Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0043

EVEN III 


PROPRIETAR: 


BOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR SI AD-TOR DELEGAT, STELIAN rolele 


inscriză sub Ne. 163 Trib. Lifov 





iai a A mină 
> t 5 i A ie “ i E = . 
y 2 A 7 SE înpra' «pbai- NL ă y 


Ry 


; 


de RAINER BIEMEL 


- Există frontiere ciudate care se ridică din munca noastră, din 
străduinţa noastră chiar. Astăzi contează mai puţin spaţiul şi de- 
părtarea în spaţiu decât separaţia în timp, fiindcă imtrăm pe zi 
ce trece mai adânc în acest ţinut nou care-i viitorul şi ale cărui 
sforțări de a-şi închega fiinţa le ţrăim de pe acum. 

Viitorul coniează pentru copii în pragul adolescenţe; în clipa în 
care, odată cu prima ţigară, ei intră in ţara camenilor mari. El 
mai contează şi în decursul unui război care creiază o 'epocă nouă. 
Răspuaderea i-o purtăm cu toţii. Leonardo da Vinci spunea că deia 
patruzeci de ani înainte, orice om e răspunzător de chipul său. 

Toţi suntem responsabili de constelația spirituală care va fi 
mâine aceea a Europei. Căci, cum spunea Napoleon, două puteri 
sunt pe lume ; ţărâna şi spiritul. Nu-i de mirare atunci că poaţii, 
scriitorii, artiştii au astăzi, deopotrivă, spiritul lupiătorilor. Ei 
sunt soldaţ.i acestei puteri câre se chiamă spirit. 

Primire acei cari abia ieri profesau că trăesc pentru spirit, unii 


ne par amorţi alţii înviază, iar alţii, însfârşit, intră în arenă 


pentru întâia daiă. 


Rândurile care urmează n'au altă pretenţie decât să prezinte 
un om care-prin viața şi opera sa coniribue să pregătească ch.pul 
Europei de mâine. Cunoscându-l in a.tă epocă, îi voi alcătui por- 
tretul din amintiri de odinioară. Dar, în cazul lui, opera e atât de 
iatim iezaiă de viața-i proprie, că nu şiii ce trebue să admiri 
drept cea mai izbuiită capod'operă a sa: viaţa sau răsfrângerea 


propriei vieţi, care-i poezia sa. 


Către 1934 întâlnea în zorii zilei, pe drumul dela Versailles 


ia Paris, un văjgan tânăr, îmbrăcat întrun fel care vădea cău- 


tarea extremei simpliciţăţi, 


De departe putea fi luat drept un 


lucrător în drum spre şantier. In jurul p.cioarelor lungi atârnau 
pantaloni lungi albaştri, de mecanic. Dar mersul cu paşi mari 
ce desiideau oboseaia, trăda pe omul care a străbătut mari spaţii. 


Mişcările-i erau de-o mare precizie, 


sportiv. 


economia lor perfectă, de 


Capul părea împrumuiat vreunei statui a catedralei din Char- 
tres, căci chipul preiung, cu adânca privire. albastră avea ţrăsă- 
turile net desinate ale sfinților gotici. 

Curând, figura aceasta a intrat -în legenda parisiaă. Se po- 
vestea că Lanza del Vasto “eră coboritor din spițu siciliană a 


Hohenstaufen-ilor. 


In adevăr, se născuse în Sicilia şi descindea din Principii del 


Vasto. Unul dih strămoşii lui și-a dobândit în veacul al XIII-lea 


o glorie de trubadur, altul a avut cinstea să figureze în „Purga- 


toriul“ lui Dante. 


CĂLĂTORIA IN INDU 


L-am întâlnit întâia oară pe lLanza, 


+ 
ț 


în atelierul unuj pictor 


care fătuse portrâtul lui Rilke, pentru soţia editorului acestuia 
german. Am avut numaidecât impresia pe care-o încerci în faţa 


unui om extraordinar. 


Imi “acordă încrederea, înzăduindu-mi să 


citesc „Judas“, o povestire biblică pe care i-am. dat-o editorului 


Grasseţ. Entuziasmat, acesta a şi publicat cartea în colecţia lui 
preferată — „Pour mon plaisir“. 
Puţin țimp 'după publicarea cărţii, care n'a avut decât un succes 


de stimă, Lanza a căutat să mă revadă. Mi-a spus că pleacă în 
india. Mă uitam la el mirat, ştiind că nare un gologan. Abia îşi 
câștiga traiul — 'dar odată cu asta şi totala independenţă care te 
izbea în toate mişcările lui — meșteşugind inele în aur şi argint, 
„Jucrări de pielărie „sub: re ori sculpturi în ivor.u. 

Inainte de-a pleca, mi-a încredinţaţy manuscrise caligrafiate cu 
o dragoste care amintea de lucrările copiștilor medievali. M'a 
rugat să i le păstrez şi să dispun în acelaş timp şi publicarea lor. 


In timpul anilor următori, am primit ceva semne de 


viaţă, rare, 


dela Lanza. Străbătea India pe jos, trăind ca un călugăr indusian, 
hrănindu-se cu câteva îmbucături de orez ardeiat. A făcut pele- 


'inajul la Gange, sa îmbolnăvit şi a așteptat 


tins pe pământ. 


să se vindece 'în- 


La Paris, se povestea că în doi ani nu cheltuise o sută de 


franci. 
trăiască în-cea :mai mare lipsă. 


Când l-am revăzut pe Lanza, mi sa părut ceva mai mare, dar 


I-adevărat, ospitalitatea industană îngăduie călugărilor să 


şi mai slab. Cel care a exprimaţ mai bine impresia pe care-o 
producea a fost însă abatele Decahors: „E. primul om care se în- 


toarce din Patadis“ ! 


Se întorcea — sau mai degrabă nici nu părăsise lumea înţe- 


lepoiunii și a iubirii, care esle a sa; 
Sper să pot publica în curând în această revistă, câteva extrase 


din opera lui Laiza del Vasto, dar depe acum aș vrea să spun .. 
. tuare proprie cărnii prospere, -orgolioasa hi- 
- pertrofiere a simțulu, valorii 


în ce .constă însemnătatea lui. 


Rene Daumal observă că Lanza d6l Vasto a slujit mereu ade- 
vărul, fără să fi 'ncercat vreodaiă să se slujească de el. Maj este 


* şi altceva — Lânza nu se mulţumeşte să descopere adevăruri, : 


el le trăește. 


De treizeci de ani şi mui bine ţrăim într'o lume care-i pe ducă. 


Voibele oamenilor nu le mai angajează actele. Yotul era în miş- - 
care, în devenire. Ideea de evoluţie preiase uluzia că s'ar putea 
să ajungi aşa sau altfel şi chiar un supraom. Lanza del Vasto 
aratţă că, luptând cu hotărire, se poate face un loc înţelepciunii 
și aceasta chiar, că iubirea de Dumnzzeu 


„şi iubirii de Dumnezeu ; 
e cea mai înaită înţelepciune. , 


Intro zi, după ce își susținuse teza de doctora în filosofie la 
Boiogna, Lanza del Vasto s'a văzut pe punctul de-a ocupa 0 ca- 


tedră universitară, ca.e-i deSchidea înainte o frumoasă carieră. 


In ziua aceea s'a hotărît pentru adevărata înţelepo.une, care are 


nevoie de speranţa sărăciei. A renunțat la toate înlesnirile unei 


„vieţi comode, sa dus la Versailles şi a trăit acolo din arta giu- 
“ vaergiului. Timp de zece ani a străbă:uy pe jos Iiala, Franța și 
Locurile “Sfinte, scriindu-şi poemele recent apărute la Marsilia 


(editorul Latont) sub titlul: 
-du retour ă l'evidence“, 


„Le chiffre des choses“ şi „Precepts 
culegeri de jurăminte făcute lui însuși, 


publicate abia după ce le trăise, âșteptând să se desprindă ca 


: deia sine ca niște fructe coapte. 


Ni-a refăcut de trei ori „Tratatul asupra Treime:“, Care cu- 
prinde filosofia lui, gar numai prietenii îi cunosc această operă, 
căreia-i acordă o înaltă preţuire; Lanza aşteaptă, înainte de-a 
o publica, să-i fie veisificate adevărurile, 


UN FILOSOF SAU UN TRUBADUR AL VEACULUI 
AL XX-lea? 


Când citeşti poeziile lui Lanza sau cântecele pentru care tot 
el a scris și muzica, eşti ispitit mai întâi să vezi în el pe truba- 
darul cel mai prestigios al vremii noastre. Dar când îi pătrunzi 


mai adânc opera, descoperi că. ecenţialul e în această cântare . 
de-a pricepe înţetesul soartei omeneşti nu numai cu inteligenţa 


și înima ci și cu trupul, aş spune, deoarece pentru Lanza, rea- 
lizarea totală a individului e scopul tuturor actelor omenești. 





(Urmare în Das. 2-a) 


“motivele conddamnării râsului 


ABONAMENTE: 


autorităţi și instituţii 1000 ies 
de omoare 5 
parțicuiare 


00 „ 
12 luni 380 „ 
6 luni 19% , 





* 


MARIA CHELSOI. CRISTEA 





REDACȚIA şi ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezoilasu 23 
TELEFON 3.30.10 





Cmc 050 Ca Ze Aaa i 





La Piatra Neamţ 





PEISAJUL LIRICE! LUI BLAGA 


IV. 


3 — PEISAJUL-NATURĂ MOARTĂ ȘI 
NATURA MOARTĂ (URMARE). 
4, — MODURI MIXTE. 


Oricare. ar fi procedeul întrebuințat de 
Blaga pentru a trezi în noi reacțiile și dispo- 
2ițiile stârnite de vizionarea unei naturi 
moarte, el nu încearcă mui niciodată să ne 
prezinie natura moartă pur și simplu. Sinte- 
za tipică blagiană înlăuntrul acesuui tip de 
izolare, este peisăjui-na.ură moartă. integră=. 
rea priuveliştei în ordinea lucrurilor depen- 
dente de voința omului, este o întreprindere 
pe care o descoperisem la Bosch sau în unele 
pânze ale lui Brueghel ciudaiul: 

Brueghel şi Bosch se plasează însă întot- 
deauna într'o perspectivă avantajoasă față de 
peisajul scoboriît în rang, până la nivelul na- 
turii moarte. .ronia adresată de ei obiectelor, 
este deparre d a ne permite să-i socotim ca 
pe unii ce ar încerca „considerarea. lucruri- 
ior ca scopuri”, ascultând astfel de rigoarea 
iegii morale Kanţiene, aplicate la existențele 
neînsujleţite, 

Respectul existenţei externe în sine, este o 
normă de care pictorii aceștia flămânzi nu 
ascultă, în veşnica lor tendință de ironie. 

Și ironia este, într'o definiţie a râsului ca 
aceea a catolicului Baudelaire (apropiaiă de 
în scrierile 
Sfântului Ioan Gură de Aur), vinovată dexde- 
monica atitudine a orgoliului omenesc. Răsul 
adresat umilinței celui ironizat, nu înseam- 
mă, în concepția aceasta teologală, decât „de- 
vorarea aproapelui“. Bosch şi Brueghel sunt 
sarcastici. Punciul lor de vedere este cel al 
cărnii, și al lucidităţii intelectuale, corespon= 
_ dentul realismului îinstinetelor, pe alt plan. 


Punctul de vedere al lui Blaga este de- 
parte de sarcasm. Blaga este un spirituaiist. 
Mai. mult: un creștin. Atitudinea de înfa- 


proprii, ironia 
adresată smereniei  făpturilor neînsemnate 
=- toate surori “cu omul, participând la a- 
ceeași condiţie metaţizică, de creatură, — nu 
poate fi niciodată adoptată de el. Incadrarea 
=- pe alocuri —, a peisajului în ordinea nă- 
turu, moaite, nu esie o scoborire a primuiui, 
ci o "valorificare a celei de a doua. 

Când poetul poate nota, gândindu-se la 
sine: „vâna deia tâmplă imi svâcneșie, ca 
gușa unei leneșe şoparie ce se prâjzş.e'n 
soare“, este de bănuit că nu încearcă să-și a- 
dreseze v ironie, asimilându-se plăpândei tâ- 
ritoare, ci că, dimyulrivă, acordă acesteia din 


urmă calităţile de interoritate capabile sd-i * 


Justifice comparațua cu sbuciumul de ordin 
sufletesc, tradus în sbaterile tâmplelor. La 
el, descoperind într'o natură moartă calităţi 
și gesturi omeneşti, Blaga nu alege dintre u= 
celea care pot stârni reacții hilare, prin gro- 
tescul lor, ci atribue obiectului, pe care per- 
spectiva sa originală îl situiază într'un sector 
al lumii mult mai central decât cel în care se 
află, obişnuit, o anumită autonomie,  rezer= 
vată întro logică normală a faptelor, doar 
omului : 


„In soare spicele își ţin la sân grăunţele 

Ca niște prunci ce sug”. 

sau: 

„In viţe roşii, struguri; par sânii goi 

Ai toamnei, care se desbracă rând pe rând 
de foi”. 


(Anacreon). 


Dacă în primele citate din capitolul acesta 
(vezi U. Literar Nr. 41 din 10 Octomirie), 
procedeul metaforic era transferul de sen- 
suri dela lumea lucrurilor la peisaj, pentru 
a se obţine asimilarea acestuia din urmă cu 
primele, dacă o altă grupă de imagini po- 


de ION FRUNZEFTI 


menite 'se constituiau prin explorarea reali. 
tății întregi cu mijloacele proprii cunoaște- 
ri2 lucrurilor, dacă  însfârşit în aceste din 
urmă exemple, se atribue lucrurilor calităţi 
care să le autonomizeze oarecum, diferenţele 
acestea de mod nau putut să ne ascundă e- 
senţialul : simul deosebit al lui Lucian Bla= 
ga pentru natura moartă. Desigur, structura 
spirituală a poetului colorează cu pigmenţii 
proprii orice atinge. Ca în legenda regelui 
olestemat să prefacă în aur tot ce-i va că. 
dea în mână, în poezia lui Lucian Blaga. ca 
și în gândirea lui, totul se nimbează cu mis- 
ter. In felul acesta, este dela sine înțeles că 
simţul său pentru natura rhoartă, predispo- 
ziţia de a nota calităţile materiei cu care are 
de-a face sensibil, nu poate să se exercite 
decât dispunându-şi elementele după liniile 
de forţă ce se răspândesc din massa magneti- 
că a conștiinței sale, care respiră ma; tot- 
deauna în atmosfera densă a misterului și 
revelării. 

Particularitatea aceasta profundă, strue= 
turală, a celui mai adânc poet din câți au ro- 
Git din glia românească, se traduce stilistie 
prin metajorele-i reveiatorii. 

Rar de tot, peisajul se slujește de tipul 
plasticizant a! metaforei, ca să ni se comuni- 
ce, chiar când s'ar părea, ca în genul peisa- 
Jului — natură moartă, că este mai adecuat 
decât cel al metaforei revelatorii. Metafora 
plasticizantă este semnul unor legături mai 
in de-aproape cu natura, semnul unei per- 
spective abreviate, dacă e să ne: slujim de 
una din categoriile criticei de artă figurativă. 
In acelaș sens, putem observa perspectiva 
îndepărtată în care se situiază faţă de o- 
biect, autorul .unei metafore revelatorii. O= 
rizontul larg din îndepărtatele puncte cardi- 
nale ale căruia se iau elementele — atât de 
diverse — sintetizate înlăuntrul unei meta- 
fore mit, alternează rareori la Lucian Blaga 
cu îngustimea câmpului vizual prilejuit de 
perspectiva. apropiată necesară notării de ca- 
htăți 
constitui, natura moartă. 

Totuși, alternările acestea de perspectivă, 
modijicările acestea . ale distanţei fizice şi 
morale ce caracterizează un tip sau altul de 
relaţie cu natura, nu sunt excluse în opera 
lirică a lui Blaga. 

Ele sunt semnul de recunoaştere ale unei 
categorii, pe care no putem denumi decât 
mixtă 


MODURILE MIX"E 


Sunt frecvente cazurile când Lucian Bla- 
gu schimbă brusc, așa cum schimbă ritmul 
şi măsura, cu libertatea pe care î-o dau 
practica îndelungată a versului liber — dis- 
tanța dintre sine şi obiect și dimensiunile, 
pe spectiva adică. Tipic pentru felul “acesta, 
este poemul „Piajă”, din „La cumpăna apo- 
lor”. Poemul începe printr'un peisaj — natu- 
ră moartă, de tipul primei categorii (trans- 
ferul de sensuri dela lumea existenţelor 
umile, dependente de 'om, la peisaj): 


l. „Platanii suri și cedrii'n mare semințţiile 
şi-adapă”. 


Verbul utilizat aici pentru a.desemna re- 
lația dintre mare şi pădurea  asemuită unei 
cirezi, scoboară de-odată orizontul peisajului 
la un nivel propriu naturii moarte. 

Versurile următoare cunosc o ciudată con= 
fuzie intenționată, de dimensiuni : 


2. „In larguri, vinetele brazde 
Sentind sub pluguri mari de apă”, 





(Urmare în paz. 2-8) 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 6 LEI 


sensibile pe baza cărora să se poată 


99 





a NUL LI 





Nr. 43 


ATA 24 OCTOMBRIE 1942 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 








Tonalitatea nouei 
poezii transilvane 


Sufletul transilvan s'a plămădit 
în furtunile istoriei. Pe cărările 
ce due spre inima acestei pro- 
vimcii au alunecat atâtea doriaţi 
de stăpânire, atâtea plesna s'au 
încrestat pe obrajii mulțimilor, 
încât, sufletele „s'au adunat - ca 
melcu 'n căsulie“, s'au învârtoșat. 

Deprins să trăiască sub zodia 
atoiputeiniciilor streine, pândit 
din toate părţile, Transilvăncanul 
a «devenit mai închis, mai con- 
centrat. Da aici, o reze:wvă care 

surprinde, care pare d neînţe- 
les, pentru cei ce nu se gândesc 
la puternicela ume ale trecu- 
tului, | 

Trensilvăneanul n'a avut nici- 
când răgazul gratuițăţilor spiri- 
tuaie, înfioriturilor, graţiozităţi- 
lor. Realitatea crudă îi rânjea 
de-aprozpe, îi da pinteni. De a- 
coca, aleşii ca:i au ţâșait dia 
sânul muiţimilor transilvane n'au 
uiţat în sborul lor realițățile, nu 
puteau să le uite. Le trăiau şi ei 
alături de frații enonimi. 

'Condeierul transilvănean de eri 
și de azi nu e un stihuitor ele- 
ganț, volubil, ci un interpret al 
frământărilor celor mulţi. 

— „Nu rostul meu de-apururi, 
pradă, 

Ursitei maștere și rele, 

Ci jalea unei lumi părinte 

Să plângă 'n lacrămile mele...“. 

spunea Octavian Goza in „Ru- 

găciune“. 

Crezul a rămas același și as- 
tăzi. Nouils generaţii au crescut 
sub mitul poetului ce veghează 
la Ciucea. Şi este da remarcat un 
lucru : sufletul transilvănean plă- 
mădit în furtună şi-a găsit in- 
terpreții mai cu seamă în mijlo- 
cul. furtunilor. j 

Intr'adevăr, după luminoasa 
țâșnire a iui Octavian Goga, se 
pârea că poezia transilvană va 
renunța la specificul ei. de ră- 
bufnire naţicaală, ancorând în 
portul comun. După o scurtă 
pauză, în car= sau auzit doar ca- 
dențele colţuroase ale versului 


de GABRIEL ȚEPELEA 


cotrușian, — de multe ori de na- 
tură socială — poezia traasilvană 
a revenit la matca tristețelor şi 
a revoltelor. 

Ca dir senin, au isbucnit nume 
noui, versuri tumultuoase, Lucian 
Valea, 1. T. Spiridon, Petre Bucșa, 
se situează a.ături de alţii mai 
cunoscuți: George Popa, Emil 
Giurgiuca, M. Beniuc, Iusţin Ilie- 
șiu, Grigore Popa, V. Copilu- 
Chzatră etc., pe linia de foc a 
lui Octavian Goga. Versurile lor 
sunt, sau pot fi ușor cunoscute. 


Nu tot aşa este cazul cu poeţii 
din cealaltă parte a Transilva- 
niei, Trausixvania de Nond. Ver- 
surile lor ajung cu greu aici şi 
nu sunt cunoscute decât frag- 
mentar în câteva redacții. De a- 
ceea, ne vom sili să prezentăm 
mai mult opera acelora cari scriu 
dia mijlocul realităților, 

In Transilvania de Nord n'a 
rămas niciun scriitor cât de pu- 
țin cunoscut. Acei cărora le re- 
vins misiunea de a duce mai de 
parte făclia culturii românești în 
Transilvania de Nord sunt niște 
tineri d3 20—25 ani, crescuți în- 
tr'un orizont de țară împărătească. 
Versul lor mu este o revărsare 
primăvăratecă de tinereţe, ci un 
cântec  înnăbușit,- cu revoltele 
prafăcute în lacrimi. Simţi în 
strune de cântec o îndepărtare 
da prezent, o înstrăinare, care 
îi face să deschidă porțile trecu- 
tului, refugiindu-se pe cărări de 
amintiri ; o cântare de alean în 
„cântecul sfânt“ al doinei, în is- 
torie, în ţinuta dreaptă și împie- 
trită a ţăranului român, deprins 
cu «capriciile naturii și a.e vieţii 

Octavian Goga plângea „un vis 
neîmplinit, copii al suteriații“, 
ce-a legănat idealurile unei ge- 
neraţii. Nouii poeţi plâng pe rul- 
nele destrămării visului. 

Iată un exemp.u: 

lată, de exemplu, poesia NĂ- 
RUIRE, de F. Păcurariu: 


N'a rămas din bolta de legendă 

Decât scrumul de amar din mine: e, 
Făt-Frumos a 'mbătrânit în lupte, 

Cosânzeana plânge pe ruine. 


Vechile azururi destrămate 


Cad în mâluri de tăcere, şi ! 


Dorul meu hoinar calcă 'm uitate 
Prunduri de tristeţi. și elegii. i ră 


Și tăceri ciudate gem în sânge 
Ca 'mtr'o veche alăută spartă. 


a RI N 
(Urmare în pag. 2-a). i 


me a e a a a a E a a 





EUGEN GÂSCĂ 


Fpori 


exploateze umorul, a negli- 
jat aparentul şi a însărcinat 
pe câţiva actori de talent să 
tacă tot ce pot pentru a sal- 


m... —— . — i 








24 Octombrie 1942 —=——== 


Tonalitatea nouei poezii transilvane 





TEATRUL DIN LIPSCANI: 
CONTELE DE MONIE 
CRISTO — comedie muzi- 
cală în două acte de PUIU 
MAXIMILIAN şi H. NICO- 
LAIDE. 


Materialui umoristic care 
a stat la baza mai muitor 
parodii ale domnilor Puiu 
Maximilian și H. Nicolaide 
Je-a permis în ultima vreme 
să realizeze câteva specta- 
cole pline de gust, la cari lu- 
mea a râs copios și a pri- 
vit cu plăcere cum dintr'o 
povestire în sinea sa destul 
de serioasă se poate extrage 
cu abilitate partea ridicolă, 
sau se pot adăuga unele in- 
terpretări, cari denaturând 
adevărul nu înseamnă mai 
puţin o. realizare  consis- 
tentă. Așa spre pildă, penul- 
tima reprezentație în acest 
gen, Atlantida, prin ridicu- 
lizarea  personagilior prin- 
cipale ale romanului lui 
Pierre Benoit a eliminat dra- 
ma şi a dat naştere unei 
fantezii umoristice, pline de 
gust și mai cu seamă antre- 
nantă. 

Din nefericire, nu acelaș 
lucru s'a. înțâmplat cu re- 
prezentaţia actuală: Contele 
de Monte Cristo, după cele- 
brul roman al lui Alexandre 
Dumas. 

Reprezentaţia inaugurală, 
cu mulţi sorţi de izbândă. şi 
bucurându-se din partea în- 
terpreţilor de toată atenţia 
și râvna,.a rămas totuși la 
un hiv. mai scăzut, proba- 
bil din pricina regiei care a 
trecut cu vederea anumite 
laturi esenţiale ale spectaco- 
iului. 

Inşirarea lor ar fi lungă și 
zadarnică și mar aduce ni- 
mănui vreun folos, căci mo- 
dificări :nu putem noi pro- 
voca şi nici nu suntem în 
drept să ne impunem punc- 
tul de vere. Decât, cel mult, 
să-l facem auzit. 

Insă fugarnic se pot des- 
prinde anumite tendinţe ge- 
nerale cari umbresc calita- 
tea spectacolului din Lip- 
scani. 

Aşa, spr& pildă, lungimea 
introducerii, fără rost. În 
primul rând fiindcă socotim 
că publicul cunoaște prea 
bine romanul și, are nevoe 
de episoade. dramatice de- 
plasate, spre a i se explica 
piesa pe îndelete. Sunt ju- 
cate cu : mult suflet, este 
drept, dar d. Lungeanu, ex- 
celent june prim, care apare 
în rolul principal, nu este 
actor de dramă! Și aproape 
este dificil şi penibili să 
amintim cum acelaș actor în 
finalul scenel. a. II-a, actul 
intâiu, cânta un „TANGOU“ 
intitulat „libertate”, în timp 
ce bătrânul preot Faria care 
i-a dăruit averea (subiectul 
se știe) moare alături. Ori- 
ce parodie are o limită şi de- 
sigur aceasta este bunui 
simţ ! 

Tot astfel! deplasate sunt 
vestirile unui crainic care ne 
înștiințează de mersul isto- 
riei în decursul actelor. Co- 
media nu necesită aceasta și 
(controlat pe ceas) publicul 
pierde cincisprezece minute 


Peisajul liricei lui Blaga 


inutiie. Dacă în schimb s'ar 
fi introdus una sau două sce- 
ne cu adevărat umoristice, 
spectacolul ar fi câştigat, de- 
sigur. 

- Astfel de încetineli şi în- 
târzieri zadarnice, abundă! 
In al doilea rând, costume- 
le defavorizează protagonis- 
tele comediei. D-ra Elisabe- 
ta Henţia, a cărei siluetă nu 
se pretează de Joc la rochii 
tinerești, de fată din pen- 
sion, apare într'o haină cu 
îustă scurtă, de subretă sti- 
lizată, tot ce poate să-i şadă 
mai rău. Nu mai vorbim 
despre domnișoara Valerica 
Cevie, a cărei apariție pe 
scenă cerea cu totul alte 
toalete. Ș. a. m. d. 

Prin urmare, spectacolul 
nu a reușit. Dece? 

Fiindcă regia a uitat să 


va piesa. Rezultatul ? 





z N. NICOLAIDE 


Nu putem avea decât lau- 
de pentru d-nii Groner, Ni- 
colaide şi Lungianu, d-nele 
Elisabeta Henţia şi Valerica 
Cevie (nu Paula Culitza), și 
atât. Pentru muzică ? Dar 
oare a fost vreo muzică? 

INTERIM 





Scrisoare 


Imainte de a porni în turneu 
cu „Cocoşatul de la Notre 
Dame“ d. G. Ciprian, autorul 
piesei, trimite publicului din 
țară o scrisoure deschisă din 
care extragemi următoarele : 

„Vă amintiţi, scumpi domni 
şi scumpe doamne, de cele două 
remarcabile seri pe care le-aţi 
petrecut cu prilejul reprezen- 
tărei pieselor : „Omul cu Mâr- 
țoaga“ şi „Doi sergenţi“ — şi 
veți recunoaşte, cred, că îm- 
preună cu colegul Victor An- 
tonescu v'am smuls o lacrimă 
şi că v'am descrețit şi frun- 
țile. - 

Nădăjduesc acum că prezen- 
tându-vă „Cocoşatul de la No- 
tre Dame“ să depășim impre- 
sia ce vw'am lăsat atunci, 





D. Cipriam în Cocoșatul de la 
Notre Dame 


„Noua mea lucrare drama- 
tică este inspirată din roma- 
nul nemuritorului Victor Hugo, 
dar materialul romanului l-am 
topit și turnat în fomme care 
imi apărțin. 

De aceia veţi vedea un alt 
„Quasimodo”, o altă „Esme- 
raldă“ şi um alt „Claudius 
Fnollo“ de cât cei pe care îi 
cunoaşteţi. 

Optica teatrală are legi pro- 
prii şi acestor legi mam su- 
pus schimbând fisionomia per- 
sonagiilor principale, după 
cum tot cerințele scenei mi-au 
impus să amplific dinamismul 
acțiunei. : 

Pe nefericitul clopotar al 
Notredamului îl înfăţişez evo- 


(Urmare din paz. I-a) 


deschisă 


luând dela robot spre om, pen- 
tru ca la sfârşit să-l fac să 
reintre în pielea lui de animal 
sălbatec. 

Casta „Esmeraldă“ din To” 
man veţi vedea-o spovedindu- 
se duhovnicuiui că e o păcă- 
toasă, că urăște bărbaţii, că se 
ascunde prin scorburi ca să 
scape de imbrăţşărite lor, dar 
că de îndată ce unul ori altul 
o cuprinde în braţe, nare vir- 
tutea să reziste ispitei. 

Pensonajul straniu al călu- 
gărului Cuaudius Frollo apare 
în versiunea mea mai Puțin 
lugubru şi misterios, înjăţi- 
şâmdu-l mai de grabă ca pe 
un om căzut în păcat decât 
ca pe un intrigant de melo- 
dramă. 

Piesa, în esența ei, este un 
imn închinat divimităței —iar 
dangătui clopotelor de la 
Notre-Dame: trăsătura de u- 
nire dintre om şi Dumnezeu. 

Măreţia personagiului cen- 
tral precum şi respiraţia ro- 
mamtică a celorlalte persona- 
gi. mau făcut fără voia mea, 
să scriu lucrarea aceasta în 
proză cadențată. 

O vom reprezenta în deco- 
ruri noi şi cu tot fastul şi ca- 
drul cuvenit. 

G. CIPRIAN 





(Urmare din pagina 1-a) 


Gândule cu doru 'n piept, nu plânge 
Cerul destrămat, legenda moartă. 


Inima, nebuna mea lăută 

Sue flacări noi de vis pe coarde 
Peste jalea crâncenă și mută 
Care 'n taină dorurile-mi arde. 


Nu mai scriu pe flamurile zării 
Chiote ce se, destram cu ceasul, 


Dă-mi, mâna, vino, te aştept în vreme, eu sunt gata, 
Să colindăm prin codri și poene, 

Cu visul cât un soare incuiat sub gene 

Şi 'n piept co doină mare cât îi Detunata. 


Cu pași de haiduci, peste potecile ce duc pe la prisace 
Vom trece cu icoana strămoşilor de mână, 
Intâimindu-ne cu amintirile 'm poţană sus la stână 
Vom înălța cetate, plinirii noastre dace. 


imi tivesc în horbota tăcerii 


Ca pe-o filigramă lină, glasul, -. 


Ştiu : mi-e bocet mueratic gândul 
Aplecat în colburi de tăceri, 

Imi zugrum în mreji de gând cuvântul, 
M'adâncesc în bezne și în seri. 


Dar mi-e pieptul alăută pură 

Şi +nocnește-adânc în el cântarea, 
Şi cândva, de sub tăceri și sgură, 
Va ţâșni să lumineze zarea. 


Ure din nou pe măguri vechi de cântec 
Logodit cu purele zenituri 
Şi 'mfloresc în sânge răsărituri 


Ca o vrajă vech. 
In această „Năruire“ cu ceru:i 
destrămate și legende moarte, 
poetul crede totuşi în cântecul 
lui care de sub tăceri și sgură, 


din descântec. 


va ţâșni cândva să lumineze za- 
rea, 
Din aceeaşi gamă, cu accente 
mai sfâşietoare însă, este poezia 
lut Ion Cherejan: 


RUGĂCIUNEA OIERILOR 
Tată, e ceasul cel mare — al tăcerii, 
Ascultă, ascultă... în munţi se roagă oerii: 
Doamne, cu buze de lut, am prea să sărutăm pe obraz asfințitul 


Durerii... 


Doamne, acum, când amarul ne 
Până 'n rărunchi, 


“mplântă cuțitul 


An vrea, am vrea, cu frații, — un singur mănunchiu, 
” Am vrea să sărutăm beteala Ardealului ţesute de dacice mâini, 
De mult... pe vremea când gurile Crișului aveau pe Daci şi pe Geţi 


[de stăpâni... 


Că... Doamne, în piepturi sufletul nostru, ziua îl bate urgia, 
lar noaptea se clatind 'n vânt, — în vis, pribegia 

Ne sfârtecă lugerii gândului... Doamne, în zori, : 

Râsul mi-l spânzură vântul pe negre calvare de nori. 

Iar palmele noastre, Doamne, sunt rană de caznă de drum 
Și faţa mi-e neagră ca tina de lacrimi, de jum, 

Și pasul ni-e greu și bătrân, ca bătrânul Ardeal, 

lar macii ne sângeră 'm vis, ca sorii ucişi după deal... 

Că... Doamne, braţele noastre, pe vremuri, Ceahlăi de zăpadă 


ASlăzi, le sfârtecă, Doamne, vârful de 


spadă, 


Ce-o poartă la coapsă zeul cel mare al ploii... 

Doamne, de braţele noastre, râq la răscruce de drumuri, strigoii... 
Iar umerii noștri, negri sunt, Doamne, şi-s sânge, 

Şi-obrajii ni-s plânşi ca o salcie tristă ce strânge 

In inima plânsului, teama cumplită de vânt... 

Şi piept, Doamne, în piept ne lăcrimează negrele cruci de mormânt. 
Doamne... și cerul de lacrimi, iuceferii noștri sunt orbi, 

Iar seara, când vâjâe-a doliu prin inimi triste aripe de corbi, 
Doamne, pe holdele cerului nostru, morții ară cu Dlug de urgie, 
lar coaja de pâine, ne-o fură strigoii din mâna pustie... 

Doamne, [)umnezeule mare, iată îţi culepem cu buzele urmele... 
Iată, rugămu-nendurărilor Tale, cu munţii, cu turmele... 
Dumnezeul părinților noștri, rugămu-Te, rugămu-Te, cu buze de 


Părinte, îndură-Te, îndură-Te, astăzi... spre ni... 


[lut şi noroi, 


Tată, ascultă... în munţi se roagă ocerii... 
Şi munții se roagă... e ceasul cel mare al ţăcerii... 


Un ait poet tânăr, Dionis Făr- 
caşiu, se vrea colindângq cu icoa- 
na strămoșilor de mână prin codri 


şi poene, departe da lumea pre- 
zentului : 


Prietene,, dă-mi mâma versului tău strâns în pumnii vrerilor de 


Şi iartă-mă dacă însângerat pe creste de-asfințituri, 


cremene 


Nam putut să crese povestea împlinirilor de mituri, 
Intocmai vrerii Tale și a mele să se asemene, 





TIANA LEMNIIZ 


Este locul să se vorbească, de 
câte ori este judecat un interpret 
muzica! de orice specialitate, și 
despre şeoală, 

Se stabilese diferite categorii, 
se elogiază metodele și particu- 


laritățile feturitelor 
execuț'e muzicală. 

“Toaţe aceste. considerente sunt 
de sigur legitime. Cu o condi- 
ţine, însă: nu trebue să se ulte 
n'c'odată că, pentru a asimila o 
sooală muzicală extraordinară, 
trebue să fii un mare artist înă- 
scut. $colie mari sunt valoriti- 


şcoale de 


o vietate dcuatică, înseamnă abrevierea per- 

spectivei căscate adineauri spre prăpastiile 

+nfinătului, până 

atenției solicitate de natura moartă. 
Aşa dar: 


ia câmpul subordonat, al 


1, Peisaj-natură moartă (tip 1, transfert de 
sensuri dela existențele umile la peisaj). 


în care priveliștea mării, resimțită de obi. 
ceiu ca subiimă, supraordonată naturii 4ma- 
ne, este adusă, printrun 1oc de prisme use- 
mănător cu al ocheanelor, în câmpul apro- 
plat de conştiinţă al peisaţului imanent : mă- 
reaţa întimdere de apă obține o consideraţie 
scăzută, adresată ogorului din care se scoate 
hrana, şi în care se scurge viața de toate 2i- 
lele a omului de rând. 

Renunţând la ocheanul falsițicator de di- 
menşiuni, versurile următoare sunt simțite 
înlăuntrul unei relații imanente cu peisajul 
familiar al unui port, impresionist notat : 


3. „Văzduh și port, pescari și vameşi 
Au aţipit în spaţiul cald”. 


Ca și cum niciodată n'ar ji eșit din ori?on- 
tul restrâns ai mulţimei forfotitoare şi pes- 
trițe, depe cheiu. Dar iată dintrodată cum 
dimensiunile fac un salt : Omenescul se apli- 
că la elementele naturii, imanentizând în alt 
mod peisajul : pe calea îmbibării lumii ex- 
terioare, cu sensuri 'subiective : 


4. „Vântul ab cu-un ochiu se caută 
De-aici pe malul celălalt”. 


Obiectivul atenției poetului se îndreaptă 
apoț din nou asupra persoanei sale : „is 


5. „Ins pierdut în ceasul rar 
mă uit prin spinii dela uşă”, 


Gestul mar avea nimie neobișnuit, dacă 
War suna Ca o prevestire „pierderea în cea. 
sul RAR”, Unicitatea momentului se explică 


in versurile următoare, dând semnificaţii de 
adâncime notaţiei aparent superficiale a ges- 
tului omenesc din versurile precedente : 


î „oameni goi zac în nisip 
tăouţi, can propria lor cenușe”. 


Aceste două versuri măsoară dintr'odată 
dimenstunea verticală a viziunii, care se nim- 
bează de potențe metafizice. Familiaritatea 
impresionistă a portului — spațiu cald, dis- 
pare, pentru a face loc apocalipticei viziuni 
a trupurilor despuinte scăldându-se n nisi- 
pul de carenu sunt substanţial diferiți, și în 
care se vor întoarce firesc, — scrum produs 
de însăși arderea vieţii ce-i deosebeşte astă- 
zi de ţărână. Zarea condiţiei omeneşti  in- 
trată în peisaj mu mai lasă nici o îndoială că 
avem de-aface cu un peisaj transcendent. 
Pensiunea ar fi prea greu de suportat, dacă 
poetul mar încerca din nou — spriniem jon- 
gleur cu sufletele cititorilor — un salt reu- 
ăi, pentru readucerea conştiinţei între bucu- 
viile simple ale concertului. Metafora rave- 
latorie din versurile precedente murca tre- 
cerea în orizontul misterului..şi al revelării. 
Metafora plasticizantă ce urmează : 


7. „In joe cu platra, câte-un val 
şi-arată solzii de pe pâniec”, 


este rezultatul saltului de revenire în exis- 
tențe întru confort şi securitate. 
se arată plin de farmec conştiinţei paradi- 
ziace ce dublează conştiinţa luciferică a poe- 
tului. Imaginea seducătoare a valului jucăuș 
ce-și sclipeşie 'n soare pântecul de spuenăd ca 


Concretul 


2. Peisaj imanentizat prin coordonurea in» 
finitului cu cotidianul. 

3. Peisaj imanent de tip impresionist, fa- 
"niliar. 

4, Peisaj imanenitizat prin coordonarea su- 
Liectivității cu elementul natural, 

5. Transcrierea unei stări strict subiective. 

8. Peisaj transcendent-orizont de mister“ş: 
revelaţie, metațoră, revelatorie. 

7. Natură moară pur şi simplu, — metaţoră 
plasticizantă, conștiința parardisiacă. 

Este jiresc deci, ca după alternările acestea, 
după looping-urile conștiinței situată rând 
pe rând în. perspectivele cele mai puțin în- 
rudite între ele, concluzia poemului să fie 
tocmai de natură a consfinți expres starea 
aceasta de incertitudine şi inconstanță a ati- 
tudinii psihice : 


„Intre slavă și veninuri 
mă 'mecarcă boaă ca un cântec”. 


Versurile sunt în măsură să ne spună oda. 
tă mai mult ceva despre „structurile alter- 
native” și despre tragicul conștiinței crea- 
toare, constrânsă ln luciditatea de u-și re- 
jlecta întotdeauna situația exactă, grăfic, 
între abcisa „slavei” luciferice şi coordonata 
„veninurilor” concretului, tentațiilor amare 
ale orizontului confortabil al existenței para- 
disiace. 

ION FRUNZETTI 


P. S. — Studiul intitulat  „Peisagiul liricei 
luj Lucian Blaga”, nu este decât un capitol 
dintr'o lugrare mai mare, în pregătire. 


e Io o a a pa a E aan Oa ot Pai 


eabile cu adevărat wumai prin 
talente mari. 

A demonstrat-o întrun chip 
excepţional şi d-na Tiana Lem- 
nilz, primă soprană a operei de 
stat din Berlin şi oaspete al „Fi- 
larmonicei“ noastre. 

Muz'c.ană desăvârșită, d-na 
Lemnitz a fost de sigur dintru 
început înzestrată cu toate acele 
rate daruri care pot permite 
unui artist să-şi realizeze până 
la capăt concepția, idealul de 
artă, vibrația interioară la con- 
tactui cu opera de artă. 

Giasul d-nei Tiana Lemnita nu 
mai cunoaşte nicio piedică la 
realizarea totală şi purtată până 
la imponderabie subtilităţi a 
unei interpretări pe cât de cre- 
dincicasă muzicii şi textelor, pe 
atât de înaltă ca măesirie, 

infinitate de nuanțe, de in- 
flexiuni expresive, de divulgare 
de simtire, de trăire poetică, fac 
din vocea acestei foarte mari ar- 
tiste un medium ideal între mu- 
zică şi ascultător, mal presus de 
tot ceeace obicinuit se opune a- 
cestui ţel superior, deoarece ime- 
gâlitatea de registre, fie ea cât 
de mică, problemele de respirâ- 
ție, de conducere după voe a gu- 
netului, sunt radical învinse în 
arta ce pune la dispoziția mu- 
zici. 

Interpretările din Mozart şi 
Weber dela „Filarmonica“ şi sea- 
ra de lieduri dela „Ateneu“ au 
adus neincetâta mărțurie, înţru 
totul. 


RECITALUL LIVIU TEODOR 
TECLU 


Deşi anunţat drept prim teci- 
tal al d-sale, preferăm să con 
siderăm prezentarea pian'stică a 
tânărului muzicaut Liviu Teodor 
Teclu dela „Dalles“ drept promi- 
siunea nui viitor ptim recital, 
Nu știm în ce măsură trebue să 
atribuim  emoțunei debutului, 
inexperienţei sau structurei per- 
sonale a aptitudinilor d-lui 'Teclu 
ceeace în acest pre-recital, cum 
vom numi recitalul d-sale, nu 
răspundea încă așteptărilor noa- 
stre. . 

In domeniul! elarităţii, ar relie- 
fului, al vieţii expreslve, al I!- 
niei și al frazei, d. Teclu mai are 
de sigur apreciabile terenuri de 
detrişat. Dacă o va face cu ho- 
tărire şi perseverenţă, vom putea 
avea în d-sa pianistul pe care 
acum i-am putut abia întrezări 
prin ceața celor ascultate, una 
din serile trecute, la „Dalles“, 

ROMEO ALEXANDRESCU 


lar seara când vom poposi, ca somnul să ne-aștearnă peste pleoape 


Din fluerul ce l-am înfipt în brâu când am plecat, 


[boarea. 


Am să doinesc, ca să se uudă până hăt departe peste sat, 


Unde 'mngândurată stă pe prispă și m'așteaptă Floarea, 


n 


Și dacă 'n noaptea care picurând pe fruntea noastră-argint de stele 
Un cântec trist sar nimeri ca să străbată pân” ia noi, 

In întunerecul ce ne-a închis aicea pe-amândoi, 

Să mu condamni doi stropi ce-ar evada, prin a genelor zăbrele.. 


Aceeași atmosteră de refugiu, 
aceeași dorință de evadare dia 
realitate, în trecut și amintiri e 


prezentă în scrisul tuturor celor- 
lalţi poeţi transilvăneni, 
Ex. Victor Ilieşiu : „Popasuri”. 


„Dăsaga. amintirii o-am aruncat pe umăr, 
Ridic toiag de sprijin pe arum bătut de vânturi, 
Mi-s doruril- 'mchise în cele patru cânturi, 
Și n prag de vreme aspră, popasurile număr“, 


Sau altă strofă de Ștefan Că- 
prariu din „Mausoleul clipelor 


trecuta“, 


„Mausoleul clipelor trecute 

Tresare 'mn goaptea amintirii mele, 

Din pleoape-mi cad bobițe miri de stele 
Din fir de dor şi fericiri țesute“. 


O tamă nouă, o conștiință a 
misiunii celor rămaşi acolo pre- 
cum şi o uşoară ironie ia adresa 
celor ce nau stat să înfrunte 
nouile condiţii de viață găsim în 


poezia „Noi' de Petre Scridon, 
pe care o reproducem mu atât 
pentru realizarea ei estetică, cât 
pentru sinceritatea accentului și 
tăria ei morală : 


N'am trecut ca mulţi atâția 

Peste munţi cu haina 'm spate 
Ci rămas-am tot pe Someş 

Și pe Iza mai departe 


Să 
Ss 


De pe 


L=5 


creştem voinici ca brazii | 
Şetreg şi Sălhoasa 
purtăm țapinul- iarna, 


Vara secera și coasa 


De 


pe deal şi de pe luncă 


Să ne câştigăm mălatul 
Şi pe plaiuri şi pe munte 
Să ne ducem vara traiul, 
După turme de mioare 
Şi după cirezi de vite 
Și să ne 'nfrățim cu codru 
Și potecile "'nverzite. j 
N'am trecut ca mulți atâția ă 
Peste granița trasată, : 


Am rămas lângă morminte 


De străbuni şi lângă vatră, 
Ca să le cinstim țărâna 
Prin acelaşi graiu şi datini 
Ce le-am. moștenit de veacuri 
Și din cari tu nu te clatini 
Neamul meu, când vin furtune! 
Tu rămâi înfipt pe glie! 
- Ca din ea să iai salarul 
_ După nobilaţi domnie. 
Tu rămâi cu codrul frate 
Şi cu vântul și cu norul; 
Tu te înfrățești cu câmpul 
Cu poteca și izvorul... ? 
Toți cu multă hărnicie 
„Vom munci să ducem traiul 
Și să ne păstrăm credinţa, 
Portul strămoşese și graiul, 


— Am rămas lângă morminte 
de străbuni şi lângă vatră, fraţi 
buni cu codrul, să ne păstrăm 
credința, portul şi graiul strămo- 
şesc, — spune poetul năsăudean. 

Iată  pentruce versurile qin 
Transilvania Nordică au o supe- 
rioritate moral asupra oricăror 
versuri, poâte mai realizate din 
punct de vedere estetic. Ele au 
Sirul autenticei trăiri, sunt scrise 
din mijlocul realităţilor. Cine știe 
să citească printre rânduri, va 
întrezări în ele marea sbatere 
spre matca românismului, 


Tristeţea ce se revarsă din ele 
nu e o tristeţe slavă, vagă, fără 
motive imediate ; e un plâns care 
şterge albia trecutului, purifi- 
cându-l spre o nouă zodie româ- 
nească. 

Poeţii din Transilvania de Nord, 
ca de altfel toți cei rămaşi acolo 
dintre Români, merită toată ad- 
mărația mcastră, Ei sunt „iulmii“ 
rămași să înfrumte vremea, așa 
cum îi arată moldoveanul Virgil 
Şotropa, un poet şi un român de 
inimă, care a rămas să împartă 
soarta fraţilor săi ardeieni ; 


„Tari, solitari, 
Mari în furtuni, 
Stau sus pe culmi 
Străvechii ulmi, 


Cu al lor piept, 
Sfidâna genuni, 
Stau pururi drept 
Bătrânii ulmi. 


La cap de lumi 
Stau de ani mii, 
Stau reci pe culmi, 
Regi în pustii... 


Toţi stau panduri, 
Mari sau obscuri, 
Bătrânii ulmi, 
Vimi de pe culmi. 


Iar când trec vremi, 
Când sosesc terni, 
Tot drept pe culmi 
Stau vechii ulmi. 


Dar câng vin anţ, 
Anii sărmari, 

Anii tirani, 

Anii dușmani: 


Mari, solitar, SER 
Tari, solidari, E 
Pururea ulmi, 

Toți, stau pe culmi”, 
In fața măreției lor se închina 
un neam întreg, 


GABRIEL ȚEPELEA 





Polul Lanza de! Vasio 


(Urmare din pag. 


D 


In el retrăesc forţele cele mai pure ale Europei noastre. Că- 
lătoria luj în Indii, răstimpul petrecut alături de Gandhi, l-au 


întărit în credinţa oreştină, 


Sfinţii Italiei şi Spaniei i-au hrănit sufletul, filosofii ala Pla- 
ton la Kant şi Hezel au permis inteligenţei lui să meargă până 
la limitele ştiinţei. Experienţa. lui e neaimente totalitasă, de- 
oarece credinţa ca şi inteligența sa, darul poetic și dragostea lui 
pentru frumos, concură toate spre acelaş scop : realizarea urmo- 
nioasă a celui mai iaalt progres lăuntric. 

Cum se va termina polema literară stârmnită în Franța de 


apariţia lui Lanza gel Vasto? 


Tuluza, patria „veselei ştiinţe“, unde din veacul al XIII-lea, 
tradiția a fost păstrată de Academia jocuzilor florale, a regăsit 
pentru prima oară de multă vreme, un trubadur demn de acest 


nume. 


Şi chiar ceva mai mult decât un simplu trubadur. Nu-i oare 
reconfortant gândul că acest Prinţ ae Sicilia reface în persoana 
şi prin 'opera sa, această frumoasă unitate occidentală în care 


a trăit un Dante, un Petrarca? 


Una din problemele de mâine este de-a regăsi această acustică 
occidentală, sau mai bine, acest ecou european care va răspuade 
operelor de artă și ie va oferi o patrie contimporană demnă de 
ele înainte ca posteritațea să ile-o ofere pe a sa. 

Yaguet, cred, a numit traducerile care fac să trăiască o operă 
de artă, într'o limbă străină — „posteritatea contemporană“, A 
creia depe acum adevăratelor valori, o atare posteritate, nu-i 
oare o faptă demnă de prietenii Frumosului, al Adevărului și ai 


Binelui ? 


RAINER BIRMEL 


== 24 Octombrie 1942 


Yntâfnire 


Fiecare undă a privirii mi-e cântec spus 

Numai pentru tine, — până ieri, aseultatul 

Prin somnul pădurilor. 

Să te cuprindă, oglinzi mai boltite și darnice nu-s 

Decât răspândirea în cuvântul dimineţilor 

Şi pe umărul amurgurilor. 

Surâsul pentru tine mi-e la fel cu mâinile, pe care 

Singurătăţile păreau să fi trecut brățări de stearpă 
lîmpăcare : 

iți închină furntea inimii cu semn de Domn şi Stăpân al 

Tainelor mele ferecate'n. depărtare, 

Ca într'un edificiu medieval, 


Ascultă: îşi deschid ferestrele găsirilor noastre înaltul 
Spre toate nopţile clipelor unul fără altul. 
„„„Imvolbură mugurul pleoapelor în șoapta braţelor 


| (amândouă 
Și ascunde-mă de ele, cum de-o iubire nouă.. 


COCA FARAGO 


fântâna palatului 
din Bafcisaraj 


-Prin pomi trec freamăte de rai, 
Şoptind duioasa ta poveste, 
Fântână din Bakcisaraj, 

Tu curgi din tot ce nu mai este. 


Aici, în vremuri ce s'au dus, 
Cu sufietul sub chin şi tângă, 
Când soarele dădea 'n apus, 
Veneau cadânele să plângă. 


Purtând podoabe de harem 

Și albe de prea multă umbră, 
Făcându-se pe iărbă ghem, 

Se zbuciumau în seara sumbră, 


Piângându-şi jalnicele vieţi, 
Cădeau din ochi în țărnă stropii. 
Din pieptul bietei tinereţi, - 
Foşneau suspinele ca plopii. 


Și 'mcet din lacrimile lor, 

In colțul tainic al grădinii, 

A răsărit acest izvor, 

Cum înfloresc pe lujeri crinii. 


Stătea cu ele când plângeau, 
Le culegea în unde dorul, 
Iar când cadânele piecau, 
Plângea în locul Jor izvorul. 


Grădina-i părăsită-acum, 

S'aud sunând Qin frunze anii, 
'adânele sunt toate serum, 
Sunt pulbere sub lespezi, Hanii. 


Dar, ascultând cum pe alei, 
'Yrecutul printre crengi se frânge, 
Pe marmora tristeţii ei, 
Fântâna lacrimilor plânge. 


GEORGE LESNEA 


e: Sa 





“Disonanfe 


Vreau liniştea albă a somnului pur. 

Să nu mai fie dor, nici ursită. ai 
Sutleţul să nu bântue trupul ca pe-o vită, 
Purtându-l de coame prin vis, prin azut. 
Prea multă umblare ! Vreau să mă 'mprăștii, 
larbă să fiu sau pumn de făină, 

Oarbă să fiu sau pumn de făină, 

Tot voiu gusta din eterna lumină, 

Sufletul scapă de rigorile măștii. 


E. Ar. ZAHARIA 


(Doamne, pentru cine? 


Docmne, pentru cine tot suspin 
Că nu mi-i cerul senin ? 
Pentru cine mă căesc 
Şi'ndurare nu găsesc ? 

Pentru care vis şi tară 

Sufletul mi-e foc şi pară ? 
Pentru cine, pentru cine 
Plânge inima în mine ? 


De ce, Doamne, tot privesc 
Undeva să Te'ntâlnesc ? 
De ce nu-mi găsesc un leac 
Pentru cine, pentru cine 
Cresc nădejdile în mine ? 


Pentru cine. pentru cine 
Doamne, vom arca la tine ? 
Și din trupurile noastre 
Răsări-vor flori albastre ? 
Pentru care vis frumos 

Vom pătimi ca Hristos ? 
Doamne-auzi litania, 

Pentru Transilvania. 


V. COPILU-CHEATRĂ 





NOTE 


CARTEA ITALIANĂ 


Succesul de care se bucuri 
încă proza lui GIOVANNI VER- 
GA a dat imbold pentru retipă- 
rirea operei celui care și-a legat 
atât de strâns numele de patria 
lui, Sicilia, şi de curentul literar 
ul „verismului”. 

Parc'ar forma » trinitate: Ver- 
ga, Sicilia și verismul. Sicilia 
nu î-a dat numai vitța: I-a în- 
vățat să cunoască oamenii şi să 
iubească lucrurile, î-a împrumu- 
tat limba. 

Primul volum retipărit a fost 
dedicat tocmai povestirilor ins- 
pirate de viața Siciliei:  GLIO- 
VANNI VERGA — TUTTE LE 
NOVELLE — vol. 1 — Monda- 
dori — Milano — 1941. 

Locul de frunte îl ţin în cu- 
legere cele două  volumașe de 
nuvele „Vita dei. Campi” şi „No- 
velle rusticane”  apărule între 
188 „şi 1883. Sunt ca mişte ju- 
gare schițe prinse de condeiul a 
tot văzătar sal lui Verga: scere 
de dragoste şi de gelozie, înca- 
drate in mediul natural ai Si- 
ciliei, sâlbatec de frumos şi de 
«spru. 

Răzbunarea, omorul, sunt fup- 
te obișnuite în viaţa oamenilor 
dm sud cari iubesc şi urasc 
pană ia mmăcire. Să ne amin= 
tim numa; de celebra „Cava:eria 
rusticanu”, 

Toate nuvelele din această 
primă perioadă a activităţii lile- 
rare a lu Verga au un aer de 
famâlie, cu care le invălue dar- 
nic moravurile şi natura Siciliei. 
U formă aproape dramatică. 
chiar în fragmentele strict na- 
rative, dă stilului o vigoare şi o 
siguranță greu de imitat. 

Se ştie că Verga a debutat în 
literatură sub semnul unui fad 
şi artificial romantism: asa era 
moda în jumătatea a doua a se- 
coluluj trecut. 

Nepotrivită firii lui, scriitorul 
a trecut repede sub altă zodie: 
verismul. Nu pentrucă se schim- 
base moda în literatură, ci; pen-! 
trucă acolo își simțea vocaţia. 
Deaceea numele lui Giovanni 
Verga e atât de legat de cel nl 
noului, pe atunci, curent literar 
şi artistic. 

* 

CORRADO PAVOLINI — DE- 
DICHE — Edizioni della Cometa 
— Roma, 1941. 

Cei din urmă volum de versuri 
semnat de Pavolini, „Dediche'”, e 
mircant deosebit de cele ante- 
vioare — adunate în culegerea 


UNIVERSUL LITERAR 





„Patria d'Acque” 
proces de simplificare u expre- 
siei, de calificare a poziției poe» 
tului față de lume. Tonul idilic 
de vagi reminiscențe leopardiene 
se menţine încă, dar fără şovăe- 


printrun 


lile din trecut, Au mat TĂMAS 
de-asemeni pasagii pur descrip- 
tive, versuri cari deghizează un 
Ssubiu, raționament, lucruri care- 
ar putea strica gilevăratei poezii. 
Pavouni are însă un jel propriu 
de-a sintetiza, de-a extrage de 
unde nu te aştepţi, esența poe- 
ziei, care-l învesteşte cu titlul de 
virtuos. Iar Llimoa, eleganta şi 
miadia limbă a lui Pavoiini far- 
mează o adevărată vrajă gaudi- 
ivă. 


Dăm două fragmente dim cele 
mai expresive poezii din volu- 
mul „bDediche“ : 

„Quante tenebre in me, guan-- 
te rinuncie onde ignono il 
movente, non richeste, — mule= 
uette rinuncie. una naitina -— 
dit impriwwwtso che ia morie sor- 


ge — ammeonente fura, alto 
TinpOovero — a una coipa 0sti- 
wta d esser puri — inumana,..“ 


(an, A Liaun: Vagnetii”), 


-— Câte tenebre în mine, câte 
renunțări — acolo unde nu cu- 
nosc îndemnul, nedorite che. 
mari.— Dlestemate căderi. Șin- 
iro dimineață — iată că pe ne 
Qștepiate Vine moartea — plină 
de uujund Jigură, de 1njricoşală 
WAlSLTuTe — pentru îndăratnica 
greşeală de-a ji rămas puri — 
neunenească...* (aim poezia „Lui 
Gianni Vagnelti”). 


„Tu sei furtivo come îl batticuore 
che mi teneva nel soiaio antica 
AlPodorar dei pomi sul graticie, 
al grun sitenzio meridiane, stuvo 
cRino quasi a um Dusca dacque 
tersa 
che riflettesse il navigante ctelo. 
Una striscia di sole € sui mattoni; 
puro Vuutunno salza nel mta 
sangue“, 
(„Al bambino Francesco”) 


— Eşti ascuns ca și bătaia înimii 
Care mă prinde când urcam în 
străvechiul pud. 
In preajma pomilor mirositori, 
în liniştea nefirească a amiezii, 
stăteam 
plecat de-asupra apei străvezii 
să-ți oglindească cerul podoaba 
trecătoare. 
O dungă de soare sa rătăcit 
pe cărămizi; 
Toamna pură mi se urcă în 
sânge". 


CONSTANȚA TUDOR 


FAPTUL CĂ ŢII LA CURENT 


pe cineva cu evenimentul cultu- 
ral, artistic sau literar. strein nu 
constitue, câtuşi de puțin, o ser- 
vitute oarecare față de cei la al 
cărora tezaur spiritual te referi, 
A ţine la curent înseamnă a in- 
forma, iară informaţia, câtă 
vreme hu este părtinitoare, e tot 
aşa de utilă ca și schimburile în 
domeniul bunurilor materiale. 
Ba mai mult, căci, pe câtă vre- 
me schimburile economice ur. 
măresc, deseori, realizarea unor 
câștiguri rentabile numai pentru 
una din părţile contractante, in- 
formaţia culturală și artistică, — 
am făcut şi vom face întotâcau- 
na o hotărîtă şi limpede deose- 
bire între ea şi propaganda pro-= 
priu zisă, — ținde să furnizeze. 
celui ce-i înţelege rosturile, nu- 
mai puncte de razim, numai pri- 
lejuri de verificare şi numai 
prilejuri de puneke în mai mare 
valoare. pentru propriile lui pre- 
staţii. Desfăşurarea luminlor u- 
manităţii nu este sincronică. 





Așa se expiică dece întrun 
loc ne găsim încă în faza primi- 
tvităţii edenice, dece trecem, în 
copleșitoarea majoritate a naţiu- 
nilor, prin furtunile tinereții sau 
ale maturității creatoare și dece 
câteva popoare, foarte vechi, 
ioarte culte şi foart civilizate, 
sunt nevoite să renască din pro- 
pria lor tenușă sau să coboare 
in lumea astăzi mumnai pulbere 
și amintire a împărăţiilor și ce- 
tăților antice. 

Trăim, totuși, dela precedena 
tul  războiu mondial încoace, 
-- cel puțin noi albii —, într'o 
comunitate de cugetare şi făp- 
tuire omenească simptomatic de 
uniformizantă. E ca şi cum 
ne-am găsi într'un creuzet uriaș 
în care ne-ar fi aruncat, popor 
peste popor, nişte necunoscute 
puteri cosmice spre a ne retopi 
și a ne uni îatr'unul și acelaș a- 
liaj. Economicește mai  întâiu, 
politicește apoi şi, în cele din 
urmă, ca. mentalitate, suntem 
uși, vertiginos, înspre  țărmu- 
rile unui mileniu în cuprinsul 
căruia ginţile se vor rândui alt- 
fel decâţ după deosebirile lor de 
până acuma. Procesul acesta e 
cu atâta mai irațional cu cât îl 
siujesc și-l promovează chiar 
forțele ce i se opun. Antagonism 
paradoxal, deci antagonism nul 
sar putea spune. Cine însă as- 














cultă cu mai adâncă atenție cum 
bate inima lumii, își dă seama 
că diferitele imperialisme de 
cari sunt cuprinse taberele aş= 
tăzi combatante, nu par a fi alt- 
ceva decât factori componenți ai 
imperialismului spiritual carac= 
teristic rasei albe. E un destin la 
mijloc. Destin de care, probabil, 
nu vom scăpa, deoarece, fugină 
de el, fugim, copilăreşte, înspre 
el Crunta și dârza: încleştare de 
pe câmpurile de bătălie destăi- 
nuie' cu toate acestea, o noimă: 
Rasa albă, asemeni razelor soa- 
relui, nu trebue şi nu mai poate 
trăi spectral, ci înmănunchiată 
întrun singur snop de lumină. 
imperialismul spiritual de care 
am pomenit pare a urmări a= 
ceastă unitate şi comunitate de 
vederi. Ea nu se va putea însă 
realiza decât eliminându-se mai 
întâi din specificul tiecărei com- 
ponente etnice totul ce e necu- 
rat, strein și, deci, potrivnic ma- 
relui scop. Cu alte cuvinte: E- 
conomicește și politicește, dar şi 
ca direcție mesianică, — ca da- 
torie adică de a mântui lumea 
de toate relele ce-i tulbură bu- 


nul mers, — rasa albă nu va iz- 
buti să-şi îndeplinească măreaţa 
chemare câtă vreme nu o va fi 
întreprins în cooperare cu toate 
acele resurse de cari dispun, în 
parte și în cea mai desavârşită 
curăţenie a specificului lor, nu- 
ma; diferitele-i componente et- 
nice. 


Și acum, înttorcându-ne Ia cele 
afirmate dintru începutul aces- 
tor rânduri, ţinem să  reperăm 
urmâtoarele : Nici un cronicar nu 
a urmărit şi nu va urmări vreo 
aservire a lui față de cultura şi 
arta cuiva strein de el ca struc- 
tură etnică. Iaformaţia în slujba 
căreia deci ne-a pus mai mult 
întâmplarea decât dorința înte- 
m*iată pe o pregătire prealabi- 
lă, am înțeles-o şi o vom înţeie- 
ge, totdeauna, aservită scopuri- 
lor noastre românești și numai 
româneşti. Dacă ţinem să vor- 
bim despre cutare fapt cultural 
strein sau dacă ținem să subli- 
niem cutare alt eveniment re- 
marcabil am făcut-o și o vom 








TALENTAT CARICATURII ȘI 0 PLEIAG 


Capitala e azi invadată de pictură feme- 
nină. Dalles-ul întreg şi Ateneul, apoi „Că- 


tințe ale tehnicei şi 


CHIVESCU este o pictoriţă cu solide cunoş- 
este într'adevăr odih- 


de culoare, 


Cronica plastică 


PILA 


particularitate descoperită la A- 





tena cu prilejul călătoriei noastre din 1933, 


m.nul Artei“ cu expoziţia „Portretului“, a- 
Găpostesc mai ales pictura sexului slab. I-am 
dat această denumire, căci privind lucrările 
expuse (cu puţine excepţii) suntem grozav 
de tentaţi să-l aplicăm. 

Intrucât spațiul nu ne permite, ne vom 


ocupa numai de acele „excepții“ aci, lăsând 


altor cromicari mai valoroşi, sarcina să ju 
dece celelalte lucrări. Incontestabil că pe ca- 
lea ce a apucat-o „Căminul Artei“ tinde să 
aevie una din singurele săli unde se poate 
întâlni artă plastică „cu ţinută“ și unde ai 
ocazia să întâlneşti miaeștrii cei mai cunos- 
cuţi, probă că le este frecventarea plăcută şi 
necesară. Pe peretele din dreapta cum intri, 
sunt trei portrete remarcabile, unul autopor- 
trețul maestrului PALLADY, lucrat cu econo- 
mie și cu mijloace sobre, aproape un deseri, 
Gin câteva „frottis-ur: de pensulă pe pânză, 
e desigur una din cele mai serioase şi bine 
închegate lucrări aie pictorului şi credem 
cea mai de valoare printre cele învecinate. 
Al doilea e o fermecătoare şi catifelată lu- 
crare a lui CIUCURENCU. Ne-ar veni o 
poftă grozavă să mai vedem şi alte laturi de 
portretist, ale acestui artist, încărcat de da- 
ruri. Al treilea, un „învăluit“ portret al au- 
torului, maestrul SIRATO și acesta într'o 
sobră gamă de alb şi negru, mai gras însă, 
mai dens ca pastă decât al lui CIUCUREN- 
CU, alcătuind laolaltă un panou bine echili- 
brat. Vom remarca apoi o veche pictură de 
miti dimensiuni, a maestrului STERIADI, 
un cap de fetiță. Am simţit o adevărată plă- 
cere să ne trecem palma peste pânza netedă 
şi lucie, după atâţia ani admirabil conser- 
vață. Delicată:n tonuri, uşurel lucrată, par'că 
mângâiată numai de pensulă. Mi-am amintit 
numai decât, de fraza lui RENOIR, care ura 
pânzele zgrunțuroase, încărcate de pastă, spu- 
nână „că o pictură nu e făcută să-ți aprinzi 
chibriturile pe dânsa” şi dacă ne-ar îngă- 
dui-o, i-am șopti-o la urechile şi domni- 
şoarei COCA MEȚIANU, care într'un simpa- 
tic portret verzui, îşi încarcă pânza cu pastă 
„peste tot“ — o, știu, fuga. după materie — 
bat-o focul de „materie ! d 

Dar această prețioasă materie, idol al pro- 
fesorului domnișoarei MEȚIANU, se poate 
obţine cu pensula bine muiată'n gaz şi zgâr- 
cit apoi atinsă de culoare, căci „materia“ se 
fabrică şi cu puțin (vezi frottis-urile maes- 
trului PALLADY şi ale lui PASCIN) nu nu- 
mai cu mult, aşa cum şi-ar putea închipui 
duduia Coca și alți adoratori ai „cantităţei“ 
nu a „calităței“. 

Expoziţia „Portretului“ ne-a rezervat o 
surpriză : pentru prima oară expune aci o 
franceză măritaţă cu un român, o lucrare ie- 
şind din comun. D-na BOSNIEFF-PARAS- 


nitor, să-i priveşti aeratul şi luminosul por- 


tret expus la Căminul Artei, după ce ţi-ai 
ostenit ochiul pe atâtea pânze încâlcite, prost 
compuse, murdărite de colegele ei din alte 
expoziţii, D-na PARASCHIVESCU a lucrat 
în binecuvântata ţară a pictorilor — Fran- 
ţa. Și că a lucrat și a stat în capitala „lu- 
mină“ nu ar fi mare lucru, doar sau dus 
destui. şi și-au însușit daruri de acolo. Pa- 
Tisul însă, pentru dânsa, a fost o bună piatră 
de incercare. Regăsesc în felul de a-și așe- 
za modelul, în felul de a „sgâria“ acele dâri 
în jurul formelor, 'tehnica pariziană, discre- 
ţia tonurilor, inteligenţa punerii în pagină, în 
fine un tot „francez modem“, care ne aduce 
ca un parfum îmbătător, nostalgia malurilor 
Senel. 

Alt savuros portret femenin ne prezintă 
Doamna COTTAN, o nouă venită pe ecranul 
pictoricese, remarcată la expoziția „peizaju- 
Ivwi'', Ne satisface faptul că d-sa nu pictea- 
ză'n debutant, nici în elev, ci cunoaşte deja 
destul din greaua meserie a paletei în care 
se avântă altele cu atâta nesiguranţă și dece 
să nu o spunem, cu neînchipţăt tupeu !... 

La Dalles, exceptăm „Grupurea femenină', 
care cuprinde «elementele bune pe care le 
cunoaștem şi care ne-au atras ochiul până 
acum cu lucrări inferesanțe și valoroase. In- 
tre toate, peniru felul cum și-a ales subiec- 
tul „ţărănci pe mahul apei“; cum l-a pictat, 
l-a înţeles și (l-a interpretat, o admirăm cu 
călăură pe ELENA VAVYLINA, care a reu- 
șit să picteze cu a blondă lumină'mn pensulă, 
pământul şi creaturile ţării. Desigur, această 
artistă a reuşit să-și plămădească o materie 
a ei. O materie de calitate. Vitregia timpuri- 
lor o împiedică să-și amplifice subiectul și-l 
mărgineşie la dimensiuni mici, mai bine a- 
decvate încăperilor de acum. Tabloul No 5, 
în special, e o excelentă pictură. 

Am remarcat apoi pe IULIA SIMU, mi se 
pare o elevă a cursului de gravură dela 
Bele-Arte. Poate din nesfârșiiele posibilităţi 
ale gravurii și din jocul de umbre şi lumini 
al valorilor, a folosit d-sa calităţile necon- 
testate pe care le dovedește în interioare și 

Cât despre domnișoara MARULIS, i-am 
fi recunoscători. să ne spue unde şi cum a 
putut găsi un model atât de frumos, adu- 
când cu dansatoarea la JANA, pe care însă 
d-sa l-a pictat în felul chromolitografiilor de 
pe cutiile de bomboane?! Nu-i facem nici 
o imputare, d-sa pictează cum pictează şi fie- 
care e stăpân pe felul său de a se exprima; 
dar o interesantă, capitală descoperite, totuși 
ne-a prilejuit expoziția d-sale, aceea că gre- 
cii de azi au o retină rafractară raporturilor 


când am vizitat expozițiile capitalei Hela- 
dei, In schimb, au o deosebită aplecare pen- 
tru desen, aşa cum se vădește șin chipul 
Polonezului zugrăvit de domnişoara MARU- 
LIS, credem, cea mai serioasă lucrare a pie- 
torei. ii 

Semnalăm ia Ateneu expoziţia D-nei RO- 
ZALIA PREDESCU şi sfătuim pe amatori să 
nu se lase descurajaţi de acest teribil bu- 
cheţ alb pe fond vineţiu, atât de agresiv, nici 
a o judeca pe doamna, după liliacul ce a- 
duce — din păcate — atât de mult cu elu- 
cubraţiile picturale ale D-nei FILLOTII- 


ATANASIU; ci ne permitem a le îndrepta: 


privirea spre peisagii de iarnă, scene „de 
genre“, florile de câmp, natura moartă cu 
ceainicul. Credem că această nouă stea pe 
firmamentul paletei, nu este lipsită de cali- 
tăți și cu toate iîmegalităţile dovedite în ta- 
blouri, credem, zic, că de va asculta de sfi- 
turile bune ale unor camarazi, ca de pildă 
VASILE POPESCU, ou care a avut cinstea 
să se întâlnească, va reuși să-și degajeze, 
să-și curețe şi să-și împrospăteze paleta. 

Și acum, că ne-am făcut datoria de croni- 
car, ne” întoarcem -cu încântare, pentru a 
gusta la „Căminul Artei“ caricaturile atât 
de amusante și de nostime ale domnului 
GEORGE VOINESCU, actor talentat şi de- 
senator şi mai talentat al „Universului Li- 
terar“. O clipă de delicioasă destindere îţi 
procură pereții încărcaţi cu ciorchinele umo- 
“ului său. Nu se poate o mai bună „gă- 
selniţă“ (cuvânt să încânte pe domnul Pisa- 
ni, îndrăgostit de siove curat românești.!), 
decât aceea a lui TUDOR ARGHEZI cu și- 
retul de mărţișor lipit pe carton. şi aceea a 
lui ION MINULESCU cu zmeul de hârtie 
prins în afara cadrutui cu un ac. Cât des- 
pre acuarela NOREI PIACENTINI e într'a- 
devăr de un neînchipuit umor şi de o mare 
finețe de culori. Relevăm cuvântul „fineţe 
de culori“ termen plastic, să ne ierte dom- 
nul — atât de simpatic — VOINESCU, care 
pretinde pentru caricatură loc între pictură 
şi literatură, adică cum Sar zice nici cal nici 
măgar. II vom trimite la colecţia lui „Le 
Rire” unde neîntrecuţii caricaturiști francezi 
ne-au destfătat privirile atâţia ani şi îl vom 
destide să găsească o singură caricatură fără 
tehnică plastică, căci ce este plasticul decât 
cunoașterea, adâncirea meșteşugului ? Odată 
ce întrebuinţezi apă, culori, creion, peniță, 
tuş, te exprimi plastic; deci trebue să te su- 
pui legilor ei. Cum însă domnul VOINESCU 
te împacă pe amândouă (poate fără să știa) 
în expoziţia sa, nu putem decât să ne închi- 
năm şi să-l felicităm. 


LUCIA DEM. BALACESCI 


face numai în măsura în care 
ne poate fi de folos nouă, fiin- 
du-ne fie “indemn sau punct de 
razim sau prilej de punere în 
va'oarele a propriilor noastre în- 
tăptuiri sau posibilități de întăp- 
tuire. 

Acel ce semnează, de câtăva 
vreme încoace, Notele Germane, 
crede cu răbdătoare dată şi ne- 
zdruncinată statornicie în lacul 
şi rolul civilizator rezervaţ neu- 
mului său. Deaceia, înregistrând, 
săptămână de săptămână, orice 
îi trece pe dinaintea ochilor cu 
înfăptuire culturală germană 
demnă de iuat în seamă ș potri- 
vită, mai ales, a ne fi pilduitoa- 
re, îşi permite să atragă din 
când în când, atenţia, să seu 
câte un sfat modest, să încerce 
a pune în discuţie câte o proble- 
mă. Sunt, bineînţeles, şi lucruri 
mai presus de morala consercuti- 
vă fabulelor, lucruri ce merită 
să fie comunicate numai de dra- 
gul lor și numai de dragul ceti- 
torului pe care-l presupun dor- 
nic a cunoaşte câteceva şi din 
alte graiuri. Pe acestea le-am 
prezentat şi le vom prezenta, în- 
tobdeauna, cu aceeași obiectivi- 
tate dela care credem că nu 
ne-am abătut până în prezent. 


ŞI ACUM O PROBLEMĂ 
GERMANĂ 


pusă, în mai puţin de douăspre- 
zece pagini de Karl Kaitwasser, 
dar problemă  dokiora de între- 
bări şi răspunsuri ce pot şi tre- 
bue să ne intereseze şi pe noi. 

Intr'o cuvântare, apărută ca 
broşură la  Bărenreiter-Verlaz 
din Kassel, Karl Kaltwasser, 
pornind dela un pasaj semnifi- 
cativ de al lui Hans Grimm, în- 
cearcă să lămwească şi lămure- 
şte deosebirea dintre cuvântul 
deșert şi cel activ. Broşura se 
numeşte: „Vom tătigen Wort” 
— „Despre cuvântul activ”. 

Socotim mai nimerită tradu- 
cerea câtorva pârți din această 
cuvântare decât rezumarea unui 
eru care e foarte dens şinu 
ar maj putea fi schiţat fără di- 
luări. : 

„Dacă ar trebui să definesc, 
întro propoziție scurtă, slujba 
pe care se străduiește s'o preste- 
ze. în folosul neamului. întreagu 
muncă scriitoricească, nu aş pu- 
tea-o numi mai clar decât că 
este stujbă a cuvântului german 
activ, slujbă a cărţii germane 
active şi, îndeobşte, slujbă a 
scrisului german activ”, 

„Scrisul activ de care, pentru 
a putea trăi, poporul nostru are 
nevoe că de pânea cea de toate 
zilele, nu e un scris al regiunilor 
circumscrise, al hotarelor limita- 
te, a! legilor impuse din afară, 
a! scoaterii scriitorului din izo= 
area sa. E toemai contrariul tu- 
turor acestora“, 

„Dacă-i dăm cuvântului „ger= 
man” întreg conținutul ce , se 
cuvine, atunci putem spune că 
poeții și scriitorii noștri trebuie 
să fie germani, în care caz nu 
pot fi altceva decât slujitori a- 
devăraţi ai cuvântului activ, 
plăsmuiăd graiul, proprietatea 
cea mai de preţ a poporului :0r 
şi influențându-i viața. Germani 
în conștiința că e  indisolubilă 
legătura dintre individ şi popo- 
rul său. Germani în cunoaşte- 
rea că mai mare valoare are co- 
munitatea decât individul. Ger- 
mani în răspunderea inexorabi- 
lă pe care o are prezentul în 
comparație cu trecutul şi vii- 
torul. 

In acest vaz sfera de trăire şi 
creaţie a poeţilor și  scriitori:or 
cuvântului activ nu are margini 
Ea e bogată ca însăşi viața, în- 
tinsă ca lumea, înaltă, cât se 
poate ridica numai dorul ome- 
nes și adâncă precum adânci 
sunt sumai aăâncimile până la 


cari pătrund întrebările inimii 
omeneşti”. 
„Fii adevărat, fii credincios, 


fii german”. 

„A fi înrădăcinat în temeliile 
firești ale vieţii poporului ger- 
man, a fi acasă, cu adevărat, în 
cuprinsul limbii lui, a fi dus de 
voinţă către adevăr şi a fecund: 
viața comunităţii, — aceasta in- 
seamnă, în ziiele noastre, a fi 
poet sau scriitor”. 

„Dar care este prestația  pru- 
priu zisă a cuvântului activ? 
Este lucrul cel mai înalt ce mi 
se poate întâmpla, cel mai de 
preț de care-l poate face unul 
în folosul altora, este, — dacă 
numai un cuvânt e în stare av 
exprima : — Destăinuire a vieţii. 

Și, fiindcă e destăinuire a vie- 
ţii, aceasta înseamnă:  Destăi- 
nuire a propriulu eu, a ţării, a 
poporului, a lumii, a istoriei, a 
spiritului, a sufleţului, a inimii. 
— deaceea chemăm poporul să 
se apropie de cuvântul - activ al 
poeţilor şi scriitorilor săli“, 

Atât. In loc de orice comentar 
ne permitem a ne adresa cetito- 
rului cu o singură rugăminte: 
Să recitească rândurile traduse 
maj sus, dar înlocuind euvântul 
„Zerman cu cel de „român. 


TRAIAN CHBLARIU 


N -— 


4 





UNIVERSUL LITERAR 














24 Octombrie 1942 === 


„LEU“, CAINELE MAMEI DUMITRA-DIN-VÂRF 


de TEODORA ȘTEFAN STANESCU 


Dogoritor cădea soarele pe adera ce Invă- 
luia, în chip de firav adăpost, galeria casei 
noastre, la ceasurile când se sorbea alei ca- 
feaua cu aburi mirositori, dimpreună cu 
noutățile zilei, desbătute din fir în păr de 

"câte o vecină chemată într'adins. Eu, ca 
deobiceiu, în neastâmpărarea-mi câteodată 

" plictisitoare, găseam că nu poate fi mai bună 
aromaâtica licoare decât avunci când o sor- 
beam „noțeşte* deia mama şi mai ales pe 
aceea care rămânea limpede pe fundul ceş- 
sii, 

"Mama, furată de te miri ce întorsătură a 
poveslirii, mita să-şi mai termine cafeaua. 
Atunci eu îmi tăceam de lucru pe lângă 
masă, acoperită cu o faţă curată din gpân- 
ză topită, lucrată în jocuri de găurele și 
„jurul prințesei“ iax în mijlocul ei cu mo- 
nogramul mamei, de când era domnişoară: 
A. 1, brodat smeșteșugit cu mătase albă. 
Inlăturaza câte-o firumitură de prăjitură, în- 
chipuită, sau îndreptam colțul teței de ma- 
să, cu aere de viitoare gospodină, — până 
ajungeam îm faţa ceştii de catea. 

O luam de pe masă, o duceam cu mișcări 
prevăzătoare şi cu multă băzgare de seamă, 
(că de mule ori mă putnise râsul şi-i îm- 
„Nroşcasem cu catea, din care pricină făceam 
-auitoștinţă mereu cu o nuclușe!) Acum va- 
iam să înătur aceste neajunsuri de pe urma 
unej nevinovate sorbituri de cafea, îie ea 
şi furată, în ciuda poveștii ce-o auzeam me- 
reu: „„copiii nu beau carea, că se fac ner- 
voşi“, 

După ce, meștiută de nimeni, sorbeam to- 
tul, de nu mai rămânea în ceașcă strop de 
catea, vream să mă duc pe afară... Mai mă 
învârteam așa, niţel, pe lângă masă şi, ca 
un copil care se crede cuminte nevoe-mare, 
îmi ceream îngaduință: 

— „Mămico, mă duc să mă joc! 

— „Du-te şi lasă-mă'n pace, dar vezi de 
ta Joacă frumos, să mu-ţi rupi rochea sau 
să-ți spargi capul! 

Işi aducea aminte că a mai rămas cafea, 
ducea la gură jeeaşca fără să vada dacă mai 
e ceva în ea şi se pregătea să soarbă, dar 
Du Mai avea ce... 

— „Bălae, iar mi-ai făcut-o! A doua oară 
mu mai scapi nepedepsită! 

Eu inam o miutrișoară de căţel bătut şi 
spuneam: 

— „Mămico, s'4... păvit! Nu mai e... 


Mă'nvârteam ca un ţitirez întrun picior, 


coboram cele câteva trepte şi mă îndreptam 
spre magazia moastră, mare, de piatră, cu 
uşi şi înfăţişare de pușcărie (cam așa mi-o 
“ închipulam eu!). Acolo, fînlăuntru, erau to- 
citori mari, de trebuia să te urci cu scara. 
Pe una din ele, îmi instalasem păpușile, 
făcându-le o adevărată gospodărie. 

Imi contintiam liniștită  cumetria, lăsată 
baltă din cauza mesei şi mai ales din cearta 
fncată între mine şi Tanţa, prietena mea de 
joacă. De vină era mai totdeauna numele, 
pe care voiam să-l alegem cu mizală. Eu 
voiam „Florica“, ea vrea „Smaranda” şi 
cearta începea... Eram aşa de gălăgioasă, de 
socoteai că sunt cinci, şase persoane, 





Mama ieşea din bucătărie, crezând că iar 
se ceartă vreuna din vecine, Se uita în gră- 


dină, mu vedea pe nimeni! Stătea nedume- 
rită, că nu ştia dincotro vine gălăgia Mi- 
rată, se lămurea că toată cearta vine chiar 
din grădina noastră, dar mu vedea cine cu 
cine se ceartă. 

Ascultând cu mai multă mMenţie, chibzuia 
că magazia e cu buoiucul! Se indrepta în- 
ir'acoio şi se uita mai ţotdeauna fără să ne 
descopere. 

De astă dată, însă ou siguranță nu văzu 
și nu auzi nimic, căci, simțând-o că ge a- 
propie de aseunzătoare, noi am sfeclit-o şi 
ne-am pitulat cât am putut! Nici nu mai su- 
flam, ba chiar ne ţineam şi cu mâna de 
nas! Dar se vede că ne-am mişcat prea tare 
și Tanţa era gata să cadă după tocitoare. Şi 
eu m'am pornit pe râs... Mi se părea că ho- 
hotele se mostogolese ca un cerc. 

Deabea aiunci ne văzu şi mama. S'a des- 
tușiţ în sfârșit, biata, unde-i dispăreau pe- 
tecele, cârpele de bucătărie, aţa, foarfecele 
şi câte alte mărunţişuri. | 

— „Aşa, Bălae, vasăzică aici stai tu, de 
trebe să trimet copil străin la băcănie! O 
să te dai yu jos de-acolo! Și tu, Tanţo, gă-te 
jos! De când te caută sora-ta!.., 

In fine, mama pleca şi noi rămâneam să 
ne coborim, Acum era problema : cine să se 
dea jos învâi? 

Eu mpretindeam că sunt la mine acasă... 
Tanţa zicea că e musafiră, dar eu nu prea 
vream să respect îndatoririle ge gazdă, 

li trăgeam un ghiont, o dădeam la o 
parte din faţa scării şi coboram, aşa de 
mândră, de par'că aș fi fost mai ştiu eu 
cine! (vreo prințesă coborând sin cupeu !) 

Mama trebuia să se întoarcă, să vadă dacă 


ne-am hotărît cu întâietatea. Mă găsia pe. 


mine jos în magazie, cu mâinile la spate, 
rățoindu-mă la Tanţă, care nu mai îndrăs- 
nea să se dea jos, de teamă să nu facă a 
doua vară cunoştinţă cu vreun ă shlont de-al 
meu! 

„ Ii ziceam: Auzi, domnule! Ar fi. vrut să 
se dea ea îmâi, jos! Ce, nu sunt acasă ia 
mine? Şi, la urma urmei, cine a fost stri- 
gat? N'a venit mămica? 

Atunci, la spatele meu, aud glasul mus- 
trător al Nanetei (a$a îi ziceam mamti...): 

— „Acum las'o şi tu! Să se dea jos și o 
să vedem moi!“ 

Eu, pace, să văd că dânsa ascunde ceva 
la spate! 

— „Hai, Tanţo, zice, dă-te și tu jos că 
sunt eu aci şi nu-ţi mai face nimic! 

Apoi ne bruttulneşte pe amândouă: 

— „Dar, bine, frate, voi nu mai aveţi casă, 
nu vă e foame, m'aveţi: niciun stăpân? Sun- 
teți de capul vostru? Tanţo, du-te acasă! Și 
tu, moțato, să mai poftești mâine să iei che- 
ia dela magazie, că-ţi dau eu o cheie, de bi'ai 
să poţi s'o duci! Treci în casă. 

Eu nu plecam, ca să aud cum e luată la 
rost şi Tanţa. 

— „Hai, Tanţo, mai repede! Nu te mai 
zmiorcăi acolo! 





Dece nu.te joci cu păpușşile tale? Nu știi 
că e tare năzuroasă Bălaia? Of, of, mult mai 
sunteţi neastâmpărate!  Mi-aţi împutat ca- 


„Pul... 


Cu chiu, cu vai, g'a hotărît, îricoasa, să se 
dea jos! Eu o aşieptam neîndupiecată ca 
un 'arhanghel şi râiâm de necaz că nu pot 
să-i pun cel puţin o piedică, să cadă şi, apoi, 
tot eu să dau fuga, „să văd ce-a păţit“, să-i 
scutur rochia sau barem s'o compătimesc 
tăţarnie, 

— „Ce Dumnezeu, Tanţo? Tare eşti mo- 
toloagă! 

Păstram în toate năzbâtiile un aer protec- 
tor, de om mare... De multe ori, când mer- 


geam şi-mi vedeam umbra, eram chiar si- 
gură că sunt mate şi că am destul de muite 
pe capul meu: De pildă, să mă duc la mama 
Sultana, la băcănie, să-mi fac porţie de bon- 
boane, să mă duo cu rațele în grădină, ca 
să le păzesc să nu ciugulească foile de îa- 
că se usucă! 


sole... 





Uneori, vorbeam ore întregi, singură. Mă 
ascultam şi mi se părea că sunt nespus de 
mare și puternică, dar numai cu condiţia să 
nu mă uit în oglindă, căci atunci mă vedeam 
aşa cum eram în realitate: mică, grasă, ca 
moţ în cap... lucruri de care deseori mă în- 
tristam și plângeam de-abinelea! 

Așa s'a întâmplat când a intrat mama în 
bucătărie. Tocmai  ascundeam ceva într'o 
cutie, şi anume o oglindă... pe care mi-era 
necaz, încât demulteori aș fi spart-o! Nu 
îndrăzneam, fiindcă mi-era teamă de bătaie, 
şi afară de asta, auzeam demulte ori pe taţa 
Ioana că „oglindă dacă spargi, nu te mal mă- 
riţi şapte ani”, Slavă Domnului, că eu aveam 
0P4 şi cu şapte de nemăritiș fac cincispre- 
zece... Eh! Minte tața Ioana de îngheaţă a- 
pele?... 

Pe când mă gândeam aşa, hop că intră şi 
mama în bucătărie... M'a găsit cu ochii roşii 
de plâns.., 

— „Ce-i cu tine? plângi?  Uite-te, dom- 
nule, după ce ai scăpat de bătaie, în loc să 
mulțumești lui Dumnezeu, mai faci şi na- 


zuri! Vezi că te îmboinăveşti... Mai bine fii 
cuminte! 

— „Nu, mamă! Ce, nu ştii că eu sunt 
tare“? 





O ZI LA MAHATMA GANDHI 


Crucea Sudului străluceşte pe cer ca 
steaua Magilor. Geana dimineţii se ivește. 
Drumul nostru şovăie încă prin câmpia în- 
4unecată. Intâlnim uneori un grup ce se 
întoarce de-acolo: ne salutăm fără cuvinte, 
cu mâinele încrucișate pe gură. Lor le-a 
vorbit Mahatma : noi sosim printre cei 
din urmă. 

Se tace ziuă în clipa când ajungem la 
mica îngrăditură. în mijlocul câmpiei us- 
cate se inalţă o colibă mare de lut, joasă, 
deşchisă, făcând una cu șesul. Un bătrân 
"puţintei la trup, pe jumătate gol, stă jos 
în faţa pragulu, sub marginea acoperișu- 
iui: este el, 

Imi face semn — mie, da —- să înaintez. 
Mă aşează lătuwi de el şi-mi surâde. Vor- 


beşte — nu vorbește decât despre mine — 


întrebându-mă cine sunt, ce fac, ce voesc. 
lar eu descopăr deodată că sunt nimic, 
că n'am făcui niciodată nimic, că nu do- 
resc nimic, decât să rămân astfel în um- 
bra sa. 

Iată-l în faţa ochilor mei, pe acel ce 
singur, în deșertul acestui secol, a arătat 
o oază de verdeață, a oferit um izvor în- 
setaţilor de prospeţime. 

El a venit să tacă mărturie de puterea, 
chiar lumească, a Inocenţei. Să arate că 
ce] nevinovat, înarmat numai cu voinţa 
sa de sacrificiu, poate să înfrunte tunu- 
rile, să oprească maşinile, să amenințe 
soarta unui imperiu. Se născuse spre a ne 
aduce acest adevăr de acolo, unde nimic 
nu se schimbă, um adevăr foarte vechi: 
acela al lui Isus. 

Copii, noi îl învăţasem şi apoi îl dasem 
uitării. Nu ştiam ce avem de făcut cu el 
în fața brutalităţii lucrurilor şi oameni- 
lor; sau îl socoteam atât de scump, încât 
îl ascundeam între zidurile unei biserici, 
în taina imirâii, Şi nu ştiu dacă prin nou- 
tatea sa m'a mișcat mai mult sau prin ve- 
chimea sa venerabilă. Și în timp ce bă- 
trânul om mă întreabă şi-mi zâmbește, eu 
tac, reținânrdu-mi cu greutate plânsul. 

E ora șapte dimineaţa, ora primei plim- 
bări. Il voi însoţi dacă-mi place, dar îl 
voi ierta dacă se va ocupa numai de acest 
tânăr venit dela 'Thavancore spre a-i a- 
duce vești de-acolo şi pentru a-i primi or- 
dinele. Merge cu paşi sprinteni pe cărarea 
anevoioasă, are capul ras şi gol, goi piep- 
tul gi pulpele, haina ridicată între picioa- 
re. Așa era îmbrăcat, cânkl a intrat în Pa- 
latul Buckingham să strângă mâna fostu- 
lui mege al Angliei. Slab, fără să fie osos, 
de o delicateţe de adolescent. Pielea sa 
are culoarea fildeşului vechi. La drept 
vorbind, nu e deloc frumos: cap tuns, în- 
naripat de urechi foarte mari, nasul turtit 


deasupra gurei fără dinţi ce atârnă uneori 
deasupra bărbiei scurte. 

Dar uriţenia sa are ceva înduieșetor, 
asemenea aceleia a noului născut, care 
deschide pentru a ţipa, o gură mai mare 
decât întreaga-i faţă. Ochii săi negri şi 
lunguieţi se ascund în dosul ocheiarilor 
încercuiți cu metal, desvăluindu-i abia vă- 
zute riduri de maliţie; totdeauna, blând şi 
voios. Ordineie nu-i sunt 1ncurcate de ior- 
mule, nici sfaturile care-i sunt ordine, nici 
mustrăriie, fereascâ-ne Domnul să le me- 
emitâm. Cuvântul îi este voiubil, puternic 
articulat, tără strălucire, fără revenuri sau 
schimbari în îirui gânduri:; discursul său 


este bine construit, iar reluarea rrâze! iîn- 


totdeauna deierminaiă de un „ie aceea'- 
sau de un „aecl”. Eviiă el:psa care este o 
violență logică, imaginiie emratice în care 
se complace vanitatea. Lămureşte tot ce 
spune, revenind în toate chipurile asupra 
aceleiași afirmaţii, pentruca mintea cea 
mai slabă să o poată cuprinde. Cu un cu- 
vânt, nu este nici un amănunt oricât de 
neînsemnat asupra căruia să nu se oprea- 
scă : după cum toţi oamenii sunt egali în 
ochii săi, tot astfel toate lucrurile îi sunt 
indiferente, vreau să spun de o însemnă- 
tate egală. 

Ne-am întors devreme, căci ziua începe 
să fie arzătoare. Fac înconjurul casei. Ba, 
soția lui Mahatma, curăță cu pământ un 
cazan de aramă. Mira-Bey, fiica amiralu- 
lui Slaid care odinioară a venit la Gandhi 
şi nu l-a mai părăsit, cu capul ras şi în- 
făşurat de un văl aspru, îşi spală rufele 
pe piatra puţului. Un persomagiu cu barbă 





albă, care trebuie să fie un fost ministru, 
așezat pe vine în faţa bucătăriei, curăţă 
legume cu o mare demnitate. O prinţesă 
din familia MKapurtala, scutură covorul 
unicei odăi. Un om înalt, cu profil tăios 
mă salută: este şeful musulman al unuia 
din triburile nord-vestice, vestite prin în- 
suşirile lor războinice. El s'a dăruit şi a 
dăruit pe ai săi Non-Violenţei cu lealita- 
tea ce deosebeşte pe conducători de răz- 
boinici; vorbeşte cu duioşie de Bopandji 
— așa îl numim pe Mahatma Gandhi în 
casa aceasta şi pretutindeni unde se întâl- 
nesc discipolii şi partizanii săi, şi asta în- 
seamnă ceva între Tată şi Măria Ta ; îmi 
oferă o bucată de trestie de zahăr pe care 
o sug. 

La masă, sau mai degrabă pe jos, căci 
nu se află masă, după rugăciunea comu- 
nă, spusă într'un glas, stau alături de Bo- 
pandji, care îmi pune în farfurie ierburi 
amare, orez, zahăr negru, o bucată de 
pâine neagră, unt proaspăt. Fiecare oaspe- 
te întinde pe rând farfuria, căci stăpânul 
vrea să servească toată lumea. Mâncarea 
este ușoară, proaspătă, nepipărată. Ma- 
hatma însuși moaie pâinea și legumele în 
ceașca cu lapte de capră. Gandhi nu se a- 
tinge, şi nu oferă oaspeţilor săi nici o 
mâncare care n'ar putea fi accesibilă ce- 
lui mai sărac şi-mai rău hrănit ţăran in- 
dian. Prin amestecul aceloraşi elemente 
și al acgalorași cantităţi, se silește să alcă- 
tuikscă mese substanţiale şi sănătoase. El 
le experimentează întâi pe cei apropiaţi, 
spre a le extinde apoi la şcoli şi mânăstiri, 
şi în cele din urmă miilor de sate supra- 
vegheate și îngrijite de discipolii săi. A- 
cest ascet, vestit prin posturile sale, eşte 
cel mai preocupat dintre toţi oamenii pe 
care i-am cunoscut, de sănătatea și buna 
stare a celorlalți. 

Orele calde trec. Oamenii intră și ies 
din camera unde el răstoieşte hârtii, dic- 
tează scrisori. Uneori o pasăre intră pe 
fereastră, se plimbă pe pământul bătăto- 
rit de pe jos, salută cu capul, sboară pe 
ușă. Și întinsa câmpie se înalţă, deopatri- 
vă de însorită până la cele patru orizon= 
turi, se preface în pulbere pe care vântul 
o mătură din când în când. Femei în alb 
trec în fund, un bou alb paşte căutână 
umbra copacilor. Vârtelniţa torcătoarelor 
murmură, 

Munca odată sfârşită, orice neliniște 
lăsată la o parte, Mahatma face un. semn: 
i se aduce mașina sa de tors, care sea- 
mănă cu o vioară. Și până la apusul zilei, 
el toarce un fir egal, puternic, cu un su- 
net ce leagănă gândul. 


LANZA DEL VASTO 


Am ieşit din bucătărie cu paşi repezi şi 
săităreţi, urmându-mi mersul cadenţat, care 
se potrivea cu cântecul ce lălăiam... Şi iar 
mă Simţeam mare, tare și stăpână peste tot. 
Uitam de păpuși, imi făceam planuri des- 
pre ce-am să fac când am să fig mare în- 
tr'adevăr, cum am să mă port cu mai micii 
mei, cum am să mă îmobrac!... Mai aleg căţei 
şi pisici o să strâng mulţi! Dar atunci or 
să-mi zică toţi „iiadam Sirăchinescu“ renu- 
mită câ avea câini şi pisi, tr şi ce? U să 
le dea ei sa manince? Auzi vorba? 
nam să am eu de toate? Parcă mare lucru 
o să le dau? 

Şi, ca să arăt că nu prea am frică de ni- 
meni, nu odată scoteam bucăţeiele de carne 
din oală, le tâăiam mărunt pe iunaui ge to- 
cat vinete, trăgeam un fluerat lung, băeţesc, 
pe degree şi-nu sirigam aşa zisul miiuac: 

„leu, Leul“ 


. 


e die NR Ti a A pei il doit ai, Iata Ac oi 
leu” era câinele Mamei Dumitra din 
vâri, căreia îi ziceam așa după bunul men 
Diac, peniru că Dai Era O „ilimină Dumivra't 
şi, ca să unu le coniund, uneja îi ziceam: 
„Mama Dumutra am  Vârt” mi  celeualie 
plVtăuaua Diunetra den Piop. Sau „uela pupi, 

Pe Leu îl iubeam mult... mult de tot. Era 
Un tame MALE, CUVA est, PO COŞCAb, Dau 
când îi câutai toyâraşia şi nespus de rău 
când mcercii Să treci ae piispa casti lui, De 
intrat, puteai intra oricand, dar de ieşit, 
pace ! 

e 

Dăduse spre toamnă... Frunzele ruginiseră 
demult şi cădeau obosite la pământ iar ploa- 
ia incepea de dimineaţă şi ţinea intruna 
până seara, ca și când i-ar fi 1ost frică să no 
dea Dumnezeu lipsă la pontajul zilelor de 
toamunat.., 

La noi, în atelier, era o frumuseţe să vezi 
cum se preparau cuptoarele peniru arsul va- 
selor ceranute! Eu, iarăşi, ca de obiceiu, 
imi alesesem două scrumiere; un cap de cal 
şi un cep de drac... 

Le însemnasem, ca nu cumva să indrăs- 
nească altcineva să spună că-s ale lui... 

M'am introdus cu spâtele spre atelier şi 
mă uitam pe „ochean“,.. In: cuptor începuse 
să se lumineze, adică fumul să se împrăştie 
iar vasele să se roşească de căldura focului, 
dat, „gradat” cum gşe spune... Inăuntru, era 
o feerie! Limbile de foc formau jocuri al- 
băstrui, gălbui și, la rastimpuri, băteau în 
violet... 

Deodată, simt ceva umed pe mână. Dar să 
ţip.... m'am timp! Imi dâu seamă că este Leu, 
Ii mângâiu aşa, în treacăt.. eram ocupată, 
mai aveam nu ştiu ce de făcut. Se ţinea du- 
pă mine şi nu era chip să scap de el... Dacă 
intram în atelier, era gata după mine; dacă 
ieşeam, la felj E 

Convins că nu sunt în apele mele, s'a dus 
la altcineva: la tălicu,.. Dânsul migălea la 
injector. Leu părea că ar fi vrut să spună 
ceva. Se apropie de picioarele tatei, care, 
întors cu spatele, când se urmi, îl calcă pe 
labă. Scoase un geamăt dureros aa blând... 
Auzii numaidecât: 

— „Fu ești, Leule? mă prostule.. nu vezi 
tu că am treabă şi puteam să-ţi rup lăbuţa? 
Fii cuminte, uite, să termin și pe urmă ne 
jucăm!“ 

Dar de une! Nu vrea să'nţeleagză, El se 
tot ducea cu botul, arătându-şi-l cu tot di- 
nadinsul. Scâncea, se uita în sus şi nu-i dă- 
dea pace. Se ducea până 1a un loc, iar venea, 
mai scâncit, maj rugător... Nu ştiu cum se 
deschide uşa dela cuptor, se face lumină şi 
de abia atunci, ce să vezi? Leu avea tot bo- 
tişorul umflat, ochii roșii, roșii de ţot şi gura 
căscată.. 

— „Tăticule, Leu e bolnav! Vezi matale 
ce are la gură? L-o fi aurâng vreo măsea!... 

Focarui de colo, morocănos, la mine: 

— Lasă, domnişoară! Să nu fie turbat.. 

— „Nu te-am întrebat nimic, știi? Răule! 
Mai bine vino şi-mi ajută! 

— „Aș! E turbat. 

— „Ştii ce? Aşa să te văd şi pe dumneata 
şi nu te ajut cu nimic! 

Necăjită, încep să strig: 

— „Tăticule, tăticule, vino fuga! Fuga! şi 
ajută-mi să văd ce are Leuţu! Uită-te cum 
geme şi se ţine după mine! 


Paz'că 


— „Indată! Ai niţică răbdare... Mă spăl pe 
mâini şi la comandă! 

Se întoarce numaidecât, îşi fixează pe maa 
ochelarii, se apropie de scaun, mangâe pe 
Leu pe biană... Câinele stă cuminte şi răb- 
dător. De data asta, aud mirarea: 

— „Bată-te să te bată! Ce-i cu osul ăsta 
in gura ta? 

In adevăr, în gură avea un os mare, care 
îi imtrase întrun colţ şi-i ținea gura des- 
chisa. 

— „Acum, cum să ţi-l scot eu, mă Leulei 
Dacă mă muști? Ce zici? Faci „hap“, de 
mâna mea? 

Câinele mamei Dumitra din Vârt a tăcut 
din cap aşa de trumos, că a tost o asigurare 
destui de mare că are se fie cuminte şi în- 
ţelegător.,, 

Așezat pe scaun, medicul fără voe, l-a lua 
aproape, sprijinindu-i cu genunchii capul, 
i-a prins boiul intr'o mana şi cu cegiaită, 
a încercat să tragă osul... Prosiul de Leu, de 
durere tot mișca limba şi nu lăsa mâna mi- 
loasă să-i desciidă gura... 

Aud porunca: 

— »Aqu tu ceva din cutia de scule! Vezi... 
cuțitul ori țigimnul aceia, sau pana aceea de 
Să-i ţinem limba și să-l scăpăm pe Leu! 

E! sta cu bovul in sus şi scancea, eu fă- 
ceam pe aJjuioărea... l-am punut unmba cu 
osul aceia ca o lopățică sâu va un cuţit și, 
după cateva clipe, cioianui intupt an Coaţi i-a 
fosc scos din gură. 

Să ti văzut pe Leu, ce bucuros era! Lingen 
mâna lui tâticu, se uita la dansul, părea că-i 
muiţuineşte, tugea, se mipIcei, 1 wagea de 
panvalon, nu-şi mai găsea 10c, se ţrantea pe 
jos, latra... 

salvatorul lui îl trase de ureche și-i spu- 
se: 

— „Leule ai scăpat... Dar să fii 
de-aici incolo, că iar o Dăţeșii! 

Par'că a ştiut ce-i spune, că, lătrânut gros. 
in semn că a înțeles, s'a aşezat ciobăneşte 
i gura cuptorului și-a adormi linști. Diu 
cănd in când tresărea în somn, mișca o lă- 
buţă sau scheuna, înfundat... 

L-am lăsat acolo, până ne-am dus la ma- 
să... 

Atunci m'am apropiat de el şi l-am stri- 
gat: 

— Leu! la masă! 

S'a sculaţ repede, cu ochii maj veseli, mai 
limpezi. şi s'a iat după noi, bătâna intro 
parte şi'n alta cu coada lui stufoasă. La col- 
țul grădinii noastre, a lătrat de trei ori, ves- 
tind pe nfama că venim și noi în urma lui. 

Câna am intrat în bucătărie, era miros de 
mâncaie şi cad... Am. rupt o bucațică tie 
pâine, dintr'o farfurie sm luat o bucată de 


cuminte 


brânză... Cum mă vede, mama mă iea da . 


rost: 
„Ascultă, Folteo! guşii din toate gi la 
mnasă nu ţi-e foame? Ai bea numai apă! 

— „Aşa ești matale! Dar nu şţii câte am 
făcuţ eu astăzi! Intâi, am numărat la vase... 
Al doilea: am cules porumb şi l-am copt 
în frigare, aşa cum ma învățat Vasilica! 
Trei: am salvat pe Leu dela moarte... Avea 
un 05 aşa de mare în gură, că geabia l-a 
scos tăticu! Acum este aşa de vesel şi nu-i 
mai ajunge toată curtea! Doar cât a mârâit 
niţeluş la Șchiopu, şi nici nu l-a mai băgat 
în seamă! 

— „Seamănă cu tine! Taci odată şi mă- 
nâncă! Ştii că nu-mi place vorbă multă... 

— „Da? Dar mie nu-mi place mâncarea... 
Aşa)... N'ai vrut să şiii matale că nu vreau 
varză cu carne şi deaceea voiam să varbese 
mai mult, până vedeam că se dă felul doi şi 
scăpam de varză! Gata! 

— „Nam ca zice, eşti deşteaptă foc! Nu 
vrei varză, altceva nu-ţi dau)... Să mănânci 
tot ce mănâncă şi cei mari, mofturoaso! Nu 
cum vrei tu... Vezi că. demult n'ai mâncat 
bătae şi acum o mănânci în loc de varză! 

N'am zis nici una, nici alta. Mam sculat 
dela masă, supărată, am strâns gervetul şi 
am plecai, 

Mama îi spuna lui tăticu: 

— „Ei, îți place“. Acum tot eu sunt de 
vină? 

Dânsul nu-i răspunde nimic, 

Mama se adresează mie, cam ironică: 

— „Potţim, mândro, că-ţi dau tot ce vrei!“ 

Nici n'am vrut s'aud... 





Răscruce 


Răscruce, spune-mi, — hai! — la ce să mă aştept? 
De unde ştiu că vin şi unde mă îndrept ! ?... 


Une-mi va frânge brusc făgașş de zări hai-hui, 

Ce câine vagabond va linge mânile i 

Ce-au fost, cândva, prescuri de ceară dorului. 

„ Răscruce, spune-mi, — hai! — la ce să mă aştept!?.. 


EM. ORLEANU 


Su/let și culori 


Spaţii deschise în calendar, 

In timpul unei file aceleaşi nuanţe iar — 
Freamăt de îndoeli în vârf de biruinţă -- 
Fericiri ! Buhe 'n aurori e cu putinţă ? 


Se înalţă o durere şi se sting în idei vitralii, 
In păreri şi alergări bâjbâi să te afli — 
Arde lampa — garoafă — Ce oră să fie? 
In mulțumiri germinează o ceţoasă reverie... 


DUMITRU COSMA 


= 24 Octombrie 1942 == 














Cronica literară 





VATRA CU STELE: 
poeme de GEORGE DRUMUR 
(Editura ziarului „Bucovina“, Cernăuţi 1942) 
„Cântece in singuratate 
poezii de OCTAV SARGEŢIU 


(Editura revistei ,, Viaţa Basarabiei“, 1942) 


Ca să înţelegi poezia cuiva, în- 
cerarea cea mai legitimă este de 
a căuta să pătrunzi în intenţi.ie 
stihuworu.ui. Voluptitea înţe.ege- 
rii o presupune pe aceea simetric 
corespunzătoare, de a fi înțeles. 
Incercând să actualizezi poez.a 
prin înţelegere, cauţi să regăseşti 
actul iniţial determinator al m:ș- 
cării sufleteşti, al intenţiei comu- 
nicat.ve pe care-o num-m activ:- 
tate poetică. Aciui poetit, ca ori- 
care dintre maniiusiăr.le spiritu- 
lui, e un gest profund de soc:a- 
bilitate şi mesagiul care ni se co- 


- mMunică pe acuas-â cale âpare Cu 


atât mai purtător de consecinţe, 
cu cât intenția este mai organu- 
zaţă. | 

Există um fel de a fi poetic, 
care cultivă cu predilecție expre- 
sia spontană și direcia a irăiru su- 
fleteşti ca împrejurare nem.jlocit 
autobiografică şi ca o vagă aspi- 
raţ.e sau visătorie nesfârşită și 
nespecificată, întrețmând al:ma- 
tul pzielnic umei contuzii inextri- 
cabile de nostalgii şi doruri. 

Poemele d-lui George Drumur, 
publicate în volumul „Vatra cu 
şieie” ni sau purul ilusiaative 
peniru felul poeuc pe care i-am 
schițat. Cele mai multe din ele 
sunt bizare ca resturile despere- 
ch. ate dinirun naufragiu al spi- 
rituiui — uncle de o frumuseţe 
tuupărâtoare — eşuat poae an 
cauza avântării disproporționate 
şi a ignorării preprimor pulteri. 
Recunoaștem, după cuioarea a- 
fecuvă puienică a poeziei d-lui 
George Drumur, prezenţa arderii 


lăun.r-ce și a trăirii personale a, 


unor sensuri, dar care sunt aces- 
tea aproape că descurajăm să le 
putem desiuşi în lucrea palide- 
lor pâlpâiri tremurâte pesie ob- 
scuritarea adeseori ireductibilă a 
versuri.or d-saie. incercarea de a 
reconstitu. cu fragmente râs.ețe 
o s:mbolistică răscumpărătoare 
din vaza arectivă a po-inelor, 
rămâne aproape nerăsp.ătită. 

Ore limbaj este într'o oare- 
care măswă personal, în mâsu- 
ra în care simțim îndemnul să 
mail facem odată, luând-o dela 
capăt, fiecare cu uneite:e proprii, 
acoastă lume în care ne-am gâ- 
siţ și pe care am găsit-o făcută 
gata, 

Să căutăm şi în limbajul poe- 
zilei d-lui George D.umur sem- 
nele corespunzătoare unui în- 
demn asemănător şi feiul în care 
se organizează întrun alt chip al 
lumi, încercând să fie cât de 
Puțin convențional spre a putea 
H sotuşi transmisbil. 

Autorul constată intuitiv şi 
versifică direct, că tristețea de 
pildă, e o stare poetică, fără să 
pară a avea vreo îndoială cu pri- 
vire la calitatea conţinutuiui 
brut a: afactuuui t-isteţii, ca „su= 
biect“' de poezie. Odată însă cel 
puţin, în „Balada tristeţi:“, care-i 
poate cea mai organizată pcezie 
Gin „Vatra cu stele: şi csa mai 
limpede proclamativă a unui în- 
țeles de artă poetică proprie, a- 
ceastă stare sufietească nu mai 
apare ca un incident localizat 
autobiografic printr'o cauză tre- 
cătoire, dar ca o tristeţe meia- 
fizică, în a cărei tonalitate afec- 
tivă se colorează  deosebitor, 
chiar felul poetic al d-lui George 
Drumur : 


Tristețile cresc 
şi cad peste rană, — 
e stinsă și ruga 
și stihul din strană. 


Cupriniem adesea 
tot veacul în noi, 
dar umbra-l mănâncă 
din palide-i foi... 


- De-am fi numai lut, 
ne-am prinde de plante — 
dar sufletul sue 
spre ceruri, spre pante. 


In vagi anotimpuri 

ne pierdem măsura — 
se pare că'n tis 

ni.i toată măsura. 


De dincolo raza 
se scurge în ceață 
și nu-i mai simțim 
Hcoarea pe față. 


Zarea ne-o petrecem 
șin răeoare tresem. 


Climatul propriu al acestui fel 
de poezie e mai ales sugerat în 
strofa : 


Im vagi anotimpuri 
ne pierdem măsura — 
se pare cămn vis 

ni-i toată măsura. 


Ca în toate poeziile din „Vatra 
cu sele“, şi această „Baledă a 
tristeţii' e o stare înfăţişată des- 
criptiv, difuză în mod egal ca e- 
tect, fănă ca ritmul lăuntric al 
mișcării sufleteşti să înregistreze 
vreo variație. 

Unul din motivele care al:men- 
tează cel mai frecvent tristeţea 
ca stare autob'ografică a poetu- 
lui e amintirea copilăriei, crite- 
riu de 


metanol, cu prilejul căruia 
ideea timpului concretizată prin 
metafora vegetației  cotrop:toa- 
re revine obsedant: 


De dincolo, copilăria 

mu mai răsbate pân la mine 

și mu mai ştiu de bucuria 
minunii — timpu-i tot mai mure, 
crese ierburile tot mai pline 

pe vârsta mea, ca pe hutare. 


Stingerrea livezii 


Ce repede se despart copi 
şi cât de'mpărătește sa as 


apreciere a ' creşterii în. XR 
vreme şi termen de comparație 


Crescură în ograaă bălăriile 
şi nu se mai vedeau copilăriile, 
Balada prietenului 
bucovinean 


Urmele ne-or şterge buruenile 
precum creşterea pădurilor ca 
ni6. 


Tinerețe fără bătrâneţe 


Altădată, ca să sugereze cum 
se adună timpul trecut, ca o altă 
soartă de neinlăturat, poetul re- 
curge la :maginea de-o robustețe 
simbolică a capacului : 


Odihniţi-vă măcar odată 
lângă rădăcinile vre-unui copac, 
ca să simţiți cum se adună anii 
prin miezul altui țărm, domol, 


opac 
Imboarcere spre lume 
Odată cel puţin, în poemul 


„Stihuri pentru timp“, motivele 
acestea pe care le mai întâin.m 
răslețe şi desperechiate, în alte 
pagini din „Vatra cu stele” — se 
adună aci într'o continuitate și o 
mișcare .lăumtrică neîntreruptă. 
Poemul creşte deopotrivă, pe di- 
năunțru, în intensitate de. viaţă 
autonomă și aparent, prin asocie- 
„rea înţetesurilor resfrânte în for- 
mele versificaţiei : 


lăriile de noi 
cund în basme, 


așa precum în fiecare toamnă, după rod, 


se-ascund culorilen păduri, 


ca îiiște iasme, 


Nici o duminică nu ne așteaptă în sat, 
să strângem de pe lespezi nucile la cununie, — 


morișca din pârâu alunecat cu malul, 


poveștile's în cimitir, ca auruwn mumie. 


Și anii sunt mai mici şi verile's mai scurte; 
răcoarea orelor din întomnare ne ulastă, —— 
stârnitul anotimp mai limpede-i într'o gutuie 
decât în toată slava bucuriei noastre, vastă. 


Cu gândul strâns întrun pahar de rouă și argint, 
s'o ridica din margine de stea, târzie, floarea. : 


vor cununa cereștile inele 


miâni nesigure, 


şi inimen pământ de vis își va mâhni culoarea. 


Ne vom avânta în vremi s'ajungem copilăria, 
ca să-i simțim din nou, amară, bucuria. 


Alternarea  peisagiului sufle- 
tese cu peisagiul fizic contrihue 
Ja mișcarea unduitoare, legănată 
ca o ritmică revenire asupra ei 
însăşi, a poeziei. Sirofa a treia 
mai ales e caracteristică pentru 
netezimea contrastului între cu- 
loarea suflețească atât de intens 
subiectivă a versutui: 


"Şi anii sunt mai mici și verile's 
mai scurte; 


și senzaţionaltsmul pur, plastici. 
tatea radioasă a cestuilalt vers, 
subl'niată și mai mult prin con- 
trast cu acela imediat următor: 


Stârnitul anotimp mai lim 
pede-i într'o gutuie 

decât în toată slava bucu 
viei noastre, vaste. 


Reveria extstică din „Balada 
tr'sieței:“ şi voluptatea tristă, pă- 
trunzătoare, a ritmuiu! din „Sti- 
huri pentru timp“ caracterizează, 
climatul poeziei d-lul George 
Drumur. Conturele ei sa estom- 
pează în ceața acelor „vagi ano- 
timpuri” evocate, desigur ne- 
prielnice maturaţiei formelor şi 
„măsurii”, de-a cărei pierdere 
poetul nu se arată totuşi îngri- 
jorat. 


x 


„Cânteceie în sinyurătate” ale 
d-lui Octav Sargoțiu, cu o ver- 
sificaţie facilă și nesupraveghia- 
tă, uncori, cuprind în ele, ma: 
mult dor de poezie decât poezie 
propriu zisă, — cu accente ds 
nostalgie înduioșată ca în poezia 
intitulată „Frumoşii, anii mei 
basarabeni...”. 

Mai mult ne-au plăcut unele 
strofe de atmosferă intimistă, ca 
acestea două din „Adio la Orhei”, 
scrise probabil sub impresia ce- 
dării Basarabiei acum dol ani: 


Ce semn de-acuma, — mărturie, 
Să-ţi las în brațe, tinereţe, 
Când mă adun cu alte fețe 

Și mam un cânt pentru vecie ?! 


Crescut spre alba-mi steă polară, 
Din hramul dregoetei, un ram. 


Rămâne ca o floare'n geam 
Să-mi fie smulgerea ușoară. 


Sau mai ales această strofă 
din poezia „Nistrul“, de o puri- 
tate și delicateţă a nuanţelor, re- 
marcabile : 


Ce fină, legănată, ceața 

Când, matinal, îmi fumeg visul, 
Și-şi scutură, pierdut, caisul 

In apă, cerun mine, viața! 

O strofă ca aceasta e uneori 
deajuns prin făgăduinţa pe care 
o cuprinde, ca să postă îndrep- 
tăți încrederea într'o apropiată 
afirmare a unui nou talent 
poetic. 


MIHAŢ NICULESCU 


UNIVERSUL LITERAR 


//loartea oraşului 
Această pădure a ta, oraș de pământ, 
mai tainică decât toate amintirile, 


Cine-ar putea-o cuprinde 'n cuvânt 


L 
răstălmăcindu-i iubirile ? Scriam chiar săptămâna tre- 


cută — și tot în acest loc — 
despre o anumită tăcere a poe- 
ților, care s'au retras parcă în 
acel turn de jikdeș, de care în 
ultimui timp sa scris și sa 
vorbit ațăâi de mult. Dar nu 
turnul de fildeş ne interesea- 
ză pe noi, ci o altă stare de 
lucruri, care plutește ca un 
nor peste preocupările noastre 
de fiecare zi. Poeţii tac. Nu ne 
gândim numai la plicurile co- 


Aceşti uriași arbori de pâine 
ai fabricilor și ai brutăriilor, 
Cine știe ce vor deveni mâine 
în putreda tăcere a stihiilor? 


Unde se vor opri glasurile surde 

ale lupilor cari aleargă pe roate ? 

Curând, niciun fluture m'o să mai sburde 
peste florile acestor palate. 


Va isbucni din adâncuri de umbre 
lava sălităreață a fiinţelor, 

Când litiecii cu aripi sumbre 
vor da târcoale locuinţelor. 


pe masa moastră de lucru. Ro- 
dul lor, bun şi rău, se vede, 
într'un fei sau altul, aici unde 
migălim de-atâta vreme; poeţii 
şi numai ei au dreptul să 
cânte. 


Această pădure cu tufișuri înalte 

iung va fremăta în îurtună ; î 
se va auzi o zare cum Sună A 
şi cum îi răspund celelalte. Nici o carte de versuri nu 
apăruse până mai leri — şi 
când scriam acest lucru, un 
ghimpe ni se răsucea amar în 
inimă. Romane invadau vitri- 
nele, masive şi aproape execlu- 
siviste, în timp ce câte-un tâ- 
năr poet zăbovea pe masa cu- 
tărui editor. Dar iată că ulti- 
mele zile ne-au adus două 
bucurii. Poeţii Ştefan Stănes- 
cu şi Ion Th, Ilea ne-au trimis 
câte-o carte de versuri. Sem- 
nificația acestui act, şi numai 
ea, ne interesează, pentrucă la 
„cronica literară“ se va spune 
restul și, poate, esenţiaiul. 

Ștefan Stănescu e un poet 
mare. Spunem aceasta cu con- 
vingerea cea mai vie şi cu 
certitudinea că nimeni nu ne 
va putea contrazice. Placheta 
lui de ciudaie sonete închima- 
te sistemului solar, e o expe- 
A L riență de travaliu pe care o 
remarcăm ca atare. 

Dar nu acest travaliu îl ca- 
racterizează pe poet, care are 
în manuscris câteva volume, 
în care încă zace ascuns. un 
adevărat (dar modest) „cântă- 
teț al amurgurilor“, care ştie 
să muncească în artă, aşa cum 
numai Puţini mai ştiu. Iată 
de ce Ștejan Stănescu nu e un 
poet de azi, ci unul de tot- 
deauna, 3 

don Th. Ilea e un trubadur 
ardeiean. Chiar dacă lăuta sa 
răsună azi printre  zudurile 


Unde vor fugi aceste termite? 
” Ale cui vor fi piramidele lor ? 

Poate demonul, cu aripi veștejite, 

se va opri pe turnuri, rânjind mustrător... 


ŞTEFAN AUG. DOINAŞ 





Vorbele mele nu pot fi decât o mască 
pentru obsesia poemelor pierdute 

prin parabola nopţilor durute 

când luna era palidă ca o fată cu bască: 


Masca mea-i nu de mătase, de bal 
(pentru sbârcituri de contesă fadă) 
nu-i nici mutra Pierrotului de zăpadă 
care-mi zâmbea la colț, sentimental, 


Nici paiață nu-s cu machiaje 

ca vedetele de la circ ori teatru (afiş) 
sunt o privire care vede cruciș 

prin oglinzi cu nevăzute tatuaje. 


Masca mea e cârpă de argint, 

e vitrina însomniilor odihnitoare, 
masca mică, masca schimbătoare, 
masca vorbelor care mint. 


_ ANNA OORDONEȚ 


Prelafă 


Gingaş întâi, un ger îmi  crește'n oase 
O iarnă rea, cu-aromă plumburie. 

Din piscuri mari de piatră și trufie 

Mă râd, bălane, stele somnoroase. 


lui au rămas tot pe malurile 
Bisiriţei... Și așa scrie lon Th. 
llea. „Intoarcerea“ lui e 
culegere de poeme în care sa- 
tul ardelean trăieşte infinit 
mai intens și mai autentic, 
decât în sforăriile cine ştie 
cărui bard al secundei. Căci 
Ion Th. Ilea, cu toate că e un 


E chinul meu, trudind între hotare 
Nelimpezi înaînte, nici în urmă 

Ca să culeg din vremea ce se curmă 
O zestre-abea, cu boabele amare. 


Ce cutremurător a cătoat Du- 
hul Domnului peste apele nea- 
mului din răsărit. Ele s'au răs- 
vrătit, limpezindu-şi undele, spre 
a Trăsfrânge iarăşi, în oglinda 
lor tremurată, frumusețea Pă- 
rintelui părinţilor noştri. Și glia 
străbună, înmiresmată de tămâia 
mânăstirilor, sa înfiorat până în 
străfunduri, iar lanurile din fru- 
museţea coapselor de coline și-au 
scuturat bogat grâul, din pletele 
blonde. 

„Da, Milostive, un neam, sur- 
pând cu braţul tău porţile iadu- 
lui, a înviat din tainiţele întu- 
nericului şi ale morţii. 


Visai un pod pe veacuri și pe spaţii 
Sub care-o lume proaspătă să crească. 
Dar mărginit în coaja lui firească 

Se sparse visu'n câteva vibrații. 


Brumeţ, bătrân acuma de înfrângeri, 
latorc în umbră aripile- acasă. 
Poema strâmbă doar le exrămasă. 
Te simt, citită, inimă cum sângeri. 


ION PENA 











Că 


NECUNOSCUTA 


Odată şi odată trebuia să 
Necunoscuta însă rămâne 


de zi. 


Ne-am întâlnit şi ne-sm vorbit. 


până 'n zori. 


Sufletele noastre și-au ghicit înrudirea și vocile ni 
sau împietit în cel mai nobil şi mai frumos duo care 
poate fi numai o singură dată în viaţă, mărturisirea de 
taină dintre un bărbat şi o femee. 

O, dacă o întâlneam cu ani în urmă. Daocă-i înţele- 
geam chemarea măcar în clipa acelei despărțiri! Sau 


dacă o întâlneam... 


Mă întreb, totuşi, acum când mă simt mai lioiptit su- 


mă mărturisesc şi eu. 

un mit al meu și: un ade- 
văr tot al men. Cei ce înţeleg, ca şi mine, că mai există 
şi o dragoste primă şi ultimă din câte ne sunt hărăzite 
pe pământ, mă va înțelege și va suferi alături cu mine. 

Deaceca am prețuit şi voiu prețui femeea drept cel 
mai frumos dar din câte ni le-a făcut Dumnezeu. Nu 
voiu încerca şi nici nu încerc să vă lămuresc această 
convingere a mea. Gândiţi-vă numai că fiecare femee 
este întruchiparea Necunoscutei cuiva. 
ibirii care, după dragostea de Logos, e Erosul nostru 
cel mai pur şi mai asemenea eternității. 

Pe Necunoscuta mea am văzut-o. I-am vorbit și mi-a 
vorbit. I-am mângâiat mâinile desăvârșite ca un cân- 
tec, i-am mângâiat făptura întreagă şi sufletul 

Ne-am întâlnit. Ne-am recunoscut, Ne-am mărturisit 
cele ce credeam unul despre altul. Cele ce erau și pu- 
teau îi singurul adevăr destăinuit nouă când ne găseam, 
tovarăşi de drum, între un miez de noapte și un zori 


'Tirmare din pag. 6-a) 


fleteşte, dacă no fi mai bine că iwerurile s'au întâm- 
plat cum s'au întâmplat, 

„Da! Este mai bine. Dragostea Supremă e piantă ră- 
sădită în țara dorului. Chiar dacă ne întâineam, tot 
unul pe lângă altul trebuia 'să trecem. Aşa sunt legile 
ei, ale iubirii eterne, — aie iubirii nemuritoare. Toţi 
marii îndrăgostiţi i-zu cunoscul «runtele chinuri. Taţi 
ar fi jertfit totul pentru ea, unica, singura, niciodată 
atinsa și pururi râvnita şi cântata iubire fără de sfârşit. 

Dară nimeni nu i-a putut opri făptura de vedenie. 

Nimeni nu i-a putut îmbrățișa, cu omenească fori- 
cire şi dăruire, chipul de vis. i 

Nimeni dintre cei îndrăgostiţi de ea însă nu a încataţ 
și nu va încela să o caute şi să o aştepte. 

Ea vine. 

Vine adusă de Necunoscuta vieţii noastre. 


Ziua în care vine nu o putem şti. Deaceea trebuie 
să fim oricând gata a o primi cu lumini şi câniece de 
nuntaș. ca pe o mireasă, 

Poate azi. Poate mâine, Poate într'o a:tă zi. Cândva 
odată... Da, odată şi odată. 

In această privinţă nu s'a înșelat nimeni. 

Necunoscuta vine fără greș... - 

Odată, când aburul lutului ne impăinjenește privirile 
și ni se înseninează toate brazăele îrunţii şi ale obraji- 
i0r, humai ea, dragostea așteptată a Necunoscutei ne 
soarbe sufletul de pe buze înainte de a-l lăsa, lin ca 
pe un hu.ub nevăzut, să se avânte înspre desmărgini- 
tele zări ale raiului. 


Intruchipare: 


Din miezul nopţii 








lorate, care zi de zi poposesc 


marelui oraş, strofele şi dorul | 


5 cere 


CANTECE NOUI 





Actualităţi inactuale 


poet tânăr, pornit încă mai de 
mult din Clujul nostru de tot- 
deauna, e un obişnuit al muze= 
lor, pe care astăzi le descoperă 
din nou, pentru a ne face să 
auzim. Nu ştim ce va scrie cri- 
tica despre Ilea. Până în--clipa 
în care însemnăm aceste cu- 
vinte, nu s'a pronunţat: încă 
nici o autoritate. Ion Th. llea 
va plăcea însă, orice s'ar scrie, 
şi ştim că mult bine se va 
scrie. Noi nu vrem să facem 
comparații şi nu vrem nici 
să-l pomenim (cum atâţia au 
obiceiul) pe Goga. Compara- 
țiile pe teren liric nu ne-au 
interesant niciodată, toamai fi- 
indcă noi credem în poet, 
Chiar dacă lucrurile pe care 
le spune pot fi spuse şi altjel 
încă... Dar aceasta e o altă 
problemă ] 


Notele şi notițele din coti- 
diane nu mai trâmbiţă  noui 
apariții de poeți; până şi vre- 
mile oastea au trecut. ind 
când în când, o literă pală 
mai are curajul să grăiască, 
inactuală în actualitate. Ad- 
mirabilul Virgil Gheorghiu va 
tipăr, o rară culegere de 
poeme. Nimeni nu scrie că 
Miron Radu Paraschivescu e 
un poet, care în „Cânţice ţi- 
gănești“ a fosţ o revelaţie. 

Nimeni nu-l remarcă .pe 
mojicul şi gureşul pamfietăraş 
din fila a doua. Pe poeta Anna 
Cordoneţ au remarcat-o pu- 
țini, dar iată că acel cosinos 
literar a luaț la cunoştinţă că 
un condei viguros a izbucnit, 
mergând pe un făgaș nou, cu 
totul nou: „Actualitatea” care 
nu iartă, va trebui acuma s'0 
facă.... 

- ŞTEFAN BACIU 


N. B. Manuscrisele se trimit 
la redacţie, “ menţionându-se 
pe plic: pentru ŞT. B. şi răs- 
punsurile: Mih, N. Mia, Tr. 
Romulus Nem., Em. 1]. Mor, 1. 
Călugăru, Buciumanu, N. Or- 
lăţ., Băl. V. Gh., Tudor P. St, 
Simion d. P., Ghe., Teodora 
D., Titus Șt.: Nu! Eanil Petr, 
Petre Sel., 1. Trest.: Altele. 








PSALMI NOUI 


Mândru şi biruitor, își ridică 
fruniea încununată do măreţui 
răsărit al Imvierei şi purtând 
pe umeri cereasca solie de mân- 
tuire, o vesteşte peste veacuri: 
nemurirea  cezareanului neam 
dintre ape sfinţite de sânge şi 
cetăţi clădite în stânci de munți 
nebiruiţi. 

ŞI vuiese codrii,  fremătâna 
chemarea, cea mare a neamului 
de mâine, luncile înflorite e 
poartă în șoapie de vis şi lu- 
mină, iar doina, cu zâmbei de 
lacrimi pe buze, se frânge mlă- 
die din nou, peste dealuri ba- 
sarabene. 

Toaca bate ca la Inviere, Fă. 
cliile saprind în aliare şi nos- 
talgiile credinţei înftorese în cân- 
tece miruite de binecuvântarea 
cerurilor, Plamuri sfinte, pra- 
pori îi.apărătești îşi scutură ja- 
lea, -iar pe buzele arse de chi- 
nuri tremură ruga, înălțându-se 
pe tirave raze de lumină spre 
tronul tău, Doamne, asemenea 
crinilor de fum „din  cădelniţi 
întămâiate. 

Pe prispă de altar părăsit ră- 
sare, în strălucirea  odăjdiilor 
sfinte, apostol cucernic şi blând 
— preoiul, cântând, biruit de 
siințenia clipei:  Mântuește, 
Doamne, norodul tău şi bine- 
cuvântează moștenirea ta, biru- 
inţă asupra dușmanilor dăruieşte 
şi cu crucea ta păzeşte pe po- 
porul tău!“ 


Z. SANDU 


„Pai O o PRI e a E a ae CPR Ea je IER 


ION MINCU LEHLIU: AM 
FUGIT DE DUMNEZEU 


Editura „Bucur  C-obanul” a 
pus sub tipar un volum de nu- 
ve.e întitulat „Am fugit de Dum- 
nezeu”, daorit  'colaboratoruiui 
nostru d. Lon Mincu Lehliu. 

Cuaoscut îndeajuns din cele 
publ:cate în coloanele câtorva 
reviste şi zare, cât şi — mai 
ales — ân cele trei-patru co- 
msdi radiodifuzate a, posturile 
noastre de emisiune, d. Mincu 
Lehliu sperăm că va obține, cu 
acest vo.um al său de debut, un 
succes egal cu apretieriie una- 
aim lacdative de până actn, 


Di 6 IS 







Femeea am preţuit-o și o voiu preţui drept cel mai fru- 
mos dar din câte nj le-a făcut Dumnez-u. Sunt așa de 
conv.ns de acest lucru, încâț Vă Fog sa Nu-mi cereţi să-l 

. întemeez pe niscaiva dovezi. Dovezile vor fi ele foarte 
la iccul lor în părerile noastre cele de toate zilale, dar, 
în anum.te ascunzişuri ale in.mii, nu au ce căuta, i-r a- 
colo und începi să dovedeşţi, fii încredințat că ai înce- 
put să minţi sau să te munţi, ceeace inseamnă că nu mai 
eşti curat și că ceve ce ţi se intâmpiă nu mai sunt curate, 

Da, îcmeea este ccl mai frumos dar din câte ni le-a 
făcut Dumnezeu. V'âţi gândit însă vreodaiă că exisiă și 
daruri pe cari nu le primim niciodată şi cari, totuşi, prin 
chiar fapiul că nu le vom primi nici când, me fac mai fe- 
riciţi decât dacă le-am ţine cu mâinile tremurând de e- 
moţ.e şi le-ara privi cu ochii înlăcrămați de bucurie și 
ve dumerire ? 

Lucrul e cu putinţă numai în dragoste. In dragostea 
„sea mai ciudată şi mai adâncă în acelaş timp ce ne poate 
înflori ca o primăvară sau ne poate d-sirunzi, că 0 ioam- 
nă grăbită, tocate crângurile nădeijdiiior, 

Cei ce nu iubeşte decât întrun anumit fel, să nu mă 
asculte, La fel şi cel care crede că ştie ce este iubirea, 
Pe acela însă care, fără a o mărturisi, se mai surprinde 
tresărind la gândul că iubeşte o necunoscută, îl rog să 
aibe răbdare până la capătul spovedanie; acesteia. El 
ştie că necunoscuta, adevărata necunoscută, nu e întru- 
chipare din p.ămada numai a visului, ci făptură vie, 
trăind aevea, asemena nouă și asemenea atâtora din 
câţi ne risip-mm dealungul vieţii comorile cele mai scumpe 
ale dorului. El mă va ințelege şi, privindu-mi irâțeș:e în 
sufiei, va suferi, alătuii cu mine, de ces mai pură și mai 
aieasă dintre pătimiri. 

Pe necunpscu:a hărăzită mie am văzut-o. Da, am vâ- 
auţ-o și i-am vorbit, Deia miezul nopţii și până în zori. 
I-am mângâiat mânile degavârş.ie ca un câniec, i-am 
mângâiat frunta şi obrajii şi gura nema.văzut de tru- 
moasă și bărbia şi sânii. Am imb:ățișat cu peivire uimită 
corpu=i desăâvarşii. l-am vorbit, Ne-am vo:b.t. Dela chip 
omenesc la ch.p omenesc. Dela făptură întrebătoare la 
făptură înu'ebatvoa.e, și ne-am simțit maj apropiaţi decât 
orice apropiere im:ginabilă cu putinţă. 

Vocea e., caldă şi poioli:ă voce de vilă, îmi va suna 
totdeauna in auz și parfumul părului ei îmi va imbogăţi 
cele mai senine luminişur; ale vieţii. 

Am rugat-o să nu-și spună nume.e, Nici să-mi spună 
de unde vine şi unde se duce, Nici să-mi; dea aite lămu- 
riri. l-am mărturisit că doresc să-mi rămână în am.ntire 
vecină cu svonur.le care nu au nume, nici Chip, nici în- 
ţeles, fiindcă se pot lipsi de ele şi fiindcă nuimnele şi chi- 
pul şi înţelesul ie-zr ştirbi din lumina pe care ne-o pâl- 
pâie în ore.e de singurătate a!'e vieţii, lăsându-ne goi 
tncmai de îmbrăcămintea lăuntrică făză de care nu am fi 
decât biete lucruri bune de lepădat. 

Tienu: care ne ducea, vârtej, prin câmpiile întomnate 
ale Moldovei, oprea în gări zgomotoase şi întunecate şin 
faţa semafoareior cu linişti imense deadre:pta și dea- 
stânga. Noj însă, nedeslipiți da geam și de curatul basm 
al dialogu.ui ce plutea, punte de grai şi simțire între 
viaţa e! şi a mea, nu am simţit cum trec orele. Trei? 
Patru ? Cinci ? Şise?... Nu! Timpul curge altfel când 
ești plin de har și te dărui, copilărește, cinstit şi'nereză- 
tor, cinstei și încrederii fără reticenţă. 

O rugasem să ia loc pe strapontinul pe care-l ocupam. 
Mi-a mulțumit și a :uat loc, căci culoarul vagonului, a- 
glomerat peste puterile de rez:stenţă ale oricui, nu ofere 
alte prilejuri de odihnă. Sunt convins că m'ar fi refuzat 
dac'ar ti știut că nu-s nici douăzeci și patru de ore decânăd 
am ieşit din spital şi că glonteie, ce mi-a fulgerat plămâ- 
nii, mi-a rămas în trup, ascuns ca un spin până la care 
nu poţi ajunge şi eşti silit să-l I:și în voia întâmplării. In 
ufară de acestea mă și așezasem pe geamantan şi încer- 
cam Să închid ochii, măcar aşa ca să nu fie prea obosiţi 
dimineaţa, In jurul nostru lumea, ghemuită claie peste 
grămadă, se s:lea să facă ia fel. Câţiva, mai nervoși, dar 
tot aşa de absenţi cu gândul, fumau ţigară după ţigară. 
Dar, în timp de războiu, omul nu călătorește de voe şi 
nu de voie renunţă la buna odihnă de acasă. Mă între- 
bam ce necazuri vor fi siiit-o pe frumoasa mea vecină să 
infrunte nesuferitul chin a: drumului. Făceam tot felul 
te presupuneri, îmi puneam tot felul de întrebări și nu 
găseam hnici un răspuns potrivit. 

Cum am intrat în vorbă şi ce anume cuvinte conven= 
țlonale am schimbat dintru întâi, nu-mi mai aduc a- 
munte. Dar nu ţim minte nici cele ce au urmat. Știu atât 
că vorbeie noastre, oarecum căutate ia început şi trecute 
prin cântarele acelui eu mândru care, cuibărit în tot in- 
sul dintre noi, ţine mai mult să pară decât să fie, — aceste 
vorbe emuţiră cum amuţeşte clevetirea în fata adevăru- 
iu; vădit şi biruitor, Preţiozitatea făcu oc sincerităţii ca- 
lei mai nobile şi silabele, ce se legau de acum înainte, nu 
voiau să mai impresioneze, nici să vindece de urit doi 0a- 
meni siliţi a împărtăşi orele aceleaşi tovărăşii. Descânte- 
cul ce se întiripa între noi se asemăna întru toate aceluia 
cere acompaniază mărturisirile mai mult mute aie pere- 
chilor de îndrăgostiţi. 

Noi însă nu eram îndrăgostiți ci deveneam. 

Fără să ne fi dat seama. acesta a fost începutul farme- 
cului și, fără să-mi fi dat eu seama, aceasta a fost fia- 
căra ce m'a răscolit apoi, ca un vânt nevăzut ce răsco- 
lește și sbuciumă şi întoarce cu geamăt adânc brazde.e 
fără de răgaz ale mării, 

Astăzi mi-i ma; bine. Cât va dăinui aparenta linişte şi 
când voiu îmdura iar chinurile temut de dorite ale dum- 
nezeescuui rău de care mă mai simt bolnav, nu ştiu. 
Ştiu numai că voiu trece prin alte crize şi. suferind, voiu 
lăuda destinul ce ma binecuvântat să sufăr. 

Ne despărțirăm într'o gară cu legături înspre alte zări 
ale țării. Sveltă ca o divinitate şi fără umbră de oboseală 
în şurul ochilor ei straniu de frumoşi, tovărașa mea de 
drum cobori şi, până la plecarea trenului, mai schimba- 
răm câteva cuvinte. Mă uit:m :a ea ca la un înger venit 
din alte vremuri şi pe cure nu te saturi privindu-l căci 
ştii că nu o să-l mai vezi niciodată. 

-— „Mi-ai rămas în suflet, — i-am zis. Imi pare rău că 
ne-am întâlnit spre a ne despărți. Poate că ar fi fost ma: 
bine dacă nu me cunosteam”. 

— „Mai bine ? Da! Nu însă mai frumos”, 

— „Simt că-mi vei lipsi. Eşti femeea pe care am cău- 
tat-o ani şi ani, femeea pentru care am părăsit oameni 
și locuri și mi-am riscat, nu odată, liniştea şi cinstea. A- 
cuma, când te găsesc, uite, trecem unul pe lânsă celălalt, 
pentru totdezuna poate, ca două păsări călătoare ce-și 
tate, noaptea, drumul aerian şi se recunosc, o clipă numa; 
și numai după țipătul dureros al inimii”, 

— „De-ai ști cât de întoamai mam gândit şi cât de 
mult te-am așteptat, m'ai lua de mână și am începe o altă 
viață... D2r...” 

— „Dar ?..” 

— sm. actimaci prea târziu...” . 

O, dece nu am înțel:s-o în clipa aceea! Dece nu am 
urmat-o sau dece nu am făcut-o să mă unmeze atunci 
când mă pusese la încercare şi mă chema, omeneşte cin= 

tit şi sfiită ca în prezenţa unei mari taine! 

.— „Poate că este mai bine”, — i-am Zis, — „să ră- 
mânem necunoscuţi unu: altuia și ţotuși, aparținându-ne 
ge totdeauna și pentru totdeauna”, 
Dort girafe pitt aaa era 

OG 


TIPOGRAFIA ZIARUL 





n. m me Ri 


Pas a a 


— „Niclodată nu te voiu uita... Și nici tu n'ai să poţi 
să mă mai uiţi... 

Pusese atâta cădură şi duioșie în aceste din urmă cu- 
vinte şi atâta destăinuire spon:iană în ace. prim şi ult.m 
tu pe care mi-l apăsă, pe sutiet, preiung ca pe un sărut, 
încât nu i-am putut da nici un răspuns. 

Ne-am privit numai, tăcând, până ce nesimţita mișcare 
a trenului începu să ne pună pământească depărtare în- 
tre in.mi. 

Ajungârid cu mzre întârziere acasă și fiind foarte obo- 
sit, am luat o baie și m'am culcat.. Am adormit numai- 
decât. După treizeci şi câteva ore de nesomn, eşti în stare 
să te culci, o știu din proprie experiență, la marginea 
drumulu; și'n plină ploaie şi să adormi imediat. In acest 
fel de imprejurări îţi razimi capul de cască sau de orice 
și cum te-ai cuicat, aşa te trezești, pe jumătate amorţit, 
pe jumătate răzbit de apă și frig, dar destul de refăcut 
pentru a te maj ţine treaz alte țreizeci și câteva de ore. 

Am adormit numaidecât şi em adormit un soinm frate 
cu veșnicia, 

Să fi fost pe la a doua veghe când, trezindu-mă brusc, 
simții că în camera mea, ba mai mult, aplecat deasu- 
pra-mi, e cineva. 

Cei ce nu au cunoscut acest tulburător sentiment de 
prezenţă, nu-și pot închipui fiorul nefiresc pe care ţi-l 
dă. E o electrizsre a întregii tale fiimţe şi o sensibii.zare 
a ei atât de pronantată, încât eşti în stare să pipăi vidul 
şi să-i simţi contururile. d 

Da. Deazupra m-a, aplecat ca dintr'o perdea de na- 
guri abea văzute, stătea cineva, 

Şi acest cineva era ea, Necunoscuta din tren. 

Fruntea-i lumina misterios, impenceptibil apro:pe. O- 
chii, mari, întunecaţi și de un farmec cum nu l-2m mai 
văzut, revărsau atâta duioasă dragoste încât, tulbu-at 
peste măsură şi fără a-mi mai da şzama dacă văd în- 
iradevăr sau visez, am întrebat-o cu nestăpânită spai- 
mă : ,— Tu... ce ţi s'a întâmplat ?!.. Spune.” 

Fosforescenţa feţei ; re limpezi mai mult. 

— „Vorbeşte ! ”— i-am zis. — „Sufletul meu e numai 
auz. Spune... Fă-li numai ur semn... Tuuu,” 

ra atâta dulce liniște pe această faţă, atâta senină 
linişte și curățenie în zâmbetul care-i împodobi crinul 
gurii, abia acuma văzute, încât am întins mâinile ca în 
spre cineva pe care l-am așteptat, știind prea bine că 
va veni. 

Şi; pa cine aș fi putut dori şi aștepta mai cu înfrigu- 
rare decât pe ea, îlinţa tuturor căutărilor și așteptărilor 
mele, —-pe ea cu care mam întâlnit și care mă vizita 
acum, ştiam foarte bine, într'o clipă de halucinație, dar 
ha:ucinaţie pentru care care aş fi dat întrega realitate 
de până atunci. 

Mâinile mele cuprinseră însă numai întunericul, căci 
dulcea vedenie se topi ca orice nălucă. 

M'am treziţ cu o sensaţie de sfârşeală. Părea că lunec, 
în spirale ameţitoare, printr'un sp:4iu desmărginit şi ca- 
re se legăna în dreapta și 'n stânga, în prelungirea capii- 
lui și a picioarelor şi în toate părţile, muând dimensiunile 
când ale unui bob de mărgea pe care abia de o simţi în- 
tre buricele degetelor, când cele ale unui imens vârtej 
cosmic. . 

O vâjială de șivoiu uriaș îmi curgea prin toate cutele 
creerului, venind de pretutindeni şi de nicăieri şi că- 
zână, ca o cascadă, nicăieri şi pretutindeni. Inima svâc- 
nea cu putere și neregulat, ţâșnind scântei ce explodau 
ca niște minuscule proiectile trasoare, în toate întuneca- 
tele coruri 2le trupului. Gura îmi era amară fiere. 

Am săriţ din pat și dădui să aprinâ lumina. Dar dege- 
tele nu simţiră butonul comutatorului. Am bâjbâit câte- 
va desperate secunde prin întunericul compact al came- 
rei camutiate, Pierdusem orice pulință de orientare și 
simţeam că nu voiu mai putea rezista dzcă nu fac tumi- 
nă. Am nimezit geamu! și l-am desch.s, piecându-mă a- 
dânc peste pervaz. Un timp nam știut nici unde sunt nici 
dacă sunt, iară conștiința începu să-mi revină tulbure 
şi chinuitoare. Părea că mă găsesc la marginea unui pod 


foarte înalt şi foarte lung. Și trebuia să-l trec. — „Hai- 
de odată !"' — mă îndemna cineva, om nevăzut şi foarte 
văstit. — „Nu-l trec! Nuuu...” — „Ba-l vei trece!" — 


„Nu pot... Nu vezi ce potop vine din dreapta ?” — „M.:$= 
că ! Mişcă! Ce mai aştepţi!” — mă lovi glasul dogit și 
plin de răutate al nevăzutului — „Ține-te de sârme! De 
sârme !* Intr'adevăr pe la marginea ' podului treceau 
două sârme gro:se ca două odgoane de funicular. Mam 
prins cu desrădejde de ele și, fără să mă uit în urmă sau 
în jos. căutai să trec cât mai repede. Apa însă creştea. 
O simţeam cum îmi clocoteşte pe la glezne. Apă tulbure 
şi spumoasă ca valurile mării. Și treceam prea pe la 
marginea podului ! Nu mai era mult. Treceam însă prea 
pe 'a marginea prăpastiei pe care o văzui de astădată 
cum își tălăzuește și-și fierbe cu turbare puhoaiele ca 
pe niște luturi Jichide. Mam gândit să mă dau mai la 
mijloc, ca să nu mă ducă potopul ce venea din dreapia, 
din spate, din toate părţile. A fost însă prea târziu. Am 
lunecat şi dus eram. —,„Păcat de tine băiete...” — mi-am 
mai putut zice şi mă trezii. : 

O noapte înaltă și tăcută își pâlpâia luminiie, de parcă 
le aprindea şi stingea răsufiarea însăși a lui Dumnezeu. 

Mi se părea că le văd pentru prima dată. 

Și erau mari aceste lumini şi limpezi și ardeau în toa- 
te culorile curcubeului. 

O p:ce binefăcătoare mi! se lăsă în sufiet şi o împăcare 
cum am mai simţit-o o singură dată când. dus pe bran- 
câraă, mi se despăienjeniseră ochii și am văzut un cer cu 
stele tot așa ae mari. de limpezi și de prietenește încli- 
nate acolo unde le așezase, dintru începuturi, a toate o- 
rânduitoarea mână 2 tmuia nevăzut și pretutindenese 
Dumnezeu către cara ne întoarcem în ceasurile cele mai 
simte, fiindcă mai vecine cu nefiinţa noastră şi mai a- 
propiate de netrecătorul deşi ascunsul lui prezent. 

Gura nu-mi mai era uscată și nici plină de scamele 
amara aie febrelor. Dimpotrivă, o inunda gustul sărat și 
sălciu al sângetui. 

Sângerarăm așadară. 

„Necunoscuta” îl făcea să-mi! rămâle totdeauna dator 
cu răspunsul dorit. i 

Abia acum simți! apăszre de ghimpe surdă şi grea, 
sub inimă. Intocmai aco.o unde mă înțepa, din afară, 
scândura, prevăzută cu o limbă de metal, a parvazului 
de car2 mă răzimasem. 

Sângeram destui de abundent și se vede că și mai de 
mult timp. 

Bărbia, nările, colţurile gurii, gâtul, cămașa de noapte: 
erau numai un cheag rece ș: lipicios. 

Ca să mă pot ridica, a trebuit să mă sprijin cu amân- 
două mâinile şi, cum încercai doar un început de mişca- 
re, mă cutremură un fior de frig iscat din toate mărun- 
taiele, din palmele mâinilor, din subsuori, din tălpile pi- 
cioarelor, din glezne și pulpe și coapse, din fiecare ver- 
tebră şi coastă în parte. Ca să nu mă scuture, m'am încor- 
dat din răsputeri. M'am târit până la pat ca o lighioaie 
rănită și gaia să-şi dea sutietul. tot timpu. mam gândit 
numai a necunoscuta care mă vizitase în vis. O che- 
mam cu strigătul mut a: gândului pomit din cele ma; a- 
dânci şi mai nemărturiste ascunzişuri zle vieţii. O chema 
însăși viața mea. Mi-a trecut prin minte, stârnită din de- 
părtate uitări, povestea cu strigătul neauzit. de ureche o- 


ne za. = "700 





„UNIVERSUL BUCUREȘTI, STR. BREZOLANU 23 


de TRAIAN CHELARIU 


UNIVERSUL LITERAR Îi O i 24 Octombrie 1942 


e 


menească al copacului pe care-l 
taie oamenii în păduri şi care 
strigăt se așterne ca o pâc.ă pe- 
ste toate hotareie codrilor. Ase= 
menea ace.ui copac mușcat de 
escuţitul cântec al ferăstrăului, o 
chemam , pe necunoscuta mea, 
spunându-i că-i mulţumesc pen- 
tru că m. sa ară.at şi că-i do- 
resc tot norocul şi că o bineku- 
vântez cu întreaga curăţene a 
suf.etului meu Ştiam că mor şi 
ț-neam să-i fac cunoscută acea- 
stă moarte. Nu ca pe o întristare, 
ci ca pe o veste bună. Ca peo 
veste care mă umplea în acele 
unice c.ipe, de o negrăită mulțu- 
m.re și împăcare cu mine însumi. 

A doua zi am fost operat. Nud 
mai întâmpiarea a vrut ca to- 
tul să se petreacă la timp. Două- 
lrei ore mai târziu ar fi fost ză- 
darnică orice trudă şi ştiinţă a 
medic.lor. 

Abia când am intrat în conva= 
lescenţă, sora care mă imgrijise 
mi-a povestit cum am fost adus 
în nesimţire și fără pic de sânge, 
cum m: Sa facut zrarstuz e, 
cum a fost extras gloniele şi cum 
am chemat, de ma: mutle ori, o tinţă necunoscută, 

Cât timp am stat la spital, m'am gândit numai la ea. 
Căutam să mi-o aduc aminte. Să-i revăd chipul şi să-i 
aud, vibrând, măcar în amintite, vocea cadă şi  melo- 
dioasă ca duioșia. Căutam s.0 recunosc în chipurile gra- 
ț:oase din revistele ilustrate pe cari mi le adusese buna 
soră de caritate. 

Degeaba. 

Nimic nu putea să-mi sugereze, fie şi numai pe de de- 
parte, inegal.bila tăptură a necunoscutei pe care o păs- 
iram, totuşi, întreagă și de neuitai, în tipareie înseși ale 
sufie:uiui. 

Doctorul, au care mă împrietenisem, atribuia toata 2ce3- 
tea unu. şoc posiuperăcuriu său unul COMplex mai ve- 
chiu şi mă asigura câ, od_uă restabilit, voiu fi cel de 0- 
d:n.oară, dacă este adevă:ai că aș fi fost un altul, 

— „Dragul meu, toate chestiunile acestea se reduc ia un 
simpuu, ca să-i zicem așa, joc al ho.mon:lor. Noi bărbaţii 
ne poizivum cu un indetin.t și, în orice caz, mare număr 
de femei. Şi viceversa. Dacă numai una singură ar tre- 
bui să ne fie adevărata femee, imaginează-ți cât sbu= 
«ium Și cât de puține șanse de a o intân vreodată în 
scurta şi prea ingrădiia v-ață pământească. Naiura a 
lost mii puţin poetică dar mai prevăzâtoare. ku, indi- 
vidu. cuiare, frumos sau urit, îna!t sau scund, ueșiept 
sau imbecili, mă potrivesc cu un întreg roiu de individe. 
Totul ce decide in cele din urmă este întâmpiarea. Ea 
face ca so preferăm pe cunoscula cu care ne-am în- 
tâlnit la un moment dat al vieţii și s'o preferăm cuuror 
necunoscutelor pur și simplu necunoscute, exact cum, 
aceeași întâmpl:re ne face să ne alegem cu o foarie 
simpatică şi reală brunetă după ce am visat, o tine- 
Tețe intrragă, la ochii albaştri ai blondelor pe cari ni 
le imag:năm sensitive ca mimozele”. i 

— Dar, doctore, pe Necunoscuta mea am văzut-o. Am 
vorbit cu ea. Am simțit că num:i noi doi suntem făcuţi 
unul pentru celălalt. E o femee reală, mai reală, pentru 
mine, decât toate ceielalte la un loc”. 

— „Reală nu poate fi decât aceea pe care o ţii în 
braţe”, 

-— „N'ai iubit niciodată!” 

— „Depinde ce înţelegi prin iubire.,,", 

Discuţiiie noastre se terminau, tote, cam la fel. 

Nici nu aș fi vrut să-l conving de justeţa credinţei 
meie în această materie, 

Chiar dacă nu aveam dreptate, credința la care ţi- 
neam cu neclintire îmi explica mult mai multe, infi= 
nit mai multe iucruri decât teoria doctorului. Iubirea, 
în cela din urmă, nu trebuie privită şi preţuită numai 
din punctul de vedere a! aspectului ei biologic. Iubirea 
numai b.ologică nu este încă iubire, precum iubirea 
dintre cei ce se îndrăgesc sincer, dar determinaţi numai 
de anumite forţe hormeice, de anumite puteri, cu alte 
vorbe, ce-i mână să comită cutare sau cutare act, nu 
este şi nu poate fi încă întreaga iubire. 

Pe Necunoscuta mea o iubeam cu un ton, voiam să 
spun „cu un cer” mai sus. O iubeam din toată tiința 
mea dar cu o coada în plus, '1ocmai cu acea coaiud 
care se situiază între dr.gostea de Dumnezeu şi toale 
ibir.le noastre omeneşti, incepând cu raxoLtoarea de 
conştiinţe, mi.ă și stârșind cu dăruirea cea mai deplhnă 
dirure două inimi. Eu irivoltatea, ca şi tonul grav, nu 
ie-am cuutivat n-Ciodală in dueriteie me.e romanțe ti- 
nerşti. Frivoiitatea e semnul neput.nyei, iară tonurile 
Bi-ve îradează ex.stenţa, tovaeauna, a Vieunui desen 
Lbru. Frivolui intruchipează uliumne.e pâlpari ale cun= 
deleior ce se sting, precum tonurile grave, ca şi fulge- 
reie mute, vustesc izbucnirea tur.un.lor. Am tost, fără 
să fi avut habar de teoria docioru.ui meu, deseori în 
situaţia celor stăpâniți numai de ca.nala zodie a horn 
MoNi.Dr. ln nici un caz nu credem şi nu aveam cum 
şi dece să cred in mitul Necunoscuie,or cântate de po- 
eţi şi piăsmuite de romanceri. lasă insă că mitul nu 
esa mit, Legenda femeei dustinului m. se adeverea şi, 
cu.mea, nu numai in p.anul v.sului sau al doruuui, ci 
in planul ce. mai real al vieții. Am cunoscut-o și ma 
cunoscut. Am simţit, un minut, batul aceluiaș adevar 
şi zăriile aceleeași destăinuiri. Ne-am mărturisit, fără 
ocol, cele simţite. Dar am trecut unul pe langa ce.ăla.t. 
Ca două ste.e ce se desprind dinorunul şi acelaş mă- 
nun-hiu al înaltuiui şi se sting în direcţii deosebite, — 
„De-ai şti cât de intocmai mam gândi şi cât de mult 
te-am aştipiat, mai lua de mână și am începe o altă 
viaţă...” — mi-a zis ea, atunci, și nu am înţe.es chema- 
rea. Marile chemări vorbesc, din păca.e, ca suspineie, 
numai în surd.nă. Penitruxca, auzind, să nu le auză toţi, 
ci numai puţinii, — aleșii darului, 

Dim spital, am ieşiţ mai repede decât s'au așteptat cei 
ce mă copeşisă și răstâțară cu ingrijiriie lor. 

Impotriva temerilor, mam simţit, din prima zi, de tot 
refăcut. ; 

Mântam cât trei şi dormeam cât dorm copili. 

Nu-mi lipsea nimic pentru o bună Qispoziţie. 

Nici n'aș putea spune că mă simțeam înclinat înspre 
tăcen melancoiice s:u atras de singurătate. Cu prieia- 
nii și cunoscuţii mă întâă.neam ziinic şi-mi făcea plă- 
cere să stau la un pahar de vin cu acei ce nu mă vă= 
zuseră şi auziseră că aș fi căzut, undeva, pe câmpiile 
din răsărit, 

Frecventez şi, sunt încredinţat, voiu frecventa cu ace- 
laș interes teatrele şi cinematografeie, reuniunile şi res- 
taurintele pe cari, în mod obicinuit și fără exagerare, 
le-am frecventat până la izbucnirea războiului. 












Beneficiină de un concediu mai indelungat, mi-am 
redeschis biroul și am consiatat că mă bucur de vechea 
încredere a cliente:ei. Duci, nimic nenormal nu sa pa- 
trecut cu ființa mea fizică și morală. 

Şi, totuşi... Da, totuşi, ce: puţin odită pe săptămână 
mi se incuibă in piepr un dor căruia nu mă pot impo- 
trivi, Un impus de care mi-i frică și pentru care nu-aș 
du toată viaţa dacă ar fi să mi se spună că încurând 
voiu fi asemenea tuturor oamenilor mulţumiţi cu sănă- 
tatea și cu bucuriile de cari au parte, 

„Od:tă pe sâptămână simt, ca un dangăt da clopot, 
născându-imi-se în piept po-unca să las totul baltă și 
să pornesc în căutarea Necunoscutei.. Bin3 înțeles, vi- 
jelia ce mi se desiănțuie în conștiință nu mă biruie cu 
desăvârșire. Un lucru însă trebuie să=: fac. 'Tr_buie să 
mă plec după ea. Alfa! m'ar trânge sau m'ar dasrădă- 
cina. In aceste ore de misterioasă cercetare peniru su= 
fletul meu, încui toate și o iau fără țintă pen străzile 
orașului. Fără ţintă nu, căci o caut, trabu.e so c.ut pa 
Necunoscuta. Umblu eşa, ca apucat, când cu pas do= 
mol, când gâfâind, când s.himbârd bruse direcțiile sau 
oprindu-mă în loc ca şi cum mi-aş fi adus aminte de 
ceva. Cei ce-mi surprind pr.viriie cred că umblu după 
femei. Un anumit cerc de cunoscuţi mi-a şi scos numele 
de afemeiat. E mîi bine așa căci, dacă mi-ar cunoaşte 
chinul, mar ocoli ori Sar uita cu teamă când i-aș opri 
Şi si-aș ciupi de reverul hainei, 

— „Umbli prea mult și cauţi prea multe, — lasă, nu 
te mai ascunde”, — m'a bătut pe umeri un coieg. — „Să 
ştii însă că-mi placi. Viaţa e scurtă şi nimeni nu a fă= 
cut contract cu Dumnezeu. Mai ales în zileie noasire.” 

L-am lăsat să termine și i-am zâmbit recunoscător. 
Nimeni nu trebuia să bănuiască ce flacără mă mistuie. 
Cu atâta mai puţin acest biped care în toată viața lui 
nu sa priceput la nici o tresărire în afară de cele numai 
lumești, „ 

Eu o căutam însă pe Necunoscuta. Şi o voiu căuta. 
O voiu căcta până la sfârșitul zilelor me:e. 

Uneori, mi se pare că o văd venind, radioasă și fă- 
vându-mi semn d> departe. Inima îmi bate ca în noap- 
tea aceea, obrajii mi se aprind de o dogoare aproave 
neficească și 'n ochi trebuie că-mi ard lumini stranii, 
căci toți cei la cari mă uit tresăr şi nu m'aş mira să-i 
văd făcându-și cruce. 

Dară Necunoscuta se pierde în mulţirne. 

Grăbesc pasul și o caut cu disperare. 

Toate sforțările mele rămân însă zadarnice 

Căteodată-i ghicesc silueta cotind după un colț de 
stradă sau intrând în vreo prăvăiie. Mă iau pe urmele 
ei, cu setea sufletească a vânătorului ce a zărit, peclin- 
tită între luminişuri, mândra aătare a cerbului pe 
care-l caută de zile şi săptămâni. Când însă ajung, toate 
aşteptările mi se destramă. 

O singură dată i-am simțit pașii în urma mea. N'am 
vruţ să mă întorc, Nu mă puteam întoarce. Sentimentul 
ce mă inundase era prea frumos, ca să-i curm far- 
mecul printr'o  eventuaiă deazsămăgire. Am încetinit 
mersul, Da. era ea. Nu putea să fie ata. Instfârșit. Din 
moment în moment trebuia să mă ajungă. Să ne privim 
în față. Să ne recunoaștem și să nu ne mai despârțim 
niciodată. O negrăit de dulce așteptare mi se înfiripă 
în inimă. Eram numai atenţie. Numai urechi. Ritmul 
pzşilor ei îmi cadenţa respirația, bătăile pulsului, gân= 
durile ce se succedau vertiginos și bogate ca niciodată 
până atunci. Din ce în ce mai mică o simţeam și din 
ce în ce mai dulce-dogoritoare distanța dintre noi. Aş- 
teptam să mă cheme ea întâi. Sau s'o chem eu, dar 
dupăce mă va fi depășit. Nu trebuia să mă întorc însă 
in nici un caz. Nu voiu comite — mi-am zis, — gre- 
şzla nefericitului Orfeu când a încercat să o scoată p2 
Eurid.ve din lumea umbreior. Orice alta, dar asta nu! 
Niciodată ! 

La un moment dat însă paşii nu mai răsunară. 

S:mţii golul pe care-i simte cineva când, continuând 
discuția cu un prieten care a rămas prea în urmă, își 
dă deodztă seama că a vorbit mult şi bime dară de unul 
singur. 

O mare tristețe mi se așternu pe gânduri. Am hoi- 
nărit tot restul zilei. Ca un vagabond. Fără ţintă, fără 
scop. Da, de astă dată fără țintă și fără scop. 

Uneori, dară numai fzarte rar, criza nu se declară 
Imi văd nestingherit de treburi și numai seara, când 
mi-aduc aminte, mi se strânge inima și simt că-mi pare 
rău. 

Zilele trecute am dat ochi cu doctorul. Acea cu tea- 
ria hormonală. 

— „Ei?! Merge bine! Nu?” 

— „Mai bine decât aş îi crezut...” 

— „Dar cu Necunoscuta cum s'ăm ? Te-al mai dat ia 
brazdă ? Am auzit că nu te desminţi și că al îi cam...” 

— Di, doctore” — i-am răspuns, — fiecare cum se 
pricepe mai bine... Dece să ştie şi alții ce mă doare”. 

Sunt sigur că ma înţeles, 

Nici nu trebuia să mă înţeleagă. 

Necunoscuta își are locul ei numai în inima mea şi 
nimeni dintre cei ce știu cum mă cheamă şi cine sunt nu 
trebuie să mai afie ceva despre ea. 

Dumneavoastră vam povestit tote acestea fiindcă 
în fiecare dintre noi sălărlueşte câte o frântură din su= 
fietul sclavului ce știa de urechile măgăreşti ale lui 
Midas. 





(Urmare în paz. 5-a) 


Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. Grle P. T, 1, Nr. 24.484.939