o definiție a mitului, depăşind-o pe cea de dicționar. 
Riscăm noi înşine să dăm o definiție a mitului, ca ipoteză de lucru: mitul este o 
întâmplare exaltată. Direcţiile exaltării unui mit pot fi ori către întâmplarea 
propriu-zisă, ori către semnificatiA ei. 

Nu am nici o îndoială că miturile fac parte din memoria colectivă a unei 
epoci. Scurta poveste a celor trei soldați loviți de suflu, pe care ţi-am spus-o 
înainte, mie mi se pare ca semnificație atât de tipică pentru finele celui de-al 
doilea război mondial si pentru deturnările sale istorice, încât, după ce ţi-am 
povestit-o, sunt ferm convins că ea s-a şi întâmplat. 

Memoria colectivă, în momentul în care ai sentimentul ei, schimbă 
profund punctul de fugă al memoriei tale particulare. Atribuirea unor date 
personale memoriei colective cât şi împrumutul din memoria colectivă în 
favorul memoriei personale mi-apar a fi de o osmoză atât de firească, că mă şi 
mir că sunt atât de insistent în a demonstra un adevăr la îndemână. 


276 


Nu-mi voi astupa niciodată urechile si nu-mi voi mai închide niciodată 
ochiu (cum mă sfătuieşte distinsul filozof grec Platon) ca să aud in mine propria 
mea informatie genetică. Sunt mult prea curios ca să generalizez cu gräbire 
dialectica gândirii umane şi nu mă abate câtuşi de puţin gândul s-o schimb de 
dragul frumuseţii formale în înghețare metafizică; de data aceasta, folosesc 
cuvântul metafizică în sens strict filozofic, iar nu ca atribut estetic, într-un cu 
totul alt sens, folosit în judecata poeziei; cuvântul metafizică, în terminologia 
poetică, semnifică sublimul şi inefabilul. Metafizică, în sens filozofic, însă, 
semnifică dureroasa retrogradare spre idealism, închiderea în cercul vicios al lui 
mr’, adică a înscrierii razei în cerc. 

— Uneori, când ti se pare că ceea ce fac nu îmi exprimă bine atitudinea 
sau că atitudinea nu mä onorează, îmi spui intämpläri ale vieţii tale spre a 
înțelege unde greşesc — ai atunci o memorie brută. Desi chiar şi tie iti schimbă 
starea, nu risc să spun că relatarea iti provoacă sentimente. De fapt, ce raport 
există între sentiment şi memorie? 

— Poate termenul de memorie brută nu este cel mai bine ales, aş prefera 
mai degrabă termenul de memorie îndepărtată, pentru că, cu cât sare mai înapoi 
şirul memoriei, cu atât suferă un proces de calcinare. 

Între sentiment şi memorie, există o mare intersecţie nedesluşită precum 
şi câteva hotare îndepărtate şi distincte. Întotdeauna trăim din punct de vedere 
sentimental cu cel putin câteva secunde înainte. Mai precis trăim drept prezent 
sentimental cele câteva secunde mai de dinaintea prezentului strict. Din acest 
punct de vedere, aproape că îmi vine să neg prezentul strict ca existând. 
Bucuria sau tristețea, râsul sau plânsul sunt ecouri ale unui trecut apropiat 
mutate în secunda de față. Fenomenul e foarte asemănător cu fenomenul 
cometelor. Cu cât orbita lor se apropie de soare, cu atât coada din spatele lor 
este mai lungă. 

Din alt punct de vedere, acest fenomen este exact inversul plopului verde 
cu umbră neagră. E mai degrabă o umbră neagră, verticală, care are plopul 
verde, orizontal, la spatele ei. Secunda este umbra care lasă în spatele ei lumină. 
Construcţia, având o natură profund vie, şi fenomenul, intensitatea, nu se supun 
unei descriptii logice, formale, şi cu atât mai mult, matematicilor de tip 
cantitativ. 

Sentimentul este tot ce poate fi mai antiabstract, mai concret, din 
conştiinţa omului. Memoria nu urmează întocmai traiectul sentimentului. Ea e 
mai putin vie, are tendinţe de abstract sau, în cel mai bun caz, de mit. 

În cazul artei, acest lucru devine cu mult mai evident tocmai pentru că 
arta îşi are una dintre sursele şi rădăcinile ei cele mai sigure in concretetea 
sentimentelor. Fără nici o îndoială că sentimentul poate să aibă şi el o natură 
colectivă atunci când dorul se transformă în alean şi aleanul în acţiune. Se poate 
întâlni cel mai des acest tip de sentimente colective, cu precădere în cazul 
teatrului, care îl are pe spectator drept protagonist. În acest sens, fără să-şi 
piardă concretetea, sentimentul se depersonalizează, devine impersonal. La 
urma urmei, marea nu este impersonală şi concretă totodată? 


277 


In planul artei, punctul de stärnire are un caracter concret. Dealtfel, 
putem sä spunem cä numai ceea ce miscä are natura concretului. Staticul este 
refuzat de arta chiar si în stadiul contemplärii. Natura cuvântului de a se începe 
cu o literă şi a se sfârşi cu o literă ii dă mişcare în spațiu. Rezultatul unei poezii 
e o schimbare de punct de fugă, propunând un alt tip de concret într-un alt tip 
de mişcare. Nu putem face o hartă a punctelor de fugă şi nici stabili o lege a 
apariției lor şi dispariției lor în artă. Putem intui câteva procedee utile, dar 
procedeul, ca orice procedeu, este exclus din zona sublimului şi a revelatiei, 
rămânând numai în cea a meseriei accesibile pe care, cu un meşter bun, o poti 
deprinde în scurtă vreme. Punctul de fugă nu este o problemă de tehnică 
poetică, ci, aş spune, el întrucâtva este corespunzător cam cu ceea ce este 
metoda dialectică în filozofie. Punctul de fugă este aproape coincident cu 
schimbarea vitezelor de transmisie în cadrul unei poezii sau în cadrul unui corp 
de poezii, dar, în acelaşi timp, el are şi caracterul semnalului de contoar Geiger- 
Müller in fata noilor iradiatii poetice, aflate în câmpul poeziei moderne. La 
urma urmei, ruptura în poezie şi alienarea nu-şi pot avea o expresie mai 
adecvată decât în aplicarea metodei punctului de fugă. 

Elasticitatea acestei metode este maximă şi capacitatea ei de a atinge în 
mod eficient zone îndepărtate sau chiar cu caracter paradoxal este mult 
superioară invenţiei rimei, a ritmurilor, a formelor fixe şi a stărilor de haiku în 
poezie — înglobându-le după nevointä spaţial sau global pe toate sau, în alte 
cazuri, excluzändu-le direct din text. 

Punctul de fugă are natura unei geometrii care se înmoaie în spațiu ca o 
frunză sau se întăreşte brusc cum apa se întăreşte în sloiul de gheață. O 
arhitectură care fluctuează şi care se mişcă, care se dilată şi se restrânge, devine 
o casă pentru înțelesul poeziei, cu mult mai convenabilă decât rigiditatea 
cubului, sferei, piramidei sau tetraedrului. 

Ceva din tensiunea punctului de fugă este asemănătoare şi cu schimbarea 
bruscă a voltajului pe o reţea ori cu a schimba deodată o ramură din copac într- 
un fulger rămuros. 

Punctul de fugă apare ca un act estetic nu numai în poezia propriu-zisă, ci 
si în poezia conținută de om. Mă repet: ca să fii poet adevărat trebuie mai întâi 
ca om să fii poet adevărat. Nu putem concepe om mizerabil şi poet genial. Sau, 
cum zice poporul, nu poti fi dintr-o dată si cu una într-alta si cu sufletul in 
paradis. 


Fiecare poet este o lume, şi contactul deschis între doi poeţi nu poate să 
nu modifice, o dublă modificare din punct de vedere interior a fiecăruia în 
funcție de personalitatea fiecăruia în parte. Această schimbare de punct de fuga 
nu are aderentä obedientä la arta preopinentului. În schimb, ea nuanteazä 
propria ta artă printr-un nou posibil punct de fugă. Sunt foarte valoroase 
contactele directe dintre poeții mai tineri şi poeții mai în vârstă. Poetul tânăr, 
luând cunoştinţă de câteva căi închise, deja cercetate ale poeziei, iar poetul mai 
în vârstă, de sensibilitatea plină de prospeţime a unei alte generaţii. Diferenţa de 
zece ani dintre doi poeţi mi se pare cea mai potrivită pentru un dialog real între 


278 


ei. In mod ciudat, poetii de värste apropiate, in dialog, nu creeazä puncte de 
fugä, ci, mai degrabä, respingeri reciproce sau zgomotoase aprecieri reciproce, 
pupäturi frenetice care nu prea au de-a face cu realul. Dar fac bine pentru ochii 
lumii şi pentru civilizaţie. În ceea ce mă priveşte, am o stranie mirare de cum a 
putut să reziste de mai bine de douăzeci de ani, neîntrerupt, prietenia mea 
literară cu Anghel Dumbräveanu şi cu Gheorghe Tomozei. Ce-i drept, prea 
multă teorie a poeziei nu ne-am făcut unii altora, dar, totuşi, pentru mine 
rămâne un exemplu fericit. 

Prietenia mea cu Anghel Dumbrăveanu poate că s-a conservat şi din 
aceea că el locuieşte la Timişoara si eu la Bucuresti, si, în medie, nu ne vedem 
mai des de o dată pe lună. 

Prietenia mea cu Gheorghe Tomozei cred că provine de acolo că scriem 
cu totul şi cu totul deosebit unul față de celălalt, că avem alte gusturi literare şi 
alt mod de a înţelege poezia. Lucru care, în loc să ne despartă, ne-a apropiat 
printr-un lent şi sănătos sentiment de stimă reciprocă. Cred că sunt in viata 
fiecărui poet câteva întâlniri de deosebită importanță cu colegi de-ai lui, cu 
precădere mai mari decât el ca vârstă sau chiar ca faimă, întâlniri care i-au 
modificat punctul de fugă, dacă nu pe loc, cel puţin în timp, sau care i-au 
deschis noi orizonturi de cercetare. 

Din cele câteva întâmplări mai deosebite, cele câteva ore de conversaţie 
cu Ion Barbu, cele câteva după-amieze petrecute cu Auden, cele două nopți 
petrecute cu Evtuşenko, împreună cu poetul Cezar Baltag, primele mele 
întâlniri cu Geo Bogza, douăzeci şi două de ore de neuitat cu Jacques Prevert, 
serile petrecute cu Eugen Barbu, când acesta era mai tânăr, şi cele câteva lungi 
conversații cu Marin Preda, prietenia profesorului Tudor Vianu pentru mine, 
mai târziu a lui Paul Georgescu, o seară de neuitat petrecută în casa lui Eugen 
Jebeleanu, când poetul mi-a citit câteva pagini märete dedicate lui Bacovia, din 
jurnalul său, cele câteva seri protocolare de la A.E. Baconsky, cele două sau trei 
scurte întâlniri cu Labiş, prietenia de mai târziu cu poetul Alexandru Andritoiu 
şi cu Aurel Covaci, extraordinarele întâlniri cu sociologul Petre Pandrea, cu 
Desanka Maximovici şi Vasko Popa (pe sculptorii, pe pictorii, pe compozitorii 
români, nici nu-i mai amintesc, pentru că lista lor e nesfârşită), în fine, din 
faptul că cunosc generația dinaintea mea, propria mea generaţie şi puştimea ce 
vine după generația noastră, mi-am dublat contactul viu cu lectura cărții, cu 
bucuria de a putea dialoga în mod direct cu nenumărați autori, scriitori de cele 
mai diferite genuri, de la care, de la aproape toţi, am avut câte ceva de învăţat, 
fapt pentru care le-am rămas şi le rămân profund îndatorat. 

Antimetafizica nu este o carte de amintiri, ci cu totul şi cu totul altceva. 
Dar, la modul räzlet, ca să-i dau un pic de sare şi piper, am mai pigmentat-o cu 
câte o anecdotă din viata mea. Acum, în clipa asta, bunăoară, mi-ar face plăcere 
să evoc întâlnirea avută acum peste cincisprezece ani (poate, căci nu am 
memoria datelor) cu poetul francez Jacques Prevert, la locuinţa acestuia din 
Paris. 

Nu ştiu de ce, în primul şi ultimul Paris al vieţii mele (când zic Paris, mă 
gândesc la frumuseţea eroului iar nu la oraş), am dorit foarte mult să-l văd cu 


279 


ochii şi să-l ating cu mâna pe unul dintre cei mai mari poeți francezi ai ultimei 
epoci, Jacques Prevert. Monstrul de expresie francez, „Quai d’Orsay“-ul, a 
aprobat dintr-o dată. Făcând parte dintr-o delegație de schimburi oficiale 
culturale româno-franceze, mă rog frumos, dorisem să-l văd pe marele poet 
Jacques Prevert, când mi s-a spus că pot să-l văd şi că mă aşteaptă „vendredi, 
treize, jour fatidique“, la domnia-sa acasă, ca să mă privească şi să mă 
primească ca pe un poet crescut în sânul socialismului, drac curat şi mâncător 
de celebrităţi. 

O vicontesă alsaciană, dacă îmi aduc eu bine aminte, cu un nume plin de 
van-uri sau de von-uri, m-a condus în Place Pigalle, loc rău famat, în general, al 
lumii, sex pervers al degradării femeilor, aflat tocmai în această piaţă pigală. 
Poetul locuia pe o strädutä alăturată, la etajul întâi. Jos, nişte madone 
dezabuzate făceau pe cratite omlete, iar, pe scara scärtäindä şi cu bumbumuri în 
uşă, marele poet al sufletului nostru, Jacques Prevert. 

Când s-a deschis uşa, am avut o halucinație, am crezut că am greşit 
adresa. Că vin acasă la domnul Jean Gabin. Ce asemănare! Ce fel de rostire de 
cuvinte la francezii de la fata locului! Cu un splendid păr de perie alba, Jacques 
Prevert a apărut calm în uşă, cu o cămaşă albă, impecabilă, şi într-un pantalon 
albastru, ultramarin. O singură bretea ii tolănea pieptul, din nasturele văzut spre 
cel nevăzut, când, brusc, fixându-mă cu ochii ca pe un individ idealist, nebun 
de comunism şi, culmea, membru de partid, mi-a zis: 

— Ştii ce Nichita?, avusese grijă să-mi scoată numele scris pe un carton, 
din buzunar — Ştii ce, Nichita? Ştii de ce m-am îmbrăcat în cinstea dumitale 
într-un pantalon albastru? 

— Nu, am spus eu pierit ca şi nefiind prea sigur că mă aflu in fata lui 
Jacques Prevert sau în fata lui Jean Gabin. Nu ştiu! am spus eu pierit. 

Bătrânul, care îmi apărea ca un tată al patriei, se uita la mine dign şi 
misterios din uşă: — Mă, mi-a zis el, într-un argou franțuzesc pe care l-am 
resimţit ca fiind de la Ploieşti, ai văzut tu vreodată o mâncare albastră? 

— Nu, am zis eu iluminat, niciodată nu am mâncat o mâncare albastră! 

— Pai, vezi, mi-a zis grongänind, de-aia m-am îmbrăcat în pantaloni 
albaştri, ca să nu mă mănânci pe loc. 

— Hei, am strigat eu brusc destins, eu venisem, domnule Jacques 
Prevert, ca să vă cunosc şi să vă sărut! 

— Ah, a zis el pierzändu-si măreția, dacă-i pe asa, vino repede înăuntru 
căci avem de treabă! 

Vicontesa, sau baroneasa, sau ce pisica Penelopei o fi fost, a dispărut în 
mod spontan din fata uşii, în timp ce noi doi ne uitam la ea cu ceafa. Jacques 
Prevert m-a luat de gât cu braţul lui sfios, şi puternic, şi prietenos, şi am intrat 
amândoi în casa lui ca un vagon compus din două camere, una în continuarea 
alteia. Nici n-am intrat bine în acele cämärute stil vagon, tip bloc nou de la noi, 
care nu se mai face de mult, când mi-a rupt ochii un tablou nici mai mult nici 
mai putin semnat Pablo Picasso. — Un amic din tinereţe, a spus Jacques 
Prevert, trăgându-se repede înspre un tablou semnat de Juan Miro. — Nişte 
derbedei, iubite poete, mi-a zis el, nişte derbedei! Mi-a zis unul că-mi dă un 


280 


castel pe Loara pe astea două porcării, dacă le dau. Cum o să le dau? Ce, la 
urma urmelor, un castel francez e un castel francez, iar ăştia, nişte derbedei! Ce 
bei? m-a întrebat bătrânul mamut. 

Eu, nepregătit, mă cam lungisem la fata, şi, într-o doară, am zis: — 
Whisky. 

— Ai nimerit-o, mi-a zis gigantul mamut. Asta mi s-a si dat din partea 
guvernului ca să te primesc. O ladă cu sticle de whisky. S-a dus singur în 
camera din continuarea camerei şi a adus pe o mäsutä pe rotile vreo douăzeci şi 
patru de sticle de whisky, toate designate cu steagurile flotei britanice. În 
camera cealaltă, un pat läbärtat şi, deasupra, un alt tablou. Şi ăla, al dracului, 
era semnat de un pictor care îmi obsedase vederile de tânăr copil. Astăzi, m-am 
mai calmat, dacă-mi aduc eu bine aminte de atunci, că, dar ce, si la mine, în 
casa mea cu două camere, ba vezi un tablou de Mircea Dumitrescu, ba vezi un 
minunat tablou de Botiş, ba vezi câte o pânză înaripată de Sorin Dumitrescu, la 
urma urmelor „la même Jeannette, autrement coiffée“. I-am dăruit pe loc cartea 
11 elegii, cu o dedicație fastuoasä, dar bătrânul mamut, cu o mai mare 
experiență la poeți decât mine, pe loc a scos de sub pat o carte intitulată 
Fabrase, pe care, cu un creion, mi-a făcut o dedicație şi un început de portret. 
Cartea, cum am sosit din Franţa, i-am däruit-o Marcelei, pe care am iubit-o in 
taină ani de zile, cu scopul precis de a o impresiona, fapt pentru care mi-a şi 
comunicat că Jacques Prévert e un poet destul de bun. 

Reluând şirul de unde-l întrerupsesem, şeful de trib a dat cep la o 
sticloantä, care, spre mirarea noastră reciprocă, s-a topit văzând cu ochii, ca şi 
cum am fi participat amândoi la un fenomen O.Z.N. Cu bunătatea tipică a unui 
tată care trăise şi el, la rândul lui, emotivitätile angelice care-mi cutremurau 
creierii şi pulmonii, mi-a dat o palmă de îmbărbătare pe spate şi mi-a sucit gâtul 
de lebădă spre biblioteca lui, care era compusă din trei rafturi mari. — Cărți 
dăruite de către prieteni de-ai mei, care le-au şi scris, nătângii, zise el. De-alde 
Malraux si de-alde alții. 

Văzându-mă că mă intepenesc de demnitate culturală, in timp ce cea de-a 
doua sticlă era pe sfârşite, m-a sucit de umăr, spre un raft al nimänuia, de care 
atârna un monstru de gelatină, producție japoneză, de o rară fineţe, pentru 
educarea copiilor în spiritul popularului harakiri sau mai popularului sepuku. — 
Da-i un bobârnac, mi-a zis, dä-i un bobârnac! I-am dat un bobärnac monstrului 
aceluia de gelatină, care atârna de o sfoară ca odinioară Hareng, din celebra 
poezie Atârnat de un cui pe un zid, şi monstrul a intrat deodată într-o vibraţie 
totală, tremurându-i degetele sfârşite cu bile, picioarele sfârşite cu aripi, ochii 
sfärsiti cu nevedere. Monstrul sacru de Jacques Prévert s-a uitat fix în ochii mei 
şi a grongänit cu o voce din fundul pământului: — Joie de vivre, joie de vivre 
(bucuria de a trăi, bucuria de-a trăi)! Am râs de ne-am spetit în timp ce cea de-a 
treia sticlă de whisky fusese săvârşită definitiv. S-a îndreptat spre subsolul său, 
deasupra căruia atârna celebra pictură, şi a scos deodată un maldăr mare de 
colaje. Cand le trăgea, am avut prezența de spirit să strig cât mă ţineau 
rărunchii: — Cel mai mare poet roman de limba latină, Alexandru Andritoiu, 
care este şi redactorul-şef al celei mai vechi reviste române de cultură, Familia, 


281 


vă roagă să-i dati un salut pentru revista! — S-a făcut, zise monstrul sacru, care 
pe loc desenă pe o hârtie luată la întâmplare o floricică, o dedicație călduroasă 
către poetul Andritoiu şi către revista Familia. — Ah, am zis eu uşurat că 
obtinusem salutul, sunteți un poet generos! i-am spus. — Ce poet, a tipat el la 
mine, porcäriile astea de versuri crezi că sunt chiar poezie? m-a întrebat el 
brusc, cu o mirare copilărească. — Aşa spuneți dumneavoastră? i-am răspuns. 
Sunt pur şi simplu minunate, maestre! — Salaud (derbedeule), mi-a spus, pă 
cine crezi tu că minți? Pa mine care sunt cel mai mare autor de colaje din 
Franţa? 

A început să scoată colajele rând pe rând. Mă rog frumos, mă uitam la ele 
plin de respect. Era cât pe ce să-mi dăruiască o grămadă. Idiot, l-am refuzat 
pretinzând că nu mă pricep la colaje. Monstrul sacru s-a făcut vânăt. Mi-a zis: 
— Ai zece sous la tine? — Am, i-am răspuns. — Bagă-i repede in pusculita 
mea! 

Spontan, scoase o cutie mare de lemn, îi deschise capacul şi îmi arătă o 
taietura prin care să pun moneda. Am pus-o, deşi refuză să intre şi rămase 
verticală. Deodată, cutia a început să scärtäie a broască cu lanţuri. O labă verde 
de guşter apäru tremurândă, inhätä moneda şi o azvärli într-un străfund de 
lemn, cutia închizându-se brusc, în timp ce monstrul sacru se prăpădea de râs. 
Despre ce am discutat de taina poeziei, n-am să vă spun niciodată, decât numai 
poate prin înfăptuirea poeziei. Douăzeci şi două de ore am stat nedezlipiti ca 
fiul de tatăl său. Mi-a comunicat toată zestrea galilor, pe care o deţinea cu un 
desăvârşit calm al valorii. Am improvizat împreună poezii. Lungiti pe servetul 
podelii, am ascultat pe discuri primele imprimäri ale Edithei Piaf. A pomenit de 
marea lui dragoste neîmplinită, dar mi-a spus să n-o spun şi să n-o numesc, deci 
n-o spun şi n-o numesc. După douăzeci şi patru de ore, când ai noştri şi ai lor 
nu mai ştiau ce s-ar fi putut întâmpla cu noi şi s-au interesat cu delicateţe, în 
fine, bătrânul leu m-a dus spre uşă. Uitasem cartea cu dedicație, paharul îl 
uitasem, de nătâng, pe o canapea. Stiind şi acest tip de accident involuntar, cu 
lene a ridicat-o, a răsfoit-o în uşă, şi plecând mi-a citit un distih, înmânându-mi 
după aceea cartea. În măsura în care mi-l citea îl traduceam în limba română, de 
aceea nu-mi mai aduc aminte originalul francez. 

„— Gändesti în culori? întrebă esteticianul./— Dar in ce-oi fi vrând să 
gândesc? răspunse indianul.“ Din emotivitate, am uitat să-l sărut şi, poate, din 
emotivitate, a uitat să mä sărute. Punctul meu de fugă devenea mai bogat, 
punctul lui de fugă, mai melancolic. 


Unul dintre cei mai fascinanti bărbați pe care i-am cunoscut în existenţa 
mea a fost Zaharia Stancu, fie-i täräna uşoară şi memoria eternă, întocmai ca si 
filozofului şi sociologului Petre Pandrea, dacă nu mă înşel cumnat în epocă cu 
Pătrăşcanu, oameni nu prea suferiti de către istorie, dar a căror simplă existență 
a dat frumuseţe şi mândrie locului. Am avut tot timpul sentimentul că Zaharia 
Stancu a ţinut foarte mult la mine, după cum am avut întotdeauna sentimentul 
fatis că Petre Pandrea chiar m-a iubit, ca dovadă că îmi trimitea aproape zilnic 
in ultima perioadă a vieții lui, de la reşedinţa lui (Poiana Țapului, dacă mi-aduc 


282 


aminte corect) câte o lecție de limba germană, compusă special pentru mine, in 
speranța că, în fine, voi avea si eu vreodată acces la filozofie, lectii-scrisori 
însoțite întotdeauna de către un P.S. atât de lung şi-atât de frisonat şi nervos 
scris, în care judeca nemilos, dar cu măreție, starea literaturii române 
contemporane. Ce uimire şi ce fericire era când venea poştaşul, ce bucurie când 
bărbatul cu chip de Hindenburg mă urechea pentru câte o poezie sau mă înălța 
în slavă pentru vreo alta! 

Il cunoscuse pe Hitler la Berlin, înainte de luarea puterii de către acesta, 
lucru care l-a determinat să ia o atitudine de stânga atât în societatea vremii lui, 
cât şi în scrierile domniei-sale, nedezicându-se niciodată de idealul umanist. 
Fusese coleg cu Corneliu Zelea Codreanu, pe care-l descria amănunțit ca pe un 
om de grotă, instinctiv şi împotriva istoriei naturale a românilor. Ochii lui erau 
vituperoşi, frumuseţea lui era falsă şi strict fizică, decăzută în noaptea unei 
gândiri pustiitoare. 

Datorită lui Geo Bogza, l-am cunoscut pe Petre Pandrea. A fost cel mai 
mare dar pe care mi l-a făcut poetul, prezentându-mă acestui om fără de 
seamăn. Venise în vizită la Geo Bogza acasă cam la aceeaşi oră când fusesem şi 
eu invitat. Avea o mână bandajata, dacă nu cumva chiar în ghips, si, väzändu- 
mă si spunându-i Geo Bogza ca am talent literar, s-a iluminat deodată la fata, 
şi-a îndreptat coloana vertebrală, şi a început să vorbească despre poezia 
românească cu o dragoste atât de penetrantă întocmai cum un căpcăun ar apăra- 
o pe Scufita Roşie de lupi. Avea ceva de cäpcäun în el. Un neam de uriasi 
tandri si cu suflet simplu, veniţi de-a dreptul din altă planetă pe aici, pe la noi. Îl 
cunoscuse personal pe Brâncuşi, ceea ce pentru mine era un eveniment la fel de 
important ca si cum l-ar fi cunoscut personal pe Eminescu. L-am tras de limba 
cât am putut, pentru că acel căpcăun cu mare bucurie se lăsa tras de limbă. De 
la gânduri la metafore reproduse cu o memorie fabuloasă pe care poate numai 
un Nicolae Iorga a avut-o, de la relatarea unor concepte filozofice şi estetice ale 
lui Brâncuşi până la unele hachite de temperament ori discrete amoruri, de la 
faptul că îşi izolase aparatul de radio pe o lavitä, sus, ca să nu fie atins de unde, 
până la pogorârea scurtă din pod pe o frânghie în lunecare iute, spre stupefactia 
unui american care i-ar fi dat o avere pe-o statuie, dar, din uluirea întâlnirii cu 
Brâncuşi, 1-a dat două averi pe aceasta, pe statuie, de la proiectul unui templu 
comandat de un maharadjah indian până la întâmplarea cu nişte grăniceri 
newyorkezi care i-au confundat opera cu nişte piese de schimb mecanice si au 
pus pe ea impozit ca la motoare, de la faptul că şi-a donat prin testament 
atelierul drept moştenire poporului român şi o minte cretină din epocă l-a 
refuzat ca aparținând unui sculptor făcut să stârnească groaza în populație şi 
nimic mai mult, drept care statul francez, şi mai galanton, a luat din zbor acest 
minunat atelier şi îl conservă la muzeul Pompidou, în fine, de la Petre Pandrea 
am aflat până şi ce gust aveau mămăliga şi fasolea gătite de Brâncuşi cu propria 
lui mână, dragostea lui către Milarepa şi iubirea lui tandra şi subțire de Miorița 
si de Toma Alimos. 

Geo Bogza asculta aprobator, eu ascultam cu gura căscată, iar Brâncuşi 
însuşi se uita la noi pe fereastră, acolo, din Piaţa Cosmonautilor, cätärat pe o 


283 


scarä de pompieri, ca sä se amuze sı sä vadä ce fel de dihänii cugetätoare 
suntem. 

Petre Pandrea n-a fost numai un om de omenie, n-a fost numai un bun 
român, deci un om cu deschideri largi, umaniste, ci a fost si un om cu o 
dragoste atät de mare in el, incät niciodatä nu i s-a räspuns pe mäsurä. 

Actul de dragoste si de pietate pe care il fac acum fatä de memoria lui 
Petre Pandrea märturisesc cä este infim fatä de dragostea lui de oameni si de 
destinul lor, socialismul. 


Adevärata modestie niciodatä nu poate fi confundatä cu lipsa de 
demnitate, dupä cum adevärata bunätate sufleteascä, tipicä pentru un spirit 
deschis, niciodatä nu poate fi confundatä cu prostia, cu ignoranta sau cu 
individul usor de dus de nas. Titu, tu nu ai avut norocul personal sä il cunosti pe 
Zaharia Stancu. De aceea, neputând să tragi propriile tale concluzii din 
întâlnirea cu un om magnific, am să-ţi spun câteva, la mâna a doua, ca să zic 
aşa, din ce am înțeles eu din umanitatea lui, din modul lui de a se mişca în 
social, din generozitatea lui măreaţă şi din egoismul lui discret. lată ce am 
înţeles: adevărata modestie niciodată nu poate fi confundată cu lipsa de 
demnitate. Zaharia Stancu era un bărbat de o frumuseţe extraordinară. Suplu şi 
înalt, sprâncenat şi cu ochi pătrunzători, parcă ar fi fost săpat în piatră de 
Michelangelo, când l-a întruchipat pe David. Schiopata leneş dintr-un picior, 
ceea ce-i sporea eleganța staturii, cum poate odinioară lordul Byron printre 
englezoaice, şi, din blestem şi imitație, hop şi eu prin Piaţa Amzei. 

Era om curat, aproape că n-avea nevoie de săpun, bărbierit tot timpul şi 
tuns scurt. Simpla lui apariție, însoțită de uriaşul lui prestigiu, te făcea să te 
ridici în picioare în modul cel mai natural. Ceea ce nu s-a înțeles niciodată din 
personalitatea lui Zaharia Stancu a fost faptul că era un om profund modest, de 
o demnitate, însă, înaltă cât Carpaţii. Odată nu l-am văzut făcând aluzie la 
vreun confrate de-al domniei sale, iar, odată, la el în birou, strigând la mine — 
Ce vrei? şi eu räspunzändu-i: — Aş vrea să-mi citiți cu vocea dumneavoastră o 
poezie din tinereţe! el mi-a citit-o pe loc ca şi cum ar fi fost rugămintea cea mai 
naturală de pe lume, izbucnind direct în plâns după ultimul vers. Fiecărui poet îi 
spunea în mod convingător că este mai talentat decât el şi pe fiecare prozator îl 
decreta mai profund decât pe sine însuşi. Avea o boierie pe care numai țăranul 
român o poate avea sau pe care au avut-o din când în când domnitorii Ţării 
Româneşti. Avea un fel de hartag atât de sfânt, că nu te puteai dezlipi de el în 
timp ce te certa şi te făcea praf şi pulbere dacă-l înfuriai pe drept. În felul său de 
rostire, din dragoste fata de limba română şi din posesivitate de pământ, 
țărănească, când spunea o propoziţie sau o frază, o rostea pe rând de la trei ori 
până la douăzeci de ori în toate variantele posibile. Cam de tipul: — Dumneata 
ai venit să-mi calci inima în picioare! În picioare ai venit să-mi calci inima! Da, 
inima să mi-o calci în picioare ai venit dumneata! Cam aşa se exercita hartagul, 
care creştea în ton şi în stil timp de câte o oră bună, care dura în cazul meu câte 
o oră pe săptămână, fix între cinci şi şase, vinerea, când îmi venea rândul, din 
pricină de câte o eroare de tipar, căci eram şi redactor, şi corector, sau din 


284 


pricină de câte o poezie „evazionistă“ şi apărută în revista condusă de el, 
Gazeta literară, căci eram în plin apus al realismului socialist. Ultimul scandal 
a fost monstruos. Dar să-ți spun pe rând datele ca să înţelegi omul si opera. 
Fund elev al strălucitului profesor Alexandru Rosetti, editorul cel mai 
faimos dintre cele două războaie mondiale, căci toți marii scriitori romani ii 
sunt profund indatorati, tipărind fără greş şi cu un gust infailibil tot ce era mai 
bun în România, sedus de amorul său, de istoria limbii române, de o mare 
modernitate şi destul de important în istoria lingvisticii noastre şi în lingvistica 
mondială, la un examen după legile rotacismului, perfect impuse de profesorul 
studenților săi ca instrument de studiu, am compus o poezie, ca lucrare, 
aplicând toată ştiinţa savantului nostru asupra limbii române şi producând un 
text, care nu are atestare în limba română din pricina faptului că în epocă nu se 
folosea decât slavona. Încântat, profesorul, după consultarea textului, mi-a 
acordat nota maximă, nemaiavând nevoie să-mi pună nici o întrebare de 
specialitate. Poezia se numea Propovedanie la ingropäciunea oamenilor morți 
şi am publicat-o într-un ciclu dedicat mişcărilor ţărăneşti de la 1907, nu mai tin 
bine minte dacă în revista Tribuna sau în Gazeta literară. Toată presa de epocă 
a luat atitudine împotriva acestei poezii scrise într-o limbă neatestată de 
documente, dar care suna atât de inteligibil de parcă ar fi spus-o ieri un ţăran. 
Colegul meu de redacție Victor Kernbach, distins cărturar şi poet subțire (nepot 
al poetului Gheorghe din Moldova) şi, mai presus de orice, posesor al integralei 
poeziilor lui Vinea, copiate de sine însuşi din presa în care au fost risipite, 
având drag de mine, a scris o scurtă notă de apărare a mea în Gazeta literară. 
Să fi tot fost prin anul 1957. Zaharia Stancu, care nu se afla în tara, la sosire, 
văzând că în Gazeta literară se atacă o opinie din întreaga presă, l-a chemat pe 
Victor Kernbach la el în birou, unde l-a ţinut o oră. După care acesta a ieşit cam 
palid şi mi-a făcut cu ochiul. Îmi venise rândul. Zaharia Stancu mă aştepta în 
picioare şi, furibund, s-a uitat la mine cum se uită un lup la o curcă plouată. Eu 
stăteam în poziție de drepți, lipit de perete. A luat palid un creion lung, cred că 
marca Koh-i-noor, căci era de culoare galbenă, pe dinafară, şi l-a rupt brusc. 
După care, uitându-se înfiorător la mine, ca la un om definitiv condamnat 
la pieire, a luat o cälimarä mare, plină de cerneală, în care era înfipt un toc cu 
peniță, şi a lovit-o de covorul persan, de s-a lätit o pată de o jumătate de metru 
de cerneală. După care, a dat cu pumnul într-un raft de opere complete de 
Mihail Sadoveanu, care erau înşirate una peste alta, pe verticală, la el pe birou. 
După care, cu vocea lui inegalabilă, uitându-se la mine fix în ochi, în timp ce 
simţeam că leşin, a proferat împotriva mea o diatribă care conținea de vreo 
douăzeci de ori repetarea fondului principal de cuvinte al limbii române, 
recitarea pe deasupra a dicționarului Academiei R.S.R. cât şi al lui Tiktin, după 
care, într-un urlet înfiorător, care a făcut să zornăie ferestrele, şi-a descheiat cu 
mişcări leneşe nodul de la cravată, iar cămaşa lui albă, impecabilă, cu o singură 
mişcare a rupt-o în două, izbindu-mă cu un nasture în frunte. După care, brusc, 
m-a întrebat că de fapt cum mă cheamă. Dintr-o răsuflare, i-am spus numele 
întreg precum şi al tatălui, cât şi al mamei, cât şi data naşterii. După care m-a 
întrebat mai moale cam ce leafă iau eu pe lună. — Două sute optzeci la 


285 


chenzinä, douä sute optzeci la lichidare, am spus eu dintr-o räsuflare. A pus 
mäna pe sonerie si a apärut fermecätoarea noasträ secretarä Nelly Arsenescu. 
Ea purta in mänä un ghem, ac si atä pentru cusutul nasturelui presedintelui. — 
Nelly, a urlat ca o fiarä presedintele la pläpända noasträ secretarä lipitä de tot 
de perete, inteleg cä anımalul ästa poetic are doar o jumätate de normä. De luna 
viitoare, să-l treci cu norma întreagă, adică 1 200 lei pe lună. A trecut o clipă 
după care a spus: — Da, adică 1 200 de lei pe lună. După un timp, a mai 
repetat: — Da, adică pe lună 1 200 de lei. leşi afară, a mai urlat el la mine, si sä 
nu te mai prind că mai faci cu Kernbach porcării în revistele scriitorilor! 

Victor Kernbach mă aştepta în cämäruta noastră de redacție, topit de 
curiozitate. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost următoarea: — Tie cu cât 
ti-a mărit, bă, salariul, că mie mi l-a mărit cu 800? 


Schimbarea literei B sau C sau a câta este. 

Iti propun, Titu, să cercetăm împreună importanţa dialogului între oameni 
care au de servit sinceritatea şi care, deci, în nici un fel (când te apucă nervii mă 
întrerupi cu o întrebare), n-au de servit omenirea. Aşa cum s-a săltat cu de la 
sine putere, din dialogul nostru, ideea că însăşi natura, uneori, nu corespunde 
naturii, şi această observatiune fiind atât de obiectivă şi a amândurora, nu are 
nici autor măcar, ca fiind impersonalä, am să te rog să accepti polemic starea de 
comunicare nu ca pe o influență de la unul spre altul, ci ca pe o mutare 
reciprocă la punctul de fugă al înțelegerii. Influenţa poate fi acceptată în artă 
numai până la nivelul înţelegerii profesiunii în artă, când fiecare îşi constituie 
propriile sale instrumente de cercetare, care, din păcate, dar şi din fericire, în 
cazul artei, niciodată nu sunt identice de la artist la artist şi care, din păcate şi 
din fericire, nu suportă generalizarea decât pe treptele de început ale unei scări 
care se bifurcă apoi spre alte înălțimi, două, cred că sunt în acordul tău că 
influenţa îşi pierde rolul ei estetic, dar şi etic, cedând locul unui alt tip de 
impact uman. 

Să fiu mai clar şi să dau un exemplu mai apropiat de veridic: când doi 
oameni, chiar oameni, se întâlnesc în dialog, schimbul de experiență umană de 
orice tip făcut între ei nu duce la asemuirea lor prin obedienta unuia către altul, 
ci la îmbogățirea reciprocă, prin schimbarea punctului de fugă al amândurora, 
nesuprapus, ci, dimpotrivă, al fiecăruia în direcția construcției sale proprii şi a 
informaţiei sale genetice. Ideea de cor sau de duet este fericită numai în sensul 
extrem de intim al familiei. Ideea că omul poate fi mai altul decât altul este o 
îmbogăţire a existenţei, care durează ceva mai mult decât o clipa. Goethe, 
atunci când a spus: „Opreşte-te, tu, clipă, o, cât de frumoasă eşti“, a realizat o 
schimbare a punctului de fugă, în dialog cu existenţa, care, în aceeaşi secundă, 
îşi schimbă punctul ei singular de fugă. 

Mai acum câteva zile, a venit la mine, izbit insesizabil de alcool, un tânăr 
teribilist care, după ce m-a negat ca „homo esteticus“, ceea ce am acceptat 
pentru că starea estetică e şi o stare de gust personal, a împins o unghie în inima 
mea, negändu-mi etica. — Cu ce iti acoperi afirmaţia, i-am spus, ce ai lucrat 
asupra pământului sau asupra cuvântului?, l-am întrebat. 


286 


S-a uitat aburit la mine, mi-a declarat cu insolentä că Luceafărul 
eminescian nu-i spune nimic, după care a propus să-mi recite câteva poezii, 
spunând ostentativ că nu sunt ale lui. Nu erau nici rele, nici bune, dar una dintre 
ele avea o detestare solidară cu neexistenta. 

Prietenul meu chirurgul Martin Constantinescu, care până atunci 
contemplase cu mine monologul incapabil să se transforme în dialog al 
insolentului june, prietenul meu Martin, care tocmai cu reintegrarea în existență 
se ocupă şi numai pentru aceasta şi-a dedicat viaţa, brusc, s-a revoltat 
exclamând sec: — Domnule, moartea este un fenomen respectabil. Junele 
teribilist se evaporă din exces de inconsistentä din spiritul nostru. În mine, într- 
un anume unghi, se schimbase unghiul de fugă spre un orizont mai larg al 
cunoaşterii. În Martin, brusc, se schimbase punctul de fugă spre un orizont mai 
larg al eticii estetice. 

Închei, Titu, această scurtă profesiune de credință, atrăgând atenţia, în 
mod impersonal, că dialogul care nu-şi pierde dialogul provoacă schimbări ale 
punctului de fugă într-un mod creativ. Dar, mă întorc şi zic, dialogul care 
stârneşte valoare mi-e cât se poate de clar că are natura calmului. Dialogul care 
stârneşte nelinişte nu este un dialog, nu are natura valorii, ci numai aceea a 
imixtiunii, în valoare, a imposturii. Dacă vrei să dai foc unui templu grec şi să 
devii celebru prin aceasta, grecii spiritului meu, ca şi grecii de odinioară, te vor 
condamna la uitare. Tine minte numai ceea ce face parte din natură, deşi, 
uneori, însăşi natura nu este pe măsura propriei ei naturi. 


Zaharia Stancu, ca şi profesorul Nicolae Simache, de istorie, ce l-am avut 
în liceu, făcea parte din acel fel fundamental de oameni pe care grecii antici îi 
numeau lampadofori. Lampadoforii, în decursul nopţii cunoaşterii, inmänau 
lampa din mână în mână spre zorii zilei. Sau cam aşa ceva. De la Zaharia, am 
primit lampa luminoasă a modestiei, însoțită cu cea luminoasă a mândriei. 
Modestia lui era personală, iar mândria lui era impersonalä. Acelaşi fenomen |- 
am resimțit acut şi la profesorul meu Nicolae Simache şi la marele nostru 
matematician Grigore Moisil, cu care, de mai multe ori, am avut cinstea să stau 
ochi în ochi şi să vorbesc de cu seară până mai spre adâncul nopţii despre unele 
si altele de-ale poeziei şi de-ale matematicii. 

În Piaţa Cosmonautilor de astăzi, era un restaurant discret al Academiei 
si al profesorilor universitari, unde tot Geo Bogza mă dusese de câteva ori şi 
unde, spre fericirea mea, făcusem cunoştinţă cu magnificul om Grigore Moisil. 
Logica gândirii şi fluxul tandretii în comunicare ale lui Grigore Moisil aveau o 
natură unică a desăvârşitului calm al valorilor, un anume olimpianism plin de 
confort intelectual, un zâmbet de Giocondă, pe care ţi-l acordă o piatră numită 
Himalaia. Nu cred că un om ca Grigore Moisil a murit. Eram atât de mândru de 
prietenia pe care mi-o acorda din când în când, încât eu însumi devenisem în 
acea perioadă un om mai înţelept, mai calm şi mai lampadofor. Dialogul uman 
are în el ceva măreț şi ceva amägitor. Maret are din punct de vedere al esteticii 
de care vorbesc tot timpul. Măreţia lui constă în faptul contradictiilor de natura 
dialectică pe care le comportă orice dialog, deci al implicării fiecăruia în 


287 


existentul secundei. Amägitor in aceea cä dialogul refuzä singurätatea 
meditativă, propunând secunda mai presus de timp. 


În cazul totuşi al dialogului, şi numai în cazul dialogului, se produce 
fenomenul de influenţă, care, gândit mai profund, se schimbă în dubla mutare a 
punctului de fugă. În cazul meditatiei şi al monologului, al singurătăţii total 
gânditoare, totuşi, şi acolo se schimbă punctul de fugă. În sensul autoinfluentei, 
a insului propriu asupra insului propriu sau, dacă-mi îngăduieşti să mă autocitez 
cu o frază scrisă mai la tinereţe, în // elegii, „însuşi pe însuşi se lasă/ca o 
neagră ninsoare, de greu“. 

Ideea timpului nu poate fi concepută, ca şi ideea cuvântului, în cazul 
timpului numindu-se secundă. Aşa cum gândirea e făcută din cuvinte şi 
cuvântul e făcut din litere, literele cuvântului ce exprimă timpul se numesc 
secunde. 

Punctul de fugă niciodată nu apare la nivelul total, ci la nivelul imediat 
inferior revelatiei totului. Adică, în cazul gândirii, la nivelul cuvântului, sau 
chiar mai jos, la nivelul literei, iar în cazul timpului, la nivelul orei sau în cazul 
mai de jos al secundei. Între cuvânt şi timp, nu există aproape nici o deosebire 
semantică. Timpul este principalul produs al materiei. Accelerarea şi încetinirea 
timpului exterior sau interior e similară cu translatia de la postulat la teorie. În 
acest sens, Antimetafizica nu este o negare a metafizicii, ci o afirmare a 
proprietății materiei față de timp şi gândire. Abordarea din acest punct a 
realului obiectiv şi a realului imaginar caută să fie în gândirea noastră o 
contribuție la gândirea marxistă, care s-a ocupat mai putin de zona de vârf a 
esteticii, concepută ca ultima concluzie a zonei etice. 


Antimetafizica, după cum cititorul poate vedea, are nenumărate schimbări 
de punct de fugă. În primul rând, cele dintre interlocutorii care semnează cartea, 
în temporalele şi sacadatele schimbări de unghi în abordarea speciei şi a 
existenţei din punct de vedere uman. 

Aurelian Titu Dumitrescu o numeşte pe cont propriu roman pe viu, în 
schimbarea punctului lui de fugă, eu o numesc demers dialectic implicat în 
estetică, din punct de vedere al schimbării unghiului meu de fugă. 

Ceea ce ne dorim amândoi cu ardoare este ca fenomenul acestei lucrări să 
nu fie asemănător cu fenomenele produse în laborator. Îl dorim viu, cum îl 
numeşte Titu, şi dialectic, cum îl doresc eu. Într-un singur cuvânt, materialist- 
dialectic. 


N-am întâlnit niciodată un om mai sensibil, cu o exprimare a sufletului 
lui atât de directă, de cordială şi de jucată, ca marele poet sovietic Evgheni 
Evtuşenko. Mai înalt cu o palmă decât mine, care eu sunt foarte înalt, mai slab 
decât mine, care eu sunt mai urs decât el, mai guraliv decât mine, care sunt 
guraliv, schimbändu-si trăsăturile feţei după fiecare sentiment in parte, spre 
diferență de mine, care îmi schimb trăsăturile chipului numai după amărâtul 
râsul-plânsul, în fine, de aceeaşi vârstă ca şi mine şi absolut plăcut ca om. Eram 


288 


la Struga, în Iugoslavia, cu ani în urmă, să tot fie zece ani buni de atunci, la un 
festival internațional de poezie, împreună cu poetul Cezar Baltag, minunatul 
poet şi dragul meu prieten dintotdeauna. Fusesem ales să citesc împreună cu 
Evgheni Evtuşenko poezii în biserica Sfântul Climent, monument istoric de o 
rară frumuseţe medievală. El a citit o poezie de o neasemuită frumuseţe a 
limbii, în care limba lui natală, rusa, pur şi simplu cânta minunat, amintind de 
stepă si de dulceata sufletului femeii ruse. Eu am citit o poezie bizuitä pe fondul 
latin al limbii româneşti, intitulată Elegia a H-a getica şi dedicată marelui 
nostru istoric Vasile Pârvan. Ca doi draci am făcut înainte şi un pariu asupra 
poeziei Salul negru, că cine a scris-o. Eu am primit ceva mai multe aplauze 
decât el la poezie, deşi, după părerea mea intimă, poezia lui era ceva mai bună 
decât a mea, ca realizare. 

Culmea, am câştigat şi pariul pus între noi doi pe cinci sticle de 
şampanie, în legătură cu autorul poemului Salul negru. El a venit majestuos, la 
noi în cameră, seara, stăteam în aceeaşi cameră la hotel cu Cezar Baltag, unde, 
în mod discret, şi eu îl aşteptam tot cu cinci sticle de şampanie. După pupăturile 
de rigoare (mi-aduc aminte, avea un splendid pulover care, pe piept, avea 
numai patru mari pătrate, două albe, două negre), deci după pupăturile de 
rigoare, uitând cu desăvârşire să mai luăm masa de seară, căci el îşi dăduse 
toată diurna pe sticlele de şampanie, lucru care îl făcusem şi eu, cam pe la a 
şaptea sticlă sau a opta sticlă de şampanie, el mi-a zis că eu scriu poezie 
hermetică. La care, eu i-am răspuns că nu e adevărat, că el scrie poezie 
hermetică, la care poetul Cezar Baltag, care, din prietenie, ne era şi tălmaci, 
cunoscând bine limba rusă, încerca să înmoaie toate nuanțele cuvântului 
hermetism între noi doi, care nu ne dam deloc bătuţi. Pe la a zecea sticlă de 
şampanie, demni ca doi conti, ne-am dat spate in spate şi am făcut câte zece 
paşi în vederea unui duel, uitând că nu aveam pistoale, urmând să ne fie martor 
Cezar Baltag. Numai dintr-o întâmplare eu n-am căzut direct de pe balcon, care 
era la vreo şapte paşi de mine, şi nu m-am prăbuşit direct de la etajul patru, 
numai dintr-o întâmplare Evgheni n-a izbit uşa din fata cu pieptul, fiind 
deschisă. 

A doua zi, delegatiile noastre s-au întors acasă şi n-am apucat să ne 
sărutăm la plecare. Nici n-am ajuns bine în ţară şi, părându-mi rău că l-am făcut 
poet hermetic pe Evtuşenko, i-am tradus cu tot talentul ce-l aveam eu în acea 
epocă frumoasa lui poezie citită la Climent, care a şi apărut cu viteză într-o 
revistă literară de-a noastră, iar el, cam în acelaşi timp, într-o revistă literară 
sovietică, într-un interviu, a declarat că poezia mea Elegia a Il-a, getica i-a 
plăcut deosebit de mult. Cine Dumnezeu a inventat termenul acesta de 
hermetism din care ne-am certat şi după care amândurora ne-a părut rău? Mi-e 
cât se poate de clar că hermetismul niciodată nu poate rupe prietenia între doi 
poeți, chiar dacă au băut şi ei la o adică puţină şampanie. Acum, când sunt cu 
mult mai matur decât atunci, îmi dau seama că dialogul ne era absolut necesar 
ca să ne putem stima ulterior mai profund şi mai gingaş. Ce mai faci, Jenia 
Evtuşenko? Mi-e dor de tine! 


289 


De bunä seamä cä punctul de fugä nu este un punct cu picioare si nici 
măcar nu are natura alergätorului la Maraton şi nici asemuire cu intersecția 
dintre două trepte (trepte în sensul de linii), nici cu Teorema lui Pitagora şi nici 
cu omida miriapodă, urmând a se transforma într-un zig-zag de fluture. Uneori, 
schimbarea punctului de fugă poate sä se provoace dintr-o stare de grație. Nu 
am încercat să dau o definiție stării de grație şi nici n-am să încerc s-o dau, 
pentru că ea ţine de însuşi faptul mirabil al propriei noastre existente. A dat-o 
într-un mod naiv şi subtil totodată Cârlova, când, gândind în sinea lui că l-ar 
imita pe Lamartine în poezia ruinelor, ca şi minunatul Heliade Rădulescu, care, 
de asemenea, se prefăcea că traduce din Lamartine — acest Lamartine, la rândul 
lui, un om de bine din Franţa de pe timpuri — în care boierii români îşi cheltuiau 
averile — acest Lamartine deci, mimoză senzitivă a epocii, mimând paloarea 
ofticii, înlocuind pe arheologi cu nişte primbläri prin case dărâmate ceva mai 
nou de prin Parisul vesel — dar, ce s-o mai lungesc, că după o frază atât de 
lungă, aproape că-i uit începutul — starea de grație fusese definită pur şi simplu 
de sublocotenentul Cârlova în chipul următor: „O, ziduri triste, totuşi voi aveţi 
un ce pläcut!“, iar colegul său mai vârstnic şi maestrul meu Heliade Rădulescu 
traducea versul franțuzesc al lui Lamartine: „Salut bois des foréts/qui 
l’automnes!“ (sic!) prin „Sărutare lemne triste/Ce verzi-galbene-innegriti!“ 
Nişte scumpi amândoi! Habar n-aveau derbedeii că, în aceste versuri, îşi 
întrecuseră cu un bot de cal maestrul. 

Deşi starea de grație nu apare tot timpul în individ, atunci când ea apare, 
depăşeşte cu mult posibilitatea cuvântului de a exprima, iar evocarea (ah, ce-aş 
săruta şi eu în primăvara asta o adolescentă, dar şchiop cum sunt, şi legat cu 
fuma de piciorul patului, şi cuprins de o înţelepciune care trebuie să-mi 
domolească avântul liric al versului, mă tem că n-am să mai apuc să sărut 
vreodată vreo adolescentă, decât numai cu ochii şi de la o mare distanță 
ocrotitoare), iar evocarea niciodată nu se mai sprijină decât pe un sentiment. 
Evul mediu devine de zahăr ars, iar perfectul şi imperfectul, perfectul compus şi 
mai mult ca perfectul existenței mele devin solubile într-o lacrimă sau într-un 
surâs. 


Ce noroc am avut s-o întâlnesc pe marea poetă iugoslavă şi a Europei în 
genere, Desanka Maximovici, a cărei minte şi sensibilitate fac în permanenţă o 
aură în jurul suavei ei ființe. Mi-a îngăduit s-o sărut pe obraz şi mi-a aurit 
obrazul sărutându-mi-l. Cu o nespusă delicateţe, mi-a lăudat unele versuri ale 
mele traduse în limba sârbă, la care m-am grăbit să-i citesc câteva poezii 
traduse de mine din opera domniei sale în limba română, cu precădere acel 
distih unic: „Nu mă lăsaţi niciodată singură/ lângă un bărbat care cântă“. M-a 
cinstit venind în Iugoslavia, la Belgrad, la câteva întâlniri ale mele cu scriitorii 
sârbi si croaţi, ea fiind considerată de către scriitori ca regină absolută şi având 
o autoritate tandră, de natură unică. Nu pot să uit că, la una dintre întâlniri, la 
care au participat majoritatea celor mai de seamă poeţi sârbi şi croați (luasem 
un premiu iugoslav, la Struga, iar, la Belgrad, aşa au înţeles să mă stimeze pe 
mine, $i, prin mine, poezia română, poeţii), Desanka, deodată, s-a ridicat in 


290 


picioare. — la cäntati un cântec invitatului nostru! După care, sala, după tonul 
dat de Desanka, a cântat un minunat cântec popular de pe acele meleaguri. Am 
simțit că mi se opreşte inima de emoție. Mi-am propus să gândesc la cele mai 
rele lucruri din lume, numai ca să nu plâng şi să mă vadă gazdele plângând de 
emoție (ce prostie, ca si cum ar fi o ruşine să plângi de emotie!). Cu aceeaşi 
autoritate unică şi plină de tandrete, Desanka mi-a zis: — Cântă-ne un cântec de 
la tine de-acasă! Eu n-am avut norocul niciodată să am voce, dar ştiu o mulțime 
de doine şi de tipurituri de-ale noastre. Am început să cânt o doină de la 
Ploieşti, dar, simtindu-mä privit de două sute de perechi de ochi şi ascultat cu 
atenție de tot atâtea sute de perechi de urechi, pe la jumătatea doinei, mi-a 
dispărut pur şi simplu glasul, dar am continuat să cânt doina, mişcând din buze, 
dintr-o stranie inerție. Toţi fiind scriitori, au crezut că le-am cântat ceva unic, o 
doină care jumătate se cântă cântat şi jumătate, mut. N-am putut să le întrerup 
bucuria şi solidaritatea lor cu mine, spunându-le că se poate cânta şi aşa, dar, 
că, îndeobşte, ea este deja cântată. 


Ca să vezi cum se naşte un gest scenic dintr-o situație reală, din 
încercarea de a-ți frânge emoția firească atunci cand te afli în fata unui public 
pe care îl stârneşti. Am să încerc să-ţi relatez cât se poate de corect cum s-a 
născut gestul scenic si, pentru că precis am să uit la sfârşitul relatării să-ți spun, 
iti spun chiar acum că l-am repetat în condiții similare şi la mine acasă, izbutind 
să dau trup efectului sincer de cordialitate dintre poet şi sală, atunci când ea se 
naşte spontan, emotiv şi refuză din exces de emotivitate cuvântul. E cât se poate 
de clar că a treia oară n-o să-l mai încerc pentru că el şi-ar putea pierde 
sinceritatea şi, prin premeditare, ar putea să devină dizgratios de cabotin. Ha, 
bătrâne, ha! Abia acum începe confesia să fie adevărată în ceea ce mă priveşte 
(strict pentru mine), pentru că abia acum ea începe să devină pe bune o 
confesiune de idei, iar nu o amintire despre o bubă. 

Să încerc să descriu fenomenul: când au început să mă aplaude atât de 
puternic scriitorii, printre care desluseam unii foarte cunoscuţi, atât în 
Iugoslavia cât şi pe alte meridiane, în urma interpretării doinei, am simțit că nu 
mai îmi pot stăpâni lacrimile. — Ce pisica Penelopei? mi-am zis. ŞI atunci, cum 
eram pe scenă în picioare, m-am întors cu spatele spre ei. Într-o secundă, 
aplauzele au încetat, după care eu m-am întors brusc calmat şi le-am strigat: — 
M-am întors cu spatele la voi ca să vedeţi cum îmi cresc aripile! Au izbucnit în 
urale şi aplauze de era să ne cadă tavanul la toţi in cap. Îmi dispăruseră 
lacrimile din ochi. Le-am surâs perfid, întocmai ca perfidul Albion, şi le-am zis 
în gând: — Cozonacul vostru, astăzi şi mâine! (înjurătură de dragoste şi de 
admiraţie, cum m-a învăţat tata). Ce, credeati că am măduva mai moale decât a 
voastră?! Desanka, singura care pricepuse dintr-un foc toată întâmplarea, mi-a 
făcut cu degetul ca profesoara dirigintă care acordă elevului nota 10, dar îi 
sugerează că e loc şi pentru mai bine. 


Am avut cinstea să fiu invitat acasă la Desanka, unde am avut 
sentimentul că sunt invitat la o recepţie dată de Maria Tereza. Tot ce e mai 


291 


valoros in literatura iugoslavä si europeanä intre cele douä räzboaie mondiale a 
lăsat in casa Desankäi câte o reverență, fie in chipul unui tablou, al unui desen, 
al unei compoziții, unei sculpturi, text critic, în carte, dedicat Desankai etc., etc. 

M-am simțit atât de bine la această mare europeană poetă, încât 
amintirile mele alb-negru, toate, s-au transformat în amintiri în sepia. Sinele 
împăcat cu propriul său sine atestă măreția definitivă a stării de spirit creative. 
Punctul de fugă muteste. Gândurile nu mai răsar ca ciupercile după ploaie, ci ca 
munţii după facerea lumii. Mă gândesc cu o profundă dragoste şi o profundă 
stimă la Desanka Maximovici şi, de câte ori scriu câte o poezie de dragoste, mă 
gândesc la ea cu gândul că ar putea să-i placă şi cu gândul imediat că, dacă ceva 
nu i-ar place, să şterg cu iutealä şi cu roseatä în obraji. O mändrete de femeie si 
de om, Desanka Maximovici! 


les — şi continuare. Niciodată, nimeni nu s-a gândit la faptul că poetul, 
dacă el este poet chiar adevărat, este cea mai profundă rădăcină a patriei. Am 
mai spus o dată şi o repet la infinit: „O tara fără poezie este o tara fără istorie“. 
Din nefericire, aşa cum istoria, uneori, este falsificată, şi poezia, uneori, este 
mimată. Ce durere! Ce profundă tragedie este aceea de a înțelege că unii 
oameni şi-au trăit viaţa de pomană! 

Agonia, însingurarea de tine însuți spre un înţeles, deşi asemuitoare 
piliturii de fier pe orbite, în jurul magnetului, cum remarca Lucian Raicu, ca şi 
eu însumi, în discutarea geniului poetic al lui Nicolae Labiş, deci ... Ia, 1a şi tu 
aceste trei cireşe! 

— E pentru prima oară în an când mănânc cireşe. Trebuie să-mi pun un 
gând bun. 

— Exact în acelaşi timp spuneam aceleaşi lucruri. 

— La ce te-ai gândit tu, Titu? 

— Să mă iubească mioara! Tu la ce te-ai gândit? 

— Bătrâne, zic eu, care dintre cei doi ei să zic eu ca să mă iubească 
Mioriţa nu mi-ar prinde bine, dar dacă te va iubi pe tine mioara, cum m-am 
rugat, precis că mă va iubi şi pe mine, care nu te-am rugat încă, să-ți urez, adică 
acea femeie eternă, cum ar zice Tudor Arghezi, pe care îl şi nu-l iubesc de trei 
ori: „logodnică de-a pururi, soție niciodată!“ Ştia câte ceva, acest mahalagiu al 
cuvintelor! 

... a piliturii de fier în jurul magnetului este o porcärie fixă. Acum iti 
spun o frază grozavă: Mai bine să sufăr ca trubadurii de o femeie miorita 
descrisă minunat şi pe care n-am văzut-o, decât să sufăr de cântec ca de o 
femeie văzută. Trebuie justificati poeţii! 


Marin Preda trebuia să fie poet după câte femei s-au purtat nedemn cu 
demnitatea lui. Era atât de neliniştit, încât mă şi mir că trăda inefabilul pentru 
epic. Nu puteai să dormi noaptea din pricina sensibilităţii lui. Scärtäia neuns pe 
osia lumii cum greierii scärtäie pe verdele nevăzut al ierbii în timp de noapte. 
Mai nimeni nu l-a înţeles, cât timp trăia. Avea nişte sprâncene zburlite cum 


292 


insecta numită cosaş sare deasupra de iarbă, zbärnäind, atâta doar că el sărea 
peste inteligența obişnuită, scânteind. 

Colega şi prietena mea Mana Luiza Cristescu m-a trezit din somn, 
intelegändu-mi firea şi pregătindu-mă. Ea mi-a spus prin telefon, repezit: — 
Nichita, nu te speria şi nu muri! Din nefericire, a murit şi pentru tine azi-noapte 
Marin Preda! 

Am căzut cu telefonul în braţe. Deodată, m-am simțit profund vinovat. 
Dacă Preda ar fi trăit, aş fi putut să-mi iau revanşa de boxer semantic asupra lui. 
Murind brusc, m-a descalificat, azvârlindu-mă în nişte lacrimi plânse de un ochi 
mai uriaş decât cel cu care văd eu natura lucrurilor. 

Ca fiinţă, era gingas şi rău. Zvârlea în vorbire păsările ca pe o mitică a 
câmpului. E unicul caz din timpul existenței mele în care am remarcat cum 
nefericirea personală se transformă în inteligenţă. Precis că el nu a fost un sfânt. 
Sfinţii mărturisesc revelația. Precis că el a avut cheia existenţei revelatiei. 

Îndeobşte el era tăcut, iar, adeseori, taciturn şi neconfesiv. A mărturisi 
stării tragice de a fi că nu o iubeşti este un exces de zel, de unde şi discretia sa 
mută. Preda a fost un țăran ce şi-a confundat durerea cu seceta şi bucuria cu 
ploaia. Niciodată n-a avut sentimentul prieteniei, ci numai curiozitatea ei. Era o 
fire lunară, dar atât de suspicioasă în acelaşi timp al räsäritului de lună, încât 
negrul de sub unghiile lui crescânde îl confunda cu provocarea morții. Este atât 
de viu în mintea mea plină de vocabule, încât am început să vorbesc de unul 
singur ca şi cum aş dialoga cu el. Mare prozator coincident pe un om supus 
trecerii timpului! 

Mai vreau să spun un lucru despre Marin Preda: în existenţă, a fost 
identic cu Urmuz, dar nu ştiu din ce umilinţă n-a atacat el moara de vânt, ci s-a 
schimbat el însuşi într-o moară de vânt atacată. Cât despre porci, silence! 


Prietenia nu suportă mediocritatea. Doi prieteni se întâlnesc sau cand 
unul dintre ei are o durere, sau când amândoi au o durere, sau când unul are o 
bucurie, sau când amândoi au o bucurie, sau când amândoi au un ideal măreț si, 
după propriile lor puteri, încearcă să opună metafizicii Antimetafizica. 


În ceea ce mă priveşte şi pe mine, şi pe prietenul meu Titu, nu drepturile 
pe care le primim pe muncă ne interesează în primul rând, ci dreptul la muncă, 
iar, în cazul nostru, dreptul la munca literară, care, cum vedeţi, stimate 
cititorule, ne este asigurat. 


N-am pomenit niciodată in viata mea un scriitor mai contestat in mii de 
feluri, varii, pe nimeni altul decât pe marele nostru prozator Eugen Barbu. Nu 
am căderea să discut despre opera lui, dar romanul Groapa, romanul Princepele 
şi romanul Săptămâna nebunilor orb să fu să nu vezi că sunt piscuri. Dar vorba 
aia: „Nalti îs plopii, dat tot îi cacă ciorile!“ Am avut diferite prilejuri să-l 
cunosc pe Eugen Barbu, încă de când eram tânăr poet până în ziua de astăzi, 
când sunt tot tânăr poet. E un om fermecător. Profund emotiv, galanton până 
aproape de generozitate. Când era tânăr, era adorat de către toți colegii säi. Eu 


293 


cred că s-au grăbit unii prea iute sä-i jignească sensibilitatea şi atunci, deodată, 
s-a îmbrăcat în armură $1, în loc de lance, a plecat la turnir cu un tun in mâna 
dreaptă. Eminescu, odinioară, la Viena, îşi aducea aminte de sine însuşi: 
„Subsuori cu Schopenhauer“. $i Eugen Barbu, câteodată, este la subsuori cu un 
tanc rămas din timpul primului război mondial. Blând şi belicos în acelaşi timp, 
afurisit şi tandru, cocoş şi mierlă, nedrept şi drept şi, la urma urmelor, un om 
pur şi simplu, de-am mai fi încă o dată räsfätat de grija confratilor care şi-au 
pierdut puterea de a mai räsfäta, bănuiesc că, din pamfletar (mă refer numai la o 
parte a activității lui ziaristice), s-ar transforma pe nebăgate de seamă în poet 
romantic. 

Dealtfel, Eugen Barbu, după părerea mea, este un poet romantic, căruia îi 
lipsesc, însă, plopii fara sot. Vecinii lui nu-l recunosc, dar eu îl recunosc. Oare? 


Inovația nu se face făcând copacul cu frunzele in jos si cu rădăcinile in 
sus, ci schimbându-i pământul de dedesubt şi cerul de deasupra. Acest 
sentiment l-am avut când l-am văzut pe Auden, care avea un chip aidoma 
tuturor tranşeelor din cele două războaie mondiale şi un suflet întocmai şi la 
timp ca Porumbelul păcii al lui Picasso. 

Boşorogul american tras spre Anglia sau invers, englez tras spre 
America, cred că fusese părăsit pe o şosea de însuşi Walt Whitman şi, din 
această pricină, era destul de drăgăstos cu orice. Pupa fără deosebire copacii, 
paharele şi poeţii. Odată, l-am văzut, luase microfonul drept o negresă şi 
începuse să-i facă curte. Era (habar n-ai, Titu, cât de rău îmi pare că spun era, 
iar nu este, căci merita să trăiască şi trupul lui cât nemuritorul lui vers), deci era 
nemaipomenit de liber in gesticulatie şi neobişnuit de canonic, aproape 
dogmatic, în felul lui de a gândi înlăuntrul sinelui său. Vreo două seri nu ne-am 
dezlipit defel unul de altul. M-a şi invitat direct din Londra să plecăm într-un 
elicopter în Elveţia, unde pretindea că ar avea o vilă şi că ştia să gătească o 
friptură in stil argentinian. Mi-era cat se poate de clar că nu se poate zbura cu 
un elicopter atât de lungă distanţă şi-mi era cât se poate de clar că trebuia să mă 
întorc cât mai iute la Bucuresti, unde eram îndrăgostit mort-chior de Monalisa 
mea personală, care, din aşteptare să i se întoarcă bărbatul acasă, îşi schimbase 
suräsul în ränjet. 

Mi-era absolut cât se poate de clar că şi eu am castele în Spania, că l-aş fi 
putut invita pe o libelulă pe scumpul de Auden să mâncăm împreună o friptură 
antropofagä a cărei reţetă o ştiam de la mama. 

Măi, Titu, dacă m-aş schimba eu în prozator numai pentru faptul că ai 
scris un ciclu de poezii mai bune decât ale mele?! Ca poet, până acum, 
avusesem un comportament destul de civil. Ce vrei, să mă mănânce de viu 
confrații mei şi, până la urmă, să mă dea cu capul de valurile mării ca pe 
Odiseu, Homer? 

Auden era un bărbat minunat. Nu mai avea nimic de pierdut din cele 
lumesti. De aceea, era de o imensă bländete si, bänuiesc eu, că şi eu, la rândul 
meu, fără să mă compar cu el, am acelaşi ideal de viata, adică: să te nasti ca un 
câine, dar să mori ca un leu! Deci Auden avea o opțiune pentru umanism, de o 


294 


extremä fortä de convingere. Ne-am spus si versuri reciproc, amändoi 
autotraducându-ne într-o franceză tipică de dicționar. Eu, ca să mă dau mare, el 
ca şi fiind mare. N-am să uit niciodată în viaţa mea personalitatea distinsă, care 
aproape avea o aură de umanism în jurul ei, a lui Auden, şi cum m-a cercetat el 
pe îndelete şi cu o curiozitate a speciei, iar nu cu a individului, la Elizabeth-Hall 
unde recitasem unei săli uriaşe şi arhipline, spunând mai înainte că fac acest 
lucru de drag de limba română si de frumuseţea ei, ce crezi, Titu, că puteam să 
recit? 

— Mioriţa! 

— Auden a täsnit şi m-a strâns în braţe mai multe minute. Seara, când 
stam împreună cap la cap si mistuiam rosturi de-ale poeziei, i-am spus că m-a 
marcat nespus de mult imbrätisarea lui. 

— Bineînţeles, mi-a răspuns el, în primul rând suna poezia ta mai frumos 
decât limba spaniolă, mai apoi te filmau vreo patru sau cinci posturi de 
televiziune. Cum sä nu mi se vadă şi mie chipul? Ce, tu nu tii la tine, că si eu tin 
la mine?! 

Nu această smecherie copilărească m-a făcut să-l iubesc, ci sinceritatea 
lui. Adeseori, mă gândesc să învăţ în limba engleză numai de drag să-l traduc 
pe Auden in limba română, pentru că ce mi-a spus el în franceză si ce am citit 
eu din traducerile lui în limba franceză şi limba română mi se pare a fi numai o 
iluzie despre poezia lui profundă şi măreață. 


Dorinţa de a trăi este antimetafizică. Din cap în cap se face cultura, iar nu 
din mână în mână. Umbra poetului, ce a lăsat el scris pe hârtie, pe tablouri, pe 
pietre, pe sunete. Mai întâi de toate, trebuie tu însuți să fii poet în orice fel de a 
fi al tău. Abia după aceea umbra ta se numeşte opera ta. O idee care are şi 
caracter si, pe deasupra, ţi-o pui in fata, când răsare soarele, dis-de-dimineata, o 
să vezi ce umbră lungă lasă în spatele ei. Artistul adevărat, când îşi taie cu 
foarfeca unghiile, acele mici semilune osoase, care sunt terminația muncii, 
adică a mâinii, risipeşte pe podea sau pe iarbă versuri. A gândi mi-apare a fi, 
imediat după verbul a ara — arare, cea mai de seamă muncă. A ucide un om este 
o crimă. A ucide o idee este o Hiroşimă. Artistul este singurul care mai 
aminteşte de specie. El poate fi confundat cu orice lucru al naturii nu numai din 
nevedere, dar şi din pricina firescului lui. El niciodată nu va gândi războiul 
dintre două sate altfel decât ca războiul dintre două stele. 

Homer, în //iada, descriind mânia, iar nu iubirea şi nu prietenia, a ridicat 
în imaginatiune războiul dintre două sate greceşti şi, culmea, antice, la 
înălțimea iubirii dintre doi sori. Ce limbaritä aveau şi grecii, Doamne, ce 
limbaritä! 

E drept că războiul lui Homer fusese lung, iar, în înţeles, cu mult mai 
lung decât cele două războaie mondiale. 

Titu, ai văzut vreodată un disc al lui Newton? 

— În diferite manuale de fizică. 

— Discul lui Newton este un disc pe care sunt trecute toate culorile şi 
este intepat la mijloc întocmai ca un disc de muzică uşoară sau de simfonii ale 


295 


lui Beethoven, care, din exces de oficializare, cu imnul lui al bucuriei cu tot, a 
devenit neinteresant. 

Cänd eram copil, si, in acelasi timp, elev de liceu, ceea ce stii dupä tine 
că era aidoma unei dureri, profesorul nostru de fizică ne arătase un disc al lui 
Newton pus pe un plafon al fizicii de epocă, învârtise de o manivelă şi discul cu 
toate culorile înscrise pe el devenise brusc alb. 

Când se învârteşte foarte iute în jurul lui însuşi, artistul e alb. Când stă, 
curg din el toate culorile luminii, ca nişte lacrimi. Fereşte-te, Titu, de prisme! 
Ele iti vor dezamagi lumina, schimbänd-o într-un curcubeu de culori. Fir-ar sä 
fie ea de piramidă! Ce prismă o mai fi şi asta? Şi pentru cine? Deocamdată, 
fiind încă în viaţă şi apt de a mă îndrăgosti, dragă Titu, ti-as zice că orice om 
îndrăgostit, dacă are gândul şi destinul artei, trebuie foarte iute să-şi transforme 
îndrăgostirea în dragoste, cuvântul în frază, versul în poezie, şi, dacă poate să se 
lipsească de concretul de a fi îndrăgostit, să-şi transforme poezia în operă, ceea 
ce ar însemna un început îndepărtat al iubirii. 

Caută şi tu să nu te jigneşti decât pe tine însuţi şi cât mai puţin pe ceilalți! 
Amândoi ne-am născut ca doi câini, dar tindem să murim ca nişte lei. Deşi cel 
mai bine ar fi să mori ca un elefant! Ei au şi păduri pe care le rup, şi cimitire pe 
care nu le pângăreşte nimenea. Despre ziua de astăzi, te asigur că mă simt 
extraordinar de bine. Despre ziua de ieri, nu am ştire, nu-ţi pot scrie absolut 
NIMIC. 

A gândi este cea mai minunată formă a muncii, iar a gândi cu justete este 
însuşi dreptul de a-ţi nota propria ta existenţă. 

Cu drag, al tău coleg, Nichita. 


Despre Vasko Popa zic de bine, de foarte bine şi chiar de extrem de 
foarte bine. Prietenia noastră s-a stins nu datorită lui, nici datorită mie, ci 
datorită amândurora. Faptul că i-am tradus versurile în limba română a fost o 
mare fericire pentru mine. Am locuit în casa lui câtva timp, m-a sprijinit să-i 
traduc versurile in limba română, cred că am început să-l uit ca om, tinändu-i 
minte pe deasupra versurile lui de întâia mărime. Dar pentru că Vasko este 
totuşi un fermecător şi eu sunt extrem de supărat pe el numai din pricini 
personale, nu mă împiedică caracterul, deşi nu-mi mai dă brânci inima ca s-o 
spun pe cinstea versurilor mele că este unul dintre cei mai de seamă poeți 
contemporani. Ar fi cel mai mare poet Vasko, dacă n-ar avea atâta grijă să fie 
cel mai mare poet. Cum mi-a spus el când ne-am văzut la expoziția cărții 
iugoslave că un mare poet poate să şi greşească, la expoziţia viitoare a cărților 
româneşti o să-i dau replica pe care, din respect, nu i-am dat-o atunci: — Care 
dintre noi doi? 

El ar fi räspuns tu, iar eu as fi räspuns tu. Asta intr-o gandire ideala, daca 
nu cumva el mi-ar fi greşit numele dintr-o întâmplare voita şi ignobila. 

Rar poeţii se stimează între ei. lar cazul prieteniei mele cu Gheorghe 
Tomozei şi cu Aurelian Titu Dumitrescu tine nu de poezie, ci de Didactica 
magna. 


296 


Prietenia, câtă mi-a acordat-o Vasko Popa, a fost deosebită pentru 
sufletul meu, iar, când nu mai mi-a acordat-o, m-a cuprins o tristeţe 
asemănătoare acesteia cu care scriu acum. 


Punctul de fugă este dragostea prin neasemuire. Diferenţa de timp prin 
duritatea constrânsă la duritatea secundei. Unii provin din încălecare, altıı din 
descălecare. Cine a descălecat vreodată e un centru de la roată. Cine a mers, şi- 
a mers, şi-a mers, nechezatul l-a ales. De la cal şi din copită, într-o vreme 
nesfârşită. 

Nu se înghesuie în ins, decât numai cine-a plâns. Se destramă ca privirea 
curba de nemărginirea celui care vrea să vadă mult şi cântând eu nu-l ascult, iar, 
când tace şi când zace, mă prefac, în frunză verde, frunză verde de albastru, mă 
doare un cal mäiastru. 


Deodată mi s-a făcut dor de Delphi. N-am văzut oracolul niciodată. Mi-ar 
părea rău de mine să mor fără să îi pun întrebarea pe care am să i-o pun. Nu văd 
cum aş putea să văd vreodată oracolul de la Delphi şi, cu atât mai putin, câmpia 
de la Maraton. Cât despre Olimp, nici pomeneală să am vreo cätärare pe el 
datorită schiopelii mele! De Parthenon, mi-au spus cei care au avut norocul să-l 
vada, că n-ar fi atât de măreț, cu atât mai mult cu cât nişte tunuri din secolul 
trecut s-au grăbit să dea cu ghiulele în el, iar culorile în care era vopsit de mai 
bine de două mii de ani au fost spălate de ploaie şi acum arată numai ca 
scheletul unui templu, căci noi doi, dragă Titu, bănuim că însuşi spiritul are un 
schelet material. 

Piramidele, de ce să n-o spunem pe fata, nu sunt pietrele uriaşe si 
caniculare într-o formă perfectă, apărând moartea unui faraon din geometrie şi 
sfidând prin aceasta cosmosul. Să ştu, Titu, că ne trebuie amândurora o simplă 
hârtie şi un creion cu care să trasăm un triunghi, şi încă un triunghi, şi încă un 
triunghi, vietatea de idee a piramidei ne este profund accesibilă. Măreţia 
piramidei stă în ideea de piramidă, in artifexul ei genial ne regăsim partea fizică 
a metafizicii. Ca să gândeşti îngeri geometrici, mai întâi trebuie să suferi în 
mod concret. Dar nu să suferi de rană, ci de neîmplinirea realului în luptă cu 
realul. Ca dimensiune, piramida este culmea spirituală a pietrei. Piramida este 
ideea de munte şi dorul de munte în plin deşert. Aşa cum platoul montan, la fel 
de rar ca şi piramida, este dorul de câmp în piscul munţilor. Două unghiuri de 
fugă neparalele, dar intersectate, logodna liniei drepte cu triunghiul. Ar părea o 
idee abstractă, de n-ar fi perceptibilă ca însăşi viata, în prelungirea ei tactilă sau 
vizuală. 

— Nichita, am şi uitat să te mai întreb. Dar precis că odată te-am întrebat 
eu ceva de îmi răspunzi de atâta timp. Iti mai amintesti conjunctura? Iti mai 
aminteşti ce te-am întrebat? 

— Logica amintirilor mele ti-aruncä mänusa. Ei bine, n-am uitat nici o 
secundă ce m-ai întrebat. 

Veniseşi tânăr, brunet, cu ochi sfredelitori, ciufut, când amabil, când 
Cassius Clay, când demn, când extraordinar de demn. Din tine emana un nu ştiu 


297 


ce nelinistit. Mi-ai pus pe masä cäteva poezii, te-ai räzgändit in secunda 
următoare şi le-ai băgat înapoi în buzunar. După aceea le-ai scos din nou. Mi-ai 
pus întrebarea fundamentală pe care ţi-o pusesesi tie însuţi şi pe care şi eu, la 
rândul meu, mi-o pusesem, la vremea mea, mie însumi. Întrebarea nu se rostise 
în cuvinte pentru că ea nu tine de cuvinte. Schimbata în cuvinte, poate părea 
dreaptă şi dură. M-ai întrebat de fapt dacă eşti sau dacă nu eşti. Neliniştea ta 
foarte violentă, de natură electrică aproape, m-a curentat şi ceea ce te 
curentează e clar că există. În clipa aceea, a revenit şi în mine însumi aceeaşi 
întrebare către mine. Mi-am ţinut gura pentru că nu eram sigur de voltaj. Pe loc, 
amândoi am părăsit casa în care locuiam şi ne-am dus într-o cârciumă mică şi 
speriată de alcooluri. Am vorbit vrute şi nevrute, numai despre ce e vorba mai 
nimic. Am comandat două coniacuri. După care, brusc, ţi-am cerut o hârtie si 
un creion şi tu mi le-ai dat. Atunci am scris primele trei-patru rânduri despre 
tine, necerute nici de tine, nici de nimeni, care aveau şansa eventuală de a 
apărea în fruntea unui grupaj de-al tău de versuri. Ti-am înmânat hârtia scurt, 
ne-am ridicat în picioare si am plecat întorşi cu spatele unul la altul, ca si cum 
am fi făcut pariu pentru un duel în faţa unui juriu nevăzut. 

Când m-am întors acasă, brusc am simţit nevoia să scriu câteva versuri. 
Le-am scris. Era un sonet. După aceea, mi-a venit poftă să beau un deget de 
alcool. N-aveam in casă nici un pic pentru că medicii mi-l interziseserä în acea 
perioadă drastică. Brusc, am realizat că, în acel local speriat de alcooluri, au 
rămas pe masă două pahare de coniac nebăute. Titu, ce făceai înainte de a te 
naşte? 

— Înainte de a mă naşte, făceam ceea ce îmi place să fac acum: să 
privesc cerul cu stelele, să iubesc îndelung şi să intru pentru dreptate doar în 
luptele în care nu sunt sigur de victorie. 


298 


PUNCT DE FUGĂ 


NICHITA STÄNESCU 


Vedere peste ocean 


Inspre seara 


Pe o särmä tu cand mergi usor, 
o alunecare de picior 

ar dezechilibra in moarte 

sasele spre sapte. 

Pe un nerv cänd tu mä urci alene 
roşiile mele de poiene 

ale cärnii mele te-ar durea 

dacä tu te-ai dezechilibra. 

Iar pe raza albă de la lună 

dac-ar fi să mergem împreună 
de-ai clipi tu, ea, 

dezechilibrată ar orbi, orbea. 

De aceea eu mă rog tu, tie, dragă 
să mai stăm noi inc-odata 

ochi în ochi şi gură-n gură 
dragoste şi ură 

si să-ți mangai părul negru, lung 
cu-ntelesul ce-l alung 

ŞI cu verbul care-l cânt 

mai vorbind şi mai tăcând. 


303 


Stare de spirit 


Se dedică lui Alexandru Condeescu 


Suveranitatea suferă de moarte 
cum e roata care suferă de şapte 
cum e insul care suferă de frate 


cum e ziua care suferă de noapte. 


304 


Index 


Baga-ti tu mâna într-o pasăre, 
aerosule! 

Baga-ti tu ființa ta în carne, 
osule! 

Baga-ti tu vederea in iris, 
ochiule! 

Uitä-te cu clipa ta catre abis, 


omule! 


305 


Ea 


Te-aş fi răsturnat cu o privire, draga mea, 
de-aş mai fi avut vederea de-a vedea, 
te-as fi ridicat în aerul cu nori 

de-aş fi fost avut eu aripi de la sicomor! 


Ah, iubito, tu, de draga mea, 

în secundă te-aş şi îngheţa, 

dar mi-e timpul meu departea foarte 
fugărind pe alte roate 

o imagine de moarte 

când mi-e unul către şapte. 

De-aş putea să te năzar 

viaţa mea n-ar fi-n zadar. 


306 


Exod 


Hai sä mänjim cu aer aripa de inger 

si ochiul lui de cioclovinä 

precand täiat pämäntului eu am sa sänger 

si el cu ochiu-ntors ca sä mă vadă o să-mi vină. 


M-oi zbate jos prin rădăcini 
când vulturii golaşi, divini 

cu ochiu-ntors se vor uita mereu 
la hoitul meu, pământul meu. 


Dar va puti pământu-acesta-a iarbă 
când unghiul lor va da să mă resoarbă 
să le fiu punct în vârful zburător 
prilej al faptului că mor 

prilej al faptului că mai există 

şi după mine o zburare tristă. 


307 


Inainte de intrarea pe teren 


Să prinzi tu crivatul şi să-l innozi de gâtul meu 
cum carnea se înnoadă pe scheletru, 

O, tu, cuvânt gândit mereu 

să-mi fii tu mie spectru! 


Stăteam pe tron, coroana îmi căzuse, 

iar ochii sub sprâncene îmi căzuseră pe Jos, 
si-acum nu ştiu de ce mă si seduse 

punctul din centrul cercului cel cercuros. 


Intepenise peste limba mea cea vorbitoare 
cuvântul meu nemuritor 

ti-am spus eu tie, oare, oare 

că n-am nevoie eu de aripi ca să zbor? 
Ti-am spus eu tie, oare, oare? 


308 


Taina fără de cină 


Ce mai faci tu cu vinele şi arterele mele 
mai împleteşti tu din lâna lor sângeroasă 

o îmbrăcăminte a frigului? 

De ce ai azvârlit pe fereastră carnea mea fierbinte? 
De ce ai aruncat cu scheletul meu în arbori? 
Ce tristeţe a ta mă väduveste de cuvânt? 

De ce vrei tu să nu mai fiu când sunt? 

De ce calci pe pletele mele retezate 

ca pe ruina aburindă de zid de la cetate? 

De ce eşti tu atât de crudă 

iubita mea de Iudä! 

De ce! 


309 


Requiem 


Umanitatea e un dar naiv 

făcut pentru al timpului copil 

când încă toate de secundele 1 se deşir 
făr'de motiv. 

E timpul însuşi pruncul cel cu aripi, 
de drag de el s-a fost făcut natura 

nu mai striga tu care tipi 
indurerändu-ti tu de räni fäptura. 

E timpul care de o vreme 

se şi preface în lumină, 

stai blând şi plângi şi nu te teme 

de ce va fi să vină. 

Ia-ti pruncu-n braţe, inzeieste-te 
suportä-ti văzul şi gândirea, 
gândeşte-te, gândeşte-te 

la mizerabila de omenirea 

care este faşă sângeroasă pentru timp! 


310 


Secundetea 


Eu am väzut o piaträ ce dormea 
şi m-am înspăimântat de visul ei, 
materia se zvârcolea, 

se zvârcolea, se zvârcolea, 

de visul ei, 

şi spaima mă recucerea 

cum cercul tot in rotunjimea sa 
pe al său punct, pe al său punct. 


3ll 


Autoportret cu caravelä 


Ce înotător printre rădăcinile subterestre, 
ce fain copil şi ce record 

mi-e inima singura mea zestre, 

numită medical şi cord. 

Cu auricolele dau în lături 
rădăcinoasele artere 

ca să te saturi tu de roşu, 

să mă saturi 

de lipsa întunericului meu cu stele! 
Apoi mä-ntorc pe-o parte, trece-o clipa 
cum alții spun că trece o secundă, 

unii o smulg de la aripă, 

alții o scot ca peştele din undă. 

Se zbate totul, ce ruptură 

din două de semantice platforme, 

si cât sărut pentru o ura 

a văilor atlantice! 

Ah, niciodată, mie, niciodată 

un pescăruş zburând nu-mi va şi arăta pământ 
mi-e toată viaţa idolatră 

de spaima farmecului că eu sunt. 


312 


AURELIAN TITU DUMITRESCU 


Strigärileseduse 


lui N. S. 


Strigare sedusă (1) 


Dă-mi frumuseţea ningând peste văi, umană şi nehotărâtă, grea, 
si somnul cu vise va copleşi lucrurile 

si le va urni într-o mişcare speriată de retragere, 

dă-mi bländetea cailor asteptänd să vină ploaia, 

si frumuseţea va lua cu sine doar privirea ce a găsit-o, 

dä-mi spaima femeii impietrind lumina, 

si privirea va trece numai peste lucrurile moarte 

si se va întoarce a nimănui! 


315 


Strigare sedusä (II) 


Dă-mi liniştea luminii în fata lucrurilor stiute demult, 

şi clipele vor alerga înaintea şi înapoia mea ca delfinii, 
si iar voi adormi o simplitate pe mâna duhului desprins, 
si iar voi ierta înaintea morților 

lucrurile ce nu s-au născut 

odată cu mine, 

si iar un gând ca o pasăre adormită 

se va sprijini în aripile ce nu se mai văd. 


316 


Strigare sedusä (III) 


Intensitatea spatiului märunt 
cuțitul îl lăsa uşor pe pânză 
şi puncte somnolente îl datau. 


Fiecare îi era îndeajuns: îl lua 
si îl acoperea cu umbra 
sub care, cândva, gândurile au stat. 


Nu aflase de trup, de suprafeţe şi forme: 
o senzație de adânc şi de spaimă 
despärtea luminile pentru a trece. 


Şi-a văzut mâna cu degetele deschise: 


semăna cu orice şi s-a liniştit: 
nimic nu se schimbase, nu era. 


317 


Strigare sedusä (IV) 


O, trezie a luminii vechi din munţi, cum odihnesti spiritele morților. 
Asemenea echilibrului îndepărtând până la a fi dus mai departe 

văd lumina barbar încolăcindu-se pe spiritele odihnind. 

Două lumini in una arătându-se dau morţii o singură umbră, 

două lumini in una arătându-se dau morților văz nesfârşit. 

O, echilibrul indepärtändu-mi discret ... 


318 


Strigare sedusă (V) 


O, cum se lasă luminile peste suflet! 

E îndeajuns fiecare umbră a capului peste mâini. 
Si liniştea morților aşteptând să mă nasc, 
obisnuintele lor aşteptându-mă ... 

Trecuti sunt morții de alba strigare. 


319 


Strigare sedusä (VD) 


Dä-mi teama zorilor virgini de la marginea gändului 
şi transparenţa tristetilor ce nu se mai întorc, 

dä-mi clipele adormite înaintea bucuriei, 

dă-mi răbdarea luminii pe apele rămase la mal, 

si umbra de pe lucruri se va şterge! 

Vei aştepta o spaimă să te dea deoparte, 

vei aştepta puterea care te-a ales, 

voi fi din ce în ce mai bun. 


320 


Strigare sedusă (VII) 


Trecuseră de frumuseţe amintirile lucrurilor, 
zâmbetul ei aluneca fără întoarcere. 

O linie fusese dintotdeauna cu ea, 

o linie se adăugase tuturor celor ce le privise. 
Si nu mai ştia ce văzuse fără linie, 

nu mai ştia când intelesese. 

Din partea nevăzută a lucrurilor 

pruncul apăra un prezent înstrăinat 

de zâmbetul mereu mai real. 


321 


Strigare sedusă (VIII) 


Privirea ei rămăsese obiect. 

Tăcerile înveşmântau un trup trecând printre gânduri 

peisaje calme ridicau duhul deasupra simplitatilor 

şi trupul nou sorbea din ape fără val adormite în ochii pruncului. 
Cândva, trupului nou i s-a părut că s-a sfârşit 

şi a lăsat apele să vină aproape, 

cândva, trupului nou 1 s-a părut că s-a sfârşit, 

lumina a acoperit privirea 

sı s-a îndepărtat. 


322 


Strigare sedusä (IX) 


Materia se ridicase deasupra lucrurilor ca aura deasupra capului de înger 
trist. 

Dă-mi aşteptarea înaintea gândului tău, 

si toate vor rămâne precum sunt, 

si toate se vor arăta altfel decât se arată, 

si nu voi mai lua femeie, 

si nu voi mai face sä se nască prunci 

pe care ii aşez înaintea spaimei. 


323 


RETINA LUI HOMER 


Dragä Titu, dacä primele cuvinte de impact cu realul ar prinde tonul 
realului sau, mai precis, cum se spune într-un limbaj mai modern, ar avea 
feeling, bănuiesc că toate celelalte cuvinte s-ar organiza pe câteva linii 
magnetice, transformându-se ele însele în real şi schimbând realul în semn al 
cuvântului. 

La urma urmelor, Homer, în /liada, n-a făcut decât s-o implore pe zeiță 
să cânte ea în numele lui „mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul“. Implorată, zeița 
i-a transformat pe nişte ciobani în eroi şi pe nişte bătăuşi dintr-o muiere în nişte 
figuri legendare. Este o chestiune de feeling, căci, uneori, mă întreb dacă nu-i 
mai bine să implori zeița să-şi facă treaba decât să te apuci de unul singur de-a- 
mboulea să numeri frunzele copacilor. E suficient sä zici: „Cântă, zeiţă, 
frumuseţea copacului în iarnă“, iar zeița dä o iarnă de-l lasă pe copac cu 
crengile goale şi nu mai ai ce număra la frunze prin ramuri si, nemaiavänd 
nevoie de vrednicia ochiului pentru aceasta, poti să orbesti cu inima impacata. 

Mă mai întreb, dragă Titu, de fapt ce este aceea zeița, de alții numită 
muza, de alții numită geniul, de alții numită inspirația, de alții numită revelația, 
de alții numită imaginația, de alții numită talentul, de alții numită dragostea de 
lume, de alții numită dorul de călătorie sau de ducă, de alții numită aspiratiune, 
de alții numită dor, de alții numită ideea de sine sau, să zicem aşa, dacă în acest 
lung şir de concepte s-ar potrivi şi unul personal, de altul zisă şi contemplarea 
lumii din afara ei? 

Dar ce este totuşi zeița? — So pe zeiță, am strigat odată, când eram mai 
tânăr. Ce prostie! E ca şi cum ai sări din timp în cu totul altceva, care nu este 
inversul timpului, ci cu totul altceva. 

Dragă Titu, să bagi de seamă şi tu, cum am observat şi eu la rândul meu, 
că existenţa are ceva măreț in ea dar că existenţa trăieşte numai pe seama 
existenţei. Omul, să bagi de seamă şi tu, cum am observat şi eu, se hrăneşte cu 
cadavre de animale, sau cu cadavre de plante, sau cu cadavre de minerale, care, 
la rândul lor, şi mineralele au forma vieţii, căci şi ele depind de timp. Mä 
gândesc că timpul este cel care defineşte cel mai bine existenţa. Tot ceea ce are 
timp există! 

Să vezi, însă, ce melancolie în cazul zeiţei! Undeva, în străfundurile sale 
de conştiinţă formulată sau numai murmurata, artistul refuză sä mai mănânce 
existenţa, sau, mai precis, cadavre ale existenţei. Deşi definit prin timp, el vrea 
să restituie timpului tot ce l-a facut să fie timp. El nu vrea să mănânce, el vrea 
să nască. El naşte lucruri care nu sunt de mâncare. 

Să vezi şi tu, Titu, ce melancolie! Să fie tot făcut din ani, din luni, din 
săptămâni, din zile şi din secunde, şi să vrei să nasti ceva ce nu mai depinde de 
foame, ce nu mai depinde de timp. 


326 


Sä fie oare amorul orb al lui Homer fatä de zeitä la mijloc? Materia este 
caracterizatä prin foame si prin reproducere. Mi-este cät se poate de clar cä 
ideile şi cuvintele sunt umbra structurii materiei în gânduri. E o umbră ciudată, 
dinlăuntru în afară. 

Să bagi de seamă şi tu, cum am observat şi eu, dragă Titu, că nici o fiinţă 
nu calcă pe creier şi nu aleargă pe ochi. Întotdeauna creierul este mai sus decât 
sunt tălpile. 

Iti cer iertare, acum am o ruptură de gândire. Pun condeiul jos, în dreapta 
paginii albe, şi mă uit înlăuntru, în afară s-a uitat Homer. 

De la o vreme, ochiul dinlăuntru a început să îmi obosească. Mă infurii si 
zic: „Cântă, zeiță, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul!“ 

Mi-aduc aminte de această starnire. Cine o fi scris-o? Eu? EI? Alții? Sunt 
trist, mă simt ca o gură de lup, înfometată, cu limba roşie atârnândă, pe care o 
tin fixă şi atärnändä din pricina faptului că, pe papilele ei gustative, s-a aşezat o 
idee care, dragă Titu, să bagi de seamă şi tu, cum am observat şi eu, nu este de 
mâncare. 


Cu drag, bătrânul N. 


Titu, iti scriu repede şi sumar, după o contemplare pe care am avut-o, nu 
din pricina obiectului ei, căci mă gândeam la cu totul şi cu totul altceva, şi pe 
îndelete, cât din pricina scurtei mele căderi de vederi asupra unei pisici. 

Fantastic! 

Dormea pe spate şi cu labele în sus. Era atât de perfectă în sinea ei, că nu 
o puteam adăuga nici măcar cu sentimentul curiozitätii. 

M-am tulburat. Mi s-a dizolvat contemplarea într-o mirare. Pentru întâia 
dată mi-am dat seama că o fiinţă terestră poate să-şi fie suficientă sie însăşi. 

Încercând să mă retrag spre punctul iniţial al contemplării, am ales calea, 
mai întâi distantă şi mai apoi apropiată, a comparărilor. 

De ce, m-am întrebat, eu însumi nu-mi sunt suficient mie însumi? După 
aceea, imediat m-am gândit la tine (din pricina cărui fapt iti şi scriu textul), ca 
tu de ce nu iti eşti suficient tie însuți? 

În nici un caz cuvântul nu are o vină pentru că, Titu, am remarcat că 
felina aceea comunică atât prin miorlete, cât şi prin scuipături, cât şi prin ceea 
ce numim noi la pisici torsul, un soi de ronränit, mängäiatul şi indiferența. 

Te întreb: să nu ne fim noi înşine suficienți nouă înşine? Am văzut 
animalul melancolic sau în atac. L-am văzut în starea de grație a räsfätului. 

Mă întreb şi te întreb: tu crezi că sunt specii suficiente lor, iar numai 
poezia populară să ne fie suficientă nouă înşine? 

Nu crezi că purtăm prea multe nume pentru o prea puţină 
impersonalitate? 

Să ni se tragă oare nouă de-aicea o nelinişte nu a trupului, ci chiar o 
nelinişte a nelinistii? 

Oare? 


327 


Ti-am Scris cu grăbire, Nichita 


Dragă Titu, după ce termini lunga şcoală a vieţii, poate chiar prea 
exagerat de lunga şcoală a vieţii, ai să vezi şi tu, când iti va veni rândul, ce ti se 
va întâmpla. Aş vrea să-ţi spun câte ceva despre aceasta, dar nu numai cuvintele 
nu mă ajută, ci şi înspăimântătorul fapt că ceea ce vreau să-ţi spun nu tine de 
cuvinte. Risc o comparaţie care m-ar ajuta întrucâtva să pot să spun ceea ce nu 
tine de spunere. Această comparație ar suna aproximativ astfel: noua luni stă 
plodul în pântecul mă-sii, iar, după aceea, îi mai rămân numai patru luni de 
unul singur ca să se sfârşească un an de la secunda în care a fost zämislit. 

Vezi tu, poetul adevărat stă nouă luni în pântecul verbului său natal şi îi 
mai rămân numai patru luni după aceea de rostit vreun nume. 

În ceea ce mă priveşte, eu cred că mă aflu în cea de-a doua lună a vieţii 
mele, din cele patru luni câte am în scurta trecere, în care poti da un nume 
lucrurilor. — Naste-te!, strigau la mine ursitoarele, naste-te odată, şi dă nume 
lucrurilor şi-apoi sterge-ti numele şi du-te-te! 

De la un timp interior încoace, fiecare rând pe care îl aşterni pe hârtie, 
părând a desena cuvinte cu înţeles, ar trebui să îl concepi şi să îl gândeşti ca şi 
cum ar fi ultimul cuvânt pe care l-ai gândi şi l-ai scrie în această rapidă 
existență. 

Ferice de poetul care seara scrie ultima sa poezie, iar a doua zi în zori, 
destinul îi îngăduie să scrie ultima sa poezie, iar, după-amiaza spre seara, 
destinul îi îngăduie pentru a treia oară să scrie ultima lui poezie! 

Spiritul matur, în orice zonă a existenţei ar acţiona, el acționează într-un 
consens cu sublimul numai atunci când gândeşte că ultima lui înfăptuire este 
ultima lui înfăptuire. Acest mod total de a aborda morala scrisului niciodată, 
însă, stimatul meu prieten mai tânăr, nu exclude dialogul. 

Dar să vezi şi dumneata despre ce fel de dialog poate fi vorba! E un 
dialog al cererilor de iertare şi al ingäduintei reciproce. Bunäoarä, poetul îi cere 
iertare naturii lucrurilor ca îi spune pe nume, iar natura lucrurilor ii cere iertare 
poetului că el este atât de muritor. 

Altfel, tot ieri spre azi-noapte, mi-a cântat o pasăre în pragul ferestrei şi, 
când era cât pe ce să-mi spună neîntrebată cuvântul Nevermore!, m-am uitat 
scârbit la ea şi m-am dus tocmai până dincolo pe scări, unde am tras în piept o 
tigarä de foi, olandeză, dăruită mie de prietenul meu, doctorul Martin 
Constantinescu, cu care, mai devreme, vorbiserăm orice altceva decât despre 
moralitatea în artă sau jurământul lui Hipocrate. 

M-am întors în cameră, unde corbul îmi stătea neclintit pe pervaz, şi 
tocmai iti scriam această scrisoare la trecut, care, atunci, era scrisă la prezent, 
iar păsăroiul, înfuriat, a răcnit la mine: — Nevermore!, iar eu mi-am întors 
capul chiorâş de pe hârtie şi i-am răspuns: — Thank, Sir! 


Al tău, Nichita 


328 


Dragä Titu, astäzi o sä-ti vorbesc cäte ceva despre supärare si despre felul 
de a-ți salva existența prin supărare sau despre felul de a-ţi rata existența prin 
supărare. Mai întâi, vreau să-ţi spun că supărarea provenită din durere fizică, 
din boală sau din ruptură de oase şi transformată din demnitate nu în urlet, ci în 
cuvânt scârbos, din capul locului nu trebuie luată în seamă de către cel care 
asistă la acea netrebnica şi dureroasă supărare. De ai nenorocul să fii de fata, 
sau de ai tu însuţi nenorocul să fii cel de fata, cel care asistă să-şi rupă urechea 
si să-şi îmbuneze inima, iar cel care suferă dau sfat să-şi curețe cuvintele de pe 
gură şi să urle pur şi simplu. 

Dragă Titu, mai există şi alte feluri de supărări. Bunăoară: supărarea fără 
de noimä, din vreo amintire care nu s-a înălțat la coerenţa unui gând, din 
gelozie, pe care nici tie însuți nu ai curajul să ţi-o märturisesti, sau, ca să fiu 
mai precis în expresiune, din demnitatea lipsei de demnitate! Să te ferească 
Dumnezeu şi zeii să te apuce demnitatea atunci când niciodată n-ai vădit că ai 
avut demnitate! Jignesti împrejurul tău ca şi cum ai fi taur în timp ce sugi 
sângele celorlalți ca un simplu täntar. Paharul cu apă e făcut ca să fie băut, iar 
nu ca să faci furtună în paharul cu apă. Cine chiar vrea să facă furtună s-o facă 
chiar pe mări sau pe oceane, căci locul e mai larg şi mai liber. Fereşte-te, dacă 
poti să te fereşti cum eu o singură dată în viata mea n-am putut sä mă feresc, 
dar tin minte, tine tu minte ce n-am ținut eu minte ca să nu ti se întâmple tie, ca 
să nu iti pierzi de pomană putina secundă ce ti s-a dat tie şi nici putina mea 
secundă cu care astăzi iti scriu tie, pierzându-mi timpul cu astfel de nemernicii 
care descalifica pe orice bărbat apt de gândire, tine tu minte de ce tin eu minte 
ca să nu iti cheltuieşti vreodată într-o astfel de nemernicie splendoarea 
creierului de a gândi! Nu te da măreț când n-ai măreție, nu te da justitiar cand 
eşti apt de a fi pedepsit, nu te da cinstit atunci când iti înşeli nevasta sau iti 
trădezi prietenia! Acestea de pe urmă nu mi s-au întâmplat mie niciodată, dar 
cineva care mă iubea şi 1 s-au întâmplat odată mi le-a spus şi mi-a zis să le tin 
minte ca să nu-mi pierd „Clipa cea repede/Ce ni s-a dat“. 

Dar, Titus, mai există şi o supărare care se numeşte însăşi supărarea şi 
care, daca ai putea şi ai fi dumneata în stare s-o ocoleşti, aproape că ai putea trăi 
nebäntuit de o nelinişte uriaşă. Ea apare leneş si inselätor, deşi este adevărată. 
La început, ca în teatrul vechi al grecilor, ea apare mascată. Nici nu ştii ce e sub 
mască. Masca e simplă, a râsului şi a plânsului. De ce râs şi de ce plâns? De ce 
să râzi, de ce să plângi? Apare după aceea ceva monoton şi divers ca natură: 
corul antic. Exact cum ar bate vântul luminii prin taina întunericului. Te superi 
brusc pe o idee şi, mizerabile, devii erou. Dar ce este aceea o idee, decât groaza 
abstractă a faptului că te-ai născut? 

Nici nu mai continui. Închei pe scurt: masca râsului şi a plânsului mi-am 
dat-o jos de pe nici un fel de chip al meu. 


Al tau, Nichita 


329 


Dragä Titu, de ce am eu nevoie de atät de multe cuvinte ca sä spun atät 
de puţine nume de lucruri? Să fi îmbătrânit eu atât de tare, încât tu să nu mă mai 
bagi în seamă nici măcar criticändu-mä? Să mă fi înjurat, mă! Ce viaţă aş fi 
avut si ce bătaie în ring! 


Semnat: Nichita 


Titu, când eram eu de vârsta ta, trăia Zaharia Stancu, pentru care aveam o 
admirație aparte. Eram la el, în biroul domniei-sale, când tocmai un june, 
crezând că-l sperie, a intrat în patru labe, lätränd şi ținând în bot o cerere de 
împrumut. Fără nici o curiozitate, dar galanton în acelaşi timp, boierul de țăran 
care a fost Z.S. s-a aplecat brusc şi a scos cererea din botul lătrătorului în patru 
labe. Pe cerere scria că se cer împrumut 300 de lei. Zaharia Stancu, cu mirare, a 
rectificat-o, scriind 3000 de lei. Palida porcină s-a ridicat pe două picioare, 
îngălbenită de măreția sumei: 

— Ştiţi, maestre, a început el să ingaime, de fapt eu fäcusem o 
manifestare ca un tânăr scriitor, iar nu ca un om obraznic. 

Zaharia Stancu s-a uitat în ochii lui indescriptibil de albaştri la acel 
semiom si i-a zis: 

— Ma, ştii care e viitorul tinereţii? Batranetea! 

Animalul acela, căci altfel nu-i pot spune, a fugit repede să-şi ia banii, iar 
în ceea ce mă privea pe mine în acele secunde, m-am gândit cu tristeţe pe ce 
pret mic se pot vinde unii oameni. De aceea, Titu, dacă ai vreodată în viata ta sa 
mă rogi ceva, să nu mă rogi să tin la tine! Aş face-o, dar ar fi un pret mic. Daca 
tot ar fi vreodată în viaţa ta să mă rogi ceva, zi-mi scurt, cum definea odată 
Hemingway prietenia (citez din memorie): „Prietenia este numai aceea atunci 
când prietenul tău Jim iti spune, dragă Joe, şi asta la unu noaptea, hai, vino 
repede, că avem de îngropat un mort!“ 

Dar noi, cum tot n-avem de îngropat un mort, haidem măcar să naştem un 
ideal pe care-l şi avem în gânduri! Școala de la Bucureşti, adică Antimetafizica. 


Nichita Stănescu 


Stimate coleg Aurelian Titu Dumitrescu, ca să existe supraoameni, cu 
mult înainte de aceasta ar trebui să existe oameni. Acest adevăr m-a lăsat singur 
cu mine însumi o noapte întreagă. Umanismul sigur că poate apărea ca o 
sălbăticie împotriva naturii. Supraomul este o sinucidere a omului. De ce să fii 
pe deasupra când tocmai ai izbutit să fii pe dinläuntru? 

Lasä-i pe alţii să-ţi recunoască munca! În clipa în care tu ţi-o recunosti, 
este ca şi cum n-ai fi infaptuit-o! În aventura, sau în miracolul, sau în mirarea 
de a fi în viata, dacă ai în tine cântec, cântă chiar viata! 


330 


Cine vrea sä se sinucidä il priveste, desi sufletul uman socoteste ca pe un 
viol al sufletului uman sinuciderea. N-ai voie niciodată să superi dorinţa de a fi 
prin dorința ta de a nu mai fi. Închei repede această scrisoare ca pe o cămaşă, 
amintindu-ti că sunt fericit că exişti şi că, în genere, există existenţa. 


Gândit şi scris de către Nichita Stănescu 
Ave! 


Titu, am auzit un cäntec, batrane, am auzit un cäntec si tin repede sa-ti 
spun ca l-am auzit până nu uit din memoria cuvintelor mele, Titu, am auzit un 
cântec care m-a făcut brusc să mă simt nou-născut. Să fi fost un cântec de 
leagăn? Sau, şi mai şi, să fi fost chiar un cântec? 


Nichita 


Dragă Titus, nu-i bine, bre, să te uiti prea mult, că începi să vezi semne. 
Odată, m-am uitat în ochii unui animal. Fix ochi în ochi. Câţiva ani de zile, cat 
a mai trăit animalul după timpul lui personal, se speriase de mine, şi fugea, şi se 
ascundea, şi gemea ca lovit de săgeată. Ascultă-mă şi pe mine, că-s mai bătrân 
decât tine! Nu te uita prea mult, că vezi semne! Mai bine gändeste-te mult! Dar 
nici nu te gândi prea mult, iti zic eu tie, ca mai bătrân! Si să-ți spun de ce: ce-i 
de gândit se gândeşte dintr-un foc. Prea multă gândire duce la incendiu. Si- 
acum, când iti scriu cu repezeală de condei, mă întreb şi te întreb dacă oare am 
dreptate sau dacă n-am dreptate? lar mä-ntorc şi-ţi zic, că esti mai tânăr decât 
mine şi poti încă să mai rabzi, nici excesul de cumpänire nu-i prea bun! Daca 
stai aşa pieziş şi te tot întrebi dacă să faci o cărămidă sau dacă să n-o faci, o faci 
si n-o faci! Si, dacă tin eu bine minte şi dacă tii tu bine minte, casele în care ne- 
au născut mamele noastre erau chiar făcute cu ziduri din cărămizi. Tu nu ai 
observat că până când şi pe tâmpita asta de iarbă verde a câmpului negru mai 
înfloreşte şi câte un bob de rouă câteodată? Altfel, tin să-ți spun că eu însumi 
sunt cam supărat pe mine însumi, lucru pe care ţi-l doresc sä ti se întâmple tie, 
decât numai în măsura în care să iei aminte si de acest fenomen. Am reuşit, 
bineînţeles, să-mi fac vreo doi-trei duşmani, fie din pricină că tăceam, fie din 
pricină că vorbeam. 

Am izbutit să mai pierd câte ceva din viata mea, cu vreo două-trei idei 
care mi s-au vădit a doua zi zadarnice şi fără natura primăverii ce umple arborii 
de flori. Mă doare foarte tare inima mea abstractă din trupul meu abstract, în 
timp ce, în mod concret, părul meu blond a început să devină argintiu, dacă nu 
cumva a şi devenit. 

Am iubit şi eu o dată în viaţa mea pe cineva şi tocmai pe acea femeie am 
pus-o la încercare! Am crezut că nu se va mărita niciodată cu nimeni decât cu 
mine. Ei bine, şi ea m-a pus la încercare şi s-a măritat cu altul, aproape în mod 
simbolic, după care s-a despărțit ca să fim amândoi două rani. 


331 


Titu, fereste-te să iubeşti prea mult în viata ta, ca să nu-ți ränesti până la 
sângerare amärätul de organ al iubirii numit şi inimă! Cât mai ai piele pe tine, 
caută de las-o curată şi neatinsă decât de săgeți, ca să-ți aduci aminte că ai si 
duşmani. Fereşte-te să-ţi tatuezi pe inimă vreun nume de iubită, că s-ar putea 
ca, in loc de inimă, să iti bată numai tatuajul! 

Iartä-mä şi tu pe mine pentru scrisoarea asta a mea cam nepotrivită, dar, 
dacă aşa cum sunt eu cu doi ochi, aş avea două trupuri, m-aş lua pe mine însumi 
la bătaie. 

Mai departe, iti spun că mă uit la o fotografie făcută pe un balcon, de gat 
cu o fată minunată, şi mă gândesc, şi mă räzgändesc tot timpul dacă să las sau 
să rup fotografia. 

Adaug că am început să am amintiri din armată, că îmi vine să mă dau 
din ce în ce mai mare şi că a început în poezie să mă supere orice cuvânt în 
afară de cele scrise de Eminescu. Nu cred totuşi că mi-am pierdut prospetimea 
si nici capacitatea de muncă. Mai mult decât atâta, cred că trec pur şi simplu 
printr-o pasă proastă, cum trece fiecare la rândul său, şi, încă şi mai mult decât 
atâta, cred că m-am descărcat întrucâtva prin această scrisoare prin care am 
izbutit, în fine, cu desăvârşire, să nu-ţi comunic nimic. 


Nichita, azi 


Titu, iti scriu cu mare grăbire pentru că n-am loc de stat şi mă aflu tocmai 
într-o gară. N-am nici un cuvânt potrivit la îndemână, de aceea iti scriu razna şi 
de-a dreptul. Trenul ăsta leneş urmează să plece în zece minute, dar, după 
calculele mele, dacă pleacă într-o ora, sunt un om făcut. Si-acum, hai să-ţi spun 
hodoronc-troncul: bătrâne, pe mine m-a acuzat odată cineva, crezând că îmi 
face un compliment, cum că aş fi risipitor şi generos cu metaforele mele şi cum 
că mi-aş putea pierde pretioasele poezii din buzunar ca pe nişte nimicuri. Cum 
îşi poate cineva imagina că un poet şi-ar putea pierde o poezie? Îţi pierzi numai 
prostiile sau numai aspiraţia spre poezie, — dacă poezia este adevărată, ea nu se 
pierde, revine obsesiv până când, în fine, se scrie ea singură pe sine, iar, dacă 
nu este adevărată, ce dracului să pierzi? 

Dacă cumva există profesionalism până şi în poezie, care e singura 
profesie fără de profesie, hai, lasă-mă să-ți spun ce mi s-a întâmplat într-un caz 
care ar putea să fie exemplar prin pozitiv sau negativ totodată („la Nu şi la Da 
are foile rupte“, ti-aduci aminte ce vers nemaipomenit am scris altădată, şi, in 
genere, dacă n-aş fi îngâmfat acuma, crezi că aş putea să te fac să mă crezi?). 
Dar uite cum se leagă treaba: când eram eu de vreo şaisprezece spre vreo 
douăzeci de ani, ca tot blegul care crede că ochii sunt făcuți pentru a privi cu ei 
$i nu pentru a descifra cu ei, am văzut şi eu zburând o pasăre albă şi, firesc, am 
crezut că am văzut zburând o pasăre albă. Vreo două-trei nopţi m-am tot gândit 
eu la pasărea aia albă care zbura tocmai când era pasăre. Deodată, mi-am zis: ce 
tot mă mai mir eu de o pasăre care e albă şi, culmea, mai şi zboară chiar prin 
aer? Mi-am zis atunci: precis că o să-mi fac un palat pe aripa ei, un palat cu 


332 


turle şi crenele, pe aripa unei păsări albe, când zboară. N-am fost curat la suflet 
că m-am bucurat prea mult de ceea ce am gândit. Cum să te bucuri de ceea ce 
este frumos când ceea ce este frumos nu îngână frumosul, şi este tocmai el 
însuşi frumosul? Mai târziu, spre onorabila vârstă de vreo 25 spre 35 de ani, iar 
mi-a venit în minte imaginea acelei păsări albe care zburase atât de intens, încât 
să o observ şi eu! Si-atunci mi-am zis: dă-o-ncolo de pasăre, mi-am zis, şi cu 
castelul ei de pe aripă cu tot! Şi-atunci, i-am făcut o gaură în arıpä ca să mă 
strecor liniştit de jos în sus şi de sus în jos cu raza de la stele spre pământ. Prilej 
cu care am scris o neîndemânatică poezie numită Clepsidra, care începea cu un 
vers, continua cu al doilea, după care continua cu al treilea şi cu al patrulea, 
după care continua cu al patrulea, cu al treilea, cu al doilea şi, în fine, cu 
primul. 

Mai târziu, spre respectabila vârstă de vreo 40 şi un pic de ani, mi-am pus 
întrebarea: de când poeţii dau la strung cuvintele de le fac să rimeze atât de urât 
între ele sau sensurile să se reia de la sfârşit până la început? 

Mi s-a făcut milă de mine, după care am considerat sentimentul milei ca 
cel mai jegos sentiment uman. Mi-am zis: ce pisica Penelopei, să mă tin eu ca 
scaiul de cuvinte în loc ca scaiul cuvintelor să se tina după mine şi eu să le 
repudiez din când în când? Dar să vezi şi dumneata, dragă Titu, ce a dracului e 
treaba asta a poeziei şi a adevărului şi dacă nu cumva există doar poezia si 
adevărul este son chevalier servant. Bătrâne, am văzut o muiere cu cărare la 
mijloc şi cu pletele până la genunchi. Si-atunci ce crezi că m-am trezit 
vorbindu-i de unul singur: Domnişoară, atunci când mergeţi parcă ati călca pe o 
aripă de pasăre, de-asta mi se răsucesc toate la orizont! Muza s-a uitat la mine 
curioasă ca la un indigen, iar eu, şi mai curios, ca Stendhal, m-am uitat la mine 
însumi într-o oglindă. Toți cei vii nu aveau dreptate, în afară de oglindă. Acum, 
iartă-mă că grăbesc şi scurtez scrisul, îmi pare că fluieră trenul a plecare şi 
trebuie să mă catär pe scară. Trenul meu pleacă spre un loc cunoscut, natal. 
Tocmai asta voiam să-ți spun, că trenul poeziei tale pleacă spre un teritoriu 
necunoscut. Nu te speria, astea sunt simptome tipice, pe care ti le pot spune, că 
mi le-au spus si mie alții si pe unele le-am trăit chiar eu. La început, o să-ți faci 
ŞI tu, ca şi mine, casă pe o aripă, după care şi tu, neabătut, o să-i smulgi toate 
penele rând pe rând şi, în chip predestinat, când o vei vedea pe Veronica, vei 
urla disperat că ea este pe aripa păsării, iar tu fuseseşi pe ici, pe colo. 


Din gară de la Leordeni, Nichita 


Titu, uneori trebuie sä ai nervi de sârmă ghimpată ca să suporţi picătura 
de adevăr din nedreptatea ce ti se face. Metafora cu nervii de sârmă ghimpată 
bineînţeles că e o tâmpenie, cum iti dai singur seama. La urma urmei, gäinatul 
este începutul câmpului unei păsări tampe. Despre sublim voiam să-ți scriu, 
stimate mai tânăr al meu coleg, despre sublim voiam să-ți spun. Trebuie să-ţi 
scriu înroşindu-mă ca o fecioară că, totuşi, de câteva ori în viata mea m-a 
încercat sentimentul de a fi măreț, adică de a fi sublim. 


333 


Dacä-mi ingäduiesti, ti-as spune ceva care aproape ar părea de ruşine. 
Măreţia şi fiul ei, sublimul, niciodată nu ti le poti provoca si, mai mult decât 
atâta, niciodată nu-ţi dai întâlnire cu aceste două animale la ora 12 trecute fix. 
Plata sufletească este atâta de mare, încât aproape nu se merită să fii sublim sau, 
ca urmare, măreț. Alteori, sublimul e pe datorie. Ti se dä cu ghiotura, iar tu, 
tâmpitul de mine, sau de tine, sau de alții ca de-alde noi, niciodată nu vom sti 
că, la un colţ de cotitură, zăpada pe gratis se schimbă într-o datorie de noroi. 
Titu, ştii de ce invoc sublimul? Și ştii tu, bătrâne de tânăr prieten, de ce invoc 
măreția? Din pricina faptului că astăzi am dragoste nu numai de mine, ca 
făptură gânditoare, ci am dragoste de faptul că neumilită făptura poate gândi. 

Cât despre mine iti spun pe scurt: sunt rece ca un bloc de gheaţă. Eu n- 
am iubit niciodată în viata mea. Nici măcar pe mine însumi n-am fost în stare sä 
mă iubesc. De aceea, curiozitatea de a şti cum e iubirea m-a făcut să inventez 
cuvântul numit suflet. Sper că mă înţelegi. Eu niciodată n-am fost îndrăgostit. 
De aceea ştiu totul despre îndrăgostire. Dar ce este încă şi mai rău, şi trebuie să 
ti-o spun cu prețul supärärii tale pe mine sau cu prețul supărăru altora pe mine, 
până la ştergerea mea dintre oameni, până la uciderea mea pe acest glob 
terestru, iti spun acuma iute că mi-e ruşine de mine însumi: eu niciodată n-am 
fost înțelept, şi tocmai de aceea, din pură curiozitate, ştiu totul despre 
înțelepciune. Dar să vezi si tu, Titu, ce întâmplare a vieții mele: eu niciodată nu 
sunt, eu niciodată n-am fost un om curios, iar mirarea m-a refuzat sä mä mir. 

Era cât pe ce să uit. Du-te la anticariatul din colţ, pe stânga, unde se 
vinde timp antic pe vreo 23 sau 24 de lei grămada! Raportează! 


Iscălitura de dedesubt: Nichita în timp ce se generalizează 


Ieri, Titus, cred că ţi-am scris o scrisoare mai lungă decât înțelesul ei. 
Astăzi, Titus, iti trimit un înţeles mai scurt decât cuvintele lui. Ce mai faci? Tu 
ştii că pentru mine a face este chiar facerea? 


N. 


Către T. 
Oriunde sunt eu acasă, tu eşti acasă. Oriunde aş fi plecat, tu tot eşti acasă 
pentru că mă gândesc la tine nu cu dor, ci cu acelaşi ideal umanist! 


N. 


Dragă Titu, să vezi tu ce întâmplare! Credeam că mor şi n-am murit. Dar 
şi mai rău. Mă duruseră organele numite ficat şi pancreas, şi, când colo, îl 
duruseră pe altul. Mă, — atât de repede mă despart de mine însumi, că îmi vine 
să nu mai cred că există pietre pe lume! 


334 


Mi-e atât de dor de Ea că simt cum mi se räsuceste capul spre trecut. Am 
văzut o umbră, bătrâne, să vezi şi dumneata ce mizerie! Nu era o umbră de la 
un copac de care ar fi putut să stea atârnat un soldat spânzurat. Nu, şi nu, şi nu! 
Era umbra de la o pasăre care zburase şi mă sedusese, dacă nu cumva mă 
plânsese. Sau, dragă Titus, ca să fiu sincer, o simplă albeatä la ochi. 

Am să-ți dau o ştire grozavă. Am citit o carte scrisă de nimeni. Titu, 
caută să-ți aduci aminte titlul ei! 

Să fi fost Mioriţa? Sä nu fi fost Mioriţa?! 


În trecere repede prin străinezia, 
bătrânul tău antrenor de box, 
dragă Cassius, 

Negrul Joe Louis 


Titus, crezi tu că o să-l facem noi de ruşine pe Homer, privind prea mult 
cu ochii noştri patri? Ca să orbim de drag de el, cu ochii noştri idolatri? 


Semnat Nichita 


Insäsi retina 


Ca să fiu sincer cu tine, am dat târcoale până acum ca să-mi iau 
aplombul. Să nu ti se pară niciodată tie, flăcăule, că e greu să ridici un munte. 
Dacă nu-l priveşti, îi poţi băga un cuvânt la subsuoară ca să-l răstorni. 
Niciodată măreţia nu stă în cele văzute. Măreţia stä în cele gândite despre cele 
văzute. Ca şi micimea dealtfel. Uită-te cu nici o mână pe tata Venerei din Millo 
si vei fi cel mai alăptat bărbat din lume. Cu ochiul sau cu retina lui nu te uita ca 
pângăreşti. Mă, flăcăule, mă, pricepe că nu natura e măreaţă, ci înţelesul pe care 
1-1 dai tu naturii poate fi măreț! Dacă eşti în stare, indrägosteste-te de o furnică 
ca să-ți pară Everestul mic! De nu esti în stare, fă şi tu întocmai ca Homer: 
descrie-i pe oameni ca şi cum ar fi greci, iar nu barbari! Ştii tu, flăcăule, ce este 
acela un barbar? Om barbar este un om iute ca fulgerul. Imbrätiseazä cauza cu 
efectul ei întocmai ca în statuia domnului Brâncuşi, numită Sărutul. Cum pui 
mâna pe barbara statuie a domnului Brâncuşi numită Sărutul şi dezlipeşti cele 
două guri de piatră, apare între două pietre vorbirea. 

Flăcăule, ce m-am mai sărutat cu propria mea muiere, căci vorbirea a zis- 
o şi pentru mine Homer! 

Ah, am uitat să-i spun! Precis că am uitat să-ți spun ceva. Sunt absolut 
sigur că am uitat să-ți spun ceva! Dar iartă-mă si tu pe mine, mä, fläcäule, 
pentru că şi eu încerc sä mă iert pe mine că ţi-am scris această scrisoare! 


355 


Nicetas 


Ah, Titus, uitasem sä-ti spun despre retinä. Intocmai cum domnul 
Stendhal uitase să-mi spună ceva despre natură, pretinzând că plimbă o oglindă 
prin fata naturii. Acum mi-a venit să injur, dar cuvântul scris al înjurăturii ar 
murdari hârtia noastră curată. Ce oglindă plimbata?! Ce oglindă plimbatä?! Si, 
Titus, dar numai între noi doi să rămână, care natură, bre? Care natură, bre? 


Joe Louis 


Cassıus, fii atent la colt, la ring! Izbeste unghiul chiar in punctul 
unghiului! M-auzi, Mohamad Ali, ce-ti spun, m-auzi, dragä Cassius? Nu mai 
sälta atät de tare din picioarele tale dantelate dar nici prea repede sä nu te 
înfurii! Fii si tu atent! Cu stânga se izbeste cel mai bine, din pricina faptului ca 
dreapta este cea mai tare: dă-te moale când el se dă tare! Lipeste-ti aripile de 
corzile ringului! Lasä-te batjocorit de pumnii lui! Şi, când se crede învingător, 
izbeşte-l cu înțelesul izbânzii! Când îl vezi pe jos întins ca o pată de ulei 
scăpată de la o benzinărie, de eşti roşu, dă-te alb! Prefă-te că-l mângâi! Si, in 
timp ce-ţi scoţi mânuşa, nu-i scoate ochiul totuşi, dar smulge-i înțelesul 
ochiului! Când ti se ridică mâna că ai învins, imbratiseaza-l pe adversar si 
plânge-i distins de milă! După care, te rog eu, dăruieşte-i trofeul! Că eu nu am 
stat niciodată în colțul ringului tău şi nici tu n-ai stat în ring de drag de vreun 
adversar. Luptătorul care ar putea să aibă un adversar din capul locului îi plânge 
de milă! Ascultă-l pe Joe, dragă Mohamad! Mai avem numai două-trei secunde 
până în repriza a doua. Şi mai vin şi nevinovaţi să se bage în faţa noastră! 


Nadusitul de declaraţii, Joe Louis 


Acum opt ani 


De-aş fi putut să mi se întâmple să fi fost noi prieteni acum opt ani, când 
eu nici nu ştiam că tu eşti şi banuiesc că tu mă ştiai pe mine numai după nume, 
să vezi tu, Titus, ce ti-as fi scris despre barocul din Germania. Să vezi ce ti-as fi 
scris: că, pe de-afară, cu cuburi şi cai, pe dinlăuntru, nazuri. Am văzut eu acolo, 
într-un oraş vestit, muzeu al lumii dealtfel, şi slavă bombardierelor şi bombelor 
atomice că nu l-au distrus, o biserică intepenitä în demnitatea ei şi fără nici o 
legătură cu arhitectura gotică, ci întocmai ca arhitectura unui cub cum mă 
gândesc că se gândeşte mintea mea câteodată. 

Pe dinlăuntru, mă, bătrâne, räsfätul lui Peşte împărat cu aripi! Scăn cu 
surub de aer întinse spre nimic, ființe dintr-un cap cärliontat, de aur, şi numai 


336 


două aripi ca rest, şi, în fine, tot ceea ce poate umili pe omul care gândeşte 
simplu. 

Bătrâne, atunci m-a traversat o idee urâtă! Ideea mea era urâtă din pricina 
faptului că eu nu eram frumos la spirit. Ce m-a traversat de era atât de urât? M- 
a traversat un paradox. Iar de la paradox, după cum şi dumneata cred că accepti, 
până la jocul de cuvinte, nu este decât o ieftinătate de a te fi născut. Si, pentru 
că tot ţi-am spus, nu mai mi-e ruşine să ţi-l mărturisesc: prea multă viata 
interioară pentru un cub sau prea multe galerii faraonice pentru o piramidă. M- 
am îndoit atunci de gustul meu şi şi acum mă îndoiesc de el, că geometria 
ascunde în interiorul ei o bogăție. Aşa mi-apăruse până atunci a înţelege 
barocul german târziu si de natură bisericească. Acum, însă, când mi-aduc 
aminte de el, am o tandrete fata de propriul meu paradox şi-un oarecare dor 
neindiferent. 

Cred că, uneori, şi bänuiesc că ţi-ai dat seama că nu sunt în cea mai buna 
stare a spiritului meu în această secundă, pe mine însumi mă gândesc ca un 
baroc invers. Multi îngeri cärliontati, cu aripi două în loc de trup şi multe scări 
de aer înşurubate spre nimic, iar, înlăuntru, doar un cub. Sau, poate, şi mai rar, 
o piramidă. 

Ce zici, cât de stupid pot să fiu şi eu câteodată? 


Nichita Stănescu 


Si acum 


Si acum, Titu, aş vrea să-ți vorbesc tăcând câteva vorbe despre tăcere. 
Adevărata tăcere nu este aceea când se întrerupe muzica sau când se rupe în 
două zgomotul. Adevărata tăcere este numai acea tăcere când ti se întâmplă, 
dacă ti se întâmplă, să asculti sufletul tău îndrăgostit de altcineva decât de tine 
însuți. Ce măreție! Ce justificare a dreptului de a exista! Acum, tac. 


N. 


Despre unele şi despre altele sau, mai precis, despre una, despre alta 


Te-am minţit când ţi-am spus că trebuie să ai nervi de sârmă ghimpată. 
Te-am mințit când ţi-am spus că ar trebui să gândim amândoi numai în stări de 
spirit. A avea dreptate tot timpul, după cum ţi-am spus-o de nenumărate ori şi 
după cum mi-am spus-o de nenumărate ori, înseamnă a rămâne profund singur. 
Titu, când o să albeşti cum am albit eu, o să înţelegi de ce uneori o minciună 


337 


este cu mult mai majestuoasä decät natura lucrurilor. Nu-ti cer iertare pentru cä 
nu mă plang. lar despre para, află că o detest şi cu minciuna mea, şi cu adevărul 
meu. 


Bătrânul Nichita 


Ca să vezi şi tu 


Să te fereşti să imiti pe oameni, Titus, te sfătuiesc! Imitä-i pe cai, că n-ai 
nimic de pierdut! Nu te repeta decât numai atunci când ai dor în tine! Altă dată, 
niciodată! Mai bine imită iarba, decât sä o pasti! Lasä-te tie însuţi pradă, daca 
ti-este chiar foame! Despre celelalte vieţuitoare ale globului, gândesc cu 
libertate. Despre oameni, însă, nu gândesc cu libertate. Am armamentul la mine 
ca să-i apăr, iar toți morții mei in mine i-am îngropat, iar nu in altă parte, ca să 
fiu sigur că nimeni nu va îndrăzni să le scuipe mormântul. Uită-te la mine, ce 
tandru surâd la codri! De li se zburlesc sprâncenele frunzelor şi aleargă de 
spaimă pe şchioapetele lor de rădăcini. Fu la fel şi atunci vom fi doi! Dacă doi 
îi apărăm pe ai noştri, ai noştri vor fi infiniti. 


Sublocotenent de artilerie grea Nichita Stănescu 


De femeie 


Născut din femeie, ce dracului crezi că aş mai spune eu altceva de o 
femeie? Oricum ar fi fiind o femeie, eu sunt născut de o femeie. De o femeie, 
dacă poti, tine-ti toate cuvintele pentru tine! Daca nu poti să-ţi tii cuvintele de o 
femeie pentru tine, spune-i-l pe primul şi nimic mai mult! Te iubesc, deşi nu 
ştiu ce nume mi-ai dat! 


Nichita 


De bărbaţi 


Am devenit cam multi, iti zic, şi nu prea înţelepţi în cetate. Războiul dä 
lacrimi în ochii mamei! Inapoi la aratul câmpului şi la pescuitul mării! Dar cum 


338 


pot să te fac eu să mă crezi când mă vezi îmbrăcat în zale si cu lancea ridicată 
în mână, dragul meu, mai tânărul meu confrate, Titus? 


Lancia fixă de Nichita 


Dragă Titus, dacă te poti bucura de bucuria împlinirii literare a altcuiva, 
atunci te invit să te bucuri, de norocul literar al lui Homer. Retina lui cea oarbă 
e singurul pergament pe care s-ar fi putut scrie în vecii vecilor vreun vers. 
Panait Istrati, mi-aduc aminte, in desăvârşita ratare a existenţei lui, a azvarlit 
odată o frază neiertată de memoria mea. Ea suna aproximativ cam aşa: „Dacă 
sunt cel mai trist de pe lume, mă întind sub palmier şi adorm şi visez că eu am 
scris Iliada şi Odiseea“. Hai să ne întindem şi să adormim şi să visăm că noi am 
scris Iliada şi Odiseea. 

Semnat 


Dragă Ofelia Rotaru, 


În fiecare an mă apucă de ceafă misterul, adică dorinţa de a descrie epica 
pe care am zărit-o ca o oglindă — cum ar spune domnul Stendhal — plimbată 
prin faţa naturii. 

Domnul Stendhal era pe atuncea consul, iar oglinda venise din Veneţia — 
îi dădea mâna să definească proza ca pe o oglindă plimbata prin fata naturii. 

Si dacă stau bine şi mă gândesc că acesta de pe urmă care a văzut toată 
viaţa numai în roşu şi negru şi-a luat un concediu de patruzeci şi două de luni 
din oboseala consulatului său, plătit numai în franci de aur, mai că m-ar apuca 
şi pe mine profesionalismul prozei. Te cred şi eu că îl băga din când în când pe 
Fabrice del Dongo în închisoare ca să ı se mai zăbrelească libertatea plătită de 
la consulat în franci de aur. 

Eu cred că Stendhal a inventat însă lipsa de stil personal ca stil. 

Prozele lui nu sunt memorabile din pricina faptului că sunt izbitoare. 

Tot ce te doare iti trece. Numai ceea ce înţelegi nu-ţi trece niciodată. 

Asa se face dupa cum remarci cu ochiul liber din logica mea perfectă 
cum că în fiecare vară mă apucă cheful să devin prozator. Prima frază de roman 
e gata pregătită de vreo zece ani încoace şi asta în vreo două sau trei variante 
care depind în mod direct de editor. Dacă mă tipăresc norvegienii, afacerea se 
întâmplă la Oslo, dacă mă tipăresc cei din tribul meu de limbă română, afacerea 
se întâmplă la Drencova sau Orşova, de la caz la caz, cu gheaţă la mal sau fără. 

Ei, să vezi şi tu cum poate să înceapă un roman de geniu: „În anul de 
grație 19... tocmai atunci când el se spânzurase la Oslo, eu îi scrisesem prin 
lungă scrisoare Luizei întrebarea că ce mai face“. 


339 


Ceva cutume, ceva peisagii, după aceea imediat un arbore genealogic, 
iar, dacă nu faci rost de el, un arbore cu fructe, câteva amintiri de la Mărăşeşti 
sau, după editor, de la Austerlitz, sau Amsterdam, sau Rotterdam, o masă 
întâmplătoare, două-trei mărci de vinuri bine citite pe etichete, cum ar fi 
bunăoară fie grasă de Cotnari, fie de Scotia, sau galbenă de Ballantine’s sau 
Băbească. În fine, apres şi Fabrice, care, la nevoie, se numeşte Ivan, după zonă, 
sau Johann von Nürnberg, după muzica (ti-aduci aminte de Maestrii cântăreți), 
care se dä de ceasul morţii sau de ceasul primăriei, după ce rang îi acorzi in 
societate sau după comanda socială — care pe loc suferă cumplit din pricina unei 
morți apropiate sau îndepărtate, care nu este a lui, căci, dacă ar fi a lui, s-ar 
duce dracului romanul din hpsă de personagii. 

În fine, apare şi o femeie, care cu puţin înainte de a fi tăiată de un tren de 
epocă iti spune două cuvinte din futur. 

Ceva discordie cu Proust şi fiecare gog cu Gogolul lui, mai bagi şi fraza 
lui Hemingway, însă n-o bagi făcută de echipă, ci de mâna ta proprie: „Jim, 
iartă-mă că e | noaptea, vino repede că-l avem de îngropat pe Joe“, vreun citat 
dintr-un filozof neamt îndeobşte interzis, un pic de dispreţ acordat geometriei 
ca fiind prea dogmatică, şi totul ar merge lustru şi romanul ar fi desăvârşit, dacă 
la pagina 7, în toiul verii, la 18 august trecute fix, n-ar apărea fraza: „Vulturii 
zburau pe spate şi zgâriau cu ghearele norii“. 

Uite-aşa se duce dracu’ şansa mea de-a scrie un roman în timp ce se 
inteteste ştiinţa mea despre vulturii care zboară pe spate şi care zgârie cu 
ghearele norii. 


Al tău vulturolog Nichita 


Dragă Titu, iti scriu urgent această telegramă. De la orice animal 
vertebrat până la om, s-a făcut o scurtare de două picioare. Ce atâta călătorie? 
Dacă cumva tu ai inventat roata, să nu te mai văd cu ochii! Cine dracului a 
inventat roata? Ce atâta călătorie pe lumea asta? Gândul continentelor e mai 
preţios decât sunt înseşi continentele. Haide, stai pe loc! 

Ti-aduci aminte că ţi-am spus odinioară cea mai frumoasă frază pe care 
am citit-o eu vreodată din literatura epică? Un italian, unul Collodi, care a scris 
o carte, Pinocchio, şi Pinocchio, care era de lemn, avea un tată de carne numit 
Geppetto, tatăl de carne al copilului de lemn i-a strigat: — Pinocchio, 
Pinocchio, nu pleca, nu pleca! 

Cred că este cea mai frumoasă frază epică pe care am citit-o eu cu mintea 
mea vreodată. Ti-o repet: — Pinocchio, Pinocchio, nu pleca, nu pleca! 


Nichita Stănescu 


340 


Comparatie homericä 


Astfel cum soldatul care şi-a pierdut piciorul în porcăria unui război şi a 
supraviețuit de scurgere de sânge, datorită strângerii venelor cât şi a arterelor cu 
o sfoară, şi, în mod brusc, în timp ce urlă de durerile morții, mirat totuşi că 
durerile morții prin pierderea piciorului cu rupere de os şi vărsare de sânge si 
ciotul strâns cu o sfoară, tăind gâlgâitul sângelui cel scurs, din artere şi 
nerecuperat de vene, deci asemenea acelui soldat care-şi făcuse o idee cu mult 
mai măreață despre durere, prin simplul fapt de dezamăgire că ar supraviețui 
după aceea, dar, mai ales, celui tras în țeapă prin intepare, infigändu-se teapa 
prin sfincter şi ieşindu-i prin gură, şi sperând că maxima durere îl va ucide când 
ea-l lasă până-n răsărit, de cu seară, şi cum iti spuneam, acelui om căruia cu 
gheara 1 s-au scos ochii, cu foarfecele i s-au tăiat nasul şi limba, care spera din 
durerea sângerândă să moară pe loc şi n-a murit pe loc, tot astfel este poetul 
rupt de natură, amputat de natură, întocmai ca şi soldatul vindecat de piciorul 
tăiat care numai glezna ce n-o mai are îl doare încă şi mai trăieşte încă o dată 
natura, necrezându-şi ochilor smulşi că ea poate trăi în gând, tot astfel poetul 
nemuritor sie însuşi devine nemuritor omenirii întregi prin descriptia naturii 
lucrurilor. Ce să mai iti spun despre Ahile, care îl plângea pe prietenul sau 
Patrocle, pentru care l-a omorât pe Hector, zdrobind inima lui Priam cât şi 
demnitatea inimii lui Priam, trăgându-l pe Hector carul de luptă, prin praf, de-a 
înconjurul Troiei, — tot astfel şi Eneas, salvând copiii, s-a dus în viitorul numit 
pentru el Roma — simt că adorm după toate acestea, dar ce, Homer nu adormea 
după toate acelea, din când în când, pe versurile sale? 

Să fii orb ca să vezi, să n-ai inimă ca să iubeşti, să nu te existi pe tine 
însuți ca sä eşti? 


Comparaţie homerică 


Dacă soldatul în luptă este amputat de un picior şi scapă cu viata şi dupa 
aceea îl doare numai glezna pe care nu o mai are, tot astfel ca şi pe soldat, pe 
amputatul de umbră numit şi poet îl doare numai natura. 


341 


NICHITA STÄNESCU 


Antimetafizica 


Cantos 1 


Ah, dacă hieroglifa mai punea distanţă 
între înţeles şi iarba verde! 

Ce cuvânt, mä-ntreb, fără de greață 
mă va dezveli şi mă va pierde! 


Dacă în tăcerea ei, pe piramidă 

în aplauze răsăritul soarelui va fi, 
tot oranjul de pe frunze din omidă 
mi-ar părea a scântei. 


Dacă însumi însumi în oglindă 
m-aş vedea cu luciul ei 
niciodată nici vreo colindă 
n-ar cădea din frunzele de tei. 


Înlăuntrul nu se vede 

foaie verde, foaie foarte verde, 
NICI se simte, nici miroase 

ca mătasea din mătase. 


Cum e ochiu-ntr-un străfund de ochi 
cum e dorul într-un dedeochi 

cum e mâna nesfârşită 

in imbratisarea infinită. 


344 


Precis cä mä-nältasem 
precis că mă lätisem 
de îmi păreai suavă 
visându-mă în vise. 


Ce tandră dungă lungă 
aşterne mâna ta 
împăturind cuvântul 
rostit altundeva. 


Ce mică şi subțire 
poti tu ca să îmi fu 
pe multa de mulțime 
a creierului gri. 


Al ochiului meu iris 
si strâns între pleoape 
ca tot ce mă alungă 
tinandu-ma aproape. 


Tu ai mai fost odată! 
Precis că ai mai fost! 


Contemplare 


... prea ştiu ce nu se-ntâmplă 


cu totul pe de rost! 


345 


Cantos 3 


Casă fără de nici o usa, 

toamnă fără de arbori, 
memorie fără de pat, 

mamă care nu te-ai născut încă. 


Negru fără de alb, 

colt de fildeş fără de elefanți, 
eu fără de mine, 

tu! 


346 


La vederea unui albatros 


Ca nişte peşteri în aer 
sunt păsările care îl zboară, 
ca nişte peşteri în aer 
sunt păsările care îl zboară. 


Aidoma şi lumina 

ca o peşteră-n ochii mei, 
aidoma şi lumina 

este o peşteră în ochii mei, 


aidoma şi verbele 

ca nişte peşteri în creierul meu, 
aidoma şi verbele 

ca nişte peşteri sunt în creierul meu. 


Aidoma tie 

care m-ai näscut pe mine 
murindu-mä 

in timpul acesta 
insesizabil. 


347 


Pe längä turn 


Acum cänd väd räsärind soarele 

si inima mi s-a linistit de aurul luminii 

mä gändesc cu groazä cät de apus a putut sä fie 
ieri searä In räsäritul lui de azi. 


La mine insumi mä gändesc cu groazä 

ce copilărie a putut să aibă maturitatea mea 

când stau teapän şi stăpân pe verbe şi pe proverbe, 
şi gândul mi se abate aiurea şi numai spre tine, 
nerăsărita şi nesupusa mea. 


348 


Oglinda 


M-am dedublat cänd mi-am adus aminte 
de mine însumi de-altădată. 

Ce nuntă, doamne, împărate, 

între ce ştiu şi ce se simte! 


Apoi m-am dedublat încă o dată 
tot aducându-mi de aminte 

de mine însumi laolaltă 

cu singuratecul de mine. 


Apoi m-am mai şi dedublat o dată 
când am văzut o steauă căzătoare, 
o vulpe argintie arzătoare 

peste zăpada cea de niciodată. 


Apoi eu m-am făcut mai mulți 
cum stelele ce le asmuti 

în noaptea rece-ndepărtată 
redevenind impersonal deodată, 


si-ncä o dată, si-nc-o data 
lumina mă musca turbată, 

lar mie nici că îmi păsa, eram 
un spânzurat de al luminii ram. 


349 


Acasa 


Ce frumoasä poate sä fie piatra 

când mâna omului fluidă o face 
aidoma unui cub. 

Ce frumos poate să fie gândul 

când fulgerătorul de verb îl face cub. 


Si atât de frumos poate să fie cubul 
când te uiţi la femeia ta şi zici: 

Hai acasă! 

Avem un cub! 


350 


Pe un cadran solar 


Pasărea se räsucise în zbor 
zgariind stelele, 

eu însumi mă räsucisem în somn 
visând coşmarele. 


Tu insäti te răsuciseşi când te-am strigat 
cu ochii tăi verzulii spre mine 
când tot ce a fost ieri se räsucise 
spre nesiguranța lui mâine. 
Ceasul bătea din ce în ce mai rar, 
timpul se lungise 

eram si fericit şi tulbure şi neclar 
pare-mi-se. 

Deodată a căzut o stea. 

O fi murit cineva, mi-am zis. 

Vai mie, eu murisem 

trăind numai în vis, 

draga mea, iubita mea 

iubita mea şi draga mea. 


351 


Rugäciunea 


Doamne, facä-se voia ta 
fiintandu-ma sau nefiintandu-ma. 
Da-mi, doamne, par de aur! 

Si spräncene de aur! 

Te rog eu! 

Te rog eu! 

Te rog eu! 


352 


Beethoven 


Nu există fiară care să îmi rupă jugulara 
când se lasă peste verbe seara! 

Nu există asurzire de un tunet 

să-mi răpună cântecul din suflet, 

dacă-s dus pe lângă pietre 

când strigatul de cocoş al treilea 

cel al lui Petre. 

Dacă sunt răpus pe câmpul verde 
cântecul meu tot pe toți vă va şi pierde. 
Dacă-s aşezat sub steaua cea polară 
cântecul meu iar va ninge iară. 

Iara dacă mä şi mängäi tu pe mine 
cântecul va fi din vulturime. 

Nimeni, niciodată n-o să poată să omoare 
cântecul meu în născare. 

Chiar atunci când voi muri eu mă voi naşte 
într-un clopot de ding-dang de Paşte, 
mă voi confunda cu cântecul sublim 

în cel care leneş mă devin. 

Piatră, eu te cânt pe tine, piatră, 

laträ-n mine stelărimea toată 

a cupolei celei mai celeste 

când mă preocup cu muncile agreste. 


353 


Implorare 


Ce noroc si lumina 

ce noroc şi ea! 

Mi-a născut doi fu, pe ochii mei, fiii ei. 
Ochii mei, — fiu luminii, 

Ce noroc al vieții mele lumina asta cu fu! 


Si câtă cerere de iertare 

pentru somnul cu pleoapele strânse. 
Iartä-ti fiu, lumină, 

de vina somnului cu vise, 

ochiu mei albaştri, copiii ăştia gemeni 
sunt fiii tai, lumină, sunt fiii tăi. 

Iartä-i pentru trecătorul lor somn cu vise. 


354 


Arta poeticä 


Eram de fatä cänd sägeata 

se înfipse in taciturna piatră. 

Totul se făcuse de carne şi de inimă, 
călăreţi cădeau de pe cai, 

stelele căzătoare erau de fata 

şi-n urma lor 

o mărturie taciturnă 

fără de săgeată înfiptă în piatră, 

fără de stele căzătoare. 

Hohotitor înecat 

încercând să ajungă din urmă un cuvânt. 


355 


Stampä 


Veneau cavalerii pe cai albi 

la turla castelului sub ogivă, 

melancolici veneau pe cai albi 

sub ogiva de piatră rece. 

Fornăiau aburi pe nări caii albi 

ca nişte nori ai cailor, 

nimeni nu avea pornire să se lupte cu nimeni, 
starea frunzelor era spre toamnă, 

starea ochilor era spre înlăuntru. 

Deodată totul a îngheţat. 

Ce cald trebuie Doamne să fie pe alti sori 
de-i e atâta sete luminii de frig! 


356 


Tinta 


Cu cät e mai aproape pare cä se miscä mai repede 
Cu cät e mai departe dä impresia cä stä pe loc. 
Timpul väzut este invers proportional 

cu distanța vederii. 


Mi-am luat săgeata roşie, 
mi-am încordat arcul negru 

si am tras în zăpada albă. 

„— Lovit tinta!“, strigă cineva. 


357 


Ultimul 


— Ce iti place mai mult, muntele sau marea? 

— Cel mai mult îmi place timpul nemäsurat de ceasornice, şi nici de 
reliefuri, şi nici de valurile mării. 

— Ce iti place mai mult, muntele sau marea. 

— Sesul. 

= 

— Nu am väzut cimitire nici in munti $i nici in mare. Unde intalnesti un 
cimitir, daca nu e cimitir de soldati, semn ca s-a apärat pämäntul, e cimitir de 
oameni, semn că s-a trăit pământul. Nu e nimic lugubru in ceea ce-ţi spun, ci o 
simplă adeverire că am strămoşi. Acolo unde dorm ei, de-acolo mai departe 
încă mai trăiesc eu. Nu are iz nationalist ceea ce-ţi spun, miroase a viata ce-ţi 
spun, nu a moarte. 

— Nichita, ţi-a trecut vreodată prin minte sä renunti la poezie? 

— La poezie nu poti renunţa niciodată, ea renunță din când în când la 
tine. Uneori, cum cred că nu numai eu, ci şi dumneata, şi nu numai dumneata, 
ci ŞI alţii, cei care suntem îndrăgostiţi de poezie şi care considerăm poezia ca pe 
o dimensiune fundamentală a spiritului uman, uneori, cum ziceam, rămânem 
sterpi în fata ei. Si, atunci, ne apucă o durere nenorocitoare, crezändu-ne inapti 
sau frustrati de această dimensiune. Cum să te poti läsa de poezie dacă ai 
inteles-o măcar o singură dată? E ca si cum l-ai întreba pe urs sau ai intreba-o 
pe vulpe dacă se pot läsa de pădure, e ca si cum l-ai întreba pe lup dacă se poate 
lăsa de zăpadă şi de stânci. Născut în spiritul poeziei, nu te saturi niciodată de 
verbul ei. Oricât de puţină ti-ar fi starea de expresie, sufletul, din spate, o 
acoperă şi o complineşte. Cel care scrie poezii geniale îşi fură propriul său 
suflet schimbându-şi-l în cuvinte. Eminescu a fost cel mai sărac om pe care l-a 
născut vreodată limba română pentru că şi-a schimbat aproape tot sufletul în 
cuvinte. De asta, pentru noi, este mult mai viu decât multi dintre noi. O simplă 
citire din versurile lui şi sufletul lui, adeseori mai viu decât sufletul nostru, e la 
masă cu noi, mai certändu-ne, mai alintändu-ne. 

Auzi tu, ce păcat că Eminescu în nici o fotografie nu se uită măcar cu un 
ochi la noi doi. Prima se uită după un luceafăr, a doua se încruntă după un ideal, 
a treia se uită ca Cezar către legiunile dezordonate, a patra se uită la neant. Ce 
dor mi-ar fi fost ca, măcar într-o singură fotografie, Eminescu să se fi uitat cu 
ochii la noi doi. Arghezi s-a uitat cu ochii la mine. Cum spun unii anatomisti, si 
stupizi, ochiul este partea cea mai expusă a creierului. E ca şi cum m-aş fi uitat 
în versurile lui când m-am uitat cu ochii în ochii lui Arghezi. Privire indecentă. 
Dacă n-am răsplătit-o, sunt demn de condamnare. 

— Ai fi vrut sä te nasti într-un alt timp? 


358 


— Ca sä fiu sincer, nu prea as fi vrut sä mä nasc in genere. Dar viata, 
fiind atât de scurtă, merită să fie trăită ca o curiozitate pasagerä a cosmosului. 
Cândva, însoțit de Alexandru Ivasiuc, într-un aparat complicat, a trebuit să mi 
se fractureze mâna încă o dată pentru că se lipise rău, când dragul meu 
Alexandru, care trebuia să-mi tina moralul, năduşise de aproape că avea aură, 
pricepe că mi-am învins urletul durerii din curiozitatea de a şti cum e urletul 
durerii. Dacă, prin absurd, aş fi regina Maria Stuart şi călăul mi-ar reteza cu 
barda gâtul, înainte de a fi fost mort, aş fi fost mort de curiozitate să văd cum e 
când ti se retează cu barda gâtul. Să nu crezi, însă, că poezia mea este un 
reportaj al curiozitätii mele. Încerc si eu, ca si alti poeţi, sä mă schimb in 
cuvinte, cum ar spune Puşkin: „Eu mi-am durat un monument mai tare decât 
piatra“. Aş vrea, şi poate am să reuşesc măcar cu un vers care spune ceva 
adevărat din sufletul oamenilor, după ce nu voi mai fi, să-l las să fie negândit de 
alții. 

— Eu cred că semeni cu Nikolai Stavroghin. 

— Eu cred că semăn cu Nichita Stănescu. Ne potrivim numai la inițiale, 
dar atât. 

— Ti s-a părut vreodată lumea mică? 

— Stai putin si nu mai scrie, bate cineva la uşă. Iar a venit ofiterasul ăsta 
de Cârlova să-mi curteze sora. Vrea s-o invite la bal. Cred că 1-a scris în secret 
si o poezie. S-o las cu el, ce părere ai? Să-i deschid usa? 


Nichita chiar se duce la uşă. O deschide, o închide, se întoarce. 


— Aurelian, nu crezi că am început să mânjesc cu amintiri cuvântul? 

— Cuvântul e chiar o amintire. 

— Nu, nu este o amintire, cuvântul este trezoreria unor oameni risipiţi, 
cuvântul este constituția unei naţiuni, cuvântul e singura casă a noastră, dacă 
avem o casă. În rest, peisajul e nobil, iar moartea, demnă de uitat. Câteva oi şi 
un cioban care, la sfârşitul soarelui, bineînţeles, va fi omorât. Aurelian, chiar şi 
numele tău este un cuvânt. Ai grijă de cuvânt, Aurelian, iar nu de numele 
cuvântului. Noi toți stăm, îmbătrânim şi murim, noi toți suntem ai cuvântului 
dați. Limba română este cina cea de taină a Carpaţilor. Cine va fi în stare să 
îndrepte cotitura, ruptura Carpaţilor, în limba luminii va vorbi. De ce crezi tu că 
s-au rupt Carpaţii cu un cot? Carpaţii toţi s-au rupt în curbura Buzăului si a 
Ploieştiului ca să apere numele limbi române. Mai puternic este verbul decât 
piatra, cum mai puternic este calul peste iarbă, care paşte iarba. Dacă aş putea 
să cânt tot ceea ce gândesc, aş deveni o stea de sânge. Mă auzi, blestematule? 

— Aud. 

— Vulturii ascut incretirea desperată a meningei mele, ocrotită de un 
buncăr frumos. De buncărul de os şi pletos, de buncărul lui Făt-Frumos. 
Aurelian, tot ce spun eu domniei-tale este o întrerupere a vieții mele. Aceasta 
este ruptura. Trupul meu nu face față idealului meu. Uită-te în spatele dumitale, 
unde sunt plopii fără sot, şi vei vedea ruptura. Aurelian, eu nu voi muri decât 
din pricina nepotrivirii unui cuvânt cu fostul meu trup. Dacă moartea mea va 


359 


proveni din boală, te rog să-l pedepsesti pe criminal. Dragostea mea de a fi in 
viata e dragostea mea de a fi toți gänditorii de limba română în viata. 

— Unde răsare soarele tău? 

— Soarele meu răsare în tot ceea ce nu este drept, soarele meu răsare din 
pieptul tinerilor soldați care au murit la Mărăşeşti, soarele meu răsare din 
pieptul cu copil la sän al tigäncii care vinde flori, dintr-un om pe care l-am ținut 
cu gândurile în braţe, la Fundeni, la spital. Murea în chinuri şi urla: — Unde-mi 
sunt copiii, unde-mi e nevasta? Soarele meu răsărea din el. Omul urla, era 
absolut chinuit, îl cuprinsese moartea cu gheare, aproape că mă cuprinsesem şi 
eu de moartea lui şi de rodul trupului lui, copiii. Am avut acea desperată putere 
ca, pätati noi doi de sângele transfuziilor, să-i închid pleoapele de peste ochii 
ficşi cu mâna sentimentului meu fix şi nemuritor. A murit lângă mine un țăran. 

— Cum e lumina ta? 

— Lumina mea e o spaimă. Din această pricină par a fi un generos sau un 
fraier. Numai ce apuc să văd ceva că şi împrăştii. De aici, şi zvonul că sunt 
guraliv. În afară de mama mea, care este casa mea, nu am nimic. Chiar ŞI cea 
mai frumoasă amintire a mea, dacă ti-ar plăcea, ti-as därui-o tie ca să-ți fie 
amintire pentru tine însuți. Tine minte, numai de mama mea mi-e frică, mi-e 
frică pentru că m-a născut. Ce curaj trebuie că a avut femeia să nască din ea lut. 
Mamă, rog la zei să nu citeşti această scrisoare niciodată, scrisă niciodată de la 
fiul tău către tine. Vorba aia: „De din vale de Rovine,/Grăim, Doamnă, către 
tine“. 

— Cum simți pământul? 

— Pământul îl simt ca pe o moarte terfelită a animalelor negânditoare. 
De aceea, pământul îl simt ca pe o posesiune. Orice mort al meu şi chiar şi 
moartea mea va prelungi pământul nu cu un cadavru, ci cu pământul 
cadavrului. Câţi oameni au murit cântând, câți oameni au murit visänd, câți 
oameni au murit vorbind au prelungit pământul ţării mele de a fi. Pentru mine, 
pământul României e o stare de a fi. Mă rog, atuncea cand va fi să mor, să dau 
un fel de fel pământ privirilor. 

— Ce drum ţi-a plăcut să faci? 

— Acela cu pământul în jurul soarelui, acela cu axa pământului în rotire. 

— Spune-mi despre stele. 

— Mă tac. 

— Ce basm ţi-a plăcut în copilărie? 

— „Tinerețe fără bătrâneţe şi viata fără de moarte“. 

— Povesteşte-mi-l! 

— Se făcea că nu se făcea. Era de parcă nu era. Sălbăticire de râs, moarte 
de ființă. La urmă se făcea că nu se mai făcea. Nici un fel de râs, iar moartea, a 
tuturor. 

— Albastrul de Voroneţ? 

— Albastrul de Voroneţ! 

— Alt albastru? 

— Alt albastru! 

— Ce fel de albastru? 


360 


— Fel de fel de albastru! 
— Încă o dată! 

— Albastru pur şi simplu! 
— Întrebare? 

— Răspuns! 


361 


AURELIAN TITU DUMITRESCU 


meu. 


Despre viata mea si a tatălui meu 


Ceea ce m-a îngrozit este că sufletul meu nu a crescut niciodată. 
Tatăl meu a dezgropat de curând un mort din neamul nostru. 
L-a scos din coşciug şi l-a sprijinit de zidul cavoului. 

A băgat mâna în buzunar şi a scos şi şi-a aprins o țigară. 

Tatăl meu fuma liniştit şi fericit. 

Lumea îl privea cu jenă şi recunoştinţă, 

lumea îi îngăduia să trăiască în momentul acela. 


Tatăl meu a avut întotdeauna dreptate şi nu a ştiut că are. 
Nici mama mea nu a ştiut 
Ea era mulţumită că el poate fi atât de vinovat încât să trăiască împreună. 


El a spus fiecărui om că este asemenea lui, când lumea îl respecta pe tatăl 


Când lumea l-a disprețuit, nimeni nu i-a spus tatălui meu că este 


asemenea lui. 


Tatăl meu se plictisea foarte repede. 

Uneori sau când voia să-i fie iertat acel ce care îl îndepărta de oameni, 
tatăl meu le dădea tuturor dreptate. 

Apoi, obosit, se aşeza într-un colt al mesei şi bea. 


Tatăl meu a scos din pământ acel om 

pentru a aşeza în locul lui pe nevasta omului. 

Când a fost să moară, femeia aceea a fost îngrijită de tatăl meu. 
El a spălat-o înainte de a muri şi după ce a murit. 

El a imbräcat-o cu mâna lui. 

El a avut grijă ca totul să se întâmple cum lumea credea că e bine. 
Cât timp s-au întâmplat toate acestea 

tatăl meu nu a mai băut. 


Eu nu am putut vorbi niciodată cu tatăl meu. 

Fiecare ştia totul despre celălalt. 

După ce mă privea îndelung, tatăl meu îmi spunea să beau. 
Apoi începea un cântec trist pe care îl cânta la bucurie. 

La început, când nu îl cânta el, îl cântam eu. 

De la o vreme, îl las doar pe el să cânte. 


Cândva am scris acest poem: 


364 


Isi adunau chipul din ce marea läsa la tärm. 

Veneau cu mäinile lor marı, trägeau din valuri 

şi aşezau totul pe nisip, la întâmplare. 

Cine îşi vedea dintâi chipul nu mai îndrăznea să se arate altcumva. 
Acel chip se întorcea să îi dea drumul stăpânului, 

înainte de somn, cu negurile. 


Cândva am mai scris: 


El este pictorul făcându-şi autoportretul şi folosind în loc de pensulă 
privirea. 


Cândva am mai scris: 


Acest ce are forța morților din vremuri imemoriale, seninul lor şi 
dreptatea, 

acest ce arde câmpia până la floare, arde muntele până la lac, 

acest ce e deasupra tuturor lucrurilor neclintite. 


Cândva am mai scris: 


Priveşte seninul din ochiu copilului trezit în zori şi liniştea lui. 
El de nimic din afară nu poate fi oprit din plans. 

Cândva un prieten mi-a spus: 

Drumurile tale nu mai au întoarcere. 

Acum îmi amintesc că de câteva ori am vrut să zdrobesc oameni. 
Cei mai buni prieteni i-am avut în copilărie. Ei au fost câini. 
Ei au fost singurii mei prieteni. 

Într-o zi de iarnă, am ieşit cu unul dintre ei la vânătoare. 
Aveam nouă ani şi câinele îmi ajungea până la gât. 

Singura mea armă era aerul rece care îi tinea pe toți în casă. 
Doi câini s-au repezit asupra câinelui meu, 

doi câini mai înalți decât el şi decât mine. 

Nu am putut să îl apăr. Câinele a devenit fricos. 


Cândva am mai scris: 

Îngerul murise deasupra fiecărui lucru. 
Cândva am mai scris: 

Tu, cel care nu speri înaintea luminii. 


La cincisprezece ani îmi mai era frică de întuneric şi de morminte. 
Am intrat la miezul nopții într-un cimitir si am rămas până dimineaţa. 


365 


Cändva am mai scris: 


Privirea lui tinea în echilibru lumina, 
mâna lui se mişca încet, timpul trecuse. 


Cândva am mai scris: 
O, somnul copiilor, mirosind a îngeri morți! 


Cândva am mai scris: 


Orice cuvânt mi-a părut a fi un bandaj pe o rană. 
De aceea am disprețuit orice cuvânt. 

Mi-am lăsat rănile nevindecate şi la vedere. 
Mi-a plăcut să îmi privesc rănile. 

Cinstea lor m-a liniştit întotdeauna. 


Cândva am mai scris: 


Când plângea un bărbat într-o casă, 

se vedeau în el toți ai lui asemenea stelelor pe cer, noaptea. 

În oraş nu mai trăieşte nimeni căruia să-i fi fost frică de tatăl meu. 
Pe ultimul căruia i-a fost frică de tatăl meu l-am găsit într-un spital. 
Râdea neîncrezător şi se îndepărta. 

Dacă aş vrea să îl descriu, nu aş avea cum. 

Semăna cu animalele de curte, 

cu sălbăticiunile domesticite definitiv de vârstă şi lene, 

semăna cu acele sălbăticiuni domesticite 

pentru care nu am avut niciodată înţelegere. 

Uitarea i se aşezase pe trup ca o a doua vârstă. 


Oamenii cu care se înţelegea cel mai bine tatăl meu 

aveau meserii neînsemnate şi schimbătoare: 

azi erau măturători, mâine erau zugravi, 

poimâine săpau grădinile cu ziua. 

Tatăl meu avea o casă moştenită pe care o repara mereu pentru a vorbi cu 


Spre bătrâneţe, tatăl meu a început să strige 
ŞI oamenii aceia s-au îndepărtat. 


Omul care l-a iubit cel mai mult pe tatăl meu ducea steagurile la morți. 
Lumea spunea că nu e întreg la minte. 

Mult timp şi eu am crezut asta. 

El nu i-a cerut niciodată nimic tatălui meu. 


366 


Din când în când se întâlneau la cräsmä şi vorbeau. 

Când tatăl meu era tânăr şi frumos, părea a fi puternic. 

Nimeni nu înţelegea ce are el de vorbit cu cel ce ducea steagurile la 
morti. 

Dar tatăl meu nu lua în seamă si rămânea duminica toată de vorbă cu 
omul acela. 


Când eram copil, omul acela fugea de mine. 

Eu cred că mă iubea pentru că eram băiatul tatălui meu. 

Într-o zi eram foarte trist. Nu pierdusem nimic. Nu mi se luase nimic. 
Omul acela m-a văzut în piață, printre tarabe privind florile. 


A scos din buzunar nişte bani de metal şi a început să-i treacă dintr-o 
mână într-alta. 

Am stat mai mult timp aşa. 

Omul care ducea steagurile la morți 

mi-a dat de înţeles că mă iubeşte şi că e cu mine. 


Într-o zi, o vecină bogată m-a trimis în aceeaşi piaţă 

să cumpăr pentru fetiţa ei o sorcovă. 

Era înaintea Anului Nou. 

Nu am găsit sorcovă şi am cumpărat un Moş Gerilă urât şi roşu. 
M-am întors la femeia care îmi dăduse să cumpăr. 

Ea mi-a luat restul de bani şi mi-a dat acel Moş Gerilă mie. 
I-am spus mamei de unde şi cum îl dobândisem. 

I-am spus şi nu 1-a fost ruşine. 


Primul om asemenea căruia am vrut să fiu a fost omul cu picioroange. 
În zilele cu nume de sfinți, el ieşea din circ şi mergea prin bâlciul uriaş, 
pe picioarele de lemn legate de picioarele sale. 

Omul cu picioroange avea cămaşa îngălbenită de praf 

si trecea pe deasupra noastră indiferent, 

mâncând seminţe şi aruncându-le cojile. 

Nu mi-a fost niciodată frică de omul cu picioroange. 

Când trecea el, tata îi zâmbea complice 

si îmi dădea bani să îmi cumpăr ceva. 


Eu nu am avut niciodată noroc de lucruri nemuncite. 

În bâlci, era o roată care se învârtea repede. 

In fata roții, era o masă de lemn cu jucării de mai multe feluri si cu 
bomboane. 

Oricât am tras cu arma în roata de lemn, 

niciodată nu am câştigat mai mult de o bomboană. 

Poate şi de asta am învăţat să-mi plătesc datoriile la timp 

şi să nu pot gândi liniştit la ale mele 


367 


cänd nu mi-am tinut cuväntul. 


Cuvântul de onoare a fost şi este singura mea avere. 
Nu am impärtit-o cu nimeni niciodată. 

Noaptea mă plimb liniştit prin ea: 

stelele nu simt şi nu plâng cu nimeni, 

dar lumina lor îmi alungă singurătatea. 


Cândva am scris: 


Cum printre frunzele unui copac se vede cerul, 
aşa printre zilele mele se vede viata mea. 


La şcoală fiind, mi-a murit un coleg. Era mic şi rău. 

Vorbea împotriva mea şi spunea lucruri neadevărate. 

A murit ars de o lampă de benzină care explodase. 

M-am dus să îl îngrop. 

Nu mi-a fost frică de el, ci de lumânări, de cearceafurile albe 
si de mirosurile de mâncare. 

Când l-am aşezat în groapă, a trebuit să vorbesc. 

Vocea mi-a tremurat şi cuvintele s-au pierdut. 

Dar ceea ce era adevărat printre cuvinte a rămas. 
Începusem să-l iubesc. Începusem să nu-l mai simt străin. 
De multe ori duminica mă duceam să incarc sifoanele. 

În unele din duminici îl vedeam pe prietenul tatălui meu 
ducând steagul la vreun mort. 

Mergea la cincizeci de metri în fata convoiului. 

Nimic din ceea ce credea lumea nu avea vreo legătură cu el. 


Cândva am scris: 
Sunt aerul din pieptul universului. 


Cândva am scris: 


Ai observat că îngenuncherea ta seamănă păsării 
cu picioarele aduse la piept în timp ce zboară? 


Cândva voi scrie: 


Era duminică şi îmi era foame. 

Am întins mâna şi am luat de pe fereastră 

o bucată de pâine. 

Era duminică şi îmi era foame 

si tot vedeam zorii aceia albi care îmi luaseră vârsta. 


368 


Cändva am scris: 
Sunt curat ca un doliu de om särac. 
Cändva am scris: 


.. . i S . . A on 1 
Ochii se deschid fără judecată, dimineaţa poate începe oricând. 


' Aici se încheie cartea numită Antimetafizica publicată în Suplimentul literar-artistic al 
Scânteii tineretului, în perioada 2 ianuarie 1983-13 noiembrie 1983. 

Cartea reproduce textul din Supliment, cu câteva tăieturi făcute de Nichita Stănescu în 
vederea apariției editoriale. 

Din interviurile finale, apărute în Suplimentul cu numărul 47 (113) din 20 noiembrie 1983, 
cititorii află că Antimetafizica mai trebuia să cuprindă şi alte portrete ale lui Nichita 
Stănescu, realizate de Aurelian Titu Dumitrescu. Moartea l-a împiedicat pe Nichita Stănescu 
să vadă aceste texte. Destinul cărții s-a oprit aici, ultimele portrete vor constitui obiectul unei 
alte publicări. 


369 


POSTFATA 


Ne vine greu să acceptăm adevărul acesta inechivoc: volumul de fata e o 
carte postumă a lui Nichita Stănescu. Prea e aproape de noi ziua de iarnă când 
vestea, incredibila veste, a paralizat fiecare fibră a gândului. Era o zi dintr-o 
iarnă in care atâția poeți şi pictori şi actori ai generației noastre porniseră pe 
negândite pe drumul umbrelor. Atätia dintre cei care dăduseră temei calmei 
certitudini a împlinirii mature a generației. 

Citisem, săptămână de săptămână, dialogurile lui Nichita cu tânărul poet 
Aurelian Titu Dumitrescu, aşa cum erau publicate în Suplimentul literar-artistic 
al Scânteii tineretului. Nu numai din pricina meseriei care mă obligă să aflu cât 
mai multe despre biografiile scriitorilor, ale artiştilor, acele amănunte ce pot 
explica o atitudine, un gând, revenirea — câteodată obsesivă — a unei forme de 
expresie. Nu numai pentru că am socotit întotdeauna gândurile despre ei înşişi 
ale scriitorilor şi ale artiştilor una dintre cele mai revelatoare modalități 
autoportretistice. Mă aflasem, însă, cândva, la distanţă de peste două decenii, în 
preajma celor doi, îi ştiam înainte de a-i fi regăsit ca poeţi, şi împrejurarea mă 
îndemna, firesc, să confrunt amintirile mele, felul în care le păstram în minte 
portretul cu acela desenat de ei înşişi. 

Pe Nichita Stănescu îl vedeam, prin anii '52—'53, în holul auster si 
impunător al Facultăţii de Filologie. Înalt, subţire, plutind parcă într-un abur 
melancolic. Nu se putea să nu-l bagi în seamă, mai ales că el părea că ar fi 
bucuros dacă ar trece neobservat. Ştiam prea puţine despre el — pe atunci, la 
Filologie erau multi studenţi şi rareori ajungeam să ne cunoaştem dacă eram în 
ani diferiți — dar aveam senzaţia că ar merita să aflu mai multe despre el. Le-am 
aflat mai apoi, cu fiecare volum al lui, cu fiecare poem apărut în reviste. 
Evident, nu cred că am aflat totul: nici un poet, nici un artist nu se dezvăluie în 
întregime, imaginile pe care şi le creează fiecare dintre cei ce se apropie de 
opera lui nu se suprapun. 

Pe Aurelian Titu Dumitrescu l-am întâlnit întâia dată acum vreo trei sau 
patru ani, într-o sală de curs: stătea pe undeva, în ultimele bănci, şi mă asculta 
privindu-mä fix, cu o stäruintä care, sincer vorbind, mä cam stingherea. La 
examen a răspuns excelent. Primele versuri 1 le-am citit, dactilografiate îngrijit, 
către sfârşitul anului. Am avut o revelaţie: băiatul ăsta stângaci — chiar şi 
aparenta lui îndârjire era un semn sigur al sfielu — avea indräzneli poetice 
surprinzătoare. lată, însă, că şi după ce i-am citit un volum întreg de versuri, am 
descoperit, în dialogurile lui săptămânale cu Nichita, trăsături noi ale portretului 
lui. 

Nu întotdeauna am fost de acord cu tot ce îşi spuneau Nichita Stănescu şi 
Aurelian Titu Dumitrescu: unele formulări mi s-au părut prea tranşante, altele 
prea elaborat construite în volute complicate. Adunate acum laolaltă, ele mi se 


370 


par mult mai fireşti, lipsite de dorinţa epatării. Ansamblul e, evident, mai 
convingător decât fragmentul. Cei doi îşi vorbesc: uneori, e drept, Nichita 
răspunde întrebărilor insistente ale lui Aurelian Titu Dumitrescu. Nu 
povesteşte, ci îşi ordonează cuvintele de-a lungul unor răspunsuri pregătite de 
întrebările celuilalt. 

Dar e şi normal să fie aşa: dialogurile acestea sunt, totuşi, interviuri. Si cu 
toate că, delicat şi colegial, Nichita nu vrea nici un moment să dea senzaţia că 
ar ocupa un loc privilegiat în construcția acestor replici, el e — totuşi — cel căruia 
i se adresează intrebarile. Aurelian Titu Dumitrescu nu e numai poet: e ziarist, 
ziarist în înțelesul precis al cuvântului. Ziarist, cum s-ar spune, ca „profesiune 
de bază“. E obligat, prin meserie, să fie insistent, să descopere tot ce şi-a 
propus. Spre lauda lui, ştie, însă, să-l lase pe celălalt să vorbească, să-şi aducă 
aminte, să se destăinuie. Are, desigur, vocația unui bun ziarist. 

Iar Nichita Stănescu ştia să-ţi amintească. Confesiunile sunt sincere, 
amintirile nu sunt îndulcite, luminate galeş de trecerea anilor care, de multe ori, 
estompează asperitätile si auresc detaliile obişnuite: au consistenţa — câteodată, 
aş spune, brutalitatea — faptului trăit în imediat, în imediatul unei lumi care nu 
era deloc candidă şi surâzătoare. O lume pe ai cărei oameni — deloc angelici — el 
nu-i privea cu aversiune: încerca şi izbutea să-i înțeleagă. O mare solidaritate îl 
unea cu nefericitii lumii pe care o cunoscuse în copilărie. Cu toți nefericitii. 

E meritul acestor dialoguri de a fi dezvăluit adânca omenie a unui mare 
poet. Un poet care vorbeşte despre propria viata şi numai rareori despre propria 
poezie. Dar, atunci, vorbele lui sunt precise, clare, nu îngăduie nici un fel de 
ambiguitäti. La fel de semnificative ca şi versurile lui, Confesiunile lui Nichita 
Stănescu au valoarea poeziei sale. 

De aceea, poate, Antimetafizică. Împotriva despărțirii tradiţionale dintre 
fizica aristotelică şi partea care trata principiile fundamentale ale teoriei 
existenţei şi ale cunoaşterii absolute. Partea aşezată de Andronicos din Rodos în 
urma lucrărilor de fizică ale stagiritului. Pentru cei doi poeți, principiile 
existenţei şi ale cunoaşterii nu sunt nici după, nici în afara fizicii, a legilor 
concretului. Poezia şi existenţa sunt solidare. Dar şi împotriva stabilității şi a 
repetabilitätii fenomenelor. Arta poetică pe care o cuprinde, în esenţă, cartea 
dialogurilor acestora implică o conştiinţă limpede — uneori patetică — a 
importanţei şi responsabilități actului de creație. 

Si, fără îndoială, doar o antimetafizică poate explica o poezie a 
necuvintelor. 

Nichita avea un fel de a vorbi despre sine cu sinceritatea abruptă şi 
visătoare pe care o au numai însemnările din jurnalele intime, nedestinate 
publicării. De aceea, de acum înainte oricine va voi să se apropie de înțelesurile 
poeziei sale va trebui, cred, să recurgă şi la autoportretul din paginile de fata. 

Si una din trăsăturile cele mai expresive ale acestui portret e 
colegialitatea celui proclamat de atâția drept cel mai de seamă poet român al 
acestei epoci, a celui, de atâtea ori, socotit unul dintre marii poeți ai Europei 
contemporane, colegialitatea cu care acceptă dialogul cu unul dintre cei mai 
tineri confrati ai lui. Pentru că limitele interviului sunt adesea depäsite: Nichita 


371 


îşi îndeamnă interlocutorul să se destăinuie, si el îl ascultă, comentează, 
participă la povestirea lui. În preajma lui, se vede limpede, toţi ceilalţi deveneau 
la fel de sinceri cu ei înşişi. 

De aceea, când poetul Aurelian Titu Dumitrescu va fi studiat (i-o doresc 
din inimă şi nu mă îndoiesc că poezia lui va justifica un asemenea studiu), 
dialogul său cu Nichita Stănescu va constitui unul dintre cele mai semnificative 
repere din aceşti ani ai începuturilor lui. 

O carte de dialoguri, iată o formă literară nouă, în măsura în care ea trece 
dincolo de exigenţele adesea rigide ale interviului. O formă care şi-a dovedit, în 
ultimii ani, valoarea şi în literatura noastră. Antimetafizica este, cred, unul 
dintre exemplele cele mai vrednice de luare-aminte. Document al vieții 
lăuntrice a unuia dintre cei mai vii intelectuali români din ultimele decenii. 


Adaos la o postfață veche 


Nu mai tin minte câți ani au trecut de cand am citit pentru întâia oară 
dialogurile dintre Nichita Stănescu şi prietenul său, Aurelian Titu Dumitrescu. 
Le întâlnesc din nou şi constat că şi-au păstrat nealterată puterea de a construi, 
din amintiri şi din comentariile privind o lume în care cei doi nu descopereau 
spațiul nici unei iluzii, o explicaţie clară a actului de creație a poeziei. 

E aproape un sfert de secol de la despărțirea de Nichita. Dar volumul pe 
care îl pregăteşte acum Aurelian Titu Dumitrescu dovedeşte că el nu s-a 
despărțit niciodată de marele lui prieten şi că, peste timp, i-a rămas credincios. 
E o virtute pe care se cuvine s-o lăudăm, aceea de a rămâne mereu alături de cei 
pe care îi iubim, chiar şi după ce ei au plecat de lângă noi. 

E reconfortant să bagi de seamă că, într-o vreme în care te întâlneşti de 
atâtea ori cu dispute meschine dintre intelectuali indärjiti în lupta pentru 
câştigarea — câteodată fără scrupule — unor onoruri iluzorii, mai sunt unii dintre 
ei ce rămân credincioşi acestui sentiment generos, al prieteniei. 


DAN GRIGORESCU 


312 


CUPRINS 


Prefata: Au stat pe aceeaşi treaptă la un taifas antimetafizic — Nora Iuga 


Nichita Stănescu: Temă cu variatiuni 
PARTITURA I 
PARTITURA a Il-a 
PARTITURA a II-a 
PARTITURA a IV-a 
PARTITURA a V-a 
PARTITURA a VI-a 
PARTITURA a VII-a 
PARTITURA a VIII-a 
PARTITURA a IX-a 
Începutul 
Prima noastră idee despre carte 
Cum am ratat prima noastră idee despre carte 
Restantä la capitolul întâi 
Capitolul al doilea 
Întrezărirea ideii 
Dialog întrerupt de telefoane 
Două autoportrete 
Aurelian Titu Dumitrescu 
Umbra a înconjurat ca un şarpe 
Oul alunecat de pe vânt 
Atâta frică avea de viaţă încât nu se oprea nicăieri 
Doar stelele dau înălțimea fiinţei palide 
Traiul era o amânare a trupului tău 
O pustietate carnivoră rupe apele de lumină 
Si cât dor de corabie ducea in el râul 
Nichita Stănescu 
Însuşi 
Gara 
Autoportret în mişcare 
Cneazul Victor şi hoţii de cai 
Subit 
Fel de chip 
Din nou la început 
Anonimatul în două viziuni 
Aurelian Titu Dumitrescu 
Izvor 


373 


Amintirea vieţii, mirosind a femeie curată şi grea 
Nicăieri nu e mai curată lumina decât pe o piatră de râu 
Răsărit de suflet 
Zare fiecăruia trupul celuilalt 
Rămăseseră numai lemne din bărcile cu malul pierdut 
Piatră 
Izvor 
Nichita Stănescu 
Strigăt 
Lacăt 
Spirit de haiku 
Doină 
Pe o fereastră înghețată 
Autoportret 
Recviem la înmormântarea unui munte 
Cina cea fără de taină 
Dialog cu Oda în metru antic 
Starea în care nu se poate vorbi 
Ana Szilagyi 
Rubiconul 
Paranteza rotunda 
Rubiconul 
Paranteza rotunda 
Pierderea ingenuitätii lecturii 
O întrebare, un răspuns 
Adevăratele amintiri 
Cântec 
Metaforă şi revelație 
Păcatul originar 
Cântec 
Libertatea fata de moarte 
Pauză de o noapte 
Aurelian Titu Dumitrescu: Pietrele 
Piatră (I) 
Piatră (II) 
Piatră (II) 
Piatră (IV) 
Piatră (V) 
Piatră (VI) 
Piatră (VII) 
Nichita Stănescu 
Cantos (I) 
Per pedes apostolorum 
Cantos (II) 
Melancolie 


374 


Cantos (III) 
Cantos (IV) 
Hieroglifa 
Arta poetica 
Am dreptate? N-am dreptate? 
Gravuri de epoca 
O criza 
Starea de imponderabilitate 
Tangenta la real 
Prolog 
Act 
Simptom (1) 
Simptom (ID) 
Final 
Asteptarea 
Despartirea 
Ionicul si doricul 
Nichita Stänescu 
Dragä Marc 
Nocturnä 
Autoportret cu pene 
Ninsoare în august 
Privire 
Al treilea testament 
Georgina 
Spirit de doină 
Haiku 
Stare de spirit 
Aurelian Titu Dumitrescu: Rupestrele 
Rupestră (1) 
Rupestră (II) 
Rupestră (III) 
Rupestră (IV) 
Rupestră (V) 
Rupestră (VI) 
Rupestră (VII) 
Rupestră (VIII) 
Rupesträ (IX) 
Rupesträ (X) 
Nasterea si devenirea artei poetice 


nonvn»> 


375 


Ianus Bifrons 

Nichita Stănescu: Vietätile 
Vietate (I) 
Vietate (II) 
Vietate (III) 
Vietate (IV) 
Vietate (V) 
Vietate (VI) 
Vietate (VII) 
Vietate (VIII) 
Vietate (IX) 
Vietate (X) 

Aurelian Titu Dumitrescu: Paginile albe 
Pagină albă (I) 
Pagină albă (II) 
Pagină albă (III) 
Pagină albă (IV) 
Pagină albă (V) 
Pagină albă (VI) 
Pagină albă (VII) 
Pagină albă (VIII) 
Pagină albă (IX) 
Pagină albă (X) 

Punctul de fugă 

Punct de fugă 

Nichita Stănescu: Vedere peste ocean 
Înspre seară 
Stare de spirit 
Index 
Ea 
Exod 
Înainte de intrarea pe teren 
Taina fără de cină 
Requiem 
Secundetea 
Autoportret cu caravelä 

Aurelian Titu Dumitrescu: Strigarile seduse 
Strigare sedusä (I) 
Strigare sedusä (II) 
Strigare sedusä (III) 
Strigare sedusä (IV) 
Strigare sedusă (V) 
Strigare sedusă (VI) 
Strigare sedusă (VII) 
Strigare sedusă (VIII) 


376 


Strigare sedusä (IX) 
Retina lui Homer 
Nichita Stänescu: Antimetafizica 
Cantos 1 
Contemplare 
Cantos 3 
La vederea unui albatros 
Pe langa turn 
Oglinda 
Acasa 
Pe un cadran solar 
Rugaciunea 
Beethoven 
Implorare 
Arta poetica 
Stampa 
Tinta 
Ultimul 
Aurelian Titu Dumitrescu: Despre viata mea si a tatalui meu 


Postfata — Dan Grigorescu 


377