Aleksandr Romanovici Beleaev — Omul Amfibie

Aleksandr Beleaev 


Aleksandr Beleaev 


OMUL-AMEFIBLILE 


CUPRINS: 

Partea Întâi 4 „DIAVOLUL MĂRII” 4 

CĂLARE PE DELFIN 21 

ZURITA N-ARE NOROC 29 

DOCTORUL SALVADOR 41 

NEPOŢICA BOLNAVĂ 52 

GRĂDINA MINUNILOR 59 

AL TREILEA ZID 67 

ATACUL 73 

OMUL-AMFIBIE 81 

O ZI DIN VIAŢA LUI ICHIYANDRO 88 

FATA ŞI NEGRICIOSUL 107 

SERVITORUL LUI ICHTYANDRO 112 

ÎN ORAŞ 122 

DIN NOU ÎN OCEAN 128 

O MICĂ RĂZBUNARE 137 

ZURITA E NERĂBDĂTOR 146 

O ÎNTÂLNIRE NEPLĂCUTĂ 154 

LUPTA CU CARACATIŢELE 160 

UN NOU PRIETEN 168 

Partea a doua 185 

LA DRUM 185 

E „DIAVOLUL MĂRII”! 198 

CU TOATĂ VITEZA, ÎNAINTE! 209 

UN PRIZONIER NEOBIŞNUIT 219 „MEDUZA” PĂRĂSITĂ 
232 

NAVA SCUFUNDATĂ 238 

Partea a treia 248 

INIMĂ DE TATĂ 248 

UN CAZ COMPLICAT 261 

UN NEBUN GENIAL 270 


ACUZATUL ARE CUVÂNTUL! 279 
LA INCHISOARE 292 
EVADAREA 313 


Partea Întâi „DIAVOLUL MĂRII” 

Peste întreaga fire s-a aşternut înăbuşitoare o noapte de 
ianuarie a verii argentiniene. Cerul întunecos s-a acoperit 
cu stele. „Meduza” ancorată se contura imobilă în întuneric. 
Liniştea nopţii nu era tulburată nici de clipocitul undelor, 
nici de scârţâitul greementului. Părea că oceanul doarme 
adânc... 

Pescuitorii de perle, aproape goi, zăceau întinşi pe puntea 
goeletei. Oamenii erau istoviţi de munca grea şi de arşiţă. 
În somnul lor zbuciumat gemeau, strigau şi se zvârcoleau; 
mişcau convulsiv braţele şi picioarele - poate se luptau cu 
duşmanul lor temut şi veşnic la pândă, rechinul. În aceste 
zile toride când nici o adiere nu mişca aerul cu boarea 
răcoroasă, oamenii oboseau atât de rău, încât, după 
terminarea lucrului nu mai aveau putere nici să urce 
bărcile pe bord. De altfel, nu prea era nevoie: nimic nu 
prevestea schimbarea timpului, şi bărcile rămâneau peste 
noapte în apă, priponite de lanţul ancorei. Vergile stăteau 
strâmbe, greementul era slăbit, focul nestrâns tresărea 
uşor ori de câte ori era mângâiat de o boare lină. Pe punte, 
de la teugă până la dunetă se învălmăşeau grămezi de 
scoici de mărgăritar, bucăţi de calcar coraligen, odgoane 
care serveau la coborârea pescuitorilor pe fundul apei, saci 
de pânză în care se adună scoicile găsite, butoiaşe goale... 

Lângă arborele artimon stătea un butoi mare cu apă de 
băut, de care era prinsă cu un lănţişor o cană de tablă. În 
jurul butoiului, apa vărsată se întindea pe punte ca o pată 
întunecată. 


Când şi când câte un pescuitor se ridica, buimac de somn, 
şi pornea împleticindu-se spre butoiul cu apă, călcând peste 
trupurile camarazilor săi care dormeau. Dădea de duşcă, 
fără să deschidă ochii, o cană plină şi cădea moale unde se 
nimerea, ca şi cum ar fi băut spirt curat, nu apă. Oamenii 
erau chinuiţi de sete: dimineaţa, înainte de a începe lucrul, 
era primejdios să mănânci - prea era mare presiunea pe 
care trebuia s-o suporte omul în apă - şi de aceea munceau 
toată ziua, pe nemâncate, până se întuneca în apele 
oceanului. Abia înainte de culcare înfulecau şi ei ceva, şi nu 
li se dădea decât carne sărată. 

În timpul nopţii, stătea de veghe indianul Baltazar, mâna 
dreaptă a căpitanului Pedro Zurita, proprietarul goeletei 
„Meduza”. 

În tinereţe, Baltazar fusese un vestit pescuitor de perle: 
putea să rămână sub apă nouăzeci şi chiar o sută de 
secunde - de două ori mai mult decât un pescuitor obişnuit. 

„De ce?” mă întrebaţi. Pentru că pe vremea mea altfel se 
învăţa meseria. Ucenicia o făceai de mic copil, povestea 
Baltazar tinerilor pescuitori de perle. Să tot fi avut zece ani, 
când taică-meu m-a băgat ucenic la Jose, stăpânul unui 
tender, să învăţ meseria. Eram cu toţii doisprezece ucenici. 
Şi uite cum ne învăţa el: zvârlea în apă o piatră albă sau o 
scoică, şi poruncea: „Aruncă-te şi scoate!”. Şi de fiece dată - 
tot mai adânc. De n-o aduceai, te bătea cu funia sau cu 
gârbaciul şi te zvârlea în apă ca pe un căţel. „Mai aruncă-te 
o dată!” Aşa ne-a învăţat să plonjăm. Apoi ne-a deprins să 
rămânem cât mai mult sub apă, şi iată cum: un pescuitor 
bătrân, încercat, cobora pe fund şi lega de ancoră un coş 
sau un năvod, iar noi ne aruncăm în apă ca să le dezlegăm. 
Şi era vai de pielea noastră dacă ieşeam la suprafaţă fără să 
fi dus treaba asta la capăt - ne aştepta funia ori gârbaciul. 

Eram snopiţi în bătăi. Puţini am rezistat. Eu, însă, am 
devenit cel mai bun pescuitor de prin partea locului. 
Câştigam bine.” 


Când Baltazar îmbătrâni, se lăsă de primejdioasă meserie 
de pescuitor de perle. Rămăsese cu piciorul stâng schilodit 
de dinţii unui rechin, iar pielea de pe coaste era toată 
numai o cicatrice: urmele unui lanţ de ancoră. Avea o mică 
dugheană la Buenos-Aires unde făcea negoţ cu perle, corali, 
scoici şi cu tot felul de rarităţi marine. Dar viaţa pe uscat îl 
plictisea. De aceea de multe ori îşi părăsea bucuros 
dugheana şi însoțea câte o corabie care ieşea la pescuit. 
Negustorii de perle îl preţuiau mult. Nimeni nu cunoştea ca 
dânsul golful La Plata, țărmurile lui şi locurile unde se 
găseau scoici cu perle. Pescuitorii îl stimau. Se purta în aşa 
fel, încât era pe placul tuturor - şi al pescuitorilor de perle 
şi al stăpânilor. 

Tinerilor pescuitori le împărtăşea toate secretele meseriei: 
cum să-şi regleze respiraţia, cum să se apere de atacurile 
rechinilor, şi când era în toane bune îi învăţa chiar cum să 
ascundă perlele rare de ochii stăpânului. 

Proprietarii goeletelor, care se îndeletniceau cu pescuitul 
perlelor, îl cunoşteau şi îl apreciau pentru că, dintr-o 
privire, ştia să preţuiască fără greş valoarea perlelor şi se 
pricepea să aleagă repede cele mai bune pentru patron. 

De aceea, îl luau ei bucuros să le fie ajutor şi povăţuitor la 
pescuitul perlelor. 

Baltazar şedea pe un butoiaş şi trăgea alene dintr-o ţigară 
groasă de foi. Felinarul, prins de catarg, îi lumina chipul. 
Avea faţa prelungă, obrajii teşiţi, nasul drept, ochii mari, 
frumoşi: faţă de araucanl; pleoapele se lăsau grele şi se 
ridicau alene: moţăia; dar în timp ce ochii lui dormeau, 
auzul îi era în permanenţă treaz şi lui Baltazar nu-i scăpa 
cel mai mic zgomot vestitor de primejdie, nici în somnul cel 
mai adânc. Acum, însă, nu auzea decât suspinele şi 
bolboroseala oamenilor care dormeau pe punte. Dinspre 
țărm răzbea până la el duhoarea scoicilor lăsate acolo să 
putrezească, pentru a le putea scoate mai lesne perlele: nu 
e uşor să le desfaci când molusca e încă vie. Unui om 
nedeprins cu mirosul acesta i-ar fi venit greață. Baltazar 


însă îl adulmeca cu nesaţ, căci trezea în mintea acestui 
pribeag, căutător de perle, bucuriile vieţii lui libere de 
pescuitor şi primejdiile tulburătoare ale mărilor. 

După scoaterea perlelor, scoicile cele mai mari erau aduse 
pe vas. Zurita era bun gospodar: vindea scoicile la fabrică, 
unde se făceau din ele nasturi şi butoni de manşetă. 

Baltazar dormea: ţigara îi scăpase dintre degetele 
desfăcute; capul îi căzuse pe piept... 

Deodată, un sunet ciudat ce venea de departe, din largul 
oceanului, îi trezi atenţia. Sunetul se repetă, de data asta 
mai aproape. Baltazar deschise ochii. Se părea că cineva 
suflă din corn, iar un glas tânăr, voios, un glas de om, strigă: 
„A!” şi apoi cu o octavă mai sus: „A-a!”. 

Primul sunet, melodios, ca de goarnă, nu semăna deloc cu 
şuieratul strident al sirenei unui vapor, iar exclamaţia 
voioasă nu aducea nici pe departe cu strigătul de ajutor al 
unui om în primejdie să se înece. Era ceva nou, nemaiauzit. 
Baltazar se ridică. 1 se păru că dintr-o dată se făcuse 
răcoare. Se apropie de bord şi scrută întinderea oceanului. 
Nici ţipenie de om. Linişte desăvârşită. Baltazar împinse cu 
piciorul pe un indian ce dormea pe punte şi când acesta se 
ridică, îi spuse în şoaptă: 

— Strigă cineva. Cred că e el. 

— Nu aud nimic, îi răspunse tot atât de încet indianul, un 
huron2, care sta în genunchi şi trăgea cu urechea. Deodată 
tacerea fu din nou străpunsă de sunetul cornului, urmat de 
strigătul: 

— A-a! 

Auzind acest strigăt, indianul huron se chirci de parcă l-ar 
fi plesnit cineva cu biciul. 

— Ai dreptate, el e fără doar şi poate, făcu omul, 
clănţănind din dinţi de groază. 

Ceilalţi pescuitori se treziră şi ei şi se târâră spre locul 
luminat de felinar, căutând parcă în anemica lumină gălbuie 
ocrotire împotriva întunericului. Şedeau ghemuiţi, unul în 
altul, şi ascultau cu încordare. Sunetul cornului şi strigătul 


mai răsunară o dată, undeva departe. Apoi se aşternu din 
nou tăcerea. 

— Ele... 

— Diavolul mării”, şuşoteau pescarii. 

— Nu mai putem rămâne aici! 

— E mai rău decât rechinul! 

— Să-l chemăm pe stăpân! 

Se auziră lipăind picioare desculţe. Pedro Zurita, stăpânul, 
ieşi pe punte căscând şi scărpinându-şi pieptul păros. Era 
fără cămaşă, doar în pantaloni de pânză. Pe centura lată, de 
piele, atârna un toc de revolver. Zurita se apropie de 
ceilalţi. Felinarul îi lumină faţa somnoroasă, arsă de soare. 
Părul lui des, ondulat, îi cădea în şuviţe pe frunte; avea 
sprâncene negre, mustăţi stufoase cu vârfurile răsucite în 
sus şi o bărbuţă înspicată cu fire albe. 

— Ce s-a întâmplat? 

Vocea lui calmă, aspră şi mişcările sigure avură darul să-i 
mai liniştească pe indieni. 

Începură să vorbească cu toţii de-a valma. Baltazar ridică 
mâna, ca să facă tăcere, şi spuse: 

— Am auzit glasul „lui”... e „diavolul mării”. 

— "Ţi s-o fi năzărit! făcu somnoros Pedro cu capul căzut pe 
piept. 

— Nu, nu ni s-a năzărit. Am auzit cu toţii „a-a”! Şi sunete 
de corn! Strigară pescarii. 

Baltazar ridică din nou mâna şi când ceilalţi tăcură, 
continuă: 

— Am auzit cu urechile mele. Numai „diavolul” poate să 
sufle aşa din corn. Nimeni altul nu strigă şi nu trâmbiţează 
aşa pe întinsul apelor. Trebuie s-o ştergem şi cât mai 
repede. 

— Basme, făcu Pedro Zurita cu nepăsare. Nu-i convenea 
deloc să încarce vasul cu scoicile puturoase, pe jumătate 
putrezite, de pe țărm şi să ridice ancora. Dar nu reuşi să-i 
convingă pe indieni. Scoşi din fire, aceştia strigau, 
gesticulau, amenințau că mâine chiar vor cobori pe țărm şi 


vor porni pe jos spre Buenos-Aires, dacă Zurita nu va ridica 
ancora. 

— Naiba să-l ia pe diavolul ăsta al mării, cu voi cu tot! Fie. 
În zori ridicăm ancora. Şi căpitanul se îndreptă spre cabina 
lui, mormâind nemulţumit. 

Îi pierise somnul. Făcu lumină, aprinse o ţigară de foi şi 
începu să măsoare în lung şi în lat strâmta lui cabină. Se 
gândea la fiinţa stranie ce apăruse de la un timp în aceste 
ape, speriindu-i pe pescari şi pe localnicii de pe litoral. 

Deşi nimeni nu-l văzuse, monstrul îşi anunţase de multe ori 
prezenţa. Despre „diavolul mării” se urzeau legende pe 
care marinarii şi le povesteau în şoaptă, uitându-se cu frică 
în jur, ca şi când le-ar fi fost teamă să nu-i audă chiar el. 

Unora, această fiinţă le pricinuia tot felul de necazuri, 
altora însă le venea pe neaşteptate în ajutor. „E zeul 
mărilor, spuneau indienii bătrâni, el iese din adâncul 
oceanului o dată la o mie de ani ca să facă dreptate pe 
pământ”. 

Preoţii papistaşi încercau să-i convingă pe superstiţioşii 
spanioli că fiinţa necunoscută nu este altcineva decât 
„diavolul mării”, care apăruse aici fiindcă localnicii au dat 
uitării sfânta biserică catolică. 

Toate aceste zvonuri, purtate din gură în gură, au ajuns 
până la Buenos-Aires. Câteva săptămâni „diavolul mării” a 
fost tema favorită a cronicarilor şi foiletoniştilor de la 
diferitele ziare amatoare de ştiri senzaţionale. Dacă piereau 
în împrejurări necunoscute goelete ori vase pescăreşti, 
dacă se rupeau năvoadele pescarilor sau dispărea peştele 
prins, vina era aruncată pe „diavolul mării”. 

Alţii însă povesteau că „diavolul mării” zvârlea uneori în 
bărcile pescarilor peşti mari şi că-ntr-o zi salvase pe cineva 
de la înec. 

Un localnic susţinea că odată, când era cât pe-aci să se 
scufunde în apele oceanului, a simţit că cineva îl apucă de 
spate pe sub apă şi, sprijinindu-l mereu, înoată cu elpână la 


țărm. În clipă însă când cel salvat simţise sub picioare 
nisipul plajei, necunoscutul dispăruse în valuri. 

Dar ceea ce surprindea îndeosebi era că nimeni nu-l 
văzuse pe „diavol”. Nimeni nu putea descrie cum arată 
această făptură misterioasă. S-au găsit fireşte „martori 
oculari” a căror fantezie îl înzestra pe „diavol” cu coarne, 
ţăcălie de ţap, labe de leu şi coadă de peşte, sau îl descriau 
ca pe o broască uriaşă, cu coarne, şi cu picioare de om... 

La început, autorităţile de la Buenos-Aires n-au dat prea 
multă atenţie acestor povestiri şi ştirilor apărute în ziare, 
socotindu-le simple născociri. 

Populaţia însă - în special pescarii - era din ce în ce mai 
alarmată. Mulţi pescari nici nu mai îndrăzneau să iasă în 
larg. Pescuitul scăzuse şi începu să se simtă lipsă de peşte. 
Atunci autorităţile locale hotărâră să cerceteze cazul. Mai 
multe şalupe şi bărci cu motor ale poliţiei de pază a 
litoralului începură să patruleze de-a lungul lui, cu ordinul 
„să aresteze pe individul necunoscut care stârneşte 
tulburare şi panică în rândurile populaţiei de pe coastă”. 

Poliţiştii au cutreierat timp de două săptămâni golful La 
Plata, litoralul, au arestat câţiva indieni învinuiți de a fi 
colportat cu premeditare zvonuri false, alarmiste, dar n-au 
reuşit să pună mâna pe „diavol”. 

Atunci prefectul dădu publicităţii un comunicat oficial în 
care spunea că nu există nici un „diavol“; că toate zvonurile 
nu sunt decât născocirile unor ignoranţi care au şi fost 
arestaţi şi vor fi pedepsiţi după cum merită. Prefectul căuta 
să-i convingă pe pescari să nu dea crezare zvonurilor şi să 
iasă la pescuit. 

Această măsură linişti oamenii o vreme. „Diavolul”, însă, îşi 
văzu mai departe de pozne. 

Într-o noapte, mai mulţi pescari, aflându-se destul de 
departe de țărm, fură treziţi de behăitul unui ied care 
nimeri ca prin minune în barcazul lor. Alţi pescari îşi găsiră 
năvoadele făcute ferfeliţă. 


Gazetarii se bucurară de reapariţia „diavolului” şi acum 
aşteptau explicaţiile oamenilor de ştiinţă. 

Aceştia nu se lăsară mult aşteptaţi. 

Savanţii erau de părere că nu este cu putinţă să existe un 
monstru marin necunoscut ştiinţei, în stare să facă lucruri 
de care numai un om e capabil. „Cu totul altfel s-ar pune 
problema - scriau învățații - dacă o asemenea fiinţă ar fi 
apărut în adâncurile puţin cercetate ale oceanului”. În orice 
caz, oamenii de ştiinţă nu puteau admite că ea ar putea 
acţiona ca o fiinţă raţională. Ei susțineau, ca şi comandantul 
poliţiei de pază a coastei dealtfel, că autorul acestor isprăvi 
e cine ştie ce poznaş. 

Dar nu chiar toţi savanții erau de această părere. 

Unii din ei se refereau la vestitul naturalist elveţian 
Conrad Gesner3 care a descris pe „fecioara mării”, pe 
„diavolul mării”, pe „călugărul mării”, şi pe „episcopul 
mării”. 

„La urma urmelor multe din cele scrise de cărturarii antici 
şi medievali, s-au confirmat, cu toate că ştiinţa modernă a 
refuzat să recunoască aceste vechi teorii. Creaţia divină nu 
cunoaşte margini şi noi, oamenii de ştiinţă, se cuvine să fim 
mai modeşti şi mai prudenţi, decât oricare alţii, în deducţiile 
noastre” - scriau unii savanţi bătrâni. 

De fapt, nici nu puteai să-i numeşti savanţi pe aceşti 
oameni modeşti şi prudenţi. Ei credeau mai mult în minuni 
decât în ştiinţă şi prelegerile lor sunau a predică. 

În cele din urmă fusese organizată o expediţie ştiinţifică 
pentru ca lucrurile să fie lămurite o dată pentru totdeauna. 

Membrii expediției n-au avut norocul să-l întâlnească pe 
„diavol”. În schimb, aflară multe lucruri noi despre faptele 
„individului necunoscut” (oamenii de ştiinţă bătrâni 
stăruiau că expresia „individ” să fie înlocuită cu „făptură”). 

În raportul, publicat în ziare, membrii expediției scriau: 
„1. Pe alocuri noi am observat pe bancurile de nisip urmele 
înguste ale unor picioare de om. Unele veneau dinspre 


mare, iar altele duceau spre mare. Se prea poate însă ca 
aceste urme să fi fost lăsate de un om venit cu o barcă. 

2. Năvoadele pe care le-am cercetat prezintă tăieturi ce 
par făcute cu o lamă ascuţită. Se prea poate însă ca 
năvoadele să se fi agăţat de colţurile tăioase ale unor stânci 
submarine, sau de resturile metalice ale unor vase 
naufragiate şi să se fi rupt în felul acesta. 

3. După declaraţiile unor martori oculari, un delfin, pe 
care furtuna l-a aruncat pe țărm, la o distanţă apreciabilă 
de apă, a fost tras în timpul nopţii de cineva în ocean, iar pe 
nisip s-au găsit urme de picioare şi parcă de gheare lungi. 
Este de presupus că un pescar milos a tras delfinul în apă. 

Se ştie că vânând diferiţi peşti, delfinii îi ajută pe pescari, 
înghesuind peştii lângă bancurile de nisip. La rândul lor, 
pescarii îi ajută deseori pe delfini, la nevoie. Urmele de 
gheare puteau fi foarte bine urmele unor degete de om. 
Imaginaţia celor ce le-au văzut i-a făcut să-şi închipuie că 
sunt urme de gheare. 

4. ledul putea fi adus într-o barcă de vreun poznaş şi 
aruncat în luntrea pescarilor”. 

Oamenii de ştiinţă ai expediției găsiră şi alte explicaţii, la 
fel de simple, ale originii urmelor lăsate de „diavol”. 

Ei ajunseră la concluzia că nici un monstru marin nu era 
capabil de acţiuni atât de complicate. 

Totuşi aceste explicaţii nu au satisfăcut pe toţi. Chiar şi 
între oamenii de ştiinţă erau câţiva care se cam îndoiau de 
valoarea lor. Oricât de abil şi de perseverent ar fi fost omul 
care făcea aceste pozne, cum de izbutise atâta timp să nu 
fie văzut de nimeni? Dar ceea ce era mai curios, lucru pe 
care savanții nu l-au menţionat în raportul lor, era că, după 
cum s-a constatat, „diavolul” îşi săvârşea isprăvile la 
intervale scurte, în locuri diferite, situate la distanţe mari 
unele de altele. Explicaţiile erau multiple: fie că „diavolul” 
putea să înoate cu o viteză nemaipomenită, fie că dispunea 
de dispozitive speciale ori, în sfârşit, nu exista un singur 


„diavol” ci mai mulţi. În acest caz, însă, toate glumele 
păreau şi mai ciudate, şi mai neliniştitoare. 

Pedro Zurita îşi amintea de această poveste misterioasă în 
timp ce se plimba prin cabină. 

Nici nu observă când răsări soarele şi o rază trandafirie se 
strecură prin geamul hubloului. Stinse lampa şi începu să 
se spele. 

Pe când îşi turna pe cap apă călduţă, se auziră dinspre 
punte strigăte de groază. Zurita urcă într-un suflet scara, 
aşa ud cum era. 

Pescuitorii de perle, care nu purtau altceva decât o fâşie 
de pânză în jurul şoldurilor, erau grămădiţi lângă parapet şi 
vociferau dând din mâini. Pedro aruncă o privire în apă şi 
văzu că cineva dezlegase bărcile pe care le lăsaseră în apă 
peste noapte. Briza nopţii le mânase destul de departe, în 
larg. Acum, briza dimineţii le ducea încet spre țărm. Vâslele 
se zăreau plutind ici-colo în golf, pe suprafaţa apei. 

Zurita porunci pescuitorilor să adune bărcile, dar niciunul 
din ei nu se încumeta să intre în apă. Zurita repetă ordinul. 

— Aruncă-te tu în ghearele „diavolului”, se auzi un glas. 

Zurita duse mâna la tocul revolverului. Pescuitorii se 
dădură înapoi şi se strânseră buluc lângă catarg, privindu-l 
cu dușmănie. O ciocnire părea inevitabilă. Deodată 
interveni Baltazar. 

— Un araucan nu se teme de nimic, spuse indianul, dacă 
nici rechinul n-a reuşit să mă mănânce, şi „diavolului” o să-i 
rămână în gât bătrânele mele ciolane. Şi împreunându-şi 
palmele deasupra capului se aruncă peste parapet în apă şi 
înotă spre barcă cea mai apropiată. Pescuitorii veniră lângă 
parapet şi îl urmăreau cu spaimă în suflet. Deşi bătrân şi cu 
piciorul bolnav, Baltazar înota admirabil. Din câteva mişcări, 
ajunse până la barcă, prinse o vâslă care plutea prin 
apropiere şi se caţără în barcă. 

— Frânghia a fost tăiată cu un cuţit, strigă el, şi tăiată 
bine! Cuţitul era ascuţit ca un brici. 


Văzând că nu i se întâmpla nimic rău lui Baltazar, mai 
mulţi pescari săriră şi ei în apă. 

CĂLARE PE DELFIN. 

Deşi abia răsărit, soarele dogorea fără milă. Pe azurul 
argintiu al cerului nici urmă de nor, iar oceanul încremenise 
parcă. „Meduza” ajunse la vreo 20 de kilometri spre sud de 
Buenos-Aires. 

După sfatul lui Baltazar, aruncară ancora într-un mic golf, 
lângă ţărmul stâncos care se ridica din apă formând două 
terase. 

Bărcile se împrăştiară prin golf. Ca de obicei, în fiecare 
barcă se aflau doi pescuitori: unul plonja, iar celălalt îşi 
scotea camaradul din apă; apoi, inversau rolurile. 

Una din bărci veni destul de aproape de mal. Pescuitorul 
care urma să plonjeze prinse cu picioarele o bucată mare 
de calcar coraligen, legată de capătul unei frânghii şi se 
lăsă repede la fund. 

Apa era foarte caldă şi străvezie. Desluşeai pe fund fiecare 
pietricică. Mai aproape de țărm se ridicau de pe fundul 
oceanului coloniile de mărgean - tufele încremenite ale 
grădinilor submarine. Peştişori mici, cu licăriri de aur şi 
argint, mişunau între ele. 

Pescuitorul cobori la fund şi, îndoindu-se din şale, începu 
să strângă repede scoici pe care le punea în săculeţul legat 
de o cureluşă la şold. 

Camaradul său, un indian huron, ţinea de celălalt capăt al 
frânghiei şi, aplecat peste marginea bărcii, privea în apă. 

Deodată huronul văzu cum omul de pe fund sări în 
picioare cât de repede putu, ridică braţele, apucă frânghia 
şi o smuci atât de tare, încât puţin a lipsit să-l tragă şi pe el 
în apă. Barca se înclină. Indianul huron se grăbi să-şi scoată 
tovarăşul din apă şi îl ajută să se urce în barcă. Omul gâfâia 
cu gura larg căscată şi ochii holbaţi. Sângele îi pierise din 
obraji, iar faţa lui, de obicei ca aramă, era acum pământie. 

— Un rechin? 


Celălalt însă se prăbuşi în fundul bărcii. Nu era în stare să 
scoată un cuvânt... „Ce-o fi văzut el de s-a speriat atât de 
rău?” Huronul se aplecă şi privi atent în apă. Da, acolo se 
petrecea ceva. Peştişorii mici, asemenea păsărelelor când 
zăresc un uliu, se grăbeau să se ascundă în hăţişurile dese 
ale pădurilor submarine. 

Deodată, indianul huron văzu cum de după colţul 
proeminent al unei stânci submarine apăru un fel de pâclă 
purpurie. Această pâclă se resfiră încet în toate părţile, 
colorând apa în roz. Apoi, se ivi un corp întunecat: rechinul. 
Fiara se întoarse încet şi dispăru după stânca. Această 
pâclă purpurie nu putea fi decât sânge. Ce s-o fi întâmplat 
pe fundul oceanului? Huronul îşi privi tovarăşul, dar acesta 
era nemişcat, întins pe spate, şi prindea aerul cu gura larg 
deschisă privind spre cer cu ochii rătăciţi. Indianul puse 
mâna pe vâsle şi se grăbi să-l ducă pe puntea „Meduzei” pe 
camaradul său fulgerat de boală. 

În sfârşit omul îşi reveni puţin, dar parcă îi pierise graiul. 
Scotea doar sunete nearticulate, clătina din cap şi răsufla 
greu umflându-şi buzele. 

Pescuitorii care se găseau pe punte făcură roată în jurul 
său, nerăbdători să afle ce s-a întâmplat. 

— Vorbeşte odată! izbucni în sfârşit un tânăr indian 
zgâlţâindu-l. Vorbeşte, că de nu, sufletul tău laş se va 
despărţi de tine. 

Pescuitorul scutură din cap şi şopti cu o voce surdă: 

— L-am văzut... pe „diavolul mării”. 

— Pe el? 

— Hai spune... Zi-i mai repede! strigau pescuitorii plini de 
nerăbdare... 

— Culegeam scoici... deodată văd că vine... glonţ... o 
namilă neagră... un rechin... S-a zis cu mine! Rechinul îşi 
căscase botul să mă înhaţe... Încă o clipă şi mă sfâşia... 
Când... din apă... văd că se apropie... 

— Un alt rechin? 

— Nu... „diavolul”... 


— Cum arată? Are cap? 

— Cap? Parcă are. Şi ochi... mari cât un pahar... 

— Dacă are ochi trebuie să aibă şi cap, spuse convins 
tânărul indian, căci ochii trebuie să fie prinşi şi ei de ceva. 
Şi zi, labe are? 

— Are nişte lăboaie de broască, cu degete lungi, verzi, cu 
gheare şi membrană. Şi trupul îi e acoperit cu solzi lucioşi, 
ca de peşte. S-a apropiat de rechin şi când i-a tras o labă - 
hârşti! a ţâşnit sângele din pântecul dihaniei... 

— Cum îi sunt picioarele? întrebă un pescuitor. 

— Picioarele? se căznea omul să-şi amintească. N-are 
deloc picioare! În schimb, are o coadă mare de tot, iar la 
capătul ei, doi şerpi. 

— la spune drept, de cine te-ai speriat mai rău: de rechin 
sau de monstru? 

— De monstru, răspunse omul fără ezitare. De monstru, 
deşi mi-a salvat viaţa. El a fost... 

— Da, el a fost. 

— Diavolul mării”, spuse indianul. 

— Zeul mării” care-i ajută pe cei nevoiaşi, îl îndreptă un 
indian bătrân. 

Vestea prezenţei diavolului se răspândi ca fulgerul printre 
pescuitorii care se aflau cu bărcile în golf. Pescuitorii se 
îndreptară grăbiţi spre goeletă şi urcară bărcile pe punte. 

Se strânseră cu toţii în jurul celui salvat de la moarte de 
„diavolul mării”. Şi acesta trebui să-şi repete povestirea o 
dată şi încă o dată, adăugând noi şi noi amănunte. La un 
moment dat îşi aduse chiar aminte că din nările monstrului 
ţâşneau flăcări roşii, iar dinţii îi erau ascuţiţi şi lungi cât 
degetul, că i se mişcau urechile, că pe coaste avea 
aripioare, iar în spate o coadă ca o cârmă. 

Pedro Zurita se plimba pe punte îmbrăcat într-un şorţ alb, 
gol până la brâu, pe cap cu o pălărie de paie înaltă cu 
boruri mari şi târşindu-şi papucii, pe care-i purtă pe piciorul 
gol; trăgea cu urechea ce se vorbea. 


Cu cât indianul înflorea mai mult povestirea, cu atât 
creştea convingerea lui Pedro că omul se speriase pur şi 
simplu la apropierea rechinului, iar restul erau înflorituri. 

„Adică de născocit, n-a născocit el chiar totul. Cineva 
spintecase într-adevăr burta rechinului: toată apa în golf se 
înroşise. De minţit, însă, tot minte indianul. Dar povestea lui 
are un sâmbure de adevăr... Ciudată afacere... ei, drăcia 
dracului!” 

În acest moment gândurile lui Zurita fură întrerupte de un 
sunet de corn ce răsună de după stâncă. 

Echipajul „Meduzei” se sperie de parcă ar fi căzut un 
trăsnet din senin: amuţiră cu toţii, păliră la faţă. Privirile în 
care lucea o groază superstiţioasă li se îndreptară spre 
stânca din dosul căreia răsunau sunetele de corn. 

În apropierea stâncii, se zbenguia pe suprafaţa oceanului 
un cârd de delfini. Un delfin se despărţi de ceilalţi, fornăi 
puternic ca şi când ar fi răspuns chemării cornului, apoi 
înotă repede spre stâncă şi dispăru îndărătul ei. Trecură 
câteva clipe de aşteptare încordată. Deodată, pescuitorii 
văzură cum de după stânca reapare delfinul călărit de fiinţa 
misterioasă - „diavolul”, despre care le vorbise cu câteva 
minute înainte omul scăpat de la moarte. Monstrul avea 
trup de om, iar pe chipul său atrăgeau îndeosebi atenţia 
ochii lui mari, asemenea ceasornicelor vechi, cu capacele 
bombate, lucind în razele soarelui ca farurile unui 
automobil. Pielea trupului avea o culoare gingaşă, 
albăstruie, cu reflexe argintii. Mâinile se terminau cu nişte 
labe ca de broască, de un verde închis, cu degete lungi 
unite prin membrane. De la genunchi în jos picioarele le 
ţinea în apă şi nu puteai şti dacă ele se terminau cu 
aripioare sau erau picioare normale de om. Ciudata făptură 
ţinea în mână o scoică lungă, răsucită; mai suflă o dată în 
spirala ei şi izbucni într-un râs voios, omenesc, apoi, pe 
neaşteptate, strigă într-o spaniolă curată: Înainte, 
Leading4, mai repede! Lovi uşor de câteva ori cu laba de 


broască spinarea lucioasă a delfinului şi-i înfipse călcâiele în 
coastă. Asemenea unui cal inimos, delfinul mări viteza. 

Pescuitorii nu-şi putură reţine o exclamaţie de uimire. 

Neobişnuitul călăreț întoarse capul şi zărindu-i pe oameni, 
lunecă repede ca o şopârlă de pe spinarea delfinului şi se 
ascunse după corpul animalului. Apoi se mai ivi doar o 
mâna verde care lovi delfinul pe spinare. Animalul docil se 
scufundă împreună cu monstrul. 

Ciudata pereche descrise un semicerc sub apă şi dispăru 
după o stâncă submarină... 

Această exhibiţie neobişnuită nu ţinuse decât cel mult un 
minut, dar oamenii nu putură să-şi revină încă mult timp. 

Pescuitorii se agitau pe punte vociferând şi apucându-se 
cu mâinile de cap. Indienii căzură în genunchi implorând 
îndurare zeului mărilor. Un tânăr mexican se caţără de 
groază pe arborele mare al vasului şi începu să ţipe în 
neştire. Negrii se rostogoliră în cală şi se înghesuiră într-un 
ungher. 

Nu mai putea fi vorba de pescuit. Pedro şi Baltazar abia 
izbutiră să facă ordine. „Meduza” ridică din nou ancora şi 
se îndreptă spre miazănoapte. 

ZURITA N-ARE NOROC. 

Căpitanul „Meduzei” cobori în cabina sa ca să chibzuiască 
la cele întâmplate. 

— Să înnebuneşti, nu alta! bombăni Zurita, turnându-şi pe 
cap o cană cu apă căâlduţă. Un monstru marin care vorbeşte 
în cel mai curat dialect castilian! Ce-o mai fi şi asta? Auzi 
drăcovenie! Poate mi-am pierdut minţile? Dar este cu 
neputinţă să înnebunească din senin întregul echipaj. Nu se 
întâmpla ca doi oameni să aibă acelaşi vis. Ori noi am văzut 
cu toţii pe acest diavol al mărilor. Aici nu mai încape nici o 
îndoială. Prin urmare el există, oricât de necrezut ar părea. 
Zurita îşi turnă din nou apă pe cap şi scoase capul prin 
hublou, ca să se răcorească. În tot cazul, îşi spuse el, după 
ce se mai linişti puţin, monstrul are minte de om şi poate 
acţiona cu judecată. 


Pare-se că se simte la îndemână şi în apă, şi la suprafaţă. 
Şi apoi, vorbeşte spaniola. Aşadar, te poţi înţelege cu el. Ce 
ar fi dacă... Ce ar fi să-l prind pe acest monstru, să-l 
domesticesc şi să-l pun să caute perle! Un broscoi ca ăsta 
care poate trăi în apă ar înlocui o echipă întreagă de 
pescuitori. Şi cât aş fi de câştigat! Vreau, nu vreau, trebuie 
să-i dau fiecărui pescuitor a patra parte din tot ce găseşte. 
Broscoiul nu m-ar costa nimic. În felul acesta aş agonisi în 
te miri cât timp sute de mii, milioane de pesos! 

Zurita se lăsă furat de visuri. Până acum, îmboldit de 
dorinţa de a face avere, căutase perle acolo unde nu mai 
venise nimeni înaintea lui să pescuiască. Golful Persic, 
coasta apuseană a Ceylonului, Marea Roşie, apele Australiei 
- toate aceste locuri bogate în perle se aflau prea departe şi 
apoi, oamenii le scotoceau de mult. Să se aventureze în 
golful Mexic sau al Californiei, spre insulele Torna şi 
Margareta? Zurita n-avea cum să ajungă pe țărmurile 
Venezuelei unde se găsesc cele mai frumoase perle din 
America. Goeleta sa şubredă n-ar fi rezistat unui asemenea 
drum, şi apoi nici n-avea destui pescuitori. Zurita ar fi vrut 
să lucreze în stil mare, dar nu-i ajungeau banii! De aceea a 
rămas el să moşmondească tot pe lângă țărmurile 
Argentinei. Acum însă! Acum, dacă ar reuşi să-l prindă pe 
„diavolul mării”, s-ar putea îmbogăţi într-un singur an. 

Va deveni cel mai bogat om din Argentina, sau poate chiar 
din America. Banii îi vor deschide drumul spre putere. 
Numele lui Pedro Zurita va fi pe toate buzele. Trebuie să fie 
însă cu multă băgare de seamă, şi mai ales să păstreze 
taina. 

Zurita se urcă pe punte şi după ce adună întregul echipaj 
inclusiv bucătarul, le spuse: 

— Ştiţi ce au păţit acei care au răspândit zvonuri despre 
„diavolul mării”? Poliţia i-a arestat şi acum stau cu toţii la 
puşcărie. [in să vă previn că la fel va păţi oricare dintre voi 
dacă o să sufle măcar o vorbuliţă despre ceea ce a văzut. O 
să vă putrezească oasele în închisoare. Aţi înţeles? De 


aceea, dacă ţineţi la viaţă, să nu vorbiţi nimănui despre 
„diavol”. 

„Oricum nu le-ar da nimeni crezare: toate acestea 
seamănă prea mult a poveste”, se gândi Zurita şi coborând 
în cabină împreună cu Baltazar, îi împărtăşi planul său. 

Baltazar ascultă cu atenţie ce-i spunea stăpânul, şi, după o 
scurtă tăcere, îi răspunse: 

— Toate acestea sunt foarte bune. „Diavolul mării” 
valorează cât o sută de pescuitori. N-ar fi rău să-l pui pe 
„diavol” să muncească pentru tine. Dar cum să-l prinzi? 

— Cu năvodul, îşi dădu Zurita cu părerea. 

— O să taie năvodul, cum a spintecat şi burta rechinului. 

— Am putea comanda o plasă de metal. 

— Dar cine se va învoi să-l prindă? Pescuitorilor noştri li se 
moaie genunchii numai când aud vorbindu-se de „diavol”. 
Nu s-ar învoi nici pentru un sac cu aur. 

— Dar tu, Baltazar? Indianul ridică din umeri: 

— Nu mi s-a întâmplat până acum să vânez diavoli în mare. 
Cred că nu va fi uşor să-l pândim pe ăsta, dar de omorât n- 
ar fi mare lucru dacă e făcut şi el din carne şi oase. Vrei 
însă să-l prinzi viu. 

— Spune, Baltazar, nu ţi-e frică de el? Ce gândeşti despre 
„diavolul mării”? 

— Ce aş putea gândi despre un jaguar care zboară 
deasupra apei sau despre un rechin care se caţără în 
copaci? O fiară necunoscută pare mai fioroasă. Mie însă îmi 
place să vânez fiare fioroase. 

— 'Te voi răsplăti cu dărnicie. Zurita îi strânse mâna lui 
Baltazar şi continuă să-i vorbească despre planul său: 

— Cu cât vor participa mai puţini oameni la această 
afacere, cu atât va fi mai bine. Să stai de vorbă cu toţi 
araucanii. Sunt oameni îndrăzneţi şi ageri la minte. Alege 
vreo cinci, nu mai mult. Dacă nu se vor învoi ai noştri, 
găseşte în altă parte. „Diavolul” se ţine tot pe lângă țărm. 
Întâi şi întâi va trebui să aflăm unde îşi are vizuina. Atunci 
ne va fi uşor să-l prindem cu plasa. 


Zurita şi Baltazar se puseră îndată pe treabă. Zurita 
comandă o reţea de sârmă care semăna cu un butoi mare, 
fără fund. Înăuntru Zurita întinse o mreajă din sfoară de 
cânepa, în care „diavolul” putea să se încurce ca într-o 
pânză de păianjen. Îi concediară pe pescuitori. Din întregul 
echipaj al „Meduzei”, Baltazar reuşi să convingă numai pe 
doi indieni araucani să ia parte la vânarea „diavolului”. Mai 
tocmi alţi trei la Buenos-Aires. 

Hotărâră să-l pândească pe „diavol” în golful unde 
echipajul „Meduzei” îl văzuse pentru prima oară. Pentru a 
nu-i trezi bănuielile, goeleta ancorase la câţiva kilometri 
departe de micul golf. Zurita şi tovarăşii săi se apucau din 
când în când de pescuit peşte, ca şi când pentru aceasta ar 
fi venit aici. În acelaşi timp, însă, trei din ei, pitindu-se pe 
rând îndărătul pietrelor de pe țărm iscodeau cu atenţie 
apele golfului. 

Trecu o săptămână, trecură aproape două, şi nici urmă de 
„diavol”. 

Baltazar se împrieteni cu localnicii, cu fermierii indieni ce 
locuiau pe litoral, le vindea ieftin peştele şi, pălăvrăgind cu 
ei despre una, despre alta, aducea pe nesimţite vorba de 
„diavolul mării”. Bătrânul indian putu să-şi dea astfel seama 
că aleseseră bine locul: mulţi din indieni care locuiau prin 
apropierea golfului auziseră sunete de corn şi văzuseră pe 
nisip urme de paşi. Ei susțineau că, „diavolul” are călcâie de 
om, degetele însă erau mult mai lungi. Totodată, indienii 
găseau uneori pe nisip o adâncitură ca aceea lăsată de un 
om care stă întins pe spate, pesemne că „diavolul” ieşea pe 
plajă să se odihnească. „Diavolul” nu făcea nici un rău 
localnicilor şi aceştia nu mai luau în seamă urmele pe care 
le lăsa el din când în când, anunţându-şi astfel prezenţa. Şi 
totuşi, nimeni nu-l văzuse încă. 

„Meduza” stătea de două săptămâni ancorată în golf, 
îndeletnicindu-se de ochii lumii, cu pescuitul. Zurita, 
Baltazar şi indienii pe care îi tocmiseră, timp de două 
săptămâni iscodiră neîncetat suprafaţa oceanului, dar 


„diavolul mării” nu apăru. Zurita devenea tot mai neliniştit. 
Pe cât era de nerăbdător, pe atât era de zgărcit. Fiecare zi 
îl costa bani, iar „diavolul” se cam lăsa aşteptat. La un 
moment dat, Pedro începu să aibă îndoieli. Dacă „diavolul” e 
o fiinţă supranaturală, nu e plasă în care să-l poţi prinde. Şi 
apoi era primejdios să-şi puie mintea cu necuratul. Zurita 
era superstiţios. Ce-ar fi să aducă pe vas un preot cu crucea 
şi sfintele daruri? Noi cheltuieli! Sau, mai ştii, poate 
„diavolul mării” nu e diavol, ci un bun înotător care se ţine 
de pozne şi face pe diavolul doar ca să sperie oamenii? lar 
delfinul? Ca orice alt animal, poate fi şi el domesticit şi 
dresat. N-ar fi mai bine să lase baltă toată afacerea? 

Zurita făgădui o recompensă aceluia care îl va zări primul 
pe „diavol” şi hotări să mai aştepte câteva zile. 

Mare îi fu bucuria când, la începutul celei de a treia 
săptămâni, „diavolul” reapăru în sfârşit. 

Într-o zi, pe înserat, după pescuit, Baltazar lăsase lângă 
mal o barcă plină cu peşte. În zori, urmau să vină 
cumpărătorii. Baltazar se duse la o fermă să viziteze pe un 
cunoscut de al său, un indian. Când se întoarse pe mal, 
barca era goală. Baltazar se gândi îndată că numai 
„diavolul” putea săvârşi asemenea ispravă. „Oare să se fi 
îndopat cu atâta peşte?” se minună Baltazar. 

În noaptea aceea, unul din indienii care stăteau de veghe, 
auzi sunând cornul spre sud de golf. Peste alte două zile, în 
zori un tânăr araucan îl anunţă că avusese în sfârşit norocul 
să-l zărească pe „diavol”. Şi de data asta venise cu delfinul, 
dar nu-l călărea, ci înota alături de el, ţinând cu mâna 
„hamul” - o zgardă lată de piele. Când ajunseră în golf, 
„diavolul” scoase zgarda de pe gâtul animalului, îl lovi de 
câteva ori uşor cu palma şi dispăru în adâncul golfului, la 
poalele unei stânci abrupte. Delfinul se ridică la suprafaţă şi 
se făcu nevăzut. 

După ce ascultă toate astea, Zurita mulţumi indianului, îi 
făgădui că-l va răsplăti şi adăugă: 


Mă îndoiesc că în cursul zilei „diavolul” să-şi părăsească 
adăpostul. De aceea trebuie să cercetăm fundul golfului. 
Cine are curaj? 

Dar niciunul nu era dispus să coboare pe fundul oceanului, 
riscând să se întâlnească nas în nas cu monstrul 
nemaivăzut. Baltazar făcu un pas înainte. 

— Sunt gata! spuse el scurt. Obişnuia să se ţină de cuvânt. 

„Meduza” tot mai stătea ancorată în acelaşi loc. Coborâră 
cu toţii pe mal în afară de oamenii care făceau de gardă şi 
se îndreptară spre stânca abruptă de pe malul golfului. 

Baltazar se încinse cu o funie, ca la nevoie să poată fi tras 
la suprafaţă (dacă va fi rănit bunăoară), luă un cuţit, 
strânse un pietroi între picioare şi se lăsă la fund. 

Araucanii aşteptau cu nerăbdare întoarcerea bătrânului, 
urmărind cu atenţie pată întunecată ce tremura în 
întunericul siniliu al apei, umbrită de stânci. Trecură 
patruzeci de secunde, cincizeci, un minut - Baltazar nu se 
întoarse. În sfârşit, el smuci funia şi fu ridicat la suprafaţă. 
După ce respiră de câteva ori adânc, spuse: 

— O galerie îngustă duce spre o peşteră submarină. Acolo 
e întuneric ca în burta unui rechin. Numai în această 
peşteră a putut să dispară „diavolul mării”. lar de ambele 
părţi ale peşterii se înalţă un perete neted. 

— Straşnic! exclamă Zurita. Cu atât mai bine că e 
întuneric acolo. Vom arunca plasa şi peştişorul va fi al 
nostru. 

Îndată ce apuse soarele, indienii coborâră mreaja de 
sârmă, legată de frânghii trainice, chiar la intrarea peşterii. 
Capetele frânghiilor le fixară pe țărm. Baltazar atârna de 
aceste frânghii nişte clopoței care trebuiau să sune la cea 
mai uşoară atingere a reţelei. 

Zurita, Baltazar şi cei cinci araucani se aşezară pe mal şi 
începură să aştepte în tăcere. 

Pe goeletă nu mai rămase nimeni. 

Întunericul devenea tot mai dens. Apoi răsări luna şi 
lumina ei se răsfrânse pe suprafaţa oceanului liniştit. 


Oamenii erau foarte emoţionaţi. Vor vedea poate peste 
câteva clipe fiinţa ciudată care băgase groaza în pescari şi 
în căutătorii de perle. 

Orele nopţii se scurgeau încet. Începură să moţăie. 

Deodată se auzi un sunet de clopoțel. 

Oamenii săriră în picioare, apucară frânghiile şi începură 
să tragă plasa. Era grea. Frânghiile tremurau: cineva se 
zbătea în plasă. 

lată că plasa ajunse la suprafaţa oceanului. Văzură la 
lumina palidă a lunii cum se zbate în ea o fiinţă, pe jumătate 
om, pe jumătate animal. Ochii ei neobişnuiţi de mari şi solzii 
argintii străluceau în razele lunii. „Diavolul” se zbătea din 
răsputeri că să-şi libereze braţul prins în plasă. În sfârşit 
reuşi. Atunci smulse cuțitul care-i atârna la şold de o 
cureluşă subţire şi începu să taie plasa. 

— Aş! N-o să-ţi meargă! murmură Baltazar, în care se 
trezise vânătorul pasionat. 

Dar spre mirarea lui, „diavolul” veni de hac reţelei de 
sârmă. Prin mişcări iscusite lărgi gaura. Pescuitorii dădeau 
ZOr, să tragă mai repede plasa la țărm. 

— Trageţi, nu vă lăsaţi! Hei-rup! începu să strige Baltazar. 

Dar chiar în clipa când li se păru că au pus mâna pe pradă, 
„diavolul” ţâşni prin gaura pe care o făcuse în reţeaua de 
sârmă, stârnind o jerbă de stropi sclipitori şi dispăru în 
adâncuri. 

Pescuitorii, disperaţi, lăsară să cadă plasa. 

— Straşnic cuţit! Auzi, taie sârmă! exclamă Baltazar cu 
admiraţie. Făurarii de sub apă sunt mai buni decât ai noştri. 

Zurita se uită abătut în apă. Avea o mutră de parcă i s-ar fi 
dus la fund tot tezaurul. 

Apoi ridică capul, îşi ciupi mustaţa şi lovi înciudat din 
picior. 

— Las! că-ţi vin eu de hac! strigă el. Mai bine să crapi tu în 
peştera ta submarină, decât să mă dau eu bătut. N-am să 
mă uit la bani, am să tocmesc scafandri, voi înţesa tot golful 
cu plase şi curse. N-ai să-mi scapi! 


Era îndrăzneţ, îndărătnic, nu se lăsa bătut cu una cu două. 
Nu degeaba în vinele lui Pedro Zurita curgea sângele 
conquistadorilor5 spanioli. Şi apoi, avea şi pentru ce să 
lupte. 

Aşa deci, „diavolul mărilor” nu era o fiinţă supranaturală, 
atotputernică. Era şi el făcut din carne şi oase, cum spunea 
Baltazar. Prin urmare, putea fi prins, pus în lanţuri şi silit să 
caute pentru Pedro Zurita bogății pe fundul oceanului. 
Baltazar îl va prinde, chiar dacă Neptun, zeul mărilor, în 
persoană îl va scăpa cu tridentul său pe acest diavol. 

DOCTORUL SALVADOR. 

Zurita începu să-şi ducă la îndeplinire ameninţarea. Fixă 
de fundul golfului numeroase baraje de sârmă; întinse 
reţele în toate direcţiile; aşeză curse. Deocamdată însă 
singurele lui victime erau peştii. Pe „diavolul mării” parcă îl 
înghiţiseră adâncurile. Nu se mai arăta şi nu-şi mai anunţa 
prin nimic prezenţa. Zadarnic apărea în fiecare zi, în golf, 
delfinul domesticit, plonjând şi fornăind ca şi când ar fi 
invitat la o plimbare pe ciudatul său prieten. Acesta însă nu 
se ivea şi delfinul dispărea în larg, fornăind supărat. 

Vremea începu să se strice. Vântul care bătea dinspre 
răsărit învălura suprafaţa oceanului; apele golfului se 
tulburară de nisipul stârnit de valuri. Crestele înspumate 
ascunseră fundul. Nimeni nu mai putea desluşi ce se 
petrece acolo. 

Zurita era în stare să rămâie ore întregi pe țărm privind 
crestele valurilor. Talazuri uriaşe se fugăreau pe suprafaţa 
oceanului prăbuşindu-se în chip de cascade tumultuoase, 
iar păturile lor inferioare se rostogoleau cu vuiet mai 
departe, pe nisipul umed, cărând pietriş şi scoici până la 
picioarele lui Zurita. 

— Nu, aşa nu mai merge, îşi spunea Zurita. Trebuie să 
născocesc altceva. „Diavolul” trăieşte pe fundul oceanului şi 
nu vrea să-şi părăsească adăpostul. Prin urmare, ca să-l 
putem prinde, trebuie să ne ducem la el, adică să coborâm 
pe fundul oceanului. E limpede! Şi adresându-se lui 


Baltazar, care meşterea o nouă capcană, foarte complicată, 
îi spuse: 

— Du-te îndată la Buenos-Aires şi adu-mi de acolo două 
costume de scafandru cu rezervoare de oxigen. Aici, nu o 
scoatem la capăt cu costumul obişnuit, numai cu tubul 
pentru pomparea aerului: Diavolul ar putea să taie tubul. Şi 
apoi, poate va trebui să întreprindem o mică călătorie sub 
apă. Să nu uiţi să iei şi nişte lanterne electrice. 

— Vreţi să faceţi o vizită „diavolului”? întrebă Baltazar. 

— Fireşte, împreună cu tine, bătrâne! 

Baltazar aprobă, clătinând din cap, şi plecă la drum. 

Aduse nu numai costume de scafandru şi lanterne, ci şi 
două cuțite de bronz, lungi, încovoiate, de o formă ciudată. 

— Acum nu mai găseşti pe nimeni care să ţi le facă, spuse 
el. Sunt cuțite vechi, araucaniene, cu care străbunii mei 
spintecau burţile albilor - adică ale străbunilor voştri, nu vă 
fie cu supărare. 

Zurita nu fu prea încântat de această informaţie istorică, 
dar cuţitele îi plăcură. 

— Eşti foarte prevăzător, Baltazar. 

A doua zi, în zori, deşi oceanul era foarte agitat, Zurita şi 
Baltazar îşi puseseră costumele de scafandru şi coborâră pe 
fundul apei. Desfăcură cu greutate plasele de la intrarea 
peşterii submarine şi pătrunseră în coridorul îngust. În 
jurul lor era un întuneric de nepătruns. Ridicându-se în 
picioare şi scoţându-şi cuţitele, scafandrii aprinseră 
lanternele. Mai întâi, speriaţi de lumină, peştişorii o 
zbughiră cât colo; apoi, însă, se apropiară de lanterne şi 
începură să se vânzolească în lumina lor albăstruie, 
asemenea unui roi de musculiţe. 

Zurita îi alungă cu mâna; strălucirea solzilor îl orbea. 
Peştera era destul de mare. Avea cel puţin patru metri 
înălţime şi cinci-şase lăţime. Scafandrii cercetară toate 
ungherele. Peştera era goală şi nelocuită. Nu se aflau aici 
decât cârduri de peştişori veniţi să se adăpostească 
probabil de furia valurilor şi de duşmani. 


Zurita şi Baltazar înaintau cu multă băgare de seamă. 
Peştera devenea din ce în ce mai îngustă. Deodată Zurita se 
opri uimit. Raza lanternei lumină un grilaj cu drugi groşi de 
fier, ce le bara drumul. 

Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Apucă drugii grilajului şi 
începu să-i zgâlţăie, încercând să-şi croiască drum prin 
acest baraj de fier. Dar grilajul era foarte solid. Cu ajutorul 
lanternei, Zurita se convinse că e bine fixat în pereţii ciopliţi 
ai peşterii şi prins cu balamale; iar de partea cealaltă se 
închide cu un zăvor. 

Se aflau în faţa unei noi enigme. 

Pare-se că „diavolul mării” nu era numai o fiinţă dotată cu 
rațiune, dar şi cât se poate de înzestrată. El izbutise să 
domesticească un delfin, ştia cum se lucrează metalul. În 
sfârşit, reuşise să dureze pe fundul oceanului un zid trainic, 
de fier, ca să-şi apere adăpostul... De necrezut! Dar el n- 
avea cum să făurească drugi de fier sub apă! Prin urmare, 
el nu trăieşte numai în apă sau, în orice caz, iese pentru mai 
mult timp pe uscat. 

Zurita simţea cum îi zvâcnesc tâmplele ca şi când n-ar fi 
avut destul oxigen în cască, cu toate că nu stătuse în apă 
mai mult de câteva minute. 

Îi făcu semn lui Baltazar. leşiră amândoi din peşteră - nu 
mai aveau ce face aici - şi se ridicară la suprafaţă. 

Araucanii, care îi aşteptau cu nerăbdare, se bucurară 
foarte mult când îi văzură nevătămaţi. 

După ce-şi scoase casca şi respiră de câteva ori adânc, 
Zurita îl întrebă pe bătrânul indian: 

— Ce zici de asta, Baltazar? 

Araucanul îşi desfăcu cu un gest de resemnare braţele: 

— După părerea mea va trebui să mai zăbovim multă 
vreme pe aici. „Diavolul” se hrăneşte probabil cu peşte, iar 
acolo găseşti peşte cât vrei. Ca să-l înfometăm şi să-l silim 
astfel să iasă din peşteră, nici vorbă. Singura soluţie ar fi să 
dinamităm grilajul şi să-l aruncăm în aer. 


— Spune-mi, Baltazar, nu crezi că peştera ar putea să aibă 
două ieşiri: una spre golf, iar cealaltă să răspundă undeva 
pe țărm? 

— Baltazar nu s-a gândit la aşa ceva. 

— Trebuie să te gândeşti totuşi. Cum de nu ne-a venit 
până acum în minte să cercetăm împrejurimile! Zise Zurita. 

Începură să exploreze litoralul. 

Într-o bună zi, Zurita dădu de un zid înalt din piatră albă, 
care împrejmuia un teren întins de cel puţin zece hectare. 
Ocoli zidul, dar nu găsi decât o singură poartă, din tablă 
groasă. În poartă se vedea o uşă mică de fier cu un ochi de 
ferestruică închis pe dinăuntru. 

„Parcă ar fi o închisoare sau o fortăreață, gândi Zurita. 
Foarte ciudat. Fermierii nu obişnuiesc să facă ziduri atât de 
groase şi de înalte. Nicăieri nu se vede o deschizătură sau o 
crăpătură prin care să poţi strecura o privire înăuntru.” 

În jur, nu era nici o locuinţă omenească. Nu se vedeau 
decât stânci golaşe, cenuşii, şi pe alocuri mărăciniş şi 
cactuşi. 

Iar jos, se aşternea golful. 

Zurita dădu câteva zile în şir târcoale zidului şi pândi 
îndelung poarta de fier. Dar porţile nu se deschideau: nu 
ieşea şi nu intra nimeni. Nici un zgomot nu răzbătea de 
după zid. 

Într-o seară, întorcându-se pe vas, Zurita îl chemă pe 
Baltazar şi-l întrebă: 

— Ştii oare cine locuieşte în fortăreaţa aceea de pe țărm, 
deasupra golfului? 

— Ştiu, i-am întrebat pe indienii care lucrează pe la ferme. 
E locuinţa lui Salvador. 

— Cine e acest Salvador? 

— Un zeu, răspunse Baltazar. 

Zurita îşi ridică mirat sprâncenele negre, groase. 

— Glumeşti, Baltazar? 

Indianul schiţă un zâmbet. 


— Repet şi eu ce-am auzit. Foarte mulţi indieni susţin că 
Salvador e un zeu şi îl numesc mântuitorul lor. 

— Şi de la ce îi salvează? 

— De la moarte. Ei spun că Salvador e atotputernic, că 
poate să facă minuni. El ţine în mâinile sale viaţa şi 
moartea. Ologilor le dă picioare noi, picioare vii, orbilor, 
ochi ageri ca ai vulturului. Învie chiar şi morţii. 

— Afurisită treabă! mormăi Zurita, zbârlindu-şi cu 
degetele mustaţa stufoasă. În apă s-a oploşit „diavolul 
mării”, iar pe țărm trăieşte un „zeu”. Nu crezi, Baltazar, că 
„diavolul” şi „zeul” se ajută între ei? 

— Cred doar atât, că ar fi bine s-o ştergem cât mai repede 
de aici, până nu ne-om scrânti de atâtea minuni. 

— Ai văzut tu pe vreunul din cei tămăduiţi de Salvador? 

— Da, am văzut. Indienii mi-au arătat un om care îşi 
rupsese un picior. După ce a trecut pe la Salvador, omul a 
început să alerge ca un mustang. Am mai văzut un indian 
pe care Salvador l-a înviat. Tot satul e martor că acest 
indian era un cadavru când l-au adus la Salvador: avea 
țeasta crăpată, i se vedeau creierii. De la Salvador s-a întors 
teafăr şi vesel şi după învierea din morţi s-a însurat cu o 
fată vrednică. Şi am mai văzut copii de indieni... 

— Prin urmare, Salvador primeşte? 

— Da, dar numai indieni. Şi aceştia vin la el de 
pretutindeni: din [ara de Foc, de prin ţinutul Amazonului, 
din deşertul Atacama şi din Asuncion. 

Aflând toate acestea, Zurita hotări să facă un drum la 
Buenos-Aires. 

I se spuse acolo că Salvador îi lecuieşte pe indieni şi se 
bucură printre ei de faimă de făcător de minuni. 
Adresându-se medicilor, Zurita află că Salvador e un 
chirurg eminent, genial chiar, dar în acelaşi timp un om 
foarte ciudat, ca dealtfel mulţi dintre oamenii remarcabili. 
Numele lui Salvador era bine cunoscut în cercurile 
ştiinţifice ale Lumii Vechi şi Noi. În America devenise 
celebru datorită îndrăzneţelor sale intervenţii chirurgicale. 


Când starea bolnavului era disperată şi medicii refuzau să 
opereze, era chemat Salvador. El nu refuza niciodată. 
Îndrăzneala şi ingeniozitatea lui nu cunoşteau margini. În 
timpul războiului imperialist a fost pe frontul francez, unde 
s-a ocupat aproape exclusiv de trepanaţii. Mii de oameni îi 
datorau viaţa. După încheierea păcii, s-a întors în patrie, în 
Argentina. Practica medicală şi afacerile izbutite cu nişte 
terenuri i-au adus o avere imensă. Cumpără apoi un teren 
mare lângă Buenos-Aires, îl împrejmui cu un zid puternic - 
una din ciudăţeniile sale - şi după ce se instală acolo, încetă 
să mai practice medicina. Nu se ocupă decât de munca 
ştiinţifică în laboratorul său. Singurii pe care îi primea şi îi 
trata erau indienii care spuneau despre el că e un zeu 
coborât pe pământ. 

Zurita izbuti să afle încă un amănunt în legătură cu viaţa 
lui Salvador. Acolo unde se întindea astăzi vastul domeniu al 
doctorului, înainte de război fusese o căsuţă cu o grădină 
de asemenea împrejmuită cu un zid de piatră. În tot timpul 
cât Salvador se afla pe front, căsuţa a fost păzită de un 
negru şi câţiva câini uriaşi. Aceşti paznici incoruptibili nu 
lăsau nici un om să intre în curte. 

De la o vreme, Salvador se înconjurase de şi mai mult 
mister. Refuza să primească până şi pe foştii săi colegi de 
universitate. 

Aflând toate acestea, Zurita îşi spuse: „O dată ce Salvador 
e medic, el nu are dreptul să refuze un bolnav care-l 
solicită. Ce-ar fi să mă îmbolnăvesc? În felul acesta voi 
putea pătrunde la el, iar odată intrat, văd eu ce fac.” 

Zurita se îndreptă spre poarta de fier care străjuia 
intrarea în domeniul lui Salvador şi începu să bată. A bătut 
mult şi bine, dar n-a venit nimeni să-i deschidă. Scos din 
fire, apucă un pietroi şi începu să lovească cu el în poartă. 
Zgomotul pe care-l făcea ar fi putut să trezească şi morţii. 

Undeva departe, dincolo de zid, se auzi lătratul unor câini. 
Apoi se întredeschise ferestruica din uşiţa porţii. 

— Ce vrei? îl întrebă cineva într-o spaniolă stâlcită. 


— Sunt bolnav, deschideţi repede, se vâita Zurita. 

— Un bolnav nu bate aşa, îi răspunse calm aceeaşi voce şi 
un ochi iscodi prin ferestruică. Domnul doctor nu primeşte. 

— Dar el n-are dreptul să refuze ajutorul cerut de un 
bolnav, se mânie Zurita. 

Ferestruica se închise şi se auziră paşii îndepărtându-se. 
Numai câinii continuau să latre cu furie. 

După ce epuiza tot stocul său de înjurături, Zurita se 
întoarse pe goeletă. 

Să-l reclame pe Salvador la Buenos-Aires? N-ar rezolva 
nimic prin aceasta. Zurita tremura de furie. Mustaţa lui 
neagră, stufoasă era în mare primejdie - scos din sărite, o 
smucea întruna. Vârfurile ei se lăsară în jos, asemenea 
acului unui barometru, ce arată timp urât. 

Încetul cu încetul se linişti şi începu să chibzuiască la ce ar 
mai putea face. 

Pe măsură ce se gândea, degetele sale cafenii, arse de 
soare, răsuceau în sus, tot mai des, mustaţa răvăşită. 
Barometrul urca - arăta din nou vreme frumoasă. 

În sfârşit se sui pe punte, şi, spre mirarea tuturora, dădu 
comanda pentru ridicarea ancorei. 

„Meduza” se îndreptă spre Buenos-Aires. 

— Foarte bine! aprobă Baltazar. Destul timp am pierdut de 
pomană! Dracul să-l ia pe „diavol” cu „zeu” cu tot. 

NEPOŢICA BOLNAVĂ. 

Soarele dogorea năprasnic. Pe drumul prăfos ce şerpuia 
de-a lungul lanurilor mănoase de grâu, porumb şi ovăz, 
mergea un indian bătrân, vlăguit, îmbrăcat în zdrenţe. 
Purta în braţe un copilaş bolnav, învelit cu o pătură veche, 
cu care căuta să-l ferească de razele arzătoare ale soarelui. 
Copilul ţinea ochii întredeschişi. Avea la gât o umflătură 
mare. De câte ori bătrânul se poticnea, copilul scotea un 
geamăt ca un horcâăit şi ridica puţin pleoapele. Atunci 
bătrânul se oprea şi sufla uşor pe feţişoara copilului, să-l 
mai învioreze. 


— Numai de n-ar muri pe drum! murmură moşneagul, 
grăbind pasul. 

Apropiindu-se de poarta de fier, indianul schimbă braţul în 
care ţinea copilul şi lovi de patru ori cu dreapta în poartă. 

Cineva crăpă uşor ferestruica porţii, un ochi apăru în 
deschizătură, apoi scârţiiră zăvoarele şi poarta se deschise. 

Indianul trecu cu sfială pragul. În faţa lui stătea un negru 
bătrân, cu părul creţ, alb ca neaua şi îmbrăcat într-un halat 
alb. 

— Am venit la doctor, e bolnav copilul, spuse indianul. 

Negrul dădu în tăcere din cap, închise poarta şi-i făcu 
semn să-l urmeze. 

Indianul privi în jur. Se afla într-o curte mică, pavată cu 
lespezi late de piatră. Într-o parte a curţii se înălța un zid 
înalt, exterior, iar de cealaltă parte - un zid mai scund o 
despărţea de partea interioară a domeniului. Nicăieri nu se 
zărea nici fir de iarbă, nici tufă - o adevărată curte de 
închisoare. Într-un colţ al curţii, lângă poarta zidului mai 
scund, se înălța o clădire albă cu ferestre mari, largi. Lângă 
casă aşteptau, şezând pe pământ, mai mulţi indieni, bărbaţi 
şi femei. Mulţi din ei erau însoţiţi de copii. 

Aproape toţi copiii păreau cu desăvârşire sănătoşi. Unii 
dintre ei se jucau cu scoici de-a „cu soţ sau fără soţ”; alţii se 
luaseră la trântă, însă în cea mai desăvârşită linişte. Negrul 
cu părul nins veghea cu străşnicie să nu se facă gălăgie. 

Bătrânul indian se aşeză, umil, pe pământ, la umbra casei 
şi începu să sufle uşor pe feţişoara încremenită, vânătă a 
copilului. Lângă el şedea o bătrână indiană cu un picior 
umflat. După ce se uită la copilaşul culcat pe genunchii 
indianului, întrebă: 

— Fiică? 

— Nu, nepoţică, răspunse indianul. Bătrâna spuse 
clătinând din cap: 

— Duhul bălților a intrat în nepoţica ta. Dar dânsul e mai 
tare decât duhurile rele. Dânsul va izgoni duhul bălților şi 
nepoţica ta se va face bine. 


Indianul dădu afirmativ din cap. 

Negrul în halat alb se uită la fiecare bolnav şi când ajunse 
la indianul cu copilul în braţe, îi făcu semn spre uşa casei. 

Indianul intră într-o încăpere mare, pardosită cu dale de 
piatră, în mijlocul căreia se afla o masă lungă, îngustă, 
acoperită cu un cearceaf alb. Printr-o altă uşă, cu geamuri 
mate, intră în cameră doctorul Salvador, un bărbat înalt, 
oacheş, lat în spate, îmbrăcat într-un halat alb. Doctorul 
avea sprâncene şi gene negre. Pe cap, însă, nici urmă de 
păr. Se rădea probabil întotdeauna pe cap, încât pielea îi 
era tot atât de bronzată în creştet ca şi pe faţă. Nasul său 
acvilin, destul de mare, bărbia ascuţită şi puţin 
proeminentă, buzele strânse îi dădeau un aer de cruzime, 
făcându-l să semene cu o pasăre de pradă. Ochii căprui 
priveau rece. Indianul nu se prea simţi în largul său, sub 
această privire. 

Bătrânul se înclină adânc şi întinse doctorului copilul. 
Salvador luă fetiţa bolnavă din mâinile indianului cu un gest 
iute, sigur şi totodată delicat; desfăcu cârpele în care era 
învelită şi le zvârli într-o ladă aşezată într-un colţ. Indianul 
porni, şontâc-şontăc, spre ladă, ca să ia cârpele, dar 
Salvador îl opri cu severitate: 

— Lasă-le acolo, nu pune mâna! 

Apoi culcă fetiţa pe masă şi se aplecă asupra ei. Indianul îl 
vedea din profil şi i se păru dintr-o dată că nu doctorul, ci 
un condor se apleacă asupra fetiţei ca asupra unei păsărele. 
Salvador începu să palpeze umflătura de la gâtul copilului şi 
degetele doctorului îl impresionară şi ele pe indian. Erau 
lungi, extraordinar de flexibile. Părea că se pot îndoi, nu 
numai în jos, dar şi lateral, ba chiar şi în sus. Indianul, care 
nu era deloc un fricos, căuta să nu se lase biruit de groază 
pe care i-o inspira acest om bizar. 

— Foarte bine. Minunat, spunea Salvador, admirând parcă 
tumoarea pe care o palpa cu degetele. 

După ce examina copilul, Salvador se întoarse spre indian 
şi-i zise: 


— Acum e lună nouă. Vino peste patru săptămâni, când va 
fi iarăşi lună nouă, şi-ţi vei lua fetiţa vindecată. 

Apoi, ridicând în braţe copilul, ieşi prin uşa cu geamurile 
mate. Dincolo se afla camera de baie, sala de operaţii şi 
saloanele pentru bolnavi. 

Între timp negrul introduse în sala de consultaţii o altă 
pacientă: bătrâna cu piciorul bolnav. 

Indianul se înclină în faţa uşii cu geamuri care se închise în 
urma lui Salvador, şi ieşi. 

Exact peste douăzeci şi opt de zile văzu deschizându-se 
aceeaşi uşă cu geamuri mate. 

În prag stătea fetiţa, sănătoasă, cu bujori în obraji şi 
îmbrăcată într-o rochiţă nouă. Ea se uita speriată la bunic. 
Indianul se repezi spre ea, o strânse în braţe, o sărută şi-i 
cercetă gâtul. Nici urmă de tumoare. Doar o cicatrice mică, 
roşcată, abia vizibilă, amintea de operaţie. 

Fetiţa se ferea de îmbrăţişările bunicului, respingându-l cu 
mânuţele şi scoase chiar un țipăt când, sărutând-o, o înţepă 
cu barba de mult nerasă. Indianul fu nevoit să lase copilul 
jos. Imediat intră şi Salvador. 

Acum doctorul zâmbea şi plimbându-şi degetele prin părul 
copilului spuse: 

— Acum, poţi s-o iei. Ai adus-o la timp. Dacă întârziai încă 
câteva ore, nici eu n-aş fi putut să-i mai salvez viaţa. 

Chipul bătrânului indian se crispă, buzele începură să-i 
tremure: îl podidi plânsul. Ridică din nou fetiţa în braţe, o 
strânse la piept, apoi, căzând în genunchi în faţa doctorului, 
îi spuse cu glasul întretăiat de lacrimi: 

— Aţi salvat viaţa nepoatei mele. Cu ce vă poate răsplăti un 
sărman indian decât oferindu-vă viaţa lui? 

— Ce-mi trebuie viaţa ta? se miră Salvador. 

— Sunt bătrân, dar încă în putere, urmă indianul, fără să 
se ridice. Am să-mi duc nepoata la mama ei, adică la fiica 
mea şi apoi am să mă întorc. Vreau să vă dăruiesc tot restul 
vieţii mele pentru binele ce mi-aţi făcut. Am să vă slujesc ca 
un câine. Vă rog, nu-mi respingeţi această rugăminte. 


Salvador îl privi gânditor. 

Ezită. Întotdeauna era foarte prudent când angaja 
servitori noi. Deşi de lucru s-ar găsi, şi încă destul. Jim nu 
pridideşte singur cu grădina. Pare-se că acest indian este 
un om nimerit, deşi doctorul ar fi preferat un negru. 

— Îmi oferi viaţa ta în dar şi mă rogi s-o primesc ca şi cum 
prin asta ţi-aş face o favoare. Bine. Fie cum vrei tu. Când 
zici că te întorci? 

— Nu se va sfârşi încă primul pătrar al lunii şi mă voi 
întoarce, spuse indianul, sărutând poala halatului lui 
Salvador. 

— Cum te cheamă? 

— Pe mine? Cristo - Cristofor. 

— Du-te, Cristo. 'Te voi aştepta. 

— Să mergem, nepoţico! se adresă Cristo fetiţei, ridicând- 
o din nou în braţe. Dar fetiţa începu să plângă şi Cristo 
plecă grăbit. 

GRĂDINA MINUNILOR. 

Cînd Cristo se întoarse peste o săptămână, doctorul 
Salvador îl privi cu luare-aminte în lumina ochilor şi-i spuse: 

— Ascultă-mă cu atenţie, Cristo. Te iau în serviciul meu. Vei 
primi mâncare şi o leafă bună... 

— Nu-mi trebuie nimic, nu doresc decât să vă slujesc, 
răspunse indianul, agitându-şi braţele a refuz. 

— Taci şi ascultă-mă, urmă Salvador. Nu-ţi va lipsi nimic. 
Un singur lucru pretind: să nu sufli o vorbă despre tot ce-ai 
să vezi aici. 

— Mai curând mi-aş tăia limba şi aş arunca-o la câini, 
decât să las să-mi scape o vorbă. 

— Bagă de seamă, să nu păţeşti chiar aşa cum spui, îl 
preveni Salvador. Apoi îl chemă pe negrul în halat alb şi-i 
porunci: Condu-l în grădină şi să-l ia Jim în primire. 

Negrul se înclină în tăcere şi urmat de indian ieşi din casa 
cea albă, traversă curtea în care acesta mai fusese şi bătu 
în portiţa de fier din zidul mai mic. 


Dincolo se auziră lătrături de câini. Portiţa se deschise 
încet, scârţâind. Negrul îl împinse în grădină, strigă ceva cu 
o voce guturală către alt negru care stătea după portiţă şi 
plecă. 

Cristo se lipi speriat de zid: spre el se năpustiseră nişte 
dihănii nemaivăzute, de un roşu gălbui, cu pete de culoare 
închisă, iar hămăitul lor părea mai curând un răget. Dacă 
Cristo le-ar fi întâlnit în pampas, ar fi jurat că sunt jaguari. 
Fiarele însă lătrau aidoma câinilor. Deocamdată Cristo nu 
stătu să se întrebe ce animale veneau spre el, ci fugi cât îl 
ţineau picioarele până la cel mai apropiat copac şi se caţără 
din creangă în creangă cu o repeziciune surprinzătoare. 
Negrul sâsâi la animale ca o cobră înfuriată. Dulăii se 
liniştiră ca prin farmec, încetând să mai latre, se culcară la 
pământ şi, punându-şi botul pe labele întinse, se uitau din 
când în când pieziş la negru. 

Acesta sâsâi din nou, adresându-se de data aceasta lui 
Cristo, care rămăsese căţărat în copac şi începu să dea din 
mâini, poftindu-l să coboare. 

— Ce tot sâsâi ca un şarpe? făcu Cristo, fără a cobori însă 
din copacul unde se simţea în siguranţă. Ţi-ai înghiţit limba? 

Negrul mârâi supărat. 

„O fi mut”, gândi Cristo... Şi-şi aminti de avertismentul lui 
Salvador. S-ar putea oare ca Salvador să taie într-adevăr 
limba slugilor care-i trădează secretele? Mai ştii, poate i-a 
tăiat-o şi acestui negru... Şi deodată îl cuprinse o groază 
atât de mare, încât era cât p-aci să cadă din copac. Dorea 
din toată inima să fugă de aici cu orice preţ şi cât mai 
repede. Calculă în minte distanţa de la copacul pe care se 
căţărase, până la zid. Nu, degeaba, nu va reuşi să sară 
dincolo... Între timp, negrul se apropie de copac şi 
apucându-l pe indian de picior începu să-l tragă în jos cu 
nerăbdare. Silit să se supună, Cristo sări din copac, zâmbi 
cât putu de amabil şi, întinzând mâna, întrebă cu prietenie: 

— Jim? 

Negrul încuviinţă din cap. 


Cristo îi strânse cu putere mâna. „Dacă tot am nimerit în 
iad, să mă pun bine cu „diavolii”,, gândi el şi urmă cu voce 
tare: 

— Eşti mut? 

Negrul nu răspunse. 

— N-ai limba? 

Negrul tăcea mereu. 

„Cum să fac să mă uit în gura lui?” se gândi Cristo. Dar se 
vede treaba că Jim n-avea de gând să stea de vorbă, nici 
măcar prin gesturi. Îl luă pe Cristo de mână, îl duse spre 
dihăniile roşcate şi sâsâi ceva. Animalele se ridicară, se 
apropiară de Cristo, îl mirosiră şi apoi se îndepărtară 
potolite. Cristo mai prinse puţină inimă. 

Făcându-i semn să-l urmeze, Jim îl duse să-i arate grădina. 

În contrast cu curtea mohorâtă, pavată cu piatră, grădina 
impresiona prin abundența de flori şi diferite plante. Ea se 
întindea spre soare-răsare, coborând în pantă lină spre 
ţărmul oceanului. Cărările acoperite cu scoici roşcate, 
fărâmiţate, se resfirau în toate direcţiile. De-a lungul 
cărărilor creşteau cactuşi cu siluete bizare şi agave6 
cărnoase, de un verde albăstrui, precum şi panicule 
purtând o puzderie de flori galben-verzui. Livezi întregi de 
piersici şi măslini ocroteau cu umbra lor iarba deasă, 
smălţată cu flori multicolore. Ici-colo străluceau bazine de 
apă împrejmuite cu parapete de piatră albă. Fântâni 
ţâşnitoare, bogate în ape, răcoreau aerul din jur... 

Prin grădină răsunau tot felul de zgomote, de la cântecul 
şi ciripitul păsărilor, până la răgetul, ţipetele şi schelălăitul 
animalelor! 

Cristo nu mai văzuse până atunci animale atât de ciudate. 
În această grădină trăiau dihănii nemaivăzute. 

Iată, trecu în fugă drumul o şopârlă cu şase labe, cu solzi 
sclipitori de un verde arămiu. Din copac, atârna un şarpe cu 
două capete. Cristo sări speriat la o parte, văzând reptila 
bicefală care începu să sâsâie la el, căscându-şi gurile roşii. 
Negrul răspunse cu un sâsâit şi mai puternic şi şarpele, 


după ce-şi agită capetele în aer, căzu din copac şi dispăru în 
stufăriş. O altă reptilă, foarte lungă, se îndepărtă târâş de 
pe cărare sprijinindu-se în două labe. După o reţea de 
sârmă guiţa un purcel. Grăsunul se holba la Cristo cu 
singurul ochi neobişnuit de mare pe care-l avea în mijlocul 
frunţii. 

Doi guzgani albi cu trupurile lipite formând un singur corp 
alergau pe cărarea trandafirie - monstru cu două capete şi 
opt picioare. Câteodată această fiinţă dublă se lupta cu ea 
însăşi: guzganul din dreapta trăgea spre dreapta, iar cel 
din stânga spre stânga şi amândoi chiţcăiau supăraţi. Dar 
cel din dreapta învingea întotdeauna. La marginea cărării 
păşteau două oi cu lâna fină: aveau coastele lipite, ca nişte 
adevărate „surori siameze”, dar nu se dondăneau ca 
guzganii. Se vede că la ele voinţa şi toate dorinţele 
ajunseseră la o armonie deplină. Una din aceste pocitanii îl 
impresiona îndeosebi pe Cristo: era un câine mare, 
trandafiriu, fără pic de păr, pe spinarea căruia, ca şi când i- 
ar fi ieşit din corp, trăia o mică maimuţă, adică mai precis 
pieptul, braţele şi capul ei. Câinele se apropie de Cristo 
dând din coadă. Maimuţa întorcea capul în toate părţile, 
dădea din mâini, lovea cu palmele spinarea câinelui cu care 
alcătuia un singur tot şi ţipa, uitându-se la Cristo. Indianul 
scoase din buzunar o bucăţică de zahăr şi o întinse 
maimuţei. Cineva îl prinse însă repede de mână şi auzi un 
sâsâit în spatele său. Întoarse capul şi-l văzu pe Jim. 
Bătrânul negru îi explică prin semne că n-are voie să dea de 
mâncare maimuţei. În aceeaşi clipă, o vrabie cu cap de mic 
papagal smulse din zbor bucăţica de zahăr din mâna lui 
Cristo şi dispăru în tufiş. Mai încolo, pe pajişte, mugea un 
cal cu cap de vacă. 

Două lame trecură în goană pe poiană, legănându-şi cozile 
de cal. Din iarbă, din tufăriş, din copaci îl priveau pe Cristo 
tot felul de reptile, fiare şi păsări nemaivăzute: câini cu cap 
de pisică, gâşte cu cap de cocoş, mistreți cu coarne, struţi 
nandu cu ciocuri de vulturi, berbeci cu trup de puma... 


La un moment dat, lui Cristo i se păru că delirează... Se 
frecă la ochi, îşi udă fruntea cu apă rece a havuzelor, dar 
nimic nu se schimbă. Văzu în bazine şerpi cu cap de peşte şi 
branhii, peşti cu labe de broască şi broaşte râioase de o 
mărime neobişnuită având corpul lung ca de şopârlă... 

Şi Cristo fu din nou ispitit să fugă de aici. 

Dar iată că Jim îl duse pe un teren mai întins acoperit cu 
nisip. În mijlocul terenului, între palmieri se înălța o vilă din 
marmoră albă, construită în stil maur. Printre trunchiurile 
lor se întrezăreau bolți şi coloane. Din havuzurile de aramă 
în formă de delfini ţâşneau torente de apă în bazinele 
transparente, în care se zbenguiau peştişori de aur. 
Havuzul cel mai mare din faţa intrării principale înfăţişa un 
tânăr călare pe un delfin - asemenea miticului Triton? - 
suflând dintr-un corn răsucit. 

În spatele vilei se aflau câteva locuinţe şi acareturile, iar 
mai încolo se întindeau hăţişuri de cactuşi ţepoşi, până la un 
zid alb. 

„Încă un zid”, gândi Cristo. 

Jim îl conduse pe indian într-o cameră răcoroasă, nu prea 
mare. Îi explică prin semne că va locui aici şi plecă, lăsându- 
l singur. 

AL TREILEA ZID. 

Încetul cu încetul Cristo se deprinse cu lumea neobişnuită 
care-l înconjura. Toate fiarele, păsările şi reptilele care 
mişunau prin grădină erau domesticite. Cristo se 
împrietenise chiar cu unele din ele. Astfel, câinii cu blană de 
jaguar, de care se speriase atât de rău în prima zi, se ţineau 
scai de el, îi lingeau mâinile şi se gudurau la picioarele sale. 
Lamele mâncau pâine din mâna lui, iar papagalii i se aşezau 
pe umăr. 

Doisprezece negri la fel de taciturni sau muţi ca şi Jim 
îngrijeau de grădina şi animalele ce trăiau aici. Cristo nu-i 
auzise vreodată vorbind, nici măcar între ei. Fiecare îşi 
vedea tăcut de treabă. Jim era un fel de vătaf. EL îi 
supraveghea pe negri şi-i arăta fiecăruia ce trebuie să facă. 


Cristo fusese numit, spre mirarea lui, ajutorul lui Jim. Nu 
prea avea mult de lucru, iar mâncarea era bună. N-ar fi 
putut spune că n-o ducea bine. Un singur lucru îl neliniştea: 
tăcerea sinistră a negrilor. Era convins că Salvador tăiase 
limbile acestor oameni. Şi când se întâmpla ca Salvador să-l 
cheme rareori pe Cristo la el, indianul se gândea de fiecare 
dată: „Acum îmi taie limba”. În curând însă, avu prilejul să 
vadă că frica de a rămâne fără limbă era exagerată. 

Într-o bună zi îl surprinse pe Jim dormind la umbra unor 
măslini. Negrul era întins pe spate, cu gura deschisă. 
Profitând de împrejurarea ivită, se apropie tiptil şi, uitându- 
se în gura negrului, se convinse că limba bătrânului era la 
locul ei. De atunci, îi mai veni puţin inima la loc. 

Salvador avea un program riguros al zilei. Dimineaţa de la 
şapte la nouă îi consultă pe indienii bolnavi; de la nouă la 
unsprezece opera; după aceea se retrăgea în vila lui şi 
lucra în laborator. Doctorul opera diferite animale, şi le 
studia mult timp. Când termină cu observaţiile, trimitea 
animalele în grădină. Dereticând câteodată prin casă, 
Cristo nimerea şi în laborator. Aici totul îl uimea: în nişte 
borcane de sticlă pline cu diferite soluţii pulsau tot felul de 
organe. Braţele şi picioarele tăiate continuau să trăiască. Şi 
când aceste părţi vii, separate de trup, se îmbolnăveau, 
Salvador le trata pentru a le reda viaţa. 

Toate acestea îl îngrozeau pe Cristo, încât prefera 
pocitaniile vii din grădină. 

Deşi Salvador arăta multă încredere indianului, acesta nu 
îndrăznea să treacă de al treilea zid, deşi era tare curios să 
vadă ce e dincolo. Într-o zi, totuşi, la amiază, când toată 
lumea se odihnea, Cristo se apropie de zidul cel înalt. 

De dincolo răsunau glasuri de copii. Desluşea cuvinte 
indiene. Uneori însă, glasurile de copii se împleteau cu alte 
glasuri mai subţiri, stridente, care păreau că se ceartă cu 
copiii şi vorbeau o limbă pe care n-o înţelegea deloc. 

Odată, întâlnindu-l pe Cristo în grădină, Salvador se 
apropie de el şi privindu-l drept în lumina ochilor, după cum 


îi era obiceiul, spuse: 

— Eşti mai bine de o lună în serviciul meu, Cristo, şi sunt 
mulţumit de tine. În grădina de jos s-a îmbolnăvit unul din 
servitorii mei. Îi vei lua locul. Ai să vezi acolo multe lucruri 
noi. Nu uita însă înţelegerea noastră: ţine-ţi bine gura, dacă 
nu vrei să-ţi pierzi limba. 

— Aproape că m-am dezvăţat să vorbesc, de când mă aflu 
între slugile dumneavoastră mute, răspunse Cristo. 

— Cu atât mai bine. Tăcerea e de aur. Dacă vei tăcea şi de 
acum încolo, vei primi mulţi pesos de aur. Sper că în două 
săptămâni să-l pun pe picioare pe servitorul meu bolnav. 
Spune, cunoşti bine Anzii? 

— M-am născut în munţi. 

— Admirabil. Va trebui să-mi completez menajeria cu noi 
animale şi păsări. Vei veni cu mine. Şi acum, pleacă. Jim te 
va conduce până în grădina de jos. 

Cristo se obişnuise cu multe, dar ceea ce văzu în grădina 
de jos depăşi toate aşteptările sale. 

Pe o pajişte întinsă, scăldată în soare, zburdau copilaşi goi 
şi maimuțe. Copiii aparţineau diferitelor triburi indiene. 
Unii erau mici de tot, cel mult de trei ani, iar cei mai răsăriţi 
păreau să aibă doisprezece. Aceşti copii erau pacienţii lui 
Salvador. Mulţi dintre ei suferiseră operaţii serioase şi-i 
datorau doctorului viaţa. Copiii convalescenţi se jucau, 
zburdau prin grădină, până le reveneau deplin puterile. 
Părinţii îi luau atunci acasă. 

Împreună cu copiii, trăiau nişte maimuțe. Maimuţe fără 
coadă. Maimuţe fără pic de păr pe corp. 

Şi lucrul cel mai uimitor era că toate maimuţele ştiau să 
vorbească. Unele mai bine, altele mai puţin. Ele se 
ciorovăiau cu copiii, se luau la harţă şi între ele, ţipau 
strident. Totuşi maimuţele trăiau în bună înţelegere cu 
copiii şi nu se certau cu ei mai mult decât se certau copiii 
între dânşii. 

Câteodată Cristo se întreba dacă aceste făpturi sunt 
maimuțe sau oameni. 


După ce cercetă grădina, observă că este mai mică decât 
prima, aşezată în partea de sus, şi coboară în pantă şi mai 
repede spre golf. La capătul dinspre ocean era mărginită de 
o stâncă abruptă ca un zid. 

Oceanul nu era pesemne departe de acea stâncă, fiindcă 
de acolo se auzea zgomotul valurilor ce se spărgeau de 
țărm. 

După câteva zile, cercetând de aproape stânca, Cristo 
constată că este o stâncă artificială. De fapt era încă un zid: 
al patrulea la număr. În desişul de glicină, Cristo descoperi 
o poartă cenuşie de fier, vopsită în această culoare pentru a 
o confunda cu stânca. 

Cristo trase cu urechea, dar de după stânca nu se auzea 
nici un alt zgomot în afară de mugetul valurilor, încotro 
ducea această poartă îngustă? Spre țărm? 

Deodată, auzi ţipetele ascuţite ale copiilor. Se întoarse şi-i 
văzu privind spre cer. Cristo ridică şi el capul şi văzu un mic 
balon roşu, ca acelea cu care se joacă copiii, zburând încet 
deasupra grădinii. Vântul îl mâna spre ocean. 

Acest balon obişnuit, jucărie de copil, îl tulbură mult pe 
Cristo. Nu-şi mai găsea locul. Şi îndată ce se întoarse 
servitorul vindecat, Cristo se înfăţişă înainte lui Salvador şi-i 
spuse: 

— Domnule doctor, în curând vom pleca în Anzi, poate 
pentru multă vreme. Îngăduiţi-mi să mă duc să-mi văd fata 
şi nepoata. 

Lui Salvador nu-i prea plăcea să-şi învoiască servitorii şi de 
aceea prefera să angajeze oameni care n-aveau familie. 
Cristo aştepta în tăcere, uitându-se drept în ochii 
doctorului. 

Salvador îl privi cu răceală şi-i aminti: 

— Să nu uiţi de învoiala noastră. Vezi să nu rămâi fără 
limbă! Fie, du-te. Dar să nu cumva să întârzii mai mult de 
trei zile. Stai puţin! 

Salvador se duse în camera alăturată şi reveni aducând o 
punguţă de piele de antilopă în care sunau monezi de aur: 


— E pentru nepoata ta. Dar ţine şi pentru tine, ca să-ţi ţii 
gura. 

ATACUL. 

Dacă nu vine nici astăzi, mă lipsesc de ajutorul tău, 
Baltazar, şi voi tocmi oameni mai isteţi, oameni de nădejde, 
spunea Zurita, ciupindu-şi cu nerăbdare mustaţa stufoasă. 
Era îmbrăcat într-un costum alb de oraş, iar în cap aveao 
panama. Îi dăduse întâlnire lui Baltazar prin împrejurimile 
Buenos-Aires-ului, acolo unde se termină ogoarele şi începe 
pampasul. 

Baltazar, îmbrăcat într-o bluză albă şi pantaloni vărgaţi 
bleumarin, şedea pe marginea drumului şi tăcea ruşinat, 
smulgând fire de iarbă pârjolite de soare. 

Şi lui îi părea rău că trimisese pe fratele său, Cristo, ca 
iscoadă la Salvador. 

Cristo era cu vreo zece ani mai mare decât Baltazar. Deşi 
în vârstă, rămăsese puternic şi abil. Cristo era viclean ca 
felinele din pampas, dar nu era un om pe care să te poţi 
bizui. Pe vremuri se ocupase de agricultură, dar această 
îndeletnicire i se păruse prea plicticoasă; îşi deschisese 
atunci o cârciumioară în port, dar căzuse în darul beţiei şi 
ajunsese repede la faliment, în ultima vreme, Cristo se 
ocupa cu tot felul de afaceri dubioase, făcând uz de 
extraordinară lui şiretenie, ce mergea până la perfidie. Un 
asemenea om putea fi iscoada visată de Zurita, dacă s-ar fi 
putut încrede în el. Cristo, însă, era în stare să-şi vândă şi 
fratele pentru bani. Baltazar ştia asta şi de aceea era tot 
atât de neliniştit că şi Pedro. 

— Eşti sigur că Cristo a văzut balonul lansat de tine? 

Baltazar ridică din umeri: cine ştie? Ar fi dorit să lase baltă 
toată afacerea, să se ducă mai repede acasă, să-şi ude 
gâtlejul cu apă rece amestecată cu vin şi să meargă mai 
devreme la culcare. 

Ultimele raze ale soarelui în asfinţit luminară mici trâmbe 
de colb răsărite de după un dâmb. În aceeaşi clipă se auzi 
un fluierat strident, prelung. 


Baltazar tresări. 

— Uite-l! 

— În sfârşit! 

Cristo venea spre ei cu pasul vioi. Nu mai semăna deloc cu 
bătrânul şi istovitul indian. După ce mai fluieră o dată 
voiniceşte, se apropie de cei doi şi le dădu bineţe. 

— Ei, ia spune, l-ai văzut pe „diavolul mării”? îl întrebă 
Zurita. 

— Încă nu, dar e acolo. Salvador îl ţine pe „diavol” ferit de 
patru ziduri. Dar principalul s-a făcut: m-am băgat slugă la 
Salvador şi i-am câştigat încrederea. Povestea cu nepoţica 
bolnavă a mers strună. Cristo pufni în râs, mijindu-şi ochii 
vicleni. Când s-a făcut bine, era cât p-aci să strice totul. Am 
îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, cum şade bine unui bunic care- 
şi iubeşte nepoţica, dar ea prostuţa a început să se zbată şi 
mai-mai s-o podidească plânsul. Cristo râse din nou. 

— la spune, unde ai făcut rost de o nepoată? se interesă 
Zurita. 

— Bani nu găseşti uşor, fetiţe însă când pofteşti, răspunse 
Cristo. Cât de mulţumită a fost mama copilului. Mi-a dat 
cinci pesos de hârtie. În schimb i-am adus fetiţa teafără. 

Se înţelege, fireşte, că Cristo nu spuse nimic despre 
punguţa burduşită cu monezi de aur pe care i-o dăduse 
Salvador, la plecare. Nici prin gând nu-i trecea să dea aceşti 
bani mamei copilului. 

— Ce de minuni am văzut la Salvador! O adevărată 
menajerie. Şi Cristo începu să descrie tot ce văzuse. 

— Foarte interesant, îl întrerupse Zurita, aprinzându-şi o 
țigară de foi, dar principalul, adică pe „diavol” tot nu l-ai 
văzut. Şi acum ce ai de gând să faci? 

— Ce să fac? O mică excursie prin Anzi. Şi Cristo povesti 
celor doi că Salvador vrea să plece la vânătoare, după 
animale sălbatice. 

— Straşnic! exclamă Zurita. Proprietatea lui Salvador e 
departe de orice aşezare. În lipsa lui, o vom ataca şi-l vom 
răpi pe „diavolul mării”. 


Dar Cristo clătină din cap cu îndoială: 

— Jaguarii o să vă smulgă capul dintre umeri şi nu-l veţi 
putea găsi pe „diavol”. De altfel, nici dacă vă rămâne capul, 
tot nu-l veţi găsi, dacă nici eu n-am reuşit să-l dibuiesc. 

— În cazul acesta, iată ce vom face, hotări Zurita după o 
scurtă gândire. Când Salvador va pleca la vânătoare, îl vom 
pândi, îl vom face prizonier şi ca răscumpărare vom cere să 
ni-l dea pe „diavolul mării”. 

Cristo scoase cu dibăcie ţigara de foi al cărei capăt ieşea 
din buzunarul de la piept al lui Zurita. 

— Mulţumesc! Această idee e mai bună. Dar Salvador o să 
vă tragă pe sfoară: o să vă promită tot ce-i veţi pretinde, 
dar de dat n-o să vă dea nimic. Te pui cu spaniolii... Pe 
Cristo îl înecă tusea. 

— Atunci ce propui? îl întrebă iritat Zurita. 

— Răbdare, Zurita! Salvador are încredere în mine, dar 
numai până la al patrulea zid. E nevoie ca doctorul să se 
încreadă în mine ca în el însuşi, şi atunci mi-l va arăta pe 
„diavol”. 

— Ei şi? 

— Ascultă aici. Salvador va fi atacat de bandiți, şi Cristo îşi 
propti degetul în pieptul lui Zurita, iar eu, continuă el, 
lovindu-se cu pumnul în piept, ca araucan cinstit ce sunt, îi 
voi salva viaţa. Atunci nu va mai exista nici o taină pentru 
Cristo în casa lui Salvador. („Şi punga mi se va umple cu 
pesos de aur”, completă el în gând.) 

— Să ştii că nu-i rău. Şi se înţeleseră pe ce drum îl va 
conduce Cristo pe Salvador. 

— În ajunul zilei stabilite pentru plecare, am să arunc 
peste gard o piatră roşie. Să fiţi gata. 

Deşi planul atacului fusese chibzuit cu multă grijă, o 
împrejurare neprevăzută era cât p-aci să strice totul. 

Într-o noapte, Zurita, Baltazar şi cele zece haimanale pe 
care le tocmiseră în port, îmbrăcaţi cu toţii ca nişte 
gaucho8 călări şi bine înarmaţi, îşi pândeau victima într-un 
loc aflat departe de orice locuinţă omenească. 


Era întuneric beznă. Călăreţii trăgeau cu urechea, 
aşteptându-se în orice clipă să audă tropot de cai. 

Cristo nu ştia însă că Salvador nu pleacă la vânătoare aşa 
cum se obişnuia cu ani în urmă. 

Bandiţii auziră deodată huruitul unui motor, care se 
apropia repede. De după un dâmb ţâşni orbitoare lumină 
farurilor. Un automobil uriaş, negru, trecu ca fulgerul prin 
faţa călăreţilor, înainte ca aceştia să se fi dezmeticit. 

Zurita revărsă un potop de înjurături, ceea ce îl făcu pe 
Baltazar să pufnească în râs. 

— Nu te necăji, Pedro, îl consolă indianul. Ziua e prea cald, 
de aceea merg noaptea. Salvador are la maşină două lumini 
ca soarele. Ziua se vor odihni. Îi putem ajunge din urmă la 
primul popas. Şi dând pinteni calului, Baltazar porni în 
galop în direcţia în care dispăruse automobilul. Ceilalţi îl 
urmară. 

După vreo două ceasuri, călăreţii zăriră dintr-o dată în 
depărtare un foc de tabără. 

— Ei sunt. Să ştiţi că li s-a întâmplat ceva. Mă voi târi până 
acolo să văd ce este. Voi, aşteptaţi-mă aici. 

Şi, sărind jos de pe cal, Baltazar plecă târâş, ca un şarpe. 
Se întoarse peste o oră. 

— Au o pană. Acum, repară maşina. Cristo stă de pază. Să 
ne grăbim. 

Restul merse repede. Bandiţii atacară micul grup. Luaţi 
prin surprindere, Salvador, Cristo şi cei trei negri care-l 
însoțeau fură prinşi şi legaţi fedeleş. 

Unul din tâlharii tocmiţi, şeful bandei - Zurita prefera să 
se ţină în umbră - îi pretinse lui Salvador o răscumpărare 
destul de mare. 

— Am să plătesc, daţi-mi drumul, răspunse Salvador. 

— Asta, pentru tine. Trebuie să dai însă tot atâta şi pentru 
ăştia patru! Nu-şi pierdu cumpătul banditul. 

— N-aş putea plăti dintr-o dată o sumă atât de mare, 
răspunse Salvador, după ce se gândi puţin. 

— Atunci, la moarte cu ei! urlară bandiții. 


— Dacă nu accepţi condiţiile noastre, în zori eşti mort! îl 
ameninţă banditul. 

Salvador ridică din umeri şi răspunse: 

— Nu dispun momentan de atâţia bani. 

Până şi bandiții fură impresionați de calmul doctorului. 

După ce-i aruncară pe prizonieri în spatele maşinii, 
bandiții prinseră a scotoci peste tot şi găsiră alcoolul pe 
care doctorul îl luase cu el, pentru colecţii, îl dădură pe gât 
şi, beţi morţi, căzură grămadă. 

Cu puţin înainte de ivirea zorilor cineva se furişă tiptil spre 
Salvador. 

— Eu sunt, şopti Cristo. Am izbutit să-mi desfac curelele. 
M-am târât până la banditul cu puşcă şi l-am ucis. Ceilalţi 
sunt beţi. Şoferul a reparat maşina. Trebuie să ne grăbim... 

Fără să mai zăbovească, se suiră cu toţii în maşină. Şoferul 
negru ambală motorul, automobilul se smuci şi porni cu 
viteză. În spatele lor se auziră strigăte şi răsunară mai 
multe focuri de armă trase la întâmplare. 

Salvador îi strânse puternic mâna lui Cristo. 

Abia după ce plecă Salvador, bandiții povestiră lui Zurita 
că doctorul acceptase să plătească suma cerută. „N-ar fi 
oare mai simplu, gândi Zurita, să-i luăm banii, decât să 
încercăm să-l răpim pe „diavol”, când nici nu ştim bine câte 
parale face?” Dar era prea târziu şi nu le rămânea decât să 
aştepte veşti de la Cristo. 

OMUL.-AMFIBIE. 

Cristo spera că după cele întâmplate în noaptea atacului 
Salvador se va apropia de el şi-i va spune: „Cristo, mi-ai 
salvat viaţa. Acum pe proprietatea mea nu mai există nici 
un secret pentru tine. Vino, să ţi-l arăt pe „diavolul mării”,,. 

Dar Salvador nu părea dispus s-o facă. Îl răsplăti cu 
generozitate pe Cristo şi se cufundă din nou în cercetările 
sale ştiinţifice. 

De cum s-au reîntors, Cristo începu să cerceteze cel de al 
patrulea zid şi portiţa misterioasă. Dură mult timp până să-i 
găsească secretul. Dar într-o zi tot pipăind portiţa, apăsă o 


mică proeminenţă şi portiţa se deschise. Era o portiţă grea 
şi masivă ca uşa unei case de fier. Cristo se strecură repede 
prin deschizătură, dar portiţa se închise imediat în urma lui. 
Aceasta îl cam puse pe gânduri. Începu din nou s-o 
cerceteze din partea cealaltă, apăsând pe toate 
proeminenţele, dar fără nici un rezultat. 

— M-am prins singur în capcană, mormăi Cristo. Dar nu 
era nimic de făcut. Şi fiindcă tot era aici, hotări să cerceteze 
şi această ultimă grădină necunoscută a doctorului 
Salvador. 

Cristo se afla într-o grădină cu o vegetaţie bogată. Terenul 
era o mică depresiune împrejmuită de un zid înalt din 
bucăţi de stânca puse acolo de mâna omului. De aici se 
auzea nu numai zgomotul valurilor, dar şi foşnetul 
prundişului pe plajă. 

În grădină creşteau copaci şi arbuşti cărora le place 
umezeala. Între copacii înalţi, umbroşi, care te apărau bine 
de razele soarelui, susurau nenumărate pârâiaşe. Zeci de 
fântâni ţâşnitoare împrăştiau stropi de apă care umezeau 
aerul. Era o umezeală ca în luncile de pe malurile fluviului 
Mississippi. În mijlocul grădinii se vedea o casă de piatră, 
nu prea mare, cu un acoperiş-terasă. Pereţii clădirii erau 
năpădiţi de iederă, iar jaluzelele verzi de la ferestre lăsate. 
Casa părea nelocuită. 

Cristo ajunse la capătul grădinii. Lângă zidul care 
despărţea proprietatea doctorului de golf se afla un bazin 
uriaş de formă pătrată, înconjurat de rânduri dese de 
copaci. Acest bazin de cel puţin cinci sute metri pătraţi avea 
o adâncime de vreo cinci metri. 

La apropierea lui Cristo o fiinţă ţâşni speriată din desiş şi 
se aruncă în bazin, stârnind o ploaie de stropi. Cristo se 
opri emoţionat: „el” e! „diavolul mării”. În sfârşit îl va 
vedea. 

Indianul se apropie de bazin şi privi în apă limpede. 

Pe fundul bazinului o maimuţă mare şedea pe lespezile 
albe de piatră. Ea îl privea de sub apă cu teamă şi 


curiozitate. Cristo nu-şi putea reveni din uimire. Maimuţa 
respira sub apă, după cum se vedea din mişcarea pieptului 
care se ridica şi cobora ritmic. 

După ce se dezmetici, Cristo izbucni fără voie în râs:” 
diavolul mării”, care băgase spaimă în pescari nu era decât 
o maimuţă amfibie. „Mare e grădina lui Dumnezeu!” îşi 
spuse bătrânul indian. 

Cristo era mulţumit: în sfârşit izbutise să afle totul. Dar 
era oarecum decepţionat: maimuța nu semăna deloc cu 
monstrul despre care vorbeau localnicii. Ce înseamnă frica 
şi o imaginaţie bogată! 

Acum însă trebuia să găsească un mijloc pentru a ieşi de 
aici. Se întoarse lângă portiţă, se caţără într-un copac înalt 
ce creştea lingă împrejmuire, şi cu riscul de a-şi rupe 
picioarele sări de pe zidul înalt. 

Abia apucă să se ridice în picioare, când se auzi chemat de 
Salvador: 

— Cristo! Unde eşti? 

Indianul apucă nişte greble ce zăceau pe cărare şi se făcu 
că strânge frunze uscate. 

— Aici sunt. 

— Vino cu mine, Cristo, spuse Salvador, apropiindu-se de 
portiţa de fier camuflată în stâncă. Uite, aşa se deschide 
această portiţă. Şi Salvador apăsă pe proeminenţa, 
cunoscută de Cristo, de pe suprafaţa zgrunţuroasă. 

„Ai cam întârziat, doctore, l-am văzut pe „diavol”,, gândi 
Cristo. 

Salvador şi Cristo intrară în grădină. Trecând pe lângă 
casa năpădită de iederă, doctorul se îndreptă spre bazin. 
Maimuţa tot mai şedea sub apă, scoțând balonaşe de aer... 
Cristo scoase un strigăt de uimire, ca şi când ar fi văzut-o 
pentru prima oară. Dar îndată după aceea îi fu dat să se 
mire cu adevărat. 

Salvador nu dădu nici o atenţie maimuţei. Făcu numai un 
gest în direcţia ei, ca şi când prezenţa ei l-ar stingheri. 


Maimuţa se ridică la suprafaţă, ieşi din bazin, se scutură de 
apă şi se caţără într-un copac. 

Salvador se aplecă, pipăi ceva în iarbă şi apăsă cu putere o 
mică placă verde. Se auzi un zgomot surd. Pe fundul 
bazinului la margini se deschiseră nişte trape. Peste câteva 
minute bazinul se goli. Atunci trapele se închiseră la loc şi 
din perete apăru o scară de fier ce ducea spre fundul 
bazinului. 

— Vino, Cristo. 

Coborâră în bazin. Salvador apăsă cu piciorul pe o lespede 
şi îndată se deschise o altă trapă în mijlocul bazinului, 
descoperind o deschizătură de un metru pătrat. Trepte de 
fier duceau undeva, sub pământ. 

Cristo intră după Salvador în hruba ce se căsca în faţa lor. 
Au mers destul de mult. De sus, prin deschizătură, se 
cernea o lumină difuză. În curând însă dispăru şi ea şi acum 
înaintau prin beznă. Paşii răsunau înfundat în această 
galerie subterană. 

— Bagă de seamă să nu cazi, Cristo. Ajungem îndată. 

Salvador se opri. Bâjbâi cu mâna pe perete. Se auzi 
ţăcănitul sec al unui întrerupător şi o lumină puternică 
inundă locul din jurul lor. Se aflau într-o peşteră cu 
stalactite, în faţa unei uşi de bronz, împodobită cu capete 
de leu ţinând inele între dinţi. Salvador trase de un inel şi 
poarta masivă se deschise lin. Pătrunseră într-o sală 
întunecoasă. Se auzi din nou ţăcănitul întrerupătorului şi un 
glob mat lumină o peşteră vastă care avea un perete de 
sticlă. Salvador umblă la comutator, peştera se cufundă în 
întuneric, dar reflectoare puternice luminară spaţiul de 
dincolo de peretele de sticlă. Era un acvariu în imens, sau, 
mai bine zis, o căsoaie de sticlă construită pe fundul 
oceanului. De pe fund se ridicau alge şi tufe de mărgean, 
între care zburdau peşti. 

Deodată, Cristo văzu o fiinţă semănând a om, care ieşea 
din desiş. Avea ochi mari, bulbucaţi şi nişte labe ca de 


broască. Trupul necunoscutului era acoperit cu solzi 
strălucitori, albaştri-argintii. 

Ciudata făptură se apropie înotând cu mişcări repezi şi 
îndemânatice de peretele de sticlă, dădu din cap salutându- 
| pe Salvador, şi pătrunse în acvarium închizând uşa în 
urma ei. Apa începu să se scurgă repede din această 
cameră, apoi necunoscutul deschise o altă uşă şi intră în 
grotă. 

— Scoate-ţi masca şi mănuşile, spuse Salvador. 
Necunoscutul scoase ascultător ochelarii şi mănuşile şi în 
faţa lui Cristo apăru un tânăr chipeş şi bine făcut. 

— ŢIi-l prezint pe Ichtyandro, omul-peşte sau, mai bine zis, 
omul-amfibie, poreclit şi „diavolul mării”, îl recomandă 
Salvador. 

Tânărul întinse indianului mina zâmbind prietenos, şi-i 
spuse în spaniolă: 

— Bună ziua! 

Cristo strânse în tăcere mâna tânărului. De uimire, îi 
pierise graiul. 

— Negrul care este în serviciul lui Ichtyandro s-a 
îmbolnăvit, urmă între timp Salvador. Am să te las cu 
Ichtyandro pentru câteva zile. Dacă îţi vei îndeplini bine 
noile tale îndatoriri, ai să rămâi şi mai departe aici. 

Cristo aprobă dând din cap, fără să poată scoate o vorbă. 

O ZI DIN VIAŢA LUI ICHIYANDRO. 

E încă noapte, dar în curând vor miji zorile. 

Aerul cald şi umed e îmbălsămat de mireasma dulceagă a 
magnoliilor, tuberozelor şi rezedei. Nici o frunză nu mişcă. 

E linişte... Ichtyandro străbate grădina pe o cărare 
acoperită cu nisip. Prins de centură se leagănă ritmic 
pumnalul, masca şi înotătoarele de la mâini şi picioare - 
„labe de broască”. Numai sub picioare scârţâie uşor nisipul 
de scoici sfărâmate. Cărarea abia se distinge, gâtuită de 
tufe şi copaci care par pete negre şi diforme. Deasupra 
bazinelor pluteşte ceața. De câte ori Ichtyandro atinge o 
ramură, stropi de rouă îi udă părul şi obrazul cald. 


Cărarea coteşte brusc spre dreapta şi începe să coboare. 
Aerul devine mai răcoros şi mai umed. Tânărul simte sub 
picioare lespezi de piatră. Îşi încetineşte pasul, se opreşte. 
Apoi, fără grabă, îşi pune ochelarii mari cu sticle groase, şi 
înotătoarele. Expiră tot aerul din plămâni şi sare în bazin. 
Apa îi învăluie trupul într-o răcoare mângâietoare, un fior 
rece îi gâdila branhiile., Branhiile încep să se mişte ritmic: 
omul s-a transformat în peşte. 

Din câteva mişcări viguroase a ajuns pe fundul bazinului. 

Tânărul se orientează perfect, deşi e întuneric beznă, 
întinde mâna şi apucă o scoabă de fier fixată în zidul de 
piatră. Apoi a doua, a treia... Aşa ajunge el până la tunelul 
plin de apă. Înaintează pe fundul acestuia, înfruntând 
contracurentul rece. Apoi, bătând cu picioarele fundul, iese 
la suprafaţă şi parcă se cufundă într-o baie caldă. Încălzită 
în bazinele din grădină, apa curge prin tunel, la suprafaţă, 
spre ocean. Acum Ichtyandro se poate lăsa în voia 
curentului. Îşi încrucişează braţele pe piept, se întinde pe 
spate şi pluteşte cu capul înainte. 

lată, se apropie capătul tunelului. Acolo jos, chiar în 
dreptul locului unde tunelul dă în ocean, ţâşneşte cu putere 
dintr-o crăpătură a stâncii un izvor cald, făcând să 
foşnească pietricelele şi scoicile de pe fund. 

Ichtyandro se întoarce cu faţa în jos şi priveşte înainte. E 
întuneric. Întinde braţul şi simte că apa este aici un pic mai 
rece. Palmele ating grilajul de fier ale cărui drugi sunt 
acoperiţi cu vegetaţie acvatică moale şi lunecoasă, şi de 
scoici zgrunţuroase. Prinzându-se de gratii, tânărul găseşte 
în sfârşit închizătoarea complicată. Partea grilată, grea şi 
rotundă, care barează ieşirea din tunel, se întredeschide. 
Ichtyandro se strecoară prin deschizătură şi poarta se 
închide la loc. 

Omul-amfibie se îndreaptă spre ocean, vâslind din mâini şi 
din picioare. În apă e încă întuneric. Numai pe alocuri 
licăresc în hăul negru scânteierile sinilii ale noctilucelor. 
Trec meduze de un roşu pal. Dar nu mai e mult până la 


revărsatul zorilor şi făpturile luminiscente îşi sting una 
după alta luminiţele. 

Ichtyandro simte mii de mici înţepături în branhii. 
Respirația îi devine anevoioasă. Aceasta înseamnă că a 
trecut de promontoriul stâncos. Apa oceanului tulburată 
aici de particule de alumină, fire de nisip şi tot felul de 
resturi este potabilă, deoarece prin apropiere se varsă un 
fluviu. 

„Mă miră cum pot trăi peştii în această apă tulbure, dulce, 
îşi zice Ichtyandro. Se vede că branhiile lor nu sunt atât de 
sensibile la nisip şi mâl, ca ale mele.” 

Ichtyandro se ridică puţin în sus, mai spre suprafaţă, 
cârmeşte brusc spre dreapta, spre miazăzi pentru ca ceva 
mai încolo să coboare din nou în adâncuri. Aici apa e mai 
curată. Nimereşte în curentul rece, submarin, care trece 
de-a lungul coastei, de la sud spre nord până la vărsarea 
fluviului Parana care îl abate spre răsărit. Deşi acest curent 
trece la o mare adâncime, marginea lui superioară se află 
numai la cincisprezece-douăzeci metri de suprafaţa apei. 
Acum, poate să se lase din nou în voia curentului: îl va duce 
departe, în larg. 

Poate să şi tragă un pui de somn. Nu e nici un pericol: e 
încă întuneric şi animalele răpitoare din ocean dorm. Ce 
plăcut e somnul în faptul dimineţii. Chiar dormind, simţi pe 
suprafaţa pielei cum se schimbă temperatura apei, simţi 
curenţii submarini. 

Deodată, urechea lui surprinde o huruitură surdă, urmată 
de a doua, a treia. Zornăie lanţurile ancorelor: în golf, la 
câţiva kilometri de Ichtyandro, bat iar largul goeletele 
pescarilor. Se apropie zorile... De departe se aude un ropot 
ritmic - vine de la elicea şi motoarele „Horrox” -ului, un 
mare transatlantic englez, care circulă pe linia Buenos- 
Aires - Liverpool: vasul e încă departe, la vreo patruzeci de 
kilometri, dar cât de limpede se aude...! În apa mării, 
sunetul străbate o mie cinci sute de metri pe secundă. Ce 
frumos e „Horrox” -ul noaptea - un adevărat oraş plutitor, 


scăldat în lumină. Dar ca să-l poţi vedea noaptea, trebuie să 
porneşti de cu seară departe, în larg. Când „Horrox” -ul 
ajunge la Buenos-Aires, luminile lui sunt stinse pentru că a 
răsărit soarele. Nu, nu va mai putea dormita: elicele, 
cârmele şi motoarele „Horrox” -ului, trepidaţiile vasului, 
luminile hublourilor şi reflectoarelor îi vor trezi pe locuitorii 
oceanului. Delfinii auziseră probabil primii că se apropie 
„Horrox” -ul şi, plonjând, stârniseră acum câteva minute 
hula uşoară care-l făcu pe Ichtyandro să ciulească urechile. 
Acum, vor goni în întâmpinarea vasului. 

Duduitul mărunt al motoarelor de vapor răsună din toate 
părţile: se trezeşte portul, se trezeşte golful. 

Ichtyandro deschide ochii, îşi scutură capul ca să scape din 
mrejele somnului, îşi repede înainte braţele, bate apa cu 
picioarele şi iese la suprafaţă. 

Ridică prudent capul din apă şi priveşte în jur. În 
apropiere nu se vede nici o barcă, nici o goeletă. Iese din 
apă până la brâu şi rămâne aşa, mişcându-şi încet 
picioarele. 

Jos de tot, aproape de suprafaţa apei, zboară cormorani şi 
pescăruşi. Atingând uneori cu pieptul sau cu un vârf de 
aripă oglinda apei, stârnesc cercuri care se lărgesc încet. 
Strigătul pescăruşilor albi seamănă cu plânsul unui copil. 
Deodată simte ca o pală de vânt. Deasupra lui trece în 
şuieratul aripilor uriaşe un albatros enorm, alb ca neaua, 
vestitorul furtunii, cu pene lungi, negre, ciocul roşu cu 
vârful galben şi picioarele portocalii. Zboară spre golf. 
Ichtyandro îl urmăreşte din ochi cu oarecare invidie. Aripile 
îndoliate ale păsării au, desfăcute, cel puţin patru metri. De- 
ar avea şi el astfel de aripi...! 

Noaptea se retrage după soare-apune şi se topeşte dincolo 
de munţii din zare. O dâră purpurie mijeşte la răsărit. O 
tremurare domoală, uşoară învălurează luciul oceanului 
înspicat în firicele aurii. Pescăruşii albi, ridicându-se mai 
sus, se colorează în roz. 


Pe întinderile palide ale oceanului prind să şerpuiască 
poteci pestriţe, azurii şi albastre: primele rafale de vânt. 
Potecile albastre devin tot mai dese. Vântul se înteţeşte. 
Acolo unde valurile se sparg de țărm apar dâre înspumate 
alb-gălbui. Lângă țărm apa se face verde. 

Se apropie o flotilă întreagă de goelete pescăreşti. Tata i-a 
spus să bage de seamă, să nu fie văzut de oameni. 
Ichtyandro se cufundă adânc până ce dă iar de curentul 
rece. Acesta îl poartă şi mai departe de țărm, spre răsărit, 
în larg. În jur, e beznă albastră-liliachie a abisului. Aici, 
înoată mulţi peşti care par de un verde deschis, cu pete şi 
dungi întunecate. Peşti roşii, galben-cafenii sau de culoarea 
lămâii se vânzolesc prin apă ca un roi de fluturi multicolori. 

De sus, se aude un huruit. Se întunecă: a trecut jos de tot 
un hidroavion militar. 

Într-o zi, un hidroavion aterizase chiar lângă el. 
Ichtyandro se prinsese pe nesimţite de suportul de fier al 
flotoarelor şi era cât p-aci s-o plătească cu viaţa. 
Hidroavionul demarase pe neaşteptate şi Ichtyandro 
trebuise să sară de la o înălţime de zece metri. 

Ridicând puţin privirea, Ichtyandro văzu că soarele a ajuns 
aproape deasupra capului: era aproape de amiază. 
Suprafaţa apei nu mai părea o oglindă în care se reflectă 
bolovanii de pe bancul de nisip, peştii mari, şi el, 
Ichtyandro. Acum această oglindă se deforma, se învălura, 
se agita neîncetat... 

Ichtyandro se ridică la suprafaţă şi rămase nemişcat, 
legănat de valuri. Scoase capul din apă, se avântă pe 
creasta unui val. Coboriî. Se avânta din nou. Cât de 
zbuciumat era oceanul! Lângă țărm, valurile mugeau 
furioase, rostogolind bolovani. Acolo apa devenise galben- 
verzuie. Dinspre sud-vest se pornise un vânt puternic. 
Valurile se făceau din ce în ce mai înalte. Pe coamele lor 
apăreau berbecii albi. Stropii îl împroşcau de pretutindeni, 
producându-i o senzaţie plăcută. 


„De ce o fi asta? se întrebă Ichtyandro. Dacă înot împotriva 
valului, el îmi pare de un albastru închis, iar dacă întorc 
capul, în urma lui, văd o nuanţă palidă?” 

De pe crestele talazurilor ţâşnesc cârduri de peşti 
zburători. Când înălțându-se în aer, când coborând, sărind 
peste creşte şi peste vâlcelele dintre ele, aceşti peşti străbat 
prin aer cam o sută de metri, apoi se lasă pe apă, ca după 
un minut sau două să sară din nou în aer. Se agită, 
tânguindu-se, pescăruşii albi. Spintecă văzduhul cu aripile 
largi, păsările cele mai iuți - fregatele. Un cioc lung 
încârligat, gheare ascuţite, pene de un cafeniu închis cu 
reflexe metalice verzi şi guşă portocalie: e masculul. În 
apropiere o altă fregată, în culori mai deschise şi cu pieptar 
alb: femela. Iat-o prăbuşindu-se ca o piatră în apă şi peste o 
clipă în ciocul ei îndoit că un cârlig se zbate un peştişor 
albastru-argintiu. Spintecă aerul albatrogşii... Vine furtuna. 

Palamedeea, această pasăre minunată, curajoasă a şi 
pornit probabil în întâmpinarea norului care aduce furtuna. 
Ea o înfruntă întotdeauna cântând. În schimb goeletele 
pescarilor şi iahturile elegante gonesc cu toate pânzele sus, 
spre țărm, la adăpost. 

E o lumină verzuie crepusculară, dar prin stratul gros de 
apă mai poţi distinge încă locul unde se găseşte soarele: o 
pată mare, luminoasă. E destul ca să te poţi orienta. 
Trebuie neapărat să ajungă la bancul de nisip înainte ca 
norul să acopere complet soarele, că de nu, adio prânz. 1 s-a 
făcut de mult foame. Pe întuneric nu va putea găsi nici 
bancul de nisip şi nici stâncile submarine. Ichtyandro dă 
voiniceşte din mâini şi din picioare: înoată ca broaştele. 

Din când în când se întinde pe spate pentru a verifica 
direcţia, ghidându-se după o dâră de lumină ce abia se 
întrezăreşte în semiîntunericul verde-albăstrui; uneori 
priveşte cu atenţie înainte, să vadă dacă nu se apropie de 
bancul de nisip. Simte cu branbhiile şi cu pielea cum se 
schimbă apa; în apropierea bancului ea nu mai e atât de 
densă, devine mai sărată şi conţine mai mult oxigen - oapă 


plăcută, uşoară. Încearcă gustul apei cu limba, asemenea 
unui marinar cu experienţă, care deşi nu vede încă 
pământul, ştie că nu mai e departe, după anumite semne, 
numai de el cunoscute. 

Încetul cu încetul se face mai multă lumină. Din dreapta şi 
din stânga apar contururile familiare ale stâncilor 
submarine. Între ele un mic platou, după care se înalţă un 
zid de piatră. Ichtyandro botezase locul - golful submarin. 
Aici e linişte chiar atunci când la suprafaţă bântuie cea mai 
năprasnică furtună. 

Ce de peşti s-au adunat în liniştitul golf submarin! Ei se 
vânzolesc ca într-un cazan în care fierbe ciorbă de peşte. 
Unii sunt mici, de culoare închisă, cu o dungă galbenă ce le 
taie mijlocul trupului şi cu coada tot galbenă; alţii, cu dungi 
piezişe de culoare închisă, roşii, albaştrii sau azurii. Când 
dispar fără veste, când reapar pe neaşteptate în acelaşi loc. 
Dacă te ridici mai la suprafaţă şi te uiţi în jur - pretutindeni 
mişună peştii. Dacă priveşti în jos, nici urmă de ei, parcă i- 
ar fi înghiţit adâncul. Multă vreme Ichtyandro nu putuse să 
înţeleagă cauza acestui fenomen, până ce într-o bună zi 
prinsese un peştişor cât palma de mare, dar aşa de turtit 
încât era greu să-l vezi de sus. 

Acum ia masa de prânz. Pe o platformă netedă, lângă o 
stâncă pieptişă - puzderie de stridii. Ichtyandro înoată spre 
stâncă, se întinde pe tăpşanul de piatră chiar lângă scoici şi 
începe să mănânce. Scoate câte o stridie din scoică şi o 
înghite. S-a obişnuit de mult să mănânce sub apă; după ce 
ia mâncarea în gură elimină cu îndemânare apa printre 
buzele strânse. Totuşi puţină apă tot înghite o dată cu 
mâncarea, dar e deprins cu sărătura oceanului. 

În jurul său se mlădie algele - agare cu frunze verzi şi 
ciuruite, caulerpa mexicană cu frunze în formă de pene, 
verzi şi ele, filiformele de culoare gingaşă, trandafirie. 
Acum, însă, ele par toate de un cenuşiu închis: în apă eo 
lumină crepusculară - tot mai bântuie furtuna. Din când în 


când se aude surd bubuitul tunetului. Ichtyandro priveşte în 
sus. 

De ce s-a întunecat dintr-o dată? Chiar deasupra capului 
său apare o umbră. Ce să fie? Acum, când a terminat 
prânzul, poate urca la suprafaţă. Lunecând de-a lungul 
stâncii abrupte, se ridică prudent spre pata întunecoasă. De 
aproape înţelege ce s-a întâmplat: un albatros uriaş s-a 
aşezat pe apă. Picioarele portocalii ale păsării sunt chiar 
lângă Ichtyandro. Tânărul ridică braţele şi apucă pasărea 
de picioare. Speriat, albatrosul îşi desface aripile puternice 
şi se înalţă în aer, trăgându-l pe Ichtyandro afară din apă. În 
aer, însă, corpul tânărului devine mult mai greu şi 
albatrosul se prăvăleşte greoi în valuri împreună cu povara 
sa, acoperind trupul omului cu pieptul său moale, acoperit 
cu pene. Ichtyandro nu aşteaptă ca albatrosul să-l lovească 
în cap cu ciocu-i roşu, plonjează şi peste câteva clipe iese la 
suprafaţă, ceva mai încolo. Albatrosul zboară spre răsărit şi 
se face nevăzut după coamele talazurilor stârnite de vijelie. 

Ichtyandro stă întins pe spate. Furtuna a trecut. Bubuitul 
tunetului se aude de departe, dinspre soare-răsare. Dar 
ploaia n-a stat: toarnă cu găleata. Ichtyandro închide ochii 
de plăcere. Într-un târziu îi deschide, se ridică, rămânând 
pe jumătate cufundat în apă şi priveşte în jurul său. E 
cocoţat tocmai pe creasta unui talaz uriaş. Cerul, oceanul, 
vântul, norii, ploaia torențială, valurile, învălmăşite toate, au 
devenit o masă unică, ce vuieşte, urlă, mugeşte, huruie. 
Spuma dantelează crestele şi sfârâie mânioasa pe coamele 
valurilor. Munţi de apă se înalţă vertiginos şi se prăvălesc 
asemenea unor avalanşe; se înalţă talazuri, bate ploaia, 
vântul şuieră turbat. 

Ceea ce îl îngrozeşte de obicei pe un pământean, pe 
Ichtyandro îl încânta. Trebuie să fie totuşi prevăzător, că de 
nu îl poate lovi, în cădere, unul din munţii aceştia de apă, 
deşi Ichtyandro se descurcă printre valuri tot atât de bine 
ca şi peştii. El cunoaşte bine valurile: unul te saltă sus de tot 
şi apoi te aduce jos, iar altul, dacă nu bagi bine de seamă, te 


dă peste cap. Ştie de asemenea ce se petrece sub valuri. 
Ştie cum dispar ele când vântul se potoleşte: la început se 
sting valurile mici, apoi cele mari, iar hula domoală, fără 
viaţă, mai încreţeşte multă vreme suprafaţa oceanului. Îi 
place să se dea de-a dura în valurile de lângă țărm, deşi ştie 
că e un joc primejdios. Într-o zi, valul îl răsturnase pe 
neaşteptate şi el se lovise rău cu capul de fund şi îşi 
pierduse cunoştinţa. Un om obişnuit în locul lui s-ar fi 
înecat, dar Ichtyandro zăcuse întins pe fundul apei până îşi 
venise în fire. 

A stat şi ploaia: dispare pe urma vijeliei undeva spre 
răsărit. S-a schimbat şi vântul. Dinspre nordul tropical vine 
acum o boare caldă. Printre nori apar crâmpeie de azur. 
Razele soarelui, răzbind printre nori, săgetează undele. La 
sud-est, pe cerul încă întunecat, posomorât, apare un 
curcubeu dublu. Oceanul e de nerecunoscut: acum, elnu 
mai este negru-plumburiu, ci albastru, cu pete verzi, 
strălucitoare în locurile unde îl dezmiardă soarele. 

Soarele! Într-o clipă cerul şi oceanul, ţărmul şi munţii din 
zare se schimbară cu desăvârşire. Cât este de minunat, de 
uşor, aerul umed după ce se potoleşte furtuna! Ichtyandro, 
când trage cu nesaţ, adânc în piept, aerul sănătos şi curat 
al oceanului, când începe să respire cu branhiile. Dintre toţi 
oamenii, el singur ştie cât de uşor respiri după ce vijelia, 
furtuna, vântul, valurile, ploaia fac una cerul cu oceanul, 
amestecă văzduhul cu apa şi satură apele de oxigen, 
înviorând toţi peştii, toate vieţuitoarele oceanului. 

Când se potoleşte furtuna din hăţişurile junglelor marine, 
din fisurile înguste ale stâncilor, din bizarele desişuri de 
mărgean şi bureţi se ivesc întâi peştişorii mici, apoi peştii 
mai mari care se adăpostiseră în adâncuri şi, în sfârşit, când 
totul se linişteşte gingaşele şi plăpândele meduze, 
crustaceii transparenţi, aproape imponderabili, 
sifonoforele, ctenoforele şi cestus-Veneris - brâul Venerei. 

O rază de soare căzu pe unde. În jur, apa se făcu dintr-o 
dată verde, prinseră a străluci băşicuţe mărunte de apă, să 


fâşâie spuma... Nu departe de Ichtyandro zburdă prietenii 
săi - delfinii, aruncându-i priviri şăgalnice, viclene, curioase. 
Spinările lor întunecate, lucioase apar când ici, când colo 
printre valuri. Delfinii se bălăcesc, fornăie, se fugăresc. 
Ichtyandro râde, încearcă să-i prindă, înoată şi plonjează 
împreună cu ei. | se pare că oceanul, delfinii, cerul, soarele 
au fost create numai pentru dânsul. 

Ichtyandro înalţă capul şi, mijindu-şi ochii, priveşte soarele 
care coboară spre apus. Se apropie seara. Astăzi nu-i vine 
să se întoarcă acasă devreme. Se va lăsa legănat de valuri 
până ce se va întuneca cerul albastru şi o să apară stelele. 

În curând, însă, i se urăşte să nu facă nimic. Undeva prin 
apropiere pier micile vietăţi marine. El poate să le salveze. 
Se saltă în apă şi priveşte spre ţărmul îndepărtat. Va porni 
într-acolo, spre limba de nisip! Acolo se simte mai mult 
decât oriunde nevoie de ajutorul său. Acolo fac multe 
victime talazurile care se sparg de stâncile țărmului. După 
fiecare furtună valurile turbate aruncă pe țărm grămezi de 
alge şi vieţuitoare marine: meduze, peşti, crabi, stele de 
mare, iar uneori şi câte un delfin imprudent. Meduzele mor 
foarte repede, unii peşti izbutesc să se întoarcă în apă, dar 
mulţi din ei pier pe plajă. Crabii însă se întorc aproape cu 
toţii în ocean. Ba uneori ei ies singuri pe țărm ca să se 
înfrupte din victimele furtunii. Ichtyandro e bucuros ori de 
câte ori poate salva viaţa animalelor pe care valurile le 
aruncă pe țărm. 

După furtună, Ichtyandro rătăcea ore în şir pe țărm şi 
salva ce mai putea fi salvat. Era fericit când peştii pe care îi 
aruncă în ocean dispăreau, lovind cu voioşie din coadă, sau 
când peştii aproape morţi care pluteau pe o parte, sau cu 
burtă în sus, îşi reveneau în cele din urmă. Câteodată, se 
nimerea să găsească un peşte mare. Pe când îl ducea spre 
apă peştele se zbătea în mâinile sale, iar Ichtyandro râdea 
şi îl îndemna să n-aibă frică, să mai rabde puţin. Fireşte că 
dacă ar fi prins acest peşte în ocean, când îi era foame, l-ar 
fi mâncat cu poftă. Era un rău inevitabil. Aici însă, pe țărm, 


el era protectorul, prietenul şi salvatorul acestor locuitori ai 
mărilor. 

De obicei Ichtyandro se înapoia pe țărm tot aşa cum pleca, 
adică lăsându-se dus de curenţi submarini. Astăzi, însă, nu 
voia să se cufunde pentru multă vreme - prea erau 
frumoase toate, şi oceanul şi cerul. Tânărul plonja, înota un 
timp sub apă şi reapărea la suprafaţă, asemenea păsărilor 
care vânează peşti. 

Soarele şi-a stins şi ultimele raze. Doar la apus mai stăruie 
abia, abia o dâră gălbuie. Valurile posomorite se fugăresc 
asemenea unor umbre cenuşii. 

Cât este de cald în apă, în contrast cu aerul rece de la 
suprafaţă! În jur e deja întuneric, dar el nu se teme. La 
această oră nu-l poate ataca nimeni. Animalele de pradă, 
care vânează ziua, au adormit, iar cele de noapte n-au 
pornit încă la vânătoare. 

În sfârşit, găsi ceea ce căuta: curentul submarin nordic, 
care curge aproape de tot de suprafaţa oceanului. Hula fără 
viaţă ce nu se potolise încă făcea să unduiască uşor apa 
acestui râu submarin, care îşi poartă domol undele, dinspre 
nordul torid spre sudul rece. lar mult mai în adânc curge, 
de la sud spre nord, contracurentul rece. Ichtyandro se 
foloseşte foarte des de aceşti curenţi când trebuie să înoate 
mai mult timp de-a lungul coastei. 

Astăzi a înaintat mult spre miazănoapte. Acum, curentul 
cald îl va purta până la tunel. Numai de n-ar aţipi şi n-ar 
trece mai departe cum i s-a întâmplat cândva. Purtat de 
curent, Ichtyandro când ridică mâinile, când le întinde în 
lături, desfăcând şi strângând încet picioarele: face 
gimnastică. Curentul îl duce spre sud. Apa caldă şi mişcările 
lente ale braţelor şi picioarelor îi produc o destindere 
plăcută... 

Ichtyandro priveşte în sus - deasupra capului său e o boltă 
presărată cu pulbere de stele: sunt noctilucele care şi-au 
aprins luminiţele şi se ridică spre suprafaţa oceanului. Ici, 
colo se zăresc în întuneric mici nebuloase luminiscente, 


albăstrii şi trandafirii, aglomerări compacte de fiinţe 
minuscule, luminoase. Trec încet nişte sfere care iradiază o 
lumină blândă, verzuie. Aproape de tot o meduză luminoasă 
- parcă ar fi o lampă acoperită cu un abajur cochet, 
împodobit cu dantele şi franjuri lungi, care se leagănă 
domol, ca la mân-gâierea zefirului, la fiecare mişcare a 
meduzei. Pe bancurile de nisip licăresc stelele de mare. În 
adâncuri săgetează luminile animalelor mari de pradă care 
au ieşit la vânat o dată cu căderea nopţii. Luminile se 
fugăresc, descriu cercuri, se sting pentru a se reaprinde 
peste o clipă. 

lată un alt banc de nisip. Trunchiurile şi ramurile bizare 
de mărgean sunt luminate din interior de o lumină când 
albastră, când roză, verde sau albă. Unele tufe de corali 
licăresc mocnit, altele scânteiază ca metalul incandescent. 

De pe pământ nu se văd noaptea decât stele mici ce 
licăresc departe, în înaltul cerului şi câteodată luna. Aici 
însă sunt mii de stele, mii de luni, mii de sori mici, 
multicolori care răspândesc o lumină blândă, delicată. În 
ocean, noaptea este infinit mai frumoasă decât pe pământ. 

Ichtyandro se ridică la suprafaţă ca să compare cele două 
lumi. 

Aerul s-a încălzit. Deasupra capului bolta de-un albastru 
închis a cerului e presărată cu stele. Ridicat la orizont 
străluceşte discul argintiu al lunii, care aruncă pe oglinda 
oceanului un pod de argint. 

Din port răsună prelung şi grav sirena: uriaşul „Horrox” se 
găteşte de drum. Cât de târziu e! Nu mai e mult până să 
răsară soarele. Ichtyandro a lipsit de acasă aproape 
douăzeci şi patru de ore. Desigur o să-l certe tata. 

Se îndreaptă spre tunel; introduce mâna între drugi; 
deschide grilajul; înoată printr-o beznă de nepătruns. La 
întoarcere este nevoit să înoate jos de tot pentru a se lăsa 
dus de curentul rece care vine din ocean spre bazinele din 
grădină. 


Îl trezeşte o uşoară lovitură în umăr. A ajuns în bazin. Se 
ridică repede la suprafaţă, începe să respire cu plămânii, 
trage adânc în piept aerul înmiresmat de parfumul atât de 
cunoscut al florilor. 

Peste câteva minute doarme dus în patul lui, aşa cum îi 
poruncise tata. 

FATA ŞI NEGRICIOSUL. 

Într-o zi după furtună, Ichtyandro înota în ocean. 

leşind la suprafaţă zări în apropiere, legănându-se pe 
valuri, un obiect ce semăna cu o bucată de pânză albă 
smulsă de furtună de pe o goeletă pescărească. Venind mai 
aproape, văzu cu uimire un om: o tânără femeie, legată de o 
scândură. Să fie moartă această fată frumoasă? Era atât de 
tulburat de descoperirea făcută, încât pentru prima oară 
simţi vrăjmăşie pentru ocean. 

Dar poate fata era numai leşinată? Îi îndreptă capul, care 
atârna neputincios, apucă scândura şi se îndreptă spre 
țărm. 

Înota repede, din răsputeri, oprindu-se doar din când în 
când, câteva clipe, pentru a îndrepta capul fetei, care 
luneca mereu de pe scândură. Îi şoptea ca peştelui la 
ananghie: „Puţină răbdare!” Dorea ca fata să deschidă 
ochii, dar se şi temea de aceasta. Dorea să vadă că fata nu 
murise, dar îi era frică să n-o sperie. Dacă şi-ar scoate 
masca şi înotătoarele? Dar în felul acesta ar pierde timp şi 
apoi înoată mai greu fără ele. Porni iarăşi grăbit înainte, 
împingând spre mal scândura cu preţioasa încărcătură. 

lată şi locul unde valurile se sparg de țărm. Acum trebuie 
să fie cu multă băgare de seamă. Valurile îl poartă singure 
spre plajă. Din când în când întinde un picior ca să pipăie 
fundul. În sfârşit au ajuns într-un loc unde apa e mai mică. 
Scoase fata pe țărm şi, dezlegând-o de scândură, o întinse 
la umbra unei dune năpădită de mărăciniş. Încercă s-o 
readucă în simţiri, făcându-i respiraţia artificială. 

I se păru la un moment dat că pleoapele îi tresar, făcând 
să-i fluture genele. Îşi lipi urechea de pieptul fetei şi auzi 


bătăile slabe ale inimii. Era vie... îi venea să chiuie de 
bucurie. 

Fata întredeschise ochii şi când îl văzu pe Ichtyandro îi 
apăru pe faţă o expresie de groază. Apoi pleoapele îi căzură 
din nou. Ichtyandro era în acelaşi timp şi mâhnit şi fericit. 
Izbutise totuşi să salveze fata. Acum trebuie să plece, ca să 
n-o mai sperie. Dar cum s-o lase singură în starea aceasta? 
În timp ce chibzuia ce să facă, auzi apropiindu-se paşi 
repezi, apăsaţi. Nu mai avea timp de pierdut: se aruncă în 
valuri, plonjă, înotă sub apă spre pragul de piatră, ieşi la 
suprafaţă şi, pitindu-se între sfărâmăturile de stânci, începu 
să iscodească ţărmul. 

De după dună apăru un bărbat negricios cu mustață şi 
barbişon, având pe cap o pălărie cu boruri largi. 
Necunoscutul exclamă încet, în spaniolă: „Iat-o, Jesus 
Maria!” şi se îndreptă alergând aproape spre locul unde 
zăcea fata. Deodată coti brusc spre ocean şi se cufundă în 
valuri. Apoi, ud leoarcă, se apropie de fată şi începu să-i 
facă respiraţie artificială („ce rost mai are acum?”), se plecă 
spre faţa ei... O sărută, începu să-i vorbească ceva 
precipitat, cu înflăcărare. Ichtyandro nu prindea decât 
crâmpeie de fraze: „le-am prevenit... Era curată nebunie... 
Bine că m-am gândit să te leg de scândură...” 

Fata deschise ochii şi ridică puţin capul. Expresiei de 
spaimă îi luă loc mirarea, mânia, ciuda. Mustăciosul 
continuă să-i vorbească cu înflăcărare şi o ajută să se 
scoale. Dar fata mai era încă foarte slăbită şi fu nevoită să 
se aşeze din nou. Abia peste jumătate de oră porniră la 
drum. Trecură aproape de stâncile îndărătul cărora era 
pitit Ichtyandro. Adresându-se omului cu sombrero, fata îi 
spuse încruntată: 

— Dumneata mi-ai salvat viaţa? Îţi mulţumesc. Să te 
răsplătească Cel-de-sus. 

— Nu Cel-de-sus, ci numai dumneata m-ai putea răsplăti, 
răspunse negriciosul. 


Faţă parcă nici nu auzise aceste cuvinte. După o scurtă 
tăcere, spuse: 

— Ciudat. Mi s-a părut că lângă mine stătea un monstru. 

— Asta ţi s-a năzărit, fără îndoială, răspunse însoţitorul ei. 
Sau poate era diavolul care, crezându-te moartă, a vrut să 
pună stăpânire pe sufletul dumitale. Spune o rugăciune şi 
sprijină-te de braţul meu. Cât timp eşti lângă mine, nici un 
diavol nu va îndrăzni să te atingă. 

Fată minunată plecă însoţită de negriciosul antipatic, care 
o asigura că îi salvase viaţa. Ichtyandro nu putea să-i dea pe 
faţă minciuna. La urma urmelor treaba lor - Ichtyandro şi-a 
făcut datoria. 

Fata şi mustăciosul se făcură nevăzuţi îndărătul dunelor. 
Ichtyandro privi lung în urma lor. Apoi întoarse capul spre 
ocean. Cât era de întins şi de pustiu! 

Valurile aruncară pe nisip un peştişor albăstrui cu 
pântecele argintiu. Ichtyandro se uită în jur - nu se vedea 
nimeni. leşi repede din ascunzătoare, apucă peştele şi-l 
zvârli în apă. Peştele începu să înoate, dar Ichtyandro se 
întrista. De ce? Nici el nu ştia. Rătăci îndelung pe malul 
pustiu adunând peşti şi stele de mare şi-i aruncă în apă. 
Încetul cu încetul această muncă începu să-l pasioneze şi 
recapătă obişnuita lui bună dispoziţie şi rămase aici până 
seara, cufundându-se din când în când în apă, atunci când 
vântul de coastă îi usca şi-i ardea branbhiile. 

SERVITORUL LUI ICHIYANDRO. 

Salvador hotări să plece din nou în munţi, dar de data asta 
fără Cristo. Era mulţumit de felul cum acesta îl îngrijea pe 
Ichtyandro. Indianul se bucură mult: în lipsa lui Salvador îi 
va fi mai uşor să se întâlnească cu Baltazar. Cristo îi 
comunicase fratelui său că îl găsise în sfârşit pe „diavolul 
mării”. Rămânea de văzut cum să-l răpească. 

Cristo locuia acum în căsuţa albă năpădită de iederă şi îl 
vedea des pe Ichtyandro. Se împrieteniseră repede. Lipsit 
de societatea oamenilor, Ichtyandro s-a ataşat de bătrânul 
indian care îi povestea cum e viaţa pe pământ. Ichtyandro 


cunoştea viaţa mării mai bine decât cei mai eminenţi 
savanţi şi îl iniţia la rândul său pe Cristo în tainele lumii 
marine. Tânărul avea cunoştinţe destul de bogate de 
geografie, cunoştea oceanele, mările, principalele cursuri 
de apă; avea de asemenea cunoştinţe de astronomie, fizică, 
botanică, zoologie, arta navigaţiei. Despre oameni ştia însă 
prea puţin: ştia câte ceva despre rasele ce populează 
pământul, avea o idee vagă despre istoria popoarelor, dar în 
ceea ce priveşte relaţiile politice şi economice nu ştia mai 
mult decât un copil de cinci ani. 

Ziua, când soarele dogorea puternic, Ichtyandro cobora în 
grota subterană şi dispărea. Se întorcea în căsuţa albă când 
se mai răcorea şi rămânea acolo până dimineaţa. Dacă 
plouă sau dacă oceanul era zbuciumat de furtună, petrecea 
ziua întreagă în căsuţă. Pe vreme umedă se simţea destul 
de bine şi pe uscat. 

Căsuţa nu era mare, doar patru încăperi. Într-o cameră 
lângă bucătărie locuia Cristo. Alături era sufrageria, iar mai 
încolo o cameră mai mare, biblioteca. Ichtyandro cunoştea 
spaniola şi engleza. În sfârşit în ultima cameră, cea mai 
mare, era dormitorul lui Ichtyandro. În mijlocul camerei era 
un bazin, iar lângă perete un pat. Ichtyandro dormea 
uneori în pat, dar prefera bazinul. Totuşi, la plecare, 
Salvador îi poruncise lui Cristo să aibă grijă ca, cel puţin 
trei nopţi pe săptămână, Ichtyandro să doarmă în pat. În 
fiecare seară Cristo intra în dormitorul lui Ichtyandro şi 
bombănea ca o dădacă bătrâna, dacă tânărul refuza să se 
culce în pat. 

— Îmi place mai mult şi-mi e mai comod să dorm în apă, 
protesta Ichtyandro. 

— Doctorul a poruncit să dormi în pat, trebuie să-l asculţi 
pe tata. 

Ichtyandro îi spunea lui Salvador tată, dar Cristo se cam 
îndoia de rudenia lor. Ce-i drept pielea de pe faţă şi mâinile 
lui Ichtyandro aveau o culoare destul de deschisă, dar se 
prea poate ca ea să se fi deschis pentru că tânărul petrecea 


mult timp în apă. Ovalul regulat al feţei, nasul drept, buzele 
înguste, ochii mari luminoşi, toate trădau un indian din 
tribul araucan, căruia îi aparţinea şi Cristo. 

Ar fi dat mult să vadă culoarea pielii lui Ichtyandro pe 
corpul pe care se mula un tricou solzos, confecţionat dintr- 
un material necunoscut. 

— Nu-ţi scoţi cămaşa când te culci? îl întrebă odată Cristo 
pe tânăr. 

— Pentru ce? Solzii nu mă stingheresc deloc. Respir în voie 
cu branbhiile şi pielea, şi în acelaşi timp solzii mă apără: nici 
dinţii rechinului şi nici un cuţit cât de ascuţit nu pot 
străpunge această platoşă, răspunse Ichtyandro, 
întinzându-se în aşternut. 

— Dar pentru ce-ţi pui masca, înotătoarele? întrebă Cristo 
privind ciudatele mănuşi aruncate lângă pat. Erau 
confecţionate din cauciuc verzui, iar degetele lungi din 
tulpini articulate de trestie, montate în cauciuc şi unite prin 
nişte membrane. La picioare, degetele erau şi mai lungi. 

— Cu ajutorul lor înot mai repede, iar masca îmi apără 
ochii, când furtuna stârneşte nisipul de pe fundul oceanului. 
N-o pun întotdeauna, cu ea însă văd şi mai bine sub apă. 
Fără mască, în apă totul îmi apare ca prin ceaţă. Şi 
continuă, zâmbind: Când eram mic de tot, tata îmi dădea 
uneori voie să mă joc cu copiii din grădina vecină. Eram 
foarte mirat, văzând că ei înoată în bazin fără mănuşi: 
„Oare se poate înota fără mănuşi?” i-am întrebat. Dar ei nu 
pricepeau despre ce mănuşi e vorba, deoarece nu m-au 
văzut niciodată înotând. 

— Te mai aventurezi şi acum prin golf? se interesă Cristo. 

— Fireşte! Numai că acum pătrund acolo printr-un tunel 
submarin, lateral. Nişte oameni haini erau cât p-aci să mă 
prindă cu năvodul şi de atunci sunt foarte prudent. 

— Hm... Aşadar există şi un alt tunel submarin care duce 
spre golf? 

— Da, da, chiar mai multe. Păcat că nu poţi veni cu mine 
sub apă! Ţi-aş arăta lucruri uimitoare. De ce nu pot trăi toţi 


oamenii sub apă? Ne-am plimba amândoi cu calul meu de 
mare. 

— Calul de mare? Ce-o mai fi şi asta? 

— Un delfin pe care l-am dresat, sărmanul! Într-o zi l-a 
aruncat furtuna pe țărm şi s-a rănit râu de tot, la o 
aripioară. L-am dus în apă. Nu era uşor. Pe uscat delfinii 
sunt mult mai grei decât în apă. În general, la voi totul e 
mai greu. Chiar şi propriul tău corp. E mai uşor să trăieşti 
în apă. Şi, după cum spuneam, l-am dus în apă, dar el nu 
putea să înoate şi prin urmare nici să se hrănească. L-am 
hrănit cu peşte multă vreme, o lună întreagă. Între timp nu 
numai că s-a deprins, dar s-a şi ataşat de mine. Am devenit 
prieteni. Şi ceilalţi delfini mă cunosc. Ce bine e să zburzi în 
ocean cu delfinii! Valuri, stropi, soare, vânt, larmă! Şi pe 
fund e bine. Parcă ai pluti printr-un aer compact, azuriu, în 
jurul tău e tăcere. Nici nu simţi greutatea corpului. Liber, 
uşor, el se supune fiecărei mişcări pe care o faci... Am mulţi 
prieteni în ocean. Hrănesc peştişorii, aşa cum hrăniţi voi 
păsările şi ei mă urmează pretutindeni cârduri, cârduri. 

— Dar duşmani? 

— Am şi duşmani: rechinii, caracatiţele. Dar nu mă tem de 
ei. Am doar cuțitul. 

— Dar ce te faci dacă unul se furişează pe nesimţite? 

Această întrebare îl uimi pe Ichtyandro: 

— Îi aud de departe. 

— Auzi sub apă? se miră, la rândul său, Cristo. Chiar când 
se apropie pe nesimţite? 

— Desigur! Cum de nu pricepi? Aud şi cu urechile şi cu tot 
corpul. Ei fac să vibreze apa şi aceste vibrații vin înaintea 
lor. Când le simt, întorc capul. 

— Chiar când dormi? 

— Fireşte. 

— Dar peştii... 

— Peştii pier nu pentru că sunt atacați prin surprindere, ci 
pentru că nu se pot apăra de duşmanii mai puternici. Eu 


însă sunt mai tare decât ei toţi. Şi fiarele oceanului o ştiu - 
nici nu îndrăznesc să se apropie de mine. 

„Zurita are dreptate: un flăcău al mării ca acesta merită 
toată osteneala, îşi spuse Cristo. Dar nu va fi uşor să-l 
prindem în apă. „Aud cu tot corpul!” Doar să-i întindem o 
cursă. Va trebui să-i dau de veste lui Zurita.” 

— Ce frumoasă e lumea marină! continuă Ichtyandro 
extaziat. Niciodată n-aş schimba oceanul pentru pământul 
vostru plin de praf, unde nici nu pot respira în voie... 

— De ce pământul nostru? Şi tu eşti un fiu al pământului, 
spuse Cristo. Cine a fost mama ta? 

— Nu ştiu... răspunse Ichtyandro, şovăind. Tata spune că a 
murit la naşterea mea. 

— Bănuiesc că a fost o femeie, un om, nu un peşte. 

— Poate, consimţi Ichtyandro. Pe Cristo îl pufni râsul. 

— Şi acum, ia spune, de ce te ţineai de pozne? De ce 
necăjeai pe pescari? Le tăiai năvoadele şi le aruncai peştii 
din bărci? 

— Pentru că ei prindeau mai mult peşte decât ar putea 
mânca. 

— Bine, dar ei îl prindeau pentru a-l vinde. Ichtyandro nu 
înţelese. 

— Ca şi alţi oameni să poată mânca, explică indianul. 

— Oare oamenii sunt atât de numeroşi? se miră 
Ichtyandro. Oare nu le ajung păsările şi animalele de pe 
pământ? De ce nu lasă în pace vieţuitoarele oceanului? 

— Asta n-aş putea să-ţi explic în două vorbe, spuse Cristo, 
căscând. Este timpul să mergem la culcare. Să nu cumva să 
te culci din nou în baia asta. Tatăl tău ar fi foarte 
nemulţumit. Şi cu aceste cuvinte Cristo plecă. 

În zori, când veni în dormitor, nu-l mai găsi pe Ichtyandro. 
Pe pardoseala de piatră erau urme ude. 

— A dormit din nou în baie, mormăi indianul. Pe urmă a 
întins-o, probabil, în ocean. 

Ichtyandro veni cu mare întârziere la micul dejun. Părea 
tulburat. După ce împunse de câteva ori biftecul cu 


furculiţa, spuse: 

— Iarăşi carne prăjită! 

— Da, iarăşi, făcu cu severitate Cristo. Aşa a poruncit 
doctorul. Iar tu ai mâncat pesemne din nou peşte crud, în 
apă? Ai să te dezobişnuieşti cu totul de mâncare gătită. Şi ai 
dormit în baie. În pat nu vrei să te culci. Branhiile se vor 
dezobişnui cu aerul şi ai să te vaieţi iar că te înjunghie în 
coaste. Ai întârziat la masă. Lasă, când vine doctorul îi spun 
eu toate. Nu mă asculţi deloc. 

— Să nu-i spui, Cristo, nu vreau să-l necăjesc. Lăsă capul 
în jos şi rămase pe gânduri. Deodată îl privi pe indian cu 
ochii săi mari, acum trişti, şi spuse: Cristo, am văzut o fată. 
De când sunt n-am văzut ceva mai frumos, nici chiar pe 
fundul oceanului... 

— Atunci de ce ai ocărât pământul nostru? îl dojeni Cristo. 

— Călăream pe delfinul meu de-a lungul coastei. Am văzut- 
o pe țărm, nu departe de Buenos-Aires. Avea ochii albaştri 
şi părul de aur. Şi Ichtyandro adăugă: Când m-a văzut... a 
fugit speriată. De ce mi-am pus masca şi înotătoarele? Şi 
după o scurtă tăcere, povesti încet de tot: Într-o zi am 
salvat viaţa unei fete care era să se înece în ocean. N-am 
avut timp s-o privesc cu luare-aminte, să văd cum arată. 
Poate-i aceeaşi fată? Dacă nu mă înşel şi aceea avea păr 
auriu. Da, da... Acum îmi aduc aminte... Tânărul rămase pe 
gânduri, apoi se apropie de oglindă şi se cercetă pentru 
prima oară în viaţă... 

— Şi după asta, ce-ai făcut? 

— Am aşteptat-o, dar nu s-a mai întors. Spune, Cristo, oare 
nu va mai reveni niciodată pe țărm? 

„Poate nu e rău că-i place fata”, îşi spuse Cristo. 

Până atunci, deşi Cristo nu contenea să laude oraşul, nu 
reuşise să-l convingă pe Ichtyandro să viziteze Buenos- 
Aires, unde Zurita ar putea uşor pune mâna pe el. 

— Se prea poate să nu vină, dar te voi ajuta s-o găseşti. Ai 
să-ţi pui haine frumoase şi ai să vii cu mine la oraş. 

— Şi am s-o văd?! exclamă Ichtyandro. 


— Acolo sunt multe fete. Poate vom întâlni-o şi pe aceea 
care şedea pe țărm. 

— Să mergem chiar acum! 

— Acum e târziu. Nu-i uşor să ajungi în oraş, pe jos. 

— Eu am să merg cu delfinul meu, iar tu ai s-o iei pe țărm. 

— Ce iute eşti! răspunse Cristo. Vom pleca amândoi mâine 
în zori. Tu vei străbate golful, iar eu te voi aştepta cu 
costumul pe plajă. Şi apoi, trebuie să-ţi mai fac rost şi de 
haine. („Până dimineaţă am tot timpul să-l văd pe fratele 
meu”, gândi Cristo.) Aşadar, pe mâine, în zori. 

ÎN ORAŞ. 

Ichtyandro străbătu golful şi ieşi pe plajă. Cristo îl aştepta 
aici cu un costum alb, de oraş, atârnat pe braţ. Ichtyandro 
privi hainele ca şi când i-ar fi adus cineva o piele de 
năpârca, oftă şi începu să se îmbrace. Se vedea că nu prea 
avea des prilejul să-şi pună un costum. Indianul îl ajută să-şi 
facă nodul la cravată şi, după ce-l examină atent, rămase 
mulţumit de înfăţişarea tânărului. 

— Să mergem, spuse Cristo vesel. 

Indianul îşi pusese în gând să-l uluiască pe Ichtyandro şi-l 
purtă prin străzile principale ale oraşului: Avenue de Alvear, 
Vertis, îi arătă Piaţa Victoriei cu catedrala şi clădirea 
primăriei în stil maur, Piaţa Fuerto şi Piaţa 25 Maid cu 
obeliscul Lebertăţii, înconjurat de copaci frumoşi, palatul 
prezidenţial. 

Dar Cristo dădu greş. Zgomotul, forfota marelui oraş, 
praful, zăpuşeala, aglomeraţia îl zăpăciră cu totul pe 
Ichtyandro. Privea mereu prin mulţime doar, doar va găsi 
pe fata pentru care venise aici. La tot pasul îl apuca pe 
Cristo de mână, şoptindu-i: 

— Uite-o! dar îşi dădea îndată seama că greşise. Nu, nu e 
ea... 

Se făcuse ora douăsprezece. Era o căldură insuportabilă. 
Cristo propuse să intre într-un birt ce se afla într-un subsol, 
să îmbuce ceva. Aici era răcoare, dar gălăgie şi aer închis. 
Nişte oameni murdari, prost îmbrăcaţi, fumau ţigări de foi 


ce răspândeau un miros infect. Fumul ţigărilor îl sufoca pe 
Ichtyandro. În jurul său oamenii se certau în gura mare, 
agitând ziare mototolite, strigând nişte cuvinte al căror 
sens îi scăpa. Ichtyandro bău multă apă rece, dar nici nu 
atinse mâncarea. 

Într-un târziu, spuse trist: 

— E mai uşor să găseşti un peştişor în ocean, decât un om 
în această vâltoare. Oraşele voastre sunt dezgustătoare. Te 
sufoci aici şi miroase urât. Simt că mă înjunghie iar în 
coaste. Hai acasă, Cristo. 

— Fie, consimţi Cristo. Să ne abatem numai pentru câteva 
clipe la un prieten al meu şi apoi ne întoarcem acasă. 

— Nu vreau să intru la nimeni. 

— Dar e în drum, şi apoi, nu voi zăbovi mult. După ce 
Cristo achită nota, ieşiră în stradă. Tânărul îl urma gâfâind, 
cu capul plecat, de-a lungul clădirilor albe şi grădinilor 
unde creşteau cactuşi, măslini şi piersici. Indianul îl ducea 
la fratele său Baltazar, care locuia în Portul nou. 

Când ajunseră pe țărm, Ichtyandro trase lacom în piept 
aerul umed. Cu greu se abţinea să nu-şi smulgă hainele de 
pe corp şi să se arunce în apă. 

— Ajungem îndată, îl linişti Cristo, care-l supraveghea 
îngrijorat, urmărindu-l cu coada ochiului. 

Trecură de linia ferată. 

— Am ajuns. Aici e, făcu Cristo. Coborând câteva trepte, 
intrară într-o dugheană întunecoasă. 

Când ochii lui Ichtyandro se deprinseră cu întunericul, 
privi cu uimire în jurul său: dugheana amintea un colţişor 
de pe fundul oceanului. Rafturile şi chiar o bună parte din 
podele erau pline de scoici - mici, mari, în spirală, bivalve. 
De pe tavan atârnau înşirate pe sfoară stele de mare alături 
de corali, peşti împăiaţi, crabi uscați şi tot felul de 
vieţuitoare de apă, care de care mai ciudate. Pe tejghea, 
sub geam, erau lăzi cu perle. Într-o ladă se aflau perlele 
trandafirii, „piele de înger” cum le spun pescuitorii. 


Ichtyandro îşi mai veni în fire în mijlocul acestor obiecte 
familiare. 

— Odihneşte-te. Aici e linişte şi răcoare, spuse Cristo 
oferindu-i un scaun vechi, împletit. 

— Baltazar! Guttiere! Chemă indianul. 

— Tu eşti, Cristo? se auzi un glas din camera vecină. Vino- 
ncoace. 

Aplecându-se, Cristo intră printr-o uşă scundă în camera 
de alături. 

Aici îşi avea Baltazar laboratorul. Cu ajutorul unei soluţii 
acide slabe reda perlelor culoarea pe care o pierduseră din 
cauza umezelii. Cristo închise bine uşa. O lumină anemică 
pătrundea printr-o ferestruică din tavan, luminând o 
mulţime de sticluţe şi băiţe de sticlă înşirate pe o masă 
veche, înnegrită. 

— Bună ziua, frate. Unde e Guttiere? 

— S-a repezit până la o vecină să ia un fier de călcat. l-e 
gândul numai la dantele şi panglicuţe. Se întoarce îndată, 
răspunse Baltazar. 

— Dar Zurita, unde e? Întrebă Cristo nerăbdător. 

— A dispărut undeva, fir-ar să fie. Aseară m-am cam 
ciorovâăit cu el. 

— "Tot din cauza fetei? 

— Zurita îi dă întruna târcoale. Ea însă ştie una şi bună: nu 
şi nu. Ce să-i fac? E mofturoasă şi încăpăţânată. Prea se 
crede. Nu-i intră în cap că orice fată indiană, chiar de n-ar fi 
pe lume alta mai frumoasă, ar fi fericită să se mărite cu un 
astfel de om. Are o goeletă, o echipă de pescuitori, mormăia 
Baltazar, spălând perlele în soluţie. Zurita s-o fi îmbătat din 
nou de ciudă. 

— Atunci, ce facem? 

— L-ai adus? 

— E acolo. 

Baltazar se apropie de uşă şi privi, curios, prin gaura cheii. 

— Nu văd nimic, şopti el. 

— Şade pe scaun, lingă tejghea. 


— Dacă-ţi spun că nu-l văd. Guttiere e acolo. Baltazar 
smuci uşa şi dădu buzna în dugheană, urmat de Cristo. 

Nici urmă de Ichtyandro. Într-un colţ întunecos stătea 
Guttiere, fiica adoptivă a lui Baltazar, vestită pentru 
frumuseţea ei şi nu numai în Portul nou. Dar pe cât era de 
timidă, pe atât era de dârză. De cele mai multe ori 
răspundea cu voce melodioasă, dar fermă: 

— Nu! 

Guttiere îi căzuse cu tronc lui Pedro Zurita. Voia s-o ia de 
nevastă. Bătrânul Baltazar nu avea nimic împotrivă să se 
înrudească cu proprietarul goeletei şi să-i devină tovarăşi. 

Dar la insistenţele lui Zurita fata avea un singur răspuns: 

— Nu. 

Când cei doi fraţi intrară în cameră, faţă stătea într-un colţ 
aplecată asupra unui lucru. 

— Bună ziua, Guttiere, o salută Cristo. 

— Unde-i tânărul? întrebă Baltazar. 

— Nu ascund nici un tânăr, răspunse fata zâmbind. Când 
am intrat, m-a privit într-un fel foarte ciudat, ca şi când s-ar 
fi speriat, apoi s-a ridicat, şi-a dus mâna la inimă şi a fugit. 
Până să mă dezmeticesc, dispăruse. 

„Ea este”, îşi spuse Cristo. 

DIN NOU ÎN OCEAN. 

Ichtyandro alergă, gâfâind, de-a lungul țărmului, îndată ce 
ieşi din acest oraş oribil, coti brusc de pe drum şi fugi direct 
spre ocean. Se ascunse între bolovanii îngrămădiţi pe țărm, 
privi în jur, apoi se dezbrăcă repede, îşi ascunse hainele 
între stânci, alergă spre apă şi se aruncă în adânc. 

Deşi foarte obosit, nu înotase niciodată atât de repede, 
peştii se fereau speriaţi din calea lui. Abia după ce se 
îndepărtă câteva mile de oraş, se ridică mai la suprafaţă şi o 
luă de-a lungul țărmului. Aici, se simţea ca acasă. Îi era 
cunoscută fiecare piatră, fiecare adâncitură a fundului. Aici 
întinşi pe fundul nisipos trăiesc calcanii, care nu se prea 
aventurează prin împrejurimi. Mai încolo cresc tufe roşii de 
corali între ale căror ramuri se aciuează peştişori mici, cu 


aripioare purpurii, în această barcă de pescari, care zăcea 
pe fundul apei, şi-au făcut sălaş două familii de caracatiţe şi 
de curând au scos pui. Sub pietrele cenuşii trăiesc crabii. 
Lui Ichtyandro îi plăcea să observe ore în şir viaţa acestor 
făpturi. El cunoştea micile lor bucurii, când vânătoarea era 
norocoasă şi necazurile lor - când pierdeau un cleşte sau îi 
atacau caracatiţele. Lângă stâncile din apropierea coastei 
erau o sumedenie de stridii. 

În sfârşit, aproape de golf, Ichtyandro scoase capul din 
apă. Văzând un cârd de delfini care zburdau printre valuri, 
dădu un strigăt puternic, prelung. Un delfin voinic, fornăind 
vesel, se apropie repede de prietenul său, când plonjând, 
când scoțând spinarea lui neagră, lucioasă deasupra 
valurilor. 

— Mai repede, Leading, mai repede! îl îndemna 
Ichtyandro, înotând în întâmpinarea delfinului. Apoi se 
prinse de el şi strigă: înainte, repede, înainte! 

Călăuzit de mâna tânărului, delfinul înotă repede în larg, 
înfruntând vântul şi talazurile. Stârni spumă, spintecă în 
goană valurile cu pieptul. Lui Ichtyandro însă i se părea că 
înaintează prea încet. 

— Hai, Leading. Mai repede, mai repede! Ichtyandro îl 
istovi pe delfin, dar nici această goană pe valuri nu izbuti 
să-l calmeze. Îşi părăsi prietenul nedumerit, se lăsă să 
lunece de pe spinarea lui lucioasă şi se cufundă din nou în 
apă. Delfinul aşteptă puţin, fornăi, plonja, reapăru la 
suprafaţă, mai fornăi o dată nemulţumit şi cârmind brusc cu 
coada o luă spre țărm, uitându-se din când în când înapoi. 
Dar prietenul său nu mai reapăru şi Leading se întoarse la 
cârdul de delfini, întâmpinat cu bucurie de cei mai tineri. 
Ichtyandro cobora tot mai mult în întunecatele adâncuri ale 
oceanului. Dorea să fie singur, să se dezmeticească după 
atâtea impresii noi, să se gândească la tot ce aflase şi 
văzuse în oraş. Înainta departe în larg, fără să se gândească 
la primejdii, încerca să priceapă de ce nu este şi el ca toţi, 
de ce este străin şi mării şi pământului... 


Se cufunda mai încet. Apa devenea tot mai compactă, 
începu să-l apese. Respira din ce în ce mai greu. Aici în 
adâncuri lumina era de un verde cenuşiu ca în amurg. 
Vieţuitoarele erau mult mai puţine şi pe multe din ele 
Ichtyandro nici nu le cunoştea: niciodată nu coborâse atât 
de adânc. Şi pentru prima oară îl îngrozi această lume 
sumbră, tăcută. Se grăbi să se ridice la suprafaţă şi înotă 
spre țărm. Soarele era la asfinţit. Raze roşii săgetau apele; 
amestecându-se cu albastrul oceanului, aprindeau reflexe 
gingaşe roz-liliachii sau albastre-verzui. 

Ichtyandro nu purta mască şi de aceea, privind de sub 
apă, vedea suprafaţa mării aşa cum o văd şi peştii: privită 
de jos ea nu apare plană, ci conică, de parcă te-ai afla pe 
fundul unei pâlnii foarte mari. Marginile conului erau 
încercuite parcă de dungi roşii, galbene, verzi, albastre şi 
violete. Dincolo de ele se aşternea suprafaţa lucie a apei în 
care se reflectau ca într-o oglindă stâncile, algele şi peştii. 

Ichtyandro se întoarse cu faţa în jos, înotă spre țărm şi se 
aşeză sub apă între stânci, nu departe de bancul de nisip. 
Nişte pescari coborâră din barcă în apă şi acum trăgeau 
barca la țărm. Unul din ei intră în apă până la genunchi. 
Uitându-se de jos, Ichtyandro văzu deasupra apei un pescar 
fără picioare, iar în apă numai picioarele sale, care se mai 
reflectară o dată pe luciul apei. Un alt pescar se cufundă 
până la umeri. În apă apăru o fiinţă ciudată, fără cap, dar în 
schimb cu patru picioare, ca şi când cineva ar fi tăiat 
capetele a doi oameni care semănau leit şi ar fi lipit umerii 
unuia de umerii celuilalt. Când oamenii se apropiau de țărm 
Ichtyandro îi vedea aşa cum îi văd peştii: oglindiţi ca într-o 
sferă. Îi vedea din cap până în picioare chiar înainte ca ei să 
fi ajuns la țărm. De aceea reuşea întotdeauna să plece 
înainte ca oamenii să-l zărească. 

Aceste trunchiuri ciudate cu patru picioare şi fără cap, sau 
aceste capete fără trunchiuri i se părură acum lui 
Ichtyandro respingătoare. Oamenii... Ei fac atâta gălăgie, 
fumează ţigările acelea oribile, răspândesc un miros infect. 


Nu, îi place mult mai mult tovărăşia delfinilor - aceştia sunt 
curaţi şi veseli. Zâmbi, aducându-şi aminte cum supsese 
odată lapte de delfin. 

Departe, spre sud, cunoaşte un mic golf. Stâncile 
colţuroase submarine şi o limbă de nisip barează intrarea 
vaselor dinspre ocean. '[ărmul e stâncos şi abrupt. Nici 
pescarii şi nici căutătorii de perle nu se abat prin aceste 
meleaguri. Pe fundul puţin adânc se aşterne un adevărat 
covor de plante. În apă călduţă trăiesc sumedenie de peşti. 
De ani în şir venea aici o femelă delfin, în apa caldă a 
golfului năştea pui - doi, patru, câteodată chiar şase. Pe 
Ichtyandro îl amuzau nespus aceşti pui de delfin şi era în 
stare să-i urmărească ore de-a rândul, pitindu-se în 
hăţişuri. Puii făceau tumbe caraghioase la suprafaţa apei, 
se repezeau spre mama lor să sugă, îmbrâncindu-se cu 
boturile. Ichtyandro începuse să-i domesticească puţin câte 
puţin: prindea şi le dădea peştişori. Încetul cu încetul puii 
de delfin şi femelă se deprinseră cu el. Zburda împreună cu 
puii: îi prindea, îi aruncă în aer, se hârjonea cu ei. Pare-se 
că şi lor le plăcea jocul. Se ţineau scai de el. De câte ori 
apărea în micul golf cu daruri - peştişori gustoşi sau pui de 
caracatiţă mici, cu carne fragedă, şi mai gustoasă, toată 
ceata se repezea glonţ spre dânsul. 

Odată, când femela făcuse pui şi aceştia erau încă atât de 
mici, încât se hrăneau numai cu laptele mamii, Ichtyandro 
se gândi să guste şi el laptele de delfin. 

Se apropie pe furiş de femelă şi când ajunse dedesubtul ei 
o cuprinse cu braţele şi începu să sugă. Ea nu se aşteptase 
la un asemenea atac şi ţâşni îngrozită afară din golf. 
Ichtyandro dădu îndată drumul animalului speriat. Laptele 
avea un puternic iz de peşte. 

Scăpând de neobişnuitul sugaci, femela îngrozită dispăru 
undeva în noianul apelor, iar puii se împrăştiară, amuşinând 
în toate părţile. Ichtyandro rămase mult timp aici, adunând 
la un loc puii prostuţi şi îi duse în golful vecin până ce li se 


va reîntoarce mama. Abia peste mai multe zile se restabili 
între familia de delfini şi Ichtyandro încrederea şi prietenia. 

Cristo era foarte îngrijorat. Se împlineau trei zile de când 
Ichtyandro nu mai dăduse pe acasă. În sfârşit se întoarse: 
obosit, palid, dar mulţumit. 

— Unde mi-ai umblat? îl luă în primire indianul, bucuros că 
în sfârşit tânărul se întorsese. 

— Am fost pe fund, răspunse Ichtyandro. 

— De ce eşti atât de palid? 

— Eu... eram cât p-aci să mor, minţi Ichtyandro pentru 
prima oară în viaţă şi-i povesti lui Cristo o întâmplare 
petrecută cu mult timp înainte. 

În adâncul oceanului se înalţă un platou stâncos, iar în 
mijlocul său se cască o cavitate mare, ovală - un adevărat 
lac de munte, submarin. 

Într-o zi Ichtyandro înota deasupra acestui lac submarin, îl 
surprinse culoarea cenuşie deschisă, neobişnuită a 
fundului. Se cufundă mai mult şi rămase uimit de ceea ce 
văzu: acolo era un adevărat cimitir a diferitelor animale 
marine - de la peştişorii cei mai mici până la rechini şi 
delfini. Unele din ele, nimerite aici pe puţină vreme, erau 
încă intacte şi totuşi în preajma lor nu mişunau ca de obicei 
animale de pradă mai mici - crabii şi peştii. Totul era în 
nemişcare, încremenit. Doar pe alocuri se ridicau de pe 
fund băşicuţe de gaze. Ichtyandro înota chiar deasupra 
marginii acestei depresiuni. Se cufundă mai mult şi simţi 
deodată o durere ascuţită în branhii, sufocare, ameţeală. 
Începu să cadă, neputincios, aproape leşinat, în cele din 
urmă se opri la marginea depresiunii. Tâmplele îi zvâcneau, 
inima îi bătea în piept, să se spargă, o ceaţă roşie îi juca 
înaintea ochilor. De nicăieri nu se putea aştepta la vreun 
ajutor. Văzu deodată că alături de el se scufunda 
zvârcolindu-se spasmodic un rechin. Dihania îl urmărise 
probabil până ce nimerise singură în apele sinistre, otrăvite 
ale lacului submarin. Pântecul şi coastele fiarei se ridicau şi 
se lăsau repede, botul era larg deschis, lăsând să se vadă 


lamelele albe şi tăioase ale dinţilor. Rechinul era în agonie. 
Ichtyandro se cutremură. Încleştându-şi fălcile şi căutând 
să nu-i pătrundă apa prin branhii, ieşi în patru labe din lac, 
şi odată ajuns pe margine se ridică şi porni. Ameţit, căzu 
din nou. Apoi lovi cu picioarele pietrele cenugşii, mişcă 
braţele şi iată-l ajuns la vreo zece metri departe de 
marginea lacului... 

După ce-şi termină povestirea, Ichtyandro repetă 
explicaţia pe care i-o dăduse odinioară Salvador: 

— Se vede că în această depresiune s-au strâns gaze 
otrăvitoare: hidrogen sulfurat sau poate bioxid de carbon, 
spuse Ichtyandro. Pricepi? La suprafaţa oceanului aceste 
gaze se oxidează şi nici nu le simţi, pe când în depresiune, 
chiar acolo unde se degajă, ele sunt foarte concentrate. Şi 
acum, adu-mi ceva să mănânc, că mor de foame. 

După ce îmbucă ceva la repezeală, Ichtyandro îşi puse 
masca şi înotătoarele şi o porni spre uşă. 

— Cum, numai pentru asta ai venit? întrebă Cristo arătând 
masca. De ce nu vrei să spui ce se petrece cu tine? 

Dar în caracterul lui Ichtyandro apăruse o trăsătură nouă: 
învățase să-şi ascundă sentimentele. 

— Nu mă întreba, Cristo, nici eu nu ştiu ce-i cu mine. Şi cu 
aceste cuvinte ieşi grăbit din cameră. 

O MICĂ RĂZBUNARE. 

Întâlnind pe neaşteptate fata cu ochii albaştri în dugheană 
vânzătorului de perle Baltazar, Ichtyandro se tulbură atât 
de tare, încât ieşi fuga din prăvălie şi o luă spre ocean. 
Acum însă dorea din nou să cunoască fata, dar nu ştia cum. 
Cel mai simplu ar fi fost să apeleze la ajutorul lui Cristo şi să 
se ducă împreună cu el în oraş. Nu voia însă s-o întâlnească 
în prezenţa indianului. Venea zilnic pe malul mării, acolo 
unde o văzuse pentru prima oară. Rămânea aici din zori şi 
până în seară, pitit îndărătul bolovanilor îngrămădiţi pe 
țărm, sperând întruna s-o revadă. Pe țărm îşi scotea masca 
şi înotătoarele şi-şi punea costumul alb ca fata să nu se 
sperie. Adeseori rămânea pe plajă câte 24 de ore 


cufundându-se noaptea în apă şi hrănindu-se cu peşti şi 
stridii. Dormea un somn agitat, iar dis-de-dimineaţă, încă 
înainte de răsăritul soarelui, era din nou la postul său. 

Într-o seară, se hotări în sfârşit să treacă pe lângă 
dugheana vânzătorului de perle. Uşa era deschisă, dar la 
tejghea şedea bătrânul indian: fata nu era aici. Se întoarse 
pe țărm. Aici, printre stânci, văzu faţa îmbrăcată într-o 
rochie uşoară, albă, cu pălărie de pai. Se opri, neîndrăznind 
să se apropie. Fata aştepta pe cineva. Se plimba 
nerăbdătoare încolo şi încoace, aruncând din când în când o 
privire spre drum. Pe Ichtyandro, care se oprise la 
adăpostul unui colţ al stâncii, nu-l observă. 

Deodată faţa începu să facă cuiva semne cu braţele. 
Ichtyandro întoarse capul şi văzu un tânăr înalt, lat în spate, 
care venea grăbit pe drum. Niciodată nu văzuse un păr şi 
ochi de culoare atât de deschisă ca ai necunoscutului. 
Uriaşul se apropie de fată şi întinzându-i palma lui lată, 
spuse cu duioşie: 

— Bună ziua, Guttiere. 

— Bună ziua, Olsen, răspunse fata. Necunoscutul îi strânse 
tare mânuţa. Ichtyandro se uita la ei aproape cu duşmănie. 
Fu năpădit de o mare tristeţe, cât p-aci să-l podidească 
plânsul. 

— Ai adus? întrebă uriaşul uitându-se la colierul de perle 
pe care-l purta Guttiere la gât. 

Fata dădu din cap. 

— Tatăl tău n-o să afle? Întrebă Olsen. 

— Nu, răspunse fata. Şi apoi e colierul meu şi pot să fac ce 
vreau cu el. 

Guttiere şi Olsen se apropiară de marginea țărmului 
stâncos discutând încet. Apoi Guttiere îşi desfăcu colierul şi 
apucându-l de un capăt, ridică braţul şi admiră frumuseţea 
perlelor: 

— Uite ce frumos strălucesc perlele în razele asfinţitului. 
Ia-l, Olsen... 


Acesta întinse mâna, când deodată colierul scăpă dintre 
degetele fetei şi căzu în apă. 

— Vai, ce-am făcut! exclamă Guttiere. Amândoi tinerii erau 
foarte necăjiţi. 

— Să încercăm să-l scoatem? Spuse Olsen. 

— Nu, aici e foarte adânc oceanul, răspunse Guttiere şi 
adăugă: Vai, Olsen, ce nenorocire! 

Văzând cât de mâhnita e fata, Ichtyandro uită pe loc că ea 
voia să dăruiască colierul acestui uriaş blond. Durerea ei 
nu-l putea lăsa nepăsător: ieşi de după stânca şi se apropie 
hotărât de Guttiere. Olsen se încruntă, iar Guttiere îl privi 
cu interes şi mirare: recunoscu pe tânărul care fugise din 
prăvălie, la intrarea ei. 

— Dacă nu mă înşel, v-a căzut în mare un colier de perle? 
întrebă Ichtyandro. Dacă doriţi, vi-l aduc înapoi. 

— Nici chiar tatăl meu - cel mai bun pescuitor de perle - 
nu l-ar putea găsi, obiectă fata.. 

— Am să încerc totuşi, spuse Ichtyandro cu modestie şi 
spre mirarea fetei şi a lui Olsen se aruncă în apă de pe 
malul înalt, fără să se dezbrace măcar, şi dispăru în valuri. 

Olsen nu ştia ce să creadă. 

— Cine-i ăsta? De unde a răsărit? 

Se scurse un minut, încă unul, iar tânărul nu reapărea. 

— S-a înecat, se alarmă Guttiere privind valurile. 
Ichtyandro nu dorea ca fata să afle că el poate trăi sub apă. 
Dar tot căutând colierul nu calculase bine timpul şi rămase 
sub apă puţin mai mult decât poate rezista un pescuitor de 
perle. Apoi ieşi la suprafaţă şi spuse zâmbind: 

— Mai aveţi puţină răbdare. Pe fund sunt îngrămădite 
bucăţi de stânci - e greu să caut colierul. Dar îl voi găsi. Şi 
se cufundă din nou. 

Guttiere asistase de multe ori la pescuitul perlelor. Era 
foarte mirată că după ce rămăsese sub apă aproape două 
minute, tânărul avea respiraţia regulată şi nu părea deloc 
obosit. 


Peste alte două minute capul lui Ichtyandro reapăru la 
suprafaţă. Radia de bucurie. Ridică mâna deasupra apei şi 
le arătă colierul. 

— Se agăţase de un colţ de piatră, îi lămuri el cu o voce 
normală, fără să gâfâie, ca şi când ar fi intrat din camera de 
alături. Dacă nimerea într-o crăpătură de stânca nu l-aş fi 
găsit atât de repede. 

Se caţără cu îndemânare pe stânci şi apropiindu-se de 
Guttiere îi întinse colierul. Apa curgea şiroaie de pe hainele 
sale, dar părea că el nici nu se sinchisea de asta. 

— Luaţi-l. 

— Vă sunt foarte recunoscătoare, spuse Guttiere uitându- 
se şi mai curioasă la acest tânăr neobişnuit. 

Se aşternu tăcerea. Niciunul din cei trei nu ştia ce să facă 
mai departe. Guttiere nu îndrăznea să dea colierul lui Olsen 
de faţă cu Ichtyandro. 

— Dacă nu mă înşel aţi avut de gând să-i daţi lui colierul, 
întrerupse Ichtyandro tăcerea, arătând spre Olsen. 

Acesta roşi, iar Guttiere spuse jenată: 

— Da, da, şi întinse colierul lui Olsen, care îl lăsă să lunece 
în buzunar fără o vorbă. Ichtyandro era foarte mulţumit. 
Aceasta a fost mica lui răzbunare. Uriaşul primise, ce-i 
drept, în dar, colierul pierdut din mâinile tinerei, dar în fond 
din partea lui, a lui Ichtyandro. 

Şi după ce salută fata printr-un semn cu capul, se 
îndepărtă grăbit pe drum. 

Dar bucuria pe care i-a dat-o această izbândă fu de scurtă 
durată. Noi gânduri şi întrebări i se iviră în minte. Îi 
cunoştea prea puţin pe oameni. Cine era uriaşul blond? De 
ce i-o fi dăruit Guttiere colierul ei? Ce au discutat ei acolo, 
pe ţărmul stâncos? 

În noaptea aceea Ichtyandro goni din nou pe unde, călare 
pe delfin, îngrozind pe întuneric, cu ţipetele sale, pe 
pescari. 

A doua zi, nici nu ieşi de sub apă. Cu mască dar fără 
înotătoare, se târi mereu pe fundul nisipos căutând scoici 


cu perle. Seara, se abătu pe la Cristo care îl întâmpină 
bombănind supărat, dojenindu-l. În dimineaţa următoare, 
îmbrăcat, aştepta lângă stâncă unde se întâlniseră Guttiere 
şi Olsen. Dar ca şi rândul trecut, fata veni abia spre seară, şi 
din nou fu prima la întâlnire. 

Ichtyandro ieşi de după stânca şi se apropie de fată. 

Văzându-l, Guttiere îl salută din cap, ca pe o veche 
cunoştinţă şi-l întrebă zâmbind: 

— Mă urmăreşti? 

— Da, răspunse simplu Ichtyandro, de când te-am văzut 
pentru prima oară... şi continuă, sfios, ai dăruit colierul 
acestui om... lui Olsen. Dar înainte de a i-l da ai admirat 
perlele. Îţi plac atât de mult mărgăritarele? 

— Da, îmi plac. 

— Atunci, ţine asta... din partea mea, şi îi întinse o perlă. 

Guttiere cunoştea bine valoarea perlelor. Mărgăritarul din 
palma lui Ichtyandro întrecea tot ce văzuse până atunci, tot 
ce-i povestise despre perle tatăl ei. Era o perlă rară, mare, 
de o formă ireproşabilă şi un alb imaculat. Avea cel puţin 
200 de carate şi preţuia pe puţin un milion de pesos de aur. 
Guttiere privea uluită când perla extraordinară, când pe 
tânărul chipeş din faţa ei. Voinic, zvelt, plin de sănătate, dar 
oarecum sfios, îmbrăcat într-un costum alb, mototolit, nu 
semăna cu tinerii bogaţi din Buenos-Aires. Şi totuşi, deşi 
aproape nu o cunoştea, îi oferea un cadou atât de scump. 

— Ila-o, stărui Ichtyandro. 

— Nu, făcu fata, clătinând din cap. Nu pot primi un dar 
atât de preţios. 

— Nu e deloc preţios, obiectă cu înflăcărare tânărul. Pe 
fundul oceanului se găsesc mii de asemenea perle. 

Guttiere zâmbi. Ichtyandro se fâstâci, roşi şi după o scurtă 
tăcere stărui din nou: 

— Te rog! 

— Nu. 

Tânărul se încruntă. Se simţea jignit. 


— Dacă nu vrei s-o primeşti pentru tine - ia-o pentru el... 
pentru Olsen, nu te va refuza. 

Guttiere se supără. 

— Nu le ia pentru el, spuse fata cu asprime. Nu ştii nimic... 

— Aşadar, mă refuzi? 

— Da. 

Atunci Ichtyandro aruncă perla departe în ocean, O salută 
din cap fără să scoată o vorbă, se întoarse şi se îndreptă 
grăbit spre drum. 

Guttiere rămase înmărmurită locului. Să arunce în apă un 
milion de pesos, ca pe-o pietricică oarecare? Acum, îi părea 
rău. De ce îl mâhnise pe acest tânăr ciudat? 

— Stai, de ce pleci? 

Dar Ichtyandro se îndepărtă cu capul plecat. Guttiere îl 
ajunse din urmă şi luându-l de mână îl privi în faţă. Pe 
obrajii tânărului se prelingeau lacrimi. Nu mai plânsese 
niciodată până atunci şi acum nu înţelegea de ce vede totul 
ca prin ceaţă, ca şi când ar fi înotat sub apă fără mască. 

— Iartă-mă că te-am mâhnit, spuse fata luându-l de 
amândouă mâinile. 

ZURITA E NERĂBDĂTOR. 

După această întâmplare, Ichtyandro venea înot în fiecare 
seară spre țărm şi, ieşind pe uscat în apropierea oraşului, 
îmbrăca hainele ascunse între pietre şi se ducea spre 
stâncă unde mai târziu venea şi Guttiere. Se plimbau 
amândoi pe țărm discutând cu însufleţire. Cine era noul ei 
prieten, fata n-ar fi putut s-o spună. Era inteligent, spiritual 
şi în multe privinţe cunoştinţele lui le întreceau pe ale ei, 
dar în acelaşi timp nu pricepea multe lucruri simple, 
cunoscute oricărui copil de la oraş. De ce oare? Lui 
Ichtyandro nu-i plăcea să vorbească despre sine. Nu vroia 
ca fata să afle adevărul. Fata ştia numai că Ichtyandro este 
fiul unui medic care părea să fie foarte bogat. Acesta îşi 
crescuse fiul departe de oraş şi de oameni, dându-i o 
educaţie originală şi unilaterală. 


În unele seri, zăboveau îndelung pe țărm. La picioa relelor 
se spărgeau cu zgomot valurile. Cerul era presărat cu stele. 
Rămâneau mult timp tăcuţi. Ichtyandro se simţea fericit. 

— Trebuie să plec, spunea într-un târziu fata. 

Ichtyandro se ridica cu regret, o conducea până la 
marginea oraşului, apoi se întorcea în grabă, îşi lepăda 
hainele şi pornea înot spre casă. 

În zilele acelea dimineaţa, după micul dejun, cu o pâine 
mare albă sub braţ Ichtyandro înota spre golf. Instalându-se 
pe fundul nisipos, hrănea peştişorii cu pâine. Aceştia roiau 
în jurul lui, îi lunecau printre mâini şi apucau cu lăcomie 
pâinea umedă chiar din palmele tânărului. Câteodată, 
printre ei năvăleau peşti mari, de pradă, fugărindu-i pe cei 
mici. Ichtyandro se ridica în picioare, gonea dihăniile, în 
timp ce peştişorii stăteau ascunşi în spatele său. 

Începuse să strângă perle şi să le depoziteze în grota 
submarină. Lucra cu tragere de inimă şi în curând 
strânsese o grămadă de mărgăritare superbe. 

Era pe cale să devină fără s-o ştie omul cel mai bogat din 
Argentina sau poate chiar din America de Sud. Dacă ar fi 
voit ar fi putut deveni omul cel mai bogat din lume. Dar nici 
nu se gândea la avere. 

Aşa au trecut câteva zile, de nimic umbrite. Tânărului îi 
părea rău că Guttiere trebuia să trăiască în oraşul gălăgios, 
plin de praf, unde nici nu poţi respira în voie. Ce bine ar fi 
fost dacă şi ea ar fi putut trăi în apă, departe de zgomot, de 
oameni! l-ar fi arătat o lume nouă, de nimeni ştiută şi 
minunatele flori ale grădinilor submarine. Dar Guttiere nu 
putea trăi sub apă, iar el nu putea trăi pe uscat. Şi aşa 
rămânea prea mult timp pe pământ. Organismul său se 
resimțea: tot mai des când şedea cu Guttiere pe malul mării 
o durere vie îl înjunghia între coaste. Dar chiar atunci când 
durerea devenea insuportabilă, nu se îndura să se despartă 
de fată, înainte ca ea singură să spuie că trebuie să plece. 
Dar mai era şi altceva care nu-i dădea pace: ce a vorbit 


atunci Guttiere cu uriaşul blond? Ichtyandro se pregătea în 
fiecare zi să o întrebe, dar se temea să nu o jignească. 

Într-o seară Guttiere îi spuse lui Ichtyandro că a doua zi 
nu poate să vină. 

— De ce? întrebă el încruntându-se. 

— Sunt ocupată. 

— Ce treabă ai? 

— Nu trebuie să fii atât de curios, spuse fata zâmbind. 
Astăzi, nu mă conduci, adăugă ea şi plecă. 

Ichtyandro se cufundă în apă. Stătu întins toată noaptea 
pe pietrele năpădite de muşchi. Era trist. Abia în zori înotă 
spre casă. 

În apropierea golfului văzu cum pescarii trăgeau din barcă 
în delfini. Un delfin mai mare, rănit de un glonte, ţâşni din 
apă şi recăzu greoi. 

— Leading! murmură Ichtyandro îngrozit. 

Între timp unul din pescari sărise din barcă şi aştepta că 
animalul rănit să iasă la suprafaţă. Delfinul însă apăru la 
vreo sută de metri mai încolo şi după ce respiră de câteva 
ori se cufundă din nou. 

Pescarul începu să înoate repede spre delfin. Ichtyandro 
se grăbi să vină în ajutorul delfinului prieten. Când 
animalul, ajuns la capătul puterilor, apăru din nou la 
suprafaţă, pescarul îl prinse de o aripioară şi începu să-l 
tragă spre barcă. 

Înotând sub apă, Ichtyandro ajunse pescarul şi îl muşcă 
tare de picior. 

Crezând că este atacat de un rechin, pescarul începu să 
dea cu disperare din picioare. Apărându-se, lovi la 
întâmplare cu cuțitul pe care îl avea în cealaltă mână şi 
nimeri gâtul lui Ichtyandro, ce nu era protejat de solzi. 

Acesta dădu drumul pescarului, care se înapoie cât putu 
de repede spre barcă. Delfinul şi Ichtyandro, amândoi 
răniţi, o porniră spre golf. Tânărul porunci delfinului să-l 
urmeze şi pătrunse în peştera submarină. Apa ajungea 
numai până la jumătatea înălţimii peşterii şi prin 


crăpăturile stâncilor pătrundea aerul. Aici, delfinul avea aer 
suficient şi era în siguranţă. Ichtyandro examina rana. Nu 
era primejdioasă. Glontele nimerise sub piele şi se oprise în 
grăsime. Ichtyandro izbuti să-l scoată cu degetele. Delfinul 
suportă răbdător operaţia. 

— O să treacă, spuse Ichtyandro, bătându-şi cu duioşie 
prietenul pe spinare. 

Acum, trebuia să se îngrijească şi de el... Străbătu repede 
tunelul submarin, ieşi în grădină şi intră în căsuţa albă. 

Văzându-l rănit, Cristo se îngrozi. 

— Ce-ai păţit? 

— M-au rănit nişte pescari în timp ce apăram delfinul, 
răspunse Ichtyandro. Dar Cristo nu-l crezu. 

— Te-ai dus iarăşi la oraş, fără mine! îl certă el bănuitor, 
pansându-i rana. Dar Ichtyandro nu răspunse nimic. 

— la dă-ţi solzii la o parte, spuse Cristo şi dezveli umărul 
lui Ichtyandro. Pe umăr zări o pată roşietică. 

— Te-au lovit cu vâsla? se sperie bătrânul, pipăind umărul. 
Dar nu se simţea nici o umflătură. Pata era probabil un 
semn din naştere. 

— Nu, nu m-au lovit, răspunse tânărul. 

Apoi, Ichtyandro se duse în camera lui să se odihnească, 
iar bătrânul indian rămase îngândurat cu bărbia proptită în 
palme. Stătu aşa multă vreme, apoi se ridică şi ieşi din 
cameră. 

Cristo porni grăbit spre oraş şi intră cu sufletul la gură în 
dugheana lui Baltazar. Aici, uitându-se bănuitor la Guttiere 
care era la tejghea, întrebă: 

— Tata e acasă? 

— E acolo, răspunse fata, arătând cu capul spre camera 
vecină. 

Cristo intră în laborator şi închise uşa. Îşi găsi fratele 
lângă retortele sale, spălând perle. Baltazar era necăjit, ca 
şi rândul trecut. 

— Să înnebuneşti, nu altceva, bombăni Baltazar. Zurita e 
supărat foc că nu l-ai adus până acum pe „diavolul mării”, 


Guttiere lipseşte zile întregi. Nici nu vrea să audă de Zurita. 
Ştie una şi bună: „Nu”. Şi iar „nu”! lar Zurita mi-a spus: „M- 
am plictisit! Am s-o răpesc într-o bună zi. O să plângă ea cât 
o să plângă, apoi o să se liniştească”. De la el te poţi aştepta 
la orice. 

După ce ascultă lamentările fratelui său, Cristo îi spuse: 

— N-am putut să-l aduc pe „diavolul mării” pentru că la fel 
ca şi Guttiere pleacă deseori de acasă fără mine şi lipseşte 
toată ziua. Nu mă lasă să-l însoțesc în oraş. Nu mă mai 
ascultă deloc. Ce o să mă mai ocărască doctorul pentru că 
nu l-am supravegheat bine pe Ichtyandro. 

— Prin urmare trebuie să-l prindem cât mai repede sau să- 
| răpim; iar tu vei pleca de la Salvador înainte ca el să se 
întoarcă şi apoi... 

— Stai puţin, Baltazar. Nu mă întrerupe. În ce îl priveşte 
pe Ichtyandro să nu ne pripim. 

— De ce să nu ne pripim? 

Cristo oftă ca şi când ar fi ezitat să-şi dezvăluie planul. 

— Stai să vezi... începu el într-un târziu. 

Dar chiar în clipa aceea intră cineva în dugheană. Auziră 
glasul tunător al lui Zurita. 

— Poftim, murmură Baltazar aruncând perlele în băiţă, iar 
a venit! 

Zurita deschise cu zgomot uşa şi intră în laborator. 

— Aha! Frăţiorii sunt amândoi aici. Cât timp o să mă mai 
purtaţi cu vorba? se răsti el uitându-se când la Baltazar, 
când la Cristo. 

Acesta din urmă se ridică în picioare şi, zâmbind amabil, 
răspunse: 

— Fac şi eu ce pot. Trebuie să aveţi răbdare. „Diavolul 
mării” nu este un peştişor să-l prinzi cu una cu două. Odată 
însă am reuşit să-l aduc aici, dar nu eraţi de găsit, 
„diavolului” nu i-a plăcut oraşul şi nu mai vrea să revină. 

— Nu vrea? Atâta pagubă! Eu unul m-am plictisit să tot 
aştept. Am hotărât să termin în săptămâna aceasta cu 
amândouă treburile. Salvador n-a venit încă? 


— Vine zilele acestea. 

— Atunci trebuie să ne grăbim. Aşteaptă musafiri. Am ales 
oameni de încredere. Ai să ne deschizi poarta, Cristo, iar în 
ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, mă descurc eu singur. Am să-l 
anunţ pe Baltazar, când va fi totul gata. Şi apoi, către 
Baltazar: Iar cu tine, stăm noi mâine de vorbă. Dar ţine bine 
minte, e pentru ultima oară. 

Fraţii se înclinară în tăcere. Dar când Zurita le întoarse 
spatele, surâsurile amabile dispărură de pe feţele indienilor. 
Baltazar înjură pe înfundate, iar Cristo se adânci în 
gânduri... 

În prăvălie, Zurita prinse să-i şoptească ceva Guttierei. 

— Nu! auziră fraţii răspunsul fetei. Baltazar clătină necâjit 
din cap. 

— Cristo! chemă Zurita. Urmează-mă, am nevoie de tine 
astăzi. 

O ÎNTÂLNIRE NEPLĂCUTĂ. 

Ichtyandro se simţea foarte rău. Îl durea rana de la gât, 
avea febră. Pe uscat respira anevoie. 

Cu toate acestea, plecă de dimineaţă spre stânca de pe 
țărm ca s-o întâlnească pe Guttiere. La amiază veni şi fata. 
Era o căldură insuportabilă. Din cauza arşiţei şi pulberii 
fine, albe, Ichtyandro simţea că se sufocă. Ar fi preferat să 
rămână lângă apă pe țărm, dar Guttiere era grăbită: 
trebuia să se întoarcă în oraş. 

— Tata trebuie să plece undeva după treburi şi mă lasă pe 
mine în prăvălie. 

— În cazul acesta, am să te conduc, se oferi tânărul şi 
porniră amândoi pe drumul colbuit ce urca în pantă spre 
oraş. 

Din direcţia opusă venea Olsen, cu capul în piept. Părea 
foarte preocupat şi trecu pe lângă ei fără s-o observe pe 
Guttiere. Dar fata îl strigă. 

— Trebuie să-i spun numai două vorbe, explică ea şi 
întorcându-se se apropie de Olsen. Discutară cu glas scăzut, 
cu însufleţire. Se părea că faţa îi cere ceva. 


Ichtyandro îi urmă la câţiva paşi. 

— Fie! Aşadar, astăzi după miezul nopţii, îl auzi pe Olsen 
spunând. Apoi uriaşul strânse mâna fetei, îl salută din cap 
pe Ichtyandro şi îşi văzu grăbit de drum. 

Când Guttiere se întoarse lângă Ichtyandro, acesta avea 
obrajii şi urechile aprinse. Luase în sfârşit hotărârea să 
discute cu Guttiere despre Olsen, dar nu găsea cuvintele. 

— Nu mai pot, începu el respirând greu, trebuie să ştiu... 
Olsen... îmi ascunzi o taină. Am auzit că vă veţi întâlni la 
noapte. Spune, îl iubeşti? 

Guttiere luă pe Ichtyandro de mână şi privindu-l cu duioşie 
îl întrebă, zâmbind: 

— Ai încredere în mine? 

— Desigur... ştii, te iubesc, Ichtyandro învățase între timp 
acest cuvânt, dar eu... dar sufăr cumplit. 

Acesta era adevărul. Îl chinuia incertitudinea, pe lângă 
această însă simţea şi o durere sfredelitoare în coaste. Se 
înăbuşea. Sângele îi fugise din obraji şi era foarte palid. 

— Pari bolnav, spuse fata cu îngrijorare. Linişteşte-te, te 
rog, dragul meu băiat. N-am vrut să-ţi povestesc totul, dar 
am s-o fac ca să te linişteşti. Ascultă. 

În clipa aceea un călăreț trecu în goană pe lângă ei, 
zărind-o însă pe Guttiere, întoarse brusc calul şi se apropie 
de cei doi tineri. Ichtyandro văzu un om negricios, nu prea 
tânăr, cu mustață stufoasă cu vârfurile răsucite în sus şi un 
mic barbişon. 

Îl mai văzuse undeva, cândva. Poate în oraş? Nu... Aha, 
acolo, pe țărm. 

Lovindu-şi cizma cu cravaşa, călăreţul îl cercetă bănuitor 
şi cu duşmănie pe Ichtyandro şi întinse mâna tinerei. 

Deodată, prinzând-o de braţ o săltă puţin, îi sărută mâna şi 
izbucni în râs. 

— Te-am prins! Apoi, dând drumul fetei care se încruntase, 
continuă cu ironie, dar fără să-şi ascundă iritarea: Unde s-a 
pomenit ca o fată să se plimbe cu un tânăr în ajunul 
cununiei? 


Guttiere se supără foc, dar el nu-i dădu răgaz să 
răspundă: 

— De când te aşteaptă tata în prăvălie! Peste o oră vin şi 
eu acolo. 

Ichtyandro nu auzise ultimele cuvinte. Deodată i se făcu 
negru înaintea ochilor, simţi un nod în gât. Se sufoca. Nu 
mai putea rămâne pe uscat. 

— Aşadar... m-ai minţit totuşi... murmură el cu buzele 
vinete. Dorea să vorbească, să-şi verse toată obidă; să afle 
adevărul; dar durerea din coaste deveni insuportabilă şi 
simţea că este pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. 

Nemaiputând să îndure alergă spre țărm şi se aruncă în 
apă din vârful stâncii abrupte. 

Guttiere scoase un țipăt şi se clătină. Apoi se aruncă spre 
Pedro Zurita. 

— Grăbiţi-vă... Trebuie să-l salvaţi! Dar Zurita nu se clinti. 

— Nu intră în obiceiurile mele să împiedic pe cineva să-şi 
pună capăt zilelor dacă o doreşte cu tot dinadinsul, spuse 
el. 

Atunci Guttiere alergă spre ocean cu gândul să se arunce 
în apă. Zurita dădu pinteni calului, o ajunse din urmă şi 
săltând-o de subsuori o aşeză pe cal şi plecă. 

— Nu obişnuiesc să-i încurc pe alţii, dacă nici alţii nu-şi 
bagă nasul în treburile mele. Acum, e în ordine! Vino-ţi în 
fire, Guttiere! 

Dar fata nu răspunse! Era leşinată. Îşi reveni abia când 
ajunseră lângă dugheana tatălui ei. 

— Cine a fost tânărul? se interesă Pedro. Guttiere îl privi 
cu o furie pe care nu încerca s-o ascundă. 

— Dă-mi drumul! 

Zurita se încruntă. „Prostii, îşi spuse el. Drăguţul ei s-a 
aruncat în mare. Cu atât mai bine”. Şi întorcând capul spre 
uşa prăvăliei, strigă: 

— Ei, Baltazar! Ei-ei! Bătrânul indian veni în grabă. 

— la-ţi fata. Trebuie să-mi fii recunoscător. Am salvat-o de 
la moarte. Era cât p-aci să se arunce în apă după un tânăr 


destul de drăguţ. E a doua oară când îi salvez viaţa şi ea tot 
nu vrea să se uite la mine. Nu-i nimic, am să-i frâng eu 
curând cerbicia, adăugă el râzând zgomotos. Mă întorc 
peste o oră. Nu uita ce-am vorbit. 

Înclinându-se slugarnic, Baltazar luă fata din braţele lui 
Pedro. 

Acesta dădu pinteni calului şi dispăru. 

Tatăl şi fiica intrară în prăvălie. Guttiere sfârşită de puteri 
se lăsă să cadă pe un scaun şi îşi îngropa obrazul în palme. 
Tulburat, Baltazar închise uşa şi, tot plimbându-se prin 
prăvălie, începu să vorbească cu însufleţire. Dar fata nu-l 
asculta. Cu acelaşi rezultat ar fi putut ţine o predică 
crabilor uscați şi scorpionilor de mare de pe rafturi. 

„S-a aruncat în apă, bietul băiat, se gândea fata, revăzând 
în minte chipul lui Ichtyandro. Mai întâi Olsen, apoi această 
întâlnire stupidă cu Zurita. Cum de a îndrăznit el să spună 
că sunt logodnica lui. Acum totul e pierdut...” 

O podidiră lacrimile. Îi părea rău de Ichtyandro. Atât de 
simplu, de sfios. Oare l-ai putea compara cu vreunul din 
filfizonii uşurateci şi îngâmfaţi din Buenos-Aires? 

„Şi acum ce să mă fac? se întrebă ea. Să mă arunc în apă, 
ca Ichtyandro? Să-mi pun capăt zilelor?” 

Iar Baltazar turuia mereu: 

— Înţelegi, Guttiere? Asta înseamnă ruină totală. Tot ce 
vezi în prăvălie aparţine lui Zurita. Nici a zecea parte din 
marfă nu-i a mea. 'Ioate perlele mi le dă Zurita în 
consignaţie. Dacă ai să-l mai refuzi o dată, o să-şi ia înapoi 
toată marfa şi n-o să mai facă afaceri cu mine. Ori asta 
înseamnă faliment! Ruină! Fii înţelegătoare. Ai milă de 
bătrânul tău tată! 

— Spune mai departe, nu te sfii: „şi mărită-te cu el”. 
Niciodată! Reteză scurt Guttiere. 

— Mii de draci! Urlă Baltazar, scos din fire. Dacă este aşa, 
atunci... Zurita îţi va frânge încăpăţânarea! Şi bătrânul 
indian intră în laborator trântind uşa cu zgomot. 

LUPTA CU CARACATIŢELE. 


Cufundându-se în ocean, Ichtyandro uitase pentru 
moment tot ce îndurase pe uscat. După arşiţa din ziua 
aceea înăbuşitoare răcoarea apei îl calmă şi-l învioră. 
Junghiurile dispărură. Respira adânc şi regulat. Avea nevoie 
de odihnă şi căuta să nu se gândească la cele întâmplate. 

Simţea nevoia să se mişte, să facă ceva. Dar ce anume? În 
nopţile întunecoase îi plăcea să se arunce în apă din vârful 
unei stânci înalte în aşa fel încât să ajungă dintr-o dată la 
fund. 

Acum, însă, în plină amiază suprafaţa apei e brăzdată de 
fundurile negre ale bărcilor pescăreşti. 

„Am găsit! Voi face ordine în peşteră”, îşi spuse 
Ichtyandro. 

În stânca abruptă de la marginea golfului se căsca o grotă 
boltită de unde se deschidea o panoramă admirabilă spre 
valea submarină ce cobora în pantă lină spre adâncuri. 
Ichtyandro o ochise de mult. Dar ca să se poată instala în 
grotă trebuia să evacueze mai multe familii de caracatiţe ce 
trăiau de mult aici. 

Ichtyandro îşi puse masca, se înarma cu un cuţit lung, 
puţin încovoiat şi înotă curajos spre grotă. Socoti însă că e 
mai prudent să nu intre peste duşman şi hotări să-l silească 
pe acesta să iasă afară. Observase de mult o cange lungă, 
zăcând lângă o barcă scufundată. Se postă cu cangea la 
intrarea grotei şi începu s-o mişte încolo şi încoace pentru 
a-şi întărâta duşmanii. Furioase că un străin le tulbură 
liniştea, caracatiţele prinseră să se agite. Pe pereţii grotei 
apărură tentacule lungi, şerpuitoare, îndreptându-se cu 
băgare de seamă spre cange. Dar Ichtyandro smucea 
cangea înainte că tentaculele dihăniilor s-o apuce. Acest joc 
dură câteva minute. Acum, la marginea grotei, apărură zeci 
de tentacule care se agitau ca şerpii de pe capul Gorgonei 
Meduza10. În sfârşit, o caracatiţă bătrâna, imensă, scoasă 
din fire, hotări să se răfuiască cu obraznicul intrus. Ea ieşi 
afară dintr-o crăpătură a stâncii, mişcându-şi ameninţător 
tentaculele şi înotă încet spre inamic, schimbându-și 


culoarea pentru a-l speria. Ichtyandro se dădu în lături, 
aruncă cangea şi se pregăti de luptă. Ştia perfect de bine că 
unui om care nu are decât două mâini îi este foarte greu să 
lupte cu acest inamic înzestrat cu opt braţe lungi. Nici nu 
apuci să tai unul, că celelalte şapte îţi încolăcesc şi-ţi 
răsucesc mâna. Şi tânărul se pregăti să lovească cu cuțitul 
în aşa fel, încât să nimerească în trupul caracatiţei. Lăsând 
monstrul să se apropie până ce îl atinseră capetele 
tentaculelor, Ichtyandro se repezi deodată înainte, printre 
ele, spre capul dihăniei. 

Caracatiţa nu se aştepta la o asemenea mişcare. l-ar fi 
trebuit cel puţin patru secunde pentru a apropia vârfurile 
tentaculelor şi a-l încolăci pe duşman. Dar Ichtyandro izbuti 
să spintece cu o mişcare iute şi precisă trupul caracatiţei, s- 
o lovească în plin şi să-i taie sistemul motor. Tentaculele 
uriaşe care prinseseră a se încolăci în jurul trupului său 
căzură neputincioase. 

— Pe una am dat-o gata! 

Apucă din nou cangea. De data aceasta îl atacară două 
caracatiţe dintr-o dată. Una venea direct spre Ichtyandro, 
iar cealaltă îl ocolea pentru a-l ataca pe la spate. Jocul 
devenea primejdios. Tânărul se aruncă curajos spre 
caracatiţa care era în faţa lui, dar înainte de a-i da lovitura 
ucigătoare, cealaltă, care se afla în spate, îşi încolăci 
tentaculele în jurul gâtului său. Tânărul spintecă dintr-o 
mişcare braţul dihăniei chiar lângă gât. Apoi, se întoarse cu 
faţa spre ea şi îi reteză tentaculele. Legănându-se încet, 
animalul mutilat se lăsă la fund. 

Între timp, Ichtyandro îi veni de hac şi celeilalte caracatiţe. 

— Trei, continuă el să numere. 

Fu nevoit să întrerupă pentru un timp lupta. Din grotă se 
ivi o ceată întreagă de caracatiţe. Sângele curs tulburase 
apa. În această negură sângerie superioritatea era de 
partea caracatiţelor, deoarece ele îl puteau găsi uşor, pe 
dibuite, în întuneric, în timp ce Ichtyandro nu le putea 
vedea. El se depărta cât mai mult de locul luptei acolo unde 


apa se limpezea şi în retragere ucise încă o caracatiţă ce 
apăruse din păcla de sânge. 

Cu mici întreruperi, lupta ţinu câteva ore. 

În sfârşit ucise ultima caracatiţă. Apa limpezindu-se, 
Ichtyandro văzu pe fund leşurile caracatiţelor şi cioturile 
tentaculelor care se mai mişcau încă. Atunci pătrunse în 
grotă. Găsi câţiva pui de caracatiţă, mari cât pumnul şi cu 
tentaculele de grosimea degetului. Ichtyandro se gândi 
întâi să-i ucidă, dar i se făcu milă. „Am să încerc să-i 
domesticesc. N-ar fi rău să am asemenea paznici”. 

După ce curăţi grota de caracatiţe, Ichtyandro se gândi să- 
şi mobileze locuinţa submarină. Aduse de acasă o măsuţă cu 
picioare de fier şi tăblie de marmoră Şi două vase 
chinezeşti. Aşeză măsuţa în mijlocul grotei, puse pe ea 
vasele, le umplu cu pământ şi sădi în ele flori de mare. Un 
timp pământul spălat de apă se ridica asemenea fumului 
deasupra vaselor, apoi, însă, apa se limpezi. Mişcate de o 
uşoară unduire, florile se legănau încet ca la mângâierea 
zefirului. 

Peretele grotei avea o ieşitură ca o bancă naturală de 
piatră. Noul stăpân se întinse cu plăcere pe această bancă. 
În apă nu se simţea duritatea pietrei. 

Avea o înfăţişare foarte ciudată această încăpere 
submarină cu vase chinezeşti pe masă. O sumedenie de 
peşti curioşi veniră să vadă locuinţa nemaipomenită. Ei 
mişunau între picioarele mesei, se apropiau de florile din 
vase, parcă să le miroasă: forfoteau peste tot şi pe sub 
capul lui Ichtyandro care sta culcat. Un guvid marmorat se 
opri la intrare, strecură o privire înăuntru, apoi dădu 
speriat din coadă şi dispăru. Veni, târându-se pe nisipul alb 
un crab mare, îşi ridică un cleşte ca şi când l-ar fi salutat pe 
stăpân şi se instala sub masă. 

Toate acestea îl amuzau pe Ichtyandro. „Cu ce să-mi mai 
împodobesc locuinţa? se întrebă el. Voi sădi la intrare cele 
mai frumoase plante submarine, voi presăra podeaua cu 
mărgăritare, iar pe marginile pereţilor voi pune scoici. Ce- 


ar zice Guttiere, dacă ar putea să vadă această cameră... 
Dar ea mă înşală. Sau poate nu. Nici n-a avut timp să-mi 
explice relaţiile ei cu Olsen”. Ichtyandro se încruntă. Acum, 
de-abia terminase cu treaba şi se simţea din nou singur, 
atât de singur şi de diferit de ceilalţi oameni. „De ce oare nu 
mai pot trăi şi alţi oameni sub apă? Sunt atât de singur. De 
s-ar întoarce tata mai repede! Am să-l întreb pe el...” 

Dorea tare mult să-şi arate nouă locuinţă unei fiinţe vii. 
„Leading”, îşi aminti Ichtyandro de delfin. Tânărul îşi luă 
scoica răsucită, ieşi la suprafaţă şi o chemare prelungă 
răsună deasupra apelor. În curând se auzi cunoscutul 
fornăit - delfinul nu se depărta niciodată de golf. 

Ichtyandro îl îmbrăţişa cu duioşie când delfinul se opri 
lângă el: 

— Vino cu mine, Leading, îi spuse, am să-ţi arăt noua mea 
locuinţă. N-ai văzut niciodată o masă şi nici vase chinezeşti. 

Şi se cufundă, poruncind delfinului să-l urmeze. 

Dar delfinul se dovedi a fi un oaspete foarte incomod. 
Masiv şi neîndemânatic stârni atâta agitaţie în grotă, încât 
vasele începură să se clatine. Pe deasupra, se lovi cu botul 
de un picior al mesei şi o răsturnă. Vasele căzură şi dacă 
aceasta s-ar fi întâmplat pe uscat, desigur că s-ar fi spart. 
Aici însă totul se termină cu bine. Numai crabul de sub 
masă, speriat, porni cu o iuţeală neobişnuită spre stâncă, 
mişcându-se pieziş. 

„Ce neîndemânatic eşti”, gândi Ichtyandro despre 
prietenul său, împingând masa în fundul peşterii şi ridicând 
vasele. 

Apoi, îmbrăţişând delfinul, îl rugă: 

— Rămâi aci, cu mine, Leading. 

Dar delfinul începu în curând să se agite, să dea semne de 
nelinişte. Nu putea să stea mult timp sub apă. 

Avea nevoie de aer. Dând viguros din aripioare, ţâşni din 
grotă şi se ridică la suprafaţă. 

„Nici Leading nu poate să rămână cu mine sub apă, se 
întrista Ichtyandro când rămase singur. Numai peştii pot 


sta aici. Dar ei sunt atât de proşti şi de sperioşi...” 

Şi se întinse din nou pe culcuşul său de piatră. Soarele 
dispăru la orizont şi în peşteră se făcu întuneric. Obosit de 
atâtea frământări şi de muncă, Ichtyandro adormi legănat 
de unduirea molcomă a apei. 

UN NOU PRIETEN. 

Olsen şedea într-un barcaz mare şi se uita în apă. Soarele 
se ridicase chiar atunci deasupra orizontului şi razele sale 
oblice străbăteau prin undele străvezii ale micului golf, 
până în fund. Câţiva indieni, pescuitori de perle, umblau de- 
a buşilea pe fundul alb, nisipos. Din când în când, se ridicau 
la suprafaţă ca să respire şi apoi se scufundau din nou. 
Olsen îi supraveghea cu ochi ageri. Deşi foarte devreme, 
era foarte cald. „Ce-ar fi să mă cufund puţin ca să mă 
răcoresc?” se întrebă Olsen. Se dezbrăcă repede şi se 
aruncă în apă. Nu plonjase niciodată până atunci. Simţi o 
senzaţie plăcută şi se convinse că poate rămâne sub apă 
mai mult decât indienii obişnuiţi cu aceasta. Atunci se 
alătură pescuitorilor şi se lăsă furat curând de această nouă 
îndeletnicire. 

După ce se cufundă a treia oară, Olsen văzu doi indieni 
care până atunci stătuseră în genunchi pe fundul apei, 
sărind în picioare şi ieşind la suprafaţă atât de repede ca şi 
când i-ar fi urmărit un rechin sau un peşte ferăstrău. 
Surprins, întoarse capul. Văzu cum se apropie de el înotând 
repede o fiinţă bizară, jumătate om - jumătate broască, cu 
trupul acoperit de solzi argintii, ochii imenşi, bulbucaţi şi 
labe de broască. Înota ca broaştele, aruncându-şi labele în 
lături, şi înainta cu mişcări viguroase. 

Înainte ca Olsen să fi avut timpul să se ridice în picioare, 
monstrul ajunse lângă el şi-l apucă de braţ cu laba lui de 
broască. Deşi speriat, Olsen observă totuşi că această 
făptură are un obraz frumos, omenesc, sluţit doar de ochii 
holbaţi, strălucitori. Uitând pesemne că se află sub apă, 
strania făptură începu să vorbească, dar Olsen nu putea 
auzi ce spune. Vedea numai cum i se mişcă buzele. Deşi 


ciudata fiinţă ţinea strâns braţul lui Olsen cu labele, acesta 
lovi puternic fundul cu picioarele şi se ridică repede la 
suprafaţă, ajutându-se cu mâna liberă. Monstrul îl urmă, 
fără să dea drumul braţului. 

Văzându-se la suprafaţă, Olsen se prinse de marginea 
barcazului, se caţără, sări în barcă şi îmbrânci atât de tare 
semiomul cu labe de broască, încât acesta căzu cu zgomot 
în apă. Indienii care şedeau în barcă săriră în apă şi înotară 
cât putură de repede spre țărm. 

Ichtyandro însă reveni lângă barcaz şi se adresă lui Olsen 
în spaniolă: 

— Ascultă-mă, Olsen, trebuie să stăm de vorbă despre 
Guttiere. 

Aceste cuvinte îl uimiră pe Olsen tot atât de mult ca şi 
întâlnirea de sub apă. Olsen era un tânăr curajos, cu mintea 
sănătoasă. Dacă această fiinţă năzdrăvană ştie cum îl 
cheamă şi o cunoaşte pe Guttiere, înseamnă că are în faţa 
lui un om, nu un monstru. 

— 'Te ascult, răspunse Olsen. 

Ichtyandro se caţără în barcaz, se aşeză turceşte la proră, 
cu labele încrucişate la piept. 

„Poartă ochelari!” îşi spuse Olsen examinând cu atenţie 
ochii bulbucaţi şi strălucitori ai străinului. 

— Numele meu este Ichtyandro. Eu sunt acela care v-am 
adus colierul de pe fundul mării. 

— Aveai însă atunci ochi şi mâini de om. Ichtyandro îşi 
agită în aer labele de broască şi zâmbi: 

— Se scot... răspunse el scurt. 

— Am bănuit eu. 

Pitiţi după stâncile de pe țărm, indienii urmăreau cu 
uimire ciudată discuţie, deşi nu puteau desluşi cuvintele. 

— O iubeşti pe Guttiere? întrebă Ichtyandro după o scurtă 
tăcere. 

— Da, o iubesc, răspunse Olsen simplu. Ichtyandro oftă cu 
durere: 

— Şi ea te iubeşte? 


— Da, şi ea mă iubeşte. 

— Şi totuşi mă iubeşte şi pe mine. Olsen dădu din umeri: 

— O priveşte. 

— Cum, o priveşte? E doar logodnica dumitale! Olsen fu 
foarte mirat, dar răspunse la fel de calm: 

— Nu, nu e logodnica mea. 

— Minţi! izbucni Ichtyandro. Am auzit cu urechile mele pe 
călăreţul negricios spunând că e logodită. 

— Cu mine? 

Ichtyandro se zăpăci. Într-adevăr negriciosul nu precizase 
cu cine e logodită Guttiere. Dar este cu neputinţă ca 
această fată atât de tânăra să fie logodită cu bătrânul acela 
negricios şi antipatic! Negriciosul o fi vreo rudă de-a ei... 
Ichtyandro hotărî să afle adevărul pe ocolite. 

— Ce faci aici? Cauţi perle? 

— Ca să fiu sincer, nu-mi plac întrebările dumitale, 
răspunse încruntat Olsen. Şi dacă nu mi-ar fi povestit 
Guttiere câte ceva despre dumneata, te-aş fi aruncat de 
mult în apă şi cu aceasta s-ar fi încheiat discuţia noastră. 
Lasă cuțitul. Aş putea să-ţi crăp capul cu vâslă, înainte de a 
apuca să faci vreo mişcare. Dar nu văd de ce să-ţi ascund 
că, într-adevăr, am căutat aici perle. 

— O perlă mare pe care am aruncat-o în apă? Guttiere ţi-a 
vorbit de ea? 

Olsen dădu afirmativ din cap. Ichtyandro triumfă. 

— Vezi? l-am spus eu că n-ai să renunţi la o asemenea 
perlă. l-am oferit-o ei, ca ea să ţi-o dea dumitale. Dar ea a 
refuzat şi acum văd că o cauţi singur. 

— Da, pentru că acum perla nu-ţi mai aparţine dumitale, ci 
oceanului. Şi dacă o voi găsi, nu voi datora nimănui nimic. 

— Îţi plac atât de mult perlele? 

— Nu sunt femeie să-mi placă podoabele, obiectă Olsen. 

— Bine, dar perlele se pot... cum se spune asta?! Se pot 
vinde, îşi aminti Ichtyandro cuvântul al cărui sens precis îl 
scăpa, şi se pot lua pentru ele mulţi bani. 

Olsen confirmă din nou din cap. 


— Aşadar, iubeşti banii? 

— la spune drept, ce vrei de la mine? se enervă Olsen. 

— Vreau să ştiu de ce îţi dăruieşte Guttiere perle. Nu-i aşa 
că ai vrut să te însori cu ea? 

— Nu, n-am avut acest gând, răspunse Olsen. Şi chiar de l- 
aş fi avut e prea târziu. Guttiere s-a măritat cu altul. 

Ichtyandro păli şi îl apucă pe Olsen de mină. 

— Nu cumva... cu negriciosul? întrebă el îngrozit. 

— Da, s-a măritat cu Pedro Zurita. 

— Dar cum se poate... Dacă nu mă înşel, ea m-a iubit... 
îngăimă Ichtyandro. 

Olsen îl privi cu compătimire şi după ce-şi aprinse încet 
pipa lui scurtă, spuse: 

— Da, cred că te-a iubit. Dar ce voiai să facă dacă chiar 
sub ochii ei te-ai aruncat în ocean şi te-ai înecat. Aşa cel 
puţin a crezut ea. 

Ichtyandro îl privi mirat. Nu-i mărturisise niciodată fetei 
că poate trăi sub apă. Nici prin gând nu-i trecuse că atunci 
când sărise de pe stânca în apă, fata şi-ar fi închipuit că s-a 
sinucis. 

— Noaptea trecută am văzut-o pe Guttiere, urmă Olsen. 
Moartea dumitale a mâhnit-o tare mult. „Numai eu sunt 
vinovată de moartea lui Ichtyandro”, aşa mi-a spus. 

— Dar de ce s-a grăbit să se mărite cu altul? Doar ea... 
Doar am salvat-o de la moarte. Da, da! De mult mi se părea 
că Guttiere seamănă cu fata aceea care era să se înece în 
ocean. Am scos-o din apă, am culcat-o pe țărm şi apoi m-am 
ascuns după bolovani. Mai târziu a venit negriciosul acela - 
pe el l-am recunoscut îndată - şi a căutat s-o convingă că el 
ar fi fost cel care a salvat-o. 

— Guttiere mi-a vorbit despre aceasta, spuse Olsen. Până 
la urmă tot n-a reuşit să afle cine a salvat-o, Zurita sau fiinţa 
ciudată pe care o întrezărise când a început să-şi revină. De 
ce nu i-ai mărturisit singur că ai salvat-o? 

— Este penibil s-o spui când e vorba despre tine. Şi apoi 
nu eram sigur că Guttiere era fata pe care am salvat-o, 


până ce nu l-am văzut pe Zurita. Dar cum de-a consimţit 
ea? întrebă Ichtyandro. 

— Nici eu nu înţeleg cum s-a întâmplat asta, spuse rar 
Olsen. 

— Spune-mi ce ştii, îl rugă Ichtyandro. 

— Lucrez la o fabrică de nasturi, la recepţia scoicilor. 
Acolo am cunoscut-o pe Guttiere. Tatăl ei o trimitea cu 
scoicile când avea treabă. Apoi ne-am împrietenit. 

Câteodată ne întâlneam în port şi ne plimbam pe țărm. 
Într-o bună zi mi-a destăinuit durerea ei: o cerea în 
căsătorie un spaniol bogat. 

— Zurita acela? 

— Da, el. Tatăl Guttierei, indianul Baltazar, dorea mult 
această căsătorie şi făcea totul pentru a-şi convinge fiica să 
nu refuze acest candidat de invidiat. 

— Cum de invidiat? E bătrân, dezgustător şi apoi miroase 
urât, izbucni Ichtyandro. 

— Pentru Baltazar însă Zurita era ginerele ideal. Şi unde 
mai pui că Baltazar era dator lui Zurita o sumă mare de 
bani. Bogătaşul l-ar fi putut ruina pe Baltazar, dacă Guttiere 
n-ar fi acceptat să-i devie soţie. Îţi închipui ce chin ajunsese 
viaţa sărmanei fete. Pe de o parte curtea sâcâitoare a lui 
Zurita, iar pe de altă parte veşnice reproşuri, morală şi 
amenințările părintelui ei... 

— Dar de ce nu l-a dat Guttiere pe uşă afară? De ce 
dumneata atât de înalt, atât de puternic nu l-ai cotonogit pe 
Zurita? 

Olsen zâmbi mirat: Ichtyandro nu părea prost şi totuşi 
punea întrebări atât de naive. Între ce oameni o fi crescut 
el? 

— Nu-i chiar atât de simplu s-o faci, cum îţi închipui, 
răspunse Olsen. Legea, poliţia şi justiţia ar fi luat apărarea 
lui Zurita şi a lui Baltazar. Şi văzând că Ichtyandro tot nu 
pricepe, adăugă: într-un cuvânt, nu s-a putut. 

— Atunci de ce Guttiere n-a fugit? 


— Asta ar fi fost într-adevăr mai uşor. Se hotărâse chiar să 
fugă din casa părintească, iar eu am făgăduit s-o ajut. De 
altfel de mult mă bătea gândul să plec din Buenos-Aires în 
America de Nord şi i-am propus şi ei să vină cu mine. 

— Ai vrut s-o iei de nevastă? întrebă Ichtyandro. 

— Degeaba îţi vorbeşte omul, zâmbi din nou Olsen. Ţi-am 
spus doar că eram prieteni. Ce s-ar fi întâmplat mai târziu, 
asta nu ştiu... 

— Atunci de ce n-aţi plecat? 

— Fiindcă n-am avut bani de drum. 

— Oare o călătorie cu „Horrox” costă atât de scump? 

— Horrox”! Numai milionarii îşi pot permite să 
călătorească pe acest vas. Ce Dumnezeu, Ichtyandro, ai 
căzut din lună?! 

Ichtyandro se fâstăci, roşi şi hotărî să nu mai pună 
întrebări din care Olsen să vadă că el nu cunoaşte lucruri 
din cele mai elementare. 

— N-aveam bani de ajuns nici pentru a pleca cu un vas de 
comerţ. Şi apoi am fi avut nevoie de bani şi acolo pentru 
început. Doar nu se găseşte de lucru la tot pasul. 

Ichtyandro dădu să-i puie iarăşi o întrebare lui Olsen, dar 
se stăpâni. 

— Atunci Guttiere a hotărât să-şi vândă colierul. 

— Vai, dacă aş fi ştiut! exclamă Ichtyandro, aducându-şi 
aminte de comorile sale submarine. 

— Dacă ai fi ştiut ce? 

— Nu, am spus şi eu aşa, într-o doară... continuă, Olsen. 

— Totul era pregătit pentru această fugă. 

— Dar eu... cum aşa? lartă-mă... Aşadar avea de gând să 
mă părăsească? 

— Toate acestea au început când nu te cunoştea încă. 
După câte ştiu, avea de gând să te pună la curent. Ţi-ar fi 
propus poate chiar să pleci cu ea. În sfârşit, ţi-ar fi putut 
scrie din drum, dacă n-ar fi avut timp să te iniţieze în 
planurile noastre. 


— Dar de ce cu dumneata şi nu cu mine? Cu dumneata s-a 
sfătuit, cu dumneata a vrut să plece! 

— Păi, o cunoşteam de mai bine de un an, pe când 
dumneata... 

— Spune, spune mai departe, nu lua în seamă că te- 
ntrerup. 

— Şi după cum ziceam, totul era pregătit, continuă Olsen. 
Dar iată că te-ai aruncat în apă chiar sub ochii ei, iar Zurita 
v-a întâlnit din întâmplare împreună, în zori, înainte de a 
mă duce la fabrică, m-am abătut pe la Guttiere. O făcusem 
de multe ori şi mai înainte. Aveam impresia că Baltazar 
priveşte cu ochi buni vizitele mele. Se temea poate de 
pumnii mei sau, mai ştii, poate socotea că dacă din cauza 
încăpăţânării Guttierei, Zurita s-ar fi lăsat păgubaş, i-aş fi 
putut deveni ginere. În tot cazul Baltazar nu ne stingherea 
deloc şi ne ruga numai să avem grijă să nu ne vadă Zurita 
împreună. Se înţelege că bătrânul indian nu bănuia nimic 
despre planurile noastre. În dimineaţa aceea am venit să-i 
spun prietenei mele că am cumpărat biletele pentru vapor 
şi că trebuie să fie gata de plecare seara, spre ora zece. M-a 
întâmpinat însă Baltazar. Bătrânul era foarte agitat. 
„Guttiere nu este acasă. Şi de fapt nici n-o să mai fie acasă, 
îmi spuse Baltazar. Acum o jumătate de oră s-a oprit în faţa 
casei noastre Zurita într-o maşină strălucitoare, nou-nouţă. 
Ce zici de asta?! exclamă Baltazar. Un automobil e o 
raritate pe strada noastră şi unde mai pui că a tras chiar la 
uşa noastră. Guttiere şi cu mine am ieşit fuga să-l vedem. 
Zurita stătea în picioare lângă portiera deschisă a maşinii şi 
se oferi s-o ducă pe Guttiere până la piaţă şi înapoi. Ştia că 
la ora aceea Guttiere se duce după cumpărături. Fata se 
uită la maşina strălucitoare - cred că înţelegi ce ispită era 
pentru o fată tânără. Dar Guttiere, şireată şi 
neîncrezătoare, a refuzat politicos. „Unde s-a mai văzut o 
fată atât de îndărătnică?!” izbucni furios Baltazar, dar 
îndată pufni în râs. Zurita nu şi-a pierdut cumpătul. „Văd că 
vă jenaţi, făcu el, atunci îmi permiteţi să vă ajut”. Spunând 


aceasta o aşeză cu forţa în maşină. Guttiere nici nu apucă 
să strige: „Iată!” că duşi au fost. 

„Cred că nu se vor mai întoarce. Să ştii că Zurita a dus-o la 
el acasă”, încheie Baltazar şi se vedea că e încântat de cele 
petrecute. 

„Ţi-a fost răpită chiar sub ochii tăi şi mi-o povesteşti cu 
atâta nepăsare, cu bucurie chiar!” am izbucnit eu, revoltat. 

— De ce să fiu neliniştit? se miră Baltazar. De ar fi fost 
altcineva aş fi avut motive, dar pe Zurita îl cunosc de mult. 
Dacă un zgâriebrânză ca el nu s-a zgârcit să cumpere o 
maşină, înseamnă că e nebun după Guttiere. Dacă a răpit-o, 
o va lua de nevastă. lar ei trebuie să-i fie de învăţătură: 
îndărătnicia nu e bună. Bogătaşi ca el nu se găsesc la tot 
pasul. N-are ce regreta. Nu departe de oraşul Parana, 
Zurita are o haciendă „Dolores”, unde trăieşte maică-sa. 
Cred că acolo a dus-o şi pe Guttiere a mea”. 

— Şi nu i-ai tras o mamă de bătaie lui Baltazar? întrebă 
Ichtyandro. 

— De-ar fi după dumneata, n-aş avea altă treabă decât să 
mă bat, răspunse Olsen. Ca să fiu sincer îmi cam dădea 
inima brânci să-l cotonogesc, dar mi-am spus că n-am să 
izbutesc decât să stric treaba. Îmi închipuiam că nu este 
încă totul pierdut... N-am să-ţi înşir toate amănuntele. După 
cum ţi-am spus, am reuşit s-o văd pe Guttiere. 

— La hacienda „Dolores”? 

— Da. 

— Şi nu l-ai omorât pe ticălosul de Zurita? N-ai eliberat-o 
pe Guttiere? 

— Iar să-l bat şi încă să-l omor! Cine ar putea crede că eşti 
atât de sângeros? 

— Nu sunt sângeros, izbucni Ichtyandro cu lacrimi în ochi. 
Dar e revoltător! 

Lui Olsen i se făcu milă de el: 

— Ai dreptate, Ichtyandro! Zurita şi Baltazar sunt nişte 
nemernici şi nu merită decât ură şi dispreţ. O bătaie nu le- 


ar strica deloc. Dar viaţa este mult mai complicată decât îţi 
închipui, probabil. Guttiere a refuzat să fugă de la Zurita. 

— Cum? A refuzat? 

Lui Ichtyandro nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Da, da. 

— Dar de ce? 

— Întâi şi întâi fata e convinsă că te-ai sinucis, că te-ai 
înecat din pricina ei. Moartea dumitale o torturează. 
Sărăcuţa de ea, te-a iubit probabil tare mult. „Pentru mine 
viaţa s-a sfârşit, Olsen, mi-a spus fata. Nu-mi mai trebuie 
nimic, nu-mi mai pasă de nimic. Nici nu mi-am dat seama de 
ce se petrece când preotul, pe care l-a chemat Zurita, ne-a 
cununat. „Nimic nu se face fără vrerea Domnului, aşa a 
spus preotul, punându-mi verigheta în deget. Iar ceea ce 
Domnul a unit, omul nu trebuie să desfacă”. Voi fi nefericită 
cu Zurita, dar mă tem să atrag asupră-mi mânia cerului şi 
de aceea nu-l voi părăsi.” 

— Dar bine, toate acestea nu sunt decât prostii! Care 
Dumnezeu? Tata spune că Dumnezeu e o poveste pentru 
adormit copii! exclamă indignat Ichtyandro. Oare n-ai putut 
s-o convingi? 

— Din păcate, Guttiere crede în această poveste. 
Misionarii au făcut din ea o catolică fanatică. De mult am 
încercat, dar n-am izbutit s-o fac să-şi schimbe părerile. M-a 
ameninţat chiar că va rupe prietenia cu mine, dacă am să-i 
mai vorbesc despre biserică şi Dumnezeu aşa cum i-am 
vorbit. Nu-mi rămânea decât să aştept. lar în haciendă nici 
n-am avut când s-o conving. Abia dacă am reuşit să 
schimbăm câteva vorbe. Da, să nu uit, iată ce mi-a povestit 
ea. Când s-a văzut cununat, Zurita a exclamat râzând: „Hei, 
o treabă am dus-o la bun sfârşit. Am prins păsărică şi am 
închis-o în colivie. Acum nu-mi rămâne decât să prind şi 
peştişorul!” Eli-a explicat Guttierei, iar ea mie, despre ce 
peştişor e vorba. Zurita pleacă la Buenos-Aires ca să prindă 
pe „diavolul mării” şi atunci Guttiere va deveni nevastă de 


milionar. Nu eşti dumneata oare acela? Văd că poţi rămâne 
sub apă, fără primejdie, îi sperii pe pescuitorii de perle... 

Prudenţa îl opri pe Ichtyandro să-şi dezvăluie taina, cu 
atât mai mult cu cât el singur n-ar fi putut să şi-o 
lămurească pe deplin. Şi fără să răspundă la întrebare, 
întrebă la rândul său: 

— Ce nevoie are Zurita de „diavolul mării”? 

— Pedro vrea să-l pună pe „diavol” să pescuiască perle. Şi 
dacă dumneata eşti „diavolul mării”, fereşte-te! 

— Îţi mulţumesc că m-ai prevenit, spuse tânărul. 
Ichtyandro nici nu bănuia că isprăvilor sale li s-a dus vestea 
pe întreg litoralul, că despre el au scris atât de mult ziarele 
şi revistele. 

— Nu mai pot să îndur, izbucni deodată Ichtyandro, 
trebuie s-o văd. Chiar de-ar fi pentru ultima oară. Oraşul 
Parana, spui? Am auzit. Ca să ajungi acolo trebuie s-o iei în 
sus pe fluviul Parana. Dar cum se poate ajunge de la oraş 
până la hacienda „Dolores”? 

Olsen îi dădu explicaţiile necesare. Ichtyandro strânse 
viguros mina uriaşului. 

— lartă-mă. Credeam că-mi eşti duşman, dar pe 
neaşteptate am găsit un prieten. Rămâi cu bine. Plec s-o 
caut pe Guttiere. 

— Chiar acum? întrebă Olsen zâmbind. 

— Da, fără să pierd nici o clipă, răspunse Ichtyandro. Cu 
aceste cuvinte sări în apă şi înotă spre țărm. 

Olsen îl urmări cu privirea, clătinând din cap. 

Partea a doua. 

LA DRUM. 

Ichtyandro se pregăti repede de drum. Îşi luă hainele şi 
ghetele pe care le avea ascunse între stânci, le prinse la 
spate de cingătoarea de care atârna şi cuțitul, apoi îşi puse 
masca şi înotătoarele şi porni la drum. 

În golful Rio de la Plata erau ancorate numeroase vapoare 
şi vase transatlantice, goelete şi barcazuri, între ele se 
strecurau mici şalupe de cabotaj. De sub apă, fundurile lor 


păreau nişte coleoptere de mare care brăzdau în toate 
direcţiile suprafaţa golfului. Lanţurile şi cablurile ancorelor 
se ridicau de pe fund asemenea trunchiurilor subţiri ale 
unei păduri submarine. Fundul golfului era acoperit cu tot 
felul de resturi, fier vechi, grămezi de cărbune risipit şi 
zgură aruncată, bucăţi de tuburi de cauciuc, pânza. Aici 
zăceau claie peste grămadă bidoane, cărămizi, sticle sparte, 
borcane şi cutii goale de conserve, iar mai aproape de țărm 
hoituri de câini şi pisici. 

O pojghiţă subţire de petrol acoperea suprafaţa. Deşi 
soarele nu apusese încă, aici domnea o penumbră verde- 
cenuşie. 

Fluviul Parana căra în golf nisip şi nămol care tulburau 
apa. 

Ichtyandro s-ar fi rătăcit în acest labirint de nave dacă nu 
s-ar fi ghidat după curentul slab al fluviului care se vărsa în 
golf. „E uimitor cita murdărie pot face oamenii”, gândi el 
privind cu dezgust fundul apei care părea o groapă de 
gunoi. Înota în mijlocul golfului sub chilele vaselor. Respira 
greu în apele murdare aşa cum ar respira cineva într-o 
cameră neaerisită. 

Ici, colo zăceau cadavre de oameni şi schelete de animale. 
Un cadavru avea ţeasta crăpată, iar de gât o funie cu un 
pietroi la capăt. Aici era înmormântata taina unei crime. 
Ichtyandro se grăbi să treacă mai repede de aceste locuri 
sinistre. 

Dar cu cât înainta mai mult în golf, cu atât se făcea mai 
puternic simţit contracurentul. Înainta anevoie. Şi în ocean 
există curenţi, dar pe aceia tânărul îi cunoaşte bine şi se 
slujea de ei ca un marinar de vântul prielnic. Dar aici, exista 
un singur curent: potrivnic. Ichtyandro era un înotător 
excelent şi îl enerva să înainteze atât de încet. 

Ceva trecu ca fulgerul la doi paşi de el, cât pe aci să-l 
atingă: o navă aruncase ancora. „E primejdios aici”, gândi 
Ichtyandro şi, auzind zgomot, privi îndărăt. Văzu 
apropiindu-se un vas mare. Se cufundă şi mai mult, şi când 


vasul trecu deasupra lui se prinse de chilă. Polipii 
năpădiseră metalul, acoperindu-l cu o masă zgrunţuroasă, 
datorită căreia mâinile nu-i lunecau. Nu era prea comod să 
stai întins sub apă în această poziţie. În schimb, acum era 
protejat de masa vasului Şi plutea repede, tras de vapor. 
leşind din deltă, vasul o luă în sus pe fluviul Parana. Apele 
fluviului cărau cantităţi uriaşe de nămol. Ichtyandro respira 
greu în apă dulce. Braţele îi amorţiseră şi totuşi nu dorea să 
se despartă de vas. „Păcat că n-am putut să-l iau pe Leading 
în această călătorie”, îşi aminti el de delfin. N-o făcuse, 
pentru că delfinul ar fi putut fi ucis pe fluviu şi apoi Leading 
n-ar fi fost în stare să înoate tot drumul sub apă, şi 
Ichtyandro evita să se ridice la suprafaţă fiindcă aici 
circulau, aglomerându-se, tot felul de ambarcaţiuni. 

Braţele îl dureau tot mai rău. Pe lângă această, îl chinuia 
foamea: nu mâncase nimic de dimineaţă. Fu nevoit să se 
oprească. Dându-şi drumul, se lăsă pe fundul apei. 

Întunericul serii devenea tot mai dens. Ichtyandro cercetă 
fundul milos, dar nu găsi nici calcani turtiţi, nici stridii. În 
jurul său forfoteau peşti de apă dulce, cărora nu le cunoştea 
obiceiurile, şi i se păreau mai şireţi decât peştii din ocean. 
Nu reuşi mult timp să prindă niciunul. Abia la căderea 
nopții, când peştii adormiră, prinse o ştiucă mare. Avea 
carnea tare şi mirosea a nămol. Dar tânărul era foarte 
înfometat şi înfulecă cu poftă, înghițind bucăţi întregi cu 
oase cu tot. 

Era obosit şi avea nevoie de odihnă. Cel puţin, în acest 
fluviu, putea dormi în linişte fără să se teamă nici de 
rechini, nici de caracatiţe. Trebuia să aibă numai grijă ca în 
timpul somnului să nu-l ducă curentul la vale. Ichtyandro 
găsi pe fundul apei mai mulţi bolovani, îi strânse grămadă şi 
se culcă, petrecându-şi braţul în jurul unui pietroi. 

Dar somnul nu-i fu de lungă durată. Simţi curând că se 
apropie un vas. Deschise ochii şi după poziţia luminilor 
înţelese că vasul plutea în susul fluviului. Tânărul sări în 
picioare şi se pregăti să se prindă de chilă vasului. Nu era 


însă decât o barcă cu motor, cu fundul complet plat. 
Încercând zadarnic să se prindă de vas, Ichtyandro fu cât p- 
aci să nimerească în bătaia elicei. 

Mai multe vase trecură în jos pe fluviu. În cele din urmă 
izbuti să se prindă de un vas de pasageri care plutea în 
susul fluviului. 

Şi aşa ajunse Ichtyandro până la oraşul Parana. Aici prima 
parte a călătoriei se terminase. Îi mai rămânea partea cea 
mai grea: drumul pe uscat. 

În revărsatul zorilor, Ichtyandro părăsi portul zgomotos al 
oraşului şi înotă până într-un loc mai pustiu. Aici privi cu 
băgare de seamă în jurul său şi ieşi pe mal. Îşi scoase masca 
şi înotătoarele, le îngropa în nisip, îşi uscă hainele la soare 
şi se îmbrăcă, în costumul său mototolit părea un vagabond, 
dar aceasta nu-l prea preocupa. 

Ichtyandro o luă de-a lungul malului drept, aşa cum îl 
învățase Olsen, întrebând pe pescarii pe care îi întâlnea în 
drum cum să ajungă la hacienda lui Pedro Zurita, „Dolores”. 

Pescarii îl măsurau bănuitor, clătinând negativ din cap. 

Se scurseră mai multe ore. Zăpuşeala creştea şi el încă nu 
izbutise să afle nimic. Pe uscat, Ichtyandro nu ştia să se 
orienteze defel în locurile necunoscute. Arşiţa îl vlăguia: 
avea amețeli, şi gândurile i se încâlceau. 

Ca să se mai învioreze, îşi scoase în câteva rânduri hainele 
şi se cufundă în apă. 

În sfârşit, cam pe la patru după prânz avu norocul să dea 
de un ţăran bătrân, după înfăţişare, argat. După ce-l ascultă 
pe Ichtyandro, moşneagul îi spuse: 

— Ţine-o mereu pe drumul acesta printre ogoare. Ai să 
ajungi la un iaz mare. Treci podul şi după ce vei urca un 
dâmb, vei putea spune că ai ajuns la mustăcioasa donna 
Dolores. 

— Cum mustăcioasă? „Dolores” nu e o haciendă? 

— Ba da! E o haciendă. Dar pe stăpâna haciendei tot 
Dolores o cheamă. E mama lui Pedro Zurita. O bătrână 
grasă, mustăcioasă. Să nu cumva să te tocmeşti argat la ea. 


O să te mănânce de viu zgripţuroaica. Umblă zvonul că 
Zurita şi-a adus o nevastă tânără. O să-i otrăvească zilele 
soacra, trăncănea limbutul ţăran. 

„E vorba de Guttiere”, gândi Ichtyandro. 

— Şi mai e mult până la haciendă? întrebă el. 

— Ajungi spre seară, răspunse bătrânul uitându-se la 
soare. 

Ichtyandro mulţumi moşneagului şi porni grăbit la drum 
pe lângă lanurile de grâu şi porumb. Umblatul îl obosise 
curând. Drumul şerpuia ca o panglică albă, nesfârşită. 
Holdele de grâu alternau cu izlazuri cu iarbă deasă, înaltă, 
unde păşteau turme de oi. 

Ichtyandro ajunsese la capătul puterilor. Durerea 
sfredelitoare dintre coaste devenise din ce în ce mai 
puternică. Îl chinuia setea. În jur, nici un strop de apă. „De- 
aş ajunge mai repede la iaz!” gândi Ichtyandro. Era tras la 
faţă, ochii i se adânciseră în orbite, gâfâia. Îi era şi foame, 
dar ce să mănânce? Departe, pe pajişte, păştea o turmă de 
berbeci păzită de cioban şi câini. Pe un zid de piatră 
atârnau ramuri de piersici şi portocali ce se îndoiau sub 
povara fructelor coapte. Aici însă nu e ca în ocean. Aici totul 
are un stăpân, totul e împărţit, îngrădit şi păzit. Numai 
păsările par libere, nu sunt păzite de nimeni şi zboară 
ciripind lângă drum. Dar cum să le prinzi? Şi poate nici nu e 
voie! Mai ştii? Or fi aparţinând şi ele cuiva. Aici poţi muri de 
sete şi de foame între eleşteie, grădini şi turme. 

Din direcţia opusă văzu venind un om gras, îmbrăcat într-o 
tunică albă cu nasturi strălucitoare. Purta un chipiu alb şi 
un pistol la cingătoare. Omul venea agale, cu mâinile la 
spate. 

— Spuneţi-mi, vă rog, mai e mult până la hacienda 
„Dolores”? întrebă Ichtyandro. 

Omul îl măsură bănuitor din cap până în picioare. 

— Tu ce treabă ai acolo? De unde vii? 

— Din Buenos-Aires. 

Omul în uniformă deveni atent. 


— Am de vorbit cu cineva care locuieşte la haciendă, 
adăugă Ichtyandro. 

— Ia întinde mâinile, făcu deodată grăsanul. Aceste 
cuvinte îl uimiră pe Ichtyandro, dar fără a bănui nimic rău 
întinse mâinile. Omul scoase din buzunar o pereche de 
cătuşe şi prinse în ele, cât ai clipi, mâinile lui Ichtyandro. 

— Te-am prins, bombăni omul cu nasturii lucioşi şi 
înghiontindu-l pe Ichtyandro între coaste strigă: Marş 
înainte! 'Te duc eu la „Dolores”! 

— De ce mi-aţi încătuşat mâinile? întrebă Ichtyandro 
nedumerit, ridicându-şi braţele şi privind „brăţările”. 

— Gura! îi reteză vorba grăsanul. Ia-o din loc! Ichtyandro 
porni, târându-şi picioarele, cu capul plecat. Noroc că nu L- 
au silit să se întoarcă din drum. Nu înţelegea ce i se 
întâmplase. N-avea de unde să ştie că noaptea trecută la o 
fermă în vecinătate fusese comis un asasinat; ferma fusese 
jefuită şi acum poliţia îi căuta pe criminali. De asemenea, nu 
bănuia că în costumul său boţit avea un aer foarte suspect, 
iar răspunsul său vag despre scopul călătoriei îi pecetluise 
soarta. 

Polițistul îl arestase pe Ichtyandro şi acum îl ducea în 
localitatea cea mai apropiată, ca de acolo să-l trimită la 
închisoarea din Parana. 

Un singur lucru înţelegea Ichtyandro: nu mai era liber şi 
faptul că trebuia să-şi întrerupă călătoria îl supăra. Hotări 
să-şi recapete libertatea cu orice preţ, la prima ocazie. 

Mulţumit de izbândă, polițistul cel gras îşi aprinse o ţigară 
lungă de foi. Mergea în spatele lui Ichtyandro, învăluindu-l 
în nori de fum. Tânărul simţea că se înăbuşă. 

— Ce-ar fi să nu mă afumi? Nu pot respira, spuse el 
întorcându-se către poliţist. 


— Co-o-om? Fumatul interzis? Ha, ha, ha! Polițistul pufni în 
râs, încreţindu-şi tot obrazul. Auzi ce sensibil e! Şi suflând 
rotocoale de fum drept în faţa tânărului, îi porunci: Haide! 

Tânărul se supuse. 

În sfârşit, iată şi iazul peste care era aruncată o punte 
îngustă. Fără să vrea Ichtyandro iuți pasul. 

— Văd că te grăbeşti la Dolores a ta! strigă din urmă 
grăsanul. 

Intrară pe pod. În mijlocul punţii, Ichtyandro se plecă 
deodată peste balustradă şi se aruncă în apă. 

Polițistul nu se aştepta la aşa ceva din partea unui om cu 
mâinile încătuşate. 

Dar nici Ichtyandro nu se aştepta la ceea ce făcu peste o 
clipă polițistul. Acesta se aruncă în apă după Ichtyandro - 
ca să-l scape de înec. Polițistul dorea să-l aducă viu la post: 
ar fi putut să aibă neplăceri dacă s-ar îneca cel arestat cu 
cătuşele la mâini. Sări atât de repede, încât izbuti să-l 
prindă pe Ichtyandro de păr şi nu-i mai dădu drumul. Atunci 
Ichtyandro, cu riscul de a rămâne fără păr, îl trase pe 
poliţist la fund. Manevra îi reuşi: în curând simţi că polițistul 
slăbeşte încleştarea şi-i dă drumul. Atunci se depărta înot 
câţiva metri şi scoase capul din apă ca să vadă dacă 
polițistul ieşise la suprafaţă. Îl văzu pe acesta zbătându-se 
în apă. Când îl observă pe Ichtyandro, începu să strige: 

— Ai să te îneci, ticălosule! Vino spre mine! „Să ştii că eo 
idee”, gândi Ichtyandro şi deodată începu să răcnească: 

— Ajutor! Mă înec... şi se lăsă la fund. 

De sub apă îl urmărea cu privirile pe poliţist. Acesta se 
cufunda mereu, căutându-l. În sfârşit, pierzându-şi probabil 
speranţa de a-l mai găsi, omul ieşi la mal. 

„O să plece îndată”, îşi spuse Ichtyandro. Dar polițistul, 
nici gând să plece. Hotărâse să rămână aici, până la sosirea 
organelor de anchetă. Faptul că înecatul se afla pe fundul 
iazului nu schimbă cu nimic situaţia. 

În timpul acesta trecu pe pod un ţăran călărind un catâr 
încărcat cu saci. Polițistul îi porunci să descarce sacii şi să 


se repeadă cu un bilet la postul cel mai apropiat. Lucrurile 
luau o întorsătură primejdioasă pentru Ichtyandro. Pe lângă 
această iazul era plin de lipitori şi abia izbutea să şi le 
desprindă de pe corp. Trebuia să se mişte cu multă băgare 
de seamă, ca să nu agite apa stătătoare, ceea ce ar fi atras 
atenţia poliţistului. 

Cam peste o jumătate de oră ţăranul se întoarse, arătă cu 
mâna spre drum, îşi încarcă sacii pe spinarea catârului şi se 
grăbi să plece. Peste vreo cinci minute se şi văzură venind 
spre iaz încă trei poliţişti. Doi dintre ei duceau pe cap o 
barcă uşoară, iar al treilea o cange şi o vâslă. Coborâră 
barca pe apă şi începură să-l caute pe înecat. Ichtyandro 
nu-şi făcea multă grijă. Pentru el, aceasta era o jucărie. Nu 
trebuia decât să treacă dintr-un loc în altul. Poliţiştii 
cercetară cu cangea tot fundul iazului, dar cadavrul 
nicăieri. 

Acela care îl arestase pe Ichtyandro dădea din mâini, nu-şi 
mai putea reveni de uimire, ceea ce îl amuza pe tânăr. Dar 
în curând buna lui dispoziţie dispăru. Poliţiştii stârniseră cu 
cangea nori de mil. Apa se tulbură şi Ichtyandro nu mai 
vedea nimic la doi paşi. Situaţia era foarte primejdioasă. 
Dar mai grav era că nu putea respira cu branbhiile în apa 
iazului, săracă în oxigen; şi pe deasupra, nămolul... 

Ichtyandro se sufoca. Branhiile îl ardeau tot mai rău. Nu 
mai putea să îndure. Nu-şi putu stăpâni un geamăt. Câteva 
băşicuţe de aer ţâşniră din gura lui. Ce să facă? Să iasă din 
iaz - altă soluţie nu era. Trebuia să iasă, orice i s-ar fi 
întâmplat. Îl vor prinde fireşte, îl vor maltrata poate şi apoi 
îl vor trimite la închisoare. Dar fie ce-o fi. Ichtyandro se 
îndreptă, clătinându-se spre locul unde iazul era mai puţin 
adânc şi scoase capul din apă. 

— Aoleu! răcni ca de frica morţii unul din poliţişti care se 
aflau în barcă şi sări în apă ca să ajungă mai repede la mal. 

— lesus Maria! O-o-o! ţipă al doilea, prăbuşindu-se pe 
fundul bărcii. 


Cei doi poliţişti rămaşi pe mal se închinau de zor, 
murmurând rugăciuni.. Palizi şi tremurând de groază, 
căutau fiecare să se ascundă în spatele celuilalt. 

Ichtyandro nu se aştepta că apariţia lui să producă 
asemenea efect şi la început nu înţelese de ce s-au speriat 
poliţiştii. Apoi însă îşi aduse aminte că spaniolii sunt foarte 
religioşi şi superstiţioşi. Poliţiştii îşi închipuiseră probabil că 
văd un strigoi. Atunci Ichtyandro, ca să-i sperie şi mai tare, 
îşi rânji dinţii, dădu ochii peste cap şi, urlând lugubru, porni 
încet spre mal. leşi agale din apă şi se depărta, cu pas 
măsurat. 

Nici un poliţist nu schiţă vreo mişcare ca să-l oprească. 
Frica de strigoi, groaza superstiţioasă îi împiedica să-şi facă 
datoria. 

E „DIAVOLUL MĂRII”! 

Dolores, mama lui Pedro Zurita, era o femeie corpolentă, 
lăbărţată, cu un nas coroiat şi bărbia proeminentă. Mustaţa 
groasă îi dădea un aer ciudat şi respingător. Această 
podoabă rară pentru o femeie făcuse să fie poreclită prin 
partea locului „Dolores mustăcioasa”. 

Când fiul ei aduse în casă pe tânăra lui nevastă, bătrâna o 
cercetă fără nici o jenă. Dolores căuta în primul rând 
cusururi la oameni. Frumuseţea tinerei femei o surprinse, 
dar nu-şi trădă prin nimic această impresie. Aşa era firea 
mustăcioasei Dolores: după ce cumpăni îndelung la 
bucătărie, hotări că frumuseţea nurorei sale este în fond un 
cusur. 

Rămânând între patru ochi cu fiul ei, bătrâna clătină din 
cap cu dezaprobare şi spuse: 

— E chipeşă! Chiar prea chipeşă! şi adăugă oftând: Ai să-ţi 
găseşti beleaua cu frumuseţea ei... Da. Mai bine ai fi luat o 
spaniolă. Şi după ce se gândi puţin urmă: Şi îşi dă nişte 
aere. lar pielea de pe mâini îi este moale, delicată - n-o să 
facă nici o treabă în gospodărie. 

— Lasă că facem noi să-şi plece capul, răspunse Pedro şi se 
adânci în socotelile gospodăriei. 


Dolores începu să caşte şi pentru ca fiul ei să poată lucra 
în linişte, ieşi în grădină să se bucure de răcoarea serii. Îi 
plăcea să viseze la lumina lunii. 

Mimozele răspândeau un parfum plăcut. Crinii albi luceau 
în clar de lună. Frunzele laurilor şi ficuşilor se mişcau abia 
perceptibil. 

Dolores se aşeză pe o bancă între mirţi şi se lăsă legănată 
de visuri: în curând va cumpăra parcela vecinului, va creşte 
oi cu lâna fină, va construi şoproane noi. 

— Să vă ia naiba! izbucni ea deodată, plesnindu-se peste 
obraz. Ţânţarii ăştia nu te lasă o clipă în pace. 

Încetul cu încetul norii acoperiră cerul şi în grădină se 
făcu întuneric. În zare se contura mai puternic dâra aurie - 
reflexul luminilor oraşului Parana. 

Deodată, văzu răsărind deasupra zidului scund capul unui 
om. Apoi apărură două braţe încătuşate. Necunoscutul sări 
zidul, căutând să nu facă zgomot. 

Bătrâna se sperie. „Un ocnaş evadat a intrat în grădina 
noastră”, gândi ea. Dădu să strige, dar nici un sunet nu-i 
ieşea din gâtlej. Încercă să se scoale şi să fugă, dar îşi 
simţea genunchii moi. Rămase pe bancă urmărind fiecare 
mişcare a necunoscutului. 

Omul cu cătuşe se strecura tiptil printre tufişuri şi 
apropiindu-se de casă privi la ferestre. 

Deodată - sau poate i se năzărise - ocnaşul chemă 
încetişor: 

— Guttiere! 

„Din astea îmi eşti, frumoaso! Buni prieteni ai, n-am ce 
zice! Această podoabă este în stare să mă omoare şi pe 
mine şi pe feciorul meu, să jefuiască hacienda şi să fugă cu 
ocnaşul”, îşi spuse Dolores. 

Bătrâna simţi o ură aprigă pentru nora ei şi totodată o 
bucurie răutăcioasă. Aceasta îi dădu putere. Sări în picioare 
şi alergă spre casă. 

— Vino repede! îşi chemă ea în şoaptă fiul. A intrat un 
ocnaş în grădină şi a strigat-o pe Guttiere pe nume. 


Pedro ieşi afară în fugă, de parcă ar fi luat casa foc, puse 
mâna pe o lopată aruncată pe cărare şi ocoli în fugă 
clădirea. 

Văzu lângă perete un necunoscut îmbrăcat într-un costum 
murdar, boţit. Omul avea mâinile încătuşate. Se uita pe 
fereastră. 

— Mii de draci! bombăni Zurita şi lovi cu lopata în capul 
omului. 

Acesta se prăbuşi fără un geamăt. 

— L-am dat gata... murmură Zurita. 

— L-ai dat gata, întări Dolores, care venise în urma lui, pe 
un ton ca şi când fiul ei ar fi strivit un scorpion veninos. 

Zurita o privi întrebător: 

— Unde-l ducem? 

— În eleşteu. E adânc. 

— O să iasă la suprafaţa. 

— Îi legăm o piatră. Mă întorc îndată... Dolores fugi în casă 
şi începu să caute în grabă un sac în care să bage cadavrul 
celui ucis. Uitase că de dimineaţă umpluse toţi sacii cu grâu 
şi-i trimisese la moară. Până la urmă aduse o faţă de pernă 
şi o sfoară lungă. 

— N-am găsit sac, spuse ea fiului ei. Uite, ai aici o faţă de 
pernă. Umple-o cu pietre şi leag-o cu sfoară de cătuşe... 

Zurita dădu din cap, aburcă cadavrul şi-l duse la capătul 
grădinii unde era un mic eleşteu. 

— Să nu te mânjeşti, îi spuse în şoaptă Dolores, luându-se 
şontâc-şontâc după fiul ei, cu faţa de pernă şi sfoara în 
mână. 

— Las'că o să speli tu, spuse Pedro, lăsând totuşi să atârne 
mai jos capul tânărului pentru ca sângele să picure pe 
pământ. 

Ajunşi la eleşteu, Zurita umplu repede faţa de pernă cu 
pietre, o legă bine de mâinile tânărului şi aruncă corpul în 
apă. 

— Acum trebuie să-mi schimb hainele. Pedro privi cerul. O 
să plouă. Până dimineaţa nu mai rămâne nici urmă de sânge 


pe pământ. 

— N-o să înroşească apa din iaz? întrebă mustăcioasă 
Dolores. 

— Nici o grijă. Apa e curgătoare... Să fii afurisită! mârâi 
Zurita, îndreptându-se spre casă şi amenințând cu pumnul 
spre o anumită fereastră. 

— Frumoasă ţi-a trebuit! se văicări bătrâna, ţinându-se 
după el. 

Odaia Guttierei era la mezanin. În noaptea aceea nu 
reuşise să adoarmă. Era cald, o chinuiau ţânţarii. Gânduri 
triste o năpădiră. 

Nu-l putea uita pe Ichtyandro, moartea lui. Pe bărbatul ei 
nu-l iubea, iar de soacră îi era pur şi simplu silă. Şi când te 
gândeşti că de acum încolo va trebui să-şi ducă traiul 
alături de această bătrână mustăcioasă... 

Peste noapte i se păruse că aude vocea lui Ichtyandro, 
strigând-o pe nume. Din grădină se auzise un zgomot 
ciudat, glasuri înăbuşite. Văzând că tot nu va reuşi să 
adoarmă, ieşi din casă. 

Soarele nu răsărise încă. Grădina era învăluită în lumina 
slabă a zorilor. Vântul împrăştiase norii. Pe iarbă şi pe 
copaci străluceau stropi mari de rouă. Guttiere se plimba 
pe iarbă, desculţă, într-un capot subţire. Deodată se opri şi 
se uită cu atenţie pe jos. În faţa ferestrei sale, pe nisipul 
cărării erau pete de sânge. Tot aici era aruncată şi o lopată 
însângerată. 

„Aici s-a săvârşit azi noapte o crimă. Altfel de unde aceste 
pete de sânge?” 

Guttiere porni maşinal după urmele de pe cărare şi ele o 
aduseră la eleşteu. 

„Poate în acest eleşteu se găsesc ultimele dovezi ale 
crimei?” gândi ea, uitându-se cu teamă în apa verzuie. 

Din adâncul eleşteului o privea faţa lui Ichtyandro. Avea la 
tâmplă o despicătură adâncă. Chipul său exprima suferinţă 
şi totodată bucurie. 


Guttiere privea pierdută faţa înecatului. Oare îşi ieşise din 
minţi”? 

Dădu să fugă, dar nu era în stare să plece de acolo, nu-şi 
putea lua ochii de la chipul din apă. 

Între timp, faţa lui Ichtyandro începu să se apropie. Capul 
său apăru deasupra apei, făcând să-i unduie uşor oglinda 
liniştită. Ichtyandro întinse spre Guttiere mâinile sale 
încătuşate şi i se adresă zâmbind, spunându-i pentru prima 
oară „tu”: 

— Guttiere! Scumpa mea! În sfârşit, Guttiere, am... dar nu 
izbuti să termine fraza. 

Apucându-se cu mâinile de cap, Guttiere strigă speriată: 

— Piei, strigoi nenorocit. Ştiu bine că eşti mort. De ce mi-ai 
apărut? 

— Nu, nu, Guttiere, nu sunt mort, răspunse în grabă 
strigoiul, nu m-am înecat. lartă-mă că ţi-am ascuns 
adevărul... Nici eu nu ştiu de ce am făcut-o... Nu pleca, 
ascultă-mă. Sunt viu. lată, atinge-mi braţele... 

Cu aceste cuvinte îi întinse mâinile încătuşate. Guttiere îl 
privea nemişcată. 

— Nu te teme... Sunt viu... Pot trăi sub apă. Nu sunt la fel 
ca toţi oamenii. Numai eu pot trăi sub apă. Nu m-am înecat 
atunci când m-am aruncat în mare. Am făcut-o pentru că 
simţeam că mă sufoc pe uscat. 

Ichtyandro se clătină şi apoi urmă tot atât de precipitat, de 
incoerent: 

— Te-am căutat, Guttiere. În noaptea asta, bărbatul tău m- 
a lovit în cap, când m-am apropiat de fereastra ta, şi apoi m- 
a aruncat în eleşteu. În apă mi-am venit în fire. Am reuşit să 
dezleg sacul cu pietre, dar acestea, Ichtyandro arătă 
cătuşele, nu le-am putut scoate... 

Încetul cu încetul Guttiere îşi dădu seama că în faţa ei se 
află un om în carne şi oase. 

— Dar de ce ai cătuşe la mâini? îl întrebă ea. 

— Am să-ţi povestesc mai târziu... Să fugim împreună, 
Guttiere. Ne vom adăposti la tatăl meu. Acolo nu ne va găsi 


nimeni... Şi vom trăi împreună... Dă-mi mâna, Guttiere... 
Olsen mi-a spus că sunt poreclit „diavolul mării”, dar sunt 
om. Atunci de ce ţi-e teamă de mine? 

Ichtyandro ieşi din apă. Era plin de nămol. Se prăbuşi 
extenuat pe iarbă. Guttiere se aplecă asupra lui şi în sfârşit 
îl luă de mină. 

— Bietul meu băiat! spuse ea. 

— Ce întâlnire romantică! se auzi deodată o voce ironică. 

Întoarseră capul şi-l văzură pe Zurita stând în apropiere. 

Ca şi Guttiere, Zurita nu închise ochii toată noaptea. Când 
a auzit-o strigând pe Guttiere, ieşise în grădină. Nu-i 
scăpase nici un cuvânt din ceea ce vorbiseră cei doi tineri. 
Aflând că în faţa lui se află „diavolul mării”, pe care 
zadarnic încerca să pună mâna de atâta amar de vreme, se 
bucură mult şi hotări pe loc să-l ducă pe Ichtyandro pe 
goeleta lui, „Meduza”. Dar după o scurtă gândire hotări să 
procedeze altfel. 

— N-ai s-o poţi duce pe Guttiere la doctorul Salvador, 
pentru că Guttiere e nevasta mea. Mă îndoiesc că te vei 
putea întoarce singur la tatăl tău, fiindcă eşti căutat de 
poliţie. 

— Bine, dar n-am făcut nimic rău! exclamă tânărul. 

— Poliţia nu onorează cu asemenea „brăţări” pe oameni 
nevinovaţi. Şi odată ce te-am prins, datoria mea este să te 
dau pe mâna poliţiei. 

— Oare ai într-adevăr această intenţie? se indignă 
Guttiere. 

— Sunt dator s-o fac, răspunse Pedro, ridicând din umeri. 

— Bine i-ar sta să lase un ocnaş să fugă! se amestecă 
deodată Dolores care apăruse fără veste lângă ei. Şi pentru 
ce, mă rog? Poate pentru că acest bandit dă târcoale pe la 
ferestre străine şi vrea să răpească nevasta altuia? 

Guttiere se apropie de soţul ei, îl luă de mână şi-i spuse cu 
blândeţe: 

— Redă-i libertatea. Te rog. Nu m-am făcut cu nimic 
vinovată faţă de tine... 


Temându-se că nu cumva fiul ei să se lase înduplecat, 
Dolores începu să strige, agitându-şi braţele: 

— Să n-o asculţi, Pedro! 

— Când mă roagă o femeie, cedez, spuse amabil Zurita. De 
acord. 

— Abia te-ai însurat şi ai şi nimerit sub papuc, mormăi 
bătrâna. 

— Lasă, mamă. Şi apoi, către Ichtyandro: O să-ţi tăiem 
cătuşele cu ferăstrăul, tinere, te vom îmbrăca în haine mai 
ca lumea şi te vom îmbarca pe „Meduza”. Când vei ajunge 
la Rio de la Plata, vei putea sări în apă şi pleca oriunde vei 
voi. Dar am să-ţi dau drumul cu o singură condiţie: trebuie 
s-o uiţi pe Guttiere. Iar tu, Guttiere, vei veni cu mine. Aşa e 
mai sigur. 

— Eşti mai bun decât credeam, îi spuse sincer Guttiere. 

Zurita îşi răsuci satisfăcut mustaţa şi făcu o plecăciune în 
faţa soţiei sale. 

Dolores, care îşi cunoştea bine fiul, înţelese pe dată că el 
pune ceva la cale. Şi ca să-i cânte în strună, bombăni, 
prefăcându-se supărată: 

— Te-a vrăjit! Acum nu mai scapi de sub papuc! 

CU TOATĂ VITEZA, ÎNAINTE! 

Miine vine Salvador. Am fost reţinut din cauza frigurilor. 
Noi doi avem multe de vorbit, spuse Cristo lui Baltazar. Se 
aflau în dugheana din Portul nou. Ascultă-mă, frate, ascultă- 
mă cu luare-aminte şi nu mă întrerupe ca să nu uit ce vreau 
să-ţi spun. 

După o scurtă tăcere în care părea că-şi adună gândurile, 
Cristo continuă: 

— Ne-am spetit amândoi pentru Zurita. El are mai mulţi 
bani ca mine şi ca tine împreună, dar vrea să se întreacă pe 
el însuşi în avuţie. Şi-a pus în gând să-l prindă pe „diavolul 
mării”... 

Baltazar schiţă o mişcare. 

— Taci, frate, taci, căci altfel pierd firul. Zurita vrea ca 
„diavolul mării” să-i fie rob. Dar tu-ţi dai seama ce 


reprezintă „diavolul mării”? E o comoară. Un izvor nesecat 
de bogăţie. „Diavolul mării” poate culege perle pe fundul 
mării - perle multe şi neasemuit de frumoase. Dar „diavolul 
mării” poate să aducă de pe fundul mării nu numai perle. Pe 
fund zac multe corăbii scufundate cu comori fără număr. 
Le-ar putea aduce de acolo, pentru noi. Zic pentru noi doi, 
iar nu pentru Zurita. Ştii tu, frate, că Ichtyandro o iubeşte 
pe Guttiere? 

Baltazar dădu să spună ceva, dar Cristo îl opri. 

— Taci şi ascultă. Nu pot vorbi când sunt întrerupt, a, 
Ichtyandro o iubeşte pe Guttiere. Mie nu-mi scapă nimic. 
Când am aflat, mi-am spus: „Foarte bine. Să se 
îndrăgostească şi mai tare. Va fi un bărbat şi un ginere mai 
bun decât este Zurita”. Guttiere îl iubeşte şi ea pe 
Ichtyandro. l-am urmărit fără să-i stingheresc. Las' să se 
întâlnească. 

Baltazar oftă, dar nu întrerupse pe Cristo. 

— Şi asta încă nu-i totul, frate. Ascultă mai departe! Vreau 
să-ţi aduc aminte de lucruri petrecute cu ani în urmă. Am 
însoţit-o pe nevasta ta - au trecut vreo 20 de ani de atunci - 
când se întorcea de la neamurile ei. Cred că n-ai uitat, a 
plecat în munţi la înmormântarea mamei sale. Pe drum, 
nevasta ta a dat viaţă unui băiat, dar dânsa a murit. Copilul 
a murit şi el. Pe atunci, nu ţi-am povestit totul ca să nu te 
mâhnesc mai tare. Acum însă am să-ţi spun. Află dar că 
atunci când nevasta ta a murit, copilul mai era încă viu, deşi 
viaţa abia pâlpâia în el. Toate acestea s-au întâmplat într-un 
sat indian. O bătrână de prin partea locului mi-a spus că nu 
departe de acolo trăieşte un făcător de minuni, zeul 
Salvador... 

Baltazar era numai urechi. 

— Ea m-a sfătuit să duc copilul la Salvador, ca să-l scape 
de la moarte. l-am ascultat sfatul şi l-am dus. „Salvează-l”, i- 
am spus. Salvador luă copilul, îl privi şi-mi spuse, clătinând 
din cap: „Nu-i uşor”. Plecă cu el. Am aşteptat acolo până la 


asfinţit. Seara veni un negru şi-mi spuse: „Copilul a murit”. 
Atunci, am plecat. 

— Deci iată cum stau lucrurile, continuă Cristo, Salvador 
mi-a trimis vorbă prin negru că băiatul a murit. Am 
observat, însă, la prunc - adică la feciorul tău - un semn din 
naştere. "Ţin foarte bine minte ce formă avea acest semn. Şi 
după o scurtă tăcere: Nu de mult l-a rănit cineva pe 
Ichtyandro la gât. Pe când îl bandajam, desfăcui gulerul 
cămăşii cu solzi pe care o poartă şi ce să văd? O pată 
aidoma aceluia pe care o văzusem la fiul tău. 

Baltazar holbă ochii şi întrebă emoţionat: 

— Şi crezi că Ichtyandro e fiul meu? 

— “Taci, frate, taci şi ascultă. Da, aşa cred. Cred de 
asemenea că Salvador m-a minţit. Fiul tău n-a murit. 
Salvador a făcut din el „diavolul mării”. 

Un răcnet sălbatic izbucni din gâtlejul lui Baltazar. 

— Cum de a îndrăznit? Am să-l ucid pe Salvador, cu 
mâinile mele! 

— Taci! Salvador e mai puternic ca tine. Şi apoi, poate am 
greşit. Au trecut totuşi douăzeci de ani. Şi altcineva poate 
să aibă o pată pe gât. Se prea poate ca Ichtyandro să nu fie 
fiul tău. Trebuie să fim cu multă băgare de seamă. lată cum 
vom face: te vei duce la Salvador şi îi vei spune că 
Ichtyandro e fiul tău. Eu am să-ţi fiu martor. Îi vei pretinde 
să-ţi redea feciorul. Iar de nu, îl vei ameninţa că ai să-l dai 
în judecată pentru că schilodeşte copii. Asta îl va speria. 
Dar dacă nici acest lucru nu va ajuta, te vei duce la tribunal. 
Dacă nici acolo nu vom izbuti să dovedim că Ichtyandro este 
fiul tău, el o va lua de nevastă pe Guttiere, doar Guttiere îţi 
e fiică adoptivă. Ţii minte, când erai chinuit de dorul 
nevestei şi fiului tău, ţi-am adus-o pe această orfană, pe 
Guttiere... 

Baltazar sări ca ars de pe scaun. Începu să umble prin 
prăvălie, lovindu-se de grămezile de crabi şi scoici. 

— Fiul meu! Fiul meu! Vai, ce nenorocire! 

— De ce nenorocire? se miră Cristo. 


— Nu te-am întrerupt şi te-am ascultat cu luare-aminte. 
Acum ascultă-mă şi tu pe mine. Cât timp ai zăcut de friguri, 
Guttiere s-a măritat cu Pedro Zurita. 

Această veste îl ului pe Cristo. 

— Iar Ichtyandro... sărmanul meu fiu... Baltazar îşi plecă 
capul, Ichtyandro e în mâinile lui Zurita! 

— Nu se poate! ripostă Cristo. 

— Da, da. Ichtyandro e pe „Meduza”. Chiar azi dimineaţă a 
fost aci Zurita. A râs de noi şi ne-a ocărât. Spunea că l-am 
înşelat. Gândeşte-te, a reuşit să-l prindă pe Ichtyandro fără 
ajutorul nostru! Acum, n-o să vedem de la el nici o para 
chioară. Dar tot n-aş lua bani de la el. Cum să-ţi vinzi 
propriul tău fiu? 

Baltazar era disperat. Cristo îl privea reprobativ. Acum, 
trebuia să procedeze cu hotărâre. Dar în halul în care era 
Baltazar putea mai curând să strice, decât să fie de vreun 
folos. Cristo, ce-i drept, nu prea credea în legăturile de 
rudenie dintre Ichtyandro şi Baltazar. E adevărat că 
pruncul avea un semn la gât. Dar asta nu era o dovadă 
incontestabilă. Când văzuse semnul pe gâtul lui Ichtyandro, 
hotărâse să profite de această asemănare, dacă se poate să 
ciupească ceva de pe urma ei. Dar oare putea bănui cum va 
reacţiona Baltazar? În schimb, noutăţile pe care le aflase de 
la Baltazar avură darul să-l sperie. 

— Acum, n-avem timp de văicăreli. Trebuie să 
întreprindem ceva. Salvador vine mâine dis-de-dimineaţă. 
Fii bărbat. Aşteaptă-mă în zori, pe dig. Trebuie să-l salvăm 
pe Ichtyandro. Dar bagă bine de seamă, să nu-i spui lui 
Salvador că eşti tatăl băiatului. Încotro a luat-o Zurita? 

— Nu mi-a spus, dar îmi închipui că spre miazănoapte. De 
mult şi-a pus în gând să caute perle lângă coastele Panamei. 

Cristo dădu din cap. 

— Deci, ţine bine minte: mâine dimineaţă, înainte de a 
răsări soarele, să fii pe țărm. Să stai acolo şi să nu pleci 
chiar de ar trebui să mă aştepţi până seara. 


Cu aceste cuvinte, Cristo plecă spre casă. Toată noaptea s- 
a gândit la întâlnirea cu Salvador. Trebuia neapărat să iasă 
cu faţa curată. 

Salvador sosi în zori. Cristo îi ieşi în întâmpinare, îl salută 
şi simulând mâhnire şi devotament spuse: 

— S-a întâmplat o nenorocire... Şi de câte ori i-am spus lui 
Ichtyandro să nu se aventureze în golf... 

— Dar ce-a păţit? îi tăie nerăbdător vorba Salvador. 

— L-au răpit, l-au suit pe o goeletă şi duşi au fost... Eu... 

Salvador îşi încleşta degetele pe umărul lui Cristo şi îl privi 
ţintă în lumina ochilor. Aceasta nu ţinu decât o clipă, dar 
privirea iscoditoare a doctorului îl făcu pe indian să se 
schimbe la faţă. Salvador se încruntă, murmură ceva şi, 
dându-i drumul, spuse grăbit: 

— Ai să-mi povesteşti amănunţit mai târziu. Apoi chemă pe 
negru, îi porunci ceva într-o limbă pe care Cristo n-o 
înţelegea şi, întorcându-se către bătrân, îi strigă 
poruncitor: 

— Urmează-mă! 

Fără să se odihnească şi fără să-şi schimbe hainele, 
Salvador ieşi din casă şi se îndreptă cu paşi repezi spre 
grădină. Cristo abia reuşea să se ţină după el. Lângă al 
treilea zid îi ajunseră din urmă doi negri. 

— L-am păzit pe Ichtyandro ca un câine credincios, spuse 
Cristo gâfâind şi alergând în urma doctorului. Nici cu un 
pas nu m-am îndepărtat de el... Dar Salvador nu-l asculta. 
Se oprise la marginea bazinului şi bătea nerăbdător cu 
piciorul, ca apa să se scurgă prin gurile ce se deschiseseră 
pe fund. 

— Vino după mine, îi porunci din nou doctorul, coborând 
scara subterană. Cristo şi cei doi negri îl urmară pe 
Salvador într-un întuneric de nepătruns. Doctorul sărea 
câteva trepte deodată, ca unul ce cunoştea bine acest 
labirint subteran. 

Ajungând pe ultima platformă, Salvador nu întoarse 
comutatorul ca prima oară ci, după ce dibui cu mâna prin 


întuneric, deschise o uşă în zidul din dreapta Şi porni pe o 
galerie întunecoasă. Aici nu erau trepte Şi Salvador iuți şi 
mai mult pasul, fără să aprindă lumina. 

„Să nu cad într-o cursă sau într-un puț”, gândi Cristo, 
căutând să nu rămână în urmă. Merseră aşa multă vreme 
şi, în sfârşit, Cristo simţi că galeria începu să coboare lin în 
pantă. Câteodată i se părea că aude clipocind slab apa. Dar 
iată-i ajunşi la ţintă. Salvador, care le-o luase înainte, se opri 
şi făcu lumină. Se aflau într-o grotă mare, lungă, cu o boltă 
ovală plină cu apă. Bolta, pe măsură ce se îndepărta, se 
cufunda în ocean. Chiar la marginea cheiului de piatră pe 
care stăteau era ancorat un mic submarin. Salvador, Cristo 
şi cei doi negri intrară în el. Salvador făcu lumină în cabină, 
unul din negri închise tambuchiul etanş, iar celălalt 
trebăluia lângă motor. Deodată Cristo simţi că submarinul 
tresare, apoi coteşte încet, se scufundă şi începe să 
plutească lin. Nu trecură nici două minute, şi ieşiră din nou 
la suprafaţă. Salvador şi Cristo urcară pe puntea de 
comandă. Cristo nu mai fusese până atunci pe un submarin. 
Ambarcaţiunea care luneca pe suprafaţa oceanului ar fi 
putut uimi chiar pe un constructor de nave. Avea un profil 
neobişnuit şi după toate probabilitățile un motor extrem de 
puternic. Submarinul înainta repede, dar viteza putea fi 
mult mărită. 

— Încotro au luat-o acei care l-au răpit pe Ichtyandro? 

— Spre miazănoapte, de-a lungul coastei, răspunse Cristo. 
Aş îndrăzni să vă propun să-l luăm şi pe fratele meu. L-am 
prevenit şi acum ne aşteaptă pe țărm. 

— De ce să-l luăm? 

— Pe Ichtyandro l-a răpit Zurita, acela care se 
îndeletniceşte cu pescuitul perlelor. 

— De unde ştii? întrebă bănuitor doctorul. 

— Când am descris fratelui meu goeleta, el a ghicit îndată 
că e vorba de „Meduza”, care aparţine lui Pedro Zurita. Îmi 
închipui că Zurita l-a răpit pe Ichtyandro ca să-lpună să 


pescuiască perle. Fratele meu, Baltazar, cunoaşte foarte 
bine locurile unde pescuieşte Zurita. Ne va fi de folos. 

După o scurtă gândire, doctorul acceptă: 

— Fie! Îl luăm şi pe fratele tău. 

Baltazar îşi aştepta fratele pe dig. Submarinul coti spre 
țărm. De pe țărm, Baltazar îl privea încruntat pe Salvador 
care îi furase şi schilodise fiul. Cu toate acestea, îl salută 
politicos şi, aruncându-se în apă, ajunse înot până la 
submarin. 

— Cu toată viteza, înainte! porunci Salvador. 

Doctorul stătea pe puntea de comandă şi scruta suprafaţa 
oceanului. 

UN PRIZONIER NEOBIŞNUII. 

Zurita tăie cu pila cătuşele care imobilizau mâinile lui 
Ichtyandro, îi dădu haine noi şi îi îngădui să ia cu sine 
masca şi înotătoarele pe care le ascunsese în nisip. Dar 
îndată ce tânărul se urcă pe puntea „Meduzei”, Zurita 
porunci indienilor să-l lege şi să-l arunce în cală. Lângă 
Buenos-Aires făcu o scurtă escală pentru a lua provizii. 

Aici, îl vizită pe Baltazar, îi povesti, lăudându-se, de 
norocul ce dăduse peste el şi îşi continuă călătoria de-a 
lungul coastei, îndreptându-se spre Rio de Janeiro. Avea de 
gând să ocolească ţărmul estic al Americii de Sud şi să 
caute perle în Marea Caraibelor. 

Pe Guttiere Zurita o instalase în cabina căpitanului, 
asigurând-o că i-a redat lui Ichtyandro libertatea în golful 
Rio de la Plată. Curând însă, ea îşi dădu seama că o minţise. 
Chiar în seara acelei zile auzi, venind din cală, strigăte şi 
gemete. Recunoscu glasul lui Ichtyandro. Zurita se afla pe 
covertă. Guttiere dădu să iasă din cabină, dar uşa era 
încuiată. Începu să bată cu pumnii în uşă, însă nu veni 
nimeni. 

Auzind strigătele lui Ichtyandro, Zurita cobori de pe 
puntea de comandă, înjurând furios, şi intră, împreună cu 
matrozul indian, în cala întunecoasă şi neaerisită. 

— De ce urli? întrebă, brutal, Zurita. 


— Mă... mă sufoc, se auzi glasul lui Ichtyandro. Nu pot trăi 
numai pe uscat. E o zăpuşeală aici! Da-ţi-mi drumul în 
ocean. Nu rezist până dimineaţa... 

Zurita trânti tambuchiul şi urcă pe punte. 

„Te pomeneşti că se sufocă chiar”, gândi el îngrijorat, şi 
aşa ceva nu i-ar fi convenit deloc. 

Porunci să se aducă în cală un butoi, pe care matrozii îl 
umplură apoi cu apă. 

— Iată-ţi şi baia, îi spuse el lui Ichtyandro. Poftim, înoată. 
lar mâine dimineaţă îţi dau drumul în ocean. 

Ichtyandro se grăbi să se cufunde în butoi. Matrozii indieni 
care stăteau în prag îl priveau uimiţi. Încă nu aflaseră că 
prizonierul de pe „Meduza” era „diavolul mării”. 

— Căraţi-vă pe punte! se răsti la ei Zurita. 

În acest butoi nu numai că nu putea să înoate, dar nici 
măcar să stea în picioare. Fu nevoit să se chircească, aşa ca 
apa să-i acopere tot trupul. Pe vremuri, în acest butoi se 
păstrase carne sărată. Apa prinse repede mirosul şi 
Ichtyandro se simţea în butoi aproape la fel de prost ca şi în 
aerul stătut al calei. 

lar deasupra oceanului bătea dinspre sud-est un vânt 
răcoros, minând goeleta tot mai departe, spre nord. 

Zurita zăbovi îndelung pe puntea de comandă şi abia în 
zori intră în cabină. Îşi închipuia că soţia lui se culcase de 
mult. O găsi însă şezând pe un scaun lângă măsuţa îngustă, 
cu capul căzut pe braţe. Când intră Zurita, ea se ridică şi la 
flacăra firavă a lămpii din tavan ce pâlpâia gata să se stingă 
văzu că era palidă şi încruntată. 

— M-ai minţit, îi spuse ea cu o voce surdă. Zurita nu prea 
se simţi la îndemâna sub privirile mânioase ale soţiei sale şi 
ca să-şi ascundă tulburarea arboră o mină degajată, îşi 
răsuci vârfurile mustăţilor şi-i răspunse pe un ton glumeţ: 

— Ichtyandro a preferat să rămână pe „Meduza”, ca să fie 
mai aproape de tine. 

— Minţi! Eşti un nemernic, un ticălos, te urăsc! Cu o 
mişcare bruscă apucă un cuţit mare ce atârna pe perete şi 


ridică braţul, să-l lovească. 

— Oho! exclamă Zurita. O apucă fulgerător de mină şi o 
strânse atât de tare, încât Guttiere lăsă să-i scape cuțitul. 

Zurita împinse cu piciorul cuțitul afară din cabină, dădu 
drumul braţului, şi-i spuse: 

— Acum e în ordine. Eşti foarte emoţionată. Bea puţină 
apă. 

leşi din cabină, încuind uşa cu cheia şi urcă pe punte. 

La răsărit, zările se colorară în roz. Norii vaporoşi, 
luminaţi de soarele ce nu se înălţase încă deasupra 
orizontului, păreau nişte limbi de foc. Vântul dimineţii, 
răcoros şi sărat, umfla pânzele. Deasupra oceanului zburau 
pescăruşii, pândind cu ochii lor ageri peştii ce se zbenguiau 
la suprafaţă. 

Dar iată că a răsărit şi soarele şi Zurita tot se mai plimba 
pe punte, cu mâinile la spate. 

— Nu-i nimic, o fac eu să se astâmpere, îşi spuse el, cu 
gândul la Guttiere. 

Apoi strigă matrozilor să strângă velele şi să arunce 
ancora. „Meduza” se opri legănându-se pe valuri. 

— Daţi-mi un lanţ şi aduceţi-l pe omul din cală, porunci 
Zurita. Voia să vadă cât mai repede cum va pescui 
Ichtyandro perle. „Cu acest prilej se va mai înviora puţin în 
apă”, gândi el. 

Ichtyandro apăru pe punte escortat de doi indieni. Părea 
istovit. Privi cu atenţie în jur. Se afla lângă arborele 
artimon, numai la câţiva paşi de parapet. Deodată se smuci, 
alergă spre parapet şi îşi aruncă trupul ca să sară. Dar în 
clipa aceea pumnul greu al lui Zurita se abătu asupra 
capului său. Tânărul se prăbuşi pe punte, leşinat. 

— Altă dată să nu te pripeşti, spuse Zurita pe un ton 
moralizator. 

Se auzi zornăit de fiare. Un matroz îi dădu lui Zurita un 
lanţ subţire, lung, la capăt cu un cerc de fier. 

Zurita încinse cu cercul mijlocul tânărului leşinat, încuie 
acest brâu de fier cu un lacăt şi spuse matrozilor: 


— Turnaţi-i apă pe cap. 

Tânărul îşi veni în fire şi privi mirat lanţul de care fusese 
legat. 

— Aşa n-ai să-mi scapi, îl lămuri Zurita. Acum, am să-ţi dau 
drumul în ocean. Vei căuta pentru mine scoici de 
mărgăritar. Cu cât vei găsi mai multe perle, cu atât vei 
putea rămâne mai mult în apă. Dacă însă n-ai să-mi aduci 
scoici, am să te închid în cală şi ai să stai în butoi. Ai înţeles? 
De acord? 

Ichtyandro confirmă dând din cap. 

Era gata să-i aducă lui Zurita toate comorile lumii, numai 
să se poată cufunda mai repede în apa curată a oceanului. 

Zurita, Ichtyandro legat de lanţ şi matrozii se apropiară de 
parapetul goeletei. Cabina Guttierei se afla la celălalt capăt. 
Zurita nu vroia ca ea să-l vadă pe Ichtyandro înlănţuit. 

Îl coborâră în apă. O, dacă ar putea rupe lanţul! Dar lanţul 
era foarte solid şi Ichtyandro trebui să se resemneze. 
Începu să strângă scoici de mărgăritar şi să le pună în sacul 
mare ce-i atârna la şold. Cercul de fier îi apăsa coastele, 
împiedicându-l să respire în voie. Şi totuşi se simţea 
aproape fericit că scăpase din cala înăbuşitoare şi din 
butoiul împuţit. 

De pe bordul navei matrozii urmăreau cu uimire 
spectacolul nemaivăzut. Minutele se scurgeau unul după 
altul, iar omul coborât pe fundul oceanului nici gând să urce 
la suprafaţă. La început apărură câteva băşicuţe de aer, 
apoi - nimic. 

— Să mă mănânce rechinul, dacă i-a mai rămas în plămâni 
un pic de aer. Se vede că în apă se simte ca peştele, spuse 
cu uimire un bătrân pescuitor, căutând să străpungă cu 
privirile apa. 

Pe fund, se vedea limpede, tânărul, târându-se în 
genunchi. 

— Mai ştii, poate-i chiar „diavolul mării”, murmură un 
matroz. 


— Oricine o fi, căpitanul Zurita a făcut o afacere straşnică, 
răspunse şeful de echipaj. Un pescuitor ca ăsta face cât 
zece. 

Soarele se ridicase cam de trei sulițe, când în sfârşit 
Ichtyandro smuci lanţul, semn prin care cerea să fie ridicat. 
Sacul îi era plin de scoici. Ca să continue pescuitul, trebuia 
să-l golească. 

Matrozii ridicară repede pe bord pe năzdrăvanul 
pescuitor. Erau nerăbdători să afle ce pradă aduce. De 
obicei, scoicile sunt lăsate câteva zile, ca moluştele să 
putrezească. În felul acesta perlele se scot mai uşor. Acum 
însă matrozii şi Zurita erau prea nerăbdători. Se apucară 
cu toţii să deschidă scoicile cu cuțitul. 

Când matrozii terminară această treabă, începură să 
vocifereze cu toţii deodată. Pe punte domnea o fierbere 
neobişnuită. Se prea poate ca Ichtyandro să fi avut norocul 
să dea peste un loc bun, dar, chiar aşa stând lucrurile, ceea 
ce adusese dintr-o singură dată depăşea toate aşteptările. 
Printre perlele aduse vreo douăzeci erau neobişnuit de 
grele, de o formă desăvârşită şi de cele mai gingaşe culori. 
Chiar de prima dată Zurita se alesese cu o întreagă avere! 
Cu o singură perlă mare şi-ar putea cumpăra o goeletă 
nouă, minunată. Zurita păşise pe drumul bogăției. Îşi vedea 
visul cu ochii. 

La un moment dat Zurita observă că matrozii privesc cu 
lăcomie perlele. Aceasta îi displăcu. Se grăbi să le strângă 
pe toate în pălăria lui de paie şi spuse: 

— E timpul să îmbucăm ceva. Iar tu, Ichtyandro, eşti un 
pescuitor bun. Am o cabină liberă. Te voi instala acolo. Vei 
putea respira în voie. Am să-ţi comand o cadă mare, din 
tablă zincată. Dar poate nici n-ai să ai nevoie de ea, pentru 
că în fiecare zi vei putea înota în ocean. E adevărat că aisă 
fii legat de lanţ, dar n-am încotro! Altfel, te vei duce la 
crabii tăi şi nu te vei mai întoarce. 

Ichtyandro n-ar fi vrut să stea de vorbă cu Zurita, dar, 
întrucât era prizonierul acestui individ lacom, trebuia să se 


gândească la o locuinţă mai suportabilă. 

— Cada e mai bună decât butoiul acela împuţit, spuse el lui 
Zurita, dar ca să nu mă înăbuş va trebui să schimbi des apa. 

— Cât de des? întrebă Zurita. 

— La fiecare jumătate de oră. Şi mai bine ar fi să am apă 
curgătoare. 

— Ehe, văd că ţi-ai luat-o în cap. Te-a lăudat omul şi tu - 
gata începi cu pretenţiile şi cu toanele. 

— Astea nu sunt toane, se supără tânărul. Eu... înţelege- 
mă bine, dacă vei înghesui un peşte mare într-o găleată, el 
nu va trăi mult. Peştele respiră oxigenul care se găseşte în 
apă, iar eu... sunt şi eu un peşte foarte mare, adăugă 
tânărul zâmbind. 

— În privinţa oxigenului, nu ştiu dacă-i aşa, dar că peştii 
pier dacă nu li se schimbă apa, asta e adevărat. Se poate să 
ai dreptate şi cu oxigenul. Dar dacă aş pune oameni anume 
ca să-ţi pompeze tot timpul apa în cadă, m-ar costa prea 
mult, mai mult decât valorează perlele tale. Ai să mă aduci 
la sapă de lemn! 

Ichtyandro n-avea idee cât valorează perlele şi nu ştia că 
Zurita plăteşte pescuitorilor şi matrozilor o nimica toată. 
Tânărul îi dădu crezare şi exclamă: 

— Dacă nu-ţi convine să mă ţii, dă-mi drumul în apă! Şi 
privi lung oceanul. 

— Nostim mai eşti! râse cu poftă Zurita. 

— Te rog! Am să-ţi aduc de bună voie perle, am strâns de 
mult o grămadă, uite atât, şi Ichtyandro arătă cu mâna în 
dreptul genunchiului, toate netede, egale, una şi una şi 
fiecare mare cât un bob... Ţi le aduc toate, numai să-mi dai 
drumul. 

Zurita simţi că i se taie respiraţia. 

— Basme! făcu el căutând să pară calm. 

— N-am minţit pe nimeni în viaţa mea, se supără 
Ichtyandro. 

— Şi zi, unde se află comoara ta? întrebă Zurita fără să-şi 
mai ascundă emoția. 


— Într-o peşteră submarină. Numai Leading ştie unde e. 

— Leading? Cine e ăsta? 

— Delfinul meu. 

— Aha! Iar în sinea lui: „Zău aşa, parc-aş avea halucinaţii. 
Dacă e adevărat - şi bânuiesc că nu minte - asta depăşeşte 
tot ce mi-aş fi putut dori vreodată. Am să devin neasemuit 
de bogat. Rotschild şi Rockefeller vor părea săraci pe lângă 
mine. După cum mi se pare, tânărul poate fi crezut. Ce-ar fi 
să-i redau libertatea pe cuvânt de onoare?” 

Dar Zurita era un om de afaceri. Nu obişnuia să se 
încreadă în cuvântul oamenilor. Stătu să chibzuiască cum să 
pună mâna pe această comoară a lui Ichtyandro. „Dacă îl va 
ruga Guttiere, n-are s-o refuze şi-i va aduce comoara.” 

— Se prea poate să-ţi dau drumul, începu Zurita, dar un 
timp va trebui să mai rămâi la mine. Da. Am anumite 
motive. Şi cred că nici tu nu vei regreta, dacă vei mai 
rămâne. lar cât timp eşti, deşi fără voie, oaspetele meu, ţin 
să te instalez comod. Ce-ar fi ca în loc de cadă, care e prea 
scumpă, să te pun într-o cuşcă mare de fier? În această 
cuşcă te vom cobori în apă şi ea te va apăra şi de rechini. 

— Asta aşa e, dar trebuie să ies şi la suprafaţă. 

— Nu-i nimic, din când în când te vom ridica. În orice caz 
m-ar costa mai ieftin, decât să pompez întruna apă în cadă. 
Într-un cuvânt voi aranja totul ca să fii mulţumit. 

Zurita era foarte bine dispus. Spre uimirea tuturora 
porunci să se dea matrozilor la masă câte un pahar de 
rachiu. 

Pe Ichtyandro îl duseră înapoi în cală - cada nu era încă 
gata. Zurita deschise cu oarecare emoție uşa cabinei şi, 
stând în prag, arătă nevestei sale pălăria plină de perle. 

— Nu-mi uit făgăduielile, începu el zâmbind, nevestelor le 
plac perlele, le plac darurile. Iar ca să obţii multe perle, îţi 
trebuie un pescuitor bun. Tocmai de aceea l-am făcut 
prizonier pe Ichtyandro. Priveşte aici, el le-a adus, într-o 
singură dimineaţă. 


Guttiere aruncă în treacăt o privire spre perle şi cu greu 
îşi stăpâni o exclamaţie de mirare. Dar asta nu-i scăpă lui 
Zurita şi el râse mulţumit: 

— Vei deveni cea mai bogată femeie din Argentina sau 
poate chiar din întreaga Americă. Vei avea tot ce-ţi va dori 
inima. Am să-ţi construiesc un palat pentru care te vor 
invidia şi regii. lar ca o garanţie pentru viitor, primeşte 
jumătate din aceste perle. 

— Nu! Nu-mi trebuie niciuna din aceste perle pe care le-ai 
obţinut printr-o fărădelege, îi tăie vorba Guttiere cu 
asprime. Şi te rog să mă laşi în pace. 

Zurita îşi pierdu cumpătul. Nu mai putea de ciudă; la o 
astfel de primire chiar că nu se aşteptase. 

— Vreau să vă mai spun două cuvinte, ca să dea mai multă 
importanţă vorbelor sale începu să-i spuie 
„dumneavoastră”. N-aţi dori să-i redau libertatea lui 
Ichtyandro? 

Guttiere îl privi cu neîncredere, întrebându-se ce mai pune 
la cale. 

— Spune mai departe, zise ea cu răceală. 

— Soarta lui Ichtyandro e în mâinile dumneavoastră. Dacă 
i-aţi porunci să aducă pe „Meduza” perlele pe care le ţine 
ascunse undeva sub apă, am să-l las să plece unde vrea. 

— Ia bine aminte la ce-ţi spun. Nu cred nici un cuvânt. 
Cum vei avea perlele îl vei fereca din nou pe Ichtyandro. 
Asta e tot atât de adevărat pe cât este de adevărat că sunt 
soţia celui mai mincinos şi mai perfid om. Să nu uiţi ce ţi-am 
spus şi să nu încerci vreodată să mă amesteci în afacerile 
tale murdare. Şi-ţi repet: să mă laşi în pace. 

Văzând că nu mai au ce vorbi, Zurita plecă. Ajuns în cabina 
lui, puse perlele într-un săculeţ pe care îl închise cu grijă 
într-un cufăr şi ieşi pe punte. Cearta cu soţia nu-l prea 
necăjise. Se şi vedea om bogat, înconjurat de stima tuturor. 

Se urcă pe puntea de comandă şi-şi aprinse o ţigară de foi. 
Gândindu-se la viitoarele avuţii, se înfiora de plăcere. Deşi 
întotdeauna era cu ochii în patru, de data aceasta nu 


observă cum matrozii, adunându-se grupuri, grupuri, se 
sfătuiau pe şoptite. 

„MEDUZA” PĂRĂSITĂ. 

Zurita sta rezemat de parapet, în faţa arborelui trinchet. 
Deodată la un semn al şefului de echipaj mai mulţi matrozi 
se năpustiră asupra lui. Nu erau înarmaţi, dar în schimb 
erau numeroşi. Zurita însă nu putea fi învins atât de uşor. 
Doi matrozi îl apucară pe la spate. Zurita se smuci din 
mijlocul marinarilor şi, depărtându-se în fugă câţiva paşi, se 
izbi cu toată puterea cu spatele de marginea parapetului. 

Cei doi matrozi dădură drumul, gemând, victimei lor şi se 
prăbuşiră pe punte. Zurita se îndreptă şi începu să se apere 
cu pumnii de ceilalţi duşmani. Nu se despărţea niciodată de 
revolverul său, dar atacul fusese atât de neaşteptat, încât 
nu apucă să-l scoată din toc. Se retrăgea încet spre 
arborele trinchet şi deodată începu să se caţere pe sarturi 
cu agilitatea unei maimuțe. 

Un matroz îl apucă de picior, dar Zurita îl lovi cu celălalt în 
cap şi omul căzu ameţit pe punte. Zurita reuşi să ajungă 
până-n gabie şi se aşeză pe ea, înjurând de mama focului. 
Aici se simţea într-o relativă siguranţă. Scoase revolverul şi 
strigă: 

— Primului care încearcă să se urce până la mine îi crăp 
țeasta! 

Jos pe punte matrozii vociferau, sfătuindu-se ce să facă 
mai departe. 

— În cabina căpitanului sunt arme! strigă şeful de echipaj, 
căutând să acopere hărmălaia. Hai să spargem uşa! 

Mai mulţi matrozi o luară spre scară. 

„S-a zis cu mine, îşi spuse Zurita, o să mă împuşte!” 

Scrută marea ca şi când s-ar putea să-i vină de acolo un 
ajutor neaşteptat. Nu-i veni să-şi creadă ochilor, când văzu 
un submarin brăzdând luciul apei şi apropiindu-se cu o 
viteză neobişnuită de „Meduza”. 

„Numai de nu s-ar scufunda! îşi zise el. Văd nişte oameni 
pe puntea de comandă. S-ar putea să nu mă observe şi să 


treacă mai departe?” 

— Ajutor! Săriţi! Mă omoară! ţipă Zurita cât îl ţinea gura. 

Cei de pe submarin îl văzuseră, pesemne. Submarinul 
venea direct spre „Meduza” cu toată viteza. 

Între timp câţiva matrozi înarmaţi apărură în capul scării. 
Ei dădură năvală pe punte, dar se opriră nehotărâţi. De 
„Meduza” se apropia un submarin înarmat - militar 
probabil. Doar nu puteau să-l omoare pe Zurita sub ochii 
acestor martori nepoftiţi. 

Zurita triumfă, dar triumful său fu de scurtă durată. Pe 
puntea de comandă a submarinului stăteau Baltazar Şi 
Cristo, iar alături de ei un bărbat înalt cu nasul acvilin şi 
ochi de vultur. Acesta strigă tare: 

— Pedro Zurita! Te somez să mi-l predai imediat pe 
Ichtyandro pe care mi l-ai răpit! Îţi dau cinci minute. Dacă 
nu te execuţii, am să-ţi scufund goeleta. 

„Trădători! scrâşni Zurita, privindu-i cu ură pe Cristo şi 
Baltazar. Dar mai bine mă lipsesc de Ichtyandro, decât să- 
mi pierd viaţa.” 

— Îl aduc îndată, spuse Zurita, coborând pe sarturi. 
Matrozii înţeleseră că trebuie să-şi salveze pielea. 

Unii coborâră în grabă bărcile, alţii se aruncară în apă şi 
porniră înot spre țărm. Fiecare se gândea numai la el. 

Zurita cobori în fugă scara, intră în cabina sa, scoase în 
pripă săculeţul cu perlele, îl băgă în sân, luă câteva curele, 
o batistă şi în clipa următoare intră în cabina nevestei sale, 
o ridică în braţe şi ieşi pe punte. 

— Ichtyandro nu se simte prea bine, îl veţi găsi în cabină, 
spuse Zurita fără s-o lase pe Guttiere din braţe. 

Apoi fugi spre parapet, o aşeză într-o barcă pe care o 
cobori în apă şi sări şi el înăuntru. 

Submarinul nu putea urmări acum barca: apa era prea 
mică, aici, dar Guttiere îl zărise pe Baltazar stând pe 
puntea submarinului. 

— Tată, salvează-l pe Ichtyandro! El să află... nu izbuti să 
termine ce avea de spus. 


Zurita îi astupă gura cu batistă şi se grăbi să-i lege mâinile 
cu o curea. 

— Lasă femeia în pace! strigă Salvador, văzând ce se 
întâmpla. 

— Această femeie e soţia mea şi nimeni n-are dreptul să se 
amestece în treburile mele! răspunse Zurita vâslind de zor. 

— Nimeni n-are dreptul să se poarte aşa cu o femeie! 
strigă Salvador enervat. Dacă nu te opreşti, Dar Zurita 
continuă să vâslească. Răsună un foc de armă. Glontele lovi 
marginea bărcii. 

Atunci Zurita o ridică pe Guttiere şi ţinând-o în faţa lui 
drept pavăză strigă: 

— Continuă! 

Guttiere se zbătea în braţele lui. 

— Mai rar aşa nemernic! murmură Salvador, lăsând în jos 
revolverul. 

Baltazar se aruncă în apă, de pe puntea de comandă a 
submarinului şi încercă să ajungă înot barca. Dar Zurita era 
aproape de țărm. Se opinti o dată cu nădejde şi un val îl 
ajută, aruncând barca pe plajă. Pedro o luă pe Guttiere şi 
dispăru cu ea îndărătul pietrelor de pe țărm. 

Văzând că nu e chip să-l prindă pe Zurita, Baltazar înotă 
spre goeletă şi, prinzându-se de lanţul ancorei, se caţără pe 
punte. Apoi, cobori scara şi începu să-l caute pe Ichtyandro. 
Cercetă tot vasul, cercetă cala... Goeleta era goală. 

— Ichtyandro nu e pe vas! îi strigă el lui Salvador. 

— Dar e viu şi trebuie să fie undeva pe aici! Guttiere ne-a 
spus doar „Ichtyandro se află...” Dacă acest bandit nu i-ar fi 
astupat gura, am fi ştiut unde să-l căutăm, spuse Cristo. 

Scrutând suprafaţa apei, Cristo observă nişte vârfuri de 
catarge. Se vede că aici se scufundase nu de mult o navă. 
Nu s-o fi aflând acolo? 

— Poate Zurita l-a trimis pe Ichtyandro să-i caute comori 
pe nava scufundată? îşi dădu cu părerea Cristo. 

Baltazar ridică lanţul cu un cerc la capăt, care zăcea pe 
punte. 


— Se vede că Zurita îl ţinea legat pe Ichtyandro de acest 
lanţ, când îl cobora în apă. Altfel Ichtyandro nu s-ar mai fi 
întors. Nu, este imposibil să se afle pe nava scufundată. 

— Da, spuse gânditor Salvador. L-am învins pe Zurita, dar 
tot nu l-am găsit pe Ichtyandro. 

NAVA SCUFUNDATĂ. 

Urmăritorii lui Zurita nu ştiau nimic de evenimentele 
petrecute pe „Meduza” în dimineaţa aceea. 

Matrozii se sfătuiseră toată noaptea, iar în zori hotărârea 
era luată: la prima ocazie urmau să-l atace pe Zurita, să-l 
omoare şi să pună stăpânire pe Ichtyandro şi pe goeletă. 

În faptul zilei Zurita stătea pe puntea de comandă. Vântul 
se potolise şi „Meduza” înainta încet numai cu trei noduri 
pe oră. 

Zurita privea ţintă un anumit punct pe ocean. Desluşi prin 
binoclu antenele unei nave scufundate. 

Văzu apoi un colac de salvare plutind la suprafaţa apei. 
Porunci matrozilor să coboare o barcă şi să aducă colacul 
de salvare pe bord. 

Când l-au adus, Zurita citi pe el numele vasului: „Mafaldu”. 
„Cum s-a scufundat „Mafaldu”?” se miră Zurita. Cunoştea 
acest vas mare de pasageri ce naviga sub pavilion 
american. Pe un vas ca acesta trebuie să fi fost multe 
lucruri de valoare. „Ce-ar fi să-l pun pe Ichtyandro să mi le 
aducă? Dar e oare destul de lung lanţul? N-aş crede... lar 
dacă îi dau drumul fără lanţ, nu se mai întoarce...” 

Zurita căzu pe gânduri. În el se dădea lupta între lăcomie 
şi teama de a-l pierde pe Ichtyandro. 

Între timp „Meduza” se apropia încet de vârfurile 
catargelor ce se vedeau din apă. 

Matrozii se strânseră grămadă lângă parapet. Nu se 
simţea nici o adiere. „Meduza” se opri. 

— Într-o vreme am lucrat pe „Mafaldu”, spuse un matroz. 
E un vapor mare, adevărat oraş. Cu el călătoreau doar 
americani bogaţi. 


„Se vede că „Mafaldu” se scufundase fără să aibă timp să 
lanseze un S. O. S., îşi spuse Zurita. Poate se defectase 
postul de radiotelegrafie, căci altfel i-ar fi sosit ajutor, din 
toate porturile din împrejurimi, şalupe rapide, glisoare, 
iahturi, aducând pe reprezentanţii autorităţilor, reporteri, 
fotografi, operatori de cinematograf, ziarişti şi scafandri. 
Nu e timp de pierdut. Va trebui să risc şi să-i dau drumul lui 
Ichtyandro fără lanţ. Altă soluţie nu văd. Dar cum să-l fac să 
se întoarcă pe navă? Şi dacă tot risc, n-ar fi mai bine să-l 
trimit să-mi aducă răscumpărarea? Comoară de perle! Dar 
să fie chiar atât de prețioasă comoara lui? Nu cumva 
Ichtyandro exagerează?” 

Desigur că ar fi şi mai bine să pună mâna şi pe perle şi pe 
comorile de pe „Mafaldu”. Perlele n-o să dispară nicăieri, 
căci nimeni nu le poate găsi fără Ichtyandro, numai să 
reuşească să-l păstreze pe tânăr în mâinile sale. Comorile 
de pe „Mafaldu” însă vor deveni inaccesibile peste câteva 
zile, sau poate chiar peste câteva ore. „Aşadar, mai întâi 
„Mafaldu”,,, se hotări Zurita. Porunci oamenilor să arunce 
ancora, apoi cobori în cabină, aşternu câteva rânduri pe o 
foaie de hârtie şi se duse la Ichtyandro. 

— Ascultă, Ichtyandro, ştii carte? Ai un bilet de la Guttiere. 

Ichtyandro apucă repede biletul şi citi: „Ichtyandro, 
îndeplineşte rugămintea mea. Alături de „Meduza” se află 
un vapor scufundat. Coboară în apă şi adă de pe acest vas 
tot ce vei găsi de preţ. Zurita te va lăsa să pleci fără lanţ, 
dar trebuie să te întorci pe „Meduza”. Fă-o pentru mine, 
Ichtyandro, şi în curând vei fi din nou liber. Guttiere.” 

Până atunci, Ichtyandro nu primise nici un rând de la 
Guttiere şi nu-i cunoştea scrisul. Se bucură foarte mult 
primind acest răvaş. Îndată însă căzu pe gânduri: Să nu fie 
vreun nou vicleşug al lui Zurita. 

— De ce nu m-a rugat Guttiere personal? întrebă 
Ichtyandro, arătând biletul. 

— Nu se simte prea bine, răspunse Zurita, dar ai s-o poţi 
vedea îndată ce te vei întoarce. 


— Ce-i trebuiesc ei aceste lucruri preţioase? continuă 
tânărul neîncrezător. 

— Dacă ai fi fost un om ca toţi oamenii, n-ai pune 
asemenea întrebări. Care femeie nu vrea să se îmbrace 
frumos, nu vrea să poarte podoabe scumpe? Or pentru 
aceasta e nevoie de bani. Pe vasul scufundat se află o 
grămadă de bănet. Acum, el nu aparţine nimănui - de ce să 
nu-l aduci pentru Guttiere? În special trebuie să cauţi 
monezi de aur. Acolo trebuie să fie nişte saci poştali de 
piele. Pe lângă această şi pasagerii or fi având asupra lor 
obiecte de aur, inele... 

— Cred că nucţi închipui că am să scotocesc cadavrele! 
întrebă Ichtyandro indignat. Şi în general nu cred nimic din 
ce spui. Guttiere nu râvneşte bogății, ea nu m-ar trimite să 
săvârşesc o asemenea faptă... 

— Mii de draci! exclamă Zurita. Îşi dădea seama că planul 
său e gata să eşueze, dacă nu va izbuti să-l convingă 
imediat pe Ichtyandro. 

Reugşi să se stăpânească şi spuse râzând, simulând bună 
dispoziţie: 

— Văd că nu e chip să te păcălească cineva. Ei bine, voi fi 
sincer. Atunci ascultă. Nu Guttiere, ci eu râvnesc la aurul de 
pe „Mafaldu”. Asta crezi? 

Ichtyandro nu-şi putu reţine un zâmbet. 

— Ba bine că nu! 

— Foarte bine. Dacă ai început să mă crezi, înseamnă că 
până la urmă ne vom înţelege. Da, am nevoie de acest aur. 
Şi dacă pe „Mafaldu” se va găsi aur cât valorează perlele 
tale, îndată ce mi-l vei aduce, îţi voi da drumul în ocean. 
Nenorocirea e că tu nu prea ai încredere în mine, şi de 
altfel nici eu în tine. Mă tem că dacă îţi voi da drumul în apă 
fără lanţ, ai să te scufunzi şi... 

— Dacă am să-mi dau cuvântul de onoare că mă voi 
întoarce, aşa va fi. 

— Încă n-am avut prilejul să mă conving că eşti un om de 
onoare. Nu-ţi sunt simpatic şi nu m-ar mira dacă nu te-ai 


ţine de cuvânt. O iubeşti însă pe Guttiere şi îi vei îndeplini 
rugămintea. Aşa e? De aceea m-am înţeles cu dânsa. Ea ar 
dori, fireşte, să nu te mai ţin prizonier, de aceea ţi-a scris 
acest răvaş şi mi l-a dat ca să-ţi uşureze calea spre 
libertate. Acum ai înţeles? 

Tot ce-i spunea Zurita i se părea lui Ichtyandro verosimil şi 
convingător. Nu observase însă că Zurita promite să-i redea 
libertatea numai dacă se va convinge că aurul de pe 
„Mafaldu” valorează cât perlele sale... „Ca să pot face o 
comparaţie, îşi spuse Zurita, Ichtyandro va trebui - am să-i 
pretind acest lucru - să-şi aducă aici perlele. Astfel voi avea 
în mina aurul de pe „Mafaldu” şi comoara, şi pe 
Ichtyandro.” 

Dar Ichtyandro n-avea cum să cunoască planurile lui 
Zurita. Tonul sincer al acestuia avu darul să-l convingă şi 
după ce se codi puţin, se învoi. 

Zurita oftă uşurat. „N-o să mă înşele”, gândi el. 

— Vino mai repede. 

Ichtyandro ieşi în grabă pe punte şi se aruncă în apă. Când 
matrozii îl văzură pe Ichtyandro plonjând, fără lanţ, 
înţeleseră pe dată că tânărul a plecat să aducă comorile 
vasului scufundat. Oare Zurita se gândeşte să devină numai 
el singur stăpânul acestor bogății? Nu era timpul de 
pierdut. Şi se năpustiră asupra lui. 

În timp ce echipajul se lupta cu Zurita, Ichtyandro începu 
să cerceteze vasul scufundat. 

Prin deschizătura uriaşă de pe covertă pătrunse în navă, 
înotă deasupra scării, ce semăna cu scara unei clădiri mari, 
şi nimeri în sfârşit într-un culoar larg. Aici era aproape 
întuneric. Doar o lumină palidă se cernea prin uşile 
deschise. Ichtyandro pătrunse printr-una din aceste uşi 
deschise şi se văzu într-un salon. Hublouri mari, rotunde, 
luminau slab sala vastă în care puteau să încapă sute de 
oameni. Ichtyandro se instală pe un policandru superb şi se 
uită în jur. Ce privelişte bizară! Scaunele de lemn şi 
măsuţele ridicate de apă se legănau sus, aproape de tavan. 


Pe o mică estradă văzu un pian cu capacul deschis. Pe 
podea erau aşternute covoare moi. Lambriul lustruit de 
mahon al pereţilor se coşcovise pe alocuri. Lângă un perete 
văzu câţiva palmieri. 

Ichtyandro părăsi policandrul şi înotă spre palmieri. 
Deodată, se opri uimit. Un om îi venea în întâmpinare, 
repetând fiecare din mişcările sale. „O oglindă”, ghici 
Ichtyandro. Era o oglindă mare care ocupă tot peretele, 
reflectând vag, prin apă, interiorul salonului. 

Nu avea nici un rost să caute aici comori. leşi înot în 
culoar, cobori pe puntea următoare şi pătrunse într-o 
încăpere la fel de somptuoasă şi de mare ca salonul de sus - 
restaurantul, probabil. Pe rafturile bufetului, pe tejghele şi 
lângă tejghele, pe jos, erau o mulţime de sticle de vin, 
borcane de conserve, tot felul de cutii. Din cauza presiunii 
apei, la multe sticle dopurile intraseră înăuntru, iar cutiile 
de tablă erau turtite. Iacâmurile rămăseseră pe mese, dar 
şi pe jos erau o mulţime de furculiţe şi cuțite de argint. 

Ichtyandro se îndreptă spre cabine. 

Intră în câteva cabine mobilate după ultima expresie a 
confortului american, dar nu văzu nicăieri nici un cadavru. 
Doar într-o singură cabină de pe puntea a treia găsi un 
cadavru umflat ce se legăna sub tavan. 

„Se vede că mulţi pasageri s-au salvat cu bărcile”, îşi spuse 
Ichtyandro. Dar coborând şi mai jos, pe puntea clasei a treia 
văzu un spectacol înfiorător: în cabine, mulţime de trupuri 
de bărbaţi, femei şi copii. Erau aici cadavre de albi, chinezi, 
negri şi indieni. 

Echipajul căutase să salveze în primul rând pe pasagerii 
bogaţi din clasa întâia, lăsându-i pe ceilalţi în voia soartei. 
Ichtyandro nu reuşi să pătrundă în unele cabine: uşile erau 
barate de cadavre. Cuprinşi de panică, oamenii se 
înghesuiseră, căutând să răzbată până la ieşire, 
împiedicându-se unii de alţii şi pierzând astfel ultima şansă 
de salvare. În culoarul nesfârşit se legănau încet cadavre 
umflate. Se mişca apa ce pătrundea prin hublourile 


deschise. Îngrozit, Ichtyandro se grăbi să părăsească acest 
cimitir submarin. 

„Oare Guttiere nu ştia unde mă trimite?” se întrebă 
Ichtyandro. Oare era ea în stare să-l pună să scotocească 
prin buzunarele înecaţilor, să forţeze încuietoarele 
valizelor? Nu, ea nu era capabilă de aşa ceva! Se vede că 
din nou căzuse în cursa întinsă de Zurita. „Voi ieşi la 
suprafaţă, hotărî Ichtyandro, şi voi cere ca Guttiere să iasă 
pe punte şi să întărească toate acestea cu gura ei”. 

Lunecând ca un peşte prin nesfârşitele culoare, şi urcând 
astfel de pe o punte pe alta, tânărul ieşi repede la 
suprafaţă. Înotă grăbit spre „Meduza”. 

— Zurita! chemă el. Guttiere! 

Dar nu răspunse nimeni. „Meduza” se legăna mută pe 
valuri. „Unde or fi dispărut cu toţii? se întrebă tânărul. Ce 
mai pune la cale Zurita?” Se apropie tiptil de goeletă şi se 
caţără pe punte. 

— Guttiere! mai strigă el o dată. 

— Aici suntem! se auzi slab, dinspre mal, glasul lui Zurita. 
Se uită într-acolo şi-l văzu pe Zurita care-l privea scoțând 
prudent capul dintre tufişuri. 

— Guttiere s-a îmbolnăvit! Vino încoace, Ichtyandro! strigă 
Zurita. 

Guttiere e bolnavă! O va vedea îndată. Sări în apă şi înotă 
cât putu de repede spre țărm. 

Ichtyandro dădu să iasă din apă, când auzi vocea înăbuşită 
a Guttierei: 

— Zurita minte! Fugi, Ichtyandro! 

Tânărul făcu repede cale întoarsă şi se îndepărtă înotând 
sub apă. Când ajunse departe de țărm, ieşi la suprafaţa şi 
privi în jurul său. Văzu pe mal fluturând ceva alb. Poate era 
Guttiere care îl felicita pentru libertatea recâştigată. O va 
mai revedea oare vreodată? 

Ichtyandro înotă repede spre larg. În depărtare zări un 
mic vas, care înconjurat de spumă se îndrepta spre sud, 
brăzdând apa cu prova ascuţită. 


„Să mă ţin cât mai departe de oameni”, îşi spuse 
Ichtyandro şi, cufundându-se adânc, dispăru sub apă. 

Partea a treia. 

INIMĂ DE TATĂ. 

După călătoria nereuşită cu submarinul, Baltazar era 
frământat de cele mai negre gânduri. Pe Ichtyandro nu l-au 
găsit, iar Zurita dispăruse undeva împreună cu Guttiere. 

— Afurisiţii de albi! bombănea moşneagul, stând singur în 
dugheană lui. Ne-au alungat de pe pământurile noastre şi 
ne-au făcut sclavi. Ne schilodesc copiii. Ne răpesc fiicele. 
Vor să ne nimicească pe toţi, până la unul. 

— Bună ziua, frate! se auzi deodată glasul lui Cristo. Îţi 
aduc o noutate! O mare noutate. Ichtyandro a fost găsit. 

— Cum?! Baltazar sări de pe scaun. Spune mai repede! 

— Îţi voi spune, numai să nu mă întrerupi, căci altfel îmi 
pierd firul. Ichtyandro a fost găsit. Tot eu am avut atunci 
dreptate: se afla pe vasul scufundat. Când ne-am depărtat, 
a ieşit la suprafaţă şi a pornit înot spre casă. 

— Şi unde e acum? La Salvador? 

— Da, la Salvador. 

— Mă voi duce la acest Salvador şi-i voi pretinde să-mi dea 
copilul înapoi. 

— N-o să ţi-l dea! ripostă Cristo. Pe lângă toate Salvador i- 
a interzis lui Ichtyandro să iasă în larg. Câteodată însă îi 
mai dau eu drumul, pe ascuns... 

— Ba o să-l dea! Căci de nu, am să-l omor pe Salvador. Să 
mergem chiar acum. 

Cristo începu să dea speriat din mâini: 

— Aşteaptă măcar până mâine. Abia am reuşit să-l 
înduplec pe doctor să mă învoiască să-mi văd „nepoţica”. 
Salvador a devenit foarte bănuitor. Când te priveşte în ochi, 
parcă te împunge cu pumnalul. Te rog, aşteaptă până 
mâine. 

— Fie. Voi veni mâine la Salvador. lar acum mă duc acolo, 
pe malul golfului. Poate îl voi vedea măcar de departe pe 
fiul meu. 


Baltazar a stat toată noaptea pe ţărmul stâncos al golfului, 
scrutând valurile. Oceanul era foarte agitat. Dinspre 
miazăzi bătea în rafale un vânt rece, smulgând spuma de pe 
greabănele valurilor şi împrăştiind-o pe stâncile de pe țărm. 
Valurile izbeau cu un zgomot asurzitor malul. Înecată în 
avalanşa de nori ce goneau pe cer, luna când lumina 
valurile, când dispărea. Cu toată strădania lui, Baltazar nu 
putu desluşi nimic pe suprafaţa spumegândă a oceanului. 
Zorile îl surprinseră încremenit pe o stâncă de pe țărm. Din 
negru, oceanul devenise ca plumbul, rămânând însă la fel 
de pustiu. 

Deodată, Baltazar tresări. Ochii săi ageri zăriră un obiect 
întunecat ce se legăna pe valuri. Un om! Un înecat poate! 
Ba nu, omul e întins liniştit pe spate, cu braţele sub cap. 
Oare el să fie? 

Baltazar nu se înşela. Era Ichtyandro. 

Se ridică şi strângându-şi mâinile la piept strigă: 

— Ichtyandro, fiul meu! Şi ridicând braţele bătrânul se 
aruncă în apă. 

Căzând de pe stâncă, se cufundă adânc. Când ieşi la 
suprafaţă, nu mai văzu nimic. Înfruntând valurile, cu 
disperare se mai cufundă o dată, dar un val uriaş îl prinse, îl 
dădu peste cap şi-l aruncă pe țărm, retrăgându-se cu un 
vuiet surd. 

Ud până la piele, Baltazar se ridică, privi valurile şi oftă 
adânc. 

— Să mi se fi părut? 

După ce vântul şi soarele îi uscară hainele, Baltazar se 
îndreptă spre zidul ce străjuia proprietatea lui Salvador şi 
bătu în poarta de fier. 

— Cine e acolo? întrebă un negru, strecurând o privire 
prin ferăstruică întredeschisă. 

— Am venit la domnul doctor pentru o chestiune foarte 
importantă. 

— Domnul doctor nu primeşte pe nimeni, răspunse negrul 
şi închise ferăstruica. 


Baltazar continuă să bată, să strige, dar nu veni nimeni să- 
i deschidă. De după zid nu se auzea decât hămăitul 
ameninţător al câinilor. 

— Stai că-ţi arăt eu ţie, spaniol afurisit, ameninţă Baltazar 
şi porni spre oraş. 

Nu departe de tribunal se afla pulperia11 „Palma” - o 
clădire albă, veche şi scundă, cu ziduri groase de piatră. În 
faţa intrării se afla terasa, nu prea mare, umbrită cu o 
pânză vărgată. Aici erau mai multe măsuţe şi cactuşi în vase 
albastre, emailate. Terasa prindea viaţă o dată cu căderea 
serii. Ziua, muşterii preferau odăile joase şi răcoroase. 
Pulperia era parcă o secţie a tribunalului. Când se judecau 
procesele, aici veneau reclamanţii, pârâţii, martorii şi 
acuzaţii care nu erau încă puşi sub stare de arest. 

Aceştia preferau să-şi petreacă timpul aici, bând vin şi 
pulche, în nesfârşitele ore de aşteptare, până ce le venea 
rândul la judecată. Un puşti isteţ, care făcea mereu naveta 
între judecătorie şi „Palma”, le povestea tot ce se petrece la 
tribunal. Aranjamentul era foarte comod. Tot aici veneau tot 
felul de cârciogari dubioşi şi martori de profesie, care îşi 
ofereau fără nici o jenă serviciile. 

Baltazar fusese de mai multe ori la „Palma” cu treburile 
prăvăliei sale. El ştia că va găsi aici cine să-i scrie o petiție. 
Şi tocmai pentru aceasta venise. 

Traversă grăbit terasă, pătrunse în antreu unde se simţi 
învăluit de o răcoare plăcută, trase aerul în piept, îşi şterse 
fruntea năduşită şi-l întrebă pe puştiul care se învârtea în 
jurul lui: 

— Larra a venit? 

— Don Flores de Larra a venit şi e la masa lui, răspunse 
dezgheţat băiatul. 

Omul, care purta răsunătorul nume de don Flores de 
Larra, fusese pe vremuri un slujbaş mărunt la judecătorie 
de unde l-au dat afară pentru luare de mită. Acum, avea 
mulţi clienţi: acest mare cârciogar era foarte căutat de toţi 
cei cu procese dubioase. Şi Baltazar avusese de-a face cu el. 


Larra şedea la măsuţă, lângă o fereastră gotică cu pervaz 
larg. Avea în faţa lui o cană cu vin şi o servietă burduşită, 
atât de roasă încât părea roşcată. Din buzunarul hainei sale 
ponosite, de un verde măsliniu, apărea un stilou gata 
oricând să intre în acţiune. Larra - rotofei, chel, complet 
ras, cu obrajii rumeni, nasul roşu, era plin de sine. 
Vântuleţul ce pătrundea prin fereastră făcea să-i fluture 
cele câteva fire de păr cărunt. Nici chiar preşedintele curţii 
în persoană nu şi-ar fi primit clienţii cu mai multă măreție 
ca acest Larra. 

Văzându-l pe Baltazar, schiţă nepăsător din cap un salut, 
arătă cu un gest fotoliul împletit din faţa lui şi spuse: 

— Luaţi loc, vă rog. Ce vă aduce la mine? Doriţi vin sau 
pulche? 

De obicei, el comandă, şi clientul plătea. Baltazar se făcu 
că nu aude: 

— O chestiune importantă, foarte importantă, Larra. 

— Don Flores de Larra, îl îndreptă cârciogarul, sorbind din 
cană. 

Dar Baltazar nu-l luă în seamă. 

— Şi în ce constă, mă rog, această importantă chestiune? 

— "Tu ştii bine, Larra... 

— Don Flores de... 

— 'Ţine-ţi boscăriile pentru fraieri! se răsti Baltazar. E ceva 
foarte serios. 

— Atunci dă-i drumul mai repede, răspunse Larra, 
schimbând pe dată tonul. 

— Îl ştii pe „diavolul mării”? 

— N-am avut onoarea să-i fiu prezentat personal, dar am 
auzit multe despre el, răspunse Larra, reluând din 
obişnuinţă tonul grav. 

— Ascultă aici! Acela căruia lumea îi spune „diavolul mării” 
este fiul meu, Ichtyandro. 

— Cu neputinţă! exclamă Larra. Eşti beat, pesemne, 
Baltazar. 

Indianul trânti cu pumnul în masă: 


— De ieri n-am luat în gură decât câteva înghiţituri de apă 
de mare. 

Atunci, situaţia e şi mai gravă... 

— Ce, crezi poate că m-am scrântit? Nu, sunt în toate 
minţile. Taci şi ascultă. 

Şi Baltazar îi depănă întreaga poveste. Larra îl asculta pe 
indian, fără să scoată o vorbă. Sprâncenele sale cărunte se 
ridicau tot mai sus. Până la urmă nu se mai putu stăpâni, 
renunţă la măreţia lui olimpică şi, pocnind cu palma-i grasă 
în tăblia mesei, strigă: 

— Un milion de draci! 

Chelnerul, într-un şorţ alb şi cu un şervet murdar, veni 
fugă: 

— Ce doriţi? 

— Două sticle de Sauternes la gheaţă! Şi adresându-se lui 
Baltazar: Straşnic! Formidabilă afacere! Spune drept, ai 
născocit singur totul? Deşi, ca să fiu sincer, paternitatea ta 
este tocmai punctul cel mai slab din întreaga afacere. 

— Cum, te îndoieşti? Baltazar se aprinse la faţă de mânie. 

— Lasă, bătrâne, nu te burzului. 'Ţi-am spus-o numai ca 
jurist, din punct de vedere al valorii probelor judiciare: sunt 
cam şubrede. Dar asta se poate drege. Da. Şi putem câştiga 
o groază de bănet. 

— Îl vreau pe fiul meu, nu bani, obiectă Baltazar. 

— Nu-i om să n-aibă nevoie de bani, mai ales unul - ca 
tine, de pildă - a cărui familie s-a mărit, spuse Larra 
sentenţios şi, mijindu-şi ochii cu viclenie, continuă: lar 
lucrul cel mai preţios şi cel mai sigur în afacerea Salvador 
este că am izbutit să aflăm cu ce experienţe şi operaţii se 
îndeletniceşte doctorul. Îl lucrăm noi şi ai să vezi că din 
acest sac cu aur - Salvador adică - o să înceapă să curgă 
pesos, ca portocalele răscoapte pe timp de furtună. 

Baltazar abia atinse paharul de vin pe care i-l umpluse 
Larra. 

— Vreau să-mi recapăt fiul. Să-mi faci o petiție s-o dau la 
tribunal, spuse el. 


— Nu, nu! În nici un caz! se împotrivi speriat Larra. Dacă 
începem cu asta stricăm totul. Asta o vom face la sfârşit. 

— Tu, cum mă sfătuieşti? întrebă Baltazar. 

— Întâi şi întâi, Larra îşi îndoi degetul mare, vom trimite 
lui Salvador o scrisoare ticluită în cei mai aleşi termeni. Îl 
vom informa că am aflat despre operaţiile şi experienţele 
sale care sunt împotriva legii. Şi dacă doreşte ca ele să nu 
devină de notorietate publică, va trebui să ne plătească o 
sumă frumuşică. O sută de mii. Da, cel puţin o sută de mii. 
Larra se uită întrebător la Baltazar. 

Dar acesta tăcea, încruntat. 

— Apoi, continuă Larra, după ce vom primi această sumă - 
şi o vom primi fără îndoială - îi vom trimite încă o scrisoare 
în termeni şi mai aleşi. Îl vom anunţa că s-a găsit adevăratul 
tată al lui Ichtyandro şi că dispunem de probe 
incontestabile. Îi vom scrie că tatăl doreşte să-şi recapete 
fiul şi nu va ezita să intenteze o acţiune, cu care prilej s-ar 
putea descoperi cum l-a schilodit Salvador pe Ichtyandro. 
Dacă Salvador nu vrea să apară în faţa justiţiei şi vrea să 
păstreze copilul, va trebui să plătească persoanelor indicate 
de noi, într-un anumit loc şi la anumită oră, un milion de 
dolari. 

Dar Baltazar nu-l mai asculta. Apucă sticla şi dădu s-o 
arunce în capul lui Larra. Acesta nu-l văzuse niciodată pe 
bătrân atât de furios. 

Nu te enerva. Încetează. Am glumit. Pune jos sticla! 
exclamă Larra, apărându-şi cu mâna ţeasta lucioasă. 

— Tu! Tu! urlă Baltazar scos din fire. Îmi propui să-mi 
vând copilul, să renunţ la Ichtyandro. Ce, n-ai inimă? Sau 
poate nu eşti om, eşti un scorpion, o tarantulă, şi nici nu ştii 
ce înseamnă inimă de tată! 

— Cinci! Cinci! Cinci! răcni Larra, înfuriindu-se la rândul 
său. Cinci inimi ar trebui să am! Am cinci feciori! Cinci 
drăcuşori de toate mărimile! Cinci guri! Ştiu, înţeleg, simt! 
Şi tu îl vei avea pe altău. Numai să ai răbdare şi să mă 
asculţi până la sfârşit. 


Baltazar se linişti. Puse sticla pe masă şi coborând capul în 
piept îl privi pe Larra pe sub sprâncene. 

— Hai, să te aud! 

— Aşa te vreau! Prin urmare, Salvador ne va plăti un 
milion. Asta va fi zestrea lui Ichtyandro al tău. Fireşte că voi 
ciupi şi eu ceva. Ia, colo, vreo sută de mii pentru osteneală 
şi ca drept de autor pentru invenţia mea. Las' că ne- 
nţelegem noi. Salvador va plăti milionul, îmi pun capul. Şi 
îndată ce va plăti... 

— Îl vom da în judecată. 

— Mai ai niţică răbdare. Vom oferi editorilor şi redactorilor 
responsabili de la cel mai mare concern de ziare material 
despre o crimă senzaţională pentru, să zicem, vreo 
douăzeci sau treizeci de mii. O să ne prindă bine pentru 
cheltuieli mărunte. De asemenea poate vom ciupi ceva şi 
din fondurile speciale ale poliţiei secrete. Cu o afacere ca 
asta un agent de poliţie poate să facă repede carieră. După 
ce vom stoarce din cazul Salvador tot ce se poate stoarce, 
atunci, mă rog, n-ai decât să te duci la tribunal să invoci 
sentimentele părinteşti şi, de-ţi va ajuta Themis12 în 
persoană, ai să-ţi dovedeşti drepturile şi ai să strângi la 
pieptu-ţi de părinte pe fiul tău iubit. 

Larra dădu păhărelul de duşcă, lovi cu el în masă şi îl privi 
triumfător pe Baltazar. 

— Ce zici de asta? 

— Nu mănânc, nu dorm nopţile şi tu îmi propui să 
tărăgănesc lucrurile la nesfârşit? începu Baltazar. 

— Bine, dar pentru ce? îl întrerupse Larra înflăcărat. 
Pentru ce? Pentru milioane. Mi-li-oane! Oare nu mai eşti în 
stare să înţelegi atâta lucru? Doar ai trăit douăzeci de ani 
fără Ichtyandro. 

— Am trăit. Acum însă... într-un cuvânt, scrie petiția. 

— A încetat să mai judece! exclamă Larra. Vino-ţi în fire, 
omule. Trezeşte-te, bagă-ţi minţile în cap! Milioane! Bani! 
Aur! Vei putea cumpăra orice îţi pofteşte inima. Tutun de 


cea mai bună calitate, o maşină, douăzeci de goelete, 
pulperia asta... 

— Scrie petiția, că de nu, mă voi adresa altcuiva, spuse cu 
hotărâre Baltazar. 

Înţelegând că nu mai are rost să insiste, Larra clătină din 
cap, oftă, scoase o coală de hârtie din servieta roşcată şi-şi 
smulse stiloul din buzunarul de la piept. 

În câteva minute ticlui o reclamaţie împotriva lui Salvador 
în care arăta că acesta îşi însuşise în mod ilegal şi-l 
schilodise pe fiul lui Baltazar. 

— Îţi spun pentru ultima oară: gândeşte-te ce faci, mai zise 
Larra. 

— Ad-o încoace, făcu indianul, întinzând mâna. 

— S-o dai procurorului general. Ştii unde? Îşi dăscăli 
Larra clientul şi apoi mormăi pentru sine: „Să te poticneşti 
pe scară şi să-ţi rupi picioarele!” 

leşind de la procuror Baltazar se lovi nas în nas, pe scară 
mare, albă, cu Zurita. 

— Tu ce cauţi aici? îl întrebă acesta bănuitor. Nu cumva ai 
venit să mă reclami? 

— Pe toţi ar trebui să vă reclam, răspunse Baltazar, 
gândindu-se la spanioli în general, dar n-am cui. Ascultă, 
unde ai ascuns-o tu pe fiica mea? 

— Cum îndrăzneşti să mă tutuieşti! izbucni Zurita. Dacă n- 
ai fi tatăl soţiei mele, te-aş cotonogi cu bastonul ăsta. 

Apoi, dându-l brutal la o parte pe Baltazar ca să-şi facă loc, 
urcă scara şi dispăru după o uşă mare de stejar. 

UN CAZ COMPLICAT. 

Procurorul Buenos-Aires-ului fu vizitat de un oaspe rar - 
episcopul Juan de Garcilasso, superiorul catedralei din 
localitate. Procurorul, un omuleţ gras, vioi, cu ochişorii 
înecaţi în grăsime, părul tuns scurt şi mustaţa cănită, se 
ridică din jilţul său pentru a-l saluta pe episcop. Apoi, 
grijuliu, îl pofti pe scumpul său oaspe să şadă într-un fotoliu 
masiv de piele, chiar lângă birou. 


Episcopul şi procurorul erau doi oameni foarte diferiţi. 
Faţa procurorului era cărnoasă şi roşie, cu buze groase şi 
un nas borcănat ca o pară. Degetele de la mâini păreau 
nişte cioturi scurte, groase, iar nasturii de pe pântecul 
rotund stăteau parcă gata să sară în orice clipă, neputând 
să reţină mormanul tremurător de grăsime. 

Faţa episcopului impresiona prin slăbiciune şi paloare. 
Nasul subţire, coroiat, bărbia ascuţită şi buzele subţiri, 
aproape vinete, îi dădeau o înfăţişare tipică de iezuit. Deşi 
episcopul nu se uită niciodată în ochii interlocutorului său, îl 
observa totuşi cu cea mai mare atenţie. Se bucura de o 
imensă influenţă şi abandonă deseori treburile bisericeşti 
pentru a trage iţele complicatului joc politic. Îndată ce 
salută pe procuror, trecu la scopul vizitei sale. 

— Aş dori să ştiu, începu încet episcopul, în ce stadiu se 
află cazul profesorului Salvador. 

— Prin urmare şi prea sfinţia ta se interesează de acest 
caz! exclamă amabil procurorul. Da, e un proces ce iese cu 
totul din comun! Apoi, luând de pe birou un dosar gros, 
procurorul îl răsfoi şi continuă: în urma reclamaţiei lui 
Pedro Zurita, am procedat la o percheziţie la domiciliul 
profesorului Salvador. Declaraţiile lui Zurita, că Salvador 
face animalelor operaţii cu totul neobişnuite, s-au confirmat 
pe deplin. În grădinile lui Salvador am descoperit o 
adevărată fabrică de monştri. Ceva uluitor! Aşa, de pildă, 
Salvador... 

— Cunosc din ziare rezultatele percheziţiei, îl întrerupse 
cu moliciune episcopul. Ce măsuri aţi luat faţă de acest 
Salvador? E arestat? 

— Da, e arestat. Pe lângă această noi am adus în oraş, ca 
probă materială şi martor al acuzării, un tânăr pe nume 
Ichtyandro, poreclit şi „diavolul mării”. 

V-ar fi trecut prin minte că faimosul „diavol al marii”, care 
ne-a preocupat atâta vreme, nu este decât un monstru din 
menajeria lui Salvador? În prezent, experţii şi profesorii 
universitari studiază pe toţi aceşti monştri. Se înţelege că n- 


am putut aduce în oraş toată menajeria, toate aceste probe 
materiale vii. Pe Ichtyandro, însă, l-am adus şi l-am instalat 
în subsolul tribunalului. Avem multă bătaie de cap cu el. 
Închipuiţi-vă, am fost nevoiţi să comandăm anume o cadă 
mare, deoarece nu poate trăi fără să stea în apă. Şi într- 
adevăr se simţea foarte rău. Se vede că Salvador a adus 
nişte modificări cu totul extraordinare în organismul său, în 
urma cărora tânărul s-a transformat într-un om-amfibie. 
Savanţii noştri cercetează această problemă. 

— Mă interesează mai mult soarta lui Salvador, spuse tot 
atât de şters episcopul. În ce articol poate fi încadrată fapta 
sa? Şi ce părere aveţi: va fi sau nu osândit? 

— Afacerea Salvador e un caz rar în analele justiţiei, 
răspunse procurorul. Ca să fiu sincer nu ştiu încă să 
încadrez această infracţiune. Lucrul cel mai simplu ar fi, 
fireşte, să-l acuzăm pe Salvador de vivisecţii interzise de 
lege şi de mutilări cauzate acestui tânăr... 

Episcopul se încruntă: 

— Socotiţi poate că toate aceste fapte ale lui Salvador nu 
constituie o crimă? 

— Admiţând chiar că ar constitui, dar ce crimă anume? 
Continuă procurorul. Am mai primit o declaraţie de la un 
oarecare Baltazar, un indian. Acesta susţine că Ichtyandro e 
fiul său. Probele sunt cam slabe, dar ne-am putea folosi de 
acest indian, ca de un martor al acuzării, dacă experţii ar 
stabili că Ichtyandro este într-adevăr fiul lui. 

— Prin urmare, în cazul cel mai bun, singura acuzaţie cei 
se va aduce lui Salvador va fi nerespectarea statutului 
medicilor şi va fi judecat numai pentru că a operat un copil 
fără încuviințarea părintelui? 

— Şi poate pentru cauzare de mutilări. Această acuzaţie e 
mai gravă. Mai există încă ceva care complică acest caz. 
Experții înclină să creadă - ce-i drept asta nu este concluzia 
lor definitivă - că unui om normal nici nu i-ar putea trece 
prin minte să creeze asemenea monştri şi să facă o operaţie 


atât de neobişnuită. Se poate întâmpla că experţii să-l 
declare pe Salvador iresponsabil, alienat. 

Strângându-şi buzele subţiri, episcopul rămase tăcut, 
privind spre un capăt al mesei. Apoi spuse aproape în 
şoaptă: 

— Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea dumitale. 

— La ce anume, prea sfinţia ta? întrebă nedumerit 
procurorul. 

— Chiar şi dumneata, un apărător al dreptăţii, pari să 
justifici faptele lui Salvador, considerând că operaţiile sale 
n-ar fi chiar lipsite de rost. 

— Dar ce e rău în asta? 

— Şi nu ştii să găseşti în ele elementele crimei. Dar justiţia 
bisericii - justiţia divină - priveşte altfel faptele lui Salvador. 
Îngăduie să-ţi vin în ajutor şi să-ţi dau un sfat. 

— Vă rog chiar, bâigui jenat procurorul. Episcopul începu 
să vorbească încet, ridicând treptat glasul ca un predicator, 
ca un acuzator. 

Susţii că faptele lui Salvador nu sunt lipsite de un rost? 
După părerea dumitale, omul şi animalele pe care le-a 
schilodit ar fi căpătat astfel unele avantaje, pe care înainte 
nu le-au avut. Ce înseamnă asta? Oare Creatorul l-a făcut 
pe om ca pe o fiinţă imperfectă? Oare era necesară 
intervenţia unui profesor pe nume Salvador pentru ca să 
devină desăvârşit corpul omului? 

Procurorul şedea nemişcat cu privirile pironite în pământ. 
În faţa bisericii el apărea acum în postură de acuzat. Nu se 
aşteptase la aşa ceva. 

— Oare ai uitat ce scrie în Sfânta Scriptură, în Cartea 
Facerii, capitolul unu, versetul douăzeci şi şase: „Şi-a zis 
Dumnezeu: să facem pe om după chipul şi după 
asemănarea Noastră” - şi mai departe versetul douăzeci şi 
şapte: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”. lar 
Salvador are îndrăzneala să denatureze acest chip, această 
asemănare şi dumneata - chiar dumneata! - găseşti că 
faptele sale nu sunt lipsite de un scop! 


— Iertare, sfinte părinte... reuşi să îngâne procurorul. 

— Oare Domnul nu a considerat că opera lui este sublimă, 
desăvârşită? Urmă inspirat episcopul. Dumneata cunoşti 
bine legile omeneşti, dar le uiţi pe cele divine. Adu-ţi aminte 
de versetul treizeci şi unu, tot din primul capitol al 
„Facerii”: „Şi a văzut Domnul tot ce a creat şi toate erau 
foarte bune”. lar Salvador al dumitale socoate că ceva 
trebuie schimbat, transformat, schilodit, că oamenii trebuie 
să devină făpturi care să poată trăi şi pe pământ şi în apă. 
Şi dumneata găseşti toate acestea inteligente, raţionale. 
Oare nu e hulă adusă Domnului? Nu e un sacrilegiu? O 
profanare? Sau poate legile laice nu mai pedepsesc la noi 
crimele religioase? Ce se va întâmpla dacă asemenea 
dumitale toţi vor spune: „Da, Dumnezeu nu l-a creat bine pe 
om. 

Doctorul Salvador trebuie să-l schimbe pe om”? Oare nu e 
o crimă monstruoasă împotriva religiei? Domnul a socotit că 
tot ce a creat este bun. lar Salvador se apucă să mute 
capetele animalelor, să le schimbe blănurile, creând monştri 
cu adevărat oribili, de parcă şi-ar râde de Creator. Şi 
dumneata te întrebi dacă faptele lui Salvador sunt 
criminale?! 

Episcopul se opri. Era foarte mulţumit de efectul vorbelor 
sale. Apoi, după o scurtă tăcere, începu din nou să 
vorbească încet, ridicând treptat glasul: 

— Am spus că mă interesează mai mult soarta lui Salvador. 
Dar mi-ar putea fi indiferentă soarta lui Ichtyandro? 
Această făptură nu are măcar un nume creştinesc, 
deoarece Ichtyandro nu înseamnă altceva în limba greacă 
decât omul-peşte. Chiar dacă Ichtyandro personal nu s-a 
făcut vinovat cu nimic, dacă el nu este decât o victimă, 
reprezintă totuşi o jignire adusă Domnului, un sacrilegiu. 
Prin însăşi existenţa lui poate să zăpăcească minţile, să 
trezească gânduri păcătoase, să ducă în ispită pe cei slabi 
cu duhul, să clintească din credinţa lor slabă pe alţii. 
Ichtyandro nu trebuie să existe! Cel mai bun lucru ar fi fost 


dacă Domnul l-ar fi chemat la el, dacă acest sărman tânăr s- 
ar fi stins din cauza imperfecţiunii trupului său mutilat, 
episcopul aruncă procurorului o privire plină de 
subînţelesuri. În orice caz el trebuie să fie acuzat, scos din 
rândurile oamenilor, lipsit de libertate. După câte ştiu a 
săvârşit şi el fărădelegi. A furat peşte de la pescari, le-a 
rupt năvoadele şi în cele din urmă i-a speriat într-atât, 
încât, după cum cred că ţii minte, ei au refuzat să mai iasă 
în larg şi oraşul a rămas fără peşte. Salvador cel fără de 
Dumnezeu şi abjecta sa operă - Ichtyandro - reprezintă o 
neruşinată provocare aruncată bisericii, Domnului, cerului! 
Şi biserica nu va depune armele, până ce ei nu vor fi 
nimiciţi. 

Episcopul îşi continua rechizitoriul. Procurorul şedea 
abătut în faţa lui, cu ochii în pământ, fără a încerca măcar 
să întrerupă această avalanşă de cuvinte teribile. 

Când în sfârşit episcopul termină, procurorul se ridică şi, 
apropiindu-se de el, spuse cu voce surdă: 

— Sunt creştin şi voi veni la confesional să-mi mărturisesc 
păcatul şi să obţin iertarea sfinţiei voastre. Iar ca funcţionar 
superior, ţin să vă exprim recunoştinţa pentru ajutorul pe 
care mi l-aţi dat. Acum crima lui Salvador îmi este clară. El 
va fi acuzat şi pedepsit. Nici Ichtyandro nu va putea scăpa 
de sabia justiţiei. 

UN NEBUN GENIAL. 

Procesul nu-l demoraliza pe Salvador. La închisoare 
rămăsese calm şi sigur de el, cu judecătorul de instrucţie şi 
cu experţii vorbea de sus, indulgent, aşa cum vorbeşte un 
adult copiilor. 

Firea lui energică nu suporta inactivitatea. Scria mult, 
făcu câteva operaţii strălucite la spitalul închisorii. Printre 
pacienţii săi era şi soţia primului temnicer. O tumoare 
malignă îi punea viaţa în primejdie şi Salvador a salvat-o de 
la moarte, atunci când medicii chemaţi la consult au refuzat 
orice intervenţie, declarând că, în cazul acesta, medicina 
este neputincioasă. 


Sosi şi ziua procesului. 

Uriaşa sală de şedinţe era neîncăpătoare pentru toţi acei 
care doreau să asiste la judecată. Oamenii se înghesuiau 
prin coridoare, umpluseră toată piaţa din faţa clădirii, 
priveau prin ferestrele deschise. Mulţi curioşi se urcaseră 
în copacii ce creşteau lingă tribunal. 

Salvador îşi ocupă calm locul, pe banca acuzaților. Avea o 
ţinută atât de demnă, încât un neiniţiat şi-ar fi putut 
închipui că nu el e acuzatul, ci judecătorul. Salvador refuză 
să apeleze la serviciile unui avocat. 

Sute de priviri curioase erau aţintite asupra lui, dar rar 
era în stare cineva să înfrunte ochii lui scrutători. 

Ichtyandro stârnise un interes tot atât de mare, dar el nu 
era în sală. În ultimele zile se simţea foarte rău şi aproape 
tot timpul şi-l petrecea în cadă plină cu apă, scăpând astfel 
de iscodirile sâcâitoare ale curioşilor, în procesul lui 
Salvador, Ichtyandro figura doar ca martor al acuzării, sau 
mai curând, după cum se exprimase procurorul, ca una din 
probele materiale. 

Procesul în legătură cu activitatea criminală a lui 
Ichtyandro urma să fie judecat separat, după procesul lui 
Salvador. 

Procurorul fusese nevoit să procedeze în felul acesta 
pentru că episcopul îl zorea să termine mai repede cu 
Salvador, iar strângerea de probe împotriva lui Ichtyandro 
cerea timp. Agenţii procurorului recrutau energic, dar 
prudent, la pulperia „Palma”, martori pentru viitorul 
proces, în care Ichtyandro urma să figureze ca acuzat. Dar 
episcopul făcea mereu aluzii procurorului că cea mai bună 
soluţie ar fi dacă Domnul l-ar chema la el pe nefericitul 
Ichtyandro. Moartea lui ar fi fost cea mai bună dovadă că 
mâna omului nu poate decât să strice opera divină. 

Trei experţi savanţi, profesori universitari, au dat citire 
concluziilor expertizei. Întreaga asistenţă ascultă cu cea 
mai mare atenţie părerea oamenilor de ştiinţă, căutând să 
nu scape nici un cuvânt. 


— La cererea instanţei, îşi începu cuvântarea expertul 
principal al tribunalului, profesorul Chein, un om între două 
vârste, am examinat animalele şi pe tânărul Ichtyandro, 
operaţi de profesorul Salvador în laboratoarele sale. De 
asemenea, am cercetat laboratoarele şi sălile de operaţie 
ale doctorului, nu mari, dar utilate cu multă pricepere. 
Profesorul Salvador a aplicat la operaţii nu numai ultimele 
realizări ale tehnicii chirurgicale, cum ar fi bisturiuri 
electrice, raze ultraviolete pentru sterilizare şi altele, dar şi 
instrumente necunoscute încă chirurgilor. Ele au fost 
confecţionate, probabil, după indicaţiile sale. Nu voi insista 
asupra experienţelor profesorului Salvador făcute asupra 
animalelor. Aceste experienţe au constat în operaţii 
strălucite şi extrem de îndrăzneţe ca concepţie: 
transplantarea ţesuturilor şi a unor organe întregi, 
împreunarea prin sutură a două animale, transformarea 
animalelor cu respiraţia pulmonară în animale cu respiraţia 
pulmonară şi branhială şi invers, transformarea femelelor 
în masculi, precum şi în aplicarea unor noi metode de 
întinerire. În grădinile lui Salvador am văzut copii şi 
adolescenţi de la vârsta de câteva luni până la paisprezece 
ani, aparţinând diferitelor triburi indiene. 

— În ce stare sunt copiii? întrebă procurorul. 

— Sunt cu toţii sănătoşi şi plini de viaţă - zburdă şi se 
joacă prin grădină. Pe mulţi dintre ei Salvador i-a scăpat de 
la moarte. Indienii aveau încredere în el şi îi aduceau copii 
din cele mai îndepărtate regiuni - de la Alaska până la Ţara 
de Foc. La el veneau eschimoşii, iaganii, apaşii, taulipangii, 
sanapanii, indienii botocuzi, pano şi araucani. 

În sală se auzi un oftat. 

— Indienii din toate triburile îşi aduceau copiii la Salvador. 

Procurorul dădu semne de îngrijorare. După discuţia cu 
episcopul, care a avut darul să-i îndrepte gândurile pe un 
făgaş nou, nu putea asculta cu calm aceste elogii aduse lui 
Salvador. De aceea, îl întrebă pe expert: 


— Ce părere aveţi dumneavoastră, operaţiile pe care le 
făcea Salvador erau utile şi raţionale? 

Dar preşedintele Curţii, un bătrân cărunt cu chipul aspru, 
temându-se că nu cumva expertul să răspundă afirmativ, se 
grăbi să intervină: 

— Părerile personale ale expertului asupra problemelor 
ştiinţifice nu interesează Curtea. Vă rog să continuaţi. Ce a 
rezultat din examinarea tânărului araucan Ichtyandro? 

— Corpul său era acoperit cu un înveliş solzos, artificial, 
continuă expertul, dintr-o substanţă necunoscută, elastică, 
dar extrem de rezistentă. Analiza acestei substanţe e în 
curs. Ichtyandro se slujea câteodată în apă de nişte ochelari 
cu sticle speciale din flintglass masiv, având indicii de 
refracție aproape doi. În felul acesta el putea să vadă bine 
sub apă. Când i-am scos învelişul solzos, am văzut sub 
omoplaţi nişte deschizături rotunde având zece centimetri 
în diametru şi acoperite cu cinci lamele subţiri semănând cu 
branbhiile de rechin. 

În sală se auziră exclamaţii înăbuşite, de uimire. Da, 
continuă expertul, pare de necrezut, dar Ichtyandro are 
plămâni de om şi în acelaşi timp şi branhii de rechin, de 
aceea el poate trăi şi pe pământ şi în apă. 

Un om-amfibie? întrebă ironic procurorul. 

— Da, într-o anumită privinţă, un om-amfibie. 

— Dar de unde au răsărit branhii de rechin la Ichtyandro? 
întrebă preşedintele. 

Expertul desfăcu larg braţele: 

— E o enigmă pe care poate profesorul Salvador în 
persoană va binevoi să ne-o explice. lată părerea noastră: 
conform legii biologice a lui Haeckel, orice fiinţă vie, în 
dezvoltarea sa, repetă toate formele pe care le-a parcurs 
specia respectivă în decursul vieţii sale de veacuri. Se poate 
afirma cu certitudine că primii strămoşi ai omului respirau 
cu ajutorul branbhiilor. 

Procurorul dădu să se scoale, dar preşedintele îl opri cu 
un gest. 


— În a douăzecea zi a dezvoltării sale, găsim la embrionul 
uman patru pliuri branhiale, aşezate una după alta. Mai 
târziu însă aparatul branhial al embrionului se modifică: 
primul arc branhial se transformă parte în canalul auditiv 
cu oscioare auditive şi în trompa lui Eustache, iar porţiunea 
sa de jos în mandibulă; arcul al doilea se transformă în 
coarnele şi corpul osului hioid; şi al treilea în cartilagiul 
tiroid al laringelui. Nu credem că profesorul Salvador a 
reuşit să oprească dezvoltarea lui Ichtyandro în fază 
embrionară. E adevărat însă că ştiinţa cunoaşte cazuri, 
când la adulţi s-au păstrat pe gât, sub maxilar, orificiile 
branhiale neacoperite, aşa-numitele fistule cervicale. Se 
înţelege însă că nu poţi trăi în apă cu aceste resturi de 
branhii. Dacă în dezvoltarea embrionului ar fi intervenit o 
anomalie, ar fi putut rezulta două situaţii: sau ar fi 
continuat să se dezvolte branhiile, pe seama organului 
auditiv, survenind şi alte modificări anatomice şi în acest caz 
Ichtyandro ar fi devenit un monstru cu un cap nedezvoltat, 
pe jumătate de peşte, pe jumătate de om; sau ar fi învins 
totuşi tendinţa de dezvoltare normală a omului, şi ar fi 
dispărut branbhiile. Ori Ichtyandro e un tânăr perfect 
normal, cu un auz bun, mandibulă bine dezvoltată şi 
plămâni normali. Dar pe lângă această el posedă şi branhii 
bine dezvoltate. Cum funcţionează branhiile şi plămânii, 
care este corelaţia dintre ele, dacă apa trece prin gură şi 
plămâni, spre branhii sau pătrunde în ele prin deschiderea 
mică pe care am găsit-o pe corpul lui Ichtyandro, mai sus de 
orificiul branhial rotund, asta, n-o ştim. Am putea răspunde 
la aceste întrebări, numai dacă am fi făcut o disecţie. Repet, 
e o enigmă, pe care trebuie să o dezlege profesorul 
Salvador. Profesorul ar trebui să ne explice de asemenea 
cum au apărut câinii care seamănă cu jaguarii, animale 
ciudate, neobişnuite, precum şi maimuţele-amfibii - aceste 
repetări ale cazului Ichtyandro. 

— Aşadar, care este în principiu concluzia dumneavoastră? 
întrebă preşedintele. 


Profesorul Chein, care şi el era un savant şi chirurg cu 
renume, răspunse cu toată sinceritatea: 

— Recunosc că nu pricep nimic din toate acestea. Un 
singur lucru pot să spun: ceea ce a făcut profesorul 
Salvador poate fi numai opera unui geniu. Se vede că 
Salvador s-a gândit că în meseria lui de chirurg a atins o 
perfecţiune care îi permite să desfacă, să refacă şi să 
adapteze corpul animalului şi al omului după bunul său 
plac. Şi cu toate că aceste transformări el le-a realizat într- 
un mod strălucit, cutezanţa şi amploarea concepţiei 
frizează... nebunia. 

Salvador zâmbi dispreţuitor. 

N-avea de unde să ştie că experţii doreau să-i uşureze 
situaţia, şi să pună problema iresponsabilităţii sale, pentru 
a putea înlocui regimul penitenciar cu un regim de spital. 

— Nu susţin că ar fi nebun, continuă expertul, observând 
zâmbetul lui Salvador, dar în tot cazul, după părerea 
noastră, acuzatul ar trebui internat într-un ospiciu, unde să 
rămână mult timp sub observaţia psihiatrilor. 

— Curtea n-a ridicat problema iresponsabilităţii 
acuzatului, dar va examina această chestiune, spuse 
preşedintele. Profesor Salvador, sunteţi bun să răspundeţi 
la unele întrebări ale experţilor şi ale procurorului? 

— Da, răspunse Salvador, am să dau explicaţiile necesare. 
Doresc însă că acesta să fie şi ultimul meu cuvânt. 

ACUZATUL ARE CUVÂNTUL, 

Salvador se ridică încet şi-şi plimbă privirile prin sală, ca şi 
cum ar fi căutat pe cineva. Printre cei de faţă îi zări pe 
Baltazar, Cristo şi Zurita. În prima bancă şedea episcopul. 
Salvador zăbovi puţin cu privirile asupra lui şi zâmbi abia 
perceptibil. Apoi începu să caute din nou, cercetând cu 
atenţie întreaga sală. 

— Nu văd aici pe adevăratul păgubaş, spuse în sfârşit 
Salvador. 

— Eu sunt păgubitul! strigă deodată Baltazar, sărind de pe 
scaun. Dar Cristo îl trase de mâneca şi-l sili să se aşeze. 


— La care păgubaş vă referiţi? întrebă preşedintele. Dacă 
aveţi în vedere animalele pe care le-aţi schilodit, Curtea n-a 
găsit de cuviinţă să le aducă aici. 

Dar Ichtyandro, omul-amfibie, se află în clădirea 
tribunalului. 

— Mă gândesc la Cel-de-sus, răspunse calm şi serios 
Salvador. 

Auzind acest răspuns, preşedintele uimit se lăsă pe 
speteaza fotoliului: „Salvador a înnebunit cu adevărat? Sau 
simulează nebunia pentru a scăpa de închisoare?” 

— Ce vreţi să spuneţi prin asta? întrebă preşedintele. 

— Cred că acest lucru trebuie să fie limpede Curţii, 
răspunse Salvador. Cine este principalul şi singurul 
păgubaş? E clar că numai Dumnezeu. După părerea Curţii, 
am adus prin faptele mele un prejudiciu prestigiului său, 
pătrunzând cu forţa în domeniul lui. El s-a declarat perfect 
satisfăcut de tot ce a creat, când deodată vine un doctor 
oarecare şi spune: „Asta nu e bine făcut. Asta trebuie 
modificat”. Şi începe să transforme opera Domnului, după 
cum crede elcă e mai bine... 

— E o profanare! Cer ca spusele acuzatului să fie trecute 
în procesul-verbal, izbucni procurorul cu aerul unui om 
jignit în cele mai sacre sentimente. 

Salvador ridică din umeri. 

— Nu fac decât să redau esenţa rechizitoriului. Oare toată 
acuzarea nu se reduce la aceasta? Am studiat dosarul. La 
început eram acuzat că aş fi făcut vivisecţii şi cauzat 
mutilări. Acum, mi se mai aduce încă o învinuire: blasfem. 
De unde bate acest vânt? Oare nu dinspre catedrală? 

Profesorul Salvador aruncă o privire episcopului. Aţi pus 
singur la cale un proces în care figurează, nevăzut, din 
partea acuzării, Cel-de-sus, în calitate de păgubit, iar pe 
banca acuzării, alături de mine, se află în calitate de 
inculpat Charles Darwin. Se prea poate ca spusele mele să 
mâhnească unele persoane care se află în sală, dar insist 
asupra afirmației că organismul animalelor şi chiar al 


omului nu este perfect şi necesită unele modificări. Sper că 
episcopul Juan de Garcilasso, superiorul catedralei, aici de 
faţă, va confirma acest lucru. 

Cuvintele doctorului stârniră uimirea întregii săli. 

— Prin 1915, cu puţin înaintea plecării mele pe front, 
continuă Salvador, am avut prilejul să fac o mică modificare 
în organismul onorabilului episcop, şi anume: i-am tăiat 
apendicele, această anexă inutilă şi dăunătoare a 
cecumului. După câte îmi amintesc, pe când era întins pe 
masa de operaţie, sacerdotul, pacientul meu, n-a obiectat 
împotriva denaturării chipului asemănător cu Domnul, pe 
care am săvârşit-o cu bisturiul, tăindu-i o părticică din corp. 
Oare n-a fost aşa? întrebă Salvador, uitându-se ţintă la 
episcop. 

Juan de Garcilasso nici nu clipi. Numai obrajii săi palizi se 
colorară un pic în roz, iar degetele sale subţiri tremurară 
uşor. 

— Şi am mai avut şi un alt caz, pe când mă ocupam încă cu 
practica particulară şi făceam operaţii de întinerire. Oare 
nu mi s-a adresat, cu rugămintea să-l întineresc, onorabilul 
procuror, signor Augusto de... 

Procurorul încercă să protesteze, dar cuvintele sale fură 
înăbuşite de râsetele sălii. 

— Vă rog să reveniţi la subiect, interveni aspru 
preşedintele. 

— Această observaţie ar fi mult mai indicată pentru Curtea 
însăşi, pară Salvador. Nu eu, ci Curtea a pus astfel 
problema. Se prea poate că unii dintre cei prezenţi să se fi 
speriat la gândul că toţi cei de faţă nu sunt decât maimuţele 
sau chiar peştii de ieri, care au căpătat facultatea de a vorbi 
şi auzi, deoarece arcurile lor branhiale s-au transformat în 
organele vorbirii şi audiţiei. Ei, dacă nu chiar maimuțe sau 
peşti, în orice caz urmaşii acestora. Şi apoi, adresându-se 
procurorului care dădea semne de nerăbdare: Liniştiţi-vă! 
N-am de gând angajez aici discuţii în contradictoriu sau să 
ţin o conferinţă despre teoria evoluţiei. Şi, după o scurtă 


pauză, Salvador continuă: Nenorocirea nu este că omul se 
trage din animal, ci că n-a încetat să fie animal... Un animal 
brutal, rău, lipsit de rațiune. Savantul meu coleg n-a făcut 
bine că v-a speriat. Ar fi putut să nu vă vorbească despre 
dezvoltarea embrionului. N-am încercat să influenţez 
embrionul şi nici să încrucişez animalele. Sunt chirurg. 
Singura mea unealtă este bisturiul. Ca chirurg am avut 
prilejul să-i ajut pe oameni, am căutat să-i vindec. În timpul 
operaţiilor a trebuit de multe ori să transplantez ţesuturi, 
organe, glande. Ca să perfecţionez această metodă am 
făcut experienţe de transplantarea ţesuturilor la animale. 

Ţineam mult timp sub observaţie animalele operate, la 
mine în laborator, străduindu-mă să aflu, să cercetez ce se 
întâmpla cu organele transplantate într-un loc nou, 
câteodată neobişnuit. Când observaţiile mele se terminau, 
animalul era mutat în grădină. Aşa a luat fiinţă această 
grădină-muzeu. M-a pasionat îndeosebi problema 
schimbului şi transplantării ţesuturilor la animale foarte 
diferite din punct de vedere al structurii lor, de pildă peşti şi 
mamifere, şi invers. Şi aci am ajuns la rezultate pe care 
chiar oamenii de ştiinţă le consideră în general irealizabile. 
Dar eu nu văd nimic extraordinar în aceasta. Ceea ce am 
făcut eu astăzi, mâne o va face orice chirurg. Profesorul 
Chein a auzit probabil de ultimele operaţii ale chirurgului 
german Sauerbruch. Acesta a reuşit să înlocuiască un 
femur bolnav cu o tibie. 

— Dar Ichtyandro? întrebă expertul. 

— Ichtyandro e mândria mea. Dificultăţile de care m-am 
lovit la operaţia ce i-am făcut-o nu erau numai de ordin 
tehnic. Trebuia să modific însuşi modul de funcţionare a 
organismului omenesc. Am sacrificat şase maimuțe cu 
experienţele prealabile, până mi-am atins scopul şi l-am 
putut opera pe copil, fără să-i pun viaţa în primejdie. 

— Dar în ce a constat această operaţie? întrebă 
preşedintele. 


— Am transplantat copilului branhiile unui rechin tânăr şi 
astfel copilul a căpătat posibilitatea de a trăi şi pe uscat şi în 
apă. 

În sală răsunară exclamaţii de uimire. Corespondenţii 
diferitelor ziare, prezenţi în sală, alergară la telefon, grăbiţi 
să comunice redacţiilor respective această noutate. 

— Mai târziu, am obţinut rezultate şi mai bune. Ultima 
mea realizare - maimuţa-amfibie pe care aţi văzut-o - poate 
trăi un timp nedeterminat, atât pe uscat cât şi în apă, fără 
ca acest lucru să-i pericliteze sănătatea. Ichtyandro, însă, 
poate trăi pe uscat cel mult 3-4 zile. Pentru el este foarte 
vătămător să se afle prea mult timp pe uscat; plămânii îi 
obosesc, branhiile se usucă şi îi provoacă dureri 
sfredelitoare intercostale. Din păcate, timpul cât am fost 
plecat, Ichtyandro n-a respectat regimul prescris de mine: a 
stat prea mult pe uscat, şi-a obosit excesiv plămânii şi a 
contractat o boală gravă. Echilibrul organismului său a fost 
tulburat şi acum e nevoit să stea în apă cea mai mare parte 
din timp. Din omul-amfibie el se transformă în omul-peşte... 

— Îngăduiţi-mi să pun o întrebare acuzatului, se adresă 
procurorul preşedintelui. Cum de i-a venit lui Salvador 
ideea să creeze un om-amfibie şi ce scop a urmărit prin 
aceasta? 

— Ideea care m-a îndemnat s-o fac e mereu aceeaşi: omul 
nu este perfect. Devenind în cursul evoluţiei mult superior 
strămoşilor săi - animalele, omul a pierdut în acelaşi timp 
multe din însuşirile pe care le avusese în fazele inferioare 
de dezvoltare, pe când era animal. Astfel, omul ar avea 
imense avantaje dacă ar putea trăi în apă. De ce să nu-i 
redăm această însuşire? Istoria evoluţiei faunei ne învaţă că 
toate animalele terestre şi pasările se trag din animalele 
acvatice, adică au ieşit din ocean. Ştim de asemenea că 
unele animale terestre s-au întors din nou în apă. Delfinul 
era un peşte. leşind pe uscat a devenit mamifer, iar apoi s-a 
întors în apă, deşi, asemenea balenelor, a rămas mamifer. Şi 
balena şi delfinul respiră prin plămâni. Delfinul ar putea fi 


ajutat să devină o amfibie care respiră şi prin branhii şi prin 
plămâni. Ichtyandro m-a rugat să fac o asemenea operaţie. 
Atunci prietenul său, delfinul Leading, ar putea rămâne mai 
mult timp împreună cu el sub apă. Tocmai mă pregăteam s- 
o fac. Primul peşte între oameni şi primul om între peşti, 
era firesc ca Ichtyandro să se simtă singur. Dacă, după el şi 
alţi oameni ar pătrunde în ocean, viaţa s-ar schimba cu 
desăvârşire. Atunci oamenii ar birui uşor această puternică 
stihie: apa. Ştiţi voi oare câtă forţă ascunde această stihie? 
Suprafaţa oceanului este de trei sute şaizeci şi unu de 
milioane cincizeci de mii kilometri pătraţi. Întinsul apelor 
ocupă mai mult de şapte zecimi din suprafaţa globului 
pământesc. Dar această pustietate cu inepuizabilele ei 
rezerve de hrană şi de materii prime industriale ar putea 
cuprinde milioane, miliarde de oameni. Peste trei sute 
şaizeci şi unu de milioane kilometri pătraţi, asta este numai 
întinderea, suprafaţa. Or, oamenii ar putea trăi acolo pe 
câteva etaje submarine. În ocean s-ar putea instala miliarde 
de oameni, neînghesuiţi, nestrâmtoraţi. 

Şi ce forţă! Ştiţi voi oare că apele oceanului absorb o 
energie solară egală ca forţă cu şaptezeci şi nouă de 
miliarde cai putere? Dacă n-ar ceda căldura aerului şi dacă 
n-ar exista şi alte forme de pierdere a căldurii, oceanul ar 
fierbe în clocot. Deci, practic, o rezervă inepuizabilă de 
energie. Cum valorifică omul terestru această energie? 
Aproape deloc. 

Dar puterea curenților marini?! Numai Golfstream-ul 
deplasează împreună cu curentul Florida nouăzeci şi unu 
de miliarde tone de apă pe oră. De vreo trei mii de ori mai 
mult decât deplasează un fluviu mare. Şi aceasta doar un 
singur curent marin! Cum valorifică omul terestru curenţii? 
Aproape deloc. 

lar unde mai puneţi puterea valurilor, a fluxului! Forţa cu 
care izbesc valurile ţărmul atinge treizeci şi opt de mii de 
kilograme - treizeci şi opt de tone, la fiecare metru pătrat 
de suprafaţă. Înălţimea la care se avânta valurile atinge 


patruzeci şi trei de metri şi valul poate ridica o greutate 
până la un milion de kilograme - ca de pildă, bucăţi de 
stâncă. Fluxurile ating o înălţime de peste şaisprezece 
metri, adică înălţimea unui bloc cu patru etaje. Cum 
valorifică omenirea aceste forţe? Aproape deloc. 

Pe uscat, vieţuitoarele nu se pot ridica mult deasupra 
suprafeţei şi nici pătrunde prea adânc în interior, în ocean, 
însă, viaţa e pretutindeni - de la ecuator până la poli, de la 
suprafaţă până la o adâncime de aproape zece kilometri. 

Cum folosim noi inepuizabilele bogății ale oceanelor? 
Pescuim, sau mai bine zis prindem peşti din pojghiţa 
superficială a oceanului, şi nu folosim deloc adâncurile. 
Culegem bureţi, mărgean, perle, alge şi atât. 

Efectuăm şi unele lucrări sub apă: construirea podurilor şi 
stăvilarelor, ridicăm navele scufundate - şi asta-i tot. Dar şi 
aceste lucrări se efectuează cu multă greutate, cu mult risc, 
adeseori cu jertfe omeneşti. Sărman om terestru, care nu 
rezistă sub apă nici două minute. Cum se poate lucra în 
asemenea condiţii?! 

Altceva ar fi dacă omul ar putea trăi şi lucra în apă fără 
costume de scafandru, fără aparate de oxigen. 

Ce de comori ar fi descoperit el! lată Ichtyandro de pildă. 
El mi-a povestit... dar mai bine tac, ca să nu ispitesc 
demonul lăcomiei omeneşti. Ichtyandro mi-a adus de pe 
fundul mării probe de metale rare şi de alte roci. O, nu vă 
emoţionaţi. Mi-a adus probe mici de tot. Dar s-ar putea ca 
aceste zăcăminte să se găsească în ocean în cantităţi 
imense. 

Dar comorile scufundate? 

Amintiţi-vă, de pildă, de transatlanticul „Luisitania”. 

În primăvara anului 1916 a fost scufundat de nemți lângă 
coastele Irlandei. În afară de bijuteriile pe care le aveau cei 
o mie cinci sute de pasageri care au pierit, pe „Luisitania” 
se găseau monezi de aur în valoare de o sută cincizeci de 
milioane de dolari, precum şi lingouri de aur în valoare de 
cincizeci de milioane de dolari! (Rumoare în sală.) Pe lângă 


această, mai existau două casete cu briliante cu destinaţia 
Amsterdam. Printre briliante se afla unul dintre cele mai 
preţioase din lume - „Calif”, care valorează milioane. Se 
înţelege că nici chiar un om ca Ichtyandro n-ar putea cobori 
la o adâncime mare - pentru aceasta ar trebui creat un om 
(aici procurorul scoase o exclamaţie de indignare) care ar 
putea suporta o presiune mare, asemenea peştilor abisali. 
De altfel nu cred că acest lucru ar fi absolut imposibil. Dar 
nu se poate face totul dintr-o dată. 

— Dacă nu mă înşel, vă atribuiţi însuşirile unei divinităţi 
atotputernice? remarcă procurorul. 

Salvador nici nu dădu atenţie cuvintelor sale şi continuă: 

— Dacă omul ar putea trăi în apă, atunci valorificarea 
oceanului, a adâncurilor sale ar progresa cu paşi gigantici. 
Marea ar înceta să mai fie o stihie îngrozitoare, care 
reclamă victime omeneşti. N-ar mai trebui să jelim înecaţi. 

Toţi cei prezenţi parcă vedeau aievea lumea submarină 
cucerită de omenire. Ce largi perspective ar deschide 
supunerea oceanului! Nici chiar preşedintele nu-şi putu 
stăpâni o întrebare: 

— De ce n-aţi publicat rezultatele experienţelor 
dumneavoastră? 

— Nu eram grăbit să ajung pe banca acuzaților, răspunse 
zâmbind Salvador, şi pe lângă aceasta, mă temeam că în 
condiţiile regimului nostru, invenţia mea să nu facă mai 
mult rău decât bine. S-a şi încins lupta în jurul lui 
Ichtyandro. Cine m-a pârât din răzbunare? Acest Zurita 
care mi l-a răpit pe Ichtyandro. lar de la Zurita te 
pomeneşti că l-ar fi luat pe Ichtyandro generalii şi amiralii, 
ca să-l silească pe omul-amfibie să scufunde nave de război. 
Nu, n-am putut să fac din Ichtyandro sau din „Ichtyandrii” 
un bun al tuturora, într-o ţară unde lupta şi cupiditatea 
transformă într-o calamitate cele mai de seamă descoperiri, 
făcând să crească suferinţele oamenilor. M-am gândit la... 

Salvador tăcu. Schimbă brusc tonul şi, continuă, uitându- 
se zâmbind spre expert: 


— Mai bine să tac, că altfel mă veţi socoti nebun. Nu, refuz 
cinstea de a fi socotit nebun, chiar dacă s-ar adăuga şi 
epitetul de genial. Nu sunt nici nebun şi nici maniac. Oare 
n-am înfăptuit tot ce mi-am propus? Aţi văzut cu ochii voştri 
realizările mele. Dacă consideraţi că ceea ce am făcut este 
o crimă, vă rog să mă judecaţi după toate rigorile legii. Nu 
solicit indulgență. 

LA ÎNCHISOARE. 

Experții care primiseră misiunea să-l examineze pe 
Ichtyandro trebuiau să avizeze nu numai asupra însuşirilor 
fizice ale tânărului, dar şi asupra facultăţilor sale mintale. 

— În ce an suntem? În ce lună? Ce zi e astăzi? îl întrebau 
experţii. 

Ichtyandro răspundea: 

— Nu ştiu. 

Uneori nu putea răspunde la cele mai simple întrebări. 
Dar nu se putea spune că nu e normal. Ignoră multe din 
cauza condiţiilor specifice în care fusese crescut şi în care 
trăise. Parcă ar fi fost un copil mare. Şi experţii conchiseră: 
„Ichtyandro nu are capacitatea juridică”. Asta însemna că 
nu poate fi judecat. Instanţa clasă dosarul şi institui o tutelă 
asupra lui Ichtyandro. Doi oameni s-au oferit să fie tutorii 
lui: Zurita şi Baltazar. 

Salvador avea dreptate susţinând că Zurita îl pârâse din 
răzbunare. Dar pe lângă dorinţa de a se răzbuna pentru 
pierderea lui Ichtyandro, Zurita mai urmărea şi alt scop: 
dorea să pună din nou mâna pe Ichtyandro, şi de aceea voia 
să-i devină tutore. Mitui cu vreo zece perle de valoare pe 
judecători şi pe membrii consiliului de tutelă. Acum era pe 
cale să-şi atingă scopul. 

Invocându-şi paternitatea, Baltazar cerea ca el să fie 
numit tutorele lui Ichtyandro. Dar n-avu noroc. Cu toată 
strădania lui Larra, experţii declarară că nu se poate stabili 
identitatea lui Ichtyandro cu copilul lui Baltazar, născut cu 
douăzeci de ani în urmă. Declaraţiile unui singur martor - 


Cristo, care pe lângă această mai era şi fratele lui Baltazar, 
nu inspirau experţilor prea multă încredere. 

Larra nu ştia că în această afacere se amestecaseră 
procurorul şi episcopul. Tribunalul avea nevoie de Baltazar 
în timpul procesului ca de un păgubit, ca de un părinte al 
cărui fiu fusese răpit şi schilodit. Dar nici tribunalul şi nici 
biserica n-aveau nici un interes să recunoască paternitatea 
lui Baltazar şi să îi redea copilul: ele doreau să se 
descotorosească de Ichtyandro odată pentru totdeauna. 

Cristo, care între timp se mutase la fratele său, era 
îngrijorat de starea acestuia. Baltazar putea să stea ore în 
şir dus pe gânduri, uitând să doarmă şi să mănânce, sau 
fără veste începea să se agite ca un nebun, să alerge de 
colo până colo prin dugheană ţipând: „Fiul meu, fiul meu!” 
în asemenea clipe îi înjura pe spanioli în toate limbile pe 
care le cunoştea. 

Odată, după o astfel de criză, Baltazar îi spuse fără veste 
lui Cristo: 

— Ascultă, frate, mă duc la închisoare. Am să dau 
temnicerului cele mai frumoase perle pe care le am, ca să- 
mi dea voie să-l văd pe Ichtyandro. Vreau să-i vorbesc. El 
singur o să recunoască în mine pe tatăl său. Este cu 
neputinţă ca un fiu să nu-şi recunoască tatăl: vocea 
sângelui! 

Cristo încercă să-l convingă pe fratele său să nu se ducă, 
dar degeaba. Baltazar era neclintit în hotărârea să. 

Se duse le închisoare. Se tăvăli plângând la picioarele 
temnicerilor. Milogindu-se şi presărând cu perle tot drumul 
de la poartă până la clădirea închisorii, ajunse în sfârşit la 
celula lui Ichtyandro. 

Era o cămăruţă mică, unde abia pătrundea lumina printr-o 
ferăstruică îngustă, cu zăbrele. Aici era zăpuşeală şi un aer 
infect: temnicerii schimbau rar apa din cadă şi nu prea îşi 
dădeau osteneala să strângă de pe jos resturile putrede de 
peşte, cu care era hrănit neobişnuitul deţinut. 

La perete, în faţa ferestrei, stătea o cadă de tablă. 


Baltazar se apropie de cadă şi privi suprafaţa întunecată a 
apei sub care se afla Ichtyandro. 

— Ichtyandro! Chemă el încet. Ichtyandro... Suprafaţa 
apei se încreţi, dar tânărul nu apăru. După ce aşteptă puţin, 
Baltazar întinse o mână tremurândă şi o cufundă în apa 
caldă. Mâna sa atinse un umăr. 

Din cadă apăru deodată capul ud al lui Ichtyandro. Tânărul 
întrebă: 

— Cine eşti? Ce doreşti? 

Baltazar căzu în genunchi şi întinzând braţele începu să 
vorbească repede: 

— Ichtyandro! Eu sunt tatăl tău. Adevăratul tău tată. 
Salvador nu ţi-e tată. Salvador e un om rău. Elte-a 
schilodit... Ichtyandro! Ichtyandro! Hai, uită-te bine la mine. 
Oare nu-ţi recunoşti tatăl? 

Apa se prelingea încet din părul des al tânărului pe faţa lui 
palidă şi picura de pe barbie. Se uita trist, puţin mirat, la 
bătrânul indian. 

— Nu te cunosc, răspunse tânărul. 

— Ichtyandro, strigă Baltazar, uită-te bine la mine! Şi 
deodată bătrânul indian apucă capul tânărului, îl trase spre 
el şi începu să-l acopere cu sărutări, vărsând lacrimi 
fierbinţi. Ferindu-se de aceste mângâieri neaşteptate, 
Ichtyandro începu să se agite în cadă, revărsând apa pe 
dalele pardoselii. 

O mână îl apucă pe Baltazar de guler, îl ridică în aer şi-l 
zvârli într-un ungher. Bătrânul se prăbuşi cu zgomot pe 
podea, lovindu-se tare cu capul de peretele de piatră. 

Când deschise ochii îl văzu pe Zurita aplecat asupra lui. 
Ţinea strâns pumnul drept, gata să-l lovească, iar în mâna 
stânga avea o hârtie pe care o agita triumfător. 

— O vezi? E decizia prin care sunt numit tutorele lui 
Ichtyandro. Va trebui să-ţi cauţi aiurea un fiu bogat. lar pe 
acest tânăr îl duc mâine dimineaţa acasă la mine. Ai înţeles? 

Întins pe podea, Baltazar începu să mârâie surd, 
ameninţător. 


Peste o clipă sări în picioare şi se năpusti, răcnind sălbatic, 
asupra duşmanului său şi reuşi să-l doboare. 

Smulse din mâinile lui Zurita hârtia şi o băgă în gură, 
continuând să-i care la pumni. Se încinse o luptă crâncenă. 

Temnicerul, care stătea în prag cu cheile în mină, se socoti 
dator să păstreze cea mai strictă neutralitate. Amândoi 
combatanții îl mituiseră bine şi nu voia să-i stingherească. 
Numai când Zurita îşi încleşta degetele pe gâtul bătrânului, 
se alarmă: 

— Să nu-l gâtui! 

Turbat de mânie, Zurita nu ţinu seama de cuvintele 
temnicerului şi Baltazar ar fi păţit-o rău de tot, dacă în 
celulă n-ar fi apărut un personaj nou. 

— Splendid! Domnul tutore se antrenează în exercitarea 
drepturilor sale! Se auzi glasul lui Salvador. Ce păzeşti aici? 
Sau poate nu-ţi cunoşti îndatoririle? Se răsti el la temnicer, 
ca şi când ar fi fost directorul închisorii. 

Intervenţia doctorului avu efect. Temnicerul se aruncă 
între cei doi oameni încăieraţi. 

Atraşi de zgomot mai veniră şi alţi temniceri şi în curând 
reuşiră să-i despartă. 

Zurita avea toate motivele să se considere învingător. 
Totuşi, deşi înfrânt, Salvador era mai puternic decât toţi 
adversarii săi. Până şi aici, în această celulă, deţinut fiind, 
Salvador reuşea să se facă ascultat de oameni şi să dea 
evenimentelor cursul dorit. 

— Duceţi-i de aci pe aceşti scandalagii, porunci Salvador 
temnicerilor. Vreau să rămân singur cu Ichtyandro. 

Temnicerii îi dădură ascultare. Îi scoaseră afară pe Zurita 
şi Baltazar, fără să ţină seama de protestele şi de 
înjurăturile lor. Uşa celulei se închise cu zgomot. 

Când glasurile se topiră undeva în fundul coridorului, 
Salvador se apropie de cadă şi-i spuse lui Ichtyandro care 
scosese capul din apă: 

— Ridică-te, Ichtyandro. Vino în mijlocul celulei, vreau să 
te examinez. 


Tânărul făcu întocmai. 

— Foarte bine, continuă Salvador. Vino mai la lumină. 
Respiră. Mai adânc. Încă o dată. Acum nu respira. Aşa... 

Salvador percuta pieptul lui Ichtyandro şi, lipindu-şi 
urechea, îi auzi respiraţia întretăiată. 

— Ai senzaţia că te înăbuşi? 

— Da, tată, răspunse Ichtyandro. 

— Singur eşti de vină, răspunse Salvador. N-aveai voie să 
rămâi atât de mult pe uscat. 

Ichtyandro plecă capul şi căzu pe gânduri. Apoi deodată îl 
privi pe Salvador drept în ochi şi-l întrebă: 

— De ce n-aveam voie, tată? De ce toţi au voie şi eu nu? 

Lui Salvador îi era mult mai greu să suporte această 
privire plină de un reproş ascuns, decât îi fusese să 
răspundă întrebărilor ce i se puseseră la proces. O înfruntă 
însă cu curaj: 

— Fiindcă ceea ce ai tu, nu are nici un alt om: eşti singurul 
care poate trăi în apă... Spune, Ichtyandro, dacă ţi s-ar fi 
dat să alegi între a fi la fel ca toţi oamenii şi a trăi pe 
pământ, sau a trăi numai în apă, ce-ai fi preferat? 

— Nu ştiu... răspunse tânărul, după o scurtă gândire. Îi 
erau la fel de dragi lumea marină şi pământul, Guttiere. 
Acum însă, pe Guttiere o pierduse pentru totdeauna... 

— Acum aş prefera oceanul, răspunse tânărul într-un 
târziu. 

— Această alegere ai făcut-o mai de mult, Ichtyandro, prin 
aceea că, nedându-mi ascultare, ai tulburat echilibrul 
organismului tău. De acum înainte vei putea trăi numai în 
apă. 

— Dar nu în această apă murdară, oribilă. Am să mor aici. 
Vreau în larg, în ocean! 

Salvador îşi înăbuşi un suspin. 

— Voi face totul ca să te scot cât mai repede din această 
închisoare, Ichtyandro. Curaj! Şi lovindu-l îmbărbătător de 
câteva ori pe umăr, se întoarse în celula lui. 


Aici, se aşeză pe un scăunel lângă masa îngustă şi căzu pe 
gânduri. 

Ca orice chirurg, cunoscuse şi el insuccese. Câte vieţi se 
stinseseră sub bisturiul său, din vina lui, înainte ca el să fi 
atins perfecțiunea. Dar nu se gândea niciodată la aceste 
victime. Au pierit zeci de oameni, dar mii de vieţi au fost 
salvate. Acest calcul îl satisfăcea pe deplin. 

Se simţea însă răspunzător de soarta lui Ichtyandro. 
Tânărul era mândria lui. Îl iubea ca pe operă sa cea mai 
bună. Pe lângă această se ataşase de Ichtyandro şi-l 
îndrăgise ca pe propriul său fiu. De aceea, boala şi soarta 
tânărului îl preocupau, îl îngrijorau atât de mult pe 
Salvador. 

Cineva bătu la uşa celulei. 

— Intră! strigă Salvador. 

— Nu vă deranjez, domnule profesor? întrebă încet 
temnicerul şef. 

— Deloc, făcu Salvador, ridicându-se. Cum se simte 
nevasta, copilul? 

— Mulţumesc, foarte bine. l-am trimis la soacra mea, 
departe de aici, în Anzi... 

— Da, aerul de munte le va face bine, remarcă Salvador. 

Dar temnicerul nu pleca. Trăgând cu ochiul spre uşă, se 
apropie de Salvador şi-i spuse încet: 

— Domnule profesor! Pentru că mi-aţi salvat soţia puteţi 
dispune de viaţa mea. O iubesc ca... 

— Nu-mi mulţumi, mi-am făcut datoria. 

— Aş dori să vă arăt recunoştinţa mea pentru binele ce mi- 
aţi făcut, răspunse temnicerul. Şi nu numai atât. N-am 
învăţat multă carte, dar citesc ziarele şi ştiu ce reprezintă 
profesorul Salvador. Nu se poate ca un asemenea om să 
zacă în închisoare, împreună cu toţi vagabonzii şi tâlharii. 

— Dacă nu mă înşel, preasavanţii mei prieteni, spuse 
zâmbind Salvador, m-au declarat nebun ca să mă poată 
interna la infirmerie. 


— Infirmeria închisorii tot închisoare e, obiectă 
temnicerul. Chiar mai rău: în loc să fiţi între tâlhari veţi fi 
între nebuni. Salvador, între nebuni! Nu, nu, asta nu 
trebuie să se întâmple! 

Coborând vocea până la şoaptă, continuă: 

— M-am gândit la toate. Nu degeaba mi-am trimis familia 
în munţi. Am să vă ajut să evadați şi apoi voi dispare şi eu. 
Numai nevoia m-a silit să vin aici, dar mi-e silă de această 
muncă. Pe mine n-o să mă găsească, iar dumneavoastră... 
Veţi părăsi această ţară blestemată, cârmuita de popi şi 
negustori. Am vrut să vă mai spun ceva, continuă el după o 
scurtă ezitare. Voi divulga acum un secret de serviciu, un 
secret de stat... 

— Nu te pune nimeni s-o faci, îl întrerupse Salvador. 

— Da, dar... n-aş putea niciodată... nu pot să execut 
îngrozitorul ordin ce mi s-a dat. Toată viaţa m-ar chinui 
conştiinţa. lar dacă voi divulga acest secret, voi fi cu cugetul 
împăcat. Aţi făcut atâta pentru mine, iar ei... Nu datorez 
nimic superiorilor, şi... apoi... mă pun să săvârşesc o crimă. 

— Până aici au ajuns? întrebă Salvador. 

— Da. Am aflat că Ichtyandro nu va fi predat nici lui 
Baltazar, nici tutorelui său Zurita. Cu toate că acesta are 
documentul la mână şi deşi a împărţit şperţuri grase, tot 
nu-l va primi pentru că... ei au hotărât să-l ucidă pe 
Ichtyandro. 

Salvador tresări uşor. 

— Aşa stau lucrurile? spune mai departe! 

— Da, să-l ucidă pe Ichtyandro! Cel mai mult a stăruit 
episcopul, deşi n-a pronunţat niciodată acest cuvânt. Mi-au 
dat otravă, cred că e cianură de potasiu. La noapte ar urma 
s-o pun în cada lui Ichtyandro. Medicul închisorii a fost şi el 
cumpărat. Va constata că Ichtyandro a murit din cauza 
operaţiei prin care l-aţi transformat într-un om-amfibie. 
Dacă nu voi executa ordinul, mă aşteaptă o grea pedeapsă. 
Or, am familie... Dacă îl execut, mă vor ucide şi pe mine şi 
nimeni nu va afla nimic. Ei mă au la mina. Am călcat odată, 


în trecut, legea... N-a fost o faptă gravă... Mai mult un 
accident... Oricum, am hotărât să fug şi am pregătit totul. 
Dar nu pot, nu vreau să-l omor pe Ichtyandro. lar ca să vă 
salvez pe amândoi, pe dumneavoastră şi pe Ichtyandro, ar fi 
greu, aproape imposibil, într-un timp atât de scurt. Dar pe 
dumneavoastră singur pot să vă salvez. M-am gândit la 
toate. Mi-e milă de Ichtyandro, dar viaţa dumneavoastră e 
mai prețioasă. Aţi putea crea prin măiestria dumneavoastră 
un alt Ichtyandro, dar nimeni în toată lumea n-ar putea 
crea un alt Salvador. 

Doctorul se apropie de temnicer, îi strânse mâna şi-i 
spuse: 

— Îţi mulţumesc, dar pentru mine nu pot accepta acest 
sacrificiu. Ai putea fi prins şi judecat. 

— Nu e nici un sacrificiu! Totul e bine chibzuit. 

— Aşteaptă. Nu pot accepta pentru mine acest sacrificiu. 
Dar dacă îl salvezi pe Ichtyandro, faci pentru mine mult mai 
mult chiar decât a mă elibera. Sunt sănătos, voinic şi 
oriunde aş fi voi găsi prieteni, care să mă ajute să-mi 
recapăt libertatea. Ichtyandro, însă, trebuie scos de aici 
fără nici o zăbavă. 

— Dorinţa dumneavoastră e ordin pentru mine, spuse 
temnicerul. 

După plecarea acestuia, Salvador murmură zâmbind: 

— E mai bine aşa. Să nu revină nimănui mărul discordiei. 

Salvador se plimbă puţin prin celulă, şoptind: Bietul băiat! 
Se aşeză apoi la masă, aşternu câteva cuvinte pe o foaie de 
hârtie, se apropie de uşă şi bătu. 

— Chemaţi-l pe temnicerul şef. Când acesta veni, Salvador 
îi spuse: 

— Mai am o rugăminte. N-ai putea să-mi aranjezi o 
întrevedere cu Ichtyandro? Pentru ultima oară! 

— Nimic mai simplu. Din superiori nu-i nimeni aici. loată 
închisoarea a rămas în grija noastră. 

— Foarte bine. Şi mai am o rugăminte. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 


— Redându-i lui Ichtyandro libertatea, vei face foarte mult 
pentru mine... 

— Dar dumneavoastră, domnule profesor, mi-aţi făcut un 
bine atât de mare... 

— Fie, să admitem că suntem chit, îl întrerupse Salvador. 
Totuşi, pot şi vreau să-ţi ajut familia. lată aici un bilet. Pe el 
scrie o adresă şi o singură literă: „S” - adică Salvador. le 
vei duce la această adresă. E o persoană de încredere. Dacă 
va trebui să stai ascuns un timp, dacă vei avea nevoie de 
bani... 

— Dar... 

— Nici un „dar”. Du-mă mai repede la Ichtyandro. Tânărul 
se miră foarte mult, când Salvador apăru iar în celula lui. 
Niciodată nu-l văzuse Ichtyandro atât de trist, atât de duios. 

— Ichtyandro, fiul meu, începu Salvador, va trebui să ne 
despărţim mai repede decât crezusem şi, poate, pentru 
mult timp. Sunt foarte neliniştit pentru soarta ta. le 
ameninţă mii de primejdii... Dacă ai rămâne aici, ai putea 
pieri sau, în cel mai bun caz, ai deveni prizonierul lui Zurita 
sau al vreunui alt tâlhar ca dânsul. 

— Dar tu, tată? 

— Judecătorii mă vor condamna fără îndoială şi mă vor 
arunca în închisoare, unde voi rămâne probabil vreo doi 
ani, sau poate mai mult. În timpul acesta vreau să te ştiu în 
siguranţă, cât mai departe de aici... Cunosc un asemenea 
loc, dar este tocmai de cealaltă parte a Americii de Sud, la 
vest, în Oceanul cel Mare, pe o insulă din Tuamotu sau, cum 
i se mai spune, Arhipelagul de Jos. Nu-ţi va fi uşor să ajungi 
până acolo, dar toate primejdiile pe care va trebui să le 
înfrunţi nu se compară cu acele care te ameninţă aici, 
acasă, în golful La Plata. Îţi va fi mai uşor să ajungi până 
acolo şi să găseşti aceste insule, decât să eviţi aici plasele şi 
cursele perfidului duşman. 

Ce itinerariu să-ţi recomand? Ai putea porni într-acolo, 
spre vest, ocolind America de Sud dinspre miazănoapte sau 
dinspre miazăzi. Amândouă drumurile au părţile lor bune şi 


părţile lor rele. Drumul pe la nord este puţin mai lung. Pe 
lângă această, dacă te-ai hotărât pentru el, ar trebui să 
înoţi din Oceanul Atlantic în cel Pacific, străbătând Canalul 
Panama, ceea ce este foarte primejdios: ai putea fi prins, 
mai ales în ecluze sau - la cea mai mică neatenţie - te-ar 
putea strivi o navă. Canalul nu este prea larg şi nici prea 
adânc: lăţimea maximă e de 91 de metri, adâncimea este de 
12 metri şi jumătate, iar transatlanticele moderne de mare 
pescaj ating aproape fundul cu chila. 

În schimb ai înota tot timpul în ape calde şi pe căi umblate. 
De la Canalul Panama pornesc spre vest trei mari drumuri 
oceanice: două spre Noua Zeelandă şi unul spre insulele 
Fiji, şi mai departe. Dacă ai alege drumul din mijloc, 
observând pe unde merg vapoarele, sau poate agăţându-te 
chiar de ele, ai ajunge aproape la ţinta călătoriei. În tot 
cazul, amândouă căile ce duc spre Noua Zeelandă cuprind 
zona arhipelagului Tuamotu. N-ai avea decât să urci ceva 
mai spre nord. 

Drumul ce trece pe la extremitatea sudică e mai scurt, în 
schimb vei fi nevoit să înoţi în apele reci de la miazăzi, la 
hotarul gheţurilor plutitoare, mai ales dacă vei ocoli Capul 
Horn din [ara de Foc - extremitatea cea mai sudică a 
Americii de Sud. Strâmtoarea Magelan este foarte agitată. 
Pentru tine ea nu prezintă fireşte un pericol atât de mare ca 
pentru corăbii şi vapoare, dar totuşi este destul de 
primejdios. Strâmtoarea a fost un adevărat cimitir pentru 
vasele cu pânze. La est - e largă, iar la vest - îngustă, plină 
de stânci şi insulițe. Vânturi năprasnice ce bat dinspre apus 
mâna apele spre răsărit, şi va trebui să le înfrunţi. Aceste 
vârtejuri te ar putea strivi chiar şi sub apă. 

De aceea te sfătuiesc să alegi calea mai lungă şi să ocoleşti 
mai bine Capul Horn, decât să treci prin strâmtoarea 
Magelan. Apa oceanului se răceşte încetul cu încetul şi sper 
că te vei obişnui treptat cu schimbarea temperaturii, iar 
sănătatea ta nu va avea de suferit. De hrană nu va trebui să 
te îngrijeşti, căci o vei avea mereu la îndemână, ca şi apa de 


altfel. Te-ai obişnuit de mic copil să bei apa de mare, fără 
să-ţi strice. 

Îţi va fi oarecum mai greu să găseşti drumul de la Capul 
Horn spre arhipelagul Tuamotu, decât dacă ai fi traversat 
Canalul Panama. De la Capul Horn nu pornesc spre 
miazănoapte drumuri largi, oceanice pe care să circule 
multe vapoare. Am să-ţi indic cu precizie longitudinea şi 
latitudinea; le vei putea calcula cu ajutorul instrumentelor 
speciale pe care le-am comandat anume pentru tine. Dar 
nu-ţi va fi chiar atât de uşor să duci cu ţine aceste 
instrumente, ele îţi vor îngreuna şi stingheri mişcările... 

— Am să-l iau pe Leading cu mine. El va căra toată povara. 
Şi apoi, cum m-aş putea despărţi de el? Cred că-i e tare dor 
de mine. 

— Nu se ştie cui îi este mai mult dor, spuse zâmbind 
Salvador: lui de tine sau ţie de el. Îl iei aşadar pe Leading. 
Perfect. Vei ajunge deci la arhipelagul Tuamotu. Aci, va 
trebui să găseşti o insulă izolată, de mărgean. lată cum ai s- 
o recunoşti: pe insulă se înalţă un stâlp în vârf cu o giruetă - 
un peşte mare. E uşor să ţii minte. Se prea poate să treacă 
o lună, două sau chiar trei până ai să găseşti această insulă, 
dar nu-i nici o nenorocire: 

Acolo e apa caldă, iar stridii ai să găseşti câte vrei. 

Salvador îl obişnuise pe Ichtyandro să asculte cu răbdare 
fără să întrerupă. Dar când doctorul ajunse aici cu 
explicaţiile, Ichtyandro nu-şi putu stăpâni curiozitatea: 

— Şi ce-am să găsesc pe această insulă cu giruetă în formă 
de peşte? 

— Prieteni credincioşi, care te vor înconjura cu grijă şi 
dragoste, răspunse Salvador. Acolo trăieşte vechiul meu 
prieten, savantul francez Armand Villebois, oceanograf 
celebru. Ne-am cunoscut şi ne-am împrietenit cu mulţi ani 
în urmă, pe când mă aflam în Europa. Armand Villebois e un 
om extrem de interesant, dar acum n-am timp să-ţi vorbesc 
despre el. Nădăjduiesc că ai să-ţi dai tu singur seama ce fel 
de om e. O să-ţi povestească fără îndoială ce l-a făcut să se 


retragă pe acea insulă singuratică de mărgean, pierdută în 
Oceanul Pacific. Dar el nu este singur. El trăieşte pe această 
insulă împreună cu soţia lui, o femeie simpatică, cu mult 
suflet, şi cu copiii lor, un băiat şi o fată, născută chiar acolo. 
Fata trebuie să aibă vreo 17 ani, iar băiatul, vreo 25. 

Ei te cunosc din scrisorile mele şi sunt încredinţat că te 
vor primi cu drag în familia lor... Şi după o scurtă ezitare: 
Se înţelege că acum vei fi nevoit să-ţi petreci mai tot timpul 
în apă. Vei putea însă ieşi zilnic pentru câteva ore, ca să te 
întâlneşti şi să vorbeşti cu prietenii tăi. Se prea poate că te 
refaci şi atunci vei putea să rămâi pe uscat tot atât de mult 
cât şi în apă. 

Armand Villebois va fi pentru tine ca un al doilea tată, iar 
tu îi vei fi un ajutor nepreţuit în cercetările sale ştiinţifice, în 
domeniul oceanografiei. Ceea ce ştii despre ocean şi 
locuitorii săi este de ajuns pentru zece profesori. Salvador 
zâmbi. Caraghioşii de experţi îţi puneau la proces întrebări 
după tipic: în ce an, zi şi lună suntem. N-ai putut să 
răspunzi, numai pentru că toate acestea nu te interesează 
deloc. Dacă te-ar fi întrebat despre curenţii submarini sau, 
să spunem, despre temperatură apei, despre salinitatea în 
golful La Plata şi prin împrejurimile sale, din răspunsurile 
pe care le-ai fi dat s-ar putea alcătui un tratat întreg. Vei 
afla însă mult mai multe şi îţi vei putea împărtăşi 
cunoştinţele celorlalţi oameni, dacă explorările tale 
submarine vor fi călăuzite de un savant atât de eminent şi 
cu atâta experienţă ca Armand Villebois. Sunt convins că voi 
amândoi veţi da un studiu în domeniul oceanografiei, care 
va face epocă în dezvoltarea acestei ştiinţe şi vâlvă în 
întreaga lume. lar numele tău va sta alături de numele lui 
Villebois - îl cunosc bine, va stărui asupra acestui lucru. Te 
vei pune în slujba ştiinţei şi prin aceasta vei fi de folos 
întregii omeniri. 

Dacă însă vei rămâne aici, vei fi silit să slujeşti interesele 
josnice ale unor indivizi ignoranţi şi lacomi. Sunt încredinţat 


că în apele curate şi străvezii ale atolului şi în familia lui 
Armând Villebois vei găsi refugiu şi fericire. 

Şi acum, încă un sfat. Îndată ce vei ajunge în ocean, ceea 
ce se poate întâmpla chiar la noapte, înoată direct spre casă 
prin tunelul subteran - (acasă nu-i decât credinciosul 
nostru Jim) - ia-ţi instrumentele de navigaţie, cuțitul şi 
celelalte, caută-l pe Leading şi pleacă la drum înainte ca 
soarele să se înalțe deasupra oceanului. Adio, Ichtyandro! 
Nu, la revedere! 

Şi pentru prima oară în viaţă, Salvador îl îmbrăţişa pe 
Ichtyandro şi-l sărută cu drag. Apoi îl bătu zâmbind pe 
umăr. 

— Un flăcău ca tine nu se pierde nicăieri. Cu aceste 
cuvinte ieşi repede. 

EVADAREA. 

Olsen abia se întorsese de la fabrica de nasturi unde lucra 
şi stătea la masă. Deodată, cineva bătu în uşă. 

— Cine e? strigă Olsen, nemulţumit că e deranjat. Uşa se 
deschise şi în cameră intră Guttiere. 

— Guttiere! Tu? De unde vii? exclamă Olsen uimit şi 
totodată bucuros, ridicându-se de pe scaun. 

— Bună ziua, Olsen, spuse Guttiere. Stai şi mănâncă. Şi 
rezemându-se de uşcior, continuă: 

— Nu mai pot trăi cu bărbatul meu şi cu mama lui. 
Zurita... a îndrăznit să mă lovească. Am plecat de la el. L- 
am părăsit pentru totdeauna, Olsen. 

La această noutate, Olsen lăsă mâncarea. 

— Ce veste neaşteptată! exclamă el. Stai jos. Abia te ţii pe 
picioare. Dar parcă tu spuneai: „Ce Dumnezeu a unit, omul 
nu trebuie să desfacă”. Zici să nu mai vorbim despre asta? 
Cu atât mai bine. Mă bucură. Te-ai întors la tatăl tău? 

— Tata nu ştie nimic. Şi apoi, Zurita ar fi venit acolo şi m-ar 
fi luat acasă. M-a găzduit o prietenă. 

— Şi... ce-ai de gând să faci? 

— Am să intru la fabrică. Am venit chiar să te rog să-mi 
găseşti ceva de lucru acolo... indiferent ce. 


Olsen clătină îngrijorat din cap: 

— Acum e foarte greu să găseşti de lucru. Totuşi eu am să 
încerc, fireşte. Şi după o clipă de gândire: Dar ce va zice 
bărbatul tău de toate acestea? 

— Nici nu vreau să ştiu de el. 

— Dar el va dori să ştie unde este nevasta lui, spuse Olsen 
zâmbind. Şi apoi să nu uiţi că te afli în Argentina. Zurita te 
va găsi până la urmă şi atunci... ştii prea bine că nu-ţi va da 
pace. Legea şi opinia publică sunt de partea lui. 

Guttiere rămase pe gânduri. Deodată spuse cu hotărâre: 

— Dacă-i aşa, am să plec în Canada sau în Alaska... 

—... în Groelanda, la Polul Nord! o întrerupse Olsen, şi 
continuă pe un ton mai serios: O să ne mai gândim noi la 
asta. Aici e primejdios să rămâi. Şi pe mine, de mult mă 
bate gândul să plec. Cine m-a pus să vin aici, în America 
Latină? Aici se dă încă prea multă ascultare popilor. Păcat 
că n-am reuşit să fugim atunci. Dar Zurita te-a răpit, iar 
biletele şi banii noştri s-au dus... Cred că acum n-ai bani să- 
ţi plăteşti călătoria cu vaporul în Europa. De altfel nici eu n- 
am. Dar nu e neapărat nevoie să plecăm direct în Europa. 
Dacă vom ajunge însă, zic „vom ajunge”, pentru că nu te voi 
părăsi până ce nu vei fi în afară de orice primejdie - dacă 
vom ajunge în statul vecin Paraguai, sau mai bine în 
Brazilia, lui Zurita nu-i va mai fi atât de uşor să te găsească 
şi vom avea tot timpul să ne pregătim de plecarea în Statele 
Unite sau chiar în Europa... Ştii că doctorul Salvador e la 
închisoare, împreună cu Ichtyandro? 

— Ichtyandro? L-au găsit? De ce la închisoare? L-aş putea 
vedea? Îl copleşi Guttiere cu întrebările pe Olsen. 

— Da, Ichtyandro e la închisoare şi ar putea să devină 
iarăşi sclavul lui Zurita. Stupid proces şi absurde învinuiri 
au fost aduse lui Salvador şi lui Ichtyandro. 

— E groaznic! Şi nu poate fi salvat? 

— Am încercat tot timpul s-o fac, dar degeaba. Iată însă că 
pe neaşteptate temnicerul şef în persoană s-a oferit să mă 
ajute. La noapte urmează să-i redăm lui Ichtyandro 


libertatea. Chiar acum am primit două bilete: unul de la 
Salvador, iar celălalt de la temnicerul şef. 

— Vreau să-l văd pe Ichtyandro, spuse Guttiere. Pot veni 
cu tine? 

Olsen se gândi şi răspunse: 

— Cred că nu. Şi pentru tine ar fi mai bine să nu-l mai vezi. 

— Dar de ce? 

— Pentru că Ichtyandro e bolnav. Dar, deşi bolnav ca om, e 
sănătos ca peşte. 

— Nu pricep. 

— Ichtyandro nu mai poate trăi pe uscat. Ce se va 
întâmpla dacă o să te revadă? I-ar fi foarte greu, şi poate 
nici pentru tine n-ar fi uşor. Ichtyandro va dori să se 
întâlnească cu tine, iar viaţa pe uscat i-ar fi fatală... 

Guttiere plecă trist capul. 

— Cred că ai dreptate... spuse ea după o scurtă gândire. 

— Între el şi restul omenirii s-a ridicat o barieră de 
netrecut: oceanul. Ichtyandro e condamnat. De acum încolo 
numai în apă poate trăi. 

— Dar cum se va simţi acolo? Singur, pe întinderile 
nesfârşite ale oceanului? Un om între peşti şi monştri 
marini? 

— S-a simţit fericit în lumea lui submarină, până ce... 

Guttiere roşi. 

— Acum nu va mai fi atât de fericit... 

— Încetează, Olsen, spuse cu glas trist Guttiere. 

— Dar timpul lecuieşte toate rănile. Poate că-şi va 
recăpăta chiar liniştea pierdută. Şi aşa va trăi, între peşti şi 
monştri marini. Şi dacă nu-l va sfâşia un rechin, va ajunge 
până la adânci bătrâneţi... lar moartea e pretutindeni 
aceeaşi... 

Umbrele serii se adânceau. În cameră se făcuse aproape 
întuneric. 

— E timpul să plec, zise Olsen, ridicându-se. Guttiere se 
ridică şi ea. 

— Poate aş putea să-l văd de departe? întrebă ea. 


— Desigur, dacă nu-ţi vei trăda prezenţa. 

— Asta ţi-o făgăduiesc. 

Se întunecase de-a binelea când Olsen, îmbrăcat ca un 
sacagiu, pătrunse pe poarta închisorii dinspre strada 
Coronel Dias13. 

— Încotro? îl apostrofă paznicul. 

— Am adus „diavolului” apă de mare, răspunse Olsen, 
după cum îl dăscălise temnicerul şef. 

Toţi paznicii ştiau că în închisoare se găseşte un deţinut 
neobişnuit - „diavolul mării” - care şade într-o cadă plină cu 
apă de mare, fiindcă nu suportă apa dulce. Din când în când 
apa din cadă trebuia schimbată şi ea era adusă cu un car, 
într-un butoi mare. 

Olsen se apropie de clădirea închisorii, ocoli colţul, ajunse 
în dreptul bucătăriei şi se opri lângă intrarea personalului. 
Temnicerul pregătise totul. Paznicii postați de obicei în 
coridor şi la intrare fuseseră îndepărtați sub diferite 
pretexte. Însoţit de temnicer, Ichtyandro ieşi din închisoare, 
fără să-l oprească nimeni. 

— Şi acum, bagă-te repede în butoi! spuse temnicerul. 

Ichtyandro nu aşteptă să i se spună a doua oară. 

— Mână! 

Olsen pocni din hăţuri, ieşi din curtea închisorii şi o luă 
fără grabă pe Avenue de Alvar, pe lângă gara Ritero şi 
staţia de mărturi. 

În urma căruţei se vedea mai încolo silueta unei femei. 

Se făcuse noapte, când Olsen ieşi din oraş. Drumul trecea 
chiar pe țărm. Vântul bătea din ce în ce mai tare. Valurile se 
rostogoleau pe mal, zdrobindu-se cu zgomot de stânci. 

Olsen privi în jur. Pe drum nu se vedea nimeni. Numai în 
depărtare străluceau farurile unui automobil care venea în 
mare viteză. „Să treacă maşina”. 

Automobilul trecu ca un fulger în sunetul claxonului şi în 
lumina orbitoare a farurilor şi dispăru pe drumul ce ducea 
spre oraş. 


— E momentul! Olsen întoarse capul şi-i făcu semn 
Guttierei să se ascundă îndărătul pietrelor. Apoi ciocăni în 
butoi şi strigă: Am sosit! leşi de acolo! 

Din butoi se ivi un cap. 

Ichtyandro se uită în jur, apoi ieşi repede şi sări pe 
pământ. 

— Îţi mulţumesc, Olsen! zise tânărul, strângând tare cu 
palma-i umedă mâna uriaşului. 

Ichtyandro gâfâia ca într-un acces de astmă. 

— N-ai pentru ce! Rămâi cu bine! Fii cu multă băgare de 
seamă! Să nu te apropii de țărm. Fereşte-te de oameni ca 
să nu ajungi din nou prizonier. 

Nici chiar Olsen nu ştia ce instrucţiuni primise Ichtyandro 
de la Salvador. 

— Da, da, făcu gâfâind Ichtyandro. Am să plec departe de 
aici, unde se află insulele de mărgean. Acolo e multă linişte 
şi nu trece nici un vas. Îţi mulţumesc, Olsen! Tânărul alergă 
spre apă. 

Dădu să se arunce în valuri, când deodată se întoarse şi 
strigă: 

— Olsen, Olsen! Dacă ai s-o vezi vreodată pe Guttiere 
transmite-i salutări de la mine şi spune-i că n-am s-o uit 
niciodată! 

Tânărul se aruncă în apă strigând: 

— Adio, Guttiere! 

— Adio, Ichtyandro! răspunse încet Guttiere, ascunsă după 
grămada de pietre. 

Vântul bătea atât de năprasnic, încât aproape nu te puteai 
ţine în picioare. Oceanul era zbuciumat, foşnea nisipul, 
pietrele se rostogoleau cu zgomot. 

O mână strânse braţul Guttierei. 

— Să mergem, Guttiere! îi spuse cu duioşie Olsen. O 
conduse până la drum. 

Guttiere mai întoarse o dată capul, să privească oceanul şi, 
sprijinindu-se de braţul lui Olsen porni spre oraş. 


După ce îşi împlini pedeapsa, Salvador se întoarse acasă 
unde se consacră din nou activităţii ştiinţifice. Totodată se 
pregătea pentru o lungă călătorie. 

Cristo rămase mai departe în serviciul său. 

Zurita îşi cumpărase o goeletă nouă şi acum căuta perle în 
golful Californiei. Deşi n-a ajuns omul cel mai bogat din 
America, totuşi nu se poate plânge de soarta lui. Vârfurile 
mustăţilor sale arată, asemenea acelor unui barometru, 
timp frumos. 

Guttiere divorţă de bărbatul ei şi se căsători cu Olsen. Ei s- 
au stabilit la New York şi lucrează amândoi la o fabrică de 
conserve. Pe coasta golfului La Plata nimeni nu-şi mai 
aminteşte de „diavolul mării”. 

Doar uneori în nopţile înăbuşitoare, când în linişte se aude 
vreun sunet bizar, pescarii bătrâni spun celor tineri: 

— Aşa trâmbiţa din scoică „diavolul mării”. Şi povestesc 
despre el legende. 

Un singur om din Buenos-Aires nu l-a uitat pe Ichtyandro. 

Nu e puşti în oraş să nu-l cunoască pe bătrânul cerşetor 
indian, aproape nebun. 

— lată, vine tatăl „diavolului mării”! 

Dar indianul nu dă nici o atenţie ştrengarilor. 

De câte ori întâlneşte un spaniol, bătrânul se întoarce, 
scuipă în urma lui şi murmură blesteme. 

Dar poliţia îl lasă în pace pe bătrânul Baltazar. Nu-i un 
nebun furios şi nu face nimănui vreun rău. 

Numai când oceanul e răscolit de furtună, bătrânul indian 
devine foarte agitat. 

Porneşte grăbit spre țărm şi, riscând să fie luat de valuri, 
se suie pe bolovanii grămădiţi acolo şi strigă, strigă zi şi 
noapte, până se potoleşte furtuna: 

— Ichtyandro! Ichtyandro, fiul meu! Dar oceanul îşi 
păstrează taina. 


SFÂRŞIT 


1 Araucani - trib de indieni din America. (N. R.). 

2 Huroni - trib de indieni din America. (N. R.). 

3 Conrad Gesner - cunoscut om de ştiinţă de origină 
germană din secolul al XVI-lea. A scris „Cartea despre 
animale” care multă vreme a exercitat o influenţă deosebit 
de puternică asupra naturaliştilor. (N. A.). 

4 Leading - în limba engleză: căpitan. (N. A.). 

5 Conquistadori - cuceritori spanioli care au pus stăpânire 
pe ţinuturi din America de Sud şi America Centrală, în 
secolul XV-XVI. Nobili scăpătaţi, delicvenţi de drept comun 
sau mercenari, conquistadorii erau mânaţi de setea de aur, 
peste ocean, unde au împilat paşnica populaţie băştinaşă. 
(N.R.). 

6 Agava - plantă cu frunze suculente, cărnoase. Din fibrele 
agavei se confecţionează ţesături, iar din sucul acestei 
plante se prepară „pulche”, băutură preferată a 
băştinaşilor. (N.a.). 

7 Triton - personaj din mitologia greacă, zeu al mării. 
Stârnea sau potolea valurile, suflând într-o scoică. Adeseori, 
era înfăţişat călare pe un delfin. (N. A.). 

8 Gaucho - triburi aproape primitive de păstori, care 
trăiesc în pampas; metişi la care precumpăneşte sângele 
indian; călăreţi iscusiţi. (N. A.). 

9 La 25 Mai 1810 provinciile La Plata au organizat o ligă 
revoluţionară. Junta”, au arestat autorităţile locale, au 
proclamat un guvern provizoriu şi s-au separat de Spania. 
(N.a.). 

10 Gorgona Meduza - în mitologia greacă, monstru-femeie 
înaripată, cu şerpi pe cap. (N.R.). 

11 Pulperia - birt (în limba spaniolă). (N. R.). 

12 'Themis - zeiţa ordinei, dreptăţii şi justiţiei la grecii 
antici. (N. R.). 


13 Coronel Dias - stradă pe care se afla una din intrările 
închisorii. (N. R.).