Daniel Lacoste — [Justitie fara limite] 10 Rapiti in Irak

Justiţie fara limite 
RĂPIȚI ÎN IRAK 


D å T 
SI 


DANIEL LACOSTE 


Colecţia 
Justiţie fără limite 


NR.10 


RĂPIȚI ÎN IRAK 


În românește de: 
MARIA CARP 


ny 


virtual-project.eu 


Editura VIRTUAL 
2011 


e Prolog e 


Borfaș, spărgător de locuinţe și escroc, Samuel Branigan are o 
altercaţie cu trei pederaști în urma căreia amicul său își pierde 
viaţa, iar el ajunge la un pas de moarte. Este salvat ca prin 
minune de niște copii ce alertează autorităţile orașului 
Philadelphia, după care ajunge să facă parte - fără voia lui - 
dintr-un program de cercetări medicale finanţat de Central 
Intelligence Agency. CIA dorea să realizeze o armă infailibilă, și 
anume spionul superinteligent, care se poate adapta oricăror 
situaţii, fiind capabil să învețe până și o limbă străină în numai 
câteva zile. Dintre cei cincizeci de subiecţi cărora li s-a injectat 
un ser secret numai Branigan a supravieţuit, dar s-a aflat într-o 
comă profundă, care a durat două decenii. Ceasul său biologic 
se oprise la vârsta de aproape treizeci de ani. 

In primăvara anului 2001, cu câteva luni înaintea atacurilor 
teroriste asupra Americii patronate de Osama bin Laden, 
Samuel Branigan revine din senin la viaţă. Amintindu-și cu greu 
propriul trecut, datorită ședinţelor repetate de hipnotism la care 
fusese supus în stare de inconștienţă, eroul constată cu 
stupoare că poate reţine tot ceea ce vede, aude ori citește, ba 
chiar are capacitatea de a „vizualiza” fapte ce urmează să se 
întâmple în viitor. De asemenea, se vindecă incomparabil mai 
repede decât restul semenilor săi și posedă capacităţi 
extrasenzoriale ce îl feresc de primejdii. 

In vreme ce întreține câteva legături amoroase cu asistentele 
sanatoriului în care este alternat, Branigan primește porecla de 
Lucky (Norocosul), care-l va însoţi toata viaţa. Întâmplător, 
descoperă că doctorii instituţiei spitalicești îi „ajută” pe unii 
pacienţi să intre în moarte cinică, pentru a le preleva anumite 
organe. Acestea sunt destinate magnaţilor internaționali și 
oamenilor de stat, operaţiunea părând a fi controlată de CIA. 
Lucky îi demască pe acești criminali, apoi își ia tălpășița din 
sanatoriul de la Tonawaba Creek, cu puţin înainte ca mărturiile 
despre abominabilele fapte ce se petreceau acolo să fie 
spulberate de o puternică explozie provocată de o mână 
criminală. 


În continuare, fostul borfaș este interceptat de profesorul 
Caron, cel care intrase în mintea sa - cu intenţia de a-l controla 
în totalitate -, dar reușește să scape în urma unui grav accident 
de circulaţie. Deoarece valorează mai mult decât greutatea sa 
în diamante, un anumit segment al CIA intenţionează să pună 
mâna pe el pentru noi experimente. Dar Lucky are cu totul alte 
planuri de viitor. El vrea să își amintească întregul său trecut, să 
se răzbune pe cei care i-au răpit douăzeci de ani din viaţă (chiar 
dacă n-a îmbătrânit deloc în acest timp) și, nu în ultimul rând, să 
îi ajute pe oamenii aflaţi în nevoie. 

Intors la Philadelphia, orașul în care își petrecuse cea mai 
mare parte din viaţă, Lucky reîntâlnește vechi prieteni și își face 
alţii noi. Cu concursul acestora reușește să se răzbune pe cei 
care încercaseră să-l ucidă, dar este capturat din nou de CIA și 
forțat să participe în continuare la programul medical finanțat 
de Agenţie. Graţie unor împrejurări favorabile, capacităţilor sale 
paranormale și sprijinului primit de unde se aștepta mai puţin 
fostul borfaș reușește să scape, în timp ce profesorul Caron își 
pierde viaţa, de data aceasta definitiv. În schimbul libertăţii și ca 
să nu fie întreaga viaţă un «El fugitive», Lucky acceptă să 
colaboreze cu un anumit segment al CIA atunci când siguranţa 
națională și viețile americanilor se află în pericol păstrându-și, 
totuși, o totală independenţă faţă de structurile Agenţiei. 

În acel moment în scenă își face apariţia Zelda Ibrahimovici o 
persoană foarte influentă din cadrul CIA, care se va dovedi că 
acţionează doar în propriul interes și al complicilor săi. Lucky îi 
dejoacă planurile, reușind să împiedice alte atentate puse la 
cale de aceasta. Astfel, proporţie tragediei americane din 
septembrie 2001 ajung să fie mult mai reduse decât le 
preconizaseră teroriștii. 

Din acest moment, Lucky și masivul Thomas Roe - un versat 
agent CIA - rezolvă tot felul de probleme, anihilând criminali în 
serie, secte diabolice și teroriști de temut, cărora nimeni nu le 
poate ţine piept. 


e După 20 de ani (Volumul 1) 

e Răzbunarea lui Lucky (Volumul 2) 
e Teroare la New York (Volumul 3) 
e Criminal în serie (Volumul 4) 

e Jocul cu moartea (Volumul 5) 


+ Beţia sângelui (Volumul 6) 

e Secta diabolică (Volumul 7) 

e Coșmar însângerat (Volumul 8) 

e Secretul lui Montezuma (Volumul 9) 


e Capitolul 1 « 


— Și cum ziceai că te cheamă, blondo? o întrebă agentul 
special CIA Thomas Roe pe moldoveancă pentru a doua oară, în 
vreme ce aceasta depunea eforturi disperate să-l înghită pe de- 
a-ntregul. 

Nemultțumită că fusese deranjată iarăși din activitate, tânăra 
reacţionă în consecinţă, scoțând enormul membru din gură și 
ripostând pe limba ei. 

— Da și, ai uitat di la mână pân’ la gură cum îmi zâși, 
năzdrăvanule? N-ai ţâniri di minţi, sau și? 

— Dacă vrei să înțeleg ceva trebuie să vorbești în engleză, o 
anunţă colosul, cântărindu-i sânii grei în palme, ca pe doi 
pepenași tocmai buni de pus la murat. Altă limbă nu cunosc, din 
păcate. 

— Nataşa mă cheami, preciză fata, într-o americană 
aproximativă, făcând un gest a lehamite cu mâna. Și dacă mă 
mai întrerupi mult, să știi că nu ţi-o mai sug. Și-așa mi-i distul di 
greu. 

Roe fusese trimis de urgenţă la Bagdad, pentru o investigaţie 
privind răpirea a doi jurnaliști unguri și a unui cetățean 
americano-sirian de către o grupare care, până în acel moment, 
nu revendicase capturarea civililor. Când îi fusese încredințată 
respectiva misiune agentul avusese foarte multe de comentat, 
făcându-și șefii să se ia cu mâinile de cap. 

— De ce să mă duc tocmai eu în ţara aia nenorocită, unde nu 
există prostituate și nici măcar baruri de noapte? Trimiteţi pe 
altcineva, că eu trebuie să am grijă de „paranormalul” de Lucky. 
Doar asta e principala mea îndatorire de serviciu, dacă stau bine 
și mă gândesc. 

Ceva mai încolo Tom înţelesese că, dacă era posibil, se dorea 
să-și atragă și amicul în acea investigaţie extrem de dificilă. 
Guvernul, și chiar președintele ţării, ţineau foarte mult la 
succesul operaţiunii, așa că nu mai era loc de discuţii. Ziariștii 
unguri și americanul acela trebuiau eliberaţi cu orice preţ, în cel 
mai scurt timp posibil. Întreaga comunitatea internaţională era 
cu ochii pe modul în care vor acţiona serviciile secrete 


6 


americane pentru eliberarea ostaticilor, iar cum Ungaria făcea 
parte din NATO, nu mai era loc pentru comentarii. 

— Damn it! își aminti el că înjurase, după care o prinse pe 
Nataşa de ceafă, cu intenţia pașnică de a o ajută să-l înghită cât 
mai mult cu putinţă. 

Din fericire pentru el, la capitolul prostituate se înșelase. Ce-i 
drept, baruri de noapte nu existau în capitala Irakului, dar 
prostituţia prospera de la o zi la alta, graţie unor întreprinzători 
foarte dibaci ce-și făcuseră, de fapt, o socoteală extrem de 
simplă: acolo unde erau dislocate trupe americane era nevoie și 
de „fetițe”. Unele chiar frumușele, tinere și fără mari pretenţii 
materiale. Așa că apelaseră la profesioniste din Est, orientându- 
se cu predilecție spre moldovence. Cât despre băutură, după 
cum avea să constate Roe mai târziu, își putea procura cantități 
industriale de la soldaţii trupelor aliate, care aveau legături 
strânse cu contrabandiștii. 

Thomas Roe o închiriase pe blondă de un metru și optzeci 
înălţime după ce o alesese dintr-un grup de șase fete, una mai 
arătoasă decât cealaltă. 

lau numai una pentru început, își zisese el, precaut. Cu 
prohibiţia asta islamică, un nenorocit de proxenet de pe-aici ar 
putea să-mi ceară și pe mă-sa și pe tac-su pentru o noapte de 
amor. Și n-aș vrea să-mi arunc leafa pe o lună pentru curul 
câtorva muieruști, chiar dacă le fac praf rozetele până dimineaţa 
în zori. 

Când auzi însă că fata valora doar o sută de dolari până a 
doua zi îi veni să se bată, înciudat, cu palma peste frunte, uitând 
că ar mai fi avut posibilitatea de a mai negocia preţul. Instinctul 
îl îndemna ca la banii aceia să le închirieze pe toate șase, cu o 
anumită reducere, desigur, însă se abţinu să revină asupra 
cererii inițiale. Ar fi bătut la ochi, iar „peștii” ar fi ridicat preţul în 
zilele următoare. Și asta nu era deloc de dorit, orice s-ar spune. 
Nu era el genul de om care să strice piața curvelor. 

— Suge-o, Natașa! Suge-o bine! 

Nici măcar nu-l anunţase pe amicul său, Lucky, că primise 
dispoziție să părăsească ţara. Voia mai întâi să ia de unul singur 
pulsul acelei afaceri dubioase din Orientul Mijlociu, urmând să 
apeleze la Samuel Branigan doar dacă era neapărată nevoie. 
Știa foarte bine că acesta detesta să lucreze pentru CIA, 
instituţie care încercase să-i distrugă viața, transformându-l într- 


7 


un fel de robot. În plus, amicul său nu era un angajat al Agenţiei, 
cum era el. Lucky avea parte de un tratament preferenţial. Dacă 
voia să se bage, se băga. Alegerea rămânea la latitudinea lui. Işi 
căpătase acest statut de independenţă doar după ce mai-marii 
CIA ajunseseră la concluzia că un conflict deschis între ei și 
„paranormalul” Branigan nu le putea aduce decât ponoase. 

— Ei, și-acum întoarce-ţi fesele spre mine, darling, că mi-a 
venit pofta să-ţi inspectez măruntaiele, îi ceru moldovencei, 
încercând să se arate tandru și manierat totodată. 

Dar cum fata nu înţelese, de astă dată refuzând s-o mai 
scoată din gură pentru a cere lămuriri, malacul agent o ridică pe 
sus și o puse capră pe covor - poziţie după care se dădea, de 
altfel, în vânt. 

— Ai, ai, ai! făcu ea, când enorma mătărângă îi sfredeli 
intimitatea. Da’ mari mai e! Simt cum îmi iau maţăli foc!... 

În dorinţa de a o menaja pe blondă și a-și proteja propria 
imagine, Tom încercă să fie cât se poate de blând cu ea, intrând 
și ieșind ritmic, dar cu cât mai multă delicateţe. Nu dorea să se 
dea zvon printre curvele Bagdadului că americanul acela masiv 
era vreun distrugător de vaginuri, astfel încât să nu mai poată 
închiria nicio târfă în zilele pe care le mai avea de petrecut în 
capitala Irakului. 

După cele douăzeci de minute de felație urmară tot atâtea de 
penetrări modeste pentru Roe și extrem de dure pentru Natașa. 
Bărbatul îi mângâie spatele, apreciind pielea de o mare fineţe și 
părul ca spicele grâului înainte de cules. Șoldurile arcuite era 
dăltuite, de asemenea, cu mare generozitate de către natură, la 
fel ca și ţâțele nu mai moi ca niște baloane umplute până la 
refuz cu silicon. Doar că erau naturale... 

Strângând din dinţi, pentru a se abţine să nu se năpustească 
asupra iepei ca un cal nărăvaș, Tom începu în cele din urmă să 
ejaculeze, gândindu-se la înțelegerea între popoare și 
continente, în ciuda faptului că nu știa prea bine unde se găsea 
pe hartă ţara de origine a tinerei prostituate. 

Parcă Moldova a zis, își aduse el aminte, depunând un sărut 
tandru pe umărul Natașei, care transpirase toată în urma 
efortului de-a suporta o atât de mare cantitate de penis în ea. 

Fără doar și poate, blonda fusese adorabilă; ce mai, o 
profesionistă în adevăratul înţeles al cuvântului. lar asemenea 
calităţi trebuiau răsplătite pe măsură. 


— Mi-a fost foarte bine cu tine, o încredinţă el, mângâindu-i 
chipul și obligând-o să-i sugă degetul mare de la mâna dreaptă. 
Peste zece minute reluăm activitatea, iar dimineaţă vei căpăta 
în secret de la mine cincizeci de dolari drept bonus, cu 
rugămintea să le spui colegelor tale că te-ai simţit minunat în 
compania mea. Crezi că poţi să faci asta? Nu-mi cere lămuriri 
suplimentare, că așa sunt eu, galanton... 

e 

— N-aveţi nici cel mai mic motiv să vă temeţi, îi încredinţă 
sirianul Abdul Ibn Obeida pe cei doi jurnaliști unguri, pe care îi 
invitase la cină la un luxos restaurant din Budapesta. Totul este 
organizat ca la carte, iar întreaga comunitate arabă de afaceri 
din Ungaria va sponsoriza această deplasare, prin intermediul 
meu. În plus, veţi avea partea voastră de câștig la întoarcerea în 
țară: câte cincizeci de mii de euro de fiecare. Trebuie să 
recunoașteţi că e o ofertă extrem de tentantă. 

— Dar de ce sunteţi atât de generoși cu noi? întrebă Ferenc 
Ildikó cu suspiciune - ziarista cotidianului Moghior Nemzeti. 

— Pentru că interesul nostru ca noile autorităţi ale Irakului să 
fie recunoscute în plan internaţional sunt foarte mari, recunoscu 
sirianul, tot numai un zâmbet. Încercăm să obţinem niște 
contracte mari privind reconstrucţia ţării, iar pentru asta trebuie 
să ne facem și noi cunoscuți. Mai exact, trustul nostru are 
intenţia de a coordona toate lucrările care vor fi contractate cu 
firme din estul Europei. Încercăm să devenim un fel de 
intermediari, unicii intermediari pe această relaţie. 

— Tu ce spui? îl întrebă tânăra în vârstă de douăzeci și nouă 
de ani pe colegul și iubitul ei, acesta fiind ziarist la Budapest 
Journal. Acceptăm propunerea sau nu? 

Balacs Orban Gyula cumpăni răspunsul secunde bune, fără a 
putea ajunge la vreo concluzie limpede. In cele din urmă se 
rezumă să ridice din umeri, eschivându-se de la a se pronunța. 
În cele din urmă, totuși, zise fără prea multă convingere: 

— Din punctul meu de vedere, treaba mi se pare în regulă. Eu 
am mai fost și în Afganistan, așa că, am o oarecare experiență. 
Zonele de conflict armat nu mă sperie, Ildikó. 

— Atunci totul este în regulă, se grăbi Ibn Obeida să 
concluzioneze. Am să fac tot posibilul ca poimâine să obțin 
bilete de avion la cursa Budapesta-lstanbul-Bagdad. lar în ceea 
ce privește cazarea voastră, nu vă faceţi niciun fel de probleme! 


9 


Am să fac rezervare la cel mai confortabil hotel care e amplasat 
într-o zonă sigură din capitala Irakului. Trebuie să vă mai spun 
că prietenii mei se ocupă deja cu diligențele necesare ca primul 
ministru și alţi înalţi demnitari de stat să vă acorde interviuri în 
exclusivitate. Veţi da lovitura și vă veţi alege și cu o groază de 
bani. Va fi un bun prilej de a vă afirma, atât în presa maghiară, 
cât și în cea internaţională. Nu oricine reușește să realizeze 
astfel de interviuri în zonele de conflict ale lumii. lar voi veţi fi 
primii jurnaliști din Est care vor atinge o asemenea performanţă. 
Nu uitaţi de acreditări! 

Sirianul Abdul Ibn Obeida vorbea o maghiară destul de bună, 
după cei zece ani de când se ocupa cu afaceri pe teritoriul 
Ungariei, și putea fi bine înţeles de către ziariști. În plus, mai 
vorbea engleza și, desigur, siriana, descurcându-se la fel de bine 
în irakiană și în câteva dialecte arabe de largă circulaţie. 

— Așadar, ne-am înţeles? reveni el cu o nouă întrebare, 
văzându-i pe cei doi nu din cale-afară de entuziaști. N-aveţi nici 
cel mai mic motiv să vă temeţi, v-am spus. Totul este aranjat ca 
la carte... 

e 

— Ce surpriză pentru mine ca Înălţimea Ta să-mi telefoneze! 
se bucură Thomas Roe când fu apelat de prietenul său Lucky. 
Asta e o onoare la care chiar că nu mă așteptam, adăugă el pe 
același ton ironic. 

— Lasă miștoul și spune-mi unde ești! 

— De ce, ai nevoie de mine? se îngrijoră agentul CIA. S-a 
întâmplat ceva? 

— Nu, prietene, nu s-a întâmplat nimic, slavă Domnului! 
Voiam doar să mă asigur că nu te deranjez. 

— Lucky, tu nu mă deranjezi niciodată, doar știi bine asta. Ești 
cel mai bun prieten pe care-l am și pe care n-am sperat 
niciodată că o să-l am. 

— Deci, unde ești? 

Branigan nu prea știa să se descurce cu efuziunile femeilor, 
darmite cu cele ale bărbaţilor, așa că trecu peste replica lui Tom 
fără să-i răspundă. 

— Sunt la Bagdad și mă ocup de răpirea a doi jurnaliști unguri 
și a unui individ care are și cetățenie americană. 

Samuel Branigan se miră din cale-afară că amicul său nu-l 
contactase înainte de plecare. De obicei, atunci când i se 


10 


încredința o misiune dificilă - iar masivului Roe numai astfel de 
misiuni i se încredinţau -, șefii CIA se așteptau ca el să-i solicite 
ajutorul lui Lucky, pentru o rezolvare rapidă și eficientă a 
cazului. De data asta însă Thomas nu-și deranjase prietenul, 
sperând să soluţioneze singur criza respectivă. 

— Nu știu cât de sincer ești cu mine... își exprimă Branigan 
îndoiala faţă de vorbele prietenului său. Totuși, spune-mi în linii 
mari despre ce e vorba! Tot ce știu eu despre ultima răpire a 
rebelilor irakieni am aflat de pe CNN, așa că nu trebuie să-mi 
repeţi ce am văzut deja la televizor. 

— Din informaţiile pe care le deţinem până la această oră, 
scenariul răpirii jurnaliștilor unguri a fost pus la cale în urmă cu 
circa o lună de zile în capitala Ungariei. Se pare că afaceristul 
Zacharia Hasnaiff, cetăţean de origine siriano-maghiară, este 
creierul acestei răpiri. Arăbetele are numeroase afaceri în 
Ungaria, și toate sunt murdare la maximum. Omul are foarte 
mulţi bani negri, pe care nu-i poate scoate din ţară și vrea să-i 
spele. Un milion de euro a reușit să-l ducă în Elveţia, cu ajutorul 
fratelui său care a fugit din Ungaria, acesta fiind în momentul de 
față dat în urmărire generală prin Interpol. Hasnaff a aranjat 
răpirea celor trei jurnaliști, iar a doua zi s-a arătat dispus să 
plătească răscumpărarea lor și a colaboratorului său, Abdul Ibn 
Obeida, cu suma de trei milioane de euro. Bani pe care ar urma 
să-i recupereze ori de la statul maghiar, ori de la comunitatea 
oamenilor de afaceri arabi din această ţară. 

— Și astfel ar spăla fără mari probleme trei milioane, intui 
Lucky. 

— Exact, prietene. Poate chiar mai mult, în situaţia în care 
așa-zișii răpitori şi-ar majora pretenţiile pe parcursul 
negocierilor. Cam asta e miza jocului. 

— Totuși, mi se pare ciudat că nu m-ai contactat înainte de 
plecarea spre Orientul Mijlociu. 

— Lucky, recunosc că te-am minţit în câteva rânduri, dar 
acum îţi jur că n-o fac! Pur și simplu n-am vrut să te deranjez, 
știind cât de... atașat ești tu de Agenţie... Bineînțeles că, dacă 
m-aș fi împotmolit, aș fi apelat la ajutorul tău. Doar pentru asta 
există prieteni, nu-i așa? 

Ca niciodată până atunci, Branigan simţi că povestea lui Tom 
nu părea cusută cu aţă albă. Tot ce-i spusese agentul părea 
verosimil și nu-i stârnea îndoieli. 


11 


— În ce stadiu ești cu ancheta în acest moment? întrebă 
Lucky, fără a mai face vreo remarcă la ultimele cuvinte ale 
agentului CIA. Ai mirosit ceva? 

— Cum să nu, prietene! Doar n-am venit tocmai până la 
Bagdad ca să fac nani pe mine. Am descoperit deja o rețea de 
prostituate estice de nădejde. Majoritatea sunt niște 
moldovence de mai mare dragul să le-o tragi, care costă o 
noapte întreagă aproximativ cât jumătate dintr-o cină modestă 
la un local de mâna a doua. Sincer vorbind, îmi pare rău că nu 
ești și tu cu mine aici, ca să ne bucurăm amândoi de asemenea 
prospături. 

— Tom, eu mă refeream la investigația privind răpirea 
jurnaliștilor, despre care vuiește întreaga presă internaţională, 
dar mai ales cea maghiară... 

— Da? făcu agentul pe miratul. Nu m-am prins... Ăăă, în 
această privinţă... ăăă... de mâine am să încep să sap. Nu cred 
că afacerea va fi prea dificilă cu desculţii ăștia de arabi, chiar 
dacă sunt înarmați cu pistoale automate AK-47 rusești și cuțite 
lungi, cu care taie căpățânile ostaticilor. 

— Știu, am văzut și eu câteva secvenţe îngrozitoare pe 
Internet. Bine, Tom, acum te las. Și, fiindcă am crezut povestea 
ta, am să-ţi ofer sprijinul. Dacă ai nevoie de mine, sună-mă! 
Sincer să fiu, m-a impresionat drama celor doi, fiindcă în ceea 
ce-l privește pe cel de-al treilea așa-zis ostatic, americanul arab, 
mi-ai spus că este de fapt un complice al acestei răpiri. Ai văzut 
că, după ce televiziunea din Qatar a difuzat imagini cu toți trei, 
arăbetele a dispărut. Probabil că jurnaliștii unguri și-au dat 
seama cine i-a băgat în rahat și l-au repudiat. 


12 


e Capitolul 2 * 


— Și spui că totul e aranjat, că ziariștii au înghiţit gălușca..., i 
se adresă sirianul Zacharia Hasnaff prietenului său, împreună cu 
care desfășura o sumedenie de afaceri nu tocmai curate, atât pe 
teritoriul Ungariei cât și în lumea arabă. Ă 

— Da, prietene, răspunse Abdul Ibn Obeida. In două zile 
plecăm și Allah - fie-i numele lăudat în veci! - ne va călăuzi. 

— La ilaha illal lahu Muhammadum rasulul lahl, intonă 
Hasnaff, ridicându-și mâinile cu palmele-n sus până la înălţimea 
umerilor și privind tavanul alb al încăperii unde se aflau. 

Orice musulman își mărturisește astfel credinţa, susținând că 
„nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Muhammad este 
mesagerul lui Allah”. 

— Cu Zakah!-ul cum stai? reveni acesta. Ai strâns banii de la 
musulmanii de-aici? 

— Cum să nu-i dea, Zacharia-baba, cum să nu-i dea?! Ba chiar 
au cotizat mai mult decât m-am așteptat. Mai ales cetățenii de 
origine irakiană au contribuit cu un Zakah frumușel. Le-am spus 
că e nevoie de fonduri suplimentare pentru lupta privind 
eliberarea ţării lor și și-au deșertat pe loc buzunarele. La cât 
estimez eu costurile acestei călătorii, n-am să cheltuiesc mai 
mult de zece la sută din ei. Restul ne rămâne nouă, de bună 
seamă. 

— Ai luat legătura cu Al-Qaida? își continuă Hasnaff 
interogatoriul. 

— Nu direct, ci prin intermediul unei reţele care luptă pentru 
gruparea lui bin Laden. Am procedat exact ca data trecută. 

— Când data trecută? se miră Zacharia. 


1 Zakah-ul - contribuţie pe care trebuie să o plătească credincioșii prosperi - 
constituie cel deal treilea pilon al Islamului, însemnând a purifica sau a curăța. 
Această plată obligatorie, reprezentând 2,5 la sută din câștigul realizat într-un an, 
care nu este nici caritate, nici taxă, se achită în bani gheață, prin intermediul 
instrumentelor bancare, în bijuterii din aur sau argint. Religia spune că plătirea 
obligaţiei numită Zakah este un mod prin care credincioșii musulmani își păstrează 
averea curățită de avariţie și lăcomie, iar banii strânși sunt cheltuiţi pentru sprijinirea 
săracilor, plata salariilor colectorilor, eliberarea sclavilor, ajutorarea datornicilor sau a 
călătorilor nevoiași. 


13 


— Să nu-mi spui că ai uitat de 11 septembrie, că nu te cred! 
La câți bani am donat atunci... 

— Ah, da, cum să nu-mi amintesc... Continuă cu rețeaua aia! 

— Este vorba despre Al-Tawhid Wal-jihad (ATW)), care este 
condusă de iordanianul Zul Musad al-Zarkani, locotenentul lui 
Osama bin Laden în Irak. El va pune planul nostru în aplicare și 
lui îi vom da banii care i se cuvin. Restul nu ne interesează. Nu-ţi 
face griji, mi-am luat toate măsurile de precauţie necesare. N- 
avem cum să dăm greș. Cei trei vor ajunge în siguranţă în 
Ungaria, în cazul în care planul nostru va fi dus la bun sfârșit. 
Altfel, Allah să le mântuiască sufletele păcătoase... 

Zacharia îl privi lung, încercând să cântărească riscurile la 
care se expunea prietenul său din copilărie, ce l-ar fi putut trage 
după el dacă operațiunea răpirii jurnaliștilor unguri ar eșua. 

— Foarte bine, își frecă Hasnaff mâinile mulțumit, după care 
începu să răsucească alene mărgelele albastre de care nu se 
despărțea decât în somn. Atunci, să săvârșim împreună Salah- 
ul, pentru că „Allah îi iubește pe cei ce se întorc spre El și își 
păzesc curăţenia”. 

Abdul surâse, mulțumit că-i fusese pe plac mentorului și 
prietenului său, pregătindu-se imediat de rugăciunea de după 
apus, numită Maghrib, care începe cu wudu' - spălarea rituală. 

Cei doi se deplasară într-o cameră de baie special amenajată, 
se așezară pe niște scăunele amplasate în faţa unor robinete 
montate în perete, apoi se descălţară și își suflecară mânecile 
cămășilor până mai sus de coate. 

— Bismillahi al rahmani al rahiam (în numele lui Allah, cel 
Milostiv, îndurător) începu Zacharia să recite, spălându-și de trei 
ori mâinile până la încheietura pumnului. 

Abdul îl imită întocmai, apoi arabii luară de trei ori apă în 
gură, clătindu-se tot de-atâtea ori, își spălară nasul și îl suflară 
pentru a-l curăța. Tot de trei ori se udară cu apă de la urechea 
dreaptă până la cea stângă și de la frunte la gât. Urmară 
antebraţul stâng și cel drept, părul, urechile, ceafa și în final 
picioarele până la glezne, începând cu dreptul. Ultimul cuvânt îi 
aparţinu lui Abdul Ibn Obeida. 

— Ash hadu an la ilaha illal lahu wahdahu la sharikalahu wa 
ash anna Muhammadan 'abduhu wa rasuluhul (Mărturisesc că 
nu există alt Dumnezeu decât Allah, că El este unic și nu are 


14 


pereche; mărturisesc că Muhammad este slujitorul și mesagerul 
Său). 

— Allah să-ţi călăuzească pașii, Abdul! Ție și iordanianului Zul 
Musad al-Zarkani. 

e 

Thomas Roe se cazase la hotelul Arabelle, acolo unde 
locuiseră ziariştii unguri Ferenc Ildikó şi Balacs Orban Gyula, 
împreună cu ghidul și translatorul lor americano-sirian, înainte 
de a fi răpiți, adică în urmă cu mai puţin de-o săptămână. 
Hotelul era amplasat în cartierul istoric al Bagdadului, o zonă 
rezidenţială, ce-i drept, dar nici pe departe una sigură, după 
cum putuse afla lecturând un raport al CIA încă din avion. 

Atent în general la tot ce mișca în jurul lui, agentul preferă să 
meargă pe jos până la ambasada SUA, aflată pe artera Nazi 
Hikmat Bayk, pentru a se întâlni cu șeful biroului CIA din Irak, 
Carlos Buttino De Sarno. În scurt timp ajunse în zona verde a 
vechiului oraș, acolo unde atacurile armate și terorismul erau 
rar întâlnite. 

Trecu fără niciun fel de dificultate de cordoanele de securitate 
compuse din militari americani și irakieni, aceștia din urmă 
aparţinând noii puteri instalate la Bagdad. Această performanţă 
fu posibilă mai mult graţie limbii pe care o vorbea decât actelor 
pe care le prezenta. Ba mai mult, unul dintre soldații lui Bush, 
aproape la fel de înalt ca el, își permise să-l bată pe umăr, 
spunându-i cu ironie: 

— Pal, dacă ai de gând să cauţi curve în zona verde te asigur 
că vei avea ceva dificultăţi. Cererea este mai mare decât oferta. 

Devenit dintr-o dată interesat de subiect, Tom îl trase pe 
celălalt ceva mai deoparte, întrebându-l complice. 

— Și care-i preţul? 

— Șaptezeci și cinci de dolari, în medie. 

— Tot moldovence? 

— Majoritatea. 

— Eu am plătit aseară doar cincizeci de verzișori, minţi 
agentul cu nerușinare, pentru a-l încerca pe conaţionalul său. 

— Da’ nu în zona asta considerată sigură... 

— Așa e. Mai e mult până la ambasadă? întrebă el în final, 
consultându-și ceasul și aprinzându-și un trabuc cubanez. 

— După primul colț mai mergi vreo sută de metri, apoi faci 
dreapta, treci pe lângă Parlament și o găsești. E tot pe partea 


15 


dreaptă, n-ai cum să n-o observi. Și nu oferi mai mult de o sută, 
oricât de frumoasă ar fi târfa, că ne strici preţul! mai strigă 
soldatul în urma lui, întorcându-se apoi amuzat la postul său. 

Trecătorii păreau destul de curaţi și, dacă făcea abstracţie de 
portul tradiţional al irakienilor, lui Tom i se părură destul de 
normali. 

Cum or putea oamenii ăștia să decapiteze prizonieri, asta n- 
am să înţeleg niciodată... își zise el, întrebându-se cu o extremă 
curiozitate ce frumuseți s-ar putea ascunde în spatele acelor 
baticuri absurde pe care le purtau cele mai multe dintre femei. 

Din nefericire, cele ce-și ascundeau doar părul erau ori urâte 
și bătrâne, ori străine de acele locuri. a 

Într-adevăr, soldatul avusese dreptate. În mai puţin de-un 
sfert de oră, când trabucul său nu ajunsese nici la jumătate, zări 
steagul american fluturând - mândru din cale-afară - pe o 
clădire impozantă ce se întindea cel puţin pe trei mii de metri 
pătraţi, bașca acareturile. 

Spuse la poartă că e așteptat de așa-zisul consul Ill al 
ambasadei, Carlos Buttino De Sarno, se lăsă percheziţionat, 
după care un alt soldat îl conduse undeva la etajul al doilea al 
masivei clădiri care, deși foarte robustă, fusese construită cu cel 
puţin cincizeci de ani în urmă. Secretarei care-și făcea unghiile 
de zor nu-i acordă decât o privire scurtă, observând doar că e 
blondă și are o piele mult prea albă pentru zona în care se afla, 
adică în Orientul Mijlociu. 

Consulul îi ieși în întâmpinare cu braţele deschise, de parcă l- 
ar fi așteptat de-o viaţă să sosească în capitala Irakului, ca să-l 
calce pe nervi. În ciuda faptului că ocupa o funcţie 
incomparabilă cu cea a lui Roe ca importanţă, știa din proprie 
experienţă că nu trebuia să se joace cu oamenii Agenţiei veniți 
în misiuni speciale de maximă importanţă. Greșise o dată și 
fusese catapultat de la Roma tocmai la Bagdad, așa că nu-și mai 
permitea să riște. 

— Din câte am înțeles, ieri aţi aterizat, îl invită Buttino De 
Sarno să ia loc pe o canapea mare din piele albă, așezându-se la 
circa doi metri distanţă de el. Cu ce vă pot fi de folos? 

— În primul rând spunându-mi pe nume, ca toată lumea, 
adică Tom, îi ceru colosul de peste doi metri înălțime și o sută 
cincizeci de kilograme. 


16 


Ba chiar încercă să-i arunce consulului un surâs, dar chestia 
asta nu-i mai ieși. 

— OK! se bucură gazda că bărbatul măcar era unul dintr-o 
bucată. Nici mie nu-mi place protocolul. 

Inițial se temuse că avea să se întâlnească cu cine știe ce 
spilcuit, și acum era destul de mulţumit că lucrurile nu stăteau 
deloc așa. 

— Carly dragă, știi foarte bine care e misiunea mea pe 
pământ irakian. Trebuie să eliberez nu știu ce fraieri de unguri și 
un american de origine siriană, care e băgat în rahat până-n gât 
în răpirea ziariştilor respectivi. Dar ce nu știi, poate, e că eu 
lucrez cu metode al dracului de neortodoxe. 

— Ca noi toţi, de altfel, râse De Sarno, amuzat. Nu-i nicio 
problemă... Aici nu s-a prea auzit despre drepturile omului și, 
dacă n-ar fi presa internaţională, nici nu s-ar auzi. Așa că n- 
avem de ce ne face probleme. De ce ai nevoie? 

— Aș bea un ceai rece, continuă Roe, aprinzându-și un nou 
trabuc. Și mi-ar fi folositoare o armă de un calibru care să mi se 
potrivească. 

Consulul îi dădu secretarei dispoziția să aducă două ceaiuri, 
apoi deschise un seif cât toate zilele și îl invită pe musafir: 

— Servește-te cu ce poftești. La Bagdad faci repede rost deo 
armă, la fel ca la noi, în America, doar că nu de aceeași calitate. 
Astea de pe-aici sunt cam depășite moral, dar în privinţa 
funcţionării să nu-ţi faci niciun fel de grijă. La subsolul al doilea 
avem un poligon de tragere și le poţi proba pe fiecare în parte. 

Dar agentul nu-și mai asculta de mult colegul, fiindcă 
rămăsese cu gândul la secretara cea blondă care, la ultima 
apariţie, i se înfăţișase mai mult ca o iapă în călduri decât ca o 
prezență neatrăgătoare și prea palidă, cum o evaluase când 
trecuse pe lângă ea ceva mai devreme. De parcă ar fi contat 
vreodată culoarea pielii pentru el... 

— Pune-le pe birou ca să le examinez, mormăi colosul, cu 
ochii pironiţi pe ușă, ca să remarce întoarcerea cu ceaiuri a celei 
pe care o considera deja o târfă de lux și la care râvnea ca un 
adolescent întârziat. 

Blonda își făcu apariția mai repede decât ar fi fost normal, 
ceea ce însemna că se cam grăbise. 

Călca pas peste pas, ca manechinele, adică îl punea pe 
fiecare înaintea celuilalt, unduindu-se provocator din șolduri, de 


17 


parcă s-ar fi deplasat pe sârmă. Bineînţeles că de astă dată 
observă interesul pe care i-l stârnise impresionantului vizitator și 
încercă să dea tot ce-avea mai bun în ea, pentru a fi la înălţime. 

Dacă nu i-o trag târfei ăsteia, mă sinucid! decretă Tom în 
gând, simțind că glandele salivare i-o luau razna, cu ochii la 
giganticul piept al secretarei. A doua blondă în tot atâtea zile, și 
asta unde?... Tocmai la Bagdad, într-o zonă de conflict armat?... 
Chiar că nici Lucky n-ar fi fost capabil să prevadă o asemenea 
grozăvie, pe onoarea mea. Ce mai, sunt bun de Cartea 
Recordurilor. 

Femeia, să tot fi fost trecută de douăzeci și cinci de anișori, 
regreta sincer faptul că, înainte de veni cu tava, trăsese prea 
mult în jos de minijupul și-așa prea scurt, ca să nu i se vadă - 
chipurile - chiloțeii. Și-atunci îi veni ideea salvatoare. Se apropie 
de el cu graţie și se aplecă pentru a depune paharul de ceai pe 
măsuţa din fața canapelei, astfel încât el să poată vedea pe la 
spate tot ce dorea. Apoi, mai făcu un pas pentru a lăsa și 
paharul de ceai al consulului, la un moment dat prefăcându-se 
că se dezechilibrează din pricina distanţei. 

Atent ca în imediata lui apropiere să nu se producă vreun 
accident, agentul se grăbi s-o sprijine, sărindu-i în ajutor. Cu o 
rapiditate demnă de o cauză mai bună o prinse pe blondă cu 
ambele mâini de fese, o ajută să-și recapete siguranța pe 
papainoagele acelea de picioare și constată că „dorsalul” era 
tare ca al unei fete mari. Apoi, un deget îi alunecă pe lângă 
chiloțelul minuscul, fiind întâmpinat de o blăniţă scurtă și puţin 
cam aspră, indiciu că secretara tocmai își vizitase cosmeticiana. 

— Sorry! bălmăji ea, prefăcându-se intimidată de situaţia în 
care se afla. 

Cu toate astea, nu schiță niciun gest pentru a se îndepărta, ci 
dimpotrivă. Tom ar fi fost în stare să jure că se mișcase puţin, 
astfel încât nebunaticul lui deget să-i exploreze și mai bine 
intimitatea. Din acea stare tensionată îi readuse Buttino De 
Sarno cu picioarele pe pământ, stârnind gânduri criminale în 
mintea lui Roe. 

— Asta e tot pentru moment, dar dacă ai o preferinţă anume 
într-o zi sau două se va rezolva, se referi el la armamentul pe 
care-l întinsese pe birou. Facem o comandă telefonică la bază și 
se rezolvă. 


18 


Aș prefera-o pe târfa ta pentru azi, îi veni malacului să 
răspundă, crezând că gazda la asta se referise. 

— Vorbeam despre arme mai sofisticate... îl lămuri consulul, 
simţindu-l pe agent dus cu gândul departe. De asemenea, 
muniţie primești câtă poţi căra de la armurierul ambasadei, 
adăugă el, înțelegând că între cei doi avusese loc o... atracţie la 
prima vedere. 

Atunci și blonda își văzu de treaba ei, mișcându-se însă cu 
încetinitorul, pentru a nu pierde brusc senzațiile de mai 
devreme, ce o copleșiseră. 

După ce ușa se închise în urma ei, iar Tom luă o gură 
zdravănă de ceai pentru a-și reveni, glasul gazdei se făcu din 
nou auzit. 

— Pe care-o alegi? 

— Pe aia de adineauri, nu se mai putu abţine agentul. Slabă, 
cu picioare până-n gât și țâţe cât casa - exact genul meu... 

— Ha, ha, ha! se amuză De Sarno, deși nu era tocmai râsul 
lui. Te referi la secretara mea!... 

Ba nu, la mă-ta! îi veni agentului să-i răspundă, aruncându-i o 
privire piezișă. Pe ea vreau s-o regulez! adăugă pe un ton ce nu 
admitea replică. 

Lăsându-i timp pentru a-și repara greșeală înainte de a-l lua la 
pumni, Roe se apropie de biroul unde fusese întins armamentul 
pus la dispoziţie, constatând cu ușurință că nicio armă nu avea 
vreo serie pe ea, toate fiind înlăturate cu flexul sau cu vreo altă 
sculă așchietoare. 

— Și cum am să justific eu portul unui pistol neînregistrat la 
controalele care se tot fac prin oraș? întrebă Thomas, încercând 
să aleagă între un Walther P 99, un Smith&Wesson cu butoiaș și 
o Beretta 92 FS Match, care după părerea lui nu erau nici pe 
departe niște arme depășite moral. 

— Simplu, vei primi o legitimaţie de cadru activ al ambasadei 
americane, care are o particularitate anume. Soldaţii noștri știu 
despre ce este vorba, fiind instruiți să ofere chiar și sprijin 
necondiționat în situaţia în care sunt solicitaţi de purtătorul unei 
astfel de legitimaţii. Deci, pe care o preferi? 

Pe blondă, îi veni agentului să răspundă pentru a doua oară. 
Ce, ești greu de cap? 


19 


Totuși, se abţinu, dar înainte de-a alege ultimul dintre 
revolverele pe care pusese ochii mai privi o dată în direcţia în 
care dispăruse acea iapă în călduri. 

— Calibrul nouă milimetri chiar că ţi se potrivește, admise 
falsul consul cu sinceritate. Eu unul aș fi ales o armă mai ușoară 
sau un pistol automat, spre exemplu. Acest calibru provoacă 
prea multă mizerie în jur... 

— Și cum m-aș putea deplasa cu un AK-47 sau cu un Magnum 
300 pe căldura asta? ripostă agentul, ușor iritat. 

— Aici cred că ai dreptate, admise Carlos Buttino De Sarno. Îţi 
trebuie și o mașină, bănuiesc, întrebă el, ca să demonstreze că 
nu era complet tâmpit. 

— Deocamdată, nu. Am să-ţi cer una atunci când voi avea 
nevoie de așa ceva. Ceea ce-mi lipsesc mie acum sunt 
informaţiile despre caz. Cu asta te-aș ruga să continui! 

— Oricum, ia cartea mea de vizită! Găsești acolo și numărul 
de mobil. 


20 


e Capitolul 3 e 


Lucky urmărea cu atenţie toate canalele de știri din America, 
în special televiziunea CNN, încercând să stocheze în memoria 
lui de elefant cât mai multe informaţii despre răpirea jurnaliștilor 
unguri. După ce vizionase declaraţiile părinţilor celor răpiți și pe 
cele ale autorităţilor maghiare, nu mai putea sta deoparte. 
Trebuia să se implice în rezolvarea acelei situaţii de criză, fiind 
convins că putea fi util în descoperirea răpitorilor și eliberarea 
ostaticilor. lar pe lângă cei trei se părea că gruparea teroristă o 
mai deţinea ostatică și pe Martina Bernard, o jurnalistă 
franțuzoaică. 

În paralel se apucase să înveţe irakiana, și era convins că, 
datorită capacităţilor paranormale cu care se trezise după 
douăzeci de ani de comă, în câteva zile avea s-o vorbească la 
perfecție. 

— la te uită! se miră el cu glas tare. Tatăl unguroaicei este un 
parlamentar aflat în partidul de guvernământ. N-ar fi exclus ca 
povestea asta să aibă și unele conotații politice. 

Din câte înţelesese până atunci, un mare om de afaceri sirian 
- care-și desfășura activitatea în special pe teritoriul Ungariei - 
era bănuit ca fiind cel ce pusese la cale răpirea jurnaliștilor. lar 
Zacharia Hasnaff se număra printre apropiații partidului de 
guvernământ, pe care-l sponsorizase la greu în mai multe ocazii, 
astfel încât afacerile sale oneroase să nu fie luate la bani 
mărunți de autorităţile statului. Cu alte cuvinte, își cumpărase 
protecția cu banii negri obţinuţi în Ungaria. Și, până de curând, 
afacerea îi mersese de minune. 

Chiar a doua zi după răpirea ziariştilor și a cetățeanului 
americano-sirian Zacharia ieșise în presă, arătându-se gata să 
achite o așa-zisă răscumpărare de trei milioane de dolari care i- 
ar fi fost cerută pentru eliberarea ostaticilor. Răscumpărare care 
- așa cum avea să se dovedească mai târziu - nici măcar nu 
fusese formulată de răpitori. Ceva scârţâia. Probabil că nu se 
sincronizaseră, ori teroriștii încercau să-i forțeze mâna 
organizatorului tărășeniei, ca să obțină mai mulţi bani de la 
acesta. Televiziunea Al Jazeera din Qatar, prin care reţeaua lui 


21 


Osama bin Laden și alte grupări teroriste își fac publice 
mesajele, difuzase imagini cu cei trei ostatici, iar ziarista Ferenc 
Ildikó precizase cu claritate și în limba engleză că răpitorii n-au 
cerut niciun ban de la nimeni. Nu era vorba decât despre o 
isterie generată de Zacharia, în cine știe ce scopuri ascunse. 

Povestea asta nu e cusută cu aţă albă, ci cu una străvezie! 
aprecie Lucky în gând, căutând noi informaţii de pe un canal de 
știri pe altul. 

Între timp, autorităţile maghiare comiseseră o gafă de 
proporții. II arestaseră pe afacerist, toţi prietenii din partidul de 
guvernământ, al cărui membru era și Hasnaff, luându-și mâna 
de pe el și susținând că nu-l cunosc defel sau îl întâlniseră doar 
așa, întâmplător. lar o asemenea reacţie din partea ungurilor 
putea stârni în orice moment furia răpitorilor, care așteptau să 
fie plătiţi pentru efortul depus, iar nu plimbaţi cu vorba. 

Poate n-ar fi rău să închid puţin ochii și să mă concentrez 
asupra ostaticilor, se gândi Lucky, în lipsă de altceva mai bun de 
făcut. Măcar de m-aș asigura că jurnaliștii sunt în viaţă... 

e 

— Ce-ai vrea să știi? întrebă consulul. 

— Totul despre arabi, răspunse agentul CIA aflat în misiune 
specială pe teritoriul Irakului. 

N-avea niciun chef de prelegeri interminabile, dar era convins 
de faptul că, fără respectivele detalii, nu va ajunge niciodată să 
rezolve acel caz încâlcit. 

— Aţi luat legătura cu gruparea lui al-Zarkani? reveni Tom cu 
o nouă întrebare. 

— S-au făcut preparativele necesare prin intermediul unor 
savanți islamiști din Bagdad care, din punct de vedere religios, 
sunt adevărații conducători ai statului. Consiliul Clericilor 
Musulmani este foarte respectat și are o mare influenţă printre 
adepţii Islamului, continuă repede Buttino De Sarno cu 
explicaţiile, astfel încât să nu fie întrerupt. Nu că teroriștii ar 
face tot ce zic înțelepţii, însă ţin cont de părerile acestora, 
fiindcă savanții au mare priză la mase. lar fără complicitatea și 
ajutorul celor mulți, rezistenţa irakiană nici n-ar fi existat. Ca o 
dovadă în plus, după statisticile CIA, din trei irakieni unul îi este 
încă fidel odiosului Saddam, altul e anarhist, iar cel de-al treilea 
se teme de primii doi. 


22 


— Ca dracu'! exclamă Roe, surprins de cele auzite. Păi, asta e 
o ţară absolut neguvernabilă, pe legea mea! 

— Exact așa și e. 

— In regulă, mai vedem noi. Acum aș vrea să-mi spui despre 
arăboii ăștia nespălaţi... 

— ... Nu sunt nespălaţi deloc, îl asigură consulul ambasadei 
americane la Bagdad, care de fapt reprezenta interesele CIA. 
Poate că ai să fii surprins, dar vin în contact cu apa de mai 
multe ori pe zi decât restul lumii. 

— Serios?! se miră agentul cu sinceritate. N-aș fi crezut... 

— Religia le impune treaba asta. In ceea ce privește Islamul, 
avem un specialist la ambasadă care ar putea să-ți furnizeze 
toate informaţiile pe care le dorești. 

— Foarte bine, aș vrea să-l cunosc cât mai curând posibil. 

— Dar l-ai... cunoscut deja, zâmbi De Sarno, complice. E chiar 
secretara mea, Hafsa Bergman, pentru prieteni, Hafy. 

Thomas Roe rămase cu gura căscată, ca la circ. La o surpriză 
de asemenea proporţii chiar că nu se așteptase. 

— Blonda? dori să el să se asigure că nu era vorba despre 
vreo altă secretară a lui De Sarno - una grasă, bătrână și urâtă. 
_ — Chiar ea. Provine dintr-un tată suedez și o mamă irakiană. 
In urma educației primite în copilărie și adolescenţă s-a simţit 
datoare să-și aprofundeze cunoștințele, absolvind o facultate 
americano-arabă de pe teritoriul SUA. De aceea a fost angajată 
de Agenţie. Din păcate pentru ea, până acum n-a putut avansa, 
rămânând doar o secretară într-o zonă de conflict. Dar te asigur 
că au existat multe motive bine întemeiate pentru asta. Ne-am 
zbătut să o ţinem aici, pentru că ne este extrem de utilă din 
toate punctele de vedere, dacă înţelegi ce vreau să spun... 

— Cu alte cuvinte... e accesibilă? nu-i veni lui Tom să creadă 
că auzise bine ultimele cuvinte ale interlocutorului său. Și se 
pricepe? 

— De asta să nu te îndoiești... Hafy e o profesionistă în 
adevăratul înțeles al cuvântului. Pe toate le știe... 

Odată cu ultimele sale vorbe, De Sarno apăsă un buton, 
chemând-o pe blondă la ordin. Aceasta își făcu apariţia, toată 
numai zâmbet și gata să execute orice dispoziţie primită din 
partea superiorilor ei. 

Parcă nu mi se mai pare la fel de albă precum laptele 
proaspăt pus la prins, remarcă Tom, care o privea pe suedeza 


23 


irakiană cu alţi ochi ca prima dată. Are chiar o nuanţă de piele 
ce bate spre arămiu. Dar bate puţin, ce-i drept... 

— Hafy, colegul nostru Tom are nevoie de ajutorul tău, începu 
Buttino De Sarno să-i explice de cum intră femeia în birou, de 
astă dată fără a mai fi tras în prealabil de minijupă în jos. Pentru 
a-și putea duce misiunea la bun sfârșit, îi sunt necesare 
informaţii și detalii pe care numai tu i le poți furniza, fără mari 
eforturi. Ai vrea să ne dai o mână de ajutor? 

Să fac mofturi, să nu fac? se întrebă domnișoara Bergman, în 
vreme ce-și imagina tot felul de poziţii erotice în compania 
colosului de peste doi metri înălțime. Mai bine mă prefac că mă 
împiedic... 

— Eu știu dacă pot fi folositoare?!... Agenţia ar fi de acord să 
mă implic? 

— Bineînţeles, draga mea, Agenţia suntem noi, o asigură 
consulul, apropiindu-se de ea și ciupind-o ghiduș de o fesă. Ce, 
nu-ţi mai aduci aminte?! 

— Atunci, răspunsul meu nu poate fi decât afirmativ, zâmbi ea 
galeș, privindu-l provocator pe musafir. Domnule... 

— ... Tom, pentru prieteni. 

— Hafy, pentru... Unde vor avea loc... discuţiile? își mai 
întrebă ea șeful direct, deja simțind o plăcută mâncărime între 
picioare. 

— Ți-aș rămâne îndatorat dacă l-ai invita la tine, răspunse 
șeful. Știi că nu prea stăm bine cu spaţiul pentru birouri, iar 
hotelul în care s-a cazat colegul nostru nu se află într-o zonă 
sigură a Bagdadului. Dar te-aș ruga să nu uiţi că, înainte de a 
pleca, Tom trebuie să ajungă la armurier, ca să primească niște 
muniţie. Uite aici un bileţel, mai adăugă el, mâzgălind câteva 
cuvinte pe o foaie de hârtie. Să nu uiţi! repetă „consulul” fără 
sens, parcă părându-i rău că-și împrumuta târfa. 

e 

Într-un colţ al încăperii, ghemuiţi unii într-alţii, ostaticii asistau 
la rugăciunea de seară - numită „Isha” - a celor doi musulmani 
care-i ţineau aproape în permanenţă sub ameninţarea armelor. 
Automatele acestora fuseseră depuse în imediata lor apropiere, 
așa că prizonierii n-aveau nici cea mai mică șansă de izbândă în 
cazul unui atac prin surprindere. Ildikó îi șopti Gyula ceva, dar o 
uitătură urâtă a unuia dintre arabii mascaţi le dădu fiecăruia 


24 


dintre prizonieri să înţeleagă că nu era cazul să-și forțeze 
norocul tocmai atunci. 

Până în acel moment fuseseră trataţi destul de omenește, 
fiind duși ori de câte ori doreau la punctele sanitare și hrăniţi 
îndestulător, chiar dacă era vorba despre o mâncare ce le ardea 
matele de iute ce era și le provoca greață datorită seului 
abundent folosit la gătit. 

„Văzându-i”, Lucky se bucură în gând fiindcă Ferenc Ildikó, 
Balacs Orban Gyula și sirianul păreau sănătoși, reflectând la 
șansele acestora de a scăpa cu viaţă din rahatul în care 
intraseră până-n gât și de bună voie. 

Cu un nou efort de concentrare, chiar dacă se afla în transă, 
reuși să observe că, la un moment dat, când Ibn Obeida se ceru 
la baie, stătu de vorbă cu un al treilea musulman, ce părea a fi 
șeful celorlalți doi. Cum deprinsese irakiana aproape la 
perfecţie, înţelese nouăzeci și cinci la sută din conversație. 

— Până acum totul este așa cum ai spus tu că o să fie - lăudat 
fie Allah! -, însă presa face prea mult scandal, mai ales cea 
maghiară, dar și cea internaţională, iar nouă asta nu ne place 
deloc, mai ales lui al-Zarkani. 

— Dar nu-i vina nimănui, Ikrima, trebuie să-i explici fericitului 
întru Allah! O asemenea răpire nu putea rămâne departe tocmai 
de ochii iscoditori ai ziariștilor. În plus, preţul ostaticilor crește în 
asemenea situaţii. Mai bine, spune-mi, s-a luat legătura cu 
Zacharia Hasnaff? _ 

— Chiar a doua zi după operaţiune. Insă, după ce-am difuzat 
imaginile acelea pe Al Jazeera, lucrurile s-au mai încurcat puţin. 
Dacă Zacharia n-ar fi făcut publică informaţia că a stat de vorbă 
cu noi și că solicităm o recompensă de trei milioane de dolari, 
nu s-ar fi ajuns aici. E numai vina lui. Și a ta, dacă mă gândesc 
bine... 

Ultimele vorbe ale lui Ikrima - superiorul celor doi gardieni ai 
ostaticilor - îl făcură pe Ibn Obeida să-i îngheţe sângele-n vine, 
știind cât de imprevizibili, răzbunători și iuți la mânie erau cei cu 
care se înhăitase. 

— Dar eu n-am nici cea mai mică vină - pe Allah, fie-i numele 
pomenit în veci! Eu am fost aici, cu voi, ca să mă asigur de 
reușita planului nostru. N-ai ce să-mi reproșezi... V-am fost și- 
am să vă fiu loial până la capăt. Nu uita că și noi am ajutat cu 
bani la pedepsirea americanilor, pe data 11 septembrie... 


25 


— Nu-ţi pot adresa reproșuri în mod direct, Abdul, aprecie 
Ikrima, pe gânduri. Dar dacă Hasnaff ne face probleme și nu 
scoate banii promiși, pe lângă căpăţânile câinilor de ziariști se 
va rostogoli și al tău, te asigur! 

— Ikrima, orice s-ar întâmpla, situaţia se va rezolva în chip 
fericit, iar voi veţi primi banii ce vi se cuvin. Și dacă Zacharia va 
avea necazuri cu autorităţile din Ungaria în urma declaraţiilor 
făcute, comunitatea oamenilor arabi de afaceri îi va răscumpăra 
pe ostatici, ai să vezi. Doar sunt de-ai noștri. 

Teroristul îl privi pe Ibn Obeida ca pe un vierme, persiflându-l: 

— Numai că uiţi un amănunt foarte important în legătură cu 
viaţa ta, fiu nevrednic al Islamului. Într-o atare situaţie, tu nu ne 
mai ești de niciun folos. Putem negocia foarte bine și în mod 
direct cu comunitatea aia despre care tot vorbești. De ce-am 
mai avea nevoie de unul ca tine?... În plus, am da populaţiei 
irakiene un exemplu demn de ţinut minte pentru cei ce nu ne 
sprijină în lupta noastră sfântă împotriva necredincioșilor ce ne- 
au cotropit ţara. Jihad! își încheie Ikrima monologul, bătându-se 
cu pumnul în piept. 

Simţindu-l prea iritat și calculând că n-avea prea multe șanse 
să-l îmbuneze în acele clipe, Abdul renunţă să-și mai etaleze 
bunele intenţii și loialitatea față de cauză, lăsându-l pe Ikrima în 
plata lui. Pe timpul nopţii minţile se mai limpezeau, iar odată cu 
ivirea zorilor Allah avea să le călăuzească din nou destinele. 

Lucky deschise ochii anevoie, realizând două lucruri esenţiale. 
În primul rând, ostaticii se aflau pentru moment în siguranță, 
dacă așa se putea numi starea lor de prizonierat, în mâinile unor 
teroriști și într-o ţară arabă aflată în plin conflict cu întreaga 
lume civilizată. lar în al doilea, asasinarea lui Abdul Ibn Obeida 
n-ar fi fost o mare tragedie pentru ziariști, chiar dacă sirianul 
avea și cetăţenie americană. Din pricina oboselii nu reuși să mai 
reflecteze asupra altor elemente ale viziunii pe care o avusese, 
cum ar fi adevărata identitate a răpitorilor, locul în care aceștia 
își ţineau prizonieri ostaticii, de ce forțe dispuneau și alte 
asemenea. Capul i se prăbuși pe speteaza fotoliului, iar el căzu 
într-un somn adânc până aproape de miezul nopţii, când reuși 
să se târască până în pat. Transa în care se cufundase de 
bunăvoie îl obosise peste măsură. 


26 


e Capitolul 4 » 


— Ce-ai vrea să știi de la mine? îl întrebă secretara consulului 
III al ambasadei americane la Bagdad pe agentul special venit în 
misiune, după ce îl omeni cu o bere rece. 

Aceasta își ducea existenţa într-o cămăruţă destul de mică 

pentru gusturile lui Roe, căruia nu-i plăceau spaţiile prea 
strâmte. Acolo nu încăpeau decât un pat cam mic, două fotolii 
ce păreau șubrede, o măsuţă, un birou, un șifonier cu doar două 
uși și o bibliotecă arhiplină, ticsită cu tot felul de cărţi și 
hârţoage. Noroc că mai existau - tot pentru uzul exclusiv al celei 
pe care o chema Hafsa Bergman - o bucătărioară și o cameră de 
baie doar cu duș. 
_ — Mai multe, și nu știu cu care să încep... se bâlbâi malacul. 
In primul rând, spune-mi dacă mai ai și altceva de băut prin 
garsonieră. Nu de alta, dar după ce consum o bere mă piș două, 
ha, ha, ha! 

— Afirmativ! răspunse blonda, surâzându-i ca între colegi 
aparţinând aceluiași serviciu secret. 

Și, ca să dovedească faptul că nu spunea vorbe-n vânt, din 
trei mișcări se postă în faţa lui cu două pahare și o sticlă de 
whisky Ballantines în mâini. 

— Altceva? reveni ea, surâzătoare ca o zi de primăvară. 

— Ar fi nimerit să-mi dai unele informaţii despre arabii ăștia, 
vreau să spun despre obiceiurile lor... dar nu prea multe, ca să 
mai avem timp și pentru altceva... 

— Bineînţeles că pot să-ţi vorbesc într-una despre civilizaţia 
arabă în special și despre cea irakiană în general. Sau invers, 
cum preferi... Altceva? 

— Vrei să faci dragoste cu mine? îndrăzni Tom, cu ochii la 
picioarele lui Hafy, care parcă nu se mai terminau de lungi ce 
erau. 

— Doar nu și pentru asta ne aflăm aici?... răspunse ea cu o 
întrebare, părând sincer nedumerită. 

Încântat de cele trei răspunsuri mai mult decât multumitoare, 
agentul rămase urgent doar în pantaloni, turnându-și o dușcă 


27 


zdravănă de whisky în pahar. Când dădu să i-l umple și ei, fata îl 
preveni: 

— Pentru mine mai puțin, că trebuie să mă și concentrez la 
ce-ţi voi spune. 

— Nu te teme, n-o să vorbim noi prea mult, se amuză colosul. 
Poate că am eu nevoie de informațiile pe care tu mi le poți 
furniza, însă și altceva îmi trebuie de la tine, o lămuri el, 
trăgând-o mai aproape, pentru a încerca pofticios consistenţa 
acelui piept care-l înnebunea de-a dreptul. 

— Dar nu este nicio problemă, ursulețul meu, se amuză 
blonda, în vreme ce începea să se dezbrace în faţa lui, fără 
niciun fel de prejudecată. Pot să vorbesc și dacă mă regulezi... 

La așa ceva, Thomas chiar că nu se așteptase. Ba chiar nu 
mai întâlnise în lunga și bogata lui carieră... sexuală un 
specimen asemănător. 

Prea bine, își făcu el socoteala, asta înseamnă că voi capta 
mai multe date despre arăboi, satisfăcându-mi nevoile 
fiziologice sau filosofice - cum le-o zice - în aceeași unitate de 
timp. Cool! Dar cum o să mai vorbească cu ea în gură, că de 
sărutări lascive mă lipsesc din start?! Asta va fi o cu totul altă 
problemă... 

(J 

— După părerea mea, Ibn Obeida este înțeles cu răpitorii, î 
zise din senin Balacs Orban Gyula iubitei lui. 

Tânăra avea ochii înroșiţi de-atâta plâns, însă lacrimile îi 
secaseră. || privi pe acesta surprinsă, abia atunci gândindu-se și 
ea la o asemenea eventualitate deloc exagerată. Cum de nu-i 
trecuse așa ceva prin minte? Doar era specializată în investigaţii 
jurnalistice... 

— Ce te face să crezi asta? întrebă ea, găsindu-și cu greu 
cuvintele. 

— Păi, nu-l vezi cât e de calm, Ida? 

— Lasă că nici noi n-am disperat în faţa camerei de filmat și 
sub amenințarea armelor, sări tânăra cu gura. Nu poţi bănui 
omul așa, când ţi se năzare. 

— Vrei să spui că nu-l pot acuza, o corectă Balacs. Dar de 
bănuit pot să-l bănuiesc. In plus, a vorbit de mai multe ori cu 
răpitorii în limba arabă, pe un ton prea familiar după părerea 
mea. 


28 


— Asta e tot o prejudecată, îl acuză tânăra. Vrei neapărat să 
ai un ţap ispăşitor, de parcă asta ar îmbunătăţi situaţia în care 
ne aflăm. 

— Auzi, Ida, știi ceva? - se răţoi prietenul la ea - dacă n-am 
fost în stare să fim suspicioși atunci când era cazul, măcar să 
fim acum, în ceasul al doisprezecelea. Și să ne păstrăm calmul. 

Deși n-o spunea, ziarista cotidianului Moghior Nemzeti îi 
dădea bărbatului dreptate în sinea ei. Oare cum de fuseseră 
duși de nas ca niște copii? 

— Ce-ar fi să-l punem la încercare - veni Balacs Orban Gyula 
cu o propunere -, de vreme ce ăștia ne lasă împreună și nu se 
opun să vorbim între noi, cu câteva excepţii? Că n-o fi el mai 
deștept ca noi doi la un loc. 

Ostaticii meditară o vreme, ajungând la concluzia că ideea nu 
era deloc rea. Mai rămânea să stabilească și cum aveau s-o 
pună în practică... 


— La ce vrei să mă refer mai întâi, ursuleţul meu iubit? îl 
chestionă Hafsa Bergman pe Tom, rămânând goală-pușcă în 
faţa bărbatului. 

Pentru început, la sexul oral, îi veni acestuia să răspundă, dar 
nu procedă așa, în ultimul moment trezindu-se în el simţul 
datoriei. Dacă o să aibă gura plină, iar pe urmă o voi lua la „bani 
mărunți”, va veni seara și nu voi afla nimic din ceea ce mă 
interesează. Nu-i vorbă, rămân eu cu o amintire plăcută, dar mă 
aleg și cu una extrem de neplăcută în situaţia în care nu rezolv 
cazul. 

— Începe cu femeile arabe! îi veni lui ideea salvatoare, una de 
compromis. Treaba asta chiar că mă interesează. Da, da, mă 
interesează din cale-afară... 

Suedeza irakiană zâmbi angelic, se proţăpi cu sânii în dreptul 
gurii lui spre a-i fi degustate sfârcurile maronii, apoi începu: 

— Femeia ocupă un loc foarte important în societatea 
islamică... ah, ce bine mi le morfolești! Profetul Mohamed a 
spus: «Paradisul se află sub picioarele mamelor noastre»... 
suge-le tare! Arabii susțin că poziţia femeii în societatea lor este 
extrem de importantă, însă lucrurile nu stau tocmai așa... mai 
tare! Soaţa musulmană și chiar copila ori adolescenta sunt, în 
realitate, prizoniere între pereţii casei, cu alte cuvinte sunt non- 
persoane ce depind de bărbații familiei... și mai tare, ursulețule! 


29 


Dar nu trebuie să pui prea tare la inimă aceste lucruri... 
Încearcă-mă puţin cu degetul! În Antichitate, femeile romane 
erau privite ca sclave, iar grecii le considerau bunuri ce puteau 
fi vândute sau cumpărate... așa, așa e bine, mulţumesc! Primii 
creștini le considerau pe femei niște  ademenitoare 
răspunzătoare pentru păcatul lui Adam... linge-le! În India, 
hindușii considerau femeile mai rele ca moartea, molimele, 
șerpii sau chiar ladul... nu mai suport, cred că am să juisez. lar 
când bărbatul murea, nevasta era îngropată de vie alături de el 
ori era arsă pe rugul funerar al soțului... acum, daaa... In statul 
arab pre-islamic, femeia era considerată răspunzătoare pentru 
durere și nefericire, iar fetiţele erau câteodată îngropate de vii 
imediat după naștere... ahhh, ce bine e!!! In Franţa anului 587 
după Hristos, înţelepţii statului au ţinut o adunare pentru a 
stabili dacă femeia poate fi considerată sau nu o fiinţă umană... 
mă înnebunești!... Henric al VIII-lea le-a interzis englezoaicelor 
citirea Bibliei, iar Biserica Catolică le-a considerat cetăţeni de 
calitate inferioară... mulţumesc, iubitule! mai adăuga blonda, 
ridicându-se extrem de satisfăcută de pe bărbatul pe care pur și 
simplu îl încălecase. 
e 

Imediat după întoarcerea lui Ibn Obeida printre ei, Balacs 
Orban își scoase ochelarii, gata de bătaie, și îl întrebă pe acesta 
cu agresivitate în glas: 

— De ce-ai întârziat atât de mult la baie? 

Pentru o clipă, arabul se arătă surprins de o asemenea 
întrebare, însă își reveni repede la normal. 

— Am o durere de burtă care nu-mi dă pace. Probabil că e din 
cauza spaimei pe care o trag alături de voi. 

— Da?! se arătă și tânăra neîncrezătoare, făcând jocul 
iubitului ei. Chiar așa să fie? 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Abdul, știind foarte bine că cea 
mai bună apărare era atacul. 

Ungurii n-aveau nici cel mai mic indiciu că el ar fi complice cu 
răpitorii, așa că trebuia să se ţină tare, răspunzând insinuărilor 
acestora pe măsură. 

— Ne-ai asigurat încă de la Budapesta că totul va fi în regulă, 
reluă Balacs seria reproșurilor. Ne-ai spus că totul va fi în regulă, 
și iată unde-am ajuns. Nu cumva ai un amestec în toată această 
afacere? 


30 


— Eu? râse Ibn Obeida, prefăcându-se amuzat din cale-afară, 
deși situaţia în care se afla nu era tocmai de râs. Ce amestec să 
am? Asta a fost soarta noastră. Așa a vrut Allah să se întâmple... 

— la mai lasă-mă cu Allah ăsta al tău! se enervă ziaristul. Am 
văzut cât de mult ţii tu la religia asta islamică. Nu te-ai rugat nici 
măcar o singură dată de când suntem împreună. 

— Asta pentru că răpitorii nu mi-au permis s-o fac, se justifică 
sirianul. 

— Să i-o spui lui mutu', că noi nu te credem! îl contră Ferenc, 
din ce în ce mai nervoasă. Niciun musulman n-ar îndrăzni să nu-l 
lase pe un altul să se roage. Tu n-ai credinţă, bă, de-aia nu te-ai 
rugat. 

— Cum îndrăznești să mă acuzi de așa ceva? ripostă Ibn 
Obeida, vehement. N-ai niciun drept. 

— Ba da, bă, avem dreptul celor care au mers pe mâna ta și 
au ajuns în situaţia asta imposibilă! sări Balacs de la locul său. 
Am tot dreptul din lume! 

— Nu-ţi permit! se ridică și Abdul, gata de bătaie. Nu-ţi 
permit, auzi! repetă el cu glas tare, aproape urlând, ca să fie 
auzit de paznicii care se aflau pentru moment dincolo de ușă. 

In secunda următoare Ildik6 îi puse o piedică, iar când arabul 
tocmai se dezechilibra Gyula îi repezi un călcâi în barbă, 
făcându-l să se prăbușească pe spate. 

— De ce ne-ai vândut, bă? săriră cei doi cu pumnii pe el, 
zăpăcindu-l complet. De ce te-ai jucat cu vieţile noastre? 

Incitată de violență, Ferenc Ildikó îl zgârie cu unghiile, 
brăzdând obrajii acestuia de la urechi până la bărbie, astfel 
încât, în mai puţin de un minut, chipul sirianului era complet 
desfigurat. Abia atunci își făcură apariţia și gărzile, care puseră 
capăt inegalei dispute, separându-l pe sirian de ungurii însetați 
de sânge. 

e 

— Femeia musulmană este obligată să poarte Hijab - basma 
de acoperire - atunci când iese din casă sau în prezența 
adulților, continuă Hafsa, în timp ce descheia înfrigurată de 
dorință pantalonii bărbatului, după ce îngenunchease. 

Thomas Roe visa cu ochii deschişi, neîndrăznind nici măcar o 
remarcă pentru a nu comite vreo gafă de neiertat. Se simțea 
atât de bine că nici nu-i venea să creadă că se află la Bagdad, în 
plină zonă conflictuală. Pe de altă parte, nu scotea niciun sunet, 


31 


fiind convins că spectacolul în care el era unul dintre 
protagoniști se afla abia la început. Și nu se înșela deloc în 
această privinţă. 

— Dacă i se cere să meargă împotriva lui Allah, ea trebuie să-l 
înfrunte chiar și pe fratele, tatăl sau soțul eiii!!! exclamă blonda 
în final, scoțând imensul falus al lui Thomas la vedere. 

După momentele de surpriză pe care le gustă cu satisfacţie, 
Hafsa îndrăzni să adulmece cu limba vârful acelei imensități, 
pentru a constata că era reală. Și era... Din acel punct se 
dezlănţui. Fără a mai ţine cont de nimic, deschise larg gura și 
începu să înghită atât cât putea, gemând prelung a satisfacţie. 
In viaţa ei nu se întâlnise cu altceva mai bun. Cu toate astea, în 
cele din urmă își aduse aminte că are și o sarcină de îndeplinit. 

— ... Mmm! murmură ea, coborându-și și ridicându-și lent 
capul de-a lungul unei porţiuni a mădularului erect. Bărbatul și 
femeia nu sunt egali în Islam, zise, scoțând pentru o clipă 
mătărânga din gură, ca apoi să se năpustească din nou asupra 
ei. 

După alte câteva mișcări oscilatorii continuă cu explicaţiile, 
abandonând enormul penis preţ de câteva secunde, maximum 
două-trei. 

— Au trăsături fiziologice diferite... mmm!... bărbatul conduce 
femeia... mmm!... dar nu o domină... mmm! Femeile pot da 
naștere copiilor, dar bărbaţii nu... mmm! 

Secretara Bergman ar mai fi avut unele explicaţii de adăugat, 
însă o mână puternică aplicată pe ceafă îi dădu de înţeles că 
agentul special CIA aflat în misiune la Bagdad era pe cale să 
erupă. Așa că se strădui cât o ţineau puterile să-l înghită, în 
vreme ce cu mâna rămasă liberă se freca egoistă între picioare, 
pentru a juisa a doua oară. Lucru care se și întâmplă, 
concomitent cu un val uriaș ce-i umplu gura până la refuz. 


32 


e Capitolul 5 e 


— Ibn Obeida, ai dat-o bară rău de tot. 

— De ce spui asta, stăpâne? vorbi Abdul, mieros. 

Cel care-i vorbea era chiar liderul rezistenţei din Irak, nimeni 
altul decât iordanianul Zul Musad al-Zarkani, conducătorul 
rețelei Al-Tawhid Wal-jihad și locotenentul lui Osama bin Laden. 

— Faptul că am fost demascat de ungurii ăștia nenorociţi nu-i 
mare lucru. O să ne descurcăm foarte bine și așa. Puteţi să 
înscenaţi asasinarea mea, iar Occidentul o să se teamă și mai 
mult de voi. 

— Și ce motiv aș avea ca moartea ta să nu fie una autentică? 
se amuză sincer al-Zarkani de ideea sirianului, care nu știa ce să 
mai facă pentru a-și salva viaţa. Nu ne mai ești de niciun folos. 

— Dar pentru 11 septembrie am fost și poate că voi mai fi în 
continuare, încercă Ibn Obeida să atingă o coardă sensibilă a 
celui în mâna căruia se afla viața lui. Sunt sigur că n-ai uitat 
ajutorul financiar pe care vi l-am acordat atunci, cu voia lui 
Allah, cel Milostiv, îndurător! 

Lucky îi vedea pe cei doi aflaţi împreună cu un gardian de 
parcă ar fi fost alături de ei, în dormitorul locuinţei lui din Los 
Angeles. li venea să-i strângă pe toţi trei de gât, dar mai ales pe 
Abdul Ibn Obeida, unul dintre asasinii care contribuiseră la 
moartea atâtor americani nevinovaţi. Din nefericire, nu-i putea 
atinge în niciun fel și trebuia să se resemneze, pentru a afla 
măcar ce mai aveau de gând să pună la cale. 

— N-am uitat, Abdul, însă de ajutorul tău și al prietenului 
Hasnaff nu ne-am bucurat doar noi, ci întregul Islam. Pentru 
Jihadul împotriva necredincioșilor aţi dat voi banii, nu pentru 
mine ori bin Laden. Recunoști? 

— Recunosc! se grăbi cel întrebat să răspundă, spre a nu-și 
mânia inchizitorul. Și la fel vom proceda în continuare, în 
numele lui Allah. 

— Nu știu dacă acest lucru va mai fi posibil, prietene. 
Mentorul tău a fost arestat și există prea puţine șanse să mai 
scape din mâna autorităţilor maghiare, după câte a comis pe 


33 


teritoriul ungar. Din câte se pare, pe acest Pământ nu mai e loc 
pentru voi. 

— Nu te grăbi să iei decizii importante, Zul Musad, se sperie 
Ibn Obeida de-a binelea, la aflarea acelei vești. Zacharia mai are 
o groază de bani puși deoparte, care pot fi folosiţi în lupta 
noastră sfântă. Îl poţi răscumpăra în schimbul jurnaliștilor, iar 
Hasnaff vă va răsplăti înzecit față de înțelegerea iniţială. 

— Eu știu?!... reflectă iordanianul la ultima propunere ce-i 
fusese avansată. Dar dacă vorbele tale n-au acoperire? 

Pentru Lucky, care „vizionase” discuţia între cei doi arabi, 
lucrurile erau cât se poate de clare. Imediat după ce-și va 
recăpăta forțele pierdute în timpul transei, va contacta Agenţia 
și a doua zi va zbura la Bagdad. La cât de încâlcită era situaţia, 
avea convingerea că prietenul lui, Thomas Roe, nu se va 
descurca de unul singur. Deci, ca misiunea să se sfârșească în 
chip fericit, era nevoie de el și de capacităţile sale paranormale, 
pe lângă mușchii malacului agent al CIA. 

e 

— Și-acum, despre poligamie, reluă lecţia Hafsa Bergman, 
suindu-se pe Tom și înfigându-se fără menajamente în enorma 
lui mătărângă. Ufff, mă ustură puţin, dar o să-mi treacă, aprecie 
ea, începând să urce și să coboare într-un ritm susținut, 
bucuroasă nevoie mare că penisul agentului era la fel de 
învârtoșat ca la început. 

— Nu te formaliza, dă-i înainte! o încurajă Roe, abia atunci 
realizând că nu mai scosese vreo vorbă de câteva zeci de 
minute. 

Ceea ce denota, fără doar și poate, că se simţea fascinat de 
blonda lui informatoare. 

— Musulmanii au voie să se căsătorească cu cel mult patru 
femei, dar numai în situaţii speciale, după cum spune Coranul. 
Ce bine eee!.. Citez: „lar dacă ţi-e frică să nu-ţi tratezi corect 
orfanii, însoară-te cu care ţi se par bune, două sau trei sau 
patru; și dacă te îndoiești că poți fi corect cu atâtea, atunci doar 
cu una să stăpânești. Altfel e mai mult probabil că vei comite o 
injustiţie”. Ah, ce bine mi-o tragi! Citez din nou: „Nu vei fi 
capabil să te împarţi corect între soțiile tale, oricât îţi vei dori 
acest lucru. Totuși, nu-i întoarce nici uneia spatele cu totul. 
Dacă-ţi menţii o purtare potrivită și-ți faci datoria, Allah cel 
Veșnic va fi Milostiv și lertător cu tine.” Împunge-mă mai tare, 


34 


ursulețule! Poligamia este permisă când soţia e stearpă; e mai 
bine să fie încă una, decât cea stearpă să rămână pe drumuri. 
De asemenea, atunci când există exces de femei în comparaţie 
cu bărbaţii, după războaie și molime. Dar orice relaţie sexuală în 
afara căsătoriei este strict interzisă”... așa, trage-mi-o bine!... 

Din ultima contră pe care i-o administră, Tom o aruncă pe 
suedeza cea irakiană de deasupra lui, se ridică falnic și o puse în 
genunchi, cerându-i: 

— Taci câteva secunde, suge-o și mai lasă-mă să beau un 
pahar! 

Concomitent își aprinse un trabuc cubanez, începând să 
pufăie ca o locomotivă cu aburi, în vreme ce ea executa 
întocmai dispoziţiile primite. 

Puțin timp după aceea, Hafsa Bergman se afla în patru labe, 
cu agentul postat în spatele ei, acesta muncind-o cu îndârjire și 
poruncindu-i să continue prelegerea. 

— Ce lungă și groasă e! aprecie blonda înainte de a începe. La 
musulmani, în afară de religie, mai există și seriatul, adică 
legislaţia islamistă ce cuprinde o serie de legi, norme și reguli de 
practicare a credinţei, de comportare în viaţa de toate zilele, un 
adevărat îndreptar care coordonează viața musulmanilor. Până 
la Profetul Mahomed au existat mai mult seriaturi, dar pe urmă 
a rămas unul singur, celelalte fiind anulate. Sursele de informare 
în ceea ce privește seriatul lui Mahomed sunt Coranul și Hadisul. 
Cred că monstrul ăla care mă străpunge până-n gât o să mă 
rupă-n două... Coranul este o creaţie divină și fiecare cuvânt 
conţinut în această carte aparţine lui Allah. Pe de altă parte, 
Hadisul este o colecţie a vorbelor lui Mahomed și a obiceiurilor 
Profetului. La toate astea se mai adaugă Fakahul, adică 
jurisprudenţa musulmană, dar cred că ţi-am spus destule până 
aici despre religia și obiceiurile care te interesează... ah!... 

Intr-adevăr, pentru Roe erau suficiente cele auzite, dar 
partida de sex încă nu se încheiase. 

— Hafy, în continuare te-aș ruga să te referi puţin la rebelii 
irakieni și la liderii lor religioși, zise el, începând să-i alinte 
cealaltă intrare secretă. Cred că mai ai multe să-mi spui, nu-i 
așa? 

Ințelegând imediat despre ce era vorba, blonda își trase o 
pernă sub bărbie, se sprijini cu fruntea de ea și, cu ambele 


35 


mâini, trase cu nădejde de fese, îndepărtându-le una de 
cealaltă, astfel încât Tom să poată pătrunde acolo unde dorea. 

— De părerea clericilor musulmani de la Bagdad orice irakian 
ține cont... ahhh... ce doare!... 

Impingându-se ca un berbec în spatele femeii, agentul simţi 
cum rozeta acesteia pârâie, deși era capabil să jure că nici în 
acel loc nu era... virgină. 

— ... Acești lideri... spirituali... sunt foar... te stimati... fiindcă 
ei... ei îi înva... tă pe oa... meni cum... să se poar... te pentru a... 
a... junge în... În împărăţia... lui Allah. Sunt organizaţi... În... 
Consi... liul Clerici... lor Musul... mani. 

Remarcând eforturile pe care Hafy le depunea cu stoicism, lui 
Thomas i se făcu milă de ea. De aceea se hotări s-o mai 
degreveze de sarcinile pe care le avea de îndeplinit în compania 
lui, cerându-i pe un ton ce se voia tandru: 

— Acum poți să taci. N-aș vrea să-ţi înghiţi limba și să mă dai 
de belea; doar ești cetățean american... la-o toată și taci! 

Ceea ce blonda și făcu, simțind că-i ies ochii din cap, până în 
clipa în care monstrul agentului CIA ejaculă pentru a doua oară. 
e 

Thomas Roe pierduse aproape o zi întreagă în compania 
frumoasei secretare cu un nume atât de ciudat. Nu-i părea rău, 
ba dimpotrivă, însă simţul datoriei îl avertiza încontinuu că avea 
o misiune foarte grea de dus la îndeplinire în Irak. Dar cum ziua 
tot era una pierdută, în drum spre hotelul Arabelle se gândi că 
n-ar fi rău să dea o raită prin zona în care-o cunoscuse pe 
Natașa Croitoru. 

Deși se înserase de-a binelea, spre surprinderea sa agentul 
CIA nu găsi decât o roșcată spălăcită și cam trecută, care mai 
era și prost îmbrăcată. Neavând încotro, i se adresă ghiduș: 

— Sweetheart, nu știi pe unde e Natașa? 

Femeia îl privi bănuitoare pentru o clipă, după care se răţoi la 
el în aceeași americană aproximativă pe care o vorbea 
majoritatea populaţiei din Bagdad. 

— Cari Natașa, nevastă-ta? 

— Nu nevastă-mea, prinţeso, că nu-s însurat. Natașa Croitoru, 
cu care am petrecut azi-noapte de minune. Aș vrea s-o iau din 
nou. 

— Aaa! se prefăcu spălăcita că înţelege cum stau lucrurile. Ai 
nevoi di o fetiță... Da ṣe, io nu-s bună pentru tâni? 


36 


— Ba ești - recunoscu Roe în sinea lui că s-ar fi încurcat până 
la urmă și cu roșcata, în lipsă de altceva mai bun -, numai că eu 
cu ea am treabă. Cu tine, poate altădată. Ei, îmi spui sau nu 
cum pot să dau de ea? 

Femeia privi împrejur, pricepând că nu avea nicio șansă cu 
malacul din faţa ei, după care zise: 

— Daci aștepți puţân îl chem pe Igor, că el știi unde-i fătuca 
șeea. Da' stai mai la o parti, să nu ni vazi patrulili. 

Thomas se rezemă de un perete, pipăindu-și pistolul Beretta 
de calibrul nouă milimetri pe care-l luase de la Buttino De Sarno. 
Atunci realiză că acesta nu era încărcat, în vreme ce câteva cutii 
cu cartușe primite de la armurierul ambasadei îi umpleau 
buzunarele. 

Peste aproximativ două minute își făcu apariția un bondoc 
blond, având un neg mare pe nas și o privire șireată, de 
nevăstuică. Nu-l remarcase cu o seară înainte. 

— Di și o caţi pi Nataşa? se interesă el, intrând direct în 
subiect. 

— Ca s-o cer de soţie, veni răspunsul amuzat al colosului 
american. Tu de ce crezi c-o caut? 

— Americanule, aci nouă nu ni se vorbești pe tonul aista, așa 
că bagi di samă! 

— Bă, pocitanie - își ieși Tom din sărite -, tu vrei să plângă 
maică-ta după tine înainte de vreme? Spune-mi unde e fata, că- 
ţi plătesc, și-așa scapi doar cu nasul spart. Altminteri îţi rup o 
falcă, poate o mână sau îţi fac o injecție. Ce preferi? 

Roșu la față datorită afrontului ce-i fusese adus, Igor se ridică 
pe vârfuri și fluieră printre degete, chemându-și gorilele. In clipa 
următoare, doi rusnaci bine făcuţi se iviră în imediata apropiere 
a agentului CIA, gata să sară la bătaie. 

— Cui îi spargi tu nasul, yankeule? se răsti proxenetul la el, 
făcând doi pași înainte și bombându-și pieptul grăsun. 

În același timp, unul dintre bodyguarzi întrebă în rusă: 

— Kakaia problema? 

In loc de răspuns, Roe îi aplică lui Igor o lovitură ca de baros 
în moalele capului, iar înainte ca acesta să leșine îl luă în braţe 
și îl azvărli înspre cele două gorile, care se repeziră să-l prindă 
pe șeful lor în braţe. 

Amuzat nevoie mare de situaţia creată, Thomas se prefăcu că 
le dă o mână de ajutor rusnacilor care se dezechilibraseră, dar 


37 


în loc de asta scoase Beretta și începu să-i izbească cu țeava 
peste fețe. 

Luaţi prin surprindere, cei doi îi dădură drumul proxenetului, 
care se prelinse pe caldarâm, și încercară să riposteze. Unul 
dintre ei chiar reuși să-l lovească pe agresor în umăr, ceea ce-l 
făcu pe acesta să se amuze și mai tare. 

— Tie am să-ţi sparg rotula, drept răsplată. Dar mai întâi ai să 
stai puţin pe tușă, până-l termin pe amicul tău. Cred că nu te 
superi... 

Ameninţările fură urmate de o năprasnică lovitură de picior în 
stomac, care-l proiectă pe rusul îndrăzneţ trei metri mai în spate 
făcându-l să îngenuncheze, în imposibilitate de a mai reacţiona. 
Următoarea lovitură îi seceră picioarele celeilalte gorile, iar Tom 
prinse pistolul din dotare de ţeavă și îi administră acestuia o 
lovitură scurtă în tâmplă, trimițându-l în lumea viselor. Apoi se 
năpusti la cel ce încerca să se redreseze, îl lovi cu cotul în ceafă 
și îl întrebă, aplecându-se deasupra lui: 

— Ai vreo preferință - stângul sau dreptul? 

Rusul începu să urle, presimţind că supliciul la care fusese 
supus până atunci era doar începutul calvarului ce-i fusese 
rezervat de un destin potrivnic. Numai că ideea lui de a se salva 
nu se dovedi prea fericită, fiindcă un pat metalic de pistol îl izbi 
peste gură, făcându-l să-și înghită pe loc câţiva dinţi. 

— Dacă nu-mi răspunzi înseamnă că mă lași pe mine să aleg, 
ha, ha, ha! se amuză Roe, prinzându-l pe rus de-o gambă și 
croindu-i trei lovituri în rotula genunchiului drept, făcând-o să 
pârâie. Acum te las - îi mai zise, proptindu-l de un zid ca să-și 
înghită în liniște suferința -, că mai am puţină treabă cu Igorașul 
tău. 

Și cum acesta tocmai își revenise în simţiri, constatând 
dezastrul provocat de american, o groază de neimaginat i se 
întipări pe faţă. 

— Stai, nu mai da! ceru el îndurare, înțelegând, în fine, cine 
era șeful. Harașo, vrei să-mi iei locul sau se? 

— O vreau pe mă-ta! râse americanul. Ti-am spus foarte clar 
că am nevoie de Natașa, nimic altceva. Dar acum nu-mi mai 
trebuie. Pentru ziua de azi m-am distrat destul, însă n-ar fi 
exclus s-o caut mâine seară. Și dacă din nou n-am s-o găsesc, îţi 
mai trag o bătaie. Poate-mi pun și gloanţe în pistolul ăsta, că 
acum n-am avut timp pentru amănunte. 


38 


e Capitolul 6 « 


— V-am spus că așa ceva este imposibil! 

Lucky o privi cu jind pe frumoasa brunetă aplecată asupra lui, 
adulmecându-i parfumul sânilor rozalii. Culoarea acestora 
demonstra, fără doar și poate, că făcuse plajă de curând. 

Trecuse ceva vreme de când nu mai fusese atras într-o 
asemenea măsură de o femeie, iar trupul său de bărbat tânăr își 
cerea drepturile. Tânăra era într-adevăr pe gusturile lui. 

— Totuși... 

Organul îi intrase deja în erecţie, fără ca mintea lui să-i fi 
ordonat asta, și de aceea i se adresă tinerei stewardese cu 
zâmbetul lui cel mai cuceritor. 

— N-am putea sta de vorbă între patru ochi, îi zise, 
apropiindu-se de urechea ei. Sunt agent CIA sub acoperire și 
trebuie neapărat să dau un telefon. Este o urgenţă... 

— Yeh, right! se arătă bruneta neîncrezătoare, dar când 
întâlni privirea lui serioasă, își schimbă brusc atitudinea. Știţi, 
regulamentul nu ne permite să... 

Lucky o bătu părintește pe braț, liniștind-o: 

— Nimeni nu-ţi va reproşa nimic, ai să vezi. Și, ca să prinzi 
mai multă încredere-n mine, pipăie-mă la piept ca să vezi că 
sunt înarmat. Crezi c-aș fi putut urca în avion cu un pistol dacă 
nu eram de-al lor? 

— Poftiţi cu mine! zâmbi stewardesa profesional, ca să nu-i 
alarmeze pe restul pasagerilor. Mergem în partea din spate a 
aeronavei. 

Într-adevăr, omul ăsta are sub haină o armă, constatase ea 
mai înainte, luându-și inima-n dinţi conform principiului „fie ce-o 
fi!” 

Bărbatul se ridică de la locul său și o porni spre coada 
avionului. Odată ajuns acolo, așteptă ca tânăra să tragă 
perdelele și se așeză comod pe o banchetă. Era hotărât să 
profite de acea oportunitate la care nici măcar nu îndrăznise să 
spere ceva mai devreme. 

— Nu te mint câtuși de puţin, draga mea. Vreau să dau un 
telefon scurt și-atât. Nu suferă amânare. Misiunea mea este de 


39 


a salva niște ziariști care au fost luaţi ostatici în Irak, dar să nu 
spui asta nimănui, că ai putea periclita succesul operaţiunii. 

— M-aţi lăsat mască, domnule... 

— ... Spune-mi Lucky și ai încredere-n mine! Asta e tot ce te 
rog. 

— Lucky, dar știi că în timpul zborului nu se permit convorbiri 
telefonice... 

— Aparatul meu este conectat la satelit și nu vor fi niciun fel 
de probleme. În plus te rog, ba chiar insist, să asculţi întreaga 
convorbire pe care am s-o port. Așa te vei convinge că nu te-am 
minţit. 

Fără a mai aștepta acceptul ei, Branigan scoase celularul, îl 
activă și formă numărul de telefon al amicului său aflat în 
capitala Irakului. 

Numai de-ar răspunde - își zise Lucky -, altfel mă fac dracului 
de râs faţă de frumuseţea asta, iar planurile mele se dau peste 
cap. 

e 

— Ibn Obeida, s-au ivit probleme neașteptate. 

Glasul lui Ikrima nu prevestea nimic bun, ceea ce-l făcu pe 
Abdul să se înspăimânte, blestemând ziua în care participase la 
întocmirea acelui plan nebunesc. Din momentul în care fusese 
separat de jurnaliștii unguri, în urma altercaţiei ce avusese loc 
între ei, simţea în permanenţă că-i fuge pământul de sub 
picioare. Viaţa lui nu mai era atât de importantă pentru teroriști 
ca în momentul răpirii, la aranjarea căreia el fusese pionul 
principal. Sirianul devenise un tip incomod sau cel puţin inutil. 

— Ce vrei să spui cu asta? îndrăzni ostaticul. 

— Dacă maghiarii nu te mai primesc între ei, cum vom mai 
realiza filmările care să ateste că vă ţinem în viaţă? Negociatorii 
unguri ar face mare caz pe chestia asta. 

— Nu se pot face montaje? încercă Ibn Obeida marea cu 
degetul. 

— Ştii bine că nu, de ce mai întrebi? Vezi pe-aici vreun studio 
profesional de filmare sau ceva asemănător? 

— Și ce dacă ne filmaţi separat? Autorităţile maghiare și 
opinia publică internaţională or să-și pună tot soiul de întrebări, 
dar răspunsul îl știm doar noi. N-o să fie nicio problemă, Ikrima, 
te asigur! 


40 


— A doua treabă ar fi că ordinele iordanianului al-Zarkani - 
Allah să-l aibă în pază! - s-au modificat puţin. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Abdul pentru a doua oară. 

— Că nu mai vrem bani pentru eliberarea voastră. La mijloc 
este vorba despre politică. Dacă ungurii nu-și retrag trupele din 
Irak... 

— Bine, dar nu mai e picior de militar maghiar pe-aici. Au 
plecat cu toţii. 

— Poate că ai dreptate, însă din ultimele informaţii pe care le 
deţinem au de gând să se întoarcă la vară, sub un nou mandat 
NATO. La începutul verii va fi creată o nouă bază a aliaţilor, de 
1200-1500 de militari, iar trei companii - dintre care una 
ungurească - vor asigura paza acesteia. 

— Stai puţin, Ikrima, că nu înțeleg! Păi, dacă în Irak nu sunt 
unguri în acest moment, de ce nu luaţi banii, eliberându-i pe 
ostatici? Ce dacă e vorba să vină la vară? Până atunci se pot 
întâmpla o mulţime de lucruri. Nu văd legătura... Nu m-ai putea 
ajuta să stau de vorbă cu Zul Musad al-Zarkani - cinstit fie el și 
familia lui? 

— Nu stă de vorbă cu trădătorii. 

— Dar eu n-am trădat! se enervă sirianul. 

— Al-Zarkani îi consideră trădători pe toţi cei care umblă prin 
străini, în loc să lupte pentru apărarea Islamului. 

— Dar și noi luptăm într-un fel, finanţând armata de eliberare 
și de pedepsire a cruciaților. Nu putem fi cu toții soldaţi, iar 
războaiele nu pot fi purtate fără bani. 

— Ştii ceva - se enervă Ikrima -, ia mai lasă-mă-n pace cu 
vorbele astea meșteșugite, că m-ai ametit de cap! Am ordine pe 
care trebuie să le duc la îndeplinire și-atât. Dacă mi se cere să-ţi 
iau capul, ghinionul tău. Ba chiar cred că ar fi bine s-o facem, că 
atunci întreaga lume se va convinge că nu ne jucăm de-a 
răpirea și eliberarea ostaticilor. Și-acum, treci în celulă! 

— N-ai vrea să ne rugăm împreună înainte de asta? făcu 
Abdul o ultimă tentativă de a-și mai îmbuna gardianul. 

— Eu stau de vorbă cu trădătorii, dar nu mă rog alături de 
aceștia, veni răspunsul dur al irakianului, însoţit de gesturi 
elocvente. 

(J 

— Lucky te deranjează, iubitule, și nu vreau să aflu cât e 

ceasul la Bagdad, dacă te-am trezit cumva din somn. 


41 


— Prietene! se bucură Thomas Roe cu sinceritate în glas. Cum 
să mă deranjezi tocmai tu. Mă aflu la capătul unei zile foarte 
pline în capitala Irakului, în care n-am avansat prea mult cu 
ancheta, dar am mari perspective pentru ziua de mâine. 

— Cu alte cuvinte, n-ai nevoie de ajutorul meu, îl încercă 
Lucky. _ 

— Cum să n-am?! Intotdeauna am avut, la fel cum voi avea și 
de-acum înainte. Dar cu ce mi-ai putea fi tu de folos? Ţi-a venit 
vreo idee, sau ai „văzut” ceva? 

— Mă aflu într-o aeronavă care se îndreaptă spre tine, 
căpcăunule. Cred că spre seară voi ajunge acolo. 

— Dar asta e minunat. Nici nu știi cu ce surprize te aştept 
aici... 

— Aterizez pe Saddam International, sau cum i-o fi spunând 
acum. Afli tu ora. De-aia te-am sunat, ca să mă aștepți cu o 
mașină. Dar mi se pare mie sau gâfâi? 

— Ce-i drept, după o zi întreagă în soarele ăsta nemilos și cu 
victimele pe care le-am lăsat pe unde am trecut, am ceva 
motive să fiu istovit, crede-mă. 

— Povestește-mi cum te-ai distrat, da’ pe scurt. 

— Mai întâi am mardit un proxenet și i-am scos din uz gorilele 
pentru o vreme. Pe urmă am pus la respect serviciul de pază al 
hotelului în care sunt cazat și l-am făcut pe recepţionerul-șef să 
mi se spovedească precum unui duhovnic de taină, iar pe urmă 
l-am lăsat fără o ureche pe directorul Arabellei. 

— Asta cine mai e, vreo târfă de pe-acolo? se amuză Lucky, 
imaginându-și grozăviile pe care le provocase amicul său. 

— Arabella e hotelul în care stau. Directorul mi-a promis că 
mâine dimineaţă mă pune în legătură cu Consiliul Clericilor 
Musulmani din Bagdad - un fel de școală religioasă universitară 
sau cam așa ceva -, care se bucură de un mare respect din 
partea tuturor credincioșilor de pe-aici. Ei vor transmite 
mesajele mele teroriștilor, ca să afle și ăia că n-am venit în 
Orientul Mijlociu ca să mă joc de-a „hoţii și vardiștii”. 

— Știu, am auzit de ei. Dar vezi să nu-ţi tragă ţeapă! Arabii au 
un cu totul alt mod de a gândi în comparaţie cu noi, iar cuvântul 
dat e vorbă-n vânt pentru ei. 

— Dacă directorașul ăsta nu se ţine de cuvânt, îi arunc hotelul 
în aer fără niciun fel de remușcări. De altfel, i-am și promis asta. 
Și, după ce stricăciuni le-am provocat oamenilor de pază, e 


42 


convins că n-am glumit, te asigur! În cele din urmă a înţeles cu 
ce treburi am venit în Irak. 

— Bine atunci, ai grijă de fundul tău! Apropo, vezi că gruparea 
Al-Tawhid Wal-jihad o ţine ostatică și pe o jurnalistă din Franţa. 
O cheamă Martina Bernard, în caz că dai de ea. Ciao, ne vedem 
la aeroport, prietene. 

Încheind convorbirea, Lucky studie mina impresionată a 
stewardesei și își făcu socoteala că acela era momentul cel mai 
prielnic pentru un atac frontal. Cât ai clipi, o trase pe genunchii 
lui, punându-i un deget pe buze și șoptindu-i la ureche: 

— Mai bine nu vorbi, ca să nu deconspirăm operaţiunea de 
salvare a ostaticilor din mâinile acelor răpitori ticăloși! Așa e mai 
bine... 

Tânăra se lăsă moale în brațele ciudatului pasager, iar acesta 
profită de ocazie pentru a-i scăpa o mână între sânii micuţi, dar 
mai tari ca două piersici coapte. 

— Ahhh! scânci ea prelung, neștiind cum era mai bine să 
reacționeze. 

Simţind-o că se afla pe picior greșit, Lucky o prinse de ceafă, 
o aplecă spre el și o sărută pătimaș, în vreme ce-i elibera pieptul 
feciorelnic pentru a se înfrupta mai departe din el. Imediat după 
aceea își insinuă o mână între picioarele tinerei, căutându-i 
blănița pufoasă și alintându-i-o cu delicateţe. 

De la o clipă la alta stewardesa devenea tot mai excitată, iar 
când bărbatul începu să-i muște sfârcurile, un deget 
pătrunzându-i între picioare, simţi că nu mai are aer. 

— Luckyyy, ce-mi faci?!... 

În loc de răspuns, Branigan o mai sărută o dată prelung și își 
scoase organul afară din pantaloni, obligând-o să i-l ia în mână. 

Stewardesa mai avu o slabă tentativă de împotrivire, însă 
limba care-i explora cavitatea bucală pur și simplu o înnebunea. 
Fără îndoială, nu-i putea rezista acelui bărbat care avea de dus 
la îndeplinire o operaţiune atât de primejdioasă. 

Bărbatul își făcu socoteala că poate merge mai departe, până 
la capăt, drept pentru care o așeză în genunchi în fața lui. Apoi îi 
eliberă gura și, împingând-o de ceafă, o făcu să-l înghită fără 
alte preparative. 

Cu excepţia unui geamăt prelung, dar în surdină, tânăra nu 
avu altă reacţie, înghiţindu-l până la scrot. În următoarele 
minute, capul ei cobori și urcă de-a lungul penisului erect, de 


43 


parcă avionul ar fi stat să se prăbușească, iar ea ar fi fost decisă 
să guste plăcerea supremă pentru ultima dată în viaţă. 

Ca să-i facă jocul, care și pe el îl amuza, Lucky o apăsa 
hotărât de ceafă, săltându-se într-un ritm susţinut spre a fi 
înghiţit în totalitate. De la o secundă la alta aștepta să 
ejaculeze, gândindu-se la cum va reacţiona stewardesa în acele 
clipe. 

Spre satisfacția lui, când primul jet porni spre laringele tinerei 
își dădu seama că aceasta nu va irosi nicio picătură. Nu în 
fiecare zi îi era dat să se bucure de... atenţia unui agent CIA 
aflat sub acoperire, ce era gata să-și dea viaţa pentru a salva 
niște ostatici pe care nici măcar nu-i cunoștea. Fără îndoială, 
acel bărbat viteaz avea un suflet nobil și trebuia răsplătit pentru 
riscurile la care se expunea. lar dacă ea n-o făcea - atunci și 
acolo -, atunci cine?!... 


44 


e Capitolul 7 « 


Convorbirea telefonică cu amicul său „paranormal” îl bine- 
dispusese din cale-afară pe Roe. 

— Uite că nu mă lasă la greu, stârpitura! rosti el cu glas tare, 
punând mâna pe telefon pentru a comanda ceva de mâncare la 
room-service. Ce-o să ne mai distrăm, pe onoarea mea... 

Zece minute mai târziu, în ușa apartamentului său se auzi un 
ciocănit discret. Își privi ceasul și rămase pe gânduri. 

E ora două noaptea, și totuși mi-au pregătit cina în doar zece 
minute, se gândi el. Asta nu-mi miroase-a bine, mai ales că n- 
am cerut doar două felii de salam și o bucată de brânză. la s-o 
încărcăm noi pe tanti Beretta, pentru orice eventualitate. 

După ce termină în grabă respectiva operaţiune, răspunse la 
cel de-al treilea ciocănit în ușă: 

— I'm coming! 

Deschise larg, ca să vadă cu câţi chelneri are de-a face, și 
cum măsuţa cu rotile era împinsă doar de un arab firav și 
negricios, se mai liniști puţin. 

— Come in! îl invită el, făcându-i loc să intre în apartament. 
Mi-e o foame de lup, dacă-ţi vine să crezi. 

Chelnerul îi zâmbi strâmb, grăbindu-se să părăsească 
încăperea, fără a mai aștepta bacșișul cuvenit. Acest fapt îl 
frapă pentru a doua oară pe agentul CIA, care știa că arabii nu 
erau de felul lor niște afoni la capitolul ăsta. 

— Stai să-ţi dau un ciubuc! îi ceru el, căutându-se prin 
buzunare. 

— No problem, no problem! dădu chelnerul din mâini, în semn 
că nu era nevoie de niciun deranj. 

— Serios?! se miră Tom, scoțându-și la iveală Beretta și 
armând-o într-o secundă. Atunci poate că vrei un glonț în 
scăfârlie. Hands up! 

Arăboiul se execută instantaneu, demonstrând că pricepea 
bine engleza, apoi îl privi pe malacul din faţa sa cu niște ochi 
îngroziţi. 

— Don't kill me! Don't kill me, please! Nu ţi-am făcut nimic, 
de ce să mă omori, stăpâne? 


45 


Amuzat că distracţia devenea din ce în ce palpitantă, agentul 
special îi scoase arabului cureaua de la pantaloni - ţinându-l în 
permanenţă sub ameninţarea pistolului - și îl obligă să-și pună 
mâinile pe ceafă. Apoi îi petrecu cureaua de două ori în jurul 
gâtului, având grijă să-l prindă și de încheieturile mâinilor, după 
care strânse cu putere, până-l văzu pe chelner că se înroșește, 
de-abia mai putând respira. La o percheziţie corporală sumară, 
Tom constată că omul nu era un sinucigaș de profesie, neavând 
asupra sa vreo încărcătură explozivă. 

— Asta înseamnă că ori mi-ai pus bombe sub masa cu rotile, 
ori mi-ai otrăvit bucatele, ticălos mic ce ești. la să vedem noi în 
ce mod ai vrut să mă lichidezi... 

Cum sub fața de masă nu descoperi nimic, Roe se apropie de 
capacul mare de inox ce acoperea cina comandată, privindu-l pe 
arab în ochi. 

Dacă acesta ar fi putut vorbi, ar fi urlat de spaimă, însă glasul 
îi era obturat de cureaua care-i strangula beregata. Din gâtul lui 
nu ieși decât un hârâit prelung, în vreme ce bietul prizonier 
dădu să se așeze pe vine. 

— Ce-ai, mă, te-a apucat subit pântecăraia de spaimă? se 
amuză Tom. Nu vrei să călătorești împreună cu mine pe lumea 
cealaltă? la să-mi spui tu acum cine te-a trimis cu cadoul ăsta la 
mine... Desigur, deocamdată nu poţi vorbi, dar când vei avea 
ocazia s-o faci n-o pierde, că e păcat de boașele tale, ha, ha, ha! 

Malacul deschise larg fereastra și văzu că aceasta dădea într- 
un fel de curte interioară, care în cursul zilei era folosită drept 
terasă. 

O bombă prea puternică n-au pus ei aici, ca să dărâme întreg 
hotelul, iar de-o explozie în plină noapte nu se sinchisește 
nimeni la Bagdad, își făcu el socoteala. Așa că nu-mi asum cine 
știe ce risc. 

In consecință, luă binișor masa cu totul, se apropie de geam și 
o azvârli în curte, pentru orice eventualitate adăpostindu-se în 
spatele peretelui. lrakianul se aruncă și el la pământ, iar în 
secunda următoare o explozie puternică se făcu auzită în 
noapte, provocând spargerea câtorva geamuri de la parterul 
stabilimentului. Atât și nimic mai mult. 

— Carevasăzică era o mină antipersonal, remarcă Roe, 
frecându-și mâinile mulțumit. Poate că meritam mai mult, la 
valoarea mea, dar asta e o cu totul altă problemă, care nici 


46 


măcar nu-ţi poate fi imputată. Acum să vedem ce fac cu tine... 
Pentru început am să te dezleg, că văd că te cam sufoci. Da' să 
fii cuminte, că sunt în stare de orice, ai văzut! 

Eliberat tocmai când nu credea că va mai avea o asemenea 
șansă, chelnerul începu să-și frece abitir gâtul și ceafa, iar în 
scurt timp scăpă de culoarea roșiatică a feței, revenindu-și la 
normal. 

— Cine te-a trimis? fu prima întrebare pe care i-o adresă 
agentul. Și, înainte de a-mi răspunde, trebuie să te previn: dacă 
nu-mi răspunzi sau o faci prea încet, îţi rup câte un deget. 
Așază-te, fă-te comod, ce mama dracu', doar îmi ești musafir. 

Rămas de mult fără glas, irakianul se execută, încercând să 
adopte o atitudine care să stârnească îndurarea colosului ce-l 
domina în totalitate. 

— Deci, cine te-a trimis? repetă Roe întrebarea, așezându-se 
în faţa chelnerului pe un taburet și luându-i degetele în mâinile 
lui masive. 

În secunda următoare, un trosnet de oase rupte și un urlet 
deznădăjduit anunţară că supliciul irakianului începuse. 

— Te rog să mă scuzi! îl făcu Tom să tacă, slăbind puţin 
strânsoarea. Poate că m-am cam grăbit. Dar - am uitat să-ţi 
spun - mai e ceva. Dacă mai ţipi, deranjându-i pe ceilalți turiști 
din acest frumos hotel, îţi mut fălcile din loc, ca să n-o mai faci. 
Fii bărbat și rabdă, ce mama dracu', nu te smiorcăi ca o muiere! 

În minutele următoare, arabul suportă cu stoicism ruperea a 
câte trei degete de la fiecare mână, recunoscând în cele din 
urmă că directorul era cel care-l obligase să-i servească 
agentului mina antipersonal. Dacă ar fi știut mai multe, ar fi 
spus. De pe fruntea lui, șiroaie de sudoare i se prelingeau pe 
față, iar ochii i se înroșiseră de durere. 

Din păcate pentru nefericitul personaj, Roe trebuia să se 
asigure că nu este minţit, așa că îi mai frânse câteva falange 
drept bonus. 

— Acum te cred, conchise în cele din urmă, eliberându-și 
prizonierul din strânsoare. Și, cum nu-mi mai ești de folos, mă 
întreb ce să fac cu tine?! Să te împușc și să te arunc pe 
fereastră, ori mai bine te las în viaţă, sub jurământul că te vei 
ruga lui Allah de patru ori pe zi pentru sănătatea mea? Măcar o 
lună de-aici înainte, sau măcar o săptămână. 


47 


— lartă-mă, stăpâne! îndrăzni irakianul să se roage, punându- 
și mâinile la subsuoară, în intenţia de a mai estompa durerea 
ce-l seca la ficaţi. M-au obligat s-o fac. Dacă n-o făceam, mă 
omorau ei mai înainte... 

— Hopa... care ei? 

— Directorul și cei din subordinea lui, veni repede răspunsul 
celui întrebat, care dovedea astfel că prinsese repede regulile 
americanului. N-am avut încotro, stăpâne. 

— Bine, am să te las în viaţă, m-ai convins. Deși, după umila 
mea părere, voi nu meritaţi să trăiţi de vreme ce decapitaţi 
ostaticii pe care puneţi mâna. 

— Nu eu, stăpâne. Nu toţi suntem așa... 

— ... Îndrăznești să mi te împotrivești!... îl întrerupse agentul 
CIA, făcând pe furiosul, dar amuzându-se în sinea lui. Taci și- 
ascultă ce trebuie să faci! Te duci chiar acum la director și-i spui 
că rămâne cum am stabilit. Mâine dimineaţă vreau să mă 
întâlnesc neapărat cu clericii ăia. Dacă încearcă să mă tragă-n 
piept, îi mai mănânc o ureche. Urmează nasul, obrajii și gușa aia 
de om prea sătul, care m-a enervat de la prima vedere. Incearcă 
să fii cât mai convingător, că e păcat de zilele tale. Și ale lui, 
deopotrivă... 

e 

Foarte mulțumit de prestația profesională a stewardesei, 
Lucky depuse pe obrazul acesteia un sărut drept mulțumire, 
după care se îndreptă spre locul său. Nu înainte de a-i șterge 
tinerei colțul gurii, unde se mai vedea încă un firișor minuscul de 
spermă. 

— Ai fost adorabilă, draga mea. Dumnezeu să aibă America în 
pază! 

După socoteala lui, nu mai erau decât vreo două-trei ore de 
zbor, timp de altfel suficient ca să tragă un binemeritat pui de 
somn. 

Până adorm, poate că n-ar fi rău să „văd” ce se va întâmpla 
mâine cu Tom, la întâlnirea cu clericii musulmani, se gândi 
Lucky, încercând să se concentreze cât mai adânc. Dacă e 
groasă îi mai dau un telefon, iar dac-o fi să mă simt bine, îi mai 
trag și stewardesei un număr. la să vedem... 

În câteva minute Lucky intră în transă, pasagerii din imediata 
lui apropiere fiind convinși că acesta adormise buștean. 


48 


În ușa apartamentului închiriat de agentul CIA Thomas Roe se 
afla chiar directorul hotelului Arabelle, având capul bandajat ca 
Omul Invizibil. Musafirul izbucni în râs când îi văzu, și nu se putu 
abţine să nu remarce: 

— Ți-au făcut cumva transplant de creier de te-au legat în 
halul ăsta? 

— Nu, stăpâne, mi-au salvat doar urechea, cosându-mi-o la 
loc, răspunse irakianul fără niciun chef, ceea ce demonstra că 
nu gustase gluma americanului. 

— Au reușit? Ha, ha, ha! În cazul ăsta să știi că îmi ești dator. 
Iniţial, după ce ţi-am mușcat-o, am vrut s-o și mestec, dar m-am 
răzgândit în ultima clipă. Deși nu prea cred, ai putea să fii, 
totuși, un băiat de treabă. 

— Multumesc, stăpâne! 

Directorul vorbea o engleză mult peste medie și destul de 
inteligibilă, ceea ce era pe placul lui Tom. Avea și el cu cine să 
converseze mai mult, pe diverse teme de larg interes. 

— Prietene - reveni agentul -, este adevărat că arabii în 
general, și musulmanii în special, nu pun mare preţ pe cuvântul 
dat? 

— Noi ţinem foarte mult la onoare, ripostă irakianul, 
îndreptându-se cu mândrie de spate. 

— Stai puţin, că eu nu vorbeam despre niciun fel de onoare, ci 
despre cuvânt. 

— Cuvântul e o vorbă, iar vorbele pot fi duse de vânt. Nu și 
faptele, care rămân în urma noastră. Dar nu-ţi face griji, că nu e 
niciun pericol. 

— Cu alte cuvinte, ai putea să-mi întinzi o cursă și-n această 
dimineaţă, așa cum ai încercat azi-noapte, reflectă agentul. Nu-i 
frumos deloc, pal... 

Directorul se dovedi suficient de inteligent încât să tacă, spre 
a nu-și enerva călăul. Oricum recunoscuse că nu punea preţ pe 
cuvânt. 

— În acest caz, amice, uite cum o să facem. Tu ai să fii în 
permanență în fața mea, inclusiv în mașina care ne va 
transporta până la clericii ăștia ai tăi. Nu prea cred eu că 
prietenii tăi teroriștii ţin cine știe cât la viaţa ta, dar îmi asum 
acest risc. La cea mai mică muscă puturoasă care mi se pune pe 
obraz, te-am lichidat. Ai înţeles? 


49 


Cei doi coborâră scările, Roe considerând că sunt mai sigure 
decât liftul, iar la parter îi șopti directorului: 

— Spune-le să tragă mașina în faţă! Cine-i tânăra aia de la 
recepţie? 

— Fiica mea. 

— Va merge și ea cu noi, așa, ca măsură suplimentară de 
prevedere. 

— Stăpâne, nu pune viaţa odorului meu în primejdie... E doar 
un copil. Nici n-a împlinit douăzeci de ani... 

— ... Ce primejdie? îl întrerupse Tom vesel. Doar nu ne paşte 
niciun pericol, doar m-ai asigurat sub cuvânt de onoare. Face și 
ea o plimbare, că n-o să-i strice. Nu vezi ce palidă e... 

Directorul dădu câteva ordine pe limba lui, după care se 
îndreptă spre ieșire alături de fiica sa. 

În faţa hotelului îi aștepta o limuzină cam hodorogită, dar 
destul de curată, iar șoferul - care n-arăta deloc a ceea ce voia 
să pară - le deschise portierele. 

— Eu am să mă sui ultimul, zise agentul, privind circumspect 
împrejur și încercând să se miște încontinuu, pentru a nu fi luat 
la ţintă de cine știe ce lunetist. Repede! 

Douăzeci de minute mai târziu - timp pe care americanul îl 
petrecuse jucându-se absent cu revolverul, spre disperarea 
celorlalți pasageri ai autoturismului -, mașina opri în faţa unei 
clădiri imense și solide din piatră, înaltă, cu o curte mare și un 
turn ce aducea a minaret de moschee. 

— Am ajuns, îl informă omul de la volan. 

Tom o îndemnă pe fiica directorului să coboare, apoi o urmă și 
el pe aceeași parte. 

— De voi nu mai am nevoie, fata îmi este de ajuns. 

Directorul încercă să protesteze, însă privirea dușmănoasă a 
americanului îl făcu să înţeleagă că asemenea gesturi erau 
complet inutile. 

— Vreau să găsesc mașina în același loc, și să nu umblaţi la 
ea. Știţi voi la ce mă refer. Fiică-ta va conduce la înapoiere, așa 
că vezi cum te descurci cu amicii tăi, teroriștii. Poate-i convingi 
să fie îndurători cu ea. 

În faţa intrării îi așteptau patru musulmani îmbrăcaţi 
tradiţional. Trei dintre aceștia purtau peste galabie câte o vestă 
sub care, cu siguranţă, erau ascunse arme de foc. Îl invitară 


50 


imediat într-o încăpere de la poartă, sărăcăcios mobilată, după 
care cel mai firav dintre arabi, care purta o barbă îl informă: 

— Femeile n-au voie să intre în acest sfânt lăcaș. 

— Serios? făcu Roe pe miratul. Păi, aici nu este o universitate? 
Și, orice-ar fi, o să faceţi o derogare. Astăzi va intra. 

Pe același ton calm, bărbosul continuă: 

— În acest sfânt lăcaș nu se intră cu arme. 

— Da' ei au voie? întrebă Tom, arătând înspre purtătorii de 
veste și începând să se amuze. Maimuţele astea put de la o 
poștă a praf de pușcă. 

Cei trei făcură un pas spre el, moment în care americanul îi 
opri cu un gest, adresându-i-se celui ce dăduse dispoziţiile de 
mai înainte: 

— Tu ești șeful? Nu de alta, dar nu vreau să omor decât 
gărzile, și ar fi păcat să comit vreo eroare dintr-o regretabilă 
confuzie. 

În loc să-i răspundă, bărbosul se adresă celor trei în arabă, 
dar Roe reacţionă din instinct, înainte să mai ia seama la ce 
aveau arăboii de gând să facă. Işi scoase pistolul de la brâu și, 
fără să-l armeze, înfundă ţeava Berettei în ochiul celui mai 
apropiat adversar. Orbita acestuia pârâi, iar un jet de sânge 
brun o stropi pe fiica directorului de hotel din cap până-n 
picioare. Nefericitul nu mai apucă să urle de durere, fiindcă 
americanul îl prinse imediat de ceafă și îl izbi în bărbie cu 
genunchiul, trimițându-l în lumea viselor, așa rănit de moarte 
cum era. 

În secunda următoare, o lovitură năprasnică de pumn, în care 
Tom pusese întreaga sa forţă, îl proiectă pe altul prin aer în zidul 
din spate. lrakianul se izbi cu capul de perete, apoi se prelinse 
leșinat la podea, zidul rămânând pătat de sânge amestecat cu 
păr și bucăţi de creier. 

Între timp cel de-al treilea apucase să scoată la vedere un 
pistol-mitralieră fără pat, iar acum se chinuia să-i tragă piedica 
și să-l armeze. Cu o lovitură de picior, Tom îl făcu să scape arma 
din mână și îl prinse la subsuoară, răsucindu-l cu spatele. Intre 
timp, în vreme ce-l sufoca definitiv și pe ultimul paznic, îl ţinea 
la respect pe bărbos cu revolverul Beretta de calibrul nouă 
milimetri. 

— Ei, cum ziceai că rămâne cu armele și cu femeile în biserica 
ta? 


51 


Bătrânul depunea eforturi vizibile pentru a-și păstra calmul, și 
în mare măsură reușea. Totuși, nu se putu abţine să nu-și arate 
compasiunea față de semenii săi, care fuseseră uciși ca niște pui 
de găină, fără a avea măcar vreo șansă de scăpare. 

— Cum ai putut să-i ucizi cu-atâta sânge rece? se lamentă el, 
căzând în genunchi și luându-și capul în mâini. Cum ai putut? 

— Da’ voi cum puteţi să decapitaţi niște oameni nevinovaţi și 
să-i mai și filmaţi în acest timp? se enervă americanul, gata să-i 
tragă și bărbosului vreo două. Așa vă-nvață religia voastră 
blestemată? Măcar ăştia erau luptători, nu civili. Voi sunteți 
niște bestii, dar cu mine v-aţi găsit nașul ticăloșilor! Am să vă 
mănânc ficaţii la toți. 

incapabil să mai spună ceva, bătrânul rămase în genunchi, 
neștiind ce să facă. Intr-un colţ al încăperii, tânăra recepţioneră 
se așezase pe vine și plângea cu suspine, îngrozită de scenele la 
care asistase. 

— Cum te cheamă și cine ești? îl readuse agentul CIA pe arab 
cu picioarele pe pământ. 

— Hamza Kolmar și sunt unul dintre cercetătorii acestui sfânt 
lăcaș. 

— la să mă mai scutești tu pe mine cu lăcașul tău plin de 
ucigași! se enervă Roe din nou. Faci parte din conducere, ori ești 
doar un trepăduș oarecare? 

— Sunt unul dintre cei șapte învățați ai conducerii superioare 
a Consiliului Clericilor Musulmani. 

— Foarte bine, atunci poţi să-ţi suni un prieten. Vreau să 
spun, cheamă un coleg care să vadă cum stă treaba pe-aici - 
dar numai unul -, că tu mergi cu mine la plimbare. 

— Nu merg nicăieri! 

— Da’ ce, te-a întrebat cineva dacă ai sau nu chef de 
plimbare? se răsti Tom la bătrân, ridicându-l în picioare de 
barbă. Il chemi ori intru în rahatul ăsta de lăcaș și fac pulbere 
tot ce întâlnesc în cale? 

De data asta înspăimântat, înțeleptul puse mâna pe 
receptorul unui telefon agăţat pe perete și formă două numere, 
apoi vorbi câteva secunde în arabă. După ce încheie 
convorbirea, americanul se postă în pragul ușii în așteptare, iar 
cercetătorul Islamului încercă să vadă dacă vreunul dintre cei 
trei mai era în viaţă, pentru a-l ajuta cu ceva. Constatând 


52 


oroarea, începu să se roage pentru sufletele lor păcătoase, 
rostind Salat al-Janazah stând în picioare. 

— Allah Akbar! Subhanaka allahumma wa bihamdica wa 
tabarkasmuka wa ta'la jadduka wa jala thanau'ka wa la ilaha 
ghairuka (O, Allah, a ta e gloria și slava, binecuvântat este 
numele Tău, slăvită este măreţia Ta și glorioasă e slava Ta, că 
nu e alt Dumnezeu în afară de Tine). 

În cele din urmă își făcu apariţia încă un personaj cu barbă, 
care purta și vestă, dar nu era înarmat, după cum avea Roe să 
constate la percheziţie. 

— Vă las trei minute să staţi de vorbă, după care plecăm. 
Poimâine îi vreau liberi și teferi pe cei doi ziariști unguri răpiți 
împreună cu ghidul lor american și pe jurnalista franţuzoaică. In 
caz contrar vă arunc în aer stabilimentul ăsta ce duhnește de la 
o poștă, și-l spânzur pe drăguţul Hamza Kolmar - parcă așa 
ziceai că te cheamă, nu? - de cea mai înaltă moschee din 
Bagdad. Să nu ziceţi că nu v-am spus... 


53 


e Capitolul 8 « 


— Ibn Obeida, prietenul tău nu mai are șanse de scăpare. Cel 
puţin douăzeci de ani nu mai iese din închisoare, după cât a 
furat în Ungaria. Soarta îţi e pecetluită. Roagă-te la Allah cel 
Milostiv, îndurător - cinstit fie-i numele-n veci! - și împacă-te cu 
destinul ce ţi-a fost hărăzit. 

Lui Abdul nu-i rămase altceva de făcut, la auzul acelor vorbe, 
decât să se arunce la pământ, sărutând bocancii gardianului 
său. În cele din urmă, reuși să îngaime printre sughiţuri de 
plâns: 

— Allah Akbar! 

Plictisit, dar și scârbit de acea lipsă de demnitate, Ikrima îl 
împinse cu piciorul pe siriano-american, dând să plece din celula 
subterană a închisorii special amenajate pentru ostatici de 
seamă. 

— Nu mă părăsi, stăpâne! N-am trădat! Ai să vezi că veţi avea 
numai de câștigat dacă mă lăsaţi în viaţă. Fac orice... 

— Tu nu-nțelegi, Abdul, că nu mai reprezinţi niciun interes 
pentru al-Zarkani? Trebuie să mori, nu există alternativă. 

Ostaticul cumpăni vorbele irakianului și un gând nebunesc îi 
veni în minte. Decât să moară ucis ca un trădător - ceea ce nu 
considera că este - mai bine murea luptând, jucându-și ultima 
carte. 

— Și cum voi fi omorât? întrebă el pentru a trage de timp și a 
încropi un plan de atac. 

Ikrima era înarmat, iar el nu. 

— Probabil că ţi se va tăia capul. 

Lacrimile lui Abdul ar fi înduioșat multe suflete slabe de înger, 
nu și pe cel al gardianului său, care părea de piatră. 

— Dar dacă totuși soarta mea a fost hotărâtă, nu puteţi să-mi 
asiguraţi un confort mai mare și să-mi daţi mai multă mâncare 
înainte de a ucide un om nevinovat? 

Și mai scârbit ca mai-nainte, Ikrima îi întoarse sirianului 
spatele, dând să părăsească celula. In acel moment, Ibn Obeida 
făcu un salt ca o panteră și ateriză în cârca irakianului, 
prinzându-l cu un braț pe sub bărbie. In același timp îi smulse 


54 


baioneta de la brâu și îi secționă jugulara, înfigându-i degetele 
celeilalte mâini în orbite și trăgându-i capul pe spate. 

Luat prin surprindere, Ikrima nu avu timp nici să ţipe, nici să 
se apere în vreun fel. Singura sa reacţie constă în faptul că se 
lăsă în genunchi, încercând să-și arunce agresorul peste cap. 
Din nefericire pentru el, era prea târziu. Pierduse sânge din 
belșug, iar mișcările-i deveneau din ce în ce mai lipsite de vlagă. 
Viaţa se scurgea din el cu rapiditate, spre bucuria lui Abdul, pe 
chipul căruia se conturase un zâmbet diabolic. 

— Mori, spurcăciune! 

e 

— Gata cu amabilităţile! Tu, pleacă! se rasti Tom la ultimul 
savant. 

Acesta se îndepărtă în tăcere, convins sută la sută că 
americanul era mai dur decât toţi teroriștii arabi luaţi la un loc. 

— Ridică-te! îi ceru el fetei, aflate încă în stare de șoc. Vrei o 
palmă, ori îţi revii singură? Nu de alta, dar vei conduce mașina 
de-afară. Nu-mi spune că nu știi să șofezi, că nu te cred. Nici pe 
tine, nici pe vreun alt arab de pe această planetă. Voi o luați 
înainte. Urcaţi amândoi în faţă, iar pe urmă pornești motorul. 
Fetițo, tu deschizi și portiera din spate, iar dacă demarezi 
înainte să urc eu, două gloanţe bine trase vă vor face creierii 
terci la amândoi. Ai văzut cum ucid cu mâinile aproape goale... 
Cu un pistol ca Beretta asta îmi e și mai ușor, crede-mă! 

Incapabilă să spună ceva, fiica directorului execută întocmai 
ordinele primite. 

Ceva mai sigur pe sine, Hamza Kolmar o urmă, dar fără a 
avea intenţia de a se opune în vreun fel. Era absolut convins că, 
dacă ar fi încercat, americanul ar fi făcut și mai multe victime în 
jurul său. 

— Foarte bine, frumoaso, acum pornește motorul, să vedem 
dacă sare în aer! 

De la o distanţă de circa cincizeci de metri, directorul 
hotelului îi făcea semne disperate cu mâna pentru a-i atrage 
atenţia. Până la mașină, Thomas Roe avea de parcurs circa zece 
pași. Își luă avânt, făcu un pas, dar imediat după aceea se 
retrase la adăpostul porţii de piatră. Un glonte mușcă asfaltul la 
două palme în fața lui, ricoșând aiurea. 

Traiectoria proiectilului îl făcu pe agent să privească în sus, 
zărind astfel, pe acoperișul clădirii de vizavi, un om înarmat. 


55 


Îndreptă Beretta într-acolo și trase aproape fără să ochească. În 
secunda următoare se auzi un urlet de moarte, iar lunetistul se 
prăbuși de la înălţime, în cap cu o gaură ce-i acoperea întreaga 
frunte. 

— Aha, aveţi chef de joacă! înţelese Roe în cele din urmă. 
Staţi puţin, că n-aţi văzut decât reclama. 

Apoi se repezi în încăperea cu cadavre, strânse toate armele 
de pe-acolo, inclusiv câteva grenade defensive rusești pitite sub 
vestele înflorate ale morţilor, și se întoarse în poartă. De frică, 
fata nu îndrăznise s-o ia din loc, iar imamul se ruga pentru 
sufletul celui împușcat în cap de parcă ar fi fost propriul său fiu. 
Oricum, Tom era pregătit să arunce o grenadă pe urmele lor, în 
cazul în care tânăra ar fi avut proasta inspiraţie de a demara. 

e 

Când Abdul se ridică de pe Ikrima, care căzuse în genunchi, și 
îi dădu drumul, viața se scursese deja din irakian. Ibn Obeida 
zâmbi mulțumit și începu să dezbrace cadavrul, echipându-se cu 
uniforma acestuia, cu ochii pe ușă și gata oricând să riposteze 
unui atac. Într-un buzunar găsi și o cagulă, pe care se grăbi să 
și-o pună pe cap, apoi studie automatul, încercând să-și 
amintească cum se folosește. 

Am să-mi vând scump viaţa, își zise el, aducând tot felul de 
injurii teroriștilor cu care se înhăitase. Din păcate nu prea mă 
pricep la arme, așa că va trebui să mă bazez în continuare pe 
noroc. 

Cum avea aproape aceeași statură cu Ikrima, fiind doar puţin 
mai scund, hainele i se potriveau la perfecţie. Își puse automatul 
acestuia la spate, iar baioneta o lăsă în teacă, gata s-o 
folosească în orice moment. 

leși prudent pe hol și zăvori ușa în urma lui, îndreptându-se 
tiptil într-o direcţie oarecare. 

Să-i eliberez și pe unguri? se gândi el. Mi-ar putea fi de folos, 
dar ar putea să mă și încurce. Ba chiar să sară din nou la bătaie, 
ceea ce ar alarma întreaga bază sau ce naiba o fi construcția 
asta în care mă aflu. Mai bine nu. 

Făcu alţi pași cu băgare de seamă, ajungând la o bifurcaţie pe 
care o cunoștea. 

Încolo sunt WC-urile, deci am s-o iau în direcţia opusă. 

După alţi câţiva metri urcă șapte trepte, ajungând în faţa unei 
uși întredeschise. Privi prin crăpătură, apoi pe gaura cheii, dar 


56 


nu reuși să vadă nimic. Peste tot era o lumină artificială oarbă, 
razele soarelui fiind total absente. 

Din calculele mele, nu mă pot afla la mai mult de doi-trei 
metri sub pământ, aprecie Abdul. Mi-aș fi dat seama la sosire. 
Oricum, trebuie să trec de ușa asta blestemată. 

Cu inima cât un purice, dar bazându-se pe elementul surpriză, 
Ibn Obeida îndrăzni să dea ușa de perete, cu arma pregătită de 
atac. La trei metri distanţă, tolănit pe un scaun de piele - care 
contrasta grotesc cu austeritatea cazematei - se afla un arab 
necunoscut, pe care îl pufni râsul văzându-l pe Abdul mascat și 
cu pistolul-automat în poziţie de tragere. 

— Ce s-a întâmplat, lIkrima-baba, avem de executat vreo 
simulare? întrebă acesta, amuzat, crezând că vorbește cu șeful 
său. 

În loc de răspuns, Ibn Obeida apăsa pe trăgaci, strângând din 
ochi. O dată, și încă o dată, și încă o dată. Dar cartușele se 
încăpăţânară să rămână nepăsătoare în încărcător. 

Cu o prezenţă de spirit de care nu se știa în stare, Abdul mai 
făcu câţiva pași în direcţia gardianului de serviciu, luând 
automatul în mâna stângă și rostind: 

— Allah Akbar! 

Destul de contrariat, irakianul se ridică din fotoliu și vru să-i 
adreseze celuilalt o nouă întrebare, dar nu mai apucă. 

Ibn Obeida scoase baioneta din teacă și i-o împlântă 
adversarul direct în inimă, privind cu sadism în ochii acestuia. 
Apoi repetă formula pe care în acele clipe de coșmar o 
considera magică: 

— Mori, spurcăciune! 

e 

Thomas Roe se aruncă pe ușa mașinii care îl aștepta, în timp 
ce câteva gloanțe șfichiuiau din nou asfaltul în imediata lui 
apropiere. 

— Așadar, nu vă potoliţi! se amuză el, de parcă s-ar fi aflat în 
toiul unui meci de paintball, unde putea fi cel mult mânijit cu 
vopsea. Atunci, hai să ne jucăm! adăugă agentul, după ce 
luneta limuzinei se făcu ţăndări, fiind străpunsă de un glonț. 
Demarează! îi ceru el fetei de la volan. 

Ceea ce fiica directorului și făcu, dar cu încetinitorul, de parcă 
s-ar fi aflat pentru prima dată în viaţa ei într-o asemenea 
ipostază. 


57 


În timp ce Tom își pregătea armele, avu vreme să-l vadă pe 
tatăl fetei alergând după mașină cu mâinile ridicate, 
implorându-i pe teroriștii aflați la pândă să nu tragă asupra fiicei 
sale. Asta până când o rafală îi seceră picioarele, trântindu-l la 
pământ. Ajungându-l din urmă, cel ce fusese șoferul mașinii la 
venirea lor la sediul Consiliului Clericilor Musulmani îl împușcă în 
piept de două ori, apoi goli încărcătorul automatului în direcţia 
automobilului. Consternat, Roe îl ochi atent cu revolverul 
Beretta, făcându-i și și lui o gaura în frunte, drept răsplată. 

— Dobitocule, dacă voiam să moară l-aș fi ucis eu până acum. 
Dacă ești prost, du-te după el! Vacanţă plăcută! Draga mea, nu 
poţi să conduci mai repede? i se adresă el fetei de la volan. 
Dacă nu știai, asta este una dintre condiţiile pentru a rămâne în 
viaţă. 

Cine știe din ce motiv, la acea oră a dimineţii circulaţia nu era 
nici pe departe una aglomerată, așa că deplasarea se dovedea 
destul de facilă. 

— Mergi spre Parlament! îi ceru agentul special CIA fetei 
fostului director de hotel. 

Bine că am trecut întregi de zona în care se trăgea asupra 
noastră de pe acoperișuri, își zise Roe, cercetând plafonul 
mașinii și observând că în acesta erau înfipte câteva gloanțe. Și 
noroc că n-au tras cu arme de mare calibru. Altminteri, acum 
eram îngerași. 

Privind în urmă, văzu două BMW-uri rechin îndreptându-se cu 
viteză spre ei, aripă la aripă. 

— Așa, frumoșilor! se bucură Tom. Come to papa! 

Luă două automate rusești și începu să tragă în direcţia 
acestora prin geamul spart, cu ambele mâini. Dintre cele șaizeci 
de cartușe mai mult de jumătate își atinseseră ţinta, însă fără a 
provoca mari stricăciuni, dovadă fiind faptul că bolizii continuau 
să-i urmărească. Asta îl amuza pe agent, căruia nici măcar nu-i 
păsa că fata de la volan conducea cu doar șaizeci de kilometri la 
oră, comportându-se ca un robot. 

Roe aruncă pistoalele-automate în calea urmăritorilor, după 
care goli și încărcătorul celui deal treilea AK-47 în aceeași 
direcție, reflectând cu glas tare: 

— Da’ repede se mai duc gloanțele astea... 

Ajungând ceva mai aproape, pe geamurile lăsate ale BMW- 
urilor se iviră siluetele a doi trăgători, care începură să 


58 


împroaște gloanţe spre fugari. Pentru teroriști nu mai conta 
dacă omorau o femeie, un înţelept și totodată savant în ale 
Islamului, important era să-l răpună pe american. 

— la staţi puţin! se irită Tom. Se îngroașă gluma, iar voi 
trebuie să mergeţi la culcare. 

In timp ce calcula distanţa dintre el și urmăritori scoase cuiele 
de siguranţă a două grenade, zâmbind amuzat. 

— la să vedeți voi acum ce-nseamnă sportul extrem! 

Privi puţin în față, la direcția de mers, și sesiză că aveau să 
vireze jumătate dreapta. Era exact momentul pe care-l aștepta. 
Dădu drumul grenadelor să se rostogolească pe asfalt, iar la 
câteva secunde distanţă auzi două explozii puternice, care îi 
confirmară faptul că ambele mașini zburaseră în aer, mai ales 
că de-acum nu-i mai urmărea nimeni. Totuși, americanul rămase 
cu o părere de rău în suflet, deoarece nu zărise nicio secvenţă 
din acel spectacol, BMW-urile ieșind din raza sa vizuală datorită 
virajului. 

Cu Beretta pe genunchi, scoase celularul și formă numărul 
așa-zisului consul Buttino De Sarno. 

— Prietene, ești la serviciu? 

— Da, ai nevoie de mine? se oferi acesta îndată. 

— Am de gând să-ţi fac o vizită, dar mai sunt cu un... prieten. 
Ți-aș rămâne îndatorat dacă ne-ai aștepta la poartă. Ajung în 
maximum zece minute. 

e 

Abdul șterse lama baionetei de bluzonul ultimei sale victime, 
o puse la loc, se așeză pe vine și încercă să-și dea seama de ce 
nu funcționase pistolul-automat. Abia atunci observă că nu-i 
trăsese piedica, realizând că o asemenea prostie l-ar fi putut 
costa viața. 

Işi continuă drumul, la fel de precaut ca înainte, ajungând din 
nou în faţa unor trepte și a unei uși. De-acum se obișnuise, fiind 
sigur că norocul va fi în continuare de partea lui. De data asta 
cu automatul armat și fără piedică, izbi ușa cu piciorul, 
năpustindu-se într-un hol care la prima vedere părea gol. 

Să nu mai fie niciun fel de santinelă pe-aici? se întrebă el, 
neîncrezător. Nu-mi vine să cred. 

Se apropie de un perete și înaintă tiptil. Coridorul urca în 
spirală, iar de undeva răzbătea o lumină naturală. 

Am reușit! se bucură Ibn Obeida, grăbind pasul. 


59 


În cele din urmă ajunse la nivelul solului, după ce mai urcă 
patru trepte, dar ceea ce văzu îl îngrozi, închisoarea ostaticilor 
se afla în centrul unei baze de antrenament a teroriștilor. Peste 
tot mișunau trupe bine echipate, care efectuau fel de fel de 
exerciţii, înarmate cu muniţie de război. 

De-aici nu mai am scăpare, se gândi el, deznădăjduit. Doar 
dacă pot să stau ascuns până la noapte, ca să încerc o evadare 
la adăpostul întunericului. 

Tocmai atunci auzi în spatele lui glasuri alarmate și zgomote 
de bocanci. Cu nervii la pământ, se așeză în fund, gata să tragă. 
Cea dintâi rafală îi nimeri pe primii doi gardieni, dar în spatele 
acestora se mai aflau și alţii. Cei din urmă se târâră la adăpostul 
cadavrelor, făcându-și din acestea un parapet. Intre timp se 
alarmară și luptătorii care se antrenau afară, pregătindu-se de o 
ambuscadă care, credeau ei, făcea parte din exerciţiu. 

Cum gardienii din subsol trăgeau spre el, Abdul se văzu nevoit 
să se târască pas cu pas spre ieșire. Aceștia împingeau 
cadavrele metru cu metru, apropiindu-se din ce în ce mai 
ameninţători. 

Când mai avea doar un metru până să ajungă pe terenul de 
instrucţie, Ibn Obeida rămase fără cartușe, înțelegând că doar o 
soluţie disperată îl mai putea salva. Pentru că nu mai avea ce 
altceva să facă, ieși în poligon cu baioneta în mână, strigând: 

— Allah Akbar! Ostaticii au scăpat și ne atacă. Sunt înarmaţi, 
aveți grijă! 

In vreme ce rostea aceste vorbe alerga spre grosul 
insurgenților, agitând disperat braţele. Trebui să ocolească o 
cireadă de vaci, și asta îi luă ceva timp. 

Imediat apărură și gardienii, care nu purtau măşti, colegii lor 
recunoscându-i imediat. 

— Nu-l omorâţi! strigă unul dintre cei veniţi din subteran, în 
clipa în care se auzi un foc de armă. 

— Nu mai are muniţie. Este un ostatic. 

Glonţul îl nimeri pe Abdul în pulpa stângă, făcându-l să cadă 
în genunchi. 

Un tip ce părea comandant se apropie de Ibn Obeida, îi 
ordonă să arunce baioneta, împușcându-l apoi în celălalt picior. 

— Asta ca să nu mai încerci să evadezi, până când al-Zarkani 
nu va hotărî soarta pe care o meriţi, îi explică el sirianului care 
urla de durere. 


60 


e Capitolul 9 e 


Barajul militarilor noii autorităţi irakiene, soldaţi ce erau 
coordonaţi de trupele americane, îl îngrijoră pentru moment pe 
Thomas Roe. Dar se liniști instantaneu, zărindu-și amicul cu care 
discutase deunăzi despre curve. 

Și soldatul îl recunoscu imediat, mirându-se cât de... afectată 
era mașina acestuia. 

— De unde vii, frăţioare, din Infern? 

In loc să glumească cu el, așa cum și-ar fi dorit, Tom îi arătă 
legitimaţia primită de la consulul american și îi ceru: 

— Fă automobilul ăsta să dispară de-aici, iar pe fată las-o în 
plata Domnului. Eu și moșu' mergem mai departe pe jos. E o 
chestie de siguranţă naţională. Poţi face ce vrei cu mașina. 
Important e să nu se știe c-am fost pe-aici. 

— Moșu' tău e o persoană foarte importantă? întrebă soldatul, 
înțelegând în mare despre ce era vorba. 

— Exact. 

— Atunci așteaptă-mă puţin! Vin cu o blindată și-l ducem 
unde vrei în condiţii de maximă securitate. Bazează-te pe mine! 

— OK, pal, n-am să uit ajutorul tău. Poate găsești și niște 
haine, de orice fel. 

e 

Buimac, Lucky deschise ochii și privi absent în jur. Oricine l-ar 
fi privit în acea ipostază ar fi putut jura că ori e drogat, ori dus 
cu pluta. Când mintea începu să-i funcţioneze în parametri cât 
de cât normali, se întrebă dacă ceea ce „văzuse” în transă se 
întâmplase sau avea să se petreacă în viitorul apropiat. Și într- 
un caz, și în altul, situaţia era sub control. Agentul Roe nu păţise 
nimic, deci n-avea niciun motiv să-i telefoneze din nou. Urmau 
să se întâlnească în acea seară, la aeroportul Saddam 
International din Bagdad. 

e 

— la te uită, stăpâne, pentru prima dată televiziunea Al 
Jazeera îndrăzneşte să protesteze Împotriva răpirii jurnaliştilor! 
Ce i-o fi apucat? 


61 


Cel căruia i se adresase insurgentul privi televizorul fără 
niciun chef, continuând să mănânce tacticos și tăcut o felie de 
pepene roșu. Nu era în apele lui și, ca de obicei, doar dacă 
omora pe cineva își putea recăpăta calmul și stăpânirea de sine. 
Din nefericire pentru el, deocamdată nu-și putea permite să 
omoare vreun ostatic. Poate mai târziu. 

Disconfortul interior al lui Zul Musad al-Zarkani avea mai 
multe explicații. Trupele aliniate în faţa lui nu-i satisfăcuseră 
exigenţele, atunci când le trecuse în revistă. Prea erau tineri cu 
toţii, iar după modul crispat în care-și strângeau armele-n mâini 
se vedea că nu uciseseră vreun dușman până atunci. Nu cu 
asemenea „luptători” trebuia declanșat Jihadul. Un al doilea 
motiv de enervare consta în faptul că unul dintre ostatici reușise 
să evadeze pentru moment, iar acum era rănit la ambele 
picioare. lar ultimul și cel mai important: prietenul și camaradul 
său de arme Ikrima fusese ucis din propria neglijenţă. Era prea 
mult pentru o singură zi. 

Chiar așa, ce i-o fi apucat pe ziariștii ăștia din Qatar? se 
întrebă el, ca să-și deturneze gândurile spre alte lucruri. Vor să 
le arunc televiziunea în aer? 

În clipa aceea, de pe coridor se auzi un foc de armă și la scurt 
timp ţipete de femeie. Urmară zgomote de bocanci și glasuri 
răstite în arabă. 

Al-Zarkani se ridică de la locul său în grabă, se șterse pe 
pantaloni și se îndreptă spre ușă, scoțându-și revolverul din 
teacă. 

Precaută, paza sa de corp o luă înainte, pentru a-și proteja 
șeful de eventualitatea unui atac surpriză. In dreptul unei uși 
deschise se aflau doi rebeli, iar în celulă alți doi și jurnaliștii 
unguri. Balacs Orban Gyula se ţinea de brațul stâng, unde 
fusese rănit, printre degetele lui scurgându-se sânge, iar Ferenc 
Ildikó, cu părul descoperit și răvășit, încerca să-și adune pe ea 
hainele ce-i fuseseră smulse. Unul dintre gardieni încercase s-o 
violeze în prezenţa prietenului ei și între ei avusese loc o 
altercaţie soldată cu rănirea lui Balacs. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă al-Zarkani, negru de furie. 

Vinovatul fusese dezarmat și se afla în genunchi. Când dădu 
cu ochii de nemilosul iordanian, reprezentantul lui bin Laden în 
Irak, sângele îi îngheţă în vine. Nu aflase că acesta ajunsese 
deja în tabără. 


62 


Cel care îl păzea îi explică șefului despre ce era vorba, după 
care făcu doi pași în spate. 

— Ce ai de spus în apărarea ta? îl întrebă al-Zarkani, după ce 
auzi tot ce voia să audă. 

— N-am mai putut să mă abţin, stăpâne. Îndurare! N-am mai 
văzut o femeie... 

— ... Și nu știi că Coranul interzice relaţiile sexuale în afara 
căsătoriei? 

— Ba da, mărite, dar... 

— Spune-ţi rugăciunea! 

— Nu mă omori, stăpâne, că sunt un bun luptător și mai bine- 
mi dau viața pentru ţară decât să mor așa! 

— Spune-ţi rugăciunea, repetă  iordanianul,  armând 
revolverul. 

Întelegând că nu mai avea șanse de scăpare, violatorul rosti 
câteva vorbe cu glas tremurat, făcu trei prosternări, după care 
celula fu zguduită de o detunătură puternică, creierii săi mânjind 
peretele din spate. 

Ferenc Ildik6 ţipă îngrozită, izbucnind și mai tare în plâns, în 
vreme ce al-Zarkani părăsea mulţumit încăperea, cu nervii mult 
mai destinși de astă dată. 

e 

O amfibie opri exact în dreptul lui Tom, iar trapa laterală se 
deschise, soldatul american ivindu-se și râzând la el. 

— Hai, îmbarcarea! 

Agentul CIA îl ajută pe Hamza Kolmar să urce, după care își 
făcu și el loc cu dificultate în spaţiul restrâns al transportorului 
blindat. 

— Asta e o răpire? se arătă soldatul din ce în ce mai amuzat 
de situaţie. Începe să-mi placă... 

— Ai găsit ceva de îmbrăcat pentru ăsta? ignoră Roe 
întrebarea conaţionalului său, căutând cu privirea în jur. 

— N-am avut timp, dar uită-te și tu pe-aici. 

Spre bucuria lui, Tom dădu de o pereche de pantaloni și un 
bluzon, obligându-l pe învăţat să se schimbe. 

Știind cât de iute la mânie era americanul, Kolmar nu se lăsă 
rugat de două ori, iar după ce se îmbrăcă cu hainele militare, 
rămase perplex. Agentul desfăcuse o trusă de prim ajutor și 
alesese două feșe late, cu care începu să-i bandajeze capul, 


63 


lăsându-i doar ochii descoperiţi și un orificiu prin care să poată 
respira. 

— Asta ca să nu vadă spionii că în ambasada noastră intră un 
bărbos de-al lor, se justifică el proaspătului său prieten. 

Învăţatului nu catadicsi să-i dea vreo explicaţie. 

— Ha, ha, ha! Oricine poate să creadă că e unul de-al nostru 
care a fost rănit în vreo confruntare. 

— Exact, confirmă Tom. lar ca scena să fie și mai verosimilă, 
ostaticul nostru va șchiopăta, mai adăugă el, în secunda 
următoare izbindu-l pe învăţat cu pumnul în genunchi, făcându-l 
pe acesta să-i dea lacrimile. Acum ai să șchiopătezi de- 
adevăratelea, nu e nevoie să te prefaci. Poate că religia ta nici 
nu-ți permite să înșeli lumea, așa că-mi poți multumi fiindcă nu 
te-am forțat să încalci regulile. 

Privirea plină de ură a lui Kolmar nu mai avea nimic blând în 
ea, iar americanii erau convinși că, dacă acesta ar fi avut 
posibilitatea, i-ar fi omorât pe amândoi, cât era el de sfânt. 

— De ce-ai făcut asta? reuși învățatul să îngaime în cele din 
urmă, când durerea se mai estompă în intensitate. 

— Fiindcă nu-mi plac arabii în general și irakienii în special, 
veni prompt răspunsul agentului, care provocă din nou râsul 
soldatului. lar dacă mă mai baţi mult la cap cu întrebări, îți dau 
și un supliment. 

În momentul următor, amfibia opri în dreptul ambasadei SUA, 
iar Tom cobori primul, pentru a-l ajuta și pe bătrân. Așa cum se 
așteptase, Buttino De Sarno îl aștepta acolo, gata pregătit. 

Înţelegând în mare despre ce era vorba, nu formulă nicio 
întrebare, sprijinindu-l pe „soldatul” rănit la cap și la genunchi 
ca să se poată deplasa. Gărzile ambasadei îi lăsară să treacă 
fără să facă nici cea mai mică obiecţie. 

— Îţi mulţumesc, prietene, și îţi rămân dator, zise Roe, 
bătându-și amicul pe umăr. Nu spune nimănui nimic despre 
omul ăsta. Noi doi o să ne mai vedem zilele astea și am să te 
recompensez. 

— Prietenul tău este rănit? îl întrebă Hafsa Bergman pe Roe, 
destul de îngrijorată, când ajunseră în anticamera lui. 

— E rănit pe mă-sa, dădu agentul din mâna a lehamite. Da' 
să-i vezi pe bodyguarzii lui... completă el, surâzând mulţumit. 
Nici dacă îi bagă în reparaţie capitală nu mai pot fi dreși. 


64 


În vreme ce femeia nu înțelegea despre ce era vorba, iar 
consulul putea avea doar unele bănuieli, Thomas începuse să 
dezlege capul bandajat al însemnatului ostatic pe care-l adusese 
în ambasadă. 

— Acum mai echilibrăm balanța ostaticilor, explică Roe, 
înainte ca distinsul Buttino De Sarno să-i pună vreo întrebare. 
Ce, credeai că m-am apucat să adun ostași răniți de prin 
Bagdad? Șmecherul ăsta e unul dintre înţelepţii Consiliului 
Clericilor Musulmani și ne va folosi drept monedă de schimb 
pentru eliberarea celor trei ziariști și a americano-sirianului ăla 
din cauza căruia am fost trimis aici. Fie vorba între noi, n-aș 
vrea să scape și să-l știu în America. lar dacă tot ajunge acolo, 
te asigur că va sta în spatele gratiilor cel puţin până la adânci 
bătrâneţi. Pe onoarea mea! 

— Dar e rănit și la genunchi... zise Hafsa Bergman, destul de 
confuză din cauza situaţiei create. 

— Nu într-atât încât să n-o rupă la fugă ca un laş, dacă ar 
avea ocazia. Carly, ce facem cu el? 

— ÎI ducem într-un beci, că suntem dotați și cu așa ceva. 
Avem celule de maximă securitate pentru astfel de oaspeţi 
însemnați. Alta e problema: dacă se află că unul dintre savantii 
lor este prizonierul nostru, ne vom trezi cu ample manifestații de 
stradă și cu presiuni din partea noilor autorităţi de la Bagdad. 

— Las’ că m-am gândit și la asta. Hafy, ia loc și scrie un mesaj 
pe care-l va citi nenorocitul ăsta colegilor săi de la universitate, 
ca să-l transmită teroriștilor lui Zul Musad al-Zarkani. Sunt sigur 
că au strânse legături cu toate grupările rebele ce activează pe 
teritoriul Irakului, ba chiar și cu cele din afara ţării. 

Și agentul CIA începu să dicteze: 


Dacă populația va afla că am fost răpit de CIA, 
trupul meu va fi făcut bucățele și voi fi dat de mâncare 
păsărilor cerului. Mă aflu într-o locuință conspirativă. 
Americanul acela nebun nu vrea să negocieze cu 
nimeni și cere eliberarea necondiționată a celor doi 
ziarişti unguri, a jurnalistei din Franța și a lui Abdul Ibn 
Obeida. Pe urmă se va gândi la soarta mea. Termenul- 
limită este mâine, la aceeași oră. Apoi va veni din nou 
la Universitate, va provoca mari stricăciuni sfintei 
noastre școli și va mai omori câțiva oameni. Poate 


65 


chiar va răpi încă un învățat. Și tot așa, până când 
Islamul va rămâne fără savanti, susține el. 


Prăbușit într-un fotoliu din biroul consulului, Hamza Kolmar 
abia își putea reţine indignarea. 

— N-am să citesc niciodată un asemenea mesaj! zise el, iritat. 
Limba mea nu poate rosti asemenea cuvinte. 

— Ba ai s-o faci, și chiar în engleză, îl asigură Tom cu 
blândețe. 

— Banu. 

— Bine, atunci îţi rup genunchiul de tot, iar apoi trec la 
următorul. Pentru mine va fi distractiv, te asigur. 

Cântărind șansele pe care le avea și observând surâsul 
malefic al agentului special, bătrânul pricepu repede că situaţia 
în care se afla nu era tocmai roză. Nu degeaba era învăţat... 

Văzându-l cu privirea în pământ, Thomas ceru un telefon 
mobil ce nu poate fi detectat - deși era puţin probabil ca rebelii 
irakieni să dispună de o tehnică prea avansată în acest domeniu 
- și i-l dădu înţeleptului, prinzându-l de-o mână. 

— La cea mai mică interjecţie care nu este în engleză, îţi rup 
brațul. Uite, ca semn de prietenie, nici nu mă uit să văd ce 
număr de telefon vei forma, ca să constați și singur că sunt un 
băiat discret. Dă-i drumul! 

Consulul și secretara lui asistau aparent impasibili la ce se 
petrecea, nevenindu-le totuși să creadă că acea răpire în plină zi 
fusese posibilă. 

Ceva mai târziu, când totul se terminase iar „oaspetele” 
ambasadei americane fusese cazat în cel mai luxos 
„apartament”, Thomas Roe își consultă ceasul, după care i se 
adresă lui Buttino De Sarno: 

— Carly, te poţi interesa pentru mine la ce oră sosește o cursă 
aeriană din State? Aș mai avea nevoie și de un automobil solid, 
eventual cu șofer, dacă nu te superi. Apropo, nu mi-aș putea 
alege eu unul dintre luptătorii noștri detașațţi aici? 

e 

— Deşi mi-e silă de tine, va trebui să vorbim. 

Abdul Ibn Obeida primise îngrijiri medicale după ce fusese 
împuşcat în ambele picioare, iar acum se afla întins pe un pat de 
campanie, broboane de sudoare prelingându-i-se pe față și pe 
gât din cauza durerii. Ştia că nu mai avea rost să se umilească 


66 


cerând îndurare în mod inutil, însă nu-și putea stăpâni spaima, 
de aceea plângea încontinuu. Viaţa lui nu mai atârna nici măcar 
de-un fir de păr, cunoscută fiind cruzimea iordanianului în 
mâinile căruia se afla. 

— Un agent CIA ne cere să te punem în libertate, la fel ca și 
pe ziariștii ostatici, amenințând că altfel ne omoară toţi clericii 
musulmani de la Universitate. Ce știi despre treaba asta? E omul 
vostru? 

Un licăr de speranţă se aprinse în ochii sirianului, înainte ca 
acesta să răspundă. 

— Nu știu nimic, stăpâne și brav luptător, braţ de fier al 
Jihadului, zise el, cu un glas neconvingător. 

— Dar te bucuri, nu-i așa? continuă al-Zarkani să-l 
interogheze, cu răutate în glas. 

— Tot ce vreau este să rămân în viață pentru a lupta în 
continuare împotriva cruciaților, răspunse Ibn Obeida fără a sta 
pe gânduri. M-am dedicat cauzei și asta voi face până la moarte. 

— Ucigându-ne oamenii? se enervă teroristul, scoțându-și 
pistolul și lovindu-l pe rănit în moalele capului. Așa vrei tu să 
lupti, nenorocitule? 

După câteva minute bune, când își reveni, sirianul abia reuși 
să mai îngaime: 

— Probabil că l-au trimis americanii după mine, fiindcă am 
dublă cetăţenie. 


67 


e Capitolul 10 e 


Până la aterizarea avionului cu Lucky la bord mai erau două 
ore, iar Thomas Roe îi ceru lui Boby Floyd Dinerman să facă un 
ocol prin zona Ath Tha'alibah. La volanul unui automobil ușor de 
teren, dar bine închis, soldatul american se considera fericit că 
primise o misiune atât de plăcută, și anume aceea de a fi șoferul 
malacului agent CIA, care-l impresionase. 

— Și zici că-mi pui o pilă după război ca să mă angajez la voi? 
îl întrebă acela pe Tom pentru a doua oară. 

— Da, numai să rămâi în viaţă, ţi-am spus. Asta e primul ordin 
pe care-l ai de dus la îndeplinire. 

— Pe cine trebuie să luăm de la aeroport? 

— Vine un bun prieten de-al meu. 

— Tot... 

— Nu, e un civil de care trebuie să avem grijă ca de ochii din 
cap. Viaţa lui e mai prețioasă decât amărâtele noastre 
existente. 

— Asta înseamnă că-l așteptăm pe unchiul Bush, zâmbi 
soldatul. Doar ăsta merită asemenea sacrificii. 

— Bush pe dracu’! nu se putu abţine agentul. Președintele nu- 
i ajunge lui Lucky nici măcar la degetul mic de la picior... 

Boby nu mai insistă asupra subiectului, abordând un altul: 

— Și-acum de ce vrei să trecem prin zona aia nesigură? 

— Nesigură, dar plină de curve ieftine, îl lămuri colosul agent. 
Poate dau de un proxenet pe nume Igor, pe care l-am cam 
șifonat ieri. Pe el și pe gorilele lui. 

— Nu ţi-e frică? mai vru soldatul să știe, pipăindu-și pistolul și 
privindu-și în oglinda retrovizoare mitraliera de asalt din dotare 
de pe bancheta din spate. 

— De ce să-mi fie, că voi fi nevoit să mai bat alți câţiva? nu 
înţelese Tom întrebarea. Dar asta mă distrează, Boby. Asta mă 
distrează al dracului de tare. 

Un sfert de oră mai târziu mașina de teren oprea la un colţ de 
stradă, iar agentul cobori sprinten, de parcă n-ar fi avut peste o 
sută cincizeci de kilograme în greutate. Trecu pe lângă un 
ciorchine de curve, printre care n-o zări pe Natașa, oprindu-se în 


68 


dreptul a doi tipi îmbrăcaţi în haine arăbești, dar cu fețe de ruși 
sadea. 

— Unde-i Igor? îi luă americanul din scurt, fără altă 
introducere. Am treabă cu el. 

— Da' tu cine ești? îl întrebă cel mai răsărit dintre aceștia, în 
secunda următoare trezindu-se din senin cu o scatoalcă peste 
faţă. 

— Dacă nu ești cuviincios, la următoarea lovitură faci nani. 
Cheamă-l pe Igor, adăugă, întorcându-l cu spatele și 
articulându-i un șut în fund. Da’ repede!... 

La volanul mașinii sale, Floyd Dinerman râdea cu lacrimi, 
urmărind scena ce părea parcă desprinsă dintr-un film cu 
Chaplin. Totuși, ca măsură de prevedere, își luă mitraliera de 
asalt pe genunchi, o armă și îi trase piedica. Apoi privi în oglinda 
retrovizoare și observă un automobil parcat la circa o sută de 
metri distanţă, pe care-l zărise și mai devreme. 

Să știi că ăștia ne-au pus „coadă”, se gândi el, foindu-se pe 
scaun. Trebuie să-i spun asta agentului, că el va ști ce să facă! 

Spre surprinderea lui Boby, cel... apostrofat de Tom înţelese 
că nu era de glumă cu americanul și se îndreptă spre o direcţie 
anume. Tovarășul său dădu să-l însoţească, însă agentul îl 
prinse de gât ca pe un pui de găină, făcându-l să rămână pe loc. 
Nu peste mult timp, Igor își făcu apariţia tot numai un zâmbet. 

— Şe bini-mi pari să ti rivăd! minţi proxenetul cu nerușinare, 
îndreptându-se cu mâna întinsă spre Tom, mai bine-zis ridicată 
undeva la nivelul propriilor umeri. Îţi pot fi di folos cu șeva? 

— S-ar putea ca peste vreo două ore să am nevoie de Natașa 
și de încă vreo două fetițe, îi răspunse agentul, fără a da noroc 
cu Igor. E vreo problemă? 

— Şe problemi să fii, Doamni-ferești?! O să li rezerv pi tăti 
pentru tine trei ori de-aci încolo. Dacă nu vii, le pun la treabi și 
te aştept mâini. OK? 

— Bine, se arătă americanul mulțumit de răspunsul primit. 
Uite aici două sute de dolari pentru cooperare! Ai devenit un 
băiat inteligent peste noapte, și asta nu poate decât să mă 
bucure. 

e 

Lucky aşteptă până când toţi pasagerii veniţi cu diverse 
treburi în capitala Irakului părăsiră aeronava, după care o prinse 
pe frumoasa stewardesă de mâini pentru a-și lua rămas bun. 


69 


— Poate că ne vom mai vedea. 

— AȘ fi foarte bucuroasă, deși, cu slujba ta... 

Fata își dădu imediat seama că tocmai comisese o gafă de 
proporţii și lăsă rușinată privirea în jos. 

— Am vrut să spun... 

— ... Lasă, nu-i nimic! o întrerupse el. Uite cartea mea de 
vizită, în cazul în care vrei să mă cauţi, după ce-mi termin 
misiunea. Și nu-ţi face griji pentru mine. Nu sunt la prima 
operațiune extrem de periculoasă. Am mai participat și la altele. 

Inainte de a se despărți de ea, Lucky observă cum o lacrimă i 
se prelingea fetei pe obraz, ceea ce-l impresionă în mod 
evident. Până mai adineauri nici măcar nu știuse cum îl cheamă, 
și cu toate astea i se dăruise fără niciun fel de comentarii ori 
prejudecăţi. Poate că o făcuse pentru America, pentru 
democraţie... 

Fără doar și poate, e o fată pe cinste, se mai gândi bărbatul, 
în timpul sărutului pasional care urmă. 

În acea clipă un fluierat îi distrase atenţia, iar Lucky privi în 
noapte. Obișnuindu-se repede cu întunericul, își zări prietenul 
care-i făcea semne din apropierea unui jeep închis. Așadar, îl 
așteptase precum se înțeleseseră. Ba chiar venise cu mașina de 
teren până la avion, în mod sigur prevalându-se de calitatea sa 
de agent CIA. 

— Pun pariu pe solda ta pe o lună că prietenul meu i-a tras-o 
stewardesei în avion, îl zgândări Roe pe soldatul rămas mască în 
faţa scenei de amor a celor doi. 

— Și eu cum știu dacă nu cumva sunteţi înțeleși ca să-mi luaţi 
banii? dovedi Floyd Dinerman că nu era tocmai ce se putea 
chema un dobitoc. 

— Ai dreptate, consimţi malacul. Rămâne să-ţi iau solda cu 
altă ocazie. Pe lângă asta, oricum îţi sunt dator pentru ajutorul 
pe care mi l-ai dat. Să știi că n-am uitat. Tom nu-și uită niciodată 
prietenii. 

Boby îi spusese mai devreme despre mașina care-i urmărea, 
dar Thomas se rezumase la a se amuza pe seama acestui 
subiect, pentru el lipsit de importanță. 

e 

— Ce crezi că ar trebui să fac, mărite Osama? 

— Musad, ţi-am mai spus să nu-mi rostești numele la 
telefon... 


70 


— lartă-mă, dar știam că-ţi schimbi zilnic aparatele! Nimeni 
nu te poate localiza. 

— Nicio măsură de prevedere în plus nu strică. Eu zic să 
negociezi cu ei. 

— E unul singur, stăpâne. 

— Nu-mi vine să cred, dar în fine. Așază-te le masa 
negocierilor și încearcă să-l tragi cumva pe sfoară. 

— Eu personal? 

— Nu tu, ci prin intermediul unor oameni de încredere, dar de 
care să te poţi lipsi, la o adică. La câte mi-ai spus despre 
americanul ăsta nebun, n-ar fi exclus să-i ucidă doar fiindcă au 
îndrăznit să strănute fără să-i ceară permisiunea. 

Urmară câteva clipe de tăcere, timp în care al-Zarkani se 
gândi dacă să-i spună mai multe superiorului său ori să tacă. 

— Din câte am înțeles, problema e că agentul nu vrea să 
negocieze, se hotărî iordanianul în cele din urmă. 

— Exercită o presiune asupra lui. Supralicitează, Musad. 

— Să-l omor pe Ibn Obeida? Și-așa nu mai valorează nimic, de 
vreme ce șeful lui, sirianul Hasnaff, a fost arestat în Ungaria, 
existând foarte puţine șanse să mai scape vreodată din mâinile 
autorităților. 

— N-ar fi o ideea rea, de vreme ce relaţia siriană nu ne mai e 
de niciun folos. Nu mai e de folos cauzei Jihadului, vreau să 
spun, se corectă Osama bin Laden, pentru a nu lăsa loc de 
interpretări. Dar nu omite să dai totul publicităţii, prin 
intermediul televiziunii Ai Jazeera și al Internetului.. 

— Și dacă îl vor omori pe Hamza Kolmar ca răspuns la 
execuția noastră? 

— Va fi o mare durere pentru toți, dar savanţi mai găsim. 
Lupta împotriva cruciaților trebuie să continue cu orice preț. 
Aceasta e menirea noastră pe Pământ. 

— Așa e, în cinstirea lui Allah, fie-i numele lăudat în veci! 

e 

În drum spre centrul Bagdadului, cei doi prieteni trecură în 
revistă ultimele evenimente, Tom povestindu-i cu lux de 
amănunte lui Lucky tot ce făcuse prin capitala Irakului. 

— Amice, eşti nebun de-a binelea, conchise Samuel Branigan, 
când povestirea se termină. Dar tot n-am înțeles cum vom 
ajunge în bârlogul lupului?! 

— Dacă nu visezi nimic interesant, am eu o idee ingenioasă. 


71 


— Ce să... viseze? se miră Boby, care până atunci nu prea 
vorbise, rezumându-se să-și vadă de volan și să urmărească 
automobilul din spate, care se ţinea ca scaiul de ei. 

Misterul care plutea în jurul celui pe care-l așteptaseră îl făcea 
să nu se simtă în largul lui. 

— Nu-ţi bate capul cu probleme ce au atât de multe 
necunoscute, râse Tom, amuzat. Ai să vezi tu despre ce este 
vorba, atunci când va fi cazul. 

— Dacă va fi, îl completă Lucky, mucalit. Mai bine mi-ai spune 
la ce te-ai gândit. 

— De când am pus piciorul pe pământ irakian, să știi că n-am 
stat cu mâinile-n sân. Am identificat o reţea de curve est- 
europene care ne-ar putea fi de mare folos în eliberarea 
ostaticilor. 

Agentul făcu o pauză semnificativă, pentru a-și da importanţă 
și a amplifica suspansul momentului, stârnind curiozitatea 
bunului său amic. 

— Hai, spune-mi despre ce este vorba! nu se arătă Lucky prea 
încrezător în faţa unui idei „geniale” venite tocmai din partea lui 
Tom. 

— Mă gândeam ca în seara asta să luăm trei fetițe, câte una 
pentru fiecare... 

— ... Mă miram eu să te fi gândit la ceva serios... 

—... Stai, că n-am terminat! se ofuscă agentul CIA, 
întrerupându-l. 

În acest timp, Floyd Dinerman depunea eforturi susținute să 
înţeleagă cum stăteau lucrurile și cine era, până la urmă, șeful. 

Tom îl respectă pe Lucky și pare a nu-i ieși din cuvânt, în 
ciuda faptului că acesta din urmă nu-și arogă drepturi de șef, se 
gândi el. Ce fel de relaţie o mai fi și asta? Este clar, unul e cu 
mușchii, celălalt cu creierul, dar de ce nu există o subordonare 
între ăștia doi? Or fi amândoi agenți speciali, sau numai Tom? Și 
dacă da, ce caută Lucky la Bagdad? 

— Închiriem fetiţele, le-o tragem și îmbinăm plăcutul cu utilul. 
Adică le plătim bine, trăgându-le de limbă. Ce, ai impresia că ele 
se culcă numai cu occidentali ca noi, nefericiţi ce ajung fără voia 
lor în această zonă de conflict? E de la sine înţeles că printre 
clienţi se află și arăboi, inclusiv rebeli cărora li s-au umflat 
momiţele de-atâta abstinenţă, chiar dacă se jură că nu fură cu 


72 


mâna pe Coran. De ce n-ar fi posibil ca ele să știe unde-și au 
teroriștii bârlogul? 

— Eu știu... se arătă Lucky rezervat pentru început. Nu că n-ar 
fi posibil ca musulmanii să meargă la curve, da' tu ai impresia 
că s-ar confesa unor ființe pe care de fapt le detestă, 
considerându-le niște obiecte bune doar pentru a le crea 
plăcere? 

— Nu cred nimic până nu mă conving, făcu Roe pe supăratul. 
De ce vrei să-mi răpești o asemenea șansă? Și dacă nu te 
gândești la mine, măcar ai milă de feciorul ăsta, adăugă el, 
indicându-l pe soldat. la spune, băiete, de când n-ai mai văzut o 
femeie în carne și oase? 

Întelegând jocul celui pe care-l îndrăgise atât de mult în doar 
două zile, și care era speranţa lui pentru vremurile când va fi 
lăsat la vatră, Boby minţi cu un maximum de regret în glas: 

— De când am fost detașat pe această îngrozitoare scenă de 
război, domnule. Și nu știu dacă voi mai apuca vreodată să fac 
sex. Păcat că sunt atât de tânăr... 

— „Domnule” să-i spui lui tac-tu! se enervă Lucky, simțind că 
este manipulat. Și nu mă duce pe mine cu preșu'”, că am 
„fumat” mulţi ca tine la viaţa mea! 

— Aici are dreptate, interveni Roe, făcându-l pe soldat să 
înţeleagă că nu trebuia să mai insiste. Lucky le știe pe toate. 
Deci, cum crezi că ar trebui să procedăm în continuare? își 
întrebă el prietenul, lăsându-l pe acesta să decidă. 

— Mergem la curve! 

Strigătul de bucurie al celor doi se auzi în noapte în mod 
straniu. Într-o capitală măcinată zilnic de atentate soldate cu 
zeci de morţi, nimănui nu-i ardea de veselie. Și totuși, niște 
americani nebuni se încăpăţânau să facă notă discordantă... 


73 


e Capitolul 11 e 


— Nataşa, vino puţin cu mine! 

In acel moment, mobilul agentului Roe începu să bâzâie. 

— Eu sunt. 

— Veşti proaste, Tom, se auzi în aparat glasul consulului 
Carlos Buttino De Sarno. Din informaţiile noastre, sirianul Abdul 
Ibn Obeida a fost decapitat în urmă cu puţin timp. Ştirea va 
apărea la televiziunea Al Jazeera la ora 10:00 p.m., iar la miezul 
nopţii putem vedea totul în clar pe site-ul www.ogrish.com. 

— Nicio pagubă! se arătă agentul destins, deși nu se simțea 
deloc așa. Oricum, tipul nu-mi plăcea defel. 

— Ce-ai de gând? încercă el să-și tragă colegul de limbă. 

— Tocmai mă pregăteam să pun la cale o orgie sexuală în trei 
perechi, și să fiu al naibii dacă n-am s-o fac, în ciuda tuturor 
vicisitudinilor vieţii. Dar mai înainte o să am puţină treabă prin 
Bagdad, nu înainte de a-l trimite pe Boby cu un bilet la 
ambasadă - soldatul pe care mi l-ai repartizat drept șofer -, ca 
să-i dai ceva pentru mine. Te rog să faci tot posibilul ca să mă 
servești! Ai încredere, pal, că n-o să-ţi pară rău! 

Thomas Roe întrerupse legătura, stătu puţin pe gânduri, după 
care i se adresă moldovencei pe un ton ce se voia curtenitor: 

— In seara asta vreau să ne iubim din nou, draga mea, însă și 
prietenii mei au nevoie de niște fete pe cinste. Trebuie să-i 
ajutăm, de bună seamă. 

— Și şe mare lucru?! se miră blonda. Igor ne ţâni pi tăti în 
stand by di mai bini de dăuă ori. Triaba e simpli, numai să-mi 
ziși cum să fii puicuţălii? 

— Dacă mă gândesc bine, aș vrea niște profesioniste, Nataşa. 
Profesioniste în sensul că se află de mai multă vreme în Irak și 
că îi cunosc bine pe arabi, dacă înţelegi ce vreau să spun. Nu-ţi 
face probleme, ce ţi-am dat ţie drept bonus prima dată nu e 
decât un mic aconto în comparaţie cu cât veţi primi fiecare 
mâine dimineaţă. O să fiți foarte mulțumite, te asigur. 

— Știu exact se vă trebui, râse moldoveanca, luându-l 
drăgăstoasă de braţ și conducându-l spre târfele care așteptau 
să fie alese. Las’ pe mini ș-ai să vezi! 


74 


Boby Floyd Dinerman n-ar fi plecat pentru nimic în lume la 
ambasadă tocmai atunci, dacă privirea furioasă a agentului 
Thomas Roe nu l-ar fi făcut să-i îngheţe sângele-n vine. 

— Și chiar consideri că e o treabă ce nu suportă amânare? 
încercă el o ultimă șansă, care se izbi de tăcerea de gheaţă a 
colosului. Atunci am zburat. Asta e biletul pentru De Sarno? 
Foarte bine. Ne vedem mai târziu. Am să aduc și ceva de băut, 
fiți fără grijă! 

La auzul acelui cuvânt ce semăna cu „băutură” (drink - n.t.), 
fetele căscară ochii cât cepele, nevenindu-le să creadă ce noroc 
dăduse peste ele. Nici nu-și mai aminteau cât trecuse de când 
nu mai puseseră alcool pe limbă, iar dorul de băutură le mistuia 
sufletele mai mult decât dorul de patrie, părinţi și rude la un loc. 

Privindu-le din spate, în timp ce se îndepărta de târfele 
moldovence, soldatul american saliva fără să se poată abţine, 
sperând din toată inima că soarta lui nu va fi atât de amară 
încât să rateze acea noapte de pomină din cine știe ce motive 
neprevăzute. Și-ar fi dat solda pe treizeci și șase de luni, ba 
chiar un an din viaţă, numai să n-aibă un asemenea ghinion. 
Cum era un om educat cu frică de Dumnezeu în sfânta religie 
catolică, își făcu trei cruci cât toate zilele, apoi își văzu de drum 
ceva mai entuziast ca înainte. 

e 

— Cu se înșepem? încercă Nataşa să destindă atmosfera. 

Apartamentul închiriat de agentul Roe la hotelul Arabelle nu 
era foarte spaţios, însă pentru moment se puteau mulțumi cu 
spaţiul redus, în lipsă de altceva. De fapt, cele mai mari 
probleme le avea Tom, datorită gabaritului său depășit. 

— Până aduce soldatul ăla băuturica, ce-ar fi să ne dansați 
ceva frumos? propuse malacul, așezându-se pe cel mai 
încăpător fotoliu din încăpere. 

Fetele începură să chicotească foarte bine dispuse, mai ales 
colegele Natașei. Ideea că, pe lângă niște bănuţi doar pentru 
suflețelul lor - așa cum le promisese aceasta -, aveau să mai 
primească și băutură pur și simplu le extazia. Într-o ţară ca 
aceea în care ajunseseră, alcoolul era aproape la fel de scump 
ca aurul. Mai mult, dacă ar fi fost văzute de vreun habotnic 
musulman că duc sticla la gură, și-ar fi riscat chiar și viaţa. 


75 


— Se să vă dansăm, șeva di pi la noi? îndrăzni Ludmila, o 
brunetă apetisantă ceva mai mică de statură decât Natașa și 
mult mai oacheșă, scoțând o casetă audio din geantă. Atunși să 
punim muzici. 

Lucky se simţi ceva mai atras de roșcata al cărui nume de 
scenă era Nadia, pe care o și întrebă, în vreme ce-i urmărea 
conturul feselor bombate cu podul palmei: 

— Câţi ani ai? 

— Tu câţi vrei să am? îl întrebă aceasta, înțepată. 

— Intre optsprezece și cincizeci, râse bărbatul, liniștind-o. 
Rămâne la latitudinea ta. 

— Ha, ha, ha! se amuză moldoveanca, destinsă. Atunși, să 
zâșim că am nouăsprăzăși. E bini? 

— Foarte bine, Nadia, foarte bine! Hai să vă vedem la treabă, 
fetelor, bătu Lucky din palme, ca un adevărat sultan care își 
chemase haremul pentru a-l distra. Tom, am să mă așez lângă 
tine, dacă nu te superi, mai zise el, înainte ca acordurile 
melodioase ale unei sârbe - cam prea brutale pentru gusturile 
americanilor - să se facă auzite. 

Prostituatele se prinseră de mâini, începând să ţopăie ca niște 
apucate, ridicând și coborând braţele înainte și înapoi, spre 
amuzamentul celor doi bărbaţi. Ceva mai încolo îi luară și pe ei 
la dans, săltându-și țâțele în faţa lor cât puteau mai sus, pentru 
a-i incita după toate aparențele. Sau poate că așa era dansul... 

Mizând pe cea de-a doua variantă, Lucky o prinse pe Nadia de 
ambele ţâăţe, sprijinindu-se de ele în vreme ce le masa încântat 
de prospeţimea lor. Apoi începu s-o dezbrace în ritm de dans, 
rămânând și el doar în pantaloni. 

Ceva mai rapid ca el, Tom luase un avans considerabil, iar 
Ludmila juca singură într-un colţ al încăperii, frecându-și 
înverșunată intimitatea și mimând un contact sexual, cu fustița 
ridicată până-n talie. 

Agentul se afla în picioare, cu monstrul aproape erect, iar 
Nataşa i-o sugea cu aplomb, ţinându-și brațele ridicate în 
lateral, de-ai fi putut jura că făcea pe avionul. De-atâta grabă nu 
apucase să-și scoată decât o ţâţă din bluza decoltată pe care o 
purta, puţin păsându-i de postura mai mult decât indecentă în 
care se expunea privirilor bărbaţilor. 

Când sârba ajunse la sfârșit, Ludmila se dovedi cea mai cu 
capul pe umeri, rostind cu hotărâre: 


76 


— Ș-acum, o hori! 

După care se năpusti asupra agentului, îndepărtând-o pe 
Natașa și trecând ea la „aparat”. 

e 

Absența soldatului nu durase mai mult de-o oră, acesta 
constatând cu stupoare că pe timpul călătoriei sale nu mai 
fusese urmărit. Pentru mai multă siguranță parcă jeep-ul în 
subsolul hotelului Arabelle, după care urcă în apartamentul lui 
Roe cu trei sticle de whisky și tot atâtea de vodcă de un litru în 
mâini. li deschise chiar agentul, foarte bucuros de revedere. 

— Ei, totul este în regulă? întrebă acesta, îmbrăcându-se în 
grabă. 

Soldatul nu răspunse de prima dată, încercând să privească 
peste umărul colosului, pentru a constata în ce stadiu ajunsese 
orgia al cărui început îl pierduse. Lucru imposibil de altfel, 
deoarece Tom acoperea întregul câmp vizual al lui Boby. 

— Da, mașina se află la subsol, răspunse acesta din urmă. 
Găsești înăuntru tot ce ai notat pe bilet. 

— Perfect, atunci începeţi distracţia fără mine. Fetele au ajuns 
deja în chiloţi și sunt foarte înfierbântate. Dacă întreabă Lucky 
unde sunt, spune-i că am dat o fugă pân' la ambasadă, ca să 
văd cum se mai simte un bun prieten de-al meu cu barbă albă. 
Ințelege el despre ce-i vorba. N-am să întârzii prea mult. Și încă 
un lucru: nu le puneţi târfelor prea multe întrebări înainte de a-și 
termina sticlele cu băutură! Așteptaţi până mă întorc! 

Puțin după aceea, Roe se așeză mulțumit la volanul mașinii de 
teren, nu înainte de a inspecta „materialele” oferite cu 
mărinimie de Carlos Buttino și aduse de soldatul Floyd 
Dinerman. Ceva mai încolo, când ajunse în imediata apropiere a 
Universităţii Musulmane, constată cu bucurie că și în acel loc era 
o beznă aproape perfectă - atmosferă propice gândurilor sale 
războinice. Parcă jeep-ul într-un loc mai ferit și se apucă liniștit 
de treabă. 

e 

Cum erau destul de transpirate în urma efortului depus, iar 
setea le copleșise pe toate, cele trei prostituate izbucniră în 
chiote de veselie la vederea sticlelor de băutură aduse de 
soldatul american, Nataşa începând chiar să plângă de fericire. 

— Fără doar și poati, sunteți șei mai mari jentelmani din Irakul 
aista nenoroșit! exclamă ea, destupând o sticlă de votcă și 


77 


trăgând o dușcă zdravănă. Scuzaţi că n-am dat noroc cu voi, da’ 
nu m-am putut abţâni! 

Ludmila și Nadia îi urmară exemplul, după care toate trei 
pretextară că li se făcuseră dintr-o dată prea cald, rămânând 
goale-pușcă. 

In vreme ce Lucky se gândea în ce poziţie să i-o tragă Nadiei, 
Boby se întreba dacă visează ori totul era aievea. Nici în visurile 
mele cele mai frumoase n-am îndrăznit să-mi imaginez o 
asemenea orgie sexuală tocmai aici, în acest colț uitat de lume, 
își zise el. De mâine pot să dau și ortu' popii, că mor fericit. 

e 

Pentru început, Tom se îndreptă hotărât spre mașina care-l 
urmărise în permanenţă de când plecase de la ambasadă. 
lnăuntru se aflau două persoane ce nu puteau fi identificate, 
datorită straielor arabe pe care le purtau, mai bine zis a figurilor 
mascate din care nu se vedeau decât ochii. 

Nu cred că Igor ar îndrăzni să mă ţină sub observaţie, așa că 
precis am de-a face cu teroriștii lui al-Zarkani, își făcu el 
socoteala. Da, da, mai mult ca sigur că despre târâturile 
iordanianului este vorba. 

Când ajunse la vreo douăzeci de metri distanţă își scoase 
pistolul și îl armă, îndreptându-l spre urmăritori. În acel moment, 
șoferul dădu în marșarier și dispăru în grabă după primul colț, cu 
farurile mașinii stinse. 

Nişte ageamii, își zise agentul, în vreme ce se căţăra pe zidul 
înalt al școlii, rămânând la pândă. Pe ăștia îi fac fără ca măcar 
să-și dea seama ce sau cine i-a lovit. 

După vreo trei minute își făcu apariţia un pieton întârziat, care 
scruta interesat întunericul. Din poziția în care se afla, masivul 
Tom nu putea fi zărit. 

Bărbatul se opri chiar în dreptul lui și rosti câteva cuvinte 
arăbești într-un antic aparat de emisie-recepţie pe care-l scoase 
de sub galabie. Imediat după aceea, o mașină opri lângă el, iar 
„pietonul” dădu să se instaleze pe locul mortului. Din nefericire 
pentru el, nu mai apucă. Fără a pricepe ce se întâmplă, căzu la 
pământ, leșinat. 

Agentul sărise de pe gardul de piatră unde stătuse ascuns, iar 
cu o fracțiune de secundă înainte, pistolul îl lovi în moalele 
capului, spărgându-i craniul ca pe un ou de struţ. Cel din mașină 
nu apucă nici el să înţeleagă ce se întâmplă, când se trezi izbit 


78 


de volan de o mână care-i strângea ceafa ca o menghină. În 
secunda următoare, agresorul își folosi și celălalt braţ, rupându-i 
șoferului gâtul ca unei găini. 

In continuare, Thomas Roe avea intenția de a monta 
explozibil C4 din doi în doi metri de-a lungul întregului masiv zid 
de piatră ce înconjura stabilimentul musulman. Dar după ce 
termină cu porțiunea de la stradă, înfigând în fiecare încărcătură 
câte un fir de liță metalică pentru a comanda explozia de la 
distanță, realiză că atât era suficient deocamdată și trecu la alte 
pregătiri. Așeză pe capota propriei mașini, în aceeași poziţie, 
douăzeci de grenade defensive rusești, apoi armă două mini- 
lansatoare de rachetă de marcă israeliană, reglând proiectilele 
astfel încât acestea să explodeze, în cazul în care și-ar fi ratat 
ținta, la o sută de metri distanţă. Le depuse cu grijă pe 
caldarâm, iar ceva mai în spate lăsă un aruncător de grenade 
incendiare cu patru încărcături de rezervă. Își privi ceasul. Era 
ora 10:00 fără un minut. Spectacolul putea începe. Îi plăceau 
jocurile de artificii la nebunie... Știrile postului qatariot de 
televiziune Al Jazeera puteau începe cu decapitarea americano- 
sirianului. 

Tom ochi cu calm vârful minaretului și apăsă pe trăgaci. 
Racheta ţâșni cu un sfârâit prelung, degajând în spatele 
agentului o pală de foc amestecată cu fum. Tinta fu lovită în 
plin, provocând un zgomot infernal în plină noapte. Cu toate 
astea, vârful turnului se încăpăţână să nu cadă. La scurt timp 
urmă cea de-al doilea proiectil. Moscheea fiind nimerită ceva 
mai jos de astă dată, racheta făcu ravagii. Primii zece metri ai 
turnului, locul în care se afla și balconul imamului care-i cheamă 
pe arabi la rugăciune, se prăbușiră în curtea universităţii, tot 
atunci începând să se audă și strigăte îngrozite. Agentul 
dezamorsă jumătate dintre grenadele rusești de pe capota jeep- 
ului, aruncându-le rând pe rând în curtea școlii, fără o ţintă 
anume, apoi le slobozi și pe cele incendiare, cu boltă, creând în 
interior un haos de nedescris. 

Din ce în ce mai bine dispus de rezultatele obținute, precum și 
de faptul că datorită exploziilor vedea cu claritate dezastrul pe 
care-l provocase, Roe azvârli în curtea școlii restul celor zece 
grenade defensive și se urcă multumit la volanul mașinii de 
teren. 


79 


— Allah fie cu voi! mai zise el înainte de a demara, râzând în 
hohote. Aţi căpătat ceea ce meritaţi, decapitatorilor... 

lar când ajunse la circa cincizeci de metri distanță apăsă 
butonul unei telecomenzi, aruncând și zidul Universităţii în aer. 

— Cine se pune cu băieţii lui Bush așa păţește, își mai spuse 
el în barbă, grăbindu-se spre hotelul Arabelle, unde-l aștepta o 
noapte de neuitat, stropită cu whisky și animată de niște fete 
despre care știa că au cele mai bune intenții din lume. 


80 


e Capitolul 12 « 


La întoarcere, agentul CIA putu să constate că Floyd 
Dinerman fusese terminat de Ludmila, dar Lucky se afla încă 
sub stare de asediu, fiind supus de Nadia unei felaţii 
debordante. 

— Ei, dar tu de unde vii? reacţionă prietenul său, care abia 
atunci realiză că Tom lipsise o vreme. Te pomenești că ai 
pierdut debutul partidei și acum trebuie s-o luăm de la început. 

— Am avut puţină treabă prin oraș, dar acum nu mai plec, 
răspunse Roe, încercând să evalueze situația de fapt la 
adevărata ei dimensiune. 

Așadar, Nadia era cu gura plină, ţinând companie 
«paranormalului» Lucky. Boby se afla întins pe jos, adulmecând 
cu nasul și limba intimitatea Ludmilei, iar aceasta îi lingea 
soldatului sfârcurile de zor. Doar Natașa, ceva mai abătută și cu 
sticla de votcă goală lângă ea, încerca să și-o tragă de una 
singură, cu un zor pe care nici ea nu și-l explica. 

Cum sticlele de whisky ale băieţilor erau golite doar pe sfert, 
în vreme ce ale Nadiei și Ludmilei mai conţineau doar câte trei 
degete de băutură pe lat, Thomas Roe decretă cu emfază: 

— Facem o chetă pentru necăjitele astea, că mi-e milă de ele! 
lar tu - i se adresă el Natașei - nu ţi-o mai trage singură, că te 
iau imediat la ștangă. 

Mai întâi agentul își destupă propria sticlă, închinând în 
spiritul înfrăţirii între popoare. Luă o gură zdravănă, apoi îi dădu 
să bea și moldovencei care-i era prietenă la cataramă, dar de la 
el din mână. În situaţia dată, nu putea risca să rămână fără 
băutură din prea multă curtoazie... 

La auzul cuvântului magic de „chetă”, celelalte două 
prostituate înţeleseră despre ce era vorba și își băură pe 
nerăsuflate vodca rămasă până la ultima picătură. Apoi, toate 
trei își depuseră sticlele în apropierea colosului, lingându-se pe 
buze în așteptarea unei noi raţii de alcool. In acele circumstanțe, 
cui îi păsa de pahare?! 

Tom făcu astfel încât fiecare să primească câte o portie egală 
de whisky și închină, ridicând sticla la nivelul capului: 


81 


— Pentru America și Moldova, pentru înfrăţirea între... 
picioare și în sănătatea noastră, a tuturor! 

O oră mai târziu, când târfele erau pulbere iar bărbații 
satisfăcuţi, agentul Roe deschise un subiect extrem de fierbinte, 
care pe americani îi interesa în cel mai înalt grad. 

Sosise momentul. 

— Fetelor, printre clienţii voștri se numără și irakieni, nu-i 
așa? le întrebă Thomas, cu un aer nevinovat. 

In continuare, prostituatele nu se lăsară trase de limbă cu 
una-cu două, în ciuda faptului că erau bete și de-abia se mai 
țineau pe picioare. Ce-i drept, bărbaţii fuseseră „jentelmani” cu 
ele, însă de aici și până la a-și risca viața era o distanţă foarte 
lungă. Și de ce-ar fi făcut-o, doar pentru băutură?! Riscul nu 
justifica o atât de mică și vremelnică satisfacție, de asta putea 
să-și dea seama oricine. 

— Fetelor, în patru labe și cu faţa la perete una lângă alta! 
ordonă Lucky, dovedindu-se un bun psiholog. Astfel, vom sta 
mai bine de vorbă și până la urmă vom ajunge la un rezultat 
favorabil, o să vedeţi. Tom, unde-i portofelul tău, că am nevoie 
de el? 

Simţind mirosul banilor, curvele se executară imediat, 
așteptând să fie încălecate de cei care le angajaseră, în 
speranţa că tot ce mai aveau de făcut din acel moment era să 
se reguleze. Sau să fie regulate, în fine... Fiecare dintre cele trei 
târfe avea oroare de întrebări, cel puţin în aceeași măsură în 
care ducea lipsa băuturii în ţara lui Saddam. 

Lucky nu renunță la Nadia, însă Roe se simţi dator să-l invite 
pe Boby să se înfrupte și din nurii Natașei - așa, pentru 
schimbare -, el multumindu-se cu grațiile Ludmilei, în vreme ce 
îi încredința propriile venituri prietenului său, în care avea o 
încredere nețărmurită. 

— Pentru onor, înainte! decretă Branigan, și toţi trei se 
avântară ca niște berbeci în măruntaiele fetelor de consumaţie, 
trăgând victorioși câte o dușcă de whisky. Înainte pân' la 
victoria finală! 

Apoi, pentru a demonstra cât de temeinică era buna-creștere 
pe teritoriul Statelor Unite, le serviră și pe ele cu câte o dușcă. 

— Și-acum, să negociem! reluă Lucky, oscilând înainte și 
înapoi în interiorul primitor al Nadiei, de care se atașase în mod 


82 


cu totul inexplicabil în ultima oră și jumătate. Cu ce să încep, cu 
promisiunile ori cu lucrurile concrete? Vă las pe voi să alegeţi. 

— Cu concretul, hâc! se arătă Nataşa cea mai interesată de 
propunere. 

— Perfect, aveţi de la mine câte o mie de dolari ca să ne 
ajutaţi să salvăm din mâinile teroriștilor arabi niște ostatici aflaţi 
la doar un pas de moarte. lată banii! 

Și bărbatul își însoţi vorbele cu fapte, înmânând fiecăreia câte 
două bancnote a cinci sute de dolari, spre disperarea amicului 
său din CIA, care se vedea deja falit. 

După ce luară banii, făcându-i ghemotoc în pumn cu gândul 
că mai bine să moară decât să-i dea înapoi, Ludmila reuși cu 
greu să se exprime, atât din cauza băuturii ce o moleșise, cât și 
datorită loviturilor primite în spate de la Tom, care făceau ca 
intestinele să-i ia foc: 

— E pria puţân, hâc!.. Noi ni-am risca viaţa... Așa șevanue 
posibil... 

Revenindu-și subit din beție după ultima gură de whisky, 
Nataşa deveni perfect lucidă, apostrofându-și arțăgoasă colega: 

— la mai taşi, fa, din guri! Lucky, zi-ne și despri promisiuni și 
șe-aţi vrea voi să aflaţi di la noi! 

Înainte de a vorbi, cel întrebat acceleră ritmul penetrărilor, 
făcând-o pe Nadia să scâncească de plăcere. Apoi mai luă o 
gură de băutură și îi oferi Natașei restul. 

— Dacă ne ajutaţi, veţi avea propriul bordel la Paris sau în 
oricare altă metropolă de pe continent, la alegere. Asta e 
propunerea noastră. 

— La Moscova se poati? întrebă Nadia fără să-și dea seama ce 
vorbește, stârnind reacţia Natașei, care se întinse la ea pentru 
a-i croi o palmă peste ceafă. 

— Tași dracului din guri, că numai prostii spui, Doamni iartă- 
mî! Continuă, Lucky! Și cam șe-ar trebui noi să fașem pentru 
bordelul șela? 

— Nu mare lucru, o luă bărbatul pe de departe. Doar să ne 
spuneți unde aţi fost cu unii clienţi arabi mai importanţi... Mă 
refer la case conspirative, baze militare sau chestii din astea, ca 
să ne facem și noi o idee. 

— Lasă-mă să mă gândesc! ceru moldoveanca, din acea clipă 
începând să se împingă cu îndârjire în spate, pentru a-l primi pe 
Boby cât mai adânc în pântecele ei. 


83 


În următoarele minute, confruntarea celor trei perechi se 
dovedi destul de silențioasă, doar zgomotele specifice produse 
de actul sexual făcându-se auzit. Cât erau ele de bete, Nadia și 
Ludmila pricepură că era necesar să tacă și să se gândească la 
propunerea avansată de Lucky. Cât despre Tom și Boby, aceștia 
își vedeau liniștiți de treaba lor, lăsând totul în seama lui 
Branigan. 

Ştie el ce face, se gândi agentul, constatând cu neplăcere că 
Ludmila transpira abundent sub atacurile lui. Dacă nu termin cât 
de curând, o iau pe asta la baie și i-o trag sub duș, că astfel mă 
răpune cu mirosul ei de transpiraţie, își mai zise el. 

— Nu-i treaba măgarului de unde beau oile, se gândi și Boby, 
în același timp mirându-se cum putea Nataşa să fie regulată cu 
forță pe la spate și să se mai și gândească la lucruri atât de 
importante. 

— Da’ nu știți nimic di la noi..., vorbi într-un târziu cea care 
părea a fi șefa. Pi noi nişi nu ne cunoaștetți. 

— Mai încape discuţie?!..., se auzi glasul convingător al 
agentului CIA. Ne ducem acolo, îi căsăpim pe arăboi, salvăm 
ostaticii și plecăm cu toții direct la Paris. Nu vorbim cu absolut 
nimeni până nu ajungem pe Montparnasse. De asta puteţi fi 
sigure. 

— Voi se zâșiţi, fă? le întrebă Nataşa pe colegele ei, cu vocea 
tremurată, ceea ce dovedea că era pe cale să juiseze. Merjem pi 
mâna lor? 

incapabilă să mai articuleze vreun cuvânt, Ludmila se 
mulțumi cu o onomatopee: 

— Îhî. 

— Eu merg pe mâna ta, veni și răspunsul Nadiei, care primi 
drept bonus încă o gură de whisky din partea lui Lucky. 

Puțin mai târziu, după ce aflară adresele câtorva locaţii 
interesante, Samuel Branigan ejaculă și căzu răpus lângă 
apetisanta sa parteneră. După circa un sfert de oră, când se 
trezi din transă, îl alarmă în primul rând pe Thomas Roe: 

— Vom fi atacați. Mai bine-zis, ni se va întinde o cursă. 

e 

— Vă duceţi și-i oferiţi americanului marea cu sarea, numai 
să-l elibereze pe Hamza Kolmar! De asemenea, trebuie să 
înceteze imediat orice acţiune ostilă îndreptată împotriva 
Universităţii noastre, cu promisiunea că-i vom elibera pe ziariști. 


84 


Al-Zarkani era cât se poate de explicit, încercând să le inducă 
celor doi „soli de pace” încrederea în succesul operaţiunii. 

— Hotelul Arabelle va fi înconjurat de douăzeci de oameni de- 
ai noștri bine înarmaţi, așa că n-aveţi de ce vă teme. Ei sunt 
doar trei. E miezul nopţii, iar trupele noii Puteri și soldații 
americani dorm la acea oră. Când găsiţi un moment prielnic, îi 
eliminaţi și daţi semnalul celorlalţi, dar aveţi grijă ca unul dintre 
cei trei să rămână în viață, fie el și rănit. Altfel nu vom afla unde 
este ţinut savantul captiv. E clar? 

Arabii dădură sugestiv din cap, deloc încântați de misiunea pe 
care tocmai o primiseră. In sinea sa, fiecare era convins că avea 
să participe la o acţiune sinucigașă. Din nefericire pentru ei, în 
bună măsură așa stăteau lucrurile. 

(J 

Aflând despre ce era vorba de la amicul său, agentul CIA își 
frecă mulțumit mâinile, trecând la acțiune. 

— Fetelor, echiparea! Boby, pleci cu ele direct la ambasadă și 
le salvezi preţioasele cururi! La poartă te va aștepta consulul 
Carlos Buttino De Sarno, căruia îi voi telefona neîntârziat ca să 
le găzduiască. Pe urmă te întorci în zonă, dar rămâi la o distanţă 
apreciabilă, ca să nu te vadă insurgenții. Ține-ţi mobilul deschis 
și să ai suficientă muniţie la tine, pentru orice eventualitate. Ne 
vei asigura spatele. Apropo, mai vrei să intri în CIA? 

La nici zece minute după plecare prostituatelor însoţite de 
soldatul american, telefonul din apartamentul închiriat de 
agentul Roe începu să zbârnâie insistent. 

Era trecut de orele 2:00. 

— Imi cer scuze că vă deranjez la o asemenea oră înaintată, 
însă doi domni doresc să vă vadă, îl anunţă recepţionerul pe 
Tom, în mod evident cu un glas stăpânit de spaimă. Mi-au spus 
că nu vă veți supăra că vă telefonez. 

— Chiar îi aşteptam, răspunse agentul, spre ușurarea 
angajatului. Roagă-i să urce! 

Spre norocul său, Lucky îi povestise în bună parte cum aveau 
cei doi să acţioneze, așa că nu se temea de surprize nedorite. 
Ca și în atâtea alte cazuri, știa că putea merge pe mâna 
amicului său fără nici cea mai mică reţinere sau temere. Arma 
se afla la îndemână, încărcată și cu piedica trasă, agentul fiind 
pregătit pentru o ambuscadă. 


85 


Un ciocănit discret se auzi în ușă, iar el se destinse pe un 
fotoliu, rugându-l pe Lucky să ocupe un loc ceva mai în spate, ca 
să lase canapeaua liberă pentru cei doi oaspeţi nocturni. 

— Come in! 

Tuciurii își făcură apariţia în canatul ușii, rostind la unison: 

— Allah Akbar! 

— Asta e treaba voastră și a lui, reacţionă Lucky, amuzat de o 
așa intrare. Vorbiţi în engleză și spuneţi-ne cu ce vă putem fi de 
folos, domnilor? 

— Am venit să negociem, zise unul dintre ei, cu un accent ce 
zgârie urechile americanilor. Nu suntem înarmați. 

— Eram convins că nu veți fi, râse Branigan, refăcut complet 
în urma transei în care fusese cufundat vreme de un sfert de 
oră. Și, ca să vă dovedim asta, nu vă vom percheziţiona. Luaţi 
loc pe canapea! le mai ceru el, arătându-le cu mâna unde 
trebuiau să se așeze. Cu ce gânduri aţi venit la noi? 

— Vrem să-l eliberaţi necondiţionat și imediat pe Hamza 
Kolmar, răspunse același vorbitor, pe un ton vehement, așa cum 
credea el că trebuie să se adreseze unor răpitori occidentali, 
fără experienţă în materie. 

— Înainte de a continua negocierile - interveni agentul Roe -, 
aș solicita o scurtă pauză, pentru a-i adresa o rugăminte șefului 
meu. Vă deranjează? 

— Deloc, răspunse celălalt rebel, bănuitor. 

— Lucky, am o mare rugăminte la tine. Lasă-mă să-i mutilez 
pe ăștia doi; să le tai urechile și să le dau unuia altuia să le 
mănânce, după care să-i omor cu încetinitorul! Va fi cea mai 
mare bucurie din viața mea... 

Surâsul pe care-l afișă Lucky în acea secundă îi făcu pe 
teroriști să le îngheţe sângele-n vine. Nu mai aveau niciun chef 
s-o facă pe durii, darmite să impună termenii negocierii. 

— Dar noi am venit cu gânduri pașnice, reacționară aceștia, 
simțind primejdia de moarte. 

— ... Şi cu pretenţii absurde, îi completă Lucky, întrerupându-i 
enervat. Probabil că jigodia de al-Zarkani nu v-a spus cum stau 
de fapt lucrurile. Dacă nu-i eliberaţi până mâine la prânz pe cei 
trei ziariști, vii și nevătămatţi, Kolmar moare. Nu-i nimic dacă-i 
ucideți și voi pe ostatici. E treaba voastră, însă, drept răspuns, îi 
căsăpim pe ceilalți șase învăţaţi ai voştri, și așa vom proceda în 
continuare cu înlocuitorii savanților, până când nu va mai studia 


86 


nimeni religia islamică în Irak, iar aceasta va pieri. Deja suntem 
destul de iritaţi că i-aţi tăiat capul lui Ibn Obeida. Explozia poate 
fi declanșată la cea mai mică scânteie. 

— lar lăcașurile voastre sfinte vor fi rase de pe suprafaţa 
Pământului, îl completă Tom, fioros. Ce-am provocat acum 
câteva ore la Universitate e doar începutul a ceea ce urmează 
să se-ntâmple, adăugă el, spre mirarea amicului său. Omorâţi 
unul de-al nostru, eu omor o sută. Omorâţi un altul, eu mai ucid 
o mie; bașca arunc în aer vreo zece moschei, numai ca să mă 
amuz. Și-așa mai departe. Pentru mine e o mare distracţie. Și- 
acum putem negocia în continuare, că eu sunt deschis 
dialogului. 

Descumpăniţi de amenințările masivului american, arabii se 
priviră unul pe celălalt, neștiind cum să continue discuţia. Cât 
despre un eventual atac prin surprindere, nici nu mai încăpea 
vorba, dată fiind ferocitatea celui care le vorbise. 

— Apropo - reveni agentul CIA -, băgaţi amândoi la cap ce v- 
am spus până acum, că doar unul dintre voi va părăsi în viață 
acest apartament! Care va fi acela, șeful meu va hotărî, adăugă 
el, indicându-l cu bărbia pe Lucky. Eu unul v-aș ucide cu mâinile 
goale pe-amândoi... 

— Am vrea să schimbăm câteva vorbe între noi în arabă, zise 
unul dintre rebeli într-un târziu. Vă deranjează? 

— Absolut deloc, răspunse Lucky amuzat, fiindcă între timp 
ajunsese să înțeleagă irakiana la perfecție. Dar să nu dureze 
prea mult, că am vrea să ne și culcăm în noaptea asta. Desigur, 
după ce unul dintre voi moare, iar altul se duce la al-Zarkani ca 
să-i vorbească despre rezultatul negocierilor noastre, completă 
el, făcând jocul lui Tom. 

— Mai mult ca sigur că iordanianul îl va face și pe acesta 
îngeraș, când va veni cu vești triste, zise și agentul CIA, 
stăpânindu-și cu greu râsul. 

— Ăștia sunt nebuni de-a binelea, începu cel care intrase 
primul în apartamentul închiriat de Thomas Roe. N-au nimic 
sfânt în ei. Cum procedăm? 

În timp ce arabii vorbeau între ei, Lucky îi șopti amicului său: 

— Când mă auzi adresându-mă în arabă, sari asupra lor și îi 
anihilezi. 

Apoi tăcu, privindu-și adversarii și trăgând cu urechea la ce-și 
spuneau. 


87 


— Eu zic că trebuie să-i atacăm prin surprindere. Tragem 
amândoi asupra malacului, apoi îl facem ostatic pe celălalt. Altă 
șansă n-avem. 

— Oricum, unul dintre noi ar putea să moară, consimţi 
partenerul său. Mai bine încercăm să ne salvăm amândoi. Allah 
să fie cu noi! Când spun „salam” atacăm. 

— Așa vom face. 


88 


e Capitolul 13 œ» 


Ajuns în faţa ambasadei americane la Bagdad, Floyd 
Dinerman le rugă pe târfe să rămână în mașină și se duse să 
schimbe o vorbă cu soldaţii aflaţi de pază la poartă. 

— În jeep sunt trei fete care trebuie să ajungă la consulul De 
Sarno. 

— Știm, vine imediat secretara lui, care le va conduce. Până 
atunci, pentru mai multă siguranță, poţi să le aduci înăuntru. Am 
primit instrucţiuni precise în sensul ăsta. 

Curvele își luară la revedere de la soldat în cel mai călduros 
mod cu putinţă și toate trei odată, făcându-i pe militarii de la 
poartă extrem de invidioși pe acesta. Între timp își făcu apariţia 
și Hafsa Bergman, care le preluă pe fete, cu rugămintea dea nu 
face zgomot, fiindcă personalul ambasadei dormea la ora aceea. 

— Să nu ni uiți pâni ajunjem la Paris! îi mai aruncă Nataşa din 
ușă, după care se apropie de însoţitoarea lor, întrebând-o în 
șoaptă: 

— Nu cumva ai șeva di baut pe-aiși, că nouă tari ni-i seti? 

Boby se pregătea și el să-și vadă de drum, când una dintre 
santinele nu-și mai putu reprima curiozitatea, întrebându-l 
prietenos: 

— Cam cât au costat fetiţele astea, dacă nu te superi? 

Dinerman îi privi pe amândoi șmecherește, după care 
răspunse, îmbolnăvindu-i definitiv: 

— Cu mine o fac întotdeauna pe gratis... 

e 

Arabii începură să se foiască pe canapea și, cum nu mai 
vorbeau între ei, Tom înțelese că se pregăteau să atace. Duse 
încet mâna la spate și apucă tocul revolverului Beretta, 
rămânând calm în așteptare. În acel moment, Lucky îi întrebă 
zâmbitor în limba arabă: 

— Semnalul pentru atac este „salam” din câte am înțeles, nu-i 
așa? 

Muţi de uimire la ideea că americanul le cunoștea limba, 
teroriștii nu mai apucară să acţioneze așa cum își propuseseră, 
rămânând cu gurile căscate. Moment prielnic pentru masivul 


89 


agent CIA de a se ridica sprinten de la locul său și a-i da pe cei 
doi cap în cap. 

In secunda următoare, Roe folosi pistolul drept box, 
aplicându-i unuia dintre musafiri o puternică lovitură în gât, 
care-l lăsă pe acesta fără aer. Apoi îl prinse pe celălalt de 
grumaz, strângându-l la subsuoară și cerându-i ajutorul lui 
Lucky: 

— la-le armele și hai să ne distrăm! It's show time! 

Branigan îi dezarmă cu rapiditate, întrebându-se dacă cel lovit 
năpraznic avea să supraviețuiască. Apoi depuse armele pe o 
măsuță: patru grenade defensive, două pistoale rusești cu 
încărcătoare de rezervă și un cuţit lung, cu lama lată și foarte 
ascuţită. 

— Tom, nu-l strânge prea tare de gât pe nenorocitul ăla, că nu 
știu dacă ăstălalt va trăi! îi ceru Lucky agentului CIA. 

— Atunci am să-i dau drumul pentru moment. Fără arme, 
prăpădiţii nu sunt în stare de nimic. lar dacă au jucării, sfrijiţii 
ăștia nenorociţi nu sunt capabili decât să răpească civili, mama 
lor de poponari! 

Cel care tocmai fusese eliberat din strânsoare se simţi atât de 
ofensat de jignirile agentului, încât mintea i se întunecă și nu 
mai fu în stare să cântărească raportul de forțe dintre el și 
colosul care era Tom, repezindu-se cu pumnii la acesta. 

Cu o plăcere nedisimulată, agentul îi proiectă cu forţă o 
stângă în gură, lăsându-l fără toți dinţii din faţă. 

De durere, arabul se prăbuși la pământ, scuipând pe rând 
bucăţi din dantură spre a nu se îneca. Ochii i se înroșiră 
instantaneu, în timp ce gemea ca un porc înjunghiat. 

După o perioadă de eforturi considerabile de luptă cu 
moartea, partenerul acestuia își reveni la viaţă, reușind cu mare 
dificultate să respire. Ar fi vrut să spună ceva, însă deocamdată 
nu era capabil de o asemenea performanţă. 

— Pe care să-l omor, Lucky? întrebă agentul, din ce în ce mai 
bine dispus, cântărind cuțitul în mână și apropiindu-se de cei doi 
nefericiţi rebeli. 

— N-aveţi nicio șansă de scăpare, reuși cel rămas fără dinţi să 
spună, într-o engleză mult mai proastă decât cea în care se 
exprimase puţin mai devreme. 

Drept răspuns, Tom se apropie de el și îi reteză o ureche, 
informându-l cu bunăvoință: 


90 


— Să știi că n-am nimic personal cu tine, așa că nu trebuie să 
mi-o iei în nume de rău. Și tu ai fi procedat la fel dacă asul cel 
mare s-ar fi aflat la tine, dar nu se află, ha, ha, ha! 

Și cum cel lovit cu pistolul în gât ar fi vrut și el să spună ceva, 
colosul îi îndesă urechea celuilalt în gură, lovindu-l scurt în 
bărbie. 

— Dacă o scuipi îţi scot și ţie dinţii. Deci, Lucky, decide pe 
care să-l fac îngeraș! 

Din păcate pentru el, arabul fără dinţi și cu o ureche mai puţin 
se repezi din nou la Roe, cu o disperare pe care ţi-o dă doar frica 
de moarte. Ocazie nesperată pentru Tom de a-i fractura 
maxilarul cu o lovitură de baros, după care îi desprinse de cap și 
cealaltă ureche. 

Exasperat și îngrozit, celălalt terorist nu îndrăznea să mai facă 
vreo mișcare ori să scuipe urechea ce-i pângărea întreaga fiinţă, 
limitându-se să plângă cu faţa schimonosită de oroare. 

— N-aveţi nici cea mai mică șansă de scăpare! bolborosi... 
dezurechiatul, pregătindu-se din nou să sară asupra celui care-l 
mutilase. Hotelul este încercuit de-o sută de oameni de-ai noștri, 
care sunt bine instruiți și înarmaţi până-n dinţi. Veţi muri în 
chinuri groaznice. 

— Lucky, eu o să-l ucid pe ăsta, că prea vorbește mult, îl 
ignoră Tom pe arab. Știu că ţie ţi-e greu să-i semnezi 
condamnarea la moarte, așa că o să aleg eu. 

Malacul ar mai fi avut ceva de adăugat, însă mutilatul se 
aruncă din nou asupra lui cu mâinile goale. 

Roe îl lăsă câteva secunde să se caţăre până la gâtul lui și să 
îl strângă, după care îi arse un dos de palmă, trântindu-l la 
pământ. 

— Uite, îți mai ofer o șansă, i se adresă el, întinzându-i cuțitul 
cu lamă lungă. Incearcă cu ăsta, poate ai mai mulţi sorți de 
izbândă! 

Cu ultimele forțe de care mai dispunea, arabul se aruncă 
asupra americanului, dar nici de data asta nu se arătă prea 
inspirat. Roe fandă ușor lateral stânga și cu aceeași mână îi 
aplică o lovitură de pumn în ceafă, trântindu-și adversarul la 
pământ. In cădere, lipsa de îndemânare a așa-zisului insurgent 
se dovedi fatală. Acesta se înfipse în arma pe care o ţinea în 
mână, lama cuțitului - deși cu vârful rotunjit - intrându-i pe sub 
coaste în ficat și ieșindu-i prin spate. 


91 


Boby Floyd Dinerman își făcu următoarea socoteală în gând: 

O să parchez mașina ceva mai aproape de hotelul Arabella, 
pentru cazul în care Tom și Lucky au nevoie urgentă de mine. N- 
am de ce să mă tem, de vreme ce teroriștii pe ei îi vânează. 
Oricum, o să stau la pândă. Ce bine că n-am băgat în mine mai 
mult alcool decât era necesar ca să prind curaj. De fapt, dacă 
moldovencele alea n-ar fi fost așa de însetate, cu siguranță că 
aș fi făcut-o... 

Zicându-și acestea, soldatul părăsi jeep-ul, alegându-și un 
post de observaţie la circa zece metri distanţă, în spatele unui 
copac. Își verifică pistolul, arma de asalt, încărcătoarele de 
rezervă, mobilul și se puse pe așteptat. Dintr-un moment într- 
altul putea fi chemat de camarazii săi pentru a lua cu asalt 
vreuna dintre locaţiile teroriștilor. Pentru a preîntâmpina cine 
știe ce surpriză neplăcută își setă celularul pe vibrații, îl băgă 
într-un buzunar de la piept și așteptă în liniște. 

După mai puţin de zece minute zări două umbre care se 
apropiau tiptil de mașina sa de teren. Cum „strigoii” erau 
îmbrăcaţi în haine tradiţionale arăbești, Floyd nu-și făcu 
probleme în legătură cu identitatea acestora. 

Dacă încearcă să-mi fure jeep-ul sau să-mi monteze vreo 
bombă, îi lichidez în secunda doi, chiar dacă scol întregul cartier. 
Mai mult ca sigur că așa ar acţiona și agentul CIA. 

e 

— Vezi ce face prostia din om? i se adresă Lucky, într-o 
irakiană perfectă, celui rămas în viaţă. Ce, credeaţi că numai voi 
sunteţi în stare să învăţaţi limbi străine? 

Apoi, ca o dovadă de bunăvoință, îi permise să scuipe 
urechea pe care o ţinea în gură din ordinul agentului Roe. 

— Așadar, ăsta a avut norocul de a rămâne în viaţă, 
concluzionă Tom, acceptând faptul că amicul său îi permisese 
ostaticului să deschidă gura. Dar să știi că pentru nimic în lume 
n-am să-l las să plece de-aici cu toate mâinile, picioarele, 
urechile, nasul, scalpul sau ceva care să-mi rămână drept 
amintire. Prea m-am atașat de el... 

Arabul îl privi îngrozit pe malac, ferm convins că acesta nu 
glumea deloc. 

În acel moment, lui Lucky îi veni o idee. 


92 


— Uite cum facem, rebelule! zise el, de data asta în engleză. 
Știu că mai bine ai muri decât să ne spui unde e bârlogul lui al- 
Zarkani. De aceea am să-ţi acord o șansă. Eu o să-ţi citesc 
câteva adrese, și când o voi rosti pe cea care mă interesează, 
îmi dai un semn. Unul cât de mic, OK? 

— lar dacă ajungem la capătul listei - supralicită Tom -, și tu 
nu ne ajuţi, îţi tăiem o ureche, după care o luăm de la capăt. 
Avem timp suficient până dimineaţă, nu ne grăbim. 

Zicând acestea, agentul îl răsuci pe teroristul mort, îi luă 
cuțitul din mână și îl extrase din rana mortală, după care îi 
șterse lama de hainele proaspătului defunct. 

— Ce zici, te prinzi? mai întrebă el, de parcă ostaticul ar fi fost 
capabil de mai multe răspunsuri. 

Incapabil de a articula vreun cuvânt, prizonierul se rezumă să 
privească intens covorul și să tacă. Motiv pentru Roe de a se 
apropia de el, prinzându-i urechea dreaptă între degete, cu 
cuțitul gata pregătit. 

— Lucky, poţi începe. Prietenul nostru va coopera, sau cel 
puţin asta înțeleg eu din atitudinea lui supusă. Nu mai e la fel de 
trufaș ca la venire. 

e 

În timp ce le privea cum beau cu sete, deși era clar că nu se 
aflau la prima sticlă din acea noapte, Hafsa Bergman se întrebă 
în sinea ei dacă acele moldovence erau mai curve decât ea. 

Și eu, și ele o facem pentru bani, la o adică, se justifică 
secretara în sinea ei. Fetele, fiindcă n-au pregătirea mea și vor 
să trăiască bine; eu, deoarece am nevoie de-o poziţie socială 
bine definită, care să-mi asigure un trai îmbelșugat și lipsit de 
griji. La dracu' cu pudoarea feminină prost înţeleasă! O să beau 
și eu cu ele, ba chiar mi-ar plăcea să mi le fac prietene. Poate 
facem și ceva ghidușii împreună... 

Hafy luă și ea o gură zdravănă de vodcă, simțind instantaneu 
cum urechile-i iau foc. Îi plăcea ei să mai bea câte un păhărel- 
două, ba chiar trei, dar de regulă prefera vinul sau berea. 

— Ce-aveţi de gând să faceţi după ce veţi scăpa din infernul 
ăsta? le întrebă ea, după ce reuși să-și recapete suflul. 

— Vom puni pi chișoari propriul bordiel la Paris, se trezi 
Ludmila vorbind din senin și râzând cu gura până la urechi. 

Prilej propice pentru Natașa de a-i mai articula o scatoalcă 
după ceafă. 


93 


— Șe-ai, fa, ţi s-a urât cu binili? 

— De mine nu trebuie să vă ascundeţți, o temperă Hafsa. Nu 
sunt decât simpla secretară a unui consul american în Irak, care 
trebuie să se reguleze cu acesta și cu prietenii lui din când în 
când. Din nefericire, cam rar... Așa că, dintr-un anumit punct de 
vedere, vă invidiez, dragele mele. 

Ba chiar mi-aș dori să am și eu posibilitatea de a activa în 
cadrul unui bordel în toată regula, îi mai veni femeii să adauge, 
după ce mai luă o gură de vodcă. 

— Da' pentru o asemenea investiţie trebuie bani, nu glumă, 
reluă ea, interesată. Aveţi ceva perspective în sensul ăsta? 

Fetele se priviră cu ochi tulburi una pe cealaltă, după care 
Nadia zise, poticnindu-se: 

— Da, aviem. Așa ne-au promis, hăc!... Tom și Lucky. Crezi că 
au vorbit serios? 

— Pe cel de-al doilea nu-l cunosc, dar pot să vă asigur că 
Thomas e un bărbat de toată isprava. Mi-a dovedit-o. 

— Și mii - admise Nataşa -, și mii mi-a tras-o. 

— Atunci, poate mă primiţi și pe mine la Paris. Desigur, ca 
angajată, numai să plătiţi bine. N-o să vă fac de râs. 

e 

Lucky ajunse la capătul listei primite de la târfele moldovence 
fără ca arabul să fi schiţat vreun gest, așa cum i se ceruse. 

— Îmi pare nespus de rău pentru tine, însă de-acum înainte 
nu vei mai avea decât o ureche de spălat dimineața. Tom, fă-i 
amicului nostru pe plac! A fost alegerea lui, nu ne putem 
împotrivi dorinţei omului. 

În clipa în care agentul CIA apropie lama cuţitului de craniul 
arabului, acesta urlă cât îl ţineau bojocii: 

— Staţi, nu vă grăbiţi! S-o luăm de la început! 

De data aceasta, prizonierul se dovedi mult mai cooperant. 
Când Lucky citi adresa unei ferme de vite de la marginea 
Bagdadului, arabul începu să se foiască neastâmpărat, dându-le 
americanilor să înţeleagă că acolo se afla tabăra lui al-Zarkani 
unde erau ţinuţi captivi ostaticii. Apoi i se adresă lui Branigan, în 
arabă. 

— Te rog să mă lovești peste față de câteva ori, ca să fiu 
crezut de cei care vor mai rămâne în viaţă după atacul vostru. 
Fă-o tu, că ăsta mă ucide din doi pumni! Și-apoi legați-mă 


94 


fedeleș, ca să am o scuză verosimilă. Sunt prea tânăr și nu 
vreau să mor. 
In acel moment, de undeva de-afară se auziră focuri de armă. 


95 


e Capitolul 14 œ 


Floyd Dinerman montă în liniște dispozitivul cu lunetă în 
infraroșu la pistolul din dotare și îl luă la ţintă pe unul dintre cei 
doi care îi umblau la mașină. Ar fi vrut să aibă și un amortizor de 
sunet, dar cine și-ar fi bătut capul cu asemenea tehnici 
sofisticate pe timp de război?! 

Boby ochi țeasta arabului care se pregătea să se strecoare 
sub jeep, înainte ca acesta să-și dea seama că o luminiţă roșie i 
se lipise de frunte. Apoi trase. Zgomotul sparse liniștea nopţii, 
lovitura anihilându-l pe unul dintre adversari. 

Neștiind din ce parte venea primejdia, tovarășul său se așeză 
pe vine, cu automatul în poziţie de tragere. Soldatul apucă 
pușca de asalt, slobozi un foc în aer pentru a-l deruta pe inamic, 
apoi se năpusti asupra acestuia, trăgând rafale scurte asupră-i. 

Deși făcuse tot ce era posibil pentru a se adăposti, teroristul 
primi un glonț în umărul drept, care-l făcu să urle de durere și să 
scape AK-47-le din mână. Imediat după aceea, Boby se postă în 
fața lui, proptindu-i ţeava puștii la tâmplă. 

— Spune-ţi rugăciunea! îi zise el cu duritate în glas, însă nu 
mai aşteptă ca teroristul să-și ia adio de la cele lumești, 
făcându-i scăfârlia zob cu o altă rafală scurtă. 

e 

— Mi-e teamă că Boby are probleme, se îngrijoră Thomas Roe, 
care tocmai terminase cu legatul cooperantului arăboi. Mă duc 
după el! 

Lucky nu apucă să-l mai oprească, agentul CIA ieșind val- 
vârtej pe ușă, gata să omoare pe oricine i-ar fi ieșit în cale. 

Cum zgomotele de împușcături veniseră de undeva de- 
aproape, luă din jeep doar trei grenade și o porni pe jos în acea 
direcţie. La câteva zeci de metri de hotel zări două siluete ce 
păreau femei în rochii, teroriștii fiind costumațţi în galabii, dar 
armele automate le trădau adevărata identitate. Se piteau după 
o mașină arsă, încercând să dibuiască prin întunericul nopții. 

Roe scoase cuiul unei grenade rusești, numără până la trei și 
o aruncă de-a rostogolul spre rebeli. 


96 


Contrariați de acel zgomot ciudat, cei doi se întoarseră, însă 
nu mai apucară să se ascundă de moartea ce se năpustea 
asupra lor. În secunda următoare grenada le explodă la picioare, 
trupurile nefericiţilor căzând ciuruite de schije pe asfalt. 

Tot atunci se făcu auzită o scurtă rafală de armă automată, și 
încă un terorist se prăbuși fără viaţă la pământ. 

Uite că puștiul nu se-ncurcă în amănunte! se bucură Tom în 
sinea lui, apropiindu-se și mai mult de locul în care credea că se 
află soldatul american, când auzi din spate tropăit de bocanci. 

Trei arăboi, de astă dată purtând uniforme de camuflaj, se 
apropiau în goană de el. Agentul se adăposti în spatele 
automobilului avariat și așteptă calm ca aceștia să ajungă cât 
mai aproape de el. Când între ei mai erau doar douăzeci de 
metri distanţă, zări o luminiţă roșiatică pe fruntea celui din 
mijloc. Înţelese despre ce era vorba în clipa în care o 
împușcătură ceva mai puţin zgomotoasă decât cele dinainte 
tulbură liniștea care se lăsase pentru câteva secunde. Boby 
eliminase unul dintre atacatori folosind o armă cu dispozitiv 
laser. 

Nu-mi închipuiam că soldaţii americani sunt dotați cu 
asemenea dispozitive sofisticate, se gândi Roe. Sau poate că i-a 
cerut arma consulului, suplimentar faţă de lista mea. l-o fi spus 
că mi s-a terminat pasta din pix și n-am mai avut cu ce să mai 
scriu, ha, ha, ha, al dracului Boby! 

După ce zăboviră puţin asupra celui care aproape că nu mai 
avea cap, ceilalți doi rebeli își reluară asaltul în direcția din care 
se trăsese asupra camaradului lor. Din păcate pentru ei, nu 
luară în seamă mașina lângă care zăceau alte două trupuri 
neînsufleţite. 

Tom le ieși brusc în întâmpinare, izbindu-l pe cel mai avansat 
cu grenada în frunte și proiectându-l la doi metri în spate, pe 
asfalt. Tovarășul lui avu aceeași soartă, dar primi și un 
supliment. Agentul îi aplică în plus un pumn ca de baros după 
ceafă, pur și simplu făcându-l să-și piardă cunoștința. După 
aceea, în vreme ce primul doborât depunea eforturi vizibile 
pentru a-și reveni, Roe îi suci gâtul celui de-al doilea și îi luă 
automatul. 

— Boby, ai grijă să nu mă nimerești! îi strigă el soldatului 
american, în vreme ce se apropia de teroristul rămas în viaţă cu 
gânduri nu tocmai pașnice. 


97 


Acesta din urmă reușise să se sprijine într-un genunchi, iar 
acum lua linia de ochire pentru a-și dobori adversarul. Cum era 
și de așteptat, Roe se dovedi mai rapid, slobozind o ploaie de 
gloanțe în direcţia lui. 

Cei câţiva plumbi care îl nimeriră pe rebel fură suficienți 
pentru a-l trimite pe acesta în lumea celor fără de prihană... 

Ori ne-au subestimat forțele și au venit prea puţini la număr, 
ori au făcut pe ei de frică și s-au cărat, își făcu Tom socoteala 
după ce mai aruncă în aer un terorist, iar Floyd Dinerman 
împușcă un altul, după același tipic, adică în frunte. Am fi putut 
să ne mai distrăm, adăugă el cu regret. Nici nu s-a făcut 
dimineață... 

Când ajunse împreună cu soldatul în apartamentul de hotel, 
nu se arătă deloc surprins să-l găsească pe Lucky stând la taifas 
cu ostaticul irakian. 

— Ai mai scos ceva de la el? întrebă agentul CIA pe un ton ce 
dovedea că era foarte bine dispus. Păcat că n-ai fost jos cu noi. 
Ce ne-am mai distrat... 

Referindu-se doar la întrebarea ce-i fusese adresată, Branigan 
răspunse: 

— Doar că pe la ferma aia sunt niște subterane. 

— Era previzibil, doar n-aveau cum să aibă o bază militară la 
vedere la marginea Bagdadului. Nu ţi-a spus și de câte efective 
dispune al-Zarkani ăsta? 

— Zice că nici el nu știe. 

— De parcă mi-ar păsa, râse malacul. Atunci, eu mă duc să-i 
eliberez pe ostatici. Voi aţi face mai bine să mă așteptați aici, ori 
la ambasadă. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap, prietene!, ripostă Lucky, iritat. 
Nu vreau să pui în pericol viaţa ostaticilor, că doar nu pentru 
asta ne aflăm aici. Ne retragem toţi trei la ambasadă. 

e 

— Stăpâne, n-am avut nici cea mai mică șansă în faţa lui, 
crede-ne! Pur și simplu ne-a copleșit, intuind fiecare mișcare a 
noastră, de parcă ar fi știut dinainte ce aveam de gând să 
facem. lar ticălosul celălalt cunoștea irakiana la perfecție, dacă- 
ţi vine să crezi. 

Nefericitul fusese adus până în apropierea fermei de vite de 
către angajaţii hotelului, care știau ce hram poartă acesta. ÎI 


98 


preluase o patrulă a rebelilor, care-l ajutase astfel să ajungă în 
faţa comandantului. 

Al-Zarkani era negru de furie, însă înţelesese deja că monstrul 
acela nu era un om oarecare, din moment ce dintre oamenii pe 
care-i trimisese în operaţiunea de lichidare se întorseseră atât 
de puțini. 

— Și zici că au de gând să ne atace în curând? Dar de unde 
știu ei despre tabăra noastră? 

Amenințarea din glasul iordanianului îl făcu pe irakian să 
îngheţe de spaimă, sesizând că viaţa lui nu mai valora mare 
lucru. 

— Jur că nu de la mine, slăvite stăpân! Mai bine aș fi murit în 
chinuri decât să le spun una ca asta. De fapt, nici nu știu dacă 
ne cunoaște ascunzătoarea. N-ar fi exclus să fi minţit ca să ne 
sperie. Mai mult ca sigur că a blufat. 

— Asta nu mă încălzește cu nimic, prietene. Trebuie să 
plecăm de-aici cât mai repede. 

— E o alegere înţeleaptă, stăpâne. Nu ne putem asuma riscuri 
inutile. 

— Stai, nu te bucura prematur, că tu nu pleci! Vei rămâne 
aici, mai zise al-Zarkani, scoțând un pumnal din teacă și 
secționând dintr-o mișcare carotida nefericitului sol. Nu mai am 
nevoie de tine. Trebuia să fi murit în luptă, nu de mâna mea, 
precum un laș. Nici Allah, fie-i numele lăudat în veci, nu te va 
primi alături de el. 

e 

Deoarece telefonaseră în prealabil, consulul De Sarno în 
persoană îi aștepta la poarta ambasadei americane din Bagdad. 

— Totul e în regulă, amice? îl luă Thomas pe după umeri, ca 
pe un vechi amic. Fetele se află în siguranță? 

— Cum altfel?! Sunt în compania lui Hafy, și cred că se simt 
foarte bine. Secretara mea este genul de om care se pricepe să 
intre pe sub pielea oricui, te asigur! 

N-am nevoie de asigurările tale, că m-am convins și singur, ar 
fi vrut agentul Roe să-i dea replica, însă se abţinu în ultima 
clipă, întâlnind privirea dură a lui Lucky. Nu era cel mai potrivit 
moment pentru glume deocheate. 

— În acest caz, nu le mai spunem „noapte bună!” Ele să-și 
vadă de-ale lor, iar noi vom facem planuri pentru ziua de mâine. 
Vrei să participi și tu la discuţii? 


99 


— Numai dacă insiști, răspunse consulul, precaut. Nu se 
spune că acela care știe mai puţine trăiește mai mult? Ha, ha, 
ha! o dădu el pe glumă, amuzându-se de unul singur. Am să vă 
pun la dispoziţie tot ce aveţi nevoie. 

Ajunși în apartamentul unde aveau să înnopteze, Boby 
deschise televizorul, în vreme ce Lucky căuta ceva de băut. 
Datorită generozităţii de care dăduse dovadă pentru a le trage 
de limbă pe târfele moldovence, rămăsese cu o sete neostoită în 
gât, care nu-i dădea pace. 

— Barul se află sub comoda de sub fereastră, îl scoase De 
Sarno din impas, intuind cam ce căuta misteriosul personaj sosit 
de curând la Bagdad. 

Tocmai atunci, CNN-ul difuza un material deosebit de 
interesant cu privire la soarta ziariştilor ţinuţi ostatici. 
Comunitatea oamenilor de afaceri irakieni de pe teritoriul 
Ungariei îi ruga pe teroriști să-i elibereze nevătămaţi pe ostatici, 
sugerând că ar fi gata să și plătească pentru asta. De fapt, toţi 
irakienii din Europa erau convinși că, dacă ziariștii maghiari vor 
uciși, nu vor mai avea viaţă pe bătrânul continent, înfundând 
pușcăriile și pierzându-și averile dobândite. lar la toate acestea 
se mai adăuga și ura populaţiei, care s-ar fi răsfrânt fără milă 
asupra lor. 

— La asta nu m-am gândit, aprecie Thomas Roe, după ce 
consulul Carlos Buttino De Sarno părăsi apartamentul cât mai 
discret cu putinţă. Arabii din alte ţări or s-o bage urât de tot pe 
mânecă dacă fraţii lor, teroriștii, mai decapitează mulți ostatici. 
Dar să revenim la ale noastre. În concluzie, cum procedăm, 
luăm baza cu asalt sau nu? 

— Eu știu?!... făcu Lucky. Să mă mai gândesc. 

Se așezase comod într-un fotoliu, cu un pahar mare de whisky 
Jack Daniels în mână și savura o ţigară Winston Full Flavor. 

Ceilalţi doi își umplură și ei paharele, așteptând ca Samuel 
Branigan să-și dea cu părerea, în acest timp urmărind știrile 
CNN. 

Peste o vreme, Tom remarcă faptul că amicul său aţipise cu 
ţigara aprinsă în mână și se ridică de la locul său pentru a o 
stinge în scrumieră. 

— Acum asta mai lipsea, se irită Boby, dezamăgit. Ce facem, 
îl ducem la culcare pe preţiosul nostru prieten? 


100 


— Din clipa asta să nu mai scoţi niciun sunet până când se 
trezește, îi șuieră agentul, privindu-l pe soldat nu tocmai cu 
blândețe. 

Desigur, Dinerman se execută, fără a avea nevoie de 
explicaţii suplimentare. Doar nu era să-l contrazică pe cel de 
care depindea viitorul și cariera sa ca posibil angajat al Agenţiei. 

Peste aproximativ douăzeci de minute, Lucky își reveni din 
transă și începu să-și frece tâmplele cu putere. 

— Uite cum facem, începu el, având întipărită pe chip o 
oboseală foarte accentuată. Are careva o hartă, că teroriștii vor 
părăsi tabăra secretă în zori? 

Tom și Boby aveau să plece dimineaţă cu jeep-ul, iar Lucky, 
cu sprijinul consulului, avea să alarmeze trupele americane. 

— Nu acționați în niciun fel, ci doar ţineţi-i sub observaţie 
până ajung soldaţii. Rebelii nu sunt prea numeroși și vor 
înţelege repede că trebuie să se predea. O să-l luăm cu noi și pe 
clericul acela, poate facem schimb de ostatici în caz că nu aleg 
calea confruntării. Vom păstra legătura telefonic, mai adăugă 
Lucky, după care se întinse pe canapea, de data asta adormind 
de-adevăratelea. 

e 

— Musad, presiunile din partea clericilor musulmani sunt 
foarte mari, începu bin Laden pe un ton grav. Nu ne putem 
permite să pierdem sprijinul lor, fiindcă populația ar putea fi 
influențată de aceștia și ne-ar deveni ostilă. 

— Și-atunci ce e de făcut, stăpâne? Noi tocmai ne pregătim să 
părăsim tabăra, fiindcă există riscul să fim deconspiraţi. 
Operaţiunea de azi-noapte a eșuat lamentabil, iar locul în care 
ne aflăm nu mai e sigur. 

— Știu, am fost deja informat. Așa ceva nu trebuia să se 
întâmple. 

Ultimele cuvinte îl făcură pe al-Zarkani să înţeleagă că Osama 
bin Laden avea spioni chiar printre luptătorii lui. Cu capul rețelei 
Al-Qaida nu te puteai juca. 

— Încercaţi să le propuneţi un schimb de ostatici. Eliberaţi-i 
pe cei doi ziariști unguri în schimbul lui Hamza Kolmar. Dacă e 
nevoie, daţi-i drumul și franţuzoaicei Martina Bernard, că și-așa 
n-aveţi ce face cu ea. 

Cu toate că nu-i convenea deloc ce i se ordonase, iordanianul 
nu îndrăzni să-și contrazică superiorul. Oricând se putea trezi cu 


101 


un cuţit în spate de la oamenii acestuia, în cazul în care i-ar fi 
nesocotit ordinele, iar el nu-și putea asuma un asemenea risc. 

— Așa am să fac, stăpâne. Voi trimite chiar acum un om la 
Universitate, astfel încât chiar clericii să organizeze schimbul de 
ostatici. 

— Te-ai gândit bine, Musad. Te-ai gândit bine. Poate 
organizezi și-o ambuscadă după ce bătrânii vor fi în siguranţă. 
Ţine-mă în permanenţă la curent și adăpostește-te cât mai bine 
într-o zonă necontrolată de cruciați. Nu mai e mult și, cu voia lui 
Allah - fie-i numele slăvit în veci! -, vom învinge. 


102 


e Capitolul 15 œo 


Dimineaţa veni mai repede decât și-ar fi dorit cei trei musafiri 
ai ambasadei americane la Bagdad. Agentul Roe îl trezi pe 
consul din somn, iar o jumătate de oră mai târziu se aflau cu 
toţii în curte, pregătindu-se de plecare. Tom și Boby aveau ca 
țintă, cu un jeep, periferia Bagdadului, iar Lucky mai rămase o 
vreme, până la mobilizarea trupelor americane solicitate, ce se 
aflau într-o garnizoană din apropiere. Tocmai când se pregătea 
să părăsească ambasada, De Sarno veni în fugă la Branigan, 
anunțându-i ultimele noutăți. 

— Teroriștii vor să negocieze un schimb de prizonieri prin 
intermediul clericilor musulmani. Acum câteva minute am fost 
informat. 

— Asta n-am prevăzut, zise Lucky, mai mult pentru sine. Ni-i 
dau pe amândoi în schimbul lui Hamza Kolmar? 

— Așa am înţeles din cele câteva vorbe pe care le-am 
schimbat cu ei. Au pornit deja spre ambasadă, așa că ne vom 
lămuri curând. 

— Foarte bine, vom solicita și eliberarea ziaristei franțuzoaice, 
își făcu Branigan socoteala, formând numărul de mobil al lui 
Tom, ca nu cumva acesta să comită prostia de a acţiona în forță 
împotriva rebelilor. Am să-i spun și unde va avea loc schimbul 
de prizonieri, adăugă el, cercetând o hartă la repezeală. 

e 

Delegaţia clericilor își făcu apariţia într-un luxos Mercedes de 
culoare neagră, care opri în poarta ambasadei. Din el coborâră 
trei bărboși îmbrăcați în straie specifice albe și având capetele 
acoperite cu turbane. Se îndreptară spre intrarea principală, 
supunându-se fără comentarii la percheziţia corporală. 

Consulul îi întâmpină, bucurându-se că aceștia cunoșteau 
engleza și nu mai era nevoie de translator, neștiind că Branigan 
știa irakiana la perfecţie. Îi invită la umbra unui copac stufos, 
unde fuseseră aranjate câteva scaune în jurul unei mese de 
răchită. 


103 


— Ce doriţi să oferiţi și care sunt pretenţiile voastre? începu 
De Sarno pe un ton ostil, deoarece nimeni nu-și putea permite 
să piardă timp preţios. 

— ÎI vrem pe colegul și prietenul nostru Kolmar, oferindu-vă în 
schimb viața celor doi ziariști unguri, vorbi cel mai în vârstă 
dintre ei. 

— Numai atât? se arătă Lucky, mirat și la fel de prost dispus 
precum consulul. 

— Suntem mandataţi să negociem și viaţa ziaristei din Franţa, 
dacă altfel nu se poate, zise un al doilea cleric, demonstrând din 
start că ei erau de bună credinţă. lar pentru asta am exercitat 
multe presiuni la adresa rebelilor care-i ţin ostatici, datorită 
faptului că religia noastră... 

— ... la mai lăsaţi-mă-n pace cu religia voastră, că am văzut 
eu cât de credincioși sunt musulmanii care își ucid semenii ca pe 
animale, își ieși Lucky din sărite, întrerupându-l pe vorbitor. Mai 
bine mergeţi și spuneți-le teroriștilor că suntem de acord, iar 
schimbul va avea loc la căderea soarelui, în prezenţa voastră, la 
marginea pădurii Nakbar Adnen. Altfel rupem orice contacte, iar 
de voi nu va fi bine deloc. 

e 

Alertaţi de Lucky, Tom și Floyd Dinerman așteptară să fie 
ajunși din urmă de vreo douăzeci de soldați americani, cu care 
se apucară de montat capcane vietnameze în pădurea Nakbar 
Adnen. Teroriștii trecuseră deja pe lângă locaţie, dar aveau să 
se întoarcă pentru schimbul de ostatici. O parte a trupelor 
americane primise ordinul de a ocoli pădurea și a depista 
inamicul fără a interveni în forță, iar cealaltă, mult mai puţin 
numeroasă, urma să neutralizeze rebelii ce veneau cu ostaticii, 
bineînţeles după eliberarea acestora. 

În ciuda faptului că soldaţii se amuzară nespus de pregătirile 
conduse de către agentul Roe, câţiva dintre ei - geniști, de bună 
seamă - montară și câteva încărcături explozive ce pot fi 
detonate de la distanţă, astfel încât operaţiunea să se bucure de 
succes. 

— Vedem noi cine râde la urmă, reacţionă Tom îmbufnat de 
chicotelile militarilor. Gropile astea cu pari ascuţiţi pe fund au 
funcţionat în Vietnam, vor funcţiona și aici. La fel și plasele care- 
i vor imobiliza pe cei ce vor cădea în ele. Mai vorbim noi, dar 
deocamdată dați-i bătaie, că n-avem toată ziua la dispoziţie. 


104 


Santinelele sunt la post, ca să nu ne trezim tocmai acum cu 
arăboii pe cap? 

— Sunt, nu-ţi face griji, răspunse unul ce părea a fi șef peste 
toți. Băieți, aveţi grijă să nu cădeți tocmai voi în capcanele 
astea, mai adăugă el, de data asta cât se poate de serios. 

e 

Ferenc Ildikó și Balacs Orban Gyula primiră vestea eliberării 
cu multă reţinere, deoarece nu aveau nici cea mai mică 
încredere în răpitori. Dar, când în camionul cu care erau 
transportaţi fu adusă și Martina Bernard, începură să spere cu 
adevărat la libertate. 

— Și ţie ţi-au spus același lucru? o întrebă Ildikó pe 
franțuzoaică. 

— Da, că vom fi eliberaţi, răspunse aceasta cu glas stins. 

Era captivă de aproape trei luni de zile și nu spera că va mai fi 
vreodată liberă, așteptându-și moartea cu resemnare. a 

— Și nu te bucuri? încercă Orban să-i mai ridice moralul. În 
scurt timp vei ajunge acasă, la cei dragi. 

Martina îl privi cu ochi tulburi, de parcă nu l-ar fi înțeles, deși 
ungurul i se adresase în limba ei, pe care o vorbea destul de 
bine. 

— Eu știu dacă e adevărat?!... 

— Trebuie să fie, altfel de ce ne-ar fi pus la un loc pe toţi trei? 

— Poate ca să ne omoare, sugeră franțuzoaica, făcându-i pe 
maghiari să le îngheţe sângele-n vine. 

— La asta nu ne-am gândit... 

e 

Toate pregătirile erau făcute, iar convoiul american oficial, ce 
avea să participe la schimbul de ostatici, se pusese în mișcare, 
în frunte cu mașina care-i transporta pe cei trei clerici 
musulmani. Până la apus mai era circa o oră. Cele trei camioane 
ce veneau în urmă erau ticsite cu trupe înarmate în special cu 
rachete sol-sol și mitraliere de mare calibru. De asemenea, o 
baterie de artilerie ocupase o poziţie strategică și bine 
camuflată la circa un kilometru distanță, luând în vizor liziera 
pădurii Nakbar Adnen. 

Cu ajutorul unui mini-radar montat pe un transportor blindat, 
câţiva soldaţi încercau să depisteze orice mișcare din clipa în 
care lăsară în spate capitala irakiană. Pădurea se vedea în 
depărtare, iar soarele apunea nepăsător în spatele acesteia. 


105 


— Cei din interiorul pădurii trebuie să fie ai noștri, dădu un 
militar raportul. lar din stânga se apropie un convoi format din 
optsprezece mașini diverse. 

Ofițerul îl informă pe Lucky despre mișcările de trupe - civilul 
fiind desemnat șeful operaţiunii -, iar acesta le dădu ordin să se 
oprească. 

— Îi lăsăm mai întâi să-și ocupe poziţiile în faţa pădurii, apoi 
ne apropiem la două sute de metri distanţă și ne pregătim de 
luptă. După schimbul de ostatici or să ne atace, dar focul de 
artilerie îi va pune pe fugă în interiorul pădurii, unde îi așteaptă 
Tom cu prietenii săi. Voi - li se adresă el celor trei clerici 
musulmani - veţi merge pe jos până la mijlocul distanţei dintre 
cele două tabere și-i veţi cereţi lui al-Zarkani să-i elibereze pe 
ziariști. Apoi veniţi cu ei aici, vă urcați în Mercedes și plecaţi cât 
mai repede împreună cu Hamza Kolmar, care vă va aștepta în 
automobil împreună cu șoferul. Prietenii voștri, teroriștii, nu vor 
juca cinstit și s-ar putea să vă pună vieţile în pericol. Și încă un 
amănunt, vorbi Lucky de data asta în irakiană, venindu-i ideea 
în ultimul moment. Dacă îi atenţionaţi în vreun fel că știm 
despre capcana pe care ne-au întins-o, vă luăm ostatici pe toți 
patru, cu șofer cu tot. lar ca să fiu sigur de cinstea voastră, vă 
voi însoți chiar eu. 

e 

— Mii nu-mi miroasi a ghini întârzierea aiasta! zise Nataşa, 
alarmându-le și pe tovarășele ei. Ostatiși la ambasada 
americană ne mai lipsea să fim. Daci ni găsăști Igor, s-o zis cu 
noi. 

— Dar aici nu vă paște nici cel mai mic pericol, încercă Hafsa 
Bergman să le liniștească. Consulul m-a asigurat că, dacă totul 
va decurge conform planului, mâine veţi zbura cu toţii spre 
Paris. 

Inutil încercară fetele să afle despre ce fel de plan era vorba, 
că nici secretara nu știa să le spună și, oricum, nu le-ar fi 
dezvăluit secretele operaţiunii despre care doar bănuia că avea 
să se întâmple în acea seară. 

— Totul va fi bine, aveţi încredere-n mine! mai zise ea, după 
care îi veni în minte cum să le liniștească definitiv pe 
prostituate. Mă întorc imediat. 

Într-adevăr, nu dură mai mult de zece minute și Hafy își făcu 
apariţia, triumfătoare, cu trei sticle de vodcă. 


106 


— Mai am și altele, așa că nu trebuie să beţi cu economie. 


107 


e Capitolul 16 œ 


La semnalul soldatului din faţa radarului, precum că în lizieră 
și la marginea pădurii nu se mai zărește mișcare, Lucky îi ceru 
ofițerului să ordone continuarea înaintării. Când convoiul se opri, 
cei trei savanţi însoţiţi de Lucky o luară la pas în direcţia 
teroriștilor. 

Întelegând despre ce era vorba, al-Zarkani își trimise patru 
luptători în întâmpinare, pentru a afla modul în care avea să 
aibă loc schimbul de ostatici. Un sfert de oră mai târziu, cei trei 
jurnaliști alergau spre cei care-i așteptau și cu toţii se întoarseră 
în tabăra americană. 

Când clericii se îndreptară spre limuzina care-i aștepta cu 
motorul pornit, Lucky le ordonă ziariștilor să se adăpostească în 
spatele camioanelor, apoi îi ceru ofițerului să fie gata pentru a 
ordona foc bateriei de artilerie. 

Mercedesul nici nu ajunsese la prea mare distanţă, când 
teroriștii îmbarcaţi în mașinile cu care veniseră porniră 
ameninţător înspre trupele americane. 

Soldaţii se desfășurară în linie cu armele gata de tragere, 
așteptând doar un semn. Toţi erau cu nervii încordaţi la 
maximum. 

— Nu noi vom trage primii, le mai ceru Lucky, fiind completat 
de ofițerul care-i comanda: 

— Foc fără ordin după ce bateria noastră deschide focul. 
Toată lumea rămâne pe loc, niciun pas înainte, niciun pas 
înapoi. 

Ofițerul îl contactă pe șeful artileriștilor și rămase în legătură 
directă cu acesta. _ 

— Când îţi spun, dai drumul jucăriilor, Beny. li punem pe fugă 
în doi timpi și trei mișcări. Pe urmă anunțţi celelalte formaţiuni să 
decimeze grosul trupelor teroriste care n-au venit la întâlnire. Va 
fi o distracţie pe cinste... 

Cum era și de așteptat, rebelii deschiseră primii focul, fără 
măcar a bănui ce li se pregătise. Două mitraliere începură să 
răpăie în direcția americanilor, însă datorită terenului accidentat 
tirul nu-și atinse ţinta. 


108 


=> Încinge-le cururile negre și urâte, Beny! 

In secundele următoare, o ploaie de obuze căzu mai mult în 
spatele musulmanilor, ca să nu cadă în capul trupei americane 
de avangardă, dar rachetele celor din urmă se dovediră mult 
mai eficace. 

Crezând că ladul se coborâse pe Pământ, arabii rămași în 
viață săriră din transportoarele în flăcări și o luară înnebuniți la 
fugă spre pădure - printre obuzele artileriei -, crezând că acolo 
se afla salvarea lor. Nimic mai fals. Cei aproximativ jumătate 
dintre teroriștii rămași în viaţă aveau să se confrunte cu 
capcanele lui Tom și cu soldaţii care-i așteptau la pândă, pentru 
a-și răzbuna fraţii căzuți în luptă. 

— Ce facem în continuare? îl întrebă ofițerul pe Lucky, 
nerăbdător să participe mai departe la luptă. 

— În primul rând cere-i lui Beny să înceteze focul. Apoi ia 
jumătate dintre oameni și desfășoară-i în semicerc, dar opriţi-vă 
la lizieră, pentru cazul în care arabii ar avea proasta inspiraţie 
de a se întoarce. Și spune-le oamenilor tăi să nu mai tragă odată 
ajunși acolo, ca să nu-i nimerească pe-ai noștri. 

Când liziera fu asigurată, iar înserarea stătea să cadă, în 
interiorul pădurii începu prăpădul. Urletele teroriștilor căzuţi în 
capcanele întinse alternau la intervale scurte cu câte o explozie 
izolată ce zguduia văzduhul. Mai încolo se făcură auzite tot mai 
des rafale de armă automată, după cadență majoritatea fiind de 
producţie americană. 

Dintre toţi, Thomas Roe era cel mai fericit că participa la acea 
ambuscadă. Cu câte un pistol în fiecare mână înainta cât era de 
mare spre teroriști, ochindu-i pe aceștia numai în frunte, amuzat 
de faptul că niciunul nu purta cască de protecţie. Majoritatea 
capcanelor întinse își făcuseră datoria. 

Milos din fire, Tom lichidă vreo trei nefericiţi care gemeau de 
durere cu burțile sfârtecate de parii ascuţiţi și aruncă o grenadă 
într-o groapă unde agoniza un altul. După ce termină muniţia 
aruncă revolverele, fiindu-i lene să le mai încarce. 

— Când omor cu mâinile goale mă simt mult mai satisfăcut, 
se justifică el cu glas tare, prinzând un arab ce tocmai căzuse 
din plasa în care stătuse atârnat până atunci. Good bye, pal! 
făcu agentul, zdrobind figura acestuia cu o lovitură de pumn. 


109 


Apoi puse un genunchi în pământ și îi mai croi două lovituri în 
scăfârlie, crăpându-i ţeasta de parcă ar fi fost un pepene bine 
copt. 

— Na, ca să mai iei ostatici altă dată, ha, ha, ha! râse el 
satisfăcut, ștergându-se cu basmaua victimei pe mâini. Mai e 
careva pe aici? 

Soldaţii care-l însoțeau se regrupară, atenţi să nu cadă în 
capcanele întinse chiar de ei, dar nu mai aveau cu cine să se 
lupte. Doar patru teroriști care rămăseseră în viață își ţineau 
mâinile ridicate deasupra capului, ţipând tot felul de vorbe în 
irakiană, pentru a fi înţeleși că se predau. 

În vreme ce căutau supraviețuitori, militarii dezamorsară și 
dezafectară restul capcanelor rămase neatinse, iar câţiva își 
transportau camarazii răniți după ce le dăduseră primul ajutor. 
Printre aceștia se afla și Boby Floyd Dinerman, care fusese 
nimerit în braţ de un glonţ rătăcit. 

e 

— Mie nu mi se pare deloc normal ce se-ntâmplă! se enervă 
Tom, când Lucky îi aduse la cunoștință ce soartă îi fusese 
rezervată. 

Survolau deja Peninsula Arabică spre Franţa, la bordul unui 
avion militar ce le fusese rezervat. Agentul urma să se îmbarce 
la o oră după aterizarea pe aeroportul Orly din Paris, cu 
destinația Budapesta, asigurând protecţia jurnaliștilor maghiari 
ce se-ntorceau fericiţi acasă. În schimb, Branigan și Boby, care 
primise un concediu medical de două săptămâni pentru 
refacere, aveau s-o însoțească pe Martina Bernard. Și asta nu 
era tot. In aeronava militară se mai aflau și cele trei târfe 
moldovence pe care Lucky le luase cu el. În schimbul promisiunii 
că va fi întocmit un raport favorabil la adresa lui, Carlos Buttino 
De Sarno le făcuse chiar și rezervare la un hotel renumit din 
capitala Franţei. 

— Nu mi se pare deloc... 

— Lasă, nu-ţi mai face sânge rău! îl consolă amicul său, mai 
mult în glumă decât în serios. Astăzi e abia vineri, iar extragerea 
loto are loc duminică. Te poţi întoarce în timp util ca să te mai 
bucuri și tu de fetiţele astea, care vor fi extrem de 
recunoscătoare faţă de îngerii lor păzitori. 

— Serios? înţelese colosul, trecându-i subit cea mai mare 
parte din supărare. Asta înseamnă că-mi pot petrece și eu 


110 


măcar o noapte în cartierul Racotzi. Am auzit că prostituatele 
unguroaice sunt cele mai tari din Europa. Mai că mi-a trecut și 
supărarea că Zul Musad al-Zarkani a scăpat doar cu câteva răni 
din ambuscada pe care i-am pregătit-o, chiar dacă din rețeaua 
aia a lui au mai rămas în viață doar câţiva norocoși. Păcat că nu 
știu unde s-or fi stabilit, poate le fac o vizită cândva... 

— Dacă ţi-e urât de unul singur, te pot însoţi la Budapesta, se 
oferi Boby, cu gândul să nu-l piardă pe agent, iar acesta să-și 
uite promisiunea pe care i-o făcuse. Pe urmă venim la Paris și 
ajungem împreună în SUA, ca să vorbești cu șefii tăi despre 
angajarea mea. 

Pentru a încheia acea discuţie ce părea că nu se mai termină, 
Lucky le chemă pe fete mai aproape. 

— la să bem noi câte un păhărel, în cinstea noii afaceri pe 
care tocmai o puneţi la cale! Pe urmă eu am să dorm puţin, iar 
când mă trezesc să notaţi exact ce-am să vă dictez. E vorba 
despre niște numere câștigătoare la loto, iar premiul va fi 
suficient de mare ca să acopere toate cheltuielile. 

— Și eu cari crediam că iești vreun nabab, șeva acolo, făcu 
Natașa dezamăgită, dar revenindu-și repede. Totuși, la Paris 
poati ni se ofieră alte perspectivii că la Bagdad. Tăt îi șeva... 


e VA URMA œ 


virtual-project.eu 


SI 


astică 


a 


i 


111