Alexandre Dumas — Laleaua Neagra

ALEXANDRE DUMAS 


Laleaua neagra 


Capitolul | Un popor recunoscător 


La 20 august 1672, oraşul Haga, atât de plin de viaţă, atât 
de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o duminică, 
oraşul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii înalţi aplecaţi peste 
casele în stil gotic, cu luciul întins al canalelor în care se 
oglindesc clopotniţele şi cupolele aproape orientale, — oraşul 
Haga, capitala celor şapte provincii unite, îşi revărsa valul negru 
şi roşu al locuitorilor grăbiţi, neliniştiţi, care alergau gâfâind cu 
muscheta la umăr, ciomagul în mână sau cuțitul la brâu spre 
Buytenhoff, sinistra închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai 
văd încă şi unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului 
prim-ministru al Olandei, acuzat de asasinat de către chirurgul 
Tyckelaer. 

Dacă întâmplările din acea vreme şi mai cu seamă cele din 
anul în care ne începem povestirea n-ar fi strâns legate de cele 
două nume amintite mai sus, puţinele cuvinte de lămurire pe 
care le adăugăm ar putea să pară în afara subiectului; dar noi 
prevenim cititorul — acest vechi prieten, căruia îi promitem 
totdeauna lucruri atrăgătoare în primele pagini şi faţă de care 
ne ţinem mai mult sau mai puţin făgăduiala în paginile 
următoare, — îl prevenim, cum spuneam, că această explicaţie 
este necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât şi 


pentru înţelegerea marelui eveniment politic în care ea se 
încadrează. 

Corneille! sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică 
inspector al digurilor din acest ţinut, fost primar al oraşului său 
natal, Dordrecht şi deputat în parlamentul statelor olandeze, 
avea patruzeci şi nouă de ani când poporul olandez, sătul de o 
republică bazată pe principiile lui loan de Witt, prim-ministru al 
Olandei, fu cuprins de o mare pasiune pentru stathuder?, funcţie 
pe care edictul impus de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a 
desfiinţat-o pentru totdeauna în Olanda. 

Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluţia sa 
capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu. Poporul 
vedea în spatele acestei republici cele două chipuri aspre ale 
fraţilor de Witt, acele figuri romane ale Olandei, care se fereau 
să cultive sentimentul naţional, adepţi de neînduplecat ai unei 
libertăţi fără desfrâu şi ai unui belşug fără prisos; iar dincolo de 
stadtholderat, poporul vedea fruntea înclinată, gravă şi 
gânditoare a tânărului Wilhelm de Orania, pe care 
contemporanii săi l-au poreclit "Taciturnul", nume adoptat şi de 
posteritate. 

Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al 
XIV-lea, căci simțeau atât creşterea autorităţii sale morale în 
faţa întregii Europe cât şi superioritatea sa materială asupra 
Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a Rinului, — 
campanie cântată de Boileau, — care în trei luni a doborât 
puterea Provinciilor Unite şi al cărei erou demn de roman era 
contele de Guiche. 

Ludovic al XIV-lea era un vechi duşman al olandezilor, care 
îl insultau şi îşi băteau joc de el în toate chipurile, ce e drept, 
mai totdeauna prin gura francezilor refugiaţi in Olanda. Orgoliul 
naţional făcea din el un Mitridate al republicii. 

În jurul fraţilor de Witt se crease aşadar o atmosferă de 
dublă nemulţumire, pornită atât din sfărâmarea unei rezistenţe 
dârze şi instaurarea unei puteri potrivnice aspirațiilor naţiunii, 
cât şi din oboseala firească tuturor popoarelor învinse, care 
speră că un nou conducător ar putea să le salveze de la ruină şi 
ruşine. 


1 ÎI vom numi în tot cursul cărţii Corneille, pentru a-l deosebi de finul 
său, Cornelius van Baerle. 
2 Stathuder = conducător al republicii olandeze. 


Acest alt şef, gata să-şi facă apariţia, gata să se măsoare 
cu Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunţa măreț, era 
Wilhelm, prinţ de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea şi nepot, prin 
Henrieta Stuart, al regelui Carol | al Angliei, copilul tăcut, pe 
care, aşa cum am mai spus, poporul îl vedea în funcţia de 
stathuder. 

În 1672 avea douăzeci şi doi de ani. loan de Witt, 
preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinţ de viţă 
veche un bun cetăţean. În dragostea sa de patrie, mai puternică 
decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin edictul său 
speranţa de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu a râs de 
pretenţiile oamenilor de a înălța sau de a răsturna stăpânirile de 
pe pământ, fără să-l consulte; şi profitând de capriciile poporului 
olandez şi de groaza pe care o inspira Ludovic al XIV-lea, el a 
schimbat politica primului ministru, a abolit edictul încă în 
vigoare, restabilind funcţia de stathuder pentru Wilhelm de 
Orania, faţă de care avea anumite planuri, ascunse în tainele de 
nepătruns ale viitorului. 

Primul ministru se plecă înaintea voinţei concetăţenilor săi, 
dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să semneze actul 
de restabilire a funcţiei de stathuder, cu toate amenințările de 
moarte ale mulţimii orangiste, care l-a asediat în casa sa din 
Dordrecht. 

Numai insistenţele şi lacrimile soţiei sale îl determinară în 
cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste 
două litere: V. C. — adică Vi coactus, ceea ce înseamnă "Silit 
prin forță". 

A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea de 
loviturile duşmanilor săi. 

Cât despre loan de Witt, care şi-a dat adeziunea mai 
repede şi mai uşor sub presiunea voinţei concetăţenilor săi, n-a 
avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câteva zile a fost 
victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de cuţit. N-a 
murit însă în urma rănilor primite. 

Această înfrângere i-a nemulţumit pe adepţii Casei de 
Orania. Viaţa celor doi fraţi era o continuă piedică în calea 
planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă mai 
târziu aveau să revină la prima, încercând să desăvârşească 
prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu pumnul. 


Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se 
găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască 
o acţiune măreaţă; dar când un asemenea eveniment fericit are 
loc, istoria reţine numaidecât numele omului ales şi îl impune 
posterităţii. 

Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor 
pentru a distruge o existenţă sau a răsturna un imperiu, imediat 
se nimereşte şi un ticălos prin apropiere căruia îi e destul să-i 
şoptească un singur cuvânt, ca să se şi apuce de treabă. 

Ticălosul, gata să slujească spiritul răului în această 
împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, 
Tyckelaer şi era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille de 
Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a dovedit-o de 
altfel prin apostila sa şi clocotind de ură împotriva lui Wilhelm de 
Orania, că a însărcinat pe un asasin să scape republica de noul 
stathuder şi că acest asasin e el, Tyckelaer, care, chinuit de 
remuşcări numai la ideea faptei ce i se ceruse, prefera să 
dezvăluie crima decât s-o comită. 

Acum, imaginaţi-vă explozia care izbucni în rândurile 
orangiştilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal 
porunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 august 
1672; inspectorul digurilor, nobilul frate al lui loan de Witt, fu 
supus torturii ca şi cei mai mârşavi criminali, într-o sală din 
Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea pretinsului său 
complot împotriva lui Wilhelm. 

Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci şi un om 
foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un ideal 
politic, precum strămoşii lor avuseseră credinţa religioasă, ştiau 
să îndure caznele; surâse în timpul torturii, scandă cu voce 
sigură prima strofă din "Justum et Tenacem" al lui Horaţiu şi nu 
recunoscu nimic, zdruncinând astfel nu numai forţa dar şi 
fanatismul călăilor săi. 

Bineînţeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu 
totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunţară o sentinţă 
prin care i se retrăgeau toate funcţiile şi demnităţile; fu 
condamnat să plătească cheltuielile de judecată şi exilat pe 
viaţă de pe teritoriul republicii. Această sentinţă dată nu numai 
împotriva unui nevinovat ci şi împotriva unui cetăţean de- vază, 
însemna o oarecare satisfacţie acordată poporului, pentru 
interesele căruia Corneille de Witt îşi închinase întreaga sa 


viaţă. Totuşi, după cum se va vedea, el nu s-a mulţumit numai 
cu atât. Atenienii, despre care se dusese vestea că nu ştiu cee 
recunoştinţa, erau mai prejos decât olandezii din acest punct de 
vedere. Ei s-au mulţumit doar să-l exileze pe Aristide. 

La primele zvonuri în legătură cu acuzarea fratelui său, loan 
de Witt îşi dădu demisia din funcţia de prim ministru. Şi acesta 
fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său către ţară. 
Retrăgându-se din viaţa publică, lua cu sine numai necazuri şi 
suferinţe, singurele foloase trase îndeobşte de oamenii cinstiţi, 
vinovaţi doar de a fi muncit pentru patria lor, uitându-se pe ei 
înşişi. 

În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească 
evenimentele prin toate mijloacele care-i erau la îndemână, 
aştepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile celor 
doi fraţi treptele de care avea nevoie pentru a ocupa funcţia de 
stathuder. 

De aceea, la 20 august 1672, aşa cum am spus la începutul 
acestui capitol, tot oraşul alerga spre Buytenhoff pentru a fi de 
faţă la ieşirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce pleca în 
exil şi pentru a privi urmele lăsate de tortură pe nobilul trup al 
omului care ştia atât de bine versurile lui Horaţiu. 

Trebuie să adăugăm că această mulţime, care se îndrepta 
spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata 
intenţie de a asista la un spectacol, ci şi de dorinţa unora de a 
duce la bun sfârşit o misiune ce nu fusese împlinită. 

Ne referim la misiunea de călău. 

Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai 
puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol 
atrăgător, căci văzând cum se târăşte în praf cel ce deținuse 
mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut. 

Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea 
că nu cunoaşte frica? Il vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, 
însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf pentru 
burghezie, triumf de care orice bun burghez din Haga trebuie să 
se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverşunată 
decât poporul împotriva nobilimii! 

"Şi apoi, — ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie 
în mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit şi 
zdrobitor, — nu se va ivi oare nici un prilej pe drumul de la 
Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, sau 


chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că 
n-a acordat decât vi coactus funcţia de stadtholder prinţului de 
Orania, dar care a vrut să mai pună la cale si uciderea lui?" 

"Ca să nu mai vorbim, adăugau îndârjiţii duşmani ai Franţei, 
că, de s-ar proceda cum se cuvine şi cei din Haga ar fi curajoşi, 
Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată 
trecut peste graniţă, va complota mai departe cu Franţa şi va 
trăi din aurul marchizului de Louvois, împreună cu sceleratul său 
frate mai mare, loan." 

Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de spirit 
mai curând aleargă decât merge. 

lată de ce locuitorii din Haga se îndreptau atât de grăbiţi 
spre Buytenhoff. 

În mijlocul lor alerga, cuprins de mânie şi fără vreun plan, 
onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un erou al 
cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. Acest brav 
scelerat povestea, înflorind şi folosind toate resursele 
imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce 
sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a uneltit pentru a 
înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutăţile 
asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesat 
de mulţime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă 
pentru prinţul Wilhelm şi sălbatică mânie împotriva fraţilor de 
Witt. 

Mulțimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror sentinţă 
lăsa să scape viu şi nevătămat un criminal atât de odios cum 
era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori repetau cu voce 
scăzută: 

— O să plece! O să ne scape! 

La care alţii răspundeau: 

— O corabie îl aşteaptă la Schweningen, o corabie franceză. 
Tyckelaer a văzut-o. 

— Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea 
mulţimea. 

— Şi fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui 
Corneille, loan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, va 
fugi şi el. 

— Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, banii 
aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de şantierele 
noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea. 


— Să-i împiedicăm să plece! strigă un patriot mai 
înverşunat. 

— La închisoare! La închisoare! repeta corul mulţimii. 

La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, 
puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau flăcări. 
Totuşi încă nu se comisese nici o violenţă şi linia călăreţilor care 
păzeau împrejurimile închisorii Buytenhoff rămânea rece, 
nepăsătoare, tăcută, dar mai amenințătoare prin calmul ei decât 
toată mulţimea cu strigătele, cu agitația şi amenințările ei; 
stătea nemişcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei 
din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, 
cu vârful spre colţul scării de la şa. 

Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, 
stăpânea prin atitudinea sa nu numai masele populare 
dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii burgheze 
care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a menţine 
ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiți, strigând: 

— Trăiască de Orania, jos trădătorii! 

Intr-adevăr, numai prezenţa lui de Tilly şi a trupei sale mai 
ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând, înflăcărându-se de 
propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea 
călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele 
lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly încruntat, înaintă 
singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă: 

— Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce 
doriţi? 

Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele: 

— Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor! 

— Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu 
prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte 
trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că 
mă aflu aici pentru a vă împiedeca. 

Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă: 

— Sus armele, soldaţi! 

Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, 
obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei 
din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe 
ofiţerul de cavalerie. 

— O, la, la, — spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor 
din armată, — nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor 


strica nici un cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face nici un pas 
spre închisoare. 

— Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se 
adresă plin de furie comandantul burghezilor. 

— Văd al dracului de bine că aveţi, spuse de Tilly, doar le 
vânturaţi destul în faţa noastră; observați însă că şi noi avem 
pistoale şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi, iar voi 
nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci. 

— Moarte trădătorilor! strigă exasperată compania 
burghezilor. 

— Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi 
ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp ce vuietul 
mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff. 

Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce 
adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar 
fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de 
paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se 
duce la Buytenhoff. Într-adevăr, loan de Witt tocmai coborâse 
din caleaşcă, însoţit de un servitor şi traversa liniştit curtea din 
faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel îl 
cunoştea, spunându-i: 

— Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe 
fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil. 

Şi temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă 
poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei 
porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare întâlni o 
frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de 
frizonă, care-i făcu o graţioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o 
de bărbie: 

— Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele 
meu? 

— Oh! domnule loan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a 
făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut. 

— Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată? 

— Mă tem de răul pe care vor să i-l facă, domnule loan. 

— Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa? 

— O auziţi? 

— E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum 
nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli. 


— Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată 
depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor pe 
care i-l făcuse tatăl ei. 

— Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus. 

Apoi continuându-şi drumul: 

— Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să 
citească şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a cuprins 
istoria lumii într-un singur cuvânt. 

Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul 
prim-ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său. 


Capitolul II Cei doi fraţi 


După cum se temuse frumoasa Roza, care parcă presimţea 
ce avea să se întâmple, în timp ce loan de Witt urca scara de 
piatră spre închisoarea unde era întemnițat fratele său Corneille, 
burghezii făceau totul pentru a îndepărta din faţa închisorii 
trupa lui de Tilly. Poporul, care preţuia bunele intenţii ale gărzii 
sale, striga cât îl ţinea gura: 

— Trăiască burghezii! 

Cât despre domnul de Tilly, acesta parlamenta, pe cât de 
prudent pe atât de hotărât, cu garda burgheză, sub 
ameninţarea pistoalelor pregătite ale escadronului său, 
încercând să-i explice cât putea mai bine că primise ordin din 
partea statului de a păzi cu trei companii piaţa închisorii şi 
împrejurimile ei. 

— Pentru ce un asemenea ordin? De ce să păzeşti 
închisoarea? ţipau orangiştii. 

— Ah! răspunse domnul de Tilly, îmi cereţi să vă spun 
lucruri pe care nici eu nu le ştiu. Mi s-a spus: Păzeşte! şi eu 
păzesc. Dumneavoastră, domnilor, care sunteţi aproape militari, 
ar trebui să ştiţi că un ordin nu se discută. 

— Dar vi s-a dat acest ordin ca trădătorii să aibă timpul de 
a pleca din oraş! 

— Tot ce se poate, de vreme ce trădătorii sunt condamnaţi 
la exil, rosti de Tilly. 

— Dar cine a dat acest ordin? 


— Statul, cine dracu? 

— Statul trădează. 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— Şi dumneata însuţi săvârşeşti o trădare. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Ei, asta-i! Să ne înţelegem, domnilor burghezi; pe cine aş 
trăda eu? Statul? Nu pot să-l trădez, pentru că sunt în. slujba lui 
şi îi execut ordinele întocmai. 

Şi cum contele avea perfectă dreptate şi nu putea fi 
contrazis în cele ce spunea, ţipetele şi amenințările se înteţiră; 
proteste îngrozitoare, cărora de Tilly le răspundea cu multă 
bunăcuviinţă. 

— Dar, domnilor burghezi, pentru Dumnezeu, descărcaţi 
muschetele; puteţi scăpa din întâmplare un glonte şi dacă veţi 
răni pe unul din călăreţii mei, vom răspunde doborând două 
sute de oameni, ceea ce nu ne-ar fi pe plac nici nouă, nici 
dumneavoastră probabil. 

— Dacă veţi trage voi, ţipară burghezii, vom deschide şi noi 
focul asupra voastră. 

— Da, dar chiar dacă ne veţi dobori de la primul până la 
ultimul, cei pe care îi vom fi ucis noi, vor fi rămas tot morţi. 

— Atunci, cedaţi-ne locul şi veţi dovedi că sunteţi un bun 
cetăţean. 

— În primul rând eu nu sunt cetăţean, spuse de Tilly, eu 
sunt ofiţer, ceea ce e cu totul altceva; apoi, nu sunt olandez, 
sunt francez, ceea ce e iarăşi cu totul altceva. Eu nu cunosc 
decât statul care mă plăteşte; aduceţi-mi din partea statului 
ordinul de a ceda locul şi cu mare plăcere fac stânga-mprejur, 
căci şi aşa mă plictisesc groaznic aici. 

— Da! Da! strigară o sută de voci, la care se adăugară de 
îndată alte cinci sute. Să mergem la primărie! Să mergem să-i 
găsim pe deputaţi! Haidem! Haidem! 

— Da, asta e, murmură de Tilly, duceţi-vă la primărie să 
cereţi un lucru josnic şi veţi vedea dacă vi se acordă; duceţi-vă, 
fraţilor, duceţi-vă. 

Domnul ofiţer se bizuia pe onoarea magistraţilor, care la 
rândul lor contau pe onoarea lui de soldat. 

Între timp, loan de Witt — părăsit de noi pe când urca scara 
de piatră după discuţia avută cu temnicerul Gryphus şi cu fiica 


acestuia Roza, — ajunsese la uşa celulei unde zăcea pe o saltea 
fratele său Corneille, care, după cum se ştie, fusese supus 
torturii pregătitoare. Ulterior, sosind ordinul de exil, aplicarea 
torturii extraordinare deveni inutilă. 

Corneille şedea întins pe pat, cu încheieturile mâinilor 
zdrobite, cu degetele rupte, pentru ca n-a mărturisit o crimă pe 
care n-o comisese; acum, după trei zile de suferinţă, respira în 
sfârşit liniştit aflând că judecătorii de la care aştepta moartea au 
binevoit să-l condamne la exil. 

Corpul său robust şi sufletul de neînvins ar fi dezamăgit pe 
duşmanii săi, dacă aceştia s-ar fi obosit să privească în 
adâncurile întunecoase ale celulei din Buytenhoff. Ar fi văzut pe 
obrazul palid al condamnatului înflorind zâmbetul martirului 
care, întrezărind minunăţiile cerului, uită mocirla de pe pământ. 

Ruartul îşi redobândise prin puterea voinţei toate forţele şi 
socotea cât timp îl vor mai reţine încă în închisoare formalităţile 
justiţiei. 

Tocmai în acest moment, strigătele detaşamentului 
burghez şi ale poporului se ridicau împotriva celor doi fraţi şi-l 
amenințau pe căpitanul de Tilly. 

Dar oricât de ameninţător era zgomotul ce răzbătea până la 
el, Corneille nu-i dădu atenţie, sau poate nu se osteni să 
privească prin fereastra îngustă şi zăbrelită, care lăsa să 
pătrundă lumina şi murmurele de afară. 

Se gândea la fratele său. 

Fără îndoială apropierea lui se făcea simțită prin tainele pe 
care magnetismul le-a descoperit mai târziu. Pe când loan 
ocupa gândurile lui Corneille atât de intens încât aproape îi 
şoptea numele, uşa se deschise, loan intră şi cu un pas grăbit se 
apropie de patul prizonierului; acesta întinse braţele strivite şi 
mâinile bandajate spre gloriosul său frate, pe care reuşise să-l 
întreacă, nu prin serviciile aduse ţării, ci prin ura ce i-o purtau 
olandezii. 

loan îl sărută cu drag pe frunte şi îi aşeză încetişor mâinile 
bolnave pe saltea. 

— Corneille, bietul meu frate, întrebă el, suferi mult, nu-i 
aşa? 

— Acum nu mai sufăr, frate, de vreme ce eşti aici. 

— Oh! Bietul meu Corneille, frate iubit, te asigur că sufăr eu 
în locul tău, când te văd aşa. 


— M-am gândit mai mult la tine decât la mine şi în timp ce 
mă torturau, m-am plâns doar o singură dată şi atunci pentru a 
te compătimi: Bietul meu frate! Dar acum eşti aici, să uităm 
totul! Ai venit să mă iei, nu-i aşa? 

— Da. 

— M-am vindecat. Ajută-mă să mă ridic, frate şi vei vedea 
cât de bine merg. 

— Nu ai mult de mers, prietene, căci trăsura mea aşteaptă 
lângă eleşteu, în spatele puşcaşilor lui de Tilly. 

— Puşcaşii lui de Tilly? Pentru ce stau la eleşteu? 

— Ah! spuse primul ministru cu obişnuitul său zâmbet trist, 
de teamă ca nu cumva oamenii din Haga, văzându-te plecând, 
să provoace zarvă. 

— Zarvă? rosti Corneille fixându-l cu privirea pe fratele său, 
care se simţea stânjenit. Zarvă? 

— Da, Corneille. 

— Atunci asta am auzit adineauri, spuse deţinutul încet, 
vorbind parcă pentru sine. 

Apoi întorcându-se către fratele său: 

— E multă lume la Buytenhoff, nu-i aşa? spuse el. 

— Da, frate. 

— Dar atunci, ca să vii aici... 

— Atunci, ce? 

— Cum te-au lăsat să treci? 

— Ştii bine, Corneille, că nu suntem deloc iubiţi, îi spuse 
primul ministru cu amărăciune. Am venit pe străzi dosnice. 

— Ai venit pe ascuns, loan? 

— Cum trebuia să ajung la tine fără întârziere, am adoptat 
procedeul folosit în politică şi pe mare, când vântul e potrivnic: 
am ocolit. 

În clipa aceea, zgomotul urca mai furios din piaţă spre 
închisoare. De Tilly discuta cu garda burgheză. 

— Dragul meu loan, îi spuse Corneille, eşti un mare 
navigator, dar nu ştiu dacă vei fi tot atât de iscusit să-ţi scoţi 
fratele din Buytenhoff, pe o furtună ca aceea de azi care a 
ridicat în uriaşe talazuri poporul, ca pe vremea când ai condus 
flota lui Tromp la Anvers în mijlocul adâncului fluviu Escaut. 

— În orice caz vom încerca, răspunse loan şi poate cu 
ajutorul lui Dumnezeu vom izbuti; dar în primul rând vreau să-ţi 
mai spun ceva. 


— Spune. 

Strigătele se auziră din nou. 

— Auzi, continuă Corneille, ce mânioşi sunt oamenii? 
Împotriva ta? Sau împotriva mea? 

— Cred că sunt împotriva amândurora. Voiam să-ţi spun, 
frate, că printre alte calomnii stupide, orangiştii ne reproşează 
că am negociat cu Franţa. 

— Proşti mai sunt! 

— Sunt proşti, dar ne reproşează totuşi. 

— Dar dacă negocierile ar fi reuşit, ar fi fost cruţaţi de 
înfrângerile de la Rees, Orsay, Vesel şi Rheinberg; ar fi fost 
evitată trecerea Rinului, iar Olanda s-ar fi putut considera încă şi 
azi de neînvins în mijlocul mlaştinilor şi canalelor sale. 

— Tot ce spui e adevărat, frate, dar e şi mai adevărat că, 
de s-ar găsi în momentul acesta corespondenţa noastră cu 
domnul de Louvois, oricât de bun navigator aş fi, n-aş putea 
salva în nici un chip luntrişoara atât de şubredă care va purta pe 
cei doi de Witt, cu averea lor, în afara Olandei. Corespondenţa 
asta care ar dovedi unor oameni cinstiţi cât de mult îmi iubesc 
tara şi câte sacrificii eram gata să fac eu însumi pentru 
libertatea ei, pentru gloria ei, corespondenţa asta ne-ar putea 
pierde dacă ar cădea în mâna orangiştilor, învingătorii noştri. De 
aceea, dragă Corneille, aş fi fericit să aflu că ai ars scrisorile 
înainte de a părăsi oraşul Dordrecht pentru a veni la Haga să ne 
întâlnim. 

— Frate, răspunse Corneille, corespondenţa ta cu domnul 
de Louvois dovedeşte că în ultimul timp ai fost cel mai mare, cel 
mai generos şi mai dibaci cetăţean din toate cele şapte Provincii 
Unite. Mi-e scumpă gloria ţării mele, dar mai scumpă mi-e gloria 
ta, frate şi m-am ferit să ard această corespondenţă. 

— Atunci suntem pierduţi, spuse liniştit fostul prim-ministru 
apropiindu-se de fereastră. 

— Nu, dimpotrivă, loan, ne vom salva trupul şi în acelaşi 
timp vom redobândi popularitatea. 

— Dar ce-ai făcut cu scrisorile acelea? 

— Le-am încredinţat lui Cornelius van Baerle, finul meu, pe 
care-l cunoşti şi care locuieşte la Dordrecht. 

— Oh! bietul băiat, scump şi naiv copil! Acest savant deşi 
ştie atâtea lucruri, nu se gândeşte decât la florile care-l slăvesc 
pe Dumnezeu şi la Dumnezeu care le face să înflorească! 


Tocmai lui i-ai încredinţat scrisorile care aduc moartea; dar 
frate, sărmanul Cornelius e pierdut! 

— Pierdut?! 

— Da, căci va fi sau tare sau slab. Dacă e tare, — fiindcă 
mai devreme sau mai târziu, deşi se află tocmai la Dordrecht, 
preocupat de treburile lui şi străin de tot ce ni se întâmplă, tot 
va afla cum stau lucrurile —, se va lăuda cu noi; dacă e slab, se 
va teme de prietenia noastră; dacă e tare, va divulga secretul; 
dacă e slab nu va şti să-l păstreze. Aşadar şi într-un caz şi în 
altul, dragul meu, e pierdut şi noi odată cu el. Deci, să fugim 
frate, să fugim cât mai avem timp. 

Corneille se ridică din pat şi luă mâna fratelui său, care 
tresări la atingerea bandajelor: 

— Oare nu-mi cunosc finul? Oare n-am învăţat să-i citesc 
fiecare gând, să-i înţeleg fiecare sentiment? Mă întrebi dacă e 
slab, mă întrebi dacă e tare. Nu e nici una, nici alta, dar ce 
importanţă are cum e. Principalul e că va păstra taina, fiindcă el 
nici nu o cunoaşte. 

loan se întoarse surprins. 

— Ruartul de Pulten, — continuă Corneille, cu surâsul său 
blajin, — e un om politic crescut la şcoala lui loan de Witt; îţi 
repet, frate, van Baerle nu cunoaşte natura şi valoarea 
depozitului pe care i l-am încredinţat. 

— Atunci să ne grăbim! strigă loan, mai avem timp să 
trimitem ordinul de a arde scrisorile. 

— Prin cine să-i trimitem ordinul? 

— Prin Craeke, servitorul meu, care a intrat cu mine în 
închisoare ca să-ţi ajute să cobori scara şi să ne însoţească pe 
drum călare. 

— Gândeşte-te, loan, înainte de a arde mărturiile astea de 
valoare. 

— Mă gândesc, viteazul meu Corneille, că înainte de toate, 
fraţii de Witt trebuie să-şi salveze viaţa pentru a-şi putea salva 
renumele. Dacă vom muri, cine ne va apăra? Cine ne va fi 
înţeles măcar? 

— Crezi deci că ne-ar omori dacă ar găsi scrisorile astea? 
Fără să-i răspundă fratelui său, loan întinse mâna spre 
Buytenhoff de unde se auzeau urcând în acel moment proteste 

înverşunate. 


— Da, da, spuse Corneille. Aud bine vuietul ăsta, dar ce 
înseamnă? 

loan deschise fereastra. 

— Moarte trădătorilor! urla norodul. 

— Înţelegi acum, Corneille? 

— Şi trădătorii suntem noi! spuse prizonierul, ridicând 
privirea spre cer şi dând resemnat din umeri. 

— Suntem noi, repetă loan de Witt. 

— Unde e Craeke? 

— La uşa celulei tale, bănuiesc. 

— Atunci să vină aici. 

loan deschise uşa; credinciosul servitor aştepta într-adevăr 
în prag. 

— Vino, Craeke şi ţine bine minte ce-ţi va spune fratele 
meu. 

— O, nu, nu va fi de-ajuns să spun; trebuie să scriu, din 
păcate. 

— Şi de ce? 

— Pentru că van Baerle nu va încredința scrisorile nimănui 
şi nu le va arde niciodată, fără un ordin scris din partea mea. 

— Dar vei putea oare să scrii, dragul meu? întrebă loan, la 
vederea bietelor mâini arse şi strivite. 

— Dacă aş avea peniță şi cerneală, ai vedea că sunt în 
stare! spuse Corneille. 

— Uite un creion, asta-i tot ce pot să-ţi ofer. 

— Hârtie ai? Aici nu mi s-a lăsat nimic. 

— Biblia asta. Rupe prima foaie. 

— Bine. 

— Dar vei putea scrie citeţ? 

— Ei, asta-i! spuse Corneille uitându-se la fratele său. 
Degetele care au rezistat la feştilele călăului, voinţa care a 
învins durerea se vor uni într-un efort comun şi, fii liniştit, frate, 
nici măcar nu-mi va tremura mâna. 

Şi într-adevăr, Corneille luă creionul şi scrise. Pe bandajele 
albe apărură picături de sânge care, din cauza apăsării 
degetelor pe creion, ţâşneau din rănile deschise. De pe tâmplele 
primului ministru curgeau şiroaie de sudoare. 

Corneille scrise: 


“Dragă fine, 


Arde depozitul pe care ţi l-am încredinţat, arde-l fără să-l 
deschizi, ca să-ţi rămână tie însuţi necunoscut conținutul lui. 
Secretele de felul aceluia pe care-l ascunde ucid pe deținător. 
Arde-i şi astfel îi vei fi salvat pe loan şi pe Corneille. 

Adio şi păstrează-mi amintirea. 

Corneille de Witt 

20 august 1672." 


Cu lacrimi în ochi, loan şterse o picătură din nobilul sânge 
care pătase foaia şi cu o ultimă povaţă o dădu lui Craeke; se 
întoarse apoi la Corneille, pe faţa căruia suferinţa aşternuse o şi 
mai pronunţată paloare. Părea gata să leşine. 

— Acum, spuse el, când voi auzi şuieratul cunoscut al 
bunului nostru Craeke vom şti că e în afara gloatei, de partea 
cealaltă a eleşteului... Va fi momentul să plecăm şi noi. 

Nu trecură nici cinci minute şi semnalul lung şi puternic 
străbătu bolta de frunziş negru a ulmilor, acoperind vuietul din 
Buytenhoff. 

loan ridică braţele spre cer, în semn de mulţumire. 

— Şi acum, Corneille, să plecăm, zise el. 


Capitolul III Elevul lui loan de Witt 


În timp ce urletele mulţimii adunate la Buytenhoff îl 
îndemnau pe loan de Witt să grăbească plecarea fratelui său, o 
delegaţie de burghezi pornise, aşa cum am mai spus, spre 
primărie, pentru a cere retragerea corpului de cavalerie al lui de 
Tilly. 

De la Buytenhoff la Hoogstraet nu era departe; alături de ei 
putea fi văzut un străin care, urmărind cu interes desfăşurarea 
acestei scene, se îndrepta spre primărie pentru a afla cu un 
minut mai devreme ce avea să se întâmple. 

Străinul, foarte tânăr, — poate să fi avut douăzeci şi doi sau 
douăzeci şi trei de ani, — părea slab, lipsit de putere. Fără 
îndoială, avea motive să nu dorească a fi recunoscut, căci îşi 
ascundea tot timpul faţa palidă şi prelungă cu o batistă fină din 
pânză de Friza, ştergându-şi neîncetat fruntea muiată de 
sudoare sau buzele arse. 


Cu privirea pironită ca a unei păsări de pradă, cu nasul 
coroiat şi lung, cu gura fină şi dreaptă, deschisă sau mai 
degrabă despicată ca marginile unei răni, acest om ar fi oferit lui 
Lavater, dacă ar fi trăit în acea vreme, un subiect de studii 
fiziologice care, pentru început, n-ar fi fost în avantajul său. 

Ce deosebire există oare între chipul cuceritorului şi al 
piratului? se întrebau anticii. Acea care există între un şoim şi un 
vultur. Unul e senin, celălalt neliniştit. 

Figura lividă, corpul uscăţiv şi suferind, mersul agitat al 
acestui tânăr, care urma mulţimea întărâtată de la Buytenhoff la 
Hoogstraet, amintea chipul unui stăpân bănuitor sau, mai 
curând, a unui hoţ frământat: un om al poliţiei ar fi fost desigur 
înclinat să admită ipoteza din urmă, având în vedere grija vădită 
a acelui despre care vorbim de a se ascunde. 

Tânărul era simplu îmbrăcat şi nu se observa că e înarmat; 
braţul lui slab dar nervos, cu mâna uscată, dar albă şi fină, se 
sprijinea pe umărul unui ofiţer care, cu mâna pe sabie, privise 
toate scenele de la Buytenhoff cu un interes uşor de înţeles, 
până când tovarăşul său o pornise la drum şi îl luase cu el. 

Ajuns în piaţa Hoogstraet, omul cu faţa palidă îl împinse pe 
celălalt la adăpostul unui oblon deschis şi îşi fixă privirea pe 
balconul primăriei. 

La strigătele îndârjite ale poporului, fereastra dinspre 
Hoogstraet se deschise şi un om înaintă pentru a discuta cu 
mulţimea. 

— Cine a ieşit în balcon? întrebă tânărul pe ofiţer, 
arătându-i numai din ochi pe vorbitor, care părea foarte 
emoţionat şi se sprijinea de balustradă. 

— E deputatul Bowelt, replică ofiţerul. 

— Ce fel de om e acest deputat Bowelt? Îl cunoşti? 

— E un om de treabă, cel puţin aşa cred, monseniore. 

Auzind această apreciere asupra caracterului lui Bowelt, 
tânărul lăsă să-i scape un gest de nemulţumire atât de vădită, 
încât ofiţerul observă şi se grăbi să adauge: _ 

— Cel puţin aşa se spune, monseniore. In ce mă priveşte nu 
pot face nici o afirmaţie, fiindcă nu-l cunosc personal. 

— Om de treabă, repetă cel ce fusese numit monseniore; e 
un om de treabă sau un om curajos? 


— Ah! monseniore, vă rog să mă iertaţi, dar n-aş îndrăzni 
să fac această deosebire cu privire la un om pe care, o repet 
Alteţei Voastre, nu-l cunosc decât din vedere. 

— Ai dreptate, şopti tânărul, să aşteptăm şi vom vedea. 

Ofiţerul înclină capul în semn de aprobare şi tăcu. 

— Dacă acest Bowelt e un om de treabă, continuă prinţul, 
va privi ciudat cererea pe care aceşti furioşi i-au înaintat-o. 

Şi mişcarea nervoasă a mâinii sale care se agita fără voie 
pe umărul însoţitorului, ca degetele unui pianist pe clape, trăda 
o vie nerăbdare, prost ascunsă de privirea rece şi întunecată a 
chipului palid. 

În sfârşit, se auzi glasul şefului delegaţiei burgheze, care-l 
întrebă pe domnul Bowelt unde se aflau ceilalţi deputaţi, colegii 
săi. 

— Domnilor, spuse pentru a doua oară domnul Bowelt, vă 
repet că în acest moment sunt numai cu domnul d'Asperen şi nu 
pot lua nici o hotărâre. 

— Ordinul, ordinul! răsunară mai multe mii de voci. 

Domnul Bowelt încercă să vorbească, dar vorbele nu se 
auzeau; i se vedeau doar braţele agitându-se în gesturi repetate 
şi deznădăjduite. 

Dându-şi seama că nu se va putea face auzit, se întoarse 
spre fereastra deschisă şi-l chemă în ajutor pe domnul 
d'Asperen. 

Domnul d'Asperen se ivi şi el în balcon, unde fu salutat cu 
strigăte mai puternice decât cele destinate domnului Bowelt cu 
zece minute înainte. 

— Să mergem, colonele, spuse rece tânărul, în timp ce 
poporul năvălea prin poarta principală. Se pare că deliberarea 
va avea loc înăuntru. Hai să ascultăm discuţiile. 

— Ah, monseniore, monseniore, luaţi seama! 

— La ce? 

— Printre deputaţi sunt mulţi care au avut legături cu 
dumneavoastră; ar fi de-ajuns ca unul singur să vă recunoască... 

— ...pentru a fi acuzat că sunt instigatorul a tot ce se 
petrece aici. Ai dreptate, spuse tânărul şi regretul de a se fi 
arătat atât de grăbit în a-şi îndeplini dorinţele, îl făcu să 
roşească. Da, ai dreptate, să rămânem pe loc. De aici o să-i 
vedem întorcându-se cu sau fără aprobare şi vom afla în felul 


acesta dacă domnul Bowelt e un om de treabă sau un om 
curajos, ceea ce ţin mult să ştiu. 

— Dar, întrebă ofiţerul privind cu uimire pe cel căruia îi 
spunea monseniore, bănuiesc că Alteţei Voastre nu-i trece prin 
minte nici măcar o clipă că deputaţii ar putea ordona călăreţilor 
lui de Tilly să se depărteze, nu-i aşa? 

— De ce? întrebă cu răceală tânărul. 

— Pentru că un asemenea ordin ar însemna pur şi simplu 
condamnarea la moarte a domnilor Corneille şi loan de Witt. 

— O să vedem, răspunse rece prinţul; numai Dumnezeu 
ştie ce se petrece în inima oamenilor. 

Ofiţerul privi pe furiş chipul nepăsător al însoţitorului său şi 
păli. Era deopotrivă un om de treabă şi un om curajos acest 
ofiţer. Din locul unde se opriră, prinţul şi însoţitorul său auzeau 
gălăgia şi tropăitul mulţimii pe scările primăriei. 

Pe urmă, zgomotul se auzi răspândindu-se în toată piaţa 
prin ferestrele deschise ale sălii cu balcon unde apăruseră 
domnii Bowelt şi d'Asperen, care, fără îndoială, de teamă ca în 
îmbulzeală poporul să nu-i azvârle peste balustradă, reintrară în 
clădire. 

Apoi se văzură umbre zgomotoase mişcându-se încoace şi 
încolo, în faţa ferestrelor. Sala de deliberări se umplea. 

Deodată zgomotul încetă; apoi se înteţi şi ajunse la o 
asemenea intensitate, încât vechiul edificiu se cutremură până 
în temelii. În cele din urmă, torentul porni iar să se 
rostogolească prin galerii şi pe scări, până la poarta sub a cărei 
boltă se revărsă ca un puhoi. 

În fruntea primului grup alerga, sau mai bine zis zbura, un 
om cu faţa hidos desfigurată de bucurie. Era chirurgul 
Tyckelaer. 

— Îl avem, îl avem, ţipa el, fluturând o hârtie. 

— Au ordinul! murmură ofiţerul uluit. 

— Ei bine, sunt lămurit, spuse liniştit prinţul. Nu ştiai, dragul 
meu colonel, dacă domnul Bowelt e un om de treabă sau un om 
curajos. Nu e nici una, nici alta. 

Apoi, continuând să urmărească din privire, fără să 
clipească, mulţimea care se grăbea, spuse: 

— Să mergem la Buytenhoff, colonele; cred că vom vedea 
un spectacol ciudat. 


Ofiţerul se înclină şi îşi urmă stăpânul fără să răspundă. 
Piaţa primăriei şi împrejurimile închisorii erau luate cu asalt de 
mulţime. Dar călăreţii lui de Tilly, neclintiţi, îi ţineau piept cu 
succes şi mai ales cu dârzenie. 

Curând, contele de Tilly auzi rumoarea crescândă pe care o 
făcea gloata apropiindu-se şi zări primele valuri de oameni 
năpustindu-se cu repeziciunea unei ape de munte ce curge la 
vale. 

În acelaşi timp zări hârtia care flutura prin aer, deasupra 
mâinilor crispate şi a armelor strălucitoare. 

— Ei, spuse el săltându-se în şa şi atingând pe locotenentul 
său cu mânerul sabiei, cred că mizerabilii au obţinut ordinul. 

— Puşlamale laşe! strigă locotenentul. 

În mâinile lor se afla într-adevăr ordinul, pe care compania 
burghezilor îl primi cu răcnete de bucurie; aceasta porni imediat 
şi înaintă cu armele plecate în întâmpinarea călăreţilor contelui 
de Tilly, scoțând ţipete puternice. 

Dar contele nu era omul care să-i lase să se apropie peste 
măsură. 

— Staţii! strigă el, staţi! Plecaţi din faţa cailor mei, sau dau 
comanda: înainte! 

— lată ordinul! vociferară o sută de glasuri pe un ton 
obraznic. 

De Tilly luă ordinul, aruncă asupra lui doar o privire şi spuse 
cu voce tare: 

— Cei care au semnat acest ordin sunt adevărații călăi ai 
domnului Corneille de Witt. În ceea ce mă priveşte, pentru nimic 
în lume n-aş vrea ca mâinile mele să fi scris măcar o singură 
literă din acest ordin infam. 

Şi respingând cu mânerul sabiei pe omul care voia să-i ia 
ordinul înapoi: 

— O clipă, spuse el, un act ca acesta reprezintă un 
document şi se păstrează. 

Împături hârtia, o puse cu grijă în buzunarul vestonului său 
şi întorcându-se către trupă, strigă: 

— Călăreţi ai lui de Tilly, la dreapta! 

Apoi, cu jumătate de voce, dar totuşi destul de tare pentru 
ca vorbele sale să fie auzite de cei aflaţi în apropiere: 

— Şi acum, ucigaşilor, spuse el, treceţi la treabă. 


Un urlet furios, amestec de ură însetată şi bucurie 
sălbatică, îndreptat spre Buytenhoff, le însoţi plecarea. Călăreţii 
defilau încet. Contele rămase la urmă, ţinând piept până în 
ultima clipă mulţimii ameţite de succes, care câştiga teren, pe 
măsură ce calul căpitanului se retrăgea. 

După cum se vede, loan de Witt nu exagera pericolul când, 
ajutându-şi fratele să se scoale, îl grăbea să plece. 

Corneille cobori deci treptele care duceau în curte, 
sprijinindu-se de braţul fostului prim-ministru. 

Aici o găsi pe frumoasa Roza care tremura toată. 

— Vai, domnule loan, spuse ea, ce nenorocire! 

— Ce s-a întâmplat, copila mea? întrebă de Witt. 

— Se spune că s-au dus la Hoogstraet să ia un ordin pentru 
a îndepărta pe călăreţii contelui de Tilly. 

— Intr-adevăr, fata mea, răspunse loan, dacă pleacă, 
situaţia noastră va fi cum nu se poate mai rea. 

— Dacă-mi îngăduiţi v-aş da un sfat, spuse fata tremurând 
toată. 

— Te ascult, copila mea. N-ar fi de mirare ca Dumnezeu 
să-mi vorbească prin gura ta. 

— Ei bine, domnule loan, eu n-aş trece prin strada 


principală. 
— Şi de ce, de vreme ce călăreţii lui de Tilly sunt încă la 
postul lor? 


— Da, dar atâta timp cât nu va fi revocat, ordinul prevede 
ca ei să rămână în faţa închisorii. 

— Fără îndoială. 

— Aveţi vreun ordin prin care urmează să vă însoţească 
până afară din oraş? 

— Nu. 

— Ei bine! În momentul când veţi trece de garda lui de Tilly 
poporul se va arunca asupra dumneavoastră. 

— Dar garda burgheză? 

— Oh, garda burgheză va sări prima. 

— Ce-i de făcut atunci? 

— În locul dumneavoastră, domnule loan, continuă timid 
tânăra fată, aş ieşi prin uşa tainică din subterană, care dă într-o 
stradă pustie, căci toată lumea e adunată în strada principală şi 
aşteaptă la intrare şi m-aş duce de-a dreptul spre poarta 
oraşului prin care vreţi să ieşiţi. 


— Dar fratele meu nu va putea să meargă, spuse loan. 

— Voi încerca, răspunse Corneille cu o expresie de hotărâre 
neclintită. 

— Doar aţi venit cu trăsura! spuse fata. 

— Da, trăsura e aici, ara lăsat-o la poarta cea mare. 

— Nu mai e acolo. Mi-am închipuit că vizitiul 
dumneavoastră e un om devotat şi i-am spus să meargă să vă 
aştepte în faţa ieşirii secrete din subterană. 

Cei doi fraţi se priviră cu duioşie. Apoi privirile lor se opriră 
pline de recunoştinţă asupra tinerei fete. 

— Acum, spuse primul ministru, mai rămâne de văzut dacă 
Gryphus ne va deschide această poartă. 

— O, nu, n-o să vrea. 

— Şi atunci? 

— Atunci? Am prevăzut refuzul lui şi adineauri, pe când 
vorbea prin fereastra temniţei cu puşcaşul, i-am luat cheia. 

— Şi e la tine cheia? 

— lat-o, domnule loan. 

— Copila mea, spuse Corneille, n-am nimic să-ţi dăruiesc în 
schimbul serviciului pe care mi-l faci, în afară de biblia pe care o 
vei găsi în camera mea; e ultimul dar al unui om cinstit; sper 
că-ţi va aduce fericire. 

— Mulţumesc, domnule Corneille. Nu mă voi despărţi de ea 
niciodată. 

Apoi vorbind ca pentru sine şi suspinând: 

— Ce nenorocire că nu ştiu să citesc! 

— Zarva se înteţeşte, fata mea, îi atrase atenţia loan; cred 
că nu avem nici o clipă de pierdut. 

— Veniţi cu mine, spuse tânăra frizonă, şi-i conduse pe cei 
doi fraţi în partea opusă închisorii, printr-un coridor interior. 
Călăuziţi de Roza, ei coborâră o scară de vreo douăsprezece 
trepte, traversară o curte cu metereze crenelate şi, trecând pe 
sub poarta boltită, se văzură în sfârşit de partea cealaltă a 
închisorii, în strada pustie, unde trăsura îi aştepta cu scara 
lăsată în jos. 

— Repede, repede, repede, stăpânii mei, îi auziţi? strigă 
vizitiul înspăimântat. 

După ce îl ajută pe Corneille să urce, primul ministru se 
întoarse către fată: 


— Adio, copila mea, din tot ce am putea să-ţi spunem, 
nimic n-ar exprima pe deplin recunoştinţa noastră. Te 
încredinţăm lui Dumnezeu care îşi va aminti, sper, că ai salvat 
viaţa a doi oameni. 

Roza luă mâna pe care i-o întindea primul ministru şi o 
sărută cu respect. 

— Plecaţi, spuse ea, plecaţi, se pare că forţează poarta. 

Jean de Witt urcă repede în trăsură, luă loc alături de fratele 
lui si închise portiera strigând: 

— La Tol-Hek! 

Tol-Hek se numea poarta care ducea la portul 
Schweningen, unde un mic vas îi aştepta pe cei doi fraţi. Trăsura 
porni în galopul a doi viguroşi cai flamanzi luând cu ea pe fugari. 

Roza îi urmări pân ce trecură de colţul străzii. 

Abia atunci se întoarse, închise poarta în urma ei şi azvârli 
cheia într-o fântână. 

Zgomotul ce trezise presimţirea Rozei era în adevăr al 
mulţimii care, după ce evacuase piaţa din faţa închisorii, se 
năpustea acum asupra porţii. 

Dar oricât de solidă ar fi fost, această poartă, — căci 
temnicerul Gryphus, trebuie s-o recunoaştem spre lauda lui, 
refuza cu încăpățânare s-o deschidă, — tot n-ar fi putut rezista 
mult timp. Gryphus, palid ca un mort, se întreba tocmai dacă nu 
era mai bine s-o deschidă decât să lase mulţimea s-o sfărâme, 
când se simţi tras încetişor de haină. Se întoarse şi o văzu pe 
Roza. 

— Îi auzi, turbaţii? spuse el. 

— li aud aşa de bine, tată, că în locul tău... 

— Ai deschide, nu-i aşa? 

— Nu, i-aş lăsa să forţeze poarta. 

— Dar o să mă omoare. 

— Da, dacă o să te găsească. 

— Dar cum să nu mă găsească? 

— Ascunde-te. 

— Unde? 

— În carcera secretă. 

— Dar tu, copila mea? 

— Am să cobor şi eu cu tine; o să închidem uşa după noi şi 
o să ieşim din ascunzătoarea noastră după ce vor fi părăsit 
închisoarea. 


— Fir-ar ai naibii, ai dreptate, strigă Gryphus; de necrezut, 
adăugă el, câtă minte se ascunde în capul ăsta mic. 

Apoi, cum poarta începuse să cedeze, spre marea bucurie a 
gloatei, Roza deschise mica trapă. 

— Vino, vino, tată! îl grăbi ea. 

— Dar prizonierii? spuse Gryphus. 

— Dumnezeu o să vegheze asupra lor, tată, spuse tânăra 
fată; iar mie dă-mi voie să veghez asupra ta. 

Gryphus îşi urmă fiica şi trapa se închise deasupra capului 
lor, chiar în clipa în care poarta sfărâmată lăsa mulţimea să se 
năpustească în curtea închisorii. 

Temniţa în care Roza cobori împreună cu tatăl ei, numită 
carcera secretă, oferea celor două personagii, pe care o să fim 
siliţi să le părăsim pentru o clipă, un adăpost sigur, nefiind 
cunoscut decât de autorităţi; aici erau închişi câteodată unii din 
marii vinovaţi, de teamă să nu se organizeze vreo revoltă sau 
răpire. 

Poporul năvăli în închisoare strigând: 

— Moarte trădătorilor! Să fie spânzurat Corneille de Witt, la 
moarte, la moarte! 


Capitolul IV Asasinii 


La adăpostul pălăriei sale cu boruri mari, bărbatul cel tânăr 
stătea sprijinit de braţul ofițerului, ştergându-şi mereu fruntea şi 
buzele cu batista; nemişcat, pierdut în umbra streşinii ce atârna 
în faţa unei prăvălii închise, din colţul acela al închisorii 
Buytenhoff, doar el singur privea spectacolul al cărui 
deznodământ părea că se apropie. 

— Cred că aveai dreptate, van Deken, spuse el ofițerului. 
Ordinul pe care l-au semnat deputaţii este adevărata sentinţă 
de condamnare la moarte a domnului Corneille. Auzi ce larmă 
face poporul? Cumplit trebuie să-i urască pe domnii de Witt! 

— Într-adevăr, n-am mai pomenit asemenea larmă. 

— Se pare că au găsit temniţa prizonierului. Ah! uite, nu e 
aceea fereastra celulei în care a fost închis domnul Corneille? 


De fapt, un om apucase cu toată nădejdea gratiile de fier 
ale ferestrei de la celula părăsită abia de zece minute şi le 
scutura violent. 

— Doamne! Doamne! strigă el, nu mai e aici. 

— Cum nu mai e aici? întrebau cei din stradă care, ajunşi 
ultimii, nu mai încăpeau în curtea ticsită a închisorii. 

— Nu! Nu! repeta omul furios, nu mai e aici; probabil că a 
fugit. 

— Ce spune omul ăsta? întrebă prinţul pălind. 

— Oh! monseniore, el anunţă o veste bună dacă ar fi 
adevărată. 

— Da, fără îndoială, ar fi o veste foarte bună dacă ar fi 
adevărată; dar din nenorocire nu poate să fie. 

— Totuşi, vedeţi... spuse ofiţerul. 

Într-adevăr, alte chipuri furioase, scrâşnind de mânie, se 
arătară la ferestre strigând: 

— Au fugit, au evadat! l-au lăsat să fugă. 

Şi poporul rămas în stradă repeta blestemând îngrozitor: 

— Au fugit! Au evadat! Să fugim după ei, să-i urmărim! 

— Monseniore, se pare că domnul Corneille de Witt a fugit 
cu adevărat, spuse ofiţerul. 

— Da, din închisoare poate, dar nu şi din oraş; vei vedea, 
van Deken, că bietul om va găsi închisă poarta pe care o credea 
deschisă. 

— Deci a fost dat ordinul de a închide porţile oraşului, 
monseniore? 

— Nu, nu cred. Cine să fi dat acest ordin? 

— Ei bine, pe cine bănuiţi? 

— Există fatalităţi, răspunse nepăsător Alteța Sa. Şi cei mai 
mari oameni cad uneori victimele acestor fatalităţi. 

Ofiţerul simţi un fior trecându-i prin şira spinării, fiindcă 
înţelese că într-un fel sau altul prizonierul era pierdut. 

În acest moment mulţimea, convinsă de fuga lui Corneille 
de Witt din închisoare, izbucni într-un răcnet ce vui până 
departe, ca un tunet. 

Într-adevăr, Corneille şi loan, după ce merseseră de-a 
lungul eleşteu-lui, o luaseră prin strada principală care duce la 
Tol-Hek, recomandând vizitiului să încetinească pasul cailor 
pentru ca trecerea trăsurii lor să nu trezească nici o bănuială. 


Dar când ajunse pe la mijlocul străzii şi zări de departe 
grilajul, când simţi că închisoarea şi moartea au rămas în urmă 
şi că înainte îi aştepta viaţa şi libertatea, vizitiul uită de 
prudenţă şi porni caii în galop. 

Deodată se opri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă loan scoțând capul prin 
portieră. 

— Oh! Stăpânii mei, strigă vizitiul, este... 

Groaza înăbuşea vocea devotatului vizitiu. 

— Haide, vorbeşte, ce este?... Întrebă primul ministru. 

— Este închis grilajul. 

— Cum, grilajul e închis? De obicei în timpul zilei poarta nu 
se închide. 

— Mai bine uitaţi-vă. 

loan de Witt se aplecă în afara trăsurii şi văzu într-adevăr 
grilajul închis. 

— Mergi înainte, spuse loan; am la mine ordinul de 
comutare a pedepsei. Portarul ne va deschide. 

Trăsura îşi reluă cursa, dar se simţea că vizitiul nu-şi mai 
îndemna caii cu aceeaşi încredere. 

Scoţând capul prin portieră, loan de Witt fusese văzut şi 
recunoscut de către un cârciumar care întârziase şi acum 
închidea uşa prăvăliei, grăbit să ajungă şi el mai repede la 
Buytenhoff. 

Scoase un strigăt de surpriza şi fugi după alţi doi oameni 
care alergau înaintea lui. 

După o sută de paşi îi ajunse şi le vorbi. Cei trei oameni se 
opriră privind în urma trăsurii care se depărta, nefiind încă siguri 
pe cine ascunde. 

Între timp, trăsura ajunse la Tol-Hek. 

— Deschide! strigă vizitiul. 

— Să deschid, spuse portarul apărând în pragul casei sale, 
să deschid, dar cu ce? 

— Cu cheia, cu ce altceva? îi strigă vizitiul. 

— Cu cheia, da; dar pentru asta, ar trebui s-o am. 

— Cum! nu ai cheia de la poartă? întrebă vizitiul. 

— Nu. 

— Dar ce-ai făcut cu ea? 

— Păi, mi-au luat-o. 

— Cine? 


— Cineva care, se vede, ţinea ca nimeni să nu iasă din oraş. 

— Prietene, spuse primul ministru, scoțând capul din 
trăsură şi riscând totul pentru tot, prietene, fă-o pentru mine, 
loan de Witt şi pentru fratele meu Corneille, pe care-l duc în exil. 

— Domnule de Witt, credeţi-mă, sunt desperat, spuse 
portarul, repezindu-se către trăsură, dar pe cinstea mea, mi-a 
fost luată cheia. 

— Când? 

— Azi dimineaţă. 

— De către cine? 

— De un tânăr cam de vreo douăzeci şi doi de ani, palid şi 
slab. 

— Şi pentru ce i-ai dat-o? 

— Pentru că avea un ordin semnat şi pecetluit. 

— De cine? 

— Păi, de domnii de la primărie. 

— Se pare că suntem pierduţi cu adevărat, spuse liniştit 
Corneille. 

— Nu ştii dacă aceeaşi măsură a fost luată peste tot? 

— Nu ştiu. 

— Haide, zise loan vizitiului, Dumnezeu porunceşte omului 
să facă tot ce poate pentru a-şi păstra viaţa; porneşte spre altă 
poartă. 

Apoi, în timp ce vizitiul întorcea trăsura: 

— Mulţumesc pentru bunăvoință, prietene, îi spuse el 
portarului. Aveai intenţia să ne salvezi şi în ochii lui Dumnezeu e 
ca şi cum ai fi făcut-o. 

— Ah! spuse portarul, uitaţi-vă acolo! 

— Treci în galop prin grupul acela, strigă loan vizitiului şi 
ia-o pe strada din stânga; e singura noastră nădejde. 

Grupul arătat de loan avea în mijloc pe cei trei oameni care 
urmăriseră cu privirea trăsura şi la care, în timp ce loan discuta 
cu portarul, se mai adăugaseră alte şapte, opt persoane. 

Noii veniţi aveau în mod evident intenţii duşmănoase faţă 
de cei din trăsură. Văzând caii venind în galop întins spre ei, se 
aşezară de-a curmezişul străzii, agitându-şi braţele înarmate cu 
ciomege şi strigând: "Opreşte! Opreşte!" Cât despre vizitiu, el se 
aplecă asupra lor şi-i brăzdă cu pleznituri de bici. Trăsura şi 
oamenii se ciocniră în sfârşit. Fraţii de Witt nu puteau vedea 
nimic, închişi cum erau înăuntru. Dar simţiră întâi caii 


cabrându-se, apoi o puternică zguduitură. Îi trecu un fior şi 
avură un moment de şovăială; apoi porniră din nou, trecând 
peste ceva rotund şi flexibil, ce părea să fie trupul unui om 
răsturnat şi se depărtară însoţiţi de blesteme. 

— Oh! spuse Corneille tare, mă tem să nu se fi întâmplat 
vreo nenorocire. 

— La galop, la galop, strigă loan. 

Dar în ciuda acestui ordin, vizitiul opri brusc. 

— Ce este? întrebă loan. 

— Vedeţi? zise vizitiul. 

loan privi. 

Toată plebea din Buytenhoff îşi făcea apariţia la 
extremitatea străzii pe care trebuia să treacă trăsura şi înainta 
urlând, cu furia şi viteza unui uragan. 

— Opreşte şi fugi, spuse loan vizitiului; e inutil să mergem 
mai departe; suntem pierduţi. 

— Uite-i! uite-i! strigară deodată cinci sute de voci. 

— Da, uite-i! Trădătorii! Criminalii! Asasinii! le răspunseră 
cei care fugeau în urma trăsurii celor ce alergau în întâmpinarea 
ei; cei dintâi purtau pe braţe corpul zdrobit al unuia dintre 
tovarăşii lor, care vrând să oprească goana cailor, sărise să-i 
prindă de frâu şi fusese răsturnat. Era cel peste care cei doi fraţi 
simţiseră trecând trăsura. 

Vizitiul opri, dar oricât stărui stăpânul său, el nu acceptă în 
ruptul capului să fugă. Trăsura fu prinsă între cei ce fugeau 
după ea şi cei care veneau în întâmpinarea ei. O clipă ea 
domină mulţimea agitată ca o insulă plutitoare. 

Apoi se opri brusc. Un potcovar omori cu o lovitură de baros 
pe unul din cei doi cai înhămaţi, care căzu între curele. In 
aceeaşi clipă, oblonul unei ferestre se întredeschise şi apăru 
obrazul livid şi ochii întunecaţi ai tânărului, fixându-se asupra 
spectacolului din stradă. In spatele lui se ivi chipul ofițerului, 
aproape la fel de palid ca al său. 

— Oh! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! monseniore, ce 
se va întâmpla? murmură ofiţerul. 

— Un lucru îngrozitor, cu siguranţă, răspunse acesta. 

— Monseniore, îl trag afară din trăsură pe primul ministru, îl 
bat, îl sfâşie. 


— Într-adevăr, oamenii ăştia trebuie să fie însufleţiţi de o 
violentă indignare, zise tânărul cu acelaşi ton nepăsător ca şi 
până acum. 

— Uitaţi-vă, îl trag afară şi pe Corneille, care şi aşa e 
bolnav, schin-giuit. Uitaţi-vă, uitaţi-vă! 

— Da, într-adevăr, e chiar Corneille. 

Ofiţerul scoase un strigăt slab şi întoarse capul, căci 
Ruartul, ajuns pe ultima treaptă a trăsurii, încă înainte de a 
atinge pământul, fu lovit cu o rangă de fier care îi sparse capul. 
Se ridică totuşi, dar căzu din nou. Apucându-l de picioare 
oamenii îl târâră prin mulţime, unde putea fi urmărit după dâra 
însângerată pe care o lăsa. În urma lui, valul mulţimii închidea 
drumul cu huiduieli puternice, pline de bucurie. 

Chipul tânărului deveni şi mai palid încă, lucru de necrezut, 
iar ochii i se umbriră pentru o clipă. 

Ofiţerul observând gestul de milă, de altfel primul pe care-l 
schiţase sobrul său tovarăş, încercă să profite de acest moment 
de slăbiciune şi spuse: 

— Veniţi, veniţi, monseniore, să nu-l asasineze şi pe primul 
ministru. 

Dar tânărul deschisese ochii. 

— De fapt, spuse el, poporul acesta e neîndurător. Nu e 
bine să-l trădezi. 

— Monseniore, oare nu s-ar putea să fie salvat bietul om 
care a crescut-o pe Alteța Voastră? Dacă există vreun mijloc, 
spuneţi-mi-1 şi chiar dacă ar trebui să-mi pierd viaţa... 

Wilhelm de Orania, căci el era, îşi încruntă cumplit fruntea, 
stinse fulgerul de mânie care-i strălucea sub pleoape şi 
răspunse: 

— Colonele van Deken, du-te te rog la trupele mele. Să-şi 
pregătească armele pentru orice eventualitate. 

— Şi s-o las pe Alteța Voastră singură aici, cu aceşti 
asasini? 

— Nu te nelinişti pentru mine mai mult decât mă neliniştesc 
eu însumi, i-o reteză scurt prinţul. Du-te! 

Ofiţerul se îndepărtă cu o grabă ce dovedea mai puţin 
dorinţa de a fi supus, decât bucuria de a nu fi de faţă la hidoasa 
asasinare a celui de-al doilea frate. 


Nici nu închise bine uşa camerei, când loan, ajuns printr-un 
efort suprem la peronul unei case situate aproape în faţa celei în 
care era ascuns elevul său, se clătină spunând: 

— Fratele meu, unde e fratele meu? 

Unul dintre furioşi îi zvărli jos pălăria cu un pumn. Altul îi 
arătă sângele care-i mânjea mâinile; acesta tocmai îl spintecase 
pe Corneille şi în timp ce cadavrul celui mort era târât la 
spânzurătoare, alergase înapoi să nu piardă ocazia de a face la 
fel şi cu primul ministru. 

loan scoase un geamăt sfâşietor şi-şi acoperi ochii cu mâna. 

— Ah! închizi ochii, spuse unul dintre soldaţii gărzii 
burgheze. Ei bine, nu-i nevoie fiindcă am să ţi-i crăp eu. 

Şi-i repezi sulița în obrazul din care începu să-i ţâşnească 
sângele. 

— Corneille! Frate! strigă de Witt, încercând să vadă prin 
valul de sânge care-l orbea ce se petrece cu fratele său. 

— Du-te de-l întâlneşte! urlă un alt asasin, punându-i 
muscheta la tâmplă şi trăgând piedica. 

Dar glontele nu porni. 

Atunci, criminalul întoarse arma şi, prinzând-o cu 
amândouă mâinile de ţeavă, îl lovi cu patul muschetei. 

loan de Witt se clătină şi căzu la picioarele acestuia. 

Dar imediat, cu un efort suprem se ridică. 

— Frate! strigă el cu o voce atât de jalnică, încât tânărul 
prinţ lăsă în jos oblonul. 

De altfel n-ar mai fi avut cine ştie ce de văzut, căci un al 
treilea asasin îşi descărcă în faţa lui loan de Witt pistolul, care 
de data asta luă foc şi îi zbură creierii. 

loan de Witt se prăbuşi pentru a nu se mai ridica niciodată. 
Acum, după ce căzuse, toţi aceşti mizerabili prinseră deodată 
curaj şi fiecare voia să-şi descarce arma asupra cadavrului, 
fiecare voia să-i dea o lovitură de măciucă, de sabie, ori de cuţit, 
să-i stoarcă o picătură de sânge, sau să-i smulgă măcar o fâşie 
din îmbrăcăminte. 

Când, în sfârşit, cei doi fraţi fură cu totul striviţi, sfâşiaţi, 
jupuiţi, norodul îi târî goi şi însângeraţi spre o spânzurătoare 
improvizată, unde călăi voluntari îi atârnară de picioare. 

Acum se apropiară cei mai laşi care, neîndrăznind să 
lovească în carne vie, tăiară fâşii din trupurile lipsite de viaţă ale 


celor doi fraţi şi apoi plecară în oraş să le vândă cu zece bani 
bucata. 

N-am putea spune dacă prin crăpătura aproape 
imperceptibilă a oblonului, tânărul a văzut sfârşitul acestei 
scene îngrozitoare, dar chiar în clipa când cei doi martiri erau 
atârnaţi în spânzurătoare, el străbătea piaţa trecând prin 
mulţimea prea ocupată cu plăcuta ei îndeletnicire ca să se 
sinchisească de el şi se îndrepta spre Tol-Hek, ce continua să fie 
închis. 

— Domnule, strigă portarul, îmi aduceţi cheia? 

— Da, prietene, uite-o, răspunse tânărul. 

— Ce nenorocire că nu mi-aţi adus-o cu o jumătate de oră 
mai devreme! suspină portarul. 

— Şi de ce? întrebă tânărul. 

— Aş fi putut deschide domnilor de Witt. Aşa, găsind poarta 
închisă, au fost siliţi să se întoarcă şi au nimerit în mijlocul 
urmăritorilor lor. 

— Poarta! Poarta! se auzi o voce care părea să fie a unui 
om grăbit. 

Prinţul se întoarse şi-l recunoscu pe colonelul van Deken. 

— Dumneata eşti, colonele? N-ai plecat încă din Haga? 
Înseamnă că-mi îndeplineşti ordinul cu întârziere. 

— Alteță, răspunse colonelul, e a treia poartă la care mă 
prezint; pe celelalte două le-am găsit închise. 

— lată, acest om de treabă o să ne-o deschidă pe asta. 
Deschide, prietene, se adresă prinţul portarului care rămăsese 
năucit auzind titlul de Alteță dat tânărului palid, căruia el îi 
vorbise atât de familiar. Pentru a-şi repara greşeala, el se grăbi 
să deschidă poarta, care se urni scârţâind din ţâţâni. 

— Alteța Sa doreşte calul meu? îl întrebă colonelul pe 
Wilhelm. 

— Mulţumesc, colonele, cred că mi s-a pregătit unul pe aici 
prin apropiere. 

Şi scoțând din buzunar un fluier de aur, — obiceiul epocii 
era de-aţi chema servitorul cu ajutorul acestui instrument, — 
şuieră o dată ascuţit şi prelung; de îndată se ivi un grăjdar 
călare ţinând de frâu un cal. 

Wilhelm încălecă fără să folosească scara şi, dând pinteni 
calului, ajunse pe drumul Leydei. Acolo, se întoarse. Colonelul îl 


urma la distanţă de un cal. Prinţul îi făcu semn să vină alături de 
el. 

— Ştii, spuse el fără să se oprească, că aceşti golani l-au 
ucis şi pe domnul loan de Witt aşa cum l-au ucis şi pe Corneille? 
— Monseniore, zise trist colonelul, aş fi preferat pentru 
dumneavoastră să fi rămas şi aceste două dificultăţi încă de 

învins ca să puteţi fi efectiv stadtholder al Olandei. 

— Desigur că ar fi fost mai bine, zise tânărul, să nu se fi 
întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Dar în sfârşit, ce s-a întâmplat, 
s-a întâmplat şi nu suntem noi cauza. Să dăm pinteni cailor, 
colonele, pentru a ajunge la Alphen înaintea înştiinţării pe care 
guvernul mi-o va trimite cu siguranţă la tabără. 

Colonelul se înclină, îl lăsă pe prinţ să treacă înainte şi îşi 
reluă locul la distanţa pe care o păstrase înainte de a i se fi 
adresat. 

— Ah! ce n-aş da, — murmură cu răutate Wilhelm de Orania 
încruntând din sprâncene, strângând din buze şi înfigând 
pintenii în burta calului, — ce n-aş da să văd ce figură va face 
Ludovic Soare când va afla în ce fel au fost trataţi bunii săi 
prieteni, domnii de Witt! Oh, Soare, întrucât eu mă numesc 
Wilhelm Taciturnul, te fereşte-ţi razele! 

Şi acest tânăr principe, — înverşunat rival al marelui rege, 
acest stadtholder, în ajun încă atât de puţin sigur de noua sa 
putere, dar căruia burghezii din Haga îi făcuseră o trambulină 
din cadavrele lui loan şi Corneille, doi nobili prinți atât în faţa 
oamenilor cât şi a lui Dumnezeu, — îşi mână zorit calul. 


Capitolul V Cultivatorul de lalele şi vecinul său 


În timp ce Wilhelm de Orania, după ce se asigurase că cei 
doi adver-sari ai săi erau morţi, galopa pe drumul Leydei urmat 
de colonelul van Deken pe care-l găsea puţin prea compătimitor 
pentru a-i acorda şi în viitor aceeaşi încredere, Craeke, 
servitorul credincios, călare şi el pe un cal vigu-ros, departe de 
a-şi închipui îngrozitoarele evenimente care s-au petrecut de la 
plecarea lui, alerga pe drumurile străjuite de arbori ce duceau 
afară din oraş şi din satele vecine. De îndată ce se simţi în 
siguranţă, pentru a nu trezi bănuieli, lăsă calul într-un grajd şi îşi 


continuă liniştit călătoria până la Dordrecht pe un vapor, trecând 
cu îndemânare pe drumuri scurte, formate de braţele sinuoase 
ale fluviului, care îmbrăţişau cu mângăierile lor umede insulele 
mărginite de sălcii, de trestii şi de ierburi înverzite în care 
păşteau cu indolenţă la soare cirezi de vite grase. 

Craeke recunoscu de departe oraşul Dordrecht, vesel, 
aşezat la poalele unei coline presărate cu mori. Văzu frumoasele 
case roşii cu linii albe, scăldându-şi în apă temelia de cărămidă 
şi fluturându-şi în balcoanele deschise spre fluviu covoarele de 
mătase împodobite cu flori de aur, minunăţii ale Indiei şi Chinei; 
şi lângă aceste covoare, undiţe mari — capcane permanente 
pentru prins ţiparii lacomi, atraşi în preajma locuinţelor de 
resturile aruncate în apă zilnic de gospodine. 

Craeke zări din barcă la poalele colinei, printre morile cu 
aripi ce se rotesc necontenit, clădirea albă-trandafirie, ţinta 
călătoriei sale. Casa se profila pe fondul întunecat al pădurii de 
ulmi gigantici, iar crestele acoperişului se pierdeau în frunzişul 
gălbui al unei perdele de plopi. Era aşezată ca într-o pâlnie, iar 
soarele învăluind-o, părea că vrea să usuce, să încălzească sau 
chiar să rodească ultimele dâre de ceaţă, pe care vegetaţia 
densă nu o putea împiedica să pătrundă aici, purtată de vântul 
dinspre râu, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. 

Străin în mijlocul tumultului obişnuit al oraşului, Craeke se 
îndreptă imediat spre casa pe care trebuie neapărat să o 
descriem cititorilor noştri. 

Albă, curată, strălucitoare, mai îngrijit spălată şi ceruită în 
colţurile ascunse decât în cele aparente, ea adăpostea un 
muritor fericit. 

Acest fericit muritor, — rara avis, cum spune Juvenal, — era 
doctorul van Baerle, finul lui Corneille. El locuia din copilărie în 
casa pe care am descris-o, căci în ea se născuseră tatăl şi 
bunicul său, vechi negustori nobili, din nobilul oraş Dordrecht. 

Domnul van Baerle, tatăl, agonisise în comerţul cu India trei 
sau patru sute de mii de florini, pe care domnul van Baerle-fiul 
i-a moştenit neatinşi în 1668, la moartea bunilor şi dragilor săi 
părinţi; florinii fuseseră bătuţi unii în 1640, iar alţii în 1610, ceea 
ce dovedea că erau florini ai lui van Baerle-tatăl şi florini ai lui 
van Baerle-bunicul; aceşti patru sute de mii de florini nu erau 
decât banii de buzunar ai lui Cornelius van Baerle, eroul acestei 


povestiri, căci proprietăţile sale din provincie dădeau un venit 
de aproximativ zece mii de florini. 

La trei luni după funeraliile soţiei sale, — care părea că a 
plecat înainte pentru a-i uşura drumul veşniciei, aşa cum îi 
uşurase drumul vieţii, — când demnul cetăţean, tatăl lui 
Cornelius, se pregătea şi el să moară, i-a spus fiului său, 
îmbrăţişându-i pentru ultima oară: 

— Bea, mănâncă şi cheltuieşte, dacă vrei să trăieşti cu 
adevărat, pentru că a trăi nu înseamnă să lucrezi toată ziua 
stând pe un scaun de lemn sau pe un fotoliu de piele, într-un 
laborator sau într-un magazin. Vei muri şi tu şi dacă n-ai să ai un 
fiu, numele nostru se va stinge, iar florinii mei, pe care nimeni 
nu i-a cântărit vreodată, — în afară de tatăl meu, de mine şi de 
turnător — uimiţi, se vor trezi pe mâna unui stăpân necunoscut. 
Dar mai ales nu-l imita pe naşul tău Corneille de Witt, care s-a 
aruncat în politică, cea mai ingrată dintre cariere şi care va 
sfârşi cu siguranţă rău. 

Apoi respectabilul domn van Baerle muri, lăsându-l mâhnit 
pe Cornelius, căci îşi iubea foarte mult tatăl şi mult mai puţin 
florinii. 

Cornelius rămase deci singur în casa cea mare. 

In zadar îi oferi naşul său Corneille slujbe în administraţia 
de stat; în zadar încercă să-l facă să simtă gustul gloriei când, 
Cornelius, pentru a-şi asculta naşul, se îmbarcase cu de Ruyter 
pe vasul Cele şapte provincii care avea sub comanda sa o sută 
treizeci şi nouă debastimente; cu aceste nave, vestitul amiral 
avea să cumpănească singur soarta Franţei şi a Angliei. Condus 
de pilotul Léger, el ajunse la o bătaie de puşcă de vasul Prințul, 
pe care se afla ducele de York, fratele regelui Angliei. Atacul lui 
de Ruyter, şeful său, fu atât de brusc şi de îndemânatic, încât 
ducele de York, simțind că nava e în pericol de a fi distrusă, 
n-avu decât timpul necesar să se retragă pe bordul lui 
Saint-Michel. Când Cornelius văzu vasul Saint-Michel ieşind din 
poziţie sfărâmat de ghiulele olandeze, când văzu vasul Contele 
de Sanwick explodând şi pe cei patru sute de mateloţi pierind în 
valuri sau în foc, când văzu că după ce douăzeci de bastimente 
fuseseră făcute ţăndări, trei mii de oameni omorâţi şi cinci mii 
răniţi, tot nu se putea hotărî nimic, deoarece fiecare îşi atribuia 
victoria, că lupta trebuia mereu reluată şi că numai un nume în 
plus, — South-wood-Bay, — a fost înscris în istoria bătăliilor, 


când calculă cât timp pierde ca să-şi astupe ochii şi urechile un 
om care vrea să reflecteze, chiar dacă semenii săi se 
bombardează între ei, Cornelius îşi luă rămas bun de la Ruyter, 
de la Ruartul de Pulten şi de la glorie, sărută genunchii primului 
ministru pe care-l venera şi se întoarse în casa sa de la 
Dordrecht. Se simţea bogat gândindu-se la odihna dobândită, la 
cei douăzeci şi opt de ani ai săi la sănătatea sa de fier şi la 
vederea sa ageră; dar nu atât cei patruzeci de mii de florini 
capital şi cei zece mii de florini venituri îl făceau să se simtă 
bogat, ci convingerea că omul primeşte întotdeauna prea mult 
de la soartă ca să fie fericit şi destul ca să nu fie. 

In consecinţă, se hotărî să-şi clădească fericirea în felul lui; 
Cornelius începu să studieze plantele şi insectele, culese şi clasă 
toată flora insulelor olandeze, cercetă toată entomologia 
provinciei, asupra căreia redactă un tratat cu planşe desenate 
de mâna lui şi în sfârşit, neştiind cu ce să-şi mai ocupe timpul şi 
mai ales cum să cheltuiască banii, care se înmulţeau într-un ritm 
vertiginos, el îşi alese dintre nebuniile obişnuite în ţară şi în 
epoca sa, una dintre cele mai elegante şi mai costisitoare 
îndeletniciri. Îndrăgi lalelele. 

Era, cum se ştie, pe vremea când flamanzii şi portughezii, 
practicând pe întrecute acest gen de horticultură au ajuns să 
divinizeze laleaua şi să facă din această floare adusă din orient 
ceea ce nimeni n-a îndrăznit vreodată să facă din speța umană, 
de teamă să nu provoace gelozia lui Dumnezeu. 

In curând de la Dordrecht la Mons nu se mai vorbea decât 
despre lalelele domnului van Baerle, iar straturile sale, şanţurile, 
camerele de uscat, răsadniţele fură vizitate la fel ca odinioară 
galeriile şi bibliotecile din Alexandria de către iluştrii călători 
romani. 

Van Baerle începu prin a cheltui venitul său anual pentru 
a-şi alcătui colecţia, apoi luă din florinii lăsaţi de tatăl său pentru 
a o perfecționa; munca îi fu răsplătită cu un rezultat măreț; el 
realiză cinci noi specii pe care le numi Jeanne după numele 
mamei sale, Baerle după numele tatălui său şi Cornei/le după 
numele naşului său, — celelalte nume ne scapă, dar amatorii le 
pot găsi cu siguranţă în cataloagele vremii. 

La începutul anului 1672, Corneille de Witt veni la 
Dordrecht unde urma să locuiască trei luni în bătrâna casă a 


familiei sale; se ştie că nu numai Corneille era născut la 
Dordrecht, dar că şi familia de Witt era originară din acest oraş. 

Încă de pe atunci, cum spunea Wilhelm de Orania, Corneille 
nu se bucura de popularitate. Totuşi, pentru concetăţenii săi, 
oameni de treabă din Dordrecht, el nu era încă un scelerat bun 
de spânzurat; doar puţin nemulţumiţi de republicanismul său 
cam prea pur, dar mândri de valoarea lui personală, când sosi, îl 
primiră după obiceiul locului, cu vin din podgoriile oraşului. 

După ce mulţumi concetăţenilor săi, Corneille se duse să-şi 
vadă bătrâna casă părintească şi porunci să se facă unele 
reparaţii, înainte ca doamna de Witt, soţia sa, sa vină să se 
instaleze împreună cu copiii. Apoi Ruartul se îndreptă spre casa 
finului său, poate singurul locuitor din Dordrecht care ignora 
încă prezenţa Ruartului în oraşul natal. 

Pe cât de multă ură trezise Corneille de Witt, mânuind 
seminţele răufăcătoare, numite pasiuni politice, pe atât de 
multă simpatie îşi atrase van Baerle, neglijând cu totul 
întreţinerea relaţiilor politice, absorbit fiind doar de cultura 
lalelelor. 

Cum van Baerle era iubit de servitorii şi de lucrătorii săi, 
nu-şi putea închipui că există pe lume oameni care să dorească 
răul altui om. 

Şi totuşi, — trebuie s-o spunem, spre ruşinea omenirii, — 
Cornelius van Baerle avea, fără să ştie, un duşman mult mai 
crud, mai înverşunat, mai neînduplecat, decât avuseseră Ruartul 
şi fratele său printre orangiştii îndârjiţi împotriva acestei 
admirabile înţelegeri frăţeşti, care, neumbrită de nici un nor în 
timpul vieţii, se continua prin devotament până dincolo de 
moarte. 

Din momentul în care începu să se dedice culturii lalelelor, 
Cornelius folosi în acest scop atât veniturile sale anuale cât şi 
florinii rămaşi de la tatăl său. Pe vremea aceea, locuia la 
Dordrecht, chiar alături de el, un burghez numit Isaac Boxtel 
care, de îndată ce atinse un anumit nivel de cunoştinţe, nutri 
aceeaşi pasiune; el se emoţiona doar la simpla pronunțare a 
cuvântului tu/ban, cuvânt care, după cum susţine florarul 
francez, adică cel mai savant cunoscător al istoriei acestei flori, 
este primul nume în limba lui Chingulais folosit pentru a 
desemna capodopera naturii, numită azi lalea. 


Boxtel nu avusese fericirea să fie bogat ca van Baerle. Şi-a 
făcut deci cu greu, cu grijă şi cu răbdare în preajma casei sale 
din Dordrecht, o grădină potrivită pentru cultură, a amenajat 
terenul după indicaţiile primite şi a dat straturilor exact atâta 
căldură şi răcoare cât cere codicele grădinarilor. 

Isaac simţea temperatura serelor sale până la diferenţe de 
zecimi de grad; cunoştea tăria vântului şi îl lăsa să pătrundă 
atât cât să nu dăuneze tijelor. Produsele sale începură să placă. 
Erau frumoase, chiar căutate. Mai mulţi amatori veniseră să-i 
viziteze grădina. În sfârşit, Boxtel lansase în lumea lui Linné şi a 
lui Tournefort o lalea cu numele său. Această lalea străbătuse 
drumul gloriei, traversase Franţa, pătrunsese în Spania, apoi în 
Portugalia; regele Don Alphons al VI-lea care, gonit din Lisabona, 
se retrăsese în insula Terceira, unde se distra nu ca marele 
Conde stropind garoafe, ci cultivând lalele, privind-o pe a lui 
Boxtel spuse: "Nu-i rea". 

Deodată, în urma studiilor cărora le închinase atâta vreme, 
Cornelius van Baerle fu cuprins de pasiune pentru lalele; el 
amenajă casa sa din Dordrecht, ridicând încă un etaj peste una 
din clădirile aflate în curtea sa, care, — aşa cum am zis, — era 
vecină cu cea a lui Boxtel. Noul etaj avea cam cu o jumătate de 
grad mai multă căldură, în schimb în grădina lui Boxtel era cam 
cu o jumătate de grad mai frig, fără a mai pune la socoteală 
faptul că oprea vântul şi strica toate calculele şi toată economia 
horticolă a vecinului său. 

Dar în ochii lui Boxtel, această nenorocire nu însemna 
nimic. Van Baerle nu era decât un pictor, adică un soi de nebun 
care încearcă să reproducă pe pânză minunile naturii, 
desfigurându-le. Pictorul a pus să i se ridice atelierul cu un etaj 
mai sus, pentru a avea lumină mai bună; era dreptul lui. Domnul 
van Baerle era pictor, tot aşa cum domnul Boxtel era florar, 
cultivator de lalele; el avea nevoie de soare pentru tablourile 
sale şi lua o jumătate de grad din căldura lalelelor domnului 
Boxtel. 

Legea era de partea domnului van Baerle. Bene sit. 

De altfel, Boxtel a descoperit că prea mult soare strică 
lalelei şi că această floare creşte mai bine şi mai frumos colorată 
în soarele călduţ al dimineţii sau al serii decât în bătaia soarelui 
arzător de amiază. Îi fu deci aproape recunoscător, lui Cornelius 
van Baerle că i-a clădit pe gratis un umbrar. 


Poate că ceea ce spunea Boxtel cu privire la vecinul său 
van Baerle nu era chiar ceea ce credea, nu era expresia 
întreagă a gândului său. Sufletele mari găsesc însă în filozofie 
resurse uimitoare pentru a depăşi catastrofele. 

Dar ce durere simţi nenorocosul Boxtel când văzu 
geamurile noului etaj împodobindu-se cu bulbi, cu muguri, cu 
lalele sădite în pământ, cu lalele în glastră, în sfârşit, cu tot ce e 
necesar unui cultivator de lalele stăpânit de această pasiune! 

Se vedeau pachete cu etichete, cutii cu dulăpioare 
compartimentate, apărate de grilajuri de fier care permiteau 
aerisirea, fără a lăsa să intre şoareci, gărgăriţe, hârciogi, şoareci 
de câmp şi şobolani, curioşi amatori de lalele cu bulbul de două 
mii de franci. 

Boxtel rămase înmărmurit când văzu tot acest material, dar 
încă nu-şi dădea prea bine seama de nenorocirea care-l aştepta. 
Se ştia că van Baerle e prietenul a tot ce încântă ochiul. El 
studia temeinic natura pentru a lucra la tablourile sale, 
terminate ca acelea ale lui Gerard Dow, profesorul său şi ale lui 
Mieris, prietenul său. Nu era oare posibil ca de Witt, având de 
pictat interiorul unui cultivator de lalele, să fi adunat în noul său 
atelier decorul potrivit? 

Deşi legănat de aceasă idee amăgitoare, Boxtel nu putu 
rezista totuşi arzătoarei curiozităţi ce-l măcina. O dată cu 
lăsarea serii, el sprijini o scară de zidul care-l despărţea de 
grădina vecinului său şi, privind, se convinse că un enorm pătrat 
de pământ, până atunci acoperit de diferite plante, a fost mutat, 
amestecat cu noroi de râu şi dispus în straturi, procedeu extrem 
de favorabil culturii lalelelor; şi totul era înconjurat de borduri de 
gazon pentru a împiedica surparea straturilor, care erau în aşa 
fel aşezate, încât primeau razele soarelui când răsare şi când 
apune. Aveau umbrar pentru a cerne razele soarelui de prânz, 
apă din belşug şi la îndemână, expunere la sud-sud-est; în 
sfârşit, condiţii optime, nu numai pentru a reuşi, dar şi pentru a 
progresa. Fără îndoială, van Baerle devenise cultivator de lalele. 

Boxtel şi-l închipui de îndată pe acest savant, om cu o 
avere de patru sute de mii de florini capital, cu zece mii de 
florini rentă, folosind resursele sale morale şi fizice pentru 
cultura lalelelor pe scară mare. Deşi vag, el întrevăzu totuşi 
succesul vecinului său în viitorul apropiat şi simţi o asemenea 
durere la acest gând, că mâinile i se lăsară moi de-a lungul 


trupului, genunchii i se îndoiră şi desperat, lunecă jos de pe 
scară. 

Aşadar, nu pentru a picta lalele, ci pentru lalele adevărate îi 
lua van Baerle o jumătate de grad de căldură. Aşadar, van 
Baerle urma să aibă cea mai frumoasă dintre încăperile însorite 
şi, în afară de asta, o cameră spațioasă pentru conservarea 
bulbilor şi a mugurilor, o cameră luminoasă, aerisită, ventilată, 
lux inaccesibil lui Boxtel, care fusese silit să consacre în acest 
scop propria sa cameră de culcare; şi pentru ca respiraţia sa să 
nu dăuneze bulbilor şi tuberculilor, se resemna să se culce în 
pod. Astfel, Boxtel avea să aibă chiar alături de el un rival, un 
concurent, un învingător poate şi acest rival nu era un oarecare 
grădinar obscur, necunoscut, ci era finul domnului Corneille de 
Witt, adică o celebritate. 

După cum se vede, Boxtel avea în mai mică măsură simţul 
umorului decât Porus, care se mângâia că a fost învins de 
Alexandru, — o celebritate, — şi nu de un oarecare. 

Intr-adevăr, ce s-ar întâmpla dacă vreodată van Baerle ar 
descoperi o lalea nouă şi ar numi-o /oan de Witt, după ce 
dăduse uneia numele de Corneille! Boxtel s-ar fi sufocat de 
ciudă! Astfel, în previziunea sa plină de invidie, profet al 
nenorocirii sale, el ghicea ce avea să se întâmple. După această 
descoperire, Boxtel petrecu cea mai îngrozitoare noapte ce se 
poate închipui. 


Capitolul VI Ura unui cultivator de lalele 


Din acest moment Boxtel avu o teamă în loc deo 
preocupare. Rumegând mereu nenorocirea pe care vecinul său 
urma să i-o pricinuiască, el pierdu tot ceea ce dă vigoare şi 
nobleţe corpului şi sufletului omenesc în strădaniile lor de a 
cultiva un ideal scump. 

După cum ne putem închipui, din clipa în care van Baerle, 
înzestrat de natură cu pricepere şi inteligenţă, se dedică acestui 
scop, izbuti să crească cele mai frumoase lalele. 

Cornelius reuşi să schimbe culorile, să modeleze formele, 
să multiplice speciile cu mai mult succes decât toţi ceilalţi 


cultivatori din Harlem şi Leyda, oraşe care oferă acestei culturi 
un pământ bun şi un climat sănătos. 

El aparţinea acelei ingenioase şi naive şcoli care avea ca 
deviză încă din secolul al VII-lea, aforismul dezvoltat în 1653 de 
către unul din adepţii ei: 

"A dispreţui florile înseamnă a jigni pe Dumnezeu", premisă 
pe care şcoala cultivatorilor de lalele, cea mai exclusivistă dintre 
şcoli, a folosit-o în 1653 pentru a alcătui următorul silogism: 


"A disprețui florile înseamnă a jigni pe Dumnezeu. 

Cu cât o floare e mai frumoasă, cu atât, disprețuind-o, 
jigneşti mai mult pe Dumnezeu. 

Laleaua este cea mai frumoasă dintre flori. 

Deci, cine disprețuiește laleaua jigneşte profund pe 
Dumnezeu". 


Fiind de rea credință, cu ajutorul acestui raționament cei 
patru sau cinci mii de cultivatori de lalele din Olanda, din Franța 
şi din Portugalia, — nu vorbim de cei din Ceylon, din India şi din 
China, — ar fi pus întreg universul în afara legii şi ar fi declarat 
schismatici, eretici şi demni de moarte mai multe sute de 
milioane de oameni care s-ar fi arătat indiferenți față de lalea. 

Nu trebuie să ne îndoim că pentru o asemenea cauză, 
Boxtel, deşi duşman de moarte al lui Baerle, n-ar fi mers sub 
acelaşi drapel cu el. 

Aşadar, van Baerle obținu numeroase succese; numele său 
deveni atât de cunoscut încât Boxtel dispăru pentru totdeauna 
de pe lista cultivatorilor mai însemnați ai Olandei, iar cultura 
lalelelor din Dordrecht fu reprezentată prin Cornelius van Baerle, 
modestul şi inofensivul savant. 

După cum altoiul face să răsară din ramura cea mai umilă 
mlădiţa cea mai mândră, tot aşa şi măcieşul cu cele patru 
petale incolore vesteşte parfumul şi bogăţia trandafirului. Chiar 
şi casele regale pornesc uneori din coliba tăietorilor de lemne 
sau din bordeiul pescarului. 

Van Baerle, care se consacrase cu totul muncii sale, îşi 
petrecea toată vremea răsădind, plantând, îngrijind grădina. 
Răsfăţat de toţi cultivatorii de lalele din Europa, nici nu bănuia 
măcar că lângă el trăieşte un nenorocit detronat, al cărui 
uzurpator era chiar el. Işi continua experienţele şi prin urmare 


câştiga mereu noi victorii; în doi ani îşi acoperi straturile cu 
asemenea exemplare minunate, încât niciodată, nimeni după 
Dumnezeu, afară poate de Shakespeare şi de Rubens, n-au 
creat atât. 

Urmărindu-l pe Boxtel în acest răstimp, ai fi înţeles ce 
înseamnă un osândit uitat de Dante. Pe când van Baerle plivea, 
îndrepta, uda straturile şi, îngenunchiat pe povârnişul de iarbă, 
analiza fiecare vinişoară a lalelei în floare, meditând la 
înfrumuseţările ce i se puteau aduce, la combinaţiile de culori pe 
care le putea încerca, Boxtel, ascuns în spatele unui mic 
sicomor pe care-l plantase de-a lungul zidului şi din care îşi 
făcuse un evantai, urmărea, cu ochii ieşiţi din orbite, cu spume 
la gură, fiecare pas, fiecare gest al vecinului său; când i se 
părea că-l vede vesel, când îi surprindea un surâs pe buze, o 
sclipire de bucurie în ochi, îi arunca atâtea blesteme, atâtea 
ameninţări furioase, încât e de neconceput cum aceste suflări 
otrăvite de invidie şi de mânie, pătrunzând în tulpinele florilor 
nu le ofileau. 

Deîndată ce pune stăpânire pe un suflet omenesc, răul face 
progrese uimitor de rapide. Aşa se întâmplă şi cu Boxtel, care nu 
se mulţumi numai să-l observe pe van Baerle ci vru să-i vadă şi 
florile. În fond era un artist şi capodopera unui rival îl interesa. 

Îşi cumpără un telescop, cu ajutorul căruia putu să 
urmărească, la fel de bine ca însuşi proprietarul, evoluţia 
fiecărei flori, din primul an de când răsare firavul vlăstar din 
pământ, până în momentul în care, după perioada de cinci ani, 
îşi rotunjeşte nobilul şi graţiosul său cilindru cu nuanţe nesigure 
şi se dezvoltă petalele, care abia atunci dau la iveală comorile 
tainice ale caliciului lor. 

Ah! de câte ori nu vedea nenorocitul invidios, cocoţat pe 
scară, în răzoarele lui van Baerle, lalele care îl orbeau prin 
frumuseţea lor, îl sufocau prin perfecțiunea lor? După ce le 
admira, — fiindcă nu putea să-şi înfrângă acest sentiment, — 
începea să-l roadă febra invidiei, acest rău care macină pieptul 
şi transformă inima în miriade de mici şerpi ce se devoră unul 
pe altul, — sursă infamă de groaznice dureri. 

De câte ori, în timpul chinurilor, a căror imagine nu poate fi 
redată printr-o descriere, Boxtel n-a fost tentat să sară noaptea 
în grădină, să distrugă plantele, să sfâşie bulbii cu dinţii, să 


sacrifice mâniei sale chiar pe proprietar, dacă acesta ar fi 
îndrăznit să-şi apere lalelele. 

Să omori un om, mai treacă-meargă! Dar să distrugi o lalea 
e o crimă îngrozitoare în ochii unui adevărat horticultor! 

Treptat, pe măsură ce van Baerle făcea zilnic progrese în 
ştiinţa pe care părea să o intuiască, furia lui Boxtel ajunsese la o 
asemenea culme, încât se gândi să arunce pietre şi ciomege în 
straturile de lalele ale vecinului său. 

Dar dându-şi seama că a doua zi, când ar fi văzut 
stricăciunea, van Baerle ar fi povestit păţania sa, — şi cum 
strada era departe şi în secolul al XVII-lea pietrele şi ciomegele 
nu mai cădeau din cer ca pe timpul Amaleciţilor, autorul crimei, 
deşi ar fi operat noaptea, ar fi fost descoperit şi nu numai 
pedepsit de lege, dar şi dezonorat pentru totdeauna în ochii 
Europei cultivatoare de lalele, — Boxtel recurse la şiretenie. El 
hotări să folosească un procedeu care să nu-l compromită. 

Se frământă îndelung, e adevărat, dar în sfârşit găsi soluţia. 

Intr-o seară legă două pisici, fiecare de câte o labă de la 
spate, cu o sfoară de zece picioare lungime şi le aruncă de pe 
zid în mijlocul stratului cu cele mai frumoase flori, unde creştea 
nu numai laleaua Corneille de Witt, dar şi Brabansona, albă ca 
laptele, purpurie şi roşie; Marmorata, din Rotre, azurie cu 
roşu-stacojiu deschis; şi Minunea din Harlem; laleaua Porumbac 
închis şi Porumbac luminos. 

Căzând de sus, animalele speriate se rostogoliră întâi pe 
răzoare, încercând să fugă fiecare în altă parte, până când firul 
care le lega una de alta se întinse complet; atunci, neputând 
merge mai departe, începură să se răsucească pe loc, miorlăind 
îngrozitor; cosiră cu frânghia florile în mijlocul cărora se 
zbăteau, apoi, în sfârşit, după un sfert de oră de luptă crâncenă, 
reuşind să rupă firul care le încurca, dispărură. 

Boxtel, ascuns în spatele sicomorului său, nu vedea nimic 
din cauza întunericului nopţii; dar, auzind miorlăiturile furioase 
ale celor două pisici, îşi închipuia ce se întâmplă şi inima sa, 
golindu-se de fiere, se umplea de satisfacţie. 

Dorinţa lui Boxtel de a vedea stricăciunea pricinuită era 
atât de mare, încât rămase ascuns până la ziuă pentru a se 
bucura de efectele luptei dintre cei doi motani. Il pătrunsese 
ceața dimineţii şi era îngheţat, dar nu simţea frigul; speranţa 


răzbunării îl încălzea. Durerea rivalului său avea să-l 
răsplătească de toate necazurile. 

Odată cu primele raze de soare, uşa casei albe se deschise 
şi în prag apăru surâzând van Baerle. Zări deodată gropi şi 
moviliţe pe terenul ce fusese neted cu o seară înainte; apoi văzu 
rândurile simetrice ale lalelelor sale, răvăşite ca suliţele unui 
batalion în mijlocul căruia căzuse o bombă. Alergă într-acolo din 
ce în ce mai palid. 

Boxtel tresări de bucurie. Cincisprezece sau douăzeci de 
lalele smulse, rupte în bucăţi, zăceau, — unele îndoite, altele 
frânte cu totul şi veştejite. Seva curgea din rănile lor; seva, 
acest sânge preţios pe care van Baerle ar fi vrut să-l 
răscumpere cu al lui. 

Dar, ce surpriză! Ce bucurie pentru van Baerle! Şi ce durere 
de neexprimat pentru Boxtel! Nici una din cele patru lalele care 
constituiau obiectul atentatului nu era atinsă. Ele îşi înălţau cu 
mândrie capul nobil deasupra celorlalte flori strivite. 

Era deajuns pentru a-l mângâia pe van Baerle, era deajuns 
pentru a-l face să moară de necaz pe asasin, care îşi smulgea 
părul din cap la vederea crimei comise zadarnic. 

Van Baerle, deplorând nenorocirea care îl lovise, nenorocire 
care de altfel, din mila lui Dumnezeu, nu era chiar atât de mare 
cât ar fi putut să fie, nu putu să-i ghicească cauza. El se informă 
şi află doar că toată noaptea s-au auzit miorlăituri îngrozitoare. 
De altfel, el recunoscu trecerea pisicilor şi după urmele lăsate 
de ghiarele lor, după părul rămas pe locul bătăliei şi pe care 
picăturile indiferente de rouă tremurau la fel ca pe frunzele unei 
flori rupte, căzută alături; pentru a evita ca pe viitor să se mai 
repete o astfel de nenorocire, el porunci ca un ajutor de 
grădinar să doarmă noaptea în grădină, într-o gheretă, aproape 
de straturi. 

Boxtel auzi când se dădu ordinul. El văzu construindu-se 
ghereta chiar în aceeaşi zi şi prea fericit că nu a fost bănuit, dar 
mai pornit ca oricând împotriva norocosului horticultor, aşteptă 
o ocazie mai prielnică, pentru a se răzbuna. 

Cam în acest timp, societatea cultivatorilor de lalele din 
Harlem propuse un premiu pentru descoperirea, — nu îndrăznim 
să zicem fabricarea, — preţioasei lalele negre, fără pată, 
problemă încă nerezolvată şi privită ca fără soluţie pe atunci, 


dacă se ţine seama că la această dată nu existau nici măcar 
lalele brune. 

De aceea se spune că fondatorii premiului ar fi putut să 
ofere la fel de bine două milioane în loc de o sută de mii de livre, 
căci oricum ideea nu putea fi realizată. 

Câţiva amatori încercară, fără să creadă însă în reuşită; dar 
natura fanteziei horticultorilor are o asemenea putere, încât, 
deşi considerau dinainte încercarea sortită eşecului, nu se mai 
puteau gândi decât la preţioasa lalea neagră, tot atât de 
himerică, de intangibilă, ca lebăda neagră a lui Horaţiu şi ca 
mierloiul alb al tradiţiei franceze. 

Van Baerle se număra printre cultivatorii de lalele care 
adoptară ideea; Boxtel fu dintre aceia care se gândiră s-o 
speculeze. Din momentul în care mintea perspicace şi 
ingenioasă a lui van Baerle se puse în slujba realizării acestui 
scop, el începu cu răbdare semănăturile şi operaţiile necesare 
pentru a aduce de la roşu la cafeniu şi de la cafeniu la cafeniu 
închis lalelele pe care le cultivase până acum. 

Incepând din anul următor, Boxtel putu zări în straturile lui 
van Baerle lalele de un brun perfect, în timp ce el nu obținuse 
decât culoarea cafeniu deschis. 

Poate că ar fi important să explicăm cititorilor frumoasele 
teorii care dovedeau că laleaua împrumută culorile de la 
elementele naturii; poate ar fi bine să stabilim că nimic nu e 
imposibil pentru un horticultor care pune la contribuţie, cu 
răbdare şi geniu, focul soarelui, prospeţimea apei, seva 
pământului şi adierea vântului. Dar nu un tratat despre lalele în 
general, ci povestea unei lalele în particular ne-am hotărât să 
scriem; de aceea ne vom opri la aceasta, oricât de mult ne-am 
simţi atraşi de farmecul subiectului care se suprapune. 

Lui Boxtel, învins încă o dată de superioritatea duşmanului 
său, i se făcu lehamite să mai cultive lalele şi, pe jumătate 
nebun, se hotări să stea la pândă. 

Casa rivalului său era aşezată în plină lumină. Grădina cu 
faţa spre soare, cămăruţe cu geamuri străvezii, dulapuri, cutii şi 
etichete îngăduiau telescopului să pătrundă cu uşurinţă; Boxtel 
îşi lăsă bulbii să putrezească în cuiburi, cojile să se usuce în 
rafturi, lalelele să moară pe straturi şi nu se mai preocupă decât 
de ceea ce se petrecea la van Baerle; respira prin tijele lalelelor 
lui, îi trecea setea numai văzând stropitoarea cu apă şi se sătură 


cu pământul moale şi fin pe care-l presăra vecinul său peste 
bulbii atât de îndrăgiţi. Dar partea cea mai curioasă a 
îndeletnicirii nu se efectua în grădină. 

Suna ora unu, ora unu noaptea şi van Baerle urca în 
laboratorul său, în cabinetul cu geamuri, unde telescopul lui 
Boxtel pătrundea atât de bine. Aici, din clipa când luminile 
savantului, înlocuind razele soarelui, iluminau ziduri şi ferestre, 
Boxtel vedea cum acţionează geniul inventiv al rivalului său. 

ÎI privea selectând seminţele, stropindu-le cu substanţe 
care le modificau sau le colorau. Cornelius mai mult intuia ce 
avea de făcut atunci când încălzea unele seminţe, le umezea, 
apoi le combina cu altele printr-un soi de altoi, operaţie 
minuțioasă şi la care se dovedea uimitor de îndemânatic; ţinea 
la întuneric pe cele care trebuiau să dea culoarea neagră, la 
soare sau la lampă pe cele care trebuiau să dea culoarea roşie, 
oglindea în luciul apei pe cele care aveau să devină albe. 

Această magie nevinovată, fruct al îmbinării dintre visarea 
copilăreas-că şi geniul matur, această muncă plină de răbdare, 
continuă, de care Boxtel se simţea incapabil, îl făcea pe invidios 
să-şi închine telescopului toată viaţa, toată gândirea, toată 
nădejdea sa. 

Lucru ciudat! Atâta interes şi atâta dragoste pentru artă nu 
izbutise să stingă violenta invidie a lui Isaac, setea sa de 
răzbunare. Uneori, prinzân-du-l pe van Baerle în telescopul său, 
îşi închipuia că îl ocheşte cu o puşcă ce nu dă greş şi căuta cu 
degetul piedica pentru a slobozi glontele ce trebuia să-l ucidă. 
Dar e timpul să legăm de această perioadă de trudă a unui 
cultivator de lalele şi de spionaj a altuia, vizita pe care Corneille 
de Witt, Ruart de Pulten, o făcea în oraşul său natal. 


Capitolul VII Un om fericit face cunoştinţă cu 
nenorocirea 


Corneille veni în vizită la finul său, Cornelius van Baerle, în 
luna ianuarie 1672, după ce îşi puse la punct treburile de 
familie. 

Se înnoptase. 


Deşi destul de puţin priceput în horticultură şi tot atât de 
puţin artist, Corneille vizită toată casa, de la atelier până la sere, 
de la tablouri până la lalele. 

El primi mulţumirile finului pentru că îi oferise prilejul de a fi 
pe pun-tea vasului amiral $apte Provincii, în timpul bătăliei de la 
Southwood-Bay şi la rândul său, Corneille îi mulţumi ca un 
părinte, cu amabilitate şi bunăvoință, pentru că dăduse numele 
său unei minunate lalele. În timp ce trecea astfel în revistă 
comorile lui van Baerle, în faţa porţii omului fericit se adunase 
lume multă care privea plină de curiozitate şi cu respect. 

Zgomotul din stradă atrase atenţia lui Boxtel care mânca, 
aşezat a-proape de foc. El se întrebă ce se întâmplă şi după ce 
află, se urcă în laboratorul său, unde se instală cu telescopul la 
ochi, în ciuda frigului pătrunzător de acolo. 

Din toamna anului 1671, telescopul nu-i mai era de mare 
folos. Lalelele, friguroase, aşa cum sunt toate fiicele Orientului, 
nu se cultivă în pământ iarna. Ele au nevoie de căldura din 
interiorul casei, de patul moale al sertarelor şi de dulcile 
mângâieri ale sobei. De aceea, toată iarna, Cornelius o petrecea 
în laborator, în mijlocul cărţilor şi a tablourilor. Numai arareori se 
ducea în camera cu bulbi, pentru a deschide oblonul şi a lăsa să 
pătrundă cele câteva raze de soare surprinse pe cer. 

În seara de care vorbim, după ce Corneille şi Cornelius, 
urmaţi de câţiva servitori, vizitaseră încăperile, cel dintâi se 
adresă în şoaptă gazdei sale: 

— Fiul meu, îndepărtează oamenii şi fă în aşa fel ca să 
rămânem câteva clipe singuri. 

Cornelius se înclină în semn de ascultare. Apoi spuse cu 
voce tare: 

— Domnule, doriţi să vizitaţi şi uscătoria mea de lalele? 

Uscătoria? Acest "templu păgân" al cultivatorului de lalele, 
acest tabernacol, această "sfânta sfintelor", era interzisă 
profanilor, ca şi Delfi altădată. 

Niciodată pragul acestei încăperi n-a fost trecut de piciorul 
îndrăzneţ al vreunui valet, ar fi zis marele Racine, la modă pe 
atunci. Cornelius nu lăsa să pătrundă aci decât mătura 
inofensivă a fostei sale doici, o bătrână servitoare frizonă, care, 
de când stăpânul ei se consacrase cultului lalelelor, nu mai 
îndrăznea să pună ceapă în tocană, de teamă să nu curețe şi să 
gătească chiar inima copilului pe care-l alăptase. Astfel, numai 


la auzul cuvântului uscătorie, servitorii care purtau făciliile 
aprinse se depărtară cu respect. Cornelius luă lumânările din 
mâna primului servitor şi trecu înaintea naşului său în cameră. 

Trebuie să adăugăm că uscătoria se afla tocmai în 
încăperea cu geamuri pe care Boxtel o fixa fără încetare cu 
telescopul său. 

Acesta stătea ca de obicei la pândă. Văzu mai întâi 
luminându-se pereţii şi geamurile; apoi apărură două umbre. 
Una dintre ele, mare, majestuoasă, severă, se aşeză aproape de 
masa pe care Cornelius lăsase făclia. Boxtel recunoscu obrazul 
palid al lui Corneille de Witt, încadrat de părul lung şi negru 
care-i cădea pe umeri. 

După ce spuse câteva cuvinte, al căror sens invidiosul nu-l 
putu pricepe după mişcarea buzelor, Ruartul de Pulten scoase 
de la piept un pachet alb, pecetluit cu grijă şi-l întinse lui 
Cornelius; după felul în care Cornelius îl luă şi îl ascunse în 
dulap, Boxtel înţelese că în el se aflau hârtii de cea mai mare 
importanţă. 

Se gândi la început că acest pachet preţios ar putea 
conţine câţiva muguri proaspăt aduşi din Bengal sau din Ceylon; 
dar apoi chibzui că Ruartul se interesa prea puţin de lalele şi nu 
se ocupa decât de om, plantă păcătoasă, ce încântă mai puţin 
privirea şi înfloreşte mai greu. Reveni deci la ideea că pachetul 
conţinea pur şi simplu hârtii şi că aceste hârtii aveau desigur o 
însemnătate politică. 

Dar de ce i s-ar încredința asemenea hârtii tocmai lui 
Cornelius, care era cu totul străin de această ştiinţă, de altfel tot 
atât de obscură, după părerea sa, ca şi chimia sau chiar 
alchimia? Fără îndoială, Corneille, simțind că nu era pe placul 
compatrioţilor săi, încredința finului său van Baerle un depozit 
de documente însemnate. Ruartul se dovedea îndemânatic 
procedând astfel, întrucât Cornelius, străin de intrigile politice, 
era în afară de orice bănuială şi de bună seamă că nu spre el 
s-ar fi îndreptat cercetările. 

De altfel, Boxtel îşi cunoştea vecinul. Dacă pachetul ar fi 
conţinut muguri, Cornelius nu s-ar fi putut stăpâni şi ar fi 
cercetat cu atenţie valoarea darurilor primite. Or dimpotrivă, 
Cornelius primise cu respect pachetul din mâinile Ruartului şi tot 
cu respect îl aşezase într-un sertar, împingându-l până la fund; 


fără îndoială, ca să nu se vadă şi ca să nu ocupe prea mult loc 
din spaţiul rezervat bulbilor. 

De îndată ce pachetul fu ascuns în sertar, Corneille de Witt 
se ridică, strânse mâinile finului său şi se îndreptă spre uşă. 

Cornelius luă iute făclia şi trecu înainte pentru a lumina 
calea naşului său. 

Lumina dispăru pe nesimţite din încăperea cu geamuri şi 
reapăru pe scară, apoi în vestibul şi în sfârşit în strada încă plină 
de oameni care voiau să-l vadă pe Ruart urcând în trăsură. 

Invidiosul nu se înşelase de loc în presupunerile lui. 
Depozitul încredinţat de către Ruart lui van Baerle şi pus cu grijă 
de acesta în sertar era corespondenţa lui loan de Witt cu 
domnul de Louvois. Numai că, — aşa cum îi spusese fratelui său, 
— de Witt încredinţase scrisorile lui van Baerle fără să-l lase 
măcar să bănuiască importanţa lor politică. Singura reco- 
mandare pe care i-o făcuse era aceea de a nu înmâna depozitul 
nimănui altcuiva decât lui sau unei persoane care ar avea scris 
un cuvânt din par-tea lui. Şi Cornelius, după cum am văzut, 
închise pachetul în dulapul cu muguri preţioşi. După plecarea 
Ruartului, zgomotul şi făcliile se stinseră, iar Cornelius nu se mai 
gândi la acest pachet, la care Boxtel, dimpotrivă, se gândea 
mult; asemenea unui pilot încercat, el vedea în acest pachet 
norul mic şi depărtat, care închide în el furtuna şi care, 
lunecând, va creşte şi se va dezlănţui. 

Totuşi, ignorând ura ce o stârnise, cultivatorul de lalele 
parcursese o parte din drumul către țelul propus de societatea 
din Harlem: el trecuse de la laleaua brun-gălbuie la laleaua de 
culoarea cafelei prăjite. Şi chiar în ziua de 20 august 1672, în 
timp ce la Haga avea loc evenimentul pe care l-am povestit, la 
ora unu după amiază, Cornelius se afla în uscătorie, cu 
picioarele sprijinite de bara mesei şi coatele pe covor, admirând 
trei muguri promiţători. 

"Voi crea marea lalea neagră, — îşi spunea Cornelius 
desprinzând mugurii, — şi voi lua premiul de o sută de mii de 
florini. Îl voi împărţi săracilor din Dordrecht; în felul acesta voi 
potoli ura pe care o trezeşte orice om bogat în timpul 
războaielor civile şi voi putea continua să-mi îngrijesc răzoarele, 
fără să mă tem de republicani sau de orangişti. Nu voi mai avea 
motiv să mă tem că într-o zi de răscoală negustorii din 
Dordrecht şi marinarii din port ar putea veni să-mi smulgă bulbii 


pentru a-şi hrăni familiile, aşa cum mă ameninţă uneori cu voce 
joasă, când află că am cumpărat un bulb de două sau trei sute 
de florini. E lucru hotărât; voi da săracilor cei o sută de mii de 
florini pe care-i oferă societatea din Harlem ca premiu. 

Cu toate că..." 

Şi la acest cu toate că, van Baerle făcu o pauză şi suspină. 

"Cu toate că, urmă el, mi-ar fi plăcut să cheltuiesc cei o 
sută de mii de florini pentru a mări parterul casei mele sau 
pentru a călători în Orient, patria florilor frumoase. Dar e mai 
bine să nu te gândeşti la toate astea; numai despre muschete, 
drapele, tobe şi proclamaţii se vorbeşte astăzi!" 

Van Baerle ridică ochii spre cer şi suspină din nou. Apoi îşi 
întoarse privirea către bulbii care, după părerea lui, erau cu mult 
mai importanţi decât toate muschetele, tobele, drapelele şi 
proclamaţiile — toate lucruri bune numai să tulbure sufletul unui 
om cinstit! 

"Dar iată nişte muguri foarte frumoşi!" îşi spuse el. Cât sunt 
de netezi, cât sunt de bine făcuţi, ce aer melancolic au! Toate 
acestea prevestesc lalelei mele negrul de abanos! Nu se văd cu 
ochiul liber nici măcar nervurile prin care circulă seva. Oh! cu 
siguranţă că nici o pată nu va umbri rochia de doliu a florii 
care-mi datorează viaţa. 

"Cum se va numi această fiică a veghei mele, a trudei 
mele, a gândirii mele? Tulipa nigra Barlaensis. 

"Da, Barlaensis. Frumos nume! Toată Europa cultivatoare 
de lalele, adică toată Europa cultă, va tresări la auzul acestei 
veşti care va zbura ca vântul în cele patru puncte cardinale ale 
globului. 

"A fost descoperită marea lalea neagră! Numele ei? vor 
întreba amatorii. 

— Tulipa nigra Barlaensis. 

— De ce Barlaensis? După numele inventatorului ei, van 
Baerle, se va răspunde. 

— Cine-i acest van Baerle? 

— E acela care a mai creat până acum cinci specii noi: 
Jeanne, loan de Witt, Corneille etc. Ei bine, aceasta este ambiția 
mea. Ea nu va supăra pe nimeni. Şi despre Tulipa nigra 
Barlaensis se va mai vorbi chiar dacă naşul meu, acest sublim 
om politic, nu va mai fi cunoscut decât poate prin laleaua care-i 
poartă numele. 


"Muguri încântători!... 

"Când va înflori laleaua mea, — îşi continuă Cornelius 
gândurile, — vreau, dacă liniştea va fi revenit în Olanda, să dau 
săracilor numai cincizeci de mii de florini; la urma urmelor şi 
atât e destul pentru un om care nu datorează nimănui nimic, iar 
cu ceilalţi cincizeci de mii de florini voi face experienţe. Cu 
aceşti cincizeci de mii de florini vreau să dau viaţă lalelei 
parfumate. Oh! dacă aş izbuti să dau lalelei parfumul 
trandafirului, al garoafei, sau poate chiar un miros complet nou; 
dacă aş putea reda reginei florilor mireasma naturală pe care a 
pierdut-o în trecerea ei de pe tronul din Orient pe cel din 
Europa, acea mireasmă pe care o are probabil în India, la Goa, 
la Bombay, la Madras şi mai ales în insula care altădată, după 
cum spun cunoscătorii, a fost paradisul terestru, — numită 
Ceylon! Ce triumf! Atunci, n-aş da gloria lui Cornelius van 
Baerle, — o spun deschis, — nici pentru gloria lui Alexandru, 
Cezar sau Maxi-milian. 

Dragi muguraşi!..." 

Şi Cornelius se desfăta contemplându-i. 

Deodată, clopoţelul din faţa încăperii sună mai tare ca de 
obicei. 

Cornelius tresări, întinse ocrotitor mâna spre muguri şi se 
întoarse: 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

— Un sol de la Haga, răspunse servitorul. 

— Un sol de la Haga? Ce vrea? 

— Domnule, e Craeke. 

— Craeke, valetul de încredere al domnului loan de Witt? 
Bine! Să aştepte. 

— Nu pot să aştept, se auzi o voce din coridor. 

Şi în acelaşi timp, trecând peste consemn, Craeke năvăli în 
uscătorie. 

Intrarea violentă a lui Craeke era o încălcare atât de 
flagrantă a obiceiurilor stabilite în casa lui Cornelius van Baerle, 
încât acesta, văzându-l cum se năpusteşte, avu o tresărire a 
mâinii ce ocrotea mugurii; gestul brusc făcu să se rostogolească 
doi din preţioşii bulbi, unul sub masa vecină cu masa mare, 
celălalt în cămin. 

— Drace! exclamă Cornelius fugind după muguri, — ce s-a 
întâmplat, Craeke? 


— S-a întâmplat, domnule, — zise Craeke, depunând hârtia 
pe masa cea mare unde rămăsese al treilea bulb, — că sunteţi 
invitat să citiţi hârtia aceasta fără să pierdeţi nici o clipă. 

Şi Craeke, având senzaţia că străzile din Dordrecht 
manifestă simpto-mele unui tumult asemănător celui pe care îl 
lăsase la Haga, fugi fără să privească înapoi. 

— Bine, bine, dragul meu Craeke, — zise Cornelius, 
întinzând un braţ sub masă pentru a urmări bulbul preţios, — voi 
citi hârtia. 

Apoi, ridicându-l, îl puse în căuşul palmei pentru a-l 
examina: 

— Bun! zise el, iată, unul e neatins. Al dracului Craeke, să 
intre astfel în uscătoria mea! Să-l vedem pe celălalt acum. 

Fără să lase din mână bulbul pe care-l ridicase, van Baerle 
înaintă spre cămin şi, în genunchi, începu să pipăie cu vârful 
degetului cenuşa, care din fericire era rece. 

După o clipă descoperi al doilea mugur. 

— lată-l şi pe al doilea. 

Şi privindu-l cu o atenţie aproape părintească: 

— Neatins ca şi primul. 

Chiar în clipa aceea, în timp ce Cornelius, încă în genunchi, 
examina al doilea mugur, uşa uscătoriei fu zgâlţâită atât de 
puternic şi se deschise în aşa fel, încât Cornelius simţi urcându-i 
în obraji şi în urechi flacăra acelei rele sfătuitoare, care se 
numeşte mânia. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă el. Ce-nseamnă asta? Au 
înnebunit ai casei! 

— Domnule! Domnule! strigă servitorul care se năpustise în 
uscătorie cu obrazul mai palid şi cu expresia mai îngrozită decât 
cea a lui Craeke. 

— Ei bine, ce-i? întrebă Cornelius, care văzând dubla 
încălcare a regulilor casei, presimţi o nenorocire. 

— Ah! domnule, fugiţi, fugiţi repede! 

— Să fug? Pentru ce? 

— Domnule, casa e plină de gărzile statului. 

— Ce vor? 

— Vă caută. 

— Pentru ce? 

— Ca să vă aresteze. 

— Să mă aresteze, pe mine? 


— Da, domnule, sunt însoţiţi şi de un magistrat. 

— Ce înseamnă asta? întrebă van Baerle strângând cei doi 
muguri în mână şi aruncând o privire îngrozită spre scară. 

— Urcă, urcă! strigă servitorul. 

— Ah, iubitul meu copil, vrednicul meu stăpân, strigă doica 
intrând în uscătorie. la aurul, bijuteriile şi fugi, fugi! 

— Dar pe unde vrei să fug, doică? întrebă van Baerle. 

— Sări pe fereastră. 

— De la douăzeci şi cinci de picioare?! 

— Vei cădea pe un strat de pământ gras de şase picioare! 

— Da, dar voi cădea pe lalelele mele! 

— N-are importanţă, sari. 

Cornelius luă al treilea mugur, se apropie de fereastră şi o 
deschise, dar văzând ce stricăciuni ar putea aduce straturilor 
sale, se înspăimântă mai mult decât la vederea distanţei de la 
care trebuia să sară şi se opri. 

— N-am să sar. 

Şi se dădu un pas îndărăt. 

In acest moment, printre zăbrelele grilajului începură să se 
vadă halebardele soldaţilor. 

Doica ridică braţele spre cer. 

Cât despre Cornelius van Baerle, trebuie s-o spunem, spre 
lauda nu a omului ci a cultivatorului de lalele, singura sa 
preocupare era aceea de a-şi apăra nepreţuiţii muguri. 

Căută din ochi o hârtie în care să-i învelească, zări pe masa 
de uscat foaia din biblie depusă de Craeke, o luă fără să-şi 
amintească cum ajunsese acolo, atât de mare îi era tulburarea, 
înveli în ea cei trei muguri, îi ascunse la piept şi aşteptă liniştit. 

In aceeaşi clipă intrară soldaţii, precedaţi de un magistrat. 

— Dumneavoastră sunteţi doctorul Cornelius van Baerle? 
întrebă magistratul, deşi îl cunoştea foarte bine pe tânăr. 

— Eu sunt, maestre van Spennen, — răspunse Cornelius 
salutându-l respectuos, — şi dumneavoastră o ştiţi prea bine. 

— Atunci, daţi-ne documentele instigatoare pe care le 
ascundeţi la dumneavoastră. 

— Documentele instigatoare? repetă Cornelius, cu totul 
năucit de această poruncă. 

— Nu faceţi pe miratul. 

— Vă jur, maestre van Spennen, — răspunse Cornelius, — 
că nu înţeleg despre ce este vorba. 


— Atunci o să vă ajut, doctore, spuse magistratul: daţi-ne 
hârtiile pe care trădătorul Corneille de Witt le-a depus la 
dumneavoastră în luna ianuarie a anului trecut. 

Lui Cornelius îi trecu fulgerător prin minte un gând. 

— lată, spuse van Spennen, mi se pare că începeţi să vă 
amintiţi, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, dar dumneavoastră vorbeaţi de documente 
instigatoare şi eu nu am nici o hârtie de felul acesta. 

— Ah, negati? 

— Desigur. 

Magistratul se întoarse şi cuprinse dintr-o privire toată 
încăperea. 

— Care cameră din casă se numeşte uscătorie? întrebă el. 

— E tocmai aceasta în care ne aflăm, maestre van 
Spennen. 

Magistratul îşi aruncă ochii pe o mică notă aşezată 
deasupra hârtiilor sale. 

— E în ordine, spuse el ca un om lămurit. 

Apoi întorcându-se către Cornelius: 

— Vreţi să-mi daţi aceste hârtii? 

— Dar nu pot, maestre van Spennen. Doar nu-mi aparţin: 
ele mi-au fost încredințate cu titlul de depozit şi un depozit e 
sfânt. 

— Doctore Cornelius, rosti magistratul, în numele 
Guvernului vă ordon să deschideţi acest sertar şi să-mi daţi 
hârtiile închise în el. 

Şi magistratul arătă cu degetul exact al treilea sertar al 
unui dulap aşezat deasupra căminului. 

Într-adevăr, hârtiile încredințate de Ruartul de Pulten finului 
său se aflau în cel de-al treilea sertar, dovadă că poliţia fusese 
perfect informată. 

— Va să zică nu vreţi? întrebă van Spennen, văzându-l pe 
Cornelius că rămâne împietrit de uimire. Atunci îl voi deschide 
eu însumi. 

Şi trăgând tot sertarul afară, magistratul descoperi mai 
întâi vreo douăzeci de bulbi, rânduiţi şi etichetaţi cu grijă, apoi 
pachetul cu hârtii, exact în starea în care fusese depus de către 
nenorocitul Corneille de Witt. 


Magistratul rupse sigiliile, sfâşie plicul, aruncă o privire 
lacomă peste primele foi care-i căzură sub ochi şi strigă cu o 
voce îngrozitoare: 

— Aşadar, justiţia n-a primit o informaţie falsă. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Ah! nu mai faceţi pe nevinovatul, domnule van Baerle, 
răspunse magistratul şi urmaţi-ne. 

— De ce să vă urmez? strigă doctorul. 

— Pentru că în numele Statelor olandeze, vă arestez. 

Nu se făceau încă arestări în numele lui Wilhelm de Orania, 
deoarece nu trecuse destul timp de când era stadtholder. 

— Să mă arestaţi, strigă Cornelius, dar ce-am făcut? 

— Asta nu mă priveşte de loc, doctore, vă veţi explica în 
faţa judecătorilor. 

— Unde? 

— La Haga. 

Cornelius, uluit, îşi sărută doica aproape leşinată, dădu 
mâna cu servitorii care plângeau şi-l urmă pe magistrat. După 
ce fu închis în trăsură ca un deţinut politic, porniră în galop spre 
Haga. 


Capitolul VIII O invazie 


Tot ce se petrecuse era, după cum se poate uşor 
presupune, opera diabolică a lui mynheer Isaac Boxtel. 

Ne amintim că el a ghicit importanţa hărtiilor încredințate 
de Ruartul de Pulten finului său, de îndată ce îl văzu pe acesta 
strângând cu grijă pachetul în sertarul în care ţinea cei mai 
preţioşi bulbi. 

De aci se poate deduce că Boxtel, care urmărea 
desfăşurarea evenimentelor politice cu mult mai multă atenţie 
decât vecinul său Cornelius, aflând de arestarea lui Corneille de 
Witt, învinuit de înaltă trădare, se gândi că, fără îndoială, n-ar 
avea de spus decât o vorbă pentru ca o dată cu naşul să fie 
arestat şi finul. 

Oricât de fericită bătea inima lui Boxtel, se înfioră totuşi la 
gândul că denunţul său ar putea duce la eşafod un om. Dar cum 


firile rele se deprind treptat cu ideile josnice, mynheer Isaac 
Boxtel îşi dădea curaj găsindu-şi justificarea în următorul sofism: 

"Corneille de Witt e un rău cetăţean dacă e acuzat de înaltă 
trădare şi arestat. Eu sunt un bun cetăţean pentru că nu sunt 
acuzat de nimic în lume şi pentru că sunt liber ca pasărea 
văzduhului. Cum Corneille de Witt e un rău cetăţean, pentru că 
e acuzat de înaltă trădare şi arestat, complice-le său, Cornelius 
van Baerle, nu poate fi un cetăţean mai puţin rău. Deci, eu sunt 
un bun cetăţean şi cum e de datoria bunilor cetăţeni să-i 
denunțe pe cei răi, este de datoria mea, a lui Isaac Boxtel, să-l 
denunţ pe Cornelius van Baerle." 

Dar poate că acest raţionament, ciudat cum era, n-ar fi pus 
cu totul stăpânire pe gândurile lui Boxtel şi poate că invidiosul 
n-ar fi cedat dorinţei de răzbunare care îi rodea inima, dacă o 
dată cu demonul invidiei, n-ar fi apărut şi demonul lăcomiei. 

Boxtel cunoştea stadiul în care ajunsese van Baerle cu 
cercetările referitoare la valoroasa lalea neagră. Oricât de 
modest era doctorul Cornelius, el nu putu ascunde prietenilor 
săi intimi convingerea aproape deplină că va câştiga în anul 
1673 premiul de o sută de mii florini propus de Societatea de 
horticultură din Harlem. Or, tocmai această certitudine a lui 
Cornelius van Baerle îi dădea lui Isaac Boxtel febra care-l rodea 
continuu. 

Dacă ar fi arestat Cornelius, s-ar produce în casă, cu 
siguranţă, o mare tulburare, iar în noaptea următoare nu s-ar 
gândi nimeni să vegheze lalelele din grădină. 

Şi în acea noapte, Boxtel ar sări zidul şi cum el ştia unde se 
află bulbul lalelei negre, l-ar putea fura; în loc să înflorească la 
Cornelius, ar înflori la el şi astfel ar primi el premiul de o sută de 
mii de florini, fără a mai pune la socoteală cinstea supremă de a 
numi noua floare Tulipa nigra Boxtellensis. Obţinerea unui 
asemenea succes însemna nu numai răzbunare, dar şi 
satisfacerea lăcomiei sale. Când era treaz, nu se gândea decât 
la marea lalea neagră; când dormea, o visa. In sfârşit la 19 
august, către orele două după amiază, tentaţia fu atât de 
puternică încât mynheer Isaac nu mai putu să-i reziste. In 
consecinţă, el întocmi un denunţ anonim, înlocuind semnătura 
cu precizia informaţiei şi-l aruncă la poştă. 

Niciodată o hârtie veninoasă, strecurată în gurile de bronz 
ale Veneţiei, n-a produs un efect mai rapid şi mai îngrozitor. În 


aceeaşi seară, magistratul primi înştiinţarea; el îşi convocă 
imediat colegii pentru a doua zi dimineaţa. Intr-adevăr, a doua zi 
se adunară, hotărâră arestarea lui van Baerle şi încredinţară 
executarea ordinului maestrului van Spennen, care se achită de 
această datorie, aşa cum am văzut, ca un olandez demn, 
arestându-l pe Cornelius tocmai în momentul în care orangiştii 
din Haga sfâşiau cadavrele lui Corneille şi loan de Witt. 

Dar, fie din ruşine, fie din slăbiciune, Isaac Boxtel nu avu 
curajul în ziua aceea să îndrepte telescopul nici asupra grădinii, 
nici asupra atelierului, nici asupra uscătoriei vecinului său. 

El ştia prea bine ce urma să se întâmple în casa bietului 
doctor Cornelius, chiar fără să privească. Nici nu se clinti când 
unicul său servitor, — care invidia soarta servitorilor lui 
Cornelius, de altfel nu cu mai puţină amărăciune decât invidia 
Boxtel soarta stăpânului, — intră în cameră. Boxtel îi spuse: 

— Nu mă voi scula azi; sunt bolnav. 

Către ora nouă, el auzi în stradă gălăgie şi se înfioră; în 
clipa aceea arăta mai palid ca un bolnav adevărat şi tremura 
mai tare decât ar fi avut febră. 

Valetul intră; Boxtel se ascunse sub cuvertură. 

— Ah, domnule, strigă valetul, bănuind totuşi că vestea 
ce-o aducea îl va bucura pe stăpânul său. Bietul van Baerle! 
Ştiţi, domnule, ce se petrece în clipa asta? 

— Cum vrei să ştiu? îngăimă Boxtel. 

— Ei bine! În clipa asta, domnule, vecinul dumneavoastră, 
Cornelius van Baerle, învinuit de înaltă trădare, e arestat. 

— Nu cred! murmură Boxtel cu voce slăbită. Nu se poate! 

— Păi, cel puţin aşa se spune; de altfel tocmai l-am văzut 
intrând pe judecătorul van Spennen cu oamenii lui. 

— Ah! dacă ai văzut, spuse Boxtel, poate ai dreptate. 

— În orice caz, o să mă informez din nou, spuse valetul şi 
fiţi liniştit, domnule, o să vă ţin la curent. 

Boxtel se mulţumi să încurajeze zelul valetului său doar cu 
un semn. 

Acesta ieşi şi se întoarse după un sfert de oră. 

— Domnule, tot ce v-am povestit e adevărat. 

— Cum asta? 

— Domnul van Baerle e arestat; l-au închis într-o trăsură şi 
l-au expediat chiar acum la Haga. 

— La Haga?! 


— Da şi acolo, dacă e adevărat ce se spune, n-o să-i fie 
bine de loc. 

— Şi ce se spune? întrebă Boxtel. 

— Păi, domnule, se spune, dar nu e sigur, că la ora asta 
burghezii sunt probabil gata să-i asasineze pe domnii Corneille 
şi loan de Witt. 

— Oh! murmură, sau mai degrabă horcăi Boxtel închizând 
ochii pentru a alunga imaginea îngrozitoare ce îi apărea în 
minte. 

— Drace! exclamă valetul ieşind, mynheer Isaac Boxtel 
trebuie să fie tare bolnav, dacă n-a sărit jos din pat aflând o 
asemenea veste. 

Intr-adevăr, Isaac Boxtel era tare bolnav, bolnav ca un om 
care a comis un asasinat. 

Dar el asasinase cu un dublu scop. Primul fiind împlinit, mai 
rămânea de împlinit al doilea. 

Se lăsă noaptea, noaptea pe care o aştepta Boxtel. Când, în 
sfârşit, totul fu cuprins de întuneric, el se sculă. Apoi se urcă în 
sicomorul său. Işi făcuse bine socotelile; nimeni nu se gândea să 
păzească grădina; casa era vraişte. 

Auzi pe rând bătând ora zece, unsprezece, miezul nopţii. 

La miezul nopţii, cu inima zvâcnind, cu mâinile tremurând, 
cu faţa lividă, cobori din copac, luă o scară, o sprijini de zid, urcă 
până la penultima treaptă şi ascultă. Peste tot era linişte. Nici un 
zgomot nu tulbura tăcerea nopţii. O singură lumină veghea în 
toată casa. Era aceea a doicii. Liniştea şi întunericul îi dădură 
curaj. Incălecă zidul şi rămase o clipă pe loc; apoi, convins că nu 
avea a se teme de nimic, trecu scara din grădina sa în grădina 
lui Cornelius şi coborî. Cum ştia aproape la milimetru locul unde 
erau îngropaţi bulbii viitoarelor lalele negre, alergă în direcţia 
lor, păşind totuşi pe alei pentru a nu fi trădat de urma paşilor; 
ajungând la locul ştiut, îşi afundă mâinile în pământul moale, cu 
o bucurie de tigru. 

Nu găsi nimic şi crezu că s-a înşelat. Tot timpul broboane 
de sudoare i se prelingeau pe frunte. Scormoni alături: nimic. 
Scormoni la dreapta, scormoni la stânga: nimic. Scormoni 
înainte şi înapoi: nimic. Fu cât pe ce să înnebunească văzând că 
pământul fusese răscolit chiar în dimineaţa aceea. 


Într-adevăr, în timp ce Boxtel era în pat, Cornelius coborâse 
în grădi-nă, dezgropase bulbul şi, aşa cum am văzut, îl împărţise 
în trei muguri. 

Boxtel nu se putea hotărî să părăsească locul şi răvăşi cu 
mâinile sale o bună parte din straturi. 

În sfârşit, nu mai avu nici o îndoială asupra nenorocirii sale. 

Nebun de furie, se întoarse la scară, încălecă zidul, aduse 
scara de la Cornelius, o aruncă în grădina sa şi cobori. 

Deodată îl străfulgeră o nouă nădejde: poate mugurii sunt 
în uscăto-rie. Nu avea decât să pătrundă în uscătorie, aşa cum 
pătrunsese în grădi-nă. Acolo îi va găsi. De altminteri, nu era de 
loc greu. Geamurile uscătoriei se deschideau ca la sere. 
Cornelius van Baerle le ridicase chiar în dimineaţa aceea şi 
nimeni nu se gândise să le închidă. Totul era să-şi facă rost de o 
scară destul de lungă, o scară de douăzeci de picioare în loc de 
una de douăsprezece. 

Boxtel observase pe strada pe care locuia o casă în 
reparaţie; de zidul ei era sprijinită o scară uriaşă. Această scară 
era tocmai ceea ce-i trebuia lui, dacă nu cumva lucrătorii o 
luaseră. Alergă într-acolo şi găsi scara. O luă şi o duse cu greu în 
grădina sa, apoi şi mai cu greu o sprijini de zidul casei lui 
Cornelius. Scara atingea exact ferestruica. Boxtel puse un mic 
felinar aprins în buzunar, urcă scara şi pătrunse în uscătorie. 

Ajuns în acest tabernacol, se opri sprijinindu-se de masă; 
picioarele nu-l mai ţineau, inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

Aici era mult mai rău decât în grădină; s-ar zice că în aer 
liber nici o proprietate nu poate fi strict respectată; chiar dacă 
cineva ar sări un gard viu sau ar escalada un zid, tot s-ar opri în 
faţa unei uşi sau a unei ferestre. În grădină Boxtel nu era decât 
un borfaş, în cameră devenea un hoţ. Totuşi, curajul îi reveni; 
doar nu ajunsese până aici ca să se înapoieze acasă cu mâinile 
goale. Dar căută în zadar; deschise şi închise toate sertarele, 
chiar şi sertarul cu pricina, în care fusese strâns cu grijă 
depozitul fatal lui Cornelius; găsi etichetate, ca într-o grădină 
botanică, lalelele Joannis, Witt, laleaua de culoare brună, laleaua 
de culoarea cafelei arse; dar laleaua neagră, adică mugurii în 
care ea dormea ascunsă, nu era nicăieri. 

Şi totuşi, în registrul seminţelor şi al bulbilor, ţinut în dublu 
exemplar de către van Baerle, cu mai multă grijă şi exactitate 


decât registrul comer-cial al primelor case din Amsterdam, 
Boxtel citi aceste rânduri: 


“Astăzi, 20 august 1672, am dezgropat bulbul marii lalele 
negre şi l-am împărțit în trei muguri perfecti". 


— Mugurii ăştia, mugurii ăştia! urlă Boxtel, răvăşind totul în 
uscăto-rie, unde a putut să-i ascundă? 

Apoi deodată îşi lovi fruntea, mai să şi-o turtească. 

— Oh, nenorocit ce sunt! strigă el; ah, de trei ori nenorocit! 
Se des-parte oare cineva de mugurii săi? Îi lasă la Dordrecht 
când pleacă la Haga? Oare poate trăi cineva fără muguri, când 
ei sunt mugurii nepreţuitei lalele negre? A avut timp să-i ia, 
infamul! Îi are la el, i-a luat la Haga! 

Ca un fulger îi trecu prin minte lui Boxtel gândul acesta şi-şi 
dădu seama de inutilitatea crimei comise. 

Căzu ca trăznit chiar pe masa, chiar pe locul unde, cu 
câteva ore înainte sărmanul van Baerle admirase îndelung şi cu 
atâta satisfacţie mugurii lalelei negre. 

— Ei bine, la urma urmelor, spuse invidiosul, ridicându-şi 
faţa lividă, dacă îi are, nu-i va putea păstra decât atât cât va fi 
în viaţă, şi... 

Sfârşitul gândului său hidos se pierdu într-un surâs 
îngrozitor. 

— Mugurii sunt la Haga, spuse el, deci nici eu nu mai pot 
rămâne la Dordrecht. La Haga, după muguri! La Haga! 

Şi Boxtel, fără să-i pese de imensele bogății pe care le 
părăsea, atât era de obsedat de nepreţuita comoară, ieşi prin 
ferestruică, alunecă în lungul scării, duse obiectul furat de unde 
îl luase şi, asemenea unui animal de pradă, intră răcnind în casa 
lui. 


Capitolul IX Camera familiei 


Era aproape miezul nopţii când bietul van Baerle fu închis în 
temniţa din Buytenhoff. 

Lucrurile se petrecură aşa cum prevăzuse Roza. Găsind 
celula lui Corneille goală, mânia poporului atinse asemenea 
culmi, încât dacă moş Gryphus s-ar fi aflat acolo, în faţa acelor 
furioşi, cu siguranţă că ar fi plătit în locul prizonierului său. 

Dar această mânie se revărsă din plin asupra celor doi fraţi, 
pe care asasinii îi prinseseră datorită lui Wilhelm, om 
prevăzător, care luase măsuri de precauţie, închizând porţile 
oraşului. 

Deci, la un moment dat, închisoarea se golise şi o linişte de 
mormânt urmase îngrozitorului tunet de urlete ce se rostogolea 
pe scări. 

Roza profită de acest moment, ieşi din ascunzătoare şi îl luă 
cu ea şi pe tatăl ei. 

Închisoarea era pustie; la ce bun să rămâi în închisoare 
când oamenii erau sugrumaţi la Tol-Hek? 

Gryphus ieşi tremurând în urma curajoasei Roza. Se duseră 
să închidă poarta cea mare, — să închidă e un fel de a spune, 
căci poarta era pe jumătate sfărâmată. Se vedea că pe aici 
trecuse torentul unei furii nestăvilite. 

Către ora patru se auzi din nou vin zgomot, dar acest 
zgomot nu era de natură să-i îngrijoreze pe Gryphus şi pe fiica 
lui: era al mulţimii care târa cadavrele celor doi fraţi spre piaţa 
unde se făceau în mod obişnuit execuțiile, pentru a-i spânzura. 
Roza se ascunse din nou, dar de data asta, ca să nu vadă 
odiosul spectacol. N 

La miezul nopţii se auziră bătăi în poarta închisorii. II 
aduceau pe Cornelius van Baerle. 

Când temnicerul Gryphus îl primi pe noul musafir şi citi pe 
mandatul de arestare identitatea prizonierului, şopti cu 
obişnuitul său zâmbet de temnicer: 

— Fin al lui Corneille de Witt! Ah, tinere, avem rezervată 
aici tocmai camera familiei; o să ţi-o dăm. 

În drumul ce trebuia să-l parcurgă pentru a ajunge la 
această celulă, deznădăjduitul cultivator de lalele nu auzi decât 
lătratul unui câine şi nu văzu decât chipul unei tinere fete. 


Câinele ieşi dintr-o cuşcă săpată în zid, scuturând un lanţ 
gros şi îl mirosi pe Cornelius, pentru a-l recunoaşte mai bine 
dacă i s-ar ordona să-l sfâşie. 

Tânăra fată, auzind cum scârţâie balustrada sub mâna 
obosită a deţinutului, întredeschise ferestruica odăiţei în care 
locuia, situată chiar sub scară. Cu lampa în mâna dreaptă, ea îşi 
lumina fermecătorul obraz trandafiriu, încadrat de un bogat păr 
blond împletit în cozi groase, în timp ce cu stânga îşi strângea 
cămaşa albă de noapte pe piept, căci sosirea neaşteptată a lui 
Cornelius o trezise din primul somn. 

Era un tablou frumos de pictat şi demn întru totul de 
maestrul Rembrandt, cu acea spirală neagră a scării luminate de 
felinarul roşiatic al lui Gryphus, cu faţa întunecată a 
temnicerului în vârf şi chipul melancolic al lui Cornelius, care se 
pleca peste balustradă pentru a privi în jos; iar dedesubt, 
încadrat de ferestruica luminată, suavul obraz al Rozei, gestul ei 
pudic, puţin contrariat la vederea lui Cornelius, care se afla mai 
sus, pe o treaptă, de unde privirea sa mângâia vag şi trist umerii 
albi, rotunzi, ai tinerei fete. Şi jos, cu totul în umbră, acolo unde 
întunericul acoperă detaliile, ardeau ochii de jăratec ai dulăului 
care trăgea de lanţul în inele, asupra cărora lumina, pornită din 
lampa ce o ţinea Roza în mână şi din felinarul lui Gryphus, 
atârna stropi strălucitori de aur. 

Un singur lucru n-ar fi putut reda în tabloul său, sublimul 
maestru: expresia dureroasă care apăru pe chipul Rozei când îl 
văzu pe tânărul frumos şi palid urcând 

încet scara şi-l auzi pe tatăl ei spunându-i sinistrele cuvinte: 
"Vei avea camera familiei". 

Această scenă dură o clipă doar, mult mai puţin decât ne-a 
trebuit nouă s-o descriem. Apoi Gryphus îşi continuă drumul iar 
Cornelius, silit să-l urmeze, intra cinci minute mai târziu, în 
celula pe care e inutil s-o descriem, pentru că cititorul o 
cunoaşte mai dinainte. 

După ce-i arătă patul de suferinţă al martirului care murise 
chiar în dimineaţa aceea, Gryphus îşi luă felinarul şi ieşi. 

Cât despre Cornelius, de îndată ce rămase singur, se trânti 
pe pat, dar nu dormi deloc. Nu-şi luă nici o clipă privirea de la 
fereastra îngustă, cu zăbrele de fier, care dădea spre 
Buytenhoff; văzu astfel, dincolo de pomi, prima rază de lumină 
pe care cerul o lăsa să cadă pe pământ, ca o mantie albă. 


În timpul nopţii, din când în când, câţiva cai iuți galopară 
prin piaţa Buytenhoff; paşi grei de patrule se loviră de 
caldarâmul rotund, iar fitilurile archebuzelor, aprinzându-se în 
bătaia vântului de vest, aruncară fulgere intermitente până la 
fereastra închisorii. 

Dar când zorile argintară coamele crestate ale caselor, 
Cornelius, nerăbdător să afle dacă în jurul său mai trăia vreo 
fiinţă, se apropie de fereastră şi-şi roti privirea tristă de jur- 
împrejur. 

Peste casele palide se înălța, la capătul opus al pieţii, o 
siluetă cu forme neprecise, întunecată de ceața albăstruie a 
dimineţii. 

Cornelius recunoscu spânzurătoarea. 

De spânzurătoare atârnau două zdrenţe hâde, care nu erau 
decât scheletele încă sângerânde ale fraţilor de Witt. 

Mărinimoasa populaţie a oraşului Haga ciopârţise carnea 
victimelor sale, dar, conştiincioasă, adusese la spânzurătoare 
enorma pancardă, pe care înscrisese pretextul dublei crime. 

Pe această pancardă, cu ochii săi buni de om tânăr, 
Cornelius izbuti să citească următoarele rânduri, mânjite cu 
pensula groasă a vreunui mâăzgălitor de firme: 

"Aici atârnă spânzurați marele scelerat numit loan de Witt 
şi micul ticălos Corneille de Witt, fratele său, doi duşmani ai 
poporului, dar buni prieteni ai regelui Franţei”. 

Cornelius scoase un strigăt de groază şi în spaima sa 
copleşitoare, lovi cu mâinile şi cu picioarele uşa atât de puternic 
şi de repede, încât Gryphus alergă furios, cu legătura sa enormă 
de chei în mână. 

Deschise uşa blestemându-i cumplit pe deţinutul care-i 
tulbura liniştea în afara orelor în care avea obiceiul să se 
deranjeze singur. 

— Ah, asta-i! S-a înfuriat şi ăstălalt domn de Witt! strigă el. 
Dar aceşti de Witt au pe dracu în ei! 

— Domnule, domnule, — spuse Cornelius apucându-l pe 
temnicer de braţ şi trăgându-l spre fereastră, — e adevărat 
ce-am citit eu acolo? 

— Unde acolo? 

— Pe pancarda aceea. 


Palid, tremurând şi gâfâind, el îi arătă la capătul pieţii 
spânzurătoarea deasupra căreia domina cinica inscripţie. 
Gryphus începu să râdă. 

— Da, ai citit exact... Ei bine, scumpul meu domn, iată unde 
ajungi când te înţelegi cu duşmanii prinţului de Orania! 

— Domnii de Witt au fost asasinați! şopti Cornelius cu 
fruntea acoperită de sudoare, lăsându-se să cadă pe pat, cu 
braţele atârnânde, cu ochii închişi. 

— Domnii de Witt au fost pedepsiţi de justiţia poporului, 
spuse Gryphus; dumneata spui că au fost asasinați? Eu zic, 
executaţi. 

Văzând însă că deţinutul nu numai că se liniştise, ci chiar 
leşinase, ieşi, trântind uşa cu violenţă şi trăgând zăvoarele cu 
zgomot. 

Revenindu-şi în fire, Cornelius se trezi singur şi recunoscu 
celula în care se afla, camera familiei, aşa cum o numise 
Gryphus în batjocură, celula fatală, prin care trebuia să treacă 
pentru a ajunge la o moarte tristă; cum era filozof şi mai ales 
creştin, el începu să se roage întâi pentru sufletul naşului său, 
apoi pentru cel al primului ministru şi, în sfârşit, se resemnă să 
primească el însuşi toate nenorocirile pe care Dumnezeu i le-ar 
fi trimis. 

După ce termină şi cobori din cer pe pământ, după ce, 
întors pe pământ, reveni în celula sa şi după ce se asigură că în 
celulă era singur, scoase de la piept cei trei 

muguri ai lalelei negre şi îi ascunse îndărătul gresiei pe care 
stătea urciorul tradiţional, în colţul cel mai întunecat al 
închisorii. 

Zadarnică muncă de atâţia ani! Atâtea dulci speranţe . 
distruse! Rodul muncii sale va pieri, aşa cum va pieri şi el! In 
această închisoare nu găseşti nici un fir de iarbă, nici un bulgăre 
de pământ, nici o rază de soare! La gândul acesta, Cornelius fu 
cuprins de o neagră deznădejde, din care nu ieşi decât datorită 
unei împrejurări extraordinare. 

Care era această împrejurare? 

Ne rezervăm plăcerea de-a o povesti în capitolul ce 
urmează. 


Capitolul X Fiica temnicerului 


În aceeaşi seară, când deschise uşa celulei pentru a da 
raţia de mâncare deţinutului, Gryphus alunecă pe o lespede 
umedă şi căzu, cu tot efortul său de a-şi păstra echilibrul. Mâna 
lovi în gol şi îşi frânse braţul deasupra încheieturii. Cornelius 
făcu o mişcare pentru a-l ajuta, dar cum acesta nu bănuia 
gravitatea accidentului, îi zise: 

— Nu-i nimic, nu te mişca. 

Şi încercă să se ridice sprijinindu-se pe braţ, dar osul se 
îndoi; abia atunci simţi Gryphus durerea şi scoase un strigăt. 
Înţelese că avea braţul rupt şi acest om, atât de dur cu alţii, 
căzu leşinat pe pragul uşii, unde rămase nemişcat şi rece, ca un 
mort. 

În timpul acesta uşa închisorii rămase deschisă iar 
Cornelius era aproape liber. 

Dar lui nici măcar nu-i trecu prin minte să profite de acest 
accident; nu se gândea la altceva decât să-i dea ajutor celui 
lovit, oricât de rău intenţionat păruse acesta faţă de el, în 
singura întrevedere pe care o avuseseră. 

După zgomotul făcut de Gryphus în cădere şi după 
geamătul puternic ce-i scăpase, pe scară se auzi urcând un pas 
grăbit; la neaşteptata apariţie, Cornelius scoase o exclamaţie de 
uimire, căreia îi răspunse strigătul unei tinere fete. 

Cea care ţipase era frumoasa frizonă; văzându-şi tatăl 
întins la pă-mânt şi pe deţinut aplecat asupra lui, crezuse mai 
întâi că Gryphus, a cărui brutalitate o cunoştea, căzuse în urma 
unei încăierări. Cornelius înţelese ce se petrecea în inima tinerei 
fete, chiar din momentul în care o cuprinse bănuiala. Dar, 
dându-şi seama de realitate dintr-o privire, fetei îi fu ruşine de 
gândul ei; ridică asupra tânărului frumoşii ei ochi umezi şi-i 
spuse: 

— lertaţi-mă, domnule şi mulţumesc. lertaţi-mă pentru ceea 
ce-am gândit şi mulţumesc pentru ceea ce faceţi. 

Cornelius roşi: 

— Nu-mi fac decât datoria de creştin ajutându-mi semenul. 

— Da şi ajutându-l astă-seară, aţi uitat insultele pe care vi 
le-a adus azi dimineaţă. Domnule, aceasta e mai mult decât 
omenie, e mai mult decât credinţă. 


Cornelius se uită la frumoasa copilă, mirat că aude ieşind 
din gura unei fete din popor o vorbă atât de nobilă şi în acelaşi 
timp atât de compă-timitoare. 

Dar nu avu timpul să-i mărturisească surpriza, căci 
Gryphus, reve-nindu-şi din leşin, deschise ochii şi vorbi cu 
brutalitatea sa obişnuită: 

— Ah, iată cum stau lucrurile: te grăbeşti să aduci mâncare 
deţinutu-lui, cazi din cauza grabei, căzând îţi frângi un braţ şi 
drept mulţumire eşti lăsat să zaci pe lespezi. 

— Nu vorbi aşa, tată, zise Roza, eşti nedrept cu acest tânăr 
domn, pe care l-am găsit străduindu-se să te ajute. 

— El? întrebă Gryphus neîncrezător. 

— Da, este adevărat, cum este adevărat că sunt gata să vă 
ajut în continuare. 

— Dumneavoastră? Aşadar sunteţi medic? 

— E prima mea profesie, spuse deţinutul. 

— Deci veţi putea să-mi îndreptaţi braţul? 

— Cât se poate de bine. 

— Şi ce vă trebuie pentru asta? 

— Două scândurele de lemn şi câteva fâşii de pânză. 

— Auzi, Roza, spuse Gryphus, prizonierul o să-mi pună 
mâna la loc; n-o să ne coste nimic. Haide, ajută-mă să mă ridic! 
Parcă aş fi de plumb. 

Roza îi oferi celui lovit umărul ca să se poată sprijini; acesta 
înconjură gâtul tinerei fete cu braţul sănătos şi făcând un efort, 
se ridică în picioare, în timp ce Cornelius, pentru a-l scuti de o 
parte din drum, împingea către el un scaun. 

Gryphus se aşeză, apoi se întoarse către fiica sa: 

— Ei bine, n-ai auzit? Du-te şi adu ce ţi s-a cerut. 

Roza cobori şi se întoarse după o clipă cu două doage de 
butoiaş şi o fâşie mare de pânză. 

Între timp, Cornelius scosese vesta temnicerului şi îi 
suflecase mânecile cămăşii. 

— Sunt bune, domnule? întrebă Roza. 

— Da, domnişoară, spuse Cornelius privind obiectele aduse; 
da, e tocmai ce ne trebuie. Acum apropiaţi masa iar eu voi 
sprijini braţul tatălui dumneavoastră. 

Roza împinse masa. Cornelius puse braţul rupt deasupra în 
aşa fel încât să stea perfect întins şi cu o îndemânare 


desăvârşită îndreptă frac-tura, adaptă scândurelele şi strânse 
benzile. 

La ultima mişcare, temnicerul leşină a doua oară. 

— Căutaţi puţin oţet, domnişoară, spuse Cornelius; îi vom 
freca tâm-plele şi îşi va reveni. 

Dar, după ce se asigură că tatăl ei e fără cunoştinţă, în loc 
să înde-plinească ceea ce-i ceruse Cornelius, fata se apropie de 
el şi-i spuse: 

— Domnule, serviciu contra serviciu. 

— Ce înseamnă asta, frumoasa mea copilă? întrebă 
Cornelius. 

— Inseamnă că judecătorul, care trebuie să vă ia 
interogatoriul mâine, a venit astăzi să se informeze în care 
celulă vă aflaţi; i s-a spus că ocupați celula domnului Corneille 
de Witt şi la acest răspuns el a râs sinistru, ceea ce mă face să 
cred că nu vă aşteaptă nimic bun. 

— Şi ce pot să-mi facă? întrebă Cornelius. 

— lată, se vede de aici spânzurătoarea. 

— Dar nu sunt cu nimic vinovat, spuse Cornelius. 

— Cei care atârnă acum acolo, spânzurați, mutilaţi, 
sfârtecaţi, erau vinovaţi? 

— Ai dreptate, spuse Cornelius, întunecându-se. 

— De altfel, continuă Roza, opinia publică vrea să fiţi 
vinovat. Aşa că, vinovat sau nu, procesul dumneavoastră va 
începe mâine, iar poimâine veţi fi condamnat; lucrurile merg 
repede în vremurile de azi. 

— Ei bine, ce vreţi să spuneţi prin toate astea, domnişoară? 

— Vreau să spun că sunt singură, că sunt slabă, că tatăl 
meu e leşinat, că dulăul are botniţă şi că, în consecinţă, nimic 
nu vă împiedică să fugiţi. Fugiţi deci, iată ce vreau să spun. 

— Ce spuneţi? 

— Spun că n-am putut să-l salvez pe domnul Corneille nici 
pe domnul loan de Witt şi aş vrea să vă salvez cel puţin pe 
dumneavoastră. Dar, grăbiţi-vă! lată, tata începe să respire 
normal; peste un minut va deschide ochii şi va fi poate prea 
târziu. Mai staţi pe gânduri? 

Intr-adevăr, Cornelius stătea nemişcat, privind-o pe Roza, 
de parcă n-ar fi auzit ce spune... 

— Nu înţelegeţi? 

— Ba da, înţeleg, spuse Cornelius, dar... 


— Dar? 

— Refuz. V-ar acuza pe dumneavoastră. 

— Ce importanţă are? spuse Roza roşind. 

— Mulţumesc, copila mea, dar rămân. 

— Rămâneţi! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! N-aţi 
înţeles deci că veţi fi condamnat... condamnat la moarte, 
executat pe eşafod şi poate asasinat, făcut bucăţi, cum au fost 
asasinați şi ciopârţiţi domnul loan şi domnul Corneille! In numele 
cerului, nu vă fie teamă pentru mine şi fugiţi din această celulă 
blestemată. Luaţi seama, ea aduce nenorocire celor din familia 
de Witt. 

— Ce?! strigă temnicerul, trezindu-se. Cine vorbeşte de 
aceste puşlamale, de aceşti mizerabili, de aceşti ticăloşi de 
Witt? 

— Nu vă mâniaţi, spuse Cornelius cu surâsul său blând; cel 
mai rău lucru pentru fracturi e să te înfierbânţi. 

Apoi încet către Roza: 

— Copila mea, sunt nevinovat, voi aştepta judecătorii cu 
liniştea şi calmul unui om nevinovat. 

— Tăceţi! spuse Roza. 

— Să tac şi de ce? 

— Nu e bine să bănuiască tatăl meu că am stat de vorbă. 

— Şi de ce? 

— De ce? M-ar împiedica să mai vin vreodată aici, spuse 
tânăra fată. 

Cornelius primi această naivă mărturisire cu un surâs; i se 
păru că un strop de fericire licărea în nenorocirea sa. 

— Ei! Ce tot mormăiţi voi acolo? întrebă Gryphus, 
ridicându-se şi sprijinindu-şi braţul drept cu cel stâng. 

— Nimic, răspunse Roza; domnul îmi prescria regimul pe 
care îl ai de urmat. 

— Regimul pe care trebuie să-l urmez! Regimul pe care 
trebuie să-l urmez! Şi tu, de asemenea şi tu ai unul de urmat, 
frumoaso! 

— Care anume, tată? 

— Să nu mai vii în celula deţinuţilor, sau dacă vii, să pleci 
cât mai repede; ieşi înaintea mea şi imediat! 

Roza şi Cornelius schimbară o privire. 

Cea a Rozei voia să spună: 

— Vezi?! 


lar a lui Cornelius: 
— Facă-se voia Domnului! 


Capitolul XI Testamentul lui Cornelius van 
Baerle 


Roza nu se înşelase deloc. Judecătorii veniră a doua zi la 
Buytenhoff şi-l interogară pe Cornelius van Baerle. De altfel, 
interogatoriul nu dură mult; se adeveri că van Baerle păstrase la 
el corespondenţa fatală a fraţilor de Witt cu Franţa. El nu negă. 

În ochii judecătorilor, îndoielnic era numai faptul că această 
cores-pondenţă i-a fost dată de către naşul său, Corneille de 
Witt. 

Dar cum de la moartea celor doi martiri, Cornelius van 
Baerle nu mai trebuia să apere pe nimeni, nu numai că nu 
tăgădui că depozitul i-a fost încredinţat de către Corneille în 
persoană, dar povesti şi cum, în ce fel şi în ce împrejurări îl 
primise. 

Această mărturisire îl implica pe fin în crima naşului. Era o 
complici-tate evidentă între Corneille şi Cornelius. 

Cornelius nu se limită numai la această declaraţie; el spuse 
tot adevărul cu privire la simpatiile sale, obiceiurile şi intimităţile 
sale. Mărturisi indiferența sa faţă de politică, dragostea pentru 
studiu, pentru artă, pentru ştiinţă şi flori. Afirmă că niciodată, 
din ziua în care Corneille venise la Dordrecht şi îi încredinţase 
aceste documente, depozitul nu fusese nici atins şi nici măcar 
privit de depozitar. 

| se obiectă în privinţa aceasta că lucrul nu era cu putinţă, 
întrucât hârtiile fuseseră închise într-un dulap în care se uita şi 
umbla zilnic. 

Cornelius răspunse că e adevărat, dar că el nu punea mâna 
în sertar decât pentru a se convinge că bulbii sunt uscați şi că 
nu se uita decât pentru a se asigura că bulbii încep să 
încolţească. 

| se contestă pretinsa sa indiferenţă faţă de scrisori, care nu 
putea fi logică, deoarece nu era posibil ca primind un asemenea 
depozit din mâna naşului său, acesta să nu-i fi adus la 
cunoştinţă şi importanţa lui. La care el răspunse că naşul său 


Corneille îl iubea prea mult şi mai ales era un om prea înţelept 
ca să-i vorbească de conţinutul depozitului, o asemenea 
confidenţă neputând avea altă urmare decât aceea de a-l 
tulbura pe depozitar. 

| se argumentă că dacă domnul de Witt ar fi procedat 
astfel, ar fi adău-gat la pachet o declaraţie din care să reiasă, 
pentru orice eventualitate, că finul său e complet străin de 
conţinutul depozitului, sau în timpul procesului i-ar fi trimis o 
scrisoare, care să-i poată servi drept justificare. 

Cornelius răspunse că, fără îndoială, naşului său nici nu-i 
trecuse prin minte că depozitul ascuns într-un dulap, socotit de 
toţi ai casei la fel de sfânt ca un tabernacol, ar putea fi în 
primejdie acolo; că, prin urmare, considerase un asemenea 
certificat inutil; de altfel acum, îşi aducea oa-recum aminte că, 
înaintea arestării sale, servitorul domnului loan de Witt intrase 
în uscătorie şi îi dăduse o hârtie; dar că despre această 
întâmplare îi rămăsese o amintire vagă aidoma unei halucinaţii; 
că servitorul dispă-ruse, iar hârtia, poate va fi găsită, dacă se va 
căuta atent. 

Cât despre Craeke, servitorul domnului Corneille de Witt, 
acesta părăsise Olanda şi nu se putea da de urma lui. 

In ceea ce priveşte hârtia, era atât de puţin probabil că va fi 
găsită, încât nimeni nu se osteni măcar s-o caute. 

Judecătorii voiau să aibă aerul că-l încurajează pe Cornelius 
să se apere mai bine decât o făcea; folosiră faţă de el acea 
blajină răbdare ce-l caracterizează uneori pe magistratul înclinat 
să-l ajute pe acuzat, alteori pe învingătorul care şi-a doborât 
adversarul şi, sigur de victorie, nu mai e nevoit să-l asuprească 
pentru a-l nimici. 

Cornelius nu acceptă această protecţie ipocrită şi dădu un 
ultim răspuns, cu noblețea unui martir şi calmul unui om drept: 

— Mă întrebaţi, domnilor, lucruri la care nu pot să răspund 
decât cu întregul adevăr. Or, adevărul întreg, iată-l: pachetul a 
ajuns la mine aşa cum v-am spus; declar în faţa lui Dumnezeu 
că nu cunoşteam şi nici acum nu ştiu ce conţine; că abia în ziua 
arestării am aflat că acest depozit cuprinde corespondenţa 
primului ministru cu marchizul de Louvois. În sfârşit, declar că 
nu înţeleg cum s-a putut afla că acest pachet se găseşte la mine 
şi mai ales cum mi se poate face o vină din faptul că am primit 
ceea ce îmi aducea ilustrul şi nenorocitul meu naş. 


La atât se rezuma toată pledoaria lui Cornelius. Judecătorii 
părăsiră sala pentru deliberare. Ei luară în consideraţie 
următoarele: 

Că orice sămânță de disensiune civilă e primejdioasă 
deoarece ar reînvia un război, pe care toţi au interesul să-l 
înăbuşe. 

Unul dintre ei, care avea reputaţia de subtil observator, 
stabili că acest tânăr, atât de flegmatic în aparenţă, trebuie să 
fie foarte periculos în realitate şi că sub mantia lui de gheaţă 
ce-i serveşte drept mască, ascunde o puternică dorinţă de a 
răzbuna pe domnii de Witt, rudele sale apropiate. 

Un altul afirmă că dragostea de lalele se îmbină perfect cu 
politica şi că istoria a dovedit că mulţi oameni foarte primejdioşi 
s-au ocupat de grădinărit ca şi cum ar fi fost adevărata lor 
profesie, deşi în fond erau preocupaţi de cu totul altceva. De 
pildă, Tarquinius cel Bătrân cultiva maci la Gabies, iar vestitul 
Condé stropea garoafele în donjonul din Vincennes, primul 
meditând între timp la întoarcerea sa la Roma iar al doilea la 
evadarea din închisoare. 

Judecătorul conchise prin următoarea dilemă: 

— Domnul Cornelius van Baerle sau iubeşte foarte mult 
lalelele, sau iubeşte foarte mult politica; şi într-un caz şi în altul, 
el ne-a minţit; mai întâi fiindcă s-a ocupat de politică, aşa cum o 
confirmă scrisorile găsite la el, apoi, fiindcă s-a ocupat şi de 
lalele, după cum o dovedesc mugurii aflaţi asupra lui. 

In sfârşit, — şi acesta e lucrul cel mai grav, — Cornelius van 
Baerle s-a ocupat în acelaşi timp şi de politică şi de lalele; 
acuzatul e deci de natură hibridă, de o structură amfibie, 
dedicându-se cu pasiune şi în egală măsură politicii şi culturii 
lalelelor, ceea ce-i conferă trăsăturile caracteris-tice acelui soi 
de oameni periculoşi pentru liniştea publică, cât şi o oare-care, 
sau mai degrabă o completă analogie cu acele minţi luminate, 
printre care se numără şi Tarquinius cel Bătrân şi marele Condé, 
daţi ca exemplu puţin mai înainte. 

In urma acestor raționamente, judecătorii au tras concluzia 
că prinţul stathuder al Olandei ar fi fără îndoială nespus de 
recunoscător magistraturii din Haga, dacă aceasta i-ar simplifica 
administrarea celor Şapte Provincii, distrugând chiar şi cea mai 
neînsemnată sămânță de conspirație împotriva autorităţii sale. 


Acest argument fu hotărâtor: pentru a înăbuși cu eficacitate 
germenele oricărei conspirații, judecătorii se pronunţară în 
unanimitate împotriva domnului Cornelius van Baerle, care, — 
faptul era doar dovedit, — sub aparenţa nevinovată a unui 
cultivator de lalele, participase la odioasele intrigi şi la 
îngrozitoarele comploturi ale domnilor de Witt împotriva Olan- 
dei şi intrase în legături secrete cu duşmanul ei, Franţa. 

Sentința mai prevedea ca sus-numitul Cornelius van Baerle 
să fie scos din închisoarea Buytenhoff şi condus la eşafodul 
ridicat în piaţa cu acelaşi nume, unde executorul sentinţei îi va 
tăia capul. 

Cum deliberarea fusese foarte serioasă, — durase o 
jumătate de oră, — pe deţinut îl transportară înapoi la 
închisoare. 

Acolo veni să-i citească sentinţa chiar grefierul. 

Jupân Gryphus căzuse la pat din pricina braţului fracturat, 
care-i dădea febră. Cheile le ţinea unul dintre ajutoarele sale, 
care îl introduse pe grefier în celulă. În urma lui venea Roza, 
frumoasa frizonă, ce rămase în ungherul uşii, cu batista la gură 
pentru a-şi înăbuşi suspinele şi hohotele de plâns. 

Cornelius ascultă sentinţa cu o expresie mai mult mirată 
decât tristă. După ce termină de citit, grefierul îl întrebă dacă 
are ceva de spus. 

— Pe legea mea, nu. Mărturisesc numai că, între cauzele 
morţii pe care un om încearcă să le prevadă pentru a le ocoli, nu 
m-am gândit niciodată la asta. 

Apoi, grefierul îl salută pe Cornelius van Baerle cu toată 
consideraţia pe care acest soi de funcţionari o acordă marilor 
criminali de toate genurile. Dar când era tocmai pe punctul de a 
ieşi, Cornelius îl întrebă: 

— Domnule grefier, vă rog, pentru ce zi e fixată execuţia? 

— Pentru azi, răspunse grefierul, puţin stânjenit de tonul 
calm al condamnatului. 

Un hohot de plâns izbucni în spatele uşii. Cornelius se plecă 
să vadă cine plânge, dar Roza ghici mişcarea şi se trase înapoi. 

— Şi la ce oră e execuţia? 

— La prânz, domnule. 

— Drace! spuse Cornelius, mi se pare că am auzit sunând 
ora zece, acum douăzeci de minute. N-am timp de pierdut. 


— Pentru a dobândi iertare de la Dumnezeu, mai aveţi 
timp, domnule, zise grefierul, salutându-l până la pământ; puteţi 
cere orice duhovnic vă place. 

Spunând aceste cuvinte, el se retrase, mergând 
de-a-n-dăratelea; ajutorul temnicerului era gata să plece şi el, 
când un braţ alb, tremurând, îl opri în faţa uşii grele. 

Cornelius nu văzu decât o bonetă lucrată în fir de aur cu 
urechiuşe de dantelă albă, — obişnuita podoabă a frumoaselor 
frizone, — şi nu auzi decât un murmur şoptit la urechea 
temnicerului!... Acesta puse cheile grele în mâna albă întinsă 
spre el şi, coborând câteva trepte, se aşeză în mijlocul scării, 
păzită sus de el, iar jos de câine. 

Boneta de aur se întoarse repede şi Cornelius recunoscu 
obrazul ud şi ochii mari, albaştri, înecaţi în lacrimi, ai frumoasei 
Roza. 

Tânăra fată înaintă spre Cornelius, apăsându-şi mâinile pe 
piept pentru a potoli bătăile inimii sale zdrobite. 

— Oh! domnule, domnule! spuse ea. 

Dar nu-şi termină gândul. 

— Frumoasa mea copilă, i se adresă Cornelius mişcat, ce 
doreşti de la mine? Acum nu mai pot face mare lucru pentru 
nimeni, nu mai am nici o putere. 

— Domnule, vă cer o favoare, spuse Roza, întinzând o 
mână spre Cornelius şi alta spre cer. 

— Nu mai plânge, Roza! Lacrimile dumitale mă înduioşează 
mai mult decât apropiata mea moarte. Şi doar ştii că un 
condamnat nevinovat trebuie să moară liniştit, chiar bucuros, 
pentru că e un martir. Haide, nu mai plânge şi spune-mi care 
ţi-e dorinţa, frumoasa mea Roza. 

Tânăra fată se lăsă în genunchi. 

— lertaţi-l pe tatăl meu, spuse ea. 

— Pe tatăl dumitale?! spuse, Cornelius mirat. 

— Da, a fost atât de aspru cu dumneavoastră! Dar aşa e 
firea lui, aşa se poartă cu toată lumea; nu a fost rău în mod 
special cu dumneavoastră. 

— E pedepsit, dragă Roza, mai greu chiar decât i se 
cuvenea, prin accidentul pe care l-a suferit şi îl iert. 

— Mulţumesc, zise Roza. Şi acum, spuneţi-mi, pot să fac şi 
eu, la rândul meu, ceva pentru dumneavoastră? 


— Poţi să-ţi ştergi ochii tăi frumoşi, scumpă copilă, 
răspunse Corneli-us cu surâsul său blând. 

— Dar pentru dumneavoastră... pentru dumneavoastră... 

— Acela care nu mai are de trăit decât o oră e un mare 
necumpătat dacă îi mai trebuie ceva, dragă Roza. 

— Şi duhovnicul? 

— L-am adorat pe Dumnezeu toată viaţa, Roza. L-am 
adorat în creaţia sa, l-am binecuvântat în voinţa sa. Dumnezeu 
nu poate avea nimic împotriva mea. Deci nu-ţi voi cere un 
duhovnic. Gândul care mă frământă acum, Roza, are ca ţel 
glorificarea lui Dumnezeu. Ajută-mă, draga mea, te rog, să-mi 
împlinesc acest ultim gând. 

— Ah, domnule Cornelius, vorbiţi, vorbiţi! strigă tânăra fată 
cu faţa toată inundată de lacrimi. 

— Dă-mi mâna şi promite-mi că n-ai să râzi, copila mea. 

— Să râd?! strigă Roza desperată, să râd în clipa asta! Dar 
nu mă vedeţi, domnule Cornelius? 

— Te văd, Roza şi cu ochii trupului şi cu ochii sufletului. 
Niciodată n-am văzut femeie mai frumoasă, nici suflet mai 
curat; şi dacă din momentul acesta n-am să te mai privesc, 
iartă-mă, e pentru că aş prefera ca plecând din viaţă, să nu 
regret nimic. 

Roza tresări. În timp ce deţinutul spunea aceste cuvinte, în 
turnul din Buytenhoff, ceasul bătea ora unsprezece. 

Cornelius înţelese. 

— Da, da, să ne grăbim, spuse el, ai dreptate, Roza. 

Scoase de la piept, unde o ascunsese din nou de când nu 
se mai temea de percheziţie, hârtia în care erau înveliţi cei trei 
muguri. 

— Frumoasa mea prietenă, am iubit mult florile. Pe atunci 
nici nu ştiam că se poate iubi altceva. Oh! nu roşi, nu întoarce 
capul, Roza, chiar dacă ţi-aş face o declaraţie de dragoste. 
Oricum, biată copilă, n-ar avea nici o urmare. Există în piaţa 
Buytenhoff un anume oţel care peste şaizeci de minute se va 
răzbuna pe îndrăzneala mea. Deci iubeam florile, Roza şi 
izbutisem, cel puţin aşa cred, să realizez marea lalea neagră, 
lucru socotit de toţi imposibil şi care, nu ştiu dacă ai aflat, este 
obiectul unui premiu de o sută de mii de florini, propus de 
Societatea horticolă din Harlem. Aceşti o sută de mii de florini, 
— şi Dumnezeu ştie că nu pe ei îi regret, — aceşti o sută de mii 


de florini îi am aici, în această hârtie, ei vor fi câştigaţi prin cei 
trei muguri pe care-i conţine şi pe care te rog să-i iei, Roza, căci 
ti-i dăruiesc. 

— Domnule Cornelius! 

— Oh! ia-i Roza, nu faci rău nimănui, copila mea. Sunt 
singur pe lume. Tatăl şi mama mea au murit; n-am avut nici 
soră, nici frate; n-am iubit pe nimeni şi dacă cineva m-a iubit, 
n-am ştiut-o niciodată. De altfel, vezi bine, Roza, că sunt părăsit, 
căci în clipa asta dumneata eşti singura fiinţă care a venit în 
celula mea să mă mângâie şi să mă ajute. 

— Dar domnule, o sută de mii de florini... 

— Ah, să fim serioşi, copilă dragă, o sută de mii de florini 
vor fi o zestre potrivită pentru frumuseţea dumitale; vei avea cei 
o sută de mii de florini, căci sunt sigur de mugurii mei. li vei 
avea, deci, dragă Roza şi nu-ţi cer în schimb decât făgăduiala că 
te vei căsători cu un băiat cumsecade, tânăr, pe care-l vei iubi şi 
care să te iubească aşa cum iubeam eu florile. Nu mă întrerupe, 
Roza, nu mai am decât câteva minute... 

Biata fată simţea că o înăbuşe suspinele. 

Cornelius îi luă mâna. 

— Ascultă-mă, continuă el, iată cum trebuie să procedezi: 
vei lua pă-mânt din grădina mea de la Dordrecht. Cere-i lui 
Butruysheim, grădinarul meu, pământ din stratul numărul 6: 
plantează într-o ladă adâncă aceşti trei muguri; ei vor înflori în 
luna mai a anului viitor, adică peste şapte luni şi de îndată ce se 
va ivi floarea pe tijă, petrece-ţi nopţile ferind-o de vânt, iar zilele 
apărând-o de soare. Ea va înflori şi va fi neagră, sunt sigur. 
Atunci să-l vesteşti pe preşedintele Societăţii din Harlem. El va 
cere congresului să constate culoarea florii şi ţi se vor înmâna 
cei o sută de mii de florini. 

Roza suspină adânc. 

— Acum, urmă Cornelius ştergându-şi lacrima care-i 
tremura pe marginea pleoapei, — lacrimă izvorâtă mai degrabă 
din durerea de a nu putea vedea minunata lalea neagră 
înflorind, decât din suferinţa de a părăsi viaţa, — acum nu mai 
am nici o dorinţă, decât ca laleaua să poarte numele de Roza 
Barlaensis, adică să amintească în acelaşi timp şi numele 
dumitale şi al meu. Cum nu ştii latina, ai putea cu siguranţă să 
uiţi acest cuvânt, aşa că ar fi mai bine să-mi aduci un creion şi o 
hârtie ca să ţi-l scriu. 


Roza izbucni în hohote de plâns şi-i întinse o carte legată în 
piele de capră, pe care se puteau citi inițialele C.W. 

— Ce-i asta? întrebă deţinutul. 

— Vai, e biblia bietului dumneavoastră naş, Corneille de 
Witt. Din ea şi-a tras puterea de a suporta tortura şi de a asculta 
fără să pălească sentinţa ce i s-a dat. Am găsit-o în această 
cameră după moartea martirului şi am păstrat-o ca pe-o relicvă; 
voiam să vi-o aduc azi, căci mi se părea că în cartea asta se 
ascunde o forţă divină. Dar n-aţi avut nevoie până acum de 
acest ajutor, căci natura v-a înzestrat din plin cu forţa necesară. 
Dumnezeu fie lăudat.Scrieţi pe prima pagină ce aveţi de scris, 
domnule Cornelius şi deşi nu ştiu să citesc, ceea ce veţi scrie va 
fi împlinit. 

Cornelius luă biblia şi o sărută cu respect. 

— Cu ce să scriu? întrebă el. 

— In biblie este un creion, spuse Roza. L-am găsit în ea şi 
l-am păs-trat. 

Era creionul pe care loan de Witt l-a împrumutat fratelui 
său şi pe care nu s-a gândit să-l mai ia înapoi. 

Cornelius îl luă şi pe a doua pagină, — căci ne amintim că 
prima fusese ruptă, — pregătindu-se să moară, scrise cu o mână 
nu mai puţin sigură decât a naşului său: 


"Azi, 23 august 1672, cu puțin înainte de a urca pe eşafod, 
deşi sunt nevinovat şi de a-mi încredința sufletul lui Dumnezeu, 
las moştenire Rozei Gryphus singurul bun care mi-a mai rămas 
dintre toate bunurile pămân-teşti, celelalte fiindu-mi confiscate; 
las deci moştenire Rozei Gryphus trei muguri din care, după 
convingerea mea, va răsări în luna mai a anului viitor marea 
lalea neagră, obiectul premiului de o sută de mii de florini 
propus de Societatea din Harlem. Doresc să încaseze în locul 
meu aceşti o sută de mii de florini, Roza Gryphus, în calitate de 
unică moştenitoare, având obligația doar de a se căsători cu un 
tânăr cam de vârsta mea, care o va iubi şi pe care ea il va iubi şi 
de a da noii specii de lalele numele de Roza Barlaensis, adică 
numele ei şi al meu împreună. 

Dumnezeu să-mi mântuie sufletul, iar ei să-i dea sănătate! 

Cornelius van Baerle". 


Apoi dădu Rozei biblia: 


— Citeşte! 

— Vai, v-am mai spus doar că nu ştiu să citesc. 

Atunci Cornelius îi citi Rozei testamentul. 

Biata copilă suspina tot mai des. 

— Accepţi condiţiile mele? întrebă deţinutul, surâzând 
melancolic şi sărutând vârful degetelor tremurânde ale tinerei 
frizone. 

— Oh! nu pot, domnule, bâlbâi ea. 

— Nu poţi, copila mea şi de ce? 

— Pentru că una din condiţii n-aş putea s-o îndeplinesc. 

— Care? Eu credeam că am fost de acord asupra acestui 
tratat de alianţă. 

— Îmi daţi cei o sută de mii de florini ca zestre? 

— Da. 

— Cu condiţia de a lua în căsătorie un om pe care-l voi iubi? 

— Bineînţeles. 

— Ei bine, domnule, nu pot primi aceşti bani. Nu voi iubi 
niciodată pe nimeni şi nu mă voi căsători. 

Şi după ce cu greu izbuti să rostească aceste cuvinte, Roza 
simţi că i se moaie genunchii şi că e gata să leşine de durere. 

Când o văzu că devine palidă şi că e gata să se 
prăbuşească, Cornelius vru s-o ia în braţe, dar tocmai atunci 
răsună pe scări un pas apăsat, urmat de alte zgomote sinistre şi 
de lătratul Câinelui. 

— Vin să vă ia! strigă Roza frângându-şi mâinile. 
Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Nu mai aveţi nimic să-mi 
spuneţi? 

Şi căzu în genunchi, acoperindu-şi faţa cu palmele şi 
încercând să-şi înăbuşe suspinele şi lacrimile. 

— Doar atât, că te rog să ascunzi cu mare grijă cei trei 
muguri şi, din dragoste pentru mine, să-i îngrijeşti după 
indicaţiile pe care ţi le-am dat. Adio, Roza. 

— Oh, da, spuse ea fără să ridice capul, am să fac tot ce 
mi-aţi spus. Numai că n-am să mă mărit, adăugă ea în şoaptă, 
căci asta, o jur, mi-e cu neputinţa. 

Şi ascunse la pieptul ei tresăltând nepreţuita comoară a lui 
Cornelius. 

Zgomotul pe care îl auziseră Cornelius şi Roza era făcut de 
grefier, care se întorcea pentru a-l lua pe condamnat, urmat de 
executor, de soldaţii desemnaţi să formeze garda eşafodului şi 


de obişnuiţii curioşi ce se învârteau în preajma închisorii. Fără 
slăbiciune, dar şi fără fanfaronadă, Cornelius îi primi ca pe nişte 
prieteni şi acceptă condiţiile impuse de aceşti oameni care-şi 
îndeplineau datoria. 

Apoi, privind în grabă piaţa prin ferestruica zăbrelită, el zări 
eşafodul şi spânzurătoarea, de unde fuseseră desprinse, din 
ordinul prinţului stathuder, rămăşiţele batjocorite ale celor doi 
fraţi de Witt. 

Când trebui să coboare pentru a urma garda, Cornelius 
căută din ochi privirea îngerească a Rozei, dar nu văzu îndărătul 
săbiilor şi a halebardelor decât corpul ei întins lângă o bancă de 
lemn şi obrazu-i livid, pe jumătate acoperit de păru-i lung. 

lar Roza, căzând fără simţire, îşi apăsa corsajul de catifea 
cu mâna şi chiar în starea de inconștientă în care se găsea, 
continua instinctiv să ocrotească preţiosul dar ce i-l încredinţase 
Cornelius. 

Părăsind celula, tânărul zări între degetele crispate ale 
Rozei foaia gălbuie a bibliei pe care Corneille de Witt scrisese cu 
atâta greutate şi cu atâta durere cele câteva rânduri care, dacă 
ar fi fost citite de Cornelius, ar fi salvat fără îndoială un om şi o 
lalea. 


Capitolul XII Execuţia 


leşind din închisoare, Cornelius n-avea de făcut nici trei 
sute de paşi, pentru a ajunge la picioarele eşafodului. Jos lângă 
scară, liniştit, câinele îl privi trecând; lui Cornelius i se păru că 
citeşte în ochii dulăului o anumită expresie de blândeţe, poate 
chiar de compătimire. Probabil că dulăul îi recunoştea pe cei 
condamnaţi şi nu-i muşca decât pe cei care erau puşi în 
libertate. 

Se înţelege că pe cât drumul de la poarta închisorii la 
picioarele eşafodului era mai scurt, pe atât era mai înţesat de 
curioşi. Erau aceiaşi curioşi care, încă nesătui de sângele băut în 
urmă cu trei zile, aşteptau acum o nouă victimă. De îndată ce 
apăru Cornelius, în stradă izbucni un urlet cumplit. 

În mijlocul mulţimii, eşafodul părea o insulă de care se 
izbeau valurile a patru sau cinci râuri. In tumultul amenințărilor, 


al urletelor şi al vocife-rărilor, Cornelius se adânci în propriile 
sale gânduri. Oare la ce se gândea acest om drept, care trebuia 
să moară? Nu se gândea nici la duşmanii săi, nici la judecătorii 
săi, nici la călăii săi. Se gândea la frumoasele lalele pe care le va 
vedea din înaltul cerului, în Ceylon, în Bengal sau în altă parte, 
atunci când, aşezat împreună cu toţi nevinovaţii la dreapta lui 
Dumnezeu, va putea privi cu milă pe pământ, unde fuseseră 
măcelăriți domnii loan şi Corneille de Witt, vinovaţi de a se fi 
ocupat prea mult de politică şi unde urma să fie sacrificat şi 
domnul Cornelius van Baerle, vinovat de a se fi gândit prea mult 
la lalele. 

"Treabă doar de o lovitură de sabie, îşi spunea filozoful şi 
frumosul meu vis va începe". Rămânea doar de ştiut dacă, la fel 
ca domnului de Chalais, ca domnului de Thou şi ca altor oameni 
ucişi de nişte nepricepuţi, călăul nu-i rezerva şi bietului 
cultivator de lalele mai mult decât o lovitură, adică mai mult 
decât un martiriu. 

Totuşi, van Baerle nu urcă mai puţin hotărât treptele 
eşafodului. Indiferent de ceea ce simţea, el le urcă mândru de a 
fi fost prietenul ilustrului loan şi finul nobilului Corneille, pe care 
derbedeii, adunaţi acum pentru a-l vedea, îi ciopârţiseră şi îi 
arseseră cu trei zile în urmă. El îngenunchie, îşi făcu rugăciunea 
şi observă, nu fără să simtă o puternică bucurie, că punând 
capul pe butuc şi lăsând ochii deschişi, va putea vedea până în 
ultima clipă fereastra zăbrelită a închisorii Buytenhoff. 

In sfârşit sosi şi clipa când trebui să facă ultimul gest: îşi 
sprijini băr-bia pe blocul umed şi rece. Dar, imediat, fără voia lui, 
ochii i se închiseră, pentru a rezista cu mai multă tărie 
groaznicei lovituri ce urma să cadă asupra capului său şi să-l 
răpună. Un fulger luci pe podeaua eşafodului: călăul ridicase 
sabia. Van Baerle spuse adio marii lalele negre, convins că se va 
trezi în faţa lui Dumnezeu, într-o lume alcătuită din altă lumină 
şi din altă culoare. 

De trei ori simţi curentul rece al săbiei înfiorându-i gâtul. 
Dar ce surpriză! El nu avu nici senzaţia de durere, nici de lovire. 
Nu văzu nici o schimbare de nuanţe. Apoi deodată, fără să-şi 
dea seama cum, se simţi ridicat cu oarecare blândeţe şi se trezi 
stând pe propriile sale picioare, clătinându-se doar puţin. 
Redeschise ochii. Aproape de el, cineva citea un pergament 
pecetluit cu ceară roşie. 


Şi acelaşi soare galben şi palid, aşa cum trebuie să arate 
soarele olandez, strălucea pe cer, aceeaşi fereastră zăbrelită îl 
privea din înălţimea închisorii şi aceleaşi puşlamale, nu urlând, 
ci înmărmurite, îl priveau de jos, din piaţă. 

După ce deschise ochii, după ce privi şi ascultă, van Baerle 
începu să înţeleagă următoarele: 

Că monseniorul Wilhelm, prinţ de Orania, temându-se ca 
cele şapte-sprezece livre de sânge ce curgeau în trupul lui van 
Baerle, cu o aproxima-ţie de câteva uncii, să nu încline balanţa 
dreptăţii divine, fu cuprins de milă pentru firea şi aparențele de 
nevinovăție ale condamnatului. 

Drept urmare, Alteța Sa îi dăruise viaţa. 

lată de ce sabia care se ridicase cu o scilipire sinistră, 
zburând de trei ori în jurul capului său, — ca pasărea funebră în 
jurul capului lui Turnus’, — nu se abătu asupra gâtului său şi îi 
lăsase neatinse vertebrele. lată pentru ce nu simţise nici durere, 
nici lovire. lată pentru ce soarele continua să râdă încă în azurul 
tern, e adevărat, dar plăcut, al bolţii cereşti. 

Cornelius, care nădăjduise să se trezească lângă 
Dumnezeu, admirând panorama lalelelor din univers, fu puţin 
dezamăgit, dar se mângâie, mişcând cu o oarecare satisfacţie 
resorturile inteligente ale acestei părţi a corpului, pe care grecii 
o numeau trachelos şi pe care noi francezii o numim cu 
modestie gât. Şi apoi, Cornelius spera într-o grațiere completă, 
care-i va reda libertatea şi straturile de flori din Dordrecht. 

Dar Cornelius se înşela; aşa cum spunea cam pe vremea 
aceea doamna de Sévigné, exista un post-scriptum şi lucrul cel 
mai important era cuprins în el. Prin acest post-scriptum, 
Wilhelm, stathuder al Olandei, îl condamna pe Cornelius van 
Baerle la închisoare pe viaţă. 

Era prea puţin vinovat pentru a muri, dar prea vinovat 
pentru a trăi liber. 

Cornelius ascultă deci acest post-scriptum, apoi după prima 
senzaţie de nemulţumire izvorâtă din noua decepţie, se gândi: 

"Ei şi! nu e totul pierdut. Inchisoarea pe viaţă are şi o parte 
bună. Va fi Roza acolo, vor fi cei trei muguri ai lalelei negre!" 


3 Turnus = rege legendar al rutulilor; personaj din "Eneida", omorât de 
Enea în luptă. 


Cornelius uita însă că cele şapte Provincii au şapte 
închisori, câte una de fiecare provincie şi că pâinea deţinutului e 
mai ieftină oriunde în altă parte decât la Haga, în capitală. 

Alteța Sa Wilhelm, care nu avea deloc, după câte se pare, 
mijloace de a-l hrăni pe van Baerle la Haga, îl trimitea să-şi 
execute pedeapsa în fortăreaţa Loevestein, foarte aproape de 
Dordrecht, dar cu toate astea, vai! foarte departe. 

Căci Leovestein, spun geografii, e situată pe limba de 
pământ a insulei formată de Wahal şi Meusa, în faţa oraşului 
Gorcum. 

Van Baerle cunoştea destul de bine istoria ţării sale ca să 
ştie că celebrul Grotius fusese închis în acest castel după 
moartea lui Barnevelat şi că statele Olandei, în generozitatea lor 
faţă de vestitul publicist, jurisconsult, istoric, poet, teolog, îi 
acordaseră pe zi suma de douăzeci şi patru de bani olandezi 
pentru hrană. 

— Mie, care sunt departe de a valora cât Grotius, îşi spuse 
van Baerle, mi se vor da cu mare greutate doisprezece bani şi 
voi trăi anevoie, dar, în sfârşit, voi trăi. 

Apoi, deodată, îşi aminti un lucru îngrozitor: 

— Ce umed şi înnorat e ţinutul acesta şi cât de neprielnic e 
terenul pentru cultivarea lalelelor! lar Roza, Roza nu va fi nici ea 
la Loevestein, murmură Cornelius, lăsând să-i cadă pe piept 
capul, căruia nu-i lipsise mult să cadă ceva mai jos. 


Capitolul XIII Ce se petrecea în acest timp în 
sufletul unui spectator 


Dintre toţi spectatorii pe care execuţia lui van Baerle îi 
atrăsese la Buytenhoff şi apoi întorsătura ce o luaseră lucrurile îi 
dezamăgise oarecum, cel mai decepţionat era cu siguranţă un 
anumit burghez, îmbrăcat curat şi care de dimineaţă dăduse 
atât de bine din mâini şi din picioare, încât ajunse să fie 
despărţit de eşafod doar prin rândul de soldaţi care înconjura 
instrumentul supliciului. 

Mulţi dintre spectatori se arătaseră dornici de a vedea 
curgând sângele perfid al vinovatului Cornelius; dar nici unul nu 


îşi exprimase această funestă dorinţă atât de înverşunat ca 
burghezul despre care am pomenit. 

Cei mai îndărjiţi veniseră la Buytenhoff în zori, pentru a 
ocupa un loc mai bun; dar el, luând-o înaintea lor, petrecuse 
noaptea pe pragul închisorii şi de acolo ajunsese, aşa cum am 
mai spus, în rândul din faţă, mângâind pe unii şi lovind pe alţii. 

Când călăul îşi aduse condamnatul la eşafod, burghezul, 
urcat pe marginea unei fântâni pentru a vedea şi a fi văzut mai 
bine, făcu un semn călăului, voind parcă să-i spună: 

— Ne-am înţeles, nu-i aşa? 

La care călăul îi răspunse şi el printr-un alt semn: 

— N-avea nici o grijă. 

Cine era acest burghez care părea să se înţeleagă atât de 
bine cu vicleanul călău şi ce voia să însemne schimbul acesta de 
gesturi? 

Nimic mai uşor de ghicit: burghezul era mynheer Isaac 
Boxtel, care, de la arestarea lui Cornelius, venise, după cum am 
văzut, la Haga, pentru a încerca să pună mâna pe cei trei 
muguri ai lalelei negre. 

Boxtel încercase mai întâi să-l atragă pe Gryphus de partea 
sa, dar acesta era credincios, bănuitor şi colţos ca un buldog. 
Aşa că interpretase pe dos ura lui Boxtel, luându-l drept un 
prieten devotat al deţinutului, care se interesează de lucruri fără 
importanţă, pentru a-i înlesni o evadare. 

De aceea, încă de la primele propuneri ale lui Boxtel de a 
sustrage mugurii pe care Cornelius van Baerle îi ascundea cu 
siguranţă, dacă nu la piept, în vreun colţ al celulei, Gryphus îi 
răspunse dându-l pur şi simplu afară, ba asmuţind asupra lui şi 
câinele de sub scară. 

Pe Boxtel nu-l descurajă faptul că-i rămăsese între dinţii 
dulăului fundul pantalonilor. Reveni, dar de data asta îl găsi pe 
Gryphus în pat, cu febră şi cu braţul frânt. Nici nu-l primi pe 
petiţionar, care se îndreptă atunci către Roza, oferindu-i în 
schimbul celor trei muguri o bonetă din fir de aur curat. Nobila 
fată, ignorând încă valoarea furtului ce i se propunea deşi i se 
oferea o recompensă atât de atrăgătoare, îl trimise pe cel ce-o 
ispitea la călău, care era nu numai ultimul judecător dar şi 
ultimul moş-tenitor al condamnatului. 

Acest răspuns îi sugeră lui Boxtel o idee. 


Între timp, în urma procesului rapid ce avusese loc, sentinţa 
fusese pronunţată. Isaac n-avea răgazul să corupă pe nimeni. Se 
opri deci la sfatul pe care i-l dăduse Roza; porni să-l caute pe 
călău. 

Isaac era convins că van Baerle va muri cu mugurii pe 
inimă, deoarece nu putea bănui două lucruri esenţiale: Roza, 
adică dragostea; Wilhelm, adică indulgenţa. In afară de Roza şi 
de Wilhelm, calculele invidiosului erau exacte. Fără Wilhelm, 
Cornelius murea. Fără Roza, Cornelius murea cu mugurii pe 
inimă. 

Mynheer Boxtel se duse deci să-l găsească pe călău, se 
dădu drept bun prieten al condamnatului şi, în afară de 
bijuteriile de aur şi de argint pe care le lăsa executorului 
sentinţei, el cumpără toate lucrurile viitorului mort pentru suma 
cam exagerată de o sută de florini. Dar ce însemna o sută de 
florini pentru un om aproape sigur că în schimbul acestei sume 
obţine premiul Societăţii din Harlem? 

Cât priveşte pe călău, acesta n-avea nimic sau aproape 
nimic de făcut pentru a câştiga cei o sută de florini. Trebuia 
numai, execuţia o dată terminată, să-l lase pe mynheer Boxtel 
să urce pe eşafod împreună cu servitorii săi pentru a aduna 
rămăşiţele neînsufleţite ale prietenului său. 

Aşadar, călăul acceptă propunerea. Nu pusese decât o 
singură condiţie, aceea de a fi plătit înainte. Boxtel plăti înainte 
şi aşteptă. 

Nu vom începe să descriem efectul ce l-a produs asupra 
acestui demn muritor oprirea executării sentinţei. De ce mai 
pierdea călăul timp făcând să lucească sabia deasupra capului 
lui Cornelius, în loc să-l doboare? Dar când îl văzu pe grefier 
luându-l pe condamnat de mână şi ridicându-l în timp ce scotea 
din buzunar un pergament, când îl auzi citind graţierea acordată 
de stadtholder, Boxtel deveni fiară. Furia tigrului, a hienei şi a 
şarpelui ţâşni din ochii lui, din strigătul, din gesturile lui; dacă 
van Baerle i-ar fi fost la îndemână, s-ar fi aruncat asupra lui şi 
l-ar fi asasinat. 

Prin urmare, Cornelius va trăi, Cornelius se va duce la 
Loevestein; va lua cu el în închisoare mugurii şi poate că va găsi 
acolo o grădină unde laleaua neagră va putea înflori. 


Sunt unele catastrofe ce nu pot fi descrise de pana unui 
biet scriitor care, se vede astfel silit să le încredinţeze, în toată 
simplitatea lor, ima-ginaţiei cititorilor. 

Leşinat, Boxtel căzu de pe marginea fântânii peste nişte 
orangişti, nemulţumiţi ca şi el de întorsătura pe care o luaseră 
lucrurile. Aceştia, crezând că strigătele scoase de mynheer Isaac 
erau strigăte de bucurie, îl burduşiră cum putură mai bine. 

Dar ce însemnau câţiva pumni pe lângă durerea resimţită 
de Boxtel! 

El vru să fugă după trăsura care îl ducea pe Cornelius cu 
mugurii săi. În grabă însă, nu observă o piatră, se împiedică, se 
clătină, îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli vreo zece paşi; se 
ridică, lovit, strivit, după ce toată plebea din Haga îl călcase în 
picioare. 

Şi în această împrejurare, Boxtel, căruia, în ultima perioadă, 
nimic nu-i reuşea, fu nenorocit din cauza hainelor rupte, a 
spatelui strivit şi a mâinilor zgâriate. 

Dacă am crede că toate acestea i-au fost de ajuns lui Boxtel 
ne-am înşela. 

De îndată ce se putu ridica în picioare, Boxtel îşi smulse cât 
putu mai mult păr din cap şi îl oferi ca jertfă sălbăticiei şi 
nesimţitoarei divinităţi, ce se numeşte Invidia. 

Fără îndoială, a fost o jertfă pe placul zeiţei care, aşa cum 
spune mitologia, nu are decât şerpi în chip de pieptănătură. 


Capitolul XIV Porumbeii din Dordrecht 


Pentru Cornelius van Baerle era desigur o mare cinste să fie 
închis în aceeaşi temniţă ale cărei ziduri îl primiseră şi pe 
savantul domn Grotius. 

Dar o dată ajuns, la închisoare îl aştepta o cinste şi mai 
mare. Se întâmplă ca tocmai încăperea ce fusese locuită la 
Loevestein de ilustrul prieten al lui Barneveldt să fie liberă când, 
milostenia prinţului de Orania îl trimise pe cultivatorul de lalele 
van Baerle acolo. 

Această încăpere avea o faimă proastă la castel de când, 
graţie imagi-naţiei soţiei sale, domnul Grotius evadase, 


ascunzându-se în vestita ladă de cărţi, pe care paznicii uitaseră 
s-o controleze. 

Pe de altă parte, van Baerle socoti semn bun faptul că i se 
dădu această celulă; căci, după părerea lui, un temnicer n-ar fi 
trebuit niciodată să lase un al doilea porumbel să locuiască în 
aceeaşi colivie din care primul îşi luase zborul atât de uşor. 

Este o încăpere istorică. Nu vom pierde deci timpul cu 
descrierea ei în amănunt; vom pomeni doar iatacul special 
amenajat aici pentru doamna Grotius. Este o celulă 
asemănătoare oricărei alte celule, poate ceva mai înaltă, ce 
oferă prin fereastra zăbrelită o privelişte minunată. 

De altfel interesul povestirii noastre nu constă în descrierea 
unor interioare. Pentru van Baerle, viaţa era altceva decât un 
aparat respirator. Bietul deţinut iubea mai mult decât maşina sa 
pneumatică două lucruri pe care numai gândul, acest călător 
liber, i le putea dărui: o floare şi o femeie, — amândouă pierdute 
pentru totdeauna. 

Din fericire, bunul van Baerle se înşela! Dumnezeu, care îl 
privise cu un zâmbet părintesc în timp ce era dus la eşafod, îi 
rezerva chiar în închisoare, în celula domnului Grotius, cea mai 
aventuroasă existenţă de care avusese parte vreodată un 
cultivator de lalele. 

Într-o dimineaţă, stând lângă fereastră, pe când respira 
aerul proaspăt ce adia dinspre Wahal şi admira profilându-se în 
depărtare, în spatele unei păduri de hornuri, morile din 
Dordrecht, oraşul său natal, văzu înălțându-se de acolo spre 
soare, cu fâlfâit de aripi tremurător, o mulţime de porumbei ce 
veneau să poposească pe vârfurile caselor din Loevestein. 

— Aceşti porumbei, îşi spuse van Baerle, vin din Dordrecht 
şi deci e foarte probabil că se vor întoarce tot acolo. Dacă 
cineva ar agăța o scrisoare de aripa unui porumbel, cu puţin 
noroc ar reuşi poate să trimită veşti despre el la Dordrecht, 
unde lumea îl plânge. 

Apoi, după un moment de visare: 

— Acest cineva voi fi eu. 

Când ai douăzeci şi opt de ani şi eşti condamnat pe viaţă, 
adică ştii că vei sta cam vreo douăzeci sau douăzeci şi trei de 
mii de zile în închisoare, ai răbdare. 

Aşadar, van Baerle înjghebă o cursă pentru porumbei. El 
ispiti aceste zburătoare cu toate resursele sale de hrană, în 


valoare de optsprezece bani olandezi pe zi, — adică doisprezece 
bani francezi, — şi după o lună de încercări zadarnice prinse în 
sfârşit o porumbiţă. Îi trebuiră alte două luni ca să prindă şi un 
porumbel; apoi îi închise împreună, şi, către începutul anului 
1673, după ce dobândi câteva ouă, dădu drumul porumbiţei; 
aceasta, încrezătoare în porumbel, pe care îl lăsă să clocească 
în locul ei, îşi luă veselă zborul spre Dordrecht, cu bileţelul sub 
aripă. Se întoarse seara. 

Hârtia era în acelaşi loc. O păstră astfel cincisprezece zile, 
spre marea dezamăgire şi apoi spre marea deznădejde a lui van 
Baerle. Dar a şai-spre-zecea zi, ea se întoarse în sfârşit fără 
hârtie. 

Van Baerle adresase acest bileţel doicii sale, bătrâna 
frizonă şi ruga sufletele miloase ce îl vor găsi să i-l înmâneze cât 
mai repede cu putinţă. În scrisoare, el pusese câteva rânduri şi 
pentru Roza. 

Dumnezeu, care împrăştie cu suflul său seminţele de 
mixandre pe zidurile vechilor castele şi le face să înflorească 
doar cu puţină ploaie, îl sprijini şi pe van Baerle, a cărui 
scrisoare ajunsese în mâinile bătrânei sale doici. 

Şi iată cum: 

Părăsind oraşul Dordrecht pentru Haga şi Haga pentru 
Gorcum, mynheer Isaac Boxtel îşi abandonă nu numai casa, nu 
numai servitorul, nu numai postul de observaţie, nu numai 
telescopul, dar şi porumbeii. 

Servitorul, pe care-l lăsase fără bani, mâncă mai întâi 
puţinul agonisit de el şi apoi începu să mănânce porumbei. 

Văzând aceasta, porumbeii emigrară de pe acoperişul lui 
Isaac Boxtel pe acoperişul lui Cornelius van Baerle. 

Doica era un suflet bun care simţea nevoia să iubească pe 
cineva. Ea se împrieteni cu porumbeii veniţi să-i ceară 
ospitalitate şi când servitorul lui Isaac Boxtel îi revendică pe 
ultimii doisprezece sau cincisprezece pentru a-i mânca aşa cum 
îi mâncase şi pe primii doisprezece sau cincisprezece, ea se 
oferi să-i răscumpere, cu şase bani olandezi bucata. Suma 
reprezenta valoarea dublă a porumbeilor, aşa că servitorul primi 
cu mare bucurie. Doica deveni deci proprietara legitimă a 
porumbeilor invidiosului Boxtel. 

Aceştia erau porumbeii care, împreună cu alţii, vizitau în 
peregrinările lor Haga, Loevestein, Rotterdam, fără îndoială în 


căutarea unui grâu de alt soi, sau a unei seminţe de cânepă cu 
alt gust. 

Biletul căzu deci în mâinile doicii lui van Baerle. 

Ca urmare, într-una din primele zile ale lui februarie, în 
timp ce vălurile înserării coborau din cer lăsând în urma lor 
stelele abia răsărind, Cornelius auzi pe scara ce ducea spre 
turnuleţ o voce care îl făcu să tresară. 

Işi duse mâna la inimă şi ascultă. 

Era vocea dulce şi armonioasă a Rozei. 

Roza, care făcuse călătoria de la Haga la Loevestein; Roza 
care reuşise să pătrundă, — Cornelius nu ştia cum, — în 
închisoare. Dar va găsi ea oare şi acum mijlocul fericit de a se 
strecura până la deţinut? 

In timp ce Cornelius, chinuit de gândul acesta, clădea soluţii 
peste soluţii, dorinţi peste nelinişti, ferestruica de la uşa celulei 
se deschise şi Roza, strălucind de bucurie, gătită, mai frumoasă 
din cauza durerii care în cele cinci luni îi pălise obrajii, îşi lipi faţa 
de grilajul care-l închidea pe Cornelius, spunându-i: 

— Domnule, domnule, am venit. 

Cornelius întinse braţele, privi cerul şi scoase un strigăt de 
bucurie. 

— Roza, Roza! 

— Linişte! Să vorbim încet. În urma mea vine tata. 

— Tatăl dumitale? 

— Da, e aici în curte, lângă scară: primeşte instrucţiunile 
guvernato-rului şi o să urce îndată. 

— Instrucţiunile guvernatorului? 

— Ascultaţi, o să încerc să vă explic totul pe scurt: prinţul 
stadtholder are un conac la o leghe de Leyda, mai bine zis, o 
fermă mare. Mătuşa mea, care e doica lui, supraveghează 
animalele din această fermă. De cum am primit scrisoarea 
dumneavoastră, scrisoare pe care din nefericire n-am putut s-o 
citesc şi pe care mi-a citit-o doica dumneavoastră, am alergat la 
mătuşa mea, am stat acolo până a venit prinţul şi atunci l-am 
rugat să-i încredinţeze tatălui meu funcţia de temnicer la 
fortăreaţa Loevestein, în locul funcţiei de prim paznic al 
închisorii din Haga. El nu bănuia ce scop urmăresc; dacă ar fi 
ştiut, poate că m-ar fi refuzat; aşa, dimpotrivă, a aprobat 
cererea mea. 

— Aşa încât, eşti aici. 


— După cum vedeţi. 

— Şi te voi vedea în fiecare zi? 

— Cât de des se va putea. 

— O, Roza, frumoasa mea Roza! Deci mă iubeşti puţin? 

— Puţin..., spuse ea, oh! nu sunteţi destul de pretenţios, 
domnule Cornelius. 

Cornelius întinse mâinile cu pasiune, dar numai degetele lor 
se putură atinge printre gratii. 

— lată, vine tatăl meu! spuse tânăra fată. 

Roza se depărtă grăbită de uşă şi se avântă spre bătrânul 
Gryphus, care urcase scara şi ajunsese sus. 


Capitolul XV  Ferestruica 


În urma lui Gryphus venea dulăul. 

Îl lua cu el când îşi făcea rondul, ca la nevoie să recunoască 
deţinuţii. 

— Tată, zise Roza, aici e celebra încăpere din care a evadat 
domnul Grotius; l-ai cunoscut pe domnul Grotius? 

— Da, da, ticălosul de Grotius; era prieten cu netrebnicul de 
Barneveldt, a cărui execuţie am văzut-o când eram copil. 
Grotius! De aici a evadat. Ei bine, garantez că nu va mai evada 
nimeni după el. 

Şi deschizând uşa, îşi începu pe întuneric discursul său 
către prizo-nier. 

Cât despre câine, el se duse mârâind să adulmece pulpele 
prizonieru-lui, cu aerul de a-l întreba cu ce drept mai este încă 
viu, după ce îl văzuse ieşind între grefier şi călău. Dar frumoasa 
Roza îl chemă şi dulăul veni la ea. 

— Domnule, spuse Gryphus şi ridică felinarul, încercând să 
arunce puţină lumină în jurul lui, vezi în mine pe noul dumitale 
temnicer. Sunt şeful temnicerilor şi celulele sunt sub 
supravegherea mea. Nu sunt rău, dar sunt neclintit în tot ceea 
ce priveşte disciplina. 

— Dar te cunosc foarte bine, dragă domnule Gryphus, 
spuse deţinu-tul, intrând în cercul de lumină răspândită de 
felinar. 

— la te uită, dumneata erai, domnule van Baerle! 
Dumneata erai! la te uită, cum se întâlnesc oamenii! 


— Da şi constat cu mare plăcere, scumpul meu domn 
Gryphus, că braţul dumitale merge de minune, pentru că poţi 
ţine felinarul cu el. 

Gryphus încruntă sprâncenele. 

— Aşa se întâmplă, spuse el, în politică se fac întotdeauna 
greşeli. Alteța Sa ţi-a lăsat viaţa, eu nu ţi-aş fi lăsat-o. 

— Şi pentru ce? întrebă Cornelius. 

— Pentru că eşti în stare să încerci o nouă conspirație; voi 
ăştia savanții aveţi legături cu diavolul. 

— Te asigur, domnule Gryphus, spuse van Baerle, că dacă 
m-am gândit un moment să evadez, acum sunt hotărât să n-o 
mai fac. 

— Foarte bine, foarte bine! spuse Gryphus, fii atent cum te 
porţi, căci eu voi veghea. Dar e tot una. Alteța Sa a făcut o mare 
greşeală. 

— Lăsându-mi capul pe umeri?... Mulţumesc, mulţumesc, 
domnule Gryphus. 

— Fără îndoială. Vezi ce liniştiţi stau domnii de Witt acum? 

— E îngrozitor ce spui, domnule Gryphus. Şi-şi întoarse 
capul, pentru a-şi ascunde dezgustul. Uiţi că unul dintre 
nenorociţii aceia îmi era prieten, iar celalalt... celălalt era pentru 
mine un al doilea tată. 

— Da, dar îmi amintesc că şi unul şi altul au fost 
conspiratori. Şi apoi spun lucrurile astea din filantropie. 

— Ah, aşa! Explică-mi şi mie ce înseamnă din filantropie. Nu 
înţeleg bine. 

— Da. Dacă ai fi rămas pe butucul meşterului Harbruck... 

— Ei, dacă aş fi rămas... 

— Dacă ai fi rămas, n-ai mai fi avut de suferit. Pe când aici, 
nu-ţi ascund, îţi voi face viaţa amară. 

— Mulţumesc pentru făgăduială, domnule Gryphus. 

Şi în timp ce deţinutul surâdea ironic spre bătrânul 
temnicer, din spatele uşii, Roza îi zâmbea îngereşte, pentru a-l 
consola. 

Gryphus se duse la fereastră. 

Era încă destulă lumină şi orizontul îndepărtat se pierdea 
într-o pâclă cenuşie. 

— Ce privelişte se deschide de aici? întrebă temnicerul. 

— Foarte frumoasă, răspunse Cornelius, privind-o pe Roza. 

— Da, da, se vede prea mult, prea mult se vede. 


În acest moment, cei doi porumbei, speriaţi de apariţia şi 
mai ales de vocea necunoscutului, zburară din cuibul lor şi, 
înspăimântați, dispărură în ceaţă. 

— Ce-i asta? întrebă temnicerul. 

— Porumbeii mei, răspunse Cornelius. 

— Porumbeii mei! strigă temnicerul, porumbeii mei! Oare 
unui deţinut îi aparţine ceva? 

— Eh, spuse Cornelius, porumbeii pe care mi i-a dat bunul 
Dumne-zeu! 

— lată, ai şi comis o contravenţie! Porumbeii! Ah, tinere, 
tinere, te previn că nu mai târziu decât mâine păsările astea vor 
fierbe în oala mea. 

— Pentru ca să-i poţi fierbe, ar trebui mai întâi să fie ai 
dumitale, domnule Gryphus şi dacă dumneata vrei ca porumbeii 
aceştia să nu mai fie ai mei, jur că nici ai dumitale nu vor putea 
fi. 

— Ceea ce amâni nu-i pierdut, — se înfurie temnicerul, — şi 
nu mai târziu decât mâine am să le sucesc gâtul. 

După această făgăduială plină de răutate, Gryphus se 
aplecă în afară pentru a observa cum e alcătuit cuibul; între 
timp, Cornelius alergă la uşă şi strânse mâna Rozei, care îi şopti: 

— La ora nouă, diseară. 

Preocupat de dorinţa de a prinde a doua zi porumbeii, aşa 
cum pro-misese, Gryphus nu văzu nimic, nu auzi nimic şi după 
ce închise fereas-tra, o luă pe fiica sa de braţ, ieşi, încuie uşa de 
două ori, trase zăvoarele şi se duse să facă aceleaşi făgăduieli 
unui alt deţinut. 

Cum dispăru el, Cornelius se apropie de uşă şi ascultă paşii 
care se depărtau, apoi, după ce zgomotul se stinse complet, 
alergă la fereastră şi nu se lăsă până ce nu sfărâmă tot cuibul 
porumbeilor. Mai bine renunţa pentru totdeauna la ei decât să 
primejduiască viaţa celor cărora le datora fericirea de a o fi 
revăzut pe Roza. 

Nici vizita temnicerului, nici amenințările lui brutale, nici 
întunecata perspectivă de a fi supravegheat de el, deşi 
abuzurile sale îi erau cunoscu-te, nu izbutiră să tulbure plăcutele 
gânduri ale lui Cornelius şi mai ales dulcea nădejde pe care 
prezenţa Rozei o trezise în inima sa. 

Aşteptă cu nerăbdare să sune ora nouă în turnul din 
Loevestein. Roza spusese: la ora nouă, aşteptaţi-mă. 


Ultimul dangăt de bronz vibra încă în aer, când Cornelius 
auzi pe scară pasul uşor şi rochia foşnitoare a frumoasei frizone; 
curând, grilajul uşii de pe care Cornelius nu-şi dezlipea privirea 
se lumină. 

Văzu ferestruica deschizându-se. 

— lată-mă, zise Roza, gâfâind din pricina grabei de a urca 
scara. 

— Ah, buna mea Roza! 

— Aşadar, sunteţi mulţumit că mă vedeţi? 

— Ce întrebare! Dar cum de-ai putut veni? Spune-mi. 

— Tatăl meu adoarme în fiecare seară îndată ce mănâncă; 
atunci îl culc, un pic zăpăcit de rachiu. Să nu spuneţi nimic 
nimănui, căci datorită acestui somn voi putea veni în fiecare 
seară o oră să stau de vorbă cu dumneavoastră. 

— Oh! Îţi mulţumesc, Roza, draga mea Roza. 

Şi spunând aceste vorbe, Cornelius înaintă şi-şi apropie atât 
de mult obrazul de ferestruică, încât Roza şi-l retrase pe alei. 

— V-am adus mugurii de lalea. 

Inima lui Cornelius tresări. El nu îndrăznise s-o întrebe pe 
Roza ce făcuse cu preţioasa comoară pe care i-o încredinţase. 

— Ah, i-ai păstrat! 

— Doar mi i-aţi încredinţat ca pe un lucru ce vă este foarte 
scump! 

— Da, dar dacă ţi i-am dat, mi se pare că erau ai tăi. 

— Erau ai mei numai după moartea dumneavoastră, dar, 
din fericire trăiţi. Păstrând biblia naşului dumneavoastră 
Corneille, eram hotărâtă să vă aduc mugurii; numai că nu ştiam 
cum să ajung până aici. Luasem tocmai hotărârea de a cere 
prinţului Wilhelm locul de temnicer la Gorcum pentru tatăl meu, 
când doica îmi aduse scrisoarea. Ah! Vă spun sincer că am plâns 
mult împreună! Dar această scrisoare n-a făcut decât să-mi în- 
tărească hotărârea. Am plecat de îndată spre Leyda. Restul îl 
ştiţi. 

— Cum, dragă Roza, dumneata te gândeai înainte de a 
primi scrisoa-rea mea să vii să mă cauţi? 

— Dacă mă gândeam! răspunse Roza, a cărei dragoste nu 
mai putea fi stăpânită de pudoare, dar nu mă gândeam decât la 
asta! 

În timp ce rostea aceste cuvinte, Roza deveni atât de 
frumoasă încât, pentru a doua oară, Cornelius se repezi cu 


fruntea şi buzele spre grilaj, fără îndoială, pentru a-i mulţumi 
frumoasei fete. 

Roza îşi plecă faţa roşind; apoi oftă, închise ochii ei frumoşi 
şi fugi apăsându-şi pieptul cu mâinile pentru a-şi stăvili bătăile 
inimii. Rămas singur, Cornelius se mulţumi să respire parfumul 
suav pe care-l răspân-dise părul Rozei. 

Fata fugise atât de grăbită, încât uită să-i înapoieze lui 
Cornelius cei trei muguri ai lalelei negre. 


Capitolul XVI Profesor şi şcolăriţă 


După cum am putut constata, jupân Gryphus nu împărtăşea 
nici pe departe bunăvoința fiicei sale faţă de finul lui Corneille 
de Witt. 

La Loevestein nu se aflau decât cinci deţinuţi; sarcina 
paznicului nu era deci greu de îndeplinit, fiind mai mult un fel de 
sinecură acordată vârstei sale înaintate. 

Dar în zelul său, demnul temnicer exagerase pe măsura 
fanteziei sale însemnătatea sarcinii ce-i revenea. În ochii lui, 
Cornelius căpătase proporţiile gigantice ale unui mare criminal, 
devenind astfel cel mai periculos dintre toţi deţinuţii. Îi 
supraveghea fiece mişcare, nu se apropia de el decât cu o faţă 
foarte încruntată, învinuindu-l de ceea ce numea el 
"îngrozitoarea răzvrătire împotriva milosului stadtholder." 

Intra de trei ori pe zi în celula lui Cornelius, crezând că-l va 
surprinde făcând vreun lucru interzis, dar el renunţase la 
corespondenţă de când cea căreia ar fi vrut să-i scrie se afla 
lângă el. Mai mult chiar, dacă i s-ar fi redat întreaga libertate şi i 
s-ar fi îngăduit să plece în orice alt loc, Cornelius probabil că ar 
fi rămas să locuiască tot aici, alături de Roza şi de mugurii săi. 

Intr-adevăr, Roza făgăduise deţinutului că va veni să-l 
viziteze în fiecare seară la ora nouă şi după cum am văzut, chiar 
din prima zi s-a ţinut de cuvânt. 

A doua zi, ea urcă la fel de tainic şi la fel de prevăzătoare. 
Numai că de data asta hotărâse în sinea ei să nu-şi apropie prea 
mult faţa de gratii. De altfel, pentru a lega de la început o 
discuţie serioasă, întinse lui van Baerle, printre zăbrele, cei trei 
muguri, înveliţi în hârtia în care-i primise. 


Dar, spre marea mirare a Rozei, van Baerle respinse mâna 
albă cu vârful degetelor sale. Tânărul se gândise între timp ce 
avea de făcut. 

— Ascultă-mă, spuse el, cred că am risca prea mult dacă 
am pune toată averea noastră într-un singur sac. Gândeşte-te, 
scumpă Roza, că trebuie să realizăm un lucru socotit până azi 
imposibil şi anume, să facem să înflorească marea lalea neagră. 
De aceea e necesar să ne luăm toate măsurile de prevedere, iar 
de nu vom reuşi, măcar să nu avem nimic a ne reproşa. lată 
cum am socotit eu că ne putem atinge scopul. 

— Ascult, zise Roza. 

— Trebuie să se găsească în această fortăreață o grădină, 
sau în lipsa grădinii o curte oarecare; în lipsă de curte, o terasă. 

— Avem o grădină foarte frumoasă, spuse Roza; se întinde 
de-a lungul râului Wahal şi e plină de arbori frumoşi, bătrâni. 

— Poţi să-mi aduci, dragă Roza, puţin pământ din grădină, 
ca să-l cercetez? 

— Chiar mâine. 

— Să iei şi de la umbră şi de la soare ca să pot aprecia 
exact ce calităţi are când e pus în condiţii deosebite, adică de 
uscăciune şi de umiditate. 

— Fiţi liniştit, aşa voi face. 

— După ce voi alege pământul şi-l voi amesteca, dacă va fi 
nevoie, vom împărţi cei trei muguri; unul îl vei lua dumneata şi-l 
vei planta în ziua în care-ţi voi spune eu, în pământul ales de 
mine; va înflori cu siguranţă, pentru că ai să-l îngrijeşti după 
indicaţiile mele. 

— Le voi urma întocmai. 

— Alt mugur mi-l vei da mie şi voi încerca să-l cresc aici, în 
celula mea; în felul acesta îmi vor trece mai uşor dimineţile 
lungi, în care nu te văd. Îţi mărturisesc că pun slabă nădejde în 
mugurele acesta şi îl privesc ca pe un sacrificiu adus egoismului 
meu. Totuşi, soarele pătrunde uneori şi aici. Voi folosi fiecare 
strop de căldură, chiar şi cea de la cenuşa pipei mele. In sfârşit, 
vom păstra, sau mai degrabă vei păstra de rezervă al treilea 
mugur, ultima noastră nădejde, dacă celelalte două experienţe 
vor da greş. În felul acesta, dragă Roza, e cu neputinţă să nu 
câştigăm cei o sută de mii de florini pentru zestrea ta şi să nu 
atingem suprema fericire de a ne vedea opera înfăptuită. 


— Am înţeles, zise Roza. Mâine vă voi aduce pământ şi-l 
veţi alege pe al dumneavoastră şi pe al meu. Cât priveşte 
pământul pentru dumneavoastră, voi fi nevoită să fac mai multe 
drumuri fiindcă nu voi putea aduce decât câte puţin. 

— Oh, nu e nici o grabă, dragă Roza; lalelele nu trebuiesc 
îngropate înainte de o lună. Avem destulă vreme, numai că va fi 
necesar să urmezi întocmai toate sfaturile mele. Vei avea grijă, 
Roza, nu-i aşa? 

— Vă făgăduiesc. 

— Şi după ce-l vei sădi îmi vei spune tot ce ar putea avea 
influenţă asupra creşterii lalelei, cum ar fi schimbările 
atmosferice, urme pe alei sau pe straturi. Vei veghea noaptea 
să nu le calce pisicile. Două din aceste nenorocite animale mi-au 
stricat la Dordrecht straturile de flori. 

— Am să veghez. 

— În nopţile cu lună... din camera dumitale se vede 
grădina, draga mea? 

— Fereastra camerei mele de dormit dă în grădină. 

— Bine. În serile cu lună, să te uiţi dacă din găurile zidurilor 
nu ies şobolani. Sunt nişte rozătoare foarte dăunătoare şi am 
văzut cultivatori de lalele nenorociţi, reproşând cu amărăciune 
lui Noe că a luat în arcă o pereche de şobolani. 

— Mă voi uita să văd dacă nu sunt pisici sau şobolani... 

— Ei bine! va trebui să mă înştiinţezi de îndată ce s-ar ivi. 
Apoi, — continuă van Baerle, care devenise bănuitor de când 
stătea la închisoare, — apoi mai e un animal cu mult mai 
periculos decât pisica şi şobolanul! 

— Ce animal? 

— Omul! Înţelegi, dragă Roza? Unii riscă să intre la ocnă 
chiar şi pentru un nenorocit de florin, deci cu atât mai mult te 
poţi aştepta să se fure un mugur de lalea care valorează o sută 
de mii de florini. 

— Nimeni afară de mine n-o să intre în grădină. 

— Îmi făgăduieşti? 

— Vă jur. 

— Îţi mulţumesc, dragă Roza! Toate bucuriile îmi vin de la 
tine! 

Şi cum buzele lui van Baerle se apropiau de gratii tot atât 
de fierbinţi ca în seara precedentă şi cum de altfel era timpul să 
plece, Roza îşi retrase capul şi întinse mâna. 


În această mână frumoasă, de care cocheta fată avea o 
grijă deosebită, se ascundea un mugur. 

Cornelius îi sărută cu pasiune vârful degetelor. Oare pentru 
că această mână ocrotea unul din mugurii marii lalele negre? 
Sau pentru că această mână era mâna Rozei? Lăsăm pe alţii mai 
savanţi decât noi să ghicească. 

Roza se îndepărtă cu ceilalţi doi muguri, strângându-i cu 
grijă la piept. Oare îi strângea la piept pentru că erau mugurii 
marii lalele negre, sau pentru că veneau de la Cornelius van 
Baerle? Suntem de părere că la această întrebare ar fi mai uşor 
de răspuns decât la prima. 

Oricare ar fi însă răspunsul, din acel moment, viaţa deveni 
plăcută pentru deţinut. După cum am văzut, Roza îi dăduse unul 
din muguri. 

În fiecare seară ea îi aducea, pumn cu pumn, pământ din 
porţiunea de grădină pe care o alesese el şi care, în adevăr, era 
excelent. Un urcior larg, pe care Cornelius îl spărsese cu 
îndemânare, fu transformat într-un ghiveci potrivit; îl umplu pe 
jumătate cu pământul adus de Roza, amestecat cu puţin nămol 
de râu uscat, obţinând astfel un teren prielnic. Apoi, către 
începutul lunii aprilie, el puse în urcior primul mugur. 

Oricât ne-am strădui, tot n-am izbuti să descriem de câtă 
grijă, îndemânare şi viclenie dădu dovadă Cornelius spre a 
sustrage ochiului ager al lui Gryphus bucuria muncii sale. Pentru 
un deţinut filozof, o jumătate de oră înseamnă un secol de 
senzaţii şi de gândire. Nu trecea zi în care Roza să nu vină la 
Cornelius. Lalelele, despre care ea trebuia să înveţe tot ce se 
putea şti, constituiau fondul conversaţiei lor. Dar oricât de 
interesant ar fi fost subiectul acesta, tot nu puteau vorbi numai 
despre lalele. Aşa că mai treceau şi la alte subiecte, spre marea 
mirare a cultivatorului, care observa cât de mult se lărgea 
cercul discuţiilor lor. 

În tot acest timp, un lucru îl îngrijora în mod special pe 
Cornelius, poate chiar tot atât cât îl nelinişteau mugurii săi şi 
asupra căruia revenea mereu: dependenţa Rozei faţă de tatăl ei. 
De fapt, fericirea lui Cornelius atârna de acest om. El putea 
într-o bună zi să se plictisească de Loevestein, să găsească 
neprielnic aerul, prost rachiul şi să părăsească fortăreaţa, să-şi 
ia şi fata şi astfel Cornelius şi Roza ar fi fost din nou despărțiți. 


— Şi atunci la ce bun porumbeii călători, spuse Cornelius 
tinerei fete, fiindcă, draga mea Roza, dumneata n-ai să poţi nici 
citi ce îţi voi scrie eu şi nici să-mi scrii ce gândeşti dumneata. 

— Ei bine, — răspunse Roza, care în fundul sufletului se 
temea de despărţire tot atât cât şi Cornelius — avem o oră în 
fiecare seară, s-o petrecem cu folos. 

— Dar mi se pare, reluă Cornelius, că noi n-o folosim prea 
rău. 

— S-o folosim şi mai bine, spuse Roza surâzând. 
Învăţaţi-mă să scriu şi să citesc; voi fi o elevă silitoare, 
credeţi-mă şi astfel nu ne vom mai despărţi niciodată, decât 
dacă o vom dori noi înşine. 

— Oh! strigă Cornelius, atunci avem eternitatea în faţa 
noastră. 

Roza surâse şi ridică uşor din umeri. 

— Dar dumneavoastră veţi rămâne toată viaţa în 
închisoare? Oare după ce v-a dăruit viaţa, Alteța Sa nu vă va 
dărui şi libertatea? Şi nu veţi reintra în drepturile 
dumneavoastră? Nu veţi fi din nou bogat? Când veţi fi liber şi 
fericit, veţi mai binevoi oare, trecând călare sau în trăsură, să vă 
uitaţi la micuța Roza, fiica unui temnicer, sau a unui călău 
aproape? 

Cornelius încercă să protesteze; cu siguranţă ar fi făcut-o 
din toată inima şi cu sinceritatea unui suflet cuprins de o 
dragoste profundă, dar tânăra fată îl întrerupse: 

— Cum îi merge lalelei dumneavoastră? întrebă ea 
surâzând. 

A-i vorbi lui Cornelius despre lalea, însemna pentru Roza 
mijlocul cel mai sigur de a-l face să uite totul, chiar şi pe ea 
însăşi. 

— Destul de bine, spuse el; pieliţa se înnegreşte, procesul 
de fermenta-ţie a început, vinişoarele mugurului se încălzesc şi 
se umflă; peste opt zile, sau poate chiar mai înainte, se vor 
putea observa primele protuberanţe ale germinării. Dar a 
dumitale, Roza? 

— Oh! eu am făcut deocamdată numai pregătirile, urmând 
întocmai sfaturile dumneavoastră. 

— Haide, spune-mi, Roza, ce-ai făcut? o întrebă Cornelius, 
cu ochii la fel de scânteietori şi cu răsuflarea la fel de grăbită ca 


în seara în care se apropiase cu atâta pasiune de chipul şi inima 
Rozei. 

— Am făcut lucruri mari, spuse zâmbind tânăra fată, căci în 
adâncul sufletului ei simţea dubla dragoste a deţinutului: pentru 
ea şi pentru laleaua neagră. Mi-am pregătit un pătrat de pământ 
gol, departe de arbori şi de ziduri, puţin nisipos, mai mult umed 
decât uscat, fără o fărâmă de piatră, fără un mugur, un strat aşa 
cum mi-aţi spus. 

— Bine, bine, Roza. 

— Stratul gata pregătit nu mai aşteaptă decât semnalul 
dumneavoas-tră. In prima zi frumoasă, când îmi veţi spune să 
plantez mugurele, o voi face; ştiţi doar că trebuie să-l plantez 
mai târziu decât dumneavoastră, fiindcă eu am norocul unor 
condiţii mai bune: aer liber, soare şi seva abundentă a 
pământului. 

— Ai dreptate, ai dreptate, — rosti Cornelius bătând din 
palme de bucurie, — eşti o bună şcolăriţă, Roza; cu siguranţă 
vei câştiga cei o sută de mii de florini. 

— Să nu uitaţi, spuse râzând Roza, că şcolăriţa 
dumneavoastră, pentru că aşa mă numiţi, mai are de învăţat 
încă ceva, în afară de cultura lalelelor. 

— Da, da şi eu doresc tot atât de mult ca şi dumneata, 
frumoasă Roza, să ştii să citeşti. 

— Când începem? 

— Imediat. 

— Nu. Mâine. 

— De ce mâine? 

— Pentru că azi trebuie să plec; ora noastră s-a terminat. 

— Aşa repede? Dar din ce vom citi? 

— Oh! spuse Roza, am o carte, o carte care, nădăjduiesc, 
ne va aduce noroc. 

— Pe mâine deci? 

— Pe mâine. 

A doua zi, Roza reveni cu biblia lui Corneille de Witt. 


Capitolul XVII Primul mugur 


A doua zi, spuneam, Roza reveni cu biblia lui Corneille de 
Witt. Atunci începu între profesor şi şcolăriţă una din acele 
scene pline de farmec care încântă pana scriitorului când are 
fericirea să le întâlnească în calea sa. 

Ferestruica, singura deschizătură prin care îndrăgostiţii 
comunicau, era aşezată prea sus pentru cei doi tineri, — până 
acum mulţumiţi să desluşească unul pe chipul celuilalt tot ce 


aveau a-şi spune, — ca să poată citi din cartea adusă de Roza. 


De aceea, tânăra fată trebui să se sprijine de ferestruică, 
înclinând capul şi ridicând cartea cu mâna stângă la înălţimea 
lămpii ce o ţinea cu mâna dreaptă; pentru a nu se obosi, 
Cornelius fixă lampa de zăbrele cu o batistă. Astfel, Roza putu 
să urmărească pe carte, cu degetul, literele şi silabele pe care 
pronunţa Cornelius; acesta, înarmat cu un pai în chip de 
indicator, arăta şcolăriţei atente cuvintele, printr-una din 
despărţiturile grilajului. 

Flacăra lămpii lumina armoniosul colorit al Rozei, ochii ei 
albaştri şi adânci, cosiţele blonde ieşind de sub boneta de aur 
lucitor, podoaba obişnuită a frizonelor; degetele ei ridicate în 
aer, din care sângele cobora, dobândeau o nuanţă 
pal-trandafirie în bătaia luminii, vădind acea viaţă misterioasă 
ce pulsează sub piele. 

Cunoştinţele Rozei se dezvoltau rapid în contact cu 
gândirea clară şi ageră a lui Cornelius. 

Într-o seară ea veni cu o jumătate de oră mai târziu ca de 
obicei. Era un eveniment mult prea grav ca, înainte de toate, 
Cornelius să nu se intereseze de pricina întârzierii. 

— Oh, nu mă certa, spuse tânăra fată, n-am întârziat din 
vina mea. Tatăl meu a reluat la Loevestein prietenia cu un om 
de treabă, care la Haga venea mereu să-i ceară să vadă 
închisoarea. Era cumsecade, îi plăcea să bea câte puţin, să 
povestească întâmplări vesele şi mai ales să facă cinste când 
era vorba de un păhărel. 

— Îl cunoşti mai bine? întrebă Cornelius mirat. 

— Nu, răspunse tânăra fată. Sunt abia vreo cincisprezece 
zile de când tatăl meu e încântat de acest nou prieten care-l 
vizitează cu stăruinţă. 

— Ce-o fi căutând? întrebă Cornelius, clătinând din cap 
neliniştit, căci orice nou eveniment îi prevestea o altă 


e 


nenorocire. Să nu fie vreun spion dintr-aceia trimişi în închisori 
pentru a supraveghea şi pe deţinuţi şi pe gardieni. 

— Nu cred, spuse Roza surâzând; dacă acest om 
cumsecade spionează pe cineva, acela nu este în nici un caz 
tatăl meu. 

— Pe cine atunci? 

— Pe mine, de exemplu. 

— Pe dumneata? 

— De ce nu? râse Roza. 

— Ah! e adevărat, suspină Cornelius, nu vei avea tot timpul 
pretendenți în zadar; acest om poate deveni soţul dumitale. 

— Nu spun că nu. 

— Şi pe ce îţi întemeiezi bucuria? 

— Mai de grabă teama, domnule Cornelius. 

— Mulţumesc, Roza, căci ai dreptate, te temi... 

— lată pe ce mă bizui... 

— Ascult, spune. 

— Pe când eram la Haga, omul acesta a venit de mai multe 
ori la Buytenhoff, de îndată ce aţi fost închis. Dacă ieşeam, ieşea 
şi el; dacă mă întorceam, se întorcea şi el. La Haga pretexta că 
vine să vă vadă pe dumneavoastră. 

— Pe mine? 

— Oh! un pretext, fâră îndoială, fiindcă azi, când ar putea 
să se folosească de acelaşi motiv, căci sunteţi din nou 
prizonierul tatălui meu, sau mai degrabă tatăl meu e din nou 
temnicerul dumneavoastră, nici gând. Dimpotrivă. Il auzeam ieri 
spunând tatălui meu că nu vă cunoaşte. 

— Spune mai departe, Roza, te rog. Am să încerc să 
ghicesc cine e acest om şi ce vrea. 

— Sunteţi sigur, domnule Cornelius, că niciunul dintre 
prieteni nu se interesează de dumneavoastră? 

— Nu am prieteni, Roza, n-o aveam decât pe doica mea, pe 
care o cunoşti şi te cunoaşte. Vai! biata Zug ar veni ea singură 
şi n-ar umbla cu şiretenii. Ar spune plângând tatălui dumitale 
sau dumitale: "Dragă domnule, sau dragă domnişoară, copilul 
meu e aici, vedeţi cât sunt de desperată, lăsaţi-mă să-l văd 
numai o oră şi am să mă rog lui Dumnezeu toată viaţa pentru 
dumneavoastră". Nu, continuă Cornelius, nu, în afară de buna 
mea Zug, n-am prieteni. 


— Aşadar, mă întorc iar la ceea ce gândeam; cu atât mai 
mult, cu cât ieri, la apusul soarelui, în timp ce lucram la stratul 
unde voi planta mugurele, am văzut o umbră strecurându-se 
prin poarta întredeschisă şi ascunzându-se în spatele socului şi 
al plopilor. M-am făcut că nu-l observ. Era omul nostru. El se 
ascunse. M-a văzut răsturnând pământul şi cu siguranţă că m-a 
urmărit, m-a spionat. Nu ridicam grebla, nu atingeam un firişor 
de pământ, fără ca el să nu se uite. 

— Oh! da, da, e un curtezan, zise Cornelius. E tânăr, e 
frumos? Şi o privi cu nesat pe Roza, aşteptând cu nerăbdare 
răspunsul. 

— Tânăr, frumos! strigă Roza izbucnind în râs. E hidos la 
chip, e cocârjat, se apropie de cincizeci de ani şi nu îndrăzneşte 
să mă privească în faţă, nici să vorbească tare. 

— Şi cum îl cheamă? 

— lacob Gisels. 

— Nu-l cunosc. 

— Aşa că, vedeți bine că nu vine pentru dumneavoastră. 

— În orice caz, Roza, dacă el te iubeşte, ceea ce e foarte 
probabil, dumneata nu-l iubeşti, nu-i aşa? 

— Oh, nu, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. 

— Atunci vrei să mă liniştesc? 

— Chiar vă rog. 

— Ei bine! acum când începi să ştii să citeşti, Roza, am să-ţi 
scriu. Vei citi tot ce-ţi voi scrie, nu-i aşa, despre zbuciumul 
geloziei şi al singurătăţii? 

— Voi citi dacă veţi scrie desluşit. 

Apoi, cum întorsătura pe care o lua discuţia începea s-o 
tulbure pe Roza, întrebă: 

— Dar cum îi merge lalelei dumneavoastră? 

— Roza, închipuie-ţi ce bucurie am avut în dimineaţa asta; 
după ce am dat încet la o parte stratul de pământ care acoperă 
mugurele, l-am privit la soare şi am văzut răsărind vârful primei 
mlădiţe. Ah! Roza, mi s-a topit inima de bucurie! 

— Atunci, nădăjduiţi? întrebă Roza surăzând. 

— Oh! da, nădăjduiesc! 

— Şi eu când am să plantez mugurele meu? 

— Când vom avea o zi prielnică, îţi voi spune; dar mai ales 
să nu laşi pe nimeni să-ţi ajute şi nu încredința secretul dumitale 
nimănui pe lume; unui cunoscător, vezi dumneata, i-ar fi 


de-ajuns să examineze mugurele pentru a-i recunoaşte 
valoarea; şi mai ales, mai ales scumpa mea, păstrează cu grijă 
al treilea bulb. 

— Se află încă în aceeaşi hârtie în care l-aţi pus şi aşa cum 
mi l-aţi dat, domnule Cornelius, ascuns în fundul dulapului meu, 
sub dantele care îl ţin uscat, fără să-l apese. Dar adio, biet 
prizonier! 

— Cum, aşa repede? 

— Trebuie. 

— Vii atât de târziu şi pleci atât de repede! 

— Tatăl meu ar putea deveni nerăbdător dacă aş sta prea 
mult, iar curtezanul ar putea bănui că are un rival. 

Neliniştită, Roza deveni deodată atentă. 

— Ce este? o întrebă van Baerle. 

— Mi s-a părut că aud ceva. 

— Ce? 

— Parcă ar fi mers cineva pe scară. S-a auzit scârţâind. 

— Într-adevăr, spuse deţinutul, nu poate fi Gryphus; când 
vine el, se aude de departe. 

— Nu, nu e tata, sunt sigură, dar... 

— Dar... 

— Dar ar putea fi domnul lacob. 

Roza se repezi spre scară şi într-adevăr, imediat, înainte ca 
ea să fi avut timpul de a cobori primele zece trepte, se auzi o 
uşă închizându-se repede. 

Cornelius rămase foarte îngrijorat, dar această întâmplare 
nu era pentru el decât preludiul necazurilor ce aveau să vină. 

Când fatalitatea începe să săvârşească o treabă urâtă, rar 
se întâmplă ca ea să nu-şi prevină cu milă victima, ca un 
spadasin care dă răgaz adversarului său să se pună în gardă. 

Într-o dimineaţă, cu urciorul între genunchi, Cornelius era 
absorbit în contemplarea mugurului care începuse să 
încolţească. Uşa se deschise şi temnicerul intră pe neaşteptate. 
Văzând un obiect necunoscut în mâinile deţinutului, Gryphus se 
repezi la el cu o viteză mai mare decât a uliului când se aruncă 
asupra prăzii sale. 

Întâmplarea, sau poate dibăcia fatală cu care geniul răului 
înzestrează uneori fiinţele nefaste, a făcut ca mâna grea şi 
aspră, — acea mână fracturată deasupra încheieturii, vindecată 


cu grijă de Cornelius, — să se aşeze exact în mijlocul urciorului, 
pe porţiunea de pământ în care se afla preţiosul bulb. 

— Ce-ai acolo? strigă el. Ah, te-am prins! 

Şi îşi înfundă mâna în pământ. 

— Eu? nimic, nimic! ţipă Cornelius tremurând. 

— Ah, te-am prins! Un urcior, pământ! Aici se ascunde o 
taină! Vom vedea îndată care ţi-e vina. 

— Dragă domnule Gryphus! se rugă van Baerle, 
înspăimântat ca potârnichea gata să-şi piardă puii sub coasa 
se-cerătorului. 

Intr-adevăr, Gryphus începuse să scormonească pământul 
cu degetele sale încovoiate. 

— Domnule, domnule, fii atent! spuse Cornelius pălind. 

— La ce dracu, la ce? urlă temnicerul. 

— Fii atent! Ai să-l striveşti! 

Şi cu o mişcare rapidă, aproape desperată, ei smulse din 
mâinile temnicerului urciorul şi-l acoperi cu braţele, ca pe o 
comoară. 

Dar Gryphus, încăpățânat aşa cum sunt mulţi bătrâni şi din 
ce în ce mai convins că descoperise o conspirație împotriva 
prinţului de Orania, se repezi la prizonierul său cu bâta ridicată; 
văzând neclintita hotărâre a deţinutului de a-şi apăra ghiveciul 
de flori, îşi dădu seama că acesta tremura mult mai puţin pentru 
capul sau decât pentru urcior. 

Incercă deci să i-l smulgă cu forţa. 

— Ah! spuse paznicul furios, va să zică te revolţi. 

— Lasă-mi laleaua! strigă van Baerle. 

— Da, da, laleaua, replică bătrânul. Cunoaştem noi 
şireteniile domnilor puşcăriaşi. 

— Dar îţi jur... 

— Dă drumul urciorului, repeta Gryphus într-una, bătând 
din picior. Dă-i drumul sau chem garda. 

— Cheamă pe cine vrei, dar nu-mi vei smulge această 
sărmană floare decât o dată cu viaţa. 

Gryphus, exasperat, îşi înfundă degetele pentru a doua 
oară în pământ şi smulse mugurele negru; dar pe când van 
Baerle era fericit că a salvat urciorul, neştiind că adversarul său 
poseda conţinutul, Gryphus azvârli cu violenţă mugurele moale 
care se turti pe lespede şi dispăru aproape imediat, strivit, făcut 
terci, de gheata grea a paznicului. 


Van Baerle văzu crima, zări rămăşiţele umede ale 
mugurului, înţelese bucuria sălbatică a lui Gryphus şi scoase un 
strigăt de deznădejde ce ar fi mişcat şi pe temnicerul asasin 
care omorâse păianjenul lui Pellisson cu câţiva ani înainte. 

Prin creierul cultivatorului de lalele trecu fulgerător ideea 
de a ucide pe omul acesta rău. Furia şi sângele i se urcară la 
cap, îi orbiră şi cu ambele mâini ridică urciorul greu de pământul 
acum nefolositor ce mai rămăsese în el. Incă o clipă şi urciorul 
ar fi căzut asupra craniului chel al bătrânului Gryphus. 

Îl opri un strigăt plin de lacrimi şi de groază, strigătul bietei 
Roza, ce se afla în dosul ferestruicii zăbrelite, palidă, tremurând, 
cu braţele ridicate spre cer, încercând să stăvilească cearta 
dintre tatăl şi prietenul ei. 

Cornelius lăsă urciorul să cadă şi acesta se sparse în mii de 
bucăţi cu un zgomot îngrozitor. 

Abia atunci înţelese Gryphus primejdia prin care trecuse şi 
începu să-l amenințe groaznic. 

— Oh! trebuie să fii foarte rău şi bădăran, spuse Cornelius, 
dacă poţi smulge unui biet deţinut singura sa mângâiere, un 
bulb de lalea. 

— Vai, tată, adăugă Roza, e o crimă ce-ai făcut! 

— Ah, tu eşti, neroado? strigă bătrânul fierbând de mânie şi 
întorcân-du-se către fiica sa. Vezi-ţi de treabă şi mai ales, 
coboară cât mai repede! 

— Nenorocitul, nenorocitul de mine! continuă Cornelius 
desperat. 

— La urma urmei, nu-i decât o lalea, adăugă Gryphus puţin 
ruşinat. O să ţi se dea câte lalele vrei. Am trei sute în pod. 

— La naiba cu lalelele tale! strigăCornelius. Ele fac cât tine 
şi tu cât ele. Ah! o sută de miliarde de milioane dacă aş avea, 
le-aş da pentru cea pe care ai strivit-o. 

— Aha! exclamă Gryphus triumfător. Vezi bine că nu la 
lalea ţineai. Cu siguranţă că în pretinsul bulb erau ceva vrăjitorii, 
poate vreun mijloc de corespondenţă cu duşmanii Alteţei Sale, 
care ţi-a dăruit viaţa. Spuneam eu bine că au greşit când nu 
ti-au tăiat gâtul. 

— Tată! Tată! strigă Roza. 

— Ei bine! Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! repeta 
întruna Gry-phus, încălzindu-se. L-am distrus, l-am distrus! Voi 


face la fel ori de câte ori vei încerca să cultivi lalele! Ah! te-am 
prevenit, frumosul meu prieten, că îţi voi face viaţa grea. 

— Blestematule, blestematule, urlă Cornelius în desperarea 
sa, cer-cetând cu degete tremurătoare ultimele rămăşeţe ale 
mugurului, cadavrul atâtor bucurii şi nădejdi. 

— Îl vom planta pe celălalt mâine, dragă domnule 
Cornelius, îi şopti Roza, care înţelese imensa durere a 
cultivatorului de lalele. 

Aceste dulci cuvinte au curs ca un balsam pe rana 
sângerândă a lui Cornelius. 


Capitolul XVIII Curtezanul Rozei 


Abia apucase Roza să-i spună cele câteva cuvinte de 
consolare lui Cornelius, că de pe scară se auzi o voce 
întrebându-l pe Gryphus ce se petrece. 

— Tată, zise Roza, auzi? 

— Ce? 

— Te cheamă domnul lacob. E îngrijorat. 

— S-a făcut atâta zgomot, spuse Gryphus. N-a lipsit mult să 
fiu asasinat de savantul ăsta. 

Apoi arătându-i Rozei scara cu degetul: 

— Treci înainte, domnişoară! spuse el. 

Şi închizând uşa: 

— Vino, prietene lacob! 

Gryphus ieşi luând-o pe Roza cu el şi lăsându-l singur pe 
bietul Cornelius, care murmura deznădăjduit: 

— Oh! m-ai asasinat, călău bătrân! N-am să supraviețuiesc 
acestei nenorociri. 

Şi într-adevăr, bietul deţinut s-ar fi îmbolnăvit, fără acel 
echilibru pe care Providența i-l sortise în viaţă şi care se numea 
Roza. 

Seara, tânăra fată se întoarse. 

Prima ei grijă fu să-l anunţe pe Cornelius că în viitor tatăl ei 
nu se va mai opune ca el să cultive flori. 

— Şi de unde ştii? o întrebă deţinutul, cu un aer jalnic. 

— Ştiu pentru că a spus-o. 

— Poate pentru a mă înşela? 


— Nu, îi pare rău. 

— Oh, da, dar prea târziu. 

— Pocăinţa asta nu a pornit de la el. 

— Dar atunci de unde i-a venit? 

— Dacă ai şti cum l-a certat prietenul lui! 

— Ah, domnul lacob! Aşadar, domnul lacob nu te 
părăseşte? 

— In orice caz, lipseşte cât poate mai puţin. 

Şi ea zâmbi în aşa fel, încât micul nor de gelozie care 
întunecase fruntea lui Cornelius se risipi. 

— Şi cum s-au petrecut lucrurile? întrebă Cornelius. 

— Ei bine, întrebat de prietenul său, tata a povestit la cină 
întâmpla-rea cu laleaua, sau mai degrabă cu mugurele şi 
frumoasa ispravă pe care a făcut-o, strivindu-l. 

Cornelius scoase un suspin care era mai mult un geamăt. 

— Dacă l-ai fi văzut în clipa aceea pe domnul lacob! 
continuă Roza. Intr-adevăr, am crezut că va da foc fortăreței! 
Ochii săi erau ca două torţe arzânde, părul i se ridicase măciucă, 
strângea din pumni, părea că vrea să-l sugrume pe tata. "Ai 
făcut asta? a strigat el. Ai strivit mugurele? — Fără îndoială, i-a 
răspuns tatăl meu. — E o mârşăvie, e odios! E o crimă ce-ai 
făcut!" a urlat lacob. 

Tata a rămas înmărmurit. 

— Şi dumneata eşti nebun? l-a întrebat pe prietenul său. 

— Oh! de treabă om acest lacob, şopti Cornelius; e o inimă 
cinstită, un suflet ales. 

— Fapt e că mai aspru decât l-a judecat el pe tatăl meu, nu 
e cu putinţă să fie judecat cineva, adăugă Roza. Era desperat, 
repeta fără încetare: 

— Mugurele strivit, strivit! Oh Dumnezeul meu, 
Dumnezeule, strivit! 

Apoi s-a întors spre mine: 

— Era singurul mugur pe care-l avea? 

— A întrebat asta? rosti Cornelius ciulind urechea. 

— Crezi că nu era singurul? l-a întrebat tatăl meu. Bine, 
vom cerceta dacă mai are şi alţii. 

— Să cauţi dacă mai are şi alţii, a strigat lacob, luându-l pe 
tata de guler; dar imediat i-a dat drumul. 

Apoi întorcându-se spre mine: 

— Şi ce-a zis bietul tânăr? întrebă el. 


N-am ştiut ce să răspund. Dumneata mi-ai cerut să nu las 
niciodată să se bănuiască interesul pe care îl porţi acestui 
mugur. Din fericire, tata m-a scos din încurcătură. 

— Ce-a zis?... a început să spumege. 

L-am întrerupt. 

— Cum să nu fi fost furios? i-am spus. Ai fost atât de 
nedrept şi de brutal! 

— Ei, asta-i! Eşti nebună? a tipat tata la rândul lui. Mare 
nenorocire să striveşti un bulb de lalea; poţi cumpăra sute de 
bulbi cu un florin în piaţa din Gorcum. 

— Dar poate mai puţin preţios decât acesta! am răspuns 
eu, din nenorocire, fără să-mi dau seama că divulg un secret. 

— Şi la auzul acestor cuvinte, lacob ce-a zis? întrebă 
Cornelius. 

— La aceste cuvinte, trebuie să mărturisesc, mi s-a părut că 
ochii săi aruncă flăcări. 

— Da, zise Cornelius. Dar asta n-a fost totul; a mai spus 
ceva? 

— Aşadar, frumoasă Roza, rosti el cu voce mieroasă, crezi 
că acest bulb era preţios? 

Mi-am dat seama imediat că am făcut o greşeală. 

— Ce ştiu eu? am răspuns într-o doară; ce, eu mă pricep la 
lalele? Ştiu numai, — fiindcă, vai, suntem condamnaţi să trăim 
laolaltă cu deţinuţii, — ştiu că pentru un condamnat orice mijloc 
de a-şi trece timpul este preţios. Bietul domn van Baerle se 
ocupa cu bulbul acela. Ei bine! Cred că-i o cruzime să-i răpeşti 
singura distracţie. 

— Dar mai întâi, a spus tata, cum şi-a procurat bulbul? Mi 
se pare că ar fi bine să ştim lucrul acesta. 

Am întors capul pentru a ocoli privirea tatei. Dar am întâlnit 
privirea domnului lacob. 

Ai fi zis că voia să-mi citească cele mai ascunse gânduri. Un 
gest de supărare te scuteşte adesea de un răspuns. Am ridicat 
din umeri, am întors spatele şi m-am apropiat de uşă. 

Dar m-am oprit auzindu-l pe lacob şoptind tatei: 

— Nu-i lucru greu să aflăm, zău. 

— Trebuie să-l scotocim şi dacă mai are şi alţi muguri, o să-i 
găsim. 

— Da, de obicei sunt trei. 

— Trei! A spus că am trei muguri? strigă Cornelius, 


— Vedeţi, lucrul ăsta m-a surprins tot atât de mult ca şi pe 
dumneavoastră. M-am întors. 

Erau atât de preocupaţi amândoi că nu m-au văzut. 

— Dar poate că nu are bulbii la el, a spus tata. 

— Atunci, fă-l să coboare sub un pretext oarecare şi în 
timpul acesta eu voi scotoci camera lui. 

— Vai, dar e un ticălos domnul lacob al dumitale, spuse 
Cornelius. 

— Mi-e teamă că da. 

— Spune-mi, Roza, continuă Cornelius gânditor. 

— Ce? 

— Nu mi-ai povestit că în ziua în care ai pregătit stratul 
pentru flori, acest om te-a urmărit? 

— Da. 

— Şi că s-a strecurat ca o umbră în spatele arborilor de 
soc? 

— Fără-ndoială. 

— Că n-a pierdut nici una din mişcările dumitale, în timp ce 
greblai? 

— Nici una. 

— Roza... spuse Cornelius pălind. 

— Ei bine? 

— Nu te-a urmărit pe dumneata. 

— Dar pe cine urmărea? 

— Nu de dumneata e îndrăgostit. 

— Dar de cine atunci? 

— Mugurele meu îl urmărea; de laleaua mea e îndrăgostit. 

— Ah, într-adevăr, s-ar putea! strigă Roza. 

— Vrei să te convingi? 

— În ce fel? 

— Oh, e foarte uşor. 

— Spuneţi-mi cum? 

— Du-te mâine în grădină; fă aşa fel ca lacob să ştie unde 
te duci, ca şi prima dată; lasă-l să te urmărească; fă-te că 
îngropi un mugur, apoi ieşi din grădină, dar uită-te prin uşă, să 
vezi ce face. 

— Bine şi după aceea? 

— După aceea! După cum va acţiona el, aşa vom acţiona şi 
noi. 


— Ah! suspină Roza, vă iubiţi mult bulbii, domnule 
Cornelius. 

— E-adevărat, spuse deţinutul oftând, că de când tată! 
dumitale mi-a strivit mugurele, mi se pare că o parte din mine a 
murit. 

— Lăsaţi asta, zise Roza, nu vreţi să mai încercaţi şi 
altceva? 

— Ce? 

— Să primiţi propunerea tatei. 

— Care propunere? 

— V-a oferit bulbi de lalea cu sutele. 

— E-adevărat. 

— Primiţi câţiva bulbi şi o dată cu ei îl veţi putea creşte şi 
pe al treilea, cel al lalelei negre. 

— Da, ar fi fost bine aşa, spuse Cornelius încruntându-se, 
dacă tatăl dumitale era singur, dar celălalt, acest lacob care ne 
spionează... 

— E adevărat. Totuşi, gândiţi-vă! Vă lipsiţi, văd, de o mare 
bucurie. 

Şi ea rosti aceste cuvinte cu un surâs prin care răzbătea o 
uşoară ironie. 

Intr-adevăr, Cornelius chibzui un moment. Ce putea lesne 
vedea că luptă împotriva unei mari dorinţe. 

— Ei bine, nu! strigă el cu un stoicism aproape antic. Ar fi o 
slăbiciune, ar fi o nebunie, ar fi o laşitate! Dacă aş expune 
mâniei şi invidiei ultima resursă ce ne rămâne, aş face o 
greşeală de neiertat. Nu! Roza, nu! Mâine vom hotărî ce avem 
de făcut în legătură cu laleaua dumitale; o vei cultiva după 
instrucţiunile mele; cât despre al treilea mugur, — Cornelius 
suspină adânc, — păstrează-l la dumneata în dulap! Ceva îmi 
spune că el e salvarea noastră, că el va fi bogăţia noastră! 
Păstrează-l! Şi dacă trăsnetul cerului ar cădea pe Loevestein, 
jură-mi, Roza, că în loc de inele, în loc de bijuterii, în locul 
acestei frumoase bonete de aur care îmbracă atât de minunat 
chipul tău, jură-mi, Roza, că vei lua cu tine mugurele lalelei 
negre. 

— Fiţi liniştit, domnule Cornelius, spuse Roza cu un dulce 
amestec de tristeţe şi gravitate în glas; fiţi liniştit, dorinţele 
dumneavoastră sunt ordine pentru mine. 


— Şi dacă vei observa că eşti urmărită, — continuă tânărul 
înfierbântându-se din ce în ce mai tare, — că mişcările dumitale 
sunt supravegheate, că lucrurile spuse de dumneata trezesc 
bănuielile tatălui dumitale sau ale acestui îngrozitor lacob, pe 
care-l dispreţuiesc, atunci, Roza, sacrifică-mă imediat pe mine; 
eu nu mai trăiesc decât prin dumneata, nu te mai am decât pe 
dumneata pe lume. Sacrifică-mă, încetează de a mă mai vedea. 

Roza simţi cum i se strânge inima şi din ochi îi ţâşniră 
lacrimi. 

— Vai! spuse ea. 

— Ce este? întrebă Cornelius. 

— Văd un lucru. 

— Ce vezi? 

— Văd, spuse fata, izbucnind în suspine, văd că iubiţi atât 
de mult lalelele, încât în inima dumneavoastră nu mai e loc 
pentru altă afecţiune. 

Şi fugi. 

După plecarea fetei, Cornelius petrecu o seară şi o noapte 
îngrozitoare, cum nu mai trăise până atunci. 

Fără îndoială, Roza se supărase pe el şi pe bună dreptate. 
Poate nici nu va mai veni să-l vadă, aşa că nu va mai avea veşti 
nici despre Roza şi nici despre lalele. 

Dar cum am putea oare explica acest caracter bizar al 
cultivatorilor de lalele desăvârşiţi, a căror specie n-a dispărut 
încă din lume? 

O mărturisim, spre ruşinea eroului nostru şi a horticulturii, 
că dintre cele două iubiri ale sale, Cornelius o regreta mai mult 
pe Roza şi când, spre orele trei dimineaţa, el adormi, prăpădit 
de oboseală, hărțuit de temeri, chinuit de remuşcări, în visul său 
marea lalea neagră cedă locul ochilor albaştri şi blânzi ai blondei 
frizone. 


Capitolul XIX Femeie şi floare 


Dar biata Roza, care se închisese în camera ei, nu putea şti 
la cine sau la ce visa Cornelius. 

Din cele ce-i spusese, Roza era înclinată să creadă că el 
visa mai mult la floare decât la ea. Şi totuşi Roza se înşela. 


Cum n-avea cine să-i spună adevărul şi cum vorbele 
nechibzuite ale lui Cornelius pătrunseseră în sufletul ei a nişte 
picături de otravă, Roza nu visa, ci plângea. 

Era însă o fiinţă nobilă, cu suflet drept şi profund; ea 
încercă să priceapă realitatea; îşi dădea seama de calităţile ei 
morale şi fizice, dar şi de poziţia ei socială. 

Cornelius era savant, Cornelius era bogat, sau în orice caz 
fusese înainte de a i se confisca bunurile. Roza înţelese deci 
preferința lui pentru laleaua neagră, dar pe măsură ce 
înţelegea, devenea mai desperată. 

De aceea, în timpul acestei nopţi îngrozitoare, în timpul 
nopţii de insomnie pe care o petrecu, ea luă o hotărâre. 

Decise să nu mai revină niciodată la ferestruică. 

Dar cunoscând dorinţa fierbinte a lui Cornelius de a primi 
veşti despre lalea, se hotărî ca pe viitor să înveţe singură să 
citească şi să scrie; din fericire, ea ajunsese într-un asemenea 
stadiu cu învăţătura, încât nu ar mai fi avut nevoie de profesor, 
dacă acest profesor nu s-ar fi numit Cornelius. 

Roza se apucă deci de citit cu înverşunare din biblia bietului 
Corneille de Witt, citi a doua foaie, devenită acum prima de 
când cealaltă fusese ruptă, pe care era scris testamentul lui 
Cornelius van Baerle. 

— Ah! şopti ea recitind testamentul pe care nu-l termina 
niciodată, fără ca o lacrimă, perlă a dragostei, să nu se 
rostogolească din ochii ei luminoşi pe obrazu-i palid, — ah, pe 
atunci, am crezut totuşi o clipă că mă iubeşte. 

Roza însă, o repetăm, nu ştia că laleaua neagră fusese 
distrusă. Aşa că, terminând de citit, operaţie în care făcuse mari 
progrese, luă tocul şi cu o înverşunare, nu mai puţin lăudabilă, 
făcu efortul de a învăţa să scrie. 

Cornelius petrecu ziua următoare temându-se că Roza nu 
va veni în seara aceea ca de obicei. 

Şi pe măsură ce ora obişnuită a întâlnirii lor se apropia, 
preocuparea devenea tot mai vie şi mai puternică, până ce în 
sfârşit, puse stăpânire în întregime pe Cornelius; deveni singurul 
său gând. 

Astfel, el întâmpină întunericul cu o puternică bătaie de 
inimă. Cu cât întunericul creştea, cu atât vorbele pe care le 
spusese Rozei cu o seară înainte şi care o mâhniseră erau tot 
mai prezente în cugetul său. Se întreba cum de a fost în stare 


să-i ceară celei care îi alinase atâtea suferinţe să-l sacrifice 
lalelei, adică să renunţe să-l vadă dacă era nevoie, când pentru 
el vizita Rozei devenise o necesitate vitală. 

În camera lui Cornelius se auzea orologiul fortăreței bătând 
orele şapte, opt, apoi sună ora nouă. Niciodată un timbru de 
bronz n-a avut ecou mai puternic în adâncul unei inimi, ca acea 
bătaie a ciocanului care anunţa ora nouă. Apoi se aşternu din 
nou liniştea. Cornelius îşi duse mâna la inimă pentru a-i înăbuşi 
bătăile şi ascultă. Zgomotul paşilor Rozei, foşnetul rochiei pe 
treptele scării îi erau atât de familiare, încât, de la prima 
treaptă, îşi spunea întotdeauna: 

— Ah, vine Roza! 

În seara aceea însă, nici un zgomot nu tulbură liniştea 
coridorului; orologiul bătu ora nouă şi un sfert. Apoi, pe două 
tonuri diferite, nouă şi jumătate; apoi nouă şi trei sferturi; apoi, 
în sfârşit, cu timbrul său grav, anunţă, nu numai pe musafirii 
fortăreței, dar şi pe locuitorii din Loevestein, că e ora zece. 

Era ora la care de obicei Roza pleca de la Cornelius. Ora 
trecuse dar Roza încă nu venise. 

Aşadar, presimţirile nu-l înşelaseră; Roza, supărată, 
rămânea în camera ei, părăsindu-l. 

— Oh! mi-am meritat pedeapsa, îşi spunea Cornelius. Ea nu 
va mai veni şi bine face dacă nu vine; în locul ei, aş fi procedat 
la fel, cu siguranţă. 

Cu toate astea, Cornelius aştepta şi spera în continuare. 

Ascultă şi aşteptă astfel până la miezul nopţii; la miezul 
nopţii încetă să mai spere şi aşa, îmbrăcat cum era, se duse să 
se trântească pe pat. 

Noaptea fu lungă şi tristă, apoi veni ziua; dar nici ziua nu 
aduse vreo nădejde deţinutului. 

La ora opt dimineaţa, uşa se deschise, dar Cornelius nici nu 
întoarse capul. Auzise pasul greoi al lui Gryphus pe coridor şi îşi 
dădu perfect seama că vine singur. 

Nici măcar nu se uită la temnicer. 

Şi totuşi, tare ar fi vrut să-l descoase pentru a afla veşti 
despre Roza. Fu cât pe ce să-l întrebe, oricât de ciudat i s-ar fi 
părut acest lucru tatălui ei. Egoistul spera să i se răspundă că 
fiica lui e bolnavă. 

În afară de cazul vreunui eveniment neobişnuit, Roza nu 
venea niciodată peste zi. Deci, în tot timpul zilei Cornelius nu 


aşteptă cu adevărat. Totuşi, după tresăririle subite, după felul 
cum ciulea urechea spre uşă, după privirea întoarsă iute şi 
întrebător spre ferestruică, se simţea slaba lui nădejde că Roza 
se va abate totuşi de la obiceiurile sale. 

La a doua vizită a lui Gryphus, Cornelius, în pofida tuturor 
antecedentelor, îl întrebă cu voce blândă pe bătrânul temnicer, 
de sănătate; dar Gryphus, laconic ca un spartan, se mărgini să 
răspundă: 

— Sunt bine. 

La a treia vizită, formulă altfel întrebarea: 

— Nu-i nimeni bolnav la Loevestein? 

— Nimeni! răspunse Gryphus şi mai laconic decât prima 
dată, închizând uşa în nasul deţinutului. 

Neobişnuit din partea lui Cornelius cu asemenea 
amabilităţi, Gryphus văzu în noua atitudine a condamnatului 
începutul unei tentative de corupere. 

Cornelius rămase singur. Era ora şapte seara; atunci, 
îngrijorarea îl cuprinse din nou, dar mult mai intens decât în 
ajun, când am încercat s-o descriem. 

Ca şi cu o seară înainte, orele se scurseră fără să aducă 
imaginea blândă care lumina prin ferestruică celula bietului 
Cornelius şi care, retrăgându-se, lăsa în urma ei atâta lumină, 
încât ajungea pentru tot timpul absenței sale. 

Van Baerle îşi petrecu noaptea într-o adevărată 
deznădejde. A doua zi, Gryphus i se păru mai urât, mai brutal. 
mai înverşunat ca de obicei; îi trecu prin gând, sau mai degrabă 
prin inimă, speranţa că el era acela care o împiedica pe Roza să 
vie. 

ŞI-I cuprinse o poftă sălbatică de a-l sugruma pe Gryphus; 
dar dacă îl sugruma, toate legile cereşti şi omeneşti ar fi oprit-o 
pe Roza de a-l mai vedea vreodată. 

Temnicerul scăpă deci, fără să bănuiască, de una din cele 
mai mari primejdii prin care trecuse în viaţă. 

Veni seara şi desperarea lui Cornelius se transformă în 
melancolie; melancolia aceasta era cu atât mai sumbră. cu cât, 
fără voia lui, amintirea sărmanei sale lalele se contopea cu 
durerea pe care o încerca. 

Venise tocmai acea perioadă din luna aprilie pe care 
grădinarii pricepuţi o socotesc momentul cel mai potrivit pentru 
sădirea lalelelor. El îi spusese Rozei: îţi voi indica ziua în care 


trebuie să pui mugurele în pământ. Urma să fixeze această zi, în 
seara următoare. Timpul era bun şi atmosfera, deşi un pic 
umedă, începea să fie temperată de primele raze ale soarelui de 
aprilie, care par atât de blânde, cu toată paloarea lor. Dacă Roza 
va lăsa să treacă timpul plantării? Dacă la durerea de a nuo 
vedea pe tânăra fată se va adăuga şi aceea de a pierde 
mugurele pentru că a fost plantat prea târziu, sau poate chiar 
de loc? 

Primind în acelaşi timp două asemenea lovituri, oricine 
putea să-şi piardă pofta de mâncare şi de băut. 

Ceea ce i se întâmplă şi lui Cornelius în a patra zi. 

Ţi se rupea inima să-l vezi, mut de durere şi palid de 
nemâncare, aplecându-se peste fereastra zăbrelită, cu riscul de 
a nu-şi putea trage înapoi capul dintre bare, încercând să 
zărească la stânga mica grădină de care îi vorbise Roza şi al 
cărei zid, după spusele ei, se afla la marginea râului. Spera să 
descopere la lumina primelor raze ale soarelui de aprilie pe 
tânăra fată sau laleaua, cele două dragoste ale sale pierdute. 

Seara, Gryphus luă înapoi hrana de prânz şi de seară a lui 
Cornelius, abia începută. 

A doua zi nu mâncă de loc şi Gryphus se întoarse cu 
mâncarea destinată celor două mese, neatinsă. 

Cornelius nu se sculase din pat toată ziua. 

— Bine, zise Gryphus, coborând după ultima vizită. Bun! 
Cred că o să ne descotorosim de savant. 

Roza tresări. 

— Ei, spuse lacob şi cum asta? 

— Nu mai bea, nu mai mănâncă şi nu se mai scoală, spuse 
Gryphus. O să iasă de aici ca şi domnul Grotius, într-o ladă, 
numai că lada asta o să fie un sicriu. 

Roza deveni palidă ca moartea. 

— Oh, şopti ea, înţeleg. E îngrijorat de lalea. 

Şi cu inima grea, se ridică şi plecă în camera ei. Luă un toc 
şi o hârtie şi toată noaptea desenă litere. 

A doua zi, ridicându-se pentru a se târî până la fereastră, 
Cornelius zări o hârtie ce fusese strecurată sub uşă. 

Se repezi asupra hârtiei, o deschise şi o citi; era o scriere 
pe care cu greu ar fi recunoscut-o ca fiind a Rozei, atât de mult 
progresase în timpul acestei absente de şapte zile: 

"Fiţi liniştit. Laleaua dumneavoastră e bine!" 


Deşi bileţelul Rozei calmă în parte durerile lui Cornelius, el 
nu fu mai puţin sensibil la ironie. Aşadar Roza nu era de loc 
bolnavă, Roza era jignită; nu fiindcă era silită nu mai venea, ci 
de bună voie rămânea departe de el. Liberă, Roza găsea în 
propria ei voinţă forţa de a nu veni să-l vadă pe cel ce murea de 
durere că nu o poate vedea. 

Cornelius avea un creion şi o bucată de hârtie pe care i le 
adusese Roza. El înţelese că tânăra fată aştepta un răspuns, dar 
că nu va veni să-l ia decât la noapte. Prin urmare scrise pe o 
hârtie asemănătoare celei pe care o primise: 

"Nu grija pentru lalea m-a îmbolnăvit, ci durerea că nu te 
pot vedea." 

După ce ieşi Gryphus, Cornelius aşteptă să se însereze şi 
strecură hârtia sub uşă. Apoi ascultă. 

Dar, deşi rămase la pândă încordat, cu urechile ciulite, nu-i 
auzi nici pasul nici foşnetul rochiei; nu auzi decât o voce slabă 
ca un suflu şi dulce ca o mângâiere aruncându-i prin ferestruică 
aceste două cuvinte: 

— Pe mâine. 

Acest "mâine" însemna a opta zi. Opt zile în care Cornelius 
şi Roza nu se văzuseră de loc. 


Capitolul XX Ce s-a petrecut în timpul acestor 
opt zile 


Şi într-adevăr, a doua zi, la ora obişnuită, van Baerle auzi 
râcâind la ferestruica sa, aşa cum avea obiceiul să facă Roza în 
zilele bune ale prieteniei lor. 

E uşor de ghicit că nici Cornelius nu se afla departe de uşa 
prin al cărei grilaj avea să vadă, în sfârşit, încân-tătorul chip de 
care fusese lipsit atâta vreme. 

Roza îl aştepta cu lampa în mână, dar tresări văzându-l atât 
de trist şi de palid: 

— Sunteţi suferind, domnule Cornelius? întrebă ea. 

— Da, domnişoară, răspunse Cornelius, mă doare şi sufletul 
şi trupul. 


— Am văzut, domnule, că nu mâncaţi deloc; tata mi-a spus 
că nici nu vă mai sculaţi din pat; atunci v-am scris, pentru a vă 
informa de soarta preţiosului obiect care vă nelinişteşte atât. 

— Şi eu, spuse Cornelius, ţi-am răspuns. Credeam, 
văzându-te venind din nou, dragă Roza, că ai primit scrisoarea 
mea. 

— Aşa e, am primit-o. 

— De data asta nu vei putea spune că nu ştii să citeşti. Nu 
numai că citeşti curgător, dar ai progresat şi la scris foarte mult. 

— Într-adevăr, am primit şi am citit biletul dumneavoastră. 
De aceea am venit: să văd dacă nu există vreun mijloc dea vă 
reda sănătatea. 

— Sănătatea? strigă Cornelius. Ai să-mi dai deci o veste 
bună? 

Şi tânărul îşi fixă asupra Rozei ochii scânteind de nădejde. 

Fie că nu înţelese privirea aceasta, fie că nu vru s-o 
înţeleagă, tânăra fată răspunse grav: 

— Am să vă vorbesc numai despre lalea, care e, după cum 
ştiu, cea mai importantă preocupare a dumneavoastră. 

Roza pronunţă aceste puţine cuvinte pe un ton îngheţat 
care-l făcu pe Cornelius să tresară. 

Zelosul cultivator de lalele nu înţelegea tot ce ascunde sub 
vălul indiferenţei biata copilă, veşnic în luptă cu rivala ei, 
laleaua neagră. 

— Ah! murmură Cornelius, iarăşi, iarăşi! Roza. nu ţi-am 
spus, martor mi-e Dumnezeu, că nu m-am gândit decât la 
dumneata, că numai lipsa dumitale m-a îmbolnăvit, că prin 
absenţa dumitale mă lipseai de aer, de zi, de căldură, de 
lumină, de viaţă. 

Roza surâse melancolic. 

— Ah, spuse ea, laleaua dumneavoastră a trecut printr-un 
pericol atât de mare! 

Cornelius tresări fără voie şi se lăsă prins în cursă, dacă de 
fapt i se întinsese una. 

— Un pericol atât de mare! strigă el tremurând tot. 
Dumnezeul meu! Ce s-a întâmplat? 

Roza îl privi cu o blândă compătimire. Simţea că ceea ce 
doreşte ea e peste puterile acestui om şi că trebuie să-l accepte 
cu slăbiciunea lui. 


— Da, spuse ea, e aşa cum aţi bănuit. Pretendentul, 
îndrăgostitul, acel lacob, nu venea pentru mine. 

— Şi atunci pentru cine venea? întrebă Cornelius neliniştit. 

— Pentru lalea. 

— Oh! exclamă Cornelius, devenind mai palid la această 
veste, decât fusese cu cincisprezece zile înainte, când Roza, 
înşelându-se, crezuse că lacob venea pentru ea. 

Roza îi văzu spaima şi Cornelius îşi dădu seama, după 
expresia chipului ei, la ce se gândeşte. 

— Oh! iartă-mă, Roza, spuse el, dar te cunosc, îţi cunosc 
bunătatea şi cinstea sufletului. Dumnezeu ţi-a dat gândirea, 
judecata, forţa şi libertatea de a te mişca, aşadar dumneata poţi 
să te aperi, pe când biata lalea ameninţată, e slabă, nu are nici 
un mijloc de apărare. 

Roza trecu peste scuza deţinutului şi continuă: 

— Din momentul în care am recunoscut în omul ce m-a 
urmărit în grădină pe lacob, aţi fost neliniştit; dar şi mai 
neliniştită am fost eu. Am făcut deci aşa cum m-aţi îndemnat, 
chiar a doua zi... atunci când ne-am văzut ultima dată. 

Cornelius o întrerupse. 

— Roza, te rog încă o dată, iartă-mă. Am greşit spunându-ţi 
ceea ce ţi-am spus. Mi-am cerut iertare pentru acele vorbe 
nechibzuite şi-mi cer iertare din nou. O voi face oare mereu în 
zadar? 

— A doua zi după ultima noastră întâlnire, reluă Roza. 
aducându-mi aminte de sfatul dumneavoastră... de şiretenia pe 
care m-aţi îndemnat s-o folosesc pentru a mă convinge dacă eu 
sau laleaua îl interesa pe acest om odios... 

— Da, odios... Nu-i aşa, spuse el, că îl urăşti pe acest om? 

— Da, îl urăsc, zise Roza, căci din cauza lui am suferit mult 
în ultimele opt zile! 

— Ah! ai suferit deci şi dumneata? Mulţumesc pentru vorba 
dumitale bună, Roza. 

— A doua zi, deci, continuă Roza, am coborât în grădină şi 
m-am apropiat de răzorul unde trebuia să sădesc laleaua, 
uitându-mă mereu în urmă să văd dacă şi de data asta eram 
urmărită. 

— Ei bine? întrebă Cornelius. 

— Ei bine! aceeaşi umbră s-a strecurat între poartă şi zid şi 
a dispărut în spatele arborilor de soc. 


— Te-ai făcut că nu-l vezi, nu-i aşa? întrebă Cornelius, 
amintindu-şi în amănunt sfatul pe care i-l dăduse Rozei. 

— Da şi m-am aplecat asupra stratului pe care îl săpam, ca 
şi cum aş fi plantat mugurele. 

— Şi el... el... În timpul ăsta? 

— Îi vedeam ochii arzători ca de tigru, strălucindu-i printre 
ramurile copacilor. 

— Vezi, vezi? spuse Cornelius. 

— Apoi, prefăcându-mă că mi-am terminat treaba, m-am 
retras. 

— Dar numai în spatele porţii, nu-i aşa? lar prin crăpături 
sau prin gaura cheii puteai vedea ce face, după ce-ai plecat. 

— Ela aşteptat o clipă, fără îndoială ca să se asigure că nu 
mă întorc, apoi a ieşit cu paşi de lup din ascunzătoare, s-a 
apropiat de strat după un lung ocol, ajungând în sfârşit la țelul 
său, adică în faţa locului unde pământul era proaspăt întors; s-a 
oprit cu un aer indiferent, a privit în toate părţile, a iscodit 
fiecare colţ al grădinii, a cercetat fiecare fereastră a caselor 
vecine, pământul, cerul, aerul şi convins că e absolut singur, 
izolat, că nu îl vede nimeni, s-a repezit la răzor şi şi-a înfipt 
ambele mâini în pământul moale; a luat o parte, pe carea 
sfărâmat-o încet între degete pentru a vedea dacă mugurele e 
acolo, apoi a repetat de trei ori aceeaşi mişcare dar de fiecare 
dată cu mai multă râvnă, până când, în sfârşit, începând să 
priceapă că poate a fost păcălit, s-a calmat, a luat grebla, a 
nivelat terenul pentru a-l lăsa în aceeaşi stare în care se găsea 
înainte de a-l fi scormonit şi, ruşinat, plouat, a făcut cale- 
întoarsă spre poartă, luând aerul nevinovat al unui om ce se 
plimbă. 

— Oh! mizerabilul, şopti Cornelius, ştergându-şi picăturile 
de sudoare care-i şiroiau pe frunte. Oh! mizerabilul, l-am dibuit. 
Dar mugurul, Roza, ce-ai făcut cu el? Vai! acum e puţin cam 
prea târziu ca să-l mai plantezi. 

— Mugurul e de şase zile în pământ. 

— Unde? Cum? strigă Cornelius. Oh! Dumnezeul meu, ce 
imprudenţă! Unde e? În ce pământ este? E bine sau rău expus? 
Nu-l poate fura acest îngrozitor lacob? 

— Nu există pericol de a fi furat, decât dacă lacob forţează 
uşa camerei mele. 


— Ah, e la dumneata, e în camera dumitale, Roza, spuse 
Cornelius, puţin mai liniştit. Dar în ce pământ, în ce vas l-ai 
plantat? Sper că n-ai încercat să-l faci să încolţească în apă ca 
bunele femei din Harlem şi din Dordrecht, care se 
încăpăţânează să creadă că apa ar putea înlocui pământul, ca şi 
cum apa, care e compusă din treizeci şi trei părţi oxigen şi din 
şaizeci şi şase părţi hidrogen, poate să înlocuiască... Dar ce-ţi 
spun eu aici, Roza? 

— Da, e puţin cam savant pentru mine, răspunse surâzând 
tânăra fată. Mă voi mulţumi deci să vă răspund, pentru a vă 
linişti, că mugurul nu e în apă. 

— Ah! răsuflu liniştit. 

— E într-o oală bună de gresie, exact de lărgimea urciorului 
în care l-aţi îngropat pe al dumneavoastră, într-un teren compus 
din trei părţi pământ obişnuit, luat din cel mai bun loc din 
grădină şi un sfert pământ de pe stradă. Oh! v-am auzit atât de 
des pe dumneavoastră şi pe acest infam de lacob, cum îl numiţi, 
în ce pământ trebuie sădită laleaua, încât ştiu lucrul ăsta la fel 
de bine ca cel mai bun grădinar din Harlem! 

— Acum mai rămâne să-mi spui, Roza, ce expunere are. 

— Când e senin, are soare toată ziua. Dar când va ieşi din 
pământ, soarele va fi mai cald şi atunci voi proceda la fel ca 
dumneavoastră, dragă domnule Cornelius. O voi expune pe 
fereastra mea de la răsărit, de la opt la unsprezece dimineaţa şi 
pe fereastra de la apus de la ora trei după amiază până la cinci. 

— Eh, e foarte bine aşa, e foarte bine! strigă Cornelius. Eşti 
un grădinar perfect, frumoasa mea Roza. Mă gândesc numai că 
îngrijirea lalelei mele o să-ţi răpească tot timpul. 

— Da, e adevărat, spuse Roza, dar ce importanţă are? 
Laleaua dumneavoastră e fiica mea. Îi dau timpul pe care l-aş 
dărui copilului meu, dacă aş fi mamă. Numai devenindu-i mamă, 
adăugă Roza surâzând, pot înceta a-i mai fi rivală. 

— Bună şi dragă Roza! şopti Cornelius aruncând tinerei fete 
o privire în care se citea mai mult dragostea pentru ea însăşi 
decât pasiunea horticultorului, ceea ce o consolă puţin. 

Apoi, după o clipă de tăcere, în timp ce Cornelius căuta 
printre gratii mâna Rozei, care şi-o retrăgea mereu: 

— Aşadar, reluă Cornelius, au trecut şase zile de când 
mugurul e în pământ? 

— Da, şase zile, domnule Cornelius, răspunse tânăra fată. 


— Şi n-a încolţit? 

— Nu, dar cred că mâine va răsări. 

— Bine, aşadar mâine, vorbindu-mi despre dumneata, îmi 
vei da veşti şi despre el, nu-i aşa, Roza? Sunt îngrijorat din 
pricina fiicei, cum spuneai mai adineauri, dar cu totul altfel mă 
interesează mama. 

— Mâine, zise Roza, privindu-l pe Cornelius pieziş, mâine nu 
ştiu dacă o să pot veni. 

— Doamne! de ce nu poţi veni mâine? 

— Domnule Cornelius, am foarte multe lucruri de făcut. 

— Pe când eu n-am decât unul singur, şopti Cornelius. 

— Da, răspunse Roza, să vă iubiţi laleaua. 

— Să te iubesc pe dumneata, Roza. 

Roza clătină din cap. 

Din nou se făcu linişte. 

— În sfârşit, continuă van Baerle, întrerupând tăcerea, totul 
se schimbă în natură: florilor de primăvară le urmează alte flori, 
iar albinele care dezmiardă violetele şi mixandrele alintă apoi cu 
aceeaşi dragoste caprifoiul, trandafirul, iasomia, crisantema şi 
muşcata. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Roza. 

— Vreau să spun, domnişoară, că mai întâi ţi-a plăcut să 
asculţi povestea bucuriilor şi a necazurilor mele; ai mângâiat 
floarea tinereţii noastre; dar a mea s-a veştejit la umbră. 
Grădina speranţelor şi a plăcerilor unui deţinut nu are decât un 
singur anotimp. Nu e ca acele grădini frumoase, în aer liber, 
însorite. După ce recolta de mai a înflorit, după ce a fost 
adunată, albinele ca tine, Roza, albinele cu talia suplă, cu 
antene de aur, cu aripi diafane, trec printre gratii, fug de frig, de 
singurătate, de tristeţe, pentru a afla în altă parte mireasmă şi 
adiere mai caldă. În sfârşit, pentru a găsi fericirea! 

Roza îl privea pe Cornelius cu un surâs pe care acesta nu-l 
vedea; el se uita spre cer. 

Cornelius continuă cu un suspin: 

— M-ai părăsit, domnişoară Roza, ca să te bucuri de 
plăcerile celor patru anotimpuri. Ai făcut bine; nu mă plâng; ce 
drept aveam eu să-ţi pretind să-mi fii credincioasă? 

— Nu vă sunt credincioasă?! strigă Roza, izbucnind în 
lacrimi, fără să se obosească să-i mai ascundă lui Cornelius roua 


de perle ce se rostogolea pe obrajii ei. Nu vă sunt credincioasă?! 
Nu v-am fost credincioasă, eu?! 

— Vai, înseamnă că îmi eşti credincioasă dacă mă 
părăseşti, dacă mă laşi să mor aici? 

— Dar, domnule Cornelius, spuse Roza, nu fac tot ce-ar 
putea să vă facă plăcere, nu mă ocup de laleaua 
dumneavoastră? 

— Sunt amărât, Roza. Îmi reproşezi singura bucurie curată 
pe care am avut-o în lumea asta. 

— Nu vă reproşez nimic, domnule Cornelius, decât singura 
durere profundă pe care am resimţit-o din ziua când mi s-a spus 
la Buytenhoff că veţi fi condamnat la moarte. — Nu-ţi place, 
Roza, dulcea mea Roza, nu-ţi place că iubesc florile. 

— Nu mă supără că le iubiţi, domnule Cornelius, dar mă 
întristează gândul că le iubiţi mai mult decât pe mine. 

— Ah! dragă, scumpă iubită, rosti Cornelius, uită-te la 
mâinile mele cum tremură, priveşte cât e de palidă fruntea mea, 
ascultă cum bate inima mea. Ei bine, nu sunt tulburat pentru că 
laleaua neagră îmi surâde şi mă cheamă. Nu! ci pentru că 
dumneata îmi zâmbeşti, pentru că îţi înclini fruntea spre mine; 
pentru că, nu ştiu dacă e adevărat, dar mie mi se pare că 
mâinile dumitale, deşi fug, le caută pe ale mele şi pentru că simt 
căldura frumosului dumitale obraz în spatele gratiilor reci. Roza, 
dragostea mea, rupe mugurele lalelei negre, nimiceşte 
speranţele născute din această floare, stinge dulcea lumină a 
visului pur şi atrăgător pe care m-am obişnuit să-l ţes în fiecare 
Zi, fie! Să nu se mai poarte flori la hainele scumpe! Să nu mai fie 
floarea podoaba veşmintelor bogate, a graţioaselor elegante! Să 
nu mai fie flori pentru a satisface capriciile cereşti! la-mi toate 
astea, floare geloasă pe alte flori, dar nu-mi lua vocea dumitale, 
gesturile, zgomotul paşilor pe scara grea, nu-mi lua focul ochilor 
dumitale în coridorul întunecat, certitudinea dragostei dumitale 
care-mi mângâie tot timpul inima: iubeşte-mă, Roza, căci nu te 
iubesc decât pe dumneata. 

—După laleaua neagră, suspină tânăra fată, ale cărei 
mâini călduţe şi mângâietoare consimţiră în sfârşit să se 
dăruiască printre gratii buzelor lui Cornelius. 

— Înainte de orice, Roza... 

— Să vă cred? 

— Cum crezi în Dumnezeu. 


— Fie! Dar nu vă obligă prea mult această dragoste? 

— Prea puţin, din nenorocire, dragă Roza, dar asta te obligă 
pe dumneata. 

— Pe mine? întrebă Roza, la ce mă obligă? 

— Mai întâi, să nu te măriţi. 

Ea surâse. 

— Ah! iată cum sunteţi voi, tiranii, spuse ea. lubiţi o fată. 
Nu vă gândiţi decât la ea, n-o visaţi decât pe ea; sunteţi 
condamnat la moarte şi în drum spre eşafod îi dăruiţi ultimul 
suspin, iar apoi, pretindeţi de la o biată fată ca mine, sacrificiul 
viselor sale, al ambițiilor sale. 

— Dar despre ce fată e vorba, Roza? spuse Cornelius, 
căutând în zadar în amintirile sale o femeie la care ea să poată 
face aluzie. 

— De frumoasa cea neagră, domnule, cu talie mlădioasă, 
cu picioare fine, cu înfăţişare nobilă. In sfârşit vorbesc de floarea 
dumneavoastră. 

Cornelius surâse. 

— O frumoasă născocită, buna mea Roza, în timp ce 
dumneata, fără să-l socotim pe curtezanul dumitale, sau mai 
degrabă curtezanul meu, lacob, eşti înconjurată de atâţia 
adoratori. |ţi aminteşti ce mi-ai spus despre studenţii, ofiţerii, 
comisii din Haga? Ei bine, la Loevestein nu-i nici un comis, nici 
un ofiţer, nici un student? 

— Oh! ba da, sunt şi chiar mulţi, spuse Roza. 

— Care scriu? 

— Care scriu. 

— Şi acum, că ştii să citeşti... 

Cornelius suspină gândindu-se că lui, un biet deţinut, îi 
datora Roza privilegiul de a putea citi bileţelele dulci pe care le 
primea. 

— Dar, spuse Roza, mi se pare, domnule Cornelius, că 
citind bileţelele ce mi se scriu,că dând atenţie adoratorilor, nu 
fac decât să împlinesc dorinţele dumneavoastră. 

— Cum, dorinţele mele? 

— Da, dorinţele dumneavoastră; aţi uitat, continuă Roza 
oftând la rândul ei, aţi uitat testamentul pe care l-aţi scris pe 
biblia domnului Corneille de Witt? Eu nu uit? Căci acum, când 
ştiu să citesc, îl recitesc în fiecare zi şi chiar de două ori, nu o 
dată. Ei bine, în acest testament îmi porunciţi să iubesc şi să iau 


în căsătorie un tânăr frumos între douăzeci şi şase şi douăzeci şi 
opt de ani. Caut un asemenea tânăr şi cum toată dimineaţa îmi 
este consacrată lalelei dumneavoastră, trebuie să-mi lăsaţi 
seara timp să-l găsesc: 

— Ah, Roza, testamentul l-am făcut crezând că voi muri, şi, 
slavă cerului, sunt în viaţă. 

— Eh bine! Deci nu-l voi căuta pe acest tânăr de douăzeci şi 
şase-do-uăzeci şi opt de ani şi o să vin să vă văd. 

— Ah, da, Roza, vino, vino! 

— Cu o singură condiţie. 

— E acceptată dinainte. 

— Ca timp de trei zile să nu mai fie vorba de laleaua 
neagră. 

— N-o să mai fie vorba niciodată, dacă doreşti, Roza. 

— Oh! spuse tânăra fată, nu trebuie să ceri imposibilul. 

Şi ca din nebăgare de seamă, ea îşi apropie atât de mult 
obrazul tânăr de gratii, încât Cornelius putu să-l atingă cu 
buzele. 

Roza scoase un strigăt uşor în care vibra dragostea şi apoi 
dispăru. 


Capitolul XXI Al doilea mugur 


Noaptea se aşternu senină şi înstelată, iar zorile vesteau o 
zi frumoasă. 

Când se trezi, Cornelius zări o rază de soare jucându-se 
printre gratii, porumbei despicând aerul cu aripile întinse, sau 
gângurind drăgăstos pe acoperişul vecin. 

Cornelius alergă la fereastră şi o deschise; i se păru că 
viaţa, bucuria, poate chiar libertatea, pătrund în întunecata lui 
încăpere, odată cu raza de soare. 

Când Gryphus intră în celula deţinutului, în loc să-l 
găsească morocănos şi culcat ca în alte zile, îl găsi în picioare, 
fredonând o arie de operă. 

Gryphus îl privi chiorâş. 

— Hm! făcu el. 

— Ei, cum ne simţim în, dimineaţa asta? 

Gryphus se uită din nou strâmb la el. 


— Câinele, domnul lacob şi frumoasa noastră Roza, cum se 
simt? 

Gryphus scrâşni din dinţi. 

— lată dejunul dumitale, spuse el. 

— Mulţumesc, prietene Cerber, zise deţinutul, vine tocmai 
la timp, căci mi-e tare foame. 

— Ah, ţi-e foame? spuse Gryphus. 

— la te uită, de ce nu? întrebă van Baerle. 

— Se pare că merge bine conspirația, spuse Gryphus. 

— Care conspirație? întrebă Cornelius. 

— Bun! Ştim noi ce ştim, dar vom veghea, domnule savant; 
fii liniştit, vom veghea. 

— Veghează, prietene Gryphus! spuse van Baerle, 
veghează! Conspirația mea, ca şi persoana mea, e la dispoziţia 
dumitale. 

— Vom vedea asta la prânz, spuse Gryphus. 

Şi ieşi. 

— La prânz, repetă Cornelius, ce-o fi vrut să spună? Fie, să 
aşteptăm prânzul; vom vedea atunci. 

Pentru Cornelius era uşor să-şi umple timpul până la prânz, 
căci de fapt aştepta ora nouă seara. 

Ora douăsprezece sună şi pe scară se auzi nu numai pasul 
lui Gryphus, ci şi paşii a trei sau patru soldaţi care urcau 
împreună cu el. 

Uşa se deschise, Gryphus intră, introduse oamenii şi apoi 
trase uşa în urma lor. 

— Aici! Acum, să căutăm. 

Au căutat în buzunarele lui Cornelius, între haină şi vestă, 
între vestă şi cămaşă, între cămaşă şi piele. N-au găsit nimic. Au 
căutat între cearşafuri, în saltea, în pat. N-au găsit nimic. Atunci, 
Cornelius se felicită că nu a acceptat să ia el cel de-al treilea 
mugur. La ora şase, Gryphus se întoarse, de data asta singur; 
Cornelius vru să-l îmblânzească, dar Gryphus mâărâi, îşi arătă 
colţul pe care-l avea într-o parte a gurii şi ieşi de-a-ndăratelea, 
ca un om care se teme să nu fie luat cu asalt. Cornelius izbucni 
în râs. Asta îl făcu pe Gryphus, care cunoştea făptaşii, să-i strige 
printre gratii: 

— Bine, bine! Cine râde la urmă, râde mai bine. 

Cel care trebuia să râdă la urmă, în seara aceea cel puţin, 
era Cornelius, căci o aştepta pe Roza. 


Roza veni la ora nouă, dar fără lampă. Nu mai avea nevoie 
de ea; acum ştia să citească. Lumina putea s-o trădeze şi ea era 
spionată mai mult ca oricând de lacob şi apoi, la lumină se 
vedea prea bine când roşeşte. 

Despre ce au vorbit cei doi tineri în seara aceea? 

Despre lucrurile de care vorbesc îndrăgostiţii din Franţa în 
pragul uşii, cei din Spania de o parte şi de alta a unui balcon, 
sau băiatul de jos cu fata de pe terasă, în Orient. 

La ora zece, ca de obicei, se despărţiră. 

Cornelius era fericit, în măsura în care poate fi fericit un 
cultivator de lalele căruia nu i s-a spus nimic despre laleaua lui. 

Căci Roza, sub pedeapsa de a nu mai veni, îi interzise să 
mai vorbească despre floare timp de trei zile. Erau şaptezeci şi 
două de ore dăruite iubitului, dar tot atâtea ore răpite 
horticultorului. 

E adevărat că cele trei zile au trecut repede, iar Cornelius 
suportă cu stoicism acest canon. 

În sfârşit, într-o seară, după ce schimbară câteva cuvinte, 
ea îl privi pe Cornelius printre gratii, în noapte, cu acea privire 
pe care o simţi chiar dacă n-o vezi: 

— Ei bine, a răsărit. 

— A răsărit? Ce? Cine? întrebă Cornelius neîndrăznind să 
creadă că Roza scurta ea însăşi durata încercării. 

— Laleaua, spuse Roza. 

— Cum, strigă Cornelius, îmi dai voie, deci? 

— Da! spuse Roza cu tonul unei mame duioase, care 
permite o bucurie copilului ei. 

— Ah, Roza! exclamă Cornelius întinzându-şi buzele printre 
gratii, în speranţa de a-i atinge obrazul, mâna, fruntea, în sfârşit, 
ceva. 

Fericitul atinse buzele întredeschise ale Rozei. 

Roza scoase un țipăt slab. 

Cornelius înţelese că trebuia să continue repede discuţia; 
simţea că atingerea aceasta neaşteptată o speriase pe Roza. 

— A răsărit dreaptă? între el. 

— Dreaptă ca un fus, spuse Roza. 

— Şi e înaltă? 

— Înaltă de cel puţin două şchioape. 

— Oh! Roza, ai grijă de ea şi vei vedea cât de iute va 
creşte. 


— Să am mai multă grijă? întrebă Roza. Nu mă gândesc 
decât la ea. 

— Numai la ea, Roza? Bagă de seamă, am să devin şi eu la 
rândul meu gelos. 

— Dar ştiţi bine că a mă gândi la ea înseamnă a mă gândi 
la dumneavoastră. N-o scap din ochi. O văd din patul meu, când 
mă trezesc; e primul obiect pe care-l 

146 

privesc când deschid ochii şi ultimul când adorm. Ziua mă 
aşez şi lucrez lângă ea, căci de când e în camera mea, mă tem 
s-o mai părăsesc. 

— Ai dreptate, Roza, e zestrea dumitale, ştii? 

— Da şi mulţumită ei o să mă pot căsători cu un tânăr de 
douăzeci şi şase-douăzeci şi opt de ani pe care-l voi iubi. 

— Taci, răutăcioaso 

Şi Cornelius izbuti să prindă degetele tinerei fete, reuşind 
astfel, dacă nu să schimbe subiectul conversaţiei, cel puţin să 
aştearnă tăcerea în locul şoaptelor. 

În seara aceea, el se simţi cel mai fericit dintre muritori. 
Roza îşi lăsă mâna într-a lui, iar el vorbi despre lalea atât cât îi 
făcu plăcere. 

Din acest moment, fiecare zi însemnă un progres în 
dezvoltarea lalelei şi în dragostea celor doi tineri. La început se 
deschiseră frunzele, apoi se legă floarea. 

La auzul acestei veşti, Cornelius se bucură nespus şi 
întrebările se succedară cu o repeziciune ce dovedea câtă 
însemnătate aveau pentru el. 

— A apărut, strigă Cornelius, a apărut! 

— A apărut! repetă Roza. 

Cornelius ameţit de bucurie fu silit să se rezeme de 
ferestruică. 

— Ah, Dumnezeul meu! exclamă el. 

Apoi întorcându-se către Roza: 

— Ovalul e regulat, cilindrul e plin, vârfurile sunt verzi? 

— Ovalul e aproape de-o şchioapă şi se înalţă ca un ac, 
cilindrul se umflă, vârfurile sunt gata să se deschidă. 

În noaptea, aceea, Cornelius dormi puţin, căci se gândea la 
momentul suprem când laleaua va înflori. După două zile, Roza 
îi aduse vestea că vârfurile erau deschise. 


— Deschise, Roza! strigă Cornelius. S-a deschis! Dar atunci 
se vede, se poate distinge?! 

Şi deţinutul se opri gâfâind. 

— Da, răspunse Roza, da, se poate vedea un firicel de 
culoare închisă, subţire ca un fir de păr. 

— Şi culoarea? întrebă Cornelius emoţionat. 

— Ah! răspunse Roza, e foarte închisă. 

— Brună? 

— Oh, mai închisă. 

— Mai închisă, bună Roza, mai închisă! Îţi mulţumesc. 
Închisă ca abanosul, închisă ca... 

— Închisă ca cerneala ce am folosit-o când v-am scris. 

Cornelius scoase un strigăt de bucurie nebună. 

Apoi, oprindu-se deodată: 

— Oh, spuse el împreunându-şi mâinile, nu există înger să i 
te pot asemui, Roza. 

— Într-adevăr! spuse ea, surâzând în faţa acestei exaltări. 

— Roza, ai muncit atât de mult. Roza, ai făcut atâta pentru 
mine; Roza, laleaua mea o să înflorească şi va ii neagră; Roza, 
Roza, eşti fiinţa cea mai perfectă pe 

care a creat-o Dumnezeu pe pământ. 

— După lalea, totuşi? 

— Ah, taci, răutăcioase Taci, din milă pentru mine, nu-mi 
strica bucuria. Dar, spune-mi Roza, dacă laleaua a ajuns la acest 
stadiu, în două sau trei zile, cel târziu, ea va înflori? 

— Da, mâine sau poimâine. 

— Oh! şi n-am s-o văd, strigă Cornelius, dându-se îndărăt şi 
n-am s-o sărut ca pe o minune a lui Dumnezeu pe care trebuie 
s-o adori, aşa cum îţi sărut ţie mâinile. Roza, cum îţi sărut părul, 
cum îţi sărut obrajii, când din întâmplare se află aproape de 
ferestruică. 

Roza îşi apropie obrazul, deloc din întâmplare, ci cu bună 
ştiinţă; buzele tânărului se lipiră cu nesat. 

— Am s-o culeg dacă, vrei! spuse Roza. 

— Ah! nu! nu! De îndată ce se va deschide, pune-o la 
umbră, Roza şi în acelaşi moment, în acelaşi moment chiar, 
trimite pe cineva la Harlem să-l prevină pe preşedintele 
Societăţii de horticultură că marea lalea neagră a înflorit. 
Harlem e departe, ştii bine, dar cu bani ai să găseşti un 
mesager. Ai bani, Roza? 


Roza surâse. 

— Oh, da! spuse ea. 

— Destui? întrebă Cornelius. 

— Am trei sute de florini. 

— Ei, dacă ai trei sute de florini, să nu trimiţi un mesager, ci 
dumneata însăţi trebuie să mergi la Harlem. 

— Dar în timpul ăsta, floarea... _ 

— Oh! ai să iei floarea cu dumneata. Inţelegi că nu trebuie 
să te desparţi o clipă de ea? 

— Dar dacă nu mă despart deloc de ea, mă despart de 
dumneavoastră, domnul Cornelius, spuse Roza întristată. 

— Da, e adevărat, scumpa mea, draga mea Roza, 
Dumnezeul meu! ce răi sunt oamenii, ce le-am făcut şi de ce 
m-au lipsit de libertate? Ai dreptate, Roza, n-aş putea să trăiesc 
fără dumneata. Ei bine, vei trimite pe cineva la Harlem, iată, pe 
legea mea! Minunea e destul de mare pentru ca preşedintele să 
se deranjeze; o să vină el însuşi la Loevestein să vadă laleaua. 

Apoi, oprindu-se deodată, murmură cu voce tremurândă: 

— Roza! Roza! dar dacă n-o să fie neagră? 

— Păi, mâine sau poimâine seară veţi şti. 

— Să aştept până seara ca să aflu asta, Roza? Voi muri de 
nerăbdare. N-am putea să stabilim un semnal? 

— Am să fac mai mult. 

— Ce vei face? 

— Dacă o să se deschidă noaptea, am să viu, am să viu 
chiar eu să vă spun. Dacă o să se deschidă ziua, am să trec prin 
faţa uşii şi-am să vă strecor un bilet, fie pe sub uşă, fie prin 
ferestruică, între prima şi a doua inspecţie a tatei. 

— Oh! Roza, da! un cuvânt de la dumneata care să-mi 
anunţe vestea asta înseamnă o dublă fericire. 

— lată, e ora zece şi trebuie să vă părăsesc. 

— Da, da! zise Gornelius, da! Du-te, Roza, du-te! 

Roza plecă întristată. 

Cornelius aproape o alungase. 

Dar e adevărat că trebuia să vegheze asupra lalelei negre. 


Capitolul XXII Înflorirea 


Cornelius petrecu o noapte plăcută, deşi agitată. | se păru 
mereu că vocea dulce a Rozei îl cheamă; se trezi brusc, se duse 
la uşă, îşi apropie faţa de ferestruică: nu era nimeni, iar 
coridorul, pustiu. 

Fără îndoială, la rândul ei, Roza veghea; dar, mai fericită 
decât el, ea veghea nobila floare, această minune a minunilor, 
nu numai necunoscută încă, dar în a cărei existenţă nu credea 
nimeni. Ce-ar zice lumea dacă ar afla că laleaua neagră a fost 
creată, că ea există şi că cel care a realizat-o e van Baerle, 
deţinutul? 

Cât de mândru ar fi respins Cornelius pe oricine ar fi venit 
acum să-i propună libertatea în schimbul lalelei sale! 

Ziua începu fără veşti. Laleaua nu înflorise încă. Dimineaţa 
se scurse ca şi noaptea. Se lăsă iar întunericul şi odată cu el se 
ivi Roza, Roza cea veselă, Roza cea uşoară ca o pasăre. 

— Ei bine? întrebă Cornelius. 

— Totul merge de minune. În noaptea asta, fără doar şi 
poate, laleaua va înflori. 

— Şi va fi neagră? 

— Neagră ca tăciunele. 

— Fără nici o pată de altă culoare? 

— Fără nici o pată. 

— Doamne! Roza, am petrecut toată noaptea visând, mai 
întâi la dumneata... 

Roza clătină uşor din cap, în semn de neîncredere. 

— ...Şİ apoi la ceea ce avem de făcut. 

— ŞI? 

— Ei bine, iată ce am hotărât. După ce laleaua va înflori şi 
se va constata că e neagră, absolut neagră, să cauţi un om de 
încredere. 

— Dacă-i numai atât, l-am şi găsit. 

— E un om sigur? 

— Un om de care răspund. Unul dintre adoratorii mei. 

— Sper că nu e vorba de lacob? 

— Nu, fiţi liniştit. E luntraşul închisorii Loevestein, un băiat 
isteţ de douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani. 

— Drace! 

— Calmaţi-vă, spuse Roza râzând, n-are încă vârsta la care 
ar putea fi primejdios, căci dumneavoastră aţi fixat-o între 
douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani. 


— În sfârşit, crezi că te poţi bizui pe acest tânăr? 

— Ca pe mine însămi. S-ar arunca din barca sa în Wahal 
sau în Meusa, după bunul meu plac, dacă i-aş porunci. 

— Ei bine, Roza, acest băiat poate să fie în zece ore la 
Harlem; dă-mi, te rog, un creion şi o hârtie, sau mai bine toc şi 
cerneală şi voi scrie... nu... mai degrabă scrie dumneata; eu 
sunt un biet condamnat şi s-ar putea crede că e vorba de o 
conspirație, aşa cum bănuie şi tatăl dumitale. Vei scrie 
preşedintelui Societăţii de horticultură şi, sunt sigur, 
preşedintele va veni. 

— Dar dacă întârzie? 

— În cel mai rău caz va sosi peste o zi sau două, dar nu mai 
târziu; un iubitor de lalele ca el nu va pierde nici o oră, nici un 
minut, după ce va afla vestea. Va porni neîntârziat la drum ca să 
vadă a opta minune a lumii. Dar cum îţi spuneam, chiar dacă va 
sosi peste o zi sau două, tot va găsi laleaua în toată splendoarea 
ei. După ce preşedintele o va vedea şi procesul-verbal va fi 
întocmit, dumneata, Roza, vei păstra o copie a 
procesului-verbal, iar laleaua i-o vei încredința lui. Dar cel mai 
important lucru e să n-o vadă nimeni înaintea preşedintelui. 
Laleaua neagră, Dumnezeule mare! Dacă cineva ar vedea 
laleaua neagră, ar fura-o!... 

— Oh! 

— Nu mi-ai spus dumneata însăţi ce temeri ai cu privire la 
lacob? Dacă se fură cu uşurinţă un florin, de ce nu s-ar fura o 
sută de mii? 

— Voi veghea cu grijă, fiţi liniştit. 

— Dacă înfloreşte în timp ce tu eşti aici? 

— Capricioasa! Ar fi în stare, spuse Roza. 

— Dacă o găseşti deschisă când te întorci? — Ei bine? 

— Ah! Roza, ia aminte, dacă se deschide, nu pierde nici un 
moment. Anunţă-l imediat pe preşedinte. 

— Şi pe dumneavoastră; da, înţeleg. 

Roza suspină, dar fără amărăciune, ca o femeie care începe 
să înţeleagă o slăbiciune, poate chiar să se deprindă cu ea. 

— Mă întorc la lalea, domnule van Baerle şi îndată ce se va 
deschide, veţi fi prevenit; în aceeaşi clipă va porni şi scrisoarea. 

— Roza, Roza, nu mai ştiu cu ce minune din cer sau de pe 
pământ să te asemui. 


— Comparaţi-mă cu laleaua neagră şi voi fi foarte măgulită, 
vă jur; să ne spunem deci la revedere, domnule Cornelius. 

— Ah! spune-mi "la revedere, prietene". 

— La revedere, prietene, spuse Roza oarecum mângâiată. 

— Spune: prietene iubit. 

— Oh! prietene... 

— lubit, Roza, te rog fierbinte, iubit, iubit, nu-i aşa? 

— lubit, da, iubit, rosti Roza cu inima zvâcnind, îmbătată, 
nebună de fericire. 

— Atunci, Roza, dacă ai zis iubit, poţi spune şi cel mai fericit 
om, fericit cum n-a mai fost altul pe pământ. 

Roza fugi. Cornelius se înăbuşea de fericire. Copleşit, 
deschise fereastra şi contemplă îndelung albastrul fără nor al 
cerului şi luna ce arginta fluviul şerpuind de partea cealaltă a 
colinelor. Respiră adânc umplându-şi plămânii cu aerul proaspăt 
şi pur, mintea cu gânduri plăcute şi sufletul cu recunoştinţă şi 
admiraţie cucernică. 

Bietul bolnav era vindecat, bietul prizonier se simţea liber! 

O parte din noapte, Cornelius rămase atârnat de gratiile 
ferestrei, cu urechea la pândă, concentrându-şi toate simţurile 
într-unul singur, sau mai degrabă în două, căci era tot numai 
ochi şi urechi. 

Privea cerul şi asculta pământul. 

Doar din când în când întorcea privirea spre coridor 
spunându-şi: 

— Acolo e Roza, Roza care veghează ca şi mine, aşteptând 
să se întâmple minunea dintr-o clipă într-alta. Acolo, sub ochii 
Rozei, se află floarea misterioasă, care trăieşte, se deschide, 
înfloreşte; poate, în clipa asta, Roza ţine tija lalelei între 
degetele ei delicate şi calde. O atinge cu gingăşie. Poate, îşi 
apropie buzele de caliciul deschis. Atinge-o uşor, cu grijă, Roza, 
Roza! Buzele tale ard. Poate chiar acum, cele două iubiri ale 
mele se mângâie una pe alta sub privirea lui Dumnezeu. 

In acest moment, o stea străluci spre miazăzi, străbătu 
întinderea ce despărţea orizontul de fortăreață şi se prăbuşi pe 
Loevestein. Cornelius tresări. 

— Ah! spuse el, iată că Dumnezeu trimite viaţă florii mele. 

Şi, ca şi cum ar fi fost în adevăr un semn, aproape în 
aceeaşi clipă deţinutul auzi pe coridor paşi uşori, ca de silfidă, 


foşnetul unei rochii, aidoma unei bătăi de aripi şi o voce 
binecunoscută spunându-i: 

— Cornelius, prietene, prietene iubit şi fericit, vino, vino 
repede! 

Cornelius nu făcu decât un salt de la fereastră la uşă. Cu o 
mână, Roza ridică la înălţimea ferestruicii un felinar aprins, iar 
cu cealaltă, minunata lalea. 

Cornelius scoase un țipăt şi crezu că leşină. 

— Oh! murmură el, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Mă 
răsplăteşti pentru nevinovăția şi captivitatea mea, făcând să 
înflorească la ferestruica închisorii mele aceste două flori. 

— Sărut-o, spuse Roza, cum am sărutat-o şi eu adineauri. 

Ţinându-şi răsuflarea, Cornelius atinse cu vârful buzelor 
corola florii; niciodată un sărut nu îl tulbură atât. 

Laleaua era frumoasă, splendidă, minunată; tulpina avea 
mai mult de optsprezece degete“ înălţime; floarea se ridica în 
mijlocul a patru frunze verzi, netede, drepte ca vârful de lancie 
şi era în întregime neagră şi strălucitoare ca tăciunele. 

— Roza, spuse Cornelius gâfâind, nu avem nici o clipă de 
pierdut. Să scriem scrisoarea. 

— E scrisă, dragul meu Cornelius. 

— Adevărat?! 

— În timp ce laleaua se deschidea, eu scriam, căci nu 
voiam să pierdem nici o clipă. lată scrisoarea şi spune-mi dacă o 
găseşti bună. 

Cornelius luă scrisoarea şi o citi. Se vedea cât de mult 
progresase Roza de când primise de la ea cele câteva cuvinte. 


“Domnul Preşedinte, 

Laleaua neagră va înflori în zece minute poate. De îndată 
ce floarea se va deschide, vă voi trimite această scrisoare, prin 
care vă rog să veniţi în persoană s-o luati din fortăreața 
Loevestein. Sunt fiica temnicerului Gryphus, aproape la fel de 
prizonieră ca şi prizonierii tatălui meu. Nu voi putea deci să vă 
aduc eu însămi această minune. De aceea îndrăznesc a vă 
implora să veniți dumneavoastră s-o luați. 

Dorința mea e ca laleaua să se numească Roza Bar-laensis. 


4 un deget = 27 mm. 


Tocmai s-a deschis; este cu desăvârşire neagră... Veniti, 
domnule preşedinte, veniți. 

Prea plecata dumneavoastră slugă, 

Roza Gryphus." 


— Foarte bine, foarte bine, scumpă Roza. Scrisoarea asta e 
perfectă. N-aş fi scris-o niciodată cu atâta simplitate. La Congres 
vei da toate lămuririle ce ţi se vor cere. 

Dar deocamdată, Roza, n-avem nici un minut de pierdut... 
tânărul... mesagerul... 

— Care este numele preşedintelui? 

— Dă-mi să scriu eu adresa. Oh, e foarte cunoscut. E 
mynheer van Systens, primarul oraşului Harlem... Dă-mi 
scrisoarea, Roza, dă-mi-o. 

Şi, cu o mână tremurândă, Cornelius scrise: 


“Către mynheer Peters van Systens, primar şi preşedinte al 
Societății horticole din Harlem." 


— Acum, du-te, Roza, du-te, spuse Cornelius şi să ne 
ocrotească Domnul care ne-a apărat şi până acum. 


Capitolul XXIII Invidiosul 


În adevăr, bieţii tineri aveau mare nevoie să fie ocrotiţi de 
Dumnezeu. 

Niciodată nu fuseseră mai aproape de deznădejde ca în 
clipa când credeau mai siguri de fericirea lor. Cum nu ne îndoim 
de agerimea cititorului nostru, suntem convinşi că el a 
recunoscut în lacob pe vechiul nostru duşman, Isaac Boxtel.. 

Cititorul a ghicit desigur că Boxtel a plecat de la Buytenhoff 
la Loevestein pentru a urmări pe cei ce făceau obiectul 
dragostei şi al urii sale: laleaua neagră şi Cornelius van Baerle. 

L-am regăsit, mai fericit sub numele de lacob decât sub cel 
de Isaac, împrietenindu-se cu Gryphus, a cărui ospitalitate a 
stropit-o timp de câteva luni cu cel mai bun rachiu fabricat 
vreodată de la Texel la Anvers. El i-a potolit bănuielile, căci, aşa 
cum am văzut, Gryphus era neîncrezător, dându-i iluzia unei 


căsătorii cu Roza. Apoi, după ce îi măgulise orgoliul de tată, îi 
stimula instinctul de temnicer, zugrăvindu-i în cele mai 
întunecate culori pe savantul condamnat, ţinut sub lacăt de 
Gryphus. După spusele falsului lacob, Cornelius încheiase un 
pact cu satana pentru a-i face rău Alteţei Sale Prinţul de Orania. 

Am văzut cum imprudenţa de a o urmări pe Roza în grădină 
1-a demascat în ochii tinerei fete şi cum temerile instinctive ale 
lui Cornelius i-au pus pe cei doi tineri în gardă. 

Ceea ce îl neliniştise îndeosebi pe deţinut, — cititorul 
trebuie să-şi mai amintească, — a fost mânia neobişnuită pe 
care o manifestase lacob faţă de Gryphus, când acesta găsise 
mugurele şi-l strivise. În acel moment, furia lui Boxtel crescu în 
măsura în care îl bănuia pe Cornelius de tăinuirea unui al doilea 
mugur, de care nu era foarte sigur. De aceea a început s-o 
spioneze şi s-o urmărească pe Roza nu numai în grădină, dar 
chiar şi pe coridoare. 

Acum, o urmărea noaptea, cu picioarele goale, aşa că nu 
mai putea fi nici văzut, nici auzit, exceptând ziua în care i se 
păru Rozei că vede ceva ca o umbră strecurându-se pe scară. 
Era însă prea târziu să se mai ferească. Boxtel aflase chiar din 
gura deţinutului de existenţa celui de-al doilea mugur. 

Păcălit de şiretenia Rozei, care se prefăcu a-l îngropa în 
pământ şi nebănuind că această comedie a fost jucată cu scopul 
de a-l sili să se demaşte, el îşi dublă precauţiile şi folosi toată 
viclenia de care era capabil pentru a continua să-i spioneze pe 
ceilalţi, fără a fi şi el la rândul lui spionat. O văzu pe Roza 
ducând un vas mare de faianţă din bucătăria tatălui în camera 
ei. O văzu spălându-şi cu multă apă mâinile frumoase pline de 
pământul ce-l plămădise pentru a-i pregăti lalelei un culcuş cât 
mai bun. În sfârşit, închirie într-un pod o cameră ce dădea spre 
fereastra Rozei; o odăiţă destul de depărtată ca să nu poată fi 
recunoscut cu ochiul liber, dar îndeajuns de aproape, pentru ca, 
privind prin telescop, să poată urmări ce se petrece la 
Loevestein în camera tinerei fete, tot aşa cum pândise la 
Dordrecht ce se întâmplă în uscă-toria lui Cornelius. 

Nu era instalat nici de trei zile în podul lui când nu mai avu 
nici o îndoiala. Dimineaţa, de îndată ce răsărea soarele, vasul de 
faianţă se afla la fereastră şi, aidoma fermecătoarelor femei din 
Mieris şi Metzu, chipul Rozei apărea încadrat de primele 
rămurele înverzite ale viței sălbatice şi ale caprifoiului. Fata se 


uita la acel vas cu o privire ce-i dezvălui lui Boxtel reala valoare 
a obiectului îngropat în el. El conţinea al doilea mugur, adică 
suprema nădejde a deţinutului. 

Dar când floarea se înălţă din pământ dreaptă ca o suliță, 
Boxtel fu pe deplin convins. Cornelius poseda doi muguri, iar pe 
închipuim, iubirea celor doi tineri nu scăpase ochiului atent al lui 
Boxtel. 

Trebuia deci să găsească un mijloc de a îndepărta al doilea 
mugur de îngrijirile Rozei şi de dragostea lui Cornelius. 

Numai că nu era deloc uşor. 

Roza veghea asupra lalelei cum veghează o mamă asupra 
copilului ei; ba chiar mai mult, ca o porumbiţă care-şi cloceşte 
ouăle. 

Roza nu părăsea camera toată ziua; de la o vreme, lucru 
ciudat, nu mai pleca nici seara. 

Era în timpul celor şapte zile de supărare care îl făcuseră pe 
Cornelius atât de nefericit, lipsit fiind de orice veste despre Roza 
şi lalea. 

Oare Roza va rămâne veşnic supărată pe Cornelius? Asta ar 
fi îngreunat furtul mai mult decât prevăzuse mynheer Isaac. 

Spunem furt, căci Isaac se oprise pur şi simplu la proiectul 
de a fura laleaua; deoarece existenţa ei era o taină, iar cei doi 
tineri o ascundeau de toată lumea, el, cunoscut cultivator de 
lalele, ar fi fost mai degrabă crezut decât o tânără, străină de 
toate amănuntele horticulturii, sau decât un deţinut condamnat 
pentru crimă de înaltă trădare, păzit, supravegheat, spionat şi 
care ar protesta din fundul celulei sale; dealtfel, cum el va fi 
posesorul lalelei, — iar în materie de bunuri mobile şi alte 
obiecte transportabile posesiunea face dovada proprietăţii, — ar 
obţine cu siguranţă premiul, ar fi bineînţeles încununat în locul 
lui Cornelius, iar laleaua nu s-ar numi Tulipa nigra Barlaensis, ci 
Tulipa nigra Boxtellensis ori Boxtellea. Mynheer Isaac nu era 
încă hotărât pe care din cele două nume să-l dea lalelei negre; 
dar cum ambele aveau aceeaşi semnificaţie, nu acesta era 
lucrul cel mai important. Deocamdată, lucrul cel mai important 
era să fure laleaua. 

Dar, pentru ca Boxtel să o poată fura, Roza ar fi trebuit să 
iasă din cameră. De aceea, cu reală bucurie văzu lacob, — sau 


Isaac, cum vreţi să-i spuneţi, — pe cei doi tineri reluând 
obişnuitele lor întâlniri de seară. 

El începu a se folosi de lipsa Rozei pentru a-i studia uşa. 
Uşa se închidea. Se închidea bine şi de două ori, cu ajutorul unei 
broaşte simple, dar a cărei cheie o avea numai Roza. Boxtel se 
gândi să-i fure Rozei cheia, dar în afară de faptul că nu era un 
lucru simplu să scotoceşti în buzunarul tinerei fete, ea 
observând dispariţia, n-ar mai fi ieşit din cameră decât după ce 
ar fi schimbat broasca, iar Boxtel ar fi comis astfel o imprudenţă 
zadarnică. 

Era deci mai bine să procedeze altfel. Boxtel adună toate 
cheile pe care le putu găsi şi în timp ce Roza şi Cornelius 
petreceau la ferestruică una din orele lor fericite, el le încercă 
pe toate. 

Două intrară în broască, una dintre ele descuie o dată şi se 
opri la a doua învârtitură. Deci nu era de schimbat mare lucru la 
această cheie. Boxtel o unse cu un strat subţire de ceară şi 
încercă din nou. Obstacolul pe care îl întâlni cheia la a doua 
învârtitură îşi lăsă urma pe ceară. 

Boxtel nu avea altceva de făcut decât să urmărească 
această amprentă cu tăişul unei pile înguste, ca de briceag. 
După două zile de lucru, el se afla în posesia unei chei potrivite. 
Uşa Rozei se deschise fără zgomot, fără efort, iar Boxtel se găsi 
în camera tinerei fete, faţă în faţă cu laleaua. 

Un hoţ obişnuit ar fi luat vasul sub braţ şi ar fi plecat. Dar 
Boxtel nu era un hoţ obişnuit, aşa că el reflectă. 

Privind laleaua la lumina felinarului său opac, gândi că nu 
era încă suficient de dezvoltată pentru a avea certitudinea că va 
înflori neagră, deşi după aparenţe era foarte probabil. Socoti că, 
dacă floarea nu va fi neagră sau va avea o pată oarecare, furtul 
ar fi inutil; că zvonul despre acest furt s-ar răspândi, că hoţul ar 
fi bănuit, mai ales după cele petrecute în grădină, că s-ar face 
cercetări şi că oricât de bine ar ascunde laleaua, tot ar putea fi 
găsită. 

În sfârşit, el chibzui că ar fi mai bine, pentru că tot avea o 
cheie de la camera Rozei şi putea intra acolo când voia, să 
aştepte ziua când laleaua va înflori, s-o ia cu o oră înainte de a 
se deschide, sau cu o oră după şi să plece imediat la Harlem. 
Astfel, laleaua ar fi ajuns în faţa judecătorilor înainte de a fi 


revendicată, iar el, Boxtel, ar putea acuza de furt pe oricine va 
îndrăzni să-l reclame. 

Era un plan bine gândit şi întru totul demn de cel care-l 
concepuse, până la ultimul amănunt. 

Aşadar, în fiecare seară, în timpul acelei ore încântătoare 
pe care tinerii o petreceau la ferestruica închisorii, Boxtel intra 
în camera tinerei fete, pentru a urmări dezvoltarea lalelei negre. 

În seara de care vorbim, el urma să intre ca de obicei, dar, 
după cum ştim, tinerii n-au schimbat decât câteva cuvinte şi 
Cornelius a trimis-o în grabă pe Roza să vegheze asupra lalelei. 

Văzând că Roza se întoarce în camera ei atât de repede, la 
numai zece minute după ce plecase, Boxtel înţelese că laleaua a 
înflorit sau că e gata să înflorească. In noaptea aceasta urma 
deci să joace cartea cea mare; se prezentă la Gryphus cu o 
provizie de rachiu, dublă decât cea obişnuită. 

De îndată ce Gryphus ar fi fost ameţit, Boxtel se putea 
considera aproape stăpânul casei. La ora unsprezece, Gryphus 
era beat mort. La ora două noaptea, Boxtel o văzu pe Roza 
ieşind din camera ei, ţinând în braţe un obiect pe care îl purta 
cu grijă. Obiectul acesta era fără nici o îndoială laleaua neagră 
care tocmai înflorise. Dar ce voia să facă? Va pleca imediat la 
Harlem cu laleaua? 

Nu era posibil ca o tânără fată să întreprindă singură, 
noaptea, o asemenea călătorie. Se ducea numai să-i arate lui 
Cornelius laleaua? Probabil. 

Cu picioarele goale şi pe vârfuri, el o urmări pe Roza. O 
văzu apropiindu-se de ferestruică. O auzi chemându-l pe 
Cornelius. La lumina felinarului opac, văzu laleaua deschisă, 
neagră ca noaptea care îl ascundea. Auzi proiectul stabilit de 
Cornelius şi Roza de a trimite un sol la Harlem. O văzu pe Roza 
stingând felinarul şi înapoindu-se în cameră. O văzu intrând în 
cameră. Apoi, zece minute mai târziu, o văzu ieşind din cameră 
şi încuind uşa cu grijă; întoarse de două ori cheia în broască. 

De ce încuia uşa cu atâta grijă? Pentru că în spatele acestei 
uşi se afla laleaua neagră. 

Boxtel, care stătea ascuns pe palier, la etajul superior 
camerei Rozei, vedea toate astea; cobori o treaptă a etajului la 
care se afla el, în timp ce Roza cobora o treaptă a etajului de 
mai jos. 


Când Roza, cu pasul ei vioi, ajunse la ultima treaptă a 
scării, Boxtel, cu o mână dibace, atinse broasca de la uşa fetei. 
Şi în această mână, e lesne de înţeles, ţinea cheia falsă ce 
descuia uşa Rozei cu aceeaşi uşurinţă ca cea originală. 

lată pentru ce am spus la începutul acestui capitol că bieţii 
tineri aveau mare nevoie să fie ocrotiţi de Dumnezeu. 


Capitolul XXIV În care laleaua neagră îşi 
schimbă stăpânul 


Cornelius rămase nemişcat pe locul unde îl lăsase Roza, 
căutând în el forţa de a suporta emoția dublei sale bucurii. 
Trecuse o jumătate de oră. 

Primele raze ale zilei, albăstrui şi proaspete, pătrundeau 
printre gratiile ferestrei în celula lui Cornelius; deodată tresări 
brusc auzind paşi ce urcau scara şi strigăte ce se apropiau de el. 
Aproape în aceeaşi clipă, apăru în faţa sa chipul palid şi 
descompus al Rozei. Se dădu înapoi, îngrozit. 

— Cornelius! strigă ea gâfâind. 

— Ce e? Dumnezeul meu! întrebă prizonierul. — Cornelius! 
Laleaua... 

— Ei, spune, ce-i? 

— Cum să-ţi spun ce s-a întâmplat? 

— Spune, Roza, spune. 

— Ne-au luat-o, ne-au furat-o! 

— Ne-au luat-o, ne-au furat-o! strigă Cornelius. 

— Da, spuse Roza, sprijinindu-se de uşă ca să nu cadă. Da, 
au luat-o, au furat-o. 

Şi, fără voia ei, picioarele i se muiară şi căzu în genunchi. 

— Dar cum s-a întâmplat? întrebă Cornelius. Spune-mi, 
explică-mi... 

— Oh! nu din vina mea, prietene. 

Biata Roza! Nu mai îndrăznea să zică: iubitule. 

— Ai lăsat-o singură! spuse Cornelius cu un glas jalnic. 


— Doar o clipă, cât să-l anunţ pe tânărul ce locuieşte nici la 
cincizeci de paşi, pe malul râului Wahal. 

— Şi în acest timp, cu toate recomandările mele, ai lăsat 
cheia în uşă, biată copilă! 

— Nu, nu, nu. Cheia a fost tot timpul la mine, am tinut-o în 
mână strâns de parcă m-aş fi temut să nu-mi scape. 

— Atunci, cum s-a întâmplat? 

— Parcă eu ştiu? Am dat scrisoarea mesagerului şi m-am 
întors acasă. Uşa era închisă. In cameră, fiecare obiect era la 
locul lui, cu excepţia lalelei, care dispăruse. Cu siguranţă că 
cineva şi-a procurat o cheie a camerei mele, sau şi-a făcut una 
falsă. 

Ea se sufoca, lacrimile îi tăiau vorba. 

Cornelius, nemişcat, cu trăsăturile descompuse, asculta 
aproape fără să înţeleagă, şoptind doar: 

— Furată, furată, furată. Sunt pierdut. 

— Oh! domnule Cornelius, iertare, iertare! strigă Roza. Am 
să mor! 

La această ameninţare, Cornelius apucă zăbrelele 
ferestruicii şi strângându-le cu furie, strigă: 

— Roza, ne-au furat, e adevărat, dar trebuie oare să ne 
lăsăm doborâţi pentru asta? Nu, nenorocirea e mare, dar 
reparabilă poate. Doar cunoaştem hoţul. 

— Vai, dar cum i-aş putea rosti numele cu certitudine? 

— Oh! atunci îl rostesc eu: e acest infam de lacob. O să-l 
lăsăm să ducă la Harlem rodul muncii noastre, al veghei 
noastre, copilul dragostei noastre? Roza, trebuie să-l urmărim, 
trebuie să-l găsim. 

— Dar cum să înfăptuim toate astea, prietene, fără să afle 
tatăl meu că suntem înţeleşi? Cum aş putea eu, o femeie atât 
de puţin pricepută, atât de puţin liberă, să fac ceea ce poate nici 
tu n-ai reuşi? 

— Roza, Roza, deschide-mi această uşă şi vei vedea ce sunt 
în stare. Vei vedea că am să descopăr hoţul, vei vedea că am 
să-l fac să-şi mărturisească vina. Vei vedea că am să-l fac să-şi 
ceară iertare în genunchi. 

— Vai, spuse Roza izbucnind în suspine, pot eu să-ţi 
deschid? Sunt cheile la mine? Dacă le-aş avea, n-ai fi liber de 
mult? 


— Tatăl tău le are, infamul tău tată, călăul care mi-a strivit 
şi primul mugur de lalea. Oh, mizerabilul, mizerabilul e 
complicele lui lacob. 

— Mai încet, mai încet, în numele cerului! 

— Oh! Roza, dacă nu-mi deschizi, ţipă Cornelius în culmea 
furiei, sfărâm zăbrelele astea şi distrug tot ce găsesc în 
închisoare. 

— Prietene, fie-ţi milă! 

— ţi spun, Roza, că dărâm celula, piatră cu piatră. 

Şi nenorocitul, căruia mânia îi înzecea forţele, zgâlţâia uşa 
cu ambele mâini, nepăsându-i de răsunetul vocii sale ce se 
spărgea ca un tunet de spirala scării sonore. Roza, îngrozită, 
încercă zadarnic să potolească această furtună dezlănţuită. 

— Îţi spun că am să-l ucid pe ticălosul de Gryphus, urla van 
Baerle, am să-i vărs sângele, aşa cum a vărsat şi el sângele 
lalelei mele. 

Nenorocitul începea să-şi piardă minţile. 

— Ei bine, da, spuse Roza tremurând toată, da, da, dar 
calmează-te, da, îi voi lua cheile, da, îţi voi deschide, dar 
calmează-te, Cornelius dragă. 

Nici nu termină bine, că un urlet ce izbucni în faţa ei îi 
întrerupse fraza. 

— Tata! strigă Roza. 

— Gryphus, urlă van Baerle, ah, ticălosul! 

În mijlocul acestui zgomot, bătrânul Gryphus urcase scările 
fără ca cei doi tineri să-l fi auzit. O prinse cu violenţă pe fiica lui 
de încheietura mâinii. 

— Aşa, o să-mi iei cheile, spuse el cu voce înăbușită de 
mânie. Ah! Infamul ăsta! Monstrul ăsta! Conspiratorul ăsta bun 
de spânzurat e Cornelius al tău! Va să zică ne înţelegem cu 
deţinuţii politici! Bravo! 

Roza îşi lovi mâinile cu desperare. 

— Ah! continuă Gryphus trecând de la tonul înfierbântat de 
mânie la ironia rece a învingătorului, domnul cultivator de lalele 
e nevinovat, ah! Domnul e un savant blând! Aha! Ai să mă 
măcelăreşti, ai să bei sângele meu? Foarte bine! Şi numai atât? 
Ba chiar în înţelegere cu fiica mea! Isuse! Aşadar mă aflu într-o 
văgăună de tâlhari, sunt deci într-o peşteră de hoţi! Ah, domnul 
guvernator va afla totul chiar în dimineaţa asta, iar Alteța Sa, 
prinţul stadtholder va afla mâine. Cunoaştem noi legile. Hai, să 


coborâm, fiică denaturată. Şi dumneata, domnule savant, la 
revedere! 

Roza, nebună de groază şi desperare, trimise un sărut 
prietenului ei; apoi, fără îndoială, luminată de un gând brusc, se 
repezi pe scară strigând: 

— Nu e încă totul pierdut, contează pe mine, dragul meu 
Cornelius. 

Tatăl ei o urmă urlând. 

Cât despre bietul cultivator de lalele, el dădu drumul puţin 
câte puţin gratiilor pe care degetele sale crispate le strângeau 
cu putere; capul i se plecă, ochii i se rotiră în orbite şi căzu cu 
toată greutatea pe lespedea celulei, şoptind; 

— Furată! Mi-au furat-o! 

Între timp, Boxtel ieşi din fortăreață prin uşa deschisă chiar 
de Roza, cu laleaua neagră ascunsă sub o manta largă, se 
aruncă într-o brişcă pregătită la Gorcum şi dispăru, bineînţeles, 
fără să-l anunţe pe prietenul Gryphus de plecarea sa în pripă. 

Şi acum, îl vom urmări, — dacă cititorul e de acord, — până 
la capătul călătoriei sale. 

El mergea încetişor, căci nu putea zbura ca vântul fără să 
nu-i dăuneze lalelei negre. Temându-se să nu ajungă prea 
devreme, comandă la Delft o cutie căptuşită de jur împrejur cu 
muşchi frumos şi proaspăt, în care aşeză laleaua: astfel, vasul 
se rezema pe moale chiar dacă s-ar fi aplecat, iar aer avea de 
ajuns; aşa încât brişca putu să pornească în galop, fără să pună 
în primejdie preţioasa comoară. 

El ajunse a doua zi dimineaţă la Harlem, prăpădit de 
oboseală, dar triumfător; schimbă ghiveciul lalelei pentru a face 
să dispară orice urmă de furt, sparse vasul de faianţă ale cărui 
cioburi le aruncă într-un canal, trimise preşedintelui Societăţii 
horticole o scrisoare prin care îl anunţa că tocmai sosise la 
Harlem cu o lalea perfect neagră şi se instală, ţinându-şi floarea 
neatinsă, într-un han bun. 

Şi acolo aşteptă. 


Capitolul XXV Preşedintele van Systens 


Părăsindu-l pe Cornelius, Roza luă o hotărâre: sau îi va 
aduce înapoi laleaua pe care o furase lacob, sau nu-l va mai 
vedea niciodată. Ea înţelese îndoita desperare, fără nădejde, a 
bietului deţinut. Intr-adevăr, pe de-o parte, despărţirea lor era 
inevitabilă, deoarece Gryphus descoperise acum secretul iubirii 
şi al întâlnirilor lor. Pe de altă parte, speranţele ce le nutrise 
timp de şapte ani Cornelius van Baerle fuseseră năruite. 

Roza făcea parte din acele femei pe care un fleac le 
doboară, dar care devin puternice în faţa unei nenorociri mari, 
găsind chiar în acea nenorocire forţa necesară de a o înlătura 
sau mijlocul de a o îndrepta. 

Tânăra fată se întoarse în camera ei, aruncă o ultimă privire 
în jur ca să vadă dacă nu s-a înşelat şi dacă laleaua nu era 
cumva în vreun colţ care a scăpat privirilor ei. Dar căută în 
zadar; laleaua lipsea şi acum. Laleaua era furată. 

Roza îşi făcu un mic pachet din lucruşoarele care-i erau 
absolut trebuincioase, luă cei trei sute de florini economisiţi, 
adică toată averea ei, scotoci sub dantele, acolo unde ştia că a 
dosit al treilea mugur, îl ascunse cu mare grijă la piept, încuie 
uşa de două ori ca să prelungească timpul necesar pentru a fi 
deschisă în momentul când se va afla de fuga sa, cobori scara, 
ieşi din închisoare prin poarta pe unde cu o oră mai înainte 
ieşise Boxtel, se duse la un om ce închiria cai şi ceru să i se 
închirieze o trăsură. 

Omul nu avea decât o trăsură, cea pe care o luase Boxtel în 
ajun şi care se afla acum în drum spre Delft. 

Spuneam spre Delft, căci de la Loevestein la Harlem drumul 
făcea un mare ocol. Şi oricum, nici pe drum drept distanţa n-ar fi 
fost mai mică. 

Roza fu deci silită să ia un cal ce i-a fost încredinţat cu 
uşurinţă, căci omul o cunoştea ca fiind fiica temnicerului de la 
Loevestein. 

Fata nădăjduia să-l ajungă din urmă pe mesagerul ei, un 
băiat bun şi de treabă, pe care l-ar fi luat cu ea drept călăuză şi 
sprijin. Intr-adevăr, nu făcuse nici o leghe, când îl zări grăbind 
pasul, pe un drum plăcut ce se întindea de-a lungul unui râu. Ea 
grăbi calul şi îl ajunse. 

Acest băiat de treabă ignora însemnătatea scrisorii ce i se 
încredinţase, dar mergea ca şi cum ar fi cunoscut-o. În mai puţin 
de o oră, el făcuse o leghe şi jumătate. 


Roza îi luă biletul, devenit acum inutil şi îi explică pe larg 
cum ar putea să o ajute. Luntraşul acceptă rugămintea, 
făgăduindu-i că va ţine pasul calului, numai să-l lase să-şi 
sprijine mâna pe crupa animalului, sau pe greabăn. Tânăra fată 
îi îngădui să se sprijine de animal dacă era nevoie, numai să nu 
întârzie. 

Cei doi călători plecaseră de cinci ore şi făcuseră mai mult 
de opt leghe, fără ca moş Gryphus să bănuiască măcar că 
tânăra fată a părăsit fortăreaţa. 

Roza venea atât de puţin la tatăl ei de când îngrijea 
laleaua, încât abia la ora prânzului, simțind că-i e foame, 
Gryphus băgă de seamă că fata stătea prea de mult timp 
îmbufnată. 

Trimise pe unul din paznici s-o cheme; apoi, cum acesta 
veni să-l anunţe că a căutat-o şi a strigat-o în zadar, hotărî s-o 
caute şi s-o strige el însuşi. 

Se duse mai întâi la camera ei şi bătu; degeaba, Roza nu 
răspunse. Chemă lăcătuşul închisorii, care deschise uşa, dar 
Gryphus n-o găsi înăuntru pe Roza, aşa cum nici Roza nu găsise 
laleaua. Chiar în clipa aceea, Roza intra în Rotterdam. 

Aşa se explică de ce Gryphus n-o găsi în bucătărie, după 
cum n-o găsise nici în cameră şi nici în grădină. 

Închipuiţi-vă mânia temnicerului când, după cercetările 
făcute prin împrejurimi, află că fiica sa închiriase un cal şi, ca 
Bradamante sau Clorinda” plecase ca o adevărată aventurieră, 
fără a spune unde se duce. 

Gryphus, furios, urcă din nou la van Baerle, îl înjură, scutură 
tot mobilierul său sărac, îl ameninţă cu temniţa grea şi carcera, 
îl ameninţă cu foamea şi verigile. Cornelius, se lăsă maltratat, 
înjurat, ameninţat, rămânând întunecat, nemişcat, insensibil la 
ameninţări, indiferent la furie. 

După ce o căută pe Roza în toate părţile, Gryphus îl căută 
pe lacob şi cum nu-l găsi nici pe el cum n-o găsise nici pe 
fiică-sa, bănui că i-a răpit-o lacob. In acest timp, după ce făcuse 
un popas de două ore la Rotterdam, tânăra fată pornise din nou 
la drum. În aceeaşi seară dormi la Delft şi a doua zi ajunse la 
Harlem, patru ore după sosirea lui Boxtel. 


5 Femei războinice, eroinele celebrelor poeme epice "Orlando Furioso" 
de Ariosto (Bradamante) şi "Ierusalimul eliberat" de Tasso ( Clorinda ). 


Roza ceru mai întâi să fie condusă la preşedintele Societăţii 
horticole, maestrul van Systens. 

Se anunţă simplu sub numele ei de Roza Gryphus, dar 
acest nume, oricât de sonor ar părea, nu îi era cunoscut 
preşedintelui şi Roza nu fu primită. E greu să treci peste 
consemne în Olanda, ţară a digurilor şi a stăvilarelor. 

Dar Roza nu se descurajă; îşi impuse o misiune şi jurase în 
sinea ei să nu se lase doborâtă nici de refuzuri grosolane, nici de 
brutalităţi, nici de injurii. 

— Anunţă-l pe domnul preşedinte, spuse ea, că vin să-i 
vorbesc în legătură cu laleaua neagră. 

Aceste cuvinte, nu mai puţin magice ca faimosul: Sesam 
deschide-te, din 1001 de Nopți, i-au servit drept paşaport. 
Mulțumită lor, ea pătrunse până în biroul preşedintelui van 
Systens, care se ridică şi veni curtenitor în întâmpinarea ei. 

Era un om de treabă, mărunţel, firav la trup, semănând 
destul de mult cu tulpina unei flori, al cărei caliciu îl forma capul; 
braţele subţiri şi atârnânde aduceau cu frunza dublă şi lunguiaţă 
a lalelei; o anumită legănare în mers întregea asemănarea cu 
această floare când se pleacă în bătaia vântului. 

Am spus că se numea van Systens. 

— Domnişoară, i se adresă el, spui că vii din partea lalelei 
negre? 

Pentru domnul preşedinte al Societăţii horticole, Tulipa 
Nigra era o personalitate de prim rang şi putea foarte bine, în 
calitatea ei de regină a lalelelor, să trimită ambasadori. 

— Da, domnule, răspunse Roza, vin măcar să vă vorbesc 
despre ea. 

— Se dezvoltă bine? întrebă van Systens cu un surâs de 
tandră venerație. 

— Vai! domnule, nu ştiu, spuse Roza. 

— Ce? | s-a întâmplat cumva vreo nenorocire? 

— Da, domnule, o mare nenorocire, dar nu ei, ci mie. 

— Care? 

— Mi-a fost furată. 

— Ţi-a fost furată laleaua neagră? 

— Da, domnule. 

— Ştii cine ţi-a furat-o! 

— Oh! bănuiesc, dar nu îndrăznesc încă să acuz. 

— Dar lucrul va fi uşor de verificat. 


— Cum asta? 

— Dacă nu e mult de când ţi s-a furat, hoţul nu poate fi 
departe. 

— De ce nu poate fi departe? 

— Pentru că am văzut-o, nu sunt nici două ore. 

— Aţi văzut laleaua neagră? strigă Roza, repezindu-se către 
domnul van Systens. 

— Cum te văd, domnişoară. 

— Dar unde? 

— La stăpânul dumitale, după cât se pare. 

— La stăpânul meu? 

— Da, nu eşti în serviciul domnului Isaac Boxtel? 

— Eu? 

— Dumneata, desigur. 

— Dar drept cine mă luaţi, domnule? 

— Dar dumneata drept cine mă iei? 

— Domnule, vă iau, sper, drept cine sunteţi, adică 
onorabilul domn van Systens, primar al oraşului Harlem şi 
preşedinte al Societăţii horticole. 

— Şi vii să-mi spui ce? 

— Vin să vă spun, domnule, că mi s-a furat laleaua neagră. 

— Atunci laleaua dumitale e cea pe care a adus-o domnul 
Boxtel. De ce nu explici limpede, copila mea? Deci nu dumitale, 
ci domnului Boxtel i s-a furat laleaua. 

— Vă repet, domnule, că nu ştiu cine este domnul Boxtel şi 
că aud prima dată pronunţându-se acest nume. 

— Nu ştii cine e domnul Boxtel şi aveai şi dumneata o lalea 
neagră? 

— Dar mai există o alta? întrebă Roza, tremurând toată. 

— E cea a domnului Boxtel, da. 

— Cum e? 

— Neagră, la dracu. 

— Fără pată? 

— Fără o singură pată, fără cel mai mic punct. 

— Şi dumneavoastră aveţi laleaua asta, e lăsată aici? 

— Nu, dar va fi adusă, căci trebuie să o prezint în faţa 
comitetului înainte ca premiul să fie decernat. 

— Domnule, strigă Roza, acest Boxtel, acest Isaac Boxtel, 
care se dă drept proprietarul lalelei negre... 

— Şi care e într-adevăr. 


— Domnule, nu-i cumva un om slab? 

— Da. 

— Chel? 

— Da. 

— Cu privirea rătăcită? 

— Cred că da. 

— Neliniştit, cocârjat, cu picioarele strâmbe? 

— Într-adevăr, descrii trăsătură cu trăsătură portretul 
domnului Boxtel. 

— Domnule, laleaua e într-un vas de faianţă albastră pictat 
cu flori gălbui aşezate într-un coş? 

— Ah! de asta sunt mai puţin sigur, am privit mai mult omul 
decât vasul. 

— Domnule, e laleaua mea, e cea care mi-a fost furată; 
domnule, e bunul meu; domnule, vin să reclam aici în faţa 
dumneavoastră... 

— Oh! Oh! făcu domnul van Systens, privind-o pe Roza. Ce, 
vii să reclami aici laleaua domnului Boxtel? Doamne! Eşti o 
cumătră îndrăzneață. 

— Domnule, spuse Roza, puţin tulburată de această 
apostrofare, nu spun că vin să cer laleaua domnului Boxtel, spun 
că vin să o cer pe a mea. 

— A dumitale? 

— Da; cea pe care am plantat-o, pe care am crescut-o eu 
singură. 

— Ei bine, du-te şi caută-l pe domnul Boxtel la hanul 
"Lebăda Albă", descurcă-te cu el. Cât despre mine, cum cazul mi 
se pare la fel de greu de judecat ca şi acela care a fost deferit 
răposatului rege Solomon şi cum n-am pretenţia de a fi atât de 
înţelept pe cât a fost el, mă voi mulţumi să-mi fac raportul, să 
constat existenţa lalelei negre şi să ordonanţez suma de o sută 
de mii de florini pentru creatorul ei. Adio, copila mea. 

— Ah! domnule, domnule! insistă Roza. 

— Copila mea, continuă van Systens, cum eşti drăguță, 
tânără şi cum nu eşti încă pervertită cu totul, primeşte sfatul 
meu: fii prudentă în povestea asta, căci avem un tribunal şi o 
închisoare la Harlem; mai mult, suntem extrem de susceptibili în 
ceea ce priveşte onoarea lalelelor. Du-te, copila mea, du-te. 
Domnul Isaac Boxtel, la hanul "Lebăda Albă". 


Şi domnul van Systens, reluându-şi frumoasa pană, 
continuă raportul întrerupt. 


Capitolul XXVI Un membru al societăţii horticole 


Roza, tulburată, aproape nebună de bucurie şi de teamă la 
ideea că a dat de urma lalelei negre, se îndreptă spre hanul 
"Lebăda Albă", urmată şi acum de barcagiu, băiat voinic din 
Friza, în stare să devoreze el singur zece ca Boxtel. 

Pe drum ea îi aduse la cunoştinţă barcagiului tot ce aflase; 
era hotărât să lovească şi el, dacă s-ar fi iscat o bătaie, numai 
că, în acest caz, trebuia neapărat să ferească laleaua. 

Dar ajunsă la Grote-Markt, Roza se opri brusc; deodată un 
gând îi fulgeră prin minte: 

— Dumnezeul meu! şopti ea, am făcut o greşeală enormă, 
l-am pierdut poate pe Cornelius, laleaua şi pe mine! Am dat 
alarma! Nu sunt decât o biată femeie şi aceşti bărbaţi se pot uni 
împotriva mea şi atunci sunt pierdută. Oh! eu pierdută, n-ar fi 
nimic, dar Cornelius, dar laleaua! 

Rămase un moment pe gânduri. 

— Dacă mă duc la acest Boxtel şi nu-l cunosc, dacă acest 
Boxtel nu e lacob, dacă e un alt cultivator, care şi el a izbutit să 
creeze laleaua neagră, sau dacă laleaua mea a fost furată de un 
altul decât cel pe care-l bănuiesc, sau a trecut în alte mâini şi nu 
recunosc omul, ci numai laleaua, cum să dovedesc că e laleaua 
mea? 

"Sau chiar dacă — să zicem — îl recunosc pe acest Boxtel 
ca fiind falsul lacob, cine ştie ce se va întâmpla? 

În timp ce noi ne vom certa, laleaua va muri! Oh! sfântă 
fecioară, luminează-mă! E vorba de soarta mea, e vorba de 
bietul deţinut care poate îşi dă sufletul în acest moment." 

După ce-şi termină rugăciunea, Roza aşteptă pioasă 
inspiraţia pe care o cerea cerului. In acest timp, dinspre 
Grote-Markt se auzea vâlvă mare. Oamenii alergau, uşile se 
deschideau, numai Roza rămânea indiferentă la toată această 
agitaţie. 

— Trebuie să mă întorc la preşedinte, murmură ea. 

— Să ne întoarcem, spuse barcagiul. 


O luară pe străduţa Paille, care îi duse drept la locuinţa 
domnului van Systens; aci îl găsiră căznindu-se să scrie cât mai 
frumos, cu o pană din cele mai bune, raportul început. 

Peste tot pe unde trecea, Roza nu auzea vorbindu-se decât 
despre laleaua neagră şi despre premiul de o sută de mii de 
florini; aşadar vestea se răspândise în oraş. 

Roza izbuti cu greu să intre din nou la domnul van Systens, 
care, ca şi prima oară, se simţi emoţionat la auzul cuvântului 
magic: laleaua neagră. Când o recunoscu însă pe Roza, pe care 
o socotea o nebună, sau chiar mai rău, îl cuprinse mânia şi vru 
s-o dea afară. Dar Roza îşi împreună mâinile şi-i spuse cu un 
accent de profundă sinceritate, care merge la inimă: 

— Domnule, în numele cerului! Nu mă alungaţi, dimpotrivă, 
ascultați ce vreau să vă spun şi dacă nu mă veţi putea ajuta să 
mi se facă dreptate, cel puţin să nu aveţi a vă reproşa într-o zi în 
faţa lui Dumnezeu că aţi fost complice la o faptă rea. 

Van Systens începuse să bată din picioare de nerăbdare; 
era a doua oară că Roza îl deranja în cursul unei redactări, în 
care lăsa să pătrundă ceva din orgoliul său de primar şi de 
preşedinte al Societăţii horticole. 

— Dar raportul meu! strigă el, raportul meu asupra lalelei 
negre! 

— Domnule, — continuă Roza cu firescul nevinovăţiei şi al 
dreptăţii, — domnule, raportul dumneavoastră asupra lalelei 
negre va fi bazat, dacă nu mă ascultați, pe acţiuni criminale, sau 
pe neadevăruri. Vă implor, domnule, trimiteţi să fie adus aici, 
înaintea mea şi a dumneavoastră, acest domn Boxtel, care 
susţin eu că e domnul lacob şi jur pe Dumnezeu să-i las 
proprietatea asupra lalelei dacă nu voi recunoaşte floarea şi pe 
proprietarul ei. 

— Pe dracu! Frumoasă propunere! spuse van Systens. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Te întreb ce va dovedi faptul că îi vei recunoaşte? 

— Dar, în sfârşit, spuse Roza desperată, sunteţi un om 
cinstit, domnule. Ei bine şi dacă veţi acorda premiul unui om 
pentru o operă pe care nu numai că n-a creat-o el, dara şi 
furat-o? 

Poate că accentul Rozei a stârnit o anumită convingere în 
inima lui van Systens, căci îi răspunse bietei fete cu ceva mai 
multă blândeţe, când din stradă se auzi un zgomot puternic, 


care părea să fie acelaşi pe care Roza îl auzise mai înainte la 
Grote-Markt, dar căruia nu-i dăduse nici o atenţie, neavând 
puterea de a o trezi din ruga-i fierbinte. 

Aclamaţii zgomotoase zguduiră casa. 

Domnul van Systens ascultă aceste aclamații pe care Roza 
la început nici nu le băgase în seamă şi care acum nu erau 
pentru ea decât un zgomot obişnuit. 

— Ce-i asta? strigă primarul, ce se aude? E posibil oare, am 
auzit eu bine? 

Şi se repezi spre anticameră, fără să se mai preocupe de 
Roza, pe care o lăsă în cabinetul său. 

Abia ajuns în anticameră, domnul van Systens scoase un 
strigăt de uimire văzând spectacolul de pe scara plină de lume 
până în vestibul. 

Un tânăr îmbrăcat simplu, cu o haină de catifea liliachie, 
brodată cu fir de argint, urca însoţit, sau mai degrabă urmat de 
mulţime, treptele de piatră, strălucitoare şi albe de curăţenie, cu 
un pas rar şi sigur. 

În urma lui mergeau doi ofiţeri, unul de marină, altul de 
cavalerie. 

Van Systens, făcându-şi loc printre servitorii speriaţi, veni 
să se încline, aproape să se prosterne în faţa noului sosit, cauza 
rumorii ce se auzise până sus. 

— Monseniore, strigă el, monseniore. Alteța Voastră la 
mine! Onoare ce va lumina în veci umila mea casă! 

— Dragă domnule van Systens, spuse Wilhelm de Orania, 
cu o seninătate care îi înlocuia surâsul, sunt un adevărat 
olandez. Îmi place apa, berea şi florile, uneori chiar şi acea 
brânză al cărei gust îl apreciază atât francezii. Dintre flori, 
prefer, bineînţeles, lalelele. La Leyda am auzit spunându-se că 
oraşul Harlem posedă în sfârşit laleaua neagră şi după ce m-am 
asigurat că acest lucru e adevărat, deşi de necrezut, am venit să 
cer informaţii preşedintelui Societăţii de horticultură. 

— Oh! monseniore, monseniore, spuse van Systens 
încântat, ce glorie pentru Societate, dacă lucrările ei o 
interesează pe Alteța Voastră. 

— Floarea se află aici? întrebă prinţul care, fără îndoială, 
începuse să se căiască de-a fi vorbit prea mult. 

— Vai, monseniore, nu, nu o am aici. 

— Şi unde e? 


— La proprietarul ei. 

— Cine e acest proprietar? 

— Un om de treabă cultivator de lalele din Dordrecht. 

— Din Dordrecht? 

— Da. 

— Şi cum îl cheamă? 

— Boxtel. 

— Unde locuieşte? 

— La "Lebăda Albă"; trimit să-l cheme şi dacă, între timp 
Alteța Voastră vrea să-mi facă cinstea de a intra în salon, Boxtel 
ştiind că sunteți aici, se va grăbi să aducă laleaua. 

— Bine, cheamă-l. 

— Numaidecât, Alteță, dar... 

— Ce este? 

— Oh! nimic important, monseniore. 

— Totul are importanță în lumea asta, domnule van 
Systens. 

— Ei bine, monseniore, s-a ivit o încurcătură. 

— Care? 

— Această lalea a şi început să fie revendicată de 
uzurpatori. E adevărat că valorează o sută de mii de florini. 

— Într-adevăr? 

— Da, monseniore, de uzurpatori, de falsificatori. 

— Asta e o crimă, domnule van Systens. 

— Da, Alteță. 

— Şi ai probele crimei? 

— Nu, monseniore, vinovata... 

— Vinovata, domnule... 

— Vreau să zic, cea care reclamă laleaua, monseniore, e 
aici, în camera de alături. 

— Ei, ce părere ai, domnule van Systens? 

— Cred, monseniore, că mirajul celor o sută de mii de florini 
a tentat-o. 

— Şi revendică laleaua? 

— Da, monseniore. 

— Şi ce probe aduce în sprijinul afirmațiilor ei? 

— Tocmai urma s-o interoghez când a intrat Alteța Voastră. 

— S-o ascultăm, domnule van Systens, s-o ascultăm; sunt 
primul magistrat al ţării, voi asculta pricina şi voi face dreptate. 


— lată că l-am găsit pe regele Solomon, spuse van Systens, 
înclinân-du-se şi arătând prinţului drumul. 

Acesta era gata s-o ia înaintea celui ce-l conducea, când, 
oprindu-se brusc, spuse: 

— Treci dumneata înainte şi adresează-mi-te cu "domnule". 

Intrară în cabinet. 

Roza se afla tot în acelaşi loc, sprijinită de fereastră, privind 
prin geam în grădină. 

— Ah! Ah! o frizonă, spuse prinţul, observând boneta şi 
fustele roşii ale Rozei. 

Auzind zgomot, Roza se întoarse, dar abia îl văzu pe prinţ, 
care se aşeză în colţul cel mai întunecat al camerei. 

Toată atenţia ei, se înţelege, era concentrată asupra 
importantului personagiu care se numea van Systens şi nu 
asupra modestului străin care-l urma pe stăpânul casei şi al 
cărui nume probabil n-avea nici o însemnătate. 

Străinul luă o carte din bibliotecă şi-i făcu semn lui van 
Systens să înceapă interogatoriul. 

Dând curs invitaţiei tânărului în costum violet, van Systens 
aşezându-se la rândul lui, întrebă foarte fericit şi mândru de 
sarcina ce i se încredinţase: 

— Fata mea, îmi făgăduieşti să spui adevărul, numai 
adevărul despre laleaua aceasta? 

— Vă făgăduiesc. 

— Ei bine, vorbeşte deci faţă de domnul; domnul este 
membru al Societăţii horticole. 

— Domnule, spuse Roza, ce aş mai putea adăuga la cele ce 
v-am spus până acum? 

— Atunci? 

— Atunci am să repet rugămintea ce v-am făcut. 

— Ce anume? 

— Să-l aduceţi aici pe domnul Boxtel cu laleaua lui; dacă 
n-o recunosc ca fiind a mea, voi spune cinstit; dar dacă o 
recunosc, am s-o cer. Chiar de-ar trebui să mă duc înaintea 
Alteţei Sale, prinţul stadtholder, cu dovezi în mâini. 

— Ai deci dovezi, frumoasă copilă? 

— Dumnezeu care ştie că am dreptate mă va ajuta să le 
găsesc. 

Van Systens schimbă o privire cu prinţul care, de la primele 
cuvinte ale Rozei, încerca să-şi amintească în ce împrejurări a 


mai auzit această voce dulce, care i se părea oarecum 
cunoscută. 

Un ofiţer plecă să-l caute pe Boxtel. 

Van Systens continuă interogatoriul. 

— Şi pe ce, spuse el, îţi bazezi afirmaţia că eşti proprietara 
lalelei negre? 

— Pe un lucru foarte simplu; eu am plantat-o şi am 
cultivat-o în propria mea cameră. 

— În camera dumitale?! Şi unde e camera dumitale? 

— La Loevestein. 

— Eşti din Loevestein? 

— Sunt fiica temnicerului de la fortăreață. 

Prinţul făcu un gest uşor care însemna: "Ah! asta e, acum 
îmi amintesc." 

Şi prefăcându-se în continuare că citeşte, o privi pe Roza cu 
şi mai multă atenţie. 

— Şi îţi plac florile? continuă van Systens. 

— Da, domnule. 

— Atunci, eşti o florăreasă pricepută? 

Roza şovăi o clipă, apoi, cu o voce în care se simţea că-şi 
pune tot sufletul, spuse: 

— Domnilor, vorbesc unor oameni de onoare? 

Accentul era atât de sincer, încât van Systens şi prinţul 

răspunseră amândoi în acelaşi timp cu o mişcare afirmativă 
din cap. 

— Ei bine, nu! Eu nu sunt o florăreasă pricepută, nu! Nu 
sunt decât o biată fată din popor, o biată ţărancă din Friza, care, 
nu sunt nici trei luni de atunci, nu ştia nici măcar să scrie şi să 
citească. Nu! Nu singură am izbutit să obţin laleaua neagră. 

— Dar cine atunci? 

— Un deţinut nenorocit din Loevestein. 

— Un deţinut din Loevestein? întrebă prinţul. 

La sunetul acestei voci fu rândul Rozei să tresară. 

— Deci un deţinut politic, urmă prinţul, căci la Loevestein 
nu sunt decât deţinuţi politici. 

Şi începu din nou să citească, sau cel puţin se prefăcu din 
nou că citeşte. 

— Da, şopti Roza tremurând, da, un deţinut politic. Van 
Systens păli auzind rostindu-se o astfel de mărturisire în faţa 
unui asemenea martor. 


— Continuaţi, spuse rece Wilhelm preşedintelui Societăţii 
horticole. 

— Oh! domnule, spuse Roza, adresându-se celui pe care-l 
credea adevăratul ei judecător, ştiu că asupra mea va cădea o 
gravă învinuire. 

— Într-adevăr, rosti van Systens, deţinuţii politici trebuie să 
fie complet izolaţi la Loevestein. 

— Vai, domnule! 

— Şi din cele ce spui, s-ar părea că ai profitat de calitatea 
dumitaile de fiică de temnicer şi ai comunicat cu un deţinut 
pentru a cultiva flori? 

— Da, domnule, şopti Roza pierdută; da, sunt silită să 
mărturisesc, îl vedeam în fiecare zi. 

— Fiinţă nenorocită! strigă domnul van Systens. 

Prinţul înălţă capul şi observă groaza Rozei ca şi paloarea 
preşedintelui. 

— Asta, — spuse el cu vocea lui clară şi intenţionat 
accentuată, — asta nu priveşte pe membrii Societăţii horticole; 
ei au de judecat cui aparţine laleaua neagră şi nu delictele 
politice. Continuă, fetiţo, continuă. 

Van Systens mulţumi în numele lalelelor, printr-o privire 
elocventă noului membru al Societăţii horticole. 

Roza, liniştită de încurajare, povesti tot ce s-a întâmplat în 
ultimele trei luni, tot ce a făcut, tot ce a suferit. A povestit de 
asprimea lui Gryphus, de felul cum a fost distrus primul mugur, 
de durerea destinului, de precauţiunile luate pentru ca cel de-al 
doilea mugur să se dezvolte bine, de răbdarea deţinutului, de 
chinurile din timpul despărțirii; povesti că deţinutul a încercat să 
moară de foame pentru că nu mai putea primi veşti despre 
laleaua lui, ca şi bucuria pe care a simtit-o când s-au împăcat, în 
sfârşit, despre deznădejdea amândorura când au văzut că 
laleaua care înflorise abia de o oră le-a fost furată. 

Toate acestea au fost spuse cu un accent de sinceritate 
care nu-l mişcă totuşi pe prinţ, în aparenţă cel puţin, dar care nu 
întârzie să-şi facă efectul asupra domnului van Systens. 

— Dar, spuse prinţul, e mult de când îl cunoşti pe deţinut? 

Roza deschise ochii săi mari şi-l privi pe necunoscut, care 
se adânci şi mai mult în umbră, vrând parcă să ocolească 
această privire. 

— De ce mă întrebaţi, domnule? întrebă Roza la rândul ei. 


— Pentru că nu sunt decât patru luni de când temnicerul 
Gryphus şi fiica sa se află la Loevestein. 

— E adevărat, domnule. 

— Dacă nu cumva ai cerut mutarea tatălui dumitale pentru 
a urma pe un deţinut care fusese transportat de la Haga la 
Loevestein... 

— Domnule... făcu Roza roşind. 

— Spune tot, o îndemnă prinţul. 

— Mărturisesc, l-am cunoscut pe deţinut la Haga. 

— Fericit deţinut! spuse Wilhelm surăzând. 

În acest moment intră ofiţerul care fusese trimis după 
Boxtel şi-l anunţă pe prinţ că cel chemat se află aici, împreună 
cu laleaua. 


Capitolul XXVII Al treilea mugur 


Abia fu anunţată sosirea lui Boxtel, că acesta şi intră în 
salonul domnului van Systens, urmat de doi oameni purtând 
într-o ladă preţioasa povară, pe care o depuseră pe o masă. 

Prinţul, prevenit, părăsi cabinetul, trecu în salon, admiră 
laleaua şi se întoarse în tăcere să-şi reia locul în colţul întunecat, 
unde el singur îşi aşezase fotoliul. 

Roza, cu inima zvâcnindu-i, palidă de spaimă, aştepta să fie 
invitată la rândul ei s-o vadă. 

Deodată auzi vocea lui Boxtel. 

— Ele! strigă ea. 

Prinţul îi făcu semn să se ducă să privească prin uşa 
întredeschisă în salon. 

— E laleaua mea, strigă Roza, e ea, o recunosc. O, bietul 
meu Cornelius! 

Şi izbucni în plâns. 

Prinţul se ridică, se duse până la uşă, unde rămase o clipă 
în lumină. 

Ochii Rozei se opriră asupra lui. Mai mult ca niciodată era 
sigură că nu-l vedea pentru prima oară pe acest străin. 

— Domnule Boxtel, spuse prinţul, veniţi aici. 

Boxtel veni aproape în fugă şi se găsi faţă în faţă cu 
Wilhelm de Orania. 


— Alteța Sa! strigă el dându-se înapoi. 

— Alteța Sa! repetă Roza zăpăcită cu totul. 

La această exclamaţie pornită din stânga sa, Boxtel se 
întoarse şi o zări pe Roza. 

Văzând-o, tot corpul invidiosului se scutură de parcă ar fi 
venit în atingere cu o pilă Volta. 

— Ah! şopti prinţul, vorbindu-şi sie însuşi, e tulburat. 

Dar Boxtel reuşi să se stăpânească printr-un puternic efort 
şi îşi reveni imediat. 

— Domnule Boxtel, spuse Wilhelm, se pare că ai găsit 
secretul lalelei negre? 

— Da, monseniore, răspunse Boxtel cu o voce prin care mai 
răzbătea încă puţin din tulburarea de adineauri. 

E drept că această tulburare putea fi provocată şi de 
emoția pe care cultivatorul de lalele a simţit-o recunoscându-l 
pe Wilhelm. 

— Dar, reluă prinţul, iată o tânără fată care pretinde că l-a 
găsit şi ea. 

Boxtel surâse dispreţuitor şi ridică din umeri. 

Wilhelm îi urmărea toate mişcările cu un interes şi o 
curiozitate demne de luat în seamă. 

— Aşadar, n-o cunoaşteţi pe această tânără fată? îl întrebă 
prinţul. 

— Nu, monseniore. 

— Şi tu, tânără fată, îl cunoşti pe domnul Boxtel? 

— Nu, nu-l cunosc pe domnul Boxtel, îl cunosc pe domnul 
lacob. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că la Loevestein, cel care se numeşte 
acum Isaac Boxtel se dădea drept domnul lacob. 

— Ce spuneţi de asta, domnule Boxtel? 

— Spun că această fată minte, monseniore. 

— Negi că ai fost vreodată la Loevestein? 

Boxtel şovăi. Cu privirea fixă şi scrutătoare, prinţul îl 
împiedică să mintă. 

— Nu pot să neg că am fost la Loevestein, monseniore, dar 
neg că am furat laleaua. 

— Mi-ai furat-o şi încă din camera mea! strigă Roza 
indignată. 

— Neg. 


— Ascultă, negi că m-ai urmărit în grădină, în ziua în care 
îmi pregăteam stratul unde trebuia să îngrop mugurele? Negi că 
m-ai urmărit în grădină în ziua când m-am prefăcut că-l plantez? 
Negi că îndată după ieşirea mea în seara aceea, te-ai repezit 
spre locul unde sperai să găseşti mugurele, că ai scormonit 
pământul cu mâinile, dar în zadar, slavă Domnului! căci nu era 
decât o viclenie de a mea pentru a-ţi verifica intenţiile? Spune, 
negi toate astea? 

Boxtel nu găsi de cuviinţă să răspundă la aceste multiple 
întrebări. 

Dar, întorcându-se către prinţ spuse: 

— Sunt douăzeci de ani, monseniore, de când cultiv lalele la 
Dordrecht, am câştigat chiar o oarecare reputaţie în această 
artă; unul din hibrizii mei poartă în catalog un nume ilustru. 
L-am dedicat regelui Portugaliei. Acum iată adevărul: această 
tânără fată ştia că am creat laleaua neagră şi în înţelegere cu 
iubitul ei, închis în fortăreaţa Loevestein, încearcă să mă 
ruineze, însuşindu-şi premiul de o sută de mii de florini pe care 
sper că îl voi câştiga, mulţumită dreptăţii pe care o veţi face 
dumneavoastră. 

— Ah! strigă Roza indignată la culme. 

— Linişte! spuse prinţul. 

Apoi, întorcându-se spre Boxtel: 

— Şi cine e deţinutul care spui că e iubitul acestei tinere 
fete? 

Roza era gata să leşine, căci prinţul îl prezentase pe 
Cornelius ca pe un mare vinovat. Nimic nu-i putea fi mai 
agreabil lui Boxtel decât această întrebare. 

— Acest deţinut, monseniore, e un om al cărui nume va 
dovedi Alteţei Voastre câtă încredere se poate avea în cinstea 
lui. Acest prizonier e un criminal de stat, condamnat o dată la 
moarte. 

— Şi care se numeşte? 

Roza îşi ascunse capul între mâini cu un gest care-i trăda 
deznădej-dea. 

— Care se numeşte Cornelius van Baerle, spuse Boxtel şi 
este finul ticălosului Corneille de Witt. 

Prinţul tresări. Din privirea sa calmă ţâşni o flacără, apoi o 
răceală ca de moarte cuprinse din nou faţa sa neclintită. 


Se apropie de Roza şi-i făcu semn cu degetul să ia mâinile 
de pe faţă. Roza ascultă, dar parcă fără să vadă, ca o femeie 
supusă unei puteri magnetice. 

— Pentru a urma deci pe acest om, ai venit la Leyda să-mi 
ceri mutarea tatălui tău? 

Roza plecă faţa şi se prăbuşi zdrobită, şoptind: 

— Da, monseniore. 

— Continuă, se adresă prinţul lui Boxtel. 

— Nu mai am nimic de adăugat. Alteța Voastră ştie tot. 
Acum, iată ce nu voiam să spun, ca să n-o fac pe această fată să 
roşească de ingratitudinea ei. Am venit la Loevestein pentru că 
mă chemau acolo afaceri; l-am cunoscut pe bătrânul Gryphus, 
m-am îndrăgostit de fiica lui, am cerut-o în căsătorie şi cum nu 
eram bogat, dar imprudent, i-am împărtăşit nădejdea mea că 
voi încasa o sută de mii de florini; pentru a justifica această 
speranţă, i-am arătat laleaua neagră. Atunci, fiindcă iubitul ei se 
ocupase la Dordrecht de cultivarea lalelelor cu scopul de a trece 
neobservate comploturile pe care le urzea, s-au gândit să mă 
piardă. 

În ajunul zilei când laleaua urma să înflorească, mi-a fost 
furată de această tânără fată şi dusă în camera ei, de unde am 
avut fericirea s-o iau înapoi în momentul în care avea 
îndrăzneala să trimită un mesager pentru a face cunoscut 
domnilor de la Societatea de horticultură că obținuse marea 
lalea neagră; dar ea nu şi-a pierdut cumpătul. Fără îndoială că în 
timpul celor câteva ore cât o păstrat-o în camera ei, a arătat-o 
unor persoane pe care le va chema ca martori. Dar din fericire, 
monseniore, acum sunteţi prevenit împotriva acestei intrigante 
şi a martorilor ei. 

— Oh, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Infamul! gemu 
Roza înecân-du-se în lacrimi şi aruncându-se la picioarele 
prinţului, căruia îi era milă de biata fată, atât de chinuită 
sufleteşte, deşi o credea vinovată. 

— Ai făcut rău, tânără fată, că l-ai ascultat pe iubitul tău. Va 
fi pe-depsit pentru că te-a sfătuit să procedezi aşa. Eşti atât de 
tânără şi pari atât de cinstită, încât vreau să cred că răul vine de 
la el şi nu de la tine. 

— Monseniore! Monseniore! strigă Roza, Cornelius nu e 
vinovat. 

Wilhelm făcu o mişcare. 


— Nu e vinovat de a te fi sfătuit. Asta vrei să spui, nu-i aşa? 

— Vreau să spun, monseniore, că nu este mai vinovat de a 
doua crimă ce i se atribuie decât este de prima. 

— De prima şi ştii care a fost această crimă? Ştii de ce a 
fost el acuzat şi dovedit vinovat? De a fi ascuns, în calitate de 
complice al lui Corneille de Witt, corespondenţa primului 
ministru cu marchizul de Louvois. 

— Ei bine, monseniore, el nu ştia că e deţinătorul acestei 
corespon-denţe; o ignora în întregime. Dumnezeu mi-e martor, 
mi-ar fi spus-o. Oare acest suflet nobil ar putea să aibă un secret 
faţă de mine? Nu, nu, mon-seniore, o repet, chiar dacă îmi atrag 
mânia dumneavoastră, Cornelius nu e mai vinovat de prima 
crimă ca de a doua şi de a doua ca de prima. Oh! dacă l-aţi 
cunoaşte pe Cornelius al meu, monseniore... 

— Un de Witt! strigă Boxtel. Monseniorul îl cunoaşte foarte 
bine, pentru că i-a dăruit o dată viaţa. 

— Linişte, spuse prinţul. Problemele de stat, am mai spus-o, 
nu sunt de resortul Societăţii horticole din Harlem. 

Apoi, încruntând sprâncenele: 

— Cât despre lalea, fiţi liniştit, domnule Boxtel, adăugă el, 
se va face dreptate. 

Boxtel salută, cu inima plină de bucurie şi primi felicitările 
preşedin-telui. 

— Tu, tânără fată, continuă Wilhelm de Orania, ai fost pe 
punctul de a face o crimă, nu te voi pedepsi, dar adevăratul 
vinovat va plăti pentru amândoi. Un om de rangul său poate să 
comploteze, chiar să trădeze... dar nu să fure. 

— Să fure! strigă Roza, să fure! El, Cornelius. Oh! 
monseniore, luaţi seama, el ar muri dacă ar auzi vorbele 
dumneavoastră. Dacă a fost un furt, monseniore, o jur, omul 
acesta l-a comis. 

— Dovedeşte-o, spuse rece Boxtel. 

— Ei bine, da, cu ajutorul lui Dumnezeu o voi dovedi, spuse 
Roza cu energie. 

Apoi întorcându-se spre Boxtel: 

— Laleaua era a dumitale? 

— Da. 

— Câţi muguri avea? 

Boxtel şovăi o clipă, dar înţelese că fata n-ar fi pus această 
întrebare dacă ar fi existat numai doi muguri. 


— Trei, zise el. 

— Unde sunt aceşti muguri? întrebă Roza. 

— Unde sunt?... Unul a fost distrus, celălalt a dat laleaua 
neagră... 

— Şi al treilea? 

— Al treilea? 

— Al treilea, unde-i? 

— Al treilea e la mine, spuse Boxtel foarte tulburat. 

— La dumneata, unde, la Loevestein sau la Dordrecht? 

— La Dordrecht, spuse Boxtel. 

— Minţi! strigă Roza. Monseniore, adăugă ea, întorcându-se 
către prinţ, adevărata poveste a acestor trei muguri am să v-o 
spun eu. Primul a fost strivit de tatăl meu în camera deţinutului 
şi acest om o ştie prea bine, căci voia să şi-l însuşească; 
văzându-şi speranţa spulberată, a fost pe punctul de a se certa 
cu tatăl meu, pe care îl socotea vinovat. Al doilea, îngrijit de 
mine, a dat laleaua neagră, iar al treilea, ultimul, — tânăra fată 
îl scoase de la piept, — al treilea, iată-l, în aceeaşi hârtie în care 
a fost învelit împreună cu ceilalţi doi, atunci când, în momentul 
urcării pe eşafod, Cornelius van Baerle mi i-a dat pe toţi trei. 
Poftim, monseniore, poftim. 

Şi Roza, despachetând mugurele, îl întinse prinţului, care îl 
luă în mâini şi îl examină. 

— Dar, monseniore, această fată a putut să mi-l fure aşa 
cum mi-a furat şi laleaua, bâlbâi Boxtel, înspăimântat de modul 
atent în care prinţul examina mugurele şi mai ales de cel în care 
Roza citea nişte rânduri scrise pe hârtia rămasă în mâinile ei. 

Deodată, ochii fetei se aprinseră, ea reciti cu răsuflarea 
tăiată hârtia aceea misterioasă şi scoțând un strigăt, o întinse 
prinţului, spunând: 

— Oh! citiţi, monseniore, în numele cerului, citiţi! 

Wilhelm trecu cel de-al treilea mugur preşedintelui, luă 
hârtia şi citi. 

Abia îşi aruncă ochii pe foaie că se clătină, mâna începu 
să-i tremure, gata parcă să lase să-i scape hârtia, iar în ochii săi 
se ivi o expresie de groaznică durere şi milă. 

Această foaie pe care i-o înmânase Roza era pagina din 
biblie trimisă de Corneille de Witt la Dordrecht prin Craeke, 
mesagerul fratelui său loan, ca să-l roage pe Cornelius să ardă 


corespondenţa primului ministru cu Louvois. Rugămintea sa, ne 
amintim, era concepută în aceşti termeni: 


“Dragă fine, 

Arde depozitul pe care ţi l-am încredinţat, arde-l fără să-l 
deschizi, ca să-ţi rămână tie însuţi necunoscut conținutul lui. 
Secretele de felul aceluia pe care-l ascunde ucide pe deținător. 
Arde-i şi astfel îi vei fi salvat pe loan şi pe Corneille. 

Adio şi păstrează-mi amintirea 

Corneille de Witt" 

20 august, 1672. 


Această scrisoare era deopotrivă dovada nevinovăţiei lui 
van Baerle şi titlul său de proprietate asupra mugurilor lalelei. 
Roza şi prinţul schimbară o singură privire. 

Cea a Rozei voia să spună: "Acum vedeţi şi 
dumneavoastră!" 

Cea a prinţului însemna: "Fii liniştită şi aşteaptă!" 

Wilhelm de Orania îşi şterse o picătură de sudoare rece 
care i se prelingea de pe frunte pe obraz. El îndoi încet hârtia, 
lăsându-şi privirea să se adâncească împreună cu gândurile în 
prăpastia aceea nesfârşită şi fără de scăpare ce se numeşte 
căinţă şi ruşine pentru greşelile din trecut. Apoi, ridicând capul 
cu greutate: 

— Du-te, domnule Boxtel, spuse el, se va face dreptate, am 
făgăduit. 

Apoi către preşedinte: 

— Dumneata, dragul meu domn van Systens, adăugă el, 
tine-o aici pe tânăra fată şi laleaua. Adio! 

Toată lumea se înclină şi prinţul ieşi, cu faţa plecată, 
întovărăşit de aclamaţiile poporului. 

Boxtel se întoarse la "Lebăda Albă", destul de tulburat. 
Hârtia aceea, pe care Wilhelm o primise din mâinile Rozei, pe 
care o citise, o împăturise şi o pusese în buzunar cu atâta grijă, 
această hârtie îl neliniştea. 

Roza se apropie de lalea şi sărutându-i cu pioşenie frunza, 
se destăinui lui Dumnezeu, şoptind: 

— Dumnezeul meu! Măcar tu ştiai în ce scop m-a învăţat 
bunul meu Cornelius să citesc! 


Da, Dumnezeu ştia, pentru că el e acela care pedepseşte şi 
răsplăteşte pe oameni după meritele lor. 


Capitolul XXVIII Cântecul florilor 


În timp ce aveau loc evenimentele povestite, mai înainte, 
nenorocitul van Baerle, uitat în camera sa din fortăreaţa 
Loevestein, suferea din cauza lui Gryphus toate mizeriile pe care 
le poate îndura un deţinut de la un temnicer hotărât să joace 
rolul călăului. Gryphus, neprimind nici o veste de la Roza, nici de 
la lacob, se convinse că toate nenorocirile sale sunt opera 
diavolului şi că doctorul Cornelius van Baerle e trimisul lui pe 
pământ. Ca urmare, într-o bună dimineaţă, asta se întâmpla în a 
treia zi de la dispariţia lui lacob şi a Rozei, el urcă în camera lui 
Cornelius mai furios ca de obicei. 

Cornelius, cu ambele coate sprijinite de fereastră, cu faţa 
prinsă în mâini, cu privirea pierdută în orizontul ceţos pe care 
morile din Dordrecht îl băteau cu aripile lor, aspira cu nesaţ 
aerul, pentru a-şi înăbuşi lacrimile şi a-şi stăpâni gândurile. 

El plănui să-i scrie Rozei. Dar unde era Roza? Se gândi apoi 
să scrie la Haga pentru a preîntâmpina eventualele furtuni pe 
care Gryphus, fără îndoială, va încerca să le abată asupra 
capului său, denunţându-i. Dar cu ce să scrie? Gryphus îi luase 
creioanele şi hârtia. De altfel, chiar de ar fi avut şi una şi alta, 
fără îndoială că nu Gryphus s-ar fi ostenit să-i transmită 
scrisoarea. 

Apoi lui Cornelius îi trecură prin minte toate micile viclenii 
folosite de deţinuţi. 

El plănui chiar şi o evadare, lucru la care nu se gândise 
atâta timp cât avusese prilejul s-o vadă pe Roza în fiecare zi. 
Dar pe măsură ce se gândea mai mult, pe atât evadarea i se 
părea mai imposibilă. 

— Cum ar fi cu putinţă, îşi spunea Cornelius, să găsesc un 
mijloc de a fugi din Loevestein, de unde a fugit şi domnul 
Grotius? Nu s-au luat toate măsurile de când a evadat el? 
Ferestrele sunt zăbrelite! Uşile sunt duble sau chiar triple! 
Soldaţii din gardă sunt de atunci de zece ori mai vigilenţi! Apoi, 
în afară de faptul că ferestrele sunt zăbrelite, că uşile sunt 


duble, că soldaţii au devenit mai vigilenţi ca niciodată, nu am un 
păzitor ce nu dă greş niciodată? Gryphus este un spion cu atât 
mai periculos cu cât este slujit de ochii urii! Într-o bună zi, îmi va 
face vreo mârşăvie. Nu mai am răbdare de când am pierdut 
bucuria de a fi împreună cu Roza şi mai ales de când am pierdut 
lalelele. Fără îndoială că mai curând sau mai târziu Gryphus mă 
va ataca, fie lovind în amorul meu propriu, fie bătându-şi joc de 
dragostea mea, fie atentând direct la persoana mea. De când 
am fost închis, simt în mine o putere ciudată, nestăpânită, gata 
să izbucnească. Mă mănâncă straşnic palmele, am o poftă 
grozavă de bătaie, o sete neînţeleasă de a trage pumni. O să sar 
la bătrânul ticălos, o să-i pun mâinile în gât şi o să-l sugrum! 

Închipuindu-şi acest ultim moment, Cornelius se opri o 
clipă, cu buzele contractate, cu privirea fixă. Intorcea pe toate 
feţele în cugetul său un gând care-i surâdea. 

— Ei şi după ce îl voi sugruma pe Gryphus, îşi continuă 
Cornelius ideea, de ce nu i-aş lua cheile? De ce să nu cobor 
scara ca şi cum aş fi împlinit cea mai virtuoasă faptă? De ce să 
nu mă duc s-o caut pe Roza în camera ei? De ce să nu-i explic 
fapta şi apoi să sărim, împreună, prin fereastră, în Wahal? Doar 
ştiu să înot destul de bine pentru doi. 

Roza! Doamne, acest Gryphus e tatăl ei şi nu mă va aproba 
niciodată. Dar atunci ce să fac şi cum s-o regăsesc? 

Aceste gânduri îl preocupau pe Cornelius, trei zile după 
întâmplarea nenorocită ce a determinat-o pe Roza să fugă de la 
tatăl ei, exact în momentul în care l-am descris cititorului, stând 
cu ambele coate sprijinite de fereastră. 

Aşa cum am mai spus, Gryphus intră tocmai în acea clipă. 

El ţinea în mână un ciomag enorm, ochii îi scăpărau de 
gânduri josnice, un zâmbet hain îi crispa buzele, o clătinare a 
corpului îi trăda relele intenţii şi întreaga lui fiinţă tăcută respira 
proasta dispoziţie. 

Obosit, aşa cum am văzut, de efortul pe care-l făcea pentru 
a se stăpâni, efort de a cărui necesitate se convinsese, Cornelius 
îl auzi pe Gryphus intrând, ghici că este el, dar nici măcar nu 
întoarse capul. 

Ştia că de data aceasta Roza nu va veni în urma lui. 

Nimic nu e mai neplăcut pentru omul care fierbe de mânie 
decât nepăsarea aceluia care a provocat-o. 


Şi Gryphus văzându-l pe Cornelius că nu schiţează nici un 
gest, încercă să-i atragă atenţia printr-un puternic: 

— Hm! Hm! 

Dar Cornelius fredona printre dinţi cântecul florilor, cântec 
trist dar nespus de frumos: 


Noi suntem fiicele focului tainic, 

Ale focului care-nfioară pământul, 

Dar şi-ale aurorei ce-n rouă se 
scaldă; 

Noi suntem fiicele apei 

Şi-ale aerului cuib de lumină, 

Dar mai înainte de toate 

Fiicele cerului suntem... 


Acest cântec, a cărui melodie tihnită şi dulce îi accentua 
melancolia tristă, îl scoase din sărite pe Gryphus. El lovi 
lespedea cu bâta, strigând: 

— Ei, domnule cântăreţ, nu mă auzi? 

Cornelius se întoarse. 

— Bună ziua, spuse el. 

Şi îşi reluă cântecul. 


lubindu-ne, oamenii viaţa ne 
curmă, 

Noi suntem legate de pământ 
printr-un fir 

Şi firul acesta e chiar viaţa noastră; 

Dar braţele noastre se-nalţă 

În sus, tot mai sus, către cer. 


— Ah, vrăjitor blestemat! Mi se pare că îţi baţi joc de mine! 
strigă Gryphus. 
Cornelius continuă: 


Căci cerul ne este întâiul părinte, 

El sufletul har ni l-a dat 

Şi tot către cer zboară sufletul 
nostru, 

Adică al nostru parfum. 


Gryphus se apropie de prizonier: 

— Dar nu vezi că am la îndemână mijlocul potrivit pentru a 
te cuminţi şi a te obliga să-mi mărturiseşti crimele pe care le-ai 
săvârşit? 

— Ai înnebunit oare, dragul meu domn Gryphus? întrebă 
Cornelius, întorcându-se. 

Şi în timp ce spunea aceste cuvinte, văzu obrazul 
descompus, ochii strălucitori, gura spumegândă a bătrânului 
paznic. 

— Drace, suntem mai mult decât nebun; suntem furios, pe 
cât se pare! 

Gryphus începu să învârtească bâta ameninţător. 

Dar van Baerle nu se sperie: 

— Va să zică, jupâne Gryphus, spuse el încrucişându-şi 
braţele, se pare că mă ameninţi. 

— Exact, te ameninţ! strigă temnicerul. 

— Şi cu ce? 

— Mai întâi, priveşte ce ţin în mână. 

— Cred că e un ciomag, spuse Cornelius liniştit şi chiar un 
ciomag gros; dar presupun că nu cu el vrei să mă ameninţi. 

— Ah, aşa crezi! Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că temnicerul care loveşte un deţinut se expune 
la două pedepse: prima, articolul IX al regulamentului din 
Loevestein: 

"Temnicerul, inspectorul sau gardianul care va ridica mâna 
asupra unui deţinut politic va fi dat afară din slujbă". 

— Mâna, rosti Gryphus, beat de mânie; dar ciomagul, 
despre ciomag regulamentul nu vorbeşte. 

— A doua, continuă Cornelius, nu e înscrisă în regulament, 
dar se găseşte în evanghelie: 

"Cine scoate sabia, de sabie va pieri". 

"Cine loveşte cu ciomagul, cu ciomagul va fi bătut". 

Gryphus, din ce în ce mai enervat de tonul calm şi sigur al 
lui Cornelius, învârti ciomagul; dar în momentul în care îl înălţă, 
Cornelius se repezi asupra lui, i-l smulse din mâini şi îl puse sub 
braţ. 

Gryphus urla de mânie. 

— Mai încet, bătrâne, spuse Cornelius, nu risca să-ţi pierzi 
slujba. 


— Ah! vrăjitorule, am să pun eu altfel mâna pe tine, mugi 
Gryphus. 

— Foarte bine! 

— Vezi că n-am nimic în mână? 

— Da, văd şi chiar cu satisfacţie. 

— Ştii că de obicei dimineaţa când urc scara nu vin cu 
mâna goală. 

— Da, e adevărat, de obicei îmi aduci cea mai rea supă sau 
cea mai nenorocită mâncare ce se poate închipui. Dar asta nu-i 
o pedeapsă pentru mine; nu mănânc decât pâine şi pâinea, cu 
cât ţi se pare ţie mai rea, cu atât îmi pare mie mai bună. 

— Cu atât îţi pare ţie mai bună? 

— Da. 

— Şi cum se explică? 

— Oh, e foarte simplu! 

— Spune atunci. 

— Cu plăcere. Ştiu că dându-mi pâine rea, crezi că mă faci 
să sufăr. 

— E adevărat că nu ţi-o dau ca să-ţi fiu pe plac, banditule! 

— Ei bine, eu care sunt vrăjitor, cum ştii şi tu, prefac pâinea 
ta rea într-o pâine minunată, care mă satisface mai mult decât 
prăjiturile şi atunci am o dublă plăcere: mai întâi aceea dea 
mânca după gustul meu şi apoi aceea de ate înfuria peste 
măsură. 

Gryphus urlă de mânie. 

— Aşadar, mărturiseşti că eşti vrăjitor? 

— Zău că sunt! N-o spun faţă de toţi pentru că asta m-ar 
putea duce pe rug, ca pe Ganfredy sau Urbain Grandier, dar 
când nu suntem decât noi doi, nu văd nici un motiv să mă 
ascund. 

— Bine, bine, bine, răspunse Gryphus, dar dacă un vrăjitor 
face pâine albă din pâine neagră, vrăjitorul nu moare de foame 
dacă n-are pâine de loc? 

— Cum? rosti Cornelius. 

— Deci n-am să-ţi mai aduc pâine de loc, să vedem ce ţi se 
va întâmpla în opt zile. 

Cornelius păli. 

— Şi asta, continuă Gryphus, începând de azi. Pentru că 
eşti un vrăjitor atât de priceput, uite, schimbă în pâine mobilele 


din cameră; cât despre mine, o să câştig zilnic cei optsprezece 
gologani ce mi se dau pentru hrana ta. 

— Dar e un asasinat! ţipă Cornelius, cuprins de o senzaţie 
de groază, uşor de înţeles, stârnită de această oribilă moarte. 

— De ce? continuă Gryphus, bătându-şi joc de el. Dacă eşti 
vrăjitor, vei trăi oricum. 

Cornelius îşi reluă aerul vesel şi, ridicând din umeri, zise: 

— Oare nu m-ai văzut ademenind aici porumbei? 

— Şi? spuse Gryphus. 

— Şi? Porumbeii sunt o friptură bună. 

— Şi foc? spuse Gryphus. 

— Foc! Dar ştii bine că am făcut un pact cu diavolul. Crezi 
că diavolul o să mă lase fără foc, când focul e elementul lui? 

— Un om, oricât de robust ar fi, nu poate trăi mâncând doar 
câte un porumbel în fiecare zi. S-au făcut şi pariuri pe tema 
asta, iar cei care au susţinut că se poate au pierdut. 

— Bine, spuse Cornelius, dar când o să mă plictisesc de 
porumbei, am să aduc aici peştii din Wahal şi Meusa. 

Gryphus deschise ochii mari, îngroziţi. 

— Îmi place destul de mult peştele, continuă Cornelius. Tu 
nu m-ai servit niciodată. Aşa că o să profit de faptul că vrei să 
mă ucizi prin înfometare şi am să mă delectez cu peşte. 

Gryphus era gata să leşine de mânie, sau poate chiar de 
frică. 

Dar se răzgândi: 

— Aşa? Ei bine, — spuse el ducând mâna la buzunar, — 
dacă mă obligi la asta... 

Şi scoase un cuţit pe care îl deschise. 

— Ah, un cuţit! ţipă Cornelius pregătindu-se să se apere cu 
ciomagul. 


Capitolul XXIX În care van Baerle, înainte de a 
părăsi fortăreața Loevestein, îşi încheie 
socotelile cu Gryphus 


Amândoi rămaseră o clipă locului, Gryphus în ofensivă, van 
Baerle în defensivă. 


Apoi, cum situaţia se putea prelungi la nesfârşit, Cornelius 
întrebă: 

— Ei bine, ce mai vrei? 

— Ce vreau, am să-ţi spun imediat, răspunse Gryphus. 
Vreau să mi-o dai pe fiica mea Roza. 

— Fiica ta! strigă Cornelius. 

— Da, Roza! Roza, pe care mi-ai răpit-o cu vicleşugurile taie 
de demon, haide, spune-mi unde e! 

Atitudinea lui Gryphus devenea din ce în ce mai 
amenințătoare. 

— Roza nu-i la Loevestein? întrebă Cornelius. 

— O ştii prea bine. Te mai întreb o dată, vrei să mi-o dai pe 
Roza? 

— Bun, spuse Cornelius, va să zică îmi întinzi o cursă. 

— Pentru ultima dată, vrei să-mi spui unde mi-e fata? 

— Ei, dacă nu ştii, ghiceşte, ticălosule! 

— Aşteaptă tu, aşteaptă numai, bombăni Gryphus, palid, cu 
buzele tremurând sub impulsul nebuniei care-l năpădea. 

El făcu un pas spre Cornelius şi-i arătă arma ce strălucea în 
mâna sa. 

— Vezi acest cuţit? Află că am omorât cu el mai mult de 
cincizeci de cocoşi negri. Am să-l omor şi pe stăpânul lor, 
diavolul, cum i-am ucis pe ei. Aşteaptă tu, ai să vezi. 

— Ticălosule, aşadar eşti hotărât să mă asasinezi? 

— Vreau să-ţi deschid inima ca să văd acolo înăuntru unde 
ai ascun-s-o pe fiica mea. 

Şi spunând acestea, Gryphus, cu mintea rătăcită din cauza 
furiei, se repezi la Cornelius, care nu avu decât timpul să se 
arunce înapoia mesei, pentru a evita prima lovitură. 

Gryphus învârtea cuțitul acela mare ameninţându-l 
îngrozitor. Corne-lius îşi dădu seama că de la o asemenea 
distanţă nu putea fi ajuns cu mâna, dar prin aruncare arma 
putea să i se înfigă în piept. Deci nu pierdu timpul şi cu bâta pe 
care o păstrase cu mare grijă, îl pocni cu toată puterea pe 
Gryphus peste mâna în care ţinea cuțitul. Cuţitul îi căzu pe jos şi 
Cor-nelius puse piciorul deasupra. Apoi, cum Gryphus părea că 
se înverşunea-ză într-o luptă în care durerea pricinuită de 
lovitura de ciomag şi ruşinea de a fi fost dezarmat de două ori îl 
făceau să piardă orice urmă de milă, Cornelius luă o hotărâre 
importantă: îl snopi în bătaie pe temnicer, cu un sânge rece 


demn de un erou, alegându-şi de fiecare dată locul unde urma 
să cadă temutul ciomag. 

Gryphus nu întârzie să ceară îndurare. Dar înainte de ao 
cere, el strigă şi strigătele sale răsunară multă vreme, înfiorând 
pe toţi slujitorii fortăreței. 

Deodată apărură doi paznici, un inspector şi trei sau patru 
dintre soldaţii de gardă, care îl surprinseră pe Cornelius cu bâta 
în mână lovind şi acoperind cuțitul cu piciorul. 

La apariţia acestor martori ai îngrozitoarei fapte pe care o 
comisese şi ale cărei circumstanţe atenuante, cum se spune în 
ziua de azi, nu le cunoştea nimeni, Cornelius se simţi pierdut, 
fără posibilitate de scăpare. Toate aparențele erau împotriva lui. 

Intr-o secundă Cornelius fu dezarmat, iar Gryphus 
înconjurat, ridicat, susţinut, putu să numere, răcnind de mânie, 
loviturile care-i umflau umerii şi spatele, ca tot atâtea coline 
presărate pe creştetul unui munte. 

Pe loc se întocmi un proces-verbal în care au fost 
consemnate actele de violenţă exercitate de un deţinut asupra 
paznicului său; redactat sub influenţa lui Gryphus, Cornelius era 
acuzat cu înverşunare de tentativă de asasinat, pregătită cu 
mult timp înainte, aşadar comisă cu premeditare şi de 
răzvrătire. 

Pe când se întocmeau aceste acte oficiale împotriva lui 
Cornelius, Gry-phus, a cărui prezenţă devenise inutilă, întrucât 
dăduse toate informaţiile necesare, fu coborât cu ajutorul celor 
doi paznici în camera sa, unde răma-se gemând, zdrobit de 
lovituri. 

Între tâmp, soldaţii din gardă îl luaseră în primire pe 
Cornelius şi îl informau cu oarecare milă despre obiceiurile şi 
tradiţiile de la Loevestein, pe care şi el le cunoştea la fel de 
bine, căci la intrarea sa în închisoare i se citise regulamentul iar 
unele articole îi rămăseseră perfect întipărite în memorie. 

Ei îi povestiră cum s-a aplicat acest regulament în cazul 
prizonierului Mathias, care, în 1668, deci numai cu cinci ani în 
urmă, comisese un act de răzvrătire cu mult mai neînsemnat 
decât acela pe care şi-l permisese Cornelius. 

Mathias găsise că supa era prea fierbinte şi o vărsase în 
capul pazni-cului şef care, ştergându-şi obrazul în urma acestei 
abluţiuni, a avut neplăcerea să ia şi o parte din piele. În 
următoarele douăsprezece ore, Mathias a fost scos din celulă şi 


condus la locuinţa temnicerului, unde a fost trecut în registru ca 
ieşit de la Loevestein; apoi a fost dus pe platoul din faţa 
fortăreței, a cărui privelişte minunată cuprinde unsprezece 
leghe. Acolo i s-au legat mâinile; apoi, legat la ochi, a recitat trei 
rugăciuni; pe urmă a fost invitat să facă o genuflexiune, iar 
soldaţii de gardă din Loevestein, în număr de doisprezece, la un 
semn al sergentului, i-au trimis fiecare, cu multă îndemânare, 
un glonte de muschetă în corp. Ca urmare, Mathias a murit pe 
loc. 

Cornelius asculta cu mare atenţie această istorisire 
neplăcută. 

Şi după ce o ascultă, spuse: 

— Ah, în douăsprezece ore? 

— Da, încă nu se împliniseră douăsprezece ore, după câte 
îmi amintesc. 

— Mulţumesc, spuse Cornelius. 

Nici nu dispăruse bine de pe chipul soldatului de gardă 
surâsul grațios ce-i sublinia povestirea, când pe scară răsună un 
pas apăsat. De marginile tocite ale treptelor se loveau pinteni. 

Soldaţii din gardă se dădură în lături pentru a face loc unui 
ofiţer. Acesta intră în camera lui Cornelius, în timp ce scribul din 
Loevestein încheia procesul-verbal. 

— Aici e numărul 11? întrebă el. 

— Da, domnule colonel, răspunse subofiţerul. 

— Aşadar, aici e celula deţinutului Cornelius van Baerle? 

— Aici, domnule colonel. 

— Unde e deţinutul. 

— lată-mă, domnule, răspunse Cornelius pălind puţin, cu tot 
curajul său. 

— Dumneata eşti domnul Cornelius van Baerle? întrebă el, 
adresân-du-i-se de data asta direct. 

— Da, domnule. 

— Atunci urmează-mă. 

— Ah, — spuse Cornelius, a cărui inimă zvâcnea în faţa 
primei spaime a morţii, — ce repede se fac treburile la 
fortăreaţa Loevestein. Şi caraghiosul ăsta care îmi vorbea de 
douăsprezece ore! 

— Vezi, ce ţi-am spus? şopti la ureche soldatul care-i 
povestise despre Mathias. 

— O minciună. 


— Cum asta? 

— Mi-ai promis douăsprezece ore. 

— Ah! da, dar a venit un aghiotant al Alteţei Sale şi încă 
unul din cei mai apropiaţi, domnul van Deken. Drace! Bietului 
Mathias nu i s-a făcut o asemenea onoare. 

— Ei, — zise Cornelius, umplându-şi pieptul cu o mare 
cantitate de aer, — să arătăm acestor oameni că un burghez, 
finul lui Corneille de Witt, poate primi, fără să i se clintească nici 
un muşchi, tot atâtea gloanţe ca acel oarecare Mathias. 

Şi, mândru, trecu în faţa grefierului care, întrerupt din 
exerciţiul funcţiunii, îndrăzni să spună ofițerului: 

— Dar, domnule colonel van Deken, procesul-verbal nu e 
încă termi-nat. 

— Nu merită osteneala să-l termini, răspunse ofiţerul. 

— Bine! replică scribul, strângându-şi cu înţelepciune 
hârtiile şi pana într-un portofel uzat şi jegos. 

"Mi-a fost scris, gândi bietul Cornelius, să nu dau în lumea 
asta nu-mele meu nici unui copil, nici unei flori, nici unei cărţi, 
cele trei bunuri din care Dumnezeu cere măcar unul după cât se 
pare, de la fiecare om cât de cât organizat, pe care binevoieşte 
a-l lăsa să se bucure pe pământ de proprietatea unui suflet şi de 
uzufructul unui corp". 

Şi îl urmă pe ofiţer, hotărât şi demn. 

Cornelius numără treptele care duceau la locul viran din 
faţa fortă-reţei, regretând că nu-l întrebase pe soldatul din 
gardă câte erau, lucru pe care în amabilitatea lui îndatoritoare i 
l-ar fi spus cu siguranţă. 

Dar, pe când străbătea drumul ce trebuia să-l conducă la 
capătul ultimei mari călătorii, aşa cum socotea el, se simţea 
stăpânit de teama că îl va vedea pe Gryphus şi nu o va vedea 
pe Roza. Roza, biata fată, dacă va muri fără să-i fi spus un ultim 
rămas bun? Dacă va muri fără să afle nimic despre laleaua 
neagră şi se va trezi acolo sus, neştiind încotro să-şi îndrepte 
privirea pentru a o regăsi?! 

Cornelius privi în zadar la dreapta şi la stânga; ajunse pe 
platou fără s-o fi zărit pe Roza, fără să-l fi zărit pe Gryphus, ceea 
ce era aproape o compensatie. 

Aici, Cornelius căută curajos din ochi soldaţii care urmau 
să-l execute şi văzu într-adevăr vreo zece strânşi laolaltă, care 
vorbeau între ei. Dar aceştia stăteau de vorbă paşnic şi n-aveau 


muschete, nici nu erau aliniaţi. De fapt, mai curând se putea 
spune că şuşoteau între ei, decât că discutau, purtare ce lui 
Cornelius i se păru nedemnă faţă de gravitatea unor aseme-nea 
evenimente. 

Deodată, Gryphus apăru şchiopătând, clătinându-se, 
sprijinindu-se într-o cârjă, în faţa locuinţei sale. Ochii săi bătrâni 
şi cenuşii, ca de pisică, scânteiară într-o ultimă privire de ură 
intensă aruncată condamnatului. Apoi izbucni într-un torent de 
blesteme atât de îngrozitoare, încât Cornelius se adresă 
ofițerului: 

— Domnule, cred că nu se cuvine să fiu astfel insultat de 
acest om şi mai ales într-un asemenea moment. 

— Ascultă, spuse ofiţerul râzând, e foarte natural ca acestui 
om de treabă să-i fie necaz pe dumneata. Se pare că l-ai snopit 
în bătaie. 

— Dar, domnule, m-am apărat. 

— Eh! spuse colonelul, dând din umeri a nepăsare, lasă-l să 
vor-bească. Ce-ţi mai pasă acum? 

O sudoare rece acoperi fruntea lui Cornelius auzind acest 
răspuns, care-i păru o ironie puţin cam prea brutală, mai ales 
din partea unui ofiţer despre care i se spusese că este în garda 
personală a prinţului. 

Nenorocitul înţelese că nu mai are ce spera, că nu mai are 
prieteni şi se resemnă. 

— Spuneţi-mi, domnule, unde mergem? 

Ofiţerul îi arătă o trăsură la care erau înhămaţi patru cai, 
amintindu-i de trăsura care, într-o împrejurare asemănătoare, îi 
atrăsese privirea şi la Buytenhoff. 

— Urcă înăuntru, spuse el. 

— Ah! murmură Cornelius, se pare că mie nu-mi vor face 
onorurile pe acest platou! 

El pronunţă aceste cuvinte destul de tare, aşa că cel ce Îi 
povestise cazul lui Mathias şi care părea să facă parte din garda 
sa îl auzi. 

Fără îndoială, el se crezu dator să-i dea noi informaţii lui 
Cornelius, căci se apropie de portieră şi, în timp ce ofiţerul, cu 
piciorul pe scară, împărțea ordine, îi şopti: 

— Unii condamnaţi au fost conduşi în propriul lor oraş şi 
executaţi în faţa porţii casei lor, pentru ca pilda să fie mai 
puternică. Asta depinde de la caz la caz. 


Cornelius schiţă un gest în semn de mulţumire. Apoi către 
sine: 

— lată un băiat care nu uită niciodată să consoleze pe 
cineva, dacă se iveşte prilejul. Pe cinstea mea, prietene, îţi 
rămân îndatorat. Adio. 

Trăsura porni. 

— Ah! ticălosule, banditule, urlă Gryphus arătând pumnul 
victimei sale care îi scăpa. lată-l cum pleacă fără să-mi dea 
înapoi fata. 

— Dacă voi fi dus la Dordrecht, îşi spuse Cornelius, trecând 
prin faţa casei mele, voi vedea dacă bietele răzoare au fost 
răvăşite. 


Capitolul XXX Unde începem să bănuim ce chin 
îl aştepta pe Cornelius van Baerle 


Trăsura îl purtă toată ziua. Lăsă în urmă Dordrechtul, 
aşezat în stânga drumului, tăie Rotterdamul şi ajunse la Delft. 
La ora cinci seara străbătuseră cel puţin douăzeci de leghe. 

Cornelius puse câteva întrebări ofițerului care-l însoțea şi îl 
avea sub paza sa; dar oricât de prudent i se adresă, spre marea 
lui părere de rău nu primi nici un răspuns. 

Cornelius regretă că nu se mai afla lângă el soldatul din 
gardă, care, atât de îndatoritor, vorbea fără să se lase rugat. 

Petrecură noaptea în trăsură. A doua zi în zori, Cornelius 
trecuse de Leyda, având marea Nordului la stânga şi marea 
dinspre Harlem la dreapta. După trei ore intra în Harlem. 

Cornelius nu ştia nimic despre tot ce se petrecuse aici şi îl 
vom lăsa în această ignoranță, până ce evenimentele îl vor 
lămuri. Dar nu la fel vom proceda şi cu cititorul, care are dreptul 
de a fi la curent cu tot ce se întâmplă, chiar înaintea eroului 
nostru. 

Am văzut că Roza şi laleaua fuseseră lăsate de către 
Wilhelm de Ora-nia, ca două surori, ca două orfane, la 
preşedintele van Systens. 

Roza nu primi nici o veste de la stadtholder înainte de 
sfârşitul zilei. Către seară, un ofiţer intră la van Systens; venea 
din partea Alteţei Sale s-o invite pe Roza la primărie. Acolo fu 


introdusă într-o sală de consfătuiri, unde îl găsi pe prinţ scriind. 
Era singur şi la picioarele sale se odihnea un ogar mare de Friza 
care îl privea fix, ca şi cum credinciosul animal ar fi încercat să 
facă ceea ce nu reuşea nici un om, — să citească în gândul 
stăpânului. 

Wilhelm continuă să scrie încă o clipă, apoi, ridicând ochii şi 
văzând-o pe Roza în picioare, aproape de uşă, îi spuse fără să-şi 
întrerupă scrisul: 

— Apropie-te, domnişoară. 

Roza înaintă câţiva paşi spre masă. 

— Monseniore, spuse ea oprindu-se. 

— Aşa, o îndemnă prinţul, aşează-te. 

Roza ascultă, căci prinţul o privea. Dar abia îşi întoarse 
prinţul ochii spre hârtia sa, că ea se şi retrase foarte ruşinată. 

Prinţul îşi termină scrisoarea. 

În acest timp, ogarul veni înaintea Rozei, o examină şi se 
gudură. 

— Ah! ah! făcu Wilhelm către câine. Ai simţit îndată că e o 
compatrioa-tă; o recunoşti. 

Apoi, întorcându-se spre Roza şi fixând asupră-i privirea lui 
scrută-toare şi sumbră, spuse: 

— Haide, fata mea. 

Prinţul avea abia douăzeci şi trei de ani, Roza optsprezece 
sau două-zeci, aşa că ar fi fost mai potrivit să-i spună "sora 
mea". 

— Fata mea, spuse el cu acel accent deosebit de 
impunător, care îngheţa pe toţi cei ce se apropiau de el, nu 
suntem decât noi doi aici, să stăm de vorbă. 

Roza începu să tremure din tot corpul, deşi întreaga 
fizionomie a prinţului vădea doar bunăvoință. 

— Monseniore, îngână ea. 

— Ai un tată la Loevestein? 

— Da, monseniore. 

— Nu-l iubeşti? 

— Nu-l iubesc, monseniore, cel puţin nu-l iubesc aşa cum ar 
trebui să-şi iubească o fiică tatăl. 

— E rău să nu-ţi iubeşti tatăl, copila mea, dar e bine să nu-l 
minţi pe prinţul tău. 

Roza plecă ochii. 

— Şi de ce nu-ţi iubeşti tatăl? 


— E rău. 

— Cum se manifestă răutatea lui? 

— Tatăl meu maltratează prizonierii. 

— Pe toţi? 

— Pe toţi. 

— Dar nu-i reproşezi că maltratează în special pe unul? 

— Tatăl meu maltratează în special pe domnul van Baerle, 
care... 

— Care e iubitul dumitale. 

Roza făcu un pas înapoi. 

— Pe care-l iubesc, monseniore, răspunse ea cu mândrie. 

— De mult? 

— Din ziua când l-am văzut. 

— Şi când l-ai văzut? 

— A doua zi după ce au fost ucişi, în mod atât de îngrozitor, 
domnul prim-ministru loan şi fratele său Corneille. 

Buzele prinţului se strânseră, fruntea i se încreţi, iar 
pleoapele îi ascunseră o clipă ochii. După un moment de tăcere, 
el reluă: 

— Dar la ce-ţi foloseşte să iubeşti un om sortit să trăiască şi 
să moară în închisoare? 

— Îmi va folosi, monseniore, dacă trăieşte şi moare în 
închisoare, să-l ajut să trăiască şi să moară. 

— Şi ai accepta să fii soţia unui deţinut? 

— Aş fi cea mai mândră şi mai fericită dintre creaturile 
umane dacă aş deveni soţia domnului van Baerle; dar... 

— Dar ce? 

— Nu îndrăznesc să spun, monseniore. 

— În vocea dumitale se simte vibrând totuşi speranţa; ce 
speri? 

Ea îşi ridică spre Wilhelm ochii ei frumoşi şi limpezi, a căror 
privire inteligentă căuta să trezească îndurarea mocnindă în 
adâncul acestei inimi întunecate, cufundată parcă într-un somn 
ca de moarte. 

— Ah! Înţeleg. 

Roza surâse împreunând mâinile. 

— Speri în mine, spuse prinţul. 

— Da, monseniore. 

— Hm! 


Prinţul pecetlui scrisoarea pe care o terminase şi chemă pe 
unul din ofiţerii săi. 

— Domnule van Deken, spuse el, du la Loevestein acest 
mesaj; vei lua notă de ordinele ce le dau guvernatorului şi, în 
ceea ce te priveşte, le vei executa. 

Ofiţerul salută şi nu după mult timp se auzi răsunând sub 
bolta casei galopul unui cal. 

— Fiica mea, urmă prinţul, duminică e sărbătoarea lalelei şi 
duminică e poimâine. lată cinci sute de florini, ia-i şi fă-te 
frumoasă; vreau ca ziua asta să fie o mare sărbătoare şi pentru 
dumneata. 

— Cum vrea Alteța Voastră să fiu îmbrăcată? şopti Roza. 

— Pune-ţi costumul mireselor frizone, spuse Wilhelm, îţi va 
sta foarte bine. 


Capitolul XXXI Harlem 


Harlem, unde am intrat acum trei zile cu Roza şi apoi din 
nou cu deţinutul, e un oraş frumos, care se mândreşte, pe bună 
dreptate, că e una din cele mai umbroase aşezări olandeze. 

In timp ce alte oraşe doreau să strălucească prin arsenale 
şi şantiere, prin magazine şi bazare, Harlem dobândise 
întâietatea în Olanda prin frumoşii săi ulmi stufoşi, prin plopii 
zvelţi şi mai ales prin promenadele umbroase, deasupra cărora 
se aplecau, în formă de boltă, stejarul, teiul şi castanul. 

Harlem trăia în această zi o triplă bucurie, căci avea de 
sărbătorit o triplă solemnitate: laleaua neagră fusese creată, 
prinţul Wilhelm de Orania asista la ceremonie ca un adevărat 
Olandez ce era şi, în sfârşit, Statele Olandei îşi atribuiau onoarea 
de a arăta francezilor că, în ciuda unui război dezastruos cum a 
fost acela din 1672, temelia republicii batave este încă atât de 
solidă încât se poate dansa pe ea în acompaniamentul 
bubuiturilor de tun al flotelor. 

Societatea horticolă din Harlem s-a dovedit demnă de titlul 
pe care-l purta, oferind o sută de mii de florini pe un bulb de 
lalea. Oraşul, nedorind să rămână mai prejos, a votat o sumă 
aproape egală, ce a fost încredinţată notabilităţilor pentru a se 
sărbători înmânarea acestui premiu naţional. 


Astfel că, în duminica festivităţii, mulţimea era atât de 
grăbită, orăşenii manifestau un asemenea entuziasm încât nici 
zâmbetul răutăcios al francezilor, obişnuiţi să râdă de toate şi 
peste tot, nu te-ar fi putut împiedica să admiri caracterul 
acestor olandezi cumsecade, gata să-şi cheltuiască banii la fel 
de bine pentru a construi un vas destinat luptei împotriva 
inamicului, adică pentru a susţine onoarea naţiunii, ca şi pentru 
a răsplăti apariţia unei flori noi, menită să strălucească doar o zi 
şi să distreze în timpul acestei zile femeile, savanții şi curioşii. 

În fruntea notabililor şi a Comitetului horticol se distingea 
domnul van Systens, împodobit cu cele mai de preţ haine ale 
sale. Demnul bărbat făcuse toate eforturile pentru a semăna cu 
floarea favorită, prin eleganța întunecată şi severă a 
veşmântului său şi, să ne grăbim s-o spunem, spre gloria sa, a 
izbutit perfect. 

În spatele comitetului, pestriţ ca o pajişte, parfumat ca o 
primăvară, se aflau adunaţi oamenii de vază ai oraşului: 
magistraţii, militarii şi nobilii, iar mai la o parte, poporul. În 
centrul cortegiului, paşnic şi parfumat, domina laleaua neagră 
purtată pe o targă învelită în catifea albă cu ciucuri de aur. 

Se stabilise ca însuşi prinţul stadtholder să decerneze 
premiul de o sută de mii de florini, eveniment de interes general 
şi să rostească eventual un discurs, care ar fi fost urmărit în 
special de prietenii şi de duşmanii săi. 

Într-adevăr, chiar şi în discursurile cele mai lipsite de 
importanţă ale oamenilor politici, prietenii sau duşmanii 
acestora vor întotdeauna să vadă licărind, sau cred că pot 
desluşi, o rază din gândirea lor. 

În sfârşit, atât de mult aşteptata zi de 15 mai 1673 sosise şi 
toţi locuitorii oraşului Harlem, ca şi cei din împrejurimi, înşiruiţi 
de-a lungul arborilor umbroşi ai pădurii, erau ferm hotărâți să 
nu-i aplaude cu acest prilej nici pe eroi, nici pe savanţi, ci doar 
pe cuceritorii naturii, care au impus acestei neobosite mame să 
dea naştere lalelei negre, fapt socotit până acum imposibil. 

Toate privirile erau aţintite spre eroina sărbătorii, laleaua 
neagră şi îl căutau pe eroul solemnităţii, părintele acestei lalele. 

Dacă acest erou ar fi apărut în urma discursului pe care am 
văzut că-l redactase bunul van Systens cu atâta 
conştiinciozitate, ar fi produs cu siguranţă un efect mai puternic 
decât însuşi prezenţa prinţului stadtholder. 


Dar pentru noi punctul de atracţie al zilei nu îl constituie 
venerabilul discurs al prietenului nostru van Systens, oricât de 
elocvent ar fi fost el, nici tinerele aristocrate gătite de duminică, 
muşcând din prăjiturile lor, nici bieţii plebei, pe jumătate goi 
mestecând ţipari afumaţi, ca nişte batoane de vanilie. După 
cum, nu ne interesează nici frumoasele olandeze cu tenul 
trandafiriu şi sânul alb, nici gospodarii graşi şi bondoci, care nu 
şi-au părăsit niciodată casele, nici călătorii slabi şi galbeni veniţi 
din Ceylon sau din Java, nici poporul de jos, însetat, care înghite 
castraveți muiaţi în saramură pentru a se răcori. Nu, pentru noi, 
interesul nu se află aici. 

Atenţia noastră e îndreptată spre figura strălucitoare şi 
radioasă care merge în mijlocul membrilor Comitetului de 
horticultură, spre acel personaj cu flori la centură, periat, 
sclivisit, îmbrăcat în stacojiu, culoare ce-i accentuează părul 
negru şi tenul gălbui. 

Acest personaj triumfător, beat de fericire, acest erou al 
zilei, menit să se bucure de neasemuita cinste de a umbri 
discursul lui van Systens şi prezenţa prinţului stadtholder, e 
Isaac Boxtel, care mergând vede, înaintea lui, la dreapta, 
purtată pe o pernă de catifea, laleaua neagră, pretinsa sa fiică, 
iar la stânga, într-o pungă mare, cei o sută de mii de florini, în 
frumoase monezi de aur strălucitor, spre care îşi strecoară 
mereu privirea pentru a nu le pierde nici o clipă din ochi. 

Din timp în timp, Boxtel grăbeşte pasul ca să se frece de 
cotul lui van Systens. El ciupeşte din valoarea fiecăruia câte 
puţin ca să-şi încropească o valoare a lui, aşa cum înainte furase 
Rozei laleaua, pentru a-şi făuri gloria şi averea sa. 

De altfel, peste un sfert de oră va sosi prinţul, iar cortegiul, 
dominat de laleaua neagră purtată cu mare cinste, va face un 
ultim popas; prinţul, cedând locul acestei rivale adorată de 
mulţime, va lua un pergament frumos împodobit, pe care stă 
scris numele creatorului ei şi va recunoaşte oficial, cu voce clară 
şi sonoră că a fost în- făptuită o minune; că Olanda, prin 
intermediul lui, al lui Boxtel, a silit natura să producă o floare 
neagră şi că această floare se va numi de acum înainte Tu/ipa 
nigra Boxtellea. 

Cu toate acestea, din când în când, Boxtel părăseşte din 
ochi pentru o secundă laleaua şi punga şi cercetează timid 


mulţimea, căci se teme mai mult ca de orice să nu zărească 
acolo figura palidă a frumoasei frizone. 

Dar pe Roza n-o zări, aşa că bucuria lui a fost deplină. 

Cortegiul se opri în centrul unei pieţe rotunde, unde arborii 
impună-tori fuseseră decoraţi cu ghirlande şi inscripţii şi unde 
răsuna o muzică asurzitoare; tinerele fete din Harlem apărură ca 
să escorteze laleaua până la soclul ridicat pe estradă, lângă 
fotoliul de aur al Alteţei Sale, prinţul stadtholder. 

Şi laleaua, orgolioasă, înălţată pe piedestalul ei, domină în 
curând adunarea care o aclamă, făcând să răsune oraşul de 
aplauze nesfârşite. 


Capitolul XXXII O ultimă rugăminte 


În acest moment solemn, pe când aplauzele răsunau până 
departe, o trăsură trecea pe drumul ce mărgineşte pădurea, 
înaintând ou greu printre copiii împinşi în afara aleii de 
îmbulzeala femeilor şi a bărbaţilor. 

În trăsura aceasta, prăfuită, obosită, scârţâind din osii, era 
închis ne-norocitul van Baerle, care, prin portiera deschisă, 
vedea desfăşurându-se spectacolul ce l-am înfăţişat, poate 
nesatisfăcător, cititorilor noştri. 

Mulțimea, zgomotul, acea strălucire a splendorilor umane şi 
naturale îl zăpăciră pe prizonier, ca un fulger care ar fi pătruns 
în celula sa. 

Deşi ofiţerul îi răspunse cu toată rezerva când îl întrebase 
ce soartă îl aşteaptă, el îndrăzni totuşi o ultimă întrebare cu 
privire la tărăboiul din jur, faţă de care, la prima vedere, i se 
părea a fi cu totul străin. 

— Vă rog, ce se petrece aici, domnule colonel? întrebă el pe 
ofiţerul din escortă. 

— După cum puteţi vedea, e sărbătoare. 


— Ah, sărbătoare! spuse Cornelius, cu tonul acela indiferent 
al omului căruia nici o bucurie de pe pământ nu-i mai aparţine 
de mult. 

Apoi, după o clipă de tăcere, pe când trăsura înainta câţiva 
paşi, în-trebă: 

— E sărbătorit patronul oraşului? Văd multe flori. 

— E într-adevăr o sărbătoare în care florile joacă rolul 
principal, domnule. 

— Ah, plăcute miresme! Frumoase culori! exclamă 
Cornelius. 

— Opreşte, să vadă şi domnul, se adresă ofiţerul soldatului 
de pe capră, cu o milă plină de blândeţe, aşa cum nu se 
întâlneşte decât la militari. 

— Oh! vă mulţumesc, domnule, pentru bunăvoință, reluă 
melancolic van Baerle; dar pe mine bucuria altora mă face să 
sufăr, aşa că vă rog cruţaţi-mă. 

— Cum doriţi. Atunci să mergem. Poruncisem să oprească 
pentru că aşa mi-aţi cerut şi apoi, pentru că treceaţi drept un 
om care iubeşte florile, mai ales acelea care sunt sărbătorite azi. 

— Şi ce flori sunt sărbătorite azi, domnule? 

— Lalelele. 

— Lalelele! strigă van Baerle. Azi e sărbătoarea lalelelor? 

— Da, domnule, dar pentru că acest spectacol nu vă face 
plăcere, să mergem. 

Şi ofiţerul se pregăti să dea ordin de pornire. Dar Cornelius 
îl opri, căci avea o bănuială dureroasă. 

— Domnule, întrebă el cu voce şovăielnică, aşadar azi se dă 
premiul? 

— Premiul lalelei negre, da. 

Obrajii lui Cornelius se îmbujorară, un fior îi trecu prin tot 
corpul, iar pe frunte îi apărură broboane de sudoare. 

Apoi gândind că fără el şi laleaua lui sărbătoarea va eşua 
neîndoios, căci vor lipsi omul şi floarea, eroii ce urmau să fie 
premiaţi, spuse: 

— Vai! toţi aceşti oameni de treabă vor fi la fel de 
nenorociţi ca şi mine, căci nu vor vedea marea solemnitate la 
care sunt invitaţi, sau, cel mult, o vor vedea incompletă. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 


— Niciodată, rosti Cornelius aruncându-se în fundul trăsurii, 
laleaua neagră nu va fi găsită decât de acel cineva pe care îl 
cunosc eu. 

— Atunci, domnule, spuse ofiţerul, acel cineva pe care îl 
cunoaşteţi a găsit-o, căci ceea ce tot oraşul Harlem contemplă 
acum e chiar floarea pe care o socotiți de negăsit. 

— Laleaua neagră-, strigă van Baerle, aruncându-se pe 
jumătate în afara portierii, unde, unde e? 

— Acolo, pe piedestal, vedeţi? 

— Văd! 

— Să mergem! Domnule, spuse ofiţerul, acum trebuie să 
plecăm. 

— Oh! fie-vă milă, înduraţi-vă, domnule, strigă van Baerle. 
Oh! Nu mă luaţi de aici! Lăsaţi-mă să mai privesc! Cum, ceea ce 
văd acolo e laleaua neagră, chiar neagră... e posibil? Oh! 
domnule, aţi văzut-o? Trebuie să aibă pete, nu poate fi perfectă, 
poate e numai vopsită în negru; oh! dacă aş fi acolo, aş şti să 
spun; lăsaţi-mă să cobor, lăsaţi-mă s-o văd de aproape, vă rog. 

— Sunteţi nebun, domnule, pot eu să fac aşa ceva? 

— Vă implor. 

— Dar uitaţi că sunteţi deţinut? 

— Sunt deţinut, e adevărat, dar sunt un om de onoare, 
domnule şi pe onoarea mea că nu voi fugi şi nici măcar nu voi 
încerca să fug; lăsaţi-mă numai să privesc floarea! 

— Dar ordinele pe care le-am primit, domnule? 

Şi ofiţerul făcu din nou gestul de a porunci soldatului să 
pornească la drum. 

Cornelius îl opri încă o dată. 

— Oh! fiţi îngăduitor, fiţi generos, toată viaţa mea atârnă 
de un semn de milă din partea dumneavoastră. Vai! viaţa mea, 
domnule, nu va fi probabil lungă. Ah! de-aţi şti cât sufăr, de-aţi 
şti tot ce frământă acum mintea şi inima mea, căci, urmă 
Cornelius cu desperare, s-ar putea să fie laleaua mea, cea carei 
s-a furat Rozei! Oh! domnule, înţelegeţi ce înseamnă să creezi 
laleaua neagră, s-o vezi o clipă, să-ţi dai seama că e perfectă, că 
e o capodoperă a artei şi a naturii şi s-o pierzi, s-o pierzi pentru 
totdeauna! Oh! Trebuie să ies, domnule, trebuie să mă duc s-o 
văd, ucideţi-mă apoi dacă vreţi, dar o voi vedea, o voi vedea! 

— Tăceţi şi intraţi repede în trăsură! lată, vine escorta 
Alteţei Sale prinţul stadtholder şi se va încrucişa cu trăsura 


noastră; dacă prinţul ar auzi zgomot sau scandal, ar fi vai de 
mine şi de dumneavoastră. 

Van Baerle, mai speriat pentru însoţitorul său decât pentru 
el însuşi, se retrase în trăsură, dar nu avu astâmpăr nici o 
jumătate de minut; abia trecură primii douăzeci de călăreţi, că 
el se şi apropie din nou de portieră, gesticulând şi implorându-l 
pe prinţ, care trecea tocmai în momentul acela. 

Wilhelm, ca de obicei, nepăsător şi firesc, se ducea în piaţă 
pentru a-şi împlini datoria de preşedinte. Văzându-l pe omul 
care gesticula şi implora, sau recunoscându-l poate pe ofiţerul 
care-l însoțea, prinţul stadtholder dădu ordin să oprească. In 
aceeaşi clipă, caii săi, fremătând pe picioarele lor puternice, se 
opriră la şase paşi de van Baerle, care se afla închis în trăsură. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă prinţul pe ofiţer care, auzind 
ordinul, sărise din trăsură şi acum se apropia respectuos de el. 

— Monseniore, răspunse el, e deţinutul politic pe care, din 
ordinul Vostru, l-am adus de la Loevestein la Harlem, aşa cum a 
dorit Alteța Voastră. 

— Ce vrea? 

— Cere cu stăruinţă să oprim o clipă aici. 

— Ca să văd laleaua neagră, monseniore, strigă van Baerle 
împreun-ându-şi mâinile şi apoi, după ce o voi fi văzut, după ce 
voi fi aflat ceea ce trebuie să ştiu, voi muri dacă nu se poate 
altfel, dar murind voi binecuvân-ta pe Alteța Voastră 
îndurătoare, care va îngădui ca opera mea să fie dusă la bun 
sfârşit şi glorificată. 

Era, în adevăr, un spectacol ciudat să-i vezi pe cei doi 
oameni, fiecare la portiera trăsurii sale, înconjurat de garda sa; 
unul atotputernic, celălalt nenorocit; unul pregătindu-se să urce 
pe tron, celălalt socotindu-se gata să urce pe eşafod. 

Wilhelm îl privi cu răceală pe Cornelius şi ascultă 
rugămintea lui fierbinte. 

— Acest om, întrebă el, e deţinutul răzvrătit care a vrut să-l 
omoare pe temnicerul de la Loevestein? 

Cornelius suspină şi-şi plecă ochii. Chipul său blând şi 
cinstit devenea când roşu, când palid. Cuvintele acestui prinţ 
atotputernic, atotştiutor şi infailibil, care, probabil printr-un 
mesager secret şi nevăzut de restul oamenilor, aflase crima, îi 
preziceau nu numai o pedeapsă sigură, ci şi un refuz. 


Nu încercă să protesteze, nu încercă să se apere; el oferi 
prinţului acel spectacol impresionant al desperării naive, foarte 
uşor de înţeles şi emoţionant pentru o inimă atât de bună şi un 
suflet atât de nobil ca acela care îl contempla. 

— Daţi voie deţinutului să coboare, spuse prinţul şi să 
meargă să vadă laleaua neagră, care merită privită măcar o 
dată în viaţă. 

— Oh! exclamă Cornelius, gata să leşine de bucurie şi 
clătinându-se pe scara trăsurii. Oh, monseniore! 

Şi se sufocă; fără braţul ofițerului drept sprijin, bietul 
Cornelius ar fi mulţumit cu siguranţă Alteţei sale în genunchi şi 
cu fruntea în praf. 

După ce dădu acest ordin, prinţul îşi continuă drumul pe 
alee, însoţit de cele mai entuziaste aclamații. 

El ajunse curând la estradă, în bubuitul tunului ce răsună 
pierzân-du-se în orizontul nesfârşit. 


încheiere 


Van Baerle, condus de patru soldaţi ce îşi croiau drum, 
străbătu mulţimea şi, pe măsură ce se apropia de laleaua 
neagră, o sorbea mai cu nesaţ din priviri. 

In sfârşit văzu unica floare, care prin îmbinarea tainică de 
cald, de frig, de umbră şi de lumină, trebuia să răsară o zi, ca 
apoi să dispară pentru totdeauna. O privi de la şase paşi; îi 
savură perfecțiunea şi graţia; o văzu în spatele tinerelor fete 
care formau o gardă de onoare acestei regine a noble-ţei şi a 
purității. Şi totuşi, cu cât se convingea mai mult de perfecțiunea 
florii, cu atât îşi simţea inima mai sfârşită. Căută în jurul lui pe 
cineva căruia să-i poată pune o întrebare, una singură. Dar 
peste tot, feţe necu-noscute. Toţi îşi îndreptau ochii spre tronul 
pe care se aşezase prinţul. 

Wilhelm, centrul atenţiei generale, se ridică şi îşi plimbă 
privirea do-moală asupra mulţimii încântate; ochiul său 
pătrunzător se opri pe rând asupra celor trei extremităţi ale unui 
triunghi format în faţa lui, din trei interese şi trei drame diferite. 


La unul din unghiuri se afla Boxtel, ce fremăta de 
nerăbdare, preo-cupat fiind doar de prinţ, de florini, de laleaua 
neagră şi de comitet. 

La altă extremitate se găsea Cornelius, cu răsuflarea tăiată, 
mut, neavând ochi, viaţă, inimă, dragoste decât pentru laleaua 
neagră, fiica lui. 

În sfârşit, în al treilea unghi, stătea în picioare pe o treaptă, 
printre fecioarele din Harlem, o frumoasă frizonă, îmbrăcată 
într-un costum de lână roşie, fină, brodat cu fir de argint, pe 
umerii căreia cădeau în valuri dantele din boneta ei de aur. 

Era Roza, care se sprijinea, fără puteri şi cu ochii 
înlăcrimaţi, de braţul unuia dintre ofiţerii lui Wilhelm. 

Prinţul, văzând în sfârşit toţi auditorii săi instalaţi, desfăcu 
încet sulul de pergament şi, cu o voce calmă, egală, deşi slabă, 
dar din care nu se pierdea nici o notă datorită acelei tăceri 
pioase ce se lăsase deodată asupra celor cincizeci de mii de 
spectatori, oprindu-le până şi suflarea de pe buze, spuse: 

— Ştiţi în ce scop aţi fost chemaţi aici: s-a făgăduit un 
premiu de o sută de mii de florini aceluia care va izbuti să 
creeze laleaua neagră. 

Laleaua neagră! Această minune a Olandei se află aici, 
înaintea ochilor voştri. Laleaua neagră a fost creată şi întruneşte 
toate calităţile cerute de programul Societăţii horticole din 
Harlem. 

Povestea naşterii sale şi numele autorului ei vor fi înscrise 
în cartea de onoare a oraşului. 

Să se apropie persoana care e stăpâna lalelei negre. 

Şi rostind aceste vorbe, prinţul, pentru a judeca efectul 
produs, îşi plimbă privirea limpede asupra celor trei capete ale 
triunghiului. 

Îl văzu pe Boxtel repezindu-se de pe treapta pe care se 
afla. 

Îl văzu pe Cornelius schiţând un gest involuntar. 

Îl văzu, în sfârşit, pe ofiţerul însărcinat să se ocupe de Roza, 
condu-când-o sau, mai degrabă, împingând-o în faţa tronului. 

Atunci, în aceeaşi clipă, din dreapta şi din stânga prinţului 
se auzi câte un strigăt: 

Boxtel, trăsnit, Cornelius pierdut, strigaseră amândoi 
deodată: "Roza! Roza!" 


— Această lalea e a dumitale, tânără fată, nu-i aşa? întrebă 
prinţul. 

— Da, monseniore, bâlbâi Roza, a cărei frumuseţe fu 
salutată printr-un murmur general, ce răzbătea din mulţime. 

— Oh! şopti Cornelius, aşadar m-a minţit că i s-a furat 
floarea. lată pentru ce a părăsit fortăreaţa Loevestein! Oh! 
nenorocitul de mine! Uitat, trădat de ea, de ea, pe care o 
credeam cea mai bună prietenă a mea! 

— Oh! gemu şi Boxtel, la rândul lui, sunt pierdut. 

— Laleaua aceasta, urmă prinţul, va purta deci numele 
creatorului ei şi va fi înscrisă în catalogul florilor sub titlul de 
Tulipa nigra Roza Barlaen-sis, după numele lui van Baerle, care 
va fi de acum înainte şi numele de soţie al acestei tinere fete. 

Spunând acestea, Wilhelm luă mâna Rozei şi o puse în 
mâna unui om ce se aruncă, palid, năucit, copleşit de fericire, la 
picioarele tronului, salu-tând rând pe rând pe prinţ, pe logodnică 
şi pe Dumnezeu care, din înaltul cerului azuriu, privea surâzând 
spectacolul oferit de două inimi fericite. 

In acelaşi timp, la picioarele preşedintelui van Systens 
cădea un alt om, lovit de o emoție cu totul diferită. 

Boxtel, văzându-şi speranţele distruse, leşinase. 

Fu ridicat; i se luă pulsul, i se controlă inima: era mort. 

De altfel, acest incident nu continuă să tulbure sărbătoarea, 
deoarece nici preşedintele, nici prinţul nu părură a se ocupa 
prea mult de el. 

Cornelius se dădu înapoi îngrozit: în hoţul lalelei, în falsul 
lacob, el îl recunoscu pe adevăratul Isaac Boxtel, vecinul lui, pe 
care, în puritatea sufletului său, nu-l bănuise nici măcar o clipă 
de o faptă atât de josnică. 

A fost, de altfel, o mare fericire pentru Boxtel că Dumnezeu 
i-a trimis la momentul potrivit acest atac fulgerător de 
apoplexie, care l-a scutit de a asista în continuare la evenimente 
atât de dureroase pentru orgoliul şi lăcomia lui. 

Apoi, în sunetul trompetelor, procesiunea porni din nou, 
fără ca ceva să se fi schimbat în ceremonialul ei; doar că Boxtel 
era mort, iar Cornelius şi Roza, victorioşi, mergeau alături, mână 
în mână. 

Când au ajuns la primărie, prinţul îi arătă cu degetul, lui 
Cornelius, punga cu o sută de mii de florini de aur, spunând: 


— Nu se ştie prea bine cine a câştigat aceşti bani, 
dumneata sau Roza; căci dacă dumneata ai găsit metoda de a 
crea laleaua neagră, ea a crescut-o şi a făcut-o să înflorească; 
aşa că n-o să ţi-i dea ca zestre, ar fi nedrept. 

De altfel, e darul oraşului Harlem făcut lalelei. 

Cornelius aştepta să afle unde vrea să ajungă prinţul. 
Acesta conti-nuă: 

— Îi dau Rozei o sută de mii de florini pe care i-a câştigat cu 
prisosinţă şi pe care va putea să ţi-i ofere; sunt preţul dragostei 
ei, al curajului şi al cinstei ei. 

Cât despre dumneata, domnule, mulţumită Rozei, care a 
adus dovada nevinovăţiei dumitale — şi, spunând aceste 
cuvinte, prinţul îi întinse lui Cornelius faimoasa foaie din biblie, 
pe care îi scrisese Corneille de Witt şi pe care el o folosise 
pentru a înveli cel de-al treilea mugur — cât despre dumneata, 
s-a constatat că ai fost întemnițat pentru o crimă pe care n-ai 
comis-o. 

Asta înseamnă, nu numai că eşti liber, dar că, fiind 
nevinovat, nici bunurile dumitale nu pot fi confiscate. 

Aşadar, toate bunurile îţi vor fi înapoiate. 

Domnule van Baerle, eşti finul domnului Corneille de Witt şi 
prietenul domnului loan. Rămâi demn de numele pe care unul ţi 
l-a încredinţat la botez şi de prietenia pe care celălalt ţi-a 
acordat-o mai târziu. Păstrează tradiţia meritelor lor, căci aceşti 
domni de Witt, greşit judecaţi, greşit pedepsiţi într-un moment 
de rătăcire a poporului, au fost doi mari cetăţeni, de care 
Olanda e mândră astăzi. 

Prinţul, după ce pronunţă aceste cuvinte cu o voce ce trăda 
emoție, în ciuda obiceiului său, întinse mâinile celor doi soţi, 
care îngenuncheară lângă el să i le sărute. 

Apoi, oftând, spuse: 

— Vai! Sunteţi într-adevăr fericiţi, căci voi, visând poate să 
aduceţi Olandei adevărata glorie şi adevărata fericire, nu căutaţi 
să cuceriţi decât noi culori de lalele. 

Şi, aruncând o privire în direcţia Franţei, ca şi cum ar fi 
văzut alţi nori îngrămădindu-se într-acolo, se urcă în trăsură şi 
plecă. 

La rândul lui, Cornelius plecă în aceeaşi zi la Dordrecht 
împreună cu Roza, care, prin bătrâna Zug, trimisă în calitate de 
ambasador, îl preveni pe tatăl ei de tot ce se întâmplase. 


Aceia care, datorită povestirii noastre, cunosc caracterul 
bătrânului Gryphus, vor înţelege că el s-a împăcat greu cu 
ginerele său. Nu putea uita loviturile de ciomag primite, le 
numărase după vânătăi; numărul lor urca, după cum afirma el, 
până la patruzeci şi unu; dar sfârşi prin a accepta si-tuaţia, 
pentru a nu fi mai puţin generos decât Alteța Sa, prinţul 
stadthol-der. 

Devenind paznic de lalele, după ce fusese paznic de 
oameni, el fu cel mai aprig păzitor de flori din câţi s-au întâlnit 
vreodată în Flandra. Merita să-l vezi urmărind fluturii periculoşi, 
omorând şoarecii de câmp şi gonind albinele prea înfometate. 

Deoarece aflase povestea lui Boxtel şi era furios că falsul 
lacob îl tră-sese pe sfoară, distruse el însuşi observatorul ridicat 
odinioară de invidios în spatele sicomorului; căci proprietatea lui 
Boxtel, vândută la licitaţie, fu alipită răzoarelor lui Cornelius, 
care se rotunjiră atât de mult, încât puteau sfida toate 
telescoapele din Dordrecht. 

Roza, din ce în ce mai frumoasă, deveni din ce în ce mai 
învățată şi, după doi ani de căsătorie, ştia să citească şi să scrie 
atât de bine, încât putu să se ocupe singură de educaţia celor 
doi copii frumoşi născuţi în luna mai 1674 şi 1675, luna lalelelor, 
care i-au pricinuit mai puţine griji decât vestita floare căreia îi 
datora existenţa lor. 

Este de la sine înţeles că un copil era băiat şi celălalt fată, 
că primul primi numele de Cornelius, iar al doilea, cel de Roza. 

Van Baerle a rămas credincios Rozei şi lalelelor sale. Toată 
viaţa s-a ocupat de fericirea soţiei şi de cultura florilor, datorită 
căreia a găsit un mare număr de varietăţi înscrise şi azi în 
catalogul olandez. 

Principalele ornamente din salonul său, încadrate în rame 
mari de aur, erau cele două foi din biblia lui Corneille de Witt; pe 
una, ne amintim, naşul său îi scrisese să ardă corespondenţa 
marchizului de Louvois. 

Pe cealaltă, scrisese el însuşi testamentul prin care lăsa 
Rozei moşte-nire mugurele lalelei negre, cu condiţia ca cei o 
sută de mii de florini pe care-i va primi ca premiu să-i folosească 
drept zestre pentru a se căsători cu un băiat frumos, între 
douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani, care s-o iubească şi 
pe care să-l iubească. 


Condiţie care a fost riguros împlinită, deşi Cornelius n-a 
murit şi toc-mai pentru că n-a murit. 

În sfârşit, pentru a împiedeca apariţia altor eventuali 
invidioşi, de care Providența n-ar fi avut poate răgazul să-l 
ferească, aşa cum făcuse cu mynheer Isaac Boxtel, el a scris 
deasupra porţii sale versul pe care Grotius îl săpase în ziua 
evadării, pe zidul închisorii: 


"Ai suferit uneori destul pentru a avea dreptul să nu spui 
niciodată 
— Sunt prea fericit." 


Sfârşit 


x k x