Stephen King — Ochii Dragonului

o a 


ww.virtual-project.eu 


Stephen King 


Ochii dragonului 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
ANTUZA GENESCU 
Coperta: Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU 
llustraţia copertei: Andy SIMMONS, Serpent's Song, 
detaliu 
THE EYES OF THE DRAGON 
© 1987 by Stephen King 
Illustrations copyright © David Palladini, 1987 
© Editura Nemira & Co, 2008 


1 


A fost odată ca niciodată un regat numit Delain, al cărui 
rege avea doi fii. Delain era un regat foarte vechi şi 
avusese sute de regi, poate chiar mii; când se scurge foarte 
mult timp, nici măcar istoricii nu mai ţin minte toate cele 
întâmplate. Roland cel Bun nu era nici cel mai bun, dar nici 
cel mai rău rege care a domnit vreodată în Delain. Se 
străduia din toate puterile să nu facă rău nimănui şi, de 
cele mai multe ori, reuşea. Deopotrivă, se străduia să facă 
fapte măreţe, dar, din nefericire, nu prea avea noroc. 
Aşadar era un rege mediocru şi se îndoia că-şi va aminti 
cineva de el după ce va muri. lar de murit, putea muri în 
orice clipă, căci era bătrân şi inima nu-l mai slujea cum 
trebuie. Mai avea de trăit un an, poate trei. Toţi cei care-l 
cunoşteau şi care-i vedeau chipul întunecat şi mâinile 
tremurânde când aduna curtea erau de acord că, în cel 
mult cinci ani, un nou rege va fi încoronat în Piaţa 
Turnului... Cinci ani, din mila lui Dumnezeu. Aşadar, întreg 
regatul, de la baronul cel mai înstărit şi curteanul cel mai 
împopoţonat, la ţăranul cel mai sărac şi nevasta lui 
zdrenţuită, se gândea şi vorbea despre regele ce va să 
vină, fiul cel mai mare al lui Roland, Peter. 

Un singur bărbat socotea, urzea planuri şi clocea gânduri 
potrivnice: cum să facă el ca fiul cel mic al lui Roland, 
Thomas, să fie încoronat rege în locul fratelui său. Acest 
bărbat era Flagg, vrăjitorul regelui. 


2 


Regele Roland era bătrân - el pretindea că nu are decât 
şaptezeci de ani, dar sigur era mai în vârstă -, însă fiii lui 
erau tineri. Se căsătorise târziu, pentru că nu întâlnise nicio 
femeie pe placul lui şi pentru că mama sa, regina-mamă a 
regatului Delain, părea că nu se mai stinge, după părerea 
lui şi a celorlalţi - inclusiv a ei. Domnise aproape cincizeci 
de ani până într-o zi când, la vremea ceaiului, înghiţise o 
felie de lămâie proaspăt tăiată, ca să-şi calmeze tusea care- 
o chinuia de-o săptămână. Chiar la ora aceea, un jongler 


dădea spectacol în faţa ei şi-a curţii. Jongla cu cinci bile de 
cristal ingenios alcătuite. Tocmai când regina băga felia de 
lămâie în gură, jonglerul scăpă una din sferele sale 
transparente. Aceasta căzu cu zgomot pe pardoseala 
încăperii din partea de răsărit a curţii şi se făcu cioburi. 
Regina inspiră adânc de spaimă, iar felia îi alunecă pe gât. 
Se înecă şi muri foarte repede. Peste patru zile, Roland fu 
încoronat în Piaţa Turnului. Jonglerul nu apucă să vadă 
ceremonia; fusese decapitat, în spatele turnului, cu trei zile 
înainte. 

Un rege fără moştenitori nelinişteşte pe toată lumea, mai 
ales când are cincizeci de ani şi cheleşte. Era aşadar în 
interesul lui Roland să se însoare cât de repede şi să aibă 
un moştenitor. Sfătuitorul lui apropiat, Flagg, îi atrase 
atenţia asupra acestor lucruri. De asemenea, îi mai spuse 
că, la vârsta lui, anii în care mai putea spera să lase o 
femeie însărcinată se împuţinau. Flagg îl sfătui să-şi ia o 
nevastă cât de curând, să nu mai aştepte după o doamnă 
de viţă nobilă care să-i fie pe plac. Dacă ea nu se ivise până 
acum, sublinie Flagg, nici nu se va ivi vreodată. 

Roland pătrunse înţelepciunea vorbelor sale şi fu de 
acord cu el, fără să-şi dea seama că Flagg, cu părul lins şi 
chipul palid, mai întotdeauna ascuns de o glugă, îi aflase 
taina cea mai adâncă: aceea că nu întâlnise niciodată 
femeia visurilor sale pentru că nu se gândise niciodată la 
femei cu adevărat. Spiţa femeiască îl speria, iar ideea de a 
lăsa o femeie însărcinată cu copilul său îl înspăimânta. 

Cu toate acestea, percepu înţelepciunea din cuvintele 
vrăjitorului şi, la şase luni de la înmormântarea reginei- 
mamă, regatul petrecea la un eveniment mult mai fericit - 
căsătoria regelui Roland cu Sasha, cea care avea să devină 
mama lui Peter şi a lui Thomas. 

În Delain, Roland nu era nici iubit, nici urât. Sasha însă 
era iubită de toată lumea. Când a murit dând naştere celui 
de-al doilea copil, regatul a jelit-o, în mare doliu, un an şi o 
zi. Fusese una din cele şase femei pe care Flagg le 
prezentase regelui ca posibile mirese. Roland nu o 
cunoştea pe niciuna. Aveau toate aceeaşi origine şi acelaşi 


rang; prin vene le curgea sânge nobil, dar nu regesc. Erau 
supuse, plăcute şi tăcute. Flagg nu-i sugeră niciuna care să- 
i ia locul ca sfătuitorul cel mai apropiat al regelui. Roland o 
alese pe Sasha pentru că era cea mai tăcută şi mai blajină 
dintre cele şase candidate şi-l speria cel mai puţin. Aşa că 
s-au căsătorit. 

Sasha, baroană de Apus (un rang cu adevărat 
neînsemnat), avea şaptesprezece ani, cu treizeci şi trei mai 
puţin decât soţul ei. Nu mai văzuse un bărbat fără pantaloni 
înainte de noaptea nunţii. Cu ocazia aceea, zărindu-i 
penisul flasc, îl întrebă plină de interes: 

— Ce-i acela, bărbate? 

Dacă l-ar fi întrebat altceva sau dacă ar fi folosit un ton 
nepotrivit, evenimentele din noaptea respectivă ar fi luat o 
cu totul altă întorsătură; iar dacă n-ar fi fost băutura pe 
care i-o dăduse Flagg cu o oră înainte, la sfârşitul ospăţului, 
Roland pur şi simplu s-ar fi făcut nevăzut. Dar îşi văzu 
mireasa exact aşa cum era - o fată foarte tânără care ştia 
şi mai puţine decât el despre cum se fac copiii - şi începu s- 
o iubească, aşa cum întreg regatul avea s-o iubească după 
aceea. 

— E paloşul regelui, răspunse Roland. 

— Nu prea seamănă cu un paloş, spuse Sasha 
nedumerită. 

— Încă n-a fost prelucrat la fierărie. 

— Ah! Şi unde e fierăria? 

— Dacă ai încredere în mine, îi explică regele, vârându-se 
în pat lângă ea, o să-ţi arăt, căci ai adus-o cu tine din 
Baronia de Apus, dar fără să ştii. 


3 


Poporul o iubea pe Sasha pentru că era bună şi blândă. 
Ea a fost cea care a întemeiat Spitalul cel Mare; ea a fost 
cea care s-a plâns de cruzimea vânătorii de urşi cu gonaci 
în Piaţă, aşa că regele a scos obiceiul în afara legii; ea a 
fost cea care l-a implorat pe suveran să reducă birurile în 
anul secetei prelungite, când frunzele Bătrânului Copac s- 
au făcut cenuşii. Dar vă veţi întreba: oare Flagg n-a 


complotat împotriva ei? Nu de la început. Pentru un vrăjitor 
adevărat care trăise sute de ani, faptele reginei erau 
neînsemnate. A permis să se voteze reducerea birurilor, 
fiindcă în urmă cu un an flota din Delain îi spulberase pe 
piraţii din Andua, care jefuiseră coasta de sud a regatului 
peste o sută de ani. Craniul regelui-pirat rânjea înfipt într-o 
ţeapă din faţa palatului, iar tezaurul regatului gemea de 
prada recuperată. Insă în problemele importante Flagg era 
cel care îi şoptea regelui la ureche sfaturi, aşa că, la 
început, nu avu motive de nemulţumire. 


4 


Deşi Roland ajunse să-şi iubească nevasta, nu se împăca 
nici acum cu activitatea pe care majoritatea bărbaţilor o 
consideră deosebit de plăcută, cea în urma căreia se naşte 
şi ucenicul celui mai de jos bucătar, şi moştenitorul tronului 
celui mai înalt. Regele şi Sasha aveau dormitoare separate, 
iar el n-o vizita prea des. Mergea la ea de patru-cinci ori pe 
an şi, în unele ocazii, paloşul lui nu putea fi prelucrat la 
fierărie, în ciuda licorilor din ce în ce mai tari primite de la 
Flagg şi a farmecului nespus al Sashei. 

Totuşi, la patru ani de la căsătorie, Peter fu conceput în 
patul ei. In noaptea aceea, Roland nu mai avu nevoie de 
băutura lui Flagg, verde şi înspumată, care-i dădea 
întotdeauna o senzaţie ciudată în cap, ca şi cum ar fi fost în 
pragul nebuniei. In ziua respectivă vânase pe domeniile 
regale cu doisprezece din oamenii săi. Vânătoarea îi plăcea 
lui Roland cel mai mult - mirosul pădurii, aerul pătrunzător, 
sunetul cornului şi satisfacția de a săgeta vânatul urmărit 
de câini. Praful de puşcă era cunoscut în Delain, dar a vâna 
cu un tub de fier era un fapt josnic şi demn de dispreţ. 

Sasha citea în pat când regele veni la ea, cu faţa 
luminată, împodobită de o barbă roşcată, iar ea lăsă cartea 
pe piept şi-i ascultă captivată povestea pe care el o rosti 
însoţită de gesturi. Spre sfârşit, el se dădu înapoi ca să-i 
arate cum se lăsase puţin pe spate şi-o trimise pe Moartea- 
duşmanilor, săgeata moştenită de la tatăl său, în zbor peste 


mica vale îngustă. Sasha râse şi bătu din palme, cucerindu-i 
inima. 

Pe domeniile regale aproape că nu mai rămăsese vânat. 
Pe atunci era greu să găseşti până şi o căprioară mai 
grăsuţă, iar dragoni nu se mai văzuseră de foarte multă 
vreme. Oamenii ţi-ar fi râs în nas dacă le-ai fi spus că s-ar 
putea să mai existe asemenea creaturi de legendă în 
pădurea aceea cu animale blânde. Dar în acea zi, cu un 
ceas înainte de apusul soarelui, tocmai când Roland şi 
ceata lui se pregăteau să se întoarcă, exact peste o astfel 
de creatură dădură. Or, mai degrabă, dădu ea peste ei... 

Dragonul apăru tunând şi fulgerând de prin tufişuri, cu 
solzii verzi-arămii strălucitori şi cu nările fumegânde, 
murdare de funingine. Nu era un dragon mic, ci un mascul 
înainte de prima năpârlire. Vânătorii încremeniră cu toţii, 
incapabili să se mişte, darămite să tragă cu arcul. 

Animalul se holbă la ceata de vânători. Ochii lui, de 
obicei verzi, se îngălbeniră. Dădu din aripi. Nu avea cum să 
zboare departe de ei, aripile lui nu erau destul de mari ca 
să-l ţină în aer, până atunci trebuia să mai treacă cincizeci 
de ani şi să năpârlească de două ori. Dar pânza care-i 
ţinuse aripile lipite de trup până la zece sau doisprezece ani 
căzuse şi o singură zbatere a lor fu suficientă ca s-o 
doboare pe căpetenia vânătorilor din şa şi să-i zboare 
cornul din mână. 

Roland se dovedi a fi singurul în stare să facă vreo 
mişcare şi, cu toate că era prea modest ca s-o recunoască 
în faţa Sashei, faptele lui au fost cu adevărat eroice, 
stârnite de puternica lui dorinţă de a ucide prada. Dragonul 
i-ar fi mâncat pe toţi de vii dacă n-ar fi trecut imediat la 
fapte. Își mână calul în faţă cu cinci paşi, fixă săgeata în 
arc, ochi şi trase. Săgeata nimeri exact la ţintă - pata 
moale, ca un fel de branhie, de sub gâtlej, pe unde 
dragonul inspiră ca să scuipe foc. Animalul căzu mort cu o 
ultimă răsuflare fierbinte, care aprinse tufişurile din jur. 
Scutierii începură imediat să stingă focul, unii cu apă, alţii 
cu bere, destul de mulţi cu urină şi, acum că mă gândesc 
mai bine, urina era, de fapt, tot bere, pentru că atunci când 


Roland pleca la vânătoare, lua cu el multă, foarte multă 
bere şi nu era deloc zgârcit când o împărțea. 

Focul fu stins în câteva minute, iar dragonului i se 
scoaseră maţele într-un sfert de oră. Ai fi putut pune apa 
din ceainic la fiert pe nările lui aburinde când maţele îi 
căzură pe pământ. Inima sângerândă, cu nouă despărţituri, 
îi fu dusă lui Roland cu mare ceremonie. O mâncă după 
obicei, crudă, şi o găsi delicioasă. Singurul regret al său fu 
că nu va mai mânca alta vreodată. 

Poate că fusese inima dragonului cea care îi dădu atâta 
putere în noaptea aceea. Poate că fusese numai bucuria lui 
de vânător care ştia că acţionase repede, cu mintea 
limpede, când toţi ceilalţi încremeniseră în şa (bineînţeles, 
în afară de căpetenia vânătorilor, care zăcuse nemişcat pe 
spate). Indiferent de motiv, când Sasha bătu din palme şi 
strigă: „Straşnică treabă ai făcut, bărbate!“, el sări imediat 
lângă ea în pat. Femeia îl primi cu ochi luminoşi şi cu un 
zâmbet care-i reflecta propriul triumf. Noaptea aceea fu 
prima şi singura în care Roland se bucură de îmbrăţişarea 
soţiei cu mintea trează. Peste nouă luni, câte una pentru 
fiecare despărţitură din inima dragonului, în acelaşi pat, se 
născu Peter, iar regele simţi o mare fericire: avea un 
moştenitor la tron. 


5 


Probabil vă imaginaţi - dacă v-aţi gândit cât de cât la 
asta - că Roland n-a mai pus gura pe băutura verzuie de la 
Flagg după naşterea lui Peter. N-a fost nicidecum aşa. Toto 
mai lua, din când în când, pentru că o iubea pe Sasha şi 
voia să-i fie pe plac. Prin unele părţi ale lumii, oamenii cred 
că numai bărbaţilor le place sexul şi că femeile ar prefera 
să fie lăsate în pace. Cetăţenii regatului Delain nu aveau 
asemenea idei, ci considerau că femeile se bucură şi ele de 
actul care aduce pe lume cele mai frumoase creaturi. 
Roland ştia că nu-i acordase soţiei suficientă atenţie în 
această privinţă şi se hotărî să schimbe lucrurile, chiar dacă 
asta presupunea să bea licoarea lui Flagg. Numai acesta 
ştia cât de rar poposea regele în patul soţiei sale. 


La câţiva ani de la naşterea lui Peter, în ziua de Anul Nou, 
asupra regatului Delain se abătu de un vifor cumplit. A fost 
cel mai puternic din istoria regatului, în afară de altul, 
despre care o să vă povestesc mai târziu. 

Ascultând de un impuls pe care nici el nu şi-l putu 
explica, Flagg îi pregăti regelui o porţie de două ori mai tare 
din băutura întăritoare. Poate că-l îndemnase chiar viscolul. 
În mod normal, Roland s-ar fi strâmbat la gustul ei înfiorător 
şi-ar fi pus-o deoparte, dar, din cauza furtunii de zăpadă, 
petrecerea de Anul Nou fu deosebit de veselă şi Roland se 
îmbătă rău de tot. Focul din cămin îi aminti de cea din urmă 
suflare dogoritoare a dragonului şi ridică de multe ori 
paharul către trofeul atârnat pe perete. Aşa că bău licoarea 
verzuie dintr-o înghiţitură şi-l cuprinse imediat o poftă 
diabolică. Părăsi sala de ospeţe şi se duse direct la Sasha. 
În timp ce se străduia să facă dragoste cu ea, o răni: 

— Te rog, bărbate... suspină ea. 

— Îmi pare rău, bolborosi el. Băăăr... 

Regele adormi buştean lângă ea şi nu se mişcă de acolo 
o zi întreagă. Sasha nu uită niciodată respiraţia lui din 
noaptea aceea: mirosea a carne stricată, a moarte. „Oare 
ce-o fi mâncat?“ se întrebă. Sau ce-o fi băut?... 

Roland nu mai puse gura pe băutura lui Flagg, dar acesta 
era totuşi foarte mulţumit. Peste nouă luni, Sasha muri 
dând naştere celui de-al doilea fiu al ei, Thomas. Toată 
lumea se întristă, dar, cum astfel de nenorociri se mai 
întâmplă, nimeni nu se arătă foarte mirat. Oamenii credeau 
că ştiu ce se întâmplase. Dar singurele persoane din regat 
care cunoşteau adevărul despre moartea Sashei erau Anna 
Crookbrows, moaşa, şi Flagg, vrăjitorul regelui. Cel din 
urmă se săturase în sfârşit de amestecul reginei în treburile 
regatului. 


6 


Peter avea numai cinci ani la moartea mamei sale, dar îşi 
amintea de ea cu mult drag. Era drăguță, blajină, iubitoare 
şi foarte iertătoare din fire. Dar la cinci ani eşti încă mic şi 
amintirile nu sunt foarte clare. Una singură i se întipărise 


bine în minte, un reproş pe care i-l făcuse mama. Mult mai 
târziu, amintirea acestui reproş avea să-i fie vitală. Era 
vorba de şerveţelul lui. 

In prima zi a celei de-a cincea luni din an, curtea 
sărbătorea semănăturile de primăvară. La cinci ani, lui 
Peter i se dădu voie să participe şi el la sărbătoare. Tradiţia 
cerea ca Roland să stea în capul mesei, moştenitorul 
tronului la dreapta sa, iar regina în capătul celălalt. Din 
acest motiv, Peter nu avea să stea lângă mama lui în timpul 
mesei. Aşa că Sasha îl dăscăli dinainte, povăţuindu-l cum să 
se poarte. Voia să facă impresie bună şi să fie manierat. 
Ştia, bineînţeles, că va trebui să se descurce singur, pentru 
că tatăl lui nu prea ştia ce sunt acelea maniere. 

Poate că unii dintre voi se întreabă de ce îi revenea 
Sashei datoria de a-l învăţa pe Peter cum să se poarte. 
Oare băiatul nu avea guvernantă? (De fapt, avea chiar 
două.) Nu existau servitori care să se ocupe numai de 
prinţişor? (Câteva zeci îi stăteau la dispoziţie.) Intenţia 
Sashei era să-i ţină pe toţi cât mai departe de Peter, ca să-l 
crească singură, pe cât se putea. Avea principii de educaţie 
solide. Il iubea din tot sufletul şi voia să-i fie alături din 
motive personale egoiste. Dar, în acelaşi timp, înţelegea că 
pe umerii ei cădea marea responsabilitate a educaţiei lui. 
Băieţaşul va fi rege într-o zi şi, mai presus de toate, Sasha 
voia să fie bun. Un băiat bun, îşi zicea ea, va fi un rege bun. 

Ospeţele grandioase din sala regală nu erau activităţi 
foarte curate şi multe doici nu s-ar fi preocupat atât de mult 
de manierele băiatului la masă. „Păi, o să fie rege!“ ziceau 
ele, mirate că trebuie să-l corecteze în asemenea probleme 
nesemnificative. „Cui îi pasă dacă varsă sosiera? Cui îi pasă 
dacă-şi pătează gulerul sau dacă se şterge pe mâini cu el? 
Regele Alan, mai demult, nu vomita în farfurie şi-i ordona 
apoi bufonului curţii să vină şi să bea «supa asta bună şi 
caldă?» Regele John nu rupea cu gura capetele păstrăvilor 
vii, aruncând apoi trupurile lor care se zvârcoleau în 
corsajul servitoarelor? La ospăţul ăsta, ca la toate celelalte, 
nu vor arunca mesenii cu mâncare unii în alţii?“ 


Fără îndoială că aşa va fi, dar, când se va ajunge la 
momentul în care mesenii aruncă unii în alţii cu mâncare, 
Sasha şi Peter se vor fi retras de mult. Ceea ce o îngrijora 
pe regină era atitudinea „cui îi pasă?“. După ea, era cea 
mai proastă idee care i se putea băga în cap unui băieţel 
menit să devină rege. 

Aşa că îl povăţui cu grijă şi-l urmări cu atenţie în seara 
ospăţului. lar mai târziu, la culcare, veni la el să-i 
vorbească. 

Pentru că era aşa o mamă bună, mai întâi îi lăudă 
comportamentul şi manierele - şi avea dreptate, deoarece, 
în cea mai mare parte, fuseseră exemplare. Dar ştia că 
nimeni nu-i va îndrepta greşelile în afară de ea şi trebuia s- 
o facă acum, în puţinii ani când băiatul o idolatriza. Aşa că, 
după ce termină cu laudele, îi spuse: 

— Ai făcut un lucru rău, Peter, şi nu vreau să-l mai faci 
niciodată. 

Băiatul stătea întins pe pat, privind-o serios cu ochii lui 
albaştri. 

— Ce-am greşit, mamă? 

— N-ai folosit şerveţelul. L-ai lăsat împăturit lângă 
farfurie şi asta m-a supărat. Ai mâncat puiul prăjit cu mâna, 
ceea ce a fost bine, aşa se face. Dar când l-ai pus jos, te-ai 
şters pe degete de cămaşă, ceea ce nu se face. 

— Dar tata... şi domnul Flagg... şi ceilalţi nobili... 

— Dă-i încolo pe Flagg şi pe toţi nobilii din Delain! strigă 
Sasha atât de tare, încât Peter se făcu mic de tot în pat. Îi 
era teamă şi ruşine că, din cauza lui, i se aprinseră mamei 
obrajii. Ce face tatăl tău e bine, pentru că e rege, iar ceea 
ce vei face tu când vei fi rege tot bine va fi, întotdeauna. 
Dar Flagg nu e rege, oricât ar vrea să fie, şi nici nobilii nu 
sunt, după cum nici tu nu eşti decât un băieţel care a uitat 
cum trebuie să se poarte. i 

Văzu că băiatului îi e frică şi-i zâmbi. IIl mângâie pe 
sprânceană. 

— Linişteşte-te, Peter. Nu-i mare lucru, dar nici de 
neglijat, pentru că tu vei fi rege la vremea ta. Acum fugi şi 
adu-ţi tăbliţa. 


— Dar e ora de culcare... 

— Dă-o încolo de oră de culcare! Poate să mai aştepte. 
Adu-ţi tăbliţa! 

Peter o aduse în grabă. 

Sasha luă bucata de cretă legată de ea şi scrise cu grijă 
trei litere. 

— Ştii să citeşti cuvântul ăsta, Peter? 

Băieţelul înclină din cap. Ştia să citească doar câteva 
cuvinte, deşi cunoştea aproape toate literele mari. Pe cel 
scris de mama lui îl ştia. 

— Ai scris GOD}. 

— Foarte bine. Acum scrie-l invers şi vezi ce obţii. 

— Invers? întrebă Peter nesigur. 

— Da. 

Băieţelul începu să scrie înşirând litere tremurate pe 
tăbliță, sub cele scrise frumos de mama sa. Descoperi cu 
uimire un alt cuvânt din cele pe care le cunoştea. 

— DOG?! Mamă, am scris DOG! 

— Da, ai scris dog. Tristeţea din glasul ei îi potoli imediat 
elanul. Mama îşi plimbă degetul de la GOD la DOG. Acestea 
sunt cele două naturi ale omului. Nu le uita niciodată, căci 
într-o zi vei fi rege, iar regii cresc mari şi înalţi, la fel de 
mari şi de înalţi ca dragonii când năpârlesc a noua oară. 

— Tata nu-i mare şi înalt, protestă Peter. 

Roland era scund şi umbla cu genunchii îndoiţi. Pe lângă 
asta, îi crescuse un burdihan uriaş de la berea şi miedul 
băute cu nemiluita. 

Sasha zâmbi. 

— Ba este. Regii cresc invizibil, Peter, de îndată ce pun 
mâna pe sceptru şi li se aşază coroana pe cap, în Piaţa 
Turnului! 

— Daaa? făcu Peter ochii mari. 

Vorbeau despre cu totul altceva decât despre şerveţelul 
pe care nu-l folosise la masă, dar nu regretă schimbarea 
subiectului stânjenitor cu unul grozav de interesant. Pe 
lângă asta, se hotărâse deja să nu mai uite niciodată să 


1 Dumnezeu 
2 Câine (n.t.). 


folosească şerveţelul. Dacă mama spune că e important, 
atunci aşa e. 

— Sigur că da. Se fac cât nişte uriaşi şi de-asta trebuie să 
fie foarte grijulii, căci un uriaş îi poate zdrobi pe cei mai 
mici doar mergând sau răsucindu-se sau aşezându-se pe un 
loc nepotrivit. Regii răi fac aşa de multe ori. Cred că nici 
regii buni nu au cum să-i ferească pe cei mici uneori. 

— Nu prea înţeleg... 

— Atunci ascultă-mă încă puţin, spuse Sasha bătând cu 
degetul în tăbliță. Predicatorii noştri spun că omul are două 
naturi, una de la Dumnezeu şi una de la ucigă-l crucea. Ştii 
cine-i ucigă-l crucea? 

— Diavolul. 

— Da. Dar nu există decât puţini diavoli în afara 
poveştilor inventate, Peter, oamenii răi sunt mai degrabă 
câini decât diavoli. Câinii sunt prietenoşi, dar proşti, aşa 
cum sunt bărbaţii şi femeile când se îmbată. Când un câine 
e agitat şi nedumerit, muşcă; când bărbaţii sunt agitaţi şi 
nedumeriţi, se bat. Câinii sunt nişte animale de casă 
grozave, pentru că sunt devotați, dar când vor să fie ca 
oamenii, atunci, cred eu, sunt nişte oameni răi. Unii câini 
sunt curajoşi, alţii laşi, urlă pe întuneric sau fug de pericol 
cu coada între picioare. Câinele e gata să lingă mâna 
stăpânului rău, ca şi pe cea a stăpânului bun, pentru că nu 
face diferenţa dintre bine şi rău. Mănâncă porcării, 
vomează şi pe urmă le mănâncă iarăşi. 

Sasha se opri o clipă, cu gândul la ce se petrecea în sala 
de ospeţe - femei şi bărbaţi beţi, hohotind, aruncând cu 
mâncare unii în alţii, câteodată întorcându-se ca să vomeze 
pe podea, lângă scaune. Roland nu se deosebea cu nimic 
de ei şi asta o întrista uneori, dar nu se supăra pe el, nici 
nu-i făcea observaţie. Aşa era el. Putea promite să se 
schimbe ca să-i facă pe plac, putea chiar să se schimbe, dar 
n-ar mai fi acelaşi om după aceea. 

— înţelegi lucrurile astea, Peter? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Bine! Acum, spune-mi, îl întrebă ea, aplecându-se spre 
el, câinele se foloseşte de şerveţel? 


Umilit şi ruşinat, Peter se uită în jos la pătură şi scutură 
din cap. Conversaţia nu se îndepărtase de la subiectul 
stânjenitor cum îşi închipuise el. Seara fusese plină de 
evenimente şi era foarte obosit, poate de asta avea ochii 
plini de lacrimi care i se scurgeau pe obraji. Se luptă cu 
suspinele. Le închise în piept. Sasha văzu şi-l admiră. 

— Nu trebuie să plângi din cauza unui şerveţel nefolosit, 
dragostea mea, îi spuse ea, pentru că nu asta a fost 
intenţia mea. Se ridică, arătându-şi abdomenul umflat de 
sarcină. Thomas urma să se nască în foarte scurtă vreme. 
Te-ai purtat exemplar. Orice mamă din regat ar fi fost 
mândră ca fiul ei să se poarte pe jumătate la fel de bine ca 
tine, iar eu te admir din toată inima. [i-am spus lucrurile 
astea numai pentru că sunt mama unui prinţ. Câteodată mi- 
e greu, dar n-am cum să schimb lucrurile şi, ca să fiu 
sinceră, nu le-aş schimba nici dac-aş putea. Dar nu uita că, 
într-o bună zi, de felul în care te mişti, chiar şi de visurile 
tale, vor atârna vieţi. S-ar putea să nu atârne de şerveţelul 
pe care l-ai folosit sau nu după ce-ai mâncat pui prăjit... s- 
ar putea să atârne de el. S-ar putea. Au fost vieţi care au 
atârnat de mai puţin. Nu-ţi cer altceva decât ca, în tot ceea 
ce faci, să nu uiţi de partea civilizată a naturii tale. Partea 
cea bună... de la Dumnezeu. Imi promiţi că n-o să uiţi, 
Peter? 

— Îţi promit. 

— Atunci e bine, îi spuse regina sărutându-l uşor. Din 
fericire, amândoi suntem tineri. 

O să mai vorbim despre lucrurile astea când te faci mai 
înţelept. 

Nu mai vorbiră niciodată, însă Peter nu uită lecţia 
primită: îşi folosea întotdeauna şerveţelul, chiar dacă ce-i 
din jur n-o făceau. 


7 


Aşadar, Sasha se stinse. 

Nu mai joacă decât un mic rol în povestea noastră, dar 
mai e un lucru pe care trebuie să-l ştiţi despre ea: avea o 
casă de păpuşi mare şi frumoasă, un castel în miniatură. 


Când i se apropie vremea măritişului, se prefăcu cât se 
poate de veselă, deşi îi părea rău că trebuie să lase în urmă 
oamenii şi lucrurile din conacul Baroniei de Apus în care 
crescuse. Era şi puţin agitată. li spuse mamei sale: 

— N-am mai fost căsătorită şi nu ştiu dacă o să-mi placă. 

Dar, din toate jucăriile copilăriei lăsate în urmă, cel mai 
rău îi părea după căsuţa de păpuşi, pe care o avea de când 
fusese doar o fetiţă, Roland, suflet bun, află despre ea şi, cu 
toate că şi pe el îl îngrijora viitorul său a urma urmei, nici el 
nu mai fusese căsătorit), îşi găsi timp să-i ordone lui 
Quentin Ellender, cel mai priceput meşter din regat, să-i 
construiască soţiei sale o altă casă de păpuşi. 

— Vreau să fie cea mai frumoasă casă de păpuşi pe care- 
a avut-o vreodată o tânără domniţă, îi spuse meşterului. 
Vreau ca, îndată ce-o priveşte, să uite cu totul de cea 
veche. 

V-aţi dat seama, fără îndoială, că, dacă Roland vorbea 
serios, înseamnă că vorbea prostii. Nimeni nu uită o jucărie 
care l-a bucurat peste măsură în copilărie, chiar dacă 
primeşte una de zece ori mai frumoasă. Sasha nu uită 
niciodată vechea ei căsuţă de păpuşi, dar se arătă foarte 
impresionată de cea nouă. Orice om cu mintea întreagă s- 
ar fi arătat la fel. Cei ce-o vedeau spuneau că e capodopera 
lui Quentin Ellender, şi e foarte posibil să fi fost aşa. 

Era un conac în miniatură, foarte asemănător cu cel în 
care locuise Sasha cu părinţii ei în Baronia de Apus. Toate 
obiectele din el erau micuţe, dar lucrate cu atâta măiestrie, 
încât jurai că funcționau... şi cele mai multe chiar 
funcționau! 

Aragazul, de exemplu, se încălzea şi puteai găti pe el 
porţii mici de mâncare. Dacă puneai în el o bucăţică de 
cărbune fierbinte, cât o cutie de chibrituri, ardea toată 
ziua... iar dacă scotoceai prin bucătărie cu degetele tale de 
om mare şi o atingeai din greşeală, când cărbunele era 
aprins, te ardeai. Nu existau robinete sau toalete cu apă, 
căci în Delain astfel de lucruri erau necunoscute - nici azi 
nu se cunosc -, dar, dacă te uitai atent, vedeai o pompă de 
apă manuală, cât degetul cel mic. Era şi o cameră de lucru 


manual, cu o roată de tors care torcea şi un război de ţesut 
care ţesea. Spineta din salon cânta dacă apăsai pe clape cu 
o scobitoare. Oricine vedea obiectele spunea că sunt 
adevărate miracole şi că Flagg sigur se amestecase în 
crearea lor. Auzind acestea, vrăjitorul zâmbi fără să scoată 
o vorbă. Nu se implicase deloc în construirea căsuţei, o 
considera o prostioară, dar ştia că nu era întotdeauna 
necesar să-ţi atribui orice realizare şi să arăţi lumii cât de 
grozav eşti. Uneori e destul să afişezi o mină înţeleaptă şi 
să-ţi ţii gura închisă. 

În căsuţa Sashei erau covoare de Kashamin, draperii de 
catifea şi farfurii de porțelan, iar cămara păstra alimentele 
reci. Lambriurile din salonul de primire şi din holul de la 
intrare erau făcute din lemn preţios, de carpen. Geamurile 
erau din sticlă, iar la intrare se afla o fereastră în formă de 
evantai. 

Una peste alta, era cea mai frumoasă căsuţă de păpuşi la 
care ar putea visa o fetiţă. Sasha bătu din palme încântată 
când fu dezvelită la petrecerea de nuntă. Era un cadou de 
la soţul ei. Mai târziu se duse la atelierul lui Ellender şi nu 
numai că-i mulţumi, dar se înclină adânc în faţa lui - lucru 
neobişnuit pe vremea aceea. Reginele nu făceau plecăciuni 
artizanilor. Roland fu încântat, iar Ellender, căruia îi slăbise 
mult vederea lucrând la căsuţă, se arătă foarte 
impresionat. 

Dar Sasha nu uită de vechea ei casă de păpuşi de acasă, 
oricât de simplă părea faţă de cea nouă, cu care nu se juca 
prea des în după-amiezile ploioase. Nu rearanja mobila, nu 
aprindea focul, pretinzând că se bea ceaiul sau că se 
pregăteşte o mare petrecere pentru regină, cum făcuse 
înainte, chiar la cincisprezece sau şaisprezece ani. Avea un 
motiv foarte simplu: n-o mai distra să se pregătească 
pentru o petrecere la care participă regina, când ea însăşi 
era regina. Poate că acesta era singurul motiv. Acum era 
mare şi vedea că a fi adult nu era aşa cum crezuse ea în 
copilărie. Pe atunci îşi imaginase că va trece în lumea celor 
mari hotărând dintr-odată să lase deoparte jucăriile, jocurile 
şi fanteziile. Acum descoperea că lucrurile nu stăteau chiar 


aşa, ci interesul pentru ele se pierdea, pur şi simplu. Se 
stingea tot mai mult, până când colbul anilor se aşeza pe 
bucuriile copilăriei, trecându-le în uitare. 


8 


Peter, băieţelul care urma să fie rege într-o zi, avea zeci 
de jucării. Nu, nu zeci, mi; de jucării: nenumărați soldaţi de 
plumb cu care dădea bătălii mari şi zeci de căluţi, jocuri şi 
mingi, şi bile colorate, şi catalige care-l făceau înalt de 
peste un metru. Avea şi un baston magic cu arc, cu care 
sărea, şi toată hârtia de desen din lume, într-o vreme în 
care hârtia se găsea foarte greu şi numai bogaţii îşi 
permiteau s-o cumpere. 

Dar, dintre toate jucăriile de la castel, cel mai mult îi 
plăcea căsuţa de păpuşi a mamei sale. N-o văzuse 
niciodată pe cea din Baronia de Apus, aşa că, pentru el, 
asta era căsuţa căsuţelor. Stătea aşezat în faţa ei ore 
întregi, când afară ploua cu găleata sau când viscolul 
răscolea zăpada. Când se îmbolnăvi de tatuajul copiilor 
(boala căreia noi îi zicem varicelă), îl puse pe un servitor să 
i-o aducă pe o masă specială care se apleca peste patul lui 
şi se jucă cu ea neîncetat, până se însănătoşi. 

li plăcea la nebunie să-şi închipuie oamenii mici care 
umpleau casa. Câteodată aproape că-i vedea. Vorbea în 
locul lor cu voci diferite şi inventa tot soiul de poveşti. Erau 
familia regală: regele Roger, curajos şi puternic (nu prea 
înalt şi cu genunchii îndoiţi), care ucisese cândva un 
dragon, minunata regină Sarah, soţia lui, şi băieţelul Petie, 
care îi iubea pe toţi şi era iubit de toţi. Şi, desigur, o groază 
de servitori care făceau paturile, aţâţau focul, aduceau apă, 
pregăteau masa şi coseau hainele rupte. 

Fiind băiat, poveştile pe care le broda pe seama casei 
erau mai războinice decât cele inventate de Sasha în 
copilăria ei. Intr-una din ele, piraţii din Andua înconjurau 
casa, cu gândul să pătrundă în ea şi să omoare familia 
care-o locuia. Urma o bătălie faimoasă. Mureau zeci de 
pirați, dar tot rămâneau mulţi. Aceştia porneau la atac 
pentru ultima oară. Dar, chiar înainte de atac, garda 


personală a regelui - soldaţii de plumb ai lui Peter - sosea 
şi-i omora pe lupii de mare ticăloşi până la unul. În altă 
poveste, un cuib de dragoni pornea din pădurea apropiată 
(de obicei, de sub canapeaua Sashei de lângă geam) cu 
gând să ardă casa cu răsuflarea lor ucigătoare. Dar Roger şi 
Petie trăgeau cu arcul şi-i omorau pe toţi. „Până ce 
pământul era plin de sângele lor negru şi scârbos”, îi 
spunea Peter tatălui său, seara la cină, făcându-l să 
hohotească în semn de încuviinţare. 

După moartea Sashei, Flagg îi spuse lui Roland că nu se 
cuvenea ca un băiat să se joace cu o căsuţă de păpuşi. Nu 
că l-ar face neapărat un mototol, dar era posibil să-l facă. 
Ce-ar zice oamenii dacă ar afla? Astfel de lucruri ajung la 
urechile poporului. Castelul geme de servitori care văd totul 
şi au gura slobodă. 

— N-are decât şase ani, replică Roland stânjenit. 

In preajma lui Flagg, cu chip alb şi lacom, ascuns sub 
gluga largă, meşter la vrăjitorii, nu se simţea niciodată în 
largul său. 

— Are vârsta potrivită pentru a fi educat aşa cum trebuie, 
Sire. Gândiţi-vă bine. Judecata voastră va fi cea potrivită şi 
de data asta, ca întotdeauna. 

„Gândiţi-vă bine“, îl îndemnase Flagg, iar regele Roland îl 
ascultă. De fapt, trebuie să spun cinstit că, în toată domnia 
lui de peste douăzeci de ani în Delain, nu mai cugetase atât 
de profund la nimic altceva. 

Lucru neobişnuit, dacă vă gândiţi la câte are pe cap un 
rege: să se stabilească taxe noi sau să se renunţe la unele 
mai vechi, să declare sau nu război, să ierte sau să 
condamne. Cât de neînsemnată era hotărârea dacă un 
băiat are voie să se joace sau nu cu o căsuţă de păpuşi, 
faţă de asemenea probleme serioase? 

Poate avea importanţă, poate nu. Judecaţi voi singuri. Eu 
însă vă spun că Roland nu era cel mai înţelept rege care 
domnise vreodată în Delain. Actul de a gândi însemna 
pentru el muncă grea. | se părea că în capul său se 
rostogolesc bolovani. li venea să plângă şi-i pulsau 
tâmplele. lar dacă se gândea adânc, i se înfunda nasul. 


În copilărie, când învăţa compoziţie, matematică şi 
istorie, atât de tare îl durea capul, că i se dăduse voie să 
renunţe la studiu la doisprezece ani şi să facă ce ştia mai 
bine, adică să vâneze. Se străduia din toate puterile să fie 
un rege bun, dar trăia cu impresia că niciodată nu era 
destul de bun sau destul de inteligent ca să rezolve 
problemele regatului ori să ia hotărâri potrivite. lar dacă le 
lua pe cele nepotrivite, ştia că oamenii vor suferi din cauza 
lor. Dac-ar fi auzit ce-i spusese Sasha lui Peter despre regi 
după ospăț, ar fi fost întru totul de acord cu ea. Regii erau 
într-adevăr mai mari decât oamenii ceilalţi şi câteodată - ba 
de multe ori - îşi dorea să fie mai mic. Dacă v-aţi întrebat 
vreodată în viaţă cât de potriviţi sau de nepotriviţi sunteţi 
pentru a îndeplini o anumită sarcină, atunci ştiţi cum se 
simţea el. Ceea ce nu ştiţi însă este că, după o vreme, 
grijile începură să-l apese tot mai tare. Chiar dacă, la 
început, sentimentul că nu eşti destul de bun ca să duci o 
treabă la bun sfârşit nu e cel adevărat, el se adevereşte în 
timp. Aşa păţi şi Roland. Cu vremea, ajunse să se bazeze 
tot mai mult pe Flagg. Uneori îl deranja ideea că vrăjitorul 
era rege în toate, cu excepţia numelui, dar aceste griji îl 
copleşeau numai noaptea. Ziua îi era recunoscător lui Flagg 
pentru sprijinul său. 

Fără Sasha, Roland ar fi fost un rege mult mai rău, fiindcă 
vorbele rostite de vocea scăzută pe care o auzea din când 
în când noaptea, când nu putea dormi, conţineau mai mult 
adevăr decât cuvintele de recunoştinţă adresate de el lui 
Flagg. Acesta chiar conducea regatul şi era un om foarte 
rău. Din păcate, va trebui să vorbim din nou despre el mai 
târziu, dar acum îi zicem drum bun şi cale bătută. 

Datorită Sashei, influenţa lui Flagg asupra lui Roland 
scăzu. Ea îi dădea sfaturi bune şi practice, mai blânde şi 
mai drepte decât ale vrăjitorului. Nu-i plăcuse de Flagg 
niciodată - puţini oameni din regat îl plăceau, iar mulţi 
tremurau numai la auzul numelui său -, dar nu-l ura. Dacă 
ar fi ştiut cât de atent o supraveghea şi cu câtă pizmă, 
poate că altele ar fi fost sentimentele ei faţă de el. 


9 


Odată, Flagg chiar încercă s-o otrăvească pe Sasha. Se 
întâmplă după ce ea îl rugase pe Roland să-i ierte pe doi 
dezertori cărora vrăjitorul voia să le taie capul în Piaţa 
Turnului. Dezertorii, spunea el, sunt un exemplu negativ. 
Dacă scăpau câţiva fără să primească pedeapsa capitală, 
vor încerca şi alţii să dezerteze. Singura cale de a-i 
descuraja, susţinea Flagg, era să le arate capetele tăiate 
ale celor care deja încercaseră. Posibilii dezertori se vor uita 
la ele cu ochii holbaţi de groază şi se vor gândi de două ori 
la seriozitatea datoriei lor faţă de rege. 

Dar Sasha aflase câteva lucruri despre care regele nu 
avea cunoştinţă de la una din servitoarele ei. Mama 
băiatului dezertor mai mare se îmbolnăvise grav. El avea 
trei fraţi şi două surori mai mici. Ar fi murit cu toţii de frigul 
muşcător al iernii dacă n-ar fi fugit din tabără, nu s-ar fi dus 
acasă şi n-ar fi tăiat lemne în locul mamei sale. Băiatul 
celălalt, mai mic, fugise cu el pentru că îi era cel mai bun 
prieten, frate de cruce. Fără el, i-ar fi trebuit două 
săptămâni să taie destule lemne ca să aibă familia căldură 
iarna. Amândoi munciseră pe brânci şi terminaseră treaba 
în şase zile. 

Aşadar, faptele apăreau într-o lumină nouă. Roland o 
iubise nespus pe mama lui şi bucuros şi-ar fi dat viaţa 
pentru ea. Făcu cercetări şi descoperi că Sasha spusese 
adevărul. De asemenea, află că băieţii dezertaseră numai 
după ce un sergent-major sadic refuzase în mod repetat să 
le prezinte cererea de învoire superiorului lor şi că se 
întorseseră imediat ce terminaseră de tăiat patru stânjeni, 
conştienţi că-i aşteaptă curtea marţială şi toporul călăului. 

Roland îi iertă de pedeapsă. Flagg încuviinţă din cap, 
zâmbi şi spuse doar atât: 

— Voia voastră e voia poporului, Sire. 

Nici pentru aurul din cele patru regate nu l-ar fi lăsat pe 
Roland să vadă furia care-i întunecă inima când se trecuse 
peste voia lui. Roland fu lăudat în tot regatul pentru 
iertarea băieţilor, fiindcă mulţi dintre supuşii săi cunoşteau 


adevărul, iar cei care nu-l ştiau îl aflară imediat de la 
ceilalţi. Fapta înţeleaptă şi miloasă a regelui nu fu uitată 
nici când se dădură alte legi, mai puţin milostive (de obicei, 
ideile vrăjitorului). Însă aceste lucruri nu aveau importanţă 
în ochii lui Flagg. Voise ca băieţii să moară, iar Sasha se 
băgase peste el. De ce nu s-a însurat Roland cu altcineva? 
N-o cunoscuse pe niciuna din candidate şi nici nu-l 
interesau femeile. De ce nu şi-a luat alta? Zâmbi când 
regele îi iertă pe băieţi, dar în adâncul sufletului jură că va 
lua parte la înmormântarea Sashei. 

În seara când Roland semnă actul de iertare, Flagg cobori 
în laboratorul său întunecos. Acolo îşi puse o mănuşă grea 
şi scoase o femelă de păianjen aducător de moarte, dintr-o 
cuşcă în care-o ţinea de douăzeci de ani, hrănind-o cu 
şoricei nou-născuţi. Fiecare şoricel era otrăvit şi pe moarte. 
Flagg făcea astfel şi mai puternică otrava păianjenului, deja 
foarte periculoasă. Păianjenul era roşu ca sângele şi mare 
cât un şobolan. Trupul lui umflat tremura de veninul care se 
scurgea în stropi mari, lăsând cratere fumegânde pe masa 
de lucru a vrăjitorului. 

— Acum, drăguţa mea, mori şi ucide o regină, şopti Flagg 
şi zdrobi păianjenul cu mănuşa din oţel magic, rezistent la 
otravă. Totuşi, când se duse la culcare, mâna îi era umflată 
şi roşie şi pulsa. 

Din trupul zdrobit şi răsucit al păianjenului, otrava se 
scurgea în pocal. Flagg turnă coniac peste ea, apoi le 
amestecă. Când o scoase, lingura era deformată. Regina va 
bea o singură înghiţitură şi va cădea fulgerată la pământ. 
Va avea o moarte rapidă, însă foarte dureroasă, se gândi 
Flagg satisfăcut. 

Sasha obişnuia să bea un pahar de coniac în fiecare 
seară, pentru că adormea greu. Flagg sună după o 
servitoare să-i ducă băutura. 

Regina habar n-avea cât de aproape de moarte fusese în 
seara aceea. 

La câteva minute după ce prepară licoarea ucigătoare, 
înainte ca servitoarea să bată la uşă, Flagg o vărsă în 
scurgerea din mijlocul podelei şi o ascultă cum şuieră şi 


bolboroseşte pe ţeavă. Când zgomotul încetă, aruncă 
pocalul de cristal în capătul celălalt al încăperii cu toată 
puterea. Se sparse, iar cioburile săriră ca în urma unei 
explozii. 

Servitoarea bătu. O chemă înăuntru şi-i arătă cu degetul 
cioburile sclipitoare. 

— Am spart un pocal. Curăţă cioburile. Foloseşte mătura, 
idioato! Dacă pui mâna pe ele, o să-ţi pară rău. 


10 


Turnase otrava în ţeavă în ultima clipă, pentru că îşi 
dăduse seama că ar putea fi prins. Dacă Roland n-ar fi iubit- 
o atât de mult pe tânăra lui regină, ar fi mers până la capăt. 
Dar se temea ca nu cumva, cuprins de furie la pierderea 
soţiei sale, să nu-şi găsească liniştea până nu va prinde 
ucigaşul. Flagg îşi şi văzu capul înfipt în ţeapă, chiar în 
vârful turnului. Crima lui va fi răzbunată, indiferent de 
criminal. Va găsi regele vinovatul? 

Da. 

La urma urmei, la vânătoare se pricepea cel mai bine. 

Aşa că Sasha scăpă - de data aceea - apărată de teama 
lui Flagg şi dragostea soţului ei. lar între timp, regele tot la 
sfaturile lui Flagg apleca urechea de cele mai multe ori. 

In ceea ce priveşte casa de păpuşi, se poate spune că 
Sasha câştigase, deşi până atunci vrăjitorul scăpase deja de 
ea. 


11 


La scurtă vreme după remarcile dispreţuitoare ale lui 
Flagg despre căsuţa de păpuşi şi mototolii regali, Roland se 
strecură nevăzut în camera reginei moarte şi-l urmări pe 
fiul său la joacă. Stătu chiar în uşă, cu sprâncenele 
încruntate. Făcu eforturi mult mai mari pentru a se gândi 
decât era obişnuit, iar asta însemna că i se învârteau 
bolovani în cap şi avea nasul înfundat. 

Observă că Peter se folosea de căsuţă ca să inventeze 
poveşti, să se amuze cu propria imaginaţie, şi că poveştile 
nu erau deloc pentru pămpălăi, ci sângeroase, cu tunete şi 


armate şi dragoni. Cu alte cuvinte, erau poveşti pe placul 
inimii regelui. Ar fi vrut să i se alăture, ca să inventeze 
împreună poveşti şi mai frumoase cu căsuţa de păpuşi şi 
lucruşoarele fascinante din ea şi familia ei imaginară. Mai 
presus de toate, Roland observă că băiatul se folosea de 
căsuţă ca să ţină vie în inimă amintirea mamei sale, iar 
asta îi fu iarăşi pe plac, pentru că şi lui îi era tare dor de 
regină. Uneori, când era singur, aproape că plângea. 
Desigur, regii nu plâng... Şi ce dacă, după moartea Sashei, 
se trezise de două-trei ori cu perna udă de lacrimi? 

Regele părăsi încăperea pe furiş, aşa cum venise. Peter 
nu-l văzu. În noaptea aceea nu dormi aproape deloc, cu 
gândul la cele văzute şi, cu toate că suporta greu 
împotrivirea lui Flagg, a doua zi dimineaţă îl chemă să stea 
de vorbă între patru ochi, înainte să-i slăbească hotărârea. 

Îi spuse că răsucise problema pe toate părţile şi hotărâse 
că Peter putea să se joace cu căsuţa cât poftea, pentru că 
nu-i făcea niciun rău. 

Acestea fiind zise, se lăsă pe spate agitat, aşteptând 
reproşurile lui Flagg. Dar ele nu veniră. Vrăjitorul ridică din 
sprâncene - Roland mai mult ghici mimica lui pe sub gluga 
nelipsită - şi spuse: 

— Voia voastră, Sire, e voia regatului. 

Din glasul său, Roland pricepu că nu era de acord cu el, 
dar şi că nu i se va mai împotrivi. Se simţi uşurat să scape 
atât de uşor. Mai târziu, în aceeaşi zi, când Flagg propuse 
ca fermierii din Baronia de Răsărit să plătească biruri mai 
mari, în ciuda secetei care le distrusese recoltele cu un an 
înainte, Roland îl aprobă imediat. 

De altfel, faptul că prostul ăla bătrân (aşa îi zicea 
vrăjitorul în sinea lui) nu-i respectase dorinţa în privinţa 
căsuţei de păpuşi era nesemnificativ. In schimb, creşterea 
birurilor din Baronia de Răsărit era foarte importantă. lar 
Flagg ascundea încă un secret, care-i bucura sufletul. In 
cele din urmă, reuşise s-o omoare pe Sasha. 


12 


În zilele acelea, când regina sau o femeie de neam urma 
să nască, se chema o moaşă. Doctorii erau toţi bărbaţi şi 
niciun bărbat nu avea voie să stea lângă o femeie care 
năştea. Moaşa care ajutase la naşterea lui Peter era Anna 
Crookbrows şi locuia pe Aleea a Treia din Sud. Tot ea fu 
chemată când veni pe lume Thomas. Văduvă, Ana trecuse 
de cincizeci de ani când pe Sasha o apucară durerile celei 
de a doua naşteri. Avea şi ea un fiu. La douăzeci de ani, 
acesta se îmbolnăvise de boala tremuriciului, de care 
victimele mureau în dureri groaznice după câţiva ani de 
suferinţă. 

Anna îşi iubea foarte mult copilul. Cum niciuna din ideile 
ei nu se dovedise folositoare, se dusese la Flagg. Asta se 
petrecuse cu zece ani înainte, când Roland era încă burlac 
şi nu avea moştenitori. Vrăjitorul o primise în încăperile lui 
subpământene mucegăite, vecine cu temniţa. In timpul 
discuţiei, femeia, agitată, auzea ţipetele îndepărtate ale 
celor care nu aveau să vadă lumina soarelui ani la rând. 
Dacă temniţa era aproape, se gândi ea înfiorată, înseamnă 
că nici camerele de tortură nu puteau fi departe. Nici 
laboratorul lui Flagg nu-i dădea un sentiment de siguranţă. 
Podeaua era împânzită cu desene colorate stranii, făcute cu 
creta. Când clipea, îşi schimbau forma. Din tavan cobora un 
lanţ negru şi lung; de el atârna o cuşcă în care stătea un 
papagal cu două capete. Pasărea croncănea şi vorbea cu ea 
însăşi. Un cap întreba, celălalt răspundea. Cărţile 
mucegăite se înclinau parcă spre Anna, cu copertele ca o 
pereche de sprâncene încruntate. Prin unghere se furişau 
păianjeni. Întreg laboratorul mirosea a chimicale. Totuşi, 
femeia reuşi să-şi spună povestea cu glas tremurat, apoi 
aşteptă, chinuită de suspans. 

— Pot să-l vindec pe fiul tău, o asigură Flagg în cele din 
urmă. 

Chipul urât al Annei se înfrumuseţă de bucurie. 

— Doamne! rosti ea cu greutate. Nu se putea gândi la 
altceva, aşa că repetă: O, Doamne! 


Sub gluga ce-i ascundea obrazul palid, Flagg rămase de 
gheaţă, meditând. Femeia fu din nou cuprinsă de teamă. 

— Ce-mi dai ca să fac minunea asta? o întrebă vrăjitorul. 

— Orice, răspunse Anna cu răsuflarea tăiată şi vorbind 
serios. O, Flagg, orice! 

— Nu-ţi cer decât un serviciu. MIi-l faci? 

— Bucuros! 

— Incă nu ştiu despre ce este vorba, dar voi afla la 
vremea cuvenită. 

Femeia căzu în genunchi la picioarele vrăjitorului, iar el 
se aplecă spre ea. Gluga îi căzu, dezvelindu-i chipul hidos, 
alb ca moartea, cu găuri negre în loc de ochi. 

— Dacă refuzi să faci ce-ţi cer, femeie... 

— N-o să refuz! O, Doamne, nu! N-o să refuz! Jur pe 
numele soţului mei iubit! 

— Atunci e bine. Vino cu fiul tău la mine mâine, pe 
întuneric. 

Anna se întoarse a doua zi cu băiatul. Săracul, tremura 
din toate încheieturile, clătina prosteşte din cap, îşi dădea 
ochii peste cap şi-i curgea saliva pe bărbie. Flagg îi dădu 
femeii o poţiune de culoarea prunei într-un pahar de 
laborator. 

— Dă-i să bea asta. O să facă băşici în gură, dar trebuie 
să bea fiecare strop. Apoi ia prostul ăsta din faţa mea. 

Anna îşi bolborosi multumirea. Băiatul tremură şi mai 
tare când încercă să mişte din cap în sus şi în jos. Bău tot 
lichidul, apoi căzu pe-o parte, cu un țipăt. 

— Scoate-l de-aici, ordonă Flagg. 

— Da, scoate-l de-aici! repetă unul din cele două capete 
ale papagalului. 

— Scoate-l afară, aici nu-i voie să se tipe! strigă şi 
celălalt. 

Femeia îşi duse băiatul acasă, convinsă că Flagg ÎI 
omorâse. Dar a doua zi fu complet vindecat şi se simţi bine. 

Trecuseră ani de-atunci. Când pe Sasha o apucară 
durerile facerii, Flagg trimise după femeie şi-i şopti ceva la 
ureche. Erau singuri în camerele lui subterane, dar tot era 
mai sigur să-i şoptească ordinul înspăimântător. 


Anna Crookbrows se făcu albă la faţă, dar îşi aminti 
vorbele lui Flagg: „Dacă refuzi...“ 

La urma urmei, regele nu va avea doi copii? Ea nu avea 
decât unul. lar dacă voia să se recăsătorească şi să aibă 
mai mulţi, regatul era plin de femei. 

Aşa că se duse la Sasha şi-i vorbi ca s-o încurajeze, iar 
când sosi clipa, un cuţit îi luci în mână. Nimeni nu observă 
tăietura mică pe care o făcu. Peste o clipă, Anna strigă: 

— Împinge, regina mea! Împinge, căci vine copilul! 

Sasha împinse. Thomas ieşi din pântecele ei fără efort, ca 
şi cum ar fi alunecat pe un tobogan. Dar cearşaful se umplu 
de sângele mamei sale. Peste zece minute, regina era 
moartă. 

Aşa că Flagg nu mai trebui să se preocupe de problema 
neînsemnată a căsuţei de păpuşi. Conta doar că Roland 
îmbătrânea, că regina nu-i mai stătea în cale şi că acum 
avea doi fii dintre care să aleagă. Peter era, bineînţeles, cel 
mai mare, dar nu asta era important. Putea scăpa de el 
dacă, în timp, se dovedea nepotrivit cu scopurile sale. 
Acum era doar un copil lipsit de apărare. 

V-am spus că Roland nu se gândise niciodată la o 
problemă atât de mult ca la ideea de a-i da voie sau nu lui 
Peter să se joace cu căsuţa Sashei, măiestrit lucrată de 
meşterul Ellender. V-am spus că rezultatul gândurilor sale a 
fost o hotărâre opusă celei lui Flagg. V-am spus că vrăjitorul 
o considera nesemnificativă. 

Oare aşa era? Asta trebuie să hotărâți singuri, după ce 
mă ascultați până la capăt. 


13 


Acum să lăsăm ani mulţi să treacă toţi într-o clipită. Unul 
din avantajele poveştilor e că timpul trece foarte repede 
când nu se întâmplă nimic important. În viaţă nu se 
întâmplă deloc aşa, dar şi asta e, probabil, un lucru bun. 
Timpul se scurge repede în istorisiri, şi ce e o istorisire, 
dacă nu o poveste mai lungă, în care secolele trec la fel de 
repede ca anii? 


În anii aceştia mulţi, Flagg îi urmări pe cei doi băieţi 
îndeaproape, peste umărul regelui care îmbătrânea în 
vreme ce ei creşteau, socotind care dintre ei să fie rege 
după moartea lui. Nu-i luă prea mult timp să se oprească 
asupra lui Thomas. Când Peter împlini şapte ani, descoperi 
că nu-i place băiatul. Când împlini nouă ani, descoperi că se 
şi teme de el. 

Peter se făcuse un băiat bine clădit, ţanţos şi chipeş. Era 
brunet şi avea ochii albastru-închis, ca majoritatea celor din 
Baronia de Apus. Câteodată, când ridica privirea brusc, 
semăna cu tatăl său. Altfel, era leit Sasha la chip şi purtare. 
Spre deosebire de tatăl său, adus de spate, cu mersul 
tărăgănat şi cu genunchii îndoiţi (Roland era grațios numai 
călare), Peter era înalt şi suplu. li plăcea vânătoarea şi era 
un vânător priceput, dar nu făcea din ea pasiunea vieţii lui. 
Îi plăcea, deopotrivă, să înveţe, mai ales geografie şi istorie. 

Tatăl său nu înţelegea glumele şi nu avea răbdare să le 
asculte până la capăt; trebuia să i se explice poanta şi 
atunci nu mai aveau niciun farmec. Il distrau bufonii care se 
prefăceau că alunecă pe o coajă de banană, se ciocneau 
cap în cap sau se băteau cu plăcinte în sala mare. Asta era 
cea mai plăcută distracţie pentru el. In schimb, Peter era 
mai abil şi mai subtil, ca Sasha, iar râsul lui nestăvilit, de 
copil, răsuna adesea în tot castelul, făcându-i pe servitori 
să-şi arunce zâmbete aprobatoare. 

Deşi mulţi băieţi în situaţia lui Peter ar fi zis că sunt prea 
importanţi ca să se joace cu alţi copii în afară de cei pe 
potriva clasei lor sociale, el se împrieteni la cataramă cu un 
băiat pe nume Ben Staad când aveau amândoi opt ani. 
Familia lui Ben nu era de sânge regesc şi, cu toate că tatăl 
lui Ben, Andrew Staad, pretindea că are sânge albastru 
după mamă, nu putea fi numit nobil. Probabil că „moşier” 
era cuvântul cel mai potrivit pentru Andy Staad şi „fiu de 
moşier“ pentru fiul său. Oricum, familia Staad, cândva 
prosperă, trăia vremuri grele. 

Băieţii se cunoscură la petrecerea câmpenească a 
fermierilor când Peter avea opt ani. Era un ritual anual pe 
care majoritatea regilor şi reginelor îl considerau obositor, 


în cel mai fericit caz; făceau act de prezenţă, ridicau 
paharul şi ţineau scurtul discurs tradiţional, apoi dispăreau 
după ce le urau fermierilor distracţie plăcută şi le 
mulţumeau pentru încă un an bogat în roade (chiar dacă 
recolta era una slabă). Dacă Roland ar fi fost un astfel de 
rege, Peter şi Ben nu s-ar fi cunoscut niciodată. Dar, după 
cum aţi ghicit, Roland se dădea în vânt după petrecerea 
câmpenească a fermierilor. O aştepta cu nerăbdare an de 
an şi stătea până la sfârşit (nu o dată fusese dus acasă beat 
şi trăgând la aghioase). 

Întâmplarea făcu ca Peter şi Ben să concureze împreună 
în cursa de alergare în sacii cu trei picioare... şi să câştige, 
deşi lucrurile nu se sfârşiră chiar fericit. Conducând cu 
aproape şase lungimi, la un moment dat, se răsuciră greşit 
şi Peter se tăie la braţ. 

— Îmi pare rău, prinţul meu! plânse Ben. 

Se albi la faţă şi se văzu imediat întemnițat (sunt convins 
că tot acolo se văzură mama şi tatăl lui, care urmăreau 
emoţionaţi concursul de pe margine; dacă n-ar fi adus 
ghinion, Andy Staad ar fi strigat ca să-i încurajeze pe copii, 
dar familia lui era urmărită de ghinion). Însă mai degrabă îi 
părea rău de rana pe care îşi închipui c-o provocase 
prinţului, ori poate era uimit să constate că sângele 
viitorului rege era la fel de roşu ca al lui. 

— Nu fi prost, îi strigă Peter nerăbdător. Eu am fost de 
vină, cu nepriceperea mea, nu tu. Ridică-te imediat, ne 
ajung ceilalţi din urmă. 

Cei doi băieţi, transformați într-un animal neîndemânatic 
cu trei picioare de sacul în care piciorul stâng al lui Peter şi 
cel drept al lui Ben fuseseră legate zdravăn unul de celălalt, 
reuşiră să se ridice şi să avanseze clătinat. Insă amândoi se 
răsuciseră în cădere. Pe măsură ce se apropiau de linia de 
sosire, unde mulţimea de fermieri (ca să nu mai pomenesc 
de Roland, care stătea printre ei fără să se simtă deloc 
stânjenit că se găsea într-un loc nepotrivit pentru el) îi 
aclama în delir, doi băieţi înalţi şi transpiraţi veneau din 
urmă cu viteză. Părea inevitabil că-i vor depăşi pe Ben şi 
Peter pe ultimii metri. 


— Mai repede, Peter! strigă Roland, răsucind o cană de 
mied cu atâta entuziasm, că-şi vărsă băutura pe cap. De 
emoție, nici nu-şi dădu seama. Sari ca un iepuroi, băiete! 
Ca un iepuroi! Ţăranii ăia sunt la un pas de tine, acuşi îţi 
suflă-n ceafă! 

Mama lui Ben începu să geamă, blestemând soarta care-l 
aduse pe fiul ei alături de prinţ. 

— Dacă pierd, o să-l arunce pe Ben în cea mai adâncă 
temniţă din castel, suspină ea. 

— Taci, femeie, îi spuse Andy. N-o să-l arunce. Aşa voia el 
să creadă, dar tot îi era frică. 

Norocul lui, la urma urmei, tot ăla era. 

Între timp, Ben începu să chicotească. Nu-i venea nici lui 
să creadă, dar chicotea. 

— Ţi-a zis să sari ca un iepuroi? 

Peter se puse şi el pe râs. Îl dureau picioarele foarte tare, 
îi curgea sânge din braţ, iar pe faţă se prelingeau broboane 
de sudoare. Nu se putea opri, în ciuda obrajilor înroşiţi de 
efort. 

— Da, aşa a zis. 

— Păi, atunci, hai să ne punem pe sărit! 

Când se apropiară linia de sosire, nu arătau deloc ca doi 
iepuri, ci ca două ciori şchioape. 

Numai o minune îi ajută să rămână în picioare. Reuşiră să 
facă trei paşi greoi. Al treilea îi duse peste linia de sosire, 
unde căzură sfârşiţi, zguduindu-se de râs. 

— lepuroiule! strigă Peter, arătând spre Ben. 

— lepuroi eşti tu! strigă şi Ben, îndreptând degetul spre 
prinţ, la rândul lui. 

Tot râzând, se cuprinseră cu braţele şi fură căraţi pe 
umeri de câţiva fermieri puternici (şi de Andrew Staad, care 
nu va uita niciodată cinstea de-al ridica pe fiul său alături 
de prinţ, amândoi destul de grei) până la locul în care 
Roland le atârnă după gât panglici albastre. Pe urmă îi 
sărută pe amândoi zgomotos pe obraz şi le turnă restul de 
mied pe cap, în uralele răsunătoare ale fermierilor. Aşa o 
cursă grozavă nu se mai pomenise de când lumea. 


Cei doi băieţi îşi petrecură împreună restul zilei şi, după 
cum se văzu mai târziu, voiau să-şi petreacă împreună 
restul vieţii. Dar, pentru că şi un băiat de opt ani are 
anumite îndatoriri (iar dacă va fi rege cândva, are chiar mai 
multe), cei doi nu puteau sta împreună cât voiau. Dar, când 
puteau, erau nedespărţiţi. 

Unii strâmbau din nas la prietenia lor şi ziceau că nu se 
cuvine ca viitorul rege să se împrietenească cu un băiat 
puţin mai răsărit decât un fermier obişnuit. Dar cei mai 
mulţi le ţineau partea. Nu o dată, cei care degustau miedul 
din ulcele în cârciumă ziseră că Peter luase ce-i mai bun de 
la cei doi părinţi: mintea mamei şi dragostea tatălui pentru 
oamenii de rând. 

Se pare că Peter nu avea în el nici urmă de răutate. Nu 
avusese perioade în care să smulgă aripile muştelor sau să 
dea foc cozii câinelui, ca să vadă cum o ia la fugă. De fapt, 
chiar interveni când Yosef, grăjdarul regelui, a vrut să 
omoare o iapă... şi tocmai această poveste, ajunsă la 
urechile lui Flagg, îl făcu pe vrăjitor să se teamă de fiul cel 
mare al regelui şi să-şi spună că nu mai avea mult timp la 
dispoziţie pentru a scăpa de el, cum îşi propusese mai 
demult. Intervenind în favoarea iepei cu piciorul rupt, Peter 
dovedi un curaj şi o voinţă care lui Flagg nu-i plăcură deloc. 


14 


Peter trecea prin faţa grajdurilor când văzu o iapă 
priponită de balustrada din faţa hambarului mare. Animalul 
ţinea unul din picioarele din spate ridicat. In timp ce băiatul 
se uita la el, Yosef scuipă în palme şi puse mâna pe un 
ciocan greu. Era clar ce voia să facă. Peter fu şi 
înspăimântat, şi şocat. 

— Cine ţi-a spus să omori iapa? îl întrebă el. 

Yosef, un bărbat solid şi bine clădit, de şaizeci de ani, era 
bine cunoscut la castel. N-avea de gând să tolereze un 
puşti obraznic cu mucii la nas, fie el şi prinţ. Îi aruncă o 
privire fioroasă, cu gând să-l sperie. Pe atunci doar de nouă 
ani, Peter se înroşi la faţă, dar nu se sperie. lapa, cu ochii ei 


maronii, parcă îl implora: 7u eşti singura mea speranță, 
oricine-ai fi. Fă tot ce poți pentru mine, te rog! 

— Tatăl meu şi tatăl lui şi tatăl tatălui lui, răspunse Yosef, 
văzând că trebuie să-i dea un răspuns, fie că-i plăcea, fie că 
nu. lată cine mi-a spus s-o omor. Un cal cu piciorul rupt nu 
mai e de folos nimănui, nici măcar lui. Ridică ciocanul. Tu 
poate crezi că ciocanul ăsta e o armă ucigaşă, dar, când o 
să mai creşti, o să vezi ce e cu adevărat... arma milosteniei. 
Acuma dă-te la o parte, ca să nu te murdăreşti. 

Bărbatul ridică ciocanul cu ambele mâini. 

— Lasă-l jos, îi spuse Peter. 

Yosef se opri ca trăsnit. Niciodată nu mai fusese întrerupt 
în acest fel. 

— Măi, măi, ce tot zici acolo? 

— Ai auzit foarte bine. Am spus să laşi ciocanul jos. 

Rostind aceste cuvinte, vocea lui Peter se înăspri. Yosef 
îşi dădu seama dintr-odată - adică înţelese în sfârşit - că în 
faţa lui, în curtea lui plină de praf, se afla viitorul rege. Dacă 
Peter s-ar fi apucat să strige, dacă ar fi stat acolo, în faţa 
lui, şi-ar fi ţipat la el „Lasă-l jos, lasă-l jos, am zis, o să fiu 
rege într-o zi, auzi, rege, aşa că lasă-l jos când îţi zic!“, 
Yosef i-ar fi râs în nas dispreţuitor, ar fi scuipat în palmă şi- 
ar fi omorât iapa şchioapă dintr-o singură lovitură 
năprasnică, dată cu braţele lui musculoase. Dar Peter nu 
trebui să spună astfel de lucruri. Ordinul lui venea clar din 
glas şi din privire. 

— O să-i povestesc tatălui tău despre asta, prinţişorule, îl 
ameninţă Yosef. 

— O să audă de două ori, a doua oară de la tine, replică 
băiatul. Îţi dau voie să te întorci la treburile tale fără să-ţi 
mai cer nimic, Lord Grăjdar, dacă poţi să-mi răspunzi cu 
„da“ la o singură întrebare. 

— Pune întrebarea. 

Yosef fu impresionat de băiat, în ciuda voinţei sale. Când 
îi spusese că el, Peter, o să-i povestească mai întâi regelui 
despre incident, îl crezu, căci adevărul îi lucea în priviri. Pe 
lângă asta, nimeni nu-l mai numise până atunci Lord 
Grăjdar, şi-i plăcea cum sună. 


— A văzut vreun doctor iapa? îl întrebă Peter. 

Yosef rămase trăsnit. 

— Asta-i întrebarea? Asta? 

— Da. 

— Dumnezeule mare, nu! strigă el, dar, văzând tresărirea 
băiatului, cobori vocea, se lăsă pe vine în faţa lui şi începu 
să-i explice: un cal cu piciorul rupt e întotdeauna pierdut. 
Mort, înălţimea Ta. Piciorul nu se repară niciodată. Poate să 
i se infecteze sângele. Să-l doară teribil pe bietul cal. 
Teribil. La sfârşit, îi pocneşte inima, face febră la creier şi 
înnebuneşte. Acuma înţelegi ce-am vrut să spun când am 
zis că ciocanul ăsta e arma milosteniei, nu a crimei? 

Peter se gândi mult şi cu seriozitate, având capul plecat. 
Yosef tăcu, ghemuit în faţa lui, fără să-şi dea seama de 
poziţia sa cuviincioasă, plină de cel mai adânc respect. 

Băiatul ridică privirea şi-l întrebă: 

— Şi zici că toată lumea spune aşa? 

— Toţi, 'nălţimea Ta. Tatăl meu... 

— Atunci să vedem ce zice şi doctorul de cai. 

— Of... Na! se răsti grăjdarul şi aruncă ciocanul în capătul 
celălalt al curţii. 

Unealta se lovi de cocina porcilor şi căzu cu capul în 
pământ. Porcii începură să grohăie, protestând pe limba lor. 
Yosef, la fel ca Flagg, nu era obişnuit să i se pună cineva 
împotrivă, aşa că nu-i luă în seamă. 

Se ridică şi se depărtă băţos. Peter îl privi nedumerit, 
convins că era conştient de greşeală şi că merita să fie 
biciuit pentru fapta lui. Grăjdarul se opri în mijlocul curţii, se 
întoarse şi scoase un rânjet răutăcios, scurt, ca o rază de 
soare într-o dimineaţă cenuşie. 

— Du-te după doctorul de cai, îi spuse prinţului. Adu-l 
singur. Îl găseşti în cabinetul lui, la capătul Aleii a Treia din 
Est, cred. Ai douăzeci de minute. Dacă nu vii cu el până 
atunci, îi trag una calului în cap, poţi să fii tu prinţul 
prinților. 

— Am înţeles, Lord Grăjdar! Mulţumesc! strigă Peter, apoi 
o luă la fugă. 


Când se întoarse însoţit de tânărul doctor, cu respiraţia 
tăiată, Peter fu convins că animalul nu mai trăia; ghicise, 
după mişcarea soarelui, că trecuseră de trei ori douăzeci de 
minute. Dar Yosef, curios, aşteptase. 

Vindecarea cailor şi medicina în general erau noutăţi în 
Delain, iar doctorul era doar al treilea sau al patrulea 
reprezentant al meseriei sale, aşa că nu se arătă surprins 
când Yosef îi aruncă o privire plină de neîncredere. Nu-i 
plăcu nici că fusese târât afară din cabinet de prinţul 
transpirat, cu ochii ieşiţi din orbite de efort, dar, ajuns în 
faţa pacientului, se calmă. Ingenunche lângă iapă şi-i pipăi 
delicat piciorul rupt, bâzâind pe nas. lapa se trase înapoi de 
durere. 

— Stai cuminte, căluţule, îi vorbi doctorul liniştit, stai 
cuminte. 

Animalul se potoli. Peter se uita la ei, terorizat de 
aşteptare. Yosef îi privea şi el, cu braţele încrucişate la 
piept. Ciocanul se afla în apropiere. Doctorul crescuse puţin 
în ochii lui. Era tânăr, dar ştia să-şi mişte mâinile cu 
pricepere. 

In cele din urmă, tânărul se ridică şi-şi curăţă mizeria de 
grajd de pe mâini. 

— Ei? întrebă Peter nerăbdător. 

— Omoar-o, îi spuse el ferm lui Yosef, ignorându-l pe 
băiat. 

Grăjdarul puse mâna pe ciocan imediat, căci nu se 
aşteptase la alt răspuns. Dar nu simţi nicio satisfacţie când 
doctorul îi dădu dreptate; privirea îngrozită a băiatului îl 
străpunse direct în inimă. 

— Stai! strigă Peter. Deşi pe chipul său se putea citi 
disperarea, glasul îi deveni iarăşi ferm, făcându-l să pară 
mult mai matur decât în realitate. 

Doctorul îl privi uimit. 

— Vrei să spui c-o să moară de infecţie? întrebă Peter. 

— Poftim? făcu doctorul, privindu-l îngrijorat. 

— O să moară de infecţie dacă n-o omoară acuma? O să-i 
explodeze inima? O să înnebunească? 

Doctorul era clar nedumerit. 


— Despre ce vorbiţi? lInfecţie? Nu-i vorba de nicio 
infecţie. Dimpotrivă, ruptura se vindecă frumos. Se uită la 
Yosef puţin dispreţuitor. Am mai auzit poveşti din astea. 
Sunt numai minciuni. 

— Înseamnă că mai ai multe de învăţat, tinere, replică 
grăjdarul. 

Peter îl ignoră. Era rândul său să fie nedumerit. 

— De ce-i spui grăjdarului-şef să omoare un cal care se 
poate vindeca? 

— Înălţimea Ta, spuse doctorul hotărât, iepei ar trebui să 
i se schimbe compresa în fiecare zi şi în fiecare noapte, o 
lună de zile sau chiar mai mult, ca să nu se infecteze rana. 
Se poate face şi asta, dar pentru ce? Ar rămâne oricum 
şchioapă. Un cal şchiop nu poate lucra. Un cal şchiop nu 
poate alerga la curse, să pună oamenii pariuri pe el. Un cal 
şchiop numai mănâncă şi bea, fără să-şi câştige nutreţul. 
Aşadar, trebuie omorât. 

Zâmbi satisfăcut. Își dovedise dreptatea. 

Atunci, tocmai când Yosef puse iar mâna pe ciocan, Peter 
spuse repede: 

— O să-i schimb eu compresa. Dacă cumva n-o să pot, o 
să i-o schimbe Ben Staad. O să fie un cal bun, pentru că o 
să fie al meu şi-o să-l călăresc chiar dacă şchiopătează atât 
de tare încât să mi se facă rău. 

Yosef pufni în râs şi-l lovi pe băiat peste spate de-i 
clănţăniră dinţii. 

— Ai o inimă pe cât de bună, pe atât de curajoasă, 
băiete, dar copiii promit multe şi le pare rău mai apoi. Nu 
te-ai ţine de cuvânt, zic eu. 

Peter îl privi calm. 

— Am vorbit serios. 

Yosef se opri imediat din râs. Se uită mai atent la băiat şi 
văzu că vorbea serios... ori cel puţin aşa credea. | se citea 
hotărârea pe chip. 

— Ei, spuse doctorul pe tonul ferm şi îngâmfat de 
dinainte, nu pot să-mi petrec toată ziua aici. Am pus un 
diagnostic. O să duc nota de plată la Tezaur în timp util... 


Poate mă plăteşti chiar din alocaţia înălţimii Tale. În orice 
caz, nu e treaba mea ce hotărăşti. La revedere! 

Peter şi grăjdarul-şef se uitară cum se depărtează 
târându-şi umbra lunguiaţă de după-amiază prin curte. 

— E un înfumurat şi jumătate, trase Yosef concluzia când 
doctorul ieşi pe poartă şi nu-l mai putea auzi, deci nici 
contrazice. Ascultă-mă pe mine, înălţimea Ta, şi n-ai să 
suferi. N-a fost pe lume niciun cal care să-şi frângă piciorul 
şi să nu se otrăvească. E voia Domnului. 

— O să vorbesc cu tata despre asta, spuse Peter. 

— Aşa zic şi eu c-ar trebui, rosti Yosef cu obidă... 

Dar, în timp ce Peter se îndepărta, zâmbi. Băiatul se 
descurcase binişor. Regele se va simţi obligat să ordone 
biciuirea  mucosului care-şi băga nasul în treburile 
oamenilor mari, dar grăjdarul ştia că Roland ţinea foarte 
muult la fiii lui, mai ales acum, la bătrâneţe - poate mai mult 
la Peter decât la Thomas -, şi putea jura că băiatul îşi va 
primi iapa. Bineînţeles, o să sufere la moartea ei, dar, cum 
zisese şi doctorul pe bună dreptate, ce treabă avea el? El se 
pricepea la creşterea cailor; de a prinților, mai bine să se 
ocupe alţii. 

Peter fu într-adevăr biciuit pentru că-şi băgase nasul în 
treburile grăjdarului. Inţelegea că tatăl său îl onorase când 
îi administrase el însuşi bătaia, în loc să-l dea pe mâna 
vreunui supus care ar fi încercat să fie mai blând cu el ca 
să-i intre în graţii, deşi asta nu făcea să-l usture mai puţin 
fundul. 

Nu dormi pe spate trei zile şi nici nu se aşeză pe fund 
vreo săptămână, dar vorbele grăjdarului se adeveriră: 
Roland îi dădu voie să păstreze iapa. 

— N-o să-ţi ocupe prea mult timp, Peter, îi explică 
Roland. Dacă Yosef spune că va muri, atunci va muri. 

Regele era cam palid şi-i tremurau mâinile. Bătaia îl 
duruse mai mult pe el decât pe băiat, fără îndoială, 
preferatul său... deşi, în naivitatea lui, credea că nimeni nu- 
şi dă seama de asta în afară de el. 

— Nu ştiu, spuse Peter. Am crezut că doctorul ăla de cai 
ştie ce spune. 


Şi, într-adevăr, se dovedi că ştia. lapa nu se infectă, nu 
muri şi ajunse să şchiopăteze atât de slab, încât Yosef 
trebui să recunoască, înfrânt, că nici nu se observă. 

— Cel puţin când e odihnită, se corectă el. 

Peter se ţinu de cuvânt şi-i schimbă iepei compresele. 
Mai mult decât atât, respectă spusele doctorului cu un fel 
de religiozitate. Le schimba de trei ori pe zi şi încă o dată 
înainte de culcare. Ben Staad îl înlocui doar de puţine ori. 
Peter boteză iapa Peony? şi se împrieteni cu ea la cataramă. 

Flagg nu greşise deloc în privinţa unui lucru atunci când îl 
sfătuise pe rege să nu-l mai lase pe băiat să se joace cu 
căsuţa de păpuşi: servitorii se aflau peste tot, vedeau tot şi 
bârfeau. Câţiva dintre ei văzură întâmplarea cu iapa. Dacă 
s-ar fi aflat cu adevărat acolo atâţia câţi ziceau ei c-au fost, 
atunci curtea ar fi trebuit să geamă de mulţime în ziua 
aceea fierbinte de vară. Nu aşa stătuseră lucrurile, dar, 
dacă atât de mulţi considerau că merită să mintă pentru 
întâmplarea respectivă, înseamnă că se uitau la Peter cu 
mult interes. Atât de mult se vorbea despre asta, că ajunse 
senzaţia regatului. Şi Yosef o povestea; şi doctorul cel 
tânăr. Toată lumea avea numai cuvinte de laudă pentru 
prinţ. Vorbele lui Yosef aveau mare greutate, pentru că era 
foarte respectat. Începu să-l numească pe băiat „tânărul 
rege“, ceea ce nu mai făcuse niciodată. 

— Cred că Dumnezeu a salvat iepşoara pentru că tânărul 
rege i-a ţinut partea cu atâta curaj, spunea el. Viteaz, să 
ştiţi că este, dar are inima unui dragon. Va fi rege într-o zi, 
fără îndoială. Să fi auzit pe ce ton mi-a zis să las jos 
ciocanul...! 

Era o poveste pe cinste, ce mai încoace şi încolo, iar 
Yosef bău pe seama ei şapte ani - până când Peter fu 
arestat pentru o crimă înfiorătoare, judecat, găsit vinovat şi 
trimis la închisoare în celula cea mai de sus a turnului 
pentru restul vieţii sale. 


3 Peony (engl.), „bujor“ (n. red.). 


15 


Poate că v-aţi întrebat cum e Thomas, iar unii dintre voi 
deja îl consideraţi un ticălos, un partener de-al lui Flagg, 
care complota să smulgă coroana de pe capul celui ce-ar fi 
purtat-o pe drept. 

In realitate, lucrurile nu stăteau deloc aşa, chiar dacă unii 
aşa cred, şi, desigur, Thomas are şi el de jucat un rol în 
povestea noastră. Recunosc că nu părea un băiat bun, cel 
puţin nu la prima impresie. Nu semăna cu Peter, dar, în 
comparaţie cu el, niciun frate n-ar fi fost la fel de bun. Acest 
lucru Thomas îl pricepu foarte bine de la patru ani - la un 
an după faimoasa cursă de alergare în sac, când avu loc 
renumitul incident de la grajd. Peter minţea foarte rar şi nu 
înşela pe nimeni. Peter era inteligent şi bun, înalt şi frumos. 
Peter semăna cu mama lor, pe care poporul şi regele o 
iubiseră atât de mult. 

Cum se putea compara Thomas cu atâta bunătate? O 
întrebare simplă, cu un răspuns la fel de simplu: nu se 
putea compara deloc. 

Spre deosebire de Peter, Thomas semăna leit cu tatăl 
său. Asta îl bucura pe bătrân, dar nu era încântat ca alţi 
părinţi, ai căror copii sunt bucăţică ruptă din ei. Când se 
uita la Thomas, parcă se uita în oglindă. Ştia că părul blond 
şi frumos al băiatului va încărunţi devreme şi va începe să 
cadă; va fi chel la patruzeci de ani. Nu va fi înalt, iar dacă 
va moşteni apetitul lui pentru bere şi mied, va avea o burtă 
cât toate zilele la douăzeci şi cinci de ani. Degetele de la 
picioare îi erau deja îndoite şi cu siguranţă va merge 
legănat, cu genunchii îndoiţi. 

Thomas nu era un băiat bun, dar nu trebuie să credeţi că 
era rău. Uneori se întrista, alteori părea derutat (şi în 
această privinţă semăna cu tatăl său - când trebuia să 
gândească i se înfunda nasul şi i se rostogoleau bolovani în 
cap), adesea suferea de gelozie, dar nu era deloc rău. 

Pe cine era el gelos? Păi, desigur, pe fratele său. Era 
gelos pe Peter. Nu numai din cauză că avea să fie rege. 
Nu... Nu era destul că tatăl lor îl iubea pe el mai mult, că 


servitorii îl plăceau pe el mai mult, că profesorii îl lăudau pe 
el mai mult, pentru că mergea întotdeauna la lecţii de 
bunăvoie, fără să fie împins de la spate. Nu era destul că 
toţi îl plăceau pe Peter mai mult sau că avea un prieten 
foarte bun. Mai era ceva. 

Ori de câte ori se uita cineva la el, îndeosebi tatăl său, 
Thomas credea că-i ghiceşte gândurile: „Noi am iubit-o pe 
mama ta şi tu ai omorât-o când te-ai născut. Şi cu ce ne-am 
ales noi în urma durerii şi morţii ei? Cu un băieţel posac, cu 
faţa rotundă, fără bărbie, un băieţel care n-a fost în stare să 
înveţe cele optsprezece litere mari decât la opt ani. Fratele 
tău, Peter, le ştia deja la şase ani. Cu ce ne-am ales? Cu 
nimic. De ce te-ai născut, Thomas? La ce eşti tu bun? La 
siguranţa tronului? Atâta tot? Urmaş la tron, dacă Peter 
cade cumva de pe iapa lui şchioapă şi-şi sparge capul? 
Doar atât? Ei bine, să ştii că nu te vrem. Nimeni nu te vrea. 
Nimeni nu te vrea...“ 

Deşi Thomas n-a fost străin de întemnițarea lui Peter, 
totuşi nu era un băiat rău. Eu aşa cred şi sper că, în timp, o 
să credeţi şi voi la fel. 


16 


Odată, pe la şapte ani, Thomas îşi petrecu o zi întreagă în 
camera lui, sculptând o bărcuţă cu pânze. Lucră fără să ştie 
că, în aceeaşi zi, Peter se umplu de glorie pe terenul de tras 
cu arcul, în prezenţa tatălui său. Fratele său nu era un 
arcaş grozav - în această privinţă, el se dovedea mai bun -, 
dar în ziua aceea nimeri cele mai multe ţinte pentru juniori 
dintre toţi. Thomas era un băiat trist, un băiat derutat, 
adesea urmărit de ghinion. 

Se gândise să construiască bărcuţa pentru că uneori, 
duminica după-amiaza, tatălui său îi plăcea să meargă la 
şanţul care înconjura castelul şi să dea drumul pe apă 
bărcuţelor de diferite modele. Asemenea plăceri simple îl 
făceau pe Roland foarte fericit, iar băiatul nu putea uita 
ziua când îl luase pe el - numai pe el - la jocul cu bărcuţele. 
Pe vremea aceea, regele avea un sfătuitor a cărui singură 
îndatorire era să-i arate cum se construiesc bărcile din 


hârtie, iar Roland făcuse mare pasiune pentru ele. Ei bine, 
în ziua aceea, un crap mare şi gri sări din apa murdară şi 
înghiţi cu totul una dintre bărcuţele regelui. Acesta râse ca 
un copil şi mărturisi, strângându-l tare la piept pe Thomas, 
că întâmplarea i se părea mai grozavă decât poveştile cu 
monştri din apă. Băiatului îi rămaseră în minte duminica 
aceea cu soare strălucitor, mirosul umed, de mucegai, al 
apei din şanţ, îmbrăţişarea caldă a tatălui său şi ţepii aspri 
ai bărbii sale. 

Aşadar, într-o zi când se simţea tare singur, îi veni ideea 
să-i construiască regelui o barcă cu pânze. N-o să facă o 
treabă grozavă, ştia lucrul ăsta. Era la fel de neîndemânatic 
în a construi ceva ca şi cu învățatul lecţiilor. Dar mai ştia că 
tatăl său putea să-i ceară oricărui meşter din Delain - chiar 
lui Ellender, acum aproape orb - să-i facă nenumărate 
bărci. Diferenţa era, îşi spuse Thomas, că propriul său fiu îşi 
ocupase o zi întreagă să-i sculpteze o barcă pentru 
plăcerea lui de duminica după-amiaza. 

Thomas şedea răbdător la fereastră, muncind la bărcuţa 
dintr-o bucată de lemn. Lucra cu un cuţit ascuţit, aşa că se 
răni de nenumărate ori şi o dată se tăie foarte adânc. Nu se 
opri, deşi îl dureau mâinile. Se şi vedea alături de tatăl său 
la marginea şanţului, lansând bărcuţa la apă duminică 
după-amiază, numai ei doi, pentru că Peter o va călări pe 
Peony prin pădure sau se va juca cu Ben. Şi n-o să se 
supere dacă va veni iar crapul cel bătrân să mănânce 
barca, pentru că tatăl lui va râde şi-l va îmbrăţişa şi va 
spune că e mai grozav decât o poveste cu monştri din apă, 
care înghiţeau cu totul bărcile din Andua. 

Dar când se duse în camera regelui, Peter era deja acolo, 
şi trebui să aştepte aproape o jumătate de oră, cu bărcuţa 
ascunsă la spate, până când tatăl său termină de lăudat 
priceperea de arcaş lui Peter. Observă că fratele său se 
simţea stânjenit de laudele necontenite şi că, la rândul lui, 
acesta, ghicindu-i intenţia, încerca să-i atragă atenţia 
regelui. Dar n-avea importanţă. Deloc n-avea importanţă, 
căci el îl ura oricum pe Peter. 


Într-un sfârşit, Peter primi învoirea să plece. Thomas se 
apropie de tatăl său, care-i aruncă o privire blândă, acum 
că fratele lui plecase. 

— Am construit ceva pentru tine, tăticule, îi spuse 
Thomas, cuprins de ruşine dintr-odată. Ţinea bărcuţa la 
spate cu palmele ude şi lipicioase de transpiraţie. 

— Zău, Tommy? Ce frumos din partea ta, nu-i aşa? 

— Foarte frumos, Sire, răspunse Flagg, care se întâmpla 
să fie prin preajmă. Vorbi degajat, dar îl privi pe Thomas 
plin de interes. 

— la să vedem ce-ai făcut, băiete. Arată-mi! 

— Mi-am adus aminte ce mult îţi place să dai drumul pe 
apă bărcuţelor duminica după-amiaza, tăticule, şi... Ar fi 
vrut din tot sufletul să spună: Și am vrut să mă iei cu tine şi 
altă dată, aşa că ti-am făcut bărcuţa asta, dar nu fu în stare 
să rostească decât: Aşa că ţi-am făcut o barcă... am muncit 
toată ziua... m-am tăiat... şi... şi... 

Lângă fereastră, lucrând, Thomas îşi concepuse un 
discurs lung şi grăitor, pe care să-l rostească înainte de a 
scoate barca la iveală şi de a i-o înmâna, fericit, tatălui său. 
Acum însă nu-şi amintea nicio vorbă, iar cuvintele care-i 
ieşeau pe gură n-aveau nicio noimă. 

Cu limba încleştată, scoase barca la iveală şi i-o dădu lui 
Roland. Regele o răsuci pe toate părţile în palmele sale 
mari, cu degete scurte şi groase. Thomas îl privea şi 
aştepta, uitând să mai respire. 

În cele din urmă, Roland ridică ochii spre el. 

— Foarte frumoasă, foarte frumoasă, Tommy. O canoe, 
nu-i aşa? 

— O barcă cu pânze. „Nu vezi pânza?“ ar fi vrut el să 
strige. „Mi-a trebuit o oră să strâng nodurile şi nu-i vina 
mea că unul s-a lărgit şi pânza flutură prea tare!“ 

Regele pipăi pânza cu dungi pe care Thomas o tăiase 
dintr-o faţă de pernă. 

— Aşa este... sigur că da. Am crezut că-i o canoe şi că 
pânza e rufa unei fete din Orania. li făcu cu ochiul lui Flagg, 
care zâmbi discret, în tăcere. Lui Thomas îi veni să vomite. 


Roland se uită la fiul său mai serios şi-i făcu semn să se 
apropie. Timid şi plin de speranţe, copilul se supuse. 

— E o barcă bună, Tommy. Solidă, ca tine, cam strâmbă, 
ca mâinile tale, dar bună, ca tine. Dacă vrei să-mi faci un 
cadou cu adevărat frumos, străduieşte-te mai mult la orele 
de tras cu arcul, ca să câştigi o medalie, cum a făcut Peter 
astăzi. 

Thomas primise o medalie la trasul cu arcul prin cercul 
inferior cu un an înainte, dar se pare că tatăl său uitase de 
ea, din cauza reuşitei lui Peter. Băiatul nu-i aminti; rămase 
nemişcat, cu ochii la bărcuţă şi la degetele groase ale 
regelui, cu fruntea şi obrajii roşii ca sfecla. 

— Când au mai rămas în concurs doar doi băieţi - Peter şi 
fiul lordului Towson - instructorul a hotărât ca ei doi să mai 
tragă o săgeată. Băiatul lui Towson se posomori de-ndată, 
dar Peter se duse direct la stâlp şi puse săgeata în arc. l-am 
văzut privirea şi mi-am zis: „A câştigat! Pe toţi zeii, nici n-a 
tras încă şi-a câştigat!“ Şi aşa a fost! Ar fi trebuit să vezi cu 
ochii tăi, Tommy. Ar fi trebuit... 

Regele îşi continuă povestea, punând deoparte bărcuţa 
la care Thomas muncise o zi întreagă, fără să se mai uite la 
ea. Băiatul îl asculta, zâmbind involuntar, cu obrajii la fel de 
fierbinţi. Tatăl lui nu va catadicsi să dea drumul pe apă 
bărcii cu pânze. De ce s-o facă? Era un obiect care-i 
producea greață, greață care-l cuprindea şi pe el. Probabil 
că Peter ar fi sculptat una mai frumoasă cu ochii închişi şi în 
jumătate din timp. lar tatălui lor i-ar fi plăcut mai mult. 

După minute lungi şi chinuitoare, Thomas primi învoire să 
se retragă. 

— Cred că băiatul a muncit foarte mult la barcă, aruncă 
Flagg o remarcă oarecare. 

— Da, îl aprobă regele. E un obiect jalnic, nu crezi? 
Seamănă cu un răhăţel de câine din care flutură o batistă. 
„Cum ar fi arătat şi obiectele pe care le-aş fi făcut eu la 
vârsta lui“, adăugă el pentru sine. 

Thomas nu auzea gândurile... dar, fiindcă sala mare avea 
o acustică perfectă, auzi cuvintele rostite de Roland tocmai 


când ieşea. Îl copleşi un nou val de greață. Fugi în camera 
lui şi vomă într-un lighean. 

A doua zi, pierzând vremea pe la bucătăria de afară, 
Thomas urmări pe ascuns un câine şchiop care scurma în 
gunoi. Luă o piatră şi-o aruncă în el. Câinele schelălăi şi 
căzu rănit grav. 

O clipă, îl cuprinse mila şi ochii i se umplură de lacrimi. 
Dar, fără un motiv anume, îşi aminti de vorbele tatălui său: 
„Seamănă cu un răhăţel de câine din care flutură o 
batistă.” Adună o mână de pietre şi merse la câinele căzut 
pe-o parte, ameţit, cu urechea însângerată. O parte din el îi 
spunea să lase animalul în pace sau să-l vindece - cum a 
vindecat-o Peter pe Peony -, să facă din el câinele lui şi să-l 
iubească toată viaţa. Dar o altă parte voia să-l rănească, de 
parcă lovind animalul şi-ar fi alinat suferinţa. În picioare, 
deasupra câinelui, nehotărât, îl străbătu un gând cumplit: 

„Dacă animalul era chiar Peter?“ 

Asta îl ajută să se hotărască. Aruncă cu pietre în câine 
până când îl omori. Nu-l văzu nimeni, dar, dacă l-ar fi văzut 
cineva, s-ar fi gândit: „Uite un copil rău... Rău, stăpânit de 
diavol.“ Dar persoana care l-ar fi văzut n-ar fi ştiut 
întâmplările din urmă cu o zi, când Thomas vomase şi 
plânsese amarnic. Un băiat adesea derutat, mare 
ghinionist, dar eu tot la vorba mea rămân - nu era deloc un 
băiat rău. 

Am spus că nimeni nu văzu cum Thomas omori corcitura 
în spatele bucătăriei, dar n-a fost chiar aşa. Îl văzu Flagg, 
seara, în cristalul lui magic. ÎI văzu... şi fu încântat. 


17 


Roland... Sasha... Peter... Thomas. Mai e cineva despre 
care trebuie să vorbim, nu-i aşa? Al cincilea personaj, 
învăluit de umbre. A venit vremea să vorbim despre Flagg, 
oricât de urât ne-ar fi de el. 

Câteodată, oamenii din Delain îi spuneau cel cu glugă; 
altă dată îl numeau, simplu, omul întunericului, pentru că, 
în ciuda chipului alb, ca de mort, părea o creatură născută 
din beznă. Ziceau că se ţine bine, dar nu cu intenţia de-al 


măguli, ci dintr-un sentiment de teamă. Vrăjitorul venise în 
Delain din Garlan, pe vremea bunicului lui Roland. In 
vremea aceea era un bărbat slab, cu înfăţişare austeră, pe 
la patruzeci de ani. Acum, în ultima parte a domniei lui 
Roland, era un bărbat slab, cu înfăţişare austeră, pe la 
cincizeci de ani. Însă nu trecuseră zece sau douăzeci de ani 
de atunci, ci şaptezeci şi şase. Bebeluşii care, la sosirea lui 
în Delain, nu aveau dinţi şi sugeau de la sânul mamei, 
crescuseră, se căsătoriseră, avuseseră copii, îmbătrâniseră 
şi muriseră ştirbi în patul lor sau prin unghere pline de 
funingine. De atunci, Flagg îmbătrânise numai cu zece ani. 
Era o vrăjitorie la mijloc, şuşoteau oamenii. Sigur, trebuia 
să existe un vrăjitor la curte, unul adevărat, nu unul care să 
ştie doar să ascundă monede în palmă sau porumbiţe în 
mânecă. Dar, în adâncul sufletului, simțeau că în Flagg nu 
zăcea nimic bun. Când îl vedeau că se apropie, cu ochii roşii 
lucind sub glugă, îşi căutau de lucru în celălalt capăt al 
străzii. 

Oare chiar venise din Garlan, ţinutul cu privelişti 
îndepărtate şi munţi violeţi, de vis? N-aş putea să vă spun. 
Garlan a fost şi este un tărâm magic, cu covoare 
zburătoare, în care oameni sfinţi fac frânghia să se ridice 
singură din coşurile de răchită, se urcă pe ea şi dispar, fără 
ca nimeni să-i mai vadă vreodată. Numeroşi învăţaţi din 
tărâmuri mai civilizate, ca Delain şi Andua, dornici de 
cunoştinţe noi, plecau în Garlan. Cei mai mulţi dispăreau cu 
totul, ca oamenii sfinţi pe frânghia zburătoare. Cei care 
totuşi se întorceau nu veneau schimbaţi în bine. Da, se 
poate ca Flagg să fi venit în Delain din Garlan, dar nu pe 
timpul când domnea bunicul lui Roland, ci mult, mult mai 
înainte. 

De fapt, venise în Delain de mai multe ori. De fiecare 
dată sub alt nume, dar întotdeauna însoţit de nenorocire, 
necaz şi moarte. Acum era Flagg. Înainte fusese Bill Hinch, 
călăul de la curte. Deşi asta se petrecuse cu două sute 
cincizeci de ani înainte, mamele încă îşi speriau odraslele 
cu numele lui când făceau rele. „Dacă nu termini cu 
chiţăitul, o să vină Bill Hinch să te fure!“, ziceau ele. 


Servind de călău sub domnia a trei dintre cei mai sângeroşi 
regi din Delain, Bill Hinch omorâse sute de prizonieri - mii, 
ziceau unii - cu toporul său greu. 

Mai înainte şi înainte de asta, cu patru sute de ani înainte 
de Roland şi fiii lui, se dăduse drept un cântăreţ pe nume 
Browson, care deveni sfătuitorul apropiat al regelui şi al 
reginei. Dispăru ca în ceaţă după ce iscă un război sângeros 
între regatele Delain şi Andua. 

lar înainte de asta... 

Dar de ce să continuăm? Nu sunt sigur c-aş putea, nici 
dac-aş vrea. Când se scurge foarte mult timp, nici măcar 
istoricii nu mai ţin minte toate cele întâmplate. Flagg 
apărea de fiecare dată sub altă înfăţişare şi cu tolba plină 
de vrăji noi, dar două lucruri erau mereu aceleaşi: gluga, de 
parcă n-ar fi avut chip, şi faptul că nu se înscăuna rege, ci 
rămânea cel care şoptea din umbră, otrăvind urechile 
regelui. 

Dar cine era oare cu adevărat acest om al întunericului? 

Nici asta nu ştiu să vă spun. 

Nu l-a bănuit nimeni, niciodată? 

Ba da, dar numai câţiva - istorici şi povestitori, aşa ca 
mine. Ei bănuiau că bărbatul care îşi zicea acum Flagg mai 
fusese în Delain, urmărind mereu să facă rău. Dar se 
temeau să vorbească despre asta. Un om care trăia printre 
ei de şaptezeci şi şase de ani, dar îmbătrânise numai cu 
zece, era sigur vrăjitor; dar un om care a trăit de zece ori 
mai mult, poate mai mult... un astfel de om trebuie să fie 
diavolul întruchipat. 

Ce voia el? La întrebarea asta cred că pot să vă răspund. 

Voia ceea ce vor toţi oamenii diavolului: să aibă putere şi 
s-o folosească pentru a face rău. Nu-l interesa să fie rege, 
pentru că de prea multe ori capetele regilor ajungeau 
atârnate de zidurile castelului, când lucrurile o luau razna. 
Dar sfătuitorii regilor... cei care făceau şi desfăceau din 
umbră... asemenea oameni se risipeau ca umbrele nopţii în 
zori, înainte ca toporul călăului să le despartă capul de trup. 
Flagg era ca boala, căuta un trup sănătos pe care să-l 
nenorocească. Își ascundea faptele aşa cum îşi ascundea 


faţa. Şi când venea nenorocirea - cum se întâmpla 
întotdeauna după nişte ani - dispărea ca fumul. 

Mai târziu, când suferinţa se încheia şi boala trecea, când 
vindecarea era desăvârşită şi apărea ceva nou de distrus, 
Flagg îşi făcea din nou apariţia. 


18 


De data asta, Flagg găsise regatul Delain într-o perioadă 
extrem de înfloritoare. Landry, bunicul lui Roland, fusese un 
beţivan, uşor de influenţat şi jucat pe degete, mort de tânăr 
din cauza unui atac de cord. Lita, mama lui Roland, era 
ultima persoană pe care Flagg ar fi vrut-o urmaşă la tron: 
urâtă, dar cu suflet bun şi voinţă de fier. O astfel de regină 
nu era un mediu bun pentru microbii nebuniei vrăjitorului. 

Dacă ar fi venit mai la începutul domniei lui Landry, ar fi 
avut timp să se descotorosească de Lita, aşa cum voia să 
se descotorosească acum de Peter. Dar sosise numai de 
şase ani şi nu-i erau de ajuns. 

Regina îl acceptase totuşi ca sfătuitor, iar asta nu era 
lucru de nimic. Nu-l simpatiza, dar îl tolera, mai ales pentru 
că ştia să ghicească de bine în cărţi. Lita se dădea în vânt 
după mici bârfe şi scandaluri de la curtea şi cabinetul ei, iar 
bucuria femeii creştea când auzea nu numai ce se 
întâmplase, dar şi ce se va întâmpla. li venea greu să 
renunţe la distracţia asta, deşi bănuia că ghicitorul era 
periculos. Flagg nu-i spunea niciodată reginei veştile 
proaste pe care i le dădeau uneori cărţile. Ea voia să afle 
cine şi-a luat un nou iubit sau cine se certase cu bărbatul 
ori cu nevasta. N-o interesau profeţiile sumbre şi urzelile 
criminale. Voia să afle dinainte doar lucruri nevinovate. 

Cât a ţinut domnia lungă, lungă de tot a Litei, Flagg n-a 
reuşit, spre marele lui necaz, să facă o faptă cât se poate 
de rea. A mişcat el ceva - o ceartă între doi moșieri din 
Baronia de Apus şi discreditarea unui doctor care 
descoperise un medicament împotriva unor infecţii (Flagg 
nu accepta ca bolile să se vindece fără vrăji, adică fără să 
le vindece sau, dimpotrivă, să le agraveze el însuşi), dar 
atât. 


Sub domnia lui Roland - cel veşnic nehotărât şi cu 
genunchii mereu îndoiţi - vrăjitorul se apropia mai repede 
de scopul său. Pentru că, să ştiţi, avea un scop, în felul său 
malefic de a fi, şi era unul măreț. Urmărea, nici mai mult, 
nici mai puţin, să răstoarne monarhia printr-o răscoală 
sângeroasă, după care, în următorii o mie de ani, în Delain 
să domnească întunericul şi anarhia. 

Nu avea importanţă dacă nu erau chiar o mie de ani 
bătuţi pe muchie, dar ce conta un an în plus sau în minus... 


19 


În privirea rece a lui Peter, Flagg ghici zădărnicirea 
planurilor şi strădaniilor sale. Era tot mai convins că trebuia 
să scape de băiat. Stătuse deja prea mult în Delain. Lumea 
vorbea. 

Rezultatele atât de promițătoare obţinute sub Roland - 
creşterea permanentă a taxelor, scotocirea, pe timp de 
noapte, a hambarelor şi depozitelor fermierilor, pentru a se 
descoperi recolte şi alimente nedeclarate, înarmarea 
gărzilor - trebuie să se înregistreze şi sub Thomas. Nu avea 
timp să aştepte să treacă domnia lui Peter, cum aşteptase 
sfârşitul bunicii sale. 

Poate că Peter nici nu va aştepta să-i ajungă zvonurile la 
urechi. Primul lui ordin, ca rege, ar putea fi exilarea lui 
Flagg undeva în răsărit, în afara regatului, cu interdicţia de 
a se întoarce vreodată înapoi, sub ameninţarea morţii. 
Flagg l-ar putea ucide pe sfătuitorul care l-ar îndemna să 
procedeze astfel, dar marea nenorocire era că Peter nu va 
avea nevoie de sfătuitor. Se va descurca singur. lar când 
Flagg zări privirea de gheaţă, îndrăzneață, pe care o 
îndrepta spre el băiatul, acum de cincisprezece ani şi foarte 
înalt, bănui că Peter se gândea deja să-l exileze. 

Băiatul citea cu drag şi-i plăcea istoria, iar în ultimii doi 
ani, în vreme ce Roland încărunţea şi slăbea, pusese 
nenumărate întrebări celorlalţi sfătuitori ai tatălui său şi 
anumitor profesori. Multe din ele, prea multe, se refereau 
fie direct la Flagg, fie la întâmplări care, cercetate în 
amănunt, ar fi condus la el. 


Că băiatul punea astfel de întrebări la paisprezece şi 
cincisprezece ani era un lucru grav. Că primea răspunsuri 
corecte de la istoricii regatului şi sfătuitorii regelui era unul 
şi mai grav. Insemna că, în mintea acelor oameni, Peter era 
aproape rege şi că se bucurau de asta. Îl întâmpinau cu 
veselie şi erau foarte mulţumiţi de el, pentru că era un 
intelectual, aşa ca ei. Şi pentru că se dovedea un băiat 
îndrăzneţ, care se va transforma într-un rege cu inimă de 
leu, a cărui viaţă va geme de fapte vitejeşti. Înscăunarea lui 
prevedea viitoarea sosire a Albului, forţa aceea străveche, 
răscolitoare şi totuşi fragilă, care salvase omenirea de 
atâtea şi atâtea ori. 

Trebuia să scape de băiat. Trebuia. 

Flagg îşi repeta gândul ăsta noapte de noapte, când se 
retrăgea în imperiul beznei, şi cu el se trezea, tot în beznă, 
în fiecare dimineaţă. 

„Trebuie să scap de el. Trebuie să scap de acest băiat“, 
îşi spunea vrăjitorul. 

Uşor se zis, greu de făcut. Roland îşi iubea amândoi copiii 
şi bucuros şi-ar fi dat viaţa pentru ei, dar pe Peter îl iubea 
într-un fel anume, mai puternic. Flagg l-ar fi putut sugruma 
pe băiat în leagăn, în aşa fel încât să pară că l-a luat 
moartea  bebeluşilor, dar acum acesta devenise un 
adolescent sănătos. 

Orice accident ar fi cercetat în cel mai mic amănunt de 
tatăl său îndurerat. Nu o dată, Flagg se gândi la un final de- 
a dreptul ironic: ce s-ar întâmpla dacă Peter ar muri în urma 
unui accident adevărat şi el ar fi acuzat că l-a provocat? O 
mişcare greşită când se caţără pe-un burlan... sau când se 
târăşte pe acoperişul grajdului, jucându-se de-a baba-oarba 
cu prietenul său, Staad... sau când călăreşte... Care-ar fi 
rezultatul? Oare Roland, înnebunit de durere, tot mai senil 
şi mai confuz, n-ar considera accidentul un omor? Oare nu 
l-ar acuza el pe Flagg? Ba da. L-ar acuza pe Flagg înainte 
de a se gândi la alţi posibili vinovaţi. Regina Lita nu 
avusese încredere în el, iar el, în adâncul sufletului, ştia că 
nici Roland nu avea. Vrăjitorul îi controla neîncrederea prin 
teama amestecată cu fascinaţie pe care i-o trezea, însă 


dacă regele ar fi avut vreun motiv să creadă că provocase 
sau jucase un rol cât de neînsemnat în moartea fiului său... 

Flagg îşi imagină chiar situaţii în care ar fi nevoit să-l 
scape pe băiat dintr-un accident, ca să nu fie el învinovăţit. 
Înfiorător! Înfiorător! 

„Trebuie să scap de el. Trebuie să scap de el. Trebuie.” 

Se scurgeau zile, săptămâni şi luni, iar gândul nu-i dădea 
pace. Roland îmbătrânea şi slăbea văzând cu ochii, Peter 
creştea şi devenea tot mai înţelept, deci un duşman tot mai 
periculos. Ce era de făcut? 

Vrăjitorul îşi frământa mintea în toate felurile. Deveni 
ursuz şi iritabil. Servitorii, mai ales valetul lui Peter, 
Brandon, şi fiul acestuia, Dennis, se ţineau cât mai departe 
de el şi vorbeau în şoaptă despre duhoarea care venea din 
laboratorul lui în timpul nopţii. Mai ales Dennis, care într-o 
zi avea să ia locul iubitului său tată, era înspăimântat de 
Flagg. Odată îl întrebă pe tatăl său dacă poate să-i spună 
ceva lui Peter despre vrăjitor. 

— Ca să fie prinţul în siguranţă, vreau să spun. 

— Nicio vorbă, îi interzise Brandon, fixându-l cu privirea 
pe Dennis, care nu era decât un băieţel. Nicio vorbă, m- 
auzi? E un om periculos. 

— Cu atât mai mult atunci... reluă băiatul timid. 

— Un prostovan confundă sâsâitul şarpelui cu zgomotul 
pietricelelor dintr-o scoică şi întinde mâna spre ele, dar 
prinţul nostru nu e un prostovan. Acuma du-te şi adu-mi 
încă un pahar cu gin şi să nu te mai aud că vorbeşti despre 
asta. 

Aşa că Dennis nu-i spuse nimic lui Peter, dar dragostea 
pentru tânărul lui stăpân şi teama de sfătuitorul cu glugă al 
regelui crescură amândouă după scurta discuţie cu tatăl 
său. De câte ori îl vedea pe Flagg măturând cu haina sa 
lungă coridoarele castelului, se ascundea, tremurând, şi-şi 
zicea: „Şarpe! Şarpe! Fereşte-te de el, Peter! Fereşte-te 
când îl auzi!“ 

Într-o noapte, când Peter avea şaisprezece ani şi când 
Flagg îşi pierduse nădejdea că nu s-ar putea descotorosi de 
băiat fără să-şi rişte pielea, vrăjitorul găsi în sfârşit o 


soluţie. Era o noapte sălbatică. O furtună de toamnă urla şi 
vâjâia în jurul castelului, iar străzile erau pustii, căci 
oamenii se adăpostiseră de perdeaua de stropi reci şi 
vântul turbat. 

Roland răcise din cauza umezelii. Răcea tot mai des şi 
mai uşor, iar leacurile lui Flagg, cât de tari, nu-l mai 
vindecau. Una din răcelile astea - poate tocmai cea cu care 
se lupta acum - se va transforma în boala plămânilor umezi 
şi-o să-l omoare. Poţiunile magice nu vindecau, ca 
medicamentele doctorilor, iar vrăjitorul cunoştea motivul 
pentru care licorile pe care i le dădea regelui nu mai aveau 
efectul aşteptat: el, Flagg, nu mai voia ca acestea să aibă 
efect. Îl ţinea pe rege în viaţă numai pentru că se temea de 
Peter. 

„Aş vrea să mori, bătrâne“, îşi zise el cu mânie 
copilărească, aşezat lângă un capăt de lumânare aprinsă şi 
ascultând vântul şuierând afară şi papagalul cu două 
capete croncănind somnoros înăuntru. „Te-aş omori cu 
mâinile mele chiar şi pentru o ceapă degerată, ca să-ți 
plătesc necazurile pe care mi le-ai făcut tu, cu nevasta aia 
tâmpită a ta şi cu fiu-tău cel mare. Nu m-ar supăra să-mi 
văd planurile zădărnicite, numai să te văd mort. Bucuria de 
a te ucide...“ 

Dintr-odată îngheţă, apoi se îndreptă de spate, în bezna 
încăperilor sale subpământene, în dansul macabru al 
umbrelor. 

Ochii îi luciră argintii. ÎI străfulgeră o idee. 

Lumânarea pâlpâi verzui, apoi se stinse. 

— Moarte! strigă unul din capetele papagalului pe 
întuneric. 

— Crimă! strigă şi celălalt. 

În bezna grea de sub pământ, nevăzut, Flagg dădu 
drumul unui hohot lugubru. 


20 


Dintre toate armele folosite vreodată pentru a omori un 
rege, cea mai des întâlnită este otrava. 


Şi nimeni nu ştie mai multe despre otrăvuri decât un 
vrăjitor. 

Flagg, unul dintre cei mai mari vrăjitori care a trăit pe 
lume, cunoştea toate otrăvurile pe care le cunoaştem şi 
noi: arsenicul, stricnina, curara - care te arde pe dinăuntru, 
îţi paralizează muşchii şi apoi inima -, nicotina, sucul de 
mătrăgună, de nebunariţă şi de ciuperci otrăvitoare. 
Cunoştea veninul a o sută de şerpi şi păianjeni; zeama 
limpede a crinului c/anah - care miroase ca mierea, dar de 
care mori în ţipete sfâşietoare de durere; sucul de gheara- 
morţii, care creşte în Mlaştina Disperării. Flagg cunoştea 
sute de otrăvuri, care de care mai tare. Stăteau aliniate 
frumos pe rafturi, într-o cămăruţă ascunsă, unde servitorii 
nu aveau voie să intre. Le ţinea în pahare, fiole şi pliculeţe. 
Fiecare era însemnată cu grijă. Cămăruţa era capela 
satanică a lui Flagg, anticamera agoniei, foaierul molimelor, 
budoarul morţii. Vrăjitorul intra deseori acolo când nu se 
simţea în apele lui şi voia să se înveselească. În prăvălia 
diavolului zăceau ororile de care se tem oamenii, creaturi 
fragile, plămădite din carne şi oase: dureri de cap 
înfiorătoare, crampe la stomac care te fac să urli de durere, 
atacuri cumplite de diaree şi vomă, substanţe care fac să-ţi 
plesnească vasele de sânge, să-ţi paralizeze inima, să-ţi 
iasă ochii din orbite, să ţi se umfle şi să ţi se înnegrească 
limba şi să înnebuneşti. 

Dar Flagg păstra cea mai puternică otravă separat de 
celelalte. În cameră se afla o masă de scris. Fiecare sertar 
al ei era încuiat o dată... unul însă, de trei ori. În el se găsea 
o cutie din lemn de tek, gravată cu simboluri magice, rune 
şi alte desene. Încuietoarea cutiei era unică. Părea din oţel 
portocaliu, dar, la o examinare mai atentă, vedeai că e 
dintr-un material vegetal. De fapt, era un morcov K/effa. O 
dată pe săptămână, Flagg îi uda încuietoarea cu o sticluţă- 
stropitoare. Morcovul era înzestrat şi cu oarecare 
inteligenţă. Dacă ar fi încercat cineva să forţeze 
încuietoarea sau dacă orice altă persoană, în afară de 
Flagg, încerca s-o descuie cu cheia potrivită, începea să 


ţipe. Înăuntrul cutiei se ascundea o cutiuţă ce se deschidea 
cu cheia pe care Flagg o purta întotdeauna la gât. 

În ea se afla un pacheţel cu câteva grăunţe de nisip 
verde. Frumoase, ai fi zis, dar nu deosebite. Nimic care să 
merite spus şi altora. Numai că nisipul era cea mai 
periculoasă otravă din lume, atât de tare, că şi Flagg se 
temea de ea. Provenea din Deşertul Grenh, care se întindea 
dincolo de Garlan, iar în Delain nimeni nu auzise de ea. 
Puteai străbate regiunea numai în ziua în care vântul bătea 
din direcţia opusă celei obişnuite, pentru că era suficient să 
inspiri o dată aburii deşertului ca să mori. 

Nu imediat. Nu aşa lucra otrava. O zi, două, poate trei, 
persoana care-a inspirat aburii otrăviţi (sau, mai grav, a 
înghiţit grăunţele de nisip) se simţea mai bine ca niciodată. 
Apoi, brusc, plămânii începeau s-o ardă, roşii ca focul, din 
piele îi ieşea fum, iar trupul i se scofâlcea ca la mumii. Apoi 
cădea moartă, adesea cu părul în flăcări. Cel care inhala 
aburii sau înghiţea nisipul ardea mai întâi pe dinăuntru, 
apoi pe dinafară. 

Era Nisipul Dragonului şi nu exista leac pe lume pentru 
el. Ce interesant... 

În noaptea aceea furtunoasă, Flagg se hotărî să toarne în 
pocalul regelui câteva grăunţe de nisip. Peter avea obiceiul 
să-i ducă tatălui său un pocal de vin în fiecare seară, 
înainte ca acesta să plece la culcare. Toată lumea din palat 
cunoştea obiceiul prinţului şi îi lăudau devotamentul filial. 
Roland se bucura de compania fiului său la fel de mult ca 
de vin, îşi zise Flagg, dar, în ultima vreme, o servitoare îi 
atrase atenţia lui Peter, care petrecea acum doar jumătate 
de ceas cu tatăl lui. 

Dacă ar fi să meargă la Roland după plecarea lui Peter, 
regele nu va refuza al doilea pocal de vin. 

Un vin cu totul deosebit. 

„Un vin cald, regele meu“, i-ar spune Flagg cu un rânjet 
pe faţa alungită. „Unul cald, de ce nu? Podgoria vecină cu 
iadul, cred, iar când lichidul va începe să lucreze pe 
dinăuntrul tău, o să crezi că ai ajuns direct în iad.“ 

Flagg îşi dădu capul pe spate şi începu să hohotească. 


21 


Odată pus la punct planul - acela de a se descotorosi 
pentru totdeauna de Roland şi de Peter -, vrăjitorul nu mai 
pierdu vremea. Făcu toate vrăjile ca să-l însănătoşească pe 
rege. Observă încântat că poţiunile lui au efectul pe care 
nu-l mai avuseseră de mult, mult timp. Ce ironie! Voia într- 
adevăr să-l vindece pe rege, aşa că poţiunile aveau efect. 
Dar el îşi dorea să-l facă bine ca să-l omoare după aceea şi 
să se asigure că nimeni nu-l va acuza de omor. Chiar era 
caraghios, dacă te gândeai mai bine. 

Într-o noapte cu vânt sălbatic, la câteva zile după ce 
regelui îi trecuse tusea, Flagg descuie sertarul şi scoase 
cutia de tek. Murmură „foarte bine“ către morcovul K/effa, 
care chiţăi nepăsător, apoi deschise capacul greu şi scoase 
cutiuţa dinăuntru. O deschise cu cheia de la gât şi extrase 
plicul cu Nisipul Dragonului. Îl vrăjise, aşa că era imun la 
puterea lui ucigătoare. Cel puţin aşa spera. Totuşi, nu riscă, 
ci scoase pacheţelul cu o pensetă. Il aşeză pe masă, lângă 
unul dintre pocalele regelui. Pe frunte îi alunecau broboane 
de transpiraţie, căci era o treabă migăloasă. O singură 
greşeală şi ar plăti cu viaţa. 

leşi pe coridorul care ducea spre temniţă şi începu să 
gâfâie. Era hiperventilat. Când respiri prea repede, îţi umpli 
plămânii cu oxigen, aşa că poţi să-ţi ţii respiraţia mai multă 
vreme. Cât făcea pregătirile, nu voia să respire deloc. Nu va 
face nicio greşeală, nici mare, nici mică. Era prea bucuros 
ca să moară. 

Trase o ultimă gură de aer prin fereastra cu gratii de 
lângă uşă şi reveni înăuntru. Luă pacheţelul, scoase 
pumnalul de la brâu şi-l tăie cu grijă. Pe masă era o bucată 
plată de obsidian pe care-o folosea drept prespapier. Pe 
vremea aceea, era cea mai dură rocă din lume. Apucă din 
nou penseta, prinse cu ea pacheţelul, îl răsuci şi scurse o 
mare parte din nisipul verde pe obsidian. Păstră numai 
puţin din el - vreo zece grăunţe, foarte importante pentru 
planurile sale. Cât de tare, roca tot începu să fumege. 

Trecură treizeci de secunde. 


Luă piatra cu grijă, ca să nu-i scape nisip pe piele. Dacă-l 
atingea, lua foc pe dinăuntru şi murea. Clătină obsidianul 
deasupra pocalului şi scutură nisipul înăuntru. 

Repede, înainte ca grăunţele să înceapă să lucreze, turnă 
vinul preferat al regelui, acelaşi din care Peter îi ducea 
chiar în clipa aceea. Nisipul se dizolvă imediat. Băutura se 
tulbură şi deveni de un verde sinistru, pe urmă reveni la 
culoarea roşie. 

Cincizeci de secunde. 

Flagg se duse din nou la masă. Luă roca plată şi prinse 
pumnalul de mâner. Deşi lama fusese foarte puţin atinsă la 
tăierea pacheţelului, nisipul deja lucra, iar pumnalul anduan 
fumega. Mută cele două obiecte pe coridor. 

Şaptezeci de secunde. Incepea să nu mai aibă aer. 

La o distanţă de aproximativ zece metri, pe coridorul 
care ducea la temniţă (niciun cetăţean din Delain nu voia 
să meargă pe acolo) era un grătar în podea. Flagg auzi apa 
bolborosind şi, dacă nu şi-ar fi ţinut respiraţia, ar fi simţit şi 
duhoarea. Era unul dintre canalele castelului. Aruncă piatra 
şi pumnalul în el şi, cu toate că inima-i bătea să-i spargă 
pieptul, rânji mulţumit când auzi pleoscăiturile. Pe urmă 
fugi la fereastră, se aplecă adânc în afară şi trase aer în 
piept de mai multe ori. 

Cu respiraţia revenită la normal, se întoarse în cameră. 
Pe masă rămăseseră numai penseta, pacheţelul şi pocalul 
cu vin. Nu era nici fir de nisip pe prima, iar grăunţele din 
pacheţelul vrăjit nu-i puteau face rău, dacă avea grijă. 

Era mulţumit, până acum. Treaba nu era nici pe jumătate 
terminată, dar măcar o începuse cu bine. Se aplecă 
deasupra pocalului şi inspiră adânc. Niciun pericol. Dacă 
amestecai nisipul cu un lichid, aburii deveneau inofensivi şi 
invizibili. Nisipul Dragonului scotea aburi mortali numai în 
contact cu un material solid, ca obsidianul. 

Sau carnea. 

Flagg ridică pocalul în lumină, admirându-i strălucirea 
sângerie. 

— Un pocal de vin, regele meu, rosti el şi râse până când 
papagalul cu două capete începu să ţipe. 


— lată o băutură care o să-ţi încălzească măruntaiele. 

Se aşeză, răsuci clepsidra şi începu să citească dintr-o 
carte cu vrăji. Citea din ea de o sută de ani - era legată în 
piele de om - şi nu ajunsese decât la un sfert. Dacă stăteai 
prea mult cu ochii în această carte, scrisă de un nebun cu 
numele de Alhazred pe îndepărtatele câmpii din Leng, îţi 
pierdeai minţile. 

O oră... numai o oră. Când se va goli jumătatea de sus a 
clepsidrei, putea fi sigur că Peter plecase deja de la rege. O 
oră numai, şi-i va duce lui Roland ultimul pocal de vin. 
Flagg se uită o clipă la talia subţire a clepsidrei prin care se 
strecurau firele albe de nisip, apoi îşi aplecă privirea pe 
carte. 


22 


Roland fu mulţumit şi impresionat că Flagg îi aduse vin în 
seara aceea, înainte de culcare. Îl bău pe tot din două 
înghiţituri lacome şi-i spuse că-l încălzi tare bine pe 
dinăuntru. 

Rânjind pe sub glugă, vrăjitorul rosti: 

— Aşa mi-am zis şi eu, înălţimea Voastră. 


23 


Dacă soarta sau norocul îl ajută ca Thomas să-l vadă pe 
Flagg la rege în seara aceea, nimeni nu poate şti. Eu ştiu 
doar că L-a văzut, pentru că vrăjitorul se străduia de câţiva 
ani buni să se împrietenească cu băieţelul acela amărât şi 
nenorocit. 

Vă explic imediat ce s-a întâmplat, dar mai întâi trebuie 
să vă scot din minte o idee greşită pe care s-ar putea s-o 
aveţi despre magie. 

În poveşti, trei vrăji sunt neglijate, ca şi cum orice vrăjitor 
nepriceput le-ar putea face: să transformi plumbul în aur, 
să-ţi schimbi forma şi să te faci invizibil. Primul lucru pe 
care trebuie să-l ştiţi este că nu-i deloc uşor să faci vrăji. 
Dacă v-aţi zis că e uşor, încercaţi numai s-o faceţi să 
dispară pe mătuşa nesuferită data viitoare când vine la voi, 
cu gând să stea una sau două săptămâni. E greu să faci 


vrăji adevărate. Deşi nu-i mare lucru să faci vrăji rele în 
locul celor bune, nici cele rele nu sunt floare la ureche. 

Poţi să transformi plumbul în aur dacă ştii ce nume să 
rosteşti şi dacă găseşti pe cineva care să-ţi arate cum se 
taie plumbul în bucăţi. Insă e imposibil să-ţi schimbi forma 
sau să devii invizibil... adică atât de greu, încât poţi spune 
chiar imposibil. 

Câteodată, Flagg, care se pricepea de minune să tragă 
cu urechea, auzea proştii spunând poveşti despre prinți 
tineri scăpaţi din ghearele diavolului rostind un simplu 
cuvânt magic şi făcându-se nevăzuţi sau despre prințese 
frumoase (toate erau frumoase în poveşti, deşi, din 
experienţa lui, Flagg ştia că sunt răsfăţate şi, ca odrasle din 
căsătorii incestuoase, urâte ca moartea şi netoate) care 
păcăleau căpcăunii, convingându-i să se transforme în 
muşte pe care le plesneau de îndată. În cele mai multe 
poveşti, prinţesele ştiau să prindă muşte, dar cele pe care 
le cunoscuse el nu erau în stare să omoare nici musca pe 
jumătate moartă de pe pervazul rece în luna decembrie. În 
poveşti, îşi schimbau forma sau se transformau în ochiuri 
de geam umblătoare. 

In realitate, Flagg nu văzuse aşa ceva. Cunoscuse cândva 
un mare vrăjitor din Andua care credea că stăpânea vraja 
schimbării formei, dar, după şase luni de meditaţie şi o 
săptămână de incantaţii în poziţii chinuitoare, când rosti 
ultima vrajă, nu reuşi decât să-şi lungească nasul de trei 
metri şi să-şi piardă minţile. Pe lângă asta, din nas îi 
creşteau unghii. Flagg rânji. Mare vrăjitor sau nu, omul 
fusese un idiot. 

De asemenea, după câte experimentase Flagg, era 
imposibil să-ţi schimbi forma. Dar puteai să devii... 
străveziu. 

Da, străveziu, ăsta era cuvântul cel mai potrivit, deşi unii 
foloseau altele: fantomatic, vaporos, transparent. Flagg nu 
se putea face invizibil, dar, dacă mânca penisul unui taur şi 
recita anumite vrăji, se făcea străveziu. În această stare, 
când se apropia de tine vreun servitor pe hol, te dădeai pur 
şi simplu la o parte şi-l lăsai să treacă. De cele mai multe 


ori, acesta descoperea o pată inexistentă pe pantofi sau 
găsea imediat ceva interesant de văzut pe tavan. Dacă 
treceai printr-o cameră, conversaţia se oprea şi oamenii se 
simțeau o clipă rău, de parcă toţi aveau gaze în acelaşi 
timp. Torţele şi suporturile de candele fumegau. Câteodată, 
se stingeau lumânările. De fapt, dacă erai străveziu, trebuia 
să te ascunzi numai când te întâlneai cu un cunoscut, căci, 
fie străveziu, fie nu, cunoscuţii vedeau ceva întotdeauna. 
Puteai să fii străveziu, dar nu invizibil. 

În seara când Flagg îi duse regelui vinul otrăvit, se făcu 
pentru prima oară străveziu. Nu se aştepta să dea peste 
niciun cunoscut. Era trecut de nouă, regele era bătrân şi 
bolnav, ziua era scurtă şi lumea din castel se culca 
devreme. „Când Thomas va fi rege, îşi zise el, ducând cu 
grijă pocalul pe coridor, o să dea petreceri în fiecare seară. 
A prins deja gustul tatălui său pentru băutură, deşi îi place 
mai mult vinul decât berea sau miedul. Ar trebui să-mi fie 
uşor să-i vâr pe gât nişte băuturi mai tari. La urma urmei, 
nu sunt eu prietenul lui? Da, după ce l-am trimis pe Peter în 
temniţă şi l-am făcut pe Thomas rege, se vor da petreceri 
măreţe în fiecare seară... până când oamenii de pe stradă 
şi baroniile, apăsate de sărăcie, vor porni răscoale 
sângeroase... care nu cred că vor fi pe placul lui Thomas. 
Petrecerea va fi la fel fierbinte ca vinul pe care-l duc acum 
tatălui său.“ 

Nu se aştepta să dea peste cunoscuţi, şi nici nu se întâlni 
cu vreunul. Trecură pe lângă el vreo doi-trei servitori, dar 
se îndepărtară imediat de locul în care stătea el, ca şi cum 
i-ar fi gonit un curent rece. 

Cu toate acestea, cineva tot îl văzu: Thomas, prin ochii 
dragonului ucis de tatăl său cu mult timp în urmă. Băiatul 
reuşi să-l vadă, pentru că Flagg însuşi îl învățase cum să 
procedeze. 


24 


Felul în care Roland îi refuzase barca îl răni pe Thomas 
adânc. După întâmplarea aceea, se ţinu departe de el. 
Totuşi, îl iubea mult şi voia din tot sufletul să-l facă fericit, 


aşa cum făcea Peter. Mai mult, voia ca tatăl lui să-l 
iubească aşa cum îl iubea pe fratele său. Ar fi fost bucuros 
şi dacă i-ar fi oferit măcar jumătate din dragostea pe care i- 
o arăta lui Peter. 

Necazul era că ideile bune îi veneau mai întâi primului 
născut. Uneori, încerca să i le spună şi lui Thomas, dar 
acestuia fie îi păreau prosteşti până când se dovedea 
contrariul, fie se temea că nu va fi în stare să-şi 
îndeplinească jumătatea de sarcină, cum se întâmplase cu 
trei ani înainte, când Peter sculptase pentru rege trei 
bărbaţi Bendoh. 

„Eu o să-i dau tatei ceva mai bun decât nişte piese de joc 
tâmpite“, spusese Thomas dispreţuitor, deşi, în mintea lui, 
socotea că, dacă n-a fost în stare să construiască o simplă 
barcă cu pânze, n-o să reuşească nici să construiască 
douăzeci de soldaţi Bendoh. Aşa că Peter făcu singur 
piesele în patru luni - infanteria, cavaleria, arcaşii, puşcaşii, 
generalul, călugărul - şi, fireşte, lui Roland îl plăcură toate, 
deşi nu erau foarte reuşite. Dădu imediat la o parte setul de 
statuete Bendoh din jad, sculptate de Ellender cu patruzeci 
de ani în urmă, şi aşeză în locul lui armata lucrată de Peter. 
Văzând aceasta, Thomas se retrase în camera lui şi se 
culcă, deşi nu era decât după-amiază. Parcă cineva i-ar fi 
străpuns pieptul, i-ar fi tăiat o bucată din inimă şi l-ar fi 
obligat s-o mănânce. Inima avea gust amar şi-l uri pe Peter 
mai tare ca niciodată, deşi un colţişor din sufletul său încă îl 
iubea pe fratele lui, cum avea să-l iubească întotdeauna. 

Deşi amar, îi plăcu gustul inimii. 

Pentru că era alui. 

Mai era şi paharul de vin din fiecare seară. 

Mai demult, Peter venise la el şi-i spusese: 

— M-am gândit c-ar fi frumos dacă i-am duce tatei un 
pahar de vin în fiecare seară, Tom. L-am întrebat pe 
servitor şi mi-a spus că nu ne poate da o sticlă întreagă, 
pentru că trebuie să dea socoteală pivnicerului tot la şase 
luni, dar că am putea să punem bani de la noi şi să 
cumpărăm o sticlă de vin din Baronia de Apus, preferatul 


tatei. Nu-i scump deloc. Mai avem o groază de bani din 
alocaţia noastră. ŞI... 

— Asta-i cea mai prostească idee din câte am auzit, 
izbucnise Thomas. Tot vinul aparţine tatei, tot vinul din 
regat, şi poate să bea din el cât vrea! De ce să cheltuim 
banii noştri că să-i dăm tatei un lucru care deja îi aparţine? 
O să-l îmbogăţim pe servitorul ăla gras şi îndesat, asta o să 
facem! 

— O să-i pară bine dacă cheltuim din banii noştri pe ceva 
pentru el, chiar dacă îi aparţine deja, îi explicase Peter 
răbdător. 

— De unde ştii? 

— Ştiu, replică Peter simplu, aducându-l pe Thomas în 
pragul nebuniei. 

Acesta îl privise dispreţuitor. Cum să-i spună că 
pivnicerul-şef îl prinsese furând o sticlă de vin din pivniţă 
doar luna trecută? Porcul ăla îndesat îi trăsese o 
scuturătură zdravănă şi-l ameninţase că-l va pâri tatălui său 
dacă nu-i va da un ban de aur. Thomas plătise, cu lacrimi 
de furie şi ruşine curgându-i pe obraji. „Dacă în locul meu 
ar fi fost Peter, te-ai fi întors cu spatele, ca şi cum n-ai fi 
văzut nimic, scârbosule“, îşi zisese el. „Dacă ar fi fost Peter, 
te-ai fi întors cu spatele, pentru că Peter va fi rege într-o zi, 
pe când eu nu voi fi decât un amărât de prinţ toată viaţa.“ 
Adevărat, îi trecuse prin minte că, în primul rând, Peter n-ar 
fi încercat niciodată să fure vin, dar gândul îl înfuriase şi 
mai tare. 

— M-am gândit că... începuse Peter. 

— Te-ai gândit, te-ai gândit... îl maimuţărise Thomas. Du- 
te şi gândeşte-te în altă parte! Când o să afle tata că l-ai 
plătit pe pivnicerul-şef pentru propriul lui vin, o să râdă de 
tine şi-o să te facă prost! 

Dar Roland nu râsese de Peter şi nu-l făcuse prost, ci fiu 
recunoscător, cu glas tremurat, aproape suspinând. lar 
Thomas îl auzise, pentru că îl urmărise pe furiş pe fratele lui 
când îi dusese vinul tatălui lor prima oară. Se uitase prin 
ochii dragonului şi văzuse şi auzise totul. 


25 


Dacă l-aţi fi întrebat pe Flagg de ce i-a arătat lui Thomas 
pasajul secret, n-ar fi fost în stare să vă dea un răspuns 
mulţumitor. Asta pentru că nu ştia nici el de ce. Era înclinat 
spre rău, aşa cum unii sunt înclinați spre matematică sau 
au un simţ de orientare dezvoltat. Castelul era foarte vechi, 
cu nenumărate uşi şi coridoare tainice. Flagg le cunoştea 
aproape pe toate (nimeni nu le cunoştea chiar pe toate), 
dar lui Thomas nu-i arătase decât unul singur. Instinctul îi 
spunea că e aducător de nenorociri, iar el îşi asculta 
instinctul. La urma urmei, din nenorocirile altora îşi câştiga 
traiul. 

Din când în când, intra brusc în camera lui Thomas şi 
striga: 

— Tommy, eşti cam posomorât. M-am gândit că vrei să 
vezi ceva. Vii? 

Intotdeauna spunea „eşti cam posomorât, Tommy”, „ţi s- 
au înecat corăbiile, Tommy” sau „arăţi de parcă tocmai ai 
văzut o stafie, Tommy”, pentru că avea fler şi ghicea 
momentele când băiatul era mai deprimat ca de obicei. Ştia 
că se temea de el, că va căuta o scuză ca să nu-l urmeze, 
dacă nu simţea neapărat nevoia unui prieten şi nu era atât 
de abătut, încât nu conta ce prieten apărea. Flagg ştia 
aceste lucruri. Thomas, nu. Îi era tot mai frică de vrăjitor. La 
suprafaţă, îl considera pe Flagg un om plăcut, care ştie 
multe jocuri şi şmecherii. Uneori, jocurile erau cam dure, 
dar nu-l deranja prea tare. 

Vi se pare ciudat că Flagg ştia despre Thomas lucruri pe 
care băiatul nu le ştia despre el însuşi? Nu-i deloc aşa. 
Mintea omului, mai ales a copilului, e ca o fântână, adâncă 
şi plină de apă dulce. Câteodată, dacă un gând e prea 
dureros şi greu de suportat, omul îl încuie într-o cutie grea, 
pe care o aruncă în fântână. Ascultă cum face pleosc... şi 
dispare. Numai că ea nu dispare. Flagg, foarte bătrân şi 
înţelept, dar ticălos, ştia că şi cea mai adâncă fântână are 
fund şi că un lucru care nu se vede nu e neapărat dispărut. 
Rămâne acolo, pe fundul fântânii. Cutiile care ascund 


gândurile înspăimântătoare putrezesc, iar urâciunea din ele 
se ridică la suprafaţă după o vreme şi otrăveşte apa... iar 
când fântâna sufletului musteşte de otravă, nebunia e la un 
pas de tine. 

Dacă vrăjitorul îi arăta lui Thomas lucruri înfricoşătoare 
din castel, o făcea convins că, cu cât se temea băiatul mai 
mult de el, cu atât avea putere mai mare asupra lui. Avea 
puterea aceea, fiindcă ştia ceva ce eu v-am spus deja: 
Thomas era neputincios şi deseori neglijat de tatăl său. 
Flagg voia ca lui Thomas să-i fie frică de el, voia să fie sigur 
că, pe măsură ce treceau anii, băiatul va arunca multe cutii 
încuiate în fântâna neagră din mintea lui. Şi ce dacă va 
înnebuni după ce va ajunge pe tron? Va fi mai uşor pentru 
Flagg să conducă, îi va spori puterea. 

Cum de afla vrăjitorul momentul potrivit să-l viziteze pe 
Thomas, să-l ducă la plimbare pe coridoarele tainice ale 
castelului? Uneori vedea în cristalul său care întâmplări 
anume îl amărau. Adesea pur şi simplu instinctul îl trimitea 
la el, şi-l asculta. Instinctul şi înclinația pentru răutate nu-l 
înşelau decât rareori. 

Odată îl duse pe Thomas sus, în turnul de la răsărit. 
Urcaseră atâtea trepte, că băiatul de-abia îşi mai trăgea 
sufletul, dar nu şi Flagg. In vârf se afla o uşă mică de tot. 
Thomas fu nevoit să se târască în patru labe până în odaia 
întunecoasă din spatele ei, plină de foşnete şi cu o singură 
fereastră. Flagg îl duse la ea fără o vorbă şi-i arătă 
panorama - regatul Delain, oraşele vecine şi Baronia de 
Răsărit, toate învăluite într-o ceaţă albastră. Băiatul îşi zise 
că priveliştea merita fiecare treaptă urcată şi fiecare junghi 
din picioarele sale obosite. | se umplu inima de bucurie şi 
se întoarse spre vrăjitor să-i mulţumească, dar chipul vag, 
ascuns sub glugă, îi îngheţă cuvintele pe buze. 

— Acum, priveşte! strigă Flagg ridicând mâna. Din 
degetul lui arătător ţâşni o flacără albastră, iar foşnetele 
din odaie, pe care le confundase cu şuieratul vântului, erau, 
de fapt, fâlfâitul unor aripi de piele. În clipa următoare, 
Thomas începu să tipe şi să lovească aerul de deasupra 
capului, îndreptându-se orbeşte spre uşiţă. Odaia din vârful 


turnului de la răsărit oferea cea mai frumoasă privelişte din 
Delain, în afară de celula din vârful turnului, dar acum 
pricepu de ce n-o vizita nimeni. Era plină de lilieci uriaşi. 
Deranjaţi de lumina ivită din degetul lui Flagg, se roteau şi 
se lăsau în picaj. Mai târziu, după ce plecară de acolo, 
vrăjitorul îl potoli pe băiatul care făcuse o criză de isterie şi- 
i spuse că totul fusese o glumă menită să-l înveselească. 
Thomas îl crezu... dar în săptămânile următoare se trezi 
ţipând din cauza coşmarurilor cu lilieci care băteau din aripi 
deasupra capului său, i se agăţau în păr şi-l zgâriau pe faţă 
cu ghearele ascuţite şi dinţii lor de şobolan. 

Într-o altă excursie nocturnă, Flagg îl duse la tezaurul 
regal şi-i arătă munţii din monede de aur, grămezile de 
lingouri şi lăzile pe care scria SMARALDE, DIAMANTE, 
RUBINE şi altele. 

— Chiar sunt pline de bijuterii? întrebă Thomas. 

— Vită-te să vezi, îl îndemnă Flagg. Deschise o ladă şi 
scoase un pumn de diamante neşlefuite care-i sclipiră 
printre degete. 

— Pe numele tatălui meu! rosti băiatul, rămas cu gura 
căscată. 

— Şi asta nu-i nimic. Uită-te acolo! Comoara piraţilor, 
Tommy! 

Îi arătă prada luată după bătălia cu piraţii anduani, cu 
doisprezece ani în urmă. Tezaurul era plin, funcţionarii - 
puţini şi bătrâni, iar grămada încă nu fusese sortată. 
Thomas privi cu respiraţia tăiată săbiile cu mânere 
îngreunate de bijuterii, pumnalele cu lame crestate şi 
împodobite cu diamante ca să taie mai adânc, obuzele din 
rodocrozit. 

— Toate astea sunt ale regatului? întrebă el cu voce 
mirată. 

— Ale tatălui tău, îl corectă Flagg, deşi Thomas nu 
greşise. Într-o zi, o să-i aparţină lui Peter. 

— Şi mie, spuse băiatul cu încredere în glas. 

— Nu, îl contrazise vrăjitorul, punând în voce exact unda 
de regret necesară. Pentru că e fratele mai mare şi va fi 
rege. 


— O să le împartă cu mine, rosti Thomas, uşor 
neîncrezător. El împarte orice cu mine. 

— Peter e un băiat minunat şi sunt convins că ai 
dreptate. O să le împartă cu tine. Dar nimeni nu-l poate 
obliga pe un rege să împartă, să ştii. Nimeni nu-l poate 
forţa pe rege să facă ce nu vrea. Flagg se uită la băiat, 
măsurând efectul cuvintelor sale, apoi la tezaurul din 
camera întunecată. Atâta bogăţie, în mâinile unui singur 
om, remarcă el. Iti dă de gândit, nu-i aşa, Tommy? 

Thomas nu-i răspunse, dar vrăjitorul fu satisfăcut. Ştia la 
ce se gândeşte. Incă o cutie cu gânduri otrăvite aluneca în 
fântâna minţii sale... Pleosc! Şi avea dreptate. Mai târziu, 
când Peter îi propuse să împartă cheltuiala pe vinul pentru 
tatăl lor, băiatul îşi aminti de încăperea tezaurului care va 
aparţine fratelui său. „Ţi-e uşor să aduci vorba de cumpărat 
urină! Cum să nu-ți fie? Într-o zi o să ai toţi banii din lume! “ 

Cu un an înainte de a duce regelui vinul otrăvit, Flagg îi 
arătase lui Thomas pasajul secret... Instinctul lui desăvârşit 
dăduse greş atunci. Dar, încă o dată, vă las pe voi să 
hotărâți dacă a greşit sau nu. 


26 


— Tommy, iar ţi s-au înecat corăbiile! strigă Flagg. Gluga 
îi căzuse pe spate şi arăta aproape omeneşte. 

Aproape. 

Tommy parcă se înecase chiar el. Fusese nevoit să 
suporte un prânz interminabil, la care tatăl său îi adusese 
lui Peter necontenite laude pentru notele mari la geometrie 
şi navigaţie, în faţa sfătuitorilor lui. Roland nu fusese 
niciodată priceput la cele două materii. Ştia că un triunghi 
are trei laturi şi pătratul, patru; ştia cum să-şi găsească 
drumul prin pădure dacă se rătăcea, cu ajutorul Stelei 
Străvechi; dar numai atât. Atât ştia şi Thomas, care avea 
impresia că prânzul nu se va mai termina niciodată. Mai 
rău, carnea era gătită pe gustul tatălui său, în sânge. 
Carnea în sânge îi făcea greață. 

— Nu mi-a priit prânzul, atâta tot, îi spuse el lui Flagg. 


— Ştiu exact ce-ţi trebuie ca să-ţi revii. Hai să-ţi arăt un 
secret din castel, Tommy, băiete. 

Thomas se juca cu un gândac. Îl puse pe birou şi clădi 
manualele în jurul lui, pe post de bariere. Dacă insecta 
găsea o cale de evadare, el mişca una din cărţi ca s-o 
blocheze. 

— Sunt foarte obosit. Nu era o minciună. Laudele aduse 
lui Peter îl oboseau întotdeauna. 

— O să-ţi placă, îl ademeni Flagg, pe un ton jumătate 
convingător, jumătate ameninţător. 

Thomas îl privi speriat. 

— N-o să mai dăm peste... peste lilieci, nu? 

Vrăjitorul râse amuzat, dar îi făcu băiatului pielea de 
găină. Îl bătu uşor pe spate. 

— Nici măcar unul! Niciun strop de ploaie! Nicio pală de 
vânt! O să fie cald şi bine! Şi poţi să te uiţi pe furiş la tatăl 
tău, Tommy! 

Thomas ştia că privitul pe furiş era un fel de spionat şi că 
spionatul era un lucru nepermis, dar vrăjitorul rosti vorbele 
cu multă abilitate. Gângania reuşi să evadeze printre 
manuale. O lăsă în pace. 

— Bine, acceptă băiatul, dar să nu mai văd lilieci. 

Flagg îl cuprinse cu braţul pe după umeri. 

— N-o să vezi niciunul, îţi jur. Dar uite un lucru la care să 
meditezi. Nu numai c-ai să-l vezi pe tatăl tău, dar ai să-l 
vezi prin ochii celui mai mare trofeu al său. 

Thomas căscă ochii plin de curiozitate. Flagg era 
mulţumit. Peştele muşcase momeala. 

— Ce vrei să spui? 

— Vino şi-o să vezi. 

Îl purtă pe Thomas printr-un labirint de coridoare. Voi v- 
aţi fi rătăcit imediat, la fel şi eu, dar băiatul cunoştea 
drumul ca-n palmă, aşa cum vă cunoaşteţi voi, pe întuneric, 
fiecare colţişor al camerei voastre. Asta până când Flagg îl 
trase într-un pasaj lateral. 

Aproape că ajunseseră la încăperile regelui, când Flagg 
împinse o uşă dintr-o nişă, pe care Thomas n-o mai văzuse 
până atunci. Sigur că fusese dintotdeauna acolo, dar 


castelele au deseori uşi - chiar aripi întregi - care sunt 
străvezii. 

Pasajul era foarte îngust. Pe lângă ei trecu o slujnică cu 
braţul plin de cearşafuri. Se sperie aşa de tare când dădu 
peste vrăjitorul regelui pe coridorul strâmt, că ar fi preferat 
să se micşoreze şi s-o înghită zidurile decât să-l atingă. 
Thomas râse, pentru că şi el se simţea câteodată la fel în 
preajma lui Flagg. Nu se mai întâlniră cu altcineva. 

De undeva, de jos, răzbătea lătrat de câini. Băiatul ghici 
cam pe unde se aflau. Singurii câini din castel erau cei de 
vânătoare ai tatălui său, şi lătrau pentru că se apropia, 
probabil, ora mesei. Aproape toţi erau la fel de bătrâni ca 
stăpânul lor, iar acesta, pentru că ştia ce înseamnă să-ți 
roadă frigul oasele, comandase construirea unui adăpost 
pentru ei în castel. Ca să ajungi la câinii din camera 
principală a regelui, coborai un şir de trepte, coteai la 
dreapta şi mergeai cam zece metri pe un coridor care urca. 
Aşadar, Thomas ghici că se aflau cam la zece metri în 
dreapta faţă de camerele tatălui său. 

Flagg se opri atât de brusc, încât băiatul se ciocni de el. 
Se uită iute în jur, ca să fie sigur că nu se mai găsea nimeni 
prin preajmă. Erau singuri. 

— A patra piatră de la cea cu aşchia în ea, spuse Flagg. 
Apas-o. Repede! 

Aha, iată şi secretul. Lui Thomas îi plăceau la nebunie 
secretele. Cu chipul luminat de bucurie, numără patru 
pietre de la cea cu aşchia şi apăsă. Se aşteptă la vreun 
truc, o tăblie care să alunece, poate, dar nu era deloc 
pregătit pentru ceea ce-i văzură ochii. 

Piatra se deplasă cam zece centimetri, apoi se auzi un 
declic. Peretele alunecă spre interior, dând la iveală o 
despicătură verticală întunecată. Nu era deloc un perete, ci 
o uşă! O uşă imensă! rămase cu gura deschisă de uimire. 

Flagg îi dădu o palmă peste fund. 

— Am zis repede, prostule! îl repezi el în şoaptă, pe un 
ton grăbit. Nu era vorba doar de binele lui Thomas, de data 
asta. Vrăjitorul se uită prevăzător la stânga şi la dreapta. 
Pasajul era pustiu. Du-te! Acum! 


Thomas se uită la despicătura întunecoasă şi-l cuprinse 
din nou teama de lilieci. O singură privire aruncată spre 
chipul lui Flagg îl convinse că nu era momentul să discute 
iar despre şoarecii înaripaţi. 

Deschise uşa mai tare, apoi păşi în beznă. Flagg îl urmă 
imediat. Băiatul auzi foşnetul discret al mantiei când acesta 
se răsuci şi închise uşa la loc. Nu se vedea absolut nimic în 
jur, iar aerul, nemişcat, era uscat. Inainte de a apuca să 
deschidă gura, din degetul lui Flagg ţâşni flacăra albăstruie. 

Thomas se crispă şi ridică automat mâinile. 

— Nu-i niciun liliac, Tommy! râse vrăjitorul. Ti-am promis. 

Într-adevăr, băiatul se convinse singur că de tavanul jos 
nu atârna niciun şobolan zburător. Era cald şi bine... aşa 
cum îi promisese vrăjitorul. La lumina degetului-flacără, 
văzu că se aflau într-un pasaj secret, lung de vreo opt 
metri. Pereţii, podeaua şi tavanul erau acoperite cu panouri 
de lemn tare. Nu vedea bine până la celălalt capăt, dar i se 
păru un perete gol. 

Tot se mai auzea lătratul înăbuşit al câinilor. 

— Când ţi-am zis să te mişti repede, n-am glumit, îi spuse 
Flagg. Umbra lui se aplecă amenințătoare asupra băiatului, 
ca două aripi de liliac... Thomas se dădu un pas înapoi, 
speriat. Ca de obicei, vrăjitorul împrăştia un miros neplăcut, 
de prafuri tainice şi ierburi amare. Acum ştii unde se află 
pasajul şi nu-ţi spun că n-ai voie să vii aici. Dar, dacă nu m- 
asculţi şi eşti prins, trebuie să spui că l-ai descoperit din 
întâmplare. 

Umbra se lăsă mai mult în jos, obligându-l pe Thomas să 
mai facă un pas înapoi. 

— Dacă spui că ţi l-am arătat eu, Tommy, o să am grijă 
să-ţi pară rău. 

— N-o să spun nimănui, promise băiatul. Glasul subţire îi 
tremura. 

— Foarte bine. Şi mai bine e să nu te prindă nimeni pe- 
aici. Spionatul regelui e o faptă gravă, cât eşti tu de prinţ. 
Acum vino după mine. Şi să nu faci gălăgie. 

Flagg îl conduse până la capătul pasajului. Şi peretele de 
acolo era îmbrăcat în lemn tare. Când vrăjitorul îşi ridică 


degetul-flacără, Thomas văzu două panouri mai mici. Flagg 
tuguie buzele şi stinse flacăra. 

În beznă, îi şopti băiatului. 

— Să nu dai niciodată panourile la o parte dacă e lumină. 
S-ar putea să te vadă. E bătrân, dar are încă ochi buni. Te 
poate zări, chiar dacă globii ochiului sunt de sticlă colorată. 

— Ce... 

— Taci! Nici de urechi nu se poate plânge. 

Thomas îşi tinu gura. Inima îi bătea să-i sară din piept. 
Trăia o emoție nouă, neînţeleasă. Mai târziu îşi zise că 
agitația se datora presimţirilor. 

Auzi un sunet slab şi, dintr-odată, văzu o rază de lumină 
slabă, de torţă. Încă un sunet, încă o rază. Îl văzu pe Flagg, 
foarte vag, şi propriile mâini, când şi le ridică în faţa ochilor. 

Vrăjitorul se apropie de perete şi se aplecă puţin; se făcu 
iar întuneric când îşi lipi ochii de cele două găuri prin care 
pătrundeau razele de lumină. Privi prin ele scurt, apoi 
mormăi şi se dădu la o parte. Îi făcu semn lui Thomas. 

— Uită-te şi tu. 

Mai emoţionat ca oricând, băiatul îşi lipi ochii de găuri. 
Vedea destul de clar, deşi totul părea colorat în galben- 
verzui, ca şi cum s-ar fi uitat prin sticlă afumată. Il cuprinse 
un fior de încântare. Vedea camera de zi a tatălui său. Il 
zări aşezat într-o poziţie relaxată, lângă foc, în scaunul lui 
preferat, cu braţe mari, care aruncau umbre pe faţa sa 
ridată. 

Era camera unui vânător; în lumea noastră, i-am fi spus 
vizuină, deşi era mare cât o casă. Pe pereţi luminau, 
aliniate, torţe aprinse; peste tot atârnau capete de urs, 
căprioară, elan, antilope sau cormorani. Era şi o zburătoare 
uriaşă, ruda legendarei păsări phoenix. Thomas nu văzu 
capul dragonului ucis de tatăl său înainte de naşterea lui, 
dar nu-şi dădu seama imediat. 

Regele ciugulea posac un desert. Ceainicul aburea la 
îndemână. 

Atât, şi nimic mai mult, se petrecea în camera în care ar 
fi încăput (şi chiar au încăput odată) două sute de oameni: 
tatăl lui, învelit într-o haină de blană, luând ceaiul de după- 


amiază de unul singur. Totuşi, băiatul nu se mai dezlipea de 
privelişte. Fascinaţia şi emoția lui la vederea regelui nu se 
pot descrie în cuvinte. Inima, care-i bătea oricum repede, 
acum o luase la goană. Sângele îi pulsa zgomotos în cap. 
Strânse pumnii atât de tare că, mai târziu, descoperi în 
palmă urme de semiluni sângerii lăsate de unghii. 

De ce era aşa de tulburat că vedea un bătrân ciugulind 
fără chef dintr-o felie de tort? Păi, mai întâi, nu uitaţi că nu 
era un bătrân oarecare, ci tatăl lui. lar spionatul, o spun cu 
regret, e o activitate incitantă. Când urmăreşti pe ascuns 
nişte oameni şi ei nu te văd, orice gest al lor ţi se pare 
important. 

După un timp, Thomas fu cuprins de ruşine. Nu-i de 
mirare. Spionatul e un fel de furt, la urma urmei: îi 
urmăreşti pe oameni când se cred singuri. Dar tocmai asta 
e marea atracţie, iar Thomas ar fi fost în stare să spioneze 
ore întregi, dacă n-ar fi auzit vocea lui Flagg: 

— Ştii unde ne aflăm, Tommy? 

— Nu... cred, ar fi vrut să adauge, căci ştia. Avea un simţ 
de orientare ascuţit. Cu puţin efort de gândire, şi-ar putea 
imagina opusul unghiului din care se afla. Înţelese dintr- 
odată de ce îi spusese Flagg că-şi va privi tatăl prin ochii 
celui mai mare trofeu al lui. Se uita la el cam de la 
jumătatea peretelui vestic... pe care atârna capul imens al 
dragonului ucis de mâna lui. 

„Te poate zări, chiar dacă globii ochiului sunt de sticlă 
colorată.” Acum înţelegea şi asta. 

Îşi astupă gura cu mana ca să nu chicotească. Flagg 
închise micile panouri... dar zâmbi şi el. 

— Nu, şopti Thomas, mai vreau să văd! 

— Nu în după-amiaza asta. Ai văzut destul. Mai vii şi altă 
dată, când vrei. Deşi, dacă vii prea des, o să fii prins cu 
siguranţă. Acum, haide. Ne întoarcem. 

Flagg aprinse din nou degetul magic şi îl conduse pe 
băiat înapoi prin pasaj. La capătul lui, stinse flacăra. Se auzi 
un declic când dădu la iveală o deschizătură minusculă. 
Conduse mâna lui Thomas ca să vadă unde e, apoi îl puse 
să privească prin ea. 


— Pasajul se poate vedea din ambele sensuri, îi zise 
Flagg. Nu uita să-l verifici întotdeauna înainte de a deschide 
uşa secretă, altfel poţi fi luat prin surprindere. 

Băiatul îşi duse ochiul la deschizătură şi văzu, în partea 
opusă a coridorului, o fereastră de sticlă lucioasă, uşor 
înclinată. Era prea împopoţonată pentru aşa un pasaj 
îngust. Inţelese fără să i se spună că fusese montată acolo 
de cel care-l construise. Privind în colţurile ei, văzu 
coridorul reflectându-se în ambele sensuri. 

— E pustiu? şopti Flagg. 

— Da, veni răspunsul, tot în şoaptă. 

Vrăjitorul apăsă un arc interior (ghidând încă o dată 
mâna lui Thomas, ca să-l găsească singur data viitoare) şi 
uşa de deschise. 

— Repede! 

leşiră îndată, iar uşa se închise în spatele lor într-o clipită. 

Peste zece minute, se aflau din nou în camera lui 
Thomas. 

— Destulă aventură pentru o zi, îi spuse Flagg. Ţine 
minte ce ţi-am zis, Tommy: să nu te duci în pasaj prea des, 
ca să nu fii prins. lar dacă cumva eşti prins - ochii îi luciră a 
răutate - nu uita că l-ai descoperit din întâmplare. 

— Aşa o să fac, promise repede băiatul. 

Avea o voce piţigăiată, ca o balama neunsă. 

Când văzu privirea lui Flagg, inima lui începu să se zbată 
ca o pasăre speriată în colivia pieptului. 


27 


Thomas respectă sfatul lui Flagg şi nu se duse prea des 
în pasaj, dar tot mergea acolo din când în când, ca să-l 
spioneze pe tatăl său prin ochii de sticlă ai dragonului, aflat 
într-o lume în care totul avea nuanţe verzui-aurii. Când se 
înapoia, cu o durere de cap teribilă (aşa păţea de obicei), se 
gândea: „Te doare capul pentru că ai văzut lumea prin ochi 
de dragon, uscată şi gata să se aprindă.“ Poate că înclinația 
spre rău a lui Flagg îi fusese, de data asta, de ajutor, pentru 
că, spionându-şi părintele, încercă faţă de el un sentiment 
nou. Inainte de a afla de pasajul secret, îl iubise şi-l duruse 


că nu-i putea fi pe plac, uneori chiar se temuse. Acum însă 
ştia cum e să-l dispreţuiască. 

De câte ori mergea să-l urmărească şi descoperea că are 
musafiri, pleca repede. Rămânea doar când regele era 
singur. În trecut, rareori se întâmplase ca Roland să nu aibă 
companie, chiar şi în camera-vizuină, care era a lui, 
personală, întotdeauna apărea de rezolvat o problemă 
urgentă, un sfătuitor care cerea să-i vorbească sau o petiție 
de ascultat. 

Dar vremea domniei lui trecea. Pe măsură ce măreţia lui 
se stingea odată cu sănătatea, îşi amintea de timpul în care 
se plângea Sashei sau lui Flagg: „Nu mă mai lasă odată în 
pace oamenii ăştia?“ Amintirea îi aduse pe buze un zâmbet 
de regret. Acum, că nu-l mai bătea nimeni la cap, îi era dor 
de ei. 

Thomas îl dispreţuia pentru că oamenii nu sunt în cea 
mai bună formă când rămân singuri. Lasă la o parte masca 
politeţii, a ordinii şi a bunei-creşteri. Şi ce se ascunde în 
spatele ei? Un monstru plin de negi? O creatură 
dezgustătoare, care pune oamenii pe fugă, ţipând? Poate 
că da, uneori, dar, de obicei, nimic rău. Oamenii râd când îi 
surprindem fără mască - râd, se strâmbă, revoltați, sau şi 
una, şi alta. 

Thomas văzu că tatăl său, pe care-l iubise şi-l venerase 
cu teamă dintotdeauna, pe care-l considerase cel mai 
important om din lume, se scobea adesea în nas când era 
singur. Scotocea într-o nară, apoi în cealaltă, până scotea 
doi muci rotunzi şi verzi. Se uita la ei cu satisfacţie 
solemnă, răsucindu-i pe toate părţile la lumina focului, ca 
un bijutier care cercetează un smarald delicat. Uneori îi 
lipea de marginea scaunului pe care stătea. Alteori, v-o 
spun cu părere de rău, îi ducea în gură şi-i mesteca cu o 
expresie de plăcere. 

Bea un singur pahar de vin pe seară, cel adus de Peter, 
dar, după plecarea lui, sorbea, i se părea lui Thomas, 
cantităţi uriaşe de bere (numai peste ani avea să afle că nu 
voia să-l vadă Peter beat), iar când îi venea să urineze, 
rareori folosea scaunul pentru necesităţi din colţ. De cele 


mai multe ori, se ridica şi se uşura în foc, trăgând şi câte-un 
vânt. 

Vorbea singur. Străbătea încăperea în lung şi-n lat, de 
parcă n-ar fi ştiut unde se află, adresându-se aerului sau 
trofeelor de pe pereţi. 

„Ţin minte ziua când te-am prins, Bonsey, îi spuse într-o 
zi capului de elan (una din excentricităţile sale era că 
botezase fiecare trofeu). Eram cu Bill Squathings şi individul 
ăla cu o umflătură pe obraz. Ţin minte cum ai apărut dintre 
copaci şi Bill şi-a dat drumul, pe urmă tipul cu umflătura şi- 
a dat drumul, pe urmă eu...“ 

Arăta cum îşi dăduse drumul ridicând piciorul şi slobozind 
un vânt, în timp ce mima că trage cu arcul. Pe urmă râdea, 
un râs bătrânesc, mai degrabă un cotcodăcit enervant. 

După o vreme, Thomas cobora panourile de lemn şi se 
furişa înapoi pe coridorul îngust, cu capul plesnindu-i de 
durere şi cu un rânjet stânjenit pe figură - capul şi rânjetul 
unui copil care-a mâncat mere verzi şi ştie că dimineaţă îi 
va fi mai rău decât acum. 

Acesta era tatăl pe care-l iubise şi de care se temuse? 

Un bătrân care trăgea vânturi puturoase, ridicând nori de 
aburi. 

Acesta era regele pe care supuşii devotați îl numeau 
Roland cel Bun? 

Se uşura în foc, ridicând alţi nori de aburi. 

Acesta era bărbatul care-i frânsese inima când îi refuzase 
bărcuţa? 

Vorbea cu capetele împăiate de pe pereţi, dându-le nume 
caraghioase, ca Bonsey, Cerb-Deşirat sau Bot-increţit. Se 
scobea în nas şi uneori îşi mânca mucii. 

„Nu te mai iubesc deloc”, se gândea Thomas, uitându-se 
prin deschizătură ca să vadă dacă nu e cineva pe coridor, 
apoi strecurându-se la el în cameră, ca un răufăcător. „Eşti 
un bătrân murdar şi scârbos şi nu mai însemni nimic pentru 
mine! Nimic! Nimic! “ 

Cu toate acestea, jumătate din el îl iubea la fel de mult 
ca înainte şi ar fi dorit să meargă la el, ca să nu mai stea de 
vorbă cu nişte capete împăiate. 


Însă celeilalte jumătăţi îi plăcea la nebunie să spioneze. 
28 


În seara în care Flagg merse la rege cu pocalul de vin 
otrăvit, Thomas îşi luă inima în dinţi şi-şi spionă tatăl din 
nou, după o pauză lungă. Avea un motiv serios. 

Într-o noapte, cu vreo trei luni înainte, nu putu dormi. Se 
răsuci pe-o parte şi pe alta până când îl auzi pe paznic 
strigând ora unsprezece. Se sculă, se îmbrăcă şi ieşi din 
cameră. In mai puţin de zece minute, se holba deja în 
vizuina tatălui său. Credea că-l va găsi dormind, dar se 
înşelase. Roland era treaz, dar mort de beat. 

Il văzuse beat de nenumărate ori, dar niciodată atât de 
amorţit. Era şocat şi speriat de moarte. 

Sunt oameni mult mai bătrâni ca Thomas care spun că 
bătrâneţea e o vârstă frumoasă, că bătrânii sunt blânzi în 
înţelepciunea lor, uneori morocănoşi, vicleni sau derutaţi 
din cauza senilităţii, dar niciodată cuprinşi de focul pasiunii. 
Aceşti oameni trăiesc cu iluzia că, la şaptezeci de ani, din el 
rămân doar tăciunii. Poate să fie adevărat, dar în noaptea 
aceea Thomas descoperi că tăciunii se pot aprinde într-un 
foc violent. 

Tatăl lui străbătea camera în lung şi-n lat cu paşi repezi, 
mantia lui de blană fluturându-i în spate. Tichia de noapte îi 
căzuse pe-o parte; părul, cât mai avea, atârna în şuviţe 
încâlcite, mai ales deasupra urechilor. Nu se clătina ca alte 
dăţi, ci pipăia mobila cu mâna ca să nu se lovească de ea. 
Se apleca pe rând, la stânga şi la dreapta, ca un marinar. 
Când totuşi lovi unul din scaunele cu spătar înalt de lângă 
perete, sub capul rânjit al unui râs, îl trânti cu un urlet care- 
| băgă pe Thomas în sperieţi şi-i făcu părul măciucă. 
Scaunul zbură prin cameră şi se lovi de peretele opus. 
Lambriul crăpă la mijloc - beat, bătrânul rege îşi recăpăta 
forţa din floarea vârstei. 

Se uită la râs cu ochi injectaţi, lucioşi. 

— Muşcă-mă! răcni la el. Răguşeala din voce îi zburli iar 
părul lui Thomas. De ce nu mă muşti, ţi-e frrriiică? Dă-te jos 
de-acolo, Pişcot! Sari! Uite de-aici să mă muşti, de piept! 


Vezi? Își rupse haina, arătându-şi pieptul costeliv. Rânji, 
dezvelindu-şi dinţii rari, către animalul cu dantura întreagă, 
apoi înălţă capul. Hai, Pişcot, sari la gât! Ce mai aştepţi? Te- 
omor cu mâinile goale! ÎŢI SCOT MAŢELE ALEA PUTUROASE! 

Se opri o clipă, cu pieptul în faţă şi capul ridicat, 
semănând el însuşi cu un animal - un cerb bătrân, încolţit, 
a cărui singură speranţă e să moară frumos. Pe urmă se 
răsuci către un cap de urs, îi arătă pumnul şi-l blestemă 
atât de urât, că Thomas, chircit în beznă, se temu că 
spiritul înfuriat al ursului va învia capul împăiat şi-i va sfâşia 
tatăl în faţa ochilor săi cuprinşi de groază. 

Dar Roland era deja în altă parte. Luă halba, o goli, pe 
urmă se răsuci, cu berea scurgându-i-se pe la colţurile gurii. 
Azvârli halba de argint în cealaltă parte a camerei şi lovi un 
colţ al şemineului atât de tare, că ciobi metalul. 

Apoi se îndreptă spre locul în care se afla Thomas. 
Aruncă un alt scaun care-i stătea în drum şi trase un picior 
descult mesei. Ridică ochii... şi se uită direct în ai băiatului. 
Da - direct într-ai lui. Cei doi se fixară cu privirea. Thomas 
simţi cum îl străbate un fior de groază şi-i îngheaţă 
respiraţia. 

Regele porni ţanţoş spre el, arătându-i dinţii îngălbeniţi, 
şuviţele rare din dreptul urechilor, stropii de bere 
alunecându-i pe bărbie din colţul gurii. 

— Tu, şopti Roland cu glas scăzut, terifiant. De ce te 
holbezi la mine? Ce crezi c-o să vezi? 

Thomas înţepeni. „M-a prins“, îşi zise. Până şi gândurile-i 
tremurau. „Pe toţi zeii care-au fost şi vor fi, m-a prins şi-o 
să mă expulzeze, nu-ncape îndoială!“ 

Tatăl lui încremenise cu ochii la capul dragonului. 
Vinovat, băiatul crezu că vorbeşte cu el, dar se înşela. | se 
adresa animalului, cum se adresase şi celorlalte trofee. 
Totuşi, dacă Thomas vedea înăuntru prin ochii de sticlă 
colorată, atunci şi tatăl său vedea prin ei în afară. Să nu fi 
fost paralizat de frică, ar fi luat-o la fugă cuprins de panică. 
Şi dacă ar fi avut suficientă prezenţă de spirit să nu se 
mişte, tot ar fi mişcat din ochi. lar dacă Roland ar fi văzut 
ochii rotindu-se, ce-ar fi crezut? Că dragonul prinde viaţă? 


Poate. Beat cum era, eu zic că nu era imposibil. Dacă 
băiatul ar fi clipit o singură dată, Flagg n-ar mai fi avut 
nevoie de otravă. Regele, bătrân şi slăbit, în ciuda forţei 
temporare căpătate de la băutură, ar fi murit de spaimă. 

Roland sări în faţă pe neaşteptate. 

— DE CE TE HOLBEZI LA MINE? ţipă el. Sigur, ţipa către 
dragon, căci mintea îi plutea în bere, dar Thomas nu ştia. 
DE CE TE HOLBEZI AŞA LA MINE? AM FACUT TOT CE-AM 
PUTUT, ÎNTOTDEAUNA AM FĂCUT TOT CE-AM PUTUT! CREZI 
CĂ EU AM VRUT SĂ FIE AŞA? CREZI CĂ EU AM VRUT SĂ FIE 
AŞA? RĂSPUN- DE-MI, FIR-AI AL DRACULUI! AM FĂCUT TOT 
CE-AM PUTUT ŞI UITĂ-TE CE-AM AJUNS! UITĂ-TE LA MINE! 

Îşi desfăcu larg haina, dezvelindu-şi goliciunea şi petele 
roşii lăsate de băutură pe pielea cenușie. 

— UITĂ-TE LA MINE ACUM! strigă din nou şi se privi pe 
sine, suspinând. 

Thomas nu mai putu suporta. Trânti panourile din spatele 
ochilor de dragon în clipa în care tatăl său îşi mută privirea 
de la animal la trupul său sfrijit. Cedă nervos şi ţâşni înapoi 
pe coridorul întunecat. Se lovi cu toată puterea de uşa 
încuiată, se răni la cap şi căzu grămadă la podea. Se ridică 
imediat. Nici nu simţi sângele care-i şiroia de pe frunte. 
Pipăi după arcul secret şi deschise uşa brusc. O luă la fugă 
pe coridor, fără să mai verifice dacă e singur. Vedea numai 
ochii holbaţi şi roşii ai tatălui său, auzea numai ţipetele lui: 
„De ce te holbezi la mine?“ N-avea de unde să ştie că 
regele adormise deja, cu mintea înecată în băutură. Se trezi 
dimineaţa, pe podea, şi, în ciuda capului cât o baniţă şi a 
trupului plin de vânătăi (era prea bătrân pentru aventuri 
bahice obositoare), primul impuls fu să se uite în ochii 
dragonului. Rareori visa când se îmbăta, se cufunda pur şi 
simplu într-o beznă lichidă. Dar noaptea trecută îi adusese 
un coşmar: ochii de sticlă se mişcau şi dragonul prindea 
viaţă. Îl învăluia cu răsuflarea lui ucigătoare, pe care n-o 
vedea, dar o simţea arzându-i măruntaiele, fierbinte, tot 
mai fierbinte. 

Îngrozit, având coşmarul proaspăt în minte, nu-i venea să 
ridice privirea. Dar lucrurile erau aşa cum le ştia de ani de 


zile. Animalul rânjea fioros, limba despicată îi atârna printre 
dinţi, lungă cât un stâlp de gard, ochii verzui-aurii îl priveau 
goi din partea cealaltă a camerei. Deasupra trofeului 
fantastic atârnau, încrucişate ceremonios, arcul cel mare şi 
săgeata, Moartea-duşmanului, cu vârful înnegrit de sângele 
animalului. Mai târziu îi povesti lui Flagg coşmarul. 
Vrăjitorul se mulţumi să dea din cap şi să cadă pe gânduri 
mai mult ca altădată. Apoi Roland uită de el cu totul. 

Insă Thomas nu putea uita atât de uşor. 

Fu bântuit de coşmaruri săptămâni la rând. În ele, tatăl 
său îl ţintuia cu privirea şi striga: „Vezi ce mi-ai făcut?“ Apoi 
îşi desfăcea haina şi-şi arăta goliciunea - pielea încreţită de 
cicatrice vechi, burdihanul atârnând greoi, muşchii scofâlciţi 
- ca şi cum Thomas ar fi fost vinovat că trupul i se 
degradase, că, dacă nu l-ar fi spionat... 

— De ce nu mai vrei să-l vezi pe tata? îl întrebă Peter 
într-o zi. Crede că eşti supărat pe el. 

— Că eu sunt supărat pe el? Se arătă uimit Thomas. 

— Aşa a spus astăzi când lua ceaiul. Peter se uită atent la 
fratele său. Observă că avea cearcăne şi era palid la faţă. 
Tom, ce-i cu tine? 

— Nimic, răspunse mezinul încet. 

A doua zi, bău ceaiul cu tatăl şi fratele său. |i trebui tot 
curajul din lume pentru asta, dar el nu era lipsit de curaj şi-l 
găsea mai ales când stătea cu spatele lipit de perete. 
Regele îl sărută şi-l întrebă dacă are vreun necaz. Băiatul 
mormăi că nu se simţise prea bine în ultima vreme, dar că 
îşi revenise. Roland mişcă aprobator din cap, îl strânse tare 
în braţe şi pe urmă se purtă ca de obicei, adică îl ignoră şi 
se ocupă numai de Peter. Pentru prima dată, lui Thomas îi 
păru bine. Nu voia ca tatăl său să-l privească mai mult 
decât era necesar, cel puţin o vreme. În noaptea 
următoare, întins pe pat, dar treaz câteva ore bune, ajunse 
la concluzia că scăpase ca prin urechile acului... dar că nu-l 
mai pândea niciun pericol. 

„N-o să mai fac aşa ceva niciodată”, îşi promise el. În 
săptămânile următoare, coşmarurile se răriră şi, în cele din 
urmă, dispărură. 


Cu toate acestea, Yosef, grăjdarul-şef, avusese dreptate 
într-o anumită privinţă: băieţii sunt gata să facă jurăminte, 
dar le încalcă sigur. Dorinţa lui Thomas de a spiona se 
dovedi mai puternică decât frica şi bunele sale intenţii. Aşa 
se întâmplă că, în seara în care Flagg îi duse lui Roland 
vinul otrăvit, Thomas era la post, spionând. 


29 


După ce dădu la o parte micile panouri de lemn, îl văzu 
pe tatăl său în compania lui Peter. Tocmai îşi terminau 
amândoi vinul. Fratele său, înalt şi chipeş, avea acum 
aproape şaptesprezece ani. Stăteau lângă foc, bând şi 
pălăvrăgind ca doi prieteni vechi. Inima lui Thomas se 
umplu iar de ură. În curând, Peter se ridică şi-şi luă politicos 
rămas-bun de la rege. 

— Pleci tot mai repede în ultima vreme, remarcă Roland. 

Băiatul luă o poziţie afectată. 

Roland zâmbi - un zâmbet dulceag şi trist, care-i 
descoperea puţinii dinţi rămaşi. 

— Am auzit că e o făptură minunată. 

Peter roşi. Nu i se întâmpla prea des. Se bâlbâi, lucru şi 
mai rar. 

— Du-te, îl îndemnă tatăl. Du-te! Fii blând şi bun cu ea... 
dar plin de pasiune, dacă o simţi că arde în tine. Peste 
câţiva ani, n-o să-i mai simţi căldura. Fii pătruns de ea cât 
eşti tânăr, căci ai cu ce să aprinzi flăcările care pot să se 
ridice până la cer. 

Peter zâmbi, la rândul lui. 

— Vorbeşti de parcă ai fi foarte bătrân, tată, pe când mie 
mi se pare că eşti în putere şi sănătos. 

Roland îl îmbrăţişă. 

— Te iubesc, fiule. 

— Şi eu te iubesc, tată, îi spuse Peter, fără să fie stânjenit 
sau deranjat. 

În singurătatea întunericului (spionatul nu se face decât 
singur şi pe întuneric), Thomas făcu o strâmbătură oribilă. 

Peter plecă. O oră nu se întâmplă nimic. Regele stătu 
posomorât lângă foc, bând halbă după halbă. Nu răcni, nu 


vorbi cu trofeele de pe pereţi şi nu distruse mobilierul. 
Thomas fu gata să plece când auzi două bătăi în uşă. 

Roland înţepenise cu privirea aţintită asupra focului, ca 
hipnotizat de jocul flăcărilor. Se trezi şi strigă: 

— Cine-i acolo? 

Thomas nu auzi răspunsul, dar îl văzu pe rege ridicându- 
se şi îndreptându-se spre uşă, ca şi cum e/ l-ar fi auzit. O 
deschise. La început, băiatul crezu că obiceiul tatălui său de 
a vorbi cu capetele de pe pereţi se schimbase în acela de a 
se adresa unei făpturi invizibile ca să-şi alunge plictiseala. 

— Ciudat că vii aici la ora asta, vorbi regele, înapoindu-se 
lângă foc, singur. Credeam că faci tot soiul de vrăji după ce 
se lasă întunericul. 

Thomas clipi, se frecă la ochi şi văzu că totuşi mai era 
cineva în cameră. Nu văzu de la început cine anume... Pe 
urmă se întrebă cum de-a putut crede că tatăl său era 
singur, când Flagg se afla chiar lângă el. Vrăjitorul ţinea o 
tavă de argint cu două pocale de vin. 

— Bârfe  muiereşti, stăpâne. Vrăjitorii lucrează şi 
devreme, şi târziu. Dar trebuie să ne păstrăm imaginea de 
creaturi ale beznei. 

Berea deştepta simţul umorului în Roland şi-l făcea să 
râdă la vorbe care nu erau deloc amuzante. La remarca lui 
Flagg, îşi dădu capul pe spate şi hohoti de parcă tocmai 
auzise cea mai bună glumă din viaţa lui. Flagg îi mulţumi cu 
un zâmbet subţire. 

Când termină de hohotit, întrebă: 

— Ce-i ăsta, vin? 

— Fiul înălţimii Voastre nu e decât un băiat, dar 
devotamentul faţă de tatăl său şi respectul faţă de regele 
său m-au făcut de ruşine pe mine, om bătrân. V-am adus 
un pocal de vin, regele meu, ca să vă arăt că şi eu vă 
iubesc. 

Îi dădu pocalul lui Roland, care se arătă ridicol de 
impresionat. 

„Nu bea, tată!“ îşi zise imediat Thomas... alarmat fără să 
ştie de ce. Capul regelui se ridică brusc şi se clătină, ca şi 
cum l-ar fi auzit. 


— E băiat bun, Peter al meu. 

— Într-adevăr, rosti Flagg aprobator. Tot regatul o spune. 

— Serios? Roland se arătă plăcut surprins. Serios? 

— Da. Bem în cinstea lui? A 

„Nu, tată!“ strigă Thomas din nou în mintea lui. Insă 
regele nu-i auzi şi al doilea gând. Chipul îi strălucea de 
dragoste pentru fiul său cel mare. 

— În cinstea lui Peter, atunci! spuse şi ridică pocalul cu 
băutura otrăvită. : 

— În cinstea lui Peter! repetă Flagg zâmbind. În cinstea 
regelui! 

Thomas se făcu mic de frică. „Flagg a ridicat pocalul de 
două ori. Nu ştiu ce Înseamnă asta, dar... Tată!“ 

De data asta, vrăjitorul fu cel care-şi întoarse iute 
privirea întunecată spre capul dragonului, de parcă e/ar fi 
auzit gândul lui Thomas. Băiatul îngheţă. In clipa 
următoare, Flagg se uită din nou la rege. 

Ciocniră şi băură amândoi. În timp ce tatăl său sorbea 
vinul cu poftă, un sloi de gheaţă străbătu inima băiatului. 

Flagg se răsuci pe jumătate în scaun şi-şi aruncă pocalul 
în foc strigând: 

— Peter! 

— Peter! îl imită Roland, aruncându-l pe al lui. 

Pocalul se sparse de cărămizile pline de funingine din 
spatele şemineului şi căzu în flăcările care, preţ de o clipă, 
scăpărară într-o nuanţă verzuie urâtă. 

Roland îşi acoperi gura cu podul palmei, ca şi când ar fi 
vrut să-şi reţină un râgâit. 

— Ai pus ceva în el? Avea gust... de vin fiert cu mirodenii. 

— Nu, stăpâne, răspunse Flagg grav, dar lui Thomas i se 
păru că întrezăreşte un rânjet sub masca seriozităţii, iar 
sloiul de gheaţă îi pătrunse mai adânc în suflet. 

Dintr-odată, se hotărî că nu mai vrea să spioneze 
niciodată. Cobori panourile şi se târî în camera sa. Il trecură 
valuri de căldură, apoi fiori de gheaţă, apoi iarăşi valuri de 
căldură. Dimineaţa avea febră. Până când îşi reveni din 
boală, tatăl său muri, fratele lui fu întemnițat în celula din 
vârful turnului, iar el deveni un rege-copil, la numai 


doisprezece ani - Thomas Aducătorul de Lumină, cum fu 
supranumit la ceremonia de încoronare. Şi cine era cel mai 
apropiat sfătuitor al lui? 

la ghiciţi! 


30 


După ce plecă de la Roland (bătrânul se simţea plin de 
viaţă, semn că Nisipul Dragonului lucra pe dinăuntrul său), 
Flagg se întoarse în laboratorul lui subteran. Scoase 
penseta şi pacheţelul cu restul de grăunţe de nisip şi le 
aşeză pe masa lui uriaşă. Pe urmă răsuci clepsidra şi începu 
să citească. 

Afară, urletul vântului spinteca aerul - soțiile bătrâne se 
ghemuiau sub plapumă, neputând să doarmă, şi le spuneau 
soţilor lor că Rhiannon, Vrăjitoarea Neagră din Coos, 
călărea pe mătura ei vrăjmaşă şi punea la cale tot felul de 
blestemăţii. Soții bolboroseau nervoşi, se întorceau pe 
partea cealaltă, le spuneau să se culce la loc şi să-i lase în 
pace. Erau nişte indivizi dintr-o bucată; când vrei să vezi un 
pericol care nu există, fă-ţi rost de-o nevastă bătrână. 

La un moment dat, un păianjen se căţără sprinten pe 
cartea lui Flagg, atinse o vrajă atât de puternică, încât nici 
vrăjitorul nu îndrăznea s-o folosească şi împietri într-o 
clipită. 

Flagg rânji. 

Când nisipul se scurse în jumătatea de jos a clepsidrei, o 
răsuci din nou. Apoi din nou şi din nou, de opt ori şi, după 
ce trecură opt ore, se întoarse la treabă. Străbătu holul spre 
cămăruţa slab luminată în care ţinea nenumărate animale. 
Creaturile începură să alerge în spate şi să se ascundă prin 
colţuri când se apropie de ele. Nu le condamna. 

In colţul îndepărtat al odăii stătea o cuşcă împletită, cu 
şase şoareci maronii. Astfel de animăluţe mişunau peste tot 
în castel, lucru foarte important. În odăile lui Flagg însă îşi 
făceau veacul şi şobolani uriaşi, dar nu de ei avea nevoie el 
în noaptea aceea. Regele-Şobolan fusese otrăvit deja; un 
şoarece obişnuit era destul pentru a se asigura că se va 
scăpa şi de Puiul de Şobolan. Dacă toate mergeau bine, în 


curând, Peter va zace şi el încuiat în temniţă, ca şoarecii lui 
în cuşcă. 

Flagg scoase unul din cuşcă. Bietul animal tremura ca 
varga în pumnul lui. li simţea inima bătând nebuneşte. Ştia 
că, numai ţinându-l în palmă prea mult, ar fi murit de frică. 

Indreptă degetul mic de la mâna stângă spre el. Unghia 
luci scurt, albastră. 

— Dormi, ordonă vrăjitorul, iar şoarecele căzu pe o parte 
şi adormi. 

Il aşeză pe masă, pe locul unde stătuse obsidianul. Pe 
urmă se duse în cămară şi turnă puţin mied dintr-un borcan 
pe o farfurioară. Îl îndulci cu miere, îl puse pe masă, ieşi pe 
coridor şi, în dreptul ferestrei, trase aer adânc în piept. 

Ţinându-şi respiraţia, reveni şi, cu ajutorul pensetei, 
vărsă grăunţele de Nisipul Dragonului în miedul îndulcit. 
Păstră în pacheţel numai trei dintre ele. Trase un sertar al 
mesei şi scoase de acolo un alt pachet, gol. Scotoci până în 
spatele sertarului şi mai scoase o cutie deosebită. 

Pachetul gol era vrăjit, dar nu de o vrajă foarte puternică. 
O să păstreze în el cele trei grăunţe rămase, care vor 
începe să lucreze după o vreme. N-o să dea foc hârtiei, nu 
în interiorul cutiei, pentru că nu era destul aer. Dar o să 
scoată fum şi o să ardă mocnit, iar asta era suficient. 

Flagg nu mai avea aer, dar tot mai petrecu un moment 
uitându-se la cutie. Se felicită. O furase cu zece ani în urmă. 
Dacă l-ai fi întrebat atunci de ce, n-ar fi ştiut să răspundă, 
aşa cum nu ştia exact de ce îi arătase lui Thomas pasajul 
secret care se termina în spatele ochilor de dragon. ÎI 
mânase instinctul de a face rău, şoptindu-i că, odată, îi va 
găsi o utilizare cutiei. Aşa că o luase. lată că, după atâţia 
ani de stat în sertar, acum avea nevoie de ea. 

Pe capac era gravat cuvântul PETER. 

Fusese un cadou de la Sasha pentru băiatul ei. Peter o 
lăsase puţin pe masa dintr-un hol, pentru că trebuia să se 
întoarcă după ceva. Flagg, apărut între timp, o văzu şi-o 
vâri în buzunar. Peter fu nespus de îndurerat, fireşte, şi 
când un prinţ e supărat, chiar dacă are numai şase ani, 
oamenii observă. Cutia fu căutată, dar în zadar. 


Folosindu-se de pensetă, Flagg mută cele trei grăunţe din 
pacheţelul original, vrăjit cum se cuvine, în celălalt, vrăjit 
numai pe jumătate. Apoi se duse în coridor şi inhală aer 
proaspăt. Respiră din nou numai după ce aşeză pachetul cu 
grăunţe în cutia de lemn, puse penseta deoparte şi aruncă 
pachetul original în canal. 

Lucra în grabă, dar se simţea în siguranţă. Şoarecele 
dormea, cutia era închisă, dovezile - încuiate. Totul mergea 
strună. 

Indreptându-şi degetul mic de la mâna stângă spre 
şoarecele întins pe masă, ca o blană pentru odihna 
spiriduşilor, Flagg îi ordonă să se trezească. 

Şoarecele dădu din picioare, deschise ochii şi înălţă 
capul. 

Cu un zâmbet, vrăjitorul îşi roti degetul mic în cerc şi 
spuse: 

— Fugi! 

Animalul fugi în cercuri. 

Degetul se mişcă în sus şi în jos. 

— Sari! 

Şoarecele începu să sară pe labele din spate, ca un câine 
la circ, cu ochii învârtindu-i-se sălbatic. 

— Acum bea, îi comandă Flagg, şi-i arătă miedul îndulcit 
cu miere. _ 

Afară, vântul şuiera turbat. In celălalt capăt al oraşului, o 
căţea fătă pui cu două capete. 

Şoarecele bău. 

— Acum culcă-te la loc, îi ordonă vrăjitorul, după ce 
băuse destul ca să-i servească scopurilor sale. Animalul 
adormi. 

Flagg alergă spre camera lui Peter. Cutia se afla într-unul 
din nenumăratele lui buzunare - vrăjitorii au foarte multe -, 
iar şoarecele într-altul. Trecu pe lângă câţiva servitori şi un 
grup de curteni care hohoteau, beţi, dar nu-l văzu niciunul 
din ei. Era tot străveziu. 

Camerele lui Peter erau încuiate, dar Flagg, cu talentul 
său, descuie uşa repede, din trei pase cu mâna. Nu era 
nimeni înăuntru, desigur; prinţul se întâlnea cu prietena lui. 


Vrăjitorul nu ştia atâtea despre Peter cât ştia despre 
Thomas, dar era suficient. De exemplu, ştia unde îşi 
ascundea comorile pe care nu trebuia să le vadă alţi ochi. 

Se duse direct la bibliotecă şi scoase trei sau patru 
manuale plictisitoare. Apăsă pe una din marginile de lemn 
şi auzi cum se declanşează un arc. O placă se dădu la o 
parte, dezvăluind o nişă în spatele bibliotecii. Nici măcar nu 
era încuiată. Găsi o panglică argintie primită de Peter de la 
iubita lui, un pachet de scrisori de la ea, alte scrisori, de la 
el pentru ea, atât de fierbinţi, că nu îndrăznise să i le 
trimită, şi un mic medalion cu fotografia mamei sale. 

Flagg deschise cutia gravată şi rupse cu mare grijă un 
colţ al pachetului. Arăta ca ros de şoareci. Închise capacul 
şi puse cutia în nişă. „Ai plâns la nesfârşit când ai pierdut 
cutia, dragă Peter“, murmură el. „Cred c-o să plângi la fel 
de mult când o s-o găseşti.“ Chicoti. 

Lăsă  şoarecele adormit lângă cutie, închise 
compartimentul secret şi aşeză cărţile la loc. 

Pe urmă plecă şi dormi liniştit. Avea să vină o mare 
nenorocire, dar era convins că lucrase aşa cum îi plăcea: 
din umbră, fără să fie văzut de nimeni. 


31 


În următoarele trei zile, regele Roland se însănătoşi, 
prinse puteri şi păru mai viguros decât în ultimii ani. Toată 
curtea vorbea numai despre el. Când îşi vizită fratele 
bolnav, cu febră mare, Peter îi spuse mirat că firele de păr 
pe care le mai avea tatăl lor pe cap îşi schimbau culoarea, 
de la albul fin din ultimii patru ani, la cenuşiul de oţel din 
anii maturității. 

Thomas zâmbi, dar îl străbătu un fior de gheaţă. Îl rugă 
pe Peter să-i mai aducă o pătură, deşi nu de ea avea 
nevoie. Voia să nu fi văzut toastul final din camera tatălui 
său, dar aşa ceva nu se putea. 

A treia zi, după cină, Roland se plânse de indigestie. 
Flagg se oferi să trimită după doctorul curţii. Regele îi 
neglijă propunerea cu un gest de nepăsare, spunând că nu 
se simţise aşa de bine de luni, dacă nu de ani de... 


Râgâi - un zgomot prelung, monoton, ca o pârâitură. Se 
lăsă liniştea peste sala de bal când se auzi al doilea râgâit. 
Muzicanţii din colţ se opriră din cântat. Când Roland se 
îndreptă de spate, mulţimea rămase cu gura căscată de 
uimire. Obrajii regelui se aprinseră. Din ochi îi curgeau 
lacrimi cenuşii, iar din urechi ieşeau fuioare de fum. 

Erau cel puţin şaptezeci de persoane în sala de ospeţe - 
cavaleri în haine aspre, curteni cu doamnele lor, slujitorii 
tronului, curtezane, bufoni, muzicanți, o mică trupă de 
actori care aveau de gând să joace o piesă mai târziu şi 
nenumărați servitori. Dintre toţi, Peter fu acela care se 
repezi spre tatăl său; pe el îl văzură toţi fugind spre regele 
nenorocit, iar asta îi conveni lui Flagg de minune. 

Peter. Lumea o să-l ţină minte pe Peter. 

Roland îşi duse o mână la stomac şi una la piept. Din 
gură îi ţâşni dintr-odată un fuior de fum gri, de parcă se 
pregătea să povestească din nou cum ucisese, ca un erou, 
dragonul. 

Dar nu era un truc. Tipa şi scotea fum pe gură, pe nări, 
pe urechi şi pe colţul ochilor. Gâtul i se făcuse de-a dreptul 


purpuriu. 

— Dragonul! ţipă Roland, căzând în braţele fiului său. 
Dragonul! 

Rostise ultimul cuvânt din viaţa lui. 


32 


Bătrânul nu se dădu învins uşor. Înainte de a muri, 
răspândi atâta căldură că nimeni, nici cei mai credincioşi 
servitori ai săi, nu se putu apropia de patul lui. De câteva 
ori, când văzură că ia foc cearşaful, aruncară pe bietul 
muribund găleți cu apă. De fiecare dată, apa se transforma 
în valuri de aburi care se revărsau în dormitor şi în camera 
de zi, unde se înghesuiau împietriţi curtenii şi cavalerii şi 
doamnele, plângând şi frângându-şi mâinile. 

Puțin înainte de miezul nopţii, o flacără verzuie ţâşni din 
gura lui Roland, aducându-i sfârşitul. 

Flagg se îndreptă solemn spre uşa dintre dormitor şi 
camera de zi şi anunţă vestea tristă. Se lăsă o linişte de 


mormânt, spartă, după un minut, de un singur cuvânt rostit 
de un glas din mulţime. Flagg nu descoperi al cui era glasul, 
dar nici nu-l interesa. Destul că fusese rostit. Da, ar fi mituit 
pe cineva să-l rostească, dacă o asemenea faptă nu l-ar fi 
pus în pericol. 

— Crimă! 

Lumea rămase cu gura căscată. 

Flagg ridică solemn braţul la gură ca să-şi acopere 
sămânţa de zâmbet de pe buze. 


33 


Doctorul curţii amplifică efectul cuvântului, însoţindu-l de 
încă trei: „Crimă prin otrăvire.“ Nu „crimă prin otrăvire cu 
Nisipul Dragonului“, întrucât, în tot regatul, numai Flagg 
cunoştea otrava. 

Regele murise cu puţin înainte de miezul nopţii, dar, 
până în zori, acuzaţia de omor se răspândi în regat, 
ajungând până în cele mai îndepărtate colţuri din Baroniile 
de Răsărit, Apus, Miazăzi şi Miazănoapte: crimă, regicid, 
Roland cel Bun ucis prin otrăvire. 

Inainte de răspândirea  veştii, Flagg  organiză 
percheziționarea castelului, de la punctul cel mai de sus 
(Turnul de Răsărit) la cel mai de jos (Temniţa Inchiziției, cu 
scaune, fiare şi cizme de tortură). Orice dovadă a teribilului 
omor trebuia căutată şi dezvăluită imediat. 

Castelul răsuna de căutări. Îl răscoleau şase sute de 
bărbaţi aprigi şi nervoşi. Numai două locuri rămaseră 
necercetate: apartamentele celor doi prinți, Peter şi 
Thomas. 

Mezinul nu ştia nimic din ce se petrecea în castel. Avea 
febră atât de mare, încât doctorul curţii se alarmă. Deliră 
până se crăpă de ziuă şi zorii se furişară la fereastra lui. În 
coşmarul său, văzu două pocale cu vin ridicate şi auzi 
vocea tatălui său repetând la nesfârşit: „Ai pus ceva în el? 
Avea gust... de vin fiert cu mirodenii.“ 

Flagg ordonase căutarea, dar, pe la două dimineaţa, 
Peter îşi recăpătă puterile şi conduse el activitatea. 
Vrăjitorul nu interveni. Următoarele ore erau foarte 


importante. Ori pierdea totul, ori câştiga. Regele era mort, 
lăsând regatul fără stăpân. Dar nu pentru multă vreme. 
Dacă păcatul omorului nu va cădea repede şi definitiv pe 
umerii lui Peter, el va fi încoronat rege la picioarele 
turnului. 

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, Peter ar fi fost bănuit 
imediat. Oamenii îi suspectează întotdeauna pe cei care au 
de câştigat în urma unei crime, iar prinţul câştigase multe 
prin moartea tatălui său. Otrăvirea era o faptă înfiorătoare, 
dar îl făcea stăpân peste regat. 

Însă, aşa cum stăteau lucrurile acum, oamenii vorbeau 
mai degrabă de pierderea suferită de băiat, nu de ceea ce 
avea el de câştigat. Fireşte, şi Thomas îşi pierduse tatăl, 
adăugau ei după o pauză, parcă ruşinaţi că uitaseră de el. 
Dar Thomas era un băiat posac, supărat şi ciudat, care se 
certase de multe ori cu tatăl său, în vreme ce afecțiunea şi 
respectul lui Peter pentru acesta erau cunoscute în lung şi- 
n lat. De ce să-şi omoare Peter tatăl pentru coroană, când 
ar fi moştenit-o oricum peste un an, trei sau cinci, s-ar 
întreba oamenii, în caz că băiatul ar fi acuzat de groaznicul 
omor. 

Dacă dovada crimei s-ar găsi într-un loc ascuns, cunoscut 
numai de Peter - într-un ungher din propriile sale încăperi -, 
lucrurile ar lua cu totul altă întorsătură. Oamenii ar vedea 
criminalul ascuns sub masca afecțiunii şi a respectului. Apoi 
ar spune că, în ultimele sale zile pe pământ, regele parcă îşi 
revenise dintr-o boală grea, se însănătoşise şi prinsese 
puteri. Poate că Peter îşi închipuise că va urma o bătrâneţe 
lungă, se panicase şi făcuse un lucru pe cât de prostesc, pe 
atât de monstruos. 

Flagg mai ştia ceva: instinctul îi îndeamnă pe oameni să 
nu aibă deloc încredere în regi şi prinți, pentru că ei pot să 
condamne la moarte printr-o simplă înclinare a capului, 
pentru orice fleac, cum ar fi o batistă scăpată pe jos în 
prezenţa lor. Regii măreţi sunt iubiţi, cei obişnuiţi sunt 
toleraţi, iar cei care vor urma la tron sunt un pericol 
necunoscut. Poate că poporul îl va iubi pe Peter, dar, dacă 


se vor găsi destule dovezi împotriva lui, îl vor condamna 
imediat. 
Vrăjitorul spera că dovada nu se va lăsa mult aşteptată. 
Un şoarece, nici mai mult, nici mai puţin. Mic... dar destul 
de mare ca să zguduie un regat din temelii. 


34 


În Delain, omul trecea numai prin trei etape în viaţă: era 
mai întâi copil, pe urmă jumătate-bărbat sau jumătate- 
femeie şi, la sfârşit, matur. 

Etapa „jumătate” ţinea de la paisprezece la optsprezece 
ani. 

Când Peter ajunse jumătate-bărbat, doicile mustrătoare 
fură înlocuite de valetul său, Brandon, şi de fiul acestuia, 
Dennis. Brandon îl va sluji mulţi ani la rând, dar nu toată 
viaţă. Peter n-avea mulţi ani, dar el se apropia de cincizeci. 
Când n-o să-l mai poată servi, o să-i ia locul Dennis. Familia 
lui Brandon slujea regi şi regine de opt sute de ani. Avea cu 
ce se mândri, pe bună dreptate. 

Dennis se scula în fiecare dimineaţă la cinci, se îmbrăca, 
pregătea uniforma tatălui său şi-i dădea cu cremă pantofii. 
Pe urmă umbla prin bucătărie cu ochii cârpiţi de somn şi lua 
dejunul. La şase fără un sfert, pleca de acasă, din partea de 
vest a foişorului, şi pătrundea în castel pe la poarta mică de 
la apus. 

Exact la ora şase intra cu grijă în camera lui Peter şi-şi 
vedea de treburile obişnuite: făcea focul, cocea şase brioşe 
pentru dejun şi încălzea apa pentru ceai. Apoi dădea o tură 
rapidă prin celelalte încăperi, ca să pună lucrurile la loc. Nu 
avea prea multe de făcut, pentru că Peter era foarte 
ordonat. La sfârşit, mergea în camera de studiu şi punea 
masa pentru dejun. Peter prefera să mănânce acolo, cu o 
carte de istorie deschisă în faţa ochilor. 

Lui Dennis nu-i plăcea să se scoale devreme, dar ţinea 
mult la slujba lui şi la Peter, care avea întotdeauna răbdare 
cu el, chiar dacă greşea. Nu-l certase decât o singură dată, 
când îi adusese o mică gustare fără şerveţel pe tavă. 


— Îmi pare foarte rău, înălţimea Ta, spusese Dennis. Nu 
m-am gândit... 

— Data viitoare să te gândeşti! 

Nu strigase, dar ridicare tonul. De atunci, Dennis nu mai 
uită de şerveţel şi, câteodată, pentru siguranţă, punea două 
pe tavă. 

Odată treburile dimineţii terminate, Dennis se făcea 
nevăzut, căci apărea tatăl său. Brandon era valetul perfect, 
cu nod la cravată, păr lipit de cap, pieptănat pe spate şi 
strâns într-un coc la ceafă, haina şi pantalonii trei sferturi 
impecabili, pantofii lucioşi ca oglinda (mulţumită fiului său). 
Dar noaptea, fără pantofi, cu haina în dulap, nodul de la 
cravată desfăcut şi un pahar de gin în mână, îi părea lui 
Dennis mult mai natural. 

— Hai să-ţi zic ceva ce n-ai voie să uiţi niciodată, Denny, 
îi spunea Brandon băiatului în nenumărate rânduri, când se 
odihnea. Pe lumea asta sunt doar vreo câteva lucruri care 
ţin mult, dar nu mai multe. Dragostea femeii nu ţine mult, 
nici avântul alergătorului, nici lauda înfumuratului, nici 
vremea fânului vara, nici zăpada primăvara. Dar două-s 
alea care ţin: regele şi serviciul. Dacă rămâi cu prinţişorul 
tău până când îmbătrâneşte şi dacă ai grijă de el cum 
trebuie, o să aibă şi el grijă de tine. Serveşte-l şi-o să te 
servească, dacă vrei să ţii minte vorba mea. Mai toarnă-mi 
un pahar şi ia şi tu o gură, dacă vrei, da' numai una, că 
altfel ne jupoaie maică-ta de vii pe amândoi. 

Fără îndoială, unii fii s-ar fi plictisit rapid de atâta morală, 
dar nu Dennis. El era un copil deosebit, care şi la douăzeci 
de ani credea că tatăl său e mai înţelept decât el. 

În dimineaţa după moartea regelui, nu-i trebui prea mult 
să se dea jos din pat la ora cinci; îl trezise tatăl lui pe la trei, 
ca să-i dea vestea morţii lui Roland. 

— Flagg a adunat oameni care să cerceteze palatul, îi 
spuse Brandon, cu ochii roşii de supărare, şi asta-i bine. Dar 
stăpânul meu o să ia el hăţurile în mână imediat. Mă duc 
să-l ajut să-l prindă pe ticălosul ăla de criminal, poate are 
nevoie de mine. 


— Vin şi eu! strigă Dennis, bâjbâind după pantalonii trei 
sferturi. 

— Nici să nu te gândeşti! îi interzise tatăl, pe un ton care- 
i tăie imediat elanul. Lucrurile trebuie să meargă înainte, 
crimă sau nu. Mai ales acuma trebuie să ne vedem de 
treabă. Stăpânul meu şi al tău o să fie încoronat rege la 
prânz, şi asta-i foarte bine, deşi nu-i taman momentul 
potrivit. Obiceiurile-s tot alea, fii fără grijă, dar s-ar putea să 
ne apese şi necazurile. Cel mai bine pentru tine, Dennis, e 
să-ţi vezi de treabă ca până acum. 

Dispăru înainte ca băiatul să protesteze. 

Când se făcu ora cinci, Dennis îi repetă mamei spusele 
tatălui şi-i zise că merge să-şi facă datoria, deşi ştia că 
Peter n-o să fie la el în cameră. Mama lui încuviinţă fără să 
clipească. Murea de nerăbdare să afle veşti. Îi spuse că 
poate să plece, desigur... dar să vină înapoi până la opt, ca 
să-i zică ce-a aflat. 

Aşa că băiatul se duse în încăperile lui Peter, pe care le 
găsi goale. Cu toate acestea, îşi văzu de treabă, iar la 
sfârşit întinse masa pentru dejun în camera de studiu. Se 
uită cu părere de rău la farfurii şi pahare, la gemuri şi 
jeleuri, zicându-şi că n-o să le mănânce nimeni în dimineaţa 
aceea. Dar, pentru prima oară de când îl trezise tatăl său, 
rutina îndatoririlor zilnice îi făcu bine, deoarece înţelese că, 
bună sau rea, viaţa nu va mai fi aceeaşi. Vremurile se 
schimbaseră. 

Se pregătea să plece când auzi un zgomot. Era înăbuşit, 
aşa că nu-şi dădu seama exact de unde venea. Bănui doar 
zona. Întoarse capul spre biblioteca lui Peter şi inima începu 
să-i bată cu putere. 

Printre cărţile aşezate relaxat pe rafturi se strecurau 
fuioare de fum. 

Fugi spre ele şi începu să le dea jos în grabă. Observă că 
fumul ieşea din crăpăturile din spatele mobilei. Şi zgomotul 
se auzea mai clar, acum că mutase cărţile. Era un fel de 
chiţăit disperat. 


Scotoci în toată biblioteca, înspăimântat şi cuprins de 
panică. Pe vremea aceea şi în locurile acelea, dacă oamenii 
se temeau de ceva, atunci de foc se temeau. 

În curând, nimeri cu degetele arcul ascuns. Flagg 
prevăzuse asta. La urma urmei, nici nu era cine ştie ce 
secret, mai degrabă o distracţie pentru copii. Placa din 
spatele bibliotecii alunecă uşor spre dreapta, eliberând un 
norişor de fum cenuşiu şi, odată cu el, un miros extrem de 
neplăcut, o combinaţie de carne prăjită, blană arsă şi hârtie 
fumegândă. 

Fără să gândească, Dennis împinse placajul la o parte. 
Bineînţeles, aerul pătrunse înăuntru. Obiectele care până 
atunci mocniseră începură să ardă de-a binelea. 

Era momentul crucial, clipa în care Flagg trebuia să fie 
mulţumit nu de ceea ce ştia sigur că se va întâmpla, ci de 
anticiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla. Toate eforturile 
sale din ultimii şaptezeci şi cinci de ani atârnau de ce va 
face un băiat de valet în următoarele cinci secunde. Dar 
membrii familiei Brandon erau valeţi din vremuri străvechi, 
iar vrăjitorul hotărâse că trebuie să conteze pe purtarea lor 
tradiţională desăvârşită. 

Dacă Dennis ar fi încremenit de groază la vederea 
flăcărilor sau dacă ar fi dat fuga după un urcior cu apă, 
dovezile bine plasate ale lui Flagg ar fi ars în focul verzui. 
Peter n-ar fi fost niciodată acuzat de moartea tatălui său, ci 
ar fi fost încoronat rege la prânz. 

Dar Flagg judecase corect. În loc să îngheţe de frică sau 
să alerge după apă, Dennis merse la nişă şi începu să 
stingă flăcările cu mâinile goale. In cinci secunde, focul era 
stins, iar băiatul nu se arse decât foarte puţin. Chiţăitul se 
auzea în continuare. Primul lucru pe care-l zări după ce 
împrăştie fumul cu mâinile fu un şoarece muribund, căzut 
pe-o parte. Doar un şoricel, iar Dennis omorâse, cum îi 
dicta datoria, zeci de fraţi de-ai lui fără să-i fie milă de ei. 
De data asta însă, îl cuprinse mila faţă de biata rozătoare. | 
se întâmplase ceva oribil, ceva ce el nu putea înţelege. 
Focul îi ardea blana în fâşii subţiri. Băiatul îl atinse, dar îşi 


trase imediat mâna când auzi un sâsâit, căci parcă atinsese 
soba micuță din casa de păpuşi a Sashei. 

leşea fum şi dintr-o cutie de lemn gravată, cu capacul 
întredeschis. Ridică uşor capacul. Văzu penseta şi pachetul 
cu pete maronii care fumegau, dar nu arseseră... şi nu 
ardeau nici acum. Flăcările cuprinseseră scrisorile lui Peter, 
care nu erau deloc vrăjite. Le atinsese şoarecele, cu trupul 
lui fierbinte. Nu mai rămânea decât pachetul care ardea 
înăbuşit. Ceva îi spuse lui Dennis să nu-l atingă. 

Se temea. Nu înţelegea ce se întâmplă şi nu era sigur că 
voia să înţeleagă. Un singur lucru ştia sigur, şi anume că 
trebuie să vorbească imediat cu tatăl său. El va şti ce să 
facă. 

Dennis luă găleata cu cenuşă şi vătraiul din spatele sobei 
şi se duse la nişa secretă. Luă şoarecele fumegând cu 
vătraiul şi-l aruncă în găleată. Pentru siguranţă, udă 
colţurile arse ale scrisorilor. Apoi trase placa de lemn la loc 
şi acoperi nişa, aşeză cărţile pe rafturi şi plecă din camera 
lui Peter. Luă găleata cu el. Nu se mai simţea servitorul 
devotat al lui Peter, ci un hoţ. 

Prada lui era un şoricel care muri înainte ca el să ajungă 
la poarta de la apus. 

Şi, înainte să ajungă acasă, în capătul celălalt al 
castelului, în minte îi încolţi o bănuială înfricoşătoare. Era 
primul locuitor din Delain căruia îi trecea prin cap aşa ceva, 
dar nu şi ultimul. 

încercă să-şi scoată din cap gândul înfiorător, dar nu 
reuşi. Ce fel de otravă îl omorâse pe regele Roland? Se 
întrebă el. Ce fel de otravă fusese? 

Acasă, nu se simţi deloc în apele lui şi nu răspunse la 
niciuna dintre întrebările mamei. Nu-i arătă şoarecele din 
găleată. Îi spuse că trebuie să vorbească cu tatăl lui imediat 
ce se întoarce - era foarte important. Pe urmă se duse în 
cameră şi se întrebă din nou ce fel de otravă îl omorâse pe 
rege. Nu ştia decât un lucru despre ea, dar şi atât era 
destul. Fusese una fierbinte. 


35 


Brandon veni înainte de zece, nervos, frânt de oboseală 
şi indispus. Era murdar şi transpirat, o tăietură subţire îi 
brăzda fruntea, iar din păr îi atârnau fire lungi de pânză de 
păianjen. Nu găsise nici urmă de ucigaş. Singura veste pe 
care o dădu familiei fu că pregătirile pentru încoronarea lui 
Peter se desfăşurau în mare grabă în Piaţa Turnului, sub 
îndrumarea lui Anders Peyna, marele judecător al regatului. 

Soţia îl înştiinţă de întoarcerea lui Dennis. Brandon 
încruntă din sprânceană. Se duse la uşa camerei fiului său 
şi bătu nu cu degetele, ci cu pumnul. 

— leşi afară, băiete, şi spune-ne de ce-ai adus găleata cu 
cenuşă din camera stăpânului. 

— Nu, vino tu înăuntru, tată, nu vreau să vadă mama ce 
e în găleată şi nici să audă ce vorbim. 

Brandon năvăli în camera băiatului. Soţia lui aşteptă 
speriată lângă sobă, crezând că Dennis pusese la cale vreo 
prostie de-a lui, vreo şmecherie nelalocul ei, şi că-i va auzi 
în curând tipetele, căci începând din acea zi, de la prânz, 
tatăl său va servi nu un prinţ, ci un rege. Obosit şi furios, o 
să-şi reverse temerile şi frustrările asupra băiatului. Nu-l 
condamna pe Dennis. 

În dimineaţa aceea, toţi locuitorii Turnului de la Apus 
erau isterici, alergau în toate părţile ca scăpaţi de la 
balamuc, repetând nenumărate zvonuri false, apoi 
retrăgându-le ca să repete altele, noi. 

Dar nu se auziră voci ridicate din camera băiatului. Cei 
doi ieşiră de acolo după o oră. O singură privire a soţului 
îndreptată spre chipul palid al mamei o aduse în pragul 
leşinului. Dennis mergea în spatele tatălui său ca un căţeluş 
speriat. 

Brandon căra găleata cu cenuşă. 

— Unde mergeţi? întrebă femeia timid. 

Brandon nu-i răspunse, iar Dennis amuţi. O privi scurt, 
apoi îşi urmă tatăl, care ieşi pe uşă. Nu-l mai văzu pe 
niciunul din ei decât peste o zi şi-i crezu morţi pe amândoi, 


sau, mai rău, închişi în Temniţa Inchiziției, dedesubtul 
castelului. 

Gândurile ei sumbre nu erau foarte departe de adevăr, 
căci ziua care urmă fu plină de evenimente 
înspăimântătoare. In alte părţi, unde răscoalele, alarmele şi 
execuțiile în miez de noapte aveau loc foarte des, n-ar fi 
fost aşa de neagră. Există şi astfel de locuri, deşi n-aş vrea 
să fiu nevoit s-o recunosc. Dar de ani de zile, chiar de 
secole întregi, în Delain domneau ordinea şi liniştea şi se 
poate ca locuitorii lui să fi ajuns nişte răsfăţaţi. Necazurile 
începură când Peter nu fu încoronat rege la prânz şi se 
sfârşiră cu vestea uluitoare că prinţul urma să fie judecat în 
sala turnului pentru uciderea tatălui său. Dacă Delain ar fi 
avut bursă, sigur s-ar fi prăbuşit. 

Construirea platformei pentru încoronare începu odată cu 
prima rază de lumină. O să fie una improvizată din scânduri 
simple, ştia Anders Peyna, dar florile şi pânza vor acoperi 
petele. Moartea regelui îi luase pe neaşteptate, căci crima 
nu se poate prezice. Dacă s-ar prezice, n-ar mai exista 
omoruri, iar lumea ar fi un loc mai fericit. Pe lângă asta, nu 
pompa şi ceremonia contau, ci că oamenii simt 
continuitatea la tron. Dacă locuitorii regatului trăiau cu 
impresia că totul se desfăşura normal, în ciuda faptei 
îngrozitoare petrecute, lui Peyna nu-i păsa câte fete cu 
buchete în mâini se vor zgăria în aşchiile scândurilor. 

Dar la ora unsprezece construcţia se opri dintr-odată. 
Gărzile trimiseră acasă fetele cu flori în mână şi ochii plini 
de lacrimi. 

La şapte, gărzile îşi puseseră uniforma roşie de gală şi 
chipiele gri şi înalte. Trebuiau să străjuiască drumul pe care 
va merge Peter pentru a primi coroana. La unsprezece, 
primiseră alte ordine ciudate, neliniştitoare. Se dezbrăcară 
de uniforma de gală în mare grabă, înlocuind-o cu ţinuta de 
zi cu zi, ponosită, cenuşie. Săbiile scurte luară locul celor 
făloase, dar incomode, iar coifurile din piele, adică ţinuta de 
campanie obişnuită, înlocuiră chipiele impresionante, dar 
nepractice. 


Ţinută de campanie - însuşi expresia era tulburătoare. 
Există ţinută de campanie obişnuită? Nu cred. Dar peste tot 
umblau soldaţi astfel îmbrăcaţi, cu feţe aspre şi 
neiertătoare. 

„Prinţul Peter s-a sinucis.“ Aşa suna cel mai răspândit 
zvon deasupra turnului. 

„Prinţul Peter a fost omorât!” Aşa suna al doilea zvon. 

„Roland trăieşte! | s-a pus un diagnostic greşit, doctorul a 
fost decapitat, bătrânul rege e nebun şi nimeni nu ştie ce 
să facă.“ Aşa suna al treilea zvon. 

Şi mai erau multe, multe altele, care de care mai 
prosteşti. 

Nimeni nu dormea când peste turnul îndurerat din castel 
şi locuitorii săi posomorâţi se lăsă întunericul. Erau aprinse 
toate torţele din Piaţa Turnului, castelul strălucea şi el de 
lumini, iar în fiecare casă pâlpâiau lumânări în jurul cărora 
oamenii se adunau şi discutau ultimele evenimente. Toţi 
erau de acord că era pe cale să se întâmple o nenorocire. 

Noaptea păru şi mai lungă decât ziua. Doamna Brandon 
nu se culcă, ci-şi aşteptă bărbatul şi copilul în singurătate 
apăsătoare. Stătu la fereastră, dar, pentru prima oară în 
viaţa ei, aerul gemea de prea multe bârfe chiar şi pentru 
urechea ei. Credeţi că se putea opri să le-asculte? Nici 
poveste. 

Când orele mici ale dimineţii făcură loc zorilor mult 
aşteptate, un alt zvon le îndepărtă pe cele vechi. Unul 
incredibil, dar răspândit cu tot mai multă siguranţă. Până şi 
gărzile, la posturi, îl repetau în şoaptă. Pe doamna Brandon 
o cuprinse o spaimă cumplită, pentru că-şi aminti - prea 
bine! — de chipul alb ca moartea al lui Dennis când venise 
acasă cu găleata de cenuşă. Sigur fusese ceva în ea, 
mirosea urât, a ars, dar băiatul nu voise să i-o arate. 

„Prinţul Peter a fost arestat pentru uciderea tatălui său.“ 
Aşa suna înspăimântătorul zvon. „A fost arestat... Prinţul 
Peter a fost arestat... prinţul şi-a ucis tatăl!“ 

Puțin înainte de a se crăpa de ziuă, biata femeie îşi 
prinse capul în mâini şi începu să plângă. Nu peste mult, 
suspinele ei se stinseră într-un somn agitat. 


36 


— Acuma spune-mi ce-i în găleată, fiule, şi repede! Să nu 
mă prosteşti, pricepi? îi ordonă Brandon lui Dennis după ce 
intră în camera lui şi închise uşa. 

— Îţi arăt imediat, tată, dar mai întâi răspunde-mi la o 
întrebare: ce fel de otravă l-a omorât pe rege? 

— Nimeni nu ştie. 

— Dar în ce fel a murit regele? 

— Arată-mi ce-i în găleată, băiete. Acuma! Brandon îşi 
ridică pumnul mare şi greu. 

Nu-l scutură, doar îl ridică. 

— Arată-mi sau te pocnesc de nu te vezi. Valetul privi 
îndelung şoarecele mort, fără să scoată un cuvânt. Dennis 
se uită la el speriat. Faţa tatălui său era tot mai albă, mai 
serioasă şi mai întunecată. Din ochii animalului nu mai 
rămăseseră decât două cristale mici şi negre, ca nişte 
resturi de cărbuni încinşi. Blana era tot neagră. Incă mai 
scotea fum din urechiuşe, iar dinţii, dezveliţi de rânjetul 
morţii, erau de un negru-funingine, ca şi cum ar fi căzut în 
grătarul sobei. 

Brandon duse mâna spre el ca să-l atingă, dar şi-o trase 
înapoi. Ridică ochii spre băiat şi-l întrebă: 

— Unde l-ai găsit? 

Dennis începu să bolborosească frânturi de propoziţii fără 
înţeles. Valetul îl ascultă câteva clipe, apoi îl strânse de 
umăr: F 

— Trage-ţi sufletul şi vorbeşte cu rost, Denny. Is de 
partea ta, ca întotdeauna, ştii tu. Ai făcut bine c-ai ascuns 
animalul de maică-ta. Acuma zi-mi cum l-ai găsit şi unde. 

Uşurat şi potolit, Dennis reuşi să-i povestească totul de la 
cap la coadă. Nu se lungi cât m-am lungit eu, dar tot îi 
trebuiră câteva minute. Tatăl său se aşeză pe scaun, cu 
degetele la frunte, acoperindu-şi ochii. Nu întrerupse cu 
întrebări şi nu scoase niciun geamăt. 

La sfârşit, mormăi trei cuvinte. Numai trei, dar îi făcură 
băiatului inima cât un purice: 

— Întocmai ca regele. 


Buzele lui Brandon tremurau de frică, deşi se străduia să 
zâmbească. 

— Crezi că animalul de colo o fi fost regele şoarecilor, 
Denny? 

— Tată, tăticule... eu... eu... 

— Zici c-ai văzut o cutie. 

— Da. 

— Şi un pachet. 

— Da. 

— Şi pachetul era ars puţin, da' nu de tot. 

— Da. 

— Şi o pensetă. 

— Da, ca aia cu care-şi smulge mama părul din nas... 

— Sst, făcu Brandon, şi se frecă din nou cu încheieturile 
degetelor pe frunte. Stai să mă gândesc. 

Trecură cinci minute. Tatăl său stătea nemişcat, ca şi 
cum ar fi adormit, dar Dennis ştia că nu doarme. Valetul nu 
ştia că Peter primise cutia cadou de la mama sa şi că o 
pierduse când era mic; se întâmplase cu mult înainte ca 
prinţul să devină jumătate-bărbat şi să fie slujit de el. Dar 
ştia de nişă: o descoperise la începutul primului an ca valet. 
După cum poate c-am spus deja, nu era chiar un 
compartiment secret, dar îl mulțumea pe un băiat aşa de 
deschis ca Peter. Brandon ştia de nişă, dar nu se mai uitase 
în ea de când o descoperise, când văzuse acolo nimicurile 
pe care orice copil le-ar fi numit comoara lui: un pachet de 
tarot cu câteva cărţi lipsă, un săculeţ cu pietre colorate, o 
monedă norocoasă şi o coadă împletită din coama lui 
Peony. Dacă un valet bun se pricepe la ceva, atunci la 
discreţie se pricepe, la respectul faţă de viaţa celorlalţi. Nu 
se mai uită niciodată în compartimentul secret. Ar fi fost un 
fel de furt. 

În cele din urmă, Dennis îl întrebă: 

— Să mergem acolo, tată, ca să te uiţi în cutie? 

— Nu. Trebuie să mergem la marele judecător cu 
şoarecele ăsta şi să-i repeţi tot ce mi-ai spus mie. 

Băiatul se trânti pe pat. Parcă primise un pumn în 
stomac. Peyna, omul care trimitea oamenii la temniţă sau 


ordona să fie decapitaţi! Peyna, cu chipul său alb, 
ameninţător şi sprâncenele mari, ca de ceară! Peyna, cel 
mai puternic om din Delain după rege! 

— Nu, şopti el. Tată, nu pot... Nu... 

— Trebuie să poţi, spuse Brandon ferm. E o poveste 
teribilă, cea mai teribilă din câte-am auzit, dar trebuie 
scoasă la lumină, ca să se facă dreptate. O să-i zici tot ce 
mi-ai zis mie, şi-atunci totul o să cadă în mâinile lui. 

Dennis se uită în ochii tatălui său şi văzu că nu are cale 
de scăpare. Dacă refuza să meargă, l-ar fi prins de gât şi l- 
ar fi târât în faţa lui Peyna ca pe-un pisoi, cât ar fi fost el 
băiat de douăzeci de ani. 

— Bine, tată, acceptă el nenorocit, zicându-şi c-o să cadă 
lat când o să simtă privirea rece şi calculată a judecătorului 
aţintită asupra sa. Apoi, tot mai speriat, îşi aminti că furase 
o găleată de cenuşă din camera prinţului. Dacă n-o să 
moară de frică în clipa în care Peyna o să-i ordone să 
vorbească, probabil c-o să-şi petreacă restul zilelor în cea 
mai adâncă temniţă pentru furt. 

— Să fii cu mintea limpede, Denny, cât de limpede poţi. 
Peyna e un om aspru, dar cinstit. N-ai făcut nicio faptă 
ruşinoasă. Îi repeţi ce mi-ai zis mie. 

— Bine, şopti băiatul. Mergem acum? 

Brandon se ridică de pe scaun şi îngenunche. 

— Mai întâi ne rugăm. Vino lângă mine, băiete. 

Dennis îl ascultă. 


37 


Peter fu judecat, găsit vinovat de moartea regelui şi 
condamnat la temniţă pe viaţă, în celula rece din vârful 
turnului. Totul ţinu doar trei zile. N-o să-mi ia prea mult să 
vă povestesc cum s-au strâns ghearele capcanei lui Flagg în 
jurul lui. 

Peyna nu ordonă să înceteze imediat pregătirile de 
încoronare. Crezu că Dennis se înşală şi că cele povestite 
de el au o explicaţie rezonabilă. Totuşi, starea în care se 
afla şoarecele mort, atât de asemănătoare cu cea a regelui, 
nu putea fi ignorată. În plus, cei din familia Brandon erau 


cunoscuţi în tot regatul ca oameni cinstiţi şi cu capul pe 
umeri. Asta era important, dar mai era un lucru, şi mai 
important: dacă Peter va fi încoronat rege, atunci trebuie să 
fie nepătat. 

Peyna ascultă povestea lui Dennis de la început până la 
sfârşit, apoi îl chemă pe Peter. Băiatul ar fi murit pur şi 
simplu de frică în faţa stăpânului său, dar judecătorul îi 
dădu voie să meargă în cealaltă cameră, împreună cu tatăl 
său. Cât se poate de serios, Peyna îi explică prinţului că era 
acuzat... de moartea tatălui său. Anders Peyna spunea 
întotdeauna exact ce era de spus, oricât de tare ar fi durut 
vorbele sale. 

Peter se arătă uimit... şocat de-a dreptul. Nu uitaţi că 
încă se lupta cu gândul pierderii iubitului său tată, ucis de o 
otravă care-i arsese trupul mai întâi pe dinăuntru, apoi pe 
dinafară. Nu uitaţi că el condusese oamenii în căutarea 
dovezilor noaptea de dinainte, nu dormise şi era frânt de 
oboseală. Mai presus de toate, nu uitaţi că, deşi înalt şi lat 
în umeri ca un bărbat, avea doar şaisprezece ani. Vestea 
uluitoare îl făcu să izbucnească în lacrimi - un lucru pe care 
n-ar fi trebuit nicidecum să-l facă în faţa ochilor reci şi 
cercetători ai lui Peyna. 

Dacă ar fi negat ferm acuzaţia sau dacă şi-ar fi exprimat 
uimirea, oboseala şi durerea râzând de aşa o idee absurdă, 
lucrurile s-ar fi încheiat imediat. Sunt convins că această 
posibilitate nici nu i-a trecut prin cap lui Flagg, dar unul 
dintre punctele lui slabe era să-i judece pe alţii după mintea 
lui întunecată şi murdară. Îi privea pe toţi cu ochi bănuitori 
şi credea că toţi au un motiv ascuns pentru faptele lor. 

Avea o minte întortocheată, ca un coridor cu oglinzi în 
care obiectele se reflectau de două ori, în mărimi diferite. 

Cărarea străbătută de gândurile lui Peyna nu era deloc 
şerpuitoare, ci dreaptă. Îi venea foarte greu, aproape 
imposibil, să creadă că Peter îşi otrăvise tatăl. Dacă s-ar fi 
enervat la culme sau i-ar fi râs în nas, poate nici n-ar mai 
fost nevoie să fie cercetată cutia din lemn gravată, penseta 
sau pachetul care, chipurile, se aflau în ea. Lacrimile însă 
nu făceau deloc o impresie bună. Ele exprimau vina unui 


băiat destul de mare ca să ucidă, dar nu destul de mare să- 
şi ascundă fapta. 

Peyna hotări că investigația trebuie să continue. Nu-i 
plăcea deloc, pentru că trebuia să cheme gărzile, iar asta 
însemna bârfe, şoapte care vor răspândi bănuielile căzute 
asupra prinţului, pătând primele săptămâni ale domniei 
sale. 

Pe urmă se gândi mai bine. Poate că bârfele puteau fi 
evitate. Va chema numai şase gărzi. 

Atât. Patru puteau sta de pază în faţa uşii. După ce se va 
încheia toată tărăşenia, le putea expedia în celălalt capăt al 
regatului. Brandon şi fiul său vor fi şi ei exilați. Mare păcat, 
dar oamenii nu prea ştiu să-şi ţină gura, mai ales cei cu 
limba dezlegată de băutură, iar lumea ştia că lui Brandon îi 
place ginul. 

Aşa că ordonă încetarea temporară a lucrului la tribuna 
pentru încoronare. Era convins că va fi reluat curând; în nici 
jumătate de oră, muncitorii se vor apuca de treabă, 
transpiraţi şi bolborosind nervos că pierduseră timp preţios. 

Dar, vai! 


38 


Cutia, pachetul şi penseta erau în nişă, după cum ştiţi şi 
voi. Peter jură pe numele mamei sale că nu avea o astfel de 
cutie, dar jurămintele sale înfocate păreau acum ridicole. 
Peyna prinse cu grijă cu penseta pachetul puţin ars, se uită 
în el şi văzu trei grăunţe de nisip verde. Erau atât de mici, 
că de-abia se zăreau, dar judecătorul, cu gândul la otrava 
care-l omorâse şi pe măreţul rege, şi pe şoarecele umil, 
aşeză pachetul la loc în cutie şi închise capacul. Chemă 
înăuntru două din gărzile care păzeau la uşă, dându-şi 
seama că treaba era foarte serioasă. 

Cutia fu pusă cu atenţie pe biroul lui Peter. Din ea se 
strecurau norişori de fum. Uneia din gărzi i se ordonă să-l 
aducă pe bărbatul care cunoştea cele mai multe lucruri 
despre otrăvuri din tot regatul. 

Acel bărbat era, desigur, Flagg. 


39 


— N-am niciun amestec în povestea asta, Anders, spuse 
Peter. 

Îşi revenise, dar era tot alb la faţă şi nenorocit, cu ochii 
de un albastru mai adânc decât îi văzuse vreodată marele 
judecător. 

— Deci cutia e a ta? 

— Da. 

— De ce n-ai recunoscut de la început? 

— Am uitat de ea. N-am mai văzut-o de cel puţin 
unsprezece ani. Am primit-o de la mama. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

„Nu-mi mai spune «Stăpâne» sau «înălţimea Ta», îşi zise 
Peter, înfiorat. Nu mi se mai adresează cu nicio formulă 
respectuoasă. Oare chiar mi se întâmplă toate astea? Tata, 
otrăvit? 

Thomas, bolnav de moarte? Peyna, în faţa mea, gata să 
mă acuze de crimă? Şi cutia mea - în numele zeilor, de 
unde a răsărit şi cine a pus-o în compartimentul secret din 
spatele cărţilor?“ 

— Am pierdut-o, spuse el, pe un ton tărăgănat. Anders, 
nu crezi că mi-am ucis tatăl, nu-i aşa? 

„N-am crezut... dar acum am îndoieli“, îşi zise Peyna. 

— L-am iubit din toată inima. 

„Aşa am crezut întotdeauna, dar acum şi de asta mă 
îndoiesc.“ 


40 


Flagg năvăli în cameră şi, fără să se uite la Peyna, începu 
să-l bombardeze cu întrebări pe prinţul uluit, înspăimântat 
şi şocat. A fost găsită otrava sau ucigaşul? A fost 
descoperită vreo conspirație? După părerea lui, ucigaşul 
lucrase de unul singur şi era cu siguranţă nebun de legat. 
Işi petrecuse toată dimineaţa în faţa globului de cristal, dar 
obiectul se încăpăţânase să rămână negru. Nu-i păsa, ştia 
să facă mai multe decât să rupă oase şi să se holbeze în 
glob. li plăceau faptele, nu vrăjile. Dacă prinţul voia ca el să 


facă un lucru anume, să cerceteze vreun ungher 
întunecat... 

— Nu te-am chemat aici ca să auzim cum te bâlbâi ca 
papagalul tău cu două capete care vorbesc deodată, îl opri 
Peyna nervos. 

Nu-l suporta pe Flagg. În ochii lui, vrăjitorul ajunsese 
nulitatea curţii imediat după moartea lui Roland. Poate că 
ştia ce erau grăunţele acelea verzui din pachet, dar altfel 
era inutil. 

„Peter nici n-o să stea de vorbă cu ticălosul ăsta când va 
fi rege“, îşi zise Peyna. Dar se opri, pierzându-şi şirul 
gândurilor, căci şansele de încoronare a lui Peter scădeau 
văzând cu ochii. 

— Nici n-am venit pentru asta, replică Flagg. 

Se uită la Peter şi întrebă: 

— De ce am fost chemat, regele meu? 

— Nu-i spune aşa! explodă Peyna, uimit de propria 
reacţie. 

Vrăjitorul îi citi uimirea pe faţă şi, cu toate că se prefăcu 
mirat, o înţelese perfect şi fu satisfăcut. Viermele 
suspiciunii se târa spre inima de gheaţă a marelui 
judecător. Foarte bine. 

Peter îşi întoarse privirea de la amândoi şi scrută 
împrejurimile, încercând încă o dată să se controleze. Își 
ţinea degetele atât de strâns lipite unele de altele, că sei 
albiseră articulațiile. Părea mult mai bătrân decât era. 

— Vezi cutia de pe masă? întrebă Peyna. 

— Da, mare judecător, răspunse Flagg cu glas sec, cât se 
poate de formal. 

— Înăuntrul ei se află un pachet care arde mocnit. lar în 
el sunt nişte grăunţe de nisip. Vreau să le cercetezi şi să-mi 
spui ce sunt, dacă ştii. Îţi atrag atenţia să nu cumva să le 
atingi. Cred că ele au provocat moartea regelui. 

Flagg se prefăcu îngrijorat. Ca să fiu sincer, se simţea 
foarte bine. Întotdeauna se simţea bine când se prefăcea. Îi 
plăcea să joace diverse roluri. 

Vrăjitorul luă pachetul cu ajutorul pensetei şi se uită în el. 


— Vreau o bucată de obsidian, spuse el, cu privirea 
aprinsă. Acum. 

— Am eu una în birou, spuse Peter trist, scoțând roca 
dintr-un sertar. 

Era la fel de mare ca bucata folosită şi aruncată de Flagg, 
dar mai groasă. Prinţul o dădu uneia dintre gărzi, care i-o 
înmână vrăjitorului. Acesta o privi în lumină, încruntând 
puţin din sprâncene... dar în sufletul lui un omuleţ sărea 
fericit în sus şi în jos, răsturna căruţe şi făcea tumbe. 
Obsidianul semăna cu al lui, dar era crăpat şi ciuntit. O, zeii 
erau de partea lui! Ce fericire! Ce fericire! 

— L-am scăpat pe jos acum un an sau doi, explică Peter, 
observând privirea interesată a vrăjitorului. Nu ştia - şi nici 
Peyna n-avea de unde să ştie - că adăugase o cărămidă la 
zidul care se ridica în jurul lui. Jumătatea pe care-o ţii în 
mână a căzut pe covor şi nu s-a spart. Cealaltă s-a lovit de 
pietrele din podea şi s-a făcut ţăndări. Obsidianul e o rocă 
grea, dar se sparge uşor. 

— Aşa e, stăpâne? întrebă Flagg, cât se poate de serios. 
N-am mai văzut o astfel de piatră până acum, deşi am auzit 
de ea. 

Aşeză roca pe masă şi răsturnă conţinutul pachetului 
peste ea. Intr-o clipă, din ea se ridicară dungi subţiri de 
fum. Toţi cei de faţă văzură cum fiecare grăunţă se 
scufundă într-o gropiţă făcută în cea mai tare piatră din 
lume. Gărzile scoaseră murmure de uimire. 

— Linişte! răcni Peyna, întorcându-se către ele. 

Gărzile se dădură înapoi, toţi având o figură prelungă şi 
palidă de frică. Li se părea că la mijloc e vrăjitorie curată. 

— Cred că ştiu ce sunt aceste grăunţe şi cum să verific 
spusele mele, rosti Flagg răspicat. Dar, dacă am dreptate, 
trebuie să fac un test imediat. 

— De ce? vru Peyna să afle. 

— Cred că sunt grăunţe din Nisipul Dragonului. Am avut 
şi eu câteva mai demult, dar au dispărut, din păcate, şi n- 
am apucat să le studiez îndeaproape. Poate că mi-au fost 
furate. 


Vrăjitorului nu-i scăpă privirea fulgerătoare a lui Peyna 
către Peter. 

— Din când în când, m-am gândit la ele cu teamă, pentru 
că sunt cunoscute drept cea mai puternică otravă de pe 
pământ. N-am avut ocazia să-i testez proprietăţile şi am 
avut îndoieli în privinţa ei, dar acum văd că ceea ce am 
auzit despre ea se adevereşte. 

Flagg arătă spre obsidian. Gropiţele în care se ascundeau 
cele trei grăunţe aveau cam doi centimetri adâncime şi 
fumegau ca nişte mici focuri de tabără. Vrăjitorul bănui că 
fiecare rosese cam jumătate din rocă. 

— Cele trei grăunţe de nisip mănâncă repede din cea mai 
tare piatră de pe pământ. Se ştie că Nisipul Dragonului e 
atât de coroziv, încât roade orice solid - absolut orice solid. 
Şi emană o căldură insuportabilă. Gardă! 

Flagg arătă cu degetul spre una dintre gărzi. Aceasta 
făcu un pas în faţă, deloc încântată. 

— Pune mâna pe marginea pietrei, îi ordonă vrăjitorul. 

Când garda întinse degetele ca să atingă obsidianul pe 
post de prespapier, vrăjitorul adăugă răstit: 

— Numai pe margine! Să nu atingi găurile! _ 

Garda atinse piatra şi-şi retrase mâna, speriată. Işi duse 
imediat degetele în gură, dar Flagg tot apucă să vadă 
băşicile. 

— Obsidianul se încălzeşte foarte încet, din câte ştiu, 
continuă el, dar bucata asta e fierbinte ca plita de pe 
sobă... şi numai de la trei grăunţe de nisip, care încap pe 
unghia degetului mic şi mai rămâne şi loc pe deasupra! 
Pune mâna pe masa prinţului, mare judecător! 

Peyna atinse masa. O simţi, spre uimirea lui, foarte 
fierbinte. Cu siguranţă că lemnul tare va începe să ardă 
mocnit în curând. 

— Trebuie să luăm măsuri de îndată. Masa se va aprinde 
imediat. Dacă inspirăm fumul - presupunând că poveştile 
pe care le-am auzit sunt adevărate - o să murim cu toţii în 
câteva zile. Dar, pentru siguranţă, încă un test... 

Gărzile începură să se agite iarăşi. 


— Bine, spuse Peyna, despre ce test este vorba? Repede, 
omule! 

Îl detesta pe Flagg mai tare ca oricând. Dacă vreodată 
simţise că nu e bine să-l subestimeze, acum era mai sigur 
că greşise. Cu câteva minute înainte, n-ar fi dat pe el nicio 
ceapă degerată, considerându-l nulitatea curţii. Acum însă, 
se părea că vieţile lor - şi acuzaţia adusă lui Peter - 
depindeau de el. 

— Eu zic să umplem o găleată cu apă, vorbi Flagg mai 
repede ca oricând. Ochii îi luciră de sclipiri întunecate. 

Gărzile şi Peyna se holbau la gropiţele din obsidian, la 
fuioarele subţiri de fum, ca păsările hipnotizate de pitoni 
încolăciţi în cuib. Cât roseseră grăunţele din piatră? Nu se 
putea spune. Până şi Peter se uita, deşi pe chip tot i se 
citea un amestec de oboseală, suferinţă şi nedumerire. 

— Apă de la pompa prinţului! strigă Flagg către una din 
gărzi. In găleată sau într-un vas adânc. Acum! Acum! 

Garda se uită la Peyna. 

— Adu apa, îi ordonă judecătorul, încercând să-şi 
ascundă teama. Dar îi era frică, iar Flagg ştia. 

Garda plecă. În câteva clipe, o auziră pompând apă într-o 
găleată pe care-o găsi în dulapul valetului. 

Flagg vorbi din nou: 

— O să-mi ud degetul cu apă din găleată şi-o să scurg o 
picătură într-una dintre gropiţe. Priviţi cu atenţie, mare 
judecător. Trebuie să vedem dacă apa se înverzeşte. Asta 
este un semn sigur. 

— Şi pe urmă? îl întrebă Peyna tensionat. 

Garda se întoarse. Flagg luă găleata şi-o aşeză pe masă. 

— Pe urmă o să scurg picături şi în celelalte gropiţe. 
Vrăjitorul vorbea potolit, dar i se aprinseseră obrajii. Apa n- 
o să oprească Nisipul Dragonului, dar o să încetinească 
arderea. 

Ca să-i sperie mai tare pe toţi, vrăjitorul exageră puţin 
gravitatea situaţiei. 

— De ce nu scufundăm piatra în apă? propuse grabnic 
una din gărzi. 


Peyna îi aruncă o privire amenințătoare, dar Flagg îi 
răspunse calm, vârându-şi degetul mic în găleată. 

— Vrei să scoatem grăunţele de nisip din gropiţele pe 
care le-au făcut în piatră şi în masa băiatului? întrebă el, 
aproape vesel. Te lăsăm pe tine aici, să stingi focul când 
seacă apa, deşteptule! 

Garda tăcu ruşinată. 

Flagg scoase degetul din găleată. 

— Apa e deja caldă, i se adresă el lui Peyna, numai 
pentru că a stat puţin pe masă. 

Ridică încet degetul de care atârna un strop deasupra 
unei gropiţe. 

— Fii atent! se răsti el. 

Lui Peter i se păru că are în faţă un amărât de negustor 
ambulant pe cale să realizeze un truc ieftin. Însă Peyna se 
aplecă în faţă. Gărzile îşi alungiră gâturile. O clipă, în 
stropul de apă se reflectă toată camera lui Peter: un tablou 
în miniatură, cu colţuri rotunjite. Alunecă încet de pe deget 
şi căzu în gropiţă. 

Se auzi un sâsâit ca de untură scăpată în tigaie. Din 
gropiţă se înălţă o spirală de fum... dar, înainte de asta, 
Peyna văzu clar o sclipire verzuie. In clipa aceea, soarta lui 
Peter fu pecetluită. 

— Nisipul Dragonului, pe toţi zeii! şopti Flagg răguşit. Să 
nu cumva, să inspirați fumul! 

Anders Peyna era cunoscut drept un om foarte curajos, 
dar acum îi era frică. Pentru el, licărirea verzuie fusese 
întruchiparea diavolului. 

— Stinge-le şi pe celelalte două! Acum! 

— Ţi-am spus, rosti Flagg, vârând calm degetul în apă şi 
uitându-se la obsidian, că nu pot fi stinse cu una, cu două. 
Ar fi o soluţie, zic unii, dar numai una. N-o să-ţi placă. Dar 
putem încetini arderea şi scăpa de otravă pe urmă. Cred. 

Scutură prudent două picături de apă în celelalte gropiţe. 
Cele două sclipiri verzi fură însoţite de fuioare subţiri de 
fum. 

— Suntem în siguranţă o vreme, cred, reluă vrăjitorul. 
Una dintre gărzi scoase un oftat sonor. Adu-mi nişte 


mănuşi... sau nişte cârpe... orice, ca să ridic piatra. Arde ca 
focul, iar picăturile de apă se vor evapora imediat. 

Se aduseră de îndată două mănuşi de bucătărie din 
dulapul valetului. Flagg prinse obsidianul îl ridică cu grijă, 
fără să-l clatine, apoi îl aruncă în găleată. Văzură toţi 
strălucirea verzuie a apei. 

— Acum e bine, continuă el. Una dintre gărzi trebuie să 
scoată găleata din castel şi s-o ducă la pompa mare de 
lângă copacul străvechi. Acolo va scoate apă într-un 
lighean mare şi va pune găleata în el. Vasul va fi dus la 
fundul lacului Johanna, în mijlocul lui. Nisipul Dragonului o 
să încălzească lacul în o sută de mii de ani, dar asta să fie 
grija celor care-or trăi atunci, zic eu. 

Peyna se gândi o clipă, îşi muşcă buzele, neştiind ce 
hotărâre să ia, ceea ce nu-i stătea în fire, apoi spuse: 

— Tu, tu şi tu. Faceţi ce spune el. 

Găleata fu scoasă afară. Gărzile o cărau ca pe-o bombă 
gata să explodeze. Flagg se distra, căci nu erau decât 
şmecherii de vrăjitor, cum suspectase Peter mai devreme. 
Picăturile de apă din gropiţe nu opreau arderea, cel puţin 
nu multă vreme, dar apa din găleată era suficientă ca să 
ude bine obsidianul. Ar fi fost de-ajuns şi mai puţin lichid 
pentru mai multe grăunţe de nisip... un pocal de vin, să 
zicem. Dar n-au decât să creadă ce vor. Cu atât mai furioși 
vor fi pe Peter. 

După plecarea gărzilor, Peyna se întoarse spre Flagg. 

— Ai spus că există o cale de a opri Nisipul Dragonului să 
lucreze. 

— Da. Din câte am auzit, dacă cineva înghite grăunţele, o 
să moară în chinuri groaznice... dar, odată cu ea, moare şi 
puterea grăunţelor. Am vrut să verific eu însumi, dar nisipul 
pe care l-am avut pur şi simplu a dispărut. 

Alb la faţă ca moartea, Peyna se uita fix în ochii 
vrăjitorului. 

— Şi pe cine aveai de gând să încerci otrava asta 
afurisită, Vrăjitorule? 

— Păi, bineînţeles că pe un şoarece, mare judecător, 
răspunse Flagg pe un ton cât se poate de nevinovat. 


41 


La trei după-amiază, avu loc o întrunire neobişnuită a 
curții regale din Delain într-o încăpere de la baza turnului, 
una mare, căreia lumea îi zicea, de ani de zile, „Curtea lui 
Peyna“. 

„intrunire“... Ştiu că nu vă place acest cuvânt. E prea 
blând ca să descrie hotărârea însemnată la care s-a ajuns 
în după-amiaza aceea. Nu pot să-i spun audiere sau 
judecată, pentru că nu avea temei legal, dar era foarte 
importantă, cum şi voi cred că v-aţi dat seama. 

Incăperea era suficient de mare ca să intre în ea cinci 
sute de oameni, dar la întrunire nu participau decât şapte. 
Unul stătea separat, dar ceilalţi şase se strânseseră unul 
lângă altul, de parcă nu se simțeau în largul lor într-un loc 
unde ar fi încăput o armată. Blazonul regatului - un inorog 
care străpunge cu cornul un dragon - atârna pe unul dintre 
pereţii rotunzi de piatră. Peter întoarse privirea spre el de 
nenumărate ori. In afară de el, mai erau acolo Peyna, Flagg 
(desigur, cel care stătea separat) şi patru din marii avocaţii 
regali. In total, erau zece avocaţi regali, dar ceilalţi şase îşi 
făceau datoria în locuri foarte îndepărtate ale Delainului. 
Peyna nu mai aşteptă după ei. Trebuia să se mişte repede 
şi hotărât, ca să nu aibă de suferit regatul. Dar faptul că 
avea nevoie de ajutorul tânărului ucigaş cu sânge rece ca 
să evite un măcel îi amăra sufletul. 

Era pe deplin convins că Peter îşi ucisese tatăl. Convins 
nu din cauza cutiei, a nisipului verde sau a şoarecelui pârlit, 
ci a lacrimilor vărsate de băiat. Acum însă Peter - pentru ca 
judecătorul să fie cinstit până la capăt - nu mai arăta nici 
vinovat, nici slăbit. Era palid, dar calm şi perfect stăpân pe 
sine. 

Peyna tuşi ca să-şi dreagă vocea. Pereţii de piatră ai 
încăperii vaste răsunară de ecoul glasului său. Își duse 
mâna la frunte şi descoperi, deloc surprins, că-i curgeau 
stropi de transpiraţie rece. Ascultase sute de mărturii în 
cazuri grele şi impresionante; uitase numărul celor pe care-i 
condamnase la moarte prin tăierea capului. Dar nu se 


gândise niciodată că va trebui să ia parte la o astfel de 
„întrunire“, la judecarea unui prinţ care şi-a ucis tatăl... 
Căci asta va urma cu siguranţă, dacă lucrurile mergeau 
cum spera el în acea după-amiază. Da, o să-i fie foarte 
greu, aşa că nu era de mirare că-l treceau sudori reci. 

O simplă întrunire. Nimic legal, nimic oficial, nimic care 
să afecteze regatul. Dar niciunul dintre cei de faţă - Peyna, 
Flagg, marii avocaţi, Peter însuşi - nu putea fi prostit. Era o 
judecată în toată legea. întrunirea era o adevărată 
judecată. Simbolul puterii. Şoarecele ars schimbase cursul 
întâmplărilor, iar acest curs fie va fi din nou schimbat, aşa 
cum un râu coteşte după ce se depărtează de izvorul său, 
fie va merge înainte, adunând alte şi alte întâmplări, ca un 
bulgăre de zăpadă care alunecă la vale şi nu mai poate fi 
oprit. 

O simplă întrunire. Aşa îşi spunea Peyna, şter- gându-şi 
broboanele de transpiraţie de pe frunte. 


42 


Flagg urmări discuţiile plin de interes. Asemenea lui 
Peyna, ştia că acum se va lua hotărârea cea mare şi se 
simţea sigur pe el. F 

Peter ţinea capul ridicat şi privea ferm înainte. li cercetă 
pe rând pe membrii juriului neoficial. 

Pereţii de piatră îi copleşeau pe toţi cei de faţă. Băncile 
pentru public erau goale, dar Peyna se simţea urmărit de 
nişte ochi fantomatici care-i cereau să facă dreptate. 

— Stăpâne, vorbi marele judecător, soarele te-a făcut 
rege acum trei ore. 

Peter îl privi uluit, dar nu scoase o vorbă. 

— Da, repetă Peyna, ca şi când prinţul ar fi pus o 
întrebare. Marii avocaţi, cu înfăţişare cât se poate de gravă, 
înclinară aprobator din capete. Nu a avut loc nicio 
încoronare, dar încoronarea e doar un eveniment public. 
Este, în ciuda solemnităţii, doar un spectacol fără fond. 
Dumnezeu, legea şi soarele fac un rege, nu ceremonia 
aceasta. În această clipă, eşti rege. Ai dreptul, după lege, 


să-mi dai ordine şi să comanzi întreg regatul. Aşadar, ne 
aflăm într-o mare încurcătură. Îţi dai seama? 

— Da, răspunse Peter grav. Credeţi că regele vostru e un 
ucigaş. 

Peyna fu luat prin surprindere de sinceritatea prinţului, 
dar nu se arătă dezamăgit de ea. Peter spunea întotdeauna 
adevărul; mare păcat că, sub masca sincerităţii, se 
ascundea o minte diabolică. Dar important era că 
sinceritatea, probabil rezultatul bravadei tinereşti, va grăbi 
lucrurile. 

— Ceea ce credem noi, Stăpâne, nu are importanţă. 
Curtea stabileşte vinovăția sau nevinovăția, aşa am fost eu 
învăţat, şi cred asta din toată inima. Există o singură 
excepţie. Regii se ridică deasupra legii. Înţelegi? 

— Da. 

— Dar... Peyna ridică un deget. Dar crima a fost comisă 
înainte ca tu să devii rege. Din câte ştiu eu, curtea din 
Delain nu a mai fost niciodată pusă într-o asemenea 
situaţie. Consecințele sunt înspăimântătoare. Anarhie, 
haos, război civil. Pentru a le evita, Stăpâne, avem nevoie 
de ajutorul tău. 

— O să vă ajut, dacă pot, spuse Peter serios. 

„Şi cred - mă, rog să fie aşa - că veţi fi de acord cu 
propunerea mea“, îşi zise Peyna. Transpira din nou, dar nu 
se mai şterse. Peter nu era decât un băiat, unul foarte 
inteligent. S-ar putea să-i considere propunerea drept un 
semn de slăbiciune. „Vei spune că eşti de acord pentru 
binele regatului, dar un băiat care a avut curajul monstruos 
să-şi ucidă tatăl este, sper eu, un băiat care crede că va 
scăpa nepedepsit. Crezi că te vom ajuta să scapi, dar cât te 
înşeli, Stăpâne, cât te înşeli!” 

Citindu-i gândurile, Flagg îşi acoperi zâmbetul cu palma. 
Peyna îl ura, dar devenise ajutorul lui principal fără să ştie. 

— Vreau să renunţi la coroană, rosti Peyna. 

Peter îl privi surprins. 

— Să renunţ la tron? Nu... Nu ştiu, mare judecător. 
Trebuie să mă gândesc înainte de a da un răspuns. Dar s-ar 
putea să fac rău regatului chiar în timp ce încerc să-l ajut, 


aşa cum un doctor omoară un bolnav dându-i prea multe 
medicamente. 

„Băiatul nu-i deloc prost“, gândiră Flagg şi Peyna 
deodată. 

— M-ai înţeles greşit. Nu-ţi cer să renunţi la tron, ci doar 
să pui coroana deoparte până se va lua o hotărâre. Dacă 
vei fi găsit nevinovat de uciderea tatălui tău... 

— Şi aşa va fi, rosti Peter. Dacă tata ar fi domnit până 
când aş fi îmbătrânit şi mi-ar fi căzut dinţii, aş fi fost foarte 
fericit. N-am vrut decât să-l servesc, să-l sprijin şi să-i arăt 
dragostea prin faptele mele. 

— Dar tatăl tău e mort, iar dovezile te acuză pe tine. 

Peter încuviinţă din cap. 

— Dacă vei fi găsit nevinovat, îţi vei lua înapoi coroana. 
Dacă vei fi găsit vinovat... 

La aceste vorbe, marii avocaţi murmurară neliniştiţi. 
Peyna nici măcar nu clipi. 

— Dacă vei fi găsit vinovat, vei fi dus în vârful turnului şi 
acolo îţi vei petrece restul vieţii. Conform unei legi vechi de 
o mie de ani, niciun membru al familiei regale nu poate fi 
executat. 

— lar Thomas va deveni rege? întrebă Peter prudent. 

Flagg se crispă. 

— Da. 

Prinţul se încruntă, căzut pe gânduri. Arăta foarte obosit, 
dar nu derutat sau înfricoşat, iar vrăjitorul simţi un fior de 
panică. 

— Şi dacă refuz? 

— Dacă refuzi, atunci vei deveni rege în ciuda acuzaţiei 
înspăimântătoare care apasă încă pe umerii tăi. Mulţi dintre 
supuşii tăi - cei mai mulţi, după cum arată dovezile - vor 
crede că au ajuns să fie conduşi de un tânăr care şi-a 
omorât tatăl ca să-i ia tronul. Vor urma răscoale şi un război 
civil nu peste foarte multă vreme. În ceea ce mă priveşte, 
voi renunţa la funcţie şi mă voi retrage undeva în Apus. 
Sunt prea bătrân s-o iau de la capăt, dar va trebui să 
încerc. Legea este viaţa mea şi n-aş putea sluji un rege 
care nu s-a supus ei într-o situaţie ca ata, Stăpâne. 


În cameră se lăsă liniştea, o linişte foarte lungă. Peter 
stătea cu capul plecat şi cu faţa în palme. Toată lumea 
aştepta. Flagg simţi o picătură de transpiraţie deasupra 
sprâncenei. 

In cele din urmă, Peter înălţă capul şi-şi descoperi ochii. 

— Foarte bine, spuse el. lată ordinul meu ca rege. O să 
renunţ la coroană până se va dovedi că nu eu l-am ucis pe 
tata. Tu, Peyna, vei fi cancelarul regatului cât acesta 
rămâne fără cap încoronat. Aş vrea ca judecata să aibă loc 
cât de curând, chiar mâine, dacă se poate. O să respect 
hotărârea curţii. Dar nu tu vei fi acela care mă va judeca. 

Toţi cei de faţă clipiră şi se îndreptară de spate la auzul 
vocii sale autoritare, în afară de grăjdarul Yosef, care nu fu 
deloc surprins. O mai auzise când Peter nu fusese decât un 
puşti. 

— Mă va judeca unul din cei patru avocaţi, continuă 
Peter. Nu voi fi judecat de bărbatul care conduce regatul în 
locul meu... un om care, după cum mă priveşte şi se 
poartă, crede, în adâncul sufletului, că am comis o crimă 
înfiorătoare. 

Peyna se înroşi la faţă. 

— Unul din cei patru avocaţi, repetă Peter, întorcându-se 
spre ei. Aruncaţi patru pietre într-un vas, trei negre şi una 
albă. Cel care-o trage pe cea albă va conduce judecata. Eşti 
de acord? 

— Da, Stăpâne, răspunse Peyna încet, nervos că nu-i 
dispăruse roşeaţa din obraji. 

Incă o dată, Flagg trebui să-şi acopere zâmbetul cu 
palma. „Aceasta, micul meu stăpân condamnat, e singura 
comandă pe care ai dat-o vreodată ca rege în Delain“, îşi 
spuse el. 


43 


Întrunirea care începu la patru se termină într-un sfert de 
oră. Senatele şi parlamentele au nevoie de zile sau luni 
întregi ca să ia o singură hotărâre şi, de multe ori, nici 
atunci nu o iau, în ciuda vorbăriei nesfârşite. Dar când se 
petrec lucruri mari, se petrec repede. Peste trei ore, înainte 


de a se lăsa întunericul, se întâmplă un lucru care, oricât de 
nebunesc păru, îi arătă lui Peter că va fi găsit vinovat. 

Fu însoţit la încăperile sale de gărzile posace şi tăcute. 
Peyna îi spuse că i se va aduce mâncarea. 

Cina îi fu adusă de o gardă solidă, cu barbă scurtă şi 
țepoasă. Ducea o tavă cu un pahar cu lapte şi un vas cu 
tocană. Peter se ridică şi întinse mâna după tavă. 

— Nu încă, Stăpâne, spuse acesta batjocoritor. Cred că 
trebuie dreasă. 

Scuipă în vas şi, cu un rânjet care-i dezveli dinţii rari, îi 
întinse tava. 

— Ţine. 

Peter nu făcu nicio mişcare. Era mut de uimire. 

— De ce-ai făcut asta? De ce-ai scuipat în mâncarea 
mea? 

— Un copil care şi-a omorât tatăl merită altceva, 
Stăpâne? 

— Nu. Dar unul care n-a avut parte de judecată, da, 
replică Peter. Du tava afară şi adu-mi alta. In cincisprezece 
minute, sau la noapte dormi în temniţa de sub camerele lui 
Flagg. 

Zâmbetul dispreţuitor al bărbatului se stinse, numai ca să 
apară din nou. 

— Nu prea cred. 

Clătină tava, la început mai încet, apoi tot mai tare şi mai 
tare. Paharul şi vasul căzură pe dalele podelei. Bucăţile de 
carne se împrăştiară pe jos. 

— Linge, se răsti garda. Linge, ca o javră ce eşti! 

Se întoarse să plece. Peter, dintr-odată cuprins de furie, 
sări şi-i trase o palmă. Pocnetul răsună în cameră ca o 
împuşcătură. 

Garda răcni şi-şi trase sabia scurtă. 

Cu un zâmbet trist, Peter ridică bărbia şi-şi dezveli gâtul. 

— Dă-i drumul, spuse. Un om care scuipă în mâncarea 
altuia e capabil şi să ia gâtul unui om neînarmat. Dă-i 
drumul. Şi porcii ascultă de porunca lui Dumnezeu, cred eu, 
iar ruşinea şi nenorocirea mea nu cunosc limite. Dacă 
Dumnezeu vrea să trăiesc, atunci trebuie să trăiesc, dar 


dacă vrea să mor şi a trimis un porc ca tine să-mi taie 
gâtul, foarte bine, dă-i drumul! _ 

Furia bărbatului se transformă în nedumerire. Işi puse 
sabia înapoi în teacă. 

— Nu vreau să-mi mânjesc sabia, zise el, mai mult 
bolborosind, incapabil să-l privească pe Peter în ochi. 

— Adu-mi mâncare şi băutură proaspete, ordonă Peter 
calm. Nu ştiu cu cine ai vorbit, soldatule, şi nici nu-mi pasă. 
Nu ştiu de ce eşti aşa de dornic să mă acuzi de uciderea 
tatălui meu, când nimeni nu a depus încă mărturie 
împotriva mea, dar nici de asta nu-mi pasă. Dar îmi vei 
aduce carne şi lapte proaspăt şi un şerveţel înainte să bată 
ceasul şase şi jumătate. Altfel îl chem pe Peyna şi la noapte 
dormi sub încăperile lui Flagg. Încă nu mi s-a dovedit 
vinovăția, Peyna ascultă de comanda mea şi jur că spun 
adevărul. 

Înţelegând că Peter nu glumeşte, soldatul se făcu tot mai 
palid la chip. Dar nu numai din cauza asta se albi el la faţă. 
Când camarazii lui îi spuseseră că prinţul fusese prins cu 
dovada crimei, îi crezuse, voise să-i creadă. Acum avea 
îndoieli. Peter nu arăta şi nici nu vorbea ca un om vinovat. 

— Da, Stăpâne. 

Soldatul ieşi. Peste câteva minute, căpitanul gărzii 
deschise uşa şi se uită în cameră. 

— Mi s-a părut că aud scandal, spuse el văzând paharul 
spart şi mizeria de pe jos. Au fost probleme? 

— Nu, răspunse Peter calm. Am scăpat tava. Soldatul s-a 
dus să-mi aducă mâncare proaspătă. 

Căpitanul încuviinţă din cap şi ieşi. 

Peter se aşeză pe pat şi petrecu următoarele zece 
minute căzut pe gânduri. 

Apoi se auzi o bătaie scurtă în uşă. 

— Intră, spuse el. 

Soldatul cu dinţi rari îi aducea o tavă cu mâncare 
proaspătă. 

— Stăpâne, vreau să-mi cer iertare, rosti acesta, cuprins 
de remuşcare. Nu m-am purtat aşa urât în viaţa mea. Nu 
ştiu ce m-a apucat. Jur. Nu... 


Peter făcu un gest de iertare cu mâna. Era extenuat. 

— Şi tovarăşii tăi cred acelaşi lucru? Celelalte gărzi? 

— Stăpâne, răspunse soldatul, aşezând cu grijă tava pe 
masă, nu mai sunt sigur nici de ce cred eu. 

— Dar ceilalţi cred că sunt vinovat? 

După o pauză mai lungă, bărbatul încuviinţă din cap. 

— Şi au un motiv anume? 

— Vorbesc de un şoarece care-a ars... spun c-ai plâns 
când Peyna te-a pus faţă în faţă cu dovada... 

Peter înclină şi el din cap. Da. Plânsul fusese o mare 
greşeală, dar nu-şi putuse reţine lacrimile... O greşeală 
ireparabilă. 

— Dar cei mai mulţi spun că ai fost prins, că ai vrut să fii 
rege şi că trebuie să fii condamnat. 

— Că am vrut să fiu rege şi că trebuie să fiu condamnat, 
repetă Peter, ca un ecou. 

— Da, stăpâne. Soldatul se uita la el foarte stânjenit. 

— Mulţumesc. Acum pleacă, te rog. 

— Stăpâne, îmi cer iertare... 

— Te iert. Acum pleacă. Vreau să mă gândesc. 

Cu senzaţia că mai bine nu s-ar fi născut, soldatul ieşi din 
cameră şi închise uşa. 

Peter îşi aşeză şerveţelul pe genunchi, dar nu mâncă. Nu- 
i mai era foame. Atinse şerveţelul şi se gândi la mama sa. 
Era bucuros, foarte bucuros, că nu trăia să vadă prin ce 
trece şi cum a ajuns fiul ei. Toată viaţa fusese un băiat 
norocos, binecuvântat, pe care, se părea, ghinionul îl 
ocolea mereu. Acum însă, ghinionul care-l ocolise ani de 
zile se revărsa asupra lui dintr-odată, cerându-i să 
plătească înmiit cei şaisprezece ani de noroc. 

„Cei mai mulţi spun că ai vrut să fii rege şi că trebuie să 
fii condamnat.” 

Într-un fel, era de înţeles. Lumea voia un rege bun, pe 
care să-l iubească. Dar mai voiau să ştie că scăpaseră ca 
prin urechile acului de unul rău. Voiau secrete întunecate, o 
poveste cu regi pătaţi. Numai Dumnezeu ştia de ce. „Spun 
că ai vrut să fii rege şi că trebuie să fii condamnat.” 


„Aşa crede Peyna şi aşa cred gărzile; în curând, toţi vor 
crede aşa. Nu e un coşmar. Am fost acuzat de uciderea 
tatălui meu şi nimic nu mă va scăpa de acuzaţie, nici buna 
mea purtare, nici dragostea mea pentru el. Cei mai mulţi 
vor să creadă că l-am ucis.“ 

Peter împături frumos şerveţelul şi-l aşeză peste vasul cu 
tocană. Nu era în stare să mănânce. 


44 


Avu loc judecata, un eveniment de neuitat. S-au scris 
istorisiri pe seama ei; dacă vreţi, puteţi să le citiţi. Dar iată 
ce s-a petrecut, pe scurt: Peter, fiul lui Roland, a fost adus 
în faţa marelui judecător din Delain, din cauza unui şoarece 
ars; a fost judecat de şapte oameni, care nu alcătuiau un 
tribunal oficial; a fost condamnat de un soldat din gărzile 
regale, care şi-a dat verdictul scuipând în vasul lui cu 
mâncare. Aceasta e povestea lui, iar câteodată poveştile nu 
numai că spun mai multe decât istoria, dar o fac şi mai 
repede. 


45 


Când Ulrich Wicks, cel care trase piatra albă din pocal şi 
luă locul lui Peyna pe bancă, anunţă verdictul curţii, cei de 
faţă - dintre care mulţi juraseră ani la rând că Peter va fi cel 
mai grozav rege din Delain - aplaudară frenetic. Se ridicară 
în picioare şi se aplecară în faţă. Dacă n-ar fi fost ţinuţi de 
gărzile cu săbiile scoase, ar fi răsturnat sentinţa de 
închisoare pe viaţă în vârful turnului şi l-ar fi linşat pe 
tânărul prinţ. Când Peter fu escortat spre temniţă, o ploaie 
de scuipături se abătu asupra lui, dar el ieşi din sală cu 
capul sus. 

Uşa din stânga sălii de judecată ducea într-un coridor 
îngust, lung de câţiva metri, care se termina cu nişte 
trepte. Treptele urcau în spirală până în vârful turnului, la 
cele două încăperi în care Peter urma să locuiască de 
atunci înainte, adică până la sfârşitul vieţii. Erau, în total, 
trei sute de trepte. O să ne întoarcem la Peter la timpul 
potrivit; povestea lui, după cum veţi vedea, nu s-a încheiat. 


Dar nu vom urca acum alături de el, pentru că e un urcuş 
acoperit de ruşine; jos rămânea tronul de rege care i se 
cuvenea, sus îl aştepta celula de prizonier. Nu s-ar cuveni 
să-l urmăm, aşa cum nu s-ar cuveni să urmăm niciun om 
care urcă treptele ruşinii. 


46 


— Nu, şopti Thomas, cu glas înspăimântat. 

Ochii i se lăţiră pe chipul palid. Gura îi tremura. Flagg 
tocmai îl anunţase că era rege în Delain, dar el nu arăta 
deloc ca un băiat încântat de un asemenea viitor luminos. 
Dimpotrivă, parcă urma să fie împuşcat a doua zi 
dimineaţă. 

— Nu, repetă el, nu vreau să fiu rege. 

Era adevărat. Fusese gelos pe Peter toată viaţa, dar nu şi 
pe viitoarea lui urcare pe tron, o responsabilitate pe care nu 
şi-o dorise nici în vis. Nu era destul că se trezea cu vestea 
că fratele său se afla la închisoare, în turn, pentru vina de 
a-şi fi omorât tatăl. Flagg îi spuse că e/trebuia să fie rege în 
locul lui Peter. 

— Nu, nu vreau să fiu rege. Nu voi fi rege. Eu... Refuz! 
REFUZ CU HOTĂRÂRE! 

— Nu poţi refuza, Thomas, îi spuse Flagg imediat. 

Prieteneşte, dar din scurt, era cea mai bună metodă de a 
te purta cu Thomas. Băiatul avea nevoie de vrăjitor mai 
mult ca oricând, iar Flagg ştia, conştient că depindea de el. 
O vreme nu va avea linişte şi va face orice ca să-l 
stăpânească pe băiat de la bun început. 

„Ai nevoie de mine, Tommy, dar ar fi o mare greşeală să- 
ţi spun. Nu, tu trebuie să mi-o spui mie. De la început 
trebuie să fie clar în mâna cui sunt hăţurile. Acum şi pentru 
totdeauna.” 

— Nu pot să refuz? şopti Thomas. La auzul veştii, se 
proptise brusc în coate. Acum se lăsă moale înapoi pe 
pernă. Nu pot? Mă simt slăbit din nou. Cred că mă ia cu 
febră. Cheamă doctorul. Poate că trebuie să-mi ia puţin 
sânge. Eu... 


— N-ai nimic, i-o reteză Flagg, ridicându-se. Ti-am dat eu 
destule medicamente bune, nu mai ai febră. N-ai nevoie 
decât de puţin aer proaspăt ca să te vindeci complet. Dar, 
dacă vrei să auzi aceleaşi lucruri de la un doctor, Tommy 
(în vocea lui Flagg se strecură o undă foarte uşoară de 
reproş), n-ai decât să suni din clopoțel. 

Flagg îi arătă clopoţelul cu un zâmbet. Nu era unul foarte 
drăguţ. 

— Înţeleg că nu vrei să te scoli din pat, dar n-aş fi 
prietenul tău dacă nu ţi-aş spune că încercarea ta de a 
căuta scăpare în aşternut sau în boală nu-i decât o 
prefăcătorie. 

— O prefăcătorie? 

— Te sfătuiesc să te scoli şi să te străduieşti să-ţi 
recapeţi puterile. Peste trei zile, o să fii încoronat rege cu 
mare pompă. Dacă vei fi cărat în pat pe platformă, spre 
locul unde Peyna te aşteaptă cu sceptrul şi coroana, ai să-ţi 
începi domnia acoperit de umilinţă. Dar, dacă va fi nevoie, 
vei fi cărat. Regatele fără regi sunt neliniştite. Peyna vrea 
să te vadă încoronat cât de repede. 

Thomas se culcă pe perne, încercând să priceapă ce 
auzea. Ochii de iepure îi trădau teama. 

Flagg îşi apucă mantia roşie de pe marginea patului, şi-o 
azvârli pe umeri şi-o legă cu lanţul de aur de la gât. Pe 
urmă luă un baston cu cap de argint dintr-un colţ. IlI flutură, 
şi-l duse la talie şi făcu o plecăciune adâncă în faţa 
băiatului. Mantia... pălăria... bastonul... obiectele astea îl 
umplură pe Thomas de groază. Venise clipa teribilă când 
avea nevoie de Flagg mai mult ca oricând, iar vrăjitorul 
arăta îmbrăcat ca pentru... pentru... 

Pentru o călătorie. 

Panica de mai înainte fusese o nimica toată faţă de 
spaima de acum. Două petale de gheaţă îi acoperiră inima. 

— Acuma, dragă Tommy, rosti Flagg, îţi doresc să fii 
sănătos toată viaţa, să ai parte de câtă fericire încape în 
sufletul tău, să domneşti mult şi să te umpli de glorie... La 
revedere! 


Porni spre uşă. Avea impresia că băiatul era paralizat de 
teamă şi că el, Flagg, trebuia să pună la cale o nouă 
stratagemă ca să se întoarcă singur la patul prostovanului. 
Dar, în ultima clipă, Thomas strigă: 

— Aşteaptă! 

Vrăjitorul se întoarse, cu o expresie de îngrijorare 
politicoasă. 

— Da, regele meu? 

— Unde... unde te duci? 

— Păi... Flagg se prefăcu surprins, de parcă până atunci 
nu i-ar fi trecut prin cap că lui Thomas chiar îi păsa ce face. 
Pentru început, în Andua. Sunt nişte marinari grozavi, să 
ştii, şi sunt multe tărâmuri dincolo de Marea de Mâine pe 
care nu le-am văzut. Uneori, căpitanii iau la bord vrăjitori ca 
să le poarte noroc, să cheme vântul dacă stă pe loc corabia 
sau să spună cum va fi vremea. lar dacă n-are nimeni 
nevoie de un vrăjitor... Nu mai sunt atât de tânăr ca la 
venirea mea aici, dar tot aş putea trage de funii şi întinde o 
pânză. 

Cu bastonul în mână, Flagg se prefăcu că trage de o 
funie invizibilă. Thomas se propti din nou în coate. 

— Nu! ţipă el. Nu! 

— Regele meu... 

— Nu-mi mai spune aşa! 

Vrăjitorul fugi la el, mimând îngrijorare sporită. 

— Tommy. Dragă Tommy, ce e cu tine? 

— Ce e cu mine? Ce e cu mine? Cum poţi fi atât de prost? 
Tata a murit otrăvit, Peter zace închis în turn pentru crimă, 
eu trebuie să fiu rege, tu ai de gând să pleci şi tot tu întrebi 
ce e cu mine? Thomas scoase un hohot isteric. 

— Dar aşa trebuie să se desfăşoare lucrurile, Tommy, 
protestă Flagg cu blândeţe. 

— Nu pot să fiu rege. ÎI prinse de braţ şi-i vâri adânc 
unghiile în carne. Peter trebuia să fie rege, Peter a fost 
întotdeauna cel inteligent, eu eram prostovanul, sunt un 
prostovan, nu pot fi rege! 

— Pe regi îi alege Dumnezeu. „Dumnezeu... şi, 
câteodată, vrăjitorii”, îşi zise Flagg, râzând în sinea lui. El 


te-a făcut rege. Ţine minte vorbele mele, Tommy, vei fi 
rege. Ori vei purta coroana pe cap, ori o să cadă pământ 
asupra sicriului tău. 

— Atunci mai bine să arunci cu pământ asupra sicriului 
meu! Mă sinucid. 

— N-o să faci aşa ceva. 

— Mai bine îmi iau viaţa, decât să râdă lumea de mine şi 
să-mi zică prinţul care-a murit de frică. 

— O să ajungi rege, Tommy. Nu te teme. Dar eu trebuie 
să plec. Zilele sunt reci, dar nopţile sunt şi mai reci. Şi 
vreau să părăsesc oraşul înainte de lăsarea întunericului. 

— Nu, rămâi! Thomas îl apucă zdravăn de mantie. Dacă 
trebuie să fiu rege, atunci rămâi şi fii sfătuitorul meu, cum 
ai fost şi al tatălui meu! Nu pleca! Nici măcar nu ştiu de ce 
vrei să pleci! Eşti aici de când mă ştiu! 

„În sfârşit“, respiră Flagg uşurat. „E bine... adică e 
MINUNAT.” 

— Mi-e greu să plec, recunoscu Flagg pe un ton serios. 
Foarte greu. lubesc regatul Delain. Şi pe tine te iubesc, 
Tommy. 

— Atunci rămâi! 

— Nu înţelegi situaţia mea. Anders Peyna e un om 
puternic, foarte puternic. Şi nu mă poate suferi. Cred că e 
cinstit să spun că, probabil, mă urăşte. 

— De ce? 

„În parte, pentru că ştie că sunt aici de multă vreme, de 
foarte multă vreme. Dar şi pentru că ştie exact ce urmăresc 
eu cu acest regat” îşi spuse vrăjitorul. 

— Greu de zis, Tommy. Poate pentru că deţine o putere 
nemăsurată, iar oamenii puternici nu-i suportă pe cei la fel 
de puternici ca ei. Cum sunt sfătuitorii regilor, de exemplu. 

— Cum ai fost tu sfătuitorul tatălui meu? 

— Da. Flagg luă mâna lui Thomas şi-o strânse uşor. Pe 
urmă îi dădu drumul şi oftă întristat. Sfătuitorii unui rege 
sunt ca şi căprioarele din pădurea regală. Sunt mângâiate 
şi răsfăţate şi primesc mâncare din mână. Şi sfătuitorii, şi 
căprioarele îmblânzite duc un trai liniştit, dar nu o dată am 
văzut căprioare gătite pe masa regelui, când de pe 


domeniile regale au dispărut cerbii din care să se 
pregătească friptura sau tocana pentru cină. Când moare 
un rege, vechii sfătuitori au obiceiul să dispară. 

Thomas era furios şi alarmat. 

— Te-a ameninţat Peyna? 

— Nu... s-a purtat foarte frumos. A fost foarte răbdător. 
Dar eu am citit în ochii lui că răbdarea sa nu e nesfârşită. 
Privirea lui mi-a spus că Andua are o climă mult mai 
potrivită pentru sănătatea mea. Vrăjitorul se ridică, 
unduindu-şi mantia. Aşa că... deşi nu vreau să plec... 

— Stai! strigă iar Thomas. Pe chipul său ciupit şi palid, 
Flagg citi împlinirea visurilor sale. Dacă erai protejat pe 
vremea tatălui meu, pentru că erai sfătuitorul /u;, n-ai fi 
protejat şi acum, ca sfătuitor a/ meu, regele? 

Flagg se prefăcu gânditor şi grav. 

— Ba da... dacă i-ai spune lui Peyna foarte clar, dar 
foarte clar, că orice măsură luată împotriva mea va fi 
considerată o ameninţare la adresa regelui. Una foarte 
gravă. 

— Sigur că-i voi spune! rosti Thomas dornic. Sigur că da! 
Aşadar, rămâi? Te rog! Dacă pleci, o să mă omor! Nu 
glumesc. Habar n-am să fiu rege. 

Vrăjitorul nu-şi ridică fruntea. Privea tot în jos, aparent 
căzut pe gânduri. De fapt, zâmbea. Dar când, în cele din 
urmă, înălţă ochii, avea o privire serioasă. 

— Am servit regatul Delain aproape toată viaţa. Dacă tu 
îmi ceri să rămân... să rămân şi să te slujesc cât de bine 
pot... 

— Îţi cer să rămâi! se auzi glasul băiatului tremurând. 

Flagg se lăsă într-un genunchi. 

— Stăpâne... rosti el. 

Oftând uşurat, Thomas i se aruncă în braţe. Flagg îl 
strânse la piept. 

— Nu plânge, micul meu rege, îi şopti vrăjitorul. O să fie 
bine. Da, o să fie bine pentru amândoi şi pentru regat. 

Zâmbetul i se lăţi, dezvelindu-i dinţii albi şi puternici. 


47 


Thomas nu închise ochii nicio secundă cu o noapte 
înainte de încoronarea lui în Piaţa Turnului. La primele ore 
ale dimineţii făcu o indigestie din cauza emoţiei. Tracul e o 
senzaţie prostească şi comică, dar el nu găsea nimic 
prostesc şi comic. La urma urmei, era doar un băiat, iar 
senzațiile prin care trecea noaptea, când suntem singuri cu 
toţii, atingeau cele mai înalte culmi ale groazei, apropiindu- 
se de teroarea morţii. Sună după un servitor şi-l trimise 
după Flagg. Servitorul, alarmat de paloarea băiatului şi de 
mirosul de vomă din cameră, fugi într-un suflet şi năvăli 
peste Flagg înainte ca acesta să-i dea voie să intre la el. li 
spuse că tânărul prinţ era foarte bolnav, chiar pe moarte. 

Flagg, care habar n-avea ce se petrecea, îi spuse 
servitorului să-l anunţe pe stăpânul său că vine într-o clipă, 
să nu se teamă de nimic. Ajunse la el peste douăzeci de 
minute. 

— Nu pot să trec prin asta, începu Thomas să geamă. 
Vomitase în pat şi cearşaful puţea. Nu pot să fiu rege, nu 
pot, te rog, nu-i lăsa să mă facă rege, cum o să trec prin 
asta dacă îmi vine să vomez în faţa lui Peyna, să vomez sau 
să... 

— N-o să păţeşti nimic, îl linişti Flagg. Îi pregătise o 
fiertură care să-i calmeze stomacul şi să-i astupe intestinele 
o vreme. Bea asta. 

Băiatul sorbi licoarea. 

— O să mor, se puse iar pe jelit, lăsând paharul deoparte. 
Nu va trebui să mă sinucid. O să-mi plesnească inima de 
frică. Tata îmi povestea că aşa mor iepurii prinşi în 
capcană, chiar dacă nu sunt grav răniţi. Asta sunt eu. Un 
iepure prins în capcană, mort de frică. 

„Ai dreptate, în parte, dragă Tommy. N-o să mori de 
frică, aşa cum crezi, dar eşti un iepure prins în capcană“, îşi 
zise Flagg. i 

— O să gândeşti cu totul altfel, o să vezi. li mai pregătise 
şi o poţiune roz - o culoare liniştitoare. 

— Ce-i asta? 


— Ceva care o să-ţi calmeze nervii şi-o să te adoarmă. 

Thomas o bău. Flagg se aşeză pe marginea patului. În 
curând, băiatul adormi atât de adânc, încât, dacă servitorul 
l-ar fi văzut atunci, ar fi zis că prezicerea lui s-a adeverit şi 
era mort. Vrăjitorul prinse mâna băiatului şi-o bătu uşor - 
un aşa-zis gest de afecţiune. În felul său, chiar îl iubea pe 
Thomas, dar Sasha ar fi ghicit cu ce fel de dragoste: aceea 
a stăpânului faţă de câinele său. 

„Seamănă atât de mult cu tatăl lui, îşi zise vrăjitorul, iar 
bătrânul nici n-a ştiut. O, Tommy, o să trăim vremuri 
minunate, tu şi cu mine, şi, înainte ca eu să-mi termin 
treaba, regatul o să se înece în sânge domnesc. Eu o să 
plec, dar nu prea departe, nu de la început. O să mă întorc 
deghizat, ca să-ţi văd capul înfipt într-o ţeapă... şi să despic 
pieptul fratelui tău cu pumnalul, să-i smulg inima şi să i-o 
mănânc crudă, aşa cum tatăl lui a mâncat inima preţiosului 
dragon.“ 

Flagg ieşi din cameră zâmbind. 


48 


încoronarea se desfăşură fără peripeții şi complicaţii. 
Servitorii lui Thomas (era prea tânăr ca să aibă valet 
personal, dar i se va da unul curând) îl îmbrăcară cu haine 
fine de catifea neagră bătute cu pietre preţioase (toate sunt 
ale mele, îşi zise Thomas cu uimire, dar şi cu lăcomie, toate 
sunt ale mele acum) şi-l încălţară cu cizme înalte, din piele 
fină, de ied. Când îşi făcu apariţia Flagg, exact la 
unsprezece şi jumătate, îi spuse: 

— E timpul, regele meu. 

Thomas era mult mai liniştit decât crezuse el. Era încă 
sub influenţa sedativului de noaptea trecută. 

— Atunci ia-mă de braţ, ca să nu cad. 

Vrăjitorul îl luă de braţ. În anii următori, locuitorii 
regatului se vor obişnui cu imaginea lor: Flagg sprijinindu-l 
pe rege, ca şi cum ar fi fost un bătrân, nu un tânăr sănătos. 

Cei doi ieşiră împreună sub soarele iernii. 

La apariţia lor, se auziră ovaţii puternice, ca zgomotul 
valurilor lovind ţărmul pustiu al Baroniei Răsăritene. 


Thomas se uită în jur, mirat, şi se întrebă imediat: unde e 
Peter? Sigur pe el îl aclamă! Pe urmă îşi aminti că fratele 
său e încuiat în turn şi înţelese că mulţimea îl ovaţiona pe 
el. Îl străbătu un fior de plăcere... şi trebuie să vă spun că 
nu doar pentru că ovaţiile erau pentru el. Ştia că le auzea şi 
Peter, închis în cămările din vârful turnului. 

„Ce mai contează acum cine era cel mai bun la lecţii?“ se 
întrebă el, cuprins de o fericire răutăcioasă, care-i încălzea 
trupul pe dinăuntru. „Ce mai contează acum? Tu eşti 
încuiat în turn, pe când eu... eu... urmează să fiu rege! Ce 
mai contează că-i duceai un pahar de vin în fiecare seară şi 
că...“ 

Cel din urmă gând îi aduse stropi de transpiraţie 
lipicioasă pe frunte, aşa că-l goni din minte. 

Ovaţiile se întețiră pe măsură ce el şi Flagg străbătură 
Piaţa Turnului, apoi trecură pe sub arcada formată de 
săbiile ridicate ale gărzilor regale, îmbrăcate în uniforma de 
gală şi purtând chipiele înalte. Thomas începu să se simtă 
bine. Salută mulţimea cu mâna, primind în schimb un cor 
de aclamații furtunoase. Bărbaţii îşi aruncau pălăriile în aer. 
Femeile ţopăiau de bucurie. 

Se auzeau strigăte: Regele! Regele! Soseşte regele! 
Thomas, Aducătorul de Lumină! Trăiască regele! Thomas, 
doar un copil, credea că sunt pentru el. Dar Flagg, care 
poate nu fusese niciodată copil, ştia mai bine. Oamenii îl 
aclamau pentru că trecuse vremea neliniştii. Aclamau 
faptul că viaţa curgea ca înainte, că se vor redeschide 
magazinele, că nu vor mai vedea santinele cu priviri 
amenințătoare şi chipie de piele strânse în jurul castelului 
noaptea, că se puteau îmbăta după ceremonie, fără să-şi 
mai facă griji că la miezul nopţii îi vor trezi urletele unei 
răscoale. Nici mai mult, nici mai puţin. În locul lui Thomas 
putea fi oricine altcineva. El nu era decât o marionetă. 

Dar Flagg se va îngriji ca el să nu afle aceste lucruri. 

Adică le va afla, dar numai când va fi prea târziu pentru 
el. 

încoronarea se termină repede. Anders Peyna, îmbătrânit 
cu douăzeci de ani într-o săptămână, fu maestru de 


ceremonii. Thomas repetă Jur, Jur, Jur de câte ori trebuia, 
aşa cum îl instruise Flagg. La sfârşitul ritualului, desfăşurat 
într-o linişte perfectă, pentru ca şi ultimul om din mulţime 
să audă, Thomas fu încoronat. Ovaţiile porniră din nou, mai 
tare, privirea lui se ridică treptat tot mai sus - la pereţii 
rotunzi ai turnului, la vârful lui, unde nu se afla decât o 
singură fereastră. Nu-l văzu pe Peter, dar spera să fie acolo. 
Spera ca el să se uite în jos şi să-şi muşte buzele de ciudă 
până la sânge, cum făcuse el de atâtea ori mai demult, 
lăsându-şi cicatrice discrete în piele. 

„Auzi, Peter? ţipă el în gând. Mă aclamă pe MINE! Ovaţiile 
sunt pentru MINE! În sfârşit, pentru MINE!“ 


49 


În prima noapte ca rege, Thomas, Aducătorul de Lumină, 
se ridică brusc în capul oaselor, cu privirea îngrozită şi cu 
palmele pe gură, ca şi cum şi-ar fi înăbuşit un țipăt. 
Avusese un coşmar, unul mai înfricoşător decât cele în care 
retrăia după-amiaza cu Flagg din Turnul de la Răsărit. 

Şi coşmarul ăsta fusese un fel de reluare. Se afla din nou 
în pasajul secret, spionându-şi tatăl. Era noaptea în care 
Roland fusese mort de beat şi furios, străbătând camera în 
lung şi-n lat şi afurisind capetele împăiate de pe pereţi. Dar 
când tatăl său se apropie de capul dragonului, începu să 
spună cu totul altceva: 

— De ce te holbezi la mine? urlă Roland în coşmarul lui 
Thomas. M-a omorât. Nu cred că puteai să faci tu ceva ca 
să-l împiedici, dar cum ai suportat să fie închis fratele tău în 
locul lui? Răspunde-mi, fir-ai să fii! Am făcut tot ce-am 
putut şi uită-te ce-am ajuns! Uită-te la mine! i 

Roland începu să fumege. Faţa i se făcu roşie ca focul. li 
ieşea fum pe ochi, pe nas şi pe gură. Căzu cu faţa înainte, 
în agonie, şi Thomas văzu că şi părul îi ardea. Atunci se 
trezi. 

„Vinul!“ îşi zise, copleşit de frică. „Flagg i-a adus un pocal 
cu vin în seara aceea! Toată lumea a ştiut că Peter îi duce 
un pahar de vin seară de seară, aşa că toţi au crezut că ela 
otrăvit vinul! Dar atunci şi Flagg i-a adus de băut, lucru pe 


care nu l-a mai făcut până atunci. De la el era otrava! A 
spus că i-o furase cineva cu ani în urmă, dar...“ 

Nu voia să se mai gândească la astfel de lucruri. Nu voia 
cu niciun chip. Pentru că, dacă se gândea la ele... 

— O să mă omoare, şopti Thomas îngrozit. 

„Ai putea merge la Peyna. El nu-l poate suferi“ îşi zise 
Thomas. 

Da, ar putea merge la el. Dar îl cuprinse iarăşi vechea 
ură şi gelozie faţă de fratele său. Dacă vorbea, Peter ar fi 
fost eliberat din turn şi i-ar fi luat locul pe tron. El ar fi fost 
din nou un oarecare, un prinţ bâlbâit, ales rege pentru o zi. 

Nu-i trebuise decât o zi ca să descopere că-i plăcea să fie 
rege, chiar foarte mult, mai ales dacă Flagg se afla lângă el. 
Pe lângă asta, el nu prea avea habar de nimic, nu? Avea o 
singură idee în minte, iar ideile lui fuseseră întotdeauna 
greşite. 

M-a omorât. Nu cred că puteai să faci tu ceva ca să-l 
împiedici, dar cum ai suportat să fie închis fratele tău în 
locul lui? 

Nu contează, se linişti Thomas, e o idee greşită, trebuie 
să fie greşită. Chiar dacă nu e, aşa-i trebuie lui Peter. Se 
răsuci pe o parte, hotărât să adoarmă. Somnul se lăsă 
aşteptat multă vreme. 

În anii următori, coşmarurile îi mai tulburară somnul din 
când în când - tatăl îl acuza pe fiul care-l spiona, cădea cu 
faţa înainte, fumegând şi cu părul în flăcări. Thomas află 
două lucruri: vina şi secretele, ca oasele victimelor ucise, 
nu se odihnesc niciodată; dar te înveţi cu ele. 


50 


Dacă l-ai fi întrebat, Flagg ar fi spus, cu un zâmbet 
dispreţuitor, că Thomas nu putea ţine un secret şi-l spunea 
tuturor, cu excepţia unei persoane cu minţile duse, poate şi 
ei. Sigur că nu putea ţine un secret faţă de cel care-i 
înlesnise urcarea la tron. Dar fiinţele ca Flagg sunt pline de 
mândrie şi încredere în sine şi, cu toate că sunt cu ochii în 
patru, uneori par a fi legate la ochi. Flagg nu află niciodată 


că Thomas fusese în spatele dragonului în noaptea aceea şi 
că-l văzuse oferindu-i lui Roland vinul otrăvit. 
Era un secret pe care Thomas nu-l spuse nimănui. 


51 


În timpul ceremoniei de încoronare, în vârful turnului, 
Peter stătea la fereastră şi privea în jos. Aşa cum sperase 
Thomas, văzu şi auzi totul, de la primele ovaţii, când fratele 
său apăru de braţ cu Flagg, până la clipa în care se retrase 
în castel, tot la braţul vrăjitorului. 

Stătu la fereastră aproape trei ore după aceea, privind 
mulţimea. Oamenii nu voiau să se despartă şi să plece 
acasă. Aveau multe de discutat şi de povestit. Unul trebuia 
să-i spună altuia unde se afla când auzise de moartea 
regelui, apoi amândoi trebuia să-i spună altuia. Femeile 
puseră capăt poveştilor despre Roland, strigând că Thomas 
arătase foarte mândru şi foarte ca/m. Copiii se fugăreau, 
ziceau că sunt regi, se jucau cu cercul, cădeau şi se juleau 
la genunchi, râdeau şi iar se fugăreau. Bărbaţii se băteau 
pe spate şi jurau că ştiau că va bine până la urmă. Cu toate 
acestea, prin mulţime se strecura o senzaţie de 
nesiguranţă, de parcă oamenii simțeau că lucrurile nu se 
rezolvaseră, iar necazurile începute cu uciderea lui Roland 
nu se terminaseră. 

Desigur, Peter nu avea cum să audă vorbele mulţimii de 
la înălţimea camerei sale din turn, dar simţea ceva. Da. 
Ceva nu era în regulă. 

La trei după-masa, cu trei ore mai devreme, se 
deschiseră cârciumile, chipurile, în onoarea noului rege. În 
realitate, voiau să facă bani. Oamenii voiau să bea şi să 
chefuiască. Pe la şapte, localnicii se târau pe străzi, bând în 
sănătatea lui Thomas, Aducătorul de Lumină, sau iscând 
câte-un scandal. Petrecăreţii nu se împrăştiară decât la 
lăsarea întunericului. 

Peter se retrase de la fereastră şi se aşeză pe scaunul din 
„camera de zi“ (o glumă sinistră). Rămase acolo, cu mâinile 
în poală. Stătea şi privea întunericul coborând în cameră. | 
se aduse cina: carne grasă, bere îndoită cu apă şi pâine 


tare atât de sărată că i-ar fi băşicat gura dac-ar fi mâncat-o. 
Dar Peter nu se atinse nici de carne, nici de pâine, nici de 
bere. 

Pe la nouă, când străzile se animară din nou (de data 
asta mulţimea era şi mai zgomotoasă, ca şi cum s-ar fi 
răsculat), Peter merse în a doua cameră, se dezbrăcă până 
la maiou, se spălă cu apă din lighean, îngenunche lângă pat 
şi se rugă. Pe urmă se culcă. Nu avea decât o singură 
pătură, deşi era foarte frig în „dormitor”. Şi-o trase până la 
piept, îşi propti capul pe mâini şi rămase cu ochii deschişi în 
întuneric. 

Afară, dedesubt, răsunau ţipete şi hohote de râs. Din 
când în când, pocneau artificii. O dată, la miezul nopţii, se 
auzi o explozie de gaze: un soldat beat trăsese o 
„încărcătură” goală (a doua zi fu trimis în capătul estic cel 
mai îndepărtat al regatului, ca pedeapsă pentru salutul 
necuviincios adresat noului rege - praful de puşcă nu prea 
se găsea în Delain, iar cei care aveau aşa ceva erau 
invidiaţi). 

În cele din urmă, pe la unu, Peter închise ochii şi adormi. 

A doua zi dimineaţa, se trezi la ora şapte. Îngenunche, 
tremurând de frig. li ieşeau aburi din gură şi avea piele de 
găină pe braţele şi picioarele goale. Se rugă, apoi se 
îmbrăcă. Merse în „camera de zi“, se aşeză tăcut la 
fereastră petrecu două ore, privind cum se trezeşte oraşul. 
Trezirea fu mai grea ca alte dăţi; cei mai mulţi bărbaţi se 
sculară cu capetele grele de băutură. Mergeau spre serviciu 
împiedicaţi şi morocănoşi. Unii plecau la treabă urmăriţi de 
cicăleala nevestelor supărate, care nu ţineau cont că-i 
doare capul (şi pe Thomas îl durea de la vinul prea mult 
băut cu o seară înainte, dar pe el, din fericire, nu-l cicălea 
nimeni). 

Beson, gardianul-şef, tot mahmur, îi aduse lui Peter 
dejunul: cereale neîndulcite, lapte îndoit cu apă, acrit, şi 
pâine tare, sărată. Nu acesta era dejunul cu care se 
obişnuise Peter dimineaţa, în camera sa de studiu, şi nu se 
atinse de el. 


La unsprezece, un gardian mai mic în rang veni şi-l luă în 
tăcere. 

— Mi se pare că prinţulică vrea să se înfometeze, îi spuse 
el lui Beson. 

— Cu atât mai bine, replică acesta indiferent. O să ne 
scutească de-o treabă în plus. 

— Poate că se teme să nu-l otrăvim, presupuse celălalt 
gardian. Beson râse, în ciuda durerii de cap. Era o glumă 
reuşită. 

Peter îşi petrecu mai toată vremea pe scaunul din 
„camera de zi“. In a doua parte a după-amiezii, se duse din 
nou la fereastră. Nu avea gratii. N-aveai cum să sari, ai fi 
căzut, dacă nu erai o pasăre, să zbori. Nimeni, nici Peyna, 
nici Flagg, nici Aron Beson, nu-şi făcea griji că se putea 
cobori pe fereastră. Zidul curbat al turnului era perfect 
neted. O muscă ar fi reuşit să scape, dar un om nu. 

Dacă prinţul ar fi ajuns atât de deprimat încât să sară, cui 
i-ar fi păsat? Nimănui. Ar fi scutit statul să dea bani pentru 
casa şi masa unui ucigaş cu sânge albastru. 

Peter urmări cu privirea cum se deplasau razele soarelui 
de pe podea pe perete. | se aduse cina, tot carne grasă, 
bere cu apă şi pâine sărată. Nu puse gura pe ea. 

După apusul soarelui, stătu pe întuneric până pe la nouă, 
apoi se duse în dormitor. Se dezbrăcă, rămase doar în 
maiou, îngenunche şi se rugă. Din gură ieşeau norişori albi. 
Se vâri în pat, îşi împleti mâinile sub cap şi, întins pe spate, 
scrută întunericul. Se gândi la ceea ce ajunsese. Adormi pe 
la unu noaptea. 

A doua zi trecu la fel. 

Şi a treia. 

Şi a patra. 

O săptămână întreagă, Peter nu mâncă, nu vorbi şi nu 
făcu absolut nimic. Stătu doar la fereastră sau aşezat pe 
scaun, urmărind drumul lent al razelor de soare pe podea, 
pe perete, apoi pe tavan. Beson era convins că pe băiat îl 
copleşeau vina şi remuşcările. Mai văzuse asemenea cazuri, 
mai ales printre cei cu sânge regesc. 


O să moară, îşi zise gardianul, ca o pasăre care nu putea 
suporta traiul în colivie. O să moară şi să-i fie de bine. 

Dar, în a opta zi, Peter îl chemă şi-i dădu anumite 
instrucţiuni... şi nu pe tonul unui prizonier. 

Îi dădu instrucţiuni pe un ton regesc. 


52 


Peter era într-adevăr cuprins de disperare... dar nu una 
atât de grea cum îşi imagina Beson. Petrecu prima 
săptămână în turn cântărind cu grijă situaţia în care se afla 
şi încercând să ia o hotărâre. Postise, ca să aibă capul 
limpede. În cele din urmă, reuşi, dar până să i se 
limpezească gândurile, se crezuse pierdut. O povară îi 
apăsa capul şi umerii ca o nicovală. Apoi îşi aminti un 
adevăr de netăgăduit: e/ ştia că nu-şi omorâse tatăl, deşi 
tot regatul credea altceva. 

În primele două zile, se luptă cu sentimente 
contradictorii. Copilul din el striga: „Nu e corect! Nu e 
corect!“ Sigur că nu era, dar numai cu atât nu ajungea 
nicăieri. Postind, îşi recăpătă stăpânirea de sine. Cu 
stomacul gol, parcă nu mai era copil. Se simţi mai curat, ca 
şi cum i-ar fi căzut un strat de piele murdară, ca un pahar 
care aştepta să fie umplut. După două-trei zile de 
nemâncat, stomacul încetă să se revolte, iar el începu să-şi 
audă gândurile cu claritate. Se rugă, dar o parte din el ştia 
că nu face doar atât; vorbea cu sine însuşi, întrebându-se 
dacă exista vreo cale de a ieşi din închisoarea în care 
fusese azvăârlit, aproape de cer. 

Nu-şi omorâse tatăl. Era cel mai important lucru. Cineva 
aruncase vina asupra sa. Acesta era al doilea lucru. Cine? O 
singură persoană ar fi fost capabilă de o asemenea faptă, 
desigur; o singură persoană din tot regatul putea avea o 
otravă atât de puternică: Flagg. 

Era logic. Vrăjitorul ştia că n-ar fi avut ce căuta într-un 
regat condus de Peter. Se împrietenise cu Thomas... şi-l 
făcuse să se teamă de el. Il omorâse pe Roland, apoi 
procedase în aşa fel încât dovada crimei să-l arunce pe 
Peter în închisoare. 


Aici ajunsese în a treia noapte de domnie a fratelui său. 

Ce era de făcut? Să-şi accepte soarta? Nu, în niciun caz. 
Să evadeze? /mposibil. Nimeni nu evadase vreodată din 
turn. 

Totuşi... 

| se aprinse o luminiţă în minte. Era a patra noapte. Se 
uita la mâncarea de cină: carne grasă, bere îndoită cu apă, 
pâine sărată. O farfurie albă. Niciun şerveţel. 

Totuşi... 

Ar putea fi o cale de scăpare. Ar putea. Una teribil de 
periculoasă şi care cerea mult timp. La sfârşit, după multă 
trudă şi efort, ar putea muri. Dar... exista o cale. 

Şi, dacă reuşea să evadeze, ce făcea mai departe? Cum 
să-l acuze de crimă pe vrăjitor? Nu ştia. Flagg era un şarpe 
viclean şi bătrân, nu lăsa urme care să-l incrimineze mai 
târziu. Ar fi în stare să-i smulgă o mărturisire? Poate, dacă 
ar ajunge să pună mâna pe el, în primul rând. Se gândi că 
ar dispărea ca fumul dacă ar auzi de evadarea lui. Şi cine ar 
crede mărturisirea lui Flagg, dacă ar reuşi să i-o smulgă? 
Da, a recunoscut că l-a omorât pe Roland, ar zice oamenii. 
Peter, ucigaşul-de-părinte fugit din închisoare, îi tinea sabia 
la gât. În situaţia lui, aş recunoaşte orice, şi că l-am omorât 
pe Dumnezeu. 

Poate că vă vine să râdeţi de felul în care Peter îşi 
răsucea gândurile pe toate părţile câtă vreme se afla încă 
la închisoare, mai aproape de cer decât de pământ. Poate 
vă gândiţi că vindea pielea ursului din pădure. Dar el găsise 
o cale de scăpare. Sigur, una care să-i aducă moartea de 
tânăr, dar credea că avea şanse de reuşită. Totuşi, exista 
vreun motiv să lupte cu atâtea greutăţi, dacă, la sfârşit, nu 
obținea nimic? Mai rău, dacă aducea nenorocirea asupra 
regatului, într-un fel pe care acum nu-l vedea? 

Se gândi la toate acestea şi se rugă. Trecu a patra 
noapte... a cincea... a şasea. In a şaptea, ajunse la 
concluzia că era mai bine să încerce decât să nu facă nimic; 
mai bine să se străduiască să îndrepte răul, chiar dacă asta 
însemna să moară. Descoperi un lucru ciudat: nedreptatea 
care i se făcuse /ui nu era nici pe jumătate la fel de 


dureroasă ca faptul că se făcuse o nedreptate. Trebuia să 
schimbe lucrurile. 

In a opta zi a domniei lui Thomas, îl chemă pe Beson la 
el. 


53 


Beson ascultă discursul prizonierului, uluit şi tot mai 
nervos. Când prinţul termină, dădu drumul unui lanţ de 
obscenităţi care ar fi făcut să roşească şi un birjar. 

Peter stătea în faţa lui, impasibil. 

— Javră ticăloasă şi criminală! îşi încheie Beson şirul de 
înjurături, pe un ton uluit. Tot mai crezi că trăieşti în puf, că 
eşti înconjurat de servitori care se dau peste cap să-ţi facă 
pe plac îndată ce ridici degetul? P-aici nu-i aşa, prinţule. Nu, 
domnule. 

Beson se aplecă în faţă, cu bărbia ţepoasă îndreptată 
înainte şi, cu toate că puţea ca o cocină - a transpiraţie, a 
poşircă de vin şi a jeg vechi de luni de zile - Peter nu se 
clinti. Nu existau gratii între ei, dar Beson avea de ce să se 
teamă. Şeful gardienilor avea cincizeci de ani, era scund, 
lat în umeri şi îndesat. Pletele unsuroase i se încâlceau în 
jurul obrajilor şi pe ceafă. Când intrase în camera lui Peter, 
unul din subordonații lui încuiase uşa. 

Gardianul-şef strânse pumnul şi-l plimbă pe sub nasul lui 
Peter. Cu mâna dreaptă scoase din buzunarul de la pieptul 
cămăşii un tub mic de metal. O singură lovitură dată de 
pumnul lui zdravăn ar fi rupt maxilarul oricui. N-ar fi fost 
prima oară. 

— la-ţi cererile şi bagăţi-le în nas, printre muci, 
prinţişorule. Dacă mă mai chemi încă o dată aici pentru 
rahaturi de-astea nobile, îţi sparg botul. 

Se îndreptă spre uşă, îndoit de spate, ca un monstru. 
Trăia în propriul lui nor de duhoare. 

— Eşti pe cale să faci o greşeală foarte mare, îi spuse 
Peter încet, dar ferm. Tonul său avu efectul scontat. 

Beson se întoarse, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Ce-ai zís? 


— M-ai auzit. Şi data viitoare când vorbeşti cu mine, porc 
puturos ce eşti, ai face bine să ţii minte că îmi curge în 
vene sânge regesc, ai priceput? 

Gardianul rămase mut de uimire. Deschise şi închise gura 
ca un peşte pe uscat, deşi orice pescar care ar fi prins o 
urâţenie ca el ar fi aruncat-o sigur înapoi în apă. Cererile lui 
Peter, rostite pe un ton glacial, sunară mai degrabă ca nişte 
ordine de executat fără comentarii. Beson simţi cum i se 
urcă furia la cap. Prima cerere venise fie din partea unui 
mare tăntălău, fie a unui nebun de legat. O consideră o 
mare prostie. A doua se referea la mâncare. Amândouă, 
însoţite de privirea fermă a lui Peter, dovedeau că tânărul 
prinţ nu mai era disperat, ci hotărât să trăiască. 

Perspectiva zilelor de trândăveală şi a nopţilor de beţie 
dispăru ca în ceaţă. Tânărul arăta foarte sănătos şi 
puternic. Putea să trăiască mult şi bine. Poate că va fi 
obligat să se uite la mutra lui de criminal toată viaţa - iată 
un gând care îl scotea din sărite. 

„Porc puturos? Mi-a zis porc puturos?” 

— Micul meu prinţ, rosti Beson batjocoritor, cred că tu 
eşti cel care a făcut deja o mare greşeală... dar îţi promit că 
n-o să se mai întâmple. 

Îşi desfăcu buzele într-un rânjet, arătându-şi cioturile 
negre, pe post de dinţi. Gata de atac, se mişcă cu uşurinţă 
neaşteptată. Intre degete strângea tubul de metal. 

Peter făcu un pas înapoi. Își mută privirea de la pumnii lui 
Beson la faţa lui, apoi din nou la pumni. Ferestruica din 
mijlocul uşii era deschisă. Prin ea se holbau, cu obrajii 
ţepoşi lipiţi unul de altul, doi gardieni subordonați. 
Zâmbeau şi de-abia aşteptau să înceapă spectacolul. 

— Ştii că prizonierii regali se bucură de mici avantaje, 
rosti Peter, tot dându-se înapoi şi sărind. Aşa spune tradiţia. 
Până acum nu ţi-am cerut nimic. 

Rânjetul lui Beson se lăţi. | se păru că sesizează teamă în 
glasul prinţului. Se înşelă. Greşeala se întoarse împotriva lui 
când se aşteptă mai puţin. 

— Asemenea tradiții se plătesc chiar şi de regi, 
prinţişorule. 


Beson îşi frecă degetul mare de arătătorul stâng. În 
pumnul drept ţinea încă tubul de metal. 

— Dacă vrei să primeşti nişte bănuţi din când în când, se 
poate aranja, spuse Peter, continuând să sară în cerc. Dar 
numai dacă încetezi imediat cu purtarea asta prostească. 

— Ţi-e frică, nu-i aşa? 

— Dacă trebuie să-i fie cuiva frică, acela eşti tu. Eşti pe 
cale să-l ataci pe fratele regelui din Delain. 

Cuvintele căzură ca o lovitură bine plasată. 

O secundă, Beson şovăi. Privirea lui îşi pierdu siguranţa. 
Se uită la ferestruica din uşă, văzu feţele gardienilor şi se 
întunecă la chip. Dacă dădea înapoi, cei doi vor râde de el. 
Nu că n-ar fi ştiut cum să trateze cu ei, dar s-ar fi enervat 
mai tare decât merita gunoiul din faţa lui. 

Atacă, dintr-odată, cu pumnul său greu. Rânjea. Ţipetele 
prinţului căzut pe podea cu nasul spart o să fie un plânset 
de bebeluş, îşi zise el. 

Peter se dădu înapoi cu uşurinţă. Avea graţia unui 
dansator. Prinse pumnul gardianului fără să fie mirat de 
greutatea lui - văzuse metalul lucios printre degetele 
umflate -, şi-l trase cu o forţă de care Beson nu-l crezuse în 
stare. Gardianul se învârti în aer şi lovi zidul curbat al 
„camerei de zi“. Dinţii, câţi mai avea în gură, îi clănţăniră şi 
văzu stele verzi. Scăpă tubul de metal, care se rostogoli pe 
podea. Inainte să se dezmeticească, Peter sări şi-l ridică. Se 
mişca uşor, ca o felină. 

„Aşa ceva nu se poate întâmpla, îşi zise Beson, disperat 
şi şocat. Imposibil să se întâmple aşa ceva.“ 

Niciodată nu se temuse să intre în închisoarea cu două 
camere din vârful turnului, pentru că niciunul dintre 
prizonierii care stătuse în ele până atunci, fie nobili, fie regi, 
nu fusese mai tare decât el. Da, avuseseră loc câteva bătăi 
pe cinste aici, dar le arătase el cine era şeful. Poate că 
acolo, jos, fuseseră mari şi tari, dar aici, sus, el comanda şi 
trebuia să asculte de pumnul zdravăn şi murdar. Dar acum, 
băieţaşul ăsta obraznic... 

Beson se ridică de lângă perete urlând. Scutură din cap, 
să-şi revină, şi se năpusti asupra lui Peter, care ţinea între 


degete tubul metalic. Gardienii de la fereastra din uşă se 
uitau la minunea neaşteptată cu priviri tâmpe. Nu le dădu 
prin gând să intervină, pentru că nici lor, nici lui Beson nu le 
venea să creadă. 

Şeful lor sări la Peter cu braţele deschise. Acum că nu 
mai avea tubul, nu mai voia să sară la stânga şi la dreapta 
şi să dea cu pumnul, jucând ceea ce, în mintea lui, se 
numea box. Voia să-l prindă pe Peter în braţe, să-l strângă, 
să-l trântească la podea, să cadă peste el şi să-l zdrobească 
cu pumnii până leşină. 

Dar Peter dispăru ca prin farmec din locul în care se afla, 
căci se dădu la o parte şi se lăsă pe vine. Când gardianul 
îndesat şi hidos ca un monstru se răsuci, îl pocni de trei ori 
cu pumnul drept, în care ţinea tubul. „Nu-i cinstit, se gândi 
Peter, dar nu eu am adus tubul ăsta, nu?“ Nici nu-l 
burduşise prea tare. Dacă Beson ar fi urmărit o bătaie şi ar 
fi văzut cele trei lovituri rapide, ar fi râs şi-ar fi zis c-a lovit 
un „fătălău”. Pentru el, un pumn zdravăn făcea aerul să 
şuiere. 

Numai că nu-l lovise un „fătălău”, indiferent ce credea el. 
Fiecare pumn fusese trimis din umăr, aşa cum îl învățase 
pe Peter instructorul său la lecţiile de box, de două ori pe 
săptămână, în ultimii şase ani. Erau lovituri date fără efort, 
nu spintecau aerul cu şuierături, dar Beson avu impresia că 
încasase trei copite, una după alta, de la un ponei tânăr, cu 
copite foarte mari. Jumătatea stângă a feţei îi căzu când îi 
crăpă pometele obrazului. Parcă-i intrase o crenguţă în cap. 
Era din nou la perete. Il lovi automat, ca o păpuşă cu 
mecanismul defect, şi se răsuci, cu încheieturile degetelor 
îndoite. Se uită la prinţ cuprins de disperare. 

Gardienii se holbau cu gurile căscate prin ferestruică. 
Beson, bătut de un băiat? Nu le venea să-şi creadă ochilor. 
Mai degrabă ar fi crezut într-o ploaie cu broaşte. Unul dintre 
ei se uită la cheia pe care o ţinea în mână, vru să intre, apoi 
se răzgândi. Ar putea fi rănit. Strecură cheia în buzunar, ca 
să poată susţine mai târziu că o uitase acolo. 

— Acum vrei să stăm de vorbă omeneşte? Peter nici 
măcar nu transpirase. Termină cu prostiile. Ţi-am cerut 


două favoruri, pentru care vei primi o răsplată grasă, poţi 
să fii sigur. Ai... 

Beson se năpusti din nou asupra prinţului, răcnind ca un 
animal. Peter nu prevăzuse încă un atac, dar se trase la o 
parte ca un matador din faţa taurului care năvăleşte pe 
neaşteptate asupra lui. Matadorul poate fi luat prin 
surprindere, chiar înţepat, dar tot grațios rămâne. Peter nu- 
şi pierdu graţia, dar fu rănit. Beson avea unghii lungi, 
crestate şi jegoase, mai degrabă gheare de animal. In 
nopţile de iarnă, din care nu aveau voie să lipsească 
poveştile de groază, îi plăcea să le povestească 
subordonaţilor cum tăiase gâtul unui prizonier de la o 
ureche la alta cu unghia degetului mare. 

Una din ghearele sale lăsă o dungă însângerată pe 
obrazul stâng al lui Peter. Tăietura cobora în zigzag de la 
tâmplă la maxilar, ocolind ochiul ca prin minune. Se 
deschise ca o carte. Semnele întâlnirii cu Beson aveau să-i 
rămână pe chip toată viaţa. 

Peter se enervă. Își aminti tot ce i se întâmplase în 
ultimele zece zile. O clipă, dar numai o clipă, furia îi 
întunecă minţile şi ar fi fost în stare să ucidă bruta, în loc 
să-i dea o lecţie pe care să n-o uite niciodată. 

Când Beson se răsuci, asupra lui căzu o ploaie de lovituri 
de copită, poneiul se supărase rău de tot şi de pumni. 
Pumnii n-ar fi fost mare lucru, dar tubul metalic greu le 
transformă în baroase. Se pomeni cu maxilarul scrântit. 
Urlă de durere şi vru să sară din nou la atac. Mare greşeală. 
Nasul îi pocni, spart, iar sângele începu să-i curgă pe gură, 
pe bărbie şi pe vesta slinoasă. Urmă încă o lovitură de 
dreapta, care-i zdrobi gura. Scuipă un dinte şi încercă să se 
retragă. Uită de subordonații care se uitau la el, 
neîndrăznind să intervină. Uită şi că se înfuriase pe 
atitudinea prinţului şi nu mai voia să-i dea nicio lecţie. 

Pentru prima oară în cariera lui de gardian-şef, uită de 
toate. Nu mai voia altceva decât să supravieţuiască. Pentru 
prima oară în cariera lui de gardian-şef, îi era frică. 

Nu conta că Peter îi căra la pumni. Mai fusese bătut 
înainte, deşi nu de un prizonier. Nu, nu asta conta, ci 


privirea din ochii prinţului. Privirea care băgase groaza în el. 
Asta e privirea unui rege. Zeii să mă ajute, e privirea unui 
rege - furia lui arde ca soarele în toiul verii. 

Peter îl înghesui la perete, măsură distanţa până la 
bărbia lui şi-şi trase în spate pumnul drept, cel care ţinea 
tubul. 

— Te-ai convins, porc puturos? îl întrebă prinţul, 
dispreţuitor. 

— Da, răspunse gardianul, ameţit şi gâfâind printre 
buzele umflate. Da, regele meu, îndurare! Indurare! 

— Ce-ai zis? Cum mi-ai zis? întrebă Peter uimit. 

Dar Beson aluneca greu pe zidul curbat al turnului. 
Leşină imediat ce îi spuse lui Peter „regele meu“. Mai târziu 
îşi va uita vorbele, dar lui Peter ele i se întipăriră bine în 
minte. 


54 


Gardianul-şef se trezi din leşin după vreo două ore. Dacă 
nu i-ar fi auzit sforăiturile dezgustătoare, Peter ar fi crezut 
că l-a omorât. 

Bărbatul era o jigodie ticăloasă şi spurcată... dar tot n-ar 
fi vrut să-l omoare. Cei doi gardieni, care priviseră bătaia de 
la ferestruica din uşa de stejar, se uitau acum pe rând 
înăuntru, cu ochii unui copil care admiră tigrul anduan 
mâncător de oameni din menajeria regelui. Niciunul dintre 
ei nu încercă să-şi salveze şeful. Peter ghici că se aşteptau 
ca el să se năpustească asupra lui Beson cel leşinat şi să-i 
sfâşie beregata. Poate cu dinţii. 

„Păi, de ce să nu creadă? Se întrebă Peter, căzut pradă 
amărăciunii. Sunt convinşi că mi-am ucis tatăl, iar un om 
capabil de o astfel de crimă nu se dă la o parte de lao 
faptă josnică, aşadar nici de la a ucide un adversar căzut la 
pământ.“ 

In cele din urmă, Beson începu să geamă şi să mişte. 
Clipi şi deschise ochiul drept - pe cel stâng reuşi să-l 
deschidă numai peste câteva zile. 

Ochiul teafăr îndreptă spre Peter priviri lipsite de ură, dar 
înspăimântate. 


— Eşti pregătit să stăm de vorbă ca oamenii? îl întrebă 
prinţul. 

Beson mormăi ceva de neînțeles. Işi înghiţea cuvintele. 

— Nu înţeleg ce spui. 

Gardianul-şef făcu o nouă încercare: 

— Ai fi putut să mă omori. 

— N-am omorât niciodată pe nimeni. Poate c-o să vină 
vremea când va trebui să iau viaţa cuiva. Sper să nu fie 
aşa. Dar, dacă nu voi avea de ales, nu vreau ca prima mea 
victimă să fie un gardian leşinat. 

Beson se propti de perete şi se uită la Peter cu singurul 
ochi deschis. Pe chipul umflat şi bătucit 

se citea o expresie gânditoare, puţin speriată. 

Într-un sfârşit, reuşi să bolborosească încă o propoziţie. 
Peter o înţelese, dar vru să fie sigur: 

— Te rog să repeţi, domnule gardian-şef Beson. 

Bărbatul tresări. Aşa cum lui Yosef nu-i mai spusese 
nimeni „lord grăjdar“, nici pe el nu-l mai făcuse nimeni 
„domnule gardian-şef“. 

— Putem să discutăm. 

— Asta este foarte bine. 

Beson se ridică în picioare cu mare greutate. Nu mai voia 
să aibă de-a face cu Peter, cel puţin nu în acea zi. Avea şi 
alte griji pe cap. Subordonaţii lui tocmai îl văzuseră 
încasând o bătaie soră cu moartea de la un băiat nemâncat 
de o săptămână. Se uitaseră - dar nu făcuseră nimic, 
fricoşii naibii. Îl durea capul. S-ar putea să fie nevoit să-i 
biciuiască pe nătărăi înainte să cadă lat în pat, ca să le vină 
mintea la cap. 

Porni spre uşă, dar se întoarse când îl strigă Peter. Nu fu 
nevoie de mai mult ca să ştie amândoi cine era şeful acum. 
Beson mâncase bătaie de la prizonierul lui. Când acesta îi 
spuse să stea pe loc, se opri. 

— Vreau să-ţi spun ceva. O să ne convină amândurora. 

Gardianul-şef tăcu. Nu făcu altceva decât să-l privească 
pe Peter neîncrezător. 

— Spune-le - prinţul arătă din cap spre uşă - să închidă 
ferestruica. 


Beson se uită la el o clipă, apoi se întoarse spre 
subordonații holbaţi şi le repetă ordinul. 

Cei doi rămaseră cu obrajii lipiţi unul de celălalt, 
neînţelegând cuvintele şefului... sau prefăcându-se că nu le 
înţeleg. Beson îşi trecu limba peste dinţii roşii de sânge şi 
vorbi mai clar, în ciuda durerii. Ferestruica fu imediat 
închisă şi zăvorâtă pe dinafară... dar nu înainte ca la 
urechile lui să ajungă  râsetele batjocoritoare ale 
subordonaţilor. Oftă din străfunduri... Da, trebuia să-i înveţe 
minte înainte să plece acasă. Fricoşii învaţă repede. Prinţul 
ăsta, sau ce-o mai fi el, sigur nu-i un fricos. Oare chiar voia 
să discute cu el? 

— Vreau să-ţi dau un bilet pentru Anders Peyna, îi spuse 
Peter. O să te întorci la noapte după el, sper. 

Beson nu răspunse. Încerca din răsputeri să gândească. 
Ce mai întorsătură! Peyna! Un bilet pentru Peyna! Avusese 
o mică ezitare când Peter îi aminti că e fratele regelui, dar 
nici nu se compara cu groaza de acum. Pe toţii zeii, Peyna! 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât îi plăcea mai puţin. 

Poate că regelui Thomas nu-i păsa prea mult că fratele 
lui zăcea închis în turn. În primul rând, le omorâse tatăl, aşa 
că n-avea cum să simtă pentru el prea multă dragoste. In al 
doilea rând, mai important, Beson nu se speriase prea tare 
auzind numele regelui Thomas, Aducătorul de Lumină. Ca 
toţi locuitorii din Delain, îl privea deja cu dispreţ. Dar 
Peyna... Altfel stăteau lucrurile când venea vorba de el. 

Anders Peyna era mai înspăimântător decât un regiment 
de regi. La rege, o fiinţă strălucitoare şi misterioasă ca 
soarele, nu se putea ajunge. Nu contează că soarele se 
ascunde după nori şi ţi se face frig sau că te coci sub razele 
lui fierbinţi - n-ai de ales, pentru că soarele depăşeşte 
puterea de înţelegere a muritorilor. 

În schimb, Peyna era o creatură pământeană. Una pe 
care Beson o înţelegea... şi de care se temea. Peyna, cu 
faţa lui ovală şi ochii albaştri, de gheaţă, Peyna, cu roba lui 
cu guler înalt, care hotăra cine trăieşte şi cine va fi scurtat 
de cap. 


Oare băiatul ăsta chiar îi putea comanda lui Peyna din 
vârful turnului? Sau era doar o cacealma? 

„Cum să fie o cacealma, dacă vrea să-i scrie un bilet pe 
care să i-l duc chiar eu?“ se gândi Beson. 

— Dacă aş fi rege, Peyna mi-ar executa toate ordinele, 
spuse Peter. Dar acum nu sunt rege, ci un simplu prizonier. 
Dar, nu cu multă vreme în urmă, i-am făcut o favoare 
pentru care cred că mi-e recunoscător. 

— Inţeleg, răspunse Beson, încercând să nu se implice 
deloc. A 

Peter oftă. Il copleşi oboseala. Se întrebă ce scop 
prostesc urmărea. Credea oare cu adevărat că făcea primii 
paşi spre libertate bătându-l pe gardianul ăsta tâmpit şi 
obligându-l să i se supună? Avea vreo garanţie că Peyna îl 
va ajuta? Poate că ideea de serviciu contra serviciu exista 
numai în mintea lui. 

Dar trebuia să încerce. Nu se hotărâse el, în nopţile 
singuratice în care meditase la nesfârşit şi plânsese 
moartea tatălui său, că singurul păcat de care s-ar face 
vinovat ar fi să stea cu mâinile în san? 

— Peyna nu mi-e prieten, continuă el. Nici nu încerc să-ţi 
spun asta. Am fost acuzat de moartea tatălui meu, regele, 
şi nu cred că mai am vreun prieten în tot regatul, de la un 
capăt la celălalt. Eşti de acord cu mine, domnule gardian- 
şef? 

— Da, răspunse Beson impasibil. 

— Cu toate acestea, cred că Peyna îţi va da banii pe 
care-i primeşti de obicei de la deţinuţii tăi. 

Beson încuviinţă din cap. Când în turn era întemnițat un 
prizonier nobil, indiferent pe câtă vreme, el se îngrijea să 
primească ceva mai bun decât carne grasă şi bere îndoită 
cu apă, să se schimbe aşternutul săptămânal şi chiar să 
primească vizite de la soţie sau de la iubită. Bineînţeles, nu 
pe ochi frumoşi. Deţinuţii nobili se trăgeau întotdeauna din 
familii bogate şi se găseau rude care să-i plătească 
serviciile, indiferent de fapta pentru care erau închişi. 


Prinţul se făcea vinovat de o crimă înfiorătoare. Cu toate 
astea, tot el îi spunea că nimeni altul decât Peyna va fi cel 
care-l va mitui. 

— Încă un lucru. Cred că Peyna mă va asculta pentru că 
e un om de onoare. Şi mai cred că ar fi foarte interesat 
dacă mi s-ar întâmpla ceva rău, adică dacă vreunul dintre 
gardienii tăi ar veni să mă bată, ca să te răzbune pentru 
bătaia pe care ţi-am dat-o. 

Peter făcu o pauză. 

— Personal interesat. 

Se uită mai adânc în ochii lui Beson. 

— Mă înţelegi? 

— Da, răspunse acesta. Stăpâne, adăugă după o clipă. 

— Îmi aduci peniță, cerneală, sugativă şi hârtie? 

— Da. 

— Vino aici. 

Gardianul-şef puţea îngrozitor, dar Peter nu se dădu 
înapoi - descoperise că duhoarea crimei de care fusese 
acuzat îl făcuse imun la mirosul de transpiraţie şi jeg. 

— Şopteşte-mi la ureche, îl îndemnă el cu o undă de 
surâs. 

Beson clipi nedumerit. 

— Ce să-ţi şoptesc, stăpâne? 

— Un număr. 

În clipa următoare, gardianul-şef se aplecă la urechea lui. 


55 


Unul din subordonații lui Beson îi aduse lui Peter 
instrumentele pe care le ceruse. Se uită la el cu privirea 
unei pisici vagaboande obişnuite să primească şuturi şi se 
strecură iute afară, ca nu cumva să încaseze şi el o porţie 
de bătaie cu pumnii care căzuseră peste capul lui Beson. 

Peter se aşeză la masa şubredă de la fereastră. Din 
cauza frigului, îi ieşeau aburi din gură. Ascultă şuierul 
vântului în jurul turnului şi privi luminile oraşului. 

Dragă mare judecător Peyna, începu el să scrie, apoi se 
opri. 


Când o să vezi de la cine e biletul ăsta, o să-l faci 
ghemotoc şi-o să-l arunci în foc fără să-l citeşti? O să-l 
citeşti şi-o să râzi disprețuitor de prostul care şi-a omorât 
tatăl şi care îndrăzneşte să ceară ajutor marelui judecător 
al regatului? O să citeşti printre rânduri, ghicind ce 
urmăreşte? A 

In seara aceea, Peter era binedispus. Iși zise că răspunsul 
la toate cele trei întrebări va fi negativ. Poate că n-o să-şi 
ducă planul la bun sfârşit, dar un bărbat atât de ordonat şi 
meticulos ca Peyna n-avea cum să-l ghicească. Mai degrabă 
s-ar fi crezut pe el însuşi în stare să se costumeze ca la 
carnaval şi să joace un dans marinăresc în Piaţa Turnului, 
pe lună plină, decât să ghicească ce urmăreşte Peter. „lar 
eu îi cer atât de puţin“, îşi zise Peter. O nouă undă de surâs 
îi străbătu chipul. „Adică sper că i se va părea puţin...“ 

Se aplecă în faţă, înmuie peniţa în cerneală şi începu să 
scrie. 


56 


În seara următoare, nu mult după nouă, valetul lui 
Anders Peyna deschise uşa persoanei care bătea la o oră 
atât de târzie. Ridică ochii deasupra nasului său lung şi-l 
zări în prag pe gardianul-şef. Arlen - aşa îl chema pe valet - 
îl mai văzuse, fireşte; ca stăpânul lui, Beson făcea parte din 
maşinăria legală a regatului. Dar de data asta nu-l 
recunoscu. Bătaia pe care o primise de la Peter cu o zi 
înainte îi colorase chipul ca soarele la apus, în roşu, violet şi 
galben. Reuşea să deschidă ochiul stâng, dar foarte puţin. 
Semăna cu un vârcolac pitic. Valetul se pregătea să-i 
trântească uşa în nas. 

— Stai, spuse Beson, cu glas atât de gros, că-l făcu pe 
Arlen să se oprească. Am un mesaj pentru stăpânul tău. 

Valetul şovăi, apoi vru iar să închidă uşa. Omul era o 
creatură înfricoşătoare. Să fi fost oare un pitic din nordul 
regatului? Ultimul supravieţuitor din tribul sălbaticilor cu 
haine de blană murise ori fusese omorât pe vremea 
bunicului său, dar... nu se ştie niciodată. 


— E de la prinţul Peter. Dacă închizi uşa, n-o să auzi 
cuvinte prea frumoase de la stăpânul tău mai târziu, mi se 
pare mie. 

Arlen şovăi din nou. Să trântească uşa în nasul 
vârcolacului sau să plece urechea la auzul numelui 
prinţului, care tot mai avea putere? Dacă omul ăsta venea 
din partea lui, atunci trebuie să fie gardianul-şef. Totuşi... 

— Nu prea semeni cu Beson, spuse el. 

— Nici tu nu semeni cu taică-tu, Arlen, şi nu o dată m-am 
întrebat pe unde-o fi umblat maică-ta, replică grosolan 
monstrul şi vâri un plic murdar prin uşa crăpată. Ţine-l... 
Du-l stăpânului. Eu aştept. Închide uşa, dacă vrei, da-i al 
dracului de frig afară. 

Putea să îngheţe şi marea, că lui Arlen tot nu-i păsa. N- 
avea de gând să-l lase înăuntru pe individul ăla hidos, să-l 
vadă cum îşi încălzeşte picioarele la foc, în bucătăria 
servitorilor. Smulse plicul, trânti uşa, trase zăvorul şi 
plecă... pe urmă se întoarse şi trase şi al doilea zăvor. 


57 


Peyna era la el în birou. Privea focul, căzut pe gânduri. La 
încoronarea lui Thomas, fusese lună nouă; acum astrul 
nopţii nici nu trecuse în al doilea pătrar, că el deja simţea 
că lucrurile nu merg bine. Flagg - el era sămânţa răului. 
Flagg. Câştigase deja mai multă putere decât în zilele lui 
Roland. Cel puţin Roland fusese un bărbat, chiar dacă 
bătrân şi încet la minte. Thomas nu era decât un copil. În 
curând, vrăjitorul va controla regatul întreg în numele lui 
Thomas. Ar fi foarte rău pentru Delain... şi pentru Anders 
Peyna, care nu-şi ascunsese niciodată antipatia faţă de 
Flagg. 

Era plăcut la el în birou, în faţa focului care trosnea, dar 
judecătorul simţi o adiere de vânt rece în jurul gleznelor. Un 
vânt care ar putea... distruge totul. 

„De ce, Peter? De ce? De ce? De ce n-ai putut aştepta? 
De ce te-ai arătat atât de curat pe dinafară, ca un măr roşu 
toamna, la strânsul recoltei, când pe dinăuntru erai putred? 
De ce?“ Peyna nu ştia să răspundă la propriile întrebări, dar 


nu voia să recunoască nici acum că în inimă i se strecurase 
îndoiala că Peter era într-adevăr putred pe dinăuntru. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

Judecătorul se ridică, se uită în jur şi strigă nerăbdător: 

— Intră! Şi sper să-mi dai veşti bune! 

Arlen intră tulburat şi nedumerit. În mână ţinea un plic. 

— Ei, ce e? 

— Stăpâne... e un om la uşă... adică aduce a om. Are 
obrajii buhăiţi şi umflaţi, de parcă ar fi încasat o bătaie 
crâncenă... sau... Valetul îşi pierdu vocea. 

— Şi ce are de-a face asta cu mine? Ştii că nu primesc la 
ore târzii. Spune-i să plece. Spune-i să se ducă dracului! 

— Zice că e Beson, stăpâne, insistă Arlen, mai agitat ca 
niciodată. Ridică plicul pătat ca pe-un scut. A adus plicul 
ăsta. Zice că-i un mesaj de la Peter. 

Lui Peyna îi sări inima din piept. Se reţinu şi se încruntă 
mai tare către Arlen. 

— Şi este? 

— De la prinţul Peter? Valetul începu să se bâlbâie. Işi 
pierdu stăpânirea de sine caracteristică, uimindu-şi 
stăpânul. Judecătorul nu-l vedea pe Arlen pierdut cu firea, 
nici dac-ar fi venit potopul, focul iadului sau o invazie de 
dragoni turbaţi. Stăpâne, n-am de unde să ştiu... Adică, 
eu... €u... 

— E Beson sau nu, tâmpitule? 

Arlen îşi linse buzele. Își linse buzele - incredibil. Nu s-a 
mai pomenit aşa ceva. 

— Păi, s-ar putea să fie el seamănă... numai că individul 
de la uşă e plin de vânătăi şi umflături... Eu... Valetul înghiţi 
în sec. Mie se pare că seamănă cu un pitic, reuşi el să 
rostească printre bâlbâieli. Apoi încercă să-şi dreagă 
stângăcia cu un zâmbet tâmp. 

„Deci e Beson, gândi Peyna. E Beson, iar dacă arată ca 
bătut înseamnă că Peter i-a tras o chelfăneală. De-asta a 
adus mesajul. Pentru că l-a bătut Peter şi i-a fost frică să 
nu-l aducă. Numai o bătaie îl poate convinge pe unul ca el.“ 


Îl cuprinse un sentiment de exaltare, de parcă ar fi 
alunecat într-o peşteră şi-ar fi văzut dintr-odată o luminiţă 
salvatoare. 

— Dă-mi scrisoarea, îi spuse el valetului. 

Arlen îi întinse plicul. Pe urmă vru s-o şteargă. 

Nici asta nu s-a mai pomenit. „Cel puţin eu nu l-am văzut 
vreodată c-o şterge englezeşte.” 

Peyna îl lăsă să ajungă până la uşă, ca un pescar veteran 
care se preface că scapă peştele agăţat în undiţă, apoi îl 
opri: 

— Arlen! 

Valetul se întoarse, crispat, aşteptând să fie muştruluit. 

— Nu mai există pitici. Nu ţi-a spus mama când erai mic? 

— Ba da, răspunse Arlen şovăitor. 

— Bravo! exclamă Peyna. O femeie înţeleaptă. Prostiile 
care-ţi zboară prin cap precis de la taică-tu le ştii. Pofteşte-l 
pe gardianul-şef înăuntru. In bucătăria servitorilor, adăugă 
el în grabă. Nu vreau să-l văd aici. Pute. Du-l în bucătărie să 
se încălzească. Noaptea e rece. 

De la moartea lui Roland, cugetă judecătorul, toate 
nopţile erau friguroase. Parcă voiau să răzbune moartea lui 
Roland, ars pe dinăuntru, apoi pe dinafară. 

— Da, stăpâne, spuse Arlen, tot mai ezitant. 

— O să sun imediat după tine să-ţi spun ce să faci cu el. 

Valetul ieşi - o fiinţă umilă - şi închise uşa. 

Peyna răsuci plicul în mâini fără să-l deschidă. Petele de 
murdărie proveneau, fără îndoială, de la degetele 
unsuroase ale lui Beson. Simţi în nări duhoarea de 
transpiraţie a ticălosului de gardian-şef. Plicul fusese sigilat 
cu ceară de lumânare. 

Poate c-ar fi mai bine să-l arunc în foc, îşi zise 
judecătorul, şi să uit de el. Da, să-l arunc în foc, să sun 
după Arlen şi să-i spun să-i dea cocoşatului de gardian-şef - 
chiar arată ca un pitic, dacă mă gândesc mai bine - un 
rachiu cald şi pe urmă să scape de el. Da, asta ar trebui să 
fac. 

Dar ştia că nu va proceda aşa. Senzaţia aceea absurdă, 
raza de lumină apărută în peştera întunecată, nu-i dădea 


pace. Vâri degetul mare sub sigiliu, îl rupse, scoase biletul 
şi-l citi la lumina flăcărilor. 


58 


Peyna, 

M-am hotărât să trăiesc. 

Am citit puţine despre turn înainte de a ajunge să 
locuiesc în el, iar cele auzite despre el n-au fost decât 
bârfe. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit a fost că aici 
se pot cumpăra mici favoruri. Se pare că e adevărat. 
Desigur, eu nu am bani, dar m-am gândit că ai putea să 
preiei tu micile mele cheltuieli. Nu de mult ţi-am făcut o 
favoare. Dacă vei plăti gardianului-şef opt florini la 
începutul fiecărui an pe care-l voi petrece în acest loc trist, 
voi considera favoarea întoarsă. După cum vezi, suma este 
foarte mică. Asta pentru că nu am nevoie decât de două 
lucruri. Dacă vei aranja ca Beson să-şi „umezească gâtlejul” 
din când în când ca să le primesc, n-o să te mai deranjez. 

Ştiu că ai fi pus într-o lumină proastă dacă s-ar afla că mă 
ajuţi, oricât de puţin. Îţi propun să-l iei ca mijlocitor pe 
prietenul meu, Ben, dacă te hotărăşti să faci ceea ce te rog. 
N-am mai vorbit cu el de la arestarea mea, dar cred şi sper 
că mi-a rămas devotat. Aş fi vrut să-l rog pe el ce te-am 
rugat pe tine, dar familia Staad nu e prea bogată, iar Ben 
nu are banii lui. Mi-e ruşine că trebuie să cer bani, dar nu 
ştiu la cine altcineva să apelez. Dacă consideri că nu-mi 
poţi îndeplini rugămintea, voi înţelege. 

Nu mi-am ucis tatăl. 

Peter 


59 


Peyna nu-ţi luă ochii de la scrisoare. O citi de mai multe 
ori de la cap la coadă. 

M-am hotărât să trăiesc. 

Nu mi-am ucis tatăl. 

Nu-l mira faptul că băiatul continua să nege. Cunoştea 
criminali care-şi negau fapta ani de zile, susţinând că sunt 


nevinovaţi. Dar unui vinovat nu-i stătea în fire să se apere 
cu atâta îndrăzneală... şi pe un ton de comandă. 

M-am hotărât să trăiesc. 

Oftă. Trecu multă vreme până să tragă lângă el călimara 
şi să scoată o bucată fină de pergament din sertar. Incepu 
să scrie. Biletul lui fu şi mai scurt decât al lui Peter. ÎI 
termină în mai puţin de cinci minute. Uscă cerneala cu 
sugativa, presără nisip, îl împături şi-l sigilă. Apoi sună după 
Arlen. 

Valetul sosi imediat: Avea o înfăţişare cât se poate de 
spăsită. 

— Beson mai e aici? îl întrebă Peyna. 

— Cred că da, domnule. 

De fapt, Arlen ştia că Beson nu plecase, pentru că-l 
spionase prin gaura cheii şi-l văzu cum se plimbă cu mers 
legănat dintr-un capăt în celălalt al bucătăriei, cu un picior 
de pui rece în mână, pe care-l ţinea ca pe-o măciucă. După 
ce mâncă toată carnea, zdrobi osul cu dinţii - pocnetele 
sunară înspăimântător - şi supse măduva mulţumit. 

Arlen tot nu era convins că bărbatul nu era un pitic... 
poate chiar un monstru. 

— Dă-i biletul ăsta, îi spuse judecătorul, şi asta - c-a venit 
pană aici. In mana valetului răsunară doi florini. Spune-i că 
s-ar putea să primesc răspuns. Dacă-l primesc, atunci să 
mi-l aducă noaptea, cum a făcut şi azi. 

— Da, stăpâne. Ă 

— Nu pierde vremea şi nu sta de poveşti cu el. In mintea 
lui, asta era o glumă. 

— Nu, stăpâne, promise Arlen amărât, apoi plecă. Nu-şi 
putea scoate din minte sunetul osului pocnind între dinţii lui 
Beson. 


60 


— Ţine, îi zise Beson lui Peter a doua zi, azvârlindu-i 
plicul. 

Era morocănos. Cei doi florini primiţi de la Arlen fuseseră 
un noroc neaşteptat şi-i cheltuise pe toţi pe băutură. De ei 


se putea bea foarte mult mied, aşa că acum avea capul 
mare şi greu. 

— M-am făcut un pârlit de curier. 

— Mulţumesc, spuse Peter, luând plicul. 

— Ei? N-ai de gând să-l deschizi? 

— Ba da. După ce pleci. 

Gardianul îşi arătă dinţii şi ridică pumnii. Peter pur şi 
simplu se uită la el. Beson lăsă pumnii jos. 

— Un afurisit de curier, repetă el. _ 

Când ieşi, trânti uşa grea după el. In spatele ei se auziră 
trosnind încuietorile de fier şi zăvoarele - trei, groase cât 
încheietura lui Peter - trase unul după altul. 

Când se făcu linişte, Peter deschise plicul. Biletul 
conţinea numai trei fraze. 

Cunosc obiceiurile străvechi pe care le pomeneşti. Suma 
despre care vorbeşti va fi plătită. O voi plăti eu, dar numai 
după ce aflu ce fel de favoruri aştepţi din partea prietenului 
nostru comun. 

Peter zâmbi. Marele judecător Peyna nu era viclean. 
Viclenia nu-i stătea în caracter, ca lui Flagg, dar era foarte 
prudent. O dovedea biletul din faţa lui. Peter se aştepta la 
condiţia pusă de el. Ar fi intrat la bănuieli dacă judecătorul 
nu l-ar fi întrebat ce vrea. Ben va fi intermediarul lor, deci 
Peyna nu va mai plăti mita direct. Totuşi, era foarte 
precaut, ca şi cum ar fi mers pe o frânghie care se putea 
rupe în orice clipă. 

Peter se duse la uşă, bătu şi, după o scurtă conversaţie 
cu Beson, primi penita murdară şi călimara. Gardianul 
bolborosi din nou ceva despre „un pârlit de curier”, dar, în 
realitate, situaţia îi convenea. Poate c-o să-i mai pice doi 
florini. 

— Dacă ăştia doi îşi tot scriu bilete, cre' c-o să- 
mbogăţesc, spuse el cu glas tare, fără să-l audă nimeni. 
Apoi se puse pe hohotit, deşi îi plesnea capul de durere. 


61 


Peyna desfăcu al doilea bilet de la Peter şi văzu că prinţul 
nu mai scrisese în el nici numele lui, nici pe-al 


judecătorului. Asta era foarte bine. Băiatul învăţa repede. 
Pe măsură ce citi, se încruntă tot mai tare. 

Poate că cererea ta de a-mi cunoaşte planul e 
îndrăzneață. Poate că nu e. Nu contează, pentru că sunt la 
cheremul tău. lată cele două lucruri pe care le vor cumpăra 
în fiecare an cei opt florini de la tine. 

Vreau să am căsuţa de păpuşi a mamei mele. Cu ea am 
călătorit cu mintea în nenumărate locuri frumoase şi am 
trăit aventuri de neuitat. Mi-a fost foarte dragă în copilărie. 

Vreau să primesc un şerveţel la fiecare masă - unul 
regesc. Nu trebuie neapărat să fie tivit. 

Acestea sunt cererile mele. : 

Peyna citi şi răsciti biletul înainte de a-l arunca în foc. Il 
tulbura, pentru că nu-l înţelegea. Băiatul urmărea ceva... 
sau nu? De ce voia căsuţa de păpuşi a mamei sale? Din 
câte ştia, zăcea într-un colţ al castelului, plină de praf pe 
sub cearşaful de pe ea. Nu avea niciun motiv să nu i-o dea, 
după ce era cercetată cu atenţie şi după ce erau scoase din 
ea obiectele ascuţite, precum cuţitaşele. Işi aminti perfect 
cât de bucuros se jucase Peter cu căsuţa Sashei. De 
asemenea, îşi aminti protestele lui Flagg, care considera că 
nu e potrivit ca un băiat ce avea să devină rege să se joace 
cu o casă de păpuşi. Roland neglijase sfatul lui Flagg... Un 
lucru înţelept, căci Peter renunţase singur la ea, cu timpul. 

Până acum. 

Oare își pierdea minţile? 

Greu de crezut. 

Şerveţelul - nu era nimic de neînțeles în dorinţa de-a 
avea un şerveţel. Peter insistase întotdeauna să aibă 
şerveţel la masă; şi-l întindea în poală, ca pe-o faţă de 
masă mai mică. Ciudat că nu cerea mâncare mai bună 
decât raţia normală, cum ar fi făcut orice alt prizonier de 
rang înalt. Nu, el cerea un şerveţel. 

„Insistenţa cu care cere întotdeauna un şerveţel curat i 
se trage de la mama lui. Bag mâna în foc. Oare să fie vreo 
legătură între el şi casa de păpuşi? Şerveţele... casa de 
păpuşi. Ce înseamnă asta?“ 


Nu ştia, dar sentimentul absurd al speranţei nu-l părăsi. Îl 
obseda ideea că Flagg nu fusese de acord ca Peter să se 
joace cu căsuţa în copilărie. lată că, peste ani şi ani, prinţul 
o voia din nou aproape. 

Judecătorul mai avea un gând învăluit printre celelalte, 
aşa cum învăluie crema blatul de tort. Dar nu voia cu niciun 
chip să-l scoată la lumină. Dacă - dacă - Peter nu-şi 
omorâse tatăl, atunci cine era adevăratul ucigaş? Păi, 
persoana care avusese otrava aceea înfiorătoare, 
bineînţeles. 

Persoana care n-ar mai fi avut ce căuta în regat dacă 
Peter îi urma la tron tatălui său... şi care acum, când 
Thomas stătea pe tron în locul fratelui său, deţinea aproape 
totul: Flagg. 

Un gând dezgustător. Însemna că nu se făcuse dreptate. 
Un lucru foarte grav. Însemna că logica sa, cu care se 
mândrise de atâtea ori, fusese înceţoşată de repulsia 
simțită la vederea lacrimilor lui Peter, iar ideea că luase cea 
mai importantă hotărâre din cariera sa mânat de 
sentimente, nu de fapte, era şi mai gravă. 

„Ce rău poate fi să aibă căsuţa de păpuşi, câtă vreme se 
scot din ea obiectele ascuţite?“ gândea judecătorul. 

Peyna îşi luă instrumentele şi se apucă de scris. Beson se 
alese cu încă doi florini de băut - primise deja jumătate din 
suma anuală pentru favorurile făcute prinţului. Aşteptă cu 
nerăbdare să continue schimbul de mesaje, dar acesta luă 
sfârşit. 

Peter obținuse ceea ce-şi dorea. 


62 


În copilărie, Ben Staad fusese un băieţel zvelt, cu ochi 
albaştri şi păr blond, ondulat. Fetele chicoteau în preajma 
lui şi suspinau după el de când avea nouă ani. „N-o să le 
ţină mult“, spunea tatăl lui. „Toţi bărbaţii din familia Staad 
sunt frumoşi în copilărie, dar eu zic c-o să ajungă ca noi 
când creşte. Părul o să i se-nchidă la culoare până se face 
maro, o să se uite cruciş, cu ochi mijiţi, şi-o să aibă norocul 
porcilor graşi din abatorul regelui.” 


Niciuna dintre primele două previziuni ale tatălui său nu 
se adeveriră. Ben era primul bărbat din familia Staad care, 
la şaptesprezece ani, era la fel de blond ca la şapte şi 
distingea şoimul maroniu de cel colorat de la jumătate de 
kilometru. Nu se uita cruciş şi nu mijea ochii, dimpotrivă, 
avea o vedere de invidiat... Fetele chicoteau în preajma lui 
şi suspinau după el ca la nouă ani. 

Norocul... asta era altă mâncare de peşte. Nu încăpea 
îndoială că toţi bărbaţii din neamul său erau urmăriţi de 
ghinion de generaţii întregi. Părinţii lui sperau ca el să-i 
salveze de sărăcia nobilă în care trăiau. La urma urmelor, 
dacă părul nu i închidea la culoare şi nu se uita cruciş, de 
ce să nu scape şi de blestemul nenorocului? lar prinţul 
Peter era prietenul lui şi într-o zi avea să fie rege. 

Apoi Peter fu judecat şi închis pentru uciderea tatălui 
său. Ajunse în turn înainte ca membrii uluiţi ai familiei 
Staad să se dezmeticească şi să priceapă ce se întâmplă. 
Tatăl lui Ben, Andrew, merse la încoronarea lui Thomas şi 
se întoarse acasă cu obrazul vânăt. Nevasta lui îşi zise că 
nu e bine să-l întrebe cine-i făcuse vânătaia. 

— Sunt convins că Peter e nevinovat, spuse Ben, la cină. 
Pur şi simplu refuz să cred că... 

În clipa următoare se trezi lat la podea şi-i ţiuiră urechile. 
Tatăl lui, roşu ca focul în obraz, stătea ameninţător 
deasupra sa. Din barbă îi curgeau picături din supa de 
mazăre. Sora sa mai mică, Emmaline, plângea în scaunul ei 
înalt. 

— Să nu mai pomeneşti numele ticălosului ucigaş în casa 
asta! 

— Andrew! strigă soţia lui, ridicându-se de pe scaun. 
Andrew, nu înţelege... 

Bărbatul, de obicei bun ca pâinea caldă, întoarse capul 
spre ea şi-o fixă cu privirea. 

— Taci, femeie! Tonul său poruncitor o făcu să se aşeze 
la loc imediat. Până şi Emmaline se opri din plâns. 

— Tată, rosti Ben încet, nici nu mai ţin minte când ai dat 
în mine ultima oară. Cred că sunt zece ani de atunci, dacă 


nu mai mulţi. Şi nu cred că m-ai lovit vreodată la furie, până 
acum. Dar să ştii că nu mă răzgândesc. Nu cred... 

Andrew Staad ridică un deget ameninţător. 

— Ţi-am spus să nu-i mai pomeneşti numele, Ben, şi am 
vorbit serios. Te iubesc, dar, dacă te mai aud că-l rosteşti, 
te scot afară din casa mea. 

— N-o să-l mai auzi din gura mea, zise tânărul, ridicându- 
se, pentru că te iubesc, tată. Nu pentru că mi-e frică de 
tine. 

— Încetaţi! ţipă doamna Staad, mai înspăimântată ca 
niciodată. Să nu mai aud că vă certaţi! Vreţi să-mi pierd 
minţile? 

— Nu, mamă, nu-ţi face griji, am terminat. Aşa-i, tată? 

— Am terminat, zise şi bărbatul. Eşti un copil bun, Ben, 
întotdeauna ai fost, dar să nu-i mai pomeneşti numele. 

Erau lucruri pe care Andy Staad nu voia să i le spună 
fiului său. Deşi avea şaptesprezece ani, el tot copil îl vedea. 
Ar fi fost uimit să ştie că înţelegea foarte bine de ce-l lovise. 

Înainte ca lucrurile să ia întorsătura nefericită de care aţi 
aflat, prietenia lui Ben cu prinţul începuse deja să aducă 
schimbări în familia Staad. Ferma lor din Baronia Interioară 
fusese odată foarte întinsă. În ultimii o sută de ani însă, 
trebuiseră s-o vândă bucată cu bucată. Acum nu mai aveau 
decât vreo şaizeci de măsuri, şi acelea ipotecate. 

De zece ani încoace, situaţia lor se îmbunătăţea. 
Bancherii care, înainte, îi ameninţaseră, le aprobară 
prelungirea ipotecii, ba chiar se oferiră să le dea 
împrumuturi cu o dobândă la care nici n-ar fi visat. Pe 
Andrew Staad îl durea sufletul să vadă pământul 
strămoşesc ciopârţit. În ziua când se duse la Halvay, 
proprietarul fermei vecine, ca să-i spună că nu mai voia să 
vândă cele trei bucăţi de pământ pe care acesta încerca să 
le obţină de la el de nouă ani, se simţi cel mai fericit om din 
lume. Ştia cui trebuie să-i mulţumească pentru minune. 
Fiului său... Fiului său, celui mai apropiat prieten al 
prinţului, viitorul rege. 

Acum erau din nou ghinionista familie Staad. Dacă ar fi 
fost numai atât, dacă anumite lucruri ar fi revenit la situaţia 


de dinainte, le-ar fi făcut faţă şi nu l-ar fi lovit pe Ben la 
cină. Deja se simţea ruşinat de fapta lui. Numai că lucrurile 
nu reveneau la situaţia de dinainte, ci la una mult mai rea. 

Fusese şocat când bancherii se purtaseră cu el ca nişte 
miei blânzi, nu ca nişte lupi fioroşi. Împrumutase o mare 
sumă de bani ca să-şi răscumpere pământul vândut şi să ia 
echipament nou, ca moara de vânt. Acum ştia sigur că 
bancherii se vor dezbrăca de cojoace şi-şi vor pune blana 
de lup, iar el, în loc să piardă ferma pe bucăţi, o s-o piardă 
dintr-odată pe toată. 

Răul nu se sfârşea aici. lInstinctul îl îndemnase să 
interzică familiei sale să meargă la încoronarea lui Thomas. 
Acum era bucuros că-l ascultase. 

Se întâmplase după încoronare. Ar fi trebuit să se aştepte 
la aşa ceva. Intră într-o cârciumă să bea un pahar de mied 
înainte de a se întoarce acasă. Era deprimat din cauza 
tărăşeniei create în jurul uciderii regelui şi condamnării lui 
Peter; trebuia să bea ceva. Dar oamenii îl recunoscură. 

— Fiu-tău l-a ajutat pe prietenul lui să facă fapta aia 
urâtă, Staad? îi strigă unul dintre beţivani. Urmară hohote 
de râs. 

— L-a ţinut strâns pe bătrân, în vreme ce prinţul îi turna 
licoarea fierbinte pe gâtlej? ţipă un altul. 

Andrew lăsă halba pe jumătate goală pe masă. N-avea ce 
căuta acolo. O să plece. Repede. 

Dar, înainte de a ieşi, al treilea beţivan, o matahală care 
puţea ca un butoi cu varză stricată, îl trase înapoi. 

— Tu cât ai ştiut din ce puneau ei la cale? îl întrebă el pe 
Staad cu glas scăzut, răguşit. 

— Nimic, răspunse Andrew. Nu ştiu nimic despre toată 
tărăşenia asta şi nici fiul meu nu ştie. Lasă-mă să trec. 

— O să treci când - şi dacă - îţi dăm noi voie. 

Matahala îl smuci şi-l aruncă în braţele celorlalţi beţivani. 

Începură să-l bată. Îl împingeau de la unul la altul. Primi 
palme şi ghionturi. De câteva ori se împiedică. Nimeni nu 
îndrăzni să-i tragă pumni, dar nici nu mai lipsea mult; ghici 
după privirea lor că voiau să-i tragă o chelfăneală. Dacă 


seara ar fi fost mai târzie şi ei mai beţi, atunci chiar ar fi dat 
de bucluc. 

Andrew nu era înalt, dar avea muşchi tari şi umeri laţi. 
Calculă că i-ar fi putut culca la pământ pe doi dintre 
puturoşii ăia într-o luptă dreaptă. Nu şi pe zdrahon. Poate şi 
pe el l-ar fi scărmănat puţin. Numai că adversarii erau opt 
la număr. Să fi avut anii lui Ben, să fi fost mândru şi să-i fi 
curs sânge proaspăt în vene, ar fi încercat să-i doboare pe 
toţi. Dar la patruzeci şi cinci de ani nu voia să ajungă acasă, 
la familie, târându-se în urma unei bătăi serioase, soră cu 
moartea. Pe el l-ar fi durut, beţivanii s-ar fi speriat. Ce rost 
ar fi avut? Asta era „norocul” lui de-o viaţă şi se răzbuna pe 
el, dar n-avea de ales. Trebuia să îndure. 

Barmanul se uita fără să mişte un deget. Nu încercă să 
pună capăt scandalului. 

In cele din urmă, beţivanii îl lăsară să plece. 

Acum se temea pentru soţia lui... pentru fiica lui... dar 
mai ales pentru Ben, care va fi ţinta huliganilor de teapa 
celor din cârciumă. „Dacă ar fi fost Ben în locul meu, îşi 
zise, l-ar fi lovit cu pumnii, nu încape îndoială. L-ar fi lovit cu 
pumnii până l-ar fi lăsat lat... sau mai rău.“ 

Aşadar, pentru că-şi iubea fiul şi se temea pentru el, îl 
lovise şi-l ameninţase că-l va goni din casă dacă va mai 
pomeni numele prinţului. 

Uneori, oamenii fac lucruri tare ciudate. 


63 


Dacă Ben nu înţelegea deja cum stăteau lucrurile pentru 
că erau prea abstracte, a doua zi i se arătară în faţa ochilor 
cât se poate de concrete. 

Dusese la târg şase vaci şi le vânduse pe un preţ bunicel 
(unui văcar care nu-l cunoştea, altfel ar fi primit mult mai 
puţin). Se îndrepta spre porţile cetăţii când năvăli asupra lui 
o ceată de vagabonzi, numindu-l ucigaş şi părtaş la crimă şi 
înjurându-l de mama focului. 

Ben se descurcă destul de bine. Îl bătură zdravăn până la 
urmă, căci erau şapte la număr, dar şi ei se aleseră cu 
nasuri sparte, ochi învineţiţi şi dinţi mai puţini. Se ridică de 


jos şi plecă spre casă. Ajunse la ai săi pe întuneric. Îl durea 
tot trupul, dar era mulţumit de sine. 

Tatăl său îşi dădu seama de cele întâmplate dintr-o 
singură privire. 

— Să-i spui mamei c-ai căzut, îl sfătui el. 

— Da, tată, spuse băiatul, deşi era convins că mama sa 
n-o să-l creadă. 

— De-acum înainte, o să merg eu la târg cu vacile, 
porumbul sau ce-o mai fi de vândut. Cel puţin până vin 
bancherii să ne ia puţinul pe care-l mai avem. 

— Nu, tată, rosti Ben, la fel de calm ca atunci când 
spusese „Da, tată“. Pentru un tânăr care tocmai încasase o 
bătaie straşnică, era ciudat de bine dispus, aproape vesel. 

— Cum adică, nu? întrebă Andrew uluit. 

— Dacă fug sau mă ascund, o să vină după mine. Dacă le 
ţin piept, o să se plictisească repede şi-o să-şi caute altă 
distracţie. 

— Dacă vreunul din ei scoate cuțitul din cizmă, protestă 
Andrew, dând glas celei mai adânci temeri ale sale, nu mai 
ajungi să-i vezi plictisiţi, Benny. 

Băiatul îl cuprinse cu braţele şi-l strânse la piept. 

— Oamenii nu sunt mai înţelepţi decât zeii, spuse Ben, 
repetând un vechi proverb din Delain. 

Ştii şi tu, tată. Şi o să mă lupt pentru Pe... pentru cel de 
care nu vrei să mai auzi. 

Andrew îl privi amărât: 

— N-o să crezi niciodată că e vinovat, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse băiatul ferm. Niciodată. 

— Cred că te-ai făcut bărbat când eu mă uitam în altă 
parte. Păcat că s-a întâmplat aşa, bătându-te cu golanii pe 
ulițele târgului. Au venit vremuri grele în regatul nostru. 

— Da, recunoscu Ben. Grele vremuri. 

— Zeii o să te ajute, pe tine şi pe familia ta fără de noroc. 


64 


Thomas fusese încoronat către sfârşitul unei ierni lungi şi 
aspre. In a cincisprezecea zi de domnie, asupra regatului se 
abătu un viscol cumplit. Zăpada cădea repede, în straturi 


groase. Vântul şuiera şi ridica nămeţi şi după lăsarea 
întunericului. 

La ora nouă, când toţi oamenii cu mintea întreagă 
dormeau, cineva bătu în poarta familiei Staad. Nu era o 
bătaie uşoară. Pumnul cădea iute şi greu în poarta solidă 
din stejar. „Deschide-mi repede, parcă spunea. Nu pot s- 
aştept toată noaptea.” 

Andrew şi Ben stăteau lângă foc şi citeau. Susan, soţia lui 
Andrew şi mama lui Ben, lucra la o broderie pe care, când 
va fi gata, va scrie: ZEII SĂ-L BINECUVÂNTEZE PE REGELE 
NOSTRU. Emmaline dormea de mult. Cei trei ridicară ochii, 
apoi se uitară unul la altul. Ben le aruncă priviri curioase, 
dar părinţilor lui li se făcu frică imediat. 

Andrew se ridică şi-şi puse ochelarii de citit în buzunar. 

— Tată? întrebă Ben. 

— Deschid eu. 

„Dă, Doamne, să fie numai un călător rătăcit în beznă, în 
căutare de adăpost”, se rugă Andrew. Dar, când deschise 
uşa, văzu pe prispă un soldat al regelui, cu figura aspră şi 
umerii laţi. Pe cap purta un coif de piele - coiful luptătorilor 
-, iar la mijloc, ca să fie uşor de scos, îi atârna sabia scurtă. 

— Unde e fiul tău? 

Andrew simţi că-l lasă genunchii. 

— Ce vrei cu el? 

— Vin din partea lui Peyna, rosti soldatul, iar Andrew nu 
mai avu nevoie de alt răspuns. 

— Tată? întrebă Ben, aflat în spatele lui. 

„Nu, se gândi Staad, nenorocit, te rog, nu se poate să 
avem atâta ghinion, nu fiul meu, nu fiul meu...” 

— Ăsta-i băiatul? 

Înainte ca Andrew să nege - cât de zadarnic ar fi fost - 
Ben făcu un pas în faţă. 

— Eu sun Ben Staad. Ce vrei cu mine? 

— Trebuie să mă urmezi, îl anunţă soldatul. 

— Unde? 

— La casa lui Peyna. 


— Nu! se auzi strigătul mamei din pragul micii lor camere 
de zi. Nu, e prea târziu, e frig, drumurile sunt pline de 
zăpadă... 

— Am o sanie, spuse soldatul neîndurător. 

Andrew Staad îl văzu ducându-şi mâna la sabie. 

— Vin imediat, spuse Ben, luându-şi haina. 

— Ben... „N-o să-l mai vedem niciodată, îl iau de lângă 
noi pentru că îl cunoaşte pe prinţ“, se gândi tatăl său. ă 

— O să fie bine, tată, îl asigură băiatul şi-l îmbrăţişă. În 
braţele puternice ale fiului său, îi mai veni inima la loc. Dar 
Ben nu învățase încă ce-i frica. Nu ştia cât de cruzi erau 
oamenii. 

Andrew Staad se duse să-şi liniştească soţia. Din prag, se 
uitară cum sania spintecă nămeţii - o tresărire luminoasă 
prin beznă, cu luminiţe pe margine. Niciunul nu scoase o 
vorbă când Ben se urcă într-o parte, iar soldatul în cealaltă. 

„Un singur soldat, se consolă Andrew. Asta-i semn bun. 
Poate că nu vor decât să-i pună câteva întrebări. Mă rog să- 
| fi chemat numai pentru atât.“ 

Cei doi stătură în linişte. Spulberând zăpada, sania porni, 
trasă de cal, cu luminiţele aprinse şi cu clopoţeii sunând 
vesel. 

Când dispăru din faţa ochilor, Susan izbucni în lacrimi. 

— N-o să-l mai vedem niciodată, suspină ea. Niciodată, 
niciodată! Ni l-au luat! Afurisit să fie Peter! Blestemat să fie 
pentru necazul ce l-a adus pe capul fiului meu! Blestemat 
să fie! Blestemat să fie! 

— Gata, mamă, o linişti Andrew, strângând-o în braţe. 
Gata, gata. O să vină acasă în zori. Cel mai târziu la prânz. 

Dar femeia îi auzi glasul tremurat şi se puse mai tare pe 
plâns. Plânse atât de tare, c-o trezi pe Emmaline (ori poate 
că fata simţi curentul pătruns prin uşa deschisă), care nu 
mai adormi decât peste multă vreme. Se culcară amândouă 
una lângă alta, în patul cel mare. 

Andy Staad nu puse geană de geană în noaptea aceea. 

Se aşeză lângă foc, încercând să spere, în ciuda 
presimţirilor negre. În adâncul sufletului, nu credea c-o să-şi 
mai vadă fiul vreodată. 


65 


Peste o oră, Ben se afla în picioare, în biroul lui Peyna. 
Era curios, puţin stânjenit, dar nu înfricoşat. Ascultase cu 
multă atenţie vorbele judecătorului. Monedele îi căzură în 
palmă fără zgomot. 

— Ai înţeles totul, băiete? îl întrebă Peyna, cu glasul lui 
aspru, de om al legii. 

— Da, stăpâne. 

— Vreau să fiu sigur. Nu-i o joacă de copil. Repetă ce-ai 
de făcut. 

— Trebuie să merg la castel şi să vorbesc cu Dennis, fiul 
lui Brandon. 

— Şi dacă apare Brandon? 

— Îi spun că trebuie să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

— Exact, confirmă Peyna, lăsându-se pe speteaza 
scaunului. 

— Nu trebuie să-i spun: „Să nu pomeneşti nimănui de 
aranjamentul ăsta.“ 

— Da. Ştii de ce? 

Ben rămase tăcut o clipă, cu capul plecat. Peyna îi dădu 
voie să se gândească. li plăcea băiatul; părea curajos şi cu 
mintea limpede. Mulţi dintre cei aduşi la el în miez de 
noapte s-ar fi bâlbâit de frică. 

— Pentru că, dacă i-aş spune aşa ceva, sigur s-ar apuca 
să povestească tuturor, răspunse Ben în cele din urmă. 

Pe buzele judecătorului se ivi un surâs. 

— Foarte bine. Continuă. 

— Mi-aţi dat zece florini. Trebuie să-i dau doi lui Dennis, 
unul pentru el şi unul pentru cine găseşte căsuţa de păpuşi 
care-a fost a mamei lui Peter. Ceilalţi opt sunt pentru 
Beson, gardianul-şef. Oricine găseşte căsuţa trebuie să i-o 
dea lui Dennis, care mi-o va da mie. Eu i-o voi înmâna lui 
Beson. În ceea ce priveşte şerveţelele, Dennis i le va da 
direct lui Beson. 

— Câte la număr? 

— Douăzeci şi unu, în fiecare săptămână, răspunse Ben 
prompt. Şerveţele de la masa regelui, dar fără tiv. Il va 


descoase o femeie pusă de omul dumneavoastră. Din când 
în când, o să trimiteţi la mine pe cineva cu alţi bani, fie 
pentru Dennis, fie pentru Beson. 

— Şi pentru tine nu? întrebă Peyna. Se oferise deja să-l 
plătească, dar băiatul refuză. 

— Nu. Cred că asta-i tot. 

— Înveţi repede. 

— Aş vrea să pot face mai mult. 

Peyna se îndreptă de spate, aruncându-i o privire dură şi 
amenințătoare. 

— N-ai voie să faci mai mult şi nici nu vei face! Şi aşa, e 
deja periculos. Obţii favoruri pentru un om condamnat 
pentru o faptă înfiorătoare. Una singură e mai gravă decât 
ea. 

— Peter e prietenul meu, spuse Ben, cu demnitate 
impresionantă. 

Anders Peyna zâmbi discret şi îndreptă un deget spre 
vânătăile de pe faţa lui Ben. 

— Mi-am dat seama că plăteşti deja pentru prietenia 
voastră. 

— Sunt gata să plătesc de o sută de ori mai mult. După o 
scurtă ezitare, continuă. Nu cred că şi-a omorât tatăl. L-a 
iubit pe regele Roland aşa cum îmi iubesc şi eu tatăl. 

— Zău? întrebă judecătorul, prefăcându-se neinteresat. 

— Da! strigă Ben. Credeţi că l-a omorât pe tatăl său? 
Chiar credeţi aşa ceva? 

Peyna scoase un rânjet atât de fioros, că până şi sângele 
fierbinte al lui Ben îngheţă în vene. 

— Dacă n-aş crede, aş fi foarte atent cui i-o spun. Foarte, 
foarte atent. Altfel aş simţi toporul călăului la ceafă. 

Ben îl privi pe judecător în tăcere. 

— Spui că eşti prietenul lui şi te cred, continuă Peyna, cu 
spatele şi mai drept şi cu degetul îndreptat iar spre băiat. 
Dacă aşa e, atunci fă exact ce te-am rugat. Nimic mai mult. 
Dacă ţi-ai închipuit că te-am adus aici ca să speri în 
viitoarea eliberare a lui Peter, te înşeli amarnic. 


Peyna preferă să-l conducă el însuşi pe băiat - pe uşa din 
spate - decât să sune după Arlen. Soldatul care-l adusese 
va pleca dimineaţă în Baronia de Apus. 

La uşă, judecătorul îi spuse lui Ben: 

— Îți repet, să nu te depărtezi de cele stabilite de noi doi 
nici măcar o dată. Prietenii lui Peter nu prea sunt iubiţi în 
Delain acum. O dovedesc vânătăile tale. 

— l-aş bate pe toţi! protestă Ben înfierbântat. Pe rând 
sau deodată! 

— Da, rosti Peyna, însoţindu-şi vorbele de rânjetul fioros. 
Şi i-ai cere şi mamei sau surorii tale să facă la fel? 

Ben rămase cu gura căscată. Trandafirul mic şi delicat al 
fricii îi cuprinse inima între petalele sale. 

— La asta se va ajunge, dacă nu dai dovadă de prudenţă. 
Necazurile nu s-au sfârşit în Delain. De-abia au început. 

Judecătorul deschise uşa. O adiere de vânt aduse câţiva 
fulgi reci înăuntru. 

— Du-te acasă, Ben. Cred că părinţii tăi de-abia aşteaptă 
să te vadă. 

Nu spuse adevărul nici pe jumătate. Ben îi găsi pe ai lui 
stând în pragul uşii, în pijama. Auziseră clopoţeii saniei. 
Mama îl strânse la piept, plângând. Tatăl, roşu în obraji, 
neobişnuit să aibă lacrimi în ochi, îi strânse mâna până la 
durere. Ben îşi aduse aminte vorbele lui Peyna: „Necazurile 
nu s-au sfârşit în Delain. De-abia au început.” 

Mai târziu, întins pe pat, cu mâinile sub cap, scrutând 
întunericul şi ascultând viscolul şuierând afară, Ben îşi dădu 
seama că judecătorul nu-i răspunse la întrebare. Nu-i 
spusese dacă îl credea într-adevăr vinovat pe Peter. 


66 


În cea de-a şaisprezecea zi a domniei lui Thomas, Dennis, 
fiul lui Brandon, duse în turn primul pachet cu douăzeci şi 
unu de şerveţele. Le luase dintr-o cămară de care nu ştia 
nici Peter, nici Thomas, nici Ben Staad, nici măcar Peyna, 
deşi cu toţii aveau să afle de ea înainte ca întemnițarea lui 
Peter să ia sfârşit. Dennis o cunoştea pentru că se trăgea 
dintr-o veche familie de valeţi. Dar familiaritatea naşte 


dispreţ, zice lumea, iar el nu dădea prea mult pe cămara 
respectivă. O să vorbim despre ea mai târziu. 

Acum vă spun doar că toţi ar fi rămas cu gura căscată la 
vederea ei, mai ales Peter. Căci, dacă prinţul ar fi ştiut de 
cămara pe care Dennis o considera descoperirea lui, ar fi 
încercat să evadeze cu trei ani mai repede şi multe 
schimbări ar fi avut loc, fie mai bune, fie mai rele. 


67 


Tivul şerveţelelor fu descusut de o femeie angajată de 
Peyna, pentru că se pricepea să lucreze cu acul şi avea 
buzele pecetluite. Femeia se aşeza în fiecare zi pe un 
balansoar din faţa cămării, stricând cusături foarte, foarte 
vechi. Nu deschidea gura din mai multe motive; primul, i se 
părea un sacrilegiu să distrugă un lucru atât de frumos; al 
doilea, familia ei nu avea bani, iar florinii de la Peyna erau o 
mană cerească. Aşa că va sta acolo în anii ce vor urma, 
balansându-se şi lucrând cu acul, ca una din cele două 
surori ciudate despre care aţi auzit în altă poveste. Nu 
povesti nimănui, nici măcar soţului ei, de zilele petrecute 
desfăcând tivul şerveţelelor. 

Acestea aveau un miros vag, neobişnuit, nu a mucegai, ci 
a stătut, de parcă nu fuseseră folosite vreme îndelungată. 
Altfel, nu aveau niciun cusur. Erau pătrate şi destul de mari 
ca să acopere poala celui mai pofticios mesean. 

Când Dennis duse în turn primul set de şerveţele, se iscă 
un mic scandal. Băiatul se ţinu după Beson, aşteptând un 
bacşiş. Beson îl lăsă prin preajmă o vreme, căci şi el 
aştepta ca, mai devreme sau mai târziu, prostănacul ăla de 
copil să-i dea /ui; bacşiş. Ajunseră amândoi, în acelaşi timp, 
la concluzia că niciunul nu va primi bacşiş. Dennis se 
întoarse să plece, iar Beson îl ajută cu un şut în turul 
pantalonilor. Subordonaţii lui se porniră pe râs. Pe urmă, 
şeful lor se făcu că se şterge la fund cu şerveţelele, 
distrându-i şi mai tare. Dar avu grijă doar să mimeze. La 
urma urmei, Peyna nu era străin de toată afacerea asta. 
Mai bine să fie atent pe unde calcă. 


Totuşi, poate că judecătorul n-o să mai stea mult prin 
preajmă. Tot umblând prin cârciumi după mied şi vin, lui 
Beson îi ajunseră la urechi şoapte care spuneau că umbra 
lui Flagg cobora tot mai amenințătoare deasupra lui Peyna; 
că, dacă Peyna nu era foarte, foarte prudent, în curând o să 
ia parte la judecăţile de la curte dintr-o poziţie şi mai înaltă 
decât cea în care se afla acum - adică din spatele ferestrei, 
cu capul înfipt într-una din ţepele de sus, de pe zidurile 
castelului. Aşa povesteau hâtri prin cârciumi. 


68 


În cea de a optsprezecea zi a domniei lui Thomas, Peter 
primi, pe tava cu dejunul, primul său şerveţel. Era atât de 
mare faţă de mâncarea atât de puţină, că o acoperea în 
întregime. Peter zâmbi pentru prima oară de la închiderea 
lui în locul acela înalt şi friguros, în care trăgea curentul. Pe 
obraji şi pe bărbie începură să-i crească ţepi care se vor 
transforma într-o barbă lungă. Avea o înfăţişare austeră... 
Până la ivirea zâmbetului. Un zâmbet care-i lumină chipul 
cu o putere magică şi îl făcu să radieze de bucuria cu care 
porneau soldaţii la luptă. 

„Ben, şopti el, prinzând şerveţelul de un colţ. Mâna îi 
tremura de emoție. Ştiam eu c-ai să mă ajuţi. ţi 
mulţumesc, prietene. Iti mulţumesc." 

Primul lucru pe care-l făcu cu şerveţelul fu să-şi şteargă 
lacrimile de pe obraji. 

Vizeta din uşa de lemn greu se deschise. Se iviră două 
capete de gardieni - parcă erau papagalul lui Flagg - 
ţepoase, înghesuite unul într-altul în spaţiul prea mic. 

— Sperăm că băieţelul nu uită să se şteargă la guriţă, se 
auzi vocea subţiată şi caraghioasă a unuia dintre ei. 

— Sperăm că băieţelul n-o să uite să şteargă petele de 
ou de pe baveţică, se maimuţări şi celălalt gardian. Apoi se 
porniră amândoi pe-un râs batjocoritor, isteric. Dar Peter nu 
se uită la ei şi nici nu-şi şterse zâmbetul de pe buze. 

Observându-l, încetară imediat cu râsul. Le pieri pofta de 
glume. 


În cele din urmă, închiseră viziera şi-l lăsară singur pe 
Peter. 

Prinţul primi un şerveţel şi la prânz. 

Primi unul şi la cină, seara. 

Avea să-l primească la fiecare masă, cinci ani de acum 
înainte. 


69 


Căsuţa de păpuşi sosi în cea de-a treizecea zi de domnie 
a lui Thomas, Aducătorul de Lumină. La marginea drumului 
apăruseră deja bucheţele delicate de blândiţe, primii 
vestitori ai primăverii (noi le zicem albăstrele), iar Thomas 
semnase legea de creştere a taxei fermierilor, care ajunse 
repede cunoscută drept Taxa neagră a lui Tom. Prin 
cârciumi circula deja o glumă: regele îşi va schimba curând 
numele din Aducătorul de Lumină în Aducătorul de Taxe. 
Taxa nu crescuse cu opt la sută, cât ar fi fost corect, nici cu 
optsprezece la sută, cât ar fi fost suportabil, ci cu optzeci la 
sută. Thomas avusese mici îndoieli la început, dar lui Flagg 
nu-i trebui mult să le alunge. 

— Trebuie să le luăm bani mai mulţi pe ceea ce declară 
că au, ca să strângem cel puţin o parte din cât ni se cuvine 
pe ceea ce ascund de perceptori, îi explică Flagg. 

Thomas, cu mintea grea de vinul care curgea acum 
nemăsurat în pahare în toate încăperile castelului, înclină 
din cap cu o expresie care spera să arate înţelepciune. 

Peter se temuse că, după atâţia ani, căsuţa lui de păpuşi 
dispăruse. Şi nu greşise prea mult. Ben Staad îl pusese pe 
Dennis s-o găsească. După câteva zile de căutări zadarnice, 
Dennis apelă la bătrânul său tată - singura persoană căreia 
avu curajul să-i spună despre ce problemă serioasă era 
vorba. Brandon avu nevoie de încă cinci zile s-o găsească 
într-una dintre cămările uitate de la etajul al nouălea, în 
foişorul de la apus. Gazonul vesel şi aripile mari ale căsuţei 
se ascundeau sub o cârpă mâncată de molii, cenuşie din 
cauza prafului lăsat de atâţia ani. Mobila dinăuntru era 
neatinsă. Brandon, Dennis şi un soldat petrecură trei zile ca 
să scoată toate obiectele ascuţite. În cele din urmă, căsuţa 


îi fu dusă lui Peter de doi tineri scutieri, care urcară cu mare 
greutate cele trei sute de trepte, împovăraţi de obiectul 
prins de o scândură ca să poată fi cărat. Beson venea 
imediat în spatele lor, înjurând şi ameninţându-i că-i vai și- 
amar de ei dac-o scapă. Tinerilor le curgea transpiraţia pe 
faţă, dar nu protestară. 

Când se deschise uşa şi văzu căsuţa, Peter rămase cu 
gura căscată de uimire. Nu pentru că o primea, în sfârşit, ci 
pentru că unul dintre tinerii care i-o aduse era Ben Staad. 

„Să nu faci niciun semn!“ îi transmise acesta din priviri. 

„Nu te uita prea mult la mine!” răspunse Peter în acelaşi 
fel. 

După câte sfaturi îi dăduse, Peyna ar fi suferit un şoc să-l 
vadă pe Ben acolo. Uitase că înţelepciunea tuturor 
bătrânilor din lume nu se putea împotrivi inimii unui tânăr, 
dacă e generos, bun şi devotat. Ben Staad avea toate cele 
trei însuşiri. 

Fusese cel mai uşor lucru din lume să facă schimb cu 
unul din scutierii puşi să care căsuţa în vârful turnului. 
Dennis puse la cale schimbul pentru un florin - atâţia bani 
avea Ben. 

— Să nu-i spui tatălui tău, îl sfătui Ben pe Dennis. 

— De ce nu? Eu îi spun totul. Tu nu faci la fel? 

— Făceam, răspunse Ben, amintindu-şi de interdicţia lui 
Andrew de a mai pomeni numele prinţului în casă. Dar când 
băieţii cresc, lucrurile se schimbă. Orice-ar fi, nu trebuie să 
afle, Dennis. Dacă-i spune lui Peyna, judecătorul o să-mi 
pună pielea-n băț. 

— N-o să-i zic, promise Dennis. 

Şi se ţinu de cuvânt. Suferise cumplit când stăpânul său 
fusese acuzat, apoi condamnat pentru crimă. In ultimele 
zile, Ben aproape că reuşise să umple golul din inima lui. 

— Bine, spuse Ben, şi-l bătu în joacă pe umăr. Nu vreau 
să-l văd decât o clipă, să-mi bucur sufletul. 

— A fost cel mai bun prieten al tău, nu-i aşa? 

— Încă mai este. 

Dennis aruncă spre el ochi holbaţi de uimire. 


— Cum poţi să spui că un om care şi-a ucis tatăl e cel mai 
bun prieten al tău? 

— Pentru că nu cred că a făcut-o. Tu crezi? 

Spre mirarea lui Ben, Dennis izbucni în lacrimi. 

— Inima mea îmi spune să nu cred, dar... 

— Atunci ascultă de ea, îl sfătui Ben, cuprinzându-l cu 
braţele sale vânjoase. Şi şterge-ţi mutra, să nu vadă cineva 
că boceşti ca un ţânc. 

— Duceţi-o în camera cealaltă, spuse Peter tulburat de 
tremurul propriei voci. 

Beson nu băgă nimic de seamă; era ocupat să-i înjure pe 
cei doi tineri că se mişcau prea încet, că erau proşti, că 
existau. 

Ben şi scutierul mutară căsuţa în dormitorul lui Peter. 
Când o aşezară, scutierul, care avea o figură de tâmpit, o 
lăsă jos prea repede. Se auzi un pocnet când se sparse 
ceva înăuntru. Peter făcu o grimasă. Cu zâmbetul pe faţă, 
Beson îl pocni pe vinovat, trântindu-l la pământ. Era primul 
lucru bun care se întâmpla de când cei doi apăruseră cu 
blestemata de căsuţă. 

Scutierul se ridică, ştergându-se pe obrazul care deja 
începea să se umfle. Se uită la Peter mirat şi îngrozit, cu 
gura deschisă. Ben rămase în genunchi un minut mai mult 
decât era necesar. În faţa uşii căsuţei se afla o rogojină din 
trestie indiană, una pe care noi scriem „Bun venit”. Ben îşi 
plimbă iute arătătorul pe ea şi se uită scurt la Peter. 

— Acuma plecaţi de aici! urlă Beson. Afară, amândoi! 
Mergeţi acasă şi blestemaţi-vă mamele că au adus pe lume 
nişte melci nătângi ca voi! 

Băieţii trecură pe lângă Peter. Scutierul prostovan se feri 
de prinţ de parc-ar fi fost ciumat. Dar Ben se uită la el încă 
o dată, iar Peter îşi încălzi sufletul cu dragostea pe care o 
citi în ochii vechiului său prieten. Pe urmă rămase numai cu 
Beson. 

— Na, acuma ai primit ce-ai vrut, prinţişorule. Ce să-ţi 
aduc data viitoare? Rochiţe cu zorzoane? Chiloţei de 
mătase? 


Peter se întoarse şi se uită la gardian. Acesta lăsă ochii în 
jos. Descoperi ceva înfricoşător în privirea prinţului. Fătălău 
sau nu, fu nevoit să-şi amintească încă o dată ce bătaie 
luase de la el. Două zile îl duruseră coastele şi avusese 
amețeli vreo două săptămâni. 

— Treaba ta, mormăi el. Acuma, că tot ai primit-o, aş 
putea s-aduc o masă pe care s-o pun. Şi un scaun pe care 
să stai când... Făcu o strâmbătură. Când te joci cu ea. 

— Şi cât o să coste? 

— Numa trei florini, zic eu. 

— Nu am bani. 

— Nu, da' cunoşti oameni puternici. 

— Nu-i mai cunosc. Am cerut un serviciu în schimbul 
celui făcut de mine. Atât. 

— Atunci n-ai decât să stai pe podea şi să-ţi dârdâie curu’ 
de frig, naiba să te ia! Se burzului Beson şi ieşi. 

Fântâna din care curgeau bani de la venirea lui Peter în 
turn secase. Gardianul se purtă morocănos zile la rând din 
cauza asta. 

Peter aşteptă să audă trântindu-se toate încuietorile şi 
zăvoarele înainte de a ridica rogojina împletită pe care Ben 
îşi plimbase degetul. Descoperi sub ea o bucată de hârtie 
cât un timbru. Era scrisă pe ambele părţi, fără pauze între 
cuvinte. Literele erau foarte mici, miji ochii să le poată citi. 
Bănui că Ben se folosise de o lupă ca să scrie. 

Peter, distruge asta după ce-o citeşti. Nu cred c-ai făcut- 
o. Nici alţii nu cred, sunt sigur. Sunt prietenul tău. Te iubesc 
ca întotdeauna. Nici Dennis nu crede. Dacă pot să-ţi fiu de 
folos, dă-mi de ştire prin Peyna. Fii tare. 

Ochii lui Peter se umplură de lacrimi de recunoştinţă. 
Cred că adevărata prietenie trezeşte întotdeauna în noi 
recunoştinţă caldă, pentru că lumea e ca un deşert, iar 
florile din el cresc în ciuda locului neprielnic. „Dragul meu 
Ben!“, şopti el, la nesfârşit. În preaplinul inimii sale, nu mai 
găsea loc pentru alte cuvinte. „Dragul meu Ben!“ „Dragul 
meu Ben!“ 

Pentru prima oară se gândi că planul lui, oricât de 
nebunesc şi periculos, avea şanse de reuşită. 


Pe urmă se gândi la biletul de la Ben. Prietenul său îşi 
riscase viaţa scriindu-l şi punându-l sub rogojină. Se trăgea 
dintr-o familie mai răsărită, dar nu avea sânge regesc, deci 
nu era scutit de securea călăului. Dacă Beson sau vreunul 
dintre şacalii lui ar găsi biletul, şi-ar da seama că e scris de 
unul din cei doi tineri care au cărat căsuţa. Scutierul tâmpit 
nu era în stare să citească nici literele mari dintr-o carte 
pentru copii, darămite să scrie cu litere aşa finuţe. Aşa că-l 
vor căuta pe celălalt, iar de acolo până la secure Ben n- 
avea drum lung de străbătut. 

Nu-i veni în minte decât o singură cale sigură de a scăpa 
de bilet; îl boti între degetul mare şi arătător şi-l înghiţi. 


70 


Sunt sigur că aţi ghicit deja care era planul de evadare al 
lui Peter, pentru că ştiţi mult mai multe decât ştia Peyna 
când a primit scrisoarea cu cererile lui. În orice caz, a venit 
vremea să vi-l spun şi eu. Avea de gând să folosească fire 
de pânză ca să facă o funie. O să smulgă aţele de la 
şerveţele. O să coboare pe frânghie şi-o să evadeze. Poate 
că unii dintre voi veţi râde de ideea lui. Voia să evadeze 
dintr-un turn înalt de o sută de metri cu o frânghie făcută 
din ate smulse din şervețele? Se vor întreba unii, miraţi. Ori 
tu eşti nebun, povestitorule, ori Peter! 

Nici vorbă de nebunie. Peter ştia cât de înalt e turnul şi 
că nu putea smulge decât puţine fire din fiecare şerveţel. 
Dacă lua prea multe, risca să trezească curiozitatea cuiva. 
Nu neapărat a gardianului-şef. Putea să-şi dea seama 
femeia care spăla şerveţelele şi să-i spună unei prietene, 
care să-i spună altei prietene, până se răspândea vorba. Nu 
Beson îl îngrijora pe Peter, să ştiţi. Din câte aţi văzut, n- 
avea prea multă minte. 

Dar Flagg avea destulă. 

Flagg îi omorâse tatăl... 

„„.Şi stătea cu urechile la pândă. 

Păcat că nu s-a întrebat niciodată de unde venea mirosul 
acela de stătut al şerveţelelor, că nu a întrebat dacă 
persoana angajată să le descoasă tivul fusese concediată 


după un timp sau încă lucra la ele. Desigur, mintea îi stătea 
la cu totul alte lucruri. Dar observă că erau foarte vechi - 
un mare avantaj, pentru că aşa reuşi să smulgă din fiecare 
mai multe fire decât sperase în cele mai optimiste clipe. 
Câte ar fi putut smulge în plus avea să afle mai târziu. 

Totuşi, îi aud pe unii din voi protestând: Fire din 
şervețele, ca să facă o funie lungă de la fereastra camerei 
celei mai înalte a turnului până în curte? Fire din şerveţțele, 
ca să facă o funie suficient de tare, încât să susțină peste 
optzeci de kilograme? Cred că glumeşti! 

Aceia dintre voi care cred asta uită de căsuţa de păpuşi... 
şi de războiul de ţesut din ea, atât de mic, că firele intrau 
numai bine în suveica lui. Aceia dintre voi care cred asta 
uită că toate obiectele din căsuţă erau cât un degetar, dar 
funcționau perfect. Cele ascuţite fuseseră scoase, inclusiv 
lama războiului... care, altfel, era intact. 

Tocmai căsuţa de păpuşi, care zgândărise temerile lui 
Flagg cu multă vreme în urmă, era acum singura şansă de 
scăpare a lui Peter. 


71 


Cred că ar trebui să fiu un povestitor mult mai bun ca să 
vă descriu cum şi-a petrecut Peter cei cinci ani în vârful 
turnului. A mâncat. A dormit. S-a uitat pe fereastră, de 
unde vedea întreg ţinutul. A făcut exerciţii de gimnastică 
dimineaţa, la prânz şi seara. A visat că trăieşte în libertate. 
Vara, murea de cald. larna, îngheţa de frig. 

In a doua iarnă, a fost atât de bolnav de gripă, încât era 
să moară. 

Zăcea sub pătură, chinuit de tuse şi arzând de febră. La 
început, se temu să nu delireze şi să vorbească despre 
funia răsucită, ascunsă sub două blocuri de piatră din 
partea de est a dormitorului. Când febra îi crescu, uită de 
funia ţesută de el cu războiul delicat din căsuţa de păpuşi, 
crezând că va muri. 

__Beson şi subordonații lui erau convinşi că va muri. 
incepură să parieze pe clipa morţii sale. Într-o noapte, după 
o săptămână de febră, când afară vântul urla turbat şi 


temperatura scăzuse sub zero grade, îl visă pe Roland. Era 
sigur că venea să-l ia cu el în tărâmurile depărtării. 

— Sunt pregătit, tată! strigă el. Nu ştia dacă vorbise cu 
glas tare sau doar în gând. Sunt gata de plecare! 

N-o să mori, Peter, îi spuse tatăl lui în vis... sau în 
viziunea lui... sau ce era. Mai ai multe de făcut, Peter. 

„Tată!“ ţipă el din toate puterile. Dedesubtul camerei lui, 
gardienii, inclusiv Beson, se speriară, crezând că Peter vede 
fantoma fumegândă a regelui Roland, venită să-i ducă 
sufletul în iad. Nu se mai făcu niciun pariu în noaptea 
aceea. A doua zi, unul din ei se duse la Biserica Zeilor 
Măreţi şi se întoarse la credinţă. În cele din urmă, ajunse 
preot. Îl chema Curran, dar despre el o să vorbesc în altă 
poveste. 

Într-un fel, Peter chiar vedea o fantomă, dar nu ştiu dacă 
era într-adevăr umbra tatălui său ori doar una închipuită de 
el. 

Vorbele lui se transformară într-un bolborosit din care 
gardienii nu înţeleseră nimic. 

— E atât de frig... iar eu sunt atât de fierbinte. 

Bietul meu băiat, plânse spiritul strălucitor al tatălui său. 
Ai trecut prin încercări grele, dar mai sunt multe care te 
aşteaptă. Însă Dennis va şti... 

— Ce va şti? răsuflă Peter cu greu. Obrajii îi erau roşii, 
dar fruntea-i era albă, ca de mort. 

Dennis va şti unde merge cel care vorbeşte în somn, 
şopti Roland, apoi se făcu nevăzut. 

Peter căzu într-un leşin scurt, apoi într-un somn adânc. 
Dormind, febra îi scăzu. Băiatul care, în ultimul an de zile, 
făcea cincizeci de flotări şi o sută de abdomene zilnic se 
trezi în dimineaţa următoare prea slăbit să se dea jos din 
pat... dar era lucid. 

Beson şi gardienii lui fură foarte dezamăgiţi. După 
noaptea aceea, îl tratară toţi cu teamă respectuoasă şi se 
feriră să se apropie de el prea mult. 

Bineînţeles, îi făcură treaba mai uşoară. 

Până acum n-a fost nimic greu de povestit, dar ar fi mult 
mai interesant dacă aş putea spune sigur dacă stafia l-a 


vizitat sau nu. Dar, ca în alte dăţi, va trebui să hotărâți 
singuri. 

Dar cum o să vă povestesc despre truda interminabilă a 
lui Peter la războiul de ţesut? E peste puterile mele. Toate 
orele petrecute în frig, scoțând aburi pe nas şi pe gură, ori 
cu transpiraţia alunecându-i pe faţă, mereu cu teama că va 
fi descoperit; toate acele ore lungi, în singurătate, numai cu 
visurile şi speranţa absurdă că i se vor împlini. Vă pot spune 
multe lucruri, şi o voi face, dar să redau acele ore şi zile în 
care timpul se târa cu greu mi-e imposibil. Ar fi imposibil 
oricui, cu excepţia acelor mari povestitori, a căror spiţă s-a 
stins demult. Singurul indiciu vag al timpului îndelungat 
petrecut de Peter în cele două camere ar fi barba sa. Când 
fusese închis, abia îi dădeau tuleii şi-i creştea un smoc de 
mustață sub nas. In cele o mie opt sute douăzeci şi cinci de 
zile care urmară, îi crescu o barbă lungă şi deasă până la 
mijlocul pieptului şi, cu toate că împlinise numai douăzeci şi 
unu de ani, avea fire cărunte. 

Singurul loc unde nu-i ieşise niciun fir de păr era 
cicatricea zimţată lăsată de unghia lui Beson. 

Peter nu îndrăzni să smulgă mai mult de cinci fire dintr- 
un şerveţel în primul an, adică cincisprezece pe zi. Le 
ascundea sub saltea. La sfârşitul fiecărei săptămâni, aduna 
o sută cinci. După măsurătorile noastre, firele aveau 
cincizeci de centimetri. 

Ţesu primul set de fire la o săptămână după ce primi 
căsuţa de păpuşi, lucrând atent la război. Nu-i mai era la fel 
de uşor ca la cinci ani. Degetele lui crescuseră, dar 
războiul, nu. In plus, era foarte agitat. Se pregăti să spună, 
în caz că era prins, că ţese firele căzute din şerveţele ca să 
nu se plictisească... dacă-l credea cineva. Şi dacă războiul 
funcţiona. Nu se linişti decât după ce văzu prima jurubiţă 
perfect ţesută ieşind la celălalt capăt al războiului. Reuşi să 
ţeasă mai repede. Introducea firele, trăgea de ele ca să 
rămână bine întinse, apăsând pedala cu degetul mare. 
Războiul scârţâi puţin la început, dar, datorită vechiului 
strat de unsoare, în curând merse ca pe roate. 


Jurubiţa era foarte subţire, nici măcar cinci milimetri nu 
avea în grosime. Peter legă capetele şi trase de ele, pentru 
verificare. Nu se rupse. Mai căpătă puţin curaj. Era mai tare 
decât părea. Se gândise el că nu putea fi altfel, căci firele 
proveneau din şerveţele regale, făcute din cel mai fin 
bumbac, iar el le ţesuse strâns. Trase a doua oară, mai 
puternic, încercând să ghicească la ce greutate supune 
jurubiţa. Nu se rupse nici la a treia încercare. Speranţa îşi 
făcu din nou cuib în sufletul lui. Işi aduse aminte de Yosef. 

Grăjdarul fusese cel care îi vorbise despre lucrul acela 
misterios şi fantastic numit „rezistenţă la rupere“. Era în 
mijlocul verii. Se uitau amândoi cum nişte boi anduani 
uriaşi trăgeau blocuri de piatră pentru piaţa nouă. De-o 
parte şi de alta a fiecărui animal transpira şi înjura câte-un 
grăjdar. Peter nu avea mai mult de unsprezece ani pe 
atunci. Era mai interesant decât la circ. Yosef îi atrase 
atenţia că fiecare bou avea harnaşament greu, de piele. De 
harnaşament, de o parte şi de alta a animalului, erau legate 
lanţurile îmbrăcate care trăgeau blocurile de piatră. 
Grăjdarul îi spuse că tăietorii trebuiau să calculeze 
greutatea blocurilor separat. 

— Dacă blocurile sunt prea grele, boii se pot răni când le 
trag, spuse Peter. _ 

Nu fusese o întrebare, i se păruse un lucru evident. li 
păruse rău de boii care se speteau trăgând pietrele grele. 

— Nuuu... îl contrazise Yosef. Grăjdarul îşi aprinse o 
ţigară din coji de boabe de porumb şi trase din ea un fum 
zdravăn, mulţumit. Aproape că-i ardea vârful nasului. Nu, 
boii nu sunt proşti. Numai oamenii îi cred aşa, pentru că 
sunt mari, se pot îmblânzi şi îi ajută. Asta spune mai multe 
despre boi decât despre oameni, dacă mă întrebi pe mine, 
dar lasă asta, lasă asta. Dacă un bou poate trage un bloc 
de piatră, o să-l tragă. Dacă nu poate, încearcă de două ori 
şi pe urmă se opreşte, cu capul în jos. Şi rămâne aşa, chiar 
dacă un stăpân rău îl face pielea arşice cu biciul. Boii par 
proşti, dar nu sunt. Nici vorbă. 

— Atunci de ce trebuie cioplitorii să ghicească greutatea 
pietrelor pe care le taie, dacă boul ştie cât poate trage? 


— Nu asta contează, ci /anțurile. 

Yosef arătă cu degetul spre unul dintre animalele care 
trăgea un bloc cât o casă mică. Ţinea capul plecat, ochii 
drept în faţă, răbdători, iar văcarul îl ghida din lateral cu 
lovituri uşoare de băț. La capătul lanţului cu lungime dublă, 
blocul se deplasa încet, brăzdând pământul. Groapa era 
atât de adâncă, încât un copil mic trebuia să se cațere ca 
să iasă din ea. 

— Dacă un bou poate trage un bloc de piatră, îl trage, 
dar el nu ştie nimic despre lanţuri sau despre rezistenţă la 
rupere. 

— Ce-i asta? 

— Trage prea tare de ceva şi-o să pocnească. Dacă 
lanţurile alea se rup, zboară peste tot. N-ai vrea să vezi ce 
se întâmplă dacă un lanţ greu cedează sub forţa de tragere 
a unui bou. Sare în toate părţile. Mai ales în spate. Loveşte 
văcarul şi-l rupe în bucăţi sau rupe picioarele animalului. 

Yosef mai trase un fum din aşa-zisa lui ţigară, apoi o 
aruncă în ţărână. Se uită la Peter cu ochi inteligenţi şi 
prietenoşi. 

— Un prinţ e bine să ştie despre rezistenţa la rupere, 
Peter. Lanţurile se rup dacă tragi de ele prea tare, şi 
oamenii la fel. Să nu uiţi. 

Peter îşi aminti vorbele grăjdarului când trase de prima 
sa porţiune de funie. Oare la ce tensiune o supunea? Cinci 
ruli? Cel puţin. Zece? Poate. Poate că era doar imaginaţia 
lui. Să zicem opt. Nu, şapte. Mai bine să pui răul în faţă, 
dacă e să greşeşti. Dacă făcea un calcul greşit... dalele din 
Piaţa Turnului erau foarte, foarte tari. 

Trase de jurubiţă până îl durură muşchii. Când se rupse, 
îşi zise că aplicase asupra ei cincisprezece ruli, adică 
treizeci de kilograme. 

Nu era nemulţumit de rezultat. 

După lăsarea întunericului, aruncă bucata ruptă pe 
fereastră. Cei care curăţau piaţa o vor mătura şi pe ea a 
doua zi, împreună cu celelalte gunoaie. 

Mama lui Peter, observându-i interesul pentru căsuţa de 
păpuşi şi mobilierul delicat din ea, îl învățase să ţeasă funii 


şi să le împletească în covoraşe. Dacă nu faci un lucru 
vreme îndelungată, poţi uita cum l-ai făcut. Peter avea la 
dispoziţie timp nelimitat, aşa că exersă până când îşi aminti 
cum să împletească.. 

„împletit“ îi spusese mama lui şi el aşa îl ţinuse minte. 
Dar nu era cuvântul potrivit, căci a împleti înseamnă a 
răsuci cu mâna două funii. Covoarele se fac prin împletirea 
a trei sau mai multe funii. Două se aşază una lângă alta, a 
treia, între ele, dar puţin mai jos, ca să-i rămână capătul 
liber. Modelul se continuă adăugând întruna material, în 
acelaşi fel. Se obţine ceva asemănător cu tipare 
chinezeşti... sau covoraşele împletite din casa bunicii 
preferate. 

Peter avu nevoie de trei săptămâni ca să adune destule 
fire pentru a exersa împletitul şi încă una ca să-şi 
amintească exact care fir vine deasupra şi care dedesubt. 
În final, obţinu o funie adevărată. Cam subţire, ai fi zis că 
trebuie să fie nebun să coboare cu ea, însă foarte 
puternică. 

Descoperi c-o putea rupe, dar numai dacă îi lega 
capetele de încheieturile mâinilor şi trăgea până i se umflau 
muşchii braţelor şi-ai pieptului şi venele de la gât. 

În tavanul dormitorului său se aflau câteva grinzi de 
stejar solide. Va trebui să-şi testeze greutatea agăţându-se 
de ele când va împleti o funie destul de lungă. Dacă se va 
rupe, va trebui s-o ia de la început. Dar astfel de gânduri 
erau inutile. Aşa că renunţă la ele şi se apucă iar de treabă. 

Firele aveau cam cincizeci de centimetri, dar se pierdeau 
cinci prin împletire. În trei luni, făcu o funie de un metru din 
trei jurubiţe, fiecare jurubiţă din o sută cinci fire de 
bumbac. A 

Într-o noapte, după ce se asigură că toţi gardienii erau 
deja beţi şi jucau cărţi, o trecu peste una din grinzi. După 
ce-i făcu un nod larg, în jos atârnau cam cincizeci de 
centimetri din ea. 

Arăta descurajant de subţire. 


Totuşi, o apucă şi se atârnă de ea, cu buzele atât de 
strânse, încât i se subţiară într-o dungă albă. Se aştepta ca 
funia să cedeze şi el să cadă la podea. Dar nu se rupse. 

Rămase întreagă. 

Nevenindu-i să creadă, rămase atârnat de funia aproape 
invizibilă aproximativ un minut. Apoi se aşeză pe pat şi vru 
să desfacă nodul. Îi tremurau mâinile de emoție şi nu reuşi 
să-l desfacă decât la a doua încercare. Nu mai simţise atâta 
bucurie de când citise bileţelul lui Ben. 


72 


Peter ascunse funia sub saltea până când îşi dădu seama 
că n-o mai putea ţine acolo multă vreme. Erau peste o sută 
de metri până în vârful conic al turnului, iar de la fereastră 
până la dalele din piaţă cam o sută. El măsura un metru 
optzeci şi credea că poate sări şase metri de la capătul 
funiei. În cel mai bun caz, tot trebuia să ascundă peste 
optzeci de metri de funie. 

În partea de est a dormitorului, o piatră nu era prinsă 
bine în podea şi, cu un mic efort, reuşi s-o ridice. Descoperi 
cu mirare şi bucurie că dedesubtul ei se afla un spaţiu gol. 
Nu vedea nimic, aşa că întinse mâna şi începu să pipăie, 
speriat şi tensionat că în orice clipă se va urca pe ea vreo 
vietate... sau o va muşca. 

Dar nu-l atacă nimic şi tocmai se pregătea să-şi retragă 
mâna, când atinse cu degetele un obiect rece, din metal. II 
scoase afară. Era un medalion de aur, în formă de inimă. N- 
avea cum să fie fals, după greutate. Il pipăi pe toate părţile, 
până găsi o încuietoare delicată. O apăsă şi-l deschise. 
Văzu două fotografii, micuţe cât tablourile din căsuţa de 
păpuşi a Sashei, dacă nu mai mici. Le cercetă curios, ca un 
copil. Bărbatul era chipeş, femeia - frumoasă ca o icoană. 
El surâdea uşor şi avea o privire nepăsătoare. Ea avea ochi 
negri, adânci. Spre mirarea lui Peter, judecând după hainele 
lor, medalionul trebuia să fie foarte vechi, dar mirarea îi 
crescu atunci când îşi dădu seama că-i erau cunoscute 
feţele lor. Le mai văzuse undeva. 


Închise medalionul şi se uită pe spatele lui. Zări două 
iniţiale gravate, dar prea înflorite şi rotunjite ca să le poată 
citi. 

Din instinct, duse mâna din nou în spaţiul de sub piatră. 
De data asta, simţi hârtie. O singură coală, veche şi boţită, 
dar scrisul era citeţ, iar semnătura clară: Leven Valera, 
infamul Duce Negru din Baronia de Miazăzi. Valera, care ar 
fi putut ajunge rege într-o zi, îşi petrecuse ultimii douăzeci 
şi cinci de ani din viaţă în camera cea mai înaltă a turnului, 
pentru că-şi omorâse soţia. De-asta cunoştea Peter 
chipurile din fotografii! Bărbatul era Valera, iar femeia - 
soţia lui, Eleanor, căreia îi luase viaţa şi pe care o cântau 
baladele. 

Valera scrisese cu o cerneală de culoare ciudată, ruginiu- 
închis. Peter simţi fiori de groază citind primele rânduri. 
Scrisoarea îi îngheţă inima cu totul, dar nu numai pentru că 
Valera se aflase într-o situaţie extrem de asemănătoare cu 
a lui. 


Găsitorului acestei scrisori... 

Scriu cu sângele meu, care curge dintr-o venă ce-am 
tăiat-o în brațul meu stâng. Condeiul meu e-o lingură 
ascuțită de mine vreme lungă pe pietrele din dormitor. Am 
petrecut aici, aproape de ceruri, cam un sfert de veac. 
Când am venit, eram om tânăr, acum sunt bătrân. Tusea şi 
fierbințeala m-au copleșit din nou şi de data asta nu cred c- 
o să mai supraviețuiesc. 

Nu am omorât-o pe nevasta mea. Nu, în ciuda dovezilor 
care zic altfel, nu am omorât-o pe nevasta mea. Am iubit-o 
din adâncul inimii şi încă o mai iubesc, deşi amintirea 
chipului ei drag s-a şters din mintea mea cea obosită. 

Sunt încredințat că vrăjitorul regelui a omorât-o şi aşa a 
învârtit lucrurile, ca să mă dea la o parte, căci îi stăteam în 
cale. Urzelile lui au reuşit şi acuma trăieşte bine. Dar am 
credința că există zei care nu lasă ticăloşia nepedepsită. Va 
veni şi ziua dreptății. Cu cât mi se apropie clipa cea de pe 
urmă, cu atât sunt mai încredințat că nemernicul va fi 


doborât de cel care va ajunge în acest lăcaş al disperării, 
cel ce-mi va citi scrisoarea scrisă cu sângele meu. 

De-o fi să fie aşa, strig: Răzbunare! Răzbunare! 
Răzbunare! 

Fă-mă uitat pe mine şi anii ce i-am irosit aici, dar 
niciodată, niciodată să nu uiti de draga mea Eleanor, ucisă 
în pat, în timp ce dormea! Nu-s eu cel ce-am otrăvit vinul. 
Scriu cu sângele meu numele ucigaşului: Flagg a fost! 
Flagg! Flagg! 

la medalionul şi arată-i-l în clipa când scapi lumea de cel 
mai mare ticălos ce-a trăit vreodată, arată-i-l, ca să ştie că 
şi eu, pe nedrept numit ucigaş, am luat parte la distrugerea 
lui, chiar din mormânt. 


Poate că acum înţelegeţi de ce lui Peter îi îngheţă inima 
de groază. Poate că nu, şi-atunci ar fi mai bine să vă aduc 
aminte că, deşi Flagg părea un bărbat de vârstă mijlocie şi 
sănătos, el era foarte bătrân. 

Peter citise despre aşa-zisa crimă înfăptuită de Leven 
Valera. Dar cărţile din care citise erau poveşti. Poveşti 
străvechi. Bucata asta de hârtie, galbenă şi sfărâmicioasă, 
vorbea de vrăjitorul regelui, apoi îi pomenea numele. Il 
pomenea doar? Ce spun eu? Il striga, îl urla sângele cu care 
era scris! 

Dar aşa-zisa crimă a lui Valera se petrecuse pe timpul 
domniei lui Alan al II-lea... 

„iar Alan al II-lea domnise cu patru sute cincizeci de ani 
în urmă. 

— Dumnezeule mare, şopti Peter. Se îndreptă clătinându- 
se spre pat şi se trânti pe el, înainte să-l lase genunchii şi 
să cadă pe podea. A mai făcut-o şi înainte! A mai făcut-o, 
exact în acelaşi fel, dar acum peste patru sute de ani! 

Peter era palid ca moartea; i se făcu părul măciucă. 
Pentru prima oară, îşi dădu seama că Flagg, vrăjitorul 
regelui, era în realitate un monstru care trăia nestingherit 
în Delain şi servea acum un alt rege, pe propriul său frate 
tânăr, bezmetic şi uşor de amăgit. 


73 


La început, Peter se gândi să-i promită lui Beson alţi bani 
ca să ducă medalionul şi scrisoarea lui Anders Peyna. In 
primele clipe de agitaţie, crezu că hârtia sfărâmicioasă o să 
arate lumii cine e adevăratul vinovat, iar el va fi eliberat. 
Cugetând mai adânc, ajunse la concluzia că aşa s-ar 
întâmpla numai în poveşti, nu în viaţă. Peyna ar râde şi-ar 
zice că scrisoarea e un fals. Şi dacă ar lua-o în serios? Ar 
însemna sfârşitul marelui judecător şi al prinţului 
întemnițat. Cu auzul lui fin, Peter prinse bârfele de prin 
cârciumi, şoptite de Beson şi gardienii lui. Auzise de legea 
prin care creştea taxa plătită de fermieri şi gluma 
răutăcioasă pe seama lui Thomas, Aducătorul de Lumină, 
poreclit Thomas, Aducătorul de Taxe. Auzise şi că nişte 
măscărici de prin cârciumi îi ziceau Tommy cel speriat de 
bombe. De la urcarea fratelui său pe tron, securea călăului 
cădea cu precizie de ceasornic. Numai că acest ceasornic 
nu făcea obişnuitul tic-tac, ci trădare-răscoală, trădare- 
răscoală, trădare-răscoală, cu regularitate nu monotonă, ci 
înfricoşătoare. 

Peter ghicise deja scopul urmărit de Flagg: să distrugă 
monarhia ordonată din Delain şi să aducă haosul. Dacă ar 
vedea medalionul, Peyna l-ar lua pe Peter în râs şi ar lua 
nişte măsuri nepotrivite. Fără îndoială, amândoi ar sfârşi 
morţi. 

In cele din urmă, prinţul puse scrisoarea şi medalionul 
înapoi, unde le găsise. Deasupra lor aşeză jurubiţa de un 
metru la care lucrase o lună. Nu era dezamăgit: funia 
rezistase, iar descoperirea celor două obiecte, la peste 
patru sute de ani de la ascunderea lor, dovedea cel puţin 
un lucru: că nimeni nu ştia de ascunzătoare. 

Cu toate acestea, îl copleşeau gândurile. Noaptea 
următoare nu adormi decât foarte tărziu. 

In somn, auzi glasul răguşit şi aspru al lui Leven Valera: 
Răzbunare! Răzbunare! Răzbunare! 


74 


Timpul... Da, timpul... Peter petrecu foarte mult timp în 
vârful turnului. O barbă lungă îi acoperi întreg obrazul, în 
afară de cicatricea albă, ca un fulger. În toată vremea asta, 
fu martor la nenumărate schimbări  înfricoşătoare. 
Ceasornicul securii bătea nu mai rar, ci mai repede - 
trădare-răscoală, trădare-răscoală - şi uneori se întâmpla să 
cadă nu unul, ci mai multe capete într-o singură zi. 

În al treilea an de închisoare, anul în care Peter reuşi 
pentru prima oară să se ridice cu bărbia la grinda centrală 
din tavanul dormitorului de treizeci de ori fără să se 
oprească, Peyna renunţă, dezgustat, la postul lui de mare 
judecător. O săptămână bârfiră pe seama lui muşteriii 
cârciumilor şi gardienii lui Peter. Cei din urmă credeau că 
Flagg îl va închide înainte să se răcească bine scaunul lui 
de judecător, rămas gol, şi că locuitorii din Delain vor afla, 
în sfârşit, dacă Peyna avea sau nu sânge în vene. Dar 
Peyna rămase liber, iar bârfele încetară. Peter se bucura că 
judecătorul nu era arestat. Nu-l ţinea de rău, deşi acesta îl 
credea un ucigaş. Ştia că Flagg aranjase ca dovezile să se 
întoarcă împotriva lui. 

Tot în al treilea an muri şi Brandon, tatăl lui Dennis. Se 
stinse simplu, dar mândru. Își termină ziua de lucru în ciuda 
durerii din piept şi din coaste şi se duse acasă. Se aşeză în 
mica lui cameră de zi, aşteptând să-i treacă durerea. Dar 
durerea îl apăsa tot mai tare. Işi chemă soţia şi fiul, îi sărută 
pe amândoi şi îi rugă să-i aducă un pahar cu gin. Il goli 
dintr-o sorbitură, îşi sărută din nou soţia, apoi o trimise 
afară din cameră. 

— Trebuie să-ţi slujeşti stăpânul conştiincios, Dennis, îi 
spuse el fiului său. Acuma eşti bărbat în toată legea, şi ai 
îndatoriri de bărbat. 

— O să-l slujesc cât de bine mă pricep eu, tată, îi promise 
Dennis, deşi gândul că trebuia să preia sarcinile tatălui îl 
înspăimânta de-a dreptul. 


În ultimii trei ani, îl slujiseră împreună pe Thomas. Dennis 
făcea pentru el ceea ce făcuse şi pentru Peter. Dar nu mai 
era deloc acelaşi lucru... 

— Da, pe Thomas, spuse Brandon, apoi glasul îi deveni o 
şoaptă. Dar de va veni vremea să-l slujeşti pe primul tău 
stăpân, băiete, să nu şovăi. Eu niciodată n-am... 

Bătrânul valet îşi duse mâna la piept, în partea stângă, 
se crispă şi muri. Se stinse exact acolo unde ar fi vrut să 
moară, pe scaunul lui, în faţa focului. 

In cel de-al patrulea an de închisoare al lui Peter - funia 
ascunsă sub piatră se lungea văzând cu ochii - dispăru 
familia Staad. Regele le luă şi bruma de pământ rămas, 
cum procedase şi la dispariţia altor familii nobile. Cu cât 
domnea mai mult Thomas, cu atât dispăreau tot mai mulţi 
oameni. 

Familia Staad fu doar unul dintre subiectele de bârfă de 
prin cârciumi într-o săptămână plină de evenimente, când 
căzură patru capete, crescu taxa proprietarilor de prăvălii, 
iar o femeie fu aruncată în închisoare pentru că patrulase 
trei zile la rând prin faţa palatului, strigând că nepotul ei 
fusese arestat şi torturat din cauză că protestase împotriva 
taxei pe vite de anul anterior. Dar când Peter auzi gardienii 
vorbind de familia Staad, îi stătu inima în loc. 

Lanţul de evenimente care dusese la dispariţia ei era 
deja bine cunoscut în Delain. Ritmul de ceasornic în care 
cădea securea călăului subţiase mult rândurile nobililor. 
Mulţi dintre ei erau morţi pentru că slujiseră regatul sute, 
chiar mii de ani la rând, şi nu le venea să creadă 
nedreptatea care îi lovea. Alţii, văzând pereţii înroşiţi de 
sângele celor căzuţi, îşi luau lumea în cap. Aşa făcuse şi 
familia Staad. 

Incepură să se răspândească zvonuri ciudate. 

La mare fereală, cu gura acoperită, oamenii povesteau că 
nobilii nu se risipeau în cele patru zări, ci se adunau într-un 
anumit loc, poate în pădurile adânci de la hotarul nordic al 
regatului, şi puneau la cale răsturnarea regelui. 

Astfel de poveşti ajungeau la urechile lui Peter aduse de 
vânt la fereastra lui sau strecurate de curent, pe sub uşă. 


Visa la un tărâm ideal, dar lucra la funie. În primul an din 
turn, funia se lungea cu cincisprezece centimetri pe 
săptămână. La sfârşitul lui, avea şapte metri şi jumătate. 
Teoretic, îi putea susţine greutatea. Dar una era să atârne 
de grinda din tavanul dormitorului şi alta să atârne la zeci 
de metri de pământ. Pur şi simplu, viaţa lui depindea de 
funia aceea subţire. 

Poate că şapte metri şi jumătate pe an nu era suficient; 
ar fi avut nevoie de cel puţin opt ani până să termine funia. 
Tulburările despre care auzea de la gărzi îl nelinişteau. Mai 
presus de toate, regatul trebuia să fie răbdător. Fără 
revolte, fără haos. Relele trebuiau îndreptate, dar prin lege, 
nu cu arcul, cu praştia, cu ciomagul sau cu măciuca. 
Thomas, Leven Valera, Roland, el însuşi, chiar şi Flagg îşi 
pierdeau orice importanţă în faţa regatului. Dreptatea o va 
face numai legea. 

Ce mult l-ar fi iubit Anders Peyna pentru aceste gânduri, 
îmbătrânind cu sufletul plin de amărăciune, lângă foc! 

Peter ajunse la concluzia că trebuie să evadeze cât mai 
repede. Făcu nenumărate calcule în minte, judecând cum 
să procedeze ca să nu lase urme. Socotea şi iar socotea, ca 
să fie sigur că nu greşeşte. 

În al doilea an petrecut în turn, scoase câte zece fire din 
fiecare şerveţel; în al treilea an, cincisprezece; în al 
patrulea, douăzeci. Funia se lungea: şaptesprezece metri şi 
jumătate în al doilea an; treizeci şi unu în al treilea şi 
patruzeci şi opt în al patrulea. Tot mai rămâneau peste 
patruzeci până la pământ. 

În ultimul an, Peter scoase câte treizeci de fire. Se vedea 
clar faptul că  şerveţelele se micşorau, căci arătau 
zdrenţuite, ca roase de şoareci. Aştepta din clipă în clipă să 
fie descoperit. 


75 


Dar nu fu prins nici atunci, nici altă dată. Petrecu nopţi 
nesfârşite (aşa i se păreau lui) întrebându-se când va 
ajunge la urechile lui Flagg că se întâmplă o ciudăţenie cu 
şerveţelele şi când va bănui vrăjitorul ce pune la cale. Poate 


va trimite vreun subordonat de-al lui să-l ia la întrebări. 
Socoti fiecare amănunt cu mare grijă şi făcu o singură 
presupunere greşită (cum sunt mai toate presupunerile), 
care îl conduse la încă una, tot greşită, dar mai gravă. 
Credea că exista un număr limitat de şerveţele, poate o 
mie, şi că erau folosite pe rând. Nici nu se gândea că ar fi 
altfel. Dennis i-ar fi putut spune adevărul, scutindu-l de doi 
ani de muncă, dar pe băiat nu-l întrebă nimeni nimic. 
Adevărul era şocant în simplitatea lui: nu existau o mie sau 
două de şerveţele cu miros stătut, ci aproape jumătate de 
milion. 

În subsolul castelului se afla o cămară întinsă cât o sală 
de bal, plină cu şerveţele. Numai şi numai cu şerveţele. Lui 
Peter îi miroseau a vechi. Nimic surprinzător, căci erau 
acolo de pe vremea când murise Leven Valera. lar existenţa 
lor se datora - coincidenţă sau nu - lui Flagg. El le crease, 
în mod ciudat. 

Delain a trecut atunci prin vremuri foarte grele. Haosul 
visat de Flagg a cuprins treptat regatul. Valera fusese 
îndepărtat de la tron şi înlocuit de nebunul rege Alan. Dacă 
cel din urmă ar fi trăit încă zece ani, regatul s-ar fi înecat în 
sânge. Dar l-a lovit fulgerul în timp ce juca pe pajiştea din 
spatele castelului, pe o ploaie cu spume (v-am spus că nu 
era întreg la cap). Oamenii ziceau că înşişi zeii l-au fulgerat. 
Tronul l-a moştenit nepoata lui, Kyla, cunoscută drept Kyla 
cea Bună... iar de la ea s-au succedat în linişte generaţiile 
următoare de regi, până la Roland şi copiii lui, a căror 
poveste o citiţi. Kyla, regina cea bună, a fost cea care a 
alungat bezna şi sărăcia din regat. S-a folosit de aproape 
tot tezaurul, dar ştia că banii sunt sângele unui regat. O 
mare parte din avuţia regatului fusese risipită de Alan al Il- 
lea, un rege care, din când în când, sugea sângele din 
urechile ciopârţite ale servitorilor şi susţinea că poate să 
zboare; un rege mai interesat de magie şi necromanţie 
decât de profit, pierdere şi bunăstarea locuitorilor. Kyla ştia 
că era nevoie de multă dragoste şi florini ca să îndrepte 
răul făcut de Alan, aşa că-i puse la muncă pe toţi locuitorii 


din Delain în stare să lucreze, de la cei mai bătrâni la cei 
mai tineri. 

Mulţi dintre locuitorii mai în vârstă din castel au fost puşi 
să facă şerveţele, nu pentru că erau necesare (v-am 
povestit ce părere aveau despre ele neamul regesc şi 
nobilii), ci pentru că lumea trebuia să muncească. Mâinile 
acestor locuitori leneviseră în ultimii douăzeci de ani, 
pentru unii chiar mai mult, iar acum lucrau cu râvnă, ţesând 
la războaie ca acela din căsuţa Sashei, dar mult mai mari, 
bineînţeles! 

Zece ani la rând, bătrânii aceştia, peste o mie la număr, 
au ţesut şerveţele, cheltuind o grămadă de bani din 
tezaurul Kylei cu munca lor. Zece ani la rând, alţi oameni, 
puţin mai tineri şi mai în putere, i-au condus în cămara 
friguroasă şi uscată din subsolul castelului. Peter observase 
că unele şerveţele erau mâncate de molii şi miroseau a 
stătut. Miracolul, de care el nu avea cum să ştie, era că 
majoritatea se aflau în stare foarte bună. 

Dennis i-ar fi putut spune că şerveţelele îi erau aduse lui 
Peter, folosite de el o dată, luate din camera lui (fără firele 
pe care le rupea) şi apoi aruncate pur şi simplu. La urma 
urmei, de ce nu? Erau atât de multe, că ar fi ajuns pentru 
cinci sute de prinți cinci sute de ani... şi mai mult. Dacă 
Anders Peyna n-ar fi fost un suflet pe cât de dur, pe atât de 
îndurător, numărul şerveţelelor ar fi fost mai mic. Dar ştia 
câtă nevoie de bani are femeia anonimă care le descosea 
tivul (aşa cum şi Kyla ştia câtă nevoie de muncă aveau 
bătrânii care le-au cusut), aşa că o păstră să lucreze, iar 
banii lui Beson curgeau în continuare, acum că familia 
Staad fusese nevoită să-şi ia lumea în cap. Femeia ajunse o 
obişnuită a castelului, cu acul ei, care mai mult descosea 
decât cosea. Stătea în balansoar zi după zi, an după an, 
desfăcând zeci de mii de tivuri, aşa că nu era de mirare că 
mica hoţie a lui Peter nu ajunse la urechile lui Flagg. 

Vedeţi aşadar că, de n-ar fi fost o singură presupunere 
greşită şi o singură întrebare fără răspuns, Peter ar fi ţesut 
funia mult mai repede. Câteodată se mira că şerveţelele nu 
se micşorau, cum ar fi trebuit, în urma scoaterii firelor. Dar 


niciodată nu se gândi să pună la îndoială ideea lui de bază, 
anume aceea că şerveţelele se întorceau la el regulat. O, 
dacă s-ar fi gândit la asta măcar o dată... 
Dar, până la sfârşit, poate că lucrurile mergeau spre bine. 
Sau poate că nu. Asta-i încă un lucru pe care trebuie să-l 
hotărâți singuri. 


76 


Într-un sfârşit, lui Dennis îi dispăru teama cu care-l slujea 
pe Thomas. La urma urmei, regele îl ignora cu desăvârşire, 
cu excepţia momentelor în care îl mustra că uita să-i 
pregătească pantofii (de obicei, Thomas uita unde şi-i lăsa) 
sau în care insista să bea cu el un pahar de vin. Pe Dennis îl 
durea stomacul de la vin, dar gusta un păhărel de gin 
seara. N-avea de ales, trebuia să bea cu Thomas. Ştia ce i- 
ar fi spus răposatul lui tată: nu refuzi să bei cu regele, când 
te invită. Uneori, când Thomas se îmbăta, nu-i dădea voie 
valetului să plece acasă. Il obliga să petreacă noaptea într- 
una din camerele lui. Dennis bănuia - şi avea dreptate - că 
în acele nopţi Thomas nu suporta să rămână singur. Ameţit 
de băutură, îi ţinea predici lungi despre cât de greu e să fii 
rege, cât de mult se străduieşte el să facă ce trebuie şi să 
fie cinstit cu toţi oamenii şi cât îl urăsc ei, indiferent de 
motiv. Adesea izbucnea în lacrimi sau în râs dintr-o nimica 
toată, dar adormea când începea să bolborosească despre 
taxe. Uneori reuşea să se târască în pat, iar Dennis dormea 
pe canapea. Alteori, adormea pe canapea, iar valetul 
petrecea noaptea chinuit în faţa căminului care se răcea. 
Era cea mai ciudată experienţă din existenţa unui valet, dar 
lui Dennis nu i se părea nimic ieşit din comun, pentru că nu 
ştia cum e să fie altfel. 

Aşadar, Thomas îl ignora. Mai important, Flagg îl ignora şi 
el. De fapt, vrăjitorul nu se gândise la el nicio clipă când 
plănuise cum să-l închidă pe Peter în turn. Valetul fusese o 
simplă unealtă care-i slujise scopul şi acum putea fi uitată. 
Dacă s-ar fi gândit la el, ar fi zis că şi-a primit răsplata: la 
urma urmei, era valetul regelui. 


Dar într-o noapte, în anul când Peter împlinea douăzeci şi 
unu de ani şi Thomas şaisprezece, în noaptea când funia lui 
Peter se apropia, în sfârşit, de lungimea potrivită, Dennis 
văzu un lucru, şi despre acest lucru trebuie să vă povestesc 
eu acum, ca să mă apropii de sfârşitul poveştii mele. 


77 


Era o noapte cu vreme rea, care semăna cu cele de 
dinainte şi după moartea lui Roland. Vântul şfichiuia cerul 
întunecat şi gemea pe străzile oraşului. Gerul înţepenea 
păşunile Baroniilor Interioare şi dalele din oraş. La început, 
luna, în al treilea pătrar, intra şi ieşea de după norii călători. 
Pe la miezul nopţii, stratul de nori se îngroşă, acoperind 
complet astrul nopţii. La două, când Thomas descuie uşa 
care dădea în coridor şi-l trezi pe Dennis cu scârţâitul 
zăvorului, începu să ningă. _ 

Dennis se ridică în capul oaselor, strâmbându-se. li 
înţepenise spatele şi-i amorţiseră picioarele. Nemaifiind în 
stare să ajungă în pat, Thomas adormise pe canapea, deci 
valetul se culcase iar lângă focul acum aproape stins. 
Jumătatea corpului din apropierea căminului era fierbinte, 
cealaltă, îngheţată. i 

Îşi ridică privirea spre locul de unde venea zgomotul. ÎI 
trecură fiori de groază. | se păru că vede o stafie în dreptul 
uşii. Cu greu îşi înăbuşi ţipătul. Apoi văzu că nu era decât 
Thomas, în cămaşa lui albă de noapte. 

— Sss... Stăpâne? 

Thomas nu reacţionă. Ochii săi, larg deschişi, nu se uitau 
la zăvor, ci visau, fixând neantul. Dennis ghici imediat că 
stăpânul lui era somnambul. 

Până să se lămurească el cum stau lucrurile, Thomas îşi 
dădu seama că nu putea trage zăvorul pentru că era blocat. 
Trase siguranţa şi ieşi în coridor, o stafie în toată legea, 
plutind printre sfeşnicele din pereţi. Tivul cămăşii de noapte 
flutură discret, apoi regele, desculţ, se făcu nevăzut. 

Dennis rămase blocat lângă cămin, cu picioarele 
încrucişate. Uită de amorţeală. Inima îi bătea nebunește. 
Vântul se tânguia în spatele gemuleţelor tăiate în formă de 


diamante din camera de zi, ca spiritul ce prevesteşte 
moartea. 

Nu putea rămâne aşa. Tânărul rege era stăpânul lui şi 
trebuia să-l urmeze. 

Poate că noaptea sălbatică i-l adusese lui Thomas în 
minte pe Roland. Dar nu neapărat, pentru că el oricum se 
gândea foarte des la tatăl lui. Vina e ca o rană deschisă, iar 
vinovatul simte că trebuie s-o cerceteze amănunţit şi nu-i 
dă pace, aşa că nu se vindecă niciodată. Regele băuse mult 
mai puţin ca de obicei, dar părea mult mai beat. Rostise 
jumătăţi de propoziţii, şi acelea amestecate, privind în jur 
cu ochi mari şi goi. 

Motivul principal al stării sale era plecarea lui Flagg. Se 
zvonea că nobilii renegaţi, printre care şi Staad, se adunau 
în pădurile adânci din părţile de nord ale regatului. Flagg 
pornise în căutarea lor în fruntea unui regiment de soldaţi 
aspri, căliţi în bătălii. Thomas devenea întotdeauna mai 
agitat când lipsea vrăjitorul. Ajunsese complet dependent 
de întunecatul Flagg, dar nu înţelegea prea bine în ce fel. 
Vinul în exces nu mai era de mult singurul viciu al regelui. 
Secretele răscolitoare nu te lasă să dormi, iar Thomas 
suferea de insomnie. Fără să ştie, ajunsese dependent de 
poţiunile lui Flagg şi nu mai adormea fără ele. Vrăjitorul îi 
lăsase o rezervă înainte de a pleca, crezând că va lipsi trei 
zile, cel mult patru. Thomas dormise foarte prost sau deloc 
în ultimele nopţi. Avea o senzaţie ciudată, nu era nici 
adormit, nici treaz. Îl bântuiau gândurile despre tatăl său. Îi 
auzea vocea peste şuierul vântului, strigând: De ce te 
holbezi la mine? De ce te holbezi aşa la mine vinul curgând 
în pocale... chipul întunecat al lui Flagg... şuviţele lui Roland 
cuprinse de flăcări... Viziunile îi alungau somnul şi petrecea 
ore întregi din noapte cu ochii larg deschişi, în vreme ce 
restul castelului se odihnea. 

După opt zile de la plecarea lui Flagg (el şi soldaţii lui 
întinseseră tabăra la cincizeci de kilometri de castel, iar 
vrăjitorul era foarte indispus; nu găsiseră niciun nobil, doar 
urme de copite vechi de câteva zile sau chiar săptămâni), 
Thomas trimise după Dennis. In noaptea aceea, târziu, 


Thomas se ridică de pe canapea şi începu să se plimbe în 
somn. 


78 


Aşadar, Dennis îşi urmă stăpânul pe coridorul de piatră 
lung şi friguros. Dacă tot aţi ajuns împreună cu mine până 
aici, cred că trebuie să ştiţi ce s-a ales de Thomas, 
Aducătorul de Lumină. 

Furtuna din timpul nopţii se prelungi până în zori. 
Coridoarele castelului era pustii, cel puţin Dennis nu văzu 
pe nimeni. Dacă ar fi apărut cineva, ar fi luat-o la fugă în 
direcţia opusă lui Thomas, ţipând de spaima celor două 
stafii, cea din faţă într-o cămaşă de noapte lungă şi albă, 
uşor de confundat cu un giulgiu, cea din urmă într-o jachetă 
de toată ziua, dar desculţă şi albă la faţă ca un cadavru. 
Da, cred că oricine i-ar fi văzut ar fi luat-o la sănătoasa şi ar 
fi rostit un pomelnic de rugăciuni înainte de a se duce la 
culcare... şi nici rugăciunile nu i-ar fi alungat coşmarurile. 

Thomas se opri în mijlocul unui coridor rar străbătut de 
Dennis şi deschise o uşă ascunsă, pe care valetul n-o mai 
văzuse până atunci. Regele pătrunse în alt coridor (nu trecu 
pe lângă ei nicio slujnică cu braţele pline de cearşafuri, cum 
se întâmplase când venise prima oară aici cu Flagg, cu ani 
în urmă; toate slujnicele cuminţi erau de mult în aşternut). 
La jumătatea drumului se opri brusc. Dennis era să dea 
peste el. 

Thomas se uită în jur, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că 
nu-l urmărea nimeni. Se opri cu privirea la Dennis, dar nu-l 
văzu. Valetul avu nevoie de multă stăpânire de sine ca să 
nu ţipe. Sfeşnicele din pereţi puţeau a ulei de das, lumina 
era slabă, iar atmosfera macabră. Dennis simţi cum i se 
ridică părul pe ceafă când ochii regelui, doi tăciuni sclipind 
vag, trecură peste el. 

Stătea acolo în carne şi oase, dar Thomas nu-l vedea; 
pentru el, Dennis era străveziu. 

„Trebuie s-o iau la fugă“, îşi zise valetul înspăimântat, 
dar şoapta gândului se transformă în țipăt. „Trebuie s-o iau 
la fugă, regele a murit, a murit în somn şi eu urmăresc un 


pa 


cadavru!“ Pe urmă auzi vocea bătrânului său părinte, a 
tatălui său mult iubit: „De va veni vremea să-l slujeşti pe 
primul tău stăpân, băiete, să nu şovăi.“ 

Un glas lăuntric îi spunea că vremea aceea sosise. 
Dennis, un servitor umil care schimbase odată soarta unui 
regat descoperind un şoarece fumegând, poate că o 
schimba acum încă o dată, rămânând pe loc, în ciuda 
groazei care-i îngheţa sângele în vene şi-i făcea inima să 
bată nebuneşte. 

Pe un ton neobişnuit, grav, care nu semăna deloc cu 
vocea lui obişnuită (dar care lui Dennis îi suna foarte 
familiar), regele rosti: 

— A patra piatră de la cea cu aşchia în ea, spuse 
Thomas. Apas-o. Repede! 

Obiceiul supunerii era atât de înrădăcinat în Dennis, că 
se aplecă puţin în faţă. Apoi îşi dădu seama că Thomas 
vorbea cu el însuşi în somn. Inainte ca valetul să facă un 
pas, regele apăsă piatra. Se deplasă câţiva centimetri, apoi 
se auzi un declic. Când peretele alunecă spre interior, 
Dennis rămase cu gura căscată. Thomas îl împinse mai 
mult, până se văzu uşa secretă. Uşile secrete îi aminteau lui 
Dennis de nişe, iar nişele de şoareci aprinşi. Vru iarăşi s-o ia 
la fugă. 

Thomas intră. Cămaşa de noapte flutură cu sclipiri albe. 
Parcă nu era nimeni pe sub ea. Apoi peretele reveni la 
poziţia iniţială. O iluzie perfectă. 

Dennis rămase pe loc, mişcându-se de pe un picior pe 
altul. Ce trebuie să facă? 

Şi iarăşi auzi vocea tatălui său, de data asta 
nerăbdătoare, ca un ordin: Du-te după el, blegule! Repede, 
ce mai aştepţi? Acuma-i momentul! Du-te! 

Dar, tată, e întu... 

Parcă îi trase cineva o palmă peste faţă. 

Mort, şi tot ai mâna grea, tată! Bine, bine, mă duc! 

Numără a patra piatră de la cea cu aşchia şi apăsă. Uşa 
alunecă în interior. 

În liniştea de mormânt a coridorului se auzi un ronţăit de 
şoarece în piatră. Lui Dennis îi clănţăneau dinţii. 


Tată, mi-e aşa de frică, mormăi el... apoi, pe întuneric, 
plecă după Thomas. 


79 


La cincizeci de kilometri depărtare, învelit în cinci pături, 
ca să nu simtă gerul şi biciul vântului, Flagg strigă în somn 
exact în clipa când Dennis porni pe urmele lui Thomas pe 
coridorul secret. Nu departe, pe un deal, lupii urlară odată 
cu el. Soldatul care dormea la stânga lui Flagg făcu atac de 
cord şi muri pe loc, crezând că-l atacă un leu uriaş. Cel din 
dreapta se trezi a doua zi dimineaţa fără vedere. Uneori, 
lumile se zguduie şi se răsucesc pe dinăuntru. Aşa se 
întâmplă şi atunci. Flagg simţi ceva, dar nu înţelese ce 
anume. Numai în acest fel se poate salva binele. In 
momente de răscruce, fiinţele rele orbesc. Când se trezi, 
vrăjitorul regelui ştiu că avusese un coşmar, probabil legat 
de trecutul său îndepărtat, dar nu-şi aminti precis ce visase. 


80 


Coridorul secret era cufundat în beznă. Aerul, uscat, nu 
se mişca. De undeva, din faţă, Dennis auzi un suspin 
disperat. 

Regele plângea. 

Pe valet îl părăsi frica. Regele îl uimea şi-i trezea 
sentimente de milă. Fusese întotdeauna atât de nefericit. 
Se îngrăşase şi i se înroşise pielea. Uneori se albea la faţă 
ca un mort, îi tremurau mâinile de la prea mult vin şi-i 
mirosea gura. Avea deja genunchii îndoiţi şi, dacă Flagg nu- 
| însoțea, mergea cu capul în jos şi ochii ascunși sub pletele 
rebele. 

Dennis făcu câţiva paşi, ţinând mâinile în faţă. Suspinele 
se auzeau tot mai aproape... Auzi cum se deplasau două 
plăci de lemn, apoi îl zări vag pe Thomas. Stătea la capătul 
coridorului. Două luminiţe gălbui străpungeau întunericul, 
ca doi ochi neastâmpăraţi. 

Tocmai când Dennis îşi mai reveni şi-şi zise că, până la 
urmă, va supravieţui acestei aventuri nocturne, Thomas 
ţipă. Urlă cu atâta forţă, că trebuie să-i fi plesnit corzile 


vocale. Pe Dennis îl lăsară puterile şi căzu în genunchi. Își 
acoperi gura cu mâinile, ca să nu ţipe şi el. | se păru că 
pasajul secret e plin de stafii, de umbre de lilieci care se 
pregătesc să i se agate în păr. Casa morţilor neliniştiţi. 
Poate că nu se înşela. 

Nu leşină, dar nici nu mai avea mult. 

Undeva, dedesubt, se auziră lătrături. Se afla deasupra 
cuştilor în care trăiau puţinii câini rămaşi ai lui Roland, pe 
care nimeni nu-i mai scosese afară de la moartea lui. Numai 
ei şi Dennis auziseră ţipătul lui Thomas. Dar câinii erau 
adevăraţi, nu stafii, iar valetul se agăţă de acest gând ca un 
om gata să se înece de un catarg căzut în apă. 

Peste câteva clipe, îşi dădu seama că ţipătul lui Thomas 
era o rugăminte strigată cu disperare: Wu bea vinul! Nu bea 
vinul! Nu bea vinul! 


81 


Peste trei nopţi, într-o fermă din Baroniile Interioare, 
foarte aproape de cea în care locuise familia Staad, cineva 
bătu la uşa unei încăperi. 

— Intră! strigă Peyna cu glas răguşit. Şi sper să-mi dai 
veşti bune, Arlen! 

Arlen îmbătrânise din noaptea în care Beson apăruse la 
uşa judecătorului cu scrisoarea de la Peter. Dar schimbările 
prin care trecuse el erau nesemnificative în comparaţie cu 
transformările suferite de Peyna. Fostul mare judecător era 
aproape chel. Din slab, ajunsese piele şi os. Chelia şi 
puţinătatea trupului erau nimic pe lângă schimbările de pe 
chip. Inainte fusese aspru. Acum era posomorât. Avea 
cearcăne maronii sub ochi. Pe faţă i se citea clar 
disperarea, şi nu degeaba. Lucrurile pe care le apărase 
toată viaţa se ruinaseră... foarte uşor şi foarte repede. Cred 
că orice om inteligent ştie cât de fragede sunt legea, 
dreptatea şi civilizaţia şi nu vrea nici să se gândească la 
asta, căci îi tulbură liniştea şi-i piere pofta de mâncare. 

Era destul de rău că munca sa de o viaţă se răsturnase 
ca un castel din cuburi construit de copii, dar alt lucru, mai 
grav, îl necăjea pe Peyna de patru ani încoace: Flagg nu 


reuşise să distrugă regatul Delain de unul singur. Îl ajutase 
chiar el. Căci cine altcineva îl adusese pe Peter la o 
judecată care se petrecuse prea repede? Cine altcineva 
fusese convins de vinovăția lui şi nu se călăuzise după 
dovezi, ci după lacrimile prinţului tulburat? 

Din ziua în care Peter fusese închis în vârful turnului, 
blocul de piatră din piaţă pe care puneau gâtul condamnaţi 
la moarte căpătase o culoare ruginie sinistră. Nici ploaia n-o 
mai spăla. Pata aceea ruginie se răspândea în toată piaţa şi 
pe străzi. În coşmarurile sale, Peyna vedea pâraie de sânge 
proaspăt alunecând pe dale şi scurgându-se, ca un râu 
înroşit, în rigole. Vedea zidurile castelului strălucind, 
roşietice, în soare. Vedea crapii în şanţul din jurul castelului 
plutind cu burta în sus, otrăviţi de sângele care se revărsa 
din canale şi ţâşnea din pământ, asemenea izvoarelor din 
munte. Vedea sânge peste tot, înroşind lanurile şi pădurile. 
În coşmarurile lui, soarele devenea un ochi de foc roşu, 
muribund. 

Flagg îl lăsase în viaţă. Prin cârciumi, oamenii îşi şopteau 
bănuielile: Peyna făcuse un pact cu vrăjitorul, îi dăduse 
numele anumitor trădători sau „îl avea la mână“ pe vrăjitor, 
ştia nişte secrete care ar fi ieşit la iveală dacă murea subit. 
Ridicol. Flagg nu era un om pe care să-l amenințe nici 
Peyna, nici altcineva. Nu exista niciun secret, pact sau 
învoială între cei doi. Flagg îl lăsase, pur şi simplu, să 
trăiască... iar Peyna ştia de ce. Cât era în viaţă, se răsucea 
pe jarul conştiinţei sale încărcate şi era martorul 
groaznicelor schimbări aduse de vrăjitor în Delain. 

— Ei, Arlen, despre ce-i vorba? întrebă fostul judecător 
iritat. 

— A venit un băiat, stăpâne. Zice că e musai să vă 
vorbească. 

— Alungă-l. 

Anul trecut, îşi zise, ar fi auzit o bătaie la uşă, dar se pare 
că surzea cu fiecare zi care trecea. 

— Nu primesc pe nimeni după ora nouă, ştii bine. S-au 
schimbat multe, dar obiceiul ăsta, nu. 

Arlen îşi drese glasul. 


— Îl cunosc. E Dennis, băiatul lui Brandon. Vă vizitează 
valetul regelui. 

Peyna îl fixă pe Arlen cu privirea, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. Poate că surzea mai repede decât credea. 
Il puse pe valet să repete şi auzi acelaşi lucru. 

— Bine, cheamă-l înăuntru. 

— Foarte bine, stăpâne. 

Arlen se întoarse şi vru să plece. 

Asemănarea cu noaptea în care venise Beson cu 
scrisoarea de la Peter - acelaşi vânt turbat şfichiuia aerul - 
era izbitoare. 

— Arlen! strigă el. 

— Stăpâne? 

Peyna mişcă foarte discret din colţul drept al gurii. 

— Eşti sigur că nu-i un copil de pitic? 

— Da, stăpâne, răspunse valetul, mişcând, la rândul lui, 
foarte discret din colţul stâng al gurii. Nu mai există pitici. 
Aşa mi-a spus mama. 

— A fost, cu siguranţă, o femeie rezonabilă, cu capul pe 
umeri, care şi-a crescut fiul cu devotament şi nu poate fi 
făcută răspunzătoare de gărgăriţele care au stricat aluatul 
pe care l-a frământat. Adu-l pe băiat direct aici. 

— Da, stăpâne. 

Uşa se închise în spatele lui Arlen. 

Peyna se uită în foc şi-şi frecă agitat degetele strâmbate 
de artrită. Valetul lui Thomas. Aici. Acum. De ce? 

Nu avea rost să se lanseze în speculaţii; uşa se va 
deschide dintr-un moment într-altul şi va primi un răspuns 
din gura unui băiat pe jumătate bărbat, care tremura de 
frig, dacă nu era deja îngheţat. 

Dennis l-ar fi găsit mult mai uşor dacă ar mai fi locuit în 
casa lui superbă din centrul cetăţii, dar locuinţa îi fusese 
vândută fără voia sa, pentru „neplata taxelor”, după ce 
demisionase. Işi cumpărase ferma amărâtă cu cei câţiva 
florini puşi deoparte vreme de patruzeci de ani, din care îl 
plătea în continuare pe Beson. Ferma se afla în Baroniile 
Interioare, dar la mulţi kilometri de castel... şi vremea era 
foarte rece. 


Auzi voci pe holul din faţa uşii. Acum. Acum va intra pe 
uşă răspunsul la întrebarea lui. Îl copleşi un sentiment 
absurd de speranţă de parcă ar fi alunecat într-o peşteră şi- 
ar fi văzut dintr-odată o luminiţă salvatoare. „Răspunsul va 
intra acum pe uşă“, îşi spuse, şi pentru o clipă se convinse 
că era adevărat. 

Luându-şi pipa de pe stativul de lângă el, observă, 
tulburat, că-i tremurau mâinile. 


82 


Băiatul era, de fapt, un bărbat în toată legea, dar Arlen 
nu se exprimase nepotrivit, cel puţin nu în seara aceea. 
Peyna îl văzu că dârdâie, dar ştia că un om nu tremură în 
halul ăsta numai din cauza frigului. 

— Dennis! strigă Peyna, aplecându-se în faţă în scaun (şi 
ignorând junghiul din spinare, provocat de mişcarea prea 
bruscă). S-a întâmplat ceva cu regele? 

In mintea bătrână a fostului judecător se perindară 
viziuni oribile: regele, mort, fie de prea mult vin, fie pentru 
că şi-a pus singur capăt zilelor. Tot regatul ştia că Thomas 
era foarte indispus. 

— Nu... adică... da... dar nu... nu la ce vă gândiţi 
dumneavoastră... la ce cred eu că vă gândiţi 
dumneavoastră... 

— Vino mai aproape de foc, îl repezi Peyna. Arlen, ce te 
holbezi ca prostul? Adu o pătură! Adu două! Învelește-l pe 
băiat până nu se sparge în bucăţi ca un ţurţure! 

— Da, stăpâne. 

Arlen nu se holbase ca prostul în viaţa lui. O ştia şi el, şi 
stăpânul său. Dar îşi dădu seama de seriozitatea situaţiei şi 
plecă repede. Trase cele două pături de pe patul lui - în 
toată casa aceea ţărănească, vai şi-amar de ea, mai erau 
încă două, cele de pe patul lui Peyna - şi le luă cu el. ÎI 
înveli pe Dennis, ghemuit atât de aproape de cămin, cât să 
nu ia foc. Zăpada îngheţată de pe capul băiatului se topea 
şi se scurgea pe obraji ca lacrimile. 

— Acuma, ceai. Tare. O ceaşcă pentru mine şi o cană 
mare pentru băiat. 


— Stăpâne, nu mai avem decât pe fundul... 

— La naiba cu cât mai avem! O ceaşcă pentru mine şi o 
cană mare pentru băiat. Peyna se gândi o clipă. Fă una şi 
pentru tine, Arlen, pe urmă vino aici şi ascultă. 

— Stăpâne? 

Cu toată buna-cuviinţă caracteristică, Arlen nu-şi putu 
ascunde uimirea. 

— La dracu'! strigă Peyna. Vrei să cred că eşti mai surd 
ca mine? Du-te odată! 

— Da, stăpâne, se supuse Arlen şi plecă să fiarbă apa 
pentru ceai. 


83 


Peyna nu uitase chiar tot din ceea ce ştiuse despre arta 
subtilă a interogatoriului; ca să fiu sincer, nu uitase nimic. 
Petrecuse nenumărate nopţi albe încercând să uite unele 
lucruri. 

Cât Arlen pregăti ceaiul, fostul judecător se hotărî să-l 
liniştească pe băiatul speriat - nu, înspăimântat. Îl întrebă 
ce mai face mama lui, dacă mai curgea apa în castel şi ce 
părere avea despre semănăturile de primăvară. Nu pomeni 
de subiecte aşa-zis periculoase... încetul cu încetul, Dennis 
se încălzi şi-i veni inima la loc. 

Când sosi Arlen cu ceaiul tare şi fierbinte, musafirul sorbi 
jumătate de cană dintr-o înghiţitură, se strâmbă, apoi sorbi 
şi restul. Arlen îi umplu din nou cana. 

— Incetişor, băiete, îl sfătui Peyna, aprinzându-şi pipa în 
cele din urmă. Bea încetişor, cum stăpâneşti un cal 
nărăvaş. 

— Frig. Am crezut c-o să-ngheţ venind pe jos până aici. 

— Ai venit pe jos? întrebă Peyna, neputându-şi ascunde 
uimirea. 

— Da. Am pus-o pe mama să spună servitorilor că am 
gripă. Asta o să-i ţină departe câteva zile, că se ia... aşa ar 
trebui. Am mers pe jos. Toată ziulica. N-am îndrăznit să cer 
un cal. N-am vrut să mă ţină minte nimenea. N-am ştiut că-i 
aşa departe. Să fi ştiut, cred că luam un cal. Am plecat de- 
acasă la trei. 


Dennis se luptă cu propriile vorbe, apoi izbucni: 

— Şi nu mă duc înapoi nici să mă tăiaţi! Am văzut cum se 
uită ăla la mine de când s-a întors! Pieziş şi cu coada 
ochilor ălora negri ca iadu'! Niciodată nu s-o uitat aşa la 
mine. Nu s-o uitat defel. Ştie că ştiu! Ştie c-am văzut io 
ceva! Ştie c-am auzit ceva! Nu ştie ce, da' ştie el c-am 
văzut şi-am auzit! Aude ce-i în capu' meu, cum aud io 
clopotele de la Biserica Marilor Zei! Dacă mă duc înapoi, o 
să scoată tot de la mine! Ştiu io! 

Peyna îl privi pe Dennis încruntat, încercând să priceapă 
ceva din potopul de cuvinte. 

— Vreau să zic F... explică băiatul, cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Încetişor, Dennis, îl calmă fostul judecător cu glas 
moale, dar ochi aprinşi. Ştiu de cine vorbeşti. Mai bine să 
nu-i rostim numele. 

Dennis îl privi tâmp, plin de recunoştinţă. 

— Mai bine spune-mi de ce-ai venit. 

— Da, da, bine. Da. 

Băiatul făcu o scurtă pauză, încercând să se controleze şi 
să-şi pună ordine în gânduri. Peyna aştepta impasibil, 
făcând eforturi să-şi stăpânească nerăbdarea. 

— Vedeţi, începu Dennis, acu' trei nopţi Thomas m-o 
chemat să stau cu el, cum face câteodată. La miezu' nopţii 
ori pe la ora aia... 


84 


Dennis le istorisi ceea ce eu v-am povestit deja. Spre 
cinstea lui, recunoscu teama care-l copleşise, n-o ascunse 
şi nici n-o lăsă la o parte. În timp ce vorbea, vântul gemea 
afară, iar focul trosnea înăuntru, reflectându-se în ochii 
aprinşi ai lui Peyna. lată cele mai grave lucruri pe care şi le- 
ar putea imagina, îşi zise fostul judecător. Nu numai că 
Peter îl otrăvise pe rege, dar crima se petrecuse sub ochii 
lui Thomas. 

Nu-i de mirare că băiatul era mereu apăsat şi deprimat. 
Se pare că zvonurile din cârciumi, care-l făceau aproape 
nebun, nu erau chiar atât de exagerate. 


Dar, când Dennis se opri din povestit ca să mai bea ceai 
(Arlen îi umplu cana cu ce mai rămăsese pe fundul 
ceainicului), Peyna abandonă acest gând. Dacă Thomas îl 
văzuse pe Peter otrăvindu-l pe Roland, de ce venise Dennis 
la el... şi de ce era înspăimântat de Flagg? 

— Ai auzit şi alte lucruri, îi spuse el băiatului. 

— Aşa-i, mare judecător. Thomas... o vorbit multă vreme 
aiurea. Am stat amândoi în beznă multă vreme. 

Dennis se străduia să explice cât mai bine, dar nu găsea 
cuvinte să-şi exprime groaza trăită în coridorul secret, când 
Thomas tipa în faţa lui şi câinii regelui mort lătrau 
dedesubt. Nu găsea cuvinte să redea mirosul locului... 
duhoarea tainelor putrezite ca nişte bucăţi de carne 
mâncată de viermi. Nu găsea cuvinte să povestească 
groaza că Thomas îşi pierduse minţile în somn. 

Îl auzise urlând întruna numele vrăjitorului, implorându-l 
pe rege să se uite bine pe fundul pocalului şi să vadă 
şoarecele ars şi înecat în vin. „De ce te holbezi aşa la 
mine?“ ţipase el. 

Pe urmă: „V-am adus un pocal de vin, regele meu, ca să 
vă arăt că şi eu vă iubesc.“ lar la sfârşit strigă cuvinte pe 
care le-ar fi recunoscut şi Peter, căci erau vechi de peste 
patru sute de ani: „Flagg a fost! Flagg! Flagg!” 

Dennis se întinse după cană, vru s-o ducă la gură, dar o 
scăpă. Cana se sparse de pietrele căminului. 

Cei trei se uitară la cioburile de lut. 

— Şi pe urmă? întrebă Peyna cu blândeţe prefăcută. 

— Nimic. O linişte lungă, răspunse băiatul. M-am obişnuit 
cu întunericu' şi-l vedeam cât de cât. Dormea... Dormea în 
faţa găurilor, cu barba în piept şi ochii închişi. 

— Şi cât a stat aşa? 

— Habar n-am, stăpâne. Câinii nu mai lătrau. Şi poate că 
iO... İO... 

— Ai aţipit şi tu? N-ar fi exclus, Dennis. 

— Mai târziu s-o trezit. Adică o deschis ochii. O pus 
plăcile la loc şi s-o făcut iar întuneric. Am auzit că se mişcă 
şi mi-am tras picioarele ca să nu se împiedice de ele... m-o 
atins pe faţă... cu cămaşa de noapte... 


Dennis se strâmbă când îşi aminti senzaţia, ca şi cum l-ar 
fi atins pe obrazul stâng o pânză de păianjen. 

— M-am dus după el. O ieşit afară... O închis uşa. Era iar 
perete. S-o dus în camera lui, şi eu după el. 

— V-aţi întâlnit cu cineva? rosti Peyna atât de brusc, că 
băiatul tresări. Cu oricine? 

— Nu. Nu, mare judecător. Cu nimenea. 

— Ah, asta este foarte bine, răsuflă uşurat Peyna. S-a mai 
întâmplat ceva în noaptea aceea? 

— Nu, stăpâne. S-o culcat şi-o dormit buştean. 

Dennis avu o scurtă şovăială, apoi adăugă: 

— lo n-am închis un ochi şi de-atunci n-am prea dormit. 

— Şi dimineaţa? 

— Nu mai ştia nimic. 

Peyna scoase un mormăit. Își ridică palma şi se uită la foc 
prin pânza degetelor. 

— Te-ai mai dus în coridorul secret? 

— Stăpâne, tu te-ai mai fi dus, în locu' meu? 

— Da, răspunse fostul judecător pe un ton sec. Eu am 
întrebat dacă tu te-ai mai dus acolo. 

— Da. 

— Sigur că te-ai dus. Te-a văzut cineva? 

— Nu. O trecut o slujnică pe lângă mine. Cred că pe- 
acolo-i drumul la spălătorie. Am simţit miros de săpun de 
leşie, de care foloseşte şi mama. Când o plecat, am 
numărat patru pietre şi am intrat. 

— Ca să vezi ce-a văzut Thomas. 

— Aşa-i, stăpâne. 

— Şi-ai văzut? 

— Da, stăpâne. 

— Ce-ai văzut? Când ai dat la o parte panourile, ce-ai 
văzut? 

— Stăpâne, am văzut camera de zi a regelui Roland. Cu 
capetele alea pe pereţi... Şi... stăpâne... Dennis tremură, în 
ciuda căldurii de la foc. Toate capetele alea... parcă se 
uitau la mine. 

— Dar un singur cap nu ai văzut. 


— Ba da, stăpâne. Le-am văzut pe... Dennis se opri şi 
făcu ochii mari. Dragonul! Găurile... 

Se opri şi căscă ochii cât cepele. 

Se aşternu liniştea asupra camerei. Afară, viscolul urla şi 
gemea. Departe de tot, Peter, regele de drept al regatului 
Delain, stătea aplecat deasupra unui război în miniatură şi 
ţesea o funie atât de subţire, că de-abia se vedea. 

In cele din urmă, Peyna scoase un oftat adânc. De jos, de 
lângă foc, Dennis se uita la el implorându-l... plin de 
speranţă... şi de teamă. Se aplecă încet în faţă şi-i puse 
mâna pe umăr. 

— Ai făcut bine c-ai venit la mine, Dennis, fiul lui 
Brandon. Ai făcut bine c-ai găsit un motiv ca să lipseşti... 
unul foarte credibil, zic eu. O să dormi aici la noapte, în 
pod, sub streaşină. 

O să fie rece, dar o să te odihneşti mai bine decât în 
ultima vreme. Mă înşel? 

Dennis scutură din cap încet, o singură dată. O lacrimă îi 
alunecă din ochiul stâng pe obraz. 

— Şi mama ta nu ştie de ce-ai plecat de-acasă? 

— Nu. 

— Atunci sunt şanse să nu fie în pericol. Arlen o să te 
ducă sus. Astea-s păturile lui, cred, trebuie să i le dai 
înapoi. Dar sus găseşti paie curate. 

— Pot să dorm foarte bine numai cu o pătură, stăpâne, 
rosti valetul. 

— Taci! Sângele tânăr nu se răceşte nici în somn. Al tău 
s-a răcit deja. Poate c-o să-ţi trebuiască păturile... cine ştie, 
poate visezi cu pitici şi monştri... 

Arlen surâse discret. 

— O să mai stăm de vorbă dimineaţă, Dennis, dar s-ar 
putea să n-o mai vezi pe mama o vreme. Trebuie să-ţi 
spun, deşi cred că ştii deja, că nu-i bine să te întorci în 
centrul cetăţii, după cum arăţi. 

Dennis încercă să zâmbească, dar i se citea frica în ochi. 

— Nu m-am gândit io numa la gripă când am venit, ăsta-i 
adevăru'. Acuma ţi-am dat şi ţie boala, nu-i aşa, stăpâne? 


— Sunt bătrân, şi eu, şi Arlen. Bătrânii nu sunt prea 
sănătoşi. De-asta sunt ei mai grijulii decât ar trebui să fie... 
deşi uneori au mai multă îndrăzneală. „Mai ales“, continuă 
Peyna în gând, „dacă au păcate de plătit.“ O să mai vorbim 
dimineaţă. Acuma meriţi să te odihneşti. Vrei să-i luminezi 
calea, Arlen? 

— Da, stăpâne. 

— Şi pe urmă te întorci la mine. 

— Da, stăpâne. 

Valetul îl conduse pe băiatul extenuat afară din cameră, 
lăsându-l pe judecător să mediteze în faţa focului ce stătea 
să se stingă. 


85 


Când se întoarse Arlen, Peyna îi spuse: 

— Avem de făcut planuri, dar poate ne aduci un strop de 
vin. Mai bine să aşteptăm până adoarme băiatul. 

— Stăpâne, a adormit înainte să-şi pună capul în fânul 
adunat în loc de pernă. 

— Foarte bine. Adu-ne un strop de vin totuşi. 

— Un strop a mai şi rămas. 

— Bine. Atunci n-o să ne trezim dimineaţă cu capul greu, 
nu-i aşa? 

— Stăpâne? 

— Arlen, mâine-dimineaţă plecăm de aici spre nord toţi 
trei. Dennis spune că e gripă în Delain, şi aşa este. Gripa 
asta vrea să pună mâna pe noi. Plecăm de dragul sănătăţi; 
noastre. 

Arlen încuviinţă scurt din cap. 

— Ar fi un sacrilegiu să lăsăm vinul ăla bun, să-l ia 
perceptorul. Aşa că o să-l bem... şi pe urmă o să ne culcăm. 

— Cum doreşti, stăpâne. 

Ochii lui Peyna luciră scurt. 

— Dar, înainte să te culci, te duci sus şi iei pătura pe care 
i-ai dat-o băiatului în ciuda indicaţiilor mele stricte şi clare. 

Arlen făcu ochii cât cepele. Peyna îl imită amuzat. Pentru 
prima şi ultima oară în postura de valet al judecătorului, 
Arlen râse din toată inima. 


86 


Peyna se culcă, dar nu putu dormi. Nu din cauza vântului 
care şuiera, ci a hohotului de râs din mintea lui. 

Când nu-l mai putu suporta, se sculă, se duse în camera 
de zi şi se aşeză în faţa cenuşii reci. Şuviţele albe îi fluturau 
în jurul capului, ca nişte norişori. Fără să-şi dea seama de 
înfăţişarea lui caraghioasă (nu i-ar fi păsat de ea nici dacă 
şi-ar fi dat seama), stătu învelit în pături, cu privirea aţintită 
asupra focului stins, asemenea celui mai bătrân indian de 
pe pământ. 

„Mândria prevesteşte o nenorocire”, îi spunea mama lui 
în copilărie, iar el o înţelese. „Mânaria e o glumă care, mai 
devreme sau mai târziu, îl va face să râdă pe străinul din 
tine”, îi mai spunea ea, şi atunci n-o înţelegea. Dar o 
înţelegea acum. În noaptea asta, străinul din el râdea din 
toată inima. Prea tare ca să poată dormi, deşi a doua zi se 
prevedea lungă şi grea. 

Peyna îşi dădea seama foarte bine de ironia situaţiei lui. 
Toată viaţa servise legea. Îl înspăimânta şi acum ideea de 
„evadare” şi „rebeliune armată”, dar trebuia să facă faţă 
unor adevăruri. De exemplu, acela că mecanismul revoltei 
apăruse şi în Delain. Nobilii care fugiseră în nord se 
autodenumeau  „exilaţi”, dar în curând îşi vor zice 
„răsculaţi”. Dacă era ca el să oprească răscoala, va trebui 
să folosească exact mecanismul revoltei ca să ajute un 
prizonier din turn să evadeze. Asta era gluma de care râdea 
străinul din el, mult prea tare ca să mai poată el dormi. 

Astfel de acţiuni la care se gândea acum încălcau 
principiile pe care le respecta de-o viaţă, dar va merge 
înainte, chiar de-o fi să moară (era şi asta o posibilitate). 
Peter fusese întemnițat pe nedrept. Adevăratul rege al 
regatului Delain nu se afla pe tron, ci închis într-o celulă cu 
două camere din vârful turnului. Dacă era nevoie de forţe în 
afara legii ca să facă dreptate, la ele va apela. Dar... 

— Şerveţelele, murmură Peyna. Mintea i se învârtea 
întruna în jurul lor. Înainte să apelăm la forţa armelor ca să- 
| eliberăm pe adevăratul rege şi să-l instalăm pe tron, 


trebuie să cercetăm problema şerveţelelor. Va trebui să-i 
punem câteva întrebări. Dennis... şi băiatul lui Staad, 
poate... da... 

— Stăpâne? se auzi Arlen în spatele lui. Nu te simţi bine? 

Acesta, ca toţi valeţii devotați, îşi auzise stăpânul 
sculându-se din pat. 

— Nu, recunoscu Peyna morocănos. Dar boala de care 
sufăr nu poate s-o vindece doctorul meu, Arlen. 

— Îmi pare rău, stăpâne. 

— Înainte să devenim haiduci, Arlen, îi spuse stăpânul, 
fixându-l cu ochi luminoşi, vreau să aflu de ce a cerut 
căsuţa de păpuşi a mamei sale... şi şerveţele la fiecare 
masă. 


87 


— Să mă duc înapoi la castel? întrebă Dennis a doua zi 
dimineaţa, cu glas scăzut, mai mult o şoaptă răguşită. Să 
mă întorc acolo unde-i şi ă/a? 

— Dacă crezi nu poţi, nu te oblig. Dar cunoşti destul de 
bine castelul ca să te fereşti de el. Adică ştii cum să intri 
acolo fără să atragi atenţia. N-ar fi bine să te vadă cineva. 
Eşti prea vioi pentru un băiat care a stat acasă, bolnav de 
gripă. 

Ziua era senină şi friguroasă. Zăpada de pe dealurile 
înalte ale Baroniilor Interioare te făcea să lăcrimezi, cu 
strălucirea ei de diamant. „În curând o să mă orbească”, îşi 
zise Peyna morocănos. „Aşa-mi trebuie.” Străinul din 
mintea lui găsi perspectiva de-a dreptul amuzantă. 

În depărtare se zărea chiar Castelul Delain, albastru, cu 
zidurile şi turnurile sale, ca o ilustrație dintr-o carte de 
poveşti cu zâne. Dennis însă nu arăta ca un tânăr în 
căutare de aventuri. Cu privirea plină de teamă, părea un 
om scăpat din cuşca leului, căruia tocmai i s-a spus că şi-a 
uitat prânzul acolo şi trebuie să meargă înapoi să-l 
recupereze, deşi i-a pierit pofta de mâncare. 

— Ar fi o cale de-a pătrunde în castel. Dar dacă mă 
miroase, nu mai contează cum intru şi pe unde mă pitesc. 
Dacă mă miroase, o să-mi vină de hac. 


Peyna înclină din cap aprobator. Nu voia să-l sperie mai 
tare pe băiat, dar, în situaţia lor, numai adevărul le sărea în 
ajutor. 

— Ce spui tu e adevărat. 

— Dar tot îmi ceri să mă duc? 

— Dacă poţi, da. 

La dejun, unul foarte uşor, Peyna îi spusese lui Dennis ce 
anume voia să afle şi-i sugerase cum să afle informaţii. 
Acum Dennis scutura din cap, nu a refuz, ci a nedumerire. 

— Şerveţele, spuse el. 

— Şerveţele, întări Peyna. 

Ochii speriaţi ai băiatului se îndreptară din nou spre 
castelul ce se ridica vag la orizont. 

— Înainte de a muri, tata mi-o zis că, dacă vreodată am 
ocazia să-mi slujesc primul stăpân, s-o fac. Am crezut că l- 
am slujit venind aici. Dar, dacă tre' să merg înapoi... 

Arlen, până atunci ocupat să lase casa în ordine şi 
încuiată, li se alătură. 

— Cheia ta de la casă, te rog, Arlen, i se adresă Peyna. 

Cheia trecu de la valet la Peyna, apoi la Dennis. 

— Noi doi mergem în nord, să ne alăturăm... Peyna ezită, 
tuşind. Să ne alăturăm exilaţilor. ie ţi-am dat cheia lui 
Arlen. Când ajungem în tabăra lor, o s-o dau pe a mea unui 
tovarăş pe care-l cunoşti, dacă-i acolo. Şi cred că va fi. 

— Cine-i? 

— Ben Staad. 

Chipul lui Dennis se lumină. 

— Ben? Ben e cu ei? 

— Cred că da. De fapt, ştia sigur că toată familia Staad 
era cu exilaţii. Stătuse cu urechile în patru şi nu era chiar 
atât de surd la toate schimbările din regat. 

— ŞI-I trimiţi aici? 

— Dacă vrea, îl trimit. 

— Să facă ce? Stăpâne, tot n-am înţeles prea bine. 

— Nici eu, recunoscu Peyna, oarecum iritat. Nu, nu iritat, 
nedumerit. Mi-am petrecut toată viaţa făcând anumite 
lucruri pentru că erau logice şi nefăcând altele, care erau 
ilogice. Am văzut ce se întâmplă când oamenii acţionează 


pe baza intuiţiei sau din motive lipsite de logică. 
Consecințele sunt caraghioase şi stânjenitoare; de cele mai 
multe ori, sunt de-a dreptul oribile. Dar, iată-mă aici, 
acelaşi, purtându-mă ca un tâmpit. 

— Nu pricep, stăpâne. 

— Nici eu, Dennis. Nici eu. Ştii ce zi e azi? 

Dennis clipi, derutat de schimbarea de subiect, dar 
răspunse imediat: 

— Da, e marţi. 

— Marţi. Bine. Acum o să-ţi pun o întrebare despre care 
intuiţia mea zice că e foarte importantă. Dacă nu cunoşti 
răspunsul - chiar dacă nu eşti sigur - atunci, în numele 
zeilor, să-mi spui adevărul! Eşti pregătit s-o auzi? 

— Da, stăpâne, răspunse Dennis, deşi nu era deloc 
pregătit. Ochii albaştri ai lui Peyna, scrutători pe sub firele 
de păr cărunte, îi dădeau fiori. Adică, aşa cred. 

— Eşti sigur? 

— Da, stăpâne. 

— Bine. lată ce vreau să faci. 

Peyna îi vorbi lui Dennis multă vreme. Cei trei stăteau în 
soarele friguros, în faţa „casei de odihnă”, în care bătrânul 
judecător nu avea să se mai întoarcă niciodată. Dennis 
ascultă atent. Când i se ceru să repete instrucţiunile, o făcu 
fără greşeală. 

— Bine, se bucură Peyna. Foarte, foarte bine. 

— Mă bucur că eşti mulţumit, stăpâne. 

— Nimic din toată tărăşenia asta nu mă mulţumeşte. 
Absolut nimic. Dacă Ben Staad e printre haiducii ăia 
nefericiţi din pădurile adânci, trebuie să-l trimit de acolo, 
unde e în siguranţă, în ghearele pericolului, pentru că s-ar 
putea să-i fie de ajutor lui Peter. Pe tine te trimit înapoi la 
castel pentru că inima îmi spune că e ceva cu şerveţelele 
alea pe care le-a cerut... şi cu căsuţa de păpuşi... e ceva. 
Uneori mi se pare că înţeleg, pe urmă înţelesul îmi fuge din 
faţa ochilor. N-a cerut el degeaba lucrurile alea, Dennis. 
Pun capul jos pentru asta. Dar nu ştiu din ce motiv. 
Frustrat, Peyna se lovi dintr-odată cu pumnul în picior. Pun 


doi tineri minunaţi în pericol, inima îmi spune că fac ce 
trebuie, dar eu... nu... ştiu... DECE! 

În mintea şi sufletul omului care, odată, a condamnat un 
băiat din cauza lacrimilor sale, străinul râdea şi nu se mai 
oprea. 


88 


Cei trei se despărţiră strângându-şi mâinile. Dennis 
sărută inelul judecătorului, pe care era gravat sigiliul 
regatului. Peyna renunţase la funcţie, dar nu se putuse 
despărţi de inel, care, pentru el, însuma esenţa legii. Ştia că 
mai făcuse greşeli din când în când, dar nu le lăsase să-i 
frângă inima. Nici pe ultima, cea mai mare din viaţa lui, n-o 
lăsase. Ştia foarte bine, aşa cum şi noi ştim aici, în lumea 
noastră, că drumul spre iad e pavat cu cele mai bune 
intenţii, dar şi că, uneori, fiinţele umane nici nu au altceva 
decât intenţii bune. Îngerii nu pot fi condamnaţi, dar 
muritorii nu sunt atât de norocoşi şi, pentru ei, e mai 
aproape iadul. 

Peyna îşi trase mâna când Dennis se aplecă să-i sărute 
inelul, dar băiatul insistă. Apoi Arlen îi strânse mâna 
băiatului şi-i ură să zboare iute ca gândul. Cu zâmbetul pe 
faţă, Dennis le ură să fugă iute ca vântul. Apoi porni spre 
răsărit, către castel, iar cei doi bătrâni spre apus, către 
gospodăria unui anume Charles Reechul. Acesta, care îşi 
câştiga traiul crescând câini Husky anduani, plătea taxele 
apăsătoare fără să crâcnească, deci era considerat un 
cetăţean corect. Dar Peyna ştia că Reechul simpatiza cu 
exilaţii care-şi făcuseră tabără în pădurile îndepărtate şi-i 
ajuta pe alţii să ajungă la ei. Peyna nu se gândise vreodată 
că va fi nevoit să apeleze la serviciile lui, dar uite că venise 
şi vremea aceea. 

Fiica cea mai mare a fermierului, Naomi, îi duse cu sania 
trasă de doisprezece dintre cei mai puternici câini. Miercuri 
noapte ajunseră la liziera pădurii. 

— Cât mai e până la tabăra exilaţilor? o întrebă Peyna pe 
Naomi. 


Fata aruncă în foc ţigara subţire ca mustaţa diavolului, cu 
miros de pucioasă. 

— Două zile, pe cer senin. Patru, dacă ninge. Niciodată, 
dacă viscoleşte. 

Peyna se culcă. Adormi aproape imediat. Că era normal, 
că nu era, dormi mai bine decât în ultimii ani. _ 

Vremea se menţinu frumoasă în următoarele două zile. In 
amurgul celei de-a patra zile de la despărţirea de Dennis, 
ajunseră la corturile şi cabanele de lemn improvizate pe 
care Flagg le căutase în zadar. 

— Stai! Cine eşti? Spune parola! strigă un glas către ei, 
un glas de stentor, vesel şi îndrăzneţ. Peyna îl recunosc 
imediat. 

— Naomi  Reechul, răspunse fata, iar acum două 
săptămâni parola era „învăţătură“. Dacă s-a schimbat între 
timp, Ben Staad, atunci ţinteşte-mă cu săgeata, că vin eu 
să te bântui după aceea! 

Ben apăru de după o stâncă, râzând. 

— N-aş vrea să mă întâlnesc cu stafia ta, Naomi, eşti 
destul de înspăimântătoare şi vie! 

— Am ajuns, îi spuse fata lui Peyna, ignorându-l pe Ben. 

— Da, am văzut, răspunse el. 

„Şi e foarte bine... ceva îmi spune că timpul rămas e 
foarte scurt... îi simt răsuflarea în ceafă“, gândi fostul 
judecător. 


89 


Şi Peter avea aceeaşi senzaţie. 

Duminica următoare, la două zile după sosirea lui Peyna 
în tabăra exilaţilor, funia lui era cu nouă metri mai scurtă 
decât trebuia. Asta însemna că, de la capătul ei până la 
pământ, ar fi avut de sărit cel puţin şase metri. Era mai 
înţelept s-o lungească încă patru luni, chiar şase. Dacă 
sărea şi se lovea rău sau îşi rupea picioarele căzând pe 
pietrele din piaţă, l-ar găsi gemând de durere gărzile care 
veneau să-şi facă rondul şi ar irosi peste patru ani de trudă, 
numai pentru că nu avusese răbdare să lucreze încă patru 
luni. 


Peyna ar fi apreciat modul lui de gândire, dar Peter 
simţea că trebuie să se grăbească. Mai demult, judecătorul 
s-ar fi strâmbat la ideea că merită să te încrezi în 
sentimente mai mult decât în logică, dar acum poate că nu 
mai era aşa convins. 

Peter avea mereu acelaşi vis de o săptămână, cu detalii 
tot mai clare. Îl vedea pe Flagg aplecat deasupra unui 
obiect strălucitor, în care i se reflecta chipul galben, ca de 
bolnav. La un moment dat, vrăjitorul căsca ochii, mirat, 
apoi privirea i se îngusta şi privea prin ochi subţiri, vicleni. 
Se încrunta; fruntea i se întuneca, gura se strâmba într-o 
grimasă ca o semilună. În vis, Peter citea un singur lucru pe 
chipul lui deformat: moarte. Aplecat deasupra obiectului 
strălucitor, pe care îl stingea dintr-o suflare, ca pe-o 
lumânare, vrăjitorul nu rostea decât un cuvânt, cu glas 
iritat de cele văzute în el: Peter. Destul şi atât. 

Cu o noapte înainte, sâmbătă, în jurul lunii se formase un 
inel magic. Gardienii ziseseră că prevestea zăpadă. După- 
amiază, Peter studiase cerul şi le dăduse dreptate. Invăţase 
de la tatăl lui să afle cum va fi vremea. Stând la fereastră, îl 
cuprinse tristeţea, dar şi supărarea, rece şi înăbuşită, apoi 
dorinţa de a face dreptate, tot mai puternică. 

„O să-mi încerc norocul deghizat, pe viscol”, se gândi el. 
„O să cad pe-o pernă de zăpadă...” 

Îi veni să râdă. Câţiva centimetri de zăpadă pufoasă n-o 
să-i fie de prea mare ajutor. Funia lui, periculos de subţire, 
se putea rupe. Sau nu. Dacă rezista, va sări de la capătul ei. 
Va rămâne cu picioarele întregi. Sau nu. 

„Şi dacă nu-ți vei rupe picioarele, încotro te vei 
îndrepta?” îl întrebă o voce delicată din mintea lui. „Cei 
care te-ar fi adăpostit sau ajutat, Ben Staad, spre exemplu, 
au fost de mult goniţi de la castel, din regat, din câte ţi-a 
ajuns la urechi.“ 

O să mizeze pe noroc. Norocul regelui. Tatăl său îi 
vorbise mult despre asta. „Există regi norocoşi şi regi 
nenorocoşi. Dar tu vei fi propriul tău rege şi vei avea 
norocul tău. Şi o să fii foarte norocos, zic eu.“ 


În mintea lui, Peter era rege în Delain de cinci ani. 
„Norocul“ lui semăna cu cel al familiei Staad. Poate că la 
noapte se va schimba şi va trece de partea lui. 

Funia, picioarele, norocul. Îl vor susţine sau îl vor 
abandona deodată toate trei. Nu-i nimic. Cât de ghinionist 
fusese până acum, tot îşi va încerca norocul. 

La noapte, murmură el, plecând de la fereastră... Dar la 
vremea cinei se petrecu un fapt care-l făcu să se 
răzgândească. 


90 


Peyna şi Arlen avură nevoie de o zi întreagă să se 
întoarcă la ferma lui Reechul. Ajunseră acolo sleiţi de 
puteri. Castelul Delain era de două ori mai departe. Dar 
probabil că, în ciuda excursiei obositoare din ziua 
anterioară, pe la două după-amiază, Dennis ar fi putut bate 
la poarta de la apus, dacă era destul de nebun să încerce 
aşa ceva. Asta-i diferenţa dintre tineri şi bătrâni. Dar ce-ar 
fi putut face băiatul nu conta, pentru că Peyna îi dăduse 
instrucţiuni precise (foarte precise, ţinând cont că habar n- 
avea ce face, de fapt), iar Dennis intenţiona să le respecte 
cu stricteţe. În consecinţă, va mai dura până să intre în 
castel. 

După ce străbătu aproape jumătate din distanţă, Dennis 
începu să caute un loc unde să se ascundă în următoarele 
câteva zile. Până acum nu văzuse pe nimeni pe drum, dar 
trecuse ora prânzului şi lumea începea să se întoarcă acasă 
de la piaţă. Nu voia să-l vadă nimeni. La urma urmei, 
trebuia să fie acasă, bolnav în pat. Găsi un loc care i se 
potrivea numai bine. O fermă abandonată, cândva bine 
întreţinută, dar ajunsă o ruină. Mulțumită lui Thomas, 
Aducătorul de Taxe, existau multe locuri asemănătoare pe 
drumul spre castel. 

Dennis rămase la fermă patru zile, până sâmbătă după- 
amiază. Ben Staad şi Naomi erau pe drum spre ferma lui 
Peyna. Fata mâna câinii de la sanie, făcându-i să alerge cât 
puteau de repede. Dacă ar fi ştiut, Dennis ar fi fost puţin 
mai liniştit. Dar nu ştia, şi mai era şi singur. 


Nu era niciun fel de mâncare la etaj, dar găsi o mână de 
cartofi şi nişte napi în pivniţa fermei. Nu mâncă decât 
cartofii (nu suporta napii), după ce tăie părţile stricate, 
adică trei sferturi din fiecare legumă. Rămase cu câteva 
mingiuţe albe, cât ouăle de porumbel. Mâncă vreo două, 
apoi se uită la napii din coş şi oftă. Fie că-i plăceau (îi ura 
din tot sufletul), fie că nu (i se întorcea stomacul pe dos 
numai la vederea lor), vineri nu va avea de ales şi va trebui 
să-i mănânce. 

„Dacă mi se face foarte foame, îşi zise el, plin de 
speranţă, poate c-o să aibă gust bun. O să le ciugulesc şi, 
cine ştie, poate-o să mai vreau!“ 

În cele urmă, chiar fu nevoit să-i guste, deşi se abţinu 
până sâmbătă după-amiază. Arătau apetisante, dar, cât era 
de flămând, tot îi făcu greață gustul lor oribil. 

Totuşi, bănuind că mai are de aşteptat câteva zile, 
mâncă napii până la ultimul. 


91 


Dennis găsi şi o pereche de bocanci în pivniţă. Curelele 
erau mult prea largi, dar avea timp berechet să le 
strâmteze. Şireturile se rupseră şi nu mai avu ce să le facă, 
dar, până la urmă, tot erau bune de ceva încălţările. N-o să 
le folosească prea mult. 

Dormea în pivniţă, ca să nu fie luat prin surprindere de 
nimeni, dar în timpul zilelor nesfârşite, cât era lumină, 
stătea în salonaş şi privea oamenii care treceau în sus şi în 
jos. Puţinii trecători circulau de la trei până pe la cinci, când 
umbrele întunericului coborau pe pământ. Salonaşul era un 
loc trist şi gol. Cândva fusese un spaţiu animat, în care 
familia se aduna să discute cele petrecute în timpul zilei. 
Acum numai şoarecii locuiau acolo şi, bineînţeles, Dennis. 

Auzind că băiatul ştie să scrie şi să citească „binişor 
pentru o slugă” şi văzând cum desenează literele mari (asta 
se întâmplase marţi, la dejun - ultima masă adevărată pe 
care o servise Dennis de luni, la prânz şi la care se gândea 
cu nostalgie), Peyna îi dăduse câteva coli de hârtie şi un 
creion. În timpul petrecut la fermă, Dennis se strădui din 


toate puterile să scrie o scrisoare. Scria, ştergea, iar scria, 
ascuţea creionul cu cuțitul şi o lua de la început. li era 
ruşine că nu prea ştie ortografie şi-l înspăimânta ideea că s- 
ar putea să uite vreun amănunt foarte important pe care 
Peyna îi spusese să-l treacă în scrisoare. In unele clipe, 
când creierul lui torturat refuza să-l ajute şi nu progresa cu 
scrisul, îşi dorea ca judecătorul să mai fi stat treaz o oră în 
noaptea când venise Dennis la el şi să fi scris el totul ori să- 
i fi dictat lui Arlen. Dar, în general, efortul îi făcea plăcere. 
Muncise din greu toată viaţa şi nu suporta trândăveala. Ar fi 
preferat să-şi trudească trupul bine dezvoltat, decât 
creierul mai puţin evoluat, dar tot muncă era şi asta şi se 
bucura că are ce lucra. 

Sâmbătă la prânz, termină scrisoarea şi fu chiar mulţumit 
de ea (lucru bun, căci folosise şi ultimele coli). O privi cu 
admiraţie. Se întinsese pe ambele feţe ale foii. Niciodată nu 
mai scrisese atât de mult. O împături până ajunse cât o 
pastilă, pe urmă se uită pe geamul din camera de zi, 
aşteptând cu nerăbdare să se întunece, ca să poată pleca. 
Din camera lui sărăcăcioasă din vârful turnului, Peter văzu 
şi el norii care se adunau grămadă şi pe care-i văzu şi 
Dennis, tot singur, în ferma părăsită. Dar amândoi ştiau de 
la taţii lor - unul rege, celălalt valetul lui - să citească 
semnele cerului. Dennis îşi zise, ca şi Peter, că avea să 
ningă a doua zi. 

Pe la patru, umbra casei începu să se lungească şi 
băiatul nu se mai arătă atât de dornic să plece. Il aşteptau 
pericole mari... de moarte. 

Trebuia să meargă acolo unde Flagg punea la cale vrăjile 
lui infernale sau chiar umbla să găsească un anumit valet 
bolnav de gripă... Dar nu avea importanţă cum se simţea 
el. Venise vremea să-şi facă datoria şi, aşa cum procedase 
fiecare valet din familia lui de-a lungul secolelor, va face tot 
ce-i va sta în putinţă. 

leşi din casă în atmosfera lugubră a amurgului, încălţă 
bocancii şi porni de-a curmezişul câmpiei, direct spre 
castel. Își aminti de lupi. Speră să nu dea peste niciunul 
sau, dacă se întâlnea cu el, să-l lase în pace. Nici prin cap 


nu-i trecea că Peter avea de gând să evadeze în noaptea 
următoare. Ca Peyna - şi ca Peter - simţea că trebuie să se 
grăbească. Pe sufletul lui apăsau norii grei care se adunau 
şi pe cer. 

Păşind greoi pe câmpul acoperit de zăpadă, începu să se 
gândească pe unde să intre în castel ca să nu fie văzut şi 
întrebat ceva. Ştia cum să procedeze, dacă nu-l mirosea 
Flagg. 

Nici nu se gândise bine la vrăjitor, că şi auzi un lup urlând 
în depărtările albe întinse. Întruna din încăperile întunecate 
din subsolul castelului, Flagg tresări în scaunul în care 
adormise cu o carte de învățături secrete deschisă pe 
burtă. 

— Cine îl strigă pe Flagg? Se întrebă el în şoaptă. 
Papagalul cu două capete ţipă scurt. 

În mijlocul câmpului nemărginit şi pustiu, Dennis îi ghici 
şoapta - un râcâit sec de păianjen scârbos. Se opri şi-şi ţinu 
respiraţia. Când, în cele din urmă expiră, îi ieşiră aburi reci 
din gură. Era îngheţat, dar pe frunte îi apărură două picături 
de sudoare. 

Auzi câteva pocnituri la picioare. | se rupeau şireturile de 
la bocanci. 

Lupul urla nestingherit. Un urlet flămând şi nemilos. 

— Nimeni, îşi răspunse Flagg, în bezna camerei sale. Se 
îmbolnăvea foarte rar. 

Nu fusese răcit decât de vreo două trei ori în prelunga lui 
existenţă, dar răcise în aventura din Nord, dormind pe 
pământul îngheţat. Acum se simţea mai bine, dar nu era 
înzdrăvenit de tot. 

— Nimeni. Am visat. Atâta tot. 

Luă cartea din poală, o închise şi-o aşeză pe masa 
îmbrăcată în piele de om. Apoi se lăsă iar pe spate în scaun 
şi, nu peste mult timp, adormi. 

Pe câmpia înzăpezită din vestul castelului, lui Dennis îi 
veni inima la loc. Își şterse picătura de transpiraţie de pe 
pleoapă. Se gândise la Flagg... iar acesta îl auzise. Gândul 
cel negru pluti deasupra lui, ca un şoim deasupra unui 
iepure ghemuit de frică. Dennis scoase un oftat însoţit de 


tremurături. Îl lăsau picioarele. O să încerce, da, o să 
încerce să nu se mai gândească la vrăjitor. Dar când se lăsă 
noaptea pe de-a-ntregul şi se ivi luna pe cer, înconjurată de 
inelul ei magic, încercarea lui se dovedi o povară tot mai 
grea. 


92 


La ora opt, Dennis ajunse la marginea câmpiei şi 
pătrunse pe domeniile regale. Le cunoştea ca-n palmă. 
Ingrijise o bucăţică de pământ pe vremea când tatăl lui 
mergea cu Roland la vânătoare, iar regele le vizitase 
deseori, chiar şi la bătrâneţe. Thomas venea rar, şi numai 
însoţit de Dennis. 

Băiatul ajunse pe o cărare cunoscută şi, înainte de miezul 
nopţii, se pomeni la marginea pădurii pe care o ştia de mic. 

Se ascunse după un copac şi se uită la zidurile castelului. 
Era la un kilometru distanţă, la marginea unei porţiuni de 
teren acoperite de zăpadă. Luna strălucea, iar pe parapet 
se plimbau santinele. Va trebui să aştepte până ce luna va 
trece în caleaşca ei argintie de cealaltă parte a lumii, apoi 
va traversa bucata de teren până la castel. Şi aşa, tot va fi 
prea expus. Ştiuse de la bun început că asta era cea mai 
riscantă parte a aventurii sale. Când se despărţise de Peyna 
şi Arlen, în lumina blândă a soarelui, călătoria s nu-i păruse 
atât de periculoasă. Acum era nebunie curată. 

Intoarce-te, auzi o voce lăuntrică laşă. Dar nu se putea 
întoarce. Tatăl lui îi pusese pe umeri o îndatorire grea, iar 
dacă zeii voiau ca el să moară îndeplinind-o, atunci va muri. 

Auzi vocea paznicului care striga orele nopţii în turnul din 
mijlocul castelului, firavă şi totuşi clară în mintea lui: 

— Ora douăsprezece şi totul e bine... 

„Nimic nu e bine“, îşi zise Dennis, nenorocit. „Absolut 
nimic.“ Işi strânse haina subţire în jurul corpului şi se puse 
pe aşteptat. 

Când, în cele din urmă, astrul dispăru de pe cer, veni şi 
clipa să plece. Nu avea decât foarte puţin timp la dispoziţie. 
Se ridică, rosti o scurtă rugăciune şi începu să traverseze 
porţiunea de drum deschis în cea mai mare viteză. Aştepta 


din clipă în clipă să audă o voce de pe zidurile castelului 
strigând: Cine-i acolo? Dar nu strigă nimeni. Stratul de nori 
se îngroşase. Nu se vedea nimic dedesubtul zidurilor. În mai 
puţin de zece minute, ajunse la marginea şanţului care 
înconjura castelul. Se aşeză pe zăpada care scârţâi sub 
greutatea lui şi-şi scoase bocancii. Cobori în şanţul îngheţat 
şi acoperit de zăpadă. 

Îi mai veni inima la loc. Se afla în umbra castelului, ferit 
de privirile santinelelor. N-avea cum să fie văzut, decât 
dacă una din ele privea direct în jos. 

Nu traversă şanţul până pe partea cealaltă - nu încă. Se 
putea furişa nevăzut în castel tocmai pentru că acolo 
gheaţa era mai subţire, aerul mirosea urât, iar zidurile erau 
acoperite de muşchi umed. Se deplasă încet spre stânga, 
aşteptând să audă zgomotul apei curgând. 

Când, în cele din urmă, îl auzi, ridică privirea. La 
înălţimea capului se afla o gaură rotundă în zid şi din ea 
curgeau firişoare de apă. Era o conductă de evacuare. 

„Acuma să mă urc în ea“, îşi zise. Se dădu cinci paşi 
înapoi, fugi şi sări. Gheaţa, încălzită de picăturile de apă 
caldă din ţeavă, trosni sub tălpile lui. Reuşi să se agaţe de 
marginea alunecoasă a conductei, acoperită de muşchi. Se 
prinse bine, ca să nu cadă. Se ridică, pipăind zidul cu 
picioarele, apoi se strecură înăuntru. Se opri o clipă să-şi 
tragă respiraţia, apoi se târî prin ţeava puţin înclinată în 
sus. Descoperise ţeava, şi altele ca ea, în copilărie, cu 
prietenii lui. Părinţii îi certaseră pe toţi, pentru că se puteau 
rătăci în ele şi, pe deasupra, erau pline de şobolani. Dar 
Dennis ştia exact unde-l ducea ţeava prin care se târa 
acum. 

Peste o oră, într-un coridor din aripa de răsărit a 
castelului, grătarul unui canal se mişcă, se opri, apoi se 
mişcă din nou. Fu dat puţin la o parte şi, în câteva minute, 
un valet foarte murdar (şi foarte urât mirositor) ieşi din 
gaura din podea şi se trânti pe podea, cu răsuflarea tăiată. 
Ar fi vrut să se odihnească mai mult, dar dacă venea 
cineva, în ciuda orei târzii? Puse la loc grătarul şi privi în jur. 


Nu recunoscu imediat coridorul, dar nu se sperie deloc. 
Porni spre răscrucea de la capătul lui. Bine că măcar nu 
văzuse şobolani. Era foarte uşurat. Crezuse c-o să dea 
peste ei nu numai din cauza poveştilor de groază auzite de 
la tatăl său, ci şi pentru că-i văzuse cu ochii lui de câteva 
ori în copilărie, când se aventurase cu prietenii lui prin ţevi, 
scoțând hohote voit înfricoşătoare. Pe atunci, şobolanii 
făceau parte din scenariul aventurii lor copilăreşti. 

„Poate că nu erau decât nişte şoricei, deveniți şobolani în 
mintea ta“, îşi zise Denniş. Nu era adevărat, dar nu ştia. 
Conductele gemeau de rozătoare uriaşe, purtătoare de boli, 
de nu se mai ştia când. Numai de cinci ani încoace se 
adunau în canale, gonite de Flagg, care aruncase o bucată 
de piatră şi propriul pumnal printr-un grătar asemănător cu 
cel prin care ieşise Dennis în dimineaţa aceea de duminică. 
Le aruncase pentru că pe ele se aflau grăunţe din Nisipul 
Dragonului, bineînțeles.  Aburii  otrăvitori  omorâseră 
şobolanii. Scârboasele rozătoare arseseră de vii în mocirla 
din conducte, sufocându-şi rubedeniile înainte ca acestea s- 
o ia la goană. Trecuseră cinci ani de atunci, dar şobolanii 
tot nu veniseră înapoi, deşi aburii otrăvitori dispăruseră, în 
mare parte. Dar nu toţi. Dacă Dennis ar fi nimerit într-o 
conductă mai apropiată de încăperile lui Flagg, ar fi murit şi 
el. Poate că l-a salvat norocul, poate soarta sau zeii la care 
s-a rugat au fost de partea lui. 

N-o să vă spun eu cine l-a ajutat. Eu vă spun o poveste, 
nu minciuni, iar în ce-l priveşte pe Dennis, vă las pe voi să 
hotărâți cine l-a ajutat să supravieţuiască. 


93 


Ajuns la răscrucea din capătul coridorului, se uită după 
colţ şi văzu plimbându-se o santinelă somnoroasă. Se trase 
repede înapoi. Inima îi bătea iar să-i spargă pieptul, dar era 
mulţumit. Ştia exact unde se află. Când se uită iar după 
colţ, santinela dispăruse. 

Plecă în mare grabă. Străbătu un coridor, cobori un şir de 
trepte, traversă o galerie. Mergea cu paşi grăbiţi, dar siguri, 
căci îşi petrecuse viaţa în castel. Îl ştia ca pe buzunarul lui, 


aşa că reuşi să iasă din aripa de est şi să ajungă în cea de 
vest, unde se aflau şerveţelele. 

Dar, de teamă să nu fie văzut de absolut nimeni, alese 
cele mai ascunse coridoare. La orice zgomot de paşi (câţiva 
adevăraţi, dar majoritatea  închipuiţi) se retrăgea în 
deschizături sau nişe. Îi trebui o oră să ajungă la destinaţie. 

Nu fusese niciodată mai flămând ca atunci. 

„Lasă naibii maţele alea goale, Dennis. Mai întâi te ocupi 
de stăpânul tău, apoi de burta ta“, se gândi. 

Stătea în pragul unei uşi umbrite. Auzi vocea îndepărtată 
a paznicului anunțând ora patru. Se pregătea să plece când 
auzi paşi răsunând pe coridor... zdrăngănit de teacă, 
scârţâit de pantaloni din piele. 

Se trase cât mai la întuneric, transpirat. 

Soldatul de gardă se opri exact în faţa uşii lângă care se 
ascundea el. Se scobi în nas cu degetul mic, apoi se aplecă 
să-şi sufle nasul. Dacă ar fi întins mâna, Dennis l-ar fi atins. 
Era sigur că se va întoarce, va face ochii mari, va scoate 
sabia... Şi aşa îşi va găsi sfârşitul Dennis, fiul lui Brandon. 

„Te rog“, imploră băiatul divinitatea în gând. „Te rog, te 
rog...“ 

Simţea mirosul soldatului, respiraţia îmbâcsită de vin 
acru şi carne arsă, pielea duhnind a transpiraţie. 

Soldatul făcu câţiva paşi - Dennis se relaxă -, apoi se opri 
ca să se scobească iar în nas. Băiatul îşi reţinu cu greu 
ţipătul. 

— Ştiu o fătucă pe nume Marchy-Marchy-Melda... începu 
soldatul să cânte cu glas gros şi monoton, tot scobindu-se 
în nas. Scoase un muc mare şi verde, îl cercetă curios şi-l 
zvârli pe perete. Pleosc. Şi are o soră pe Es-a-merelda... Aş 
străbate şapte mări... Să-i sărut genunchii drăgălaşi! Hai, 
la, la, tra-la-la, uite bărdaca de vin colea... 

Ceva înfiorător se petrecu atunci cu Dennis. Simţi că-l 
gâdilă nasul. Cunoştea bine senzaţia. Urma un strănut. 

„Pleacă!“ strigă el în gând. „De ce naiba nu pleci, 
dobitocule?“ 


Soldatul însă nu dădea semne de plecare. Găsise o 
comoară în nara stângă şi avea de gând s-o scoată pe toată 
la lumină. 

— Ştiu o fătucă pe nume Darchy-Darchy-Darla... Şi are o 
soră pe nume Carla cea Roşcată... Aş sorbi de o mie de 
ori... Din buzele ei ca două flori... Hai, la, la, tra-la-la, uite 
bărdaca de vin colea... 

„Îmi vine să-ţi arunc bărdaca aia în cap, tâmpitule! 
Mişcă!“ De-abia mai suporta gâdilatul din nas, dar nu 
îndrăznea nici să-l atingă, ca să nu-i surprindă soldatul 
mişcarea cu colţul ochiului. 

Acesta se încruntă, se aplecă în faţă, îşi suflă iar nasul şi, 
în cele din urmă porni mai departe, tot cântând. Nici nu 
dispăru bine din faţa lui Dennis, că băiatul îşi acoperi nasul 
şi gura şi strănută în îndoitura braţului. Crezu că soldatul o 
să-şi scoată sabia din teacă şi-o să se întoarcă înapoi, dar 
omul era pe jumătate adormit şi pe jumătate beat, cine ştie 
la ce chef fusese înainte să intre în post. Mai demult, 
asemenea creaturi dezgustătoare erau descoperite imediat 
şi trimise în cele mai îndepărtate colţuri ale regatului, dar 
vremurile nu mai erau aceleaşi. Dennis auzi cum zdrăngăne 
un zăvor şi un scârțâit de balamale. Uşa se trânti zdravăn şi 
astupă cântecul soldatului întors la camarazii lui. Dennis se 
ghemui în ascunzătoare, cu ochii închişi, cu obrajii şi 
fruntea fierbinți, dar cu picioarele ca două blocuri de 
gheaţă. 

„Am uitat cu totul că mi-e foame!“ se bucură el. Apoi îşi 
astupă gura cu ambele mâini ca să-şi înăbuşe râsul. 

Se uită precaut pe coridor, nu văzu pe nimeni şi se duse 
la o uşă din partea dreaptă. Îi era familiară, spre deosebire 
de balansoarul gol şi cutia cu lucru de mână. In spatele ei 
se aflau grămezile de şerveţele de pe vremea Kylei cea 
Bună. Nu se încuia niciodată. Nimeni nu fura şerveţelele 
alea vechi. O deschise şi se uită înăuntru, sperând că 
răspunsul pe care i-l dăduse lui Peyna era cel adevărat. 

În drum, sub soarele cu dinţi al dimineţii, Peyna îl 
întrebase: 

— Ştii când i se duc lui Peter şerveţele noi, Dennis? 


Era o întrebare simplă. Toate întrebările sunt simple când 
le ştii răspunsul. Altfel, sunt îngrozitor de complicate. Faptul 
că Dennis cunoştea răspunsul ei dovedea că e cinstit şi 
demn. Dar atât de adânc înrădăcinate erau trăsăturile 
acelea în caracterul lui, că i s-ar fi părut ciudat să le audă 
rostite de cineva la adresa lui. Primise bani de la Ben Staad 
- de fapt, banii lui Peyna - ca să se asigure că Peter îşi 
primea şerveţelele. Numai un florin, dar banii erau bani şi 
datoria, datorie. Onoarea îl obliga să fie sigur că prinţul 
avea şerveţele în permanenţă. 

li spusese lui Peyna de cămara imensă (judecătorul se 
arătă foarte uimit) şi-i povesti că în fiecare sâmbătă seara, 
pe la şapte, o slujnică lua douăzeci şi unu de şerveţele, le 
scutura, le călca, le împăturea şi le aranja unul peste altul 
pe un cărucior. Căruciorul se afla chiar în pragul uşii. 
Duminica dimineaţa la şase, adică peste aproape două ore 
- un servitor îl împingea până în Piaţa Turnului. Bătea cu 
pumnii în uşa încuiată de la baza turnului. Unul dintre 
gardieni lua  căruciorul, îl trăgea înăuntru şi muta 
şerveţelele pe masa de pe care erau distribuite la fiecare 
masă, toată săptămâna. 

Peyna se arătase mulţumit de cele auzite. 

Dennis începu să caute sub cămaşă scrisoarea pe care o 
alcătuise la fermă. Se sperie o clipă când n-o găsi, pe urmă 
o simţi între degete şi oftă uşurat. Alunecase puţin spre 
coaste. 

Ridică şerveţelul pregătit pentru micul dejun de duminică 
dimineaţa, apoi pe cel pentru prânzul din aceeaşi zi. Vru să- 
| ridice şi pe următorul. Dacă l-ar fi ridicat, povestea mea ar 
fi avut cu totul alt sfârşit. Mai bun, mai rău, n-am de unde 
să ştiu, dar sigur altul. In cele din urmă, Dennis îşi zise că 
trei erau destule. Găsise un ac cu gămălie înfipt într-o 
crăpătură dintre două scânduri aflate într-una dintre 
camerele fermei şi-l prinsese de breteluţa cămăşii de corp 
(dacă s-ar fi gândit mai bine, ar fi prins acolo şi scrisoarea, 
şi-atunci n-ar mai fi tremurat c-a pierdut-o, dar, cum cred 
că v-am spus deja, pe Dennis nu-l ducea mintea 


întotdeauna). Scoase acul şi prinse hârtia de unul dintre 
pliurile interioare ale celui de-al treilea şerveţel. 

— Sper să ajungă la tine, Peter, murmură el în liniştea de 
mormânt din cămară, printre munţii de şerveţele cusute 
într-o altă epocă. Sper să ajungă la tine, regele meu. 

Acum trebuia neapărat să se culce. Castelul se va trezi la 
viaţă nu peste mult timp. Grăjdarii se vor îndrepta spre 
grajduri, spălătoresele vor merge la spălătorii, ucenicii 
bucătari, somnoroşi şi cu ochii umflaţi, vor aprinde focul 
(gândul la bucătărie îi trezi maţele care se porniră să 
ghiorăie; până şi guliile ar fi fost un dejun excelent, dar 
mâncarea trebuia să mai aştepte). 

Se duse în celălalt capăt al cămării uriaşe. Stivele de 
şerveţele erau înalte şi aşezate în zigzag. Parcă străbătea 
un labirint. Mirosea dulceag a bumbac stătut. Ajunse într-un 
colţ unde îşi zise că va fi în siguranţă. Răsturnă o stivă, 
împrăştie şerveţelele şi mai luă o mână din ele, ca să aibă 
pe ce pune capul. 

Era cea mai luxoasă saltea pe care dormise vreodată. Cât 
de flămând era, tot de somn avea mai multă nevoie, după 
lunga aventură înfricoşătoare de noaptea trecută. În câteva 
secunde, căzu într-un somn fără vise. 

O să-l lăsăm acum să doarmă, culcat pe-o dungă, cu 
obrazul proptit pe mâna dreaptă, pe un pat de şerveţele 
regeşti. Aş vrea să-ţi fac o urare, cititorule. Sper ca, la 
noapte, somnul tău să fie dulce şi liniştit, aşa cum a fost 
somnul lui Dennis în ziua care tocmai a început. 


94 


Sâmbătă seara, în timp ce Dennis străbătea câmpul 
îngrozit de urletul lupului şi de umbra gândului lui Flagg 
plutind deasupra lui, Ben Staad şi Naomi Reechul se 
adăposteau de frig la peste patruzeci de kilometri spre nord 
de ferma lui Peyna, sau la ceea ce fusese ferma lui Peyna 
înainte să apară băiatul cu povestea lui despre regele care 
vorbea şi se plimba în somn. 

Îşi făcură o mică tabără, aşa cum fac oamenii care ştiu că 
se odihnesc doar câteva ore, apoi o iau iar din loc. Naomi 


se îngriji de câinii ei dragi, în vreme ce Ben ridică un cort 
mic şi făcu focul. 

Naomi i se alătură destul de repede şi pregăti carne de 
căprioară. Mâncară în linişte, pe urmă Naomi se duse din 
nou la câini. Dormeau toţi, în afară de Frisky, căţeluşa ei 
preferată. Animalul înălţă spre ea o privire cât se poate de 
omenească şi-o linse pe mână. 

— Ai tras bine la sanie azi, drăguţo, îi spuse Naomi. 
Acuma dormi. Poate prinzi un iepuraş în somn. 

Ascultătoare, Frisky îşi puse botul pe labe. Naomi zâmbi 
şi se întoarse la foc. Ben stătea jos în faţa lui, strângându-şi 
genunchii la piept. 

Trăsăturile aspre ale feţei îi dădeau în vileag mintea 
frământată de gânduri. 

— O să ningă. 

— Ştiu la fel de bine ca tine ce spun norii, Ben Staad. 
Zânele au desenat un cerc în jurul lunii. 

Ben privi luna şi înclină din cap. Apoi îşi cobori ochii la 
foc. 

— Sunt îngrijorat. Am tot soiul de vise... despre unul pe 
care-i mai bine să nu-l pomeneşti. 

Fata îşi aprinse o ţigară. Întinse spre Ben pachetul învelit 
în şifon ca să nu se usuce tutunul, dar el o refuză. 

— Şi eu am visat ceva asemănător, cred. Ar fi vrut să-şi 
păstreze tonul obişnuit, dar vocea îi tremura uşor. 

Ben o privi cu ochi mari. 

— Da. Se uită într-un obiect lucios şi rosteşte numele lui 
Peter. Nu-s una din mironosiţele tale care zbiară când văd 
un şoarece sau un păianjen ţesându-şi pânza, dar când m- 
am trezit din coşmarul ăla îmi venea să tip. 

Naomi arăta şi ruşinată, şi demnă. 

— De câte nopţi ai coşmarul ăsta? 

— De două. 

— Eu, de patru. Seamănă cu al tău. Nu te uita aşa la 
mine, n-am de gând să te iau în râs, nici să-ţi zic 
plângăcioasa. Şi eu m-am trezit la fel de speriat. 

— Obiectul ăla lucios... la sfârşit se stinge. E o lumânare, 
nu? 


— Nu, ştii bine că nu e. 

Naomi înclină din cap. 

— E mult mai periculos decât o lumânare, spuse Ben, 
după o scurtă pauză. Acum mi-ar prinde bine ţigara aia, 
dacă o mai primesc. 

Fata îi oferi una, iar el o aprinse de la foc. Se scurseră 
câteva momente de linişte. Scânteile dansau în vântul care 
ridica o plasă albă, fină spre cer. Se stinseră, ca lumina din 
coşmarul lor. Noaptea era adâncă şi grea. Se simţea miros 
de zăpadă. Multă zăpadă, îşi zise Ben. 

Naomi îi citi gândurile. 

— Cred că vine un viscol ca acelea de care povestesc 
bătrânii, nu-i aşa? 

— Da. 

Lui Naomi nu-i stătea în fire şovăiala. Cu toate astea, 
trecură câteva minute până să vorbească iar: 

— Ce înseamnă coşmarul ăsta, Ben? 

— Nu ştiu, clătină el din cap. Peter e în pericol, asta e 
clar. Orice altceva mai înseamnă, noi trebuie să ne grăbim. 
Îi aruncă o privire atât de alarmată, că fetei îi sări inima din 
piept. Crezi că ajungem mâine la ferma lui Peyna? 

— Aşa ar trebui. Numai zeii ştiu dacă un câine o să-şi 
rupă laba sau o să ne atace un urs trezit din hibernare, dar 
ar trebui să ajungem. Am schimbat toţi câinii pe care i-am 
folosit la venire, în afară de Frisky, care nu oboseşte 
niciodată. Dacă începe să ningă, zăpada o să ne 
încetinească. Nu cred c-o să vină aşa repede. O să mai 
stea. Dar şi când vine, o să cadă nămeţi din cer. Dacă 
mânăm sania şi fugim pe lângă ea când tu, când eu, o să 
reuşim. Ce-o să facem când ajungem acolo, stăm şi 
aşteptăm să vină prietenul tău, valetul? 

— Nu ştiu. 

Ben oftă şi se frecă pe obraz. Chiar aşa, ce-o să facă? 
Indiferent ce întâmplare prevestea coşmarul lor, ea se va 
petrece la castel, nu la fermă. Peyna l-a trimis pe Dennis la 
castel, dar cum avea el de gând să intre? Ben nu ştia, 
pentru că Peyna nu-i spusese. Şi, dacă Ben reuşea să se 


furişeze fără a fi văzut, unde-o să se ascundă? Erau 
nenumărate locuri... Numai că... 

— Ben! 

Băiatul tresări, smuls din gândurile sale. 

— Ce e? 

— La ce te gândeşti? 

— La nimic. ` 

— Ba te gândeşti la ceva. Iți lucesc ochii. 

— Serios? Cred că visam plăcinte. E vremea să ne 
culcăm. Mâine plecăm când se crapă de ziuă. 

In cort, Ben Staad rămase treaz multă vreme după ce 
auzi respirația regulată a lui Naomi, adormită. Da, Dennis 
se putea ascunde în nenumărate locuri. Numai două erau 
mai deosebite. ÎI va găsi într-unul din ele. 

Într-un sfârşit, adormi... 

„„Şi-l visă pe Flagg. 


95 


Peter începu ziua de duminică aşa cum le începea pe 
toate: făcu exerciţii de gimnastică şi se rugă. 

Se trezise cu mintea limpede. Aruncă o privire rapidă la 
cer, ca să vadă când va începe ninsoarea, apoi mâncă 
dejunul. 

Şi, bineînţeles, se folosi de şerveţel. 


96 


Duminică la amiază, toţi locuitorii din Delain ieşiră din 
casă cel puţin o dată, ca să privească spre nord. Erau cu 
toţii de acord că va veni o ninsoare din acelea care se vor 
pomeni peste ani şi ani. Norii se adunau în grămezi de 
culoarea blănilor de lup. Vremea se încălzi până ce ţurţurii 
atârnaţi de streşini începură să se topească prima dată 
după săptămâni de ger, dar cei ce duceau mulţi ani în spate 
(şi cei care-şi aplecau urechea la spusele lor) nu se lăsau 
păcăliţi. Frigul o să se lase dintr-odată şi peste câteva ore - 
poate două, poate patru - o să se pună pe nins. Şi, ziceau 
bătrânii, o să-i tot ningă zile la rând. 


Pe la trei după-masă, fermierii norocoşi din Baroniile 
Interioare care mai aveau vite de care să se îngrijească le 
adăpostiră în grajduri. Vacile intrară în ele, mugindu-şi 
nemulţumirea. Zăpada se topise destul ca ele să pască, 
după luni de zile, iarba uscată rămasă de toamna trecută. 
Yosef, mai bătrân şi mai cărunt, dar tot vioi pentru cei 
şaptezeci şi doi de ani, duse caii regelui în grajd. 
Gospodinele profitară de vremea bună şi întinseră la uscat 
cearşafurile care altfel ar fi înţepenit pe sfoară, dar le 
mutară în casă când ziua se întunecă mai repede, a viscol. 
Erau dezamăgite, rufele nu erau uscate. Prea multă 
umezeală în aer. 

Animalele umblau de colo-colo, agitate. Oamenii erau 
nervoşi. Cârciumarii înţelepţi traseră obloanele. Văzură 
mercurul coborând în barometre, iar lunga lor experienţă le 
spunea că presiunea scăzută îi făcea pe oameni iuți la 
mânie şi aprigi la bătaie. 

Delain se pregătea de viscol. Toată lumea aştepta. 


97 


Ben şi Naomi conduseră sania pe rând. Ajunseră la ferma 
lui Peyna duminică după-amiază la două, cam pe când se 
trezi şi Dennis pe salteaua din şerveţele regeşti şi când 
Peter îşi lua prânzul. 

Naomi era foarte frumoasă. Goana îi colorase obrajii 
bronzaţi în roşul-închis al trandafirilor de toamnă. Când 
sania se opri în curtea fermei, câinii se porniră să latre 
sălbatic. Se uită râzând spre Ben. 

— Aşa o goană n-am mai pomenit! exclamă ea. Am ajuns 
cu trei, nu, cu patru ore mai repede decât am crezut atunci 
când am plecat. Şi toţi câinii sunt teferi! Aici, Frisky! Aici, 
bravo! 

Frisky, o căţea Husky anduană, cu ochi gri-verzui, trăgea 
prima la sanie. Acum sărea în sus, vrând să scape din 
hamuri. Naomi o dezlegă şi se tăvăli cu ea în zăpadă într-un 
dans nemaipomenit, şi grațios, şi barbar. Căţeaua şi 
stăpâna râdeau, manifestându-şi dragostea una faţă de 
cealaltă. Ceilalţi câini se culcaseră pe-o parte, trăgându-şi 


sufletul, extenuaţi. Nici Naomi, nici Frisky nu arătau deloc 
obosite. 

— Bravo, Frisky, bravo, dragostea mea! Ai gonit ca 
glonţul! 

— La ce bun? întrebă Ben ursuz. 

Naomi dădu drumul câinelui şi se răsuci spre el, 
supărată. Dar îi trecu supărarea când îi zări chipul 
deprimat. Se uita la casă. li urmări privirea şi-l înţelese. 
Ajunseseră la fermă, dar ce era ferma asta? O casă goală. 
Atât. Pentru ce goniseră aşa? Casa ar fi fost la fel de pustie 
şi peste o oră, două sau patru. Peyna şi Arlen erau în nord, 
Dennis, undeva în subsolul castelului. Sau într-o celulă. Sau 
într-un sicriu, aşteptând să fie îngropat. 

Naomi se duse la Ben şi-i puse pe umăro mână ezitantă. 

— Nu trebuie să te simţi vinovat. Am făcut tot ce ne-a 
stat în puteri. 

— Oare? Mă îndoiesc. _ 

Ben oftă din străfunduri. Işi scoase căciula împletită, 
scoţându-şi pletele aurii în lumina posacă a după-amiezii. 

— lartă-mă, Naomi. N-am vrut să mă răstesc la tine. Ai 
făcut minuni cu câinii tăi. Numai că simt că n-am dat decât 
o fărâmă din ajutorul pe care trebuia să-l dăm. Mă simt 
neputincios. 

Oftând la rândul ei, fata înclină din cap, plină de 
înţelegere. 

— Hai să intrăm. Poate că găsim un semn care să ne 
arate ce să facem mai departe. Măcar n-o să ne prindă 
viscolul afară. 

Nu găsiră niciun indiciu în casă. Era o fermă mare, şi 
goală, prin care trăgea curentul. Ben cercetă zadarnic toate 
încăperile. După o oră, se trânti amărât lângă Naomi, exact 
pe scaunul în care stătuse Peyna când ascultase povestea 
incredibilă a lui Dennis. 

— Măcar de-ar fi o cale să dăm de el... 

Ridică privirea şi-o văzu pe Naomi uitându-se fix la el, cu 
ochi strălucitori şi rotunzi, emoţionaţi. 

— Dar este una! Dacă nu începe să ningă... 

— Despre ce vorbeşti? 


— Frisky! strigă ea. Nu înţelegi? Frisky îl poate găsi! Are 
cel mai fin nas dintre toţi câinii din lume! 

— Dar cum să-l simtă după atâtea zile? întrebă el 
scuturând din cap. Nici cel mai bun câine n-ar putea... 

— Frisky e cel mai priceput câine din lume la prins urma, 
protestă Naomi, zâmbind. Şi iarna e mult mai uşor ca vara, 
când mirosurile pier repede, Ben Staad. Pier şi se pierd 
printre alte urme, care le acoperă ca să nu le simtă câinele. 
Nu doar cele lăsate de oameni şi animale, dar şi cele lăsate 
de iarbă şi vântul cald, de apa curgătoare. Insă iarna, 
urmele rămân proaspete. Dacă ai ceva ce i-a aparţinut lui 
Dennis... care să miroasă ca el... 

— Şi ce faci cu ceilalţi câini? 

— O să deschid adăpostul de acolo - Naomi arătă cu 
degetul - şi-mi las aşternutul în el. Dacă le arăt unde e şi le 
dau drumul, o să poată să-şi găsească singuri de mâncare, 
poate ceva iepuri, şi-o să ştie unde să se întoarcă. 

— N-o să vină după noi? 

— Nu, dacă le spun să stea pe loc. 

— Poţi să faci asta? o întrebă Ben uimit. 

— Nu. Nu vorbesc limba câinilor, şi nici Frisky pe-a 
oamenilor, dar ea înţelege. O să-i spun ei şi ea le va spune 
celorlalţi câini. O să vâneze ca să nu moară de foame, dar 
n-o să se depărteze prea mult, ca să nu piardă mirosul 
aşternutului meu, din cauza viscolului. Când începe furtuna 
de zăpadă, o să se ascundă în adăpost, fie că au burta 
plină, fie goală. 

— Şi dacă avem ceva ce i-a aparţinut lui Dennis, chiar 
crezi că Frisky o să-l găsească? 

— Da. 

Ben o privi lung, neîncrezător. Dennis plecase de la 
fermă marţi. Azi era duminică. Nu credea că mirosul ţine 
atâtea zile. Exista în fermă un obiect care avea mirosul lui 
Dennis. Mai bine să facă o încercare zadarnică decât să 
stea cu mâinile în sân. Cel mai mult îl enerva statul pe loc, 
orele în care ei vor sta degeaba, frecându-şi mâinile, când 
lucrurile serioase se petreceau în altă parte. In alte condiţii, 
şansa de a rămâne înzăpezit cu o frumuseţe ca Naomi l-ar 


fi umplut de încântare. Dar nu acum, când se putea pierde 
şi câştiga un regat la numai câţiva kilometri spre răsărit, 
când viaţa celui mai bun prieten al său era pe muchie cuţit 
şi nu avea alt ajutor decât valetul ăla bezmetic. 

— Ei, ce spui? întrebă fata. Ce părere ai? 

— Cred că e o nebunie, dar merită să încercăm. 

Naomi zâmbi. 

— Avem vreun obiect care să fi păstrat mirosul lui 
Dennis? 

— Avem, spuse el, ridicându-se. Adu-ţi câinele înăuntru, 
Naomi, sus pe scări. In pod. 


98 


Oamenii nu ştiu, dar mirosurile sunt ca şi culorile pentru 
câini. Cele slabe seamănă cu culorile deschise, cu 
pastelurile spălate de vreme. Cele puternice sunt ca şi 
culorile aprinse. Unii câini au nas slab şi nu simt prea bine, 
aşa cum oamenii cu văzul slab nu disting clar culorile şi 
confundă albastrul-deschis cu griul sau maroul-închis cu 
negrul. Frisky avea un miros la fel de ascuţit ca ochii 
vulturului, iar mirosul din pod, unde dormise Dennis, era 
puternic şi distinct (de ajutor era faptul că băiatul nu făcuse 
o baie de câteva zile). Căţeaua adulmecă fânul, pe urmă 
pătura pe care o ridică FATA. Simţi mirosul lui Arlen, dar îl 
ignoră; era mai slab, nu semăna cu cel din fân. Arlen 
mirosea a lămâie şi oboseală. Își dădu imediat seama că 
era un om bătrân. Dennis mirosea a tinereţe şi forţă. Pentru 
nasul lui Frisky, mirosul lui era ca albastrul fulgerului care 
spintecă vara cerul. 

Lătră, ca să le arate că-l recunoştea şi-l reţinuse în 
colecţia ei de mirosuri. 

— Bravo, fetiţo, o lăudă BĂIATUL ÎNALT. Poţi să-l 
urmăreşti? 

— O să-l urmărească, spuse FATA încrezătoare. Să 
mergem. 

— Se întunecă într-o oră. 


— Aşa este, zâmbi FATA. Când zâmbea FATA, inima lui 
Frisky se umplea de dragoste. Dar nu ochii ei ne 
interesează, nu-i aşa? 

Zâmbi şi BĂIATUL ÎNALT. 

— Nu. Ştii, probabil sunt nebun, dar cred că trebuie să 
împărţim cărţile şi să ne jucăm soarta. 

— Sigur că da. Hai, Ben. Să profităm cât mai e lumină. În 
curând se va întuneca. 

Frisky, cu mirosul lui Ben în nări, lătră nerăbdătoare. 


99 


În seara de duminică, cina lui Peter sosi fix la ora şase. 
Norii  burduşiţi se adunaseră deasupra castelului, iar 
temperatura scăzuse, dar nu bătea vântul şi nici nu ningea. 
In capătul îndepărtat al pieţei, tremurând în veşmântul alb 
al unui ucenic de bucătar, Dennis aştepta nerăbdător, 
ascuns în cel mai adânc cotlon pe care-l găsise, şi se uita la 
singura luminiţă palidă din vârful turnului - lumânarea lui 
Peter. 

Fireşte, prinţul habar n-avea că Dennis stă de veghe. ÎI 
copleşea gândul că aceasta era cea din urmă masă pe 
care-o lua în blestemata de celulă. Tot aceeaşi carne tare şi 
sărată, aceiaşi cartofi pe jumătate putrezi şi aceeaşi bere 
îndoită cu apă, dar o să mănânce tot. În ultimele trei 
săptămâni nu mâncase decât foarte puţin. Işi petrecuse 
timpul lucrând la războiul de ţesut sau făcând exerciţii. 
Astăzi însă mâncă tot ce primi. Trebuia să fie puternic la 
noapte. 

„Ce-o să se întâmple cu mine? Se întrebă el din nou, 
aşezându-se la masa mică şi luând şerveţelul. Unde o să 
mă duc? Cine o să mă primească? Oricine? Toţi oamenii, se 
zice, trebuie să aibă încredere în zei... Tu, Peter, te încrezi 
atât de mult în ei, încât eşti de-a dreptul caraghios. 

Opreşte-te. Ce va fi va fi. Acum mănâncă, nu te mai 
gândi...“ 

Şi chiar atunci i se întrerupse şirul gândurilor, căci 
scuturând  şerveţelul, simţi o mică împunsătură, ca 
înţepătura de urzică. 


Se încruntă şi văzu un strop de sânge în vârful degetului 
arătător. Mai întâi se gândi la Flagg. În poveşti, acul era 
aducătorul de otravă. Poate că fusese otrăvit de el. Nu era 
chiar prostesc gândul lui. La urma urmei, vrăjitorul mai 
folosise otravă... 

Peter ridică şerveţelul şi văzu un obiect minuscul, 
împăturit şi pătat... îl scutură imediat pe podea. Rămase 
calm, fără să-şi trădeze emoția care-l cuprinse la vederea 
scrisorii prinse cu acul. 

Se uită precaut spre uşă, de teamă să nu vadă vreun 
gardian, sau chiar pe Beson spionându-l prin vizetă. Nu zări 
pe nimeni. Prinţul fusese o mare atracţie la sosirea lui în 
turn, se holbau toţi la el ca la un peşte rar din acvariul unui 
colecţionar (unii îşi aduseseră chiar iubitele să-l vadă şi ar fi 
putut intra chiar ei la închisoare pentru asta, dacă ar fi fost 
prinşi). Dar Peter era un deţinut model şi lumea se plictisi 
de el repede. Acum nimeni nu se mai uita la el. 

Peter se obligă să mănânce toată mâncarea, deşi nu-i 
mai era foame. Nu voia să atragă bănuieli asupra sa. Habar 
n-avea de la cine era scrisoarea sau ce scria în ea. Dar 
faptul că o primea acum, cu câteva ore înainte de evadare, 
era un semn. Unul bun sau rău? 

Când, în sfârşit, termină de mâncat, se uită din nou la 
uşă, se asigură că vizeta era închisă şi se duse în dormitor 
cu şerveţelul în mână, ca şi cum ar fi uitat de el. Scoase 
acul (îi tremurau mâinile atât de tare, că se mai înţepă o 
dată) şi desfăcu scrisoarea. Rândurile mărunte ocupau 
ambele feţe, literele erau cam şchioape şi copilăreşti, dar 
se puteau citi. Aruncă imediat o privire la semnătură... şi 
făcu ochii mari. Dennis, prietenu şi slujitoru tău pentru 
todeauna. 

— Dennis? murmură el atât de şocat, încât vorbi cu glas 
tare. Dennis? 

Când citi formula de salut, inima începu să-i bată în ritm 
accelerat. 


100 


Regele meu, 


Aşa cum şti, în ultimi cinci anii am lucrat ca valet la 
fratele tău Thomas. Numai acu o săptămână am aflat că nu 
tu l-ai ucis pe Tatăl Tău, Roland Cel Bun. Ştiu cine-a făcuto, 
şi ştie şi Thomas. Ai afla şi tu dacă aş avea curaju săi scriu 
numele blestematului de ucigaş dar nu-l am. M-am dus la 
Peyna. El s-o dus la Exilaţi cu valetul lui Orlon. Mi-o ordonat 
să viu la Castel şi să-ţi scriu scrisoarea asta. Peyna zice că 
Exilaţii o să fie în curând Răsculaţii şi asta nu trebe să se 
întâmple. Crede că Tu ai un plan, da nu ştie care. Mi-o 
ordonat să te servesc şi tata mi-o zis la fel înainte de-a muri 
săracu şi inima mea îmi zice la fel, căci familia mea 
todeauna o servit numa Regi şi tu eşti regele Adevărat. 
Dacă ai un plan o să te ajut cum pot chiar de-o fi să mor. 
Când citeşti asta să ştii că eu stau în piaţă ascuns printre 
umbre şi mă uit la turn unde eşti încuiat. Dacă ai ceva pe 
ce să scri atunci aruncă biletu şi io o să-l culeg la noapte. 
Fă de două ori la geam cu mâna dacă vrei să-l arunci. 

Prietenu tău Ben e cu Exilaţii. Peyna o zis co s-ăl trimită 
şi pe El. Ştiu unde-o să fie. Dacă zici tu o s-ăl aduc pe Ben, 
pot peste o zi. Sau doo dacă ninge. Ştiu c-ăi periculos să 
arunci cu biletu da simt că trece timpu. Şi Peyna tot aşa 
simte. Aştept şi mă Rog. 

Dennis, prietenu şi slujitoru tău pentru todeauna 


101 


Trecu multă vreme până când Peter reuşi să-şi adune 
gândurile. Se învârtea în jurul aceleiaşi întrebări: ce anume 
văzuse Dennis, că se schimbase atât de mult? In numele 
zeilor, ce-o fi văzut? 

Treptat, îşi dădu seama că nu are importanţă decât că 
văzuse ceva. Atât era destul. 

Peyna. Dennis a fost la Peyna şi Peyna a simţit... ei bine, 
vulpoiul ăla bătrân a simţit ceva. Crede că Tu ai un plan, da 
nu ştie care. Chiar vulpoi bătrân. N-a uitat de căsuţa de 
păpuşi şi de şerveţele. N-a ştiut exact ce voia Peter cu ele, 
dar i-a şoptit vântul la urechi. 

Ce trebuia să facă el acum? 


Ar fi vrut să-şi ducă planul la bun sfârşit. De atâta vreme 
îşi făcea curaj pentru aventura lui disperată, că era greu să 
renunţe la el numai ca să aştepte în continuare. Pe lângă 
asta, şi visele îl încurajau să-şi respecte planul. 

Ai afla şi tu dacă aş avea curaju săi scriu numele 
blestematului de ucigaş dar nul am. li ştia numele oricum. 
Asta îl convinse cel mai tare că Dennis dăduse peste un 
secret din întâmplare. Peter simţise că Flagg îşi va da 
seama că se întâmplă ceva şi voia să evadeze înainte. 

Era prea mult să mai aştepte o zi? 

Poate da, poate nu. 

Nu ştia ce să facă şi se chinuia. Ben... Thomas... Flagg... 
Peyna... Dennis... i se învârteau toţi în minte ca într-un vis. 
Ce era de făcut? 

Reuşi să ia o hotărâre când privi din nou scrisoarea. Nu 
conţinutul ei, ci felul în care a ajuns la el, prinsă cu acul de 
şerveţel, chiar în seara când voia să încerce funia făcută din 
şerveţele... Era un semn că trebuia să aştepte. Dar numai o 
noapte. Ben nu avea cum să-l ajute. 

Dar nu l-ar putea oare ajuta Dennis? Ce-ar putea face el? 

Ideea îi veni subit. 

Stătuse pe pat, aplecat peste scrisoare, cu sprâncenele 
încruntate. Acum îşi îndreptă spatele şi i se luminară ochii. 

Se uită din nou la scrisoare. 

Dacă ai ceva pe ce să scri atunci aruncă biletu şi io o să-l 
culeg la noapte. 

Da, sigur că avea pe ce să scrie. Nu pe şerveţel, s-ar fi 
observat lipsa lui. Nici pe răvaşul de la Dennis, căci pe el nu 
mai avea loc. 

Scrisoarea lui Valera. 

Peter se duse în camera de zi. Se uită la uşă. Vizeta era 
închisă. Auzi gardienii dedesubt, jucând cărţi. Se duse la 
fereastră şi făcu semn cu mâna de două ori, în speranţa că 
Dennis era cu adevărat afară şi-l vedea. Trebuia să spere. 

Se întoarse în dormitor, ridică piatra slăbită şi scotoci 
după medalion şi bucata de hârtie. O răsuci pe partea 
nescrisă... De unde să facă rost de cerneală? 

Găsi imediat răspunsul: va face ce-a făcut şi Valera. 


Se duse la salteaua umplută cu paie şi reuşi să desfacă o 
cusătură. Luă câteva mai solide ca să scrie cu ele. Pe urmă 
deschise medalionul. Era în formă de inimă şi avea vârful 
ascuţit. Inchise ochii şi rosti o rugăciune scurtă. Apoi îl 
deschise şi se tăie la încheietură. Sângele ţâşni imediat, 
mult mai mult decât atunci când se înţepase cu acul. 
Cufundă paiul în el şi începu să scrie. 


102 


În frig şi-n întuneric, Dennis văzu silueta lui Peter în 
spatele ferestrei micuţe din vârful turnului. Prinţul ridică 
braţele deasupra capului şi le încrucişă de două ori. Deci o 
să-i trimită un mesaj. Pericolul în care se afla creştea de 
două ori, nu de trei ori, dar era foarte bucuros. 

Se puse pe aşteptat. Frigul îi amorţea treptat picioarele şi 
în curând nu le mai simţi. Aşteptarea nu se mai termina. 


Paznicul strigă ora zece... apoi unsprezece... apoi 
douăsprezece. Norii ascunseseră luna, dar aerul era ciudat 
de uşor. 


Încă un semn al viscolului ce va veni. 

Incepu să creadă că Peter uitase de el ori se răzgândise. 
Dar umbra lui apăru din nou la fereastră. Dennis se 
îndreptă de spate, strâmbându-se când îl trecu un junghi 
prin ceafa amorţită de atâta privit în sus, patru ceasuri la 
rând. | se păru că vede o siluetă aplecându-se în afară. Pe 
urmă umbra lui Peter dispăru şi peste câteva clipe se stinse 
şi lumina din camerele lui. 

Dennis se uită la stânga şi la dreapta, nu văzu pe nimeni, 
îşi luă inima în dinţi şi fugi în piaţă. Era conştient că s-ar 
putea să dea peste cineva pe care nu-/ văzuse încă, aşa 
cum dăduse peste soldatul ăla de serviciu cântăreţ în castel 
noaptea trecută. Dar nu avea ce face. Îl mai apăsa şi 
amintirea tuturor bărbaţilor şi femeilor decapitaţi în 
apropierea locului în care se afla. Dacă bântuiau stafii prin 
preajmă? 

Nu-i folosea la nimic să se gândească la asemenea 
lucruri, aşa că încercă să şi le scoată din minte. Mai bine să 


caute obiectul aruncat de Peter. Zona de la picioarele 
turnului era un câmp alb, imaculat. 

Simţindu-se foarte expus la pericole, Dennis începu să 
cerceteze locul disperat, ca un câine de vânătoare 
neputincios. Nu era sigur ce anume văzuse lucind prin aer, 
căci nu durase decât o secundă, dar părea un obiect solid. | 
se păru logic, Peter n-ar fi aruncat o bucată de hârtie care 
să zboare cine ştie unde. Dar ce anume aruncase şi, mai 
ales, unde? 

Pe măsură ce secundele se transformau în minute, 
devenea tot mai agitat. Se lăsă în patru labe şi se târî pe 
jos, cercetând urmele de paşi care, topite în timpul zilei, 
ajunseseră cât ale unui dragon. Acum îngheţau la loc, tari, 
albastre şi lucioase. Îi curgea sudoarea pe frunte. Începu 
să-l bântuie un gând înspăimântător: o să simtă o mână pe 
umăr, o să se întoarcă şi-o să vadă rânjetul vrăjitorului pe 
sub gluga lui neagră. 

Cam târziu să te joci de-a v-aţi ascunselea, nu crezi, 
Dennis? Intreba Flagg, cu rânjetul lăţit şi privirea 
maliţioasă, ca văpăile iadului. Ce-a; pierdut? Vrei să te-ajut 
să cauţi? 

„Nu te gândi la numele lui! Pentru Dumnezeu, nu te 
gândi la numele lui!“, îşi spunea băiatul. 

Dar nu se putea abţine. Unde era obiectul aruncat de 
Peter? Unde era? 

Se târa înainte şi înapoi, cu mâinile la fel de amorţite ca 
picioarele. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. Unde era? Era 
grav dacă nu-l găsea. Dar era şi mai grav dacă nu ningea 
până dimineaţă şi dădea altcineva peste el. Numai zeii ştiau 
ce s-ar întâmpla atunci. 

In depărtare, paznicul nopţii strigă ora unu. Deja cerceta 
a doua oară anumite porţiuni. Panica îi creştea în suflet. 

Opreşte-te, Dennis! Opreşte-te, băiatule! 

Era glasul tatălui său, prea limpede ca să-l confunde. Se 
ridică puţin cu nasul de la pământ. 

Nu mai vezi nimica, băiete, NIMICA. Opreşte-te o clipă şi 
închide ochii. Şi, când îi deschizi iar, uită-te în jur. Da’ uită- 
te cu grijă. 


Dennis închise ochii strâns, apoi îi deschise larg. De data 
asta, căută mai atent, examinând cărarea înzăpezită de la 
picioarele turnului. 

Nimic. Ni... 

Stai! Acolo! Uite-acolo! 

O sclipire. 

Un obiect metalic, de-abia ieşind din zăpadă. Lângă el, 
dâra pe care o lăsase un genunchi de-al lui. Trecuse foarte 
aproape de el, în căutarea lui agitată. 

încercă să-l scoată din zăpadă. La prima încercare, îl vâri 
mai adânc înăuntru. Avea degetele prea amorţite. 
Răscolind stratul alb, îşi dădu seama că, dacă în loc să 
treacă pe lângă el, l-ar fi apăsat cu genunchiul amorţit, nici 
nu l-ar fi simţit. Nu l-ar mai fi văzut deloc. Ar fi rămas 
îngropat până la primăvară. 

Îl atinse, îşi forţă degetele să se închidă în jurul lui şi-l 
scoase la suprafaţă. Îl privi curios. Era un medalion, poate 
din aur, în formă de inimă, cu un lanţ fin. Era închis, dar 
ghearele încuietorii prindeau în ele o hârtie. O hârtie foarte 
veche. 

Dennis o scoase afară, o strânse uşor în palmă şi-şi puse 
medalionul la gât. Se ridică anevoie în picioare şi o luă la 
goană spre adăpostul umbrelor. Parcă niciodată nu fusese 
mai expus amenințării. Făcea un pas, şi tot cu atât părea că 
se depărtau umbrele binefăcătoare ale pieţei. 

În cele din urmă ajunse cât de cât la adăpost, cu 
respiraţia tăiată şi tremurând ca varga. Reuşi să-şi tragă 
sufletul, apoi se întoarse la castel, furişându-se pe aleea a 
patra şi intrând apoi pe la intrarea bucătarilor. La poarta 
principală a castelului era un soldat de pază, dar era tot aşa 
de nepăsător faţă de îndatoririle sale ca tovarăşul său de 
noaptea trecută. Dennis aşteptă până se retrase, apoi se 
strecură înăuntru. 

Peste zece minute, era din nou în siguranţă, în depozitul 
de şerveţele. Deschise biletul aruncat de Peter şi-l citi. 

Pe o faţă, cineva scrisese în stil vechi, cu un soi de 
cerneală ruginie, şi nu înţelese nimic din el. În schimb, făcu 


ochii mari când văzu partea cealaltă. Recunoscu imediat 
„cerneala“, cel puţin cea de pe partea aceea. 

— O, Peter, regele meu... 

Mesajul era puţin şters şi pătat - nu fusese uscat cu 
sugativa - dar se putea citi. 

Am vrut să evadez în noaptea asta. Mai aştept o noapte. 
Nu îndrăznesc mai mult. Nu te duce după Ben. Nu e timp. 
Prea periculos. Am o funie. Subţire. Se poate rupe. Prea 
scurtă. 

O să sar oricum, cam 6 metri. Mâine la miezul nopţii. 
Ajută-mă dacă poţi. Un adăpost sigur. Poate mă rânesc. 
Sunt în mâinile zeilor. Te iubesc, bunul meu Dennis. Regele 
Peter. 

Dennis citi biletul de trei ori, apoi izbucni în lacrimi. 
Lacrimi de bucurie. Luminiţa salvatoare din peştera 
imaginară a lui Peyna îi încălzi şi lui sufletul. Se întâmplase 
un lucru bun. Nu peste multă vreme, se vor întâmpla numai 
lucruri bune. 

Nu-şi putea lua ochii de rândul în care Peter îi scria cu 
sângele lui că-l iubeşte. De vorbele alea nu era nevoie, dar 
el tot le scrisese. 

„Peter, aş muri de zeci de ori pentru tine“, îşi zise Dennis. 

Vări biletul în surtuc şi se culcă, păstrând medalionul la 
gât. De data asta, adormi foarte greu şi se trezi repede. Se 
deschidea uşa cămării. Balamalele scârţâiră sinistru - un 
zgomot inuman. Înainte să se dezmeticească şi să priceapă 
că fusese descoperit, o umbră cu ochii aprinşi cobori asupra 
lui. 


103 


Ninsoarea începu să cadă pe la ora trei, luni dimineaţa. 
Ben Staad văzu primii fulgi când el şi Naomi ajunseră în 
apropierea domeniilor regale şi se uitară la castel. Frisky 
stătea pe labele din spate, dar murea de nerăbdare să 
plece. Simţea mirosul căutat tot mai puternic în nări. 

Îi dusese fără probleme de la ferma lui Peyna la casa 
părăsită în care petrecuse Dennis patru zile mâncând 
cartofi cruzi şi napi la fel de amari ca gândurile lui. În ferma 


aceea abandonată din Baroniile Interioare, mirosul puternic, 
ca albastrul aprins al fulgerului pe cerul verii, se imprimase 
peste tot. Frisky lătrase agitată, alergând din cameră în 
cameră, amuşinând şi dând veselă din coadă. 

— Uite, spuse Naomi. Dennis al nostru a ars ceva aici. 
Arătă cu degetul spre cămin. 

Ben îl studie, dar nu găsi nimic, în afară de cenuşa care 
se fărâmiţă când o atinse. Erau ciornele scrisorii lui Dennis. 

— Acum ce facem? întrebă Naomi. E clar că s-a dus la 
castel. Mergem după el sau petrecem noaptea aici? 

Era şase atunci şi afară se întunecase deja. 

— Cred că-i mai bine să-l căutăm în continuare, răspunse 
Ben. N-ai zis tu că de nasul lui Frisky avem noi nevoie, nu 
de ochii ei? Din partea mea, depun mărturie în faţa oricărui 
rege de pe pământ că Frisky are un nas nobil. 

Din prag, căţeluşa lătră de confirmare. 

— Bine, spuse Naomi. 

Ben îi cercetă atent chipul. Fusese un drum lung de la 
tabăra exilaţilor şi nu se odihniseră decât foarte puţin. Ştia 
că ar trebui să mai rămână... Dar timpul îl împingea nebun 
de la spate. 

— Mai poţi să mergi? o întrebă pe fată. Să nu spui da, 
dacă nu poţi, Naomi Reechul. 

Fata îşi puse mâinile în şolduri şi-l privi trufaşă. 

— Aş mai putea merge încă o sută de kilometri din locul 
în care tu ai cădea lat de oboseală, Ben Staad. 

— S-ar putea să ai ocazia s-o dovedeşti. Dar mai întâi să 
mâncăm. 

Imbucară câte ceva foarte repede. La sfârşit, Naomi 
îngenunche lângă Frisky şi-i spuse încet că trebuie să ia din 
nou urma. Căţeaua nu aşteptă de două ori. Cei trei părăsiră 
ferma, Ben cu un rucsac mare în spate, Naomi cu unul mai 
mic. 

Pentru Frisky, să prindă mirosul lui Dennis era atât de 
uşor, ca şi cum ar fi mers condusă de o dungă lucioasă. 
Incepu să alerge şi se miră când FATA o chemă înapoi. Pe 
urmă veni spre ea; dacă Frisky ar fi fost om, s-ar fi lovit cu 
palma peste frunte şi-ar fi scos un oftat de supărare. In 


nerăbdarea ei, luase urma lui Dennis în sens invers. Pe la 
miezul nopţii, i-ar fi dus înapoi la ferma lui Peyna. 

— Nu-i nimic, Frisky, spuse Naomi. Nu te grăbi. 

— Sigur, comentă Ben, mai stai o săptămână-două, 
Frisky. Şi o lună, dacă vrei. 

Naomi îi aruncă o privire supărată. El tăcu - din prudenţă. 
Cei doi se uitară la căţeaua care amuşina înainte şi înapoi, 
mai întâi în direcţia fermei, apoi spre câmp. 

— A pierdut urma? 

— Nu, o găseşte imediat. Cred, adăugă fata în gând. A 
dat peste o grămadă de mirosuri pe drum şi trebuie să-şi 
facă ordine în ele. 

— Uite! exclamă Ben neîncrezător. A pornit pe câmp. 
Asta nu-i bine, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Crezi că Ben ar fi mers pe drumul obişnuit 
spre castel? 

Ben Staad era om, aşa că se lovi cu palma peste frunte. 

— Nu, sigur că nu. Sunt un dobitoc. 

Naomi zâmbi şi nu mai spuse nimic. 5 

Pe câmp, Frisky se opri. Se întoarse spre FATA şi spre 
BĂIATUL ÎNALT şi lătră, chemându-i să vină după ea. Câinii 
Husky anduani erau urmaşii domestici ai marilor lupi albi de 
care locuitorii din Baronia de Miazănoapte se temeau în 
vremuri străvechi. Domestici sau nu, înainte de toate erau 
buni vânători şi pricepuţi la prins urma. Frisky descoperise 
iar mirosul lui Dennis şi era nerăbdătoare să se ia după el. 

— Hai, spuse Ben. Sper c-a prins urma bună. 

— Sigur c-a prins-o. Uite! i 

Naomi îi arătă dungile lungi şi superficiale din zăpadă. In 
ciuda întunericului, tot ghiciră ce erau: urme de bocanci. 

Frisky lătră din nou. 

— Hai s-o luăm din loc, rosti Ben. 

Pe la miezul nopţii, când se apropiau tot mai mult de 
capătul celălalt al domeniilor regale, Naomi începu să 
regrete gluma făcută în legătură cu suta de kilometri în 
plus faţă de Ben, pentru că nu mai avea mult şi cădea ea 
lată la pământ. 


Dennis străbătuse distanţa mult mai repede ca ei, dar el 
se odihnise patru zile, avusese bocanci şi nu urmase un 
câine care uneori pierdea urma şi trebuia s-o caute din nou. 
Pe Naomi o dureau tălpile şi-o lăsau picioarele. Plămânii îi 
ardeau. Simţi un junghi în partea stângă. Inghiţi câţiva 
pumni de zăpadă, dar nu reuşi să-şi astâmpere setea. 

Frisky, care nu căra un rucsac în spate, alerga neobosită 
pe stratul alb. Naomi străbătea distanţe mici, dar apoi se 
afunda în zăpadă până la genunchi, de câteva ori până la 
şold. O dată se afundă până la talie şi dădu furioasă din 
mâini până când Ben ajunse la ea şi-o trase afară. 

— AŞ fi... sania, spuse ea, gâfâind. 

— Şi cerşetorii... ar vrea... cai... gâfâi şi el, dar zâmbi, în 
ciuda oboselii. 

— Ha-ha-ha. Ce poantă bună. Ar trebui să te faci bufon, 
Ben Staad. 

— Imediat ajungem la domeniile regale. Mai puţină 
zăpadă... mai uşor. 

Ben se aplecă în faţă, cu mâinile pe genunchi şi inspiră 
adânc. Pe Naomi o cuprinseră remuşcările, fusese egoistă şi 
rea, se gândise numai la ea. Ben era mult mai greu ca ea 
şi, desigur, mult mai obosit, mai ales din cauza rucsacului 
voluminos. Se luptase cu stratul de zăpadă la fiecare pas, 
avansând printre nămeţi ca printr-o apă adâncă, dar nu se 
plânsese şi nici nu slăbise ritmul. 

— Ben, te simţi bine? 

— Nu, zâmbi el printre gâfâituri. Dar o să rezist, frumoasă 
copilă. 

— Nu sunt copilă! protestă fata supărată. 

— Dar eşti frumoasă, îi spuse el. 

Işi duse degetul mare pe vârful nasului, apoi le mişcă pe 
celelalte. 

— Las'că ţi-arăt eu ţie... 

— Mai târziu. Acuma hai să vedem cine ajunge primul la 
lizieră. Fuga! 

Se luară la întrecere, cu Frisky alergând în faţa lor. Ben 
câştigă şi asta o înfurie mai tare pe Naomi... dar îl admiră. 


104 


Se uitau amândoi la bucata de pământ întinsă de la 
marginea pădurii în care regele Roland omorâse odată un 
dragon la castelul în care fusese omorât el însuşi. Din cer 
căzură câţiva fulgi, apoi alţii şi deodată se porni în aer 
dansul alb al ninsorii dese. 

În ciuda oboselii, Ben se lăsă cuprins de pace şi veselie. 
Se uită la Naomi şi zâmbi. Ea încercă să se încrunte, dar nu 
reuşi, aşa că-i răspunse cu un surâs. Scoase limba, 
încercând să prindă un fulg. Ben râse uşor. 

— Pe unde-a intrat Dennis în castel, dacă a intrat? 
întrebă fata. 

— Nu ştiu. Crescut la fermă, habar n-avea de sistemul de 
canalizare din castel. Nu ştia nimic despre castel în general, 
ar zice unii, şi pe bună dreptate. Poate că ne îndrumă 
câinele tău campion. 

— Eşti convins că a pătruns înăuntru, nu-i aşa, Ben? 

— Sigur că sunt. Tu ce zici, Frisky? Auzindu-şi numele, 
căţeaua se ridică, se duse după miros câţiva metri, apoi se 
întoarse spre ei. Naomi se uită la Ben. Băiatul scutură din 
cap. 

— Încă nu. 

Naomi îşi strigă câinele. Animalul veni la ea scheunând. 

— Dacă ar putea vorbi, ţi-ar spune că se teme să nu 
piardă urma. O s-o acopere zăpada. 

— Nu mai aşteptăm mult. Dennis era încălţat cu bocanci, 
dar noi avem un avantaj pe care el nu l-a avut. 

— Care? 

— Zăpada. 


105 


Deşi Frisky se agita întruna, Ben o obligă să aştepte un 
sfert de oră. Norii cerneau straturi peste straturi de zăpadă. 
Nu se mai vedeau zidurile castelului. Părul şaten al fetei şi 
cel blond al băiatului se acoperiră de chiciură. Frisky se 
învelise într-un fular alb, ca de hermină. 

— Bine, spuse băiatul calm, să mergem. 


Traversă bucata de pământ deschis în spatele căţelei. 
Animalul se deplasa încet, fără să ridice nasul din zăpadă, 
pufnind din când în când. Mirosul lui Dennis se pierdea, 
acoperit de fulgii deşi, fără miros. 

— Poate că am aşteptat prea mult, zise Naomi, stând 
lângă Ben. 

El nu-i răspunse, cuprins de regrete. Fata avea dreptate. 

O namilă întunecoasă se întrezărea printre fulgi - zidul 
castelului. Naomi o luase înainte. Ben o prinse de braţ şi-o 
trase înapoi. 

— Şanţul, îi spuse el. Nu uita de şanţ. E undeva acolo sus. 
O să aluneci pe marginea lui, o să cazi pe gheaţă şi-o să-ţi 
rupi gâ... 

Panica din ochii fetei îi îngheţă vorbele. Işi smulse braţul 
dintr-al lui. 

— Frisky! şuieră ea. Stai, Frisky! Pericol! Stai! 

O luă la fugă după câine. 

Fata asta are un curaj nebun, îşi zise Ben, admirând-o. Pe 
urmă o luă e/la fugă după ea. 

Naomi n-ar fi trebuit să-şi facă griji. Frisky se oprise la 
marginea şanţului. Stătea cu nasul în zăpadă şi dădea 
veselă din coadă. Trase ceva cu dinţii afară din zăpadă. Nu- 
s eu căţel deştept? Ce mai ziceţi acum? 

Naomi râse şi-o îmbrăţişă. 

Ben ridică ochii spre castel. 

— Linişte, şopti el. Dacă te aud gărzile, securea ne- 
aşteaptă! Unde te crezi? La tine în ogradă? 

— La naiba! Dacă ar auzi ceva, ar crede că-s pui de 
spiriduşi care aleargă după mămica lor. 

Dar şi Naomi cobori vocea. Își îngropă faţa în blana 
câinelui şi-o lăudă iar. 

Ben o scărpină pe Frisky pe cap. Datorită zăpezii, nu se 
temeau c-ar fi văzuţi, cum se temuse Dennis când îşi 
scosese bocancii găsiţi de ea. 

— Un nas pe cinste, bravo ţie! Dar ce-a făcut după ce s-a 
descălţat, Frisky? l-au crescut aripi şi-a zburat peste partea 
de apus a castelului? Unde s-a dus de aici? 


Drept răspuns, Frisky ţâşni de lângă ei şi alunecă pe 
malul abrupt al lacului, pe apa îngheţată. 

— Frisky! O strigă Naomi cu glas scăzut, dar alarmat. 

Căţeaua stătea pe gheaţă şi se uita la ei. Dădea din 
coadă şi-i implora cu privirea să vină după ea. Nu lătra; ştia 
că nu e bine să latre, chiar dacă Naomi n-o avertizase. 
Lătra în gând. Simţea mirosul lui Dennis şi voia să meargă 
după el ca să nu dispară complet în minutele următoare. 

Naomi îi aruncă lui Ben o privire întrebătoare. 

— Da, sigur, spuse el. Trebuie. Hai să mergem. Dar tine-o 
lângă tine, să n-o ia la fugă înaintea noastră. Presimt că ne 
paşte un pericol. 

Îi întinse mâna. Fata o apucă şi se lăsară amândoi să 
alunece în şanţ. 

Frisky îi conduse încet pe gheaţă, către zidul castelului. 
Acum de-a dreptul scurma zăpada după mirosul acoperit de 
duhoarea apei murdare, a gunoiului şi-a fecalelor. 

Dennis ştiuse că gheaţa se subţia pe măsură ce se 
apropia de conductă. Chiar dacă n-ar fi ştiut, tot vedea apa 
scurgându-se pe zid. 

Lui Ben, Naomi şi Frisky nu le era chiar atât de uşor. 
Presupuseră că gheaţa e la fel de groasă peste tot. In plus, 
nu vedeau nimic din cauza ninsorii abundente. 

În fruntea lor, Frisky avea ochii cei mai umezi. Cu tot 
auzul ei ascuţit, deşi auzise gheaţa trosnind, se concentră 
mai departe pe miros. La un moment dat, gheaţa crăpă şi 
se trezi în apă. 

— Frisky! Fris... 

Ben Îi puse mâna la gură lui Naomi. Fata se luptă să 
scape din strânsoare, dar băiatul, sesizând pericolul, n-o 
slăbi. 

N-ar fi trebuit să-şi facă griji nici de data asta. Toţi câinii 
ştiu să înoate. Cu blana ei groasă şi uleioasă, Frisky n-avea 
de ce să se teamă în apă, ca oamenii. lnotă până la zid, 
printre bucăţi mari de gheaţă spartă şi bulgări albi, pufoşi 
ca frişca, transformați iute în mocirlă. Înălţă capul şi 
amuşină după miros. Când îl descoperi, porni înot spre Ben 


şi Naomi. Gheaţa i se sparse sub labe în dreptul lor. Fata 
ţipă. 

— Taci, Naomi, sau ne trezim amândoi în temniţă! Tine- 
mă de glezne. 

Ben îi dădu drumul şi se culcă pe burtă. Ea se ghemui în 
spatele lui şi-i apucă cizmele. Gheaţa părâia şi trosnea. „Ar 
fi putut să fie unul din noi doi“, îşi zise Ben, „şi-atunci să 
vezi necaz.“ 

Îşi îndepărtă picioarele ca să-şi echilibreze greutatea, 
apoi o prinse pe Frisky de sub labele din faţă, de pieptul ei 
puternic. 

— Vin acuma, fetiţo, mormăi el. Sper. 

Începu s-o tragă la suprafaţă. Crezu c-o să cedeze gheaţa 
sub greutatea câinelui şi-o să ajungă în apă şi el, şi Naomi. 
În copilărie, când traversase şanţul ca să se joace cu 
prietenul lui, Peter, într-o zi de vară cu cer albastru şi 
norişori pufoşi, i se păruse o aventură minunată, ca o 
ilustrație dintr-o carte. Atunci nu-i trecuse prin cap că va 
muri în el într-o noapte neagră, pe viscol. În plus, duhoarea 
era insuportabilă. 

— Trage-mă! mormăi el. Câinele ăsta al tău cântăreşte o 
tonă. 

— Să nu vorbeşti urât de câinele meu, Ben Staad! 

Cu ochii mijiţi din cauza efortului şi cu buzele 
întredeschise peste dinţii încleştaţi, rosti: 

— Mii de scuze! Dacă nu începi să mă tragi, o să faco 
baie într-o clipă. 

Naomi reuşi să-l tragă, deşi Ben şi câinele aveau, 
probabil, de trei ori greutatea ei. Trupul înclinat şi răsfirat al 
lui Ben săpă un canal în zăpada proaspătă, iar o piramidă 
albă i se înălţă între picioare. 

După lungi clipe epuizante pentru Naomi şi Ben (de fapt, 
trecuseră numai câteva secunde), gheaţa nu mai crăpă sub 
pieptul lui Frisky, iar câinele reuşi să se ridice. Căută sprijin 
cu labele din spate. Când îl găsi, se scutură viguros şi-l 
stropi pe Ben pe obraz cu apă împuţită din şanţ. 

— Pfui! Se strâmbă el, ştergându-se. Mulţam, câine! 


Frisky nu-i dădu atenţie. Se uita din nou spre zidul 
castelului. Capetele blănii îi luceau, îngheţate, dar n-o 
interesa decât mirosul. Il simţise clar deasupra ei, nu 
departe. Acolo unde era întuneric şi unde nu cădeau fulgii 
lipsiţi de miros. 

Ben se ridică şi se curăţă de zăpadă. 

— Îmi pare rău c-am strigat la tine, şopti Naomi. Dacă ar 
fi fost orice alt câine în afară de Frisky... crezi că m-a auzit 
cineva? 

— Nu, altfel am fi fost întrebaţi cine suntem. Doamne, 
numai puţin şi eram prinşi! 

Acum vedeau bine apa din faţa zidului, pentru că o 
căutau cu privirea. 

— Ce facem? 

— Nu putem merge mai departe. Dar ce-a făcut Dennis, 
Naomi? Unde s-a dus de aici? Poate că într-adevăr a zburat. 

— Dacă... 

Dar Naomi nu-şi termină gândul. Frisky acţionă de una 
singură. Toţi strămoşii ei fuseseră vânători renumiţi. Avea 
vânătoarea în sânge. Fusese pusă să prindă o urmă şi nu 
voia să se dea bătută. Se lăsă pe labele din spate, îşi 
încordă muşchii întăriţi de atâta tras la sanie şi sări în 
întuneric. Nu avea un văz extraordinar, aşa că sări orbeşte, 
fără să vadă gaura neagră a conductei de jos, de pe 
gheaţă. 

Dar o văzuse când căzuse în apă. Şi să n-o fi văzut, nasul 
ei fin i-ar fi spus că e acolo. 


106 


„Flagg“, îşi spuse Dennis, ameţit de somn, când umbra 
cu ochi aprinşi se lăsă asupra lui. 

„E Flagg, m-a găsit şi-acum o să-mi sfâşie beregata cu 
dinţii...” 

Incercă să ţipe, dar nu fu în stare să scoată nici măcar un 
geamăt. 

Umbra deschise într-adevăr gura şi Dennis văzu colții albi 
şi lungi... apoi simţi o limbă caldă pe obraz. 


— Ulf! strigă el, încercând să se ferească. Se pomeni cu 
două labe pe umeri şi căzu înapoi pe salteaua de şerveţele, 
ca un luptător trântit la podea. Lip, lip! Ulf! exclamă el din 
nou. Umbra păroasă scoase un scheunat prietenos: Da, 
ştiu, şi eu sunt foarte bucuroasă că te văd. 

— Frisky! se auzi un glas în beznă. Jos, Frisky! Linişte! 

Umbra nu era Flagg în niciun caz, ci un câine imens, mai 
degrabă un lup, se gândi Dennis. Auzind vocea fetei, se 
retrase şi se aşeză. Îl privi fericită şi dădea cu coada în 
aşternutul lui de şerveţele. 

Două siluete, una mai înaltă, alta mai scundă. Niciuna nu 
era Flagg. Atunci gărzi. Dennis duse mâna la pumnal. Dacă 
zeii erau de partea lui, le venea de hac la amândoi. Dacă 
nu, atunci va muri slujindu-şi regele. 

Cele două siluete se opriră lângă el. 

— Haideţi, spuse băiatul şi ridică pumnalul (de fapt, era 
un briceag de buzunar, ruginit şi cam tocit) cu un gest 
curajos. Mai întâi voi, pe urmă dihania voastră! 

— Dennis? Vocea suna cunoscut. Dennis, să nu-mi spui 
că te-am găsit! 

Lăsă pumnalul jos, apoi îl ridică din nou. Era o păcăleală. 
Trebuia să fie. Dar vocea semăna atât de mult cu alui... 

— Ben? Ben Staad? 

— Chiar el, confirmă silueta mai înaltă. 

Dennis se lăsă copleşit de bucurie. Silueta veni spre el. 
Alarmat, ridică pumnalul a treia oară. 

— Opreşte-te! Ai lumină! 

— Cremene şi amnar. 

— Aprinde.-l. 

— Bine. 

Într-o clipă, scăpără o flacără gălbuie mare. Un adevărat 
pericol pentru cămara care gemea de şerveţele. 

— Vino în faţă, Ben, spuse Dennis, vârând arma 
caraghioasă în teacă. 

Se ridică. Tremura de fericire şi uşurare. Venise Ben. 

Nu înţelegea prin ce miracol, dar stătea în faţa lui. Se 
împiedică de şerveţele şi căzu. Dar nu era niciun pericol, 
pentru că Ben îl prinse în braţe şi-l strânse la piept. Venise 


Ben şi totul avea să se termine cu bine. Numai la atât se 
putea gândi ca să nu izbucnească într-un plâns neomenesc. 


107 


Cei trei îşi povestiră păţaniile pe rând. Le-aţi citit şi voi, 
iar ce n-aţi citit vă spun eu repede acum. 

Frisky sări orbeşte şi nimeri exact în conductă. Apoi se 
întoarse să vadă dacă Naomi şi Ben o urmau. 

Dacă n-ar fi venit, ar fi sărit, cu multă părere de rău, 
înapoi pe gheaţă. Nu şi-ar fi abandonat stăpâna nici pentru 
cel mai interesant miros din lume. Frisky ştia asta, dar nu şi 
Naomi. Nu îndrăzni s-o strige ca să n-o audă gărzile. Aşa că 
se pregăti să meargă după ea. Şi dacă Ben încerca s-o 
oprească, îl culca la pământ cu un croşeu de dreapta. 

Încă o dată, n-ar fi trebuit să-şi facă griji. În clipa în care 
zări conducta, Ben înţelese pe unde intrase Dennis în 
castel. 

— Grozav nas mai ai, Frisky, o lăudă el din nou. Se răsuci 
spre Naomi. Poţi să te urci acolo? 

— Dacă îmi iau puţin avânt şi fug, da. 

— Ai grijă pe unde gheaţa e subţire, altfel îi tragi o baie 
zdravănă. Hainele tale grele te vor trage în jos. 

— O să am grijă. 

— Lasă-mă pe mine mai întâi. La nevoie, te pot prinde. 

Ben se dădu înapoi câţiva paşi şi sări cât putu de sus. Se 
lovi cu capul de conductă. Frisky lătră o dată, bucuroasă. 

— Taci, câine! 

Naomi se duse la marginea şanţului, stătu puţin pe loc 
(ninsoarea era atât de deasă, încât Ben nici n-o vedea), 
apoi începu să fugă. Ben îşi ţinu respiraţia, sperând ca fata 
nu va cădea în apă. Dacă fugea prea mult înainte de a sări, 
n-ar fi prins-o nici să aibă mâini lungi de şapte poşte. 

Dar Naomi îşi calculă exact mişcările. Nu se lovi la cap şi 
nu avu nevoie de ajutor. Ben trebui doar să se dea lao 
parte ca să se poată urca în conductă. 

— Cel mai greu mi-a fost să suport duhoarea, îi spuse ea 
lui Dennis, care-i asculta cu gura căscată. Tu cum ai reuşit? 


— M-am gândit întruna la ce-o să păţesc dacă sunt prins, 
răspunse el. Şi aerul se făcea tot mai respirabil. 

Ben râse şi înclină din cap. Dennis îl privi cu ochi 
luminoşi. Pe urmă se întoarse spre Naomi. 

— Dar să ştii că puţea îngrozitor. Mi-am adus aminte că şi 
în copilărie puţea, dar nu chiar aşa. Sau poate că un copil 
nu ştie ce-i aia duhoare. 

— Da, se poate. 

Frisky se culcase pe o grămadă de şerveţele regeşti, cu 
botul pe labe. li urmărea pe fiecare cu privirea când 
începea să vorbească. Nu prea înţelegea ce spuneau, dar, 
dacă ar fi înţeles şi-ar fi putut vorbi, i-ar fi spus lui Dennis 
că nasul lui distingea duhoarea la fel de bine în copilărie ca 
şi acum. Bineînțeles, simţiseră cu toţii rămăşiţele 
grăunţelor de Nisipul Dragonului. Câinele îl percepuse mult 
mai bine decât FATA şi BĂIATUL ÎNALT. Era acolo şi mirosul 
lui Dennis - albastru ca fulgerul pe cerul verii -, mai ales pe 
suprafaţa curbată a ţevii (acolo unde băiatul o atinsese cu 
mâinile, căci în partea de jos apa clocită spălase orice 
urmă), dar cel verzui o sperie. Ştia că unele mirosuri 
omoară. Chiar dacă mai de mult fusese periculos, îşi 
pierduse puterea. Cu puţin înainte de a ajunge la grătarul 
ridicat de Dennis, se bucură, pentru prima oară în viaţa ei 
de câine, că nu-l mai simţi deloc. 

— Şi nu v-aţi întâlnit cu nimeni? Chiar cu nimeni? se 
interesă Dennis nerăbdător. 

— Nu, răspunse Ben. Am luat-o puţin în faţă, ca să fiu cu 
ochii în patru. Am văzut câteva gărzi, dar am avut timp 
destul să ne ascundem. Ca să fiu sincer, am fi putut veni 
aici direct, trecând pe lângă douăzeci de soldaţi. Nu cred că 
ne-ar fi întrebat cineva ce căutăm. Mai toţi erau beţi. 

— Santinele... interveni Naomi. Bete. Şi nu la hotarul 
vreunei baronii amărâte de care n-a auzit nimeni, ci aici, în 
castel! 

Amintindu-şi de soldatul cântăreţ care se scobise în nas, 
Dennis înclină din cap cu tristeţe. 


— Cred că ar trebui să ne pară bine. Dacă soldaţii ar fi 
fost ca pe vremea lui Roland, acum i-am ţine cu toţii 
tovărăşie lui Peter. Dar nu-mi pare bine chiar de tot. 

— Ascultă-mă pe mine, îi spuse Ben cu glas blând. Să fiu 
în pielea lui Thomas, aş tremura ca varga de câte ori m-aş 
uita spre Nord, dacă aş fi înconjurat de asemenea gărzi. 

Naomi se arătă îngrijorată. 

— Să ne ajute zeii să nu ajungem aşa. 

Ben o aprobă cu o înclinare a capului. 

Dennis întinse mâna şi-o mângâie pe Frisky. 

— Ai venit după mine tot drumul de la ferma lui Peyna, 
nu-i aşa? Ce câine deştept eşti! 

Frisky dădu veselă din coadă. 

— AŞ vrea să aud povestea cu regele somnambul, 
Dennis, dacă vrei s-o mai spui o dată. 

Băiatul repetă povestea, aşa cum i-o spusese lui Peyna şi 
cum v-am spus-o şi eu vouă. Il ascultară cu gurile căscate, 
ca nişte copii care aud pentru prima oară basmul despre 
lupul vorbitor, ascuns sub scufiţa bunicii. 


108 


Se făcu şapte când termină de istorisit. Peste castel se 
lăsase o lumină cenuşie. Era la fel de întuneric la prânz ca 
la şapte seara, căci asupra întregului regat se abătuse cea 
mai cumplită furtună din istoria lui, dacă nu din istoria 
omenirii. Vântul urla pe la streşinile caselor ca un cor de 
spirite malefice. Îl auzeau şi fugarii noştri, în subsol. Frisky 
ridică botul şi scheună neliniştită. 

— Ce facem acum? întrebă Dennis. 

Ben, care citise de nenumărate ori biletul de la Peter, 
spuse: 

— Nimic, până la miezul nopţii. Oamenii din castel s-au 
trezit şi nu putem ieşi de aici fără să fim văzuţi. Ne culcăm. 
Ne refacem forţele. Apoi, înainte de miezul nopţii... 

Ben se opri. Naomi zâmbi. Chipul lui Dennis se lumină de 
emoție. 

— Da! exclamă el. Eşti un geniu, Ben! 


— Te rog, nu exagera, îl temperă Naomi, zâmbind cu 
gura până la urechi. Îl cuprinse pe Ben cu braţele şi-i dădu 
un sărut înfocat. 

Băiatul se înroşi ca racul (arăta de parcă stătea „să-i 
explodeze creierul“, cum se zicea în Delain în vremurile 
bune). Dar eu vă spun că nu-şi mai încăpea în piele de 
fericire. 

— O să ne ajute Frisky? întrebă el, când îşi recăpătă 
respiraţia. 

Auzindu-şi numele, câinele îşi ridică iar botul. 

— Sigur că da. Dar o să avem nevoie de... 

Puseră la punct un plan şi-l discutară multă vreme, până 
când faţa lui Ben dispăru în spatele unui căscat. Şi Naomi 
era sleită de puteri. Nu dormiseră de douăzeci şi patru de 
ore, dacă vă amintiţi, şi străbătuseră un drum foarte lung. 

— Gata, hotărî Ben. E vremea să ne culcăm. 

— Ura! exclamă Naomi, pregătindu-şi o saltea din 
şerveţele, lângă Frisky. Am impresia că nu mai am picioare 
şi... 

Dennis îşi drese glasul, politicos. 

— Ce-i? întrebă Ben. 

Băiatul se uită spre rucsacurile lor, cel mare, al lui Ben, şi 
cel mic, al lui Naomi. 

— Nu cumva aveţi ceva de-ale gurii în sacii ăia? 

— Sigur că avem! sări Naomi nerăbdătoare. Doar nu 
crezi... 

Pe urmă îşi aduse aminte că Dennis plecase de la ferma 
lui Peyna cu şase zile în urmă şi că de atunci stătuse tot 
ascuns. Chipul său oval şi osos era acum şi palid de foame. 

— lartă-ne, Dennis, suntem nişte proşti. De când n-ai mai 
mâncat? 

— Nu mai ştiu exact. Dar ultima oară am stat la masă ca 
oamenii şi am mâncat prânzul acum o săptămână. 

— Şi de ce n-ai spus aşa de la început, tontule? îl mustră 
Ben. 

— Cred că am fost prea bucuros să vă revăd. 


Văzându-i pe cei doi scormonind prin rucsacuri şi scoțând 
resturile de provizii, începură să-i ghiorăie matele şi să-i 
curgă saliva pe la colţul gurii. Îl străfulgeră un gând. 

— N-aţi luat cu voi şi napi, nu-i aşa? 

Naomi se întoarse spre el şi-l privi uimită: 

— Napi? N-am aşa ceva. Tu, Ben? 

— Nu. 

Chipul lui Dennis se lăţi într-un zâmbet larg, fericit. 

— Minunat! exclamă el. 


109 


A fost o furtună de zăpadă nemaipomenită, care şi azi se 
mai pomeneşte în Delain. Nămeţii măsurau aproape doi 
metri când se lăsă noaptea peste castel. Doi metri 
înseamnă foarte mult, dar noianele înălțate de viscol erau 
şi mai mari. Vântul puternic se transformase într-un 
adevărat uragan. Pe lângă zidurile castelului, zăpada se 
ridicase de şapte-opt metri. Acoperea deja primele două 
etaje şi se apropia ameninţător de al treilea. 

Poate vă gândiţi că vremea rea venea în ajutorul lui 
Peter. Aşa ar fi fost, dacă turnul nu s-ar fi aflat în piaţă, 
unde vântul bătea cel mai tare. Un bărbat puternic nu s-ar 
fi ţinut pe picioare, ci s-ar fi rostogolit de câteva ori la rând, 
până s-ar fi lipit de zidul din capătul îndepărtat al pieţei. Pe 
lângă asta, vântul sufla totul în calea lui, ca o mătură 
gigantică. Nici nu cădea bine zăpada din ceruri, că o şi lua 
la dans năvalnic prin piaţă. Troienele uriaşe se ridicau lângă 
zidurile castelului şi blocau aleile din aripa de vest, dar 
piaţa era curată. Numai dalele îngheţaseră, aşteptând să 
trosnească pe ele oasele lui Peter, dacă funia se rupea sub 
greutatea sa. 

Şi trebuie să vă spun că funia lui Peter trebuia să se rupă. 
Când o încercase, îl ţinuse, dar exista un amănunt legat de 
lucrul acela enigmatic numit „rezistenţă la rupere“ pe care 
Peter nu-l cunoştea. Nici Yosef nu auzise de el. Îl ştiau doar 
văcarii şi, dacă Peter i-ar fi întrebat, ar fi aflat de la ei o 
zicală veche, cunoscută de marinari, tăietori de lemne, 


croitorese, de toţi cei care lucrau cu aţa sau frânghia: Cu 
cât e mai lungă, cu atât se rupe mai repede. 

La început, când fusese mai scurtă, funia lui Peter 
rezistase. 

Acum avea peste optzeci de metri, era foarte subţire, şi 
de ea depindea viaţa lui. 

Trebuia să se rupă, ascultaţi-mă pe mine. Dalele din 
piaţă de-abia aşteptau să audă cum trosnesc pe ele oasele 
lui Peter, cum se scurge viaţa din el. 


110 


Viscolul a adus multe dezastre şi necazuri în ziua aceea 
lungă, dar şi multe fapte de vitejie, unele urmate de 
reuşită, altele de nenorocire. Câteva ferme din Baroniile 
Interioare au fost dărâmate, precum căsuţa purceluşilor 
indolenţi din poveste. Cei rămaşi fără adăpost şi-au croit cu 
greu drum până la castel şi s-au legat cu frânghii unii de 
alţii, ca să fie în siguranţă. Alţii au luat drumul Delain-ului, 
străbătându-l printre nămeţi, şi au pierit. Trupurile lor 
îngheţate şi mâncate de lupi au fost găsite numai în 
primăvară. 

Pe la ora şapte seara, ninsoarea şi vântul se mai 
domoliră. Agitaţia luă sfârşit şi locuitorii castelului se 
duseră la culcare. Nu prea mai aveau ce face. Focul se 
stingea, copiii erau înveliţi bine în aşternut, ceaiul fusese 
băut, iar rugăciunile înălțate către zei. 

Una câte una, se stinseră toate luminile. Paznicul nopţii 
anunţa orele strigând cât îl ţinea gura, dar vântul i-o astupă 
şi la opt, şi la nouă; de-abia la zece se auzi mai clar vocea 
lui, dar atunci toată lumea dormea deja. 

Şi Thomas dormea, dar un somn zbuciumat. Nu-l mai 
avea pe Dennis cu el, să-i aline singurătatea; era acasă, 
bolnav. Se gândise de câteva ori să trimită un paj după el, 
ba chiar să se ducă el însuşi, căci îi plăcea mult valetul lui, 
dar mereu apăruse câte ceva: hârtii de semnat, cereri de 
ascultat şi, desigur, sticle de vin de băut. Sperase că Flagg 
îi aduce prafuri de dormit, dar de la întoarcerea din 
călătoria zadarnică în Nord, se purta ciudat şi distant cu el. 


Ca şi cum presimţea o nenorocire. Nu avea curajul să 
trimită după el. 

Ca întotdeauna, şuierul vântului îi aminti de noaptea în 
care murise tatăl său. Se temu că nu va adormi sau că va 
avea iarăşi coşmaruri cu Roland ţipând şi izbucnind în 
flăcări. Aşa că îşi petrecu ziua cu paharul de vin în mână. 
Dacă v-aş spune câte sticle a băut până să se culce la ora 
zece, nu m-aţi crede. Aşa că nu vă spun. Dar au fost foarte 
multe. 

Zăcând nefericit pe canapea, ar fi vrut să-l ştie pe Dennis 
la locul lui obişnuit, în faţa focului. Mă doare capul şi mi-e 
greață... Merită să fii rege pentru asta, mă întreb? Vă 
întrebaţi şi voi, probabil. Dar Thomas adormi înainte de a-şi 
pune alte întrebări. 

Dormi o oră, apoi se ridică şi plecă la plimbare. leşi pe 
uşă şi străbătu coridoarele, o stafie în veşmânt alb, lung. 
De data asta îl văzu o servitoare întârziată, cu braţul plin de 
cearşafuri. Semăna atât de mult cu răposatul rege Roland, 
că fata scăpă cearşafurile şi-o luă la fugă, urlând de groază. 

In mintea lui înceţoşată, Thomas îi auzi ţipetele, dar 
crezu că-l aude pe tatăl său. Merse mai departe, cotind pe 
coridorul mai puţin cunoscut. Se opri la jumătatea lui şi 
apăsă piatra secretă. Intră în pasaj, închise uşa şi merse 
până în capăt. Dădu la o parte panourile de lemn din 
spatele ochilor dragonului. In somn, îşi lipi obrazul de găuri, 
ca şi cum s-ar fi uitat în camera tatălui său mort. Îl lăsăm 
acolo pe bietul băiat o vreme, cu mintea înceţoşată de 
aburii vinului şi cu lacrimi de regret curgându-i din ochii 
somnoroşi. 

Uneori era nemilos acest aşa-zis rege. Adesea cădea 
pradă amărăciunii. Fusese întotdeauna vlăguit de puteri. 
Dar eu şi acum trebuie să vă repet că nu avea un suflet rău. 
Dacă îl urâţi pentru faptele sale - şi pentru cele pe care le-a 
permis - vă înţeleg; dar tare m-aş mira să nu vă fie milă de 
el, cât de cât. 


111 


La unsprezece şi un sfert, furtuna porni la atac pentru 
ultima oară. O pală de vânt mătură castelul şi împrăştie 
norii subţiaţi, cu burţile goale de zăpadă, lăsând luna palidă 
să strălucească printre ei. 

Pe aleea a treia de la răsărit se afla un turn de piatră 
numit Biserica Marilor Zei. Stătea acolo de la începuturile 
lumii. Mulţi oameni veneau să se roage în el, dar acum era 
pustiu. Un lucru bun. Nu era atât de înalt ca turnul din 
piaţă, dar domina clădirile învecinate. Toată ziua fusese 
bătut de vânt şi pedepsit de furtună. Cedă la ultima pală de 
vânt. Partea de sus, din piatră, fu pur şi simplu spulberată, 
ca pălăria unei sperietori, şi se prăbuşi cu o bubuitură. 
Pietrele loviră pământul sau clădirile din jur. 

Majoritatea locuitorilor din castel, extenuaţi de agitația 
zilei, dormeau adânc. Nici nu se sinchisiră de bubuitura cu 
care se dărâmase Biserica Marilor Zei (deşi a doua zi 
dimineaţă aveau să privească ruinele cu gura căscată). Se 
răsuciră pe partea cealaltă şi-şi continuară somnul. 

Bineînţeles, santinelele o auziră. Cele mai puţin ameţite 
de băutură fugiră să vadă ce se petrece. In afară de ele, 
numai câteva suflete tresăriră din cauza zgomotului 
puternic, dar pe ele deja le cunoaşteţi foarte bine. 

Ben, Dennis şi Naomi, care se pregăteau să-l salveze pe 
regele cel adevărat, auziră bubuitura şi se priviră uimiţi. 

— Nu contează, spuse Ben. Nu ştiu ce-a fost asta, dar nu 
contează. Hai să ne vedem de treabă. 

Beson şi gardienii lui, beţi cu toţii, nu auziră nimic. Peter, 
da. Stătea pe podeaua din dormitor şi pipăia fiecare 
părticică a funiei, căutând punctele slabe. Ridică privirea 
când vântul spulberă acoperişul bisericii şi fugi la fereastră. 
Nu văzu nimic. Nenorocirea trebuie să se fi petrecut în 
capătul îndepărtat al pieţei. Stătu pe gânduri câteva clipe, 
apoi se întoarse la funia lui. Trase aceeaşi concluzie ca 
prietenul său, Ben. Se apropia miezul nopţii. Altceva nu 
conta. Zarurile fuseseră aruncate. Acum trebuia să meargă 
mai departe. 


Pe coridorul secret, în beznă, Thomas auzi bufnitura şi se 
trezi. Când începură să latre câinii dedesubt, îşi dădu 
seama cu groază unde se află. 

Incă un suflet care dormea iepureşte şi avea vise 
neliniştite se trezi când se dărâmă turnul, deşi se afla în 
cele mai adânci încăperi din castel. 

— Dezastru! strigă unul dintre capetele papagalului. 

— Foc, potop şi fugă! ţipă celălalt. 

Flagg se trezi de-a binelea. 

V-am spus că răul este uneori orb, şi aşa e. Se leagănă şi 
adoarme. 

Dar acum vrăjitorul era treaz. 


112 


Flagg se întorsese din călătoria din Nord răcit, cu febră şi 
cu mintea tulburată. 

Ceva nu e bine, ceva nu e bine. Până şi pietrele castelului 
îi şopteau vorbele astea. Nu ştia ce anume nu mergea cum 
trebuie, dar era convins că acel „ceva“ avea dinţi ascuţiţi. 
Un dihor se furişa prin cotloanele minţii sale şi muşca de ici, 
de colo. Ştia precis când începuse animalul să alerge şi să-i 
roadă creierul: pe drumul înapoi din expediţia nereuşită în 
căutarea răsculaților. Pentru că... pentru că... 

Pentru că răsculații ar fi trebuit să fie acolo! 

Dar nu fuseseră şi Flagg nu suporta să fie indus în eroare. 
Mai rău, nu suporta ideea că greşise. Dacă se înşelase 
asupra locului unde se adăposteau răsculații, atunci poate 
că se înşelase şi altădată. Când? Nu ştia. Dar visele lui nu 
prevesteau nimic bun. Animăluţul ăla bezmetic din minte îl 
îngrijora: susţinea cu încăpățânare că uitase anumite 
lucruri şi că nu avea habar ce se petrece la spatele lui. 
Gonea, rodea, nu-l lăsa să doarmă. Vrăjitorul avea 
medicamente pentru răceală, dar nu şi împotriva dihorului 
din mintea lui. 

Ce anume nu era în regulă? 

işi repetă întrebarea de nenumărate ori. În aparenţă, 
totul mergea bine. De secole întregi, întunericul din sufletul 
lui nu putea suporta dragostea, lumina şi pacea din Delain. 


Se străduise din toate puterile să le alunge, să distrugă 
regatul, aşa cum vântul trântise la pământ acoperişul 
Bisericii Marilor Zei. Şi întotdeauna cineva îi dăduse 
planurile peste cap: Kyla cea Bună, Sasha, cineva, ceva. 
Acum însă nu mai vedea cine ar putea interveni. Thomas 
era cu totul dependent de el; dacă-i spunea să sară de pe 
cel mai înalt parapet al castelului, prostul l-ar întreba la ce 
oră e mai bine să sară. Fermierii se cocoşau sub povara 
taxelor pe care regele le impusese la îndemnul vrăjitorului. 

Pe bună dreptate, Yosef îi spusese lui Peter că şi oamenii 
aveau o „rezistenţă la rupere”, ca funiile şi lanţurile. 
Fermierii şi negustorii din Delain se aflau deja la limita 
acestei rezistenţe. Frânghia cu care cetăţenii sunt legaţi de 
taxele apăsătoare este devotamentul faţă de rege, faţă de 
tară, faţă de stat. Flagg ştia că, mărind taxele, frânghia se 
va rupe, iar boii ăia proşti - că aşa îi considera el pe 
locuitorii din Delain - o s-o ia la goană turbaţi, distrugând 
totul în cale. Primii boi scăpaseră deja şi se adăpostiseră în 
Nord. Își ziceau exilați, dar vrăjitorul era convins că în 
curând îşi vor zice răsculați. Peyna fusese alungat, iar Peter 
zăcea încuiat în turn. 

Aşa că ce putea fi în neregulă? 

Nimic! La naiba, nimic! 

Însă dihorul ţopăia şi se zvârcolea şi rodea şi se tot 
răsucea. Nu o dată, în ultimele trei săptămâni, vrăjitorul se 
trezise lac de sudoare, dar nu din cauza febrei care nu-i mai 
scădea, ci din cauza unui vis. Şi ce visa el? Nu mai ţinea 
minte. Se trezea cu mâna pe ochiul stâng, de parcă ar fi 
fost rănit, şi ochiul îl ardea, deşi nu era nimic în neregulă cu 
el. 


113 


În noaptea aceasta, Flagg se trezi cu visul proaspăt în 
minte, pentru că nu apucase să-l viseze până la sfârşit. 
Bineînţeles, îl trezi bubuitura cu care se dărâmă Biserica 
Marilor Zei. 


— Ha! strigă el, îndreptându-şi brusc spatele pe scaun. 
Avea ochii mari, larg deschişi, obrajii palizi şi umezi, şi 
lucioşi de transpiraţie. 

— Dezastru! strigă unul dintre capetele papagalului. 

— Foc, potop şi fugă! ţipă celălalt. 

„Fugă“, repetă Flagg. „Asta îmi chinuia mintea la 
nesfârşit, asta mă rodea.“ 

Se uită în jos şi văzu că-i tremură mâinile. Se înfurie şi 
sări de pe scaun. 

— Are de gând să fugă, mormăi el, trecându-şi mâna prin 
păr. Are de gând să încerce. Dar cum? Cum? Care-i planul 
lui? Cine l-a ajutat? 

O să plătească cu viaţa toţi, jur... şi n-o să-i omor dintr- 
odată, ci o să-i tai bucată cu bucată. Nu, bucăţică cu 
bucăţică. O să-şi piardă minţile de durere înainte de a 
muri... 

— Nebunie! strigă un cap de papagal. 

— Agonie! Sublinie celălalt. 

— Tăceţi dracului din gură şi lăsaţi-mă să mă gândesc, 
urlă Flagg. 

Apucă un borcan plin cu un lichid maro de pe o masă din 
apropiere şi-l aruncă în cuşcă. Borcanul se lovi de ea şi se 
sparse. Urmă un lanţ de scântei scurte, reci. Papagalul ţipă 
îngrozit; căzu de pe stinghie şi zăcu perplex pe fundul 
coliviei până dimineaţa. 

Flagg începu să se plimbe furios în sus şi în jos. Își dezveli 
dinţii. Işi frecă mâinile, degetele uneia războindu-se cu 
degetele celeilalte. Cizmele lui loveau pietrele din podea 
atât de tare, că scoteau scântei cu mirosul fulgerului vara. 

„Cum? Când? Cu ajutorul cui?“ 

Nu mai ţinea minte. Imaginile din vis se pierdeau. Dar... 

— Trebuie să ştiu! Trebuie să ştiu! 

Pentru că se va întâmpla curând; măcar atât îşi dădea 
seama. Curând, foarte curând. 

Găsi inelul cu chei şi descuie sertarul de jos al biroului. 
Scoase o cutie din lemn frumos gravat, o deschise şi luă 
săculeţul de piele din ea. Trase de şireturile săculeţului şi 
scoase din el cu grijă o bucată de piatră care părea să aibă 


lumină proprie. Semăna cu steatitul, dar era un cristal. 
Cristalul magic al lui Flagg. 

Dădu un ocol camerei, stinse lămpile şi suflă în lumânări. 
Se făcu beznă. Reveni la birou fără nicio ezitare, 
strecurându-se cu paşi siguri printre obiectele de care eu 
sau voi v-aţi fi julit fluierul piciorului în cădere. Pentru 
vrăjitor, întunericul nu era o piedică; îi plăcea şi vedea în el 
ca o pisică. : 

Se aşeză şi atinse steatitul. Il atinse cu palmele pe 
lateral, pipăindu-i marginile şi colțurile aspre. 

— Arată-mi, murmură el. Îți poruncesc. 

Nu văzu nimic la început. Apoi, treptat, cristalul se 
lumină din interior. O sclipire vagă. Flagg îl atinse din nou 
cu vârful degetelor. Se încălzise. 

— Arată-mi-l pe Peter. Îţi poruncesc. Arată-mi puiul de 
năpârcă ce mi s-a pus în cale şi planurile lui. 

Lumina se făcu mai mare... mai mare... mai mare. Cu 
ochi strălucitori, cu buzele întredeschise, dezvelindu-şi 
dinţii, Flagg se aplecă deasupra cristalului. Peter, Ben, 
Dennis şi Naomi şi-ar fi recunoscut coşmarul, lumina de pe 
chipul vrăjitorului. Nu era o lumânare. 

Cristalul se lumină complet. Flagg vedea în mijlocul lui. 
Căscă ochii, apoi îi miji, uimit. 

Sasha, cu burta mare, la patul unui băieţel. Băieţelul 
ținea în mână o tăbliță. Pe ea se citeau două cuvinte: GOD 
şi DOG. 

Nerăbdător, Flagg îşi trecu mâna deasupra cristalului 
care emana valuri de căldură. _ 

— Arată-mi ce vreau să ştiu! lţi poruncesc! 

Steatitul se lumină din nou. 

Era Peter, jucându-se cu căsuţa de păpuşi a mamei sale, 
pretinzând că familia din ea era atacată de indieni... sau 
dragoni... sau de nişte creaturi idioate. Regele Roland 
stătea într-un colt, privindu-şi fiul, vrând să i se alăture... 

— Pfui! strigă Flagg, trecând iar mâna deasupra rocii. De 
ce-mi arăţi poveştile astea vechi, fără rost? Trebuie să ştiu 
cum plănuieşte să evadeze... şi când! Arată-mi! ţi 
poruncesc! 


Steatitul se încălzea tot mai mult. Dacă nu îl lăsa să se 
întunece, în curând avea să plesnească. Nu se găseau pe 
toate drumurile cristale magice. Pe cel din faţa lui îl găsise 
după treizeci de ani de căutări. Dar ar fi preferat să-l vadă 
făcut bucăţi decât să renunţe. 

— Îţi poruncesc! repetă el. Cristalul se lumină a treia 
oară. 

Vrăjitorul se aplecă deasupra lui până când începu să 
lăcrimeze de căldură. Făcu ochii mici, dar îi deschise, şocat. 

Peter cobora uşor pe zidul turnului. Sigur era la mijloc 
vreo vrăjitorie, pentru că, deşi îşi mişca mâinile ca pe-o 
sfoară, nu se vedea niciuna. 

Oare? 

Flagg îşi flutură degetele prin faţa ochilor, răcind puţin 
aerul. O funie? Nu chiar... Dar ceva tot era... subţire ca firul 
de borangic şi pânza de păianjen... dar rezista sub 
greutatea lui. 

Peter, şopti vrăjitorul. La auzul vocii sale, silueta delicată 
se uită în jur. 

Flagg suflă deasupra cristalului. Lumina din interiorul lui 
se stinse. Pâlpâi scurt doar în mintea lui Flagg, aşezat în 
întunericul camerei sale. 

Peter evadează. Când? Cristalul îi arătase silueta 
coborând din turnul rotund noaptea, înconjurat de zăpada 
fluturată de vânt. Oare chiar în noaptea asta? Mâine? 
Săptămâna viitoare? Sau... 

Flagg se împinse în spate şi se ridică de pe scaun 
clătinându-se. Scrută bezna din încăperile sale împuţite de 
la subsol cu priviri de foc. 

Sau a evadat deja? 

— Destul! Pe toţi zeii care-au fost şi vor fi, destul! 

Traversă camera întunecată şi smulse o armă uriaşă care 
atârna de perete. Era grea, dar o mânui cu abilitate. Cu 
abilitate? Păi, sigur că da! O răsucise de atâtea ori când 
trăise în Delain ca Bill Hinch, cel mai temut călău din regat. 
Lama dublă, din oţel anduan forjat, tăiase sute de beregate. 
Deasupra ei, un glob de fier cu ţepi muiaţi în otravă - ideea 
călăului. 


— DESTUL! strigă Flagg, turbat de furie, frustrat şi 
speriat. 

Papagalul cu două capete, leşinat, scoase un croncănit. 

Vrăjitorul îşi luă mantia de pe cuierul de lângă uşă, şi-o 
aruncă pe umeri şi o închise la gât cu scarabeul din argint. 

Destul. De data asta, nimeni n-o să-i mai dea planurile 
peste cap. Cu siguranţă nu un băiat dezgustător. Roland 
era mort, Peyna demisionase, nobilii se autoexilaseră. 
Nimeni nu va plânge după un prinţ mort, mai ales după 
unul care şi-a ucis tatăl. 

„Dacă n-ai evadat încă, prinţule, nici n-ai să mai apuci. 
Ceva îmi spune că eşti încă în colivie. Dar o parte din tine 
va pleca în seara asta, îţi jur... cea pe care vreau s-o scot 
afară de păr.“ 

Pe coridor, spre Poarta Temniţei, Flagg începu să râdă... 
un hohot care ar fi înspăimântat şi o statuie. 


114 


Flagg intuise foarte bine. Când trânti poarta temniţei şi 
începu să traverseze piaţa, Peter terminase de verificat 
funia, dar era tot în camera lui din turn, aşteptând să 
anunţe paznicul miezul nopţii. Biserica Marilor Zei se 
dărâmase la unsprezece şi un sfert; steatitul îi arătase lui 
Flagg ce voia să ştie (veţi fi de acord cu mine că, la început, 
încercase să-i arate adevărul în două feluri) la doisprezece 
fără un sfert. Acum, când vrăjitorul traversa piaţa, mai erau 
doar zece minute până la miezul nopţii. 

Poarta temniţei se afla în partea de nord-est a turnului. 
La sud-vest, exact în diagonală, se găsea Poarta 
negustorilor ambulanți. lar la mijlocul acelei diagonale se 
înălța turnul, desigur. 

Tocmai când Flagg ieşi pe Poarta Temniţei, Ben, Naomi, 
Dennis şi Frisky ieşiră pe cealaltă. Se apropiau unii de alţii 
fără să ştie. Turnul se ridica între ei, dar nu mai bătea 
vântul şi micul grup de prieteni ar fi trebuit să-l audă pe 
vrăjitor zdrăngănind cu cizmele pe dalele de piatră, aşa 
cum el ar fi trebuit să audă scârţâitul slab al unor roţi 


neunse. Dar cu toţii, inclusiv Frisky (care se apucase iar de 
vechea ei meserie, aceea de a trage), căzuseră pe gânduri. 

Ben şi tovarăşii lui ajunseră primii la turn. 

— Acum, începu Ben, să... 

In aceeaşi clipă, din partea cealaltă, la nici patruzeci de 
paşi de locul în care se aflau, Flagg începu să lovească în 
poarta cu trei zăvoare a gardienilor. 

— Deschideţi! strigă el. Deschideţi, în numele regelui! 

— Ce... 

Dennis vru să întrebe ceva, dar Naomi îi puse mâna la 
gură şi îi aruncă lui Ben o privire îngrozită. 


115 


Glasul vrăjitorului ajunse până la urechile lui Peter, 
spintecând aerul rece de după furtuna de zăpadă. Destul de 
slab, dar cât se poate de clar. 

Deschideţi, în numele regelui! 

„Deschideţi, în numele diavolului“, ai vrut să spui, se 
gândi prinţul. 

Băieţelul curajos devenise un bărbat viteaz, dar, când 
auzi vocea hărâită şi-şi aminti chipul oval şi ochii injectaţi, 
întotdeauna ascunşi sub glugă, îi îngheţă sângele în vene şi 
simţi un nod în gât. | se uscă gura şi limba i se lipi de cerul 
gurii. | se făcu părul măciucă. Dacă v-a spus cineva că a fi 
bun şi curajos înseamnă a nu şti ce-i frica, să ştiţi că v-a 
minţit. Lui Peter nu-i fusese niciodată atât de frică. 

„E Flagg. A venit după mine“, gândi prinţul. 

Se ridică. In clipa următoare, îl lăsară genunchii şi crezu 
c-o să cadă cu capul înainte. Venise sfârşitul lumii şi acum 
bătea la poarta gardienilor. 

— Deschideţi! Treziţi-vă, beţivi păduchioşi! Deschide, 
Beson, jigodie! 

„Nu te grăbi, îşi spuse Peter. Dacă te grăbeşti, vei face 
greşeli şi-o să-i uşurezi munca. Încă nu i-a deschis nimeni. 
Beson e beat. Era ameţit la cină şi, probabil, paralizat de 
băutură înainte de a se culca. Flagg nu are cheie, altfel n-ar 
pierde vremea bătând la poartă. Aşa că ia-o uşurel. Aşa 


cum ai planificat. El trebuie să intre, apoi să urce scările, 
trei sute la număr. Încă mai poţi să-l învingi.“ 

Se duse în dormitor şi smulse cuiele ruginite care ţineau 
cadrul patului. Acesta căzu. Peter apucă una din barele 
laterale şi o duse în camera de zi. O măsurase cu atenţie şi 
ştia că era mai lată decât geamul. Deşi ruginită la 
suprafaţă, pe dinăuntru era destul de solidă. „Trebuie să 
fie“, îşi zise. „Ar fi culmea să reziste funia şi să cedeze bara 
de sprijin.“ 

Aruncă o privire scurtă pe fereastră. Nu văzu pe nimeni, 
dar mai devreme, cu puţin înainte ca Flagg să zdrăngăne la 
poartă, zărise trei siluete traversând piaţa în direcţia 
turnului. Aşadar Dennis venise cu prietenii lui. O fi şi Ben 
printre ei? Cine era al treilea? Şi de ce împingeau un 
cărucior? Dar nu avea timp să răspundă la întrebări. 

— Bestiilor! Deschideti poarta! În numele regelui! 
Deschideţi în numele lui Flagg! Deschideţi! Des... 

În liniştea nopţii, Peter auzi cum se trag zăvoarele groase 
cât încheietura braţului. Bănui că se deschise poarta, dar n- 
o auzi scârţâind. Linişte... 

„apoi un țipăt înăbuşit. 


116 


Nefericitul gardian care-i deschise lui Flagg în cele din 
urmă mai trăi doar trei secunde după ce trase al treilea 
zăvor. Zări chipul palid, terifiant, şi ochii injectaţi, mantia 
neagră care flutura în vânt, ca aripile unui corb. Urlă. 
Securea spintecă aerul. Pe jumătate beat, gardianul ridică 
privirea exact când lama dublă îi crăpă capul în două. 

— Data viitoare când bate cineva în numele regelui, 
mişcaţi-vă mai repede şi n-o să mai aveţi de curăţat mizeria 
asta dimineaţa! răcni vrăjitorul. 

Apoi, râzând isteric, trase un picior cadavrului şi porni pe 
coridor, spre scări. Încă nu era nimic pierdut. Se trezise la 
timp ca să evite pericolul. Ştia. 

Simţțea.. 

Deschise o uşă pe partea dreaptă şi ajunse în pasajul 
principal, care pornea din încăperea în care Peyna 


împărţise cândva dreptatea. La capăt începeau scările. Se 
uită în sus, cu obişnuitul lui rânjet fioros. 

— Vin, Peter! strigă el fericit. Ecoul vocii sale se lovi de 
pereţi şi urcă scările până la Peter, care se pregătea să lege 
funia subţire de bara patului. Vin, dragul meu, ca să fac ce 
trebuia să fac cu multă, multă vreme în urmă! 

Rânjetul se lăţi şi deveni de-a dreptul monstruos. Un 
demon care tocmai ieşise dintr-o groapă urât mirositoare. 
Ridică toporul; pe faţă îi curgeau, ca lacrimile, stropi din 
sângele gardianului ucis. 

— Vin, dragă Peter, să te scurtez de cap! 

Flagg răcni şi se năpusti pe scări. 

Una. Trei. Şase. Zece. 


117 


Lui Peter îi tremurau mâinile atât de tare, că nu reuşi să 
facă nodul pe care-l exersase de atâtea ori. Se desfăcu şi 
trebui s-o ia de la început. 

„Nu-l lăsa să te sperie“, se încuraja prinţul. 

Ce prostie! Bineînţeles că se temea îngrozitor. Thomas ar 
fi fost uluit să ştie că fratelui său îi era frică de Flagg. 
Numai că Peter ştia să-şi ascundă frica. 

„Dacă e să mori, lasă-l pe EL să te omoare! Nu face tu 
treaba în locul lui“, gândea Peter. 

Gândul venea din mintea lui, dar îl rostea vocea mamei 
sale. Parcă nu-i mai tremurau mâinile aşa de tare. Se calmă 
şi începu să înnoade frânghia de bară încă o dată. 


118 


— O să-ţi atârn capul de şaua calului şi-o să-l port acolo o 
mie de ani! Striga Flagg. Sus, tot mai sus, pe scările 
spiralate. Ce trofeu frumos o să fie! 

Douăzeci. Treizeci. Patruzeci. 

Placheurile cizmelor scoteau scântei din piatră. Ochii îi 
străluceau ca la nebuni. Rânjetul lui otrăvea aerul. 

— PETER, MĂ APROPII! 

Şaptezeci... încă două sute treizeci de trepte. 


119 


Dacă v-aţi trezit vreodată într-un loc străin în miez de 
noapte, ştiţi ce înseamnă să fii singur pe întuneric. Acum 
imaginaţi-vă că vă treziţi într-un coridor secret, privind prin 
două găuri în camera în care aţi văzut cum a fost omorât 
tatăl vostru! 

Thomas ţipă. Nu-l auzi nimeni (eventual câinii de jos, dar 
mă îndoiesc, căci erau bătrâni, surzi şi făceau ei înşişi prea 
multă gălăgie). 

In Delain circula o poveste care şi în lumea noastră se 
zice că e adevărată: dacă eşti somnambul şi te trezeşti 
înainte de a te întoarce în pat, înnebuneşti. 

Se prea poate ca Thomas să fi auzit povestea asta. 
Astfel, putea dovedi că era o minciună. Trase o spaimă 
zdravănă şi un țipăt pe măsură, dar nici pe departe nu-şi 
pierduse minţile. 

De fapt, teama iniţială îi dispăru destul de repede - mai 
repede decât s-ar fi aşteptat unii dintre voi - şi se uită din 
nou prin găuri. Poate vi se pare ciudat, dar nu uitaţi că, 
înainte ca Flagg să vină la rege cu pocalul de vin otrăvit, 
Thomas petrecuse clipe amuzante în pasajul secret. Sigur 
că distracţia era însoţită de un uşor sentiment de vinovăţie, 
pe lângă cel de apropiere faţă de tatăl său. 

Camera lui Roland nu suferise nicio schimbare. Capetele 
împăiate erau tot acolo. Bonsey, elanul, Craker, râsul, 
Snapper, ursul alb din Nord. Şi, desigur, dragonul, prin ochii 
căruia privea acum. Arcul şi săgeata lui Roland, Moartea- 
duşmanului, se încrucişau deasupra lui. 

Bonsey, Craker, Snapper... 

„Nu le-am uitat numele, se minună Thomas. Nici pe tine 
nu te-am uitat, tată. Aş vrea să fii în viaţă şi să fie Peter 
liber, chiar dacă n-ar mai şti nimeni că trăiesc şi eu pe 
lume. Cel puţin aş dormi liniştit noaptea.” 

O parte din mobilier era acoperit cu cearşafuri albe. 
Şemineul era rece şi întunecat, dar cineva adusese lemne 
pentru foc. Până şi haina veche a lui Roland era acolo, 
agăţată de cuier, pe uşa de la baie. Da, şemineul era rece, 


dar nu era nevoie decât o scânteie ca să se aprindă 
lemnele şi să se pună pe trosnit şi încălzit. Camera voia ca 
numai tatăl lui să o locuiască. 

Dintr-odată, Thomas simţi în el o dorinţă neobişnuită, 
bizară. Voia să meargă în cameră. Să aprindă focul. Să-şi 
pună haina tatălui său. Să bea din miedul lui, chiar dacă se 
acrise. Își zise că acolo ar putea să doarmă liniştit. 

Pe chip i se ivi un surâs obosit. Se hotărî să-şi 
îndeplinească dorinţa. Nu se temea de stafia tatălui său. 
Chiar spera să-l viziteze. Dacă l-ar fi vizitat, i-ar fi spus 
ceva. 

l-ar fi spus că-i pare rău. 


120 


— VIN, PETER! urla Flagg, rânjind întruna. Mirosea a 
sânge şi nenorocire. Ochii îi luau foc. Securea şuiera 
deasupra capului său. Ultimii stropi de sânge de pe lamă 
ajunseră pe pereţi. 

— VIN ACUM! VIN SĂ-ŢI IAU CAPUL! 

Sus, în spirală, sus, tot mai sus. Un diavol obsedat de 
omor. 

O sută. O sută douăzeci şi cinci. 


121 


— Mai repede, îi îndemnă Ben Staad pe Dennis şi Naomi, 
gâfâind. 

Temperatura scăzuse din nou, dar toţi trei erau 
transpiraţi. Şi de efort, dar mai ales de frică. Îl auzeau pe 
Flagg răcnind. Şi Frisky, căţeluşa curajoasă, se temea. 
Rămase în urmă şi se aşeză pe labele din spate, 
scheunând. 


122 


— VIN, TICĂLOS MIC CE EŞTI! Mă apropii... 

Glasul, slăbit, îşi pierduse ecoul. 

— VIN SĂ FAC CE-AR FI TREBUIT SĂ FAC DE MULTĂ, 
FOARTE MULTĂ VREME! 


Lamele gemene spintecau aerul cu şuierături. 
123 


De data asta, nodul ţinu. 

„Zeii să mă ajute“, se rugă Peter şi întoarse capul pentru 
ultima oară spre direcţia din care se auzeau răcnetele lui 
Flagg. „Zeii să mă ajute!“ 

Peter scoase un picior pe fereastră. Era călare pe pervaz 
ca pe iapa lui, Peony. Un picior i se proptea de podeaua 
camerei de zi, celălalt atârna în gol. Ţinea în poală funia 
făcută colac şi bara de la pat. Dădu drumul funiei şi se uită 
cum se desfăşoară. Se încâlci şi se opri la jumătatea 
distanţei. Trebui s-o scuture de mai multe ori, ca pe-o 
undiţă, ca s-o descâlcească. 

Rostind o ultimă rugăciune, apucă bara de fier şi o propti 
de fereastră. Funia era legată de mijlocul ei. Peter strecură 
afară şi celălalt picior şi se răsuci din talie, ţinându-se 
zdravăn de bară cu ambele mâini. Rămase numai cu 
şezutul pe pervaz. Se întoarse ca să atingă pervazul rece cu 
burta. Picioarele îi atârnau în aer. Bara era fixată bine, 
transversal pe fereastră. 

Luă o mână de pe bară şi prinse funia subţire, din 
şerveţele. O clipă, rămase pe loc, înfiorat. 

Pe urmă închise ochii şi luă şi cealaltă mână de pe bară. 
Se lăsă pe funie cu toată greutatea. Era hotărât. Viaţa lui 
depindea de firele furate şi ţesute din şerveţele. Începu să 
coboare. 


124 


— VIN... 

Două sute. 

— VIN SĂ-ŢI IAU CAPUL... 
Două sute cincizeci. 

— PRINŢUL MEU DRAG! 
Două sute şaptezeci şi cinci. 


125 


Ben, Dennis şi Naomi îl zăriră pe Peter - o siluetă neagră 
pe zidul curbat al turnului - mult deasupra capetelor lor, la 
o distanţă care-ar fi pus la îndoială curajul celui mai curajos 
acrobat. 

— Mai repede, îi îndemnă Ben, gâfâind, aproape gemând. 
Pentru vieţile voastre... şi a lui! 

Începură să scoată lucrurile din cărucior. Ca să fiu sincer, 
nu mai aveau altceva de făcut. 


126 


Flagg urca pe trepte ca un turbat. Gluga îi căzuse pe 
spate, iar pletele dezordonate îi mângâiau sprâncenele de 
ceară. 

Mai e puţin. Mai e puţin. 


127 


Vântul bătea mai slab, dar foarte rece. Îi biciuia lui Peter 
obrajii şi mâinile neacoperite, amorţindu-le. Cobora încet, 
calculat. Dacă nu-şi controla fiecare mişcare, cădea. 
Blocurile de piatră lipite cu mortar alunecau în sus. In 
curând, i se păru că stă pe loc şi se mişcă turnul. Gâfâia. 
Zăpada rece îl lovea peste faţă. Dacă îi amorţeau mâinile 
mai tare, nu mai putea prinde funia atât de subţire. 

Oare ce distanţă străbătuse? 

Nu-ndrăznea să se uite în jos. 

Deasupra lui, câteva dintre firele ţesute cu măiestria 
femeii care ţese un covoraş începură să se desfacă. Spre 
binele lui, nu le observă. Rezistenţa la rupere se apropia de 
punctul maxim. 


128 


— Mai repede, regele meu! şopti Dennis. 

Cei trei goliseră căruciorul. Nu le rămânea decât să se 
uite la Peter cum coboară. Ajunsese la jumătatea drumului. 

— E atât de sus, mormăi Naomi. Să nu cumva să cadă... 


— De va cădea, va muri, spuse Ben pe un ton sec, 
decisiv, care-i amuţi pe ceilalţi. 


129 


Flagg ajunse în capul scărilor şi începu să alerge pe 
coridor. Respira cu mare greutate şi-i curgea sudoare pe 
faţă, dar nu-şi şterse rânjetul monstruos de pe chip. 

Puse jos securea şi trase primul din cele trei zăvoare de 
la uşa lui Peter. Îl trase şi pe al doilea, apoi se opri. N-ar fi 
înţelept din partea lui să dea năvală înăuntru, n-ar fi deloc 
înţelept. Poate că păsărica tocmai zbura din colivie, dar 
poate că stătea lângă uşă, gata să-l pocnească în moalele 
capului. 

Când deschise vizeta şi văzu bara proptită transversal de 
fereastră, scoase un răcnet. 

— Nu-i aşa simplu, păsărico! Hai să vedem dacă ştii să 
zbori fără funie, vrei? 

Flagg trase şi al treilea zăvor şi se năpusti înăuntru, cu 
securea deasupra capului. Aruncă o privire scurtă pe 
fereastră şi-şi recăpătă rânjetul. Se hotărî să nu taie funia. 


130 


Jos, tot mai jos. Muşchii lui Peter tremurau de efort. Avea 
gura uscată. Niciodată nu-i fusese atât de sete. Coborârea 
nu se mai termina. Îl fulgeră un gând înfricoşător: n-o să 
mai apuce să bea apă. O să moară. Nu numai atât. O să 
moară însetat. Setea era cel mai greu de suportat acum. 

Tot nu îndrăznea să privească în jos, dar simţi un impuls 
irezistibil - puternic, ca dorinţa fratelui său de a merge în 
camera tatălui lor - să privească în sus. Cedă şi ridică ochii. 
La vreo şaizeci de metri deasupra, zări rânjetul criminal al 
lui Flagg. 

— Bună, păsărica mea! îi strigă vrăjitorul cu glas vesel. 
Am adus o secure, dar nu cred c-o să mă folosesc de ea. 
Am pus-o deoparte, vezi? 

Vrăjitorul flutură din mâini. 

Toată puterea lui Peter i se scurse din corp la simpla 
vedere a lui Flagg. Se concentră să reziste. Nu mai simţea 


funia, ştia că se ţine de ea doar pentru că o vedea ieşindu-i 
din pumni. Aerul rece îi ustura gâtul din cauza respirației 
sacadate. 

Acum se uită în jos... şi văzu trei feţe albe, îndreptate 
spre el. Erau trei cercuri foarte mici. Nu era la şapte metri 
de dalele îngheţate, nici la paisprezece, ci la treizeci. 
Atârna cam pe unde se află etajul al patrulea dintr-o clădire 
de-a noastră. 

încercă să se mişte, dar nu fu în stare. Ar fi însemnat să 
cadă. Aşa că rămase agăţat în aer, lângă zid. Fulgi mici şi 
reci îl biciuiau peste faţă. De sus, din închisoarea lui, auzi 
hohotul lui Flagg. 


131 


— De ce nu se mişcă? începu să plângă Naomi şi-l prinse 
pe Ben de umăr. Purta mănuşi cu un deget. Nu-şi putea lua 
ochii de la silueta răsucită a lui Peter. După cum atârna, 
semăna cu cadavrul unui spânzurat. Ce-a păţit? 

— Nu... 

Hohotul lui Flagg se întrerupse. 

— Cine-i acolo? strigă el cu glas de tunet, apocaliptic. 
Răspunde, dacă vrei să mai ai capul pe umeri? Cine-i acolo? 

Frisky scheună şi se lipi de Naomi. 

— Vai de mine, ai făcut-o lată! spuse Dennis. Ce ne 
facem, Ben? 

— Aşteptăm. lar dacă vrăjitorul coboară, ne batem cu el. 
Aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Ne... 

Nu trebuiră să aştepte deloc, pentru că, în următoarele 
secunde, se încheiară nu toate grijile lor, dar cele mai 
multe. 


132 


Flagg văzu cât de subţire şi de albă era funia lui Peter şi 
înţelese totul imediat. Şerveţelele şi căsuţa de păpuşi... Ar 
fi trebuit să-şi dea seama cum avea de gând Peter să 
evadeze. Îi scăpaseră indiciile aflate chiar sub nasul lui. 
Dar... mai văzu ceva: fire răzlețe ieşind pe ici, pe colo, din 
funia încordată care începea să cedeze. 


Ar fi putut răsuci bara de care se proptea. Peter ar fi 
căzut şi poate că bara i-ar fi zdrobit capul când ar fi lovit 
pământul. Ar fi putut ridica securea şi tăia frânghia 
delicată. 

Dar preferă să lase lucrurile să curgă de la sine. Aşa se şi 
întâmplă, imediat ce le comandă celor de jos să-şi spună 
numele. 

Rezistenţa la rupere atinse punctul maxim. Funia plesni 
ca o coardă de lăută întinsă prea tare. 

— Adio, păsărico! strigă Flagg, în culmea fericirii, 
aplecându-se ca să-l vadă pe Peter cum cade. Râdea. Ad... 

Se opri la mijlocul cuvântului şi făcu ochii mari, ca atunci 
când văzuse silueta prinţului în cristal. Scoase un răcnet de 
furie şi trezi toată suflarea din Delain, care nu se sinchisise 
când se dărâmase Biserica Marilor Zei. 


133 


Peter auzi funia plesnind. 

Vântul îi biciuia obrajii. Încercă să se pregătească pentru 
căderea iminentă. Dacă nu murea imediat, durerea va fi 
insuportabilă. 

In secunda următoare, căzu pe stratul gros de şerveţele 
regeşti, cele puse de prietenii lui din căruciorul furat, tras 
de Frisky prin piaţă. Şerveţelele din care Ben, Dennis şi 
Naomi făcuseră în grabă o saltea. Semăna cu o căpiţă de 
fân dată cu var, dar nimeni nu ştie sigur cât de groasă era 
grămada aceea salvatoare, căci fiecare din cei patru avea 
varianta lui. Poate că Peter ştia cel mai bine, pentru că el 
căzu exact în mijlocul ei: cel puţin şase metri, iar eu înclin 
să cred că nu se înşela. 


134 


Aşadar ateriză în picioare, exact în mijloc, unde făcu o 
gaură. Pe urmă căzu pe spate şi nu se mai mişcă. Ben îl 
auzi pe Flagg răcnind ca un turbat. „Nu-i nevoie să urli, se 
gândi el, n-o să mai ai nicio problemă. A murit, în ciuda 
strădaniilor noastre. “ 


_ Apoi Peter se ridică în capul oaselor. Era ameţit, dar viu. 
In ciuda lui Flagg, a santinelelor care ar fi putut năvăli spre 
ei în orice clipă, Ben Staad scoase un chiuit. Un simbol al 
triumfului. O luă pe Naomi în braţe şi o sărută. 

— Ura! Strigă şi Dennis, zâmbind buimac. Ura pentru 
rege! 

Flagg începu să urle iarăşi de acolo de sus. Parcă ţipa o 
pasăre rămasă fără pradă. Chiuitul, uralele şi sărutările 
încetară imediat. 

— O să plătiți cu viața! Flagg era nebun de furie. O să 
rămâneți cu toții fără cap! Gărzi, la turn, imediat! La turn! A 
evadat ucigaşul regelui Roland! Omorâţi-l pe criminal! 
Omorâţi-i pe bandiții lui! Omorâţi-i pe toți! 

La ferestrele castelului care înconjura piaţa se aprinse pe 
rând lumina. Zdrăngănitul săbiilor scoase din teacă şi al 
paşilor de soldaţi se auzi din două părţi. 

— Omorâţi-l pe prinț! răcnea vrăjitorul din vârful turnului. 
Omorâți-i pe bandiții lui! Omorâţi-i pe toți! 

Peter încercă să se ridice, ameţi şi căzu înapoi. O voce 
interioară îi striga disperată că trebuie să se ridice imediat, 
că trebuie să fugă împreună cu prietenii lui, altfel vor fi 
ucişi. Insă o altă voce se încăpăţâna să-i spună că e mort 
sau grav rănit, că totul nu era decât un vis în mintea lui 
muribundă. Se pare că aterizase pe un pat de şerveţele, 
chiar şerveţelele la care se gândise în ultimii cinci ani. Nu 
era asta un vis? 

Degetele puternice ale lui Ben îl strânseră de braţ. Atunci 
înţelese că visul era, de fapt, realitate. 

— Peter, te simţi bine? Te simţi bine? 

— N-am absolut nimic. Trebuie să fugim de aici. 

— Regele meu, strigă Dennis, căzând în genunchi în faţa 
lui Peter, cu zâmbetul său prostesc. Iti jur credință pe viață! 
Îţi jur... 

— Lasă că juri mai târziu, râse Peter. Îl ridică în picioare, 
aşa cum Ben îl ridicase pe el mai devreme. Hai s-o ştergem 
de-aici! 

— Pe care poartă? întrebă Ben. Ştia, ca şi Peter, că Flagg 
cobora deja scările. Vin din toate părţile, din câte aud eu. 


Ca s-o spun pe-a dreaptă, lui Ben îi era totuna pe ce 
poartă ies, oricum se vor bate şi, la sfârşit, vor muri, credea 
el. Însă Peter, cât de ametit, ştia perfect unde voia să 
ajungă. 

— Poarta de apus! Repede! Fugiţi! 

O luară toţi la goană, cu Frisky pe urmele lor. 


135 


La cincizeci de metri de poarta de apus, se întâlniră cu o 
ceată de şapte soldaţi somnoroşi şi buimaci. Cei mai mulţi 
se adăpostiseră de furtună la căldura bucătăriilor inferioare 
din castel, bând mied şi strigând unul către altul că vor 
avea ce povesti nepoților. Nu ştiau încă nici jumătate din 
povestea care se pregătea pentru urmaşii lor. „Şeful“ 
acestora era un tânăr de numai douăzeci de ani, cu grad de 
şoim (caporalul din lumea noastră, cred). Nu băuse nimic şi 
era destul de treaz. În plus, voia să-şi facă datoria. 

— Opriţi-vă, în numele regelui! strigă el când văzu grupul 
mic fugind către ceata lor mai mare. Incercă să aibă un glas 
puternic, de tunet. Dar eu, ca povestitor, trebuie să vă spun 
adevărul: să ştiţi că era mai degrabă un chiţăit. 

Peter nu era înarmat, bineînţeles, dar Ben şi Naomi 
aveau săbii scurte, iar Dennis pumnalul lui ruginit. Toţi 
făcură zid în faţa lui. Ben şi Naomi duseră mâna la plăselele 
săbiilor. Dennis îşi scosese deja arma. 

— Staţi! strigă Peter şi ăsta da, glas de tunet. Nu scoateţi 
sabia! 

Ben îl privi şocat. 

Peter făcu un pas în faţa lor. Îi strălucea luna în ochi, iar 
barba îi flutura în vânt. Era îmbrăcat în haine de deţinut, 
dar pe chip i se citeau trăsăturile regeşti. 

— Ne-ai spus să ne oprim în numele regelui. Se apropie 
calm de şoim până când ajunse la câţiva centimetri de el. 
Acesta se dădu înapoi, deşi el avea sabie, iar Peter, nu. 
Şoimule, eu sunt regele. 

Tânărul soldat îşi linse buzele. Se uită în jur, la oamenii 
săi. 

— Dar... Tu... 


— Cum te cheamă? 

Garda căscă gura, uluită. L-ar fi putut ucide pe Peter într- 
o secundă, dar nu era în stare decât să caşte gura, ca 
peştele pe uscat. 

— Numele tău, şoimule? 

— Stăpâne... Adică... prizonier... Eu... Tânărul se mai 
pâlbâi o dată, apoi spuse neputincios: Galen. 

— Ştii cine sunt, Galen? 

— Da, bolborosi un soldat. Ştim cine eşti, ucigaşule! 

— Nu mi-am ucis tatăl, spuse Peter calm. Vrăjitorul 
regelui a făcut-o. E pe urmele noastre şi vă sfătuiesc, din 
toată inima vă sfătuiesc, să vă feriţi din calea lui. N-o să 
mai aducă necazuri în Delain. Vă promit, în numele tatălui 
meu. Dar acum trebuie să mă lăsaţi să trec. 

Se aşternu o linişte grea. Galen ţinea sabia de parcă se 
pregătea să-l omoare pe Peter. Acesta nici nu clipi. Era 
dator zeilor, ca toţi bărbaţii şi femeile din lume, cu o moarte 
din clipa în care ieşise din pântecele mamei sale. Dacă 
trebuia să-şi plătească datoria acum, aşa să fie. Dar era 
regele cel adevărat, nu un uzurpator, şi nu avea de gând să 
fugă, să se dea la o parte sau să-i lase pe prietenii lui să-l 
rănească pe tânărul din faţa sa. 

Sabia lui Galen se clătină, apoi căzu pe dalele îngheţate. 

— Lăsaţi-i să treacă, le spuse el soldaţilor. Criminal sau 
nu, e de neam regesc şi nu mă pun în calea lui, casănu mă 
afund în nisipul mişcător ar regilor şi reginelor. 

— Ai avut o mamă înţeleaptă, şoimule, spuse Ben Staad. 

— Da, lasă-l să treacă, se auzi altă voce, pe neaşteptate. 
Pe zei, nu pot să ridic sabia la unul care... după cum se 
uită, mi-ar lua foc mâna când l-aş străpunge. 

— N-o să te uit, promise Peter, apoi îşi privi prietenii. 
Acum veniţi după mine, repede! Ştiu ce am nevoie şi unde 
anume se află. 

În clipa aceea apăru Flagg, ieşit din turn. Noaptea răsună 
atât de tare de răcnetul lui, încât tinerele gărzile se 
înfricoşară. Se dădură înapoi, se răsuciră şi-o luară la 
goană, împrăştiindu-se în cele patru zări. 


— Spre poarta de apus! Veniţi după mine, le porunci 
Peter prietenilor săi. 


136 


Flagg fugea cum nu mai fugise niciodată până atunci. 
Presimţea ruinarea planurilor sale în ultima clipă. Nu 
trebuia să permită aşa ceva! Ştia la fel de bine ca Peter 
cum se va termina totul. 

Trecu pe lângă soldaţii cuprinşi de panică, fără să le 
arunce o privire. Aceştia oftară uşuraţi, crezând că 
scăpaseră nevăzuţi. Dar Flagg îi văzu pe toţi; şi-i însemnă în 
minte pe fiecare. După moartea lui Peter, o să decoreze 
zidurile turnului cu capetele lor un an şi o zi. In ceea ce-l 
priveşte pe puştiul ăla, pe şeful lor, mai întâi o să moară de 
durere în temniţă. 

Alergă pe sub arcada porţii de apus, traversă Galeria 
Principală de Apus şi pătrunse în castel. Oamenii adormiţi, 
ieşiţi în cămaşă de noapte să vadă ce se întâmplă, se 
retraseră imediat ce-i văzură chipul palid, ridicând degetul 
mare şi cel mic ca să alunge diavolul. Căci Flagg arăta 
acum exact ce era el: un diavol. Vrăjitorul sări peste 
balustrada primului şir de trepte care-i ieşi în cale, ateriză 
în picioare (scotea scântei din călcâiele cizmelor, roşii ca 
ochii râsului) şi fugi în continuare. 

Spre camerele lui Roland. 


137 


— Medalionul. Mai ai medalionul pe care ţi l-am aruncat? 
îl întrebă Peter pe Dennis gâfâind, în timp ce alergau. 

Dennis duse mâna la gât, simţi inima de aur - cu vârful 
înroşit de sângele lui Peter - şi-i făcu semn din cap. 

— Dă-mi-l. 

Dennis îl ascultă. Peter nu şi-l puse la gât, ci îl prinse în 
pumn. Inima tresărea şi se răsucea în timp ce el alerga, 
reflectându-se în sclipiri roşietice pe sfeşnicele din pereţi. 

— Mai e puţin, prieteni, îi încurajă el, cu respiraţia tăiată. 

După ce trecură de un colţ, Peter zări uşa care ducea în 
camerele tatălui său. Acolo îl văzuse pe Roland ultima oară. 


Fusese un rege răspunzător de viaţa şi bunăstarea a mii de 
supuşi; dar fusese şi un om bătrân, recunoscător pentru un 
pahar de vin şi câteva minute petrecute cu fiul său. Acolo 
se va sfârşi totul. 

Odată ca niciodată, Roland omorâse un dragon cu o 
săgeată numită Moartea-duşmanului. 

„Acum, Îşi zise Peter, simțind cum îi pulsează sângele în 
tâmple şi cum inima îi bate să-i spargă pieptul, trebuie să 
încerc să omor un alt dragon, mult mai periculos, cu 
aceeaşi săgeată.” 


138 


Thomas aprinse focul, se îmbrăcă cu haina tatălui său 
răposat şi trase scaunul acestuia lângă foc. Simţea că nu 
peste mult timp va cădea într-un somn adânc şi se bucura. 
Dar, cum stătea acolo şi dădea din cap ca o bufniţă, privind 
flăcările reflectate în ochii de sticlă ai trofeelor, îşi zise că 
mai voia două lucruri. Două lucruri sfinte, pe care n-ar fi 
îndrăznit să pună mâna cât trăia tatăl său. Dar Roland era 
mort, aşa că Thomas mai luă un scaun, se urcă pe el şi luă 
de pe perete, de deasupra dragonului, arcul şi săgeata. Se 
uită direct în ochii de chihlimbar ai animalului. Văzuse 
atâtea prin ei, dar acum că se uita /a ei, nu-şi zări decât 
faţa palidă, ca a unui prizonier care priveşte afară din celula 
sa. 

Toate obiectele din cameră erau reci (focul o să mai 
încălzească atmosfera, dar trebuia să treacă ceva vreme), 
numai săgeata era caldă. Işi aminti o poveste auzită în 
copilărie: arma care a omorât un dragon îi va păstra mereu 
căldura. „Se pare că e adevărat”, îşi spuse Thomas 
adormit. Nu era nimic înspăimântător în căldura săgeţii, 
dimpotrivă, îi aducea alinare. Se aşeză, într-o mână cu 
arcul, în cealaltă cu Moartea-duşmanului. Nici prin cap nu-i 
trecea că fratele său venea după ele şi că Flagg - cel care a 
hotărât cândva venirea sa pe lume, gardianul vieţii sale - 
venea după el, suflându-i foc în ceafă. 


139 


Thomas nu se întrebă ce-ar fi făcut dacă ar fi găsit 
închisă uşa camerei lui Roland. Nici Peter, pentru că înainte 
nu se încuia niciodată. 

Peter nu avu decât să tragă zăvorul. Năvăli înăuntru, cu 
ceilalţi pe urme. Frisky lătra, agitată; i se ridicase blana pe 
trup. Sunt convins că înţelegea foarte bine ce se întâmplă. 
Se apropia ceva ce semăna cu aburii otrăvitori care-i 
omorau pe minerii din Baronia de Răsărit, dacă se afundau 
prea mult în tuneluri. S-ar fi luptat cu stăpânul acelui miros, 
ar fi murit chiar în luptă. Dacă ar fi putut vorbi, le-ar fi spus 
că acela nu era miros de om, ci de monstru, creatura oribilă 
care venea după ei. 

— Peter, ce... 

Ben nu-şi termină întrebarea, căci Peter nu-l luă în 
seamă. Ştia ce-i trebuia. Traversă repede camera, deşi îl 
dureau picioarele şi-i tremurau, se uită deasupra capului de 
dragon şi întinse mâna după arc şi săgeată. Se opri cu ea în 
aer. 

Obiectele dispăruseră. 

Dennis, ultimul intrat, închise uşa şi trase zăvorul. Un 
pumn zdravăn bătea în ea. Lemnul solid, întărit cu fier, 
bubuia. 

Peter se uită peste umăr cu ochi speriaţi. Dennis şi 
Naomi se dădură înapoi, crispaţi. Frisky stătea în faţa 
stăpânei şi mârâia. 

— Lăsaţi-mă să intru! răcni Flagg. Lăsaţi-mă să trec de 
uşa asta! 

— Peter! strigă Ben şi-şi scoase sabia. 

— Stai deoparte! Dacă tineti la viața voastră, stati 
deoparte! 

Se dădură înapoi exact când Flagg, cu pumnul acum 
devenit o flamă albastră, lovi iar în uşă. Zăvorul, balamalele 
şi barele de fier susținătoare cedară cu o bubuitură ca de 
tun. Printre crăpături se zăreau scântei albastre. Apoi 
lemnul se rupse. Săriră aşchii în toate părţile. Uşa rezistă 
încă o secundă, apoi căzu în cameră. 


Flagg stătea pe coridor. Gluga îi alunecase pe spate, 
scoţându-i la lumină chipul palid ca moartea. Buzele îi 
dezveliră dinţii. Ochii îi luceau ca doi tăciuni. 

Ţinea în mână securea grea, de călău. 

Păşi în cameră după un minut. Se uită la stânga şi-l văzu 
pe Dennis. Se uită la dreapta şi-i văzu pe Ben, Naomi şi pe 
Frisky, mârâind la picioarele fetei. Şi-i însemnă pe toţi în 
minte... pentru viitor, apoi îi neglijă. Nu se mai uită decât la 
Peter. _ 

— Ai căzut, dar n-ai murit, îi spuse el. lţi închipui că te-a 
ajutat vreun zeu. Dar îţi spun că ei, zeii mei, te-au salvat, 
ca să te prind. Roagă-te la zeul tău, acum că inima o să-ți 
crape în două în piept. Cazi în genunchi şi roagă-te, căci, să 
ştii, moartea de mâna mea e mult mai grea decât îţi poţi 
închipui. 

Peter rămase pe loc, între Flagg şi scaunul tatălui său, pe 
care stătea Thomas, încă neobservat de nimeni. li înfruntă 
privirea infernală fără nicio tresărire. Vrăjitorul păru să 
tresară el, dar în cele din urmă scoase rânjetul lui 
neomenesc. 

— Tu şi prietenii tăi mi-aţi făcut mari necazuri, prinţule, 
şopti vrăjitorul. Mari de tot. De mult ar fi trebuit să pun 
capăt vieţii tale mizerabile. Dar acum se vor sfârşi toate 
necazurile. 

— Te cunosc, replică Peter. Deşi nu avea nicio armă, 
vorbea ferm şi îndrăzneţ. Cred că şi tata te-a cunoscut, deşi 
era slăbit. Acum îmi preiau calitatea de rege şi te comand 
eu pe tine, diavole! 

Peter se înfăţişa în toată splendoarea lui de bărbat 
viteaz. Flăcările din cămin îi jucau în priviri. Era cu adevărat 
rege. 

— Dispari din acest regat! Pleacă de-aici o dată pentru 
totdeauna! Te gonesc. DISPARI! 

Ultimele cuvinte le rosti cu un glas de tunet, care nu era 
numai al lui, ci al tuturor regilor şi reginelor care domniseră 
odată în Delain, începând din vremea când castelul fusese 
doar o mână de colibe de pământ, când oamenii se adunau 


în jurul focului, îngroziţi de urletele lupilor, când monștrii îi 
devorau lacomi şi răcneau în Pădurile Vremilor Apuse. 

Flagg tresări din nou... gata să se facă mic. Dar făcu un 
pas în faţă, şi încă unul, cu securea ridicată în mâna stângă. 

— O să comanzi cât vrei pe lumea cealaltă, şopti el. 
Evadând, mi-ai făcut jocul. Dacă m-aş fi gândit eu la asta, 
ţi-aş fi înscenat chiar eu evadarea! O, Peter, capul tău se va 
rostogoli în foc şi eu o să simt mirosul părului tău ars 
înainte să-ţi dai seama că eşti mort. O să arzi cum a ars şi 
tatăl tău... lar eu o să primesc o medalie în piaţă! Nu ţi-ai 
omorât tu propriul tată, ca să-i iei coroana? 

— Tu l-ai omorât. 

— Eu? Eu? 

Flagg râse, apoi redeveni serios. 

— Ţi-ai pierdut minţile în turn, copile. Dar să zicem - să 
zicem - că eu l-am omorât. Cine o să te creadă când spui 
asta? 

Peter încă avea în pumnul drept lanţul medalionului. 
Întinse mâna şi-l lăsă să atârne, să se reflecte, roşiatic, pe 
pereţi, ca un ceasornic folosit de magicieni pentru hipnoză. 
La vederea lui, Flagg făcu ochi mari. L-a recunoscut! Pe toți 
Zeii, l-a recunoscut, îşi zise Peter. 

— L-ai omorât pe tata. N-a fost prima oară când ai întors 
lucrurile în favoarea ta. Ai uitat, nu-i aşa? O citesc în ochii 
tăi. Când Leven Valera s-a ridicat împotriva ta pe vremea 
lui Alan al II-lea, soţia lui a fost găsită moartă în pat. 
Otrăvită. 

Toate dovezile l-au acuzat pe Valera... aşa cum, în cazul 
meu, m-au acuzat pe mine. 

— Unde-ai găsit medalionul, ticălos mic ce eşti? întrebă 
Flagg, mut de uimire. 

Naomi rămase cu gura căscată. 

— Da, ai uitat, repetă Peter. Cred că, mai devreme sau 
mai târziu, creaturile oribile ca tine încep să se repete, 
pentru că nu ştiu decât foarte puţine trucuri. După o vreme, 
cineva tot le descoperă adevărata faţă. Şi tocmai acest 
lucru ne salvează pe noi, oamenii, întotdeauna. 

Medalionul se clătina în lumina focului. 


— Cine-o să mă creadă, întrebi? Mulţi. Şi dacă n-o să 
creadă altceva, tot o să-şi dea seama că eşti atât de bătrân 
cum te bănuiesc ei demult în sufletul lor, monstrule. 

— Dă-mi medalionul! 

— Ai ucis-o pe Eleanor Valera şi l-ai ucis pe tatăl meu. 

— Da, eu i-am dus vinul, recunoscu Flagg. Privirile îi 
ardeau. Şi am râs când i s-au aprins măruntaiele. Am râs şi 
mai tare când ai fost dus pe scări sus, în turn. Dar toţi cei 
de-aici care mi-au auzit vorbele o să moară în curând. Nu 
m-a văzut nimeni aducând vin în camera asta. Numai pe 
tine te-au văzut! 

Atunci, din spatele lui Peter, se auzi o voce firavă, atât de 
slabă, că de-abia se auzea. Tremura. Dar îi lăsă pe toţi, şi 
pe Flagg, muţi de uimire. 

— Te-a mai văzut cineva, rosti Thomas, fratele lui Peter, 
din scaunul adânc al tatălui său. Eu te-am văzut, vrăjitorule. 


140 


Peter se trase la o parte şi se întoarse pe jumătate, cu 
mâna în care ţinea medalionul întinsă. 

Thomas! Ar fi vrut el să spună, dar nu fu în stare să 
vorbească, atât de şocat era de schimbările prin care 
trecuse fratele său. Se îngrăşase şi îmbătrânise. Dintre ei, 
el semănase întotdeauna mai bine cu Roland, iar acum 
asemănarea era şi mai stranie. 

Thomas! Încercă el să rostească a doua oară, când văzu 
de ce arcul şi săgeata nu erau la locul lor, deasupra 
dragonului. Fratele său fixase deja săgeata în arc. 

Atunci se năpusti Flagg spre Peter, cu securea deasupra 
capului. 


141 


Nu scoase un răcnet de furie, ci de groază. 

Se schimbă la faţă. | se făcu părul măciucă. Îi tremura 
gura. Peter fusese uimit de asemănarea cu Roland, dar îşi 
cunoştea fratele; pe Flagg îl înşelaseră dansul flăcărilor şi 
umbrele aruncate de braţele scaunului în care stătea 
Thomas. 


Uită de Peter. El se năpusti cu toporul spre silueta din 
scaun. Il omorâse o dată pe bătrân cu otravă, şi uite că 
acum îl avea în faţa ochilor, cu haina lui puturoasă, 
îmbibată de mied, cu arcul şi săgeata în mână, privindu-l pe 
el, pe Flagg, cu ochi sălbatici, acuzatori. 

— Stafie! urlă el. Stafie sau demon din iad, nu-mi pasă! 
Te-am omorât o dată! Pot să te omor şi a doua oară! Aaa... 

Thomas fusese dintotdeauna un arcaş excelent. Rareori 
vâna, dar mersese de multe ori pe terenul de trageri în anii 
de închisoare ai lui Peter. Beat sau treaz, avea ochii buni ai 
tatălui său. Şi arcul lui era bun, dar nu trăgea cu el ca şi cu 
cel pe care-l ţinea acum în mână - uşor şi flexibil, dar 
puternic. O armă mare, de doi metri de la un capăt la 
celălalt, dar desăvârşită. Nu avusese destul spaţiu să se 
desfăşoare pe scaun, dar trase săgeată grea fără niciun fel 
de efort. 

Moartea-duşmanului era cea mai mare săgeată din lume, 
din lemn tare, cu pene din aripă de vultur anduan, cu vârf 
de oţel. Se încălzise în strânsoarea arcului. li simţea căldura 
pe faţă. Parcă era în faţa unui cuptor încins. 

— Mi-ai spus numai minciuni, vrăjitorule, rosti Thomas 
calm şi trase. 

Săgeata ţâşni din arc, Traversă camera şi trecu exact 
prin mijlocul medalionului lui Leven Valera, care atârna în 
mâna întinsă a lui Peter. Lanţul se rupse şi căzu cu un sunet 
delicat. 

Aşa cum v-am spus, din noaptea petrecută în pădurea 
nordică, unde soldaţii pe care îi comanda îşi ridicaseră 
tabăra în urma expediției zadarnice în căutarea exilaţilor, 
Flagg era bântuit de un coşmar pe care nu şi-l amintea. Se 
trezea întotdeauna cu mâna acoperindu-i ochiul stâng, de 
parcă ar fi fost rănit. Ochiul îl ardea câteva minute după 
trezire, deşi nu era nimic în neregulă cu el. 

Săgeata lui Roland, cu medalionul lui Valera în vârf, 
străbătu camera lui Roland şi se opri direct în ochiul stâng 
al vrăjitorului. 

Flagg urlă. Scăpă din mâini securea cu lamă dublă. 
Mânerul armei pătate de sânge se sparse când căzu pe 


podea. Vrăjitorul se clătină, fixându-l pe Thomas cu ochiul 
drept. În locul celuilalt apăru o inimă din aur din vârful 
căreia se scurgea sângele lui Peter. lar din marginile ei 
picura un lichid negru - sigur nu sânge. 

Flagg urlă încă o dată, căzu în genunchi... 

„„„Şi se făcu dintr-odată nevăzut. 

Peter se holbă de mirare. Ben Staad chicoti. O secundă, 
hainele vrăjitorului îi păstrară forma; o secundă, săgeata 
atârnă în aer, cu inima spartă agăţată de ea. Apoi hainele 
se boţiră şi Moartea-duşmanului căzu cu zgomot la podea. 

Vârful de oţel fumega aşa cum fumegase cu ani în urmă, 
când o smulsese Roland din gâtul dragonului. Medalionul 
luci scurt. Forma lui se întipărise pentru totdeauna în 
pietrele pe care căzu după dispariţia vrăjitorului. 

Peter se întoarse spre fratele său. 

Thomas nu se mai putu stăpâni. Nu mai semăna cu 
Roland, ci cu un copilaş speriat şi foarte obosit. 

— Peter, îmi pare rău, spuse el şi începu să plângă. Mai 
rău decât îţi închipui. Cred că o să mă omori acum, căci o 
merit, ştiu. Dar înainte de a mă omori, vreau să-ţi spun 
ceva: am plătit. Da, am plătit. Am plătit cu vârf şi îndesat. 
Acum poţi să-mi iei viaţa, dacă vrei. 

Thomas ridică gâtul şi închise ochii. Peter se apropie de 
el. Ceilalţi nici nu îndrăzneau să respire. Se uitau la ei cu 
ochi mari şi rotunzi. 

Peter îl ridică încet pe fratele său de pe scaun şi-l 
îmbrăţişă. 

ÎI ţinu la pieptul lui până se încheie furtuna de lacrimi. 
Apoi îi spuse că-l iubeşte şi-l va iubi întotdeauna. Plânseră 
amândoi sub capul dragonului, cu arcul tatălui lor la 
picioare. La un moment dat, ceilalţi ieşiră pe furiş din 
cameră şi-i lăsară singuri. 


142 


Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi? 

Nu. Nimeni nu trăieşte aşa, în ciuda poveştilor. Au avut şi 
zile bune, ca voi, şi zile rele, tot ca voi. Au triumfat, ca voi, 
şi au fost înfrânți, tot ca voi. Uneori li se făcea ruşine de ei 


înşişi, ştiind că nu făcuseră tot ce le stătea în puteri. Alteori 
stăteau acolo unde îi aşeza Zeul lor. Vreau să spun că au 
trăit cât de bine au putut, unii mai mult decât alţii. Dar au 
trăit fericiţi şi curajoşi. Îi iubesc pe toţi şi nu mi-e ruşine de 
dragostea mea. 

Thomas şi Peter s-au dus împreună la marele judecător al 
regatului, iar Peter a fost dus înapoi în turn. A doua 
perioadă ca prizonier a ţinut foarte puţin, numai două ore. 
Thomas n-a avut nevoie decât de cincisprezece minute să- 
şi spună povestea, dar judecătorului i-a trebuit o oră şi un 
sfert să se convingă că Flagg a dispărut. 

Pe urmă au fost retrase toate acuzaţiile. 

În seara următoare, Peter i-a adunat pe toţi - Thomas, 
Ben, Naomi, chiar şi pe Frisky - în vechea lui cameră. Le-a 
turnat vin tuturor, cu excepţia lui Thomas, care l-a refuzat. 

Peter ar fi vrut ca fratele lui să rămână cu el, dar Thomas 
a insistat - pe bună dreptate - că, dacă rămânea, oamenii |- 
ar linşa pentru că a permis să se întâmple atâtea rele. 

— Nu erai decât un copil, îl consolă Peter, controlat de o 
creatură înfiorătoare, care te îngrozea. 

— E-adevărat, în parte, răspunse Thomas, dar oamenii n- 
o să-şi aducă aminte de aşa ceva, ci de Thomas, Aducătorul 
de Taxe. O să dărâme ziduri ca să ajungă la mine. Flagg a 
dispărut. Eu, nu. Capul meu nu prea mi-a folosit la nimic, 
dar m-am hotărât să-l mai păstrez pe umeri o vreme. Se 
opri, cugetă, apoi continuă: Mi-e mai bine departe. Ura şi 
gelozia m-au ros ca o boală. M-am vindecat, dar dacă stau 
doi ani în umbra ta, poate recidivez. Am ajuns să mă 
cunosc puţin. Da, puţin. Nu, Peter. Trebuie să plec la 
noapte. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Dar unde te vei duce? 

— Să caut ceva. În Sud, cred. Poate că ne vom revedea, 
poate că nu. Plec în Sud, să caut ceva... Am conştiinţa 
încărcată şi multe de ispăşit. 

— Ce anume cauţi? întrebă Ben. 

— Pe Flagg, răspunse Thomas. E acolo, undeva, în lumea 
asta sau cealaltă, sunt convins. Îi simt otrava în adierea 
vântului. Ne-a scăpat în ultima clipă. O ştim cu toţii, mai 


ales eu. O să-l găsesc şi-o să-l omor. O să-l răzbun pe tata 
şi-o să-mi ispăşesc păcatul. Mă duc în Sud mai întâi, pentru 
că acolo simt că s-a adăpostit. 

— Dar cine o să meargă cu tine? Eu, nu pot, sunt multe 
de făcut aici. Dar nu-ţi dau voie să pleci singur! 

Peter arăta foarte îngrijorat. Dacă aţi vedea o hartă de pe 
vremea aceea, l-aţi înţelege, căci Sudul nu însemna decât o 
întindere albă, nesfârşită. 

— Mă duc eu cu el, stăpâne, rosti Dennis, uimindu-i pe 
toţi. 

Cei doi fraţi se uitară la el miraţi. Ben şi Naomi, la fel. 
Frisky ridică botul din farfuria ei cu vin din care sorbea cu 
entuziasm (îi plăcea mirosul, un roşu calm, de catifea, 
aproape la fel de mult ca gustul). 

Dennis se înroşi, dar nu se aşeză. 

— Ai fost întotdeauna un stăpân bun, Thomas, şi - îmi cer 
iertare, regele meu - ceva în sufletul meu îmi spune că tot 
tu mi-ai rămas stăpân. Şi, cum eu sunt cel care-a găsit 
şoarecele şi te-a trimis în turn... 

— Prostii! Am uitat de mult. 

— Dar eu nu, se încăpăţână Dennis. Ai putea zice că 
eram tânăr şi nu ştiam prea multe, dar poate că am şi eu 
păcatul meu de ispăşit. 

Se uită timid spre Thomas. 

— Aş vrea să vin cu tine, stăpâne, dacă mă primeşti. Ti- 
aş sta alături în căutarea ta. 

Având un nod în gât, Thomas îi spuse: 

— Sigur că te primesc şi mă bucur. Sper că te pricepi mai 
bine la gătit decât mine. 

Cei doi plecară chiar în noaptea aceea, la adăpostul 
întunericului - doi călători pedeştri, cu rucsacul plin de 
provizii, croindu-şi drum în noapte. Se întoarseră o dată 
înapoi şi-i salutară pe cei rămaşi. 

Peter, Ben şi Naomi le făcură semne de rămas-bun cu 
mâna. Peter plângea şi mai că i se rupea inima de durere. 

„N-am să-l mai văd niciodată”, se gândi el. 

Poate că l-a mai văzut, poate că nu. Dar să ştiţi că eu 
cred că s-au mai întâlnit. Şi vă mai spun ceva: Ben şi Naomi 


s-au căsătorit, Peter a domnit mult şi bine, Thomas şi 
Dennis au trecut prin nenumărate aventuri, l-au găsit pe 
Flagg şi s-au luptat cu el. 

Dar orele sunt târzii, iar despre ce s-a mai petrecut cu ei 
o să vă povestesc altă dată.