Arturo Perez-Reverte — Regina Sudului

oer 


Arturo Pérez-Reverte 


Regina 
Sudului 


POLIROM 


ARTURO PEREZ-REVERTE 


REGINA SUDULUI 


Traducere din limba spaniolă de : Dragoş Cojocaru 


Editura Polirom 


2004 


Lui Elmer Mendoza, Julio Bernal 
şi César Batman Guemes. 
Pentru prietenie. Pentru melodie. 


Sună telefonul şi ştiu că aveau să o ucidă. Ştiu cu atâta 
certitudine, încât rămase nemişcată, cu aparatul de ras ridicat, 
cu părul lipit de faţă, în aburul apei fierbinţi ce picura pe faianţă. 
Bip-bip. Se opri şi tăcu mâlc, ţinându-şi răsuflarea, ca şi cum 
nemişcarea sau tăcerea ar fi putut schimba cursul celor deja 
întâmplate. Bip-bip. Stătea în cadă, depilându-şi piciorul drept, 
cu apa plină de săpun ajungându-i până la brâu, iar pielea ei 
goală se înfiora de parcă tocmai ar fi plesnit robinetul cu apă 
rece. Bip-bip. La combina din dormitor, Los Tigres del Norte 
cântau istorisiri despre Camelia la Tejana. Trădarea şi 
contrabanda, spuneau ei, sunt de nedespărţit. Se temuse mereu 
că aceste cântece erau nişte prevestiri, iar acum, dintr-o dată, 
deveniseră realitate întunecată şi ameninţare. Blondul o luase 
peste picior pe chestia asta; dar sunetul acela îi dădea dreptate 
ei şi i-o refuza Blondului, îi refuza dreptatea şi mai multe alte 
lucruri. Bip-bip. Puse deoparte aparatul de ras, ieşi încet din 
cadă şi merse, lăsând urme de apă, până în dormitor. Telefonul 
era pe cuvertură, mic, negru şi sinistru. Îl privi fără să-l atingă. 
Bip-bip. Ingrozită. Bip-bip. Târâitul său se amesteca cu cuvintele 
cântecului, ca şi când ar fi făcut parte din el. Deoarece 
contrabandiştii, spuneau în continuare Los Tigres, nu iartă nimic. 
Blondul folosise aceleaşi cuvinte, râzând cum obişnuia el să 
facă, în timp ce îi mângâia ceafa şi îi arunca telefonul în poală. 
Dacă vreodată sună, înseamnă că eu voi fi mort. Atunci, fugi. 
Cât poţi, negruţo. Fugi şi nu te opri, fiindcă eu n-am să fiu acolo 
să te ajut. lar dacă ajungi în viaţă oriunde ai ajunge, trage o 
tequila în amintirea mea. Pentru momentele noastre bune, 
scumpete. Pentru momentele noastre bune. Atât de iresponsabil 
şi de curajos era Blondul Dâvila. Virtuozul de pe Cessna. Regele 
pistei scurte, îl numeau prietenii şi, de asemenea, don Epifanio 
Vargas: în stare să ridice avionete în trei sute de metri, cu 
pachetele lor de zăpadă şi de mieluşei fără purici!, şi să zboare 
razant peste apă în nopţi negre, în susul şi în josul frontierei, 
eludând radarele Poliţiei Federale şi vulturii de la DEA. În stare, 


1 „Zăpada” e cocaina, pomenita în alte rânduri şi sub alte nume: praful alb 
sau Dona Blanca, Alte droguri vor apărea sub denumiri mai mult sau mai 
puţin metaforizate. Astfel, guma din munţi (goma de la sierra) e un haşiş de 
calitate ş.a.m.d. 


de asemenea, să-şi joace propriile cărţi pe la spatele şefilor. Şi 
în stare să piardă. 

Apa care îi cădea de pe trup formase o baltă la picioarele ei. 
Telefonul continua să sune, şi ştiu că nu era nevoie să răspundă 
ca să se încredinţeze că norocul Blondului se isprăvise. Acest 
fapt era suficient ca să-i asculte instrucţiunile şi să plece în 
goană; însă nu-i uşor să accepţi ca un simplu bip-bip să schimbe 
dintr-o dată drumul unei vieţi întregi. Aşa încât, în cele din urmă, 
înşfăcă telefonul şi apăsă butonul, ascultând: 

— L-au spart pe Blond, Teresa. 

Nu recunoscu vocea. Blondul avea prieteni, iar unii erau 
credincioşi, obligaţi de codul din vremurile când treceau 
marijuana şi pungi cu aia fină în jantele maşinilor prin El Paso, 
îndreptându-se spre Uniunea Americană. Putea fi oricare dintre 
ei: poate Rotas Adevăratul, sau Ramiro Vâsquez. Nu-l recunoscu 
pe cel care suna, şi nici n-avea nevoie, fiindcă mesajul era clar. 
L-au spart pe Blond, repetă vocea. L-au omorât, şi pe vărul lui la 
fel. Acum urmează familia vărului lui, şi tu. Aşa că fugi cât poţi. 
Fugi şi nu te opri. Apoi convorbirea se întrerupse, iar ea îşi privi 
picioarele ude pe parchet, îşi dădu seama că tremura de frig şi 
de frică şi se gândi că, oricine sunase, repetase chiar cuvintele 
Blondului. ŞI-I închipui încuviinţând atent, prin fumul de trabuc şi 
printre paharele dintr-o cârciumă, cu Blondul în faţa lui, arzând 
marijuana şi ţinându-şi picioarele încrucişate sub masă, aşa cum 
obişnuia să se aşeze, cu cizmele de cowboy din piele de şarpe 
cu vârfuri ascuţite, cu eşarfa sub gulerul cămăşii, cu scurta de 
pilot pe spătarul scaunului, cu părul blond tuns zero, cu 
zâmbetul caustic şi sigur. Fă asta pentru mine, camarade, dacă 
au să mă facă arşice. Să-i spui să fugă şi să nu se oprească, 
fiindcă or să vrea s-o sece şi pe ea. 

Panica apăru pe neaşteptate, foarte deosebită de spaima 
rece pe care o simţise înainte. Acum fu o explozie de 
deconcertare şi de nebunie, scurtă, uscată, care o făcu să ţipe, 
punându-şi mâinile în cap. Picioarele nu erau în stare să o 
susţină, aşa că se lăsă să cadă pe pat. Privi împrejur: marginile 
albe şi aurii ale perniţei, tablourile de pe pereţi cu peisaje tare 
ca lumea şi cu perechi plimbându-se în apusuri de soare, 
bibelourile din porțelan pe care le colecţionase ca să le alinieze 
pe consolă, în intenţia ca acest cămin al lor să fie frumos şi 
confortabil. Ştiu că nu mai era un cămin şi că în câteva minute 


avea să devină o capcană. Se văzu în oglinda mare a dulapului: 
goală, udă, cu părul închis la culoare lipit de faţă, iar printre 
şuviţe ochii ei negri larg deschişi, ieşiţi din orbite de groază. Fugi 
şi nu te opri, spuseseră Blondul şi vocea care repeta cuvintele 
Blondului. Atunci o luă la fugă. 


1 
Căzui din norii peste care-umblam 


Întotdeauna crezusem că narcomelodiile mexicane erau nişte 
cântece şi nimic mai mult, iar Contele de Monte Cristo era un 
roman şi nimic mai mult. l-am comentat acest lucru Teresei 
Mendoza în ultima zi, când a acceptat să mă primească, 
înconjurată de bodyguarzi şi de poliţişti, în casa în care locuia, 
din cartierul Chapultepec, statul Sinaloa. L-am menţionat pe 
Edmond Dantés, întrebând-o dacă citise cartea, iar ea mi-a 
adresat o privire tăcută, atât de lungă încât m-am temut că 
discuţia noastră avea să se termine chiar atunci. Apoi s-a întors 
către ploaia care lovea în geamuri, şi nu ştiu dacă o umbră a 
luminii cenuşii de afară ori un zâmbet îngândurat i-a desenat pe 
gură o trăsătură stranie şi crudă. 

— Nu citesc cărţi, a spus. 

Am ştiut că minţea, la fel cum, fără îndoială, o făcuse de o 
infinitate de ori în ultimii doisprezece ani. Însă nu am vrut să par 
nelalocul meu, aşa încât am schimbat subiectul. Lungul ei drum 
dus-întors conţinea episoade ce mă interesau mult mai mult 
decât lecturile femeii pe care, în sfârşit, o aveam în faţă, după 
ce îi umblasem pe urme pe trei continente în ultimele opt luni. A 
spune că eram decepţionat ar fi inexact, îndeobşte, realitatea 
nu se ridică la nivelul legendelor; în meseria mea însă, cuvântul 
„decepţie” este întotdeauna relativ: realitatea şi legenda sunt 
simplu material de lucru. Problema rezidă în aceea că e 
imposibil să trăieşti săptămâni şi luni la rând obsedat din punct 
de vedere tehnic de cineva fără să-ţi faci o idee proprie, definită 
şi, desigur, inexactă, asupra subiectului în chestiune. O idee 
care ţi se instalează în cap cu atâta forţă şi verosimilitate, încât 
mai apoi e dificil, şi chiar nu e necesar, să o modifici în principiu, 
în plus, noi, scriitorii, avem privilegiul că aceia care ne citesc 
preiau cu o uşurinţă surprinzătoare punctul nostru de vedere. 
lată de ce, în acea dimineaţă ploioasă, la Culiacân, ştiam că 
femeia aflată în faţa mea nu avea să mai fie niciodată adevărata 
Teresa Mendoza, ci o alta care o înlocuia, în parte creată de 
mine: aceea a cărei poveste o reconstituisem după ce o 
recuperasem bucată cu bucată, incompletă şi contradictorie, de 
la cei care au cunoscut-o, au urât-o sau au iubit-o. 


— De ce sunteţi aici? m-a întrebat. 

— Îmi lipseşte un episod din viaţa dumneavoastră. Cel mai 
important. 

— la te uită. Un episod, zise. 

— Întocmai. 

Luase un pachet de Faros de pe masă şi aplica unei ţigări 
flacăra unei brichete din plastic ieftine, după ce făcuse un gest 
pentru a-l opri pe bărbatul aşezat în celălalt capăt al încăperii, 
care se ridica grăbit cu mâna stângă în buzunarul hainei: un tip 
matur, solid, mai curând gras, cu părul foarte negru şi cu o 
stufoasă mustață mexicană. 

— Cel mai important? 

Puse tutunul şi bricheta pe masă, în perfectă simetrie, fără 
să-mi ofere. Ceea ce mi-a fost indiferent, pentru că nu fumez. 
Acolo se mai aflau două pachete, o scrumieră şi un pistol. 

— Aşa trebuie să fie într-adevăr, adăugă ea, dacă astăzi vă 
încumetaţi să veniţi aici. 

Am privit pistolul. Un Sig Sauer. Elveţian. Cincisprezece 
gloanţe de 9 parabellum în încărcător, în king-kong. Şi trei 
încărcătoare pline. Vârfurile aurii ale proiectilelor erau groase ca 
nişte ghinde. 

— Da, am răspuns eu domol. Acum doi ani. Sinaloa. 

Din nou privirea tăcută. Ştia de mine, întrucât în lumea ei 
asta se putea obţine cu bani. Şi, în plus, cu trei săptămâni în 
urmă făcusem să-i parvină o copie a textului meu neterminat. 
Era momeala. Cartea de vizită pentru a termina totul. 

— De ce artrebui să vi-l povestesc? 

— Pentru că am depus multă muncă în dumneavoastră. 

Rămase privindu-mă prin fumul ţigării, cu ochii uşor mijiţi, 
precum măştile indiene din Marele Templu. Apoi se ridică şi se 
duse până la barul mobil pentru a se întoarce cu o sticlă de 
Herradura Reposado şi cu două pahare mici şi subţiri, din acelea 
pe care mexicanii le numesc caballitos. Era îmbrăcată cu nişte 
pantaloni comozi din in închis la culoare, bluză neagră şi 
sandale, şi am constatat că nu purta bijuterii, nici colier, nici 
ceas; doar un semanar? de argint la încheietura mâinii drepte. 
Cu doi ani în urmă - articolele decupate din presă erau în 


2 Semanar, brățară care conţine şapte inele, câte zile are săpămâna 
(semana). 


camera mea din hotelul San Marcos - revista Hola! o inclusese 
printre cele mai elegante douăzeci de femei din Spania, în 
aceeaşi perioadă în care E/ Mundo informa despre ultima 
investigaţie judiciară asupra afacerilor ei pe Costa del Sol şi a 
legăturilor ei cu traficul de droguri. În fotografia publicată pe 
prima pagină, o zăreai îndărătul geamului unui automobil, 
protejată împotriva reporterilor de mai mulţi bodyguarzi cu 
ochelari fumurii. Unul dintre ei era grasul mustăcios care acum 
stătea aşezat în celălalt capăt al încăperii, privindu-mă de 
departe ca şi cum nu m-ar fi privit. 

— Multă muncă, răspunse ea gânditoare, turnând tequila în 
pahare 

— Întocmai. 

Trase o înghiţitură scurtă, în picioare, fără să-şi ia ochii de la 
mine. Era mai scundă decât părea în fotografii sau la televizor, 
însă mişcările ei erau tot liniştite şi sigure: fiecare gest părea să 
se înlănţuie cu următorul în mod firesc, eliminând orice 
improvizație sau îndoială. Poate că nu se îndoieşte niciodată, m- 
am gândit imediat. Am constatat că, la treizeci şi cinci de ani, 
era oarecum atrăgătoare. Mai puţin, poate, decât în fotografiile 
recente şi decât în cele în care eu o văzusem, ici şi colo, 
păstrate de cei care au cunoscut-o de cealaltă parte a 
Atlanticului. Printre acestea, fruntea şi profilul ei, în alb-negru, 
pe o veche fişă a poliţiei de la comisariatul din Algeciras. De 
asemenea, benzi video, imagini neclare care se terminau mereu 
cu nişte gorile grosolane intrând în cadru pentru a îndepărta 
violent obiectivul. lar în toate, ea, cu distinsul ei aspect actual, 
aproape întotdeauna îmbrăcată în culori închise şi purtând 
ochelari fumurii, urca sau cobora din automobile scumpe, se 
arăta nedesluşit din cauza granulaţiei teleobiectivului, pe o 
terasă din Marbella, ori lua ceaiul pe puntea unui iaht mare şi 
alb ca zăpada: Regina Sudului şi legenda ei. Care apărea în 
paginile de evenimente mondene şi, în acelaşi timp, în cele de 
fapte diverse, însă mai era o fotografie, despre a cărei existenţă 
n-aveam habar, şi înainte de a ieşi din acea casă, două ore mai 
târziu, Teresa Mendoza s-a hotărât să mi-o arate pe 
neaşteptate: o fotografie foarte mototolită şi lipită pe verso cu 
bandă adezivă, pe care, în cele din urmă, o aşeză pe masă, între 
scrumiera plină ochi şi sticla de tequila din care ea singură 
golise două treimi, şi Sig Sauer-ul cu trei încărcătoare care 


stătea acolo ca o prevestire - de fapt era o acceptare fatalistă - 
a ceea ce avea să se întâmple chiar în acea noapte. In privinţa 
ultimei fotografii, în realitate era vorba despre cea mai veche, şi 
era numai o jumătate de fotografie, întrucât lipsea toată partea 
stângă: din aceasta se putea vedea braţul unui bărbat, adâncit 
în mâneca unei scurte de pilot, aşezat pe umerii unei tinere 
brunete, subţiri, cu păr negru bogat şi ochi mari. Tânăra trebuie 
că avea douăzeci şi ceva de ani: purta pantaloni foarte strâmţi şi 
o geacă de blugi urâtă, cu guler din blană de miel, şi privea spre 
cameră cu o grimasă indecisă, ceva la jumătatea drumului spre 
un zâmbet, ori poate încercând să nu mai zâmbească. Am 
observat că, în ciuda machiajului vulgar, excesiv, pupilele 
întunecate aveau o privire inocentă, sau vulnerabilă; iar acest 
fapt accentua tinereţea chipului oval, ochii terminaţi uşor în vârf 
de migdală, gura foarte precisă, vechile şi estompatele picături 
de sânge indian manifestându-se în nas, în nuanţa mată a pielii, 
în aroganţa bărbiei ridicate. Acea tânără nu era frumoasă, dar 
era ciudată, m-am gândit. Avea o frumuseţe incompletă sau 
îndepărtată, ca şi cum s-ar fi diluat treptat de-a lungul mai 
multor generaţii, până ce a lăsat doar câteva trăsături izolate 
ale unei vechi splendori. Şi acea fragilitate oarecum senină, ori 
încrezătoare. Dacă n-aş fi fost familiarizat cu personajul, acea 
fragilitate m-ar fi înduioşat. Presupun. 

— Abia vă recunosc. 

Era adevărat, şi aşa am spus. Ea nu a părut deranjată de 
comentariu. Se mărginea să privească fotografia de pe masă, şi 
a rămas aşa o bună bucată de vreme. 

— Nici eu, conchise. 

Apoi a introdus-o la loc în poşeta aflată pe sofa, într-un 
portofel din piele cu inițialele ei, şi mi-a arătat uşa. 

— Cred că e suficient, a spus. 

Părea foarte obosită. Discuţia prelungită, tutunul, sticla de 
tequila. Avea cearcăne întunecate sub ochii care acum nu mai 
erau ca în vechea fotografie. M-am ridicat, mi-am încheiat 
nasturii la haină, i-am dat mâna - ea abia a atins-o în treacăt - 
m-am uitat încă o dată la pistol. Grasul din capătul încăperii 
stătea lângă mine, indiferent, gata să mă conducă. l-am privit 
cu interes splendidele cizme din piele de iguană, burta care se 
revărsa peste centură, silueta amenințătoare sub sacou. Când a 
deschis uşa, mi-am dat seama că grăsimea lui era înşelătoare şi 


că făcea totul cu mâna stângă. Era evident că dreapta o păstra 
ca unealtă de lucru. 

— Sper să iasă bine, am zis. 

Ea îmi urmări privirea îndreptată spre pistol, încuviinţa încet, 
însă nu la cuvintele mele. Era ocupată cu propriile gânduri. 

— Fireşte, murmură ea. 

Atunci am ieşit. Federalii cu veste antiglont şi puşti de asalt 
care mă perchiziţionaseră minuţios la sosire făceau în 
continuare de gardă în vestibul şi în grădină, iar o furgonetă 
militară şi două motociclete Harley Davidson ale poliţiei se aflau 
lângă fântâna rotundă de la intrare. De partea cealaltă a 
zidurilor înalte, în stradă, cinci sau şase ziarişti şi o cameră de 
televiziune, sub umbrele, erau ţinuţi la distanţă de soldaţii în 
uniformă de luptă dispuşi de jur-împrejurul domeniului. 

M-am întors spre dreapta şi am mers prin ploaie în căutarea 
taxiului care mă aştepta la un cvartal mai încolo, la colţul străzii 
General Anaya. Acum ştiam atât cât îmi trebuia să ştiu, 
ungherele întunecate se luminaseră, şi fiecare piesă din istoria 
Teresei Mendoza, reală sau imaginară, intra la locul potrivit: de 
la acea primă fotografie, sau jumătate de fotografie, şi până la 
femeia care mă primise cu un pistol automat pe masă. Lipsea 
deznodământul; însă aveam să-l aflu şi pe acesta în următoarele 
ore. La fel ca ea, nu trebuia decât să mă aşez şi să aştept. 


Trecuseră doisprezece ani de la după-amiaza când Teresa 
Mendoza o luase la fugă în oraşul Culiacán. In acea zi, început al 
unei atât de lungi călătorii dus-întors, lumea rezonabilă pe care 
o credea construită în umbra Blondului Dávila căzu în jurul său - 
putu auzi huruitul bucăţilor în prăbuşire - şi dintr-o dată se văzu 
pierdută şi în pericol. Lăsă telefonul şi umblă încoace şi încolo 
deschizând sertare pe bâjbâite, orbită de panică, căutând orice 
geantă în care să vâre strictul necesar înainte de a fugi de 
acolo. Voia să-şi plângă bărbatul, ori să strige până să-şi sfâşie 
gâtlejul; însă groaza care o asalta lovind-o parcă în valuri îi 
amorţea mişcările şi sentimentele. Era ca şi cum ar fi mâncat o 
ciupercă de Huautla sau ar fi fumat o iarbă densă, dureroasă, 
care ar fi introdus-o într-un trup îndepărtat, asupra căruia nu 
avea nici un control. Şi astfel, după ce-şi puse în graba mare, 
stângace, nişte blugi, un tricou şi nişte pantofi, cobori scara 


clătinându-se, încă udă pe sub îmbrăcăminte, cu părul jilav, cu o 
mică geantă de voiaj conţinând cele câteva lucruri pe care le 
băgase înăuntru la nimereală, mototolite unele peste altele: mai 
multe tricouri, o canadiană din doc, chiloţi de damă, ciorapi, 
poşeta ei cu două sute de pesos şi actele personale. Vor veni 
acasă imediat, o avertizase Blondul. Vor veni să vadă ce pot 
găsi. Şi mai bine să nu te găsească. 

Când ajunse în stradă se opri, nehotărâtă, cu precauţia 
instinctivă a prăzii care adulmecă în preajma vânătorului şi a 
câinilor săi. Dinaintea ei se întindea complexa topografie urbană 
a unui teritoriu ostil. Cartierul Las Quintas: bulevarde largi, case 
discrete şi confortabile, cu flori bugan-vilea şi maşini bune 
parcate în faţă. Mare deosebire faţă de cvartalul mizerabil Las 
Siete Gotas, se gândi. Şi dintr-o dată, doamna de la farmacia de 
peste drum, angajatul de la băcănia din colţ unde îşi făcuse 
cumpărăturile în ultimii doi ani, paznicul de la bancă, cu 
uniforma lui albastră şi cu pistolul lui cu repetiţie, de calibrul 12, 
în bandulieră - acelaşi care obişnuia să-i facă avansuri cu un 
zâmbet ori de câte ori trecea prin faţă - pe toţi şi-i închipuia 
periculoşi, stând la pândă. Nu vei mai avea prieteni, încheiase 
Blondul cu un râs indolent pe care ea uneori îl adora, iar alteori 
îl ura din tot sufletul, în ziua când va suna telefonul şi o vei lua 
la fugă vei fi singură, negruţo. lar eu nu te voi putea ajuta. 

Strânse geanta ca pentru a-şi proteja abdomenul şi înaintă 
pe trotuar cu capul plecat, acum fără a privi nimic şi pe nimeni, 
încercând la început să nu grăbească pasul. Soarele începea să 
coboare departe, deasupra Pacificului, aflat la patruzeci de 
kilometri spre apus, către Altata, iar palmierii, arborii de 
pinguica şi mango de pe bulevard se conturau pe fundalul unui 
cer care în curând avea să se coloreze în portocaliul tipic serilor 
de la Culiacán. Simţea lovituri în timpane: o pulsaţie surdă, 
monotonă, suprapunându-se peste larma traficului şi peste 
zgomotul făcut de tocurile pantofilor ei. Dacă cineva ar fi strigat- 
o în acea clipă, n-ar fi fost în stare să-şi audă numele; probabil 
nici sunetul unei împuşcături. Al împuşcăturii sale. Atât de mult 
o aştepta, cu muşchii încordaţi şi cu capul plecat, încât o dureau 
spatele şi rinichii. Situaţia. De prea multe ori auzise repetându- 
se teoria dezastrului, printre glume, adevăruri, pahare şi fum de 
ţigări, şi o păstra întipărită în minte cu litere de foc, asemenea 
unui fier roşu aplicat pe pielea unei vite. In afacerea asta, 


spusese Blondul, trebuie să ştii să recunoşti Situaţia. Adică, 
cineva poate să vină şi să-ţi spună bună ziua. Poate că îl cunoşti, 
iar el îţi zâmbeşte. Blând. Frumuşel. Dar ai să observi ceva 
ciudat: o senzaţie nelămurită, ca şi când ceva n-ar fi la locul lui. 
lar o clipă mai târziu vei fi mort - vorbind, Blondul o privea pe 
Teresa, îndreptând către ea un deget în formă de revolver, în 
râsetele prietenilor. Sau moartă. Deşi, oricând, asta e de 
preferat decât să te ducă vie în deşert şi să-ţi pună întrebări, cu 
o lampă de sudură şi cu multă răbdare. Fiindcă partea proastă 
cu întrebările nu e că ai şti răspunsurile - în cazul ăsta, alinarea 
vine repede - ci că nu le ştii. Aici e detaliul, cum spunea 
Cantinflas. Problema. E tare greu să-l convingi pe cel cu lampa 
de sudură că nu ştii lucruri pe care el presupune că le ştii şi pe 
care, la rândul lui, i-ar plăcea să le ştie. 

Hai, hai. Işi dori ca Blondul să fi murit repede. Să-l fi doborât 
cu tot cu Cessna, hrană la rechini, decât să-l ducă în deşert ca 
să-i pună întrebări. Cu poliţia federală sau cu DEA, întrebările 
sfârşeau de obicei în închisoarea de la Almoloya sau în cea de la 
Tucson. Puteai pactiza, puteai ajunge la nişte acorduri. Puteai 
deveni martor protejat, ori deţinut cu privilegii, dacă ştiai să-ţi 
joci bine cărţile, însă învârtelile Blondului nu ajunseseră 
niciodată până acolo. Nu era turnător, nici ciripitoare. Trădase 
numai un picuţ, nu atât pentru bani, cât pentru plăcerea de a 
trăi pe muchie de cuţit. Nouă, celor din San Antonio, se fălea el, 
ne place să ne punem pielea la bătaie. Să rişti cu tipii ăia era 
distractiv, după el; şi se amuza în sinea lui când îi spuneau urcă 
pe cutare şi coboară pe cutare, tinere, să nu cumva să-ntărzii, şi 
îl luau drept un asasin ordinar de o mie de pesos atunci când îi 
aruncau pe masă, cu prea puţin respect, teancuri de dolari 
foşnitori la întoarcerea din fiecare zbor unde şefii puneau 
deoparte o grămadă de lovele, iar el îşi juca libertatea şi viaţa. 
Problema era că Blondului nu-i ajungea să facă anumite lucruri, 
ci simţea nevoia să le şi povestească. Se număra printre 
palavragii. La ce bun să cucereşti cea mai mişto gagică, spunea, 
dacă mai apoi nu poţi să povesteşti lumii întregi. lar dacă apar 
glume, apoi să te pună în narcomelodii Los Tigres sau Los 
Tucanes de Tijuana, şi să le cânte prin cârciumi şi la radiourile 
din maşini. Da' de unde. Pură legendă, camarazi. Şi de multe ori, 
ghemuită pe umărul lui, bând într-un bar, la o petrecere, între 
două dansuri în salonul Morocco, el cu o bere Pacifico în mână şi 


ea cu nasul prăfuit de suspine albe, se înfiorase ascultându-l 
cum le încredința prietenilor lucruri pe care orice om cu scaun la 
cap le-ar fi ţinut sub tăcere. Teresa nu avea studii, şi nimic 
altceva decât pe Blond; ştia însă că prietenii se dovedeau numai 
atunci când te vizitau la spital, la închisoare sau la cimitir. Ceea 
ce însemna, mai mult sau mai puţin, că prietenii erau prieteni 
până când încetau să mai fie. 

Străbătu trei cvartale fără să privească în urmă. Tocurile pe 
care le purta erau prea înalte, şi înţelese că avea să-şi sucească 
o gleznă dacă o zbughea dintr-o dată la fugă. Îşi scoase pantofii, 
punându-i în geantă, şi, desculţă, o luă la dreapta după primul 
colţ, până dădu în strada Juârez. Acolo se opri în faţa unui 
restaurant ca să verifice dacă era urmărită. Nu văzu nimic care 
să indice vreun pericol; aşa încât, ca să-şi acorde puţin timp de 
gândire şi să-şi liniştească bătăile pulsului, împinse uşa şi se 
duse să se aşeze la masa cea mai din fund, cu spatele la perete 
şi cu ochii spre stradă. Cum ar fi spus Blondul pontos, studiind 
Situaţia. Sau încercând s-o facă. Părul umed îi aluneca pe faţă: îl 
dădu deoparte o singură dată, căci mai apoi hotărî că era mai 
bine aşa, ascunzând-o un pic. | se aduse suc de nopal şi rămase 
nemişcată un răstimp, incapabilă să însăileze două idei 
coerente, până când îi veni poftă să fumeze şi îşi dădu seama 
că, în fugă, uitase tutunul. Îi ceru o ţigară chelneriţei, acceptă 
focul de la bricheta ei în timp ce ignora privirea uimită pe care 
aceasta o îndrepta spre picioarele ei goale şi rămase în tăcere, 
fumând, pe când încerca să-şi pună ordine în idei. Acum da. 
Acum fumul din plămâni îi înapoie o oarecare seninătate: 
suficientă ca să analizeze Situaţia cu un anumit simţ practic. 
Trebuia să ajungă la cealaltă casă, cea sigură, înainte de a o 
găsi coioţii şi de a sfârşi ea însăşi ca personaj secundar, şi forţat, 
al acelor narcomelodii pe care Blondul visa să i le compună Los 
Tigres ori Los Tucanes. Acolo erau banii şi documentele; iar fără 
astea, oricât ar fi fugit, n-avea să ajungă niciodată nicăieri. Mai 
era şi agenda Blondului: telefoane, adrese, note, contacte, piste 
clandestine în Baja California, Sonora, Chihuahua şi Cohahulila, 
prieteni şi duşmani -nu era uşor să-i deosebeşti pe unii de 
ceilalţi - în Columbia, în Guatemala, în Honduras şi de ambele 
părţi ale liniei trasate de Rio Bravo: El Paso, Juárez, San Antonio. 
Pe asta o arzi sau o ascunzi, îi spusese el. Spre binele tău, nici 
să nu te uiţi în ea, negruţo. Nici să nu te uiţi. Şi numai dacă te 


pomeneşti în mare încurcătură sau pierdută de-a binelea, 
schimb-o la don Epifanio pe propria ta piele. E clar? Jură-mi că n- 
ai să deschizi agenda pentru nimic în lume. Jură pe Dumnezeu şi 
pe Sfânta Fecioară. Vino-ncoace. Jură pe ce ţii acuma în mână. 

Nu dispunea de prea mult timp. Îşi uitase şi ceasul, însă văzu 
că se lăsa seara. Strada părea liniştită: trafic regulat, pietoni în 
trecere, nimeni oprit în apropiere. Îşi puse pantofii. Lăsă zece 
pesos pe masă şi se ridică încet, apucând geanta. Nu îndrăzni 
să-şi privească faţa în oglindă când ieşi în stradă. La colţ, un 
copilaş vindea răcoritoare, ţigări şi ziare aşezate pe o cutie de 
carton pe care se putea citi cuvântul Samsung. Cumpără un 
pachet de Faros şi o cutie de chibrituri, uitându-se îndărăt cu 
coada ochiului, şi îşi continuă drumul cu o lentoare deliberată. 
Situaţia. O maşină staționată, un poliţist, un bărbat care mătura 
trotuarul o făcură să tresară, începeau să o doară din nou 
muşchii spatelui şi simţea un gust acru în gură. lar o 
stinghereau tocurile. Dacă ar fi văzut-o aşa, se gândi, Blondul ar 
fi râs de ea. Şi îl blestemă pentru asta, în sinea ei. Unde s-or fi 
ducând râsetele tale acum, afurisitule, după ce te-ai căpătuit? 
Unde s-or fi ducând aroganţa ta de mascul feroce şi cumplitele 
tale mârşăvii? Simţi un miros de carne arsă când trecu prin 
dreptul unei tagueria?, iar gustul acru din gură i se înteţi dintr-o 
dată. Trebui să se oprească şi să intre în graba mare într-un 
portic ca să vomite un şuvoi de suc de nopal. 


Cunoşteam Culiacân-ul. Înainte de interviul cu Teresa 
Mendoza fusesem deja acolo, chiar la început, când mă apucam 
să-i investigez istoria, iar ea nu era decât o vagă provocare 
personală sub forma câtorva fotografii şi decupaje din presă. De 
asemenea, m-am întors mai târziu, când totul s-a terminat si, în 
sfârşit, m-am aflat în posesia a ceea ce aveam nevoie să ştiu: 
fapte, nume, locuri. Astfel, acum pot pune ordine în toate 
acestea fără alte lacune decât cele inevitabile sau cele cuvenite. 
Voi mai spune că totul s-a pus la cale cu ceva vreme în urmă, în 
timpul unei mese cu René Delgado, directorul ziarului Reforma, 


3 Taqueria, loc unde se vând tacos, nişte turte de porumb cu carne, fasole etc 
Aşa cum se va vedea, autorul aminteşte diferite feluri de mâncare pentru a 
reda specificul local şi exotismul. 


în Districtul Federal. Păstrez o veche prietenie cu René, din 
perioada când, tineri reporteri fiind, împărţeam o cameră în 
hotelul Intercontinental din Managua, pe vremea războiului cu 
Somoza. Acum ne întâlnim atunci când călătoresc în Mexic, ca 
să ne numărăm unul celuilalt nostalgiile, ridurile şi firele de păr 
alb. lar de acea dată, mâncând escamoles şi tacos de pui la San 
Angel Inn, mi-a propus subiectul. 

— Eşti spaniol, ai contacte bune acolo. Scrie-ne un reportaj 
mare despre ea. 

Am tăgăduit în timp ce încercam să împiedic conţinutul unui 
taco să mi se verse pe bărbie. 

— Nu mai sunt reporter. Acum inventez totul şi nu cobor sub 
patru sute de pagini. 

— Păi fă-o în felul tău, insistă René. Un afurisit de reportaj 
literar. 

Am lichidat acel taco şi am discutat împreună argumentele 
pro şi contra. Am ezitat până la cafea şi la Don Juliân-ul numărul 
unu, când Rene a sfârşit prin a mă ameninţa că îi cheamă pe 
mariachi. Însă i-a ieşit pe dos: reportajul pentru Reforma s-a 
transformat în cele din urmă într-un proiect literar privat, cu 
toate că prietenul meu nu s-a supărat din această pricină. 
Dimpotrivă: a doua zi mi-a pus la dispoziţie cele mai bune 
contacte ale lui de pe coasta Pacificului şi din Poliţia Federală, 
pentru ca eu să pot completa anii obscuri. Acea etapă din viaţa 
Teresei Mendoza care era necunoscută în Spania şi care nici 
măcar în Mexic nu se ştia prea bine. 

— Măcar îţi vom face recenzia, mi-a spus. Parşivule. 

Până atunci lumea ştia doar că ea trăise în Las Siete Gotas, 
un cartier foarte umil din Culiacân, şi că era născută dintr-un 
tată spaniol şi o mamă mexicană. De asemenea, că şi-a 
abandonat studiile în clasele primare şi că, angajată într-un 
magazin de pălării din piaţa Buelna şi mai apoi schimbătoare de 
dolari pe strada Juárez, într-o după-amiază de Ziua Morților - 
ironic semn - viaţa a scos-o în calea lui Raimundo Dávila Parra, 
pilot aflat în slujba cartelului din Juârez, cunoscut în mediul 
respectiv ca Blondul Dâvila datorită părului bălai, ochilor albaştri 
şi aerului său de gringo. Toate acestea se ştiau mai mult din 
legenda ţesută în jurul Teresei Mendoza decât din date precise; 
aşa încât, pentru a lumina acea parte din biografia ei, am 
călătorit în capitala statului Sinaloa, pe coasta occidentală, în 


dreptul gurii golfului California, şi am umblat pe drumurile şi prin 
cârciumile sale. Chiar am făcut traseul exact, sau aproape 
exact, pe care în acea ultimă după-amiază - sau prima, după 
cum privim lucrurile - l-a făcut ea după ce a primit telefonul şi a 
părăsit casa pe care o împărțise cu Blondul Dávila. Astfel, m-am 
găsit dinaintea cuibului în care au locuit cei doi vreme de doi 
ani: o cabană mică, confortabilă şi discretă, cu două niveluri, cu 
o curte interioară în spate, cu tufe de mirt şi buganvilea la 
poartă, situată în partea de sud-est din Las Quintas, un cartier 
frecventat de traficanţi de clasă mijlocie; din aceia cărora le 
merge bine, însă nu într-atât încât să-şi permită o locuinţă 
luxoasă în exclusivistul cartier Chapultepec. Apoi am mers pe 
sub palmierii regali şi pe sub arborii de mango până la strada 
Juárez, iar în faţa pieţucii m-am oprit să le observ pe tinerele 
care, cu telefonul celular într-o mână şi cu calculatorul în 
cealaltă, schimbă bani în plină stradă; sau, altfel spus, spală în 
pesos mexicani banii automobiliştilor care opresc lângă ele, cu 
teancurile lor de dolari cu aromă de gumă din munţi sau de praf 
alb. In acel oraş, unde adesea faptele ilegale sunt convenţie 
socială şi fel de a trăi - e moştenire de familie, spune o zicală 
faimoasă, să lucrezi împotriva legii - Teresa Mendoza s-a 
numărat o vreme printre aceste tinere, până când un jeep 
Bronco negru s-a oprit în dreptul ei, iar Raimundo Dávila Parra a 
coborât geamul fumuriu şi a rămas uitându-se la ea de pe locul 
şoferului. Atunci viaţa ei s-a schimbat pentru totdeauna. 


Acum ea străbătea acelaşi trotuar, din care cunoştea fiecare 
dală, cu gura uscată şi cu frica în ochi. Le ocolea pe fetele care 
discutau în grupuri sau se plimbau în aşteptarea clienţilor prin 
faţa fructăriei El Canario, şi o făcea privind neîncrezătoare spre 
staţia de camioane şi tramvaie şi spre toate acele taquerias din 
pieţucă, forfotind de femei încărcate cu coşuri şi de bărbaţi 
mustăcioşi, cu şepci şi pălării de panama. Din prăvălia de 
muzică compusă de formaţii situată dincolo de magazinul de 
bijuterii de la colţ ajunseră până la ea melodia şi cuvintele la 
Pungi de-un kil. cântau Los Dinámicos, ori poate Los Tigres. De 
la distanţa aceea nu-şi putea da seama, însă cunoştea cântecul. 
Sigur ca da. Il cunoştea prea bine, fiindcă era preferatul 
Blondului; şi ticălosul obişnuia să-l cânte atunci când se 


bărbierea, cu fereastra deschisă, pentru a-i scandaliza pe vecini, 
ori să i-l spună ei în şoaptă, la ureche, când se amuza s-o 
înfurie: 

Toţi prietenii lui tata 

mă admiră cu respecte 

şi-n două-trei su' de metri 

eu ridic avionete. 

De calibre diferite, 

trag cu puşca pe-ndelete. 

Afurisit de Blond parşiv, se gândi ea din nou, şi mai că o 
spuse cu voce tare, ca să-şi stăpânească sughiţul de plâns ce îi 
urca spre gură. Apoi se uită în dreapta şi-n stângă. Căuta în 
continuare un chip, o prezenţă care să însemne ameninţare. 
Fără îndoială, aveau să trimită pe cineva care o cunoştea, se 
gândea. Care să o poată identifica. De aceea, spera să-l 
identifice mai întâi ea pe el. Sau pe ei. Intrucât obişnuiau să 
umble câte doi, ca să se ajute unul pe celălalt. Şi, de asemenea, 
ca să se supravegheze, într-o afacere unde nimeni nu se 
încredea nici în propria umbră. Să-l recunoască la vreme, 
desluşind primejdia în privirea lui. Sau în zâmbetul lui. Cineva îţi 
va zâmbi, îşi aminti ea. lar în clipa următoare vei fi moartă. 
Dacă voi avea noroc, adăugă în sinea ei. Dacă voi avea mult 
noroc, voi fi moartă, în Sinaloa, îşi spuse imaginându-şi desertul 
şi lampa de sudură menţionate de Blond, a avea sau a nu avea 
noroc era doar o chestiune de rapiditate, de adunări şi scăderi. 
Cu cât mori mai târziu, cu atât mai puţin noroc ai. 

În Juárez, traficul îi venea din spate. Îşi dădu seama de asta 
când lăsă în urmă cimitirul San Juan, aşa că o coti la stânga, 
căutând strada General Escobedo. Blondul îi explicase că, dacă 
vreodată va fi urmărită, trebuia să încerce să o ia pe străzi unde 
traficul vine din faţă, ca să vadă la timp maşinile apropiindu-se. 
Merse de-a lungul străzii, întorcându-se din când în când să 
privească în urmă. În felul acesta ajunse în centrul oraşului, 
trecu pe lingă clădirea albă a palatului municipal şi se amestecă 
în mulţimea care ticsea staţiile de autobuz şi împrejurimile 
pieţei Garmendia. Abia acolo se simţi ceva mai în siguranţă. 
Cerul era în plin amurg, portocaliu intens deasupra clădirilor, 
spre apus, iar vitrinele începeau să lumineze trotuarele. 
Aproape niciodată nu te omoară în astfel de locuri, se gândi. Şi 
nici nu te răpesc. Erau două trafice, doi poliţişti cu uniformele lor 


maronii stăteau la un colţ de stradă. Chipul unuia îi păru vag 
familiar, aşa încât şi-l întoarse pe al ei şi îşi schimbă direcţia. 
Mulţi agenţi locali erau în slujba traficanţilor de stupefiante, cei 
de la Poliţia Judiciară, federalii şi atâţia alţii, cu şperţul lor de 
zăpadă în geantă şi cu paharul primit pe de-a moaca în 
cârciumi, care prestau servicii de protecţie pentru principalii 
mahări ai mafiei ori practicau sănătosul principiu de viaţă 
încasează-ţi şpaga şi lasă-i pe alţii să trăiască dacă vrei să 
trăieşti şi tu. Cu trei luni în urmă, un şef al poliţiei sosit recent 
din afară voise să schimbe regulile jocului. li băgaseră şaptezeci 
de focuri bine ţintite de corn de cârlan -numele dat acolo 
automatelor AK47 - la uşa casei şi în propria sa maşină. Ra-ta- 
ta-ta-ta. În prăvălii deja se vindeau CD-uri cu cântece pe tema 
asta. $aptezeci de plumbi de şapte era titlul celui mai faimos. L- 
au omorât pe comandantul Ordóñez - preciza textul - la ora 
şase dimineaţa. Au fost multe împuşcături pentru o oră atât de 
matinală. Pură Sinaloa. Cântăreţi populari precum El As de la 
Sierra se fotografiau pe afişele discografice cu o avionetă pe 
fundal şi cu un automat de calibru 45 în mână, iar pe Chalino 
Sânchez, idolul local al cântecelor, care fusese pistolar al 
mafioţilor înainte de a deveni compozitor şi interpret, îl arseseră 
în împuşcături pentru o femeie, ori pentru cine mai ştie ce. Dacă 
narcomelodiile nu duceau lipsă de ceva, acest ceva era 
imaginaţia. 

La colţul cu cofetăria La Michoacana, Teresa lăsă în urmă 
piaţa, magazinele de încălţăminte şi îmbrăcăminte, şi o porni în 
josul străzii. Locuinţa conspirativă a Blondului, refugiul său în 
caz de urgenţă, se afla la câţiva metri, la etajul al doilea al unui 
bloc discret, cu intrarea vizavi de o dugheană unde ziua se 
vindeau fructe de mare, iar noaptea tacos cu carne friptă. In 
principiu, nimeni în afara lor nu ştia de existenţa acelui loc: 
Teresa fusese o singură dată, iar Blondul însuşi îl frecventa 
puţin, ca să nu-l dea de gol. Urcă scara încercând să nu facă 
zgomot, vâri cheia în broască şi o învârti cu grijă. Ştia că acolo 
nu putea fi nimeni, însă, chiar şi aşa, controla neliniştită 
apartamentul, atentă ca nu cumva ceva să fie în neregulă. Nici 
colţişorul ăsta nu-i cu totul sigur, spusese Blondul. Se poate ca 
cineva să mă fi văzut, ori să ştie ceva, ori cine mai ştie, pe 
pământul ăsta cu/ich/ unde totul se ştie. Şi chiar de n-ar fi asta, 


+ Din Culiacán (mex., arg.) 


dacă pun într-adevăr mâna pe mine, în cazul în care cad viu, voi 
putea să tac numai o clipă, înainte să-mi scoată borşul în pocneli 
şi să încep să le torn vrute şi nevrute, şi toată beleaua. Aşa încât 
încearcă să nu dormi în poiată ca găinile, scumpete. Sper să 
rezist destul cât să apuci să-ţi împachetezi mălaiul şi să dispari, 
înainte să pice şi ei pe-acolo. Însă nu-ţi promit nimic, negruţo - 
continua să zâmbească atunci când spunea asta, parşivul. Nu-ţi 
promit nimic. 

Colţişorul lor avea pereţii goi, fără alte decoraţiuni sau 
mobile decât o masă, patru scaune și o sofa, precum şi un pat 
mare în dormitor, cu o noptieră şi un telefon. Fereastra 
dormitorului dădea în spate, către un loc cu copaci şi arbuşti 
utilizat ca parcare, la capătul căruia se desluşeau cupolele 
galbene ale bisericii Santuario. Un dulap băgat în zid avea fund 
dublu, şi când îl demontă Teresa găsi două pachete groase cu 
teancuri de o sută de dolari. Vreo douăzeci de mii, calculă cu 
vechea ei experienţă de schimbătoare de pe strada Juârez. Mai 
era şi agenda Blondului: un caiet mare cu coperte din piele 
maro - să nu-l deschizi, îşi aminti - un pachet de praf la vreo trei 
sute de grame şi un enorm Colt din metal cromat cu mâner de 
sidef. Blondului nu-i plăceau armele şi nu purta niciodată la el 
automat sau revolver - mi se fâlfâie, spunea el, când te caută, 
te găsesc - însă pe acesta îl păstra ca o precauţie în caz de 
urgenţă. De ce să-ţi spun că nu, dacă da. Nici Teresei nu-i 
plăceau; însă, ca orice om, ori femeie, ori copil din Sinaloa, ştia 
să le mânuiască. Şi dacă e să ne închipuim o urgenţă, acum 
chiar era cazul. Aşa încât descoperi că respectivul Colt avea 
încărcătorul plin, trase înapoi căruciorul și, când îi dădu drumul, 
un glonţ de calibrul 45 pătrunse pe ţeavă cu un ţăcănit sonor şi 
sinistru, îi tremurau mâinile de tulburare când puse totul în 
geanta pe care o adusese cu ea. In toiul acestei operaţiuni, o 
făcu să tresară ţeava de eşapament a unei maşini care răsună 
în josul străzii. Rămase nemişcată o vreme, ascultând, înainte 
de a continua. Lângă dolari se aflau două paşapoarte, al ei şi al 
Blondului: cu părul ras, cu ochii lui de gringo privind senini spre 
fotograf, cu zâmbetul etern schiţat în colţul gurii. După ce ezită 
un moment, îl puse în geantă numai pe al ei, iar când îşi aplecă 
faţa şi simţi lacrimile picurându-i de pe bărbie pe mâini, îşi dădu 
seama că plângea de ceva vreme. 


Privi în jur cu ochii înceţoşaţi, încercând să se gândească 
dacă nu cumva uita ceva. Inima îi bătea atât de puternic, încât 
părea gata-gata să-i spargă pieptul. Merse la fereastră, privi 
strada care începea să se întunece cu umbrele înserării, 
dugheana de tacos iluminată cu un bec şi flăcările cuptorului. 
Apoi aprinse un Faros şi făcu câţiva paşi nehotărâţi prin 
apartament, trăgând fumul nervoasă. Trebuia să plece de-acolo, 
însă nu ştia încotro. Singurul lucru limpede era că trebuia să 
plece. Stătea în uşa dormitorului, când privirile îi căzură pe 
telefon şi un gând îi trecu prin minte: don Epifanio Vargas. Era 
un tip valabil, don Epifanio. Lucrase cu Amado Carrillo în anii de 
aur ai punților aeriene între Columbia, Sinaloa şi Uniunea 
Americană, şi întotdeauna a fost un naş bun pentru Blond, 
bărbat dintr-o bucată şi om de cuvânt, până când a început să 
investească în alte afaceri şi a intrat în politică, nu a mai avut 
nevoie de avionete, iar pilotul şi-a schimbat patronii. Îi oferise să 
rămână cu el, însă Blondului îi plăcea să zboare, fie şi pentru 
alţii. Acolo sus eşti cineva, spunea, iar aici jos simplu catârgiu. 
Don Epifanio nu i-a luat-o în nume de rău, şi chiar i-a 
împrumutat ceva parale pentru noua Cessna, după ce cea veche 
s-a prăpădit în urma unei aterizări violente pe o pistă de la 
munte, cu trei sute de kilograme de Doña Blanca înăuntru, bine 
împachetate cu masking-tape, şi două avioane federale zburând 
de jur-împrejur, şoselele înverzite de soldaţi şi automatele R-15 
împrăştiind gloanţe printre sirene şi megafoane, o harababură 
de nu se mai termina. Din asta Blondul a scăpat ca prin urechile 
acului, cu un braţ rupt, mai întâi de dulăii legii şi mai apoi de 
stăpânii încărcăturii, cărora a trebuit să le demonstreze cu 
decupaje din ziar că fusese confiscată în întregime de guvern, 
că trei din cei opt camarazi din echipa de primire muriseră 
apărând pista şi că de ciripit ciripise unul din Badiraguato care 
dădea cu ciocul pentru federali. Guralivul sfârşise cu mâinile 
legate la spate şi cu o sacoşă de plastic peste faţă, la fel ca 
taică-său, maică-sa şi soră-sa - mafia obişnuia să belească în 
stânga şi-n dreapta - iar Blondul, exonerat de bănuieli, şi-a 
putut cumpăra o Cessna nouă mulţumită împrumutului lui don 
Epifanio Vargas. 

Stinse ţigara, lăsă geanta deschisă pe podea, lângă căpătâiul 
patului, şi scoase agenda. Rămase o vreme contemplând-o pe 
pernă. Nici să n-o priveşti, îşi amintea. lată agenda afurisită a 


parşivului de cocoş care la ora aceea dansa cu Doamna cu 
coasa, iar ea, ascultătoare, fără s-o deschidă, închipuiţi-vă ce 
meserie. Nici să n-o faci, parcă îi spunea un glas lăuntric. Pişc-o 
olecuţă, o îmboldea altul. Dacă valorează cât viaţa ta, apoi ghici 
cât valorează. Ca să-şi facă curaj, scoase pachetul de praf, 
înfipse o unghie în plastic şi duse un sniff la nas, aspirând 
adânc. O clipă mai apoi, cu o altă luciditate şi cu simţurile 
ascuţite, privi din nou agenda şi, în cele din urmă, o deschise. 
Numele lui don Epifanio era acolo, alături de altele, care îi 
dădură frisoane când le parcurse: Guzmân Rotofeiul, Cesar 
Batman Guemes, Héctor Palma... Erau numere de telefon, 
puncte de contact, intermediari, cifruri şi chei al căror sens îi 
scăpa. Continuă să citească şi, încetul cu încetul, pulsul îi deveni 
mai lent, până când rămase îngheţată. Nici să n-o priveşti, îşi 
aminti înfiorându-se. Drace. Acum înţelegea de ce. Totul era cu 
mult mai rău decât crezuse. 
Atunci auzi deschizându-se uşa. 


— la te uită pe cine avem aici, Pote. Ce mai ala-bala. 

Zâmbetul lui Fierros Motanul strălucea ca lama unui cuţit, 
întrucât era un zâmbet umed şi periculos, tipic pentru asasinul 
din filmele americane, din acelea unde traficanţii sunt 
întotdeauna bruneţi, latini şi răi, gen Pedro Navaja şi Juanito 
Alimaña. Fierros Motanul era brunet, latin şi rău, de parcă 
tocmai ar fi coborât dintr-un cântec al lui Ruben Blades sau Willy 
Col6n; doar că nu era limpede dacă el cultiva acest stereotip în 
mod deliberat ori dacă Ruben Blades, Willy Colón şi filmele 
americane obişnuiau să se inspire după oameni ca el. 

— Gagicuţa Blondului. 

Pistolarul stătea în picioare, rezemat în cadrul uşii, cu mâinile 
în buzunare. Ochii felini, cărora le datora porecla, nu se 
desprindeau de Teresa în timp ce îi vorbea însoţitorului său 
strâmbându-şi gura într-o parte, cu o băşcălie răutăcioasă. 

— Nu ştiu nimic, spuse Teresa. 

Era atât de îngrozită, încât abia îşi recunoscu propriul glas. 
Fierros Motanul dădu din cap înţelegător, de două ori. 

— Desigur, spuse. 

Zâmbetul i se lăţea. Pierduse socoteala bărbaţilor şi a 
femeilor care îl asiguraseră că nu ştiau nimic înainte de a-i 


omori repede sau lent, după împrejurări, într-un ţinut unde să 
mori violent însemna să mori de moarte naturală - douăzeci de 
mii de pesos un mort obişnuit, o sută de mii un poliţist sau un 
judecător, gratis dacă era vorba să ajute un camarad. lar Teresa 
era la curent cu amănuntele: îl cunoştea pe Fierros Motanul şi, 
de asemenea, pe însoţitorul său, Potemkin Gálvez, care era 
strigat Pote Gálvez sau Bălţatul. Amândoi purtau sacouri, 
cămăşi Versace din mătase, pantaloni din doc şi cizme de 
iguană aproape identice, ca şi cum se îmbrăcau la acelaşi 
magazin. Erau asasini ai lui Cesar Batman Guemes şi îl 
frecventaseră mult pe Blondul Dávila: colegi de muncă, escorte 
pentru încărcături aerotransportate spre munţi şi, de asemenea, 
de băute şi de petreceri din acelea care începeau la Don Quijote 
în toiul după-amiezei, cu bani proaspeţi ce miroseau a ce 
miroseau, şi continuau la nu se ştie ce ore, în oraş, cu table- 
dance la Lord Black şi la Osiris, cu femei dansând goale la o sută 
de pesos cinci minute, două sute treizeci dacă lucrurile se 
petreceau în separeuri, înainte de a întâmpina zorii cu whisky 
Buchanan's şi cu muzică din nord, rezolvând mahmureala cu 
cocaină pură, în timp ce Los Huracanes, Los Pumas, Los Broncos 
sau orice altă formaţie, plătite cu bancnote de o sută de dolari, îi 
acompaniau cântând romanțe - Masuri de-un gram, Pumnul de 
praf, Moartea unui federal - despre oameni morţi sau despre 
oameni care urmau să moară. 

— Unde-i? întrebă Teresa. 

Fierros Motanul slobozi un râs răutăcios, grosolan. 

— O auzi, Pote?... Întreabă de Blond. Care-i piesa? 

Stătea în continuare rezemat de uşă. Celălalt asasin mişcă 
din cap. Era mare şi gras, solid la înfăţişare, cu o mustață 
neagră şi deasă şi cu pete întunecate pe piele, asemenea cailor 
bălţaţi. Nu părea la fel de nonşalant ca tovarăşul lui, şi făcu 
gestul de a se uita la ceas, nerăbdător. Sau poate stingherit. 
Când îşi mişcă braţul descoperi mânerul unui revolver la curea, 
sub sacoul de in. 

— Blondul, repetă Fierros Motanul, gânditor. 

Îşi scosese mâinile din buzunare şi se apropia încet de 
Teresa, care rămăsese nemişcată la căpătâiul patului. Ajungând 
în dreptul ei, se opri din nou tăcut, privind-o. 

— Vezi tu, gâgâliceo - spuse în cele din urmă. Bărbatul tău 
şi-a dat în petic. 


Teresa simţea frica încolăcindu-i-se în măruntaie ca un şarpe 
cu clopoței. Situaţia. O frică albă, rece, asemenea suprafeţei 
unei lespezi funerare. 

— Unde e? insistă. 

Nu era ea cea care vorbea, ci o necunoscută ale cărei 
cuvinte imprevizibile o speriau. O necunoscută imprudentă care 
ignora urgenţa tăcerii. Probabil că Fierros Motanul intui câte 
ceva din toate acestea, fiindcă o privi, surprins că putea pune 
întrebări, în loc să rămână paralizată ori să ţipe de groază. 

— Nu mai e. A murit. 

Necunoscuta continua să evolueze pe cont propriu, iar 
Teresa se sperie când o auzi spunând: lepădături. Asta spusese, 
ori asta se auzise: lepădături, deja căindu-se când ultima silabă 
încă nu îi apăruse pe buze. Fierros Motanul o studia cu multă 
curiozitate şi cu multă atenţie. la te uită numai ce cioculeţ a 
ridicat, spuse el gânditor. Să ne mai şi mintă Mauser-ul. 

— Guriţa aia, conchise suav. 

Apoi îi arse o palmă, care o întinse îndărăt pe pat cât era de 
lungă, şi rămase observând-o o bucată de vreme, ca şi cum ar fi 
estimat peisajul. Cu Sangele vuindu-i în tâmple şi cu obrazul 
arzând, năucită de lovitură, Teresa îl văzu uitându-se la pachetul 
de praf de pe noptieră, înşfăcând puţintel şi ducând la nas. 
Ducă-s-ar, spuse asasinul. Are ceva, ceva, dar nu-i chiar bună de 
tot. Apoi, în timp ce se freca cu degetul mare şi cu arătătorul, îi 
oferi şi însoţitorului; însă acesta refuză din cap şi se uită din nou 
la ceas. Nu-i grabă, vere, rosti Fierros Motanul. Nici o grabă, mi 
se bălăngăne cât e ceasul. Din nou o privea pe Teresa. 

— E o bomboană de fetiţă, preciză el. Şi, în plus, văduvioară. 

Din uşă, Pote Gâlvez rosti numele camaradului său. Motane, 
zise foarte serios. Să terminăm. Cel strigat ridică o mână, 
cerând calm, şi se aşeză pe marginea patului. Nu mai pierde 
vremea, insistă celălalt. Instrucţiunile sunt aşa cum sunt. Au zis 
să o răpunem, nu să i-o punem. Aşa că dă-i drumul, zmeule, şi 
nu fi parşiv. Însă Fierros Motanul clătină din cap ca unul care 
ascultă cum plouă. 

— Care-i piesa, spuse. Mereu am vrut să i-o trag la buci 
gagicii ăsteia. 

Teresa mai fusese violată înainte de a deveni femeia 
Blondului Dávila: la cincisprezece ani, mai mulţi băieţi din Las 
Siete Gotas, iar apoi bărbatul care o pusese să lucreze ca 


schimbătoare pe strada Juárez. Aşa încât ştiu ce o aşteaptă când 
pistolarul îşi umezi şi mai mult zâmbetul tăios şi îi descheie 
nasturele de la jeanşi. Dintr-o dată nu se mai temea. Fiindcă nu 
se întâmplă nimic, se gândi în pripă. Acum dorm şi e doar un 
coşmar ca atâtea altele, pe care, în plus, l-am mai văzut şi 
înainte: ceva ce i se întâmplă altei femei pe care mi-o închipui în 
vise şi care seamănă cu mine, dar nu sunt eu. Pot să mă trezesc 
când vreau, să simt răsuflarea bărbatului meu pe pernă, să mă 
îmbrăţişez cu el, să-mi îngrop faţa în pieptul lui şi să descopăr 
că nimic din toate astea nu s-a întâmplat vreodată. Pot să şi mor 
în timp ce visez, de un infarct, de un stop cardiac, de ce-o fi. Pot 
să mor deodată şi nici somnul, nici viaţa nu vor avea 
importanţă. Să dorm mult şi bine, fără închipuiri şi fără 
coşmaruri. Să mă odihnesc pentru totdeauna după ceea ce nu s- 
a întâmplat niciodată. 

— Motane, stărui celălalt. 

Se urnise în sfârşit, făcând câţiva paşi prin încăpere. Alo, 
zise. Blondul era de-ai noştri. Tare de gaşcă. Aminteşte-ţi: 
munţii, El Paso, linia de pe Rio Bravo. Băutele. lar asta era 
femeia lui. În timp ce spunea toate acestea, scotea un revolver 
Python de la curea şi îl îndrepta spre fruntea Teresei. Dă-te 
deoparte să nu te stropească, vere, şi s-o tăiem, însă Fierros 
Motanul avea alt gând şi îl înfrunta, periculos şi brav, cu un ochi 
la Teresa şi cu celalalt la camarad. 

— O să moară oricum, spuse, şi ar fi o risipă. 

Îndepărtă Python-ul cu o mişcare a mâinii, iar Pote Gâlvez 
rămase privind când la Teresa, când la el, nehotărât, gras, cu 
ochii întunecaţi de neîncredere indiană şi de motănaş din nord, 
cu picături de sudoare alunecându-i printre firele mustăţii dese, 
cu degetul în afara revolverului şi cu ţeava îndreptată în sus, de 
parcă urma să se scarpine cu el în cap. Atunci Motanul îşi 
scoase automatul, un Beretta mare şi argintat, şi i-l puse 
celuilalt dinainte, îndreptându-i-l spre faţă, şi îi zise râzând că ori 
se încălţa şi el cu feţişoara aceea, ca să fie chit, ori, dacă cumva 
se număra printre cei care preferau s-o ia la buci, atunci să se 
dea la o parte, ticălosul, că de nu acolo pe loc se încingeau la 
plumbi ca nişte cocoşi în arenă. Pote Gálvez o privi pe Teresa cu 
resemnare şi cu ruşine; rămase astfel câteva clipe şi deschise 
gura să spună ceva; însă nu spuse nimic şi, în schimb, îşi vâri 
încetişor Python-ul la brâu, se îndepărtă încetişor de pat şi 


merse încetişor până la uşă, fără să se întoarcă, pe când celălalt 
asasin continua să-l ţintească în glumă şi îi spunea după aia te 
invit la un Buchanan, camarade, ca să te consolezi că te-ai 
muierit. lar când dispăru în cealaltă cameră, Teresa auzi 
trosnetul unei lovituri, ceva ce se sfărâma în arşice, probabil uşa 
dulapului în timp ce Pote Gâlvez o perfora cu un pumn în acelaşi 
timp puternic şi neputincios, pentru care, din cine ştie ce motiv 
straniu, ea se bucură în sinea ei. Însă nu avu vreme să se mai 
gândească la asta, căci Fierros Motanul deja îi scotea jeanşii, 
sau mai degrabă îi trăgea şi-i smulgea şi, ridicându-i pe 
jumătate tricoul, îi mângâia violent sânii, şi îi vâra ţeava 
pistolului între coapse ca şi cum ar fi urmat să-i scoată sufletul 
cu ea, iar ea se lăsa fără nici un țipăt şi fără nici un geamăt, cu 
ochii larg deschişi privind tavanul alb al încăperii, rugându-se lui 
Dumnezeu ca totul să se întâmple repede, iar apoi Fierros 
Motanul să o ucidă grabnic, înainte ca totul să înceteze a mai 
părea un coşmar în toiul somnului spre a se preschimba în 
groaza goală a vieţii mizerabile. 


Era vechea poveste, cea dintotdeauna. Să sfârşească aşa. Nu 
se putea altcumva, deşi Teresa Mendoza nu-şi imaginase 
niciodată că Situaţia avea să miroasă a sudoare, a mascul în 
călduri, a paharele pe care Fierros Motanul le băuse înainte de a 
urca în căutarea prăzii. De-ar termina, gândea în momentele de 
luciditate. De-ar termina odată, să mă pot odihni. Gândea asta o 
clipă, după care se scufunda iar în vidul ei lipsit de sentimente şi 
de teamă. Era prea târziu pentru frică, fiindcă pe aceasta o 
încerci înainte ca lucrurile să se petreacă, iar consolarea, atunci 
când ele sosesc, este că totul are un sfârşit. Singura teamă 
autentică e ca finalul să nu întârzie prea mult. Insă cu Fierros 
Motanul nu avea să fie cazul, împingea violent, grăbit să 
isprăvească şi să se golească. Tăcut. Scurt. Impingea crud, fără 
menajamente, purtând-o puţin câte puţin până la marginea 
patului. Resemnată, cu ochii aţintiţi în albul tavanului, lucidă 
doar în străfulgerări, cu mintea goală în timp ce suporta 
asalturile, Teresa lăsă să-i cadă un braţ şi dădu peste geanta 
deschisă de cealaltă parte, pe jos. 

Situaţia poate avea două direcţii, descoperi ea deodată. 
Poate fi A Ta sau A Altora. Atât de mare îi fu surpriza când 


înţelese acest lucru, încât, dacă bărbatul care o ţinea i-ar fi 
îngăduit, s-ar fi ridicat în picioare pe pat, cu un deget în sus, 
serioasă şi reflexivă, pentru a dobândi certitudinea. Să vedem. 
Să considerăm această variantă a subiectului. Insă nu se putea 
ridica în picioare deoarece libere îi erau doar braţul şi mâna 
care, după ce căzuse accidental în interiorul genţii, atingea 
acum metalul rece al Coltului aflat acolo, printre teancurile de 
bancnote şi haine. 

Asta nu mi se întâmplă mie, gândi. Sau poate că nu apucă să 
gândească nimic, ci se mărgini să o observe, pasivă, pe cealaltă 
Teresa Mendoza, care gândea în locul ei. Fapt este că, atunci 
când îşi dădu seama, ea sau cealaltă femeie pe care o privea îşi 
strânsese degetele pe mânerul pistolului. Piedica era la stânga, 
lângă trăgaci şi lângă butonul de evacuare a încărcătorului. O 
atinse cu degetul mare şi simţi cum alunecă în jos, pe verticală, 
eliberând percutorul. E un glonţ pe ţeava, îşi aminti. Este un 
glonţ disponibil fiindcă eu l-am pus acolo - îşi amintea un clic- 
clac metalic - ori poate numai cred că am făcut asta, şi n-am 
făcut-o, iar glonţul nu-i. Examina toate acestea socotind la rece: 
piedică, trăgaci, percutor. Glonţ. Aceasta era succesiunea tipică 
a evenimentelor, dacă într-adevăr acel clic-clac anterior fusese 
real, şi nu un produs al imaginaţiei sale. In caz contrar, 
percutorul avea să lovească în gol, iar Fierros Motanul avea să 
dispună de timp suficient ca să se supere. Oricum, mai rău nu 
avea să fie. Poate ceva violenţă în plus, sau ceva ferocitate, în 
ultimele clipe. Nimic care să nu se isprăvească o jumătate de 
oră mai târziu: pentru ea, pentru acea femeie pe care o observa, 
sau pentru amândouă deodată. Nimic care, la scurt timp, să nu 
mai doară. Acestea îi erau gândurile când încetă să mai 
privească tavanul alb şi îşi dădu seama că Fierros Motanul nu se 
mai mişca şi o privea. Atunci Teresa ridică pistolul şi îi trase un 
foc în faţă. 


Mirosea acru, a fum de pulbere, iar detunătura încă mai vuia 
între pereţii dormitorului când Teresa apăsă a doua oară pe 
trăgaci; însă Coltul se ridicase de la primul foc, săltând atât de 
mult când trăsese încât noul glonţ ridică o palmă de ghips din 
perete, în clipa aceea Fierros Motanul stătea aruncat peste 
noptieră ca şi cum s-ar fi asfixiat, acoperindu-şi gura cu mâinile, 


iar printre degete îi săltau şuvoaie de sânge, care îi ţâşneau şi 
din ochii ieşiţi din orbite de surprindere, năuciţi de flama care îi 
pârlise părul, sprâncenele şi genele. Teresa nu putu şti dacă 
striga sau nu, deoarece zgomotul focului atât de apropiat îi 
lovise timpanele, asurzind-o. Se ridica în genunchi pe pat, cu 
bluza mototolită pe sâni, goală de la brâu în jos, împreunându-şi 
mâna stânga şi cea dreaptă pe culata pistolului ca să ochească 
mai bine al treilea glonţ, când îl văzu apărând în uşă pe Pote 
Gâlvez, zgâindu-se stupefiat. Se întoarse să-l privească parcă în 
toiul unui vis lent: iar el, care purta revolverul la centură, îşi 
ridică ambele mâini în faţă ca pentru a se feri, privind înfricoşat 
Coltul pe care Teresa îl îndrepta acum spre el, iar sub mustaţa 
neagră gura i se deschise pentru a rosti un „nu” silențios 
aducând a implorare; cu toate că, poate, ceea ce s-a întâmplat a 
fost că Pote Gâlvez a spus într-adevăr „nu” cu voce tare, iar ea 
nu l-a putut auzi din pricina surzeniei provocate de bubuitura 
împuşcăturilor. În cele din urmă, deduse că de asta trebuia să 
fie vorba, fiindcă celălalt continua să-şi mişte repede buzele, 
ţinându-şi mâinile întinse în faţă, împăciuitor, rostind nişte 
cuvinte al căror sunet ea tot nu-l putea auzi. lar Teresa era gata 
să apese pe trăgaci când îşi aminti lovitura pumnului în dulap, 
Python-ul ţintindu-i fruntea, Blondul era de-ai noştri, Motane, nu 
fi parşiv. Şi asta era femeia lui. 

Nu trase. Acel zgomot de aşchii îi menţinu arătătorul 
nemişcat pe trăgaci. Simţea frig în măruntaie şi în picioarele 
goale când, ţintind în continuare spre Pote Gálvez, se trase 
îndărăt pe pat, şi cu mâna stângă aruncă hainele, agenda şi 
coca în geantă. Făcând asta, îl privi cu coada ochiului pe Fierros 
Motanul, care se zvârcolea pe jos, cu mâinile însângerate pe 
pat. Preţ de o clipă se gândi să întoarcă spre el pistolul şi să-l 
dea gata dintr-un foc; însă celălalt asasin stătea tot în uşă, cu 
mâinile întinse şi cu revolverul la brâu, şi pricepu foarte limpede 
că, dacă înceta să-l mai ţintească, focul avea să-l încaseze ea. 
Aşa încât înşfacă geanta si, cu Coltul neclintit în mâna dreaptă, 
se ridică în picioare, îndepărtându-se de pat. Mai întâi Bălţatul, 
se hotărî în cele din urmă, şi apoi Fierros Motanul. Aceasta era 
ordinea corectă, iar zgomotul aşchiilor - pentru care îi era cu 
adevărat recunoscătoare - nu era îndeajuns pentru a schimba 
lucrurile. În acel moment, văzu că ochii bărbatului aflat 
dinaintea ei citeau într-ai săi, gura de sub mustață se întrerupse 


în toiul altei fraze - acum în urechile Teresei ajungea o rumoare 
nedesluşită - iar când ea trase pentru a treia oară, trecuse deja 
o secundă de când Potemkin Gálvez, cu o agilitate 
surprinzătoare la un tip gras ca el, se năpustise spre uşa dinspre 
stradă şi scări în timp ce-şi ducea mâna la revolver. lar ea trase 
un al patrulea şi un al cincilea glonţ înainte să înţeleagă că era 
inutil şi că putea rămâne fără muniţie, şi nici nu se duse după el, 
pricepând că asasinul nu putea pleca în felul ăsta; că avea să se 
întoarcă într-o clipită şi că firavul ei avantaj era pe cale de a se 
spulbera. Două etaje, se gândi. Şi nu-i mai rău decât ce ştiu 
deja. Aşa că deschise fereastra dormitorului, se uită spre curtea 
din spate şi întrezări copaci mici şi arbuşti, undeva jos, în 
întuneric. Am uitat să-l dau gata pe Motanul ăla parşiv, se gândi 
prea târziu, în timp ce sărea în gol. Apoi crengile şi arbuştii îi 
juliră picioarele, muşchii şi faţa în timp ce cădea printre ei, iar 
gleznele o durură când se lovi de pământ, de parcă şi-ar fi rupt 
oasele. Se ridică şchiopătând, surprinsă că mai era în viaţă, şi 
alergă, desculţă şi goală de la brâu în jos, printre maşinile 
parcate şi umbrele din curte. In cele din urmă se opri departe, 
fără suflare, şi se lăsă încet pe vine, ghemuindu-se lângă un zid 
din cărămidă cam dărăpănat, în afară de usturimea juliturilor şi 
a rănilor căpătate la picioare din cauza alergării, simţea o arsură 
neplăcută în coapse şi în sex: amintirea recentă o făcea să se 
cutremure în sfârşit, întrucât cealaltă Teresa Mendoza tocmai o 
părăsise, iar acum rămânea ea singură, fără nimeni pe care să-l 
observe de departe. Fără nimeni căruia să-i atribuie senzaţii şi 
sentimente. Simţi o dorinţă violentă să urineze, şi începu s-o 
facă aşa cum stătea, ghemuită în întuneric, tremurând ca şi cum 
ar fi avut febră. Farurile unui automobil o luminară o clipă: 
strângea într-o mâna geanta şi în cealaltă pistolul. 


2 
L-au zărit dulăii legii, însă i-a cam luat cu frig 


Am mai spus că am umblat prin Culiacân, Sinaloa, la 
începutul investigaţiei mele, înainte de a o cunoaşte personal pe 
Teresa Mendoza. Acolo, unde de multă vreme traficul de droguri 
a încetat să fie clandestin, spre a se transforma într-un fapt 
social obiectiv, pe câţiva dolari bine distribuiţi m-au sprijinit în 
medii specializate, din acelea unde un străin curios şi pentru 
care nimeni nu depune chezăşie poate sfârşi, peste noapte, 
plutind în Humaya sau în Tamazula, cu un glonţ în cap. De 
asemenea, mi-am făcut doi buni prieteni: Julio Bernal, director la 
Cultură în cadrul primăriei, şi scriitorul sinaloez Elmer Mendoza, 
ale cărui splendide romane Un asasin singuratic şi Amantul lui 
Janis Joplin le citisem pentru a mă familiariza cu situaţia. Tocmai 
Elmer şi Julio au fost cei care m-au orientat cel mai bine prin 
coclaurii locali: niciunul dintre ei nu avusese de-a face personal 
cu Teresa Mendoza la începuturile acestei istorii - pe atunci ea 
era un nimeni - însă îl cunoscuseră pe Blondul Dávila şi pe alte 
personaje care, într-un fel sau altul, au tras sforile în această 
poveste. Aşa am descoperit o bună parte din ceea ce ştiu acum. 
In Sinaloa, totul se dovedeşte a fi o chestiune de încredere: într- 
o lume dură şi complexă ca aceasta, regulile sunt simple şi nu e 
loc de echivocuri. Eşti prezentat cuiva de un prieten în care 
cineva are încredere, iar acest cineva are încredere în tine 
deoarece are încredere în cel ce depune chezăşie pentru tine. 
Mai apoi, dacă ceva iese anapoda, chezaşul răspunde cu viaţa 
lui, iar tu cu a ta. Bang, bang. Cimitirele din nord-estul mexican 
sunt ticsite de lespezi funerare purtând numele unor oameni în 
care cineva a avut cândva încredere. 

Intr-o noapte cu muzică şi fum de ţigări la Don Quijote, bând 
bere şi tequila după ce ascultaserăm glumele porcoase ale 
comicului Pedro Valdez - îl precedau ventrilocul Enrique şi 
Chechito, păpuşa lui dependentă de coca - Elmer Mendoza s-a 
aplecat peste masă şi a arătat spre un tip corpolent, brunet, cu 
ochelari, care bea înconjurat de un grup numeros, din aceia care 
rămân cu sacourile şi scurtele pe ei ca şi cum le-ar fi frig 
pretutindeni: cizme de şarpe sau de struţ, centuri de o mie de 


dolari bucata, pălării de panama, şepci de baseball cu stema 
echipei Tomateros din Culiacân şi mult aur gros la gât şi la 
încheieturile mâinilor. Îi văzuserăm coborând din două Ram 
Charger-uri şi intrând ca la ei acasă, fără ca paznicul de la uşă, 
care a salutat respectuos, să le pretindă procedura obişnuită, de 
a se lăsa pipăiţi ca restul clienţilor. f 

— E Cesar Batman Güemes, spuse Elmer în şoaptă. Un 
traficant faimos. 

— Are melodii? 

— Câteva - prietenul meu râdea, sorbind agale. El l-a omorât 
pe Blondul Dávila. 

Am rămas cu gura căscată, privind spre grup: feţe brune şi 
trăsături dure, mustăți dese şi pericol evident. Erau opt, stăteau 
acolo de cincisprezece minute şi lichidaseră vreo douăzeci şi 
patru de cutii de bere. Acum tocmai ceruseră două sticle de 
Buchanan's şi altele două de Remy Martin, iar dansatoarele, fapt 
insolit la Don Quijote, coborau să li se alăture după ce 
părăsiseră scena. Un grup de homosexuali cu părul vopsit blond 
-localul se umplea de gay la ultima oră a nopţii, iar cele două 
parohii se amestecau fără probleme -aruncau priviri insinuante 
de la masa alăturată. Numitul Guemes le zâmbea hâtru, foarte 
macho, iar apoi chema ospătarul să le plătească băutura. Pură 
coexistenţă paşnică. 

— De unde ştii? 

— Asta-i bună. Tot Culiacân-ul ştie. 

Patru zile mai tâziu, mulţumită unei prietene a lui Julio Bernal 
care avea un nepot aflat în legătură cu afacerea, Cesar Batman 
Guemes şi cu mine am avut o conversaţie ciudată şi 
interesantă. Fusesem invitat la un grătar, la o casă de pe 
dealurile San Miguel, în partea de sus a oraşului. Acolo, juniorii 
narcos - din a doua generaţie - mai puţin ostentativi decât 
părinţii lor, care coborâseră din munţi, mai întâi în cartierul 
Tierra Blanca iar mai apoi la asaltul spectaculoaselor locuinţe 
din cartierul Chapultepec, începeau să investească în case cu 
aspect discret, unde luxul era de obicei rezervat familiei şi 
invitaţilor, dincolo de porţi. Nepotul prietenei lui Julio, fiul unui 
traficant celebru din San Jose de los Hornos, din aceia care în 
tinereţe ajunseseră la schimburi de focuri cu poliţiştii şi cu 
bandele rivale - ispăşea acum o condamnare comodă în 
închisoarea de la Puente Grande, Jalisco - avea douăzeci şi opt 


de ani şi se numea Ernesto Samuelson. Cinci dintre verii lui şi un 
frate mai mare fuseseră omorâţi, împuşcaţi de alţi traficanţi, sau 
de federali, sau de soldaţi, iar el învățase repede lecţia: studii de 
drept în Statele Unite, afaceri în străinătate şi niciodată pe 
teritoriul naţional, bani spălaţi într-o respectabilă companie 
mexicană de trailere şi în crescătorii de crevete panameze. 
Locuia într-o casă cu aspect discret, împreună cu nevasta şi cei 
doi copii, conducea un Audi european sobru şi îşi petrecea trei 
luni pe an într-un apartament simplu din Miami, cu un Golf în 
garaj. Aşa trăieşti mai multă vreme, obişnuia să spună. În 
meseria asta, cea care te omoară e invidia. 

Ernesto Samuelson a fost cel care m-a prezentat lui Cesar 
Batman Guemes sub umbrarul de trestie şi palmier din grădina 
lui, cu o bere într-o mână şi o farfurie cu carne friptă prea tare în 
cealaltă. Scrie romane şi scenarii de filme, a spus şi ne-a lăsat 
singuri. Batman Guemes vorbea molcom, cu pauze lungi pe care 
le întrebuința spre a te studia din cap până-n picioare. Nu citise 
în viaţa lui nici o carte, însă cinematograful îl încânta. Am vorbit 
de Al Pacino - Pretul puterii, care în Mexic s-a numit Faţă tăiată, 
era filmul său preferat - de Robert de Niro - Unul de-ai noştri, 
Casino - şi de felul în care regizorii şi scenariştii de la Hollywood, 
lepădăturile alea, nu scoteau niciodată un traficant american şi 
blond, ci toţi aveau numele Sânchez şi se născuseră la sud de 
Rio Bravo. Chestia cu traficantul blond mi-a ridicat mingea la 
fileu, aşa încât am lăsat să cadă numele Blondului Dávila; iar în 
timp ce el mă privea prin lentilele ochelarilor cu multă atenţie, 
am sfârşit prin a-l adăuga şi pe al Teresei Mendoza. Îi scriu 
povestea, am conchis, conştient că, în anumite locuri şi cu o 
anumită clasă de oameni, minciunile îţi explodează întotdeauna 
sub pernă. lar Batman Guemes era atât de periculos, fusesem 
avertizat, încât atunci când urca în munţi coioţii aprindeau făclii 
ca să nu se apropie de ei. 

— A trecut o grămadă de vreme, spuse. 

Am calculat că avea mai puţin de cincizeci de ani. Avea 
pielea foarte arămie şi un chip impenetrabil, cu trăsături nordice 
apăsate. Mai apoi am aflat că nu era sinaloez, ci din Alamos, 
Sonora, coprovincial al Mariei Félix, şi că începuse ca ghid şi 
călăuză, trecând emigranţi, iarbă şi praf de la cartelul din Juárez 
într-un camion proprietate personală, înainte de a urca în 
ierarhie: mai întâi ca operator al Stăpânului Cerului, iar în cele 


din urmă ca proprietar al unei companii de trailere şi al alteia de 
avionete private cu care făcuse contrabandă între munţi, 
Nevada şi California, până când nord-americanii au înăsprit 
condiţiile spaţiului aerian şi au astupat aproape toate golurile 
din sistemul lor de radar. Acum ducea un trai destul de liniştit, 
din economiile investite în afaceri sigure şi din controlarea 
câtorva sate de ţărani strângători de cauciuc de sus de la 
munte, de prin zona Durango. Avea o fermă bună pe drumul 
spre El Salado, cu patru mii de suflete: Do Brasil, Angus, Bravo. 
De asemenea, creştea cai de rasă pentru împerechere şi cocoşi 
de luptă care îi aduceau o căruţă de bani în fiecare octombrie 
sau noiembrie, în arenele de la târgul de vite. 

— Teresa Mendoza, murmură după o vreme. 

Când vorbi îşi scutură capul, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de 
ceva amuzant. Apoi trase o înghiţitură de bere, mestecă o 
bucăţică de carne şi bău din nou. Continua să mă privească fix 
dinapoia lentilelor, un pic hâtru, lăsând să se înţeleagă că nu 
avea nimic împotrivă să comenteze ceva atât de vechi şi că 
riscul de a pune întrebări în Sinaloa îmi aparţinea în 
exclusivitate. Să vorbeşti despre morţi nu era o problemă - 
narcomelodiile erau pline de nume şi de poveşti adevărate; 
pericolul era să ciripeşti despre cei vii, cu riscul ca vreunul să te 
ia drept guraliv şi turnător. lar eu, acceptând regulile jocului, am 
privit ancora de aur - doar cu puţin mai mică decât a Titanicului 
- atârnată de lanţul gros ce strălucea sub gulerul deschis al 
cămăşii lui cadrilate şi am pus, fără alte ocolişuri, întrebarea 
care îmi ardea buzele de când Elmer Mendoza îi pomenise 
numele, cu patru zile în urmă, la Don Quijote. Am spus ce 
aveam de spus, apoi mi-am ridicat privirea, iar tipul mă observa 
la fel ca înainte. Ori îi devin simpatic, m-am gândit, ori voi avea 
probleme. După câteva secunde, bău încă o înghiţitură de bere, 
fără a înceta să mă privească. Trebuie că îi devenisem simpatic, 
fiindcă în cele din urmă zâmbi un picuţ, atât cât trebuie. E 
pentru un film sau pentru un roman? m-a întrebat. Am răspuns 
că încă nu ştiam. Că în aceeaşi măsură pentru ambele. Atunci 
mi-a oferit o bere, căută alta pentru el şi începu să povestească 
legenda Blondului Dâvila. 


Nu era băiat rău Blondul. Curajos, conştiincios, prezentabil. 
Un aer aşa, ca de Luis Miguel, însă ceva mai slab, şi mai dur. Şi 
foarte ca lumea. Tare simpatic. Raimundo Dâvila Parra îşi 
cheltuia banii pe măsură ce îi câştiga, sau aproape, şi era 
generos cu prietenii. Pe Cesar Batman Guemes şi pe el zorii îi 
prinseseră de multe ori împreună, cu muzică, alcool şi femei, 
sărbătorind operaţiuni izbutite. O vreme au fost chiar prieteni 
intimi: foarte brothers, sau carnales, cum spuneau sinaloezii. 
Blondul era chicano: se născuse în San Antonio, Texas. Şi a 
început de foarte tânăr, ducând iarbă ascunsă în automobile 
spre Uniunea Americană; nu o dată călătoriseră împreună prin 
Tijuana, Mexicali sau Nagales, până când americanii i-au 
administrat un sejur într-o închisoare de colo sus. Apoi Blondul 
s-a ambiţionat în ale zborului: avea studii, şi şi-a plătit lecţiile de 
aviaţie civilă la vechea şcoală de pe bulevardul Zapata. Ca pilot 
era bun - cel mai bun, a recunoscut Batman Guemes dând din 
cap cu convingere - din cei care n-au frică de nimic: bărbat 
potrivit pentru aterizări şi decolări clandestine pe micile piste 
ascunse din munţi sau pentru zboruri la joasă înălţime, evitând 
radarele Sistemului Emisferic care controla rutele aeriene între 
Columbia şi Statele Unite. Adevărul era că Cessna părea o 
prelungire a mâinilor sale călite: ateriza în orice loc şi la orice 
oră, iar asta i-a adus faimă, gologani şi respect. Cei din Culiacân 
îl numeau, pe bună dreptate, regele pistei scurte, însuşi Chalino 
Sânchez, care îi fusese şi el prieten, promisese să-i facă un 
cântec cu titlul acesta: Rege/e pistei scurte, însă lui Chalino i s-a 
făcut de petrecanie înainte de vreme - Sinaloa era cât se poate 
de insalubră, în funcţie de medii - iar Blondul a rămas fără 
cântec. În orice caz, cu sau fără melodie, niciodată nu dusese 
lipsă de lucru. Naşul lui era don Epifanio Vargas, un mahăr 
veteran din munţi, cu bune influenţe, dur şi dintr-o bucată, care 
controla Norteña de Aviación, o companie privată de Cessna şi 
de Pier Comanche y Navajo. Sub acoperirea acestei companii, 
Blondul Dâvila făcuse zboruri clandestine cu două sau trei sute 
de kilograme înainte de a participa la marile afaceri din epoca 
de aur, când Amado Carrillo îşi câştigă porecla de Stăpânul 
Cerului organizând cea mai mare punte aeriană a traficului de 
droguri între Columbia, Baja California, Sinaloa, Sonora, 
Chihuahua şi Jalisco. Multe din misiunile duse la bun sfârşit de 
Blond în acea perioadă au fost de diversiune, ca momeală 


pentru ecranele radarului terestru şi pentru avioanele Orion, 
înţesate de tehnologie şi cu echipaje mixte americane şi 
mexicane. lar diversiunea nu era un simplu termen tehnic, 
întrucât camaradul se distra. A câştigat o avere punându-şi 
pielea în joc în zboruri la limită, noaptea şi ziua: manevre 
ciudate, aterizări şi decolări pe două palme de pământ şi în 
locuri neverosimile. Cu scopul de a devia atenţia departe de 
marile Boeing, Caravelles şi DC8 care, cumpărate de traficanţi în 
regim de cooperativă, transportau într-o singură călătorie între 
opt şi douăsprezece tone cu complicitatea poliţiei, a Ministerului 
Apărării şi chiar a preşedinţiei guvernului mexican. Erau 
vremurile fericite ale lui Carlos Salinas de Gortari, cu traficanţi 
lucrând în umbra unor Los Pinos, vremuri tare fericite şi pentru 
Blondul Dâvila: avionete goale, fără încărcătură de care să se 
facă răspunzător, jucându-se de-a şoarecele şi pisica cu 
adversari ce nu întotdeauna puteau fi cumpăraţi cu totul. 
Zboruri unde îşi juca viaţa la cap sau pajură, sau o condamnare 
lungă dacă era prins de partea americană. 

Pe vremea aceea, Cesar Batman Guemes, care avea 
literalmente picioarele bine înfipte în pământ, începea să 
prospere în mafia sinaloeză. Grupurile mexicane deveneau 
autonome faţă de furnizorii de la Medellín şi din Cali, ridicându-şi 
ratele, cerând să fie plătite cu cantităţi din ce în ce mai mari de 
coca şi comercializând ele însele drogurile columbiene pe care 
înainte vreme doar le transportau. Acest fapt a înlesnit 
ascensiunea lui Batman în ierarhia locală; iar în urma câtorva 
reglări de conturi sângeroase întru stabilirea pieţei şi a 
competenţelor - câteva zile au început cu doisprezece sau 
cincisprezece morţi de o parte şi de cealaltă - şi a trecerii pe 
statul de plată a cât mai multor poliţişti, militari şi politicieni, 
inclusiv vameşi şi migras americani, pachetele cu marca lui - un 
mic liliac - au început să traverseze în trailere Rio Bravo. Se 
ocupa în aceeaşi măsură de haşişul de la munte şi de cocaină 
sau de heroină. Trăiesc din trei animale, spunea textul unei 
melodii ce fusese comandată, se povestea, unui grup din nord, 
din strada Francisco Villa: cocaşelul, heroiţa şi haşişapra. Cam în 
aceeaşi perioadă, don Epifanio Vargas, care până atunci fusese 
patronul Blondului Dâvila, începea să se specializeze în droguri 
de viitor, precum crystal şi ecstasy: laboratoare proprii în 
Sinaloa şi Sonora şi, de asemenea, de partea cealaltă a liniei 


americane. Că dacă vreun gringo pofteşte să urce până acolo, 
spunea, eu însumi îi potcovesc iapa. In câţiva ani, aproape fără 
împuşcături şi apelând foarte puţin la cimitir, cu mâinile aproape 
curate, Vargas a izbutit să devină primul magnat mexican în 
precursori pentru droguri de proiect precum efedrina, pe care o 
importa fără probleme din India, China şi Thailanda, şi unul 
dintre principalii producători de metamfetamine din susul şi din 
josul frontierei. De asemenea, a început să se bage în politică. 
Cu afacerile legale la vedere şi cu cele ilegale camuflate sub o 
societate farmaceutică cu sprijin statal, coca şi Norteña de 
Aviación erau de prisos. Aşa încât i-a vândut compania aeriană 
lui Batman Guemes, şi o dată cu ea şi-a schimbat şeful şi 
Blondul Dávila, care voia să zboare în continuare chiar mai mult 
decât să câştige bani. Pe atunci Blondul îşi cumpărase deja o 
casă cu două niveluri în cartierul Las Quintas, conducea, în loc 
de vechiul Bronco negru, un altul cu număr de înmatriculare 
nou-nouţ şi trăia cu Teresa Mendoza. 

Atunci au început să se sucească lucrurile. Raimundo Dâvila 
Parras nu era un tip discret. Să trăiască mult nu i se potrivea, 
aşa încât prefera să-şi toace timpul foarte repede. Oricum i se 
bălăngănea, cum spuneau cei de la munte; iar printre altele l-a 
pierdut gura, care în cele din urmă îi pierde şi pe rechini. Se 
prostea cum nu se poate mai nasol, grozăvindu-se cu ce făcuse 
şi cu ce urma să facă. Mai bine, obişnuia el să spună, cinci ani 
ca un erou decât cincizeci ca un bou. In acest fel, încetişor- 
încetişor, la urechile lui Batman Guemes începură să ajungă 
zvonuri. Blondul introducea încărcătură de-a lui într-a altora, 
profitând de drumurile făcute, în interes personal. Cumpărarea i- 
o înlesnea un fost poliţist pe nume Guadalupe Parra, cunoscut şi 
ca Lupe Creţul sau Creţul Parra, care era văr primar cu el şi 
avea contacte. In general, era vorba de coca sechestrată de 
judiciari care puneau mâna pe douăzeci şi declarau cinci, dând 
drumul la restul. Asta era cât se poate de rău - nu chestiunea cu 
judiciarii, ci că Blondul făcea afaceri individuale - întrucât se 
alegea cu o avere din munca lui, regulile erau reguli, iar să faci 
mişmaşuri private, în Sinaloa şi pe la spatele patronilor, era felul 
cel mai eficient de a te pomeni cu probleme. 

— Când trăieşti sucit, preciza Batman Guemes în acea după- 
amiază, cu berea într-o mână şi cu farfuria cu carne friptă în 
cealaltă, trebuie să lucrezi drept. 


Rezumând: Blondul era prea guraliv, iar afurisitul de văru- 
său nu se dovedea prea talentat. Neîndemânatic, din topor, 
fricos, Creţul Parra era din acei nerozi cărora le încredinţezi un 
camion de coca şi îţi aduc înapoi un camion de pepsi. Avea 
datorii, îi trebuia câte o priză din jumătate în jumătate de oră, se 
topea după încărcăturile mari, iar pe nevastă şi pe cei trei copii 
ai săi îi ţinea într-o casă foarte luxoasă, în partea cea mai 
pompoasă din Las Quintas. Însemna să se întâlnească foamea 
cu pofta de mâncare: verzişorii se duceau precum soseau. Aşa 
încât verii s-au hotărât să pună la punct o operaţiune proprie, în 
stil mare: transportul unei încărcături pe care câţiva judiciari o 
ţineau pusă deoparte în El Salto, Durango, şi care îşi găsise 
cumpărători în Obregon. Ca de obicei, Blondul a zburat singur. 
Profitând de o călătorie la Mexicali cu paisprezece cutii de 
grăsime de porc umplute fiecare cu câte douăzeci de kilograme 
de marfă, a făcut o deviere ca să preia cincizeci din aceea fină, 
toată binişor împachetată în săculeţe de plastic, însă cineva l-a 
turnat, iar altcineva s-a hotărât să-i reteze Blondului pintenii. 

— Care cineva? 

— Nu mă frecaţi. Cineva. 

Cursa, mi-a povestit în continuare Batman Guemes, i-au 
întins-o chiar pe pista de aterizare, la şase seara - precizia orei 
se potrivise bine cu acea melodie pe care Blondul şi-o dorea şi 
pe care răposatul Chalino n-a mai compus-o niciodată - în 
apropierea unui loc din munţi cunoscut drept Espinazo del 
Diablo. Pista avea doar trei sute de metri, iar Blondul, care a 
survolat-o fără să vadă nimic suspect, tocmai se lăsase să cadă 
cu flaps-urile de la Cessna 172R a lui în ultimul picaj, storcând 
toată benzina din rezervor, aproape la fel de vertical ca şi cum 
ar fi coborât cu paraşuta, şi parcurgea prima bucată de drum la 
o viteză de patruzeci de noduri când văzu două camioane şi 
oameni, care nu trebuiau să fie acolo, camuflaţi pe sub copaci. 
Aşa încât, în loc să folosească frânele, a băgat gaz, accelerând, 
şi a tras de manşă. Poate că ar fi izbutit, iar cineva a spus mai 
târziu că, atunci când au început să tragă asupra lui 
încărcătoare întregi de R15 şi de coarne de cârlan, reuşise deja 
să ridice roţile de pe pământ. Insă tot acel plumb însemna mult 
balast, şi Cessna s-a izbit la vreo sută de paşi dincolo de capătul 
pistei. Când au ajuns la el, Blondul era încă viu printre 
rămăşiţele răsucite ale cabinei: avea faţa plină de sânge, 


mandibula spartă de un glonţ, iar oasele făcute aşchii i se iveau 
pe la extremităţi, cu toate că încă respira slab. Nu avea să mai 
dureze mult, însă indicaţiile erau să fie omorât lent. Aşa că au 
scos drogurile din avionetă, iar apoi, ca-n filme, i-au aruncat un 
Zippo aprins în benzina de 100 de octani care şiroia din 
rezervorul spart. Floşş. Adevărul e că Blondul n-a prea apucat 
să-şi dea seama de nimic. 


Când trăieşti sucit, repetă Cesar Batman Giiemes, n-ai altă 
cale decât să munceşti drept. De astă dată a spus-o în chip de 
încheiere, pe un ton gânditor, lăsând farfuria goală pe masă. 
Apoi a plescăit din limbă, a dat seama de restul de bere şi a 
privit eticheta galbenă pe care scria Cerveceria del Pacifico S. A. 
Tot timpul vorbise ca şi cum istoria pe care o terminase de 
povestit nu avea nimic de-a face cu el, ci era ceva auzit pe ici şi 
colo. Ceva de domeniul public. Şi am presupus că aşa era. 

— Ce-i cu Teresa Mendoza? am îndrăznit. 

M-a privit bănuitor dinapoia lentilelor, întrebându-mă, fără 
cuvinte, ce-i cu ce anume. L-am întrebat fără ocolişuri dacă ea 
era implicată în manevrele Blondului şi a negat fără să stea pe 
gânduri. Nici vorbă, mi-a spus. Pe vremea aceea era una dintre 
atâtea altele: tinerică, tăcută. lubita unui traficant. Cu 
deosebirea că nu-şi vopsise părul blond şi că nici nu era dintre 
acele vânzătoare de droguri cărora le place să facă impresie, în 
cealaltă privinţă, adăugă el, aici muierile obişnuiesc să se ocupe 
de treburile lor: coafor, telenovele, Juan Gabriel şi muzica din 
nord, cumpărături de trei mii de dolari la Sercha's şi la Coppel, 
unde creditul lor face mai mult decât banii. Ştiţi cum e. Odihna 
războinicului. Sigur, auzise el câte ceva. Dar nu avea nimic de-a 
face cu mişmaşurile bărbatului ei. 

— Atunci de ce să fie urmărită? 

— Ce mă-ntrebaţi pe mine? 

Devenise dintr-o dată serios, şi din nou m-am temut că acolo 
avea să se încheie conversaţia, însă, după o clipă, ridică din 
umeri. Aici există reguli, comentă el. Nu le alegi, ci le găseşti 
gata făcute atunci când intri. Totul e chestiune de reputaţie şi 
de respect. La fel ca la rechini. Dacă lâncezeşti sau sângerezi, 
ceilalţi sar pe tine. Asta înseamnă să faci un pact cu moartea şi 
cu viaţa ajungând să trăieşti ca un senior. Zică-se orice s-ar zice, 


banul murdar alungă foamea la fel ca şi cel curat, în plus, oferă 
lux, muzică, vin şi femei. Apoi mori repede, şi în pace. Puţini 
traficanţi ies la pensie, iar ieşirea firească e închisoarea ori 
cimitirul; cu excepţia celor foarte norocoşi sau foarte isteţi, care 
ştiu să descalece la timp, ca don Epifanio Vargas, de exemplu, 
care a sărit peste gard, cumpărând o jumătate din Sinaloa şi 
omorând cealaltă jumătate, apoi s-a transformat în farmaceut, 
iar acum intră în politică. Dar asta se întâmplă foarte rar. Pe-aici 
lumea nu se încrede în cei care, lucrând de multă vreme în 
afacere, continuă să fie pe activ. 

— Pe activ? 

— În viaţă. 

M-a lăsat să meditez trei secunde. Cei care cunosc şi care se 
potrivesc în meseria asta spun că - adăugă el apoi, apăsând 
mult pe spun şi pe cei - chiar dacă eşti bun în munca ta, foarte 
serios şi conştiincios, tot rău sfârşeşti. Lumea vine, intră cu 
uşurinţă, te preferă altora, urci fără să vrei, şi atunci 
competitorii se iau după tine. De aceea fiecare pas greşit se 
plăteşte scump. Şi pe deasupra, cu cât mai multă lume iubeşti 
sau ai în jurul tău, cu atât mai vulnerabil devii. 

Avem cazul altui blond faimos, cu melodii, Héctor Palma, 
căruia un vechi camarad, din cauza unor neînţelegeri, i-a 
sechestrat şi torturat familia, cum se povesteşte, iar de ziua lui 
de naştere i-a trimis prin poştă o cutie cu capul soţiei. Hepi 
bărzdei tu iu. Când se trăieşte pe muchie de cuţit, nimeni nu-şi 
poate permite să uite regulile. Regulile l-au condamnat pe 
Blondul Dâvila. Şi era un tip cumsecade, vă dau cuvântul meu. 
Bărbat cum trebuie. Total ca lumea, camaradul. Curajos, din 
aceia care îşi joacă viaţa şi mor oriunde. Cam guraliv şi 
ambițios, cum aţi văzut, însă cu nimic diferit de ce-avem mai 
bun pe-aici. Nu ştiu dacă mă-nţelegeţi. Cât despre Teresa 
Mendoza, era femeia lui. Nevinovată sau nu, regulile o includeau 
şi pe ea. 


Sfântă Fecioară. Sfinte Patron. Capela lui Malverde era în 
întuneric. Doar un mic felinar sclipea deasupra pridvorului, 
deschis la orice oră din zi şi din noapte, iar prin ferestre se 
strecura lumina roşiatică a câtorva lumânări aprinse în faţa 
altarului. Teresa stătea de multă vreme nemişcată în beznă, 


ascunsă lângă gardul ce despărţea pustia stradă Insurgentes de 
liniile de cale ferată şi de canal, încerca să se roage şi nu putea; 
alte lucruri îi ocupau mintea, întârziase mult până se hotărâse 
să dea telefon. Calculând posibilităţile. Apoi mersese până 
acolo, observând cu multă grijă împrejurimile, iar acum aştepta, 
cu jarul unei ţigări ascuns în căuşul palmei. O jumătate de oră, 
spusese don Epifanio Vargas. Teresa nu avea ceas şi îi era cu 
neputinţă să socotească timpul scurs. Simţi un gol în stomac şi 
încercă să stingă ţigara cu mare grabă atunci când o maşină cu 
judiciari trecu lent, în direcţia bulevardului Zapata: siluetele 
întunecate a doi oameni dintr-o patrulă pe locurile din faţă, 
chipul din dreapta abia luminat, văzut şi nevăzut, de pâlpâirea 
din capelă. Teresa se dădu îndărăt, în căutare de mai mult 
întuneric. Nu numai fiindcă era în afara legii. În Sinaloa, ca şi în 
restul Mexicului, de la patrulele ce umblă după şpagă - cu 
scurtele încheiate, ca să nu le vezi numărul de la insignă - şi 
până la superiorii care, în fiecare lună, primeau câte un teanc de 
dolari din traficul de droguri, să tratezi cu dulăii legii putea 
însemna să te vări în gura lupului. 

Acea rugăciune neputincioasă nu se mai sfârşea. Sfântă 
Fecioară. Sfinte Patron. O începuse de şase sau şapte ori, fără s- 
o isprăvească niciodată. Capela banditului Malverde îi trezea 
prea multe amintiri legate de Blondul Dávila. Poate că de aceea, 
atunci când don Epifanio Vargas a consimţit prin telefon să vină 
la întâlnire, ea spusese numele acestui loc, aproape fără să se 
gândească. La început, don Epifanio îi propuse să se ducă până 
în cvartalul Chapultepec, aproape de casa lui; însă asta 
presupunea să traverseze oraşul şi un pod peste Tamazula. Prea 
riscant. Şi, cu toate că nu menţiona nici un amănunt din cele 
întâmplate, doar că fugea şi că Blondul îi spusese să intre în 
contact cu don Epifanio, acesta înţelese că lucrurile mergeau 
rău, sau şi mai rău. Voi să o liniştească: n-ai teamă, Teresita, ne 
vedem, nu te agita şi nu te mişca. Ascunde-te şi spune-mi unde. 
Întotdeauna îi spunea Teresita când o întâlnea cu Blondul pe 
dig, în restaurantele de pe plaja din Altata, la o petrecere ori 
mâncând callo de hacha, ceviche şi rac umplut duminica, la Los 
Arcos. O numea Teresita şi îi dădea o sărutare, ba chiar o 
prezentase soţiei şi copiilor, la un moment dat. Şi, cu toate că 
don Epifanio era un bărbat inteligent şi avea putere, şi mai mulţi 
gologani decât adunase Blondul în toată viaţa lui, întotdeauna 


era amabil cu el şi continua să-l cheme finule, ca pe vremuri; iar 
odată, de Crăciun, prima dată când Teresa fusese prezentată ca 
logodnică, don Epifanio chiar îi trimisese flori şi un smarald 
columbian foarte frumos, cu lanţ de aur, şi un teanc de zece mii 
de dolari ca să-i dăruiască ceva bărbatului ei, o surpriză, iar cu 
restul să-şi cumpere ea ce voia. De aceea Teresa îi telefonase, şi 
păstra pentru el agenda Blondului, care îi frigea mâinile, şi 
aştepta tăcută în întuneric la câţiva paşi de capela lui Malverde. 
Sfântă Fecioară. Sfinte Patron. Fiindcă numai în don Epi poţi 
avea încredere, asigura Blondul. E un om dintr-o bucată şi un 
cavaler, a fost un şef bun şi, în plus, este naşul meu. Blond 
afurisit. Asta spusese înainte ca totul să se ducă naibii şi să sune 
telefonul acela, de n-ar mai fi sunat, şi ea să se pomenească aşa 
cum se pomenise. Şi să dea Domnul, şopti, să arzi în iad. 
Parşivule. Fiindcă mă faci să mă perpelesc în felul ăsta. Acum 
ştia că nu se putea încrede în nimeni, nici măcar în don Epifanio. 
De aceea îi dăduse întâlnire acolo, aproape fără să se 
gândească, deşi, în fond, gândindu-se. Capela era un loc liniştit, 
unde putea să ajungă ascunzându-se printre liniile trenului care 
treceau pe lângă marginea canalului, şi să supravegheze strada 
dintr-o parte şi din cealaltă, ca să vadă dacă cumva bărbatul 
care o numea Teresita şi îi dăruise de Crăciun zece mii de dolari 
şi un smarald nu venea singur, ori Blondul îşi greşise socotelile, 
ori ea îşi ieşea din fire şi - în cel mai bun caz, dacă putea - o lua 
din nou la fugă. 

Luptă cu tentaţia de a-şi aprinde altă ţigară. Sfântă Fecioară. 
Sfinte Patron. Prin ferestre putea vedea lumânările care luminau 
în capelă. Sfântul Malverde fusese în viaţa pământească Jesus 
Malverde, banditul cel bun care fura de la bogaţi, se spunea, ca 
să-i ajute pe săraci. Preoţii şi autorităţile nu l-au recunoscut 
niciodată ca sfânt; însă preoţii şi autorităţile nu aveau idee 
despre aceste lucruri, iar poporul l-a canonizat pe cont propriu. 
După execuţia lui, guvernul ordonase ca trupul să nu-i fie 
îngropat, ca învăţătură de minte; însă oamenii care treceau pe 
lângă locul cu pricina tot aşezau pietre, numai câte una, ca să 
nu încalce dispoziţia, până când, în felul acesta, a căpătat 
pământ creştin, iar apoi s-au făcut capela şi restul. Printre băieţii 
răi din Culiacân şi în toată Sinaloa, Malverde era mai popular şi 
mai miraculos decât însuşi Dumnezeu cel bun ori Fecioara din 
Guadalupe. Capela era plină de plăci şi de ofrande mulţumind 


pentru miracole: păr de copil pentru o naştere fericită, calmari 
în alcool pentru un pescuit bun, fotografii, desene, însă sfântul 
Malverde era mai ales patronul traficanţilor sinaloezi, care 
veneau să i se roage şi să-i mulţumească, cu daruri şi plăci 
gravate sau scrise de mână după fiecare întoarcere fericită şi 
după fiecare afacere profitabilă. Gracias patronsito por sacarme 
de presidio”, se putea citi, lipit de perete, lângă imaginea 
sfântului - brunet, mustăcios, îmbrăcat în alb şi cu o elegantă 
eşarfă neagră la gât - sau Gracias por aqueyo que tu sabes’. 
Tipii cei mai duri, cei mai răi criminali de la câmpie şi de la 
munte, îi purtau fotografia în centuri, scapulare, şepci de 
baseball şi maşini, îl pomeneau făcându-şi semnul crucii, şi 
multe mame veneau să se roage în capelă atunci când fiii lor 
executau primul transport ori ajungeau în închisoare sau în ceva 
naşpa. Existau pistolari care lipeau icoana lui Malverde pe 
plăselele pistoalelor sau pe mânerul cornului de cârlan. Chiar şi 
Blondul Dávila, care spunea că nu crede în lucrurile astea, ţinea 
pe tabloul de comandă al avionetei o fotografie a sfântului 
legată în piele, cu rugăciunea Dios vendigo mi camino y permita 
mi regresa”: chiar aşa, inclusiv cu greşeala de ortografie. Teresa 
i-o cumpărase de la îngrijitorul capelei după ce, un timp, la 
început, mersese acolo pe ascuns, să aprindă lumânări atunci 
când Blondul nu se întorcea acasă mai multe zile la rând. Făcuse 
asta până când el, aflând, i-a interzis. Superstiţii idioate, 
negruţo. Hei! Nu-mi place ca femeia mea să se facă de râs. Insă 
în ziua când ea îi duse fotografia cu rugăciunea, nu spuse nimic, 
nici nu-şi bătu joc măcar, şi o aşeză pe tabloul de comandă din 
Cessna. 


Când farurile se stinseră după ce iluminaseră capela cu două 
fascicule prelungi, Teresa deja îşi îndreptase Coltul spre maşină. 
li era frică, însă asta n-o împiedica să evalueze avantajele şi 


> „Mulţumesc, ocrotitorule, că m-ai scos din încurcătură” (sp.). 
€ „Mulţumesc pentru ştii tu ce” (sp.). 


7 „Doamne, binecuvântează-mi drumul şi dă-mi voie să mă întorc” (sp.). 
Toate formulele de mai sus prezintă anumite „ezitări” ortografice. 


dezavantajele, cântărind formele sub care pericolul se putea 
înfăţişa. Mintea ei, descoperiseră cu ceva vreme în urmă cei 
care o angajaseră ca schimbătoare în faţa pieţei Buelna, era 
foarte înzestrată pentru socoteli: A plus B egal cu X, plus Z 
probabilităţi înainte şi înapoi, înmulţiri, împărțiri, adunări şi 
scăderi. lar asta o punea încă o dată dinaintea Situaţiei. 
Trecuseră cel puţin cinci ore de când sunase telefonul în casa 
din Las Quintas, şi vreo două de la prima împuşcătură în faţa lui 
Fierros Motanul. O dată plătită cota de groază şi de 
deconcertare, acum toate resursele instinctului şi inteligenţei 
sale erau concentrate în a o ţine în viaţă. De aceea nu îi tremura 
mâna De aceea voia să se roage, fără să izbutească, şi în 
schimb îşi amintea cu o precizie absolută că trăsese cinci 
gloanţe, că îi rămăseseră unul pe ţeava şi zece în încărcător, că 
reculul Coltului era foarte puternic pentru ea şi că data viitoare 
trebuia să ochească ceva mai jos de ţintă dacă nu voia să 
rateze; cu mâna stângă nu sub culată, ca în filme, ci peste 
încheietura dreptei, strângând-o la fiecare foc. Aceea era ultima 
ocazie, iar ea o ştia. Inima să-i bată lent, sângele să-i circule 
liniştit, iar simţurile să-i fie treze, toate acestea aveau să facă 
diferenţa între a fi în viaţă ori a trece pe ceea lume o oră mai 
târziu. De aceea trăsese două prize rapide din pachetul pe care 
îl purta în geantă. Şi de aceea, când Suburban-ul alb sosi, îşi 
îndepărtase instinctiv ochii de la lumină, să nu orbească; iar 
acum privea din nou pe deasupra armei, cu degetul pe trăgaci, 
ţinându-şi răsuflarea, atentă la primul semn că ceva ar fi mers 
nasol. Gata să tragă spre oricine. 

Răsunară portierele, îşi ţinu răsuflarea. Una, două, trei. Fir-ar. 
Trei siluete masculine, în picioare lângă maşină, în contralumina 
felinarelor din stradă. Să alegi. Crezuse că era scutită de asta, 
pe margine, în timp ce altcineva o făcea pentru ea. Tu stai 
liniştită, negruţo - aşa era la început. Mărgineşte-te să mă 
iubeşti, iar eu mă ocup. Era dulce şi comod. Era o siguranţă 
înşelătoare, să se trezească noaptea şi să asculte respiraţia 
liniştită a Bărbatului. Nici măcar frica nu exista pe atunci; fiindcă 
frica era rodul imaginaţiei, iar acolo nu erau decât ceasuri 
fericite, care treceau ca un bolero frumos sau ca o apă liniştită. 
lar cursa era simplă: râsul lui când o îmbrăţişa, buzele lui 
parcurgându-i pielea, gura murmurând cuvinte tandre sau 
obraznice foarte foarte jos, între coapsele ei, foarte aproape şi 


mult înăuntru, ca şi cum avea să rămână acolo pentru 
totdeauna, acea gură avea să fie ultimul lucru pe care-l va uita. 
Însă nimeni nu rămâne pentru totdeauna. Nimeni nu-i în 
siguranţă, şi orice siguranţă e periculoasă. Dintr-o dată te 
trezeşti în faţa evidenţei că e imposibil să te sustragi vieţii 
înseşi; că existenţa înseamnă drum şi că să umbli înseamnă să 
alegi incontinuu. Ori una, ori alta. Cu cine trăieşti, pe cine 
iubeşti, pe cine omori. Cine te omoară. lubind ori neiubind, 
fiecare îşi străbate proprii săi paşi. Situaţia. In cele din urmă 
trebuie să alegi. După ce ezită o clipă, îndreptă pistolul spre cea 
mai corpolentă şi mai mare dintre cele trei siluete masculine. Se 
vedea mai bine în alb şi, în plus, era şeful. 

— Teresita, spuse don Epifanio Vargas. 

Acea voce cunoscută, atât de familiară, urni ceva în firea ei. 
Simţi că lacrimile - era prea tânără, şi le crezuse de-acum 
imposibile - îi tulburau vederea. Pe neaşteptate, deveni fragilă; 
voi să înţeleagă de ce şi, străduindu-se, îi fu prea târziu ca să le 
evite. Căţea afurisită, îşi spuse. A naibii prostovancă. Dacă ceva 
nu merge, ai îmbulinat-o. Luminile îndepărtate ale străzii se 
descompuneau dinaintea ochilor ei, şi totul se preschimbă într- 
un amestec de reflexe lichide şi de umbre. Dintr-o dată nu mai 
avu în faţă nimic spre care să ţintească. Aşa încât lăsă pistolul. 
Pentru o lacrimă, se gândi ea, resemnată. Acum mă pot omori 
pentru o afurisită de lacrimă. 


— Sunt vremuri grele. 

Don Epifanio Vargas trase lung din havană şi rămase privind 
jarul, gânditor. În penumbra capelei, lumânările şi lămpiţele 
aprinse îi iluminau profilul cu trăsături indiene, părul foarte 
negru, des şi pieptănat pe spate, mustaţa de bărbat din nord, 
afirmând un fizic care Teresei îi amintea întotdeauna de Emilio 
Fernández sau de Pedro Armendáriz, din vechile filme mexicane 
de la televizor. Probabil că mergea pe cincizeci de ani şi era 
mare şi lat, cu mâini enorme, în stânga ţinea havana, iar în 
dreapta agenda Blondului. 

— Înainte, cel puţin, cruţam femeile şi copiii. 

Clătina din cap, evocator şi trist. Teresa ştia că înainte 
însemna vremea când, fiind un tânăr ţăran din Santiago de los 
Caballeros sătul să facă foamea, Epifanio Vargas a dat perechea 


de boi şi lanul de porumb pe tufărişurile de marijuana, pe care 
le-a muncit de zor, şi-a pus viaţa în joc vânzând şi a luat-o cui a 
putut, iar în cele din urmă s-a mutat de la munte la câmpie, 
instalându-se în Tierra Blanca atunci când reţelele de 
contrabandişti sinaloezi începeau să trimită spre nord, o dată cu 
pachetele lor de cozi de miel, primele prăfuleţe albe care soseau 
cu vaporul şi cu avionul din Columbia. Pentru oamenii din 
generaţia lui don Epifanio care, după ce trecuseră Rio Bravo înot 
cu boccele pe umeri, locuiau acum pe domenii luxoase din 
cartierul Chapultepec şi îşi ţineau odraslele de bani gata, care 
mergeau la colegii de lux conducându-şi automobilele proprii ori 
studiau în universităţi nord-americane, aceea fusese vremea de 
demult a marilor aventuri, a marilor riscuri şi a marilor averi 
făcute peste noapte: o operaţiune cu noroc, o recoltă bună, o 
încărcătură fericită. Ani de pericole şi de bani, jalonând o viaţă 
care, în munţi, n-ar fi fost decât o existenţă mizerabilă. Viaţă 
intensă şi adesea scurtă; fiindcă numai cei mai duri dintre acei 
bărbaţi au izbutit să supravieţuiască, să se stabilească şi să 
delimiteze teritoriul marilor carteluri ale drogurilor. Ani când 
totul era pe cale de a se defini. Când nimeni nu ocupa un spaţiu 
fără să-i împingă pe alţii, iar eroarea şi eşecul se plăteau pe loc. 
Dar se plăteau chiar cu viaţa. Nici mai mult, nici mai puţin. 

— S-au dus şi acasă la Creţul Parra, comentă don Epifanio. 
Tocmai au spus la ştiri. Nevasta şi trei copii -jarul havanei sclipi 
din nou când mai trase un fum. Creţul a fost găsit la poartă, în 
portbagajul Silverado-ului pe care-l avea. 

Stătea aşezat lângă Teresa pe băncuţa aflată la dreapta 
micului altar. Când clătina din cap, lumânările dădeau reflexe de 
lac părului său des şi bine pieptănat. Anii scurşi de când 
coborâse din munţi îi rafinaseră înfăţişarea şi manierele; însă, 
dedesubtul costumelor pe măsură, al cravatelor care punea să-i 
fie aduse din Italia şi al mătăsii cămăşilor lui de cinci sute de 
dolari, continua să palpite ţăranul sinaloez de la munte. Şi nu 
numai prin impresia neplăcută de ostentaţie din nord - cizme cu 
vârf ascuţit, curea cu cataramă de argint, brățară de aur la 
lanţul pentru chei - ci de asemenea, şi mai cu seamă, prin 
privirea uneori  impasibilă, uneori  neîncrezătoare sau 
răbdătoare, a omului pe care, de-a lungul mai multor secole şi 
generaţii, când o grindină, când o secetă îl tot obligaseră, iar şi 
iar, să o ia de la zero. 


— Pe cât se pare, pe Creţ au pus mâna dimineaţă şi şi-au 
petrecut ziua cu el, stând la taclale. După cum au zis la radio, nu 
s-au grăbit deloc. 

Teresa îşi putu imagina fără nici un efort: mâini legate cu 
sârmă, ţigări, brice de bărbierit. Strigătele Creţului Parra 
înăbuşite într-o pungă de plastic ori sub o palmă de masking- 
tape, în vreun beci ori în vreo magazie, înainte să termine cu el 
şi să se ducă să se ocupe de familia lui. Poate că însuşi Creţul 
sfârşise prin a-l da în gât pe Blondul Dâvila. Ori pe propria sa 
familie. Ea îi cunoştea bine pe Creţ, pe nevasta lui, Brenda, şi pe 
cei trei copii. Doi băieţi şi o fată. Şi-i aminti jucându-se şi 
zbenguindu-se pe plaja de la Altata, cu o vară în urmă: micile lor 
trupuri brunete şi calde sub soare, acoperite cu prosoapele, 
dormind, la întoarcere, pe bancheta din spate a aceluiaşi 
Silverado unde acum zăcea cadavrul tatălui lor. Brenda era o 
fată măruntă, foarte vorbăreaţă, cu ochi căprui frumoşi, purtând 
la glezna dreaptă un lanţ de aur cu inițialele bărbatului ei. 
Merseseră de multe ori împreună la cumpărături prin Culiacân, 
cu pantaloni de piele foarte strâmţi, unghii vopsite, tocuri foarte 
înalte, Guess Jeans, Calvin Klein, Carolina Herrera... Se întrebă 
dacă după ea fuseseră trimişi Fierros Motanul şi Potemkin 
Gálvez, ori alţi pistolari, diferiţi de ei. Dacă se întâmplase înainte 
sau după ce i se întâmplase ei. Dacă Brenda fusese omorâtă 
înainte sau după copii. Dacă au făcut-o repede sau, la fel, nu se 
grăbiseră deloc. Afurisiţi porci de bărbaţi. Trase aer şi îl eliberă 
puţin câte puţin, pentru ca don Epifanio să n-o vadă suspinând. 
Apoi îl blestemă în tăcere pe Creţul Parra, înainte de a-l 
blestema încă şi mai mult pe Blond. Creţul era la fel de curajos 
ca atâţia alţii care ucideau ori făceau trafic: din pură ignoranță, 
întrucât nu gândea. Se vâra în încurcături din cauza minţii sale 
puţine, fără să priceapă că se punea în pericol nu numai pe el, ci 
întreaga lui familie. Blondul era diferit de vărul lui: el era cu 
adevărat inteligent, total brici. Cunoştea toate riscurile şi ştiuse 
dintotdeauna ce urma să i se întâmple ei dacă îl înşfăcau pe el, 
însă i se fâlfâia. Agenda aia ticăloasă. Nici să n-o citeşti, îi 
spusese. La-o şi nici să n-o citeşti. Blestematul de Blond parşiv. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă. 

Don Epifanio Vargas ridică din umeri. 

— S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple, spuse. 


Privea la body-guardul care stătea în uşă, cu cornul de cârlan 
în mână, tăcut ca o umbră sau ca o fantomă. Trecerea de la 
droguri la farmacie şi la politică nu excludea precauţiile 
dintotdeauna. Cealaltă gorilă stătea afară, tot înarmată. li 
dăduseră două sute de pesos supraveghetorului de noapte al 
capelei ca s-o taie de-acolo. Don Epifanio se uită la geanta pe 
care Teresa o ţinea pe pământ, între picioare, şi apoi la Coltul 
aşezat în poală. 

— Bărbatul tău îşi riscă pielea de mult. Era doar o chestiune 
de timp. 

— A murit pe bune? 

— Păi sigur c-a murit. L-au prins sus în munţi... Nu erau 
soldaţi, nici poliţişti, nici nimic. Erau chiar oamenii lui. 

— Care? 

— Nu contează care. Tu ştii în ce mişmaşuri se vâra Blondul. 
Strecura cărţi proprii în pachetele altora. Și până la urmă cineva 
a ciripit. 

Jarul havanei străluci din nou. Don Epifanio deschise agenda. 
O apropia de lumina lumânărilor, răsfoind-o la întâmplare. 

— Ai citit ce-i pe-aici? 

— N-am făcut decât să v-o aduc dumneavoastră, aşa cum a 
spus el. Eu nu mă pricep la lucrurile astea. 

Don Epifanio încuviinţă, gânditor. Se vedea că nu-i în largul 
lui. 

— Bietul Blond a primit ce căuta, conchise el. 

Ea privea acum tot înainte, spre umbrele din capelă, unde 
atârnau ofrandele și florile uscate. 

— Bietul pe naiba. Porcanul nu s-a gândit la mine. 

Reuşise să nu-i tremure glasul. Fără să se întoarcă, simţi cum 
celălalt se dădea mai într-o parte, ca s-o observe. 

— Tu ai noroc, îl auzi spunând. Deocamdată eşti încă în viaţă. 

Mai rămase aşa încă puţin. Studiind-o. Aroma havanei se 
îmbina cu mirosul lumânărilor şi al unui vas de tămâie care 
ardea lângă bustul sfântului bandit. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă el în cele din urmă. 

— Nu ştiu - era acum rândul Teresei să ridice din umeri. 
Blondul mi-a spus că dumneavoastră mă veţi ajuta. Dă-i-o şi 
cere-i ajutor. Aşa mi-a spus. 

— Blondul a fost mereu un optimist. 


Golul pe care ea îl simţi în stomac se adânci. Fum înecăcios 
de lumânare, flăcărui trosnind dinaintea lui Malverde. Căldură 
umedă. Dintr-o dată simţea o greață insuportabilă. Işi înăbuși 
imboldul de a se ridica, de a stinge lumânările dintr-o lovitură, 
de a pleca în căutare de aer curat. Să fugă din nou, dacă o mai 
lăsau. Însă când privi din nou tot înainte, văzu cum cealaltă 
Teresa Mendoza ședea în faţa ei, privind-o. Sau poate că era ea 
însăşi cea care stătea acolo, în tăcere, privind femeia înfricoşată 
care se înclina în faţă, pe banca ei, alături de Don Epifanio, cu 
un pistol inutil în poală. 

— El v-a iubit mult pe dumneavoastră, se auzi spunând. 

Celălalt se foi pe locul lui. Un bărbat demn, spusese 
întotdeauna Blondul. Un şef bun şi drept, de cuvânt. Cel mai bun 
patron pe care l-am avut vreodată. 

— Și eu l-am iubit- don Epifanio vorbea foarte încet, ca și 
cum s-ar fi ferit ca garda de la ușă să-l audă vorbind de 
sentimente. Și pe tine la fel... Dar, cu prostiile lui, te-a pus într-o 
situaţie proastă. 

— Am nevoie de ajutor. 

— Eu nu mă pot amesteca în treaba asta. 

— Dumneavoastră aveţi multă putere... _ 

Îl auzi plescăind din limbă cu descurajare şi nerăbdare. În 
acea afacere, explică don Epifanio tot în şoaptă şi privind din 
când în când pe furiş spre bodyguard, puterea era ceva relativ, 
efemer, supus unor reguli complicate. lar el şi-o păstra, punctă 
el, fiindcă nu scormonea mereu pe unde nu trebuia. Blondul nu 
mai lucra pentru el; era problema şefilor lui de-atunci. lar 
oamenii aceia beleau în stânga şi-n dreapta. 

— N-au nimic personal cu tine, Teresita. Ştii cum sunt. Dar e 
felul lor de a proceda... Trebuie să dea exemplu. 

— Dumneavoastră aţi putea să vorbiţi cu ei. Să le spuneţi că 
nu ştiu nimic. 

— Ştiu ei prea bine că tu nu ştii nimic. Nu asta-i problema... 
lar eu nu mă pot implica. Pe aici, cine azi cere hatâruri, mâine 
trebuie să le înapoieze. 

Acum privea Coltul pe care ea continua să-l ţină în poală, cu 
o mână sprijinită neglijent pe mâner. Ştia că Blondul o învățase 
să tragă cu ceva vreme în urmă, până când reuşise să 
nimerească şase cutii goale de bere Pacifico, una după alta, de 
la zece paşi. Blondului îi plăcuseră întotdeauna berea Pacifico şi 


femeile pe jumătate curajoase, deşi Teresa nu suporta berea şi 
se speria la fiecare pocnet al pistolului. 

— În plus, continuă don Epifanio, ceea ce mi-ai povestit 
înrăutăţeşte lucrurile. Ei nu pot lăsa să le fie executat un bărbat, 
şi cu atât mai puţin să o facă o femeie... Ar fi de râsul întregii 
Sinaloa. 

Teresa privi ochii lui întunecaţi şi impasibili. Ochi duri, de 
indian din nord. De supravieţuitor. 

— Nu mă pot implica, îl auzi repetând. 

Şi don Epifanio se ridică. N-am făcut nimic, se gândi ea. Aici 
se termină totul. Golul din stomac îi creştea până când 
cuprindea noaptea care pândea afară, inexorabilă. Renunţă, 
însă femeia care o observa din umbră nu voi s-o facă. 

—  Blondul mi-a spus că mă veţi ajuta, insistă cu 
încăpățânare, ca şi cum ar fi vorbit cu ea însăşi. Du-i agenda şi 
dă-i-o la schimb cu viaţa ta. 

— Bărbatului tău îi plăceau prea mult poantele. 

— Asta nu ştiu. Dar ştiu ce mi-a spus. 

Sunase mai mult a mustrare decât a rugă. O mustrare 
sinceră şi foarte amară. Sau a reproş. Apoi rămase o clipă în 
tăcere şi, în cele din urmă, îşi ridică faţa, asemenea inculpatului 
ostenit care aşteaptă un verdict. Don Epifanio stătea în picioare 
dinaintea ei, şi părea mai mare şi mai corpolent ca niciodată. 
Bătea cu degetele în agenda Blondului. 

— Teresita... 

— Porunciţi. 

Continua să bată darabana cu degetele pe agendă, îl văzu 
privind spre efigia sfântului, din nou spre garda din uşă, şi spre 
ea. Apoi se fixă iar asupra pistolului. 

— Zău că n-ai citit nimic? 

— Jur. Spuneţi-mi şi mie ce aveam să citesc. 

Tăcere. Îndelungată, se gândi ea, ca o agonie. Auzea sfârâind 
fitilele lumânărilor din altar. 

— Ai o singură posibilitate, spuse el într-un sfârşit. 

Teresa se agăţă de aceste cuvinte, cu mintea însufleţită 
dintr-o dată, ca şi cum tocmai ar fi tras două prize de Doña 
Blanca. Cealaltă femeie dispăruse în umbră. Şi din nou era ea. 
Sau dimpotrivă. 

— Una mi-ajunge, spuse. 

— Ai paşaport? 


— Da. Cu viză americană. 

— Dar bani? 

— Douăzeci de mii de dolari şi câţiva pesos - deschidea 
geanta la picioarele lui, să-i arate, plină de speranţă. Mai am o 
geantă cu praf de zece sau douăşpe uncii. 

— Praful lasă-l. E periculos să umbli cu el... Ştii să conduci? 

— Nu - se ridicase în picioare şi îl privea de aproape, atentă, 
concentrată să rămână în viaţă. Nici măcar n-am permis. 

— Mă îndoiesc că poţi ajunge de partea cealaltă. Au să te 
fileze la graniţă, şi nici între americani n-ai fi în siguranţă... Cel 
mai bine-ar fi să pleci chiar în noaptea asta. Îţi pot împrumuta 
maşina cu un şofer de încredere... Pot face asta, şi să te ducă la 
DF. Direct la aeroport, iar acolo te agăţi de primul avion. 

— Încotro? 

— Mi se bălăngăne încotro, însă, dacă vrei să te duci în 
Spania, acolo am prieteni. Oameni care îmi datorează nişte 
favoruri. Dacă mâine mă suni înainte de-a te urca în avion, pot 
să-ţi dau un nume şi un număr de telefon. După asta, are să fie 
treaba ta. 

— Altfel nu se poate? 

— Nici pomeneală. Aşa, ori îţi pui căpăstru, ori te spânzuri. 

Teresa privi în jur, căutând printre umbrele din capelă. Era 
absolut singură. Acum nimeni nu hotăra în locul ei. Însă era încă 
în viaţă. 

— Trebuie să plec - se impacientă don Epifanio. Hotărăşte-te. 

— M-am hotărât deja. O să fac cum spuneţi dumneavoastră. 

— Bine. 

Don Epifanio observă cum ea punea piedica la pistol şi pe 
acesta la spate, între blugi şi piele, înainte de a se acoperi cu 
scurta... Şi ţine minte un lucru: nici măcar acolo nu vei fi în 
siguranţă. Înţelegi?... Eu am prieteni, dar au şi ei. Aşa încât 
încearcă să te îngropi destul de adânc încât să nu te găsească. 

Teresa încuviinţă din nou. Scosese pachetul de coca din 
geantă şi îl aşeză pe altar, sub efigia lui Malverde. In schimb, 
aprinse altă lumânare. Sfânta Fecioară, se rugă preţ de o clipă 
în tăcere. Sfinte Patron. Dios vendiga mi camino y permita mi 
regreso. Îşi făcu semnul crucii aproape pe ascuns. 

— Zău că-mi pare rău de treaba cu Blondul, spuse don 
Epifanio în spatele ei. Era băiat bun. 


Auzind asta, Teresa se întoarse. Acum era atât de lucidă şi 
de senină, încât îşi simţea gătlejul uscat şi sângele circulând 
foarte lent, pulsaţie cu pulsaţie. Işi aruncă geanta pe umăr, 
zâmbind pentru prima oară în toată ziua: un zâmbet care îi 
marcă gura ca un impuls nervos, neaşteptat. lar acel zâmbet, 
sau ce-o fi fost, era probabil straniu, căci don Epifanio o privi un 
pic surprins şi cu gândul la vedere, în sfârşit oglindit pe chip. 
Teresita Mendoza. Haide! lubita Blondului. Femeia unui 
traficant. O fată ca atâtea altele, mai curând tăcută, nici prea 
deşteaptă, nici prea frumoasă. Şi totuşi o studie în felul acela 
reflexiv şi precaut, cu multă atenţie, ca şi cum dintr-o dată s-ar 
fi găsit dinaintea unei necunoscute. 

— Nu, zise ea. Blondul nu era băiat bun. Era un ticălos 
nenorocit. 


3 
Când anii se vor duce 


— Ea era un nimeni, spuse Manolo Céspedes. 

— Cum aşa? 

— Chiar aşa - interlocutorul meu îşi îndreptase spre mine 
două degete între care ţinea o ţigară. Nimeni înseamnă nimeni. 
O paria. A ajuns doar cu ce avea pe ea, ca una care vrea să se 
îngroape într-o gaură. Totul a fost întâmplător. 

— Ba ceva mai mult decât atât. Era o fată isteaţă. 

— Şi ce? Cunosc multe fete isteţe care au sfârşit la colţul 
străzii. 

Se uită pe ambele părţi ale străzii, căutând parcă vreun 
exemplu pe care să mi-l arate. Eram aşezaţi sub copertina 
terasei de la cofetăria California, în Melilla. Un soare african, la 
zenit, îngălbenea fațadele moderniste de pe bulevardul Juan 
Carlos I. Era ora aperitivului, iar trotuarele şi terasele gemeau 
de trecători, pierde-vară, vânzători de loterie şi papugii. 
Vestimentaţia europeană se amesteca cu //hab-uri şi burnuzuri 
ţărăneşti, accentuând atmosfera de pământ de graniţă, situat la 
hotarul dintre două continente şi dintre mai multe culturi, în 
fund, unde se află Plaza de España şi monumentul închinat celor 
căzuţi în războiul colonial din 1921 - un tânăr soldat din bronz 
cu chipul îndreptat spre Maroc - coroanele palmierilor vesteau 
apropierea Mediteranei. _ 

— Eu nu am cunoscut-o atunci, continuă Céspedes. In 
realitate, nici nu-mi amintesc de ea. O fată din spatele tejghelei 
de la Yamila, eventual. Sau nici măcar atât. Abia mult mai 
târziu, după ce am auzit felurite lucruri încoace şi-ncolo, am 
asociat-o, în cele din urmă, cu cealaltă Teresa Mendoza. i-am 
mai spus. In perioada aceea era un nimeni. 

Fost comisar de poliţie, fost şef al Siguranţei din Moncloa, 
fost delegat al guvernului la Melilla: hazardul şi viaţa făcuseră 
din Manolo Céspedes toate aceste lucruri; însă, în aceeaşi 
măsură, ar fi putut fi un toreador cumpănit şi înţelept, un gitan 
mucalit, un pirat berber ori un şiret diplomat din Rif. Era vulpe 
bătrână, brunet, tras la faţă ca un legionar fumător de 
marijuana, foarte experimentat şi foarte îndemânatic. Ne 
cunoscuserăm cu două decade în urmă, într-o epocă a 


incidentelor violente dintre comunităţile europeană şi 
musulmană, care au adus Melilla pe prima pagină a ziarelor, pe 
vremea când eu îmi câştigam existenţa scriind pentru ele. lar în 
acea perioadă, născut la Melilla şi investit cu maxima autoritate 
civilă în enclava nord-africană, Cespedes cunoştea deja pe toată 
lumea: mergea la băut în barul ofiţerilor din regiment, controla o 
eficientă reţea de informatori de ambele părţi ale graniţei, cina 
cu guvernatorul Nadorului şi avea pe lista de angajaţi atât 
cerşetori de stradă, cât şi membri ai Jandarmeriei Regale 
marocane. Prietenia noastră data de atunci: convorbiri 
îndelungate, miel cu condimente arăbeşti, gin tonic până la 
ceasurile dimineţii. Azi tu, mâine eu. Acum, pensionat din 
funcţia sa oficială, Céspedes îmbătrinea, plictisit şi paşnic, 
dedicat politicii locale, soţiei, copiilor şi aperitivului de la ora 
douăsprezece. Vizita mea îi modifica în chip fericit rutina zilnică. 

— Îţi spun că totul a fost întâmplător, insistă. lar în cazul ei, 
întâmplarea se numea Santiago Fisterra. 

Am rămas cu paharul la jumătatea drumului, ţinându-mi 
răsuflarea. 

— Santiago López Fisterra? 

— Sigur - Céspedes trăgea din ţigară, apreciindu-mi 
interesul. Galicianul. 

Am dat drumul aerului încet, am băut puţin şi m-am rezemat 
de spătar, satisfăcut ca omul care regăseşte o urmă pierdută, 
pe când Cespedes zâmbea socotind în ce poziţie se găsea acum 
balanţa vechii noastre asociaţii de favoruri reciproce. Numele 
acela mă adusese până acolo, în căutarea unei anumite 
perioade obscure din biografia Teresei Mendoza. Până în acea zi, 
pe terasa cofetăriei, nu dispuneam decât de nişte mărturii 
îndoielnice şi de câteva conjecturi. S-ar fi putut întâmpla aşa. Se 
spune că s-a petrecut aşa. | s-a spus cuiva sau cineva credea că 
ştie. Zvonuri. Altminteri, concret, în arhivele de imigrație ale 
Ministerului de Interne figura doar o dată de intrare - par avion, 
Iberia, aeroportul Barajas, Madrid - cu numele autentic de 
Teresa Mendoza Châvez. Ulterior, urma oficială părea să se 
piardă timp de doi ani, până când fişa de la poliţie cu numărul 
865 3690FA/42, care includea amprentele, o fotografie din faţă şi 
una din profil, încheia această etapă din viaţa ei pe care eu 
aveam intenţia să o reconstitui şi permitea să i se urmărească 
mai bine paşii începând de la acea dată. Fişa era dintre cele 


vechi, care se făceau pe hârtie bristol, până când poliţia 
spaniolă şi-a informatizat documentele. O avusesem în faţă cu o 
săptămână în urmă, la comisariatul din Algeciras, mulţumită 
intervenţiei altui vechi prieten: comisarul-şef din Torremolinos, 
Pepe Cabrera. În scurta informare consemnată pe verso figurau 
două nume: al unui individ şi al unui oraş. Individul se numea 
Santiago López Fisterra. Oraşul era Melilla. 


În acea după-amiază am făcut două vizite. Una a fost scurtă, 
tristă şi prea puţin utilă, cu toate că ne-a folosit să adăugăm un 
nume şi un chip printre personajele acestei istorii. Vizavi de 
clubul nautic, la baza zidurilor medievale ale oraşului vechi, 
Cespedes mi-a arătat un bărbat slăbănog, cu părul cenuşiu şi 
rar, care păzea maşinile în schimbul câtorva monede. Stătea pe 
jos lângă o bintă, privind apa murdară de sub chei. De departe l- 
am luat drept cineva mai vârstnic, maltratat de vreme şi de 
viaţă; însă când ne-am apropiat am înţeles că probabil nu avea 
nici patruzeci de ani. Purta nişte pantaloni peticiţi şi vechi, o 
bluză albă neobişnuit de curată şi nişte pantofi de sport jegoşi. 
Soarele şi cerul liber nu erau îndeajuns ca să-i ascundă nuanţa 
pământie, mată, a pielii îmbătrânite, acoperite de pete şi având 
nişte scobituri adânci la tâmple. Jumătate din dinţi îi lipseau, şi 
m-am gândit că semăna cu acele rămăşiţe azvârlite de valurile 
mării pe plaje şi prin porturi. 

— ÎI cheamă Veiga, mi-a spus Céspedes când ne-am 
apropiat. Şi a cunoscut-o pe Teresa Mendoza. 

Fără a se opri să-mi observe reacţia, a spus salut, Veiga, cum 
îţi merge, iar apoi i-a dat o ţigară şi foc. Nu s-au făcut prezentări 
şi nici alte comentarii, şi am rămas pe loc o vreme, în tăcere, 
privind apa, vasele de pescuit trase la chei, vechea rampă de 
încărcare a minereului de pe cealaltă parte a docului şi 
înspăimântătoarele turnuri gemene construite pentru a sărbători 
cinci sute de ani de la cucerirea oraşului de către spanioli. Am 
văzut zgaibe şi cicatrice pe braţele şi pe mâinile omului. Se 
ridicase să-şi aprindă ţigara, alene, bâiguind cuvinte confuze de 
mulţumire. Mirosea a vin rânced şi a mizerie râncedă. 
Şchiopăta. 

— Întreabă-l, dacă vrei, zise într-un sfârşit Céspedes. 


Am ezitat o clipă, iar apoi am rostit numele Teresei Mendoza. 
Însă nu am detectat pe chipul lui nici recunoaştere, nici 
amintire. N-am avut mai mult noroc nici atunci când l-am 
menţionat pe Santiago Fisterra. Veiga, sau ce mai rămăsese din 
el, se întorsese din nou spre apa unsuroasă de lângă chei. 
Aminteşte-ţi, omule, i-a spus Céspedes. Prietenul ăsta al meu a 
venit ca să vorbească cu tine. Să nu spui că nu-ţi aminteşti de 
Teresa şi de partenerul ei. Să nu-mi faci măgăria asta. Ne-am 
înţeles?... Dar omul continua să tacă; iar când Céspedes mai 
insistă o dată, izbuti cel mult să-şi scarpine braţele, înainte de a 
ne privi deconcertat şi indiferent. lar acea privire tulbure, 
îndepărtată, cu nişte pupile atât de dilatate încât ocupau irisul în 
întregime, părea să alunece, peste oameni şi lucruri, dintr-un loc 
fără drum de întoarcere. 

— Era celălalt galician, spuse Céspedes când ne-am 
îndepărtat. Marinarul lui Santiago Fisterra. Nouă ani într-o 
închisoare marocană l-au adus în halul ăsta. 

Se lăsa seara când am făcut cea de-a doua vizită. Cespedes 
l-a prezentat ca fiind Dris Larbi -prietenul meu Dris, a spus el, în 
timp ce-l bătea pe umăr - şi m-am pomenit dinaintea unui rifan 
de naţionalitate spaniolă care vorbea o castiliană perfectă. L-am 
întâlnit în cartierul Hipodromului, în faţă la Yamila, unul dintre 
cele trei baruri de noapte pe care le conducea în oraş - mai 
târziu am aflat asta şi alte câteva lucruri - în timp ce cobora 
dintr-un Mercedes luxos cu două locuri: statură mijlocie, păr 
foarte creţ şi negru, barbă tunsă cu minuţiozitate. Mâini care ţi-o 
strâng pe a ta cu precauţie, ca să descopere ce ai într-însa. 
Prietenul meu Dris, a repetat Cespedes; şi, după felul în care 
celălalt îl privea, atent şi respectuos în acelaşi timp, m-am 
întrebat ce detalii biografice ale rifanului justificau acel respect 
prudent faţă de fostul delegat guvernamental. Prietenul meu 
Cutare - era rândul meu. Investighează viaţa Teresei Mendoza. 
Cespedes a spus-o aşa, pe nepusă masă, pe când celălalt îmi 
întindea mâna dreaptă şi îşi ţinea stânga cu cheile electronice 
îndreptate spre maşină, iar intermitenţele acesteia, tiu, tiu, tiu, 
clipeau la activarea alarmei. Atunci Dris Larbi m-a studiat, foarte 
pe-ndelete şi foarte tăcut, până când Cespedes a izbucnit în râs. 

— N-ai grijă, zise el. Nu-i poliţist. 

Zgomotul sticlei sparte o făcu pe Teresa Mendoza să-şi 
încrunte sprâncenele. Era al doilea pahar pe care cei de la masa 


patru îl spărgeau în acea seară. Schimbă o privire cu Ahmed, 
ospătarul, iar acesta se îndreptă într-acolo cu un făraş şi o 
mătură, taciturn ca întotdeauna, cu papionul negru dansându-i 
nestingherit pe sub mărul lui Adam. Luminile care se roteau 
peste mica scenă pustie strecurau romburi luminoase pe vesta 
lui reiată. Teresa verifică nota unui client care stătea la capătul 
tejghelei, foarte însufleţit, cu două dintre fete. Individul se afla 
acolo de două ore, iar cifra era respectabilă: cinci White Label cu 
gheaţă şi apă pentru el, opt benjamine pentru fete - pe cele mai 
multe dintre benjamine Ahmed le făcuse să dispară discret, sub 
pretextul că schimba paharele. Mai erau douăzeci de minute 
până la ora închiderii, iar Teresa asculta, fără să vrea, dialogul 
obişnuit. Vă aştept afară. Pe una sau pe amândouă. Mai bine pe 
amândouă. Etcetera. Dris Larbi, şeful, era inflexibil în privinţa 
moralei oficiale a problemei. Acela era un bar pentru băut, şi 
gata. În afara orelor de lucru, fetele erau libere. Sau erau în 
principiu, căci controlul se dovedea a fi strict: cincizeci la sută 
pentru firmă, cincizeci la sută pentru cea implicată. Călătorii şi 
petreceri organizate aparte, unde normele se modificau în 
funcţie de cine, cum şi unde. Eu sunt impresar, obişnuia să 
spună Dris. Nu un simplu peşte de târfe. 

O marţi din mai, spre sfârşitul lunii. Nu era o seară prea 
animată. Pe scena goală, Julio Iglesias cânta pentru nimeni în 
mod deosebit. Un domn de croială fină, spunea textul. Teresa îşi 
mişca buzele în tăcere, urmărind cântecul, atentă la hârtia şi la 
pixul ei, în lumina lămpii care ilumina casa de marcat. O seară 
naşparlie, constată. Aproape proastă. Foarte diferită de zilele de 
vineri şi de sâmbătă, când era nevoie să fie aduse fete din alte 
localuri, deoarece Yamila se umplea: funcţionari, comercianţi, 
marocani chivernisiţi de cealaltă parte a graniţei, militari din 
garnizoană. Nivel aproape rezonabil, puţini dintre băieţii răi, cu 
excepţia celor inevitabili. Fete curate şi tinere, arătoase, 
schimbate din şase în şase luni, recrutate de Dris în Maroc, în 
cartierele mărginaşe din Melilla, şi câte o europeană din 
peninsulă. Plată punctuală - delicateţea detaliului - faţă de legi 
şi de autorităţi, trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască. Băute 
gratis pentru subcomisarul de poliţie şi pentru inspectorii în civil. 
Local exemplar, permise guvernamentale în regulă. Puţine 
probleme. Nimic din ceea ce Teresa nu cunoscuse prea bine, 
repetându-se la infinit, în încă recentele ei amintiri mexicane. 


Deosebirea era că, aici, oamenii, deşi mai neciopliţi şi mai puţin 
eleganţi, nu se certau cu Împuşcături, iar totul se făcea cu multă 
îndemânare. Ba chiar - lucru cu care i-a luat ceva vreme să se 
obişnuiască - existau oameni care nu se lăsau mituiţi cu nici un 
chip. Vă înşelaţi, domnişoară. Sau, în versiunea aspră, atât de 
spaniolă: faceţi-mi plăcerea să vi-i vârâţi în cur. Adevărul e că 
acest fapt făcea viaţa grea uneori, însă adesea o înlesnea. Era 
foarte relaxant să nu te temi de un poliţist. Ori să nu te temi de 
el tot timpul. 

Ahmed se întoarse cu făraşul şi cu mătura lui, trecu de 
partea asta a tejghelei şi se puse pe vorbit cu cele trei fete care 
erau libere. Cling. De la masa cu paharele sparte se auzeau 
râsete şi închinări, pahare ciocnite. Ahmed o linişti pe Teresa 
făcându-i cu ochiul. Totul era în regulă pe acolo. Socoteala aia 
avea să fie grea, încuviinţă ea, aruncând o privire peste notele 
pe care le ţinea lângă casa de marcat. Oameni de afaceri 
spanioli şi marocani, sărbătorind vreun acord: sacouri pe 
spătarele scaunelor, gulere descheiate la cămăşi, cravate în 
buzunare. Patru bărbaţi în toată firea şi patru fete. Presupusul 
Moët Chandon dispărea repede în cubuleţele de gheaţă: cinci 
sticle, şi avea să mai pice încă una înainte de ora închiderii. 
Fetele - două arăboaice, o evreică şi o spaniolă - erau tinere şi 
profesioniste. Dris nu se culca niciodată cu angajatele - unde ţii 
căciula, spunea el, să nu-ţi bagi sula - însă uneori îşi trimitea 
prietenii în calitate de inspectori de lucru. Calitatea întâi, se 
fălea el mai apoi. În localurile mele, numai calitatea întâi. Dacă 
evaluarea se dovedea negativă, nu le maltrata niciodată. Se 
mărginea să le dea afară şi gata. Reziliere. Nu de fete se ducea 
lipsă la Melilla, cu imigrarea ilegală, cu criza şi toate celelalte. 
Unele visau să călătorească în peninsulă, să devină modele şi să 
cunoască succesul în televiziune; însă majoritatea se 
mulţumeau cu un permis de muncă şi cu o rezidenţă legală. 

Trecuseră ceva mai mult de şase luni de la conversaţia pe 
care Teresa o avusese cu don Epifanio Vargas în capela 
sfântului Malverde, la Culiacân, Sinaloa, în seara zilei când 
sunase telefonul iar ea o luase la fugă, şi tot fugise până când 
ajunsese într-un oraş ciudat de al cărui nume nu auzise 
niciodată înainte vreme, însă de asta îşi dădea seama numai 
atunci când consulta calendarul. Privind în urmă, cea mai mare 
parte a timpului petrecut la Melilla părea că stătuse în loc. La fel 


de bine puteau fi şase luni ori şase ani. Aceea fusese destinaţia 
ei, la fel cum ar fi putut fi oricare alta atunci când, abia sosită la 
Madrid, după ce trăsese la o pensiune din piaţa Atocha având 
doar o geantă în mână drept bagaj, se întâlnise cu persoana de 
contact pe care i-o recomandase don Epifanio Vargas. Spre 
decepţia ei, acolo nu i se putea oferi nimic. Dacă dorea un loc 
discret, departe de întâlniri neplăcute, şi de asemenea o muncă 
pentru a-şi justifica rezidența până la reglementarea actelor de 
dublă naţionalitate - tatăl ei spaniol, pe care abia dacă îl 
cunoscuse, avea să-i fie pentru prima dată de vreun folos - 
Teresa trebuia să călătorească din nou. Persoana de contact, un 
bărbat tânăr, grăbit şi scump la vorbă, cu care se întâlni în 
cafeneaua Nebraska de pe Gran Via, nu-i avansa decât două 
opţiuni: Galicia sau sudul Spaniei. Cap sau pajură, dacă vrei 
bine, dacă nu la revedere. Teresa întrebă dacă în Galicia plouă 
mult, iar celălalt zâmbi puţin, atât cât trebuie - făcu asta pentru 
prima dată în toată conversaţia - şi răspunse că da. Plouă 
baban, spuse. Atunci Teresa hotărî că va merge în sud; iar 
bărbatul scoase un telefon mobil şi se duse la altă masă să 
vorbească un timp. După puţină vreme, se întoarse ca să noteze 
pe un şerveţel de hârtie un nume, un număr de telefon şi un 
oraş. Aveţi zboruri directe de la Madrid, îi explică dându-i hârtia. 
Sau din Malaga. Până acolo, trenuri şi autobuze. Din Malaga şi 
din Almeria pleacă şi vapoare. lar când îşi dădu seama că ea ÎI 
privea deconcertată din cauza vapoarelor şi avioanelor, zâmbi 
pentru a doua oară, înainte de a o lămuri că locul unde se ducea 
era Spania, dar se găsea în nordul Africii, la şaizeci sau 
şaptezeci de kilometri de litoralul andaluz, aproape de 
Strâmtoarea Gibraltar. Ceuta şi Melilla, explică, sunt oraşe 
spaniole de pe coasta marocană. Apoi îi lăsă pe masă un plic cu 
bani, plăti nota, se ridică şi îi ură mult noroc. Spuse asta, mult 
noroc, şi era deja pe picior de plecare atunci când Teresa, 
recunoscătoare, voi să-i spună cum se numeşte, iar bărbatul o 
întrerupse spunându-i că nu voia să ştie cum se numeşte, şi nici 
nu-i păsa defel. Că el nu-şi făcea decât datoria faţă de nişte 
prieteni mexicani înlesnindu-i toate astea. Că să cheltuiască 
bine banii pe care tocmai i-i dăduse. Şi că, atunci când îi va 
termina şi va mai avea nevoie, adăugă el pe un ton obiectiv şi 
fără evidentă intenţie de a jigni, întotdeauna îşi putea folosi 
pizda. Asta, spuse el în semn de rămas-bun - părea că regretă 


că nu dispunea şi el de una - este avantajul pe care îl aveţi voi, 
femeile. 


— Nu era cu nimic ieşită din comun, spuse Dris Larbi. Nici 
frumoasă, nici urâtă. Nici foarte isteaţă, nici foarte toantă. Dar s- 
a dovedit bună la cifre... Mi-am dat seama imediat, aşa încât am 
pus-o să ţină casa - îşi aminti o întrebare pe care i-o pusesem 
înainte şi clătină din cap a tăgăduire, înainte de a continua. ŞI 
nu, adevărul e că niciodată nu a fost târfă. Cel puţin cu mine nu 
a fost. Venea recomandată de nişte prieteni, aşa că i-am dat să 
aleagă. De o parte sau de cealaltă a tejghelei, cum vrei tu, i-am 
zis. A ales să rămână în spate, la început ca ospătăriţă. Fireşte, 
câştiga mai puţin. Dar îi convenea aşa. 

Ne plimbam la limita dintre cartierele Hipodromului şi Regal, 
pe lângă casele cu arhitectură colonială, pe nişte străzi drepte 
ce duceau spre mare. Seara era blândă, iar la ferestre glastrele 
miroseau bine. 

— Doar de câteva ori, poate. De două ori, sau mai mult. Nu 
ştiu - Dris Larbi ridică din umeri. Ea era cea care hotăra. Mă 
înţelegeţi?... De câteva ori s-a dus cu cine voia să se ducă, dar 
nu pentru bani. 

— Dar petrecerile? întrebă Cespedes. 

Rifanul se uită în altă parte, suspicios. Apoi se întoarse spre 
mine înainte de a-l privi din nou pe Cespedes, ca unul care 
regretă un inconvenient dinaintea unor străini, însă celuilalt îi 
era totuna. 

— Petrecerile, insistă el. 

Dris Larbi mă privi încă o dată, scărpinându-şi barba. 

— Asta era altceva, recunoscu după ce se gândi puţin. 
Uneori eu organizam întruniri de cealaltă parte a graniţei... 

Acum Céspedes râdea răutăcios. 

— Faimoasele tale petreceri, spuse. 

— Da, bine. Ştiţi cum e - rifanul îl observa ca şi cum ar fi 
încercat să-şi amintească ceea ce ştia într-adevăr, iar apoi se 
uită din nou în altă parte, stingherit. Oameni de pe-acolo. 

— Acolo înseamnă Maroc, observă Céspedes de dragul meu. 
Se referă la oameni importanţi: politicieni sau şefi din poliţie - îşi 
accentua zâmbetul vulpesc. Prietenul meu Dris a avut 
întotdeauna parteneri buni. 


Rifanul zâmbi fără chef în timp ce-şi aprindea o ţigară cu 
conţinut slab de nicotină. lar eu m-am întrebat câte lucruri 
despre el şi despre partenerii lui figurau în arhivele secrete ale 
lui Cespedes. Suficiente, am presupus, ca să ne acorde acum 
privilegiul acestei conversații. 

— Ea venea la aceste reuniuni? am întrebat. Larbi făcu un 
gest ambiguu. 

— Nu ştiu. Poate că a fost la câteva. Dar bine... O fi ştiind ea 
- păru să reflecteze puţin, studiindu-l pe Céspedes cu coada 
ochiului, iar în cele din urmă încuviinţă fără nici un chef. 
Adevărul e că, până la urmă, a fost de două ori. Eu acolo nu mă 
băgăm, fiindcă asta nu era pentru câştigat bani cu tipele, ci 
pentru alt soi de afaceri. Fetele veneau ca o completare. Un 
cadou. Însă niciodată nu i-am spus Teresei să vină... Ea mi-a 
cerut. 

— De ce? 

— Habar n-am. V-am spus că o fi ştiind ea. 

— Pe atunci ieşea deja cu galicianul? a întrebat Cespedes. 

— Da. 

— Se spune că ea ar fi intervenit pentru el. 

Dris Larbi îl privi. Mă privi şi pe mine. Se întoarse din nou 
spre el. De ce-mi faceţi asta, spuneau ochii lui. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, don Manuel. 

Fostul delegat al guvernului râdea maliţios, cu sprâncenele 
arcuite. Cu aerul că se distra de minune. 

— Abdelkader Chaib, sugeră el. Colonel. Jandarmeria 
Regală... Nu-ţi spune nimic? 

— Vă jur că nu pricep. 

— Nu pricepi?... Nu mă enerva, Dris. Ţi-am spus că domnul 
de faţă e un prieten. 

Am făcut câţiva paşi în tăcere, în timp ce eu puneam ordine 
în toată chestiunea. Rifanul fuma tăcut, ca şi cum n-ar fi fost 
mulţumit de felul în care povestise lucrurile. 

— Câtă vreme a fost cu mine nu s-a băgat în nimic, spuse el 
dintr-o dată. Şi nici n-am avut de-a face cu ea. Vreau să zic că 
nu i-am pus-o. 

Apoi l-a arătat pe Cespedes cu bărbia, luându-l drept martor. 
Toată lumea ştia că nu se lega cu angajatele lui. Şi mai spusese 
deja că Teresa era perfectă ca să ţină socotelile. Celelalte o 
respectau. Mexicana, o numeau. Mexicana încoace, Mexicana 


încolo. Părea să aibă o fire bună; şi, cu toate că nu avea studii, 
accentul o făcea să pară educată, cu vocabularul acela bogat pe 
care-l au hispano-americanii, atât de plin de “dumneavoastră” şi 
de „vă rog”, care îi face pe toţi să pară nişte lingvişti 
academicieni. Foarte rezervată într-ale ei. Dris Larbi ştia că a 
avut probleme în ţara ei, însă n-a întrebat-o niciodată. De ce? 
Nici Teresa nu vorbea despre Mexic; atunci când cineva 
deschidea discuţia, spunea orice altceva şi schimba subiectul. 
Era serioasă la muncă, trăia singură şi nu lăsa niciodată clienţii 
să confunde rolurile. Nici prietene nu avea. Işi vedea de treburile 
ei. 

— Totul a mers bine vreme de, nu ştiu... Şase sau opt luni. 
Până în seara când doi galicieni au apărut pe aici - se întoarse 
către Cespedes, arătând spre mine. L-aţi văzut pe Veiga?.. Ei 
bine, ăla n-a prea avut noroc. Dar şi mai puţin a avut celălalt. 

— Santiago Fisterra, am zis eu. 

— Chiar el. Parcă îl văd: un ins brunet, cu un tatuaj mare aici 
- clătina din cap, dezaprobator. Cam meschin, ca toţi galicienii. 
Cu ăştia nu se ştie niciodată unde ajungi... Plecau şi veneau pe 
Strâmtoare cu un Phantom, domnul Cespedes ştie despre ce 
vorbesc, nu?... Winston din Gibraltar şi ciocolată marocană... Pe 
atunci încă nu se făcea trafic cu coca, deşi era pe punctul... Mda 
-îşi scarpină încă o dată barba şi scuipă drept în jos, cu ciudă. 
Fapt e că, într-o seară, ăştia doi au intrat în Yamila, iar eu am 
început să rămân fără Mexicană. 

Doi clienţi noi. Teresa consultă ceasul de lângă casa de 
marcat. Mai era mai puţin de un sfert de oră până la închidere. 
Ştiu că Ahmed o privea întrebător şi, fără să-şi ridice capul, 
încuviinţă printr-un gest. Un pahar rapid înainte de a aprinde 
luminile şi de a-i da pe toţi afară, îşi văzu de lucru, terminând 
calculele pentru seara respectivă. Nu ştia că nou-veniţii aveau 
să schimbe mult socotelile. Două whisky-uri, se gândi, 
apreciindu-i după înfăţişare. Un pic de prosteală cu fetele, care 
deja îşi înăbuşeau un căscat pe cinste, şi poate o întâlnire afară, 
ceva mai târziu. Pensiunea Agadir, la o jumătate de stradă mai 
încolo. Sau, poate, dacă aveau maşini, o vizită-fulger la pădurea 
de pini, lângă îngrăditura din piatră a cazărmii Regimentului. In 
orice caz, nu era treaba ei. Ahmed ţinea socoteala întâlnirilor 
într-un caiet. 


Se rezemară în coate pe tejghea, lângă dozatoarele de bere, 
iar Fâtima şi Sheila, două dintre fetele care stăteau de vorbă cu 
Ahmed, merseră să li se alăture, în vreme ce ospătarul servea 
două presupuse Chivas de doisprezece ani cu multă gheaţă şi 
fără apă. Ele cerură benjamine, fără vreo obiecţie din partea 
clienţilor. În spate, cei cu paharele sparte îşi continuau toasturile 
şi râsetele, după ce achitaseră nota fără să clipească. In ce-l 
privea, tipul de la capătul tejghelei nu ajungea la o înţelegere cu 
însoțitorii lui; îl auzeai discutând în şoaptă, prin sunetul muzicii. 
Acum Abigail era cea care cânta pentru nimeni pe scena goală, 
însufleţită doar de monotona lumină giratorie din tavan. Vreau 
să-ţi ling rănile, spunea textul. Vreau să-ţi ascult tăcerile. Teresa 
aşteptă finalul ultimei strofe - ştia pe de rost toate cântecele din 
repertoriul muzical de la Yamila - şi privi din nou ceasul de 
lângă casa de marcat, încă o zi dată la spate. Identică cu lunea 
de ieri şi cu miercurea de mâine. 

— E ora închiderii, spuse. 

Când îşi ridică faţa, întâlni dinaintea ei un zâmbet liniştit. Şi 
nişte ochi deschişi la culoare -verzi sau albaştri, îşi imagină în 
clipa următoare - care o priveau amuzaţi. 

— Aşa de repede? întrebă bărbatul. 

— Închidem, repetă. 

Se întoarse la socotelile ei. Nu era niciodată simpatică cu 
clienţii, şi cu atât mai puţin la ora închiderii, în şase luni, 
învățase că aceasta era o metodă bună pentru a păstra lucrurile 
la locul lor şi pentru a evita echivocurile. Ahmed aprindea 
luminile, şi vagul farmec pe care penumbra îl dădea localului 
dispăru dintr-o dată: catifea falsă şi roasă pe scaune, pete pe 
pereţi, arsuri de ţigară pe jos. Până şi mirosul de aer închis păru 
mai intens. Cei cu paharele sparte îşi luară sacourile de pe 
spătare şi, după ce se puseră repede de acord cu însoţitoarele 
lor, ieşiră să le aştepte afară. Celălalt client plecase deja, singur, 
bodogănind pe seama preţului pe care i-l cereau pentru un 
duplex. Prefer să fac o labă, bâiguia el ieşind. Fetele se 
retrăgeau. Fâtima şi Sheila, fără să se atingă de benjamine, 
trândăveau pe lângă nou-veniţi; însă aceştia nu păreau 
interesaţi să meargă mai departe. O privire a Teresei le trimise 
să se retragă alături de celelalte. Puse socoteala pe tejghea, în 
faţa brunetului. Acesta purta o cămaşă kaki, de serviciu, 
suflecată până la coate; iar când îşi întinse braţul să plătească, 


ea văzu că avea un tatuaj care îi acoperea în întregime 
antebraţul drept: un Crist crucificat între alte motive 
marinăreşti. Prietenul lui era blond şi mai slab, cu pielea 
deschisă la culoare. Aproape un copil. Douăzeci şi ceva de ani, 
poate. Vreo treizeci şi ceva, cel brunet 

— Ne putem termina paharul? 

Teresa dădu din nou ochi în ochi cu bărbatul. Pe lumină, văzu 
că erau verzi. Tare mişto. Observă că, pe lângă că păreau 
liniştiţi, zâmbeau, inclusiv atunci când gura nu o mai făcea. 
Braţele lui erau puternice, o barbă întunecată începea să-i 
răsară pe bărbie, şi avea părul dezordonat. Aproape frumos, 
încuviinţă. Sau fără aproape. Se mai gândi şi că mirosea a 
sudoare curată şi a sare, deşi era prea departe ca să-şi poată da 
seama de asta. Se gândi numai. 

— Fireşte, spuse. 


Ochi verzi, un tatuaj pe braţul drept, un amic slab şi blond. 
Hazarduri de tejghea de bar. Teresa Mendoza departe de 
Sinaloa. Singură cu s de la Singurătate. Zile la fel cu altele până 
când încetează să mai fie. Neaşteptatul care se prezintă dintr-o 
dată, nu cu tam-tam, nici cu semnale importante care să-l 
vestească, ci strecurându-se într-un fel imperceptibil, domol, ca 
şi cum ar fi putut să nu vină. Ca un zâmbet sau ca o privire. Ca 
viaţa însăşi, şi - aceasta soseşte întotdeauna - ca moartea 
însăşi. Poate că de aceea, în seara următoare, ea speră să-l 
revadă; însă bărbatul nu reveni. De fiecare dată când intra un 
client, îşi ridica privirea cu speranţa că era el. Insă nu era. 

leşi, după ce închisese, şi se duse pe plaja din apropiere, 
unde îşi aprinse o ţigară - uneori le umplea cu bobiţe fărâmiţate 
de haşiş - privind luminile digului şi portul marocan Nador de pe 
cealaltă parte a mânecii întunecate a apelor, întotdeauna făcea 
asta când vremea era bună, pentru a-şi continua mai apoi 
plimbarea maritimă până ce găsea un taxi care s-o aducă mai 
aproape de casa ei din Poligon: un mic apartament cu dormitor, 
sufragerie, bucătărie şi baie, pe care i-l închiria însuşi Dris Larbi, 
scăzându-i-l din leafă. lar Dris nu era un om rău, se gândi. Le 
trata pe fete într-un mod rezonabil, încerca să se poarte bine cu 
toată lumea şi era violent numai atunci când circumstanţele nu-i 
lăsau altă cale. Eu nu sunt târfă, îi spusese ea în prima zi, fără 


ocolişuri, când o primise la Yamila pentru a-i explica tipul de 
ofertă de lucru posibilă în afacerea lui. Mă bucur, se mărginise 
să spună rifanul. La început o primi ca pe ceva inevitabil, nici 
deranjant, nici avantajos: o formalitate la care îl obligau 
înțelegerile personale - prietenul prietenului unui prieten - care 
nu aveau nimic de-a face cu ea. O anumită deferenţă, datorată 
unor garanţii pe care Teresa le ignora, într-un lanţ ce îl unea pe 
Dris Larbi cu don Epifanio Vargas prin intermediul bărbatului din 
cafeneaua Nebraska, îl făcu pe rifan să o lase de cealaltă parte 
a tejghelei, mai întâi cu Ahmed, ca ospătăriţă, iar mai apoi ca 
responsabilă, începând din ziua când în socoteli intervenise o 
eroare, iar ea îl avertizase şi reconstituise operaţiunile într-o 
jumătate de minut, şi Dris voise să ştie dacă avea studii. Teresa 
îi răspunse că foarte puţine şi numai primare, iar el rămase 
privind-o gânditor şi spuse ai cifre în minte, Mexicano, pari 
născută pentru adunări şi scăderi. Cu aşa ceva am lucrat în ţara 
mea, răspunse ea. Când eram mai tinerică. Atunci Dris îi spuse 
că în ziua următoare avea să primească salariu de responsabilă, 
iar Teresa se ocupă de local, şi nu s-a mai vorbit despre asta. 
Stătu o vreme pe plajă, până când termină ţigara, cufundată 
în luminile îndepărtate ce păreau împrăştiate pe apa liniştită şi 
neagră, în cele din urmă privi împrejur, înfiorându-se ca şi cum 
frigul dimineţii tocmai ar fi pătruns prin haina pe care o purta cu 
gulerul ridicat şi cu nasturii încheiaţi până sus. Fir-ar. Acolo, în 
Culiacân, Blondul Dâvila îi spusese de multe ori că nu era bună 
să trăiască singură. Nici pomeneală, tăgăduia el. Nu eşti genul 
ăla de fetişcană. Ţie îţi trebuie un bărbat care să ţină hăţurile şi 
care să te tragă după el. lar tu, păi chiar aşa cum eşti: dulcică şi 
moale. Frumuşică foc. Meseriaşă. Pe tine cineva ori te ţine ca o 
regină, ori nu te ţine. Nici sosuri nu faci; şi de ce să faci, dacă 
există restaurante. Şi în plus îţi place asta, iubito, îţi place ce-ţi 
fac acum şi cum îţi fac, şi-o să vezi tu - râdea când îi şoptea 
asta, afurisit de Blond blestemat - ce dracu', când mie or să-mi 
dea ce-i al meu şi or să mă coboare fără bilet de-ntors. Bang. 
Aşa că vino-ncoace, negruţo. Vino-ncoace, coboară până la gura 
mea şi agaţă-te de mine şi nu mă lăsa să scap, şi-mbrăţişează- 
mă tare, fiindcă într-o zi am să fiu mort şi n-o să mă mai 
îmbrăţişeze nimeni. Ce păcat de tine atunci, scumpete. Atât de 
singurică. Vreau să spun, când eu n-am să mai fiu şi ai să-ţi 


aminteşti de mine şi o să-ţi fie dor de asta, şi ai să ştii că nimeni 
n-o să ţi-o mai facă aşa cum ţi-am făcut-o eu. 

Atât de singură. Cât de straniu şi, în acelaşi timp, cât de 
familiar îi părea acum acest cuvânt: singurătate. Ori de câte ori 
Teresa îl auzea în gura altora ori îl rostea în sinea ei, imaginea 
care îi venea în minte nu era a ei, ci a Blondului, într-un loc 
pitoresc unde îl pândise odată. Sau poate că imaginea era într- 
adevăr chiar a ei: Teresa însăşi observându-l pe el. Pentru că au 
existat şi perioade întunecate, uşi negre pe care Blondul le 
închidea în urma lui, la kilometri întregi depărtare, de parcă nu 
s-ar fi coborât de-acolo, de sus. Uneori se întorcea dintr-o 
misiune ori de la o treabă din acelea despre care nu povestea 
niciodată, însă cu care toată Sinaloa părea să fie la curent, şi 
rămânea mut, fără  fanfaronadele obişnuite,  ocolindu-i 
întrebările de la cinci mii de picioare înălţime, evaziv, mai egoist 
ca oricând, de parcă ar fi fost foarte ocupat. lar ea, buimăcită, 
neştiind ce să spună ori ce să facă, se învârtea în jurul lui ca un 
animal neajutorat, aşteptând gestul sau cuvântul care să i-l 
înapoieze din nou. Înspăimântată. 

De acele dăţi el pleca de acasă, în centrul oraşului. O vreme, 
Teresa bănuise că avea altă amantă - avea mai multe, fără 
îndoială, ca toată lumea, însă ea se temea că avea una în mod 
deosebit. Asta o făcea să înnebunească de ruşine şi de gelozie; 
aşa încât, într-o dimineaţă, îl urmări până în apropiere de piaţa 
Garmendia, ascunzându-se printre oameni, până ce îl văzu 
intrând în taverna La Ballena: /ntrarea interzisă vânzătorilor, 
cerşetorilor şi minorilor. Afişul de pe uşă nu le menţiona şi pe 
femei, însă oricine ştia că aceasta era una din regulile tacite ale 
localului: numai bere şi numai bărbaţi. Aşa încât rămase în 
stradă o bună bucată de vreme, mai bine de o jumătate de oră, 
în dreptul vitrinei unui magazin de pantofi, fără să facă altceva 
decât să vegheze la uşile batante şi să-l aştepte să iasă. Însă el 
nu ieşea, aşa încât, în cele din urmă, trecu strada şi se duse 
până la micul restaurant de vizavi, al cărui salon comunica cu 
taverna. Ceru o băutură răcoritoare, merse până la uşa din 
capăt, aruncă o privire şi văzu o sală mare, plină de mese, iar în 
fund un tonomat unde Dos Reales cântau Pe drumurile vieții. lar 
faptul neobişnuit pentru acel loc, la acea oră, era că la fiecare 
masă se afla câte un bărbat doar cu o sticlă de bere. Chiar aşa. 
Câte unul la fiecare masă. Aproape păreau a fi oameni maturi 


sau în toată firea, cu pălării de panama şi cu şepci de baseball 
pe cap, feţe brune, mustăţi mari şi negre ori albite, fiecare bând 
în tăcere, adânciţi în sinea lor şi fără să vorbească cu nimeni, ca 
nişte ciudaţi filosofi căzuţi pe gânduri, iar unele sticle de bere 
încă aveau şerveţelul de hârtie, cu care erau servite, introdus pe 
jumătate în gura sticlei, ca şi cum la mese aveau garofiţe albe 
pe care le serveau cu bericile. Cu toţii tăceau, beau şi ascultau 
muzica pe care, din când în când, câte unul se ridica să o pună 
introducând monede în tonomat, iar la una din mese stătea 
Blondul Dávila cu scurta lui de pilot pe umeri, cu capul lui blond 
nemişcat, complet singur, privind în gol; petrecu aşa minut după 
minut, întrerupându-şi liniştea numai ca să scoată garofița de 
hârtie din jumătatea de Pacifico de şapte pesos şi s-o ducă la 
buze. Tăcură Dos Reales şi îi înlocui Jose Alfredo, cântând Când 
anii se vor duce. Atunci Teresa se îndepărtă încet de uşă şi ieşi 
în stradă, iar pe drumul de întoarcere spre casă plânse multă 
vreme fără să se poată opri. Plângea şi iar plângea, incapabilă 
să reziste lacrimilor, fără să ştie prea bine pentru ce. Poate 
pentru Blond, sau pentru ea însăşi. Pentru când anii se vor duce. 


O făcuse. Numai de două ori, în intervalul cât stătuse la 
Melilla. lar Blondul avea dreptate. Nici ea nu se aşteptase la 
mare lucru. Prima oară fusese din curiozitate: voia să afle cum 
se simţea după atâta vreme, cu amintirea îndepărtată a 
bărbatului ei şi cu aceea, mai recentă şi mai dureroasă, a lui 
Fierros Motanul, cu zâmbetul lui crud şi cu violenţa lui încă bine 
înfipte în carne şi în memorie. Alesese cu o anumită grijă, nu 
lipsită de întâmplare, fără probleme şi fără consecinţe. Era un 
soldăţel, un militar care o aborda la ieşirea din cinematograful 
Nacional, unde văzuse un film cu Robert de Niro, în ziua ei 
liberă: unul despre război şi despre prieteni, cu un final destul 
de anapoda, jucând ruletă rusească aşa cum îi văzuse odată pe 
Blond şi pe vărul lui, foarte pişcaţi de tequila, făcând-o pe idioţii 
cu un revolver până când a început să strige la ei, le-a luat arma 
şi i-a trimis la culcare în timp ce ei râdeau, beţivii nenorociţi şi 
iresponsabili. Povestea cu ruleta rusească o întrista când şi-o 
aminti; şi poate că de aceea, la ieşire, când militarul se apropie 
de ea - în cămaşă cadrilată, ca sinaloezii, înalt, amabil, cu părul 
deschis la culoare şi scurt, la fel ca Blondul - se lăsă invitată la 


un suc la Anthony's, ascultă conversaţia lui nesemnificativă şi 
sfârşi împreună cu el pe zidurile oraşului vechi, goală de la brâu 
în jos, cu spatele la perete şi cu un motan deasupra împrejmuirii 
din piatră privindu-i cu interes, cu ochi pe care luna îi făcea să 
strălucească. Abia dacă simţi ceva, pentru că era prea atentă să 
se observe pe sine, comparând senzaţii şi amintiri, ca şi cum din 
nou s-ar fi divizat în două persoane, cealaltă fiind motanul care 
privea de vizavi, imparţial şi tăcut asemenea unei umbre. 
Soldăţelul voise să o revadă şi ea îi spusese sigur, iubitule, 
mâine; însă ştia că nu avea să-l mai vadă niciodată şi chiar că, 
dacă într-o zi l-ar fi întâlnit pe undeva - Melilla era un oraş mic - 
nu avea să-l recunoască, ori s-ar fi prefăcut că nu-l recunoaşte. 
Nici măcar nu îi reţinu numele. 

A doua oară fusese o chestiune practică, şi un poliţist. 
Formalităţile pentru documentele ei provizorii mergeau lent, iar 
Dris Larbi o sfătui să grăbească demersurile. Tipul se numea 
Souco. Era un inspector între două vârste, cu înfăţişare 
rezonabilă, care obținea favoruri pentru emigranţi. Fusese de 
două ori la Yamila - Teresa avea instrucţiuni să nu-i taxeze 
băutura - şi se cunoşteau vag. Se duse să-l vadă, iar el îi pusese 
problema fără ocolişuri. Ca în Mexic, spuse, fără ca ea să fie în 
stare să priceapă ce înţelegea acel ticălos prin obiceiuri 
mexicane. Opțiunile erau: bani sau cealaltă chestie. In privinţa 
banilor, Teresa economisea până la ultima centimă, aşa încât 
înclină pentru cealaltă chestie. Dintr-o curioasă mâncărime 
masculină, care chiar şi pe ea fu cât pe ce să o facă să râdă, 
numitul Souco încercă să-şi dea toată silinţa, în camera 106 a 
hotelului Avenida - Teresa stabilise cât se poate de limpede că 
avea să fie o întâlnire şi nu mai multe - şi chiar ceru un verdict 
la momentul ţigării şi al lehamitei, atent la stima de sine şi cu 
prezervativul încă pus. Mi-a venit, spuse ea îmbrăcându-se, cu 
trupul îmbibat de sudoare. Mi-a venit înseamnă m-am udat? 
întrebă el. Sigur, răspunse ea. Apoi, întoarsă acasă, rămase 
aşezată în camera de baie, spălându-se gânditoare şi foarte 
lent, multă vreme, înainte de a fuma o ţigară în faţa oglinzii, 
observând cu teamă fiecare din trăsăturile celor douăzeci şi trei 
de ani de viaţă ai ei, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu le vadă 
alterându-se într-o preschimbare stranie. Frică să nu vadă, într-o 
zi, propria sa imagine singură la masă, ca bărbaţii din taverna 
aceea din Culiacân; şi să nu plângă, şi să nu se mai recunoască. 


Însă Blondul Dávila, la fel de precis în predicții ca şi în 
imprudente, se înşelase într-un punct al pronosticului său. 
Începând de la anumite lucruri, ştia ea acum, singurătatea nu 
era greu de asumat. Nici măcar micile accidente şi concesii nu o 
tulburau. Ceva murise o dată cu Blondul, cu toate că acel ceva 
avea de-a face mai puţin cu Blondul decât cu ea însăşi. Poate o 
anumită inocenţă, ori o siguranţă nejustificată. Teresa scăpase 
de foarte tânără din frig, lăsând în urmă strada duşmănoasă, 
mizeria şi aspectele în aparenţă cele mai dure ale vieţii. Crezu 
că se îndepărtase de toate acelea pentru totdeauna, neştiind că 
frigul continua să pândească dinapoia uşii închise şi echivoce, 
aşteptând clipa să alunece prin crăpătură şi să-i înfioare din nou 
existenţa. Dintr-o dată crezi că groaza e departe, foarte la 
distanţă, iar ea ţi se strecoară înăuntru. Incă nu era pregătită, 
pe atunci. Era o fetişcană: iubita unui traficant bine aşezată în 
casă, colecţionând casete video, bibelouri şi planşe cu peisaje 
de atârnat pe pereţi. Una dintre atâtea altele. Intotdeauna gata 
pentru bărbatul ei, care i-o întorcea regeşte. Nemaipomenit. Cu 
Blondul, tot timpul râdeai şi făceai dragoste. Mai târziu ea 
văzuse primele semne de departe, fără să le acorde atenţie. 
Semne nefaste. Avertismente pe care Blondul le lua în glumă 
sau, ca să fim mai exacţi, de care i se bălăngănea. | se fâlfâia, 
fiindcă el era foarte isteţ, în ciuda celor spuse de alţii. Foarte 
dezgheţat şi foarte tupeist. Pur şi simplu hotărî să sară peste 
gard şi să nu mai aştepte. Nici măcar pe ea n-ar fi aşteptat-o, 
parşivul. lar drept rezultat, într-o zi, dintr-o dată, bip-bip: Teresa 
văzându-se din nou afară, sub cerul liber, alergând deconcertată 
cu o geantă şi cu un pistol în mâini. lar apoi răsuflarea lui Fierros 
Motanul şi membrul lui întărit înfigându-se în ea, flama 
împuşcăturilor, faţa surprinsă a lui Potemkin Gálvez, capela lui 
Malverde şi mirosul havanei lui don Epifanio Vargas. Frica ce i se 
lipea de piele precum funinginea lumânărilor aprinse, 
îngreunându-i sudoarea şi cuvintele. lar în cele din urmă, între 
uşurarea a ceea ce rămânea în urmă şi incertitudinea viitorului, 
un avion cu ea însăşi, sau cu cealaltă femeie care uneori îi 
apărea, privindu-se - privind-o - în reflexul nocturn al geamului, 
la trei mii de metri deasupra Atlanticului. Madrid. Un tren spre 
sud. Un vapor legănându-se pe mare, şi noaptea. Melilla. lar 


acum, la capătul cestălalt al îndelungatei călătorii, Teresa nu 
avea să mai poată uita niciodată suflul sinistru care dădea 
târcoale afară. Nici dacă ar fi avut încă o dată pielea şi 
pântecele disponibile pentru cei care nu mai erau Blondul. Nici 
măcar dacă - simpla idee o făcea să zâmbească într-un fel 
ciudat - ar fi iubit din nou, sau ar fi crezut că iubeşte. Dar poate 
că succesiunea corectă, se gândea recapitulându-şi povestea, 
era mai întâi să iubeşti, apoi să crezi că iubeşti şi, în cele din 
urmă, să încetezi a iubi, ori să iubeşti o amintire. Acum ştia - iar 
asta o înfricoşa şi, în mod paradoxal, o liniştea în acelaşi timp - 
că era posibil, chiar uşor, să se instaleze în singurătate ca într- 
un oraş necunoscut, într-un apartament cu un televizor vechi şi 
cu un pat a cărui somieră scârţâie când te întorci pe partea 
cealaltă, în insomnie. Să se ducă să urineze şi să rămână acolo 
în tăcere, cu o ţigară între degete. Să se vâre sub duş şi să-şi 
mângâie sexul cu mâna umezită de apă şi săpun, cu ochii 
închişi, amintindu-şi de gura unui bărbat. Şi când te gândeşti că 
asta putea dura toată viaţa, şi că ea ar putea, în mod ciudat, să 
se obişnuiască cu gândul că aşa era. Să se resemneze să 
îmbătrânească amărâtă şi singură, blocată în oraşul acela ca în 
orice alt colţ de lume pierdut, în timp ce lumea asta continua să 
se învârtă aşa cum a făcut-o întotdeauna, cu toate că înainte 
nu-şi dădea seama: impasibilă, crudă, indiferentă. 


Îl revăzu o săptămână mai târziu, lângă pieţuca de pe coasta 
Montes Tirado. Ea se dusese să cumpere mirodenii de la 
prăvălia de coloniale Kif-Kif - în lipsă de ardei mexican, gustul ei 
pentru picant sfârşise prin a se adapta la condimentele arăbeşti 
tari - şi mergea în susul străzii, cu câte o geantă în fiecare 
mână, căutând fațadele cu mai multă umbră pentru a evita 
căldura dimineţii, care acolo nu era umedă, ca la Culiacân, ci 
uscată şi aspră: căldură nord-africană de chei fără apă, nopal, 
maquis şi piatră goală. II văzu ieşind dintr-o prăvălie de piese de 
schimb electrice, cu o cutie sub braţ, şi îl recunoscu pe dată: la 
Yamila, cu câteva zile în urmă, bărbatul pe care îl lăsase să-şi 
termine băutura în timp ce Ahmed făcea curat pe jos, iar fetele 
îşi luau la revedere până dimineaţă. Şi el o recunoscu; căci, 
atunci când trecu prin dreptul ei, îndepărtându-se puţin ca să n- 
o deranjeze cu cutia pe care o ducea, zâmbi în acelaşi fel ca 


atunci când avea whisky-ul pe tejghea şi cerea permisiunea să-l 
termine, mai mult cu ochii decât cu gura, şi îi spuse bună. Ea îi 
răspunse bună şi îşi continuă drumul în vreme ce el punea cutia 
în portbagajul unei furgonete parcate lângă trotuar: şi, fără să 
se întoarcă, ştiu că o privea în continuare, până când, în sfârşit, 
aproape de colţul străzii, îi simţi paşii în spatele ei, sau i se păru 
că îi simte. Atunci Teresa făcu un lucru straniu, pe care ea însăşi 
nu era în stare să-l explice: în loc să continue direct spre casă, o 
coti la dreapta, intrând în piaţă. Umblă la întâmplare, ca şi cum 
ar fi căutat protecţie printre oameni, deşi n-ar fi ştiut să 
răspundă dacă cineva ar fi întrebat-o de ce se proteja. Cert este 
că umblă fără ţintă printre însufleţitele standuri de legume şi 
fructe, cu glasurile negustorilor şi ale clienţilor răsunând sub 
hala de sticlă, iar după ce hoinări prin sectorul de pescărie ieşi 
pe poarta ce dădea spre micuța cafenea din strada Comisario 
Valero. Astfel, fără să se uite în urmă nici măcar o dată în lungul 
său ocol, ajunse acasă. Poarta se afla la capătul unei scări 
văruite, pe o străduţă care urca prin Poligon, printre gratii cu 
glastre de muşcate şi jaluzele verzi - era un bun exerciţiu, să 
urce şi să coboare de două sau de trei ori pe zi - iar de pe scară 
se zăreau acoperişurile oraşului, minaretul roşu-alb al moscheii 
centrale, şi în depărtare, în Maroc, umbra întunecată a muntelui 
Gurugu. În cele din urmă se întoarse să privească îndărăt, în 
timp ce-şi căuta cheile în buzunarul de la jeanşi. Atunci îl putu 
vedea la colţul străduţei, tăcut şi liniştit, ca şi cum toată 
dimineaţa nu s-ar fi urnit din acel loc. Soarele reverbera în 
pereţii văruiţi şi în cămaşa lui, aurindu-i braţele şi gulerul, 
proiectând pe pământ o umbră intensă şi bine definită. Un 
singur gest, un cuvânt, un zâmbet inoportun ar fi făcut-o să se 
întoarcă pe călcâie şi să deschidă uşa spre a o închide în urma 
ei, lăsând bărbatul în urmă, afară, departe de casa şi de viaţa ei. 
Însă, când privirile lor se încrucişară, el se mărgini să rămână 
aşa cum stătea, nemişcat, la colţul străduţei, în toată acea 
lumină a pereţilor albi şi a cămăşii lui albe. lar ochii verzi păreau 
să zâmbească de departe, ca atunci când ea spusese e ora 
închiderii de după tejgheaua de la Yamila, şi de asemenea 
păreau să vadă lucruri pe care Teresa nu le ştia. Lucruri despre 
prezentul şi despre viitorul ei. Poate că de aceea, în loc să 
deschidă uşa şi s-o închidă în urma ei, puse sacoşele jos, se 
aşeză pe o treaptă şi îşi scoase pachetul de ţigări, îl scoase 


foarte încet şi, fără să-şi ridice privirea, rămase aşa, în timp ce 
bărbatul urca scara până când ajunse în dreptul ei. Pentru o 
clipă, umbra lui acoperi lumina soarelui. Apoi se aşeză lângă ea, 
pe aceeaşi treaptă; şi tot privind în jos, ea văzu nişte pantaloni 
din bumbac albaştri, bine spălaţi. Nişte tenişi gri. Manşetele 
cămâăşii suflecate pe braţele arse de soare, subţiri şi puternice. 
Un ceas subacvatic Seiko cu curea neagră la încheietura stângă. 
Tatuajul cu Cristul crucificat pe antebraţul drept. 

Teresa aprinse ţigara, aplecându-şi faţa, iar părul lăsat liber îi 
căzu peste chip. Când făcu asta se apropie puţin de bărbat, fără 
să vrea; iar acesta se îndepărtă la fel cum făcuse pe stradă când 
ducea cutia, ca pentru a nu-i deranja mişcarea. Nu îl privi, şi ştiu 
că nici el nu o privea. Fuma în tăcere, analizând cu calm fiecare 
dintre sentimentele şi senzațiile fizice care îi străbăteau trupul. 
Concluzia era surprinzător de simplă: mai bine aproape decât 
departe. Dintr-o dată el se mişcă puţin, iar ea se pomeni 
temându-se că va pleca. De ce să-ţi zic că nu, se gândi. Dacă 
da. Işi ridică faţa, îndepărtându-şi părul ca să-l observe. Avea un 
profil plăcut, cu bărbia osoasă, faţa bronzată, sprâncenele un pic 
încruntate din cauza luminii care îl făcea să-şi mijească ochii. 
Totul tare mişto. Privea în depărtare, către Gurugu şi Maroc. 

— Unde ai fost? Intrebă ea. 

— La drum - vocea lui avea un uşor accent pe care nu îl 
remarcase prima oară: o modulație plăcută şi uşoară, puţin 
închisă, diferită de spaniola vorbită pe-acolo. M-am întors în 
dimineaţa asta. 

Aşa s-a întâmplat, ca şi cum ar fi reînnodat un dialog 
întrerupt. Doi vechi cunoscuţi care se întâlnesc, fără a se 
surprinde unul pe celălalt. Doi prieteni. Poate doi amanți. 

— Mă cheamă Santiago. 

In sfârşit se întorsese. Ori eşti foarte isteţ, gândi ea, ori eşti o 
comoară, în orice caz, era totuna. Ochii verzi zâmbeau iarăşi, 
siguri şi liniştiţi, studiind-o. 

— Eu sunt Teresa. 

El îi repetă numele în şoaptă. Teresa, spuse pe un ton 
reflexiv, ca şi cum, dintr-o pricină încă necunoscută 
amândurora, trebuia să se obişnuiască a-l rosti. Continuă să o 
observe în timp ce ea absorbea fumul ţigării înainte de a-l 
arunca afară brusc, ca pe o hotărâre; iar când lăsă chiştocul să 
cadă pe jos şi se ridică, el rămase nemişcat, aşezat pe treaptă. 


Ştiu că avea să rămână acolo, fără a forţa lucrurile, dacă nu îi 
înlesnea pasul următor. Nu din nesiguranţă sau din timiditate, 
fireşte. În mod clar, nu era unul din aceia. Calmul său părea să 
stabilească faptul că era vorba de o treabă fifty-fifty şi că fiecare 
trebuia să-şi parcurgă partea sa de drum. 

— Vino, spuse ea. 


Era altfel, constată ea. Mai puţin imaginativ şi amuzant decât 
Blondul. Nu existau, ca în celălalt caz - tânărul soldat şi polițistul 
nu aveau nimic de-a face cu asta - glume, nici râsete, nici 
obrăznicii, nici grosolănii, spuse ca preludiu ori ca picanterie. In 
realitate, de acea primă dată abia dacă au existat cuvinte: 
bărbatul acela tăcea mai tot timpul, în timp ce se mişca foarte 
serios şi foarte lent. Atât de minuţios. Ochii lui, care chiar şi 
atunci erau liniştiţi, nu o pierdeau nici o clipă. Nu se îndepărtau 
şi nu se mijeau niciodată. lar când o rază de lumină intra printre 
vergelele jaluzelei, făcând să strălucească minuscule picături de 
sudoare pe pielea Teresei, scânteierile verzi păreau să se 
deschidă mai mult, fixe şi mereu pregătite, la fel de senine ca 
restul trupului subţire şi viguros, care nu o asalta nerăbdător, 
cum se aşteptase ea, ci pătrundea ferm, sigur. Fără să se 
grăbească. Atât de atent la senzațiile pe care femeia le arăta pe 
chip şi la înfiorările cărnii ei, ca şi la controlul de sine; 
prelungind până la limită fiecare sărut, fiecare mângâiere, 
fiecare poziţie. Repetând o dată şi încă o dată aceleaşi gesturi, 
aceleaşi vibrații şi reacţii, toată acea înlănţuire complexă: miros 
de sex gol şi umed, încordat. Salivă. Căldură, încetineală. 
Presiune. Pace. Cauze şi efecte ce se preschimbau în noi cauze, 
succesiuni identice, în aparenţă interminabile. lar atunci când ea 
avea vertijuri de luciditate, ca şi cum ar fi stat să cadă dintr-un 
loc unde zăcea ori plutea abandonată şi, crezând că se 
deşteaptă, reacţiona într-un fel sau altul, accelerând ritmul, ori 
purtându-l pe unde ştia ea - credea că ştie - că orice bărbat 
vrea să fie purtat, el clătina uşor din cap, tăgăduind, şi se 
accentua zâmbetul senin al ochilor lui, şi rostea în şoaptă vorbe 
neauzite, iar o dată chiar ridică un deget ca s-o certe cu 
blândeţe, aşteaptă, şopti el, stai liniştită, nici să nu clipeşti; şi 
după ce se dădu înapoi şi rămase nemişcat pentru o clipă, cu 
muşchii feței  înţepeniţi, concentrat pentru a-şi recăpăta 


controlul - îl simţea între coapse, foarte dur şi udat de ea - 
dintr-o dată se adânci din nou, încet, încă şi mai lent şi mai 
adânc, până foarte înăuntru. lar Teresa îşi înăbuşi un geamăt şi 
totul reîncepu, de la capăt, în timp ce soarele, prin crăpăturile 
jaluzelei, o orbea cu rafale de lumină scurte şi călduţe ca nişte 
lovituri de pumnal. Şi astfel, cu răsuflarea întretăiată, privindu-l 
cu ochii ieşiţi din orbite, atât de aproape încât părea să-l aibă cu 
totul, cu faţa şi cu buzele şi cu ochii, înlăuntrul ei, prizonieră 
între trupul acela şi cearşafurile răvăşite şi ude la spate, îl 
strânse şi mai tare cu braţele şi cu mâinile şi cu picioarele şi cu 
gura, în timp ce se gândea dintr-o dată: Dumnezeule, Sfântă 
Fecioară, Maica Domnului, am uitat să folosim prezervativul. 


4 
Hai unde nimeni nu ne-o judeca 


Lui Dris Larbi nu-i plăcea să se amestece în viaţa privată a 
fetelor. Sau, cel puţin, aşa mi-a spus. Era un om liniştit, atent la 
afacere, adeptul concepţiei ca fiecare să-şi facă treaba după 
cum îi vine mai bine, numai să nu i se pună lui în cârcă nota de 
plată. Atât de paşnic era, mi-a povestit, încât chiar barba şi-o 
lăsase pentru a-i face pe plac cumnatului: un molâu care trăia în 
Nador cu sora lui şi cu şapte nepoți. Poseda DNI-ul spaniol şi 
nequa marocană, vota la alegeri, tăia mielul în ziua de Aid el 
Adha şi plătea impozite pe beneficiile declarate din afacerile lui 
oficiale: nu era o biografie rea pentru cineva care trecuse 
graniţa la vârsta de zece ani, cu o cutie de curăţat pantofi sub 
braţ şi mai puţine acte decât un iepure de munte. Tocmai acest 
punct, al afacerilor, îl obligase pe Dris Larbi să ia în considerare, 
o dată şi înc-o dată, situaţia Teresei Mendoza. Intrucât Mexicana 
a sfârşit prin a deveni ceva deosebit. Ţinea contabilitatea la 
Yamila şi cunoştea unele secrete ale afacerii, în plus, se 
pricepea la cifre, iar asta era foarte util în altă ordine de idei. La 
urma urmei, cele trei cluburi de rendez-vous pe care rifanul le 
deţinea în oraş făceau parte din nişte afaceri mai complexe, 
care includeau înlesnirea traficului ilegal de emigranţi - el 
spunea tranzit privat - la Melilla şi în Peninsulă. Acestea 
cuprindeau treceri prin  îngrăditura de hotar, locuinţe 
conspirative în Cañada de la Muerte sau în case vechi din 
cartierul Regal, mituirea poliţiştilor de gardă din posturile de 
control, ori expediţii mai complexe, câte douăzeci sau treizeci 
de persoane la un drum, cu debarcări clandestine pe plajele 
andaluze prin intermediul unor vase de pescuit, şalupe sau bărci 
care plecau de pe coasta marocană. Nu o dată i se propusese lui 
Dris Larbi să profite de infrastructură pentru a transporta ceva 
mai rentabil; însă el nu era doar un bun cetăţean şi un bun 
musulman, ci mai era şi prudent. Drogurile erau bune şi 
însemnau bani rapizi, dar să lucrezi în acest domeniu, când erai 
cunoscut şi cu o anumită poziţie de partea asta a graniţiei, 
presupunea să compari, mai devreme sau mai târziu, dinaintea 
unui tribunal. Şi una era să ungi doi poliţişti spanioli ca să nu le 


ceară prea multe acte fetelor sau emigranților, şi cu totul 
altceva să cumperi un judecător, în demersurile polițiste, 
prostituţia şi imigrația ilegală însemnau condamnări mai mici 
decât cincizeci de kilograme de haşiş. Mai puţine probleme. 
Banul ieşea mai încet, dar te bucurai de libertate ca să-l 
cheltuieşti şi nu ajungeai la avocaţi şi la alte lipitori. Pe cinstea 
lui că nu. 

O urmărise de două ori, fără a se ascunde prea mult. 
Simulând întâlniri întâmplătoare. De asemenea, făcuse 
investigaţii în privinţa acelui individ: galician, vizite la Melilla la 
fiecare opt sau zece zile, o şalupă rapidă Phantom vopsită în 
negru. Nu trebuia să fii oenolog, sau etnolog, sau cum s-o mai fi 
spunând, ca să deduci că, lichid şi în tetrabrick, nu putea fi 
altceva decât vin. Două vizite în locurile potrivite au permis să 
se afle că insul locuia în Algeciras, că pl/aneadora? era 
înregistrată în Gibraltar şi că se numea, ori era numit - în acel 
mediu era greu să ştii - Santiago Fisterra. Fără antecedente 
penale, a povestit în mod confidenţial un şef din Poliţia 
Naţională, foarte amator, fireşte, ca fetele lui Dris Larbi să i-o ia 
la cioc, în timpul orelor de serviciu, în maşina de patrulare. 
Toate acestea au permis ca şeful Teresei să-şi facă o idee 
aproximativă asupra personajului, considerându-l sub două 
aspecte: inofensiv, ca client la Yamila, şi incomod, ca intim al 
Mexicanei. Incomod pentru el, fireşte. _ 

Se gândea la toate acestea în timp ce observa cuplul. li 
văzuse întâmplător din automobilul lui, parcat în apropiere de 
port, în Mantelete, lângă zidurile oraşului vechi; iar după ce îşi 
continuă drumul un pic, se întoarse, parcă maşina şi se duse să 
bea o sticluţă la colţul de la Hogar del Pescador. În pieţucă, sub 
un arc străvechi al fortăreței, Teresa şi galicianul mâncau 
frigărui arăbeşti, la una din cele trei mese hodorogite din faţa 
unei dughene. Până la Dris Larbi ajungea aroma cărnii 
condimentate de pe grătar, şi fu nevoit să se în-frâneze - nu 
luase încă prânzul - ca să nu se ducă până acolo şi să ceară 
ceva. Partea lui marocană era înnebunită după frigărui. 

În fond, toate sunt la fel, îşi spuse. Oricât de senine ar părea, 
când li se înfige o sculă zdravănă, îşi pun ştreangul de gât şi nu 


8 „Planoarea”, nume generic dat şalupelor rapide pentru capacitatea lor de a 
„plana” (sp. planear) peste ape. In traducere vom păstra denumirea spaniolă. 


mai ţin seama de rațiune. Rămase o vreme privind-o de 
departe, cu Mahou-ul în mână, încercând să stabilească o 
legătură între tânăra pe care o cunoştea el, mica mexicană 
eficientă şi discretă din spatele tejghelei, şi cealaltă, îmbrăcată 
cu blugi, pantofi cu tocuri foarte înalte şi geacă din piele, cu 
părul cu cărare pe mijloc, lins, dat pe spate şi strâns pe ceafă ca 
în ţara ei, care stătea de vorbă cu bărbatul aşezat lângă ea, la 
umbra zidurilor, încă o dată se gândi că nu era frumoasă în mod 
deosebit, ci cam de duzină; însă dacă se aranja, ori dacă era 
momentul, putea fi. Ochii mari, părul atât de negru, trupul tânăr 
pe care stăteau bine pantalonii strânşi pe talie, dinţii albi şi mai 
ales maniera ei dulce de a vorbi, precum şi felul în care asculta 
când îi spuneai ceva, tăcută şi serioasă, ca şi cum ar fi stat pe 
gânduri, aşa încât te simţeai urmărit, şi aproape important. 
Despre trecutul Teresei, Dris Larbi ştia strictul necesar, şi nici nu 
voia mai mult: că a avut probleme serioase în ţara ei şi că 
cineva cu influenţe i-a făcut rost de un loc unde să se ascundă. 
O văzuse coborând din feribotul dinspre Malaga, cu geanta de 
voiaj şi cu aerul buimăcit, surghiunită într-o lume stranie ale 
cărei chei nu le cunoştea. Porumbiţa asta o să fie păpată în două 
zile, se gândise el. Insă Mexicana demonstrase o deosebită 
capacitate de a se adapta la teren; ca acei soldaţi tineri de 
origine ţărănească, obişnuiţi să îndure soarele şi frigul, care mai 
apoi, în război, rezistă la toate şi sunt în stare să suporte eforturi 
şi privaţiuni, înfruntând orice situaţie de parcă şi-ar fi petrecut 
aşa întreaga viaţă. 

De aceea îl surprindea relaţia ei cu galicianul. Nu se număra 
printre acelea care se încurcau cu un client, sau cu oricine, ci 
printre cele călite. Printre cele care chibzuiau. Şi totuşi, iat-o 
mâncând frigărui arăbeşti fără să-şi dezlipească ochii de-un 
oarecare Fisterra; care poate că avea un viitor în faţă - însuşi 
Dris Larbi era o dovadă că, în viaţă, te puteai pricopsi - însă, 
pentru moment, nu avea nici după ce bea apă, iar cel mai 
probabil îl aşteptau zece ani în oricare închisoare spaniolă sau 
marocană, ori un pumnal primit la un colţ de stradă. Mai mult: 
era sigur că galicianul avea de-a face cu recentele şi insolitele 
cereri ale Teresei de a asista la câteva din petrecerile private pe 
care Dris Larbi le organiza de o parte şi de alta a graniţei. Vreau 
să merg, îi servi ea fără alte explicaţii; iar el, surprins, nu putu şi 
nici nu voi să o refuze. Bine, de acord, de ce nu. Fapt este că 


acolo fusese efectiv, să vezi şi să nu crezi, aceeaşi care la 
Yamila trecea drept rigidă şi serioasa dincolo de tejghea, foarte 
dichisită acum, foarte machiată şi foarte arătoasă, cu aceeaşi 
pieptănătură cu cărare pe mijloc, cu părul bine tras pe spate şi 
cu un costum negru cu fustă scurtă, foarte decoltat, din acelea 
care se lipesc pe un corp care nu era rău, iar deasupra tocurilor 
înalte nişte picioare - niciodată Dris Larbi nu o văzuse aşa mai 
înainte - în realitate destul de acceptabile. Imbrăcată ca să te 
dea gata, se gândi rifanul prima dată, când o luă, cu două 
maşini şi cu patru fete europene, pentru a o duce de cealaltă 
parte a graniţei, dincolo de Mar Chica, la o cabană de lux din 
apropiere de plaja Kariat Arkeman. Apoi, după ce se puseseră 
pe chefuit - doi colonei, trei funcţionari de rang înalt, doi 
politicieni şi un comerciant bogat din Nador - Dris Larbi nu-şi 
luase ochii de la Teresa, curios să afle ce punea la cale. Pe când 
cele patru europene, întărite de trei marocane foarte tinere, îi 
întreţineau pe invitaţi într-un mod convenţional în acel tip de 
situaţii, Teresa  înfiripă conversații cu mai toată lumea, în 
spaniolă şi, de asemenea, într-o engleză elementară despre care 
până în acel moment Dris Larbi nu ştia că ea ar fi stăpânit-o şi 
pe care el o ignora cu totul, cu excepţia cuvintelor good 
morning, goodbye, fuck şi money. De-a lungul întregii seri, 
observă el deconcertat, Teresa fu tolerantă şi chiar simpatică de 
ici până colo, parcă tatonând chibzuit terenul; iar după ce evită 
avansurile unuia dintre politicienii locali, care la acea oră era 
deja încărcat cu tot ce putea fi ingerat în stare solidă, lichidă şi 
gazoasă, sfârşi prin a se hotărî pentru un colonel din 
Jandarmeria Regală numit Chaib. lar Dris Larbi, care, asemenea 
acelor eficienţi maîtres de hoteluri şi restaurante, se ţinea 
deoparte discret, o tuşă ici şi alta colo, o indicație din cap sau un 
zâmbet, căutând ca totul să evolueze pe gustul invitaţilor săi - 
avea un cont bancar, trei cluburi de rendez-vous de ţinut şi 
duzini de emigranţi ilegali aşteptând undă verde pentru a fi 
transportaţi în Spania - nu putu decât să aprecieze, ca expert în 
relaţii publice, dezinvoltura cu care Mexicana îl ducea pe 
jandarm. Care nu era, iar acest lucru îl observă îngrijorat, un 
militar oarecare. Fiindcă orice traficant care avea de gând să 
transporte haşiş între Nador şi Alhucemas trebuia să-i plătească 
un impozit suplimentar, în dolari, colonelului Abdelkader Chaib. 


Teresa asistă şi la o altă petrecere, o lună mai târziu, unde 
se întâlni din nou cu colonelul marocan. Şi, în vreme ce îi 
observa cum stăteau de vorbă deoparte, în şoaptă, pe o sofa 
aproape de terasă - de această dată era vorba de un atic luxos 
într-una din cele mai bune clădiri din Nador - Dris Larbi începu 
să se teama şi hotărî că nu va mai exista şi o a treia oară. 
Ajunse chiar să se gândească să o concedieze de la Yamila, dar 
se vedea legat de anumite înţelegeri, în acel lanţ complex de 
prieteni ai unui prieten, rifanul nu controla cauzele ultime şi nici 
verigile intermediare; iar în aceste cazuri era mai bine să fii 
grijuliu şi să nu stinghereşti pe nimeni. Nici nu putea nega o 
anumită simpatie personală faţă de Mexicană; ea îi era pe plac. 
Dar asta nu însemna să-i înlesnească demersurile galicianului, şi 
nici ei prafurile, prin contactele lui marocane. Fără a mai socoti 
că Dris Larbi încerca să se ţină la distanţă de planta numită 
canabis, în oricare din formele şi transformările acesteia. Aşa 
încât s-a terminat, îşi spuse. Daca ea voia să i-o frece lui 
Abdelkader Chaib sau oricui altcuiva în folosul lui Santiago 
Fisterra, nu el era cel care avea să-i facă patul. 

O preveni aşa cum obişnuia el să procedeze, fără a se 
implica prea mult. Aruncând o vorbă, într-o anumită ocazie când 
ieşeau împreună de la Yamila şi coborâră pe drum până la plajă, 
în timp ce discutau despre o livrare de sticle de gin ce trebuia 
făcută în dimineaţa următoare, ajungând la colţul aleii de pe 
malul mării, Dris Larbi îl văzu pe galician care aştepta, aşezat pe 
o bancă; şi fără nici o introducere, în toiul discuţiei despre lăzile 
cu sticle şi plata furnizorului, spuse: ăla e dintre cei care nu 
rămân. Atât. Apoi păstră tăcerea două secunde, înainte de a-şi 
relua vorba despre lăzile de gin şi, de asemenea, înainte de a-şi 
da seama că Teresa îl privea foarte serioasă; nu ca şi cum n-ar fi 
priceput, ci provocându-l să continue, până ce rifanul se văzu 
obligat să ridice din umeri şi să adauge ceva: ori pleacă, ori sunt 
omorâţi. 

— Ce-oi fi ştiind tu despre astea, spuse ea. 

Şi o spuse cu un ton de superioritate şi cu un anumit dispreţ 
care îl făcură pe Dris Larbi să se simtă un pic ofensat. Ce-o fi 
crezut apaşa asta proastă, se gândi în cele din urmă. Deschise 
gura ca să spună o grosolănie, sau poate - nu se hotărâse - 
pentru a-i comenta mexicăniţei că ştia el câte ceva despre 
bărbaţi şi despre femei, după ce-şi petrecuse o treime din viaţă 


făcând trafic cu fiinţe omeneşti şi cu pizde; şi că, dacă nu îi 
convenea, avea timp să-şi caute altă slujbă, însă rămase tăcut, 
deoarece i se păru că înţelege că ea nu se referea la asta, la 
bărbaţi şi la femei şi la cei care ţi-o pun şi se fac nevăzuţi, ci la 
ceva mai complicat, cu care el nu era la curent; şi care, din când 
în când, dacă cineva era capabil să observe asemenea lucruri, 
se putea deduce din felul de a privi şi din tăcerile acelei femei. 
lar în seara aceea, în apropiere de plaja unde aştepta galicianul, 
Dris Larbi intui că remarca Teresei avea mai puţin de-a face cu 
bărbaţii care pleacă şi cu bărbaţii care sunt omorâţi. Fiindcă, în 
lumea de unde venea ea, a fi omorât era o formă dea pleca la 
fel de firească precum oricare alta. 


Teresa avea o fotografie în poşetă. O purta cu ea în geantă de 
multă vreme: de când Creţul Parra le-o făcuse, ei şi Blondului 
Dávila, odată, pe când sărbătoreau ziua lui de naştere. Erau 
numai ei doi în fotografie, el purta scurta de pilot şi o petrecea 
cu un braţ pe după umeri. Se vedea foarte mişto râzând în faţa 
camerei, cu înfăţişarea lui de american slab şi înalt, cu cealaltă 
mână agăţată cu degetul mare de catarama de la curea. Faţa lui 
surâzătoare contrasta cu a Teresei, care schiţa numai un 
zâmbet inocent şi deconcertat. Pe atunci avea doar douăzeci de 
ani şi părea nu doar foarte tânără, ci şi fragilă, cu ochii larg 
deschişi dinaintea flash-ului aparatului, iar pe gură cu acea 
strâmbătură oarecum forţată, ce nu apuca să se molipsească de 
veselia bărbatului care-o îmbrăţişa. Poate că, aşa cum e cazul 
cu majoritatea fotografiilor, expresia era întâmplătoare: un 
moment oarecare, hazardul fixat pe peliculă. Dar cum să nu se 
aventureze acum, cu lecţia ştiută, să interpreteze. Adesea 
imaginile, situaţiile şi fotografiile nu sunt cu totul ca atare până 
când nu sosesc evenimentele ulterioare; ca şi cum ar rămâne în 
suspensie, provizorii, pentru a se vedea confirmate sau 
dezminţite mai târziu. Ne facem fotografii nu cu scopul de a ne 
aminti, ci pentru a le completa mai apoi cu restul vieților 
noastre. De aceea există fotografii nimerite şi fotografii care nu 
sunt nimerite. Imagini pe care timpul le pune la locul lor, 
atribuindu-le unora semnificaţia lor reală şi negându-le pe altele 
care se sting singure, ca şi când culorile s-ar şterge cu timpul. 
Acea fotografie pe care o păstra în poşetă era din cele care se 


fac pentru ca mai apoi să dobândească sens, cu toate că nimeni 
nu ştie asta atunci când o face. lar în cele din urmă, trecutul mai 
recent al Teresei dădea acestui vechi instantaneu un viitor 
inexorabil, în sfârşit consumat. Acum era uşor, de pe acest țărm 
de umbre, să citeşti sau să interpretezi. Totul părea evident în 
atitudinea Blondului, în expresia Teresei, în zâmbetul confuz 
motivat de prezenţa aparatului. Ea zâmbea ca să-i fie pe plac 
bărbatului ei, atât cât trebuie - vino-ncoace, negruţo, uită-te în 
obiectiv şi gândeşte-te cât mă iubeşti, scumpete - în timp ce 
prevestirea întunecată i se refugia în ochi. Presentimentul. 

Acum, aşezată alături de un alt bărbat la poalele Melillei 
vechi, Teresa se gândea la fotografia aceea. Se gândea la ea 
pentru că, de cum ajunseseră acolo, în timp ce însoţitorul ei 
comanda frigăruile arabului cu plita cu cărbuni, un fotograf de 
stradă cu un vechi aparat Yashika atârnat de gât se apropiase 
de ei, iar când ei îi spuneau nu, mulţumesc, ea se întrebă ce 
viitor ar fi putut citi într-o zi în fotografia pe care nu aveau să şi- 
o facă, dacă ar fi privit-o după un număr de ani. Ce semne 
aveau să interpreteze, atunci când totul se va fi săvârşit, în acea 
scenă din apropiere de ziduri, cu marea vuind la câţiva metri, cu 
valurile izbind stâncile înapoia arcului din zidul medieval ce lăsa 
să se zărească o fâşie din cerul de un albastru intens, mirosul de 
alge, de piatră centenară şi de gunoi de pe plajă amestecându- 
se cu aroma frigăruilor condimentate rumenindu-se pe jar. 

— Plec în seara asta, spuse Santiago. 

Era a şasea de când se cunoscuseră. Teresa numără câteva 
secunde înainte de a-l privi, şi încuviinţă. 

— Unde? 

— E totuna unde - o privea grav, fiind sigur că pentru ea 
erau veşti proaste. Am de lucru. 

Teresa ştia care era acest lucru. Totul era pregătit de 
cealaltă parte a graniţei, întrucât ea însăşi avusese grijă să fie 
pregătit. Aveau cuvântul lui Abdelkader Chaib - contul secret al 
colonelului din Gibraltar tocmai crescuse un pic - că nu urmau 
să fie probleme la îmbarcare. Santiago aştepta de opt zile un 
aviz în camera lui de la hotelul Ânfora, în vreme ce Lalo Veiga 
păzea şalupa adăpostită într-un golfuleţ de pe coasta marocană, 
în apropiere de Punta Bermeja. In aşteptarea unei încărcături. 
lar acum avizul sosise. 

— Când te întorci? 


— Nu ştiu. O săptămână, cel mult. 

Teresa clătină puţin din cap, încuviinţând, ca şi cum o 
săptămână era timpul potrivit. Ar fi făcut acelaşi gest dacă ar fi 
auzit o zi, sau o lună. 

— Se întunecă, observă el. 

Poate că de asta mă aflu aici, aşezată lângă tine, se gândea 
ea. Vine luna nouă şi ai de lucru, şi e ca şi cum eu aş fi 
condamnată să repet acelaşi rol. Chestiunea e dacă vreau sau 
nu vreau să-l repet. Dacă îmi convine sau nu-mi convine. 

— Să-mi fii credincioasă, o sfătui el, sau zâmbetul lui. 

Îl observă de parcă s-ar fi întors de foarte departe, încât făcu 
un efort ca să priceapă la ce naiba se referea. 

— Am să încerc, spuse în cele din urmă, când pricepu. 

— Teresa. 

— Ce-i? 

— Nu-i nevoie să rămâi aici. 

O privea drept în ochi, aproape fidel. Toţi priveau drept în 
ochi, aproape fideli. Inclusiv atunci când minţeau ori când 
promiteau lucruri pe care nu aveau să le îndeplinească 
niciodată, chiar dacă nu ştiau că o fac. 

— Lasă vrăjeala. Am mai vorbit de asta. 

Îşi deschisese poşeta şi îşi căuta pachetul de ţigări şi 
bricheta. Bisonte. Nişte ţigări groaznice, fără filtru, cu care se 
obişnuise întâmplător. La Melilla nu existau Faros. Işi aprinse 
una, iar Santiago continua să o privească în acelaşi fel. 

— Nu-mi place munca ta, spuse el dintr-o dată. 

— Eu mă dau în vânt după ata. 

Sună ca reproşul care era, şi includea prea multe lucruri în 
numai opt cuvinte. El îşi desprinse privirea. 

— Voiam să spun că nu ai nevoie de arabul ăsta. 

— Dar tu ai nevoie de alţi arabi... Şi ai nevoie de mine. 

Îşi aminti fără să vrea. Colonelul Abdelkader Chaib avea cam 
cincizeci de ani şi nu era un om rău. Doar ambițios şi egoist ca 
orice bărbat, şi la fel de rezonabil ca orice bărbat inteligent. De 
asemenea, putea fi, atunci când îşi propunea, educat şi amabil. 
Cu Teresa se purtase curtenitor, fără să pretindă niciodată mai 
mult decât plănuia ea să-i dea şi fără să o confunde cu femeia 
care nu era. Atent la afacere şi respectând paravanul. 
Respectându-l până la un punct. 

— S-a isprăvit. 


— Sigur. 

— Îţi jur. M-am gândit mult. S-a isprăvit. 

Era în continuare încruntat, iar ea se întoarse pe jumătate. 
Dris Larbi se afla de cealaltă parte a pieţucii, la colţul cu Hogar 
del Pescador, cu o berică în mână, uitându-se pe stradă. Sau la 
ei doi. Îl văzu ridicând sticla, ca pentru a o saluta, şi îi răspunse 
înclinând puţin capul. 

— Dris e-un om de treabă, spuse, întorcându-se din nou spre 
Santiago. Mă respectă şi mă plăteşte. 

— E un peşte de târfe şi un arab parşiv. 

— lar eu sunt o indiancă târfă şi parşivă. 

Rămase tăcut, iar ea fuma în linişte, supărată, ascultând 
zgomotul mării dinapoi a arcului din zid. Santiago începu să 
înfigă distrat ţepuşele de metal în farfuria de plastic. Avea nişte 
mâini aspre, puternice şi brune, pe care ea le cunoştea bine. 
Purta acelaşi ceas subacvatic ieftin şi fiabil, şi nici un fel de 
brățări sau inele. Reflexele de lumină de pe varul pieţii îi aureau 
puful pe tatuajul de pe braţ Şi îi deschideau culoarea ochilor. 

— Poţi să vii cu mine, sugeră în cele din urmă. La Algeciras 
se poate sta bine... Ne-am vedea în fiecare zi. Departe de toate 
astea. 

— Nu ştiu dacă vreau să te văd în fiecare zi. 

— Eşti o tipă ciudată. Ciudată de nu se mai poate. Nu ştiam 
că voi, mexicanele, sunteţi aşa. 

— Nu ştiu cum sunt mexicanele. Ştiu cum sunt eu - se gândi 
o clipă, în unele zile cred că ştiu. 

Aruncă ţigara pe jos, stingând-o cu talpa pantofului. Apoi se 
întoarse ca să verifice dacă Dris Larbi mai era în barul de vizavi. 
Nu mai era. Se ridică şi spuse că avea chef să facă o plimbare. 
Încă aşezat, în timp ce-şi căuta banii în buzunarul de la spate al 
pantalonilor, Santiago continua să o privească, iar expresia lui 
era alta Zâmbea. Întotdeauna ştia cum să zâmbească pentru ca 
ei să i se risipească norii negri. Ca să facă una, ori alta. Inclusiv 
Abdelkader Chaib. 

— La dracu', Teresa. 

— Ce-i? 

— Uneori pari un copil, şi-mi place - se ridică, lăsând câteva 
monede pe masă. Vreau să spun, când te văd mergând, şi tot 
tacâmul. Mergi dând din cur, te întorci, şi ţi l-aş mânca tot ca pe- 
un fruct proaspăt... Şi ţâţele astea. 


— Ce-i cu ele? 

Santiago îşi pleca pe-o parte capul, căutând o definiţie 
adecvată. 

— Sunt frumoase, conchise, serios. Cele mai bune ţâţe din 
Melilla. 

— Fir-ar. Asta-i un compliment spaniol? 

— Păi nu ştiu - aşteptă ca ea să termine de râs. Asta îmi 
trece prin cap. 

— Numai asta? 

— Nu. Îmi mai place şi cum vorbeşti. Sau cum taci. Mă face, 
nu ştiu... În multe feluri. lar pentru unul din felurile astea, poate 
că cuvântul este „tandru”. 

— Bine. Îmi place că uneori mai uiţi de rotunjimile mele şi că 
devii aşa tandru. 

— Nu trebuie să uit nimic. Ţâţele tale şi eu tandru suntem 
compatibili. 

Ea îşi scoase pantofii, şi începură să păşească pe nisipul 
murdar, iar apoi printre stânci, pe malul mării, pe sub zidurile de 
piatră ocru prin ale căror deschizături se iveau tunurile oxidate. 
În depărtare se contura silueta albăstrie a capului Tres Forcas. 
Uneori spuma le stropea picioarele. Santiago mergea cu mâinile 
în buzunare, oprindu-se din când în când să verifice dacă Teresa 
nu risca să alunece pe mătreaţa de pe pietrele ude. 

— Alteori - adăugă dintr-o dată, ca şi cum n-ar fi încetat să 
se gândească la asta - încep să mă uit la tine şi îmi pari dintr-un 
foc foarte matură... Ca în dimineaţa asta. 

— Dar ce s-a întâmplat în dimineaţa asta? 

— Păi, m-am trezit şi erai în baie, şi m-am ridicat să te văd, şi 
te-am văzut în faţa oglinzii, dându-ţi cu apă pe faţă, şi te priveai 
ca şi cum îţi venea greu să te recunoşti. Cu o faţă de babă. 

— Urâtă? 

— Tare urâtă. De aceea am vrut să te fac frumoasă la loc, şi 
te-am ridicat în braţe şi te-am dus în pat şi-am tot tras la 
odgoane o oră bunicica. 

— Nu-mi amintesc. 

— Ce-am făcut în pat? 

— Să fi fost urâtă. 

Îşi amintea foarte bine, fireşte. Se trezise devreme, o dată cu 
prima strălucire cenuşie. Cântec de cocoşi în zori. Glasul 
muezinului în minaretul de la moschee. Tic-tac în ceasul de pe 


măsuţă. Şi ea incapabilă să-şi reia somnul, privind cum lumina 
creştea puţin câte puţin pe tavanul dormitorului, iar Santiago 
adormit, cu faţa în jos, cu părul răvăşit, cu capul pe jumătate 
adâncit în pernă şi barba aspră pe cale de a se ivi, care îi 
atingea umărul. Respirația lui greoaie şi nemişcarea lui aproape 
desăvârşită, aidoma morţii. Şi angoasa subită care o făcu să 
sară din pat, să se ducă în baie, să deschidă robinetul şi să-şi 
ude faţa o dată şi înc-o dată, în timp ce femeia care se uita la ea 
din oglindă semăna cu femeia care o privise, cu părul ud, în ziua 
când telefonul sunase la Culiacân. lar apoi Santiago reflectat în 
spatele ei, cu ochii umflaţi de somn, gol ca şi ea, îmbrăţişând-o 
înainte de a o duce din nou în pat ca să facă dragoste printre 
cearşafurile boţite care miroseau a ei doi, a spermă şi a căldură 
de trupuri îmbrăţişate. lar apoi fantomele dispărând până la noi 
ordine, încă o dată, cu penumbra dimineţii murdare - nu exista 
nimic mai murdar pe lume decât acea indecisă penumbră 
cenuşie a dimineţilor - pe care lumina zilei, revărsându-se acum 
năvalnic printre jaluzele, o trimitea din nou la mama dracului. 

— Cu tine mi se întâmplă uneori că rămân un pic pe dinafară, 
înţelegi? Santiago privea marea albastră ondulându-se cu hula 
care plescăia printre stânci; o privire familiară şi aproape 
tehnică. Te ţin bine sub control, şi deodată tac. Te duci. 

— În Maroc. 

— Nu fi proastă. Te rog. Am spus că s-a terminat cu asta. 

larăşi zâmbetul care ştergea totul. Frumos de nu se mai 
poate, se gândi ea din nou. Al naibii contrabandist afurisit. 

— Uneori şi tu te duci, spuse. Tare departe. 

— Cu mine e altceva. Am lucruri care mă preocupă... Vreau 
să spun, lucruri de acum. Dar cu tine e altceva. 

Rămase un pic tăcut. Părea să caute o idee greu de 
concretizat. Sau de exprimat. 

— Cu tine, spuse în cele din urmă, sunt lucruri care erau deja 
înainte să te cunosc. 

Mai făcură câţiva paşi înainte de a se întoarce sub arcul 
zidurilor. Moşul cu frigăruile curăța masa. Teresa şi arabul 
schimbară un zâmbet. 

— Niciodată nu-mi povesteşti nimic despre Mexic, spuse 
Santiago. 

Ea se sprijinea de el, punându-şi pantofii. 


— Nu sunt multe de povestit, răspunse... Acolo oamenii se 
omoară între ei pentru droguri sau pentru câţiva pesos, ori sunt 
omorâţi fiindcă se spune că-s comunişti, sau vine un uragan şi îi 
omoară pe toţi laolaltă. 

— Mă refeream la tine. 

— Eu sunt sinaloeză. Niţel atinsă în mândria mea, în ultima 
vreme. Dar tare de cap cum n-ai mai pomenit. 

— Şi mai ce? 

— Asta-i tot. Nici eu nu te întreb pe tine despre viaţa ta. Nu 
ştiu nici măcar dacă eşti căsătorit. 

— Nu sunt - îşi mişca degetele pe dinaintea ochilor ei - şi mă 
irită că nu m-ai întrebat până astăzi. 

— Nu te întreb. Spun numai că nu ştiu. Aşa a fost 
înţelegerea. 

— Care înţelegere? Nu-mi aduc aminte de nici o înţelegere. 

— Fără întrebări strâmbe. Tu vii, eu stau. Tu te duci, eu 
rămân. 

— Dar viitorul? 

— De viitor o să vorbim când are să vină. 

— De ce te culci cu mine? 

— Şi cu mai cine? 

— Cu mine. 

Se opri în faţa lui, cu mâinile în şolduri, sprijinite pe curea ca 
şi cum urma să-i zică vreo două. 

— Fiindcă eşti un gagiu bine făcut - spuse, privindu-l din 
creştet până-n tălpi, agale, foarte apreciativ. Fiindcă ai ochi 
verzi, un fund criminal de frumos, nişte braţe puternice... 
Fiindcă eşti un ticălos fără să fii cu totul egoist. Fiindcă poţi să fii 
dur şi dulce în acelaşi timp... Îţi ajunge?  - simţea că trăsăturile 
chipului i se încordează, fără să vrea... Şi fiindcă semeni cu 
cineva pe care l-am cunoscut. 

Santiago o privea. Urât, fireşte. Expresia măgulită se risipise 
dintr-o dată, iar ea îi ghici cuvintele înainte ca el să le rostească. 

— Nu-mi place chestia asta că-ţi amintesc de altul. 

Al naibii galician. Ai naibii bărbaţi de căcat. Aşa de banali cu 
toţii, şi aşa de mişei. Dintr-o dată simţi nevoia de a termina acea 
conversaţie. 

— Ba nu. Eu n-am zis că-mi aminteşti de altul. Am zis că 
semeni cu cineva. 

— Şi nu vrei să ştii de ce mă culc eu cu tine? 


— În afară că-ţi sunt de folos la petrecerile lui Dris Larbi? 

— În afară de asta. 

— Fiindcă te simţi extrem de bine în burtica mea. Şi pentru 
că uneori te simţi singur. 

Îl văzu trecându-şi o mână prin păr, încurcat. Apoi o înşfacă 
de braţ. ` 

— Dar dacă m-aş culca cu altele? [i-ar păsa? Işi eliberă 
braţul, fără violenţă; doar îl îndepărtă cu blândete, până când şi- 
| simţi din nou liber. 

— Sunt sigură că te mai culci şi cu altele. 

— În Melilla? 

— Nu. Ştiu asta. Aici nu. 

— Spune-mi că mă iubeşti. 

— S-a făcut. Te iubesc. 

— Nu-i adevărat. 

— Ce-ţi pasă. Te iubesc. 


Nu mi-a fost greu să aflu viaţa lui Santiago Fisterra. Înainte de 
călătoria la Melilla am completat raportul de la poliţia din 
Algeciras cu un altul de la Poliţia de Frontieră, conţinând date şi 
locuri, inclusiv naşterea lui în O Grove, un sat de pescari din 
estuarul Arosa. De aceea ştiam că, atunci când a cunoscut-o pe 
Teresa, Fisterra tocmai împlinise treizeci şi doi de ani. 
Curriculum-ul său era unul clasic. Fusese îmbarcat pe vase de 
pescuit de la paisprezece ani, iar după serviciul militar lucrase 
pentru aşa-numiţii amos do fume”, şefii reţelelor contrabandiste 
care operau în estuarele galiciene: Charlines, Sito Miñanco, fraţii 
Pernas. Cu trei ani înainte de întâlnirea lui cu Teresa, raportul 
Poliţiei de Frontieră îl plasa în Villagarcia ca pilot al unei şalupe 
uşoare a clanului  Pedrusquiiio, cunoscuta familie de 
contrabandişti de tutun care, în acea epocă, îşi extindea 
activităţile la traficul de haşiş marocan. Pe vremea aceea, 
Fisterra era plătit cu drumul: munca lui consta în a pilota şalupe 
rapide care duceau tutun şi droguri de pe vase de alimentare şi 
de pescuit situate în afara apelor spaniole, profitând de 


? „Stăpânii fumului” (amos do fume - port.), conducătorii operaţiunilor de 
trafic cu tutun. Mai jos vor apărea aşa-numiţii amos da farinha („stăpânii 
fainei”), care se ocupă cu traficul de droguri. 


complicata geografie a litoralului galician. Acest fapt prilejuia 
dueluri periculoase cu serviciile de pază de coastă, Poliţia de 
Frontieră şi Garda Civilă; iar într-una din aceste incursiuni 
nocturne, în timp ce evita urmărirea unei turbo-şalupe prin 
zigzaguri strânse printre limburile de creştere a midiilor de pe 
insula Cortegada, Fisterra sau copilotul lui - un tânăr pe nume 
Lalo Veiga - au aprins un reflector pentru a-şi orbi urmăritorii 
într-o manevră, iar urmăritorii s-au ciocnit de-un limb. Rezultat: 
un mort. Povestea figura doar schiţată în raporturile poliţiei; aşa 
încât am format fără nici un rezultat câteva numere de telefon, 
până când scriitorul Manuel Rivas, galician, prieten de-al meu ce 
locuia prin zonă - avea o casă lângă Costa de la Muerte - a 
întreprins câteva demersuri şi a confirmat episodul. După câte 
mi-a povestit Rivas, nimeni nu a putut dovedi participarea lui 
Fisterra la incident; însă poliţiştii de frontieră locali, la fel de duri 
ca şi contrabandiştii înşişi - crescuseră în aceleaşi sate şi 
navigaseră pe aceleaşi vase - au jurat să-l trimită la fund cu 
primul prilej. Ochi pentru ochi. A fost de-ajuns pentru ca Fisterra 
şi Veiga să părăsească Rias Bajas în căutarea unei atmosfere 
mai sănătoase: Algeciras, la umbra Stâncii Gibraltar, soare 
mediteranean şi ape albastre. lar acolo, profitând de 
permisiva legislaţie britanică, cei doi galicieni au înmatriculat, 
prin intermediul unor terţi, o puternică şalupă de şapte metri 
lungime, cu un motor Yamaha PRO cu şase cilindri şi 225 de cai- 
putere, modificat la 250, cu care se deplasau între colonie, 
Maroc şi coasta spaniolă. 

— Pe vremea aceea - mi-a explicat la Melilla Manolo 
Cespedes, după ce-l văzusem pe Dris Larbi - cocaina încă era 
pentru cei bogaţi-bogaţi. Grosul traficului consta în tutun din 
Gibraltar şi haşiş marocan: două recolte şi două mii cinci sute de 
tone de canabis exportate clandestin în Europa în fiecare an. 
Totul trecea pe aici, fireşte. Şi continuă să treacă. 

Dădeam gata o cină în regulă, aşezaţi la o masă din La 
Amistad: un bar-restaurant mai cunoscut de localnici sub 
numele de Casa Manolo, vizavi de comandamentul Gărzii Civile 
pe care însuşi Cespedes îl construise, pe vremea când era la 
putere. In realitate, proprietarul localului nu se numea Manolo, 
ci Mohamed, cu toate că era cunoscut şi ca fratele lui Juanito, 
deţinător, la rândul lui, al restaurantului Casa Juanito, şi care nici 
el nu se numea Juanito, ci Hassan; labirinturi patronimice, toate 


acestea, foarte tipice pentru un oraş cu identități multiple 
precum Melilla. Cât despre La Amistad, era un loc popular, cu 
scaune şi mese din plastic şi o tejghea bună pentru luat ceva la 
botul calului, frecventată de europeni şi musulmani, unde 
adesea oamenii prânzeau sau cinau în picioare. Calitatea 
bucătăriei sale era memorabilă, pe bază de peşte şi fructe de 
mare proaspete, venite din Maroc, pe care însuşi Manolo - 
Mohamed - le cumpăra în fiecare dimineaţă din piaţa centrală. 
In acea seară, Céspedes şi cu mine mâncam coquinas, crevete 
din Mar Chica, mero fărâmiţat, cod a la espalda şi o sticlă de 
Barbadillo rece. Savurându-le, fireşte. O dată cu locurile de 
pescuit spaniole rase de pescadoare, era din ce în ce mai dificil 
să găseşti aşa ceva în apele Peninsulei. 

— Când a venit Santiago Fisterra, continuă Céspedes, 
aproape tot traficul important se făcea cu şalupe rapide. A venit 
fiindcă asta era specialitatea lui şi fiindcă mulţi galicieni 
încercau să se instaleze în Ceuta, Melilla şi pe coasta andaluză... 
Contactele se făceau aici sau în Maroc. Zona cea mai tranzitată 
erau cei paisprezece kilometri dintre Punta Carnero şi Punta 
Cires, în plină Strâmtoare: mici traficanţi pe feriboturile din 
Ceuta, transporturi mari pe iahturi şi bărci de pescuit, şalupe... 
Traficul era atât de intens, încât zona era numită Bulevardul 
Haşişului. 

— Dar Gibraltarul? 

— Păi acolo, în centrul a toate astea - Cespedes arătă 
pachetul de Winston pe care îl avea aproape, pe faţa de masă, 
şi descrise cu furculita un cerc în jurul lui. Ca un păianjen pe 
pânză. Pe vremea aceea era principala bază de contrabandă din 
Mediterana occidentală... Englezii şi gibral-tarienii, populaţia 
locală a coloniei, lăsau mână liberă mafiilor. Investeşte aici, 
stimate domn, încredinţează-ne nouă biştarii dumitale, facilităţi 
financiare şi portuare... Descărcarea tutunului se făcea direct de 
la magaziile din port la plajele din La Linea, o mie de metri mai 
încolo... Ei bine, în realitate, toate acestea încă se petrec -arătă 
încă o dată pachetul. Asta e de aici. Fără impozite. 

— Şi nu ţi-e ruşine?... Un fost delegat guvernamental să 
fraudeze Regia de Tutun S. A. 

— Nu fi nesuferit. Acum sunt pensionar. Tu ştii cât fumez pe 
zi? 

— Şi ce-i cu Santiago Fisterra? 


Cespedes mestecă puţin cod, savurându-l fără grabă. Apoi 
sorbi o înghiţitură de Barbadillo şi mă privi. 

— Ala nu ştiu dacă fuma ori nu fuma; dar să facă trafic ilegal 
cu tutun, în nici un caz. O călătorie cu o încărcătură de haşiş 
echivala cu o sută de Winston sau Marlboro. Haşişul era mai 
rentabil. 

— Şi mai periculos, îmi închipui. 

— Cu mult - după ce le supsese minuţios, Céspedes alinia 
capetele crevetelor pe marginea farfuriei, de parcă urmau să fie 
trecute în revistă. Dacă nu-i ţineai bine unşi pe marocani, o 
încurcai. Gândeşte-te la bietul Veiga... Dar cu englezii nu existau 
probleme: ei acționau în dubla lor morală obişnuită. Câtă vreme 
drogurile nu atingeau pământul britanic, ei se spălau pe mâini... 
Aşa că traficanţii veneau şi plecau cu transporturile lor, 
cunoscuţi de toată lumea. lar când erau surprinşi de Garda 
Civilă sau de vameşii spanioli, fugeau şi se ascundeau în 
Gibraltar. Singura condiţie era ca mai întâi să arunce încărcătura 
peste bord. 

— Aşa, atât de uşor? 

— Aşa. Cu neruşinare - arătă iar pachetul de tutun cu 
furculiţa, de astă dată lovindu-l uşor deasupra. Uneori, cei de pe 
şalupe ţineau postați în înaltul stâncii nişte complici cu binocluri 
cu vedere nocturnă şi cu radiotransmiţătoare, curcani îi 
numeau, ca să fie la acelaşi nivel cu poliţiştii de frontieră... 
Gibraltarul era axa unei industrii întregi, şi se mişcau milioane. 
Mehani marocani, poliţişti gibraltarieni şi spanioli... Acolo toţi 
erau mituiţi. Până şi pe mine au vrut să mă cumpere -râdea 
printre dinţi când îşi amintea, cu paharul de vin alb în mână. Dar 
n-au avut noroc. Pe-atunci eu eram cel care îi cumpăra pe alţii. 

Cespedes suspină. Acum, spuse el în timp ce lichida ultima 
crevetă, e altfel. In Gibraltar banul se mişcă în alt fel. Fă o tură 
să te uiţi pe la cutiile de poştă de pe Main Street şi numără câte 
societăţi-fantomă sunt pe-acolo. Te prăpădeşti. Au descoperit că 
un paradis fiscal e mai rentabil decât un cuib de pirați, deşi 
fondul e acelaşi. Cât despre clienţi, ia socoteşte: Costa del Sol e 
o mină de aur, iar mafiile străine se instalează în toate felurile 
imaginabile, în plus, de la Almeria la Câdiz, apele spaniole sunt 
acum foarte bine păzite din cauza emigrației ilegale. Şi, deşi 
chestia cu haşişul continuă să meargă din plin, coca prinde şi ea 
puternic rădăcini, iar metodele sunt diferite... Să zicem că s-au 


dus vremurile artistice, sau eroice: cravatele şi gulerele albe îi 
indică pe bătrânii lupi de mare. Totul se descentralizează. 
Şalupele contrabandiste şi-au schimbat proprietarii, tacticile şi 
bazele din spatele frontului. E altă mâncare de peşte. 

După ce spuse toate astea, Cespedes se lăsă pe spate în 
scaun, îi ceru o cafea lui Manolo-Mohamed şi îşi aprinse o ţigară 
fără impozite. Faţa lui de trişor bătrân zâmbea evocatoare, 
arcuind sprâncenele. Mi-e totuna, părea să spună. Şi am înţeles 
că, în afară de vremurile de odinioară, îi era dor de-un anumit 
soi de oameni. 

— Fapt e - conchise el - că, atunci când Santiago Fisterra a 
apărut prin Melilla, Strâmtoarea era în plină glorie. Epoca golden 
age, cum ar spune gibraltarienii. Oho. Drumuri directe dus- 
întors, pe bune. Cu coaie. În fiecare noapte era un joc de-a 
şoarecele şi pisica între traficanţi pe de-o parte şi poliţiştii de 
frontieră, cei din poliţie şi gărzile civile de cealaltă... Uneori 
câştigai, alteori pierdeai - trase îndelung din ţigară, iar ochii săi 
de vulpe se micşorară, amintindu-şi. Şi tocmai acolo, ca să fugă 
de ploaie şi să dea de noroaie, s-a dus să se amestece şi Teresa 
Mendoza. 


Se spune că Dris Larbi a fost cel care l-a denunţat pe 
Santiago Fisterra; şi că a făcut-o în ciuda colonelului Abdelkader 
Chaib, sau poate chiar cu ştiinţa acestuia. Asta se putea face 
uşor în Maroc, unde veriga cea mai slabă erau contrabandiştii 
care nu acționau protejaţi de bani sau de politică: un nume spus 
ici sau colo, câteva bilete trecute dintr-o mână în alta. lar poliţiei 
îi convenea de minune pentru statistici. Oricum ar fi fost, nimeni 
nu a putut dovedi niciodată intervenţia rifanului. Când am pus 
problema - o păstrasem pentru ultima noastră întâlnire - acesta 
s-a închis ca într-o carapace şi n-a mai fost chip să scot vreun 
cuvânt de la el. A fost o plăcere. Sfârşitul confidenţelor, adio, 
pentru totdeauna, însă Manolo Cespedes, care atunci când s-au 
petrecut faptele era încă delegat guvernamental la Melilla, 
susţine că Dris Larbi a fost cel care, în intenţia de a-l îndepărta 
pe galician de Teresa, a dat această însărcinare contactelor sale 
din partea cealaltă, în general, consemnul era plăteşte şi 
trafichează, după cum îţi vine bine. /a/lah bis-millah. Cu 
Dumnezeu. Aceasta includea o vastă reţea de corupţie ce se 


întindea din munţii unde se recolta canabisul până la graniţa 
sau coasta marocană. Plăţile se înlănţuiau în proporţia adecvată: 
poliţişti, militari, înalţi funcţionari şi membri ai guvernului. Spre 
a se justifica dinaintea opiniei publice - la urma urmei, ministrul 
de Interne marocan asista ca observator la şedinţele anti-drog 
ale Uniunii Europene - jandarmii şi militarii organizau capturi 
periodice; însă întotdeauna la scară mică, reţinându-i pe cei ce 
nu aparţineau marilor mafii oficiale şi a căror eliminare nu 
deranja pe nimeni. Indivizi care adesea erau denunţaţi sau 
arestaţi chiar de cei care le procurau haşişul. 

Comandantul Benamu, din serviciul de pază de coastă al 
Jandarmeriei Regale a Marocului, nu a avut nimic împotrivă să- 
mi povestească despre participarea lui în episodul de la Cala 
Tramontana. A făcut-o pe terasa cafenelei Hafa, la Tanger, după 
ce un prieten comun, inspectorul de poliţie Jose Bedmar - 
veteran al Brigăzii Centrale şi fost agent de Informaţii pe 
vremea lui Céspedes - şi-a asumat sarcina să-l localizeze şi să 
cadă de acord asupra unei întâlniri, după ce mă tot 
recomandase prin fax şi prin telefon. Benamu era un bărbat 
simpatic, elegant, cu o mustăcioară bine tunsă, care îi dădea 
aspectul îndrăgostitului latin din anii cincizeci. Se îmbrăca 
asemenea unui ţăran, cu haină şi cămaşă albă, fără cravată, şi 
mi-a vorbit o jumătate de oră în franceză, fără să clipească, 
până când, cu mai multă încredere, a trecut la o spaniolă 
aproape perfectă. Povestea bine, cu un anumit simţ al umorului 
negru şi, din când în când, arăta spre marea care se întindea 
dinaintea ochilor noştri, sub faleză, ca şi cum totul s-ar fi 
întâmplat chiar acolo, în dreptul terasei unde el îşi bea cafeaua, 
iar eu ceaiul meu de mentă. Când s-au petrecut faptele eram 
căpitan, a precizat. Patrulare de rutină cu o şalupă înarmată - 
asta cu rutina a spus-o privind un punct nedefinit de la orizont - 
contact radar la vest de Tres Forcas, procedură obişnuită. Din 
pură întâmplare, exista o altă patrulă pe țărm, cu care se ţinea 
legătura prin radio - continua să privească orizontul când a 
rostit cuvântul „întâmplare” - iar între una şi cealaltă, în Cala 
Tramontana, asemenea unei păsăruici în cuibul ei, o planeadora 
intrusă în apele marocane, foarte aproape de coastă, urcând la 
bord o încărcătură de haşiş, cu o barcă amarată. Strigăt de stai, 
reflector, rachetă de semnalizare cu paraşută conturând stâncile 
de pe insula Charranes peste apa lăptoasă, avertismentele 


regulamentare şi două focuri în aer pontru descurajare. Pe cât 
se pare, planeadora - joasă, lungă, subţire ca un ac, vopsită în 
negru, cu motor - avea probleme de demaraj, întrucât a 
întârziat până să pornească. La lumina reflectorului şi a rachetei 
de semnalizare, Benamu a văzut două siluete la bord: una pe 
locul pilotului şi cealaltă alergând la pupa spre a elibera parâma 
bărcii, unde se aflau alţi doi bărbaţi, care în acel moment 
aruncau peste bord două colete de droguri pe care p/aneadora 
nu le îmbarcase. Motorul dădea rateuri, fără a reuşi să 
demareze; iar Benamu - procedând conform regulamentului, 
nuanţă el între două sorbituri din cafea - i-a ordonat marinarului 
său de la prova să execute o rafală cu 12.7, foc de voie. A sunat 
cum sună chestiile astea, tacataca. Zgomotos, fireşte. După 
părerea lui Benamu, impresiona, încă o rachetă de semnalizare. 
Cei din barcă au ridicat mâinile, şi în acel moment şalupa a 
cabrat ridicând spumă cu elicea, iar bărbatul care stătea în 
picioare la pupa a căzut în apă. Mitraliera patrulei continua să 
tragă, taca, taca, taca, iar jandarmii de la țărm au secondat-o, la 
început timid, pan, pan, iar apoi cu mai mult entuziasm. Părea 
că-i război. Ultima rachetă de semnalizare şi reflectorul iluminau 
ricoşeurile şi urmele gloanţelor de pe apă, şi dintr-o dată 
planeadora a scos un huruit mai puternic şi a pornit-o ca din 
puşcă în linie dreaptă; aşa încât, atunci când au privit spre nord, 
se pierduse deja în întuneric. Ca atare, s-au apropiat de barcă, i- 
au arestat pe cei prezenţi - doi marocani - şi au pescuit din apă 
trei colete de haşiş şi pe un spaniol care avea un glonţ de 12.7 
înfipt într-o coapsă - Benamu arătă circumferința ceştii sale de 
cafea. Un găuroi uite-aşa. Interogat în timp ce i se acorda 
cuvenita asistenţă medicală, spaniolul a spus că se numea 
Veiga şi că era marinar pe o şalupă rapidă contrabandistă 
deţinută de un anume Santiago Fisterra; şi că tocmai acest 
Fisterra le alunecase printre degete la Cala Tramontana. 
Lăsându-mă baltă, îşi amintea Benamu că-l auzise plângându-se 
pe prizonier. De asemenea, comandantul credea că-şi aminteşte 
cum numitul Veiga, judecat doi ani mai târziu la Alhucemas, a 
luat cincisprezece ani de închisoare la Kenitra - când a 
menţionat acest lucru, m-a privit parcă recomandându-mi să nu 
includ niciodată locul cu pricina printre reşedinţele mele de vară 
- şi că a făcut jumătate. Denunţ? Benamu repetă acest cuvânt 
de două ori, de parcă i s-ar fi părut complet străin; şi, privind din 


nou întinderea de un albastru-cobalt ce ne despărţea de 
coastele spaniole, clătină din cap. Nu-şi amintea nimic în acest 
sens. Şi nici nu auzise vorbindu-se vreodată de cineva pe nume 
Dris Larbi. Jandarmeria Regală avea un competent serviciu de 
informaţii propriu, iar paza ei de coastă se dovedea extrem de 
eficientă. Ca Garda Civilă de la dumneavoastră, sugeră el. Sau şi 
mai eficientă. La Cala Tramontana fusese o acţiune de rutină, un 
serviciu strălucitor ca atâtea altele. Lupta împotriva crimei, şi 
aşa mai departe. 

Întârzie aproape o lună până când se întoarse, iar adevărul e 
că ea nu se aştepta să-l mai vadă niciodată. În fatalismul ei 
sinaloez, ajunse să-l creadă absent pentru totdeauna - e din cei 
care nu rămân, spusese Dris Larbi - iar ea acceptă această 
absenţă în acelaşi fel în care acum îi accepta reapariţia. In 
ultima vreme, Teresa înţelegea că pământul se învârtea după 
reguli proprii şi impenetrabile; reguli făcute din poante - în 
sensul glumeţ ce i se dădea în Mexic acestui cuvânt - şi din 
hazarduri ce includeau apariţii şi dispariţii, prezenţe şi absente, 
vieţi şi morţi. lar ce putea face era cel mult să-şi asume aceste 
reguli, să plutească simțindu-se parte dintr-o nemaipomenită 
glumă cosmică în timp ce era târâtă de curent, dând din braţe 
pentru a rămâne la suprafaţă, în loc să se epuizeze căutând să-l 
remonteze ori să-l priceapă, în acest fel, ajunsese la 
convingerea că era inutil să dispere sau să lupte pentru orice nu 
însemna momentul concret, actul de a inspira şi de a expira, 
cele şaizeci şi cinci de bătăi pe minut - ritmul inimii sale fusese 
dintotdeauna lent şi regulat - care o ţineau în viaţă. Era absurd 
să cheltuiască energie în împuşcături trase împotriva unor 
umbre, scuipând spre cer, deranjând un Dumnezeu ocupat cu 
treburi mai importante. Cât priveşte credinţele ei religioase - 
cele pe care le adusese cu sine din ţara ei şi care supravieţuiau 
rutinei din noua ei viaţă - Teresa continua să meargă la slujbă 
duminica, îşi spunea mecanic rugăciunile înainte de a se duce la 
culcare, Tatăl Nostru, Ave Maria, iar uneori se surprindea pe sine 
cerându-le lui Isus şi Fecioarei - de două ori l-a invocat şi pe 
sfântul Malverde - cutare ori cutare lucru. De exemplu, Blondul 
Dávila odihnească-se în pace, amin. Cu toate că ştia prea bine 
că, în pofida bunelor sale urări, era improbabil ca afurisitul de 
Blond să se odihnească în pace. Cu siguranţă ardea în iad, 
ticălosul naibii, la fel ca în cântecele Paquitei la del Barrio - arzi, 


netrebnicule? Ca şi pe restul rugăciunilor ei, şi pe aceea o 
spunea fără convingere, mai mult pentru protocol decât pentru 
altceva. Din obişnuinţă. Cu toate că, poate, în privinţa Blondului, 
cuvântul potrivit era „fidelitate”. În orice caz, o făcea în maniera 
celui care ridică o întâmpinare în faţa unui ministru puternic, cu 
prea puţine speranţe ca rugămintea să-i fie îndeplinită. 

Nu se ruga pentru Santiago Fisterra. Nici măcar o dată. Nici 
pentru sănătatea, nici pentru întoarcerea lui. ÎI ţinea la margine 
înadins, refuzând să-l lege în mod oficial de esenţa problemei. 
Fără repetiţii sau dependențe, îşi jurase. Niciodată. Şi totuşi, în 
seara când se întoarse acasă şi îl zări aşezat pe trepte de parcă 
s-ar fi despărţit cu un ceas în urmă, simţi o alinare nesfârşită şi 
o bucurie intensă care o scutură între coapse, în pântece şi în 
ochi, şi nevoia să deschidă gura ca să respire mai adânc. A fost 
un moment scurt, iar apoi se pomeni calculând zilele exacte 
care trecuseră de la ultima oara, făcând socoteala cât îţi trebuia 
să mergi de colo până colo şi la întoarcere, kilometri şi ore de 
drum, orele potrivite pentru a da un telefon, timpul cât întârzie o 
scrisoare ori o carte poştală mergând de la punctul A până la 
punctul B. Se gândea la toate acestea, deşi nu făcu nici un 
reproş, în timp ce el o săruta, şi intrau în casă fără a rosti o 
vorbă, şi se duceau spre dormitor. Şi se gândea în continuare la 
aceleaşi lucruri când el rămase tăcut, calm în sfârşit, potolit, 
întins deasupra ei, iar răsuflarea lui întretăiată se domoli treptat 
pe gâtul ei. 

— L-au găbijit pe Lalo, spuse în cele din urmă. 

Teresa rămase încă şi mai tăcută. Lumina din hol contura 
umărul bărbătesc în faţa gurii ei. ÎI sărută. 

— Cât pe ce să mă găbjească şi pe mine. 

Rămăsese nemişcat, cu faţa îngropată în scobitura gâtului ei. 
Vorbea foarte liniştit, iar buzele lui îi atingeau pielea la fiecare 
cuvânt. Încetişor, ea îi puse braţele pe spate. 

— Povesteşte-mi, dacă vrei. 

Refuză, clătinând uşor din cap, iar Teresa nu voi să insiste, 
fiindcă ştia că nu era necesar. Că avea s-o facă atunci când se 
va simţi mai calm, dacă ea păstra aceeaşi atitudine şi aceeaşi 
tăcere. Şi aşa a fost. După un scurt răstimp, el începu să 
povestească. Nu în felul unei relatări, ci în tuşe scurte, 
asemenea unor imagini sau unor amintiri. În realitate îşi 
amintea cu voce tare, înţelese ea. Poate că, în tot acel răstimp, 


era pentru prima oară când vorbea despre asta. Şi astfel află, şi 
astfel îşi putu imagina. Şi, mai cu seamă, înţelese că viaţa le 
face oamenilor glume proaste, şi că aceste glume se înlănţuie 
într-un fel misterios cu altele, care li se întâmplă altor oameni, şi 
că te puteai pomeni în centrul absurdului urzit, ca o muscă într-o 
plasă de păianjen. Astfel, ascultă o poveste care îi era cunoscută 
înainte de a o cunoaşte, în care se modificaseră doar locurile şi 
personajele, sau chiar şi acestea abia dacă se modificaseră; şi 
hotări că Sinaloa nu era atât de departe cum crezuse ea. De 
asemenea, văzu reflectorul patrulei marocane sfâşiind noaptea 
ca un frison, racheta de semnalizare albă, în aer, faţa lui Lalo 
Veiga, cu gura căscată de stupoare şi teamă atunci când striga: 
potera, potera. Şi, peste duduitul inutil al starterului, silueta lui 
Lalo în lumina reflectorului în timp ce alerga la pupa să elibereze 
parâma bărcii, primele focuri, flamele din preajma reflectorului, 
plescăiturile din apă, şuierat de gloanţe, ziaaang, ziaaang, şi 
celelalte sclipiri, ale împuşcăturilor dinspre țărm. Şi dintr-o dată 
motorul huruind cu toată puterea, prora şalupei ridicându-se 
spre stele, şi mai multe gloanţe, şi strigătul lui Lalo căzând 
peste bord: strigătul şi strigătele, stai, Santiago, stai, nu mă 
lăsa, Santiago, Santiago, Santiago. lar apoi tunetul motorului la 
toată puterea şi ultima privire, aruncată peste umăr, pentru a-l 
vedea pe Lalo rămânând în urmă, în apă, încadrat de conul de 
lumină al patrulei, ridicând un braţ pentru a se agăța, 
neputincios, de şalupa care aleargă, saltă, se îndepărtează 
izbind cu gurna valurile în întuneric. 

Teresa asculta toate acestea în timp ce bărbatul gol şi 
nemişcat de deasupra ei continua să-i atingă pielea gâtului când 
îşi mişca buzele, fără să-şi ridice faţa şi fără s-o privească. Sau 
fără s-o lase pe ea să-l privească. 


Cocoşii. Cântecul muezinului, încă o dată, ora murdară şi 
cenuşie, indecisă între noapte şi zi. De astă dată nici Santiago 
nu dormea; după felul cum răsufla, îşi dădu seama că era în 
continuare treaz. Tot restul nopţii îl simţise foindu-se lângă ea, 
tresărind când cădea într- un somn scurt, atât de neliniştit încât 
se trezea imediat. Teresa rămăsese cu faţa în sus, înăbuşindu-şi 
dorinţa de a se ridica sau de a fuma, cu ochii deschişi, privind 


mai întâi întunericul tavanului şi mai apoi pata cenuşie care se 
strecura de afară, ca o năpârcă otrăvitoare. 

— Vreau să vii cu mine, şopti el, dintr-o dată. Ea era 
cufundată în bătăile propriei inimi: fiecare ivire a zorilor îi părea 
mai lentă ca oricând, asemenea acelor animale care dorm pe 
vreme de iarnă. Într-o zi am să mor chiar la ora asta, se gândi. 
Are să mă omoare lumina asta murdară, care niciodată nu 
lipseşte de la întâlnire. 

— Da, spuse. 


Chiar în acea zi, Teresa căută în poşetă fotografia pe care o 
păstra de la Sinaloa: ea sub braţul ocrotitor al Blondului Dávila, 
privind uimită lumea, fără să ghicească ce o pândea din 
interiorul ei. Rămase aşa o bună bucată de vreme, iar în cele din 
urmă se duse la lavoar şi se privi în oglindă, cu fotografia în 
mână. Comparându-se. Apoi, cu grijă, foarte încet, o rupse în 
două, păstră bucata în care era ea şi îşi aprinse o ţigară. Cu 
acelaşi chibrit, duse flacăra la o extremitate a celeilalte jumătăţi 
şi rămase nemişcată, cu ţigara între degete, văzând-o cum 
scotea scântei şi cum se mistuia. Zâmbetul Blondului dispăru 
ultimul, şi îşi spuse că asta era ceva foarte tipic pentru el: să-şi 
râdă de toate până la capăt, fâlfâindu-i-se. În flăcările din 
Cessna, ca şi în flăcările fotografiei afurisite. 


5 
Ce-am semănat colo-n munţi 


Aşteptarea. Marea întunecată şi milioane de stele acoperind 
cerul, întinderea sumbră, imensă către nord, mărginită la sud de 
silueta neagră a coastei. De jur-împrejur atât de liniştită, încât 
părea de untdelemn. Şi o uşoară briză de țărm abia perceptibilă, 
intermitentă, mângâia apa cu minuscule scânteieri de o stranie 
fosforescenţă. 

Sinistră frumuseţe, conchise în cele din urmă. Acestea erau 
cuvintele. 

Nu era bună la exprimarea acestui gen de lucruri. Avusese 
nevoie de patruzeci de minute. In orice caz, aşa era peisajul, 
frumos şi sinistru; iar Teresa Mendoza îl contempla în tăcere. De 
la primul din acele patruzeci de minute stătea nemişcată, fără 
să-şi descleşteze buzele, simțind cum umezeala nopţii îi 
pătrundea, încetul cu încetul, prin jerseu şi prin cracii jeanşilor. 
Atentă la sunetele pământului şi ale mării. La zumzetul 
amortizat al radioului deschis pe canalul 44, cu volumul dat la 
minim. 

— Aruncă o privire, sugeră Santiago. 

O spuse într-un susur abia perceptibil. Marea, îi explicase el 
primele daţi, transmite zgomotele şi vocile într-un fel diferit, în 
funcţie de moment, poţi auzi lucruri care se spun la o milă 
depărtare. La fel se întâmplă cu luminile; de aceea Phantom-ul 
era în beznă, camuflat în noapte şi în mare, cu vopseaua neagră 
mata ce îi acoperea coca din fibră de sticlă şi carcasa motorului. 
Şi de aceea ei doi stăteau tăcuţi, iar ea nu fuma, şi abia dacă se 
mişcau. Aşteptând. 

Teresa îşi lipi faţa de conul de cauciuc care ascundea ecranul 
radarului FURI de 8 mile. La fiecare baleiaj al antenei, linia 
întunecată a coastei marocane persista cu perfectă acuratețe în 
partea inferioară a chenarului, arătând ansa arcuită în jos, între 
capurile Cruces şi Al Marsa. Restul era curat: nici un semnal pe 
suprafaţa mării. Apăsă de două ori butonul razei de acţiune, 
lărgind distanţa de veghe de la una la patru mile. La baleiajul 
următor, coasta apăru mai mică şi mai prelungă, incluzând spre 
răsărit pata precisă, adâncită în mare, a insulei Perejil. Şi acolo 
era curat. Nici o navă. Nici măcar falsul ecou al unui val. Nimic. 


— Parşivii ăia, îl auzi spunând pe Santiago. 

Aşteptarea. Aceasta făcea parte din munca ei; însă, în timpul 
scurs de când ieşiseră împreună pe mare, Teresa învățase că 
partea proastă nu era aşteptarea, ci lucrurile pe care ţi le 
imaginai în timpul aşteptării. Nici sunetul apei pe stânci, nici 
rumoarea vântului ce putea fi confundată cu o patrulă marocană 
- mora", în jargonul din Strâmtoare - ori cu elicopterul spaniol 
de la Poliţia de Frontieră nu erau atât de neliniştitoare ca acel 
îndelungat calm prealabil unde gândurile se preschimbau în cel 
mai rău duşman. Până şi ameninţarea concretă, ecoul ostil ce 
apărea dintr-o dată pe ecranul radarului, huruitul motorului 
luptând pentru viteză, pentru libertate şi pentru viaţă, goana la 
cincizeci de noduri cu o patrulă lipită la pupa, izbiturile gurnei 
peste apă, violentele descărcări alternative de adrenalină şi de 
teamă în plină acţiune presupuneau pentru ea situaţii 
preferabile incertitudinii calmului şi imaginaţiei senine. Ce rea 
era luciditatea. Şi cât de perverse erau posibilităţile cumplite, 
estimate la rece, pe care necunoscutul le cuprindea. Acea 
aşteptare interminabilă, pândind un semnal de la țărm, un 
contact radio, se dovedea asemănătoare cu amenințările cenuşii 
care continuau să o găsească trează în pat în fiecare dimineaţă 
şi care acum ajungeau şi pe mare, cu noaptea indecisă ivindu-se 
dinspre răsărit, şi frigul, umezeala care făcea ca puntea să fie 
alunecoasă şi îi uda veşmintele, mâinile şi faţa. Da' de unde. 
Nici o frică nu-i insuportabilă, conchise, dacă nu ai prea multă 
vreme şi minte ca să te gândeşti la ea. 

Cinci luni, mda. Uneori, cealaltă Teresa Mendoza pe care o 
surprindea din lumea de dincolo a unei oglinzi, la orice colţ de 
stradă, în lumina murdară a dimineţilor, continua să o 
pândească atentă, în expectativa schimbărilor pe care, încetul 
cu încetul, părea să le înregistreze. Aceste schimbări nu erau 
mare lucru, totuşi. Şi erau legate mai curând de atitudini şi de 
situaţii externe, decât de întâmplări autentice, înregistrate 
înlăuntru, modificând cu adevărat perspectivele şi viaţa, însă, 
într-un fel, şi pe acestea le simţea că sosesc, fără dată sau 
termen fix, iminente şi remorcate de celelalte, la fel cum se 
întâmpla atunci când urma să o doară capul vreme de trei sau 
patru zile la rând ori să i se termine ciclul - pentru ea 
întotdeauna neregulat şi dureros - al zilelor incomode şi 


10 „Maura” sau „arăboaica” (sp.). 


inevitabile. De aceea era interesant, aproape educativ, să intre 
şi să iasă în acel mod din ea însăşi; să se poată privi din interior 
la fel ca din afară. Acum Teresa ştia că totul, frica, 
incertitudinea, pasiunea, plăcerea, amintirile, propriul ei chip, ce 
părea mai matur decât cu câteva luni în urmă, puteau fi privite 
din acel punct de vedere dublu. Cu o luciditate matematică ce 
nu-i corespundea ei, ci celeilalte femei care pulsa în ea. lar 
această aptitudine pentru o atât de ciudată dedublare, 
descoperită, ori mai bine zis intuită, chiar în seara - cu numai un 
an în urmă - când telefonul sunase la Culiacân, era cea care îi 
permitea să se observe la rece, la bordul acelei şalupe 
nemişcate, în bezna unei mări pe care acum începea să o 
cunoască, dinaintea coastei amenințătoare a unei ţări a cărei 
existenţă cu puţin timp în urmă aproape că o ignora, lângă 
umbra tăcută a unui bărbat pe care nu-l iubea sau pe care, 
poate, credea că nu-l iubeşte, cu riscul de a putrezi tot restul 
vieţii într-o închisoare; o idee care - fantoma lui Lalo Veiga era 
cel de-al treilea membru al echipajului în fiecare călătorie - o 
făcea să se înfioare de panică atunci când, la fel ca acum, avea 
timp la dispoziţie pentru a medita asupra acestor lucruri. 

Insă era mai bine decât la Melilla şi mai bine decât se 
aşteptase. Mai personal şi mai curat. Câteodată ajungea chiar 
să-i vină în minte că era mai bine decât la Sinaloa; însă atunci 
imaginea Blondului Dávila îi ieşea în cale ca un reproş, iar ea se 
căia în sinea ei că trădase în felul acela amintirea. Nimic nu era 
mai bine decât cu Blondul, şi asta era adevărat în mai multe 
sensuri. Culiacán, casa drăguță din Las Quintas, restaurantele 
de pe faleză, interpretată de chirrines şi de formaţii, dansurile, 
plimbările cu maşina la Mazatlân, plajele de la Altata, tot ceea 
ce ea crezuse a fi lumea reală care o făcea să se simtă în largul 
ei în viaţă, se cimentau într-o eroare. Ea nu trăia realmente în 
această lume, ci în aceea a Blondului. Nu era viaţa ei, ci o alta, 
unde se instalase comodă şi fericită, până când se văzuse 
expulzată de un telefon, de teroarea oarbă a fugii, de zâmbetul 
tăios al lui Fierros Motanul şi de pocnetele Coltului din mâinile 
ei. Acum, totuşi, exista ceva nou. Ceva indefinibil şi nu cu totul 
rău, în bezna nopţii şi în teama tăcută, resemnată, pe care o 
simţea atunci când privea în jur, în ciuda umbrei din apropiere, a 
unui bărbat care - asta învățase de la Culiacán - nu o mai putea 
face niciodată să se amăgească pe sine, crezându-se la adăpost 


de groază, de durere şi de moarte. Şi, straniu, acea senzaţie, 
departe de a o intimida, îi dădea ghes. O obliga să se analizeze 
cu mai multă intensitate; cu o curiozitate reflexivă, nu lipsită de 
respect. De aceea rămânea uneori privind fotografia unde 
fuseseră ea şi Blondul, în timp ce, totodată, arunca priviri spre 
oglindă, punându-şi întrebări despre distanţa din ce în ce mai 
mare dintre acele trei femei: tânăra cu ochi uimiţi de pe hârtia 
fotografică, Teresa care trăia acum de partea asta a vieţii şi a 
trecerii timpului şi necunoscuta care le privea pe amândouă din 
- tot mai inexactul ei - reflex. 

Haide, că era depărtişor bine de Culiacân. Între două 
continente, cu coasta marocană la cincisprezece kilometri de 
cea spaniolă: apele Strâmtorii Gibraltar şi hotarul de sud al unei 
Europe unde în viaţa ei nu visase să călătorească. Acolo, 
Santiago Fisterra executa transporturi pentru alţii. Avea o 
căsuţă închiriată pe o plajă din golful Algeciras, pe partea 
spaniolă, şi şalupa lui rapidă trasă la Marina Sheppard, protejată 
de drapelul englez de pe Stâncă: un Phantom de şapte metri 
lungime, cu autonomie de o sută şaizeci de mile şi cu un motor 
de 250 de cai-putere - dovleci erau numite aceste motoare în 
argoul local, pe care Teresa începea să-l combine cu mexicana 
ei sinaloeză - în stare să accelereze de la zero la cincizeci şi 
cinci de noduri în douăzeci de secunde. Santiago era un 
mercenar al mării. Spre deosebire de Blondul Dâvila la Sinaloa, 
el nu avea şefi şi nici nu lucra în exclusivitate pentru vreun 
cartel. Angajatorii lui erau traficanţi spanioli, englezi, francezi şi 
italieni instalaţi pe Costa del Sol. În rest era vorba, mai mult sau 
mai puţin, de acelaşi lucru: de dus încărcături dintr-un loc în 
altul. Santiago era plătit la fiecare predare, şi răspundea cu 
viaţa pentru pierderi sau eşecuri, însă asta se întâmpla numai în 
cazuri extreme. Acea contrabandă - aproape întotdeauna haşiş, 
iar uneori tutun din magaziile din Gibraltar - nu avea nimic de-a 
face cu cea pe care Teresa Mendoza o cunoscuse înainte vreme. 
Lumea acestor ape o alcătuiau nişte oameni aspri, băieţi răi, 
însă mai puţin ostili decât cei din Mexic. Mai puţină violenţă, mai 
puţini morţi. Lumea nu se răpunea în împuşcături de la un pahar 
în plus, şi nici nu încărca coarne de cârlan ca la Sinaloa. Dintre 
cele două ţărmuri, cel dinspre nord era mai liniştitor, chiar dacă 
încăpeau pe mâna legii. Existau avocaţi, judecători şi norme 
care se aplicau în mod egal delincvenţilor şi victimelor. Însă 


partea marocană era altfel: acolo coşmarul bântuia tot timpul. 
Corupţie la toate nivelurile, drepturile omului abia luate în 
seamă, închisori unde puteai putrezi în condiţii cumplite. La care 
se adăugau circumstanţa agravantă de a fi femeie şi ceea ce 
însemna să cazi în angrenajul inexorabil al linei societăţi 
musulmane cum era aceea. La început, Santiago se împotrivise 
ca ea să ocupe locul lui Lalo Veiga. Prea periculos, spuse, 
tranşând chestiunea. Sau crezând că o tranşează. Pe de-a- 
ntregul foarte serios şi făcând-o pe masculul feroce, galicianul, 
cu accentul acela ciudat care îi ieşea uneori, mai puţin dur decât 
spaniolii când vorbeau, atât de tăioşi şi de grosolani cu toţii. 
Insă, după o noapte pe care Teresa şi-o petrecu cu ochii 
deschişi, privind mai întâi bezna tavanului şi apoi familiara 
iluminare cenuşie, tot sucind în minte chestiunea pe toate 
feţele, îl trezi pe Santiago pentru a-i spune că luase o hotărâre. 
Şi nici pomeneală. Niciodată nu avea să mai aştepte pe nimeni 
urmărind telenovele în nici o casă din nici un oraş din lume, iar 
el putea să aleagă: ori o primea pe şalupă, ori o părăsea chiar în 
clipa aceea, pe loc, pentru totdeauna şi la revedere. Atunci el, 
cu bărbia nerasă, cu ochii înroşiţi de somn, îşi scarpină părul 
dezordonat şi o întrebă dacă era nebună, sau se tâmpise, sau 
ce. Până când ea se ridică goală din pat şi, aşa cum era, îşi 
scoase valiza din dulap şi începu să o umple în timp ce încerca 
să nu se privească în oglindă, şi să nu-l privească nici pe el, şi să 
nu se gândească la ceea ce făcea. Santiago o lăsă să-şi vadă de 
lucru, observând-o preţ de un minut şi jumătate fără să 
deschidă gura; iar în cele din urmă, crezând că într-adevăr pleca 
- Teresa continua să pună haine în valiză, fără să ştie dacă avea 
să plece sau nu - spuse bine, în regulă, de acord. Ducă-se toate 
dracului. Nu mie or să-mi spargă pizda dacă or să pună mâna pe 
tine. Aşa că încearcă să nu cazi în apă, ca Lalo. 


— lată-i. 

Un clic-clac fără cuvinte, repetat de trei ori, la volumul minim 
al radioului. O mică umbră, lăsând o dâră de fosforescenţe 
minuscule pe suprafaţa neagră şi liniştită. Nici măcar un motor, 
ci plescăitul stins al unor vâsle. Santiago se uita prin Baigish-ul 
6UM cu vedere nocturnă, intensificator de lumină. Ruşi. Ruşii 
ticsiseră Gibraltarul în plină lichidare sovietică. Orice vapor, 


submarin sau vas de pescuit care ajungea în port vindea tot ce 
se putea demonta la bord. 

— Nemernicii ăştia au întârziat o oră, Teresa auzea susurul 
cu faţa lipită din nou de conul de cauciuc al radarului. Totul 
curat afară, spuse tot în şoaptă. Nici urmă de poteră. 
Ambarcaţiunea se balansa când Santiago se ridică în picioare, 
ducându-se la pupa cu o parâmă. 

— Salam Aleikum. 

Încărcătura era bine împachetată, în învelitori ermetice din 
plastic înzestrate cu mânere pentru a fi manevrate mai uşor. 
Tablete de ulei de haşiş, de şapte ori mai concentrat şi mai 
valoros decât răşina convenţională. Douăzeci de kilograme de 
pachet, socoti Teresa pe măsură ce Santiago i le pasa, iar ea le 
stivuia distribuind încărcătura pe marginile ambarcaţiunii. 
Santiago o învățase să îmbine un colet cu altul aşa încât să nu 
se mişte în largul mării, subliniind importanţa pe care o avea 
stivuirea în viteza unui Phantom; la fel de multă ca pasul elicei 
sau înălţimea cozii motorului. Un pachet aşezat bine sau rău 
putea însemna două noduri în plus sau în minus. lar în acea 
meserie, două mile însemnau ceva deloc de neglijat. Adesea 
reprezentau distanţa dintre închisoare şi libertate. 

— Ce spune radarul? 

— Totul curat. 

Teresa putea distinge două siluete întunecate în barca cu 
vâsle. Din când în când ajungea câte o remarcă în limba arabă, 
făcută în şoaptă, ori câte o expresie nerăbdătoare a lui 
Santiago, care continua să pună colete la bord. Privi conturul 
sumbru al coastei, pândind vreo lumină. Totul era în beznă, cu 
excepţia câtorva puncte îndepărtate de pe suprafaţa colosală şi 
neagră a muntelui Musa şi de pe profilul abrupt care, la 
răstimpuri, se contura spre apus, sub strălucirea farului de la 
Punta Cires, unde apucau să se zărească, iluminate, câteva 
căsuțe de pescari şi contrabandişti. Verifică din nou baleiajele 
de pe ecran, trecând de la scala de patru mile la cea de două şi 
amplificând-o apoi la opt. Exista un ecou aproape de margine. 
Se uită prin binoclul 7x50 fără să zărească nimic, aşa încât 
recurse la binoclul rusesc: o lumină foarte îndepărtată, 
mişcându-se lent către est, cu siguranţă un vas mare 
îndreptându-se spre Atlantic. Privind în continuare prin binoclu, 
se întoarse către coastă. Acum fiecare punct luminos apărea 


limpede în viziunea verde a peisajului, definind pietrele şi 
arbuştii, ba chiar şi uşoarele ondulaţii ale apei. Focaliză pe 
aproape ca să-i vadă pe cei doi marocani din barcă: unul tânăr, 
cu geacă de piele, şi un altul ceva mai în vârstă, cu bonetă de 
lână şi scurtă închisă la culoare. Santiago stătea în genunchi 
lângă carcasa mare a motorului, stivuind la pupa ultimele 
colete: texani - aşa li se spunea acolo pantalonilor de doc - 
pantofi de sport, bluză neagră, profilul îndârjit, îndreptat când 
într-o parte, când în cealaltă pentru a arunca o privire grijulie în 
jur. Prin dispozitivul de vedere nocturnă, Teresa îi putea distinge 
braţele puternice, muşchii încordaţi când ridica încărcătura. 
Până şi aici era tare mişto, parşivul. 

Problema lucrului ca transportator independent, în afara 
marilor mafii organizate, era că cineva putea să se supere şi să 
strecoare vorbe primejdioase în urechi nepotrivite, întocmai ca 
în Mexic. Poate că aşa se explica prinderea lui Lalo Veiga - 
Teresa avea anumite idei în această privinţă, idei de care Dris 
Larbi nu era străin - cu toate că ulterior Santiago a încercat să 
limiteze evenimentele neprevăzute, cu mai mulţi bani împărţiţi 
în Maroc printr-un intermediar din Ceuta. Asta reducea 
câştigurile, însă asigura, în principiu, garanţii mai mari în apele 
acelea, în orice caz, veteran în respectiva îndeletnicire, trăgând 
învăţăminte din întâmplarea de la Cala Tramontana şi galician 
neîncrezător cum era, Santiago nu putea avea, la urma urmei, 
încredere deplină. Şi bine făcea. Mijloacele lui modeste nu erau 
suficiente pentru a cumpăra pe toată lumea, în plus, mereu se 
putea ivi vreun comandant din poteră, un mehani sau un 
jandarm în dezacord cu rolul lui, vreun concurent care să 
plătească mai mult decât plătea Santiago şi care să ciripească, 
ori vreun avocat influent în căutare de clienţi pe care să-i 
stoarcă. Sau se putea întâmpla ca autorităţile marocane să 
organizeze o captură de peştişori pentru a se justifica în ajunul 
unei conferinţe internaţionale împotriva traficului de droguri. 
Oricum, Teresa căpătase suficientă experienţă ca să ştie că 
adevăratul pericol, acela mai concret, avea să apară mai târziu, 
când vor intra în apele spaniole, unde Serviciul Poliţiei de 
Frontieră şi Heineken-urile Gărzii Civile - erau numite astfel 
întrucât culorile lor aminteau de cutiile de bere respective - 
patrulau zi şi noapte în căutare de contrabandişti. Avantajul era 
că, spre deosebire de marocani, spaniolii nu trăgeau niciodată 


ca să ucidă, fiindcă atunci săreau pe ei judecătorii şi tribunalele 
- în Europa, anumite lucruri erau luate mai în serios decât în 
Mexic sau în Uniunea Americană. Aceasta oferea posibilitatea de 
a fugi forțând motorul; cu toate că nu era uşor să scapi de 
puternicele şalupe turbo HJ ale Poliţiei de Frontieră şi de 
elicopterul - pasărea, spunea Santiago - înzestrat cu sisteme de 
detectare puternice, cu comandanţi veterani şi cu piloţi în stare 
să zboare la câteva palme deasupra apei, forţându-te să împingi 
dovleacul până la limită în manevre primejdioase de eschivare, 
cu riscul de a te pomeni cu avarii şi de a fi capturat înainte să 
ajungi la felinarele din Gibraltar. În acest caz, coletele erau 
azvârlite peste bord: adio pentru totdeauna încărcăturii, şi bun 
venit altui soi de probleme, mai rele decât cele legate de poliţie. 
Fiindcă cei care expediau haşişul nu întotdeauna se dovedeau a 
fi nişte mafioţi înţelegători, şi riscai ca, după încheierea 
socotelilor, să rămână pălării în plus. Toate astea nemaisocotind 
şi posibilitatea unei izbituri anapoda cu gurna ambarcaţiunii pe 
o hulă puternică, a unei găuri de apă, a unei ciocniri cu şalupele 
urmăritoare, a unei eşuări pe plajă ori a unei stânci scufundate 
care să distrugă ambarcaţiunea şi pe membrii echipajului. 

— Gata. Să mergem. 

Ultimul colet fusese stivuit. Trei sute de kilograme în cap. Cei 
din barcă vâsleau deja spre țărm; iar Santiago, după ce 
înfăşurase parâma, sări în carlingă şi se instala pe locul pilotului, 
pe partea de la tribord. Teresa se dădu deoparte ca să-i facă loc 
în timp ce îşi punea, ca şi el, o vestă de salvare. Apoi mai aruncă 
o privire spre ecranul radarului: totul curat la prora, spre nord şi 
în larg. Sfârşitul precauţiilor imediate. Santiago aprinse 
contactul şi slaba lumină roşie a aparatelor ilumina pupitrul de 
comandă: busolă, tahometru, contor de rotații, presiunea 
uleiului. Pedală sub volan şi trimer de coadă la dreapta pilotului. 
Rrrrr. Roar. Acele săltară ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o dată. 
Roaaaaar. Elicea zvârli un jet de spumă la pupa, şi cei şapte 
metri lungime ai Phantom-ului se puseră în mişcare, din ce în ce 
mai repede, tăind apa uleioasă cu acurateţea unui cuţit bine 
ascuţit: 2.500 de rotații, douăzeci de noduri. Trepidaţia 
motorului se transmitea corpului navei, iar Teresa simţea toată 
forţa care îi împingea la pupa cutremurând structura din fibră de 
sticlă, care dintr-o dată părea să devină uşoară ca un fulg. 3.500 
de rotații: treizeci de noduri, planând. Senzaţia de putere, de 


libertate, era aproape fizică; şi, regăsind-o, inima începu să-i 
bată ca în prelungirea unei beţii uşoare. Nimic, se gândi ea încă 
o dată, nu se putea compara cu asta. Sau aproape nimic. 
Santiago, atent la condus, aplecat uşor peste volanul timonei, 
cu bărbia roşiatică iluminată de jos, dinspre tabloul de aparate, 
apăsă încă puţin pedala de viteză: 4.000 de rotații şi patruzeci 
de noduri. Deflectorul nu mai ajungea să-i protejeze de vânt, 
care venea umed şi tăios. Teresa îşi ridică până la gât fermoarul 
vestei de salvare şi îşi puse o căciulă de lână, strângându-şi 
părul care îi biciuia faţa. Apoi mai aruncă o privire spre radar şi 
execută un baleiaj de canale cu indicatorul de leduri al radioului 
Kenwood montat la pupitru -poliţiştii de frontieră şi Garda Civilă 
vorbeau codificat prin secrafoane; dar, deşi conversațiile lor nu 
se înțelegeau, intensitatea semnalului captat permitea să se 
stabilească dacă erau pe aproape. Din când în când îşi ridica 
ochii, căutând umbra amenințătoare a elicopterului printre 
luminile reci ale stelelor. Firmamentul şi cercul întunecat al 
mării care îi înconjura păreau să alerge în locul lor, ca şi cum 
planeadora se afla în centrul unei sfere ce se deplasa cu 
repeziciune prin noapte. Acum, în larg, hula uşoară imprima la 
înaintare uşoare şocuri ale gurnei, iar în depărtare începeau să 
se distingă luminile de pe coasta Spaniei. 


Cât de asemănători şi cât de deosebiți erau, se gândea. Cât 
de mult se asemănau în unele privinţe - intuise asta încă din 
seara de la Yamila -şi cât de diferit înfruntau viaţa şi viitorul. Ca 
şi Blondul, Santiago era isteţ, dat naibii şi foarte rece la lucru: 
din aceia care nu-şi pierd capul niciodată, nici atunci când o 
încasează straşnic la olane. De asemenea, o bucura în pat, unde 
era generos şi atent, controlându-se întotdeauna cu mult calm şi 
urmărindu-i dorinţele. Mai puţin amuzant, poate, însă mai 
tandru decât celălalt. Mai dulce, uneori. Şi aici se sfârşeau 
asemănările. Santiago era tăcut, nu foarte risipitor, avea puţini 
prieteni şi nu avea încredere în nimeni. Sunt celt din Finisterre, 
spunea - în galiciană, Fisterra înseamnă sfârşit, capăt îndepărtat 
al pământului. Vreau să apuc bătrâneţea şi să joc domino într-un 
bar din O Grove şi să am un conac mare cu verandă cu glasvand 
de unde să se vadă marea, cu un telescop puternic, ca să văd 
navele venind şi plecând, şi o goeletă a mea de şaizeci de 


picioare ancorată în estuar. Dacă însă îmi cheltuiesc banii, am 
prea mulţi prieteni sau am încredere în prea multă lume, 
niciodată nu voi apuca bătrâneţea şi nici nu voi avea parte de 
ceva din toate astea: cu cât mai multe verigi are lanţul, cu atât 
mai puţin te poţi încrede în el. De asemenea, Santiago nu fuma, 
nici tutun, nici haşiş, nici nimic, şi abia dacă bea câte un pahar 
din când în când. Când se trezea, alerga o jumătate de oră pe 
plajă, cu apa ajungându-i până la glezne, iar apoi îşi întărea 
muşchii făcând flotări care - Teresa le numărase, neîncrezătoare 
- ajungeau la câte cincizeci odată. Avea un trup subţire şi dur, 
cu pielea deschisă la culoare, însă foarte bronzată pe braţe şi pe 
faţă, cu tatuajul lui Cristos crucificat pe antebraţul drept - 
Cristosul numelui meu, spusese el odată - şi cu alt mic însemn 
pe umărul stâng, un cerc cu o cruce celtică şi nişte iniţiale, |. A., 
al căror înţeles, pe care ea îl bănuia a fi un nume de femeie, nu 
voise să-l spună niciodată. Mai avea o cicatrice veche, în 
diagonală, de vreo jumătate de palmă, pe spate, la nivelul 
rinichilor. O lovitură de cuţit, spusese el, la întrebarea Teresei. 
Demult. Când vindea tutun blond prin baruri, iar băieţii s-au 
temut că le lua clientela. lar în timp ce spunea asta zâmbea 
uşor, melancolic, ca şi cum îi era dor de vremea acelei lovituri 
de cuţit. 

Mai că l-ar fi putut iubi, reflecta Teresa uneori, dacă nu şi-ar 
fi trecut totul în locul greşit, în porţiunea de viaţă greşită. 
Lucrurile se petreceau întotdeauna prea devreme sau prea 
târziu. Totuşi, se simţea bine cu el, parcă s-ar fi dat peste cap 
de-atâta bine, uitându-se la televizor rezemată de umărul lui, 
răsfoind reviste de evenimente mondene, bronzându-se la 
soare, cu un Bisonte garnisit cu haşiş între degete - ştia că 
Santiago nu era de acord să fumeze chestia asta, însă niciodată 
nu auzise vreo vorbă împotrivă din partea lui - ori privindu-l cum 
lucrează sub portic, la bustul gol, cu marea pe fundal, în clipele 
pe care le dedica corăbioarelor lui de lemn. li plăcea mult să-l 
vadă construind corăbii deoarece era cu adevărat răbdător şi 
minuţios, nespus de iscusit în a reproduce vase de pescuit ca 
acelea adevărate, vopsite în roşu, albastru şi alb, şi veliere cu 
toate velele şi cu toate parâmele la locul lor. Şi era curioasă 
chestiunea cu corăbiile, ca şi chestiunea cu şalupa; întrucât, 
spre surprinderea ei, descoperise că Santiago nu ştia să înoate. 
Nici măcar bras, ca ea - Blondul o învățase la Altata: cu prea 


puţin stil, dar tot înot se chema, până la urmă. O mărturisise 
odată, în prelungirea altui subiect: niciodată n-am putut să fac 
pluta, spuse el. Mi se pare bizar. lar când Teresa îl întrebă de ce 
risca atunci cu o şalupă rapidă, el se mărgini să ridice din umeri, 
fatalist, cu acel zâmbet al lui care părea să-i iasă după multe 
cotituri lăuntrice. O jumătate dintre noi, galicienii, nu ştim să 
înotăm, spuse în cele din urmă. Ne înecăm resemnaţi, şi gata. 
lar la început ea nu ştiu dacă vorbea cu totul în glumă, sau cu 
totul în serios. 

Intr-o după-amiază, în timp ce ciuguleau ceva la Kuki - Casa 
Bernal, o tavernă din Campamente - Santiago îi prezentă un 
cunoscut: un reporter de la Diario de Cădiz pe nume Oscar 
Lobato. Vorbăreţ, brunet, de vreo patruzeci şi ceva de ani, cu o 
faţă plină de semne şi de cicatrice, care îi conferea înfăţişarea 
unui tip ameninţător, cum nu era în realitate, Lobato se mişca 
precum peştele în apă atât printre contrabandişti, cât şi printre 
poliţiştii de frontieră şi gărzile civile. Citea cărţi şi ştia de toate, 
de la motoare la geografie sau la muzică. De asemenea, 
cunoştea pe toată lumea, nu-şi dezvăluia sursele nici cu un 45 la 
tâmplă şi frecventa mediul de o bună bucată de vreme, cu 
agenda telefonică burduşită de contacte, întotdeauna întindea o 
mână de ajutor atunci când putea, fără să-i pese de care parte a 
legii milita fiecare, parţial pentru relaţiile publice şi parţial 
fiindcă, în ciuda gustului neplăcut al meseriei sale, se spunea, 
nu era un om rău. In plus, îi plăcea munca lui. In acele zile 
dădea târcoale prin Atunara, vechiul cartier pescăresc La Linea, 
unde şomajul transformase pescarii în contrabandişti. Şalupele 
din Gibraltar trăgeau pe plajă la lumina zilei şi erau descărcate 
de femei şi copii, care îşi vopseau propriile treceri de pietoni pe 
şosea, pentru a traversa comod, cu coletele în spinare. Ţâncii se 
jucau de-a traficanţii şi gărzile civile pe malul mării, fugărindu-se 
cu cartuşe goale de Winston pe cap; doar cei mai mici voiau să 
joace rolul gărzilor. lar fiecare intervenţie a poliţiei se termina cu 
gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc, cu adevărate bătălii în 
câmp deschis între vecinii din cartier şi forţele de împrăştiere. 

— Imaginaţi-vă scena, povestea Lobato: plaja de la Puente 
Mayorga, noaptea, o p/aneadora din Gibraltar cu doi inşi 
descărcând tutun. O patrulă din Garda Civilă: şeful bătrân şi 
gardianul tânăr. Stai, cine-i acolo etcetera. Cei de pe țărm 
luându-şi tălpăşiţa. Motorul care nu porneşte, gardianul tânăr 


băgându-se în apă şi urcând în şalupă. Motorul acela care în 
sfârşit porneşte, iar planeaadora o ia din loc spre Gibraltar, cu un 
traficant la cârmă şi cu celălalt înjurându-se de toţi sfinţii cu 
sticletele... Imaginaţi-vă acum şalupa cum se opreşte în mijlocul 
golfului. Conversaţia cu gardianul. Uite, băiatu', îi spun. Dacă 
mergi cu noi până la Gibraltar ne-o facem cu mâna noastră, iar 
ţie o să-ţi deschidă dosar fiindcă ne urmăreşti pe teritoriul 
englez. Aşa că hai să ne _liniştim, ne-am înţeles?... 
Deznodământul: p/aneadora se întoarce la mal, gardianul 
coboară. La revedere, la revedere. Noapte bună. Şi cu asta 
basta. 

Prin dubla sa condiţie, de galician şi de traficant, Santiago nu 
avea încredere în ziarişti; însă Teresa ştia că pe Lobato îl 
considera o excepţie: era obiectiv, discret, nu credea în buni şi 
nici în răi, ştia să se facă tolerat, îşi plătea băutura şi niciodată 
nu lua notițe în public. De asemenea, ştia poveşti bune şi glume 
şi mai bune, şi niciodată nu trâăncănea aiurea. Sosise la Bernal 
cu Toby Parrondi, un pilot de şalupe din Gibraltar, şi cu câţiva 
colegi ai acestuia. Toţi erau tineri, cu părul lung, pielea 
bronzată, cercei în urechi, tatuaje, pachete de tutun şi brichete 
de aur pe masă, maşini de mare litraj şi cu geamuri vopsite, 
care circulau cu muzica cântată de Los Chunguitos, sau de 
Javivi, sau de Los Chicos, dată la maxim: cântece care Teresei îi 
aminteau puţin de narco-melodiile mexicane. Noaptea nu dorm, 
ziua nu trăiesc, spunea unul din texte, între pereţii ăştia, 
afurisită temniţă. Cântece făcând parte din folclorul local, ca şi 
celelalte de la Sinaloa, cu titluri la fel de pitoreşti: Maura şi 
legionarul, Sunt un câine vagabond, Pumni de oțel, Colegilor. 
Contrabandiştii din Gibraltar se deosebeau de cei spanioli doar 
prin aceea că existau mai mulţi indivizi cu pielea şi părul mai 
deschise la culoare şi prin aceea că amestecau cuvinte 
englezeşti cu accentul lor andaluz. În rest, se dovedeau a fi 
croiţi după acelaşi tipar: la gât lanţuri de aur cu crucifixe, 
medalii cu Fecioara sau inevitabila efigie a lui Camaron. Tricouri 
heavy metal, treninguri scumpe, pantofi de sport Adidas şi Nike, 
jeanşi foarte decoloraţi, de mărci bune, cu teancuri de bancnote 
într-unul din buzunarele de la spate şi conturul unui cuţit în 
celălalt. Oameni duri, uneori la fel de periculoşi ca aceia din 
Sinaloa. Nimic de pierdut şi multe de câştigat. Cu fetele acelea, 
iubitele lor, burduşite în pantaloni strâmţi şi tricouri scurte care 


le scoteau la iveală şoldurile tatuate şi pi/ercing-urile din buric, 
cu mult machiaj şi parfum, şi cu tot aurul acela de pe ele. 
Teresei îi aminteau de gagicile traficanţilor din Culiacán. Într-un 
anume fel, şi de ea însăşi; iar când îşi dădu seama de asta, se 
gândi că trecuse prea multă vreme şi se petrecuseră prea multe 
lucruri. În grupul acela erau câţiva spanioli de la Atunara, însă 
cea mai mare parte erau gibraltarieni; britanici cu nume de 
familie spaniole, englezeşti, malteze şi din toate colţurile 
Mediteranei. Cum spuse Lobato, clipind dintr-un ochi şi 
incluzându-l şi pe Santiago în gestul lui, ce-i mai bun din fiecare 
casă. 

— Care va să zică, mexicană. 

— Aşa-i. 

— Păi ai venit depărtişor. 

— De-ale vieţii. 

Zâmbetul reporterului era pătat de spumă de bere. 

— Asta sună a cântec de-al lui Jose Alfredo. 

— ÎI ştii pe Jose Alfredo? 

— Un pic. 

Şi Lobato începu să fredoneze Beat criţă sosi bețivul în timp 
ce invita la încă un rând. Pentru prietenii mei şi pentru mine, 
spuse. Inclusiv domnii de la masa aceea şi doamnele lor. 

Ceru încă cinci tequila, 

şi îi zise ospătarul: 

isprăvită-i băutura. 

Teresa cântă două strofe cu el, şi râseră la urmă. Era 
simpatic, se gândi ea. Şi nu se dădea şmecher. Să te dai 
şmecher cu Santiago sau cu oamenii ăia nu făcea bine la 
sănătate. Lobato o privea cu ochi atenţi, cântărind-o. Ochii 
unuia care ştie pe ce parte mestecă iguana. 

— O mexicană şi un galician. Să vezi şi să nu crezi. 

Asta era bine. Să nu pui întrebări, ci să-i laşi pe ceilalţi să 
vorbească, dacă eşti al treilea în conversaţie. Lăsându-i să 
depene uşor-uşor. 

— Tata era spaniol. 

— De unde? 

— N-am ştiut niciodată. 

Lobato nu o întrebă dacă era adevărat că nu ştiuse niciodată 
sau dacă nu cumva bătea câmpii. Considerând tranşată 
chestiunea de familie, sorbi din bere şi i-l arătă pe Santiago. 


— Se zice că spargi lemne cu ăsta. 

— Cine zice? 

— Prin zonă. Aici nu există secrete. Cincisprezece kilometri 
lăţime înseamnă apă puţină. 

— Sfârşitul interviului, spuse Santiago luându-i lui Lobato 
berea înjumătăţită din mână şi schimbând-o cu alta, din noul 
rând pe care tocmai îl comandaseră blonzii de la masă. 

Reporterul ridică din umeri. 

— E drăguță iubiţica ta. Şi cu accentul ăsta. 

— Mie-mi place. 

Teresa se lăsa legănată, strânsă în braţele lui Santiago, 
simțindu-se ca o copiliţă. Kuki, proprietarul de la Bernal, aşeză 
câteva porţii pe tejghea: gamari cu tocană de usturoi, friptură 
împănată, chiftele, roşii asezonate cu ulei de măsline. Teresa 
era încântată să prânzească ori să cineze în felul acela atât de 
spaniol, pe bază de gustări, în picioare şi cot la cot, la fel de bine 
cârnaţi şi mâncăruri pregătite la bucătărie. Ciugulind. Dădu gata 
toată friptura împănată, înmuind pâinea în sos. Nu se temea că 
se va îngraşă: era din cele slabe şi, câţiva ani, îşi mai putea 
permite unele excese. Cum se spunea la Culiacân, să se 
îmbuibe cât cuprinde. Kuki avea pe raft o sticlă de Cuervo, aşa 
încât ceru o tequila. În Spania nu se foloseau păhărelele lungi şi 
înguste frecvente în Mexic, iar ea întotdeauna dughea în pahare 
mici, pentru degustat, întrucât semănau cel mai bine cu acelea. 
Problema era ca, la fiecare înghiţitură, dublai cantitatea băută. 

Intrară mai mulţi clienţi. Santiago şi Lobato, rezemaţi de 
tejghea, stăteau de vorbă despre avantajele şalupelor din 
cauciuc de tip Zodiac pentru deplasarea la viteze sporite pe o 
mare neprielnică, iar Kuki intervenea în conversaţie. Cocile 
rigide aveau mult de suferit în timpul urmăririlor şi, de ceva 
vreme, Santiago cocheta cu ideea unei semirigide cu două sau 
trei motoare, îndeajuns de masivă ca să reziste pe mare, 
ajungând până pe coastele orientale andaluze şi până la capul 
Gata. Problema era că nu dispunea de mijloace: prea mare 
investiţia şi prea multe riscurile. Presupunând că mai apoi, pe 
apă, ideile acelea aveau să fie confirmate de fapte. 

Dintr-o dată, conversaţia se întrerupse. Gibraltarienii de la 
masă amuţiră şi ei, şi se uitau spre grupul ce tocmai se instalase 
la capătul tejghelei, lângă vechiul afiş de la ultima luptă de tauri 
dinainte de războiul civil - Feria de La Linea, 19, 20 şi 21 iulie 


1936. Erau patru bărbaţi tineri, care arătau bine. Unul blonduţ, 
cu ochelari, şi doi înalţi, atletici, cu cămăşi sport şi cu părul 
scurt. Al patrulea bărbat era atrăgător, îmbrăcat cu o cămaşă 
albastră, călcata impecabil, şi cu nişte jeanşi atât de curaţi că 
păreau noi. 

— lată-mă încă o dată - suspina Lobato, mucalit - între ahei 
şi troieni. 

Se scuză un moment, făcu din ochi spre gibraltarienii de la 
masă şi se duse să-i salute pe nou-sosiţi, rămânând ceva mai 
mult cu cel în cămaşă albastră. La întoarcere râdea în surdină. 

— Toţi patru sunt de la Poliţia de Frontieră. Santiago îi privea 
cu interes profesional. 

Văzându-se privit, unul dintre cei înalţi înclină puţin capul, ca 
salut, iar Santiago îşi ridică cu câţiva centimetri paharul cu bere. 
Putea să fie un răspuns, sau putea să nu fie. Codurile şi regulile 
jocului pe care îl jucau toţi, vânători şi vânat, pe teren neutru. 
Kuki servea manzanilla şi aperitive fără să se tulbure. Asemenea 
întâlniri surveneau în fiecare zi. 

— Arătosul ăla, continua să detalieze Lobato, e pilot pe 
pasăre. 

Pasărea era un BO-105 de la Poliţia de Frontieră, pregătit 
pentru operaţiuni de filtrare şi pentru urmărirea pe mare. Teresa 
îl văzuse zburând, hărţuind şalupe contrabandiste. Zbura bine, 
foarte jos. Riscând. Observă omul: în jur de treizeci şi ceva de 
ani, cu părul negru şi pielea bronzată. Ar fi putut trece drept 
mexican. Părea valabil, tare mişto. Olecuţă timid. 

— Mi-a spus că aseară i-au tras o rachetă de semnalizare 
care l-a nimerit într-o pală de la elice - Lobato se uita la 
Santiago. N-oi fi fost chiar tu, nu-i aşa? 

— N-am ieşit aseară. 

— Oricum, a fost unul din ăştia. 

— Oricum. 

Lobato îi privi pe gibraltarieni, care acum vorbeau exagerat 
de tare, râzând. Optzeci de kile am să le bag mâine, se fălea 
cineva. Să n-am parte. Unul dintre ei, Parrondi, îi spuse lui Kuki 
să servească un rând domnilor poliţişti. Că-i ziua mea de naştere 
şi am, spunea cu o băşcălie vădită, o mare plăcere în a vă 
invita. De la capătul tejghelei, ceilalţi refuzară propunerea, cu 
toate că unul dintre ei ridică două degete făcând V-ul victoriei în 
timp ce spunea felicitări. Blondul cu ochelari, informă Lobato, 


era proprietarul unei şalupe turbo HJ. Galician şi el, desigur. Din 
La Coruña. 

— Cât despre aer, ştii cum e, adăugă Lobato pentru 
Santiago. Reparaţii şi o săptămână de cer liber, fără vulturi pe 
cocoaşă. 

— N-am nimic zilele astea. 

— Nici măcar tutun? 

— Nici. 

— Păi, ce păcat. 

Teresa continua să-l observe pe pilot. Părea tare cumpătat şi 
timid. Cu cămaşa lui impecabilă, cu părul strălucitor şi bine 
pieptănat, era greu să-l pui în legătură cu elicopterul care era 
coşmarul contrabandiştilor. Poate că, îşi spuse, se întâmpla ca 
într-un film pe care îl văzuseră, Santiago şi cu ea, mâncând 
seminţe, la cinematograful de vară din La Linea: doctorul Jekyll 
şi mister Hyde. 

Lobato, care îi prinsese privirea, îşi accentua un pic 
zâmbetul. 

— E băiat bun. Din Câceres. Şi se aruncă în el cu chestiile 
cele mai ciudate pe care ţi le-ai putea închipui. Odată au azvânlit 
spre el cu o vâslă, rupându-i o pală de la elice, şi cât pe ce să 
moară. lar când aterizează pe plajă, copiii îl întâmpină aruncând 
cu pietre... Uneori în Atunara parcă suntem în Vietnam. Sigur că 
pe mare e altfel. 

— Da, încuviinţă Santiago, între două înghiţituri de bere. 
Acolo ticăloşii ăştia sunt în avantaj. 


Aşa îşi umpleau timpul liber. Alteori se duceau la cumpărături 
sau pentru demersuri la bancă în Gibraltar, ori se plimbau pe 
plajă în magnificele apusuri de soare ale îndelungatei veri 
andaluze, cu Stânca aprinzându-şi becurile încetul cu încetul, pe 
fundal, şi cu golful plin de nave cu diferite drapele - Teresa deja 
le putea identifica pe cele mai importante - care îşi aprindeau 
luminile pe măsură ce soarele se stingea la apus. Casa era o 
cabană mică situată la zece metri de apă, la gura râului 
Palmones, unde se ridicau câteva locuinţe de pescari, chiar la 
jumătatea golfului, între Algeciras şi Gibraltar. li plăcea zona 
aceea, care îi amintea un pic de Altata, în Sinaloa, cu plaje 
nisipoase şi bărci cu vâsle, albastre şi roşii, ancorate lângă apa 


blândă a râului. Obişnuiau să ia, la micul dejun, cafea cu lapte şi 
pâine prăjită la El Espigón sau la Estrella de Mar, şi să mănânce, 
duminica, omletă cu crevete la casa Willy. Din când în când, 
între o călătorie şi alta cu încărcăturile purtate prin Strâmtoare, 
luau Cherokee-ul lui Santiago şi se duceau până la Sevilla pe 
Ruta del Toro, să mănânce la casa Becera ori oprindu-se să 
ciugulească şuncă şi măduvioară la hanurile de pe şosea. Alteori 
străbăteau Costa del Sol până la Mâlaga ori o porneau în direcţia 
opusă, prin Tarifa şi Câdiz, până la Sanlucar de Barrameda şi 
gura Guadalqui-virului: vin Barbadillo, crevete, discoteci, terase 
de cafenele, restaurante, baruri şi karaoke, până când Santiago 
îşi deschidea portofelul, făcea socotelile şi spunea bine, s-a ars 
rezerva, să ne întoarcem ca să mai câştigăm, că nimeni nu ne 
dă de pomană. Adesea, petreceau zile întregi pe Stânca, mânijiţi 
de ulei şi de vaselină, dogoriţi de soare şi pişcaţi de muşte în 
cala de reparaţii de la Marina Sheppard, demontând şi montând 
la loc dovleacul Phantom-ului - cuvinte înainte vreme 
misterioase, precum pistoane americane, capete ovale, cămăşi 
de rulmenţi, nu mai aveau secrete pentru Teresa - iar apoi 
încercau  şalupa în planări repezi prin golf, observați 
îndeaproape de elicopter, de Hj-uri şi de Heineken-uri, care, 
poate chiar în acea noapte, aveau să se prindă cu ei în jocul de- 
a şoarecele şi pisica la sud de Punta Europa. lar în fiecare după- 
amiază, în zilele liniştite din port şi din cala de reparaţii, când 
terminau lucrul, se duceau la Old Rock să comande ceva aşezaţi 
la masa dintotdeauna, sub un tablo-uaş unde era înfăţişată 
moartea unui amiral englez pe nume Nelson. 

Astfel, în acele timpuri aproape fericite - pentru prima dată 
în viaţă era conştientă că aşa era -Teresa se deprinse cu 
meseria. Mica mexicană care, cu ceva mai mult de un an în 
urmă, o luase la fugă în Culiacân era acum o femeie călită în 
traversade nocturne şi în spaime bruşte, în chestiuni 
marinăreşti, în mecanica navală, în vânturi şi curenţi. Cunoştea 
drumul şi activitatea navelor după numărul, culoarea şi poziţia 
luminilor. Studie hărţile nautice spaniole şi englezeşti ale 
Strâmtorii, comparându-le cu propriile ei observaţii, până când 
învăţă pe de rost sondele şi profilele de coastă, referinţe care 
mai apoi aveau să marcheze diferenţa dintre succes şi eşec. 
Încărcă tutun în magaziile din Gibraltar, comercializându-l o milă 
mai încolo, în Atunara, şi haşiş pe coasta marocană pentru a-l 


descărca în golfuleţe şi pe plaje, de la Tarifa la Estepona. 
Verifică, cu cheia franceză şi şurubelniţa în mână, pompe de 
răcire şi cilindri, schimbă anozi, purifică ulei, demontă bujii şi 
învăţă lucruri despre care niciodată nu-şi imaginase că ar fi de 
folos; de exemplu, consumul la oră al unui dovleac trucat, ca al 
oricărui motor în doi timpi, se calculează înmulţind cu 0,4 
puterea maximă, regulă nespus de utilă atunci când se arde 
combustibilul în şuvoaie în mijlocul mării, unde nu există 
benzinării. Tot astfel, se obişnui să-l îndrume pe Santiago cu 
lovituri pe umăr în cazul unor urmăriri deosebit de critice, 
pentru ca apropierea turbo-şalupelor sau a elicopterului să nu-l 
distragă atunci când pilota la viteze periculoase, şi chiar să 
mânuiască ea însăşi o şalupă la peste 30 de noduri, să bage 
viteză sau s-o reducă pe mare neprielnică, astfel încât coca să 
suporte strictul necesar, să ridice coada dovleacului pe mare 
agitată ori să o regleze în poziţie intermediară pentru planare, 
să se camufleze în apropierea coastei profitând de nopţile fără 
lună, să se lipească de un pescador sau de o navă mare pentru 
a-şi disimula propriul semnal radar. Şi, de asemenea, tacticile de 
eschivare: să utilizeze scurta rază minimă de viraj a Phantom- 
ului pentru a evita abordajul mai puternicelor, dar mai puţin 
manevrabilelor turbo-şalupe, să caute pupa urmăritorului, să-i 
dubleze prova ori să-i reteze siajul profitând de avantajele 
benzinei faţă de lenta motorină a adversarului. Şi astfel trecu de 
la frică la euforie, de la victorie la eşec; şi află, din nou, ceea ce 
ştia deja: că uneori pierzi, alteori câştigi, iar alteori nu mai 
câştigi. Azvârli colete în mare, iluminată în plină noapte de 
reflectorul urmăritorului, ori le transbordă pe vase de pescuit 
sau către umbre negre ce înaintau dinspre plajele pustii în 
rumoarea resacului, vârâte în apă până la brâu. Intr-o anumită 
ocazie - singura de până atunci, în cursul unei operaţiuni cu 
oameni pe care nu te puteai bizui - făcuse asta chiar în timp ce 
Santiago veghea, aşezat la pupa, în întuneric, cu un Uzi ascuns 
sub haină; nu ca o precauţie împotriva sosirii unor poliţişti de 
frontieră ori a unor gardieni civili - era împotriva regulilor jocului 
- ci ca măsură de prevedere împotriva oamenilor cărora le 
predau marfa: nişte francezi cu reputaţie proastă şi cu o purtare 
şi mai proastă. lar mai apoi, tot în acea dimineaţă, după ce 
predase încărcătura, navigând spre Stâncă, Teresa însăşi 
aruncase, cu multă uşurare, Uzi-ul în mare. 


Acum era departe de a simţi acea uşurare, cu toate că 
navigau cu planeadora goală, întorcându-se spre Gibraltar. Era 
ora 4.40 dimineaţa şi trecuseră doar două ore de când 
îmbarcaseră cele trei sute de kilograme de răşină de haşiş pe 
coasta marocană timp suficient ca să parcurgă cele nouă mile 
care separă Al Marsa de Cala Arenas şi să predea acolo fără 
probleme încărcătura de pe celălalt țărm. Dar - spunea un 
proverb spaniol - până când trece şi coada, tot taur e. Şi, ca să 
se confirme, puţin înainte de Punta Carnero, abia intraţi în 
sectorul roşu al farului, zărindu-se deja silueta masivă şi 
iluminată a Stâncii de cealaltă parte a golfului Algeciras, 
Santiago slobozi o înjurătură, întorcându-se dintr-o dată să 
privească în sus. lar o clipă mai târziu, Teresa auzi un duduit 
diferit care se apropia dintr-o parte iar apoi se plasa la pupa, cu 
câteva secunde înainte ca un reflector să focalizeze şalupa, 
orbindu-i de foarte aproape. Pasărea, îngăimă atunci Santiago. 
Pasărea dracului. Elicea elicopterului revărsa o ploaie torențială 
asupra Phantom-ului, ridicând apă şi spumă împrejur, când 
Santiago mişcă trimerul cârmei, calcă acceleratorul, acul sări de 
la 2.500 la 4.000 de rotații, iar şalupa începu să alerge lovind 
marea, planând în rapide izbituri de gurnă. Nici pe naiba. 
Reflectorul îi urmărea, oscilând de pe o latură pe cealaltă şi de 
aici la pupa, iluminând ca o perdea albă valurile mari, iscate de 
nu mai puţin de două sute cincizeci de cai-putere. Între şocuri şi 
spumă, bine agăţată ca să nu cadă peste bord, Teresa făcu ceea 
ce trebuia să facă: să uite de ameninţarea elicopterului - zbura, 
socoti ea, la vreo patru metri de apă şi, la fel ca ei, la o viteză de 
aproape patruzeci de noduri - şi să se ocupe de cealaltă 
ameninţare care, fără îndoială, pândea prin apropiere, mai 
periculoasă întrucât alergau prea aproape de țărm: HJ-ul Poliţiei 
de Frontieră care, condus de radar şi de fasciculul elicopterului, 
probabil că naviga acum spre ei cu toată viteza, ca să le taie 
calea ori să împingă planeadora spre coastă. Către stâncile din 
La Cabrita, care se aflau pe undeva în faţă şi un pic spre babord. 

Îşi lipi faţa de conul de cauciuc al radarului, rănindu-şi 
fruntea şi nasul din cauza şocurilor şalupei, şi apăsă tastele ca 
să coboare raza de acţiune la o jumătate de milă. Doamne 
Dumnezeule. Dacă în meseria asta nu te ai pe bune cu 


Dumnezeu, să nu te bagi, se gândi. Baleiajul antenei de pe 
ecran îi păru incredibil de lung, o eternitate pe care o aşteptă 
ţinându-şi răsuflarea. Scoate-ne şi din asta, Doamne sfinte. Până 
şi de sfântul Malverde îşi amintea, în acea noapte neagră a 
nenorocirii sale. Nu aveau nici o încărcătură care să-i vâre în 
închisoare; însă vameşii erau băieţi răi, chiar dacă în tavernele 
din Campamento îţi spuneau la mulţi ani. La ora aceea şi pe 
traseele acelea, puteau recurge la orice pretext ca să confişte 
şalupa, ori ca s-o lovească aparent din întâmplare şi s-o 
scufunde. Lumina orbitoare a reflectorului bătea în ecran, 
îngreunându-i vederea. Băgă de seamă că Santiago sporea 
numărul de rotații ale motorului, în ciuda faptului că, din cauza 
mării ridicate de vântul de la apus, se apropiau deja de limită. 
Galicianul nu se temea şi nici nu era un om înclinat să uşureze 
treaba justiţiei. Atunci planeadora făcu un salt mai lung decât 
cele anterioare - să nu se gripeze motorul, se gândi, în timp ce 
îşi imagina elicea învârtindu-se în gol - iar când coca lovi din 
nou suprafaţa apei, Teresa, agăţată cum putea mai bine, 
lovindu-se iar şi iar cu faţa de marginea de cauciuc a radarului, 
văzu în cele din urmă pe ecran, printre nenumăratele ecouri 
mici ale valurilor, o altă pată neagră, diferită: un semnal prelung 
şi sinistru care se apropia rapid de ei dinspre traversul pupei de 
la tribord, la mai puţin de cinci sute de metri. 

— La cinci! Strigă, scuturând umărul stâng al lui Santiago. 
Trei cabluri! 

O spuse lipindu-şi gura de urechea lui ca să se facă auzită 
peste huruitul motorului. Atunci Santiago aruncă o privire 
neputincioasă într-acolo, cu ochii mijiţi sub strălucirea 
reflectorului de pe elicopterul ce continua să se ţină scai de ei, 
iar apoi smulse cu o mişcare bruscă a mâinii cauciucul radarului 
ca să vadă el însuşi ecranul. Sinuoasa linie neagră a coastei se 
schiţa neliniştitor de aproape la fiecare baleiaj al antenei, la 
vreo trei sute de metri spre traversul babordului. Teresa privi la 
prova. Farul de la Punta Carnero continua să-şi trimită 
scânteierile de culoare roşie. Pe acea direcţie, când se trecea în 
sectorul de lumină albă, nu mai exista nici o posibilitate de a 
evita stâncile din La Cabrita. Probabil că Santiago gândi acelaşi 
lucru, căci, în acea clipă, reduse viteza şi învârti cârma spre 
dreapta, acceleră iar şi manevră de mai multe ori în zigzag în 
acelaşi fel, spre larg, uitându-se când la ecranul radarului, când 


la reflectorul de pe elicopter, care, la fiecare eschivă, o lua 
înainte, pierzându-i pentru o clipă din vedere, înainte de a se 
lipi din nou de ei pentru a-i menţine încadraţi în lumină. Gata cu 
ăla în cămaşă albastră sau cu oricare altul, se gândi Teresa 
admirativ, tipul acela de sus era dintre cei care n-au frică de 
nimic. De ce să zic că nu, dacă da. Şi îşi cunoştea meseria. Să 
zbori pe timp de noapte cu un elicopter la nivelul apei nu era la 
îndemâna oricui. Pilotul trebuia să fie la fel de bun ca Blondul, la 
vremea lui şi în meseria lui. Sau şi mai bun. Işi dori să-i tragă 
naibii o rachetă de semnalizare, dacă ar fi avut la bord rachete 
de semnalizare. Să-l vadă căzând în apă printre flăcări. Pleosc. 

Acum semnalul Hj-ului era şi mai aproape pe radar, şi 
continua să se apropie implacabil. Lansată la putere maximă, pe 
o mare calmă, p/laneadora se dovedea de neajuns; însă pe o 
mare agitată suferea prea mult, iar avantajul era de partea 
urmăritorilor. Teresa se uită în urmă şi spre traversul tribordului, 
ferindu-se de lumină cu palma, aşteptând să o vadă apărând 
dintr-o clipă în alta. Agăţată cum putea mai bine, aplecându-şi 
capul ori de câte ori stropii de spumă săreau peste prova, îşi 
simţea rinichii care o dureau din pricina şocurilor şalupei. Din 
când în când observa profilul îndârjit al lui Santiago, trăsăturile 
lui încordate picurând de apă sărată, ochii orbiţi aţintiţi în 
noapte. Mâinile crispate pe cârma Phantom-ului, dirijând-o prin 
scuturări mici şi iscusite, scoțând cât se putea scoate din 
motorul trucat, din gradul de înclinare a cozii, din chila plană 
care, în unele salturi prelungite, părea să zboare, ca şi cum 
elicea ar fi atins apa doar din când în când, iar alteori lovea 
zgomotos, trosnind, încât coca părea pe punctul de a se face 
bucățele. 

— Uite-o! 

Era acolo; o umbră fantomatică, acum cenuşie, acum 
albastră şi albă, care pătrundea treptat în câmpul de lumină 
proiectat de elicopter cu mari rafale de apa, cu coca periculos 
de aproape. Intra şi ieşea din lumină ca un zid enorm sau ca un 
cetaceu monstruos alergând peste mare, iar reflectorul care 
acum îi ilumina şi de pe turbo-şalupă, surmontat de o scânteiere 
albastră intermitentă, părea un ochi rău. Asurzită de huruitul 
motorului, agăţându-se de unde nimerea, îmbibată de stropii de 
apă, neîndrăznind să-şi frece ochii, care o usturau din pricina 
sării, de frică să nu se pomenească azvârlită în afară, Teresa 


observă că Santiago deschidea gura ca să strige ceva ce nu-i 
ajungea la urechi, iar apoi îl văzu ducându-şi mâna dreaptă la 
maneta de trimer al cozii, ridicând piciorul de pe accelerator 
pentru a reduce viteza brusc, în timp ce trăgea cârma spre 
babord, şi apăsând din nou, cu prova spre farul de la Punta 
Carnero. Tăietura îi făcu să scape de reflectorul de pe elicopter 
şi de apropierea Hj-ului; însă uşurarea Teresei dură doar scurtul 
răstimp până când îşi dădu seama că alergau drept spre țărm, 
aproape pe limita dintre sectoarele roşu şi alb ale farului, spre 
cele patru sute de metri de stânci şi recifuri din La Cabrita. Nu 
mă bate la cap, murmură. Reflectorul de pe turbo-şalupă îi 
urmărea acum din spate, de la pupa, ajutat de elicopterul care 
zbura iarăşi pe lângă ei. Şi atunci, pe când Teresa, cu mâinile 
crispate pe mânerele de susţinere, încă încerca să socotească 
avantajele şi dezavantajele, văzu farul în faţă, deasupra, prea 
aproape, trecând de la roşu la alb. N-avea nevoie de radar ca să 
ştie că se aflau la mai puţin de o sută de metri de stânci şi că 
sonda scădea rapid. Cum nu se poate mai naşpa. Ori o slăbeşte, 
ori ne facem praf, îşi spuse. Şi la viteza asta a naibii nici nu mă 
pot arunca în mare. Privind în urmă, văzu reflectorul Hj-ului 
îndepărtându-se puţin câte puţin, pe măsură ce membrii 
echipajului luau măsuri de evitare a stâncilor. Santiago menţinu 
direcţia încă puţin, aruncă o privire peste umăr spre HJ, se uită 
la sondă şi apoi înainte, unde luminozitatea îndepărtată a 
Gibraltarului contura, în întuneric, La Cabrita. Sper că nu, se 
gândi Teresa înspăimântată. Sper că nu-i va da prin cap să se 
văre prin mijlocul pasei dintre stânci: a mai făcut-o cândva, dar 
era ziuă şi nu alergam aşa de tare ca azi. In acea clipă, Santiago 
reduse din nou viteza, învârti timona la tribord şi, trecând pe 
sub burta elicopterului, pe care pilotul îl ridică rapid ca să evite 
antena de radar a Phantom-ului, trecu nu prin pasă, ci pe la 
capătul exterior al stâncilor, atât de aproape de masivitatea 
neagră a Cabritei, încât Teresa putu să simtă mirosul algelor şi 
să audă ecoul motorului în pereţii stâncoşi ai falezei. Şi dintr-o 
dată, cu gura rămasă căscată şi cu ochii ieşiţi din orbite, se 
pomeni de cealaltă parte de Punta Carnero: marea mult mai 
liniştită decât afară, iar HJ-ul din nou la două cabluri depărtare, 
din cauza arcului pe care îl descrisese pentru a-şi deschide 
drumul. Elicopterul li se lipea din nou la pupa, însă de-acum nu 
mai era decât o companie incomodă, lipsită de consecinţe, în 


timp ce Santiago urca motorul la maxim, 6.300 de rotații, iar 
Phantom-ul străbătea golful Algeciras la cincizeci şi cinci de 
noduri, planând peste marea netedă către gura portului 
Gibraltar. Total meserie. Patru mile în cinci minute, cu o uşoară 
manevră pentru a eluda un petrolier ancorat la jumătatea 
drumului. lar când Hj-ul abandonă urmărirea şi elicopterul 
începu să se distanţeze şi să ia înălţime, Teresa se ridică pe 
jumătate în şalupă şi, încă iluminată de reflector, îi făcu pilotului 
un gest elocvent cu cotul şi cu antebraţul. La revedere, 
parşivuleee. De trei ori te-am păcălit, şi ne mai vedem noi, 
vultur pleşuv. La taverna lui Kuki. 


6 
Îmi pun la bătaie viaţa, îmi pun la bătaie 
soarta 


L-am localizat pe Oscar Lobato printr-un telefon pe care l-am 
dat la Diario de Cádiz. Teresa Mendoza, am zis. Scriu o carte. 
Am convenit să luăm masa a doua zi la Venta del Chato, un 
restaurant vechi din apropiere de plaja de la Cortadura. Tocmai 
parcasem la poartă, cu marea în faţă şi oraşul în depărtare, 
însorit şi alb, la capătul peninsulei sale de nisip, când Lobato a 
coborât dintr-un Ford trecut prin ciur şi prin dârmon, plin de 
ziare vechi şi cu afişul “Presa” ascuns în spatele parbrizului. 
Înainte de a-mi veni în întâmpinare, se opri să discute cu 
paznicul parcării şi îl bătu pe umăr, gest care fu primit cu 
bucurie, ca un bacşiş. Lobato era simpatic, vorbăreţ, inepuizabil 
în anecdote şi informaţii. După cincisprezece minute eram deja 
intimi, iar eu îmi sporisem cunoştinţele despre han - un han 
autentic de contrabandişti, cu două secole de istorie - despre 
compoziţia sosului ce ne-a fost servit cu vânatul, despre numele 
şi utilitatea fiecăruia dintre obiectele centenare care 
împodobeau pereţii restaurantului şi despre garum, sosul de 
peşte preferat al romanilor de pe vremea când oraşul se numea 
Gades, iar turiştii călătoreau cu trirema. Inaintea celui de-al 
doilea fel am mai aflat că eram aproape de Observatorul de 
Marină San Fernando, pe unde trece meridianul de la Câdiz, şi 
că în 1812 trupele lui Napoleon care asediau oraşul - n-au ajuns 
la poarta Tierra, a precizat Lobato - îşi aveau acolo una din 
tabere. 

— Ai văzut filmul Lo/a /a Piconera? 

Ne tutuiam de ceva vreme. l-am spus că nu, nu-l văzusem; şi 
atunci mi l-a povestit de la cap la coadă. Juanita Reina, Virgilio 
Teixeira şi Manuel Luna. Regizat de Luis Lucia în 1951. lar 
potrivit legendei - falsă, fireşte - pe Piconera au împuşcat-o 
franţujii chiar aici. Eroină naţională etc. Şi poezioara aia. Să 
trăiască bucuria şi să ne piară durerea, Lola, Lolita la Piconera. 
Rămase privindu-mă în timp ce eu exprimam pe chip că eram 
cât se poate de interesat de toate acestea, îmi făcu din ochi, 
trase o duşcă din paharul lui de Yllera - tocmai destupaserăm a 


doua sticlă -şi începu să vorbească despre Teresa Mendoza fără 
nici o introducere. De bunăvoie. 

— Mexicana aceea. Galicianul acela. Haşişul acela în sus şi-n 
jos, cu tot omul jucând la patru colţuri... Vremuri eroice - 
suspină, cu stropul lui de nostalgie în cinstea mea. Işi aveau 
pericolul lor, sigur. Oameni duri. Insă nu era aşa de aiurea ca 
acuma. 

Era tot reporter, preciza. Ca pe atunci. Un reporter împuţit de 
infanterie, dacă se poate spune aşa. Şi să ne fie de bine. La 
urma urmei, nu ştia să facă altceva, îi plăcea meseria, cu toate 
că era plătit în continuare cu acelaşi căcat ca acum zece ani. La 
o adică, nevasta aducea în casă un al doilea salariu. Fără copii 
care să zică ne e foame, tati. 

— Asta, conchise, îţi dă mai multă /iberte, egalite şi 
fraternite. 

Făcu o pauză ca să răspundă la salutul unor politicieni locali 
îmbrăcaţi în culori închise, care s-au aşezat la o masă învecinată 
- un consilier de cultură şi un altul de urbanism, spuse el în 
şoaptă. Nu au nici bacalaureatul - iar apoi continuă despre 
Teresa Mendoza şi galician. Îi întâlnea din când în când prin La 
Linea şi prin Algeciras, ea cu faţa ei de indiancă aproape 
frumuşică, foarte brunetă şi cu ochii aceia mari, răzbunători, pe 
care-i avea în cap. Nu era cine ştie ce, mai degrabă mărunţică, 
dar când se aranja era arătoasă. Cu nişte ţâţe frumoase, cum să 
nu. Nu prea mari, dar aşa - Lobato îşi apropia mâinile şi scotea 
arătătoarele în afară, ca vârfurile coarnelor unui taur. Cam 
țopească la straie, în genul gagicuţelor indivizilor ălora cu 
haşişul şi cu tutunul, deşi mai puţin umflată în pene: pantaloni 
foarte strâmţi, tricouri, tocuri înalte şi aşa mai departe. Se 
aranja, dar nu se formaliza. Nu se amesteca prea mult cu 
celelalte, îşi avea piculeţul ei de clasă, deşi nu puteai preciza în 
ce consta el. Poate că atunci când vorbea, fiindcă o făcea 
delicat, cu accentul ei atât de afectuos şi de educat. Cu 
arhaismele acelea frumoase pe care le folosesc mexicanii. 
Uneori, când se pieptăna cu coc, cu cărare pe mijloc şi cu părul 
bine întins pe spate, chestia cu clasa se observa mai bine. Ca 
Sara Montiel în Veracruz. Douăzeci şi ceva, trebuia să aibă. De 
ani. Lui Lobato îi sărea în ochi faptul că niciodată nu folosea aur, 
ci argint. Cercei, brățări. Totul de argint, dar puţin. Uneori îşi 


punea şapte inele la un loc la o încheietură, semanar i se părea 
că se chemau. Cling, cling. Şi le amintea din cauză că zornăiau. 

— In mediul respectiv a ajuns să fie respectată puţin câte 
puţin, în primul rând, fiindcă galicianul avea succes. Şi în al 
doilea rând, fiindcă era singura femeie care ieşea să rişte acolo 
afară. La început oamenii mai făceau băşcălie, asta ce-i cu ea şi 
aşa mai departe. Până şi cei de la Poliţia de Frontieră şi sticleţii 
făceau haz pe seama ei. Insă când s-a răspândit vestea că 
scotea la interval aceleaşi coaie ca un mascul, chestiunea s-a 
modificat. 

L-am întrebat de ce Santiago Fisterra avea succes, iar Lobato 
şi-a alăturat degetul mare şi arătătorul într-un gest de aprobare. 
Era pe felie, mi-a spus. Tăcut, de încredere. Foarte galician, în 
sensul bun. Vreau să spun că nu era unul din parşivii ăia 
înăspriţi şi periculoşi, şi nici neruşinaţii sau fantomele care 
mişună prin biznisul cu haşiş. Asta era discret, fără gâlcevi. 
Dintr-o bucată. Nu prea se dădea şmecher, ca să mă-nţelegi. Işi 
vedea de treaba lui ca unul care se duce la serviciu. Ceilalţi, 
băieţii din Gibraltar, puteau să-ţi spună mâine la trei, iar la ora 
aceea ei se puteau regula cu muierea ori puteau sta la dugheală 
într-un bar, iar tu, rezemat de un felinar, cu pânze de păianjen 
pe spate, uitându-te la ceas. Dar dacă galicianul îţi spunea 
mâine ies, nu mai era nevoie de altă vorbărie. leşea, cu o 
pereche, chiar dacă erau valuri de patru metri. Un tip de cuvânt. 
Un profesionist. Ceea ce nu întotdeauna era bine, fiindcă îi 
punea în umbră pe mulţi. Aspiraţia lui era să adune destul mălai 
ca să se dedice altor lucruri. Şi poate că de asta se înțelegeau 
bine, Teresa şi cu el. Păreau îndrăgostiţi, fireşte. Mergeau de 
mână, pupice, ştii cum e. Cât e normal. Ceea ce se întâmplă e 
că în ea exista ceva ce nu puteai controla niciodată pe de-a- 
ntregul. Nu ştiu dacă sunt destul de limpede. Ceva ce te obliga 
să te-ntrebi dacă era sinceră. Atenţie, nu mă refer la ipocrizie şi 
la nimic de genul ăsta. Aş băga mâna-n foc că era o fată bună... 
Vorbesc de altceva. Eu aş zice că Santiago o iubea pe ea mai 
mult decât ea pe el. Capisch... Fiindcă Teresa rămânea 
întotdeauna un pic departe. Zâmbea, era o femeie discretă şi 
cumsecade, şi sunt sigur că la pat petreceau tare mişto. Dar 
punctuleţul acela, ştii?... Uneori, dacă erai atent - şi să fiu atent 
e meseria mea, nene - era ceva în felul ei de a ne privi pe toţi, 
inclusiv pe Santiago, care lăsa să se-nţeleagă că nu se încredea 


pe deplin. De parcă ar fi ţinut mereu pe undeva un sandviş 
învelit în hârtie albă şi-o geantă cu câteva boarfe şi-un bilet de 
tren. O vedeai râzând, bându-şi tequila - îi plăcea tequila, fireşte 
- sărutându-şi bărbatul, şi dintr-o dată îi surprindeai în ochi o 
expresie ciudată. De parcă se gândea: asta nu poate dura. 

Asta nu poate dura, se gândi. Făcuseră dragoste toată după- 
amiaza, de parcă n-ar mai fi terminat: iar acum treceau pe sub 
arcul medieval al zidului de la Tarifa. Cucerită de la mauri -citi 
Teresa pe o placă de faianţă fixată pe buian-drug - în vremea 
domniei lui Sancho al IV-lea cel Viteaz, la 21 septembrie 1292. O 
întâlnire de lucru, spuse Santiago. O jumătate de oră cu maşina. 
Putem profita ca să bem un pahar, să facem o plimbare. Şi apoi 
să mâncăm la cină un cotlet de porc, la Juan Luis. Şi iată-i, o 
dată cu înserarea cenuşie spre apus, ce răscolea brizanţi de 
spumă albă pe mare, dinaintea plajei de la Los Lances cu coasta 
dinspre Atlantic, Mediterana de partea cealaltă şi Africa ascunsă 
în văzduhul ceţos pe care seara îl întuneca dinspre est, fără 
grabă, în acelaşi fel în care mergeau ei înlănţuiţi pe după talie, 
pătrunzând pe străzile înguste şi văruite ale orăşelului unde 
vântul sufla mereu, în toate direcţiile şi în aproape toate cele 
trei sute şaizeci şi cinci de zile ale anului. In seara aceea sufla 
foarte tare, şi înainte de a intra în oraş se opriseră să privească 
marea cum se spărgea de stâncile parcării, sub ziduri, lângă 
Galeta, unde apa pulverizată stropea parbrizul Cherokee-ului. Şi 
stând ei acolo comod, ascultând muzică la radio, ea rezemată 
de umărul lui Santiago, Teresa văzu trecând în larg, în 
depărtare, un velier mare cu trei catarge, ca-n filmele vechi, 
care se îndrepta foarte lent spre Atlantic adâncindu-şi prova sub 
împingerea valurilor mai puternice, estompat prin perdeaua 
cenuşie a vântului şi a spumei ca şi cum ar fi fost vorba de o 
fantomă venită din alte vremuri, care nu se oprise din navigat 
de-a lungul multor ani şi al multor secole. Apoi ieşiră din maşină 
şi, pe străzile cele mai ferite, merseră către centrul oraşului, 
uitându-se la vitrine. Sezonul estival se încheiase, însă terasa de 
sub copertină şi interiorul cafenelei Central erau tot pline de 
bărbaţi şi femei bronzate, cu aspect atletic, de străini. Mulţi 
blonduţi, mulţi cercei în urechi, multe tricouri imprimate. 
Windsurferi, observase Santiago prima dată când fuseseră 
acolo. Astea da mendre. In viaţă există tot soiul de oameni. 


— Să vedem dacă într-o bună zi, din greşeală, n-o să-mi spui 
că mă iubeşti. 

Se întoarse să-l privească atunci când îi auzi cuvintele. El nu 
era supărat, nici prost dispus. Nici măcar nu era vorba de un 
reproş. 

— Te iubesc, mişelule. 

Ai Sigur. 

intotdeauna îşi râdea de ea aşa. În felul lui delicat, 
observând-o, incitând-o să vorbească prin mici provocări. Parcă 
te-ar costa bani, spunea. Aşa de fadă. Egoul meu, s-au cum s-o 
mai fi spunând, mi l-ai făcut un căcat. lar atunci Teresa ÎI 
îmbrăţişa şi îl săruta pe ochi, şi îi spunea te iubesc, te iubesc, te 
iubesc, de multe ori. Afurisit de galician supermişel. lar el 
glumea ca şi cum nu-i păsa, ca şi cum ar fi fost vorba de un 
simplu pretext de conversaţie, de un prilej de poante, iar 
reproşul trebuia să i-l formuleze ea lui. Lasă, lasă. Lasă. lar în 
cele din urmă se opreau din râs şi rămâneau unul în faţa 
celuilalt, iar Teresa simţea neputinţa a tot ceea ce era cu 
neputinţă, în timp ce ochii bărbăteşti o priveau fix, resemnaţi ca 
şi cum ar fi plâns puţin, lăuntric, în tăcere, ca un copilaş 
alergând înapoia tovarăşilor mai mari, pe când aceştia îl lasă în 
urmă. O suferinţă uscată, tăcută, care o înduioşa; şi atunci era 
sigură că, poate, chiar îl iubea pe bărbatul acela cu adevărat. lar 
de fiecare dată când se întâmpla asta, Teresa îşi înăbuşea 
pornirea de a-şi ridica mâna şi de a mângâia chipul lui Santiago 
într-un fel anume, greu de ştiut, de explicat şi de simţit, ca şi 
cum i-ar fi datorat ceva ce nu îi va putea plăti niciodată. 

— La ce te gândeşti? 

— La nimic. 

De nu s-ar sfârşi niciodată, îşi dorea ea. De-ar putea 
existenţa asta intermediară dintre viaţă şi moarte, suspendată 
în înaltul unui hău straniu, să se prelungească până când într-o 
zi eu să rostesc vorbe care să fie din nou adevărate. De mi-ar 
şterge memoria pielea lui şi mâinile lui şi ochii lui şi gura lui, iar 
eu m-aş naşte din nou, ori aş muri odată, ca să spun ca şi cum 
ar fi noi nişte vorbe vechi care să nu-mi sune a trădare ori a 
minciună. De-aş avea - de-ar avea, de-am avea - destul timp 
pentru asta. 

Nu vorbeau niciodată de Blondul Dâvila. Santiago nu era 
dintre aceia cărora li se poate vorbi despre alţi bărbaţi, şi nici ea 


dintre acelea care o fac. Uneori, când el rămânea răsuflând în 
întuneric, foarte aproape, Teresa mai că îi putea auzi întrebările. 
Asta încă se mai întâmpla, însă de multă vreme asemenea 
întrebări erau doar obişnuinţă, rumoare rutinieră de tăceri. La 
început, în timpul acelor prime zile când bărbaţii, chiar şi cei 
aflaţi în trecere, pretind să impună obscure -inexorabile - 
drepturi ce depăşesc simpla dăruire fizică, Santiago pusese 
unele din aceste întrebări cu voce tare. În felul său, fireşte. Puțin 
explicite sau deloc Şi dădea târcoale ca un coiot, atras de foc 
dar neîndrăznind să înainteze. Auzise câte ceva. Prieteni ai unor 
prieteni care aveau prieteni. Dar nici pomeneală. Am avut un 
bărbat, rezumă ea odată, sătulă să-l tot vadă amuşinând în jurul 
aceluiaşi lucru atunci când întrebările fără răspuns lăsau locul 
unor tăceri insuportabile. Am avut un bărbat arătos şi curajos şi 
prost, spuse. Tare tupeist. Un parşiv afurisit, la fel ca tine - la fel 
ca toţi - dar el m-a cules de fetiţă, fără experienţă, iar până la 
urmă mi-a tras clapa rău de tot, şi m-am pomenit fugind din 
vina lui, şi uită-te dacă n-am fugit departe, că am sărit peste 
gard şi până aici am venit, unde m-ai găsit. Dar tu poţi să 
zâmbeşti liniştit dacă am eu bărbat sau nu, fiindcă ăsta de care 
vorbesc e mort şi îngropat. l-au făcut de petrecanie şi a murit 
iac-aşa, cum murim cu toţii, dar mai devreme. lar ce-a fost 
bărbatul ăsta în viaţa mea e treaba mea, nu a ta. lar după toate 
acestea, într-o seară pe când şi-o puneau cu mult spor, agăţaţi 
tare unul de celălalt, iar Teresa avea mintea delicios de în alb, 
golită de memorie sau de viitor, numai prezent dens, gros, de o 
intensitate caldă, căreia i se abandona fără remuşcări, deschise 
ochii şi văzu că Santiago se oprise şi o privea de foarte aproape 
în semiîntuneric, şi mai văzu că îşi mişca buzele, iar când, în 
cele din urmă, se întoarse acolo unde erau şi îşi îndreptă atenţia 
spre ceea ce spunea el, se gândi mai întâi galician nătâng, prost 
ca toţi ceilalţi, nerod, nerod, nerod, cu întrebările alea în 
momentul cel mai nepotrivit: el şi cu mine, mai bun el, mai bun 
eu, mă iubeşti, îl iubeai. Ca şi cum totul s-ar putea rezuma la 
asta, iar viaţa ar fi alb şi negru, bun şi rău, mai bun sau mai rău 
unul decât altul. Şi simţi dintr-o dată o uscăciune în gură şi în 
suflet şi între coapse, o nouă mânie explodându-i lăuntric, nu 
pentru că el i-ar fi pus din nou întrebări şi că ar fi ales prost 
momentul să le pună, ci pentru că era elementar, şi netot, şi 
căuta o confirmare pentru nişte lucruri care n-aveau nimic de-a 


face cu ea, răscolind alte lucruri care nu aveau nimic de-a face 
cu el; şi nici măcar nu era gelozie, ci orgoliu, obişnuinţă, 
bărbăţie absurdă a masculului care desparte femela de turmă şi 
îi refuză altă viaţă decât aceea pe care i-o împlântă el în 
pântece. De aceea voi să-l jignească şi să-l rănească, şi îl 
îndepărtă violent în timp ce scuipa că da, zău aşa, sigur că da, 
ca să vezi la ce se gândea idiotul de galician. Poate credea că 
viaţa începe cu scula lui nenorocită. Sunt cu tine fiindcă n-am alt 
loc mai bun unde să mă duc, sau fiindcă am aflat că nu pot trăi 
singură, fără un bărbat care să semene cu altul, şi acuma mi se 
fâlfâie de ce m-a ales sau l-am ales pe primul. Şi ridicându-se, 
goală, încă neeliberată de el, îi arse o scatoalcă, o lovitură care-l 
făcu pe Santiago să-şi întoarcă faţa într-o parte. Şi voi să-i mai 
lipească una, însă atunci o făcu el, în genunchi peste ea, 
înapoindu-i palma cu o violenţă liniştită şi seacă, fără furie, 
poate că surprinsă; iar apoi rămase privind-o aşa cum se găsea, 
în genunchi, nemişcat, în timp ce ea plângea, şi plângea cu 
lacrimi care nu ieşeau din ochi, ci din piept şi din gât, tăcută, cu 
faţa în sus, înjurându-l printre dinţi, nenorocit de galician parşiv, 
al naibii mişel, lepădătură, scursură, parşiv, parşiv, parşiv. Apoi 
el se rostogoli alături de ea şi stătu acolo o vreme fără să spună 
nimic şi fără s-o atingă, ruşinat şi încurcat, în timp ce ea rămase 
cu faţa în sus, nemişcată, şi se potolea încet-încet, pe măsură ce 
simţea lacrimile uscându-i-se pe chip. Şi asta a fost tot, şi aceea 
a fost singura dată. N-au mai ridicat niciodată mâna unul asupra 
celuilalt. Şi nici n-au mai existat vreodată alte întrebări. 


— Patru sute de kilograme - spuse Cañabota în şoaptă. Ulei 
clasa-ntâi, de şapte ori mai pur decât guma normală. Mai bun 
nici că există. 

Avea un gin tonic într-o mână şi o ţigară englezească cu filtru 
aurit în cealaltă, şi când trăgea din ţigară, când sorbea scurt din 
pahar. Era scund şi rotofei, ras în cap, şi transpira mereu, astfel 
încât cămăşile lui erau mereu umede la subsuori şi la gât, unde 
strălucea inevitabilul lanţ de aur. Poate că munca lui îl făcea să 
transpire, hotărî Teresa. Întrucât Cafabota - nu ştia dacă era un 
nume de familie sau o poreclă - era ceea ce în jargonul meseriei 
se numea omul de încredere: un agent local, legătură sau 
intermediar între traficanţii de pe cele două părţi. Un expert în 


logistică clandestină, însărcinat să organizeze ieşirea haşişului 
din Maroc şi să-i asigure primirea. Asta includea angajarea unor 
transportatori ca Santiago si, de asemenea, complicitatea 
anumitor autorităţi locale. Sergentul de la Garda Civilă -slab, la 
vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în civil -care îl însoțea în acea 
după-amiază era una din multele clape ce trebuiau apăsate ca 
să răsune muzica. Teresa îl cunoştea din alte prilejuri şi ştia că 
era detaşat prin apropiere de Estepona. În grup exista şi o a 
cincea persoană: un avocat din Gibraltar pe nume Eddie 
Álvarez, mărunt, cu părul rar şi ondulat, cu ochelari foarte groși 
şi mâini nervoase. Avea un birou discret situat în apropiere de 
portul din colonia britanică, cu zece sau cincisprezece societăți- 
paravan ce-şi aveau sediul acolo. El se îndeletnicea cu 
controlarea banilor care i se plăteau lui Santiago în Gibraltar 
după fiecare călătorie. 

— De data asta s-ar cădea să chemăm nişte notari, adăugă 
Cahabota. 

— Nu; Santiago clătina din cap, foarte calm. Eu am un 
Phantom, nu un feribot de pasageri. 

Notarii erau martori pe care traficanţii îi aduceau în şalupe 
spre a certifica faptul că totul decurgea conform celor 
prevăzute: unul pentru furnizori, care, de obicei, era marocan, şi 
un altul pentru cumpărători. Lui Cafhabota păru să nu-i placă 
această noutate. 

— Ea - o arătă pe Teresa - ar putea rămâne pe țărm. 

Santiago nu-şi desprinse privirile de la omul de încredere, în 
timp ce clătina din nou din cap. 

— Nu văd de ce. E din echipajul meu. Cañabota şi gardianul 
civil se întoarseră spre Eddie Álvarez, cu reproş, ca şi când l-ar fi 
învinuit pentru acel refuz. Însă avocatul ridica din umeri. E inutil, 
spunea gestul. Cunosc povestea şi, în plus, aici nu fac decât să 
privesc. Mie ce cariciul meu îmi povestiţi. 

Teresa îşi trecu degetul peste abureala de pe paharul de suc. 
Niciodată nu voise să participe la aceste întâlniri, dar Santiago 
insista, iar şi iar. Rişti la fel ca mine, spunea. Ai dreptul să ştii ce 
se petrece şi cum se petrece. Nu vorbi dacă nu vrei, însă nimeni 
nu te împiedică să fii la curent. lar dacă pe ăştia îi stinghereşte 
prezenţa ta, ducă-se învârtindu-se. Toţi. La urma urmei, femeile 
lor stau şi se scarpină în pizdulice acăsică, şi nu-şi pun pielea la 
bătaie cu arabii, patru sau cinci nopţi pe lună. 


— Plata ca de obicei? întrebă Eddie Álvarez, atent la ale lui. 

Plata se va face în ziua următoare predării, confirmă 
Cafhabota. O treime direcţionată într-un cont de la BBV din 
Gibraltar - băncile spaniole din colonie nu ţineau de Madrid, ci 
de sucursalele din Londra, iar acest fapt oferea delicioase 
opacităţi fiscale - şi două treimi în mână. Cele două treimi în 
bani B, fireşte. Deşi ar cam trebui nişte afurisite de facturi 
pentru chestiile cu banca. Hârţogăraia dintotdeauna. 

— Aranjaţi totul cu ea, spuse Santiago. Şi se uită la Teresa. 

Canabota şi gardianul civil schimbară o privire stingherită. 
Tre' să ne mai şi futem, spunea acea tăcere. Să bagi o muiere în 
năzdrăvănia asta. În ultima vreme, Teresa era cea care se ocupa 
din ce în ce mai mult de aspectul contabil al afacerii. Aceasta 
includea controlul cheltuielilor, efectuarea calculelor, telefoane 
date în cifru şi vizite periodice la Eddie Alvarez. De asemenea, o 
societate cu sediul în biroul avocatului, contul bancar din 
Gibraltar şi banii justificabili puşi în investiţii cu risc scăzut: ceva 
fără prea multe complicaţii, deoarece nici Santiago nu obişnuia 
să-şi încurce viaţa cu băncile. Era ceea ce avocatul din Gibraltar 
numea o infrastructură minimă. Un portofoliu conservator, 
nuanţa el atunci când purta cravată şi devenea tehnic. Până cu 
puţin timp în urmă, şi în ciuda firii sale neîncrezătoare, Santiago 
depinsese aproape orbeşte de Eddie Álvarez, care îi cerea 
comision până şi pentru simplele impozite cu termen fix, atunci 
când investea banii legali. Teresa schimbase asta, sugerând ca 
totul să fie folosit în investiţii mai rentabile şi mai sigure, şi 
inclusiv ca avocatul să-l ia pe Santiago ca asociat la un bar de 
pe Main Street ca să spele o parte din venituri. Ea nu ştia nici de 
bănci, nici de finanţe, dar experienţa ei ca schimbătoare de 
valută pe strada Juârez din Culiacân îi lăsase câteva idei clare. 
Aşa încât, încetul cu încetul, se apucă de treabă, punând ordine 
în acte, interesându-se ce se putea face cu banii în loc de a-i 
imobiliza într-o ascunzătoare sau într-un cont curent. La început 
sceptic, Santiago trebui să se încline în faţa evidenţei: ea avea 
cap bun pentru cifre şi era în stare să prevadă posibilităţi care 
lui nici nu-i treceau prin minte. Mai cu seamă avea un 
extraordinar bun-simţ. Spre deosebire de el - fiul de pescar 
galician era dintre aceia care păstrau banii într-o pungă de 
plastic în fundul unui dulap - pentru Teresa exista întotdeauna 
posibilitatea ca doi şi cu doi să facă cinci. Astfel încât, dinaintea 


primelor reticenţe ale lui Eddie Álvarez, Santiago fusese 
limpede: ea avea să aibă vot deliberativ în chestiunea banilor. 
Mai abitir te-ncurci în păr de pizdă decât în miez de junglă, fu 
diagnosticul avocatului când putu schimba impresii între patru 
ochi cu el. Aşa că sper să nu sfârşeşti făcând-o şi coproprietară 
la toate lovelele tale: Galiciano-azteca de Transporturi S. A. ori 
vreo altă tâmpenie de felul ăsta. Am văzut eu lucruri şi mai 
ciudate. Fiindcă femeile, se ştie cum sunt; iar mironosiţele, şi 
mai şi. Incepi prin a le-o trage, apoi le faci să semneze acte, 
după aceea pui totul pe numele lor, iar în cele din urmă o întind 
fără să-ţi lase un sfanţ. Asta, răspunse Santiago, e treaba mea. 
Citeşte-mi buzele, haide. A m-e-a. lar apoi, mă cac pe mă-ta. ŞI 
o spusese privindu-l pe avocat cu o asemenea faţă, încât acesta 
aproape că-şi vâri ochelarii în pahar, îşi bău foarte tăcut whisky- 
ul cu gheaţă -cu acel prilej se aflau pe terasa hotelului Rock, 
având tot golful Algeciras dedesubt - şi nu mai formulă nici o 
rezervă asupra chestiunii. Sper să te găbjească, papă-lapte ce 
eşti. Sau să-ţi pună coarne ştioarfa asta. Asta trebuie să fi 
gândit Eddie Alvarez, însă nu a spus-o. 

Acum Cañabota şi sergentul de la Garda Civilă o observau pe 
Teresa cu un aer morocănos, şi era evident că aceleaşi gânduri 
le treceau prin minte. Muierile rămân acasă şi se uită la 
televizor, spunea tăcerea lor. la să vedem ce caută asta pe-aici. 
Ea se uită în altă parte, stingherită. Ţesături Trujillo, citi pe 
faianţa casei de vizavi. Noutăţi. Nu era plăcut să se vadă 
studiată în felul acela, însă mai apoi se gândi că tot cu felul 
acela de a o privi pe ea îl dispreţuiau şi pe Santiago, şi atunci îşi 
întoarse faţa, cu un pic de mânie, susţinându-le privirea fără să 
clipească. Mai ducă-se-n mă-sa. 

— La urma urmei, comentă avocatul, care nu pierdea nici un 
amănunt, ea e implicată tare. 

— Notarii folosesc la ce folosesc, spuse Cañabota, care încă o 
privea pe Teresa. Şi de amândouă părţile se cer garanţii. 

— Eu sunt garanţia, i-o întoarse Santiago. Mă cunosc prea 
bine. _ 

— Incărcătura asta e importantă. 

— Pentru mine toate sunt importante, câtă vreme îmi sunt 
plătite. Şi nu sunt obişnuit să mi se spună cum trebuie să lucrez. 

— Regulile sunt reguli. 


— Nu-mi borâţi mie aici despre reguli. Asta e o piaţă liberă, 
iar eu am propriile mele reguli. 

Eddie Álvarez clătina din cap, descurajat. Inutil de discutat, 
sugera gestul, când sunt ţâţe la mijloc. Vă pierdeţi vremea. 

— Aia din Gibraltar nu pun, atâtea beţe-n roate, insistă 
Cafhabota. Parrondi, Victorio... Aia îmbarcă notari şi tot ce 
trebuie. 

Santiago sorbi o gură de bere uitându-se fix la Cafabota. 
Tipul ăsta e de zece ani în meserie, îi comentase cândva 
Teresei. N-a intrat niciodată în închisoare. Asta mă face să-l 
bănuiesc. 

— În băieţii din Gibraltar nu aveţi atâta încredere cât în mine. 

— Asta o zici tu. 

— Păi faceţi-o cu ei şi nu mai veniţi să mă tot frecaţi la coaie. 

Gardianul civil se uita în continuare la Teresa, cu un zâmbet 
dezagreabil pe gură. Umbla prost bărbierit, şi câteva fire albe îi 
răsăreau pe bărbie şi sub nas. Îşi purta hainele în modul de 
nedescris în care le poartă de obicei oamenii obişnuiţi cu 
uniforma, cărora îmbrăcămintea în civil niciodată nu apucă să li 
se potrivească întru totul. Ba cum să nu te cunosc, se gândi 
Teresa. Te-am văzut de o sută de ori la Sinaloa, la Melilla, peste 
tot. Eşti mereu acelaşi. Actele dvs., etcetera. Şi spuneţi-mi cum 
să facem ca s-o dregem. Neruşinarea meseriei. Pretextul că nu 
apuci sfârşitul lunii, cu salariul şi cu cheltuielile pe care le ai. 
Încărcături de droguri confiscate din care declari jumătate, 
amenzi ridicate pe care niciodată nu le treci în rapoarte, băute 
gratis, ştioarfe, peşti. Şi anchetele acelea oficiale care niciodată 
nu ajung până la capăt, toată lumea acoperă pe toată lumea, 
trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască, fiindcă fiecare, mai mult 
sau mai puţin, ţine o transă de ceva în dulap sau un mort sub 
duşumea. Şi acolo, ca şi aici, numai că, pentru asta, acolo vina 
nu o poartă spaniolii; fiindcă din Mexic au plecat de două secole, 
şi nici pomeneală. Mai puţin neobrăzat aici, sigur. Europa şi tot 
tacâmul. Teresa privi pe partea cealaltă a străzii. Chestia cu mai 
puţin neobrăzat era valabilă uneori. Cu salariul unui sergent din 
Garda Civilă, al unui poliţist sau al unui poliţist de frontieră 
spaniol nu-ţi puteai plăti un Mercedes din anul curent, ca acela 
al insului care staţionase, în văzul lumii, la intrarea în cafeneaua 
Central. Şi e lucru cert că se ducea cu aceeaşi maşină la 
serviciu, la cazarma lui afurisită, şi nimeni nu era surprins, şi 


toată lumea, inclusiv şefii, se făceau că nu observă nimic. Da. 
Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască. 

Discuţia continua în şoaptă, în timp ce ospătăriţa tot aducea 
beri şi ginuri cu apă tonică. În ciuda fermităţii lui Santiago în 
privinţa notarilor, Cahabota nu se dădea bătut. Dacă te găbjesc 
şi arunci încărcătura, insista el. Să vedem cum justifici asta fără 
martori: x kilograme peste bord şi tu făcând cale-ntoarsă, plin 
de mândrie. În plus, de data asta sunt italieni, iar ăştia sunt 
nişte neamuri proaste de nu se poate; ţi-o spun eu, care am de- 
a face cu ei. Mafioţi parşivi. La urma urmei, un notar eo 
garanţie pentru ei şi pentru tine. Pentru toată lumea. Aşa că 
măcar o dată las-o pe doamna pe țărm şi nu fi orbit. Nu mă fute 
şi nu fi orbit şi nu te fute. 

— Dacă mă găbjesc şi arunc coletele, răspundea Santiago, 
toată lumea ştie că le-am aruncat fiindcă aşa a trebuit... E 
cuvântul meu. lar cine mă angajează înţelege asta. 

— Şi zi-i aşa, Zăpadă. N-am să te conving? 

— Nu. 

Cañabota se uita la Eddie Álvarez şi îşi trecu mâna peste 
craniul ras, dându-se bătut. Apoi aprinse altă ţigară din acelea 
cu filtrul ciudat. Fac prinsoare că ăsta-i homălau, se gândi 
Teresa. Asta o ia pe din dos. Cămaşa omului de încredere era 
băltoacă, şi o dâră de sudoare îi curgea pe lângă nas, până pe 
buza superioară. Teresa tăcea în continuare, cu privirea aţintită 
pe propria ei mână stângă aşezată pe masă. Unghii lungi 
vopsite în roşu, şapte inele din argint mexican, o brichetă 
subţire din argint, cadou de la Santiago de ziua ei de naştere, îşi 
dorea din tot sufletul să se încheie conversaţia. Să iasă de acolo, 
să-şi sărute bărbatul, să-i lingă gura, să-i înfigă unghiile roşii în 
rinichi. Să uite pentru o clipă de toate acelea. De toţi aceia. 

— Într-o zi o să ai o neplăcere, sugeră gardianul civil. 

Erau primele cuvinte pe care le rostea, şi i le spuse direct lui 
Santiago, îl privea cu o fixitate deliberată, ca şi cum îşi întipărea 
trăsăturile lui în memorie. O privire care promitea alte 
conversații în particular, în intimitatea unei temnițe, unde 
nimeni n-ar fi fost surprins să audă câteva strigăte. 

— Păi încearcă să nu fii tu cel care mi-o provoacă. 

Se mai studiară o vreme, fără cuvinte; iar acum expresia lui 
Santiago era cea care dădea la iveală anumite lucruri. De 
exemplu, că existau temnițe unde puteai să baţi un om până-l 


omori, dar şi străduţe întunecate şi parcări unde un gardian civil 
corupt se putea pomeni cu o lamă de cuţit de-o palmă înfiptă în 
stinghie, ris, ras, taman unde pulsează femurala. Şi că pe-acolo 
cinci litri de sânge se goleau cât ai bate din palme. Şi că dacă 
împingi pe cineva când urci o scară, poţi da peste el la coborâre. 
Cu atât mai mult dacă-i galician, şi oricât ţi-ai bate capul, nu ştii 
niciodată dacă urcă ori coboară. 

— Bine, de acord - Cafhabota bătea uşor din palme, 
împăciuitor. Sunt împuţitele tale de reguli, cum zici. Hai să nu ne 
stropşim... Suntem cu toţii implicaţi, nu-i aşa? 

— Cu toţii, îl sprijini Eddie Álvarez, care îşi ştergea ochelarii 
cu un şerveţel. 

Cañabota se înclina puţin spre Santiago. Că ducea notari sau 
nu, afacerea era afacere. Biznis. 

— Patru sute de kilograme de ulei în douăzeci de bebeluşi de 
câte douăzeci, specifică, schiţând cu un deget cifre şi desene 
imaginare pe masă. De predat marţi noaptea, pe întuneric... 
Locul îl cunoşti: Punta Castor, pe plaja cea mică din apropiere de 
depou, taman unde se sfârşeşte drumul de centură de la 
Estepona şi începe şoseaua spre Mâlaga. Eşti aşteptat la ora 
unu fix. 

Santiago se gândi o clipă. Privea masa ca şi cum Cafabota ar 
fi desenat cu adevărat ruta acolo. 

— Cam departe, văd, dacă trebuie să cobor pentru 
încărcătură la Al Marsa ori la Punta Cires şi apoi să descarc aşa 
de curând... De la arabi la Estepona sunt patruzeci de mile în 
linie dreaptă. Va trebui să încarc încă pe lumină, iar drumul de 
întoarcere e lung. 

— Nici o problemă - Cafhabota îi privea pe ceilalţi, 
îndemnându-i să-i confirme cuvintele. O să punem un curcan pe 
Stâncă, cu un binoclu şi un walkie-talkie ca să controleze HJ-urile 
şi pasărea. E un locotenent englez acolo sus care ne mănâncă 
din palmă, şi în plus şi-o pune cu o fată de-a noastră într-un club 
de rendez-vous din La Linea... Cât despre bebeluşi, nu există 
piedici. De data asta ţi-i vor pasa dintr-o navă de pescuit, cinci 
mile mai la est de farul de la Ceuta, exact când nu mai vezi 
lumina. Se cheamă Julio Verdú şi e din Barbate. Canalul 44 din 
banda marină: spui Mario de două ori şi ei or să te ghideze. La 
ora unsprezece tragi lângă nava de pescuit şi încarci, apoi te 


îndrepţi spre nord, ţinându-te pe lângă coastă, fără grabă, şi 
predai la ora unu. La ora două, bebeluşii la culcare şi tu acăsică. 
— Aşa de uşor, spuse Eddie Álvarez. 
— Da; Cafhabota se uita la Santiago, iar sudoarea îi curgea 
iar în jurul nasului. Aşa de uşor. 


Se trezi înainte de răsăritul soarelui, iar Santiago nu era 
acolo. Aşteptă o vreme între cearşafurile boţite. Septembrie era 
pe sfârşite, însă temperatura era tot cea din nopţile de vară pe 
care le lăsau în urmă. O căldură umedă la fel ca la Culiacân, 
diluată în zori de briza blândă ce pătrundea prin ferestrele 
deschise: briza de uscat care venea pe cursul râului, alunecând 
spre mare în ultimele ore ale nopţii. Se ridică, goală - 
întotdeauna dormea goală cu Santiago, la fel cum o făcuse cu 
Blondul Dâvila - şi când se aşeză în faţa oglinzii simţi 
mângâierea brizei. Golful era un semicerc negru punctat cu 
lumini: vapoarele care ancorau dinaintea Gibraltarului, Algeciras 
într-o parte şi Stâncă în cealaltă, iar mai aproape, la capătul 
plajei unde se afla căsuţa, digul şi turnurile rafinăriei oglindite în 
apa nemişcată de lângă mal. Totul era frumos şi liniştit, iar 
dimineaţa era încă departe; aşa încât îşi căută pachetul de 
Bisonte pe noptieră şi aprinse o ţigară, rezemată de pervazul 
ferestrei. Rămase aşa un timp, fără să facă nimic, doar fumând 
şi privind golful în vreme ce briza de țărm îi împrospăta pielea şi 
amintirile. Timpul scurs de la Melilla. Petrecerile lui Dris Larbi. 
Zâmbetul colonelului Abdelkader Chaib când ea îi povestea cum 
stau lucrurile. Un prieten ar vrea să negocieze etcetera. Ştiţi 
cum e. Şi dumneavoastră sunteţi inclusă în târg, întrebase - sau 
afirmase - marocanul prima oară, amabil. Eu fac propriile mele 
târguri, răspunse ea, iar surâsul lui se lăţi. Un tip inteligent, 
colonelul. Foarte mişto şi corect. Nu se întâmplase nimic, sau 
aproape nimic, în privinţa marginilor şi a limitelor personale 
stabilite de Teresa. Dar asta n-avea nici o legătură. Santiago nu- 
i ceruse să se ducă, şi nici nu-i interzisese. Era, asemenea 
tuturor, previzibil în intenţii, în stângăcie, în vise. Avea să o ducă 
şi în Galicia, îi spunea. Când totul se va isprăvi, aveau să 
meargă împreună la O Grove. Nu e atât de frig cum crezi, iar 
oamenii sunt tăcuţi. Ca tine. Ca mine. O să avem o casă din care 
se vede marea, şi un acoperiş pe care să răsune ploaia şi să 


şuiere vântul, şi o goeletă ancorată lângă țărm, ai să vezi. Cu 
numele tău pe oglinda de la pupa. Şi copiii noştri or să se joace 
cu şalupe de jucărie teleghidate printre limburile cu midii. 


Când îşi termină ţigara, Santiago încă nu se întorsese. Nu era 
în baie, aşa încât Teresa strânse cearşafurile - îi venise afurisitul 
de ciclu în timpul nopţii - îşi puse un tricou şi traversă salonaşul 
pe întuneric, îndreptându-se spre uşa glisantă ce dădea către 
plajă. Acolo văzu lumină şi se opri să privească din casă. Fir-ar. 
Santiago şedea sub portic, gol până la brâu, lucrând la una din 
machetele lui de corăbii. Lampa cu braţ flexibil de pe masă 
ilumina mâinile iscusite care lustruiau şi ajustau piesele din 
lemn înainte de a le lipi. Construia un velier vechi care Teresei i 
se părea foarte frumos, cu coca formată din şipci de culoare 
diferită pe care lacul le înnobila, toate foarte bine curbate - le 
muia pentru ca mai apoi să le dea formă cu un ciocan de lipit - 
şi cuiele din alamă, coverta ca acelea adevărate şi roata timonei 
pe care o construise în miniatură, beţişor cu beţişor, şi care 
acum arăta foarte bine la pupa, lângă un mic tambuchi cu uşă şi 
cu toate celelalte. Ori de câte ori Santiago vedea fotografia sau 
desenul unei nave vechi într-o revistă, îl decupa cu grijă şi îl 
păstra într-o mapă groasă de-a lui, de unde îşi scotea ideile 
pentru realizarea modelelor, atent până la cele mai mici detalii. 
Din salonaş, fără să-şi facă simțită prezenţa, ea continuă să-l 
privească o vreme, cu profilul iluminat pe jumătate înclinându- 
se peste piese, felul în care le ridica să le studieze de aproape, 
în căutare de imperfecţiuni, înainte de a le lipi minuţios şi de a 
le plasa la locul lor. Totul cât se poate de meseriaş. Părea cu 
neputinţă ca mâinile acelea, pe care Teresa le cunoştea bine, 
dure, aspre, cu unghii întotdeauna pătate de vaselină, să 
posede acea admirabilă iscusinţă. Lucrul cu mâinile, îl auzise 
spunând cândva, îl face pe om mai bun. |ţi înapoiază lucruri pe 
care le-ai pierdut sau pe care eşti pe punctul să le pierzi. 
Santiago nu era foarte vorbăreţ şi nici nu folosea multe clişee, 
iar cultura lui abia dacă era mai vastă decât a Teresei. Insă avea 
bun-simţ; şi, cum stătea tăcut mai întotdeauna, privea şi învăţa 
şi dispunea de timp ca să rumege anumite idei în minte. 

Simti o profundă tandreţe observându-l din întuneric. Părea 
în acelaşi timp un copil ocupat cu o jucărie care îi absoarbe 


atenţia şi un bărbat adult, credincios unui anumit soi de reverii. 
Exista în acele machete din lemn un lucru pe care Teresa nu 
ajungea să-l înţeleagă pe deplin, dar pe care îl intuia aproape de 
adâncurile, de cheile oculte ale tăcerilor şi ale modului de viaţă 
al bărbatului alături de care trăia. Uneori îl vedea pe Santiago 
rămânând nemişcat, cu gura închisă, privind unul dintre acele 
modele în care investea săptămâni şi chiar luni de muncă şi 
care se aflau peste tot - opt în casă, iar cu cel pe care-l 
construia acum, nouă - în salonaş, pe hol, în dormitor. 
Studiindu-le într-un fel straniu. Lăsa impresia că a lucra atâta 
vreme la ele echivala cu a fi navigat la bordul lor în vremuri şi 
pe mări imaginare şi cu a găsi acum, în micile lor coci vopsite şi 
lăcuite, sub pânzele şi parâmele lor, ecouri ale unor furtuni, 
abordaje, insule pustii, lungi călătorii pe care le făcuse în mintea 
lui, pe măsură ce acele corăbioare căpătau contur. Toate fiinţele 
omeneşti visează, conchise Teresa. Însă nu în acelaşi fel. Unii 
ieşeau să-şi pună viaţa în joc pe mare într-un Phantom, sau pe 
cer într-o Cessna. Alţii construiesc machete ca o consolare. Alţii 
se mărginesc să viseze. lar unii construiesc machete, îşi pun 
viaţa în joc şi visează. Totul în acelaşi timp. 

Când tocmai se pregătea să iasă în portic, auzi cocoşii 
cântând în curţile interioare ale caselor din Palmones şi, dintr-o 
dată, i se făcu frig. De la Melilla încoace, cântecul cocoşilor i se 
asocia în amintire cu cuvintele „zori” şi „singurătate”. O franjă 
de lumină se detaşa spre răsărit, conturând turnurile şi coşurile 
rafinăriei, şi în acea parte peisajul trecea de la negru la cenuşiu, 
transmițând aceeaşi culoare apei de lângă mal. Îndată va fi mai 
multă lumină, îşi spuse. lar cenuşiul dimineţilor mele murdare se 
va lumina mai întâi cu tonuri aurii şi roşietice, iar mai apoi 
soarele şi albastrul vor începe să se întindă peste plajă şi peste 
golf, iar eu voi fi din nou în siguranţă până la următorul ceas al 
zorilor. In aceste gânduri era adâncită când îl văzu pe Santiago 
înălţându-şi privirea spre cerul care se lumina, asemenea unui 
câine de vânătoare ce adulmeca văzduhul, şi rămînând aşa 
absorbit, cu lucrul întrerupt, o bună bucată de vreme. Apoi se 
ridică, întinzându-şi braţele pentru a se dezmorţi, stinse lampa 
cu braţ flexibil şi îşi scoase pantalonii scurţi, îşi întinse încă o 
dată muşchii umerilor şi ai braţelor, de parcă ar fi vrut să 
cuprindă golful, şi se duse până la mal, intrând în apa abia 
mângâiată de briză; o apă atât de liniştită, încât inelele 


concentrice create când intrai în ea se puteau percepe până 
foarte departe pe suprafaţa întunecată. Se aruncă şi înainta 
bălăcindu-se agale, până la limita unde ajungea cu piciorul la 
fund, înainte de a se întoarce şi de a o vedea pe Teresa, care 
traversase porticul scoţându-şi tricoul şi intra în mare pentru că 
îi era mult mai frig acolo, îndărăt, singură în casă, şi pe nisipul 
pe care zorii îl colorau în cenuşiu. Astfel se întâlniră, cu apa 
ajungându-le până la piept, iar pielea ei goală şi înfiorată se 
încălzi la atingerea cu aceea a bărbatului; iar când îi simţi 
mădularul întărit apăsându-i mai întâi coapsele şi mai apoi 
pântecele îşi deschise picioarele, înlănţuindu-l între ele în timp 
ce îi săruta gura şi limba cu gust de sare, şi se menţinu aproape 
în imponderabilitate în jurul şoldurilor lui, în vreme ce el îi 
pătrundea până foarte înăuntru şi se deşerta încet şi îndelung, 
fără grabă, pe când Teresa îi mângâia părul ud, iar golful se 
lumina în jurul amândurora, şi casele văruite de pe mal se 
aureau cu lumina născândă, şi câţiva pescăruşi zburau pe 
deasupra în cerc, scoțând ţipete, într-un du-te-vino dinspre 
smârcuri. Şi atunci se gândi că viaţa era uneori atât de 
frumoasă, încât nu părea viaţă. 


Oscar Lobato a fost cel care m-a prezentat pilotului de pe 
elicopter. Ne-am întâlnit tustrei pe terasa hotelului Guadacorte, 
foarte aproape de locul unde locuiseră Teresa Mendoza şi 
Santiago Fisterra. Două prime împărtăşanii se celebrau în 
saloane, iar pajiştea era plină de copii care făceau zarvă 
fugărindu-se pe sub stejarii de plută şi pe sub pini. Javier 
Collado, a spus ziaristul. Pilot pe elicopterul Poliţiei de Frontieră. 
Urmăritor înnăscut. Din Cáceres. Să-l nu-l inviţi la o ţigară sau la 
alcool, fiindcă bea numai suc şi nu fumează. Are cincisprezece 
ani în meseria asta şi cunoaşte Strâmtoarea ca-n palmă. Serios, 
dar om cumsecade. lar când e acolo sus, nu se teme nici de 
dracu'. 

— Face cu râşniţa aia nişte chestii pe care nu le-am văzut la 
nimeni, în viaţa mea. 

Celălalt râdea ascultându-l. Nu-l băga în seamă, spuse el. 
Exagerează. Apoi ceru un suc de lămâie cu gheaţă pisată. Era 
brunet, arătos, de patruzeci şi ceva de ani, subţire dar lat în 
umeri, cu un aer introvertit. Exagerează la greu, repetă. Se 


vedea că laudele lui Lobato îl stinghereau. La început refuzase 
să vorbească cu mine, când făcusem un demers oficial prin 
intermediul Direcţiei Poliţiei de Frontieră din Madrid. Nu vorbesc 
despre munca mea, a fost răspunsul lui. Insă veteranul reporter 
era prieten cu el - m-am întrebat pe cine naiba nu cunoştea 
Lobato în regiunea Câdiz - şi s-a oferit să mijlocească în această 
chestiune. Ţi-l cărăbănesc aici fără probleme, spusese. Şi iată- 
ne. Cât despre pilot, eu mă informasem până departe şi ştiam 
că, în mediul lui, Javier Collado era o legendă: din aceia care 
intrau într-un bar de contrabandişti, iar aceştia spuneau futu-i, şi 
îşi dădeau coate, uite cine-i aici, cu un amestec de ranchiună şi 
respect. Felul de a opera al traficanţilor se schimba în ultima 
vreme, însă el continua să iasă şase nopţi pe săptămână, să 
caute haşiş de-acolo de sus. Un profesionist - acest cuvânt m-a 
făcut să mă gândesc că, uneori, totul depinde de care parte a 
barierei, sau a legii, te aşază hazardul. Unsprezece mii de ore de 
zbor în Strâmtoare, punctă Lobato. În urmărirea celor răi. 

— Inclusiv, desigur, Teresa ta şi galicianul ei. /n illo tempore. 

Şi despre asta am vorbit. Sau, ca să fim mai exacţi, despre 
noaptea când Argos, elicopterul BO-105 al Poliţiei de Frontieră, 
zbura la o înălţime de căutare pe deasupra unei mări rezonabil 
de calme, cercetând Strâmtoarea cu radarul. Viteza o sută zece 
noduri. Pilot, copilot, observator. Rutină. Decolaseră din 
Algeciras cu o oră în urmă şi, după ce patrulaseră prin faţa 
sectorului de coastă marocan cunoscut în jargonul vămilor drept 
economatul - plajele situate între Ceuta şi Punta Cires - 
mergeau fără lumini în direcţia nord-est, urmând de departe 
coasta spaniolă. Existau luptători, comentă Collado: manevre 
navale ale NATO la vest de Strâmtoare. Aşa încât patrula din 
acea seară s-a concentrat în partea de est, în căutarea unui 
obiectiv pe care să-l atribuie turbo-şalupei ce naviga, tot fără 
lumini, la o mie cinci sute de picioare mai jos. O seară de 
vânătoare ca oricare alta. 

— Ne aflam la cinci mile sud de Marbella când radarul ne-a 
dat două ecouri care erau jos, fără lumini, a precizat Collado. 
Unul nemişcat şi altul plecând spre uscat... Aşa încât am 
transmis poziţia către HJ şi am început să coborâm spre cel care 
se mişca. 

— Încotro se îndrepta? am întrebat. 


— Către Punta Castor, aproape de Estepona -Collado se 
întoarse să privească spre est, dincolo de copacii care 
ascundeau Gibraltarul, ca şi cum s-ar fi putut vedea de acolo. Un 
loc bun pentru predat marfa, fiindcă şoseaua spre Mâlaga e 
aproape. Nu există stânci, şi poţi băga prova şalupei în nisip... 
Cu nişte oameni pregătiţi la țărm, descărcatul nu ia mai mult de 
trei minute. 

— Şi pe radar erau două ecouri? 

— Da. Celălalt stătea liniştit mai încolo, la distanţă de vreo 
opt cabluri... Cam o mie cinci sute de metri. Părea că aşteaptă. 
Dar cel care se mişca ajunsese aproape de plajă, aşa că ne-am 
hotărât să mergem mai întâi după el. Vizorul termic ne dădea 
câte o dâră lată la fiecare izbitură a gurnei - observându-mi 
expresia încurcată, Collado a pus o palmă pe masă, ridicând-o şi 
coborând-o pe încheietură pentru a imita mişcarea unei şalupe. 
O dâră lată arată că şalupa se deplasează încărcată. Cele care 
navighează goale o lasă mai subţire, fiindcă ţin în apă numai 
coada motorului... S-a întâmplat s-o urmărim pe asta. 

Am văzut cum îşi dezvelea dinţii într-un rânjet, în felul unui 
prădător care îşi arată caninii când se gândeşte la o pradă. Tipul 
acela, am constatat, se însufleţea amintindu-şi urmărirea. Se 
transforma. Şi lasă-l în seama mea, spusese Lobato. E băiat bun; 
dacă îi dai încredere, se relaxează. Punta Castor, continuă 
Collado, era un loc de descărcare obişnuit. Pe vremea aceea 
contrabandiştii încă nu aveau GPS ca să-şi cunoască poziţia şi 
navigau după ochiul marinăresc. Era uşor de ajuns acolo, fiindcă 
plecai din Ceuta cu cap compas şaizeci sau nouăzeci, iar când 
pierdeai din vedere lumina farului era de-ajuns să te îndrepţi 
spre nord-nord-vest, ghidându-te după strălucirea din La Linea, 
care rămi-nea la travers. In faţă se vedeau imediat luminile din 
Estepona şi din Marbella, însă era imposibil să te încurci, pentru 
că farul de la Estepona se vedea în faţă. Apăsând puternic, într- 
o oră erai pe plajă. 

— Ideal e să-i prinzi pe oamenii ăştia în flagrant, cu complicii 
care aşteaptă la mal... Vreau să spun, chiar atunci când sunt pe 
plajă, înainte aruncă coletele în apă, şi apoi fug de le scapără 
călcâiele. 

— Fug de te caci pe tine, întări Lobato, care fusese ca 
pasager în mai multe din acele urmăriri. 


— Aşa e. Şi e la fel de periculos şi pentru ei, şi pentru noi - 
acum Collado zâmbea uşor, accentuându-şi aerul de vânător, ca 
şi cum asta condimenta problema. Aşa era pe-atunci, şi aşa e şi 
acum. 

Savurează, am hotărât. Parşivul ăsta îşi savurează meseria. 
De aceea de cincisprezece ani iese la vânătoare nocturnă şi are 
în spate acele unsprezece mii de ore de care vorbea Lobato. 
Diferenţa dintre vânători şi pradă nu-i atât de mare. Nimeni nu 
se bagă într-un Phantom numai pentru bani. Şi nimeni nu-l 
urmăreşte numai din simţul datoriei. 

În noaptea aceea, continuă Collado, elicopterul Poliţiei de 
Frontieră a coborât încet, îndreptându-se spre ecoul mai 
apropiat de coastă. HjJ-ul - Chema Beceiro, comandantul, era un 
tip eficient - se apropia şi avea să-şi facă apariţia acolo în cinci 
minute. Aşa încât a coborât până la cincizeci de picioare. Se 
pregătea să manevreze pe deasupra plajei, lăsându-i la pământ, 
dacă era necesar, pe copilot şi pe observator, când dintr-o dată 
s-au aprins luminile acolo jos. Erau nişte vehicule care iluminau 
nisipul, iar Phantom-ul s-a putut vedea o clipă lângă mal, negru 
ca o umbră, înainte de a trage o eschivă la babord şi de ao 
porni cu toată viteza, într-un nor de spumă albă. Atunci Collado 
a lăsat elicopterul să-i cadă îndărăt, a aprins reflectorul şi a 
început să-l urmărească la un metru de apă. 

— Ai adus fotografia? îl întrebă Oscar Lobato. 

— Care fotografie? am întrebat. 

Lobato nu mi-a răspuns; îl privea pe Collado cu un aer 
şugubăţ. Pilotul îşi învârtea paharul cu limonada, ca şi cum încă 
nu se hotărâse pe deplin. 

— La urma urmelor, insistă Lobato, au trecut aproape zece 
ani. 

Collado mai şovăi o clipă. Apoi puse pe masă un plic maro. 

— Uneori - explică el, arătând spre plic - fotografiem oamenii 
din şalupe în timpul urmăririlor, ca să-i identificăm... Nu-i pentru 
poliţie şi nici pentru presă, ci pentru arhivele noastre. Şi nu-i 
întotdeauna uşor, cu reflectorul care se leagănă, cu valurile şi cu 
tot tacâmul. Uneori fotografiile ies, alteori nu. 

— Asta chiar că a ieşit - Lobato râdea. Arată-i-o odată. 

Collado a scos fotografia din plic şi a pus-o pe masă, iar când 
am văzut-o mi s-a uscat gura. 18X24 în alb-negru, iar calitatea 
nu era perfectă: granulaţie prea mare şi o uşoară defocalizare. 


Însă scena era reflectată cu o limpezime rezonabilă, câtă vreme 
acea fotografie fusese făcută zburând la o viteză de cincizeci de 
noduri şi la un metru de apă, în norul de spumă ridicat de 
planeadora lansată la putere maximă: una din tălpile 
elicopterului în prim-plan, întuneric împrejur, stropi albi ce 
înmulţeau sclipirea flash-ului aparatului. Şi printre toate acestea 
se putea vedea partea centrală a Phantom-ului dinspre traversul 
de babord, iar în ea imaginea unui bărbat brunet, cu faţa 
îmbibată de apă, cum scruta întunericul dinaintea provei, 
aplecat peste volanul timonei. În spatele lui, în genunchi pe 
puntea şalupei, cu mâinile pe umerii lui, parcă indicându-i 
mişcările elicopterului care îi hăituia, era o femeie tânără, 
îmbrăcată cu o jachetă impermeabilă închisă la culoare şi 
strălucitoare peste care apa şiroia, cu părul udat de stropii 
ridicaţi şi strâns la spate într-o coadă, cu ochii larg deschişi şi cu 
lumina reflectându-se în ei, cu gura strânsă şi fermă. Aparatul o 
surprinsese întoarsă pe jumătate, pentru a privi într-o parte şi 
un pic în sus, spre elicopter, cu faţa palidă din cauza apropierii 
flash-ului, cu expresia crispată din cauza acelei scăpărări ce o 
luase prin surprindere. Teresa Mendoza la douăzeci şi patru de 
ani. 


Mersese prost încă de la început. Mai întâi ceața, imediat ce 
lăsaseră în urmă farul de la Ceuta. Apoi întârzierea vasului de 
pescuit, pe care îl tot aşteptaseră în larg, în întunericul ceţos, 
lipsit de repere, cu ecranul radarului saturat de ecouri de la 
cargouri şi feriboturi, unele periculos de aproape. Santiago era 
neliniştit si, cu toate că Teresa nu putea vedea din el decât o 
pată întunecată, îşi dădea seama de asta din felul lui de a se 
mişca dintr-o parte în cealaltă a Phantom-ului, de a verifica dacă 
totul era în ordine. Ceaţa îi ascundea suficient de bine pentru ca 
ea să îndrăznească să-şi aprindă o ţigară, ceea ce şi făcu, 
pitindu-se după marginea şalupei, ascunzând flacăra şi mai apoi 
ferind jarul cu căuşul palmei. Şi mai avu timp să fumeze încă 
trei. În sfârşit, Julio Verdu, o umbră alungită unde se mişcau 
nişte siluete negre ca nişte fantome, se materializa în întuneric 
în timp ce o briză dinspre apus alunga ceața în fâşii. Însă nici 
încărcătura nu fu satisfăcătoare: pe măsură ce li se dădeau de 
pe vasul de pescuit cele douăzeci de colete învelite în plastic, iar 


Teresa le stivuia pe laturile şalupei, Santiago îşi manifestă 
uimirea că erau mai mari decât se aştepta. Au aceeaşi greutate, 
dar sunt mai mari, comentă el. Şi asta înseamnă că nu sunt 
pastile de săpun, ci de altceva: ciocolată obişnuită, din aia 
proastă, în loc de ulei de haşiş, mai pur, mai concentrat şi mai 
scump. lar, la Tarifa, Cahabota vorbise de ulei. 

Apoi totul decurse normal până la coastă. Erau în întârziere, 
iar Strâmtoarea era ca o farfurie cu supă, aşa încât Santiago 
ridică trimerul cozii dovleacului şi puse Phantom-ul să alerge 
spre nord. Teresa îl simţea stingherit, forțând motorul cu 
bruscheţe şi cu grabă, ca şi cum ar fi dorit să termine odată cu 
noaptea aceea. Nu-i nimic, răspunse el evaziv atunci când ea îl 
întrebă dacă ceva nu era în regulă. Nu-i chiar nimic. Era departe 
de a fi un tip vorbăreţ, însă Teresa intui că tăcerea lui era mai 
îngrijorată decât alte daţi. Luminile din La Linea se zăreau spre 
apus, peste traversul de babord, când strălucirile gemene de la 
Estepona şi Marbella se iviră la prova, mai vizibile între două 
şocuri de gurnă, cu lumina de la farul primeia foarte clară, la 
stânga: o clipire urmată de altele două, din cincisprezece în 
cincisprezece secunde. Teresa îşi apropie faţa de conul de 
cauciuc al radarului ca să vadă dacă putea calcula distanţa până 
la țărm, şi atunci, tresărind, văzu un ecou pe ecran, nemişcat la 
o milă spre răsărit. Se uită cu binoclul într-acolo; iar când nu 
văzu lumini, nici roşii nici verzi, se temu că era vorba de un HJ 
oprit, aflat la pândă. Însă ecoul dispăru la al doilea sau al treilea 
baleiaj de pe ecran, şi asta o făcu să se simtă mai liniştită. Poate 
creasta unui val, conchise. Ori poate altă şalupă rapidă care 
aştepta momentul potrivit pentru a se apropia de coastă. 

Cincisprezece minute mai târziu, pe plajă, călătoria căpătă o 
turnură cât se poate de proastă. Reflectoare din toate părţile, 
orbindu-i, şi strigăte, staţi, Garda Civilă, staţi, staţi, spuneau, şi 
lumini albastre care scânteiau în depoul de pe şosea, şi bărbaţii 
care descărcau, cu apa până la brâu, nemişcaţi, cu coletele 
ridicate sau lăsându-le să cadă sau alergând inutil şi plescăind 
prin apă. Santiago, conturat clar în contralumină, aplecându-se 
fără să scoată o vorbă, nici o lamentaţie, nici o înjurătură, nimic, 
resemnat şi profesionist, ca să dea înapoi Phantom-ul, iar apoi, 
de îndată ce coca nu mai atinse nisipul, tot volanul la babord şi 
pedala călcată până la capăt, roooaaar, alergând de-a lungul 
țărmului după numai trei palme de apă, şalupa mai întâi cabrată 


ca şi cum ar fi urmat să-şi ridice prova până la cer, iar apoi 
izbind scurt cu gurna şi planând puternic peste apa calmă, 
şuaaaas, şuaaaas, îndepărtându-se în diagonală de plajă şi de 
lumini, în căutarea întunericului ocrotitor al mării şi a luminii 
îndepărtate a Gibraltarului, la douăzeci de mile sud-vest, în timp 
ce Teresa înşfăca de mânere, unul după altul, cele patru colete 
de douăzeci de kilograme care rămăseseră la bord, ridicându-le 
ca să le arunce, în huruitul dovleacului care înăbuşea fiecare 
plescăitură, în timp ce acestea se afundau în siaj. 

Chiar atunci pasărea se abătu asupra lor. Auzi zgomotul 
elicei undeva sus în spate, îşi ridică privirea şi fu nevoită să 
închidă ochii şi să-şi ferească faţa, deoarece, în acel moment, o 
orbi un reflector de sus, iar capătul unei tălpi de elicopter 
iluminate de aceeaşi sursă se legănă de o parte şi de cealaltă, 
foarte aproape de capul ei, obligând-o să se aplece rezemându- 
şi mâinile de umerii lui Santiago; sub cămaşa acestuia simţi 
muşchii încordaţi, înclinat cum stătea deasupra volanului, şi îi 
văzu chipul iluminat intermitent de reflectorul de sus, toată 
spuma care sălta în stropi udându-i faţa şi părul, mai mişto ca 
niciodată; nici când şi-o puneau, iar ea îl privea de aproape şi l- 
ar fi mâncat tot după ce îl lingea şi-l muşca şi-i smulgea pielea 
în fâşii, nu era aşa de frumos ca în acea clipă, atent la volan, la 
mare şi la viteza Phantom-ului, făcând ceea ce ştia el mai bine 
să facă pe lume, luptând în felul lui cu viaţa şi cu destinul şi cu 
acea lumină criminală care îi urmărea asemenea ochiului unui 
uriaş rău. Bărbaţii se împart în două categorii, se gândi ea 
deodată. Cei care luptă şi cei care nu. Cei care acceptă viaţa aşa 
cum vine şi zic da' de unde, nici pomeneală, iar când se aprind 
reflectoarele ridică mâinile sus pe plajă, şi ceilalţi. Cei care fac în 
aşa fel încât uneori, în mijlocul unei mări întunecate, o femeie 
să-i privească aşa cum îl privesc eu acum pe el. 

Cât despre femei, se gândi. Femeile se împart, începu să-şi 
spună, şi nu apucă să-şi mai spună nimic, pentru că nu se mai 
gândi atunci când talpa păsării afurisite, la mai puţin de un 
metru deasupra capetelor lor, ajunse să se legene din ce în ce 
mai aproape. Teresa îl bătu pe Santiago pe umărul stâng ca să-l 
avertizeze, iar acesta se mărgini să încuviinţeze o dată, 
concentrat să conducă şalupa. Ştia că, oricât de mult se apropia 
elicopterul, niciodată nu avea să ajungă să-i lovească, altfel 
decât accidental. Pilotul era prea iscusit pentru a permite să se 


întâmple una ca asta; fiindcă, într-un asemenea caz, urmăritorii 
şi urmăriţii aveau să se prăbuşească împreună. Aceea era o 
manevră de hărţuire, pentru a-i deconcerta şi pentru a-i face să- 
şi schimbe direcţia, sau să comită erori, sau să accelereze până 
când motorul, împins la limită, avea să se ducă dracului. Se mai 
întâmplase şi alte daţi. Santiago ştia - şi Teresa de asemenea, 
deşi acea talpă, atât de aproape, o înspăimânta - că elicopterul 
nu putea face mult mai mult şi că scopul manevrei sale era să-i 
oblige să se lipească de coastă, astfel încât linia dreaptă pe care 
planeadora trebuia să o urmeze până la Punta Europa şi 
Gibraltar să se transforme într-o lungă curbă care să 
prelungească urmărirea şi să ofere timp pentru ca cei din şalupă 
să-şi piardă cumpătul şi să intre pe o plajă, ori ca HJ-ul Poliţiei de 
Frontieră să ajungă la vreme ca să-i abordeze. 

HJ-ul. Santiago arătă spre FURI, iar Teresa se târî în genunchi 
pe fundul carlingii, atentă la loviturile apei sub gurnă, ca să-şi 
lipească faţa de conul de cauciuc al radarului. Ţinându-se de 
flancul şi de locul lui Santiago, cu vibrația intensă pe care 
motorul o transmitea cocii amorţindu-i mâinile, observă linia 
întunecată pe care fiecare baleiaj le-o desena la tribord, foarte 
aproape, şi întinderea clară de partea cealaltă. Pe o jumătate de 
milă totul era curat; însă, când dublă bătaia, pe ecran întâlni 
aşteptata pată întunecată mişcându-se cu repeziciune la opt 
cabluri, hotărâtă să le taie calea, îşi lipi gura de urechea lui 
Santiago ca să-i strige asta peste huruitul motorului, şi îl văzu 
încuviinţând din nou, cu privirea aţintită asupra drumului şi 
nescoţând o vorbă. Pasărea cobori încă puţin, aproape atingând 
cu talpa latura dinspre babord, şi se ridică iarăşi, fără să 
reuşească să-l facă pe Santiago să-şi devieze ruta nici măcar cu 
un grad: el continua să stea încovoiat deasupra volanului, 
concentrat în întuneric, la prova, în timp ce luminile de pe 
coastă se succedau de-a lungul părţii de la tribord: mai întâi 
Estepona, cu luminile lungului său bulevard şi cu farul la capăt, 
apoi Manilva şi portul Duquesa, cu p/aneadora la patruzeci şi 
cinci de noduri, înaintând puţin câte puţin în ape libere. Chiar 
atunci, când verifică radarul pentru a doua oară, Teresa văzu 
ecoul negru al Hj-ului prea aproape, mai rapid decât credea, pe 
punctul de a-i ajunge din urmă, din partea stângă; iar când privi 
într-acolo, descoperi prin aerul ceţos de deasupra apei agitate, 
în ciuda strălucirii albe a  reflectorului de pe elicopter, 


scânteierea albastră a semnalului său luminos ameninţându-i 
din ce în ce mai mult. Aceasta impunea alternativa 
dintotdeauna: să intre pe uscat sau să-şi încerce norocul în timp 
ce flancul ameninţător ce căpăta contur în noapte se apropia 
trecând de la o extremă la alta, lovindu-i cu prora, încercând să 
le spargă coca, să le oprească motorul, să-i arunce în apă. 
Radarul era deja în plus, aşa încât, târându-se în genunchi - 
simţea violentele izbituri ale gurnei în rinichi - Teresa se aşeză 
din nou în spatele lui Santiago, cu mâinile pe umerii lui, pentru 
a-l preveni în privinţa mişcărilor elicopterului şi ale turbo- 
şalupei, la dreapta şi la stânga, aproape şi departe; iar când îi 
scutură de patru ori umărul stâng, fiindcă blestematul de HJ era 
deja un zid sinistru care se prăvălea asupra lor, Santiago ridică 
piciorul de pe pedală spre a reduce dintr-o dată patru sute de 
rotații ale motorului, cobori power-trim-ul cu mâna dreaptă, 
învârti volanul cu totul spre 

babord, iar Phantom-ul, în norul propriului său siaj, descrise o 
curbă închisă, excelentă, care tăie urma turbo-şalupei de la 
Poliţia de Frontieră, lăsând-o un pic în urmă prin această 
manevră. 

Teresei îi veni să râdă. Haide. Toţi se întreceau la limită în 
acele stranii urmăriri care făceau inima să palpite cu o suta 
douăzeci de bătăi pe minut, conştienţi că avantajul asupra 
adversarului stătea în marja îngustă ce definea această limită. 
Elicopterul zbura jos, ameninţa cu talpa, îi semnala Hj-ului 
poziţia; însă, în cea mai mare parte a timpului, mergea la bluf, 
întrucât nu putea stabili un contact real. Pe de altă parte, Hj-ul 
încrucişa iar şi iar în faţa şalupei ca s-o facă să salte pe propriul 
siaj, iar dovleacul să se gripeze când elicea s-ar fi învârtit în gol; 
sau hăituia, gata să lovească, pilotul ştiind că nu o putea face 
decât cu prora. Fiindcă a încăleca prora însemna a-i omori 
instantaneu pe cei din Phantom, într-o ţară unde judecătorilor 
trebuia să li se explice mult şi bine acest soi de chestii. Şi 
Santiago ştia toate astea, galician isteţ şi nespus de parşiv cum 
era, şi risca la maxim: întoarcere spre latura opusă, căutând 
siajul HJ-ului pentru ca acesta să se oprească sau să dea înapoi, 
tăindu-i prova pentru a-l încetini. Chiar frânând dintr-o dată în 
faţă cu mult sânge rece, bizuindu-se pe reflexele celuilalt de a 
opri turbo-şalupa şi a nu le trece pe deasupra, iar după cinci 
secunde accelerând şi câştigând o distanţă prețioasă, cu 


Gibraltarul din ce în ce mai aproape. Totul pe muchie de cuţit. Şi 
o eroare de calcul era suficientă pentru ca acel echilibru precar 
între urmăritori şi urmăriţi să se ducă dracului. 

— Ne-au făcut-o, strigă dintr-o dată Santiago. 

Teresa privi în jur, deconcertată. Acum Hj-ul era din nou în 
stânga, pe partea din afară, presând inexorabil spre țărm, 
Phantom-ul alergând la cincizeci de noduri la o sondă de mai 
puţin de cinci metri şi cu pasărea alipită deasupra, cu fasciculul 
alb al reflectorului fixat pe ei. Situaţia nu părea mai proastă 
decât cu câteva minute în urmă, şi aşa îi spuse lui Santiago, 
apropiindu-se din nou de urechea lui. Nu stăm aşa de rău, 
strigă. Santiago însă clatină din cap ca şi cum nu o auzea, 
absorbit în pilotarea şalupei, sau în ceea ce gândea. Încărcătura 
asta, îl auzi spunând. lar apoi, înainte de a tăcea cu totul, 
adăugă ceva din care Teresa nu putu înţelege decât un cuvânt: 
momeală. Oricum, spune că ne-au întins o cursă, se gândi ea. 
Atunci Hj-ul îi lovi cu prora, iar dârele celor două şalupe 
ciocnindu-se la cea mai mare viteză se preschimbară într-un nor 
de spumă pulverizată care îi udă până la oase, orbindu-i, iar 
Santiago se văzu obligat să cedeze puţin câte puţin, să ducă 
Phantom-ul din ce în ce mai aproape de plajă, astfel încât acum 
alergau pe curent, între întinsurile din mare şi malul propriu-zis, 
cu HJ-ul la babord şi ceva mai detaşat, cu elicopterul deasupra şi 
cu luminile de la țărm trecând rapide de partea cealaltă. La trei 
palme adâncime. 

Da' de unde, că nu e nici o sondă, reflectă Teresa în pripă. 
Santiago ducea p/aneadora cât putea de lipită de mal, pentru a 
ţine departe cealaltă şalupă, al cărei pilot, totuşi, profita de 
orice ocazie pentru a i se ţine pe lângă travers. Chiar şi aşa, 
socoti ea, probabilitățile ca Hj-ul să atingă fundul ori să aspire o 
piatră care să-i hulească dracului paletele turbinei erau cu mult 
mai mici decât cele pe care le avea Phantom-ul să atingă nisipul 
cu coada motorului în mijlocul unui şoc al gurnei, iar apoi să-şi 
înfigă prora, şi ei doi să fumeze Faros până la învierea trupului. 
Dumnezeule. Teresa strânse din dinţi şi îşi strânse şi mâinile pe 
umerii lui Santiago când turbo-şalupa se apropie din nou prin 
norul de spumă, înaintând puţin, până când îi orbi încă o dată cu 
siajul ei şi făcând apoi o uşoară ambardee la tribord pentru a-i 
presa şi mai mult spre plajă. Pilotul acela era şi el bun, într- 
adevăr, se gândi. Din aceia care îşi iau slujba în serios. Fiindcă 


nici o lege nu pretindea atât de mult. Sau da, atunci când 
chestiunile deveneau personale între marii masculi parşivi, care 
din orice chef făceau tărăboi. De cât de aproape era, traversul 
HJ-ului apărea atât de întunecat şi de enorm, încât excitaţia pe 
care cursa i-o producea Teresei începu să fie înlocuită de frică. 
Niciodată nu alergaseră în felul ăsta printre întinsuri, atât de 
aproape de mal şi la o apă atât de puţin adâncă, iar din când în 
când reflectorul de pe elicopter lăsa să se vadă ondulaţiile, 
stâncile şi algele de pe fund. Abia dacă e pentru elice, socoti. 
Acuma brăzdăm plaja. Dintr-o dată se simţi ridicol de 
vulnerabilă acolo, udă până la oase, orbită de lumină, scuturată 
de şocurile gurnei. Mai lasă-mă cu legea şi cu alte cele, îşi 
spuse. Acuma îşi încearcă muşchii şi atât. Cui dă înapoi i se 
blegeşte. Să vedem care duce mai mult rachiu, iar eu sunt la 
mijloc. Ce tristă tâmpenie să mori pentru asta. 

Atunci îşi aminti de stânca lui León. Stânca era o rocă nu 
foarte înaltă, ce străjuia la câţiva metri de plajă, la jumătatea 
drumului între La Duquesa şi Sotogrande. Era numită aşa fiindcă 
un poliţist de frontieră pe nume León spărsese de ea coca turbo- 
şalupei pe care o conducea, raaaas, în plină urmărire a unei 
şalupe, văzându-se obligat să intre pe plajă cu o gaură de apă. 
lar acea stâncă, tocmai îşi amintise Teresa, se găsea chiar pe 
traseul pe care îl urmau acum. Ideea îi declanşa un atac de 
panică. Uitând cât de aproape erau urmăritorii, privi spre 
dreapta în căutare de repere pentru a-şi fixa poziţia după 
luminile de la țărm ce treceau prin dreptul traversului Phantom- 
ului. Trebuie să fie, hotărî ea, tare-al naibii de aproape. 

— Stâncă! îi strigă lui Santiago, aplecându-se peste umărul 
lui. Ne apropiem de stâncă! 

In lumina reflectorului urmăritor, îl văzu încuviinţând din cap, 
fără să-şi abată atenţia de la volan şi de la traseu, aruncând din 
când în când priviri spre turbo-şalupă şi spre mal, pentru a 
socoti distanţa şi înălţimea la care planau. În acel moment, HJ-ul 
se depărta puţin, elicopterul se apropie mai mult, iar când se 
uită în sus, ducându-şi mâna streaşină la ochi, Teresa întrezări o 
siluetă întunecata cu o cască albă cum cobora până pe talpa pe 
care pilotul încerca să o plaseze aproape de motorul Phantom- 
ului. Rămase vrăjită de acea imagine insolită: bărbatul 
suspendat între cer şi apă, agăţându-se cu o mână de portiera 
elicopterului, iar în cealaltă ţinând un obiect pe care ea ÎI 


recunoscu anevoie ca fiind un pistol. N-are să tragă în noi, se 
gândi năucită. Nu pot face asta. Asta-i Europa, drăcia dracului, şi 
n-au dreptul să se poarte aşa cu noi, ciuruindu-ne pur şi simplu. 
Planeadora făcu un salt mai lung şi ea căzu pe spate, iar când se 
ridică, cu oasele dislocate, pe punctul de a-i striga lui Santiago 
au să ne ardă, parşivule, slăbeşte, frânează, opreşte înainte să 
ne doboare în împuşcături, văzu că bărbatul cu casca albă 
apropia pistolul de carcasa dovleacului şi îşi golea acolo 
încărcătorul, foc cu foc, flame portocalii în strălucirea 
reflectorului printre miile de particule de apă pulverizate, cu 
detonaţiile, pam, pam, pam, pam, aproape înăbușite de huruitul 
motorului şalupei, şi elicea elicopterului, şi zgomotul mării, şi 
plesnetul cocii Phantom-ului pe apa puţin adâncă de lângă mal. 
Şi, dintr-o dată, bărbatul cu casca albă dispăru din nou în 
elicopter, iar acesta câştigă un pic în înălţime, fără a înceta să-i 
ţină în lumină, şi HJ-ul se apropie din nou primejdios, în timp ce 
Teresa privea stupefiată găurile negre din carcasa motorului, iar 
acesta continua să funcţioneze ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic, într-o veselie şi fără nici o urmă de fum măcar, după cum 
Santiago menținea netulburat direcţia şalupei, fără să se fi 
întors măcar o dată să vadă ce se întâmpla, fără s-o întrebe pe 
Teresa daca era nevătămată şi fără nimic altceva în afară de a 
continua acea cursă pe care părea dispus să o prelungească 
până la capătul lumii, sau al vieţii lui, sau al vieților lor. 

Stânca, îşi aminti ea încă o dată. Stânca lui León trebuia să 
fie chiar acolo, la câţiva metri de prora. Se ridică în spatele lui 
Santiago ca să scruteze în faţă, încercând să pătrundă prin 
perdeaua albă de stropi de apă iluminată din elicopter şi să 
distingă roca în bezna țărmului ce şerpuia dinaintea lor. Sper s-o 
vadă el la timp, îşi spuse. Sper s-o facă suficient de repede ca să 
manevreze şi s-o evite, şi HJ-ul să ne-o permită. Işi punea toate 
aceste dorinţe când văzu stânca în faţă, neagră şi 
amenințătoare; şi, fără a mai fi nevoie să se uite în stângă, ştiu 
că turbo-şalupa se depărta ca s-o evite în acelaşi timp în care 
Santiago, cu faţa şiroind de apă şi cu ochii mijiţi sub lumina 
orbitoare care nu-l scăpa o clipă, atingea maneta power-trim- 
ului şi învârtea brusc volanul Phantom-ului, într-un val de stropi 
şi spumă care îi învălui în norul său luminos şi alb, evitând 
pericolul înainte să accelereze şi să-şi recapete direcţia, 
cincizeci de noduri, apă liniştită, iarăşi printre întinsuri şi cu 


sonda minimă. În acel moment, Teresa privi înapoi şi văzu că nu 
era afurisita de stâncă; că era vorba de o barcă ancorată care, 
pe întuneric, semăna cu ea, şi că stânca lui León era încă în 
faţă, aşteptându-i. Aşa încât deschise gura să-i strige lui 
Santiago că aia din spate nu era, atenţie, e încă la prora, când 
văzu că elicopterul stingea reflectorul şi se ridica cu repeziciune 
şi că Hj-ul se îndepărta printr-o ambardee violentă în largul 
mării. De asemenea, se văzu pe sine ca din afară, foarte liniştită 
şi foarte singură în acea şalupă, de parcă toată lumea era pe 
punctul de a o abandona într-un loc umed şi întunecat. Simţi o 
frică intensă, familiară, deoarece recunoscuse Situaţia. Şi lumea 
explodă în fărâme. 


7 
Fost-am însemnat cu Şapte 


„Şi, în acelaşi timp, Dantes se simţi aruncat în gol, străbătând 
văzduhul ca o pasăre rănită, tot căzând cu o groază care îi 
îngheţa inima.” Teresa Mendoza reciti acele rânduri şi rămase o 
clipă absentă, cu cartea deschisă pe genunchi, privind curtea 
interioară a închisorii. Era încă iarnă, iar dreptunghiul de lumină 
care se mişca în direcţia opusă soarelui îi încălzea oasele pe 
cale de a se suda sub ghipsul de pe braţul drept şi sub jerseul 
gros, de lână, pe care i-l împrumutase Patricia O'Farrell. Era bine 
acolo în ultimele ore ale dimineţii, înainte să sune soneriile care 
anunțau masa. In jurul ei, vreo cincizeci de femei vorbeau, 
grupate în cercuri, aşezate, ca şi ea, la soare, fumau întinse pe 
spate, profitând să se bronzeze un pic, ori se plimbau în grupuri 
mici dintr-o parte în cealaltă a curţii interioare, cu felul de a 
umbla tipic pentru deţinute, obligate să se mişte între limitele 
incintei: două sute treizeci de paşi pe o latură şi întoarcere 
pentru a începe, unu, doi, trei, patru şi tot aşa, jumătate de 
întoarcere când se ajunge la zidul surmontat de o gheretă şi de 
o reţea se sârmă ghimpată care le despărţea de modulul 
destinat bărbaţilor, două sute douăzeci şi opt, două sute 
douăzeci şi nouă, două sute treizeci de paşi exact spre terenul 
de baschet, alţi două sute treizeci până înapoi la zid, şi tot aşa, 
de opt sau de zece ori, sau de douăzeci de ori în fiecare zi. După 
două luni la El Puerto de Santa Maria, Teresa se familiarizase cu 
aceste plimbări cotidiene, ajungând la rândul ei, fără a-şi da 
prea bine seama, să adopte acel fel de a umbla, cu o uşoară 
balansare elastică şi rapidă, tipic pentru deţinutele veterane, 
grăbit şi direct, de parcă s-ar fi îndreptat cu adevărat spre un loc 
anume. Patricia O'Farrell a fost cea care i-a atras atenţia asupra 
acestui fapt, după câteva săptămâni. Ar trebui să te vezi, îi 
spuse, deja umbli ca o puşcăriaşă. Teresa era convinsă că 
Patricia, care acum stătea întinsă lângă ea, cu mâinile sub 
ceafă, cu părul foarte scurt şi auriu strălucind în soare, nu avea 
să umble niciodată în felul acela, nici dacă ar fi petrecut încă 
douăzeci de ani în închisoare. In sângele ei irlandez şi jerezan, 
se gândi, e prea multă clasă, prea multă bună purtare, prea 
multă inteligenţă. 


— Dă-mi o trujita, spuse Patricia. 

Era leneşă şi cu capricii de la o zi la alta. Fuma tutun blond 
cu filtru; însă, numai ca să nu se ridice, ar fi fumat Bisonte fără 
filtru de la colega ei, care le avea adesea desfăcute şi relipite cu 
câteva grăuncioare de haşiş. 7rujas, fără. Porros sau canitos, cu. 
Tabiros şi carrujos, în sinaloeză. Teresa alese una din tabachera 
pe care o ţinea pe jos, jumătate normale şi jumătate preparate, 
o aprinse şi, înclinându-se peste faţa Patriciei, i-o aşeză între 
buze. O văzu zâmbind înainte de a spune mulţumesc şi aspirând 
fumul fără să-şi mişte mâinile de la ceafă, cu ţigara atârnându-i 
în gură, cu ochii închişi sub soarele care făcea să-i strălucească 
părul şi, de asemenea, puful fin de pe obraji, lângă ridurile 
uşoare din jurul ochilor. Treizeci şi patru de ani, spusese fără s-o 
întrebe nimeni, în prima zi, în celula -chabo/o, în jargonul de 
închisoare pe care Teresa îl stăpânea deja - pe care cele două o 
împărțeau. Treizeci şi patru în DNI şi nouă de condamnare în 
dosar, din care până acum am făcut doi. Cu ispăşire prin muncă 
zi de zi, bună purtare, o treime din pedeapsă şi toată 
mascarada, îmi rămîn încă unul sau doi, cel mult. Atunci Teresa 
începu să-i spună cine era ea, mă cheamă cutare şi am făcut 
aşa şi pe dincolo, însă cealaltă o întrerupse, ştiu cine eşti, 
drăguță, aici ştim totul despre toate foarte repede; despre unele 
chiar înainte să sosească. Să-ţi explic. Există trei tipuri de bază: 
ursuză, lesbi şi unsă. Pe naţionalităţi, în afară de spaniole, avem 
arăboaice, românce, portugheze, nigerience, inclusiv cu SIDA - 
de astea nici să nu te-apropii - care umblă, săracele, făcute 
praf, un grup de columbience care-şi fac de cap, câteva 
franţuzoaice şi două ucrainence care erau târfe şi s-au certat cu 
peştele fiindcă nu le înapoia paşapoartele. Cât despre ţigănci, să 
nu te bagi printre ele: cele tinere cu pantaloni strânşi pe trup, 
plete slobode şi tatuaje ţin pastilele, ciocolata şi restul, şi sunt 
cele mai dure; cele mai bătrâne, nişte Rosario ţâţoase şi grase, 
cu coc şi fuste lungi, care halesc fără să crâcnească 
condamnările bărbaţilor lor - fiindcă ei trebuie să rămână în 
libertate ca să-şi întreţină familia şi vin să le aştepte cu 
Mercedes-ul când pleacă - alea sunt paşnice; dar se protejează 
unele pe altele. In afară de ţigănci între ele, puşcăriaşele sunt, 
prin firea lor, nesolidare, iar cele care se unesc în grupuri o fac 
din interes sau pentru supravieţuire, cele mai slabe căutând 
sprijinul celor mai tari. Dacă vrei un sfat, să nu-ţi faci prea multe 


legături. Caută locurile bune: bucătării, economat, care, în plus, 
îţi reduc din pedeapsă; şi să nu uiţi să foloseşti papuci la duş şi 
să eviţi să-ţi sprijini găurica de closetele comune din curte, 
fiindcă poţi lua de toate. Să nu vorbeşti de rău niciodată în gura 
mare de Camarón sau de Joaquin Sabina sau de Los Chunguitos 
sau de Miguel Bosé, să nu ceri să se schimbe canalul în timpul 
telenovelelor şi nici să nu accepţi droguri fără să ştii mai întâi 
ce-or să-ţi ceară pentru ele. Ce-ţi convine ţie, dacă nu creezi 
probleme şi faci lucrurile cum trebuie, e un an aici mâncânducţi 
dibla, ca toate celelalte, gândindu-te la familie, sau să-ţi refaci 
viaţa, sau la tunul pe care ai să-l dai când o să ieşi, sau la un 
futai: chestii una şi una. Un an jumate cel mult, cu hârţogăraia şi 
cu rapoartele de la Direcţia Penitenciarelor şi de la psihologi, şi 
de la toţi nemernicii care ne deschid uşile sau ni le închid după 
cum le-a mers digestia în ziua aia, sau după cum le placi sau nu, 
sau după ce-au tras la măsea. Aşa că ia-o cu calm, păstrează-ţi 
faţa asta cumsecade pe care-o ai, spune-le tuturor da domnule 
şi da doamnă, să nu mă freci pe mine la coaie şi hai să ne-avem 
pe bune. Mexicană. Sper să nu-ţi pese dacă te-or striga 
Mexicana. Aici toate au porecle: unora le place şi altora nu. Eu 
sunt Locotenentul O'Farrell. Şi-mi place. Poate într-o zi te las să- 
mi spui Pati. 

— Pati. 

— Ce-i? 

— Cartea e foarte meseriaşă. 

— Ţi-am spus eu. 

Stătea în continuare cu ochii închişi, cu ţigara fumegându-i în 
gură, iar soarele accentua nişte mici pete, ca nişte pistrui, pe 
care le avea pe şaua nasului. Fusese atrăgătoare şi, într-un fel, 
încă mai era. Sau poate că mai mult plăcută decât atrăgătoare 
cu adevărat, cu părul blond şi un metru şaptezeci şi opt, cu ochii 
vii care păreau că râd tot timpul, lăuntric, atunci când priveau. 
O mamă Miss Spania Cincizeci şi Nu-ştiu-cât, căsătorită cu 
O'Farrell cel cu manzanilla şi cu caii din Jerez, care apărea 
uneori în fotografiile din reviste: un bătrân ridat şi elegant, cu 
nişte butoaie de vin şi nişte capete de taur în spate, într-o casă 
cu covoare, tablouri şi mobile ticsite de ceramică şi de cărţi. 
Avea mai mulţi copii, însă Patricia era oaia neagră. O chestie cu 
droguri pe Costa del Sol, cu mafii ruseşti şi cu morţi. Unui iubit 
de-al ei cu trei sau patru nume de familie îi făcuseră de 


petrecanie ciuruindu-l, iar ea a scăpat ca prin urechile acului, cu 
două focuri care au ţinut-o o lună jumate la UCI. Teresa îi văzuse 
cicatricele la duşuri şi atunci când Patricia se dezbrăca în celulă: 
două steluțe de piele brăzdată pe spate, lângă omoplatul stâng, 
la o palmă distanţă una de alta. Semnul de ieşire al uneia din 
ele era o altă cicatrice, un pic mai mare, în faţă, sub claviculă. Al 
doilea glonţ i-l scoseseră în sala de operaţii, turtit de os. Muniţie 
blindată, fu comentariul Patriciei prima oară când Teresa 
rămase uitându-se la ea. Dacă e chiar un plumb dum-dum, nu-ţi 
pot spune. lar apoi încheie discuţia printr-o mutră tăcută şi 
amuzată, în zilele umede se resimțea din cauza celei de-a doua 
răni, la fel cum pe Teresa o durea braţul recent fracturat, pus în 
ghips. 

— Ce mai face Edmond Dantés? 

Edmond Dantes sunt eu, răspunse Teresa aproape serios, şi 
văzu cum ridurile din jurul ochilor Patriciei se accentuau, iar 
ţigara îi tremura într-un zâmbet. Şi eu, spuse ea. Şi toate astea, 
adăugă arătând curtea interioară fără să deschidă ochii. 
Inocente şi virgine şi visând o comoară care ne aşteaptă când o 
să ieşim de-aici. 

— A murit abatele Faria, comentă Teresa, uitându-se pe 
paginile deschise ale cărţii. Bietul moşneguţ. 

— Vezi şi tu. Uneori, unii trebuie s-o mierlească pentru ca 
alţii să trăiască. 

Pe lângă ele trecură nişte deţinute, făcând cei două sute 
treizeci de paşi în direcţia zidului. Erau antipatice, jumătatea de 
duzină a grupului lui Trini Sánchez, cunoscută ca Makoki III: 
brunetă şi mică, masculină, agresivă, tatuată, curat articolul 10, 
şi obişnuită a carcerei, paişpe ani pentru un schimb de lovituri 
de cuţit cu o mireasă din cauza a jumătate de gram de heroină. 
Ăstora le place omleta de cartofi prăjiţi, avertiză Patricia prima 
oară când se încrucişară cu ele pe coridorul modulului, când 
Trini spuse ceva ce Teresa nu reuşi să audă, iar celelalte râseră 
în cor, făcându-şi semne. Dar n-ai nici o grijă, Mexicană mică. N- 
au să-ţi pape decât pizda, dacă te laşi. Teresa nu se lăsase, iar 
după câteva înaintări tactice la duşuri, la toalete şi în curtea 
interioară, inclusiv o încercare de apropiere socială bazată pe 
zâmbete, ţigări şi lapte condensat, într-una din sălile de mese, 
fiecare şi-a văzut de treaba ei. Acum Makoki III şi fetele ei o 
priveau pe Teresa de la distanţă, fără să-i complice existenţa. La 


urma urmei, colega ei de celulă era Locotenentul O'Farrell. Şi pe 
chestia asta, se spunea, Mexicana era servită. 

— Pa, Locotenente. 

— Pa, ştioarfelor. 

Patricia nici nu deschisese ochii. Stătea tot cu mâinile 
încrucişate la ceafă. Celelalte râseră zgomotos, spuseră două 
grosolănii voioase şi continuară să străbată curtea interioară. 
Teresa le privi cum se îndepărtau, iar apoi se uită la colega ei. 
Nu-i luase prea mult timp să-şi dea seama că Patricia O'Farrell 
se bucura de unele privilegii printre deţinute: manevra bani care 
depăşeau valoarea legală a sumei disponibile, primea lucruri din 
afară, şi acolo acest fapt permitea să ţină balanţa înclinată în 
favoarea ei. Până şi supraveghetoarele, boquis, o tratau cu mai 
multă atenţie decât pe restul. Însă, în plus, era în ea o anumită 
autoritate care nu avea nimic de-a face cu asta. Pe de-o parte, 
fetiţa avea cultură, ceea ce marca o diferenţă importantă, într- 
un loc unde foarte puţine deţinute aveau mai mult de studiile 
primare. Se exprima bine, citea cărţi, cunoştea oameni de un 
anumit nivel, şi nu era de mirare că deţinutele apelau la ea să le 
ajute să-şi întocmească cererile pentru permisii, grade, recursuri 
şi alte documente oficiale tipice pentru avocatul pe care nici nu-l 
aveau - cei primiţi din oficiu o tuleau atunci când condamnarea 
era fermă, iar unii dintre ei chiar înainte - şi nici nu-l puteau 
plăti. De asemenea, obținea droguri, de la pastile de toate 
culorile la zăpadă şi ciocolată, şi niciodată nu-i lipsea foiţa 
pentru ca tovarăşele să-şi facă o ţigară garnisită pe cinste, în 
plus, nu era dintre cele care se lăsau călcate în picioare. Se 
povestea că, recent intrată la El Puerto, o puşcăriaşă veterană 
încercase s-o deranjeze, că O'Farrell suportase provocarea fără 
să deschidă gura şi că, în dimineaţa următoare, goale la duşuri, 
i-o luă înainte japiţei aceleia punându-i în gât o ţepuşă făcută 
din bastonaşul de la cadrul unui extinctor. Să nu mai faci asta, 
drăguță, au fost cuvintele, privindu-se de foarte aproape, cu apa 
duşurilor căzând peste ele şi cu celelalte deţinute bulucindu-se 
ca la televizor, deşi mai apoi toate s-au jurat pe morţii lor cei 
mai proaspeți, adică mulés, că nu văzuseră nimic. lar 
provocatoarea, o Kie cu faimă de dură care era poreclită 
Valenciana, fusese cu totul de acord în această privinţă. 

Locotenentul O'Farrell. Teresa constată că Patricia 
deschisese ochii şi se uita la ea, şi îşi îndepărtă încet privirea, 


pentru ca cealaltă să nu-i pătrundă gândurile. Adesea, cele mai 
tinere şi mai neajutorate cumpărau protecţia unei Kie respectate 
sau periculoase - ceea ce însemna cam acelaşi lucru - în 
schimbul unor favoruri care, în acea izolare lipsită de bărbaţi, le 
includeau pe cele evidente. Patricia nu le propusese niciodată 
nimic în acest sens; însă, uneori, Teresa o surprindea 
observând-o în acel mod fix şi un pic reflexiv, ca şi cum în 
realitate se uita la ea, dar se gândea la altceva. Se simţise 
privită astfel când sosise la El Puerto, zgomot de zăvoare şi de 
ivăre şi de uşi, clang, clang, ecou de paşi şi vocea impersonală a 
supraveghetoarelor, şi mirosul acela de femei închise, haine 
murdare ca naiba, saltele prost aerisite, mâncare râncedă, 
sudoare şi leşie, în timp ce se dezbrăca în primele nopţi, sau 
atunci când se aşeza pe closet ca să-şi facă nevoile, foarte 
irascibilă la început din cauza acelei lipse de intimitate, până 
când se obişnui, cu chiloţii şi jeanşii până la glezne, iar Patricia o 
privea din pat fără să spună nimic, ţinându-şi pe burtă, cu faţa 
în jos, cartea pe care o citea - avea o etajeră plină - studiind-o 
tot timpul din cap până-n picioare, zile întregi, săptămâni 
întregi, şi încă o mai privea din când în când, ca acum, când 
deschisese ochii şi o privea după ce trecuseră prin preajmă 
fetele lui Trini Sânchez, alias Makoki III. 

Se întoarse la carte. Pe Edmond Dantes tocmai îl aruncaseră 
peste un țărm abrupt, într-un sac, cu o ghiulea de tun legată de 
picioare ca lest, crezând că aveau de-a face cu trupul 
neînsufleţit al abatelui moşneguţ. „Cimitirul castelului If era 
marea”, citi, cu aviditate. Sper să iasă de-acolo, îşi spuse 
trecând cu repeziciune la pagina următoare şi la capitolul 
următor: „Dantes, luat prin surprindere, aproape sufocat, avu cu 
toate astea suficientă prezenţă de spirit ca să-şi ţină 
răsuflarea”... Drace. De-ar izbuti să iasă la suprafaţă şi să 
plutească, şi să se întoarcă la Marsilia ca să-şi recupereze 
corabia şi să se răzbune pe cei trei ticăloşi, camarazii lui 
spuneau că erau blestemaţii, care numai ce mi ţi l-au vândut 
într-un fel atât de parşiv. Teresa nu-şi imaginase vreodată că o 
carte absorbea atenţia până-ntr-acolo încât să-şi dorească să 
rămână liniştită şi să continue taman de unde tocmai o lăsase, 
cu un semn pus acolo, ca să nu piardă pagina. Patricia i-o 
oferise după ce îi vorbise mult despre toate acestea, Teresa 
mirându-se că o vedea tăcând atât de multă vreme, uitându-se 


pe paginile din cărţile ei; că îşi băga toate alea în cap şi că le 
prefera telenovelelor - pe ea o încântau serialele mexicane, 
care aveau accentul din ţara ei - filmelor şi concursurilor, pe 
care celelalte deţinute se călcau în picioare ca să le vadă în sala 
cu televizorul. Cărţile sunt porţi care te poartă spre afară, 
spunea Patricia. Cu ele înveţi, te educi, călătoreşti, visezi, îţi 
imaginezi, trăieşti alte vieţi şi o înmulţeşti pe a ta de o mie de 
ori. Să vedem cine îţi dă mai mult pentru mai puţin, Mexicană 
mică. Şi îţi mai folosesc ca să ţii la distanţă o mulţime de lucruri 
rele: fantome, singurătăţi şi căcaturi din astea. Uneori mă întreb 
cum reuşiţi să v-o puneţi, voi care nu citiţi, însă niciodată nu i-a 
spus ar trebui să citeşti vreuna, sau uite, pe asta, ori pe 
cealaltă; a aşteptat ca Teresa să se hotărască singură, după ce 
o surprinsese de mai multe ori vârându-şi nasul printre cele 
douăzeci sau treizeci de cărţi pe care şi le reînnoia din când în 
când, exemplare din biblioteca închisorii şi altele pe care i le 
trimitea vreo rudă sau vreun prieten de-afară, ori însărcina pe o 
colegă cu permisie de gradul trei. În sfârşit, într-o bună zi Teresa 
spuse că i-ar plăcea să citească una, fiindcă niciodată n-a făcut 
aşa ceva. Avea în mână una intitulată B/ândețea nopții sau ceva 
de genul ăsta, care îi atrăgea atenţia fiindcă suna parcă într-un 
fel foarte, foarte romantic si, în plus, avea pe copertă o ilustrație 
frumoasă cu o fată elegantă şi subţire cu pălărie, foarte 
elegantă, gen anii douăzeci. Insă Patricia clătină din cap, i-o luă 
din mână şi spuse aşteaptă, toate la vremea lor, mai înainte 
trebuie să citeşti alta, care o să-ţi placă mai mult. Astfel încât a 
doua zi merseră la biblioteca închisorii şi îi cerură Marcelei 
Conejo, care ocupa acest post - Conejo îi era porecla: îi pusese 
soacrei sale leşie de marca asta în sticla de vin - cartea pe care 
Teresa o avea acum în mână. E vorba de un deţinut ca noi, 
explică Patricia când o văzu îngrijorată că trebuia să citească 
ceva aşa de gros. Şi fii atentă: colecţia Sepan Cuântos, Editura 
Porrúa, Mexic. A venit de-acolo, ca şi tine. Sunteţi predestinaţi 
unul altuia. Era o mică ceartă în fundul curţii interioare. 
Arăboaice şi ţigănci tinere la harţă, mardindu-se după pofta 
inimii. De acolo se putea vedea o fereastră cu gratii de la 
modulul bărbaţilor, unde deţinuţii de sex masculin obişnuiau să 
schimbe mesaje, prin strigăte şi semne, cu prietenele sau cu 
partenerele lor. Nu puţine idile de închisoare se urzeau în colţul 
acela - un puşcăriaş care făcea lucrări de zidărie a reuşit să o 


lase borţoasă pe o deţinută în cele trei minute cât au întârziat 
gardienii până ce i-au descoperit - iar locul era frecventat de 
femeile cu interese de cealaltă parte a zidului şi a reţelei de 
sârmă ghimpată. Acum, trei sau patru puşcăriaşe se ciondăneau 
şi se încăierau, foarte clonţoase, din gelozie sau fiindcă îşi 
disputau poziţia cea mai bună din observatorul improvizat, în 
timp ce gardianul civil din ghereta de sus se apleca peste zid ca 
să arunce o privire. Teresa constatase că, în închisoare, 
prăpăditele aveau mai mult sânge-n vine decât unii bărbaţi. 
Umblau machiate, se aranjau cu colegele lor care erau coafeze 
şi adorau să-şi etaleze bijuteriile, mai ales cele care se duceau 
la slujbă duminica - Teresa, fără a reflecta asupra acestui fapt, 
încetase să o mai facă după moartea lui Santiago Fisterra - şi 
cele care aveau posturi în bucătării sau în zone unde era posibil 
vreun contact cu bărbaţii. Asta crea, de asemenea, prilejuri de 
gelozii, de bătăi şi de reglări de conturi. Văzuse femei trăgând 
cotonogeli incredibile altor femei pentru o ceartă, pentru o 
ţigară, pentru un dumicat de omletă franceză - ouăle nu erau 
incluse în meniu, şi se puteau înjunghia pentru aşa ceva - 
pentru o vorbă de ocară sau pentru un ce s-a-ntâmplat, cu 
pumni adevăraţi şi cu şuturi după care victima sângera pe nas şi 
pe urechi. De asemenea, furturile de droguri sau de mâncare 
erau motiv de gâlceavă: cutii de conserve, zăpadă sau pastile 
sustrase din celule la ora micului dejun, când acestea rămâneau 
deschise. Sau încălcarea legilor nescrise ce reglementau viaţa 
de acolo. Cu o lună în urmă, o turnătoare care spăla ghereta 
supraveghetoarelor şi profita ca să ciripească puţin despre 
colege, îşi atrăsese o cotonogeală de moarte în buda din curtea 
interioară, când intrase să se pişe: patru deţinute ocupându-se 
şi celelalte blocând uşa, iar apoi toate, surde şi oarbe şi mute, şi 
turnătoriţa încă se mai afla în spitalul închisorii, cu mandibula 
prinsă în sârme şi cu mai multe coaste rupte. 

Gâlceavă continua în fundul curţii interioare, în spatele 
gratiilor, indivizii din modulul bărbaţilor le încurajau pe 
adversare, iar şefa de serviciu cu alte două gardiene traversau 
curtea în alergare, pentru a rezolva chestiunea. După ce le 
aruncă o privire distrată, Teresa se întoarse la Edmond Dantés, 
de care era îndrăgostită până peste urechi. Şi în timp ce dădea 
paginile - fugarul tocmai fusese salvat din mare de nişte pescari 
- simţea fixaţi asupra ei ochii Patriciei O'Farrell, privind-o la fel 


ca şi cealaltă femeie, pe care de atâtea ori o surprinsese 
pândind-o dintre umbre şi din oglinzi. 


O trezi ploaia din geam şi deschise ochii îngrozită în zorii 
cenuşii, deoarece credea că se află înapoi pe mare, lângă stânca 
lui León, în centrul unei sfere negre, scufundându-se în adâncuri 
precum Edmond Dantés în linţoliul abatelui Faria. După stânca şi 
după impact şi după noapte, zilele ce au urmat după trezirea ei 
într-un spital, cu un braţ imobilizat în atele până la umăr, cu 
trupul plin de contuzii şi de julituri, îşi reconstituise încetul cu 
încetul - comentarii ale medicilor şi infirmierelor, vizita a doi 
poliţişti şi a unei asistente sociale, f/lash-ul unei fotografii, 
degetele mânjite de cerneală după o luare de amprente digitale 
- amănuntele celor petrecute. Totuşi, ori de câte ori cineva 
rostea numele lui Santiago Fisterra, mintea i se golea, în tot acel 
timp, sedativele şi propria ei stare de spirit o menţinuseră într-o 
aţipeală ce respingea orice reflecţie. Nici o clipă, în intervalul 
primelor patru sau cinci zile, nu voi să se gândească la Santiago; 
iar când amintirea îi dădea năvală în minte, o îndepărta 
adâncindu-se în acea picoteală care, în mare măsură, era 
voluntară, încă nu, murmura în sinea ei. Mai degrabă încă nu. 
Până când, într-o dimineaţă, când deschise ochii, îl văzu pe 
Oscar Lobato, ziaristul de la Diario de Cădiz care era prieten cu 
Santiago. Şi lângă uşă, în picioare şi rezemat de perete, un alt 
bărbat, al cărui chip îi părea vag cunoscut. Chiar atunci, pe când 
acesta din urmă asculta fără să rostească o vorbă - la început îl 
luase drept poliţist - ea acceptă din gura lui Lobato ceea ce 
oarecum ştia deja, sau ghicea: că în acea noapte Phantom-ul se 
izbise la cincizeci de noduri de stânca, făcându-se zob, şi că 
Santiago murise pe loc, în timp ce Teresa fusese aruncată 
printre fragmentele şalupei, rupându-şi braţul drept când se 
lovise de suprafaţa apei şi scufundându-se cinci metri, până la 
fund. 

Cum am ieşit? voi ea să ştie. lar glasul îi suna straniu, ca şi 
cum n-ar mai fi fost al ei. Lobato zâmbea într-un fel care îi 
îndulcea mult trăsăturile înăsprite, semnele de pe faţă şi 
expresia vie a ochilor când şi-i îndreptă spre bărbatul care 
stătea rezemat de perete fără să deschidă gura, privind-o pe 


Teresa curios şi aproape timid, de parcă n-ar fi cutezat să se 
apropie. 

— Te-a scos el. 

Atunci Lobato îi povesti ce se întâmplase după ce ea îşi 
pierduse cunoştinţa. Că după ciocnire a plutit un moment 
înainte de a se scufunda, iluminată de reflectorul pe care 
elicopterul îl reaprinsese. Că pilotul i-a trecut comanda colegului 
său pentru a plonja în mare de la trei metri înălţime, iar în apă 
şi-a scos casca şi vesta auto-gonflabilă pentru a înota până la 
fund, unde ea se îneca. Apoi a adus-o la suprafaţă, prin spuma 
ridicată de palele rotorului, şi de acolo pe plajă, în timp ce HJ-ul 
căuta ce mai rămăsese din Santiago Fisterra - cele mai mari 
bucăţi din Phantom nu atingeau patru palme - iar luminile unei 
ambulanţe se apropiau pe şosea. Şi, în vreme ce Lobato 
povestea toate aceste lucruri, Teresa privea chipul bărbatului 
rezemat de perete, care continua să stea acolo fără să 
rostească o vorbă sau să confirme sau să facă ceva, ca şi cum 
ceea ce povestea ziaristul i s-ar fi întâmplat altcuiva. Şi în cele 
din urmă îl recunoscu pe unul dintre poliţiştii de frontieră pe 
care îi văzuse în taverna lui Kuki, în acea seară când 
contrabandiştii din Gibraltar sărbătoreau o zi de naştere. A vrut 
să vină cu mine ca să-ţi vadă faţa, explică Lobato. lar ea privea 
la rândul ei faţa celuilalt, pilotul de pe elicopterul Poliţiei de 
Frontieră care îl omorâse pe Santiago şi o salvase pe ea. 
Gândindu-se: o să fie nevoie să mi-l amintesc pe omul ăsta mai 
târziu, când o să trebuiască să mă hotărăsc, când am să mai 
dau peste el, trebuie să încerc să-l omor la rândul meu, dacă 
pot, ori să spun facem pace, parşivule, să ridic din umeri şi la 
bună vedere. In cele din urmă întrebă de Santiago, ce se 
întâmplase cu trupul lui; cel de lângă perete se uită în altă 
parte, iar Lobato îşi strâmbă gura cu necaz când îi spuse că 
sicriul se îndrepta spre O Grove, satul lui galician. Un băiat 
cumsecade, adăugă, cu o expresie de circumstanţă, iar Teresa 
se gândi că poate era sincer, că stătuse de vorbă şi că băuse cu 
el, şi că poate îl aprecia într-adevăr. Atunci începu să plângă 
încetişor, pentru că se gândea într-adevăr la Santiago mort şi îi 
vedea chipul nemişcat, cu ochii închişi, ca atunci când dormea 
cu faţa lipită de umărul ei. Şi îşi zise: ce-am să fac acum cu 
corăbioara aia afurisită care a rămas pe masă în casa de la 
Palmones, neterminată, şi n-are s-o mai termine nimeni. Şi ştiu 


că era singură pentru a doua oară şi că, într-un fel, era pentru 
totdeauna. 


— O'Farrell a fost cea care i-a schimbat viaţa cu adevărat, 
îmi repetă Maria Tejada. 

Işi petrecuse ultimele patruzeci şi cinci de minute 
povestindu-mi de ce şi cum. In cele din urmă se duse în 
bucătărie, se întoarse cu două pahare cu infuzie de plante şi bău 
unul în timp ce eu îmi revizuiam notițele şi digeram istoria. 
Vechea asistentă socială a închisorii El Puerto de Santa Maria 
era o femeie rotofeie, dezgheţată, cu părul lung şi plin de fire 
albe pe care nu şi-l vopsea, cu o privire amabilă şi o gură fermă. 
Purta ochelari rotunzi cu montură metalică şi inele de aur pe 
mai multe degete: cel puţin zece, am numărat. De asemenea, 
am socotit că avea vreo şaizeci de ani. Treizeci şi cinci lucrase 
pentru Direcţia Penitenciarelor în regiunile Câdiz şi Mâlaga. Nu 
mi-a fost uşor s-o găsesc, fiindcă ieşise la pensie recent; însă 
Oscar Lobato a aflat unde locuia. Mi le amintesc bine pe 
amândouă, mi-a spus ea atunci când i-am expus problema la 
telefon. Veniţi la Granada şi o să stăm de vorbă. M-a primit în 
trening şi papuci de casă, pe terasa apartamentului ei din 
Albaicin, având tot oraşul şi lunca râului Genil într-o parte, iar în 
cealaltă Alhambra ridicându-se printre copaci, în auriu şi ocru, 
sub soarele dimineţii. O casă cu multă lumină şi cu pisici 
pretutindeni: pe sofa, în hol, pe terasă. Cel puţin o jumătate de 
duzină de pisici vii - mirosea ca dracu', în ciuda ferestrelor 
deschise - şi încă vreo douăzeci în tablouri, în bibelouri de 
porțelan, în figurine din lemn. Avea chiar covoare şi perne 
brodate cu pisici, iar printre rufele scoase la uscat pe terasă 
atârna o faţă de masă cu motanul Sylvester. lar în timp ce eu 
îmi reciteam notițele şi savuram infuzia, un pisoiaş tigrat mă 
observa din înaltul comodei, ca şi cum m-ar fi cunoscut dinainte, 
iar un altul, gras şi cenuşiu, se apropia pe covor cu mişcări de 
vânător, ca şi cum şireturile pantofilor mei ar fi constituit o 
pradă legitimă. Restul erau împrăştiaţi prin casă în diverse 
posturi şi atitudini. Detest lighioanele astea, prea tăcute şi prea 
inteligente pentru gustul meu - nimic nu se compară cu 
loialitatea stupidă a unui câine tălâmb - dar mi-am luat inima-n 
dinţi. Munca e muncă. 


— O'Farrell a făcut-o să vadă lucruri din ea însăşi - spunea 
amfitrioana mea - despre care nici nu-şi închipuia că există. Şi 
asta a început să o educe olecuţă, nu?... In felul ei. 

Avea pe masa de joc o mulţime de caiete unde-şi tot notase, 
de-a lungul anilor, incidentele din munca ei. Le-am revăzut 
înainte să sosiți dumneavoastră, mi-a spus. Ca să le 
împrospătez. Apoi mi-a arătat câteva pagini scrise cu o 
caligrafie rotundă şi înghesuită: fişe individuale, date, vizite, 
interviuri. Unele paragrafe erau subliniate. Urmărire, mi-a 
explicat. Treaba mea era să le evaluez gradul de integrare, să le 
ajut să-şi caute ceva pentru mai târziu. Acolo înăuntru există 
femei care-şi petrec toată ziulica cu braţele încrucişate, şi femei 
care vor să facă ceva. Eu le înlesneam mijloacele. Teresa 
Mendoza Châvez şi Patricia O'Farrell Meca. Clasificate ca FDUS: 
fişier pentru deţinute cu urmărire specială. La vremea lor, au 
făcut să se vorbească mult, astea două. 

— Au fost amante? 

Îşi închise caietele, aruncându-mi o privire lungă, estimativă. 
Fără îndoială, cântărea dacă acea întrebare corespundea unei 
curiozităţi bolnave sau unui interes profesional. 

— Nu ştiu, răspunse în cele din urmă. Intre fete se zvonea, 
desigur. Dar lucrurile astea se zvonesc mereu. O'Farrell era 
bisexuală. Asta în orice caz, nu-i aşa?... Şi adevărul e că 
întreţinuse relaţii cu câteva deţinute înainte de sosirea lui 
Mendoza; însă, în ce le priveşte pe ele două, nu vă pot spune 
nimic sigur. 

După ce-mi morfolise şireturile de la pantofi, motanul gras şi 
cenuşiu mi se freca de pantaloni, umplându-i de păr pisicesc. 
Am muşcat capătul pixului, cu stoicism. 

— Cât timp au petrecut împreună? 

— Un an colege de celulă, iar apoi au ieşit la câteva luni 
diferenţă... Am avut ocazia să stau de vorbă cu amândouă: 
tăcută şi aproape timidă Mendoza, foarte respectuoasă, foarte 
prudentă, cu accentul acela mexican care o făcea să pară atât 
de blândă şi de corectă... Cine-ar fi zis, mai târziu, nu-i aşa? 
O'Farrell era la polul opus: amorală, dezinhibată, mereu cu o 
atitudine superioară şi frivolă. Cu multă experienţă. O 
aristocrată stricată care catadicsea să stea de vorbă cu poporul. 
Ştia să utilizeze banul, ceea ce în închisoare contează mult. Un 
comportament ireproşabil. Nici o sancţiune în cei trei ani şi 


jumătate pe care i-a petrecut înăuntru, fiţi atent, deşi cumpăra 
şi consuma stupefiante... Vă spun eu că era prea isteaţă ca să-şi 
caute probleme. Părea să considere şederea în închisoare ca pe 
o vacanţă inevitabilă, şi aştepta să treacă fără să-şi facă sânge 
rău. 

Motanul care se freca de pantalonii mei îşi agăţă ghearele 
într-o şosetă, aşa încât l-am îndepărtat cu un şut discret, care a 
atras o scurtă tăcere cenzorială din partea interlocutoarei mele. 
In orice caz - continuă în urma acestei pauze stingheritoare, 
chemând motanul pe genunchii ei, vino-ncoace, Anubis, 
frumosule - O'Farrell era o femeie în toată puterea cuvântului, 
cu personalitate; iar nou-venita a fost foarte influenţată de ea: 
familie bună, bani, un nume, cultură... Mulțumită colegei ei de 
celulă, Mendoza a descoperit rostul educaţiei. Asta a fost partea 
pozitivă a influenţei; i-a insuflat dorinţa de a se depăşi, de a se 
schimba. A citit, a studiat. A descoperit că nu-i nevoie să depinzi 
de un bărbat. Avea talent la matematică şi la socotit, şi a găsit 
ocazia să le dezvolte în programele de educaţie pentru deţinute, 
care pe atunci permiteau să se reducă din condamnare. Intr-un 
singur an, a absolvit un curs de matematică elementară, un altul 
de limbă şi de ortografie şi a progresat mult la engleză. A 
devenit o cititoare avidă, şi până la urmă o găseai fie cu un 
roman de Agatha Christie, fie cu o carte de călătorii sau de 
popularizare ştiinţifică. lar O'Farrell a fost cea care a îndemnat-o 
la toate astea. Avocatul lui Mendoza era un gibraltarian care a 
lăsat-o de izbelişte la puţin timp după ce a intrat în închisoare; 
şi, după cât se pare, a rămas şi cu banii, care nu ştiu dacă erau 
mulţi sau puţini. La Puerto de Santa Maria nu a avut nici un tete- 
â-tete - unele deţinute obțineau certificate false de convieţuire 
ca să fie vizitate de bărbaţi - şi nimeni n-a venit s-o vadă. Era 
complet singură. Aşa încât O'Farrell a făcut toate recursurile şi 
hârţogăraia ca să-i obţină libertatea condiţionată şi gradul al 
treilea. Dacă ar fi fost vorba de o altă persoană, toate acestea ar 
fi putut înlesni, eventual, o reintegrare. Când a fost pusă în 
libertate, Mendoza şi-ar fi putut găsi o slujbă decentă: învăţa 
repede, avea instinct, un cap limpede şi un coeficient mare de 
inteligenţă -asistenta socială îşi consulta din nou caietele - care 
depăşea clar 130. Din păcate, prietena ei O'Farrell era prea 
ticăloşită. Anumite gusturi, anumite prietenii. Ştiţi cum e - mă 
privea de parcă se îndoia că aş şti. Anumite vicii, între femei, a 


continuat ea, anumite influenţe sau relaţii sunt mai puternice 
decât între bărbaţi. Şi mai era ceea ce s-a spus: povestea cu 
cocaina pierdută şi tot restul. Cu toate că în închisoare -numitul 
Anubis torcea, în timp ce stăpâna lui îi trecea o mână pe spinare 
- mereu circulă poveşti din astea, cu sutele. Aşa că nimeni n-a 
crezut că era adevărat. Absolut nimeni, insistă ea după o tăcere 
gânditoare, mângâind în continuare motanul. Chiar şi acum, 
după nouă ani şi în ciuda a toate câte se publicaseră în această 
privinţă, asistenta socială era convinsă în continuare că, în ce 
priveşte cocaina, era vorba de o legendă. 

— Dar vedeţi şi dumneavoastră cum stau lucrurile. Mai întâi 
a fost O'Farrell cea care a schimbat-o pe Mexicană; iar mai apoi, 
după cum se spune, aceasta a pus stăpânire cu totul pe viaţa 
celeilalte. Nu-i aşa?... Să mai ai încredere în mironosiţe. 


„Cât despre mine, îl voi păstra mereu în minte pe tânărul 
soldat palid la faţă şi cu ochi strălucitori, iar când îngerul morţii 
va cobori, sunt sigur că îl voi recunoaşte în el pe Selim...” 

În ziua când împlini douăzeci şi cinci de ani - ultimul ghips de 
pe braţ îi fusese scos cu o săptămână în urmă - Teresa puse un 
semn la pagina 579 a acelei cărţi, care o fascina; niciodată, 
înainte vreme, nu se gândise că cineva s-ar fi putut proiecta atât 
de intens în ceea ce citea, astfel încât cititorul şi protagonistul 
să fie totuna. lar Pati O'Farrell avea dreptate: mai mult decât 
cinematograful sau televizorul, romanele îţi permiteau să 
trăieşti lucruri pentru care o singură viaţă nu era de-ajuns. 
Aceasta era strania magie ce o ţinea legată de volumul ale cărui 
pagini începeau să se desprindă de vechi ce erau şi pe care Pati 
puse să fie reparat după cinci zile de aşteptare nerăbdătoare din 
partea Teresei, cu lectura întreruptă la capitolul XXVII - 
„Catacombele din San Sebastian” -fiindcă, după cum spusese 
Pati, nu-i vorba numai de citit cărţi, Mexicano, ci şi de plăcerea 
fizică şi de bucuria interioară pe care ţi-o dau când le ţii în 
mână. Aşa încât, pentru a intensifica această plăcere şi această 
bucurie, Pati se duse cu cartea la atelierul de legătorie pentru 
deţinute, şi acolo ceru să fie descusute colile de hârtie pentru a 
fi recusute cu grijă, iar apoi să fie legate la loc cu carton, clei şi 
hârtie decorată pentru paginile de gardă, şi cu o frumoasă 
copertă din piele maro, cu litere aurite pe cotor, unde se putea 


citi: Alexandre Dumas; iar dedesubt: Contele de Monte Cristo. 
lar jos de tot, cu nişte litere tot aurite, dar mai micuţe, inițialele 
T. M. C. ale prenumelui şi numelor Teresei. 

— E cadoul meu de ziua ta. 

Asta îi spuse Pati O'Farrell când i-o înapoie la ora micului 
dejun, după primul apel al zilei. Cartea era foarte bine învelită, 
iar Teresa simţi acea plăcere de care colega ei îi vorbise când o 
avu din nou lângă ea, grea şi moale, cu copertele noi şi cu 
literele acelea aurite. lar Pati o privea cu coatele pe masă, cu o 
cană de cicoare în mână şi cu o ţigară aprinsă în cealaltă, 
observând-o cum se bucura. Şi îi repetă la mulţi ani, iar celelalte 
colege o cinstiră şi ele pe Teresa, data viitoare afară să fie, 
spuse una, cu un armăsar care-ţi dă bună dimineaţa în timp ce 
te scoli, iar eu să mă uit. lar mai târziu, seara, după al cincilea 
apel, în loc să coboare în sala de mese pentru cină -greţosul 
peşte pane şi fructele răscoapte dintotdeauna - Pati se înţelese 
cu supraveghetoarele pentru o mică petrecere privată în celulă, 
şi au pus casete cu cântece de Vicente Fernândez, Chavela 
Vargas şi Paquita la del Barrio, toate de la mama lor, foarte 
tapene, iar după ce crăpă uşa Pati scoase o sticlă de tequila de 
care făcuse rost cine ştie cum, un Don Julio autentic, pe care 
vreo supraveghetoare o băgase pe şest, mai întâi plata de cinci 
ori a lozului de introducere, şi o dughiră pe ascuns, savurând ce 
criminală era, în tovărăşia câtorva colege care se lipiră la chef 
aşezându-se pe pat şi pe scaun şi chiar pe budă, precum 
Carmela, o coşcogeamite ţigancă mai bătrână, de meserie hoaţă 
de buzunare, care făcea curăţenie pentru Pati şi îi spăla 
cearşafurile - şi hainele Teresei câtă vreme avusese mâna în 
ghips - drept pentru care Locotenentul O'Farrell îi vărsa lunar 
mici sume în sold. Le însoțeau Conejo, bibliotecara otrăvitoare, 
Charito, ciorditoarea de buzunare, care era acolo pentru că 
dăduse cu jula la serbarea Sfintei Fecioare şi la cea din aprilie şi 
la care-or mai fi fost, şi Pepa Trueno, alias Labă-neagră, care-şi 
atacase soţul cu un cuţit de tăiat şuncă din barul pe care îl 
ţineau împreună pe drumul N-IV, şi povestea, umflându-se în 
pene, că pe ea divorţul o costase douăzeci de ani şi o zi, dar nici 
un sfant. Teresa îşi puse semanarul de argint la mâna dreaptă 
pentru a etala o încheietură nouă, iar inelele îi răsunau vesele la 
fiecare înghiţitură. Cheful dură până la apelul de la ora 
unsprezece. Au fost şi parchis, care este jocul de pârnaie prin 


excelenţă, şi cutii de conserve şi pastile pentru a-şi anima 
fofoloanca - după cum spunea foarte plastic Carmela printre 
râsete de balabustă casnică - şi ţigări dintr-o porţie de haşiş 
destul de groasă transformată în fum, glume şi râsete, în timp 
ce Teresa se gândea trebuie să vedem cum e cu Spania şi cu 
Europa astea naşpa, cu regulamentele şi cu istoriile lor, şi cum 
se uită peste umăr la noi, mexicani corupți, imposibil să faci rost 
aici de nişte berici - garimbas numeau colegele ei berile - şi vezi 
cum e... De pastile şi de ciocolată şi de o sticlă din când în când, 
de asta nu duc lipsă niciuna dacă vorbesc cu supraveghetoarea 
care trebuie şi au cu ce să plătească. 

lar Pati O'Farrell avea. Prezida petrecerea Teresei un pic 
retrasă, urmărind-o necontenit prin fum, cu un zâmbet pe buze 
şi în priviri, cu un aer vagabond, distantă ca şi cum nu avea 
nimic de-a face, aidoma unei mămici care îşi ducea fetiţa la o 
petrecere de ziua de naştere, cu hamburgeri, prieteni de 
aceeaşi vârstă şi măscărici, în timp ce Vicente Fernândez cânta 
despre femei şi trădări, vocea spartă a Chavelei vărsa alcool 
printre Împuşcături pe duşumele de cârciumi, iar Paquita la del 
Barrio o zbiera pe aceea care zicea ca un câine, /fără un 
reproş, /mereu aruncată la picioarele tale, /zi şi noapte. Teresa 
se simţea legănată de nostalgia muzicii şi a accentelor din ţara 
ei, din care, ca să fie completă , nu mai lipseau decât nişte 
chirrines şi nişte Pacifico la jumătate, buimăcită de haşişul care 
îi ardea între degete, dă-l mai departe ca să fim egale, surioară, 
mai rele am fumat eu, că să sparg lemne mă pricep olecuţă. 
Pentru cei douăşcinci de anişori, puicuţo, toasta Carmela 
tiganca. lar când, la casetofon, Paquita o începu pe aia cu de 
trei ori te-am înşelat, şi ajunse la refren, toate îi ţinură isonul, 
deja foarte ameţite, chestia cu prima oară din curaj, a doua din 
capriciu, a treia din plăcere -de trei ori te-am înşelat, fecior de 
curvă, nuanţa cât o ţinea gura Pepa Trueno, fără îndoială în 
cinstea răposatului ei. Continuară aşa până când una dintre 
supraveghetoare veni îmbufnată să le spună că petrecerea s-a 
terminat; însă petrecerea continuă la fel şi mai târziu, după ce 
gratiile şi uşile se  închiseseră, ele două singure, în 
semiîntunericul din celulă, cu lampa cu braţ flexibil aşezată pe 
jos lângă chiuvetă, cu imaginile, printre umbre, ale decupajelor 
din reviste - actori de film, cântăreţi, peisaje, o hartă turistică a 
Mexicului - decorând peretele vopsit în verde şi cu mica 


fereastră cu perdeluţe cusute de Charito ciorditoarea, care avea 
o mână foarte bună, când Pati scoase o a doua sticlă de tequila 
şi o punguţă de sub pat şi spuse astea-s pentru noi, Mexicano, 
că cine-mparte parte-şi face. Şi cu Vicente Fernândez cântând 
foarte semeţ şi pentru a nu ştiu câta oară Femei divine, şi cu 
Chavela beată avertizând să nu mă ameninţi, să nu mă 
ameninţi, îşi trecură sticla gură de la gură şi făcură nişte 
şerpişori albi pe copertele unei cărţi care se numea Gheparaul; 
iar apoi Teresa, cu nasul prăfuit după ultima priză, spuse e 
criminal şi mulţumesc pentru aniversare, Locotenente, în viaţa 
mea n-am mai etcetera. Pati tăgădui, nedând nici o importanţă, 
şi, ca şi cum s-ar fî gândit la altceva, spuse acum am să mă 
masturbez puţin dacă n-ai nimic împotrivă, Mexicană mică, şi se 
trânti pe pat cu faţa-n sus, scoţându-şi papucii şi fusta pe care o 
purta, o fustă largă şi închisă la culoare, foarte frumoasă, care îi 
venea bine, păstrându-şi numai bluza. lar Teresa rămase un pic 
fistăcită cu sticla de Don Julio în mână, fără să ştie ce să facă şi 
încotro să se uite, până când cealaltă spuse ai putea să mă 
ajuţi, fata mea, fiindcă chestiile astea merg mai bine în două. 
Atunci Teresa clătină uşor din cap. Da' de unde. Ştii că chestiile 
astea nu-mi plac, şopti. Şi, cu toate că Pati nu insistă, ea se 
ridică încet, după câteva momente, fără să lase sticla, şi se duse 
să se aşeze pe marginea patului colegei sale, care avea 
coapsele deschise şi o mână între ele, mişcând-o uşor şi alene, 
şi făcea asta fără să-şi desprindă privirile din ochii ei, în 
penumbra verzuie a celulei. Teresa îi trecu sticla, iar cealaltă 
bău cu mână liberă şi îi înapoie tequila, continuând s-o 
privească. Apoi Teresa zâmbi şi spuse încă o dată mulţumesc 
pentru aniversare, Pati, şi pentru carte, şi pentru petrecere. lar 
Pati nu-şi dezlipea privirea de ea în timp ce-şi mişca degetele 
iscusite între coapsele goale. Atunci Teresa se aplecă spre 
prietena ei, repetă „mulţumesc” foarte în şoaptă şi o sărută uşor 
pe buze, atât şi nimic mai mult, doar câteva secunde. Şi simţi 
cum Pati îşi ţinea răsuflarea, înfiorându-se de mai multe ori sub 
gura ei cu un geamăt, cu ochii dintr-o dată larg deschişi, iar apoi 
rămânea nemişcată, continuând s-o privească. 


O trezi vocea ei înainte de ivirea zorilor. 
— E mort, Mexicano. 


Abia dacă vorbiseră despre el. Despre ei. Teresa nu era 
dintre cele care fac prea multe confidenţe. Doar câte o remarcă, 
ici şi colo, întâmplătoare. O dată cutare, altă dată nu ştiu ce. In 
realitate, evita să vorbească despre Santiago ori despre Blondul 
Dávila. Chiar să se gândească mai mult timp la unul sau la altul. 
Nici măcar nu avea fotografii - puţinele cu galicianul rămăseseră 
cine ştie pe unde - exceptând-o pe aceea cu ea şi cu Blondul 
ruptă de la mijloc: iubita unui traficant, care părea să fi plecat 
departe de tot, cu secole în urmă. Uneori, cei doi bărbaţi i se 
contopeau în minte într-unul singur, iar asta nu-i plăcea. Era de 
parcă le-ar fi fost necredincioasă amândurora în acelaşi timp. 

— Nu-i vorba de asta, răspunse. 

Stăteau pe întuneric, iar afară zorii încă nu începuseră să se 
coloreze în cenuşiu. Mai erau două sau trei ore până când cheile 
gardienei de serviciu aveau să lovească în uşi, trezind deţinutele 
pentru primul apel şi pentru ca să-şi facă toaleta înainte de a-şi 
schimba lenjeria intimă, chiloţii şi tricourile şi ciorapii trei 
sferturi, pentru a le atârna pe toate în cozile de mătură 
încastrate în perete pe post de cuiere. Teresa auzi cum colega ei 
se foia în pat. După un răstimp îşi schimbă şi ea poziţia, 
încercând să adoarmă. Foarte departe, dincolo de uşa metalică 
şi pe lungul palier al modulului, răsună un glas de femeie. Te 
iubesc, Manolo, striga, îţi spun că te iubesc. Un altul, mai 
aproape, răspunse cu o grosolănie. Şi eu îl iubesc, se alătură, 
băşcălioasă, o a treia voce. Apoi se auziră paşii unei 
supraveghetoare, şi din nou linişte. Teresa stătea cu faţa în sus, 
în cămaşa de noapte, cu ochii căscaţi în întuneric, aşteptând 
spaima ce avea să sosească, inexorabilă, punctuală la întâlnire, 
când primele raze aveau să se ivească dincolo de fereastra 
celulei şi de perdeluţele cusute de Charito ciorditoarea. 

— Aş vrea să-ţi povestesc ceva, spuse Pati. 

Apoi amuţi ca şi cum asta era tot, ori ca şi cum nu era sigură 
că ar trebui să povestească, ori poate aşteptând vreo remarcă 
din partea Teresei. Însă aceasta nu zise nimic; nici spune-mi, 
nici nu. Rămăsese nemişcată, privind în noapte. 

— Am o comoară ascunsă afară, adăugă Pati într-un târziu. 

Teresa îşi auzi propriul râs înainte de a-şi da seama că 
tocmai râdea. 

— Fir-ar, remarcă ea. Ca abatele Faria. 


— Chiar aşa - acum Pati râdea şi ea. Dar eu n-am de gând să 
mor aici... Adevăru-i că n-am de gând să mor nicăieri. 

— Ce fel de comoară? voi să ştie Teresa. 

— Ceva ce s-a pierdut şi toată lumea a căutat, şi nimeni n-a 
găsit fiindcă cei care au ascuns-o sunt morţi... Pare ca-n filme, 
nu-i aşa? 

— Nu cred că pare ca-n filme. Pare ca-n viaţă. Amândouă 
rămaseră tăcute încă o vreme. Nu sunt sigură, se gândi Teresa. 
Nu sunt cu totul convinsă că vreau să-ţi ascult confidenţele, 
Locotenente. Poate pentru că-mi eşti superioară în cunoştinţe şi- 
n inteligenţă şi-n ani şi-n toate, şi te surprind mereu privindu-mă 
în felul acela în care mă priveşti; sau poate fiindcă nu mă 
linişteşte că-ţi vine - că te uzi, spuneţi voi aici -atunci când te 
sărut. Dacă cineva e obosit, sunt lucruri pe care e mai bine să 
nu le ştie. lar în noaptea asta sunt foarte obosită, probabil 
fiindcă am băut şi am fumat şi am prizat prea mult, iar acum nu 
dorm. Şi anul ăsta sunt foarte obosită, de asemenea. Şi în viaţa 
asta, la fel. Pentru moment, cuvântul „mâine” nu există. 
Avocatul meu a venit să mă vadă numai o dată. De-atunci am 
primit de la el numai o scrisoare în care îmi spune că a investit 
lovelele în tablouri de artişti, care s-au devalorizat mult şi nu 
rămâne nici ca să-mi plătesc un coşciug dacă crap. Dar adevăru- 
i că nu-mi pasă. Singurul lucru bun, când stai aici, e că nu există 
mai mult decât există, şi asta te scuteşte să te gândeşti la ce-ai 
lăsat afară. Sau la ce te aşteaptă afară. 

— Comorile astea sunt periculoase, remarcă. 

— Sigur că sunt - Pati vorbea ca şi cum se gândea la fiecare 
cuvânt, lent, foarte în şoaptă. Chiar eu am plătit un preţ mare... 
Mi-au lipit câteva focuri, ştii tu. Pum, pum. Şi iată-mă. 

— Şi ce se-ntâmplă cu comoara aia afurisită, Locotenent Pati 
O'Faria? 

Râseră din nou amândouă în întuneric. Apoi se ivi o strălucire 
la căpătâiul patului lui Pati, care tocmai aprinsese o ţigară 

— Oricum mă duc s-o caut, spuse, când am să ies de-aici. 

— Dar tu n-ai nevoie de asta. Ai lovele. 

— Nu de-ajuns. Ce cheltuiesc aici nu-i al meu, ci al familiei 
mele - tonul ei deveni ironic când rosti cuvântul „familie”... lar 
comoara asta de care-ţi spun sunt bani adevăraţi. Mulţi. Care la 
rândul lor produc încă şi mai mult, şi mai mult, şi cu mult mai 
mult, ca la bolero. 


— Ştii pe bune unde e? 

— Bineînţeles. 

— Şi n-are stăpân?... Vreau să zic, alt stăpân în afară de tine. 

Jarul ţigării scapără o clipă. Tăcere. 

— Asta-i o întrebare bună. 

— Ba nu. Asta-i întrebarea. 

Tăcură din nou. Fiindcă vei fi ştiind tu mai multe ca mine, se 
gândea Teresa. Ai educaţie şi clasă, şi un avocat care vine să te 
vadă din când în când, şi o groază de biştari la bancă, fie şi de la 
familia ta. Dar la asta de care-mi spui mă pricep, şi chiar e 
posibil ca măcar o dată să ştiu mai multe decât ştii tu. Deşi 
etalezi două cicatrice ca nişte steluțe, un iubit în ţintirim şi o 
comoară care te aşteaptă la ieşire, tu ai privit totul de sus. Eu, 
dimpotrivă, mă uitam de jos. De aceea ştiu lucruri pe care tu nu 
le-ai văzut. Rămâneau al naibii de departe de tine, cu părul tău 
aşa de blond şi cu pielea ta aşa de albă şi cu purtarea ta de bani 
gata, ca din cartierul Chapultepec. Am văzut noroiul pe 
picioarele mele goale când eram o copiliţă, în Las Siete Gotas, 
unde beţivii băteau la uşa mamei dis-de-dimineaţă, iar eu o 
auzeam cum le deschidea. Am mai văzut şi zâmbetul lui Fierros 
Motanul. Şi stânca lui León. Am aruncat comori în mare la 
cincizeci de noduri, cu Hj-urile lipite de cur. Aşa că lasă vrăjeala. 

— La întrebarea asta e greu de răspuns, comentă Pati într-un 
târziu. Sunt oameni care au tot căutat-o, desigur. Credeau că au 
anumite drepturi... Dar de-atunci a trecut ceva vreme. Acum 
nimeni nu ştie că eu sunt la curent. 

— Şi de ce mi-ai zice mie? 

Jarul ţigării îşi înteţi de două ori strălucirea roşiatică înainte 
să sosească răspunsul. 

— Nu ştiu. Sau poate că, într-adevăr, ştiu. 

— Nu mi te-am închipuit aşa de gură-spartă. Aş putea să 
devin turnătoare şi să umblu de colo până colo trăncănind 
povestea. 

— Nu. Am petrecut ceva vreme împreună şi te-am observat. 
Nu eşti din alea. 

Din nou tăcere. De această dată mai îndelungată decât 
înainte. 

— Eşti tăcută şi loială. 

— Şi tu la fel, răspunse Teresa. 

— Nu. Eu sunt altfel. 


Teresa văzu cum se stinge jarul ţigării. Era curioasă, însă în 
acelaşi timp simţea nevoia să isprăvească acea conversaţie. 
Oricum a terminat şi o lasă baltă, se gândi. Nu vreau să-i pară 
rău mâine că a spus ceva ce nu trebuia. Ceva ce rămâne 
departe de mine, unde nu o pot urmări, în schimb, dacă 
adoarme acum, tot vom putea să tăcem, dând vina pe prizele 
trase, pe chefuială şi pe tequila. 

— Poate că într-o bună zi am să-ţi propun să recuperăm 
comoara asta, conchise Pati dintr-o dată. Tu şi cu mine, 
împreună. 

Teresa îşi ţinu răsuflarea. Nici pomeneala, îşi spuse. De-acum 
niciodată n-o să mai putem considera taifasul ăsta ca şi cum n- 
ar fi existat. Ceea ce spunem ne înlănţuie cu mult mai mult 
decât ceea ce facem sau decât ceea ce trecem sub tăcere. Răul 
cel mai rău al fiinţei omeneşti e că a inventat cuvântul. Dacă nu, 
uită-te la câini. Sunt aşa de credincioşi fiindcă nu vorbesc. 

— Şi de ce eu? 

Nu putea să tacă. Nu putea să spună da sau nu. Trebuia un 
răspuns, iar acea întrebare era singurul răspuns posibil. O auzi 
pe Pati întorcându-se spre perete înainte de a răspunde: 

— Am să-ţi spun când o veni momentul. Dac-o veni. 


8 
Pungi de-un kil 


— Există oameni al căror noroc se clădeşte pe temeiul unor 
nenorociri, conchise Eddie Álvarez. Şi ăsta a fost cazul Teresei 
Mendoza. 

Lentilele ochelarilor îi micşorau ochii circumspecţi. Mă 
costase ceva timp şi câţiva intermediari ca să-l văd aşezat în 
faţa mea; însă iată-l, vârându-şi şi scoţându-şi mereu mâinile din 
buzunarele sacoului, după ce mă salutase numai cu vârful 
degetelor. Stăteam de vorbă pe terasa hotelului Rock din 
Gibraltar, cu soarele strecurându-se prin iedera, printre palmierii 
şi printre ferigile din grădina suspendată de pe versantul Stâncii. 
Jos, de cealaltă parte a balustradei albe, se întindea golful 
Algeciras, luminos şi nedesluşit în ceața uşoară şi albastră a 
după-amiezei: feriboturi albe la capătul unor siaje rectilinii, 
coasta Africii insinuându-se dincolo de Strâmtoare, vapoarele 
ancorate îndreptându-şi prora spre răsărit. 

— Păi am înţeles că la început aţi ajutat-o în sensul acesta, 
am spus. Vreau să spun că i-aţi înlesnit unele nenorociri. 

Avocatul clipi de două ori, îşi răsuci paharul pe masă şi mă 
privi din nou. 

— Nu vorbiţi despre ce nu ştiţi - suna şi ca un reproş, şi ca 
un sfat. Eu îmi făceam meseria. Trăiesc din asta. lar pe atunci 
ea era un nimeni. Imposibil de imaginat... 

Schiţă vreo două grimase ca pentru sine, fără chef, de parcă 
cineva i-ar fi spus un banc prost, din acelea pe care nu le 
înţelegi din prima. 

— Era imposibil, a repetat. 

— Poate că v-aţi înşelat dumneavoastră. 

— Mulţi ne-am înşelat; părea să se consoleze cu acest plural. 
Deşi, în acest lanţ de erori, eu eram cel mai puţin important. 

Îşi trecu o mână prin părul ondulat, rar, pe care îl purta prea 
lung şi care îi dădea un aer mişelesc. Apoi atinse din nou 
paharul larg pe care îl avea pe masă: lichior de whisky al cărui 
aspect ciocolatiu numai apetisant nu era. 

— În viaţa asta totul se plăteşte, a spus el după ce s-a gândit 
o clipă. Ce se întâmplă este că unii plătesc mai devreme, alţii în 


timpul şi alţii după. In cazul Mexicanei, ea plătise mai devreme... 
Nu mai avea nimic de pierdut, ci totul de câştigat. Asta a făcut 
ea. 

— Se povesteşte că dumneavoastră aţi abandonat-o în 
închisoare. Fără o centimă. 

Părea cu adevărat ofensat. Deşi, la un ins cu antecedentele 
lui - avusesem grijă să le aflu - asta nu însemna absolut nimic. 

— Nu ştiu ce vi s-o fi povestit, dar e inexact. Eu pot fi la fel 
de practic ca orişicine, înţelegeţi?... E normal, în meseria mea. 
Insă nu de asta-i vorba. N-am abandonat-o. 

O dată stabilit acest fapt, mi-a expus o serie de justificări mai 
mult sau mai puţin rezonabile. Teresa Mendoza şi Santiago 
Fisterra îi încredinţaseră, e adevărat, ceva bani. Nimic ieşit din 
comun: anumite fonduri pe care el încerca să le spele în mod 
discret. Problema a fost că i-a investit pe aproape toţi în 
tablouri: peisaje, marine şi tot aşa. Câteva portrete bine 
realizate. Da. Întâmplător, a făcut-o chiar după moartea 
galicianului. lar pictorii nu erau foarte cunoscuţi. De altfel, nu-i 
cunoştea nici mă-sa; de aceea a investit în ei. Reevaluarea, ştiţi 
cum e. Însă a venit criza. A trebuit să vândă în pagubă până la 
ultima pânză şi, de asemenea, o mică cotă-parte dintr-un bar de 
pe Main Street şi alte câteva lucruri. Din toate acestea el şi-a 
dedus onorariile - existau întârzieri şi chestii neachitate - iar 
banii rămaşi i-a destinat apărării Teresei. Aceasta a presupus 
numeroase cheltuieli, fireşte. O căruţă de bani şi încă ceva pe 
deasupra. La urma urmei, ea n-a stat decât un an în închisoare. 

— Se spune, am sugerat, că asta s-a întâmplat graţie 
Patriciei O'Farrell, ai cărei avocaţi i-au făcut actele. 

Am văzut cum schiţa gestul de a-şi duce o mână la inimă, din 
nou ofensat. Işi lăsă gestul neterminat. 

— Se spun tot felul de lucruri. Adevărul e că a fost un 
moment când, ei bine - mă privea ca pe-un martor al lui lehova 
care sună la uşă. Eu aveam alte ocupaţii. Chestia cu Mexicana 
ajunsese într-un punct mort. 

— Vreţi să spuneţi că se terminaseră banii. 

— Puţinii pe care îi avea, da. Se terminaseră. 

— Şi atunci nu v-aţi mai ocupat de ea. 

— Auziţi - îmi arătă palmele ridicându-le puţin, ca şi cum 
gestul acela îi garanta spusele. Eu trăiesc din asta. Nu-mi 


puteam pierde vremea. Nu degeaba există avocaţi din oficiu, în 
plus, vă repet că era imposibil să ştiu... 

— Inţeleg. Ea n-a cerut socoteală mai târziu? 

Se cufundă în contemplarea propriului pahar aflat pe sticla 
de pe masă. Întrebarea aceea nu părea să-i stârnească amintiri 
plăcute. In cele din urmă, ridică din umeri ca răspuns şi rămase 
privindu-mă. 

— Dar mai apoi, am insistat, aţi lucrat iarăşi pentru ea. 

Işi vâri şi îşi scoase încă o dată mâinile din buzunarele 
sacoului. O sorbitură din pahar şi din nou foiala mâinilor. Poate 
că am făcut-o, recunoscu în sfârşit. Pentru o scurtă perioadă, şi 
demult. Apoi am refuzat să continuu. Sunt curat. 

Informaţiile mele erau altele, dar nu i-am spus. Când a ieşit 
din închisoare, Mexicana l-a strâns de boaşe, după care l-a 
azvârlit când nu i-a mai fost de folos. Erau cuvintele comisarului- 
şef din Torremolinos, Pepe Cabrera. Pe netrebnicul ăla Mendoza 
l-a făcut să cace toţi bănuţii. Până la ultimul. lar lui Eddie 
Alvarez expresia asta i se potrivea ca o mănuşă. [i-l imaginai 
perfect căcând bănuţi, sau orice altceva. Spune-i că vii din 
partea mea, fusese recomandarea lui Cabrera în timp ce luam 
masa în portul sportiv din Benalmâdena. Rahatul ăla îmi 
datorează multe şi n-o să poată refuza. Povestea aceea cu 
containerul de la Londra şi cu englezul cu furtul de la Heathrow, 
de exemplu. Zi-i numai asta şi-o să-ţi mănânce din palmă. Ce-o 
să scoţi de la ele treaba ta. 

— Nu era ranchiunoasă, prin urmare, am conchis. 

M-a privit cu o precauţie profesională. 

— Punta Castor. 

Am presupus că socotea cam câte ştiam eu din cele 
petrecute. N-am vrut să-l dezamăgesc. 

— Faimoasa capcană. 

Acest cuvânt păru să aibă pentru el efectul unui laxativ. 

— Nu mă obosiţi; se foia neliniştit în scaunul din papură şi 
răchită, făcându-l să scârţâie. Ce ştiţi dumneavoastră despre 
capcane?... Cuvântul acesta este excesiv. 

— De asta mă aflu aici. Ca să-mi povestiţi. 

— Acum e totuna, răspunse el, apucând paharul. În legătură 
cu Punta Castor, Teresa ştia că eu n-am avut nimic de-a face cu 
ce urzeau Cañabota şi sergentul acela de la Garda Civilă. Apoi, 
ea şi-a asumat timpul şi deranjul să cerceteze totul. lar când mi- 


a venit rândul... Ei bine. Am demonstrat că eu mă aflam doar în 
trecere. O dovadă că am reuşit e că sunt încă în viaţă. 

Rămase gânditor, făcând să zăngăne gheaţa din pahar. Bău. 

— In ciuda banilor de pe tablouri, a celor petrecute la Punta 
Castor şi a tuturor celorlalte -insistă el, şi părea surprins - sunt 
în continuare în viaţă. 

Sorbi din nou. De două ori. Pe cât se pare, amintirile îi făceau 
sete. În realitate, spuse el, nimeni n-a fost niciodată în mod 
expres de partea lui Santiago Fisterra. Nimeni. Cahabota şi cei 
pentru care lucra voiau doar o momeală; pe cineva care să 
distragă atenţia în timp ce adevărata încărcătură se preda în alt 
loc. Aceasta era practica obişnuită: i s-a întâmplat galicianului la 
fel de bine cum i se putea întâmpla altuia. Chestiune de ghinion. 
Nu era dintre cei care vorbeau dacă erau găbiiţi. În plus, era din 
afară, umbla cum avea el chef şi nu avea prieteni sau simpatii 
prin zonă... Mai cu seamă, acelui gardian civil îi căşunase pe el. 
Aşa încât i-au pus-o în cârcă lui. 

— Şi ei. 

Făcu încă o dată scaunul să scârţâie în timp ce se uita spre 
scara terasei ca şi când Teresa Mendoza era pe punctul de a-şi 
face apariţia. Un moment de tăcere. Pipăi din nou paharul. Apoi 
îşi potrivi ochelarii şi spuse: din păcate. Tăcu din nou. Altă 
înghiţitură. Din păcate, nimeni nu-şi putea imagina că Mexicana 
avea să ajungă până unde a ajuns. 

— Dar insist pe ideea că eu n-am avut nimic de-a face. 
Dovada e... La naiba. Am spus-o deja. 

— Că sunteţi încă în viaţă. 

— Da; mă privea sfidător. Asta dovedeşte buna mea 
credinţă. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei după aceea?... Cu Cañabota şi cu 
sergentul Velasco? 

Sfidarea a durat trei secunde Se replie. Ştii la fel de bine ca 
mine, spuneau ochii lui, neîncrezători. Oricine a citit ziarele ştie. 
Dar, dacă crezi că eu sunt cel care-o să-ţi explice, atunci eşti 
isteţ. 

— Despre asta nu ştiu nimic. 

Făcu gestul de a-şi închide buzele cu un fermoar, adoptând o 
expresie răutăcioasă şi satisfăcută: aceea a omului ce rezistă în 
poziţie verticală mai mult decât alţii pe care i-a cunoscut. Am 
cerut cafea pentru mine şi încă un lichior ciocolatiu pentru el. 


Dinspre oraş şi dinspre port ajungeau sunetele amortizate de 
distanţă. Un automobil urcă pe şosea pe sub terasă, cu mult 
zgomot de la ţeava de eşapament, îndreptându-se spre înaltul 
Stâncii. Mi se păru că zăresc o femeie blondă la volan, şi un 
bărbat cu veston de marinar. j 

— In orice caz, continuă Eddie Alvarez după ce se mai gândi 

un timp, toate astea au fost mai târziu, când lucrurile s-au 
schimbat şi ea a avut ocazia să-şi plătească poliţele... Şi, auziţi, 
sunt sigur că, atunci când a ieşit de la El Puerto de Santa Maria, 
ce avea în cap era să dispară din lume. Cred că niciodată n-a 
fost ambițioasă, nici visătoare... Fac prinsoare că nici măcar nu 
era răzbunătoare. Se mărginea să rămână în viaţă, şi nimic mai 
mult. Ce se-ntâmplă e că uneori soarta, de atâtea renghiuri 
jucate, sfârşeşte prin a te băga în groapă. 
___Un grup de gibraltarieni ocupă o masă învecinată. Eddie 
Alvarez îi cunoştea şi se duse să-i salute. Asta mi-a dat ocazia 
să-l studiez de la distanţă: felul lui slugarnic de a zâmbi, de a da 
mâna, de a asculta ca unul care nu spune chiar tot ce are de zis, 
ori felul de a se purta. Un supravieţuitor, am confirmat. Soiul 
acela de ticălos care supravieţuieşte, îl descrisese un alt Eddie, 
în acest caz cu numele de familie Campallo, tot din Gibraltar, 
vechi prieten de-al meu şi editor al săptămânalului local Vox. 
Nici coaie ca să trădeze n-avea băietanul nostru, mi-a spus 
Campello când am întrebat care era relaţia avocatului cu Teresa 
Mendoza. La Punta Castor au fost Cafiabota şi gardianul. Álvarez 
s-a limitat să rămână cu banii galicianului. Însă femeii ăsteia de 
bani îi păsa o laie. Drept dovadă, l-a recuperat mai apoi pe 
individ şi l-a pus să lucreze din nou pentru ea. 

— Şi fiţi atent - Eddie Álvarez se întorcea la masa noastră. Aş 
zice că Mexicana continuă să nu fie răzbunătoare. Cu ea e mai 
degrabă.... Nu ştiu. Eventual o chestiune practică, înţelegeţi?... 
În lumea ei nu se lasă lucruri nelămurite. 

Atunci mi-a povestit ceva curios. Când au băgat-o la EI 
Puerto, a spus el, m-am dus la casa pe care o aveau ea şi 
galicianul la Palmones, ca să lichidez totul şi s-o închid. Şi ştiţi 
ce? Ea ieşise pe mare ca de atâtea alte ori, neştiind că era vorba 
de ultima. Totuşi, avea ordonat totul în sertare, fiecare lucru la 
locul lui. Chiar şi în dulapuri lucrurile erau ca pentru inspecţie. 

— Mai degrabă decât calcul înverşunat, ambiţie sau 
sentimentul răzbunării - Eddie Álvarez încuviinţa din cap, de 


parcă sertarele şi dulapurile ar fi explicat totul - eu cred că 
Teresa Mendoza a avut întotdeauna un simţ al simetriei. 


Termină de măturat pasarela din lemn, îşi umplu o jumătate 
de pahar cu tequila şi cealaltă jumătate cu suc de portocale, şi 
se duse să fumeze o ţigară în capăt, desculţă, cu picioarele 
îngropate în nisipul cald. Soarele era încă jos, iar razele lui 
diagonale umpleau plaja de umbre la fiecare urmă, făcând-o să 
semene cu un peisaj lunar. Intre dugheană şi plajă totul era 
curat şi ordonat, aşteptându-i pe vilegiaturiştii care urmau să 
înceapă a sosi în toiul dimineţii câte două şezlonguri sub fiecare 
umbrelă, aliniate cu grijă de Teresa, cu salteluţele în dungi albe 
şi albastre bine scuturate şi puse la locul lor. Era linişte, marea 
era calmă, la mal apa era tăcută, iar soarele răsărind reverbera 
cu strălucire, portocaliu şi metalic, printre siluetele în 
contralumină ale puţinilor trecători: pensionari la plimbarea de 
dimineaţă, o pereche de tineri cu un câine, un bărbat solitar 
care privea marea lângă o undiţă înfiptă în nisip. lar la capătul 
plajei şi al strălucirii, Marbella, printre pini, palmieri şi magnolii, 
cu acoperişurile vilelor şi cu turnurile sale din ciment şi sticlă 
alungindu-se în ceața uşoară şi aurită, spre est. 

Savură ţigara, desfăcută şi relipită, ca de obicei, cu un pic de 
haşiş. Lui Tony, responsabilul cu dugheana, nu-i plăcea ca ea să 
fumeze altceva decât tutun când era el prin preajmă; însă la ora 
aceea Tony încă nu sosise, iar vilegiaturiştii aveau să mai 
întârzie puţin până să ocupe plaja - erau primele zile ale 
sezonului - aşa încât putea fuma liniştită. lar acea tequila cu suc 
de portocale, sau invers, îi cădea cum nu se poate mai bine. De 
la ora opt dimineaţa - numai cafea fără zahăr, pâine cu ulei de 
măsline, un donut - tot aranja şezlonguri, măturând prin chioşc, 
aşezând scaune şi mese, şi o aştepta o zi de muncă aidoma cu 
cea trecută şi cu următoarea: pahare murdare în spatele 
vitrinei, iar pe tejghea şi pe mese limo-nade, orjad, cafea cu 
gheaţă, Cuba Libre, apă minerală, buimăcită şi cu tricoul îmbibat 
de sudoare, sub umbrarul din frunze de palmier prin care se 
strecurau razele soarelui: o umezeală sufocantă, care îi amintea 
de verile la Altata, însă cu mai multă lume şi cu mai mult miros 
de cremă de bronzat. Atentă, în plus, la impertinenţele clienţilor: 
am cerut fără gheaţă, auziţi, auzi, am cerut cu lămâie şi cu 


gheaţă, nu-mi spune că n-ai Fanta, mi-aţi pus cu sifon şi eu am 
cerut fără sifon. Hait! Acei sezonişti spanioli sau americani, cu 
pantalonii lor înfloraţi şi cu pielea înroşită şi unsuroasă, cu 
ochelarii lor de soare, cu copiii lor ultrazgomotoşi şi cu cărnurile 
lor plesnind de slipi, tricouri şi costume de baie, se dovedeau a 
fi mai răi, mai egoişti şi mai nepoliticoşi decât aceia care 
frecventau cluburile de rendez-vous ale lui Dris Larbi. lar Teresa 
îşi petrecea printre ei douăsprezece ore pe zi, de colo până colo, 
fără să aibă timp să stea jos zece minute, cu vechea fractură de 
la mână resimţindu-se de greutatea tăvii cu băuturi, cu părul în 
două codițe şi cu o basma în jurul frunţii, ca să nu-i cadă 
picăturile de sudoare în ochi. Mereu cu privirea suspicioasă a lui 
Tony aţintită în ceafă. 

Dar nu era chiar rău de tot, acolo. Intervalul acela din timpul 
dimineţii, când termina de aranjat chioşcul şi şezlongurile şi 
rămânea liniştită dinaintea plajei şi a mării, aşteptând în pace. 
Sau noaptea, când se plimba pe țărm îndreptându-se spre 
modesta ei pensiune din partea veche a Marbellei, la fel cum 
odinioară - cu secole în urmă - făcea la Melilla, când se închidea 
Yamila. Cel mai greu îi fusese să se obişnuiască, la ieşirea de la 
El Puerto de Santa Maria, cu agitația vieţii de-afară, zgomotele, 
traficul, lumea îngrămădită pe plaje, muzica asurzitoare din 
baruri şi discoteci, mulţimea care înţesa coasta de la 
Torremolinos la Sotogrande. După un an şi jumătate de rutină şi 
de ordine strictă, Teresa îşi formase unele deprinderi care, după 
trei luni de libertate, încă o făceau să se simtă mai stingherită 
acolo decât în spatele gratiilor. In închisoare se istoriseau 
poveşti despre puşcăriaşi cu condamnări lungi care, când 
ieşeau, încercau să se întoarcă la ceea ce pentru ei devenise 
singurul cămin posibil. Teresa nu crezuse niciodată în aşa ceva, 
până când într-o zi, în vreme ce fuma aşezată în acelaşi loc 
unde stătea acum, simţi dintr-o dată nostalgia ordinii şi a 
rutinei, a liniştii pe care o lăsase dincolo de gratii, închisoarea 
nu-i un cămin decât pentru nenorociţi, spusese Pati odată. 
Pentru cei lipsiţi de vise. Abatele Faria - Teresa terminase 
Contele de Monte Cristo şi multe alte cărţi, şi continua să 
cumpere romane care se tot îngrămădeau în camera ei din 
pensiune - nu era din aceia care consideră închisoarea un 
cămin. Dimpotrivă, bătrânul prizonier năzuia să iasă pentru a-şi 
recăpăta viaţa ce-i fusese furată. Ca şi Edmond Dantes, numai 


că prea târziu. După ce se gândise mult la asta, Teresa ajunsese 
la concluzia că acea comoară a celor doi era doar un pretext 
pentru a se menţine în viaţă, pentru a visa că vor scăpa, pentru 
a se simţi liberi în ciuda zăvoarelor şi a zidurilor din castelul If. În 
cazul  Locotenentului O'Farrell, povestea tunului de coca 
pierdută era şi ea, în felul ei, un fel de a-şi păstra libertatea. 
Poate că de aceea Teresa nu o crezuse niciodată pe deplin. Cât 
despre închisoare ca un cămin pentru nenorociţi, poate că era 
adevărat. De aceea îşi simţea nostalgiile de închisoare, atunci 
când îi veneau, prea legate de remuşcare; ca păcatele acelea 
care, pe măsură ce le vindeci, veneau atunci când prin minte îi 
treceau anumite lucruri. Şi totuşi, la El Puerto totul era simplu, 
întrucât cuvintele  „libertate” şi „mâine” erau doar ceva 
neconcret, care aştepta la capătul calendarului. Acum, în 
schimb, trăia în sfârşit printre acele file cu date îndepărtate 
care, cu luni în urmă, nu însemnau decât nişte numere pe un 
perete şi care, pe neaşteptate, se preschimbau în zile de câte 
douăzeci şi patru de ore şi în dimineţi cenușii ce continuau să o 
găsească veghind. 

Ei, şi-acum? Se întrebă când văzu strada în faţa ei, în afara 
zidurilor închisorii. Răspunsul i-l înlesni Pati O'Farrell, 
recomandând-o unor prieteni care aveau chioşcuri pe plajele din 
Marbella. N-o să-ţi pună întrebări şi n-o să te exploateze prea 
mult, îi spuse. Nici n-au să ţi-o pună dacă nu te laşi. Munca 
aceea făcea posibilă libertatea condiţionată a Teresei - avea 
mai mult de un an pentru a-şi achita datoria faţă de Justiţie - cu 
unica limitare de a putea fi localizată şi de a se prezenta, o zi pe 
săptămână, la comisariatul local. De asemenea, îi asigura 
suficient cât să-şi plătească o cameră la pensiunea de pe strada 
San Lázaro, cărţile, mâncarea, ceva haine, tutunul şi porţioarele 
de ciocolată marocană - să-şi permită câteva prize era acum 
peste puterile ei - ca să-şi învioreze ţigările Bisonte pe care le 
fuma în momentele de linişte, uneori cu un pahar în mână, în 
singurătatea camerei, sau pe plajă, ca acum. 

Un pescăruş cobori planând până aproape de țărm, la pândă, 
atinse apa şi se îndepărtă spre largul mării fără să fi obţinut nici 
o pradă. Lua-te-ar naiba, se gândi Teresa în timp ce aspira 
fumul, văzându-l cum se duce. Ştioarfă nenorocită cu aripi. Îi 
plăcuseră pescăruşii cu ceva vreme în urmă; îi considera 
romantici, până când începu să-i cunoască, umblând în sus şi-n 


jos cu Phantom-ul prin Strâmtoare, şi mai ales într-o zi, la 
început, când avură o avarie în mijlocul mării în timp ce încercau 
motorul, iar Santiago avu mult de lucru şi ea se tolăni să se 
odihnească văzându-i cum se roteau prin preajmă, iar el o sfătui 
să-şi acopere faţa, fiindcă erau în stare, îi spuse, să i-o 
ciupească dacă adormea. Amintirea îi veni cu imagini foarte 
precise: apa liniştită, pescăruşii plutind pe suprafaţa şi în jurul 
şalupei sau rotindu-se pe deasupra, şi Santiago la pupa, cu 
carcasa neagră a motorului în carlingă, iar el, plin de vaselină 
până la coate, cu bustul gol, având pe un braţ tatuajul cu 
Cristosul numelui său, iar pe celălalt umăr acele iniţiale despre 
care ea niciodată nu apucase să afle ale cui erau. 

Mai trase câteva fumuri, lăsând haşişul să-i împrăştie 
indiferenţă prin vene, spre inimă şi spre creier, încerca să nu se 
gândească prea mult la Santiago, la fel cum se străduia ca o 
durere de cap - în ultima vreme capul o durea frecvent -să nu 
ajungă niciodată să se înteţească pe deplin, şi când avea 
primele simptome lua două aspirine înainte să fie prea târziu iar 
durerea să se menţină ore în şir, învăluind-o într-un nor de 
indispoziţie şi de irealitate care o lăsa epuizată. În general, 
încerca să nu se gândească prea mult, nici la Santiago, nici la 
nimeni, nici la nimic; descoperise prea multe incertitudini şi orori 
la pândă în fiecare idee care trecea dincolo de imediat sau de 
practic. Uneori, mai ales când stătea culcată fără a izbuti să 
aţipească, îşi amintea, fără să mai poată evita, însă, dacă nu 
venea însoţită de reflecţii, acea privire îndreptată în urmă nu-i 
mai producea nici satisfacţie, nici durere; doar o senzaţie de 
mişcare spre nicăieri, lentă ca un vapor ce plutea în derivă 
lăsând în urmă persoane, obiecte, momente. 

De aceea fuma acum haşiş. Nu pentru vechea plăcere, care 
era şi ea, ci pentru că, în plămânii ei, fumul - poate că ăsta a 
călătorit cu mine în colete de douăzeci de kilograme de la arabi, 
se gândea uneori, amuzată de paradox, când îşi storcea 
buzunarul ca să-şi plătească o porţioară amărâtă - îi accentua 
acea îndepărtare, care nici ea nu-i aducea mângâiere sau 
indiferenţă, ci o uşoară stupoare, căci nu întotdeauna era sigură 
că ea însăşi era cea care se privea, ori se amintea; ca şi cum 
erau mai multe Terese pitite în memoria ei, şi niciuna nu avea o 
legătură directă cu cea actuală. Poate că asta e viaţa, îşi spunea 
deconcertată, şi trecerea anilor, iar bătrâneţea, când soseşte, 


nu înseamnă decât să priveşti înapoi şi să vezi mulţi oameni 
ciudaţi, care au fost tu şi în care nu te recunoşti. Cu această 
idee în minte, scotea uneori fotografia ruptă, ea cu feţişoara ei 
de copilă şi cu jeanşii şi cu scurta, şi braţul Blondului pe umerii 
ei, acel braţ amputat şi nimic mai mult, în timp ce trăsăturile 
bărbatului care nu mai era în jumătatea de fotografie i se 
amestecau în amintire cu ale lui Santiago Fisterra, ca şi cum cei 
doi ar fi fost unul singur, invers faţă de cum se întâmpla în cazul 
feţişoarei cu ochi mari şi negri, ruptă în atâtea femei diferite 
încât era cu neputinţă să le recompui într-una singură. Aşa îşi 
frământa mintea Teresa din când în când, până ce îşi dădea 
seama că tocmai aceasta era, sau putea fi, capcana. Atunci 
chema în ajutor mintea în alb, fumul care îi străbătea încet 
sângele şi tequila care o liniştea cu gustul ei nesuferit şi 
familiar, şi cu aţipeala care sfârşea prin a însoţi fiecare exces. 
lar acele femei care îi apăreau, şi cealaltă, fără vârstă, care le 
privea pe toate din afară, rămâneau treptat în urmă, plutind ca 
nişte frunze moarte pe apă. 

Tot de aceea citea mult acum. Când citea, descoperise ea în 
închisoare, se putea acomoda în mintea ei într-un alt fel; ca şi 
cum, la risipirea hotarelor dintre realitate şi ficţiune, putea 
asista la propria ei viaţă asemenea cuiva care asistă la ceva ce li 
se întâmpla celorlalţi. Pe lângă că învăţa lucruri noi, cititul o 
ajuta să gândească altfel, sau mai bine, fiindcă, în acele pagini, 
alţii o făceau în locul ei. Era mai intens decât în filme sau în 
telenovele; acestea erau versiunile concrete, cu chipuri şi 
glasuri de actriţe şi de actori, în timp ce în romane puteai aplica 
punctul tău de vedere fiecărei situaţii sau fiecărui personaj. 
Inclusiv vocii care povestea istoria: uneori un narator cunoscut 
sau anonim, iar alteori ea însăşi. Fiindcă atunci când întorcea 
fiecare pagina - după cum descoperi cu plăcere şi cu 
surprindere - ceea ce făcea era să o scrie din nou. Când ieşise 
de la El Puerto, Teresa continuase să citească călăuzindu-se 
după intuiţii, după titluri, după primele rânduri sau după 
ilustrațiile de pe copertă. Şi acum, pe lângă vechiul Monte Cristo 
legat în piele, avea cărţi ale ei, pe care le cumpăra treptat, 
încetul cu încetul, ediţii ieftine pe care le găsea în pieţucile de 
pe stradă sau în prăvăliile de cărţi uzate, ori volume de buzunar 
pe care le cumpăra după ce învârtea iar şi iar acele expozante 
rotitoare pe care le aveau unele magazine. Astfel, citi romane 


scrise demult pentru cavaleri şi doamne care uneori îşi aveau 
portretele pe supra-copertă ori pe contracopertă şi, de 
asemenea, romane moderne care aveau de-a face cu iubirea, cu 
aventurile, cu călătoriile. Dintre toate acestea, preferatele ei 
erau Gabriela, cui şi scorţişoară, scrisă de un brazilian care se 
numea Jorge Amado, Anna Karenina, care era viaţa unei 
aristocrate ruse scrisă de un alt rus, şi Povestea despre două 
oraşe, unde a plâns la sfârşit, când viteazul englez -Sidney 
Carton se numea - o consola pe tânăra înfricoşată luându-i 
mâna în drum spre ghilotină. De asemenea, citi acea carte 
despre un medic căsătorit cu o milionară pe care Pati o sfătuia 
să o lase pentru mai încolo; şi o alta foarte stranie, greu de 
înţeles, dar care o subjugase fiindcă recunoscuse din prima clipă 
pământul şi limba şi sufletul personajelor ce îi populau paginile. 
Cartea se numea Pedro Păramo şi, cu toate că Teresa nu reuşea 
niciodată să-i pătrundă misterul, revenea asupră-i iar şi iar, 
deschizând-o la întâmplare ca să recitească pagini după pagini. 
Modul în care curgeau acolo cuvintele o fascina ca şi cum i s-ar 
fi arătat un loc necunoscut, tenebros, magic, legat de ceva ce 
ea însăşi poseda - de asta era sigură - prin vreun loc întunecat 
al sângelui şi al memoriei: „Am venit la Comala fiindcă mi s-a 
spus că aici trăieşte tatăl meu, pe nume Pedro Páramo”... Şi, în 
felul acesta, după numeroasele ei lecturi de la El Puerto de 
Santa Maria, Teresa continua să devoreze cărţi, una după alta, 
în ziua ei liberă din fiecare săptămână, în nopţile când nu 
izbutea să adoarmă. Până şi familiara frică de lumina cenușie a 
zorilor, atunci când devenea insuportabilă, o putea ţine uneori la 
distanţă, deschizând cartea care se găsea pe noptieră. Şi astfel, 
Teresa descoperi că ceea ce nu era altceva decât un obiect inert 
din cerneală şi hârtie căpăta viaţă atunci când cineva îi întorcea 
paginile şi îi parcurgea rândurile, proiectându-şi acolo existenţa, 
gusturile, virtuțile şi viciile. lar acum avea certitudinea a ceva ce 
abia întrezărea la început, când comenta cu Pati O'Farrell 
peripeţiile nefericitului şi mai apoi fericitului Edmond Dantés: 
aceea că nu există două cărţi la fel pentru că niciodată n-au 
existat doi cititori la fel. Şi că fiecare carte este, ca fiecare 
făptură omenească, o carte unică, o poveste unică şi o lume 
aparte. 


Sosi Tony. Încă tânăr, bărbos, cu un cercel în ureche, cu 
pielea bronzată după multele veri la Marbella. O bluză 
imprimată cu taurul de la Osborne. Un profesionist al coastei, 
făcut să trăiască de pe urma turiştilor, fără complexe. Fără 
sentimente evidente. De când lucra acolo, Teresa nu-l văzuse 
niciodată nici supărat, nici bine dispus, bucuros de ceva ori 
decepţionat de altceva. Ţinea dugheana cu o eficienţă lipsită de 
patimă, îşi câştigă bănuţul, era politicos cu clienţii şi inflexibil cu 
molâii şi cu scandalagii. Avea sub tejghea o bâtă de baseball 
pentru urgente şi servea gratis cafeluţele cu coniac dimineaţa şi 
ginurile cu tonic în afara orelor de serviciu gardienilor municipali 
care patrulau pe plaje. Când Teresa se duse să-l caute, la puţin 
timp după ce ieşise de la El Puerto, Tony o privi lung, iar apoi 
spuse că nişte prieteni ai unei prietene îl rugaseră să-i dea de 
lucru, şi că de aceea îi dădea. Fără droguri aici, fără alcool în 
faţa clienţilor, fără îmbârligături cu ei, fără băgat mâna la casă 
sau te azvârl naibii în stradă; dacă, în plus, e vorba de casierie, 
îţi sparg faţa. Ziua e de douăşpe ore, plus timpul cât mai întârzii 
cu strânsul când închidem, şi începi la opt dimineaţa. O iei sau o 
laşi. Teresa o luase. Avea nevoie de o slujbă legală ca să-şi 
păstreze în vigoare libertatea condiţionată, ca să aibă ce să 
mănânce, ca să doarmă sub un acoperiş. lar Tony şi chioşcul lui 
erau la fel de buni sau de răi ca orice altceva. 

Işi termină porţioara de haşiş cu jarul arzându-i unghiile, şi 
lichidă restul de tequila şi de oranjadă dintr-o ultimă înghiţitură. 
Primii vilegiaturişti începeau să sosească cu prosoapele şi cu 
cremele lor de bronzat. Pescarul cu undiţa era tot pe mal, iar 
soarele se ridica pe cer din ce în ce mai mult, încălzind nisipul. 
Un bărbat arătos făcea gimnastică dincolo de şezlonguri, 
strălucind de sudoare asemenea unui cal după o cursă lungă. 
Mai că i se putea simţi mirosul pielii. Teresa îl privi o vreme, 
pântecele plat, muşchii spatelui încordaţi la fiecare flexiune şi la 
fiecare întoarcere a torsului. Din când în când se oprea să-şi 
recapete suflarea, cu mâinile în şolduri şi cu capul plecat, 
uitându-se la soare ca şi cum ar fi stat pe gânduri, iar ea îl 
observa cu propriile ei gânduri bântuindu-i prin minte. Pântece 
plat, muşchi dorsali. Bărbaţi cu pielea arsă de soare mirosind a 
sudoare, geloşi sub chiloţii sportivi. Da' de unde. Atât de uşor 
era să pui mâna pe ei, şi totuşi era greu, în ciuda a toate şi 
oricât de previzibili erau. Şi cât de proastă putea deveni o 


fetişcană atunci când gândea cu fofoloanca, ori pur şi simplu 
atunci când gândea atât de mult încât până la urmă sfârşea în 
acelaşi fel, gândindu-se tot cu aia, prostită de deşteaptă ce era. 
De când se afla în libertate, Teresa avusese o singură întâlnire 
sexuală: un ospătar tânăr de la un chioşc din capătul celălalt al 
plajei, într-o sâmbătă noapte când, în loc să se ducă la 
pensiune, ea rămase pe-acolo, trăgând câteva înghiţituri şi 
fumând un pic, aşezată pe nisip, în timp ce privea în depărtare 
luminile vaselor de pescuit şi se îndemna pe sine să nu-şi 
amintească. Ospătarul se apropie de ea la momentul potrivit, 
foarte tupeist şi foarte simpatic, până într-acolo încât o făcu să 
râdă, şi au sfârşit o oră mai târziu în maşina lui, pe-un teren 
părăsit aflat în apropiere de arena de tauri. A fost o întâlnire 
improvizată, la care Teresa asistă cu mai multă curiozitate decât 
dorinţă reală, atentă la ea însăşi şi concentrată la propriile ei 
reacţii şi sentimente. Primul bărbat într-un an şi jumătate: ceva 
pentru care multe colege de pârnaie ar fi dat luni întregi de 
libertate, însă îşi alese prost momentul şi compania, la fel de 
nepotrivită ca şi starea ei de spirit. Luminile acelea pe marea 
neagră, hotărî ea mai târziu, fuseseră de vină. Ospătarul, un 
băiat care semăna cu cel ce făcea gimnastică pe plajă, lângă 
şezlonguri -doar până acolo îi sărea acum amintirea - se dovedi 
egoist şi bădăran; iar automobilul, ca şi prezervativul pe care ea 
l-a obligat să şi-l pună după ce căutaseră mult şi bine o farmacie 
de serviciu, n-au fost de natură să îmbunătăţească lucrurile. A 
fost o întâlnire decepţionantă; incomodă chiar şi pentru că ea a 
trebuit să-şi descheie fermoarul jeanşilor într-un spaţiu atât de 
mic. Când terminară, omul avea un chef vizibil de a se duce la 
culcare, iar Teresa era nesatisfăcută şi furioasă pe ea însăşi, şi 
încă şi mai mult pe femeia tăcută care o privea de după reflexul 
din geam al jarului ţigării: un punctişor luminos la fel cu al acelor 
vase pescăreşti care operau în noapte şi în amintirile ei. Aşa 
încât îşi puse la loc jeanşii, cobori din maşină, cei doi îşi spuseră 
ne mai vedem, iar când se despărţiră niciunul nu apucase să 
afle numele celuilalt, şi să-l ia naiba pe cui îi păsa. În aceeaşi 
noapte, când ajunse la pensiune, Teresa făcu un duş îndelungat 
şi fierbinte, iar apoi se îmbătă goală în pat, cu faţa în jos, până 
ce vomită multă vreme printre icnete de fiere, iar în cele din 
urmă adormi cu o mână între coapse, cu degetele în sex. Auzea 
zgomot de Cessna şi de motoare de şalupe, şi de asemenea 


vocea lui Luis Miguel cântând, la casetofonul de pe noptieră: 
dacă vom fi lăsaţi, /ne vom iubi viaţă-ntreagă. 


Se trezi, în noaptea aceea, înfiorându-se în întuneric, 
deoarece tocmai aflase, în sfârşit, în vis, ce se întâmpla în micul 
roman mexican al lui Juan Rulfo pe care ea niciodată nu izbutea 
să-l înţeleagă pe deplin, oricât de mult ar fi capti-vat-o. „Am 
venit la Comala fiindcă mi s-a spus că aici trăieşte tatăl meu.” 
Fir-ar. Personajele acelei povestiri erau toate moarte, şi nu ştiau 
asta. 


— Te cheamă cineva la telefon, spuse Tony. 

Teresa lăsă paharele murdare în spălător, puse tava pe 
tejghea şi se duse la capătul barului. Era pe sfârşite o zi grea, 
căldură, băietani însetaţi şi babe cu ochelari fumurii şi cu 
ţâţoaicele la soare - nici unele n-aveau nici o ruşine - cerând 
mereu berici şi răcoritoare; iar ei îi ardeau capul şi picioarele tot 
trecând ca printre vâlvătăi spre şezlonguri, tot aranjând masă 
după masă şi tot asudând în şuvoaie, în acel cuptor cu 
microunde al nisipului orbitor. Era în plină după-amiază şi unii 
vilegiaturişti începeau să plece, însă îi mai rămâneau vreo două 
ore de lucru. Ştergându-şi mâinile de şorţ, luă receptorul. Pauza 
de moment şi umbra nu o alinară cine ştie ce. Nimeni nu o 
sunase de când ieşise de la El Puerto, nici acolo şi nici 
altundeva, şi nici nu-şi putea imagina vreun motiv pentru care 
cineva ar fi făcut-o acum. Probabil că Tony gândea la fel, 
deoarece o privea cu coada ochiului, ştergând pahare pe care le 
alinia pe tejghea. Nu puteau fi veşti bune, conchise Teresa. 

— Alo, spuse ea, neîncrezătoare. 

Recunoscu glasul de la primul cuvânt, fără să mai fie nevoie 
ca cealaltă să spună eu sunt. Un an şi jumătate auzind-o zi şi 
noapte era timp berechet. De aceea zâmbi şi apoi râse în gura 
mare, cu o bucurie sinceră. Haida-de, Locotenente. Ce meserie 
să te aud din nou, surioară. Cum îţi mai merge, etcetera. Râdea 
fericită cu adevărat când reîntâlnise, la capătul celălalt al firului, 
tonul sigur, plin de aplomb, al cuiva care ştia să ia lucrurile aşa 
cum fuseseră ele dintotdeauna. Al cuiva care se cunoştea pe 
sine şi pe ceilalţi fiindcă ştia să-i privească şi fiindcă învățase 


asta din cărţi, din educaţie şi din viaţă, şi chiar mai mult din 
tăceri decât din cuvintele oamenilor. Şi în acelaşi timp se 
gândea într-un ungher din mintea ei, da' de unde, lasă vraja, păi 
de-aş putea eu să vorbesc aşa de frumos din prima, să fac un 
număr de telefon după tot timpul ăsta şi să spun aşa de firesc 
ce mai faci, Mexicană mică, a naibii japiţă, sper că ţi-a fost dor 
de mine în timp ce ţi-o trăgeai cu jumătate din Marbella, acum 
că nu te păzeşte nimeni. Ne vedem, sau mă sari. Atunci Teresa 
întrebase dacă într-adevăr era afară, iar Pati O'Farrell răspunse 
printre hohote de râs sigur că-s afară, prostuţo, afară de trei zile 
şi oferindu-mi chef după chef ca să recuperez timpul pierdut, 
chef în sus şi chef în jos şi peste tot pe unde-ţi poţi imagina, că 
nici nu dorm şi nici nu-s lăsată să dorm, adevăru-i, şi nu mă 
plâng câtuşi de puţin. lar între una-alta, de câte ori îmi recapăt 
răsuflarea sau conştiinţa, mă pun să-ţi aflu telefonul şi în sfârşit 
dau de tine, că era şi timpul, ca să-ţi spun că scroafele alea de 
supraveghetoare de căcat nu l-au dovedit pe bătrânul abate, că 
la castelul If i-o pot trage mult şi bine pe unde ştii tu şi că se- 
apropie ceasul ca Edmond Dantés şi amicul Faria să aibă o 
discuţie lungă şi civilizată, undeva unde soarele să nu intre 
printre nişte gratii ca şi cum am fi nişte catchers din baseball-ul 
ăla gringo pe care-l jucaţi voi în Mexicul tău împuţit. Aşa că m- 
am gândit să iei un autobuz, sau un taxi dacă ai bani, sau ce 
vrei, şi să vii la Jerez fiindcă chiar mâine se dă o mică petrecere 
pentru mine şi - unde-i loc de-un Cortes încape şi-un 
Montezuma - recunosc că, fără tine, petrecerile mi se par 
ciudate. Vezi tu, pastiluţo. Deprinderi pârnăieşti. Chestii de 
obişnuinţă. 


Era o petrecere adevărată. O petrecere la un conac jerezan, 
din acelea unde durează o eternitate de la arcul de la intrare şi 
până la casa care se găseşte în fund, la capătul unui drum lung 
de pământ şi de pietriş mărunt, cu maşini scumpe parcate la 
poartă şi cu pereţi vopsiți în ocru roşu şi văruiţi, cu ferestre 
zăbrelite care Teresei îi amintiră - iaca afurisita de înrudire, 
înţelese ea - de vechile haciende mexicane. Casa era din acelea 
fotografiate prin reviste: mobile rustice înnobilate de vechime, 
tablouri în culori întunecate pe pereţi, pardoseli cu dale roşietice 
şi grinzi în tavan. De asemenea, vreo sută de invitaţi care beau 


şi conversau în două saloane mari şi pe terasa având un portic 
cu galerie de viță-de-vie care se întindea până în spate, 
delimitată de un acoperământ pentru bar, un enorm grătar din 
lemn cu un cuptor pentru frigerea cărnii şi o piscină. Soarele era 
la apus, iar lumina gălbuie şi prăfoasă dădea o consistenţă 
aproape materială aerului cald, în orizonturile cu ondulaţii 
uşoare presărate cu butuci verzi. 

— Imi place casa ta, spuse Teresa. 

— De-ar fi a mea. 

— Dar e a familiei tale. 

— De la familia mea şi până la mine e cale lungă. 

Stăteau aşezate sub viţa căţărătoare din portic, în nişte 
fotolii de lemn cu perne de in, cu câte un pahar în mână, privind 
oamenii care se mişcau în jur. Totul foarte în ton, hotări Teresa, 
cu locul şi cu maşinile de la poartă. La început se îngrijorase 
pentru jeanşi, pentru pantofii cu tocuri şi pentru bluza ei simplă, 
mai ales atunci când, la sosire, câţiva o priviră ciudat; însă Pati 
O'Farrell -cu o rochie de bumbac mov, sandale frumoase din 
piele prelucrată şi cu părul ei blond la fel de scurt ca de obicei - 
o linişti. Aici fiecare se îmbracă după cum îi vine, spuse ea. Şi 
aşa eşti foarte bine. In plus, părul ăsta strâns şi atât de tras pe 
spate, cu cărarea pe mijloc, te face atrăgătoare. Foarte şic. 
Niciodată nu te pieptănaseşi aşa la pârnaie. 

— La pârnaie nu era pentru petreceri 

— Dar am făcut vreo câteva. 

Râseră, aducându-şi aminte. Era tequila, constată, şi alcool 
de toate soiurile, şi chelneriţe în uniformă, cu tăvi de tartine, 
care umblau încoace şi-ncolo printre oameni. Totul cât se poate 
de ca lumea. Doi chitarişti de flamenco cântau în mijlocul unui 
grup de invitaţi. Muzica, veselă şi melancolică în acelaşi timp, 
parcă în rafale, se asorta bine cu locul şi cu peisajul. Din când în 
când se însufleţeau bătând din palme, câteva femei tinere 
începeau paşi de dans, sev;/iane sau flamenco, pe jumătate în 
glumă, şi stăteau de vorbă cu însoțitorii lor în timp ce Teresa 
invidia dezinvoltura care le permitea să umble de colo până 
colo, să salute, să converseze, să fumeze cu distincţie, aşa cum 
făcea Pati, cu un braţ în poală, mâna susţinând un cot şi braţul 
celălalt pe verticală, cu ţigara fumegândă între degetele 
arătător şi mijlociu. Poate că nu era cea mai înaltă societate, 
conchise; dar era fascinant să-i observi, atât de deosebiți de 


oamenii pe care îi cunoscuse cu Blondul Dâvila în Culiacân, şi la 
mii de ani şi de kilometri depărtare de trecutul ei cel mai 
apropiat şi de ceea ce ea însăşi era ori avea să ajungă vreodată. 
Până şi Pati îi părea o legătură ireală între două lumi inegale. lar 
Teresa, ca şi cum ar fi privit din afară o vitrină strălucitoare, nu 
pierdea nici un amănunt din încălţămintea acelor femei, 
machiajul, pieptănătura, bijuteriile, aroma parfumurilor, felul de 
a ţine un pahar sau de a-şi aprinde o ţigară, de a-şi da capul pe 
spate ca să râdă în timp ce îşi sprijineau o mână pe braţul 
bărbatului cu care stăteau de vorbă. Aşa se face, hotărî ea, de- 
aş putea să-nvăţ şi eu. Aşa se stă, aşa se vorbeşte, aşa se râde 
şi aşa se tace; aşa cum îmi imaginasem în romane, nu cum se 
prefac în filme sau la televizor. Şi ce bine era să poată privi, fiind 
atât de neînsemnată încât nimeni nu se preocupa de ea; să 
observe cu atenţie ca să-şi dea seama cum cea mai mare parte 
a invitaţilor de parte bărbătească erau tipi trecuţi de patruzeci 
de ani, cu tuşe neformale în vestimentaţie, cămăşi descheiate 
fără cravată, sacouri închise la culoare, pantofi buni şi ceasuri, şi 
cu pielea bronzată, nu tocmai din pricina muncii câmpului. Cât 
despre ele, existau două tipuri definite. Gagici arătoase cu 
picioare lungi, unele oareşcât ostentative în haine, bijuterii şi 
imitații, şi altele îmbrăcate mai bine, mai sobre, cu mai puţine 
podoabe şi machiaj, la care chirurgia plastică şi banii - una era 
consecinţa celeilalte - păreau lucruri fireşti. Surorile lui Pati, pe 
care aceasta i le prezentă când sosi, aparţineau acestui din 
urmă grup: nasuri operate, pielea întinsă în sălile de intervenţii 
chirurgicale, părul blond cu meşe, un pronunţat accent andaluz 
de viţă veche, mâini elegante care n-au frecat niciodată o 
farfurie, îmbrăcăminte de firmă bună. Spre cincizeci de ani cea 
mai mare, patruzeci şi ceva cea mai mică. Semănau cu Pati la 
frunte, la ovalul feţei, la un anumit fel de a-şi strâmba gura 
atunci când vorbeau ori când zâmbeau. O priviseră pe Teresa 
din cap până-n picioare cu aceeaşi expresie a sprâncenelor 
arcuite, duble accente circumflexe ale celor care apreciază şi 
elimină în câteva secunde, înainte de a se întoarce la 
îndeletnicirile lor sociale şi la invitaţii lor. Două scroafe, comentă 
Pati când întoarseră spatele, când Teresa tocmai se gândea: hai 
că pot să mă fac târfă cu aspectul meu de paţachină, poate că 
ar fi trebuit să mă îmbrac altfel, să-mi pun brăţările din argint şi 
o fustă în loc de jeanşii şi de tocurile şi de bluza asta veche la 


care s-au uitat de parcă ar fi o treanţă. Aia mai mare, comentă 
Pati, e căsătorită cu un trântor imbecil, chelul ăla burtos care se 
hlizeşte în grupul de colo, iar a doua îl stoarce pe taică-meu cum 
poate. Deşi adevărul e că-l storc amândouă. 

— Tatăl tău e aici? 

— Pentru Dumnezeu, sigur că nu - Pati îşi încreţea nasul cu 
eleganţă, cu paharul de whisky cu gheaţă şi fără apă la 
jumătatea drumului.  Parşivul bătrân trăieşte pitit în 
apartamentul lui din Jerez... Câmpia îi produce alergie - râse, 
răutăcioasă. Polenul şi aşa mai departe. 

— De ce m-ai invitat? 

Fără s-o privească, Pati îşi duse, în sfârşit, paharul la buze. 

— M-am gândit - spuse, cu gura umedă - că ţi-ar plăcea să 
bei un pahar. 

— Există baruri ca să bei un pahar. lar ăsta nu-i mediul meu. 

Pati aşeză paharul pe masă şi aprinse o ţigară. Cea dinainte 
era tot aprinsă, arzând în scrumieră. 

— Nici al meu. Sau, cel puţin, nu cu totul - îşi plimbă privirea 
în jur, cu dispreţ. Surorile mele sunt absolut idioate: să 
organizeze o petrecere este ceea ce înţeleg ele prin reintegrare 
socială. In loc să mă ascundă, ele mă expun, înţelegi? Aşa 
demonstrează că nu le e ruşine cu oaia rătăcită... In seara asta 
au să plece la culcare cu pizda rece şi cu conştiinţa liniştită, 
precum obişnuiesc. 

— Poate că eşti nedreaptă cu ele. Poate că se bucură cu 
adevărat. _ 

— Nedreaptă? Aici? Işi muşcă buza inferioară cu un zâmbet 
neplăcut. Ai putea crede că încă nu m-a întrebat nimeni cum am 
dus-o la pârnaie?... Subiect tabu. Doar salut, frumoaso. Mua, 
mua. Arăţi splendid. Ca şi cum aş fi fost plecată în vacanţă în 
Caraibe. 

Tonul ei era mai lejer decât la El Puerto, se gândi Teresa. Mai 
frivol şi mai locvace. Spune aceleaşi lucruri şi în acelaşi fel, dar e 
ceva diferit: de parcă aici s-ar vedea obligată să-mi dea nişte 
explicaţii de care în viaţa noastră dinainte nu era nevoie. O 
urmărise din primul moment, când se despărţise de nişte 
prieteni ca s-o întâmpine, iar apoi a lăsat-o singură de vreo două 
ori, ducându-se şi întorcându-se printre invitaţi. Nu o recunoscu 
de la bun început. Nu îi putea atribui realmente acele zâmbete 
pe care i le pândea de la distanţă, gesturile de complicitate cu 


oameni străini pentru ea, ţigările pe care le accepta înclinându- 
şi capul ca să primească un foc în timp ce arunca din când în 
când câte o privire spre Teresa, care rămăsese în afară, fără să 
se apropie de nimeni, fiindcă nu ştia ce să spună, şi fără ca 
nimeni să-i adreseze vreo vorbă. În cele din urmă, Pati se 
întoarse la ea şi se duseră să se aşeze în fotoliile din portic, şi 
atunci începu s-o recunoască puţin câte puţin. Şi era adevărat 
că acum explica prea mult lucrurile, justificându-le ca şi cum n- 
ar fi fost sigură că Teresa le înţelegea sau că - îi trecu deodată 
prin minte - le aprobă. O asemenea posibilitate îi dădu de 
gândit. Se prea poate, se aventură ea după ce sucise ideea şi pe 
faţă şi pe dos, ca legendele personale care funcţionează dincolo 
de gratii să nu folosească la nimic afară, şi o dată în libertate 
trebuie să se stabilească din nou fiecare personaj. Să fie 
confirmat în lumina străzii, în felul ăsta, se gândi, se poate ca 
Locotenentul O'Farrell aici să fie un nimeni, ori să nu fie ceea ce 
într-adevăr vrea sau o interesează să fie. Şi se mai poate 
întâmpla, de asemenea, să se teamă ca nu cumva să constate 
că eu îmi dau seama. Cât mă priveşte, avantajul e că niciodată 
n-am ştiut ce-am fost când eram înăuntru, şi poate că de asta 
nu mă preocupă ce sunt afară. N-am de dat nici o explicaţie 
nimănui. N-am nimic de care să conving pe cineva. N-am nimic 
de demonstrat. 

— Incă nu mi-ai spus ce caut eu aici, spuse. 

Pati ridică din umeri. Soarele cobora mai mult la orizont, 
înflăcărând văzduhul cu o lumină roşiatică. Părul ei scurt şi 
blond părea contagiat de acea lumină. 

— Toate la vremea lor; îşi mijea pleoapele privind în jur. 
Limitează-te să te distrezi, şi ai să-mi spui mai apoi ce părere ai. 

Poate că era ceva foarte simplu, se gândea Teresa. 
Autoritatea, eventual. Un locotenent fără trupă sub comandă, un 
general pensionat de al cărui prestigiu nu ştie nimeni. Poate că 
m-a chemat pentru că are nevoie de mine, hotărî. Fiindcă eu o 
respect şi cunosc ultimul an şi jumătate din viaţa ei, iar ăştia nu. 
Pentru ei, este doar o copilă de bani gata şi degradată; o oaie 
neagră pe care o tolerezi şi o primeşti fiindcă e din aceeaşi 
castă, şi există neamuri şi familii care niciodată nu şi-i reneagă 
în public pe-ai lor, cu toate că îi urăsc sau îi dispreţuiesc. Poate 
că de asta îi trebuie neapărat o companie. O martoră. Cineva 
care să ştie şi să privească, fie şi tăcând. In fond, viaţa e cât se 


poate de simplă: se împarte în oameni cu care te vezi obligată 
să vorbeşti în timp ce bei un pahar şi oameni cu care poţi să bei 
ore în şir în tăcere, cum făcea Blondul Dâvila în acea cârciumă 
din Culiacân. Oameni care ştiu, sau care intuiesc îndeajuns 
pentru ca vorbele să fie de prisos, şi care sunt lângă tine fără a 
fi cu totul. Doar acolo, şi atât. Şi poate că asta-i situaţia, deşi nu 
ştiu încotro ne duce asta. La ce nouă variantă a cuvântului 
„singurătate”. 

— In sănătatea ta, Locotenente. 

— In sănătatea ta, Mexicano. 

Ciocniră paharele. Teresa se uită în jur, savurând aroma 
tequilei. Intr-unul din grupurile care stăteau de vorbă lângă 
piscină văzu un bărbat tânăr, atât de înalt încât se detaşa 
printre cei ce-l înconjurau. Era zvelt, cu părul foarte negru, 
pieptănat pe spate cu fixativ, lung şi ondulat pe ceafă. Purta un 
costum închis la culoare, cămaşă albă fără cravată, pantofi negri 
şi strălucitori. Mandibula pronunţată şi nasul mare, încovoiat, îi 
dădeau un profil interesant de acvilă uscăţivă. Un tip cu clasă, 
se gândi. Ca acei ditamai spaniolii pe care ti-i imaginai de pe 
vremuri, aristocrați, hida/gi şi tot tacâmul - nu degeaba s-o fi 
prostit Malinche aia, la urma urmei - şi care, aproape cu 
siguranţă, n-au existat niciodată. 

— Sunt oameni simpatici, spuse. 

Pati se întoarse ca să-i urmărească direcţia privirii. 

— la te uită, mârâi sceptică. Mie mi se par o grămadă de 
gunoi. 

— Sunt prietenii tăi. 

— Eu n-am prieteni, colega. 

Vocea i se înăsprise olecuţă, ca odinioară. Acum semăna mai 
mult cu aceea pe care Teresa şi-o amintea de la El Puerto. 
Locotenentul O'Farrell. 

— Hăisa, trase de frâu Teresa, între serioasă şi mucalită. Am 
crezut că tu şi cu mine eram. 

Pati o privi în tăcere şi mai luă o înghiţitură. Ochii ei păreau 
să râdă lăuntric, cu duzini de mici riduri împrejur, însă termină 
de băut, aşeză paharul pe masă şi îşi duse ţigara la gură fără să 
spună nimic. 

— În orice caz, adăugă Teresa după o clipă, muzica e 
drăguță şi casa foarte frumoasă. Au meritat drumul. 


Se uita distrată la tipul înalt cu faţă de acvilă, iar Pati îi 
urmări încă o dată direcţia privirii. 

— Da?... Păi, sper că n-ai să te mulţumeşti cu aşa puţin. 
Fiindcă e ridicol în comparaţie cu ce-ai putea avea. 


În întuneric cântau sute de greieri. Urca pe cer o lună 
frumoasă care lumina viile, argintind fiecare frunză, iar poteca 
se prelungea parcă albă şi ondulată dinaintea paşilor lor. În 
depărtare străluceau luminile conacului. De ceva vreme totul 
era retras şi tăcut în căsoaia enormă. Ultimii invitaţi spuseseră 
noapte buna, iar surorile şi cumnatul lui Pati erau pe drumul de 
întoarcere spre Jerez după o conversaţie de politeţe pe terasă, 
cu toată lumea stânjenită şi dorind să se termine totul, şi fără ca 
- Locotenentul avusese dreptate până la urmă - nimeni să 
menţioneze, măcar în treacăt, cei trei ani petrecuţi la El Puerto 
de Santa Maria. Teresa, pe care Pati o invitase să rămână să 
doarmă, se întreba ce naiba ascundea în cap în acea seară 
vechea ei colegă de celulă. 

Băuseră mult amândouă, însă nu suficient. lar la sfârşit se 
duseră dincolo de portic şi de terasă, pe poteca ce şerpuia spre 
câmpurile moşiei, înainte de a pleca, în timp ce câteva 
servitoare eliminau în tăcere rămăşiţele de la petrecere, Pati 
dispăru un moment pentru a se întoarce, surpriză, cu un gram 
de praf alb care, preschimbat de îndată în dunguliţe pe sticla 
mesei, le limpezi la marea meserie. Să nu-l mai termine de 
criminal ce era, iar Teresa ştiu să-l aprecieze aşa cum merita, 
snif, snif, ţinând seama că era prima ei priză de când fusese 
eliberată de la El Puerto. Haida-de, surioară, suspina. A naibii de 
bună idee ţi-a venit. Apoi, limpezite şi vii de parcă ziua abia ar fi 
început, o apucară spre câmpurile întunecate ale moşiei, fără 
grabă. Fără să se îndrepte nicăieri. Te vreau lucidă bine pentru 
ceea ce am să-ţi spun, sugeră o Pati pe care o puteai 
recunoaşte din nou. Sunt cât se poate de lucidă, spuse Teresa. 
Se pregăti să asculte. Golise încă un pahar de tequila, pe care 
nu-l mai avea în mână, căci îl lăsase să cadă undeva pe drum. 
lar toate astea, se gândea fără să ştie ce motive avea să se 
gândească, semănau mult cu a se simţi iarăşi bine. Cu a se simţi 
bine în pielea ei, pe neaşteptate. Fără reflecţii şi fără amintiri. 
Numai noaptea imensă, ce părea eternă, şi vocea familiară care 


rostea cuvintele pe un ton confidenţial, ca şi cum cineva le-ar fi 
putut spiona pitit în acea lumină stranie care arginta viile 
imense. Şi mai auzea cântecul greierilor, zgomotul paşilor 
colegei sale şi frecarea propriilor ei picioare desculţe - lăsase 
pantofii cu toc în portic - pe pământul potecii. 

— Asta-i povestea, sfârşi Pati. 

Păi, nu intenţionez să mă gândesc acum la povestea ta, îşi 
spuse Teresa. Nu intenţionez s-o fac, nici să cumpănesc, nici să 
analizez ceva în noaptea asta cât durează întunericul şi acolo 
sus sunt stele, iar efectul tequilei şi al Doñei Blanca mă face să 
mă simt atât de bine pentru prima oară după atâta timp. Nu ştiu 
nici de ce ai aşteptat până azi ca să-mi destăinui toate astea, şi 
nici ce vrei. Te-am ascultat aşa cum asculţi o poveste. Şi prefer 
să fie aşa, fiindcă să iau cuvintele ei într-un alt fel m-ar obliga să 
accept că există cuvântul „mâine” şi că există cuvântul „viitor”; 
şi în noaptea asta, umblând pe potecuţă printre câmpurile astea 
ale tale sau ale familiei tale sau ale cui dracu' or fi, dar trebuie 
să coste o grămadă de bani, nu cer nimic special de la viaţă. 
Aşa încât să zicem că mi-ai spus o poveste frumoasă, sau mai 
degrabă ai terminat-o de povestit pe aceea pe care mi-o ciripeai 
incomplet când împărţeam celula. Apoi m-oi duce la culcare, iar 
mâine, cu lumina în faţă, va fi o altă zi. 

Şi totuşi, recunoscu ea, era o poveste frumoasă. lubitul 
ciuruit de împuşcături, jumătate de tonă de coca peste care n-a 
mai dat nimeni niciodată. Acum, după petrecere, Teresa şi-l 
putea imagina pe iubit, un tip ca aceia pe care îi văzuse pe- 
acolo, cu sacou de culoare închisă şi cu cămaşă fără cravata, 
elegant din cap până-n picioare, cu clasă pe bune, în stilul celei 
de-a doua sau a treia generaţii din cartierul Chapultepec, dar 
mai bine, alintat de mic precum băieţii aceia de bani gata din 
Culiacán care mergeau la colegiu la volanul unor Suzuki 4x4, 
escortaţi de bodyguarzi. Un iubit depravat şi derbedeu: un bun 
nas de-un gram care şi-o punea cu altele şi o lăsa şi pe ea să şi- 
o pună cu alţii şi cu altele, şi care s-a jucat cu focul până când 
şi-a ars mâinile, vârându-se în unele medii unde erorile, 
uşurătatea şi comportamentele de cocoşel răsfăţat se plăteau 
cu propria piele. l-au omorât pe el şi pe alţi doi asociaţi, 
povestise Pati; iar Teresa ştia mai bine decât multă lume despre 
ce nemernicie josnică îi vorbea surata ei. L-au omorât pentru că 
a înşelat şi nu s-a ţinut de cuvânt; şi a avut un ghinion monstru, 


fiindcă tocmai în ziua următoare urmau să pună mâna pe el cei 
de la Brigada de Stupefiante, care luaseră îndeaproape urma 
celeilalte jumătăţi de tonă de coca şi îi înţepaseră chiar şi 
paharul cu care făcea gargară atunci când se spăla pe dinţi. De 
petrecanie i-au făcut mafiile ruseşti, care erau destul de 
drastice, cine ştie ce Boris nefiind de acord cu explicaţiile despre 
pierderea suspectă a unei jumătăţi din încărcătura sosită într-un 
container în portul Málaga. lar comuniştii aceia reciclaţi în 
gangsteri obişnuiau să belească în stânga şi-n dreapta: după 
mai multe intervenţii fără rezultat, şi după ce răbdarea fusese 
epuizată, iată că unul dintre asociaţii iubitului ei murise în casă 
la el, în timp ce se uita la televizor, un altul pe autostrada Câdiz 
- Sevilla, iubitul lui Pati ieşind dintr-un restaurant chinezesc din 
Fuengirola, bang, bang, bang, ars în timp ce deschideau portiera 
maşinii, trei în capul iubitului şi două din întâmplare pentru ea, 
pe care nu o căutau, fiindcă toată lumea credea, până şi 
partenerii decedați, că era pe din afară. Insă un căcat pe din 
afară, asta-i mai întâi, fiindcă s-a încrucişat cu linia de tragere 
când s-a băgat în maşină; şi mai apoi fiindcă iubitul era dintre 
guralivii care slobozesc chestii înainte şi după futai, ori era cu 
nasul prăfuit. Printre diverse alte chestii, lui Pati sfârşise prin a-i 
povesti că acea transă de coca, acea jumătate de încărcătură pe 
care toţi o credeau pierdută şi vânturată pe piaţa neagră, 
rămăsese frumuşel împachetată, neatinsă, într-o peşteră de pe 
coastă, în apropiere de capul Trafalgar, aşteptând pe cineva 
care să vină şi să-i spună ce ochi frumoşi ai. lar după dispariţia 
iubitului şi a celorlalţi, singura care ştia locul era Pati. Astfel 
încât, atunci când a ieşit din spital şi cei de la Stupefiante o 
aşteptau, în clipa când au întrebat-o despre faimoasa jumătate 
de tonă, ea îşi arcuise tare sprâncenele. What? Nu ştiu despre 
ce pana mea îmi vorbiţi, a spus privindu-i în ochi unul după altul. 
lar după mai multe spune-mi şi ţi-oi spune, au crezut-o. 

— Ce părere ai, Mexicană mică? 

— N-am nici o părere. 

Se oprise, iar Pati o privea. Contralumina lunii îi încadra 
umerii şi conturul capului, albindu-i parcă de bătrâneţe părul 
scurt. 

— Fă un efort. 

— Nu vreau să-l fac. Nu în noaptea asta. 


O scăpărare. Un chibrit şi o ţigară luminând bărbia şi ochii 
Locotenentului O'Farrell. Din nou ea, se gândi Teresa. Cea 
dintotdeauna. 

— Pe bune că nu vrei să ştii de ce ţi-am povestit toate astea? 

— Ştiu de ce-ai făcut-o. Vrei să recuperezi tranşa aia de 
zăpadă. Şi vrei să te ajut. 

Jarul străluci de două ori, în tăcere. Mergeau iarăşi. 

— Tu ai făcut lucruri din astea - sugeră Pati, simplu. Lucruri 
incredibile. Cunoşti locurile. Ştii cum să ajungi şi cum să te- 
ntorci. 

— Şi tu? 

— Eu am contacte. Ştiu ce-i de făcut după aceea. 

Teresa refuza în continuare să se gândească. E important, îşi 
spuse. Se temea să nu vadă în faţa ei, dacă îşi imagina prea 
mult, marea întunecată, farul scânteind în depărtare. Ori poate 
că se temea să nu vadă iar stânca neagră unde murise 
Santiago, care pe ea o costase un an şi jumătate de viaţă şi de 
libertate. De aceea avea nevoie să răsară soarele şi să analizeze 
o dată cu lumina cenușie a zorilor, când îi era frică, în noaptea 
aceea totul părea înşelător de uşor. 

— E periculos de umblat pe-acolo; faptul că spuse asta o luă 
prin surprindere şi pe ea însăşi. În plus, dacă află proprietarii... 

— Nu mai există proprietari. A trecut multă vreme. Nimeni 
nu-şi mai aduce aminte. 

— De asemenea chestii îţi aduci aminte întotdeauna. 

— Bun; Pati înainta câţiva paşi în tăcere. Atunci o să 
negociem cu cine va fi nevoie. 

Lucruri incredibile, spusese mai înainte. Era prima oară când 
o auzea spunând ceva care suna atât de mult a respect, sau a 
elogiu, în legătură cu ea. Tăcută şi loială, da; însă niciodată aşa 
ceva. Lucruri incredibile. S-o spună aşa, de la egal la egal. 
Prietenia ei era una făcută din subiînţelesuri care numai rareori 
ajungeau la soiul ăsta de remarce. Nu mă abureşte, îşi dădu ea 
cu presupusul. Ceva îmi spune că e sinceră. Ar fi în stare să mă 
manipuleze, dar nu în cazul ăsta. Mă cunoaşte şi o cunosc. 
Amândouă ştim că ştie şi cealaltă. 

— Şi ce câştig eu? 

— Jumătate, numai dacă nu preferi să rămâi la dugheană, ca 
o oropsită. 


Retrăi, ca printr-o tăietură dureroasă, căldura, tricoul 
îmbibat, privirea bănuitoare a lui Tony de dincolo de tejghea, 
propria ei osteneală inumană. Glasurile vilegiaturiştilor, mirosul 
de trupuri unse cu uleiuri şi creme. Toate acestea se aflau la 
patru ore de autobuz faţă de acea plimbare pe sub stele. li 
curmă reflecţiile un zgomot printre crengile din apropiere. E o 
bufniţă, spuse Pati. Sunt multe bufniţe pe-aici. Vânează 
noaptea. 

— Oricum zăpada nu mai e acolo, spuse Teresa. 

Şi totuşi, se gândi ea, în cele din urmă. Şi totuşi. 


9 
Şi muierile-s în stare 


Plouase toată dimineaţa în rafale dese care se cerneau 
împrăştiat peste valuri, cu câte un suflu mai puternic măturând 
la răstimpuri silueta cenuşie a capului Trafalgar, în timp ce ele 
fumau pe plajă, în Land Rover, cu barca pneumatică şi cu 
motorul ataşabil puse în remorcă, ascultând muzică, privind 
cum apa aluneca pe parbriz şi cum orele treceau pe ceasul de 
bord: Patricia O'Farrell pe locul şoferului, iar Teresa pe celălalt, 
cu sandvişuri, un termos cu cafea, sticle de apă, pachete de 
ţigări, caiete cu schiţe de trasee şi o hartă nautică a zonei, cea 
mai detaliată pe care Teresa o putuse găsi. Acum cerul era 
murdar în întregime - zvâcniri ale unei primăveri ce se 
împotrivea verii - iar norii joşi se mişcau tot spre răsărit; însă 
marea, o suprafaţă unduitoare şi plumburie, era mai liniştită şi 
se rupea doar în sfâşieri albe de-a lungul coastei. 

— Putem pleca, spuse Teresa. 

Porniră, întinzându-şi muşchii amorţiţi în timp ce păşeau pe 
nisipul ud, iar apoi deschiseră portbagajul Land Rover-ului şi 
scoaseră costumele de scufundare. Persista o burniţă măruntă şi 
uşoară, intermitentă, iar Teresei i se făcu pielea de găină atunci 
când se dezbrăcă. Era, se gândi, un frig al naibii, îşi trase 
pantalonii strâmţi de neopren peste costumul de baie, iar apoi 
închise fermoarul jachetei fără să-şi tragă cagula, cu părul 
strâns în coadă cu un elastic. Două tipe fă-când pescuit 
subacvatic pe vremea asta, îşi spuse. Lasă vraja. Sper că, dacă 
vreun prostălău se moaie prin zonă, o să înghită gogoaşa 
întreagă. 

— Eşti gata? 

Văzu că prietena ei încuviinţa fără a pierde din ochi enorma 
întindere cenuşie care se unduia în faţa lor. Pati nu era obişnuită 
cu acest tip de situaţii, însă înfrunta totul cu o seninătate 
rezonabilă: nici sporovăială inutilă, nici emoţii. Părea doar 
preocupată, deşi Teresa nu era sigură dacă pentru ceea ce 
aveau în mână - ceva ce putea îngrijora pe oricine - ori pentru 
noutatea de a se aventura pe acea mare cu un aspect prea 
puţin liniştitor. Se desluşea asta în numeroasele ţigări fumate în 


răstimpul cât aşteptaseră, una după alta - ţinea una în gură, 
udă de burniţă, care o făcea să-şi mijească ochii în timp ce-şi 
vâra picioarele în pantalonii costumului de scufundare - ca şi în 
priza trasă chiar înainte de a părăsi cabina, ritual precis, o foiţă 
nouă înfăşurată şi doi şerpişori pe coperta din plastic cu actele 
vehiculului. Dar, de data asta, Teresa nu voi să-i ţină isonul. De 
alt soi de luciditate avea ea nevoie, se gândi în timp ce termina 
să se echipeze, revăzând mental harta nautică pe care, după ce 
se uitase atât de mult la ea, o avea întipărită în minte: linia 
coastei, curba către sud dinspre Barbate, ţărmul abrupt şi 
stâncos de la capătul plajei curate. Şi acolo, neindicate pe hartă, 
însă marcate cu precizie de către Pati, cele două peşteri mari şi 
peştera cea mică ascunsă între primele două, inaccesibilă de pe 
uscat şi abia vizibilă dinspre mare: peşterile Los Marrajos. 

— Haidem, spuse. Mai sunt patru ore de lumină. 

Puseră  raniţele şi  harpoanele subacvatice în barca 
pneumatică, pentru a păstra aparentele, şi, după ce desfăcură 
chingile remorcii, o traseră până la mal. Era un Zodiac din 
cauciuc cenuşiu, de nouă picioare lungime. Rezervorul 
motorului, un Mercury de 15 cai-putere, era plin cu benzină şi 
pregătit, revăzut de Teresa cu o zi înainte, ca pe vremuri, îl 
încastrară în oglinda de la pupa, strângând bine piuliţele-fluture. 
Totul în ordine, cu coada elicei în sus. Apoi, de o parte şi de alta, 
trăgând de mânere, aduseră şalupa la mare. 

Afundată până la brâu în apa rece, în timp ce împingea barca 
în afara zonei cu întinsuri de lângă mal, Teresa se forţa să nu 
gândească. Voia ca amintirile ei să fie o experienţă utilă, nu un 
lest al unui trecut din care nu avea nevoie să reţină decât 
cunoştinţele tehnice indispensabile. Restul, imagini, sentimente, 
absenţe, era ceva ce nu-şi putea permite. Un lux excesiv. Poate 
mortal. 

Pati o ajută să urce la bord, plescăind prin apă pentru a se 
căţăra pe marginea de cauciuc. Marea împingea barca 
pneumatică spre plajă. Teresa aprinse motorul din prima, 
trăgând sec şi rapid cordonul de pornire. Zgomotul celor 
cincisprezece cai-putere îi înveseli inima. Din nou aici, se gândi. 
La bine şi la rău. li spuse tovarăşei sale să se mute la prova ca 
să echilibreze greutatea, iar ea se aşeză lângă motor, 
conducând şalupa departe de mal şi apoi înspre stâncile negre, 
la capătul nisipului ce strălucea în lumina cenuşie. Zodiac-ul se 


comporta bine. Conduse cum o învățase Santiago, evitând 
crestele, cu prora spre larg şi alunecând apoi lateral pe partea 
cealaltă în scobitura valului. Savurând. Hai, chiar şi aşa, marea 
era tot frumoasă, oricât de sucită şi de ticăloasă era. Inspiră cu 
plăcere aerul umed care aducea spumă de sare, amurguri 
vineţii, stele, urmăriri nocturne, lumini la orizont, profilul 
impasibil al lui Santiago în contralumina reflectorului de pe 
elicopter, ochiul albastru scânteietor al HJ-ului, izbiturile gurnei 
ce bubuiau în rinichi peste apa neagră. Ei, nu. Ce trist era totul, 
şi ce frumos, în acelaşi timp. Acum continua să burniţeze fin, iar 
stropii de apă de mare veneau în rafale. O privi pe Pati, 
îmbrăcată cu neoprenul albastru care îi contura figura, cu părul 
ei scurt sub cagula care îi dădea un aspect masculin: se uita la 
mare şi la stâncile negre fără să-şi ascundă cu totul teama. Dac- 
ai şti tu, surioară, se gândi Teresa. Dac-ai fi văzut pe drumurile 
astea ce-am văzut eu. Insă blonda se comporta bine. Poate că în 
acel moment avea reţineri, aşa cum oricine le-ar fi avut - 
recuperarea încărcăturii era partea uşoară a trebii - să-şi 
imagineze consecinţele, dacă ceva nu mergea cum trebuie. 
Vorbiseră de o sută de ori despre aceste consecinţe, inclusiv 
despre posibilitatea ca acea jumătate de tonă să nu se mai 
găsească acolo, însă Locotenentul O'Farrell avea obsesii şi avea 
bărbăţie. Poate că - era faţeta ei mai puţin liniştitoare - prea 
multă bărbăţie şi prea multe obsesii. lar asta, medita Teresa, nu 
se potrivea întotdeauna cu sângele rece pe care îl presupuneau 
asemenea daravere. Pe plajă, pe când aşteptau în cabina Land 
Rover-ului, descoperise ceva: Pati era o colegă, însă nu era o 
soluţie. Rămânea în toate acelea, sfârşi-s-ar cum s-or sfârşi, o 
lungă bucată de drum pe care Teresa trebuia să o parcurgă 
singură. Nimeni n-avea să o scutească de câţiva paşi ai 
traseului. Şi, puţin câte puţin, fără ca nici măcar ea însăşi să 
poată stabili cum, dependenţa pe care o simţise până atunci, de 
toate şi de toţi, sau mai bine zis credinţa ei tenace în acea 
dependenţă - era lesne de purtat, iar de partea cealaltă nu 
credea să întâlnească altceva decât neantul - se transforma 
treptat într-o certitudine care era, în acelaşi timp, a unei 
maturităţi orfane şi a unei consolări. Mai întâi în închisoare, în 
ultimele luni, şi poate că nu erau străine de asta cărţile citite, 
ceasurile petrecute veghind în aşteptarea zorilor, reflecţiile pe 
care pacea acelei perioade i le vârâse în minte. Apoi ieşise 


afara, din nou în lume şi în viaţă; iar vremea petrecută în ceea 
ce se dovedise a fi doar o altă aşteptare nu făcuse altceva decât 
să confirme procesul cu pricina, însă nu fusese conştientă de 
nimic până în seara când o reîntâlni pe Pati O'Farrell. În timp ce 
umblau prin întuneric pe câmpurile de pe moşia jerezană şi o 
auzea rostind cuvântul „viitor”, Teresa întrezări fulgurant că, 
poate, nu Pati era cea mai puternică dintre ele două; cum nu 
fuseseră, cu secole în urmă şi în alte vieţi, nici Blondul Dâvila şi 
nici Santiago Fisterra. Se putea întâmpla, conchise, ca ambiția, 
proiectele, visurile, inclusiv curajul, sau credinţa - chiar credinţa 
în Dumnezeu, hotărî ea înfiorându-se - în loc să-ţi dea putere, să 
ţi-o ia. Fiindcă speranţa, inclusiv simpla dorinţă de a supravieţui, 
te făceau vulnerabilă, legată de posibila durere şi de înfrângere. 
Poate că de aici rezulta diferenţa dintre anumite fiinţe omeneşti 
şi altele, iar atunci, acesta era cazul ei. Poate că Edmond Dantes 
greşea, iar singura soluţie era să n-ai încredere şi nu să speri. 


Peştera era ascunsă în spatele unor stânci desprinse din 
ţărmul abrupt. Făcuseră o recunoaştere pe țărm cu patru zile în 
urmă: de la zece metri în sus, la marginea deschizăturii, Teresa 
studie şi îşi notă fiecare stâncă, profitând că ziua era luminoasă 
şi liniştită pentru a observa fundul, neregularităţile şi modul de a 
se apropia dinspre mare fără ca vreo muchie ascuţită să taie 
cauciucul pneumaticei. Şi acum se găseau acolo, legănându-se 
pe valuri în timp ce Teresa, vârând din când în când, lejer, gaz în 
motor şi cu mişcări în zigzag ale cârmei, încerca să se ţină 
departe de stânci şi căuta locul de trecere cel mai sigur. In cele 
din urmă înţelese că Zodiac-ul putea pătrunde în peşteră numai 
pe o mare liniştită, aşa încât se îndreptă spre cavitatea mare din 
stânga. Şi acolo, sub boltă, într-un loc unde fluxul şi refluxul nu 
le împingeau spre peretele abrupt, îi spuse lui Pati să coboare 
grapina pliantă legată la capătul unei parâme de zece metri. 
Apoi se aruncară amândouă în apă, alunecând peste marginile 
ambarcaţiunii, şi se duseră cu o altă parâmă până la stâncile pe 
care valurile le descopereau la fiecare mişcare. Purtau în spate 
raniţe cu genţi ermetice, cuțite, corzi şi două lanterne etanş, şi 
pluteau fără dificultăţi graţie costumelor de scufundare. Când 
ajunseră, Teresa legă parâmă de o stâncă, îi spuse lui Pati să 
aibă grijă la ghimpii aricilor, şi în felul acesta înaintară, încet, pe 


malul stâncos, cu apa între piept şi brâu, de la peştera mare la 
cea mică. Uneori câte un prag le obliga să se agaţe ca să nu 
alunece, şi atunci îşi răneau mâinile de muchii ori simțeau cum li 
se rodea neoprenul la coate şi genunchi. Teresa fusese cea 
care, după ce aruncase o privire de sus, insistase să poarte 
acele echipamente. Au să ne ferească de răceală, spusese ea, şi 
fără ele valurile venind spre stânci ne-ar face piftie. 

— Aici e, arată Pati. Aşa cum povestea Jimmy. Arcul 
deasupra, cele trei stânci mari şi cea mică. Vezi?... Trebuie să 
înotăm puţin până când vom ajunge cu picioarele la fund. 

Vocea ei răsuna în cavitate. Acolo mirosea foarte tare, a alge 
putrezite, a piatră pe care mareele şi valurile o acopereau şi o 
descopereau incontinuu. Lăsară lumina îndărăt, pătrunzând în 
penumbră, înăuntru apa era mai liniştită. Fundul se vedea încă 
bine atunci când nu mai ajunseră la el cu picioarele şi înotară un 
pic. Aproape de capăt găsiră ceva nisip, stânci şi ite de alge 
moarte, în spate era întuneric. 

— Am nevoie de-o ţigară afurisită, murmură Pati. 

leşiră din apă şi căutară tutun în buzunarele impermeabile 
ale raniţelor. Apoi fumară uitându-se una la alta. Arcul luminos 
de la intrare se reflecta în apa puţin adâncă şi le ilumina în 
penumbra cenuşie. Ude, cu părul jilav, cu oboseala pe feţe. Și 
acum ce-i de făcut, păreau să se întrebe în tăcere. 

— Sper să mai fie aici, murmură Pati. 

Rămaseră o vreme aşa cum erau, terminându-şi ţigările. 
Dacă jumătatea de tonă de cocaină se afla într-adevăr la câţiva 
paşi, nimic din vieţile lor nu mai avea să fie la fel, atunci când 
aveau să parcurgă îndărăt distanţa respectivă. Amândouă ştiau 
asta. 

— Haide, mai avem timp, surioară. 

— Avem timp pentru ce? 

Teresa zâmbi, transformându-şi gândul într-o glumă. 

— Păi, nu ştiu. Poate ca să nu ne uităm. Pati zâmbi la rândul 
ei, distantă. Cu capul la câţiva paşi mai încolo. 

— Nu vorbi prostii. 

Teresa privi raniţa pe care o avea la picioare şi se aplecă să 
cotrobăie prin ea. Coada i se desfăcuse, şi capetele firelor de 
păr îi picurau apă înăuntru. Îşi scoase lanterna. 

— Ştii ceva? spuse ea, verificând lumina. 

— Nu. Spune-mi. 


— Cred că există vise care ucid - lumina în jur, pereţii de 
stâncă neagră cu mici stalactite deasupra. Mai mult decât 
oamenii, sau boala, sau timpul. 

— Şi? 

— Şi nimic. Pur şi simplu mă gândeam. Mă gândeam la asta 
chiar acum. 

Cealaltă nu o privi. Abia dacă îi dădea atenţie. Apucase şi ea 
o lanternă şi o îndrepta spre stâncile din fund, ocupată cu 
propriile ei reflecţii. 

— Despre ce pizda mă-sii tot vorbeşti? 

O întrebare distrată, care nu căuta un răspuns. Teresa nu 
răspunse. Se mărgini să-şi privească atent prietena, fiindcă 
glasul, ţinând seama şi de efectul ecoului de sub stâncă, îi suna 
ciudat. Sper că n-are să mă ucidă pe la spate în peştera comorii, 
ca piraţii din cărţi, se gândea, amuzată doar pe jumătate. In 
ciuda absurdului acestei idei, se surprinse privind liniştitorul 
mâner al cuţitului de scafandru care se zărea din raniţa ei 
deschisă. Bine, bine, se dojeni. Nu te mai prosti atâta. Işi tot 
reproşa asta în sinea ei în timp ce îşi adunau echipamentul, îşi 
aruncau raniţele în spate şi păşeau precaute, luminându-se cu 
lanternele printre stânci şi alge. Terenul urca într-o pantă 
uşoară. Două fascicule iluminară o cotitură, îndărăt mai erau 
nişte stânci şi nişte alge uscate: iţe foarte dese, îngrămădite în 
faţa unei cavităţi din perete. 

— Aici ar trebui să fie, spuse Pati. 

la te uită, se trezi Teresa, picându-i fisa. Se pare că 
Locotenentului O'Farrell îi tremură vocea. 


— Adevărul, spuse Nino Juârez, e că avea coaie din născare. 

Nimic din vechiul comisar-şef al DOCS -Grupul împotriva 
Delincvenţei Organizate de pe Costa del Sol - nu divulga 
polițistul din el. Ori pe fostul poliţist. Era mărunt şi aproape 
fragil, cu o bărbuţă blondă; purta un costum cenuşiu, fără 
îndoială foarte scump, cravată şi batistă de mătase asortată 
ivită din buzunarul sacoului, şi un Patek Philippe îi strălucea la 
încheietura mâinii stângi, sub manşeta cămăşii în dungi roşii şi 
albe, cu nişte butoni de firmă bătători la ochi. Părea coborât din 
paginile unei reviste de modă masculină, cu toate că, în 
realitate, venea din biroul lui de pe Gran Via din Madrid. 


Saturnino G. Juárez, spunea cartea de vizită pe care o aveam în 
portofel. Director de siguranţă internă. lar într-un colţ, logotipul 
unui lanţ de magazine de modă din cele care facturează sute de 
milioane în fiecare exerciţiu anual. De-ale vieţii, m-am gândit. 
După scandalul care, cu câţiva ani în urmă, când era mai 
cunoscut ca Nino Juárez sau comisarul Juárez, l-a costat cariera, 
iată-l pe omul nostru: restabilit, impecabil, triumfător. Cu acel G 
punct care îi dădea o tuşă respectabilă şi cu o înfăţişare de 
parcă i-ar fi ieşit lovelele pe urechi, nemaivorbind de influenţele 
reînnoite, şi comandând mai mult ca înainte. Soiul acesta de 
indivizi nu-l întâlneai niciodată la cozile pentru şomaj; ştiau prea 
multe despre oameni, iar uneori mai multe decât ştiau oamenii 
despre ei înşişi. Articolele apărute în presă, expedientul 
Afacerilor Interne, rezoluţia Direcţiei Generale a Poliţiei, care l- 
au ţinut departe de serviciu, cele cinci luni în închisoarea de la 
Alcalâ-Meco erau chestiuni răsuflate. Ce noroc să te poţi bizui pe 
prieteni, am conchis. Camarazi vechi care întorc favoruri, şi de 
asemenea să ai bani sau relaţii bune ca să-i cumperi. Nu există 
asigurare mai bună împotriva şomajului decât să deţii lista 
scheletelor pe care fiecare le păstrează în dulap. Mai ales dacă 
ai fost tu cel care i-ai ajutat să le păstreze. 

— Cu ce începem? întrebă el, ciugulind şuncă din farfurie. 

— Cu începutul. 

— Atunci o să avem o discuţie lungă după terminarea mesei. 

Ne aflam la casa Lucio, în Cava Baja, şi adevărul e că, pe 
lângă invitaţia la masă - ouă cu cartofi, muşchiuleţ de vită, Viña 
Pedrosa din '96, eu plăteam nota - într-un fel cumpărasem şi 
prezenţa lui acolo. Am făcut-o în felul meu, recurgând la vechile 
tactici. După cel de-al doilea refuz al său de a avea o discuţie 
despre Teresa Mendoza, înainte de a-i ordona secretarei să nu-i 
mai transmită apelurile mele, i-am expus marea problemă fără 
ocolişuri. Cu dumneavoastră sau fără dumneavoastră, am zis, 
povestea va merge înainte. Aşa încât puteţi alege între a apărea 
înăuntru în tot felul de posturi, inclusiv poza de la prima 
împărtăşanie, sau a rămâne afară ştergându-vă sudoarea frunţii 
cu multă uşurare. Şi mai ce, spuse el. Nici o centimă, am 
răspuns. Însă cu multă plăcere vă ofer o masă sau câte va fi 
nevoie. Dumneavoastră câştigaţi un prieten, sau aproape, iar eu 
vă rămân îndatorat. Nu se ştie niciodată. Şi acum, spuneţi-mi 
cum vedeţi chestiunea. Se dovedi a fi îndeajuns de isteţ ca să o 


vadă de îndată, aşa încât am convenit asupra termenilor: nimic 
compromiţător în gura lui, puţine date şi detalii legate de el. Şi 
iată-ne. Intotdeauna e uşor să cazi la înţelegere cu un neruşinat. 
Greu e cu ceilalţi, însă din aceia există mai puţini. 

— Chestia cu jumătatea de tonă e adevărată, confirmă 
Juárez. Zăpadă de bună calitate, cu foarte puţin adaos. 
Transportată de mafia rusă, care, pe vremea aceea, începea să 
se instaleze pe Costa del Sol şi să stabilească primele contacte 
cu  traficanţii din America de Sud. Aceea fusese prima 
operaţiune importantă, iar eşecul ei a blocat conexiunea 
columbiană cu Rusia pentru ceva vreme... Toţi dădeau drept 
pierdută jumătatea de tonă, iar sud-americanii îşi râdeau de 
rusnaci fiindcă ăştia îi împuşcaseră pe iubitul lui O'Farrell şi pe 
cei doi parteneri fără să-i facă mai întâi să vorbească. Nu mai 
fac afaceri cu amatori, se povesteşte că ar fi spus Pablo Escobar 
când a aflat amănuntele. Şi iată că, dintr-o dată, Mexicana şi 
cealaltă au scos cele cinci sute de kilograme din mânecă. 

— Cum s-au făcut cu cocaina? 

— Asta nu ştiu. Nimeni n-a ştiut cu adevărat. Cert e că a 
apărut pe piaţa rusească, sau mai degrabă a început să apară. 
lar Oleg lasikov a fost cel care a dus-o acolo. 

Aveam numele acesta printre notele mele: Oleg lasikov, 
născut în Solnţevo, un cartier mai degrabă mafiot al Moscovei. 
Serviciul militar cu armata încă sovietică în Afganistan. 
Discoteci, hoteluri şi restaurante pe Costa del Sol. lar Nino 
Juárez mi-a întregit tabloul. lasikov aterizase pe coasta de la 
Mâlaga la sfârşitul anilor optzeci, în vârstă de treizeci de ani, 
poliglot, dezgheţat, tocmai coborât dintr-un avion Aeroflot şi 
având treizeci şi cinci de milioane de dolari de cheltuială. A 
început prin a-şi cumpăra o discotecă din Marbella pe care a 
numit-o Jadranka şi a făcut-o imediat să fie la modă, iar vreo doi 
ani mai târziu conducea deja o infrastructură solidă de spălare a 
banilor, bazată pe hoteluri şi pe afaceri imobiliare, terenuri din 
apropiere de coastă şi apartamente. O a doua linie de afaceri, 
creată pornind de la discotecă, consta în investiţii masive în 
industria nocturnă din Marbella, cu baruri, restaurante şi localuri 
pentru prostituție de lux cu femei slave aduse direct din Europa 
de Est. Totul curat, sau aproape: spălare discretă şi ostentaţie 
puţină. Insă DOCS confirmase legăturile lui cu Babuşka: o 
puternică organizaţie din Solnţevo formată din vechi poliţişti şi 


veterani din Afganistan, specializaţi în extorsiune, trafic de 
maşini furate, contrabandă şi comerţ cu femei, foarte interesaţi, 
de asemenea, să-şi extindă activităţile la traficul de droguri. 
Grupul avea deja o conexiune în nordul Europei: o rută maritimă 
care lega Buenaventura de Sankt Petersburg, via Göteborg, în 
Suedia, şi Kutka, în Finlanda. lar pe lasikov l-au însărcinat, 
printre altele, să exploreze o rută alternativă în Mediterana 
orientală: o conexiune independentă de mafiile franceze şi 
italiene pe care ruşii le folosiseră până atunci ca intermediari. 
Acesta era contextul. Primele contacte cu traficanţii columbieni 
- cartelul din Medellin - au constat în schimburi simple de 
cocaină pentru arme, cu ceva bani la mijloc: transporturi de 
Kalaşnikov şi aruncătoare de grenade RPG provenite din 
depozitele militare ruseşti. Însă chestia nu prindea. Drogurile 
pierdute, erau unul din multele obstacole care îi stinghereau pe 
lasikov şi pe asociaţii lui moscoviți. Şi dintr-o dată, când nici 
măcar nu se mai gândeau la ele, acele cinci sute de kilograme 
au picat din cer. 

— Mi s-a povestit că Mexicana şi cu cealaltă s-au dus să 
negocieze cu lasikov, explică Juárez. În persoană, cu o punguţă 
ca mostră... Pe cât se pare, rusul a luat chestia mai întâi la 
mişto, iar apoi foarte nasol. Atunci O'Farrell i-a aruncat în faţă 
problema, spunându-i că ea a plătit deja, că gloanţele pe care le 
încasase când cu iubitul aduceau contorul la zero. Că jucau 
curat şi cereau să fie tratate la fel. 

— De ce n-au distribuit ele drogurile cu amănuntul? 

— Era prea mult pentru nişte începătoare. Şi nu i-ar fi plăcut 
deloc lui lasikov. 

— Atât de uşor era să se identifice proveniența? 

— Sigur - cu mişcări experte ale cuţitului şi furculiţei, fostul 
poliţist termina de devorat feliile de muşchiuleţ din farfuria de 
lut. Era vox populi a cui iubită fusese O'Farrell. 

— Vorbiţi-mi de iubitul ăsta. 

lubitul ăsta, povesti Juárez zâmbind dispreţuitor în timp ce 
tăia, mesteca şi iar tăia, se numea Jaime Arenas: Jimmy pentru 
prieteni. Sevilian dintr-o familie bună. Căcat curat, pardon, că 
suntem la masă. Foarte vârât în Marbella şi cu afaceri de familie 
în America de Sud. Era ambițios, şi se mai credea şi prea isteţ. 
Când cocaina aceea i-a încăput pe mână, i-a dat prin minte să i- 
o facă tovarăşului. Cu Pablo Escobar nu îndrăznise; însă ruşii n- 


aveau faima pe care o au acum. Păreau proşti sau cam aşa 
ceva. Aşa încât a ascuns zăpada ca să-şi negocieze o creştere a 
comisionului, cu toate că lasikov plătise deja pe loc, de data 
asta cu mai mulţi bani decât arme, partea columbienilor. Jimmy 
a început s-o lungească, până când răbdarea tovarăşului s-a 
isprăvit. Şi i s-a sfârşit în aşa fel încât i-a luat pe sus pe el şi pe 
încă doi asociaţi. 

— Rusnacii n-au fost niciodată prea fini -Juárez plescăia din 
limbă, critic. Şi continuă să nu fie. 

— Cum au intrat în legătură ăştia doi? 

Interlocutorul meu ridică furculita, arătând spre mine cu ea, 
ca şi când îmi aproba întrebarea. Pe vremea aceea, explică, 
gangsterii ruşi aveau o problemă gravă. Ca şi acum, dar mai 
mult. Şi anume cântau La Traviata. Îi deosebeai de departe: 
mari, neciopliţi, blonzi, cu lăboanţele alea şi cu maşinile alea şi 
cu târfele alea făţoase pe care le cară mereu după ei. In plus, de 
obicei, nu le aveau de nici o culoare cu limbile. Cum puneau un 
picior la Miami sau pe orice aeroport american, DEA şi toate 
poliţiile se lipeau de ei ca muşchiul de stâncă. De aceea aveau 
nevoie de intermediari. Jimmy Arenas a jucat un rol cum trebuie 
iniţial; începuse prin a le obţine alcool jerezan de contrabandă 
pentru nordul Europei. De asemenea, avea contacte bune în 
America de Sud şi vindea droguri prin discotecile la modă din 
Marbella, Fuengirola şi Torremolinos. Însă ruşii voiau propriile lor 
reţele: import-export. Babuşka - prietenii lui lasikov de la 
Moscova -obținea deja zăpadă cu amănuntul folosind liniile 
Aeroflot de la Montevideo, Lima şi Bahia, mai puţin păzite decât 
cele de la Rio sau La Habana. Pe atunci, pe aeroportul 
Şeremetievo ajungeau cantităţi nu mai mari de o jumătate de 
kilogram, în corespondențe individuale; însă pâlnia era prea 
îngustă. Zidul Berlinului tocmai căzuse, Uniunea Sovietică se 
prăbuşea, iar coca era la modă în noua Rusie, unde banii se 
făceau uşor şi mâţa moartă se arunca la greu în grădina 
vecinului, care îşi dădea arama pe faţă. 

— Vedeţi deci că nu s-au înşelat în previziuni, conchise 
Juárez... Ca să vă faceţi o idee despre cerere, un gram pus într- 
o discotecă din Sankt Petersburg sau din Moscova costă acum 
cu vreo treizeci-patruzeci la sută mai mult decât în Statele 
Unite. 


Fostul poliţist mestecă ultima îmbucătură de friptură, 
ajutându-se cu o înghiţitură lungă de vin. Inchipuiţi-vă, continuă 
el, tovarăşul lasikov storcându-şi creierii, căutând o modalitate 
de a băga la loc aţa-n ac în stil mare. Când, deodată, apare o 
jumătate de tonă pentru care nu-i nevoie să înfiripe o ditamai 
operaţiunea tocmai din Columbia, ci e chiar acolo, fără riscuri, 
de-a gata. 

— Cât despre Mexicană şi despre O'Farrell, v-am spus că nu 
se puteau descurca singure. Nu aveau mijloace ca să desfacă 
cinci sute de kilograme, şi la primul gram pus în circulaţie ne-am 
fi năpustit cu toţii peste ele: rusnacii, Garda Civilă, chiar oamenii 
mei... Au fost destul de isteţe ca să-şi dea seama. Orice idiot ar 
fi început să umble cu tertipuri, un pic pe-aici, încă un pic pe 
colo; şi înainte ca sticleţii sau ai mei să pună mâna pe ele, 
aveau să sfârşească într-un portbagaj de maşină. Să le fie 
ţărâna uşoară. 

— Dar de unde ştiau că nu avea să se întâmple chiar aşa?... 
Că rusul avea să-şi respecte partea de înţelegere? 

N-aveau de unde şti, lămuri fostul poliţist. Aşa încât au 
hotărât să rişte. lar lui lasikov i-au intrat în graţii. Mai ales 
Teresa Mendoza, care a ştiut să profite de contact ca să 
propună variante ale afacerii. Ştiam eu oare de galicianul acela 
care fusese iubitul ei?... Da?... Asta-i. Mexicana avea experienţă. 
Şi s-a mai dovedit că avea ceea ce trebuie să ai. 

— Nişte coaie - Juárez cuprindea cu mâinile circumferința 
farfuriei - atâta de mari. Şi ascultați. Aşa cum există gagici care 
au un calculator între picioare, clic, clic, şi cu el trag foloase, ea 
avea calculatorul ăsta aici - îşi lovea tâmpla cu arătătorul - în 
cap. Şi, când e vorba de femei, uneori auzi cântec de sirenă şi te 
pomeneşti cu o lupoaică de mare. 

Saturnino G. Juârez însuşi trebuia s-o ştie mai bine ca mulţi 
alţii. Mi-am amintit, în tăcere, de contul lui bancar din Gibraltar, 
vânturat prin presă în timpul procesului. Pe vremea aceea, 
Juárez avea ceva mai mult păr şi nu purta decât mustață; o 
etala în fotografia mea favorită, unde poza între doi colegi în 
uniformă la poarta unui tribunal din Madrid. Şi iată-l acum, la 
modicul preţ de cinci luni de închisoare şi expulzarea din Corpul 
Naţional de Poliţie: cerându-i ospătarului un coniac şi o ţigară de 
foi ca să-şi facă digestia. Dovezi puţine, instrucţie judiciară 


proastă, avocaţi eficienţi. M-am întrebat câtă lume îi datora 
favoruri, inclusiv Teresa Mendoza. 

— În sfârşit, conchise Juârez. lasikov a făcut afacerea. În 
plus, erau pe Costa del Sol ca să investească, iar Mexicana i-a 
părut a fi o investiţie interesantă. Aşa încât s-a ţinut de cuvânt 
ca un domn... lar acesta a fost începutul unei frumoase prietenii. 

Oleg lasikov se uita la pachetul pe care-l avea pe masă: praf 
alb într-un ambalaj ermetic dublu din plastic transparent, închis 
cu bandă adezivă lată şi groasă, cu sigiliul intact. O mie de 
grame bătute pe muchie, ambalate în vid, întocmai cum 
fuseseră ambalate în laboratoarele clandestine din jungla 
amazoniană Yari. 

— Recunosc, le spuse, că aveţi mult sânge rece. Da. 

Vorbea bine spaniola, se gândi Teresa. Încet, cu multe 
pauze, ca şi cum ar fi plasat fiecare cuvânt cu grijă în urma 
celuilalt. Accentul era foarte uşor şi nu semăna întru nimic cu 
ruşii răi, terorişti şi traficanţi care apăreau prin filme îngăimând 
ieu uomuor diuşman amierican. N-avea înfăţişare nici de mafiot, 
nici de gangster: tenul era deschis, ochii mari, cu un curios 
amestec de albastru şi galben în iris, iar părul de culoarea 
paiului îl purta foarte scurt, ca un soldat. Purta pantaloni din 
bumbac kaki şi cămaşă bleumarin, răsfrântă la încheieturi pe 
nişte antebraţe puternice, blonde şi păroase, cu un Rolex 
subacvatic la stânga. Mâinile care i se odihneau pe lângă 
muchiile pachetului, fără să-l atingă, erau mari ca şi restul 
trupului, cu o verighetă din aur masiv. Părea sănătos, puternic şi 
curat. Pati O'Farrell spusese că, de asemenea, şi mai ales, era 
periculos. 

— Să vedem dacă am înţeles bine. Îmi propuneţi să-mi 
restituiţi o încărcătură care îmi aparţine. Dumneavoastră. Dacă 
plătesc din nou. Cum se spune în spaniolă? Reflectă o clipă în 
căutarea cuvântului, aproape amuzat. Extorsiune?... Abuz? 

— Asta, răspunse Pati, ar însemna să împingem lucrurile 
prea departe. 

Discutaseră, Teresa şi cu ea, câteva ceasuri bune, şi pe-o 
faţă şi pe alta, de la peşterile Los Marrajos şi până cu o oră 
înainte să se prezinte la întâlnire. Fiecare argument pro şi contra 
fusese cântărit de mai multe ori; Teresa nu era convinsă că 
aceste argumente erau atât de eficiente precum susţinea colega 
ei; însă era deja prea târziu ca să mai dea înapoi. Pati - cu un 


machiaj discret pentru ocazie, îmbrăcată scump, dezinvoltă, ca 
o damă sigură pe ea - începu să-i explice pentru a doua oară, 
deşi era evident că lasikov înţelesese din prima, de cum 
aşezaseră kilogramul împachetat pe masă; după care, cerându- 
şi scuze pe un ton neutru, rusul ordonă la doi bodyguarzi să 
controleze dacă nu cumva aveau microfoane ascunse. 
Tehnologia, spuse el ridicând din umeri. După ce gărzile 
închiseră uşa, şi după ce le întrebă dacă nu doreau să bea ceva 
- niciuna nu ceru nimic, deşi Teresa îşi simţea gura uscată - se 
aşeză dincolo de birou, gata să asculte. Totul era ordonat şi 
curat: nici o hârtie la vedere, nici o mapă. Doar pereţi de 
aceeaşi culoare crem ca şi mocheta, cu tablouri care păreau 
scumpe, sau care probabil că şi erau, o icoană rusească mare, 
cu mult argint, un fax într-un colţ, un telefon cu mai multe linii şi 
un celular pe masă. O scrumieră. Un Dupont enorm, din aur. 
Toate fotoliile erau din piele albă. Prin marile ferestre ale 
biroului, aflat la ultimul etaj al unei luxoase clădiri cu 
apartamente din cartierul Santa Margarita, se zăreau curba 
coastei şi linia de spumă de pe plajă până la diguri, catargele 
iahturilor ancorate şi casele albe din Puerto Banus. 

— Spuneţi-mi un lucru - lasikov o întrerupse dintr-o dată pe 
Pati. Cum aţi făcut?... Să mergeţi până unde era ascuns. Să 
aduceţi asta fără să atrageţi atenţia. Da. Aţi fost în pericol. Cred. 
Încă mai sunteţi. 

— Asta nu contează, spuse Pati. 

Gangsterul zâmbi. Curaj, spunea acel zâmbet. Spune 
adevărul. Nu se-ntâmplă nimic. Zâmbetul lui e din acelea care te 
fac să ai încredere, se gândea Teresa privindu-l. Sau să nu mai 
ai încredere în ceea ce ai. 

— Ba contează, sigur, replică lasikov. Am căutat acest 
produs. Da. Nu l-am găsit. Am comis o eroare. Cu Jimmy. Nu 
ştiam că dumneavoastră ştiaţi.... Lucrurile ar sta altfel, nu-i aşa? 
Cum trece vremea! Sper că v-aţi restabilit. După accident. 

— Sunt cât se poate de restabilită, mulţumesc. 

— Trebuie să vă aduc mulţumiri pentru ceva. Da. Avocaţii 
mei au spus că în investigaţii nu aţi menţionat numele meu. Nu. 

Pati îşi strâmbă gura, sarcastică. Din decolteul rochiei sale 
apărea evidentă cicatricea de ieşire, pe pielea bronzată. Muniţie 
blindată, spusese ea. De aceea am rămas în viaţă. 

— Eu eram în spital, spuse. Cu găuri. 


— Vreau să spun mai apoi - privirea rusului era aproape 
inocentă. La interogatorii şi la proces. Acolo. 

— Vedeţi acum că aveam motivele mele. lasikov reflectă 
asupra acestor motive. 

— Da, înţeleg, conchise, însă m-aţi scutit de anumite 
neplăceri prin tăcerea dumneavoastră. Poliţia a crezut că ştiţi 
prea puţin. Eu am crezut că nu ştiţi nimic. Aţi fost răbdătoare. 
Da. Aproape patru ani... Trebuie că a fost o motivaţie, nu-i aşa? 
Acolo, la zdup. 

Pati mai luă o ţigară, pe care rusul, deşi avea pe masă 
Dupont-ul lung de o palmă, nu făcu gestul să i-o aprindă, cu 
toate că ea zăbovise în a-şi găsi propria brichetă în poşetă. Şi nu 
mai tremura, se gândi Teresa privindu-i mâinile. Opreşte-ţi 
tremuriciul degetelor înainte ca parşivul ăsta să-şi dea seama, 
iar poza de gagici tari să înceapă să se fisureze şi să se ducă 
totul la mama naibii. 

— Pungile au rămas ascunse unde erau. Am adus numai una. 

Discuţia din peşteră, îşi aminti Teresa. Amândouă acolo 
înăuntru, numărând pachete la lumina lanternelor, pe jumătate 
euforice şi pe jumătate înspăimântate. Una pentru moment, 
până ne mai gândim, şi restul aşa cum e, insistase Teresa. Să 
încărcăm totul acum înseamnă să ne sinucidem; aşa că nu fi 
neghioabă şi nu mă face şi pe mine să fiu. Ştiu eu că te-au 
îmbulinat cu gloanţe şi toată tevatura; dar eu n-am venit în ţara 
ta să fac turism, blondă afurisită. Nu mă face să-ţi povestesc în 
întregime istoria pe care niciodată nu ţi-am spus-o toată. O 
istorie care nu seamănă nici un carici cu a ta, care până şi 
împuşcăturile trebuie să le fi primit cu parfum de Carolina 
Herrera. Aşa că lasă vrăjeala. În soiul ăsta de şmecherii, când 
cineva se grăbeşte, repede înseamnă să umbli încetişor. 

— V-a trecut prin minte că pot pune să fiţi urmărite?... Da? 

Pati îşi sprijinea mâna cu ţigara în poală. 

— Sigur că ne-a trecut prin minte - inspiră o gură de fum şi 
îşi întoarse mâna acolo unde era. Insă nu puteţi. Nu până la 
locul acela. 

— la te uită. Misterioasă. Sunteţi nişte doamne misterioase. 

— Ne-am da seama şi am dispărea în căutarea altui 
cumpărător. Cinci sute de kilograme sunt multe. 

lasikov nu spuse nimic la asta, deşi tăcerea lui arăta că, într- 
adevăr, cinci sute de kilograme erau prea multe în toate 


privinţele. Continua să se uite la Pati, iar din când în când 
arunca o scurtă privire spre Teresa, care stătea aşezată în 
celălalt fotoliu, fără să vorbească, fără să fumeze, fără să se 
mişte: asculta şi privea, ţinându-şi respiraţia agitată, cu mâinile 
pe cracii blugilor, ca să-şi şteargă sudoarea. O cămaşă sport 
albastru-deschis cu mânecă scurtă, pantofi de sport, dacă 
cumva avea nevoie s-o şteargă printre picioarele cuiva, numai 
semanarul de argint mexican la încheietura mâinii stângi. Un 
mare contrast cu hainele elegante şi cu tocurile lui Pati. Se 
găseau acolo pentru că Teresa impusese această soluţie. La 
început, colega ei dădu de înţeles că prefera să vândă drogurile 
în cantităţi mici; însă izbuti s-o convingă că, mai devreme sau 
mai târziu, proprietarii aveau să le dea de urmă. Mai bine să 
mergem direct la ţintă, o sfătuise ea. O şmecherie sigură, chiar 
dacă mai pierdem câte ceva. De acord, spusese Pati. Dar 
vorbesc eu, fiindcă ştiu cum să-l iau pe bolşevicul ăla ticălos. ŞI 
iată-le, în timp ce Teresa îşi dădea seama din ce în ce mai mult 
că tocmai comiteau o eroare. Ştia câte parale face soiul ăsta de 
oameni, încă de când era copilă. Îşi puteau schimba limba, 
aspectul fizic şi obiceiurile, dar fondul rămânea acelaşi. Nu 
aveau să ajungă în nici o parte, sau mai bine zis într-una 
singură. La urma urmelor - înţelegea asta prea târziu - Pati era 
o tipă răsfăţată, iubita unei canalii care nu intrase în meseria 
asta de nevoie, ci de nătărău. Unul care a primit ce-a meritat, ca 
atâţia alţii. Cât despre Pati, toată viaţa ei se mişcase într-o 
realitate aparentă care nu avea nimic de-a face cu realitatea; iar 
răstimpul din închisoare sfârşise prin a o orbi şi mai mult. În 
biroul acela nu era Locotenentul O'Farrell şi nu era nimeni 
altcineva: ochii albaştri garnisiţi cu galben care le priveau erau, 
într-adevăr, puterea. lar Pati se înşela încă şi mai mult, după ce 
încurcaseră tare borcanele ducându-se acolo. Era o greşeală să 
pună problema în felul acela. Să-i împrospăteze memoria lui 
Oleg lasikov, după atâta vreme. 

— Tocmai asta-i problema, spunea Pati. Cinci sute de 
kilograme sunt prea multe. De aceea am venit să vă vedem pe 
dumneavoastră mai întâi. 

— A cui a fost ideea?- lasikov nu părea măgulit. Prima 
opţiune: la mine. Da. 

Pati se uită la Teresa. 


— A ei. Despică mereu orice fir în patru -schiță un zâmbet 
nervos între alte două fumuri trase din ţigară... E mai bună 
decât mine la calculat riscuri şi posibilităţi. 

Teresa simţea ochii rusului studiind-o foarte pe-ndelete. Se 
întreabă ce legătură avem una cu alta, hotărî ea. Închisoarea, 
prietenia, afacerea. Dacă-mi plac bărbaţii sau dacă nu cumva ea 
mă ciocăneşte olecuţă. 

— Încă nu ştiu ce face, spuse lasikov, întrebând-o pe Pati 
fără să-şi desprindă privirile de la Teresa. In toate astea. 
Prietena dumneavoastră. 

— Este partenera mea. 

— Ah. E bine să ai parteneri - lasikov îi acorda din nou 
atenţie lui Pati. De asemenea, ar fi bine să conversăm. Da. 
Riscuri şi probabilităţi. Dumneavoastră s-ar putea să nu aveţi 
timp să dispăreţi în căutare de alt cumpărător - făcu pauza 
oportună... Timp să dispăreţi de bunăvoie. Cred. 

Teresa observă că mâinile lui Pati tremurau din nou. De-aş 
putea, se gândi, să mă ridic în clipa asta şi să spun salutare, don 
Oleg, la bună vedere. S-a sunat. Să lăsăm încărcătura şi uitaţi 
de porcăria asta. 

— Poate c-ar trebui... începu ea să spună. lasikov o privi, 
aproape surprins, însă Pati deja insista pe lângă gangster: 
dumneavoastră nu aţi câştiga nimic. Asta spunea. Nimic, doar 
viaţa a două femei. Aţi pierde mult, în schimb. lar adevărul, 
hotări Teresa, era că, lăsând la o parte tremuriciul mâinilor care 
se transmitea în spiralele fumului de ţigară, Locotenentul îl 
înfrunta cu mult calm. În ciuda a toate, a greşelii că se găseau 
acolo, Pati nu se speria prea uşor. Însă erau moarte amândouă. 
Fu cât pe ce s-o spună cu voce tare. Suntem moarte, 
Locotenente. Stinge lumina şi s-o întindem. 

— Viaţa întârzie în a se pierde, filosofă rusul; deşi, când 
continuă să vorbească, Teresa înţelese că nu filosofă nicidecum. 
Cred că în procesul intermediar sfârşeşti prin a povesti anumite 
lucruri... Nu-mi place să plătesc de două ori. Nu. Pot gratis. Da. 
Să-i recuperez. 

Se uita la pachetul de cocaină pe care-l avea pe masă, între 
mâinile lui mari şi nemişcate. Pati strivi, neîndemânatică, ţigara 
în scrumiera ce se afla la două palme de mâinile acelea. Până 
aici ţi-a fost, se gândi Teresa dezolată, putându-i mirosi panica. 


Până la afurisita de scrumieră. Atunci, fără să vrea, îşi auzi din 
nou propriul glas: 

— Poate că-i veţi recupera gratis, spuse. Dar nu se ştie 
niciodată. E un risc, şi un deranj. Dumneavoastră v-aţi lipsi de 
un beneficiu sigur. 

Ochii garnisiţi cu galben se aţintiră asupra ei cu interes. 

— Numele dumneavoastră? 

— Teresa Mendoza. 

— Columbiană? 

— Din Mexic. 

Fu pe punctul să adauge Culiacân, Sinaloa, care în acele 
afaceri, presupuse, însemna o garanţie ţeapănă din cale-afară; 
însă n-o făcu. De gură mare moare peştele. lasikov se uita în 
continuare ţintă la ea. 

— Să mă lipsesc. Spuneţi. Convingeţi-mă de asta. 

Convingeţi-mă că are vreun rost să rămâneţi în viaţă, 
spuneau subtitlurile. Pati se aruncase pe spătarul fotoliului ei, ca 
un Cocoş epuizat care dă înapoi într-o arenă de luptă. Ai 
dreptate, Mexicano. Imi sângerează pieptul şi e rândul tău. 
Scoate-ne de-aici. Teresei i se lipea limba de cerul gurii. Un 
pahar cu apă. Ar da orice ca să fi cerut un pahar cu apă. 

— Cu kilogramul la douăsprezece mii de dolari, începu ea, 
jumătatea de tonă trebuie să coste, iniţial, vreo şase milioane 
de dolari... Corect? 

— Corect. lasikov o privea inexpresiv. Prudent. 

— Nu ştiu cât iau intermediarii, însă în Uniunea Americană 
kilogramul ar urca la douăzeci de mii. 

— Treizeci de mii pentru noi. Anul acesta. Aici - în 
continuare, nici un muşchi nu se urnea pe chipul lui lasikov. Mai 
mult decât la vecinii dumneavoastră. Da. Yankeii. 

Teresa făcu un calcul rapid. Îşi ascundea emoția. Ei - spre 
propria şi intima ei surprindere - nu-i tremurau mâinile. Nu în 
acea clipă, în acest caz, expuse ea, şi la preţurile actuale, o 
jumătate de tonă pusă în Europa urcă la vreo cincisprezece 
milioane de dolari. Asta însemna mult mai mult decât, după cum 
îi spusese Pati, fuseseră plătiţi lasikov şi asociaţii lui, cu patru 
ani în urmă, pentru încărcătura iniţială. Care au fost, să mă 
corectaţi dacă greşesc, cinci milioane cu bani gheaţă şi unul în... 
Ei bine, cum ar prefera să-l numească domnul? 


— Material tehnic, răspunse lasikov, amuzat. La mâna a 
doua. 

Şase milioane în total, conchise Teresa, una peste alta. 
Inclusiv materialul tehnic. Dar ceea ce conta, îşi urmă ea 
explicaţia, era că jumătatea de tonă de-acum, cea pe care o 
ofereau ele, avea să-l coste numai alte şase. O plată de trei 
pentru predarea primei treimi, alte trei ca plată pentru a doua 
treime, şi restul o dată confirmată plata a doua. În realitate se 
limitau să i-o vândă la preţul de cost. 

Văzu că rusul reflecta asupra acestui fapt. Dar nici 
pomeneală. Eşti încă crud, parşivule. Nu vezi beneficiul, şi 
pentru tine suntem în continuare două hămesite. 

— Dumneavoastră vreţi - lasikov tăgăduia din cap, încet - să 
ne faceţi să plătim de două ori. Da. Jumătatea aceasta de tonă. 
Şase şi şase, Teresa se aplecă în faţă, sprijinindu-şi degetele pe 
masă. Şi mie de ce nu-mi tremură, se întrebă. De ce nu-mi 
zăngăne cele şapte inele ca unui şarpe cu clopoței, dacă tot 
sunt cât pe ce să mă ridic şi s-o iau la goană? 

— În ciuda acestui fapt - de asemenea, o surprindea cât de 
senin îi suna glasul - tot v-ar mai rămâne o marjă de trei 
milioane de dolari pe o încărcătură pe care o dădeaţi pierdută şi 
pe care bănuiesc că aţi amortizat-o deja într-un fel sau altul... 
Dar, în plus, aceste cinci sute de kilograme de cocaină costă, 
dacă facem o socoteală, şaizeci şi cinci de milioane de dolari, o 
dată drese şi gata de distribuit cu amănuntul în ţara 
dumneavoastră, sau pe unde-o fi... Scăzând cheltuielile vechi şi 
pe cele noi, oamenilor dumneavoastră le vor rămâne cincizeci şi 
trei de milioane de dolari beneficiu. Cincizeci, dacă 
dumneavoastră reduceţi marja de amortizare pentru transport, 
întârzieri şi alte neplăceri. Şi veţi avea piaţa acoperită pentru un 
sezon. 

Tăcu, atentă la ochii lui lasikov, cu muşchii spatelui încordaţi 
şi cu stomacul contractat până la durere din pricina fricii, însă 
fusese capabilă să pună problema pe tonul cel mai sec şi mai 
limpede cu putinţă, de parcă nu pusese pe masă viaţa ei şi pe a 
lui Pati, ci ar fi propus o operaţiune comercială de rutină, lipsită 
de consecinţe. Gangsterul o studia pe Teresa, iar aceasta simţea 
aţintiţi asupra ei şi ochii lui Pati; însă pentru nimic în lume n-ar fi 
răspuns la această a doua privire. Nu te uita la mine, îşi ruga ea 
colega în mintea ei. Nici să nu clipeşti, soro, sau am dat-o în 


bară. Încă mai există posibilitatea ca individul ăsta să vrea să 
câştige încă şase milioane de dolari. Fiindcă el ştie, cum ştiu şi 
eu, că întotdeauna se vorbeşte. Când iei o plasă, întotdeauna se 
vorbeşte. Şi dacă ăştia n-au luat-o... 

— Mă tem... începu să spună lasikov. 

Pân-aici ne-a fost, presupuse Teresa în sinea ei. Era de-ajuns 
să te uiţi la faţa rusului ca să înţelegi că nici în ruptul capului. 
Conştiinţa acestui fapt se abătu asupra ei ca un fulger. Am fost 
nişte fetiţe naive: Pati e o iresponsabilă, şi eu la fel. Frica i se 
răsucea în burtă. Văd chestiunea cât se poate de naşpa. 

— Mai e ceva, improviză ea. Haşişul. 

— Ce se întâmplă cu haşişul? 

— Cunosc meseria asta. lar dumneavoastră nu aveţi haşiş. 

lasikov părea un pic deconcertat. 

— Sigur că avem. 

Teresa clătină din cap, tăgăduind cu aplomb. Numai să nu 
deschidă Pati gura şi să ne rupă, se rugă. În sinea ei, drumul se 
aşternea cu o limpezime stranie. O uşă deschisă dintr-o dată, şi 
femeia aceea tăcută, cealaltă, care uneori semăna cu ea, 
urmărind-o din prag. 

— Acum un an şi jumătate - replică ea - aveaţi câte ceva, pe 
ici pe colo, şi mă-ndoiesc că acum ar fi altfel. Sunt sigură că 
sunteţi tot la mâna furnizorilor marocani, a transportatorilor 
gibraltarieni şi a intermediarilor spanioli... Ca toată lumea. 

Gangsterul ridică mâna stânga, cea cu verigheta, ca să-şi 
mângâie obrazul. Am la dispoziţie treizeci de secunde ca să-l 
conving, se gândi Teresa, înainte să ne ridicăm, să ieşim de-aici 
şi s-o luăm la goană, pentru ca ăştia să pună mâna pe noi după 
vreo două zile. Şi lasă vrăjeala. Nu prea ar avea haz să fi scăpat 
de cei din Sinaloa şi să ajung aşa departe ca să sfârşesc 
mătrăşită de-un rus afurisit. 

— Vrem să vă propunem ceva, preciză ea. O afacere. Din 
aceste şase milioane împărţite în două plăţi, a doua o veţi reţine 
dumneavoastră ca partener, iar în schimb ne oferiţi mijloacele 
oportune. 

O tăcere lungă. Rusul nu-şi dezlipea privirea de la ea. Şi sunt 
o mască indiană, se gândea ea. Sunt o mască impasibilă jucând 
poker ca Raul Estrada Contrereas, un jucător profesionist, 
oamenii îl respectau pentru că juca cinstit etcetera, sau cel 
puţin aşa zice cântecul, şi ăsta nici pe-a mă-sii n-are să scoată 


de la mine nici o clipire de pleoapă, fiindcă îmi risc pielea. Aşa 
că n-are decât să se uite la mine. De parcă mi se uită la ţâţe. 

— Ce mijloace? 

Te-am prins, îşi spuse Teresa. Nu mai scapi. 

— Păi, nu vă pot spune acum. Sau pot. Şalupe. Motoare 
ataşabile. Locuri de protecţie. Plata primelor contracte şi 
intermediari. 

lasikov îşi mângâia în continuare obrazul. 

— Dumneavoastră vă pricepeţi la asta? 

— Nu mă secaţi. Tocmai am pus în joc viaţa mea şi pe a 
prietenei mele... Mă credeţi în situaţia de a veni să vă torn vrute 
şi nevrute ? 

Şi aşa s-a întâmplat, a confirmat Saturnino G. Juârez, că 
Teresa Mendoza şi Patricia O'Farrell s-au asociat cu mafia rusă 
de pe Costa del Sol. Propunerea pe care Mexicana i-a făcut-o lui 
lasikov în acea prima întâlnire a înclinat balanţa. Şi într-adevăr, 
pe lângă acea jumătate de tonă de cocaină, Babuşka din 
Solnţevo avea nevoie de mai mult haşiş mexican ca să nu 
depindă în exclusivitate de traficanţii turci şi libanezi. Până 
atunci se văzuse obligată să recurgă la mafiile tradiţionale din 
Strâmtoare, prost organizate, costisitoare şi prea puţin fiabile. 
lar ideea unei conexiuni directe se dovedea a fi seducătoare. 
Jumătatea de tonă şi-a schimbat stăpânii în schimbul a trei 
milioane de dolari depuşi într-o bancă din Gibraltar şi al altor trei 
menite a finanța o infrastructură a cărei faţadă legală s-a numit 
Transer Naga S. L., cu sediul social pe Stâncă şi cu un discret 
magazin-paravan în Marbella. De acolo, lasikov şi ai lui au 
obţinut, potrivit acordului la care acesta a ajuns cu cele două 
femei, cincizeci la sută din beneficiile de pe primul an şi 
douăzeci şi cinci la sută pe al doilea; aşa încât, în al treilea, 
datoria a fost considerată amortizată. Cât despre Transer Naga, 
era o întreprindere de servicii: transporturi clandestine a căror 
responsabilitate începea în momentul când se încărcau drogurile 
pe coasta marocană şi se sfârşea atunci când cineva le lua în 
primire pe o plajă spaniolă sau în largul mării. Cu timpul, 
datorită unor convorbiri telefonice interceptate şi altor 
investigaţii, s-a putut stabili că regula de a nu participa la 
proprietatea drogurilor a fost impusă de Teresa Mendoza. 
Bazându-se pe experienţa ei anterioară, susţinea că totul era 
mai curat dacă transportatorul nu se implica; asta garanta 


discreţia şi, de asemenea, absenţa unor nume şi a unor dovezi 
care să facă legătura între producători, intermediari, primitori şi 
proprietari. Metoda era simplă: un client îşi expunea 
necesităţile, iar Transer Naga îl consilia asupra celei mai 
eficiente forme de transport, contribuind cu profesionalismul şi 
cu mijloacele sale. De la punctul A la punctul C, iar noi punem B. 
Cu timpul, observă Saturnino Juárez în timp ce eu achitam nota 
de plată la restaurant, nu le-a mai lipsit decât să-şi facă anunţuri 
în pagini aurii. Şi aceasta a fost strategia pe care Teresa 
Mendoza a impus-o şi a păstrat-o mereu, fără să cadă în ispita 
de a accepta o parte din plată în droguri, cum obişnuiau alţi 
transportatori. Nici măcar atunci când Transer Naga a 
transformat Strâmtoarea Gibraltar în marea poartă de intrare a 
cocainei spre sudul Europei, iar praful columbian a început să 
vină cu tonele. 


10 
Mă aflu într-un colţ de cârciumioară 


De aproape o oră scotoceau după haine. Era al cincilea 
magazin în care intrau în dimineaţa aceea. Soarele lumina 
strada Larios din partea cealaltă a vitrinei: terase cu mese, 
automobile, trecători cu îmbrăcăminte uşoară. Mâlaga iarna. Azi 
e timpul să întreprindem o explorare operativă, spusese Pati. M- 
am săturat să-ţi las lucruri de-ale mele, sau să te îmbraci ca o 
femeie de serviciu; aşa că spală-ţi vaselina de sub unghii şi 
aranjează-te un pic, fiindcă pornim. La vânătoare. Să dăm ceva 
mai multă strălucire nivelului tău social. Te bazezi sau nu te 
bazezi? Şi iată-le. Luară un prim mic dejun înainte de a ieşi din 
Marbella şi un al doilea pe terasa cafenelei Central, uitându-se 
cum trecea lumea. Acum se îndeletniceau cu cheltuirea banilor. 
Prea mulţi, după opinia Teresei. Preţurile erau înfiorătoare. Şi ce, 
era răspunsul. Tu ai, eu am. În plus, îi poţi considera o investiţie. 
Cu rentabilitate calculată, că asta ţi se potriveşte de minune. Ai 
să-ţi burduşeşti ciorapul altă dată, cu şalupele tale şi cu logistica 
ta şi cu tot parcul acela nautic pe care-l tot organizezi, 
Mexicano. Că-n viaţă nu-s totul motoarele out-bord şi elicele 
levogire, sau cum s-or mai fi chemând. A venit momentul să te 
pui în ton cu viaţa pe care o duci. Sau pe care ai s-o duci. 

— Ce zici de asta? Pati se mişca dezinvoltă prin magazin, 
luând haine de pe umeraşe şi lăSandu-le pe cele la care renunţa 
în mâinile unei angajate care venea în urma lor, plină de 
solicitudine. Costumul tip jachetă cu pantalon va fi mereu la 
modă. Şi pe tipi îi impresionează, mai ales la tine, la mine, în 
mediul nostru - îi punea în faţă Teresei haina cu umeraşul, 
apropiindu-i-o de trup ca să verifice efectul. Blugii îţi stau foarte 
bine, n-ai de ce să renunţi la ei. Insă combină-i cu jachete 
închise la culoare. Bleumarin, sunt perfecte. 

Teresa avea în minte alte lucruri, mai complicate decât 
culoarea unei jachete pe care s-o poarte cu blugii. Prea mulţi 
oameni şi prea multe interese. Ceasuri în şir reflectând în faţa 
unui caiet plin de cifre, de nume şi de locuri. Lungi conversații 
cu necunoscuţi pe care îi asculta atentă şi precaută, încercând 


să ghicească, dispusă să înveţe din toate şi de la toţi. Multe 
lucruri depindeau acum de ea, şi se întreba dacă era cu 
adevărat pregătită să-şi asume responsabilităţi care înainte 
vreme nici nu-i treceau prin cap. Pati ştia toate astea, dar nu-i 
păsa, ori nu părea să-i pese. Fiecare lucru la vremea lui, spunea. 
Azi e rândul hainelor. Azi e vremea să ne odihnim. Azi e vremea 
să ieşim la plimbare. În plus, să ţii afacerea e mai degrabă 
treaba ta. Tu eşti managerul, iar eu stau şi mă uit. 

— Vezi? Cu blugi, cel mai bine ţi se potriveşte o încălţăminte 
joasă, tip mocasin, şi poşetele astea: Ubrique, Valverde de 
Camino. Poşetele artizanale andaluze îţi stau bine. Pentru 
purtat. 

Erau trei poşete din acelea în pachetele care deja umpleau 
portbagajul maşinii trase în parcarea subterană din Plaza de la 
Marina. De astăzi gata, insista Pati. Nici o zi în plus fără să-ţi 
umpli un dulap cu ce ai nevoie. Şi ai să-mi dai ascultare. Eu 
poruncesc şi tu te supui. Ne-am înţeles? Şi-apoi, să te îmbraci e 
mai puţin o chestiune de modă decât una de bun-simţ. 
Obişnuieşte-te cu ideea: puţin dar bun e mai bine decât mult şi 
rău. Trucul e să-ţi faci un fond de garderobă. lar apoi, pornind de 
aici, să amplifici. Mă urmăreşti? 

Rareori era atât de locvace, Locotenentul O'Farrell. Teresa o 
urmărea, într-adevăr, interesată de acel nou mod de a vedea 
îmbrăcămintea şi de a se vedea pe sine. Până atunci, să se 
îmbrace într-un fel sau altul se acorda cu două obiective clare: 
să le placă bărbaţilor - bărbaţilor ei - şi să-i fie comod. 
Vestimentaţia ca unealtă de lucru, după cum spusese Pati 
smulgându-i un hohot de râs, constituia o noutate. Să te îmbraci 
nu însemna numai comoditate sau seducţie. Nici măcar 
eleganţă, ori statut social, ci nişte subtilităţi în statutul social. 
Mă mai urmăreşti? Hainele pot fi stare sufletească, putere, 
caracter. Te îmbraci după ceea ce eşti sau după ceea ce vrei să 
fii, şi tocmai aici e diferenţa. Lucrurile se învaţă, fireşte. Ca şi 
felul cum te porţi, mănânci şi conversezi. Se dobândesc atunci 
când eşti inteligentă şi ştii să priveşti. lar tu ştii, Mexicano. N-am 
văzut pe nimeni care să privească la fel ca tine. Japiţă indiană. 
Parcă ai citi cărţi în oameni. Cărţile deja le ştii, şi a sosit ceasul 
să cunoşti şi restul. De ce? Fiindcă eşti partenera mea şi eşti 
prietena mea. Fiindcă o să petrecem mult timp împreună, sper, 


şi o să facem lucruri mari. Şi fiindcă deja a venit momentul să 
schimbăm subiectul. 

— Cât despre ce-nseamnă să te-mbraci cu adevărat - ieşeau 
din cabina de probă, după ce Teresa se privise în oglindă cu un 
pulover de caşmir cu gulerul răsfrânt - nimeni nu spune să te 
îmbraci fără nici un haz. Ce se întâmplă e că, pentru ca să porți 
anumite lucruri, trebuie să ştii să te mişti. Şi să stai pe loc. Nu-i 
valabil pentru orişicare. Asta, de exemplu. Versace nici să nu-ţi 
treacă prin cap. Cu haine de la Versace ai părea o târfă. 

— Păi, bine că tu le foloseşti, uneori. Pati râse. Ţinea între 
degete un Marlboro, în ciuda afişului cu fumatul interzis şi a 
privirilor cenzoriale ale vânzătoarei. Cu o mână în buzunarul 
jachetei tricotate, peste fusta cenuşiu-închis. Cu ţigara în 
cealaltă. Îndată o sting, dragă, spusese când o aprinsese pe 
prima. Era a treia pe care o fuma acolo. 

— Eu am avut altă educaţie, Mexicano. Ştiu când trebuie să 
par o târfă şi când nu. În ce te priveşte, ţine minte că pe 
oamenii cu care avem de-a face îi impresionează damele de 
clasă. Doamnele. 

— Lasă vrăjeala. Eu nu sunt o doamnă. 

— Ce ştii tu. Să fii, şi să pari, şi să ajungi să fii sau să nu fii 
niciodată nimic, toate astea au nuanţe foarte delicate. Uite, 
aruncă o privire. O doamnă, îţi spun. Yves Saint-Laurent, chestii 
de la Chanel şi de la Armani pentru momentele serioase; 
nebuniile ca asta de la Galliano lasă-le pentru altele. Sau pentru 
mai târziu. 

Teresa privea în jur. Nu-i păsa că-şi dovedea ignoranţa şi nici 
că vânzătoarea le asculta conversaţia. Pati era cea care vorbea 
în şoaptă. 

— Nu întotdeauna ştiu ce se potriveşte. E greu de combinat. 

— Păi ţine-te de o regulă care nu dă greş: jumătate-jumătate. 
Dacă de la talie în jos eşti provocatoare sau sexy, de la talie în 
sus trebuie să fii discretă. Şi viceversa. 

leşiră cu sacoşele şi o apucară în susul străzii Larios. Pati o 
oprea în faţa fiecărei vitrine. 

— Pentru purtat şi pentru sport, continuă ea, idealul este să 
foloseşti haine de tranziţie; iar dacă te bazezi pe o firmă, caută 
ca ea să aibă câte puţin din toate - îi arăta un costum cu jachetă 
închis la culoare şi uşor, cu gulerul rotund, care Teresei îi păru 


foarte drăguţ. Ca de exemplu Calvin Klein. Vezi? Ai şi un jerseu 
ori o scurtă din piele, dar şi o rochie pentru cină. 

Intrară în magazinul cu pricina. Era foarte elegant, iar 
angajatele purtau uniforme cu fuste scurte şi ciorapi negri. 
Păreau nişte cadre de conducere din filmele americane, se 
gândi Teresa. Toate înalte şi atrăgătoare, foarte machiate, cu 
înfăţişare de modele sau de stewardese. Cât se poate de 
amabile. Niciodată n-aş fi primit de lucru aici. Hait! Afurisiţii de 
biştari. 

— Idealul, spuse Pati, e să vii în magazine ca ăsta, care au 
haine bune şi de la mai multe firme. Să le frecventezi şi să 
capeţi încredere. Relaţia cu angajatele e importantă: te cunosc, 
ştiu ce-ţi place şi ce ţi se potriveşte, îţi spun am primit asta. Te 
răsfaţă. 

Existau accesorii la etaj: pielărie italiană şi spaniolă. Curele. 
Poşete. Pantofi minunaţi, cu design frumos. Aici, se gândi 
Teresa, stăteau mai bine decât la Sercha's din Culiacân, unde 
nevestele şi iubitele traficanţilor dădeau buzna sporovăind ieşite 
din minţi, cu bijuteriile lor, cu pletele vopsite şi cu teancurile de 
dolari de două ori pe an, la sfârşitul fiecărei recolte din munţi. 
Ea însăşi cumpăra de acolo, când cu Blondul Dâvila, lucruri care 
acum o făceau să se simtă nesigură. Poate fiindcă nu era 
adevărat că era ea însăşi: călătorise departe şi era alta cea care 
se găsea în acele oglinzi din magazinele scumpe, din alte 
vremuri şi din altă lume. Cât se poate de departe. lar pantofii 
sunt fundamentali, opina Pati între timp. Mai mult decât 
poşetele. Adu-ţi aminte că, oricât de bine îmbrăcată ai umbla, 
nişte pantofi urâţi te afundă în mizerie. Bărbaţilor li se iartă 
inclusiv porcăriile alea fără şosete pe care le-a adus la modă 
Julio Iglesias. În cazul nostru, totul e mai dramatic. Mai 
ireparabil. 

Apoi umblară după parfumuri şi cosmetice, mirosind şi 
încercând totul pe pielea Teresei înainte de a se duce să 
mănânce carabineros şi scoici la Tintero, pe plaja de la El Palo. 
Vouă,  latino-americanelor, susţinea Pati, vă sunt dragi 
parfumurile tari. Aşa că încearcă să le mai subţiezi. Şi machiajul 
la fel. Când eşti tânără, machiajul te îmbătrâneşte; iar când eşti 
bătrână, atunci cu mult mai mult. Tu ai nişte ochi negri mari şi 
frumoşi, iar când te piepteni cu cărare pe mijloc şi cu părul tras 
pe spate, ca mexicancele, eşti perfectă. 


O spunea privind-o în ochi, fără să-şi desprindă privirea nici o 
secundă, în timp ce ospătarii treceau printre mesele aşezate la 
soare cu icre, platouri cu sardele, chopitos, cartofi cu sos de 
usturoi şi ulei. În tonul ei nu era nici superioritate, nici dispreţ. 
Era ca atunci când, abia sosită la El Puerto de Santa Maria, o 
pusese la curent cu obiceiurile locale. Aşa şi pe dincolo, însă 
acum Teresa simţea ceva diferit: un dram de ironie într-un colţ 
al gurii ei, în cutele care i se îngrămădeau în jurul pleoapelor 
atunci când le mijea ca să zâmbească. Ştii ce mă întreb eu, se 
gândea Teresa. Mai că poţi auzi. De ce eu, dacă suntem aici, 
afară, nu-ţi dau ceea ce ai vrea cu adevărat să ai. Doar ascult, şi 
sunt. M-am lăsat înşelată în privinţa banilor, Locotenent 
O'Farrell. Nu asta căutai. Din partea mea, e simplu: sunt loială 
fiindcă trebuie să fiu. Fiindcă astea-s regulile jocului ciudat pe 
care-l jucăm amândouă. Simplu. Dar tu nu eşti din acelea. Tu 
poţi să minţi şi să trădezi şi să uiţi, dacă e nevoie. Chestiunea e 
de ce pe mine nu. Sau de ce nu, deocamdată. 

— Imbrăcămintea, continuă Pati, fără să-şi schimbe expresia, 
trebuie să se adapteze fiecărui moment, întotdeauna şochează 
dacă stai la masă şi apare una cu un şal, sau la cină cu fustă 
mini. Asta nu dovedeşte decât lipsă de discernământ sau de 
educaţie: ele nu ştiu ce-i adecvat, şi atunci îşi pun ce li se pare 
mai elegant sau mai scump. Asta o demască pe cioclovină. 

Şi e inteligentă, îşi spuse Teresa. Cu mult mai mult ca mine, 
şi trebuie să mă întreb de ce, atunci, lucrurile stau aşa cum 
stau, în cazul ei. A avut de toate. A avut chiar şi un vis. Insă asta 
s-a petrecut când stătea după gratii: o ţinea în viaţă. Ar fi bine 
să aflăm ce o ţine acum. In afară că bea cum bea, şi în afară de 
gagicuţele alea cu care se întinde din când în când, şi în afară că 
se face de nu mai poate de-atâtea prize, şi în afară că-mi 
povesteşte tot ce-o să facem când o să fim supermilionare. Mă 
întreb. Şi e mai bine să nu mă întreb prea mult. 

— Eu sunt o cioclovină, spuse. 

Sună aproape ca o întrebare. Nu folosise niciodată acest 
cuvânt, nu îl auzise şi nici nu îl citise în cărţi; însă intuia ce 
înseamnă. Cealaltă izbucni în râs. 

— Ha! Sigur că eşti. Într-un anume fel, da. Însă nu trebuie s-o 
ştie toată lumea. Acuşi nu vei mai fi. 

Se ascundea ceva obscur în expresia feţei sale, hotărî 
Teresa. Ceva ce părea s-o doară şi s-o amuze în acelaşi timp. 


Poate că, îi veni în minte dintr-o dată, se tot gândea la ceva ce 
nu era altceva decât viaţa. 

— În orice caz, adăugă Pati, dacă greşeşti, ultima regulă e să 
suporţi totul cu cea mai mare demnitate posibilă. La urma 
urmelor, toţi greşim odată şi-odată - continua s-o privească. Mă 
refer la îmbrăcăminte. 


Au existat mai multe Terese care au apărut în acea perioadă: 
femei necunoscute ce fuseseră acolo dintotdeauna, fără ca ea 
să bănuiască, şi altele noi care se înscriau în oglinzi şi în 
dimineţile cenuşii şi în tăceri, şi pe care le descoperea cu 
interes, iar uneori cu surprindere. Avocatul acela din Gibraltar, 
Eddie Álvarez, cel care manevrase banii lui Santiago Fisterra şi 
mai apoi abia dacă se ocupase de apărarea legală a Teresei, a 
avut prilejul să se întâlnească cu câteva din aceste femei. Eddie 
nu era un om curajos. Raportul lui cu aspectele dure ale afacerii 
era mai curând periferic: prefera să nu vadă şi să nu audă 
anumite lucruri. Ignoranţa - spusese el în timpul conversaţiei 
noastre de la hotelul Rock -naşte multă ştiinţă şi nu puţină 
sănătate. De aceea îi căzură pe jos toate hârtiile pe care le 
ducea sub braţ atunci când, aprinzând lumina de la scara casei 
sale, o întâlni, aşezată pe trepte, pe Teresa Mendoza. 

— Fir-ar al dracului, spuse. 

Apoi rămase un răstimp mut, nerostind o vorbă, rezemat de 
perete, cu hârtiile la picioare, fără intenţia să le strângă şi fără 
nici o altă intenţie în afară de recuperarea ritmului cardiac 
normal; în timp ce Teresa, care rămăsese aşezată, îl informa 
încet şi amănunţit despre motivul vizitei sale. Făcu asta cu 
uşorul ei accent mexican şi cu aerul acela de fetiţă timidă care 
părea să se găsească acolo întru totul din întâmplare. Nici un 
reproş, nici o întrebare despre investiţiile în tablouri sau despre 
banii dispăruţi. Nici măcar o menţiune despre acel an şi 
jumătate petrecut în închisoare, şi nici despre cum gibraltarianul 
se spălase pe mâini în privinţa apărării. Noaptea totul pare mai 
serios, se mărgini să spună la început. Impresionează, presupun. 
Şi de asta mă aflu aici, Eddie, ca să te impresionez. Din când în 
când, lumina se stingea automat; de pe scară, Teresa ridica o 
mână până la întrerupător, iar chipul avocatului se zărea gălbui, 
cu ochii înspăimântați îndărătul ochelarilor pe care pielea 


umedă, unsuroasă, îi făcea să alunece pe şaua nasului. Vreau să 
te impresionez, repetă ea, sigură că el fusese deja impresionat 
cu o săptămână în urmă, când ziarele povestiseră cum sergentul 
Iván Velasco încasase şase lovituri de cuţit în parcarea unei 
discoteci, la ora patru dimineaţa, în timp ce se îndrepta - beat, 
fireşte - să-şi ia Mercedes-ul cel nou. Un dependent de droguri, 
sau cineva care dădea târcoale printre maşini. Jaf comun, ca 
atâtea altele. Ceasul, portofelul şi restul, însă ceea ce îl afecta 
cu adevărat pe Eddie Álvarez era că moartea sergentului 
Velasco se înregistrase la exact trei zile după ce un alt cunoscut 
de-al său, omul de încredere Antonio Martinez Romero, alias 
Antonio Cañabota, sau Cañabota pur şi simplu, apăruse cu faţa 
în jos şi dezbrăcat, cu excepţia şosetelor, cu mâinile legate la 
spate, strangulat într-o pensiune din Torremolinos, pe cât se 
pare de un homălau care se apropiase de el pe stradă cu o oră 
înainte de deces. Ceea ce, punând lucrurile cap la cap, era, într- 
adevăr, destul pentru a impresiona pe cineva, dacă acel cineva 
avea memorie suficientă - iar Eddie Alvarez avea cu prisosinţă - 
ca să-şi amintească de rolul pe care cei doi îl jucaseră în 
evenimentele de la Punta Castor. 

— Îţi jur, Teresa, că n-am avut nimic de-a face. 

— Cu ce? 

— Ştii tu. Cu nimic. 

Teresa îşi înclină puţin capul - rămăsese aşezată pe trepte - 
cântărind lucrurile. Ea, într-adevăr, ştia foarte bine. De aceea 
era acolo, în loc să fi făcut aşa încât un prieten al unui prieten să 
trimită alt prieten, ca în cazul gardianului civil şi în acela al 
omului de încredere. De mai multă vreme, Oleg lasikov şi cu ea 
îşi făceau mici favoruri, azi pentru tine, mâine pentru mine, iar 
rusul avea oameni specializaţi în unele îndeletniciri pitoreşti. 
Inclusiv dependenţi de droguri şi homalăi anonimi. 

— Am nevoie de serviciile tale, Eddie. Ochelarii alunecară din 
nou. 

— Serviciile mele? 

— Acte, bănci, societăţi. Toate astea. 

Apoi Teresa îi explică. lar în timp ce făcea asta - floare la 
ureche, Eddie, doar câteva societăţi şi conturi bancare, şi tu îţi 
pui obrazul - se gândi că viaţa are multe întorsături şi că însuşi 
Santiago ar fi râs mult de toate acestea. Se mai gândea şi la ea 
însăşi în timp ce vorbea, ca şi când ar fi fost capabilă să se 


dedubleze în două femei: una practică, ce tocmai îi povestea lui 
Eddie Álvarez despre motivul vizitei sale - şi, de asemenea, 
despre motivul pentru care el era încă în viaţă - şi o alta care 
cântărea totul cu o singulară lipsă de patimă, din afară sau de la 
distanţă, prin intermediul privirii stranii pe care o surprindea 
aţintită asupra sieşi, şi care nu simţea nici ranchiună, nici 
dorinţă de răzbunare. Aceeaşi care ordonase să li se ducă nota 
de plată lui Velasco şi lui Cahabota, nu pentru o reglare de 
conturi, ci - cum ar fi spus şi, în realitate, a şi spus mai apoi 
Eddie Álvarez - pentru simţul simetriei. Lucrurile trebuiau să 
stea aşa cum stăteau, conturile trebuiau să fie încheiate şi 
dulapurile în ordine. lar Pati O'Farrell se înşela: pe bărbaţi nu 
întotdeauna îi impresionezi cu rochii de la Yves Saint-Laurent. 


Va trebui să ucizi, spusese Oleg lasikov. Mai devreme sau 
mai târziu. Făcu această remarcă într-o zi, pe când se plimbau 
pe plaja din Marbella, pe sub promenada maritimă, prin faţa 
unui restaurant al cărui proprietar era numit Ţarevici - în fond, 
lasikov era un nostalgic - în apropiere de dugheana unde 
lucrase Teresa atunci când ieşise din închisoare. Nu la început, 
fireşte. Aşa îi spuse rusul. Nici cu mâna ta. Niet. Doar dacă eşti 
foarte pasională sau foarte proastă. Nu dacă rămâi pe dinafară, 
mărginindu-te să priveşti. Insă va trebui s-o faci dacă mergi la 
esenţa lucrurilor. Dacă eşti consecventă şi ai noroc şi te menţii. 
Decizii. Puțin câte puţin. Vei pătrunde pe un teren întunecat. Da. 
lasikov spunea toate acestea cu capul plecat şi cu mâinile în 
buzunare, privind nisipul din faţa pantofilor lui scumpi - Pati i-ar 
fi aprobat, presupuse Teresa - iar pe lângă statura aceea de un 
metru nouăzeci şi umerii aceia laţi care se desluşeau sub o 
cămaşă de mătase mai puţin sobră decât pantofii, Teresa părea 
mai mică şi mai fragilă decât era, cu fusta scurtă peste gambele 
arămii şi cu picioarele desculţe, cu vântul răvăşindu-i părul 
peste faţă, atentă la cuvintele celuilalt. Să-ţi iei deciziile, spunea 
lasikov cu pauzele lui şi cu cuvintele lui aşezate unul înapoia 
altuia. Reuşite. Erori. Meseria va include, mai devreme sau mai 
târziu, şi luarea de vieţi. Dacă eşti isteaţă, să faci să fie luate, în 
afacerea asta, Tesa - întotdeauna o numea Tesa, incapabil să-i 
pronunţe numele întreg - e imposibil să te ai pe bune cu toată 
lumea. Nu. Prietenii sunt buni până când devin răi. Atunci 


trebuie să acţionezi rapid. Însă există o problemă. Să descoperi 
momentul exact. Când nu mai sunt prieteni. 

— Există ceva necesar. Da. In afacerea asta -lasikov îşi arăta 
ochii cu degetele arătător şi mijlociu. Să te uiţi la un om şi să ştii 
imediat doua lucruri. Primul, pe cât are să se vândă. Al doilea, 
când trebuie să-l ucizi. 


La începutul acelui an, Eddie Álvarez devenise deja prea mic 
pentru ei. Transer Naga şi societăţile sale paravan - cu sediul în 
biroul avocatului de pe Line Wall Road - mergeau prea bine, iar 
necesităţile depăşeau infrastructura creată de gibraltarian. 
Patru Phantom-uri cu baza la Marina Sheppard şi două sub 
acoperirea de ambarcaţiuni sportive la Estepona, întreţinerea 
materialului şi plata piloților şi a colaboratorilor -aceasta din 
urmă includea o jumătate de duzină de poliţişti şi de gardieni 
civili - nu presupuneau prea multe complicaţii; dar clientela se 
extindea, banii curgeau, plăţile internaţionale erau frecvente, iar 
Teresa înţelese că era nevoie să se aplice mecanisme de 
investiţie şi de spălare mai complexe. Le trebuia un specialist 
care să se mişte prin dedesubturile legilor cu beneficiu maxim şi 
cu risc minim. Şi am omul, spuse Pati. Tu îl cunoşti. 

Îl cunoştea din vedere. Prima întâlnire formală avu loc în 
discretul apartament din Sotogrande. Au fost prezenţi Teresa, 
Pati, Eddie Alvarez şi, de asemenea, Teo Aljarafe: treizeci şi cinci 
de ani, spaniol, expert în drept fiscal şi inginerie financiară. 
Teresa şi-l amintise imediat când, cu trei zile în urmă, Pati i-l 
prezentase în barul hotelului Coral Beach. Se uitase la el în 
timpul petrecerii familiei O'Farrell de la conacul din Jerez: 
subţire, înalt, brunet. Părul negru, des, pieptănat pe spate şi un 
pic lung pe ceafă, încadra o faţă osoasă şi un nas mare şi 
acvilin. Foarte clasic la înfăţişare, hotărâse Teresa. Aşa cum o 
femeie şi-i închipuia întotdeauna pe spanioli înainte de a-i 
cunoaşte: slabi şi eleganţi, cu acel aer de hidalgos pe care, mai 
apoi, nu-l aveau aproape niciodată. Şi nici nu erau. Acum 
stăteau de vorbă toţi patru în jurul unei mese din lemn de 
sequoia, cu o cafetieră veche din porțelan şi ceşti asortate, şi cu 
băuturile într-un cărucior, lângă fereastra mare ce dădea spre 
terasă şi permitea să se zărească o splendidă panoramă 
incluzând portul sportiv, marea şi o bună porţiune din coastă, 


până la plajele îndepărtate din La Linea şi digul cenuşiu din 
Gibraltar. Era vorba de un mic apartament fără telefon şi fără 
vecini, la care se ajungea cu liftul din garaj, achiziţionat de Pati 
pe numele Transer Naga - îl cumpărase de la propria ei familie - 
şi amenajat ca sPatiu de şedinţe: iluminare bună, un tablou 
modern şi scump pe perete, tablă pentru desen cu markere 
delebile roşii, negre şi albastre. De două ori pe săptămână, şi în 
orice caz în ajunul fiecărei şedinţe prevăzute, un tehnician în 
securitate electronică recomandat de Oleg lasikov revedea locul 
în căutare de interceptări clandestine. 

— Partea practică e rezolvată, spunea Teo. Justificarea 
veniturilor şi a nivelului de trai: baruri, discoteci, restaurante, 
spălătorii. Ceea ce face lasikov, ceea ce face atâta lume şi ceea 
ce vom face noi. Nimeni nu controlează câte pahare şi câte 
porţii de paella serveşti. Aşa încât a venit momentul să 
deschidem o linie serioasă care să se îndrepte într-acolo. 
Investiţii şi societăţi interconectate sau independente care să 
justifice până şi benzina din automobil. Multe facturi. Multe acte. 
Agenţia de Impozite nu ne va sâcâi dacă plătim taxele adecvate 
şi totul e în regulă pe teritoriul spaniol, în afară de cazul când ar 
exista acţiuni judiciare în curs. 

— Vechiul principiu, sugeră Pati. Unde trăieşti, ştii tu. 

Fuma şi iar fuma, elegantă, distrată, înclinându-şi capul 
blond şi ras, privindu-i pe toţi cu dezinteresul aparent al cuiva 
care se află doar în trecere. Părea să-şi imagineze toate acestea 
ca pe o aventură amuzantă. Una printre altele. 

— Exact, confirmă Teo. Şi dacă am mână liberă, eu mă 
angajez să proiectez structura şi sa v-o prezint gata făcută, 
integrând ceea ce aveţi deja. Între Mâlaga şi Gibraltar există loc 
şi oportunităţi cu prisosinţă. lar restul e uşor: o dată încărcat 
vehiculul cu toate bunurile în mai multe societăţi, vom crea o 
altă societate holding pentru împărţirea de dividende, iar voi 
veţi fi în continuare insolvabile. Uşor. 

Avea jacheta agăţată pe spătarul scaunului, nodul de la 
cravată ajustat şi impecabil, iar mânecile cămăşii albe 
descheiate şi răsfrânte peste încheieturi. Vorbea încet, clar, cu 
un glas grav pe care Teresei îi plăcea să-l asculte. Competent şi 
isteţ, rezumase Pati: o familie bună jerezană, o căsătorie cu o 
domnişoară bogată, două fete mici. Călătoreşte mult la Londra, 
la New York, în Panama şi prin alte locuri asemenea. Consilier 


fiscal al unor întreprinderi de nivel înalt. Defunctul meu ex 
imbecil avea unele afaceri cu el, însă Teo a fost întotdeauna 
mult mai inteligent. Consiliază, încasează şi rămâne în urmă, 
într-un discret al treilea plan. Un mercenar de lux, ca să mă- 
nţelegi. Şi nu se unge niciodată, din câte ştiu. Îl cunosc de când 
eram mică. Mi-am şi pus-o odată cu el, când eram tinerei. N-a 
fost mare lucru la pat. Rapid. Egoist. Dar pe atunci nici eu nu 
eram mare lucru. 

— Cât despre chestiunile serioase, subiectul se dovedeşte a 
fi mai complicat, continua să spună Teo. Vorbesc de banii 
adevăraţi, care niciodată nu vor trece pe teritoriul spaniol. lar eu 
v-aş recomanda să uitaţi Gibraltarul. E o adăpătoare de rațe. 
Toată lumea are conturi aici. 

— Dar funcţionează, spuse Eddie Álvarez. Părea stingherit. 
Gelos poate, se gândi Teresa, care îi observa cu atenţie pe cei 
doi bărbaţi. Eddie făcuse treabă bună cu Transer Naga, însă 
capacitatea lui se dovedea a fi limitată. O ştiau cu toţii. 
Gibraltarianul îl considera pe jerezan un competitor periculos. Și 
avea dreptate. 

— Funcţionează deocamdată - Teo îl privea pe Eddie cu o 
solicitudine excesivă: aceea pe care o dedici unui invalid căruia 
îi împingi scaunul cu rotile până la scara cea mai apropiată. Nu 
pun în discuţie munca făcută. Dar acolo vă place să băârfiţi în 
bomba de la colţ, şi un secret imediat nu mai e secret. În plus, 
din fiecare trei oameni din Gibraltar, unul poate fi mituit. lar asta 
e valabil în ambele direcţii: putem s-o facem şi noi, şi poliţia... 
Merge când e vorba să faci combinaţii cu câteva kilograme sau 
cu tutun; dar acum vorbim de afaceri de anvergură. lar în 
domeniul ăsta, Gibraltarul nu poate da mai mult. 

Eddie îşi împinse în sus ochelarii care îi alunecau pe nas. 

— Nu sunt de acord, protestă. 

— Mi-e totuna - tonul jerezanului se înăsprise. Nu mă aflu 
aici ca să discutăm tâmpenii. 

— Eu sunt... Incepu să zică Eddie. 

Işi sprijinea mâinile pe masă, întors mai întâi spre Teresa şi 
mai apoi spre Pati, solicitându-le să intervină. 

— Tu eşti un freacă-uşi, îl întrerupse Teo. 

O spusese cu delicateţe, fără nici o expresie pe chip. 
Nepătimaş. Un doctor care îi comunica pacientului că radiografia 
are pete. 


— Nu-ţi permit. 

— Taci, Eddie - spuse Teresa. 

Gibraltarianul rămase cu gura căscată la jumătatea frazei. 
Un câine bătut uitându-se în jur, încurcat. Cravata înnodată 
anapoda şi jacheta boţită îi accentuau aspectul neîngrijit. 
Trebuie să am grijă de latura asta, îşi spuse Teresa urmărindu-l 
în timp ce o auzea pe Pati râzând. Un câine bătut devine 
periculos, îşi notă chestiunea în agenda pe care o purta într-un 
ungher al minţii. Eddie Álvarez. De examinat mai târziu. Existau 
moduri de a asigura loialitatea în pofida ranchiunei, întotdeauna 
exista câte ceva pentru fiecare. 

— Continuă, Teo. 

Şi celălalt continuă. Ceea ce trebuia făcut, spuse, era să 
stabilească societăţi şi tranzacţii din bănci străine, aflate în 
afara controlului fiscal al Comunităţii Europene: insule din Canal, 
Asia sau Caraibe. Problema era că mulţi bani proveneau din 
activităţi suspecte sau delictuale, şi se recomanda să se rezolve 
suspiciunile oficiale printr-o serie de acoperiri legale, pornind de 
la care nimeni nu avea să mai pună întrebări. 

— În plus, conchise, procedeul e simplu. Predarea 
materialului se face concomitent cu transferul contravalorii. Asta 
se verifică prin ordinul pe care-l numim Swift: documentul 
bancar irevocabil eliberat de banca emițătoare. 

Eddie Alvarez, care se tot gândea la ale lui, reveni la atac: 

— Eu am făcut ceea ce mi s-a cerut să fac. 

— Sigur, Eddie - spuse Teo. Şi îi plăcea zâmbetul acela al lui, 
descoperi Teresa. Un zâmbet echilibrat şi practic: o dată 
eliminată opoziţia, nu-şi revărsa furia asupra învinsului. Nimeni 
nu-ţi reproşează nimic. Dar va veni vremea să te relaxezi puţin. 
Fără să-ţi neglijezi angajamentele. 

Se uita la Eddie, şi nu la Teresa ori la Pati, care rămăsese 
parcă pe margine, cu o faţă foarte amuzată. Angajamentele 
tale, Eddie. Aceasta era a doua lectură. Un avertisment. lar omul 
ăsta se pricepe, se gândi Teresa. Se pricepe la câini bătuţi, 
fiindcă, fără îndoială, a ciomăgit deja câţiva. Totul cu vorbe 
blânde şi fără să se ciufulească. Gibraltarianul părea să capteze 
mesajul, fiindcă se replie aproape fizic. Fără să se uite la el, cu 
coada ochiului, Teresa intui privirea neliniştită pe care o 
îndrepta spre ea. Cât se poate de speriat. La fel ca în poarta 
casei lui, cu toate hârtiile împrăştiate pe jos. 


— Ce recomanzi? îl întrebă Teresa pe Teo. Acesta făcu un 
gest care cuprindea masa, ca şi când totul s-ar fi aflat acolo, la 
vedere, între ceştile de cafea sau în caietul cu coperte din piele 
neagră pe care îl ţinea deschis în faţă, cu un stilou de aur 
deasupra şi cu filele în alb. Mâinile lui, observă Teresa, erau 
brune şi îngrijite, cu unghii boante, cu un puf închis la culoare ce 
se zărea de sub mânecile răsfrânte de două ori deasupra 
încheieturilor. Se întrebă la ce vârstă se culcase cu Pati. 
Optsprezece, douăzeci de ani. Două fete, spusese prietena ei. O 
nevastă cu bani şi două fete. Fireşte că acum se mai culca şi cu 
alte femei. 

— Elveţia e prea serioasă, spuse Teo. Pretinde multe garanţii 
şi verificări. Insulele din Canal sunt bune, iar acolo există filiale 
ale băncilor spaniole care ţin de Londra şi obţin opacitate 
fiscală; dar sunt prea aproape, foarte evidente, iar dacă într-o 
bună zi Comunitatea Europeană face presiuni şi Anglia se 
hotărăşte să strângă şurubul, Gibraltarul şi Canalul vor fi 
vulnerabile. 

In ciuda a toate, Eddie nu se dădea bătut. Poate că îi fusese 
atinsă latura patriotică. 

— Aşa spui tu, replică el; şi în continuare murmură ceva 
ininteligibil. 

De această dată Teresa nu spuse nimic. Rămase privindu-l 
pe Teo, pândindu-i reacţia. Acesta îşi mângâia bărbia, gânditor. 
Stătu aşa un moment, cu ochii în jos, iar în cele din urmă îşi 
aţinti privirile asupra gibraltarianului. 

— Nu mă enerva, Eddie. Ne-am înţeles? Luase stiloul între 
degete si, după ce-i scoase capacul, trasă o linie de cerneală 
albastră pe foaia albă din caiet; o singură linie dreaptă şi 
orizontală, atât de perfectă de parcă ar fi condus-o cu o riglă. 
Astea sunt afaceri, nu combinaţii cu pachete de Winston. O 
observă pe Pati, iar apoi pe Teresa, cu stiloul suspendat 
deasupra hârtiei, iar la capătul liniei trasă un unghi în formă de 
săgeată îndreptat spre inima lui Eddie. Chiar trebuie să fie 
prezent la această discuţie? 

Pati se uită la Teresa, arcuindu-şi exagerat sprâncenele. 
Teresa se uita la Teo. Nimeni nu se uita la gibraltarian. 

— Nu, spuse Teresa. Nu trebuie. 

— Ah. Foarte bine. Fiindcă ar fi cazul să comentăm câteva 
detalii tehnice. 


Teresa se întoarse spre Eddie. Acesta îşi scotea ochelarii ca 
să curețe rama cu un şerveţel, ca şi cum în ultimele minute îi 
alunecau prea mult. De asemenea, îşi şterse şaua nasului. 
Miopia accentua deconcertarea din ochii lui. Părea un răţoi 
mânjit cu petrol pe malul unui heleşteu. 

— Coboară la Ke şi ia-ţi o bere, Eddie. Ne vedem după aceea. 

Gibraltarianul ezită un pic, iar apoi îşi puse ochelarii în timp 
ce se ridica, greoi. Trista imitație a unui om umilit, în mod 
evident, căuta ceva de spus înainte de a se retrage, şi nu îi 
trecea nimic prin cap. Deschise gura şi o închise la loc. In cele 
din urmă ieşi în tăcere: răţoiul lăSand urme negre, ciof, ciof, şi 
pe faţă cu o expresie de parcă urma să vomite înainte de a 
ajunge în stradă. Teo trasa o a doua linie albastră în caiet, 
dedesubtul primeia şi la fel de dreaptă. De această dată adăugă 
câte un cerc la fiecare capăt. 

— Eu m-aş duce, spuse el, în Hong-Kong, Filipine, Singapore, 
Caraibe sau Panama. Mai mulţi dintre cei pe care-i reprezint 
operează cu Grand Cayman şi sunt mulţumiţi: şase sute de 
bănci pe o insulă măruntă, la două ore cu avionul de Miami. Fără 
ghişeu, bani virtuali, nici vorbă de impozite, confidenţialitate 
sfântă. Sunt obligaţi numai să informeze atunci când există 
dovezi de legături cu o activitate criminală notorie. Însă, cum nu 
se pretind formalităţi legale pentru identificarea clientului, 
stabilirea acestor legături se dovedeşte a fi imposibilă. 

Acum se uita la femei, iar de trei ori din patru se îndrepta 
spre Teresa. Mă întreb, reflectă aceasta, ce i-o fi spus 
Locotenentul despre mine. Unde stă fiecare. De asemenea, se 
întrebă dacă ea însăşi era îmbrăcată adecvat: un pulover larg, 
blugi, sandale. Pentru o clipă, invidie compleul mov cu cenuşiu 
de la Valentino pe care Pati îl purta cu naturaleţe ca pe o a doua 
piele. Japiţa elegantă. 

Jerezanul continua să-şi expună planul: vreo două societăţi 
nerezidente situate în străinătate, acoperite prin birouri de 
avocaţi cu conturile bancare adecvate, pentru început. Şi, ca să 
nu se pună toate ouăle în acelaşi coş, transferul câtorva sume 
selectate, spălate după ce au trecut prin nişte circuite sigure, în 
depozite fiduciare şi în conturi serioase din Luxemburg, 
Liechtenstein şi Elveţia. Conturi adormite, preciza, care nu 
trebuie atinse, ca fond de siguranţă pe termen foarte lung, sau 
cu banii puşi în societăţi de gestionare de patrimonii, negociere 


mobiliară şi imobiliară, titluri şi altele de genul ăsta. Bani 
impecabili, dacă cumva, într-o bună zi, va trebui dinamitată 
infrastructura caraibiană sau va sări în aer tot restul. 

— Vedeţi limpede chestiunea? 

— Pare potrivit, răspunse Teresa. 

— Da. Avantajul e că acum există multă mişcare a băncilor 
spaniole cu Cayman-urile, şi ne putem camufla printre ele 
pentru primele încasări. Am un contact bun în Georgetown: 
Mansue Johnson şi Fiii. Consilieri de bancă, asesori fiscali şi 
avocaţi. Fac pachete complete, după caz. 

— Nu înseamnă să ne complicăm prea mult viaţa? întrebă 
Pati. Fuma o ţigară după alta, adunând chiştoace în farfurioara 
ceştii de cafea. 

Teo pusese stiloul pe caiet. Ridică din umeri. 

— Depinde ce planuri de viitor aveţi. Ce-a făcut Eddie e 
valabil pentru starea actuală a afacerilor: ciorbă, felul doi şi 
desert. Însă, dacă lucrurile capătă proporţii, aţi face bine să 
pregătiţi o structură care mai apoi să accepte orice amplificare, 
fără grabă şi fără improvizații. 

— Cât ţi-ar lua să pui totul la punct? voi să ştie Teresa. 

Zâmbetul lui Teo era acelaşi de mai înainte: reţinut, un pic 
vag, foarte diferit de celelalte zâmbete de bărbaţi pe care le 
păstra în memorie. Şi continua să-i placă; sau poate că acum îi 
plăcea acel tip de zâmbet fiindcă nu însemna nimic. Simplu, 
curat, automat. Mai mult un gest educat decât altceva, ca 
strălucirea unei mese lăcuite sau caroseria unei maşini noi. Nu 
avea îndărăt nimic compromiţător: nici simpatie, nici vise, nici 
metehne, nici slăbiciune, nici obsesii. Nu pretindea să înşele, 
nici să convingă, nici să seducă. Apărea numai fiindcă era legat 
de personaj, născut şi educat o dată cu el, la fel ca manierele lui 
curtenitoare sau ca nodul bine făcut al cravatei. Jerezanul 
zâmbea la fel cum trasa acele linii drepte pe foile albe din caiet. 
Şi asta pe Teresa o liniştea. Pe vremea aceea citise, şi îşi aducea 
aminte, şi ştia să privească. Zâmbetul bărbatului era din acelea 
care aşezau lucrurile la locul potrivit. Nu ştiu dac-o să fie cu el, 
îşi spuse. De fapt, nu ştiu dacă o să mi-o mai pun cu cineva; dar, 
dacă am s-o fac, o să fie cu tipi care zâmbesc aşa. 

— Depinde cât de târziu îmi daţi banii ca să încep. O lună, cel 
mult. E în funcţie de felul cum alegeţi să umblaţi după 
formalităţi sau să aducem oamenii potriviţi, aici sau într-un loc 


neutru. Într-o oră de semnături şi de hârţogăraie, totul se va 
rezolva... De asemenea, trebuie să se ştie cine îşi asumă toate 
acestea. 

Rămase în aşteptarea unui răspuns. Vorbise pe un ton 
neimplicat, lejer. Un detaliu fără prea mare importanţă. Dar 
continua să aştepte şi se uita la ele. _ 

— Amândouă, spuse Teresa. |n treaba asta Santem 
împreună. 

Teo zăbovi o clipă înainte să răspundă. 

— Înţeleg. Dar avem nevoie de o singură semnătură. Cineva 
care să trimită faxurile sau să facă apelul telefonic oportun. 
Sigur, există lucruri pe care le pot face eu. Pe care va trebui să 
le fac, dacă îmi daţi puteri parţiale. Dar una dintre voi trebuie să 
ia deciziile rapide. 

Răsună râsul obraznic al Locotenentului O'Farrell. Un râs 
afurisit, de fost combatant care se şterge cu steagul. 

— Asta-i treaba ei - o arăta pe Teresa cu ţigara. Afacerile 
pretind să te trezeşti cu noaptea-n cap, iar eu mă scol târziu. 

Miss American Express. Teresa se întreba de ce se hotăra 
Pati să joace jocul ăsta, şi de când. Încotro o împingea pe ea şi 
de ce. Teo se lăsă pe spătarul scaunului. Acum îşi distribuia 
privirile la cincizeci la sută. Imparţial. 

— E obligaţia mea să-ţi spun că, astfel, laşi totul în mâna ei. 

— Sigur. 

— Bine; jerezanul o studie pe Teresa. Atunci, chestiunea.-i 
rezolvată. 

Nu mai zâmbea, iar expresia lui era una estimativă, îşi pune 
aceleaşi întrebări în privinţa lui Pati, îşi spuse Teresa. În privinţa 
relaţiei noastre. Socoteşte argumentele pro şi contra. 

Până la ce punct pot crea beneficii. Sau probleme. Până la ce 
punct le poate crea ea. 

Atunci intui multe din lucrurile care aveau să se petreacă. 


Pati îi privi lung la ieşirea de la şedinţă: când coborau toţi trei 
în ascensor şi când schimbară ultimele impresii plimbându-se pe 
cheiurile din portul sportiv, cu Eddie Alvarez înciudat şi izolat în 
uşa barului Ke, de parcă ar fi încasat o piatră şi se temea de 
alta, fantoma Punta Castor-ului şi, poate, amintirea sergentului 
Velasco şi a lui Cañabota înşfăcându-l de beregată. Pati avea un 


aer gânditor, ochii mijiţi şi înconjurați de mici riduri, cu un dram 
de interes sau de amuzament, sau de amândouă - interes 
amuzat, amuzament interesat - danSandu-i înlăuntru, undeva 
prin mintea aceea stranie. Era ca şi cum Locotenentul O'Farrell 
zâmbea fără să zâmbească, râzându-şi un pic de Teresa şi, de 
asemenea, de ea însăşi, de toţi şi de toate. Fapt este că îi privi 
astfel când ieşiră de la şedinţa din apartamentul din 
Sotogrande, de parcă tocmai ar fi terminat de semănat 
marijuana în munţi, iar acum aştepta momentul să strângă 
recolta, şi continuă s-o facă în răstimpul conversaţiei cu Teo din 
faţa portului şi, de asemenea, vreme de săptămâni şi luni în şir, 
când Teresa şi Teo Aljarafe începuseră să se apropie unul de 
altul. Şi din când în când Teresei îi sărea muştarul, şi atunci se 
ducea să dea nas în nas cu Pati ca să spună care-i piesa, parşivă 
bătrână, aruncă din guşă ce ai de aruncat. lar atunci aceasta îi 
zâmbea într-un alt fel, deschis, ca şi cum n-avea nimic de-a 
face. Spunea ha, ha, îşi aprindea o ţigară, bea un pahar, 
mărunţea binişor un şerpişor de coca ori se apuca să vorbească 
despre te miri ce, cu acea frivolitate a ei atât de perfectă - 
Teresa ghicise asta, obişnuindu-se, cu timpul - care niciodată nu 
era frivolă cu totul, şi nici cu totul sinceră, sau redevenea 
uneori, pentru o clipă, cea de la început: Locotenent O'Farrell, 
cea distinsă, crudă, caustică, tovarăşa dintotdeauna, cu acea 
fărâmă de întunecimi care se desenau îndărăt, armând faţada. 
Apoi, în privinţa lui Teo Aljarafe, Teresa ajunse să-şi pună 
întrebarea până la ce punct prietena ei prevăzuse, ori ghicise, 
ori aranjase - sacrificându-se pentru propriul plan ca una care 
acceptă cărţile de tarot pe care ea însăşi le aşază cu faţa-n sus - 
multe din lucrurile care ajunseră să se întâmple între ei doi şi 
care, într-un fel, s-au întâmplat, de asemenea, între ei trei. 


Teresa se vedea frecvent cu Oleg lasikov. Îl simpatiza pe 
rusul acela mare şi liniştit, care vedea munca, viaţa şi moartea 
cu o nepătimaşă fatalitate slavă care ei îi aducea aminte de 
caracterul anumitor mexicani din nord. Zăboveau la o cafea sau 
făceau câte o plimbare după vreo şedinţă de lucru, ori mergeau 
să ia cina la casa Santiago, pe promenada maritimă din Marbella 
- rusului îi plăceau colas de cigala cu vin alb - cu bodyguarzii 
supraveghindu-i de pe trotuarul de vizavi, pe lângă plajă. Nu era 


un om vorbăreţ; însă, când erau singuri şi stăteau de vorbă, 
Teresa îl auzea spunând, fără să le dea importanţă, lucruri care 
mai apoi o lăsau multă vreme pe gânduri. Nu încerca niciodată 
să convingă pe nimeni de nimic şi nici să replice cu un argument 
la altul. Nu am obiceiul să mă cert, comenta el. Mi se spune că 
va fi mai puţin şi zic ah, păi va fi. Apoi fac ceea ce cred că se 
cade să fac. Tipul acela, înţelese repede Teresa, avea un punct 
de vedere, o manieră precisă de a înţelege lumea şi fiinţele care 
o populau: nu pretindea că aceasta ar fi nici rezonabilă, nici 
cuvioasă. Doar utilă. După aceasta îşi potrivea el 
comportamentul şi cruzimea obiectivă. Există animale, spunea, 
care rămân pe fundul mării într-o cochilie. Altele ies expunându- 
şi pielea goală, şi şi-o pun la bătaie. Unele ajung la mal. Se 
ridică în picioare. Umblă. Chestiunea e să vezi cât de departe 
ajungi înainte să se termine timpul de care dispui. Da. Cât te 
menţii şi ce obţii câtă vreme te menţii. De aceea, tot ce ajută la 
supravieţuire este indispensabil. Restul e superfluu. Dispensabil, 
Tesa. În meseria mea, ca şi în a ta, trebuie să te potriveşti cu 
cadrul simplu al acestor două cuvinte.  Indispensabil. 
Dispensabil. Înţelegi?... lar al doilea din aceste cuvinte include 
viaţa celorlalţi. Sau, uneori, o exclude. 

Şi nu era chiar atât de ermetic lasikov, la urma urmei. Nici un 
bărbat nu era astfel. Teresa învățase că propriile tăceri, 
administrate cu iscusinţă, sunt cele care îi fac pe ceilalţi să 
vorbească. Şi în acest fel, puţin câte puţin, se apropie de 
gangsterul rus. Un bunic de-al lui lasikov fusese cadet țarist pe 
vremea Revoluţiei bolşevice; iar de-a lungul anilor grei care au 
urmat, familia a păstrat memoria tânărului ofiţer. Ca mulţi dintre 
bărbaţii din clasa lui, Oleg lasikov admira curajul - asta, avea să 
mărturisească până la urmă, i-o făcuse simpatică pe Teresa - iar 
într-o seară cu vodcă şi conversaţie pe terasa barului Salduba 
din Puerto Banus, ea detecta o anume vibraţie sentimentală, 
aproape nostalgică, în glasul rusului atunci când acesta s-a 
referit, în puţine cuvinte, la cadetul şi apoi locotenentul din 
regimentul de cavalerie Nikolaiev, care a avut timp să 
zămislească un copil înainte de a dispărea în Mongolia, sau în 
Siberia, împuşcat în 1922 împreună cu baronul Von Ungern. Azi 
e ziua de naştere a ţarului Nikolai, spuse dintr-o dată lasikov, cu 
sticla de Smirnoff pe trei sferturi golită, întorcându-şi faţa într-o 
parte, ca şi când spectrul tânărului ofiţer din armata albă era pe 


punctul să apară la capătul promenadei, printre Rolls Royce-uri, 
Jaguar-uri şi printre marile iahturi. Apoi ridică gânditor paharul 
de vodcă, privindu-l în zare, şi îl ţinu sus până când Teresa ÎI 
ciocni cu al ei, şi amândoi băură privindu-se în ochi. Şi, cu toate 
că lasikov zâmbea râzându-şi de sine, ea, care nu ştia mai nimic 
despre ţarul Rusiei şi cu atât mai puţin despre bunicii ofiţeri de 
cavalerie împuşcaţi în Manciuria, înţelese că, în ciuda grimasei 
rusului, acesta executa un serios ritual intim, unde ea 
intervenea într-un anumit fel privilegiat; şi că gestul ei de a 
ciocni paharul era potrivit, fiindcă o apropia de inima unui om 
periculos şi necesar. lasikov umplu din nou paharele. Ziua de 
naştere a ţarului, repetă el. Da. Şi de aproape un secol, inclusiv 
când data aceasta şi cuvântul acesta erau interzise în Uniunea 
Republicilor Socialiste Sovietice, paradis al proletariatului, 
bunica mea şi părinţii mei şi mai apoi eu însumi închinam acasă 
un pahar de vodcă. Da. In amintirea lui şi a cadetului lasikov, din 
regimentul de cavalerie Nikolaiev. Încă o fac. Da. Cum vezi. 
Oriunde aş fi. Fără să deschid gura. Odată chiar în cele 
unsprezece luni pe care le-am petrecut putrezind ca soldat. 
Afganistan. Apoi turnă mai multă vodcă, până când termină 
sticla, iar Teresa se gândi că fiecare fiinţă omenească îşi are 
povestea ei ascunsă; şi că, dacă erai îndeajuns de tăcută şi de 
răbdătoare, puteai în cele din urmă să afli. Şi că asta era bine şi 
de învăţătură. Mai ales, era util. 


Italienii, spusese lasikov. Teresa discută a doua zi cu Pati 
O'Farrell. Zice că italienii vor o şedinţă. Au nevoie de un 
transport fiabil pentru cocaina lor, şi el crede că noi îi putem 
ajuta cu infrastructura noastră. Sunt mulţumiţi de haşiş şi vor să 
urce mizele. Bătrânii amos do fume galicieni le vin peste mână, 
au alte conexiuni şi, în plus, sunt urmăriţi de poliţie. Aşa că l-au 
sondat pe Oleg ca să vadă dacă am fi dispuse să ne ocupăm noi. 
Să le deschidem o rută serioasă prin sud, care să acopere 
Mediterana. 

— Şi care-i problema? 

— Că nu va mai fi cale de întoarcere. Dacă ne asumăm un 
angajament, trebuie să-l respectăm. Asta presupune mai multe 
investiţii. Ne complică viaţa. Şi mai multe riscuri. 


Se aflau la Jerez, ciugulind tort;//itas cu crevete şi bând un 
Tio Pepe în barul Carmela, la mesele de sub vechiul arc în formă 
de tunel. Era într-o sâmbătă dimineaţa, iar soarele lumina 
orbitor oamenii care treceau prin piaţa Arenal: cupluri în vârstă 
îmbrăcate ca pentru aperitiv, cupluri cu copii, grupuri pe la uşile 
tavernelor, în jurul unor poloboace de vin închise la culoare, 
scoase în stradă pe post de mese. Merseseră să viziteze nişte 
crame aflate în vânzare, cramele Fernândez del Soto: o clădire 
încăpătoare, cu pereţii vopsiți în alb şi în ocru roşu, curţi 
interioare sPatioase, cu arce şi ferestre zăbrelite, şi nişte pivnițe 
enorme, răcoroase, pline cu butoaie din stejar negru cu numele 
diferitelor vinuri scrise cu cretă. Era o afacere în faliment, 
aparţinând unei familii pe care Pati o definea ca fiind dintre cele 
de-o viaţă întreagă, ruinată de cheltuieli, caii de rasă pură 
andaluză, şi de o generaţie fără nici o înclinaţie pentru afaceri: 
doi fii, pramatii şi chefilii, care apăreau din când în când în 
revistele mondene -unul dintre ei şi în paginile de fapte diverse, 
pentru corupţie de minori - şi pe care Pati îi cunoştea de mică. 
Investiţia le fusese recomandată de Teo Aljarafe. Păstrăm 
pământurile albicioase dinspre Sanlucar şi partea nobilă a 
clădirii din Jerez, iar în cealaltă jumătate a terenului urban 
construim apartamente. Cu cât mai multe afaceri respectabile 
avem la mână, cu atât mai bine. lar o cramă cu nume şi tradiţie 
dă cache. Pati râsese mult pe chestia cu cache-ul. Numele şi 
tradiţia familiei mele nu m-au făcut respectabilă în nici un fel, 
spuse. Însă ideea i se părea bună. Aşa încât merseră amândouă 
la Jerez, Teresa îmbrăcată ca o doamnă pentru această ocazie, 
cu jachetă şi fustă cenuşie, cu pantofi negri cu toc, cu părul 
strâns pe ceafă şi cu cărare pe mijloc, cu două verigi simple de 
argint pe post de cercei. Bijuterii, o sfătuise Pati, foloseşte cât 
mai puţine posibil, şi întotdeauna de calitate. lar imitații, în nici 
un caz. Banii nu trebuie cheltuiţi decât pe cercei şi pe ceasuri. 
Câte o brățară discretă din când în când, sau semanarul acela 
din argint pe care-l porţi uneori. Un lanţ de aur, fin, la gât. Mai 
bine lanţ sau şnur, decât colier; dar, dacă totuşi porţi, să fie de 
valoare: coral, chihlimbar, perle. Autentice, fireşte. E la fel ca 
tablourile într-o casă. Mai bine o litografie bună sau o frumoasă 
gravură veche decât un tablou prost. Şi, în timp ce Pati şi cu ea 
vizitau clădirea cu cramele, însoţite de un administrator 
respectuos şi ferchezuit, la ora unsprezece dimineaţa, ca şi cum 


de-abia s-ar fi întors de la Săptămâna Sfântă de la Sevilla, acele 
acoperişuri înalte, coloanele stilizate, penumbra şi liniştea îi 
amintiră  Teresei de bisericile mexicane construite de 
conchistadori. Era ciudat, se gândea ea, cum unele locuri vechi 
din Spania o făceau să fie sigură că se întâlnea cu ceva ce se 
găsea deja înlăuntrul ei. Ca şi când arhitectura, obiceiurile, 
mediul justificau multe lucruri despre care crezuse că ţineau 
numai de ţara ei. Eu am mai fost pe-aici, se gândea dintr-o dată 
atunci când cotea după un colţ, pe câte o stradă ori dinaintea 
porticului vreunei case mari sau al vreunei biserici. Fir-ar. Există 
ceva din mine care a umblat pe drumul ăsta şi care explică o 
parte din ceea ce sunt. 

— Dacă ne limităm cu italienii la transport, totul va continua 
la fel ca-ntotdeauna, spuse Pati. Pe cine-l prinzi, acela plăteşte. 
Şi acela nu ştie nimic. Lanţul se întrerupe aici: nici proprietari, 
nici nume. Nu văd nici un risc. 

Ataca ultima tortilla de crevete, în contralumina arcului care 
îi aurea părul, coborându-şi glasul atunci când vorbea. Teresa 
aprinse un Bisonte. 

— Nu mă refer la tipul ăsta de riscuri, replică ea. 

lasikov fusese foarte precis. Nu vreau să te înşel, Tesa, 
fusese comentariul lui pe terasa din Puerto Banus. Camorra, 
Mafia şi N'Drangheta sunt oameni duri. Cu ei ai mult de câştigat 
dacă totul merge bine. Dar, dacă ceva eşuează, ai şi mult de 
pierdut. lar de partea cealaltă îi vei avea pe columbieni. Da. Nici 
ei nu sunt tocmai uşă de biserică. Nu. Partea pozitivă e că 
italienii lucrează cu oameni din Cali, mai puţin violenţi decât 
descreieraţii din Medellín, Pablo Escobar şi clica aceea de 
psihoPati. Dacă intri în asta, va fi pentru totdeauna. Nu poţi 
cobori dintr-un tren în mers. Nu. Trenurile sunt bune dacă în ele 
există clienţi. Rele dacă ceea ce există sunt duşmani. N-ai văzut 
niciodată Din Rusia, cu dragoste?... Personajul negativ cu care 
se înfruntă James Bond în tren e un rus. Şi nu-ţi dau un 
avertisment. Nu. Un sfat. Da. Prietenii sunt prieteni până când... 
începu să spună asta când Teresa îl întrerupse. Până când nu-ţi 
mai sunt, tranşă ea. Şi zâmbea. lasikov o privise fix, dintr-o dată 
serios. Eşti o femeie foarte isteaţă, Tesa, spuse el, după ce 
rămăsese tăcut o clipă, înveţi repede, din toate şi de la toţi. Vei 
supravieţui. 

— Şi lasikov? Întrebă Pati. Nu intră? 


— E şiret şi prudent - Teresa privea oamenii care treceau 
prin deschizătura arcului ce dădea spre Arenal. Cum spunem la 
Sinaloa, planul lui e unul cu schepsis: vrea să intre, dar să nu 
facă el primul pas. Dacă noi suntem înăuntru, va profita. Cu noi 
ocupându-ne de transport, poate asigura pentru oamenii lui o 
livrare fiabilă şi, în plus, bine controlată, însă mai înainte vrea să 
verifice sistemul. Italienii îi oferă ocazia să facă o probă cu 
puţine riscuri. Dacă totul funcţionează, va merge înainte. Dacă 
nu, va continua ca până acum. Nu vrea să-şi compromită poziţia 
de aici. 

— Merită efortul? 

— Depinde. Dacă o facem bine, sunt o grămadă de lovele. 

Pati îşi ţinea picioarele încrucişate: fustă Chanel, pantofi bej 
cu toc. Bătea din picior ca şi cum ar fi urmărit ritmul unei muzici 
pe care Teresa n-o putea auzi. 

— Bun. Tu eşti managerul afacerii - îşi înclină capul într-o 
parte, cu toate acele riduri fine din jurul ochilor. De aceea e 
comod să lucrez cu tine. 

— Ti-am mai spus că există riscuri. Ne pot beli. Pe 
amândouă. 

Râsul lui Pati o făcu pe ospătăriţa care stătea în uşa barului 
să se întoarcă şi să se uite la ele. 

— Deja m-au mai belit înainte. Aşa încât hotărăşte tu. Eşti 
fetiţa mea. 

Continua s-o privească în felul acela. Teresa nu spuse nimic, 
îşi luă paharul de vin şi îl duse la buze. Cu gustul de ţigară din 
gură, vinul îi păru amar. 

— Lui Teo i-ai spus asta? întrebă Pati. 

— Încă nu. Dar vine la Jerez în după-amiaza asta. Va trebui 
să fie la curent, fireşte. 

Pati deschise poşeta ca să plătească. Scoase un teanc de 
bancnote gros, foarte puţin discret, şi câteva căzură pe jos. 

— Fireşte, spuse. 

Existase, în conversaţia cu lasikov de la Puerto Banus, ceva 
ce Teresa nu-i povesti prietenei sale. Ceva ce o obliga să se uite 
în jur cu o îngrijorare mascată. Care o menținea lucidă şi atentă, 
complicându-i reflecţiile din dimineţile cenușii ce continuau să o 
chinuiască. Există zvonuri, spusese rusul. Da. Unele chestii. 
Cineva mi-a zis că lumea se interesează de tine în Mexic. Din 
vreun motiv pe care nu-l cunosc - o scruta când îi spunea asta - 


ai stârnit atenţia conaţionalilor tăi. Sau amintirea, întreabă dacă 
eşti aceeaşi Teresa Mendoza care a părăsit Culiacân-ul acum 
patru sau cinci ani... Eşti? 

Mai spune-mi, îl rugase Teresa. lar lasikov ridică din umeri 
Ştiu prea puţin, spuse. Doar că întreabă de tine. Un prieten al 
unui prieten. Da. L-au însărcinat să afle prin ce chestii eşti 
vârâtă şi dacă e adevărat că, în afacerea asta, eşti în urcare. Că, 
pe lângă haşiş, te poţi băga şi la coca. Pe cât se pare, în ţara ta 
există oameni preocuPati că acum, când compatrioţii tăi le 
închid trecerea spre Statele Unite, columbienii au să-şi facă 
drum pe-aici. Da. Şi o mexicană la mijloc, ceea ce nu-i chiar de 
ici, de colo, trebuie că nu le place prea mult. Nu. Mai ales dacă o 
cunoşteau deja. Dinainte. Aşa că ai grijă, Tesa. În afacerea asta, 
să ai un trecut nu-i nici rău, nici bine, câtă vreme nu atragi 
atenţia. lar ţie lucrurile îţi merg prea bine ca să n-o atragi. 
Trecutul tău, acela despre care nu-mi vorbeşti niciodată, nu e 
treaba mea. Niet. Însă, dacă ai lăsat socoteli neîncheiate, te 
expui ca cineva să vrea să le rezolve. 


Cu mult timp în urmă, la Sinaloa, Blondul Dâvila o dusese să 
zboare. Era pentru prima oară. După ce parcară Bronco-ul 
iluminând cu farurile clădirea cu acoperiş galben a aeroportului 
şi îi salutară pe soldaţii care făceau de gardă lingă pista plină de 
avionete, decolară aproape în zori, ca să vadă soarele răsărind 
peste munţi. Teresa şi-l amintea pe Blond lângă ea în cabina 
Cessnei, cu razele de lumină reflectându-se în lentilele verzi ale 
ochelarilor lui de soare, cu mâinile pe manetele de comandă, 
duduitul motorului, efigia sfântului Malverde atârnată de tabloul 
de bord - Dios vendiga mi camino y permita mi regreso - şi 
Sierra Madre de culoarea sidefului, cu scânteieri aurii în apa 
râurilor şi a lagunelor, câmpiile cu peticele lor verzi de 
marijuana, întinderea fertilă şi, în depărtare, marea, în 
dimineaţa aceea, văzută de sus cu ochii larg deschişi de 
surpriză, lumea îi păru Teresei curată şi frumoasă. 

La asta se gândea acum, într-o cameră din hotelul Jerez, pe 
întuneric, doar cu lumina exterioară din grădină şi de la piscină 
conturând perdelele de la fereastră. Teo Aljarafe nu mai era 
acolo, iar vocea lui Jose Alfredo se auzea la mica instalaţie 
stereo situată lângă televizor şi video. Mă aflu într-un colţ de 


cârciumioară, spunea. Ascult un cântecel cerut de mine. Blondul 
îi spusese că Jose Alfredo Jiménez murise beţiv, compunându-şi 
ultimele cântece prin cârciumi, cu textele notate de prieteni, 
fiindcă nu mai era în stare nici să scrie. Amintirea ta şi cu mine 
se numea acela. Şi, după toate aparențele, era dintre ultimele. 
Se întâmplase ceea ce trebuia să se întâmple. Teo sosi după- 
amiază pentru semnarea actelor legate de crama Fernândez de 
Soto. Apoi băură un pahar pentru a sărbători evenimentul. Unul 
şi apoi mai multe. Se plimbară toţi trei, Teresa, Pati şi cu el, prin 
partea veche a oraşului, cu vechi palate şi biserici, străzi pline 
de taverne şi de baruri. Şi la tejgheaua unuia dintre ele, când 
Teo se aplecă să-i aprindă ţigara pe care tocmai şi-o dusese la 
gură, Teresa simţi privirea bărbatului. De câtă vreme, îşi spuse 
ea dintr-o dată. De câtă vreme n-am mai... Îi plăceau profilul lui 
de acvilă spaniolă, mâinile brune şi sigure, acel zâmbet lipsit de 
intenţii şi de angajamente. Şi Pati zâmbea, deşi într-un fel 
diferit, ca de departe. Resemnată. Fatalistă. Şi chiar când îşi 
apropia chipul de mâinile bărbatului, care proteja flacăra în 
căuşul palmei, o auzi pe Pati spunând: trebuie să plec, ia te uită, 
tocmai mi-am amintit de ceva urgent. Ne vedem mai târziu. 
Teresa se întorsese să spună nu, aşteaptă, merg cu tine, nu mă 
lăsa aici; însă cealaltă se îndepărta deja fără să se uite înapoi, 
cu poşeta pe umăr, astfel încât Teresa rămase privind-o cum 
pleca, în timp ce simţea ochii lui Teo. In clipa aceea se întrebă 
dacă Pati şi cu el nu se înţeleseseră dinainte. Ce şi-or fi spus. Ce 
aveau să-şi spună mai apoi. Nu, o fulgeră gândul. Nici 
pomeneală. Nu trebuie amestecate băuturile. Nu-mi pot permite 
un anume soi de lux. Plec şi eu. Insă ceva din mijlocul ei şi din 
pântecele ei o obliga să rămână: un impuls dens şi puternic, 
compus din oboseală, din singurătate, din aşteptare, din 
leneveală. Voia să se odihnească. Să simtă pielea unui bărbat, 
nişte degete pe trupul ei, o gură apăSand-o pe a ei. Să piardă 
iniţiativa pentru o clipă şi să se abandoneze în mâinile cuiva 
care să acţioneze pentru ea. Care să gândească în locul ei. 
Atunci îşi aminti de jumătatea de fotografie pe care o purta în 
portofel, în geantă. Fata cu ochii mari, cu un braţ masculin peste 
umeri, străină de toate, contemplând o lume ce părea văzută 
din cabina unei Cessna într-o dimineaţă de sidef. Se întoarse în 
cele din urmă, încet, înadins. Şi în timp ce se întorcea se gândea 
afurisiţii de bărbaţi parşivi, întotdeauna sunt gata, şi rareori îşi 


pun problemele astea. Era absolut sigură că, mai devreme sau 
mai târziu, unul dintre ei doi avea să plătească pentru ceea ce 
era pe punctul de a se întâmpla, sau poate amândoi. 

lat-o acum, singură. Ascultându-l pe Jose Alfredo. Totul se 
întâmplase într-un fel previzibil şi liniştit, fără cuvinte în plus şi 
fără gesturi inutile. La fel de aseptic precum zâmbetul unui Teo 
experimentat, abil şi atent. Satisfăcător în mai multe sensuri. Şi 
dintr-o dată, spre finalul mai multelor finaluri spre care el o 
condusese, mintea nepărtinitoare a Teresei se pomeni din nou 
privind-o - privindu-se - ca şi alte daţi, goală, sătulă în sfârşit, cu 
părul răvăşit peste faţă, senină după agitaţie, dorinţă şi plăcere, 
ştiind că posedarea de către alţii, dăruirea către ei, se sfârşise la 
stânca lui León. Şi se pomeni gândindu-se la Pati, înfiorarea ei 
când o sărutase pe gură în celulă, felul în care îi privea în timp 
ce Teo îi aprindea ţigara la tejgheaua din bar. Şi îşi spuse că, 
poate, ceea ce pretindea Pati era chiar asta. Să o împingă spre 
ea însăşi. Spre imaginea din oglinzi care avea acea privire 
lucidă, ce nu se înşela niciodată. 

După plecarea lui Teo, ea intră sub duş, cu apa foarte 
fierbinte şi cu aburii voalând oglinda din baie, şi îşi frecă pielea 
cu săpun, lent, minuţios, înainte de a se îmbrăca, şi ieşi pe 
stradă ca să se plimbe de una singură. Umblă la întâmplare 
până când, pe o stradă îngustă cu ferestre zăbrelite, auzi, cu 
surprindere, un cântec mexican. Viaţa mea să se sfârşească 
lângă un pahar cu vin. Şi nu-i posibil, îşi spuse. Nu se poate să 
se întâmple aşa ceva acum, aici. Aşa încât îşi ridică privirea şi 
văzu inscripţia de pe uşă: El Mariachi. Restaurant mexican. 
Atunci râse aproape cu glas tare, fiindcă înţelese că viaţa şi 
destinul împletesc jocuri subtile care uneori se dovedesc a fi 
evidente. Haide, împinse uşa batantă şi intră într-un restaurant 
autentic, cu sticle de tequila în spatele tejghelei şi cu un ospătar 
tânăr şi rotofei care-i servea cu beri Corona şi Pacifico pe cei 
aflaţi acolo, şi punea la combină CD-uri cu Jose Alfredo. Ceru un 
Pacifico numai ca să-i atingă eticheta galbenă şi duse sticla la 
buze, o guriţă ca să se delecteze cu gustul care îi aducea atâtea 
amintiri, iar apoi ceru o Herradura Reposado care îi fu servită în 
autenticul ei caballito din sticlă, lung şi îngust. Acum Jose 
Alfredo spunea de ce-ai venit la mine să cauţi îndurare, când ştii 
că-n viaţa asta cuvântu-l scriu acuma la ultima-mi cân-tare. In 
acea clipă Teresa simţi o fericire intensă, atât de puternică încât 


se sperie. Şi îi mai ceru o tequila, şi apoi încă una ospătarului 
care îi recunoscuse accentul şi zâmbea amabil. Când stăteam 
prin cârciumioare, începu alt cântec, nu ştiam de nici un dor. 
Scoase un pumn de bancnote din poşetă şi îi spuse ospătarului 
să-i dea o sticlă nedesfăcută şi că, de asemenea, îi cumpăra 
melodiile acelea pe care tocmai le asculta. Nu vi le pot vinde, 
spuse tânărul surprins. Atunci ea scoase mai mulţi bani şi îi 
umplu tejgheaua ospătarului înmărmurit, care până la urmă îi 
dădu, o dată cu sticla, cele două CD-uri duble cu Jose Alfredo, 
Las 100 Clasicas se numeau, patru discuri cu o sută de cântece. 
Pot cumpăra orice, se gândi ea absurd - sau nu chiar atât de 
absurd, la urma urmei - când ieşi din cârciumă cu prada, fără 
să-i pese că lumea o vedea cu o sticlă în mână. Merse până la 
staţia de taxiuri - simţea cum pământul i se mişcă ciudat sub 
picioare - şi se întoarse în camera de hotel. 

Şi acolo continua, cu sticla golită aproape pe jumătate, să 
acompanieze cuvintele cântecului cu ale sale proprii. Ascult un 
cântecel cerut de mine. Când tocmai mi se toarnă-a mea 
tequila. Şi gândul mi se-ndreaptă către tine. Luminile din 
grădină şi de la piscină lăsau camera în penumbră, iluminând 
cearşafurile răscolite, mâinile Teresei care fumau ţigări garnisite 
cu haşiş, acel du-te-vino al ei la paharul şi la sticla aflate pe 
noptieră. Cine-n viaţă nu trăieşte gustu-amar lăsat, şi sila, de-un 
amor nenorocit. Cine-n crâşmă nu soseşte cerând iute o tequila 
şi cu cântecul iubit. Şi mă întreb ce sunt eu acum, îşi spunea pe 
măsură ce-şi mişca buzele în tăcere. Care-i piesa, fetiţo. Mă 
întreb cum mă văd ceilalţi şi să dea Domnul să mă vadă de 
foarte departe. Cum era aia? Nevoie de un bărbat. Haida-de. Să 
te îndrăgosteşti. Gata de-acuma. „Liberă” era poate cuvântul 
potrivit, cu toate că suna grandilocvent, excesiv. Acum nici 
măcar nu mai mergea la biserică. Se uită în sus, spre tavanul 
întunecat, şi nu văzu nimic. La botul calului mai beau doar una, 
spunea în clipa aceea Jose Alfredo, şi la fel spunea şi ea. Păi nu. 
Acum nu le mai cer decât să mai cânte încă o dată Cea care-a 
fost. 

Se înfiora din nou. Pe cearşafuri, lângă ea, se afla fotografia 
ruptă. Ţi se făcea foarte frig când erai liber. 


11 
Eu nu ştiu să ucid, dar am să-nvăţ 


Cazarma Gărzii Civile din Galapagar se găseşte în afara 
satului, în apropiere de El Escorial: căsuțe adosate, pentru 
familiile gardienilor, şi o clădire mai mare pentru comandament, 
având drept fundal peisajul înzăpezit şi cenuşiu al munţilor. 
Exact - paradoxuri de-ale vieţii - în spatele unor case 
prefabricate plăcute la vedere, adăpostind o comunitate 
țigănească cu care menţine o vecinătate ce dezminte vechile 
locuri comune lorquiene ale unor Heredia, Camborio şi ale unor 
patrule purtând tricornuri ţanţoşe. După ce m-am identificat la 
poartă, am lăsat maşina în parcarea păzită; iar o gardiană 
înaltă, blondă - era verde în uniforma ei, până la banda care îi 
ţinea coada de cal sub basca teresiană - m-a condus până la 
biroul căpitanului Victor Castro: o cameră mică, cu un calculator 
pe masă şi un drapel spaniol pe perete, lângă care erau 
atârnate, ca podoabe sau ca trofee, un vechi Mauser Coruña din 
anul 45 şi o puşcă de asalt Kalaşnikov. AKM. 

— Nu vă pot oferi decât o cafea groaznică, îmi spuse. 

Am acceptat cafeaua, pe care el însuşi a adus-o de la 
automatul aflat pe coridor, amestecând poşirca cu o linguriţă de 
plastic. Într-adevăr, era mizerabilă. Cât despre căpitanul Castro, 
s-a dovedit a fî unul dintre acei bărbaţi pe care îi poţi simpatiza 
de la prima ochire: serios, cu o conduită eficientă, impecabil cu 


vestonul său verde şi cu părul său grizonat tuns periuţă, cu 
mustață alatristescă!!, ce începea şi ea să încărunţească, cu 
privirea la fel de directă şi de sinceră ca şi strângerea de mână 
pe care mi-o acordase atunci când m-a întâmpinat. Avea faţa 
unui om de onoare, şi poate că asta, printre altele, i-a îndemnat 
pe superiorii lui să-i încredinţeze, cu ceva vreme în urmă, şefia 
grupului Delta Cuatro, pe Costa del Sol. După informaţiile mele, 
onoarea căpitanului Castro s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, 
stingheritoare chiar pentru propria lui calitate de comandant. 
Aceasta explica, eventual, faptul că eu îl vizitam acum într-un 
sat pierdut din munţii Madridului, într-un comandament cu 
treizeci de gardieni a cărui şefie corespundea unui grad militar 
mai mic decât al lui, şi că trebuise să întreprind oarece eforturi - 
influenţe, vechi prieteni -pentru ca Direcţia Generală a Gărzii 
Civile să autorizeze acel interviu. Aşa cum a sugerat mai târziu, 
filosofic, însuşi căpitanul Castro pe când mă conducea politicos 
la maşină, un Pepito Grillo n-a făcut - n-am făcut, spuse cu un 
zâmbet stoic -niciodată carieră pe nicăieri. 

Acum vorbeam despre acea carieră, el aşezat la masa din 
micul său birou, cu opt benzi multicolore de distincţii cusute pe 
partea stângă a vestonului, iar eu cu cafeaua mea. Sau, ca să 
fim exacţi, vorbeam despre când s-a ocupat pentru prima oară 
de Teresa Mendoza, pornind de la o investigaţie asupra 
asasinării unui gardian din comandamentul din Manilva, 
sergentul Iván Velasco, pe care l-a descris - căpitanul era foarte 
grijuliu în a-şi alege cuvintele - ca pe un agent de o onestitate 
îndoielnică, în vreme ce alţii pe care îi consultasem în prealabil 
asupra acestui personaj - printre ei, fostul poliţist Nino Juárez -îl 
definiseră ca fiind un nemernic desăvârşit. 

— Pe Velasco l-au omorât într-un fel suspect, explică. Aşa 
încât am avut ceva de lucru. Câteva coincidenţe cu episoade de 
contrabandă, printre ele şi evenimentul de la Punta Castor şi 
moartea lui Santiago Fisterra, ne-au făcut să-l punem în legătură 
cu ieşirea din închisoare a Teresei Mendoza. Deşi nu s-a putut 
dovedi nimic, asta m-a dus până la ea si, cu timpul, am sfârşit 
prin a mă specializa în Mexicană: supraveghere, înregistrări 
video, telefoane urmărite prin ordin judecătoresc. Ştiţi 
dumneavoastră - mă privea, considerând de la sine înţeles că 


11 Autorul face trimitere la un personaj al unei serii din cărţile sale, 
căpitanul Alatriste. 


ştiam. Treaba mea nu era să urmăresc traficul de droguri, ci să 
investighez mediul ei. Oamenii pe care Mexicana îi cumpăra şi îi 
corupea, şi care cu timpul au devenit mulţi. Asta includea 
bancheri, judecători şi politicieni. Chiar şi oameni din mediul 
meu: poliţişti de frontieră, gardieni civili şi poliţişti. 

Cuvântul „poliţişti” m-a făcut să încuviinţez, interesat. 
Supravegherea supraveghetorului. 

— Care a fost relaţia Teresei Mendoza cu comisarul Nino 
Juárez? am întrebat. 

Şovăi o clipă, şi părea că socotea valoarea, sau valabilitatea, 
oricărui lucru pe care urma să-l spună. Apoi făcu un gest 
ambiguu. 

— Nu am să vă spun prea multe lucruri pe care ziarele să nu 
le fi publicat la vremea lor. Mexicana a izbutit să se infiltreze 
inclusiv în DOCS. Juârez a sfârşit prin a lucra pentru ea, ca atâţia 
alţii. 

Am pus păhărelul de plastic pe masă şi am rămas aşa, puţin 
aplecat în faţă. 

— Pe dumneavoastră nu a încercat să vă cumpere niciodată? 

Tăcerea căpitanului Castro deveni stingheritoare. Se uita la 
pahar, inexpresiv. Pentru o clipă, m-am temut că interviul se 
terminase. A fost o plăcere, domnul meu. Adio şi la revedere. 

— Eu înţeleg lucrurile, ştiţi? Spuse în cele din urmă. Inţeleg, 
deşi nu justific, când cineva care câştigă un salariu mic vede o 
ocazie dacă i se spune: ascultă, mâine când te vei găsi în cutare 
loc, în loc să te uiţi încolo, uită-te în partea cealaltă. Şi în schimb 
întinde mâna şi obţine un teanc de bancnote. E firesc. Oameni 
suntem. Cu toţii vrem să trăim mai bine decât trăim. Ce se 
întâmplă e că unii au limite, iar alţii nu. 

Rămase iar tăcut şi îşi ridică ochii, înclin să mă îndoiesc de 
inocenţa oamenilor, însă de privirea aceea nu m-am îndoit. Deşi, 
în fond, nu se ştie niciodată, în orice caz, mi se vorbise înainte 
despre căpitanul Victor Castro, numărul trei în promoţia lui, 
şapte ani la Intxaurrondo, unul de detaşare voluntară în Bosnia, 
medalie meritul polițienesc cu panglică roşie. 

— Fireşte că au încercat să mă cumpere, spuse. N-a fost nici 
prima, nici ultima oară - acum îşi permitea un zâmbet uşor, 
aproape tolerant. Chiar şi în satul ăsta se mai încearcă din când 
în când, la altă scara. O şuncă de Crăciun de la un constructor, o 
invitaţie de la un consilier. Sunt convins că fiecare om are un 


preţ. Poate că al meu era prea ridicat. Nu ştiu. Cert e că pe mine 
nu m-au cumpărat. 

— De asta vă aflaţi aici? 

— E un post bun - mă privea impasibil. Liniştit. Nu mă plâng. 

— E adevărat, cum se spune, că Teresa Mendoza a ajuns să 
aibă contacte în Direcţia Generală a Gărzii Civile? 

— Asta ar trebui să întrebaţi la Direcţia Generală. 

— Şi e adevărat că dumneavoastră aţi lucrat cu judecătorul 
Martinez Pardo într-o investigaţie care a fost blocată de 
Ministerul de Justiţie? 

— Vă spun acelaşi lucru, întrebaţi la Ministerul de Justiţie. 

Am  încuviinţat, acceptându-i regulile. Dintr-un motiv sau 
altul, cafeaua aceea cât se poate de proastă din paharul de 
plastic îmi accentua simpatia faţă de el. Mi-am amintit de fostul 
comisar Nino Juârez la masa din casa Lucio, savurându-şi Vina 
Pedrosa din '96. Cum explicase interlocutorul meu cu o clipă în 
urmă? Da. Oameni suntem. 

— Să vorbim despre Mexicană, am spus. 

În acelaşi timp, am scos din buzunar o copie după fotografia 
făcută din elicopterul Poliţiei de Frontieră şi am aşezat-o pe 
masă: Teresa Mendoza iluminată în plină noapte, în mijlocul 
unui nor de apă pulverizată pe care lumina o făcea să 
scânteieze în jurul ei, cu faţa şi cu părul ude, cu mâinile 
rezemate de umerii pilotului şalupei. Alergând cu cincizeci de 
noduri spre stânca lui León şi spre destinul lor. Cunosc 
fotografia asta, spuse căpitanul Castro, însă o privi un răstimp, 
gânditor, înainte de a o împinge din nou spre mine. 

— A fost foarte isteaţă şi foarte rapidă, adăugă după o clipă. 
Ascensiunea ei în acel mediu atât de periculos a fost o surpriză 
pentru toată lumea. A înfruntat riscuri şi a avut noroc. De la 
femeia asta care-şi însoțea iubitul pe şalupă şi până la cea pe 
care am cunoscut-o eu e cale lungă. Dumneavoastră aţi văzut 
reportajele din presă, presupun. Fotografiile din Hola! Şi 
celelalte. S-a rafinat mult, a dobândit anumite maniere şi o 
anumită cultură. Şi a devenit puternică. O legendă, se spune. 
Regina Sudului. Ziariştii au poreclit-o aşa. Pentru noi a fost 
întotdeauna Mexicana. 

— A ucis? _ 

— Păi sigur că a ucis. Sau au făcut-o alţii în locul ei. In 
afacerea asta, să ucizi face parte din problemă. Dar fiţi atent ce 


şireată. Nimeni n-a putut dovedi nimic. Nici o moarte, nici un 
trafic. Zero absolut. Până şi Agenţia de Impozite a umblat după 
ea, să vadă dacă putea fi înhăţată pe undeva. Nimic. Bănuiesc 
că i-a cumpărat pe cei care o investigau. 

Mi s-a părut că detectez o nuanţă de amărăciune în cuvintele 
lui. L-am privit, curios, dar s-a lăsat pe spate în scaun. Să n-o 
luăm pe calea asta, spunea gestul său. Ar însemna să ne 
îndepărtăm de la subiect şi de la competențele mele. 

— Cum a ajuns atât de sus, atât de repede? 

— V-am mai spus că era isteaţă şi că a avut noroc. A ajuns 
tocmai atunci când mafiile columbiene căutau rute alternative în 
Europa, însă, în plus, a fost o inovatoare. Dacă marocanii sunt 
acum stăpâni pe traficul de pe ambele părţi ale Strâmtorii, asta 
se întâmplă mulţumită ei. A început să se bizuie mai mult pe 
oamenii aceia decât pe traficanţii gibraltarieni sau spanioli, şi a 
transformat o activitate dezordonată, aproape artizanală, într-o 
întreprindere eficientă. A schimbat până şi aspectul angajaţilor 
ei. li punea să se îmbrace corect, fără lanţuri groase de aur şi 
fără moda aceea ţopească: costume simple, maşini discrete, 
apartamente în loc de case luxoase, taxiuri pentru deplasarea la 
întâlnirile de lucru. Şi astfel, pe lângă haşişul marocan, a fost 
cea care a instalat reţelele cocainei spre Mediterana orientală, 
înlocuind celelalte mafii şi pe galicienii care pretindeau să se 
stabilească acolo. După câte am aflat noi, niciodată nu a 
manevrat încărcătură personală, însă aproape toată lumea 
depindea de ea. 

Cheia, continuă să-mi spună căpitanul Castro, consta în 
faptul că Mexicana şi-a folosit experienţa tehnică la utilizarea 
şalupelor pentru operațiunile la scară mare. Şalupele 
tradiţionale erau Phantom-urile cu cocă rigidă şi autonomie 
limitată, care tind să se avarieze pe o mare neprielnică; iar ea a 
fost prima care a înţeles că o semirigidă suporta mai bine 
vremea rea fiindcă suferea mai puţin. Aşa încât a organizat o 
flotilă de  Zodiac-uri, numite  „cauciucuri” în argoul din 
Strâmtoare: bărci pneumatice care, în ultimii ani, au ajuns până 
la cincisprezece metri lungime, uneori cu trei motoare, al treilea 
nu pentru a alerga mai tare - viteza-limită era în continuare în 
jur de cincizeci de noduri - ci pentru a menţine puterea. 
Dimensiunea mai mare le permitea, în plus, să ducă rezerve de 
combustibil. O mai mare autonomie şi mai multă încărcătură la 


bord. Aşa a putut lucra, pe o mare prielnică sau neprielnică, în 
locuri aflate departe de Strâmtoare: gura râului Guadalquivir, 
Huelva şi coastele pustii din Almeria. Uneori ajungea până la 
Murcia şi Alicante, recurgând la vase de pescuit sau la iahturi 
particulare care serveau ca baze de alimentare, permiţând să se 
facă plinul în largul mării. A pus pe picioare operaţiuni cu 
vapoare ce veneau direct din America de Sud şi a utilizat 
conexiunea marocană, intrarea cocainei prin Agadir şi 
Casablanca, pentru a organiza transporturi aeriene de pe câteva 
piste ascunse în munţii Rif până la nişte mici aeroporturi 
spaniole care nici măcar nu figurau pe hărţi. De asemenea, a 
introdus moda aşa-numitelor bombardamente: pachete de 
douăzeci şi cinci de kilograme de haşiş sau de coca învelite în 
fibră de sticlă şi prevăzute cu plutitoare, care se aruncau în 
mare şi erau recuperate de şalupe sau de bărcile de pescuit. 
Nimic din toate astea, mi-a explicat căpitanul Castro, nu se mai 
făcuse vreodată în Spania. Piloții Teresei Mendoza, recrutaţi 
dintre cei ce zburau în avionete de fumigaţie, puteau ateriza şi 
decola pe şosele de pământ şi pe piste de două sute de metri. 
Zburau jos, la lumina lunii, printre munţi şi la mică înălţime 
deasupra mării, profitând că radarele marocane erau aproape 
inexistente şi că sistemul spaniol de detecție aeriană avea, sau 
are - căpitanul făcea un cerc enorm cu mâinile -nişte găuri aşa 
de mari. Fără să se excludă că cineva, uns cum se cuvine, 
închidea ochii atunci când un ecou suspect apărea pe ecran. 

— Am avut o confirmare pentru toate acestea mai târziu, 
când un avion Cessna Skymaster s-a prăbuşit în apropiere de 
Tabernas, în Almeria, încărcat cu două sute de kilograme de 
cocaină. Pilotul, un polonez, a fost găsit mort. Ştiam că eo 
treabă de-a Mexicanei; însă nimeni n-a putut dovedi niciodată 
această conexiune. Şi nici vreo alta. 


Se opri în faţa vitrinei librăriei Alameda. În ultima vreme 
cumpăra multe cărţi. Avea în casă din ce în ce mai multe, 
aliniate pe rafturi sau puse în fel şi chip pe mobile. Citea 
noaptea până târziu, ori ziua, aşezată pe terasele din faţa mării. 
Unele erau despre Mexic. In librăria aceea din Málaga găsise 
mai mulţi autori din ţara ei: romane polițiste de Paco Ignacio 
Taibo II, o carte de povestiri de Ricardo Garibay, o /storie a 


cuceririi Noii Spanii scrisă de un anume Bernal Diaz del Castillo, 
care fusese cu Cortes şi cu Malinche, şi un volum din operele 
complete ale lui Octavio Paz - înainte vreme nu auzise vorbindu- 
se de acest domn Paz, însă după toate aparențele era important 
acolo - intitulat Peregrin în patria sa. O citi toată, încet, cu 
dificultate, sărind multe pagini pe care nu le înţelegea. Cert era 
însă că îi rămăseseră multe lucruri în minte: o urmă de ceva nou 
care o făcu să reflecteze asupra ţării ei - poporul acela orgolios, 
violent, atât de bun şi de nefericit în acelaşi timp, mereu 
departe de Dumnezeu şi atât de aproape de parşivii de gringos - 
şi asupra sieşi. Erau cărţi ce o sileau să se gândească la lucruri 
la care nu se mai gândise niciodată, în plus, citea ziare şi 
încerca să vadă jurnalele de la televizor. Asta, şi telenovelele 
difuzate după-amiaza; deşi acum dedica mai mult timp cititului 
decât altor lucruri. Avantajul cărţilor, aşa cum descoperise pe 
când se afla la El Puerto de Santa Maria, era că puteai să-ţi 
însuşeşti vieţile, poveştile şi reflecţiile pe care le cuprindeau, şi 
niciodată nu mai erai aceeaşi când le deschideai pentru prima 
dată şi când le terminai. Persoane foarte inteligente scriseseră 
unele din acele pagini; iar dacă erai în stare să citeşti cu 
umilinţă, cu răbdare şi cu poftă de a învăţa, nu te dezamăgeau 
niciodată. Până şi ce nu înţelegeai rămânea acolo, într-un 
colţişor de minte; gata ca viitorul să-i dea sens, preschimbându-l 
în lucruri frumoase sau utile, în acest fel, Contele de Monte 
Cristo şi Pedro Păramo, care, din motive diferite, continuau să 
fie favoritele ei - le citise şi pe una, şi pe cealaltă până când 
pierduse socoteala - reprezentau deja trasee familiare, pe care 
ajungea să le stăpânească aproape în întregime. Cartea lui Juan 
Rulfo fusese o provocare de la început, iar acum îi dădea 
satisfacţie să întoarcă paginile şi să înţeleagă: „Am vrut să mă 
întorc fiindcă m-am gândit că întorcându-mă aş putea găsi 
căldura pe care tocmai o lăsasem; însă mi-am dat seama la 
puţină vreme că frigul ieşea din mine, din propriul meu Sange”. 
Descoperise fascinată, înfiorată de plăcere şi de teamă, că toate 
cărţile din lume vorbeau despre ea. 

lar acum se uita în vitrină, căutând o copertă care să-i atragă 
atenţia. In faţa cărţilor necunoscute obişnuia să se orienteze 
după coperte şi după titluri. Era una de o femeie numită Nina 
Berberova pe care o citise pentru portretul de pe prima copertă, 
al unei tinere care cânta la pian; iar povestea a atras-o atât de 


mult, incât a încercat să găsească şi alte titluri de aceeaşi 
autoare. Cum era vorba de o rusoaică, îi dărui cartea - 
Acompaniatoarea se numea - lui Oleg lasikov, care nu citea 
nimic din ce nu apărea în presa sportivă ori nu avea legătură cu 
vremea ţarului. Ce bestie mică, pianista asta, comentase 
gangsterul câteva zile mai târziu. Ceea ce dovedea că măcar 
răsfoise cartea. 

Era o dimineaţă tristă, cam rece pentru Mâlaga. Plouase, şi o 
uşoară ceaţă plutea în oraş şi în port, făcând cenuşii copacii din 
Alameda. Teresa se uita la un roman din vitrină care se numea 
Maestrul şi Margareta. Coperta nu era cine ştie ce atrăgătoare, 
însă numele autorului suna a rus, şi asta o făcu să zâmbească 
gândindu-se la lasikov şi la faţa pe care avea s-o facă atunci 
când îi va aduce cartea. Tocmai se pregătea să intre ca s-o 
cumpere, când se văzu reflectată într-o oglindă publicitară care 
se găsea lingă vitrină: părul strâns în coadă, cercei de argint, 
fără machiaj, o elegantă haină trei sferturi din piele neagră 
peste blugi şi cizme din piele maro. In spatele ei se derula 
traficul slab spre podul Tetuân, iar pe trotuar trecea puţină 
lume. Dintr-o dată, totul îngheţă înlăuntrul ei, ca şi când inima şi 
gândirea i-ar fi rămas suspendate. Simţi asta înainte să poată 
chibzui. Chiar înainte să poată interpreta ceva. Insă era ceva 
inechivoc, vechi şi cunoscut: Situaţia. Văzuse ceva, se gândi în 
pripă, fără să se întoarcă, nemişcată în faţa oglinzii care îi 
permitea să privească peste umăr. Infricoşată. Ceva ce nu se 
potrivea cu peisajul, ceva ce nu putea identifica, într-o bună zi - 
îşi aminti cuvintele Blondului Dâvila - cineva se va apropia de 
tine. 

Cineva pe care poate că-l cunoşti. Scrută atentă câmpul 
vizual pe care i-l oferea oglinda, şi atunci sesiză prezenţa celor 
doi bărbaţi care treceau strada dinspre promenada centrală 
Alameda, fără grabă, strecurându-se printre automobile, în 
amândoi presimţea ceva familiar, însă de asta îşi dădu seama 
câteva secunde mai târziu. Mai înainte îi atrase atenţia un 
amănunt: în ciuda frigului, cei doi purtau jachetele îndoite peste 
braţul drept. Atunci simţi o spaimă oarbă, iraţională, străveche, 
pe care crezuse că n-avea s-o mai simtă niciodată în viaţă. ŞI 
abia când intră precipitat în librărie şi era pe punctul de a-l 
întreba pe vânzător dacă nu exista vreo ieşire prin spate se 


dumiri că tocmai îi recunoscuse pe Fierros Motanul şi pe 
Potemkin Gâlvez. 


Fugi din nou. În realitate, o făcuse mereu de când telefonul 
sunase în Culiacân. O fugă tot înainte, fără adresă, care o purta 
spre persoane şi spre locuri neprevăzute. De cum ieşi pe uşa din 
dos, cu muşchii crisPati în aşteptarea unei împuşcături, alergă 
pe strada Panaderos fără să-i pese că lumea se uita la ea, trecu 
pe lângă piaţă - iarăşi amintirea acelei prime fugi - şi de acolo 
continuă să meargă repede până ajunse în strada Nueva. Inima 
îi mergea la şase mii opt sute de turaţii pe minut, ca şi când ar fi 
avut înăuntru un dovleac trucat. Tacatacatac. Tacatacatac. Din 
când în când se întorcea să se uite în urmă, sperând că cei doi 
pistolari continuau s-o aştepte în librărie. Slăbi pasul când fu cât 
pe ce să alunece pe caldarâmul ud. Mai senină şi raţionând. Ai s- 
o beleşti, spuse. Aşa că ia-o cu calm. Nu te speria şi gândeşte- 
te. Nu la ce fac ăia doi indivizi pe-aici, ci la cum să te 
descotoroseşti de ei. Cum să te pui în siguranţă. Motivele vei 
avea timp să le cântăreşti mai târziu, dacă cumva rămâi în 
viaţă. 

Imposibil să recurgă la poliţie sau să se-ntoarcă la Cherokee- 
ul cu scaune din piele - acea ancestrală preferinţă sinaloeză 
pentru maşinile de teren - pe care îl parcase în subterana din 
Piaza de la Marina. Gândeşte, îşi spuse din nou. 

Gândeşte, sau poţi să mori chiar acum. Se uită în jur, 
neajutorată. Era în Piaza de la Constitución, la câţiva paşi de 
hotelul Larios. Uneori Pati şi cu ea, când mergeau la 
cumpărături, luau câte un aperitiv la barul de la primul etaj, un 
loc plăcut de unde se putea vedea - supraveghea, în acest caz - 
o bună bucată din stradă. Hotelul, fireşte. 

Haide. Scoase telefonul din poşetă în timp ce intra pe uşă şi 
urca scările. Bip, bip, bip. Era o problemă pe care nu i-o putea 
rezolva decât Oleg lasikov. 


Îi veni greu să aţipească în acea noapte. Tresărea prin 
somnul agitat şi nu o dată auzi, alarmată, un glas care gemea în 
întuneric, descoperind în cele din urmă că era al ei. Imaginile 
trecutului şi ale prezentului i se amestecau în minte: zâmbetul 


lui Fierros Motanul, senzaţia de arsură între coapse, pocnetele 
unui Colt, fuga pe jumătate dezbrăcată printre arbuştii care îi 
zdreleau picioarele. Parcă fusese ieri, parcă era chiar acum. De 
cel puţin trei ori auzi loviturile pe care unul dintre bodyguarzii lui 
lasikov le dădea în uşa dormitorului. Spuneţi-mi dacă sunteţi 
bine, doamnă. Dacă aveţi nevoie de ceva. Inainte de a se lumina 
de ziuă, se îmbrăcă şi ieşi în salonaş. Unul din oameni dormea 
pe sofa, iar celălalt îşi ridică ochii dintr-o revistă înainte de a se 
ridica în picioare, încet. O cafea, doamnă. Un pahar de ceva. 
Teresa refuză din cap şi se duse să se aşeze lângă fereastra ce 
dădea spre portul Estepona. lasikov îi obținuse apartamentul. 
Rămâi cât vrei, spusese. Şi evită să te duci pe la tine pe-acasă 
înainte ca totul să fie din nou în ordine. Cele doi gărzi erau de 
vârstă mijlocie, bărbaţi corpolenţi şi liniştiţi. Unul cu accent 
rusesc, iar celălalt fără nici un fel de accent, fiindcă nu 
deschidea gura niciodată. Amândoi fără identitate. Vechili îi 
numea lasikov. Soldaţi. Oameni tăcuţi care se mişcau încet şi se 
uitau în toate părţile cu un ochi profesionist. Nu se dezlipeau de 
lângă ea de când sosiseră la barul hotelului, fără să atragă 
atenţia, unul dintre ei cu o geantă sport atârnată pe umăr, şi o 
însoţiseră - cel care vorbea îi ceruse mai înainte, rugând-o în 
şoaptă, să-i ofere amănunte despre pistolari - până la un 
Mercedes cu geamuri fumurii, care aştepta la ieşire. Acum 
geanta sport stătea deschisă pe o masă, iar înăuntru strălucea 
uşor brunajul unui pistol-mitralieră Skorpion. 

Cu lasikov se întâlni în dimineaţa următoare. Hai să căutăm 
să rezolvăm problema, spuse rusul, între timp, încearcă să nu te 
plimbi prea mult. Şi acum ar fi util să-mi explici ce naiba se- 
ntâmplă. Da. Ce socoteli ai lăsat în urmă. Vreau să te ajut, dar 
nu să-mi fac duşmani gratis şi nici să mă amestec în treburile 
unora care ar putea fi în legătură cu mine pentru alte afaceri. 
Asta, niet. Dacă e vorba de mexicani, îmi e totuna, fiindcă acolo 
n-am pierdut nimic. Nu. Dar dacă sunt columbieni, am nevoie să 
fiu în relaţii bune. Da. Sunt mexicani, confirmă Teresa. Din 
Culiacân, Sinaloa. Ţara mea afurisită. Atunci îmi e totuna, fu 
răspunsul lui lasikov. Te pot ajuta. Astfel încât Teresa aprinse o 
ţigară, iar apoi încă una şi-ncă una, şi într-un răstimp îndelungat 
îşi puse interlocutorul la curent cu acea etapă din viaţa ei pe 
care, pentru o vreme, o crezuse încheiată pentru totdeauna: 
Batman Guemes, don Epifanio Vargas, şmecheriile Blondului 


Dávila, moartea lui, fuga din Culiacán, Melilla şi Algeciras. 
Coincide cu zvonurile pe care le-am auzit, conchise celălalt când 
ea termină de vorbit. Cu excepţia ta, niciodată n-am văzut 
mexicani pe aici. Nu. Avântul afacerilor tale i-o fi împrospătat 
cuiva amintirea. 

Au hotărât că Teresa va continua să ducă o viaţă normală - 
nu pot să stau închisă, spusese ea, am stat deja destul la El 
Puerto - însă luând măsuri de precauţie, şi cu cei doi vechili ai 
lui lasikov alături de ea, şi la umbră şi la soare. Ar trebui să porţi 
şi o armă, sugeră rusul, însă ea nu voi. Lasă vraja, spuse. 
Omule. Sunt curată şi aşa vreau să rămân. O deţinere ilegală ar 
fi de-ajuns ca să mă pună din nou s-o încasez în închisoare. Şi, 
după ce se gândi un moment, celălalt fu de acord. Atunci ai grijă 
de tine, conchise. Mă ocup eu. 

Teresa făcu întocmai, în săptămâna următoare trăi cu două 
gărzi lipite de călcâie, evitând să se lase văzută prea mult. Tot 
timpul se ţinu departe de casa ei - un apartament de lux din 
Puerto Banus pe care, la acea vreme, se gândea deja să-l 
înlocuiască cu o casă lângă mare, în Guadalmina Baja - iar Pati 
fu cea care umblă dintr-o parte în cealaltă cu haine, cărţi şi cele 
necesare. Bodyguarzi ca-n filme, spunea. Seamănă cu LA. 
Confidential, îşi petrecea mult timp alături de ea, stând de vorbă 
sau uitându-se la televizor, cu măsuţa din salon pudrată cu alb, 
în faţa privirii inexpresive a celor doi oameni ai lui lasikov. După 
o săptămâna, Pati le spuse Crăciun fericit - era la jumătatea lui 
martie - şi puse pe masă, lângă geanta cu Skorpion-ul, două 
teancuri groase de bani. Un detaliu, spuse ea. Ca să vă 
cumpăraţi ceva. Pentru cât de bine o păziţi pe prietena mea. 
Suntem deja plătiţi, zise cel care vorbea cu accent, după ce se 
uită la bani şi apoi la tovarăşul lui. lar Teresa se gândi că lasikov 
îşi plătea oamenii foarte bine, sau că aceştia îl respectau mult 
pe rus. Poate că amândouă aceste lucruri. Niciodată nu izbuti să 
afle cum se numeau. Pati se referea întotdeauna la ei ca Pixie şi 
Dixie. 


Cele două pachete sunt localizate, informă lasikov. Tocmai 
m-a sunat un coleg care îmi datorează nişte servicii. Aşa că te 
voi ţine la curent. l-o spuse prin telefon în ajunul întrunirii cu 
italienii, fără să-i dea o importanţă deosebită, în cursul unei 


convorbiri despre alte subiecte. Teresa era cu oamenii ei, 
planificând cumpărarea a opt şalupe pneumatice de nouă metri 
lungime, care urmau să fie depozitate pe o navă industrială din 
Estepona până când aveau să fie lansate la apă. Când închise 
telefonul, îşi aprinse o ţigară pentru a câştiga timp, întrebându- 
se cum avea să soluţioneze prietenul ei rus problema. Pati se 
uita la ea. Uneori, hotări ea iritată, parcă asta mi-ar ghici 
gândurile. În afară de Pati - Teo Aljarafe era în Caraibe, iar Eddie 
Alvarez, surghiunit la treburi administrative, se ocupa de 
hârţogăraia bancară în Gibraltar - erau de faţă doi noi consilieri 
de la Transer Naga: Farid Lataquia şi doctorul Ramos. Lataquia 
era un maronit libanez proprietar al unei firme de import, 
paravan pentru adevărata sa activitate, care era să facă rost de 
lucruri. Mic, simpatic, nervos, cu părul rărit în creştetul capului şi 
cu o mustață stufoasă, făcuse ceva bani cu traficul de arme în 
timpul războiului din Liban - era căsătorit cu o Gemayel - iar 
acum trăia în Marbella. Dacă i se ofereau mijloace suficiente, 
era capabil să obţină orice. Mulțumită lui, Transer Naga 
dispunea de o rută fiabilă pentru cocaină: vechi nave de pescuit 
din Huelva, iahturi private sau cargouri hodorogite de tonaj mic 
care, înainte de a încărca sare la Torrevieja, primeau în largul 
mării drogurile ce intrau în Maroc prin Atlantic, iar în caz de 
nevoie funcționau ca baze de alimentare pentru şalupele care 
operau pe coasta orientală andaluză. Cât despre doctorul 
Ramos, fusese medic în Marina Comercială, şi era tacticianul 
organizaţiei: planifica operaţiunile, punctele de îmbarcare şi de 
predare, trucurile de diversiune, camuflajul. In vârstă de vreo 
cincizeci de ani, cu părul cărunt, înalt şi foarte slab, cu o 
înfăţişare neglijentă, purta întotdeauna jachete vechi tricotate, 
cămăşi din flanel şi pantaloni boţiţi. Fuma pipe cu găvane 
înnegrite de foc, pe care le umplea parcimonios - se dovedea a 
fi omul cel mai liniştit din lume - cu un tutun englezesc scos din 
nişte cutii de alamă care îi deformau buzunarele pline de chei, 
monede, brichete, futacuri şi de cele mai nebănuite obiecte. 
Odată, când îşi scosese o batistă - avea inițialele lui brodate, ca 
pe vremuri - îi căzuse pe jos o mică lanternă agăţată de un 
portchei de reclamă pentru iaurtul Danone. Când mergea, 
răsuna ca un negustor de fier vechi. 

— O singură identitate, spunea doctorul Ramos. O singură 
foaie şi un singur număr de înmatriculare pentru fiecare Zodiac. 


Acelaşi pentru toate, întrucât le vom lansa la apă câte unul, nu 
există nici cea mai mică problemă. La fiecare drum, o dată 
încărcate, cauciucurilor li se ia tăbliţa, şi devin anonime. Pentru 
mai multă siguranţă, putem să le abandonăm ulterior, sau 
cineva să aibă grijă de ele. Contra cost, fireşte. Aşa mai 
amortizăm ceva. 

— Nu-i prea sfruntată chestia cu un singur număr de 
înmatriculare? 

— Vor intra pe apă câte una. Când A va opera, numerotarea 
o punem la B. În felul acesta, cum toate vor fi la fel, întotdeauna 
vom avea una trasă în debarcaderul ei, curată. În mod oficial, nu 
se va fi mişcat niciodată de acolo. 

— Şi paza din port? 

Doctorul Ramos abia zâmbi, cu modestie sinceră. Contactul 
imediat următor era de asemenea specialitatea lui: paznici 
portuari, mecanici, marinari. Umbla încolo şi-ncoace, parcându- 
şi vechiul Citroën oriunde, stând de vorbă cu unii şi cu alţii, cu 
pipa între dinţi şi cu un aer împrăştiat şi respectabil Avea la 
Cabopino o bărcuţă cu motor, cu care mergea la pescuit. 
Cunoştea fiecare loc de pe coastă şi pe toată lumea între 
Málaga şi gura de vărsare a Guadalquivirului. 

— Asta e sub control. Nu ne va deranja nimeni. Altceva e să 
vină să investigheze din afară, dar latura asta nu o pot acoperi 
eu. Siguranţa exterioară îmi depăşeşte competențele. 

Era adevărat. Teresa se ocupa de asta graţie relaţiilor lui Teo 
Aljarafe şi câtorva contacte ale lui Pati. O treime din veniturile 
de la Transer Naga era destinată relaţiilor publice de pe ambele 
ţărmuri ale Strâmtorii; aici erau incluşi politicieni, personal din 
Administraţie, agenţi de siguranţă a statului. Cheia consta în a 
negocia, după caz, cu informaţii sau cu bani. Teresa nu uita 
lecţia de la Punta Castor, şi lăsase să fie capturate câteva 
transporturi importante - investiţii cu capital pierdut, le numea - 
pentru a câştiga de partea ei bunăvoința şefului Grupului 
împotriva  Delincvenţei Organizate de pe Costa del Sol, 
comisarul Nino Juârez, cunoştinţă veche a lui Teo Aljarafe. De 
asemenea,  comandamentele Gărzii Civile beneficiau de 
informaţii privilegiate şi ţinute sub control, sugerându-se 
succese care îngroşau statisticile. Azi pentru tine, mâine pentru 
mine, şi pentru moment îmi datorezi una. Sau mai multe. Cu 
unele cadre subordonate sau cu anumiţi gardieni şi poliţişti, 


fineţurile nu erau necesare: un intermediar de încredere punea 
pe masă un teanc de bancnote, şi chestiunea era rezolvată. Nu 
toţi se lăsau cumpăraţi; dar chiar şi în acele ocazii funcţiona 
îndeobşte solidaritatea de breaslă. Rar îşi denunța cineva un 
coleg, cu excepţia cazurilor de scandal, în plus, graniţele 
activităţii împotriva  delincvenţei şi drogurilor nu erau 
întotdeauna bine definite; multă lume lucra pentru amândouă 
părţile în acelaşi timp, informatorii erau plătiţi cu droguri, iar 
banii erau singura regulă respectată. In privinţa anumitor 
politicieni locali, nici cu ei nu era necesar prea mult tact. Teresa, 
Pati şi Teo cinaseră în repetate rânduri cu Tomás Pestaña, 
primarul din Marbella, ca să negocieze recalificarea unor 
terenuri ce puteau fi destinate construcţiei. Teresa învățase 
foarte curând - deşi abia acum constata avantajele de a se afla 
în vârful piramidei - că, pe măsură ce contribui la ansamblul 
social, obţii susţinerea acestuia, în cele din urmă, până şi 
tutungiului din colţ îi convine să faci trafic. lar pe Costa del Sol, 
ca peste tot, când te prezentai cu o bună garanţie de fonduri 
pentru investiţii ţi se deschideau multe uşi. Mai apoi, totul era o 
chestiune de pricepere şi de răbdare. De a atrage oamenii 
încetul cu încetul, fără să-i înspăimânte, atunci când bunăstarea 
lor depindea de ea. LăSand lucrurile să înainteze cât se poate de 
delicat, încetişor. Era la fel ca la judecătorie: începeai cu flori şi 
bomboane pentru secretare şi sfârşeai prin a te face cu un 
judecător. Sau cu mai mulţi. Teresa reuşise să numească trei, 
inclusiv un preşedinte de Tribunal pentru care Teo Aljarafe 
tocmai achiziţionase un apartament la Miami. 

Se întoarse spre Lataquia. 

— Ce-i cu motoarele? 

Libanezul făcu un gest vechi şi mediteranean, cu degetele de 
la mână unite şi întoarse într-o rotaţie rapidă în sus 

— Nu a fost uşor, spuse. Ne lipsesc şase unităţi. Fac 
demersuri. 

— Şi accesoriile? 

— Pistoanele Wiseco au sosit acum trei zile, fără probleme. 
Şi cămăşile de rulmenţi pentru biele. Cât despre motoare, pot 
completa partida cu alte mărci. 

— Ţi-am cerut, spuse Teresa încet, apăSand cuvintele, nişte 
afurisite de Yamaha de două sute douăzeci şi cinci de cai-putere 
şi carburatoare de două sute cincizeci... Asta ţi-am cerut. 


Observă că libanezul, neliniştit, se uita la doctorul Ramos 
căutând susţinere, însă chipul acestuia rămase impenetrabil. 
Trăgea din pipă, învăluit în fum. Teresa zâmbi în sinea ei. 
Fiecare să suporte consecinţele. 

— Ştiu; Lataquia se uita încă la doctor, cu un aer ofensat. Dar 
să obţii şaisprezece motoare dintr-un foc nu-i uşor. Nici măcar 
un distribuitor oficial nu ţi-o poate garanta într-un timp atât de 
scurt. 

— Toate motoarele trebuie să fie identice, specifică celălalt. 
Dacă nu, adio acoperire. 

Pe deasupra mai şi colaborează, spuneau ochii libanezului. 
Ibn charmuta. Credeţi probabil că noi, fenicienii, facem minuni. 

— Ce păcat, se mărgini să spună. Toată cheltuiala asta 
pentru un drum. 

— la te uită cine deplânge cheltuielile - replică Pati, care îşi 
aprindea o ţigară. Mister Zece la Sută - suflă fumul departe, 
încreţindu-şi mult buzele... Sacul fără fund. 

Işi râdea un pic, aproape de pe margine, ca de obicei. Plenul 
să se distreze. Lataquia făcea o faţă de neînțeles. 

— Voi face tot ce pot. 

— Sunt sigură că da, spuse Teresa. 

Să nu şovăi niciodată în public, îi spusese lasikov. Înconjoară- 
te de consilieri, ascultă cu atenţie, întârzie în a te pronunţa, 
dacă trebuie; dar după aceea să nu bâjbâi niciodată în faţa 
subalternilor, şi nici să nu laşi să ţi se discute deciziile atunci 
când le iei. În teorie, un şef nu se înşală niciodată. Nu. Ceea ce 
spune a fost meditat înainte. Mai ales e o chestiune de respect. 
Dacă poţi, fă-te iubită. Sigur. Şi asta îţi asigură loialitatea. Da. În 
orice caz, dacă-i să alegi, e de preferat să fii respectată decât să 
fii iubită. 

— Sunt sigură, repetă ea. 

Cu toate că şi mai bine decât să fii respectată e să fii temută, 
se gândea. Insă teama nu se impune dintr-un foc, ci treptat. 
Oricine îi poate speria pe ceilalţi; asta e la îndemâna oricărui 
sălbatic. Dificil e să-i faci pe oameni să se teamă încetul cu 
încetul. 

Lataquia reflecta, scărpinându-şi mustata. 

— Dacă mă autorizezi, zise el în cele din urmă, pot să fac 
demersuri afară. Cunosc oameni la Marsilia şi la Genova... Ce se 


întâmplă e că vor întârzia ceva mai mult. Şi mai sunt permisele 
de import şi tot tacâmul. 

— Descurcă-te. Vreau motoarele alea - făcu o pauză, se uită 
la masă. Şi încă ceva. Trebuie să ne gândim la o navă mare - îşi 
ridică ochii. Nu prea mare. Cu toată acoperirea legală în ordine. 

— Cât vrei să cheltuieşti? 

— Şapte sute de mii de dolari. Cincizeci de mii în plus, cel 
mult. 

Pati nu era la curent. O privea de la distanţă, fumând, fără să 
spună nimic. Teresa evită să se uite la ea. La urma urmei, se 
gândi, mereu spui că eu sunt cea care conduce afacerea. Că te 
simţi bine aşa. 

— Pentru trecut Atlanticul? voi să ştie Lataquia, care captase 
nuanţa celor cincizeci de mii în plus. 

— Nu. Doar să se poată mişca pe-aici. 

— E ceva important în curs de desfăşurare? 

Doctorul Ramos îşi permise o privire de cenzură, întrebi prea 
mult, spunea tăcerea lui flegmatică. Uită-te la mine. Sau la 
domnişoara O'Farrell, aşezată acolo, atât de discretă, de parcă 
ar fi venit în vizită. 

— Se poate să fie, răspunse Teresa. De cât timp ai nevoie? 

Ea ştia cât timp avea la dispoziţie. Puțin. Columbienii erau 
pregătiţi pentru un salt calitativ. O singură încărcătură, dintr-un 
foc, care să le fie de-ajuns pentru un timp italienilor şi ruşilor. 
lasikov o consultase în această privinţă şi Teresa îi promisese să 
studieze problema. 

Lataquia îşi scarpină din nou mustaţa. Nu ştiu, spuse. Un 
drum ca să trag o ochire, formalităţile şi plata. Trei săptămâni, 
cel puţin. 

— Mai puţin. 

— Două săptămâni. 

— Una. 

— Pot încerca, suspină Lataquia. Dar va ieşi mai scump. 

Teresa izbucni în râs. În fond, o amuzau tertipurile parşivului 
ăluia. La el, din trei cuvinte unul era „bani”. 

— Nu mă aburi, libanezule. Nici un dolar în plus. Şi dă-i 
bătaie, că arde. 


Şedinţa cu italienii avu loc a doua zi după-amiază, în 
apartamentul din Sotogrande. Securitate maximă. Pe lângă 
italieni - doi bărbaţi din N'Drangheta calabreză sosiți în acea 
dimineaţă pe aeroportul din Mâlaga - n-au asistat decât Teresa 
şi lasikov. Italia se transformase în principalul consumator 
european de cocaină, iar ideea era să se asigure un minim de 
patru încărcături de şapte sute de kilograme pe an. Unul dintre 
italieni, un individ în puterea vârstei, cu favoriţi cenuşii şi haină 
din elan, cu un aer prosper de om de afaceri sportiv şi la modă, 
care era vioara întâi - celălalt stătea mereu tăcut, sau se apleca 
din când în când ca să-i strecoare colegului câteva cuvinte la 
ureche - explică amănunţit, într-o spaniolă acceptabilă. 
Momentul era optim pentru stabilirea acestei conexiuni: Pablo 
Escobar era hărțuit la Medellín, fraţii Rodriguez Arejuela îşi 
vedeau scăzută mult capacitatea de a opera direct în Statele 
Unite, iar clanurile columbiene aveau nevoie să compenseze în 
Europa pierderile provocate de faptul că erau înlocuite în 
America de Nord de mafiile mexicane. Ei bine, N'Drangheta, însă 
şi Mafia din Sicilia şi Camorra napoletană -în bune relaţii şi cu 
toţii oameni de onoare, adăugă foarte serios, după ce însoţitorul 
său îi şopti ceva - aveau nevoie să-şi asigure o furnizare 
constantă de clorhidrat de cocaină cu o puritate de nouăzeci şi 
cinci la sută - l-ar fi putut vinde la şaizeci de mii de dolari 
kilogramul, de trei ori mai scump decât la Miami sau la San 
Francisco - şi, de asemenea, pastă de coca bază cu destinaţia 
unor rafinării clandestine locale, în acel moment, celălalt - slab, 
cu barba tunsă, îmbrăcat în culori închise, cu o înfăţişare 
străveche - îi spuse iarăşi ceva la ureche, iar colegul ridică un 
deget de avertizare, încruntându-şi fruntea întocmai ca Robert 
de Niro în filmele cu gangsteri. 

— Ne vom ţine de cuvânt cu cei care se vor ţine şi ei, punctă 
el. 

lar Teresa, căreia nu-i scăpa nici un amănunt, se gândi că 
realitatea imita ficţiunea, într-o lume unde gangsterii se duceau 
la cinematograf şi se uitau la televizor ca nimeni alţii. O afacere 
amplă şi stabilă, spunea acum celălalt, cu perspective de viitor, 
de îndată ce primele operaţiuni aveau să iasă pe gustul tuturor. 
Apoi explică ceva cu care Teresa era la curent datorită lui 
lasikov: contactele din Columbia erau gata cu prima încărcătură, 
inclusiv cu o navă, Derly, pregătită în La Guaira, Venezuela, să 


stivuiască cele şapte sute de pachete de droguri camuflate în 
bidoane de zece kilograme de benzină pentru automobile, 
dispuse într-un container. Restul operativului era inexistent, 
spuse, iar apoi ridică din umeri şi rămase privindu-i pe Teresa şi 
pe rus ca şi cum ei ar fi fost de vină. 

Spre surpriza italienilor şi a lui lasikov însuşi, Teresa 
elaborase o propunere concretă, îşi petrecuse noaptea şi 
dimineaţa lucrând cu oamenii ei ca să pună pe masă un plan de 
operaţiuni ce începea în La Guaira şi se termina în portul Gioia 
Tauro, Calabria. II expuse în întregime şi cu toate detaliile: date, 
termene, garanţii, compensaţii în caz de pierdere a primei 
încărcături. Poate că dezvăluise mai multe lucruri decât era 
necesar pentru siguranţa operaţiunii; însă, în acea fază, 
înţelesese ea de la prima ochire, totul era să impresionezi 
clientela. Garanţia lui lasikov şi a Babuşkăi o acoperea numai 
până la un anumit punct. Aşa încât, în timp ce vorbea, astupând 
lacunele operative pe măsură ce acestea se iveau, încercă să 
îmbine totul cu aparenţa a ceva foarte calculat, fără nici un 
aspect lăsat la voia întâmplării. Ea, expuse, sau mai bine zis o 
mică societate marocană numită Ouxda lmexport, filială- 
paravan a Transer Naga cu sediul în Nador, avea să preia marfa 
în portul atlantic Casablanca, trans-bordând-o pe un vechi 
dragor englezesc înregistrat în Malta, Howard Morhaim, despre 
care chiar în acea dimineaţă - Farid Lataquia se mişcase repede 
- aflase că era disponibil. Apoi, profitând de acelaşi drum, nava 
avea să continue până la Constanţa, România, pentru a preda 
acolo o altă încărcătură, care deja aştepta înmagazinată în 
Maroc, destinată oamenilor lui lasikov. Coordonarea celor două 
livrări avea să ieftinească transportul, întărind şi securitatea. 
Mai puţine drumuri, mai puţine riscuri. Ruşii şi italienii împărțind 
cheltuielile. Frumoasă cooperare internațională. Etcetera. 
Singura dificultate era că ea nu accepta o parte din plată în 
droguri. Numai transport. Şi numai dolari. 

Italienii erau încântați de Teresa şi încântați de afacere. 
Aveau să sondeze noi posibilităţi, şi se găseau cu o operaţiune 
în mână. Când veni momentul să se trateze aspectele 
economice, costurile şi procentajele, cel cu haina de elan îşi 
deschise telefonul mobil, se scuză şi vorbi douăzeci de minute 
din cealaltă cameră, în timp ce Teresa, lasikov şi italianul cu 
barba tunsă şi cu aerul străvechi se priveau fără să rostească o 


vorbă, în jurul mesei acoperite cu foi pe care ea le umpluse de 
cifre, diagrame şi date. În cele din urmă, celălalt apăru în uşă. 
Zâmbea, şi îşi invită colegul să stea puţin de vorbă cu el. Atunci 
lasikov îi aprinse Teresei ţigara pe care aceasta o ducea la gură. 

— Ai tăi sunt, spuse el. Da. 

Teresa strânse hârtiile fără să rostească o vorbă. Uneori se 
uita la lasikov: rusul zâmbea, încurajator, însă ea rămase 
serioasă. Niciodată nu-i nimic făcut, se gândea, până când nu-i 
făcut. Când italienii se întoarseră, cel cu haina de elan avea o 
faţă surâzătoare, iar cel cu înfăţişarea străveche părea mai 
relaxat şi mai puţin solemn. Cazzo, spuse surăzătorul. Aproape 
surprins. Nu mai făcusem niciodată negocieri cu o femeie. Apoi 
adăugă că superiorii lui dădeau undă verde. Transer Naga 
tocmai obținuse concesionarea exclusivă a mafiilor italiene 
pentru traficul maritim de cocaină spre Mediterana orientală. 


Toţi patru sărbătoriră în aceeaşi seară, mai întâi printr-o cină 
la casa Santiago şi mai apoi la Jadranka, unde li se alătură Pati 
O'Farrell. Mai târziu, Teresa află că cei din DOCS, poliţiştii 
comisarului Nino Juárez, îi fotografiaseră dintr-un Mercury 
camuflat, în cursul unui control de rutină; însă acele fotografii nu 
avură consecinţe; cei din N'Drangheta nu au fost niciodată 
identificaţi. În plus, după câteva luni, atunci când Nino Juârez 
intră pe lista de şpagă a Teresei Mendoza, acest expedient, 
printre multe altele, s-a rătăcit pentru totdeauna. 

La Jadranka, Pati fu încântătoare cu italienii. Vorbea în limba 
lor şi era capabilă să zică bancuri indecente cu un accent 
impecabil pe care ceilalţi doi, uimiţi, l-au identificat ca fiind 
toscan. Ea nu puse întrebări, şi nimeni nu spuse nimic din ce se 
vorbise la întrunire. Doi prieteni, o prietenă. Jerezana ştia care 
era treaba cu cei doi, însă se lăsă dusă de val în mod admirabil. 
Avea prilejul să afle detalii mai târziu. Au fost multe râsete şi 
multe pahare care au contribuit la înlesnirea climatului afacerii. 
N-au lipsit două frumoase ucrainence înalte şi blonde, abia 
sosite de la Moscova, unde făcuseră filme porno şi pozaseră 
pentru reviste, înainte de a se integra în reţeaua de prostituție 
de lux controlată de organizaţia lui lasikov; şi nici câteva 
dunguliţe de cocaină pe care cei doi mafioţi, care s-au dovedit a 
fi mai extrovertiţi decât păreau la primul contact, le-au lichidat 


în biroul rusului, pe o tăviţă de argint. Nici Pati nu a făcut 
mofturi. Ce mai nări la verişorii mei, comentă ea frecându-şi 
nasul plin de praf. Aceşti co/iflori mafiosi o sorb de la un metru 
distanţă. Avea prea multe pahare la bord; însă ochii ei 
inteligenţi, aţintiţi asupra Teresei, o linişteau pe aceasta din 
urmă. Calmează-te, Mexicană mică. Eu mi ţi-i aranjez pe ăştia 
doi pulani înainte ca cele două curviştine bolşevice să-i uşureze 
de fluide şi de greutate. Mâine ai să-mi povesteşti. 

Când totul a fost pus pe şine, Teresa se pregăti să-şi ia 
rămas-bun. O zi grea. Nu obişnuia să facă nopţi albe, iar paznicii 
ei ruşi o aşteptau, unul rezemat la un colţ de bar, celălalt în 
parcare. Muzica făcea pumba, pumba, iar lumina ringului o 
surprindea în rafale atunci când strânse mâinile celor din 
N'Drangheta. Mi-a făcut plăcere, spuse. Ci vediamo, ziseră ei, 
pitit fiecare cu blonda lui. Îşi încheie nasturii de la jacheta 
Valentino din piele neagră, pregătindu-se să plece în timp ce-l 
vedea mişcându-se, în spate, pe body-guardul de la bar. Când 
se uită în jur să-l caute pe lasikov, îl văzu venind printre oameni. 
Se scuzase în urmă cu cinci minute, fiind chemat la telefon. 

— Ceva nu merge? îl întrebă ea când îi văzu faţa. 

Niet, spuse el. Totul e bine. Şi m-am gândit că înainte să 
mergi acasă vei vrea să mă însoţeşti. O mică plimbare, adăugă. 
Nu departe de aici. Era neobişnuit de serios, iar Teresei i se 
aprinseră luminile de alarmă. 

— Ce se întâmplă, Oleg? 

— Surpriză. 

Văzu că Pati, care stătea de vorbă cu italienii şi cu cele două 
rusoaice, îi privea întrebătoare şi dădea să se ridice; însă lasikov 
îşi arcui o sprânceană şi Teresa tăgădui din cap. leşiră amândoi, 
urmaţi de bodyguard. La ieşire aşteptau maşinile, al doilea om 
al Teresei la volanul maşinii ei şi Mercedes-ul blindat al lui 
lasikov cu şofer şi cu un paznic pe locul din faţă. O a treia 
maşină aştepta ceva mai departe, având înăuntru alţi doi 
bărbaţi: escorta permanentă a rusului, băieţi solizi din Solnţevo, 
nişte dobermani pătraţi ca nişte dulapuri. Toate maşinile aveau 
motoarele pornite. 

— Să mergem cu a mea, spuse rusul, fără să răspundă la 
întrebarea mută a Teresei. 

Ce-o fi având în minte? Se gândea ea. Rusnacul ăsta 
superhârşit şi ultraparşiv. Circulară într-un convoi discret vreme 


de cincisprezece minute, învârtindu-se până ce constatară că nu 
îi urmărea nimeni. Apoi o luară pe autostradă până într-o zonă 
de locuinţe din Nueva Andalucia. Acolo, Mercedes-ul intră direct 
în garajul unei vile cu o mică grădină şi cu ziduri înalte, aflată 
încă în construcţie. Cu chipul impasibil, lasikov ţinu portiera 
automobilului ca să coboare Teresa. Il urmă pe scară până când 
ajunseră într-un vestibul gol, cu cărămizi stivuite lângă perete, 
unde un bărbat vânjos, în tricou sport, care răsfoia o revistă 
aşezat pe jos, la lumina unei lămpi de gaz, se ridică atunci când 
îi văzu intrând. lasikov îi adresă câteva cuvinte în limba rusă, iar 
el încuviinţă de mai multe ori. Coborâră în pivniţa sprijinită în 
grinzi metalice şi scânduri groase. Mirosea a ciment proaspăt şi 
a umed. In penumbră se distingeau unelte de zidărie, bidoane 
cu apă murdară, saci de ciment. Bărbatul cu tricou sport mări 
intensitatea flăcării unei a doua lămpi atârnate de o grindă. 
Atunci Teresa îi văzu pe Fierros Motanul şi pe Potemkin Gâlvez. 
Erau dezbrăcaţi, legaţi cu sârmă, la încheieturi şi la glezne, de 
nişte scaune albe de camping. Şi aveau aerul că trăiseră şi nopţi 
mai bune decât aceea. 


— Nu mai ştiu nimic, gemu Fierros Motanul. 

Nu fuseseră torturați mult, constată Teresa: doar un 
tratament preliminar, aproape neformal, belindu-i olecuţă în 
aşteptarea unor instrucţiuni mai precise, cu un termen de vreo 
două ore, ca să-şi pună imaginaţia la contribuţie şi să le vină 
mintea la cap, gândindu-se mai puţin la ce-au suferit decât la ce 
urmau să sufere. Tăieturile de cuţit de pe piept şi de pe braţe 
erau superficiale şi abia dacă mai Sangerau. Motanul avea o 
crustă uscată în orificiile nazale; buza lui superioară spartă, 
umflată, dădea o nuanţă roşiatică balelor care îi curgeau pe la 
colţurile gurii. Se înfierbântaseră ceva mai mult când îl loviseră 
cu o vergea metalică peste burtă şi peste coapse: scrot inflamat 
şi echimoze recente pe carnea tumefiată. Mirosea foarte acru, a 
urină şi a sudoare, şi a frica omului care îşi încordează 
măruntaiele şi apoi le slăbeşte. In timp ce bărbatul cu tricou 
sport punea întrebare după întrebare într-o spaniolă greoaie, cu 
accent puternic, intercalând palme sonore care întorceau într-o 
parte şi-n alta capul mexicanului, Teresa observa, fascinată, 
enorma cicatrice orizontală care îi deforma obrazul drept; urma 


glonţului de calibrul 45 cu care ea însăşi îl împuşcase, de 
aproape, cu câţiva ani în urmă, la Culiacân, în ziua când Fierros 
Motanul se hotărâse că era păcat să o ucidă fără să se distreze 
un pic înainte, oricum are să moară şi ar fi o risipă, spusese el, şi 
apoi lovitura de pumn neputincioasă şi furioasă a lui Potemkin 
Gálvez distrugând uşa unui dulap: Blondul Dávila era de-ai 
noştri, Motane, adu-ţi aminte, iar asta era femeia lui, s-o 
omorâm, dar s-o cruţăm de altele. Ţeava neagră a Python-ului 
apropiindu-se de capul ei, aproape milostivă, dă-te să nu te 
stropească, vere, şi să isprăvim. Da' de unde. Amintirea venea 
în valuri, din ce în ce mai intensă, devenind în cele din urmă 
fizică, iar Teresa simţi cum îi ardeau în acelaşi timp pântecele şi 
memoria, durerea şi scârba, răsuflarea lui Fierros Motanul pe 
faţa ei, graba asasinului înfigându-se înlăuntrul ei, resemnarea 
dinaintea inevitabilului, atingerea pistolului în geanta de pe jos, 
detunătura. Detunăturile. Săritura pe fereastră, cu crengile 
rănindu-i carnea dezgolită. Fuga. Acum nu simţea ură, descoperi 
ea. Doar o intensă satisfacţie rece. O senzaţie de putere 
îngheţată, foarte odihnitoare şi liniştită. 

— Jur că nu mai ştiu nimic - scatoalcele continuau să răsune 
în golul din pivniţă... Jur pe viaţa maică-mii. 

Avea mamă, nemernicul. Fierros Motanul avea o afurisită de 
mămică la fel ca tot omul, acolo în Culiacân, şi fără îndoială că îi 
trimitea bani ca să-i aline bătrâneţile când era plătit pentru 
fiecare moarte, fiecare viol, fiecare bătaie. Ştia mai multe, 
fireşte. Cu toate că tocmai îl nenorociseră cu atâtea tăieturi şi 
lovituri, ştia mai multe despre multe lucruri; însă Teresa era 
sigură că povestise totul despre drumul în Spania şi despre 
intenţiile lui: numele Mexicanei, femeia care se mişca prin 
lumea traficului pe coasta andaluză, ajungea până la vechiul 
pământ culichi. Aşa că să şi-o vâre undeva. Conturi vechi, 
nelinişte pentru viitor, pentru competiţie sau pentru cine mai 
ştie ce. Chef de a pune lucrurile la punct. Batman Guemes se 
afla în centrul pânzei de păianjen, fireşte. Erau borfaşii lui, cu o 
treabă în curs de rezolvare. Şi Fierros Motanul, mai puţin brav 
aşa, legat cu sârmă de absurdul lui scaun alb, decât în micul 
apartament din Culiacân, îşi dezlega limba ca să fie scutit de un 
pic de durere. Nătărăul acela spintecător care atâta se mai 
umfla în pene cu pistolul la brâu în Sinaloa, trăgând-o la buci 


gagicilor înainte să le omoare. Totul era logic şi natural cum nu 
se mai putea. 

— Vă spun că nu mai ştiu nimic, continua să se smiorcăie 
Motanul. 

Potemkin Gâlvez părea mai neclintit. Strângea din buze, 
îndârjit, ca să îngreuneze scuiparea vorbelor. Şi nici pomeneală. 
Pe când Motanului păreau să-i fi dat gaz defoliant, acesta 
tăgăduia din cap la fiecare întrebare, deşi avea trupul la fel de 
zdrobit ca şi vărul lui, cu pete noi peste cele pe care le avea pe 
piele din naştere, şi crestături pe piept şi pe coapse, neobişnuit 
de vulnerabil cu toată goliciunea lui grasă şi păroasă legată 
fedeleş de scaun, cu sârmele care i se afundau în carne, 
învineţindu-i mâinile şi picioarele umflate. Sangera prin penis şi 
pe gură şi pe nas, pe mustaţa neagră şiroindu-i picături roşii 
care i se scurgeau în dâre subţiri pe piept şi pe burtă. Ei, nu. Era 
limpede că nu avea de gând să ciripească, iar Teresa se gândi 
că, şi atunci când îţi sună ceasul, există categorii şi tipuri şi 
oameni care se comportă într-un fel sau în altul. Şi că, deşi la 
ora aceea e totuna, în fond nu e. Poate că era mai puţin 
imaginativ decât Motanul, reflectă ea observându-l. Avantajul 
oamenilor cu imaginaţie puţină era acela că le venea mai uşor 
să se închidă, să-şi blocheze mintea sub tortură. Ceilalţi, cei 
care gândeau, se slobozeau mai înainte. Jumătatea drumului o 
făceau singuri, şi dă-i, şi dă-i, gândeşte, nu sta, şi ceea ce 
trebuia copt ei udau. Frica e întotdeauna mai intensă atunci 
când eşti capabil să-ţi imaginezi ce te aşteaptă. 

lasikov privea de la o oarecare distanţă, rezemat cu spatele 
de perete, observând fără să deschidă gura. E afacerea ta, 
spunea tăcerea lui. Deciziile tale. Fără îndoială, se mai întreba şi 
cum era posibil ca Teresa să suporte toate acestea fără să-i 
tremure cât de cât mâna în care ţinea ţigările pe care le fuma 
una după alta, fără să clipească, fără să aibă pe chip o expresie 
de groază.  Studiindu-i pe asasinii torturați cu o curiozitate 
seacă, atentă, care nu părea a ei, ci a celeilalte tipe care se 
învârtea prin preajmă, privind-o la fel cum făcea şi lasikov prin 
întunecimea pivniţei. Existau nişte mistere interesante în toate 
astea, hotărî. Lecţii despre bărbaţi şi femei. Despre viaţă şi 
durere şi destin şi moarte. Şi, asemenea cărţilor pe care le citea, 
toate lecţiile acelea vorbeau şi despre ea însăşi. 


Bodyguardul cu tricou sport îşi şterse Sangele de pe mâini de 
cracii pantalonilor şi se întoarse spre Teresa, disciplinat şi 
întrebător. Cuţitul său era pe jos, la picioarele lui Fierros 
Motanul. Ce rost mai are, conchise ea. Totul e foarte clar, iar 
restul îl cunosc. Se uită în sfârşit la lasikov, care ridică aproape 
imperceptibil din umeri în timp ce îndrepta o privire 
semnificativă spre sacii de ciment stivuiţi într-un ungher. Acea 
pivniţă de casă aflată în construcţie nu era întâmplătoare. Totul 
era prevăzut. 

Eu am s-o fac, hotărî dintr-o dată. Simţea o ciudată poftă să 
râdă în sinea ei. De ea însăşi. Să râdă strâmb. Amar. În realitate, 
cel puţin în ce-l privea pe Fierros Motanul, era vorba doar să 
sfârşească ceea ce începuse apăSand pe trăgaciul Coltului, cu 
mult timp în urmă. Viaţa îţi oferă surprize, spunea cântecul. 
Surprize-ţi oferă viaţa. Fir-ar. Uneori ţi le oferă despre lucruri de- 
ale tale. Lucruri care erau acolo şi tu nu ştiai că sunt. Din 
ungherele întunecate, cealaltă Teresa Mendoza continua să o 
observe cu multă atenţie. Poate că, reflectă, cea care vrea să 
râdă în sinea ei este ea. 

— Eu am s-o fac, se auzi repetând, acum cu voce tare. 

Era responsabilitatea ei. Socotelile ei nerezolvate şi viaţa ei. 
Nu se putea lăsa în seama nimănui. Tipul cu tricou sport o 
observa curios, ca şi cum spaniola lui nu era destul de bună ca 
să înţeleagă ceea ce auzea; se întoarse spre şeful lui şi apoi o 
privi din nou. 

— Nu, spuse domol lasikov. 

Vorbise şi se mişcase în cele din urmă îşi desprinse spatele 
de perete, apropiindu-se. Nu se uita la ea, ci la cei doi asasini. 
Fierros Motanul avea capul lăsat în piept; Potemkin Gâlvez se 
uita la ei ca şi când nu i-ar fi văzut, cu privirile aţintite în perete, 
dincolo de ei. Aţintite în neant. 

— E războiul meu, spuse Teresa. 

— Nu, repetă lasikov. 

O luă cu blândeţe de braţ, îndemnând-o să iasă de acolo. 
Acum stăteau faţă în faţă, studiindu-se. 

— Mi se bălăngăne cine-o fi, spuse dintr-o dată Potemkin 
Gálvez... Numai secaţi-mă odată, că deja-i târziu. 

Teresa se aşeză în faţa pistolarului. Era pentru prima dată 
când îl auzea descleştându-şi buzele. Continua să se uite spre 
Teresa ca şi când ar fi fost invizibilă, iar el ar fi avut ochii 


adânciţi în vid. Trupul lui gol, imobilizat în scaun, lucea de 
sudoare şi de Sange. Teresa înainta încet, până ce ajunse foarte 
aproape, lângă el. Mirosea înecăcios, a carne murdară, zdrobită 
şi torturată. 

— Haide, Bălţatule, îi spuse. Nu te grăbi... Acuşi ai să mori. 

El încuviinţă uşor din cap, privind tot spre locul unde ea se 
oprise înainte. lar Teresa auzi din nou zgomotul de aşchii din 
uşa dulapului de la Culiacán, şi văzu ţeava Python-ului 
apropiindu-se de cap, şi iar auzi glasul spunând Blondul era de- 
ai noştri, Motane, adu-ţi aminte, şi asta era femeia lui. Dă-te să 
nu te stropeşti. Şi poate că, se gândi ea dintr-o dată, cu 
adevărat i-o datora. Să sfârşească repede, cum ar fi vrut el în 
cazul ei. Da' de unde. Erau regulile. Arătă cu un gest spre 
Fierros Motanul, cel cu capul plecat. 

— Nu te-ai luat după ăsta, şopti. 

Nici măcar nu era vorba de o întrebare, sau de o reflecţie. 
Doar de un fapt. Pistolarul rămase impasibil, ca şi când n-ar fi 
auzit. Un nou firicel de Sange îi picura din nas, suspendat între 
firele murdare ale mustăţii. Ea îl studie alte câteva clipe, iar apoi 
se duse spre uşă, gânditoare. lasikov o aştepta în prag. 

— Cruţaţi-l pe Bălţat, spuse Teresa. 

Nu întotdeauna e cinstit să beleşti în stângă şi-n dreapta, se 
gândea. Fiindcă există datorii. Coduri ciudate, pe care fiecare le 
înţelege în sinea sa. Chestii de-ale câte uneia. 


12 
Ce zici de te cumpăr 


În lumina ce pătrundea prin marile lucarne din tavan, 
plutitoarele şalupei pneumatice Valiant păreau două mari torpile 
cenuşii. Teresa Mendoza stătea pe jos, înconjurată de unelte şi, 
cu mâinile pătate de vaselină, potrivea noile elice la coada celor 
doi dovleci trucaţi de 250 de cai-putere. Purta nişte blugi vechi 
şi o bluză murdară, iar părul strâns în două cozi îi atârna de o 
parte şi de alta a feţei presărate cu picături de sudoare. Pepe 
Horcajuelo, mecanicul ei de încredere, stătea lângă ea urmărind 
operaţiunea. Din când în când, fără ca Teresa să i-o ceară, îi 
întindea câte o unealtă. Pepe era un individ mic, aproape 
mărunt, care în alte vremuri fusese o tânără speranţă a 
motociclismului. O pată de ulei la o curbă şi un an şi jumătate 
de recuperare îl scoseseră din circuite, obligându-l să schimbe 
combinezonul din piele cu salopeta de mecanic. Doctorul Ramos 
îl descoperise când vechiului său Citroën i se arsese garnitura 
de chiulasă şi umblase prin Fuengirola în căutarea unui atelier 
care să fie deschis şi duminica. Vechiul alergător avea mână 
bună la motoare, inclusiv la cele navale, de la care era în stare 
să scoată cinci sute de rotații în plus. Se număra printre acei tipi 
tăcuţi şi eficienţi cărora le place meseria, muncesc mult şi nu 
pun niciodată întrebări. De asemenea - un aspect fundamental - 
era discret. Singurul semn vizibil al banilor pe care îi câştigase în 
ultimele paisprezece luni era o Honda 1200 parcată acum în 
faţa magaziei pe care Marina Samir, o mică întreprindere cu 
capital marocan, cu sediul în Gibraltar - alta din filialele-paravan 
ale Transer Naga - o avea lângă portul sportiv din Sotogrande. 
Restul îl economisea cu grijă. Pentru bătrâneţe. Fiindcă nu se 
ştie niciodată, obişnuia să spună, la ce curbă te aşteaptă 
următoarea pată de ulei. 

— Acum strânge bine, spuse Teresa. 

Luă ţigara care fumega pe cavaletul ce susţinea dovlecii şi 
trase mai multe fumuri, mânjind-o de vaselină. Lui Pepe nu-i 
plăcea să se fumeze când se lucra acolo; şi nici ca alţii să tot 
cotrobăie prin motoarele a căror întreţinere îi era încredinţată 
lui. Dar ea era şefa, iar motoarele şi şalupele şi magazia erau 


ale ei. Aşa încât nici Pepe şi nici altcineva nu trebuia să 
obiecteze, în plus, Teresei îi plăcea să se ocupe de asemenea 
lucruri, să lucreze în mecanică, să se mişte prin cala de reparaţii 
şi printre instalaţiile din porturi. Câteodată ieşea să încerce 
motoarele sau vreo şalupă; iar uneori, pilotând una din 
semirigidele de nouă metri - ea însăşi venise cu ideea de a 
folosi chilele din fibră de sticlă goale ca rezervoare pentru 
combustibil - navigase câte o noapte întreagă la puterea 
maximă, verificându-i comportamentul pe o mare foarte agitată, 
însă, în realitate, toate acestea erau pretexte. Astfel îşi amintea, 
inclusiv de ea însăşi, şi păstra legătura cu o parte din sine care 
nu se resemna să dispară. Poate că asta avea de-a face cu 
anumite inocenţe pierdute; cu stări sufleteşti pe care acum, 
privind în urmă, ajungea să le creadă apropiate de fericire. 
Poate că am fost fericită atunci, îşi spunea. Poate că am fost cu 
adevărat fericită, dar nu-mi dădeam seama. 

— Dă-mi o cheie de cinci. Strânge aici... Aşa. 

Se opri să privească rezultatul, satisfăcută.  Elicele din oţel 
pe care tocmai le instalase - una levogiră şi alta dextrogiră, 
pentru a compensa deviația produsă de rotaţie - aveau un 
diametru mai mic şi un pas elicoidal mai mare decât cele 
originale din aluminiu; iar asta permitea perechii de motoare 
înşurubate la oglinda de la pupa a unei semirigide să dezvolte o 
viteză de câteva noduri în plus, pe o mare calmă. Teresa lăsă 
din nou ţigara pe cavalet şi introduse cuiele de siguranţă şi 
ştifturile pe care i le întindea Pepe, fixându-le bine. Apoi mai 
trase o ultimă oară din ţigară, o stinse cu grijă în jumătatea de 
cutie de Castrol goală pe care o folosea ca scrumieră şi se 
ridică, frecându-se în dreptul rinichilor, care o dureau. 

— Ai să-mi povesteşti cum se comportă. 

— Am să vă povestesc. 

Teresa îşi şterse mâinile cu o cârpă şi ieşi afară, mijindu-şi 
ochii în strălucirea soarelui andaluz. Rămase aşa câteva 
momente, savurând locul şi peisajul: imensa macara albastră 
din cala de reparaţii, catargele vaselor, plescăitul domol al apei 
în rampa de beton armat, mirosul de mare, de oxid şi de vopsea 
proaspătă pe care-l emanau cocile în afara apei, clinchetul 
fungilor în briza ce venea dinspre răsărit, pe deasupra digului, îi 
salută pe muncitorii din cala de reparaţii - ştia numele fiecăruia 
dintre ei - şi, înconjurând magaziile şi velierele sprijinite pe 


uscat, se îndreptă spre partea din spate, unde Pote Gâlvez o 
aştepta în picioare lângă Cherokee-ul parcat între palmieri, cu 
peisajul de fundal al plajei de nisip cenuşiu care se arcuia spre 
Punta Chellera şi spre est. Trecuse multă vreme - aproape un an 
- de la acea seară din pivniţa vilei aflate în construcţie din 
Nueva Andalucia, şi de asemenea de la cele întâmplate câteva 
zile mai târziu, când pistolarul, încă însemnat şi stâlcit, se 
prezentase în faţa Teresei Mendoza escortat de doi oameni ai lui 
lasikov. Am ceva de vorbit cu stăpâna, spusese. Ceva urgent. Şi 
trebuie să vorbesc chiar acum. Teresa îl primi, foarte serioasă şi 
foarte rece, pe terasa unui apartament din hotelul Puente 
Romano ce dădea spre plajă, gărzile veghindu-i prin marile 
glasvanduri închise din salon, spune, Bălţatule. Poate vrei să bei 
ceva. Pote Gâlvez răspunse nu, mulţumesc, iar apoi rămase o 
clipă uitându-se la mare fără s-o vadă, scărpinându-se în cap ca 
un urs neîndemânatic, cu costumul lui închis la culoare şi boţit, 
cu haina la două rânduri care îi venea îngrozitor, fiindcă îi 
accentua grăsimea, cu cizmele sinaloeze din piele de iguană ca 
o notă discordantă la vestimentația formală -Teresa simţi o 
extraordinară simpatie pentru acea pereche de cizme - şi cu 
gulerul de la cămaşă închis, pentru acea ocazie, cu o cravată 
prea lată şi prea colorată. Teresa îl observa cu multă atenţie, în 
felul în care, în ultimii ani, învățase să se uite la toată lumea: 
bărbaţi şi femei. Afurisite fiinţe omeneşti raţionale. Sondând 
ceea ce spuneau, şi mai ales ceea ce treceau sub tăcere sau 
întârziau să spună, precum mexicanul în acea clipă. Spune-mi, 
repetă în cele din urmă; iar el se întoarse spre ea, încă în tăcere, 
şi într-un târziu o privi direct, încetând să se scarpine în cap, 
pentru a-i spune în şoaptă, după ce aruncase o privire cu coada 
ochiului spre oamenii din salon, apăi să vedeţi că vin să vă 
mulţumesc, doamnă. Să vă aduc mulţumiri fiindcă aţi îngăduit 
să rămân în viaţă în ciuda a ce-am făcut, sau a ce eram cât pe 
ce să fac. Doar nu vrei să-ţi explic, răspunse ea cu asprime. lar 
pistolarul îşi îndepărtă din nou privirea, nu, sigur că nu, şi o 
repetă în două rânduri în acel fel de a vorbi care Teresei îi 
trezea atâtea amintiri, întrucât i se infiltra prin breşele inimii. 
Numai asta voia. Să-i mulţumească, şi să ştie că Pote Gâlvez îi e 
dator şi îi va plăti. Şi cum te gândeşti să-mi plăteşti, întrebă ea. 
Apăi să vedeţi că deja am făcut-o în parte, veni răspunsul. Am 
stat de vorbă cu oamenii care m-au trimis de-acolo. La telefon. 


Am spus adevărul gol-goluţ: că ni s-a întins o cursă şi că Motanul 
a mierlit-o, şi că nu s-a putut face nimic fiindcă ne-au luat-o 
binişor înainte. Despre ce oameni vorbeşti, întrebă Teresa, ştiind 
răspunsul. Apăi oameni şi-atâta, spuse el, iţindu-se niţel înţepat, 
cu ochii mândri înăspriţi dintr-o dată. Haida-de, stăpâna mea. 
Dumneavoastră ştiţi că eu de anumite lucruri nu vorbesc. Să 
spunem oameni şi gata. De pe-acolo. lar apoi, din nou smerit şi 
cu multe pauze, căutând cuvintele cu efort, lămuri că oamenii 
aceia, oricine-ar fi, nu văzuseră defel cu ochi buni că el încă mai 
respira şi că pe tovarăşul lui îl îndoiseră în halul acela, şi îi 
explicaseră limpede cele trei ieşiri de care dispunea: să termine 
treaba, să ia primul avion şi să se întoarcă la Culiacân pentru 
consecinţe, ori să se ascundă unde nu vor da de el. 

— Şi ce-ai hotărât, Bălţatule? 

— Apăi nici pomeneală. Să vedeţi că niciunul din astea trei 
lucruri nu-mi convine. 

— Şi? 

— Asta-i bună. lată-mă-s. 

— Şi ce să fac eu cu tine? 

— Păi veţi şti dumneavoastră. Mi se pare că asta nu-i 
problema mea. 

Teresa îl studia pe pistolar. Ai dreptate, acceptă ea după o 
clipă. Simţea un zâmbet pe buze, însă nu ajunse să-l arate. 
Logica lui Pote Gâlvez era de înţeles la modul cel mai elementar, 
căci ea ştia bine regulile, într-un fel, fusese şi era chiar logica ei: 
aceea a lumii aspre din care proveneau amândoi. Blondul 
Dávila, se gândi dintr-o dată, ar fi râs mult şi bine de toate 
astea. Pură Sinaloa. Da' de unde. Glumele vieţii. 

— Vrei să-mi ceri o slujbă? 

— Oricum într-o zi au să-i trimită pe alţii -pistolarul ridica din 
umeri cu o simplitate resemnată - şi eu am să vă pot plăti 
dumneavoastră ce vă datorez. 

Şi iată-l acum pe Pote Gâlvez, aşteptând-o lângă maşină, ca 
în fiecare zi cu începere din acea dimineaţă de pe terasa 
hotelului Puente Romano; şofer, bodyguard, curier, bun la toate. 
A fost uşor să i se obţină un permis de rezidenţă, şi chiar -asta 
costase ceva mai multe lovele - o autorizaţie de port-armă prin 
intermediul unei prietenoase firme de asigurări. Asta îi permitea 
să poarte în mod legal la brâu, într-o teacă de piele, un Colt 
Python identic cu acela pe care cândva îl apropiase de capul 


Teresei, în altă existenţă şi pe alte meleaguri. Însă oamenii din 
Sinaloa nu mai creară probleme: în ultimele săptămâni, prin 
lasikov, Transer Naga fusese intermediar, de amorul artei, într-o 
operaţiune pe care cartelul din Sinaloa era în curs de a o realiza 
cu mafiile ruseşti ce începeau să pătrundă în Los Angeles şi San 
Francisco. Acest fapt a domolit tensiunile, sau a adormit vechi 
fantome; şi până la Teresa ajunse mesajul lipsit de echivoc că 
totul era dat uitării: nu Santem prieteni, ci fiecare la locul lui, 
contorul la zero şi gata cu futaiurile. Batman Guemes în 
persoană lămurise asta prin intermediari de încredere; şi, cu 
toate că în acea afacere orice garanţie se dovedea a fi relativă, 
fusese suficient ca să calmeze spiritele. Nu mai apărură asasini, 
deşi Pote Gâlvez, neîncrezător prin fire şi prin meserie, nu lăsă 
niciodată garda jos. Mai ales ţinând seama că, pe măsură ce 
Teresa extindea afacerea, relaţiile deveneau mai complexe, iar 
numărul duşmanilor creştea proporţional cu puterea ei. 

— Acasă, Bălţatule. 

— Da, patroană. 

Casa era luxoasa vilă cu o grădină imensă şi cu piscină care, 
în sfârşit, fusese terminată în Guadalmina Baja, lângă mare. 
Teresa se aşeză pe locul din faţă, în timp ce Pote Gâlvez apuca 
volanul. Lucrul la motoare o uşurase pentru două ore de 
preocupările pe care le avea în minte. Era apogeul unei etape 
prielnice: patru încărcături de la N'Drangheta erau livrate fără 
nici o surpriză şi italienii cereau mai mult. Şi cei din Solnţevo 
cereau mai mult. Noile şalupe rapide acopereau eficient 
transportul de haşiş de pe coasta din Murcia până la graniţa 
portugheză, cu un procentaj rezonabil - aceste pierderi erau 
prevăzute şi ele - de confiscări din partea Gărzii Civile şi a 
Poliţiei de Frontieră. Contactele marocane şi columbiene 
funcționau la perfecţie, iar infrastructura financiară actualizată 
de Teo Aljarafe absorbea şi canaliza uriaşe sume de bani din 
care doar două cincimi se reinvesteau în mijloace operative, 
însă, pe măsură ce Teresa îşi extindea activităţile, frecuşurile cu 
alte organizaţii implicate în această afacere erau mai mari. Era 
imposibil să creşti fără să ocupi un sPatiu despre care alţii 
considerau că le aparţine lor. lar aici intrau galicienii şi francezii. 

Nici o problemă cu francezii. Sau, mai bine zis, puţine şi 
scurte. Pe Costa del Sol operau câţiva furnizori de haşiş din 
mafia de la Marsilia, gruPati în jurul a doi şefi principali: un 


franco-algerian pe nume Michel Salem şi un marsiliez cunoscut 
ca Nené Garou. Primul era un bărbat corpolent, sexagenar, cu 
părul cărunt şi maniere agreabile, cu care Teresa avusese 
câteva contacte prea puţin mulţumitoare. Spre deosebire de 
Salem, specializat în traficul de haşiş în ambarcaţiuni sportive, 
om discret şi familist ce locuia într-o casă luxoasă din Fuengirola 
împreună cu două fiice divorţate şi cu patru nepoți, Nené Garou 
era un escroc francez clasic: un gangster arogant, vorbăreţ şi 
violent, amator de jachete din piele, de maşini scumpe şi de 
femei spectaculoase. Garou se ocupa cu haşişul, pe lângă 
prostituție, traficul de arme şi vânzarea heroinei cu amănuntul. 
Toate încercările de a negocia nişte acorduri rezonabile 
eşuaseră, iar în timpul unei întrevederi neformale cu Teresa şi 
cu Teo Aljarafe în separeul unui restaurant din Mijas, Garou îşi 
ieşi din fire până într-acolo încât proferă în gura mare 
ameninţări prea grosolane şi prea serioase ca să nu fie luate în 
considerare. S-a întâmplat cam pe-atunci când francezul îi 
propuse Teresei transportarea unui sfert de tonă de heroină 
columbiană b/ack tar, iar ea îi spuse nu; căci, după câte ştia ea, 
haşişul era un drog mai mult sau mai puţin popular, iar coca 
luxul unor neghiobi care şi-o plăteau; însă heroina era otravă 
pentru săraci, iar ea nu intra în murdăriile astea. Aşa spusese, 
murdării, iar celălalt se înfuriase. Mie nici o ştioarfă mexicană 
nu-mi calcă pe coaie, fu ultimul său comentariu, pe care 
accentul marsiliez îl făcu încă şi mai dezagreabil. Teresa, fără 
să-şi mişte nici un muşchi al feţei, stinse foarte încet ţigara în 
scrumieră înainte să ceară nota de plată şi să părăsească 
întrunirea. Ce-i de făcut? Fu întrebarea îngrijorată a lui Teo când 
ajunseră în stradă. Individul ăsta e periculos şi ţicnit, însă Teresa 
nu spuse nimic vreme de trei zile: nici un cuvânt, nici un 
comentariu. Nimic. In sinea ei, senină şi tăcută, plănuia mişcări, 
avantaje şi dezavantaje, ca şi cum s-ar fi aflat în toiul unei 
partide complicate de şah. Descoperise că acei zori cenuşii care 
o găseau cu ochii deschişi prilejuiau reflecţii interesante, uneori 
foarte diferite de cele aduse de lumina zilei. Şi trei dimineţi mai 
târziu, după ce luă o decizie, se duse să-l vadă pe Oleg lasikov. 
Vreau să-ţi cer un sfat, spuse, deşi amândoi ştiau că nu era 
adevărat. lar când ea îi expuse în puţine cuvinte problema, 
lasikov rămase privind-o un timp, înainte de a ridica din umeri. 
Ai crescut mult, Tesa, spuse. Şi când creşti mult, aceste 


inconveniente sunt incluse în pachet. Da. Eu nu mă pot băga în 
asta. Nu. Nici nu-ţi pot da un sfat, fiindcă e războiul tău şi nu al 
meu. Şi oricum într-o zi - viaţa face bancuri - ne vom pomeni 
faţă-n faţă pentru chestiuni asemănătoare. Da. Cine ştie. Adu-ţi 
aminte numai că, în afacerea asta, o problemă nerezolvată e ca 
un cancer. Mai devreme sau mai târziu, ucide. 

Teresa hotări să aplice metodele sinaloeze. Am să-i belesc 
de-am să-i îndoi, îşi spuse. La urma urmei, dacă în ţara ei 
anumite maniere se dovedeau a fi eficiente, la fel avea să fie şi 
aici, unde insolitul juca în favoarea ei. Nimic nu impune mai mult 
decât ceva disproporționat, mai ales atunci când nu te aştepţi. 
Fără îndoială că Blondul Dâvila, care era un mare fan al 
formaţiei Los Tomateros din Culiacán, râzând cu poftă în 
cârciumă din iad unde ocupa acum o masă, ar fi numit acest 
procedeu să-i botezi de să le sune apa-n cap şi sa le furi 
americanilor a doua bază. De astă dată obţinu mijloacele din 
Maroc, unde un vechi prieten, colonelul Abdelkader Chaib, îi 
făcu rost de oamenii potriviţi: foşti poliţişti şi foşti militari care 
vorbeau spaniola, cu paşapoarte în regulă şi cu viză turistică, ce 
se deplasau dus-întors cu feribotul pe ruta Tanger - Algeciras. 

Băieți răi; asasini care nu primeau alte informaţii şi 
instrucţiuni în afară de cele strict necesare şi pe care, în caz că 
erau capturați, era imposibil să-i pui în legătură cu cineva. 
Astfel, pe Nené Garou l-au înhăţat când ieşea dintr-o discotecă 
din Benalmádena, la ora patru dimineaţa. Doi bărbaţi tineri cu 
înfăţişare nord-africană - a spus el mai târziu la poliţie, când a 
reînceput să vorbească - s-au apropiat de el ca pentru a-l jefui, 
iar după ce l-au deposedat de portofel şi de ceas i-au rupt 
coloana vertebrală cu o bâtă de baseball. Clac, clac. l-au făcut-o 
zornăitoare, sau cel puţin aceasta a fost exprimarea plastică 
utilizată de purtătorul de cuvânt al spitalului - ulterior superiorii 
săi l-au mustrat pentru că fusese atât de explicit - spre a le 
descrie problema ziariştilor. Şi chiar în aceeaşi dimineaţă în care 
ştirea a apărut în paginile de fapte diverse ale ziarului Sur din 
Mâlaga, Michel Salem primi un telefon la locuinţa sa din 
Fuengirola. După ce îi spuse bună ziua şi se identifică drept un 
prieten, o voce bărbătească exprimă într-o spaniolă perfectă 
regretul pentru accidentul lui Garou, cu care, presupunea, 
monsieur Salem era la curent. Apoi, fără îndoială de pe un 
telefon mobil, începu să povestească în amănunt cum, în acel 


moment, nepoţii franco-algerianului, trei fete şi un băiat între 
cinci şi doisprezece ani, se jucau în curtea interioară a unui 
colegiu elveţian, copii nevinovaţi, după ce, cu o zi în urmă, 
sărbătoriseră cu nişte prieteni, într-un McDonald's, aniversarea 
fetei mai mari: o fâşneaţă pe nume Desiree, al cărei itinerar 
obişnuit la dus şi la întors de la şcoală, ca şi cel al fraţilor ei îi 
fură descrise minuţios lui Salem. lar pentru a încheia 
chestiunea, acesta primi în aceeaşi după-amiază, prin curier, un 
pachet de fotografii făcute cu teleobiectivul, unde nepoţii lui 
apăreau în diferite momente din ultima săptămână, inclusiv la 
McDonald's şi la colegiul elveţian. 


Am vorbit cu Cucho Malaspina - pantaloni din piele neagră, 
jachetă englezească de tweed, geantă marocană pe umăr - 
când eram gata să plec în Mexic pentru ultima oară, cu două 
săptămâni înainte de întrevederea mea cu Teresa Mendoza. Ne- 
am întâlnit din întâmplare, în sala de aşteptare a aeroportului 
din Mâlaga, între două zboruri care plecau cu întârziere. Salut, 
ce mai faci, drăguță, salută el. Cum îţi merge? M-a servit cu o 
cafea, iar el şi-a luat un suc de portocale, pe care s-a apucat să-l 
soarbă cu un pai, în timp ce făceam schimb de complimente. Te 
citesc, te văd la televizor etcetera. Apoi ne-am aşezat împreună 
pe o sofa, într-un ungher liniştit. Scriu despre Regina Sudului, i- 
am spus, iar el a râs, răutăcios. El o botezase astfel. Pe coperta 
revistei Hola! Cu patru ani în urmă. Şase pagini în culori cu 
povestea vieţii ei, sau cel puţin atât cât putuse afla, axându-se 
mai mult pe puterea, pe luxul şi pe misterul ei. Aproape toate 
fotografiile făcute cu teleobiectiv. Ceva de genul femeia aceasta 
periculoasă controlează aşa şi pe dincolo. Mexicana 
multimilionară şi discretă, trecut ocult, prezent tulbure. 
Frumoasă şi enigmatică, suna explicaţia de la singura imagine 
luată de aproape: Teresa cu ochelari fumurii, austeră şi 
elegantă, coborând dintr-o maşină înconjurată de bodyguarzi, la 
Málaga, pentru a depune mărturie în faţa unei comisii judiciare 
despre traficul de droguri, unde nu s-a putut dovedi absolut 
nimic despre ea. Pe vremea aceea, blindajul ei juridic şi fiscal 
era perfect, şi regina traficului de stupefiante din Strâmtoare, 
tarina drogurilor - aşa a descris-o E/ Pais - îşi cumpărase atâtea 
susţineri politice şi poliţieneşti, încât era practic invulnerabilă: 


A 


până într-acolo încât Ministerul de Interne a strecurat presei 
dosarul ei, într-o încercare de a răspândi, sub formă de zvonuri 
şi de informaţie jurnalistică, ceea ce nu se putea dovedi judiciar. 
Dar le-a ieşit taman pe dos. Acel reportaj a transformat-o pe 
Teresa într-o legendă; o femeie într-o lume a bărbaţilor duri. De 
atunci înainte, rarele fotografii care se obțineau cu ea sau 
puţinele sale apariţii în public erau întotdeauna ştire; iar 
paparazzi - peste bodyguarzii Teresei ploua cu denunţuri pentru 
agresarea unor fotografi, chestiune cu care se ocupau o 
puzderie de avocaţi plătiţi de Transer Naga - au umblat după ea 
cu acelaşi interes ca după prinţesele de Monaco sau după 
starurile de cinema. 

— Care va să zică ai scris o carte despre hoţomanca asta. 

— Tocmai o termin. Sau cam aşa ceva. 

— E o figură, nu-i aşa? Cucho Malaspina mă privea, inteligent 
şi maliţios, mângâindu-şi mustaţa. O cunosc bine. 

Cucho era un vechi prieten al meu, de pe vremea când eu 
lucram ca reporter, iar el începea să-şi facă un nume pe hârtia 
cretată, în bârfa mondenă şi în emisiunile de televiziune pentru 
mulţime. Nutream o admiraţie reciprocă şi complice. Acum el 
era un star; un om capabil să desfacă nişte căsătorii ale unor 
celebrităţi printr-un comentariu, un titlu de revistă sau explicaţia 
unei fotografii. Isteţ, ingenios şi răutăcios. Un guru al bârfei 
sociale şi al g/lamourului celebrităților: otravă în pahare de 
Martini. Nu era adevărat că o cunoştea bine pe Teresa Mendoza; 
dar se învârtise prin preajma ei - Costa del Sol şi Marbella erau 
un teren de vânătoare rentabil pentru ziariştii de ştiri moderne - 
iar de vreo două ori izbutise să se apropie de ea, deşi 
întotdeauna fusese îndepărtat cu o fermitate care, într-o 
anumită ocazie, a ajuns să se traducă într-un ochi în berna şi 
într-un denunţ la un tribunal din San Pedro de Alcántara, după 
ce un body-guard - a cărui descriere i se potrivea ca o mănuşă 
lui Pote Gâlvez - i-a dat lui Cucho ce merita atunci când acesta 
încerca s-o abordeze la ieşirea dintr-un restaurant din Puerto 
Banus. Bună seara, doamnă, aş vrea să vă întreb, dacă nu vă 
deranjează, au. Pe cât se pare, o deranja. Aşa încât n-au existat 
răspunsuri, nici alte întrebări, nimic în afară de gorila aia 
mustăcioasă  zdrobindu-i un ochi lui Cucho cu eficienţă 
profesionistă. Jap. Jap. Steluţe colorate, ziaristul pe jos, 


portierele trântite ale unei maşini şi zgomotul unui motor 
demarând. Regina Sudului, ia-o de unde nu-i. 

— Ditamai boala, imaginează-ţi, O tipă care, în câţiva ani, 
creează un mic imperiu clandestin. O aventurieră cu toate 
ingredientele: mister, trafic de droguri, bani... Mereu la distanţă, 
protejată de bodyguarzi şi de legenda ei. Poliţia incapabilă să 
pună mâna pe ea, iar ea cumpărând până la ultimul om. O 
Koplowitz a drogurilor. Îți aduci aminte de surorile alea 
bogătaşe? Păi acelaşi lucru, doar că în foarte rău. Când gorila 
aia a ei, un grăsan cu faţă de Indio Fernândez, mi-a ars o labă, 
îţi mărturisesc că am rămas fermecat. Vreo două luni am trăit 
din asta. Apoi, când avocatul meu a cerut o despăgubire 
incredibilă pe care nici nu visam s-o încasăm, ai ei au plătit pe 
loc. Aşa cum îţi povestesc. Auzi. Îți jur, o grămadă de parale. 
Fără să fie nevoie să mergem la proces. 

— E adevărat că se înţelegea bine cu primarul? Zâmbetul 
perfid se accentua sub mustață. 

— Cu Tomás Pestaña? De minune - sorbi un pic prin pai în 
timp ce dădea din mână, admirativ. Teresa era o ploaie de dolari 
pentru Marbella: opere sociale, donaţii, investiţii. S-au cunoscut 
când ea a cumpărat terenul ca să-şi construiască o casă în 
Guadalmina Baja: grădini, piscină, fântâni, vedere la mare. A 
umplut-o şi cu cărţi, fiindcă pe deasupra fata s-a pomenit un 
picuţ intelectuală, nu? Sau aşa se spune. Ea şi primarul cinau de 
multe ori împreună, sau se întâlneau cu prieteni comuni, 
întruniri private, bancheri, constructori, politicieni şi oameni de 
felul ăsta. 

— Au făcut afaceri? 

— Păi sigur. Pestaña i-a înlesnit mult controlul local, iar ea a 
ştiut întotdeauna să păstreze aparențele. Ori de câte ori exista o 
investigaţie, agenţii şi judecătorii se arătau dintr-o dată 
dezinteresaţi şi incompetenţi. Aşa încât primarul o putea 
frecventa fără să se scandalizeze nimeni. Era cât se poate de 
discretă şi de şireată. Puțin câte puţin, s-a infiltrat în primării, în 
tribunale. Până şi Fernando Bouvier, guvernatorul de Mâlaga, îi 
mânca din palmă. Până la urmă, toţi câştigau atâţia bani, că 
nimeni nu se putea lipsi de ea. Asta era protecţia şi forţa ei. 

Forţa ei, repetă. Apoi îşi netezi cutele pantalonilor de piele, 
aprinse o ţigară de foi olandeză şi îşi încrucişa picioarele. 
Reginei, adăugă suflând fumul, nu-i plăceau petrecerile, în toţi 


aceşti ani, participase la două sau trei, cel mult. Venea târziu şi 
pleca devreme. Trăia închisă în casă, iar în câteva rânduri a 
putut fi fotografiată de la distanţă, plimbându-se pe plajă. Îi 
plăcea şi marea. Se spunea că uneori se ducea cu 
contrabandiştii ci, ca şi când n-avea după ce să bea apă; însă 
poate că asta făcea parte din legendă. Adevărul e că îi plăcea. A 
cumpărat un iaht mare, Sinaloa, şi îşi petrecea sejururi la bord, 
singură cu body-guarzii şi cu echipajul. Nu călătorea mult. De 
vreo două ori a fost zărită. Porturi mediteraneene, Corsica, 
Baleare, insulele greceşti. Atât. 

— Odată am crezut că am prins-o... Un paparazzi a reuşit să 
se strecoare cu zidarii care lucrau în grădină şi a făcut două 
rolfilme, ea pe terasă, la o fereastră şi tot aşa. Revista care 
cumpărase fotografiile m-a chemat să scriu textul. Dar nimic. 
Cineva a plătit o avere ca să blocheze reportajul, iar fotografiile 
au dispărut. Hocus-pocus. Se spune că intervenţiile le-a făcut 
Teo Aljarafe în persoană. Avocatul cel frumuşel. Şi că a plătit de 
zece ori valoarea lor. 

— Mi-aduc aminte... Un fotograf a avut probleme. 

Cucho se apleca să-şi scuture scrumul în scrumieră, îşi 
întrerupse mişcarea la jumătatea drumului. Zâmbetul răutăcios 
se transformă într-un râs surd, plin de subînţeles. 

— Probleme?... Ascultă, dragă, cu Teresa Mendoza, cuvântul 
ăsta e un eufemism. Băiatul era un profesionist. Un veteran în 
meserie, gunoiaş de elită, expert în adulmecat chiloţeii şi vieţile 
altora. Revistele şi agenţiile nu spun niciodată cine e autorul 
acestor reportaje, dar cineva trebuie că şi-a băgat coada. La 
două săptămâni după ce fotografiile s-au evaporat, s-au dus să 
jefuiască apartamentul pe care băiatul îl avea în Torremolinos, 
întâmplător în timp ce el dormea acolo. Ce chestie, nu? l-au dat 
patru lovituri de cuţit, pe cât se pare fără intenţia de a-l omori, 
după ce îi zdrobiseră unul câte unul, imaginează-ţi, degetele de 
la mâini... Zvonul s-a răspândit. Nimeni n-a mai dat târcoale 
casei din Guadalmina, fireşte. Nici nu s-a mai apropiat de 
ticăloasa asta la mai puţin de douăzeci de metri. 

—  lubiri, am spus eu schimbând subiectul. Tăgădui, 
categoric. Asta intra din plin în specialitatea lui. 

— La iubiri, zero. Cel puţin din câte ştiu eu. Şi tu ştii că eu 
ştiu. A ajuns să se comenteze o relaţie cu avocatul de încredere: 
Teo Aljarafe. Bine croit, cu clasă. De asemenea, o canalie pe 


cinste. Călătoreau şi tot aşa. Inclusiv în Italia a fost văzută cu el. 
Dar nu-i era pe plac. Poate că şi-o punea cu el, auzi. Dar nu-i era 
pe plac. Ai încredere în mirosul meu de căţel. inclin mai mult 
spre Patricia O'Farrell. 

O'Farrell, continuă Cucho după ce se dusese să facă rost de 
alt suc de portocale şi după ce îi salutase pe câţiva cunoscuţi la 
întoarcere, era cocaină din altă traistă. Prietene şi partenere, 
deşi păreau ca ziua şi noaptea. Dar au stat împreună în 
închisoare. Ce poveste, nu? Atât de promiscuă şi tot tacâmul. 
Atât de perversă. Şi asta chiar că era fină. Un târfoi lesbian. Cu 
destui anişori în spate, cu toate viciile de pe lume, inclusiv ăsta 
- Cucho îşi atingea nasul în mod semnificativ. Frivolă de nu se 
mai poate, aşa încât e lesne de explicat cum astea două, Safo şi 
căpitanul Morgan, puteau sta împreună. Deşi se sconta că 
hăţurile le ţinea mexicana, fireşte. Imposibil să-ţi imaginezi oaia 
neagră a familiei O'Farrell punând pe picioare afacerea asta de 
una singură. 

— Era o lesbiană convinsă şi declarată. Cocainomană până 
peste cap. Asta a dat naştere multor bârfe... Se spune că a 
rafinat-o pe cealaltă, care era analfabetă, sau pe-aproape. Că-i 
adevărat sau nu, când am cunoscut-o se îmbrăca şi se comporta 
cu clasă. Ştia să folosească haine bune, întotdeauna discrete: 
tonuri închise, culori simple... Ai să râzi, dar într-un an chiar am 
pus-o pe listă pentru votarea celor mai elegante douăzeci de 
femei. Pe jumătate în băşcălie, pe jumătate serios. Ţi-o jur. Şi a 
ieşit, închipuieşte-ţi ditamai boala. A nu-ştiu-câte-spea. Era 
drăguță, nu mare lucru, dar ştia să se aranjeze - rămase pe 
gânduri, cu zâmbetul distras, iar într-un târziu ridică din umeri... 
E clar că ceva era între astea două. Nu ştiu ce: prietenie, 
flecăreală intimă, dar ceva era. Foarte ciudat totul. Şi poate că 
aşa se explică de ce Regina Sudului a avut puţini bărbaţi în viaţa 
ei. 

Ding, dong, sună instalaţia de difuzoare din sală. Iberia 
anunţa plecarea zborului cu destinaţia Barcelona. Cucho se uită 
la ceas şi se ridică, atârnându-şi pe umăr geanta din piele. M-am 
ridicat şi eu, ne-am dat mâna. Mă bucur că te-am văzut 
etcetera. Şi mulţumesc. Sper să citesc cartea înainte să-ţi reteze 
ouăle. Emasculare, cred că se spune. Înainte de a pleca îmi făcu 
cu ochiul. 


— Mai apoi vine misterul, nu-i aşa? Ce s-a întâmplat în cele 
din urmă cu O'Farrell şi cu avocatul - râdea, îndepărtându-se. 
Ce s-a întâmplat cu toată lumea. 


Toamna aceea era blândă, cu nopţi moderate şi cu afaceri 
bune. Teresa Mendoza sorbi o înghiţitură din cocteilul de 
şampanie pe care-l avea în mână şi se uită în jur. Şi ea era 
privită, direct sau cu coada ochiului, printre comentarii făcute în 
şoaptă, murmure, zâmbete ce uneori erau adulatoare sau 
neliniştite. Nici pomeneală, în ultimul timp, mijloacele de 
comunicare se ocupau prea mult de ea ca să-i permită să treacă 
neobservată. TraSand coordonatele unui plan mental, se vedea 
în centrul geografic al unei complexe reţele de bani şi de putere, 
plină de posibilităţi şi, de asemenea, de dispute. De pericole. 
Mai sorbi o înghiţitură. Muzică liniştită, cincizeci de persoane 
selecte, ora unsprezece seara, luna împărţită pe jumătate, 
orizontală şi gălbuie peste marea neagră, reflectându-se în 
golfuleţul Marbellei la celălalt capăt al imensului peisaj presărat 
cu milioane de lumini, salonul deschis înspre grădină pe 
povârnişul muntelui, lângă şoseaua spre Ronda. Accesul 
controlat de agenţi de pază şi de poliţişti municipali. Tomás 
Pestaña, amfitrionul, umbla încoace şi-ncolo, stând de vorbă de 
la un grup la altul, cu sacou alb şi eşarfă roşie, cu enorma 
havană între inelele de la mâna stângă, cu sprâncenele, dese ca 
ale unui urs, arcuite într-o continuă surpriză plăcută. Părea un 
bandit dintr-un film de spionaj din anii şaptezeci. Un ticălos 
simpatic. Mulţumesc că aţi venit, dragilor. Ce detaliu. Ce detaliu, 
îl cunoaşteţi pe Cutare? Dar pe Cutărică? Aşa era Tomás 
Pestaña. Ca peştele în apă. li plăcea să-şi dea aere cu toate, 
chiar şi cu Teresa, ca şi când ea era încă o dovadă a succesului 
său. Un trofeu periculos şi rar. Când cineva îl întreba în această 
privinţă, îşi modula un zâmbet intrigant şi clătina din cap, 
insinuând: dacă v-aş povesti. Tot ce dă g/amour şi bani îmi e de 
folos, spusese el odată. Una o atrage pe cealaltă. Şi, pe lângă că 
dădea o tuşă de mister exotic societăţii locale, Teresa era un 
corn al abundenței, un izvor nesecat de investiţii în bani nou- 
nouţi. Ultima operaţiune menită a câştiga inima primarului - 
grijuliu recomandată de Teo Aljarafe - includea lichidarea unei 
datorii municipale care ameninţa Primăria cu un scandalos 


sechestru pe proprietăţi şi cu consecinţe politice. În plus, pe 
Pestaña, vorbăreţ, ambițios, şiret -cel mai votat primar după 
Jesus Gil - îl încânta să se fălească cu relaţiile lui în momentele 
speciale, fie şi numai pentru un grup select de prieteni, sau de 
parteneri, la fel cum colecţionarii de artă îşi arată galeriile lor 
private, unde anumite capodopere, achiziţionate prin mijloace 
ilicite, nu pot fi expuse întotdeauna în public. 

— Imaginează-ţi o razie prin zonă, spuse Pati O'Farrell. 

Avea un chiştoc fumegând în gură şi râdea, cu al treilea 
pahar în mână. Nu există nici un poliţist cu coaie, adăugă. 
Dumicatele de pe-aici sunt din acelea care rămân în gât. 

— Ba există un poliţist. Nino Juárez. 

— L-am văzut pe parşivul ăla. 

Teresa mai sorbi o înghiţitură în timp ce termina de făcut 
socoteala. Trei finanţişti. Patru constructori de nivel înalt. O 
pereche de actori anglo-saxoni în vârstă, aciuaţi prin zonă ca să 
eludeze impozitele în ţara lor. Un producător de filme cu care 
Teo Aljarafe tocmai stabilise o asociaţie profitabilă, căci dădea 
faliment o dată pe an şi era expert în a mişca bani prin societăţi 
cu pierderi şi cu filme pe care nu le vedea nimeni. Un proprietar 
a şase terenuri de golf. Doi guvernatori. Un milionar saudit 
scăpătat. Un membru al familiei regale marocane care dorea 
mai mult. Acţionara principală a unui important lanţ hotelier. Un 
model faimos. Un cântăreţ sosit de la Miami cu avionul privat. 
Un fost ministru de Finanţe cu soţia, divorțată de un cunoscut 
actor de teatru. Trei curve de superlux, frumoase şi notorii 
pentru aventurile lor de pe hârtia cretată... Teresa stătuse de 
vorbă câteva momente cu guvernatorul de Mâlaga şi cu soţia lui 
- aceasta o privise tot timpul, bănuitoare şi fascinată, fără să 
deschidă gura, în vreme ce Teresa şi guvernatorul stabileau 
finanţarea unui auditoriu cultural şi a trei centre de primire 
pentru toxicomani. Apoi vorbi cu doi dintre constructori şi avu o 
conversaţie între patru ochi, scurtă şi utilă, cu membrul familiei 
regale marocane, partener al unor prieteni comuni, de o parte şi 
de alta a Strâmtorii, care îi dădu cartea lui de vizită. Trebuie să 
veniţi la Marrakech. Am auzit vorbindu-se mult de 
dumneavoastră. Teresa  încuviinţa fără să se implice, 
surâzătoare. Fir-ar, se gândea, imaginându-şi ce auzise 
individul. Şi de la cine. Apoi schimbă câteva cuvinte cu 
proprietarul terenurilor de golf, pe care îl cunoştea puţin. Am o 


propunere interesantă, spuse tipul. Am să vă sun. Cântă-reţul 
din Miami râdea într-un cerc din apropiere, dându-şi capul pe 
spate ca să-şi arate guşa care-i fusese netezită într-un spital. De 
micuță era nebună după el, spusese Pati, glumeaţă. Şi iacă-tă-l. 
Sic transit - irisurile îi scânteiau, cu pupilele foarte dilatate. Vrei 
să ni-l prezinte cineva?... Teresa tăgăduia din cap, cu paharul 
dus la buze. Nu mă freca, Locotenente. Şi atenţie că ai trei pân- 
acum. Tu chiar că mă freci, spusese cealaltă fără să-şi piardă 
umorul. Atât de plicticoasă şi fără să-ţi uiţi de muncă, în toată 
nenorocita ta de existenţă. 

Teresa se uită din nou înjur, distrată. În realitate, nu era 
vorba tocmai de o petrecere, cu toate că se sărbătorea ziua de 
naştere a primarului Marbellei. Era curată liturghie socială, 
legată de afaceri. Trebuie să te duci, insistase Teo Aljarafe, care 
acum stătea de vorbă în grupul finanţiştilor şi al nevestelor 
acestora, corect, atent, cu paharul în mână, cu silueta lui înaltă 
uşor înclinată, cu profilul de acvilă îndreptat politicos spre 
doamne. Fie şi cincisprezece minute, fă-ţi apariţia pe-acolo, 
fusese sfatul lui. Pestaña ţine foarte mult la anumite detalii, şi 
cu el atenţiile astea funcţionează întotdeauna. În plus, nu-i 
vorba numai de primar. Cu o jumătate de duzină de noapte 
bună şi de ce mai faci, rezolvi dintr-un foc o mulţime de 
înţelegeri.  Netezeşti drumuri şi înlesneşti lucrurile. Ni le 
înlesneşti nouă. 

— Mă întorc îndată, spuse Pati. Lăsase paharul gol pe o masă 
şi se îndepărta, ducându-se spre bar: tocuri înalte, spate 
descoperit până la talie, în contrast cu rochia neagră pe care o 
purta Teresa, având drept singură podoabă nişte cercei - mici 
perle simple - şi semanarul de argint. În drum, Pati îşi atinse 
înadins spatele de o tânără care stătea de vorbă într-un grup, 
iar aceasta se întoarse pe jumătate, pri-vind-o. Pizdulicea aia, 
spusese înainte Pati, clătinând din cap, pe care continua să-l 
poarte aproape ras, când pusese ochii pe ea. lar Teresa, 
obişnuită cu tonul provocator al prietenei sale - adesea Pati 
sărea peste cal în această privinţă când ea era de faţă - ridică 
din umeri. Prea tinerică pentru tine, Locotenente, spuse. 
Tinerică sau nu, răspunse cealaltă, la El Puerto nu mi-ar fi 
scăpat nici ţopăind. Şi oricum, adăugă după ce o privi 
gânditoare o clipă, m-am înşelat cu Edmond Dantes. Zâmbea 
excesiv când spunea asta. lar acum Teresa o urmărea cum se 


îndepărtează, preocupată: Pati începea să se clatine un pic, cu 
toate că, poate, mai era în stare să tragă vreo două înghiţituri 
înainte de a face prima vizită la toaletă ca să-şi prăfuiască 
nasul. Dar nu era problema nici de pahare, nici de prize. 
Afurisita de Pati. Lucrurile mergeau din ce în ce mai rău, şi nu 
doar în acea seară. Cât despre ea, îi era suficient şi se putea 
gândi să plece. 

— Bună seara. 

Îl văzuse pe Nino Juárez dând târcoale prin preajmă, studiind- 
o. Mărunt, cu bărbuţa lui blondă. Haine scumpe, imposibil de 
plătit dintr-un salariu oficial. Se încrucişau uneori, de la distanţă. 
Teo Aljarafe era cel care rezolva această chestiune. 

— Sunt Nino Juárez. 

— Ştiu cine sunteţi. 

Din celălalt capăt al salonului, Teo, care era peste tot, îi 
adresă Teresei o privire de avertizare. Deşi e al nostru, căci i-am 
plătit suma în prealabil, individul ăsta e teren minat, spuneau 
ochii lui. Şi, în plus, există unii care privesc. 

— Nu ştiam că frecventaţi aceste reuniuni, spuse polițistul 

— Nici eu nu ştiam că dumneavoastră le frecventaţi. 

Nu era adevărat. Teresa era la curent cu faptul că acestui 
comisar-şef de la DOCS îi plăceau viaţa  marbelliană, 
conversațiile cu celebrităţile, apariţiile la televizor anunțând 
realizarea cutărui sau cutărui strălucitor serviciu adus societăţii. 
De asemenea, îi plăceau banii. Tomás Pestaña şi el erau prieteni 
şi se sprijineau reciproc. 

— Face parte din munca mea - Juárez făcu o pauză şi 
zâmbi... Ca şi din a dumneavoastră. 

Nu-mi place, hotări Teresa. Există oameni pe care îi pot 
cumpăra, dacă e necesar. Unii îmi plac, iar alţii nu. Asta nu. 
Deşi, poate că ce nu-mi place sunt poliţiştii care se vând. Sau 
cei care se vând, poliţişti sau nu. Să cumperi nu înseamnă să iei 
acasă. 

— E o problemă, comentă tipul. 

Tonul era aproape intim. Se uita în jur, ca şi ea, cu o mutră 
amabilă. 

— Problemele, răspunse Teresa, nu sunt treaba mea. Are 
cine să se ocupe cu rezolvarea lor. 

— Însă asta nu se rezolvă uşor. Şi prefer să v-o spun direct 
dumneavoastră. 


Apoi o făcu, pe acelaşi ton şi în cuvinte puţine. Era vorba de 
o nouă investigaţie, pornită de un judecător de la Tribunalul 
Naţional foarte sârguincios în meseria lui: un anume Martinez 
Pardo. De data asta, judecătorul hotărâse să lase la o parte 
DOCS-ul şi să se bazeze pe Garda Civilă. Juárez rămânea pe tuşă 
şi nu putea interveni. Nu voia decât să lămurească acest aspect 
înainte ca lucrurile să-şi urmeze cursul. 

— Cine din Garda Civilă? 

— E un grup destul de bun. Delta Cuatro. Îl conduce un 
căpitan pe nume Victor Castro. 

— Am auzit vorbindu-se de el. 

— Ei bine, de ceva vreme tot pregătesc asta în secret. 
Judecătorul a venit de vreo două ori. 

Pe cât se pare, au luat urma ultimului grup de semirigide 
care umblă prin zonă. Vor să sechestreze vreo câteva şi să 
stabilească conexiunea în sus. 

— E grav? 

— Depinde ce vor găsi. Dumneavoastră veţi fi ştiind ce ţineţi 
la vedere. 

— Şi DOCS-ul?... Ce are de gând să facă? 

— Nimic. Să stea şi să privească. V-am spus că oamenii mei 
sunt lăsaţi pe tuşă. Prin ceea ce tocmai v-am povestit, mi-am 
făcut datoria. 

Pati se întorcea cu un pahar în mână. Mergea din nou drept; 
iar Teresa presupuse că trecuse pe la toaletă ca să-şi facă o 
bucurie. Hopa, spuse ea când li se alătură. la te uită pe cine 
avem aici. Legea şi ordinea. Şi ce Rolex mare purtaţi în seara 
asta, supercomisare. E nou? Juárez se posomori la mutră, 
uitându-se câteva secunde la Teresa. Acum ştiţi ce se întâmplă, 
spuse fără cuvinte. lar partenera dumneavoastră nu va fi de 
ajutor dacă începe să plouă cu buşituri. 

— lertaţi-mă. Bună seara. 

Juárez se îndepărtă printre invitaţi. Patricia râdea înăbuşit, 
văzându-l cum pleca. 

— Ce-ţi spunea nemernicul ăla?... Nu mai apucă sfârşitul 
lunii? 

— E imprudent să-i provoci aşa - Teresa îşi cobori vocea, 
stingherită. Nu voia să se irite, şi acolo cu atât mai puţin. Mai 
ales pe poliţişti. 

— Nu-l plătim?... Păi să şi-o vâre undeva. 


Îşi ducea paharul la buze, aproape violent. Teresa nu putea 
şti dacă mânia din aceste cuvinte i se datora lui Juârez sau chiar 
ei. 

— Ascultă, Locotenente. Nu mi te prosti. Bei cam mult. Şi din 
cealaltă la fel. 

— Şi ce?... E o petrecere, şi în seara asta am chef de 
distracţie. 

— Lasă vrăjeala. Cine vorbeşte de seara asta? 

— S-a făcut, doica mea. 

Teresa nu mai spuse nimic, îşi privi prietena în ochi, foarte 
fix, iar aceasta îşi îndepărtă privirea. 

— La urma urmei, mormăi Pati după o clipă, cincizeci la sută 
din mita viermelui ăstuia o plătesc eu. 

Teresa continua să nu-i răspundă. Reflecta. Simţi de la 
distanţă privirea întrebătoare a lui Teo Aljarafe. Nu se mai 
isprăvea odată. Cum astupai o gaură, cum apărea alta. Şi nu 
toate se reparau cu bunul-simţ sau cu bani. 

— Ce mai face regina Marbellei? 

Tomás Pestaña tocmai apăruse lângă ele: simpatic, populist, 
vulgar. Cu sacoul acela alb care îi dădea aspectul unui ospătar 
scund şi rotofei. Teresa şi cu el stăteau de vorbă frecvent: 
societate de interese mutuale. Primarului îi plăcea să trăiască 
periculos, de îndată ce existau bani sau influenţă la mijloc; 
fondase un partid politic local, naviga pe apele tulburi ale 
afacerilor imobiliare, iar legenda ce începea să se ţeasă în jurul 
Mexicanei îi sporea senzaţia de putere şi de vanitate. De 
asemenea, îi întărea conturile curente. Pestaña făcuse prima lui 
avere ca om de încredere al unui important constructor andaluz, 
cumpărând terenuri pentru întreprindere prin contactele şefului 
său şi cu banii acestuia. Apoi, când o treime din Costa del Sol a 
fost a lui, l-a vizitat pe şef ca să-i spună că îşi lua rămas-bun. 
Adevărat? Adevărat. Păi, îmi pare rău. Cum îţi voi putea mulţumi 
pentru serviciile tale? Ai făcut-o deja, a fost răspunsul lui 
Pestaña. Am pus totul pe numele meu. Mai târziu, când a ieşit 
din spitalul unde i-a fost tratat infarctul, fostul şef al lui Pestaña 
a umblat luni în şir căutându-l cu un pistol în buzunar. 

— Oameni interesanţi, nu-i aşa? Pestana, căruia nu-i scăpa 
nimic, o văzuse stând de vorbă cu Nino Juârez. Dar nu făcu nici 
o remarcă. Schimbară complimente: totul e bine, domnule 
primar, felicitări. Minunată petrecere. Teresa întrebă cât e 


ceasul, iar el îi spuse. Rămâne să luăm masa marţi, sigur. Ca 
întotdeauna. Acum trebuie să plecăm. Fiecare la casa lui. 

— Va trebui să pleci tu singură, iubire, protestă Pati. Eu mă 
simt minunat. 


Cu galicienii, lucrurile s-au dovedit a fi mai complicate decât 
cu francezii. Aici trebuia umblat cu ochii în patru, fiindcă mafiile 
din nord-vestul Spaniei aveau propriile lor contacte în Columbia, 
iar uneori lucrau cu aceiaşi oameni ca şi Teresa. În plus, erau cu 
adevărat duri, aveau o experienţă îndelungată şi se aflau pe 
terenul lor, după ce vechii amos do fume, stăpânii reţelelor de 
contrabandă cu tutun, se reciclaseră în traficul de droguri până 
ce se transformaseră în indiscutabili amos da fariña. Estuarele 
galiciene erau feuda lor; însă îşi extindeau teritoriul mai sus, 
spre nordul Africii şi gura Mediteranei. Câtă vreme Transer Naga 
s-a ocupat numai de transportul haşişului pe litoralul andaluz, 
relaţiile, deşi reci, au decurs într-un aparent trăieşte şi lasă-i şi 
pe alţii să trăiască. Cocaina era altceva. lar în ultima vreme 
organizaţia Teresei se transformase într-un competitor serios. 
Toate aceste chestiuni au fost expuse într-o întrunire petrecută 
pe teren neutru, într-o gospodărie din Câceres situată în 
apropiere de Arroyo de la Luz, între muntele Santo Domingo şi 
şoseaua N-521, cu păduri dese de stejari de plută şi cu păşuni 
pentru turme: un grup de case albe aflate la capătul unui drum 
unde maşinile ridicau nori de praf când se apropiau şi unde un 
intrus putea fi descoperit cu uşurinţă. Întrevederea a avut loc în 
cursul dimineţii, iar din partea Transer Naga au fost prezenţi 
Teresa şi Teo Aljarafe, escortaţi de Pote Gálvez la volanul 
Cherokee-ului şi urmaţi, într-un Passat închis la culoare, de doi 
oameni de încredere, tineri marocani verificaţi mai întâi pe 
şalupele pneumatice şi recrutaţi mai târziu pentru misiuni de 
siguranţă. Ea era îmbrăcată în negru, costum cu pantaloni de 
firmă bună şi de croială bună, cu părul strâns la ceafă, tras pe 
spate, cu cărare pe mijloc. Galicienii se aflau deja acolo: erau 
trei, cu tot atâţia bodyguarzi la poartă, lângă cele două BMW-uri 
732 cu care veniseră la întâlnire. Toată lumea intră direct în 
subiect, mardeiaşii privindu-se unii pe alţii afară, iar cei implicaţi 
stând înăuntru, în jurul unei mese mari din lemn situate în 
centrul unei încăperi cu grinzi pe sub tavan şi cu capete 


împăiate de cerbi şi de mistreți atârnate pe pereţi. Aveau 
sandvişuri, băuturi şi cafea, cutii cu trabucuri şi carnete pentru 
însemnări: o întrunire de afaceri care începu cu stângul atunci 
când Siso Pernas, din clanul Corbeira, fiul lui don Xaquin Pernas, 
amo do fume din golfuleţul Arosa, luă cuvântul pentru a expune 
situaţia, adreSandu-se mereu lui Teo Aljarafe, ca şi când 
avocatul ar fi fost interlocutorul său de drept, iar Teresa s-ar fi 
aflat acolo de decor. Chestiunea, spuse Siso Pernas, era că cei 
de la Transer Naga se băgau în prea multe ciorbe. Nimic de 
obiectat în legătură cu expansiunea mediteraneană, cu haşişul 
şi aşa mai departe. Nici cu faptul că se îndeletniceau cu fariña 
într-un mod rezonabil: era de lucru pentru toată lumea, însă 
fiecare la locul lui, respectându-se teritoriile şi vechimea, care în 
Spania - continua să-l privească pe Teo Aljarafe, ca şi când 
mexicanul ar fi fost el - întotdeauna însemna un grad. lar prin 
teritorii, Siso Pernas şi tatăl său, don Xaquin, înțelegeau 
operaţiunile atlantice, marile încărcături transportate pe vapor 
din porturile americane. Ei erau operatorii columbienilor de o 
viaţă întreagă, de când don Xaquin, fraţii Corbeira şi oamenii din 
vechea şcoală, presaţi de noile generaţii, începeau să se 
reconvertească de la tutun la haşiş şi la coca. Aşa încât veneau 
cu o propunere: nimic de obiectat ca Transer Naga să lucreze cu 
făina care intra prin Casablanca şi Agadir, cu condiţia să o ducă 
în Mediterana orientală şi să nu rămână în Spania. Pentru că 
transporturile directe pentru Peninsulă şi Europa, ruta 
Atlanticului şi ramificaţiile acesteia spre nord erau feudă 
galiciană. 

— În realitate, este ceea ce şi facem, preciza Teo Aljarafe. Cu 
excepţia chestiunii transportului. 

— Ştiu asta - Siso Pernas se servi de pe cafetiera pe care o 
avea în faţă, după ce făcuse un gest spre Teo, care refuză scurt 
din cap; gestul galicianului nu o includea pe Teresa. Insă 
oamenii noştri se tem că încercaţi să le furaţi afacerea. Sunt 
unele lucruri nelămurite. Nave care se duc şi vin... Nu putem 
controla asta şi, în plus, ne expunem să ni se pună în cârcă 
operaţiunile altora - îşi privi însoțitorii, ca şi când ei ar fi ştiut 
prea bine ce spunea el. Să-i avem pe cei de la Poliţia de 
Frontieră şi de la Garda Civilă tot timpul cu musca după ureche. 

— Marea e liberă, sugeră Teresa. 


Era prima dată când vorbea, după saluturile iniţiale. Siso 
Pernas îl privea pe Teo, ca şi cum aceste cuvinte le-ar fi 
pronunţat el. Simpatic precum o lamă de bărbierit, însoțitorii o 
observau pe Teresa, disimulând. Curioşi şi în aparenţă amuzaţi 
de situaţie. 

— Nu pentru asta, spuse galicianul. Lucrăm de mult cu făina. 
Avem experienţă. Am făcut investiţii foarte mari - continua să i 
se adreseze lui Teo. lar dumneavoastră ne perturbaţi. Erorile 
dumneavoastră le putem plăti noi. 

Teo se uită scurt spre Teresa. Mâinile brune şi subţiri ale 
avocatului făceau să-i oscileze stiloul ca un semn de întrebare. 
Ea rămase impasibilă. Fă-ţi treaba, spunea tăcerea ei. Fiecare 
lucru la vremea lui. 

— Şi ce părere au columbienii? întrebă Teo. 

— Nu se bagă - Siso Pernas zâmbea strâmb. Ticăloşii ăia fac 
ca Pilat, spunea mutra lui. Sunt de părere că problema ea 
noastră şi că trebuie s-o rezolvăm aici. 

— Care-i alternativa? 

Galicianul sorbi fără grabă o înghiţitură de cafea şi se lăsă un 
pic pe spate în scaun, cu un aer satisfăcut. Era blonduţ, aprecie 
Teresa. Plăcut la înfăţişare, cam pe la treizeci de ani. Mustaţă 
tunsă şi blazer albastru peste cămaşa albă fără cravată. Un 
narco junior din a doua sau a treia generaţie, fără îndoială cu 
studii. Mai grăbit decât antecesorii lui, care păstrau lovelele într- 
un ciorap şi foloseau mereu acelaşi sacou demodat. Mai puţin 
reflexiv. Mai puţine reguli şi mai multă nerăbdare de a câştiga 
bani pentru a-şi cumpăra lux şi muieri. De asemenea, mai 
arogant, începem să ne apropiem de miezul problemei, spunea 
Siso Pernas fără cuvinte. Se uită la însoţitorul din stânga lui, un 
tip gras cu ochi stinşi. Gata treaba. Detaliile le lăsa în seama 
subalternilor. 

— De la Strâmtoare în interior - spuse grasul, rezemându-şi 
coatele pe masă - dumneavoastră aveţi libertate absolută. Noi 
vă vom pune încărcătura în Maroc, dacă preferaţi acolo, însă 
făcându-ne răspunzători de transport din porturile americane... 
Suntem dispuşi să acordăm condiţii speciale, procentaje şi 
garanţii. Inclusiv să lucraţi ca asociaţi, însă controlând noi 
operaţiunile. 

— Cu cât mai simple sunt toate astea - tranşă Siso Pernas, 
parcă de undeva din spate - cu atât sunt mai puţine riscuri. 


Teo schimbă altă privire cu Teresa. Şi dacă nu, îi spuse ea 
din ochi. Şi dacă nu, repetă avocatul cu voce tare. Ce se 
întâmplă dacă nu acceptăm condiţiile astea? Tipul gras nu 
răspunse, iar Siso Pernas rămase privindu-şi ceaşca de cafea, 
căzut pe gânduri, ca şi cum nu şi-ar fi imaginat niciodată 
această eventualitate. 

— Păi, nu ştiu, spuse în cele din urmă. Poate că vom avea 
probleme. 

— Cine va avea? voi să ştie Teo. 

Se apleca un pic, liniştit, sobru, cu stiloul între degete, ca şi 
când s-ar fi pregătit să ia notițe. Sigur pe rolul lui, deşi Teresa 
ştia că îşi dorea să se ridice şi să părăsească acea încăpere. 
Genul de probleme la care făcea aluzie galicianul nu era 
specialitatea lui Teo. Uneori îşi întorcea uşor faţa spre ea, fără s- 
o privească. Eu nu pot ajunge decât până aici, părea el să 
sugereze. Treaba mea sunt negocierile paşnice, consilierea 
fiscală şi ingineria financiară; nu sensurile duble şi nici 
amenințările plutind în aer. Dacă se schimbă tonul, nu mai 
poate fi treaba mea. 

— Dumneavoastră. Noi - Siso Pernas arunca ocheade 
bănuitoare spre stiloul lui Teo. Nimănui nu-i convine o 
neînțelegere. i 

Ultimele cuvinte sunară ca un ciob de sticlă. Cling. Asta-i 
punctul, îşi spuse Teresa, în care ori o ştergi, ori eşti găbjit. Aici 
începe războiul. Unde intră afurisita sinaloeză care ştie ce riscă. 
Şi mai bine ar fi să fie aici, aşteptând s-o chem. Acum am nevoie 
de ea. 

— la te uită. Au să ne facă arşice cu bâte de baseball... Cum 
i s-a întâmplat franţuzului ăluia care a apărut zilele trecute în 
ziare? 

Se uita la Siso Pernas cu o surprindere ce părea autentică, 
deşi nu înşela pe nimeni, şi nici nu pretindea. Celălalt se 
întoarse spre ea ca şi cum abia se materializase din văzduh, în 
vreme ce grasul cu ochi stinşi îşi contempla unghiile, iar cel de- 
al treilea, un tip slab cu mâini de ţăran, sau de pescar, se 
scobea în nas. Teresa aşteptă ca Siso Pernas să spună ceva; 
însă galicianul rămase tăcut, privind-o cu un amestec de iritare 
şi deconcertare. Cât despre Teo, preocuparea lui devenea 
nelinişte manifestă. Atenţie, şoptea el mut. Mare atenţie. 


— Poate că, urmă Teresa încet, sunt străină şi nu cunosc 
obiceiurile. Domnul Aljarafe are toată încrederea mea; însă când 
fac afaceri îmi place ca lumea să mi se adreseze mie. Eu sunt 
cea care decide în problemele mele... Inţelegeţi dumneavoastră 
care e situaţia? 

Siso Pernas o urmărea mai departe în tăcere, cu mâinile de-o 
parte şi de alta a ceştii de cafea. Atmosfera era aproape de 
punctul de congelare. Cine a zis camarazi, se gândi Teresa. 
Dacă mi se fluieră melodia, eu îi scriu textul. lar la galicieni mă 
pricep oleacă. 

— Ei bine, acum - continuă - am să vă spun cum văd eu 
lucrurile. 

Sper să n-o dau în bară, se gândi. Şi spuse cum vedea ea 
lucrurile. O făcu foarte limpede şi despărţind bine fiecare frază, 
cu pauzele adecvate pentru ca toţi să intercepteze nuanțele. Am 
cel mai mare respect pentru ce faceţi în Galicia, începu. Băieţii 
răi şi tot tacâmul, foarte bine. Dar asta nu mă împiedică să ştiu 
că sunteţi filaţi de poliţie, sub supraveghere strictă şi supuşi 
unor proceduri judiciare. Aveţi turnători şi infiltraţi peste tot, iar 
din când în când câte cineva de la dumneavoastră se lasă prins 
cu mâţa-n sac. Totul foarte ca lumea, cum spunem la Sinaloa. Și 
iată că, dacă afacerea mea se bazează pe ceva, atunci se 
bazează pe împingerea la maxim a siguranţei, printr-un fel de a 
lucra care împiedică, până la limitele rezonabilului, scurgerile de 
informaţii. Oameni puţini, iar cea mai mare parte nu se cunosc 
între ei. Asta nu ne scuteşte de ciripeli. Mi-a luat ceva vreme să 
creez structura asta, şi nu sunt dispusă, unu, să o las să 
ruginească, şi doi, să o pun în pericol prin operaţiuni pe care nu 
le pot controla. Dumneavoastră îmi cereţi să mă las în mâna 
voastră în schimbul unui procent sau a nu ştiu ce. Adică să stau 
cu braţele încrucişate şi să vă las monopolul. Nu văd ce pot 
scoate din asta, şi nici de ce anume îmi convine. Decât că mă 
ameninţaţi. Dar nu cred, nu-i aşa?... Nu cred că mă ameninţaţi. 

— Cum am putea să vă ameninţăm? întrebă Siso Pernas. 

Accentul acela. Teresa alungă fantoma care dădea târcoale 
prin preajmă. Avea nevoie de un cap limpede şi de tonul 
potrivit. Stânca lui León era departe, şi nu voia să se ciocnească 
de alta. 

— Atunci fiţi atenţi, că îmi vin în minte două moduri, 
răspunse ea: cu filtrarea de informaţii care să mă prejudicieze, 


sau încercând ceva în mod direct. În ambele cazuri, să ştiţi că 
pot fi a naibii de nu se mai poate. Cu o diferenţă: eu n-am pe 
nimeni care să mă facă vulnerabilă. Sunt o persoană în trecere, 
iar mâine pot să mor, sau să dispar, sau să plec fără să-mi fac 
valizele. Nici cavou n-am pus să mi se facă, deşi sunt mexicană. 
Dumneavoastră, totuşi, aveţi proprietăţi. Pazos cred că se 
cheamă casele acelea frumoase din Galicia. Maşini de lux, 
prieteni... Rude. Dumneavoastră puteţi chema asasini 
columbieni pentru munci murdare. Şi eu la fel. Dumneavoastră 
puteţi, la extrem, să declanşaţi un război. Eu, cu modestie, la 
fel, fiindcă banii îmi prisosesc, şi cu asta plăteşti orice. Insă un 
război ar atrage atenţia autorităţilor... Am observat că 
Ministerului de Interne nu-i plac reglările de conturi între 
traficanţi, mai ales dacă există nume şi prenume, proprietăţi de 
sechestrat, oameni care pot intra în închisoare, proceduri 
judiciare în curs... Dumneavoastră apăreţi mult prin ziare. 

— La fel şi dumneavoastră, sugeră Siso Pernas cu o mutră 
iritată. Teresa îl privi cu răceală câteva secunde, cu mult calm. 

— Nu în fiecare zi. Şi nici pe aceeaşi pagină. Mie nimeni nu 
mi-a dovedit nimic. 

Galicianul scoase un râs scurt, grosolan. 

— Păi, să-mi spuneţi cum reuşiţi. 

— Poate că sunt mai puţin prostănacă. 

Ce-i spus, spus rămâne, se gândi în concluzie. Cât se poate 
de clar şi fără alifie. Şi-acuma, să vedem pe unde o iau parşivii 
ăştia. Teo punea şi scotea capacul de la stilou. Nici tu nu treci 
printr-un moment prea bun, se gândi Teresa. De asta încasezi 
cât încasezi. Deosebirea e că tu poţi fi observat, iar eu nu. 

— Totul se poate schimba, comentă Siso Pernas. Mă refer la 
situaţia dumneavoastră. 

Variantă examinată. Prevăzută. Teresa luă un Bisonte din 
pachetul pe care-l ţinea în faţă, lângă un pahar cu apă şi o mapă 
din piele cu documente. O făcu parcă reflectând, şi o puse în 
gură fără s-o aprindă. Avea gura uscată, însă hotărî să nu se 
atingă de paharul cu apă. Chestiunea nu e cum mă simt eu, îşi 
spuse. Chestiunea e cum sunt văzută. g 

— Sigur, acceptă. Şi am o bănuială că se va schimba. Insă eu 
sunt, mai departe, una singură. Cu oamenii mei, însă una. 
Afacerea mea e limitată în mod voluntar. Toată lumea ştie că nu 
manevrez încărcătură proprie. Numai transport. Asta scade 


potenţialele mele daune. Şi ambițiile mele. Dumneavoastră, 
însă, aveţi multe uşi şi multe ferestre pe unde să le introduceţi. 
E de unde alege, dacă cineva se hotărăşte să lovească. Oameni 
pe care îi iubiţi, interese pe care contează să le păstraţi... Aveţi 
de unde să fiţi beliţi. 

Se uita în ochii celuilalt, cu ţigara între buze. Inexpresivă. 
Rămase aşa câteva momente, socotind în sinea ei secundele, 
până când Siso Pernas, cu un aer reflexiv şi aproape scrâşnind 
din dinţi, îşi vâri mâna în buzunar, scoase o brichetă de aur şi, 
aplecându-se peste masă, îi oferi un foc. Pân-aici ţi-a fost, 
blonduţule. Acum te ofileşti. li mulţumi dând din cap. 

— Şi dumneavoastră nu? întrebă într-un târziu galicianul, 
punându-şi la loc bricheta. 

— Puteţi face o probă - Teresa scotea fumul în timp ce 
vorbea, cu ochii puţin mijiţi. V-ar surprinde să aflaţi cât de 
puternică e o femeie care nu are nimic de pierdut în afară de ea 
însăşi. Dumneavoastră aveţi familie, de exemplu. O nevastă 
foarte frumoasă, se spune... Un copil. 

Să isprăvim, hotărî ea. Frica nu trebuie s-o aţâţi dintr-o dată, 
pentru că atunci se poate transforma în surprindere sau în lipsă 
de judecată şi îi poate înnebuni pe cei care cred că nu mai 
există nici o soluţie. Asta îi face imprevizibili şi ultrapericuloşi. 
Arta rezidă în a o strecura puţin câte puţin: să dureze, şi să ţină 
oamenii treji, şi să se coacă, fiindcă în felul ăsta se transformă în 
respect. Granița e subţire, şi trebuie s-o tatonezi domol până 
când o nimereşti. 

— În Sinaloa avem o vorbă: „Am să vă omor toată familia, iar 
apoi vă dezgrop bunicii, le trag câteva focuri şi îi îngrop la loc”... 

In timp ce vorbea, fără să se uite la nimeni, deschise mapa 
din faţa ei şi extrase un decupaj dintr-un ziar: o fotografie e unei 
echipe de fotbal din estuarul Arnosa, pe care Siso Pernas, fan 
înrăit, o subvenţiona cu generozitate. Era preşedintele ei, iar în 
fotografie - Teresa o pusese cu maximă delicateţe pe masa, 
între ei doi - poza înaintea unei partide, cu jucătorii, cu nevasta 
şi cu fiul lui, un băiat foarte drăguţ, în vârstă de zece sau 
doisprezece ani, îmbrăcat cu tricoul echipei. 

— Aşa că nu mă secaţi - acum îl privea pe galician în ochi. 
Sau, cum spuneţi dumneavoastră în Spania, faceţi-mi plăcerea 
de a nu mă mai freca la coaie. 


Zgomot de apă îndărătul perdelelor de la duş. Aburi. Lui îi 
plăcea să facă duş cu apa foarte fierbinte. 

— Ne pot omori, spuse Teo. 

Teresa stătea rezemată în cadrul uşii deschise. Dezbrăcată. 
Simţea umezeala caldă pe piele. 

— Nu, răspunse. Mai întâi vor încerca ceva mai blând, ca să 
ne încerce. Apoi vor căuta să se înţeleagă cu noi. 

— Ceea ce numeşti tu blând au făcut deja. Chestia cu 
bărcile, pe care ţi-a zis-o Juárez, ei i-au strecurat-o judecătorului 
Martinez Pardo. Ne-au aruncat în spate Garda Civilă. 

— Ştiu. De aceea am jucat tare. Am vrut să ştie că noi ştim. 

— Clanul Corbeira. 

— Lasă, Teo - Teresa clătina din cap. Controlez ceea ce fac. 

— E adevărat, întotdeauna controlezi ceea ce faci. Sau te 
prefaci de minune. 

Din trei fraze, reflectă Teresa, a treia ţi-a fost de prisos. Dar 
îmi imaginez că aici ai nişte drepturi. Ori crezi că le ai. Aburii se 
depuneau pe oglinda mare din baie, unde ea era o pată cenuşie. 
Lângă lavoar, flacoane de şampon, loţiune de corp, un pieptene, 
săpun în ambalajul original. Parador Nacional de Câceres. La 
celălalt capăt al camerei cu aşternuturile răscolite, fereastra 
încadra un incredibil peisaj medieval: pietre antice decupate în 
noapte, coloane şi porticuri aurite de lumina unor felinare 
ascunse. Fir-ar, se gândi. Ca-n filmele americane, dar de- 
adevăratelea. Vechea Spanie. 

— Dă-mi un prosop, te rog, îi ceru Teo. 

Era un tip foarte curat, întotdeauna făcea duş înainte şi 
după, ca pentru a da o tuşă igienică faptului de a se regula. 
Minuţios, sănătos, din aceia care par să nu asude niciodată şi să 
nu aibă nici un microb pe piele. Bărbaţii pe care Teresa şi-i 
amintea dezbrăcaţi erau aproape toţi curaţi, sau cel puţin aveau 
această înfăţişare; însă niciunul ca acesta. Teo mai că nu avea 
miros propriu: pielea lui era delicată, abia o aromă bărbătească 
indefinibilă, a săpunului şi a loţiunii pe care o folosea după ce se 
bărbierea, la fel de discrete ca orice avea de-a face cu el. După 
ce făceau dragoste întotdeauna miroseau a ea, a carnea ei 
obosită, saliva ei, aroma puternică şi densă a sexului ei umed: 
ca şi când Teresa era cea care, în cele din urmă, sfârşea prin a 
poseda pielea bărbatului. Colonizându-l. li dădu prosopul 


observând trupul înalt şi subţire, şiroind de apă sub duşul pe 
care tocmai îl închisese. Părul negru de pe piept, picioarele şi 
sexul. Zâmbetul liniştit, mereu oportun. Verigheta de la mâna 
stângă. Ei nu-i păsa de inelul acela şi, pe cât se părea, nici lui. 
Între noi e ceva profesional, spusese Teresa singura dată, la 
început, când el încercă să se justifice, sau să o justifice, printr- 
un comentariu lejer şi netrebuincios. Aşa că nu-mi cânta 
bolerouri. lar Teo era îndeajuns de isteţ ca să înţeleagă. 

— Treaba cu fiul lui Siso Pernas era serioasă? 

Teresa nu răspunse. Se apropiase de oglinda aburită, 
ştergând-o un pic cu mâna. Şi iat-o, în nişte contururi atât de 
imprecise încât putea să nu fie ea însăşi, cu părul răvăşit, cu 
ochii mari şi negri observând-o ca de obicei. 

— Nimeni n-ar crede, văzându-te aşa, spuse el. 

Stătea lângă ea, privind-o în golul făcut de aburi, îşi ştergea 
pieptul şi spatele cu prosopul. Teresa clătină din cap, tăgăduind 
încet. Lasă vrăjeala, spuse fără cuvinte. El o sărută distrat pe 
păr şi continuă să se şteargă în drum spre dormitor, iar ea 
rămase aşa cum era, cu mâinile rezemate de lavoar, în faţa 
propriei imagini din oglinda aburită. Dea Domnul să nu 
trebuiască niciodată să ţi-o dovedesc şi ţie, reflectă în sinea ei, 
îndreptându-se spre bărbatul care se mişca în camera 
învecinată. Dea Domnul să nu. 

— Mă îngrijorează Patricia, spuse el dintr-o dată. 

Teresa se duse la uşă şi se opri în prag, privindu-l. Scosese 
din valiză o cămaşă călcată impecabil - niciodată nu i se boţea 
echipamentul parşivului - şi îi descheia nasturii ca s-o îmbrace. 
Aveau masă rezervată peste o jumătate de oră la Torre de 
Sande. Un restaurant superb, spusese el. În oraşul vechi. Teo 
cunoştea toate restaurantele superbe, toate barurile la modă, 
toate magazinele elegante. Locuri făcute la fel de pe măsura lui 
precum cămaşa pe care era pe punctul de a o îmbrăca. 
Asemenea lui Pati O'Farrell, părea născut în ele: doi fecioraşi de 
bani gata, cărora lumea le era mereu îndatorată, cu toate că 
unul o ducea mai bine decât cealaltă. Totul foarte mişto şi atât 
de departe de Las Siete Gotas, se gândi, unde mama ei - care 
nu o sărutase niciodată - freca rufe într-un lighean din curte şi 
se culca cu vecini beţivi. Atât de departe de şcoala unde copiii 
soioşi îi ridicau fusta lângă gardul de spini al curţii. Fă-ne o 
hăinuţă, gagico. Pentru fiecare. Dă-ne-o mie şi prietenilor sau o 


să-ţi rupem chiar acum fofoloanca. Atât de departe de 
acoperişurile din lemn şi zinc, de noroiul de sub picioarele ei 
goale şi de mizeria afurisită. 

— Ce-i cu Pati? 

— Ştii tu ce-i. Şi e din ce în ce mai rău. Aşa era. Să bei şi să 
tragi prize în neştire era o combinaţie proastă, dar mai era ceva. 
Parcă Locotenentul claca puţin câte puţin, în tăcere. Oricum, 
cuvântul era „resemnare”, deşi Teresa nu reuşea să stabilească 
cu ce anume se resemna. Uneori Pati semăna cu acei 
naufragiaţi care încetează să mai înoate fără nici un motiv 
evident. Glup, glup. Poate doar pentru că nu au credinţă ori sunt 
osteniţi. 

— Ea e liberă să facă ce vrea. 

— Nu asta-i problema. Problema e dacă ceea ce face îţi 
convine ţie sau nu. 

Foarte tipic pentru Teo. Nu O'Farrell îl îngrijora, ci 
consecinţele comportamentului ei. Şi, în orice caz, i le transfera 
Teresei. li convine sau nu-ţi convine. Şefa. Dezinteresul, 
indiferența cu care Pati aborda puţinele responsabilităţi pe care 
i le mai lăsau la Transer Naga erau punctul întunecat al 
problemei, în timpul şedinţelor de lucru - venea din ce în ce mai 
rar, delegând-o pe Teresa - rămânea ca absentă sau căsca fără 
ocolişuri: acum părea să abordeze totul ca pe un joc. Cheltuia 
mulţi bani, era dezinteresată, frivoliza chestiuni serioase în care 
erau implicate multe interese şi câteva vieţi. Te făcea să te 
gândeşti la o corabie gata să o pornească în larg. Teresa nu 
izbutea să stabilească dacă ea însăşi fusese cea care îşi 
despovărase, treptat, prietena de obligaţii ori dacă distanţarea 
nu provenea de la Pati însăşi, de la tulbureala crescândă ce 
ieşea din cotloanele gândirii şi ale vieţii sale. Tu eşti lidera, 
obişnuia să spună. lar eu aplaud, beau, prizez şi privesc. Deşi 
poate că se întâmplau amândouă aceste lucruri, iar Pati se 
mărginea să urmeze ritmul zilelor; ordinea firească, inevitabilă, 
către care totul le îndrumase de la bun început. Poate ca m-am 
înşelat cu Edmond Dantés, comentase Pati în casa lui Tomás 
Pestaña. Nu era asta, nici tu nu erai. N-am ştiut să te ghicesc. 
Sau poate, cum spusese altă dată -cu nasul plin de praf şi cu 
ochii tulburi - singurul lucru care se întâmplă este că, mai 
devreme sau mai târziu, abatele Faria iese din scenă. 


Arţăgoasă şi parcă murind fără să moară. Şi fără să-i pese. 
Acestea erau cuvintele, iar primul dintre toate se dovedea a fi 
cel mai nepotrivit în acel soi de afaceri, atât de sensibile la orice 
scandal. Ultimul episod era recent: o minoră ticăloşită, ordinară, 
cu proaste tovărăşii şi cu sentimente şi mai proaste, se tot 
învârtise în mod făţiş în jurul lui Pati până când o întâmplare cu 
excese, droguri, hemoragie şi spital la ora cinci dimineaţa fu pe 
punctul de a o aduce în paginile de fapte diverse, şi aşa s-ar fi 
petrecut dacă nu ar fi mobilizat toate mijloacele disponibile: 
bani, relaţii, şantaj. Până la urmă, povestea a fost îngropată. De- 
ale vieţii, spuse Pati când Teresa avu cu ea o conversaţie dură. 
Pentru tine e simplu, Mexicano. Tu ai totul, şi pe deasupra cine 
să-ţi aranjeze pizda. Aşa că trăieşte-ţi viaţa ta şi lasă-mi-o pe-a 
mea. Fiindcă eu nu-ți cer socoteală şi nici nu mă bag în ce nu 
trebuie. Sunt prietena ta. Am plătit şi plătesc prietenia ta. 
Respect înţelegerea. lar tu, care cumperi totul atât de uşor, 
lasă-mă cel puţin să mă cumpăr pe mine însămi. Şi ascultă. 
Mereu spui că facem jumi-juma, nu numai în chestiuni de afaceri 
sau de bani. Sunt de acord. Asta e jumătatea mea liberă, 
deliberată şi nenorocită. 

Până şi Oleg lasikov o alertase. Atenţie, Tesa. Nu rişti numai 
bani, ci libertatea şi viaţa ta. Dar deciziile sunt ale tale. Fireşte. 
În orice caz, n-ar strica să te întrebi. Da. Nişte lucruri. De 
exemplu, ce rol îţi revine ţie. Pentru ce eşti răspunzătoare. 
Pentru ce nu. Până la ce punct ai început treaba asta tu însăţi, 
urmându-i jocul. Există responsabilităţi pasive care sunt la fel de 
grave ca şi celelalte. Există tăceri pe care nu putem pretinde că 
nu le-am auzit cât se poate de limpede. Da. Incepând dintr-un 
anumit moment al vieţii, fiecare e răspunzător pentru ceea ce 
face. Şi pentru ceea ce nu face. 

Cum ar fi fost dacă. La asta se gândea uneori Teresa. Dacă 
eu. Poate că acolo erau cheile; însă ei îi părea imposibil să 
privească dinspre partea cealaltă a acelei bariere tot mai clare 
şi mai inevitabile. O irita stinghereala, sau remuşcarea, pe care 
o simţea venind în valuri nedesluşite, parcă umplându-i mâinile 
fără să ştie ce să facă cu ea. Şi de ce trebuia s-o simtă, îşi 
spunea. Niciodată n-a putut fi, şi niciodată n-a fost. Nimeni n-a 
înşelat pe nimeni; iar dacă din partea lui Pati existase în trecut o 
speranţă, sau o intenţie, aceasta fusese eliminată de mult. 
Poate că aici era problema. Că totul era consumat, ori pe 


punctul de a fi astfel, iar Locotenentului O'Farrell nu-i mai 
rămânea nici măcar mobilul curiozităţii. În legătură cu Teresa, 
Teo Aljarafe poate că fusese ultimul experiment al lui Pati. Sau 
revanşa ei. De-acolo înainte, totul se dovedea a fi în acelaşi timp 
previzibil şi întunecat. lar cu aceasta, fiecare dintre ele avea să 
dea piept singură. 


13 


Şi-n două-trei su' de metri ridic orice-avionetă 


— lată-l, spuse doctorul Ramos. 

Avea un auz de ofticos, hotărî Teresa. Ea nu percepea nimic, 
în afară de rumoarea resacului de pe plajă. Noaptea era liniştită, 
iar Mediterana -o pată neagră în faţa golfuleţului Agua Amarga, 
pe coasta Almeriei, cu luna iluminând de parcă nisipul de pe 
țărm era de zăpadă şi cu lumina farului de la Punta Polacra - trei 
clipiri la fiecare douăsprezece sau cincisprezece secunde, 
înregistra vechiul ei instinct profesional - strălucind, intermitent, 
la poalele muntelui Gata, la şase mile spre sud-vest. 

— Eu aud numai marea, răspunse. 

— Ascultaţi. 

Rămase atentă în întuneric, ascuţindu-şi auzul. Stăteau în 
picioare lângă Cherokee, cu un termos de cafea, pahare din 
plastic şi sandvişuri, apărându-se de frig cu scurte şi jerseuri. 
Silueta întunecată a lui Pote Gâlvez umbla încoace şi-ncolo, la 
câţiva metri, supraveghind pista de pământ şi viroaga uscată ce 
dădeau spre plajă. 

— Acum îl aud, spuse. 

Era doar un huruit îndepărtat ce abia se putea deosebi de 
apa de la mal; însă creştea încetul cu încetul în intensitate şi 
suna foarte jos, ca şi când ar fi venit din mare, şi nu din cer. 
Părea o şalupă rapidă apropiindu-se în mare viteză. 

— Buni băieţi, comentă doctorul Ramos. 

Era un picuţ de mândrie în glasul lui, de parcă ar fi vorbit 
despre un elev eminent, însă tonul său era la fel de liniştit ca de 
obicei. Individul ăsta, se gândi Teresa, nu se enervează 
niciodată. Ei, totuşi, îi venea greu să-şi înăbuşe neliniştea şi să 
reuşească să vorbească cu seninătatea din glas la care ceilalţi 
se aşteptau. Dacă ar şti, îşi spuse. Dacă ar şti. Cu atât mai mult 
în seara asta afurisită, când riscau atât de mult. Trei luni de 
pregătire pentru ceea ce, până la urmă, se hotăra în mai puţin 
de două ore, din care trecuseră deja trei sferturi. Acum 
zgomotul motorului era tot mai puternic şi mai apropiat. 


Doctorul îşi duse ceasul de mână în dreptul ochilor, înainte de a 
lumina cadranul cu o strălucire rapidă a brichetei. 

— Punctualitate prusacă, adăugă. La locul potrivit şi la ora 
exactă. 

Sunetul se auzea din ce în ce mai aproape, tot la o înălţime 
foarte joasă. Teresa scrută cu aviditate prin beznă, şi atunci i se 
păru că-l vede: un punctuleţ negru care creştea în mărime, 
exact la limita dintre apa întunecată şi pâlpâitul lunii, în larg. 

— Fir-ar, spuse. 

Era aproape frumos, se gândi. Avea informaţii, amintiri, 
experienţe care îi permiteau să-şi imagineze marea văzută din 
cabină, luminile amortizate de pe tabloul de comandă, linia 
țărmului profilându-se dinainte, pe cei doi bărbaţi la butoane, 
VOR-DME din Almeria pe frecvenţa 114,1 pentru calcularea 
relevmentului şi a distanţei deasupra mării de la Alborân, punct- 
linie-linie-linie-punct-linie-punct, şi apoi coasta, din ochi, în 
lumina lunii, căutând repere în cilipirea farului din stânga. 
Luminile de la Carboneras la dreapta, pata cenușie a golfuleţului 
în centru. De-aş fi acolo sus, îşi spuse. Zburând după ochi la fel 
ca ei, cu o pereche de boaşe zdravene la locul lor. Atunci 
punctul negru se mări dintr-o dată, tot la nivelul apei, în timp ce 
zgomotul motoarelor tot creştea, până când deveni asurzitor, 
rooaaaar, făcu, de parcă s-ar fi prăvălit peste ei, iar Teresa 
izbuti să desluşească nişte aripi materializându-se la aceeaşi 
înălţime de la care priveau ea şi doctorul. lar într-un târziu zări 
silueta întreagă a avionului care zbura foarte jos, la vreo cinci 
metri deasupra mării, cele două elice învârtindu-se ca nişte 
discuri de argint în contralumina lunii. De mama focului. O clipă 
mai târziu, survolându-i cu un huruit ce ridică, în trecere, un nor 
de nisip şi de alge uscate, avionul luă altitudine, pătrunzând 
spre uscat în timp ce înclina o aripă la babord şi se pierdea în 
noapte, între munţii Gata şi Cabrera. 

— Acolo avem o tonă şi jumătate, spuse doctorul. 

— Incă nu a ajuns jos, răspunse Teresa. 

— Va ajunge în cincisprezece minute. 

Nu mai aveau nici un motiv să rămână pe întuneric, aşa încât 
doctorul se scotoci prin buzunarele pantalonilor, îşi aprinse pipa, 
iar apoi apropie flacăra de ţigara pe care Teresa tocmai şi-o 
dusese la gură. Pote Gâlvez venea cu câte un pahar de cafea în 


fiecare mână. O umbră mare, atentă la dorinţele ei. Nisipul alb îi 
amortiza paşii. 

— Cum merge, patroană? 

— Totul e bine, Bălţatule. Mulţumesc. 

Bău lichidul amar, fără zahăr şi înviorat cu câţiva stropi de 
coniac, savurând ţigara ce avea înăuntru un pic de haşiş. Sper 
ca totul să continue la fel de bine, se gândi. Celularul pe care îl 
purta în buzunarul scurtei urma să sune atunci când încărcătura 
avea să fie în cele patru camionete care aşteptau lângă pista 
rudimentară: un mic aerodrom abandonat din războiul civil, în 
mijlocul deşertului almerian, în apropiere de Tabernas, cu cel 
mai apropiat sat la cincisprezece kilometri. Aceea era ultima 
etapă a unei operaţiuni complexe, prin care se transmitea o 
încărcătură de o mie cinci sute de kilograme de clorhidrat de 
cocaină între cartelul din Medellín şi mafiile italiene, încă o 
pietricică în pantoful clanului Corbeira, care continua să pretindă 
exclusivitatea mişcărilor Dofei Blanca pe teritoriul spaniol. 
Teresa zâmbi în sinea ei. Ce furioşi aveau să fie galicienii, dacă 
aflau, însă din Columbia îi ceruseră Teresei să studieze 
posibilitatea de a amplasa, dintr-o singură lovitură, o încărcătură 
mare ce urma să fie îmbarcată în containere în portul Valencia, 
cu destinaţia Genova; iar ea se limita să soluţioneze problema. 
Drogul, sigilat în vid în pachete de zece kilograme, în bidoane de 
vaselină pentru automobile, traversase Atlanticul după ce 
fusese  transbordat lângă Ecuador, în dreptul insulelor 
Galapagos, într-un cargou vechi aflat sub pavilion panamez, 
Susana. Descărcarea se efectuase în oraşul marocan 
Casablanca; iar de acolo, sub protecţia Jandarmeriei Regale - 
colonelul Abdelkader Chaib continua să se afle în relaţii 
excelente cu Teresa - călătorise în camioane până în munţii Rif, 
la unul dintre depozitele utilizate de asociaţii Transer Naga 
pentru pregătirea încărcăturilor de haşiş. 

— Marocanii s-au ţinut de cuvânt ca nişte domni, comentă 
doctorul Ramos, cu mâmile în buzunare. Se îndreptau spre 
maşină, cu Pote Gálvez la volan. Farurile aprinse luminau 
întinderea de nisip şi de stânci, pescăruşii neadormiţi ce se 
roteau surprinşi de lumină. 

— Da însă meritul vă aparţine, doctore. 

— Nu şi ideea. 


— Dumneavoastră aţi făcut-o posibilă. Doctorul Ramos trase 
din pipă fără să spună nimic. Cu greu tacticianul de la Transer 
Naga formula o nemulţumire ori îşi arăta satisfacția dinaintea 
unui elogiu; însă cert e că Teresa bănuia că era mulţumit. 
Fiindcă, dacă ideea cu avionul mare - podul aerian, îl numeau 
între ei - îi aparținuse Teresei, trasarea rutei şi detaliile 
operative căzuseră în sarcina doctorului. Inovația consta în 
utilizarea zborurilor la joasă înălţime şi a aterizării pe piste 
secrete într-o operaţiune de mai mare anvergură, mai rentabilă. 
Deoarece în ultima vreme se iviseră probleme. Două expediţii 
galiciene, finanţate de clanul Corbeira, fuseseră interceptate de 
Poliţia de Frontieră, una în Caraibe şi o alta în dreptul 
Portugaliei; iar o a treia operaţiune, realizată integral de italieni 
- un comerciant turc cu o jumătate de tonă la bord pe ruta de la 
Buenaventura la Genova, via Câdiz - s-a sfârşit printr-un eşec 
total, cu încărcătura sechestrată de Garda Civilă şi cu opt 
oameni în închisoare. Era un moment dificil; şi, după ce întoarse 
problema pe toate feţele, Teresa hotărî să rişte cu metodele 
care cu ani în urmă, în Mexic, îi atrăseseră lui Amado Carrillo 
supranumele de Stăpânul Cerului. Haide, conchise. De ce să 
inventăm, dacă există maeştri. Astfel încât îi puse la muncă la 
Farid Lataquia şi pe doctorul Ramos. Fireşte, libanezul 
protestase. Prea puţin timp, prea puţini bani, prea mică marja, 
întotdeauna i se cer minuni lui şi numai lui. Etcetera. Intre timp, 
doctorul se închidea cu hărţile, cu planurile şi cu graficele, 
fumând pipă după pipă şi fără a rosti alte cuvinte decât cele 
strict necesare, calculând rute, combustibil, locuri. Breşe de 
radar pentru a ajunge la mare între Melilla si Alhucemas, 
distanţa de parcurs razant pe deasupra apei cu direcţia est- 
nord-nord-vest, zone fără pază pentru traversarea coastei 
spaniole, repere de pe țărm pentru a se orienta din ochi şi fără 
instrumente, consum la cotă înaltă şi joasă, sectoare unde un 
avion de dimensiuni mijlocii nu putea fi detectat zburând 
deasupra mării. Consultă chiar şi doi controlori de zbor care 
urmau să fie de gardă în nopţile şi în locurile potrivite, 
asigurându-se că nimeni nu avea să raporteze dacă vreun ecou 
suspect apărea pe ecranele radarelor. De asemenea, zburase 
peste deşertul almerian, în căutarea locului potrivit pentru 
aterizare, şi se dusese în munţii Rif pentru a verifica, pe teren, 
condiţiile aerodromurilor locale. Avionul îl obținuse Lataquia din 


Africa: un vechi Aviocar C-212 destinat transportului de pasageri 
între Malabo şi Bata, provenit din ajutoarele spaniole pentru 
Guineea Ecuatorială, construit în 1978 şi care încă mai zbura. 
Bimotor şi având o capacitate de încărcătură de două tone. 
Putea ateriza la o viteză de şaizeci de noduri în două sute 
cincizeci de metri de pistă dacă inversa elicele şi scotea 
flapsurile la patruzeci de grade. Cumpărarea s-a realizat fără 
probleme printr-un contact al ambasadei Guineei Ecuatoriale la 
Madrid - pe lângă comisionul  ataşatului comercial, 
suprafacturarea a servit la cumpărarea câtorva motoare 
marinăreşti pentru semirigide - iar Aviocar-ul a zburat la Bangui, 
unde cele două motoare turbopropulsoare Garret TPE au fost 
verificate şi puse la punct de nişte mecanici francezi. Apoi se 
plasase pe o pistă de patru sute de metri în munţii Rif pentru a 
se ocupa de cocaină. Să facă rost de echipaj nu fusese greu: o 
sută de mii de dolari pentru pilot - Jan Karasek, polonez, care se 
ocupase cu dezinsecţia agricolă, veteran al zborurilor nocturne 
transportând haşiş pentru Transer Naga la bordul unui 
Skymaster proprietate personală - şi şaptezeci şi cinci de mii 
pentru copilot: Fernando de la Cueva, fost militar spaniol care 
zburase cu Aviocar-urile când fusese în Forţele Aeriene, înainte 
să treacă la aviația civilă şi să rămână şomer în urma unei 
restructurări de personal de la Iberia. lar la ora aceea - farurile 
Cherokee-ului luminau primele case din Carboneras când Teresa 
se uită la ceasul de bord - cei doi bărbaţi, după ce se 
orientaseră după luminile autostrăzii Almeria - Murcia şi o 
tăiaseră peste împrejurimile Nijar-ului, vor fi purtat deja avionul, 
zburând tot jos şi evitând linia de stâlpi de înaltă tensiune pe 
care doctorul Ramos o desenase cu grijă pe hărţile lui aeriene, 
în jurul munţilor Alhamilla, întorcând încet spre vest, şi vor fi 
scoțând flapsurile ca să aterizeze pe aerodromul clandestin 
luminat de lună, cu un automobil plasat la capătul iniţial şi un 
altul la trei sute cincizeci de metri mai încolo: două scurte clipiri 
pentru a semnala începutul şi finalul pistei. Ducând în cală o 
încărcătură estimată la patruzeci şi cinci de milioane de dolari, 
din care Transer Naga percepea, ca transportatoare, o sumă 
echivalentă cu zece la sută. 


Se opriră să bea ceva la un han de la şosea înainte de a ieşi 
de pe N-340: camionagii cinând la mesele din fund, şunci şi 
cârnaţi atârnaţi de tavan, butoaie de vin, fotografii de toreadori, 
suporturi rotative cu casete video porno, casete şi CD-uri cu Los 
Chiringuitos, El Fary, La Niña de los Peines. Ciuguliră în picioare 
la tejghea, şuncă, măduvioară şi ton proaspăt cu ardei şi roşii. 
Doctorul Ramos ceru un coniac, iar Pote Gâlvez, care conducea, 
o cafea dublă. Teresa îşi căuta tutunul în buzunarele scurtei, 
când în poartă se opri un Nissan alb-verde de la Garda Civilă, iar 
cei dinăuntru intrară în han. Pote Gâlvez deveni încordat, cu 
mâinile ridicate de pe tejghea, întors pe jumătate, cu 
neîncredere profesională, spre nou-sosiţi, mişcându-se un pic 
pentru a o acoperi cu trupul pe stăpâna sa. Uşurel, Bălţatule, îi 
spuse ea din ochi. Doar nu ne-or seca taman azi. Patrulă rurală. 
Rutină. Erau doi agenţi tineri, cu uniforme de culoare măslinie şi 
cu pistoale în tecile negre fixate lateral. Spuseră politicos bună 
seara, îşi lăsară beretele pe un taburet şi îşi proptiră coatele la 
capătul tejghelei. Păreau relaxaţi, iar unul dintre ei îi privi scurt, 
distrat, în timp ce-şi punea zahăr în cafea şi amesteca cu 
linguriţa. Expresia doctorului Ramos strălucea când schimbă o 
privire cu Teresa. Dacă sticleţii ăştia ar şti, spunea fără cuvinte, 
îndeSand cu calm tutun în căuşul pipei. Ce chestie. Apoi, când 
gardienii se pregăteau să plece, doctorul îi zise ospătarului că i- 
ar face mare plăcere să le plătească el cafelele. Unul dintre ei 
protestă amabil, iar celălalt schiţă un zâmbet. Mulţumesc. Spor 
la lucru, spuse doctorul când ei plecau. Mulţumim, spuseră din 
nou. 

— Buni băieţi, rezumă doctorul când închiseră uşa. 

La fel spusese şi despre piloţi, îşi aminti Teresa, când 
motoarele Aviocar-ului vuiau deasupra plajei. Şi asta, printre 
altele, îi plăcea ei la respectivul personaj. Imparţialitatea lui de 
nestrămutat. Oricine, văzut din perspectiva adecvată, putea fi 
băiat bun. Sau fată bună. Lumea era un loc dificil, cu reguli 
complicate, unde fiecare juca rolul pe care i-l încredința propriul 
destin. Şi nu întotdeauna era posibil să alegi. Toţi oamenii pe 
care îi cunosc, îl auzise pe doctor comentând odată, au motive 
să facă ceea ce fac. Acceptând acest lucru la semenii tăi, 
conchidea el, nu-i greu să te comporti frumos cu ceilalţi. Trucul 
constă în a le căuta întotdeauna partea pozitivă. lar fumatul 


pipei ajută mult. Îţi dă timp de reflecţie, îţi oferă ocazia să-ți 
mişti mâinile încet, şi să te priveşti, şi să-i priveşti pe ceilalţi. 
Doctorul comandă un al doilea coniac, iar Teresa - la han nu 
aveau tequila - o tescovină galiciană care îţi scotea flăcări pe 
nas. Prezenţa gardienilor îi adusese aminte de o conversaţie 
recentă şi de îngrijorări mai vechi. Cu trei săptă-mâni în urmă 
primise o vizită la sediul oficial al firmei Transer Naga, care 
acum ocupa o clădire întreagă cu cinci etaje pe Avenida del Mar, 
lângă parcul din Marbella. O vizită neanunţată pe care la început 
ea refuză să o primească, până când Eva, secretara ei - Pote 
Gálvez stătea în faţa uşii biroului, pironit pe covor ca un 
doberman - îi arătă un ordin judecătoresc care îi recomanda 
Teresei Mendoza Châvez, domiciliată în aşa şi pe dincolo, să 
accepte acea întrevedere, sau să se supună demersurilor 
ulterioare ce se vor desfăşura. Anchetă preliminară, spunea 
hârtia, fără să precizeze preliminară la ce. Şi sunt doi, adăugă 
secretara. Un bărbat şi o femeie. Garda Civilă. Aşa încât, după 
ce medită un pic, Teresa puse să fie anunţat Teo Aljarafe, ca să 
fie prevenit, îl linişti pe Pote Gálvez cu un gest şi îi spuse 
secretarei să-i invite în sala de şedinţe. Nu se strânseră mâini. 
După un salut de circumstanţă, cei trei luară loc în jurul marii 
mese rotunde de pe care se retrăseseră mai înainte toate actele 
şi mapele. Bărbatul era subţire, serios, arătos, cu părul 
încărunţit înainte de vreme, tuns periuţă şi cu o mustață 
frumoasă. Avea o voce gravă şi plăcută, hotărî Teresa; la fel de 
educată ca şi manierele sale. Era îmbrăcat în civil, cu o haină de 
catifea reiată foarte uzată şi cu pantaloni sport, însă întreaga sa 
înfăţişare părea a unui soldat, foarte militărească. Mă numesc 
Castro, spuse el, fără să adauge prenumele, gradul sau funcţia; 
deşi, după un moment, păru să se gândească mai bine şi 
adăugă amănuntul cu căpitanul. Căpitanul Castro. lar ea este 
sergentul Moncada. In timp ce făcea scurta prezentare, femeia - 
cu părul roşu, îmbrăcată cu fustă şi jerseu, cercei de aur, cu ochi 
mici şi inteligenţi - scoase un reportofon din geanta din foaie de 
cort pe care o ţinea pe genunchi şi îl aşeză pe masă. Sper, 
spuse, că nu vă deranjează. Apoi îşi suflă nasul într-un şerveţel - 
părea răcită, sau alergică - pe care îl lăsă, mototolit, în 
scrumieră. Nicidecum, răspunse Teresa. Dar, în acest caz, va 
trebui să aşteptaţi să-mi chem avocatul. Şi asta include să luăm 
notite. Astfel încât, după ce aruncă o privire spre şeful ei, 


sergentul Moncada se încruntă, vâri reportofonul în geantă şi 
mai folosi un şerveţel. Căpitanul Castro explică în câteva cuvinte 
ce îi adusese acolo. In cursul unei investigaţii recente, unele 
rapoarte conduceau spre nişte firme legate de Transer Naga. 

— Probabil că există şi dovezi în acest sens, fireşte. 

— Ei bine, nu. Imi pare rău să spun că nu există. 

— În acest caz, nu înţeleg rostul vizitei. 

— E de rutină. 

— Aha. 

— Simplă cooperare cu Justiţia. 

— Aha. 

Atunci căpitanul Castro îi povesti Teresei cum o acţiune a 
Gărzii Civile - nişte şalupe pneumatice presupuse a fi destinate 
traficului de droguri - fusese stopată printr-o scurgere de 
informaţii şi prin neaşteptatul amestec al Corpului Naţional de 
Poliţie. Nişte agenţi ai comisariatului din Estepona au intervenit 
înainte de vreme, intrând într-o hală din poligonul industrial 
unde, în loc de materialul urmărit de Garda Civilă, găsiseră doar 
două şalupe vechi ieşite din uz, fără să obţină nici o probă şi 
fără să efectueze nici o arestare. ` 

— Cât de rău îmi pare, spuse Teresa. Insă nu înţeleg ce am 
eu de-a face cu asta. 

— Acum, nimic. Poliția a stricat totul. Investigația noastră s-a 
dus de râpă, fiindcă cineva le-a strecurat oamenilor din 
Estepona informații manipulate. Nici un judecător n-ar continua 
cu ce s-a găsit. 

— Fir-ar... Şi aţi venit să-mi povestiți mie? Tonul ei îi făcu pe 
bărbat şi pe femeie să schimbe o privire. 

— Într-un fel, încuviinţă căpitanul Castro. Am crezut că opinia 
dumneavoastră avea să fie utilă, în acest moment lucrăm la o 
jumătate de duzină de chestiuni aflate în legătură cu acelaşi 
anturaj. 

Sergentul Moncada se aplecă în faţă în scaunul ei. Nici ruj de 
buze, nici machiaj. Ochii ei mici păreau obosiţi. Guturaiul. 
Alergia. O noapte de muncă, presupuse Teresa. Mai multe zile 
de când nu se spălase pe cap. Cerceii de aur străluceau, 
nepotriviţi. 

— Căpitanul se referă la anturajul dumneavoastră. 

Teresa se hotări să ignore ostilitatea acelui dumneavoastră. 
Se uita la jerseul boţit al femeii. 


— Nu ştiu despre ce vorbiţi - se întoarse spre bărbat. 
Relaţiile mele sunt la vedere. 

— Nu tipul acela de relaţii, spuse căpitanul Castro. Aţi auzit 
vorbindu-se de Chemical STM? 

— Niciodată. 

— Dar de Konstantin Garofi Ltd? 

— Da. Am acţiuni. Doar un pachet minoritar. 

— Ce ciudat. După rapoartele noastre, societatea import- 
export Konstantin Garofi, cu sediul în Gibraltar, vă aparţine în 
întregime. 

Poate că trebuia să-l aştept pe Teo, se gândi Teresa. În orice 
caz, nu era momentul să dea înapoi, îşi arcui o sprânceană. 

— Sper că aveţi probe ca să afirmaţi asta. Căpitanul Castro 
îşi mângâie mustata. Clătina încet din cap, dubitativ, ca şi cum 
ar fi socotit cu adevărat până la ce punct se bizuia sau nu pe 
acele probe. Ei bine, nu, conchise într-un târziu. Din nefericire, 
nu avem, deşi în cazul ăsta contează mai puţin. Fiindcă ne-a 
sosit un raport. O cerere de cooperare de la DEA din America şi 
de la guvernul columbian, referitoare la o încărcătură de 
cincisprezece tone de permanganat de potasiu sechestrate în 
portul caraibean Cartagena. 

— Credeam că comerţul cu permanganat de potasiu e liber. 

Se rezemase de spătarul scaunului şi se uita la gardianul civil 
cu o surprindere ce părea autentică, în Europa da, fu răspunsul, 
însă nu şi în Columbia, unde se folosea ca precursor al cocainei. 
lar în Statele Unite, cumpărarea şi vânzarea lui erau controlate 
începând cu anumite cantităţi, întrucât figura pe lista celor 
doisprezece precursori şi a celor treizeci şi trei de substanţe 
chimice a căror comercializare era supravegheată prin legi 
federale. Permanganatul de potasiu, cum poate - ori, eventual, 
fără îndoială - doamna ştia, era unul din acele douăsprezece 
produse esenţiale pentru elaborarea pastei de bază şi a 
clorhidratului de cocaină. Combinate cu alte substanţe chimice, 
zece tone serveau la rafinarea a optzeci de tone de drog. Ceea 
ce, vorba aia, nu-i tocmai un fleac. După această expunere, 
gardianul civil rămase privind-o pe Teresa, inexpresiv, ca şi când 
asta ar fi fost tot ce avea de spus. Ea numără în minte până la 
trei. Da' de unde. Începea să o doară capul, însă nu-şi putea 
permite să scoată o aspirină în faţa celor doi. Ridică din umeri. 

— Nu mai spuneţi... Şi? 


— Păi, încărcătura a sosit pe cale maritimă de la Algeciras, 
cumpărată fiind de Konstantin Garofi de la societatea belgiană 
Chemical STM. 

— Mă uimeşte că societatea asta din Gibraltar exportă direct 
în Columbia. 

— Bine faceţi că vă uimeşte - dacă în acest comentariu era 
ceva ironie, nu se observa, în realitate, ceea ce au făcut e că au 
cumpărat produsul în Belgia, l-au adus până la Algeciras, iar aici 
l-au pus în cârca altei societăţi situate în insula Jersey, care l-a 
trimis în container, mai întâi în Puerto Cabello, în Venezuela, iar 
apoi la Cartagena... Pe drum, produsul a fost transferat în 
bidoane inscripţionate ca dioxid de magneziu. Pentru camuflare. 

Nu erau galicienii; Teresa ştia. De data asta nu ei ciripeau. 
Era la curent cu faptul că problema avea rădăcini în Columbia. 
Probleme locale, în spate aflându-se DEA. Nimic care s-o 
afecteze măcar pe departe. 

— Pe ce cale? 

— In largul mării. La Algeciras s-a îmbarcat drept ceea ce era 
în realitate. 

Păi până aici ţi-a fost, scumpete. Uită-te pe masă la minutele 
mele, cum scot o ţigară legitimă dintr-un pachet legitim şi cum o 
aprind cu calmul celor drepţi. Albe şi inocente. Aşa că nici o laie. 
Ce-mi spui mie. 

— Păi ar trebui, sugeră, să cereţi explicaţii acelei societăţi cu 
sediul în Jersey. 

Sergentul făcu un gest de nerăbdare, însă nu spuse nimic. 
Căpitanul Castro înclină puţin capul, parcă declarându-se 
capabil să aprecieze un sfat bun. 

— S-a dizolvat după operaţiune, comentă. Era doar un nume 
pe o stradă din Saint Hélier. 

— Fir-ar. Toate astea sunt dovedite? 

— Cât se poate de dovedite. 

— Atunci, oamenii de la Konstantin Garofi au fost înşelaţi în 
buna lor credinţă. 

Sergentul deschise gura pe jumătate ca să spună ceva, şi 
iarăşi se răzgândi. Işi privi şeful o clipă, iar apoi scoase din 
geantă un carneţel Cum scoţi şi creionul, se gândi Teresa, cum 
ieşiţi în stradă. Chiar acum. Oricum ieşiţi, chiar dacă nu-l scoţi. 

— In orice caz, continuă ea, dacă am înţeles bine, 
dumneavoastră vorbiţi despre transportul unui produs chimic 


legal, în cadrul vamal al sPatiului Schengen. Nu văd ce e ciudat 
în asta. Fără îndoială, documentaţia o fi în regulă, cu certificate 
de destinaţie şi tot restul. Nu cunosc prea multe amănunte 
despre Konstantin Garofi, însă, după ştirea mea, sunt scrupuloşi 
în respectarea legii. În caz contrar, eu n-aş avea acţiuni acolo. 

— Liniştiţi-vă, spuse căpitanul Castro, amabil. 

— Arăt ca şi cum as fi neliniştită? Celălalt o privi fără să 
răspundă imediat. 

— În ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră şi pe Konstantin 
Garofi, spuse într-un târziu, totul pare legal. 

— Din nefericire, adăugă sergentul. 

Îşi umezea un deget cu limba ca să dea filele carneţelului. 
Lasă vraja, copilă, se gândi Teresa. Poate vrei să mă faci să cred 
că ai notat acolo câte kilograme a avut ultimul meu transport. 

— Mai e ceva? 

— Întotdeauna va mai fi ceva, răspunse căpitanul. 

Atunci să trecem la baza a doua, parşivule, se gândi Teresa 
în timp ce îşi stingea ţigara în scrumieră. Făcu asta cu o violenţă 
calculată, dintr-o singură mişcare. lritarea de rigoare şi nici un 
gram în plus, cu toate că durerea de cap o făcea să se simtă din 
ce în ce mai stingherită. La Sinaloa, cei doi ar fi fost deja 
cumpăraţi sau morţi. Simţea dispreţ pentru felul în care se 
prezentau acolo, luând-o drept ceea ce nu era. Atât de 
neciopliţi. Dar mai ştia şi că disprețul duce la aroganță, iar de 
acolo pornind se comit erori. Excesul de încredere te sparge mai 
abitir decât împuşcăturile. 

— Haideţi să lămurim lucrurile, spuse. Dacă aveţi chestiuni 
concrete care mă privesc, atunci această discuţie va continua în 
prezenţa avocatului meu. Dacă nu, vă voi ruga să vă lăsaţi de 
frecţii. 

Sergentul Moncada uită de carneţel. Mângâia masa, parcă 
verificând calitatea lemnului. Părea îmbufnată. 

— Am putea continua conversaţia în nişte încăperi oficiale... 

Ai ajuns aici, în sfârşit, se gândi Teresa. Drept unde te 
aşteptam. 

— Păi bănuiesc că nu, sergent, replică foarte calm. Fiindcă, în 
afară de cazul în care aveţi ceva concret, ceea ce nu aveţi, eu 
aş sta în acele încăperi exact atât cât i-ar trebui cabinetului meu 
legal ca să vă târască prin procese de să vă meargă fulgii... 
Pretinzând, desigur, despăgubiri morale şi economice. 


— Nu aveţi de ce să vă supăraţi, temperă căpitanul Castro. 
Nimeni nu vă acuză de nimic. 

— De asta sunt ultrasigură. De faptul că nimeni nu mă acuză. 

— Cu siguranţă, nu sergentul Velasco. 

Au să ţi-o tragă ca la poponari, se gândea ea. Lăcata, şi-a 
scos masca aztecă. 

— Poftim?... Sergentul cum? 

Celălalt o privea cu o curiozitate rece. Eşti tare mişto, se 
gândi ea. Cu manierele tale corecte. Cu părul tău cărunt şi cu 
mustaţa aia frumoasă de ofiţer şi de cavaler. Fata ar trebui să se 
spele pe cap ceva mai des. 

— Iván Velasco, spuse rar căpitanul. Gardian civil. Decedat. 

Sergentul Moncada se aplecă din nou în faţă. Cu o mutră 
scorţoasă. 

— Un porc. Vă pricepeţi cât de cât la porci, doamnă? 

O spuse cu o vehemenţă prost înfrânată. Poate că e vorba de 
firea ei, se gândi Teresa. Părul ăla roşu murdar poate că are 
vreo legătură. Poate că munceşte prea mult, sau e nefericită cu 
soţul ei, sau ce ştiu eu. Oricum n-o fute nimeni. Şi n-o fi tocmai 
uşor să fii muiere, în meseria ei. Ori poate că azi treaba se 
împarte pe roluri: gardianul civil politicos, gardianul civil rău. În 
faţa unei parşive ca aceea care presupun ei că sunt, tipei îi 
revine s-o facă pe aia rea. Logic. Dar mie mi se fâlfâie. 

— Asta are ceva de-a face cu permanganatul de potasiu? 

— Vă rog - asta nu suna deloc simpatic; sergentul se scobea 
în dinţi cu unghia de la degetul mic. Nu ne luaţi peste picior. 

— Velasco frecventa nişte companii rău famate, lămuri cu 
simplitate căpitanul Castro, şi a fost omorât cu ceva timp în 
urmă, când aţi ieşit dumneavoastră din închisoare. Vă amintiţi? 
Santiago Fisterra, Gibraltar şi toate acelea. Când nici nu visaţi să 
fiţi ce sunteţi acum. 

În expresia Teresei nu exista nici de-al dracului vreo şansă 
de a-şi aminti. Aşadar n-aveţi nimic, reflecta ea. Veniţi să 
scuturaţi pomul. 

— Păi să vedeţi că nu, spuse. Nu-mi spune nimic Velasco ăla. 

— Nu vă spune, comentă femeia. Aproape că scuipa. Se 
întoarse spre şeful ei, insinuând şi dumneavoastră ce părere 
aveţi, căpitane, însă Castro se uita pe fereastră, gândindu-se 
parcă la altceva. 


— În realitate, nu vă putem pune în legătură, continuă 
sergentul Moncada. În plus, sunt chestii fumate, nu-i aşa? Îşi 
umezi iar un deget şi consultă carneţelul, deşi era clar că nu 
citea nimic. Şi povestea cu celălalt, Cahabota, care a fost 
omorât la Fuengirola, nici asta nu vă sună?... Numele Oleg 
lasikov nu vă spune nimic?... N-aţi auzit niciodată vorbindu-se 
de haşiş, nici de cocaină, nici de columbieni, nici de galicieni? Se 
întrerupse, sumbră, ca să-i dea ocazia Teresei să intercaleze un 
comentariu; însă ea nu deschise gura... Sigur. Problemele 
dumneavoastră sunt imobiliarele, bursa, cramele jerezane, 
politica locală, paradisurile fiscale, operele de caritate şi cinele 
cu guvernatorul de Mâlaga. 

— Şi cinematografia, sugeră căpitanul, obiectiv. Stătea mai 
departe întors spre fereastră, părând că se gândeşte la orice 
altceva. Aproape melancolic. 

Sergentul ridică o mână. 

— E adevărat. Am uitat că vă ocuPati cu cinematografia - 
tonul devenea tot mai grosolan; din când în când vulgar, ca şi 
când până atunci l-ar fi înăbuşit, ori recurgea acum la el în mod 
deliberat... Trebuie să vă simţiţi foarte în siguranţă în afacerile 
dumneavoastră de milioane şi în viaţa dumneavoastră de lux, cu 
ziariştii care vă transformă într-o vedetă. 

Am mai fost eu provocată, se gândi Teresa, şi mai bine decât 
o face ea. Ori tipa asta e prea naivă, chit că e neam prost, ori pe 
bune că n-au nimic de care să se agaţe. 

— Ziariştii ăştia, răspunse foarte calmă, sunt vârâţi în nişte 
plângeri judiciare de n-or să mai termine niciodată. In ce vă 
priveşte pe dumneavoastră, chiar credeţi că am să mă joc de-a 
hoţii şi vardiştii? 

Era rândul căpitanului. Se întorsese încet spre ea şi o privea 
din nou. 

— Doamnă. Colega mea şi cu mine avem o muncă de făcut. 
Asta include mai multe investigaţii în curs - aruncă o privire fără 
prea multă încredere spre carneţelul sergentului Moncada. 
Vizita aceasta nu are alt obiect decât să v-o spunem. 

— Ce amabil şi ce minunat. Să mă înştiinţaţi aşa. 

— Vedeţi, voiam să stăm puţin de vorbă. Să vă cunoaştem 
mai bine. 

— Oricum, interveni sergentul, am vrut chiar să vă dăm 
emoţii. 


Şeful ei tăgădui din cap. 

— Doamna nu e din acelea care au emoţii. N-ar fi ajuns 
niciodată unde se află acum - zâmbi puţin; un zâmbet de 
alergător de fond... Sper că viitoarea noastră conversaţie va 
avea loc în împrejurări mai favorabile. Pentru mine. 

Teresa se uită în scrumieră, cu singurul ei muc de ţigară 
stins printre biluţele de hârtie. Drept cine o luau aceia doi? 
Drumul ei fusese lung şi anevoios; mult prea mult pentru ca 
acum să suporte trucurile acelea ieftine de comisariat de 
telefilm. Erau doar o pereche de intruşi care se scobeau în dinţi, 
mototoleau şerveţele şi pretindeau să răscolească prin sertare. 
Să-i dea emoţii, spunea afurisita de sergent. Dintr-o dată se 
simţi iritată. Avea treburi de rezolvat, în loc să-şi piardă vremea. 
Să ia o aspirină, de exemplu. Când cei doi aveau să iasă de- 
acolo, avea să-l însărcineze pe Teo să prezinte o plângere 
pentru constrângere. lar apoi avea să dea nişte telefoane. 

— Vă rog să plecaţi. 

Se ridică în picioare. Şi iată că ştie să râdă sergentul, 
constată. Dar nu-mi place cum o face. Şeful ei se ridică în 
acelaşi timp cu Teresa, însă cealaltă continua să şadă, un pic 
aplecată pe scaun, cu degetele strânse pe marginea mesei. Cu 
râsul acela uscat şi confuz. 

— Aşa, cu binişorul? Nu veţi încerca mai întâi să ne 
ameninţaţi, nici să ne cumpăraţi, ca pe căcaţii ăia de la DOCS? 
Asta ne-ar face foarte fericiţi. O încercare de mită în toată 
regula. 

Teresa deschise uşa. Pote Gâlvez era acolo, mare, de veghe, 
ca şi când nu s-ar fi urnit de pe covor. Şi sigur că nu se urnise, 
îşi ţinea mâinile uşor depărtate de corp. Aşteptând. ÎI linişti cu o 
privire. 

— Poate că sunteţi într-o ureche, spuse Teresa. Eu nu fac 
lucruri din astea. 

Sergentul se ridică în sfârşit, aproape scrâşnind din dinţi îşi 
suflase iarăşi nasul şi ţinea şerveţelul mototolit într-o mână şi 
carneţelul în cealaltă. Se uita în jur, la tablourile scumpe de pe 
pereţi, la vederea de la fereastră spre oraş şi spre mare. Nu-şi 
mai disimula ranchiuna, îndreptându-se spre uşă în spatele 
şefului ei, se opri în faţa Teresei, foarte aproape, şi vâri 
carneţelul în geantă. 


— Sigur. Aveţi cine s-o facă în locul dumneavoastră, nu? Îşi 
apropie faţa şi mai mult, iar ochişorii ei înroşiţi păreau să 
plesnească de mânie. Haideţi, curaj. Măcar o dată încercaţi s-o 
faceţi personal. Ştiţi cât câştigă un gardian civil?... Sunt sigură 
că ştiţi. Ca şi pe aia cu oamenii care mor şi putrezesc pentru tot 
căcatul ăla cu care dumneavoastră faceţi trafic... De ce nu 
încercaţi să ne mituiţi pe căpitan şi pe mine?... M-ar încânta să 
aud o ofertă din partea dumneavoastră şi să vă scot din biroul 
ăsta în cătuşe şi-n ghionturi -aruncă cocoloşul pe jos... 
Nemernică nenorocită. 


Exista o logică, la urma urmei. La asta se gândea Teresa în 
timp ce traversa albia aproape uscată a râului, care se acumula 
în mici lagune puţin adânci în preajma mării. O focalizare 
aproape exterioară, străină, într-un fel matematică, ce îi îngheţa 
inima. Un sistem liniştit de a situa faptele, şi mai ales 
circumstanţele aflate la începutul şi la sfârşitul acestor fapte, 
lăSand fiecare număr de o parte sau de cealaltă a semnelor care 
dădeau ordine şi sens. Toate acestea permiteau să se excludă, 
în principiu, vinovăția sau remuşcarea. Acea fotografie ruptă de 
la jumătate, fata cu ochi încrezători care rămăsese atât de 
departe de ea, acolo în Sinaloa, era bileţelul ei cu indulgente, 
întrucât de logică era vorba, ea nu putea decât să se mişte 
încotro o conducea acea logică. Insă paradoxul nu lipsea: ce se 
întâmplă atunci când nu aştepţi nimic, iar fiecare înfrângere 
aparentă te împinge în sus pe când aştepţi, trează în zori, 
momentul când viaţa îşi va rectifica eroarea şi va lovi cu 
adevărat, pentru totdeauna. Adevărata Situaţie, într-o zi începi 
să crezi că momentul acela nu va sosi niciodată, iar în 
următoarea intuieşti că tocmai aici e capcana: să crezi că nu va 
sosi niciodată. Astfel mori anticipat ore în şir, zile în şir, ani în 
şir. Mori îndelung, senin, fără strigăte şi fără Sange. Mori cu atât 
mai mult cu cât te gândeşti mai mult şi cu cât trăieşti mai mult. 

Se opri pe pietricelele de pe plajă şi privi în zare. Purta un 
trening gri şi nişte pantofi de sport, iar vântul îi răvăşea părul 
peste faţă. De partea cealaltă a gurii de vărsare a râului 
Guadalmina exista o limbă de nisip unde îşi făcea loc marea; iar 
în fund, prin ceața uşoară şi albăstrie a orizontului, străluceau 
albe Puerto Banus şi Marbella. Terenurile de golf erau la stânga, 


ajungând până aproape lângă mal, în jurul clădirii vopsite în 
ocru a hotelului şi al refugiilor de pe plajă închise pe timp de 
iarnă. Teresei îi plăcea Guadalmina Baja în acea perioadă a 
anului, cu plajele pustii şi câţiva jucători de golf paşnici 
mişcându-se departe. Casele de lux silenţioase şi închise în 
spatele zidurilor înalte, acoperite cu flori de buganvilea. Una 
dintre ele, cea mai apropiată de capătul de pământ care înainta 
în mare, îi aparţinea. Las Siete Gotas era numele scris pe o 
frumoasă placă de faianţă lângă poarta principală, într-o ironie 
culichi pe care, acolo, doar ea şi Pote Gâlvez o puteau sesiza. 
Dinspre plajă nu se puteau desluşi decât înaltul zid exterior, 
copacii şi arbuştii care se zăreau pe deasupra ascunzând 
camerele video de siguranţă şi, de asemenea, acoperişul şi cele 
patru hornuri: şase sute de metri edificaţi pe o parcelă de cinci 
mii, forma unei vechi hacienda cu aer mexican, albă cu 
prelungiri ocru, o terasă la etajul de sus, un mare portic deschis 
spre grădină, spre fântâna de faianţă şi spre piscină. 

În zare se vedea o navă - un vas de pescuit operând aproape 
de țărm - iar Teresa se opri un răstimp s-o urmărească cu 
interes. Continua să fie legată de mare; iar în fiecare dimineaţă, 
când se trezea, primul lucru pe care îl făcea era să arunce o 
privire spre imensitatea albastră, cenuşie, violetă, după lumină 
şi după zile. Încă mai calcula din instinct hula puternică, hula de 
fund, vânturile prielnice sau neprielnice, chiar şi atunci când nu 
avea pe nimeni care lucra pe mare. Acea coastă întipărită în 
memoria ei cu precizia unei hărţi de navigaţie continua să fie o 
lume familiară căreia îi datora nefericiri şi avere, precum şi 
imagini pe care evita să le evoce în exces, de teamă că se vor 
schimba în memoria ei. Căsuţa de pe plaja din Palmones. 
Nopțile în Strâmtoare, zburând în izbituri de gurnă. Adrenalina 
urmăririi şi a victoriei. Trupul dur şi tandru al lui Santiago 
Fisterra. Cel puţin l-am avut, se gândi. L-am pierdut, dar mai 
întâi l-am avut. Era un lux intim şi cât se poate de calculat să-şi 
amintească în singurătate, cu o ţigară cu haşiş şi tequila, în 
nopţile fără lună, când zgomotul resacu-lui de pe plajă ajungea 
prin grădină, amintindu-şi şi amintindu-se. Uneori auzea 
elicopterul Poliţiei de Frontieră trecând pe deasupra plajei, fără 
lumini, şi se gândea că poate îl pilota bărbatul pe care îl văzuse 
în uşa camerei de spital; cel care îi urmărea zburând în urma 
siajului vechiului Phantom şi care, în cele din urmă, se aruncase 


în mare ca să-i salveze viaţa lângă stânca lui León. Odată, 
supăraţi din cauza urmăririlor poliţiştilor de frontieră, doi oameni 
ai Teresei, un marocan şi un gibraltarian care lucrau pe 
cauciucuri, propuseră să-i dea o lecţie pilotului de pe pasăre. 
Nemernicului aceluia. O cursă pe uscat ca să-l uşureze de piele. 
Când veni sugestia, Teresa îl convocă pe doctorul Ramos şi îi 
ordonă să transmită, fără să schimbe o virgulă, mesajul la toată 
lumea, de la vlădică la opincă. Acest individ îşi face meseria aşa 
cum noi ne-o facem pe-a noastră, spuse. Astea sunt regulile, iar 
dacă într-o zi se duce naibii într-o urmărire sau mi ţi-l buleşte 
careva pe o plajă, e treaba lui. Uneori câştigi, alteori pierzi, însă 
cui are să se atingă de un fir de păr din capul lui în afara 
serviciului, voi pune să i se jupoaie pielea de pe el. Vă e clar? Şi 
le-a fost. 

Cât despre mare, Teresa îşi păstra legătura personală cu ea. 
Şi nu numai de pe țărm. Sinaloa, un vas Fratelli Benetti de 
treizeci şi opt de metri lungime şi şapte lăţime, înmatriculat în 
Jersey, stătea ancorat în zona exclusivă din Puerto Banus, alb şi 
impresionant cu cele trei punți şi cu aspectul său de iaht clasic, 
cu interioarele mobilate în lemn de tec şi de iroko, băi din 
marmură, patru cabine pentru invitaţi şi un salon de treizeci şi 
patru de metri pătraţi, surmontat de o impresionantă marină în 
ulei de Montague Dawson -Bătă/ia dintre navele Spartiate şi 
Antilla la Trafalgar - pe care Teo Aljarafe o achiziţionase pentru 
ea la o licitaţie de la Claymore. Cu toate că Transer Naga 
întrebuința mijloace navale de orice fel, Teresa nu a folosit 
niciodată Sinaloa pentru activităţi ilicite. Era un teritoriu neutru, 
o lume proprie, cu acces restrâns, pe care nu dorea s-o pună în 
legătură cu restul vieţii sale. Un căpitan, doi marinari şi un 
mecanic mențineau iahtul pregătit să iasă pe mare în orice 
clipă, iar ea se îmbarca frecvent, uneori pentru scurte ieşiri de 
câte două zile, iar alteori pentru croaziere de două sau trei 
săptămâni. Cărţi, muzică, un televizor cu video. Niciodată nu 
aducea invitaţi, cu excepţia lui Pati O'Farrell, care a însoţit-o în 
câteva ocazii. Singurul care o escorta mereu, suportând cu 
stoicism răul de mare, era Pote Gâlvez . Teresei îi plăceau 
drumurile lungi în singurătate, zilele când telefonul nu suna şi 
nici nu era nevoie să deschidă gura. Să se aşeze noaptea în 
cabina de comandă lângă căpitan - un om din Marina 
Comercială puţin vorbăreţ, angajat de doctorul Ramos, pe care 


Teresa l-a aprobat tocmai pentru economia lui de cuvinte - să 
deconecteze pilotul automat şi să ia cârma ea însăşi pe vreme 
rea, ori să-şi petreacă zilele însorite şi liniştite într-un şezlong de 
pe puntea de la pupa, cu o carte în mână ori privind marea. De 
asemenea, îi plăcea să se ocupe personal de întreţinerea celor 
două motoare turbodiesel MTU de 1.800 de cai-putere care îi 
permiteau iahtului Sinaloa să navigheze cu treizeci de noduri, 
lăSand un siaj drept, lat şi puternic. Obişnuia să coboare în sala 
maşinilor, cu părul strâns în două cozi şi cu un batic în jurul 
frunţii, şi îşi petrecea acolo ceasuri în şir, atât în port cât şi în 
largul mării. Cunoştea fiecare piesă din motoare. lar odată, când 
au suferit o avarie cu un vânt puternic venind din faţă dinspre 
răsărit la Alborán, a lucrat cinci ore acolo jos, mânjită de 
vaselină şi de ulei, lovindu-se de ţevi şi de pereţii de 
compartimentare, în vreme ce căpitanul încerca să evite ca 
iahtul să se culce orizontal ori să derive prea mult sub vânt, 
până când ea şi mecanicul au rezolvat problema. La bordul 
iahtului Sinaloa făcu câteva călătorii lungi, Marea Egee şi Turcia, 
sudul Franţei, Insulele Eoliene pe gurile râului Bonifacio; iar 
adesea ordona să se ia drumul Balearelor. Îi plăceau golfuleţele 
liniştite aflate la nord de Ibiza şi de Mallorca, aproape pustii pe 
timp de iarnă, şi să arunce ancora dinaintea limbii de nisip ce se 
întindea între Formentera şi Es Freus. Acolo, în dreptul plajei Los 
Trocados, Pote Gâlvez avusese recent o ciocnire cu nişte 
paparazzi. Doi fotografi obişnuiţi din Marbella au identificat 
iahtul şi s-au apropiat pe o placă pentru a o surprinde pe Teresa, 
până când sinaloezul s-a dus să-i fugărească cu şalupa 
pneumatică de la bord. Rezultat: câteva coaste rupte, încă o 
despăgubire de câteva milioane. Chiar şi aşa, fotografia a ajuns 
să fie publicată pe prima pagină din Lecturas. Regina Sudului în 
vacanţă la Formentera. 


Se întoarse agale. În fiecare dimineaţă, inclusiv în rarele zile 
cu vânt şi ploaie, se plimba pe plajă până la Linda Vista, singură. 
Pe mica înălţime de lângă râu desluşi figura solitară a lui Pote 
Gálvez, care veghea de la distanţă. Îi era interzis să o escorteze 
în acele plimbări, şi sinaloezul rămânea în urmă, privind-o cum 
se duce şi se întoarce, santinelă nemişcată în depărtare. Loial ca 
un câine de vânătoare care aşteaptă, liniştit, să se întoarcă 


stăpâna. Teresa zâmbi în sinea ei. Între Bălţat şi ea, timpul 
statornicise o complicitate tăcută, alcătuită din trecut şi din 
prezent. Accentul sinaloez dur al pistolarului, felul său de a se 
îmbrăca, de a se purta, de a-şi mişca înşelătoarele nouăzeci şi 
nu se ştie câte kilograme de greutate, eternele cizme din piele 
de iguană şi chipul de indian cu mustaţa deasă şi neagră - în 
ciuda timpului petrecut în Spania, Pote Gâlvez părea abia ieşit 
dintr-o cârciumă culichi - însemnau pentru Teresa mai mult 
decât era ea dispusă să recunoască, în realitate, fostul om de 
arme al lui Batman Guemes era singura ei legătură cu acele 
meleaguri. Nostalgii comune, ce nu trebuiau argumentate. 
Amintiri bune şi rele. Legături pitoreşti care se iveau într-o frază, 
într-un gest, într-o privire. Teresa îi împrumuta paznicului casete 
cu muzică mexicană: Jose Alfredo, Chavela, Vicente, Los 
Tucanes, Los Tigres, chiar şi o bandă prețioasă pe care o avea 
cu Lupita D'Alessio - voi fi iubita ta sau ce-o trebui să-ţi fiu/voi fi 
orice-mi vei cere tu - astfel încât, când trecea pe sub fereastra 
camerei pe care Pote Gâlvez o ocupa într-un capăt al casei, 
auzea aceste cântece, o dată şi încă o dată. lar uneori, când ea 
se afla în salon, citind sau ascultând muzică, sinaloezul se oprea 
o clipă, respectuos, distant, trăgând cu urechea de pe hol sau 
din uşă, cu privirea impasibilă, fixă, care pentru el ţinea loc de 
zâmbet. Nu vorbeau niciodată de Culiacân, nici de evenimentele 
care făcuseră ca drumurile lor să se încrucişeze. Şi nici despre 
defunctul Fierros Motanul, integrat de multă vreme în temeliile 
unei vile din Nueva Andalucia. O singură dată schimbară câteva 
cuvinte despre toate acestea, în ajunul Crăciunului, când Teresa 
le dădu zi liberă oamenilor din serviciul ei - o menajeră, o 
bucătăreasă, un grădinar, doi bodyguarzi marocani de încredere 
care făceau cu schimbul la poartă şi în grădină - şi ea însăşi 
intră în bucătărie şi pregăti chilorio, rac umplut gratinat şi turte 
de mălai, iar apoi îi spuse pistolarului te invit să cinezi ca un 
narco, Bălţatule, că una-i seara asta, hai că se răceşte. Şi se 
aşezară în sufragerie, cu sfeşnice de argint şi cu lumânări 
aprinse, câte una la fiecare colţ al mesei, cu tequila, bere şi vin 
negru, foarte tăcuţi amândoi, ascultând muzica Teresei şi de 
asemenea pe cealaltă, pur Culiacán şi tare nesuferită, pe care i- 
o trimiteau uneori lui Pote Gálvez de acolo: Pedro şi Inés şi 
afurisita lor de camionetă gri, £/ Borrego, El Centenario en la 
Ram, melodia lui Gerardo, Avioneta Cessna, Douăzeci de femei 


în negru. Ştiu doar că-s sinaloez - acolo fredonară împreună, în 
şoaptă - de ce se mai pun cu mine? lar când, pentru a termina, 
Jose Alfredo cânta melodia cu Calul Alb - preferata paznicului, 
care îşi apleca puţin capul şi încuviinţa în timp ce asculta - ea 
spuse suntem departe din cale-afară, Bălţatule; iar el răspunse 
ăsta-i adevărul, patroană, dar mai bine-i prea departe decât 
prea aproape. Apoi se uită în farfuria lui, căzut pe gânduri, şi în 
cele din urmă îşi ridică privirea. 

— Nu v-aţi gândit niciodată să vă-ntoarceţi, doamnă? 

Teresa îl privi atât de fix, încât pistolarul se foi în scaun, 
stingherit, şi se uită în altă parte. Deschise gura, poate pentru a 
încerca să se dezvinovăţească, dar ea zâmbi un pic, distantă, 
apropiindu-şi de buze paharul cu vin. 

— Ştii că nu ne putem întoarce, spuse ea. Pote Gálvez se 
scărpina la tâmplă. 

— Apăi să vedeţi că eu nu, fireşte. Dar dumneavoastră aveţi 
mijloace. Aveţi contacte şi aveţi lovele. Sigur că, dacă aţi vrea, 
aţi aranja numai bine. 

— Şi tu ce-ai face dacă eu m-aş întoarce? Pistolarul se uită 
iar în farfurie, încruntat, ca şi cum înainte vreme nu prevăzuse 
niciodată această posibilitate. Apăi nu ştiu, patroană, spuse 
după un răstimp. Sinaloa e departe al naibii, iar să mă întorc eu, 
mi se pare încă şi mai departe. Da' stărui că dumneavoastră. 

— Las-o baltă - Teresa clătina din cap prin fumul unei ţigări. 
Nu vreau să-mi petrec restul vieţii ascunzându-mă prin cartierul 
Chapultepec, uitându-mă mereu peste umăr. 

— Atunci, nu. Da' ce păcat, auziţi. Acela nu-i pământ rău. 

— Haide. 

— E guvernul, patroană. Dacă n-ar fi guvern, nici politicieni, 
nici gringos dincolo de Rio Bravo, acolo s-ar trăi într-o veselie... 
N-ar fi nevoie nici de afurisita de marijuna, nici de nimic din 
astea, nu-i aşa?... Cu câteva roşii curat-curăţele, ne-am 
descurca. 


Mai erau şi cărţile. Teresa continua să citească, mult, din ce 
în ce mai mult. Pe măsură ce trecea timpul, se întărea în 
convingerea că lumea şi viaţa erau mai uşor de înţeles prin 
intermediul unei cărţi. Acum avea multe, pe rafturi din stejar 
unde se aliniau, ordonate pe dimensiuni şi pe colecţii, ticsind 


pereţii unei biblioteci orientate spre sud şi spre grădină, cu 
fotolii din piele foarte comode şi cu o iluminare bună, unde se 
aşeza să citească noaptea sau în zilele când era foarte frig. 
Când era soare, ieşea în grădină şi ocupa unul din şezlongurile 
de lângă umbrarul piscinei - exista acolo un grătar pe care Pote 
Gâlvez pregătea în fiecare duminică nişte carne foarte bine 
prăjită -şi rămânea ceasuri în şir, agăţată de paginile pe care le 
parcurgea cu aviditate, întotdeauna citea două sau trei cărţi în 
acelaşi timp: câte una de istorie - o fascina aceea cu Mexicul la 
sosirea spaniolilor, Cortes şi toată tevatura aceea - un roman de 
dragoste sau de suspans, şi alta din cele complicate, din acelea 
pentru care îi trebuia multă vreme ca sa le termine, iar 
câteodată nu izbutea să le înţeleagă pe deplin, însă mereu 
rămânea, la sfârşit, cu senzaţia că ceva diferit i se fixa înlăuntru. 
Citea aşa, în orice fel, amestecându-le pe toate. O plictisi puţin 
una foarte faimoasă, pe care toată lumea o recomanda: O sută 
de ani de singurătate - mai mult îi plăcea Pedro Parămo - şi 
savura atât poliţistele Agathei Christie şi pe cele cu Sherlock 
Holmes, cât şi altele mai greu de asimilat, ca de pildă Crimă şi 
pedeapsă, Roşu şi negru ori Casa Buddenbrook, care era 
povestea unei tinere de bani gata şi a familiei sale din 
Germania, în urmă cu cel puţin un secol, sau cam aşa ceva. De 
asemenea, citise o carte veche despre războiul de la Troia şi 
despre călătoriile războinicului Enea, unde găsi o frază care o 
impresiona mult: „Singura salvare a învinşilor e să nu aştepte 
nici o salvare”. 

Cărţi. Ori de câte ori se mişca pe lângă rafturile ticsite şi 
mângâia cotorul legat al Contelui de Monte Cristo, Teresa se 
gândea la Pati O'Farrell. Tocmai vorbiseră la telefon în după- 
amiaza precedentă. Vorbeau aşa în fiecare zi, deşi uneori 
treceau mai multe zile fără să se vadă. Cum îţi merge, 
Locotenente, ce mai faci, Mexicano. Pe vremea aceea, Pati 
renunţase deja la orice activitate direct legată de afacere. Se 
mărginea să încaseze şi să cheltuiască: coca, alcool, fetiţe, 
călătorii, haine. Se ducea la Paris, la Miami sau la Milano şi 
petrecea de mama focului, foarte în felul ei, fără să-i pese de 
nimic altceva. Pentru ce, spunea ea, dacă tu pilotezi aşa 
dumnezeieşte. Continua să se vâre în încurcături, mici conflicte, 
uşor de rezolvat cu prieteni, cu bani, cu intervenţiile lui Teo. 
Problema era că nasul şi sănătatea i se prăbuşeau în ţăndări. 


Mai mult de un gram zilnic, tahicardii, probleme dentare. 
Cearcăne. Auzea zgomote stranii, dormea prost, punea muzică 
şi o oprea după câteva minute, intra în cadă sau în piscină şi 
ieşea dintr-o dată, cuprinsă de un atac de anxietate. De 
asemenea, era ostentativă şi imprudentă. Gură bogată. Vorbea 
prea mult, cu oricine. lar când Teresa i-o reproşa, măsurându-şi 
mult cuvintele, ea se enerva, sfidătoare, sănătatea mea şi pizda 
mea şi viaţa mea şi partea mea de afacere sunt ale mele, 
spunea, şi eu nu mă apuc să-mi vâr nasul în poveştile tale cu 
Teo sau în cum manevrezi nenorocitele de finanţe. Cazul era 
pierdut de mult; iar Teresa se afla într-un conflict din care nici 
sfaturile cumpănite ale lui Oleg lasikov - continua să se vadă cu 
rusul, din când în când - nu erau suficiente pentru a lumina 
ieşirea. Toate astea se vor sfârşi prost, spusese bărbatul din 
Solnţevo. Da. Singurul lucru pe care îl doresc, Tesa, e să nu te 
stropească prea mult. Când va fi să fie. lar deciziile să nu 
trebuiască să le iei tu. 


— A telefonat domnul Aljarafe, patroană. Zice că s-a făcut 
friptura. 

— Mulţumesc, Bălţatule. 

Traversă grădina, urmată de la distanţă de paznic Friptura 
era ultima plată făcută de italieni, într-un cont din Grand 
Cayman via Liechtenstein şi cu un cincisprezece la sută spălat 
într-o bancă din Zurich. Era încă o veste bună. Podul aerian 
continua să funcţioneze cu regularitate, bombardamentele de 
colete cu droguri cu balize GPS din avioane la joasă înălţime - 
inovaţie tehnică a doctorului Ramos - dădeau rezultate 
excelente, şi o nouă rută deschisă cu columbienii prin Haiti, 
Republica Dominicană şi Jamaica oferea o rentabilitate 
uimitoare. Cererea de cocaină bază pentru laboratoarele 
clandestine din Europa continua să crească, iar Transer Naga 
tocmai obținuse, mulţumită lui Teo, o bună conexiune pentru 
spălarea dolarilor prin intermediul loteriei din Puerto Rico. 
Teresa se întrebă până când avea să dureze acest noroc. Cu 
Teo, relaţia profesională era optimă; iar cealaltă, cea privată - 
niciodată n-ar fi mers până-ntracolo încât s-o califice drept 
sentimentală - decurgea pe făgaşe rezonabile. Ea nu-l primea în 
casa ei din Guadalmina; se întâlneau întotdeauna în hoteluri, 


aproape de fiecare dată în călătorii de lucru, sau într-o casă 
veche pe care el o reamenajase pe strada Ancha din Marbella. 
Niciunul dintre cei doi nu punea în joc mai mult decât necesarul. 
Teo era amabil, educat, eficient în intimitate. Făcură împreună 
câteva călătorii în Spania şi, de asemenea, în Franţa şi în Italia - 
pe Teresa, Parisul o plictisi, Roma o decepţionă, iar Veneţia o 
fascină - însă amândoi erau conştienţi că relaţia lor avansa pe 
un teren jalonat. Totuşi, prezenţa bărbatului includea momente 
poate intense, sau speciale, care pentru Teresa alcătuiau un soi 
de album mental, ca nişte fotografii capabile să o reconcilieze 
cu anumite lucruri şi cu anumite aspecte ale propriei sale vieţi. 
Plăcerea scrupuloasă şi atentă pe care el i-o oferea. Lumina 
bătând în pietrele Colosseum-ului pe când se însera, printre pinii 
din Roma. Un castel foarte vechi, în apropierea unui râu imens, 
cu maluri înverzite, numit Loara, cu un mic restaurant unde 
pentru prima oară încercă un foie-gras şi un vin numit Château 
Margaux. Şi zorii aceia când se duse la fereastră şi văzu laguna 
Veneţiei ca o placă de argint şlefuit care se înroşea puţin câte 
puţin în vreme ce gondolele, acoperite de zăpadă, se legănau 
lângă cheiul alb din faţa hotelului. Fir-ar. Apoi Teo o îmbrăţişase 
din spate, gol ca şi ea, contemplând împreună peisajul. Ca să 
trăieşti aşa, îi şopti el la ureche, e mai bine să nu mori. lar 
Teresa râse. 

Râdea adesea cu Teo, pentru felul lui amuzant de a vedea 
existenţa, glumele lui valabile, umorul lui elegant. Era cult, 
călătorise şi citise - îi recomanda sau îi dăruia cărţi care, 
aproape întotdeauna, ei îi plăceau mult - ştia cum să se poarte 
cu ospătarii, cu portarii de la hotelurile scumpe, cu politicienii, 
cu bancherii. Avea clasă în maniere, în mâinile pe care le mişca 
într-un fel foarte atrăgător, în profilul brun şi ascuţit, de acvilă 
spaniolă. Şi se pricepea de minune la pat, fiindcă era un tip 
scrupulos şi cu Sange rece. Totuşi, în funcţie de moment, putea 
fi neîndemânatic ori inoportun cum nu se mai poate. Uneori 
vorbea de nevasta şi de copiii lui, de problemele conjugale, de 
singurătăţi şi aşa mai departe; iar ea, pe loc, nu mai acorda 
atenţie cuvintelor lui. Era foarte stranie strădania unor bărbaţi 
de a stabili, de a lămuri, de a defini, de a se justifica, de a face 
socoteli pe care nimeni nu le cerea. Nici o femeie nu avea 
nevoie de atâtea frecţii. In plus, Teo era isteţ. Niciunul dintre ei 
nu ajunse să-i spună te iubesc celuilalt, sau ceva asemănător. 


La Teresa era incapacitate, iar la Teo, prudenţă minuțioasă. 
Ştiau la ce să se aştepte. Cum se spunea la Sinaloa, porci, dar 
nu râtani. 


14 
Vor fi pălării în plus 


Era adevărat că norocul vine şi pleacă. După un sezon bun, 
anul acela începu rău, şi se înrăutăţi şi mai mult în primăvară. 
Ghinionul se îmbina cu alte probleme. Un Skymaster 337 cu 
două sute de kilograme de cocaină s-a prăbuşit în apropiere de 
Tabernas în timpul unui zbor de noapte, iar Karasek, pilotul 
polonez, a murit în acest accident. Faptul a pus în alertă 
autorităţile spaniole, care au intensificat supravegherea aeriană. 
La puţin timp, nişte reglări de conturi între traficanţii marocani, 
armată şi Jandarmeria Regală au complicat relaţiile cu cei din 
Rif. Mai multe şalupe au fost sechestrate în împrejurări prea 
puţin clare, de o parte şi de cealaltă a Strâmtorii, iar Teresa a 
trebuit să se deplaseze în Maroc pentru a normaliza situaţia. 
Colonelul Abdelkader Chaib îşi pierduse din influenţă după 
moartea bătrânului rege Hassan al ll-lea, iar stabilirea unor 
reţele sigure cu noii mahări ai haşişului a solicitat ceva vreme şi 
mulţi bani. In Spania, presiunea judiciară, animată de presă şi 
de opinia publică, a devenit mai puternică: mai mulţi legendari 
amos da fariña au căzut în Galicia, şi inclusiv puternicul clan 
Corbeira a avut probleme. lar la începutul primăverii, o 
operaţiune a Transer Naga s-a soldat cu un dezastru neaşteptat 
atunci când, în largul mării, la jumătatea drumului între Azore şi 
capul San Vicente, cargoul Aurelio Carmona a fost abordat de 
Poliţia de Frontieră, ducând în calele sale bobine de in industrial 
în ambalaje metalice, al căror interior era dublat cu plăci de 
plumb şi de aluminiu pentru ca nici razele X, nici razele laser să 
nu poată detecta cele cinci tone de cocaină ascunse înăuntru. 
Nu se poate, fu comentariul Teresei când află vestea. Mai întâi, 
să aibă informaţia asta. Mai apoi, fiindcă de câteva săptămâni 
bune urmărim mişcările afurisitului de Petrel - ambarcaţiunea 
de abordaj a Poliţiei de Frontieră - iar acesta nu s-a mişcat de la 
baza lui. Pentru asta avem şi plătim un om acolo. Şi atunci 
doctorul Ramos, fumând cu atâta calm de parcă, în loc de opt 
tone, ar fi pierdut o cutie de tutun de pipă, răspunse de asta n-a 
plecat Petrel, şefa. L-au lăsat liniştit în port, ca să ne dea 
încredere, şi au plecat în secret cu echipele de abordaj şi cu 


Zodiac-urile într-un remorcher pe care l-au împrumutat de la 
Marina Comercială. Băieţii aceia ştiu că avem o cârtiţă infiltrată 
la Poliţia de Frontieră, şi ne întorc şmecheria. 

Teresa era neliniştită din cauza poveştii cu Aurelio Carmona. 
Nu fiindcă încărcătura fusese capturată - pierderile se aliniau în 
coloane, în faţa câştigurilor, şi erau incluse în previziunile 
afacerii - ci pentru evidenţa faptului că cineva ciripise, iar Poliţia 
de Frontieră obținuse informaţie privilegiată. De data asta ne-au 
bulit binişor, hotărî ea. Îi veneau în minte trei surse pentru 
turnătorie: galicienii, columbienii şi propriii săi oameni. Deşi fără 
înfruntări spectaculoase, rivalitatea cu clanul Corbeira continua, 
între strâmbe discrete şi un soi de te-aştept la colţ, n-am să fac 
nimic ca să te mânjesc, dar cum aluneci, cum la revedere. De la 
ei, începând cu furnizorii comuni, putea veni problema. Dacă era 
vorba de columbieni, lucrurile nu prea se puteau rezolva; nu 
rămânea altceva de făcut decât să li se predea datele, iar ei să 
acţioneze în consecinţă, analizând responsabilităţile în propriile 
lor rânduri. Rămânea, ca oa treia posibilitate, ca informaţia să fi 
ieşit de la Transer Naga. În acest sens, era necesar să se adopte 
noi măsuri de prevedere: să se limiteze accesul la informaţiile 
importante şi să se întindă curse cu date marcate pentru a lua 
urma, ca să se vadă unde se va ajunge. Insă asta cerea timp. Să 
recunoşti pasărea după găinaţ. 


— Te-ai gândit la Patricia? întrebă Teo. 

— Nu mă enerva, omule. Nu fi parşiv. 

Se aflau în La Almoraima, la o aruncătură de băț de 
Algeciras: o veche mănăstire între nişte păduri dese de stejari 
de plută, ce fusese transformată într-un mic hotel, cu restaurant 
specializat în produse vânătoreşti. Uneori veneau aici câte două 
zile, ocupând una din camerele sobre şi rustice care dădeau 
spre vechiul claustru. La cină mâncaseră pulpă de cerb şi pere 
în vin negru, iar acum fumau şi beau coniac şi tequila. Noaptea 
era plăcută pentru acea perioadă a anului şi, prin fereastra 
deschisă, ascultau cântecul greierilor şi clipocitul vechii fântâni. 

— Nu spun că dă informaţii cuiva, spuse Teo. Doar că a 
devenit gură-spartă. Şi imprudentă. Şi intră în legături cu 
oameni pe care nu-i controlăm. 


Teresa privi afară, lumina lunii strecurându-se printre 
frunzele viei căţărătoare, zidurile văruite şi îmbătrânitele arce 
din piatră: alt loc care îi amintea de Mexic. De aici şi până să dai 
în vileag lucruri ca acela cu vaporul, e cale lungă. În plus, cui 
avea să-i povestească? Teo o studie puţin fără să spună nimic. 
Nu trebuie să fie nimeni în special, opina într-un târziu. Ai văzut 
cum umblă în ultima vreme; se pierde în divagaţii şi fantezii fără 
sens, în capricii ciudate şi accese de paranoia. Şi trăncăneşte 
ca o moară hodorogită. E de-ajuns o indiscreţie ici, un 
comentariu colo, pentru ca unii să tragă anumite concluzii. 
Avem o perioadă proastă, cu judecătorii peste noi şi cu oamenii 
care presează. Chiar Tomás Pestaña se ţine la distanţă în ultimul 
timp, pentru orice eventua-litate. Asta le vede venind de 
departe, ca reumaticii care presimt ploaia, încă îl putem 
manevra; dar dacă sunt scandaluri şi prea multe presiuni, iar 
lucrurile se sucesc, până la urmă are să ne întoarcă spatele. 

— Va rezista. Ştim prea multe despre el. 

— Nu întotdeauna e suficient să ştii - Teo făcu o grimasă 
mondenă, în cel mai bun caz, asta îl poate neutraliza; însă nu-l 
poate obliga să continue... Are propriile lui probleme. Prea mulţi 
poliţişti şi judecători l-ar putea speria. Şi e imposibil să-i cumperi 
pe toţi poliţiştii şi pe toţi judecătorii - o privi fix. Nici măcar noi 
nu putem. 

— Doar nu vrei s-o înşfac pe Pati şi s-o fac să vomite până 
când ne va povesti ce zice şi ce nu zice. 

— Nu. Mă limitez să te sfătuiesc s-o laşi pe margine. Are ce 
vrea, şi n-avem nevoie nici pe naiba să fie mai departe la curent 
cu toate. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba cam ăsta-i adevărul. Intră şi iese ca vodă prin lobodă - 
Teo îşi frecă nasul într-un fel semnificativ, îşi pierde controlul. 
Asta durează de ceva vreme. Şi tu ţi-l pierzi... Mă refer la 
controlul asupra ei. 

Tonul ăsta, îşi spuse Teresa. Nu-mi place tonul ăsta. 
Controlul meu e treaba mea. 

— E în continuare partenera mea, replică, iritată. Patroana 
ta. 

O strâmbătură amuzată însufleţi gura avocatului, care o privi 
parcă întrebându-se dacă vorbea serios, însă nu spuse nimic. E 
curioasă povestea voastră, comentase el odată. Relaţia asta 


stranie în jurul unei prietenii care nu mai există. Dacă ai datorii, 
le-ai plătit cu prisosinţă. Cât despre ea... 

— Prin urmare e îndrăgostită de tine, spuse Teo într-un 
târziu, după tăcere, agitând domol coniacul în paharul său 
enorm. Asta-i problema. 

Strecura cuvintele în şoaptă, aproape unul câte unul. Nu te 
băga acolo, se gândea Teresa. Nu tu. Tocmai tu. 

— E ciudat să te aud spunând asta, răspunse. Ea ne-a 
prezentat. Ea a fost cea care te-a adus. 

Teo îşi strânse buzele. Se uită în altă parte, iar apoi o privi 
din nou. Părea să reflecteze, ca unul care şovăie între două 
loialităţi, sau mai degrabă o cântăreşte pe una din ele. O 
loialitate îndepărtată, înceţoşată. Caducă. 

— Ne cunoaştem bine, observă în cele din urmă. Sau ne 
cunoşteam. De aceea ştiu ce spun. De la bun început, ea ştia ce 
avea să se petreacă între tine şi mine. Nu ştiu ce-a fost la El 
Puerto de Santa Maria, şi nici nu-mi pasă. Nu te-am întrebat 
niciodată, însă ea nu uită. 

— Şi totuşi, insistă Teresa, Pati ne-a apropiat, pe mine şi pe 
tine. 

Teo reţinu aerul ca şi când ar fi urmat să suspine, însă nu o 
făcu. Se uita la verigheta lui de la mâna stângă sprijinită pe 
masă. 

— Poate că te cunoaşte mai bine decât crezi tu, spuse. Poate 
că s-a gândit că aveai nevoie de cineva în mai multe sensuri. Şi 
că, în cazul meu, nu existau riscuri. 

— Ce riscuri? 

— Să te îndrăgosteşti. Să-ţi complici viaţa -zâmbetul 
avocatului diminua din importanţa cuvintelor sale... Poate că m- 
a văzut ca pe un înlocuitor, nu ca pe un adversar. Şi, dacă stăm 
să ne gândim, avea dreptate. Niciodată nu m-ai lăsat să merg 
mai departe. 

— Începe să nu-mi placă discuţia asta. 

Ca şi când tocmai ar fi auzit-o pe Teresa, Pote Gâlvez apăru 
în uşă. Avea în mână un telefon mobil şi era mai sumbru decât 
de obicei. Care-i piesa, Bălţatule? Pistolarul părea nehotărât, 
spri-jinindu-se când pe un picior, când pe celălalt, fără să iasă 
din prag. Respectuos. Îi părea foarte rău că îi întrerupea, spuse 
într-un târziu. Dar bănuia că era important. Pe cât se pare, 
doamna Patricia avea probleme. 


Era mai mult decât o problemă, constată Teresa în sala de 
urgenţe a spitalului din Marbella. Scena era tipică pentru 
sâmbătă noaptea: ambulanţe afară, brancarde, strigăte, lume 
pe coridoare, vânzoleală de medici şi de infirmiere. Pe Pati o 
găsiră în biroul unui şef de serviciu binevoitor: cu un sacou pe 
umeri, pantalonii murdari de pământ, o ţigară pe jumătate 
consumată în scrumieră şi o alta între degete, o contuzie pe 
frunte şi pete de Sange pe mâini şi pe bluză. Sange străin. Mai 
existau doi poliţişti în uniformă pe culoar, o tânără moartă pe o 
brancardă şi o maşină, noul Jaguar decapotabil al lui Pati, 
zdrobit de un copac, la o curbă de pe şoseaua Ronda, cu sticle 
goale pe jos şi zece grame de praf de cocaină împrăştiate pe 
scaune. 

— O petrecere, explică Pati... Veneam de la o nenorocită de 
petrecere. 

Avea limba greoaie şi expresia buimăcită, ca şi când n-ar fi 
izbutit să priceapă ce se petrecea. Teresa o cunoştea pe 
moartă, o tânără cu trăsături de ţigancă; în ultima vreme o 
însoțea mereu pe Pati: optsprezece ani abia împliniţi, însă 
vicioasă ca de cincizeci mari şi laţi, având la activ multă 
tăvăleală şi nici o ruşine. Murise pe loc, lovindu-se cu faţa de 
parbriz, cu fusta ridicată până la stinghie, taman când Pati o 
mângâia la fofoloancă, la o sută optzeci pe oră. O problemă în 
plus şi o problemă în minus, murmură Teo cu răceală, 
schimbând o privire de uşurare cu Teresa, lângă corpul 
neînsufleţit, acoperit cu un cearşaf mânjit de roşu într-o parte a 
capului - jumătate din creier, povestea cineva, a rămas pe 
capotă, printre cioburi de sticlă. Dar priveşte partea bună. Sau 
nu?... La urma urmei, ne-am descotorosit de scroafa asta mică. 
De golăniile şi de şantajele ei. Era o companie periculoasă, date 
fiind împrejurările. Cât despre Pati, şi fiind vorba de a se da 
deoparte, Teo se întreba ce-ar fi fost dacă... 

— Inchide gura, spuse Teresa, ori îţi jur că o să mori. 

O înfiorară acele cuvinte. Se pomeni dintr-o dată cu ele în 
gură, fără să le gândească, scuipându-le după cum îi veneau: în 
şoaptă, fără nici o reflecţie şi fără nici o socoteală. 

— Eu doar. Incepu să zică Teo. Zâmbetul lui părea congelat 
brusc, şi o observa pe Teresa ca şi când ar fi văzut-o pentru 
prima oară. Apoi se uită în jur descumpănit, temându-se că 
cineva auzise. Era palid. 


— Doar glumeam, spuse într-un târziu. Părea mai puţin 
atrăgător aşa, umilit. Sau speriat. Şi Teresa nu răspunse. Era 
concentrată în sinea ei. Scotocea înlăuntru, căutând chipul 
femeii care vorbise în locul ei. 

Din fericire, după cum îi confirmară lui Teo poliţiştii, nu Pati 
se afla la volan atunci când maşina derapase în curbă, iar asta 
excludea acuzaţia de omucidere involuntară. Cocaina şi restul 
se puteau aranja cu ceva bani, mult tact, câteva intervenţii 
oportune şi un judecător potrivit, cu condiţia ca presa să nu 
intervină prea mult. Amănunt vital. Fiindcă lucrurile astea, spuse 
avocatul - din când în când o privea pe Teresa cu coada 
ochiului, cu un aer gânditor - încep cu o ştire rătăcită printre 
faptele diverse şi sfârşesc prin titrări pe prima pagină. Aşa încât, 
atenţie. Mai târziu, o dată rezolvate formalităţile, Teo rămase să 
dea telefoane şi să se ocupe de poliţişti - din fericire, erau 
municipali ai primarului Pestaña şi nu gardieni civili de la 
Circulaţie - în timp ce Pote Gâlvez aducea Cherokee-ul până la 
poartă. O scoaseră pe Pati cu multă discreţie, înainte ca pe 
careva să-l ia gura pe dinainte şi ca vreun ziarist să adulmece 
ceea ce nu trebuia. lar în maşină, rezemată de Teresa, cu 
geamul deschis pentru ca răcoarea nopţii să o trezească, Pati se 
învioră un pic. Îmi pare rău, repeta în şoaptă, în timp ce farurile 
maşinilor ce veneau din sens contrar îi iluminau faţa la 
răstimpuri, îmi pare rău pentru ea, spuse cu voce stinsă, 
catifelată, înecându-se în cuvinte, îmi pare rău pentru fata 
aceea. Şi îmi pare rău şi pentru tine, Mexicano, adăugă după un 
moment de tăcere. Păi mi se fâlfâie pentru ce-ţi pare ţie rău, 
răspunse Teresa, prost dispusă, privind luminile traficului pe 
deasupra umărului lui Pote Gâlvez. Rău să-ţi pară pentru viaţa 
ta afurisită. 

Pati îşi schimbă poziţia, rezemându-şi capul de geam, şi nu 
spuse nimic. Teresa se foi, stingherită. Da' de unde. Pentru a 
doua oară într-un ceas, spusese lucruri pe care nu voia să le 
spună. În plus, nu era adevărat că se simţea supărată sincer. Nu 
atât pe Pati, cât pe ea însăşi; în fond era, sau credea că este, 
răspunzătoare pentru tot. Pentru aproape tot. Aşa încât, într-un 
târziu, luă mâna prietenei sale, la fel de rece ca şi cadavrul pe 
care îl lăsau în urmă, sub cearşaful pătat de Sange. Cum te 
simţi, întrebă în şoaptă. Mă simt, spuse cealaltă fără să se 
dezlipească de geam. Se sprijini de Teresa doar când coborâră 


din jeep. De cum o culcară, fără să o dezbrace, căzu într-un 
somn agitat, plin de tresăriri şi de gemete. Teresa rămase cu ea 
un răstimp îndelungat, aşezată într-un fotoliu lângă pat: timpul 
pentru trei ţigări şi un pahar mare de tequila. Gândindu-se. 
Stătea în semiîntuneric, cu perdelele de la fereastră strânse în 
faţa unui cer înstelat şi a unor luminiţe îndepărtate care se 
mişcau pe mare, dincolo de penumbra grădinii şi a plajei, în cele 
din urmă se ridică, gata să se ducă în dormitorul ei; însă la uşă 
se răzgândi şi se întoarse. Se duse să se întindă lângă prietena 
ei, pe marginea patului, foarte tăcută, încercând să n-o 
trezească, şi rămase acolo multă, multă vreme, îi auzea 
răsuflarea chinuită. Şi se tot gândea. 

— Eşti trează, Mexicano? 

— Da. 

După şoaptă, Pati se apropiase un pic. Se atingeau. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-ţi face griji. Dormi. 

Din nou tăcere. De o veşnicie nu mai stătuseră aşa 
amândouă, îşi aminti. Cam de la El Puerto de Santa Maria. Sau 
fără cam. Rămase nemişcată, cu ochii deschişi, ascultând 
respiraţia neregulată a prietenei sale. Acum nici aceasta nu mai 
dormea. 

— Ai o ţigară? Întrebă Pati, după un răstimp. 

— Numai de-ale mele. 

— Sunt bune ale tale. 

Teresa se ridică, se duse până la geanta de pe comodă şi 
scoase două Bisonte cu haşiş. Când le aprinse, flacăra brichetei 
lumină chipul lui Pati, cu vânătaia din frunte. Buzele ei umflate 
şi uscate. Ochii ei, ridaţi de oboseală, o priveau fix pe Teresa. 

— Am crezut că vom putea reuşi, Mexicano. 

Teresa se tolăni la loc, cu faţa în sus pe marginea patului. 
Luă scrumiera de pe noptieră şi şi-o aşeză pe burtă. Totul încet, 
fără să se grăbească. 

— Am şi făcut-o, spuse în cele din urmă. Am ajuns foarte 
departe. 

— Nu la asta mă refeream. 

— Atunci, nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Pati se foi lângă ea, schimbându-şi poziţia. S-a întors spre 
mine, se gândi Teresa. Mă observă în întuneric. Sau îşi 
aminteşte de mine. 


— Mi-am imaginat că voi putea suporta, spuse Pati. Tu şi cu 
mine împreună, în felul ăsta. Am crezut că va merge. 

Ce straniu era totul, medita Teresa. Locotenentul O'Farrell. 
Chiar ea. Ce straniu şi ce departe, şi câte cadavre în urmă, pe 
drum. Oameni pe care îi omorâm fără să vrem, cât trăim. 

— Nimeni n-a înşelat pe nimeni - în timp ce vorbea, între 
două cuvinte, îşi apropie ţigara de gură şi văzu jarul strălucindu- 
i între degete... Mă aflu unde am fost dintotdeauna - scoase 
fumul după ce îl reţinuse înăuntru. N-am vrut niciodată... 

— Chiar crezi asta?... Că nu te-ai schimbat? Teresa clătina 
din cap, iritată. 

— În privinţa lui Teo... începu să zică. 

— Pentru numele lui Dumnezeu - râsul lui Pati era 
dispreţuitor. Teresa o simţea agitându-se lângă ea ca şi când 
râsul acela o înfiora. La naiba cu Teo. 

Urmă o nouă tăcere, de data asta foarte lungă. Apoi Pati 
vorbi iarăşi în şoaptă. 

— Şi-o trage cu altele... Ştiai? 

Teresa ridică din umeri pe dinafară şi pe dinăuntru, 
conştientă că prietena ei nu putea surprinde niciuna, nici alta. 
Nu ştiam, conchise în sinea ei. Poate că bănuiam, dar nu asta 
era chestiunea. Niciodată n-a fost. 

— Niciodată n-am sperat nimic - continuă Pati, pe un ton 
absorbit... Doar tu şi cu mine. Ca pe vremuri. 

Teresa îşi dori să fie crudă. Pentru povestea cu Teo. 

— Vremurile fericite de la El Puerto de Santa Maria, nu-i aşa? 
Zise cu maliţiozitate... Tu şi visul tău. Comoara abatelui Faria. 

Înainte vreme nu mai ironizaseră pe această temă. Niciodată 
în felul acela. Pati rămase tăcută. 

— Tu erai în visul acela, Mexicano, spuse într-un târziu. 

Suna a justificare şi a reproş. Pe cartea asta nu intru, îşi 
spuse Teresa. Nu e jocul meu, şi nici n-a fost. Aşa că ducă-s-ar. 

— Mi se fâlfâie, spuse. N-am cerut eu să fiu. A fost decizia ta, 
nu a mea. 

— E adevărat. lar uneori viaţa se răscumpără dându-ţi ceea 
ce doreşti. 

Nici ăsta nu-i cazul meu, se gândi Teresa. Eu nu doream 
nimic. Şi ăsta-i cel mai mare paradox al vieţii mele afurisite. 
Stinse ţigara şi, întoarsă spre noptieră, puse acolo scrumiera. 


— Niciodată n-am putut alege, spuse cu voce tare. Niciodată. 
A venit şi i-am făcut faţă. Punct. 

— Şi ce se întâmplă cu mine? 

Aceea era întrebarea, în realitate, reflecta Teresa, totul se 
reducea la asta. 

— Nu ştiu... La un moment dat ai rămas în urmă, în derivă. 

— lar la un moment dat tu te-ai transformat într-o 
nemernică. 

Urmă o pauză foarte lungă. Stăteau nemişcate. Dacă aş auzi 
zgomotul unor gratii, se gândi Teresa, sau paşii unei 
supraveghetoare pe coridor, aş crede că mă aflu la El Puerto. 
Vechiul ritual nocturn al prieteniei. Edmond Dantés şi abatele 
Faria făcându-şi planuri pentru libertate şi pentru viitor. 

— Am crezut că aveai tot ce-ţi trebuie, spuse. M-am îngrijit 
de interesele tale, ţi-am dat să câştigi bani mulţi... Am înfruntat 
riscurile şi-am făcut treaba. Nu-i suficient? 

Pati zăbovi un timp până să răspundă. 

— Eu eram prietena ta. 

— Eşti prietena mea, nuanţă Teresa. 

— Eram. Nu te-ai oprit să te uiţi în urmă. Şi sunt lucruri pe 
care niciodată... 

— Fir-ar. lat-o pe nevasta îndurerată pentru că soţul 
munceşte mult şi nu se gândeşte la ea atât cât trebuie... Cam 
asta vrei să spui? 

— Niciodată n-am pretins... 

Teresa simţea cum îi creşte supărarea. Fiindcă nu putea fi 
decât asta, îşi spuse. Cealaltă nu avea dreptate, iar ea se 
enerva. Afurisita de Locotenent, sau ce mai era acum, avea să i- 
o pună în cârcă până şi pe moarta din seara aceea. Şi pentru 
asta avea de semnat cecuri. De plătit nota. 

— Blestemată să fii, Pati. Să nu mă freci pe mine cu 
telenovele ieftine. 

— Sigur. Am uitat că mă aflu lângă Regina Sudului. 

Râsese în şoaptă şi se întrerupsese când spusese asta. Aşa 
încât totul sună mai muşcător, şi nu îmbunătăţi lucrurile. Teresa 
se ridică într-un cot. O mânie surdă începea să-i zvâcnească în 
tâmple. Durere de cap. 

— Ce-ţi datorez?... Spune-mi odată, în faţă. Spune-mi şi am 
să-ţi plătesc. 


Cealaltă era o umbră nemişcată, conturată de strălucirea 
lunii care se ivea la un colţ al ferestrei. 

— Nu-i vorba de asta. 

— Nu? Teresa se apropie mai mult. Îi putea simţi răsuflarea... 
Eu ştiu despre ce este vorba. De aceea mă priveşti ciudat, 
fiindcă crezi că ai dat prea mult şi ai primit prea puţin. Abatele 
Faria şi-a mărturisit secretul cui nu trebuia... Nu-i aşa? 

Ochii lui Pati străluceau în întuneric. O licărire domoală, 
geamănă, reflex al strălucirii de afară. 

— Niciodată nu ţi-am reproşat nimic, spuse în şoaptă. 

Luna reflectată în ochii ei îi făcea vulnerabili. Ori poate că nu 
e luna, se gândi Teresa. Poate că amândouă ne-am înşelat de la 
bun început. Locotenentul O'Farrell şi legenda ei. Dintr-o dată 
simţi nevoia să râdă, în timp ce se gândea ce tânără am fost, şi 
ce proastă. Apoi veni un val de tandreţe care o scutură până în 
vârful unghiilor şi îi întredeschise gura de mirare. Accesul de 
ciudă sosi mai apoi ca un ajutor, ca o soluţie, ca o consolare 
oferită de cealaltă Teresa, care mereu stătea la pândă în oglinzi 
şi în întuneric. Îl primi cu uşurare, îi trebuia ceva care să şteargă 
acele trei secunde stranii; să le sufoce sub o cruzime definitivă 
ca o lovitură de secure. Resimţi imboldul absurd să se întoarcă 
spre Pati violent, să se aşeze călare peste ea, aproape zdrobind- 
o în lovituri, să-şi smulgă hainele şi să i le smulgă şi ei spunând 
păi ai să-ţi primeşti plata chiar acum, pe loc, şi în sfârşit vom 
avea pace. Dar ştia că nu era asta. Că nimic nu se plătea aşa şi 
că se aflau deja prea departe una de alta, urmând drumuri ce nu 
mai aveau să se încrucişeze vreodată. Şi, în acea dublă 
strălucire din faţa ei, citi că Pati înţelegea totul la fel de bine ca 
ea. 

— Nici eu nu ştiu încotro mă duc. 

Spuse. Apoi se apropie mai mult de cea care fusese prietena 
ei şi o îmbrăţişa în tăcere. Simţea înlăuntru ceva distrus şi 
ireparabil. O nemângâiere infinită. Ca şi când fata din fotografia 
ruptă, cea cu ochi mari şi uimiţi, s-ar fi întors să plângă în inima 
ei. 

— Apoi ai grijă să nu afli, Mexicano... Fiindcă s-ar putea să 
apuci. 

Rămaseră îmbrăţişate, nemişcate, tot restul nopţii. 


Patricia O'Farrell şi-a luat viaţa trei zile mai târziu, în casa ei 
din Marbella. A găsit-o o servitoare în baie, goală, scufundată 
până la bărbie în apa rece. Pe consolă şi pe jos au fost 
descoperite mai multe flacoane de somnifere şi o sticlă de 
whisky. Arsese toate hârtiile, fotografiile şi documentele 
personale în cămin, însă nu lăsase nici un bilet de rămas-bun. 
Nici pentru Teresa, nici pentru altcineva. A ieşit din toate aşa 
cum iese cineva discret dintr-o cameră, închizând uşa încet ca 
să nu facă zgomot. 


Teresa nu se duse la înmormântare. Nici măcar nu văzu 
cadavrul. În aceeaşi seară în care Teo Aljarafe îi dădu vestea 
prin telefon, ea se urcă la bordul iahtului Sinaloa, însoţită doar 
de echipaj şi de Pote Gâlvez, şi petrecu două zile în largul mării, 
aşezată într-un şezlong de pe puntea de la pupa, privind dâra 
ambarcaţiunii fără să-şi descleşteze buzele, în tot acest timp nici 
măcar nu citi. Contempla marea, fuma. Când şi când, bea 
tequila. La răstimpuri răsunau pe punte paşii pistolarului, care 
îşi făcea rondul la distanţă: nu se apropia de ea decât la ora 
prânzului sau a cinei, fără să spună nimic, rezemat de bord şi 
aşteptând până ce şefa lui tăgăduia din cap, iar el dispărea din 
nou; ori ca să-i aducă o jachetă atunci când norii acopereau 
soarele, sau când acesta apunea la orizont şi frigul se înteţea. 
Membrii echipajului se ţinură încă şi mai departe. Fără îndoială 
că sinaloezul le dăduse instrucţiuni, şi încercau să o evite. 
Comandantul vorbi cu Teresa doar în două rânduri: mai întâi, 
când ea ordonă, urcând la bord, să navigheze până când spunea 
ea că ajunge, mi se fâlfăâie încotro, iar apoi după două zile, când 
i se acri pe punte şi spuse ne întoarcem. În răstimpul acestor 
patruzeci şi opt de ore, Teresa nu se gândi cinci minute la rând 
la Pati O'Farrell, şi nici la altceva. Ori de câte ori imaginea 
prietenei sale îi trecea prin cap, o ondulaţie a mării, un pescăruş 
ce plutea în depărtare, reflexul luminii în hulă, zumzăitul 
motorului sub punte, vântul care îi răvăşea părul peste faţă 
ocupau întregul sPatiu util al minţii sale. Marele avantaj al mării 
era că îţi puteai petrece ore în şir privind-o, fără să te gândeşti. 
Fără să-ţi aminteşti, chiar, sau făcând astfel încât amintirile să 
rămână în urmă la fel de uşor precum soseau, încrucişându-se 
cu tine fără consecinţe, ca nişte lumini de corăbii în noapte. 


Teresa învățase acest lucru alături de Santiago Fisterra: asta se 
întâmpla numai pe mare, pentru că ea era crudă şi egoistă ca 
toate fiinţele omeneşti şi, în plus, nu cunoştea, în simplitatea ei 
înfiorătoare, sensul cuvintelor  „milostenie”,  „răni” sau 
„remuşcări”. Poate că de aceea se dovedea a fi parcă 
analgezică. Te puteai recunoaşte în ea, ori te puteai justifica, în 
timp ce vântul, lumina, balansul, zgomotul apei în coca 
ambarcaţiunii înfăptuiau miracolul de a îndepărta, calmându-le 
până ce nu mai dureau, orice milostenie, orice rană şi orice 
remuşcare. 


În cele din urmă vremea se schimbă, barometrul cobori cu 
cinci milibari în trei ore şi începu să sufle un vânt puternic 
dinspre răsărit. Comandantul o privea pe Teresa, care stătea 
mai departe la pupa, iar apoi pe Pote Gâlvez. Aşa încât acesta 
se duse şi spuse se strică vremea, stăpână. Poate că vreţi să 
daţi un ordin. Teresa îl privi fără să răspundă nimic, iar pistolarul 
se întoarse lângă comandant ridicând din umeri. In acea noapte, 
cu vântul de est suflând la o putere de şase spre şapte, Sina/oa 
naviga balanSandu-se la viteză medie, cu colţurile velelor 
pătrate trase spre prora, în voia mării şi a vântului, cu spuma 
săltând în întuneric peste prora şi peste puntea de comandă. 
Teresa stătea în cabină, deconectând pilotul automat, şi mânuia 
timona, luminată de strălucirea roşiatică a habitaclului, cu o 
mână pe cârmă şi cu cealaltă pe manetele de comandă, în timp 
ce comandantul, marinarul de cart şi Pote Gâlvez, cel dependent 
de biodramină, o urmăreau din cabina din spate, ţinându-se de 
scaune şi de masă, vărSand cafeaua din ceşti ori de câte ori 
Sinaloa se canarisea. De trei ori Teresa se duse până la copastia 
de sub vânt, ca să vomite peste bord; şi se întoarse la timonă 
fără să spună o vorbă, cu părul răvăşit şi ud, cu cearcăne de 
nesomn în jurul ochilor, aprinzându-şi altă ţigară. Niciodată nu 
mai avusese rău de mare. Vremea se calmă spre zori, cu mai 
puţin vânt şi cu o lumină cenușie care placa o mare grea ca 
plumbul. Atunci ea ordonă întoarcerea în port. 


Oleg lasikov sosi la ora micului dejun. Blugi, sacou închis la 
culoare, descheiat peste un tricou, pantofi sport. Blond şi robust 


ca întotdeauna, deşi un pic rotunjit la burtă în ultima vreme, îl 
primi în porticul grădinii, în faţa piscinei şi a gazonului ce se 
întindea, pe sub sălcii, până la zidul de lângă plajă Nu se 
văzuseră de aproape două luni, de la o cină în timpul căreia 
Teresa îl prevenise în legătură cu închiderea iminentă a 
European Union, o bancă rusească din Antigua pe care lasikov o 
utiliza pentru transferarea de fonduri în America. Acest fapt îl 
uşura pe bărbatul din Solnţevo de unele probleme şi de mulţi 
bani. 

— De când nu ne-am văzut, Tesa. Da. 

De data asta el fusese cel care îi ceruse să se întâlnească. 
Un telefon, cu o seară înainte. N-am nevoie de consolare, fu 
răspunsul ei. Nu de asta e vorba, replică rusul. Niet. Doar un 
picuţ de afaceri şi un picuţ de prietenie. Ştii tu. Da. Ca de obicei. 

— Vrei să bei ceva, Oleg? 

Rusul, care ungea cu unt o felie de pâine prăjită, rămase 
uitându-se la paharul de tequila pe care Teresa îl avea lângă 
ceaşca de cafea şi lângă scrumiera cu patru mucuri consumate. 
Ea era în trening, întinsă în fotoliul de răchită, cu picioarele 
desculţe pe mozaicul ocru al pardoselii. Sigur că nu vreau să 
beau ceva, spuse lasikov. Nu la ora asta, pentru Dumnezeu. 
Sunt un simplu gangster din fosta Uniune a Republicilor 
Socialiste Sovietice. Nu o mexicană cu stomacul căptuşit. Da. Cu 
azbest. Nu. Sunt departe de a fi la fel de macho cum eşti tu. 

Râseră. Văd că poţi să râzi, spuse lasikov, surprins. Şi de ce 
n-aş fi putut, răspunse Teresa, susţinând privirea lui limpede, în 
orice caz, ţine minte că n-o să vorbim despre Pati în nici un caz. 

— Nu pentru asta am venit - lasikov se servea din cafetieră, 
mestecându-şi gânditor felia de pâine prăjită. Sunt nişte lucruri 
pe care trebuie să ţi le povestesc. Mai multe. 

— Mai întâi mănâncă. 

Ziua era luminoasă şi apa din piscină părea să o reflecte într- 
un albastru de peruzea. Te simţeai bine acolo, în porticul încălzit 
de soarele ce tocmai răsărea, printre gardurile, tufişurile de 
buganvilea şi straturile de flori, ascultând cum cântau 
păsărelele. Aşa încât lichidară fără grabă pâinea cu unt, cafeaua 
şi tequila Teresei, în timp ce discutau despre subiecte lipsite de 
importanţă, reînsufleţindu-şi vechea relaţie, aşa cum făceau ori 
de câte ori se găseau faţă în faţă: gesturi complice, semne 


împărtăşite. Cei doi se cunoşteau bine. Ştiau care cuvinte 
trebuiau rostite şi care nu. 

— În primul şi-n primul rând, spuse lasikov mai târziu, există 
o misiune. Da. Ceva măreț. Pentru oamenii mei. 

— Asta înseamnă prioritate absolută. 

— Îmi place acest cuvânt. Prioritate. 

— Aveţi nevoie de heroină neagră? 

Rusul clătină din cap, tăgăduind. 

— Haşiş. Şefii mei s-au asociat cu românii. Au de gând să 
satisfacă mai multe pieţe acolo. Da. Dintr-un foc. Să le 
demonstreze libanezilor că există furnizori alternativi. Au nevoie 
de douăzeci de tone. Maroc. Calitatea întâi. 

Teresa se încruntă. Douăzeci de mii de kilograme însemnau 
mult, spuse. Trebuiau adunate mai întâi, iar momentul nu părea 
potrivit. Cu schimbările politice din Maroc, încă nu era limpede 
în cine puteai avea încredere şi în cine nu. Păstra chiar o 
încărcătură de zăpadă la Agadir de o lună şi jumătate, fără să 
îndrăznească s-o pună în circulaţie până când nu vedea lămurit 
cum stăteau lucrurile. lasikov asculta cu atenţie, iar în final făcu 
un gest de încuviinţare, înţeleg. Da. Tu decizi, spuse el. Dar mi- 
ai face o mare favoare. Ai mei au nevoie de ciocolata asta într-o 
lună. Şi am obţinut nişte preţuri. Ascultă. Nişte preţuri foarte 
bune. 

— Preţurile contează mai puţin. Pentru tine n-au nici o 
importanţă. 

Bărbatul din Solnţevo zâmbi şi spuse mulţumesc. Apoi intrară 
în casă. În celălalt capăt al salonului împodobit cu covoare 
orientale şi fotolii din piele se afla biroul Teresei. Pote Gâlvez 
apăru pe hol, îl privi pe lasikov fără să spună o vorbă şi se 
evaporă la loc. 

— Ce-ţi face rottweilerul? 

— Păi, încă nu m-a omorât. 

Râsul lui lasikov umplu salonul. 

— Cine-ar fi spus, comentă el. Când l-am cunoscut. 

Merseră în birou. În fiecare săptămână, casa era verificată de 
un tehnician în contraspionaj electronic al doctorului Ramos. 
Chiar şi aşa, acolo nu exista nimic compromiţător: o masă de 
lucru, un computer personal cu hard-disk-ul curat ca lacrima, 
sertare mari cu cărţi-pilot, hărţi, anuare şi ultima ediţie din 
Ocean Passages for the World. Poate reuşesc, spuse Teresa. 


Douăzeci de tone. Cincizeci de colete de patruzeci de kilograme. 
Camioane pentru transportul din munţii Rif până pe coastă, o 
navă mare, o încărcare masivă în apele marocane, coordonând 
bine locurile şi orele. Calculă rapid: două mii cinci sute de mile 
între Alborăn şi Constanţa, pe Marea Neagră, prin apele 
teritoriale a şase ţări, inclusiv trecerea prin Marea Egee, 
Dardanele şi Bosfor. Asta reclama o paradă de logistică şi o 
tactică de precizie. Mulţi bani în cheltuieli preliminare. Zile şi 
nopţi de muncă pentru Farid Lataquia şi pentru doctorul Ramos. 

— Numai dacă, conchise, îmi asiguri o descărcare fără 
probleme în portul românesc. 

lasikov încuviinţă. Poţi fi sigură, spuse el. Studia harta Imray 
M20, a Mediteranei orientale, întinsă pe masă. Părea distrat. 
Poate că s-ar cuveni, sugeră după un răstimp, să iei bine seama 
cu cine pregăteşti operaţiunea asta. Da. Vorbise fără să-şi 
desprindă privirea de pe hartă, pe un ton reflexiv, şi mai zăbovi 
un pic până să-şi ridice privirea. Da, repetă. Teresa captă 
mesajul. O făcuse încă de la primele cuvinte. Acel poate că s-ar 
cuveni era semnalul că, în toate astea, ceva nu mergea bine. Să 
iei bine seama. Cu cine pregăteşti. Operaţiunea asta. 

— Haide, spuse ea. Povesteşte-mi. 

Un ecou suspect pe ecranul radarului. Vechiul gol în stomac, 
senzaţia cunoscută, se adânci dintr-o dată. Există un judecător, 
spuse lasikov. Martinez Pardo, îl cunoşti prea bine. De la 
Tribunalul National. Ne urmăreşte de ceva vreme. Pe tine, pe 
mine. Pe alţii. Dar are preferinţe. Eşti favorita lui. Lucrează cu 
poliţia, cu Garda Civilă, cu Poliţia de Frontieră. Da. Şi presează 
prea mult. 

— Spune-mi ce ai de spus, se impacientă Teresa. 

lasikov o observa, nehotărât. Apoi îşi îndreptă privirea spre 
fereastră, iar într-un târziu se uită din nou la ea. Am oameni 
care îmi spun anumite lucruri, continuă. Eu plătesc şi ei mă 
informează. lar deunăzi cineva a vorbit la Madrid despre ultima 
chestie cu tine. Da. Nava pe care au capturat-o. In acel moment 
lasikov tăcu, făcu câţiva paşi prin birou, bătând darabana cu 
degetele pe harta de navigaţie. Clătina uşor din cap, parcă 
insinuând: ce-am să slobozesc acum trebuie luat cu penseta, 
Tesa. Nu răspund dacă e adevărat sau nu. 

— Bănuiesc că galicienii au ciripit, i-o luă ea înainte. 


— Nu. După cât se spune, filtrarea nu a venit de acolo - 
lasikov făcu o pauză foarte lungă... A ieşit de la Transer Naga. 

Teresa era cât pe ce să deschidă gura ca să spună imposibil, 
am controlat amănunţit. Dar nu o făcu. Oleg lasikov n-ar fi venit 
niciodată cu pălăvrăgeli aiurite. Dintr-o dată, se pomeni făcând 
asocieri, stabilind ipoteze, întrebări şi răspunsuri. Reconstituind 
fapte. Insă rusul îi scurtă drumul. Martinez Pardo presează pe 
cineva din anturajul tău, continuă el. Pentru imunitate, bani sau 
cine ştie ce. Poate că e adevărat, sau poate că e doar în parte 
adevărat. Nu ştiu. Insă sursa mea e de categoria întâi. Da. 
Niciodată nu m-a decepţionat până acum. Şi ţinând seama că 
Patricia... 

— E Teo, murmură ea dintr-o dată. 

lasikov rămase la jumătatea frazei. Ştiai, spuse el surprins 

însă Teresa tăgădui din cap. O străbătea un frig straniu care nu 
avea nimic de-a face cu picioarele ei desculţe pe covor. Se 
întoarse cu spatele la lasikov şi se uita spre uşă, ca şi cum Teo 
însuşi tocmai ar fi sosit. Spune-mi cum naiba, o întreba rusul din 
spate. Dacă nu ştiai, cum de ştii acum. Teresa tăcea mai 
departe. Nu ştiam, se gândea. Dar e adevărat că acum, dintr-o 
dată, ştiu. Aşa e nenorocita de viaţă şi aşa sunt glumele ei 
afurisite. Da' de unde. Era concentrată, încercând să-şi pună 
ideile într-o ordine rezonabilă de priorităţi. Şi nu era uşor. 

— Sunt însărcinată, spuse. 


leşiră să se plimbe pe plajă, cu Pote Gâlvez şi unul din 
bodyguarzii lui lasikov urmându-i la distanţă. Era hulă de fund 
ce se spărgea de pietricele şi uda picioarele Teresei, care, tot 
desculţă, păşea pe partea cea mai apropiată de mal. Apa era 
foarte rece, dar o făcea să se simtă bine. Trează. Merseră aşa 
către sud-vest, prin nisipul murdar ce se întindea printre 
bolovănişuri şi itele de alge spre Sotogrande, Gibraltar şi 
Strâmtoare. Stăteau de vorbă câţiva paşi, iar apoi rămâneau 
tăcuţi, gândindu-se la ce spuneau sau la ce nu apucau să spună. 
Şi ce-ai să faci, întrebă lasikov când izbuti să asimileze vestea. 
Cu unul şi cu celălalt. Da. Cu copilul şi cu tatăl. 

— Încă nu e un copil, replică Teresa. Încă nu e nimic. 

__ lasikov clătină din cap ca şi când ea îi confirmase gândurile. 
In orice caz, asta nu rezolvă cealaltă chestiune, spuse. E doar o 


jumătate de problemă. Teresa se întoarse să-l privească atent, 
îndepărtându-şi părul de pe faţă. Nu am spus că prima jumătate 
e rezolvată, lămuri ea. Spun numai că încă nu e nimic. Decizia 
despre ce va fi, sau nu va mai fi, încă n-am luat-o. 

Rusul o observa atent, căutând pe chipul ei schimbări, indicii 
noi, neprevăzute. 

— Mă tem că nu pot, Tesa. Să te sfătuiesc. Met. Nu e 
specialitatea mea. 

— Nu-ţi cer sfatul. Numai să te plimbi cu mine, ca 
întotdeauna. 

— Asta pot; lasikov zâmbea în sfârşit, ca un urs blond şi 
bonom. Da. S-o fac. 

Era o bărcuţă de pescari trasă pe nisip. Teresa trecea mereu 
pe lângă ea. Vopsită în alb şi albastru, foarte veche şi 
neîngrijită. Avea pe fund apă de ploaie, resturi din plastic şi o 
cutie de suc goală. Lângă prora se estompa un nume abia lizibil: 
Esperanza. 

— Nu oboseşti niciodată, Oleg? 

Uneori, răspunse rusul. Dar nu era uşor. Nu. Să spui până aici 
mi-a fost, lăsaţi-mă să mă retrag. Am o nevastă, adăugă. 
Frumoasă de tot. Miss Sankt Petersburg. Un copil de patru ani. 
Bani suficienţi ca să trăiesc tot restul vieţii fără probleme. Da. 
Însă există parteneri. Responsabilităţi. Acorduri. Şi nu toţi ar 
înţelege că mă retrag. Nu. Nu au încredere prin firea lor. Dacă 
pleci, îi sperii. Ştii prea multe despre prea multă lume. lar ea 
ştie prea multe despre tine. Eşti un pericol în libertate. Da. 

— Ce-ţi sugerează cuvântul „vulnerabil”? întrebă Teresa. 

El reflectă puţin. Nu o stăpânesc prea bine, comentă într-un 
târziu. Spaniola. Dar ştiu ce vrei să spui. Un copil te face 
vulnerabil. 

— Îţi jur, Tesa, că niciodată nu mi-a fost frică. De nimic. Nici 
măcar în Afganistan. Nu. Nebunii aceia fanatici şi Allah Ajbarii lor 
care îţi îngheţau Sangele în vine. Ei bine, nu. Nu mi-a fost nici 
când eram la început, în afacere, însă de când s-a născut fiul 
meu, ştiu. Da. Să-mi fie frică. Când ceva iese rău, nu se mai 
poate. Nu. Să laşi totul aşa cum e. Să o iei la goană. 

Se oprise şi privea marea, norii ce se deplasau încet spre 
apus. Suspină, nostalgic. 


— E bine să o iei la goană, spuse. Când e nevoie. Tu ştii asta 
mai bine ca oricine. Da. N-ai făcut altceva în viaţa ta. Decât să 
alergi. Fie c-ai vrut sau nu. 

Privea mai departe norii, îşi ridică braţele la înălţimea 
umerilor, ca şi când ar fi vrut să îmbrăţişeze Mediterana, şi le 
lăsă să cadă, neputincios. Apoi se întoarse spre Teresa. 

— Vrei să-l ai? 

Îl privi fără să răspundă. Zgomot de apă şi spumă rece între 
tălpi. lasikov o observa fix, de sus. Teresa părea mult mai mică 
pe lângă enormul slav. 

— Cum a fost copilăria ta, Oleg? 

El se scarpină la ceafă, surprins. Stingherit. Nu ştiu, 
răspunse. Ca toate, în Uniunea Sovietică. Nici rea, nici bună. 
Pionierii, şcoala. Da. Karl Marx. Soiuz. Imperialismul american 
cel rău. Toate astea. Prea multă varză iartă, cred. Şi cartofi. 
Prea mulţi cartofi. 

— Eu am ştiut ce înseamnă să faci foamea, spuse Teresa. Am 
avut o singură pereche de pantofi, iar mama nu mă lăsa să-i 
port decât ca să mă duc la şcoală, cât m-am dus. 

Îi veni pe buze un zâmbet crispat. Mama, repetă căzută pe 
gânduri. Simţea o ranchiună veche rozând-o adânc. 

— Mă bătea mult când eram mică, continuă... Era alcoolică şi 
pe jumătate prostituată de când tata o părăsise... Mă punea să 
le aduc bere prietenilor ei, mă târa pe jos trăgându-mă de chică, 
în palme şi în şuturi. Venea dimineaţa cu stolul ei de croncăni, 
râzând obscen, ori veneau s-o caute bătând la uşă noaptea, 
beti... Am încetat să fiu virgină înainte de a-mi pierde fecioria cu 
mai mulţi băieţi, dintre care unul avea mai puţini ani ca mine... 

Tăcu dintr-o dată, şi rămase aşa o bună bucată de vreme, cu 
părul răvăşit peste faţă. Simţea cum, încet, i se topea ranchiuna 
din Sange. Răsuflă adânc, pentru a o risipi de tot. 

— Cât despre tată, spuse lasikov, presupun că e vorba de 
Teo. 

Ea îi susţinu privirea fără să deschidă gura. Impasibilă. 

— Asta e partea a doua - rusul suspină iar. A problemei. 

Păşi înainte, fără să se întoarcă să verifice dacă Teresa Îl 
urma. Ea rămase puţin privindu-l cum se îndepărtează, apoi îl 
urmă. 

— Un lucru am învăţat în armată, Tesa, spunea lasikov, 
gânditor. Teritoriu inamic. E periculos să laşi în urmă trupe. 


Rezistență. Nuclee ostile. O consolidare a terenului pretinde 
eliminarea punctelor de conflict. Da. Fraza e literală. După 
regulament. O repeta prietenul meu Skobelţân. Da. În fiecare zi 
înainte să i se taie beregata în valea Panshir. 

Se oprise încă o dată şi o privea din nou. Până aici pot 
merge, spuneau ochii săi limpezi. Restul te priveşte. 

— Rămân singură, Oleg. 

Stătea tăcută în faţa lui, iar valurile de pe mal îi săpau nisipul 
de sub tălpi la fiecare retragere. El zâmbi prieteneşte, un pic 
absent. 

— Ce ciudat e să te aud spunând asta. Credeam că 
întotdeauna ai fost singură. 


15 
Amici am la mine-n ţară, care-mi spun că mă 
iubesc 


Judecătorul Martinez Pardo nu era un tip simpatic. Am vorbit 
cu el în timpul ultimelor zile ale anchetei mele: douăzeci şi două 
de minute de conversaţie prea puţin plăcută, în biroul lui de la 
Tribunalul Naţional. A acceptat să mă primească scrâşnind din 
dinţi, şi numai după ce făcusem să-i parvină un voluminos 
raport cu starea investigaţiilor mele. Numele său figura acolo, 
fireşte. Pe lângă multe alte lucruri. Alegerea obişnuită era să 
rămână înăuntru într-un mod confortabil, sau să rămână afară. A 
hotărât să rămână înăuntru, cu propria sa versiune asupra 
faptelor. Veniţi şi stăm de vorbă, a spus în cele din urmă, când a 
venit la telefon. Aşa încât m-am dus la Tribunal, mi-a întins 
mâna sec şi ne-am aşezat să stăm de vorbă, de-o parte şi de 
cealaltă a mesei lui oficiale, cu drapelul şi cu portretul regelui pe 
perete. Martinez Pardo era scund, rotofei, cu o barbă albită ce 
nu reuşea să-i acopere întru totul o cicatrice care îi străbătea 
obrazul stâng. Era departe de a fi unul dintre judecătorii-vedetă 
care apăreau la televiziune şi în ziare. Cenuşiu şi eficient, se 
spunea. Dat naibii. Cicatricea provenea dintr-un episod vechi: 
asasini columbieni angajaţi de traficanţi galicieni. Poate că asta 
îi înăcrea caracterul. 

Am început prin a comenta situaţia Teresei Mendoza. Ce o 
dusese acolo unde era, şi cursul pe care avea să-l ia viaţa ei în 
următoarele săptămâni, dacă izbutea să rămână în viaţă. Asta 
nu ştiu, spuse Martinez Pardo. Eu nu lucrez cu viitorul oamenilor, 
decât ca să asigur treizeci de ani de condamnare, când pot. 
Treaba mea e trecutul. Fapte şi trecut. Delicte. lar din acestea, 
Teresa Mendoza a comis multe. 

— Probabil că vă simţiţi frustrat, atunci, am sugerat. Atâta 
muncă pentru nimic. 

Era modul meu de a răspunde la prea puţina lui simpatie. M- 
a privit pe deasupra ochelarilor de lectură pe care îi ţinea pe 
vârful nasului. Nu părea un om fericit. Cu siguranţă, nu era un 
judecător fericit. 

— O aveam, spuse. 


Apoi rămase tăcut, cântărind parcă dacă acele două cuvinte 
erau oportune. Judecătorii cenuşii şi eficienţi au şi ei inimioara 
lor, mi-am spus. Vanitatea lor personală. Frustrările lor. O aveai, 
dar acum n-o mai ai. Ţi-a scăpat printre degete, întorcându-se la 
Sinaloa. 

— Cât timp aţi umblat după ea? 

— Patru ani. O muncă îndelungată. Nu era uşor să acumulezi 
fapte şi dovezi ale implicării ei. Infrastructura ei era foarte bună. 
Foarte inteligentă. Totul era plin de mecanisme de siguranţă, de 
compartimente. Demontai ceva şi totul murea acolo. Imposibil 
să dovedeşti conexiunile în sus. 

— Dar dumneavoastră aţi făcut-o. 

Doar în parte, admise Martinez Pardo. Aş fi avut nevoie de 
mai mult timp, de mai multă libertate de lucru. Dar n-am avut 
aşa ceva. Oamenii aceia se mişcau în anumite medii, inclusiv 
politica. Inclusiv al său, al judecătorului însuşi. Asta i-a permis 
Teresei Mendoza să vadă de departe cum veneau anumite 
lovituri şi să le pareze. Ori să micşoreze consecinţele, în cazul 
acela concret, adăugă, el mergea bine. Adjutanţii lui mergeau 
bine. Erau pe punctul de a încununa o muncă îndelungată şi 
răbdătoare. Patru ani, îmi spuse, ţesând pânza de păianjen. ŞI 
dintr-o dată totul s-a sfârşit. 

— E adevărat că v-au convins cei de la Ministerul de Justiţie? 

— Asta e ceva deplasat - se lăsase pe spate în fotoliu şi mă 
observa, deranjat. Refuz să răspund. 

— Se povesteşte că însuşi ministrul s-a ocupat să facă 
presiuni asupra dumneavoastră, în acord cu ambasada 
Mexicului. 

Ridică o mână. Un gest neplăcut. O mână autoritară, de 
judecător în exerciţiu. Dacă veţi continua pe drumul ăsta, 
avertiză, conversaţia noastră va lua sfârşit. Asupra mea n-a 
făcut presiuni nimeni, niciodată. 

— Explicaţi-mi atunci de ce, până la urmă, n-aţi făcut nimic 
împotriva Teresei Mendoza. 

Cântări un pic întrebarea mea, poate pentru a hotărî dacă nu 
cumva verbul „explicaţi-mi” implica desconsideraţie. In cele din 
urmă, hotărî să mă absolve. /n dubio pro reo. Sau aşa ceva. 

— V-am mai zis, răspunse. N-am avut timp să adun material 
suficient. 

— Cu tot cu Teo Aljarafe? 


Încă o dată mă privi ca mai înainte. Nici eu, nici întrebările 
mele nu-i plăceam, iar ultima nu îmbunătăţea lucrurile. 

— Tot ce se referă la acest nume e confidenţial. Mi-am 
permis un zâmbet moderat. Hai, domnule judecător. Să fim 
serioşi. 

— Şi e totuna, am spus. Presupun. 

— Uite că pentru mine nu e. 

Am meditat câteva clipe. Vă propun un pact, am conchis cu 
voce tare. Eu las afară povestea cu Ministerul de Justiţie, iar 
dumneavoastră îmi povestiţi treaba cu Aljarafe. Inţelegerea e 
înţelegere. Am schimbat zâmbetul moderat cu o mutră de 
solicitudine amabilă, în timp ce el reflecta. De acord, spuse. Dar 
îmi rezerv anumite detalii 

— E adevărat că dumneavoastră i-aţi oferit imunitate în 
schimbul informaţiilor? 

— La asta n-am să răspund. 

Rău am început, mi-am zis. Am încuviinţat de două ori cu un 
aer gânditor, înainte de a ataca din nou: 

— Se dau asigurări că l-aţi hărțuit mult. Că aţi adunat un 
dosar bun despre el şi mai apoi i l-aţi vârât sub nas. Şi că n-a 
fost nimic legat de traficul de droguri. Că l-aţi înşfăcat pe partea 
fiscală. 

— Se poate. 

Mă privea impasibil. Tu spui şi eu confirm. Să nu-mi ceri prea 
mult în plus. 

— Transer Naga? 

— Nu. 

— Fiţi amabil, domnule judecător. Răspundeţi unui băiat bun 
cum sunt eu. 

Din nou se gândi. La urma urmei, probabil că reflectă el, sunt 
implicat. Acest punct e mai mult sau mai puţin cunoscut, şi e 
rezolvat. 

— Recunosc, spuse, că afacerile Teresei au fost întotdeauna 
impermeabile la eforturile noastre, deşi ştiam că mai mult de 
şaptezeci la sută din traficul de pe Mediterana trecea prin mâna 
ei... Punctele slabe ale domnului Aljarafe îi reprezentau banii 
personali. Numele lui a apărut în vreo două tranzacţii externe 
cam neclare. Exista material. 

— Se spune că avea proprietăţi la Miami. 


— Da. După câte ştiam noi, o casă de o mie de metri pătraţi 
pe care tocmai o cumpărase la Coral Gables, cu cocotieri şi cu 
chei propriu, şi un apartament de lux la Coco Plum: un loc 
frecventat de avocaţi, bancheri şi brokeri de pe Wall Street. 
Totul, pe cât se pare, fără ştirea Teresei Mendoza. 

— Mici economii. 

— Am putea spune astfel. 

— lar dumneavoastră l-aţi înhăţat de boaşe. Şi l-aţi speriat. 

larăşi se lăsă pe spate în fotoliu. Dura lex sed lex. Duralex. 

— E inadecvat. Nu vă tolerez acest limbaj, încep să mă cam 
satur, mi-am zis. De tâmpitul ăsta. 

— Atunci traduceţi după gustul dumneavoastră. 

— A hotărât să colaboreze cu justiţia. Pur şi simplu. 

— În schimbul a ce? 

— În schimbul a nimic. 

Am rămas privindu-l. Lui mutu'. Asta să i-o spui lui mutu'. 
Teo Aljarafe riscându-şi beregata de amorul artei. 

— Şi cum a reacţionat Teresa Mendoza când a aflat că 
expertul ei fiscal lucra pentru duşman? 

— Asta o ştiţi şi dumneavoastră la fel de bine ca mine. 

— Bun. Ştiu ce ştie toată lumea. Mai ştiu că ea l-a folosit ca 
momeală în operaţiunea cu haşişul rusesc. Dar nu mă refeream 
la asta. 

Treaba cu haşişul rusesc înrăutăţi lucrurile. Cu mine să n-o 
faci pe isteţul, spunea faţa lui. 

— Atunci, sugeră, întrebaţi-o pe ea, dacă puteţi. 

— Poate că pot. 

— Mă îndoiesc că femeia asta acceptă interviuri. Cu atât mai 
puţin în situaţia sa actuală. 

Am hotărât să fac o ultimă încercare. 

— Cum vedeţi dumneavoastră această situaţie? 

— Eu sunt afară, răspunse cu o faţă ca la poker. Am văzut şi 
n-am văzut. Teresa Mendoza nu mai e treaba mea. 

Apoi rămase tăcut, frunzări distrat câteva documente de pe 
masă, şi m-am gândit că acea conversaţie se încheiase. Ştiu 
nişte feluri mai bune de a-mi pierde vremea, am decis. Mă 
ridicam iritat, gata să-l salut, însă nici măcar un funcţionar 
disciplinat al statului precum judecătorul Martinez Pardo nu se 
putea sustrage de la usturimea anumitor răni Ori de la a se 
justifica. Stătea în continuare aşezat, fără să-şi ridice privirea 


din documente. Şi atunci, dintr-o dată, mi-am scos pârleala cu 
interviul. 

— A încetat să mai fie treaba mea după vizita acelui 
american, adăugă el înciudat. Tipul de la DEA. 


Doctorul Ramos, care avea un simţ al umorului deosebit, 
atribuise numele codificat de Copilărie duioasă operaţiunii de 
douăzeci de tone de haşiş pentru Marea Neagră. Puținele 
persoane care erau la curent plănuiseră totul vreme de două 
săptămâni, cu o minuţiozitate aproape militară; iar în acea 
dimineaţă, din gura lui Farid Lataquia când îşi închise, cu un 
zâmbet satisfăcut, telefonul mobil după ce vorbise o vreme 
codificat, aflară că libanezul găsise în portul Alhucemas o navă 
potrivită pentru alimentare: un vetust vas cu carmace de 
treizeci de metri lungime, rebotezat Tarfaya, aflat în 
proprietatea unei societăţi de pescuit hispano-marocane. La 
acea oră, în ce-l privea, doctorul Ramos coordona mişcările lui 
Xoloitzcuintle, un purtător de containere sub pavilion german, 
cu un echipaj alcătuit din polonezi şi filipinezi, care făcea regulat 
ruta între coasta americană şi Mediterana orientală, iar în acel 
moment naviga între Recife şi Veracruz. Copi/ărie duioasă avea 
un al doilea front, sau plan paralel, unde un rol decisiv îl juca o a 
treia navă, de această dată un vas de mărfuri cu ruta prevăzută 
între Cartagena, Columbia, şi portul grecesc Pireu, fără escale 
intermediare. Se numea Luz Angelita şi, cu toate că era 
înmatriculat în portul columbian Temuco, naviga sub pavilion 
cambodgian, în contul unei companii cipriote, în timp ce 7arfaya 
şi Xoloitzcuintle aveau să-şi asume partea delicată a operaţiunii, 
rolul încredinţat lui Luz Angelita şi armatorilor săi era simplu, 
rentabil şi lipsit de riscuri: se mărginea să funcţioneze ca 
momeală. 

— Totul e gata, recapitula doctorul Ramos, în zece zile. 

Îşi scoase pipa din gură spre a-şi înăbuşi un căscat. Era 
aproape ora unsprezece dimineaţa, după o lungă noapte de 
lucru în biroul de la Sotogrande: o casă cu grădină înzestrată cu 
cele mai moderne mijloace de supraveghere electronică şi de 
securitate, care de doi ani înlocuise vechiul apartament din 
portul sportiv. Pote Gálvez făcea de gardă în vestibul, doi 
paznici străbăteau curtea, iar în sala de şedinţe se găseau un 


televizor, un PC portabil cu imprimantă, două telefoane mobile 
codate, o tablă pentru grafice cu carioci aşezată pe un şevalet, 
ceşti de cafea murdare şi scrumiere ticsite de mucuri de ţigară 
pe masa mare de întruniri. Teresa tocmai deschisese fereastra 
ca să aerisească. O însoțeau, pe lângă doctorul Ramos, Farid 
Lataquia şi operatorul de telecomunicaţii al Teresei, un tânăr 
inginer gibraltarian de toată încrederea, pe nume Alberto 
Rizocarpaso. Era ceea ce doctorul numea cabinetul de criză: 
grupul restrâns care constituia statul major operativ de la 
Transer Naga. 

— Tarfaya, spunea Lataquia, are să aştepte la Alhucemas, 
curăţind magaziile. Punere la punct şi combustibil. Inofensiv. 
Liniştit. Nu-l vom scoate până cu două zile înainte de întâlnire. 

— De acord, spuse Teresa Nu vreau să-l ţin o săptămână 
plimbându-se de colo până colo şi atrăgând atenţia. 

— Nu vă faceţi griji. Mă ocup eu. 

— Echipaj? 

— Toţi marocani. Comandantul Cherki. Oameni ai lui Ahmed 
Chakor, ca de obicei. 

— Ahmed Chakor nu e întotdeauna de încredere. 

— Depinde de cât i se plăteşte - libanezul zâmbea. Totul e în 
funcţie de cât mi se plăteşte mie, spunea acel zâmbet. De data 
asta nu vom înfrunta riscuri. 

Adică, şi de data asta încasezi un comision suplimentar, îşi 
spuse Teresa. Nava de pescuit plus vaporul plus oamenii lui 
Chakor egal o avere. Văzu că Lataqguia îşi accentua zâmbetul, 
ghicind la ce se gândea ea. Cel puţin ticălosul ăsta nu se 
ascunde, hotărî. O face pe faţă, cu toată naturaleţea. Şi 
întotdeauna ştie unde e limita. Apoi se întoarse spre doctorul 
Ramos. Ce se-ntâmplă cu cauciucurile, voi să ştie. Câte unităţi 
pentru transbordare. Doctorul ţinea desfăşurată pe masă o 
hartă 773 a amiralităţii britanice, cu toată coasta marocană, 
detaliată, dintre Ceuta şi Melilla. Arătă un punct cu căuşul pipei, 
trei mile spre nord, între stânca Vélez de Gomera şi pragurile 
Xauen. 

— Există şase ambarcaţiuni disponibile, spuse. Pentru două 
drumuri de aproximativ o mie şapte sute de kilograme fiecare. 
Cu vasul de pescuit mişcându-se de-a lungul acestei linii, aşa, 
totul poate fi rezolvat în mai puţin de trei ore. Cinci, dacă marea 
devine incomodă, încărcătura e deja pregătită la Bab Berret şi 


Ketama. Punctele de îmbarcare vor fi Rocas Negras, Cala 
Traidores şi gura râului Mestaxa. 

— De ce să împărţim în atâtea locuri?... Nu-i mai bine totul 
dintr-o lovitură? 

Doctorul Ramos o privi, grav. Dacă ar fi venit de la altcineva, 
întrebarea l-ar fi jignit pe tacticianul de la Transer Naga; cu 
Teresa, însă, era ceva firesc. Obişnuia să supervizeze totul până 
la cel mai mic detaliu. Era bine pentru ea şi bine pentru ceilalţi, 
fiindcă responsabilităţile pentru succese şi pentru eşecuri erau 
întotdeauna împărţite, şi, mai apoi, nu trebuia să se umble cu 
prea multe explicaţii. Minuţioasă, obişnuia să comenteze Farid 
Lataquia în plasticul său stil mediteranean, de să-ţi facă ouăle 
zob. Niciodată în faţa ei, desigur, însă Teresa ştia. In realitate, 
ştia totul despre toţi. Dintr-o dată se pomeni gândindu-se la Teo 
Aljarafe. Problemă pe rol, de asemenea de rezolvat în zilele 
următoare. Se corectă în sinea ei. Ştia aproape totul despre 
aproape toţi. 

— Douăzeci de mii de kilograme la un loc pe o plajă 
înseamnă multe kilograme, explica doctorul, chiar cu mehani-i 
de partea noastră... Prefer să nu atrag atenţia atât de mult. Aşa 
încât le-am explicat marocanilor problema ca şi cum ar fi vorba 
de trei operaţiuni diferite. Ideea e să îmbarcăm jumătate din 
încărcătură în punctul unu cu cele şase cauciucuri deodată, un 
sfert în punctul doi cu numai trei cauciucuri, şi celălalt sfert în al 
treilea punct, cu cele trei care mai rămân... Astfel, vom reduce 
riscurile şi nimeni nu va trebui să se întoarcă să încarce în 
acelaşi loc. 

— Cum are să fie vremea? 

— În perioada asta nu poate fi foarte rea. Avem o marjă de 
trei zile, ultima cu luna aproape în întuneric, în crai nou. E 
posibil să avem ceaţă, şi asta poate complica întâlnirile. Dar 
fiecare cauciuc are un GPS, iar vasul de pescuit de asemenea. 

— Comunicaţii? 

— Cele obişnuite: mobile clonate sau codate pentru 
cauciucuri şi pentru vasul de pescuit, Internet pentru vasul 
mare... Walkie-talkie STU pentru manevră. 

— Îl vreau pe Alberto pe mare, cu toate aparatele lui. 

Încuviinţă Rizocarpaso, inginerul gibraltarian. Era blond, cu o 
faţă copilăroasă, aproape spânatec. Introvertit. Foarte eficient în 
domeniul său. Purta întotdeauna cămăşile şi pantalonii boţiţi 


după ce-şi petrecea ceasuri în şir în faţa unui receptor radio sau 
a tastaturii unui computer. Teresa îl recrutase pentru că era 
capabil să camufleze contactele şi operaţiunile prin Internet, 
deviind totul sub acoperirea fictivă a unor ţări inaccesibile 
pentru poliţiile europene şi nord-ame-ricane: Cuba, India, Libia, 
Irak. In câteva minute putea deschide, folosi şi închide mai 
multe adrese electronice camuflate în servere locale din aceste 
tări sau din altele, recurgând la numere de cărţi de credit furate 
sau ale unor oameni de paie. De asemenea, era expert în 
steganografie şi în sistemul de încriptare PGP. 

— Ce navă? întrebă doctorul. 

— Una oarecare, sportivă. Discretă. Fairline Squadron-ul pe 
care-l avem la Banus poate fi bun - Teresa îi arătă inginerului o 
zonă largă de pe harta de navigaţie, la vest de Alborân. Vei 
coordona comunicațiile de-acolo. 

Gibraltarianul schiţă un vag zâmbet stoic. Lataquia şi 
doctorul îl priveau mucaliţi; toţi ştiau că avea rău de mare ca un 
cal de carusel, însă fără îndoială că Teresa avea motivele ei. 

— Unde va fi întâlnirea cu Xo/oitzcuintle? Voi să ştie 
Rizocarpaso. Există zone în care acoperirea e proastă. 

— Vei afla la timpul potrivit. lar dacă nu există acoperire, 
vom folosi radioul camuflându-ne pe canale pescăreşti. Fraze 
stabilite pentru schimbările de pe o frecvenţă pe alta, între o 
sută douăzeci şi o sută patruzeci de megahertzi. Pregăteşte o 
listă. 

Sună unul din telefoane. Secretara de la biroul din Marbella 
primise o comunicare de la ambasada Mexicului la Madrid. 
Solicitau ca doamna Mendoza să-l primească pe un înalt 
funcţionar pentru a sta de vorbă despre o chestiune urgentă. 
Cât de urgentă, voi să ştie Teresa. N-au spus, fu răspunsul. Însă 
funcţionarul se află deja aici. De vârstă mijlocie, bine îmbrăcat. 
Foarte elegant. Pe cartea lui de vizită scrie Hector Tapia, 
secretar de ambasadă. De cincisprezece minute aşteaptă în 
vestibul. Şi e însoţit de un alt domn. 


— Vă mulţumim că ne-aţi primit, doamnă. 

ÎI cunoştea pe Héctor Tapia. Stătuse de vorbă cu el la modul 
superficial cu câţiva ani în urmă, pe timpul demersurilor cu 
ambasada Mexicului din Madrid ca să-şi facă actele pentru dubla 


cetăţenie. O scurtă întrevedere într-un birou din clădirea de pe 
Carrera de San Jerónimo. Câteva cuvinte oarecum cordiale, 
semnarea de documente, timpul pentru o ţigară, o cafea, o 
conversaţie lipsită de importanţă. ŞI-l amintea foarte educat, 
discret. Cu toate că era la curent cu întregul său curriculum - ori 
poate că tocmai din această cauză - o primise cu amabilitate, 
reducând formalităţile la minim, în aproape doisprezece ani, era 
singurul contact direct pe care Teresa îl păstrase cu lumea 
oficială mexicană. 

— Permiteţi-mi să vi-l prezint de domnul Guillermo Rangel. 
Nord-american. 

Se vedea că se simţea stingherit în mica sală de şedinţe 
îmbrăcată în lemn de nuc închis la culoare, ca unul care nu e 
sigur că se află la locul potrivit. Americanul, însă, părea în largul 
său. Se uita la fereastra deschisă, la magnoliile din grădină, la 
vechiul ceas de perete englezesc, la calitatea fotoliilor, la 
valorosul desen al lui Diego Rivera - Schiţă pentru portretul lui 
Emiliano Zapata - înrămat pe perete. 

— De fapt sunt de origine mexicană, ca şi dumneavoastră, 
spuse el, contemplând încă portretul mustăcios al lui Zapata, cu 
un aer mulţumit. Născut în Austin, Texas. Mama era născută în 
Mexic. 

Spaniola lui era perfectă, cu un vocabular din nord, aprecie 
Teresa. Mulţi ani de practică. Păr castaniu tuns periuţă, umeri de 
luptător. Tricou alb sub sacoul subţire. Ochi închişi la culoare, 
agili şi deştepţi. 

— Domnul, comentă Hector Tapia, are anumite informaţii pe 
care i-ar face plăcere să vi le împărtăşească. 

Teresa îi invită să ocupe două dintre cele patru fotolii situate 
în jurul unei măsuţe arabe din cupru ciocănit, iar ea se aşeză în 
altul, punând pe masă un pachet de Bisonte şi bricheta. Avusese 
timp să se aranjeze un pic: părul strâns în coadă de cal cu un ac 
din argint, bluză de mătase închisă la culoare, blugi negri, 
mocasini, haina din piele de căprioară pe braţul fotoliului. 

— Nu sunt sigură că aceste informaţii mă interesează, spuse. 

Părul argintiu al diplomatului, cravata şi costumul de o 
croială impecabilă contrastau cu înfăţişarea americanului. Tapia 
îşi scosese ochelarii cu ramă de oţel şi îi studia cu fruntea 
încruntată, ca şi când n-ar fi fost mulţumit de starea lentilelor. 


— Vă interesează cu adevărat - îşi puse ochelarii şi o privi, 
gânditor. Don Guillermo... 

Acesta ridică o mână mare şi plată. 

— Willy. Imi puteţi spune Willy. Toată lumea o face. 

— Bine. Ei bine, aici, Willy lucrează pentru guvernul 
american. 

— Pentru DEA, nuanţă el, fără complexe. Teresa tocmai îşi 
scotea o ţigară din pachet. 

Continuă să o facă fără să se tulbure. 

— Pardon?... Pentru cine aţi spus? 

Işi puse ţigara în gură şi căută bricheta, însă Tapia se apleca 
deja peste masă, atent, un ţăcănit, gata flacăra. 

— D-E-A, repetă Willy Rangel, apăsând mult pe fiecare 
abreviere... Drug Enforcement Administration. Ştiţi 
dumneavoastră. Agenţia antidrog din ţara mea. 

— Fir-ar. Nu mai spuneţi - Teresa suflă fumul observându-l 
pe gringo... Foarte departe de traseele dumneavoastră, văd. Nu 
ştiam că agenţia dumneavoastră avea intrerese la Marbella. 

— Dumneavoastră locuiţi aici. 

— Şi ce am eu de-a face? 

O contemplară fără să spună nimic, câteva secunde, iar apoi 
se priviră unul pe altul. Teresa văzu că Tapia îşi arcuia o 
sprânceană, monden. E treaba ta, amice, părea să sugereze 
gestul. Eu doar oficiez ca acolit. 

— Haideţi să ne înţelegem, doamnă, spuse Willy Rangel. Nu 
mă aflu aici pentru nimic care să aibă de-a face cu modul 
dumneavoastră actual de a vă câştiga existenţa. Nici don 
Héctor, care e atât de amabil să mă însoţească. Vizita mea are 
de-a face cu nişte lucruri care s-au petrecut cu multă vreme în 
urmă. 

— Cu doi ani în urmă, specifică Héctor Tapia, ca de departe. 
Sau ca din afară. 

— Şi cu altele care sunt pe punctul de a se petrece, în ţara 
dumneavoastră. 

— În ţara mea, spuneţi. 

— Aşa e. 

Teresa se uită la ţigară. N-am s-o termin, spunea gestul ei. 
Tapia o înţelese perfect, căci îi aruncă celuilalt o privire 
neliniştită. Dă-i bătăi că o scăpăm, îndemna el fără cuvinte. 


Rangel părea să aibă aceeaşi părere. Aşa că trecu la miezul 
problemei. 

— Vă spune ceva numele Cesar Batman Guemes? 

Trei secunde de tăcere, două priviri lipite de ea. Scoase 
fumul cât putu de lent. 

— Ei bine, să vedeţi că nu. 

Cele două priviri se încrucişară între ele. Din nou spre ea. 

— Totuşi, spuse Rangel, dumneavoastră l-aţi cunoscut cu 
ceva vreme în urmă. 

— Ce ciudat. Atunci mi l-aş aminti imediat, nu-i aşa? Se uită 
la ceasul de perete, căutând o modalitate politicoasă de a se 
ridica şi de a pune capăt discuţiei. Şi acum, vă rog să mă 
iertaţi... 

Cei doi bărbaţi se priviră din nou. Atunci cel de la DEA zâmbi. 
O făcu cu o mutră largă, simpatică. Aproape bonomă, în meseria 
lui, se gândi Teresa, cine zâmbeşte aşa păstrează efectul pentru 
marile ocazii. 

— Mai acordaţi-mi cinci minute, spuse americanul. Ca să vă 
spun o poveste. 

— Nu-mi plac decât poveştile cu final fericit. 

— Acest final depinde de dumneavoastră. 

Şi Guillermo Rangel, căruia toată lumea îi spunea Willy, se 
puse pe povestit. DEA, explică el, nu era un corp de operaţiuni 
speciale. Se ocupa cu strângerea de date poliţieneşti, cu 
menţinerea unei reţele de spioni, cu plata acestora, cu 
elaborarea de rapoarte detaliate despre activităţile aflate în 
legătură cu producerea, traficul şi distribuirea drogurilor, cu 
atribuirea unor nume la toate astea şi cu structurarea unui caz 
pentru a se putea susţine în faţa unui complet de judecată. Do 
aceea utiliza agenţi. Precum el însuşi. Persoane care pătrundeau 
în organizaţiile traficanţilor şi acționau acolo. Chiar Rangel în 
persoană lucrase aşa, mai întâi infiltrat în nişte grupuri de nativi 
mexicani din golful California şi mai apoi în Mexic, în calitate de 
controlor de agenţi sub acoperire, vreme de opt ani; mai puţin o 
perioadă de paisprezece luni, când fusese detaşat la Medellín, 
Columbia, ca om de legătură între agenţia lui şi Blocul de 
Cercetare al poliţiei locale însărcinat cu capturarea şi uciderea 
lui Pablo Escobar. Şi, bineînţeles, faimoasa fotografie a 
traficantului doborât, înconjurat de oamenii care îl omorâseră la 


Los Olivos, o făcuse Rangel însuşi. Acum stătea înrămată pe 
peretele biroului său din Washington D. C. 

— Nu văd ce m-ar putea interesa pe mine din toate astea, 
spuse Teresa. 

Stingea ţigara în scrumieră, fără grabă, însă hotărâtă să 
termine acea conversaţie. Nu era prima oară când poliţiştii, 
agenţii sau traficanţii veneau cu poveşti. Nu avea chef să-şi 
piardă vremea. 

— V-am povestit asta, spuse simplu americanul, ca să vă 
faceţi o imagine despre munca mea. 

— Mi-am făcut o imagine foarte limpede. Şi acum, vă rog să 
mă iertaţi. 

Se ridică. Héctor Tapia se ridică şi el, cu un reflex automat, 
încheindu-se la haină, îşi privea însoţitorul, deconcertat şi 
neliniştit, însă Rangel rămăsese aşezat. 

— Blondul Dávila era agent DEA, spuse cu simplitate. Lucra 
pentru mine, şi de asta a fost omorât. 

Teresa studie ochii inteligenţi ai americanului, care pândeau 
efectul. Acum ai dat lovitura de teatru, se gândi. Şi nici 
pomeneală, doar dacă nu ţi-a mai rămas ceva loc. Simţea o 
pornire să râdă în hohote. Un râs amânat doisprezece ani, de la 
Culiacân, Sinaloa. Gluma postumă a afurisitului de Blond. Dar se 
mărgini să ridice din umeri. 

— Acum, spuse cu mult sânge rece, povestiţi-mi ceva ce eu 
nu ştiu. 

Nici să nu te uiţi în ea, spusese Blondul Dâvila. Agenda nici 
să n-o deschizi, negruţo. Du-i-o lui don Epifanio Vargas şi ofer-o 
la schimb pentru viaţa ta. Însă în acea seară, la Culiacân, Teresa 
nu putu rezista ispitei. Oricum ar fi gândit Blondul, ea avea idei 
proprii, şi sentimente. De asemenea, curiozitatea de a şti în ce 
iad tocmai o vârâseră. De aceea, cu câteva momente înainte ca 
Fierros Motanul şi Pote Gálvez să-şi facă apariţia în 
apartamentul din apropiere de piaţa Garmendia, încalcă 
regulile, răsfoind acel carneţel din piele unde erau cheile pentru 
ceea ce se întâmplase şi pentru ceea ce era pe cale să se 
întâmple. Nume, adrese. Contacte de o parte şi de cealaltă a 
graniţei. Avu timp să se trezească la realitate înainte ca totul să 
se precipite şi să se vadă fugind cu Coltul în mână, singură şi 
terorizată, ştiind exact de ce anume încerca să scape. 
Rezumase totul bine chiar în acea seară, fără să vrea, don 


Epifanio Vargas. Bărbatului tău, îi spusese, îi plăceau prea mult 
poantele. Glumele, jocul. Pariurile riscante care o includeau 
chiar şi pe ca. Teresa ştia toate astea când se dusese la capela 
lui Malverde cu agenda pe care niciodată n-ar fi trebuit s-o 
citească şi pe care o citise, blestemându-l pe Blond pentru felul 
de a o pune aşa în pericol tocmai ca s-o salveze. Un raţionament 
tipic pentru jucătorul parşiv, amator să vâre în gura lupului 
capul său şi pe al altora. Dacă au să mă ardă, se gândise 
ticălosul, Teresa n-are scăpare. Nevinovată sau nu, astea sunt 
regulile. Dar exista o posibilitate îndepărtată: să demonstreze că 
ea acţiona într-adevăr cu bună-credinţă. Fiindcă Teresa n-ar fi 
predat agenda niciodată şi nimănui dacă ar fi ştiut ce conţinea. 
Niciodată, dacă ar fi fost la curent cu jocul periculos al 
bărbatului care umpluse acele pagini cu adnotări mortale. 
Ducându-i-o lui don Epifanio, naşul Teresei şi al Blondului însuşi, 
ea îşi demonstra ignoranţa. Nevinovăţia. Niciodată n-ar fi 
cutezat, în caz contrar. lar în acea după-amiază, aşezată pe 
patul din apartament, răsfoind paginile care însemnau în acelaşi 
timp condamnarea ei la moarte şi singura salvare posibilă, 
Teresa îl blestemase pe Blond pentru că, în sfârşit, înţelegea 
totul foarte bine. Să o ia la fugă pur şi simplu însemna să se 
condamne singură să nu ajungă prea departe. Trebuia să 
predea agenda tocmai ca să demonstreze că nu îi cunoştea 
conţinutul. Avea nevoie să înghită teama care îi răsucea matele 
şi să-şi păstreze mintea liniştită, vocea neutră chiar în clipa 
groazei, rugămintea sinceră adresată omului în care Blondul şi 
ea se încredeau. lubita traficantului. Animăluţul speriat. Eu nu 
ştiu nimic. Spuneţi-mi şi dumneavoastră, don Epifanio, ce 
aveam eu să citesc. De aceea era încă în viaţă. Şi de aceea 
acum, în salonaşul biroului ei din Marbella, agentul DEA Willy 
Rangel şi secretarul de ambasadă Hector Tapia o priveau cu 
gura căscată, unul aşezat şi celălalt în picioare, cu degetele încă 
pe nasturii de la haină. 

— Aţi ştiut asta în tot acest timp? întrebă americanul, 
neîncrezător. 

— De doisprezece ani ştiu. 

Tapia se lăsă să cadă din nou în fotoliu, de această dată 
uitând să-şi descheie nasturii. 

— Doamne Isuse Cristoase, spuse. 


Doisprezece ani, îşi spuse Teresa. Supravieţuind unui secret 
din acelea care ucideau. Fiindcă în acea ultimă seară de la 
Culiacân, în capela lui Malverde, în atmosfera sufocantă a 
căldurii umede şi în fumul lumânărilor, ea jucase aproape fără 
speranţă jocul pregătit de bărbatul ei mort, şi câştigase. Nici 
glasul, nici emoţiile, nici frica nu au trădat-o. Pentru că don 
Epifanio era un om cumsecade. Şi ţinea la ea. Tinea la amândoi, 
cu toate că înţelegea din agendă - poate că ştia dinainte, sau nu 
- că Raimundo Dâvila Parra lucra pentru agenţia antidrog a 
guvernului american şi că, mai mult ca sigur, Batman Guemes 
pusese să fie omorât din cauza asta. Şi astfel Teresa i-a putut 
păcăli pe toţi, jucându-şi pariul nebunesc pe muchie de cuţit, 
exact cum prevăzuse Blondul că avea să se întâmple. Işi 
imaginase conversaţia cu don Epifanio a doua zi. Ea nu ştie 
nimic. Nici pe departe. Cum aveam să aduc cu mine afurisita de 
agendă dacă aş fi ştiut? Aşa încât o puteţi lăsa în pace. Haide. 
Avusese doar o posibilitate dintr-o sută, dar fusese îndeajuns ca 
s-o salveze. 

Acum Willy Rangel o observa pe Teresa cu multă atenţie si, 
de asemenea, cu un respect care mai înainte nu-şi făcuse 
simțită prezenţa, în acest caz, spuse el, vă rog să luaţi din nou 
loc şi să ascultați ceea ce vreau să vă spun. Doamnă. In acest 
moment e mai necesar ca oricând. Teresa şovăi o clipă, însă ştia 
că americanul avea dreptate. Se uită într-o parte şi-n alta şi apoi 
la ora indicată de ceasul de perete, simulând nerăbdarea. Zece 
minute, spuse. Niciunul în plus. Apoi se aşeză la loc şi îşi aprinse 
încă un Bisonte. Tapia era încă atât de uimit în fotoliul său, încât 
de astă dată uită să-i ofere un foc; iar când, într-un târziu, 
apropie flacăra, murmurând o scuză, ea îşi aprinsese deja ţigara 
cu propria brichetă. 

Atunci omul de la DEA povesti adevărata istorie a Blondului 
Dávila. 


Raimundo Dávila Parra era din San Antonio, Texas. Nativ 
mexican. Cetăţenie nord-americană de la nouăsprezece ani. 
După ce lucrase de foarte tânăr de partea ilegală a traficului de 
droguri, trecând peste graniţă marijuana în cantităţi mici, a fost 
recrutat de agenţia antidrog după ce fusese arestat la San 
Diego cu cinci kilograme din acest produs. Avea calităţi şi era 


amator de risc şi de emoţii tari. Curajos, rece în pofida aparenţei 
sale extrovertite, după o perioadă de instrucţie, pe care în mod 
oficial şi-o petrecuse într-o închisoare din nord - de fapt, stătuse 
acolo o vreme ca să-şi asigure acoperirea - Blondul fu trimis la 
Sinaloa cu misiunea de a se infiltra în reţelele de transport ale 
cartelului din Juárez, unde avea prieteni vechi. li plăcea munca 
asta. De asemenea, îi plăcea să zboare, şi făcuse un curs de 
pilotaj la DEA, deşi, ca acoperire, făcuse altul la Culiacân. A 
pătruns în mediile traficanţilor prin intermediul companiei 
Norteña de Aviación, mai întâi ca angajat de încredere al lui 
don Epifanio Vargas, cu care a acţionat în marile operaţiuni de 
transport aerian ale Stăpânului Cerului, şi apoi ca pilot al lui 
Cesar Batman Guemes. Willy Rangel fusese controlorul său. 
Niciodată nu comunicau prin telefon, cu excepţia cazurilor de 
urgenţă. Se întâlneau o dată pe lună în hoteluri discrete din 
Mazatlân şi Los Mochis. Şi toate informaţiile valoroase pe care 
DEA le-a obţinut în acea perioadă despre cartelul din Juârez, 
inclusiv despre luptele sângeroase pentru putere pe care le-au 
avut de purtat  traficanţii mexicani pentru a-şi câştiga 
independenţa faţă de mafiile columbiene, au provenit din 
aceeaşi sursă. Blondul valora greutatea lui în coca. 

În cele din urmă, l-au ucis. Pretextul formal era adevărat: 
amator să-şi asume riscuri în plus, profita de drumurile în 
avionetă pentru a transporta droguri proprii. li plăcea să joace la 
două capete, şi în asta era implicat şi vărul lui, Creţul Parra. DEA 
era mai mult sau mai puţin la curent; însă era vorba de un agent 
valoros, şi îi lăsau marja lui. Fapt este că, în cele din urmă, 
traficanţii i-au reglat conturile. O bucată de vreme, Rangel a stat 
în cumpănă dacă asta se întâmplase din cauza afacerilor lui 
private sau fiindcă cineva îl turnase. l-a luat trei ani până să 
afle. Un cubanez deţinut la Miami, care lucra pentru cei din 
Sinaloa, s-a agăţat de prevederea despre martorii protejaţi şi a 
umplut optsprezece ore de bandă de magnetofon cu dezvăluirile 
lui. A povestit cum Blondul Dâvila a fost asasinat pentru că 
cineva i-a demontat acoperirea. O eroare prostească: un 
funcţionar nord-american de la Poliţia de Frontieră din El Paso a 
avut acces în mod întâmplător la o informaţie confidențială şi a 
vândut-o traficanţilor pentru optzeci de mii de dolari. Ceilalţi au 
pus lucrurile cap la cap, au început să aibă suspiciuni si, într-un 
fel sau altul, s-au fixat asupra Blondului. 


— Povestea cu drogurile transportate în Cessna, conchise 
Rangel, a fost un pretext. Umblau după el. Partea curioasă e că 
aceia care l-au omorât nu ştiau că era agent de-al nostru. 

Tăcu. Teresa încă mai asimila toate acestea. 

— Şi cum puteţi fi sigur? 

Americanul încuviinţă din cap. Profesional. 

— De la asasinatul agentului Camarena, traficanţii ştiu că 
niciodată nu iertăm moartea unui om de-al nostru. Că insistăm 
până când cei răspunzători mor sau sunt închişi. Ochi pentru 
ochi. E o regulă; dacă se pricep şi ei la ceva, atunci se pricep la 
coduri şi la reguli. 

Exista o nouă răceală în această expunere. Suntem duşmani 
foarte răi, spunea tonul. Acţionăm în forţă. Cu dolari şi cu o 
tenacitate dată naibii. 

— Dar pe Blond l-au ucis de-a binelea. 

— Mda. Rangel clătina iarăşi din cap. De aceea vă spun că 
omul care a dat ordinul direct să se întindă capcana la Espinazo 
del Diablo nu ştia că era agent... Numele lui poate că vă spune 
ceva, cu toate că mai adineaori aţi negat că-l cunoaşteţi: Cesar 
Batman Guemes. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Sigur. Chiar şi aşa, vă pot asigura că el se limita să 
îndeplinească o sarcină. Individul ăla trafica în voia lui, i se 
spusese. S-ar cuveni o învăţătură de minte. Ştim că Batman 
Guemes s-a lăsat rugat. Pe cât se pare, Blondul Dávila îi era pe 
plac... Însă la Sinaloa înțelegerile sunt înţelegeri. 

— Şi cine, după dumneavoastră, a trasat sarcina şi a insistat 
ca Blondul să moară? 

Rangel îşi frecă nasul, se uită la Tapia şi apoi se întoarse spre 
Teresa, zâmbind strâmb. Stătea pe marginea fotoliului, cu 
mâinile sprijinite pe genunchi. Nu mai părea bonom. Acum, 
hotări ea, atitudinea lui era aceea a unui câine de vânătoare 
mânios şi cu memorie bună. 

— Altul de care cu siguranţă că nu vă aduceţi aminte... Astăzi 
deputatul de Sinaloa şi viitorul senator Epifanio Vargas Orozco. 


Teresa se rezemă cu spatele de perete şi se uită la puţinii 
clienţi care, la ora aceea, beau la Old Rock. Uneori putea 
reflecta mai bine când se găsea printre necunoscuţi, observând, 


în loc să stea singură cu cealaltă femeie pe care o purta după 
ea. Pe drumul de întoarcere la Guadalmina, îi spusese dintr-o 
dată lui Pote Gâlvez să se îndrepte spre Gibraltar; iar după ce 
trecură de grilaj, îl îndrumă pe pistolar pe străzile înguste, până 
când îi ordonă să oprească Cherokee-ul dinaintea fațadei albe a 
micului bar englezesc unde obişnuia să meargă în alte vremuri - 
în altă viaţă - cu Santiago Fisterra. Înăuntru totul era la fel ca 
înainte: metopele şi urcioarele atârnate de grinzile din tavan, 
pereţii acoperiţi de fotografii cu vapoare, gravuri istorice şi 
amintiri marinăreşti. Ceru la bar un Foster's, berea pe care o 
bea întotdeauna Santiago când veneau acolo, şi se duse să se 
aşeze, fără s-o guste, la masa obişnuită, lângă uşă, sub 
tablouaşul cu moartea amiralului englez - acum ştia cine era 
acel Nelson şi cum fusese secat la Trafalgar. Cealaltă Teresa 
Mendoza dădea târcoale studiind-o de la distanţă, atentă, în 
aşteptarea unor concluzii. A unei reacţii la tot ce tocmai i se 
povestise, ceea ce, puţin câte puţin, completa tabloul general 
care o explica pe ea, şi pe cealaltă, şi de asemenea lămurea, în 
sfârşit, toate evenimentele care o purtaseră până la acel jalon al 
vieţii sale. lar acum ştia chiar mult mai multe decât crezuse că 
ştie. 

Mi-a făcut mare plăcere, fusese răspunsul ei. Asta a fost 
exact ceea ce spusese atunci când omul de la DEA şi cel de la 
ambasadă  terminară de povestit ceea ce veniseră să 
povestească şi se opriră să o observe, în aşteptarea unei reacţii. 
Domniile voastre sunteţi nebuni, mi-a făcut mare plăcere, la 
revedere, îi văzu plecând decepţionaţi. Poate că se aşteptau la 
comentarii, la promisiuni. La înţelegeri, însă chipul ei inexpresiv, 
atitudinea ei indiferentă le lăsară prea puţine speranţe. Nici 
pomeneală. Ne trimite să ne ducem învârtindu-ne, spusese în 
şoaptă Héctor Tapia pe când plecau, însă nu destul de în şoaptă 
ca ea să nu audă. In ciuda purtării sale alese, diplomatul părea 
dărâmat. Gândiţi-vă bine, fu comentariul celuilalt. Despărțirea 
dumneavoastră. Păi nu văd, răspunse ea în timp ce uşa li se 
închidea deja în spate, la ce ar trebui să mă gândesc. Sinaloa e 
foarte departe. Mă iertaţi. 

Dar rămăsese aşezată acolo, în barul gibraltarian, şi se 
gândea. Işi amintea punct cu punct, rânduind în minte tot ce-i 
spusese Willy Rangel. Povestea lui don Epifanio Vargas. A 
Blondului Dâvila. Propria ei poveste. Vechiul şef al Blondului, 


spusese americanul, însuşi don Epifanio, fusese cel care aflase 
de chestiunea cu DEA. În perioada iniţială, ca proprietar al 
companiei Norteña de Aviación, Vargas îşi închiriase avioanele 
la Southern Air Transport, un paravan al guvernului american 
pentru transportul de arme şi de cocaină cu care CIA finanța 
gherila opoziţiei în Nicaragua; şi însuşi Blondul Dâvila, care pe 
vremea aceea era deja agent DEA, fusese unul din piloţii care 
descărcau materiale de război pe aeroportul Los Llanos, Costa 
Rica, întorcându-se la Fort Lauderdale, în Florida, cu droguri de 
la cartelul din Medellín. După ce toate acestea s-au isprăvit, 
Epifanio Vargas a păstrat conexiuni bune de partea cealaltă, şi 
astfel a putut afla mai târziu despre filtraţia funcţionarului de la 
Poliţia de Frontieră care îl turnase pe Blond. Vargas îl plătise pe 
turnător şi, un timp, păstrase informaţia fără să ia nici o 
hotărâre. Mahărul din munţi, bătrânul ţăran răbdător din San 
Miguel de los Hornos, era din cei care nu se precipitau niciodată. 
Era aproape în afara afacerii directe, drumurile sale erau altele, 
activitatea farmaceutică pe care o manevra de la distanţă 
mergea bine, iar privatizările de stat din ultima vreme îi 
permiseseră să spele capitaluri însemnate, îşi ţinea familia într-o 
imensă proprietate din apropiere de El Limon, pentru care 
schimbase casa din cartierul Chapultepec din Culiacân, iar pe 
amanta lui, fost manechin şi cunoscută prezentatoare de 
televiziune, într-o locuinţă luxoasă din Mazatlân. Nu vedea de ce 
s-ar fi complicat cu decizii care îl puteau prejudicia fără alt 
beneficiu decât răzbunarea. Blondul lucra acum pentru Batman 
Guemes, şi asta nu era treaba lui Epifanio Vargas. 

Totuşi, povestise în continuare Willy Rangel, lucrurile s-au 
schimbat. Vargas a făcut o mulţime de bani din comerţul cu 
efedrina: cincizeci de mii de dolari kilogramul în Statele Unite, 
faţă de cei treizeci de mii pentru cocaină şi cei opt mii pentru 
marijuana. Avea relaţii bune care îi deschideau porţile politicii; 
era momentul să rentabilizeze jumătatea de milion lunară pe 
care ani la rând o investise în mituirea funcţionarilor publici. 
Vedea dinaintea lui un viitor liniştit şi respectabil, departe de 
emoţiile vechii meserii. După ce stabilise legături financiare, de 
corupţie sau de complicitate cu principalele familii din oraş şi cu 
statul, avea bani suficienţi ca să spună ajunge, ori ca să 
continue să-i câştige prin mijloace convenţionale. Aşa încât, 
dintr-o dată, au început să moară oameni suspect de legaţi de 


trecutul său: poliţişti, judecători, avocaţi. Optsprezece în trei 
luni. Era ca o epidemie. lar în această perspectivă, figura 
Blondului reprezenta şi ea un obstacol: ştia prea multe despre 
vremurile eroice de la Norteña de Aviación. Agentul DEA se 
înfigea în trecutul lui ca o pană periculoasă care îi putea 
dinamita viitorul. 

Dar Vargas era isteţ, nuanţă Rangel. Foarte isteţ, cu acea 
şiretenie ţărănească ce îl purtase până acolo unde se afla. Aşa 
încât îi pusese altuia în cârcă treaba, fără să dezvăluie de ce. 
Batman Guemes n-ar fi lichidat niciodată un agent DEA; însă un 
pilot de avionete care umbla de capul lui, înşelându-şi şefii câte 
olecuţă pe ici pe colo, era altceva. Vargas insistase pe lângă 
Batman: o învăţătură de minte exemplară etc. Pentru el şi 
pentru vărul lui. Ceva care să-i descurajeze pe cei ce umblă cu 
asemenea şmecherii. Şi mie mi-a lăsat chestiuni nerezolvate, 
aşa încât consider-o ca pe o favoare personală. Şi, la urma 
urmei, tu eşti acum patronul lui. Responsabilitatea îţi aparţine. 

— De când ştiţi toate astea? întrebă Teresa. 

— În parte, de mult. Cam de când s-au întâmplat - omul de la 
DEA dădea din mâini pentru a sublinia evidenţa. Restul, de 
acum vreo doi ani, când martorul protejat ne-a pus la curent cu 
amănuntele... Şi a mai spus ceva - făcu o pauză observând-o 
atent, ca şi cum ar fi invitat-o să completeze ea însăşi punctele 
de suspensie. Că mai târziu, când dumneavoastră aţi început să 
creşteţi de partea asta a Atlanticului, Vargas s-a căit că vă 
lăsase să plecaţi vie din Sinaloa. Că i-a amintit lui Batman 
Guemes că aveaţi chestiuni nerezolvate în ţara 
dumneavoastră... Şi că acesta a trimis doi pistolari să termine 
treaba. 

E povestea ta, sugera expresia insondabilă a Teresei. Tu eşti 
cel care o pui la cale. 

— Nu mai spuneţi. Şi ce s-a întâmplat? 

— Asta ar trebui să povestiţi dumneavoastră. De ei nu s-a 
mai ştiut nimic niciodată. 

Héctor Tapia interveni, domol. 

— De unul dintre ei, vrea să spună domnul. Pe cât se pare, 
celălalt e în continuare aici. Retras. Sau aproape. 

— Şi pentru ce veniţi să-mi spuneţi toate astea taman acum? 

Rangel se uită la diplomat. Acum chiar că e rândul tău, 
spunea acea privire. Tapia îşi scoase încă o dată ochelarii, iar 


apoi şi-i puse la loc. După aceea îşi privi unghiile, de parcă ar fi 
avut notițe scrise acolo. 

— În ultima vreme, spuse el, cariera politică a lui Epifanio 
Vargas e în ascensiune. Imparabilă. Prea multă lume îi 
datorează prea mult. Mulţi îl iubesc sau se tem de el, şi aproape 
toţi îl respectă. A avut abilitatea să se retragă din activităţile 
directe ale cartelului din Juárez înainte ca acesta să-şi înceapă 
confruntările grave cu justiţia, când lupta se ducea la bun sfârşit 
aproape în exclusivitate împotriva competitorilor din Golf... În 
cariera lui a implicat în aceeaşi măsură judecători, antreprenori 
şi politicieni, cât şi autorităţi din Biserica mexicană, poliţişti şi 
militari: generalul Gutierrez Rebollo, care era pe punctul de a fi 
numit procuror antidrog al Republicii înainte să se descopere 
legăturile lui cu cartelul din Juárez şi să sfârşească în 
penitenciarul Almoloya, era intim cu el... Şi mai e şi faţeta 
populară: de când a reuşit să fie numit deputat, Epifanio Vargas 
a făcut multe pentru Sinaloa, a investit bani, a creat locuri de 
muncă, a ajutat oamenii... 

— Asta nu-i rău, îl întrerupse Teresa. Firesc, în Mexic, e ca 
aceia care jefuiesc ţara să păstreze totul numai pentru ei... PRI 
şi-a petrecut şaptezeci de ani făcând asta. 

Există nuanţe, replică Tapia. Pentru moment, PRI nu mai 
guvernează. Noile împrejurări pregătesc multe lucruri. Poate că, 
până la urmă, se vor schimba puţine, însă există intenţia 
incontestabilă de a schimba ceva. Sau de a încerca să se 
schimbe. Şi tocmai în acest moment, Epifanio Vargas e pe 
punctul de a fi desemnat senator al Republicii... 

— lar careva vrea să-l bulească, înţelese Teresa. 

— Da. Poate că e un fel de a spune. Pe deo parte, un sector 
politic cu multă greutate, legat de guvern, nu doreşte să vadă în 
Senatul naţiunii un traficant sinaloez, chiar dacă e retras în mod 
oficial şi e deja deputat în exerciţiu... De asemenea, există nişte 
socoteli mai vechi, pe care ar dura prea mult să le detaliem. 

Teresa îşi imagina acele socoteli. Toţi ticăloşi, în războaie 
surde pentru putere şi pentru bani, cartelurile drogurilor şi 
prietenii cartelurilor respective şi diferitele familii politice aflate 
sau nu în legătură cu drogurile. Oricine ar guverna. Mexico 
lindo, ca de obicei. 

— lar în ce ne priveşte, sugeră Rangel, să nu uităm că a pus 
să fie omorât un agent DEA. 


— Exact; acea responsabilitate împărtăşită părea să-l 
uşureze pe Tapia. Întrucât guvernul Uniunii Americane, care, aşa 
cum ştiţi, doamnă, urmăreşte foarte îndeaproape politica ţării 
noastre, n-ar putea vedea cu ochi buni un Epifanio Vargas 
senator... Aşa încât se încearcă să se creeze o comisie la nivel 
înalt care să acţioneze în două faze: prima, să înceapă o 
investigaţie asupra trecutului deputatului. A doua, dacă adună 
probele necesare, să-i ridice privilegiile şi să termine cu cariera 
lui politică, ajungând inclusiv la un proces judiciar. 

— La capătul căruia, spuse Rangel, nu excludem posibilitatea 
de a-i solicita extrădarea în Statele Unite. 

Şi ce caut eu în harababura asta? voi să ştie Teresa. Cum 
vine asta, să călătoriţi până aici ca să-mi spuneţi mie povestea 
de parcă am fi cu toţii camarazi? Atunci Rangel şi Tapia se 
priviră din nou, diplomatul îşi drese glasul o clipă, şi în timp ce 
scotea o ţigară dintr-o tabacheră de argint - oferindu-i-o Teresei, 
care refuză din cap - spuse că guvernul mexican urmărise cu 
atenţie, hm, cariera doamnei în ultimii ani. Că nu avea nimic 
împotriva ei, întrucât activităţile ei se realizau, atât cât se putea 
şti, în afara teritoriului naţional -o cetăţeană exemplară, sugeră 
Rangel din partea lui, atât de serios încât ironia rămase diluată 
în cuvinte. Şi că, având în vedere toate acestea, autorităţile 
erau dispuse să ajungă la o înţelegere. Un acord mulţumitor 
pentru toată lumea. Cooperare în schimbul imunităţii. Teresa îi 
observa. Suspicioasă. 

— Ce fel de cooperare? 

Tapia îşi aprinse ţigara cu multă grijă. Cu aceeaşi grijă cu 
care părea să mediteze la ceea ce urma să spună. Sau, mai 
curând, la felul cum urma să o spună. 

— Dumneavoastră aveţi conturi personale acolo. De 
asemenea, ştiţi multe despre perioada Blondului Dávila şi 
despre activitatea lui Epifanio Vargas - se hotărî într-un târziu. 
Aţi fost un martor privilegiat şi aproape că v-a costat viaţa. Unii 
cred că, poate, aţi avea de câştigat dintr-o reglare. Posedaţi cu 
prisosinţă mijloace ca să vă dedicați altor activităţi, bucurându- 
vă de ceea ce aveţi şi fără să vă îngrijoraţi pentru viitor. 

— Ce-mi spuneţi? 

— Ceea ce auziţi. 

— Fir-ar... Şi cărui fapt îi datorez atâta generozitate? 


— Niciodată nu acceptaţi plăţi în droguri. Numai bani. Sunteţi 
o operatoare de transport, nu proprietară, nici distribuitoare. 
Cea mai importantă din Europa în acest moment, fără îndoială. 
Dar asta-i tot... Ceea ce ne lasă o marjă de manevră rezonabilă, 
în faţa opiniei publice... 

— Opinia publică? Despre ce naiba îmi vorbiţi? 

Diplomatul zăbovi până să-i răspundă. Teresa putea auzi 
răsuflarea lui Rangel; omul de la DEA se foia, neliniştit, 
încrucişându-şi degetele. 

— Vi se oferă posibilitatea să vă întoarceţi în Mexic, dacă 
doriţi, continuă Tapia, ori să vă stabiliţi în mod discret unde vă 
va plăcea... Inclusiv autorităţile spaniole au fost consultate în 
această privinţă: există înţelegerea ca Ministerul de Justiţie să 
îngheţe toate procedurile şi investigaţiile în curs... Care, după 
ştirea mea, se află într-o fază foarte avansată şi pot face, pe 
termen mediu, ca lucrurile să devină destul de dificile pentru, 
hm, Regina Sudului... Cum se spune în Spania, să ştergem cu 
buretele şi s-o luăm de la capăt. 

— Nu ştiam că americanii ar avea o mână atât de lungă. 

— Depinde pentru ce. i 

Atunci Teresa izbucni în râs. Imi cereţi, spuse încă 
neîncrezătoare, să vă povestesc tot ce presupuneţi că ştiu 
despre Epifanio Vargas. S-o fac pe turnătoarea, la anii mei. ŞI 
sinaloeză. 

— Nu doar să ne povestiţi, interveni Rangel. Ci să povestiţi 
acolo. 

— Acolo înseamnă unde? 

— În faţa comisiei de justiţie a Procuraturii Generale a 
Republicii. 

— Vreţi să spuneţi, să mă duc să dau declaraţii în Mexic? 

— Ca martor protejat. Imunitate absolută. Ar avea loc în 
Districtul Federal, sub tot felul de garanţii personale şi juridice. 
Cu recunoştinţa naţiunii şi a guvernului Statelor Unite. 

Teresa se ridică dintr-o dată. Pur reflex, fără să vrea măcar. 
De astă dată se ridicară amândoi în acelaşi timp: deconcertat 
Rangel, stingherit Tapia. Ti-am zis eu, spunea figura acestuia 
când schimbă ultima privire cu omul de la DEA. Teresa se duse 
la uşă şi o deschise brusc. Pote Gâlvez era afară, în hol, cu 
braţele uşor depărtate, fals paşnic în grăsimea lui. Dacă e 
nevoie, îi spuse ea din ochi, aruncă-i afară în şuturi. 


— Dumneavoastră - aproape că scuipă - aţi înnebunit. 


Şi iat-o acum, aşezată la vechea masă din barul gibraltarian, 
reflectând la toate acestea. Cu o viaţă minusculă care îi răsărea 
în pântece, fără să ştie ce avea să facă cu ea. Având ecoul 
recentei discuţii în cap. Întorcând pe o parte şi pe alta senzațiile. 
Ultimele cuvinte şi vechile amintiri. Durerea şi recunoştinţa. 
Imaginea Blondului Dâvila - nemişcat şi tăcut cum stătea ea 
acum, în acea cârciumă din Culiacân - şi amintirea celuilalt 
bărbat aşezat lângă ea în plină noapte, în capela sfântului 
Malverde. Blondului tău îi plăceau poantele, Teresita. Adevărat 
că n-ai citit nimic? Atunci du-te, şi încearcă să te îngropi atât de 
adânc încât să nu te găsească. Don Epifanio Vargas. Naşul ei. 
Omul care o putuse omori, dar se milostivise şi nu o făcuse. 
Care mai apoi se răzgândise, şi nu mai izbutise. 


16 
Încărcătura palmată 


Teo Aljarafe se întoarse după două zile cu un raport 
mulţumitor. Plăţi primite punctual la Grand Cayman, demersuri 
pentru a obţine o mică bancă proprie şi un şantier naval în 
Belize, o bună rentabilitate a fondurilor spălate şi dispuse, o 
dată curățate de praf şi de paie, în trei bănci din Zurich şi în 
două din Liechtenstein. Teresa îi ascultă cu atenţie raportul, 
revăzu documentele, semnă câteva hârtii după ce le citi 
minuţios, iar apoi se duseră să ia masa la Casa Santiago, în faţa 
promenadei maritime din Marbella, cu Pote Gâlvez stând afară, 
la una din mesele de pe terasă. Fasole cu şuncă şi greier prăjit, 
mai bun şi mai suculent decât langusta. Un Señorío de Lazán, 
din rezerva '96. Teo era vorbăreţ, simpatic. Atrăgător. Cu sacoul 
pe spătarul scaunului şi cu mânecile cămăşii albe răsfrânte de 
două ori peste antebraţele bronzate, cu încheieturile ferme şi 
uşor păroase, Patek Philippe, unghii curate, verigheta strălucind 
la mâna stângă. Uneori îşi întorcea profilul impecabil de acvilă 
spaniolă, cu paharul sau cu furculiţa la jumătatea drumului, ca 
să privească spre stradă, atent la cine intra în local. De vreo 
două ori se ridică să salute. Tomás Pestaña, care lua cina în 
fund cu un grup de investitori germani, îi ignorase în aparenţă 
atunci când intraseră, însă imediat veni ospătarul cu o sticlă de 
vin bun. Din partea domnului primar, spuse. Cu salutările 
domniei sale. 

Teresa îl privea pe bărbatul din faţa ei şi medita. Nu avea să- 
i spună în ziua aceea, nici mâine şi nici mai târziu, şi poate 
niciodată, ce purta în pântece. Şi mai ales, pe lângă asta, un 
lucru era cât se poate de curios: la început crezuse că imediat 
va începe să aibă senzaţii, o conştiinţă fizică a vieţii ce începea 
să se dezvolte în interiorul ei. Însă nu simţea nimic. Doar 
certitudinea şi reflecţiile la care o purta aceasta. Poate că 
pieptul îi crescuse puţin şi, de asemenea, dispărură durerile de 
cap; dar nu se simţea însărcinată decât atunci când medita 
asupra acestui fapt, citea încă o dată buletinul medical ori 
constata cele două lipsuri marcate pe calendar. Şi totuşi - se 
gândea în acea clipă, ascultând conversaţia banală a lui Teo 


Aljarafe - iată-mă. Gravidă ca o gospodină, cum se spune în 
Spania. Cu ceva, sau cu cineva, pe drum, şi fără să fi hotărât ce- 
am să fac cu viaţa mea nenorocită, cu a creaturii ăsteia care 
deocamdată nu e nimic, dar va fi dacă am s-o las - îl privi atentă 
pe Teo, parcă pândind un semnal decisiv... Ori cu viaţa lui. 

— E ceva în curs? întrebă Teo în şoaptă, cu un aer distrat, 
între două înghiţituri din vinul primarului. 

— Nimic deocamdată. Rutină. 

La desert, el îi propuse să meargă la casa din strada Ancha 
sau la orice hotel bun din Milla de Oro şi să-şi petreacă acolo 
restul serii şi noaptea. O sticlă, un platou cu şuncă, sugeră. Fără 
grabă. Însă Teresa tăgădui din cap. Sunt obosită, spuse ea 
tărăgănând ultima silabă. Azi nu prea am chef. 

— Nu ai de vreo lună, comentă Teo. Zâmbea, atrăgător. 
Liniştit, îi atinse degetele, tandru, iar ea îşi privi propria mână 
nemişcată pe faţa de masă, de parcă n-ar fi fost a ei cu 
adevărat. Cu mâna aceea, se gândi, îl împuşcase în faţă pe 
Fierros Motanul. 

— Ce-ţi mai fac fetele? 

O privi surprins. Teresa nu întreba niciodată de familia lui. 
Era un soi de acord tacit cu ea însăşi, pe care îl respecta 
întotdeauna mort-copt. Sunt bine, spuse după un moment. 
Foarte bine. Ce bine-mi pare, răspunse ea. Ce bine-mi pare că 
sunt bine. Şi mama lor, presupun. Toate trei. 

Teo lăsă linguriţa pentru desert în farfurie şi se aplecă peste 
masă, observând-o cu atenţie. Ce se întâmplă, spuse. Spune-mi 
ce-i cu tine azi. Ea privi în jur, oamenii de la mese, traficul de pe 
bulevardul luminat de soarele ce începea să coboare peste 
mare. Nu-i nimic cu mine, răspunse, cobo-rând glasul mai mult. 
Dar te-am minţit, spuse mai apoi. E ceva în curs. Ceva ce încă 
nu ţi-am spus. 

— De ce? 

— Pentru că nu întotdeauna îţi spun totul. O privi, preocupat. 
O francheţe impecabilă. 

Cinci secunde aproape exacte, iar apoi îşi îndreptă privirea 
spre stradă. Când o privi din nou, suridea un pic. Foarte mişto, îi 
atinse din nou mâna şi, de astă dată, ea nu şi-o retrase. 

— E important? 


Haide, îşi zise Teresa. Aşa stau afurisitele de lucruri, şi 
fiecare te ajută să-ţi clădeşti propriul destin. Aproape 
întotdeauna ultimul futai vine de la tine. La bine şi la rău. 

— Da, răspunse. E o navă pe drum. Se numeşte Luz Angelita. 


Se întunecase. Greierii cântau în grădină de parcă ar fi 
înnebunit. Când se aprinseră luminile, Teresa ordonă să fie 
stinse, iar acum stătea aşezată pe treptele din portic, cu spatele 
rezemat de una din coloane, uitându-se la stele peste bogatele 
coroane negre ale sălciilor. Avea o sticlă de tequila cu sigiliul 
intact între picioare, iar în spate, pe măsuţa de lângă şezlonguri, 
se auzea muzică mexicană la combină. Muzică sinaloeză pe care 
Pote Gálvez i-o împrumutase chiar în acea seară, care-i piesa, 
patroană, asta-i ultima chestie cu Los Broncos de Reynosa pe 
care mi-au trimis-o de acolo, să-mi spuneţi îndată cum vi se 
pare: 

Venea iapa şchiopătâna, 

cu-ncărcătura palmată. 

Trecea printre nişte pini 

de la munte din Chihuahua. 

Putin câte puţin, pistolarul îşi îmbogăţea colecţia de cântece. 
Îi plăceau cele mai dure şi mai violente; în primul şi-n primul 
rând, spunea foarte serios, ca să îndepărteze nostalgia. Că eşti 
de unde eşti pe bune, n-ai ce-i face. Tonomatul lui particular 
includea tot neamul din nord, de la Chalino - vorbe mari, 
stăpână - până la Exterminador, Invasores de Nuevo León, As 
de la Sierra, El Moreño, Broncos, Huracanes şi alte formaţii tari 
din Sinaloa şi de pe-acolo; cei care preschimbaseră pagina 
poliţiei din ziare în material muzical, cântece care vorbeau 
despre trafic, despre morţi şi despre împuşcături, despre 
încărcături cu aia fină, despre avionete Cessna şi transporturile 
anului, despre federali, soldaţi, traficanţi şi înmormântări. La fel 
cum odinioară fuseseră cântecele Revoluţiei, narcomelodiile 
erau acum noua epică, legenda modernă a unui Mexic care se 
afla acolo şi nu avea intenţia să se schimbe, printre alte motive 
pentru că o parte din economia naţională depindea de toate 
acestea. O lume marginală şi aspră, arme, corupţie şi droguri, 
unde singura lege care nu era violată era cea a cererii şi ofertei. 

Muri acolo Juan cel Mare, 


dar pe-ai lui i-a apărat. 

lapa o făcu să treacă 

şi-l ucise pe soldat. 

incărcătura palmată se numea cântecul!?. La fel ca a mea, se 
gândea Teresa. Pe coperta CD-ului, membrii formaţiei Broncos 
de la Reynosa îşi dădeau mâna, iar unul dintre ei lăsa să se 
zărească de sub haină un pistol enorm la centură. Uneori îl 
observa pe Pote Gâlvez în timp ce asculta acele melodii, atentă 
la expresia pistolarului. Mai beau câte un pahar din când în 
când. Care-i piesa, Bălţatule, descurcă-te cu o tequila. Şi 
rămâneau aşa amândoi tăcuţi, ascultând muzică, el respectuos 
şi păstrând distanţa, iar Teresa îl vedea plescăind din limbă şi 
clătinând din cap, dă-i, simțind şi amintindu-şi în felul lui, 
trăgând câte-o băută în minte, prin Don Quijote şi La Ballena şi 
prin alte bombe cu/ichi care îi rătăceau în amintire, poate fiindu- 
i dor de tovarăşul lui, Fierros Motanul, din care la ora aceea nu 
mai rămăseseră decât nişte ciolane învelite în ciment, departe 
de drumurile lui, fără nimeni care să-i aducă flori la groapă şi 
fără nimeni care să cânte melodii în amintirea lui scârboasă de 
nemernic, Motanul, despre care Pote Gâlvez şi Teresa nu mai 
schimbaseră nici un cuvânt, niciodată. 

Lui don Lamberto Quintero 

camioneta-i vine-n urmă. 

Se duceau către Salado, 

Numai ca să fac-o tură. 

La combină se auzea acum melodia cu Lamberto Quintero, 
care, împreună cu cea cu Calul Alb a lui Jose Alfredo, era printre 
favoritele lui Pote Gâlvez. Teresa văzu umbra pistolarului ivindu- 
se în uşa porticului, aruncând o privire şi dispărând imediat. Ştia 
că e acolo înăuntru, îndeajuns de aproape ca să audă glasul ei, 
ascultând. Dumneavoastră aţi avea deja melodii cât să vă 
săturaţi dacă aţi fi în ţara noastră, patroană, spusese el odată, 
parcă în prelungirea altei discuţii. Nu adăugă poate că şi eu aş 
apărea în unele; însă Teresa ştia că aşa gândea. În realitate, 
hotări ea în timp ce desigila sticla de Herradura Reposado, toţi 
afurisiţii de bărbaţi aspirau la asta. Ca Blondul Dávila. Ca însuşi 
Pote. Ca, în felul lui, Santiago Fisterra. Să figureze în textul unei 
melodii reale sau imaginare, muzică, vin, femei, bani, viaţă şi 
moarte, fie şi plătind cu propria lor piele. Şi nu se ştie niciodată, 


'2 În argou mexican, “ încărcătura” (carga,sp) desemnează heroina. 


o fulgeră ghidul, uitându-se la uşa unde se ivise pistolarul. Nu se 
ştie niciodată, Bălţatule. La urma urmei, melodia întotdeauna o 
scriu alţii. 

Un camarad îi vorbeşte: 

vine-o camionetă-ncoace. 

Lamberto zâmbind îi zise: 

La ce-avem automate? 

Bău direct din sticlă. O înghiţitură lungă, care îi cobori pe gât 
cu puterea unei împuşcături. Cu sticla încă în mână, ridică puţin 
braţul, oferindu-i-o cu o grimasă sarcastică femeii care o 
contempla dintre umbrele grădinii. Parşivă desăvârşită care n-ai 
rămas la Culiacân, şi uneori nu ştiu dacă tu ai trecut de partea 
asta ori dacă eu m-am dus acolo cu tine, sau dacă am schimbat 
rolurile în farsa asta, şi poate că tu eşti cea care stai aşezată în 
porticul casei şi eu cea care stau pe jumătate ascunsă, uitându- 
mă la tine şi la ce porţi în pântece. Vorbise despre asta încă o 
dată - intuia că era ultima - cu Oleg lasikov, chiar în acea după- 
amiază, când rusul o vizitase ca să vadă dacă treaba cu haşişul 
era gata, după ce vorbiseră despre toate şi ieşiseră să se plimbe 
până la plajă, precum obişnuiau. lasikov o privea cu coada 
ochiului, studiind-o în lumina a ceva nou, care nu era nici mai 
bun, nici mai rău, ci mai trist şi mai rece. Nu ştiu, spuse, dacă 
acum, că mi-ai povestit anumite lucruri, eu te văd altfel sau 
dacă tu, Tesa, eşti cea care se schimbă într-un fel sau altul. Da. 
Azi, în timp ce stăteam de vorbă, mă uitam la tine. Surprins. 
Niciodată nu-mi dăduseşi atâtea detalii şi nici nu-mi vorbiseşi pe 
tonul acesta. Niet. Păreai o navă care porneşte în larg. lartă-mă 
dacă nu mă exprim bine. Da. Sunt lucruri complicate de 
explicat. Chiar şi de gândit. 

O să-l am, spuse ea dintr-o dată. Şi o făcu fără să se 
gândească înainte, ca şi când hotărârea se plămădea în clipa 
aceea în mintea ei, legată de alte hotărâri pe care le luase şi de 
altele pe care era pe cale să le ia. lasikov se opri, inexpresiv, un 
răstimp destul de îndelungat; iar apoi clătină din cap, nu pentru 
a aproba ceva, căci nu era treaba lui, ci pentru a sugera că ea 
era liberă să aibă ce voia şi, de asemenea, că o credea pe deplin 
capabilă să-şi asume consecinţele. Făcură câţiva paşi şi rusul 
privea marea care se colora în cenuşiu o dată cu lăsarea serii, 
iar într-un târziu, fără să se întoarcă spre ea, spuse: niciodată nu 
ţi-a fost frică de nimic, Tesa. Niet şi niet. Nimic. De când ne-am 


cunoscut, nu te-am văzut şovăind atunci când îţi jucai libertatea 
şi viaţa. Chiar niciodată. De aceea te respectă lumea. Da. De 
aceea te admir eu. 

— Şi de aceea, conchise, te afli unde te afli. Da. Acum. 

Atunci ea râse tare, într-un fel straniu care-l făcu pe lasikov 
să se întoarcă. Rus nenorocit, spuse. N-ai nici cea mai mică idee. 
Eu sunt cealaltă fată, pe care tu n-o cunoşti. Cea care se uită la 
mine, sau cea la care mă uit eu; nu mai sunt sigură nici de mine. 
Singura certitudine e că sunt laşă, fără nimic din ce trebuie să 
am. Fii atent; mi-e atât de frică, atât de slabă mă simt, atât de 
nehotărâtă, încât îmi cheltuiesc toată energia şi toată voinţa, o 
ard pe toată până la ultimul gram, încercând s-o ascund. Nu-ţi 
poţi imagina efortul. Fiindcă eu niciodată n-am ales, iar textul mi 
l-au scris tot timpul alţii. Tu. Pati. Ei. Închipuie-ţi ce neroadă. Nu- 
mi place viaţa în general, şi nici a mea în particular. Nici măcar 
nu-mi place viaţa parazită, minusculă, pe care o port acum în 
mine. Sunt bolnavă de ceva ce de mult am renunţat a mai 
înţelege, şi nici măcar nu am onoare, fiindcă tac. De doisprezece 
ani o duc aşa. Tot timpul disimulez şi tac. 

După asta rămaseră amândoi în tăcere, privind cum marea 
termina să se întunece. În cele din urmă lasikov clătină iar din 
cap, foarte încet. 

— Ai luat o decizie în legătură cu Teo? întrebă cu delicateţe. 

— N-avea grijă de el. 

— Operaţiunea... 

— N-ai grijă nici de operaţiune. Totul e în regulă. Inclusiv 
Teo. 


Mai sorbi din tequila. Cuvintele cântecului despre Lamberto 
Quintero rămaseră treptat în urmă când se ridică şi merse cu 
sticla în mână prin grădină, pe lângă dreptunghiul întunecat al 
piscinei. Tot privind cum treceau fete, el stătea, nici sinchiseală, 
spunea cântecul. Când cu focuri bine trase pe loc viaţa îi luară. 
Păşi printre arbori; crengile joase ale sălciilor îi atingeau chipul. 
Ultimele strofe se stinseră în urma ei. Pod ce duci spre Tierra 
Blanca, tu ce l-ai văzut trecând. Dă-le veste că Lamberto nu va 
fi uitat nicicând. Ajunse până la poarta care dădea spre plajă, iar 
în acel moment auzi în spate, pe pietrişul mărunt, paşii lui Pate 
Gâlvez. 


— Lasă-mă singură, spuse fără să se întoarcă. 

Paşii se opriră. Continuă să meargă şi îşi scoase pantofii când 
simţi sub picioare nisipul moale. Stelele alcătuiau o boltă de 
puncte luminoase până la linia întunecată a orizontului, peste 
marea ce vuia pe plajă. Se duse până la țărm, lăsând apa să-i 
ude picioarele în acel du-te-vino al ei. Existau două lumini 
separate şi nemişcate: două vase de pescuit care operau în 
apropiere de coastă. Lucirea îndepărtată a hotelului Guadalmina 
o ilumina puţin când îşi scoase blugii, chiloţii şi tricoul, pentru ca 
mai apoi să intre, foarte agale, în apa care îi înfiora pielea, încă 
ţinea sticla în mână, şi mai bău o dată ca să alunge frigul, o 
înghiţitură foarte lungă, aburi de tequila care urcară pe nas 
până îi înăbuşiră suflul, apă până la şolduri, valuri uşoare care o 
legănau pe picioarele înfipte în nisipul de pe fund. Apoi, fără să 
cuteze să se uite spre cealaltă femeie care stătea pe plajă lângă 
grămăjoara de haine şi o privea, azvârli sticla în mare şi se 
scufundă în apa rece, simţind-o cum i se închide, neagră, peste 
creştet, înotă câţiva metri pe fund şi apoi se ridică la suprafaţă, 
scuturându-şi părul şi apa de pe faţă. Atunci începu să pătrundă 
din ce în ce mai mult în întinderea întunecată şi rece, avansând 
cu mişcări ferme ale picioarelor şi ale braţelor, ţinându-şi faţa în 
apă până la nivelul ochilor şi apoi ridicând-o din nou ca să 
respire, spre larg, tot mai spre larg, îndepărtându-se de plajă 
până când nu mai ajunse cu picioarele la fund şi totul dispăru 
treptat, cu excepţia ei şi a mării. Acea întindere sumbră ca 
moartea căreia simţea dorinţa să i se dăruie, şi să se 
odihnească. 


Făcu cale întoarsă. Se înapoie surprinsă că făcea asta, în 
timp ce sucea problema pe toate feţele, încercând să afle de ce 
nu înotase mai departe, până în inima nopţii. Crezu că ghiceşte 
atunci când păşi din nou pe nisipul de pe fund, pe jumătate 
uşurată şi pe jumătate buimăcită la contactul cu uscatul, şi ieşi 
din apă înfiorându-se de frigul de pe pielea ei udă. Cealaltă 
femeie plecase. Nu se mai afla lângă hainele aruncate pe plajă. 
Fără îndoială, se gândi Teresa, a hotărât s-o ia înainte, şi mă 
aşteaptă încotro mă duc. 


Lucirea verzuie a radarului lumina de jos, din penumbră, faţa 
comandantului Cherki, firele albe ce îi răsăreau din bărbia rasă 
neglijent. 

— lată-l, spuse, arătând un punct întunecat de pe ecran. 

Vibraţia motorului de pe Tarfaya făcea să tremure pereţii 
despărțitori ai îngustei timonerii. Teresa stătea rezemată lângă 
uşă, ferită de frigul nopţii cu un jerseu gros, pe gât, cu mâinile în 
buzunarele scurtei de ploaie. Mângâind pistolul cu mâna 
dreaptă. Comandantul se întoarse spre ea. 

— În douăzeci de minute, spuse el, dacă dumneavoastră nu 
dispuneţi altceva. 

— E vasul dumitale, comandante. 

Scărpinându-şi creştetul sub boneta de lână, Cherki aruncă o 
privire spre micul ecran iluminat al GPS-ului. Prezenţa Teresei ÎI 
stingherea, ca şi pe restul membrilor echipajului. Era neobişnuit, 
protestase el la început. Şi periculos. Insă nimeni nu-i spusese 
că avea de ales. După ce confirmă poziţia, marocanul învârti 
roata timonei la tribord, observând atent cum acul busolei 
iluminate în habitaclu se oprea în punctul dorit, iar apoi puse 
pilotul automat. Pe ecranul radarului, ecoul era acum chiar la 
prova, la douăzeci şi cinci de grade faţă de floarea de crin care, 
în busolă, arăta nordul. Zece mile pe muchie. Celelalte 
punctuleţe întunecate, slabe urme a două şalupă care se 
îndepărtaseră după ce transbordaseră pe vasul de pescuit 
ultimele colete de haşiş, se găseau în afara razei radarului de 
treizeci de minute. Pragurile Xauen rămăseseră mult în urmă, 
undeva la pupa. 

— lallah Bismillah, spuse Cherki. 

Să mergem acolo, traduse Teresa. În numele Domnului. Asta 
o făcu să surâdă în semiîntuneric. Mexicani, marocani sau 
spanioli, mai toţi îşi aveau sfântul lor Malverde pe undeva. 
Constată că Cherki se întorcea din când în când, observând-o cu 
o curiozitate şi cu un reproş prost disimulate. Era un marocan 
din Tanger, pescar veteran, în acea seară câştiga ceea ce 
carmacele lui nu-i aduceau nici în cinci ani. Balansul vasului 
Tarfaya pe hulă se atenuă puţin atunci când comandantul 
împinse maneta ca să mărească viteza pe noua direcţie, 
intensificând huruitul motorului. Teresa văzu cum culisanta urca 
până la şase noduri. Se uită afară. De cealaltă parte a 
geamurilor vopsite cu salpetru, noaptea se întindea neagră ca 


smoala. Acum mergeau cu luminile de navigaţie aprinse; pe 
radare erau văzuţi oricum, cu sau fără lumini, iar o barcă cu 
luminile stinse trezea suspiciuni. Îşi aprinse altă ţigară ca să 
atenueze mirosurile: motorina pe care o simţea în stomac, 
vaselina, carmacele, puntea impregnată de urmele de peşte 
vechi. Simţea un început de greață. Sper să nu mă apuce acum 
răul de mare, se gândi. La ora asta. Cu toţi parşivii ăştia 
chiorându-se. 

leşi afară, pe coverta udată de umezeala nopţii. Briza îi 
răvăşi părul, alinând-o un pic. Se zăreau nişte umbre pitite pe 
fondul copastiei, printre coletele de patruzeci de kilograme 
învelite în plastic, cu mânere pentru facilitarea transportului: 
cinci marocani bine plătiţi, de încredere, care, asemenea 
comandantului Cherki, lucraseră şi alte daţi pentru Transer 
Naga. La prora şi la pupa, profilate pe jumătate în luminile de 
navigaţie ale vasului de pescuit, Teresa desluşi încă două 
umbre: escorta ei. Marocani din Ceuta, tineri, tăcuţi şi în formă 
bună, de o loialitate verificată, cu câte un pistol-mitralieră 
Ingram 380 cu cincizeci de cartuşe sub scurtă şi cu câte două 
grenade MK2 în buzunare. Harqueños”, îi numea doctorul 
Ramos, care dispunea de o duzină de oameni pentru asemenea 
ocazii. Luaţi cu dumneavoastră doi harqueños, şefa, spusese. Ca 
să fiu eu liniştit cât timp dumneavoastră vă aflaţi la bord. Dacă 
tot vă încăpăţânaţi să mergeţi de data asta, ceea ce mi se pare 
un risc inutil şi o nebunie, şi în plus nu vi-l luaţi pe Pote Gálvez , 
permiteţi-mi măcar să vă organizez un pic securitatea. Ştiu că 
toată lumea e bine plătită şi aşa mai departe. Dar pentru orice 
eventualitate. 

Se duse la pupa şi constată că ultimul cauciuc, un Valiant de 
zece metri lungime cu două motoare puternice, era tot acolo, 
remorcat cu o parâmă groasă, având încă la bord treizeci de 
colete şi pilotul, un alt marocan, sub nişte pleduri. Apoi fumă 
rezemată de copastia umedă, privind urma fosforescentă a 
spumei ridicate de prora vasului de pescuit. Nu avea nevoie să 
fie acolo, şi ştia asta. Indispoziţia din stomacul ei se ascuţi ca un 
reproş. Dar nu asta era problema. Ar fi vrut să se ducă, să 
supervizeze totul în persoană, din motive complicate care aveau 
mult de-a face cu ideile ce îi dădeau târcoale în ultimele zile. Cu 


13 Harqueno (sp.) - participant la o expediţie militară, termen utilizat în 
Maroc. 


inevitabilul curs al unor lucruri ce nu mai aveau cale de 
întoarcere Şi simţi frica - familiara şi stingheritoarea, vechea 
frică fizică, înrădăcinată în memorie şi în muşchii trupului său - 
când, cu câteva ceasuri în urmă, se apropia pe Tarfaya de 
coasta marocană pentru a superviza operaţiunea de încărcare 
de pe cauciucuri, umbre plane şi scunde, figuri întunecate, 
glasuri stinse fără nici o lumină, fără nici un zgomot inutil, fără 
alt contact prin radio decât nişte anonime pocnituri ale walkie- 
talkie-urilor pe frecvenţe succesive prestabilite, câte un singur 
apel de telefon mobil pentru fiecare ambarcaţiune spre a 
verifica dacă totul mergea cum trebuie pe țărm, în timp ce 
comandantul  Cherki supraveghea cu îngrijorare ecranul 
radarului pândind un ecou, potera marocană, ceva neprevăzut, 
elicopterul, reflectorul care să-i lumineze şi să dezlănţuie 
dezastrul sau iadul. Undeva în noapte, în larg, la bordul acelui 
Fairline Squadron, luptând împotriva răului de mare cu pastile şi 
cu resemnare, Alberto Rizocarpaso stătea aşezat dinaintea 
ecranului unui PC portabil conectat la Internet, cu aparatele sale 
de radio, cu telefoanele şi cu cablurile şi cu bateriile de jur- 
împrejur, supervizând totul aşa cum un controlor de trafic aerian 
urmăreşte mişcarea avioanelor ce-i sunt încredințate. Mai la 
nord, la Sotogrande, doctorul Ramos probabil că fuma o pipă 
după alta, atent la radio şi la telefoanele mobile la care nu mai 
vorbise niciodată până atunci şi care aveau să fie folosite numai 
în acea noapte. lar într-un hotel din Tenerife, la multe sute de 
mile spre Atlantic, Farid Lataquia juca ultimele cărţi ale riscantei 
cacialmale care avea să permită, cu noroc, lichidarea Copilărie; 
duioase potrivit planurilor. 

E adevărat, se gândi Teresa. Avea dreptate doctorul. Nu am 
nevoie să fiu aici, şi totuşi aici mă văd, rezemată de bordul 
vasului ăstuia de pescuit urât mirositor, riscându-mi libertatea şi 
viaţa, jucând straniul joc de la care nu mă pot sustrage de data 
asta. Despărţindu-mă de atâtea şi atâtea lucruri care mâine, 
când va ieşi soarele care acum străluceşte pe cerul din Sinaloa, 
vor fi rămas în urmă pentru totdeauna. Cu o Beretta bine unsă şi 
cu încărcătorul ticsit cu muniţie parabellum atârnându-mi în 
buzunar. Un arsenal de război pe care n-o mai car după mine de 
doi ani de zile şi care are mai mult de-a face cu mine, dacă se- 
ntâmplă ceva, decât cu ceilalţi. Garanţia mea că, dacă ceva iese 
rău, n-am să ajung într-o afurisită de închisoare marocană, şi 


nici într-una spaniolă. Certitudinea că, în orice moment, pot 
ajunge acolo unde vreau eu să ajung. 

Azvârli chiştocul în mare. E ca şi cum ai trece prin ultimele 
formalităţi, reflecta. Ultima probă înainte să te odihneşti. Sau 
penultima. 


— Telefonul, doamnă. 

Luă celularul pe care i-l întindea comandantul Cherki, intră în 
timonerie şi închise uşa. Era un SAZ88 special, codificat pentru 
uzul poliţiei şi al serviciilor secrete, din care Farid Lataquia 
făcuse rost de şase bucăţi plătind o avere pe piaţa clandestină, 
în timp ce-l ducea la ureche, privi ecoul pe care comandantul îl 
semnala pe ecranul radarului. La o milă, pata întunecată a 
vasului Xo/oitzcuintle se mărea cu fiecare baleiaj al antenei. 
Exista o lumină la orizont, ce se întrezărea pe hulă. 

— E farul de la Alborân? întrebă Teresa. 

— Nu. Alborân e la douăzeci şi cinci de mile, iar farul se vede 
abia de la zece. Lumina aceea e vasul nostru. 

Ascultă la telefon. O voce bărbătească spuse „verde şi roşu 
la o sută nouăzeci pentru mine”. Teresa se întoarse să verifice 
GPS-ul, se uită din nou pe ecranul radarului şi repetă cu glas 
tare, în timp ce comandantul mişca raza de bătaie a radarului 
spre a calcula distanţa. „Totul OK pe verdele meu”, spuse atunci 
vocea din telefon; şi, înainte ca Teresa să repete aceste cuvinte, 
comunicaţia se întrerupse. 

— Ne văd, spuse Teresa. O să-i abordăm dinspre tribordul 
lor. 

Se găseau în afara apelor marocane, însă acest fapt nu 
elimina pericolul. Se uită prin geamuri spre cer, temându-se că 
va vedea ivindu-se umbra de rău augur a elicopterului Poliţiei de 
Frontieră. Poate că e acelaşi pilot, se gândi ea, cel care va zbura 
în noaptea asta. Cât timp a trecut între un lucru şi altul, între 
aceste două clipe din viaţa mea. 

Formă numărul memorat al lui Rizocarpaso. Spune-mi de 
sus, zise când auzi laconicul „Zero Zero” al gibraltarianului. „In 
cuib şi nimic nou”, fu răspunsul. Rizocarpaso se afla în contact 
telefonic cu doi oameni, unul plasat pe vârful Stâncii cu un 
puternic binoclu cu vedere noctură, iar celălalt pe şoseaua ce 


trecea prin apropiere de baza elicopterului din Algeciras. Fiecare 
cu celularul său. Santinele discrete. 

— Pasărea a rămas la sol, îi spuse lui Cherki, întrerupând 
comunicaţia. 

— Slavă Domnului. 

Fusese nevoită să se înfrâneze ca să nu-l întrebe pe 
Rizocarpaso despre restul operaţiunii. Faza paralelă. La acea oră 
trebuiau să existe deja veşti, iar absenţa unei ştiri începea să o 
neliniştească. Sau, văzut altfel, îşi spuse cu o strâmbătură 
amară, să o liniştească. Se uită la ceasul de alamă fixat pe unul 
din pereţii timoneriei, în orice caz, nu-i folosea la nimic să se 
mai chinuiască. Gibraltananul avea să comunice vestea când o 
va afla. 

Acum se zăreau clar luminile vasului. 7arfaya urma să le 
stingă pe ale sale când avea să fie aproape, ca să se camufleze 
cu ecoul său de pe radar. Se uită la ecran. O jumătate de milă. 

— Vă puteţi pregăti oamenii, comandante. 

Cherki părăsi timoneria, iar Teresa îl auzi împărțind ordine. 
Când ea se ivi în uşă, umbrele nu mai erau pitite lângă copastie; 
se mişcau pe punte, aranjând parâme şi trancheţi şi stivuind 
colete la prora de la babord. Se strânsese parâma de remorcare, 
iar motorul de pe Valiant răsună în timp ce pilotul se pregătea 
să-şi efectueze propriile evoluţii. Cei doi harqueños ai doctorului 
Ramos rămăseseră nemişcaţi, cu Ingram-urile şi cu grenadele 
sub haină, ca şi cum nu era nimic cu ei. Acum Xo/oitzcuintle se 
distingea foarte bine, cu containerele stivuite la prora şi cu 
luminile de navigaţie, albă de bătaie şi verde de tribord, 
reflectându-se pe crestele hulei. Teresa îl vedea pentru prima 
oară, şi aprobă alegerea lui Farid Lataquia. Avea o operă moartă 
joasă, pe care încărcătura o apropia de nivelul mării. Asta urma 
să înlesnească manevra. 

Cherki reveni la timonerie, deconecta pilotul automat şi 
începu să cârmească la mână, apropiind cu grijă vasul de 
pescuit de portcontainere, paralel cu latura de tribord şi pe la 
traversul pupei. Teresa duse binoclul la ochi pentru a studia 
vasul: acesta scădea viteza, fără să se oprească de tot. Văzu 
oameni mişcându-se printre containere. Sus, pe eleronul de 
tribord de pe punte, alţi doi se uitau la 7arfaya: fără îndoială, 
căpitanul şi un ofiţer. 

— Puteţi stinge, comandante. 


Erau îndeajuns de aproape pentru ca acele două ecouri de 
radar să se contopească într-unul singur. Vasul de pescuit 
rămase pe întuneric, iluminat doar de luminile celuilalt vas, care 
îşi modificase uşor direcţia, pentru a le proteja în banda sa. Nu 
se mai zărea lumina de bătaie, iar cea verde strălucea pe 
eleronul punţii ca un smarald orbitor. Erau aproape lipite, şi atât 
pe banda vasului de pescuit cât şi pe aceea a portcontainerului 
marinarii aşezau tranchete groase. Tarfaya îşi ajusta viteza 
înainte, încet, după cea a lui Xo/oitzcuintle. Vreo trei noduri, 
socoti Teresa. O clipă mai târziu, auzi o plesnitură stinsă: 
zgomotul aruncătorului de cablu. Oamenii de pe nava de pescuit 
apucară parâma care mergea până la capătul gaiului şi o 
strânseră de bintele de pe covertă, fără să întindă prea mult. 
Aruncătorul de cablu plesni încă o dată. O lungime la prora, alta 
la pupa. Manevrând timona cu grijă, comandantul Cherki trase 
lângă portcontainere, bord la bord, şi lăsă motorul să meargă, 
însă fără să angreneze. Cele două vase navigau acum la aceeaşi 
viteză, cel mare conducându-l pe cel mic De asemenea, Valiant- 
ul, manevrat cu iscusinţă de pilotul său, se afla şi el ataşat la 
Xoloitzcuintle, la prora vasului de pescuit, şi Teresa văzu cum 
membrii echipajului de pe vas începeau să ridice colete. Cu ceva 
noroc, se gândi în timp ce supraveghea radarul mângâind 
lemnul timonei, totul se va isprăvi într-o oră. 


Douăzeci de tone cu direcţia Marea Neagră, fără escale. 
Când cauciucul se îndreptă către nord-vest cu ajutorul GPS-ului 
conectat la radarul Raytheon, luminile de pe Xo/oitzcuintle se 
pierdeau la orizontul întunecat, departe spre răsărit. Tarfaya, 
care şi le reaprinsese pe ale sale, era ceva mai aproape, lumina 
sa de bătaie legănându-se pe hulă, navigând fără grabă spre 
sud-vest. Teresa dădu un ordin, iar pilotul şalupei apăsă maneta 
schimbătorului, mărind viteza, coca semirigidei izbind cu gurna 
crestele valurilor, cu cei doi harqueños aşezaţi la prora pentru a- 
i da stabilitate, cu cagulele vestelor de salvare ridicate pentru a 
se feri de stropi. 

Teresa formă din nou numărul memorat, iar când auzi secul 
„Zero Zero” al lui Rizocarpaso spuse doar: bebeluşii s-au culcat. 
Apoi se opri să privească în întuneric spre apus, ca şi când ar fi 
căutat să vadă cu cinci mile mai departe, şi întrebă dacă există 


vreo noutate. „Negativ”, fu răspunsul, întrerupse comunicarea şi 
privi spatele pilotului aşezat pe banca centrală de comandă a 
Valiant-ului. Îngrijorată. Vibraţia motorului puternic, zgomotul 
apei, izbiturile în hulă, noaptea din jur, asemenea unei sfere 
negre, îi aduceau amintiri bune şi rele; însă nu era momentul, 
conchise. Erau prea multe lucruri în joc, chestiuni nerezolvate ce 
urmau să fie puse cap la cap. Fiecare bucată de drum pe care 
şalupa o parcurgea la treizeci şi cinci de noduri, milă după milă, 
o apropia de soluţionarea inevitabilă a acestor probleme. Simţi 
dorinţa să prelungească alergarea nocturnă lipsită de repere, cu 
luminiţe foarte îndepărtate care abia semnalau uscatul ori 
prezenţa altor nave în neguri. Să o prelungească oricât de mult, 
spre a amâna totul, suspendată între mare şi noapte, sPatiu 
intermediar lipsit de responsabilităţi, simplă aşteptare, cu 
dovlecii huruitori împingând din spate, cu cauciucul de pe benzi 
întinzându-se elastic la fiecare salt al carenei, cu vântul în faţă, 
stropii de spumă, spatele întunecat al bărbatului aplecat asupra 
comenzilor amintindu-i atât de mult de spatele altui bărbat. Al 
altor bărbaţi. 

Era, una peste alta, o oră la fel de sumbră ca şi ea însăşi. 
Teresa însăşi. Sau, cel puţin, aşa simţea noaptea şi aşa se 
simţea ea. Cu un cer fără subţirele crai-nou ce durase doar o 
clipă, lipsit de stele, cu o ceaţă care cobora inexorabil dinspre 
răsărit şi care în acel moment înghiţea ultimul reflex din lumina 
de bătaie de pe Xo/oitzcuintie. Teresa, scrutându-şi atentă inima 
uscată, mintea liniştită rânduind fiecare din piesele nerezolvate 
ca şi cum ar fi fost nişte bancnote de un dolar din teancurile pe 
care le mânuise cu secole în urmă pe strada Juárez din Culiacán, 
până în ziua când Bronco-ul negru se oprise lângă ea, iar 
Blondul Dávila coborâse geamul, şi ea, fără să ştie, o apucase 
pe lungul drum care acum o ţinea acolo, aproape de 
Strâmtoarea Gibraltar, încâlcită în bucla unui paradox atât de 
absurd. Trecuse râul în plină viitură, cu încărcătura palmată. Ori 
era pe punctul s-o facă. 

— Sinaloa, doamnă. 

Strigătul o făcu să tresară, smulgând-o din gândurile ei. Fir- 
ar, îşi zise. Tocmai în noaptea asta şi taman acum. Pilotul îi 
arăta luminile ce se apropiau rapid de partea cealaltă a norilor 
de stropi şi a siluetelor bodyguarzilor pitiţi la prora. lahtul naviga 
iluminat, alb şi zvelt, cu luminile străpungând marea, în direcţia 


nord-est. Inocent ca o porumbiţă, se gândi în timp ce pilotul 
făcea Valiant-ul să descrie un semicerc larg şi îl apropia de 
platforma de la pupa, unde un marinar era pregătit să-l 
întâmpine. Înainte ca paznicii care veneau să o susţină să 
ajungă la ea, Teresa calculă lusinul, puse un picior pe o margine 
a cauciucului şi sări la bord, profitând de impulsul canarisirii 
următoare. Fără să-şi ia rămas-bun de la cei de pe şalupă şi fără 
să se uite în urmă, păşi pe punte, cu picioarele umflate de frig, 
în timp ce marinarul elibera parâma şi planeadora pleca huruind 
cu cei trei ocupanţii, cu misiunea îndeplinită, întorcându-se la 
baza ei din Estepona. Teresa cobori să-şi spele salpetrul de pe 
faţă cu apă dulce, îşi aprinse o ţigară şi îşi turnă trei degete de 
tequila într-un pahar. Îl dădu peste cap în faţa oglinzii din baie, 
fără să respire. Violenţa înghiţiturii făcu să-i dea lacrimile, şi 
rămase acolo, cu ţigara într-o mână şi cu paharul gol în cealaltă, 
privind cum picăturile îi alunecau încet pe faţă. Nu-i plăcu 
expresia pe care-o avea; ori poate că expresia nu era a ei, ci îi 
aparţinea femeii ce privea din oglindă: cearcăne sub ochi, părul 
răvăşit şi întărit de sare. Şi lacrimile acelea. Se întâlneau din 
nou, şi părea mai obosită şi mai îmbătrânită. Dintr-o dată se 
duse în cabină, deschise dulapul unde avea geanta, scoase 
portofelul de piele cu inițialele ei şi studie un răstimp jumătatea 
de fotografie şifonată pe care o ţinea mereu acolo, cu mâna 
ridicată şi cu fotografia dinaintea ochilor, comparându-se cu 
fetişcana cu ochii larg deschişi, având braţul Blondului Dâvila 
băgat în canadiana de pilot, ocrotitor, pe umerii ei. 

Sună telefonul codificat pe care îl ţinea în buzunarul de la 
blugi. Vocea lui Rizocarpaso informă scurt, fără dichisuri sau 
explicaţii de prisos: „Naşul bebeluşilor a plătit botezul”, spuse. 
Teresa ceru să-i confirme, iar el îi răspunse că nu exista nici o 
îndoială: „A venit la petrecere toată familia. Tocmai s-a 
confirmat la Câdiz”. Teresa întrerupse comunicarea şi îşi vâri 
celularul în buzunar. Simţea cum ameţeala îi revenea. Alcoolul 
ingerat se îmbina prost cu huruitul motorului şi cu balansul 
navei. Cu ceea ce tocmai auzise şi cu ceea ce urma să se 
întâmple. Puse cu grijă fotografia la loc în portofel, stinse ţigara 
în scrumieră, socoti cei trei paşi care o despărţeau de toaletă şi, 
după ce străbătu cu calm acea distanţă, îngenunche să vomite 
tequila şi restul lacrimilor. 


Când ieşi pe punte, cu faţa din nou spălată şi învelită în vesta 
de salvare peste jerseul pe gât, Pote Gâlvez aştepta nemişcat, o 
siluetă neagră rezemată de copastie. 

— Unde e? întrebă Teresa. 

Pistolarul întârzie cu răspunsul. Ca şi cum s-ar fi gândit. Ori 
ca şi cum i-ar fi oferit ei ocazia să se gândească. 

— Jos, spuse în cele din urmă. In cabina numărul patru. 

Teresa cobori, sprijinindu-se de balustrada din lemn de tec. 
Pe coridor, Pote Gálvez murmură mă scuzaţi, patroană, luând-o 
înainte ca să deschidă uşa închisă cu cheia. Aruncă înăuntru o 
privire profesională, iar apoi se dădu deoparte ca să-i facă loc să 
treacă. Teresa intră, urmată de pistolar, care închise uşa la loc 
în spatele lor. 

— Poliţia de Frontieră, spuse Teresa, a abordat în seara asta 
Luz Angelita. 

Teo Aljarafe o privea inexpresiv, ca şi cum s-ar fi aflat 
departe şi nimic din toate acestea n-ar fi avut de-a face cu el. 
Barba de-o zi îi albăstrea bărbia. Era tolănit în cuşetă, îmbrăcat 
cu nişte pantaloni albaştri şifonaţi şi cu un pulover negru, în 
şosete. Pantofii erau pe jos. 

— L-au asaltat la trei sute de mile vest de Gibraltar, continuă 
Teresa... Acum vreo două ore. In acest moment îl duc la Cádiz... 
Îi luaseră urma de când ieşise din Cartagena... Ştii despre ce vas 
vorbesc, Teo? 

— Sigur că ştiu. 

A avut timp, îşi spuse ea. Aici înăuntru. Timp de meditat. Dar 
nu ştie unde s-a jucat cartea sentinţei. 

— E ceva ce nu ştii, explică Teresa. Luz Angelita e curat. Cele 
mai ilegale chestii pe care au să le găsească pe el, când au să-l 
ia bucăţică cu bucăţică, au să fie vreo două sticle de whisky care 
n-au plătit impozite... Înţelegi ce înseamnă asta? 

El rămase nemişcat, cu gura întredeschisă, procesând toate 
acestea. 

— O momeală, spuse în cele din urmă. 

— Chiar aşa. Şi ştii de ce nu te-am informat înainte că vasul 
acela era o momeală? Fiindcă aveam nevoie ca, atunci când 
pasai informaţia oamenilor pentru care o faci pe turnătorul, toţi 
să creadă la fel cum ai crezut şi tu. 


Continua s-o privească în acelaşi fel, cu atenţie maximă. 
Aruncă o privire fugară spre Pote Gâlvez, iar apoi se uită din nou 
la ea. 

— Ai făcut altă operaţiune în noaptea asta. 

Sunteţi isteţ mai departe şi mă bucur, se gândi ea. Vreau să 
înţelegeţi de ce. În alt fel ar fi poate mai uşor. Dar vreau să 
înţelegeţi. Dumneavoastră aveţi o boală incurabilă. Ba nu. Un 
bărbat are acest drept. Să nu fie minţit în legătură cu sfârşitul 
său. Toţi bărbaţii mei au murit ştiind de ce mureau. 

— Da. Altă operaţiune, de care tu n-ai aflat. In timp ce coioţii 
de la Frontieră îşi frecau mâinile abordând Luz Angelita în 
căutarea unei tone de coca pe care n-a îmbarcat-o niciodată, 
oamenii noştri făceau afaceri în altă parte. 

— Foarte bine ticluit... De când ştii? 

Ar putea să tăgăduiască, se gândi dintr-o dată. Ar putea să 
tăgăduiască totul, să protesteze indignat, să spună că am 
înnebunit. Dar s-a gândit suficient de când Pote l-a închis aici. 
Mă cunoaşte. La ce bun să mai pierdem vremea, s-o fi gândind. 
La ce bun. 

— De mult. Judecătorul acela din Madrid... Sper că ai obţinut 
ceva câştiguri din asta. Cu toate că mi-ar plăcea să ştiu că n-ai 
făcut-o pentru bani. 

Teo îşi strâmbă gura, şi ei îi plăcu acea stăpânire de sine. Mai 
că reuşea să zâmbească, individul, în ciuda posturii în care se 
găsea. Doar clipea foarte des. Niciodată până atunci nu-l văzuse 
clipind aşa. 

— N-am făcut-o numai pentru bani. 

— Te-au presat? 

Încă o dată aproape că se ivi zâmbetul. Dar fu doar o 
grimasă sarcastică. Cu prea puţină speranţă. 

— Imaginează-ţi. 

— Înţeleg. 

— Chiar înţelegi? Teo analiza acel cuvânt, cu fruntea 
încruntată, în căutare de semne pentru viitorul său... Da, se 
poate. Erai tu sau eram eu. 

Tu sau eu, repetă Teresa în sinea ei. Dar îi uită pe ceilalţi: 
doctorul Ramos, Farid Lataquia, Rizocarpaso... Toţi cei ce s-au 
încrezut în el şi în mine. Oameni pentru care suntem 
răspunzători. Duzini de persoane loiale. Şi un luda. 

— Tu sau eu, spuse cu voce tare. 


— Exact. 

Pote Gâlvez părea contopit cu umbrele pereţilor, iar ei doi se 
priveau în ochi cu calm. O conversaţie ca atâtea altele. Noaptea. 
Lipsea muzica, ceva de băut. O noapte la fel ca atâtea altele. 

— De ce n-ai venit să-mi spui? Am fi putut găsi o soluţie. 

Teo tăgădui din cap. Se aşezase pe marginea cuşetei, cu 
picioarele pe podea. 

— uneori totul se complică, spuse cu simplitate. Te 
încâlceşti, te înconjori de lucruri care devin indispensabile. Mi-au 
dat ocazia sa ies, păstrând ceea ce am... Să ştergem cu 
buretele. 

— Da. Cred că pot înţelege şi asta. 

— Îţi pot spune ce vrei să afli, spuse. Nu va trebui să... 

— Să fii interogat. 

— Asta-i. 

— Nimeni n-are să te interogheze, Teo. 

O privea în continuare, în aşteptare, cântărind acele cuvinte. 
Alte clipiri. O privire rapidă spre Pote Gâlvez, şi din nou spre ea. 

— Foarte abilă, povestea din seara asta - spuse în cele din 
urmă, precaut. Să mă foloseşti ca să plasezi momeala... Nici nu 
mi-a trecut prin minte... Era coca? 

Tatonare, îşi zise ea. Încă nu renunţă la viaţă. 

— Haşiş, răspunse. Douăzeci de tone. 

Teo rămase pe gânduri. Din nou încercarea de zâmbet care 
nu izbutea să i se fixeze pe buze. 

— Presupun că nu-i un semn bun faptul că-mi spui asta, 
conchise. 

— Nu. Adevărul e că nu-i. 

Teo nu mai clipea. Era în continuare în alertă, în căutarea 
altor semnale - numai el ştia care erau. Sumbru. Şi dacă nu 
citeşti pe faţa mea, îşi spuse ea, ori în felul meu de a tăcea 
despre ceea ce tac, ori în modul în care ascult ceea ce mai ai de 
spus, înseamnă că tot timpul ăsta petrecut alături de mine nu ți- 
a folosit la nimic. Nici nopţile şi nici zilele, nici discuţiile şi nici 
tăcerile. Spune-mi atunci unde te uitai când mă îmbrăţişai, 
nătărău afurisit. Cu toate că s-ar putea să ai în tine mai multă 
clasă decât am crezut. Dacă e aşa, îţi jur că mă linişteşte. Şi mă 
bucură. Cu cât mai bărbaţi cu-adevărat sunteţi tu şi toţi ceilalţi, 
cu atât mai mult mă linişteşte şi mă bucură. 

— Fiicele mele, murmură Teo dintr-o dată. 


Părea că înţelege în sfârşit, ca şi cum până atunci ar fi 
examinat alte posibilităţi. Am două fete, repetă absent, privind-o 
pe Teresa fără să o privească. Lumina slabă a lampei din cabină 
îi adâncea mult obrajii, două pete negre prelungite până la 
maxilare. Nu mai părea o acvilă spaniolă şi arogantă Teresa 
observă chipul impasibil al lui Pote Gâlvez. Cu ceva timp în 
urmă, ea citise o poveste cu samurai: când îşi făceau harakiri, 
un camarad de-al lor le dădea lovitura de graţie, ca să nu-şi 
piardă solemnitatea. Pleoapele uşor mijite ale pistolarului, 
aşteptând gesturile patroanei sale, întăreau această asociere. Şi 
e păcat, îşi spuse Teresa. Solemnitatea. Teo suporta bine, şi mi- 
ar fi plăcut să-l văd aşa până la sfârşit. Să mi-l amintesc în felul 
ăsta când n-am să mai am altceva de care să-mi amintesc, dacă 
cumva eu însămi am să rămân în viaţă. 

— Fiicele mele, îl auzi repetând. 

Suna stins, cu un uşor tremurat. Ca şi cum, deodată, vocii lui 
îi era frig. Cu ochii rătăciţi într-un loc indefinit. Ochii unui om 
care era deja departe, mort. Carne moartă. Ea o cunoscuse 
încordată, tare. Se bucurase de ea. Acum era carne moartă. 

— Nu mă bate la cap, Teo. 

— Fiicele mele. 

Totul era atât de unic, reflectă Teresa, uimită. Fetele tale 
sunt surorile copilului meu, conchise în sinea ei, sau vor fi poate, 
dacă, după ce vor trece şapte luni, încă mai respir. Şi uite cum 
nu-mi pasă de problema mea. Nu-mi pasă nici că e şi al tău şi că 
te duci fără măcar să ştii, şi la naiba cu nevoia ta de-a şti. Nu 
simţea nici milă, nici tristeţe, nici teamă. Doar aceeaşi 
indiferenţă pe care o nutrea pentru ce purta în pântece; dorinţa 
de-a termina cu acea scenă, aidoma cuiva care elimină un 
intermediar deranjant. Doar amarezi, spusese Oleg lasikov. Și 
nimic în urmă. La urma urmelor, îşi spuse, ei m-au adus până 
aici. Până la punctul ăsta de vedere. Şi au făcut-o cu toţii: 
Blondul, Santiago, don Epifanio Vargas, Fierros Motanul, Teo 
însuşi. Până şi Locotenentul O'Farrell m-a adus. Se uită la Pote 
Gálvez, iar pistolarul îi susţinu privirea, cu pleoapele tot mijite, 
în aşteptare. Este jocul domniilor voastre, se gândi Teresa. Cel 
pe care l-aţi jucat întotdeauna, iar eu doar schimbam dolari pe 
strada Juârez. N-am avut niciodată vreo ambiţie. N-am inventat 
regulile lui afurisite, dar până la urmă a trebuit să mă obişnuiesc 
cu ele. Incepea să se enerveze, şi ştiu că nimic din ce rămânea 


de făcut nu trebuia să o enerveze. Aşa încât numără în gând 
până la cinci, cu chipul aplecat, înseni-nându-se. Apoi încuviinţă 
încet, aproape imperceptibil. Atunci Pote Gâlvez îşi scoase 
revolverul de la brâu şi căută perna de pe cuşetă. Teo repetă 
încă o dată chestia cu fiicele lui; apoi se cufundă într-un geamăt 
asemenea unui protest, a unui reproş ori a unui sughiţ. Toate 
acestea trei laolaltă, poate. lar în timp ce ea se îndrepta spre 
uşă, văzu că el rămăsese cu ochii fixaţi în acelaşi loc, fără să 
vadă altceva în afara puţului de umbre spre care îl împingeau. 
Teresa ieşi pe coridor. Dea Domnul, se gândea, să-şi fi pus 
pantofii. Nu era un mod de a muri demn de un bărbat, să o facă 
în ciorapi. Auzi împuşcătura amortizată când punea mâna pe 
balustrada scării pentru a urca pe punte. 


Paşii pistolarului răsunau în spatele ei. Fără să se întoarcă, 
aşteptă să se rezeme în dreptul ei, pe copastia udă. O dâră 
luminoasă se ivea spre răsărit, în timp ce luminile de pe coastă 
străluceau din ce în ce mai aproape, cu clipirile farului de la 
Estepona chiar la nord. Teresa îşi ridică gluga vestei. Frigul se 
înteţea. 

— Am să mă întorc acolo, Bălţatule. 

Nu-i spuse unde. Nu era nevoie. Pote Gâlvez îşi aplecă un pic 
mai mult trupul greoi peste bord. Foarte gânditor şi tăcut. 
Teresa îi auzea răsuflarea. 

— E timpul să reglez nişte conturi nerezolvate. 

Din nou tăcere. Sus, în lumina de pe punte, se conturau 
silueta căpitanului şi cea a omului de cart. Surzi, muţi şi orbi. 
Străini de toate, în afară de instrumentele pe care le priveau. 
Câştigau îndeajuns pentru ca nimic din ceea ce se petrecea la 
pupa să nu fie treaba lor. Pote Gâlvez stătea mai departe 
aplecat, uitându-se la apa neagră care vuia dedesubt. 

— Dumneavoastră, patroană, păreţi că ştiţi ce faceţi... Dar 
bănuiesc că asta poate fi ceva parşiv. 

— Mai înainte voi avea grijă să nu-ţi lipsească nimic. 

Pistolarul îşi trecea o mână prin păr. Un gest perplex. 

— Văleu, stăpână... Singură? Nu mă jigniţi. 

Tonul era într-adevăr îndurerat, încăpățânat. Rămaseră 
amândoi privind lumina intermitentă a farului din depărtare. 


— Ne pot cocoşa pe amândoi, zise Teresa domol. Foarte 
naşpa. 

Pote Gálvez stătu tăcut încă un răstimp. Una din acele tăceri, 
intui ea, care înseamnă bilanţul unei vieţi. Se întoarse să-l 
privească cu coada ochiului şi văzu cum garda îşi trecea din nou 
mâna prin păr, iar apoi îşi afunda uşor capul între umeri. Parcă e 
un urs mare şi loial, se gândi. Superdrept. Cu aerul ăsta 
resemnat, hotărât să plătească fără să discute. După reguli. 

— Apăi să ştiţi că-i tot un drac, patroană... Totuna-i să mori 
într-un loc sau în altul. 

Pistolarul se uita în urmă, la siajul navei Sinaloa, unde trupul 
lui Teo Aljarafe se scufundase în mare, lestat cu cincizeci de 
kilograme de greutăţi din plumb. 

— lar uneori, adăugă el, e bine să alegi, dacă poţi. 


17 
Lăsai paharul băut pe jumătate 


Ploua peste Culiacân, Sinaloa; iar casa din cartierul 
Chapultepec părea închisă într-un balon de tristeţe cenuşie. 
Parcă ar fi existat o graniţă definită între culorile grădinii şi 
tonurile plumburii de-afară: pe ferestre, picăturile mai mari se 
năruiau în fire prelungi de apă ce făceau peisajul să se 
onduleze, amestecând verdele ierbii şi al coroanelor dafinilor de 


India cu portocaliul florii de tabachin, cu alb de capiros, cu 
liliachiu şi roşu de amapa şi buganvilea; însă culoarea se stingea 
pe zidurile înalte ce înconjurau grădina. Mai departe exista doar 
o panoramă difuză, tristă, unde abia se puteau distinge, dincolo 
de albia nevăzută a râului Tamazula, cele două turnuri şi marea 
cupolă albă a catedralei, iar mai în depărtare, la dreapta, 
turnurile cu plăcuţe de faianţă galbenă ale bisericii Santuario. 
Teresa stătea la fereastra unui salonaş de la etajul superior, 
contemplând peisajul, deşi colonelul Edgar Ledesma, 
comandant-adjunct al Zonei Militare a Noua, o sfătuia să nu facă 
asta. Fiecare fereastră, spusese el privind-o cu ochii lui de 
războinic rece şi eficient, e o ocazie bună pentru un lunetist. lar 
dumneavoastră, doamnă, nu aţi venit să oferiţi ocazii. Colonelul 
Ledesma era un tip plăcut, valabil, ce-şi purta cei vreo cincizeci 
de ani foarte semeţ, cu uniforma lui şi cu părul ras, ca şi cum ar 
fi fost un soldăţel. Însă ea se săturase de vederea limitată de la 
parter, de salonul mare cu mobile Concordia amestecate cu 
metacrilat şi cu tablourile înfiorătoare de pe pereţi - casa fusese 
confiscată de guvern de la un traficant care îşi efectua 
condamnarea la Puente Grande - cu ferestrele şi cu porticul ce 
lăsau să se vadă doar un pic grădina şi piscina goală. De sus, 
putea ghici în depărtare, reconstituindu-l din memorie, oraşul 
Culiacân. De asemenea, îl vedea pe unul din federalii care se 
ocupau cu escorta în sPatiul interior: un bărbat cu 
impermeabilul îngroşat de vesta antiglonţ, cu beretă şi cu o 
puşcă R15 în mână, care fuma ferit de apă, cu spatele rezemat 
de trunchiul unui arbore de mango. Mai departe, dincolo de 
grilajul de la intrarea ce dădea în strada General Anaya, se 
distingeau o camionetă militară şi siluetele verzi a doi soldaţi 
care făceau de gardă în echipament de luptă. Acesta era 
acordul, o informase colonelul Ledesma cu patru zile în urmă, 
când Learjet-ul cu zbor special care o aducea de la Miami - 
singura escală pornind de la Madrid, întrucât DEA recomanda 
lipsa oricărei opriri intermediare pe teritoriul mexican - ateriza 
pe aeroportul din Culiacân. Zona a Noua se ocupa cu securitatea 
generală, iar federalii cu securitatea imediată. Rămâneau 
eliminaţi din operativ cei de la circulaţie şi judiciarii, pentru că 
se considerau a fi mai permeabili la infiltrări, şi pentru evidenţa 
faptului că unii dintre ei acționau ca asasini în treburile murdare 
din traficul de droguri. Federalii erau şi ei accesibili pentru un 


teanc de dolari; însă grupul de elită desemnat pentru această 
operaţiune, din Districtul Federal - era interzisă intervenţia 
agenţilor cu conexiuni sinaloeze - era verificat, se spunea, în 
integritate şi în eficienţă. În ce-i priveşte pe militari, nu că s-ar fi 
dovedit incoruptibili; însă disciplina şi organizarea lor îi făceau 
mai scumpi. Mai dificil de cumpărat şi, de asemenea, mai 
respectaţi. Chiar şi atunci când efectuau confiscări în munţi, 
ţăranii considerau că îşi făceau treaba, fără să caute reglări de 
conturi. Concret, colonelul Ledesma avea faimă de om integru şi 
dur. De asemenea, traficanţii îi omorâseră un fiu locotenent. 
Acest fapt cântărea mult. 

— Ar trebui să vă depărtaţi de colo, patroană. Din cauza 
curentului. 

— Da' de unde, Bălţatule - îi zâmbea pistolarului. Lasă 
vrăjeala. 

Fusese un soi de vis ciudat; parcă asista la un lanţ de situaţii 
care nu i se întâmplau ei. Ultimele două săptămâni se rânduiau 
în amintirea ei ca o succesiune de capitole intense şi perfect 
definite. Noaptea ultimei operaţiuni. Teo Aljarafe citind absenţa 
viitorului în întunericul cabinei. Hector Tapia şi Willy Rangel 
privind-o stupefiaţi într-un apartament din hotelul Puente 
Romano, când şi-a expus decizia şi exigenţele: Culiacân în loc 
de Districtul Federal - lucrurile se fac aşa cum trebuie, spusese, 
ori nu se mai fac. Semnarea unor documente private cu garanţii 
de ambele părţi, în prezenţa ambasadorului Statelor Unite la 
Madrid, a unui înalt funcţionar de la Ministerul de Justiţie spaniol 
şi a altuia de la Externe. Şi apoi, după se tăiaseră punţile, lunga 
călătorie peste Atlantic, escala tehnică pe pista din Miami cu 
Learjet-ul înconjurat de poliţişti, faţa impenetrabilă a lui Pote 
Gâlvez ori de câte ori privirile lor se încrucişau. Or să vrea să vă 
ucidă tot timpul, o avertizase Willy Rangel. Pe dumneavoastră, 
pe bodyguardul dumneavoastră şi pe oricine va răsufla prin 
preajmă. Aşa că încercaţi să aveţi grijă. Rangel o însoţise până 
la Miami, punând la punct cele necesare. Instruind-o asupra a 
ceea ce se aştepta de la ea şi asupra a ceea ce putea aştepta 
ea. Partea de după - dacă exista un „după” - includea facilităţi 
pe timpul următorilor cinci ani pentru a se stabili unde voia: 
America sau Europa, identitate nouă incluzând un paşaport 
nord-american, protecţie oficială, ori să fie lăsată în voia ei, dacă 
asta dorea. lar când ea răspunsese că partea de după era doar 


treaba ei, mulţumesc, el îşi frecă nasul şi încuviinţă ca şi când ar 
fi priceput. La urma urmelor, DEA calculase că Teresa deţinea 
fonduri sigure, în bănci elveţiene şi din Caraibe, de cincizeci 
până la o sută de milioane de dolari. 

Continuă să privească ploaia care cădea dincolo de ferestre. 
Culiacân. În seara când sosise, când convoiul de militari şi de 
federali care aştepta pe pistă aborda la scara avionului, Teresa 
descoperise, în dreapta, bătrânul turn galben al vechiului 
aeroport, având încă duzini de Cessna şi de Piper-uri staționate, 
iar la stânga noile instalaţii în construcţie. Surburban-ul în care 
se instala cu Pote Gálvez era blindat, cu geamuri fumurii, 
înăuntru se aflau doar ea, Pote şi şoferul, care avea la bord un 
radio deschis pe frecvenţa poliţiei. Erau lumini albastre şi roşii, 
soldaţi cu căşti de luptă, federali în civil şi în cenuşiu întunecat, 
înarmaţi până-n dinţi în partea din spate a camioanelor şi în 
portierele deschise ale Suburban-urilor, cu şepci de baseball, 
poncho-uri lucind de ploaie, mitraliere montate, îndreptate în 
toate părţile, antene de radio ce se legănau la luarea curbelor în 
toată viteza, în vuietul sirenelor. Da' de unde. Cine-ar fi crezut, 
spunea faţa lui Pote Gâlvez, că aveam să ne întoarcem în felul 
ăsta. Astfel străbătură bulevardul Zapata, întorcând la 
Libramiento Norte în dreptul benzinăriei El Valle. Apoi urmară 
splaiul, cu plopii şi cu sălciile mari ce prelungeau ploaia până la 
pământ, luminile oraşului, colţurile familiare, podul, albia 
întunecată a râului Tamazula, cartierul Chapultepec. Teresa 
crezuse că avea să simtă în inimă ceva special când va fi din 
nou acolo; dar adevărul, descoperi ea, era că nu exista o mare 
diferenţă între un loc şi altul. Nu simţea nici emoție, nici frică. Pe 
tot traseul, ea şi Pote Gâlvez se priviră de multe ori. În cele din 
urmă, Teresa întrebă ce ai în cap, Bălţatule; iar pistolarul zăbovi 
puţin înainte să răspundă, uitându-se afară, cu mustaţa ca o 
trăsătură de penel întunecată pe chip şi cu stropii de apă de pe 
geam împestriţându-i şi mai mult faţa atunci când treceau prin 
dreptul unor surse de lumină. Apăi să vedeţi că nimic deosebit, 
patroană, replică într-un târziu. Doar că-mi pare ciudat. O spuse 
fără intonaţie, cu chipul lui inexpresiv, cu trăsături de indian din 
nord. Aşezat foarte solemn lângă ea, pe pielea din Suburban, cu 
mâinile încrucişate pe burtă. Şi pentru prima oară după acea 
pivniţă îndepărtată din Nueva Andalucia, Teresei i se păru 
neajutorat. Nu era lăsat să poarte arme, deşi era prevăzut că în 


casă aveau să existe, pentru protecţia personală a amândurora, 
pe lângă federalii din grădină şi soldaţii care se învârteau prin 
perimetrul moşiei, pe stradă. Din când în când pistolarul se 
întorcea să se uite pe geam, recunoscând un loc sau altul dintr- 
o ochire. Fără să deschidă gura. La fel de tăcut ca atunci când, 
înainte de-a părăsi Marbella, ea îi ceruse să se aşeze în faţa ei şi 
îi explică de ce venea. De ce veneau. Nu ca să toarne pe careva, 
ci ca să-i prezinte nota de plată bine încărcată unui nemernic. 
Doar lui şi atât. Pote rămăsese un răstimp gândindu-se. ŞI 
spune-mi pe bune ce părere ai, îl întrebase ea. Vreau să ştiu 
înainte să permit să mă însoţeşti când mă întorc acolo. Apăi 
vedeţi că eu n-am nici o părere, fusese răspunsul. Şi vă spun, 
sau mai bine zis nu spun ce nu spun, cu tot respectul. Poate că 
am şi eu sentimentele mele, patroană. La ce să vă spun că nu, 
dacă da. Dar ce am eu sau ce n-o să mai am e treaba mea. Păi, 
nu. Dumneavoastră credeţi că e bine să faceţi un lucru sau altul, 
îl faceţi şi e totuna. Dumneavoastră decideţi să vă duceţi şi 
gata, iar eu apăi nici pomeneală. Vă însoțesc. 

Se depărta de fereastră şi se duse până la masă, în căutarea 
unei ţigări. Pachetul de Faros era tot acolo, lângă Sig Sauer şi 
cele trei încărcătoare pline cu muniţie 9 parabellum. La început, 
Teresa nu era familiarizată cu pistolul acela, iar Pote Gâlvez îşi 
petrecu o dimineaţă învăţând-o să-l demonteze şi să-l monteze 
la loc cu ochii închişi. Dacă vine cineva noaptea şi echipa 
dumneavoastră o ia la sănătoasa, patroană, mai bine să vă 
puteţi descurca fără să aprindeţi lumina. Acum pistolarul se 
apropie cu un chibrit aprins, înclină uşor din cap când ea îi 
mulţumi, iar apoi se duse în locul pe care îl ocupase Teresa 
lângă fereastră, să arunce o privire afară. 

— Totul e în ordine, spuse ea, scoțând fumul. 

Era o plăcere să tragă din ţigările astea după atâţia ani. 
Pistolarul ridică din umeri, lăsând să se înţeleagă că, în privinţa 
ordinii, la Culiacân acest cuvânt se dovedea a fi relativ. Apoi se 
duse pe coridor şi Teresa îl auzi vorbind cu unul dintre federalii 
care erau în casă. Trei înăuntru, şase în grădină, douăzeci de 
soldaţi în perimetrul exterior, înlocuiţi la fiecare douăsprezece 
ore, ţinându-i la distanţă pe curioşi, pe ziarişti şi pe ticăloşii 
care, fără îndoială, la acea oră dădeau târcoale aşteptând să le 
pice o ocazie. Mă întreb, socoti în sinea ei, cât o fi oferit pe 


pielea mea deputatul şi candidatul la Senat pentru Sinaloa don 
Epifanio Vargas. 

— Cât crezi c-om valora, Bălţatule? 

Apăruse iarăşi în uşă, cu înfăţişarea aceea de urs greoi pe 
care o avea atunci când se temea să nu se facă observat prea 
mult. Liniştit în aparenţă, ca de obicei, însă ea văzu cum, dincolo 
de pleoapele lui mijite, ochii întunecaţi şi bănuitori nu încetau să 
măsoare apa la mămăligă. 

— Pe mine mă omoară pe gratis, patroană... Da' 
dumneavoastră sunteţi acuma o captură babană. Nimeni nu s-ar 
vâri în buclucul ăsta fără un sac de lovele. 

— Or fi chiar escortele sau or veni de-afară? El pufni, 
încreţindu-şi mustaţa şi fruntea. 

— Bănuiesc că de-afară, spuse. Traficanţii şi poliţiştii sunt la 
fel, dar nu întotdeauna, deşi uneori da... Mă-nţelegeţi? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Asta-i a' dreaptă. lar din soldaţi, colonelul îmi pare ca 
lumea de tot. De treabă... Din ăia care îşi execută pe loc 
trădătorii. 

— O să vedem acuşica, nu? 

— Apăi să vedeţi că ar fi ultraexcelent, stăpână Să vedem 
odată şi să ne cărăm. 

Teresa zâmbi când auzi asta. Îl înţelegea pe pistolar, 
întotdeauna aşteptarea se dovedea a fi mai rea decât cafteala, 
oricât de insuportabilă ar fi fost aceasta din urmă. În orice caz, 
ea adoptase măsuri suplimentare. Preventive. Nu era o fetiţă 
nepricepută, avea mijloace şi ştia cum stau lucrurile. Călătoria la 
Culiacân fusese precedată de o campanie de informare la 
nivelurile adecvate, inclusiv presa locală. Numai Vargas, era 
lozinca. Nici turnătorie, nici ciripeală, nici fluierături: o chestiune 
personală în genul duel pe marginea prăpastiei, iar în rest, să se 
bucure de spectacol, în siguranţă. Nici un nume în plus, nici o 
dată. Nimic. Doar don Epifanio, ea şi fantoma Blondului Dávila 
arzând la Espinazo del Diablo, cu doisprezece ani în urmă. Nu 
era vorba de o delaţiune, ci de o răzbunare limitată şi personală; 
asta se putea înţelege prea bine la Sinaloa, unde prima dată un 
lucru era rău văzut, iar a doua oară era normă pentru uz şi sursă 
regulată pentru cimitire. Acela fusese pactul din hotelul Puente 
Romano, iar guvernul Mexicului căzuse de acord. Americanii, 
deşi scrâşnind din dinţi, căzuseră şi ei. Un martor concret şi un 


nume concret. Nici măcar Cesar Batman Guemes ori ceilalţi 
mahări care odinioară fuseseră apropiaţi de Epifanio Vargas nu 
trebuiau să se simtă ameninţaţi. Era de aşteptat ca acest fapt 
să-i liniştească îndeajuns pe Batman şi pe restul. De asemenea, 
sporea posibilităţile de supravieţuire ale Teresei şi reducea 
fronturile de acoperit. Până la urmă, în rechineala banilor şi a 
narcopoliticii sinaloeze, don Epifanio fusese sau era un aliat, o 
personalitate locală; însă, în acelaşi timp, un competitor şi, mai 
devreme sau mai târziu, un duşman. Multora le-ar fi prins de 
minune să fie scos din scenă la un preţ atât de scăzut. 


Sună telefonul. Pote Gâlvez înşfăcă receptorul, iar apoi 
rămase uitându-se la Teresa ca şi cum de partea cealaltă se 
rostise numele unei stafii, însă ea nu fu nicidecum surprinsă. De 
patru zile aştepta apelul acela. Şi deja erau în întârziere. 


— E neregulamentar, doamnă. Nu sunt autorizat. 

Colonelul Edgar Ledesma stătea în picioare pe covorul din 
salon, cu mâinile încrucişate la spate, cu uniforma de lucru bine 
călcată, cu cizmele strălucitoare udate de ploaie. Părul lui scurt, 
de soldat get-beget, îi stătea foarte bine, confirmă Teresa, cu 
firele lui albe cu tot. Atât de educat şi atât de curat, îi aducea 
aminte puţin de căpitanul acela de la Garda Civilă din Marbella, 
cu mult timp în urmă, al cărui nume îl uitase. 

— Au trecut mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la 
declaraţia dumneavoastră la Procuratura Generală. 

Teresa rămăsese aşezată, fumând, cu picioarele încrucişate 
şi cu pantalonii ei din mătase neagră. Privindu-l de jos. Relaxată. 
Foarte grijulie să pună lucrurile la locul lor. 

— Daţi-mi voie să vă spun, colonele. Eu nu mă aflu aici în 
calitate de prizonieră. 

— Bineînţeles că nu. 

— Dacă accept protecţia dumneavoastră, este pentru că 
doresc să o accept. Insă nimeni nu mă poate împiedica să mă 
duc unde vreau. Aşa a fost înţelegerea. 

Ledesma îşi sprijini greutatea trupului pe o cizmă, iar apoi pe 
cealaltă. Acum se uita la avocatul Gaviria, de la Procuratura 
Generală a Statului, legătura lui cu autoritatea civilă care 


răspundea de toată chestiunea. Gaviria stătea şi el în picioare, 
deşi ceva mai departe, cu Pote Gâlvez îndărăt, rezemat de tocul 
uşii, şi adjutantul militar al colonelului - un tânăr locotenent - 
privind peste umărul lui, din coridor. 

— Spuneţi-i doamnei, îl rugă colonelul, că ceea ce ne cere e 
imposibil. 

Gaviria îi dădu dreptate lui Ledesma. Era un individ slăbuţ, 
plăcut, îmbrăcat şi ras foarte corect. Teresa îl privi în fugă, 
lăsând privirea să-i alunece ca şi când nu l-ar fi văzut. 

— Eu nu cer nimic, colonele, îi spuse militarului. Vă comunic 
doar că am intenţia să ies de aici pentru o oră şi jumătate. Că 
am o întâlnire în oraş. Dumneavoastră puteţi lua măsuri de 
securitate, sau puteţi să n-o faceţi. 

Ledesma clătina din cap, neputincios 


— Legile federale îmi interzic să deplasez trupe prin oraş. Cu 
oamenii ăştia pe care îi am aici afară deja încălcăm 
regulamentul 

— lar în ce-o priveşte, autoritatea civilă... începu să spună 
Gaviria. 

Teresa stinse ţigara în scrumieră, cu atâta putere încât îşi 
arse unghiile. 

— Să nu vă posomorâţi, domnule avocat. Nici atâtica. Faţă 
de autoritatea civilă mă voi ţine de cuvânt mâine, aşa cum este 
prevăzut, la ora exactă. 

— Ar trebui să ţinem seama că, în termeni legali... 

— Auziţi. Am hotelul San Marcos plin de avocaţi care mă 
costă o căruţă de bani - arătă spre telefon... Câţi vreţi să chem? 

— Ar putea fi o capcană, argumentă colonelul. 

— Fir-ar. Nu mai spuneţi. 

Ledesma îşi trecu o mână prin păr. Apoi făcu câţiva paşi prin 
încăpere, urmărit de ochii angoasaţi ai lui Gaviria. 

— Va trebui să mă consult cu superiorii mei. 

— Consultaţi-vă cu cine vreţi, spuse Teresa. Dar un lucru să 
vă fie limpede: dacă nu mă lăsaţi să mă duc la întâlnirea asta, 
interpretez că sunt reţinută aici, în ciuda înțelegerilor cu 
guvernul. lar asta desface acordul... În plus, vă amintesc că în 
Mexic nu există acuzaţii împotriva mea. 


Colonelul o privi fix. Îşi muşca buza inferioară ca şi cum l-ar fi 
deranjat o pieliţă desprinsă. Porni spre uşă, dar se opri la 
jumătatea drumului. 

— Ce câştigaţi dacă vă puneţi pielea în joc aici? 

Era evident că voia să înţeleagă cu adevărat. Teresa îşi 
descrucişa picioarele, netezind cu mâinile cutele de pe mătasea 
neagră. Ce câştig sau ce pierd, răspunse, e treaba mea, iar 
dumneavoastră vi se bălăngăne. O spuse în felul acesta şi 
rămase tăcută, iar după o clipă îl auzi pe militar suspinând 
ursuz, încă o privire între el şi Gaviria. 

— Voi cere instrucţiuni, spuse colonelul. 

— Eu de asemenea, glosă funcţionarul. 

— Haidem. Cereţi ce aveţi de cerut, între timp, eu am nevoie 
de o maşină la poartă la ora şapte fix. Cu omul acesta - arătă 
spre Pote Gálvez -înăuntru şi bine înarmat... Ce-o mai fi împrejur 
sau pe deasupra, colonele, e treaba dumneavoastră. 

Vorbise uitându-se tot timpul la Ledesma. Şi de data asta, 
socoti, îmi pot permite să zâmbesc un pic. Îi impresionează mult 
când o muiere zâmbeşte în timp ce le suceşte boaşele. Care-i 
piesa, copoiule. Te credeai calul din Marlboro. 


Zum, zum. Zum, zum. Ştergătoarele de parbriz sunau 
monoton, cu ploaia bătând ca o grindină de gloanţe pe capota 
Suburban-ului. Când federalul care conducea învârti volanul 
spre stânga şi intră pe bulevardul Insurgentes, Pote Gâlvez, care 
stătea lângă şofer, se uită într-o parte şi în cealaltă şi puse 
amândouă mâinile pe cornul de cârlan AK47 pe care-l ţinea pe 
genunchi. De asemenea, mai avea într-un buzunar de la haină 
un walkie-talkie conectat pe aceeaşi frecvenţă cu radioul din 
Suburban, iar Teresa asculta de pe bancheta din spate vocile 
agenţilor şi ale soldaţilor care participau la operativ. Obiectiv 
Unu şi Obiectiv Doi, spuneau. Obiectivul Unu era ea însăşi. lar cu 
Obiectivul Doi avea să se întâl-nească într-o clipă. 

Zum, zum. Zum, zum. Era ziuă, dar cerul cenuşiu întuneca 
străzile şi unele magazine aveau luminile aprinse. Ploaia 
multiplica clipirile luminoase ale micului convoi. Suburban-ul şi 
escorta sa - două Ram-uri federale şi trei camioane Lobo cu 
soldaţi cocoţaţi în spatele mitralierelor -ridicau şuvoaie de apă 
din torentul cafeniu ce umplea străzile şi curgea spre Tamazula, 


revărsându-se din conducte şi canale. Pe cer era o dungă 
neagră, în fund, conturând clădirile mai înalte de pe bulevard, şi 
o altă dungă roşiatică, mai jos, care părea să se încovoaie sub 
povara celei negre. 

— O rezervă, patroană, spuse Pote Gálvez. 

Cornul de cârlan răsună când îl apăsă pe închizător, iar asta 
atrase asupra pistolarului o privire neliniştită, cu coada ochiului, 
din partea şoferului. Pe când o depăşeau fără să micşoreze 
viteza, Teresa văzu că era vorba de o rezervă militară şi că 
soldaţii, cu căşti de luptă, cu automatele R15 şi M16 pregătite, 
opriseră pe o parte a drumului două maşini ale poliţiei şi îi 
păzeau, fără disimulare, pe oamenii legii aflaţi înăuntru. In mod 
evident, colonelul Ledesma avea încredere atât cât trebuia; şi 
tot în mod evident, după ce întorsese pe toate feţele legile ce 
interziceau deplasarea trupelor prin oraş, comandantul-adjunct 
al Zonei a Noua găsise pe unde să fenteze regulamentul - la 
urma urmei, starea naturală a unui militar se învecina 
întotdeauna cu starea de asediu. Teresa observă mai mulţi 
soldaţi şi federali eşalonaţi pe sub copacii ce divizau dublul sens 
al bulevardului, cu indicatoare care deviau circulaţia spre alte 
străzi. Şi chiar acolo, între liniile de cale ferată şi marele pătrat 
de ciment al Unităţii Administrative, capela lui Malverde părea 
mult mai mică decât în urmă cu doisprezece ani, aşa cum şi-o 
amintea ea. 


Amintiri. Dintr-o dată înţelese că, pe timpul acelei atât de 
îndelungate călătorii dus-întors, nu dobândise decât trei 
certitudini asupra vieţii şi fiinţelor omeneşti: că omoară, îşi 
amintesc şi mor. Fiindcă vine un moment, îşi spuse, când 
priveşti înainte şi vezi numai ce-ai lăsat în urmă: cadavre 
rămase pe parcurs în spatele tău, în timp ce tu mergeai. Printre 
ele rătăceşte şi al tău, iar tu nu ştii. Până când într-un târziu îl 
vezi, Şi ştii. 

Se căută printre umbrele capelei, în pacea băncuţei aşezate 
la dreapta efigiei sfântului, în penumbra roşiatică a lumânărilor 
ce ardeau trosnind slab printre florile şi ofrandele atârnate pe 
perete. Acum, afară, lumina se ducea foarte repede, iar 
strălucirea intermitentă roş-albastră a unei maşini federale 
lumina intrarea cu clipiri tot mai intense pe măsură ce se 


întuneca cenuşiul murdar al după-amiezei. Oprindu-se în faţa 
sfântului Malverde. Privindu-i părul negru parcă vopsit la coafor, 
haina albă şi eşarfa de la gât, ochii de indian şi mustaţa 
pitorească, Teresa îşi mişcă buzele ca să se roage, cum făcea 
odinioară - Dios vendiga mi camino y permita mi regreso - însă 
nu reuşi să ajungă la nici o rugăciune. Poate că e un sacrilegiu, 
se gândi dintr-o dată. Poate că nu trebuia să stabilesc întâlnirea 
în locul ăsta. Poate că timpul m-a făcut proastă şi arogantă, şi se 
apropie ceasul să plătesc pentru asta. 

Ultima dată când fusese acolo exista o altă femeie care o 
privea dintre umbre. Acum o căuta fără s-o găsească. Dacă nu 
cumva, hotărî ea, eu sunt cealaltă femeie sau o port în mine, iar 
fata cu ochi speriaţi, fetiţa care fugea cu o poşetă şi cu un Colt 
în mână, s-a preschimbat într-una din stafiile acelea întunecate 
ce rătăcesc în urma mea, privindu-mă cu ochi acuzatori, sau 
trişti, sau indiferenți. Poate că asta este viaţa, şi respiri, umbli, 
te mişti numai pentru ca într-o zi să te uiţi în urmă şi să te vezi 
acolo. Pentru ca să te recunoşti în morile succesive, ale tale şi 
ale altora, la care te condamnă fiecare din paşii tăi. Işi vâri 
mâinile în buzunarele pardesiului - pe dedesubt avea un 
pulover, blugi, cizme comode cu talpă din cauciuc - şi scoase 
pachetul de Faros. Îşi aprindea una la flacăra unei lumânări de-a 
lui Malverde când don Epifanio Vargas se contura în clipirile roş- 
albastre de la intrare. 


— Teresita. De când nu ne-am văzut. 

Era aproape la fel, aprecie. Înalt, corpolent, îşi atârnase 
impermeabilul într-un cuier de lângă poartă. Costum închis la 
culoare, cămaşă descheiată, fără cravată, cizme cu vârful 
ascuţit. Cu faţa aceea care amintea de vechile filme cu Pedro 
Armendáriz. Avea multe fire albe în mustață şi pe la tâmple, 
câteva riduri în plus, talia poate uşor rotunjită, însă era acelaşi. 

— Abia dacă te recunosc. 

Făcu câţiva paşi, pătrunzând în capelă după ce se uitase într- 
o parte şi-n alta bănuitor. O privea fix pe Teresa, încercând să o 
pună în legătură cu cealaltă femeie pe care o avea în memorie. 

— Dumneavoastră nu v-aţi schimbat prea mult, spuse ea. 
Poate câteva kilograme în plus. Şi firele albe. 


Stătea aşezată pe bancă, lângă efigia lui Malverde, şi nu se 
mişcă atunci când îl văzu intrând. 

— Ai o armă? întrebă don Epifanio, precaut. 

— Nu. 

— Ce bine. Pe mine m-au căutat aici afară împuţiţii ăia. Nici 
eu nu aveam. 

Suspină uşor, se uită la Malverde cel scăldat în lumina 
tremurătoare a lumânărilor, iar apoi din nou la ea. 

— Vezi tu. Tocmai am împlinit şaizeci şi patru de ani. Dar nu 
mă plâng. 

Veni până aproape de ea, studiind-o de sus, cu atenţie. Ea 
rămase aşa cum era, susţinându-i privirea. 

— Cred că ţi-a mers bine, Teresita. 

— Nici dumneavoastră nu v-a mers rău. 

Don Epifanio clătină din cap, într-o încuviinţare lentă. 
Gânditor. Apoi se aşeză lângă ea. Stăteau exact la fel ca ultima 
oară, doar că ea nu avea un Colt în mână. 

— Doisprezece am, nu-i aşa? Tu şi eu chiar aici, în acelaşi 
loc, cu faimoasa agendă a Blondului... 

Se întrerupse, dându-i ocazia să-şi amestece amintirile cu ale 
lui. Însă Teresa păstră tăcerea. După o clipă, don Epifanio 
scoase o havană din buzunarul de sus al sacoului. Niciodată nu 
mi-am imaginat, începu să spună în timp ce scotea eticheta. Dar 
se opri încă o dată, ca şi cum ar fi ajuns la concluzia că ceea ce 
nu-şi imaginase niciodată nu avea importanţă. Cred că toţi te- 
am subestimat, spuse într-un târziu. Bărbatul tău, eu. Toţi. 
Partea cu „bărbatul tău” o spuse ceva mai în şoaptă, şi parcă 
încerca s-o strecoare, nebăgată în seamă, printre celelalte. 

— Poate că de asta sunt încă în viaţă. Celălalt reflectă asupra 
acestui fapt în timp ce apropia de havană flacăra unei brichete. 

— Nu e o stare permanentă, nici garantată -conchise cu 
primul fum. Rămâi viu până când încetezi a mai fi. 

Fumară un timp amândoi, fără să se privească. Ea avea 
ţigara aproape consumată. 

— De ce te-ai vârât în treaba asta? 

Aspiră pentru ultima oară jarul dintre degete. Apoi lăsă 
chiştocul să cadă şi îl strivi cu grijă. Păi să vedeţi, replică, doar 
ca să reglez nişte conturi mai vechi. Conturi, repetă el. Apoi 
trase din nou din havană şi emise o opinie: conturile acelea e 


mai bine să fie lăsate aşa cum sunt. Nici pomeneală, spuse 
Teresa, dacă te fac să dormi prost. 

— Tu nu câştigi nimic, argumentă don Epifanio. 

— Ce câştig e treaba mea. 

Câteva clipe ascultară cum trosnesc lumânărelele din altar. 
Şi rafalele de ploaie care loveau acoperişul capelei. Afară 
continua să clipească albastrul şi roşul maşinii federale. 

— De ce vrei să mă seci? Asta înseamnă să faci jocul 
adversarilor mei politici. 

Era un ton bun, recunoscu ea. Aproape de afecţiune. Mai 
puţin un reproş şi mai mult o întrebare îndurerată. Un naş 
trădat. O prietenie rănită. Niciodată nu l-am văzut ca pe un tip 
rău, se gândi. Adesea a fost sincer, şi poate că e în continuare. 

— Nu ştiu cine sunt adversarii dumneavoastră, şi nici nu-mi 
pasă, răspunse. Dumneavoastră l-aţi omorât pe Blond. Şi pe 
Creţ. Şi pe Brenda şi pe copii. 

Dacă tot era vorba de afecţiuni, într-acolo se îndreptau ale 
sale. Don Epifanio privi jarul havanei, încruntat. 

— Nu ştiu ce ţi-au putut povesti. În orice caz, asta e Sinaloa... 
Eşti de-aici şi ştii care sunt regulile. 

Regulile, spuse lent Teresa, includ şi reglarea de conturi cu 
cine ţi-a rămas dator. Făcu o pauză şi auzi răsuflarea bărbatului 
atent la cuvintele ei. Aţi vrut mai apoi, adăugă, să fiu omorâtă şi 
eu. 

— Asta nu-i adevărat - don Epifanio părea scandalizat. Ai fost 
aici, cu mine. Ţi-am protejat viaţa... Te-am ajutat să scapi. 

— Vorbesc de mai târziu. Când v-a părut rău. 

In lumea noastră, argumentă el după ce se gândi un răstimp, 
afacerile sunt complicate. Se opri să o studieze după ce spuse 
asta, ca unul care aşteaptă un calmant să-şi facă efectul. În 
orice caz, adăugă într-un târziu, aş înţelege dacă ai vrea să-mi 
prezinţi note de plată de-ale tale. Eşti sinaloeză şi respect acest 
lucru. Dar să te-nţelegi cu americanii şi cu fricoşii ăia care 
încearcă să mă răstoarne din guvern... 

— Dumneavoastră nu ştiţi cu cine naiba m-am înţeles. 

O spuse sumbră, cu o fermitate care îl puse pe celălalt pe 
gânduri, cu havana în gură şi cu ochii mijiţi din cauza fumului, 
clipirile din stradă alternându-se în umbre roşii şi albastre. 


— Spune-mi un lucru. În seara când ne-am întâlnit tu citiseşi 
agenda, nu-i aşa? Ştiai povestea Blondului Dâvila... Şi totuşi, nu 
mi-am dat seama. M-ai păcălit. 

— Îmi pierdeam viaţa. 

— Şi de ce să dezgropăm treburile astea vechi? 

— Fiindcă până acum n-am ştiut că dumneavoastră aţi fost 
cel care i-a cerut o favoare lui Batman Guemes. lar Blondul era 
bărbatul meu. 

— Era un parşiv de la DEA. 

— Cu toate astea, parşiv şi de la DEA, era bărbatul meu. 

II auzi înăbuşindu-şi o înjurătură de la munte în timp ce se 
ridica. Trupul lui părea să umple mica incintă a capelei. 

— Ascultă - privea efigia lui Malverde, ca şi cum l-ar fi 
chemat ca martor pe sfântul patron al traficanţilor. Eu 
întotdeauna m-am purtat bine. Eram naşul vostru, al 
amândurora. Il apreciam pe Blond şi te apreciam pe tine. El m-a 
trădat, şi cu toate astea eu ţi-am protejat trupuşorul ăsta 
frumos... Celelalte s-au petrecut mai târziu, când viaţa ta şi a 
mea au apucat-o pe drumuri diferite. Acum a trecut timpul, sunt 
în afara acestor lucruri. Sunt bătrân, am chiar şi nepoți. Mă 
descurc bine în politică, iar Senatul îmi va permite să fac lucruri 
noi. Asta înseamnă, printre altele, să aibă de câştigat Sinaloa... 
Ce câştigi prejudiciindu-mă? Că îi ajuţi pe americanii ăştia să 
consume jumătate din drogurile din lume în timp ce decid, după 
cum le convine, când un traficant e bun şi când e rău? Pe cei 
care finanţau cu droguri gherilele anticomuniste din Vietnam, iar 
apoi au venit să ni le ceară nouă, mexicanilor, ca să plătească 
armele opoziţiei din Nicaragua? Ascultă, Teresita: ăştia care 
acum se folosesc de tine m-au făcut să câştig o grămadă de 
bani cu Norteña de Aviación, ajutându-mă, în plus, să-i spăl în 
Panama... Spune-mi ce-ţi oferă acum parşivii... Imunitate? Bani? 

— Nu-i vorba nici de una, nici de alta. E ceva mai complicat. 
Mai greu de explicat. E 

Epifanio Vargas se întorsese să o privească din nou. in 
picioare lângă altar. Lumânările îi îmbătrâneau mult trăsăturile. 

— Vrei să-ţi povestesc - insistă - cine mă tot fute în Uniunea 
Americană? Cine e cel care presează cel mai mult la DEA? Un 
procuror federal din Houston pe nume Clayton, foarte legat de 
Partidul Democrat... Şi ştii ce era înainte să fie numit procuror? 
Avocatul apărării pentru traficanţii mexicani şi americani, şi 


prieten intim de-al lui Ortiz Calderón: directorul de interceptare 
aeriană al Poliţiei Judiciare Federale mexicane, care acum 
trăieşte în Statele Unite ca martor protejat, după ce a vârât în 
buzunar milioane de dolari... lar în partea asta, cei care încearcă 
să mă elimine sunt aceiaşi care mai înainte făceau afaceri cu 
americanii şi cu mine: avocaţi, judecători, politicieni care 
încearcă să arunce praf în ochi şi să găsească un ţap ispăşitor. 
Pe ăştia vrei să-i ajuţi belindu-mă pe mine? 

Teresa nu răspunse. Celălalt o privi un răstimp, iar apoi 
clătină din cap, neputincios. 

— Sunt obosit, Teresita. Am muncit şi am luptat mult în 
viaţă. 

Era adevărat, iar ea ştia asta. Țăranul din Santiago de los 
Caballeros o dusese greu cândva, la viaţa lui. Nimeni nu-i 
dăduse nimic de pomană. 

— Şi eu sunt obosită. 

Continua să se uite la ea cu luare-aminte, în căutarea unei 
breşe pe unde să întrevadă ce avea în minte. 

— Atunci nu există nici o reparaţie posibilă, conchise. 

— Bănuiesc că nu. 

Jarul havanei străluci pe faţa lui don Epifanio. 

— Am venit să te văd - spuse, iar acum tonul era diferit - 
oferindu-ţi tot soiul de explicaţii... Poate că îţi datoram lucrul 
ăsta, poate că nu. Dar am venit la fel cum am venit acum 
doisprezece ani, când aveai nevoie de mine. 

— Ştiu asta şi vă mulţumesc. Dumneavoastră nu mi-aţi făcut 
niciodată alt rău decât acela pe care l-aţi considerat 
indispensabil... Dar fiecare pe drumul lui. 

O tăcere îndelungată. Pe acoperiş continua să cadă ploaia. 
Sfântul Malverde privea impasibil în gol, cu ochii lui pictaţi. 

— Toate astea de aici de-afară nu garantează nimic, spuse 
într-un târziu Vargas. lar tu ştii asta. În paisprezece sau în 
şaisprezece ore se pot întâmpla multe. 

Mi se fâlfâie, răspunse Teresa. E rândul dumneavoastră să 
fiţi botezat. Don Epifanio dădu afirmativ din cap în timp ce 
repeta partea cu botezul, ca şi cum ea ar fi rezumat bine starea 
lucrurilor. Apoi îşi ridică mâinile, spre a le lăsa să cadă pe 
şolduri, dezolat. Trebuia să te ucid în noaptea aia, se căina el. 
Chiar aici. O spuse fără patimă în glas, foarte educat şi obiectiv. 
Teresa îl privea de pe băncuţă, nemişcată. Chiar că trebuia, 


spuse cu calm. Dar n-aţi făcut-o, iar acum o să-mi plătiţi. Poate 
că nota va fi exagerată, în realitate, e vorba de Blond, de Fierros 
Motanul, de alţi bărbaţi pe care nici măcar nu i-aţi cunoscut. 
Până la urmă, dumneavoastră plătiţi pentru toţi. Şi eu plătesc. 

— Eşti nebună. 

— Nu. Teresa se ridică, în clipirile dinspre poartă şi în lumina 
roşie a lumânărilor. Nu sunt nebună, sunt moartă. Teresita 
Mendoza a dumneavoastră a murit acum doisprezece ani, şi am 
venit s-o îngrop. 

Işi rezemă fruntea de fereastra uşor asudată de la etajul al 
doilea, simțind cum aburul umed îi răcorea pielea. Reflectoarele 
din grădină făceau să strălucească rafalele de apă, 
preschimbându-le în mii şi mii de picături luminoase care se 
abăteau în contralumină, printre crengile copacilor, ori sclipeau 
suspendate de capătul frunzelor. Teresa avea o ţigară între 
degete, iar sticla de Herradura Reposado era pe masă lângă un 
pahar, scrumiera plină şi Sig Sauer-ul cu cele trei încărcătoare 
de rezervă. La combină cânta Jose Alfredo; Teresa nu ştia dacă 
era una din melodiile pe care le punea mereu pentru ea Pote 
Gálvez, caseta din maşini şi din hoteluri, ori dacă făcea parte 
dintre bunurile casei: 

Lăsai paharul băut pe jumătate, 

să-ți urmez paşii, nu ştiu pentru ce. 

Stătea aşa de câteva ceasuri bune. Tequila şi muzică. 
Amintiri şi prezent lipsit de viitor. Să mi se sfârşească viaţa. 
Noaptea nefericirii mele. Bău jumătatea de pahar care îi mai 
rămăsese şi îl umplu din nou înainte de a se întoarce la 
fereastră, încercând ca lumina din cameră să nu o facă prea 
vizibilă. Îşi umezi din nou buzele cu tequila, în timp ce fredona 
cuvintele cântecului. Jumătate din soarta-mi ai luat-o cu tine. 
Sper să-ţi folosească nu ştiu cu cine. 

— Au plecat toţi, patroană. 

Se întoarse încet, făcându-i-se dintr-o dată foarte frig. Pote 
Gâlvez era în uşă, numai în cămaşă. Niciodată nu se prezenta 
astfel în faţa ei. Avea un walkie-talkie în mână, un revolver în 
teaca din piele prinsă de centură, şi părea foarte serios. Mortal. 
Sudoarea îi lipea cămaşa de torsul lat. 

— Cum adică toţi? 


O privi aproape cu reproş. De ce mai întrebaţi, dacă aţi 
înţeles. Toţi înseamnă toţi, mai puţin dumneavoastră şi cel de 
faţă. Asta spunea pistolarul, fără s-o spună. 

— Federalii din escortă, lămuri el în cele din urmă. Casa e 
goală 

— Şi unde s-au dus? 

El nu răspunse. Se mărginea să ridice din umeri. Teresa citi 
restul în ochii lui de suspicios din nord. Pote Gâlvez nu avea 
nevoie de radar ca să detecteze copoii. 

— Stinge lumina, spuse. 

Încăperea rămase în întuneric; pătrundeau doar lumina de 
pe coridor şi reflectoarele de afară. Combina făcu clic, şi Jose 
Alfredo amuţi. Teresa se apropie de cadrul ferestrei şi aruncă o 
privire. Departe, dincolo de marea poartă zăbrelită de la intrare, 
totul părea normal: se vedeau soldaţi şi maşini sub felinarele 
înalte din stradă, în grădină, totuşi, nu zări nici o mişcare. 
Federalii care obişnuiau să patruleze pe-acolo nu se zăreau 
nicăieri. 

— Când s-au schimbat, Bălţatule? 

— Acum cincisprezece minute. A venit un grup nou şi ceilalţi 
au plecat. 

— Câţi? 

— Ca întotdeauna: trei urâţi în casă şi şase în grădină. 

— Şi radioul? 

Pote apăsă de două ori butonul aparatului walkie-talkie şi i-l 
arătă. Nici ţipenie, stăpână. Nimeni nu zice nimic. Dar dacă 
vreţi, putem să stăm de vorbă cu soldaţii. Teresa clătină din 
cap. Se duse până la masă, apucă Sig Sauer-ul şi îşi vâri cele 
trei încărcătoare de rezervă în buzunarele pantalonilor, câte 
unul în fiecare buzunar de la spate, iar pe al treilea în buzunarul 
din faţă din partea dreaptă. Erau grele. 

— Uită-i. Prea departe - manevră închizătorul pistolului, clac, 
clac, un glonţ pe ţeava şi cincisprezece în încărcător, şi îl puse la 
curea. În plus, oricum sunt înţeleşi. 

— Am să azvârl o ochire, spuse pistolarul, dacă-mi permiteti. 

leşi din încăpere, cu revolverul într-o mână şi cu walkie- 
talkie-ul în cealaltă, în timp ce Teresa se apropia din nou de 
fereastră. O dată ajunsă acolo, se aplecă cu grijă să observe 
grădina. Totul părea în ordine. O clipă crezu că vede două 
siluete negre mişcându-se printre nişte brazde de flori, sub 


înalții arbori de mango. Nimic altceva, şi nici măcar nu era 
sigură de asta. 

Atinse patul pistolului, resemnată. Un kilogram de oţel, 
plumb şi praf de puşcă: nu era mare lucru faţă de ce i se putea 
organiza afară, îşi scoase semanarul de la încheietură, vârându- 
şi în buzunar cele şapte inele de argint. Nu era cazul să facă 
zgomot de parcă ar fi purtat zurgălăi. Mintea îi funcţiona singură 
de ceva vreme, de cum Pote Gâlvez venise să-i dea vestea cu 
încurcătura. Cifre în favoarea şi împotriva ei, bilanţuri. 
Posibilităţi şi probabilităţi. Socoti încă o dată distanţa care 
despărţea casa de grilajul de la poarta principală şi de ziduri, şi 
recapitula ceea ce înregistrase în memorie în ultimele zile: locuri 
protejate şi descoperite, rute posibile, capcane în care să evite 
să cadă. Se gândise atât de mult la toate acestea încât, ocupată 
acum cu revizuirea lor punct cu punct, nu avu timp să i se facă 
frică. Dacă nu cumva frica, în acea seară, era cunoscuta 
senzaţie de neajutorare fizică: carne vulnerabilă şi singurătate 
infinită. Situaţia. A 

Chiar despre asta era vorba, constată dintr-o dată. In 
realitate, nu venea la Culiacân ca să depună mărturie împotriva 
lui don Epifanio Vargas, ci pentru ca Pote Gâlvez să spună 
suntem singuri, patroană, şi ea să se simtă ca acum, cu Sig 
Sauer-ul îndesat la brâu, pregătită să înfrunte încercarea. Gata 
să treacă pragul obscur pe care vreme de doisprezece ani îl 
avusese în faţa ochilor furându-i somnul în zorii murdari şi 
cenuşii. lar când voi vedea iar lumina zilei, se gândi, dacă voi 
mai ajunge s-o văd, totul va fi altfel. Sau nu. Se îndepărtă de 
fereastră, se duse până la masă şi trase o ultimă înghiţitură de 
tequila. Lăsai paharul băut pe jumătate, se gândi. Pentru mai 
târziu. Încă mai zâmbea imperceptibil când Pote Gálvez se 
desluşi în cadrul uşii. Ţinea în mână un corn de cârlan, iar pe 
umăr o desagă din foaie de cort, şi avea o înfăţişare greoaie. 
Teresa îşi duse instinctiv mână la pistol, dar se opri la jumătatea 
drumului. Nu Bălţatul, îşi zise. Prefer să-i întorc spatele şi să mă 
omoare decât să n-am încredere, iar el să-şi dea seama. 

— Daţi-i zor, patroană, spuse pistolarul. Ne-au întins o cursă 
cum nu-ntinde nici Coiotul. Poponari parşivi. 

— Federali sau soldaţi? Sau de amândouă? 

— Eu aş zice că e o chestie a urâţilor şi că ceilalţi stau şi se 
uită. Da' cine mai ştie. Să cer ajutor prin radio? 


Teresa râse. Ajutor pentru cine, spuse. S-au dus toţi să- 
nfulece şi să dughească la tagueria Durango. Pote Gálvez o 
privi un răstimp, se scarpină la tâmplă cu ţeava AK-ului şi, într- 
un târziu, schiţă un zâmbet pe jumătate buimăcit, pe jumătate 
feroce. Aşa-i, pe bune, stăpână, spuse în cele din urmă, 
înțelegând. Om face ce-om putea. Spuse asta şi se opriră 
amândoi să privească încă o dată între lumină şi umbră, într-un 
fel în care nu se mai priviseră niciodată înainte vreme. Atunci 
Teresa râse din nou, sinceră, cu ochii larg deschişi şi trăgând 
aer în piept cu putere, iar Pote Gâlvez dădu din cap de sus în 
jos, ca unul care înţelege o poantă bună. Aici e Culiacân, 
patroană, spuse pistolarul, şi ce bine că râdeţi taman acum. De 
v-ar putea vedea copoii ăia înainte să le prăjim spinarea, sau 
viceversa. Păi, poate că râd numai de frică să nu mor, spuse ea. 
Sau de frică să nu mă doară în timp ce mor. El încuviinţă încă o 
dată şi spuse: apăi să vedeţi că la fel ca toţi, sau ce-aţi crezut. 
Da' până să ne vină de hac mai avem ceva vreme. Şi fie că 
murim sau nu, oricum, prin zonă or să mai moară şi alţii. 


Ascultă. Zgomote, scârţâituri, ropot de ploaie în geamuri şi 
pe acoperiş. Evită ca totul să fie asurzit de bătăile inimii, 
zvâcnetul sângelui în venele minuscule ce străbat interiorul 
urechilor. Calculează fiecare pas, fiecare privire. Nemişcarea cu 
gura uscată şi tensiunea ce urcă dureros prin coapse şi prin 
stomac până la piept, tăindu-ţi puţina răsuflare pe care ţi-o mai 
îngădui. Greutatea Sig Sauer-ului în mâna dreaptă, cu palma 
strânsă în jurul patului. Părul pe care ţi-l dai de pe faţă fiindcă îţi 
cade în ochi. Picătura de sudoare ce se rostogoleşte până pe 
pleoapă şi alunecă pe la colţul ochiului, iar până la urmă o ştergi 
de pe buze cu vârful limbii. Sărată.  Aşteptarea. 

Altă scârţâitură pe coridor, sau poate pe scară. Privirea lui 
Pote Gâlvez de la uşa din faţă, resemnată, profesionistă, 
îngenuncheat în falsa lui grăsime, iţindu-şi faţa pe jumătate din 
cadru, cu cornul de cârlan pregătit, fără pat, pentru a-l manevra 
mai comod, un încărcător cu treizeci de focuri pus şi încă unul 
lipit cu masking tape de acesta, cu gura în jos, gata să-l întoarcă 
şi să-l schimbe când primul se va goli. 

Alte scârţâituri. Pe scară. Lăsai paharul, murmură Teresa fără 
cuvinte, băut pe jumătate. Se simte goală pe dinăuntru şi lucidă 


pe dinafară. Nu există reflecţii, nici gânduri. Nimic în afară de 
repetarea absurdă a refrenului cântecului şi de concentrarea 
simţurilor în interpretarea unor zgomote şi senzaţii. Există un 
tablou la capătul coridorului, sus, unde porneşte scara: nişte 
armăsari negri galopând pe o imensă întindere verde, în faţa 
tuturor aleargă un cal alb. Teresa numără caii: patru negri şi 
unul alb. li numără la fel cum a numărat cei doisprezece stâlpi ai 
balustradei de deasupra casei scării, cele cinci culori ale 
glasvandului ce dă spre grădină, cele cinci uşi de pe partea asta 
a coridorului, cele trei aplice de iluminat de pe pereţi şi lampa 
ce atârnă din tavan. De asemenea, numără în minte glonţul de 
pe ţeavă şi pe cele cincisprezece din încărcător, primul foc în 
dublă acţiune, un pic mai greu, iar apoi restul ies toate, şi tot 
aşa unul după altul din muniţia de rezervă care apasă în 
încărcătoarele ţinute în buzunarele blugilor. Există ceva de ars, 
deşi totul depinde de ce au şi mişeii, în orice caz, recomandă 
Pote Gâlvez, mai bine să o ardem puţin câte puţin, patroană. 
Fără emoție şi fără grabă, etapă cu etapă. Durează mai mult şi 
se iroseşte mai puţin. lar dacă se termină plumbul, aruncaţi în ei 
cu sudălmi, care dor şi ele. 

Scârţâiturile sunt paşi. Urcă. 

Un cap se iveşte cu precauţie pe palier. Păr negru, tânăr. Un 
tors şi încă un cap. Ţin arme în faţă, ţevi care se mişcă descriind 
arce în căutarea a ceva în care să tragă. Teresa întinde braţul, îl 
priveşte cu coada ochiului pe Pote Gâlvez, îşi ţine răsuflarea, 
apasă pe trăgaci. Sig Sauer-ul sare parcă scuipând tunete, bum, 
bum, bum, şi înainte de cel de-al treilea, toate sunetele de pe 
coridor sunt înghiţite de rafalele AK-ului mânuit de pistolar, 
raaaca, sună, raaaca, raaaca, iar coridorul se umple de fum 
acru, şi prin fum se zăresc desprinzându-se în ţăndări jumătate 
din stâlpii de la balustradă, raaaca, raaaca, iar cele două capete 
dispar şi la parter se aud voci strigând, şi zgomot de oameni 
alergând; într-acestea, Teresa încetează focul şi îşi îndreaptă 
arma în altă parte fiindcă Pote, cu o agilitate neaşteptată la un 
om de dimensiunile lui, se ridică şi aleargă aplecat spre scară, 
raaaca, raaaca, face din nou cornul lui de cârlan la jumătatea 
drumului şi, o dată ajuns acolo, îndreaptă ţeava AK-ului în jos, 
fără să ţintească, slobozeşte încă o rafală, caută grenada în 
traista de pe umăr, îi scoate piedica cu dinţii, ca-n filme, o 
azvârle pe casa scării, se întoarce alergând mărunt, aplecat, şi 


se aruncă pe burtă la podea în timp ce casa scării face pum- 
pumbaaa şi, prin fum şi zgomot şi printr-un val de aer fierbinte 
care o izbeşte în faţă pe Teresa, ce-o mai fi fost pe scară, 
inclusiv caii, tocmai s-au dus la mama mă-sii. 

La mama naibii. 

Acum se stinge brusc lumina în toată casa. Teresa nu ştie 
dacă asta e bine sau e rău. Aleargă la fereastră, se uită afară şi 
constată că şi grădina a rămas pe întuneric şi că singurele 
lumini sunt cele din stradă, de cealaltă parte a zidului şi a porţii 
zăbrelite. Aleargă aplecată, întorcându-se spre uşă dă peste 
masă şi o răstoarnă cu tot ce e pe ea, tequila şi tutunul, la 
dracu', se întinde din nou pe jos, ivindu-şi jumătate de faţă şi 
pistolul. Casa scării e un puț aproape negru, slab iluminat de 
strălucirea ce pătrunde prin glasvandul spart care dă spre 
grădină. 

— Cum vă simţiţi, stăpână? 

Pote Gâlvez a spus asta într-un murmur. Bine, răspunde 
Teresa în şoaptă. Destul de bine. Pistolarul nu mai spune nimic, 
îl simte în penumbră, trei metri mai încolo, de cealaltă parte a 
coridorului. Bălţatule, şuieră. Se vede ca naiba afurisita ta de 
cămaşă albă. Apăi nici pomeneală, răspunde el. Nu mai e cazul 
să ne schimbăm. 

— Vă descurcaţi bine, patroană. Păstraţi muniţia. 

De ce acum nu mi-e frică, se întreabă Teresa. Cui dracu' am 
impresia că i se întâmplă toate astea? Işi atinge fruntea cu o 
mână uscată, îngheţată, şi apucă pistolul cu o mână umedă de 
sudoare. Cineva să-mi spună care din mâinile astea e a mea. 

— Se-ntorc nemernicii, şopteşte Pote Gálvez, ochind cu 
cornul. 

Raaaaca, Raaaca. Rafale scurte ca şi cele dinainte, cu 
tuburile de 7.62 zăngănind pe podea peste tot, fumul învolburat 
printre umbre dând usturime în gât, flamele AK-ului din mâna 
pistolarului, flamele Sig Sauer-ului pe care Teresa îl ţine cu 
amândouă mâinile, bum, bum bum, deschi-zând gura pentru ca 
detunăturile să nu-i spargă timpanele, trăgând spre flamele ce 
se ridică de pe scară cu vâjâituri ce trec, ziaaang, ziaaang, 
pocnesc sinistru în ghipsul pereţilor şi în lemnul uşilor, şi ridică 
zăngănit de geamuri sparte când se ciocnesc de ferestrele de pe 
cealaltă parte a coridorului. Căruciorul pistolului oprit înapoi 
dintr-o dată, clic, clac, fără alte focuri de tras, şi Teresa 


deconcertată, până când îi pică fisa şi apasă butonul ca să 
scoată încărcătorul gol, şi pune altul, cel pe care-l purta în 
buzunarul din faţă al blugilor, iar când slobozeşte căruciorul, 
acesta închide un glonţ. Se pregăteşte să tragă din nou, dar se 
opreşte, fiindcă Pote a ieşit cu jumătate de trup din adăpost, şi o 
altă grenadă de-a lui se rostogoleşte pe coridor până la scară, 
iar de astă dată flacăra e enormă în întuneric, purn-pummbaaa 
din nou, parşivilor, iar când pistolarul se ridică în picioare şi 
aleargă aplecat spre casa scării, cu cornul pregătit, Teresa se 
ridică şi ea şi aleargă lângă el, şi ajung împreună la balustrada 
zdrobită, iar când apar ca să ardă tot cu focurile trase în jos, 
flamele împuşcăturilor lor luminează cel puţin două trupuri 
prăbuşite printre rămăşiţele treptelor. 


Haida-de. O dor plămânii de atâta respirat praf de puşcă, îşi 
înăbuşă tuşea atât cât poate. Nu ştie cât timp a trecut, îi e 
foarte sete. Nu-i este frică. 


— Câtă muniţie, patroană? 

— Puţină. 

— Vine. 

În întuneric, prin aer, înşfacă două din încărcătoarele pline pe 
care i le aruncă Pote Gâlvez şi îl scapă pe al treilea, îl caută pe 
jos bâjbâind, şi îl pune într-un buzunar de la spate. 

— N-are să ne ajute nimeni, patroană? 

— Lasă vrăjeala. 

— Soldaţii sunt afară... Colonelul părea cinstit. 

— Jurisdicţia lui se termină la poarta dinspre stradă. Ar trebui 
să ajungem acolo. 

— Nici pomeneală. Prea departe. 

— Da. Prea departe. 


Scârţâituri şi paşi. Apucă pistolul şi ocheşte spre umbre, 
strângând din dinţi. Poate că a sosit ceasul, se gândeşte. Dar nu 
urcă nimeni. Da' de unde. Alarmă falsă. 


Dintr-o dată iată-i acolo, şi nu i-au auzit urcând. Acum 
grenada care vine pe jos le este destinată lor, iar Pote Gâlvez 
are destul timp ca s-o prevină. Teresa se rostogoleşte înăuntru, 
acoperindu-şi capul cu mâinile, iar explozia încadrează uşa şi 
luminează coridorul ca ziua. Asurzită, întârzie până să priceapă 
că zgomotul îndepărtat pe care îl aude sunt rafalele furioase 
trase de Pote Gâlvez. Şi eu ar trebui să fac ceva, se gândeşte. 
Aşa încât se ridică, clătinându-se din pricina şocului exploziei, 
apucă pistolul, se târâie în genunchi până la uşă, se sprijină de 
cadru cu o mână, sare în picioare, iese şi începe să tragă 
orbeşte, bum, bum, bum, flame peste flame, în timp ce 
zgomotul creşte, devenind tot mai clar şi mai apropiat, şi dintr-o 
dată se pomeneşte în faţa unor umbre negre care vin spre ea 
printre fulgerări de lumină portocalie şi albastră şi albă, bum, 
bum, bum, gloanţe care trec, ziaaang, şi pocnesc în pereţi în 
toate părţile, până când din spate, dintr-o parte, chiar de sub 
braţul ei stâng, ţeava AK-ului lui Pote Gâlvez se alătură focului, 
raaaca, raaaaaca, de astă dată nu cu rafale scurte, ci 
interminabil de lungi, parşivilor, îl aude strigând, parşivilor, şi 
înţelege că ceva merge prost şi că poate l-au nimerit pe el sau 
au nimerit-o pe ea, că poate ea însăşi moare chiar în acea clipă 
şi nu ştie. Dar mâna ei dreaptă continuă să apese pe trăgaci, 
bum, bum, şi dacă trag înseamnă că sunt încă în viaţă, se 
gândeşte. Trag, deci exist. 


Cu spatele lipit de perete, Teresa îşi pune ultimul încărcător 
în culata Sig Sauer-ului. E uimită că n-are nici o zgârietură. 
Zgomot de ploaie afară, în grădină. Uneori îl aude plângându-se 
printre dinţi pe Pote Gâlvez. 


— Eşti rănit, Bălţatule? 

— Am scrântit-o nasol tare, patroană... Am ceva plumb în 
mine. 

— Doare? 

— Hait! La ce să vă zic că nu, dacă da. 


— Bălţatule. 


— Spuneţi. 

— Faza-i parşivă. Nu vreau să ne omoare fără muniţie, ca pe 
nişte iepuraşi. 

— Apăi ordonaţi şi gata. Dumneavoastră porunciţi. 


Porticul, decide. E un acoperiş în consolă cu nişte arbuşti 
dedesubt, la celălalt capăt al coridorului. Fereastra de deasupra 
nu e o problemă, fiindcă la ora asta nu mai are nici un geam 
întreg. Dacă ajung acolo, vor putea să sară în grădină şi apoi să- 
şi deschidă drum, sau să încerce s-o facă, până la grilajul de la 
intrare sau până la zidul dinspre stradă. Oricum, au să tragă în 
ei şi militarii, dar acesta e un risc în plus de înfruntat. Sunt 
ziarişti afară, şi oameni care se uită. lar don Epifanio Vargas 
poate cumpăra pe mulţi, însă nu poate cumpăra pe toată lumea. 


— Te poţi mişca, Bălţatule? 

— Apăi să vedeţi că da, patroană. Pot. 

— Ideea e fereastra de pe coridor, şi-apoi în grădină. 
— Ideea e cum vreţi dumneavoastră. 


S-a mai întâmplat o dată, se gândeşte Teresa. S-a întâmplat 
ceva asemănător, iar Pote Gâlvez era şi el acolo. 

— Bălţatule. 

— Porunciţi. 

— Câte grenade mai avem? 

— Una. 

— Păi dă-i drumul. 

Grenada încă se mai rostogoleşte când ei o rup la fugă pe 
coridor, iar pocnetul îi prinde lângă fereastră. Auzind în spate 
rafalele cornului de cârlan cu care trage pistolarul, Teresa îşi 
trece picioarele peste cadru, încercând să nu se rănească în 
aşchiile de sticlă; dar, când pune mâna stângă, se taie. Simte 
lichidul dens şi cald curgându-i prin palmă în timp ce izbuteşte 
să ajungă afară, cu ploaia biciuindu-i faţa. Ţiglele consolei îi 
scârţâie sub picioare, îşi pune revolverul la brâu înainte să se 
lase să alunece pe suprafaţa udă, ţinându-se de burlanul ce 


coboară de pe acoperiş. Apoi, după ce zăboveşte o clipă 
atârnată, îşi dă drumul să cadă. 


Clefăie prin noroi, cu pistolul din nou în mână. Pote Gâlvez 
aterizează lângă ea. O lovitură. Un geamăt de durere. 

— Fugi, Bălţatule. Spre gard. 

Nu-i timp. Fasciculul unei lanterne îi caută insistent din casă, 
şi încep din nou flamele. De astă dată gloanţele fac chiu-chiu, 
afundându-se în băltoace. Teresa ridică Sig Sauer-ul. Numai să 
nu mi-l înfunde tot rahatul ăsta, se gândeşte. Trage foc după 
foc, cu grijă, fără să-şi piardă capul, descriind un arc, iar apoi se- 
ntinde pe burtă în noroi. Dintr-o dată bagă de seamă că Pote 
Gâlvez nu mai trage. Se-ntoarce să se uite după el şi, în lumina 
îndepărtată dinspre stradă, îl vede rezemat de o coloană a 
porticului, în partea cealaltă. 

— Îmi pare rău, patroană, îl aude şuierând... Acum chiar că 
mi-au tras-o într-o veselie. 

— Unde? 

— Taman în maţe... Nu ştiu dacă e ploaia sau e sânge, da' 
curg la litri de ţi-e mai mare dragul. 

Teresa îşi muşcă buzele înnoroiate. Se uită la luminile de 
dincolo de poartă, la felinarele din stradă care conturează 
palmierii şi arborii de mango. Are să fie greu, constată, să 
izbutesc de una singură. 

— Şi cornul? 

— Chiar acolo. Între dumneavoastră şi mine. l-am pus un 
încărcător dublu, plin, dar mi-a scăpat din mână când m-au 
nimerit. 

Teresa se ridică puţin să vadă. AK-ul e aruncat pe treptele 
din portic. O rafală ieşită din casă o sileşte să se lipească la loc 
de pământ. 

— Nu ajung. 

— Apăi să vedeţi că pe bune că-mi pare rău. 

Se uită din nou spre stradă. Sunt oameni îngrămădiţi la 
poartă, sirene de poliţie. O voce spune ceva prin megafon, însă 
ea nu reuşeşte să înţeleagă. Printre copaci, la stânga, aude un 
clefăit. Paşi. Poate o umbră. Cineva vrea să încercuiască prin 
partea aceea. Sper, se gândeşte dintr-o dată, că parşivii ăştia nu 
au vizoare de noapte. 


— Am nevoie de corn, spuse Teresa. 

Pote Gâlvez întârzie până să-i răspundă. Ca şi când s-ar 
gândi. 

— Nu mai pot trage, patroană, spune într-un târziu. N-am 
puls... Dar pot încerca să vi-l apropii. 

— Lasă vraja. Au să te spargă dacă scoţi botul. 

— Mi se fâlfâie. Când se termină, se termină şi gata, şi-i 
totuna. 

Altă umbră clefăind printre copaci. Timpul se scurge, 
înţelege Teresa. Încă două minute şi ultima cale nu va mai fi. 

— Pote. 

O tăcere. Ea nu-l strigase niciodată aşa, pe nume. 

— Porunciţi. 

— Apropie-mi afurisitul de corn. 

Din nou tăcere. Ropotul ploii în băltoace şi pe frunzele 
copacilor. Apoi, în fund, glasul stins al pistolarului: 

— A fost o cinste să vă cunosc, patroană. 

— Asemenea. 

Acesta e cântecul Calului Alb, îl aude Teresa fredonând pe 
Potemkin Gâlvez. Şi cu aceste cuvinte în urechi, pufnind de furie 
şi de disperare, ea apucă Sig Sauer-ul, se ridică pe jumătate şi 
începe să tragă spre casă pentru a-şi acoperi omul. Atunci 
noaptea se sfărâmă din nou în flame, iar gloanţele pocnesc în 
portic şi în trunchiurile copacilor; şi, conturându-se peste toate 
acestea, vede ridicându-se silueta rotofeie a pistolarului, în 
strălucirea împuşcăturilor, şi venind şchiopătând până spre ea, 
îngrijorător de încet, în timp ce gloanţele se înteţesc din toate 
părţile şi se ciocnesc unul după altul în trupul lui, zgâlţâindu-l ca 
pe o păpuşă căreia i se rup articulațiile, până când se 
prăbuşeşte în genunchi peste cornul de cârlan. Şi e mort deja 
omul acela care, în ultima zvâcnire de agonie, ridică arma de 
teava şi o aruncă în faţă, orbeşte, în direcţia aproximativă în 
care socoteşte că trebuie să se afle Teresa, înainte de a se 
rostogoli pe trepte şi de a cădea cu faţa în noroi. 

Atunci strigă ea. Nemernici, spune smulgându-şi măruntaiele 
în acel urlet, goleşte ce-i mai rămăsese în pistol spre casă, îl 
aruncă pe jos, ia cornul şi o rupe la fugă, afundându-se în zloată, 
către copacii din stânga, pe unde văzuse furişându-se mai 
înainte umbrele, cu crengile joase şi cu arbuştii biciuindu-i faţa, 
orbind-o în lovituri de apă şi de ploaie. 


O umbră mai precisă ca altele, cornul adus lângă obraz, o 
rafală scurtă care îi loveşte în recul bărbia, rănind-o. Asta sare 
de mama mă-sii. Flame în spate şi dintr-o parte, poarta şi zidul 
mai aproape decât înainte, oameni în strada iluminată, 
megafonul care continuă să debiteze cuvinte de neînțeles. 
Umbra nu mai este şi, alergând încovoiată, cu cornul încins în 
mână, Teresa vede o siluetă pitită. Silueta se mişcă; aşa încât, 
fără să se oprească, apropie ţeava AK-ului, apasă pe trăgaci şi îi 
lipeşte un foc din mers. Nu cred că o să reuşesc, se gândeşte 
imediat ce se stinge flama, chircindu-se cum poate. Nu cred. 
Alte împuşcături din spate şi ziaaang, ziaaang sunând aproape 
de capul ei, ca repezi tăuni de plumb. Se întoarce şi mai apasă o 
dată pe trăgaci, cornul îi saltă în mână cu afurisitul de recul, iar 
strălucirea propriilor ei focuri o orbeşte în timp ce-şi schimbă 
poziţia, tocmai în clipa în care cineva ciuruie locul unde se afla 
cu o secundă în urmă. Oftică-te, parşivule. Alte umbre în faţă. 
Paşi alergând în spate. Umbra şi Teresa se împuşcă reciproc de 
la gura ţevii, atât de aproape încât întrezăreşte chipul la lumina 
scurtă a împuşcăturilor: o mustață, ochi larg deschişi, o gură 
albă. Aproape că-l împinge cu ţeava cornului, luând-o înainte pe 
când celălalt cade în genunchi printre arbuşti. Ziaaaang. Alte 
gloanţe şuieră, căutând-o, se împiedică. Se rostogoleşte pe jos. 
Cornul face clic, clac. Teresa se aruncă cu spatele în noroi, 
târându-se aşa, cu ploaia curgându-i pe faţă, în timp ce apasă 
pe siguranţă, scoate lungul încărcător curbat dublu, îl răsuceşte 
rugându-se să nu aibă prea mult noroi în muniţie. Arma o apasă 
pe burtă. Ultimele treizeci de gloanţe, constată, sugându-le pe 
cele care se ivesc din încărcător, ca să le curețe. Il pune. Clac. 
Închide trăgând înapoi cu putere închizătorul. Clac, clac. Atunci, 
dinspre poarta din apropiere, ajunge glasul uimit al unui soldat 
sau al unui poliţist: 

— Hai, traficanta mea! Arată-le cum ştie să moară o 
sinaloeză. 

Teresa priveşte spre grilaj, buimăcită. Nehotărâtă dacă să 
înjure sau să râdă. Acum nu trage nimeni. Se aşază în genunchi, 
iar apoi se ridică în picioare. Scuipă noroi amar cu gust de metal 
şi de praf de puşcă. Aleargă în zig-zag printre copaci, dar face 
prea mult zgomot cu clefăitul. Alte pocnituri şi flame în spatele 


ei. | se pare că vede alte umbre care alunecă pe lângă zid, cu 
toate că nu e sigură. Trage o rafală scurtă la dreapta şi alta la 
stânga, nenoro..., murmură, aleargă încă cinci sau şase metri şi 
se piteşte din nou. Ploaia se evaporă atingând ţeava arzătoare a 
armei. Acum e destul de aproape de zid şi de poartă ca să 
constate că aceasta e deschisă, ca să distingă oamenii de acolo, 
ascunşi pe după automobile, şi ca să audă cuvintele care se 
repetă la megafon: 

— Veniţi încoace, doamnă Mendoza... Suntem militari din 
Zona a Noua... Vă vom proteja. 

M-ar putea proteja un picuţ mai încoace, se gândeşte. 
Fiindcă mi-au mai rămas douăzeci de metri, şi sunt cei mai lungi 
din viaţa mea. Sigură că nu va apuca să-i străbată niciodată, se 
ridică în ploaie şi se desparte, una după alta, de toate fantomele 
care au însoţit-o atâta vreme. Ne mai vedem, gagiilor. 
Superafurisită Sinaloa, îşi spune ca încheiere. O rafală la dreapta 
şi încă una la stânga. Apoi strânge din dinţi şi o rupe la fugă, 
împiedicându-se în noroi. Obosită de pică, sau aproape, însă de 
astă dată nu trage nimeni. Aşa încât se opreşte dintr-o dată, 
surprinsă, se întoarce şi vede grădina întunecată şi, în fund, 
casa în beznă. Ploaia ciuruie noroiul dinaintea picioarelor ei în 
timp ce se îndreaptă încet către poartă, cu cornul de cârlan într- 
o mână, spre oamenii care privesc dintr-acolo, soldaţi cu 
pelerine lucind în ploaie, federali în civil şi în uniformă, maşini cu 
clipiri luminoase, camere de televiziune, oameni întinşi pe 
trotuare, sub ploaie. F/ash-uri. 

— Aruncaţi arma, doamnă. 

Se uită la reflectoarele care o orbesc, buimăcită, fără să 
priceapă ce i se spune, în cele din urmă, ridică un pic AK-ul, 
privindu-l ca şi cum ar fi uitat că îl ţinea în mână. E greu. Al 
naibii. Aşa încât îl lasă să cadă pe jos şi începe să meargă din 
nou. Fir-ar, îşi spune în timp ce trece de poartă. Sunt obosită de 
plesnesc. Sper că vreun nemernic o avea o ţigară. 


Epilog 


La ora zece dimineaţa, Teresa Mendoza compăru la 
Procuratura Generală de Justiţie a Statului, strada Rosales fiind 
închisă traficului prin camionete militare şi soldaţi în echipament 
de luptă. Convoiul sosi cu toată viteza, în zgomot de sirene, cu 
luminile clipind sub ploaie. Erau oameni înarmaţi pe terasele 
clădirilor, uniforme cenuşii de federali şi verzi de soldaţi, barieră 
la colţurile străzilor Morelos şi Rubi, iar centrul istoric părea al 
unui oraş în stare de asediu. De la intrarea Şcolii Libere de 
Drept, unde era delimitat un sPatiu pentru ziarişti, am văzut-o 
coborând din Suburban-ul blindat cu geamuri fumurii şi trecând 
pe sub arcul forjat al Procuraturii, îndreptându-se spre curtea 
interioară neocolonială cu felinare din fier şi coloane din piatră. 
Eu eram cu Julio Bernal şi cu Elmer Mendoza, şi abia am putut s- 
o observ un moment, luminată de flash-urile fotografilor care îşi 
foloseau aparatele, pe scurtul drum de la Suburban la intrare, 
înconjurată de agenţi şi de soldaţi, sub umbrela cu care o fereau 
de ploaie. Serioasă, elegantă, îmbrăcată în negru, cu un 
pardesiu de gabardină închis la culoare, poşetă din piele neagră 
şi cu mână stângă bandajată. Părul pieptănat pe spate cu cărare 
pe mijloc, strâns într-un coc la ceafă, cu cercei din argint. 

— lată o fetişcană cu boaşe, observă Elmer. 

Işi petrecu înăuntru o oră şi cincizeci de minute, în faţa 
comisiei alcătuite din procurorul de Justiţie din Sinaloa, 
comandantul Zonei a Noua, un vice-procuror general al 
Republicii venit de la Districtul Federal, un deputat local, un 
deputat federal, un senator şi un notar cu funcţie de secretar. Și 
poate că, în timp ce se aşeza şi răspundea la întrebările pe care 
i le puneau, a putut vedea pe masă titlurile ziarelor din Culiacán 
din acea dimineaţă: Bătălie în Chapultepec. Patru federali morţi 
şi trei răniţi apărând martora. A murit şi un pistolar. Şi un altul, 
mai senzaţionalist în materie de „poliţia vă informează”: 
Traficanta li s-a strecurat printre picioare. Mai târziu mi s-a spus 
că membrii comisiei, impresionați, au tratat-o de la început cu 
extremă deferenţă, că până şi generalul comandant al Zonei a 
Noua şi-a cerut scuze pentru lacunele din apărare şi că Teresa 
Mendoza l-a ascultat mărginindu-se să încline puţin capul. lar 


când, o dată terminate declaraţiile, s-au ridicat cu toţii şi ea a 
făcut-o la rândul ei, a spus mulţumesc domnilor şi s-a îndreptat 
spre uşă, cariera politică a lui don Epifanio Vargas era distrusă 
pentru totdeauna. 


Am văzut-o apărând la întoarcere. A trecut pe sub arc şi a 
ieşit în exterior protejată de body-guarzi şi militari, cu flash-urile 
fotografilor clipind pe faţada albă, în timp ce Suburban-ul 
pornea motorul şi se deplasa încet în întâmpinarea ei. Atunci am 
observat că ea se oprise, privind în jur ca şi cum ar fi căutat 
ceva printre oameni. Poate un chip, sau o amintire. Apoi a făcut 
ceva straniu: a vârât o mână în buzunar, a scotocit înăuntru şi a 
scos ceva, o hârtiuţă sau o fotografie, pentru a o contempla 
câteva clipe Ne aflam prea departe, aşa încât am înaintat 
îmbrâncindu-i pe ziarişti, în intenţia de-a arunca o privire mai de 
aproape, până când un soldat m-a împiedicat să avansez. Putea 
fi, m-am gândit, vechea jumătate de fotografie pe care o 
văzusem în mâna ei în timpul vizitei mele în casa din cartierul 
Chapultepec. Însă de la distanţa aceea îmi era cu neputinţă să 
aflu. 

Atunci a rupt-o. Orice-ar fi fost, hârtie sau fotografie, am 
observat cum o sfâşia în bucățele minuscule înainte de a o risipi 
toată pe caldarâmul umed. Apoi Suburban-ul s-a interpus între 
ea şi noi, şi asta a fost ultima oară când am văzut-o. 


În după-amiaza aceea, Julio şi cu Elmer m-au dus în La 
Ballena - cârciuma preferată a Blondului Dávila - şi am cerut 
trei Pâcifico medii în timp ce îi ascultam pe Los Tigres del Norte 
cântând Carne arsă la tonomat. Beam tustrei în tăcere, privind 
alte chipuri tăcute dimprejur. După o vreme, am aflat că 
Epifanio Vargas şi-a pierdut în acele zile calitatea de deputat şi 
că a petrecut o perioadă ca deţinut în închisoarea Almoloya, în 
timp ce se analiza extrădarea solicitată de guvernul Statelor 
Unite; o extrădare pe care, în urma unui proces lung şi 
scandalos, Procuratura Generală a Republicii a sfârşit prin a o 
respinge. Cât despre celelalte personaje ale acestei povestiri, 
fiecare şi-a urmat drumul. Primarul Tomás Pestaña continuă să 
se afle în fruntea destinelor oraşului Marbella. De asemenea, 


fostul comisar Nino Juârez se menţine ca şef de securitate al 
lanţului de magazine de modă, devenit o puternică 
multinațională. Avocatul Eddie Álvarez se îndeletniceşte acum 
cu politica în Gibraltar, unde un cumnat de-al lui e ministru al 
Economiei şi Muncii. lar pe Oleg lasikov l-am putut intervieva 
ceva mai târziu, când rusul efectua o scurtă condamnare în 
închisoarea  Alcalâ-Meco, pentru o afacere încurcată cu 
emigranţi ucraineni şi trafic de arme. S-a dovedit a fi un tip 
surprinzător de amabil, a vorbit despre vechea lui prietenă cu 
puţine inhibiţii şi cu multă afecţiune, iar până la urmă mi-a 
povestit unele lucruri interesante pe care le-am putut introduce 
în ultimul moment în această istorisire. 

Despre Teresa Mendoza nu s-a mai ştiut nimic niciodată. Unii 
dau asigurări că şi-a schimbat identitatea şi chipul şi că trăieşte 
în Statele Unite. Florida, se spune. Sau California. Alţii afirmă că 
s-a întors în Europa cu fiica ei, sau cu fiul, dacă e adevărat că 
până la urmă l-a avut. Se vorbeşte despre Paris, Mallorca, 
Toscana; însă, în realitate, nimeni nu ştie nimic, în ce mă 
priveşte, în acea ultimă zi, în faţa sticlei mele de bere din La 
Ballena, Culiacân, ascultând cântece la tonomat printre muşteriii 
mustăcioşi şi tăcuţi, am regretat că îmi lipsea talentul ca să pot 
rezuma totul în trei minute de muzică şi cuvinte. Povestea mea 
avea să fie, ce să-i faci, una tipărită pe mai bine de cinci sute de 
pagini de hârtie. Fiecare face ce poate, însă aveam certitudinea 
că undeva, în apropiere de locul acela, cineva compunea deja 
cântecul care de îndată avea să circule prin Sinaloa şi prin 
întregul Mexic, cântat de Los Tigres, sau de Los Tucanes, sau de 
vreo altă formaţie de legendă. Un cântec pe care acei indivizi cu 
înfăţişare bolovănoasă, cu mustăţi mari, cămăşi cadrilate, şepci 
de baseball şi pălării de panama care ne înconjurau pe Julio, pe 
Elmer şi pe mine în aceeaşi cârciumă - poate că la aceeaşi masă 
- unde stătuse aşezat Blondul Dâvila, urmau să-l asculte, gravi, 
atunci când avea să răsune la tonomat, fiecare cu câte o bere 
Pacifico de o jumătate în mână, încuviinţând în tăcere. Povestea 
Reginei Sudului. Melodia Teresei Mendoza. 

La Navata, mai 2002 


Există romane complexe, care le datorează multe multora. 
Pe lângă Cesar Batman Güemes, Elmer Mendoza şi Julio Bernal - 
camarazii mei din Sinaloa - Regina Sudului n-ar fi fost niciodată 
posibilă fără prietenia celui mai bun pilot de elicopter din lume: 
Javier Collado, de pe avionul BO-105 la bordul căruia am trăit 
multe nopţi de vânătoare nocturnă urmărind şalupe în 
Strâmtoare. Lui Chema Beceiro, pilot al unei turbo-şalupe HJ a 
Poliţiei de Frontieră, îi datorez reconstituirea minuțioasă a 
ultimei călătorii pe mare a lui Santiago Fisterra, inclusiv stânca 
lui Le6n. Datoria mea de gratitudine include precisele amintiri 
din închisoare ale lui Patsi O'Brien, consilierea tehnică a lui Pepe 
Cabrera, Manuel Céspedes, Jose Bedmar, Jose Luis Dominguez 
Iborra, Julio Verdú şi Aurelio Carmona, generoasa prietenie a lui 
Sealtiel Alatriste, Oscar Lobato, Eddie Campello, Rene Delgado, 
Miguel Tamayo şi Germán Dehesa, entuziasmul editoarelor mele 
Amaya Elezcano şi Marisol Schulz, implacabila minte holmesiană 
a Mariei Jose Prada şi umbra ocrotitoare a mereu devotatei Ana 
Lyons; fără a o uita pe Sara Vélez, care şi-a împrumutat chipul 
pentru fişa de poliţie şi fotografia de tinereţe a compatrioatei 
sale Teresa Mendoza. Cu excepţia câtorva dintre numele citate 
adineaori, care apar în roman cu identitatea lor reală, restul - 
persoane, adrese, societăţi, ambarcaţiuni, locuri - e ficţiune ori 
a fost utilizat cu libertatea ce reprezintă privilegiul 
romancierului. Cât despre celelalte nume care, din motive 
evidente, nu pot fi menţionate aici, ele ştiu cine sunt, cât le 
datorează autorul şi cât le datorează această istorisire. 


SFÂRŞIT 


CUPRINS: 


1. Căzui din norii peste care-umblaM.........esssrsrerrrerern 7 
2. L-au zărit dulăii legii, 


Însă i-a cam luat cu FIG ie rozeta ante dt te lt 35 


3. Când anii se vor duce... eee eee 61 
4. Hai unde nimeni nu ne-o judeca... 87 
5. Ce-am semănat colo-n munţi. sia e aia e 115 
6. Imi pun la bătaie viaţa, 
îmi pun la bătaie soarta........... cecene 142 

7. Fost-am însemnat cu Şapte... eee 177 
8..Pungi:Qeztiihi Ki less teo cotata a aa iat 202 
9. Şi muierile-s în stare... eee eee 232 
10. Mă aflu într-un colţ 

de carclulIOATE se stae cerere onoeeocerial d azi li ii a tt 257 
11. Eu nu ştiu să ucid, 

dar am saznvaţi 2 ocina ate fct Aa 289 
12. Ce zici de te CUMpaT 0e apiseee aicea aaa age ae ec a 319 
13. Şi-n două-trei su' de metri ridic 

orice-avionetă...........cc eee eee eee eee 355 
14. Vor fi pălării în plus; eoca sacose opecaeceooza ioanad iata 383 
15. Amici am la mine-n ţară, 

care-mi spun că MĂ iubesc. seste aaa a 405 
16. Incărcătura palinata. ici ei cete ceea a area ct cca 432 
17. Lăsai paharul băut pe jumătate... 457