Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0026

VAIVIDSUL LIIIPAL 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 25 


ABONAMENTE : 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


nscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. 





Lei 220 pe 1 an 


120 pe 6 luni 


TELEFON: 83.30.10 


APARE SĂPTĂMÂNAL 





ANUL XLVIIe Nr. 26 


PREȚUL 5 LEI SAMBATA 13 AUGUST 1938 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 








Variaţiuni pe 
otemă veche 


Funcțiunea liberatoare a artei a fost 
de multă vreme recunoscută. Aristoiel 
recomanda spectacolul tragediilor ca pe 
o terapeutică necesară higienei morale 
şi sufleteşti a fiecăruia. 

Dar pentru artist, prilejul liberării 
prin artă ascunde o primejdie pe care 
n'o întâmpină simplul muritor, şi anu- 
me : liberarea de un conţinut suiletesc 
apăsător, prin modelarea lui în forma 
obiectivă a expresiei artistice poate 
face loc uneori unei alte obsesii, apă- 
sând la rându-i cu puterea de înrâurure 
a tradiţiei pe care o exercită opera 
creată asupra creaţiei viitoare, 

Plagiatul se pedepseşte, dar autopla- 
giatul, datorită şi unei toleranţe uimi- 
toare, se practică cu o libertate case 
depășește de cele mai multe ori lim: 
îngăduită a stilului propriu. 

Scriitorul este mereu îmbiat să pro- 
fite de acel „elan câştigat” a cărui ispi- 
tă și-o interzicea Andre Gide în timp ce 
scria Les  faux-monnayeurs, chiar 
dela un capitol la altul. Ne jamais pro- 
fiter de lelan acquis înseamnă refuzul 
de a se lăsa atras pe panta facilităţii şi 
a îngăduinței ușuratice cu sine însuşi, 
căreia numai o superioară conştiinţă 
artistică îi poate rezista fără teama u- 
nei stânjeniri a ritmului de creaţie. 

Fără teamă, pentrucă legea interioa- 
ră a creaţiei artistice isvorăşte, in cazul 
celor posedaţi de vocaţia scrisului, din 
nevoia neînvinsă de a se depăși, prin 
incercări repetate, năzuind atingerea 
unui ideal de perfecțiune dorită cu a- 
cea putere de transtigurare niciodată 
descurajată, a focului sacru lăuntric, 


Cântarea care n'a fost spusă 
E mai frumoasă ca oricare 


— exprimă prestigiul unic pe care-l e- 
xercită asupra artistului creaţii necu- 
prinsă încă în expresia ei coinunicutivă 
şi iaţă de cure, opera elaborată nu re- 
prezintă decât — ca pentru Mallarme, 
— etudes en vue de mieux. 

Intre obsesia operei create şi mirajul 
celei închipuite numai, încape toată 
dulcea suterință mângaetuare a artis- 
tului. Prezenţa ei — numiţi-o chin pro- 
meteic sau demon lăuntric al perfecţi- 
unii — înzestrează opera poetului cu 
un timbru grav care nu poate scăpa 
auzului deprins al cititorului de ver- 
suri. 

E o suferință mai rodnică decât orice 
bucurie şi sutletul aceluia în care Sa 
adăpostit se umple de recunoştinţa ha- 
rului revărsat asupra-i, ce i-a fost dat 
lui să-l împartă şi celorlalţi. 

Poetul ştie asta când spune, mângâ- 
indu-şi vulturul care-l sfâşie : 


Durerea noastră-aduce cald şi bine 
Celor hrăniţi cu jertfele din noi. 


Ca orice poet, a avut și Goethe vul- 
turul lui, pe care el a știut să-l domes- 
ticească atâta cât şi când era nevoc. 
Dar alţii, tot lăsându-l să se amestece 
printre orătăniile din ogradă, îl fac să 
piardă gustul zborului planat pe înăl- 
țimi şi ajunge că nu se mai deosebește 
de cureile şi rațele cu care ciuguleşte 
împreună, din aceeaşi strachină. 


— n— 








Verona 











Mormântul Julietei 





CE ESTE POESIA? 


Fără îndoială sunt la ordi- 


lui, nu sa putut 


emancipa 


Lipsa unui roman, 


de MIHAI MOȘANDREI 


fie el oră pentru care dispensele 


nea zilei probleme politiee şi 
econom:ce, probleme sociale, 
de ordin intern și interna- 
țional, de un interes mai 
grav și mai imediat, decât 
motivul pentru care o stanţă 
poate fi mai frumoasă decât 
alta, pentru ce un vers are 
deasupra lui acel polen de 
un autentic lirism ce îl face 
nemuritor și pentruce un 
altul nu e decât pură proză 
versificată, 

Dar totuş nu trebuie prea 
ușor uitat faptul că orice 
e.vilizaţie a începu! în clipa 
în: care aceste nevoi econo- 
mice, fiz.ce am putza spune, 
au încetaţ de a îi preu acute 
şi actuala. 

Dacă nevoia cămii şi 1 
siomacu:ui şi-a exprimat e- 
xistența ei în mod aproape 
permanent prin revoluţii şi 
războaie, spiritualitatea po- 
poarelor, sub forma ei cca 
mai superioară artă și ştiin- 
ță, a dus-o către iubire de a- 
proapele său, spre unanism 
și real progres omenesc. 

Acolo unde versul iși face 
auzit timbrul lui de simpa- 
tie totală, bubuitul tunului 
și torța incendiară îşi sting 
flacăra lo: ucigătoare. Omul, 
cricât a putut birui pe duș- 
mani, oricât a putut cotropi 
pământuri ce nu erau ale 


in adevărata omenie decât 
atune. când, furat de un vis 
între două bătălii, a putut 
scrijela pe fildeșul unui ele- 
tant sau mistreţ, conturul 
unui zimbru sau pește-ietiș, 
in acest desen și în această 
poezie, incearcă să perma- 
nentizeze misterul naturii, a! 
sufletului omenesc ce înce- 
pea să se nască. 

Omul, fără umbră de în- 
doială, e mai puţin acolo un- 
ce nevoile iui carnale îi dau 
ghes să construiască mașini 
nimicitoare, decâţ acolo un- 
ds sufletul lu:, descoperind o 
unanimă simpatie faţă de 
creaţie se descopere pe el, 
vibrând o coardă de ruâi- 
mentţar instrument, sau bâl- 
bâind primul vers legănat. 


NEVOIA DE POEZIE 


Dar nevoia de a face sau 
mai cu seamă de a asculta 
poezie e oare ea atât de iîim- 
perioasă ? 

Răspundem fără nici o $0- 
văială, printr'un categorie 
Nu. 

Foarte mulţi dintre noi se 
acomodează azi fără poezie 
mult mai bine decât fără o 
serată de dans sau un jce de 
poker, sau o seară petrecută 
la cinematograf. 


chiar polițist, se simte dese- 


ori mai mult decât nevoia 
cețitului unei frumoase 
stanţe. 


Sunt şi azi multe ţări un- 
de se scriu și se citesc foar- 
te rareori versuri, Se simte 
oare nevoia la toți oamenii 
pământului de lumină elec- 
trică, de autostrade, de a- 
vioane, sau chiar de trenuri? 

Orice nevoie rafinată, nu 
a creată decât de un rafina- 
ment al sufletului sau al 
trupului, şi chiar atunci 
când înceată să mai existe, 
sau n'a existat vreodată, se 
poate crea această nevoie. 

Nu oare în aceeași lumină 
poate fi privită azi poezia 
iaţă de marea bună-voință 
a Ministerului de Instruc- 
ţiune publică, ce prin dispo- 
ziţiuni de ordin administra- 
tiv, o recomandă profesori- 
lor şi autorilor de manuale 
didactice ? 

Dar nouă poețiior ne e tare 
teamă, și cu siguranţă am 
fi cei dintâi a înfiera aceas- 
tă dispoziţie de ordin cuitu- 
ral, dacă din o rea și greșită 
înțelegere a ceeace trebue sâ 
lie şi e poezia, s'ar face prin 
prea mulțe analize  omorâ- 
toare ale poez.ei chiar, o nouă 
tortură pentru elevi o nouă 


medicale, n'ar fi acordate 
Rolul poeziei e tocmai acela 
de a exprimă: „le non-di- 
ve“, „le non-usage“, acel in- 
expugnabil capriciu  suile- 
tesc, îndărătnic oricărei an- 
chete critice, realiste, şi pe 
care prea multă lumină îl 
voalează, întocmai precum 
soarele emulsiunea după o 
placă fotografică, 

Rolul poetului e tocmai să 
expr:mMe ceea ce pioza Nu 
poate exprima. 


Să le-o facem dar dragă 
școlarilor, așa cum le-am 
face prietenia cu audiția 
unei viori de Enescu, asa 
cum i-am interesa de mis- 
terul unei păduri, de ne- 
voia unei rugăciuni, Poe- 


tul care ar mâhni un suflet 
de adoiescent, tocmai pen- 
tru care scrie, ar putea fi a- 
semuit cu o mamă ce face 
să se izbească propriul ei co- 
pil, pe care vrea să-l înveţe 
să meargă. 

Fiindcă nu e o greșală da- 
că am afirmat, că poezia, în- 
tocmai .ca şi credinţa, ca și 
muzica, face parte integran- 
tă din suflețul multora din 
noi, dar nu al tuturora, 





(Urmare în pag. 2-a) 





POETIG ŞI ONYRIG 


Pentru literatura franceză se crede 
în deobşte că identificarea experienţei 
poetice cu experiența onyrică datează 
de la suprarealişti. Această eroare leu- 
retică e însă ceva mai veche. Fără a-i 
căuta rădăcinile germanice, o găsim la 
unul dintre romanticii francezi minori. 
Gârard de Nerval. în fantasmagoriile 
lui, după cum însuş precizează. urmă- 
rea ..revărsarea visului în viata reală”. 
Conduita excentrică în viaţă ca si ab- 
surditatea prozei din Aurâlia ou le 
Reve et la Vie i se motivează prin câs- 
tigul poetic pe care îl spera de ia pro: 
movarea stării de vis ca normă literară 
şi socială 

Suprarealiştii lui Breton, din acest 
punct de vedere, au preluat de la Ge- 
rard Labrunie, cum se numea în ade- 
văr straniul de Nerval, o metodică a 
visului şi o credinţă în beneficiul poe- 
tic al onyrismului. Atât de mult s'au 
alăturat aceşti poeţi ideii onyrice. că 
unu] dintre ei făcea, cu toaţă seriozi- 


de VLADIMIR STREINU 


tatea, glume destul de stupide; el se 
închidea în casă zile întregi, după ce 
atârnase la intrare o tăbliță pe care era 
scris : „Le poete travaille”. Se înțelege 
că vizitatorii obişnuiţi, o zi—două, nu 
l-au supărat; dar a treia zi, unul a în- 
irat totuş: poetul sforăia. Breton co- 
mentează faptul, venind — evident -— 
cu teoria, după care poctul în somn 
este un explorator, un scafandru, etc... 

Dar punctul de plecare al suprarealiș- 
tilor n'a fost atât Aurelia, cât afirma- 
țiile psichologiei noui asupra vieţii in- 
conștiente. Cu deosebire Freud socotise 
visul ca un fel de chee sigură a Incon- 
ştientului. După cl, visele au un conți- 
nut manifest şi un conţinut latent. Con- 
ținutul manifest e de natura halucina- 
ției, iar cel latent este însăşi viaţa în- 
conştientă a celui care visează 

Intre unul și altul are loc un proces 
de modiiicare radicală care face de ne- 
recunoscut conţinutul manifest faţă de 
conținutul latenţ. Deaceea, psichanaliș- 


re a a aa a et ina. a 


tii intervin să lămurească acest pruces 
obscur, să-l lumineze, să de a o inter- 
pretare viselor, pentru a descoperi na- 
tura individuală — inconştientă, adică 
adevărul psichologic 

Teoria lor implică şi 1deea de liber- 
tate mai mare a vieţii psichice în tim- 
pul somnului. Nimic de ordin social, 
etic sau estetic nu împiedică deslășu- 
rarea vieţii interioare în somn. Natura 
se declară în adevărul ei întreg, fără 
nici o stânjenire din partea raţiunii 

Suprarealismul, fiind o şcoală a li- 
bertăţii absolute, a profitat de tot ceea 
ce freudismul îi oferea; a profitat atât 
de libertatea vieţii onyrice, din care 
şi-au formulat cunoscutul „.automa- 
tism psihic”, cât şi de importanţa psi- 
chanalitică a visului, ca o chee a vieţii 
inconştiente, pe care au cultivat-o în 
chip excluziv. 

Şi nu numai în teoria lui Freud găsim 
rădăcinile acestei erori estetice; psicho- 
logia generală mai veche o alimentează 
și ea din belșug. Căci visul este spon- 
tan, e liber, e irațional şi exugerat, asa 
cum cer poeţii romantici să fie „inspi- 
rația”, 

Origina idențificării stării de vis cu 





starea de poezie este aşa dar teoretică. 
Asemănările pot merge chiar mal de- 
parte. Starea onyrică se consumă rapid 
ca și starea lirică; are mişcare inde- 
pendentă și nici un concept intelectual 
nu intră în compunerea ei de imagini. 
Dar oricâte raporturi ar îi între or- 
dinea poetică şi dezordinea onyrică, 
fapt este câ devastarea produsă de 
ideea asemănării lor în câmpul literar 
rămâne fără precedent. Şi azi, după ce 
furia suprarealistă a trecut, apar în 
toată limpezimea scopurile urmărite de 
această mişcare literară anarhică. 
Fără îndoială, suprarealismul a fost 
o şcoală în primul rând a distrugerii. 
Pornind din dadaism. s'a putut crede 
un moment că, spre deosebire de fu- 
ria destructoare a părinţilor, suprarea- 
liştii urmăresc altceva şi anume adevă- 
ul inspiraţiei poetice. După desvoltă- 
rile ulterioare ale mişcării lor, ei con- 
tinuă însă opera anarhică a dadaiștilor 
şi o desvoltă, mutând-o chiar pe teren 
social. Căci în Second manifeste..., Bre- 
ton trece din domeniul pur literar în 
cel social, făcând o profesiune de cre- 
dință revoluționară. Şi se înțelege că 
nimic nu mai este de discutat cu serii- 


|raducerile 


Nu traducerile de propagandă, din 
românește în limbile streine culte, ca 
să fim cunoscuți şi preţuiţi. Și nici tra- 
ducerile din capodoperele universale, 
în româneşte pentru o instruire a pu- 
blicului mai amplă. Ci traducerea în 
sine, ca muncă literară, ca exerciţiu 
trudnic şi rareori încununat cu succes 
decisiv. Ca producție literară traduce- 
vea are o soartă delicată. 

Deobiceiu, casna în sine a interpre: 
tării contează și supunerea atentă la 
asprimile ei constitue un fapt de cul- 
tură. Nu pornești să traduci decât în 
urma unei asimilări, atât tehnice cât și 
spirituale, a conţinutului. Și în faţa 
frumuseţilor originale, temperamentul, 
artistic poate înflori deopotrivă, iar 
gândul că pe marginea aceleiaş fraze, 
dealungul epocilor de cultură, au rodit 
atâtea structuri creatoare, este un gând 
superior, umanistic. Iată o propozitiune 
scrisă acum aproape două mii de ani. 
Iamque per plateas commeantem populi 
irequenter floribus sertis et solutis ac: 
precantur. (Apuleius). 

Cum să traducem ? Avem un singur 
verb, dar propozițiunea este plină de 
mişcare și lumină, şi sensul ei se un: 
duiază muzical, ca dintr'o bucurie înte- 
rioară. Participiile şi adverbul nu-i în- 
tunecă fluiditatea, deaceea socotim ni- 
merit să întrebuințăm mai multe verbe 
la îndicativ decât în original: când ea 
mergea pe străzi, poporul se îmbulzea. 
asvârlea cu jerbe şi lujere de tlori şi se 
ruga. Propunem să redăm astjel dev- 
camdată, cuceriți în deosebi de adiu- 
rea sclipitoare din „floribus sertis et 
solutis”. In alt exemplu pe care îl dăm, 
vom avea mai puțină mişcare şi o mai 
profundă contemplaţie lăuntrică: lam 
multi mortalium longis itineribus atque 
altissimis maris mcatibus ad saeculi 
specimen glorisum coniluebant. (Apu- 
leius). S'ar părea că tocmai aici se cere 
să traducem cu mișcare, fiind vorba de 
pelerinagii peste ţări şi mări ale cru- 
dincioşilor, 

Credem totuşi că punctul de strălu- 
cire al propozițtei este ad saeculi speci- 
men gloriosum, şi de modul cum vor 
traduce cele patru cuvinte, depinde în- 
tinderea şi calitatea restului. Ele indică 
însă un moment culminant de adoraţie 
lăuntrică, o exaltare şi ca să facem să 
sclipească razele de stea 1nagicui, vom 
inerca să spunem: spre arătarea de 
slavă a veacului. Dacă aşezăm la urmă 
cuvintele alese cu răsunet mistic 
celelalte părți se vor rândui de la sine, 
ca nişte falduri într'un ceremonial de 
adoraţie: mulţi muritori se revărsau în 
valuri, pe drumuri lungi şi pe căile pro- 
funde ale mării, spre arătarea de slavă 
a veacului. 

Şi este cu totul semnificativ că în 
epocile de înflorire a culturii originaie, 
traducerile au fost o îndeletnicire de 
cinste. O literatură închisă în ea în- 
săși, cum e ceu antică, serveşte totden- 
una de criteriu pentru modul cum, est2 
iluminată și actualizată prin traduceri. 
Dealtminteri, literatura antică aduce 
cel mai mare profit intelectual, celor 
ce se ocupă de ea, și momentul când ea 
se bucură de un cult maxim, cores- 
punde unei înălțări maxime în cultură, 


Sai 





torii cari nu mai sunt scriitori. 

Totuşi, dacă suprarealiştii potrivit 
instinctelor lor de anarhie au cultivat, 
stările onyrice pe latura de ncoerenţiă 
și liberținaj, nu însemnează că între 
vis şi poezie nu este nici o legătură. 

Lăsând de o parte lumea de imagini, 
care prieşte atât uneia cât şi alteia, ră- 
mâne totdeauna de dorit ca poeţii să se 
simtă, când compun, stăpâniţi în înie- 
gime de imaginile lor ca și omul care 
visează — de visele lu. Cine nu poate 
observa asupra lui însuș această putere 
excluzivă a onyricului ? Visul se în- 
tovărăşește întotdeauna cu un senti- 
ment. de plenitudine, pe care numai 
marile opere poetice îl mai suscită. 

Fericirea ca şi nefericirea, în vis, sunt 
copleșitoare. Un câmp înflorit sau o fia- 
ră care ne urmărește devin, pe planul 
onyric, imagini cu totul absorbante, 
după cum Luceafărul lui Eminescu face 
pe orice cititor, în momentul lecturii, 
indisponibil. 

Intre „poetic” şi „onyric” vor îi e- 
xistând analogii de mecanică internă 
sau de natură, dar coeficientul de in- 
strucțiune al viselor, pentru poeţi, stă 
în caracterul lor de plenitudine. 























Odată cu prezentarea volumului de 
poeme al d-lui Teodor Al. Munteanu, 
ne vom îngădui să facem câteva con- 
sideraţii asupra unei categorii din li- 
rismul românesc nou, format de după 
1930. Categoria este a poeţilor tineri 
de proveniență rurală, ale căror pro- 
ducţii înfăţişează un dublu aspect, al 
evocări vieţii începute în sat şi al sen- 
sibilități desvoltate prin intrarea în- 
tr'un mediu orăşenesc, Situaţia aceasta 
nu este lipsită, am spune, de anume a- 
vantagii. Memoria vieţii rurale, copilă- 
ria, peisagiul, ansamblul de forțe mo- 
rale și naturale, sufletul oamenilor de 
lângă pământ, constitue pentru poet un 
dat, un material asimilat definitiv, o 
existență sigură, despre care nu sc 
poate în nici un chip îndoi. Tot ce își 
aduce aminte, s'a desfăşurat aeve, în- 
tr'o lume care a apus, — e drept, — 
dar care n'a murit spiritual, findcă o 
asemenea moarte nu e posibilă. Dim- 
potrivă, rămasă numai în spirit, această 
lume capătă o calitate poetică, adică 
cere dela sine să fie exprimată liric! 
Simpla evocare a ei, în amintire, nu 
poate fi decât manifestarea unei since- 
rităţi lirice: 


Priete-ne, adu-mi aminte 
De Moldova noastră nesfârșită ca o aș- 
teptare. 
Mi-e dor de mama,—caldă sărbătoare, 
De amurgurile de altădată, 
De fântâni cu ciuturi albe 
Și cumpene până la cer, 
De culesul viilor, 
De porumbul verde, 
De cirezile întârziate pe coastă, 
De salcâmii bătrâni, 
De lanurile copilăriei 
Și de crinii claselor primare. 
Scutură-mi în pumni nopțile satului, 
Să le beau, Mi-e sete... 
(Popas, 12) 


Pe lângă ceea ce poartă în suflet, din 
faza vieţii sale rurale, poetul nu mai 
are nevoe să inventeze, sau să ampli- 
fice altceva. El nu se găseşte în situa- 
ţia de a-şi crea o lume poetică, de a-și 
croi în realitate o viziune, fiindcă per- 
spectiva există înapoi, inepuizabilă su- 
ileteșie. Ea nu se sprijină teoretic pe 
nimic, ci trăește prin legătura tacită 
cu trecutul, — prin ceea ce poetul de- 
clară că simte ca „dor“ și „sete“. Li- 
rismul sorbit din această sursă biogra- 
fică nu are nimic structural cu tradi- 
ționalismul, care este o răsfrângere 
teoretică asupra orizonturilor de viaţă 
rurală, pornită cu argumente din esen- 
ţa culturii. Tradiţionaliştii pot să nu 
aibă origină rurală! Se poate susține de 
altfel că ei nu intuesc în substanţa sa 
ienomenul vieţii de lângă pământ, și 
că construcția lor poetică sar sprijini 
pe concepte mai generale, cum ar îi 
acela al sensibilităţii primitive, al pu- 
rității naturale, al autenticităţii folklo- 
rului, etc., etc. Creaţia care exprimă o 
biografie rurală, nu se bizue pe nici o 
abstracțiune, ea este un dat psicholo- 
gic, este dor şi sete. Sentimentul gene- 
ral din care se alimentează este de na- 
tură tragică. EI implică ireversibilul. 
Intre prezent şi trecut se află soluţia 
de continuitate a morţii. Ceva a murit 
din moment ce a fost cu putinţă o nouă 
viață, cea orăşenească, cu totul deose- 
bită de prima, care nu se mai poate 
reînvia prin experienţă. Ea nu mai este 
vie decât în spirit, acolo unde spre a fi 
viu ceva, trebue să moară în realitate. 
S'ar zice că sa renunţat la viaţa copi- 
lăriei, numai spre a avea prezenţa ei în 
spirit, nealterabilă. O astfel de prezen- 
ță a unei vieţi la care s'a renunțat, în 
realițate, este însă durere, este o po: 
vară de neliniște! Dragostea însăși este 
suferinţă, depildă dragostea mamei. 
Mama poetului este cea mai chinuitoare 
din amintirile rămase dincolo, în lumea 
Ja care a „renunţat“, şi pe care n'o mai 
vede decât ca peste un mal de pră- 
pastie. 


Mama este dorul cel 
inepuizabil : 


mai cumplit, 


Deseori, când streşinile sfarmă cântec 
greu, 

La fereastra nopţii unde's treaz nu- 

mai eu, 

lar salcâmii uzi 

Iși clatină încet candelabrele de licurici, 

De parcă auzi foşnetul veşniciei, 

Gândurile-mi frânte semdreaptă spre 
tine, 

Ingenuchind smerit 

La altarul vorbelor senine 

Și-al bunătăţii dumnezeeşti altar, 

Asemeni lunii de var 

Ciuruită de nori, căzută la hotar. 





CRONICA LITERARĂ 


UNIVERSUL LITERAR 


de CONSTANTIN FANTANERU 


Teodor Al. Munteanu: 


„Viori de lut“* poeme. Bucovina. 1938 


Chipul tău blajin ce-l țiu închis 
In adâncul sufletului 

Ca pe un vis, 

Mă mângăe şi măndrumă, 

Imi scutură râsul de brumă, 
Pe crengile plânsului 

Tu-mi altoeşti 

Meri domneşti 

Șt flori de baladă. 

Insuși portretul pe care d. Teodor 
Al. Munteanu îl face mamei, este o 
confesiune, mărturisind prin aceleaș 
cuvinte, drama înstrăinării: 

Tu ești plămădită 

Din aluat ceresc şi din eterna voie; 
Privirea ta duivasă, obosită. 

De vremuri şi muncă ne'ntreruptă, 


Teodor Al. Munteanu 


Din altă lume pare ruptă 
Imparte pretutindeni pace. 
Tu mai urît pe nimeni: nici nu ştii, nici 
nu voți; 
Iubirea ta se desface 
Ca un răsărit de soare peste caişi ne- 
copți. 
Adevărul numai la tine l-am găsit, 
Tu mamă, tu singură în viață nu m'ai 
amăgit; 
icoana ta bătută în 
strămoşesc ban, 
Răsare tot mai sfântă și o înfloreşte fic- 
care an. 
Scrisoare deschisă, pag. 73 


Deaceea, poate, 


Avantagiul de care am pomenit la 
început reiese şi din caracterul de ab- 
solută sinceritate al poeziei. Lirismul 
d-lui Teodor Al. Munteanu este sincer 
prin el însuși, de o sinceritate elemen- 
tară oarecum, ca al elegii frunzelor în- 
gălbenite toamna, de exemplu. De aci 
gingăşia și tonul pronunţat în surdină, 
aceste acorduri delicate, cernite cu me- 
lancolie. 

Ce expresie poetică găseşte autorul 
pentru experiența sa de viață din a 
doua etapă biografică? A început în- 
ir'adevăr un traiu nou, viguros, de lup- 
iător intelectual, care are destulă ener- 
gie spre a-și fixa noi rădăcini de adap- 
tare? Inţelegem că viaţa rurală o cântă 
elegiac, fiindcă este un domeniu la care 
a renunţat, din care a ieşit fără întoar- 
cere. 

Avem în literatura noastră cazul fe- 
ricit al uniu poet, care a găsit în viaţa 
de transplantaţie orășenească, un me- 
diu de rapidă adaptare: d. N. Crevedia. 
In ultimul volum de poeme „Maria“, 
d-sa slăvește căsnicia ca pe unul din 
stările euforice pe care i l-a adus ora- 
șul, după ce mai 'nainte cântase, con- 
fortul banului, al gloriei, al tehnicei. 
Oraşul croește alte dimensiuni traiului. 
In locomoția cu aeroplanul, în specta- 
colele de artă, în toate achiziţile ştiin- 
ței şi culturei, d. N. Crevedia găsește 
un material plastic îndestulător, spre a 
făuri o nouă lume de evoluţie. Se pare 
că acesta este mersul firesc, pentru 
structurile tari, substanţiale. Adaptarea 
dovedește esenţialitatea, Dar nu tot- 
deauna neputința de adaptare învede- 
rează lipsa de substanţă. Mai este eva- 
darea în fantastic, în care caz lumea 
trăită aeve, devine câmp de transfi- 
gurări, proces mărturisit de opera lui 
Creangă întreagă. S'ar mai putea dea- 
semeni ca din incapacitatea de adaptare 
să se ivească o sensibilitate originală, 
profundă, un lirism tragic încăpător 
pentru un mare talent poetic. 

D. Teodor Al. Munteanu, fără a par- 
ticipa la categoria poeţilor „adap- 
taţi“, ca d. Crevedia, își soarbe 
energia din trecut, oraşul neoterindu-i 











13 August 1938 








CE ESIE POESIA? 


(URMARE DIN PAG. I-A) 


Nu însuși Paul Valery, poetul fran- 
cez cunoscut, nu oare el susținea că la 
începutul tuturor lucrurilor a fost Fa- 
bula; în acest sens că orice cauzalitate 
a lucrurilor, orice principiu al lor, nu 
e decâi o invenţiune fabuloasă. 

Poezia fiind un mit ea nu poate de- 
cât dispare prin prea multă preciziune, 
fiindcă fantomelor le e teamă de lu- 
mină. Poezia mai cu seamă nu trebu- 
iește judecată după aceleași criterii ca 
proza. 

Mult mai veche decât romanul și de- 
cât toate genurile literare, poezia naște 
cea dintâi alături de credința  într'o 
lume viitoare, alături de muzică și dans, 
la toate popoarele cu mari energii spi- 
rituale. Indienii şi vechii Eleni au ri- 
dicat-o pe culmi pe care mileniile de 
cultură ce ne despart de ei n'au reuşit 
s'o urce mai sus. 

Dar lăsând uitării istoricul cât de 
succint al unci poezii comparate, pe 
sama tratatelor de istorie literară, mă 
voi mărgini doară azi, să subliniez vă- 
dita contrazicere ce există atât de per- 
tinent în secolul ce trăim între viața 
mecanizată a lui, și elanul spre o mai 
mare și mai răspândită spiritualitate a 
omului modern. 


HOMO FABER 


Realismul confortului deci, viteza cu 
care viaţa trebuie trăită, pofta de 
„]uisări“ prea mari şi de suprafaţă, 
opune modernismul vieţii academismu- 
lui considerat ca îmbătrânit al lumii 
vechi, 

Pare deci lupta între libertatea lu- 
mii individuale, şi cererile lumii colec- 
tive. Dacă pentru reliefarea acestor 
tapte am lua ca izbitor exemplu doar 
felul locuinţelor noastre continentale 
mai mult sau mai puţin modeste și 
oceanul acelor oraşe „zgârie-nori“ al 
Statelor-Unite ale Americei am putea 
pătrunde mai adânc în prăpastia ce 
desparte omul de azi de oamenii viito- 
rului; două umanităţi am putea spune. 

Un esseist şi mare francez Le Corbu- 
sier, un entusiast al Americii dar şi un 
negator al drumului arătat de ea uma- 
nității, în volumul său „Voyage au pays 
des timides“, face o admirabilă paralelă 
între iumea veche și cea nouă, în sluj- 
ba mașinismului. 








incă hrana trebuitoare unei noui creş- 
teri ; 
Brazdă proaspătă, brazdă sfântă, braz- 
dă străbună, 
Păstrătoare de datină şi îndemn, 
Lasă-mă să te sărut, cucernic semn, 
Buzele-mi uscate asupra ta să pună, 
Lasă-mă să  îngenunchiu încet lângă 
tine, 
Să te'mbrăţișez și să te strâng ca pe o 
icoană, 
Să-ţi beau apoi toate ulcioarele cu vi 
goare pline 
Gându-mi să se dospiascăn miros de 
pământ şin mană. 
(Eternitate, pag. 17). 


Mai rămâne să dăm exemplu din 
producția isvorâtă din sensibilitatea 
nouă, orășenească, la al cărei temei ar 
sta în primul rând tristeţea neadaptă- 
rii. Sub acest raport poezia d-lui 'Teo- 
dor Al. Munteanu este cu totul pildui- 
toare! Puţine culegeri de poeme trans- 
mit lectorului atâta amărăciune, ca 
viorile d-sale de lut. Cântecul pămân- 
tului, în evocare, este melancolie, dar 
viaţa orăşenească se desfăşoară într'o 
măcinare și mai dureroasă, din care 
poetul nu se poate descătușa, ca din- 
tr'un ocol de moarte. Deocamdată n'are 
nicio putinţă de evadare: 


Aş vrea să-mi prind în palme chipul 

cu jarul gurii să-l desmierd 
Să'mnalţ spre ceruri jurăminte 

că niciodată nu-l mai pierd 
Şingenuchiat la poarta arsă 

în vatra anilor pustii 
De lacate să-mi sprijin fruntea 

şi să le spun ce jale mi-i. 
Să mă cerșesc sau de se poate 

prin luptă dreaptă să mă fur, 
Din nou să fiu cu mine-alături: 

un petec limpede de-azur. 

. (Descătușare, 'pag. 36). 


Poezie de accente, de exclamaţii și 
sinceritate totală, culegerea de poeme 
prin care debutează d. Teodor Al. Mun- 
teanu atrage suficient atenția şi stima 
noastră spre a-l socoti printre tinerii 
poeţi de azi, în a căror vocaţie avem 
încredere. Autorul se găseşte desigur la 
o răspântie dificilă. Problema evadării 
sau a adaptării este destul de impor- 
tantă peniru o carieră literară. După 
chipul cum o va rezolva, îşi va mântui 
talentul. 


„Zgărie-norii voştri sunt totuș prea 
mici“, a spus ei coborând pentru prima 
oară la New-York, primul oraş al lu- 
mii. A vrut prin aceasta, cu siguranţă, 
să insinueze. că americanii totuş n'au 
uitat în destul sufletul, poezia lumii 
vechi. Fiindcă dv. ştiţi că stilul e singur 
lirism, prozodie, el se exprimă nu fără 
de o fină ironie faţă de acești zgârie 
nori: Une catastrophe feerique! Legile 
armoniei clasice n'au ce căuta, poezia și 
toată tradiţia ei. Totul aci e opera Ma- 
şinii şi a mecanismului. Stilul arhitec- 
tural reflectează mai puțin linii arhitec- 
tonice cât conceptul de spiritualitate 
al epocii respective, al societății ce a 
lucrat clădirea. Gândiţi-vă la o culă ro- 
mânească și apoi la un castel medieval 
francez, la o moschee arabă şi la un 
templu grec. In fiecare din ele e nu 
numai o simplă formă, dar poezia şi su- 
fletul unui veac. 

Au aceste construcții o spiritualitate 
a lor? Fără îndoială, și tot fără îndo- 
ială afirmăm că tot maşinismul modern 
a fost incapabil să dea acest suflet al 
unei naţiuni oglindit sub forma lui de 
legendă în congiomeratul unui mate- 
rial arhitectonic. 


Dar totuş acest prea plastic exemplu 
nu ne serveşte decât să dovedim cum 
tot restul omenirii americane nu se 
poate complace și recunoaşte decât în 
trepidaţiunea acestui confort, în care 
oamenii devin simple numere, sufletele 
fiind cât mai mult uniformizate, stan- 
dardizate. 

Astăzi, din nefericire pentru poezia 
sufletelor noastre, către felul acesta 
regimentar şi numeric, tind cât mai 
intens civilizațiile noastre europene. 

Sufietele alese, simțind un gol, se în- 
'ristează de acest elan mistic tot mai 
scăzut, iar arta din această cauză tot 
mai simplificată pentru gustul unui pu- 
blic ce nu mai pricepe azi decât ceea ce 
inseamnă confort, se naşte și ea tot 
mai întinată de elemente naţionale sau 
de alt ordin decât al experienţei noas- 
tre, de mare şi adevărată artă. Arhitec- 
tura, sculptura (monumentele), poezia 
uneori, iau aspectul industrializării lor, 
al fabricării ușoare și în serie. 

Poeţii fac lucrări ciclice, sculptorii 
monumente după acelaș prototip, fără să 
mai vorbim de cutiile arhitecţilor. Omul 
poeziei pare că rămâne tot mai ascuns 
acelui patriarhat bucolic când toate fe- 
nomemnele maturii le privea cu teamă, cu 
spaimă uneori, transformându-le în !u- 





Mihai Moşandrei 

mina imaginației lui în simboluri şi 
mituri. Sufletul părea o antenă gata să 
vibreze la prima impresie Sau senza- 
ție, ca impresia să fie repercutată apoi 
cu vibrări de clopot. Totul se petrecea 
între Paradis şi Infern. Când tirania 
cosmosului îi dădea un pic de răgaz își 
organiza liber o poezie de elan şi con- 
templaţie. Versurile fecundau odată 
cu holdele, cu pomii ce înfloreau, cu 
apele mărilor ce primăvara se liniş- 
teau. Pământul, huma din care Creato- 
rul ne-a plămădit, acel Alma Mater al 
anticilor, era foarte aproape de inima 
poetului vechiu. 

Acel Eu nou tâșnit din liniștea tru- 
pului, din contemplaţia nestânjenită a 
sufletului, a dat istoriei: Miracolul Elen, 
Renașterea, arta mare a Franţei din 
sec. 17, 18 şi 19. 

In aceste timpuri vechi: de altfel ar- 
tistul nu-şi arunca opera lui unui vulg 
necunoscut şi anonim, ci în cercurile 
curții monarhilor, unde rafinații cunos- 
cători forfoteau. Aceştia nu precupe- 
ţeau, ca şi monarhul, nici sprijinul 
moral şi nici pe cel material, punân- 
du-i pe artişti la adăpostul tuturor ne- 
siguranţelor zilei de mâine. Totul creş- 
tea întrun naiv rusticism plin de exu- 
beranță atunci când o pură şi autentică 


cerebralitate nu prezida la făurirea a- 
tâtor opere. 

Totul era patronat de timp şi de mi- 
gală de dorul desăvârșirei și nu de 
graba editorului întețit de cereri. Viaţa 
curților plină de belșug şi lux, intrigile, 
războaiele cavalerești în care eroismul 
își putea rosti cuvântul, erau tot ce 
trebuia ca mediu naşterii unei copioase 
şi adevărate arte. Azi toate au îost 
schimbate pe o lipsă de misticism, mul- 
tă incompetenţă, scepticism, acolo unde 
ca întâmplător sar găsi. 

Epoca noastră pare tot mai acapa- 
rată de inginerie de tehnico-mecanică, 
în care nu se urmăreşte decât volup- 
tăți trupești, maximul de viață animală 
cu minimum de efort posibil. Cu reper- 
cusiuni în viaţa artelor, acolo acest fel 
de a o înţelege ia numele de arivism. 

Evident că  trepidaţia motoarelor, 
energia gazelor, ce ne proectează când 
în strato-sferă când în fundul pămân- 
tului, electricitatea cu derivarea minu- 
nilor ei, toată mecanica cinematica ce 
a ajuns să realizeze viteze de corpuri 
cerești, toate aceste forțe stăpânite de 
om și exibate în expoziţiuni de tot fe- 
lul, au dat incontestabil încredere omu- 
lui dar l-au secătuit, l-au blazat de ne- 
voia lui de frumos, de supra omenesc, 
de miracol, 


Toate acele sentimente nobile, altru- 
iste, cu care umanitatea s'a fălit timp 
de secole: sentimentele estetice, amo- 
roase în sensul superior, religioase, etc. 
se văd azi tot mai încolţite mai anihi- 
late de un spirit global uniform: rea- 
lismul practic, sau, în alte  tempera- 
mente mai cerebrale, cu sentimentul nt- 
liniştei şi al disperării. | 

Rămâne impresia că minunile științei 
blazează lumea față de realizările şi 
posibilitățile artistului, arta, prin eseriţa 
ei chiar, neputând rămâne o veșnică 
nouă descoperire fără de nicio legătură 
cu trecutul. Intelectualitatea scăzând, 
viața atelierului sau a şcoalei fiind iot 
mai îngreuiată pe de altă parte, masele 
tineretului își caută mulțumirea azi tot 
mai mult în sbenghiu sportiv. 

Acest lese-arte am putea spune e şi 
una din cauzele atâtor şcoli noi de artă 
la intervale aşa de mici, a polemicilor 
tot mai înverşunate de cum trebue și 
ce trebue să fie arta, a felului cum 
trebuie imaginată o poezie să aibă cât 
mai mulţi cititori, etc. 

Partizan al senzaţiei, al vieţii deci 
sensuale, al materialismului cât mai fe- 
roce, cu realismele lui cele mai degra- 
dante, cât de ușor e azi să constaţi o 
morală dublă, sau o morală în vacanţă; 
homo faber rămâne pentru sărăcia Su: 
Metului lui, tot mai strein efluviilor 
poeziei. 

Poezia la rândul ei se lasă străbătută 
tot mai mult de ceeace se chiamă teh- 
nică, adică luptă de cuvinte, sintaxă, 
elipsă, etc., în dauna inspiraţiei naive 
şi sincere, a sentimentului tot mai în- 
laturat. 

Poezia ca o statuă de marmoră tot 
mai mult învăluită de doliu, pare că se 
clatină cu vorbele pe buze ale marelui 
poet: „Dece nu m'aș legăna dacă trece 
vremea mea“. 

Cine ştie însă dacă tot răul nare 
drept efect un bine real, prezent sau 
viitor. Fără baloane de oxigen, fără 
câștiguri de niciun ordin, departe de 
trivialitatea și incompetența marelor 
masse, cine poate afirma că această izo- 
lare splendidă, nu e tocmai bine-făcă- 
toare măreției ei mândre. 

In această singurătate, în această de- 
părtare de câștigul imediat al prezen- 
tului, căutându-se pe ea tot mai mult 
îşi va găsi poate în această pustietate 
izvoarele ei cele mai limpezi. 

Lumea trăește azi condusă de doi 
mari titani cărora le dăruieşte tot su- 
fletul toate aplauzele ei: Titanismul şi 
Actualismul, 

Pentru ca ceea ce creem noi azi să aibă 
sorţi de mare răsunet de reclamă ne- 
plătită trebue să împlinească aceste 
condiţii: să fie disproporționat de mare: 
O statuă colos, un roman sau poem în 
3-4 volume, un zgârie-nori, un vapor 
cu proporții de oraş, etc. 2) să fie ori- 
cum, dar de actualitate. Inţelegeţi prin 
aceasta ceva ce n'a mai fost, ceva de 
care nu s'a mai auzit, etc., mereu Alt- 
ceva. 

“Tocmai faţă de acești monştri cu pi- 
cioare de lut, esseiști și filozofi precum 
un: Berdiaeft, un Kaiserling, se arată 
foarte neliniștiţi. 

Aşa cum am arătat, faţă de aceste 
capricii ale timpului nostru, artistul 
pare a se izola tot mai mult, oglindin- 
du-se doar pentru el, sau pentru ade- 
văraţii cunoscători în apele limpezi ale 
sufletului lui. 








13 August 1938 


'am dus la Sanda, mai mult mi- 
Mo de bolnăvicioasa dorinţă de 

a mă răsbuna într'un fel pe Ade- 
la. Sanda, cred că mă aștepta pitită du- 
pă perdele, căci nici n'am apucat bine să 
apăs pe butonul sonerici şi îndată mi-a 
deschis uşa. 

— Credeam că nai să mai vii! mă 
întîimpină, întinzîndu-mi mâna. 

—- Veneam chiar dacă nu mă che- 
mai, căci astăseară plec! 

— Serios? Ne urăşti chiar atit de 
mult ? 

— Nu urăsc pe nimeni. Dar trebuie 
să plec, căci altfel mă pomenesc dezer- 
tor! Și n'aş vrea chiar așa să-mi fac 
debutul în militărie ! 

Urcăm o scară. Sanda merge alături 





de mine. O văd parcă mai stăpână pe 
sine, decât am știui-o până acum. Poa- 
te fiindcă e acasă la ea, sau poate fiind- 
că nu se ştie observată de alţi ochi în 
atară de ai mei. E îmbrăcată într'o ro- 
chie albă, strânsă pe talie cu un cor- 
don negru și în semi-întunecimea scării 
pare că lunecă. Scara se conținuă şi an- 
trenat, vreau să pornesc înainte. 

— Nu... Nu te grăbi!! Amajuns!! 

Și cu un gest rotund îmi deschise o 
ușă, şi-mi spune: 

— Aici!!! 

Pătrund într'o odaie înecată  într'o 
ploaie albastră. Tapetul, perdeiele va- 
poroase, fotoliile, toate sunt albastre. 
Doar mobila e de culoare neagră, ca 
și pianul care stăpânește colțul de lân- 
gă fereastră. 

Lumina, îot albastră, plouată discret 
de sub abajur, adună parcă buchete de 
taină și le împrăștie prin ungherele ca- 
merei. 

— Să nu te surprindă că-i atâta alba- 
stru la mine. Iubesc însă mult culoarea 
asta ! M'aș simţi însingurată dacă mi-ar 
lipsi !... 

— E şi odihnitoare ! adaug eu. Cer și 
poezie ! 

— Mda! Mai mult cer și mai puţină 
poezie | 

Şi râde. Nu ştiu, e poate primirea in- 
timă de vină sau înlăturarea oricărei 
formule de convenţional, dar mi se pare 
acum că am în faţă altă ființă, nu fata 
pe care am dăscălit-o cu tot felul de 
inepții filosofice, în toată după-amia- 
za aceia, hoinărind pe malul Borcii. E 
mai sprintenă, mai plină de viaţă, mai 
aproape de mine. 

Sub un pretext oarecare mă părăse- 
ște. Rămânând singur, constat că m'am 
lăsat prea mult antrenat de drăgălă- 
şenia ei, intrând îmbrăcat. Deaceea 
caut să găsesc un cuier în antreu, unde 
imi las paltonul, pălăria și fularul. A- 
proape că mă felicit că n'am avut ga- 
loşi, căci altfel aş fi intrat cu ei. 

In cameră mi-atrage atenţia bibliote- 
ca, așezată în fund. Dar înainte dea tre- 
ce în revistă cărţile scrise cu litere au- 
rite pe cotor, mă opresc în faţa oglinzii 
și mă examinez. Sunt mulțumit de în- 
fățișarea mea. Și totuș n'am venit ca 
să plac. 

Biblioteca e în curent cu toate nou- 
tățile literare franceze și româneşti. In- 
cerc să deschid ușa dulapului, lucrat 
admirabil din nu ştiu ce fel de lemn, 
dar e încuiată. Deaceia găsesc că-i mai 
nimerit să fac un recapitulativ vizual 

Odaia Sandei strălucește printr'o de- 
săvârşită ordine. Dacă n'ar fi patul așe- 
zat în mijlocul ei, aș crede mai curând 
că nu-i un dormitor, ci un salon. Sunt 
sigur că s'a îngrijit personal de aranja- 
mentul ei, ştiind că astăzi are un mosa- 
fir. Altfel n'ar fi totul atât d& meticulos 
aranjat. Şi mă simt oarecum mândru că 
Sanda mi-a dedicat această atenție. To- 
tuş nu prea-mi place. Ordinea răspândi- 
tă aici îmi impune. Nu mă pot mișca în 
voie. Parcă mă urmăresc toate  obiec- 
tele, 

Deschid pianul, căutând să ghicesc pe 
dantura albă, nota la. Iincercările mele 
sună spart. Notele sar ca niște păsărele 
speriate și nu le las mult timp sborul 
prin cameră : imediat le omor, în lumina 
albastră. 

Sanda a intrat pe nesimţite, cu un în- 
treg bufet purtat de o servitoare care 
mă privește 'cu ochii mari. Noroc că în- 
chisesem pianul, căci ar fi pretins, poa- 
te, să-i cânt. 


Tava cu bunătăţi de tot felul o aşează 
pe un taburel în vecinătatea bibliotecii. 








lată alt lucru care nu-mi place! De ce 
adică să mă îndoape? Nu mi-a plăcut 
niciodată să fiu tratat. Obiceiul ăsta, 
(deși n'aș putea să lămurese de ce) îmi 
tace și silă și mă și intimidează. Mie 
imi place să mănânc fără să ţiu seamă 
de etichetă și de 'instrumente, ci sim- 
plu, ca la noi pe Bărăgan. Uite! de 
pildă acum: habar n'am cum să mânu- 
esc deosebitele ceainice, farturii, clești, 
cutii. 

— Dacă știam că venirea mea dă naş- 
tere la un festin, n'aș fi venit! rostesc 
eu cu oarecare reproş în glas. 

— Nu-s eu de vină! Obiceiul pămân- 
tului! Şi-apoi nu e festin „ci un modest 
ceai!!.... 

Noroc că mă servește ea, căci altfel 
naș fi știut să mânuesc toată apara- 
tura acestui „modest”, dar „complicat” 
ceai. Mânuţele fine umblă grăbite prin- 
tre porțelanurile albe. Ea pune zahărul 
şi mă îmbie, dacă nu-i prea dulce să 
mai iau. 

Sanda nu pare câtuși de puţin stin- 
gherită. E aceiaș fată pe care am cunos- 
cul-o în seara sărbătoririi ei. Dar astă 
seară ochii ei au mai multă strălucire. 
Atunci poate fiindcă era emoţionată și 
silită să se împartă între atâţia mosa- 
firi, sau poate fiindcă eu mai aveam 
ochi și pentru altcineva, nu mi se pă- 
ruse atât de drăgălașă ca acum. Observ 
la ea chiar o dorință de a se şti plă- 
cută. 

Sorbim ceaiul aromat, ronțăind piş- 
coturi, 

— Iţi plac pişcoturile? Sunt făcute 
de mine! Ei, poftim: „îmi plac piș” 
coturile ?”. Și dacă-mi plac? Trebuie 
numai decât so laud? Mie nu-mi 
place să aduc elogii cuiva în faţă, 
chiar atunci când ele ar fi sincere. 
N'am destulă convingere în mine, ca 
să fac pe celălalt să mă creadă, și-mi 
pare că-s fals. Deaceia tac, îi zâmbesc 
și ronțăi mai departe pișcoturile, care, 
orice s'ar zice, sunt delicioase. 

—— Petele Negreanu știu cai venit la 
mine? 

— Da.... Dare nu trebuiau să știe? 

— Ba da!!! Dar n'au zis nimic? 

— Ce puteau zice? 

— Te rog să crezi că nu încerc să te 
ispitesc! Insă eu nu prea am obiceiul 
să invit lume la mine. Cu lumea te gă- 
seşti în parc, pe „Principală“, în piaţă, 
la cofetărie, la cinema. Acolo ești obli- 
gat să întrebi „ce mai faci?“ sau să răs- 
punzi, ca un papagal: „mulţumesc, bi- 
ne! D-ta?'' Ca să inviţi însă acasă tre- 
bue să mulțumești gusturile. O! Și sunt 
atât de felurite gusturile și atât de pre- 
tențioase aici în privincie, încât e o a- 
devărată problemă. Şi-apoi trebue să 
presari peste anumite repulsii fireşti, o 
intimitate care-mi repugnă şi care ba- 
nalizează. Nu mai prezinţi atunci ine- 
ditul pentru ceilalţi. Căci acești „cei- 
lalți“ vin în casă mai mult ca să te spi- 
oneze. Şi mie nu prea-mi piace să mă 
știu cercetată. Te-am întrebat asta fi- 
indcă am bănuit că știi că în acest oraș, 
sunt considerată ca o ființă aparte. 
M'au şi botezat: călugărița. Pentru a- 
ceasta ochii orașului mă urmăresc şi 
sunt sigură că venirea d-tale la mine, 
va deveni în curând un fapt public. 


— Fetele n'au zis nimic! Cel puțin 
faţă de mine! 

— Bănuiese că sor fi supărat. Mai 
ales că Adela care este oarecum in- 
dreptățită. 

— Te asigur că dacă e vorba de în- 
dreptățiți şi nedreptăţiţi, Adela nu 
are de ce să se socoată într'una din a- 
ceste categorii. 

— Cu toate acestea, cred că n'ai drep- 
tate! Și te-am chemat ca să-ţi cer o ex- 
plicaţie. 

— Jar vreo complicaţie? 

— A, nu! Nici o complicaţie. Voesc 
să lămuresc doar o mică neînțelegere... 

— Anume? 

— O observaţie făcută de mine pe 
care vreau s'o verific. Dar nu ţi-o spun 
acum. Să mai mă obişnuesc cu prezen- 
ţa d-tale. 

— Atunci... să ne obișnuim! 

Râde. Ochii ei negri par mai mari, 
mai frumoşi, mai strălucitori 

— Ai dreptate! Să ne obișnuim. Mai 
ales, să ne cunoaştem. Căci d-ta ești un 
semn de întrebare! 

— Știu! Și d-ta ești pentru mine o 
problemă. 

— Nostim! Atunci ne-am adunat 
pentru a ne rezolva reciproc! Crezi 
că vom reuși? 

Sanda mă privește cu îndrăsneală. De 
abia acum, uitându-mă la ea mai atent, 
observ că are gură frumoasă și că ume- 
rii, deși slăbuţi, se adună lângă ciucu- 
rele alb, deasupra sânilor, într'o linie 
perfectă. 

— Totuş eu nu încerce o rezolvare... 
Vreau numai să lămurese ceva. Yezi, 
eu nu prea sunt meșteră în întortocheri. 
Am un obiceiu, pe cât de nelalocul lui, 
pe aţât de natural. Imi place să discut 
direct, fără prize lăturalnice. 

Ce dracu mai putea fi oare? 

—- Noi, urmează Sanda, ne-am cu- 
noscut în seara aniversării mele. 

-- Exact! iau eu o atitudine degaja- 
vă 

—— Imi fuseseși prezentat de surorile 


UNIVERSUL LITERAR 








Negreanu, în tovărășia cărora veniseși. 
Şi felul d-tale de a [i şi de-a antrena, 
mi-a plăcut. M'am lăsat dusă de plăce- 
rea de a fi sărbătorită şi de a fi eroina 
serii. 

-— Nu cumva regreţi? 

— De ce nu mă laşi să termin? mă 
inustră ea. 

— Tartă-mă, dar mi se pare că suni 
învinovățit că ași fi abuzat de prietenia 
d-tale, în ce fel nu știu! 

-— De ce n'ai răbdare? Nu-i așa! La- 
să-mă să vorbesc!.... Te-am azceptat, ur- 
mează ea, fiindcă erai vesel și nu banal 
ca ceilalţi, Dar târziu am observat câ 
ţi-am fost uneită! 

— Uneltă? In ce fel? 

— M'ai întovărăşit în seara aceia, ca 
să chinuiești pe Adela. 

Am plecat capul! Era adevărat. .. 

—- 'Te rog să nu consideri asta drept 
un reproş! Dac'ar fi așa, aş regreta că 
te-am întrebat. Dar am impresia că A- 
dela te iubeşte şi că o iubești. Şi-atunci 
nu'nţeleg de ce vă chinuiți?! E în asta 
o voluptate a iubirii? 

I-am prins mâna şi-am privit-o fix. 

— Domnișoară Sanda, mă simt vinu- 
vat. Vinovat, liindcă dacaş căuta să mă 
apăr, ar trebui să afirm anumite chestii 
care nu şi-ar afla locul. 

— Un singur lucru te rog... Adela 
mi-e dragă! O iubesc mai mult ca pe 
oricare fată din oraşul ăsta. Prietene nu 
suntem. Eu n'am nici o prietenă. Insă 
admir pe fata asta fiindcă întotdeauna 
știe ce vrea, ştie să lupte și să bi-uia- 
scă, Şi n'aș vrea să fiu tocmai eu uceia 
care... 


Te rog să mă crezi! A fost ceva.... O ne- 
bunie! Da, absolut o nebunie, de care 
m'am vindecat subit. A fost deajuns un 
simplu gest, să se sugrume un vis. Ce 


sugestiv motiv pentru un poem!! Dar. 


nici de așa ceva nu mai poate fi vorba. 

— Nu cumva sunt eu de vină?.... 

Iată o întrebare pe care nu mi-am 
pus-o și la care nu pot răspunde, căci 
nu pot defini ce simt pentru Sanda. To- 
tuș ochii ei negri, au acum mai multă 
lumină ca oricând, puterea lor mă ţine 
încătuşat..., 

— Domnişoară Sanda, mi-ar fi peni- 
bil ca să aștern eu, funingine pe simpa- 
tia d-tale pentru Adela... De acesa sunt 
mulțumit că diseară plec... 

— Chiar pleci sigur? 

— Absolut sigur. 


A rămas gânditoare. Tăcerea scobo- 
rîtă e atât de grea încât mă simt pră- 
bușit. Imi pare rău că Sanda va rămâ- 
ne cu o amintire uriîţă despre mine. Aș 
vrea s'o conving că nu sunt așa cum 
m'au arătat faptele, dar cum să fac?! 
Nu, singura soluţie e să plec cât mai cu- 
rând 'din orașul ăsta, fără să ţiu seamă 
de nimic. 

— Aș putea să te petrec și eu la gară? 
N'am petrecut pe nimeni până acum! 

— ţi mulțumesc, dar plec târziu... 
1.40 noaptea. |... 

Discuţia e penibilă,  Deaceea încep 
să-mi frec mâinile, nerăbdător, până 
când îndrăsnesc să mă ridic. 

— Te grăbești? 

— Nuu! Dar n'aș vrea să-ți ocup tim- 
pul!!.... 

— "Timpul meu? O! Am prea mult 
timp, ca să mi-l economisesc, Te rog 
mai stai! Sunt singură acasă şi mama, 
la plecare ma rugat, că în caz dacă 
vii, să te rețin. O să fie greu? 

Și mânuţele albe, ca niște crini, îmi 
suie pe umeri şi mă apasă atât cât pu- 
terea lor îngăduie, 

— Poate te aşteaplă Adela. Dar am 
să-i vorbesc eu... Ii voi spune că te-am 
reținut contra voinței d-tale! Eşti mul- 
țumit? 

— Domnişoară, nu sunt dator nimă- 
nui nimic, 

E atât de drăgălașă! Dac'aş ști că bru- 
talitatea braţelor mele n'ar speria-o, aș 
lua-o pe sus şi-aș purta-o — fulg — prin 
lumina albastră. Dar prezenţa ei nu-mi 
furnică nici un neastâmpăr în sânge, ca 
atunci când te afli singur cu o fată, de 
care ești sigur că nu s'ar împotrivi unui 
sărut. Dimpotrivă: o privesc cu ochii 
mari și din ce în ce o găsesc mai aproa- 
pe de suflet, mai vrednică să-i d=dici 
un gând frumos, 'ca unei flori pe care 
ar trebui s'o iei că-ți place, dar pe zare 
ţi-e milă s'o rupi pentru viaţa ei fru- 
moasă. 

Sunt unele tablouri care nu te atrag 
dintr'o dată. Culorile nu sunt atât de 
puternice ca să te isbească Din contră, 
monotonia lor nu vorbeşte direct „nu 
cheamă. Te oprești în faţa lor îndife- 
rent. Dar privindu-le mai de-aproape, 
simţi cum încep să crească, să evoace. 
Și deodată te aduni lângă ele cu toată 
puterea de a simţi. Din toată tăcerea 
lor evocatoare, rupi fărâma de suilet, 
pe care artistul a plămădit-o în culoa- 
re. Te regăsești cu ele în marea tăcere 
care le-a zămislit. Și-atunci simţi cum 
te doare ceva: sufletul sau poate nesa- 
țiul că nu poţi permanentiza încântarea, 
că nu o poți răsturna în tine, ca pe o 
veșnicie. Ele rămân nepăsătoare în e- 
ternitatea lor, dincolo de tine, ca o lu- 
mină adânc cuvântătoare, mai uriașă în 
tăcerea ce-o deapănă iar tu o biată 














de DAN BĂLTEANU 


oglindă, in care imaginile se șteru ca un 
abur. 

Aceiaş impresie vo am, stând în fața 
Sandei, o ființă ştearsă la prima vedere, 
dar întregitoare de farmec, când încerci 
să-i fii aproape. 

Ii prind mâinile suite pe umerii mci, 
i le cobor încet, O privesc drept în ochi 
şi când ea își leagănă pleoapele, ca în 
tr'un fâlfâit de elitre roze, îi sărut a- 
mândouă mâinile, pe deplin pătruns că 
aduc Sandei, cel mai sincer și rai cald 
omagiu. 

Nu știu dacă a ţresărit. Căci nu mă 
interesa să pândesc clipa părăsirii de 
sine. Ştiu însă că atunci când privirea 
ei a întâlnit-o. din nou pe a mea, faţa 
îi era iluminată. 

— Ce “ochi ai! Ochi care știu vorbi, 
care pot pătrunde! Ochi care pot face 
teamă... Totuş nu mi-e frică; însă-s prea 
grei ca să-i pot suporia.... 

Deabia a șoptit cuvintele care au curs 
ca un foşnet de mătasă. Nu vorbe arse, 
nu scrum. Ci svon. Unduire.  Acelaș 
svon pe care ai impresia că-l auzi, când 
priveşti cum lumina amiezilor de vară, 
joacă năluciri deasupra mirișştilor. 

—Acum înțeleg de ce suferă Adelal!! 

Nu m'am mai putut stăpâni. l-am cu- 
prins umerii mici și încet am apropiat-o 
de mine. A ezitat la început, apoi în- 
tr'un elan svâcnit din adâncurile dăru- 
rii, sa adunat la pieptul meu. Am șă- 
rutat-o uşor pe păr, părul acela negru 
ca o noapte. Târziu şi-a ridicat ochii și 
m'a privit, = 

— E o nebunie ce facem! O nebunie! 
șopteşte ea. 

Dar buzele aşteptau cu acel tremurat 
imperceptibil, braţele suiau — edere 
— spre grumazul meu... 

Am sărutat-o ca un scos din minți. 


Am sosit în gară cu o oră înainte 
de plecarea trenului. Sala de așteptare 
e pustie. Doar vreo doi trudiți dorin în- 
trun colţ „iar alături de ghișeul ce bi- 
lete picotește un ceferist. Lumina care 
destramă melancolic un bec prăfuit e 
ca de candelă. Peronul e complect pu- 
stiu. Puţină viață aduce grupul nostru: 
patru fete și eu. Dar nimic mai mult 
decât cadența grăbită a pașilor, care 
sfârşeşte repede lângă cea mai apropia- 
tă banică. 

Sunt trist. Gândul că plec spre o lu- 
me complect necunoscută, mi-a coclit 
sufletul. Acum câteva ore sărutam o 
tată plăpândă, care ma petrecut cu doi 
ochi negri, înotând în lacrimi. Şi eram 
fericit. Acum sunt un necuprins de tris- 
tețe, un morman de sgură, Simt toată 
desnădejdea ruperii, fără să am măcar 
un gând frumos de care să mă pot re- 
zima. În clipele astea nu văd d=cât pe 
mama, pe care acum 6 zile, am iăsat-o 
în poartă plângând. Deabia acum înţe- 
leg că în plânsul acela stăpânit, am în: 
gropat o lume de iluzii, de prietenii. 

De-acum sunt al nimănui. 

Alături de mine e Florica și apoi în 
ordine: Ana, Suzi şi Adela. 'Toţi tăcem. 
Poate că și ele gândesc la fel cu mine, 
fiecare având o lacrimă de ascuns, A- 
dela, de aseară, nu mi-a spus un cu- 
vânt. 

— Cred că voi puteţi pleca! le spun 
eu. Nu văd de ce să mai staţi. O să vină 
un tren şi-o să mă ia... 

— Vrem să vedem și noi trenul! zice 
Florica, 

Deabia a trecut un sfert de oră. Imi 
sosesc şi doi dintre camarazii care mă 
vor însoţi spre regiment și rămân oare- 
cum mirați când mă văd escortat de 
patru fete, toate chipoase. Ba chiar mă 
salută stângaci de tot şi trec grăbiţi. 
Ana face o remarcă asupra unuia, care 
are pantalonii boțiți. Sosesc şi cei doi 
călărășeni; firește că vin direct spre 
noi, fiindcă amândoi cunosc fetele. U- 
nul din ei, Aurel Popescu, e foarte bine 
dispus. 

— Ce-ai, mă, frate Botene? mă tutu- 
iește el dintr'o dată. 

— Nu vezi? Parcă i s'au înecat coră- 
biile! complectează Ana. 

— Ehe! Ştiu eu! zice Aurel, Orăşelul 
nostru-i cu bucluc. Te-am văzut cu San- 
da Mitulescu. Nu te-aș fi observat, dar 
ra pentru întâia oară când o vedeam 
pe Sanda cu un băiat și încă strein! 

— Cu alte cuvinte, surâd eu acru, am 
tăcut senzație! 

— Poate chiar mai mult: o victimă! 
zice Ana. 

— O so uiţi, frate Botene! mă bate 
Aurel pe umeri, consolându-mă! Să 
vezi ce fetițe găsim noi acolo! Ru- 
soaice, nu glumă ! 

Celălalt, (nu i-am reținut numele), e 
cam zăpăcit, Il poreclește Mississippi, 
poreclă ce-l urmărește încă din gimna- 
ziu. E înarmat cu o ladă cât toate zilele 
pe care singur a botezat-o cosciug. Ne 
face, foarte normal, un inventar al tu- 
turor lucrurilor aflate în el: trei borca- 
ne cu dulceaţă, o pernă, mâncare pe trei 
zile, cinci cutii cu vax, două kgr. zahăr 
cubic, cărți de literatură, bocanci, etc. 
Le înşiră cu o naivitate desăvârșită şi 
trebuie să-l credem, căci altfel ar fi ca- 
pabil să deschidă tronul prevăzut cu 
un lacăt ca de magazie și să ni le arate 
ca un trâmbaş Naivitatea lui mă mișcă. 
Fetele celelalte râd. Adela n'a zis un 
cuvânt. Din când în când îi aud râsul. 





3 Pi ee 


Ce-o îi gândind de mine? Dar Sanda ? 

S'a deschis casa de bilete. Aurel se 
duce să vizeze foaia de drum. Mississi- 
ppi fuge după el. 

— Şi ce-ai făcut băiete la Sanda? mnă 
ispitește Ana. 

— Nimie! Am vorbit am mâncat piș- 
coturi, am râs, mi-a cântat la pian! 

— Auziţi fetelor! Ce ziceţi de asta? 
Aşa-i că Sanda ne-a depăşit așteptările? 

— Da?! In ce sens „duduie? ironizoz 
eu. Și-apoi crezi că Sanda e obligată să 
asculte de glasul așteptărilor voastre? 

— Dar eu nu te-am întrebat pe tine. 

—— Puteai foarte bine să nu pui între- 
barea în faţa mea. Căci mă simt obliga: 
s'o apăr. 

— Da?! Ai devenit apărătorul ci? 

—- Şi tu calomniatoare? 

— Eu nu calomniez! 

— Tot așa și eu. În măsura în care 
tu înţelegi să n'o calomniezi, în aceiaş 
măsură înţeleg și eu că n'o apăr. 

— Ciudat eşti astăzi, Dinule! 

-— Da, da, să știi că într'adevăr sunt 
ciudat! Nici eu singur nu știu ce vreau. 
Mi se învălmășesc atâtea în cap, încât 
nu știu ce să mai cred despre mine, de- 
spre oameni ,despre viaţă. Sunt sdrun- 
cinat sufletește. Dărimat! 

— Asta fiindcă te complici inutil! 
remarcă Florica. 

— ţi mulțumesc, Florica. Cel puţin 
tu m'ai înţeles. 

Adela s'a ridicat. Porneşte singură 
spre terasament. S'a oprit. Ce linie per- 
fectă are!! Trupul ei e o zidire măiastră 


de formă și svâcncet. O statuă a desă- 


vârşirii. E mult, mult mai frumoasă ca 
Sanda. O frumuseţe care robește. i 
pândul ăsta mă prăbușește încă odată 
sub propria mea nenorocire. 

Adela a mişcat braţul. Și odată cu 
braţul întins, a dat drumul la o puzde- 
rie de hârtiuţe, care sau răspândit în 
vântul toamnei. Un vis sfărâmat? 

Ar trebui să mă duc să-i vorbesc, so 
conving... S'o conving? Dar ce să-i 
spun? S'o mint? Nu, hotărât lucru, mi- 
am pierdut capul. Și totuș ar trebui mă- 
car s'o întreb de ce a făcut gestul a- 
cesta. Căci sunt sigur că hârtia ruptă 
a fost o scrisoare pentru mine. Cu toate 
acestea stau înainte pe bancă, nepăsă- 
tor, deşi-mi plânge tot sufletul. Asta 
nu mai e ciudăţenie, e curată nebunie. 

Aurel vine cu foaia de drum, fâlfâ- 
ind-o. 

— Gata, frate Botene! S'a comis! A- 
cum doar să ne urcăm în ţug! 

Și râde, de parcă cine ştie ce fericire 
ne-așteaptă acolo unde vom pleca. Ade- 
la, cu privirilen pământ, revine, Sunt 
sigur că n'am să-i mai văd ochii alba- 
ștri. 

— Fericiţi sunteţi voi băieţii! zice 
Ana. Vă puteţi permite orice nebunie, 
trăiţi viaţa cum vi se dă. Uite-acum 
plecaţi spre altă lume,-plină de surpri- 
ze. Numai noi rămânem îngropate în o- 
rășelul ăsta, cu toamna şi cu plictiseala. 
Ne depănăm zilele aşa de stupid, până 
vine unul care ne cere în căsătorie... 
Și gata apoi!.. S'a închis capitolul... 

— Crezi că sunt fericit, Ana? Ca să 
vezi asta, n'ai avea decât să cobori în 
sufletul meul... 

— Nu vorbesc de tine, ci de ceilalți! 
Tu eşti înorat azi! Dar privește-l pe Au- 
rel! 

— Crezi că el e fericit? Să-l vezi peste 
câtva timp. Insă voi, voi da, sunteți fe- 
ricite, Adică într'o oarecare măsură. 
Aşteptaţi căsătoria, nu ca pe un jug, ci 
ca pe o deslegare. Da, da, absolut des- 
legare. Căci până atunci sunteţi roabele 
societății. Legile ei vă subjugă, vă de- 
poetizează. Cu câte gânduri frumoase 
nu gândești la o fată care îţi e dragă?! 
Dar lupta ce se dă în ea între societate 
și iubire, îţi repugnă. Şi ne prăbușiţi și 
pe noi! lată, nu mai departe, cazul meu. 





Un gest a fost de ajuns ca să mă vedeţi 
așa cum sunt azi. Da! Să știți cam cre- 
zut în ea, că mi-am făcut din ea un idol, 
că pentru ea am trecut și peste limitele 
bunului simţ. Dar tot ea m'a silit să mă 
mint, să-mi falsific sentimentele, să 
mă văd în propria mea nebunie difor- 
mat total. Și de ce toate astea? Pentru 
simplul motiv că încă nu știu aprecia 
cum se cuvine, anumiţi oameni! 

— Zău? Şi cine este fata care a făcut 
atâta dezastru? 

— Nu importă numele! La ce-ar îo- 
losi? Am spus tot ce-am spus, numai ca 
să dau un exemplu! 

— Orişicât ar fi de dureroasă expe- 





(Urmare în pag. S-a) 








m——= A 





ROD 





Creşteai în zvâcnet limpid, adânc din rădăcini ; 
Se 'ncrucişau în aer săgeți noui de lumini. 

Când soarele, în suliti, urca din pisc într'alt, 

Te regăseai cu iarba mai verde, mai înalt. 


Apoi o rază coaptă ţinti adânc şi cald ; 
Se înfrăţi lăuntric cu seva din tulpini ; 
Se-aprinse'n aer recea cosiță de lumini 
Și'n pulberea de aur te-ai răsucit: Herald. 


Aștepţi acuma rodul, să crească 'n pagini noui 
Când toamnele-și recheamă frunzișul înapoi 

Și întâmplarea pare că vrea să te învețe 

O bucurie nouă, sau poate o tristeţe. 


Gând 


C. MUNTEANU 


Prea macin viaţă goală 
Sub zidurile tale, oraș. 
Pe căile tale de smoală 
Găsit-am vrăşmaș 
Omul de smoală... 


Jale mi-e de obrazul zărilor 


Tăiate pârtii, 


De vrăbiile chircite'n colivii. 


De cerul rupt 
In felii. 


Să mai trăiască oare ţara mea dintâi. 
Unde rege drept «e soarele, 

Stetnici sunt ponoarele, 

Cărţi cu îoi de tâlc, ogoarele:; 

Buchii ce-şi târâie urmele 

Stavele, turmele; 

Preoţi norodului ce fruniea-şi îndoae 
Norii cu sânge de ploae; 

Ornice clipei de mori şi de nuntii 
Plopii cu frunza sbătută ? 


27 
STAGIUNEA 


Marile spectacole populare de o- 
peră, realizate sub cerul liber, au 
luat, în Halia, un foarte mare avânt. 

Tendinţa de generalizare a acestor 
admirabile manifestări lirice este tot 
mai puternică şi trebue considerată 
drept un semn de victorie definitivă 
a operei în aer liber, contestată sau 
privită drept o curiozitate artistică 
în trecut, dar întrunina astăzi sufra- 
giile unanime ale maselor imense de 
public, care le urmăresc cu înfri- 
gurare. 

In cadrul evocărilor măreţe al are- 
nelor sau castelelor istorice din felu- 
rite regiuni ale Italiei, spectacolele 
„all'aperto“ se desfășoară triumfal, 
în cât nu numai să corespundă celor 
mai complexe și mai nuanțate ce- 
rinţe ale artei, dar și înaltului scop 
de cultură populară, în vederea că- 
ruia, în mare parte, au fost create. 

Condițiunile de întocmire a acestui 
program de uriașă muncă artistică și 
de înzestrare a marilor mulțimi cu 
hrană culturală pe cât de binefăcă- 
toare pe atât de ușor de dobândit, 
sunt uimitoare. 

Trenuri populare, vapoare speciale 
de transport automobil, strâng, la 
rază ce trece uneori de două sute de 
kilometri și în schimbul unor sume 
ce reprezintă cel puţin opt zeci la 
sută reducere față de condițiunile 
normale tarifare, miile de persoane 
dornice de a asista la reprezentațiile 
în aer liber. 

Oficii de găzduire, care functţio- 
nează desăvârşit, toate serviciile de 
informaţii şi documentare necesare 
oaspeţilor, colaborarea strânsă între 
factorii de care depinde viața cultu- 





Teatrul roman şi St. Libera 


rală a orașului, pun la dispoziţia vi- 
zitatorilor tot ceea ce se poate dori. 
Expoziţii, muzee, colecţii, perma- 
nente sau ocazionale, excursii, fie de 
pur turism, fie de vizitare a locurilor 





I. CALBOREANU 





şi monumentelor istorice din împre- 
Jurimi, sunt gata să împlinească 
fructuos vremea zilei, până la sosirea 
mult aşteptatelor seri festive. 





Puntea Castelvecehio 


In ceea ce privește accesul la spec- 
tacole, de cele mai multe ori, taxa Ge 
intrare este cuprinsă în costul mo- 
dest al transportului sau, pentru cei 
sosiți independent de organizaţiile a- 
rătate sau pentru localnici, locurile. 
astfel orânduite în cât să îngădue 
vedere și audiție deplină, costă între 
cinci şi douăsprezece lire, existând 
uneori și locuri rezervate pentru 
maximum douăzeci și cinci de lire. 
Se acordă însă însemnate reduceri 
pentru diferite categorii de public. 

Programele, adevărate volume 
excepțional editate şi impecabil re- 
dactate, cuprind ilustraţii şi text îm- 
belșugate, cu analize şi rnaterial in- 
formativ privitoare la întreaga serie 
de spectacole, Se vând în librării 
şi piete publice, intotdeauna cu pre- 
tul oficial de două sau două lire şi 
jumătate iar ordinea spectacolelor şi 
distribuțiile există notate şi pe foi 
volante, care se împart gratuit. 

Ln Neapole, Roma, Veneţia, Pola 
(arene) Milano, Ventimiglia, Bologna 
Cremona, au fost organizate repre- 
zentaţii în aer liber, de un nivel ar- 
tistic demn de renumele unic al li- 
ricei italiene. Totuși, reprezentațiile 
din Verona sunt privite și astăzi 
drept cele mai însemnate în acest 
domeniu și se bucură de o populari- 
tate fără egal. 

Este de altfel şi un drept istoric al 
Veronei, aci inaugurându-se acum 
douăzeci şi cinci de ani, cu o birui- 
toare interpretare a „Aidei”, opera 
în spaţiul deschis al arenelor, de 
două ori milenare, ale orașului. 

Din acel moment, rezolvarea prac- 
tică a problemei mult discutată a o- 
perei în aer liber, a deschis drum 





LIRICA DELA VERO 





UNIVERSUL LITERAR 











13 August 1938 


Pașoptismul românesc 


In Vremea din 31 Iulie 1938, d. N. 
Davidescu publică un articol. Al doilea 
paşoptism, în care face unele paralele 


cu actualitatea. Nu voi căuta să urmă-: 


resc constatările în legătură cu prezen- 
tul. Socotesc însă că în premisa d-sale 
se află unele erori care se cer îndrep- 
tate. De altfel, paşoptismul românesc 
a ajuns o formulă, ca toate cele în -ism, 
care spune atât de mult încât nu mai 
precizează nimic, dar care, compromisă 
cum este, tentează să fie utilizală. 

Privind lucrurile de aproape, cu răb- 
dare și cu atenţie, nu cred că se poate 
într'adevăr vorbi cu un aer de uşoară 
ironie despre generaţia pașoptistă şi nici 
că i se poate imputa de a [i fost vizio- 
nara unei himere, de a fi văzut în viitor 
“un refugiu împotriva prezentului, şi a 
necesităților lui care nu pot fi decât 
practice”. 

D. Davidescu impută generaţiei pa” 
șoptiste de a fi visat realizarea unei 
utopii cu caracter universal în ultimă 
instanţă, neținând seama de realităţile 
naţionale. Și aceasta, prin forța luzru- 
rilor, întrucât există niște nepuse în lu- 
mină „raporturi antinomice între na- 
ționalism și între romantism”. Caracte- 
rul pur naţionalist al romantismului 
german post-napolconian mă scutește de 
a insista în ce priveşte valabilitatea ue- 
nerală a fenomenului. În ce privește 
ara noastră, urmărind lucrurile, se va 
vedea că în fond, dacă facem abstracţie 
de tradiţia ce s'a creat formuiclor în 
-ism, atât de cuprinzătoare pe cât sunt 


DD OD N a O i A ata 


AI 








— 


NA 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


tuturor iniţiativelor în acest sens, 
reluate după război cu o atât mal 
înaintată tehnică specială, a cărei de- 
săvârșire, atinsă în primul rând la 
Verona, centru! iniţial al experienţe- 
lor, i-a creiat o faimă, astăzi mondia- 
lă. 

Verona mai are, față de cele mai 
multe din orașele italiene ce i-au ur- 
mat exemplul, și privilegiul unei a- 
şezări excepţionale, în imediata a- | 
propiere a minunatului lac Garda, 
cel mai mare şi mai bogat în prive- 
lişti de munte din întreaga țară, în- 
conjurat de-o autostradă de sute de 
ori cioplită în stâncă, străbătut de 
vapoare și înconjurat de vestite 
locuri de odihnă, recreere și sport. 

Dolomiţii, care pot fi văzuţi, în 
cele mai impresionante aspecte ale 
lor, într'o singură zi, cu autocarele 
feluritelor societăţi de turism, a- 
proape de Vicenta, Padova, Veneţia, 
apoi împrejurimile imediate ale Ve- 
ronei şi orașului însuși, de un pito- 
resc care prin poziţie amintește Salz- 
burgul iar prin vestigiile istorice 
prezintă un rar interes, sunt toate o 
providență pentru vizitatori, 

Teatrul arenelor, amenajat în ve- 
derea scopului urmărit, cu o neîntre- 
cută iscusință, are o capacitate de 
peste două zeci de mii de locuri, în 
mare majoritate în amfiteatrul colo- 
sal de marmoră, astfel moştenit dela 
strămoși, iar în mijloc, dispuse în 
cele câteva mii de scaune, care dis- 
par în imensitatea edificiului, 

S'au reprezentat anul acesta, — 
inaugurarea stagiunii de trei săptă- 
mâni (15 spectacole) făcându-se cu 


Palazzo deila Ragione 


un fast extraordinar, la 24 Iulie, — 


Nabucco, Boema, Favorita și Tann- 
hăuser, cu mijloace dramatice și mu- 
zicale cu totul excepționale, cărora 
va îi consacrată o viitoare cronică. 


de nelămuritoare, pașoptismul româ- 
nesc trebue reabilitat. 

Fără îndoială sunt, inainte şi după 
1848, câteva figuri din cultura noastră 
care au visat o „Santa cetate”, o armo- 
nie socială universală. E suficient să a- 
mintesc numele lui T. Diamant, al lui 
Boliac și, pentru după 1848, al lui He- 
liade Rădulescu. Dar personalitățile de 
prim plan cele hotăritoare în pregăti- 
rea latentă și imediată a acestei „revo- 
luţii” sau care au activat, chiar sub in- 
fluență tranceză, mai târziu, în mişca- 
rea noastră socială, sunt oameni mai a- 
les de credințe conservatoare, care n'au 
uitat o clipă să adapteze formula răsu- 
nătoare, nevoii dureroase a momentu- 
lui, punând-o totdeauna în slujba na- 
țiunii. Factorii istorici iăceau ca pătura 
superioară a Principatelor să fie înstrăi- 
nată într'atât încât chiar un strein ca 
origine etnică, așa cum era Boliac, re- 
cunoştea la 1845, în Curierul românesc, 
că adevăratul suflet al poporului no- 
stru. caracterul său naţional, la sat, nu 
la oraş este de găsit. 

Acest adevăr se impusese cu siguran- 
ță întregei generaţii, dacă un utopist 
social ca poetul acesta îl recunoştea. 
Se impunea, prin urmare, cu necesitate 
acestei generaţii pașoptiste, care urmă- 
rea o regenerare națională mai înain- 
tea unei mişcări sociale (dovadă e că 
„revoluţia” dela 1848 are un caracter 
naţional, nu social, în toate cele trei 
provincii românești), o atenție deose- 
pită pentru stratul cel mai numeros şi 
ce] mai conservator al caracterelor e!- 
nice, pentru țărănime. Aceasta se gă- 
sea. din punct de vedere social, într'o 
inferioritate care îi făcea imposibilă co- 
laborarea la consolidarea naţiunii. De 
aici, contaminarea preocupărilor cu ca- 
racter național dela 1848 cu cele cu ca- 
racter social, care m'a făcut să numesc 
această perioadă, dintre 1846—1871, pe- 
rioada naţional-socială din desvoltarea 
noastră ideologică. 

Nu se poate impula însă generaţiei 
acesteia utilizarea unor formule împru- 
mutate pentru vindecări miraculoase, 
prin care să fi evadat „din realitatea 
stringentă către misterioase idealuri de 
mai bine viitor”. Cu foarte rare excep- 
ţii, personalităţile însemnate ale pașop- 
tismului românesc au subordonat tot- 
deauna idealul democratic, care fără în- 
doială exista atunci, unui ideal de cor” 
solidare națională. Și se simţea că, lără 
o paralelă sforțare de a ridica social 
pătura țărănească, acest ideal nu va pu- 
tea fi atins. 

N'am aici, departe de Bucureşti unde 
mă atlu, nici toate însemnările mele. 
nici posibilitatea de a merge la pe-io- 
dicele vremii. Din ceea ce întâmplător 
mă însoțește, dau câteva lucruri care 
vor lămuri că până și figurile cele nai 
romantice : Kogălniceanu, Alecsandri, 
Bolintineanu, au fost dominate tot de 





de G. C. NICOLESCU 


această grije a consolidării naţiunii. 

Când la 1848, Kogălniceanu serie Do- 
leanțele partidei naţionale din Moldova, 
el este hotărit favorabil țărănimii asu- 
priie, pentru care preconizează împro- 
prietărirea (de care Mălinescu scrisese 
la 1804), socotind că accastă pătură e 
„nădejdea și puterea patriei”. Tot la 
1848, în numele grupului revoluționar, 
incorijibilul romantic care a fost V. 
Alecsanâri vorbește, în manifestul In 
numele Moldovci, a oamenilor şi a lui 
Dumnezeu, la fel cu Kogălniceanu, ce- 
rând și o reformă a şcoalelor „pe o te- 
melie largă și NAȚIONALĂ, spre răs- 
pândirea luminilor în tot poporul”. lar 
celălalt mare romantic al generaţiei, D. 
Bolintineanu, în ziarul său din 1848, 
Poporul Suveran, făcea să se publice 
articole în care țăranii erau priviți ca 
„clasă de oameni de care sunt legate 
toate interesele noastre... clasa care 
poartă greutăţile țării”, arătându-se că 
împroprietărirea este o chestiune mo- 
rală şi NAȚIONALĂ. lar la 1863, în 
Buciumul, însuși Bolintineanu scrie 
două serii de articole în favoarea îm- 
proprietăririi, punând accentul pe in- 
teresul naţional și dând exemplul Po- 
loniei care, ca naţiune, trăgea consecin- 
țele neînţelegerii sale sociale. E de răs- 
foii, fără să mai vorbesc de Inveţiato- 
riulu poporului, scos de Cipariu, al că- 
rui prim articol din 12 Mai 1848 este 
edificator, chiar Pruncul român, ca să-ți 
dai seama cât se adapta cerințelor na- 
ționale chiar un democrat utopist cum 
era C. A. Rosetti. 

Să mai amintesc articolul lui Bălces- 
cu : Despre starea socială a muncitori- 
rilor plugari în principatele române în 
deosebite timpuri, din 1846, unde se 
inaugura perioada național-socială şi în 
care se pune, ca una fundamentală pen- 
tru naţiune, problema de a ridica din- 
tro situaţie de inferioritate morală şi 
maţerială clasa cea mai numeroasă, s0- 
cotită nădejdea și temelia ţării ? Să mai 
insist asupra atitudinei lui I. Ghica, par- 
ticipator, chiar din străinătate, la miş- 
carea dela 1848? Este nevoie să se 
mai aducă dovezi că Bălcescu şi un eco- 
nomist ca Ghica, mai ales acesta, nu e- 
vadau „din realitatea stringenţă” și că 
ei puneau, ca şi tovarășii lor de luptă, 
mai romantici ca ei de sigur, totul în 
slujba unei consolidări naționale vii- 
toare ? Sunt necesare dovezi mai multe 
şi mai amănunțite ? Socotesc că nu. 

Și atunci, reculeşi în obiectivitate, cu 
siguranţă că nu vom adăoga cusururilor 
pe care pașoptismul românesc le-a avut, 
învinuiri cari nu i se cuvin. Pașoptiștii 
români vor fi fost romantici şi utopişti. 
“Totul li se scuză însă datorită faptului 
că cea mai mare parte din ei au văzut 
totul, realizabil sau irealizabil, prin 
prisma unui ideal naţional peniru care 
au luptat cu scrisul şi cu fapta. 

Căciulata, 2 Aug. 1938. 





Fila de eronică 


Cad gutui de aur şi tristeţi 
Peste anii albi, însingurați ; 
Pleoape grele, ochi înlăcrămați 
Ctitorese înzăpezite vieţi. 


Creanga lunii scutură tăceri, 
Ară "n cântec pluguri răzășeşti, — 
Dinspre codrii mândri, haiduceşti, 
Se desprinde chiotul de ieri, 


lar de'ţi pleci urechea la pământ 
Şi cu gândul veacurile'nnozi, 
Simţi alături paşi de voevozi 
Măsurând nădejdi şi jurământ... 


La 


Pe a dealului costişă, 

O maşină cu sudură — 
Priponită şi făţişă — 

Stă 'ntr'o bae de căldură. 


E maşina cea de treer, 
Cu vaporul plin de apă. 
Tăcănește ca un greer 
Si tot suflă şi s'adapă. 


Imprejurul lor s'adună 

A] stăpânului tezaur -— 
Ca să-i îie 'n voie bună: 
Snopii mari cu grâu de au, 


Snopi legaţi, cu bobul greu, 
Ei aşteaptă ca soldaţii 

Și pe rând tot vin mereu 
Să-şi dea boabele cu graţii. 


Uite sus, pe puntea caldă, 
Snopii cum se urcă'ntruna 
Şi în aburi grei se scaldă, 
Cum se'ntâmplă'ntodeauna. 


lreeratul 


TEODOR AL. MUNTEANU 


grâului 


Fetele şi-aruncă snopii, 
Plini şi grei ca plumbul ud. 
incât parcă's nişte drupii 
Care cad și nu Saud... 


Peste ei, un aer cald, 
Lasă'n oameni sănătate. 
Stropi cu boabe de smarald 
Caa pe fețele bronzaie... 


Dpt flăcăi cu baniţi pline: 
Câte doi la câte-un sac, 
Umplu sacii mari cu grâne 
Coapte, roșii, ca un mac. 


. 
Şi-i aşează *'n care late, 
incărcate cu multi dar, 
Să-i trimită "n două sate, 
La tot omul gospodar... 


Căci în locul lor, bălani, 
Vin pe drumul de sub plopi, 
Trase'ncet de boi plăvani, 
Alte care, cu alţi snopi... 
ION 'ȚURCANU-GRALEA 




















13 August 1938 





Gură-strâmbă își roti mai întâi pri- 
virea, peste aleele umede ale Cișmigiu- 
lui, apoi se ridică greoi de pe banca pe 
care dormitau răsleţe, câteva frunze 
veștede, 

Ne apropiarăm 'tăcuţi, ca două umbre 
rătăcite în ceața grea a toamnei: 

— Tot aici, Gură-strâmbă ? 

— Tot. — Și după ce îlueră mai în- 
tâi prelung, a pagubă, Gură-strâmbă 
reveni, clătinând din cap: mă băeţi, 
unde dracu' ați umblat, mă? 

— Dar ce s'a întâmplat? — îl în- 
trebai bănuitor. 

— Mă, ce să vă spun, am mâncat eri, 
ca la nuntă. 

— Mă miram eu! — făcu Aluniș de- 
ziluzionat. Dă-ne mai bine câte o ţigare, 
dacă ai. 

— Da, da, să vă dea nentu' și ţigări. 

Și Gură-strâmbă scoase din buzunar 
două pachete cu țigări „Naţionale”. 

— Uite, astea-i ale voastre. Așa am 
aranjat cu Buţă și cu Priboi. Dacă n'aţi 
fost, n'aţi fost! Ce să vă fac? 

— Ce ați păţit, Gură-strâmbă ? Spu- 
ne odată, nu mai face pe misteriosul, 
cu noi! 

— Uite mă, să vă spun: eram cu 
Buţă și cu Priboi. Stam de vorbă, Vă 
așteptam pe voi, ca să mergem într'un 
loc. Vă spui eu unde. Cum stam așa a- 
mărâți, fără nici-o ţigare, vorbind ba 
de una, ba de alta, trece p'aici, uite pă 
lângă pietrișu-ăsta, o cocoană. 

Când a ajuns în dreptu' nostru sa 
oprit. Priboi dă colo, cum e el: cev 
mai vrea și asta? Taci mă, nu fi prost, 
i-am zis. Cocoana a venit lângă noi. I-o 
m'am sculat în picioare: săr'mâna, co- 
niţă! Ei, ce credeți că sa 'ntâmplat 
mă proştilor ? 

— 7, 

— A scos mă, dân geantă o sută dă 
lei și mi-a puso uite colea, în palmă: 
„Na, ziceţi bogdaproste! Să aveţi şi 
voi ce mânca, azi”. Şi a plecat, băete. 

— Ei, și? 

— ŞI... şi... şi-am mâncat, ce mă mai 
întrebi ? Dacă n'aţi venit! V'am 2ş- 
feptat. Zău ! 

— Mă Gură-strâmbă, ia să lăsăm 
astea ! Uite ce este: știi că eu și cu 
Florin stam cu chirie, dar de azi încolo 
au mai avem unde dormi. Nu ştii tu... 

— Sa făcut! Dormiţi cu noi. Chiar 
daia vam așteptat aici, eri. Am găsit 
a odae faină ! Nu ne costă nici un ban 

— Unde ? 

— La stăvilar. Avem acolo un cunos- 
cut, pasnic. Dormim la el. Ne-a pus la 
dispoziție podul. E o căldură! O să ve- 


În ca e a anca a Aa aaa e ee De Cea So o o N UI N 


CLANDESTINUL 


Departe, la Sud, se zărește silueta 
masivă şi vânătă a capului Caliacra. 
Sburăm drept către el, deasupra unei 
mări adormite, iînvăluită în ceața al- 
băstrue și transparentă a dimineţii. 

Sfârșit de Septembrie. Niciodată n'a 
fost marea așa de frumoasă și de ireală. 
Parcă facem parte dintr'un basm fără 
inceput și fără sfârșit. E atâta singură- 
late şi nemișcare de parcă au încreme- 
nit spațiile şi timpul cu noi laolaltă, 
iroeniți de visuri. Dacă, în clipa asta, 
avionul ar porni să se prăbușească în 
adâncuri, nici nu ştiu dacă l-aș opri 
sau aș lăsa să împlinească povestea prin 
care trecem. 










Ne. Mu 


Totuși, ne mișcăm. lată ţărmul care 
sa apropiat, scăldat de dantela albă 
a hulei ce se sparge de stânci. Capul 
Caliacra, pleşuv şi ruginit trece ca o 
nălucă pe sub noi şi întrăm în baia 
Balcicului plină de lumină. 

E o lumină iimpede, de oglinzi, răs- 
trântă pe țărmurile calcaroas: în apa 
adormită a mării. Intre dealurile sure, 
Balcicul râde la soare ca o țigancă gpă- 
tiţă. 

Un moment de emoție ne dă ameri- 
sajul dibuit pe suprafața nevăzută a 
mării. Odată cu ancora care se lasă cu 
sgomot în adânc scoatem un oftat de 
ușurare. Eșim din cabină și — pe vasta 
aripă a avionului — ne descotorosim 
de parașute şi veste de salvare. 


a 








UNIVERSUL LITERAR 








Roman, sub tipar la „Cartea Românească“ 


deţi. Avem două saltele dă paie, sobă 
dă fier, tot în regulă. Dacă vreți, raer- 
gem chiar acum;'Buţă și cu Pribui sârit 
acolo, joacă ţintar... 

Sus, printre crengile arborilor începu 
să şuere un vânt rece. 

Gură-strâmbă, . pictor de firme, pe 
vremuri, îşi strânse în jurul corpului. 
halatul petecit, pe care meseria de altă 
dată i-i ştampilase in toate culorile. 

-— Mergem ? 

— Mergem, că tot 
mai bun de făcut. 

Pornirăm tustrei, 

Pe podul de peste lac, Gură-strâmbă 
se opri. Din buzunarul halatului scoase 


n'avem altceva 





câteva firimituri de pâine şi le aruncă 
în lacul ce legăna, între cutele mi-i ale 
apei, peisagiul întors al țărmului, cu cer 
posomorit şi absent: 

-— Să mănânce și peștii, săracii, că 
mâine-poimâine o să'ngheţe lacul)... 

Cum mergea legănat şi subţire pe a- 
leea ruginită, Gură-strâmbă părea, în 
halatul ciuruit de culori, un persona- 
giu ciudat, dintr'o piesă și mai ciuda- 
tă : viaţa lui. 

După câte ne povestise, fusese fecior 
de oameni cu dare de mână. Murinău-i 
părinţii se căsătorise și cheltuse tut 
ce-i rămăsese, într'o afacere comercială. 
In speranta unei reabilitări maternale, 
Gură-strâmbă — Aurelian Doicescu, pe 
numele adevărat — intrase pânăn gât 
în datorii; dar cum treburile îi raer- 
geau din ce în ce mai prost, în loc să 
se sinucidă, cum ar fi tăcut mulţi, în 
situaţia lui, lăsă într'o bună zi toate 
baltă, împreună cu nevasta, într'un 
târgușor de pe malul Dunării și plecă 
în lume. Pentru a nu fi cumva recu- 
noscut de vreun creditor, după ce lăsă 





barba, să-i crească, Gură-strâmbă re- 
curse la o metodă ingenioasă: prin- 
tr'o mişcare a maxilarelor îşi trans- 
torma compleci figura, ori de câte 
ori întâlnea pe cineva care îl cunoștea, 
indiferent dacă îi era sau nu creditor. 
Azi aşa, mâine aşa, Aurelian Doizoscu 
se metamorfoza fără să vrea, căci tre- 
cutul pe care îl arbitrase cândva se sta- 
tornicise acum, ca un tic de care nu se 
mai putea despărți. Conștient de ucest 
lucru, Gură-strâmbă nu se supăra când 
era chemat astfel și nici când prietenii 
săi de zile rele, mai ales Buţă și Priboi, 
îşi băteau joc de el, pe această temă. 
Resemnat şi poate obișnuit, răspundea 
în asemenea ocazii cu un fel de maxi- 
mă a lui: „Omul nu știe ce ajunge”... 

— Cu halatul ăsta ai de gând să in- 
tri în iarnă, Gură“strâmbă? — îl în- 
trebă deodată Aluniș, după ce călcasem 
o bună bucaţă de drum. 

— Parcă tu ești mai breaz! — răs- 
punse calm și, oprindu-se din mers, ne 
arătă un fel de magazie învelită cu ți- 
glă, ce se zărea departe, în sus, pe 
cursul Dâmboviţei : uite, acolo-i stăvi- 
larul. 

Grăbirăm pașil. 

Incepuse să plouă mărunt și rece. 

După aproape un kilometru de rmnarș 
forțat, pe cheiu, ajunserăm la stăvilar. 

Sub ploaia ce își legăna sforile, în 
vântul tot mai rece, torentul strecurân- 
du-se grăbit prin spațiu! îngust al bari- 
cadei metalice de la stăvilar, șuera a 
pustiu, alunecând ca o goană de șerpi, 
în făşia îngustă şi murdară care este 
apa Dâmboviţei. 

Gură-strâmbă ne introduse, printr'o 
portiță legată cu două sârme de gard, 
în spatele casei. 

De peretele lipit cu pământ sta re” 
zemată o scară ce ducea spre ușa po- 
dului. 

Urcarăm pe rând. încet și tăcuţi. 

Tolăniţi fiecare pe câta-o saltea, Ruţă 
şi Priboi, plicţisiţi se vede, de ţintar 
cântau cu ochii pe jumătate închiși : 


Unde-a pus unguru” casa, 
Trage român” cu coasa, 
Unde-a pus unguru' paru' 
Trece românw cu carw'. 
Sus, sus, cu România, 
Jos cu Ungaria, 

La dracu cu jidănia”. 

Prin locul unei ţigle desprinse, se 
strecurau înăuntru discreţi și mărunți, 
stropii de ploaie... 

— Asta-i camera faină, Gură-strâm- 
bă ? 








— Asta! Nu-ţi convine, bună ziua, 

— A nu se face nazuri! — sări Buţă 
intrigat de pretenţiile lui Aluniș, care 
privea din uşa rămasă deschisă, încă- 
perea obscură. 

Priboi se ridică în capul oaselor şi ne 
făcu semn să încetăm orice discuţie: 

— Vreţi să tremurăm pă lângă gar- 
duri ?... Dacă aude Neculai paznicul că 
facem gălăgie ne suflă pe toți d'aici, 
cât ai zice pește! Hai mai bine să în- 
cingem un ţintar cu toți. Cine pierde, 
până la urmă, face dă serviciu astă- 
seară lângă sobă. Tot nu încăpem cinci 
oameni pă două saltele. Ce ziceţi ? 

-- Da, da, minunată idee! — aprobă 





Buţă, nebănuind că el va fi cel sacri- 
ficat, 

— Mai întâi sânt dă părere să stăm 
la masă, 

— Bine zici! Scăpăm de-o grijă. 
__Pe o foaie mototolită de gazetă, Gu- 
ră-strâmbă așeză în grabă, câteva hbu- 
căți de pâine tare și una murdară de 
brânză învechită. 

— Poftiţi la masă, domnilor! 

— Staţi! — ne ordonă Priboi. Caută 
lângă coș, Gură-strâmbă, că sânt niște 
măsline, într'o pungă. Pune-le pă ma- 
să... Așa. Acuma, mânca-vor săracii și 
se vor sătura. 

— „şi vor lăuda pre Buţă și Priboi, 
care ne dau dintru ale lor — complec- 
tă Aluniș, în hohotul de râs al lui Gu- 
ră-strâmbă, a cărui bună dispoziție te 
invita mai de grabă la milă, decât la 
veselie, 

Masa dură mai puţin decât o clipită. 
In locul ei, Buţă așeză, puţin mai tăr- 
ziu, o tablă de fier ruginită, pe care 
Priboi împrospătă cu un colţ de cără- 
midă, liniile ţintarului. In lipsă de alt- 


CARNET DE SBOR 


O lotcă s'a apropiat pe tăcute şi tur- 
cul bătrân ne pofiește, 

Balcicul e pustiu. Obosiţi de urcuş 
ne oprim la prima cafenea şi ne răcorim 
cu apă rece și dulceaţă de smochine. 
Apoi coborîm și lotea turcului ne duce 
înapoi la avionul ancorat ce se leagănă 
uşor în bătaia brizei. 

O mână mă ajută să urc. Un băiat 
înalt și svelt ca o trestie ne priveşte 
zâmbind cu ochii lui căprui. Il cunosc. 
E un elev mecanic din escadrila mea. 

— Ce-i cu dumneata? Ce cauţi aici? 

Gene dese și lungi sau aplecat peste 
ochii de fată mare și privirea a alune- 
cat alături, în mare. 

— Am venit cu dumneavoastră, cu 
avionul. 

— Și unde-ai stat de nu te-am văzut 
până acuma ? 

— In tunelul din planul central. 

In planul central, în aripă, este un 
mic tunel prin care se poate trece, pe 
brânci, dintr'o cocă în cealaltă. Un om 
nu poate sta acolo decât culcat, în în- 
tuneric, fără a putea vedea nimic a- 
fară. Acolo stătuse e! o oră, neștiut de 
nimeni, numai ca să sboare. Simt o 
mare emoție şi aş vrea parcă să-l sărut 
pe obrajii de copil. Dar crdinele nu-mi 
dau voe. Va trebui — dimpotrivă — 
să-l pedepsesc. 

— Să te prezinţi la mine, la întoar- 
cere, 

Mecanicul ridică ancora. Motoarele 
pornesc şi decolăm pe o mare încreţită 
de vântul de Sud, ce s'a pornit pe ne- 
simţite. 

In turela din dreapta, fără cască și 
haină de sbor, pasagerul clandestin stă 
acuma în bătaia vântului. Pe faţa lui, 
ca într'o carte, citesc începutul visului 
care-l va chinui deacuma. 

Și asta mă întristează mai mult de- 
cât gândul pedepsei ce va trebui să-i 
dau. 


DOUA LUMI. 


La trei şi jumătate dimineaţa sun- 
tem la aerodrom. E întunerec şi frig și 
umezeala pătrunde până la oase. Sgri- 
buliți şi tăcuţi fumăm ţigară după ţi- 
gară şi așteptăm ordine. Servanţii ma- 
nevrează hidroavioanele și lasă unul Ja 
apă. E cel care va face prima recunoa- 
ştere. In ajun, la căderea nopţii, ultima 
recunoaştere lăsase forțele navale ima- 


mice undeva, la Nord-Est, la vreo sută 
cincizeci de mile de coastă. 

Comandanții măsoară distanțele pe 
hartă și întocmesc ordine. Aşteptăm cu 
inima îndoită. Prima recunoaștere, cu 
plecarea pe întunerec, nu surâde nimă- 
nui pe o astfel de vreme. Nimeni nu 
vorbește și fiecare speră că nu va îi el 
cel chemat. 

Plantonul apare în ușa cancelariei şi 
ne pofteşte înăuntru. Aruncăm țigările 
şi intrăm. Comandantul se ridică și fa- 
ce apelul, apoi citește ordinul de opera- 
ţii şi numește echipajele. Urmează câ- 
teva instrucțiuni suplimentare, după 
care suntem invitați să ne pregătim de 
sbor. 

Afară nu-mi pot opri o înjurătură. 
De ce mi-a fost frică n'am scăpat. Cei 
patru cari vor face achipaj cu mine 
au și început să se îmbrace. Ceilalţi au 
plecat repede spre cantină; le-a venit 
glasul şi acuma râd și glumesc. Ii pri- 
vesc cu invidie. Ce n'aș da să fiu in 
locul lor! 

Frigul mă scutură bine, cu toată îm- 
brăcămintea de blană. Suntem gata. Cu 
vestele de salvare umflate și cu para- 
șutele în spinare părem niște arătări. 
Telegrafistul mai ales, cu casca iui uri- 
așă, pare un scafandru. 

E îmţuneric încă. Ne îmbarcăm pe 
tăcute. Caut spre răsărit o geană de lu- 
mină, un punct de reper, dar nu se vede 
nimic. Doar o vagă lumină alburie-mur- 
dară. Aş vrea să mai stau, dar coman- 
dantul face semn să plecăm. Cu inima 
strânsă pun motorul în plin și tunetul 
celor nouă sute de cai sfâşie noaptea. 
Ahamecăm pe apă câteva clipe, apoi, 
cu ochii ţintă la pata alburie dela ori- 
zont, trag uşor de volan şi suntem în 
aer. Pe măsură ce ne ridicăm capăt mai 
multă siguranţă. Fac un viraj larg dea- 
supra hangarelor şi apoi, cu 70” la bu- 
solă, ne îndreptăm spre larg. 

Zorile de Octombrie au venit pe nr- 
simțire. Nici aurora cu degete tranda- 
firii, nici soarele cu sulițele lui de aur, 
ci o lumină cenușie și murdară ne învă- 
lue. Incet, încet se deosibește marea 
vânătă dedesubt. Suntem la trei sute 
de metri, dar mai sus nu se poate urca. 
Deasupra noastră și pe lângă noi nori 
negri se încolăcesc frecându-se unul de 
altul. Nu se vede decât la câteva sute 
de metri și o ploaie măruntă și deasă 


de M.C. 


ne prinde. Cobor până la o sută de me 
tri. Dau volanul secundului şi scriu o 
radiogramă: „Plouă. Vizibilitate e:trem 
de redusă. Ne întoarcem la bază“. O 
trec în spate, telegrafistului, şi iau vo- 
lanul să întorc. Deodată însă apar în 
faţa noastră trei umbre întunecate și u- 
riaşe. Abia am timp să întorc și să mă 
pierd între norii plumburii. Cer tele- 
grafistului radiograma și alcătuesc re-. 
pede alta, aceea pentru care plecasem 
şi pe care toţi o așteptau atenţi acolo, 
jos. 

Fac repede un calcul mintal și afiu 
că trebue să fim abia la 20 mile de coa- 
stă. Nu-i timp de pierdut. Telegrafistul 
lucrează de zor și zâmbește, zâmbeşte și 
secundul care pilotează acuma și ne fe- 
licităm din ochi pentru norocul pe care 
l-am avut, să cădem drept pe convoiul 
inamic. 

Indispoziţia a dispărut complect și 
nervozitatea jocului a pus stăpânire 
pe noi. Toată grija este acuma să nu 
pierdem contactul.  Profităm de norii 
coboriți şi ne strecurăm printre ei, ast- 
fel ca să fim cât mai puţin timp în ve- 
derea inamicului, 

Telegrafistul repetă mereu radiogra- 
ma și așteaptă răspunsul. Secundul, cu 
amândouă mâinile pe volan, și-a prins 
privirea de cele trei nave şi caută să 
nu le piardă. Mă uit mereu spre uscat 
și aşiept să apară avioanele chemate. 
Și când —după un sfert de osă de în- 
cordare — vedem apărând la orizont 
bimotourele uriaşe sburând ameninţă- 
tor în formaţie strânsă, abia la cincizeci 
de metri deasupra mării, o mare bucu- 
rie ne cuprinde. Lansăm o rachetă ro- 
şie ca să le arătăm locul și apoi ne în- 
dreptăm spre larg luând înălțime. 

Trecem prin pătura de nori care n'a- 
re mai tiult de două sute de met și 
intrăm în altţă lume. Un soare darnic 
ne scaldă în lumină și un straniu peisaj 
polar se desfășoară în fața noastră In 
locul mării vinete, deasupra căreia sbu- 
ram adineaori, se întinde acuma un co- 
vor nesfârşit de zăpadă strălucitoare şi 
ce gheţuri. Soarele, jos de 10, n2 trimi- 
te drepti în faţă raze lungi de cari nu 
ştim să ne mai ferim. Urcăm mai sus, 
la câteva sute da metri deasupra câm- 
piei de nori de vată şi curâna alțimetrul 
arată o mie de metri. E irig și obrajii 
ne sunt aproape înghețați. Şi nici nu 





>, 5 


CAPITOL DIN „VIAŢA LA 'NTÂMPLARE“ 


de TEODOR SCARLAT 


ceva, improvizarăm din hârtie boabele. 
şi jocul începu.., 

— M-ai trișat! Luăm dă la început! 
— sbieră disperat Buţă, când văzu că 
el a să facă și noaptea aceea de straJă. 

— Nu face pă nebunu Buţă, că te-a- 
runc Gă nu te vezi! 

-- Lasă mă Priboi, că pârlit ai fost 
o viaţă întreagă, pârlit ai să mori! 

Cearta se potoli repede, prin inter- 
venția lui Sandu Aluniș: 

— Lăsaţi gălăgia, că, vorba lui Pri- 
boi, acum o nimerim cu toţi afară. Cel 
mai bun lucru ar fi să ne cuibărim fie- 
care, cum putem, că tot sa întunecat. 

— Nu să poate! Buţă are grijă dă 
foc ! 

— Ei lasă, Priboi grozavule! Te pui 
eu mâine la punct, n'ai grijă !... 

M'am aşezat pe saltea lângă Priboi, 
iar Aluniș pe cealaltă saltea, lângă Gu” 
ră-strâmbă. Buţă sa ghemuit îmbufnat 
lângă soba de tablă pe care o înfur- 
dase cu buruieni uscate, adunate de 
vreme de pe afară... 

Spre ziuă m'am trezit pe pământul 
gol. Priboi trăsese salteaua peste el şi 
acum sforăia mototolit într'un colț, sub 
streașină. Aluniș se deștepiase mai de 
mult şi sta la taifas cu Buţă și cu Gură- 
strâmbă, lângă focul stins: 

— Ce dracu' om mai face, băeţi ? 

— Eu mă duc azi pe la deputat să 
văd ce-o îi aranjat cu serviciul meu, că 
văd că nu mai merge ! — li se spovedea 
Aluniș, ștergându-și hainele de prat 

— Apăi dacă te aranjezi tu, o so du- 
cem și noi mai bine. 

— Să dea Dumnezeu !... 

Când s'a luminat bine de ziuă am 
plecat, lăsând pe Buţă să se certe cu 
Priboi, care nu vrea cu nici un chip 
să-l primească lângă el, pe motiv că-l 
lăsase fără paie în saltea. Pe semne 
Buţă, isprăvina buruienile, trăsese pe- 
ste noapte paie, din salteaua lui Priboi, 
să facă focul. 

La portiță, paznicul, Frăgea liniștut 
din pipă, cu privirea rătăcită peste mai- 
danele cu gunoaie. 

— Da' cu voi ce este? 

— Am dormit sus, Ja Priboi. 

— Mă ai dracului!... Acuma ăia o 
să-mi aducă toată liota lor dă șomeri 
să-mi doarmă'n pod. Să nu vă mai prind 
p'aici că vă rup picioarele! Ce, vreți 
să-mi dărâmați șandramaua, ca să intru 
în bucluc cu statu'? la uite, dom'le! 

Mulţumiţi cu atâta, ne-am văzut li- 
niștiți de drum, fără să scoatem o 
vorbă... 





mai știm unde suntem. Rătăcim la în- 
tâmplare deasupra întinderii albe, scăl- 
daţi în lumina care vine de peste tot 
Şi-i atât de albastru și de limpede ce- 
rul, încât am impresia că suntem priza- 
nieri, sub o uriaşă cupolă de sticlă. 

Unde suntem? Fac o socoteală cu a- 
jutorul ceasului și aflu că trebue să ne 
găsim undeva, deasupra mării, cam la 
cincizeci de mile Nord-Est de bază. E 
timpul să ne gândim la întoarcere. Re 
duc motorul și coborîm lin către per- 
deaua de nori pentru a trece dedesubi 
Pe măsucă ce ne apropiem, bucla!e albe 
şi strălucitoare devin mai mari și ma! 
ciudate. Prin spărturi se zărește lumea 
de dincolo, lumea urâtă și plumburie în 
care trebue să ne întoarcem. 





Aleg o spărtură mai mare și copvrim 
prin ea. Intr'o clipă lumina a dispărut. 


Ne  scufundăm în întunerec printre 
zdrențe de nori negri și cenușii și ie- 
șim jos de tot, deasupra mării frămân- 
tată de valuri uriaşe și haine, Deasupra 
noastră cerul s'a închis. Balauri negri! 
se încolăcesc și se desfășoară cu miș- 
cări leneșe. 

Grăbim spre uscat. Cerul acesta urât 
apasă ca plumbul pe umerii aoștri. Cu- 
borim mereu către marea care ne chia- 
mă cu mii de braţe ciunte. Prăpăstii de 
humă se deschid și se închid și creste 
inspumate se ridică în avânturi sterpe, 

Suntem trişti şi obosiţi. Prin sita 
burniţei de toamnă se zărește, aproarne, 
uscatul. 








UNIVERSUL LITERAR 





CARTEA FRANCEZA 








Â. de Châteaubriant: Les pas ont chante 


(Bernard Grasset — Paris, 1938) 


Cititorul care ar lua cunoştinţă în- 
tâia oară de scrisul d-lui A. de Chă- 
teaubriant, din lectura acestor pagini: 
atât de ancvoie de încadrat în vreuna 
din categoriile literare știute, ar avea 
temeinice motive de nedumerire și des- 
tule prilejuri de iritare chiar. Densita- 
tea şi tensiunea lirică a unor astlel de 
„note din viaţa mea trecută”, cum je 
intitulează autorul lor, simbolismul vag 
şi înceţoșat de aluzii puţin transparente, 
ca şi tonul exaltat, într'o continuă ul- 
mire de ceea ce singur îşi descopere 
sau îşi sugerează, sunt însuşiri pe care 
cititorul neprevenit e dispus să le in- 
tâmpine ca tot atâtea rezistenţe obosi- 
toare. Dela cea dintâi şi până la ultiria 
pagină a cărţii va nâdăjdui zadarnic 
intro culminaţie revelatoare, întrun 
desnodământ suprem, unde s'ar_aduna, 
conturându-se ca în profilul precis al 
unei delte, tot păenjenișul capricios de 
subînțelesuri de care musteşte plasma 
bogată a cărții, 

In configuraţia literaturii franceze a 
zilelor noastre, locul pe care-l ocupă 
opera d-lui A. de Châteaubriant este 
retras din drumul căilor de comunica- 
ție dealungul cărora se încrucișează cu- 
rentele şi influențele resimţite în ope- 
rele altor scriitori. Cu toate că debutul 
său literar, Monsieur des Lourdines, 
carte de o poezie delicată şi subtilă, sa 
bucurat, în 1911, de publicitatea răsu- 
nătoare pe care premiul Goncourt o 
face în jurul numelui aleşilor săi, iar 
doisprezece ani mai târziu Academia 
franceză încununa cu marele premiu 
pentru roman La Briere, scrisă curând 
după experienţa tragică a războiului şi 
dogorită de amintirea lui, totuşi autorul 
a rămas până astăzi, un izolat, un im- 
popular. Poate pentrucă lirismul anti- 
cipator şi atât de exclusiv al propriei 
experiențe sufletești — premergător 
oricărei cunoașteri a lumii dinafară —-, 
orientându-l câtre un egocentrism a- 
proape absolut, l-a împiedicat să-și ada- 
oge ceea ce ar fi fost necesar viziunil 
sale de viață, pentruca și cititorul mai 
puţin sensibil la frumuseţile gratuite 
ale scrisului artist să recunoască pre- 
zenţa unui interes omenesc direct, mai 
cala şi mai comunicativ. 

Şi totuşi nu este nimic livresc sau 
artificial în această experiență, doar că 
omenescul din ea este travestit în fas- 
tul verbal și strălucirea radioasă a sti- 
lului, Tensiunea lirică susținută, de care 
vorbeam mai sus, face anevoioasă des- 
prinderea vreunui citat ilustrativ, de 
scurtă durată. Ca să nu se îmbucătă- 
ţească amplitudinea largă a respirației 
acestei cărți, sleindu-se astfel semniti- 
caţia întregului, ar trebui citate pagini 
la rână, ceea ce-i, fireşte, cu neputinţă. 
Smulse din context, propoziţii ca aces” 
tea par umflate, ridicule: 

„Alors vint la nuit du 24 au 25 mars... 
un commencement de printemps, un 
commencement Ge douceur, un com- 
mencement de fleur... La terre tai 
humide, les mousses humides... 

Au ciel, par-dessus les arbres, s'egoui- 
tait la pâle lune; et ce tut cette nuit-lă 
que je naquis dans la maison solitaire 
des bois”. Citite însă la locul lor, în 
continuitatea celor care le precedă și 
le urmează, le găsim fireşti și nu disto- 
nează. 

Incercând să dăm cel puţin o idee a- 
proximativă despre felul acestei cărți 
vom spune că Les pas ont chante e în 
acelaş țimp confesiune de artist și evo- 
care lirică a unui tresut predestinat să 
poarte până în pragul deplinei maturl- 
zări, germenele unei conştiinţe artistice. 
Dar elementele autobiografice nu se 
înşiră pe firul cronologiei aparente, în 
ordinea devenirii lor succesive și înlăn- 
ţuite ci ele sunt distribuite ca într'un 
câmp de forță magnetică, atrase şi o- 
rientate prin sensul interpretării pe 
care o primesc în cadrul semnificației 
generale de elemente ale unei experi- 
enţe poetice, către miezul unic și supre- 
ma lor justificare. Această privire dină- 
untru asupra vieţii, a cărei diagramă nu 
seamănă cu aceea a desfăşurării biolo- 
gice, dealungul vârstelor, şi sociale a- 
minteşte de acel „moment superlativ” 
al Domnului Teste, — regulă de higi- 
enă interioară: „Soumets-toi tout entier 
a ton meilleur moment, ă ton plus 
grand souvenir”, 

„Ce-ar folosi — notează d. A. de Châ- 
teaubriant — să povestesc o înşirare 
de întâmplări ?... Nu sunt oare toate 


întâmplările în una singură, sau aproa- 
pe toate? Evenimentul cara le cuprin- 
de pe toate este acel principial și cel 
mai frumos. Şi întrucât e cel mai fru- 
mos, este și cel principial!” 

Care a fost pentru autor evenimentul 
principial, a toate cuprinzător prin c- 
sență şi semnificaţie al celorlalie ? Ne- 
greșit, starea de graţie a lirismului, ilu- 
minarea vrăjită sub semnul căreia se 
trezeşte spiritul la spectacolul feeric al 
unei lumi transfigurate prin puterea 
visului lăuntric, — starea de îngerească 
puritate şi de neprihană pre-adamică a 
cărei pierdere de mai târziu va provoca 
poate cea mai zguduitoare criză de con- 
ştiinţă din câte străbate viaţa unui ar" 
tist. Nu a fost acea revelaţie bruscă ho- 
tărîtoare, cunoscută din  destăinuirile 
autobiografice ale poeţilor mai ales, ci 
întocmai ca valul unei maree în necon- 
tenită creştere, o aşteptare difuză şi tot 
mai înfrigurată, o efervescenţă interi- 
oară înlesnind metamorfoza activă a 
sufletului  arţistului în formele cele 
mai subtile şi mai variate ale visului 
alimentat de o sensibilitate nespus de 
primitoare. In acest imponderabil 
schimb necontenit de impresii dinafară 
și prelucrări ale fanteziei, conștiința de 
sine se regăsea identică şi mereu spo- 
rită în unitatea ei interioară. Ca într'o 
poveste de Andersen, unde întreaga 
creaţie este însuflețită, iar obiectele își 
fac semne, se recunosc şi își răspund, 
în chipul cel mai firesc pentru cine 
poartă în sine cheia misterioasă a vi- 
sului transfigurător. 

Pe o treaptă superioară simpleior di- 
vagaţii şi reveriei împrăștiate, mai a- 
proape de elaborarea disciplinată a o- 
perei de artă, a fost adus autorul „Pa- 
șilor” prin descoperirea unui „mare se- 
cret”, cum numește d-sa brusca reve- 
laţie a existenţei lumii valorilor, cu pri- 
lejul tabloului „Triumful Florei” de 
Poussin, văzut la Luvru. Această lume, 
cu problemele delicate pe care le pune, 
este hotărîtoare pentru determinarea 
structurii sufletești şi, în consecință, a 
vocației celui căruia i se descoperă. 
Chestiunea valorilor pe care o studiază 
deopotrivă fizica și psihologia, unde e 
cunoscută ca teorie a culorilor şi a to- 
nurilor complimentare, i s'a înfățișat 
însă autorului nostru cao problemă 
personală adusă în lumina propriei 
conștiințe printr'o lovitură de sondă re- 
velatoare a intuiţiei în străfundurile su- 
fietului și într'un moment, probabil, de 
supremă atenţie şi încordare a întregii 
fiinţe interioare: 

„Până atunci, ca mulţi oameni, au- 
zisem vorbindu-se despre valori, dar 
nu știam ce procură spiritului această 
experiență, atunci când este trăită, 

Există o știință fină a spiritului, care 
percepe cum înțelesul obiectelor din 
această lume nu este închis chiar în 
obiecte ci în raporturile ideale care le 
unesc de multiplele lucruri. 

Culorile şi sunetele, de pildă, nu 
sunt ele înșile prin sinea lor ci se deo- 
sebesc după culorile şi sunetele care le 
întovărăşesc; şi aceste diferenţe atât de 
notabile, avându-și cauzele în condiţii 
complexe care le sunt prilejuite de 
admirabilele variațiuni ale creației, 
sunt ceea ce se chiamă valori. 

Imperiu fără margini, care se regă- 
seşte cu aceleași nesfârşite înținderi, în 
lumea morală ca şi în lumea fizică” 

Spuneam că la capătul acestei viu 
regia a tinereții fiecăruia, pe care se 
aventurează nebănuind ce-l pândeşte, 
— spiritul exaltat de înţelesul atâtor 
revelații va întâlni negreşit, ca o îatali- 
tate de neînlăturat, criza cea mai cri- 
tică, dinaintea căreia se frânge neputin- 
cios orice elan. 


Din această supremă încercare a lup- 
tei cu îngerul, cei mai mulți rămân o- 
logi, sleiți de puteri pentru tot restul 
existenţei lor: 

„Et voila que se produisait dans ma 
conscience quelque chose diinfiniment 
terribie; tout d'un coup, je percevais 
Pinconstance, Pinanit€, le vide de tout 
ce que j'avais recherche dans les in- 
nombrables attachements et voluptes 
qui se partagent les instanis de la vie 
humaine. De plus, je ne voyais rien au 
delă, dans l'ordre spirituel, qui pât me 
consoler de cette perte: ce que javais 
experimente me donnait la meprisable 
mesure de ce que jexperimenterais 
jamais !* 

Am subliniat această din urmă pro- 


poziţie pentrucă exprimă însăşi esenţa 
dramei: schimbarea totală de perspec- 
tivă asupra existenţei, pivită acum sub 
unghiul critic, substituit celui liric. Ca 
şi lirismul — starea celui „ce 'npân- 
zeşte globu 'n planuri pentr'un veac” —.. 
criticismul care-i succede este tot atât 
de abuziv pentrucă anticipează arbitrar 
asupra unei experienţe viitoare, luânri 
ca unitate de măsură — „meprisable 
mesure'”! — biografia de până atunci 
a spiritului; dar această biografie nu 
este judecată în elementele-i obiective. 
ci prin gustul de cenușe al vicţii şi acel 
coșmar de corupție universală, din mo- 
mentul culminant al crizei. 


Ce departe suntem acum de orgoliul 
superb al aceluiaș care rosteă la zenitul 
pierderea purității virginale dăinueşte 
comme certains, qui se plongent la fi- 
gure au fond d'un coussin pour pleurer: 
Je regarde Dieu, et je remets mon ar- 
mure”. 

Şi totuşi, în adâncul mizeriei supre- 
me a ființei zguduită din temelii prin 
pierderii purității virginale dăinuzște 
presimţirea obscură a renașterii, ca o 
răscumpărare din păcat. Experienţa 
care-l întâmpină acum pe scriitor este 
a umilinței, — purgatoriu călăuzitor 
către limanul armoniei recâştigate, — 
singura durere adevărată liind „dure- 
rea omului care-l caută pe Dumnezeu”. 
Tonul scăzut în șoaptă, al unor rânduri 
ca acestea, e poate mai tulburător, pen- 
tru că poartă urma de foc a suferinţei : 

„Je suis de ceux qui sont destinâs â 
âtre la creche obscure et la paille g6- 
missante sur laquelle doit  apparaitre 
une certaine lumiere. Je suis l'humble 
paille de Yhâtellerie. Et la paille es- 
pere, veut, exige... la paille gemit. Elle 
est Llancienne tige des bles du champ 
de Booz, et la litiere destine aux mys- 
terieuses grandes  naissances futures. 
Toute grande naissance doit passer par 
son humilite. Elle le sait et elle at- 
tend....“. 

Itinerariul intim al d-lui A. de Châ- 
teaubriant poate fi socotit ca închein- 
du-se asupra acestei viziuni, într'o de- 
finitivă orientare: „Du-te acum..., — îi 
spune Durerea — nu mai ai nevoe de 
mine... Dumnezeul tău e liberat!” Iată 
cântecul, răsunetul din suflet al paşilor 
umblaţi în viață. Dar am fi vrut să fi 
putut vorbi și despre acele câteva fras- 
mente care se izolează şi se desprind 
dela sine prin perfecțiunea creației o- 
biective, fără să aibă nevoe de respira- 
ţia autorului însuși pentru a se însu- 
fleţi de o neuitată vieaţă: despre vizi- 
unea de amploare şi elan epic a unei 
șarje de cavalerie („Sur le terrain”), 
sau graţiosul tablou „Isabelle” al celor 
trei  bretane dansând înlănţuite 
„comme les deux gardiennes etonnan- 


“ies, les deux  Bottisatvas enchantees 


d'une espece de Reine miraculeuse a 
qui elles donnaient la main”. In sfârşit, 
despre viziunea tragică a războiului 
simbolizat prin dansul impresionant a! 
șarpelui Kaa, din Cartea junglei. 

Și cel mai sugestiv îndemn la lec- 
tura acestei cărţi ar fi fost, paginile care 
trebuiau citate, din fragmentele însem- 
nate mai înainte, dacă spaţiul ne-ar 
mai fi îngăduit. 

MIHAI NICULESCU 














13 August 1938 





FLACARI 


(Urmare din pag. 3-a) 


riența ta „nimic nu te îndreptățește să 
generalizezi! spune Fiorica. Poate că a- 
devărata cauză nu-i această fată, ci fap- 
tul că pleci! 

— A, nu! Nu plecarea m'a adus în sta- 
rea de față. Nu sunt trist fiindcă plec, 
ci fiindcă anumite lucruri petrecute azi, 
mi-au dat putinţa să verific lașitatea și 
micimea sufletească ce există în noi. 
Mi-a dat putinţa să văd cu ochii mari, 
cât de inutili, de mici suntem în tot ce- 
iace facem ,„nădăjduim sau gândim. Mi-e 
silă şi de mine și de tot ce mă încon- 
joară,. 

-— Tii! frate Botene, isbucneşte Au- 
rel, las-o bre, la dracu „de filosofia. Mi- 
liția nu te vrea filosof, ci răcan, pe care 
majorii să-l înjure de maică, cădelniți 
şi grijanii, Să știi c'o să fii militar prost. 

— De asta suni sigur! Şi prost şi în- 
căpăţânat. Mai ales că ţin la libertatea 
mea, pe care aici mi-am pierdut-o, fu- 
gind după năluciri. Cel puţin acolo îrni 
voiu înăbuși revolta, în ideia că nu sunt 
singurul lipsit de ea. 

— Vorbeşti copilării! O să vezi tu a- 
colo ce trai.... O să ne descazarmăm şi-n 
s'o ducem ca nişte sultani. 

— Am mai auzit povestea usta. Ba 
mi sa mai spus că regimentul n'ar a- 
vea gard. 

— Eu ştiu sigur!! Şi chiar aac'ar avea 
gard, nu ştim noi să-l sărim? Sunt niște 
fete p'acolo — o bogăţie! Mi-a spus-o un 
om de ireabă! 

— Numai de treabă n'o îi fost!!. iro- 
nizez €u,. 

— Uite-te la el!! Da de când ai deve- 
nit așa de sfânt? zice Ana. 

— Pe dragă! Un accident!! Frivolita- 
tea o ai în sânge până la o anumită 
vreme, 

— Și... accidentul tot fata cu bucluc?! 

— Ia Lăsaţi-mă cu accidentele voas- 
tre! ţipă Aurel, Mai slăbeşte-mă și tu 
Botene cu filosofia!! Nu mă interesează 
asta. Aș vrea însă să știu de ce Adeia 
are mutră de călugăriţă... Ori şi tu ai 
avut parte de vreun accident? 

— Ce te priveşte? i-o taie scurt Ade- 
la. Vezi de treaba ta şi nu te amesteca 
unde n'ai nici un rost! 

E întâia oară când i-aud glasul, după 
incidentul nostru. 

— Fraților! țâșneşte de undeva Mis- 
sissippi, vine trenul! 

Intr'adevăr, trenul negru și somnoros 
intră în gară. Grupul nostru ca la co- 
mandă, se ridică. Aurel țâșnește prin 
lumea, care, ca prin minune, a inundat 
peronul, sare pe scara unui vagon şi dis- 
pare înăuntru. Il vedem apărând puţin 
mai târziu la fereastra vagonului, ţi- 
pând către noi, 

— Eheii! Bălții! Aici fraţilor! 

Fiecare din fete îmi ia câte o legătu- 
ră. Adela mi-a luat pachetul pe care 
special l'a făcut pentru mine. Profit de 
lipsa ae atenţie a celorlalţi și mă apropii 
de ea. 

— Nu arunci şi pachetul? o întreb cu 
şoptit. 

O clipă e surprinsă de întrebare şi mă 
privește lung..., 

— De ce să-l arunc?!.... 


— NW'am de ce să mă răsbun!! Şi nu 
ştiu ce-aș avea de răsbunat!! 

Am ajuns la vagon. Pachetele „gea- 
mantanele „legăturile, toate intră pe fe- 


reastă. Aurel, foarte bine dispus, are 
pentru fiecare câte o glumă. 
Doar bietul Mississippi trebuie să-și 


urce singur coşciugul, căci nici vobă 
să încapă pe fereastră. Ce să-i faci? 
Fiecare cu crucea lui! 

Urcăm în vagon cu toții. Observ că 
Adela n'a dat pachetul. O privesc drept 
în față. E tot atât de tristă ca și mine. 

— Uite, ia pachetul ăsta și ai grija 
lui. E ceva care se poate sparge!.. 


Mi- lasă în mână fără să mă privea” 





Somn în pădure 


Adorm cu mii de ramuri peste faţă, 
Cupolele cerești — neclătinate, 
Mă'nchid în negre scorburi de cetate ; 
Pleacă-te lut, — adormi pe veci, viaţă. 


Apoi să cresc în trunchiuri rămurate, 
Prin promoroacă, prin a toamnei ceaţă, 
Trufaș spre slăvi, cu iederi ce se-agaţă 
Şi pale vinete de-ozon în spate. 


Să-mi caute adâncuri ne'ncepute, 
Subt vălul cetinei, în svon de umbre, 
Şopârle verzi și sprinteni pași de ciute; 


Iar peste bolte răcoroase, sumbre, 
Numai cenușa stelelor căzute 
In ale vremii nopţi — să mă adumbre. 


VLAICU BARNA 


scă. Ceilalţi toţi coboară. Mississippi 
şi-a cumpărat doi covrigi și-i ronţăie 
tăcut, în timp ce Aurel toacă verzi și 
uscate. Adela s'a oprit pe plattormă. O 
ajung din urmă... 

— Dinule, îți doresc călătorie 
moasă!! 

— Eşti încă supărată pe mine?! 


fru- 


— Nu... Eu n'am fosi supărată. Dar 

imi întinde mâna, dar mi-a lunecat 
în braţe, O cuprind total; sunt emoțio- 
nat, aproape de lacrimi. Atâta mărini- 
mie din partea ei!!.. Și-a lăsat capul pe 
brațul meu stâng... Plânge stăpânit... 
Ii. simt lacrimile... Ii caut buzele... 

— Nu, nu, te rog, nu asia! Incă nu! 


— De ce nu, Adela? 

— Mai mă poţi săruta „după cele ce-ai 
făcut azi? Știu tot, Dinule! Mi-a spus 
ea... Cum, Dinule? Tu n'ai conștiință? 
Nu te mustră nici nenorocirea mea, nici 
a Sandei? Iţi place să te joci cu noi, cu 
sufletele noastre? Nu ţe gândeşti că şi 
noi suferim? Nu însemnăm pentru tine 
decât clipa? Peste ea nu mai vezi ni- 
mic? Vrei numai tu să fii satisfăcut? 
Nu gândești cu ce preţ iei această sa- 
tisfacție?., 

— Adela, taci! te rog taci, căci alt- 
fel incbunesc.... 

— Am tăcut, Dinule, prea mult... Nu 
mai pot însă... Nu mai am puterea s'o 
fac, deși te 'nțeleg... Te-am înţeles tără 
ca tu s'o ştii, îmi dau seama de tot ce 
sa 'ntâmplat cu tine, dar tu, tu n'ai 
vrut să mă 'nţelegi... Nu știu ce-o să 
se 'ntâmple cu mine, dar orice va fi, 
tu să ai acelaș gând pentru mine: că 





te-am. iubit e Și-acum sărută-mă, dacă 
mai ai curaj... 
N'am putut. In clipa aceasta nu aş- 
tept altceva decât plecarea trenului. 
— Atunci lasă-mă să te sărut eu... 
Să te sărute buzele care nu s'au lăsat 
sărutate în parc. Și să lăsăm să cadă 


— Cu preţul ăsta nu vreau... 

— Atunci ? 

— Să rămânem prieteni. 
buni! Vrei? 

— Şi Sanda ? 

Da! Sanda! 
nemernicia. 

— Fă-o îericită pe ea Dinule... Eu 
sunt frivolă, tot ce-a fost între noi e 
nebunie... 

-- Adela! Vrei să m'asculți? Mai 
poți avea încredere în mine? 

— Intotdeauna am crezut în tine... 
Și voiu crede mereu... Chiar dacă fap- 
tele tale vor spune altfel... 

— Atunci făgăduește-mi că te vei li- 
niști. Că vei aștepta cuminte o scrisoare 


Prieteni 


Deabia acum îmi văd 


„dela mine, în care voiu spune tot ceea | 


ce nu pot spune acum. 

— Bine... 

Am sărutat-o pe păr şi ne-am desfă- 
cut... Era şi timpul, căci Ana ne strigă... 

— Mi-am făcut puţină ordine în ba- 
paje, spun eu coborând, Fericitul ăsta 
le-a trântit clae peste grămadă. 

— Unde-i Adela ? 

— Uite-o! 

Un ceferist dă semnalul. Intind mâi- 
nile fetelor. Pe Adela o las la urmă. 
Nu i-am spus nimic. Dar ochii ei, ochii 
albaști, m'au asigurat îndeajuns... 
Plânge la fel ca mama... La fel ca 
Sanda... 

De pe peron încă mai fâlfâe un semn 
alb... Apoi noapte... Cadenţa trenului 
cântă... Eu am rămas, singur, pe scară... 


Și-acum când tot ce-a fost mi-a 
rămas în amintire, când trenul acesta 
nebun mă duce acolo, cine mi-a rămas 
în gânduri, mai aproape de suflet și cu 
amintirea întreagă ? Sanda? Adela? 
DAN BĂLTEANU 





13 August 1938 





a „Naţional“ nu se intră cu ga- 


loşi: La „Cărăbuș'“ nu se întră cu * 


pretenţii. 
Dacă totuşi intri în Templul Artei, 
care este — sau s'ar cuveni să fie — 


„Naţionalul““, cu galoşi, plasatorii te 
poftesc grațios afară. La „Cărăbuș“ pre- 
tenţiile nu ești obligat să le laşi la vre- 
un soiu de garderobă. Dar e mai pru- 
dent să le lepezi acasă. 

Altfel riști să stai așa cum sună ti- 
tlul revistei : „De lemn Tănase“. 

Nu toată vremea. Pentrucă trebuie să 
fii prea de tot de lemn ca să te lase 
impasibil apariţia Miei sau a inepuizabi- 
lului Tănase. 

Nu știu ce spiriduş ascunde rumânul 
ăsta că la simpla lui apariţie pe scenă 
stârneşte interes, aplauze şi râs. 

Râs sănătos, reconfortant, pentru care 
mă întreb cum i-am putea mulţumi lui 
Tănase, 

Mia... (mai e nevoie oare să spunem 
și Apostolescu?) are şi ea un spiriduș. 

Poate gemen cu al lui Tănase, poate 
numai rubedenie apropiată, dar unul 
tot așa de năbădăios și comunicativ. 

Păpușică cu ora (spectatorii se visează 
atunci pe scenă) Miss Step, Ginger Ro- 





CAPITOL: Părinţii de azi 


Un mare neajuns pentru spectatorul 
cinematografic este mania lui ca, înain- 
tea mai tuturor filmelor, să facă prono- 
sticuri în legătură cu calitatea lor, 

Astfel, prezența pe afiș a unei vedete 
preferate îl face să afirme sus şi tare că 
filmul trebue să fie bun. In alte dăţi 
doar numele regisorului îl silește să pre- 
doar titlurile atrăgătoare ale filmelor 
vadă un film reușit. Şi sunt cazuri, când 
îl îndeamnă să meargă la cinemato- 
graf. 

Odată ce spectatorul judecă astfel 
dinainte filmele, e normal să aibe şi 
multe decepții. 

Și când un film la care te așteptai să 
găseşti ceva bun, e slab, atunci ţi se 
pare a fi mai slab chiar decât este ?n 
realitate. 

lată, săptămâna aceasta, am făcut și 
nai parte dintre spectatorii care suferă 
de meteahna pomenită. 

Am intrat plini de încredere în sala 
cinematografului Capitol, ca să reve- 
dem pe mica actriţă care a făcut o crea- 
ţie in filmul „Infamia“. E vorba de Bo- 
nita Graville. N'am dat nici o impor” 
tanţă titlului, care prevestea nu un film, 
ci mai mult o predică împotriva părinţi. 
lor cari nu înţeleg suiletul copiilor, cari 
dau mai multă importanță seratelor de- 
cât unei discuții cu  progeniturile lor 
— într'un cuvânt, o predică din toate 
punctele de vedere. 

Fuseserăm orbiți de numele vedetei 
principale și nu ne mai gândeam la ce 
pot face americanii dintr'o astfel de 
temă, 


Am mai spus-o, americanii sunt ne- 
intrecuți în realizarea filmelor cu re- 
porteri nebuni, actori de revistă, glume, 
'— și proaste şi bune, dar toate în ge- 
nul acelora de cari la început râzi şi pe 
urmă îţi faci cruce și spui: „Doamne 
fereşte“ — și acțiune, cât mai :nultă ac- 
țiune. Dar când îi vine în minte vreunui 
regisor american să realizeze un film 
serios, atunci e o adevărată nenorocire 
pentru bietul spectator. 

Acesta e și cazul filmului „Părinţii de 
azi“. Timp de un ceas și jumătate se 
căzneşte regisorul să fie convingător şi 
au reuşeșie nici-un minut. Și aceasta 
fiindcă nimic din ceeace se petrece pe 
ecran, nu este îndeajuns de bine mo- 
tivat. Un ceas întreg ne e prezentată o 
fetiță care face tot felul de lucruri rele. 
Totuși ni se arată că n'ar fi chiar atât 
de rea fata, dacă... şi de aici urmează 
toată predica de care am vorbit l!a în- 
ceput. Intervine apoi o profesoară care 
o înțelege pe fată şi care în doi timpi 
şi trei mișcări o îndreaptă. Dar cum ? 
lată o întrebare la care cred că ar fi 
răspuns mult mai bine un regisor fran- 
cez (ex.: Prison sans barreaux). Se în- 
tâmplă însă că fata, odată îndreptată, nu 
vrea să se mai întoarcă la părinți. Mu- 
ment tragic, care necesită câteva lămu- 
riri. Dar regisorul, ingenios, a găsit re- 
pede o soluţie salvatoare. Mama se îm- 
boinăvește de durere și fata, suflet bun, 
vine la căpătâiul ei. Mama, bine înţeles 
se însănătoșește de bucurie şi totul se 
termină cu bine. Foarte banal, nu gă- 
siți ? Și amărăciunea noastră e mai ma- 
re, căci printre scenariști întâlnim nu- 
mele unui român: Negulescu. Bonita 
Granville, fetiţa care se dovedise o ex- 
celentă interpretă a rolurilor de copii 
răi, deci contrariul lui Shirley Temple, 
a crescut mult. Dându-i-se roluri bune, 
credem că va ajunge în curând contra» 
riul lui Ann Shirley, tipul de adoles:en- 
tă bună. Dolores Costello, în rolul pro- 
fesoarei, încearcă să-și ascundă riduri- 
le bătrâneţii. Şi credem a nu fi întâlnit, 
nici în filmele franceze o figură atât de 
antipatică, cum e aceea a „junelui- 
prim“ din filmul acesta. 

Cât despre journalul Fox, care com- 
pletează filmul, cred că n'ar strica să 
mai fie schimbat. E a treia săptămână 
în care ni se oferă acelaş plicticos jur- 
nal cu noutăţi, petrecute de mult. 


TRAIAN LALESCU 












—— Ep 


Cronică 


UNIVERSUL LITERAR 








— De lemn lănase — 


n p-- 
gers sau Madam Pace, Mia este aceeași 
pasionată a scenei. 
Temperament unic, ea 
sala și... partenerele. 


electrizează 





Așa se explică de ce pe scena „Cără- 
bușului'“, gesturile Miei pot fi văzute 
chiar când ea nu e în scenă. 








Rapidul 303 şerpueșşte agresiv pe lân- 
gă pereţii masivi ai Carpaţilor. O după 
amiază caldă de August destramă vioi- 
ciunea trecătorilor. Porniţi din Bucu- 
reşti veseli și guralivi, după câteva ore 
de drum, sunt toţi obosiţi și somnoroși. 

Locomotiva pufue pe sub acoperișul 
umbros al munţilor îmbrăcați în verde, 
lăsând în urmă — mute în patriarhala 
lor singurătate — staţii mici, învelite 
într'un eten cer fumegos. 

Intr'un compartiment de clasa II-a, 
şase călători s'au întovărăşit în glume 
şin poveşti, 

Discuţiile lor sunt variate: politică, 
sport și, mai ales... afaceri. Din ele poţi 
trage concluzii asupra identităţii şi stă- 
rii civile a fiecăruia, fiindcă aşa“ omul 
în tren, palavragiu. 

Bunăoară „domnul gras din stânga, 
dela geam, e avocat, căsătorit şi are 
două fete și un băiat. Tânărul de vis- 
ă-vis, căruia avocatul i se adresează rnai 
cu plăcere, s'a dovedit mai practic, 
prezentând și împărțind fără zăbavă, 
cărțile de vizită: „Tudor Livezeanu, 
funcţionar petrolist”. 

Domnii dela mijloc sunt negustori. 
Unul de cereale, iar altu! de vite. A- 
mândoi însurați: unul cu copii, altul 
fără, 

Călătorii de lângă ușă stau tăcuţi. 
Cel din stânga e medic veterinar, iar 
cel din dreapta publicist. 

Dintre toţi, avocatul este, cum se și 
cuvine, cel mai guraliv, Inșiră verzi şi 
uscate, ca la cafenea. I-a făcut „marţ” 
pe toţi. Şi, are el ce are cu vecinul din 
iaţă, tânărul Livezeanu. 

— Aaaa... dragă domnule Livezeanu, 
să-ți spun ce mi Sa întâmplat acum 
câteva zile. Şi-apoi către ceilalţi : 

— Ascultaţi, domnilor, una nostimă 
de tot, care m'a 2ostat frumuşica sumă 
de 10.000 lei... 

— S'auzim, răspună tovarășii. 

— Eram chemat de un prieten, în a- 
celaş timp și coleg, la Bacău, să sus- 
țin un proces cam „inare” pentru cei de 
acolo. M'am repezit și l-am dat gata, 
așa cum ştiu eu să câștig cauza. Când 
eşiam din sala de şedinţe, desiul de o- 
bosit, — fiindcă mă luptasem cu aprua- 
pe tot baroul de acolo, :— vine la mine 
un nenorocit de evreu, şi trăgându-mă, 
pur şi simplu, de haină, mă roagă să 
pledez într'un proces civil, în care el 
era pâritul. N'am putut rezista rugă- 
minţii lui și înduioşat de tot ce-mi în- 
șira, acceptai. Procesul urma să fie stri- 
Bat, așa că reintrai în şedinţă, unde 
deabia am mai putut să-l întreb de 
nume şi de felul cum stau lucrurile. 
N'am înţeles prea multe, dar mă bizu- 
iam că răsfoind puţin dosarul — în tim- 
pul desbaterilor — voi putea scoate 
ceva. In îine, se strigă dosarul cu pri- 
cina. După ce grefierul a făcut apelul 
părților și a spus formula proceiurală, 
cer puţin dosarul să mă orientez. Ma- 
gistraţii şi parte din avocaţi cari ră au- 
ziseră pledând cu puţin înainte, rămân 
miraţi când văd că o să apăr pe Leiba 
Strulovici, — vechi și cunoscut „îm- 
pricinat” al sălilor de tribunal. Mă uit, 
— după cum v'am spus — în dosar şi 
văzând că e vorba de ceva simplu, aş- 
tept liniştit. Imi vine rândul să vor- 
besc, şi dă-i, și dă-i, și trage-i, de nu 
mai lăsam pe nimeni să mă întrerupă. 
Vedeam însă pe clientul meu frămân- 
tându-și pălăria în mână şi uitându-se 
speriat în ochii mei, fără să înţeleg 
dece, până când se apropie de 1mine şi 
îmi șopti : „Așa ne-a fost vorba ? Duni- 
neata aperi pe reclamant şi raă acuzi 
pe mine ?...”. Rămăsei puțin uimit, când 





Mai e la „Cărăbuş" o voce : Liana Mi- 
hăilescu. 

Deosebită impresie face în scena 
„Tabloul lui Grigorescu“ pentru care 
autorii celui de al doilea act merită fe- 
licitări. 

Este dealtfel singura voce între ată- 
tea răgușeli, Ar fi de observat că Liana 
Mihăilescu este astăzi și mai degajată 
în gesturi. Ne amintim de o vreme „nu 
prea depărtată, când o ascultam cu ochii 
închiși. 


D. |. Antonescu, detectiv în primul 
act, apoi disperat pentru că și-a piei 
dut fracul, are mult haz, mai cu seamă 
la început. Umblă bietul om după un 
frac de ţi-e mai mare mila. Acest sen- 
timent pare să fi determinat pe colega 
d-sale Dăndănel să strângă din primele 
rânduri, cu polu' sau cu suta, pent:u 
bietul păgubaş o sumă cu care, desigur, 
își va putea cumpăra, dacă nu un frac, 
cel puţin un sacou elegant. 

Procedeul e ingenios și regretăra că 


îmi dădui seama, că uitând numele cli- 
entului meu, o luasem razna. Jar ime- 
diat pusei lucrurile la punct, printr'o 
abilitate : 

— Domnule preşedinte, — mă adre- 
sai răspicat, — cam acestea ar fi argu- 
mentele adversarului nostru. Acum 
să-mi dați voe ca să Je expun pe ale 
noastre... Și iar încep, și dă-i, și dă-i, 
combătând tot ce susținusem până a- 
tunci. Ce să-vă mai spun? Am reușit. 
Clientul meu era fericit. După ce imi 





Desen de Martha Brondello 


mulțumi, mă trase la o parte, şi-mi 
puse în mână niște hârtii de-o mie. 
Erau zece la număr. Le vârâi în buzu- 
nar și plecai. Dar nu mi-a fost dat să 
le am, fiindcă în trenul accelerat de 
Cernăuţi, — cu care mă înapoiam la 
„ Bucureşti, banii mi-au fost furaţi din 

buzunar. Ei, ce ziceţi ?... Nu de bani, 
ci de succesul meu ?... Am rămas cu 
faima că întorc bine şurubul, când sunt 
într'o încurcătură. i 

— Povestea e veche, şefule, ar fi 
vrut să spuie publicistul, amintindu-și 
că citise istorioara „trezită” şi însușită 
de avocat, într'o gazetă străină. Dar îl 
lăsă să se umile în pene de suczesui 
pe care îl bănuia imaginar. 

Tudor Livezeanu, întrebă curi:s : 

— Și r'aţi reclamat banii furaţi ? 

— Ce să mai reclam, dragă, așa de-a 
surda ? Pungașii sunt șmecheri și nu 
se lasă prinși cu una cu două!... Dacă 
însă aşi pune mâna pe vreunul de-ăsta, 
Dumnezeule !... ce i-aș face!... bar 
mai bine așa, că altfel, poate, aşi intra 
eu în puşcărie... 


Luminile cețoase dela periferia tristă 
a orășelului de munte, călăuzesce dru- 
mul lui Tudor Livezeanu, de curând co- 
boriît din trenul rapid 303. 

Pe strada dosnică, unde doar o câr- 
ciumă trezeşte la viață, Livezeanu își 
leagănă corpul, întrun mers miste- 
rios, c'o altă față de cum era în tren. 
A intrat în curtea cârciumii. După pu- 
țin timp, se aud trei ciocănituri, dis- 
crete și convenţionale, în geamul din 
funa, unde abia licărea o lumină de 
candelă. Cineva i-a deschis ușa. A in- 
trat, 

— Tu ești, Mişule? — îl întâmpină 
patronul, 

— Am venit să mă achit de datorie. 
lată-ţi banii și şterge-mă din catastif. 
Ai auzit ? 

Zece hârtii de-o mie sunt aruncate 
pe-o masă şi înghițite de mâna păroasă 
și avară a cârciumarului. 

— Dă-mi ceva de băut și vino să-ți 
spun una să te miri. 


ne lipsește ocazia spre a-l aplica. 
In chip de apaş, Dăndănel — Lisette 





Verea -- stă cu mana 
pe fraier şi-i cântă : 


întinsă, fixând 





Ve Joe, Print - (Alu 


După ce băutura tare i-a uns coardele 
gâtului, Mișu Weissmann, zis şi Tudor 
Livezeanu, zis şi Evdonie Tulipă, Cra- 
vată roşie, Anton Basarabeanul și în 
multe alte chipuri — după împreju- 
rări, — dădu drumul povestirii : 

— Nu prea mi-a mers. Mă urmărea 
ghinionul, ca umbra. Am fost spre Chi- 
şinău, spre Timişoara, nimic. Mam în- 
dreptat spre Constanţa, tot nimic. Am 
luat-o spre Cernăuţi, unde la ducere nu 
făcusem nici o ispravă. Credeam că voi 
rămâne lefter, când la înapoiere spre 
București, găsii un client mai bun în 
gara Bacău, şi altul mai „slăbuţ”, la 
Focşani. Cu tot ce am luat, mi-am aran- 
jat în fugă lucrurile şi am venit să-ţi 
achit datoria. Știi, între noi, nu încape 
chiul. Aşa-i ? Zis și făcut. Mam urcat 
în tren și'n compartimentul vagonului 
unde aveam locul, cine crezi că era în 
fața mea ? Clientul meu din gara Ba- 
cău. De data asta, n'am mai vrut să-i 
tac festa, fiindcă oferindu-mi dela în- 
ceput țigări — deşi era gata-gata să-i 
fac „jarta-i prepelița”, ceasul de aur, 
— ne-am împrietenit, încât na stat 
mult pe gânduri, și mi-a povestit cum 
i-au dispărut banii din buzunar. Ei, dar 
n'am timp 'de pierdut. Dă-mi polița și 
pe-aci mi-e drumul. Ne-am achitat ? 

— Da, ne-am achitat... 

Doar o firmă, aproape ştearsă, indică 
existenţa umei tiparnițe. Incolo pare 
pustiu, Din când în când, intră şi iese 
câte o persoană grăbită. 

Așezată în dosul unei clădiri înalte, 
care o sfidează dela înălțimea celor 4 
etaje, căsuţa e parcă astupată. Un aer 
de bătrânețe domnește asupra întregii 
străzi, deşi, ici-colo, câte o casă nouă, 
albă şi luminată, se sbate să însorească 
viaţa măcinată de pustiu. 'Totul pare 
prins într'o negură de viciu. 

Cârciumarul Iosif Moscovici, cu ochii 
iscoditori, pășeşte rar şi prudent pe u- 
lița tăcută, sfiindu-se la fiece pas. A 
intrat în curtea caselor unde, pe firma 
dela poartă, stă scris: Tipografia „Cu- 
getul cinstit“, Blumenfeld & Fii. 

— Am venit să fac o comandă. Unde-i 
stăpânul ? — întreabă cârciumarul lo- 
sif Moscovici pe un băiat pistruiat. 

— Veniţi de departe ? — asta era pa- 
rola. 

— Dela Sascut. 

— Poftiţi în birou. 

Când Iosif Moscovici a dat ochii cu 
Bi:umenfeld — patronul tipografiei — 
a început să se vaite. 

— Vai de mine și de mine, ce să mă 
iac |... 

— Ce este, ce s'a întâmplat ? 

— Ce serie de bani am pus în circu- 
lație ? 

— H. 204 pe 609 și M. 872 pe 909. 
Dar ce este ? 

— Prăpăd mare! Uite zece hârtii a o 
mie din cele date lui Leiba Strulovici 
din Bacău, ca să le puie pe piață, mi-au 
venit tocmai mie înapoi. 

— Cum?!.. 

— Da, mi-au venit înapoi, prin Mişu 
Weismann, căruia i-am dat un împru- 
mut cu dobândă, tot pentru circulația 
seriei, și uite ce ghinion, să-mi plătească 
datoria cu bani „de-ai nostri“... 

— Ştii ceva, dragă Moscovici ? 

— Ce să ştiu, dragă Blumenfeld ? 

— Pe vapor, șoarecii se salvează cei 
dințâi când simt pericolul... 

— Adică?! 

— Hai mai bine să ne ocupăm de 
ceva SERIOS... 

— 21| 

— Să vindem haine vechi. 


Haide dă şi tu ceva 
Până mâine stau așa. 

O spune cu atâta foc, încât o crezi 
pe cuvânt. 

Și respectivul dă un pol, un sutic, ba 
chiar mai mult, pentrucă lumea e toată 
cu ochii pe el și „se jenează“ omul să 
nu dea. 

N'am înţeles cu niciun chip cum ar 
fi Yalianu irezistibil, Dar dacă zice el... 


Un Charlot patent Trestianu ne-a a- 
muzat într'o caricatură a fosiului pri- 
mar Dobrescu. Stan și Bran au păstrat 
faţă qe Charlot, aceeași respectabilă 
distanță ca şi pe ecran. 

Era să uit pe cei doi acrobaţi cari 
stârnesc admiraţie, ropote de aplauze și 
chiar invidie. Un domn de lângă mine 
(120 kg.) a oftat, cu regret pentru su- 
pleţa sa dispărută, la apariția lor. 

In acelaş ritm ascendent: montarea 
fastuoasă, costumele și realizarea coreo- 
grafică a maestrului Siomin. 

In general un spectacol agreabil. Cu 
o singură condiţie.... cea dela început. 

RADU A. STERESCU 





Poşta redacţiei 


Florin Boeraş. — Vă arătaţi surprins de 
faptul că poeziile aduse de d-voastră şi bine 
apreciate de noi, mau apărut totuşi. "Trebuie 
să ţineţi seama că ne vin zilnic zeci de poezii, 
că săptămâna are 7 zile şi că „Universul li- 
terar” nu publică numai poezii. 

Un bun reportaj asupra Brăilei ne-ar in- 
teresa. 


Ion Mohor. — Mai trimiteţi. Sunteţi pe 
calea cea bună Bănuesc că Ion Mohor e un 
pseudomin. Dacă este aşa, am prefera să sem- 
naţi cu numele d-voastră. 


N. C. Pruneu. — Revizuit, articolul dumi- 
tale asupra poetului I. Neniţescu va putea 
apare în paginile „Universului literar”. 


P. T. O. — Pentru publicarea unui volum 
de versuri, „erotice, de felul celor trimise 
nouă” nu v'am putea da nicio indicație. Cred 
de altfel că nu e bine să vă grăbiţi cu pu- 
blicarea unui volum, în care mar avea ce 
căuta asemenea versuri: 


Poezie 
Va renaşte fâlțâindă 
Gaolgâindă 
Din contopirea tinereţelor noastre 


Indiscutabil că aveţi frumoase calităţi. Nu 
e bine să daţi însă la lumină o poezie ca aceea 
intitulată „Copilă măcelară” (217): 


Ți-am fost credincios ca un câine 
Și eri şi azi, poate şi mâine 

Dar ai fost moale ca o pastă 
Implor îmensităţile din lumea asta... 


Crea că e inutil să mai insist. _ 
M. Ştefănescu-Ploeşti. — Mai aşteptăm alte 
poezii spre a ne putea pronunța. 


G. Găitan. — „De-aş avea...” nv se poate 
publica. Nu numai pentrucă ar putea fi con- 
siderate ca un sacrilegiu. „Prigoană” vădește 
o foarte justă observaţie din partea d-tale şi 
ne face să întrevedem pentru un viitor apro- 
piat posibilitatea unei colaborări. 

Mai trimite-ne câteva parodii, 


Ion Pena. — Coșul redacţiei nu poate în- 
ghiţi poezii ca ale dumitale. 

Am impresia că mă aflu în faţa unui ta- 
lent proaspăt și viguros. Aş dori confirmată 
această impresie şi deaceea te rog să mai 
trimiţi. 


P. Dărășteanu. — La obiecțiunea mea că 
versurile dumitale sunt influențate de ritmul 
din „Moartea lui Fulger” îmi răspundeţi că 
„< mult mai bine a creea (!?) poezii în felul 
ritmului lui Coșbuc sau Eminescu, decât în 
ritmul modernist contemporan; ale căror (?) 
poezii nau nici ritm nici muzicalitate „nici 
idei şi poate nici simţire mai deloc”. 

E o părere care, în definitiv, putea fi ex- 
primată chiar gramatical, A 

Fapt cert e că nu se poate creea decât în 
felul. tău. 

Dumneata creezi de data asta în felul rit- 
mului eminescian, 


Lacul plin de idealuri 
Pvesărat de flori și frunză 
Ei, se leagănă "ntre maluri 
Sub a stelelor peluză, 


Să nu puneţi niciodată virgulă între subiect 
şi predicat, 
r. st. 





Cărţi noui 


I. Boteni. — Scrisoarea din Co- 
gealac. Ed. „Universul“, 1938. 


O carte de proză viguroasă, inspirată 
de viaţa sănătoasă dela ţară. Scrisul 
d-lui Boteni, fără  înflorituri inutile, 
este un scris cumpănit, în care fiecare 
cuvânt e la locul său. 

Scrisoarea din Cogealac este dintre 
puţinele cărţi de nuvele care promii o 
reînviere a acestui gen, considerat de 
mulţi ca dispărut. 


Costache Glumici (C. Cosco). 
Niţă Pitpalac la Londra, Editura 
„Universul“, 1938. 


Niţă Pitpalac, al cărui voiaj în Evro- 
pa a făcut hazul mumeroșilor săi ceti- 
tori, intreprinde în acest nou volum al 
d-lui Cosco, o călătorie, cu famelia, ia 
Londra. 

Vechea cunoștință a d-lui Cosco, erou 
reprezentativ al mahalalei bucureșterie, 
atât de bogată în asemenea specimene, 
trece printr'o serie de peripeții, una 
mai hozlie decât alta. 

Aventurile sale în Italia şi, îndeosebi, 
cheful monstru de la Expoziţia din Pa- 
ris și păţania dela Londra, care a prile- 
juit intervenţia lui Sherlok Holmes sunt 
scene cari deslănțuie cascade de răs să- 
nătos, 








UNIVERSUL LITERAR 





13 August 1938 


Chisinau-orasul basmelor 


Reportaj cu dragoste. vutcă. balalaici si moarte 


Incet, încet, vom intra în vis, Va fi 
la început o nesiguranţă cu îndoeli şi 
întrebări fără răspuns, apoi o limpezime 
intimă, până când vom înţelege că nu-i 
decât o desmaterializare şi atât. Vom fi 
atunci prea trişti „prea trişti. 

De câte ore călătorim ? Trenurile ar 
putea să ducă undeva în amintire sau 
undeva în moarte, dar în fiecare gară 
ne auzim din nou glasurile şi ne mirăm 
că mai suntem oameni, Peste orașe tre- 
ce un duh cenușiu al singurătăţii. In fie- 
care casă agonizează câte-un om, 

De câte ore călătorim? Vagonul e 
lung şi dezolant. Stăm înghesuiți unul 
în altul şi ne ferim de privirea celui- 





Chişinău Catedrala 
lalt, Pe bănci strimte de lemn, chipurile 
se destind în somn, se bănuesc prin 
pânza de fum — decolorate, vagi, difor- 
me. Feţe supte de munci dârze, obosite, 
înnegrite de bărbile murdare şi sălcii. 
Aspectul lor e fad, dar în calmul stării 
de vis, ghicim o melancolie încremenită 
și aspră. Cașicum toţi ar face parte din- 
tr'o imensă carte postală ilustrată, pră- 
fuită, ştearsă de amintiri şi plâns. 

O minută, două, trei. Santinela în- 
seamnă la capătul podului o altă du- 
rere. Am trecut Prutul, caşicum am in- 
tra dezolaţi într'un paradis vechi, îm- 
bătrânit, cu toţi îngerii bolnavi. Basa- 
rabia ! Basarabia! Şi deodată, stră- 
punși de o ielă din adânc, toţi se tre- 


zesc, se desmeticesc. Au mirosit intrarea. 


în Basarabia ca pe-un pahar cu vutcă. 
Nu îndeamnă nimeni, toţi încep deo- 
dată : 


Oci ciornâe, oci jgucie 
Oci strasnâie i prescasnâie 
Cac liubliu ia vas, cac gruşcin po vas, 
Znati ne v dobrâi ceas 

Uvidal ia vas, 


Și cântecul continuă îngânat, murmu- 
rat, însoţit de armonica soldatului de 
lângă ușă, apoi fiecare își face cruce şi 
adoarme. Se limpezesc sub pupile o- 
chii, între buze zâmbetul devine ame- 
nesc., Trenul se dărue voluptăţii siepei 
neîntinse. Toţi îi sorb prin somn sono- 
ritățile — muzicalitate amicală şi ine- 
dită de liră necântată încă. Basarabia ! 
Și totuși e ceva putred împrejurul no- 
stru. Ceasurile nu mai au nici-o însem- 
nătate. Oamenii capătă cu fiecare clipă 
altă înfățișare. Gesturile lor se limpe- 
zesc, chipurile se 'nseninează, dar din- 
colo de orice mișcare, dincolo de fiece 
cuvânt e o suferință grea, incertă. 

O, de n'am ști că'nbătrânim cât de 
mult am iubi întunericul ! 

Doamna U. a deschis fereastra. Aple- 
cată cu tot bustul în afară, adunată cu 
toate neliniștile lângă tâmple, respiră 
aerul tare basarabean. Miroase a culcuş 
de barză și-a sămânță de floarea soare- 
lui prăjită. In nesiguranța aceasta, îi 
ghicesc marea resemnare, amara renun- 
are. Ştiu, ar vrea să plângă și nu poa- 
te. Mâinile îi joacă prin aer, într'o ma- 
gie surdă şi halucinantă. Degetele au 
împrumutat o virilitate masculă, să 
sgâlțâe, să rupă, să strângă, să mân- 
gâe, s'alinte în acelaș timp. Se urcase 
într'o gară necunoscută din miezul 
Moldovei, De la început, nimic omenesc 
în mișcările și vorbele ei. Părea mai 
mult o posedată de spirit rău. Imi vor- 
hise cu glas veşșted despre destinul Ba- 
sarabiei noastre, despre sângele slav al 
fetelor minore, despre luminile stinse 
din fiecare om. Eram în vagonul plin de 
mujici, muscali şi ovrei — două acci- 
dente de febră și groază. Ne întorceam 
amândoi, strigoi palizi în delir, să ne 
recunoaștem aparenta şi trecuta moarte 
de pe străzile Chişinăului. Ne-am îm- 
prietenit frumos — poate pentrucă u- 
ram singurele ciudăţenii ascunse, două 
stele stricate, Acum s'a întors, mă pri- 
veşte bună și cuminte 

— Ştii, aş vrea să mă dau jos la pri- 
ma gară, să rămân toată noaptea aici, 
singură pe câmp, s'adorm goală lângă 
pământ... 

A suspinat cineva. In fund, trandafi- 
rii roșii din braţele unei fete tubercu- 
loase par frumoasă rană, deschisă peste 
trupul ei blond. 

— E atât de 
doamnă, atât de... 

— Nu, nu vorbi așa, mă întrerupe. 
Nu există atributul mare pentru ea. 
Uite vezi, merg la Chişinău, nu ştiu 
după câţi ani mă întorc şi nici pentru 
ce anume, 

— Poate pentrucă vom sfârși prea 
curând, şi... 

— Da, ai dreptate. E groasnic să re 
dăm seama că suntem înfometați de 


superbă Basarabia, 





moarte şi totuși să fim laşi pentru a nu 
încerca o nebunie. Ă 

— Mai vă păstraţi amintirile ? 

— Sunt o femee fără prejudecăţi și 
totuși una singură: un mormânt. 

— Un mormânt drag. 

— Mai bine zis un mormânt anonim. 
Nu știu dacă ai să mă'nțelegi şi nu ştiu 
de ce ţi le spun. Poate pentrucă ești 
prea tânăr. La Chişinău am copilărit 
sălbatecă pe străzi, în case igrasioase, 
între femei inutile, la Chişinău am în- 
ceput să iubesc un cadavru, la Chișinău 
am căzut... 

Alături de noi, un tânăr îmbătrânit, 
uscat, a deschis larg fereastra și a în- 
ceput să cânte, aplecat în afară, îndoit 
ca o momâe peste bara galbenă. Cres- 
cută din funduri minore, melodia urcă 
până sus cu spasm, cu revoltă. Un cân- 
tec de întortochiate cuvinte rusești, că- 
rora nu le înţelegem sensul, dar care ne 
sugrumă prin modulațiile ciudate orice 
încercare de odihnă. Ne frânge respi- 
rația, străpunge cu duritate cărnurile, 
alterează orice gest, orice cuvânt. 

Ne-am oprit undeva. Doamna U. îl 
privește pe tristul cântăreţ, cașicum ar 
face parte din ea. Un fluerat. Pornim. 
Un miiiut. Alunecăm în beznă ca'n pro- 
priile noastre suflete. Nici-un sgomot, 
nici-o lumină în noi, doar o tăcere 
pură. Celălalt şi-a lipit fruntea de 
geam și tușește. Cântecul lau furat 
orele. 

-— Așa o să-i întâlnim pe toţi, doam- 
nă. Un fel de demoni buni. 

— La Chișinău, într'adevăr, oamenii 
sunt altfel. Ei trăiesc intens, trăiesc cu 
toți porii, cu toată carnea. 

— O să-i întâlnim doamnă, ca'ntot= 
deauna. Beţivi, orbi, cerşctori, hoți, toţi 
murdari, sdrenţuiţi, înjumătăciți de 
boli. 

—— Da, dar ei trăesc până şi mizeria, 
cu altă mentalitate. Au o credință. Pe 
Dumnezeu îl poartă pe piept în partea 
stângă, au cerul în ochi, au țărâna în 
sură. Ei înjură, te îngrozesc, dar la bi- 
serică sau la un pahar cu rachiu, nu 
mai sunt oameni, ies din ei încovoiaţi, 
devenind un fel de păsări sau plante, 
sunt altceva în clipa aceea, ceva alb, ne- 
definit, puri cu toate impurităţile lor 
exterioare. 

— Ii cunoşti prea bine; întradevăr, 
mau trădat niciodată ideia de om. Sunt 
însă niște crucificați din clipa naşterii. 

— Exact, Privește-i pe aceștia care 
dorm. Mâine le va părea rău că tră- 
esc, dar se vor închina. 

— Și totuși, Basarabia e o enigmă. 

— Care nu se va deslega niciodată. 

Își aprinde ţigară după țigară. Se 
pare că tutunul îi face bine. 

De-aici încolo am pătruns pe tarâ- 
mul unei vrăji. De stai s'asculți mai 
bine, auzi cum vorbește pământul, cum 
fiecare fir de iarbă cântă. Dealnrile 
urcă sterpe, pleşuve. Așezările umeneşti 
sunt rare de tot. Câteva case izolate, 
prinse iconar între lanurile de floarea 
soarelui. Apare în fund prima lumină. 
Câte-un minut la Ghidiceni, Visterni- 
ceni. Trenul schimbă mereu linia. Un 
cuvânt, pentru roțile care ne poartă în 
această călătorie bolnavă, ar îi numai: 
beznă. Ni-s buzele amare. Incercăm 5 
mirare, dar în noi drapelele sunt lăsate. 
Don Quichoţi cu spadele frânte, cu 
frunțile bandajate, ne întoarcem ripţi, 
goi, simpli. 

O casă, două, magaziile, vagoanele, 
Bâcul — apa cât un fir de păianjen, 
strandul, santinela dela Moara Roșie, 
toate defilează prin faţa noastră fanta” 
matice și șterse, 

Va trebui din clipăn clipă să co- 
borîm. 

— Miri teamă! 

Doamna U. a vorbit cu ochii plânşi. 

Chișinăul — o placardă murdară, 
prinsă cu sârmă de acoperiș. Un peron 
gol. Un impiegat. Un lampion. Mâna 
mea trece depe genunchiul doamnei U. 
să-mi acopere gura. Căci râd, râd cu 
hohote. E Chișinăul — orașul beznelor. 
Ştiu, sunt singurul om care râde la ora 
aceasta, E ceasul 2 şi un sfert. 

— De ce ţi-i frică doamnă U.? Vom 
cobori cu sufletele în palme, singurul 
nostru bagaj, cu etichetele tristeţilar 
dormite prin toate hotelurile lumii 
Cine ni le vacumpăra, cine ni le va chi- 
nui ? 


DUHURI CENUȘII 


Toate drumurile sfârșesc în poem. Ne 
împăcăm senini cu singurătatea. Clavia- 
turi simple, cu nuanțe uşor obosite, as- 
cund tristeţea noastră basarabeană. Pa- 
şii ne poartă mecanici pe lespezi, pe 
trepte, suind trotuarele. E o ferzastră 
nouă deschisă spre vis. Urcă din glesne, 
până dincolo de genunchi, în noi o ţă- 
rie durută şi aspră, 

Doamna U. are o privire fără coloare. 
O bucurie spontană, însă, o învălue, o 
transformă. Nuanţele gesticulaţiei sale 
sunt fine; fiecare deget, fiecare vocală 
e o melodie. Mă turbură noua ei identi- 
tate. Un muscal dormitează pe capră, 
muscalul de totdeauna cu barba încâl- 
cită, cu ochi spălăciți fără nici-o expre- 


TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 


sie — o fotografie veche, ratată a lui 
Lew Tolstoi. 

— Nu-l trezi îmi spuse ea. In visul 
lui e desigur un sfânt sau un înger și 
S'ar înspăimânta, văzându-te om lângă 
dânsul, 

Nu știu ce să mai răspund acesti e- 
nigmatice femei, curios amalgam de te. 
nebre şi focuri bengale. Continuăm ast- 
fel să mergem pe jos. Străzile acum se 
despart. Linia tramwayului urcă pe 
lângă Liceul Eparhial sus, spre centrui 
orașului, până la spital. Câteva căruţe, 
cu boii rumegând alăturea. Un om ador- 
mit pe trotuar. O fată îmbrăţișată cu fe- 
linarul. 

— Ca să ştii ce'nseamnă Chişinăul. să 
nu-l străbați decât noaptea. 

— Intradevăr doamnă, şi mai ales 
aici sunt anumite nopţi care ne scapă 
de teroarea omenescului din noi, 

— Eşti mai poet decât pari, adăugă 
prinzându-mi umerii cu palmele priete- 
noase şi privindu-mă fix. Te rog un lu- 
cru, Să 'nchidem ochii, să mergem, să 
intrăm oriunde. Nu vreau să mă culc, 
nu vreau nici să gândesc. Refuz totul 
numai pentru câteva ore de vagubun- 
daj. 

Și aşa am pornit, lunari visători, să 
ne regăsim în moaștele altora, Nimeni 
nu poate înțelege ce se petrecea în noi. 
Fiecare casă e un crematoriu, în liecare 
se consumă câte-o dramă. Viața latentă, 
biologică, lipsită de orice disperare, de 
orice ridicol, de orice risc, Şi totuşi sunt 
epave. 

Urcăm pe linia tramwayuiui, trecem 
de casa baptistă, suim pe Alexandrovs- 
kaia, strada principală. Incepe parada 
dughenelor paralelipipedice de lemn us- 
cat, strimte, cenușii. Respirăm mirosul 
de carne râncedă, de peşte stricat, ali- 
mente alterate. Pe grumazurile case.or 
colorate țipător în albastru sau rhinoroz 
de proastă calitate, firmele av >»eaţilor și 
doctorilor evrei se întind ca o pecin- 
gene. 

Deodată, doamna U. se opreşte în loc, 

— Hm, ca şi atunci. Chişinăul o să 
decadă repede, prea repede. Cred că 
mizerie şi imbecilitate ca aici, n'o să 
mai întâlnesc niciodată, 

-— Dece atâta revoltă ? 

— E întradevăr stupid să te mai re” 
volți, când ştii că atâţia miniștri, sena- 
tori şi deputați, nau putut pune rnăcar 
o placă informativă. 

— E o casă importantă ? 

—. Aici, în exilul său a trăit Pușchin. 
Aici în 1819 era căsuţa iui, nu departe 
de regimeniul generalului Inzov, gu- 
vernatorul guberniei. 


Acum îmi aduc bine aminte. Nicio- 


dată Pușchin nu Sa împăcat cu ideia 


de-a fi părăsit de luxul, luminile și fe- 
meile Petersburgului. Fusese exilat, nu- 
mai că prezenţa lui jena pe mulţi dem” 
nitari ai curții. Persifla, ironiza, betjo- 
corea prin spiritul său violent şi iute 
ca argintul viu, totul. La Chişinău îl 
ucidea singurătatea, falsitatea mediului 
şi mai ales faptul că totul aci era o0b- 
scur, bezmetic. Umbla îmbrăcat într'o 
manta persană, pe cap. cu ua fes tur- 
cese şi cu un baston de fer în mână. 
Cutreera toate cârciumile şi toate ca- 
sele stricate. Juca barbut, cărţi, se bă- 
tea prin taverne cu mujicii şi cu birja- 
rii, până când, beat, cădea sub masă. 
Generalul era nevoit să-l țină arestat 
zile întregi, dar gentil, îi trimetea în 
carceră Yin şi prăjituri. Orice încercare 
de umanizare e inutilă. Pușchin urăște 
orașul. Toate îl scârbesc, devine un a” 
nimal aspru şi rău, până când într'o 
seară de iarnă la balul dela Cercul Mi- 
litar al guberniei o întâlneşte pe îru- 
moasa Calipso, grecoaica frivolă, una 
din cele mai senzuale femei ale timpu- 
lui. Romanul de dragoste senfiripă. & 
o dragoste mare, unică, profundă care-l 
salvează dela ratare, dela un duel şi-o 
sinucidere : 


Apoi a lor trupuri călcând cu turbare 

Priveau a fetiţei chipul cel plăcut 

Guriţa-i deschisă cerea sărutare 
Şintwacel minut. 

Atunci de pe capu-i şalul am luat 

Ș'am şters în tăcere ferul sângerat. 


E o strofă din „Şalul negru”, admira- 
bila poezie în care cântă pe Calipso, în 
traducerea lui Costache Negruzzi, sin- 
gurul său prieten. Amintirea lui sa 
sfârșit de mult. Păcat! Doar în grădina 
publică, privind spre Sobor, cu ochii 
iluminaţi, e așezat un bust. O singură 
inscripție săpată în aur: 


„Din nordica mea liră, cântând aci'n 
pustie 
Eu rătăceam... 1819, 1820, 1821, 1822. 


Aici, în casa în care a suferit atât de 
mult Puşchin, astăzi se vinde cvas și 
sămânță de floarea soarelui. 

Ne-am întors. Cred că ne doare po- 
pasul făcut lângă o ruină. Trecutul 
doamnei U. e mai vehement, mai durut, 
pentrucă apare din fiecare zid, din fie- 
care arbore. 





— Aici, în casa aceasta se întâlneau 
Zamfir Arbore, Pavel Gore Gavriio- 
vici, Ion Pelivan, Pan Halippa, Elena 
Alistar, Ștefan Ciobanu, pe furiș sa pre- 
ecteze Unirea. 

— Aici... 

Nu mai mi-aduc aminte pe ce stradă 
a fost. Doamna U. s'a oprit brusc, zâm- 
bind amar. 

- Vrasăzică tot mai este! 

— Dece v'a surprins ? E altă marno- 
Tie uitată ? Ș 

--- Nu, nu, aici s'a întâmplat într'o 
noapte ca și asta o dramă banală, gro- 
tescă. 

- Mă interesează. 

— Lângă lemnul acestei porţi. Frau 
doi, înalţi, inteligenţi. Pe care-l iubeam 
mai mult, nu pot ști. Şi unul şi altul 
mă vroiau, Aveam numai 16 ani. Cân- 
tam frumos din balalaică, dansam ușor 
ca baletistele, aveam gură fragedă ne- 
sărutată. Leonid a scos cuțitul. Celălalt 
la fel. Erau adunate în ei toate volgile 
şi toate viscolele sângelui. Copii de 
stepă, hrăniţi cu zare fierbinte. Două 
cuțite au sclipit în lumina felinarului. 
Intrasem tristă, obosită în baladă. Cine 
va câștiga, mă va avea. Prima lovitură 
de cuţit, a doua, a treia. Prima picătură 
de sânge mi-a căzut pe tâmplă. A ui a 
fost? Nu mai vroiam să moară nici- 
unul. Am strigat: Leoncic! Era fru- 
mos, cu ochi de vrăjitor. S'amtors, dar 
celălait a dat ultima lovitură. Am ple- 
cat între ierburi cu el de mână. Rămâ- 
nea în fața porții un cadavru cald. Pi- 
cătura aceea de sânge mă arde și astăzi 
po tâmplă. Acum știu ca fost a lui. 

A vorbit simplu, fără nici-un accent, 
fără nici-o turburare. Rămase :âtva 
timp dreaptă, aidoma unei lebede în 
dans fragil pe ape, apoi străpunsă parcă 
de-o dureroasă vijelie, se aplecă tot nai 
mult peste lespedea rece, îngenunchind. 
Ii ghiceam gândul de-a îmbrăţișa locul, 
unde atunc ise odihnise trupul lui Leo- 
nid. 

— Odată au fost pe aici ierburi, a- 
cum e asfalt. 

Se aplecă mai mult, întinse mâinile 
ca la o jertfă primară, aplecă gura cal- 
dă, dar înspăimântată de-o vedenie din 
adânc se ridică : 

— E o copilărie ce fac, sau poate 
mortul nu mă vrea, Observi cu câtă 
simplitate îți vorbesc. Şi-atunci eram 
calmă, sălbatec de calmă. Jocul cuţi- 
telor «mă - satisfăcea, îmi plăcea orgu- 
lios cum se jucau, pentrucă se jucau 
numai cu voluptate şi ură. O, da, da, 
sunt o femee inutilă, o femee de rând, 
ca toate basarabencele. Avem prea mult 
sânge; şi cred că'n fiecare globulă e 
câte-un microb sau câte-un drac. 

Cum poate vorbi o femec așa? Sla- 
vă, sânge amestecat cu aur și “alcar, cu 
muzică și bezne. Nam mai privit nici” 
unul înapoi. Și-a aprins o altă țigară, 
prinzându-mi brațul tare, cu toate un- 
ghiile, cu toată viscolirez din ea. 

— Eşti prea tânăr, prea tânăr Nai 
să le poţi înțelege pe toate. Ar trebui 
să iei puţin hașiș, să îmbătrânesti mai 
iute, Atunci să te uiţi în oglindă: vei 
trăi fiecare clipă de două ori. 

Când am ajuns în cimitir era răcoare. 
Nu căutam mormântul nimănui. Mer- 
geam la întâmplare. Dar pe-o alee din 
stânga, umbrită de coroana unui sal- 
câm, pe-o cruce albă, prea înaltă, des- 
cifrăm trei nume, refugiate acolo între 
tăcere şi odihnă ca un superb 2vantai, 
înflorit cu violet și brun: Leon Doniri 
Dobronravov. 

— Leon Donici Dobronravov! Ne-am 
jucat amândoi cu aceleaşi păpuși, cu a- 
celași căţeluş de vată, am furat dulcea- 
ță din acelaș borcan. Mi-l aduc și acum 
aminte. Purta un costum de caiilea 
bleu-ciel cu dung ialbe. Părul galben- 
cârlionţat. Mă iubea mult, dar nu ştia 
să plângă. La 12 ani plecă la Peters- 
burg. In gară, mi-a luat amândoi obra- 
jii în palme, m'a sărutat naiv pe bărbie 
și mi-a spus în rusește: 

— Să nu-mi strici păpuşile, Baisa ! 

Leon Donici Dobronravov! Sa în- 
tors târziu la Chișinău, prin 1919, când 
îl incomoda noul regim politic din Pu- 
sia. Nu l-a recunoscut nimeni în tână- 
rul înalt, tot blond, dar prea palid şi 
prea trist. Purta ochelari cu șnur ce- 
nușiu și vorbea muzical ca un clavir 
pentru liliputani. Dece este dat unor 
oameni să sufere atât? Oomenii sunt 
răi. Din cauza lor, Leon Donici a de- 
căzut. Toţi credeau că le va întuaeca 
prea iute gloria lor uscată. Slăbise 
mult. Prietenilor nu le vorbea decât 
de păsările care nu se mai întorc, des- 
pre clopotele dela Petersburg, recitând 
poezii întregi din Balmont și Tiutcev. 
Și într'o zi dispăru. Aristocrat, voivod 
al cântecului pur și al manierei elegan- 
te, a preferat să-și schimbe smochingul 
şi cămaşa de mătase, într'una de pânză, 
în haină simplă și peticită, decât să mai 
vadă mereu aceiași cerberi ai culturii 
basarabene. Câţiva din ei trăesc. Au fost 
deputaţi și miniştri. EI, însă, a umblat 
din mansardă în mansardă, neavând 
decât o pelerină de postav negru mus- 
călesc şi-un geamantan cu vise şi ma” 
muscrise. In cafeneaua bucureşteană e 


de LAURENȚIU FULGA 


un animal nou. Toţi îl adoră. Puţini 
l-au înţeles însă. Deaceea, boem incori- 
gibil, cu spiritul de aventură în degete 
șin față, pleacă la Paris. Ultima clipă 
de reculegere. In Maiul acelui an, 1926, 
muri, Corpul său nu fu adus în ţară, 
decât după intervenţia lui Octavian 
Goga — pe atunci ministru de stat. 

E un mormânt mic „îngrijit, cu două 
fire de flori şi-un muc de lumânare. 
Rar de tot, când mai urcă pe-aici ci- 
neva să-și amintească de Leon Donici, 

Doamna se furișase poate de mult. 
De departe am văzut-o, adormită cu 0- 
brajii peste pământul umed al unui 
mormânt. Pe crucea de lemn uscat scria 
un nume drag, poate: Leonid 

Noaptea rămăsese ascunsă numai în 
ceasornice şi'n vise, 

Zorile înroșeau viile sus înspre Bui- 
cani. 

Hoţeşte mă strecor pe lângă trupul 
ghemuit al doamnei U. O lacrimă a că- 
zut și ochiul s'a închis. O las singură 
-— convins că e singurul popas, care-a 
va linişti. 

Ure înspre oraş simplu. Pentru du- 
hurile cenușii ale lui Pușchin, Leonid 
și Donici, mă voi opri la prima crâşmă 
sa beau un pahar de vin prost şi să fu- 
mez 0 ţigară tare 


MASCARADĂ 


Am impresia certă că trec printr'un 
oraş cu toți oamenii morţi sau narco- 
tizaţi. Se sting felinarele odată cu ste- 
lele, storurile rămân tot trase, uşile tot 
închise. De-abia acum îmi dau seama 
ce 'nsemnează Chișinăul cu adevărui. 
Din vraja și descântecele nopţii trecute 
n'au mai rămas decât amintiri care ard 
și care nu Se vor cicatriza niciodată. 
Peste imaginea cailor gălbejiţi şi re- 
mâncaţi, muscalii dorm cu şepcile trase 
pe ochi — momâi cenușii, împietrite în 
rasele lor de şiac rusesc. Câte-o tată 
îmbrăcată subțire, cu părul ciufulit, 
trasă la faţă după o noapte consumată 
pe un pat de hotel sau pe-o rogojiriă, 
se'ntoarce ameţită tușind cu batista la 
gură, Nimic nu este să-mi amintească 
de farmecul chișinăuean, nici-un pas de 
om bun, nici-un glas. 

Cineva a început să sune clopotele 
la casa mitropoliei. In centrul orașului, 
casele sunt jucării de carton, îi care vi- 
sele se mototolesc lângă mirosul de 
piele nespălată şi nădejdi rupte pe ju- 
mătate.. Incet, încet, încep să se des- 
chidă dughenele, prăvăliile, Ovreiași 
mici, cu degetele tremurânde, alături 
de habotnicele lor neveste — toate ro- 
tunde, proaste şi şlirbe — încearcă o 
înfrumusețare bizară a orașului, 

Va suna în curând ora 7. Școlarii şi 
elevalc îşi vor pune cerneala și caetele 
în serviete şi vor porni mormăind spre 
școli. Apoi până la ora 12 nu se află pe 
străzi decât ordonanţele, servitoarele 
plecate după cumpărături, bătrânii pa- 
ralizați ieşiţi în faţa porților să se în- 
chine. și să blesteme şi cerșetorii, Cer- 
șetorii de toate categoriile, sosiți deo- 
daţă din cartierele de jos. Se vor aşeza 
turcește la intrările grădinii publice, la 
porțile școlilor și vor aștepta. Așa via- 
ţa, lipsită de orice aspect mai intere- 
sant, mai omenesc, se desfășoară mo- 
notonă, fără nici-un repaos intelectual, 
fără nici-o disperare sau bucurie. Dar 
sus la spitale, surorile iar vor scuipa 
printre dinţi, portarul iar se va scărpi- 
na după ceafă, căruțașul se va înspăi- 
mânta, dar impasibile, obosite, trec în- 
nainte cadavrele spre cimitirul central, 
spre cimitirul evreesc, trec în flanc, 
aşezate în linie dreaptă, câteodată chiar 
câte două într'un sicriu. 

Incepând dela Moara Roşie (casele 
aici seamănă a grajduri și-a altceva) pâ- 
nă la Buicani, dinspre Orheiu şi până în 
cartierul de dincolo de gară, Chișinăul 
e o batistă murdară pătată de sânge, 





Chișinău Teatrul Naţional 
pătată de amintirea unei pâini, pătată 
de omenie. 

Am ajuns în fața redacţiei „Viaţa 


Basarabiei“. Printrun gang intru în- 
tr'un holl mare, împrejmuit de anticari, 
ceasornicari și zarzavagii. Dincolo, spre 
dreapta este tipografia „Dreptatea“, pri- 
mitivă, cu toți lucrătorii mucegăiţi în 
plămâni, cu buzele directorului arse de 
secotă şi mizerie. Aici apărea odată re- 
vista „Pagini Basarabene“, scoasă din 
atât de minunată iniţiativa bunului isto- 
ric şi cercetător Leon 'T, Boga și-a prea 
visătorului George Dorul Dumitrescu. 


(Urmarea în n-rul viitor) 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 44908-938