Jo Dexter — Alarma la Nicosia

E JO DEXTER 
Alarma la 
Nicosia 


τος 


COLECŢIA „CÂINII RĂZBOIULUI” 


JO DEXTER 


ALARMĂ LA NICOSIA 


VA Lab 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura BOGDANA 


Totul a eşuat. Nu mai există gândire socială, nici luptă 
împotriva sărăciei nici analize care să se opună 
deznodământului ametitor. Există doar bogaţi care îşi apără 
privilegiile. Nu hrănesc şi nici nu educă poporul. Atunci nu e de 
mirare că islamul are mâinile pătate de sânge. Noi ştim că nu 
Allah ia arma în mână, ci cumplita disperare umană forțată să-şi 
inventeze un cer, chiar dacă e format din iad şi întuneric. 


Declaraţia unui filosof egiptean făcută unui jurnalist 
occidental. 


Să învăţăm să trăim cu toții împreună, ca nişte frați. Altfel, 
vom muri toți împreună, ca nişte proşti. 


Martin Luther King 


Nu zic, nenişorule, că n-ar fi adevăr în toată chestia asta. Dar 
nu poți aştepta ca treaba să se rezolve de la sine trăgând la 
aghioase. Altfel, vom transforma lumea într-un abator monstruos 
şi toți vom ajunge să ne miroasă gura a flori mai repede decât 
te-ai aştepta. 


Agent special Michael O'Hara, şef al SQUAD 


CAPITOLUL | 


— Seară bună, fetelor! zise Barney Taylor, acceptând cu 
bucurie bacşişul consistent pe care i-l întindea blonda înaltă. 

In general, familiaritatea nu era obişnuită cu stilul femeilor pe 
care la ducea până la intrarea în Wa/dorf-Towers, pe Strada 5, în 
spatele celebrului  Wa/dorf-Astoria οἱ la două blocuri de 
Rockefeller Center, dar pe astea era destul să le vezi sau să le 
auzi ca să te prinzi că nu erau locatarele unui apartament de 
două mii cinci sute de verzişori. O blondă cu pielea diafană şi 
crăcii lungi şi o mică negresă nervoasă, cu nişte ochi ca doi 
tăciuni aprinşi şi nişte sâni în formă de obuze de calibru mare. 

Amândouă erau îmbrăcate foarte economicos, din motive care 
nu aveau nici o legătură cu canicula, dar care lăsau să se 
presupună că veniseră să stoarcă de bani un boşorog de armator 
grec sau un emir impotent şi plin de petrodolari. 

Barney era obişnuit. In fiecare săptămână ducea cu maşina 
zeci de astfel de call-girls spre marile hoteluri din Manhattan. 

Le luase de la Hoboken şi, pentru că îşi povestiseră viaţa pe 
traseu, ştia că pe blondă o chema Jessica Tatum şi pe negresă 
Charlene Bridges. Nişte nume bune de reţinut... Dacă ar ἢ 
câştigat „cocotierul”!, putea oricând să le „împingă” un telefon 
ca să vadă dacă sunt libere... 

— Vom încerca, răspunse Jessica cu un suspin care spunea 
multe despre speranţele lui de a se distra. 

Barney îi zâmbi în oglinda retrovizoare. Ar fi schimbat foarte 
bucuros locul cu mahărul care urma să se gudure pe lângă 
aceste două frumuseți. Dar, după toate aparențele, locurile nu 
puteau să se schimbe. „Cine nu riscă nu câştigă”, zice totuşi 
proverbul, şi Barney îşi încercă totuşi norocul, de dragul onoarei, 
ştiind că avea toate şansele s-o dea în bară. 

— Puteţi să-mi lăsaţi cartea voastră de vizită, pentru cazul în 
care dau peste un turist interesat... 

Chestia asta reuşea totdeauna. 

— Mulţumesc, zise Jessica, dar lucrăm totdeauna cu aceeaşi 
filieră. 

— Ce te amesteci, băi părosule? zise mai puţin politicos 
Charlene. Noi suntem call-girls, nu curve de la colţul străzii cu 


1! Loterie ţinută ilegal de organizaţii mafiote, (n.a.). 
4 


cincizeci de dolari futaiu'! Ce ţi-ai închipuit când ne-ai cerut 
adresa? 

— Bine... Bine, scuze, mormăi Barney. Am vrut să mă fac şi eu 
util. 

Înainte de a se da jos din taxi, Jessica făcu ultimele 
recomandări colegei sale care, după câte înţelesese Barney, o 
însoțea pentru prima dată în una dintre acele „misiuni speciale”: 

— Nu faci ochii cât cepele în faţa a tot ce străluceşte, nu 
salivezi când vezi maldărul de lovele, nu faci tâmpenii când te 
uimeşte ceva, chiar dacă te „mănâncă” rău de tot, şi, natural, ai 
grijă cum vorbeşti. 

— Fii liniştită, fată, zise Charlene, foarte sigură pe ea. Ştiu care 
e vrăjeala. Tata era un professor? celebru în tot Cartierul francez 
din New Orleans. Ştiu cum să mă port, ce crezi! Eu am fost 
crescută în lumea mare! 

Un portar în livrea veni să le întâmpine pe cele două femei şi 
se înclină cu respect în timp ce coborau din maşină. Barney se 
uită în urma lor. Clientul era probabil un amator de contraste. 
Jessica Tatum îl făcea să se gândească la o gazelă imensă, care 
mergea balansându-se într-un ritm insolit, ca un zmeu la capătul 
sforii. Charlene Bridges era o felină suplă şi puternică, ale cărei 
membre se articulau armonios, asemenea unor biele bine unse. 
O mică panteră neagră! 

Fiecare în genul ei, fetele erau nişte adevărate bombe 
sexuale, iar Barney le găsea atât de excitante, încât era gata să 
creadă că erau fabricate pe măsură pentru meseria pe care o 
făceau. Amândouă aveau nişte mişcări de fund capabile să 
insufle porniri vinovate chiar şi în sufletul sfânt al unui anahoret 
centenar! De altfel, portarul de la Wa/dorf-Towers, care le 
însoțea, părea că merge în zigzag, atât de greu îi venea să-şi 
găsească treptele. Barney îl înţelegea foarte bine. 

Şi ar fi putut să-l înţeleagă şi mai bine dacă ar fi auzit ce-i 
spunea Jessica colegei sale Charlene: 

— Porcul ăsta bătrân de Mehmed Shain are un burtoi ca al lui 
Buddha, dar o „năzbâtie” ca o spirală făinoasă clocotită. 

— Aoleu! zise Charlene. 5 

— Ba nu! replică Jessica cu entuziasm. Asta e clientul ideal. 
Imediat se scapă! Dacă îl luăm cum trebuie, terminăm treaba în 
doi timpi şi trei mişcări. Pe urmă, îi trebuie ore întregi ca să mai 


2 Pianist de bordel. Numai bordelurile luxoase folosesc muzicanți 
(n.a.). 


poată ceva, iar noi ne-am câştigat seara repede şi bine. 

Când ajunseră la ascensor, după transmiterea parolei la 
recepţie, portarul, arătând la faţă ca o vânătă, fu vizibil uşurat să 
le vadă dispărând ca să se ducă să primească alţi clienţi. Uitând 
ce promisese, Charlene se extazia în faţa artei decorative 
exuberante de la Wa/aorf-Towers. 

— Măiculiţă! şopti ea în timp ce cabina se ridica spre etajul 
douăzeci şi doi, unde se afla apartamentul nababului egiptean 
Mehmed Shain. Ce frumuseţe! Ai văzut bijuteriile din vitrine, 
fată? Când am aruncat o privire la preţuri, am crezut că nu văd 
bine! 

Observând privirea ofuscată a unei baborniţe plină de 
diamante, bronzată, „echipată” cu perucă şi proteză după 
modelul mumiilor scoase în fiecare an la iveală la Hollywood 
pentru înmânarea premiilor, Jessica îi făcu semn cu piciorul 
colegei sale. 

Charlene dădu din umeri cu nepăsare. 

— Pentru „antichităţile” astea trebuie să umbli cu mănuşi? Să 
nu contezi pe mine, fată. E normal să te „şifonezi” când ai ajuns 
la stadiul ăsta de uzură. Ce altceva ar putea să facă? 

Jessica nu răspunse. Prea îi venea să râdă. Şi nu era singura în 
ascensor, începând chiar cu liftierul. Şi, de altfel, înţelesese că 
era mai bine s-o lase pe Charlene să se exprime cum ştia ea 
decât să încerce să-i bage pe gât câteva frânturi de educaţie 
tardivă. In felul ăsta te expuneai mai puţin ridicolului unor replici 
incontrolabile. In acelaşi timp, spera că amica εἰ va şti să se 
poarte ceva mai bine cu clientul, altfel ea, Jessica, va avea numai 
necazuri. 

Ascensorul se opri la etajul optsprezece şi starul antediluvian 
cobori, urmat de un căţel bicolor şi împodobit cu fundiţe, pe care 
Jessica, de la înălţimea ei de un metru şi optzeci şi trei, nu-l 


remarcase până atunci... 
ΕἼ 


« « 


Craighton MacFarlane scoase din buzunar un carneţel plin de 
semne cabalistice şi se concentră un moment ca să le descifreze. 

Aşezat în faţa lui pe un fotoliu mare de piele arămie, Mehmed 
Shain duse ceaşca de ceai la buze şi aşteptă răbdător. De mai 
bine de cincisprezece ani de când se cunoşteau, cei doi bărbaţi 
se obişnuiseră unul cu celălalt şi se suportau cum se suportă doi 
soţi care sunt împreună de foarte multă vreme: cu un amestec 
ciudat de agasare şi bunăvoință. 


6 


— Pentru lupta de aproape, zise în cele din urmă MacFarlane, 
am un lot foarte interesant de pistoale-mitralieră americane 
MAC-10 de calibru 45 cu încărcătoare de treizeci de cartuşe. 
Poate că vom găsi o posibilitate de a furniza surdine pentru 
aceste arme, dar trebuie să verific. 

Fost membru al  contraspionajului egiptean  (Mabâes), 
reconvertit în traficant de arme, Shain folosise foarte inteligent 
vechile reţele de relaţii şi, actualmente, piaţa lui se întindea 
asupra unei mari părţi din Orientul Apropiat, Africa de Nord şi 
fosta lugoslavie. _ 

Craighton MacFarlane venea de la CIA. In momentul retragerii, 
acesta urmase o traiectorie prea „frecventă” după părerea 
serviciilor secrete din lumea întreagă. Şi el se ocupa cu armele, 
sprijinindu-se pe vechile reţele, şi aproviziona, în funcţie de 
conflictele care izbucneau pe glob, traficanţi precum Mehmed 
Shain. MacFarlane avea şaizeci de ani, dar se ţinea bine, se 
îmbrăca elegant şi se străduia să arate ca un tip distins. Shain 
era, în schimb, mic de statură, grăsuţ şi aproape chel. Era putred 
de bogat şi-i plăcea să arate asta. Dar aparențele puţin cam 
exhibiţioniste nu-l împiedicau să fie, când era nevoie, un vulpoi 
şiret. 

— Nu va fi necesar, zise el, luând ο înghiţitură din ceaiul 
verde, dulce şi fierbinte. 

Craighton MacFarlane ridică o clipă nasul din carneţel şi se 
uită la celălalt cu un aer mirat. Apoi îşi continuă propunerile: 

— Mai deţin şi o sută de lăzi de rachete de asalt Colt CARI 5 şi 
o provizie foarte importantă de încărcătoare de douăzeci de 
cartuşe, căreia va trebui, dacă eşti interesat, să-i determin masa 
exactă şi, în consecinţă, preţul. Una dintre legăturile mele şi-a 
procurat în ultima vreme puşti de asalt uşoare FN-FAL, de 
fabricaţie belgiană. Şi ştii foarte bine că armele belgiene au o 
calitate care... 

Mehmed Shain puse ceaşca jos şi îl întrerupse cu un mârâit. 

— Dar, în fond, ce vrei? întrebă MacFarlane. 

— Am nevoie de o ladă, de una singură, de Fuel-Air-Explosive, 
zise în cele din urmă egipteanul. Nimic altceva. 

Urmă o tăcere, care trecu lent şi greoi ca un şlep 
supraîncărcat. Craighton MacFarlane se aplecă înainte, luă 
paharul de Konckando de pe masa joasă şi bău ο înghiţitură, 
după care se uită fix în ochii interlocutorului său. 

— Fuel-Air-Explosive! Ţi-ai pierdut minţile, Mehmed? 

— Nu cer decât o singură ladă, pentru că am un client 


7 


garantat. Găseşte-mi chestia asta repede şi îţi voi da cât îmi ceri, 
dragul meu Craighton. 

Americanul se enervă. 

— E imposibil, şi tu ştii foarte bine asta! Nu-ţi pot furniza arme 
susceptibile să servească la comiterea unor atentate pe teritoriul 
ţării mele sau al unei ţări prietene. E o problemă de prudenţă şi 
de deontologie! 

— Haide. Craighton, insistă egipteanul cu un zâmbet mieros. 
Nimic nu e imposibil dacă ai puţină bunăvoință... 

Urmă din nou un moment de tăcere, apoi MacFarlane mai bău 
o gură de whisky şi zise: 

— Mehmed, nu există decât o singură soluţie ca să-ţi pot 
furniza Fuel-Air-Explosive în condiţii care să satisfacă ideea pe 
care o am eu despre bunul-simţ şi despre morală. Îmi comunici 
identitatea clientului şi organizezi o întâlnire cu el. Inţelegi foarte 
bine că, fiind vorba de nişte arme cu o capacitate de distingere 
atât de mare, vreau să am toate garanţiile. 

— Voi încerca să aranjez întâlnirea, zise Mehmed Shain. 
Clientul meu se află în acest moment în Statele Unite. Poate că 
va accepta întâlnirea. 

— Spune-i că este o condiţie sine qua non, ceru americanul pe 


un ton autoritar. 
* 


« « 


După încă două etaje, fetele ajunseră la apartamentul luxos al 
lui Mehmed Shain. In anticameră fură primite de doi oameni. 

— Măsură de prudenţă indispensabilă, şopti Charlene la 
urechea colegei sale, în cazul în care una dintre noi ar avea 
ideea să salte punga domnului Shain în timp ce cealaltă s-ar 
ocupa de coiţele lui. 

Jessica îi trase cu cotul în coaste, dar se amuză în sinea ei. Dar 
zâmbetul ei interior se preschimbă în grimasă când una dintre 
gărzile de corp le invită într-un salonaş. În urma unei mişcări, o 
parte a hainei se deschise şi tânăra femeie zări, o fracțiune de 
secundă, mânerul unui pistol pe care individul îl purta la 
subsuoară. 

— You'll have to wait a little, ladies, le anunţă el cu un accent 
care ar fi făcut să pălească un papagal din Amazonia, mister 
Shain is not ready yet?. 


3 Va trebui să aşteptaţi un moment, doamnelor, domnul Shain nu 
este încă gata. (n. tr.). 


8 


— N-ai grijă, băieţică, o facem şi p-asta dacă ne aduci un 
whiskyuleţ cu cuburi de gheaţă, zise chicotind Charlene. 

Jessica mai venise de câteva ori să-i „ţină companie” lui 
Mehmed Shain. Cu o lună în urmă, egipteanul îi recomandase pe 
unul dintre clienţii lui. Fusese atât de mulţumit, încât mai pusese 
cinci sute de dolari la cei două mii conveniţi pentru o noapte. 
Jessica crezuse atunci că găsise filonul de aur. 

Acum însă era mai puţin sigură de asta, văzându-l pe acel tip 
cu puşcociul sub braţ. De altfel, din ziua în care Shain îi 
prezentase gărzile de corp, acel Rauf o făcuse să se înfioare de 
teamă cu capul lui aproape ras, urechile clăpăuge - care probabil 
că îi permitea să meargă fără efort când avea vântul în spate! - 
şi pielea lui verzuie de culoarea uniformei militare. lar, de când 
primul ei iubiţel - cel care, cum se zice, îi deschisese viitorul - 
fusese ciuruit de gloanţe de un rival înarmat cu o puşcă cu ţeava 
retezată, Jessica avea o oroare viscerală faţă de armele de foc. 

Cealaltă „gorilă” se numea Mustafa. Era mai scurt decât 
colegul lui, mai solid, cu pielea mai neagră şi avea faţa ciupită de 
vărsat. Era deci şi mai urât decât Rauf, dar avea cel puţin meritul 
că nu înţelegea engleza. Asta îi conferea un aer mai şters, deci 
mai puţin redutabil. „Probabil numai aparent”, îşi zise Jessica, 
aşezându-se pe scaunul Ludovic al XV-lea pe care i-l arăta Rauf 
în timp ce se uita la ea cu privirea lui plină de răceală. 

Vizibil asiguraţi că cele două fete nu puteau în nici un caz să 
constituie o ameninţare, Rauf Bensaid şi Mustafa Sinsedin le 
lăsară singure. 

— Poate că am făcut o gafa cerând alcool unor musulmani, 
zise Charlene imediat ce fu sigură că nu mai putea să fie auzită. 

Jessica dădu din umeri, nepăsătoare. 

— Posibil, dar nu asta mă preocupă. Ai văzut ce-are Rauf sub 
haină? 

— Cine? 

— Rauf, tipul înalt şi verzui, cu urechile clăpăuge. 

— Are un pif-paf! Şi? 

— Şi asta nu te... 

— Păi, fată, zise Charlene întrerupând-o, azi toate gărzile de 
corp ale marilor mahări sunt înarmate până-n dinţi. Mai ieşi şi tu 
din casă... 

Jessica Tatum nu păru foarte convinsă. 

— Nu crezi că te uiţi prea mult la televizor? Tot văzându-i pe 
ăia mierlindu-se în seriale idioate, oamenii încep să creadă că 
lucrurile se petrec la fel şi în viaţa reală. 


9 


— Pe mine mă îngrijorează mai mult respectivu', nu puşcociu', 
zise Charlene. Asta e poponar cum mă vezi şi cum te văd! 

— După ce-ai văzut asta? întrebă Jessica, stupefiată. 

— Păi, după privire, fată, după privire. După două gagicuţe ca 
noi, toţi bărbaţii întorc capul. L-ai văzut pe taximetrist şi pe 
celălalt, ăla care era aproape negru? 

— Mustafa, preciză Jessica. 

— Ala, zise Charlene. Ne dezbrăca din privire. Rauf, nimic. ΤΙ 
se pare normal? 

— Ai dreptate, recunoscu Jessica. Are o privire rece, dar asta 
nu spune nimic despre preferinţele lui sexuale. 

— Eu îţi spun că da, insistă Charlene. La poponari sunt două 
feluri de tipi. Unii care adoră femeile, pentru că se simt ca făcând 
parte din aceeaşi tabără, şi cei care le urăsc, pentru că le e frică 
de ele. Rauf ăsta e un poponar din a doua categorie, pot să jur. 
Pe ăsta nu e nevoie să-l împingi prea mult de la spate ca să 
devină Jack Spintecătorul! 

— Poate că mergi prea departe, zise Jessica. 

— Deloc. Există semne care nu înşală, fată, replică Charlene, 
vizibil pregătită să-i servească amicei sale un argument 
doborâtor. 

Dar nu mai zise nimic, căci un servitor în costum negru şi cu o 
faţă înţepată intra în salon, aducând o tavă. Servitorul, fără să 
spună ceva, aşeză pe o masă două pahare, o sticlă de 
Konckando, un recipient cu cuburi de gheaţă, felii de lămâie, 
după care plecă aşa cum venise. 

— Trage ο înghiţitură, fată, zise Charlene, umplând paharele. 
Asta o să-ţi ridice moralul. 

Avea dreptate. După două-trei guri de whisky, Jessica simţi 
cum i se colorează obrajii, în timp ce temerile dispăreau. Contrar 
colegei sale Charlene, ea nu rezistase niciodată la alcool, şi era 
deja într-o dispoziţie aproape veselă când auziră de pe culoar 
vocea lui Mehmed Shain care îşi conducea oaspetele. 

— Pe curând, dragul meu Craighton, şi gândeşte-te bine la 
propunerea mea. lţi dau cât ceri. 

— O să văd ce pot să fac, răspunse o voce distinsă de bărbat 
care vorbea cu accentul „scrobit” al celor din Noua Anglie. Dar 
nu uita că Fuel-Air-Explosive a fost poreclită „bomba nucleară a 
săracului”. Este o armă dintre cele mai redutabile, care nu 
trebuie dată pe mâna oricui. Dacă accepţi condiţiile mele şi 
clientul tău prezintă toate garanţiile de respectabilitate cerute de 
mine, poate că voi putea să fac ceva. 


10 


Cele două fete se priviră cu gura căscată. 

— Se mai întâmplă, îi explică Jessica cu glas scăzut. Sunt în 
stare să zică tot felul de chestii fără să le pese de prezenţa 
noastră. Facem, cum s-ar zice, parte din mobilier. 

Charlene era consternată. 

— Măi, să Π6ι... 

Nu avu timp să spună mai multe. Doi bărbaţi treceau pe culoar 
prin faţa uşii salonului rămasă deschisă. Unul dintre ei, un bărbat 
scurt οἱ grăsuţ, aproape chel, pe care Charlene îl identifică 
imediat ca fiind Mehmed Shain, se întoarse spre ele şi zâmbi. 

— Sunt la dispoziţia voastră în câteva minute, domnişoarelor. 

Celălalt bărbat, mai înalt, cu părul cărunt şi pus la patru ace, 
le aruncă o privire şi zise: 

— După câte văd, Mehmed, nu ţi-ai pierdut bunele obiceiuri! 

— Nici vorbă de asta, dragul meu Craighton. Aceste tinere 
persoane se află aici pentru afacerile mele. Au sarcina să 
menţină buna dispoziţie a clientului meu. 

Shain şi MacFarlane îşi continuară drumul, lăsându-le pe 
Charlene Bridges şi pe Jessica Tatum să-şi pună tot felul de 
întrebări. 

— Apropo, zise MacFarlane, era să uit! Fata mea vrea să 
viziteze Cairo la sfârşitul lui iulie. Am încercat s-o fac să se 


răzgândească, dar ştii cum sunt tinerii din ziua de azi... 
ΕἼ 


* * 


În salonaş, Charlene era foarte agitată. 

— Crezi că moşulanii ăştia fac trafic de arme? murmură ea. 

Jessica pălise la faţă. Alcoolul şi angoasele nu-i făceau bine 
deloc. 

— Nu... Nu ştiu. Poate. Poate că e legal. Dar mai curând s-ar 
zice că nu. Nu... nu-mi place asta, Charlene. Poate că ar trebui să 
luăm legătura cu poliţia... 

— Poliţia! Eşti bolnavă, fată? Dacă ne ducem la nenorociţii ăia, 
o să ne trezim noi la mititica, ştii foarte bine asta. Noi am venit 
aici să facem o treabă. O facem, luăm mălaiu' şi plecăm. Restul 
nu e treaba noastră, nu ne priveşte. 

* 


κ x 
— Ce mai face micuța Whitney? întrebă Shain, cu o voce în 
care se simţea o nuanţă de afecţiune autentică. 
— O micuță care şi-a serbat treizeci de ani în aprilie trecut, 
dragul meu Mehmed, îi răspunse MacFarlane cu un zâmbet 


11 


adipos de tată. Ar fi timpul să-mi facă nişte nepoţei... 

— Doamne, ce mai trece timpul! filosofa Mehmed Shain. Dar, 
aşa cum spuneai, Craighton, Cairo, în timpurile astea, nu mai e 
un oraş sigur, cu islamiştii ăia turbaţi care pun bombe peste tot. 
Nu mai zic că în luna iulie este mult prea cald ca să faci turism în 
condiţii bune. 

— Asta i-am spus şi eu, răspunse MacFarlane. Dar nu vrea să 
ştie de nimic. IÎnchipuie-ţi că încăpăţânata asta s-a reînscris la 
Vassar“ pentru că s-a înfiinţat o catedră de egiptologie. Totuşi, la 
vârsta ei! 


Shain îl compătimi în mod sincer. 
κ 


* * 


Charlene era dezamăgită. 
— Ne-am înşelat, fată. Nu pot să-mi închipui nişte traficanţi de 
arme flecărind în felul ăsta. 
Jessica dădu din cap. Era mai bine aşa. 
ΕἼ 


« « 


— Dacă nu reuşeşti s-o faci să se răzgândească, pot să-i dau ο 
escortă, propuse Shain. Voi fi în Egipt toată vara. Rauf va fi un 
însoțitor perfect pentru simpatica Whitney. 

MacFarlane îi mulţumi cu căldură. 

— Lasă, dragul meu Craighton, ştii foarte bine că totdeauna 
am ţinut la fata ta, zise Mehmed Shain. Şi, pe urmă, datorez un 


astfel de serviciu unui vechi amic ca tine... 
* 


« « 


Ecoul vocilor se diminua pe măsură ce interlocutorii se 
apropiau de ieşire. În salon, Charlene îşi umplu din nou paharul 
cu whisky şi-i făcu cu ochiul colegei sale. 

— lată o tipă care va petrece o vacanţă plăcută cu verzuliul în 
cârca ei toată ziua, zise ea, chicotind, după care duse paharul la 
gură. 

— In orice caz, nu riscă nimic dacă Rauf e chiar cum zici tu... 

* 
x x 


Cele câteva minute se transformaseră într-o jumătate de oră 
în momentul în care egipteanul îşi făcu apariţia în salonaş. Era 


4 Universitatea feminină cea mai selectă de pe Coasta de Vest, 
(n.a.). 


12 


însoţit de un bărbat de vreo treizeci de ani, brunet, cu părul 
ondulat şi bărbos. inalt, lat în umeri, cu un veşmânt lung foarte 
subţire, aşa cum poartă orientalii când încă nu au împlinit 
douăzeci de ani. Avea nişte ochi negri, în fundul cărora licărea 
acea luminiţă care trădează indivizii cu un libido puternic. 

„Numai să-i placă negresele”, îşi zise Charlene, în timp ce 
Jessica îşi zicea exact invers. Shain făcu prezentările: 

— Dragul meu Mikis, iată-le pe fetele noastre din această 
seară. Jessica şi... 

Scoase din buzunar o carte de vizită, se uită rapid pe ea şi 
continuă: 

--... Şi Charlene. 

Mikis salută cu o mişcare a capului. 

— Domnişoarelor, continuă egipteanul, el este Mikis Kiprianou, 
un prieten excelent, cu care, nu mă îndoiesc, vă veţi înţelege de 
minune. Mai întâi vom cina la De/monico's, apoi vom merge să 
bem un păhărel la Red Parrot, după care vom termina seara într- 
un loc mai intim. Vă convine? 

Le convenea perfect. Şi nu numai pentru că erau plătite ca să 
se supună dorințelor clientului. Jessica era moartă după nopţile 
petrecute cu fast la New York. lar Charlene nu pusese niciodată 
piciorul într-un restaurant de lux ca De/monico's şi nici într-un 
local de noapte ca Red Parrot. Aceste nume aveau un nimb 
magic, ca locurile interzise sau experienţele iniţiatice, şi iată că 
aproape simţea o anumită afecţiune pentru Mehmed Shain care 
avea să-i permită să cunoască aceste locuri. 

Charlene Bridges se înfiora de plăcere, iar Jessica Tatum 
uitase de toate temerile când, zece minute mai târziu, Mustafa 
veni să ia micul grup de la intrarea în Wa/dorf-Towers la volanul 
Mercedes-ului 600 blindat al lui Mehmed Shain. 

Tinerele femei erau departe de a-şi imagina că în acelaşi 
moment, la etajul douăzeci şi doi, în oficiul luxosului apartament, 
Rauf Bensaid forma un număr de telefon pe claviatura unui 
telefon portabil special. 

O voce îi răspunse imediat: 

— Biroul şeicului Omar Abdel Rahman. Ascult. 

— Salam aleikum, Hossam, zise Rauf Bensaid, ştiind că va fi 
recunoscut după voce. Dă-mi-l urgent pe şeic. 

Trecură câteva minute, însoţite de pârâituri, apoi Omar Abdel 
Rahman vorbi în receptor. 

— Am noutăţi, Sidi Omar, anunţă cu mândrie Bensaid după 
politeţurile de cuviinţă. Clientul pentru Fuel-Air-Explosive este 


13 


Mikis Kiprianou, liderul mişcării Eoka B. 

Nu era nevoie să spună mai mult. Şeful islamist egiptean 
Omar Abdel Rahman cunoştea foarte bine mişcarea cipriotă Eoka 
B care, prin violenţă, încerca să expulzeze comunitatea turcă din 
insulă şi să obţină alipirea definitivă a Ciprului la Grecia. 

— Ai făcut o treabă bună, zise Abdel Rahman, MacFarlane le 
furnizează materialul? 

— Se pare că există nişte condiţii, Sidi Omar. Dar nu am putut 
să ascult toată convorbirea. Shain şi Kiprianou sunt acum la 
distracţie în New York împreună cu două căţele. Cu siguranţă că 
îşi vor dezlega limba în aşternut. Voi încerca să găsesc pe cineva 
care să le interogheze pe curve. Nu ştiu cum e Kiprianou, dar 
Shain este foarte imprudent cu personalul în general şi cu fetele 
în special. E un comportament destul de uimitor pentru un fost 
ofiţer din Mabâes. 

— Nu chiar atât de uimitor, Rauf, dacă cunoşti obiceiurile 
egiptene. La noi, femeile şi servitorii pot să audă tot pentru că nu 
au dreptul să vorbească. Obiceiul de a vorbi despre subiectele 
cele mai secrete în prezenţa lor este ceva curent şi constituie o 
sursă de imprudenţă pentru un mare număr de oameni. Mehmed 
Shain, deşi a fost ce-a fost, nu face excepţie de la regulă. Uită, 
pur şi simplu, că America nu e Egipt. Dar e destul de uşor de 
înţeles. Intreaga carieră a lui Shain s-a derulat pe teritoriul 
naţional. 

Abdel Rahman păstră o scurtă tăcere, apoi adăugă: 

— Ce să-i facem, Mehmed e format la vechea şcoală! 

Rauf zâmbi. Abdel Rahman avea cel puţin cincisprezece ani 
mai mult decât Mehmed Shain şi era orb, ceea ce nu-l împiedica 
să-şi conducă cu o mână fermă organizaţia teroristă şi integristă. 
Acest gen de insolenţă constituia diferenţa între oamenii mari 
precum şeicul Omar Abdel Rahman şi marea masă a oamenilor. 

Urmă o nouă tăcere, după care Abdel Rahman ordonă pe un 
ton simplu şi fără replică: 

— Laşi la o parte povestea asta cu confidenţele în aşternut. E 
complicat şi lipsit de interes. Important este să supraveghem de 
aproape mişcările lui Shain, ale lui Kiprianou şi ale lui 
MacFarlane. Şi să facem în aşa fel încât numai noi să cunoaştem 
secretul acestei tranzacţii cu lotul Fuel-Air-Explosive. 

De şapte ani de când lucra pentru el, Rauf Bensaid începea să 
cunoască bine felul în care reacţiona bătrânul şef 
fundamentalist. Şi îi anticipa mişcările cu o oarecare plăcere. 

— Dacă crezi că femeile alea ştiu prea mult, o să le suprimi, 


14 


ordonă Abdel Rahman. 

Nu se înşelase. 

— Fă totul cât mai discret, adăugă Abdel Rahman. 

Rauf Bensaid tresări uşor. 

— Contaţi pe mine, Sidi Omar, răspunse el, întrebându-se deja 
cu care dintre acele putori o să înceapă. 

Omar Abdel Rahman interveni însă imediat: 

— Dacă nu poţi să le elimini pe amândouă în acelaşi timp, 
începe cu cea care va petrece noaptea cu Kiprianou. Nu mai 
trebuie să-ţi precizez că ar fi mai bine ca toată treaba asta să nu 
apară ca o lichidare făcută de un profesionist. Nu trebuie să 
atragem asupra noastră atenţia FBl-ului sau a OCSF-ului?. Fă în 
aşa fel încât să semene cu crimele unor jefuitori sadici. Având în 
vedere profesiunea exercitată de acele tinere persoane, 
presupun că înscenarea nu va fi foarte dificilă. 

Se înţelegea de la sine. Un zâmbet plin de cruzime deformă 
trăsăturile lui Bensaid. 

— Pentru plată, procedăm ca de obicei. Abdel va face livrarea 
la F Stop Café. Mă suni unde ştii ca să-mi transmiţi rezultatul 
acţiunii tale şi să fixezi o zi pentru întâlnire după orele tale de 
lucru. Salam aleikum, Rauf, şi Allah să fie cu tine. 

Asta era Sidi Omar: eleganța marelui şef. Rauf nu fusese 
niciodată nevoit să ceară ce i se datora. 

— Salam aleikum, Sidi Omar. O să le vin de hac căţelelor. 


Aveţi încredere, Allah îmi va îndruma mâna. 
κ 


« « 


Era aproape şapte dimineaţa când Mercedes-ul 600 cenușiu al 
lui Mehmed Shain o lăsă pe Jessica Tatum în faţa numărului 1645 
de pe North Willow Avenue din Hoboken. Casa mare din lemn era 
vopsită în culori vii, cochetă, primitoare, ca miile de case 
asemănătoare construite în jurul New York-ului şi în pădurile din 
New Jersey pentru adăpostirea truditorilor care, zilnic, transpirau 
în birourile, magazinele, atelierele şi şantierele din Big Αρρεύ. 
împărţită în patru locuinţe, ea cuprindea două garsoniere la 
parter şi altele două la etaj, deservite de două scări exterioare. 


> Organized Crime Strike Force - Celulă specială, formată din 


magistrați şi poliţişti, ea are puterea de a interveni în toate statele, ca 
şi FBl-ul, având sarcina să lupte împotriva crizei organizate sub toate 
formele, (n.a.). 

6 Porecla New York-ului. (n. tr.). 


15 


Blonda înaltă împinse bariera, străbătu peluza, pe care plutea 
un văl de ceaţă matinală, şi intră în imensa garsonieră de la 
parter care îi slujea drept locuinţă şi, ocazional, drept loc de 
întâlnire cu clienţii privilegiați. 

Inchise uşa cu piciorul, traversă clătinându-se bucătăria mare 
în stil american, intră în dormitor, îşi aruncă geanta pe un 
taburet şi se trânti pe pat cu braţele desfăcute. Era ameţită de 
oboseală, de alcool şi de plăcere. Mikis Kiprianou nu se 
comportase ca un client, ci ca un amant. Un adevărat armăsar. O 
călărise toată noaptea până când îl rugase s-o cruţe, după ο 
serie de orgasme cum nu mai cunoscuse niciodată până atunci. 
Dacă toţi clienţii ar fi fost ca ăsta! Să încasezi două mii cinci sute 
de dolari ca să fii călărită de un astfel de „artist” era un adevărat 
delir! 

Se gândi cu milă la biata Charlene care fusese dusă acasă pe 
la miezul nopţii, după câteva triste gesticulări în patul grăsanului 
Mehmed Shain, după care adormi fără să se fi dezbrăcat şi 


demachiat. 
* 


« « 


Rauf Bensaid se uită la ceas. Era aproape opt. În curând îşi 
termina serviciul. Bău ceaşca de cafea pe care şi-o turnase şi se 
ridică. Atunci auzi un zgomot dinspre ascensoare. Se întorcea 
Mustafa. 

— O cafea, Mustafa? zise el pe un ton ademenitor. 

Mustafa acceptă. 

— Uf! Bine c-am terminat şi pot să mă odihnesc şi eu. 

— Le-ai dus acasă pe fete? întrebă Rauf pe un ton neglijent. 

— Numai pe blondă, răspunse Mustafa Sinsedin. In noaptea 
asta am fost în serviciul lui Kiprianou, Paşa a plecat de la Red 
Parrot cu negresa într-un taxi. Cred că a avut chef să i-o dea la 
supt pe bancheta din spate, ca să-şi amintească de vremurile 
bune când ciocănea curvele din Cairo cu trei bănuţi! 

— Unde stă blonda? întrebă Rauf pe un ton la fel de detaşat. 

Mustafa bău o gură de cafea şi ridică ochii spre el cu un aer 
amuzat. 

— Te-ai da la ea? 

— De ce nu? răspunse Rauf, zâmbind. 

— Chiar dacă ai avea destui bani, nu cred că în momentul ăsta 
ar fi în stare să facă faţă. Kiprianou i-a tras-o toată noaptea. 
Eram în camera vecină şi i-am auzit. Şi pot să spun că, 
dimineaţă, chestia asta se vedea pe faţa ei ca un zgârie-nori în 


16 


deşert. Avea cearcăne mari la ochi şi abia mai mergea. 

Rauf Bensaid rânji uşor. Dar ceva îl jena în dreptul diafragmei. 
Femeile erau toate nişte scroafe... 

— Dă-mi, totuşi, adresa. Vreau să-mi încerc norocul. 

Mustafa i-o dădu fără să se lase rugat. 

— lţi urez noroc, frăţioare. 

— Odihnă plăcută, zise Rauf. 

Rauf cunoştea bine Willow Avenue din Hoboken. Luă hotărârea 
să închirieze o maşină ca să ajungă acolo. Dacă lua un taxi, ca să 
meargă în acel loc plin de case de raport, ar fi fost imediat 


remarcat. 
* 


« « 


Era nouă şi jumătate dimineaţa când Jessica se trezi leoarcă, 
deranjată de valurile de lumină care intrau pe fereastră. Avu 
nevoie de câteva secunde ca să recapituleze, apoi să-şi aducă 
aminte că avea întâlnire cu un director de bancă după-amiază la 
ora şaisprezece. li va fi greu să facă faţă. 

Jessica se ridică, se debarasă de bluză şi de fustă, rămânând 
doar în chiloţi, ciorapi şi sutien, apoi se duse să-şi stropească 
faţa cu apă. Asta o mai învioră puţin. Se aşeză în pat şi, înainte 
de a adormi din nou, luă hotărârea să ceară să Πε trezită 
telefonic ca să nu rateze întâlnirea cu bancherul. 

Ridică receptorul şi îşi dădu seama că telefonul nu mai avea 
ton. Mormăi nemulțumită, închise şi se ridică în căutarea altui 
post telefonic. 

Apoi totul se petrecu foarte repede. 

Jessica simţi curentul uşor de aer în momentul în care intră 
cineva. Pe jumătate buimăcită, tânăra femeie deschise uşa 
dormitorului şi se pomeni nas în nas cu verzuliul cu urechi 
clăpăuge pe care Charlene îl făcuse poponar. 

— Rauf... zise ea. 

Apoi văzu briciul pe care arabul îl avea în mână. Ticălosul 
venise s-o omoare şi smulsese firele telefonice ca să nu poată 
suna la poliţie! Vru să strige, dar arabul îi puse mâna la gură, o 
împinse pe spate în pat şi se trânti peste ea. 

— Fii drăguță cu mine şi totul va fi foarte bine, murmură 
arabul. 

Gâfâia şi, prin pantaloni, îi simţea sexul tare. Nu era chiar atât 
de poponar! Deci, nu trebuia să intre în panică. Ca o gardă de 
corp fără bani, verzuliul venise, pur şi simplu, să-şi ofere gratis 
ceea ce alţii plăteau cu bani grei. Fata clipi de câteva ori. 


17 


ΕΙ îi eliberă gura şi se ridică, rămânând totuşi călare pe ea şi 
fixând-o cu privirea. 

Ea zâmbi. 

— Asta vrei, nu? zise ea, scoţându-şi sutienul. 

Fără o vorbă, Rauf se ridică, puse briciul pe un scaun, fără să-l 
închidă, şi se dezbrăcă. 

— Vino, vino... şopti Jessica cu o voce răguşită. 

În momentul în care tânăra femeie îşi scotea ciorapii, arabul 
vorbi pentru prima dată. 

— Destul, căţea! In genunchi! 

Ea se supuse imediat. Avea sub ochi dovada dorinţei lui. Ştia 
că bărbatul abia aştepta asta şi, în câteva secunde, va fi între 
buzele, între dinţii ei. In voia ei. Ca toţi bărbaţii, Rauf avea să 
devină jucăria ei. 

Zâmbi din nou şi se uită la el, trecându-şi limba peste buzele 
umede. Apoi zâmbetul se transformă într-o grimasă de groază 
când arabul se eschivă şi luă briciul de pe scaun. 

— Ce-ţi închipui? Te crezi demnă să-mi murdăreşti trupul? 

Inmărmurită, Jessica înţelese că Rauf Bensaid nu era ca ceilalţi 
bărbaţi. Era nebun şi avea să o sacrifice pe altarul demenţei şi 
urii sale. Incremenise de stupoare în acea poziţie ridicolă şi 
supusă, în faţa acelui om care îşi scosese sexul fără să o lase să-l 
atingă. 

Jessica nu simţi imediat durerea. Mai întâi văzu lama 
strălucind şi, în secunda următoare, sângele stacojiu curgând din 
sânul ei stâng. Rauf începu s-o insulte în engleză şi în arabă. Apoi 
o tăie la obraz, la sânul drept, la burtă, braţe şi umeri. Durerea 
deveni atroce. 

Intreg orizontul tinerei femei era ocupat de arma argintie care 
îi tăia carnea, făcând să-i ţâşnească sângele, şi de acel sex lung 
şi întărit care se legăna în faţa ochilor ei, ca un şarpe fermecat 
de flautul unui fachir. 

Deodată şarpele scuipă şi sămânţa ucigaşului se amestecă cu 
sângele tinerei femei. Nu corpul blondei îl făcea pe Rauf să 
juiseze, ci sângele, suferinţa, moartea ei convulsivă. Jessica vru 
din nou să ţipe. ΕΙ înţelese şi nu-i dădu răgaz. Briciul îi tăie 
carotida şi tânăra femeie căzu pe o parte şi, după câteva 
spasme, muri. 

Rauf închise ochii câteva clipe ca să-şi savureze plăcerea, apoi 
îi redeschise şi se trase înapoi, ca să se ferească de băltoaca de 
sânge care se întindea pe podea. Inchise briciul, încuie uşa de la 
intrare şi, satisfăcut, se îndreptă spre duş ca să se spele. 


18 


Sacrificarea căţelei nu durase mai mult de un minut şi totul 
mersese foarte bine. Omar Abdel Rahman avea să fie mulţumit. 
Acum trebuia s-o găsească pe cealaltă târfă. 


19 


CAPITOLUL II 


Fotografii îşi foloseau din plin blitz-urile şi medicii legişti şi 
tehnicienii din echipa procurorului luau note şi făceau tot felul de 
măsurători. Poliţiştii supravegheau toate mişcările cu o privire 
blazată. In interiorul apartamentului οἱ în jurul uşilor οἱ 
ferestrelor, mirosul era insuportabil. În dormitor bâzâia o mulţime 
de muşte mari şi negre. 

— Asta e, zise Michael O'Hara, aplecându-şi corpul masiv ca să 
închidă fermoarul husei peste faţa tinerei Jessica Tatum. Am vrut 
s-o vezi înainte de a fi luată de-aici. Cred că asta ar putea să fie 
important ca să înţelegem ce se petrece în mintea ţăcănită a 
nebunului care a făcut aşa ceva. 

Nike Forest, care primise telefonul urgent al lui O'Hara pe 
când se afla la Washington, sărise în primul avion şi coborâse la 
Newark. Apoi făcuse traseul de la aeroport până la Hoboken într- 
un taxi neclimatizat, era frânt de oboseală şi, din cauza valului 
de căldură şi umezeală care se abătuse peste New York la acel 
început de iulie, transpira abundent. Chiar şi banta de piele 
neagră care îi acoperea ochiul stâng parcă transpira. 

— Mersi pentru atenţia asta plină de delicateţe, Mike, zise el, 
scoțând din scurta fără mâneci un pachet de ţigări turtit ca o 
producţie canină călcată de un „norocos”. Nici nu mă aşteptam 
la altceva de la tine. Acum, cred că ar fi mai prudent să ieşim 
afară ca să stăm de vorbă. In caz contrar, nu mai răspund de 
destinul acelor ouă cu şuncă servite în ajun. 

Agentul special O'Hara, şeful SQUAD-ului, dădu din capul 
acoperit cu o chică roşiatică. 

— Să mergem, nenişorule. Ai dreptate, cam pute. 

Părăsiră dormitorul. 

— Deşi am văzut chestii şi mai şi, adăugă roşcovanul în timp 
ce traversau bucătăria. 

— Mike, zise oftând omul cu bantă neagră, lipindu-şi sub 
mustață o ţigară strâmbă ca degetul unui artritic, şi eu am văzut 
altele şi mai şi. Masacrele din Africa, în Liberia de exemplu. Asta 
cu mult înainte de Rwanda şi de o oroare la fel de demenţială, 
numai că s-a vorbit mai puţin despre asta. 

— Auzi, nenişorule, interveni omul de la SQUAD, adică ce vrei 
să spui cu asta? 

— Mai nimic, răspunse Mercenarul, pornind investigaţiile în 


20 


numeroasele buzunare ale scurtei pentru scoaterea din 
ascunzătoare a vechii sale brichete Zippo. Vreau doar să spun 
că, chiar dacă ai „flirta” cu cancerul, asta nu înseamnă că trebuie 
să renunţi la a te mai trata de gripă. 

O'Hara se uita la el de parcă în faţa lui ar fi fost un 
extraterestru. 

— După atâţia ani de „căsătorie”, e emoţionant să descopăr 
că încă te mai pot uimi, Mike, zise Forest, rânjind, în timp ce-şi 
aprindea ţigara Camel la flacăra albăstruie a brichetei. 

leşiră pe peluza plină de vehiculele poliţiei, morgii şi FBl-ului. 
La câţiva metri de acolo, un cordon de siguranţă îi împiedica pe 
curioşi să se apropie. 

— Uită-te şi tu câtă lume atrage carnea putrezită! remarcă 
O'Hara, trăgându-l pe Mercenar spre umbra răcoroasă şi 
parfumată a unui cedru mare. 

— Este una dintre constantele cele mai remarcabile din istoria 
omenirii, împreună cu minciuna, războiul, adulterul, genocidul, 
bârfa, rasismul, tâmpeniile de toate felurile şi inexplicabila dar 
atât de plăcuta predilecție a femeilor pentru brute solide şi 
păroase de genul meu, filosofa omul cu bantă neagră, dând 
primul fum afară pe nări. 

Mike O'Hara îi răspunse cu un râgâit zgomotos, care ar fi putut 
să însemne, în funcţie de inspiraţie sau de sensul vântului, un 
asentiment morocănos, toată mizeria lumii, un strigăt de revoltă 
sau: „Eşti sigur că n-ai uitat nimic?” 

— Auzi, Mike, continuă Mercenarul, trecând la un mod de 
exprimare mai convenţional, de când face SQUAD pe poliţia de 
moravuri? Parcă treaba ta era terorismul. 

— O să-ţi explic chestia asta, nenişorule, zise roşcovanul, 
agitând mâna ca să împrăştie fumul ţigării pe care Forest i-l tot 
sufla în faţă. De fapt, este vorba de un asasinat sadic, nu de un 
caz de moravuri. 

Omul cu bantă neagră se încruntă, nedumerit. 

— Ai putea să fii mai explicit? Când m-ai trezit, dimineaţă în 
Zori, mi-ai spus că era vorba de violenţe sexuale... 

— Da şi nu, răspunse O'Hara. Dar să începem cu începutul. 
Mai întâi, am avut noroc de două ori. Întrucât căldura umedă a 
accelerat procesul de descompunere şi mirosul a făcut ca vecinii 
să vadă ce s-a întâmplat. 

Cadavrul numitei Jessica Tatum fusese descoperit exact la 
zece zile după asasinarea ei. Tinerei femei nu i se cunoştea 
familia; or, în meseria de ca//-giri, se întâmplă destul de des ca 


21 


fetele să dispară fără să-şi lase adresa şi, bineînţeles, numai în 
cazuri rarisime clienţii care dau cu nasul într-o uşă închisă sau 
văzând că telefonul nu mai funcţionează semnalează la poliţie 
absenţa iepşoarei lor favorite. 

Forest îi atrase atenţia lui O'Hara că Jessica, fiind locatară, 
cineva s-ar fi îngrijorat de soarta ei văzând că nu e plătită chiria. 
In general, lucrurile astea nu se tărăgănează. Cu atât mai mult 
cu cât, în regiune, datorită marii mobilități a populaţiei, era 
obiceiul să se ceară plata la fiecare cincisprezece zile în cazul 
acestui fel de locuinţă mobilată. 

— Şi colega de care mi-ai vorbit la telefon? întrebă Mercenarul. 
Nu crezi că s-ar fi îngrijorat? 

— După toate aparențele, se cunoşteau de puţin timp şi era 
prima dată când lucrau împreună. 

— Pari foarte bine informat. Ai dat de ea? 

Mike O'Hara se încruntă uşor. 

— Nu încă, şi sunt îngrijorat pentru soarta ei. De fapt, după 
cum ţi-am spus, am avut un noroc nesperat. Şi în cazul ăsta 
trebuie să recunosc că anchetatorii de la Poliţia Departamentală 
din New York City şi-au făcut bine treaba. După primele 
constatări, Jessica Tatum pare să fi avut relaţii sexuale 
neprotejate cu doi bărbaţi. De aici şi până la a trage concluzia că 
a fost ucisă în cursul unei orgii sau al unui viol nu mai e decât un 
pas. 

— Într-adevăr, recunoscu Forest, trăgând cu sete din ţigară. 

— Numai că, după cum ai putut să constaţi singur, continuă 
O'Hara, când a fost găsită avea pe ea chiloţi şi o pereche de 
ciorapi. 

— E posibil să-i fi fost puşi după aceea. 

— E foarte greu să pui chiloţi şi colanţi pe un corp inert, zise 
omul de la SQUAD. Şi de ce? In plus, diferitele urme şi pete arată 
că purta toate astea în timp ce era omorâtă. Toate petele erau în 
exterior. 

Forest trase iar din ţigara Camel şi se strădui să acorde 
descrierilor lui O'Hara o atenţie pur tehnică. 

— Analizele au arătat prezenţa spermei a doi bărbaţi diferiţi, 
explică omul de la SQUAD. Sperma culeasă în locurile corpului 
susceptibile să o păstreze după un raport cu penetrare este cea 
a unui singur individ. Cealaltă era împrăştiată pe faţă, umeri, 
piept şi burtă. Concluzia nu e prea greu de tras. Jessica Tatum a 
avut relaţii sexuale clasice cu un bărbat, şi numai unul singur, 
înainte de a-şi pune lenjeria de corp. Ucigaşul probabil că s-a 


22 


masturbat în timp ce o tăia cu briciul, în timp ce ea stătea în 
genunchi sau culcată în faţa lui. Există tipi destul de nebuni ca să 
facă asta. Poliţia se confruntă cu multe cazuri din astea. După 
spusele legistului, modul în care sperma şi sângele s-au 
amestecat în unele locuri ale corpului victimei indică faptul că 
cele două fluide erau proaspete în acelaşi timp şi, deci, că a 
existat o simultaneitate a curgerii sângelui şi a ejaculării. 

In ciuda eforturilor impresionante pe care le făcea ca să-l 
asculte pe Mike cu detaşare, Mercenarul simţea că ouăle cu 
şuncă începeau să-i facă probleme. 

— Cu siguranţă că vom şti mai multe după autopsie, continuă 
roşcovanul, urmărind cu privirea doi oameni care transportau 
spre un microbuz targa pe care se afla trupul neînsufleţit al 
numitei Jessica Tatum. Un lucru e sigur. Fata nu s-a zbătut şi nici 
nu s-a apărat. In mod obişnuit, femeile zgârie în astfel de cazuri 
şi sub unghiile lor rămân fragmente mici din pielea agresorului. 
In acest caz, nu s-a găsit nimic. Fie îl cunoştea pe asasin, fie a 
fost înmărmurită de surprindere, sau şi una, şi alta. 

Ouăle cu şuncă o duceau din ce în ce mai prost. 

— Un client? întrebă Forest, reţinându-şi un sughiţ. 

— Putin probabil, răspunse roşcovanul. Seamănă cu ceva pus 
la cale. Tipul a tăiat firele de telefon în exterior, la nivelul cutiei 
de derivație. lar loviturile au fost date fără ezitare, parcă de o 
mână de expert. Pe de altă parte, totul indică faptul că lucrurile 
s-au petrecut foarte repede şi că asasinul nu a făcut nimic la 
întâmplare. După urme, procurorul are toate motivele să creadă 
că a făcut un duş înainte de a pleca. Vezi un ucigaş nebun având 
destul sânge-rece ca să facă asta? 

Nu era chiar o întrebare, şi Forest nu răspunse. Mai trase un 
fum din ţigară şi o strivi în iarbă. Intr-un fel, era o adevărată 
uşurare să ştii că, deşi sordidă, agonia tinerei femei fusese cel 
puţin de scurtă durată. 

Totdeauna aveai nişte sentimente ciudate pătrunzând astfel în 
intimitatea cea mai secretă a unui mort. Se ţeseau nişte legături 
speciale. Te simţeai brusc familiar cu o persoană pe care nu o 
cunoscuseşi niciodată decât sub formă de cadavru, confidentul 
privilegiat al ultimelor clipe şi parcă complicele tuturor acelor 
mici lucruri din care fusese formată viaţa ei. 

Aceste situaţii constituiau rarele ocazii în care Mercenarul îşi 
punea întrebări despre ce urma după moarte. Dacă exista o altă 
viaţă, atunci Jessica Tatum cunoştea azi ce se afla în spatele 
decorului şi ştia mult mai multe decât ei, care se credeau atât de 


23 


pricepuţi în a decripta toate semnele furnizate de urmele trecerii 
ei prin această viaţă. Poate că îi găsea derizorii şi se uita la 
strădaniile lor cu condescendenţă; poate că îi privea cu simpatie. 

Uneori, Mercenarul îi înţelegea pe procurorii şi pe medicii 
legişti care pronunţau prenumele defuncţilor cu un murmur 
aproape tandru. Le înţelegea dorinţa de a explica cu orice preţ 
moartea acelor fiinţe şi îndârjirea cu care făceau tot ce le stătea 
în putinţă ca să li se facă dreptate. 

* 


« * 


Lui Rauf Bensaid îi venea greu să creadă ce auzea la telefon. 

— Sunteţi sigur de ceea ce spuneţi, Sidi Omar? 

— Absolut sigur, răspunse şeicul orb. Cadavrul lui Jessica 
Tatum a fost găsit în această dimineaţă, şi asta a provocat o 
reacţie în lanţ. 

— Sunt cumva bănuit? 

— Linişteşte-te, Rauf. Bănuielile se îndreaptă spre cămila aia 
bătrână, sterilă şi puturoasă de Mehmed Shain. 

— Pot să-mi dau demisia dacă doriţi. 

— Nici vorbă, dimpotrivă. Ba chiar vei încerca să-l atragi pe 
Mustafa de partea noastră. In curând voi avea nevoie de efective 
duble în cadrul personalului lui Shain. 

— Cred că nu vor fi probleme, Sidi Omar. Mustafa este foarte 
apropiat de ideile noastre. Dar cum aţi aflat că au găsit cadavrul? 
In presă încă n-a apărut nimic. 

— Poate că nici nu va apărea vreodată. Am aflat prin filiera 
islamică pakistaneză. Şoferii de taxiuri au aflat că poliţia l-a găsit 
pe Barney Taylor, colegul lor care le-a adus pe fete la patronul 
tău în urmă cu zece zile. 

De la o vreme, contingentele de pakistanezi şi de haitieni care 
veneau la New York se angajau ca taxi; drivers, o profesiune din 
ce în ce mai respinsă de albi şi de asiatici din cauza 
numeroaselor agresiuni legate de consumul de droguri din unele 
cartiere. 

— Vreţi să-l elimin pe acest om? 

— Categoric, nu. A spus deja tot ce ştia. Suprimarea lui ar 
îndrepta suspiciunile în direcţia în care n-aş vrea. Deocamdată, 
să-i lăsăm pe americani să-l bănuiască pe Mehmed. Şi, mai ales, 
să-i facem de petrecanie negresei mai înainte de a se pune sub 
protecţia poliţiei aflând de soarta colegei sale şi de a începe să 
vorbească pentru a fi văzută şi tratată bine. 

— Vreţi să spuneţi că aţi dat de ea? 


24 


— Exact. Rezultatul reacției în lanţ despre care îţi vorbeam. 
întâmplarea a făcut ca şoferul taxiului care i-a luat pe Mehmed 
Shain şi Charlene Bridges de la Red Parrot să fie pakistanez. L-a 
adus pe Shain la Wa/dorf-Towers şi apoi pe fată la ea acasă. 
Auzindu-l pe Barney Taylor vorbind, a spus şi el ce ştia. 

— Dar poliţia ştie? 

— Nu. Informatorii mei de la „Yellow Cabs”” i-au convins 
imediat pe pakistanezi să păstreze secretul. Suntem singurii care 
ştim unde stă cealaltă căţea. Te vei ocupa de ca, căci ştie, fără 
nici o îndoială, mai multe lucruri decât ar trebui să ştie. la-l cu 
tine pe Mustafa dacă e posibil. 

— Am înţeles, Sidi Omar, zise Rauf. Şi unde locuieşte această 
Charlene Bridges? 

— Clinton. 

— Poftim? zise Rauf Bensaid, crezând că nu auzise bine. 

— Clinton este numele unui orăşel din New Jersey, aproape la 
frontiera cu Pennsylvania, îi explică Abdel Rahman. Charlene 
Bridges are închiriată o garsonieră la primul etaj deasupra 
tavernei Mayflower. 

— Dacă treaba asta trebuie făcută cât mai repede, voi încerca 
să-l trimit acolo pe Mustafa, care e în timpul lui de odihnă. Eu 
sunt de serviciu până la şase în seara asta. Parcă n-aş risca să-i 
cer un liber special. 

— Acţionează cum ţi se pare mai bine, Rauf, ai mână liberă. 


Allah să te ocrotească. 
* 


* « 


Vocea lui O'Hara îi întrerupse meditaţiile profunde. 

— Al doilea noroc al nostru a fost viteza cu care l-am găsit pe 
şoferul care a transportat-o pe Jessica Tatum şi pe... colega ei în 
ziua dinaintea morţii. Controlul convorbirilor telefonice ale lui 
Jessica Tatum a scos la iveală faptul că a dat ultimul telefon ca 
să cheme un taxi. Poliţia a contactat compania „Yellow Cabs” 
care, aproape imediat, i-a dat numele lui Barney Taylor, şoferul 
care făcuse această cursă. Respectivul şi-a amintit foarte bine de 
fete. Nu trecuseră decât zece zile şi era greu ca fetele să treacă 
neobservate. În plus, amândouă fuseseră foarte vorbăreţe. De la 
el se ştie de existenţa celeilalte fete, o negresă tânără pe nume 
Charlene Bridges. 

— Aveţi chiar numele persoanei! exclamă ironic Mercenarul. 


7 Numele unei companii de taxiuri, (n.a.). 
25 


Numai că eu nu văd legătura cu terorismul. 

— Deocamdată, nu e decât o presupunere că ar avea legătură, 
nenişorule. Misiunea pe care ţi-o încredinţez va consta în a 
determina dacă această presupunere corespunde sau nu 
realităţii. 

— Şi ce am ca punct de plecare ca să confirm sau să infirm? 

Un oftat profund dezvălui dantura albă a lui Michael O'Hara. 

— Punctul de sosire al celor două fete în taxiul lui Barney 
Taylor. 

— Adică? 

— Apartamentul ocupat de Mehmed Shain la etajul douăzeci şi 
doi de la Wa/dorf-Towers, nenişorule. Când a aflat asta, Bob 
Carbunkel, care conduce ancheta din partea Poliției 
Departamentale, a contactat FBl-ul care mi-a încredinţat imediat 
cazul. 

Forest se uită în sus spre ramurile cedrului şi făcu o expediţie 
arheologică în străfundurile memoriei. 

— Mehmed Shain... zise el lent, pe un ton gânditor, 
contemplând pasărea care ciugulea ceva pe scoarţa copacului. 
Da, da... îmi amintesc. E un egiptean bănuit că i-a furnizat arme, 
printre alţii, lui Saddam Hussein, chiar în timpul războiului din 
Golf. Mi se pare că a făcut parte din Mukhabarat el-Ascari?... 

— Din Mabâes, îl corectă O'Hara. Shain este, într-adevăr, 
bănuit de asta, dar şi de multe alte rele, mai ales de încălcarea 
embargoului armelor cu destinaţia Bosnia. Anchetatorii de la 
SQUAD tocmai aveau de gând să-l ia în colimator. De când s-a 
descoperit că şeicul Omar Abdel Rahman a fost amestecat în 
atentatul din februarie 1993 care a distrus World Trade Center şi, 
mai mult ca sigur, în atentatele ratate de la Holland Tunnel şi de 
la imobilele Naţiunilor Unite, am început să nu mai avem 
încredere în egipteni, care parcă se joacă prea uşor cu focul. 

— De data asta încep să mă simt în elementul meu. Să ştii, 
Mike, că-mi place să ştiu foarte precis în ce apă mocirloasă sunt 
trimis să mă bălăcesc. 

Un nou zâmbet lumină faţa plină de pistrui a lui O'Hara. În acel 
moment, se auzi semnalul pager-ului. Forest bănuia că are 
aparate acasă chiar şi la toaletă, şi poate că-şi punea unul şi în 
pijama înainte de a se întinde în pat. 

— Hai să vezi, zise el. 

Porni înaintea lui Forest şi traversă peluza în pas alergător. 


8 Serviciul de informaţii al armatei egiptene, (n.a.). 
26 


Mercenarul îl găsi, cu telefonul în mână, în maşina Dodge de 
culoare neagră, care îi servea drept vehicul de serviciu. 

— Barney Taylor? Da, bineînţeles, zise el. Haide, spune. Şeful 
SQUAD-ului ascultă un moment răspunsul interlocutorului său, 
apoi închise şi se instală la volan. 

— Noutăţi? întrebă Mercenarul, urcând şi el în maşină. O'Hara 
demară imediat în trombă, smulgând cu roţile bucăţi din peluză. 

— Aşa s-ar părea, nenişorule. Au găsit-o pe Charlene Bridges. 

— Vie? 

— Asta o să vedem. 


27 


CAPITOLUL IlI 


Mustafa Sinsedin nu făcuse prea multe mofturi ca să se lase 
convins de argumentele lui Rauf Bensaid. Pentru el, îmbrăţişarea 
cauzei A/-lkhwăn al-muslimun? alături de şeicul Omar Abdel 
Rahman constituia visul oricărui musulman demn de acest nume. 
Dar, când colegul său îi adusese la cunoştinţă plata pe care o va 
primi, Mustafa făcu ochii mari de tot. A 

— Două mii de dolari pe lună pentru început. |ţi convine? 

— Dublu faţă de cât primesc de la acest bătrân şacal de Shain. 

— Ba chiar puţin mai mult, dacă informaţiile mele sunt exacte, 
zise Bensaid. 

Mustafa se încruntă, apoi izbucni în râs. Şmecherul de Rauf 
era bine informat. 

— Zău că n-am bănuit nimic!... Deşi, când mi-ai cerut adresa 
acelei Tatum, chestia asta m-a cam pus pe gânduri. In fine... 

— Eşti de acord să începem imediat? întrebă Rauf. Mustafa se 
simţea în Jannat”. 

— Tocmai mă întrebam ce să fac cu ziua mea liberă. Contrar 
temerilor lui Rauf, Mustafa nici măcar nu clipi la ideea de ao 
ucide pe tânăra Charlene Bridges. A-I servi pe şeicul Omar Abdel 
Rahman însemna a-l servi pe Allah, şi a-l servi pe Allah era o 
mare onoare! Nu mai încăpea nici o discuţie, mai ales că primea 
şi două mii de dolari pe lună. Rauf îi spuse câteva cuvinte despre 
„treaba” pe care trebuia s-o facă şi conchise: N 

— O să dai fuga la Bridgewater, New Jersey. Pe drumul 22. In 
mijlocul satului, exact înainte de un viraj mare, se află un bazar 
tinut de un anume Hossam Azzami. Acolo vei primi indicații. Allah 
să fie cu tine. 

— Voi şti să-l servesc în mod demn, îl asigură Mustafa. 

* 


* * 


— Considerăm asasinarea numitei Jessica Tatum ca un 
eveniment foarte serios, nenişorule, şi... 

— Şi ea, poţi să fii sigur de asta, zise Mercenarul, 
întrerupându-l. 

O'Hara întoarse puţin capul spre el, întrebându-se dacă nu 


? „Fraţii musulmani” (n.a.). 
19 Paradis, numit şi „Grădina lui Allah”. (n.a.). 


28 


cumva vechiul lui prieten avea nevoie de ο vacanţă în locul 
acelei misiuni care nu se anunţa deloc simplă, dar această 
dilemă interioară trecu neobservată de Mercenar. 

Resemnat, omul de la SQUAD continuă: 

— Primele concluzii ale analiştilor noştri sunt că această 
femeie a fost ucisă în acest mod în scopul de a ne trage pe 
sfoară. Asta nu înseamnă că asasinul nu poate să fie un psihopat, 
cu atât mai periculos cu cât lucrează pentru o organizaţie 
secretă, teroristă după toate aparențele. 

Mercenarul, care găsise, în sfârşit, harta rutieră New York-New 
Jersey, o desfăcu cu un mârâit de satisfacţie. 

— Analiştii de la FBI şi de la CIA sunt ca specialiştii în 
preistorie, Mike. Le aduci un fir de păr şi un molar şi ei îţi spun 
culoarea ochilor proprietarului, vârsta, sexul, numărul permisului 
de conducere şi de câte ori el sau ea se duce pe an la cinema. 
Am cunoscut asasini cinici şi reci, care erau capabili să realizeze 
fără probleme această înscenare. Ce dovedeşte că asasinul e un 
sonat? 

Mike O'Hara era indignat. 

— Sperma, soddin'hell! Toţi analiştii sunt categorici în privinţa 
asta, nenişorule. Un individ care reuşeşte să ejaculeze hăcuind o 
fată, aşa cum a făcut el, este neapărat deranjat mintal. 

-- Damnit, Mike, faci înadins? Tocmai începusem să mă înţeleg 
mai bine cu ouăle mele cu şuncă! 

Urmă o tăcere dispeptică în maşina de serviciu de culoare 
neagră, care se deplasa pe şoseaua drumului 7. Apoi, fără 
ranchiună, dar cu mult bun-simt, Mercenarul îi zise lui O'Hara: 

— Dacă e s-o luăm aşa, Mike, este dar că un ins trebuie să fie 
ţăcănit rău de tot doar dacă e capabil să omoare astfel o fată 
atât de drăguță ca Jessica Tatum. 

O'Hara îşi recăpătă seninătatea. 

— Se întâmplă ceva important în jurul lui Mehmed Shain, iar 
cele două fete probabil că au surprins un secret. Ce? Asta trebuie 
să descoperim noi. Dar, având în vedere sectorul de activitate al 
personajului, pot să pun prinsoare că e vorba de o vânzare de 
arme. Şi cu siguranţă de una foarte importantă. 

* 


x x 
Mikis Kiprianou, mândrul şi virilul combatant din Eoka B, era, 
fără să vrea, impresionat la intrarea în încăpere. In fund, lângă 
un perete vopsit în alb, se afla singura mobilă, un bufet din lemn 
grosolan, pe care se afla un exemplar din Coran. Puțin în faţa 


29 


bufetului, pe stânga, doi bărbaţi stăteau amândoi pe un taburet 
foarte mare: şeicul Omar Abdel Rahman şi braţul său drept, 
şeicul Ahmed ben Selim. 

Amândoi bărboşi şi purtând aceleaşi veşminte tradiţionale, cei 
doi semănau ca doi fraţi gemeni, cu excepţia ochelarilor negri 
care ascundeau ochii lipsiţi de vedere ai lui Abdel Rahman. 

ΑΙ treilea bărbat era mult mai tânăr. Kiprianou îl cunoştea 
pentru că îl mai văzuse de câteva ori la televiziune după 
atentatul de la World Trade Center şi în timpul audienţelor de 
punere sub acuzare a membrilor complotului dejucat de FBI, 
complot care avea drept obiectiv un atentat la sediul Naţiunilor 
Unite şi altul care trebuia să facă hecatombă în orele de vârf în 
Holland Tunnel, care leagă Manhattan-ul de New Jersey, trecând 
pe sub râul Hudson. Numele său era Karim al Huari şi probabil că 
avea vreo treizeci şi cinci de ani. El era îmbrăcat după moda 
occidentală, cu o pereche de blugi, o bluză albă şi o geacă 
uşoară de un verde deschis. Ca şi Omar Abdel Rahman, Karim al 
Huari primise o hotărâre de expulzare de pe teritoriul Statelor 
Unite, dar, în mod ciudat, executarea ei întârzia. 

— Pacea să fie cu tine, Mikis Kiprianou, zise Abdel Rahman. 

Kiprianou îi răspunse la politeţe şi intră în încăperea care avea 
pe jos un covor gros de culoare crem. Athamas Pilakatre, şoferul- 
gardă de corp, îşi făcu apariţia în spatele lui. Karim al Huari vru 
să se ridice. Kiprianou îl opri cu un gest al mâinii şi se întoarse 
spre omul lui. 

— Aşteaptă-mă pe scară, Athamas. 

Pilakatre se întoarse, dar anunţă cu voce tare că, dacă va auzi 
zgomote suspecte, va veni ca o furtună în ajutorul patronului 
său. 

Şeicul Omar Abdel Rahman era în mod discret găzduit într-o 
locuinţă formată dintr-o cameră de zi, un dormitor şi o bucătărie 
foarte mică aparţinând unuia dintre susţinătorii săi fanatici care 
ţinea un bazar la parterul aceleiaşi case din Clinton, un orăşel din 
New Jersey situat pe marginea drumului 46. Locul semăna cu cei 
care îl ocupau: era mai mult decât spartan. Mikis Kiprianou 
remarcă imediat diferenţa faţă de apartamentul somptuos pe 
care Mehmed Shain îl ocupa la Wa/adorf-Towers. Cei doi egipteni 
pe care îi întâlnise în perioada şederii la New York erau foarte 
diferiţi unul de altul. Aici nu avea nici o şansă să fie întâmpinat 
cu whisky, bucate alese şi femei frumoase. 

__li trecu prin minte noaptea extraordinară petrecută cu Jessica. 
li promisese că o va suna. Ar fi trebuit s-o facă. Fata era grozavă. 


30 


Ar fi fost greu să găseşti una la fel de bună chiar şi în rândul 
populaţiei feminine din insula Afroditei!!. 

ΑΙ Huari îi observă zâmbetul şi Mikis Kiprianou îl văzu 
aşezându-şi mâna pe antebraţul lui Abdel Rahman. Ştia că îi 
spunea ceva. Al Huari folosea drept ochi bătrânului «εἰς. li 
transmitea ce vedea trimiţându-i mesaje prin apăsare pe braţ 
într-un limbaj apropiat de cel Morse. 

— Îmi pare bine că te văd venind zâmbitor, Mikis Kiprianou, 
zise Omar Abdel Rahman. La loc. 

Cipriotul se aşeză, mirat în continuare de impresia puternică 
pe care i-o făcea acel om bătrân, slab şi handicapat, încă o 
dovadă că personalitatea oamenilor şi impactul lor real veneau 
din altă parte decât din robusteţea fizică. 

— N-o voi lua pe ocolite, continuă şeicul. Am aflat că eşti în 
contact cu compatriotul nostru Mehmed Shain... 

— Contactele mele mă privesc numai pe mine, şeicule Omar. 

Fraza lui Kiprianou nici măcar nu-l făcu pe Abdel Rahman să se 
întrerupă. 

--... pentru achiziţionarea unui lot de Fuel-Air-Explosive. 

Mikis Kiprianou tresări şi se încruntă. De unde aflase vulpea 
aceea bătrână de ce venise la New York? O indiscreţie din partea 
lui Shain? Sau asta venea din partea furnizorilor lui Shain, cei 
care doreau să-l întâlnească pentru a stabili dacă era sau nu 
demn să deţină acele bombe? 

— Fiind vorba de Fuel-Air-Explosive, continuă netulburat Abdel 
Rahman, trag concluzia că ai de gând să le foloseşti împotriva 
trupelor engleze care ocupă Dhekelia şi Akrotiri, cum au făcut 
ciprioţii altădată în cazul Gibraltarului, sau împotriva Căştilor 
Albastre care menţin taxim-ul!? şi se opun dorinţei tale de 
enosis”, sau, eventual ca să dai o lovitură de răsunet asupra 
aeroportului din Larnaka. 

— Bine, dar... începu Kiprianou. 

Dar Omar Abdel Rahman continuă cu încăpățânare: 

— Din moment ce nu ataci interesele turcilor în Cipru, sunt 
gata să mă aliez cu tine. Inţelegi foarte bine că nu mă pot asocia 
în nici un caz unei acţiuni care ar fi în detrimentul 
musulmanilor... 


11 Cipru, (n.a.). 

12 împărţirea, susţinută de turci, de englezi şi de ONU, (n.a.). 

15 Revenirea la Grecia pe care o revendică teroriştii din Eoka B, 
(n.a.). 


31 


Mikis Kiprianou vru să-i replice că nu i se cerea nimic, dar se 
simţea blocat de aplombul incredibil cu care bătrânul egiptean se 
invita într-o acţiune unde nimeni nu-l poftise. Se simţi ca un puşti 
asupra căruia un tată sau un profesor abuziv îşi impune voinţa. 
Trecuseră poate mai bine de douăzeci de ani de când nu se mai 
aflase într-o astfel de situaţie. 

— Eu nu cer pentru mine decât o singură bombă, continuă 
Abdel Rahman. Având în vedere capacitatea de distrugere, va fi 
suficient pentru obiectivele mele. Asta dacă, bineînţeles, ceea ce 
ni s-a spus este adevărat. Nu-i aşa, Karim? 

— Fuel-Air-Explosive, numită şi „bomba săracului”, interveni 
pe un ton doct cel interpelat, este un bidon mare de gaz lichid 
inflamabil. O primă detonare eliberează în atmosferă un nor de 
picături mici în formă de camembert, cu un diametru de 
douăzeci de metri şi o grosime de doi metri, care pătrunde peste 
tot, inclusiv în blindate şi în majoritatea adăposturilor. A doua 
detonare provoacă explozia acestor particule amestecate cu 
oxigenul din aer. Suflul dezvoltă o suprapresiune care provoacă 
spargerea plămânilor şi a vaselor sangvine ale oamenilor precum 
şi explozia minelor aflate la sol, continuă el explicaţiile tehnice. 

— E vorba de blindate sau, mai exact, de nişte maşini blindate 
pe care am intenţia să le atac aici, îi mărturisi Omar Abdel 
Rahman. Un convoi. 

Mikis Kiprianou înghiţi în sec. La New York, un convoi de 
maşini blindate nu putea să transporte decât diplomaţi ai 
Naţiunilor Unite. Cipriotul ştia asta foarte bine. Bătrânul ăsta 
ţăcănit îşi găsise ţinta ideală ca să se răzbune pentru necazurile 
pe care i le făceau serviciile secrete ale Statelor Unite. Egiptean 
ca şi el, dar de religie creştină şi considerat trădător în ţara lui de 
musulmanii fundamentalişti, Boutros Boutros Ghali, secretarul 
general al ONU, constituia o victimă perfectă. 

— Pe de altă parte, ştim, continuă Abdel Rahman, că singurul 
fabricant de arme din lume capabil să furnizeze Fuel-Air- 
Explosive în afara pieţelor, să zicem... oficiale, este chilianul 
Carlos Cardoen. A dovedit asta cu ocazia războiului din Golf 
aprovizionându-l pe Saddam Hussein, pe care toţi furnizorii l-au 
părăsit în mod laş. 

.. Mikis Kiprianou îşi reveni din buimăceală şi ascultă cu atenţie. 
incepea să înţeleagă. 

— Or, zise arabul, concesionarul exclusiv al lui Carlos Cardoen 
în Statele Unite este, după cunoştinţa noastră, un fost membru 
CIA pe nume Craighton MacFarlane. Ceea ce-i propun este foarte 


32 


simplu. Intrăm în contact direct cu MacFarlane şi ne folosim de 
„respectabilitatea” ta ca să obţinem lotul de Fuel-Air-Explosive 
pe care doreşti să-l achiziţionezi în schimbul unei singure bombe 
pentru noi. 

Mikis Kiprianou înţelegea foarte bine acum raţionamentul lui 
Abdel Rahman. 

— Vei avea numai de câştigat. Comisionul umflat în mod 
ruşinos pe care ţi-l ia Mehmed Shain dublează preţul mărfii. O 
bombă, o singură bombă, în schimbul serviciului pe care ţi-l 
facem, nu e mult deloc... 

Kiprianou vedea şi tot ce pierdea în urma acestei înţelegeri, 
începând prin acea respectabilitate despre care îi vorbea şeicul. 
Dacă FBl-ul şi CIA mergeau pe filieră, ar fi fost acuzat de moartea 
lui Boutros Boutros Ghali în aceeaşi măsură cu Abdel Rahman şi 
acoliţii lui. Era o povară greu de dus. S-ar fi pomenit mult mai 
blamat de societatea internaţională decât fusese Yasser Arafat în 
anii şaptezeci şi n-ar fi fost exclus să fie urmărit până la el acasă 
de forţele speciale americane. 

Dădu din cap şi se ridică. 

— Mă voi gândi. 

Omar Abdel Rahman se ridică şi el şi, ajutat de Karim al Huari, 
se apropie de cipriot şi îi întinse mâna. Mikis Kiprianou strânse 
acea mână uscată şi înţelese senzaţia pe care o avusese probabil 
Chamberlain strângând mâna lui Adolf Hitler. Impresia lui despre 
bătrânul şeic nu mai era deloc cea pe care o avea în momentul în 
care sosise. Era mult mai stingherit decât ar fi vrut să 
recunoască, iar decizia lui era deja luată. Răspunsul era nu. 

— Nu uita, adăugă Abdel Rahman, că MacFarlane încă nu şi-a 
dat acordul. lar noi deţinem numeroase atuuri pe care nu le 
cunoşti, printre altele un mijloc de represiune extrem de eficace. 

Kiprianou nu răspunse. Părăsi încăperea şi se îndreptă spre 
Athamas Pilakatre. li venea s-o ia la fugă, şi, de fapt, aşa şi 
făcea. 

— Să plecăm de-aici, Athamas. Tipul ăsta nu e un luptător, e 
un nebun autentic, un ucigaş pentru care viaţa omului nu are nici 


o valoare. Miroase a cadavru. 
* 


x x 
— Unde stă a doua fetişcană? întrebă Mercenarul. 
— La Clinton, răspunse roşcovanul, reducând viteza în dreptul 
intersecţiei cu drumul care ducea la Kearny. 
— Poftim? 


33 


Un zâmbet contură pe obrajii lui O'Hara un şir de mici 
paranteze concentrice. 

— Clinton, o mică localitate. E situată în partea de est a 
statului, la poalele munţilor Musconetcong. 

Forest se aplecă deasupra hărţii şi o studie un moment. 

— Am găsit. E pe malul râului Raritan, exact lângă Spruce Run 
Reservoir. 

— Câţi kilometri? 

— La prima vedere, cel puţin optzeci. Aproape la frontiera cu 
Pennsylvania. Mai facem o oră. 

— Mult mai puţin, promise Mike O'Hara, apăsând pe pedala 
accelerației şi coborând geamul ca să aplice girofarul magnetic 
pe acoperişul maşinii. 

Atinseră foarte repede peste o sută douăzeci la oră, iar sirena 
răsuna strident în mijlocul pădurii. 

— N-ai putea să-mi spui cum ai făcut rost de adresa lui 
Charlene Bridges? întrebă Mercenarul, ţinând degetul pe 
cerculeţul care reprezenta Clinton-ul pe hartă. 

— Barney Taylor a aflat de la un şofer pakistanez care îi luase 
pe Mehmed Shain şi Charlene Bridges la ieşirea de la Red Parrot. 
Tipii din Djamaa a!-/slamiya!* voiau să-şi ţină gura, dar, văzând 
scandalul provocat de dezvăluirile lui Taylor, i-a fost frică. S-a 
temut să nu fie acuzat de ceva şi i-a spus totul colegului său. 
Taylor a sunat şi ne-a transmis informaţia. 

— Mehmed Shain n-are maşină de trebuie să ia un taxi ca să 
plece de la Red Parrot? 

Mercenarul văzu din nou faţa lui Mike O'Hara colorându-se 
uşor. 

-- Lăsase şoferul şi Mercedes-ul lui Jessica Tatum şi clientului 
său. Domnul dorea „una mică” pe bancheta din spate, ca în 
tinereţe. l-a dat un bacşiş colosal pakistanezului ca să-şi ţină 
gura, dar individul nu a putut când s-a făcut apelul la „Yellow 
Cabs”. 

Roşeaţa din obraji era explicabilă. 

— Şi de unde a ştiut pakistanezul că negresa adusă în seara 
aceea la Clinton era Charlene Bridges? 

— A făcut să circule fotografia ei, nenişorule. ABC-ul meseriei! 

Roşcovanul scotoci în buzunarul interior şi scoase o fotografie 
pe care o aruncă pe harta de pe genunchii lui Forest. 


14 „Societatea islamistă”, condusă de şeicul Omar Abdel Rahman în 
cadrul mişcării A/-/Khwăn al-muslimun, (n.a.). 


34 


— Priveşte. Când duci cu taxiul ο femeiuşcă de-asta, n-ai cum 
să uiţi, chiar dacă eşti islamist şi pakistanez. 

Forest se uită la fotografie. Trecuse de vârsta la care se lăsa 
impresionat de fotografii, dar poza aceea îl lăsă cu gura căscată. 
Era o negresă tânără în sutien şi portjartier. Sportiv şi apetisant 
totodată, corpul ei părea a fi fost conceput doar în scopul de a 
ademeni masculii şi amintea în mod irezistibil de acele păpuşi 
fabricate şi condiţionate pentru dragoste care puteau să fie 
admirate în unele filme SF. 

— Chiar e adevărată? 

O'Hara dădu din umeri. 

— Cine ştie? Câte drăcii se pot face în ziua de azi! 

— In orice caz, telefonul lui Taylor ne aduce la cunoştinţă că în 
povestea asta este amestecată οἱ Djamaa al-Islamiya. 

— La nivelul taxiurilor, nenişorule. Nu avem nici o dovadă că 
ea a asasinat-o pe Jessica Tatum. 

— Păi, dacă în decorul ăsta există Mehmed Shain, atunci 
suspiciunile sunt foarte mari, zise Mercenarul. Concluzia: micuța 
Charlene este ameninţată. Avem tot interesul să ajungem la ea 
înaintea măcelarilor lui Allah. 

O'Hara dădu din cap, arătându-şi astfel asentimentul. 

— Ar fi mai bine pentru sănătatea ei. 

Forest îi dădu înapoi fotografia şi se aplecă din nou peste 
hartă, în timp ce, pe ambele părţi ale drumului, defilau coniferele 
şi mestecenii din New Jersey precum şi, ici şi colo, panourile care 
îi preveneau pe automobilişti de eventuala trecere a unor cerbi 
sau mistreți. 

— Rămâi pe drumul 78, zise el după ce studie harta. Clinton se 
află la vreo cinci kilometri de intersecţia cu drumul 22. Poate că 
ar fi bine să opreşti sirena în acel moment ca să putem ajunge 
discret. 

— OK, zise Mike O'Hara, ocolind cu îndemânare un grup de 
pensionari pe bicicletă. 

In clipa în care Mercenarul punea harta la locul ei, în maşină 
se auzi telefonul. 

— Răspunde, zise O'Hara care ţinea volanul. 

Mercenarul răspunse. 

— Căpitanul Forest, ascult. 

Era Bob Carbunkel de la Hoboken. 

— Ce vrea? bombăni omul de la SQUAD. 

Forest transmise întrebarea. 

— Charlene Bridges e vie, anunţă polițistul. 


35 


— De unde ştii? 

— A sunat adineauri aici. Voia să vorbească cu colega ei, dara 
dat peste mine. 

— Sper că nu te-a durut prea tare, Bob? l-ai spus veştile? 

— Bineînţeles, răspunse Carbunkel. Dar veşti false, l-am spus 
că Jessica Tatum nu era în acel moment acasă, iar eu mă aflam 
acolo ca să repar telefonul. Dar dacă vine încoace... 

Polițistul lăsă fraza neterminată. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Bob, zise Forest. 

Inchise şi se întoarse spre O'Hara. 

— Accelerează, Mike. E foarte posibil ca în acest moment 
micuța Charlene să se gândească s-o şteargă. 

— Cum? zise roşcovanul, forțând maşina. 

Forest îi spusese ce vorbise la telefon. 

— Ai dreptate, nenişorule. Dacă Charlene Bridges are impresia 
că povestea asta e ciudată, va trimite pe cineva să vadă cum stă 
treaba la domiciliul prietenei sale Jessica Tatum, se va speria şi 
n-o să mai dăm niciodată ochii cu ea. 

Or, Forest şi O'Hara ştiau că nu-şi puteau permite acest lucru. 
Charlene Bridges era, până atunci, singura persoană în afară de 
Mehmed Shain care putea să le descrie semnalmentele şi, poate, 
să le dezvăluie identitatea celor doi bărbaţi care se apropiaseră 
de Jessica Tatum în ziua morţii sale. Unul dintre aceştia era, după 
toate probabilitățile, un client al lui Shain, iar celălalt era asasinul 
tinerei femei. 


36 


CAPITOLUL IV 


— Dar vă asigur că domnul Shain nu se va întoarce decât pe la 
mijlocul după-amiezei! Şi nu am nici o posibilitate să-l contactez. 
Puteţi să-mi spuneţi ce doriţi ca să-i transmit mesajul cât mai 
curând posibil? 

— Spune-i doar să mă sune la cartierul meu general cât mai 
repede. Vreau să ne întâlnim până diseară! 

— Foarte bine, domnule Kiprianou. Treaba e ca şi făcută. 
Patronul meu va fi anunţat imediat cum soseşte. 

Cu fruntea brăzdată de o mulţime de sinuozităţi ce indicau 
starea sa de perplexitate, Rauf Bensaid puse receptorul în furcă. 
Ce se petrecuse în capul acelui tânăr surescitat? Aflase ceva 
despre Jessica Tatum? Puțin probabil şi practic imposibil. Poliţia 
însăşi părea că bate pasul pe loc. Şi chiar mai mult decât 
prezisese şeicul Omar. Faptul că poliţiştii nu au încercat s-o 
contacteze pe Charlene părea să indice că nu ştiau nimic. 

Doar dacă nu cumva... 

Mustafa plecase de aproape două ore. Poate că ajunsese deja 
la Clinton cu Hossam şi o şi convertise pe Charlene Bridges la 
islam fără posibilitate de întoarcere. 

Rauf scrâşni din dinţi de ciudă. Asta ar fi fost o sarcină pe care 
ar fi ţinut-o pentru el. Dar nu putea să fie peste tot în acelaşi 
timp; la postul lui, acasă la Mehmed Shain, ca să nu trezească 
bănuieli, şi pe cale de a o expedia pe negresă în Paradisul 
hetairelor. 

Era posibil ca, aflând de moartea căţelei de Jessica Tatum, 
Kiprianou să încerce să dea de cealaltă. Probabil de aici 
insistența lui. 

Trebuia anunţat şeicul Omar. Dar, pentru asta, Rauf consideră 
că era mai prudent să aştepte întoarcerea lui Mustafa ca să-l 
trimită chiar pe el să ducă mesajul şefului islamist. Dacă poliţia 
făcuse o apropiere între Jessica Tatum şi Mehmed Shain, după 
cum se putea presupune în mod logic, poate că pusese sub 
ascultare Wal/dorf-Towers. Şi, chiar folosind un limbaj codificat, 
un număr prea mare de telefoane date la bazarul lui Hossam 
Azzami risca să le trezească bănuiala. 

De la ticăloşii ăştia de poliţişti americani te puteai aştepta la 
orice. 

Rauf luă hotărârea să aştepte până la sfârşitul după-amiezei. 


37 


Nu trebuia să bruscheze lucrurile. Dar trebuia să ţină seama şi de 
eventualitatea unui eşec al lui Mustafa şi Hossam. lar dacă 
negresa vorbea, era sigur că el, Rauf Bensaid, va fi primul 
suspect împreună cu Mikis Kiprianou. 

* 


« « 


Charlene era tulburată. Cu cât se gândea mai mult, cu atât 
considera mai ciudat felul în care acel tip îi răspunsese la telefon. 

— Un muncitor care a venit să repare nu te întreabă cine e la 
telefon, murmură ea gânditoare. In plus, anunţă că se află la 
numărul de telefon respectiv, nu că lucrează acasă la Jessica 
Tatum. 

Traversă garsoniera situată deasupra tavernei Mayflower şi 
trase în lături perdelele de voal. lar avea să fie o zi caniculară 
aşa cum era totdeauna în acea regiune în luna iulie. Se felicită că 
nu acceptase nici o „lectură” în acea după-amiază. Drumul la 
New York era un adevărat calvar pe vremea asta, dar să-ţi mai şi 
amesteci sudoarea cu sudoarea unui client! Şi unde mai pui că 
strămoşii ei fuseseră aduşi din Africa de negustorii de sclavi albi, 
iar ea nu suporta căldura! 

Se duse să-şi consulte agenda. Avea un singur client în seara 
aceea, la ora douăzeci şi două, în Gramercy Park. Era perfect. 

— Şi de ce nu m-a întrebat dacă vreau să las un mesaj pentru 
Jessica? Asta e o chestie care se face, nu? 

Intâmplarea asta nu-i dădea pace. 

— Ce mai e şi rahatu' ăsta? zise ea cu voce tare, cuprinsă de 
cea mai mare perplexitate. 

Fu gata s-o sune din nou pe Jessica pentru a lămuri lucrurile, 
dar se răzgândi şi preferă să formeze numărul de la Mayflower. li 
răspunse o voce ursuză de femeie. Era Sarah, nevasta lui Jake, 
patronul. 

— Hello, Sarah, sunt Charlene. Big Willie e acolo? 

— Bineînţeles că e aici, bombăni Sarah. 

Big Willie era un colos negru, care îşi petrecea aproape toate 
zilele la Mayflower. Din când în când, dispărea preţ de câteva 
zile, şi se întorcea cu buzunarele pline de dolari. 

Intr-o zi, Charlene îl întrebase cu ce se ocupă. 

— Meşteresc, răspunsese Big Willie. 

Fata avusese eleganța să nu insiste. 

Charlene se lăsase şi ea „meşterită”, la început pe bani, apoi 
în schimbul câtorva mici servicii: Big Willie cuminţise câţiva 
clienţi irascibili, cârtitori sau prea afectuoşi pentru gustul ei. Nu 


38 


era, la drept vorbind, peştele ei, dar o proteja sau îi dădea ο mică 
mână de ajutor când avea nevoie. De ce nu i-ar fi oferit şi ea 
puţină fericire în schimb? Cu atât mai mult cu cât Big Willie era 
solid, liniştitor şi atât de fericit de mica lui recompensă, încât era 
o adevărată plăcere. 

— ΜΙ-Ι trimiţi, Sarah? Ai fi o dulceaţă! 

Buster, fiul lui Jake şi Sarah, avea în remiza de la Mayflower 
şase motociclete de curse cu care organiza week-end-uri 
zgomotoase în munţii Musconetcong. În timpul săptămânii, când 
era la universitate, le permitea să folosească motocicletele, ca să 
nu ruginească, după cum spunea el. Charlene voia să împrumute 
două ca să meargă la plimbare cu Big Willie până la Hoboken. 
intuiţia îi spunea că cu Jessica se întâmplau lucruri ciudate. 

— ŢI-I trimit, zise Sarah cu un suspin de mamă resemnată, dar 
n-o să-ţi ţină el loc de mic dejun. 

Charlene chicoti. 

— Lasă, n-ai grijă, o să-l devorez în felul meu. 

In timpul zilei, Clinton şi Mayflower erau pustii. Totul începea 
să prindă viaţă pe la ora şaptesprezece, după sfârşitul zilei de 
muncă şi sosirea primilor băutori de bere. Apoi era iar zarvă la 
aperitiv, după care urma o nouă perioadă de calm şi, în cele din 
urmă, venea seara când se întârzia până la două, ba uneori chiar 
până la trei dimineaţa. 

— E grabă mare! bombăni afectuos Sarah. Τ]-! trimit totuşi cu 
o farfurie cu prăjiturele. Tocmai le-am scos de la cuptor, încă 
sunt calde. 

— Sarah, tu eşti pe pământ tot ce a făcut Dumnezeu mai 
tandru, după sărutul pe gură! 

Sarah produse un zgomot, jumătate râs şi jumătate protest, şi 
închise cu autoritatea cuiva care are alte treburi mai 


importante... 
* 


« « 


— Aici e, zise O'Hara. 

Oprise sirena în urmă cu cinci-şase kilometri şi trecea cu 
viteză redusă prin faţa tavernei deasupra căreia locuia Charlene 
Bridges. 

Ca multe case din regiune, clădirea era construită din lemn pe 
o fundaţie de piatră. Vopsită în albastru şi galben, ea avea o uşă 
la intrare care se considera a fi prora unei nave şi avea deasupra 
o firmă pe care scria Mayflower. Era cochetă şi liniştită. 
Garsonierele mobilate de la etaj erau independente, fiind 


39 


deservite amândouă de o scară exterioară din lemn. 

In timp ce Forest înregistra configuraţia locului, un negru cu 
umeri de docher, şi care probabil că avea vreo doi metri înălţime, 
ieşi din tavernă cu o farfurie acoperită cu o cârpă în carouri albe 
şi albastre. În momentul în care începu să urce cu o mişcare 
suplă treptele care duceau la una dintre garsoniere, doi bărbaţi, 
ascunşi după colţul clădirii, se iviră brusc şi îndreptară spre el 
nişte pistoale automate, cerându-i să continue să urce ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. 

-- Soddin hell! exclamă O'Hara, frânând brusc. Am fost traşi 
pe sfoară. Tipii ăştia sunt mai mult ca sigur din Djamaa al- 
Islamiya. 

Atunci, cu o virtuozitate stupefiantă pentru un gigant de 
gabaritul lui, negrul se răsuci în loc pe o treaptă, expedie farfuria 
în fața unuia dintre cei doi agresori şi, în aceeaşi mişcare, o 
lovitură de picior în nasul celuilalt. 

Cel mai de plâns fu cel care încasase şutul. Din maşină, 
Mercenarul şi omul de la SQUAD văzură un jet de sânge ţâşnind 
din faţa lui, stropind faţada şi împrăştiindu-se în iarba îngălbenită 
de la piciorul de jos al scării. Tipul ţipă înfiorător, dădu drumul 
armei, se arcui pe spate, se răsturnă peste balustrada de lemn şi 
căzu de la trei metri pe pământ, unde rămase nemişcat. 

— la ăsta şi dă fuga până parchez maşina, zise O'Hara, 
punând un revolver mare în mâna Mercenarului. Charlene 
Bridges trebuie apărată cu orice preţ. 

Fără să aştepte ca roşcovanul să oprească maşina, Forest 
deschise portiera şi se lăsă să se rostogolească pe şosea, 
rugându-se Domnului ca nu cumva alţi islamişti să aibă maşina la 
câţiva metri, gata să se repeadă peste tot ce mişcă şi să-l facă 
pilaf. 

Dar nu se întâmplă nimic. Se ridică teafăr şi nevătămat de 
cealaltă parte a şoselei. In timp ce alerga spre Mayflower, auzi 
prima împuşcătură. În mod ciudat, nu trăseseră nici cei doi 
islamişti şi nici O'Hara. Ci patronul tavernei care, alertat de 
ţipete, apăruse la o fereastră a clădirii cu o puşcă de vânătoare 
în mână. În capătul de sus al scării, o negresă tânără deschise 
uşa garsonierei. Mercenarul o recunoscu imediat pe Charlene 
Bridges. După toate aparențele trezită de puţină vreme, ea era 
mai mult decât sexy într-o cămaşă de noapte de dantelă albă, 
care forma un contrast foarte frumos cu culoarea închisă a pielii. 

— Willie! strigă ea. Ai grijă! 

— După tine au venit, îi strigă Willie. Fugi! Eu îi ţin pe loc! 


40 


Pentru unul dintre ei, treaba părea deja terminată, căci 
islamistul nu mai mişca. Imbinând vorba cu gestul, Willie lovi 
violent cu muchea palmei peste antebraţul celui de al doilea 
agresor, care scoase un geamăt şi scăpă şi el pistolul. 

— FBI! răcni Mike O'Hara, postându-se la adăpostul maşinii. 
Lasă-ne pe noi! 

O salvă de alice, venind dinspre fereastra localului, îi indică 
faptul că patronul nu îi considera deocamdată total credibili. 

— Hai să-mi arăţi insigna, morcoveţule! 

Chestia asta nu-i plăcu deloc lui O'Hara care, cu un cartuş cât 
toate zilele, tras cu revolverul lui enorm Smith & Wesson model 
29, îl obligă pe insolent să bage capul la cutie. 

Sus, ascultând de vorbele lui Willie, Charlene dispăru în 
garsonieră, trântind uşa în urma ei. 

Situaţia se prezenta în felul următor. De cealaltă parte a 
drumului, la adăpostul maşinii sale, O'Hara era ţinta patronului 
localului care, în mod cât se poate de clar, îl considera făcând 
parte din rândul agresorilor. Şi, fireşte, omul de la SQUAD nu 
putea să riposteze serios împotriva acelui om cumsecade care 
era convins că îşi apără bunurile şi siguranţa alor săi. Pe scara 
exterioară, agresorul rămas avea de-a face cu puternicul Willie 
şi, după strigătele lui, se înţelegea că regreta amarnic osteneala 
pe care şi-o dăduse ca să vină până aici. Charlene intrase în 
garsoniera ei, iar Forest se afla pe peluza din jurul localului. După 
toate aparențele, încă nu fusese remarcat de nimeni. 

Se hotărî să dea ocol clădirii ca să-l dezarmeze fără zarvă pe 
patronul tavernei, punând astfel capăt neînţelegerii care îl bloca 
pe Mike în spatele maşinii, dar în acel moment Charlene apăru la 
o fereastră, la celălalt capăt al locuinţei. 

Era tot în cămaşă de noapte albă. Foarte hotărâtă, negresa 
deschise larg fereastra şi sări de la înălţimea de trei metri, spre 
rezervorul adânc din ciment, unde se aduna apa de ploaie, care 
părea să servească la udatul grădinii vecine. 

Forest se avântă spre ea. Căderea Charlenei se termină cu un 
„pleosc!” răsunător şi jerba de apă se ridică la câţiva metri. 
Mercenarul văzu chiar două broaşte bătând recordul mondial la 
săritura în lungime. 

Charlene Bridges reveni la suprafaţă, dădu apa afară, lunecă, 
trase o înjurătură şi reuşi în cele din urmă să iasă din rezervor, 
scuturându-se. Pornit cu mare viteză, Mercenarul se afla la câţiva 
metri de ea. Ea îi aruncă în faţă un pumn de alge verzi şi de 
mătasea-broaştei şi îl făcu să întoarcă uşor capul şi să piardă un 


41 


timp preţios. 

— Inghite asta, şi du-te-n mă-ta! îi strigă ea, luând-o la fugă 
spre o remiză. 

Omagiul îi merse drept la inimă şi, în timp ce se debarasa de 
resturile vegetale, Mercenarul grăbi pasul, îndemnat mai mult de 
dorinţa de a spăla jignirea decât de aceea de a-şi îndeplini 
misiunea. Fata desfăcu lacătul şi deschise uşa remizei cu o 
lovitură de picior. In secunda următoare, Mercenarul se opri. 
Zgomotul auzit îl făcu să înţeleagă de ce se dusese fata în 
remiză. Se auziră nişte adevărate explozii însoţite de efluvii de 
benzină, apoi Charlene, călare pe o motocicletă galbenă, ieşi din 
remiză cu o viteză infernală. In trecere, fata se întoarse spre el şi 
îi făcu un semn obscen cu mâna, însoţit de un zâmbet ironic. 

— Shit! exclamă Mercenarul printre dinţi. 

Tipesa îl păcălise. Fugea cu motocicleta prin grădină. Deodată, 
Mercenarul îşi zise că, la urma urmelor... 

Se duse până la remiză. Nu costa nimic. Deodată, zâmbi pe 
sub mustață când văzu cele cinci motociclete care aşteptau 
acolo, aliniate cuminţi. In timp ce se felicita pentru încăpățânare, 
Forest sări pe o motocicletă Suzuki roşie, cea mai agresivă. 
Motocicleta porni din prima. Acolo, la Clinton, New Jersey, se afla 
la ţară, şi nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să pună un 
dispozitiv antifurt unor motociclete protejate deja de zidul unei 
remize. 

— Acum, între noi doi, domnişoară Charlene Bridges... zise 
şuierător Mercenarul, avântându-se în grădina de zarzavat. 

Când îl auzi demarând, fata înjură cu o voce răguşită: 

— Go get fucked, dam'an bloody one eyed man! You old shitty 
asshoile!” 

Dovadă că urechile nu-l înşelaseră prima dată. Forest o reperă 
repede la o distanţă de vreo sută de metri. Avea un avans de 
numai câteva secunde. Era bine. Fata gonea spre o barieră de 
lemn care marca fundul grădinii de zarzavat, cu intenţia evidentă 
de a o demola ca să iasă în câmp. Forest ambală motorul, 
devastă roşiile şi fasolea şi intră pe urma lăsată de motocicleta 
fetei. 

Imediat ce ajunse într-un echilibru destul de stabil, Forest 
scoase din buzunar revolverul mare dat de O'Hara. Cu un astfel 
de puşcoci, trebuia să tragi numai când erai foarte sigur. Pistolul 
44 Magnum, calibrul favorit al lui Mike O'Hara şi a numeroşi 


15 Găoaza dracu' de chior nenorocit! (n. tr.). 
42 


reprezentanţi ai forţelor de ordine, era perfect când era vorba să 
elimini un răufăcător, dar, în cazul de faţă, era vorba de oprirea 
unei fugare. Nu avea dreptul să rateze roata. Dacă, din 
nenorocire, ar fi nimerit-o pe Charlene Bridges, chiar şi în altă 
parte decât într-o zonă numită vitală, unda de şoc a glonţului de 
calibru mare ar fi putut să o ucidă sau s-o lase handicapată 
pentru restul vieţii. 

Forest ţinti şi trase. Bubuitura şi reculul i se părură enorme în 
comparaţie cu cele ale pistolului automat VP 70 M făcut de 
Heckler & Koch. Nu avu timp să vadă dacă ratase sau nu ţinta, 
căci Charlene şi motocicleta ei dispărură în acea clipă de cealaltă 
parte a barierei pe care o rupse. 

Cu stomacul crispat de angoasa de a fi nimerit-o eventual pe 
Charlene, Nike Forest se năpusti pe urmele motocicletei galbene. 

In secunda următoare, Mercenarul ajunse la gaura făcută de 
ea în gardul viu şi imediat îi fu frică pentru propria lui soartă. 
Tipa era o şmecheră. Şi cunoştea foarte bine terenul. Exact în 
spatele gardului grădinii de zarzavat, trecea linia ferată Newark - 
Phillipsburg. Mercenarul ţipă de stupoare şi de furie. Tipa îl 
păcălise rău de tot! Roata din faţă era deja pe consola betonată 
şi, de la o înălţime de zece metri, Mercenarul vedea jos în vale 
linia ferată ca o tranşee adâncă cu balastul şi traversele ei. 

Nu venea nici un tren, dar asta era doar o consolare palidă. 
Căderea ar fi fost destul ca să-l omoare. Jos s-ar fi lovit de şinele 
de cale ferată sau de pietre. 


43 


CAPITOLUL V 


Reflexul lui Forest fu de-a dreptul fulgerător: frânare, salt în 
sus, ca să smulgă motocicleta de la sol, răsucirea ghidonului la 
stânga, o uşoară accelerare şi poziţionarea picioarelor în 
echilibru. 

Roţile motocicletei se ridicară în aer, apoi reveniră jos, după ο 
întoarcere aproape satisfăcătoare. Ce era mai rău fusese evitat. 
Cu motorul ambalat, motocicleta Suzuki se deplasă pe betonul 
consolei şi în acel moment scăpă de sub controlul Mercenarului. 

Motocicleta parcurse trei-patru metri, viră la dreapta şi plonjă 
în gol în direcţia căii ferate Newark - Phillipsburg. Dar Forest 
avusese timp să-şi dea drumul şi să se arunce pe burtă, lăsând 
motocicleta să plece singură spre dislocarea finală. Işi zgârie 
palmele şi pânza pantalonilor se sfâşie la nivelul rotulelor. Apoi 
se opri pe burtă pe banda de beton lată de aproximativ un metru 
şi jumătate, iar acolo, Mercenarul oftă uşurat, mulţumind 
exerciţiilor de pilotaj în condiţii extreme pe care le făcea în mod 
regulat la Fitfarm, centrul de formare şi de antrenament al 
prietenului său Deke Washburn. Gândul lui de recunoştinţă se 
îndreptă şi spre onorabilul constructor care fabricase astfel de 
maşini viguroase. 

Apoi se ridică şi porni în căutarea revolverului, căzut în cursul 
acelei incredibile cascadorii. || găsi exact în momentul în care 
motocicleta de curse făcea explozie pe calea ferată, în fundul 
tranşeei, şi trecu repede în revistă situaţia. 

Dinspre Mayflower se auzeau în continuare strigăte. Forest 
recunoscu vocea lui O'Hara, dar se afla mult prea departe ca să 
înţeleagă ce spunea. Oricum, era un semn bun: Mike trăia! Apoi 
auzi puşca de vânătoare trăgând o salvă de alice. Semn rău: 
Mike nu reuşise încă să obţină un certificat de bună purtare! 
Răsunară alte strigăte şi ameninţări, apoi ο împuşcătură, 
Mercenarului părându-i-se că recunoaşte „glăsciorul” unui Ruger 
32 Magnum, Mirosea a pistol de contrabandă. 

In rezumat, totul indica faptul că, acolo, fiecare se menținea 
pe poziţia lui şi că încă nu putea fi vorba de un acord de pace. 

Capitolul doi: domnişoara Bridges. 

Ştiind perfect încotro se îndrepta şi unde voia să-şi atragă 
urmăritorul, negresa nu pierduse controlul motocicletei. Sau, cel 
puţin, îl pierduse doar după ce trăsese Mercenarul. 


44 


Motocicleta ei era culcată pe o parte, cu motorul blocat, cu 
cauciucul din spate spart. In locul unde fusese lovită de glonţul 
de calibru mare tras de Mercenar, roata fusese spartă în mod 
spectaculos. Semăna cu un camembert din care s-ar fi tăiat o 
porţiune pentru un meniu gastronomic. 

Uleiul forma pe beton o băltoacă închisă la culoare, cu reflexe 
de curcubeu. lar rezervorul părea să fi suferit şi el în cădere, căci 
benzina curgea dizolvându-se în unde translucide în aerul 
fierbinte al după-amiezei. 

Forest simţi o picătură de sudoare rostogolindu-i-se pe tâmplă, 
dându-şi seama că ar fi putut s-o trimită pe fată peste liniile 
ferate cu motocicletă cu tot. Apoi reproşurile dispărură când îşi 
aminti că exact asta era soarta pe care i-o rezervase ea. Cu 
scuza că îl luase drept omul rău din tabăra adversă, asta e 
drept... 

Charlene stătea în fund, cu genunchii juliţi, cu cămaşa de 
noapte udă lipită de corp şi plină de frunze rupte şi de roşii 
terciuite. Nu mai arăta chiar atât de bine ca în fotografie, dar 
făcea fată situaţiei! 

Fata gemu şi se plânse: 

— Mă doare!... Au! Cheamă un doctor! 

Apoi îl văzu cu arma în mână şi păru că reia contactul cu 
realitatea. 

— Nu! Indurare! N-am făcut nimic. Sunt prea tânără ca să 
mor... 

ΕΙ se apropie şi ajunse deasupra ei. Nu uitase felul „drăguţ” în 
care îi vorbise şi se răsti la ea: 

— Linişteşte-te, prostuţo! Nu vreau să te omor, ci să te 
protejez. De ce-ai fugit în halul ăsta? = 

Fata se uita la el, şi Forest îşi dădu seama că ezită. In ochii ei 
încă se mai putea citi teama, dar acum apăruse şi îndoiala. Fata 
aceea îl implora s-o liniştească, să-i dovedească faptul că se afla 
acolo ca s-o protejeze. Se aplecă spre ea. 

Charlene alese acel moment de slăbiciune ca să se sprijine pe 
mâini şi să lovească cu ambele picioare în acelaşi timp spre acel 
sector al anatomiei sale pe care şi-l disputau doamnele de pe 
planetă. Durerea explodă în partea de jos a pântecelui, apoi 
iradie spre şale şi urcă de-a lungul coloanei vertebrale până la 
ceafa. | se tăie răsuflarea şi se îndoi în faţă timp de câteva 
secunde, timp de care Charlene profită ca să se repeadă spre 
motocicletă. Cum îşi putea închipui că motocicleta s-ar mai fi 
putut deplasa cu roata din spate distrusă? 


45 


Fata o ridică, totuşi, de jos şi vru s-o pornească. 

— Opreşte-te, o să-i dai foc! răcni Mercenarul imediat ce putu 
să respire. 

Din fericire, aprinderea nu funcţionă. Deşi încă mai era chinuit 
de durere, Mercenarul ajunse lângă ea şi îi trase o palmă cu care 
o expedie pe Charlene departe de motocicletă. 

— Asta e pentru lovitura josnică! 

Fata se clătină până la marginea consolei şi îşi pierdu 
echilibrul. A doua palmă de aceeaşi categorie o aduse în poziţie 
normală, împiedicând-o să cadă în gol. 

— Asta e pentru găoaza dracu '! 

-- Ticălosule! zise ea, gemând. Mi-ai dislocat maxilarul. 

Asta era culmea! 

Ca să nu rămână dator, Forest îi mai trase o scatoalcă 
răsunătoare. 

— Şi asta pentru „ticălosule”. 

Charlene căzu în fund pe consola de beton. Se uită la el cu 
ochii ei mari şi negri şi izbucni în lacrimi. Mercenarul se simţi 
imediat ruşinat, în ciuda durerii care încă nu se potolise. Două 
palme ar fi fost de ajuns. A treia era opera unei răzbunări şi a 
unei cruzimi gratuite. Trebuia să se supravegheze. 

Se apropie din nou de fată şi puse o mână liniştitoare pe 
umărul ei, lăsându-se pe vine lângă ea şi păstrând revolverul în 
cealaltă mână, gata, dacă nu să tragă, cel puţin să fie folosit ca 
mijloc de intimidare. Poziţia pe vine, după cum se ştie, este 
foarte indicată pentru genul de suferinţă care îl chinuia în acele 
momente. 

— Ce-ai să-mi faci? Jur că nu ştiu nimic! 

De data asta, părea să-şi fi pierdut toată agresivitatea. 

— N-am să-ţi fac nimic dacă stai liniştită, zise el cu calm. De 
ce ţi-e frică şi de ce te-ai comportat aşa când m-ai văzut? 

— Păi, eşti cu ceilalţi, nu? 

— Care ceilalţi? 

— Cei care l-au atacat pe Big Willie, prietenul meu. 

— Nici vorbă, o asigură Mercenarul. Eu sunt cu ΕΒΙ-ωΙ. 

O văzu că tresare uşor şi se grăbi să adauge: 

— Am venit să te protejăm, Charlene. 

Îi pronunţase înadins numele. Acum totul depindea de ea. Ori 
lua asta drept o garanţie de securitate, ori dimpotrivă. După 
toate aparențele, fata îl crezu, căci îşi îndreptă privirea spre 
motocicleta accidentată, apoi spre calea ferată. 

— Şi acum o să mă mai protejezi sau ai să mă bagi la bulău? 


46 


Fără a mai vorbi de mingiuţe... 

— Poftim? 

Ea îl privi de parcă ar fi avut în faţa unui înapoiat mintal. 

— Adică de bijuteriile tale de familie! traduse ea cu o fărâmă 
de condescendenţă. Mă bagi la răcoare din cauza asta? 

Mercenarul zâmbi. 

— Dacă nu mai repeţi figura, îţi promit că voi încerca să uit. 

Fata încercă şi ea să zâmbească. 

— Deci, poţi să-mi spui ce te-a speriat atât de tare? 

— Păi, ţi-am mai spus. Am crezut că eşti cu cei care l-au atacat 
pe prietenul meu Willie. 

Era un motiv cam subţirel pentru un salt în rezervorul cu apă 
şi o tentativă de fugă atât de acrobatică pe motocicletă. 

—Astaetot? . 

Nici un răspuns. Încă nu avea încredere. 

Forest folosi alt atu: 

— Şi telefonul dat acasă la Jessica? 

Charlene Bridges se schimbă la faţă. 

— Deci, asta era! A răspuns un poliţist? 

Mercenarul dădu din cap fără să zică nimic. Charlene era o 
puştoaică năzdrăvană. Şi care înţelegea repede. Ştia că nu era 
nevoie de alte explicaţii ca să înţeleagă că amica ei murise de o 
moarte violentă. 

— Vor să mă omoare şi pe mine? 

— S-ar putea, răspunse Mercenarul. Pentru asta trebuie să te 
protejăm. 

— Dar de ce? Ce-am făcut? 

Exact asta era întrebarea la care Forest, O'Hara şi serviciul de 
luptă împotriva terorismului căutau un răspuns. Or, acest 
răspuns îl deţinea foarte sigur Charlene Bridges, dar fără să ştie. 

Dinspre tavernă se auzeau acum sirenele poliţiei. Neputând să 
se înţeleagă cu proprietarul localului, Michael O'Hara chemase 
probabil poliţia din zonă. 

— Vino, zise Mercenarul. Ne vom întoarce în apartamentul tău 
şi vom lua măsuri ca să-ţi asigurăm securitatea. 

O luă de braţ ca să o ajute să se ridice şi făcu un pas înapoi, 
dându-şi seama că era plină de roşii stâlcite. 

— Arăt ca o mâncare de roşii, zise Charlene. 

Forest se examină şi constată că nici el nu arăta mai grozav. 
Se uitară unul la altul şi zâmbiră din nou. 

În acel moment, silueta lui Mike apăru în spărtura gardului viu. 

— Totul e în regulă, nenişorule? N-ai păţit nimic? 


47 


— Aproape nimic, răspunse Mercenarul. 

Incă mai avea o sensibilitate, dar reuşea să meargă fără 
probleme. 

— Tu ce-ai făcut? 

— Am fost obligat să chem poliţia ca să-l calmez pe patronul 
localului, răspunse O'Hara, confirmând presupunerile 
Mercenarului. In afară de asta, tipii care se cafteau pe scară au 
murit toţi trei. 

Şeful SQUAD-ului ajunse lângă ei, roşu la faţă şi gâfâind, 
aruncă o privire spre motociclete, apoi constată starea generală 
a celor doi şi în cele din urmă zise: 

— Văd că şi voi v-aţi distrat de minune. 

— L-au omorât pe Willie? întrebă Charlene. Cum? 

— A căzut, răspunse O'Hara. 

-- Ticăloşii! Dacă pun mâna pe ei, îi fac carne de hamburgeri! 

— După cum ţi-am spus, domnişoară, au murit şi ei, bombăni 
roşcovanul. Dumneata te vei întoarce în garsonieră împreună cu 
căpitanul Forest şi vei aştepta să-ţi trimitem o protecţie ca 
lumea. 

— Dar... 

— E un ordin! se răsti O'Hara. 

Charlene se uită la Mercenar, foarte mirată să descopere că 
bărbatul acela era căpitanul Forest. Apoi încercă din nou: 

— Dar... 

— Nu te ocupa de noi, îi zise Mercenarul lui O'Hara. Vom 
merge să aşteptăm sosirea detaşamentului, timp în care va avea 
grijă să arate mai prezentabilă. Dă fuga la pompierii din zonă ca 
să vină să degajeze calea ferată sau să oprească trenurile până 
atunci. Altfel, se va ajunge la deraieri! 

— N-ai nevoie de ajutor? 

Forest râse vesel. 

— Cred că voi reuşi să mă apăr singur de domnişoara Bridges. 

— OK! zise O'Hara, luând-o fuguţa înapoi spre Mayflower. 

— Şi ăsta e poliţist? întrebă Charlene, privind în urma 
roşcovanului care străbătea cu paşi mari grădina de zarzavat. 

— De ce? Nu pare? 

— Nu mai mult ca tine, căpitane Forest, răspunse ea. 

— Ei bine, „ăsta”, cum zici tu, e pur şi simplu Michael O'Hara, 
şeful SQUAD-ului. 

— Fugi că mor! exclamă fata, puternic impresionată. Păi, dacă 
e vorba de nişte superpoliţişti, asta înseamnă că e chestie 
adevărată cu traficul celor doi babalâci! 


48 


— Care babalâci? întrebă Mercenarul cu falsă detaşare. 

— Păi, grăsanul de Mehmed Shain şi colegul lui, al cărui nume 
îmi scapă... 

Povestea devenea foarte interesantă. Nimerise la fix. Acum 
trebuia să câştige încrederea informatoarei. 

— Haide, Charlene, zise Forest. Vom mai discuta despre toate 
astea cu mintea odihnită, în timp ce aşteptăm escorta. Dar, mai 
întâi, un duş bun şi o cafea tare! 

— OK, căpitane, răspunse Charlene cu o supunere derutantă. 

Forest n-ar fi putut să spună dacă şocul, gradul său sau 
apariţia lui O'Hara o impresionaseră atât de tare, încât s-o facă 
docilă, sau tipa îşi bătea pur şi simplu joc de el. O prinse din nou 
de braţ şi, supraveghind cu atenţie spaţiul din jur, o trase după el 


spre Mayflower. 
* 


* « 


Mehmed Shain era în papuci. Individul ăsta de Mikis Kiprianou 
îi făcea nişte figuri care nu-i plăceau deloc. 

— Două incidente de acest fel în aceeaşi zi e, totuşi, cam mult! 
se răsti Kiprianou. Compatriotul dumitale Abdel Rahman mă 
cheamă, practic, ca să mă oblige să-i furnizez o Fuel-Air- 
Explosive. lar când mă duc la acea femeie pe care mi-ai 
prezentat-o zilele trecute, dau peste un cordon de poliţie! 

— Mă voi informa, bâigui Shain, leoarcă de sudoare, deşi 
camera era climatizată. 

Se ridică, se duse la uşă şi strigă: 

— Rauf! Vino aici! 

După două secunde, verzuliul era în faţa lui, cu capul între 
două urechi asemănătoare cu cele ale lui Mickey. 

Shain îşi chemase garda de corp mai mult ca să fie sigur de 
prezenţa lui decât pentru altceva, căci ar fi fost posibil să-i ceară 
să intervină din cauza lui Kiprianou care parcă înnebunise. 

— Rauf, vreau să-mi aduci informaţii despre ce s-a întâmplat 
acasă la Jessica Tatum, fata aceea tânără cu care am o afacere! 

Rauf fu nevoit să facă un efort considerabil ca să nu se 
schimbe la faţă. De amintit, îşi amintea de fată. Ba chiar avea 
toate motivele să-şi amintească. 

— Foarte bine, Sidi Mehmed, răspunse el pe un ton foarte 
politicos. Trebuie, totuşi, să vă amintesc că sunt singur. Mustafa 
e liber. 

Mehmed Shain se gândi câteva clipe. 

— Foarte bine. Aştepţi până se întoarce. 


49 


Se întoarse spre Kiprianou şi adăugă cu un zâmbet mieros: 

— Dacă doreşti să întâlneşti altă persoană la fel de frumoasă 
şi la fel de pricepută, e un lucru cât se poate de uşor. La New 
York... 

Kiprianou goli paharul de whisky aşa cum dai pe gât în grabă 
un medicament împotriva unui atac cardiac. 

— Nu de asta e vorba, porc slinos ce eşti! N-am nevoie de tine 
ca să fac rost de femei! 

„Porcul slinos” fu şocat, dar nu lăsă să se vadă nimic şi întrebă 
cu o onctuozitate plină de perfidie: 

— Atunci, nu înţeleg de ce eşti în starea asta... 

Uneori, Mehmed Shain ştia să se arate mai prost decât era în 
realitate. 

— Omar Abdel Rahman ştie că mă aflu în contact cu tine ca să 
cumpăr Fuel-Air-Explosive. Poliţaii mişună în jurul domiciliului 
fetei pe care mi-ai adus-o în seara în care ne-am întâlnit. Abdel 
Rahman mi-a spus chiar că intermediarul tău este un anume 
Macintosh, agent FBI. 

— MacFarlane, îl corectă prompt Mehmed Shain. 

— Totuna! ţipă Kiprianou, scos din sărite. Singurul lucru care 
contează e că există scurgeri mari de informaţii. 

— Da, da, da, recunoscu gânditor Shain. De data asta, îţi 
înţeleg preocupările. Ar trebui să aveţi în jur un personal mai 
sigur, domnule Kiprianou. 

Egipteanul avu impresia că cipriotul va exploda. Dar Kiprianou 
apucă sticla de whisky, îşi umplu din nou paharul şi îl bău pe 
nerăsuflate. 

— Este mai mult decât posibil ca poliţia să vină şi aici. Le spui 
ce vrei, dar nu vreau să fiu amestecat în nici un fel în povestea 
asta. 

Mehmed Shain zâmbi binevoitor. 

— Bine, domnule Kiprianou, dar eu sunt omul cel mai discret 
din lume! Piatră de mormânt, aşa cum şi trebuie. 

— Ţi-ar prinde bine! Altfel o să te trimit sub piatra de 
mormânt! 

Mehmed Shain oftă discret. Teroriştii nu mai ştiau ce e 
respectul în ziua de azi. Nu mai existau nici spioni bine crescuţi şi 
nici războaie „convenabile”. Dacă toate continuau astfel, va fi 
obligat să treacă la comerţul mondial de macete. Asta era oare 
viitorul care ne aştepta în mileniul trei? 

— Am impresia că trebuie să mai amânăm concretizarea 
proiectului nostru, domnule Kiprianou. Ar fi mai prudent şi pentru 


50 


dumneata, şi pentru mine. 

— În ceea ce mă priveşte, eu renunţ definitiv la el. Şi chiar de 
mâine dimineaţă iau avionul spre Larnaka!€. 

— Şi eu mă întorc în Egipt la sfârşitul săptămânii. Ştiţi unde să 
mă contactaţi la Cairo? 

— Nu va fi necesar. Pe viitor mă voi lipsi de serviciile dumitale, 
domnule Shain. 

Egipteanul replică imediat: 

— Poate că aveţi intenţia să trataţi direct cu MacFarlane, după 
cum vă sugerează Omar Abdel Rahman... 

— Dacă voi trata cu cineva, acela nu va fi în nici un caz unul 
dintre sateliții dumitale. Mă voi adresa direct lui Carlos Cardoen. 

Mehmed Shain înghiţi cu greu disprețul lui Mikis Kiprianou, dar 
nu se putu abţine să-i ureze cu o ironie pe care cipriotul nu o 
sesiză: 

— Vă urez noroc, domnule Kiprianou. 

Mai încercaseră şi alţii înaintea lui şi nu reuşiseră nimic. 

Mikis Kiprianou puse la loc paharul, se ridică şi, fără să salute, 
părăsi apartamentul de la Wa/dorf-Towers cu intenţia fermă de 8 


nu mai avea niciodată de-a face cu Mehmed Shain. 
* 


* κ 


După ce Forest ieşi de sub duş, cu un prosop mare de baie 
înnodat la brâu, şuviţa lui de păr era încă umedă şi lipită de 
frunte. . 

Charlene făcuse cafea. Imbrăcată cu un halat de baie albastru, 
negresa ieşi din bucătărioară şi puse ceştile pe măsuţa din faţa 
ferestrei. 

— Vino mai bine aici, îi zise Mercenarul, arătându-i măsuţa 
joasă de lângă pat. 

— Ţi-e teamă să nu fiu împuşcată de un lunetist dacă trec prin 
faţa ferestrei? îl întrebă fata. 

— Nu mi-e frică, dar deocamdată nu ştim cu cine avem de-a 
face şi se poate întâmpla orice. Ţi-am văzut colega şi ştiu de ce 
sunt în stare. 

Charlene înghiţi cu greu şi aduse cafeaua. 

— E vorba de traficanţi de arme şi de o bandă de terorişti, 
Charlene. Tipii ăştia nu se dau în lături de la nimic. 

Mercenarul păstră un moment de tăcere. Ca să accepte 


16 Principalul aeroport din insula Cipru, situat la cincizeci de kilometri 
de capitala Nicosia, (n.a.). 


51 


izolarea care cu siguranţă că-i va fi propusă, fata trebuia să fie 
perfect conştientă de pericolul la care se expunea. 

— Apropo, tot nu-ţi aminteşti de numele clientului? întrebă el. 

— Nu, deloc. O să-mi vină de la sine în momentul în care nici 
nu mă mai aştept. Sunt sigură de asta... 

Forest ştia că nu trebuia să bruscheze lucrurile. 

Flecăriseră puţin înainte de duş şi deja Charlene reuşise să-şi 
amintească de Mehmed Shain şi de Craighton MacFarlane, 
precum şi de  Fuel-Air-Explosive care constituia obiectul 
tranzacţiei. Acum se înţelegea de ce cineva considerase că era 
bine să lichideze fetele. Cine şi de ce? Asta rămânea de stabilit, 
dar, de o jumătate de oră, cazul făcuse un salt mare înainte. 
După toate probabilitățile, Mehmed Shain şi complicele lui, 
MacFarlane, nu erau implicaţi în asasinarea lui Jessica Tatum şi în 
tentativa împotriva Charlenei Bridges. Tipii erau cu siguranţă 
traficanţi, dar nu ucigaşi. 

Mercenarul transmisese imediat informaţiile prin telefon la 
biroul SQUAD din Quantico”. Astfel, O'Hara avea să fie anunţat 
imediat ce va intra în contact, şi făcătorii de minuni numiţi 
„analişti” vor avea de muncă. Lucrurile vor apărea cu siguranţă 
într-o lumină nouă în momentul în care Charlene îşi va reaminti 
numele clientului şi agresorii ei vor fi identificaţi. 

Forest bău o gură de cafea, apoi se duse să-şi ia pachetul de 
Camei din pantalonii aşezaţi pe speteaza unui scaun. 

— Pantaloni de alpaca... murmură el, examinând starea lor 
jalnică. 

In timp ce-şi înşuruba o ţigară în colţul gurii şi aprindea 
bricheta Zippo, Charlene deschise un dulap şi scoase o pereche 
de blugi decoloraţi, dar curaţi. 

— Uite, îi zise ea, aruncându-i blugii. Willie i-a uitat aici ieri 
seară. Acum nu mai are nevoie de ei. Poate că sunt puţin prea 
lungi, dar în rest ar trebui să ţi se potrivească. 

Forest prinse blugii, dând primul fum afară pe nări. 

— Incearcă-i, zise Charlene. 

Forest trase iar din ţigară. 

— Mai târziu puţin. 

— Nu face mofturi cu mine. Ştiu cum arată... 

Gândul că ea îl credea chiar atât de pudic îl făcu să 
zâmbească. 

— Nu mă îndoiesc... 


1 Sediul FBl-ului, în Virginia, (n.a.). 
52 


Era ciudat, dar fata îi amintea de cineva, dar nu reuşea să-şi 
aducă aminte de cine. Şi deodată îşi aminti. Charlene îl făcea să 
se gândească la Poppie Spark, ο negresă tânără, care îl însoţise 
într-o misiune deosebit de delicată. 

— Semeni cu o sud-africană pe care am întâlnit-o acum câţiva 
ani într-o pinacotecă din Philadelphia. 

Charlene făcu ochii mari. 

— Tu te duci la pinacoteci? 

— Aşa cerea misiunea. 

Charlene răsuflă uşurată. 

— M-am liniştit. Mie mi se întâmplă uneori să-mi petrec seara 
la o discotecă. Dar niciodată la o pinacotecă. 

Forest zâmbi, fără să considere necesar să-i spună că, de fapt, 
era vorba de un muzeu de pictură. 

— In orice caz, Poppie era înnebunită după cea de la 
Philadelphia. O fată foarte frumoasă, foarte senzuală. 

Simţindu-se parcă provocată, Charlene ocoli patul, se apropie 
şi, fără a-l lăsa să facă vreun gest în apărarea lui, îi desfăcu 
prosopul. 

— La să vedem dacă n-am făcut prea multe stricăciuni, zise 
ea, începând o inspecţie minuțioasă a regiunii lezate. Oh, ţi-am 
făcut, totuşi, o vânătaie aici. 

Dar reacţia Mercenarului ο linişti complet în privinţa 
capacităţilor operaţionale ale obiectului examinat. Fata ridică 
ochii spre el, de parcă i-ar fi aşteptat aprobarea. 

Mercenarul nu putea să spere ocazia de a-şi omori timpul în 
mod agreabil. Puse ceaşca pe măsuţa joasă, lăsă ţigara pe 
farfurioară şi desfăcu cu o mişcare delicată halatul albastru. 

Ceea ce descoperi dedesubt depăşi cu mult ceea ce îndrăznise 
să-şi imagineze. Sânii ei, umflaţi de dorinţă, erau de un negru 
lucitor. Când îi mângâie, ea gemu uşor: 

— ΑΠ... ΑΠ... 

ΕΙ zâmbi şi îi apăsă uşurel. Charlene se lipi de el după ce se 
debarasă definitiv de halat. 

Concentrată asupra celei mai mici senzaţii procurate de 
mâinile bărbatului, negresa nu se comporta deloc ca o 
profesionistă. Ţinea în braţe o femeie avidă de plăcere. 

Tânăra se sustrase mângâierilor lui şi se lăsă în genunchi în 
faţa lui şi atacă membrul ridicat spre buzele εἰ jinduitoare. ΙΙ 
atacă cum atacă un peşte vorace momeala. Timp de câteva 
minute, Mercenarul o lăsă să se joace cu buzele şi cu limba. li 
mângâie faţa, îşi trecu degetele prin părul ei des, se plecă cu 


53 


grijă ca să ajungă la sâni şi la sfârcurile lor tari. Apoi o forţă să se 
ridice. 

Negresa se lipi de el şi îşi strecură o mână între ei ca să nu 
abandoneze membrul, de parcă s-ar fi temut că îl va pierde. 
Mârâia de plăcere şi îşi freca sânii fabuloşi de palmele 
Mercenarului ca să profite mai bine de mângâierile lui. Charlene 
Bridges era o adevărată panteră neagră. 

Apoi Forest trecu la lucruri serioase. Lăsă o mână să alunece 
lent între ei, ţinută discret în centrul perişorului negru care 
transpira de aşteptare, mângâie domol floarea timidă care se 
ascundea acolo, apoi căută mugurele şi, cu vârful unui deget, îl 
masă cu delicateţe până când gemetele Charlenei deveniră 
adevărate ţipete. Abia atunci o împinse spre pat. Negresa se opri 
la margine, fără să-i dea drumul din mână, apoi se uită fix la acel 
bărbat pe care vrusese să-l omoare şi care peste câteva clipe 
avea să se instaleze în străfundul intimităţii sale. 

Cu ochii pe jumătate închişi, cu o expresie de mic animal, 
negresa îşi petrecu picioarele după picioarele Mercenarului, îşi 
lipi buzele de buzele lui şi îl sărută îndelung, lăsându-şi limba să 
plece în explorări curajoase. 

Apoi se dezlipi de el şi îşi apropie gura de urechea lui: 

— Cu clienţii mei fac orice, numai asta nu, scumpule. Asta e 
pentru tine, numai pentru tine. Acum hai, că e foc mare! 

Negresa îi întoarse spatele, se instală în patru labe pe pat şi, 
cambrând spatele, îl aşteptă aşa. Tânăra femeie îl ajută să se 
strecoare în ea, după care începu să se mişte cu furie. Apoi, după 
un zbucium sălbatic, îşi descărca toată tensiunea într-un orgasm 
zgomotos. Stimulai de plăcerea ei, Mercenarul cedă şi el şi se 
eliberă cu un geamăt prelung. 

Rămaseră aşa câteva clipe, apoi se ridicară, şiroind de 
transpiraţie în camera supraîncălzită. Charlene îl apucă de fese 
ca să-l lipească de ea şi, din nou, îl sărută cu o pasiune 
uimitoare. 

— M-am liniştit. Stricăciunile sunt superficiale. 

ΕΙ zâmbi şi îi mângâie umerii, apoi spatele, după care dorinţa îi 
reveni la fel de puternică precum la început. Tânăra îşi dădu 
seama de asta şi, cu o voce care la ea probabil era vocea 
tandreţei, mormăi la urechea lui: 

— Sunt mulţumită că te-am cunoscut! Cred că n-am mai avut 
o plăcere ca asta de când mă ştiu. Haide, s-o mai facem o dată 
cât mai e timp, dar la răcoare. 

ΕΙ luă asta ca pe un compliment şi o urmă sub duş, unde 


54 


negresa se aruncă asupra lui după ce dădu drumul la maximum 
la apă. 
* 
x x 


— Asta e situaţia, dragul meu Craighton, zise Mehmed Shain 
cu vocea lui siropoasă. 

Urmă o tăcere lungă. Fostul om de la CIA se gândea totdeauna 
cu grijă când lua o decizie. Or, după cele spuse de egiptean 
despre vizita lui Mikis Kiprianou, avea la ce se gândi. Apoi vocea 
lui răsună în receptorul telefonului: 

— Părerea mea este că, fără să vrea, Kiprianou a luat cea mai 
bună hotărâre, zise el în cele din urmă. Şi, de asemenea, cred că 
are dreptate când crede că scurgerea de informaţii a avut loc din 
tabăra noastră. Poate că nu e implicat personalul tău, nici al 
meu. Dar poate îţi aminteşti de sfârşitul convorbirii noastre când 
acele două tinere persoane aşteptau la tine în salon... Lipsă de 
prudenţă, dragul meu. Imbătrânim, Mehmed, e timpul să trecem 
la traficuri mai paşnice. Să renunţăm la chestia asta cu Fuel-Air- 
Explosive. Totdeauna am considerat că e un teren prea periculos. 
Din păcate, întorsătura luată de evenimente mi-a dat dreptate. E 
posibil ca una dintre cele două femei să fi flecărit într-un bar, un 
local de noapte, în patul unui client... 

— Crezi că a fost omorâtă ca să i se închidă gura după cea 
fost făcută să repete ce a auzit la mine acasă? 

— Dat fiind cordonul de poliţie care ţi-a fost descris, aş înclina 
foarte mult spre această eventualitate. 

— De nişte oameni din Djamaa a/-Islamiya! 

— Pare cât se poate de verosimil, dragul meu. 

— Şi, după părerea ta, ce-ar trebui să facem în privinţa 
pretenţiei lui Abdel Rahman legată de achiziţionarea unei Fuel- 
Air-Explosive? 

— Nimic. Dacă Kiprianou renunţă la Fuel-Air-Explosive, Abdel 
Rahman n-are decât s-o ia în mână, dacă îmi îngădui această 
expresie cam trivială. 

— În alte vremuri... începu Mehmed Shain. 

— Ei, da, în alte vremuri i-am fi denunţat pe ăştia doi la 
Mabâes sau la CIA, ba chiar la ambele în acelaşi timp, şi poate 
chiar la KGB, ca să nu se supere nimeni. Aveam mijloace radicale 
de a-i scoate din circuit pe cei care ne deranjau. 

— Din păcate, lumea subterană nu mai e ce-a fost, zise 
Mehmed Shain. 

— iți aminteşti, dragul meu Mehmed, spuse Craighton, 


55 


schimbând subiectul, de proiectata călătorie a fiicei mele 
Whitney? 

— Cum să nu, Craighton, şi am obţinut câteva informaţii 
despre turismul în Egipt. Ai să te miri, dar să ştii că e o adevărată 
catastrofa. 

— Serios? zise Craighton MacFarlane cu o voce îngrijorată. 

— In funcţie de locul de destinaţie, rezervările au scăzut cu 
patruzeci până la şaizeci la sută. În unele locuri, preţurile au 
scăzut cu cincizeci la sută pentru atragerea turismului. 

— Dar din punct de vedere al securităţii? 

— Păi, tocmai asta nu-ţi explică nimeni. Atentatele împotriva 
străinilor au încetat de aproape nouă luni, dar turiştii sunt la fel 
de fricoşi. Egiptul nu e Algeria, ce dracu’! Ne întrebăm de ce 
continuă occidentalii să ne privească astfel! 

— Frica, conformismul, îşi dădu cu părerea MacFarlane, liniştit 
în privinţa fetei sale. Când te întorci în patrie? 

— La sfârşitul săptămânii, răspunse Shain. 

— Oare... 

— Bineînţeles, dragul meu Craighton, ce-am promis, am 
promis. Whitney va fi protejată de Rauf pe toată durata sejurului. 
Fii liniştit, va fi pe mâini bune. 

MacFarlane îi mulţumi călduros, fără să ştie că îşi încredința 
fata unui ucigaş sadic aflat în solda şeicului integrist Omar Abdel 
Rahman. 


56 


CAPITOLUL VI 


Biroul izolat fonic avea ceva derutant pentru timpane. De 
fiecare dată când intra acolo, Mercenarul avea, timp de câteva 
minute, senzaţia că cineva îi înfundase urechile cu vată. Chiar şi 
vocea lui O'Hara, de obicei puternică, părea înăbuşită. Iluminatul 
verzui al tuburilor de neon şi zgomotul monoton al climatizării 
completau decorul acela care îţi dădea impresia că ai intrat în 
altă lume. 

Dar oare nu intrai în altă lume pătrunzând în acel sanctuar 
babilonian ridicat în mijlocul pădurii Quantico, unde se afla sediul 
FBl-ului? 

Chiar şi O'Hara era altfel când stătea în fotoliul cenuşiu, 
deformat de fundul lui osos, la biroul plin de dosare, telefoane, 
benzi magnetice şi pete de cerneală. Mike nu mai era Mike, ci 
agentul special principal Michael O'Hara, şeful SQUAD-ului. 
Adresarea se făcea cu numirea gradului. Mike era acolo la el 
acasă. Era echipat să stea săptămâni întregi dacă era necesar în 
buncărul lui. Totul era prevăzut, inclusiv romul Myers pentru 
cocteilurile de seară. 

Coborând din avion, roşcovanul se dusese să facă un duş şi să 
se schimbe. Avea un costum bine călcat, pielea roz şi părul 
lucitor. Charlene beneficiase şi ea de duş şi de haine curate. 
Singurul care făcuse notă aparte în privinţa hainelor fusese Nike 
Forest care, după duş, îşi pusese aceeaşi cămaşă şi aceeaşi 
geacă plină de praf, precum şi blugii răposatului Big Willie. Dar 
asta pentru că valiza lui se afla tot la Washington, la hotelul din 
care plecase în mare grabă la chemarea lui O'Hara. 

Mike şi o echipă specializată a FBl-ului veniseră la sfârşitul 
după-amiezei să-i ia de la Charlene şi să-i ducă sub escortă la 
aerodromul Mount Pleasant, situat în partea de sud a orăşelului 
Clinton, unde îi aştepta un avion cu reacţie al companiei Air 
France care îi dusese direct la Quantico. 

Charlene trebuia protejată împotriva celor care doreau 
moartea ei şi găzduită în condiţii de securitate inatacabile până 
la lămurirea acestui caz sinistru. Charlene se afla în acel moment 
cu un psiholog de la SQUAD. 

Având în vedere temperamentul tinerei negrese, Forest îşi 
închipuia că treaba nu va fi deloc uşoară pentru medic... 

* 


57 


* * 


— Negrul este un anume Abraham Willingston, alias Big Willie, 
născut la Frenchtown, Louisiana, zise Michael O'Hara. Un mic 
gangster fără anvergură. 

— Vrei o anvergură mai mare ca asta! mormăi Forest, 
arătându-i cum înota în blugii sus-numitului. 

Şi deoarece aflase că Big Willie fusese şi amantul ocazional al 
Charlenei, îşi închipuia că negrul trebuie să fi avut şi alte calităţi, 
dintre cele care, bineînţeles, omul nu şi le poate etala în public. 

— Mai curând un om de treabă, adăugă O'Hara ca să se arate 
conciliant. Dar, oricum, fără vreo legătură cu ancheta noastră. 

— Am bănuit, răspunse Mercenarul, trăgând ca un apucat 
dintr-o ţigară deformată, care îi atârna din gură, înainte de a-şi 
da seama că este stinsă. 

Scotoci metodic buzunarele blugilor prea mari, unde se 
refugiase vechea lui brichetă Zippo, reuşind s-o găsească după 
câteva încercări. 

— Celelalte două cadavre sunt mai interesante, nenişorule. 

— Am bănuit, Mike. 

Forest îşi aprinse ţigara şi O'Hara adăugă: 

— Fiecare în mod diferit. 

Lăsă un moment de pauză, ca să pună astfel în valoare 
revelaţiile pe care urma să le facă. Acesta fu însă momentul în 
care Forest suflă primul fum al ţigării care, printr-o întâmplare 
cât se poate de absurdă, trecu pe deasupra biroului şi îl învălui 
pe omul de la SQUAD într-un strat de cumulus gri-albăstrui. 
Roşcovanul tuşi şi îşi curăţă mediul înconjurător, alungând fumul 
cu mâna lui osoasă. 

— Cel care a vorbit înainte de a muri fiind, totuşi, cel mai 
interesant, completă pe un ton solemn O'Hara. 

— Ce minunăţii a spus? 

— Oh, nu mare lucru, răspunse omul de la SQUAD. A delirat în 
special în legătură cu un proiect de atentat împotriva lui Boutros 
Boutros Ghali. 

-- Damnit! exclamă Mercenarul. Şi cine vrea să-l asasineze pe 
Boutros Boutros Ghali? A/-/khwănal muslimun sau Djamaa al- 
Islamiya? 

— Probabil că amândouă, răspunse O'Hara. Problema este 
acum să aflăm unde, când şi cum au de gând să procedeze. 

La Mike O'Hara, indicatorul de stres era viteza cu care urca şi 
cobora de-a lungul gâtului mărul lui Adam. 

„Viteză maximă, diagnostică Forest. Problemă mare.” 


58 


Mercenarul nu se limitase doar la zbânţuieli cu Charlene. 
Consacrase câtva timp chestionărilor şi obținuse de la ea câteva 
informaţii preţioase. Işi amintea perfect, şi era normal, de 
numele şi adresa lui Mehmed Shain. După lungi şi dureroase 
reflecţii, ghidate de Mercenar, negresa reuşise să-şi amintească 
prenumele celui căruia ea îi zicea celălalt bătrân. Un anume 
Craighton care vorbise şi de fiica lui, Whitney. Noroc că nu se 
numeau Bill şi Mary! Prenumele, adăugate altor câtorva date, 
permiseseră analiştilor să determine aproape sigur că era vorba 
de Craighton MacFarlane, un fost agent CIA care, după cum se 
ştia foarte bine, îşi completa pensia făcând trafic cu material de 
război. Şi, întrucât Charlene amintise de cumpărarea unor Fuel- 
Air-Explosive, concluzia era mai mult decât evidentă. Cineva rău 
intenţionat avea de gând să-şi procure Fuel-Air-Explosive ca să 
comită un atentat împotriva lui Boutros Boutros Ghali. 

— Asta e tot ce-ai „smuls” de la el? 

— N-am „Ssmuls” nimic de la el, nenişorule. A vorbit singur, 
delirând în ambulanţă, şi noi am încercat să culegem bucăţile 
acestui delir ca să ajungem la un sens. A murit în drum spre 
clinică. 

— Şi cum se numea? 

— Mustafa Sinsedin. 

— Membru al Djamaa a/-Islamiya! 

— Cu siguranţă. Ancheta a descoperit că era angajatul lui 
Shain. 

— Concluzia: grăsanul e amestecat în treaba asta? întrebă 
Mercenarul, trăgând cu sete din ţigară. 

— Greu de spus, răspunse O'Hara. Eu, unul, nu cred. Nu e 
genul lui. Până acum s-a ocupat de comerţul liniştit pentru nişte 
combatanți cu o mentalitate sănătoasă. Nu a ajutat niciodată 
teroriştii. La fel stă situaţia şi cu MacFarlane. 

— Nu e niciodată prea târziu s-o iei anapoda. 

— Adevărat, admise omul de la SQUAD. Dar Mehmed şi 
Craighton au relaţii de multă vreme. Nişte oameni aflaţi la vârsta 
lor nu-şi asumă astfel de riscuri. După părerea mea, fie Shain 
este supus unui şantaj de nişte indivizi din Djamaa, fie i-au 
infiltrat personalul fără ştirea lui şi se încearcă smulgerea de la el 
a unei Fuel-Air-Explosive. 

Forest dădu din cap, fumând gânditor. 

Fuel-Air-Explosive era, într-adevăr, arma ideală ca să distrugi 
un grup mare de persoane masate în aceiaşi loc. Această bombă 
era foarte jinduită de teroriştii din întreaga lume. Un atentat cu 


59 


arma nucleară sau cu arma chimică putea să fie luat în calcul la 
ora actuală atât din motive practice, cât şi psihologice. Dar cine 
ar fi îndrăznit să detoneze o bombă atomică sau chimică asupra 
unui oraş s-ar fi expus imediat unei condamnări unanime din 
partea comunităţii internaţionale şi, în consecinţă, unor represalii 
nemiloase. Dimpotrivă, un atentat cu Fuel-Air-Explosive nu ar fi 
fost nici el tolerat, dar ar fi stârnit mai puţină tulburare. Or, şeicul 
Omar Abdel Rahman făcea parte dintre acele personaje josnice 
care ştiuseră totdeauna cât de departe se poate merge. ΕΙ 
lansase împotriva preşedintelui egiptean Sadat Fatwa? care 
dusese la atentatul din 1981. Fusese arestat, dar, pentru că 
participarea lui directă nu a putut să fie dovedită, autorităţile 
egiptene îl eliberaseră. Apoi, în 1993, cu ocazia arestării 
teroristului islamic Ibrahim El-Gabrowny, vinovat de atentatul de 
la World Trade Center, informatorii FBl-ului arătaseră că 
organizaţia teroristă a lui El-Gabrowny depindea de Omar Abdel 
Rahman. Şeicul orb scăpase încă o dată fără necazuri cu justiţia 
din cauza lipsei probelor materiale. 

Asta nu-l împiedicase pe Abdel Rahman - care nu era deloc 
îngrijorat pentru aceste atentate reuşite sau ratate - să continue, 
după fapte, să obţină după dorinţă vize de intrare în Statele 
Unite! Când o comisie de anchetă a Congresului întrebase care 
era cauza acestei aberaţii, reprezentanţele diplomatice 
americane răspunseseră că sistemul lor informatic nu era 
adaptat să identifice suspecți precum Abdel Rahman. 

— Şi teroristul mort? întrebă Mercenarul. 

— Hossam Azzami, un apropiat al lui Abdel Rahman. În 
privinţa ăstuia, nenişorule, suntem siguri că făcea parte din 
Djamaa. 

— Ştim cumva unde se află acum Abdel Rahman? 

— Nu, răspunse şeful SQUAD. Dar probabil că în Statele Unite. 
Trăieşte aici de ani de zile într-o clandestinitate incredibilă. Până 
la urmă, nu a fost niciodată expulzat de pe teritoriu. 

— Nici măcar nu e lamentabil, ci dezgustător, zise Mercenarul, 
strivind ţigara. 

Mike O'Hara dădu din cap şi zise: 

— Ştii ce se spune, nenişorule? 

Forest scutură din cap. O'Hara continuă: 

— Se spune că e protejat de CIA pentru că le-ar fi făcut servicii 
în timpul războiului din Afghanistan! 


18 Condamnare la moarte în virtutea legii islamice, (n.a.). 
60 


Forest se exprimă din nou cu o mişcare a capului. Era un zvon, 
un zvon care n-ar fi putut să fie confirmat sau infirmat. Dar nu 
era mai puţin adevărat că o protecţie din partea celor de la CIA 
ar fi explicat multe lucruri greu de înţeles referitor la statutul lui 
Sidi Omar... Urmă o scurtă tăcere, apoi O'Hara reveni la 
problemele lor: 

— Incă n-a reuşit să-şi amintească numele clientului pentru 
Fuel-Air-Explosive? 

— Ai fost cu noi de la plecarea din Clinton, spuse Mercenarul 
ca să nu răspundă nu. 

Ceea ce deranja cel mai mult era faptul că Charlene spunea că 
îl văzuse pe clientul interesat de Fuel-Air-Explosive. Din păcate, 
se aruncase asupra colegei sale ca un taur în călduri şi nu-şi mai 
amintea nici numele şi nici prenumele lui. Nici măcar nu era 
sigură că le auzise. 

— Ştii deja tot ce e în stare să spună, adăugă Mercenarul, 
foarte amărât. Spune că semăna cu Demis Roussos, mai puţin 
chelia, mai tânăr, mai înalt şi mai slab. In orice caz, jură că nu 
purta haine arabe. 

— Trebuie să dăm de tipul ăsta, nenişorule. Cred că asta e 
cheia problemei noastre. 

— Şi „bătrânii”, cum le zice ea? 

— Am trimis doi anchetatori acasă la Shain după moartea lui 
Mustafa Sinsedin. Era normal. Dar ăsta nu constituie un motiv de 
îngrijorare pentru el. De altfel, nici nu vreau asta. Deocamdată 
am pus să fie urmărit. Am putea afla ceva. 

— Şi dacă tipii se mişcă? Inchipuie-ţi că taica Shain se întoarce 
la el în Egipt. 

— Am prevăzut şi asta, nenişorule. Pleacă la sfârşitul 
săptămânii. Am luat contact cu Mukhabarat el-Ascari ca să fie 
urmărit. 

— Şi au acceptat să colaboreze? întrebă Mercenarul, mirat. 

— Totuşi, nenişorule, este ameninţat secretarul Naţiunilor 
Unite! Un cetăţean egiptean! 

— OK, zise Mercenarul, ridicându-se. Trimite pe cineva la 
Washington să-mi ia bagajul şi pe altcineva la Atlanta ca să-mi 
aducă arma mea VP 70 M şi muniţiile. 

O'Hara dădu din cap afirmativ. 

— Bine, zise Mercenarul, mă duc să încasez furia panterei 
captive. 

O'Hara frunzări câteva hârtii de pe birou ca să arate că, în 
ciuda orei târzii, el avea de muncă. Dar Forest ştia că era speriat. 


61 


* 
x x 


Moartea lui Mustafa Sinsedin îl tulburase mult mai mult pe 
Rauf Bensaid decât pe Mehmed Shain. Şi astă pentru că fostul 
agent secret credea că descoperise sursa indiscreţiilor. Şi, chiar 
în ziua în care o descoperea, sursa aceasta dispărea. Ce-ar fi 
putut să-şi dorească mai mult? 

Pentru cele câteva zile pe care le mai petrecea în Statele 
Unite, Shain luase hotărârea să se mulţumească cu serviciile 
personalului de la Wa/dorf-Towers şi ale bunului său Rauf. Chiar 
dacă nu părea deosebit de subtil şi avea o faţă prea vulgară, 
Rauf avea cel puţin marele, imensul, sublimul avantaj de a fi un 
om fidel. In ceea ce priveşte ancheta asupra asasinării unei 
prostituate şi asupra tentativei de asasinare a alteia, poliţiştii 
păreau să vadă lucrurile cu un aer detaşat, iar Mehmed Shain nu 
avea nici un motiv să se plângă de acest lucru. În cel mai rău 
caz, avea să figureze în fişele forţelor de ordine ca fiind clientul 
unor call-girls, dar ăsta era necazul lui cel mai mic... 

Rauf însă era mult mai preocupat. Imediat ce putu să se 
elibereze două ore, dădu fuga la Clinton ca să se întâlnească cu 


şeicul Omar. 
* 


* * 


Forest ajunse în dreptul celulei în care Charlene se afla de 
câteva ore. Duse mâna uşor neliniştit spre  claviatura 
alfanumerică pentru a forma codul. In acel moment, uşa se 
deschise şi apăru o femeie tânără, nemachiată, cu părul scurt 
legat cu ο bantă albastră, ducând sub braţ un dosar gros. În 
ciuda temperaturii, mai puţin caniculară poate decât la New 
York, totuşi toridă, tânăra femeie purta o pereche de blugi şi un 
pulover pe gât. 

Işi dădu seama că era vorba de medicul psiholog pe care Mike 
îl trimisese la Charlene. Forest se trase într-o parte, aşteptă să 
închidă uşa, apoi se prezentă şi întrebă care era situaţia. 

— Cinstit vorbind, mai bine decât mă aşteptam. Trebuie totuşi 
să fii prudent şi îţi recomand să n-o bruschezi, dar nici s-o 
consolezi exagerat... 

— Sigur că da, răspunse Mercenarul cu o voce plină de 
convingere. 

— Pe de altă parte, se pare că această persoană tânără 
prezintă foarte puternice tendinţe maniaco-depresive, fără însă a 
fi atins încă stadiul patologiei instalate, ceea ce, adăugându-se 


62 


unei indubitabile instabilităţi afective, legată probabil de 
povestea din copilărie şi care o fragilizează cu atât mai mult, cu 
cât... 

— Da, indubitabil. 

— Poftim? 

— Instabilitatea afectivă. Sunt de acord cu analiza dumitale, e 
indubitabilă. 

— Exact. Pe lângă şocul suferit de vestea dispariţiei prietenei 
sale, Charlene a trăit ea însăşi pericolul în mintea şi, pe undeva, 
nu-i aşa, şi în trupul ei... 

— Impresia pericolului, o corectă Mercenarul. Căci nu voiam 
să-i fac nici un rău. 

— Am auzit foarte bine, dar... 

— Şi eu. 

— Poftim? 

— Văd doar cu un ochi, dar aud foarte bine. 

Scurtă tăcere, apoi tânăra femeie continuă: 

— Da, nu, da, nu... De fapt... 

— Inţeleg, zise Mercenarul. Charlene face pe grozava, dar în 
sinea ei este încă foarte tulburată. 

— Exact. Te-aş sfătui să te porţi cu abilitate. 

— Aşa voi şi face, promise Mercenarul. Şi, apropo de asta, nu 
ştiu dacă Charlene a povestit ce s-a întâmplat între noi după 
acea cursă de urmărire printre roşii. 

-- ΤΠ... 

Tonul era foarte serios şi uşor afirmativ. Mercenarul consideră 
că era vorba de ο încuviinţare profesională, atentă, respectuoasă 
şi total neimplicată. Ceru totuşi confirmarea: 

— Chiar tot? 

-- ΤΠ... 

Era clar. 

— Îmi pare bine că a făcut asta, zise Mercenarul. Asta 
dovedeşte încrederea pe care a avut-o. 

— E un punct de vedere, răspunse domnişoara psiholog, 
mijind ochii. 

— Este lesne de înţeles, continuă Mercenarul fără să-i lase 
timp să dezvolte ideea, că eram teribil de angoasat de 
consecinţele posibile ale loviturii sale de picior asupra 
funcţionării aparatului meu genito-urinar. Şi, ca să fiu sincer, nu 
sunt sigur că m-am abandonat în braţele acestei tinere 
necunoscute doar din dorinţă fizică. 

— Inî... ΙΤ... Da, dar... 


63 


— Asta e, înţelegi. Mă întreb dacă chiar o doream sau dacă nu 
cumva încercam să mă asigur că... Domnişoară... 

— Cromorne. Dorothy Cromorne. 

Mercenarul întinse o mână, pe care domnişoara Cromorne o 
strânse viguros, apoi continuă: 

— Am pierdut deja un ochi, înţelegi... 

-- ΤΠ... 

— Aşa că ţin al naibii de tare ca să-mi păstrez restul în stare 
bună... 

-- Inţeleg foarte bine. Dar cum ţi s-a întâmplat? 

— Oh, să ştii că e o poveste foarte banală. Chiar ar fi stârnit 
hazul dacă nu s-ar fi terminat atât de stupid. 

— Ah! Ah! 

Forest schimbă tonul. 

— E o poveste foarte veche. Eram la începutul carierei mele 
militare în Legiunea Străină franceză, la Calvi, şi aveam coleg un 
corsican mult mai în vârstă decât mine, pe nume Bernardo. 
Bernardo  Roccachieri. Un tip foarte simpatic, dar cam 
extravagant. Cred că l-am luat puţin ca model. 

— Toată lumea are nevoie de modele la un moment dat în 
viaţă, zise Dorothy pe un ton liniştitor. Incepem prin a imita, 
apoi, treptat, ne însuşim gândirea, atitudinile, comportamentul şi 
astfel ne construim personalitatea. 

Forest dădu din cap cu convingere. 

— Adevărat, îl cam imitam pe Roccachieri. Şi trebuie să spun 
că asta nu mi-a purtat noroc. Chestia pe care o făcea el era să 
parieze pe spălatul veselei cu alţi tipi. Nu-i păsa dacă pierdea, 
pentru că amica lui, Arlette, era la cantină şi spăla vesela în locul 
lui. 

Dorothy Cromorne se sprijinise cu spatele de peretele 
culoarului şi îl asculta cu braţele încrucişate pe dosar. 

— O micuță tare bună, serviabilă şi simpatică foc. O chema 
Arlette Eatbee... 

Forest făcu o pauză şi fu gata să scoată o ţigară. Apoi îşi dădu 
seama că nu era locul potrivit şi se abţinu. 

— İhî... zise îndemnându-l domnişoara Cromorne. 

— Dar, într-o zi, Roccachieri pierde din nou pariul cu un răcan 
şi se pomeneşte în faţa unei grămezi de farfurii înaltă cât Empire 
State Building. Numai că în seara aia Arlette era bolnavă. lar eu, 
om bun, îi dau o mână de ajutor la şters. Să fi văzut ce viteză 
avea Bernardo! Eram uluit. Ai fi zis că asta făcuse toată viaţa. 
Abia dacă mă puteam ţine după el. Cadenţa era foarte susţinută 


64 


şi în privinţa băuturicii. Farfuria şi cutia! 

Forest făcu o pauză şi se încruntă, netezindu-şi mustaţa ca şi 
cum ar fi reflectat şi s-ar fi concentrat asupra amintirii. 

— Nu mai trebuie să spun că, după vreo douăzeci de farfurii, 
Bernardo era clei. 

— Poftim? 

— Adică beat. 

— İhî! Ihî! 

Tânăra psiholog de la SQUAD îl privea cu un aer fascinat. Lui 
nu-i venea să creadă. 

— Şi corsicanului i-a venit o idee ca să termine corvoada mai 
repede. „O să tragem la țintă, mi-a zis el. Una din două. Asta o să 
accelereze mişcarea şi n-au să se spargă decât cu puţin mai 
multe decât în mod normal”. Zis şi făcut. Eu trebuia să încep. Mi- 
am luat puşca, o MAS 49/56, cum aveam atunci în Legiune, şi am 
strigat că sunt gata. Bernardo a aruncat prima farfurie şi eu am 
tras. Asta mi-a fost fatal. Noroc că aveam ochiul director lipit de 
vizor. Asta m-a salvat. 

— Ce vrei să spui? 

— Ochiul director e ochiul cu care ocheşti. Orice individ are un 
ochi care... 

— Ştiu, zise întrerupându-l Dorothy Cromorne cu o nerăbdare 
nedemnă de profesia ei. Dar asta nu explică... 

Apoi, brusc, tăcu, duse mâna la gură şi şopti: 

— Vrei să spui că ochiul stâng... 

— Exact, confirmă Mercenarul. Cioburile farfuriei în timp ce mă 
uitam în sus. 

Dorothy Cromorne păli la faţă. 

— Ce oroare! 

— Inţelegi, adăugă Mercenarul, că ţin la celelalte părţi ale 
corpului meu ca la lumina ochilor, dacă-mi pot permite această 
metaforă cam îndrăzneață. 

— Inţeleg... 

— Adevărul e că voiam să mă conving din nou cu Charlene de 
buna funcţionare a ceea ce ţi-am spus. Crezi că e cumva 
contraindicat din cauza stării sale? 

Pe faţa tinerei femei apăru o expresie de uluială. Era clar că nu 
se aştepta la acest fel de întrebare şi nu avea nici un răspuns la 
îndemână. 

— Pentru că am neapărat nevoie de asta, continuă Mercenarul 
fără să-i lase timp să găsească ceva. Trebuie să mă asigur, 
domnişoară Cromorne! Ce-am să mă fac dacă Charlene nu 


65 


poate? Sunt câteva eleve în localul academiei, dar la ora asta 
dorm şi n-ar fi frumos din partea mea să le trezesc. Altfel, 
evident, în ultimă instanţă... 

Mercenarul îşi lăsă fraza neterminată şi, cu faţa deformată de 
o grimasă lubrică, îşi plimbă privirea peste  rotunjimile 
ademenitoare ascunse de puloverul gros pe gât purtat de 
Dorothy Cromorne. 

— Dar nu ştiu dacă aş îndrăzni să-mi permit, murmură el cu o 
voce răguşită. 

— Oh! Domnule Forest! 

Tânăra femeie se făcu albă la faţă ca varul. 

— Domnule Forest, află că voi face un raport pe care îl voi 
înainta personal agentului special principal O'Hara! Eşti un 
mitoman dublat de un maniac sexual cu tendinţe dominatoare şi 
exhibiţioniste, drept pentru care îl voi sfătui insistent să se 
lipsească pe viitor de serviciile dumitale! 

— Asta să i-o spui lu' mutu', fetico! Roşcovanul e mort după 
mine aşa cum sunt: natur! 

Dorothy Cromorne exclamă din nou furioasă, apoi, strângând 
dosarul la piept ca pentru a-l proteja, îi întoarse spatele şi se 
depărtă pe culoar cu paşi mici şi ofensaţi. 

* 


* « 


Când intră în „garsoniera de tranzit”, Charlene era cât se 
poate de liniştită. Imbrăcată cu ο fustiţă de blugi şi o bluză de 
pânză albă, negresa era cu picioarele goale, lungită pe pat, 
având în faţă Trenton Evening Standard. Pixul pe care îl molfăia 
în gură cu un aer absorbit îl făcu la început pe Mercenar să 
creadă că rezolva cuvinte încrucişate. Dar ea ridică uşor capul 
când îl auzi intrând, zâmbi şi întrebă brusc: 

— Unitate monetară în Haiti? 

— Ce? zise Mercenarul. 

— Păi, da! Tu, care ţi-ai târât troşii prin toată lumea, trebuie să 
ştii! 

— Gurda, răspunse Nike Forest, puţin dezamăgit. 

— Păi, vezi, gurdă! zise ea, scriind răspunsul Mercenarului în 
căsuţele rezervate în acest scop pe pagina ziarului. Gurdă. 
Perfect. Mă chinui de trei ceasuri. 

— Dar ce faci? o întrebă Forest, intrigat. 

— Marile concursuri ale verii, răspunse Charlene. Găseşti în 
toate ziarele în acest moment, cu o mulţime de câştiguri în 
călătorii. Chiar dacă sunt la zdup, mai bine asta decât să mă dau 


66 


cu capul de pereţi. N-am dreptate? 

Mercenarul zâmbi. li părea bine că ia în felul ăsta acea izolare 
trecătoare. 

— Auzi, sper că marele câştig nu e o excursie în Haiti. Nu e 
deloc momentul. 

— Păi, nu, tărtăcuţă! Premiile sunt croaziere de vis şi sejururi 
idilice, ce-ai crezut! 

închise pixul, strânse ziarul, se ridică şi se apropie de 
Mercenar. 

— Ai reuşit să-ţi aminteşti numele sosiei lui Demis Roussos? o 
întrebă el. 

— Nu, răspunse Charlene. Domnişoara Cromorne spune că o 
să mi-l amintesc cu siguranţă, dar că nu trebuie să mă gândesc 
obsesiv la asta. Şi a mai spus că nu trebuie să fiu supărată. Ai 
înţeles? 

— Domnişoara Cromorne zice multe. Tipa asta e o adevărată 
pacoste! 

— Poate, admise Charlene. Asta nu înseamnă că nu trebuie să 
respecţi indicaţiile ei. Altfel, te denunţ şi ea o să-ţi facă raport. 

Mercenarul zâmbi. 

— Da, am înţeles că poate să facă asta. 

Charlene se încruntă şi, vârându-şi un picior între picioarele 
Mercenarului, îi administră câteva mângâieri foarte stimulatoare. 

— Sper că te-ai purtat cum trebuie cu ea... 

— Bineînţeles, totdeauna mă port cum trebuie cu doamnele, 
replică el, strecurându-şi o mână sub fustiţa Charlenei. 

— Trebuie să respecţi recomandările, îl certă ea. Drept pentru 
care, trebuie să-mi promiţi că, dacă câştig o croazieră de vis, o 
să vii cu mine. 

Mâna negresei se alăturase piciorului între pulpele lui Forest şi 
în momentul acela ar fi fost în stare să promită orice. 

— Da, da, voi veni cu tine, dar, până atunci, am o misiune 
care... 

— Ştiu, zise ea, punându-i un deget pe buze. Şi, dacă am 
înţeles bine ce mi-a explicat domnişoara Cromorne, voi fi 
obligată să stau aici până când îi vei găsi şi neutraliza pe cei care 
vor să mă omoare. 

— Ar fi mai prudent, spuse Mercenarul. 

— Concluzia ar fi că o să mă plictisesc de moarte în absenţa ta 
şi, cum n-am deloc intenţia, dar deloc, să mă regulez cu O'Hara, 
trebuie să profităm înainte de a fi trimis la dracu-n praznic! 

— Bietul Mike! zise Mercenarul pe un ton compătimitor. 


67 


Dar Charlene nu-l lăsă să continue. Îl răsturnă pe pat şi se 
aruncă pe el ca o panteră înfometată. 
— Haide, căpitane Forest, că e grabă mare! 
* 


x x 

Rauf îşi scoase pantofii şi îşi puse în picioare papucii pe care îi 
întinse Karim al Huari. Apoi traversă încăperea şi se prosternă cu 
umilinţă în faţa şeicului Omar Abdel Rahman. Ajutat de Ahmed 
ben Selim, şeicul îi puse mâinile deasupra capului, apoi îl invită 
să se ridice şi să ia loc la stânga lui pe o mică banchetă. 

Rauf Bensaid observă faţa schimbată a lui Omar Abdel 
Rahman abia după ce se aşeză. 

— Mustafa şi Hossam au murit la Mayflower, îl anunţă el drept 
introducere, deşi toată lumea ştia acest lucru. 

Omar Abdel Rahman duse mâna la inimă. 

— Să se odihnească în pace în Grădina lui Allah, locul tuturor 
martirilor care pier în Jihad”. 

— Mustafa şi Hossam erau singuri şi nimeni nu ştie dacă au 
vorbit sau nu înainte de a muri, adăugă Rauf. 

Abdel Rahman făcu un gest de agasare. Ochelarii mici şi negri 
în spatele cărora îşi ascundea ochii te duceau cu gândul la nişte 
pupile fixe, şi Rauf avea impresia că se uita la el. 

— N-are importanţă dacă au vorbit sau nu. Schimbăm 
strategia. Boutros Ghali, acest câine necredincios, acest trădător 
al neamului său, va fi pedepsit la timpul lui. /ihad-ul ştie să 
aştepte atunci când trebuie. Avem două obiective majore de 
îndeplinit înainte de a-l pedepsi pe acest mizerabil. 

— Care anume, Sidi Omar? întrebă cu umilinţă Rauf Bensaid. 

Văzu mâna lui ben Selim apăsând de câteva ori braţul lui 
Abdel Rahman şi o expresie de satisfacţie apăru pe faţa slabă a 
bătrânului şeic. 

— Prima este spălarea afrontului adus cauzei noastre de Mikis 
Kiprianou. Acest scelerat a părăsit Statele Unite fără să dea 
măcar un răspuns propunerii mele. Dar asta nu te priveşte pe 
tine, Rauf. Am destui fideli în comunitatea turcă din insula Cipru 
ca să-l învăţ pe acest ţap sifilitic ce înseamnă politeţea! 

— Care este misiunea mea? întrebă Rauf Bensaid. Mâine 
dimineaţă plec în Egipt cu Mehmed Shain şi acolo trebuie să 
servesc ca ghid fetei lui MacFarlane. 

Omar Abdel Rahman îşi mişcă buzele în aşa fel încât ai fi putut 


19 Războiul sfânt, purtat în numele lui Allah, (n.a.). 
68 


să crezi că zâmbeşte. 

— N-am uitat, fidelul meu Rauf. Dimpotrivă. Cred că Allah ne 
oferă această şansă extraordinară. 

Rauf Bensaid amuţise. Se întrebă cum putea fi considerată un 
dar din partea lui Allah această corvoadă pe care i-o impunea 
Mehmed Shain. Doar dacă nu cumva... 

— İl vom constrânge, pur şi simplu, pe MacFarlane să ne 
furnizeze o Fuel-Air-Explosive. 

— Cum? întrebă Rauf pe un ton prudent. 

— Cum nu se poate mai simplu. Şi tu vei avea onoarea să 
îndeplineşti această sarcină glorioasă. 

— Ce trebuie să fac, Sidi Omar? 

— Să o răpeşti pe Whitney MacFarlane, atâta tot. Având în 
vedere rolul protector pe care va trebui să-l joci în zilele 
următoare, acest lucru nu-ţi va fi deloc greu. 

Rauf Bensaid dădu din cap. 

— Am înţeles. Cine o are în mână pe fată îl are în mână pe 
tată. 

— Exact, zise Abdel Rahman. Nu avem nevoie de Kiprianou ca 
să facem rost de bomba de care avem nevoie. 


69 


CAPITOLUL VII 


În afara căldurii şi a gigantismului anarhic, Cairo avea 
privilegiul de a oferi vizitatorului uluit cele mai formidabile 
ambuteiaje de pe planetă. Temperatura depăşea treizeci şi cinci 
de grade la umbră în centrul oraşului la acel sfârşit de iulie şi, 
părăsind răcoarea relativă a muzeului de antichităţi egiptene, 
Whitney MacFarlane avu impresia că pătrunde într-un cuptor. 
Mulțimea din jur sporea senzaţia de căldură. Un autobuz vopsit în 
alb şi roşu, cu geamurile sparte, trecu deplasându-se în zig-zag 
printre pietonii, cicliştii, ricşele şi şaretele trase de măgari care 
umpleau şoseaua, lăsând un miros de benzină în atmosfera şi 
aşa sufocantă a străzii Talaat Harb. Peste tot, o mulţime 
viermuitoare umplea trotuarele şi şoseaua fără să facă vreo 
diferenţă, ocupându-se Dumnezeu ştie de ce! Dar aici toată 
lumea părea foarte ocupată. 

Sosise de trei zile şi încă de acum dorea să-şi prelungească 
sejurul prevăzut de două săptămâni. Oh, Gizeh! Da, văzuse tot. 
Ba chiar vizionase un spectacol de sunet şi lumină aproape fără 
înghesuială. In anii trecuţi existaseră liste de aşteptare incredibil 
de lungi! Dar, până la urmă, azi, în aceeaşi măsură ca muzeul de 
antichităţi, Whitney era fascinată de oraş. O viaţă n-ar fi fost de 
ajuns ca să vizitezi acel oraş tentacular, viermuitor, unde 
bidonvilurile se învecinau cu cartierele bogate, unde zilnic se 
prăbuşeau imobile, canalizările făceau explozie din cauza 
suprapresiunii, dar unde oamenii trăiau într-o bună dispoziţie 
care ar fi putut să servească drept exemplu multor popoare din 
lume. 

Whitney se strecură printre lustragiii şi negustorii de băuturi 
răcoritoare. Voia să bea ceva răcoritor puţin mai departe de- 
acolo, la terasa celebrei Cafe Riche, loc de întâlnire al scriitorilor. 
Zâmbi imaginându-şi mutra pe care probabil că o făcea servitorul 
lui Mehmed de care reuşise să scape. Tipul o să se înfurie la 
culme. Dar nu putea să suporte prezenţa nesănătoasă a acelui 
tip cu urechi clăpăuge pe care prietenul tatălui său i-l dăduse pe 
post de câine păzitor. 

Individul era o adevărată calamitate. După ce că era la fel de 
plăcut la vedere precum fundul unei maimuțe, mai era şi hazliu 
ca un antreprenor de pompe funebre! Era imposibil să-l faci să 
zâmbească. Cu cât încerca mai mult, cu atât i se părea mai 


70 


„constipat”. În alte momente însă, atunci când ştia că nu-l vede 
nimeni, fata surprinsese în privirea lui nişte expresii care o 
făcuseră să se înfioare de spaimă. 

„Rauf cunoaşte Cairo ca pe buzunarul lui şi vorbeşte curent 
engleza”, spusese Mehmed. Aiurea, aici reuşeai să te faci înţeles 
de oricine. Şi, ca să afli pe unde trebuia s-o iei, era destul să 
întrebi. Oamenii îşi dădeau toată osteneala să-ţi facă un serviciu 
şi, contrar a ceea ce se poate vedea în alte ţări sărace, o făceau 
doar din politeţe, nu din dorinţa unui bacşiş. 

Era sigură că tatăl său şi Mehmed se înţeleseseră ca să-i 
impună prezenţa lui Rauf. Le era probabil frică să nu fie răpită în 
vederea unei răscumpărări sau, poate, de o reţea de comerţ cu 
femei. Râse şi un băieţel în zdrenţe, care se uita la ea, râse şi εἰ. 
Ea îi întinse o liră. Puştiul se uită la bancnotă cu ochii mari de 
uimire, apoi ο împături în patru şi o puse în pantof ca să nu-i fie 
furată. După care pronunţă rapid câteva cuvinte de mulţumire şi 
o luă la fugă, probabil, în direcţia bordeiului său. 

După cum fusese stabilit, Rauf o aştepta în holul de la Mena 
House, hotelul în care stătea, întrucât refuzase politicos 
ospitalitatea lui Mehmed Shain. Cu toate astea, nu reuşise să nu- 
i bage pe gât garda sa de corp. Râse încă o dată întrebându-se 
dacă individul devenise verde închis sau verde palid când 
înţelesese că îl păcălise. Fusese foarte simplu: ieşise pe uşa din 
spate. Acolo sărise în taxiul comandat puţin mai devreme şi care 
tocmai sosise. 

Whitney MacFarlane trecu prin faţa unui cinematograf, în 
vitrina căruia o pictură colosală arăta o femeie plină de 
diamante, în ţinută de dansatoare din buric, care se străduia să 
seducă un bărbat în costum occidental, cu mustăcioară şi un 
zâmbet asemănător cu cel al lui Omar Sharif. 

In acel moment văzu trecând o maşină 504 break, mai veche 
decât Amenofis al III-lea şi mai ruginită decât o epavă din fundul 
unui port, în care i se păru că-l recunoaşte pe cerberul ei. Mirată, 
traversă şi vru să prindă din urmă maşina ca să fie împăcată, dar 
nu reuşi. Arta de a te fofila prin ambuteiaje făcea şi ea parte din 
miracolele pe care le reuşeau zilnic şoferii din Cairo. 

Şi apoi, brusc, Rauf nu se mai afla în maşină, ci pe trotuar, în 
spatele ei, însoţit de doi tipi la fel de simpatici ca şi el. Culmea! 
Mehmed asmuţise tot oraşul ca s-o găsească! 

Se întoarse cu faţa spre el. 

— Ei bine, zise ea, apropiindu-se fără teamă. Sunt majoră şi 
cred că am dreptul să mă plimb puţin şi singură. 


71 


Rauf se uită la ea fără să răspundă. Pe faţă avea acea 
expresie care o speria. 

inţelese cu adevărat când îi văzu pe ceilalţi trei ieşind din 
umbra în care se ascunseseră şi care se apropiau ca s-o prindă 
ca într-o menghină. 

— Rauf, ce înseamnă asta? 

Egipteanul îi răspunse cu un râs dispreţuitor. 

— Mai ai la dispoziţie un minut înainte de a face o prostie 
definitivă, Rauf. Gândeşte-te. Gândeşte-te la postul tău. Dacă 
eşti cu judecată şi pleci, totul va rămâne între noi... 

Voia să spună că altfel va avea pe urmele lui toată poliţia din 
Egipt şi din America, dar nu mai avu timp. Unul dintre tipii ieşiţi 
din umbră îi puse la gură un tampon impregnat cu o substanţă 
cu miros înţepător. Işi simţi plămânii arzând, ochii i se umplură 
de lacrimi, apoi picioarele îi amorţiră οἱ îşi pierdu cunoştinţa. 

In mai puţin de o secundă, Rauf şi cei doi acoliţi ai săi fură 
transformați în infirmieri. Ceilalţi toţi dispăruseră deja în 
mulţime. Intinseră jos o targă pliantă pe care ο culcară pe 
americancă, apoi o ridicară şi dădură mulţimea la o parte ca s-o 
urce în partea din spate a maşinii. 

* 


* * 


— Cam asta e situaţia, nenişorule, zise Mike O'Hara. Tăticul 
MacFarlane e înfricoşat de moarte. E atât de dezorientat încât îl 
bănuieşte pe Shain că ar fi amestecat în povestea asta. Dar 
analiştii noştri consideră că vinovat este acel cipriot care voia să 
cumpere  Fuel-Air-Explosive. Poţi să-ţi faci bagajul pentru 
plecarea în Egipt. Whitney trebuie găsită mai înainte ca teroriștii 
s-o trimită tatălui său bucățele, începând cu urechile şi degetele 
de la picioare, adăugând apoi şi sfârcurile sânilor, dacă nu 
reacţionează destul de repede. 

— Mike! Uneori am impresia că-ţi face plăcere! 

Mercenarul păstră o scurtă tăcere, cât să-şi aprindă ţigara, 
apoi zise cu o voce gânditoare: 

— Consider concluziile  analiştilor pripite, Mike. Whitney 
MacFarlane scapă de supravegherea gărzii sale de corp la Cairo, 
tatăl ei ia legătura cu serviciile secrete, mărturiseşte că făcea 
mici afaceri cu arme cu nişte tipi foarte acceptabili şi că, într-o zi, 
un anume Mikis Kiprianou, din mişcarea de luptă armată cipriotă 
Eoka B, vrea să cumpere de la el Fuel-Air-Explosive fără să-i 
precizeze întrebuinţarea. Refuză, zice εἰ, şi atunci Kiprianou îi 
răpeşte fata ca să-l constrângă să facă afacerea. Le-a fost de 


72 


ajuns ca să deducă de aici că singurul vinovat posibil e 
Kiprianou? 

— Cine ai vrea să fie, nenişorule? MacFarlane nu bănuieşte pe 
nimeni altcineva. 

— MacFarlane va avea poate alte surprize după ce va primi 
revendicarea şi pretenţiile răpitorilor, răspunse Mercenarul, dând 
primul fum pe nas. 

— l-a fost arătată Charlenei fotografia lui Kiprianou. Fata 
confirmă. Asta e tipul care a petrecut noaptea cu Jessica Tatum 
în ajunul morţii sale. 

— Prelevările de spermă sunt ale lui Kiprianou? 

— Pentru asta, nenişorule, ar fi nevoie de un eşantion ca să 
putem compara. 

— Să nu contezi pe mine pentru această prelevare, bombăni 
Mercenarul, trăgând din nou din ţigară. 

Suflă fumul spre tavan şi se lăsă pe spate în scaun, adăugând: 

— Şi toate indiciile care se îndreaptă spre Omar Abdel Rahman 
şi Djamaa al-Islamiya? Cu ele ce facem? Dar cu tipul care, înainte 
de a muri, vorbea în delirul lui de un atentat împotriva lui 
Boutros Boutros Ghali cu Fuel-Air-Explosive? g 

— Ştiu foarte bine toate astea... mormăi O'Hara, stingherit. In 
privința asta, există o mulțime de lucruri mult mai complicate 
decât s-ar crede la prima vedere, dar, deocamdată, suntem 
obligaţi să ne agăţăm de ce avem la îndemână. Am luat legătura 
cu Mukhabarat el-Ascari. Eşti aşteptat la Cairo de maiorul Abu 
Zeid. Au şi început ancheta. 

Un zâmbet cinic apăru sub mustaţa groasă a Mercenarului. 

— Nu vreau să ai impresia că joc rolul pesimistului, Mike, dar 
să cauţi o femeie răpită în furnicarul de la Cairo este o 
operaţiune aproape la fel de realistă precum căutarea unui 
prezervativ în sutana papei. 

Mike O'Hara care, din cauza originii sale irlandeze, păstrase 
câteva obiceiuri religioase catolice, nu aprecie deloc acest gen 
de comparaţie. Se încruntă la faţă. 

— Urmăm pista pe care o avem, nenişorule. Decolezi peste o 
oră spre Egipt cu arme şi bagaje. 

— Arme? zise Mercenarul. Serios? 

O'Hara se mai lumină la faţă. 

— Exact. De câţiva ani, egiptenii sunt foarte înţelegători cu 
noi. 

Forest trase din ţigară şi, pentru că nu vedea nici o scrumieră 
în biroul lui O'Hara, dădu scrumul pe jos. 


73 


— Şi ce s-a întâmplat cu acel Rauf Bensaid care, după spusele 
Charlenei, e un pervers sadic şi ar fi putut foarte bine să-i ucidă 
colega? Pentru că, dacă am înţeles bine, el o păzea pe Whitney 
MacFarlane şi a dispărut odată cu ea... 

— Se presupune că e în legătură cu Eoka B şi cu Kiprianou. 

— Se ştie măcar sută la sută că dispariţia fetei se datorează 
unei răpiri şi nu, să zicem, unei escapade amoroase? 

O'Hara zâmbi. 

— Whitney MacFarlane are treizeci de ani, nenişorule. Asta e o 
vârstă la care, în general, ţi-a trecut gustul să fugi cu un bărbat. 

— Să zicem, deşi... 

— Oricum, toţi martorii sunt categorici. Un bărbat i-a pus 
cloroform la gură fetei în plină stradă, la câţiva zeci de metri de 
Cafe Riche şi, pe urmă, doi falşi infirmieri au luat-o pe o targă. 

— De ce n-au reacţionat? 

— Teama, nenişorule. Valul de atentate integriste... 

Forest dădu din mână a lehamite. Era foarte adevărat. 

— Chestia cu teama e OK. Oamenii au toate motivele să fie 
îngrijoraţi de sănătatea lor din cauza acelor bărboşi săriţi de pe 
fix care cutreieră străzile gata să ucidă lumea după cum li se 
năzare... în fine, spune-mi ceva despre Mikis Kiprianou. 

-- Kiprianou Mikis, treizeci şi şase de ani, născut la Limasol pe 
coasta de sud a insulei. Fiul lui Georgios Kiprianou, celebrul lider 
al mişcării cipriote greceşti de eliberare Eoka. Acest tip are toate 
motivele să vrea să comită un atentat fie împotriva englezilor, 
care menţin două enclave militare în insulă, fie împotriva Căştilor 
Albastre care se consideră că asigură respectarea împărţirii, fie 
împotriva turcilor. Mikis răspunde de regiunea Nicosia din partea 
mişcării Eoka B, mişcarea care a înlocuit Eoka, interzisă după 
atentatul din 1976 împotriva lui Makarios. Este un grad foarte 
mare care face din el numărul doi al organizaţiei. 

— Asta nu face însă din el un suspect ideal. 

— Dacă ai şti că tatăl lui a fost asasinat prin anii şaptezeci de 
turcii din TMT, adică agenţi ai Ankarei care lucrau pentru englezi, 
poate că ţi-ai schimba puţin părerea, nenişorule. 

— Poate că puţin, după cum spui. Dar, sincer îţi spun, Mike, tot 
ce avem e subţire de tot. 

— Poate că n-o să ţi se mai pară aşa după ce vei afla că am 
studiat programul lui Boutros Boutros Ghali în următoarele luni şi 
că secretarul general trebuie să meargă în Cipru ca să 
inspecteze detaşamentele Căştilor Albastre. 

— Când? 


74 


— La sfârşitul lunii, nenişorule. 
ΕἼ 


« « 


Din motive de discreţie uşor de înţeles, maiorul Tarik Abu Zeid 
preferase să se întâlnească cu Forest în camera sa de la hotelul 
Nil Hilton. Şi, contrar oricărei aşteptări, venea cu noutăţi. 

— Nu sperăm că vom reuşi să ajungem la rezultate atât de 
repede, Nike, anunţă el imediat. Dar pot să-ţi spun Nike? 

Mercenarul dădu din umeri şi răspunse: 

— Haide, dragul meu Tarik, împinge insolenţa până acolo încât 
să-mi zici Nike. 

Tarik Abu Zeid era un om afabil, dotat cu un zâmbet polivalent 
pe care orientalii ştiu să-l folosească atât de bine. 

Vorbea o engleză acceptabilă, cu un accent care amintea 
foarte exact pe cel al compatriotului său Boutros Boutros Gali. In 
privinţa fizionomiei însă, nimic care să aducă cu plăpânaul 
secretar al Naţiunilor Unite. Maiorul Abu Zeid era de talie 
mijlocie. Cu picioarele mai curând scurte în comparaţie cu bustul, 
maiorul era lat în umeri şi avea o ceafa groasă, care emana o 
senzaţie de putere impresionantă. Dacă ar fi trebuit să-l compare 
cu altul dintre compatrioţii săi, în privinţa aspectului fizic, 
Mercenarul s-ar fi oprit la preşedintele Mubarak. 

Ca un om care ştia cum să se poarte, Abu Zeid nu făcu nici o 
remarcă în legătură cu banta neagră a Mercenarului. Nici măcar 
nu păru că o remarcă, deşi - Forest îi spusese deja cu ocazia 
precedentelor sejururi în Egipt - oamenii aveau tendinţa să se 
uite la el insistent pe străzi sau în locurile publice. În principiu, 
egiptenii afectaţi de acest handicap purtau un ochi de sticlă. 
Forest înţelese mai bine această absenţă a mirării când Tarik Abu 
Zeid remarcă cu o notă de sinceritate care nu putea să înşele pe 
nimeni: 

— Îmi pare tare bine că te întâlnesc, Nike. De când luptai 
pentru progresul libertăţii în lume... 

Mai era pe deasupra şi modest! 

Era adevărat că, de la acordul de la Câmp David şi, mai ales, 
de la sfârşitul războiului din Golf, cooperarea dintre serviciile 
americane şi egiptene se întărise în mod considerabil. Uneori cu 
efecte perverse ciudate, precum toleranța anormală de care CIA 
dădea dovadă faţă de indivizi precum Omar Abdel Rahman. 

Mercenarul consideră că e mai bine să pună capăt efuziunilor. 

— Am aflat că aţi progresat mult de la ultimul contact cu 
SQUAD... 


75 


Abu Zeid confirmă cu o mişcare a capului. 

— O şansă fenomenală. Un martor ne-a permis să identificăm 
pe unul dintre cei care au participat la răpirea domnişoarei 
MacFarlane. 

Forest se încruntă uşor. 

— Şi l-aţi putut interoga pe acest om? 

Maiorul dădu din nou din cap afirmativ. 

— Atunci, înseamnă că ştii cine a comandat răpirea. 

— Din păcate... răspunse Abu Zeid. 

— Cum adică, „din păcate”? 

— Ei bine... După dezvăluirile pe care ni le-a făcut acest om, 
ordinul ar veni de la Djamaa a/-/slamiya. 

Mercenarul nu-şi putu reţine o exclamaţie dintre cele mai 
păgâne: 

— Paşti şi dumnezeii! De-asta m-am temut încă de la început. 
Era clar că existau toate şansele să se întâmple aşa cu o gardă 
de corp ca Rauf Bensaid. 

La fel ca Tarik Abu Zeid, Mercenarul trăsese din această 
dezvăluire o concluzie simplă, dar oribilă, pentru soarta fetei lui 
MacFarlane. Crezându-şi fata în mâinile lui Mikis Kiprianou, 
Craighton anunţase autorităţile ca să facă presiuni asupra 
răpitorilor. Şi, bineînţeles, nici nu putea să fie vorba de livrarea 
unei Fuel-Air-Explosive în schimbul tinerei femei. Problema era 
că interlocutorul nu mai era acelaşi. Fiind vorba de integriştii 
islamişti, regulile jocului se schimbau complet. Văzându-şi 
speranţele de a obţine câştig de cauză evaporându-se, ucigaşii 
din Djamaa se vor debarasa pur şi simplu de Whitney 
MacFarlane, devenită inutilă. 

Duş rece! 

— Şi care e amestecul lui Mehmed Shain? 

— A dat peste cap Mabâes şi acum încearcă să facă la fel şi cu 
alte servicii. Dar rezultatul de acum este o zarvă mai mare decât 
ar fi fost de dorit în jurul acestui caz. 

— Pot să stau de vorbă cu prizonierul vostru? întrebă 
Mercenarul. 

— Imi pare rău, răspunse Abu Zeid pe un ton mâhnit, dar mi-e 
teamă că nu e posibil. Serviciile noastre sunt infiltrate de cei din 
Al-lkhwân al-muslimun, şi mai ales de cei din Djamaa al-Islamiya. 
Riscul ar fi prea mare. 

Forest nu insistă. Interesul chestionării acelui om nu era chiar 
atât de mare. 

In plus, înţelegea foarte bine că prizonierul, care probabil 


76 


suferise un interogatoriu „de forţă”, nu ar fi arătat prea bine în 
faţa reprezentantului unei democraţii occidentale. 

— Şi am primit şi noi instrucţiuni referitoare la tine din partea 
agentului special principal Michael O'Hara. In urma contactelor 
cu Eoka B, Mikis Kiprianou a răspuns favorabil cererii autorităţilor 
americane. Se pare că achiziţionarea de Fuel-Air-Explosive nu ar 
fi avut drept obiectiv imediat o acţiune teroristă, ci constituirea 
unui arsenal de rezervă. 

— Diferenţa mi se pare minoră. 

— Nu este, dragul meu Nike, în privinţa repercusiunilor 
imediate. 

— Adevărat, admise  Mercenarul de dragul conversaţiei, 
aprinzându-şi o ţigară. 

— Eoka B ar părea doritoare să-şi câştige o imagine de 
respectabilitate, fiind posibil să caute o soluţie negociată cu 
comunitatea turcă din insula Cipru sub egida ONU. Culmea 
ironiei, deplasarea pe care Boutros Boutros Ghali trebuie s-o facă 
în curând la Nicosia ar avea ca scop, nici mai mult, nici mai puţin, 
decât întâlnirea cu reprezentanţii Eoka B şi organizaţiile turcilor. 
Inspectarea trupelor ONU ar fi doar un pretext. 

— Inţeleg, zise Mercenarul. Şederea mea în Egipt va fi de 
scurtă durată. 

-- Τί s-a fixat o întâlnire, poimâine la Nicosia, chiar cu Mikis 
Kiprianou, care se teme tare mult de reacţiile celor din Djamaa şi 
îţi propune stabilirea unui plan de colaborare cu serviciile voastre 
pentru protejarea secretarului general ONU pe timpul vizitei sale 
în Cipru. 

— Cum să ajung în Cipru cu arsenalul meu? întrebă 
Mercenarul. 

— Michael O'Hara a clocit o soluţie de toată frumuseţea. Vei 
intra prin sectorul turc, cu un avion turc. Ca membri NATO, turcii 
au acceptat această stratagemă. Pe de altă parte, acceptă să 
lucreze cu serviciile secrete ale unei mari ţări musulmane cum e 
Egiptul, ceea ce grecii cu siguranţă că n-ar fi acceptat. 

Maiorul Abu Zeid se uită la ceasul de la mână. 

— Este ora paisprezece, zise el. Misiunea mea în cazul nostru 
a luat sfârşit. Să fii la şaisprezece şi treizeci de minute fix la 
terasa de la Cafe Riche. Te vei întâlni acolo cu locotenentul 
Mizzraui care trebuie să se ocupe de trecerea ta în Cipru şi te va 
însoţi pe durata şederii în insulă. 

Forest dădu din cap şi trase cu sete din ţigară. Trebuia să-şi 
limpezească bine ideile înainte de a se pune pe treabă. 


77 


— Cum mă voi întâlni cu locotenentul Mizzraui? întrebă Forest, 
zâmbind în colţul gurii. 

— N-ai teamă. Totul va fi organizat ca să fii dus la Nicosia în 
cele mai bune condiţii. Singura problemă este că, în timpul 
şederii acolo, vei fi găzduit în sectorul turc al capitalei. 

Mercenarul dădu din umeri, arătând astfel cât de puţin îi păsa 
de această constrângere. 

— Bine, zise Abu Zeid, ridicându-se. Nu-mi mai rămâne decât 
să-ţi urez succes. Bineînţeles, orice contact oficial cu serviciile 
noastre este exclus din cauza riscului legat de infiltrările 
islamiste. Locotenentul Mizzraui este un om de toată încrederea, 
eu însumi l-am recrutat. Fireşte, să nu te aştepţi să vezi în stradă 
un ofiţer în uniformă de gală. 

— Fireşte, mormăi Mercenarul, strângând mâna lui Tarik Abu 
Zeid. 

Sigur, pe terasă era puţin mai cald decât în cafenea, dar în 
cazul unei neplăceri era mult mai prudent. Deşi... Mercenarul 
întoarse capul şi constată că ventilatoarele nu funcționau. Privi 
sala vastă cu pereţii acoperiţi cu plăci ceramice şi oglinzi mari, 
aşteptându-se mai mult sau mai puţin să descopere o 
celebritate. Nimic. La acea oră nu erau decât jucători de domino 
foarte vorbăreţi, care jucau cu o mare înverşunare. Poate că 
reputaţia localului era puţin exagerată. 

Mulțimea umplea strada Talaat Harb. Mercenarul se afla la 
numai câţiva zeci de metri de locul unde fusese răpită Whitney 
MacFarlane cu trei zile în urmă. Dar Forest nu avea de unde să 
ştie asta. 

Un chelner zâmbitor veni să ia comanda. Forest luă hotărârea 
să se bucure de privilegiile oferite de acel local. Cafe Riche era 
singurul local din Cairo unde se putea bea o bere pe terasă. 

Forest îşi vâri mustaţa în spuma rece şi observă trecerea 
clienţilor, întrebându-se cum putea să arate locotenentul 
Mizzraui - convins fiind că acesta venise mai devreme şi îl 
urmărea cu privirea aşteptând să-l abordeze, după ce avea să se 
convingă că nu fusese urmărit. Deodată, o maşină Peugeot 
break, crem, cu tabla plină de pete de rugină, se opri cu mare 
zgomot. 

Ciudat. Nimic nu împiedica în acel moment trecerea 
vehiculelor şi în acel loc nu era semafor. Brusc, Mercenarul fu 
avertizat de cel de al şaselea simţ al său şi, cu o mişcare reflexă, 
duse mâna la mânerul armei ascunsă în tocul de piele. Ὃ 

Se ridică brusc, gata să răstoarne berea de pe masă. In acel 


78 


moment, uşa din spate a maşinii se deschise cu un zgomot de 
gamelă, şi Mercenarul încremeni. 

Doi bărbaţi în costum occidental traseră afară un sac de iută 
din spatele maşinii şi îl aruncară pe trotuar. lar unul dintre cei doi 
bărbaţi era Rauf Bensaid. Nu putea să-l confunde cu un altul. 
Chiar dacă descrierea făcută de Charlene Bridges n-ar fi fost de 
ajuns, fotografiile arătate de O'Hara ar fi fost mai mult decât 
convingătoare. 

Văzându-l, arabul tresări uluit, dovadă că Mercenarul nu-i era 
necunoscut, dar că acţiunea nu fusese premeditată datorită 
prezenţi sale la Cafe Riche. Bensaid reacţionă cu un strigăt 
gutural, şi însoţitorul său scoase un pistol automat Tokarev 
fabricat de chinezi. Imbrâncind o femeie, Forest făcu un pas într- 
o parte şi reuşi să evite în ultima clipă glonţul care lovi plăcile 
ceramice din interiorul cafenelei. Scoase şi el arma şi trase în 
gaura neagră formată de partea din spate deschisă a maşinii. 
Insoţitorul lui Bensaid duse mâna la burtă, făcu un pas înapoi şi 
se prăbuşi în vehicul. In acel moment, Rauf, cu ochii dilataţi de 
furie, sări ca un animal sălbatic peste Mercenar, însoţind 
mişcarea cu strigătul fanatic al luptătorilor din Jihad: 

— Allah u Akbar! 

Nu se putea trage într-o ţintă atât de apropiată din poziţia în 
care se afla. Forest trase capul între umeri. În soarele după- 
amiezei toride, Mercenarul văzu un fulger lucind în mâna dreaptă 
a lui Rauf Bensaid. Ucigaşul îl ataca cu arma lui favorită: briciul. 


79 


CAPITOLUL VIII 


Deodată, în  timpanele  Mercenarului  răsunară două 
împuşcături. Intoarse capul. Femeia pe care era gata s-o dea jos 
scosese din geantă un Bodyguard 38 Special şi trăsese în aer. 
Urmă un moment de acalmie. Strigă ceva în arabă, apoi, 
apucându-l pe american de colţul scurtei, vru să-l tragă în strada 
Talaat Harb. 

— Sacul de iută aruncat... protestă Mercenarul. 

— Se ocupă ai noştri. Oricum, nu se mai poate face nimic. 

Fără să mai comenteze, Mercenarul porni pe urmele ei. 

Când mulţimea îşi reveni şi începu să ţipe, Forest se afla deja 
pe scaunul din faţă al unei maşini Toyota Celica albastră, veche, 
dar foarte bine întreţinută. 

— Un prim contact cam agitat, zise ea, întorcând capul spre el. 

— Nu, zise Mercenarul. Nu pot să cred! 

— Yes, captain Forest. I'm lieutenant Khadija Mizzraui, from 
the Mukhabarat el-Ascari, seconded for special duty at your 
service. 

Vorbea o engleză perfectă şi fără accent. 

Cu o abilitate desăvârşită, tânăra femeie pătrunse cu maşina 
între un camion şi un autobuz arhiplin, ale cărui suspensii 
pocneau la fiecare denivelare. lar străzile din Cairo nu duceau 
lipsă de denivelări. 

— Mulţumesc, zise Mercenarul. M-ai scăpat dintr-o situaţie 
dificilă. 

— Ai mare dreptate. După cum se înfierbântaseră, te-ar fi lăsat 
mort pe terasa cafenelei. 

Râse şi, pentru prima dată, se uită cu atenţie la εἰ. 

Khadija Mizzraui era îmbrăcată după moda occidentală, cu un 
taior ecru care îi scotea foarte plăcut în evidenţă corpul cu 
rotunjimi orientale. Avea un păr negru şi lucios, tuns ca Louise 
Brooks, care îi încadra o faţă tip cu o piele de culoare arămie. | 
făcea să se gândească la o actriţă italiană care juca pe regina din 
Saba şi pe soțiile faraonilor şi de care era atunci îndrăgostit la 
nebunie. Dar în acel moment îi era cu neputinţă să-şi aducă 
aminte numele acelui idol din tinereţe. 

Mercenarul întinse pachetul de Camel strivit. Dar Khadija 
Mizzraui refuză: 

— Prefer propria mea otravă. 


80 


În timp ce făcea slalom printre vehiculele care mai de care 
mai ciudate care se preumblau prin Cairo cu încărcături nu mai 
puţin bizare, tânăra femeie băgă o mână în geantă şi scoase un 
pachet de Cleopatra pe care i-l dădu americanului. 

— Fii amabil şi aprinde-mi una. O să-mi facă bine. Am avut şi 
eu emoţii. Din fericire, a funcţionat efectul surprizei! 

— Ce le-ai spus? întrebă Forest, expunând ţigara flăcării 
redutabile a brichetei sale Zippo. 

Cleopatra avea o savoare tare şi parfumată. Nu era rea, dar 
numai o penurie totală l-ar fi putut constrânge pe Mercenar să 
devină infidel ţigărilor sale Camel. Khadija luă ţigara şi o duse la 
buze. 

— In viaţa mea n-am cunoscut un locotenent cu mâini atât de 
catifelate, zise Mercenarul. 

Ea râse din nou, trase cu sete din ţigară şi, în timp ce Forest îşi 
aprindea şi el o ţigară Camel, răspunse în sfârşit la întrebare: 

— Le-am spus că sunt fiica şeicului Abdel Sobur Shain”, iar tu 
logodnicul meu, că ai venit aici ca să te converteşti şi că, dacă te 
asasinau, vor arde veşnic pe grătarele din Jahannan”. 

-- Şeicul Abdel Sobur e văr cu Mehmed? 

Khadija trase iar din ţigară înainte de a răspunde. Avea o gură 
şi o mişcare a buzelor care stârnea gânduri lubrice chiar şi în 
capul celui mai cuminte bărbat. Or, Mercenarul nu fusese 
niciodată cuminte în ceea ce priveşte relaţiile cu femeile. 

— Poate un văr îndepărtat. Să ştii că, la noi, „Shain” e ca la voi 
„Taylor” sau „Smith”. 

Mercenarul dădu din cap şi învârti de câteva ori manivela ca 
să coboare geamul maşinii şi să lase fumul să iasă în aerul torid 
şi poluat al capitalei egiptene. 

— Unde mă duci? întrebă Forest. 

Mercenarul observase că se îndreptau spre nord-vest, ca şi 
cum tânăra femeie ar fi avut intenţia să treacă Nilul în dreptul 
insulei Roda. 

— Doar n-ai de gând să pleci din ţara noastră fără să fi vizitat 
Gizeh, căpitane Forest. 

intoarse o clipă capul spre el. Avea nişte ochi ca nişte perle de 
obsidian, piatra de lavă din care se face o sticlă naturală de 
culoare neagră. 


20 Teolog şi profesor de lingvistică care predă la Universitatea din 
Cairo. Unul dintre marii ideologi ai integrismului, (n.a.). 
21 infern, (n.a.). 


81 


— Decolăm mâine dimineaţă de la Heliopolis la bordul unui 
avion militar turc, cu destinaţia Larnaka. Acum, cred că ai tot 
interesul să dispari cât mai repede posibil. Or, va fi nevoie de 
timp pentru a-i explica maiorului Abu Zeid, să-i cerem 
instrucţiuni, să vedem dacă eventual există comunicări din 
partea serviciului tău şi, la sfârşit, să mergem să-ţi iei bagajul de 
la hotel. 

— Ai improvizat totul chiar în clipa asta? întrebă Mercenarul, 
impresionat. 

— Eşti cumva, în felul tău, la fel de falocrat ca toţi ayatollahii şi 
aceşti bătrâni bărboşi care îmbălsămează mediul înconjurător cu 
delicatul lor miros de ţap? Sunt femeie, dar sunt ofiţer şi am 
aceeaşi formaţie precum cea a colegilor mei bărbaţi! 

Forest trase din ţigară şi dădu fumul pe fereastră. 

— Nici vorbă, locotenente! 

— Poţi să-mi spui Khadija. 

— Nici vorbă, Khadija! 

Ea râse din nou. 

— Tarik şi O'Hara au considerat că, dacă vom călători ca un 
cuplu, vom trece mai neobservaţi în Cipru. În caz de nevoie, 
avem chiar şi acte false pe numele de Giorgio şi Omella 
Santorelli. 

— Poate că ar trebui să învăţ şi italiana până mâine? întrebă 
Mercenarul. 

— Nu va fi necesar. Se consideră că suntem americani de 
origine italiană. Nimic nu te obligă să vorbeşti limba strămoşilor 
tăi. Asta doar ca să existe o potrivire cu tipurile noastre fizice. 

Mercenarul dădu din cap, încruntat. 

— Singurul luciu care ţi se cere să-l simulezi în mod credibil 
este acela că eşti soţul meu. 

Tânăra femeie trase de două ori la rând din ţigară şi îl întrebă, 
aruncându-i o privire incendiară: 

— N-o să ţi se pară prea greu? 

Forest zâmbi şi răspunse: 

— Mă obişnuiesc deja cu scenele noastre de menaj. 

Urmă o tăcere. Străbăteau Pyramids'Road. De o parte şi de 
alta a străzii, se înşirau localurile de noapte pentru turişti. 

— Ai ochelari negri? întrebă Khadija. 

— Vrei să ştii cumva dacă am şi permis de port-armă? 
bombăni Mercenarul. 

Urma o nouă tăcere, apoi Forest zise nervos: 

— Locotenente  Mizzraui, ăăă... Khadija, îţi sunt foarte 


82 


recunoscător că m-ai salvat de la lapidare. Acum, dacă am fost 
luat o dată prin surprindere, asta nu înseamnă că am nevoie de 
dădacă. 

Aruncă ţigara pe geam şi adăugă: 

— Am înţeles perfect că islamiştii vor căuta un bărbat cu bantă 
neagră ca să-i facă de petrecanie acestui câine de occidental. 
Drept pentru care ţi-ai zis că cel mai bun mijloc de a ascunde un 
turist este de a-l duce în mijlocul altor turişti. Peste o jumătate de 
oră se va face noapte şi presupun că îmi vei oferi un bilet la 
spectacolul de sunet şi lumini de la Gizeh. Numai că, pentru a fi 
luat drept turist, e mai bine să renunţ la bantă... 

Ea dădu din cap. Avea pe faţă o expresie ciudată. De parcă s- 
ar fi abținut să nu râdă. Forest îşi zise că, dacă va izbucni în 
hohote, va cobori imediat din maşină. Dar ea rezistă tentaţiei şi 
Forest se mai îmblânzi. 

— Da, am ochelari şi îi voi pune aşteptându-te cuminte. Dar 
numai în ultimul moment. Purtarea acestui gen de proteză îmi 
provoacă dureri de cap după un anumit timp. 

Ea stinse ţigara în scrumieră şi se întoarse spre el. 

— Zău, ia spune, chiar am o mutră de dădacă? 

Forest profită de întrebare ca să-şi permită o privire mult mai 
insistentă asupra constituţiei locotenentului Mizzraui. 

— Zău că nu! 

* 
x κ 


Şeicul Omar Abdel Rahman nu fusese niciodată un personaj 
surâzător, dar acum era parcă mai încruntat ca niciodată. 

— Fraţilor, începu el cu o voce răguşită, s-ar zice că, de lao 
vreme, Allah nu vă mai susţine. Trebuie să νᾶ reculegeţi, fraţi 
musulmani din Djamaa al-/slamiya! Trebuie să recâştigăm 
îndurarea lui Allah. 

În rândul asistenţei se auziră murmure de aprobare. 

— Am încercat totul ca să ne procurăm o bombă cu benzină, 
continuă Omar Abdel Rahman. 

— O Fuel-Air-Explosive, îl corectă Karim al Huari. 

Omar Abdel Rahman se întoarse spre el de parcă ar fi putut să 
îl vadă. 

— O Fuel-Air-Explosive, repetă el pe un ton de parcă acest 
nume american i-ar fi murdărit gura. L-am pedepsit pe câinele de 
Craighton MacFarlane prin moartea fiicei sale, am pedepsit-o pe 
una dintre prostituatele lui Mikis Kiprianou. Cealaltă ne-a scăpat. 
In consecinţă, propun să schimbăm strategia şi să ne adaptăm 


83 


noii situaţii. 

În camera mare de zi a răposatului Hossam Azzami, domnea o 
tăcere plină de respect. Nu se auzea decât foşnetul mătăniilor de 
pe şirag. 

— De la Tripoli ne-a sosit un comando special. Recunoştinţă lui 
Moammer al-Gaddafi, fratele nostru întru Allah. Vă rog să vă 
ridicaţi, fraţilor. 

Trei bărbaţi în ţinută sport se ridicară şi se înclinară adânc în 
faţa şeicului Omar. Şeicul Ahmed ben Selim se ridică la rândul 
său şi făcu prezentările: 

— lată-i pe fraţii noştri Ali Nessir, Gamal Benyusef οἱ Kabir 
Musham. 

Toţi trei se aşezară din nou. 

— II las acum să vorbească pe Ali Nessir, care vă va expune 

planul său pentru eliminarea acelui trădător scârbos de Boutros 
Boutros Ghali. 
___— Este extrem de simplu şi ne vom lipsi de Fuel-Air-Explosive. 
Intâmplarea face ca trădătorul necredincios de Boutros Boutros 
Ghali să vină săptămâna viitoare la Nicosia, ca să se întâlnească 
în secret cu trădătorul necredincios Mikis Kiprianou. Pretextul 
fiind inspectarea unui detaşament de Căşti Albastre însărcinat să 
menţină ordinea în insulă. 

Karim al Huari ridică mâna. Ali Nessir îl invită să vorbească cu 
o mişcare a bărbiei. 

— Cum ai aflat nişte informaţii, în principiu, ultrasecrete? 
întrebă tânărul islamist impresionat. 

— Avem numeroşi fraţi musulmani, nu numai în rândul 
comunităţii turce din insula Cipru, ci şi în armata turcă. Mulţi 
dintre ei regretă calea pe care o urmează ţara lor: adeziunea la 
NATO, păgânismul învăţământului şi al vieţii sociale, numirea 
unei femei în postul de prim-ministra! 

Un murmur de dezaprobare rituală răsună imediat în rândul 
celor de faţă. 

— Toate aceste scandaluri îi fac pe fraţii noştri să ne ajute mai 
mult, în special furnizându-ne informaţii, răspunse Ali Nessir. 

Karim dădu din cap, satisfăcut. 

Nessir îşi drese glasul şi continuă expunerea planului: 

— În realitate, fraţii mei întru Allah, nu vom veni cu nimic nou, 
ci vom refolosi o tehnică de atentat care şi-a dovedit eficienţa, 
întrucât este cea pe care au pus-o în aplicare înaintaşii noştri ca 
să-l trimită în infern pe Anwar El Sadat, acel infam colaborator 
care pactizase cu sioniştii şi cu Satana american. 


84 


— Bravo! strigă un iluminat. 

Ali Nessir zâmbi. 

— Dar, evident, vom adapta acest procedeu la cunoştinţele şi 
capacităţile noastre care de atunci s-au îmbunătăţit foarte mult. 
Pe scurt, vom folosi tehnica sinuciderii folosită în atentatul din 
1981 împotriva lui Sadat, deschizând focul asupra forţelor de 
ordine şi Căştilor Albastre. La vremea aceea, vreo şase dintre 
aceşti câini au fost ucişi de gloanţe şi un număr şi mai mare prin 
strivire din cauza mişcării de panică provocată în mulţime de 
împuşcături. 

Ali Nessir făcu o pauză şi bău apa dintr-un pahar întins de 
camaradul lui, Gamal Benyusef. 

— Efectul de surpriză îmi va permite să ajung pe sus asupra 
maşinii lui Boutros Boutros Ghali şi să pun acolo o mină 
magnetică reglată pentru o explozie aproape imediată. 

— Dar, obiectă un om, vehiculele diplomaților sunt blindate! 

Ali Nessir zâmbi. 

— Trebuie să ştii, frate, că acest blindaj îi protejează numai de 
atacurile din faţă, din spate şi din părţi. Din motive tehnice, mai 
ales de greutate şi, deci, de soliditate, pe care ar dura prea mult 
să le explic acum în detaliu, este imposibil să se blindeze 
acoperişul maşinilor. De aici şi stratagema noastră. 

— Remarcabil şi o dovadă de mare curaj, zise omul. Probabil 
că Allah îţi pregăteşte deja un loc în Grădina Plăcerilor. 

— Este foarte riscant, recunoscu Ali Nessir şi, dacă mor, ştiu că 
voi ajunge imediat în Jannat ca martir al războiului sfânt. Dar fii 
liniştit, frate, voi face totul ca să scap cu viaţă pentru ca braţul 
meu răzbitor să poată lovi din nou spre marea glorie a lui Allah şi 
triumful luptei noastre sfinte. 

— Poţi să ne spui mai multe? Cum ai de gând să faci ca să 
ataci singur şi pe sus vehiculul lui Boutros Ghali? 

— Drumul între Larnaka, principalul aeroport din Cipru, şi 
Nicosia, capitala, este relativ lung, rectiliniu şi mărginit de 
copaci. Nici cel mai bine organizat serviciu secret din lume nu 
poate să asigure o supraveghere fără cusur a vreo şaizeci de 
kilometri de drum cu copaci. Mă voi posta deci cu mina mea 
magnetică în unul dintre ei pe care l-am ales deja pentru 
caracteristicile lui. 

— Şi ai de gând să sari cu mina pe acoperişul maşinii? întrebă 
Karim, mirat. N-ai să reuşeşti. O să-ţi rupi gâtul! 

Ali râse scurt. 

— Şi în cazul ăsta, frate, intervine tehnica. Şi o tehnică agreată 


85 


în mod deosebit de câinii de occidentali, cel puţin de unele 
grupuri ale lor. Dar... 

Ali Nessir avu impresia că spusese şi aşa prea mult şi se trase 
spre Omar Abdel Rahman. Ahmed ben Seim transmise întrebarea 
bătrânului şeic, apăsându-l pe braţ. 

— Fraţii noştri ştiu destul deocamdată, zise Omar Abdel 
Rahman. Le vom da mai multe precizări celor care, pornind de la 
calităţile lor de trăgători sau de la aptitudinile lor fizice, vor fi 
aleşi de Ali, Gamal şi Kabir ca să participe la acţiune. 


86 


CAPITOLUL ΙΧ 


Noaptea venise brusc, o noapte întunecoasă, aşa cum se 
întâmplă totdeauna în Orient. Mercenarul nu venise acolo ca să 
facă turism, iar lentilele ochelarilor atenuau efectul puternic al 
luminilor, dar spectacolul merita privit. In timp ce supraveghea 
zona din jur, Forest privea faţa luminată a Sfinxului cu al cărui 
monolog lent începea spectacolul de sunet şi lumină. Apoi, brusc, 
reflectoare puternice îşi revărsară razele aurii asupra piramidei 
lui Keops şi a spectatorilor. 

Forest nu se putu abţine să nu întrebe cum era în zilele de 
afluenţă maximă, dacă asta se numea o asistenţă modestă. In 
fine, de data asta agrea şi el mulţimea. li folosea drept 
ascunzătoare. 

Numai că avea ochelarii pe nas de mai bine de o oră şi 
jumătate şi asta începea să-l cam stingherească. Simţea că va ἢ 
cuprins de migrenă, în ciuda maiestăţii spectacolului din care nu 
scăpa nimic. Deodată, deveni conştient de prezenţa cuiva alături 
de el. Sau mai curând de un parfum. Parfumul subtil al 
locotenentului Mizzraui. || atinse uşor în secunda următoare, apoi 
îl prinse de mână ca să-l tragă într-o parte, cu mişcare cât se 
poate de naturală. 

Părăsiră spectacolul, împiedicându-se ici şi colo de pietrele de 
pe platoul de la Gizeh. Khadija îşi parcase maşina lângă Satul 
Piramidelor. Când aproape că ajunseseră la vehicul, tânăra 
femeie îi zise: 

— In sacul de iută era, într-adevăr, domnişoara MacFarlane. Tu 
ai avut vreo problemă? 

— Nici una, răspunse omul cu ochelari negri. M-am gândit şi, 
poate că asta o să te mire, dar cred că această întâlnire 
nefericită cu cadavrul lui Whitney MacFarlane este o coincidenţă. 
Ucigaşii veniseră să o lase în mod simbolic lângă locul de unde o 
răpiseră, ca să arate lumii că trebuie să îi fie frică de ei. 
Comportamentul lor indica faptul că nu aşteptau să dea peste 
mine acolo. De altfel, mă întreb cum aş fi putut să fiu identificat 
şi urmărit de unul dintre ei. Cei care, eventual, ar fi putut să mă 
zărească sunt cei care au atacat acea locuinţă din Clinton, numai 
că amândoi sunt morţi. 

Mike îl avertizase că agenţii egipteni din Mukhabarat el-Ascari 
erau oameni de toată încrederea şi nu existau secrete pentru ei. 


87 


Preţ de o secundă, Forest se gândi la New Jersey şi la Charlene 
pe care o părăsise în urmă cu câteva zile. Charlene care, în acel 
moment, se afla în garsoniera de tranziţie de la Quantico, unde 
se străduia să participe la concursuri care ofereau călătorii de 
vis. Totul i se părea la o depărtare de ani-lumină. 

Coborâră amândoi din maşină. 

— Nu mă miră deloc, zise Khadija, strecurând cheia în broasca 
unui mic bungalou. Atât Tarik Abu Zeid, cât şi Michael O'Hara 
sunt de acord cu punctul tău de vedere. Totuşi, trebuie să fii 
foarte precaut şi să te ascunzi până mâine dimineaţă. Un vehicul 
al armatei va veni să ne ia de aici şi ne va duce la Fleliopolis, 
unde vom fi preluaţi de autorităţile militare turce. 

Tânăra femeie deschise uşa, aprinse lumina şi Mercenarul 
descoperi un fel de garsonieră cu un pat mare, un divan cu 
etajeră puţin cam demodat, un şifonier cu oglindă şi un cabinet 
de toaletă. 

— Acest bungalou este o ascunzătoare a noastră, zise Khadija. 
Nu e luxul de pe lume, dar, pentru o noapte, e destul de 
convenabil. 

Mercenarul nu o contrazise. 

— Ţi-am pus bagajele în dulap, preciză Khadija. Ţi-e foame? 

— E puţin cam devreme pentru cină. Voi face un duş şi o să 
mă schimb. Şi mai ales o să scap de afurisiţii ăştia de ochelari. 
Era timpul să-ţi faci apariţia, locotenente! 

— Locotenentul Mizzraui soseşte totdeauna la timp, domnule 
căpitan. 

— Aţi vorbit deci cu O'Hara, zise Mercenarul, alegându-şi o 
pereche de pantaloni subţiri, dar puţin mai închişi la culoare, şi o 
cămaşă asortată. 

Khadija aprinse o ţigară Cleopatra şi se aşeză pe pat, picior 
peste picior. 

— Da. Nu a fost surprins când i-am anunţat moartea 
domnişoarei MacFarlane. Ne-a rugat să transportăm cadavrul la 
ambasadă pentru autopsie. Cererea lui a fost acceptată. 

Forest intră în cabinetul de toaletă, îşi scoase ochelarii şi 
începu să se dezbrace. Uşa foarte subţire le permitea să continue 
conversaţia. 

— Experții voştri vor face nişte analize, dar e convins că asta 
nu va duce la nimic nou. Ucigaşul domnişoarei MacFarlane şi al 
acelei ca//-giri sunt una şi aceeaşi persoană: Rauf Bensaid. 

— Şi misiunea noastră? continuă cum fusese stabilit? 

— Nu există motive pentru modificarea planurilor, răspunse 


88 


Khadija. Mikis Kiprianou te aşteaptă mâine după-amiază. Mi-a 
fost transmis locul întâlnirii. Ţi-l spun când ieşi. 

— OK, zise Mercenarul, deschizând apa ca să se bărbierească 
înainte de a face duş. 

Când ieşi, puţin mai târziu, cu haine curate şi o bantă nouă pe 
ochi, Khadija Mizzraui era întinsă pe pat. Fuma o ţigară 
Cleopatra, citind ziarul A/ Ahram, marele cotidian egiptean. 

— În ziar nu scrie încă nimic despre Whitney MacFarlane. Dar 
o să scrie, zise ea, întorcându-se pe o parte. E aproape sigur că 
acest caz oribil va readuce în actualitate psihoza atentatelor din 
ţară. 

Mercenarul dădu afirmativ din cap, ridicându-şi şuviţa rebelă 
de pe frunte. Acea femeie întinsă pe pat, sub lumina aurie a 
veiozei... Şi mirosul greu, pătrunzător, al ţigării care se amesteca 
cu cel subtil, aerian, al parfumului ei... Işi dădea osteneala să fie 
ademenitoare, prefăcându-se în acelaşi timp că stă de vorbă 
„serios”. Asta, nu era provocare, ci cruzime! 

Tânăra femeie zâmbi, împături ziarul şi se întoarse pe spate. 
Corpul scăldat de lumină scotea la iveală forme impresionante. 
Închise ochii. El se apropie şi o sărută pe buze. Ea mârâi uşor şi îl 
sărută cu pasiune. În timp ce-o săruta, Forest îi desfăcu unul câte 
unul nasturii bluzei. Tânăra femeie gemea uşor la fiecare nasture 
descheiat. Fusta nu opuse nici cea mai mică rezistenţă mâinii lui 
de specialist. Nici proprietara ei. Ba chiar îl ajută. 

Era într-adevăr o capcană. Locotenentul Mizzraui nu purta nici 
un fel de lenjerie intimă. Era aşa cum şi-o imaginase privind-o 
mai adineauri în maşină. Frumoasă de ţi se tăia răsuflarea. 
Tânăra femeie îl lăsă să ia iniţiativa, lungită, nemişcată ca o 
statuie a reginei Nefertiti, cu pleoapele pe jumătate deschise 
peste ochii de lavă neagră. Sânii, solemni ca nişte piramide, se 
ridicau cu mândrie în lumina discretă a bungaloului. Forest se 
aplecă peste ea şi îşi aşeză gura pe unul din ei. Ea nu spunea 
nimic, dar o simţea încordată ca un arc. Apoi tânăra femeie îl 
prinse de ceafă şi îi afundă faţa între sâni. 

— Cine spunea că nu semăn cu o dădacă? întrebă ea cu o 
voce răguşită. 

Forest nu răspunse. 

Apoi, brusc, tânăra se ridică, imprevizibil, îi respinse capul şi 
zise în timp ce-i scotea chiar ea pantalonii: 

— Nu fi chiar atât de grăbit, domnule american. Apropo, 
întâlnirea cu Mikis Kiprianou este fixată după-amiază la ora 
şaisprezece şi treizeci de minute la hanul Famagusta din Nicosia. 


89 


Spunând asta, tânăra femeie îi scoase virilitatea deja întărită, 
electrizând-o cu atingerea uşoară a degetelor. 

— Dar... bâigui Forest, întrebându-se ce voia. 

Dar înţelese imediat. 

— Asta ca să-ţi spun, domnule căpitan, că decolând mâine 
dimineaţă în zori şi făcând două ore şi jumătate cu avionul ca să 
ajungem la Larnaka, vom avea mult, mult timp la dispoziţie ca să 
vizităm insula Afroditei. 

Apoi tăcu, considerând că rezultatul mângăâierilor ei e 


satisfăcător. După care se iubiră cu furie. 
* 


« « 


Sosiţi în ajun cu un aparat al aviaţiei turce, Mercenarul şi 
locotenentul Mizzraui nu părăsiseră camera decât seara pe 
răcoare, ca să ia masa la un mic restaurant pitoresc foarte 
aproape de hotel. La naiba cu vizitele turistice! De altfel, nu se 
aflau acolo pentru asta. Adevărul era că între meterezele care 
închideau cartierul turc din Nicosia domnea o căldură toridă. 
Drept pentru care avusese înţelepciunea să stea în răcoarea 
relativă procurată de ventilatorul din mica lor cameră de hotel. 
Avuseseră tot timpul să repereze locul unde se afla hanul 
Famagusta care, de altfel, se afla doar la câteva sute de metri de 
hotel, dar, bineînţeles, în sectorul grec al capitalei cipriote. 

In rest, un mercenar american ca Nike Forest şi un locotenent 
din Mukhabarat el-Ascari precum Khadija Mizzraui aveau o mie 
de feluri plăcute în care să-şi omoare timpul. 

Forest intră pe bulevardul Kyrenia, apoi traversă la capătul ei 
strada Istanbul, care făcea turul meterezelor prin interior ca să 
ajungă pe Athena Avenue. Apoi, dacă apucai pe bulevardul 
Athena, puteai să ieşi din sectorul turc pe strada Dhimonaktos şi 
să ajungi pe bulevardul Kapotas, exact în exteriorul vechilor 
ziduri. 

Dar azi, după ce o sărutase pe Khadija, o luă în sens invers şi 
se îndreptă spre strada Nonou, exact în spatele hotelului lor. 
Trebuia să vină singur la întâlnirea cu Mikis Kiprianou. Tânărul 
şef al mişcării Eoka B nu vedea cu ochi buni Mukhabarat el- 
Ascari, chiar dacă aceasta, în fond, jucase un rol deloc neglijabil 
în organizarea întâlnirii. 

Forest ajunse în curând la zidul cenuşiu şi arcada mare care 
constituia trecerea între sectoarele ocupate de fraţii duşmani din 
insula Cipru: grecii şi turcii. Principala preocupare a Căştilor 
Albastre care făceau de pază între două şiruri de sârmă 


90 


ghimpată ruginită era să-şi găsească un colţişor de umbră ca să 
nu să prăbuşească precum muştele. Funcţionarul aruncă o 
privire neglijentă la coperta paşaportului american, făcu un semn 
cu capul şi Mercenarul părăsi fără altă formalitate sectorul turc al 
Nicosiei. Dacă ar fi ştiut că lucrurile se petreceau astfel, ar ἢ 
trecut cu arma. 

Restaurantul Famagusta se afla doar la câţiva metri după 
poarta Kyrenia, pe o stradă pietonală din cauza îngustimii sale. 
Numai strada principală era pavată, cu ο rigolă centrală. 
Trandafirii şi smochinii creşteau pe trotuarele nisipoase. 

Intrând în restaurant, Forest fu mai întâi orbit de diferenţa de 
luminozitate. Apoi zări un bărbat în vârstă care îşi termina 
mâncarea din farfurie. Era ora şaisprezece şi treizeci de minute şi 
ora dejunului trecuse. 

— İl caut pe Mikis Kiprianou, zise Mercenarul. 

Bătrânul îi arătă cu degetul spre o uşă, la stânga barului. 
Forest se apropie, dădu la parte perdeaua de perle şi se pomeni 
nas în nas cu ţeava unei puşti Kalaşnikov AKS-74. Devie cu 
muchia palmei ţeava armei şi, aruncându-se în spate, se 
rostogoli printre mese. Se ridică, gata s-o ia la fugă spre ieşire, 
dar se opri brusc. Alţi doi oameni înarmaţi cu puşti Kalaşnikov îi 
barau ieşirea. 

Soldaţii Naţiunilor Unite se aflau la mai puţin de o sută de 
metri. Dar la ce bun să strige? 


91 


CAPITOLUL Χ 


Mercenarul înţelese imediat ce i se întâmplase, recunoscându- 
i pe unii dintre tipii care îi barau drumul. Acel individ mic de 
statură şi oacheş, cu părul negru şi faţa năpădită de barbă, se 
afla în avionul militar turc care îi adusese de la Heliopolis la 
Larnaka. Un spion din A/-/khwân al-muslimun în rândul armatei 
turce. Un fapt neplăcut previzibil şi imposibil de evitat. Dar 
ceilalţi? Complicii lui! Probabil că golise localul, cu forţa sau în 
schimbul banilor, şi înlocuise personalul şi clientela cu fraţii lui 
Allah. 

— Ridică mâinile! îi ordonă oacheşul. Fără grabă. Să putem 
vedea dacă ai trecut linia de demarcaţie cu jucăria germană pe 
care am remarcat-o în bagaje... . 

Mercenarul se întorsese spre el. lil auzea pe celălalt 
apropiindu-se. 

— Laşi arma când îţi spun eu, Abdel, zise şeful. Mai întâi legi 
mâinile. 

Tipii ăştia aveau intenţia să-l ia prizonier sau să-l lichideze 
imediat? Era o întrebare care prezenta oarecare interes. Oricum, 
cine cădea în mâna acestei organizaţii putea să-şi ia adio de la 
viaţă. Deci, mai bine să încerce ceva cât mai avea mâinile libere. 

— Ştiu ce crezi, zise oacheşul. Că n-o să tragem din cauza 
Căştilor Albastre. Poţi să-ţi încerci şansa, dacă vrei, şi-ai să vezi. 
Până când vor înţelege că se întâmplă ceva neobişnuit, până vor 
primi ordin să intervină, sau să nu intervină, orice e posibil. Până 
să-şi încarce puştile să vină să vadă ce s-a întâmplat, se va face 
întuneric. Şi întuneric se va face şi în viaţa ta, efendi. 

Forest ştia că adversarul său avea dreptate. Dar ştia şi că îşi 
va încerca neapărat norocul. 

Cu coada ochiului valid, Mercenarul îl reperă pe bătrânul 
aşezat la masă în faţa farfuriei. Individul mânca mai departe. 
Mercenarul îşi zise că nu era un membru al organizaţiei „Fraţii 
Musulmani” ci, mai probabil, un indigen luat de pe stradă şi 
obligat să facă figuraţie. Cu atât mai rău pentru el. Era singur, 
neînarmat în acea sală mică şi întunecoasă. Mercenarul nu avea 
timp de pierdut cu sentimentele. Şi nu era vina lui dacă bătrânul 
făcuse o alegere proastă. 

Asumându-şi toate riscurile, Forest se lăsă să cadă simultan în 
genunchi şi într-o parte ca să ajungă sub masă. Armele celor doi 


92 


tipi care păzeau uşa se lăsară în jos ca să-l secere. Mercenarul nu 
vedea, dar presupunea că arma dinspre bucătărie făcea acelaşi 
lucru. Dar, exact în momentul în care puştile de asalt sovietice 
intonară cântul lor de moarte, americanul făcu un salt uimitor în 
aer, lovind puternic masa. 

Inainte de a cădea pe podea, împinse simultan masa cu o 
lovitură de picior spre stânga, în direcţia bucătăriei, şi cu ambele 
mâini pe bătrânul care mânca spre dreapta, spre militarii turci. 

Rezultatul îi depăşi toate speranţele. „Fratele” dinspre 
bucătărie căzu pe spate, în timp ce jumătate din încărcătorul 
puştii sale ciopârţi tencuiala tavanului. De cealaltă parte, ceilalţi 
doi nu avură nici măcar reflexul de a reacţiona. Se pomeniră 
peste ei cu bătrânul şi farfuria lui de mâncare. 

Unul dintre ei urlă de durere, pomenindu-se pe faţă cu 
mâncarea fierbinte. Celălalt scoase un strigăt şuierător, 
semănând în mod ciudat cu un burduf care se dezumflă. 

Plonjând în urma bătrânului, Mercenarul ajunse peste toţi trei 
şi puse mâna în trecere pe o armă Kalaşnikov. Se ridică apoi, cu 
spatele la uşă, ţinând la respect pe toţi cei aflaţi în sala localului. 

— Nici o mişcare, altfel vă sparg! răcni Forest. 

Intr-adevăr, după cum spusese oacheşul, Căştile Albastre nu 
făcură nici o mişcare. Dar motivul era extrem de simplu. Având 
în vedere grosimea zidurilor de piatră, Mercenarul îşi zise că nu 
auziseră salva de puşcă. 

Cei patru turci se ridicară într-o stare jalnică. 

— You, old man, get out and never come back. 

Bătrânul nu aşteptă să i se spună de două ori. Era foarte 
emoţionant să vezi cât de bine era înţeleasă limba engleză la 
Nicosia... 

In timp ce bătrânul deschidea uşa, Mercenarul se deplasă uşor 
într-o parte, ca să nu-şi piardă din vedere prizonierii. Deodată, 
Forest îl văzu pe bătrân dându-se înapoi, parcă terorizat. 

Poate că, până la urmă, Căştile Albastre auziseră ceva. 

Nici vorbă! Cauza fricii bătrânului era, pur şi simplu, 
locotenentul Khadija Mizzraui care se apropia în pas alergător cu 
pistolul în mână. 

— N-ai păţit nimic? zise ea, în timp ce sala localului era 
invadată de un grup de oameni înarmaţi cu pistoale-mitralieră 
Uzi. 

— Nimic, totul e bine, răspunse Mercenarul. Dar cine sunt 
aceşti domni? 

— la te uită! zise Khadija, recunoscându-l pe subofițerul din 


93 


armata turcă. Ăsta e chiar prietenul nostru... 

— Nişte tipi hazlii, zise Mercenarul, ştergându-şi geaca pătată 
şi făcându-i semn bătrânului s-o ia la sănătoasa. 

— Mda, bombăni unul dintre nou-veniţi. E mai uşor să te duci 
şi să gazezi copii kurzi la hotarul ţării sau să torturezi prizonierii 
politici în închisorile din Ankara decât să te aperi în faţa unui 
luptător de valoare. Sunteţi la fel de josnici ca măcelarii din 
Rwanda sau cetele de asasini din Haiti. Sunteţi tari când e vorba 
să asasinați nevinovaţi lipsiţi de apărare. Dar sunteţi nişte otrepe 
când trebuie să înfruntaţi un inamic competent. 

După toate aparențele, acel domn avea o mare stimă faţă de 
armata turcă! 

Individul se apropie de Mercenar şi îi strânse mâna cu putere. 

— Felicitări, căpitane Forest. Sunt mândru că te cunosc. Sunt 
Athamas Pilakrate, locotenentul lui Mikis Kiprianou. Acest han 
este unul dintre locurile noastre obişnuite de întâlnire, ţinut de 
partizanii noştri. Dar, fireşte, înainte de ora întâlnirii cu şeful 
meu, am venit pentru o reperare discretă a locului şi am 
constatat că aceşti mizerabili îi luaseră pe sus pe ocupanţii 
legitimi ai hanului şi îi înlocuise. 

Se întoarse spre uşă şi ordonă: 

— Luaţi-i pe aceşti trei ticăloşi. Vor servi drept monedă de 
schimb pentru recuperarea alor noştri. 

Zis şi făcut. Practic, sub nasul trupelor ONU! 

Văzând privirea mirată a Mercenarului, Athamas Pilakrate zise: 

— Organizaţia noastră este foarte puternică în sectorul grec al 
insulei. 

— Unde este domnul Kiprianou? întrebă Mercenarul. 

— Dacă mă urmezi, am să te conduc la el. L-am dus într-un loc 
sigur când am descoperit şiretenia grosolană a acestor imbecili 
de turci. Dar, dacă doreşti să treci pe la hotel ca să te schimbi, 
nu ne grăbim. Secretarul general ONU soseşte abia săptămâna 
viitoare. 

— Ce legătură are asta cu prezenţa mea aici? 

— Păi, Mikis Kiprianou contează pe dumneata ca să ne ajuţi în 
asigurarea securităţii convoiului între Larnaka şi Nicosia. După 
cum poţi constata, unele locuri ale insulei nu sunt prea sigure în 
aceste vremuri. Sunt cam prea mulţi „fraţi” peste tot în vara 
asta! lar informaţiile noastre în această privinţă par să indice că 
secretarul general ONU este deosebit de ameninţat. 

Forest se aşeză jos, năucit de această veste. 

— Secretarul Boutros Boutros Ghali? 


94 


— Natural. Agentul special principal Michael O'Hara, şeful 
SQUAD-ului, nu ţi-a spus nimic? 
— Ba da, ba da, fireşte... mormăi Forest. 


La urma urmelor, nu se afla acolo ca să stârnească panică. 
* 


« « 


— Ticălosul de Mike... murmură el în timp ce se întorcea la 
hotel împreună cu Khadija. 

— Nu te supăra, zise egipteanca. Dacă ţi-ar fi spus adevărul, 
n-ai fi acceptat. 

— Dar îţi dai seama, baby! Ai văzut şi tu drumul de la Larnaka. 
Ca să fii sigur că Boutros Boutros Ghali nu se expune nici unui 
risc, ar trebui să postezi un om sub fiecare platan! 

— Singura soluţie este să cerem motociclete lui Kiprianou, să 
facem parte din escortă şi să fim cu ochii în zece, răspunse 
Khadija. 

Mercenarul se uită la ea, întrebându-se dacă nu cumva 
glumea. Apoi, brusc, îşi dădu seama că avea dreptate. 

* 


x x 

Ziua încercării. 

Puțin cam stingherit în uniforma lui de Cască Albastră 
împrumutată de la un tânăr recrut - celelalte erau prea mici 
pentru înălţimea lui - Mercenarul era cu ochii în zece, după cum 
îl sfătuise Khadija Mizzraui. Ea însăşi se afla în partea stângă a 
maşinii oficiale - o limuzină Mercedes blindată - care îi 
transporta pe Boutros Boutros Ghali şi pe Mikis Kiprianou de la 
Larnaka la Nicosia. Forest se afla în partea dreaptă. In faţă, se 
deplasa o maşină echipată cu mitralieră aparţinând Naţiunilor 
Unite, iar în spate veneau două maşini Lada speciale ale 
organizaţiei Eoka B. 

Atacarea convoiului ar fi constituit o adevărată sinucidere. Dar 
tocmai asta era una dintre specialităţile „Fraţilor Musulmani”: 
organizarea unui mic comando sinucigaş. 

Parcurseseră deja douăzeci de kilometri sub un soare fierbinte 
şi fără cel mai mic incident. Deodată, Mercenarul fu atenţionat 
de al şaselea simţ. Pe stânga, nişte măgari şi câţiva catări 
păşteau pe un câmp îngălbenit de caniculă. Pe dreapta drumului, 
în spatele liniei formate de copaci, se întindea cât vedeai cu ochii 
o livadă de măslini. 

Nimic suspect. Mercenarul îşi zise că al şaselea simţ se ţinea 
de şotii. [η acel moment, un freamăt aproape imperceptibil într- 


95 


un copac - aproape cel mai stufos de la plecarea din Larnaka - îl 
făcu să înţeleagă că intuise bine. 

— Alarmă! strigă el. Pericol în copac! 

Dar, chiar în acea secundă, vreo şase oameni, înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră Ingram, ţâşniră dintre măslinii de pe marginea 
drumului şi deschiseră focul asupra escortei lui Boutros Boutros 
Ghali. 

— Shit! exclamă  Mercenarul, culcându-şi motocicleta la 
pământ şi aruncându-se pe burtă. 

In timp ce scotea pistolul VP 70, Forest îşi zise că fuseseră 
atacați de un comando sinucigaş. Ce puteau să spere acei 
smintiţi? Gloanţele lor ricoşau pe caroseria limuzinei blindate. Tot 
ce puteau să spere era lichidarea câtorva Căşti Albastre înainte 
de a fi ei înşişi expediaţi în Grădina lui Allah. 

Imposibil de înţeles! Forest ochi unul şi apăsă pe trăgaci. 
„Fratele” făcu o adevărată săritură înapoi şi se prăbugşi printre 
măslini, udând cu sângele lui pământul uscat al insulei Cipru. 
Mitraliera se rotise spre dreapta şi începea să tragă. Atacatorii nu 
puteau rezista mai mult de cinci minute. Un fleac. 

Deodată, maşina oficială se opri, înclinându-se uşor spre 
dreapta. Două cauciucuri sparte. 

Mercenarul îşi dădu brusc seama că atacul islamiştilor avea o 
logică. Un bărbat se aruncase cu capul înainte din vârful unui 
copac. L-ai fi putut lua drept un adevărat nebun sau un 
kamikaze. De altfel, gestul lui nu era departe nici de unul şi nici 
de altul. Dar omul - care nu era altul decât libianul Ali Nessir - 
era legat de copac cu un elastic gros de culoare roşie. In timp ce 
unii se aruncau în gol din plăcere sau pentru senzaţii tari din 
vârful celebrului Golden Gate, acesta îşi dăduse drumul din vârful 
unui copac cu un elastic mai scurt, dar principiul era acelaşi. Cu 
deosebirea că, în mâinile întinse spre maşină, tipul ţinea o mină 
magnetică, fiind clar că voia s-o plaseze pe acoperişul maşinii 
oficiale, singurul punct vulnerabil al vehiculelor blindate. 

Mercenarul înjură printre dinţi. Maşina lui Boutros Boutros 
Ghali nu putea să fie degajată! Nu avea cum să-l nimerească pe 
acel zburător-kamikaze fiind lungit pe asfalt. Fără să ia în seamă 
gloanţele care veneau din toate părţile, Forest se ridică 
fulgerător. Prea târziu. Tipul ajunsese practic pe Mercedes. 

Apoi, printr-un noroc formidabil, rată ţinta. 

Se ridică doi metri în aer, după care căzu din nou, străduindu- 
se să ajungă pe acoperişul Mercedes-ului. De data asta, era pe 
direcţia potrivită. Dar acum Forest se afla în picioare în bătaia 


96 


gloanţelor. Uită de toate. Pentru asta fusese angajat. Strânse cu 
amândouă mâinile mânerul armei şi ţinti corpul teroristului, 
apăsând de două ori pe trăgaci. Puțin cam jos. Rectifică tirul şi 
trase iar de două ori. Forest ar fi jurat că nimerise ţinta chiar mai 
înainte de a vedea rezultatul. Se avântă printre gloanţele care 
şuierau ca un roi furios de bărzăuni. 

Văzu tresărirea de agonie care agita corpul lui Ali Nessir. 
Alergă cu disperare, simțind aerul fierbinte şi plin de mirosul de 
cordită atacându-i plămânii. La câte secunde reglase teroristul 
mina? Nu la multe! Nu trebuia să lase agresaţilor timp să 
dezlipească mina de pe acoperiş şi să scape de ea. Totuşi, 
prevăzuse o mică marjă pentru o a doua încercare sau poate 
chiar pentru o a treia. Forest spera din tot sufletul acest lucru 
când ajunse, gâfâind, sub cadavrul libianului care se mişca la 
capătul elasticului. Acesta dădu drumul minei. Mina se rostogoli 
pe şosea, urmată de Mercenar care reuşi, în sfârşit, s-o prindă, 
primind în acelaşi timp peste el şi un duş de sânge şi de materii 
moi: mulţumirea trimisă de Ali Nessir din Paradisul Vitejilor. 
Mercenarul lovi puternic mina cu piciorul, expediind-o printre 
măslini. Răsuflă uşurat când o văzu făcând explozie, răvăşind 
pământul şi trupul unui „frate”. 

Se terminase. Câţiva morţi. Boutros Boutros Ghali, Mikis 
Kiprianou şi escorta lor scăpaseră ieftin, dar în ultima clipă. 

După constatarea pierderilor, Mercenarul se întoarse ca să 
vadă ce se întâmplase cu fata. Şi o văzu întinsă lângă 
motocicletă. Poate că puţin mai plină de praf decât în ziua în 
care o cunoscuse. Dar chestia asta se putea aranja sub duş. 
Dacă i-ar fi propus să facă duşul împreună, ca să economisească 
apa, un dar foarte preţios pe acele meleaguri, atunci totul ar fi 
fost o încântare. A 

Tânăra femeie văzu că se uita la ea. li zâmbi de departe, apoi 
îi adresă un semn cu mâna, ridicând în sus degetul mare ca să-i 
arate cât de mult îl admira. Datorită curajului său, compatriotul 
ei Boutros Boutros Ghali, omul păcii, fost ministru al lui Sadat, 
scăpase cu viaţă. 

Forest zâmbi şi el şi îi răspunse cu acelaşi semn. 

Atunci simţi, în dreptul umărului stâng, impactul fierbinte al 
proiectilului care îi intra în carne. Fusese nimerit de un glonţ 
rătăcit. 

Când înţelese, se făcuse deja noapte. 

* 


« * 


97 


Charlene se ridică şi îl scutură pe Mercenar. Apoi se dădu 
înapoi şi admiră pansamentul pe care i-l făcuse la umăr. 

— Grozav! zise ea foarte satisfăcută. 

După care se aşeză pe pat şi, fără altă introducere, începu să- 
şi desfacă bluza, eliberându-şi sânii somptuoşi care îl fascinaseră 
pe Forest din prima zi. De la întoarcerea şi spitalizarea lui în 
centrul de la Quantico, Charlene nu vrusese să părăsească deloc 
camera unde se considera că se odihneşte. 

— Aiurea! Ce odihnă? zisese O'Hara surprinzând fără să vrea 
preambulurile unei partide amoroase care se anunţa foarte 
toridă. 

De atunci Charlene închidea uşa când îi venea să facă nebunii 
în aşternut. 

Tânăra negresă începu să-i desfacă pantalonii de pijama. Apoi 
se opri brusc şi se ridică. 

— Ce-ai păţit, baby! Vreo problemă? 

— Nu! Ştii ce-am vorbit înainte de plecarea ta în Egipt? 

— Păi... 

— Despre călătorie! Ai spus că vii cu mine dacă câştig una. 

— Ah, da, îmi amintesc... 

— Păi, am câştigat! 

— Da? zise Mercenarul uimit că acest gen de concurs îşi arată 
uneori roadele şi totodată înspăimântat la gândul că va trebui să 
suporte o călătorie organizată. Şi în ce loc e călătoria ta de vis? 

Charlene ajunsese la masă. Luă de acolo o hârtie pe care ο 
desfăcu, foarte veselă. 

— la ascultă! Stațiune balneară mică şi încântătoare de pe 
malul Mediteranei unde se practică sportul cu pânze, schiul 
nautic etc.... 

— Şi cum îi zice? 

— Nu ţi-am spus? li uit tot timpul numele. 

Charlene se uită în partea de jos a paginii şi exclamă: 

— Am găsit! Limasol, în mica şi pitoreasca insulă Cipru, nu 
departe de coastele Turciei. Un loc liniştit unde totdeauna e timp 
frumos! 


98 


CUPRINS 


CARTO να μα νο ο ο ο ο ο ο ος 4 
CAPIPOLUL-I ee decat seste ο a ο ο ae ο ο 20 
CAPITOLUL ων tacă ορ oa ο. ac paie 28 
CAPITOLUL ρα sl aaa aa ον d dn ata aaa Sad 37 
ναί πα κα πο ο αμ κακο κ 44 
πο κ ο ο ο ο ον ο ο E ο ως 57 
CAPITOLUL αν ντ ο ο ο ο ο ο ο 70 
δν ων νο ο ο ο ος 80 
CAPIPOLUL Το κ ao a ae ea aaa oala ροκ νο ανα 87 
CAPITOLUL ΧΑ ορ ιρλ lt ae Sat a 0 tata 92 
CUPRINS o area ο aa al νο ο a ata dr 99 


99 


Exterminatorul! 


Exterminatorul : 


Exterminatorul! j 


UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


— Pentru lupta de aproape, zise în cele 
din urmă MacFarlane, am un lot foarte 
interesant de pistoale-mitralieră americane 
MAC-10 de calibru 45 cu încărcătoare de 
treizeci de cartuşe. Poate că vom găsi o 
posibilitate de a furniza surdine pentru aceste 
arme, dar trebuie să verific. Fost membru al 
contraspionajului egiptean (Mabâes), 
reconvertit în traficant de arme, Shain 
folosise foarte inteligent vechile rețele de 
relații şi, actualmente, piața lui se întindea asupra unei mari părți din Orientul 
Apropiat, Africa de Nord şi fosta Iugoslavie. 

Craighton MacFarlane venea de la CIA. În momentul retragerii, acesta urmase 
o traiectorie prea „frecventă” după părerea serviciilor secrete din lumea întreagă. Şi 
εἰ se ocupa cu armele, sprijinindu-se pe vechile reţele, şi aproviziona, în funcţie de 
conflictele care izbucneau pe glob, traficanţi precum Mehmed Shain. 

EX 


„Nu zic, nenişorule, că n-ar fi adevăr în toată chestia asta. Dar nu poţi aştepta ca 
treaba să se rezolve de la sine trăgând la aghioase. Altfel, vom transforma lumea 
într-un abator monstruos şi toţi vom ajunge să ne miroasă gura a flori mai repede 
decât te-ai aştepta. ” 

Agent special Michael O” Hara, şef al SQUAD 


II 


ISBN 973-9127-93-9 Lei 25.000