Alexandre Dumas — Laleaua Neagra

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Laleaua neagră 


Capitolul I Un popor recunoscător. 

La 20 august 1672, oraşul Haga, atât de plin de viaţă, atât 
de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o 
duminică, oraşul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii 
înalţi aplecaţi peste casele în stil gotic, cu luciul întins al 
canalelor în care se oglindesc clopotniţele şi cupolele 
aproape orientale. 

Oraşul Haga, capitala celor şapte provincii unite, îşi 
revărsa valul negru şi roşu al locuitorilor grăbiţi, neliniştiţi, 
care alergau gâfâind cu muscheta la umăr, ciomagul în 
mână sau cuțitul la brâu spre Buytenhoff, sinistra 
închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai văd încă şi 
unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului prim-ministru 
al Olandei, acuzat de asasinat de câtre chirurgul Tyckelaer. 

Dacă întâmplările din acea vreme şi mai cu seamă cele din 
anul în care ne începem povestirea n-ar fi strâns legate de 
cele două nume amintite mai sus, puţinele cuvinte de 
lămurire pe care le adăugăm ar putea să pară în afara 
subiectului; dar noi prevenim cititorul - acest vechi prieten, 
căruia îi promitem totdeauna lucruri atrăgătoare în primele 
pagini şi faţă de care ne ţinem mai mult sau mai puţin 
făgăduiala în paginile următoare. 

— Îl prevenim, cum spuneam, că această explicaţie este 
necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât şi 
pentru înţelegerea marelui eveniment politic în care ea se 
încadrează. 

Corneille (1) sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică 
inspector al digurilor din acest ţinut, fost primar al oraşului 
său natal, Dordrecht şi deputat în parlamentul statelor 


olandeze, avea patruzeci şi nouă de ani când poporul 
olandez, sătul de o republică bazată pe principiile lui loan 
de Witt, prim-ministru al Olandei, fu cuprins de o mare 
pasiune pentru stathuder 42), funcţie pe care edictul impus 
de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a desfiinţat-o 
pentru totdeauna în Olanda. 

Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluţia sa 
capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu. 
Poporul vedea în spatele acestei republici cele două chipuri 
aspre ale fraţilor de Witt, acele figuri romane ale Olandei, 
care se fereau să cultive sentimentul naţional, adepţi de 
neînduplecat ai unei libertăţi fără desfrâu şi ai unui belşug 
fără prisos; iar dincolo de stadtholderat, poporul vedea 
fruntea înclinată, gravă şi gânditoare a tânărului Wilhelm 
de Orania, pe care contemporanii săi l-au poreclit 
„Laciturnul”, nume adoptat şi de posteritate. 

Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al XIV- 
lea, căci simțeau atât creşterea autorităţii sale morale în 
faţa întregii Europe cât şi superioritatea sa materială 
asupra Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a 
Rinului. 

— Campanie cântată de Boileau. 

— Care în trei luni a doborât puterea Provinciilor Unite şi 
al cărei erou demn de roman era contele de Guiche. 

Ludovic al XIV-lea era un vechi duşman al olandezilor, care 
îl insultau şi îşi băteau joc de el în toate chipurile, ce e 
drept, mai totdeauna prin gura francezilor refugiaţi în 
Olanda. Orgoliul naţional făcea din el un Mitridate al 
republicii. 

În jurul fraţilor de Witt se crease aşadar o atmosferă de 
dublă nemulţumire, pornită atât din sfărâmarea unei 
rezistenţe dârze şi instaurarea unei puteri potrivnice 
aspirațiilor naţiunii, cât şi din oboseala firească tuturor 
popoarelor învinse, care speră că un nou conducător ar 
putea să le salveze de la ruină şi ruşine. 


Acest alt şef, gata să-şi facă apariţia, gata să se măsoare cu 
Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunţa măreț, era 
Wilhelm, prinţ de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea şi nepot, 
prin Henrieta Stuart, al regelui Carol 1 al Angliei, copilul 
tăcut, pe care, aşa cum am mai spus, poporul îl vedea în 
funcţia de stathuder. 

În 1672 avea douăzeci şi doi de ani. loan de Witt, 
preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinţ de 
viţă veche un bun cetăţean. În dragostea sa de patrie, mai 
puternică decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin 
edictul său speranţa de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu 
a râs de pretenţiile oamenilor de a înălța sau de a răsturna 
stăpânirile de pe pământ, fără să-l consulte; şi profitând de 
capriciile poporului olandez şi de groaza pe care o inspira 
Ludovic al XIV-lea, el a schimbat politica primului ministru, 
a abolit edictul încă în vigoare, restabilind funcţia de 
stathuder pentru Wilhelm de Orania, faţă de care avea 
anumite planuri, ascunse în tainele de nepătruns ale 
viitorului. 

Primul ministru se plecă înaintea voinţei concetăţenilor 
săi, dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să 
semneze actul de restabilire a funcţiei de stathuder, cu 
toate amenințările de moarte ale mulţimii orangiste, care l- 
a asediat în casa sa din Dordrecht. 

Numai insistenţele şi lacrimile soţiei sale îl determinară în 
cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste 
două litere: V.C. 

— Adică Vi coactus, ceea ce înseamnă „Silit prin forţă”. 

A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea de 
loviturile duşmanilor săi. 

Cât despre loan de Witt, care şi-a dat adeziunea mai 
repede şi mai uşor sub presiunea voinţei concetăţenilor săi, 
n-a avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câteva 
zile a fost victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de 
cuţit. N-a murit însă în urma rănilor primite. 


Această înfrângere i-a nemulţumit pe adepţii Casei de 
Orania. Viaţa celor doi fraţi era o continuă piedică în calea 
planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă 
mai târziu aveau să revină la prima, încercând să 
desăvârşească prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu 
pumnul. 

Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se 
găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să 
înfăptuiască o acţiune măreaţă; dar când un asemenea 
eveniment fericit are loc, istoria reţine numaidecât numele 
omului ales şi îl impune posterităţii. 

Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor 
pentru a distruge o existenţă sau a răsturna un imperiu, 
imediat se nimereşte şi un ticălos prin apropiere căruia îi e 
destul să-i şoptească un singur cuvânt, ca să se şi apuce de 
treabă. 

Ticălosul, gata să slujească spiritul răului în această 
împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, 
Tyckelaer şi era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille 
de Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a 
dovedit-o de altfel prin apostila sa şi clocotind de ură 
împotriva lui Wilhelm de Orania, că a însărcinat pe un 
asasin să scape republica de noul stathuder şi că acest 
asasin e el, Iyckelaer, care, chinuit de remuşcări numai la 
ideea faptei ce i se ceruse, prefera să dezvăluie crima decât 
s-o comită. 

Acum, imaginaţi-vă explozia care izbucni în rândurile 
orangiştilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal 
porunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 
august 1672; inspectorul digurilor, nobilul frate al lui loan 
de Witt, fu supus torturii ca şi cei mai mârşavi criminali, 
într-o sală din Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea 
pretinsului său complot împotriva lui Wilhelm. 

Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci şi un om 
foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un 
ideal politic, precum strămoşii lor avuseseră credinţa 


religioasă, ştiau să îndure caznele; surâse în timpul torturii, 
scandă cu voce sigură prima strofă din „Justum et 
Tenacem” al lui Horaţiu şi nu recunoscu nimic, zdruncinând 
astfel nu numai forţa dar şi fanatismul călăilor săi. 

Bineînţeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu 
totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunţară o 
sentinţă prin care i se retrăgeau toate funcţiile şi 
demnităţile; fu condamnat să plătească cheltuielile de 
judecată şi exilat pe viaţă de pe teritoriul republicii. Această 
sentinţă dată nu numai împotriva unui nevinovat ci şi 
împotriva unui cetăţean de-vază, însemna o oarecare 
satisfacţie acordată poporului, pentru interesele căruia 
Corneille de Witt îşi închinase întreaga sa viaţă. Totuşi, 
după cum se va vedea, el nu s-a mulţumit numai cu atât. 
Atenienii, despre care se dusese vestea că nu ştiu ce e 
recunoştinţa, erau mai prejos decât olandezii din acest 
punct de vedere. Ei s-au mulţumit doar să-l exileze pe 
Aristide. 

La primele zvonuri în legătură cu acuzarea fratelui său, 
Ioan de Witt îşi dădu demisia din funcţia de prim ministru. 
Şi acesta fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său 
către ţară. Retrăgându-se din viaţa publică, lua cu sine 
numai necazuri şi suferinţe, singurele foloase trase 
îndeobşte de oamenii cinstiţi, vinovaţi doar de a fi muncit 
pentru patria lor, uitându-se pe ei înşişi. 

În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească 
evenimentele prin toate mijloacele care-i erau la îndemână, 
aştepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile 
celor doi fraţi treptele de care avea nevoie pentru a ocupa 
funcţia de stathuder. 

De aceea, la 20 august 1672, aşa cum am spus la începutul 
acestui capitol, tot oraşul alerga spre Buytenhoff pentru a fi 
de faţă la ieşirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce 
pleca în exil şi pentru a privi urmele lăsate de tortură pe 
nobilul trup al omului care ştia atât de bine versurile lui 
Horaţiu. 


Trebuie să adăugăm că această mulţime, care se îndrepta 
spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata 
intenţie de a asista la un spectacol, ci şi de dorinţa unora de 
a duce la bun sfârşit o misiune ce nu fusese împlinită. 

Ne referim la misiunea de călău. 

Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai 
puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un 
spectacol atrăgător, căci văzând cum se târăşte în praf cel 
ce deținuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut. 

Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea 
că nu cunoaşte frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, 
palid, însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf 
pentru burghezie, triumf de care orice bun burghez din 
Haga trebuie să se bucure, căci într-un anume fel 
burghezia e mai înverşunată decât poporul împotriva 
nobilimii! 

„Şi apoi. 

— Ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie în 
mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit 
şi zdrobitor. 

— Nu se va ivi oare nici un prilej pe drumul de la 
Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, 
sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu 
numai că n-a acordat decât vi coactus funcţia de 
stadtholder prinţului de Orania, dar care a vrut să mai pună 
la cale şi uciderea lui?” „Ca să nu mai vorbim, adăugau 
îndârjiţii duşmani ai Franţei, că, de s-ar proceda cum se 
cuvine şi cei din Haga ar fi curajoşi, Corneille de Witt n-ar 
trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniţă, 
va complota mai departe cu Franţa şi va trăi din aurul 
marchizului de Louvois, împreună cu sceleratul său frate 
mai mare, loan.” 

Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de 
spirit mai curând aleargă decât merge. 

lată de ce locuitorii din Haga se îndreptau atât de grăbiţi 
spre Buytenhoff. 


În mijlocul lor alerga, cuprins de mânie şi fără vreun plan, 
onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un 
erou al cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. 
Acest brav scelerat povestea, înflorind şi folosind toate 
resursele imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt 
să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a 
uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui 
Tyckelaer, toate greutăţile asasinatului. Fiecare frază a 
discursului său, ascultată cu nesaţ de mulţime, stârnea 
urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prinţul 
Wilhelm şi sălbatică mânie împotriva fraţilor de Witt. 

Mulțimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror 
sentinţă lăsa să scape viu şi nevătămat un criminal atât de 
odios cum era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori 
repetau cu voce scăzută: 

— O să plece! O să ne scape! 

La care alţii răspundeau: 

— O corabie îl aşteaptă la Schweningen, o corabie 
franceză. Tyckelaer a văzut-o. 

— Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! Nu mai contenea 
mulţimea. 

— Şi fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui 
Corneille, loan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, 
va fugi şi el. 

— Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, banii 
aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de 
şantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea. 

— Să-i împiedicăm să plece! Strigă un patriot mai 
înverşunat. 

— La închisoare! La închisoare! Repeta corul mulţimii. 

La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, 
puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau 
flăcări. Totuşi încă nu se comisese nici o violenţă şi linia 
călăreţilor care păzeau împrejurimile închisorii Buytenhoff 
rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai amenințătoare 
prin calmul ei decât toată mulţimea cu strigătele, cu 


agitația şi amenințările ei; stătea nemişcată sub privirea 
superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă 
scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colţul 
scării de la şa. 

Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, 
stăpânea prin atitudinea sa nu numai masele populare 
dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii 
burgheze care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a 
menţine ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiți, 
strigând: 

— Trăiască de Orania, jos trădătorii! 

Într-adevăr, numai prezenţa lui de Tilly şi a trupei sale mai 
ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând, înflăcărându- 
se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii 
tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând 
pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly 
încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi 
întrebă: 

— Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce 
doriţi? 

Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele: 

— Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor! 

— Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu 
prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! 
Moarte trădătorilor! Dar dacă e vorba să-i ucideţi cu 
adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedeca. 

Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă: 

— Sus armele, soldaţi! 

Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, 
obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe 
cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească 
pe ofiţerul de cavalerie. 

— O, la, la. 

— Spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată. 

— Nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica nici 
un cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face nici un pas spre 


închisoare. 

— Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? 1 se 
adresă plin de furie comandantul burghezilor. 

— Văd al dracului de bine că aveţi, spuse de Tilly, doar le 
vânturaţi destul în faţa noastră; observați însă că şi noi 
avem pistoale şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de 
paşi, iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci. 

— Moarte trădătorilor! Strigă exasperată compania 
burghezilor. 

— Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! Mormăi 
ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp ce 
vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii 
Buytenhoff. 

Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce 
adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum 
s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o 
sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, 
pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt 
tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor şi 
traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă 
temnicerului, care de altfel îl cunoştea, spunându-i: 

— Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe 
fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil. 

Şi temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să 
închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în 
clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi 
depărtare întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece- 
optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu o 
graţioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o de bărbie: 

— Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele 
meu? 

— Oh! Domnule loan, răspunse fata, nu de răul cei s-a 
făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut. 

— Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată? 

— Mă tem de răul pe care vor să i-l facă, domnule Ioan. 

— Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa? 


— O auziţi? 

— E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum 
nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli. 

— Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată 
depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor 
pe care i-l făcuse tatăl ei. 

— Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus. 

Apoi continuându-şi drumul: 

— Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să 
citească şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a 
cuprins istoria lumii într-un singur cuvânt. 

Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul prim- 
ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său. 

Capitolul Il Cei doi fraţi. 

După cum se temuse frumoasa Roza, care parcă presimţea 
ce avea să se întâmple, în timp ce Ioan de Witt urca scara 
de piatră spre închisoarea unde era întemnițat fratele său 
Corneille, burghezii făceau totul pentru a îndepărta din faţa 
închisorii trupa lui de Tilly. Poporul, care preţuia bunele 
intenţii ale gărzii sale, striga cât îl ţinea gura: 

— Trăiască burghezii! 

Cât despre domnul de Tilly, acesta parlamenta, pe cât de 
prudent pe atât de hotărât, cu garda burgheză, sub 
ameninţarea pistoalelor pregătite ale escadronului său, 
încercând să-i explice cât putea mai bine că primise ordin 
din partea statului de a păzi cu trei companii piaţa închisorii 
şi împrejurimile ei. 

— Pentru ce un asemenea ordin? De ce să păzeşti 
închisoarea? Ţipau orangiştii. 

— Ah! Răspunse domnul de Tilly, îmi cereţi să vă spun 
lucruri pe care nici eu nu le ştiu. Mi s-a spus: Păzeşte! Şi eu 
păzesc. Dumneavoastră, domnilor, care sunteţi aproape 
militari, ar trebui să ştiţi că un ordin nu se discută. 

— Dar vi s-a dat acest ordin ca trădătorii să aibă timpul de 
a pleca din oraş! 


— 'Tot ce se poate, de vreme ce trădătorii sunt condamnaţi 
la exil, rosti de Tilly. 

— Dar cine a dat acest ordin? 

— Statul, cine dracu? 

— Statul trădează. 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— Şi dumneata însuţi săvârşeşti o trădare. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Ei, asta-i! Să ne înţelegem, domnilor burghezi; pe cine 
aş trăda eu? Statul? Nu pot să-l trădez, pentru că sunt în. 
Slujba lui şi îi execut ordinele întocmai. 

Şi cum contele avea perfectă dreptate şi nu putea fi 
contrazis în cele ce spunea, ţipetele şi amenințările se 
înteţiră; proteste îngrozitoare, cărora de Tilly le răspundea 
cu multă bunăcuviinţă. 

— Dar, domnilor burghezi, pentru Dumnezeu, descărcaţi 
muschetele; puteţi scăpa din întâmplare un glonte şi dacă 
veţi răni pe unul din călăreţii mei, vom răspunde doborând 
două sute de oameni, ceea ce nu ne-ar fi pe plac nici nouă, 
nici dumneavoastră probabil. 

— Dacă veţi trage voi, ţipară burghezii, vom deschide şi 
noi focul asupra voastră. 

— Da, dar chiar dacă ne veţi dobori de la primul până la 
ultimul, cei pe care îi vom fi ucis noi, vor fi rămas tot morţi. 
— Atunci, cedaţi-ne locul şi veţi dovedi că sunteţi un bun 

cetăţean. 

— În primul rând eu nu sunt cetăţean, spuse de Tilly, eu 
sunt ofiţer, ceea ce e cu totul altceva; apoi, nu sunt olandez, 
sunt francez, ceea ce e iarăşi cu totul altceva. Eu nu cunosc 
decât statul care mă plăteşte; aduceţi-mi din partea statului 
ordinul de a ceda locul şi cu mare plăcere fac stânga- 
mprejur, căci şi aşa mă plictisesc groaznic aici. 

— Da! Da! Strigară o sută de voci, la care se adăugară de 
îndată alte cinci sute. Să mergem la primărie! Să mergem 
să-i găsim pe deputaţi! Haidem! Haidem! 


— Da, asta e, murmură de Tilly, duceţi-vă la primărie să 
cereţi un lucru josnic şi veţi vedea dacă vi se acordă; duceţi- 
vă, fraţilor, duceţi-vă. 

Domnul ofiţer se bizuia pe onoarea magistraţilor, care la 
rândul lor contau pe onoarea lui de soldat. 

Între timp, loan de Witt - părăsit de noi pe când urca 
scara de piatră după discuţia avută cu temnicerul Gryphus 
şi cu fiica acestuia Roza. 

— Ajunsese la uşa celulei unde zăcea pe o saltea fratele 
său Corneille, care, după cum se ştie, fusese supus torturii 
pregătitoare. Ulterior, sosind ordinul de exil, aplicarea 
torturii extraordinare deveni inutilă. 

Corneille şedea întins pe pat, cu încheieturile mâinilor 
zdrobite, cu degetele rupte, pentru ca n-a mărturisit o 
crimă pe care n-o comisese; acum, după trei zile de 
suferinţă, respira în sfârşit liniştit aflând că judecătorii de la 
care aştepta moartea au binevoit să-l condamne la exil. 

Corpul său robust şi sufletul de neînvins ar fi dezamăgit pe 
duşmanii săi, dacă aceştia s-ar fi obosit să privească în 
adâncurile întunecoase ale celulei din Buytenhoff. Ar fi 
văzut pe obrazul palid al condamnatului înflorind zâmbetul 
martirului care, întrezărind minunăţiile cerului, uită mocirla 
de pe pământ. 

Ruartul îşi redobândise prin puterea voinţei toate forţele şi 
socotea cât timp îl vor mai reţine încă în închisoare 
formalităţile justiţiei. 

Tocmai în acest moment, strigătele detaşamentului 
burghez şi ale poporului se ridicau împotriva celor doi fraţi 
şi-l amenințau pe căpitanul de Tilly. 

Dar oricât de ameninţător era zgomotul ce răzbătea până 
la el, Corneille nu-i dădu atenţie, sau poate nu se osteni să 
privească prin fereastra îngustă şi zăbrelită, care lăsa să 
pătrundă lumina şi murmurele de afară. 

Se gândea la fratele său. 

Fără îndoială apropierea lui se făcea simțită prin tainele pe 
care magnetismul le-a descoperit mai târziu. Pe când Ioan 


ocupa gândurile lui Corneille atât de intens încât aproape îi 
şoptea numele, uşa se deschise, loan intră şi cu un pas 
grăbit se apropie de patul prizonierului; acesta întinse 
braţele strivite şi mâinile bandajate spre gloriosul său frate, 
pe care reuşise să-l întreacă, nu prin serviciile aduse ţării, 
ci prin ura ce i-o purtau olandezii. 

Ioan îl sărută cu drag pe frunte şi îi aşeză încetişor mâinile 
bolnave pe saltea. 

— Corneille, bietul meu frate, întrebă el, suferi mult, nu-i 
aşa? 

— Acum nu mai sufăr, frate, de vreme ce eşti aici. 

— Oh! Bietul meu Corneille, frate iubit, te asigur că sufăr 
eu în locul tău, când te văd aşa. 

— M-am gândit mai mult la tine decât la mine şi în timp ce 
mă torturau, m-am plâns doar o singură dată şi atunci 
pentru a te compătimi: Bietul meu frate! Dar acum eşti aici, 
să uităm totul! Ai venit să mă iei, nu-i aşa? 

— Da. 

— M-am vindecat. Ajută-mă să mă ridic, frate şi vei vedea 
cât de bine merg. 

— Nu ai mult de mers, prietene, căci trăsura mea aşteaptă 
lângă eleşteu, în spatele puşcaşilor lui de Tilly. 

— Puşcaşii lui de Tilly? Pentru ce stau la eleşteu? 

— Ah! Spuse primul ministru cu obişnuitul său zâmbet 
trist, de teamă ca nu cumva oamenii din Haga, văzându-te 
plecând, să provoace zarvă. 

— Zarvă? Rosti Corneille fixându-l cu privirea pe fratele 
său, care se simţea stânjenit. Zarvă? 

— Da, Corneille. 

— Atunci asta am auzit adineauri, spuse deţinutul încet, 
vorbind parcă pentru sine. 

Apoi întorcându-se către fratele său: 

— E multă lume la Buytenhoff, nu-i aşa? Spuse el. 

— Da, frate. 

— Dar atunci, ca să vii aici... 

— Atunci, ce? 


— Cum te-au lăsat să treci? 

— Ştii bine, Corneille, că nu suntem deloc iubiţi, îi spuse 
primul ministru cu amărăciune. Am venit pe străzi dosnice. 

— Ai venit pe ascuns, loan? 

— Cum trebuia să ajung la tine fără întârziere, am adoptat 
procedeul folosit în politică şi pe mare, când vântul e 
potrivnic: am ocolit. 

În clipa aceea, zgomotul urca mai furios din piaţă spre 
închisoare. De Tilly discuta cu garda burgheză. 

— Dragul meu loan, îi spuse Corneille, eşti un mare 
navigator, dar nu ştiu dacă vei fi tot atât de iscusit să-ţi scoţi 
fratele din Buytenhoff, pe o furtună ca aceea de azi care a 
ridicat în uriaşe talazuri poporul, ca pe vremea când ai 
condus flota lui Tromp la Anvers în mijlocul adâncului fluviu 
Escaut. 

— În orice caz vom încerca, răspunse Ioan şi poate cu 
ajutorul lui Dumnezeu vom izbuti; dar în primul rând vreau 
să-ţi mai spun ceva. 

— Spune. 

Strigătele se auziră din nou. 

— Auzi, continuă Corneille, ce mânioşi sunt oamenii? 
Împotriva ta? Sau împotriva mea? 

— Cred că sunt împotriva amândurora. Voiam să-ţi spun, 
frate, că printre alte calomnii stupide, orangiştii ne 
reproşează că am negociat cu Franţa. 

— Proşti mai sunt! 

— Sunt proşti, dar ne reproşează totuşi. 

— Dar dacă negocierile ar fi reuşit, ar fi fost cruţaţi de 
înfrângerile de la Rees, Orsay, Vesel şi Rheinberg; ar fi fost 
evitată trecerea Rinului, iar Olanda s-ar fi putut considera 
încă şi azi de neînvins în mijlocul mlaştinilor şi canalelor 
sale. 

— Tot ce spui e adevărat, frate, dar e şi mai adevărat că, 
de s-ar găsi în momentul acesta corespondenţa noastră cu 
domnul de L.ouvois, oricât de bun navigator aş fi, n-aş putea 
salva în nici un chip luntrişoara atât de şubredă care va 


purta pe cei doi de Witt, cu averea lor, în afara Olandei. 
Corespondenţa asta care ar dovedi unor oameni cinstiţi cât 
de mult îmi iubesc ţara şi câte sacrificii eram gata să fac eu 
însumi pentru libertatea ei, pentru gloria ei, corespondenţa 
asta ne-ar putea pierde dacă ar cădea în mâna orangiştilor, 
învingătorii noştri. De aceea, dragă Corneille, aş fi fericit să 
aflu că ai ars scrisorile înainte de a părăsi oraşul Dordrecht 
pentru a veni la Haga să ne întâlnim. 

— Frate, răspunse Corneille, corespondenţa ta cu domnul 
de Louvois dovedeşte că în ultimul timp ai fost cel mai mare, 
cel mai generos şi mai dibaci cetăţean din toate cele şapte 
Provincii Unite. Mi-e scumpă gloria ţării mele, dar mai 
scumpă mi-e gloria ta, frate şi m-am ferit să ard această 
corespondenţă. 

— Atunci suntem pierduţi, spuse liniştit fostul prim- 
ministru apropiindu-se de fereastră. 

— Nu, dimpotrivă, loan, ne vom salva trupul şi în acelaşi 
timp vom redobândi popularitatea. 

— Dar ce-ai făcut cu scrisorile acelea? 

— Le-am încredinţat lui Cornelius van Baerle, finul meu, 
pe care-l cunoşti şi care locuieşte la Dordrecht. 

— Oh! Bietul băiat, scump şi naiv copil! Acest savant deşi 
ştie atâtea lucruri, nu se gândeşte decât la florile care-l 
slăvesc pe Dumnezeu şi la Dumnezeu care le face să 
înflorească! Tocmai lui i-ai încredinţat scrisorile care aduc 
moartea; dar frate, sărmanul Cornelius e pierdut! 

— Pierdut?! 

— Da, căci va fi sau tare sau slab. Dacă e tare. 

— Fiindcă mai devreme sau mai târziu, deşi se află tocmai 
la Dordrecht, preocupat de treburile lui şi străin de tot ce ni 
se întâmplă, tot va afla cum stau lucrurile —, se va lăuda cu 
noi; dacă e slab, se va teme de prietenia noastră; dacă e 
tare, va divulga secretul; dacă e slab nu va şti să-l păstreze. 
Aşadar şi într-un caz şi în altul, dragul meu, e pierdut şi noi 
odată cu el. Deci, să fugim frate, să fugim cât mai avem 
timp. 


Corneille se ridică din pat şi luă mâna fratelui său, care 
tresări la atingerea bandajelor: 

— Oare nu-mi cunosc finul? Oare n-am învăţat să-i citesc 
fiecare gând, să-i înţeleg fiecare sentiment? Mă întrebi dacă 
e slab, mă întrebi dacă e tare. Nu e niciuna, nici alta, dar ce 
importanţă are cum e. Principalul e că va păstra taina, 
fiindcă el nici nu o cunoaşte. 

loan se întoarse surprins. 

— Ruartul de Pulten. 

— Continuă Corneille, cu surâsul său blajin. 

— E un om politic crescut la şcoala lui loan de Witt; îţi 
repet, frate, van Baerle nu cunoaşte natura şi valoarea 
depozitului pe care i l-am încredinţat. 

— Atunci să ne grăbim! Strigă loan, mai avem timp să 
trimitem ordinul de a arde scrisorile. 

— Prin cine să-i trimitem ordinul? 

— Prin Craeke, servitorul meu, care a intrat cu mine în 
închisoare ca să-ţi ajute să cobori scara şi să ne însoţească 
pe drum călare. 

— Gândeşte-te, loan, înainte de a arde mărturiile astea de 
valoare. 

— Mă gândesc, viteazul meu Corneille, că înainte de toate, 
fraţii de Witt trebuie să-şi salveze viaţa pentru a-şi putea 
salva renumele. Dacă vom muri, cine ne va apăra? Cine ne 
va fi înţeles măcar? 

— Crezi deci că ne-ar omori dacă ar găsi scrisorile astea? 

Fără să-i răspundă fratelui său, loan întinse mâna spre 
Buytenhoff de unde se auzeau urcând în acel moment 
proteste înverşunate. 

— Da, da, spuse Corneille. Aud bine vuietul ăsta, dar ce 
înseamnă? 

loan deschise fereastra. 

— Moarte trădătorilor! Urla norodul. 

— Înţelegi acum, Corneille? 

— Şi trădătorii suntem noi! Spuse prizonierul, ridicând 
privirea spre cer şi dând resemnat din umeri. 


— Suntem noi, repetă loan de Witt. 

— Unde e Craeke? 

— La uşa celulei tale, bănuiesc. 

— Atunci să vină aici. 

loan deschise uşa; credinciosul servitor aştepta într- 
adevăr în prag. 

— Vino, Craeke şi ţine bine minte ce-ţi va spune fratele 
meu. 

— O, nu, nu va fi deajuns să spun; trebuie să scriu, din 
păcate. 

— Şi de ce? 

— Pentru că van Baerle nu va încredința scrisorile nimănui 
şi nu le va arde niciodată, fără un ordin scris din partea 
mea. 

— Dar vei putea oare să scrii, dragul meu? Întrebă Ioan, la 
vederea bietelor mâini arse şi strivite. 

— Dacă aş avea peniță şi cerneală, ai vedea că sunt în 
stare! Spuse Corneille. 

— Uite un creion, asta-i tot ce pot să-ţi ofer. 

— Hârtie ai? Aici nu mi s-a lăsat nimic. 

— Biblia asta. Rupe prima foaie. 

— Bine. 

— Dar vei putea scrie citeţ? 

— Ei, asta-i! Spuse Corneille uitându-se la fratele său. 
Degetele care au rezistat la feştilele călăului, voinţa care a 
învins durerea se vor uni într-un efort comun şi, fii liniştit, 
frate, nici măcar nu-mi va tremura mâna. 

Şi într-adevăr, Corneille luă creionul şi scrise. Pe bandajele 
albe apărură picături de sânge care, din cauza apăsării 
degetelor pe creion, ţâşneau din rănile deschise. De pe 
tâmplele primului ministru curgeau şiroaie de sudoare. 

Corneille scrise: „Dragă fine, 

Arde depozitul pe care ţi l-am încredinţat, arde-l fără să-l 
deschizi, ca să-ţi rămână ţie însuţi necunoscut conţinutul 
lui. Secretele de felul aceluia pe care-l ascunde ucid pe 


deţinător. Arde-i şi astfel îi vei fi salvat pe Ioan şi pe 
Corneille. 

Adio şi păstrează-mi amintirea. 

Corneille de Witt 20 august 1672.” 

Cu lacrimi în ochi, loan şterse o picătură din nobilul sânge 
care pătase foaia şi cu o ultimă povaţă o dădu lui Craeke; se 
întoarse apoi la Corneille, pe faţa căruia suferinţa aşternuse 
o şi mai pronunţată paloare. Părea gata să leşine. 

— Acum, spuse el, când voi auzi şuieratul cunoscut al 
bunului nostru Craeke vom şti că e în afara gloatei, de 
partea cealaltă a eleşteului... Va fi momentul să plecăm şi 
NOI. 

Nu trecură nici cinci minute şi semnalul lung şi puternic 
străbătu bolta de frunziş negru a ulmilor, acoperind vuietul 
din Buytenhoff. 

Ioan ridică braţele spre cer, în semn de mulţumire. 

— Şi acum, Corneille, să plecăm, zise el. 

Capitolul III Elevul lui loan de Witt. 

În timp ce urletele mulţimii adunate la Buytenhoff îl 
îndemnau pe Ioan de Witt să grăbească plecarea fratelui 
său, o delegaţie de burghezi pornise, aşa cum am mai spus, 
spre primărie, pentru a cere retragerea corpului de 
cavalerie al lui de Tilly. 

De la Buytenhoff la Hoogstraet nu era departe; alături de 
ei putea fi văzut un străin care, urmărind cu interes 
desfăşurarea acestei scene, se îndrepta spre primărie 
pentru a afla cu un minut mai devreme ce avea să se 
întâmple. 

Străinul, foarte tânăr. 

— Poate să fi avut douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de 
ani. 

— Părea slab, lipsit de putere. Fără îndoială, avea motive 
să nu dorească a fi recunoscut, căci îşi ascundea tot timpul 
faţa palidă şi prelungă cu o batistă fină din pânză de Friza, 
ştergându-şi neîncetat fruntea muiată de sudoare sau 
buzele arse. 


Cu privirea pironită ca a unei păsări de pradă, cu nasul 
coroiat şi lung, cu gura fină şi dreaptă, deschisă sau mai 
degrabă despicată ca marginile unei răni, acest om ar fi 
oferit lui Lavater, dacă ar fi trăit în acea vreme, un subiect 
de studii fiziologice care, pentru început, n-ar fi fost în 
avantajul său. 

Ce deosebire există oare între chipul cuceritorului şi al 
piratului? Se întrebau anticii. Acea care există între un şoim 
şi un vultur. Unul e senin, celălalt neliniştit. 

Figura lividă, corpul uscăţiv şi suferind, mersul agitat al 
acestui tânăr, care urma mulţimea întărâtată de la 
Buytenhoff la Hoogstraet, amintea chipul unui stăpân 
bănuitor sau, mai curând, a unui hoţ frământat: un om al 
poliţiei ar fi fost desigur înclinat să admită ipoteza din 
urmă, având în vedere grija vădită a acelui despre care 
vorbim de a se ascunde. 

Tânărul era simplu îmbrăcat şi nu se observa că e înarmat; 
braţul lui slab dar nervos, cu mâna uscată, dar albă şi fină, 
se sprijinea pe umărul unui ofiţer care, cu mâna pe sabie, 
privise toate scenele de la Buytenhoff cu un interes uşor de 
înţeles, până când tovarăşul său o pornise la drum şi îl luase 
cu el. 

Ajuns în piaţa Hoogstraet, omul cu faţa palidă îl împinse pe 
celălalt la adăpostul unui oblon deschis şi îşi fixă privirea pe 
balconul primăriei. 

La strigătele îndărijite ale poporului, fereastra dinspre 
Hoogstraet se deschise şi un om înaintă pentru a discuta cu 
mulţimea. 

— Cine a ieşit în balcon? Întrebă tânărul pe ofiţer, 
arătându-i numai din ochi pe vorbitor, care părea foarte 
emoţionat şi se sprijinea de balustradă. 

— E deputatul Bowelt, replică ofiţerul. 

— Ce fel de om e acest deputat Bowelt? Îl cunoşti? 

— E un om de treabă, cel puţin aşa cred, monseniore. 

Auzind această apreciere asupra caracterului lui Bowelt, 
tânărul lăsă să-i scape un gest de nemulţumire atât de 


vădită, încât ofiţerul observă şi se grăbi să adauge: 

— Cel puţin aşa se spune, monseniore. În ce mă priveşte 
nu pot face nici o afirmaţie, fiindcă nu-l cunosc personal. 

— Om de treabă, repetă cel ce fusese numit monseniore; e 
un om de treabă sau un om curajos? 

— Ah! Monseniore, vă rog să mă iertaţi, dar n-aş îndrăzni 
să fac această deosebire cu privire la un om pe care, o 
repet Alteţei Voastre, nu-l cunosc decât din vedere. 

— Ai dreptate, şopti tânărul, să aşteptăm şi vom vedea. 

Ofiţerul înclină capul în semn de aprobare şi tăcu. 

— Dacă acest Bowelt e un om de treabă, continuă prinţul, 
va privi ciudat cererea pe care aceşti furioşi i-au înaintat-o. 
Şi mişcarea nervoasă a mâinii sale care se agita fără voie 
pe umărul însoţitorului, ca degetele unui pianist pe clape, 

trăda o vie nerăbdare, prost ascunsă de privirea rece şi 
întunecată a chipului palid. 

În sfârşit, se auzi glasul şefului delegaţiei burgheze, care-l 
întrebă pe domnul Bowelt unde se aflau ceilalţi deputaţi, 
colegii săi. 

— Domnilor, spuse pentru a doua oară domnul Bowelt, vă 
repet că în acest moment sunt numai cu domnul d'Asperen 
şi nu pot lua nici o hotărâre. 

— Ordinul, ordinul! Răsunară mai multe mii de voci. 

Domnul Bowelt încercă să vorbească, dar vorbele nu se 
auzeau; i se vedeau doar braţele agitându-se în gesturi 
repetate şi deznădăjduite. 

Dându-şi seama că nu se va putea face auzit, se întoarse 
spre fereastra deschisă şi-l chemă în ajutor pe domnul 
d'Asperen. 

Domnul d'Asperen se ivi şi el în balcon, unde fu salutat cu 
strigăte mai puternice decât cele destinate domnului 
Bowelt cu zece minute înainte. 

— Să mergem, colonele, spuse rece tânărul, în timp ce 
poporul năvălea prin poarta principală. Se pare că 
deliberarea va avea loc înăuntru. Hai să ascultăm discuţiile. 

— Ah, monseniore, monseniore, luaţi seama! 


— La ce? 

— Printre deputaţi sunt mulţi care au avut legături cu 
dumneavoastră; ar fi deajuns ca unul singur să vă 
recunoască... 

— Pentru a fi acuzat că sunt instigatorul a tot ce se 
petrece aici. Ai dreptate, spuse tânărul şi regretul de a se fi 
arătat atât de grăbit în a-şi îndeplini dorinţele, îl făcu să 
roşească. Da, ai dreptate, să rămânem pe loc. De aici o să-i 
vedem întorcându-se cu sau fără aprobare şi vom afla în 
felul acesta dacă domnul Bowelt e un om de treabă sau un 
om curajos, ceea ce ţin mult să ştiu. 

— Dar, întrebă ofiţerul privind cu uimire pe cel căruia îi 
spunea monseniore, bănuiesc că Alteţei Voastre nu-i trece 
prin minte nici măcar o clipă că deputaţii ar putea ordona 
călăreţilor lui de Tilly să se depărteze, nu-i aşa? 

— De ce? Întrebă cu răceală tânărul. 

— Pentru că un asemenea ordin ar însemna pur şi simplu 
condamnarea la moarte a domnilor Corneille şi loan de 
Witt. 

— O să vedem, răspunse rece prinţul; numai Dumnezeu 
ştie ce se petrece în inima oamenilor. 

Ofiţerul privi pe furiş chipul nepăsător al însoţitorului său 
şi păli. Era deopotrivă un om de treabă şi un om curajos 
acest ofiţer. Din locul unde se opriră, prinţul şi însoţitorul 
său auzeau gălăgia şi tropăitul mulţimii pe scările primăriei. 

Pe urmă, zgomotul se auzi răspândindu-se în toată piaţa 
prin ferestrele deschise ale sălii cu balcon unde apăruseră 
domnii Bowelt şi d'Asperen, care, fără îndoială, de teamă ca 
în îmbulzeală poporul să nu-i azvârle peste balustradă, 
reintrară în clădire. 

Apoi se văzură umbre zgomotoase mişcându-se încoace şi 
încolo, în faţa ferestrelor. Sala de deliberări se umplea. 

Deodată zgomotul încetă; apoi se înteţi şi ajunse la o 
asemenea intensitate, încât vechiul edificiu se cutremură 
până în temelii. În cele din urmă, torentul porni iar să se 


rostogolească prin galerii şi pe scări, până la poarta sub a 
cărei boltă se revărsă ca un puhoi. 

În fruntea primului grup alerga, sau mai bine zis zbura, un 
om cu faţa hidos desfigurată de bucurie. Era chirurgul 
Tyckelaer. 

— Îl avem, îl avem, ţipa el, fluturând o hârtie. 

— Au ordinul! Murmură ofiţerul uluit. 

— Ei bine, sunt lămurit, spuse liniştit prinţul. Nu ştiai, 
dragul meu colonel, dacă domnul Bowelt e un om de treabă 
sau un om curajos. Nu e niciuna, nici alta. 

Apoi, continuând să urmărească din privire, fără să 
clipească, mulţimea care se grăbea, spuse: 

— Să mergem la Buytenhoff, colonele; cred că vom vedea 
un spectacol ciudat. 

Ofiţerul se înclină şi îşi urmă stăpânul fără să răspundă. 
Piaţa primăriei şi împrejurimile închisorii erau luate cu asalt 
de mulţime. Dar călăreţii lui de Tilly, neclintiţi, îi ţineau 
piept cu succes şi mai ales cu dârzenie. 

Curând, contele de Tilly auzi rumoarea crescândă pe care 
o făcea gloata apropiindu-se şi zări primele valuri de 
oameni năpustindu-se cu repeziciunea unei ape de munte 
ce curge la vale. 

În acelaşi timp zări hârtia care flutura prin aer, deasupra 
mâinilor crispate şi a armelor strălucitoare. 

— Ei, spuse el săltându-se în şa şi atingând pe locotenentul 
său cu mânerul sabiei, cred că mizerabilii au obţinut 
ordinul. 

— Puşlamale laşe! Strigă locotenentul. 

În mâinile lor se afla într-adevăr ordinul, pe care compania 
burghezilor îl primi cu răcnete de bucurie; aceasta porni 
imediat şi înaintă cu armele plecate în întâmpinarea 
călăreţilor contelui de Tilly, scoțând ţipete puternice. 

Dar contele nu era omul care să-i lase să se apropie peste 
măsură. 

— Staţi! Strigă el, staţi! Plecaţi din faţa cailor mei, sau dau 
comanda: înainte! 


— lată ordinul! Vociferară o sută de glasuri pe un ton 
obraznic. 

De Tilly luă ordinul, aruncă asupra lui doar o privire şi 
spuse cu voce tare: 

— Cei care au semnat acest ordin sunt adevărații călăi ai 
domnului Corneille de Witt. În ceea ce mă priveşte, pentru 
nimic în lume n-aş vrea ca mâinile mele să fi scris măcar o 
singură literă din acest ordin infam. 

Şi respingând cu mânerul sabiei pe omul care voia să-i ia 
ordinul înapoi: 

— O clipă, spuse el, un act ca acesta reprezintă un 
document şi se păstrează. 

Împături hârtia, o puse cu grijă în buzunarul vestonului 
său şi întorcându-se către trupă, strigă: 

— Călăreţi ai lui de Tilly, la dreapta! 

Apoi, cu jumătate de voce, dar totuşi destul de tare pentru 
ca vorbele sale să fie auzite de cei aflaţi în apropiere: 

— Şi acum, ucigaşilor, spuse el, treceţi la treabă. 

Un urlet furios, amestec de ură însetată şi bucurie 
sălbatică, îndreptat spre Buytenhoff, le însoţi plecarea. 
Călăreţii defilau încet. Contele rămase la urmă, ţinând piept 
până în ultima clipă mulţimii ameţite de succes, care câştiga 
teren, pe măsură ce calul căpitanului se retrăgea. 

După cum se vede, loan de Witt nu exagera pericolul când, 
ajutându-şi fratele să se scoale, îl grăbea să plece. 

Corneille cobori deci treptele care duceau în curte, 
sprijinindu-se de braţul fostului prim-ministru. 

Aici o găsi pe frumoasa Roza care tremura toată. 

— Vai, domnule loan, spuse ea, ce nenorocire! 

— Ce s-a întâmplat, copila mea? Întrebă de Witt. 

— Se spune că s-au dus la Hoogstraet să ia un ordin 
pentru a îndepărta pe călăreţii contelui de Tilly. 

— Într-adevăr, fata mea, răspunse Ioan, dacă pleacă, 
situaţia noastră va fi cum nu se poate mai rea. 

— Dacă-mi îngăduiţi v-aş da un sfat, spuse fata tremurând 
toată. 


— 'Te ascult, copila mea. N-ar fi de mirare ca Dumnezeu 
să-mi vorbească prin gura ta. 

— Ei bine, domnule Ioan, eu n-aş trece prin strada 
principală. 

— Şi de ce, de vreme ce călăreţii lui de Tilly sunt încă la 
postul lor? 

— Da, dar atâta timp cât nu va fi revocat, ordinul prevede 
ca ei să rămână în faţa închisorii. 

— Fără îndoială. 

— Aveţi vreun ordin prin care urmează să vă însoţească 
până afară din oraş? 

— Nu. 

— Ei bine! În momentul când veţi trece de garda lui de 
Tilly poporul se va arunca asupra dumneavoastră. 

— Dar garda burgheză? 

— Oh, garda burgheză va sări prima. 

— Ce-i de făcut atunci? 

— În locul dumneavoastră, domnule Ioan, continuă timid 
tânăra fată, aş ieşi prin uşa tainică din subterană, care dă 
într-o stradă pustie, căci toată lumea e adunată în strada 
principală şi aşteaptă la intrare şi m-aş duce de-a dreptul 
spre poarta oraşului prin care vreţi să ieşiţi. 

— Dar fratele meu nu va putea să meargă, spuse loan. 

— Voi încerca, răspunse Corneille cu o expresie de 
hotărâre neclintită. 

— Doar aţi venit cu trăsura! Spuse fata. 

— Da, trăsura e aici, ara lăsat-o la poarta cea mare. 

— Nu mai e acolo. Mi-am închipuit că vizitiul 
dumneavoastră e un om devotat şi i-am spus să meargă să 
vă aştepte în faţa ieşirii secrete din subterană. 

Cei doi fraţi se priviră cu duioşie. Apoi privirile lor se 
opriră pline de recunoştinţă asupra tinerei fete. 

— Acum, spuse primul ministru, mai rămâne de văzut dacă 
Gryphus ne va deschide această poartă. 

— O, nu, n-o să vrea. 

— Şi atunci? 


— Atunci? Am prevăzut refuzul lui şi adineauri, pe când 
vorbea prin fereastra temniţei cu puşcaşul, i-am luat cheia. 

— Şi e la tine cheia? 

— Iat-o, domnule loan. 

— Copila mea, spuse Corneille, n-am nimic să-ţi dăruiesc în 
schimbul serviciului pe care mi-l faci, în afară de biblia pe 
care o vei găsi în camera mea; e ultimul dar al unui om 
cinstit; sper că-ţi va aduce fericire. 

— Mulţumesc, domnule Corneille. Nu mă voi despărţi de 
ea niciodată. 

Apoi vorbind ca pentru sine şi suspinând: 

— Ce nenorocire că nu ştiu să citesc! 

— Zarva se înteţeşte, fata mea, îi atrase atenţia Ioan; cred 
că nu avem nici o clipă de pierdut. 

— Veniţi cu mine, spuse tânăra frizonă, şi-i conduse pe cei 
doi fraţi în partea opusă închisorii, printr-un coridor 
interior. Călăuziţi de Roza, ei coborâră o scară de vreo 
douăsprezece trepte, traversară o curte cu metereze 
crenelate şi, trecând pe sub poarta boltită, se văzură în 
sfârşit de partea cealaltă a închisorii, în strada pustie, unde 
trăsura îi aştepta cu scara lăsată în jos. 

— Repede, repede, repede, stăpânii mei, îi auziţi? Strigă 
vizitiul înspăimântat. 

După ce îl ajută pe Corneille să urce, primul ministru se 
întoarse către fată: 

— Adio, copila mea, din tot ce am putea să-ţi spunem, 
nimic n-ar exprima pe deplin recunoştinţa noastră. Te 
încredinţăm lui Dumnezeu care îşi va aminti, sper, că ai 
salvat viaţa a doi oameni. 

Roza luă mâna pe care i-o întindea primul ministru şi o 
sărută cu respect. 

— Plecaţi, spuse ea, plecaţi, se pare că forţează poarta. 

Jean de Witt urcă repede în trăsură, luă loc alături de 
fratele lui şi închise portiera strigând: 

— La Tol-Hek! 


Tol-Hek se numea poarta care ducea la portul 
Schweningen, unde un mic vas îi aştepta pe cei doi fraţi. 
Trăsura porni în galopul a doi viguroşi cai flamanzi luând cu 
ea pe fugari. 

Roza îi urmări pân ce trecură de colţul străzii. 

Abia atunci se întoarse, închise poarta în urma ei şi azvârli 
cheia într-o fântână. 

Zgomotul ce trezise presimţirea Rozei era în adevăr al 
mulţimii care, după ce evacuase piaţa din faţa închisorii, se 
năpustea acum asupra porţii. 

Dar oricât de solidă ar fi fost, această poartă. 

— Căci temnicerul Gryphus, trebuie s-o recunoaştem spre 
lauda lui, refuza cu încăpățânare s-o deschidă. 

— Tot n-ar fi putut rezista mult timp. Gryphus, palid ca un 
mort, se întreba tocmai dacă nu era mai bine s-o deschidă 
decât să lase mulţimea s-o sfărâme, când se simţi tras 
încetişor de haină. Se întoarse şi o văzu pe Roza. 

— Îi auzi, turbaţii? Spuse el. 

— Li aud aşa de bine, tată, că în locul tău... 

— Ai deschide, nu-i aşa? 

— Nu, i-aş lăsa să forţeze poarta. 

— Dar o să mă omoare. 

— Da, dacă o să te găsească. 

— Dar cum să nu mă găsească? 

— Ascunde-te. 

— Unde? 

— În carcera secretă. 

— Dar tu, copila mea? 

— Am să cobor şi eu cu tine; o să închidem uşa după noi şi 
o să ieşim din ascunzătoarea noastră după ce vor fi părăsit 
închisoarea. 

— Fir-ar ai naibii, ai dreptate, strigă Gryphus; de necrezut, 
adăugă el, câtă minte se ascunde în capul ăsta mic. 

Apoi, cum poarta începuse să cedeze, spre marea bucurie 
a gloatei, Roza deschise mica trapă. 

— Vino, vino, tată! Îl grăbi ea. 


— Dar prizonierii? Spuse Gryphus. 

— Dumnezeu o să vegheze asupra lor, tată, spuse tânăra 
fată; iar mie dă-mi voie să veghez asupra ta. 

Gryphus îşi urmă fiica şi trapa se închise deasupra capului 
lor, chiar în clipa în care poarta sfărâmată lăsa mulţimea să 
se năpustească în curtea închisorii. 

Temniţa în care Roza cobori împreună cu tatăl ei, numită 
carcera secretă, oferea celor două personagii, pe care o să 
fim siliţi să le părăsim pentru o clipă, un adăpost sigur, 
nefiind cunoscut decât de autorităţi; aici erau închişi 
câteodată unii din marii vinovaţi, de teamă să nu se 
organizeze vreo revoltă sau răpire. 

Poporul năvăli în închisoare strigând: 

— Moarte trădătorilor! Să fie spânzurat Corneille de Witt, 
la moarte, la moarte! 

Capitolul IV Asasinii. 

La adăpostul pălăriei sale cu boruri mari, bărbatul cel 
tânăr stătea sprijinit de braţul ofițerului, ştergându-şi 
mereu fruntea şi buzele cu batista; nemişcat, pierdut în 
umbra streşinii ce atârna în faţa unei prăvălii închise, din 
colţul acela al închisorii Buytenhoff, doar el singur privea 
spectacolul al cărui deznodământ părea că se apropie. 

— Cred că aveai dreptate, van Deken, spuse el ofițerului. 
Ordinul pe care l-au semnat deputaţii este adevărata 
sentinţă de condamnare la moarte a domnului Corneille. 
Auzi ce larmă face poporul? Cumplit trebuie să-i urască pe 
domnii de Witt! 

— Într-adevăr, n-am mai pomenit asemenea larmă. 

— Se pare că au găsit temniţa prizonierului. Ah! Uite, nu e 
aceea fereastra celulei în care a fost închis domnul 
Corneille? 

De fapt, un om apucase cu toată nădejdea gratiile de fier 
ale ferestrei de la celula părăsită abia de zece minute şi le 
scutura violent. 

— Doamne! Doamne! Strigă el, nu mai e aici. 


— Cum nu mai e aici? Întrebau cei din stradă care, ajunşi 
ultimii, nu mai încăpeau în curtea ticsită a închisorii. 

— Nu! Nu! Repeta omul furios, nu mai e aici; probabil că a 
fugit. 

— Ce spune omul ăsta? Întrebă prinţul pălind. 

— Oh! Monseniore, el anunţă o veste bună dacă ar fi 
adevărată. 

— Da, fără îndoială, ar fi o veste foarte bună dacă ar fi 
adevărată; dar din nenorocire nu poate să fie. 

— "Totuşi, vedeţi... Spuse ofiţerul. 

Într-adevăr, alte chipuri furioase, scrâşnind de mânie, se 
arătară la ferestre strigând: 

— Au fugit, au evadat! I-au lăsat să fugă. 

Şi poporul rămas în stradă repeta blestemând îngrozitor: 

— Au fugit! Au evadat! Să fugim după ei, să-i urmărim! 

— Monseniore, se pare că domnul Corneille de Witt a fugit 
cu adevărat, spuse ofiţerul. 

— Da, din închisoare poate, dar nu şi din oraş; vei vedea, 
van Deken, că bietul om va găsi închisă poarta pe care o 
credea deschisă. 

— Deci a fost dat ordinul de a închide porţile oraşului, 
monseniore? 

— Nu, nu cred. Cine să fi dat acest ordin? 

— Ei bine, pe cine bănuiţi? 

— Există fatalităţi, răspunse nepăsător Alteţa Sa. Şi cei 
mai mari oameni cad uneori victimele acestor fatalităţi. 

Ofiţerul simţi un fior trecându-i prin şira spinării, fiindcă 
înţelese că într-un fel sau altul prizonierul era pierdut. 

În acest moment mulţimea, convinsă de fuga lui Corneille 
de Witt din închisoare, izbucni într-un răcnet ce vui până 
departe, ca un tunet. 

Într-adevăr, Corneille şi loan, după ce merseseră de-a 
lungul eleşteu-lui, o luaseră prin strada principală care 
duce la Tol-Hek, recomandând vizitiului să încetinească 
pasul cailor pentru ca trecerea trăsurii lor să nu trezească 
nici o bănuială. 


Dar când ajunse pe la mijlocul străzii şi zări de departe 
grilajul, când simţi că închisoarea şi moartea au rămas în 
urmă şi că înainte îi aştepta viaţa şi libertatea, vizitiul uită 
de prudenţă şi porni caii în galop. 

Deodată se opri. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Ioan scoțând capul prin 
portieră. 

— Oh! Stăpânii mei, strigă vizitiul, este... 

Groaza înăbuşea vocea devotatului vizitiu. 

— Haide, vorbeşte, ce este?... Întrebă primul ministru. 

— Este închis grilajul. 

— Cum, grilajul e închis? De obicei în timpul zilei poarta 
nu se închide. 

— Mai bine uitaţi-vă. 

loan de Witt se aplecă în afara trăsurii şi văzu într-adevăr 
grilajul închis. 

— Mergi înainte, spuse Ioan; am la mine ordinul de 
comutare a pedepsei. Portarul ne va deschide. 

Trăsura îşi reluă cursa, dar se simţea că vizitiul nu-şi mai 
îndemna caii cu aceeaşi încredere. 

Scoţând capul prin portieră, loan de Witt fusese văzut şi 
recunoscut de către un cârciumar care întârziase şi acum 
închidea uşa prăvăliei, grăbit să ajungă şi el mai repede la 
Buytenhoff. 

Scoase un strigăt de surpriza şi fugi după alţi doi oameni 
care alergau înaintea lui. 

După o sută de paşi îi ajunse şi le vorbi. Cei trei oameni se 
opriră privind în urma trăsurii care se depărta, nefiind încă 
siguri pe cine ascunde. 

Între timp, trăsura ajunse la Tol-Hek. 

— Deschide! Strigă vizitiul. 

— Să deschid, spuse portarul apărând în pragul casei sale, 
să deschid, dar cu ce? 

— Cu cheia, cu ce altceva? Îi strigă vizitiul. 

— Cu cheia, da; dar pentru asta, ar trebui s-o am. 

— Cum! Nu ai cheia de la poartă? Întrebă vizitiul. 


— Nu. 

— Dar ce-ai făcut cu ea? 

— Păi, mi-au luat-o. 

— Cine? 

— Cineva care, se vede, ţinea ca nimeni să nu iasă din 
oraş. 

— Prietene, spuse primul ministru, scoțând capul din 
trăsură şi riscând totul pentru tot, prietene, fă-o pentru 
mine, loan de Witt şi pentru fratele meu Corneille, pe care-l 
duc în exil. 

— Domnule de Witt, credeţi-mă, sunt desperat, spuse 
portarul, repezindu-se către trăsură, dar pe cinstea mea, 
mi-a fost luată cheia. 

— Când? 

— Azi dimineaţă. 

— De către cine? 

— De un tânăr cam de vreo douăzeci şi doi de ani, palid şi 
slab. 

— Şi pentru ce i-ai dat-o? 

— Pentru că avea un ordin semnat şi pecetluit. 

— De cine? 

— Păi, de domnii de la primărie. 

— Se pare că suntem pierduţi cu adevărat, spuse liniştit 
Corneille. 

— Nu ştii dacă aceeaşi măsură a fost luată peste tot? 

— Nu ştiu. 

— Haide, zise loan vizitiului, Dumnezeu porunceşte omului 
să facă tot ce poate pentru a-şi păstra viaţa; porneşte spre 
altă poartă. 

Apoi, în timp ce vizitiul întorcea trăsura: 

— Mulţumesc pentru bunăvoință, prietene, îi spuse el 
portarului. Aveai intenţia să ne salvezi şi în ochii lui 
Dumnezeu e ca şi cum ai fi făcut-o. 

— Ah! Spuse portarul, uitaţi-vă acolo! 

— Treci în galop prin grupul acela, strigă Ioan vizitiului şi 
ia-o pe strada din stânga; e singura noastră nădejde. 


Grupul arătat de Ioan avea în mijloc pe cei trei oameni 
care urmăriseră cu privirea trăsura şi la care, în timp ce 
loan discuta cu portarul, se mai adăugaseră alte şapte, opt 
persoane. 

Noii veniţi aveau în mod evident intenţii duşmănoase faţă 
de cei din trăsură. Văzând caii venind în galop întins spre 
ei, se aşezară de-a curmezişul străzii, agitându-şi braţele 
înarmate cu ciomege şi strigând: „Opreşte! Opreşte!” Cât 
despre vizitiu, el se aplecă asupra lor şi-i brăzdă cu 
pleznituri de bici. Trăsura şi oamenii se ciocniră în sfârşit. 
Fraţii de Witt nu puteau vedea nimic, închişi cum erau 
înăuntru. Dar simţiră întâi caii cabrându-se, apoi o 
puternică zguduitură. Îi trecu un fior şi avură un moment 
de şovăială; apoi porniră din nou, trecând peste ceva 
rotund şi flexibil, ce părea să fie trupul unui om răsturnat şi 
se depărtară însoţiţi de blesteme. 

— Oh! Spuse Corneille tare, mă tem să nu se fi întâmplat 
vreo nenorocire. 

— La galop, la galop, strigă loan. 

Dar în ciuda acestui ordin, vizitiul opri brusc. 

— Ce este? Întrebă Ioan. 

— Vedeţi? Zise vizitiul. 

loan privi. 

Toată plebea din Buytenhoff îşi făcea apariţia la 
extremitatea străzii pe care trebuia să treacă trăsura şi 
înainta urlând, cu furia şi viteza unui uragan. 

— Opreşte şi fugi, spuse loan vizitiului; e inutil să mergem 
mai departe; suntem pierduţi. 

— Uite-i! Uite-i! Strigară deodată cinci sute de voci. 

— Da, uite-i! Trădătorii! Criminalii! Asasinii! Le răspunseră 
cei care fugeau în urma trăsurii celor ce alergau în 
întâmpinarea ei; cei dintâi purtau pe braţe corpul zdrobit al 
unuia dintre tovarăşii lor, care vrând să oprească goana 
cailor, sărise să-i prindă de frâu şi fusese răsturnat. Era cel 
peste care cei doi fraţi simţiseră trecând trăsura. 


Vizitiul opri, dar oricât stărui stăpânul său, el nu acceptă 
în ruptul capului să fugă. Trăsura fu prinsă între cei ce 
fugeau după ea şi cei care veneau în întâmpinarea ei. O 
clipă ea domină mulţimea agitată ca o insulă plutitoare. 

Apoi se opri brusc. Un potcovar omori cu o lovitură de 
baros pe unul din cei doi cai înhămaţi, care căzu între 
curele. În aceeaşi clipă, oblonul unei ferestre se 
întredeschise şi apăru obrazul livid şi ochii întunecaţi ai 
tânărului, fixându-se asupra spectacolului din stradă. În 
spatele lui se ivi chipul ofițerului, aproape la fel de palid ca 
al său. 

— Oh! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Monseniore, ce 
se va întâmpla? Murmură ofiţerul. 

— Un lucru îngrozitor, cu siguranţă, răspunse acesta. 

— Monseniore, îl trag afară din trăsură pe primul ministru, 
îl bat, îl sfâşie. 

— Într-adevăr, oamenii ăştia trebuie să fie însufleţiţi de o 
violentă indignare, zise tânărul cu acelaşi ton nepăsător ca 
şi până acum. 

— Uitaţi-vă, îl trag afară şi pe Corneille, care şi aşa e 
bolnav, schin-giuit. Uitaţi-vă, uitaţi-vă! 

— Da, într-adevăr, e chiar Corneille. 

Ofiţerul scoase un strigăt slab şi întoarse capul, căci 
Ruartul, ajuns pe ultima treaptă a trăsurii, încă înainte de a 
atinge pământul, fu lovit cu o rangă de fier care îi sparse 
capul. Se ridică totuşi, dar căzu din nou. Apucându-l de 
picioare oamenii îl târâră prin mulţime, unde putea fi 
urmărit după dâra însângerată pe care o lăsa. În urma lui, 
valul mulţimii închidea drumul cu huiduieli puternice, pline 
de bucurie. 

Chipul tânărului deveni şi mai palid încă, lucru de 
necrezut, iar ochii i se umbriră pentru o clipă. 

Ofiţerul observând gestul de milă, de altfel primul pe care- 
| schiţase sobrul său tovarăş, încercă să profite de acest 
moment de slăbiciune şi spuse: 


— Veniţi, veniţi, monseniore, să nu-l asasineze şi pe primul 
ministru. 

Dar tânărul deschisese ochii. 

— De fapt, spuse el, poporul acesta e neîndurător. Nu e 
bine să-l trădezi. 

— Monseniore, oare nu s-ar putea să fie salvat bietul om 
care a crescut-o pe Alteţa Voastră? Dacă există vreun 
mijloc, spuneţi-mi-l şi chiar dacă ar trebui să-mi pierd 
viaţa... 

Wilhelm de Orania, căci el era, îşi încruntă cumplit 
fruntea, stinse fulgerul de mânie care-i strălucea sub 
pleoape şi răspunse: 

— Colonele van Deken, du-te te rog la trupele mele. Să-şi 
pregătească armele pentru orice eventualitate. 

— Şi s-o las pe Alteţa Voastră singură aici, cu aceşti 
asasini? 

— Nu te nelinişti pentru mine mai mult decât mă 
neliniştesc eu însumi, i-o reteză scurt prinţul. Du-te! 

Ofiţerul se îndepărtă cu o grabă ce dovedea mai puţin 
dorinţa de a fi supus, decât bucuria de a nu fi de faţă la 
hidoasa asasinare a celui de-al doilea frate. 

Nici nu închise bine uşa camerei, când Ioan, ajuns printr- 
un efort suprem la peronul unei case situate aproape în faţa 
celei în care era ascuns elevul său, se clătină spunând: 

— Fratele meu, unde e fratele meu? 

Unul dintre furioşi îi zvârli jos pălăria cu un pumn. Altul îi 
arătă sângele care-i mânjea mâinile; acesta tocmai îl 
spintecase pe Corneille şi în timp ce cadavrul celui mort era 
târât la spânzurătoare, alergase înapoi să nu piardă ocazia 
de a face la fel şi cu primul ministru. 

loan scoase un geamăt sfâşietor şi-şi acoperi ochii cu 
mâna. 

— Ah! Închizi ochii, spuse unul dintre soldaţii gărzii 
burgheze. Ei bine, nu-i nevoie fiindcă am să ţi-i crăp eu. 

Şi-i repezi sulița în obrazul din care începu să-i ţâşnească 
sângele. 


— Corneille! Frate! Strigă de Witt, încercând să vadă prin 
valul de sânge care-l orbea ce se petrece cu fratele său. 

— Du-te de-l întâlneşte! Urlă un alt asasin, punându-i 
muscheta la tâmplă şi trăgând piedica. 

Dar glontele nu porni. 

Atunci, criminalul întoarse arma şi, prinzând-o cu 
amândouă mâinile de ţeavă, îl lovi cu patul muschetei. 

loan de Witt se clătină şi căzu la picioarele acestuia. 

Dar imediat, cu un efort suprem se ridică. 

— Frate! Strigă el cu o voce atât de jalnică, încât tânărul 
prinţ lăsă în jos oblonul. 

De altfel n-ar mai fi avut cine ştie ce de văzut, căci un al 
treilea asasin îşi descărcă în faţa lui loan de Witt pistolul, 
care de data asta luă foc şi îi zbură creierii. 

loan de Witt se prăbuşi pentru a nu se mai ridica 
niciodată. Acum, după ce căzuse, toţi aceşti mizerabili 
prinseră deodată curaj şi fiecare voia să-şi descarce arma 
asupra cadavrului, fiecare voia să-i dea o lovitură de 
măciucă, de sabie, ori de cuţit, să-i stoarcă o picătură de 
sânge, sau să-i smulgă măcar o fâşie din îmbrăcăminte. 

Când, în sfârşit, cei doi fraţi fură cu totul striviţi, sfâşiaţi, 
jupuiţi, norodul îi târî goi şi însângeraţi spre o 
spânzurătoare improvizată, unde călăi voluntari îi atârnară 
de picioare. 

Acum se apropiară cei mai laşi care, neîndrăznind să 
lovească în carne vie, tăiară fâşii din trupurile lipsite de 
viaţă ale celor doi fraţi şi apoi plecară în oraş să le vândă cu 
zece bani bucata. 

N-am putea spune dacă prin crăpătura aproape 
imperceptibilă a oblonului, tânărul a văzut sfârşitul acestei 
scene îngrozitoare, dar chiar în clipa când cei doi martiri 
erau atârnaţi în spânzurătoare, el străbătea piaţa trecând 
prin mulţimea prea ocupată cu plăcuta ei îndeletnicire ca să 
se sinchisească de el şi se îndrepta spre Tol-Hek, ce 
continua să fie închis. 

— Domnule, strigă portarul, îmi aduceţi cheia? 


— Da, prietene, uite-o, răspunse tânărul. 

— Ce nenorocire că nu mi-aţi adus-o cu o jumătate de oră 
mai devreme! Suspină portarul. 

— Şi de ce? Întrebă tânărul. 

— Aş fi putut deschide domnilor de Witt. Aşa, găsind 
poarta închisă, au fost siliţi să se întoarcă şi au nimerit în 
mijlocul urmăritorilor lor. 

— Poarta! Poarta! Se auzi o voce care părea să fie a unui 
om grăbit. 

Prinţul se întoarse şi-l recunoscu pe colonelul van Deken. 

— Dumneata eşti, colonele? N-ai plecat încă din Haga? 
Înseamnă că-mi îndeplineşti ordinul cu întârziere. 

— Alteță, răspunse colonelul, e a treia poartă la care mă 
prezint; pe celelalte două le-am găsit închise. 

— lată, acest om de treabă o să ne-o deschidă pe asta. 
Deschide, prietene, se adresă prinţul portarului care 
rămăsese năucit auzind titlul de Alteță dat tânărului palid, 
căruia el îi vorbise atât de familiar. Pentru a-şi repara 
greşeala, el se grăbi să deschidă poarta, care se urni 
scârţâind din ţâţâni. 

— Alteța Sa doreşte calul meu? Îl întrebă colonelul pe 
Wilhelm. 

— Mulţumesc, colonele, cred că mi s-a pregătit unul pe aici 
prin apropiere. 

Şi scoțând din buzunar un fluier de aur. 

— Obiceiul epocii era de-aţi chema servitorul cu ajutorul 
acestui instrument. 

— Şuieră o dată ascuţit şi prelung; de îndată se iviun 
grăjdar călare ţinând de frâu un cal. 

Wilhelm încălecă fără să folosească scara şi, dând pinteni 
calului, ajunse pe drumul Leydei. Acolo, se întoarse. 
Colonelul îl urma la distanţă de un cal. Prinţul îi făcu semn 
să vină alături de el. 

— Ştii, spuse el fără să se oprească, că aceşti golani l-au 
ucis şi pe domnul loan de Witt aşa cum l-au ucis şi pe 
Corneille? 


— Monseniore, zise trist colonelul, aş fi preferat pentru 
dumneavoastră să fi rămas şi aceste două dificultăţi încă de 
învins ca să puteţi fi efectiv stadtholder al Olandei. 

— Desigur că ar fi fost mai bine, zise tânărul, să nu se fi 
întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Dar în sfârşit, ce s-a 
întâmplat, s-a întâmplat şi nu suntem noi cauza. Să dăm 
pinteni cailor, colonele, pentru a ajunge la Alphen înaintea 
înştiinţării pe care guvernul mi-o va trimite cu siguranţă la 
tabără. 

Colonelul se înclină, îl lăsă pe prinţ să treacă înainte şi îşi 
reluă locul la distanţa pe care o păstrase înainte de a i se fi 
adresat. 

— Ah! Ce n-aş da. 

— Murmură cu răutate Wilhelm de Orania încruntând din 
sprâncene, strângând din buze şi înfigând pintenii în burta 
calului. 

— Ce n-aş da să văd ce figură va face Ludovic Soare când 
va afla în ce fel au fost trataţi bunii săi prieteni, domnii de 
Witt! Oh, Soare, întrucât eu mă numesc Wilhelm Taciturnul, 
te fereşte-ţi razele! 

Şi acest tânăr principe. 

— Înverşunat rival al marelui rege, acest stadtholder, în 
ajun încă atât de puţin sigur de noua sa putere, dar căruia 
burghezii din Haga îi făcuseră o trambulină din cadavrele 
lui Ioan şi Corneille, doi nobili prinți atât în faţa oamenilor 
cât şi a lui Dumnezeu. 

— Îşi mână zorit calul. 

Capitolul V Cultivatorul de lalele şi vecinul său. 

În timp ce Wilhelm de Orania, după ce se asigurase că cei 
doi adver-sari ai săi erau morţi, galopa pe drumul Leydei 
urmat de colonelul van Deken pe care-l găsea puţin prea 
compătimitor pentru a-i acorda şi în viitor aceeaşi 
încredere, Craeke, servitorul credincios, călare şi el pe un 
cal viguros, departe de a-şi închipui îngrozitoarele 
evenimente care s-au petrecut de la plecarea lui, alerga pe 
drumurile străjuite de arbori ce duceau afară din oraş şi din 


satele vecine. De îndată ce se simţi în siguranţă, pentru a 
nu trezi bănuieli, lăsă calul într-un grajd şi îşi continuă 
liniştit călătoria până la Dordrecht pe un vapor, trecând cu 
îndemânare pe drumuri scurte, formate de braţele sinuoase 
ale fluviului, care îmbrăţişau cu mângâierile lor umede 
insulele mărginite de sălcii, de trestii şi de ierburi înverzite 
în care păşteau cu indolenţă la soare cirezi de vite grase. 

Craeke recunoscu de departe oraşul Dordrecht, vesel, 
aşezat la poalele unei coline presărate cu mori. Văzu 
frumoasele case roşii cu linii albe, scăldându-şi în apă 
temelia de cărămidă şi fluturându-şi în balcoanele deschise 
spre fluviu covoarele de mătase împodobite cu flori de aur, 
minunăţii ale Indiei şi Chinei; şi lângă aceste covoare, 
undiţe mari - capcane permanente pentru prins ţiparii 
lacomi, atraşi în preajma locuinţelor de resturile aruncate 
în apă zilnic de gospodine. 

Craeke zări din barcă la poalele colinei, printre morile cu 
aripi ce se rotesc necontenit, clădirea albă-trandafirie, ţinta 
călătoriei sale. Casa se profila pe fondul întunecat al pădurii 
de ulmi gigantici, iar crestele acoperişului se pierdeau în 
frunzişul gălbui al unei perdele de plopi. Era aşezată ca 
într-o pâlnie, iar soarele învăluind-o, părea că vrea să 
usuce, să încălzească sau chiar să rodească ultimele dâre 
de ceaţă, pe care vegetaţia densă nu o putea împiedica să 
pătrundă aici, purtată de vântul dinspre râu, în fiecare 
dimineaţă şi în fiecare seară. 

Străin în mijlocul tumultului obişnuit al oraşului, Craeke se 
îndreptă imediat spre casa pe care trebuie neapărat să o 
descriem cititorilor noştri. 

Albă, curată, strălucitoare, mai îngrijit spălată şi ceruită în 
colţurile ascunse decât în cele aparente, ea adăpostea un 
muritor fericit. 

Acest fericit muritor. 

— Rara avis, cum spune Juvenal. 

— Era doctorul van Baerle, finul lui Corneille. El locuia din 
copilărie în casa pe care am descris-o, căci în ea se 


născuseră tatăl şi bunicul său, vechi negustori nobili, din 
nobilul oraş Dordrecht. 

Domnul van Baerle, tatăl, agonisise în comerţul cu India 
trei sau patru sute de mii de florini, pe care domnul van 
Baerle-fiul i-a moştenit neatinşi în 1668, la moartea bunilor 
şi dragilor săi părinţi; florinii fuseseră bătuţi unii în 1640, 
iar alţii în 1610, ceea ce dovedea că erau florini ai lui van 
Baerle-tatăl şi florini ai lui van Baerle-bunicul; aceşti patru 
sute de mii de florini nu erau decât banii de buzunar ai lui 
Cornelius van Baerle, eroul acestei povestiri, căci 
proprietăţile sale din provincie dădeau un venit de 
aproximativ zece mii de florini. 

La trei luni după funeraliile soţiei sale. 

— Care părea că a plecat înainte pentru a-i uşura drumul 
veşniciei, aşa cum îi uşurase drumul vieţii. 

— Când demnul cetăţean, tatăl lui Cornelius, se pregătea 
şi el să moară, i-a spus fiului său, îmbrăţişându-i pentru 
ultima oară: 

— Bea, mănâncă şi cheltuieşte, dacă vrei să trăieşti cu 
adevărat, pentru că a trăi nu înseamnă să lucrezi toată ziua 
stând pe un scaun de lemn sau pe un fotoliu de piele, într- 
un laborator sau într-un magazin. Vei muri şi tu şi dacă n-ai 
să ai un fiu, numele nostru se va stinge, iar florinii mei, pe 
care nimeni nu i-a cântărit vreodată. 

— În afară de tatăl meu, de mine şi de turnător - uimiţi, se 
vor trezi pe mâna unui stăpân necunoscut. Dar mai ales nu-l 
imita pe naşul tău Corneille de Witt, care s-a aruncat în 
politică, cea mai ingrată dintre cariere şi care va sfârşi cu 
siguranţă rău. 

Apoi respectabilul domn van Baerle muri, lăsându-l mâhnit 
pe Cornelius, căci îşi iubea foarte mult tatăl şi mult mai 
puţin florinii. 

Cornelius rămase deci singur în casa cea mare. 

În zadar îi oferi naşul său Corneille slujbe în administraţia 
de stat; în zadar încercă să-l facă să simtă gustul gloriei 
când, Cornelius, pentru a-şi asculta naşul, se îmbarcase cu 


de Ruyter pe vasul Cele şapte provincii care avea sub 
comanda sa o sută treizeci şi nouă debastimente; cu aceste 
nave, vestitul amiral avea să cumpănească singur soarta 
Franţei şi a Angliei. Condus de pilotul Leger, el ajunse la o 
bătaie de puşcă de vasul Prinţul, pe care se afla ducele de 
York, fratele regelui Angliei. Atacul lui de Ruyter, şeful său, 
fu atât de brusc şi de îndemânatic, încât ducele de York, 
simțind că nava e în pericol de a fi distrusă, n-avu decât 
timpul necesar să se retragă pe bordul lui Saint-Michel. 
Când Cornelius văzu vasul Saint-Michel ieşind din poziţie 
sfărâmat de ghiulele olandeze, când văzu vasul Contele de 
Sanwick explodând şi pe cei patru sute de mateloţi pierind 
în valuri sau în foc, când văzu că după ce douăzeci de 
bastimente fuseseră făcute ţăndări, trei mii de oameni 
omorâţi şi cinci mii răniţi, tot nu se putea hotări nimic, 
deoarece fiecare îşi atribuia victoria, că lupta trebuia 
mereu reluată şi că numai un nume în plus. 

— Southwood-Bay. 

— A fost înscris în istoria bătăliilor, când calculă cât timp 
pierde ca să-şi astupe ochii şi urechile un om care vrea să 
reflecteze, chiar dacă semenii săi se bombardează între ei, 
Cornelius îşi luă rămas bun de la Ruyter, de la Ruartul de 
Pulten şi de la glorie, sărută genunchii primului ministru pe 
care-l venera şi se întoarse în casa sa de la Dordrecht. Se 
simţea bogat gândindu-se la odihna dobândită, la cei 
douăzeci şi opt de ani ai săi la sănătatea sa de fier şi la 
vederea sa ageră; dar nu atât cei patruzeci de mii de florini 
capital şi cei zece mii de florini venituri îl făceau să se simtă 
bogat, ci convingerea că omul primeşte întotdeauna prea 
mult de la soartă ca să fie fericit şi destul ca să nu fie. 

În consecinţă, se hotărî să-şi clădească fericirea în felul lui; 
Cornelius începu să studieze plantele şi insectele, culese şi 
clasă toată flora insulelor olandeze, cercetă toată 
entomologia provinciei, asupra căreia redactă un tratat cu 
planşe desenate de mâna lui şi în sfârşit, neştiind cu ce să-şi 
mai ocupe timpul şi mai ales cum să cheltuiască banii, care 


se înmulţeau într-un ritm vertiginos, el îşi alese dintre 
nebuniile obişnuite în ţară şi în epoca sa, una dintre cele 
mai elegante şi mai costisitoare îndeletniciri. Îndrăgi 
lalelele. 

Era, cum se ştie, pe vremea când flamanzii şi portughezii, 
practicând pe întrecute acest gen de horticultură au ajuns 
să divinizeze laleaua şi să facă din această floare adusă din 
orient ceea ce nimeni n-a îndrăznit vreodată să facă din 
speța umană, de teamă să nu provoace gelozia lui 
Dumnezeu. 

În curând de la Dordrecht la Mons nu se mai vorbea decât 
despre lalelele domnului van Baerle, iar straturile sale, 
şanţurile, camerele de uscat, răsadniţele fură vizitate la fel 
ca odinioară galeriile şi bibliotecile din Alexandria de către 
iluştrii călători romani. 

Van Baerle începu prin a cheltui venitul său anual pentru 
a-şi alcătui colecţia, apoi luă din florinii lăsaţi de tatăl său 
pentru a o perfecționa; munca îi fu răsplătită cu un rezultat 
măreț; el realiză cinci noi specii pe care le numi Jeanne 
după numele mamei sale, Baerle după numele tatălui său şi 
Corneille după numele naşului său. 

— Celelalte nume ne scapă, dar amatorii le pot găsi cu 
siguranţă în cataloagele vremii. 

La începutul anului 1672, Corneille de Witt veni la 
Dordrecht unde urma să locuiască trei luni în bătrâna casă 
a familiei sale; se ştie că nu numai Corneille era născut la 
Dordrecht, dar că şi familia de Witt era originară din acest 
oraş. 

Încă de pe atunci, cum spunea Wilhelm de Orania, 
Corneille nu se bucura de popularitate. Totuşi, pentru 
concetăţenii săi, oameni de treabă din Dordrecht, el nu era 
încă un scelerat bun de spânzurat; doar puţin nemulţumiţi 
de republicanismul său cam prea pur, dar mândri de 
valoarea lui personală, când sosi, îl primiră după obiceiul 
locului, cu vin din podgoriile oraşului. 


După ce mulţumi concetăţenilor săi, Corneille se duse să-şi 
vadă bătrâna casă părintească şi porunci să se facă unele 
reparaţii, înainte ca doamna de Witt, soţia sa, sa vină să se 
instaleze împreună cu copiii. Apoi Ruartul se îndreptă spre 
casa finului său, poate singurul locuitor din Dordrecht care 
ignora încă prezenţa Ruartului în oraşul natal. 

Pe cât de multă ură trezise Corneille de Witt, mânuind 
seminţele răufăcătoare, numite pasiuni politice, pe atât de 
multă simpatie îşi atrase van Baerle, neglijând cu totul 
întreţinerea relaţiilor politice, absorbit fiind doar de cultura 
lalelelor. 

Cum van Baerle era iubit de servitorii şi de lucrătorii săi, 
nu-şi putea închipui că există pe lume oameni care să 
dorească răul altui om. 

Şi totuşi. 

— Trebuie s-o spunem, spre ruşinea omenirii. 

— Cornelius van Baerle avea, fără să ştie, un duşman mult 
mai crud, mai înverşunat, mai neînduplecat, decât 
avuseseră Ruartul şi fratele său printre orangiştii îndârijiţi 
împotriva acestei admirabile înţelegeri frăţeşti, care, 
neumbrită de nici un nor în timpul vieţii, se continua prin 
devotament până dincolo de moarte. 

Din momentul în care începu să se dedice culturii lalelelor, 
Cornelius folosi în acest scop atât veniturile sale anuale cât 
şi florinii rămaşi de la tatăl său. Pe vremea aceea, locuia la 
Dordrecht, chiar alături de el, un burghez numit Isaac 
Boxtel care, de îndată ce atinse un anumit nivel de 
cunoştinţe, nutri aceeaşi pasiune; el se emoţiona doar la 
simpla pronunțare a cuvântului tulban, cuvânt care, după 
cum susţine florarul francez, adică cel mai savant 
cunoscător al istoriei acestei flori, este primul nume în 
limba lui Chingulais folosit pentru a desemna capodopera 
naturii, numită azi lalea. 

Boxtel nu avusese fericirea să fie bogat ca van Baerle. Şi-a 
făcut deci cu greu, cu grijă şi cu răbdare în preajma casei 
sale din Dordrecht, o grădină potrivită pentru cultură, a 


amenajat terenul după indicaţiile primite şi a dat straturilor 
exact atâta căldură şi răcoare cât cere codicele 
grădinarilor. 

Isaac simţea temperatura serelor sale până la diferenţe de 
zecimi de grad; cunoştea tăria vântului şi îl lăsa să pătrundă 
atât cât să nu dăuneze tijelor. Produsele sale începură să 
placă. Erau frumoase, chiar căutate. Mai mulţi amatori 
veniseră să-i viziteze grădina. În sfârşit, Boxtel lansase în 
lumea lui Linne€ şi a lui 'Tournefort o lalea cu numele său. 
Această lalea străbătuse drumul gloriei, traversase Franţa, 
pătrunsese în Spania, apoi în Portugalia; regele Don 
Alphons al VI-lea care, gonit din Lisabona, se retrăsese în 
insula 'Terceira, unde se distra nu ca marele Conde stropind 
garoafe, ci cultivând lalele, privind-o pe a lui Boxtel spuse: 
„Nu-i rea”. 

Deodată, în urma studiilor cărora le închinase atâta 
vreme, Cornelius van Baerle fu cuprins de pasiune pentru 
lalele; el amenajă casa sa din Dordrecht, ridicând încă un 
etaj peste una din clădirile aflate în curtea sa, care. 

— Aşa cum am zis. 

— Era vecină cu cea a lui Boxtel. Noul etaj avea cam cu o 
jumătate de grad mai multă căldură, în schimb în grădina 
lui Boxtel era cam cu o jumătate de grad mai frig, fără a 
mai pune la socoteală faptul că oprea vântul şi strica toate 
calculele şi toată economia horticolă a vecinului său. 

Dar în ochii lui Boxtel, această nenorocire nu însemna 
nimic. Van Baerle nu era decât un pictor, adică un soi de 
nebun care încearcă să reproducă pe pânză minunile 
naturii, desfigurându-le. Pictorul a pus să i se ridice 
atelierul cu un etaj mai sus, pentru a avea lumină mai bună; 
era dreptul lui. Domnul van Baerle era pictor, tot aşa cum 
domnul Boxtel era florar, cultivator de lalele; el avea nevoie 
de soare pentru tablourile sale şi lua o jumătate de grad din 
căldura lalelelor domnului Boxtel. 

Legea era de partea domnului van Baerle. Bene sit. 


De altfel, Boxtel a descoperit că prea mult soare strică 
lalelei şi că această floare creşte mai bine şi mai frumos 
colorată în soarele călduţ al dimineţii sau al serii decât în 
bătaia soarelui arzător de amiază. Îi fu deci aproape 
recunoscător, lui Cornelius van Baerle că i-a clădit pe gratis 
un umbrar. 

Poate că ceea ce spunea Boxtel cu privire la vecinul său 
van Baerle nu era chiar ceea ce credea, nu era expresia 
întreagă a gândului său. Sufletele mari găsesc însă în 
filosofie resurse uimitoare pentru a depăşi catastrofele. 

Dar ce durere simţi nenorocosul Boxtel când văzu 
geamurile noului etaj împodobindu-se cu bulbi, cu muguri, 
cu lalele sădite în pământ, cu lalele în glastră, în sfârşit, cu 
tot ce e necesar unui cultivator de lalele stăpânit de această 
pasiune! 

Se vedeau pachete cu etichete, cutii cu dulăpioare 
compartimentate, apărate de grilajuri de fier care 
permiteau aerisirea, fără a lăsa să intre şoareci, gărgăriţe, 
hârciogi, şoareci de câmp şi şobolani, curioşi amatori de 
lalele cu bulbul de două mii de franci. 

Boxtel rămase înmărmurit când văzu tot acest material, 
dar încă nu-şi dădea prea bine seama de nenorocirea care-l 
aştepta. Se ştia că van Baerle e prietenul a tot ce încântă 
ochiul. El studia temeinic natura pentru a lucra la tablourile 
sale, terminate ca acelea ale lui Gerard Dow, profesorul său 
şi ale lui Mieris, prietenul său. Nu era oare posibil ca de 
Witt, având de pictat interiorul unui cultivator de lalele, să fi 
adunat în noul său atelier decorul potrivit? 

Deşi legănat de aceasă idee amăgitoare, Boxtel nu putu 
rezista totuşi arzătoarei curiozităţi ce-l măcina. O dată cu 
lăsarea serii, el sprijini o scară de zidul care-l despărţea de 
grădina vecinului său şi, privind, se convinse că un enorm 
pătrat de pământ, până atunci acoperit de diferite plante, a 
fost mutat, amestecat cu noroi de râu şi dispus în straturi, 
procedeu extrem de favorabil culturii lalelelor; şi totul era 
înconjurat de borduri de gazon pentru a împiedica 


surparea straturilor, care erau în aşa fel aşezate, încât 
primeau razele soarelui când răsare şi când apune. Aveau 
umbrar pentru a cerne razele soarelui de prânz, apă din 
belşug şi la îndemână, expunere la sud-sud-est; în sfârşit, 
condiţii optime, nu numai pentru a reuşi, dar şi pentru a 
progresa. Fără îndoială, van Baerle devenise cultivator de 
lalele. 

Boxtel şi-l închipui de îndată pe acest savant, om cu o 
avere de patru sute de mii de florini capital, cu zece mii de 
florini rentă, folosind resursele sale morale şi fizice pentru 
cultura lalelelor pe scară mare. Deşi vag, el întrevăzu totuşi 
succesul vecinului său în viitorul apropiat şi simţi o 
asemenea durere la acest gând, că mâinile i se lăsară moi 
de-a lungul trupului, genunchii i se îndoiră şi desperat, 
lunecă jos de pe scară. 

Aşadar, nu pentru a picta lalele, ci pentru lalele adevărate 
îi lua van Baerle o jumătate de grad de căldură. Aşadar, van 
Baerle urma să aibă cea mai frumoasă dintre încăperile 
însorite şi, în afară de asta, o cameră spațioasă pentru 
conservarea bulbilor şi a mugurilor, o cameră luminoasă, 
aerisită, ventilată, lux inaccesibil lui Boxtel, care fusese silit 
să consacre în acest scop propria sa cameră de culcare; şi 
pentru ca respiraţia sa să nu dăuneze bulbilor şi 
tuberculilor, se resemna să se culce în pod. Astfel, Boxtel 
avea să aibă chiar alături de el un rival, un concurent, un 
învingător poate şi acest rival nu era un oarecare grădinar 
obscur, necunoscut, ci era finul domnului Corneille de Witt, 
adică o celebritate. 

După cum se vede, Boxtel avea în mai mică măsură simţul 
umorului decât Porus, care se mângăia că a fost învins de 
Alexandru. 

— O celebritate. 

— Şi nu de un oarecare. 

Într-adevăr, ce s-ar întâmpla dacă vreodată van Baerle ar 
descoperi o lalea nouă şi ar numi-o loan de Witt, după ce 
dăduse uneia numele de Corneille! Boxtel s-ar fi sufocat de 


ciudă! Astfel, în previziunea sa plină de invidie, profet al 
nenorocirii sale, el ghicea ce avea să se întâmple. După 
această descoperire, Boxtel petrecu cea mai îngrozitoare 
noapte ce se poate închipui. 

Capitolul VI Ura unui cultivator de lalele. 

Din acest moment Boxtel avu o teamă în loc de o 
preocupare. Rumegând mereu nenorocirea pe care vecinul 
său urma să i-o pricinuiască, el pierdu tot ceea ce dă 
vigoare şi nobleţe corpului şi sufletului omenesc în 
strădaniile lor de a cultiva un ideal scump. 

După cum ne putem închipui, din clipa în care van Baerle, 
înzestrat de natură cu pricepere şi inteligenţă, se dedică 
acestui scop, izbuti să crească cele mai frumoase lalele. 

Cornelius reuşi să schimbe culorile, să modeleze formele, 
să multiplice speciile cu mai mult succes decât toţi ceilalţi 
cultivatori din Harlem şi Leyda, oraşe care oferă acestei 
culturi un pământ bun şi un climat sănătos. 

El aparţinea acelei ingenioase şi naive şcoli care avea ca 
deviză încă din secolul al VII-lea, aforismul dezvoltat în 
1653 de către unul din adepţii ei: „A dispreţui florile 
înseamnă a jigni pe Dumnezeu”, premisă pe care şcoala 
cultivatorilor de lalele, cea mai exclusivistă dintre şcoli, a 
folosito în 1653 pentru a alcătui următorul silogism: „A 
dispreţui florile înseamnă a jigni pe Dumnezeu. 

Cu cât o floare e mai frumoasă, cu atât, dispreţuind-o, 
jigneşti mai mult pe Dumnezeu. 

Laleaua este cea mai frumoasă dintre flori. 

Deci, cine dispreţuieşte laleaua jigneşte profund pe 
Dumnezeu”. 

Fiind de rea credinţă, cu ajutorul acestui raţionament cei 
patru sau cinci mii de cultivatori de lalele din Olanda, din 
Franţa şi din Portugalia. 

— Nu vorbim de cei din Ceylon, din India şi din China. 

— Ar fi pus întreg universul în afara legii şi ar fi declarat 
schismatici, eretici şi demni de moarte mai multe sute de 


milioane de oameni care s-ar fi arătat indiferenți faţă de 
lalea. 

Nu trebuie să ne îndoim că pentru o asemenea cauză, 
Boxtel, deşi duşman de moarte al lui Baerle, n-ar fi mers 
sub acelaşi drapel cu el. 

Aşadar, van Baerle obţinu numeroase succese; numele său 
deveni atât de cunoscut încât Boxtel dispăru pentru 
totdeauna de pe lista cultivatorilor mai însemnați ai 
Olandei, iar cultura lalelelor din Dordrecht fu reprezentată 
prin Cornelius van Baerle, modestul şi inofensivul savant. 

După cum altoiul face să răsară din ramura cea mai umilă 
mlădiţa cea mai mândră, tot aşa şi măcieşul cu cele patru 
petale incolore vesteşte parfumul şi bogăţia trandafirului. 
Chiar şi casele regale pornesc uneori din coliba tăietorilor 
de lemne sau din bordeiul pescarului. 

Van Baerle, care se consacrase cu totul muncii sale, îşi 
petrecea toată vremea răsădind, plantând, îngrijind 
grădina. Răsfăţat de toţi cultivatorii de lalele din Europa, 
nici nu bănuia măcar că lângă el trăieşte un nenorocit 
detronat, al cărui uzurpator era chiar el. Îşi continua 
experienţele şi prin urmare câştiga mereu noi victorii; în 
doi ani îşi acoperi straturile cu asemenea exemplare 
minunate, încât niciodată, nimeni după Dumnezeu, afară 
poate de Shakespeare şi de Rubens, n-au creat atât. 

Urmărindu-l pe Boxtel în acest răstimp, ai fi înţeles ce 
înseamnă un osândit uitat de Dante. Pe când van Baerle 
plivea, îndrepta, uda straturile şi, îngenunchiat pe 
povârnişul de iarbă, analiza fiecare vinişoară a lalelei în 
floare, meditând la înfrumuseţările ce i se puteau aduce, la 
combinaţiile de culori pe care le putea încerca, Boxtel, 
ascuns în spatele unui mic sicomor pe care-l plantase de-a 
lungul zidului şi din care îşi făcuse un evantai, urmărea, cu 
ochii ieşiţi din orbite, cu spume la gură, fiecare pas, fiecare 
gest al vecinului său; când i se părea că-l vede vesel, când îi 
surprindea un surâs pe buze, o sclipire de bucurie în ochi, îi 
arunca atâtea blesteme, atâtea ameninţări furioase, încât e 


de neconceput cum aceste suflări otrăvite de invidie şi de 
mânie, pătrunzând în tulpinele florilor nu le ofileau. 

Deîndată ce pune stăpânire pe un suflet omenesc, răul 
face progrese uimitor de rapide. Aşa se întâmplă şi cu 
Boxtel, care nu se mulţumi numai să-l observe pe van 
Baerle ci vru să-i vadă şi florile. În fond era un artist şi 
capodopera unui rival îl interesa. 

Îşi cumpără un telescop, cu ajutorul căruia putu să 
urmărească, la fel de bine ca însuşi proprietarul, evoluţia 
fiecărei flori, din primul an de când răsare firavul vlăstar 
din pământ, până în momentul în care, după perioada de 
cinci ani, îşi rotunjeşte nobilul şi graţiosul său cilindru cu 
nuanţe nesigure şi se dezvoltă petalele, care abia atunci 
dau la iveală comorile tainice ale caliciului lor. 

Ah! De câte ori nu vedea nenorocitul invidios, cocoţat pe 
scară, în răzoarele lui van Baerle, lalele care îl orbeau prin 
frumuseţea lor, îl sufocau prin perfecțiunea lor? După ce le 
admira. 

— Fiindcă nu putea să-şi înfrângă acest sentiment. 

— Începea să-l roadă febra invidiei, acest rău care macină 
pieptul şi transformă inima în miriade de mici şerpi ce se 
devoră unul pe altul. 

— Sursă infamă de groaznice dureri. 

De câte ori, în timpul chinurilor, a căror imagine nu poate 
fi redată printr-o descriere, Boxtel n-a fost tentat să sară 
noaptea în grădină, să distrugă plantele, să sfâşie bulbii cu 
dinţii, să sacrifice mâniei sale chiar pe proprietar, dacă 
acesta ar fi îndrăznit să-şi apere lalelele. 

Să omori un om, mai treacă-meargă! Dar să distrugi o 
lalea e o crimă îngrozitoare în ochii unui adevărat 
horticultor! 

Treptat, pe măsură ce van Baerle făcea zilnic progrese în 
ştiinţa pe care părea să o intuiască, furia lui Boxtel ajunsese 
la o asemenea culme, încât se gândi să arunce pietre şi 
ciomege în straturile de lalele ale vecinului său. 


Dar dându-şi seama că a doua zi, când ar fi văzut 
stricăciunea, van Baerle ar fi povestit păţania sa. 

— Şi cum strada era departe şi în secolul al XVII-lea 
pietrele şi ciomegele nu mai cădeau din cer ca pe timpul 
Amaleciţilor, autorul crimei, deşi ar fi operat noaptea, ar fi 
fost descoperit şi nu numai pedepsit de lege, dar şi 
dezonorat pentru totdeauna în ochii Europei cultivatoare 
de lalele. 

— Boxtel recurse la şiretenie. El hotări să folosească un 
procedeu care să nu-l compromită. 

Se frământă îndelung, e adevărat, dar în sfârşit găsi 
soluţia. 

Într-o seară legă două pisici, fiecare de câte o labă de la 
spate, cu o sfoară de zece picioare lungime şi le aruncă de 
pe zid în mijlocul stratului cu cele mai frumoase flori, unde 
creştea nu numai laleaua Corneille de Witt, dar şi 
Brabansona, albă ca laptele, purpurie şi roşie; Marmorata, 
din Rotre, azurie cu roşu-stacojiu deschis; şi Minunea din 
Harlem; laleaua Porumbac închis şi Porumbac luminos. 

Căzând de sus, animalele speriate se rostogoliră întâi pe 
răzoare, încercând să fugă fiecare în altă parte, până când 
firul care le lega una de alta se întinse complet; atunci, 
neputând merge mai departe, începură să se răsucească pe 
loc, miorlăind îngrozitor; cosiră cu frânghia florile în 
mijlocul cărora se zbăteau, apoi, în sfârşit, după un sfert de 
oră de luptă crâncenă, reuşind să rupă firul care le încurca, 
dispărură. 

Boxtel, ascuns în spatele sicomorului său, nu vedea nimic 
din cauza întunericului nopţii; dar, auzind miorlăiturile 
furioase ale celor două pisici, îşi închipuia ce se întâmplă şi 
inima sa, golindu-se de fiere, se umplea de satisfacţie. 

Dorinţa lui Boxtel de a vedea stricăciunea pricinuită era 
atât de mare, încât rămase ascuns până la ziuă pentru a se 
bucura de efectele luptei dintre cei doi motani. Îl 
pătrunsese ceața dimineţii şi era îngheţat, dar nu simţea 


frigul; speranţa răzbunării îl încălzea. Durerea rivalului său 
avea să-l răsplătească de toate necazurile. 

Odată cu primele raze de soare, uşa casei albe se deschise 
şi în prag apăru surâzând van Baerle. Zări deodată gropi şi 
moviliţe pe terenul ce fusese neted cu o seară înainte; apoi 
văzu rândurile simetrice ale lalelelor sale, răvăşite ca 
suliţele unui batalion în mijlocul căruia căzuse o bombă. 
Alergă într-acolo din ce în ce mai palid. 

Boxtel tresări de bucurie. Cincisprezece sau douăzeci de 
lalele smulse, rupte în bucăţi, zăceau. 

— Unele îndoite, altele frânte cu totul şi veştejite. Seva 
curgea din rănile lor; seva, acest sânge preţios pe care van 
Baerle ar fi vrut să-l răscumpere cu allui. 

Dar, ce surpriză! Ce bucurie pentru van Baerle! Şi ce 
durere de neexprimat pentru Boxtel! Niciuna din cele patru 
lalele care constituiau obiectul atentatului nu era atinsă. 
Ele îşi înălţau cu mândrie capul nobil deasupra celorlalte 
flori strivite. 

Era deajuns pentru a-l mângâia pe van Baerle, era deajuns 
pentru a-l face să moară de necaz pe asasin, care îşi 
smulgea părul din cap la vederea crimei comise zadarnic. 

Van Baerle, deplorând nenorocirea care îl lovise, 
nenorocire care de altfel, din mila lui Dumnezeu, nu era 
chiar atât de mare cât ar fi putut să fie, nu putu să-i 
ghicească cauza. El se informă şi află doar că toată noaptea 
s-au auzit miorlăituri îngrozitoare. De altfel, el recunoscu 
trecerea pisicilor şi după urmele lăsate de ghiarele lor, 
după părul rămas pe locul bătăliei şi pe care picăturile 
indiferente de rouă tremurau la fel ca pe frunzele unei flori 
rupte, căzută alături; pentru a evita ca pe viitor să se mai 
repete o astfel de nenorocire, el porunci ca un ajutor de 
grădinar să doarmă noaptea în grădină, într-o gheretă, 
aproape de straturi. 

Boxtel auzi când se dădu ordinul. El văzu construindu-se 
ghereta chiar în aceeaşi zi şi prea fericit că nu a fost bănuit, 


dar mai pornit ca oricând împotriva norocosului horticultor, 
aşteptă o ocazie mai prielnică, pentru a se răzbuna. 

Cam în acest timp, societatea cultivatorilor de lalele din 
Harlem propuse un premiu pentru descoperirea. 

— Nu îndrăznim să zicem fabricarea. 

— Preţioasei lalele negre, fără pată, problemă încă 
nerezolvată şi privită ca fără soluţie pe atunci, dacă se ţine 
seama că la această dată nu existau nici măcar lalele brune. 

De aceea se spune că fondatorii premiului ar fi putut să 
ofere la fel de bine două milioane în loc de o sută de mii de 
livre, căci oricum ideea nu putea fi realizată. 

Câţiva amatori încercară, fără să creadă însă în reuşită; 
dar natura fanteziei horticultorilor are o asemenea putere, 
încât, deşi considerau dinainte încercarea sortită eşecului, 
nu se mai puteau gândi decât la preţioasa lalea neagră, tot 
atât de himerică, de intangibilă, ca lebăda neagră a lui 
Horaţiu şi ca mierloiul alb al tradiţiei franceze. 

Van Baerle se număra printre cultivatorii de lalele care 
adoptară ideea; Boxtel fu dintre aceia care se gândiră s-o 
speculeze. Din momentul în care mintea perspicace şi 
ingenioasă a lui van Baerle se puse în slujba realizării 
acestui scop, el începu cu răbdare semănăturile şi operaţiile 
necesare pentru a aduce de la roşu la cafeniu şi de la 
cafeniu la cafeniu închis lalelele pe care le cultivase până 
acum. 

Începând din anul următor, Boxtel putu zări în straturile 
lui van Baerle lalele de un brun perfect, în timp ce el nu 
obținuse decât culoarea cafeniu deschis. 

Poate că ar fi important să explicăm cititorilor frumoasele 
teorii care dovedeau că laleaua împrumută culorile de la 
elementele naturii; poate ar fi bine să stabilim că nimic nu e 
imposibil pentru un horticultor care pune la contribuţie, cu 
răbdare şi geniu, focul soarelui, prospeţimea apei, seva 
pământului şi adierea vântului. Dar nu un tratat despre 
lalele în general, ci povestea unei lalele în particular ne-am 
hotărât să scriem; de aceea ne vom opri la aceasta, oricât 


de mult ne-am simţi atraşi de farmecul subiectului care se 
suprapune. 

Lui Boxtel, învins încă o dată de superioritatea dușmanului 
său, i se făcu lehamite să mai cultive lalele şi, pe jumătate 
nebun, se hotări să stea la pândă. 

Casa rivalului său era aşezată în plină lumină. Grădina cu 
faţa spre soare, cămăruţe cu geamuri străvezii, dulapuri, 
cutii şi etichete îngăduiau telescopului să pătrundă cu 
uşurinţă; Boxtel îşi lăsă bulbii să putrezească în cuiburi, 
cojile să se usuce în rafturi, lalelele să moară pe straturi şi 
nu se mai preocupă decât de ceea ce se petrecea la van 
Baerle; respira prin tijele lalelelor lui, îi trecea setea numai 
văzând stropitoarea cu apă şi se sătură cu pământul moale 
şi fin pe care-l presăra vecinul său peste bulbii atât de 
îndrăgiţi. Dar partea cea mai curioasă a îndeletnicirii nu se 
efectua în grădină. 

Suna ora unu, ora unu noaptea şi van Baerle urca în 
laboratorul său, în cabinetul cu geamuri, unde telescopul lui 
Boxtel pătrundea atât de bine. Aici, din clipa când luminile 
savantului, înlocuind razele soarelui, iluminau ziduri şi 
ferestre, Boxtel vedea cum acţionează geniul inventiv al 
rivalului său. 

Îl privea selectând seminţele, stropindu-le cu substanţe 
care le modificau sau le colorau. Cornelius mai mult intuia 
ce avea de făcut atunci când încălzea unele seminţe, le 
umezea, apoi le combina cu altele printr-un soi de altoi, 
operaţie minuțioasă şi la care se dovedea uimitor de 
îndemânatic; ţinea la întuneric pe cele care trebuiau să dea 
culoarea neagră, la soare sau la lampă pe cele care 
trebuiau să dea culoarea roşie, oglindea în luciul apei pe 
cele care aveau să devină albe. 

Această magie nevinovată, fruct al îmbinării dintre visarea 
copilăreas-că şi geniul matur, această muncă plină de 
răbdare, continuă, de care Boxtel se simţea incapabil, îl 
făcea pe invidios să-şi închine telescopului toată viaţa, toată 
gândirea, toată nădejdea sa. 


Lucru ciudat! Atâta interes şi atâta dragoste pentru artă 
nu izbutise să stingă violenta invidie a lui Isaac, setea sa de 
răzbunare. Uneori, prinzân-du-l pe van Baerle în telescopul 
său, îşi închipuia că îl ocheşte cu o puşcă ce nu dă greş şi 
căuta cu degetul piedica pentru a slobozi glontele ce 
trebuia să-l ucidă. Dar e timpul să legăm de această 
perioadă de trudă a unui cultivator de lalele şi de spionaj a 
altuia, vizita pe care Corneille de Witt, Ruart de Pulten, o 
făcea în oraşul său natal. 

Capitolul VII Un om fericit face cunoştinţă cu nenorocirea. 

Corneille veni în vizită la finul său, Cornelius van Baerle, în 
luna ianuarie 1672, după ce îşi puse la punct treburile de 
familie. 

Se înnoptase. 

Deşi destul de puţin priceput în horticultură şi tot atât de 
puţin artist, Corneille vizită toată casa, de la atelier până la 
sere, de la tablouri până la lalele. 

El primi mulţumirile finului pentru că îi oferise prilejul de 
a fi pe pun-tea vasului amiral Şapte Provincii, în timpul 
bătăliei de la Southwood-Bay şi la rândul său, Corneille îi 
mulţumi ca un părinte, cu amabilitate şi bunăvoință, pentru 
că dăduse numele său unei minunate lalele. În timp ce 
trecea astfel în revistă comorile lui van Baerle, în faţa porţii 
omului fericit se adunase lume multă care privea plină de 
curiozitate şi cu respect. 

Zgomotul din stradă atrase atenţia lui Boxtel care mânca, 
aşezat aproape de foc. El se întrebă ce se întâmplă şi după 
ce află, se urcă în laboratorul său, unde se instală cu 
telescopul la ochi, în ciuda frigului pătrunzător de acolo. 

Din toamna anului 1671, telescopul nu-i mai era de mare 
folos. Lalelele, friguroase, aşa cum sunt toate fiicele 
Orientului, nu se cultivă în pământ iarna. Ele au nevoie de 
căldura din interiorul casei, de patul moale al sertarelor şi 
de dulcile mângâieri ale sobei. De aceea, toată iarna, 
Cornelius o petrecea în laborator, în mijlocul cărţilor şi a 
tablourilor. Numai arareori se ducea în camera cu bulbi, 


pentru a deschide oblonul şi a lăsa să pătrundă cele câteva 
raze de soare surprinse pe cer. 

În seara de care vorbim, după ce Corneille şi Cornelius, 
urmaţi de câţiva servitori, vizitaseră încăperile, cel dintâi se 
adresă în şoaptă gazdei sale: 

— Fiul meu, îndepărtează oamenii şi fă în aşa fel ca să 
rămânem câteva clipe singuri. 

Cornelius se înclină în semn de ascultare. Apoi spuse cu 
voce tare: 

— Domnule, doriţi să vizitaţi şi uscătoria mea de lalele? 

Uscătoria? Acest „templu păgân” al cultivatorului de lalele, 
acest tabernacol, această „sfânta sfintelor”, era interzisă 
profanilor, ca şi Delfi altădată. 

Niciodată pragul acestei încăperi n-a fost trecut de 
piciorul îndrăzneţ al vreunui valet, ar fi zis marele Racine, 
la modă pe atunci. Cornelius nu lăsa să pătrundă aci decât 
mătura inofensivă a fostei sale doici, o bătrână servitoare 
frizonă, care, de când stăpânul ei se consacrase cultului 
lalelelor, nu mai îndrăznea să pună ceapă în tocană, de 
teamă să nu curețe şi să gătească chiar inima copilului pe 
care-l alăptase. Astfel, numai la auzul cuvântului uscătorie, 
servitorii care purtau făcliile aprinse se depărtară cu 
respect. Cornelius luă lumânările din mâna primului 
servitor şi trecu înaintea naşului său în cameră. 

Trebuie să adăugăm că uscătoria se afla tocmai în 
încăperea cu geamuri pe care Boxtel o fixa fără încetare cu 
telescopul său. 

Acesta stătea ca de obicei la pândă. Văzu mai întâi 
luminându-se pereţii şi geamurile; apoi apărură două 
umbre. Una dintre ele, mare, majestuoasă, severă, se aşeză 
aproape de masa pe care Cornelius lăsase făclia. Boxtel 
recunoscu obrazul palid al lui Corneille de Witt, încadrat de 
părul lung şi negru care-i cădea pe umeri. 

După ce spuse câteva cuvinte, al căror sens invidiosul nu-l 
putu pricepe după mişcarea buzelor, Ruartul de Pulten 
scoase de la piept un pachet alb, pecetluit cu grijă şi-l 


întinse lui Cornelius; după felul în care Cornelius îl luă şi îl 
ascunse în dulap, Boxtel înţelese că în el se aflau hârtii de 
cea mai mare importanţă. 

Se gândi la început că acest pachet preţios ar putea 
conţine câţiva muguri proaspăt aduşi din Bengal sau din 
Ceylon; dar apoi chibzui că Ruartul se interesa prea puţin 
de lalele şi nu se ocupa decât de om, plantă păcătoasă, ce 
încântă mai puţin privirea şi înfloreşte mai greu. Reveni 
deci la ideea că pachetul conţinea pur şi simplu hârtii şi că 
aceste hârtii aveau desigur o însemnătate politică. 

Dar de ce i s-ar încredința asemenea hârtii tocmai lui 
Cornelius, care era cu totul străin de această ştiinţă, de 
altfel tot atât de obscură, după părerea sa, ca şi chimia sau 
chiar alchimia? Fără îndoială, Corneille, simțind că nu era 
pe placul compatrioţilor săi, încredința finului său van 
Baerle un depozit de documente însemnate. Ruartul se 
dovedea îndemânatic procedând astfel, întrucât Cornelius, 
străin de intrigile politice, era în afară de orice bănuială şi 
de bună seamă că nu spre el s-ar fi îndreptat cercetările. 

De altfel, Boxtel îşi cunoştea vecinul. Dacă pachetul ar fi 
conţinut muguri, Cornelius nu s-ar fi putut stăpâni şi ar fi 
cercetat cu atenţie valoarea darurilor primite. Or 
dimpotrivă, Cornelius primise cu respect pachetul din 
mâinile Ruartului şi tot cu respect îl aşezase într-un sertar, 
împingându-l până la fund; fără îndoială, ca să nu se vadă şi 
ca să nu ocupe prea mult loc din spaţiul rezervat bulbilor. 

De îndată ce pachetul fu ascuns în sertar, Corneille de Witt 
se ridică, strânse mâinile finului său şi se îndreptă spre uşă. 

Cornelius luă iute făclia şi trecu înainte pentru a lumina 
calea naşului său. 

Lumina dispăru pe nesimţite din încăperea cu geamuri şi 
reapăru pe scară, apoi în vestibul şi în sfârşit în strada încă 
plină de oameni care voiau să-l vadă pe Ruart urcând în 
trăsură. 

Invidiosul nu se înşelase de loc în presupunerile lui. 
Depozitul încredinţat de către Ruart lui van Baerle şi pus cu 


grijă de acesta în sertar era corespondenţa lui loan de Witt 
cu domnul de Louvois. Numai că. 

— Aşa cum îi spusese fratelui său. 

— De Witt încredinţase scrisorile lui van Baerle fără să-l 
lase măcar să bănuiască importanţa lor politică. Singura 
reco-mandare pe care i-o făcuse era aceea de a nu înmâna 
depozitul nimănui altcuiva decât lui sau unei persoane care 
ar avea scris un cuvânt din par-tea lui. Şi Cornelius, după 
cum am văzut, închise pachetul în dulapul cu muguri 
preţioşi. După plecarea Ruartului, zgomotul şi făcliile se 
stinseră, iar Cornelius nu se mai gândi la acest pachet, la 
care Boxtel, dimpotrivă, se gândea mult; asemenea unui 
pilot încercat, el vedea în acest pachet norul mic şi 
depărtat, care închide în el furtuna şi care, lunecând, va 
creşte şi se va dezlănţui. 

Totuşi, ignorând ura ce o stârnise, cultivatorul de lalele 
parcursese o parte din drumul câtre țelul propus de 
societatea din Harlem: el trecuse de la laleaua brun-gălbuie 
la laleaua de culoarea cafelei prăjite. Şi chiar în ziua de 20 
august 1672, în timp ce la Haga avea loc evenimentul pe 
care l-am povestit, la ora unu după amiază, Cornelius se 
afla în uscătorie, cu picioarele sprijinite de bara mesei şi 
coatele pe covor, admirând trei muguri promiţători. 

„Voi crea marea lalea neagră. 

— Îşi spunea Cornelius desprinzând mugurii. 

— Şi voi lua premiul de o sută de mii de florini. Îl voi 
împărţi săracilor din Dordrecht; în felul acesta voi potoli ura 
pe care o trezeşte orice om bogat în timpul războaielor 
civile şi voi putea continua să-mi îngrijesc răzoarele, fără să 
mă tem de republicani sau de orangişti. Nu voi mai avea 
motiv să mă tem că într-o zi de răscoală negustorii din 
Dordrecht şi marinarii din port ar putea veni să-mi smulgă 
bulbii pentru a-şi hrăni familiile, aşa cum mă ameninţă 
uneori cu voce joasă, când află că am cumpărat un bulb de 
două sau trei sute de florini. E lucru hotărât; voi da 


săracilor cei o sută de mii de florini pe care-i oferă 
societatea din Harlem ca premiu. 

Cu toate că...” 

Şi la acest cu toate că, van Baerle făcu o pauză şi suspină. 

„Cu toate că, urmă el, mi-ar fi plăcut să cheltuiesc cei o 
sută de mii de florini pentru a mări parterul casei mele sau 
pentru a călători în Orient, patria florilor frumoase. Dar e 
mai bine să nu te gândeşti la toate astea; numai despre 
muschete, drapele, tobe şi proclamaţii se vorbeşte astăzi 

Van Baerle ridică ochii spre cer şi suspină din nou. Apoi îşi 
întoarse privirea către bulbii care, după părerea lui, erau 
cu mult mai importanţi decât toate muschetele, tobele, 
drapelele şi proclamaţiile - toate lucruri bune numai să 
tulbure sufletul unui om cinstit! 

„Dar iată nişte muguri foarte frumoşi!” îşi spuse el. Cât 
sunt de netezi, cât sunt de bine făcuţi, ce aer melancolic au! 
Toate acestea prevestesc lalelei mele negrul de abanos! Nu 
se văd cu ochiul liber nici măcar nervurile prin care circulă 
seva. Oh! Cu siguranţă că nici o pată nu va umbri rochia de 
doliu a florii care-mi datorează viaţa. 

„Cum se va numi această fiică a veghei mele, a trudei 
mele, a gândirii mele? Tulipa nigra Barlaensis. 

„Da, Barlaensis. Frumos nume! Toată Europa cultivatoare 
de lalele, adică toată Europa cultă, va tresări la auzul 
acestei veşti care va zbura ca vântul în cele patru puncte 
cardinale ale globului. 

„A fost descoperită marea lalea neagră! Numele ei? Vor 
întreba amatorii. 

— Tulipa nigra Barlaensis. 

— De ce Barlaensis? După numele inventatorului ei, van 
Baerle, se va răspunde. 

— Cine-i acest van Baerle? 

— E acela care a mai creat până acum cinci specii noi: 
Jeanne, Ioan de Witt, Corneille etc. Ei bine, aceasta este 
ambiția mea. Ea nu va supăra pe nimeni. Şi despre Tulipa 
nigra Barlaensis se va mai vorbi chiar dacă naşul meu, 


LL 


acest sublim om politic, nu va mai fi cunoscut decât poate 
prin laleaua care-i poartă numele. 

„Muguri încântători...! 

„Când va înflori laleaua mea. 

— Îşi continuă Cornelius gândurile. 

— Vreau, dacă liniştea va fi revenit în Olanda, să dau 
săracilor numai cincizeci de mii de florini; la urma urmelor 
şi atât e destul pentru un om care nu datorează nimănui 
nimic, iar cu ceilalţi cincizeci de mii de florini voi face 
experienţe. Cu aceşti cincizeci de mii de florini vreau să dau 
viaţă lalelei parfumate. Oh! Dacă aş izbuti să dau lalelei 
parfumul trandafirului, al garoafei, sau poate chiar un 
miros complet nou; dacă aş putea reda reginei florilor 
mireasma naturală pe care a pierdut-o în trecerea ei de pe 
tronul din Orient pe cel din Europa, acea mireasmă pe care 
o are probabil în India, la Goa, la Bombay, la Madras şi mai 
ales în insula care altădată, după cum spun cunoscătorii, a 
fost paradisul terestru. 

— Numită Ceylon! Ce triumf! Atunci, n-aş da gloria lui 
Cornelius van Baerle. 

— O spun deschis. 

— Nici pentru gloria lui Alexandru, Cezar sau Maxi-milian. 

Dragi muguraşi...!” 

Şi Cornelius se desfăta contemplându-i. 

Deodată, clopoţelul din faţa încăperii sună mai tare ca de 
obicei. 

Cornelius tresări, întinse ocrotitor mâna spre muguri şi se 
întoarse: 

— Cine-i acolo? Întrebă el. 

— Un sol de la Haga, răspunse servitorul. 

— Un sol de la Haga? Ce vrea? 

— Domnule, e Craeke. 

— Craeke, valetul de încredere al domnului Ioan de Witt? 
Bine! Să aştepte. 

— Nu pot să aştept, se auzi o voce din coridor. 


Şi în acelaşi timp, trecând peste consemn, Craeke năvăli în 
uscătorie. 

Intrarea violentă a lui Craeke era o încălcare atât de 
flagrantă a obiceiurilor stabilite în casa lui Cornelius van 
Baerle, încât acesta, văzându-l cum se năpusteşte, avu o 
tresărire a mâinii ce ocrotea mugurii; gestul brusc făcu să 
se rostogolească doi din preţioşii bulbi, unul sub masa 
vecină cu masa mare, celălalt în cămin. 

— Drace! Exclamă Cornelius fugind după muguri. 

— Ce s-a întâmplat, Craeke? 

— S-a întâmplat, domnule. 

— Zise Craeke, depunând hârtia pe masa cea mare unde 
rămăsese al treilea bulb. 

— Că sunteţi invitat să citiţi hârtia aceasta fără să pierdeţi 
nici o clipă. 

Şi Craeke, având senzaţia că străzile din Dordrecht 
manifestă simpto-mele unui tumult asemănător celui pe 
care îl lăsase la Haga, fugi fără să privească înapoi. 

— Bine, bine, dragul meu Craeke. 

— Zise Cornelius, întinzând un braţ sub masă pentru a 
urmări bulbul preţios. 

— Voi citi hârtia. 

Apoi, ridicându-l, îl puse în căuşul palmei pentru a-l 
examina: 

— Bun! Zise el, iată, unul e neatins. Al dracului Craeke, să 
intre astfel în uscătoria mea! Să-l vedem pe celălalt acum. 

Fără să lase din mână bulbul pe care-l ridicase, van Baerle 
înaintă spre cămin şi, în genunchi, începu să pipăie cu 
vârful degetului cenuşa, care din fericire era rece. 

După o clipă descoperi al doilea mugur. 

— lată-l şi pe al doilea. 

Şi privindu-l cu o atenţie aproape părintească: 

— Neatins ca şi primul. 

Chiar în clipa aceea, în timp ce Cornelius, încă în 
genunchi, examina al doilea mugur, uşa uscătoriei fu 
zgâlţâită atât de puternic şi se deschise în aşa fel, încât 


Cornelius simţi urcându-i în obraji şi în urechi flacăra acelei 
rele sfătuitoare, care se numeşte mânia. 

— Ce s-a mai întâmplat? Întrebă el. Ce-nseamnă asta? Au 
înnebunit ai casei! 

— Domnule! Domnule! Strigă servitorul care se năpustise 
în uscătorie cu obrazul mai palid şi cu expresia mai 
îngrozită decât cea a lui Craeke. 

— Ei bine, ce-i? Întrebă Cornelius, care văzând dubla 
încălcare a regulilor casei, presimţi o nenorocire. 

— Ah! Domnule, fugiţi, fugiţi repede! 

— Să fug? Pentru ce? 

— Domnule, casa e plină de gărzile statului. 

— Ce vor? 

— Vă caută. 

— Pentru ce? 

— Ca să vă aresteze. 

— Să mă aresteze, pe mine? 

— Da, domnule, sunt însoţiţi şi de un magistrat. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă van Baerle strângând cei doi 
muguri în mână şi aruncând o privire îngrozită spre scară. 

— Urcă, urcă! Strigă servitorul. 

— Ah, iubitul meu copil, vrednicul meu stăpân, strigă doica 
intrând în uscătorie. Ia aurul, bijuteriile şi fugi, fugi! 

— Dar pe unde vrei să fug, doică? Întrebă van Baerle. 

— Sări pe fereastră. 

— De la douăzeci şi cinci de picioare?! 

— Vei cădea pe un strat de pământ gras de şase picioare! 

— Da, dar voi cădea pe lalelele mele! 

— N-are importanţă, sari. 

Cornelius luă al treilea mugur, se apropie de fereastră şi o 
deschise, dar văzând ce stricăciuni ar putea aduce 
straturilor sale, se înspăimântă mai mult decât la vederea 
distanţei de la care trebuia să sară şi se opri. 

— N-am să sar. 

Şi se dădu un pas îndărăt. 


În acest moment, printre zăbrelele grilajului începură să 
se vadă halebardele soldaţilor. 

Doica ridică braţele spre cer. 

Cât despre Cornelius van Baerle, trebuie s-o spunem, spre 
lauda nu a omului ci a cultivatorului de lalele, singura sa 
preocupare era aceea de a-şi apăra nepreţuiţii muguri. 

Căută din ochi o hârtie în care să-i învelească, zări pe 
masa de uscat foaia din biblie depusă de Craeke, o luă fără 
să-şi amintească cum ajunsese acolo, atât de mare îi era 
tulburarea, înveli în ea cei trei muguri, îi ascunse la piept şi 
aşteptă liniştit. 

În aceeaşi clipă intrară soldaţii, precedaţi de un magistrat. 

— Dumneavoastră sunteţi doctorul Cornelius van Baerle? 
Întrebă magistratul, deşi îl cunoştea foarte bine pe tânăr. 

— Eu sunt, maestre van Spennen. 

— Răspunse Cornelius salutându-l respectuos. 

— Şi dumneavoastră o ştiţi prea bine. 

— Atunci, daţi-ne documentele instigatoare pe care le 
ascundeţi la dumneavoastră. 

— Documentele instigatoare? Repetă Cornelius, cu totul 
năucit de această poruncă. 

— Nu faceţi pe miratul. 

— Vă jur, maestre van Spennen. 

— Răspunse Cornelius. 

— Că nu înţeleg despre ce este vorba. 

— Atunci o să vă ajut, doctore, spuse magistratul: daţi-ne 
hârtiile pe care trădătorul Corneille de Witt le-a depus la 
dumneavoastră în luna ianuarie a anului trecut. 

Lui Cornelius îi trecu fulgerător prin minte un gând. 

— Iată, spuse van Spennen, mi se pare că începeţi să vă 
amintiţi, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, dar dumneavoastră vorbeaţi de documente 
instigatoare şi eu nu am nici o hârtie de felul acesta. 

— Ah, negaţi? 

— Desigur. 


Magistratul se întoarse şi cuprinse dintr-o privire toată 
încăperea. 

— Care cameră din casă se numeşte uscătorie? Întrebă el. 

— E tocmai aceasta în care ne aflăm, maestre van 
Spennen. 

Magistratul îşi aruncă ochii pe o mică notă aşezată 
deasupra hârtiilor sale. 

— E în ordine, spuse el ca un om lămurit. 

Apoi întorcându-se către Cornelius: 

— Vreţi să-mi daţi aceste hârtii? 

— Dar nu pot, maestre van Spennen. Doar nu-mi aparţin: 
ele mi-au fost încredințate cu titlul de depozit şi un depozit 
e sfânt. 

— Doctore Cornelius, rosti magistratul, în numele 
Guvernului vă ordon să deschideţi acest sertar şi să-mi daţi 
hârtiile închise în el. 

Şi magistratul arătă cu degetul exact al treilea sertar al 
unui dulap aşezat deasupra căminului. 

Într-adevăr, hârtiile încredințate de Ruartul de Pulten 
finului său se aflau în cel de-al treilea sertar, dovadă că 
poliţia fusese perfect informată. 

— Va să zică nu vreţi? Întrebă van Spennen, văzându-l pe 
Cornelius că rămâne împietrit de uimire. Atunci îl voi 
deschide eu însumi. 

Şi trăgând tot sertarul afară, magistratul descoperi mai 
întâi vreo douăzeci de bulbi, rânduiţi şi etichetaţi cu grijă, 
apoi pachetul cu hârtii, exact în starea în care fusese depus 
de către nenorocitul Corneille de Witt. 

Magistratul rupse sigiliile, sfâşie plicul, aruncă o privire 
lacomă peste primele foi care-i căzură sub ochi şi strigă cu 
o voce îngrozitoare: 

— Aşadar, justiţia n-a primit o informaţie falsă. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Ah! Nu mai faceţi pe nevinovatul, domnule van Baerle, 
răspunse magistratul şi urmaţi-ne. 

— De ce să vă urmez? Strigă doctorul. 


— Pentru că în numele Statelor olandeze, vă arestez. 

Nu se făceau încă arestări în numele lui Wilhelm de 
Orania, deoarece nu trecuse destul timp de când era 
stadtholder. 

— Să mă arestaţi, strigă Cornelius, dar ce-am făcut? 

— Asta nu mă priveşte de loc, doctore, vă veţi explica în 
faţa judecătorilor. 

— Unde? 

— La Haga. 

Cornelius, uluit, îşi sărută doica aproape leşinată, dădu 
mâna cu servitorii care plângeau şi-l urmă pe magistrat. 
După ce fu închis în trăsură ca un deţinut politic, porniră în 
galop spre Haga. 

Capitolul VIII O invazie. 

Tot ce se petrecuse era, după cum se poate uşor 
presupune, opera diabolică a lui mynheer Isaac Boxtel. 

Ne amintim că ela ghicit importanţa hârtiilor încredințate 
de Ruartul de Pulten finului său, de îndată ce îl văzu pe 
acesta strângând cu grijă pachetul în sertarul în care ţinea 
cei mai preţioşi bulbi. 

De aci se poate deduce că Boxtel, care urmărea 
desfăşurarea evenimentelor politice cu mult mai multă 
atenţie decât vecinul său Cornelius, aflând de arestarea lui 
Corneille de Witt, învinuit de înaltă trădare, se gândi că, 
fără îndoială, n-ar avea de spus decât o vorbă pentru ca o 
dată cu naşul să fie arestat şi finul. 

Oricât de fericită bătea inima lui Boxtel, se înfioră totuşi la 
gândul că denunţul său ar putea duce la eşafod un om. Dar 
cum firile rele se deprind treptat cu ideile josnice, mynheer 
Isaac Boxtel îşi dădea curaj găsindu-şi justificarea în 
următorul sofism: „Corneille de Witt e un rău cetăţean dacă 
e acuzat de înaltă trădare şi arestat. Eu sunt un bun 
cetăţean pentru că nu sunt acuzat de nimic în lume şi 
pentru că sunt liber ca pasărea văzduhului. Cum Corneille 
de Witt e un rău cetăţean, pentru că e acuzat de înaltă 
trădare şi arestat, complice-le său, Cornelius van Baerle, nu 


poate fi un cetăţean mai puţin rău. Deci, eu sunt un bun 
cetăţean şi cum e de datoria bunilor cetăţeni să-i denunțe 
pe cei răi, este de datoria mea, a lui Isaac Boxtel, să-l 
denunţ pe Cornelius van Baerle.” 

Dar poate că acest raţionament, ciudat cum era, n-ar fi 
pus cu totul stăpânire pe gândurile lui Boxtel şi poate că 
invidiosul n-ar fi cedat dorinţei de răzbunare care îi rodea 
inima, dacă o dată cu demonul invidiei, n-ar fi apărut şi 
demonul lăcomiei. 

Boxtel cunoştea stadiul în care ajunsese van Baerle cu 
cercetările referitoare la valoroasa lalea neagră. Oricât de 
modest era doctorul Cornelius, el nu putu ascunde 
prietenilor săi intimi convingerea aproape deplină că va 
câştiga în anul 1673 premiul de o sută de mii florini propus 
de Societatea de horticultură din Harlem. Or, tocmai 
această certitudine a lui Cornelius van Baerle îi dădea lui 
Isaac Boxtel febra care-l rodea continuu. 

Dacă ar fi arestat Cornelius, s-ar produce în casă, cu 
siguranţă, o mare tulburare, iar în noaptea următoare nu s- 
ar gândi nimeni să vegheze lalelele din grădină. 

Şi în acea noapte, Boxtel ar sări zidul şi cum el ştia unde 
se află bulbul lalelei negre, l-ar putea fura; în loc să 
înflorească la Cornelius, ar înflori la el şi astfel ar primi el 
premiul de o sută de mii de florini, fără a mai pune la 
socoteală cinstea supremă de a numi noua floare Tulipa 
nigra Boxtellensis. Obţinerea unui asemenea succes 
însemna nu numai răzbunare, dar şi satisfacerea lăcomiei 
sale. Când era treaz, nu se gândea decât la marea lalea 
neagră; când dormea, o visa. În sfârşit la 19 august, către 
orele două după amiază, tentaţia fu atât de puternică încât 
mynheer Isaac nu mai putu să-i reziste. În consecinţă, el 
întocmi un denunţ anonim, înlocuind semnătura cu precizia 
informaţiei şi-l aruncă la poştă. 

Niciodată o hârtie veninoasă, strecurată în gurile de bronz 
ale Veneţiei, n-a produs un efect mai rapid şi mai îngrozitor. 
În aceeaşi seară, magistratul primi înştiinţarea; el îşi 


convocă imediat colegii pentru a doua zi dimineaţa. Într- 
adevăr, a doua zi se adunară, hotărâră arestarea lui van 
Baerle şi încredinţară executarea ordinului maestrului van 
Spennen, care se achită de această datorie, aşa cum am 
văzut, ca un olandez demn, arestându-l pe Cornelius tocmai 
în momentul în care orangiştii din Haga sfâşiau cadavrele 
lui Corneille şi loan de Witt. 

Dar, fie din ruşine, fie din slăbiciune, Isaac Boxtel nu avu 
curajul în ziua aceea să îndrepte telescopul nici asupra 
grădinii, nici asupra atelierului, nici asupra uscătoriei 
vecinului său. 

EI ştia prea bine ce urma să se întâmple în casa bietului 
doctor Cornelius, chiar fără să privească. Nici nu se clinti 
când unicul său servitor. 

— Care invidia soarta servitorilor lui Cornelius, de altfel nu 
cu mai puţină amărăciune decât invidia Boxtel soarta 
stăpânului. 

— Intră în cameră. Boxtel îi spuse: 

— Nu mă voi scula azi; sunt bolnav. 

Către ora nouă, el auzi în stradă gălăgie şi se înfioră; în 
clipa aceea arăta mai palid ca un bolnav adevărat şi 
tremura mai tare decât ar fi avut febră. 

Valetul intră; Boxtel se ascunse sub cuvertură. 

— Ah, domnule, strigă valetul, bănuind totuşi că vestea ce- 
o aducea îl va bucura pe stăpânul său. Bietul van Baerle! 
Ştiţi, domnule, ce se petrece în clipa asta? 

— Cum vrei să ştiu? Îngăimă Boxtel. 

— Ei bine! În clipa asta, domnule, vecinul dumneavoastră, 
Cornelius van Baerle, învinuit de înaltă trădare, e arestat. 

— Nu cred! Murmură Boxtel cu voce slăbită. Nu se poate! 

— Păi, cel puţin aşa se spune; de altfel tocmai l-am văzut 
intrând pe judecătorul van Spennen cu oamenii lui. 

— Ah! Dacă ai văzut, spuse Boxtel, poate ai dreptate. 

— În orice caz, o să mă informez din nou, spuse valetul şi 
fiţi liniştit, domnule, o să vă ţin la curent. 


Boxtel se mulţumi să încurajeze zelul valetului său doar cu 
un semn. 

Acesta ieşi şi se întoarse după un sfert de oră. 

— Domnule, tot ce v-am povestit e adevărat. 

— Cum asta? 

— Domnul van Baerle e arestat; l-au închis într-o trăsură şi 
l-au expediat chiar acum la Haga. 

— La Haga?! 

— Da şi acolo, dacă e adevărat ce se spune, n-o să-i fie 
bine de loc. 

— Şi ce se spune? Întrebă Boxtel. 

— Păi, domnule, se spune, dar nu e sigur, că la ora asta 
burghezii sunt probabil gata să-i asasineze pe domnii 
Corneille şi loan de Witt. 

— Oh! Murmură, sau mai degrabă horcăi Boxtel închizând 
ochii pentru a alunga imaginea îngrozitoare ce îi apărea în 
minte. 

— Drace! Exclamă valetul ieşind, mynheer Isaac Boxtel 
trebuie să fie tare bolnav, dacă n-a sărit jos din pat aflând o 
asemenea veste. 

Într-adevăr, Isaac Boxtel era tare bolnav, bolnav ca un om 
care a comis un asasinat. 

Dar el asasinase cu un dublu scop. Primul fiind împlinit, 
mai rămânea de împlinit al doilea. 

Se lăsă noaptea, noaptea pe care o aştepta Boxtel. Când, 
în sfârşit, totul fu cuprins de întuneric, el se sculă. Apoi se 
urcă în sicomorul său. Îşi făcuse bine socotelile; nimeni nu 
se gândea să păzească grădina; casa era vraişte. 

Auzi pe rând bătând ora zece, unsprezece, miezul nopţii. 

La miezul nopţii, cu inima zvâcnind, cu mâinile tremurând, 
cu faţa lividă, cobori din copac, luă o scară, o sprijini de zid, 
urcă până la penultima treaptă şi ascultă. Peste tot era 
linişte. Nici un zgomot nu tulbura tăcerea nopţii. O singură 
lumină veghea în toată casa. Era aceea a doicii. Liniştea şi 
întunericul îi dădură curaj. Încălecă zidul şi rămase o clipă 
pe loc; apoi, convins că nu avea a se teme de nimic, trecu 


scara din grădina sa în grădina lui Cornelius şi cobori. Cum 
ştia aproape la milimetru locul unde erau îngropaţi bulbii 
viitoarelor lalele negre, alergă în direcţia lor, păşind totuşi 
pe alei pentru a nu fi trădat de urma paşilor; ajungând la 
locul ştiut, îşi afundă mâinile în pământul moale, cu o 
bucurie de tigru. 

Nu găsi nimic şi crezu că s-a înşelat. Tot timpul broboane 
de sudoare i se prelingeau pe frunte. Scormoni alături: 
nimic. Scormoni la dreapta, scormoni la stânga: nimic. 
Scormoni înainte şi înapoi: nimic. Fu cât pe ce să 
înnebunească văzând că pământul fusese răscolit chiar în 
dimineaţa aceea. 

Într-adevăr, în timp ce Boxtel era în pat, Cornelius 
coborâse în grădi-nă, dezgropase bulbul şi, aşa cum am 
văzut, îl împărţise în trei muguri. 

Boxtel nu se putea hotări să părăsească locul şi răvăşi cu 
mâinile sale o bună parte din straturi. 

În sfârşit, nu mai avu nici o îndoială asupra nenorocirii 
sale. 

Nebun de furie, se întoarse la scară, încălecă zidul, aduse 
scara de la Cornelius, o aruncă în grădina sa şi cobori. 

Deodată îl străfulgeră o nouă nădejde: poate mugurii sunt 
în uscăto-rie. Nu avea decât să pătrundă în uscătorie, aşa 
cum pătrunsese în grădi-nă. Acolo îi va găsi. De altminteri, 
nu era de loc greu. Geamurile uscătoriei se deschideau ca 
la sere. Cornelius van Baerle le ridicase chiar în dimineaţa 
aceea şi nimeni nu se gândise să le închidă. Totul era să-şi 
facă rost de o scară destul de lungă, o scară de douăzeci de 
picioare în loc de una de douăsprezece. 

Boxtel observase pe strada pe care locuia o casă în 
reparaţie; de zidul ei era sprijinită o scară uriaşă. Această 
scară era tocmai ceea ce-i trebuia lui, dacă nu cumva 
lucrătorii o luaseră. Alergă într-acolo şi găsi scara. O luă şi o 
duse cu greu în grădina sa, apoi şi mai cu greu o sprijini de 
zidul casei lui Cornelius. Scara atingea exact ferestruica. 


Boxtel puse un mic felinar aprins în buzunar, urcă scara şi 
pătrunse în uscătorie. 

Ajuns în acest tabernacol, se opri sprijinindu-se de masă; 
picioarele nu-l mai ţineau, inima îi bătea să-i spargă pieptul. 
Aici era mult mai rău decât în grădină; s-ar zice că în aer 

liber nici o proprietate nu poate fi strict respectată; chiar 
dacă cineva ar sări un gard viu sau ar escalada un zid, tot s- 
ar opri în faţa unei uşi sau a unei ferestre. În grădină Boxtel 
nu era decât un borfaş, în cameră devenea un hoţ. Totuşi, 
curajul îi reveni; doar nu ajunsese până aici ca să se 
înapoieze acasă cu mâinile goale. Dar căută în zadar; 
deschise şi închise toate sertarele, chiar şi sertarul cu 
pricina, în care fusese strâns cu grijă depozitul fatal lui 
Cornelius; găsi etichetate, ca într-o grădină botanică, 
lalelele Joannis, Witt, laleaua de culoare brună, laleaua de 
culoarea cafelei arse; dar laleaua neagră, adică mugurii în 
care ea dormea ascunsă, nu era nicăieri. 

Şi totuşi, în registrul seminţelor şi al bulbilor, ţinut în 
dublu exemplar de către van Baerle, cu mai multă grijă şi 
exactitate decât registrul comer-cial al primelor case din 
Amsterdam, Boxtel citi aceste rânduri: „Astăzi, 20 august 
1672, am dezgropat bulbul marii lalele negre şi l-am 
împărţit în trei muguri perfecţi”. 

— Mugurii ăştia, mugurii ăştia! Urlă Boxtel, răvăşind totul 
în uscăto-rie, unde a putut să-i ascundă? 

Apoi deodată îşi lovi fruntea, mai să şi-o turtească. 

— Oh, nenorocit ce sunt! Strigă el; ah, de trei ori 
nenorocit! Se des-parte oare cineva de mugurii săi? Îi lasă 
la Dordrecht când pleacă la Haga? Oare poate trăi cineva 
fără muguri, când ei sunt mugurii nepreţuitei lalele negre? 
A avut timp să-i ia, infamul! îi are la el, i-a luat la Haga! 

Ca un fulger îi trecu prin minte lui Boxtel gândul acesta şi- 
şi dădu seama de inutilitatea crimei comise. 

Căzu ca trăsnit chiar pe masa, chiar pe locul unde, cu 
câteva ore înainte sărmanul van Baerle admirase îndelung 
şi cu atâta satisfacţie mugurii lalelei negre. 


— Ei bine, la urma urmelor, spuse invidiosul, ridicându-şi 
faţa lividă, dacă îi are, nu-i va putea păstra decât atât cât va 
fi în viaţă, şi... 

Sfârşitul gândului său hidos se pierdu într-un surâs 
îngrozitor. 

— Mugurii sunt la Haga, spuse el, deci nici eu nu mai pot 
rămâne la Dordrecht. La Haga, după muguri! La Haga! 

Şi Boxtel, fără să-i pese de imensele bogății pe care le 
părăsea, atât era de obsedat de nepreţuita comoară, ieşi 
prin ferestruică, alunecă în lungul scării, duse obiectul furat 
de unde îl luase şi, asemenea unui animal de pradă, intră 
răcnind în casa lui. 

Capitolul IX Camera familiei. 

Era aproape miezul nopţii când bietul van Baerle fu închis 
în temniţa din Buytenhoff. 

Lucrurile se petrecură aşa cum prevăzuse Roza. Găsind 
celula lui Corneille goală, mânia poporului atinse asemenea 
culmi, încât dacă moş Gryphus s-ar fi aflat acolo, în faţa 
acelor furioşi, cu siguranţă că ar fi plătit în locul 
prizonierului său. 

Dar această mânie se revărsă din plin asupra celor doi 
fraţi, pe care asasinii îi prinseseră datorită lui Wilhelm, om 
prevăzător, care luase măsuri de precauţie, închizând 
porţile oraşului. 

Deci, la un moment dat, închisoarea se golise şi o linişte de 
mormânt urmase îngrozitorului tunet de urlete ce se 
rostogolea pe scări. 

Roza profită de acest moment, ieşi din ascunzătoare şi îl 
luă cu ea şipe tatăl ei. 

Închisoarea era pustie; la ce bun să rămâi în închisoare 
când oamenii erau sugrumaţi la 'Tol-Hek? 

Gryphus ieşi tremurând în urma curajoasei Roza. Se 
duseră să închidă poarta cea mare. 

— Să închidă e un fel de a spune, căci poarta era pe 
jumătate sfărâmată. Se vedea că pe aici trecuse torentul 
unei furii nestăvilite. 


Către ora patru se auzi din nou vin zgomot, dar acest 
zgomot nu era de natură să-i îngrijoreze pe Gryphus şi pe 
fiica lui: era al mulţimii care târa cadavrele celor doi fraţi 
spre piaţa unde se făceau în mod obişnuit execuțiile, pentru 
a-i spânzura. Roza se ascunse din nou, dar de data asta, ca 
să nu vadă odiosul spectacol. 

La miezul nopţii se auziră bătăi în poarta închisorii. Îl 
aduceau pe Cornelius van Baerle. 

Când temnicerul Gryphus îl primi pe noul musafir şi citi pe 
mandatul de arestare identitatea prizonierului, şopti cu 
obişnuitul său zâmbet de temnicer: 

— Fin al lui Corneille de Witt! Ah, tinere, avem rezervată 
aici tocmai camera familiei; o să ţi-o dăm. 

În drumul ce trebuia să-l parcurgă pentru a ajunge la 
această celulă, deznădăjduitul cultivator de lalele nu auzi 
decât lătratul unui câine şi nu văzu decât chipul unei tinere 
fete. 

Câinele ieşi dintr-o cuşcă săpată în zid, scuturând un lanţ 
gros şi îl mirosi pe Cornelius, pentru a-l recunoaşte mai 
bine dacă i s-ar ordona să-l sfâşie. 

Tânăra fată, auzind cum scârţâie balustrada sub mâna 
obosită a deţinutului, întredeschise ferestruica odăiţei în 
care locuia, situată chiar sub scară. Cu lampa în mâna 
dreaptă, ea îşi lumina fermecătorul obraz trandafiriu, 
încadrat de un bogat păr blond împletit în cozi groase, în 
timp ce cu stânga îşi strângea cămaşa albă de noapte pe 
piept, căci sosirea neaşteptată a lui Cornelius o trezise din 
primul somn. 

Era un tablou frumos de pictat şi demn întru totul de 
maestrul Rembrandt, cu acea spirală neagră a scării 
luminate de felinarul roşiatic al lui Gryphus, cu faţa 
întunecată a temnicerului în vârf şi chipul melancolic al lui 
Cornelius, care se pleca peste balustradă pentru a privi în 
jos; iar dedesubt, încadrat de ferestruica luminată, suavul 
obraz al Rozei, gestul ei pudic, puţin contrariat la vederea 
lui Cornelius, care se afla mai sus, pe o treaptă, de unde 


privirea sa mângâia vag şi trist umerii albi, rotunzi, ai 
tinerei fete. Şi jos, cu totul în umbră, acolo unde întunericul 
acoperă detaliile, ardeau ochii de jăratec ai dulăului care 
trăgea de lanţul în inele, asupra cărora lumina, pornită din 
lampa ce o ţinea Roza în mână şi din felinarul lui Gryphus, 
atârna stropi strălucitori de aur. 

Un singur lucru n-ar fi putut reda în tabloul său, sublimul 
maestru: expresia dureroasă care apăru pe chipul Rozei 
când îl văzu pe tânărul frumos şi palid urcând încet scara şi- 
| auzi pe tatăl ei spunându-i sinistrele cuvinte: „Vei avea 
camera familiei”. 

Această scenă dură o clipă doar, mult mai puţin decât ne-a 
trebuit nouă s-o descriem. Apoi Gryphus îşi continuă 
drumul iar Cornelius, silit să-l urmeze, intra cinci minute 
mai târziu, în celula pe care e inutil s-o descriem, pentru că 
cititorul o cunoaşte mai dinainte. 

După ce-i arătă patul de suferinţă al martirului care 
murise chiar în dimineaţa aceea, Gryphus îşi luă felinarul şi 
ieşi. 

Cât despre Cornelius, de îndată ce rămase singur, se trânti 
pe pat, dar nu dormi deloc. Nu-şi luă nici o clipă privirea de 
la fereastra îngustă, cu zăbrele de fier, care dădea spre 
Buytenhoff; văzu astfel, dincolo de pomi, prima rază de 
lumină pe care cerul o lăsa să cadă pe pământ, ca o mantie 
albă. 

În timpul nopţii, din când în când, câţiva cai iuți galopară 
prin piaţa Buytenhoff; paşi grei de patrule se loviră de 
caldarâmul rotund, iar fitilurile archebuzelor, aprinzându- 
se în bătaia vântului de vest, aruncară fulgere intermitente 
până la fereastra închisorii. 

Dar când zorile argintară coamele crestate ale caselor, 
Cornelius, nerăbdător să afle dacă în jurul său mai trăia 
vreo fiinţă, se apropie de fereastră şi-şi roti privirea tristă 
de jur-împrejur. 

Peste casele palide se înălța, la capătul opus al pieţii, o 
siluetă cu forme neprecise, întunecată de ceața albăstruie a 


dimineţii. 

Cornelius recunoscu spânzurătoarea. 

De spânzurătoare atârnau două zdrenţe hâde, care nu 
erau decât scheletele încă sângerânde ale fraţilor de Witt. 

Mărinimoasa populaţie a oraşului Haga ciopârţise carnea 
victimelor sale, dar, conştiincioasă, adusese la 
spânzurătoare enorma pancardă, pe care înscrisese 
pretextul dublei crime. 

Pe această pancardă, cu ochii săi buni de om tânăr, 
Cornelius izbuti să citească următoarele rânduri, mânjite cu 
pensula groasă a vreunui mâzgălitor de firme: „Aici atârnă 
spânzurați marele scelerat numit loan de Witt şi micul 
ticălos Corneille de Witt, fratele său, doi duşmani ai 
poporului, dar buni prieteni ai regelui Franţei”. 

Cornelius scoase un strigăt de groază şi în spaima sa 
copleşitoare, lovi cu mâinile şi cu picioarele uşa atât de 
puternic şi de repede, încât Gryphus alergă furios, cu 
legătura sa enormă de chei în mână. 

Deschise uşa blestemându-i cumplit pe deţinutul care-i 
tulbura liniştea în afara orelor în care avea obiceiul să se 
deranjeze singur. 

— Ah, asta-i! S-a înfuriat şi ăstălalt domn de Witt! Strigă 
el. Dar aceşti de Witt au pe dracu în ei! 

— Domnule, domnule. 

— Spuse Cornelius apucându-l pe temnicer de braţ şi 
trăgându-l spre fereastră. 

— E adevărat ce-am citit eu acolo? 

— Unde acolo? 

— Pe pancarda aceea. 

Palid, tremurând şi gâfâind, el îi arătă la capătul pieţii 
spânzurătoarea deasupra căreia domina cinica inscripţie. 
Gryphus începu să râdă. 

— Da, ai citit exact... Ei bine, scumpul meu domn, iată 
unde ajungi când te înţelegi cu duşmanii prinţului de 
Orania! 


— Domnii de Witt au fost asasinați! Şopti Cornelius cu 
fruntea acoperită de sudoare, lăsându-se să cadă pe pat, cu 
braţele atârnânde, cu ochii închişi. 

— Domnii de Witt au fost pedepsiţi de justiţia poporului, 
spuse Gryphus; dumneata spui că au fost asasinați? Eu zic, 
executaţi. 

Văzând însă că deţinutul nu numai că se liniştise, ci chiar 
leşinase, ieşi, trântind uşa cu violenţă şi trăgând zăvoarele 
cu zgomot. 

Revenindu-şi în fire, Cornelius se trezi singur şi recunoscu 
celula în care se afla, camera familiei, aşa cum o numise 
Gryphus în batjocură, celula fatală, prin care trebuia să 
treacă pentru a ajunge la o moarte tristă; cum era filosof şi 
mai ales creştin, el începu să se roage întâi pentru sufletul 
naşului său, apoi pentru cel al primului ministru şi, în 
sfârşit, se resemnă să primească el însuşi toate nenorocirile 
pe care Dumnezeu i le-ar fi trimis. 

După ce termină şi cobori din cer pe pământ, după ce, 
întors pe pământ, reveni în celula sa şi după ce se asigură 
că în celulă era singur, scoase de la piept cei trei muguri ai 
lalelei negre şi îi ascunse îndărătul gresiei pe care stătea 
urciorul tradiţional, în colţul cel mai întunecat al închisorii. 

Zadarnică muncă de atâţia ani! Atâtea dulci speranţe 
distruse! Rodul muncii sale va pieri, aşa cum va pieri şi el! 
În această închisoare nu găseşti nici un fir de iarbă, nici un 
bulgăre de pământ, nici o rază de soare! La gândul acesta, 
Cornelius fu cuprins de o neagră deznădejde, din care nu 
ieşi decât datorită unei împrejurări extraordinare. 

Care era această împrejurare? 

Ne rezervăm plăcerea de-a o povesti în capitolul ce 
urmează. 

Capitolul X Fiica temnicerului. 

În aceeaşi seară, când deschise uşa celulei pentru a da 
raţia de mâncare deţinutului, Gryphus alunecă pe o lespede 
umedă şi căzu, cu tot efortul său de a-şi păstra echilibrul. 
Mâna lovi în gol şi îşi frânse braţul deasupra încheieturii. 


Cornelius făcu o mişcare pentru a-l ajuta, dar cum acesta 
nu bănuia gravitatea accidentului, îi zise: 

— Nu-i nimic, nu te mişca. 

Şi încercă să se ridice sprijinindu-se pe braţ, dar osul se 
îndoi; abia atunci simţi Gryphus durerea şi scoase un 
strigăt. Înţelese că avea braţul rupt şi acest om, atât de dur 
cu alţii, căzu leşinat pe pragul uşii, unde rămase nemişcat şi 
rece, ca un mort. 

În timpul acesta uşa închisorii rămase deschisă iar 
Cornelius era aproape liber. 

Dar lui nici măcar nu-i trecu prin minte să profite de acest 
accident; nu se gândea la altceva decât să-i dea ajutor celui 
lovit, oricât de rău intenţionat păruse acesta faţă de el, în 
singura întrevedere pe care o avuseseră. 

După zgomotul făcut de Gryphus în cădere şi după 
geamătul puternic ce-i scăpase, pe scară se auzi urcând un 
pas grăbit; la neaşteptata apariţie, Cornelius scoase o 
exclamaţie de uimire, căreia îi răspunse strigătul unei 
tinere fete. 

Cea care ţipase era frumoasa frizonă; văzându-şi tatăl 
întins la pă-mânt şi pe deţinut aplecat asupra lui, crezuse 
mai întâi că Gryphus, a cărui brutalitate o cunoştea, căzuse 
în urma unei încăierări. Cornelius înţelese ce se petrecea în 
inima tinerei fete, chiar din momentul în care o cuprinse 
bănuiala. Dar, dându-şi seama de realitate dintr-o privire, 
fetei îi fu ruşine de gândul ei; ridică asupra tânărului 
frumoşii ei ochi umezi şi-i spuse: 

— lertaţi-mă, domnule şi mulţumesc. lertaţi-mă pentru 
ceea ce-am gândit şi mulţumesc pentru ceea ce faceţi. 

Cornelius roşi: 

— Nu-mi fac decât datoria de creştin ajutându-mi semenul. 

— Da şi ajutându-l astă-seară, aţi uitat insultele pe care vi 
le-a adus azi dimineaţă. Domnule, aceasta e mai mult decât 
omenie, e mai mult decât credinţă. 

Cornelius se uită la frumoasa copilă, mirat că aude ieşind 
din gura unei fete din popor o vorbă atât de nobilă şi în 


acelaşi timp atât de compă-timitoare. 

Dar nu avu timpul să-i mărturisească surpriza, căci 
Gryphus, reve-nindu-şi din leşin, deschise ochii şi vorbi cu 
brutalitatea sa obişnuită: 

— Ah, iată cum stau lucrurile: te grăbeşti să aduci 
mâncare deţinutului, cazi din cauza grabei, căzând îţi frângi 
un braţ şi drept mulţumire eşti lăsat să zaci pe lespezi. 

— Nu vorbi aşa, tată, zise Roza, eşti nedrept cu acest 
tânăr domn, pe care l-am găsit străduindu-se să te ajute. 

— EI? Întrebă Gryphus neîncrezător. 

— Da, este adevărat, cum este adevărat că sunt gata să vă 
ajut în continuare. 

— Dumneavoastră? Aşadar sunteţi medic? 

— E prima mea profesie, spuse deţinutul. 

— Deci veţi putea să-mi îndreptaţi braţul? 

— Cât se poate de bine. 

— Şi ce vă trebuie pentru asta? 

— Două scândurele de lemn şi câteva fâşii de pânză. 

— Auzi, Roza, spuse Gryphus, prizonierul o să-mi pună 
mâna la loc; n-o să ne coste nimic. Haide, ajută-mă să mă 
ridic! Parcă aş fi de plumb. 

Roza îi oferi celui lovit umărul ca să se poată sprijini; 
acesta înconjură gâtul tinerei fete cu braţul sănătos şi 
făcând un efort, se ridică în picioare, în timp ce Cornelius, 
pentru a-l scuti de o parte din drum, împingea către elun 
scaun. 

Gryphus se aşeză, apoi se întoarse către fiica sa: 

— Ei bine, n-ai auzit? Du-te şi adu ce ţi s-a cerut. 

Roza cobori şi se întoarse după o clipă cu două doage de 
butoiaş şi o fâşie mare de pânză. 

Între timp, Cornelius scosese vesta temnicerului şi îi 
suflecase mânecile cămăşii. 

— Sunt bune, domnule? Întrebă Roza. 

— Da, domnişoară, spuse Cornelius privind obiectele 
aduse; da, e tocmai ce ne trebuie. Acum apropiaţi masa iar 
eu voi sprijini braţul tatălui dumneavoastră. 


Roza împinse masa. Cornelius puse braţul rupt deasupra 
în aşa fel încât să stea perfect întins şi cu o îndemânare 
desăvârşită îndreptă fractura, adaptă scândurelele şi 
strânse benzile. 

La ultima mişcare, temnicerul leşină a doua oară. 

— Căutaţi puţin oţet, domnişoară, spuse Cornelius; îi vom 
freca tâm-plele şi îşi va reveni. 

Dar, după ce se asigură că tatăl ei e fără cunoştinţă, în loc 
să înde-plinească ceea ce-i ceruse Cornelius, fata se apropie 
de el şi-i spuse: 

— Domnule, serviciu contra serviciu. 

— Ce înseamnă asta, frumoasa mea copilă? Întrebă 
Cornelius. 

— Înseamnă că judecătorul, care trebuie să vă ia 
interogatoriul mâine, a venit astăzi să se informeze în care 
celulă vă aflaţi; i s-a spus că ocupați celula domnului 
Corneille de Witt şi la acest răspuns ela râs sinistru, ceea 
ce mă face să cred că nu vă aşteaptă nimic bun. 

— Şi ce pot să-mi facă? Întrebă Cornelius. 

— Iată, se vede de aici spânzurătoarea. 

— Dar nu sunt cu nimic vinovat, spuse Cornelius. 

— Cei care atârnă acum acolo, spânzurați, mutilaţi, 
sfârtecaţi, erau vinovaţi? 

— Ai dreptate, spuse Cornelius, întunecându-se. 

— De altfel, continuă Roza, opinia publică vrea să fiţi 
vinovat. Aşa că, vinovat sau nu, procesul dumneavoastră va 
începe mâine, iar poimâine veţi fi condamnat; lucrurile 
merg repede în vremurile de azi. 

— Ei bine, ce vreţi să spuneţi prin toate astea, 
domnişoară? 

— Vreau să spun că sunt singură, că sunt slabă, că tatăl 
meu e leşinat, că dulăul are botniţă şi că, în consecinţă, 
nimic nu vă împiedică să fugiţi. Fugiţi deci, iată ce vreau să 
spun. 

— Ce spuneţi? 


— Spun că n-am putut să-l salvez pe domnul Corneille nici 
pe domnul loan de Witt şi aş vrea să vă salvez cel puţin pe 
dumneavoastră. Dar, grăbiţi-vă! Iată, tata începe să respire 
normal; peste un minut va deschide ochii şi va fi poate prea 
târziu. Mai staţi pe gânduri? 

Într-adevăr, Cornelius stătea nemişcat, privind-o pe Roza, 
de parcă n-ar fi auzit ce spune... 

— Nu înţelegeţi? 

— Ba da, înţeleg, spuse Cornelius, dar... 

— Dar? 

— Refuz. V-ar acuza pe dumneavoastră. 

— Ce importanţă are? Spuse Roza roşind. 

— Mulţumesc, copila mea, dar rămân. 

— Rămâneţi! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! N-aţi 
înţeles deci că veţi fi condamnat... Condamnat la moarte, 
executat pe eşafod şi poate asasinat, făcut bucăţi, cum au 
fost asasinați şi ciopârţiţi domnul Ioan şi domnul Corneille! 
În numele cerului, nu vă fie teamă pentru mine şi fugiţi din 
această celulă blestemată. Luaţi seama, ea aduce 
nenorocire celor din familia de Witt. 

— Ce?! Strigă temnicerul, trezindu-se. Cine vorbeşte de 
aceste puşlamale, de aceşti mizerabili, de aceşti ticăloşi de 
Witt? 

— Nu vă mâniaţi, spuse Cornelius cu surâsul său blând; cel 
mai rău lucru pentru fracturi e să te înfierbânţi. 

Apoi încet către Roza: 

— Copila mea, sunt nevinovat, voi aştepta judecătorii cu 
liniştea şi calmul unui om nevinovat. 

— Tăceţi! Spuse Roza. 

— Să tac şi de ce? 

— Nu e bine să bănuiască tatăl meu că am stat de vorbă. 

— Şi de ce? 

— De ce? M-ar împiedica să mai vin vreodată aici, spuse 
tânăra fată. 

Cornelius primi această naivă mărturisire cu un surâs; i se 
păru că un strop de fericire licărea în nenorocirea sa. 


— Ei! Ce tot mormăiţi voi acolo? Întrebă Gryphus, 
ridicându-se şi sprijinindu-şi braţul drept cu cel stâng. 

— Nimic, răspunse Roza; domnul îmi prescria regimul pe 
care îl ai de urmat. 

— Regimul pe care trebuie să-l urmez! Regimul pe care 
trebuie să-l urmez! Şi tu, de asemenea şi tu ai unul de 
urmat, frumoaso! 

— Care anume, tată? 

— Să nu mai vii în celula deţinuţilor, sau dacă vii, să pleci 
cât mai repede; ieşi înaintea mea şi imediat! 

Roza şi Cornelius schimbară o privire. 

Cea a Rozei voia să spună: 

— Vezi?! 

Iar a lui Cornelius: 

— Facă-se voia Domnului! 

Capitolul XI Ilestamentul lui Cornelius van Baerle. 

Roza nu se înşelase deloc. Judecătorii veniră a doua zi la 
Buytenhoff şi-l interogară pe Cornelius van Baerle. De 
altfel, interogatoriul nu dură mult; se adeveri că van Baerle 
păstrase la el corespondenţa fatală a fraţilor de Witt cu 
Franţa. El nu negă. 

În ochii judecătorilor, îndoielnic era numai faptul că 
această corespondenţă i-a fost dată de către naşul său, 
Corneille de Witt. 

Dar cum de la moartea celor doi martiri, Cornelius van 
Baerle nu mai trebuia să apere pe nimeni, nu numai că nu 
tăgădui că depozitul i-a fost încredinţat de către Corneille 
în persoană, dar povesti şi cum, în ce fel şi în ce împrejurări 
îl primise. 

Această mărturisire îl implica pe fin în crima naşului. Era o 
complici-tate evidentă între Corneille şi Cornelius. 

Cornelius nu se limită numai la această declaraţie; el 
spuse tot adevărul cu privire la simpatiile sale, obiceiurile şi 
intimităţile sale. Mărturisi indiferența sa faţă de politică, 
dragostea pentru studiu, pentru artă, pentru ştiinţă şi flori. 
Afirmă că niciodată, din ziua în care Corneille venise la 


Dordrecht şi îi încredinţase aceste documente, depozitul nu 
fusese nici atins şi nici măcar privit de depozitar. 

I se obiectă în privinţa aceasta că lucrul nu era cu putinţă, 
întrucât hârtiile fuseseră închise într-un dulap în care se 
uita şi umbla zilnic. 

Cornelius răspunse că e adevărat, dar că el nu punea 
mâna în sertar decât pentru a se convinge că bulbii sunt 
uscați şi că nu se uita decât pentru a se asigura că bulbii 
încep să încolţească. 

I se contestă pretinsa sa indiferenţă faţă de scrisori, care 
nu putea fi logică, deoarece nu era posibil ca primind un 
asemenea depozit din mâna naşului său, acesta să nu-i fi 
adus la cunoştinţă şi importanţa lui. La care el răspunse că 
naşul său Corneille îl iubea prea mult şi mai ales era un om 
prea înţelept ca să-i vorbească de conţinutul depozitului, o 
asemenea confidenţă neputând avea altă urmare decât 
aceea de a-l tulbura pe depozitar. 

I se argumentă că dacă domnul de Witt ar fi procedat 
astfel, ar fi adău-gat la pachet o declaraţie din care să 
reiasă, pentru orice eventualitate, că finul său e complet 
străin de conţinutul depozitului, sau în timpul procesului i- 
ar fi trimis o scrisoare, care să-i poată servi drept 
justificare. 

Cornelius răspunse că, fără îndoială, naşului său nici nu-i 
trecuse prin minte că depozitul ascuns într-un dulap, socotit 
de toţi ai casei la fel de sfânt ca un tabernacol, ar putea fi în 
primejdie acolo; că, prin urmare, considerase un asemenea 
certificat inutil; de altfel acum, îşi aducea oarecum aminte 
că, înaintea arestării sale, servitorul domnului Ioan de Witt 
intrase în uscătorie şi îi dăduse o hârtie; dar că despre 
această întâmplare îi rămăsese o amintire vagă aidoma unei 
halucinaţii; că servitorul dispă-ruse, iar hârtia, poate va fi 
găsită, dacă se va căuta atent. 

Cât despre Craeke, servitorul domnului Corneille de Witt, 
acesta părăsise Olanda şi nu se putea da de urma lui. 


În ceea ce priveşte hârtia, era atât de puţin probabil că va 
fi găsită, încât nimeni nu se osteni măcar s-o caute. 

Judecătorii voiau să aibă aerul că-l încurajează pe 
Cornelius să se apere mai bine decât o făcea; folosiră faţă 
de el acea blajină răbdare ce-l caracterizează uneori pe 
magistratul înclinat să-l ajute pe acuzat, alteori pe 
învingătorul care şi-a doborât adversarul şi, sigur de 
victorie, nu mai e nevoit să-l asuprească pentru a-l nimici. 

Cornelius nu acceptă această protecţie ipocrită şi dădu un 
ultim răspuns, cu noblețea unui martir şi calmul unui om 
drept: 

— Mă întrebaţi, domnilor, lucruri la care nu pot să răspund 
decât cu întregul adevăr. Or, adevărul întreg, iată-l: 
pachetul a ajuns la mine aşa cum v-am spus; declar în faţa 
lui Dumnezeu că nu cunoşteam şi nici acum nu ştiu ce 
conţine; că abia în ziua arestării am aflat că acest depozit 
cuprinde corespondenţa primului ministru cu marchizul de 
Louvois. În sfârşit, declar că nu înţeleg cum s-a putut afla că 
acest pachet se găseşte la mine şi mai ales cum mi se poate 
face o vină din faptul că am primit ceea ce îmi aducea 
ilustrul şi nenorocitul meu naş. 

La atât se rezuma toată pledoaria lui Cornelius. 
Judecătorii părăsiră sala pentru deliberare. Ei luară în 
consideraţie următoarele: 

Că orice sămânță de disensiune civilă e primejdioasă 
deoarece ar reînvia un război, pe care toţi au interesul să-l 
înăbuşe. 

Unul dintre ei, care avea reputaţia de subtil observator, 
stabili că acest tânăr, atât de flegmatic în aparenţă, trebuie 
să fie foarte periculos în realitate şi că sub mantia lui de 
gheaţă ce-i serveşte drept mască, ascunde o puternică 
dorinţă de a răzbuna pe domnii de Witt, rudele sale 
apropiate. 

Un altul afirmă că dragostea de lalele se îmbină perfect cu 
politica şi că istoria a dovedit că mulţi oameni foarte 
primejdioşi s-au ocupat de grădinărit ca şi cum ar fi fost 


adevărata lor profesie, deşi în fond erau preocupaţi de cu 
totul altceva. De pildă, Tarquinius cel Bătrân cultiva maci la 
Gabies, iar vestitul Conde stropea garoafele în donjonul din 
Vincennes, primul meditând între timp la întoarcerea sa la 
Roma iar al doilea la evadarea din închisoare. 

Judecătorul conchise prin următoarea dilemă: 

— Domnul Cornelius van Baerle sau iubeşte foarte mult 
lalelele, sau iubeşte foarte mult politica; şi într-un caz şi în 
altul, el ne-a minţit; mai întâi fiindcă s-a ocupat de politică, 
aşa cum o confirmă scrisorile găsite la el, apoi, fiindcă s-a 
ocupat şi de lalele, după cum o dovedesc mugurii aflaţi 
asupra lui. 

În sfârşit. 

— Şi acesta e lucrul cel mai grav. 

— Cornelius van Baerle s-a ocupat în acelaşi timp şi de 
politică şi de lalele; acuzatul e deci de natură hibridă, de o 
structură amfibie, dedicându-se cu pasiune şi în egală 
măsură politicii şi culturii lalelelor, ceea ce-i conferă 
trăsăturile caracteris-tice acelui soi de oameni periculoşi 
pentru liniştea publică, cât şi o oarecare, sau mai degrabă o 
completă analogie cu acele minţi luminate, printre care se 
numără şi Iarquinius cel Bătrân şi marele Conde, daţi ca 
exemplu puţin mai înainte. 

În urma acestor raționamente, judecătorii au tras 
concluzia că prinţul stathuder al Olandei ar fi fără îndoială 
nespus de recunoscător magistraturii din Haga, dacă 
aceasta i-ar simplifica administrarea celor Şapte Provincii, 
distrugând chiar şi cea mai neînsemnată sămânță de 
conspirație împotriva autorităţii sale. 

Acest argument fu hotărâtor: pentru a înăbuşi cu 
eficacitate germenele oricărei conspirații, judecătorii se 
pronunţară în unanimitate împotriva domnului Cornelius 
van Baerle, care. 

— Faptul era doar dovedit. 

— Sub aparenţa nevinovată a unui cultivator de lalele, 
participase la odioasele intrigi şi la îngrozitoarele 


comploturi ale domnilor de Witt împotriva Olandei şi intrase 
în legături secrete cu duşmanul ei, Franţa. 

Sentința mai prevedea ca sus-numitul Cornelius van 
Baerle să fie scos din închisoarea Buytenhoff şi condus la 
eşafodul ridicat în piaţa cu acelaşi nume, unde executorul 
sentinţei îi va tăia capul. 

Cum deliberarea fusese foarte serioasă. 

— Durase o jumătate de oră. 

— Pe deţinut îl transportară înapoi la închisoare. 

Acolo veni să-i citească sentinţa chiar grefierul. 

Jupân Gryphus căzuse la pat din pricina braţului fracturat, 
care-i dădea febră. Cheile le ţinea unul dintre ajutoarele 
sale, care îl introduse pe grefier în celulă. În urma lui venea 
Roza, frumoasa frizonă, ce rămase în ungherul uşii, cu 
batista la gură pentru a-şi înăbuşi suspinele şi hohotele de 
plâns. 

Cornelius ascultă sentinţa cu o expresie mai mult mirată 
decât tristă. După ce termină de citit, grefierul îl întrebă 
dacă are ceva de spus. 

— Pe legea mea, nu. Mărturisesc numai că, între cauzele 
morţii pe care un om încearcă să le prevadă pentru a le 
ocoli, nu m-am gândit niciodată la asta. 

Apoi, grefierul îl salută pe Cornelius van Baerle cu toată 
consideraţia pe care acest soi de funcţionari o acordă 
marilor criminali de toate genurile. Dar când era tocmai pe 
punctul de a ieşi, Cornelius îl întrebă: 

— Domnule grefier, vă rog, pentru ce zi e fixată execuţia? 

— Pentru azi, răspunse grefierul, puţin stânjenit de tonul 
calm al condamnatului. 

Un hohot de plâns izbucni în spatele uşii. Cornelius se 
plecă să vadă cine plânge, dar Roza ghici mişcarea şi se 
trase înapoi. 

— Şi la ce oră e execuţia? 

— La prânz, domnule. 

— Drace! Spuse Cornelius, mi se pare că am auzit sunând 
ora zece, acum douăzeci de minute. N-am timp de pierdut. 


— Pentru a dobândi iertare de la Dumnezeu, mai aveţi 
timp, domnule, zise grefierul, salutându-l până la pământ; 
puteţi cere orice duhovnic vă place. 

Spunând aceste cuvinte, el se retrase, mergând de-a-n- 
dăratelea; ajutorul temnicerului era gata să plece şi el, 
când un braţ alb, tremurând, îl opri în faţa uşii grele. 

Cornelius nu văzu decât o bonetă lucrată în fir de aur cu 
urechiuşe de dantelă albă. 

— Obişnuita podoabă a frumoaselor frizone. 

— Şi nu auzi decât un murmur şoptit la urechea 
temnicerului!... Acesta puse cheile grele în mâna albă 
întinsă spre el şi, coborând câteva trepte, se aşeză în 
mijlocul scării, păzită sus de el, iar jos de câine. 

Boneta de aur se întoarse repede şi Cornelius recunoscu 
obrazul ud şi ochii mari, albaştri, înecaţi în lacrimi, ai 
frumoasei Roza. 

Tânăra fată înaintă spre Cornelius, apăsându-şi mâinile pe 
piept pentru a potoli bătăile inimii sale zdrobite. 

— Oh! Domnule, domnule! Spuse ea. 

Dar nu-şi termină gândul. 

— Frumoasa mea copilă, i se adresă Cornelius mişcat, ce 
doreşti de la mine? Acum nu mai pot face mare lucru 
pentru nimeni, nu mai am nici o putere. 

— Domnule, vă cer o favoare, spuse Roza, întinzând o 
mână spre Cornelius şi alta spre cer. 

— Nu mai plânge, Roza! Lacrimile dumitale mă 
înduioşează mai mult decât apropiata mea moarte. Şi doar 
ştii că un condamnat nevinovat trebuie să moară liniştit, 
chiar bucuros, pentru că e un martir. Haide, nu mai plânge 
şi spune-mi care ţi-e dorinţa, frumoasa mea Roza. 

Tânăra fată se lăsă în genunchi. 

— lertaţi-l pe tatăl meu, spuse ea. 

— Pe tatăl dumitale?! Spuse, Cornelius mirat. 

— Da, a fost atât de aspru cu dumneavoastră! Dar aşa e 
firea lui, aşa se poartă cu toată lumea; nu a fost rău în mod 
special cu dumneavoastră. 


— E pedepsit, dragă Roza, mai greu chiar decât i se 
cuvenea, prin accidentul pe care l-a suferit şi îl iert. 

— Mulţumesc, zise Roza. Şi acum, spuneţi-mi, pot să fac şi 
eu, la rândul meu, ceva pentru dumneavoastră? 

— Poţi să-ţi ştergi ochii tăi frumoşi, scumpă copilă, 
răspunse Cornelius cu surâsul său blând. 

— Dar pentru dumneavoastră... Pentru dumneavoastră... 

— Acela care nu mai are de trăit decât o oră e un mare 
necumpătat dacă îi mai trebuie ceva, dragă Roza. 

— Şi duhovnicul? 

— L-am adorat pe Dumnezeu toată viaţa, Roza. L-am 
adorat în creaţia sa, l-am binecuvântat în voinţa sa. 
Dumnezeu nu poate avea nimic împotriva mea. Deci nu-ţi 
voi cere un duhovnic. Gândul care mă frământă acum, 
Roza, are ca ţel glorificarea lui Dumnezeu. Ajută-mă, draga 
mea, te rog, să-mi împlinesc acest ultim gând. 

— Ah, domnule Cornelius, vorbiţi, vorbiţi! Strigă tânăra 
fată cu faţa toată inundată de lacrimi. 

— Dă-mi mâna şi promite-mi că n-ai să râzi, copila mea. 

— Să râd?! Strigă Roza desperată, să râd în clipa asta! 
Dar nu mă vedeţi, domnule Cornelius? 

— 'Te văd, Roza şi cu ochii trupului şi cu ochii sufletului. 
Niciodată n-am văzut femeie mai frumoasă, nici suflet mai 
curat; şi dacă din momentul acesta n-am să te mai privesc, 
iartă-mă, e pentru că aş prefera ca plecând din viaţă, să nu 
regreti nimic. 

Roza tresări. În timp ce deţinutul spunea aceste cuvinte, în 
turnul din Buytenhoff, ceasul bătea ora unsprezece. 

Cornelius înţelese. 

— Da, da, să ne grăbim, spuse el, ai dreptate, Roza. 
Scoase de la piept, unde o ascunsese din nou de când nu 
se mai temea de percheziţie, hârtia în care erau înveliţi cei 

trei muguri. 

— Frumoasa mea prietenă, am iubit mult florile. Pe atunci 
nici nu ştiam că se poate iubi altceva. Oh! Nu roşi, nu 
întoarce capul, Roza, chiar dacă ţi-aş face o declaraţie de 


dragoste. Oricum, biată copilă, n-ar avea nici o urmare. 
Există în piaţa Buytenhoff un anume oţel care peste şaizeci 
de minute se va răzbuna pe îndrăzneala mea. Deci iubeam 
florile, Roza şi izbutisem, cel puţin aşa cred, să realizez 
marea lalea neagră, lucru socotit de toţi imposibil şi care, 
nu ştiu dacă ai aflat, este obiectul unui premiu de o sută de 
mii de florini, propus de Societatea horticolă din Harlem. 
Aceşti o sută de mii de florini. 

— Şi Dumnezeu ştie că nu pe ei îi regret. 

— Aceşti o sută de mii de florini îi am aici, în această 
hârtie, ei vor fi câştigaţi prin cei trei muguri pe care-i 
conţine şi pe care te rog să-i iei, Roza, căci ţi-i dăruiesc. 

— Domnule Cornelius! 

— Oh! Ia-i Roza, nu faci rău nimănui, copila mea. Sunt 
singur pe lume. Tatăl şi mama mea au murit; n-am avut nici 
soră, nici frate; n-am iubit pe nimeni şi dacă cineva m-a 
iubit, n-am ştiut-o niciodată. De altfel, vezi bine, Roza, că 
sunt părăsit, căci în clipa asta dumneata eşti singura fiinţă 
care a venit în celula mea să mă mângâie şi să mă ajute. 

— Dar domnule, o sută de mii de florini... 

— Ah, să fim serioşi, copilă dragă, o sută de mii de florini 
vor fi o zestre potrivită pentru frumuseţea dumitale; vei 
avea cei o sută de mii de florini, căci sunt sigur de mugurii 
mei. Îi vei avea, deci, dragă Roza şi nu-ţi cer în schimb 
decât făgăduiala că te vei căsători cu un băiat cumsecade, 
tânăr, pe care-l vei iubi şi care să te iubească aşa cum 
iubeam eu florile. Nu mă întrerupe, Roza, nu mai am decât 
câteva minute... 

Biata fată simţea că o înăbuşe suspinele. 

Cornelius îi luă mâna. 

— Ascultă-mă, continuă el, iată cum trebuie să procedezi: 
vei lua pă-mânt din grădina mea de la Dordrecht. Cere-i lui 
Butruysheim, grădinarul meu, pământ din stratul numărul 
6: plantează într-o ladă adâncă aceşti trei muguri; ei vor 
înflori în luna mai a anului viitor, adică peste şapte luni şi de 
îndată ce se va ivi floarea pe tijă, petrece-ţi nopţile ferind-o 


de vânt, iar zilele apărând-o de soare. Ea va înflori şi va fi 
neagră, sunt sigur. Atunci să-l vesteşti pe preşedintele 
Societăţii din Harlem. El va cere congresului să constate 
culoarea florii şi ţi se vor înmâna cei o sută de mii de florini. 

Roza suspină adânc. 

— Acum, urmă Cornelius ştergându-şi lacrima care-i 
tremura pe marginea pleoapei. 

— Lacrimă izvorâtă mai degrabă din durerea de a nu 
putea vedea minunata lalea neagră înflorind, decât din 
suferinţa de a părăsi viaţa. 

— Acum nu mai am nici o dorinţă, decât ca laleaua să 
poarte numele de Roza Barlaensis, adică să amintească în 
acelaşi timp şi numele dumitale şi al meu. Cum nu ştii 
latina, ai putea cu siguranţă să uiţi acest cuvânt, aşa că ar fi 
mai bine să-mi aduci un creion şi o hârtie ca să ţi-l scriu. 

Roza izbucni în hohote de plâns şi-i întinse o carte legată 
în piele de capră, pe care se puteau citi inițialele C. W. 

— Ce-i asta? Întrebă deţinutul. 

— Vai, e biblia bietului dumneavoastră naş, Corneille de 
Witt. Din ea şi-a tras puterea de a suporta tortura şi de a 
asculta fără să pălească sentinţa ce i s-a dat. Am găsit-o în 
această cameră după moartea martirului şi am păstrat-o ca 
pe-o relicvă; voiam să vi-o aduc azi, căci mi se părea că în 
cartea asta se ascunde o forţă divină. Dar n-aţi avut nevoie 
până acum de acest ajutor, căci natura v-a înzestrat din plin 
cu forţa necesară. Dumnezeu fie lăudat. Scrieţi pe prima 
pagină ce aveţi de scris, domnule Cornelius şi deşi nu ştiu 
să citesc, ceea ce veţi scrie va fi împlinit. 

Cornelius luă biblia şi o sărută cu respect. 

— Cu ce să scriu? Întrebă el. 

— În biblie este un creion, spuse Roza. L-am găsit în ea şi 
l-am păs-trat. 

Era creionul pe care Ioan de Witt l-a împrumutat fratelui 
său şi pe care nu s-a gândit să-l mai ia înapoi. 

Cornelius îl luă şi pe a doua pagină. 

— Căci ne amintim că prima fusese ruptă. 


— Pregătindu-se să moară, scrise cu o mână nu mai puţin 
sigură decât a naşului său: „Azi, 23 august 1672, cu puţin 
înainte de a urca pe eşafod, deşi sunt nevinovat şi de a-mi 
încredința sufletul lui Dumnezeu, las moştenire Rozei 
Gryphus singurul bun care mi-a mai rămas dintre toate 
bunurile pămân-teşti, celelalte fiindu-mi confiscate; las deci 
moştenire Rozei Gryphus trei muguri din care, după 
convingerea mea, va răsări în luna mai a anului viitor marea 
lalea neagră, obiectul premiului de o sută de mii de florini 
propus de Societatea din Harlem. Doresc să încaseze în 
locul meu aceşti o sută de mii de florini, Roza Gryphus, în 
calitate de unică moştenitoare, având obligaţia doar de a se 
căsători cu un tânăr cam de vârsta mea, care o va iubi şi pe 
care ea îl va iubi şi de a da noii specii de lalele numele de 
Roza Barlaensis, adică numele ei şi al meu împreună. 

Dumnezeu să-mi mântuie sufletul, iar ei să-i dea sănătate! 

Cornelius van Baerle”. 

Apoi dădu Rozei biblia: 

— Citeşte! 

— Vai, v-am mai spus doar că nu ştiu să citesc. 

Atunci Cornelius îi citi Rozei testamentul. 

Biata copilă suspina tot mai des. 

— Accepţi condiţiile mele? Întrebă deţinutul, surâzând 
melancolic şi sărutând vârful degetelor tremurânde ale 
tinerei frizone. 

— Oh! Nu pot, domnule, bâlbâi ea. 

— Nu poţi, copila mea şi de ce? 

— Pentru că una din condiţii n-aş putea s-o îndeplinesc. 

— Care? Eu credeam că am fost de acord asupra acestui 
tratat de alianţă. 

— Îmi daţi cei o sută de mii de florini ca zestre? 

— Da. 

— Cu condiţia de a lua în căsătorie un om pe care-l voi 
iubi? 

— Bineînţeles. 


— Ei bine, domnule, nu pot primi aceşti bani. Nu voiiubi 
niciodată pe nimeni şi nu mă voi căsători. 

Şi după ce cu greu izbuti să rostească aceste cuvinte, Roza 
simţi că i se moaie genunchii şi că e gata să leşine de 
durere. 

Când o văzu că devine palidă şi că e gata să se 
prăbuşească, Cornelius vru s-o ia în braţe, dar tocmai 
atunci răsună pe scări un pas apăsat, urmat de alte 
zgomote sinistre şi de lătratul Câinelui. 

— Vin să vă ia! Strigă Roza frângându-şi mâinile. 
Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Nu mai aveţi nimic să-mi 
spuneţi? 

Şi căzu în genunchi, acoperindu-şi faţa cu palmele şi 
încercând să-şi înăbuşe suspinele şi lacrimile. 

— Doar atât, că te rog să ascunzi cu mare grijă cei trei 
muguri şi, din dragoste pentru mine, să-i îngrijeşti după 
indicaţiile pe care ţi le-am dat. Adio, Roza. 

— Oh, da, spuse ea fără să ridice capul, am să fac tot ce 
mi-aţi spus. Numai că n-am să mă mărit, adăugă ea în 
şoaptă, căci asta, o jur, mi-e cu neputinţa. 

Şi ascunse la pieptul ei tresăltând nepreţuita comoară a lui 
Cornelius. 

Zgomotul pe care îl auziseră Cornelius şi Roza era făcut de 
grefier, care se întorcea pentru a-l lua pe condamnat, urmat 
de executor, de soldaţii desemnaţi să formeze garda 
eşafodului şi de obişnuiţii curioşi ce se învârteau în preajma 
închisorii. Fără slăbiciune, dar şi fără fanfaronadă, 
Cornelius îi primi ca pe nişte prieteni şi acceptă condiţiile 
impuse de aceşti oameni care-şi îndeplineau datoria. 

Apoi, privind în grabă piaţa prin ferestruica zăbrelită, el 
zări eşafodul şi spânzurătoarea, de unde fuseseră 
desprinse, din ordinul prinţului stathuder, rămăşiţele 
batjocorite ale celor doi fraţi de Witt. 

Când trebui să coboare pentru a urma garda, Cornelius 
căută din ochi privirea îngerească a Rozei, dar nu văzu 
îndărătul săbiilor şi a halebardelor decât corpul ei întins 


lângă o bancă de lemn şi obrazu-i livid, pe jumătate 
acoperit de păru-i lung. 

Iar Roza, căzând fără simţire, îşi apăsa corsajul de catifea 
cu mâna şi chiar în starea de inconştienţă în care se găsea, 
continua instinctiv să ocrotească preţiosul dar ce i-l 
încredinţase Cornelius. 

Părăsind celula, tânărul zări între degetele crispate ale 
Rozei foaia gălbuie a bibliei pe care Corneille de Witt 
scrisese cu atâta greutate şi cu atâta durere cele câteva 
rânduri care, dacă ar fi fost citite de Cornelius, ar fi salvat 
fără îndoială un om şi o lalea. 

Capitolul XII Execuţia. 

leşind din închisoare, Cornelius n-avea de făcut nici trei 
sute de paşi, pentru a ajunge la picioarele eşafodului. Jos 
lângă scară, liniştit, câinele îl privi trecând; lui Cornelius i 
se păru că citeşte în ochii dulăului o anumită expresie de 
blândeţe, poate chiar de compătimire. Probabil că dulăul îi 
recunoştea pe cei condamnaţi şi nu-i muşca decât pe cei 
care erau puşi în libertate. 

Se înţelege că pe cât drumul de la poarta închisorii la 
picioarele eşafodului era mai scurt, pe atât era mai înţesat 
de curioşi. Erau aceiaşi curioşi care, încă nesătui de sângele 
băut în urmă cu trei zile, aşteptau acum o nouă victimă. De 
îndată ce apăru Cornelius, în stradă izbucni un urlet 
cumplit. 

În mijlocul mulţimii, eşafodul părea o insulă de care se 
izbeau valurile a patru sau cinci râuri. În tumultul 
amenințărilor, al urletelor şi al vociferărilor, Cornelius se 
adânci în propriile sale gânduri. Oare la ce se gândea acest 
om drept, care trebuia să moară? Nu se gândea nici la 
duşmanii săi, nici la judecătorii săi, nici la călăii săi. Se 
gândea la frumoasele lalele pe care le va vedea din înaltul 
cerului, în Ceylon, în Bengal sau în altă parte, atunci când, 
aşezat împreună cu toţi nevinovaţii la dreapta lui 
Dumnezeu, va putea privi cu milă pe pământ, unde fuseseră 
măcelăriți domnii loan şi Corneille de Witt, vinovaţi de a se 


fi ocupat prea mult de politică şi unde urma să fie sacrificat 
şi domnul Cornelius van Baerle, vinovat de a se fi gândit 
prea mult la lalele. 

„Treabă doar de o lovitură de sabie, îşi spunea filosoful şi 
frumosul meu vis va începe”. Rămânea doar de ştiut dacă, 
la fel ca domnului de Chalais, ca domnului de Thou şi ca 
altor oameni ucişi de nişte nepricepuţi, călăul nu-i rezerva 
şi bietului cultivator de lalele mai mult decât o lovitură, 
adică mai mult decât un martiriu. 

Totuşi, van Baerle nu urcă mai puţin hotărât treptele 
eşafodului. Indiferent de ceea ce simţea, el le urcă mândru 
de a fi fost prietenul ilustrului loan şi finul nobilului 
Corneille, pe care derbedeii, adunaţi acum pentru a-l 
vedea, îi ciopârţiseră şi îi arseseră cu trei zile în urmă. El 
îngenunchie, îşi făcu rugăciunea şi observă, nu fără să 
simtă o puternică bucurie, că punând capul pe butuc şi 
lăsând ochii deschişi, va putea vedea până în ultima clipă 
fereastra zăbrelită a închisorii Buytenhoff. 

În sfârşit sosi şi clipa când trebui să facă ultimul gest: îşi 
sprijini băr-bia pe blocul umed şi rece. Dar, imediat, fără 
voia lui, ochii i se închiseră, pentru a rezista cu mai multă 
tărie groaznicei lovituri ce urma să cadă asupra capului său 
şi să-l răpună. Un fulger luci pe podeaua eşafodului: călăul 
ridicase sabia. Van Baerle spuse adio marii lalele negre, 
convins că se va trezi în faţa lui Dumnezeu, într-o lume 
alcătuită din altă lumină şi din altă culoare. 

De trei ori simţi curentul rece al săbiei înfiorându-i gâtul. 
Dar ce surpriză! El nu avu nici senzaţia de durere, nici de 
lovire. Nu văzu nici o schimbare de nuanţe. Apoi deodată, 
fără să-şi dea seama cum, se simţi ridicat cu oarecare 
blândeţe şi se trezi stând pe propriile sale picioare, 
clătinându-se doar puţin. Redeschise ochii. Aproape de el, 
cineva citea un pergament pecetluit cu ceară roşie. 

Şi acelaşi soare galben şi palid, aşa cum trebuie să arate 
soarele olandez, strălucea pe cer, aceeaşi fereastră 
zăbrelită îl privea din înălţimea închisorii şi aceleaşi 


puşlamale, nu urlând, ci înmărmurite, îl priveau de jos, din 
piaţă. 

După ce deschise ochii, după ce privi şi ascultă, van Baerle 
începu să înţeleagă următoarele: 

Că monseniorul Wilhelm, prinţ de Orania, temându-se ca 
cele şaptesprezece livre de sânge ce curgeau în trupul lui 
van Baerle, cu o aproxima-ţie de câteva uncii, să nu încline 
balanţa dreptăţii divine, fu cuprins de milă pentru firea şi 
aparențele de nevinovăție ale condamnatului. 

Drept urmare, Alteța Sa îi dăruise viaţa. 

lată de ce sabia care se ridicase cu o sclipire sinistră, 
zburând de trei ori în jurul capului său. 

— Ca pasărea funebră în jurul capului lui Turnus 43). 

— Nu se abătu asupra gâtului său şi îi lăsase neatinse 
vertebrele. lată pentru ce nu simţise nici durere, nici lovire. 
lată pentru ce soarele continua să râdă încă în azurul tern, 
e adevărat, dar plăcut, al bolţii cereşti. 

Cornelius, care nădăjduise să se trezească lângă 
Dumnezeu, admirând panorama lalelelor din univers, fu 
puţin dezamăgit, dar se mângâie, mişcând cu o oarecare 
satisfacţie resorturile inteligente ale acestei părţi a 
corpului, pe care grecii o numeau trachelos şi pe care noi 
francezii o numim cu modestie gât. Şi apoi, Cornelius spera 
într-o grațiere completă, care-i va reda libertatea şi 
straturile de flori din Dordrecht. 

Dar Cornelius se înşela; aşa cum spunea cam pe vremea 
aceea doamna de Sevigne, exista un post-scriptum şi lucrul 
cel mai important era cuprins în el. Prin acest post- 
scriptum, Wilhelm, stathuder al Olandei, îl condamna pe 
Cornelius van Baerle la închisoare pe viaţă. 

Era prea puţin vinovat pentru a muri, dar prea vinovat 
pentru a trăi liber. 

Cornelius ascultă deci acest post-scriptum, apoi după 
prima senzaţie de nemulţumire izvorâtă din noua decepţie, 
se gândi: „Ei şi! Nu e totul pierdut. Închisoarea pe viaţă are 


şi o parte bună. Va fi Roza acolo, vor fi cei trei muguri ai 
lalelei negre!” 

Cornelius uita însă că cele şapte Provincii au şapte 
închisori, câte una de fiecare provincie şi că pâinea 
deţinutului e mai ieftină oriunde în altă parte decât la Haga, 
în capitală. 

Alteţa Sa Wilhelm, care nu avea deloc, după câte se pare, 
mijloace de a-l hrăni pe van Baerle la Haga, îl trimitea să-şi 
execute pedeapsa în fortăreaţa Loevestein, foarte aproape 
de Dordrecht, dar cu toate astea, vai! Foarte departe. 

Căci Leovestein, spun geografii, e situată pe limba de 
pământ a insulei formată de Wahal şi Meusa, în faţa 
oraşului Gorcum. 

Van Baerle cunoştea destul de bine istoria ţării sale ca să 
ştie că celebrul Grotius fusese închis în acest castel după 
moartea lui Barneveldt şi că statele Olandei, în 
generozitatea lor faţă de vestitul publicist, jurisconsult, 
istoric, poet, teolog, îi acordaseră pe zi suma de douăzeci şi 
patru de bani olandezi pentru hrană. 

— Mie, care sunt departe de a valora cât Grotius, îşi spuse 
van Baerle, mi se vor da cu mare greutate doisprezece bani 
şi voi trăi anevoie, dar, în sfârşit, voi trăi. 

Apoi, deodată, îşi aminti un lucru îngrozitor: 

— Ce umed şi înnorat e ţinutul acesta şi cât de neprielnic e 
terenul pentru cultivarea lalelelor! lar Roza, Roza nu va fi 
nici ea la Loevestein, murmură Cornelius, lăsând să-i cadă 
pe piept capul, căruia nu-i lipsise mult să cadă ceva mai jos. 

Capitolul XIII Ce se petrecea în acest timp în sufletul unui 
spectator. 

Dintre toţi spectatorii pe care execuţia lui van Baerle îi 
atrăsese la Buytenhoff şi apoi întorsătura ce o luaseră 
lucrurile îi dezamăgise oarecum, cel mai decepţionat era cu 
siguranţă un anumit burghez, îmbrăcat curat şi care de 
dimineaţă dăduse atât de bine din mâini şi din picioare, 
încât ajunse să fie despărţit de eşafod doar prin rândul de 
soldaţi care înconjura instrumentul supliciului. 


Mulţi dintre spectatori se arătaseră dornici de a vedea 
curgând sângele perfid al vinovatului Cornelius; dar 
niciunul nu îşi exprimase această funestă dorinţă atât de 
înverşunat ca burghezul despre care am pomenit. 

Cei mai îndârjiţi veniseră la Buytenhoff în zori, pentru a 
ocupa un loc mai bun; dar el, luând-o înaintea lor, petrecuse 
noaptea pe pragul închisorii şi de acolo ajunsese, aşa cum 
am mai spus, în rândul din faţă, mângâind pe unii şi lovind 
pe alţii. 

Când călăul îşi aduse condamnatul la eşafod, burghezul, 
urcat pe marginea unei fântâni pentru a vedea şi a fi văzut 
mai bine, făcu un semn călăului, voind parcă să-i spună: 

— Ne-am înţeles, nu-i aşa? 

La care călăul îi răspunse şi el printr-un alt semn: 

— N-avea nici o grijă. 

Cine era acest burghez care părea să se înţeleagă atât de 
bine cu vicleanul călău şi ce voia să însemne schimbul 
acesta de gesturi? 

Nimic mai uşor de ghicit: burghezul era mynheer Isaac 
Boxtel, care, de la arestarea lui Cornelius, venise, după cum 
am văzut, la Haga, pentru a încerca să pună mâna pe cei 
trei muguri ai lalelei negre. 

Boxtel încercase mai întâi să-l atragă pe Gryphus de 
partea sa, dar acesta era credincios, bănuitor şi colţos ca un 
buldog. Aşa că interpretase pe dos ura lui Boxtel, luându-l 
drept un prieten devotat al deţinutului, care se interesează 
de lucruri fără importanţă, pentru a-i înlesni o evadare. 

De aceea, încă de la primele propuneri ale lui Boxtel de a 
sustrage mugurii pe care Cornelius van Baerle îi ascundea 
cu siguranţă, dacă nu la piept, în vreun colţ al celulei, 
Gryphus îi răspunse dându-l pur şi simplu afară, ba 
asmuţind asupra lui şi câinele de sub scară. 

Pe Boxtel nu-l descurajă faptul că-i rămăsese între dinţii 
dulăului fundul pantalonilor. Reveni, dar de data asta îl găsi 
pe Gryphus în pat, cu febră şi cu braţul frânt. Nici nu-l 
primi pe petiţionar, care se îndreptă atunci către Roza, 


oferindu-i în schimbul celor trei muguri o bonetă din fir de 
aur curat. Nobila fată, ignorând încă valoarea furtului ce i 
se propunea deşi i se oferea o recompensă atât de 
atrăgătoare, îl trimise pe cel ce-o ispitea la călău, care era 
nu numai ultimul judecător dar şi ultimul moş-tenitor al 
condamnatului. 

Acest răspuns îi sugeră lui Boxtel o idee. 

Între timp, în urma procesului rapid ce avusese loc, 
sentinţa fusese pronunţată. Isaac n-avea răgazul să corupă 
pe nimeni. Se opri deci la sfatul pe care i-l dăduse Roza; 
porni să-l caute pe călău. 

Isaac era convins că van Baerle va muri cu mugurii pe 
inimă, deoarece nu putea bănui două lucruri esenţiale: 
Roza, adică dragostea; Wilhelm, adică indulgenţa. În afară 
de Roza şi de Wilhelm, calculele invidiosului erau exacte. 
Fără Wilhelm, Cornelius murea. Fără Roza, Cornelius 
murea cu mugurii pe inimă. 

Mynheer Boxtel se duse deci să-l găsească pe călău, se 
dădu drept bun prieten al condamnatului şi, în afară de 
bijuteriile de aur şi de argint pe care le lăsa executorului 
sentinţei, el cumpără toate lucrurile viitorului mort pentru 
suma cam exagerată de o sută de florini. Dar ce însemna o 
sută de florini pentru un om aproape sigur că în schimbul 
acestei sume obţine premiul Societăţii din Harlem? 

Cât priveşte pe călău, acesta n-avea nimic sau aproape 
nimic de făcut pentru a câştiga cei o sută de florini. Trebuia 
numai, execuţia o dată terminată, să-l lase pe mynheer 
Boxtel să urce pe eşafod împreună cu servitorii săi pentru a 
aduna rămăşiţele neînsufleţite ale prietenului său. 

Aşadar, călăul acceptă propunerea. Nu pusese decât o 
singură condiţie, aceea de a fi plătit înainte. Boxtel plăti 
înainte şi aşteptă. 

Nu vom începe să descriem efectul ce l-a produs asupra 
acestui demn muritor oprirea executării sentinţei. De ce 
mai pierdea călăul timp făcând să lucească sabia deasupra 
capului lui Cornelius, în loc să-l doboare? Dar când îl văzu 


pe grefier luându-l pe condamnat de mână şi ridicându-l în 
timp ce scotea din buzunar un pergament, când îl auzi 
citind graţierea acordată de stadtholder, Boxtel deveni 
fiară. Furia tigrului, a hienei şi a şarpelui ţâşni din ochii lui, 
din strigătul, din gesturile lui; dacă van Baerle i-ar fi fost la 
îndemână, s-ar fi aruncat asupra lui şi l-ar fi asasinat. 

Prin urmare, Cornelius va trăi, Cornelius se va duce la 
Loevestein; va lua cu el în închisoare mugurii şi poate că va 
găsi acolo o grădină unde laleaua neagră va putea înflori. 

Sunt unele catastrofe ce nu pot fi descrise de pana unui 
biet scriitor care, se vede astfel silit să le încredinţeze, în 
toată simplitatea lor, imaginaţiei cititorilor. 

Leşinat, Boxtel căzu de pe marginea fântânii peste nişte 
orangişti, nemulţumiţi ca şi el de întorsătura pe care o 
luaseră lucrurile. Aceştia, crezând că strigătele scoase de 
mynheer Isaac erau strigăte de bucurie, îl burduşiră cum 
putură mai bine. 

Dar ce însemnau câţiva pumni pe lângă durerea resimţită 
de Boxtel! 

El vru să fugă după trăsura care îl ducea pe Cornelius cu 
mugurii săi. În grabă însă, nu observă o piatră, se 
împiedică, se clătină, îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli 
vreo zece paşi; se ridică, lovit, strivit, după ce toată plebea 
din Haga îl călcase în picioare. 

Şi în această împrejurare, Boxtel, căruia, în ultima 
perioadă, nimic nu-i reuşea, fu nenorocit din cauza hainelor 
rupte, a spatelui strivit şi a mâinilor zgâriate. 

Dacă am crede că toate acestea i-au fost de ajuns lui 
Boxtel ne-am înşela. 

De îndată ce se putu ridica în picioare, Boxtel îşi smulse 
cât putu mai mult păr din cap şi îl oferi ca jertfă sălbăticiei 
şi nesimţitoarei divinităţi, ce se numeşte Invidia. 

Fără îndoială, a fost o jertfă pe placul zeiţei care, aşa cum 
spune mitologia, nu are decât şerpi în chip de pieptănătură. 

Capitolul XIV Porumbeii din Dordrecht. 


Pentru Cornelius van Baerle era desigur o mare cinste să 
fie închis în aceeaşi temniţă ale cărei ziduri îl primiseră şi 
pe savantul domn Grotius. 

Dar o dată ajuns, la închisoare îl aştepta o cinste şi mai 
mare. Se întâmplă ca tocmai încăperea ce fusese locuită la 
Loevestein de ilustrul prieten al lui Barneveldt să fie liberă 
când, milostenia prinţului de Orania îl trimise pe 
cultivatorul de lalele van Baerle acolo. 

Această încăpere avea o faimă proastă la castel de când, 
graţie imaginaţiei soţiei sale, domnul Grotius evadase, 
ascunzându-se în vestita ladă de cărţi, pe care paznicii 
uitaseră s-o controleze. 

Pe de altă parte, van Baerle socoti semn bun faptul că i se 
dădu această celulă; căci, după părerea lui, un temnicer n- 
ar fi trebuit niciodată să lase un al doilea porumbel să 
locuiască în aceeaşi colivie din care primul îşi luase zborul 
atât de uşor. 

Este o încăpere istorică. Nu vom pierde deci timpul cu 
descrierea ei în amănunt; vom pomeni doar iatacul special 
amenajat aici pentru doamna Grotius. Este o celulă 
asemănătoare oricărei alte celule, poate ceva mai înaltă, ce 
oferă prin fereastra zăbrelită o privelişte minunată. 

De altfel interesul povestirii noastre nu constă în 
descrierea unor interioare. Pentru van Baerle, viaţa era 
altceva decât un aparat respirator. Bietul deţinut iubea mai 
mult decât maşina sa pneumatică două lucruri pe care 
numai gândul, acest călător liber, i le putea dărui: o floare şi 
o femeie. 

— Amândouă pierdute pentru totdeauna. 

Din fericire, bunul van Baerle se înşela! Dumnezeu, care îl 
privise cu un zâmbet părintesc în timp ce era dus la eşafod, 
îi rezerva chiar în închisoare, în celula domnului Grotius, 
cea mai aventuroasă existenţă de care avusese parte 
vreodată un cultivator de lalele. 

Într-o dimineaţă, stând lângă fereastră, pe când respira 
aerul proaspăt ce adia dinspre Wahal şi admira profilându- 


se în depărtare, în spatele unei păduri de hornuri, morile 
din Dordrecht, oraşul său natal, văzu înălțându-se de acolo 
spre soare, cu fâlfâit de aripi tremurător, o mulţime de 
porumbei ce veneau să poposească pe vârfurile caselor din 
Loevestein. 

— Aceşti porumbei, îşi spuse van Baerle, vin din Dordrecht 
şi deci e foarte probabil că se vor întoarce tot acolo. Dacă 
cineva ar agăța o scrisoare de aripa unui porumbel, cu 
puţin noroc ar reuşi poate să trimită veşti despre ella 
Dordrecht, unde lumea îl plânge. 

Apoi, după un moment de visare: 

— Acest cineva voi fi eu. 

Când ai douăzeci şi opt de ani şi eşti condamnat pe viaţă, 
adică ştii că vei sta cam vreo douăzeci sau douăzeci şi trei 
de mii de zile în închisoare, ai răbdare. 

Aşadar, van Baerle înjghebă o cursă pentru porumbei. El 
ispiti aceste zburătoare cu toate resursele sale de hrană, în 
valoare de optsprezece bani olandezi pe zi. 

— Adică doisprezece bani francezi. 

— Şi după o lună de încercări zadarnice prinse în sfârşit o 
porumbiţă. Îi trebuiră alte două luni ca să prindă şi un 
porumbel; apoi îi închise împreună, şi, către începutul 
anului 1673, după ce dobândi câteva ouă, dădu drumul 
porumbiţei; aceasta, încrezătoare în porumbel, pe care îl 
lăsă să clocească în locul ei, îşi luă veselă zborul spre 
Dordrecht, cu bileţelul sub aripă. Se întoarse seara. 

Hârtia era în acelaşi loc. O păstră astfel cincisprezece zile, 
spre marea dezamăgire şi apoi spre marea deznădejde a lui 
van Baerle. Dar a şai-spre-zecea zi, ea se întoarse în sfârşit 
fără hârtie. 

Van Baerle adresase acest bileţel doicii sale, bătrâna 
frizonă şi ruga sufletele miloase ce îl vor găsi să i-l 
înmâneze cât mai repede cu putinţă. În scrisoare, el pusese 
câteva rânduri şi pentru Roza. 

Dumnezeu, care împrăştie cu suflul său seminţele de 
mixandre pe zidurile vechilor castele şi le face să 


înflorească doar cu puţină ploaie, îl sprijini şi pe van Baerle, 
a cărui scrisoare ajunsese în mâinile bătrânei sale doici. 

Şi iată cum: 

Părăsind oraşul Dordrecht pentru Haga şi Haga pentru 
Gorcum, mynheer Isaac Boxtel îşi abandonă nu numai casa, 
nu numai servitorul, nu numai postul de observaţie, nu 
numai telescopul, dar şi porumbeii. 

Servitorul, pe care-l lăsase fără bani, mâncă mai întâi 
puţinul agonisit de el şi apoi începu să mănânce porumbei. 

Văzând aceasta, porumbeii emigrară de pe acoperişul lui 
Isaac Boxtel pe acoperişul lui Cornelius van Baerle. 

Doica era un suflet bun care simţea nevoia să iubească pe 
cineva. Ea se împrieteni cu porumbeii veniţi să-i ceară 
ospitalitate şi când servitorul lui Isaac Boxtel îi revendică pe 
ultimii doisprezece sau cincisprezece pentru a-i mânca aşa 
cum îi mâncase şi pe primii doisprezece sau cincisprezece, 
ea se oferi să-i răscumpere, cu şase bani olandezi bucata. 
Suma reprezenta valoarea dublă a porumbeilor, aşa că 
servitorul primi cu mare bucurie. Doica deveni deci 
proprietara legitimă a porumbeilor invidiosului Boxtel. 

Aceştia erau porumbeii care, împreună cu alţii, vizitau în 
peregrinările lor Haga, Loevestein, Rotterdam, fără îndoială 
în căutarea unui grâu de alt soi, sau a unei seminţe de 
cânepă cu alt gust. 

Biletul căzu deci în mâinile doicii lui van Baerle. 

Ca urmare, într-una din primele zile ale lui februarie, în 
timp ce vălurile înserării coborau din cer lăsând în urma lor 
stelele abia răsărind, Cornelius auzi pe scara ce ducea spre 
turnuleţ o voce care îl făcu să tresară. 

Îşi duse mâna la inimă şi ascultă. 

Era vocea dulce şi armonioasă a Rozei. 

Roza, care făcuse călătoria de la Haga la Loevestein; Roza 
care reuşise să pătrundă. 

— Cornelius nu ştia cum. 

— În închisoare. Dar va găsi ea oare şi acum mijlocul 
fericit de a se strecura până la deţinut? 


În timp ce Cornelius, chinuit de gândul acesta, clădea 
soluţii peste soluţii, dorinţi peste nelinişti, ferestruica de la 
uşa celulei se deschise şi Roza, strălucind de bucurie, 
gătită, mai frumoasă din cauza durerii care în cele cinci luni 
îi pălise obrajii, îşi lipi faţa de grilajul care-l închidea pe 
Cornelius, spunându-i: 

— Domnule, domnule, am venit. 

Cornelius întinse braţele, privi cerul şi scoase un strigăt de 
bucurie. 

— Roza, Roza! 

— Linişte! Să vorbim încet. În urma mea vine tata. 

— Tatăl dumitale? 

— Da, e aici în curte, lângă scară: primeşte instrucţiunile 
guvernatorului şi o să urce îndată. 

— Instrucţiunile guvernatorului? 

— Ascultaţi, o să încerc să vă explic totul pe scurt: prinţul 
stadtholder are un conac la o leghe de Leyda, mai bine zis, 
o fermă mare. Mătuşa mea, care e doica lui, supraveghează 
animalele din această fermă. De cum am primit scrisoarea 
dumneavoastră, scrisoare pe care din nefericire n-am putut 
s-o citesc şi pe care mi-a citit-o doica dumneavoastră, am 
alergat la mătuşa mea, am stat acolo până a venit prinţul şi 
atunci l-am rugat să-i încredinţeze tatălui meu funcţia de 
temnicer la fortăreaţa Loevestein, în locul funcţiei de prim 
paznic al închisorii din Haga. El nu bănuia ce scop 
urmăresc; dacă ar fi ştiut, poate că m-ar fi refuzat; aşa, 
dimpotrivă, a aprobat cererea mea. 

— Aşa încât, eşti aici. 

— După cum vedeţi. 

— Şi te voi vedea în fiecare zi? 

— Cât de des se va putea. 

— O, Roza, frumoasa mea Roza! Deci mă iubeşti puţin? 

— Puţin..., spuse ea, oh! Nu sunteţi destul de pretenţios, 
domnule Cornelius. 

Cornelius întinse mâinile cu pasiune, dar numai degetele 
lor se putură atinge printre gratii. 


— Iată, vine tatăl meu! Spuse tânăra fată. 

Roza se depărtă grăbită de uşă şi se avântă spre bătrânul 
Gryphus, care urcase scara şi ajunsese sus. 

Capitolul XV Ferestruica. 

În urma lui Gryphus venea dulăul. 

Îl lua cu el când îşi făcea rondul, ca la nevoie să 
recunoască deţinuţii. 

— Tată, zise Roza, aici e celebra încăpere din care a 
evadat domnul Grotius; l-ai cunoscut pe domnul Grotius? 

— Da, da, ticălosul de Grotius; era prieten cu netrebnicul 
de Barneveldt, a cărui execuţie am văzut-o când eram copil. 
Grotius! De aici a evadat. Ei bine, garantez că nu va mai 
evada nimeni după el. 

Şi deschizând uşa, îşi începu pe întuneric discursul său 
către prizonier. 

Cât despre câine, el se duse mârâind să adulmece pulpele 
prizonierului, cu aerul de a-l întreba cu ce drept mai este 
încă viu, după ce îl văzuse ieşind între grefier şi călău. Dar 
frumoasa Roza îl chemă şi dulăul veni la ea. 

— Domnule, spuse Gryphus şi ridică felinarul, încercând să 
arunce puţină lumină în jurul lui, vezi în mine pe noul 
dumitale temnicer. Sunt şeful temnicerilor şi celulele sunt 
sub supravegherea mea. Nu sunt rău, dar sunt neclintit în 
tot ceea ce priveşte disciplina. 

— Dar te cunosc foarte bine, dragă domnule Gryphus, 
spuse deţinu-tul, intrând în cercul de lumină răspândită de 
felinar. 

— Ia te uită, dumneata erai, domnule van Baerle! 
Dumneata erai! la te uită, cum se întâlnesc oamenii! 

— Da şi constat cu mare plăcere, scumpul meu domn 
Gryphus, că braţul dumitale merge de minune, pentru că 
poţi ţine felinarul cu el. 

Gryphus încruntă sprâncenele. 

— Aşa se întâmplă, spuse el, în politică se fac întotdeauna 
greşeli. Alteța Sa ţi-a lăsat viaţa, eu nu ţi-aş fi lăsat-o. 

— Şi pentru ce? Întrebă Cornelius. 


— Pentru că eşti în stare să încerci o nouă conspirație; voi 
ăştia savanții aveţi legături cu diavolul. 

— Te asigur, domnule Gryphus, spuse van Baerle, că dacă 
m-am gândit un moment să evadez, acum sunt hotărât să n- 
o mai fac. 

— Foarte bine, foarte bine! Spuse Gryphus, fii atent cum 
te porţi, căci eu voi veghea. Dar e tot una. Alteţa Sa a făcut 
o mare greşeală. 

— Lăsându-mi capul pe umeri?... Mulţumesc, mulţumesc, 
domnule Gryphus. 

— Fără îndoială. Vezi ce liniştiţi stau domnii de Witt acum? 

— E îngrozitor ce spui, domnule Gryphus. Şi-şi întoarse 
capul, pentru a-şi ascunde dezgustul. Uiţi că unul dintre 
nenorociţii aceia îmi era prieten, iar celalalt... Celălalt era 
pentru mine un al doilea tată. 

— Da, dar îmi amintesc că şi unul şi altul au fost 
conspiratori. Şi apoi spun lucrurile astea din filantropie. 

— Ah, aşa! Explică-mi şi mie ce înseamnă din filantropie. 
Nu înţeleg bine. 

— Da. Dacă ai fi rămas pe butucul meşterului Harbruck... 

— Ei, dacă aş fi rămas... 

— Dacă ai fi rămas, n-ai mai fi avut de suferit. Pe când aici, 
nu-ţi ascund, îţi voi face viaţa amară. 

— Mulţumesc pentru făgăduială, domnule Gryphus. 

Şi în timp ce deţinutul surâdea ironic spre bătrânul 
temnicer, din spatele uşii, Roza îi zâmbea îngereşte, pentru 
a-l consola. 

Gryphus se duse la fereastră. 

Era încă destulă lumină şi orizontul îndepărtat se pierdea 
într-o pâclă cenuşie. 

— Ce privelişte se deschide de aici? Întrebă temnicerul. 

— Foarte frumoasă, răspunse Cornelius, privind-o pe Roza. 

— Da, da, se vede prea mult, prea mult se vede. 

În acest moment, cei doi porumbei, speriaţi de apariţia şi 
mai ales de vocea necunoscutului, zburară din cuibul lor şi, 
înspăimântați, dispărură în ceaţă. 


— Ce-i asta? Întrebă temnicerul. 

— Porumbeii mei, răspunse Cornelius. 

— Porumbeii mei! Strigă temnicerul, porumbeii mei! Oare 
unui deţinut îi aparţine ceva? 

— Eh, spuse Cornelius, porumbeii pe care mi i-a dat bunul 
Dumnezeu! 

— lată, ai şi comis o contravenţie! Porumbeii! Ah, tinere, 
tinere, te previn că nu mai târziu decât mâine păsările 
astea vor fierbe în oala mea. 

— Pentru ca să-i poţi fierbe, ar trebui mai întâi să fie ai 
dumitale, domnule Gryphus şi dacă dumneata vrei ca 
porumbeii aceştia să nu mai fie ai mei, jur că nici ai 
dumitale nu vor putea fi. 

— Ceea ce amâni nu-i pierdut. 

— Se înfurie temnicerul. 

— Şi nu mai târziu decât mâine am să le sucesc gâtul. 

După această făgăduială plină de răutate, Gryphus se 
aplecă în afară pentru a observa cum e alcătuit cuibul; între 
timp, Cornelius alergă la uşă şi strânse mâna Rozei, care îi 
şopti: 

— La ora nouă, diseară. 

Preocupat de dorinţa de a prinde a doua zi porumbeii, aşa 
cum pro-misese, Gryphus nu văzu nimic, nu auzi nimic şi 
după ce închise fereastra, o luă pe fiica sa de braţ, ieşi, 
încuie uşa de două ori, trase zăvoarele şi se duse să facă 
aceleaşi făgăduieli unui alt deţinut. 

Cum dispăru el, Cornelius se apropie de uşă şi ascultă 
paşii care se depărtau, apoi, după ce zgomotul se stinse 
complet, alergă la fereastră şi nu se lăsă până ce nu 
sfărâmă tot cuibul porumbeilor. Mai bine renunţa pentru 
totdeauna la ei decât să primejduiască viaţa celor cărora le 
datora fericirea de a o fi revăzut pe Roza. 

Nici vizita temnicerului, nici amenințările lui brutale, nici 
întunecata perspectivă de a fi supravegheat de el, deşi 
abuzurile sale îi erau cunoscu-te, nu izbutiră să tulbure 


plăcutele gânduri ale lui Cornelius şi mai ales dulcea 
nădejde pe care prezenţa Rozei o trezise în inima sa. 

Aşteptă cu nerăbdare să sune ora nouă în turnul din 
Loevestein. Roza spusese: la ora nouă, aşteptaţi-mă. 

Ultimul dangăt de bronz vibra încă în aer, când Cornelius 
auzi pe scară pasul uşor şi rochia foşnitoare a frumoasei 
frizone; curând, grilajul uşii de pe care Cornelius nu-şi 
dezlipea privirea se lumină. 

Văzu ferestruica deschizându-se. 

— lată-mă, zise Roza, gâfâind din pricina grabei de a urca 
scara. 

— Ah, buna mea Roza! 

— Aşadar, sunteţi mulţumit că mă vedeţi? 

— Ce întrebare! Dar cum de-ai putut veni? Spune-mi. 

— Tatăl meu adoarme în fiecare seară îndată ce mănâncă; 
atunci îl culc, un pic zăpăcit de rachiu. Să nu spuneţi nimic 
nimănui, căci datorită acestui somn voi putea veni în fiecare 
seară o oră să stau de vorbă cu dumneavoastră. 

— Oh! Îţi mulţumesc, Roza, draga mea Roza. 

Şi spunând aceste vorbe, Cornelius înaintă şi-şi apropie 
atât de mult obrazul de ferestruică, încât Roza şi-l retrase 
pe alei. 

— V-am adus mugurii de lalea. 

Inima lui Cornelius tresări. El nu îndrăznise s-o întrebe pe 
Roza ce făcuse cu preţioasa comoară pe care i-o 
încredinţase. 

— Ah, i-ai păstrat! 

— Doar mi i-aţi încredinţat ca pe un lucru ce vă este foarte 
scump! 

— Da, dar dacă ţi i-am dat, mi se pare că erau ai tăi. 

— Erau ai mei numai după moartea dumneavoastră, dar, 
din fericire trăiţi. Păstrând biblia naşului dumneavoastră 
Corneille, eram hotărâtă să vă aduc mugurii; numai că nu 
ştiam cum să ajung până aici. Luasem tocmai hotărârea de 
a cere prinţului Wilhelm locul de temnicer la Gorcum 
pentru tatăl meu, când doica îmi aduse scrisoarea. Ah! Vă 


spun sincer că am plâns mult împreună! Dar această 
scrisoare n-a făcut decât să-mi în-tărească hotărârea. Am 
plecat de îndată spre Leyda. Restul îl ştiţi. 

— Cum, dragă Roza, dumneata te gândeai înainte de a 
primi scrisoarea mea să vii să mă cauţi? 

— Dacă mă gândeam! Răspunse Roza, a cărei dragoste nu 
mai putea fi stăpânită de pudoare, dar nu mă gândeam 
decât la asta! 

În timp ce rostea aceste cuvinte, Roza deveni atât de 
frumoasă încât, pentru a doua oară, Cornelius se repezi cu 
fruntea şi buzele spre grilaj, fără îndoială, pentru a-i 
mulţumi frumoasei fete. 

Roza îşi plecă faţa roşind; apoi oftă, închise ochii ei frumoşi 
şi fugi apăsându-şi pieptul cu mâinile pentru a-şi stăvili 
bătăile inimii. Rămas singur, Cornelius se mulţumi să 
respire parfumul suav pe care-l răspân-dise părul Rozei. 

Fata fugise atât de grăbită, încât uită să-i înapoieze lui 
Cornelius cei trei muguri ai lalelei negre. 

Capitolul XVI Profesor şi şcolăriţă. 

După cum am putut constata, jupân Gryphus nu 
împărtăşea nici pe departe bunăvoința fiicei sale faţă de 
finul lui Corneille de Witt. 

La Loevestein nu se aflau decât cinci deţinuţi; sarcina 
paznicului nu era deci greu de îndeplinit, fiind mai mult un 
fel de sinecură acordată vârstei sale înaintate. 

Dar în zelul său, demnul temnicer exagerase pe măsura 
fanteziei sale însemnătatea sarcinii ce-i revenea. În ochii lui, 
Cornelius căpătase proporţiile gigantice ale unui mare 
criminal, devenind astfel cel mai periculos dintre toţi 
deţinuţii. Îi supraveghea fiece mişcare, nu se apropia de el 
decât cu o faţă foarte încruntată, învinuindu-l de ceea ce 
numea el „îngrozitoarea răzvrătire împotriva milosului 
stadtholder.” 

Intra de trei ori pe zi în celula lui Cornelius, crezând că-l 
va surprinde făcând vreun lucru interzis, dar el renunţase 
la corespondenţă de când cea căreia ar fi vrut să-i scrie se 


afla lângă el. Mai mult chiar, dacă i s-ar fi redat întreaga 
libertate şi i s-ar fi îngăduit să plece în orice alt loc, 
Cornelius probabil că ar fi rămas să locuiască tot aici, 
alături de Roza şi de mugurii săi. 

Într-adevăr, Roza făgăduise deţinutului că va veni să-l 
viziteze în fiecare seară la ora nouă şi după cum am văzut, 
chiar din prima zi s-a ţinut de cuvânt. 

A doua zi, ea urcă la fel de tainic şi la fel de prevăzătoare. 
Numai că de data asta hotărâse în sinea ei să nu-şi apropie 
prea mult faţa de gratii. De altfel, pentru a lega de la 
început o discuţie serioasă, întinse lui van Baerle, printre 
zăbrele, cei trei muguri, înveliţi în hârtia în care-i primise. 

Dar, spre marea mirare a Rozei, van Baerle respinse mâna 
albă cu vârful degetelor sale. Tânărul se gândise între timp 
ce avea de făcut. 

— Ascultă-mă, spuse el, cred că am risca prea mult dacă 
am pune toată averea noastră într-un singur sac. Gândeşte- 
te, scumpă Roza, că trebuie să realizăm un lucru socotit 
până azi imposibil şi anume, să facem să înflorească marea 
lalea neagră. De aceea e necesar să ne luăm toate măsurile 
de prevedere, iar de nu vom reuşi, măcar să nu avem nimic 
a ne reproşa. lată cum am socotit eu că ne putem atinge 
scopul. 

— Ascult, zise Roza. 

— Trebuie să se găsească în această fortăreață o grădină, 
sau în lipsa grădinii o curte oarecare; în lipsă de curte, o 
terasă. 

— Avem o grădină foarte frumoasă, spuse Roza; se întinde 
de-a lungul râului Wahal şi e plină de arbori frumoşi, 
bătrâni. 

— Poţi să-mi aduci, dragă Roza, puţin pământ din grădină, 
ca să-l cercetez? 

— Chiar mâine. 

— Să iei şi de la umbră şi de la soare ca să pot aprecia 
exact ce calităţi are când e pus în condiţii deosebite, adică 
de uscăciune şi de umiditate. 


— Fiţi liniştit, aşa voi face. 

— După ce voi alege pământul şi-l voi amesteca, dacă va fi 
nevoie, vom împărţi cei trei muguri; unul îl vei lua 
dumneata şi-l vei planta în ziua în care-ţi voi spune eu, în 
pământul ales de mine; va înflori cu siguranţă, pentru că ai 
să-l îngrijeşti după indicaţiile mele. 

— Le voi urma întocmai. 

— Alt mugur mi-l vei da mie şi voi încerca să-l cresc aici, în 
celula mea; în felul acesta îmi vor trece mai uşor dimineţile 
lungi, în care nu te văd. Îţi mărturisesc că pun slabă 
nădejde în mugurele acesta şi îl privesc ca pe un sacrificiu 
adus egoismului meu. Totuşi, soarele pătrunde uneori şi 
aici. Voi folosi fiecare strop de căldură, chiar şi cea de la 
cenuşa pipei mele. În sfârşit, vom păstra, sau mai degrabă 
vei păstra de rezervă al treilea mugur, ultima noastră 
nădejde, dacă celelalte două experienţe vor da greş. În felul 
acesta, dragă Roza, e cu neputinţă să nu câştigăm cei o sută 
de mii de florini pentru zestrea ta şi să nu atingem suprema 
fericire de a ne vedea opera înfăptuită. 

— Am înţeles, zise Roza. Mâine vă voi aduce pământ şi-l 
veţi alege pe al dumneavoastră şi pe al meu. Cât priveşte 
pământul pentru dumneavoastră, voi fi nevoită să fac mai 
multe drumuri fiindcă nu voi putea aduce decât câte puţin. 

— Oh, nu e nici o grabă, dragă Roza; lalelele nu trebuiesc 
îngropate înainte de o lună. Avem destulă vreme, numai că 
va fi necesar să urmezi întocmai toate sfaturile mele. Vei 
avea grijă, Roza, nu-i aşa? 

— Vă făgăduiesc. 

— Şi după ce-l vei sădi îmi vei spune tot ce ar putea avea 
influenţă asupra creşterii lalelei, cum ar fi schimbările 
atmosferice, urme pe alei sau pe straturi. Vei veghea 
noaptea să nu le calce pisicile. Două din aceste nenorocite 
animale mi-au stricat la Dordrecht straturile de flori. 

— Am să veghez. 

— În nopţile cu lună... Din camera dumitale se vede 
grădina, draga mea? 


— Fereastra camerei mele de dormit dă în grădină. 

— Bine. În serile cu lună, să te uiţi dacă din găurile 
zidurilor nu ies şobolani. Sunt nişte rozătoare foarte 
dăunătoare şi am văzut cultivatori de lalele nenorociţi, 
reproşând cu amărăciune lui Noe că a luat în arcă o 
pereche de şobolani. 

— Mă voi uita să văd dacă nu sunt pisici sau şobolani... 

— Ei bine! Va trebui să mă înştiinţezi de îndată ce s-ar ivi. 
Apoi. 

— Continuă van Baerle, care devenise bănuitor de când 
stătea la închisoare. 

— Apoi mai e un animal cu mult mai periculos decât pisica 
şi şobolanul! 

— Ce animal? 

— Omul! Înţelegi, dragă Roza? Unii riscă să intre la ocnă 
chiar şi pentru un nenorocit de florin, deci cu atât mai mult 
te poţi aştepta să se fure un mugur de lalea care valorează 
o sută de mii de florini. 

— Nimeni afară de mine n-o să intre în grădină. 

— Îmi făgăduieşti? 

— Vă jur. 

— Îţi mulţumesc, dragă Roza! Toate bucuriile îmi vin de la 
tine! 

Şi cum buzele lui van Baerle se apropiau de gratii tot atât 
de fierbinţi ca în seara precedentă şi cum de altfel era 
timpul să plece, Roza îşi retrase capul şi întinse mâna. 

În această mână frumoasă, de care cocheta fată avea o 
grijă deosebită, se ascundea un mugur. 

Cornelius îi sărută cu pasiune vârful degetelor. Oare 
pentru că această mână ocrotea unul din mugurii marii 
lalele negre? Sau pentru că această mână era mâna Rozei? 
Lăsăm pe alţii mai savanţi decât noi să ghicească. 

Roza se îndepărtă cu ceilalţi doi muguri, strângându-i cu 
grijă la piept. Oare îi strângea la piept pentru că erau 
mugurii marii lalele negre, sau pentru că veneau de la 


Cornelius van Baerle? Suntem de părere că la această 
întrebare ar fi mai uşor de răspuns decât la prima. 

Oricare ar fi însă răspunsul, din acel moment, viaţa deveni 
plăcută pentru deţinut. După cum am văzut, Roza îi dăduse 
unul din muguri. 

În fiecare seară ea îi aducea, pumn cu pumn, pământ din 
porţiunea de grădină pe care o alesese el şi care, în adevăr, 
era excelent. Un urcior larg, pe care Cornelius îl spărsese 
cu îndemânare, fu transformat într-un ghiveci potrivit; îl 
umplu pe jumătate cu pământul adus de Roza, amestecat cu 
puţin nămol de râu uscat, obţinând astfel un teren prielnic. 
Apoi, către începutul lunii aprilie, el puse în urcior primul 
mugur. 

Oricât ne-am strădui, tot n-am izbuti să descriem de câtă 
grijă, îndemânare şi viclenie dădu dovadă Cornelius spre a 
sustrage ochiului ager al lui Gryphus bucuria muncii sale. 
Pentru un deţinut filosof, o jumătate de oră înseamnă un 
secol de senzaţii şi de gândire. Nu trecea zi în care Roza să 
nu vină la Cornelius. Lalelele, despre care ea trebuia să 
înveţe tot ce se putea şti, constituiau fondul conversaţiei lor. 
Dar oricât de interesant ar fi fost subiectul acesta, tot nu 
puteau vorbi numai despre lalele. Aşa că mai treceau şi la 
alte subiecte, spre marea mirare a cultivatorului, care 
observa cât de mult se lărgea cercul discuţiilor lor. 

În tot acest timp, un lucru îl îngrijora în mod special pe 
Cornelius, poate chiar tot atât cât îl nelinişteau mugurii săi 
şi asupra căruia revenea mereu: dependenţa Rozei faţă de 
tatăl ei. De fapt, fericirea lui Cornelius atârna de acest om. 
El putea într-o bună zi să se plictisească de Loevestein, să 
găsească neprielnic aerul, prost rachiul şi să părăsească 
fortăreaţa, să-şi ia şi fata şi astfel Cornelius şi Roza ar fi fost 
din nou despărțiți. 

— Şi atunci la ce bun porumbeii călători, spuse Cornelius 
tinerei fete, fiindcă, draga mea Roza, dumneata n-ai să poţi 
nici citi ce îţi voi scrie eu şi nici să-mi scrii ce gândeşti 
dumneata. 


— Ei bine. 

— Răspunse Roza, care în fundul sufletului se temea de 
despărţire tot atât cât şi Cornelius. 

— Avem o oră în fiecare seară, s-o petrecem cu folos. 

— Dar mi se pare, reluă Cornelius, că noi n-o folosim prea 
rău. 

— S-o folosim şi mai bine, spuse Roza surâzând. Învăţaţi- 
mă să scriu şi să citesc; voi fi o elevă silitoare, credeţi-mă şi 
astfel nu ne vom mai despărţi niciodată, decât dacă o vom 
dori noi înşine. 

— Oh! Strigă Cornelius, atunci avem eternitatea în faţa 
noastră. 

Roza surâse şi ridică uşor din umeri. 

— Dar dumneavoastră veţi rămâne toată viaţa în 
închisoare? Oare după ce v-a dăruit viaţa, Alteța Sa nu vă 
va dărui şi libertatea? Şi nu veţi reintra în drepturile 
dumneavoastră? Nu veţi fi din nou bogat? Când veţi fi liber 
şi fericit, veţi mai binevoi oare, trecând călare sau în 
trăsură, să vă uitaţi la micuța Roza, fiica unui temnicer, sau 
a unui călău aproape? 

Cornelius încercă să protesteze; cu siguranţă ar fi făcut-o 
din toată inima şi cu sinceritatea unui suflet cuprins de o 
dragoste profundă, dar tânăra fată îl întrerupse: 

— Cum îi merge lalelei dumneavoastră? Întrebă ea 
surâzând. 

A-i vorbi lui Cornelius despre lalea, însemna pentru Roza 
mijlocul cel mai sigur de a-l face să uite totul, chiar şi pe ea 
însăşi. 

— Destul de bine, spuse el; pieliţa se înnegreşte, procesul 
de fermenta-ţie a început, vinişoarele mugurului se 
încălzesc şi se umflă; peste opt zile, sau poate chiar mai 
înainte, se vor putea observa primele protuberanţe ale 
germinării. Dar a dumitale, Roza? 

— Oh! Eu am făcut deocamdată numai pregătirile, urmând 
întocmai sfaturile dumneavoastră. 


— Haide, spune-mi, Roza, ce-ai făcut? O întrebă Cornelius, 
cu ochii la fel de scânteietori şi cu răsuflarea la fel de 
grăbită ca în seara în care se apropiase cu atâta pasiune de 
chipul şi inima Rozei. 

— Am făcut lucruri mari, spuse zâmbind tânăra fată, căci 
în adâncul sufletului ei simţea dubla dragoste a deţinutului: 
pentru ea şi pentru laleaua neagră. Mi-am pregătit un 
pătrat de pământ gol, departe de arbori şi de ziduri, puţin 
nisipos, mai mult umed decât uscat, fără o fărâmă de piatră, 
fără un mugur, un strat aşa cum mi-aţi spus. 

— Bine, bine, Roza. 

— Stratul gata pregătit nu mai aşteaptă decât semnalul 
dumneavoastră. În prima zi frumoasă, când îmi veţi spune 
să plantez mugurele, o voi face; ştiţi doar că trebuie să-l 
plantez mai târziu decât dumneavoastră, fiindcă eu am 
norocul unor condiţii mai bune: aer liber, soare şi seva 
abundentă a pământului. 

— Ai dreptate, ai dreptate. 

— Rosti Cornelius bătând din palme de bucurie. 

— Eşti o bună şcolăriţă, Roza; cu siguranţă vei câştiga cei 
o sută de mii de florini. 

— Să nu uitaţi, spuse râzând Roza, că şcolăriţa 
dumneavoastră, pentru că aşa mă numiţi, mai are de 
învăţat încă ceva, în afară de cultura lalelelor. 

— Da, da şi eu doresc tot atât de mult ca şi dumneata, 
frumoasă Roza, să ştii să citeşti. 

— Când începem? 

— Imediat. 

— Nu. Mâine. 

— De ce mâine? 

— Pentru că azi trebuie să plec; ora noastră s-a terminat. 

— Aşa repede? Dar din ce vom citi? 

— Oh! Spuse Roza, am o carte, o carte care, nădăjduiesc, 
ne va aduce noroc. 

— Pe mâine deci? 

— Pe mâine. 


A doua zi, Roza reveni cu biblia lui Corneille de Witt. 

Capitolul XVII Primul mugur. 

A doua zi, spuneam, Roza reveni cu biblia lui Corneille de 
Witt. Atunci începu între profesor şi şcolăriţă una din acele 
scene pline de farmec care încântă pana scriitorului când 
are fericirea să le întâlnească în calea sa. 

Ferestruica, singura deschizătură prin care îndrăgostiţi 
comunicau, era aşezată prea sus pentru cei doi tineri. 

— Până acum mulţumiţi să desluşească unul pe chipul 
celuilalt tot ce aveau a-şi spune. 

— Ca să poată citi din cartea adusă de Roza. 

De aceea, tânăra fată trebui să se sprijine de ferestruică, 
înclinând capul şi ridicând cartea cu mâna stângă la 
înălţimea lămpii ce o ţinea cu mâna dreaptă; pentru a nu se 
obosi, Cornelius fixă lampa de zăbrele cu o batistă. Astfel, 
Roza putu să urmărească pe carte, cu degetul, literele şi 
silabele pe care le pronunţa Cornelius; acesta, înarmat cu 
un pai în chip de indicator, arăta şcolăriţei atente cuvintele, 
printr-una din despărţiturile grilajului. 


Flacăra lămpii lumina armoniosul colorit al Rozei, ochii ei 
albaştri şi adânci, cosiţele blonde ieşind de sub boneta de 
aur lucitor, podoaba obişnuită a frizonelor; degetele ei 
ridicate în aer, din care sângele cobora, dobândeau o 
nuanţă pal-trandafirie în bătaia luminii, vădind acea viaţă 
misterioasă ce pulsează sub piele. 

Cunoştinţele Rozei se dezvoltau rapid în contact cu 
gândirea clară şi ageră a lui Cornelius. 

Într-o seară ea veni cu o jumătate de oră mai târziu ca de 
obicei. Era un eveniment mult prea grav ca, înainte de 
toate, Cornelius să nu se intereseze de pricina întârzierii. 

— Oh, nu mă certa, spuse tânăra fată, n-am întârziat din 
vina mea. Iatăl meu a reluat la Loevestein prietenia cu un 
om de treabă, care la Haga venea mereu să-i ceară să vadă 
închisoarea. Era cumsecade, îi plăcea să bea câte puţin, să 
povestească întâmplări vesele şi mai ales să facă cinste 
când era vorba de un păhărel. 

— Îl cunoşti mai bine? Întrebă Cornelius mirat. 

— Nu, răspunse tânăra fată. Sunt abia vreo cincisprezece 
zile de când tatăl meu e încântat de acest nou prieten care-l 
vizitează cu stăruinţă. 

— Ce-o fi căutând? Întrebă Cornelius, clătinând din cap 
neliniştit, căci orice nou eveniment îi prevestea o altă 
nenorocire. Să nu fie vreun spion dintr-aceia trimişi în 
închisori pentru a supraveghea şi pe deţinuţi şi pe gardieni. 

— Nu cred, spuse Roza surâzând; dacă acest om 
cumsecade spionează pe cineva, acela nu este în nici un caz 
tatăl meu. 

— Pe cine atunci? 

— Pe mine, de exemplu. 

— Pe dumneata? 

— De ce nu? Râse Roza. 

— Ah! E adevărat, suspină Cornelius, nu vei avea tot 
timpul pretendenți în zadar; acest om poate deveni soţul 
dumitale. 

— Nu spun că nu. 


— Şi pe ce îţi întemeiezi bucuria? 

— Mai de grabă teama, domnule Cornelius. 

— Mulţumesc, Roza, căci ai dreptate, te temi... 

— lată pe ce mă bizui... 

— Ascult, spune. 

— Pe când eram la Haga, omul acesta a venit de mai multe 
ori la Buytenhoff, de îndată ce aţi fost închis. Dacă ieşeam, 
ieşea şi el; dacă mă întorceam, se întorcea şi el. La Haga 
pretexta că vine să vă vadă pe dumneavoastră. 

— Pe mine? 

— Oh! Un pretext, fâră îndoială, fiindcă azi, când ar putea 
să se folosească de acelaşi motiv, căci sunteţi din nou 
prizonierul tatălui meu, sau mai degrabă tatăl meu e din 
nou temnicerul dumneavoastră, nici gând. Dimpotrivă. Îl 
auzeam ieri spunând tatălui meu că nu vă cunoaşte. 

— Spune mai departe, Roza, te rog. Am să încerc să 
ghicesc cine e acest om şi ce vrea. 

— Sunteţi sigur, domnule Cornelius, că niciunul dintre 
prieteni nu se interesează de dumneavoastră? 

— Nu am prieteni, Roza, n-o aveam decât pe doica mea, pe 
care o cunoşti şi te cunoaşte. Vai! Biata Zug ar veni ea 
singură şi n-ar umbla cu şiretenii. Ar spune plângând tatălui 
dumitale sau dumitale: „Dragă domnule, sau dragă 
domnişoară, copilul meu e aici, vedeţi cât sunt de 
desperată, lăsaţi-mă să-l văd numai o oră şi am să mă rog 
lui Dumnezeu toată viaţa pentru dumneavoastră”. Nu, 
continuă Cornelius, nu, în afară de buna mea Zug, n-am 
prieteni. 

— Aşadar, mă întorc iar la ceea ce gândeam; cu atât mai 
mult, cu cât ieri, la apusul soarelui, în timp ce lucram la 
stratul unde voi planta mugurele, am văzut o umbră 
strecurându-se prin poarta întredeschisă şi ascunzându-se 
în spatele socului şi al plopilor. M-am făcut că nu-l observ. 
Era omul nostru. El se ascunse. M-a văzut răsturnând 
pământul şi cu siguranţă că m-a urmărit, m-a spionat. Nu 


ridicam grebla, nu atingeam un firişor de pământ, fără ca el 
să nu se uite. 

— Oh! Da, da, e un curtezan, zise Cornelius. E tânăr, e 
frumos? Şi o privi cu nesaţ pe Roza, aşteptând cu 
nerăbdare răspunsul. 

— Tânăr, frumos! Strigă Roza izbucnind în râs. E hidos la 
chip, e cocârjat, se apropie de cincizeci de ani şi nu 
îndrăzneşte să mă privească în faţă, nici să vorbească tare. 

— Şi cum îl cheamă? 

— Iacob Gisels. 

— Nu-l cunosc. 

— Aşa că, vedeţi bine că nu vine pentru dumneavoastră. 

— În orice caz, Roza, dacă el te iubeşte, ceea ce e foarte 
probabil, dumneata nu-l iubeşti, nu-i aşa? 

— Oh, nu, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. 

— Atunci vrei să mă liniştesc? 

— Chiar vă rog. 

— Ei bine! Acum când începi să ştii să citeşti, Roza, am să- 
ţi scriu. Vei citi tot ce-ţi voi scrie, nu-i aşa, despre zbuciumul 
geloziei şi al singurătăţii? 

— Voi citi dacă veţi scrie desluşit. 

Apoi, cum întorsătura pe care o lua discuţia începea s-o 
tulbure pe Roza, întrebă: 

— Dar cum îi merge lalelei dumneavoastră? 

— Roza, închipuie-ţi ce bucurie am avut în dimineaţa asta; 
după ce am dat încet la o parte stratul de pământ care 
acoperă mugurele, l-am privit la soare şi am văzut răsărind 
vârful primei mlădiţe. Ah! Roza, mi s-a topit inima de 
bucurie! 

— Atunci, nădăjduiţi? Întrebă Roza surâzând. 

— Oh! Da, nădăjduiesc! 

— Şi eu când am să plantez mugurele meu? 

— Când vom avea o zi prielnică, îţi voi spune; dar mai ales 
să nu laşi pe nimeni să-ţi ajute şi nu încredința secretul 
dumitale nimănui pe lume; unui cunoscător, vezi dumneata, 
i-ar fi deajuns să examineze mugurele pentru a-i recunoaşte 


valoarea; şi mai ales, mai ales scumpa mea, păstrează cu 
grijă al treilea bulb. 

— Se află încă în aceeaşi hârtie în care l-aţi pus şi aşa cum 
mi l-aţi dat, domnule Cornelius, ascuns în fundul dulapului 
meu, sub dantele care îl ţin uscat, fără să-l apese. Dar adio, 
biet prizonier! 

— Cum, aşa repede? 

— Trebuie. 

— Vii atât de târziu şi pleci atât de repede! 

— Tatăl meu ar putea deveni nerăbdător dacă aş sta prea 
mult, iar curtezanul ar putea bănui că are un rival. 

Neliniştită, Roza deveni deodată atentă. 

— Ce este? O întrebă van Baerle. 

— Mi s-a părut că aud ceva. 

— Ce? 

— Parcă ar fi mers cineva pe scară. S-a auzit scârţâind. 

— Într-adevăr, spuse deţinutul, nu poate fi Gryphus; când 
vine el, se aude de departe. 

— Nu, nu e tata, sunt sigură, dar... 

— Dar... 

— Dar ar putea fi domnul lacob. 

Roza se repezi spre scară şi într-adevăr, imediat, înainte 
ca ea să fi avut timpul de a cobori primele zece trepte, se 
auzi o uşă închizându-se repede. 

Cornelius rămase foarte îngrijorat, dar această întâmplare 
nu era pentru el decât preludiul necazurilor ce aveau să 
vină. 

Când fatalitatea începe să săvârşească o treabă urâtă, rar 
se întâmplă ca ea să nu-şi prevină cu milă victima, ca un 
spadasin care dă răgaz adversarului său să se pună în 
gardă. 

Într-o dimineaţă, cu urciorul între genunchi, Cornelius era 
absorbit în contemplarea mugurului care începuse să 
încolţească. Uşa se deschise şi temnicerul intră pe 
neaşteptate. Văzând un obiect necunoscut în mâinile 


deţinutului, Gryphus se repezi la el cu o viteză mai mare 
decât a uliului când se aruncă asupra prăzii sale. 

Întâmplarea, sau poate dibăcia fatală cu care geniul răului 
înzestrează uneori fiinţele nefaste, a făcut ca mâna grea şi 
aspră. 

— Acea mână fracturată deasupra încheieturii, vindecată 
cu grijă de Cornelius. 

— Să se aşeze exact în mijlocul urciorului, pe porţiunea de 
pământ în care se afla preţiosul bulb. 

— Ce-ai acolo? Strigă el. Ah, te-am prins! 

Şi îşi înfundă mâna în pământ. 

— Eu? Nimic, nimic! 'Ţipă Cornelius tremurând. 

— Ah, te-am prins! Un urcior, pământ! Aici se ascunde o 
taină! Vom vedea îndată care ţi-e vina. 

— Dragă domnule Gryphus! Se rugă van Baerle, 
înspăimântat ca potârnichea gata să-şi piardă puii sub 
coasa se-cerătorului. 

Într-adevăr, Gryphus începuse să scormonească pământul 
cu degetele sale încovoiate. 

— Domnule, domnule, fii atent! Spuse Cornelius pălind. 

— La ce dracu, la ce? Urlă temnicerul. 

— Fii atent! Ai să-l striveşti! 

Şi cu o mişcare rapidă, aproape desperată, ei smulse din 
mâinile temnicerului urciorul şi-l acoperi cu braţele, ca pe o 
comoară. 

Dar Gryphus, încăpățânat aşa cum sunt mulţi bătrâni şi 
din ce în ce mai convins că descoperise o conspirație 
împotriva prinţului de Orania, se repezi la prizonierul său 
cu bâta ridicată; văzând neclintita hotărâre a deţinutului de 
a-şi apăra ghiveciul de flori, îşi dădu seama că acesta 
tremura mult mai puţin pentru capul sau decât pentru 
urcior. 

Încercă deci să i-l smulgă cu forţa. 

— Ah! Spuse paznicul furios, va să zică te revolţi. 

— Lasă-mi laleaua! Strigă van Baerle. 


— Da, da, laleaua, replică bătrânul. Cunoaştem noi 
şireteniile domnilor puşcăriaşi. 

— Dar îţi jur... 

— Dă drumul urciorului, repeta Gryphus într-una, bătând 
din picior. Dă-i drumul sau chem garda. 

— Cheamă pe cine vrei, dar nu-mi vei smulge această 
sărmană floare decât o dată cu viaţa. 

Gryphus, exasperat, îşi înfundă degetele pentru a doua 
oară în pământ şi smulse mugurele negru; dar pe când van 
Baerle era fericit că a salvat urciorul, neştiind că adversarul 
său poseda conţinutul, Gryphus azvârili cu violenţă 
mugurele moale care se turti pe lespede şi dispăru aproape 
imediat, strivit, făcut terci, de gheata grea a paznicului. 

Van Baerle văzu crima, zări rămăşiţele umede ale 
mugurului, înţelese bucuria sălbatică a lui Gryphus şi 
scoase un strigăt de deznădejde ce ar fi mişcat şi pe 
temnicerul asasin care omorâse păianjenul lui Pellisson cu 
câţiva ani înainte. 

Prin creierul cultivatorului de lalele trecu fulgerător ideea 
de a ucide pe omul acesta rău. Furia şi sângele i se urcară 
la cap, îi orbiră şi cu ambele mâini ridică urciorul greu de 
pământul acum nefolositor ce mai rămăsese în el. Încă o 
clipă şi urciorul ar fi căzut asupra craniului chel al 
bătrânului Gryphus. 

Îl opri un strigăt plin de lacrimi şi de groază, strigătul 
bietei Roza, ce se afla în dosul ferestruicii zăbrelite, palidă, 
tremurând, cu braţele ridicate spre cer, încercând să 
stăvilească cearta dintre tatăl şi prietenul ei. 

Cornelius lăsă urciorul să cadă şi acesta se sparse în mii 
de bucăţi cu un zgomot îngrozitor. 

Abia atunci înţelese Gryphus primejdia prin care trecuse şi 
începu să-l amenințe groaznic. 

— Oh! Trebuie să fii foarte rău şi bădăran, spuse 
Cornelius, dacă poţi smulge unui biet deţinut singura sa 
mângâiere, un bulb de lalea. 

— Vai, tată, adăugă Roza, e o crimă ce-ai făcut! 


— Ah, tu eşti, neroado? Strigă bătrânul fierbând de mânie 
şi întorcân-du-se către fiica sa. Vezi-ţi de treabă şi mai ales, 
coboară cât mai repede! 

— Nenorocitul, nenorocitul de mine! Continuă Cornelius 
desperat. 

— La urma urmei, nu-i decât o lalea, adăugă Gryphus 
puţin ruşinat. O să ţi se dea câte lalele vrei. Am trei sute în 
pod. 

— La naiba cu lalelele tale! StrigăCornelius. Ele fac cât 
tine şi tu cât ele. Ah! O sută de miliarde de milioane dacă aş 
avea, le-aş da pentru cea pe care ai strivit-o. 

— Aha! Exclamă Gryphus triumfător. Vezi bine că nu la 
lalea ţineai. Cu siguranţă că în pretinsul bulb erau ceva 
vrăjitorii, poate vreun mijloc de corespondenţă cu duşmanii 
Alteţei Sale, care ţi-a dăruit viaţa. Spuneam eu bine că au 
greşit când nu ţi-au tăiat gâtul. 

— Tată! Iată! Strigă Roza. 

— Ei bine! Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! Repeta 
întruna Gryphus, încălzindu-se. L-am distrus, l-am distrus! 
Voi face la fel ori de câte ori vei încerca să cultivi lalele! Ah! 
Te-am prevenit, frumosul meu prieten, că îţi voi face viaţa 
grea. 

— Blestematule, blestematule, urlă Cornelius în 
desperarea sa, cer-cetând cu degete tremurătoare ultimele 
rămăşeţe ale mugurului, cadavrul atâtor bucurii şi nădejdi. 

— Îl vom planta pe celălalt mâine, dragă domnule 
Cornelius, îi şopti Roza, care înţelese imensa durere a 
cultivatorului de lalele. 

Aceste dulci cuvinte au curs ca un balsam pe rana 
sângerândă a lui Cornelius. 

Capitolul XVIII Curtezanul Rozei. 

Abia apucase Roza să-i spună cele câteva cuvinte de 
consolare lui Cornelius, că de pe scară se auzi o voce 
întrebându-l pe Gryphus ce se petrece. 

— Tată, zise Roza, auzi? 

— Ce? 


— Te cheamă domnul Iacob. E îngrijorat. 

— S-a făcut atâta zgomot, spuse Gryphus. N-a lipsit mult 
să fiu asasinat de savantul ăsta. 

Apoi arătându-i Rozei scara cu degetul: 

— Treci înainte, domnişoară! Spuse el. 

Şi închizând uşa: 

— Vino, prietene Iacob! 

Gryphus ieşi luând-o pe Roza cu el şi lăsându-l singur pe 
bietul Cornelius, care murmura deznădăjduit: 

— Oh! M-ai asasinat, călău bătrân! N-am să supraviețuiesc 
acestei nenorociri. 

Şi într-adevăr, bietul deţinut s-ar fi îmbolnăvit, fără acel 
echilibru pe care Providența i-l sortise în viaţă şi care se 
numea Roza. 

Seara, tânăra fată se întoarse. 

Prima ei grijă fu să-l anunţe pe Cornelius că în viitor tatăl 
ei nu se va mai opune ca el să cultive flori. 

— Şi de unde ştii? O întrebă deţinutul, cu un aer jalnic. 

— Ştiu pentru că a spus-o. 

— Poate pentru a mă înşela? 

— Nu, îi pare rău. 

— Oh, da, dar prea târziu. 

— Pocăinţa asta nu a pornit de la el. 

— Dar atunci de unde i-a venit? 

— Dacă ai şti cum l-a certat prietenul lui! 

— Ah, domnul lacob! Aşadar, domnul Iacob nu te 
părăseşte? 

— În orice caz, lipseşte cât poate mai puţin. 

Şi ea zâmbi în aşa fel, încât micul nor de gelozie care 
întunecase fruntea lui Cornelius se risipi. 

— Şi cum s-au petrecut lucrurile? Întrebă Cornelius. 

— Ei bine, întrebat de prietenul său, tata a povestit la cină 
întâmplarea cu laleaua, sau mai degrabă cu mugurele şi 
frumoasa ispravă pe care a făcut-o, strivindu-l. 

Cornelius scoase un suspin care era mai mult un geamăt. 


— Dacă l-ai fi văzut în clipa aceea pe domnul Iacob! 
Continuă Roza. Într-adevăr, am crezut că va da foc 
fortăreței! Ochii săi erau ca două torţe arzânde, părul i se 
ridicase măciucă, strângea din pumni, părea că vrea să-l 
sugrume pe tata. „Ai făcut asta? A strigat el. Ai strivit 
mugurele? 

— Fără îndoială, i-a răspuns tatăl meu. 

— E o mârşăvie, e odios! E o crimă ce-ai făcut!” a urlat 
Iacob. 

Tata a rămas înmărmurit. 

— Şi dumneata eşti nebun? L-a întrebat pe prietenul său. 

— Oh! De treabă om acest Iacob, şopti Cornelius; e o inimă 
cinstită, un suflet ales. 

— Fapt e că mai aspru decât l-a judecat el pe tatăl meu, nu 
e cu putinţă să fie judecat cineva, adăugă Roza. Era 
desperat, repeta fără încetare: 

— Mugurele strivit, strivit! Oh Dumnezeul meu, 
Dumnezeule, strivit! 

Apoi s-a întors spre mine: 

— Era singurul mugur pe care-l avea? 

— A întrebat asta? Rosti Cornelius ciulind urechea. 

— Crezi că nu era singurul? L-a întrebat tatăl meu. Bine, 
vom cerceta dacă mai are şi alţii. 

— Să cauţi dacă mai are şi alţii, a strigat Iacob, luându-l pe 
tata de guler; dar imediat i-a dat drumul. 

Apoi întorcându-se spre mine: 

— Şi ce-a zis bietul tânăr? Întrebă el. 

N-am ştiut ce să răspund. Dumneata mi-ai cerut să nu las 
niciodată să se bănuiască interesul pe care îl porţi acestui 
mugur. Din fericire, tata m-a scos din încurcătură. 

— Ce-a zis?... A început să spumege. 

L-am întrerupt. 

— Cum să nu fi fost furios? l-am spus. Ai fost atât de 
nedrept şi de brutal! 

— Ei, asta-i! Eşti nebună? A ţipat tata la rândul lui. Mare 
nenorocire să striveşti un bulb de lalea; poţi cumpăra sute 


de bulbi cu un florin în piaţa din Gorcum. 

— Dar poate mai puţin preţios decât acesta! Am răspuns 
eu, din nenorocire, fără să-mi dau seama că divulg un 
secret. 

— Şi la auzul acestor cuvinte, Iacob ce-a zis? Întrebă 
Cornelius. 

— La aceste cuvinte, trebuie să mărturisesc, mi s-a părut 
că ochii săi aruncă flăcări. 

— Da, zise Cornelius. Dar asta n-a fost totul; a mai spus 
ceva? 

— Aşadar, frumoasă Roza, rosti el cu voce mieroasă, crezi 
că acest bulb era preţios? 

Mi-am dat seama imediat că am făcut o greşeală. 

— Ce ştiu eu? Am răspuns într-o doară; ce, eu mă pricep la 
lalele? Ştiu numai. 

— Fiindcă, vai, suntem condamnaţi să trăim laolaltă cu 
deţinuţii. 

— Ştiu că pentru un condamnat orice mijloc de a-şi trece 
timpul este preţios. Bietul domn van Baerle se ocupa cu 
bulbul acela. Ei bine! Cred că-i o cruzime să-i răpeşti 
singura distracţie. 

— Dar mai întâi, a spus tata, cum şi-a procurat bulbul? Mi 
se pare că ar fi bine să ştim lucrul acesta. 

Am întors capul pentru a ocoli privirea tatei. Dar am 
întâlnit privirea domnului Iacob. 

Ai fi zis că voia să-mi citească cele mai ascunse gânduri. 
Un gest de supărare te scuteşte adesea de un răspuns. Am 
ridicat din umeri, am întors spatele şi m-am apropiat de 
uşă. 

Dar m-am oprit auzindu-l pe Iacob şoptind tatei: 

— Nu-i lucru greu să aflăm, zău. 

— Trebuie să-l scotocim şi dacă mai are şi alţi muguri, o 
să-i găsim. 

— Da, de obicei sunt trei. 

— Trei! A spus că am trei muguri? Strigă Cornelius. 


— Vedeţi, lucrul ăsta m-a surprins tot atât de mult ca şi pe 
dumneavoastră. M-am întors. 

Erau atât de preocupaţi amândoi că nu m-au văzut. 

— Dar poate că nu are bulbii la el, a spus tata. 

— Atunci, fă-l să coboare sub un pretext oarecare şi în 
timpul acesta eu voi scotoci camera lui. 

— Vai, dar e un ticălos domnul Iacob al dumitale, spuse 
Cornelius. 

— Mi-e teamă că da. 

— Spune-mi, Roza, continuă Cornelius gânditor. 

— Ce? 

— Nu mi-ai povestit că în ziua în care ai pregătit stratul 
pentru flori, acest om te-a urmărit? 

— Da. 

— Şi că s-a strecurat ca o umbră în spatele arborilor de 
soc? 

— Fără-ndoială. 

— Că n-a pierdut niciuna din mişcările dumitale, în timp ce 
greblai? 

— Niciuna. 

— Roza... Spuse Cornelius pălind. 

— Ei bine? 

— Nu te-a urmărit pe dumneata. 

— Dar pe cine urmărea? 

— Nu de dumneata e îndrăgostit. 

— Dar de cine atunci? 

— Mugurele meu îl urmărea; de laleaua mea e îndrăgostit. 

— Ah, într-adevăr, s-ar putea! Strigă Roza. 

— Vrei să te convingi? 

— În ce fel? 

— Oh, e foarte uşor. 

— Spuneţi-mi cum? 

— Du-te mâine în grădină; fă aşa fel ca Iacob să ştie unde 
te duci, ca şi prima dată; lasă-l să te urmărească; fă-te că 
îngropi un mugur, apoi ieşi din grădină, dar uită-te prin uşă, 
să vezi ce face. 


— Bine şi după aceea? 

— După aceea! După cum va acţiona el, aşa vom acţiona şi 
noi. 

— Ah! Suspină Roza, vă iubiţi mult bulbii, domnule 
Cornelius. 

— E-adevărat, spuse deţinutul oftând, că de când tată! 
Dumitale mi-a strivit mugurele, mi se pare că o parte din 
mine a murit. 

— Lăsaţi asta, zise Roza, nu vreţi să mai încercaţi şi 
altceva? 

— Ce? 

— Să primiţi propunerea tatei. 

— Care propunere? 

— V-a oferit bulbi de lalea cu sutele. 

— E-adevărat. 

— Primiţi câţiva bulbi şi o dată cu ei îl veţi putea creşte şi 
pe al treilea, cel al lalelei negre. 

— Da, ar fi fost bine aşa, spuse Cornelius încruntându-se, 
dacă tatăl dumitale era singur, dar celălalt, acest Iacob care 
ne spionează... 

— E adevărat. Totuşi, gândiţi-vă! Vă lipsiţi, văd, de o mare 
bucurie. 

Şi ea rosti aceste cuvinte cu un surâs prin care răzbătea o 
uşoară ironie. 

Într-adevăr, Cornelius chibzui un moment. Ce putea lesne 
vedea că luptă împotriva unei mari dorinţe. 

— Ei bine, nu! Strigă el cu un stoicism aproape antic. Ar fi 
o slăbiciune, ar fi o nebunie, ar fi o laşitate! Dacă aş expune 
mâniei şi invidiei ultima resursă ce ne rămâne, aş face o 
greşeală de neiertat. Nu! Roza, nu! Mâine vom hotărî ce 
avem de făcut în legătură cu laleaua dumitale; o vei cultiva 
după instrucţiunile mele; cât despre al treilea mugur. 

— Cornelius suspină adânc. 

— Păstrează-l la dumneata în dulap! Ceva îmi spune că ele 
salvarea noastră, că el va fi bogăţia noastră! Păstrează-l! Şi 
dacă trăsnetul cerului ar cădea pe Loevestein, jură-mi, 


Roza, că în loc de inele, în loc de bijuterii, în locul acestei 
frumoase bonete de aur care îmbracă atât de minunat 
chipul tău, jură-mi, Roza, că vei lua cu tine mugurele lalelei 
negre. 

— Fiţi liniştit, domnule Cornelius, spuse Roza cu un dulce 
amestec de tristeţe şi gravitate în glas; fiţi liniştit, dorinţele 
dumneavoastră sunt ordine pentru mine. 

— Şi dacă vei observa că eşti urmărită. 

— Continuă tânărul înfierbântându-se din ce în ce mai 
tare. 

— Că mişcările dumitale sunt supravegheate, că lucrurile 
spuse de dumneata trezesc bănuielile tatălui dumitale sau 
ale acestui îngrozitor Iacob, pe care-l dispreţuiesc, atunci, 
Roza, sacrifică-mă imediat pe mine; eu nu mai trăiesc decât 
prin dumneata, nu te mai am decât pe dumneata pe lume. 
Sacrifică-mă, încetează de a mă mai vedea. 

Roza simţi cum i se strânge inima şi din ochi îi ţâşniră 
lacrimi. 

— Vai! Spuse ea. 

— Ce este? Întrebă Cornelius. 

— Văd un lucru. 

— Ce vezi? 

— Văd, spuse fata, izbucnind în suspine, văd că iubiţi atât 
de mult lalelele, încât în inima dumneavoastră nu mai e loc 
pentru altă afecţiune. 

Şi fugi. 

După plecarea fetei, Cornelius petrecu o seară şi o noapte 
îngrozitoare, cum nu mai trăise până atunci. 

Fără îndoială, Roza se supărase pe el şi pe bună dreptate. 
Poate nici nu va mai veni să-l vadă, aşa că nu va mai avea 
veşti nici despre Roza şi nici despre lalele. 

Dar cum am putea oare explica acest caracter bizar al 
cultivatorilor de lalele desăvârşiţi, a căror specie n-a 
dispărut încă din lume? 

O mărturisim, spre ruşinea eroului nostru şi a horticulturii, 
că dintre cele două iubiri ale sale, Cornelius o regreta mai 


mult pe Roza şi când, spre orele trei dimineaţa, el adormi, 
prăpădit de oboseală, hărțuit de temeri, chinuit de 
remuşcări, în visul său marea lalea neagră cedă locul 
ochilor albaştri şi blânzi ai blondei frizone. 

Capitolul XIX Femeie şi floare. 

Dar biata Roza, care se închisese în camera ei, nu putea şti 
la cine sau la ce visa Cornelius. 

Din cele ce-i spusese, Roza era înclinată să creadă că el 
visa mai mult la floare decât la ea. Şi totuşi Roza se înşela. 

Cum n-avea cine să-i spună adevărul şi cum vorbele 
nechibzuite ale lui Cornelius pătrunseseră în sufletul ei a 
nişte picături de otravă, Roza nu visa, ci plângea. 

Era însă o fiinţă nobilă, cu suflet drept şi profund; ea 
încercă să priceapă realitatea; îşi dădea seama de calităţile 
ei morale şi fizice, dar şi de poziţia ei socială. 

Cornelius era savant, Cornelius era bogat, sau în orice caz 
fusese înainte de a i se confisca bunurile. Roza înţelese deci 
preferința lui pentru laleaua neagră, dar pe măsură ce 
înţelegea, devenea mai desperată. 

De aceea, în timpul acestei nopţi îngrozitoare, în timpul 
nopţii de insomnie pe care o petrecu, ea luă o hotărâre. 

Decise să nu mai revină niciodată la ferestruică. 

Dar cunoscând dorinţa fierbinte a lui Cornelius de a primi 
veşti despre lalea, se hotări ca pe viitor să înveţe singură să 
citească şi să scrie; din fericire, ea ajunsese într-un 
asemenea stadiu cu învăţătura, încât nu ar mai fi avut 
nevoie de profesor, dacă acest profesor nu s-ar fi numit 
Cornelius. 

Roza se apucă deci de citit cu înverşunare din biblia 
bietului Corneille de Witt, citi a doua foaie, devenită acum 
prima de când cealaltă fusese ruptă, pe care era scris 
testamentul lui Cornelius van Baerle. 

— Ah! Şopti ea recitind testamentul pe care nu-l termina 
niciodată, fără ca o lacrimă, perlă a dragostei, să nu se 
rostogolească din ochii ei luminoşi pe obrazu-i palid. 

— Ah, pe atunci, am crezut totuşi o clipă că mă iubeşte. 


Roza însă, o repetăm, nu ştia că laleaua neagră fusese 
distrusă. Aşa că, terminând de citit, operaţie în care făcuse 
mari progrese, luă tocul şi cu o înverşunare, nu mai puţin 
lăudabilă, făcu efortul de a învăţa să scrie. 

Cornelius petrecu ziua următoare temându-se că Roza nu 
va veni în seara aceea ca de obicei. 

Şi pe măsură ce ora obişnuită a întâlnirii lor se apropia, 
preocuparea devenea tot mai vie şi mai puternică, până ce 
în sfârşit, puse stăpânire în întregime pe Cornelius; deveni 
singurul său gând. 

Astfel, el întâmpină întunericul cu o puternică bătaie de 
inimă. Cu cât întunericul creştea, cu atât vorbele pe care le 
spusese Rozei cu o seară înainte şi care o mâhniseră erau 
tot mai prezente în cugetul său. Se întreba cum de a fost în 
stare să-i ceară celei care îi alinase atâtea suferinţe să-l 
sacrifice lalelei, adică să renunţe să-l vadă dacă era nevoie, 
când pentru el vizita Rozei devenise o necesitate vitală. 

În camera lui Cornelius se auzea orologiul fortăreței 
bătând orele şapte, opt, apoi sună ora nouă. Niciodată un 
timbru de bronz n-a avut ecou mai puternic în adâncul unei 
inimi, ca acea bătaie a ciocanului care anunţa ora nouă. 
Apoi se aşternu din nou liniştea. Cornelius îşi duse mâna la 
inimă pentru a-i înăbuşi bătăile şi ascultă. Zgomotul paşilor 
Rozei, foşnetul rochiei pe treptele scării îi erau atât de 
familiare, încât, de la prima treaptă, îşi spunea întotdeauna: 

— Ah, vine Roza! 

În seara aceea însă, nici un zgomot nu tulbură liniştea 
coridorului; orologiul bătu ora nouă şi un sfert. Apoi, pe 
două tonuri diferite, nouă şi jumătate; apoi nouă şi trei 
sferturi; apoi, în sfârşit, cu timbrul său grav, anunţă, nu 
numai pe musafirii fortăreței, dar şi pe locuitorii din 
Loevestein, că e ora zece. 

Era ora la care de obicei Roza pleca de la Cornelius. Ora 
trecuse dar Roza încă nu venise. 

Aşadar, presimţirile nu-l înşelaseră; Roza, supărată, 
rămânea în camera ei, părăsindu-l. 


— Oh! Mi-am meritat pedeapsa, îşi spunea Cornelius. Ea 
nu va mai veni şi bine face dacă nu vine; în locul ei, aş fi 
procedat la fel, cu siguranţă. 

Cu toate astea, Cornelius aştepta şi spera în continuare. 

Ascultă şi aşteptă astfel până la miezul nopţii; la miezul 
nopţii încetă să mai spere şi aşa, îmbrăcat cum era, se duse 
să se trântească pe pat. 

Noaptea fu lungă şi tristă, apoi veni ziua; dar nici ziua nu 
aduse vreo nădejde deţinutului. 

La ora opt dimineaţa, uşa se deschise, dar Cornelius nici 
nu întoarse capul. Auzise pasul greoi al lui Gryphus pe 
coridor şi îşi dădu perfect seama că vine singur. 

Nici măcar nu se uită la temnicer. 

Şi totuşi, tare ar fi vrut să-l descoase pentru a afla veşti 
despre Roza. Fu cât pe ce să-l întrebe, oricât de ciudati s- 
ar fi părut acest lucru tatălui ei. Egoistul spera să i se 
răspundă că fiica lui e bolnavă. 

În afară de cazul vreunui eveniment neobişnuit, Roza nu 
venea niciodată peste zi. Deci, în tot timpul zilei Cornelius 
nu aşteptă cu adevărat. Totuşi, după tresăririle subite, după 
felul cum ciulea urechea spre uşă, după privirea întoarsă 
iute şi întrebător spre ferestruică, se simţea slaba lui 
nădejde că Roza se va abate totuşi de la obiceiurile sale. 

La a doua vizită a lui Gryphus, Cornelius, în pofida tuturor 
antecedentelor, îl întrebă cu voce blândă pe bătrânul 
temnicer, de sănătate; dar Gryphus, laconic ca un spartan, 
se mărgini să răspundă: 

— Sunt bine. 

La a treia vizită, formulă altfel întrebarea: 

— Nu-i nimeni bolnav la Loevestein? 

— Nimeni! Răspunse Gryphus şi mai laconic decât prima 
dată, închizând uşa în nasul deţinutului. 

Neobişnuit din partea lui Cornelius cu asemenea 
amabilităţi, Gryphus văzu în noua atitudine a 
condamnatului începutul unei tentative de corupere. 


Cornelius rămase singur. Era ora şapte seara; atunci, 
îngrijorarea îl cuprinse din nou, dar mult mai intens decât 
în ajun, când am încercat s-o descriem. 

Ca şi cu o seară înainte, orele se scurseră fără să aducă 
imaginea blândă care lumina prin ferestruică celula bietului 
Cornelius şi care, retrăgându-se, lăsa în urma ei atâta 
lumină, încât ajungea pentru tot timpul absenței sale. 

Van Baerle îşi petrecu noaptea într-o adevărată 
deznădejde. A doua zi, Gryphus i se păru mai urât, mai 
brutal. Mai înverşunat ca de obicei; îi trecu prin gând, sau 
mai degrabă prin inimă, speranţa că el era acela care o 
împiedica pe Roza să vie. 

Şi-l cuprinse o poftă sălbatică de a-l sugruma pe Gryphus; 
dar dacă îl sugruma, toate legile cereşti şi omeneşti ar fi 
oprit-o pe Roza de a-l mai vedea vreodată. 

Temnicerul scăpă deci, fără să bănuiască, de una din cele 
mai mari primejdii prin care trecuse în viaţă. 

Veni seara şi desperarea lui Cornelius se transformă în 
melancolie; melancolia aceasta era cu atât mai sumbră. Cu 
cât, fără voia lui, amintirea sărmanei sale lalele se contopea 
cu durerea pe care o încerca. 

Venise tocmai acea perioadă din luna aprilie pe care 
grădinarii pricepuţi o socotesc momentul cel mai potrivit 
pentru sădirea lalelelor. El îi spusese Rozei: îţi voi indica 
ziua în care trebuie să pui mugurele în pământ. Urma să 
fixeze această zi, în seara următoare. Timpul era bun şi 
atmosfera, deşi un pic umedă, începea să fie temperată de 
primele raze ale soarelui de aprilie, care par atât de blânde, 
cu toată paloarea lor. Dacă Roza va lăsa să treacă timpul 
plantării? Dacă la durerea de a nu o vedea pe tânăra fată se 
va adăuga şi aceea de a pierde mugurele pentru că a fost 
plantat prea târziu, sau poate chiar de loc? 

Primind în acelaşi timp două asemenea lovituri, oricine 
putea să-şi piardă pofta de mâncare şi de băut. 

Ceea ce i se întâmplă şi lui Cornelius în a patra zi. 


Ţi se rupea inima să-l vezi, mut de durere şi palid de 
nemâncare, aplecându-se peste fereastra zăbrelită, cu 
riscul de a nu-şi putea trage înapoi capul dintre bare, 
încercând să zărească la stânga mica grădină de care îi 
vorbise Roza şi al cărei zid, după spusele ei, se afla la 
marginea râului. Spera să descopere la lumina primelor 
raze ale soarelui de aprilie pe tânăra fată sau laleaua, cele 
două dragoste ale sale pierdute. 

Seara, Gryphus luă înapoi hrana de prânz şi de seară a lui 
Cornelius, abia începută. 

A doua zi nu mâncă de loc şi Gryphus se întoarse cu 
mâncarea destinată celor două mese, neatinsă. 

Cornelius nu se sculase din pat toată ziua. 

— Bine, zise Gryphus, coborând după ultima vizită. Bun! 
Cred că o să ne descotorosim de savant. 

Roza tresări. 

— Ei, spuse Iacob şi cum asta? 

— Nu mai bea, nu mai mănâncă şi nu se mai scoală, spuse 
Gryphus. O să iasă de aici ca şi domnul Grotius, într-o ladă, 
numai că lada asta o să fie un sicriu. 

Roza deveni palidă ca moartea. 

— Oh, şopti ea, înţeleg. E îngrijorat de lalea. 

Şi cu inima grea, se ridică şi plecă în camera ei. Luă un toc 
şi o hârtie şi toată noaptea desenă litere. 

A doua zi, ridicându-se pentru a se târi până la fereastră, 
Cornelius zări o hârtie ce fusese strecurată sub uşă. 

Se repezi asupra hârtiei, o deschise şi o citi; era o scriere 
pe care cu greu ar fi recunoscut-o ca fiind a Rozei, atât de 
mult progresase în timpul acestei absenţe de şapte zile: 
„Fiţi liniştit. Laleaua dumneavoastră e bine!” 

Deşi bileţelul Rozei calmă în parte durerile lui Cornelius, el 
nu fu mai puţin sensibil la ironie. Aşadar Roza nu era de loc 
bolnavă, Roza era jignită; nu fiindcă era silită nu mai venea, 
ci de bună voie rămânea departe de el. Liberă, Roza găsea 
în propria ei voinţă forţa de a nu veni să-l vadă pe cel ce 
murea de durere că nu o poate vedea. 


Cornelius avea un creion şi o bucată de hârtie pe care i le 
adusese Roza. El înţelese că tânăra fată aştepta un răspuns, 
dar că nu va veni să-l ia decât la noapte. Prin urmare scrise 
pe o hârtie asemănătoare celei pe care o primise: „Nu grija 
pentru lalea m-a îmbolnăvit, ci durerea că nu te pot vedea.” 

După ce ieşi Gryphus, Cornelius aşteptă să se însereze şi 
strecură hârtia sub uşă. Apoi ascultă. 

Dar, deşi rămase la pândă încordat, cu urechile ciulite, nu-i 
auzi nici pasul nici foşnetul rochiei; nu auzi decât o voce 
slabă ca un suflu şi dulce ca o mângâiere aruncându-i prin 
ferestruică aceste două cuvinte: 

— Pe mâine. 

Acest „mâine” însemna a opta zi. Opt zile în care Cornelius 
şi Roza nu se văzuseră de loc. 

Capitolul XX Ce s-a petrecut în timpul acestor opt zile. 

Şi într-adevăr, a doua zi, la ora obişnuită, van Baerle auzi 
râcâind la ferestruica sa, aşa cum avea obiceiul să facă 
Roza în zilele bune ale prieteniei lor. 

E uşor de ghicit că nici Cornelius nu se afla departe de uşa 
prin al cărei grilaj avea să vadă, în sfârşit, încân-tătorul chip 
de care fusese lipsit atâta vreme. 

Roza îl aştepta cu lampa în mână, dar tresări văzându-l 
atât de trist şi de palid: 

— Sunteţi suferind, domnule Cornelius? Întrebă ea. 

— Da, domnişoară, răspunse Cornelius, mă doare şi 
sufletul şi trupul. 

— Am văzut, domnule, că nu mâncaţi deloc; tata mi-a spus 
că nici nu vă mai sculaţi din pat; atunci v-am scris, pentru a 
vă informa de soarta preţiosului obiect care vă nelinişteşte 
atăt. 

— Şi eu, spuse Cornelius, ţi-am răspuns. Credeam, 
văzându-te venind din nou, dragă Roza, că ai primit 
scrisoarea mea. 

— Aşa e, am primit-o. 

— De data asta nu vei putea spune că nu ştii să citeşti. Nu 
numai că citeşti curgător, dar ai progresat şi la scris foarte 


mult. 

— Într-adevăr, am primit şi am citit biletul dumneavoastră. 
De aceea am venit: să văd dacă nu există vreun mijloc de a 
vă reda sănătatea. 

— Sănătatea? Strigă Cornelius. Ai să-mi dai deci o veste 
bună? 

Şi tânărul îşi fixă asupra Rozei ochii scânteind de nădejde. 

Fie că nu înţelese privirea aceasta, fie că nu vru s-o 
înţeleagă, tânăra fată răspunse grav: 

— Am să vă vorbesc numai despre lalea, care e, după cum 
ştiu, cea mai importantă preocupare a dumneavoastră. 

Roza pronunţă aceste puţine cuvinte pe un ton îngheţat 
care-l făcu pe Cornelius să tresară. 

Zelosul cultivator de lalele nu înţelegea tot ce ascunde sub 
vălul indiferenţei biata copilă, veşnic în luptă cu rivala ei, 
laleaua neagră. 

— Ah! Murmură Cornelius, iarăşi, iarăşi! Roza. Nu ţi-am 
spus, martor mi-e Dumnezeu, că nu m-am gândit decât la 
dumneata, că numai lipsa dumitale m-a îmbolnăvit, că prin 
absenţa dumitale mă lipseai de aer, de zi, de căldură, de 
lumină, de viaţă. 

Roza surâse melancolic. 

— Ah, spuse ea, laleaua dumneavoastră a trecut printr-un 
pericol atât de mare! 

Cornelius tresări fără voie şi se lăsă prins în cursă, dacă de 
fapt i se întinsese una. 

— Un pericol atât de mare! Strigă el tremurând tot. 
Dumnezeul meu! Ce s-a întâmplat? 

Roza îl privi cu o blândă compătimire. Simţea că ceea ce 
doreşte ea e peste puterile acestui om şi că trebuie să-l 
accepte cu slăbiciunea lui. 

— Da, spuse ea, e aşa cum aţi bănuit. Pretendentul, 
îndrăgostitul, acel Iacob, nu venea pentru mine. 

— Şi atunci pentru cine venea? Întrebă Cornelius 
neliniştit. 

— Pentru lalea. 


— Oh! Exclamă Cornelius, devenind mai palid la această 
veste, decât fusese cu cincisprezece zile înainte, când Roza, 
înşelându-se, crezuse că Iacob venea pentru ea. 

Roza îi văzu spaima şi Cornelius îşi dădu seama, după 
expresia chipului ei, la ce se gândeşte. 

— Oh! Iartă-mă, Roza, spuse el, dar te cunosc, îţi cunosc 
bunătatea şi cinstea sufletului. Dumnezeu ţi-a dat gândirea, 
judecata, forţa şi libertatea de a te mişca, aşadar dumneata 
poţi să te aperi, pe când biata lalea ameninţată, e slabă, nu 
are nici un mijloc de apărare. 

Roza trecu peste scuza deţinutului şi continuă: 

— Din momentul în care am recunoscut în omul ce m-a 
urmărit în grădină pe Iacob, aţi fost neliniştit; dar şi mai 
neliniştită am fost eu. Am făcut deci aşa cum m-aţi 
îndemnat, chiar a doua zi... Atunci când ne-am văzut ultima 
dată. 

Cornelius o întrerupse. 

— Roza, te rog încă o dată, iartă-mă. Am greşit spunându- 
ţi ceea ce ţi-am spus. Mi-am cerut iertare pentru acele 
vorbe nechibzuite şi-mi cer iertare din nou. O voi face oare 
mereu în zadar? 

— A doua zi după ultima noastră întâlnire, reluă Roza. 
Aducându-mi aminte de sfatul dumneavoastră... de 
şiretenia pe care m-aţi îndemnat s-o folosesc pentru a mă 
convinge dacă eu sau laleaua îl interesa pe acest om odios... 

— Da, odios... Nu-i aşa, spuse el, că îl urăşti pe acest om? 

— Da, îl urăsc, zise Roza, căci din cauza lui am suferit mult 
în ultimele opt zile! 

— Ah! Ai suferit deci şi dumneata? Mulţumesc pentru 
vorba dumitale bună, Roza. 

— A doua zi, deci, continuă Roza, am coborât în grădină şi 
m-am apropiat de răzorul unde trebuia să sădesc laleaua, 
uitându-mă mereu în urmă să văd dacă şi de data asta eram 
urmărită. 

— Ei bine? Întrebă Cornelius. 


— Ei bine! Aceeaşi umbră s-a strecurat între poartă şi zid 
şi a dispărut în spatele arborilor de soc. 

— Te-ai făcut că nu-l vezi, nu-i aşa? Întrebă Cornelius, 
amintindu-şi în amănunt sfatul pe care i-l dăduse Rozei. 

— Da şi m-am aplecat asupra stratului pe care îl săpam, ca 
şi cum aş fi plantat mugurele. 

— Şi el... EL... În timpul ăsta? 

— Îi vedeam ochii arzători ca de tigru, strălucindu-i 
printre ramurile copacilor. 

— Vezi, vezi? Spuse Cornelius. 

— Apoi, prefăcându-mă că mi-am terminat treaba, m-am 
retras. 

— Dar numai în spatele porţii, nu-i aşa? Iar prin crăpături 
sau prin gaura cheii puteai vedea ce face, după ce-ai plecat. 

— Ela aşteptat o clipă, fără îndoială ca să se asigure că nu 
mă întorc, apoi a ieşit cu paşi de lup din ascunzătoare, s-a 
apropiat de strat după un lung ocol, ajungând în sfârşit la 
țelul său, adică în faţa locului unde pământul era proaspăt 
întors; s-a oprit cu un aer indiferent, a privit în toate părţile, 
a iscodit fiecare colţ al grădinii, a cercetat fiecare fereastră 
a caselor vecine, pământul, cerul, aerul şi convins că e 
absolut singur, izolat, că nu îl vede nimeni, s-a repezit la 
răzor şi şi-a înfipt ambele mâini în pământul moale; a luat o 
parte, pe care a sfărâmat-o încet între degete pentru a 
vedea dacă mugurele e acolo, apoi a repetat de trei ori 
aceeaşi mişcare dar de fiecare dată cu mai multă râvnă, 
până când, în sfârşit, începând să priceapă că poate a fost 
păcălit, s-a calmat, a luat grebla, a nivelat terenul pentru a-l 
lăsa în aceeaşi stare în care se găsea înainte de a-l fi 
scormonit şi, ruşinat, plouat, a făcut cale-întoarsă spre 
poartă, luând aerul nevinovat al unui om ce se plimbă. 

— Oh! Mizerabilul, şopti Cornelius, ştergându-şi picăturile 
de sudoare care-i şiroiau pe frunte. Oh! Mizerabilul, l-am 
dibuit. Dar mugurul, Roza, ce-ai făcut cu el? Vai! Acum e 
puţin cam prea târziu ca să-l mai plantezi. 

— Mugurul e de şase zile în pământ. 


— Unde? Cum? Strigă Cornelius. Oh! Dumnezeul meu, ce 
imprudenţă! Unde e? În ce pământ este? E bine sau rău 
expus? Nu-l poate fura acest îngrozitor Iacob? 

— Nu există pericol de a fi furat, decât dacă Iacob forţează 
uşa camerei mele. 

— Ah, e la dumneata, e în camera dumitale, Roza, spuse 
Cornelius, puţin mai liniştit. Dar în ce pământ, în ce vas l-ai 
plantat? Sper că n-ai încercat să-l faci să încolţească în apă 
ca bunele femei din Harlem şi din Dordrecht, care se 
încăpăţânează să creadă că apa ar putea înlocui pământul, 
ca şi cum apa, care e compusă din treizeci şi trei părţi 
oxigen şi din şaizeci şi şase părţi hidrogen, poate să 
înlocuiască... Dar ce-ţi spun eu aici, Roza? 

— Da, e puţin cam savant pentru mine, răspunse surâzând 
tânăra fată. Mă voi mulţumi deci să vă răspund, pentru a vă 
linişti, că mugurul nu e în apă. 

— Ah! Răsuflu liniştit. 

— E într-o oală bună de gresie, exact de lărgimea 
urciorului în care l-aţi îngropat pe al dumneavoastră, într- 
un teren compus din trei părţi pământ obişnuit, luat din cel 
mai bun loc din grădină şi un sfert pământ de pe stradă. 
Oh! V-am auzit atât de des pe dumneavoastră şi pe acest 
infam de Iacob, cum îl numiţi, în ce pământ trebuie sădită 
laleaua, încât ştiu lucrul ăsta la fel de bine ca cel mai bun 
grădinar din Harlem! 

— Acum mai rămâne să-mi spui, Roza, ce expunere are. 

— Când e senin, are soare toată ziua. Dar când va ieşi din 
pământ, soarele va fi mai cald şi atunci voi proceda la fel ca 
dumneavoastră, dragă domnule Cornelius. O voi expune pe 
fereastra mea de la răsărit, de la opt la unsprezece 
dimineaţa şi pe fereastra de la apus de la ora trei după 
amiază până la cinci. 

— Eh, e foarte bine aşa, e foarte bine! Strigă Cornelius. 
Eşti un grădinar perfect, frumoasa mea Roza. Mă gândesc 
numai că îngrijirea lalelei mele o să-ţi răpească tot timpul. 


— Da, e adevărat, spuse Roza, dar ce importanţă are? 
Laleaua dumneavoastră e fiica mea. Îi dau timpul pe care l- 
aş dărui copilului meu, dacă aş fi mamă. Numai devenindu-i 
mamă, adăugă Roza surâzând, pot înceta a-i mai fi rivală. 

— Bună şi dragă Roza! Şopti Cornelius aruncând tinerei 
fete o privire în care se citea mai mult dragostea pentru ea 
însăşi decât pasiunea horticultorului, ceea ce o consolă 
puţin. 

Apoi, după o clipă de tăcere, în timp ce Cornelius căuta 
printre gratii mâna Rozei, care şi-o retrăgea mereu: 

— Aşadar, reluă Cornelius, au trecut şase zile de când 
mugurul e în pământ? 

— Da, şase zile, domnule Cornelius, răspunse tânăra fată. 

— Şi n-a încolţit? 

— Nu, dar cred că mâine va răsări. 

— Bine, aşadar mâine, vorbindu-mi despre dumneata, îmi 
vei da veşti şi despre el, nu-i aşa, Roza? Sunt îngrijorat din 
pricina fiicei, cum spuneai mai adineauri, dar cu totul altfel 
mă interesează mama. 

— Mâine, zise Roza, privindu-l pe Cornelius pieziş, mâine 
nu ştiu dacă o să pot veni. 

— Doamne! De ce nu poţi veni mâine? 

— Domnule Cornelius, am foarte multe lucruri de făcut. 

— Pe când eu n-am decât unul singur, şopti Cornelius. 

— Da, răspunse Roza, să vă iubiţi laleaua. 

— Să te iubesc pe dumneata, Roza. 

Roza clătină din cap. 

Din nou se făcu linişte. 

— În sfârşit, continuă van Baerle, întrerupând tăcerea, 
totul se schimbă în natură: florilor de primăvară le urmează 
alte flori, iar albinele care dezmiardă violetele şi mixandrele 
alintă apoi cu aceeaşi dragoste caprifoiul, trandafirul, 
iasomia, crisantema şi muşcata. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Roza. 

— Vreau să spun, domnişoară, că mai întâi ţi-a plăcut să 
asculţi povestea bucuriilor şi a necazurilor mele; ai 


mângâiat floarea tinereţii noastre; dar a mea s-a veştejit la 
umbră. Grădina speranţelor şi a plăcerilor unui deţinut nu 
are decât un singur anotimp. Nu e ca acele grădini 
frumoase, în aer liber, însorite. După ce recolta de maia 
înflorit, după ce a fost adunată, albinele ca tine, Roza, 
albinele cu talia suplă, cu antene de aur, cu aripi diafane, 
trec printre gratii, fug de frig, de singurătate, de tristeţe, 
pentru a afla în altă parte mireasmă şi adiere mai caldă. În 
sfârşit, pentru a găsi fericirea! 

Roza îl privea pe Cornelius cu un surâs pe care acesta nu-l 
vedea; el se uita spre cer. 

Cornelius continuă cu un suspin: 

— M-ai părăsit, domnişoară Roza, ca să te bucuri de 
plăcerile celor patru anotimpuri. Ai făcut bine; nu mă plâng; 
ce drept aveam eu să-ţi pretind să-mi fii credincioasă? 

— Nu vă sunt credincioasă?! Strigă Roza, izbucnind în 
lacrimi, fără să se obosească să-i mai ascundă lui Cornelius 
roua de perle ce se rostogolea pe obrajii ei. Nu vă sunt 
credincioasă?! Nu v-am fost credincioasă, eu?! 

— Vai, înseamnă că îmi eşti credincioasă dacă mă 
părăseşti, dacă mă laşi să mor aici? 

— Dar, domnule Cornelius, spuse Roza, nu fac tot ce-ar 
putea să vă facă plăcere, nu mă ocup de laleaua 
dumneavoastră? 

— Sunt amărât, Roza. Îmi reproşezi singura bucurie 
curată pe care am avut-o în lumea asta. 

— Nu vă reproşez nimic, domnule Cornelius, decât singura 
durere profundă pe care am resimţit-o din ziua când mi s-a 
spus la Buytenhoff că veţi fi condamnat la moarte. 

— Nu-ţi place, Roza, dulcea mea Roza, nu-ţi place că 
iubesc florile. 

— Nu mă supără că le iubiţi, domnule Cornelius, dar mă 
întristează gândul că le iubiţi mai mult decât pe mine. 

— Ah! Dragă, scumpă iubită, rosti Cornelius, uită-te la 
mâinile mele cum tremură, priveşte cât e de palidă fruntea 
mea, ascultă cum bate inima mea. Ei bine, nu sunt tulburat 


pentru că laleaua neagră îmi surâde şi mă cheamă. Nu! Ci 
pentru că dumneata îmi zâmbeşti, pentru că îţi înclini 
fruntea spre mine; pentru că, nu ştiu dacă e adevărat, dar 
mie mi se pare că mâinile dumitale, deşi fug, le caută pe ale 
mele şi pentru că simt căldura frumosului dumitale obraz în 
spatele gratiilor reci. Roza, dragostea mea, rupe mugurele 
lalelei negre, nimiceşte speranţele născute din această 
floare, stinge dulcea lumină a visului pur şi atrăgător pe 
care m-am obişnuit să-l ţes în fiecare zi, fie! Să nu se mai 
poarte flori la hainele scumpe! Să nu mai fie floarea 
podoaba veşmintelor bogate, a graţioaselor elegante! Să nu 
mai fie flori pentru a satisface capriciile cereşti! la-mi toate 
astea, floare geloasă pe alte flori, dar nu-mi lua vocea 
dumitale, gesturile, zgomotul paşilor pe scara grea, nu-mi 
lua focul ochilor dumitale în coridorul întunecat, 
certitudinea dragostei dumitale care-mi mângâie tot timpul 
inima: iubeşte-mă, Roza, căci nu te iubesc decât pe 
dumneata. 

— După laleaua neagră, suspină tânăra fată, ale cărei 
mâini călduţe şi mângâietoare consimţiră în sfârşit să se 
dăruiască printre gratii buzelor lui Cornelius. 

— Înainte de orice, Roza... 

— Să vă cred? 

— Cum crezi în Dumnezeu. 

— Fie! Dar nu vă obligă prea mult această dragoste? 

— Prea puţin, din nenorocire, dragă Roza, dar asta te 
obligă pe dumneata. 

— Pe mine? Întrebă Roza, la ce mă obligă? 

— Mai întâi, să nu te măriţi. 

Ea surâse. 

— Ah! Iată cum sunteţi voi, tiranii, spuse ea. lubiţi o fată. 
Nu vă gândiţi decât la ea, n-o visaţi decât pe ea; sunteţi 
condamnat la moarte şi în drum spre eşafod îi dăruiţi 
ultimul suspin, iar apoi, pretindeţi de la o biată fată ca mine, 
sacrificiul viselor sale, al ambițiilor sale. 


— Dar despre ce fată e vorba, Roza? Spuse Cornelius, 
căutând în zadar în amintirile sale o femeie la care ea să 
poată face aluzie. 

— De frumoasa cea neagră, domnule, cu talie mlădioasă, 
cu picioare fine, cu înfăţişare nobilă. În sfârşit vorbesc de 
floarea dumneavoastră. 

Cornelius surâse. 

— O frumoasă născocită, buna mea Roza, în timp ce 
dumneata, fără să-l socotim pe curtezanul dumitale, sau 
mai degrabă curtezanul meu, Iacob, eşti înconjurată de 
atâţia adoratori. Îţi aminteşti ce mi-ai spus despre studenţii, 
ofiţerii, comisii din Haga? Ei bine, la Loevestein nu-i nici un 
comis, nici un ofiţer, nici un student? 

— Oh! Ba da, sunt şi chiar mulţi, spuse Roza. 

— Care scriu? 

— Care scriu. 

— Şi acum, că ştii să citeşti... 

Cornelius suspină gândindu-se că lui, un biet deţinut, îi 
datora Roza privilegiul de a putea citi bileţelele dulci pe 
care le primea. 

— Dar, spuse Roza, mi se pare, domnule Cornelius, că 
citind bileţelele ce mi se scriu, că dând atenţie adoratorilor, 
nu fac decât să împlinesc dorinţele dumneavoastră. 

— Cum, dorinţele mele? 

— Da, dorinţele dumneavoastră; aţi uitat, continuă Roza 
oftând la rândul ei, aţi uitat testamentul pe care l-aţi scris 
pe biblia domnului Corneille de Witt? Eu nu uit? Căci acum, 
când ştiu să citesc, îl recitesc în fiecare zi şi chiar de două 
ori, nu o dată. Ei bine, în acest testament îmi porunciţi să 
iubesc şi să iau în căsătorie un tânăr frumos între douăzeci 
şi şase şi douăzeci şi opt de ani. Caut un asemenea tânăr şi 
cum toată dimineaţa îmi este consacrată lalelei 
dumneavoastră, trebuie să-mi lăsaţi seara timp să-l găsesc: 

— Ah, Roza, testamentul l-am făcut crezând că voi muri, şi, 
slavă cerului, sunt în viaţă. 


— Eh bine! Deci nu-l voi căuta pe acest tânăr de douăzeci 
şi şase-do-uăzeci şi opt de ani şi o să vin să vă văd. 

— Ah, da, Roza, vino, vino! 

— Cu o singură condiţie. 

— E acceptată dinainte. 

— Ca timp de trei zile să nu mai fie vorba de laleaua 
neagră. 

— N-o să mai fie vorba niciodată, dacă doreşti, Roza. 

— Oh! Spuse tânăra fată, nu trebuie să ceri imposibilul. 

Şi ca din nebăgare de seamă, ea îşi apropie atât de mult 
obrazul tânăr de gratii, încât Cornelius putu să-l atingă cu 
buzele. 

Roza scoase un strigăt uşor în care vibra dragostea şi apoi 
dispăru. 

Capitolul XXI Al doilea mugur. 

Noaptea se aşternu senină şi înstelată, iar zorile vesteau o 
zi frumoasă. 

Când se trezi, Cornelius zări o rază de soare jucându-se 
printre gratii, porumbei despicând aerul cu aripile întinse, 
sau gângurind drăgăstos pe acoperişul vecin. 

Cornelius alergă la fereastră şi o deschise; i se păru că 
viaţa, bucuria, poate chiar libertatea, pătrund în întunecata 
lui încăpere, odată cu raza de soare. 

Când Gryphus intră în celula deţinutului, în loc să-l 
găsească morocănos şi culcat ca în alte zile, îl găsi în 
picioare, fredonând o arie de operă. 

Gryphus îl privi chiorâş. 

— Hm! Făcu el. 

— Ei, cum ne simţim în, dimineaţa asta? 

Gryphus se uită din nou strâmb la el. 

— Câinele, domnul Iacob şi frumoasa noastră Roza, cum se 
simt? 

Gryphus scrâşni din dinţi. 

— lată dejunul dumitale, spuse el. 

— Mulţumesc, prietene Cerber, zise deţinutul, vine tocmai 
la timp, căci mi-e tare foame. 


— Ah, ţi-e foame? Spuse Gryphus. 

— Ia te uită, de ce nu? Întrebă van Baerle. 

— Se pare că merge bine conspirația, spuse Gryphus. 

— Care conspirație? Întrebă Cornelius. 

— Bun! Ştim noi ce ştim, dar vom veghea, domnule savant; 
fii liniştit, vom veghea. 

— Veghează, prietene Gryphus! Spuse van Baerle, 
veghează! Conspirația mea, ca şi persoana mea, e la 
dispoziţia dumitale. 

— Vom vedea asta la prânz, spuse Gryphus. 

Şi ieşi. 

— La prânz, repetă Cornelius, ce-o fi vrut să spună? Fie, să 
aşteptăm prânzul; vom vedea atunci. 

Pentru Cornelius era uşor să-şi umple timpul până la 
prânz, căci de fapt aştepta ora nouă seara. 

Ora douăsprezece sună şi pe scară se auzi nu numai pasul 
lui Gryphus, ci şi paşii a trei sau patru soldaţi care urcau 
împreună cu el. 

Uşa se deschise, Gryphus intră, introduse oamenii şi apoi 
trase uşa în urma lor. 

— Aici! Acum, să căutăm. 

Au căutat în buzunarele lui Cornelius, între haină şi vestă, 
între vestă şi cămaşă, între cămaşă şi piele. N-au găsit 
nimic. Au căutat între cearşafuri, în saltea, în pat. N-au 
găsit nimic. Atunci, Cornelius se felicită că nu a acceptat să 
ia el cel de-al treilea mugur. La ora şase, Gryphus se 
întoarse, de data asta singur; Cornelius vru să-l 
îmblânzească, dar Gryphus mârâi, îşi arătă colţul pe care-l 
avea într-o parte a gurii şi ieşi de-a-ndăratelea, ca un om 
care se teme să nu fie luat cu asalt. Cornelius izbucni în râs. 
Asta îl făcu pe Gryphus, care cunoştea făptaşii, să-i strige 
printre gratii: 

— Bine, bine! Cine râde la urmă, râde mai bine. 

Cel care trebuia să râdă la urmă, în seara aceea cel puţin, 
era Cornelius, căci o aştepta pe Roza. 


Roza veni la ora nouă, dar fără lampă. Nu mai avea nevoie 
de ea; acum ştia să citească. Lumina putea s-o trădeze şi ea 
era spionată mai mult ca oricând de Iacob şi apoi, la lumină 
se vedea prea bine când roşeşte. 

Despre ce au vorbit cei doi tineri în seara aceea? 

Despre lucrurile de care vorbesc îndrăgostiţii din Franţa 
în pragul uşii, cei din Spania de o parte şi de alta a unui 
balcon, sau băiatul de jos cu fata de pe terasă, în Orient. 

La ora zece, ca de obicei, se despărţiră. 

Cornelius era fericit, în măsura în care poate fi fericit un 
cultivator de lalele căruia nu i s-a spus nimic despre laleaua 
lui. 

Căci Roza, sub pedeapsa de a nu mai veni, îi interzise să 
mai vorbească despre floare timp de trei zile. Erau 
şaptezeci şi două de ore dăruite iubitului, dar tot atâtea ore 
răpite horticultorului. 

E adevărat că cele trei zile au trecut repede, iar Cornelius 
suportă cu stoicism acest canon. 

În sfârşit, într-o seară, după ce schimbară câteva cuvinte, 
ea îl privi pe Cornelius printre gratii, în noapte, cu acea 
privire pe care o simţi chiar dacă n-o vezi: 

— Ei bine, a răsărit. 

— A răsărit? Ce? Cine? Întrebă Cornelius neîndrăznind să 
creadă că Roza scurta ea însăşi durata încercării. 

— Laleaua, spuse Roza. 

— Cum, strigă Cornelius, îmi dai voie, deci? 

— Da! Spuse Roza cu tonul unei mame duioase, care 
permite o bucurie copilului ei. 

— Ah, Roza! Exclamă Cornelius întinzându-şi buzele 
printre gratii, în speranţa de a-i atinge obrazul, mâna, 
fruntea, în sfârşit, ceva. 

Fericitul atinse buzele întredeschise ale Rozei. 

Roza scoase un țipăt slab. 

Cornelius înţelese că trebuia să continue repede discuţia; 
simţea că atingerea aceasta neaşteptată o speriase pe 
Roza. 


— A răsărit dreaptă? Între el. 

— Dreaptă ca un fus, spuse Roza. 

— Şi e înaltă? 

— Înaltă de cel puţin două şchioape. 

— Oh! Roza, ai grijă de ea şi vei vedea cât de iute va 
creşte. 

— Să am mai multă grijă? Întrebă Roza. Nu mă gândesc 
decât la ea. 

— Numai la ea, Roza? Bagă de seamă, am să devin şi eu la 
rândul meu gelos. 

— Dar ştiţi bine că a mă gândi la ea înseamnă a mă gândi 
la dumneavoastră. N-o scap din ochi. O văd din patul meu, 
când mă trezesc; e primul obiect pe care-l privesc când 
deschid ochii şi ultimul când adorm. Ziua mă aşez şi lucrez 
lângă ea, căci de când e în camera mea, mă tem s-o mai 
părăsesc. 

— Ai dreptate, Roza, e zestrea dumitale, ştii? 

— Da şi mulţumită ei o să mă pot căsători cu un tânăr de 
douăzeci şi şase-douăzeci şi opt de ani pe care-l voi iubi. 

— Taci, răutăcioaso. 

Şi Cornelius izbuti să prindă degetele tinerei fete, reuşind 
astfel, dacă nu să schimbe subiectul conversaţiei, cel puţin 
să aştearnă tăcerea în locul şoaptelor. 

În seara aceea, el se simţi cel mai fericit dintre muritori. 
Roza îşi lăsă mâna într-a lui, iar el vorbi despre lalea atât 
cât îi făcu plăcere. 

Din acest moment, fiecare zi însemnă un progres în 
dezvoltarea lalelei şi în dragostea celor doi tineri. La 
început se deschiseră frunzele, apoi se legă floarea. 

La auzul acestei veşti, Cornelius se bucură nespus şi 
întrebările se succedară cu o repeziciune ce dovedea câtă 
însemnătate aveau pentru el. 

— A apărut, strigă Cornelius, a apărut! 

— A apărut! Repetă Roza. 

Cornelius ameţit de bucurie fu silit să se rezeme de 
ferestruică. 


— Ah, Dumnezeul meu! Exclamă el. 

Apoi întorcându-se către Roza: 

— Ovalul e regulat, cilindrul e plin, vârfurile sunt verzi? 

— Ovalul e aproape de-o şchioapă şi se înalţă ca un ac, 
cilindrul se umflă, vârfurile sunt gata să se deschidă. 

În noaptea, aceea, Cornelius dormi puţin, căci se gândea 
la momentul suprem când laleaua va înflori. După două zile, 
Roza îi aduse vestea că vârfurile erau deschise. 

— Deschise, Roza! Strigă Cornelius. S-a deschis! Dar 
atunci se vede, se poate distinge?! 

Şi deţinutul se opri gâfâind. 

— Da, răspunse Roza, da, se poate vedea un firicel de 
culoare închisă, subţire ca un fir de păr. 

— Şi culoarea? Întrebă Cornelius emoţionat. 

— Ah! Răspunse Roza, e foarte închisă. 

— Brună? 

— Oh, mai închisă. 

— Mai închisă, bună Roza, mai închisă! Îţi mulţumesc. 
Închisă ca abanosul, închisă ca... 

— Închisă ca cerneala ce am folosit-o când v-am scris. 

Cornelius scoase un strigăt de bucurie nebună. 

Apoi, oprindu-se deodată: 

— Oh, spuse el împreunându-şi mâinile, nu există înger să i 
te pot asemui, Roza. 

— Într-adevăr! Spuse ea, surâzând în faţa acestei exaltări. 

— Roza, ai muncit atât de mult. Roza, ai făcut atâta pentru 
mine; Roza, laleaua mea o să înflorească şi va ii neagră; 
Roza, Roza, eşti fiinţa cea mai perfectă pe care a creat-o 
Dumnezeu pe pământ. 

— După lalea, totuşi? 

— Ah, taci, răutăcioase Taci, din milă pentru mine, nu-mi 
strica bucuria. Dar, spune-mi Roza, dacă laleaua a ajuns la 
acest stadiu, în două sau trei zile, cel târziu, ea va înflori? 

— Da, mâine sau poimâine. 

— Oh! Şi n-am s-o văd, strigă Cornelius, dându-se îndărăt 
şi n-am s-o sărut ca pe o minune a lui Dumnezeu pe care 


trebuie s-o adori, aşa cum îţi sărut ţie mâinile. Roza, cum îţi 
sărut părul, cum îţi sărut obrajii, când din întâmplare se 
află aproape de ferestruică. 

Roza îşi apropie obrazul, deloc din întâmplare, ci cu bună 
ştiinţă; buzele tânărului se lipiră cu nesaţ. 

— Am s-o culeg dacă, vrei! Spuse Roza. 

— Ah! Nu! Nu! De îndată ce se va deschide, pune-o la 
umbră, Roza şi în acelaşi moment, în acelaşi moment chiar, 
trimite pe cineva la Harlem să-l prevină pe preşedintele 
Societăţii de horticultură că marea lalea neagră a înflorit. 
Harlem e departe, ştii bine, dar cu bani ai să găseşti un 
mesager. Ai bani, Roza? 

Roza surâse. 

— Oh, da! Spuse ea. 

— Destui? Întrebă Cornelius. 

— Am trei sute de florini. 

— Ei, dacă ai trei sute de florini, să nu trimiţi un mesager, 
ci dumneata însăţi trebuie să mergi la Harlem. 

— Dar în timpul ăsta, floarea... 

— Oh! Ai să iei floarea cu dumneata. Înţelegi că nu trebuie 
să te desparţi o clipă de ea? 

— Dar dacă nu mă despart deloc de ea, mă despart de 
dumneavoastră, domnul Cornelius, spuse Roza întristată. 

— Da, e adevărat, scumpa mea, draga mea Roza, 
Dumnezeul meu! Ce răi sunt oamenii, ce le-am făcut şi de 
ce m-au lipsit de libertate? Ai dreptate, Roza, n-aş putea să 
trăiesc fără dumneata. Ei bine, vei trimite pe cineva la 
Harlem, iată, pe legea mea! Minunea e destul de mare 
pentru ca preşedintele să se deranjeze; o să vină el însuşi la 
Loevestein să vadă laleaua. 

Apoi, oprindu-se deodată, murmură cu voce tremurândă: 

— Roza! Roza! Dar dacă n-o să fie neagră? 

— Păi, mâine sau poimâine seară veţi şti. 

— Să aştept până seara ca să aflu asta, Roza? Voi muri de 
nerăbdare. N-am putea să stabilim un semnal? 

— Am să fac mai mult. 


— Ce vei face? 

— Dacă o să se deschidă noaptea, am să viu, am să viu 
Chiar eu să vă spun. Dacă o să se deschidă ziua, am să trec 
prin faţa uşii şi-am să vă strecor un bilet, fie pe sub uşă, fie 
prin ferestruică, între prima şi a doua inspecţie a tatei. 

— Oh! Roza, da! Un cuvânt de la dumneata care să-mi 
anunţe vestea asta înseamnă o dublă fericire. 

— lată, e ora zece şi trebuie să vă părăsesc. 

— Da, da! Zise Gornelius, da! Du-te, Roza, du-te! 

Roza plecă întristată. 

Cornelius aproape o alungase. 

Dar e adevărat că trebuia să vegheze asupra lalelei negre. 

Capitolul XXII Înflorirea. 

Cornelius petrecu o noapte plăcută, deşi agitată. 1 se păru 
mereu că vocea dulce a Rozei îl cheamă; se trezi brusc, se 
duse la uşă, îşi apropie faţa de ferestruică: nu era nimeni, 
iar coridorul, pustiu. 

Fără îndoială, la rândul ei, Roza veghea; dar, mai fericită 
decât el, ea veghea nobila floare, această minune a 
minunilor, nu numai necunoscută încă, dar în a cărei 
existenţă nu credea nimeni. Ce-ar zice lumea dacă ar afla 
că laleaua neagră a fost creată, că ea există şi că cel care a 
realizat-o e van Baerle, deţinutul? 

Cât de mândru ar fi respins Cornelius pe oricine ar fi venit 
acum să-i propună libertatea în schimbul lalelei sale! 

Ziua începu fără veşti. Laleaua nu înflorise încă. Dimineaţa 
se scurse ca şi noaptea. Se lăsă iar întunericul şi odată cu el 
se ivi Roza, Roza cea veselă, Roza cea uşoară ca o pasăre. 

— Ei bine? Întrebă Cornelius. 

— Totul merge de minune. În noaptea asta, fără doar şi 
poate, laleaua va înflori. 

— Şi va fi neagră? 

— Neagră ca tăciunele. 

— Fără nici o pată de altă culoare? 

— Fără nici o pată. 


— Doamne! Roza, am petrecut toată noaptea visând, mai 
întâi la dumneata... 

Roza clătină uşor din cap, în semn de neîncredere. 

— Şi apoi la ceea ce avem de făcut. 

— Şi? 

— Ei bine, iată ce am hotărât. După ce laleaua va înflori şi 
se va constata că e neagră, absolut neagră, să cauţi un om 
de încredere. 

— Dacă-i numai atât, l-am şi găsit. 

— E un om sigur? 

— Un om de care răspund. Unul dintre adoratorii mei. 

— Sper că nu e vorba de Iacob? 

— Nu, fiţi liniştit. E luntraşul închisorii Loevestein, un băiat 
isteţ de douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani. 

— Drace! 

— Calmaţi-vă, spuse Roza râzând, n-are încă vârsta la care 
ar putea fi primejdios, căci dumneavoastră aţi fixat-o între 
douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani. 

— În sfârşit, crezi că te poţi bizui pe acest tânăr? 

— Ca pe mine însămi. S-ar arunca din barca sa în Wahal 
sau în Meusa, după bunul meu plac, dacă i-aş porunci. 

— Ei bine, Roza, acest băiat poate să fie în zece ore la 
Harlem; dă-mi, te rog, un creion şi o hârtie, sau mai bine 
toc şi cerneală şi voi scrie... Nu... Mai degrabă scrie 
dumneata; eu sunt un biet condamnat şi s-ar putea crede că 
e vorba de o conspirație, aşa cum băânuie şi tatăl dumitale. 
Vei scrie preşedintelui Societăţii de horticultură şi, sunt 
sigur, preşedintele va veni. 

— Dar dacă întârzie? 

— În cel mai rău caz va sosi peste o zi sau două, dar nu 
mai târziu; un iubitor de lalele ca el nu va pierde nici o oră, 
nici un minut, după ce va afla vestea. Va porni neîntârziat la 
drum ca să vadă a opta minune a lumii. Dar cum îţi 
spuneam, chiar dacă va sosi peste o zi sau două, tot va găsi 
laleaua în toată splendoarea ei. După ce preşedintele o va 
vedea şi procesul-verbal va fi întocmit, dumneata, Roza, vei 


păstra o copie a procesului-verbal, iar laleaua i-o vei 
încredința lui. Dar cel mai important lucru e să n-o vadă 
nimeni înaintea preşedintelui. Laleaua neagră, Dumnezeule 
mare! Dacă cineva ar vedea laleaua neagră, ar fura-o...! 

— Oh! 

— Nu mi-ai spus dumneata însăţi ce temeri ai cu privire la 
lacob? Dacă se fură cu uşurinţă un florin, de ce nu s-ar fura 
o sută de mii? 

— Voi veghea cu grijă, fiţi liniştit. 

— Dacă înfloreşte în timp ce tu eşti aici? 

— Capricioasa! Ar fi în stare, spuse Roza. 

— Dacă o găseşti deschisă când te întorci? 

— Ei bine? 

— Ah! Roza, ia aminte, dacă se deschide, nu pierde nici un 
moment. Anunţă-l imediat pe preşedinte. 

— Şi pe dumneavoastră; da, înţeleg. 

Roza suspină, dar fără amărăciune, ca o femeie care 
începe să înţeleagă o slăbiciune, poate chiar să se deprindă 
cu ea. 

— Mă întorc la lalea, domnule van Baerle şi îndată ce se va 
deschide, veţi fi prevenit; în aceeaşi clipă va porni şi 
scrisoarea. 

— Roza, Roza, nu mai ştiu cu ce minune din cer sau de pe 
pământ să te asemui. 

— Comparaţi-mă cu laleaua neagră şi voi fi foarte 
măgulită, vă jur; să ne spunem deci la revedere, domnule 
Cornelius. 

— Ah! Spune-mi „la revedere, prietene”. 

— La revedere, prietene, spuse Roza oarecum mângâiată. 

— Spune: prietene iubit. 

— Oh! Prietene... 

— Iubit, Roza, te rog fierbinte, iubit, iubit, nu-i aşa? 

— Iubit, da, iubit, rosti Roza cu inima zvâcnind, îmbătată, 
nebună de fericire. 

— Atunci, Roza, dacă ai zis iubit, poţi spune şi cel mai 
fericit om, fericit cum n-a mai fost altul pe pământ. 


Roza fugi. Cornelius se înăbuşea de fericire. Copleşit, 
deschise fereastra şi contemplă îndelung albastrul fără nor 
al cerului şi luna ce arginta fluviul şerpuind de partea 
cealaltă a colinelor. Respiră adânc umplându-şi plămânii cu 
aerul proaspăt şi pur, mintea cu gânduri plăcute şi sufletul 
cu recunoştinţă şi admiraţie cucernică. 

Bietul bolnav era vindecat, bietul prizonier se simţea liber! 

O parte din noapte, Cornelius rămase atârnat de gratiile 
ferestrei, cu urechea la pândă, concentrându-şi toate 
simţurile într-unul singur, sau mai degrabă în două, căci era 
tot numai ochi şi urechi. 

Privea cerul şi asculta pământul. 

Doar din când în când întorcea privirea spre coridor 
spunându-şi: 

— Acolo e Roza, Roza care veghează ca şi mine, aşteptând 
să se întâmple minunea dintr-o clipă într-alta. Acolo, sub 
ochii Rozei, se află floarea misterioasă, care trăieşte, se 
deschide, înfloreşte; poate, în clipa asta, Roza ţine tija 
lalelei între degetele ei delicate şi calde. O atinge cu 
gingăşie. Poate, îşi apropie buzele de caliciul deschis. 
Atinge-o uşor, cu grijă, Roza, Roza! Buzele tale ard. Poate 
chiar acum, cele două iubiri ale mele se mângâie una pe 
alta sub privirea lui Dumnezeu. 

În acest moment, o stea străluci spre miazăzi, străbătu 
întinderea ce despărţea orizontul de fortăreață şi se 
prăbuşi pe Loevestein. Cornelius tresări. 

— Ah! Spuse el, iată că Dumnezeu trimite viaţă florii mele. 

Şi, ca şi cum ar fi fost în adevăr un semn, aproape în 
aceeaşi clipă deţinutul auzi pe coridor paşi uşori, ca de 
silfidă, foşnetul unei rochii, aidoma unei bătăi de aripi şi o 
voce binecunoscută spunându-i: 

— Cornelius, prietene, prietene iubit şi fericit, vino, vino 
repede! 

Cornelius nu făcu decât un salt de la fereastră la uşă. Cu o 
mână, Roza ridică la înălţimea ferestruicii un felinar aprins, 
iar cu cealaltă, minunata lalea. 


Cornelius scoase un țipăt şi crezu că leşină. 

— Oh! Murmură el, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Mă 
răsplăteşti pentru nevinovăția şi captivitatea mea, făcând să 
înflorească la ferestruica închisorii mele aceste două flori. 

— Sărut-o, spuse Roza, cum am sărutat-o şi eu adineauri. 

Ţinându-şi răsuflarea, Cornelius atinse cu vârful buzelor 
corola florii; niciodată un sărut nu îl tulbură atât. 

Laleaua era frumoasă, splendidă, minunată; tulpina avea 
mai mult de optsprezece degete (47 înălţime; floarea se 
ridica în mijlocul a patru frunze verzi, netede, drepte ca 
vârful de lancie şi era în întregime neagră şi strălucitoare 
ca tăciunele. 

— Roza, spuse Cornelius gâfâind, nu avem nici o clipă de 
pierdut. Să scriem scrisoarea. 

— E scrisă, dragul meu Cornelius. 

— Adevărat?! 

— În timp ce laleaua se deschidea, eu scriam, căci nu 
voiam să pierdem nici o clipă. lată scrisoarea şi spune-mi 
dacă o găseşti bună. 

Cornelius luă scrisoarea şi o citi. Se vedea cât de mult 
progresase Roza de când primise de la ea cele câteva 
cuvinte. 

„Domnul Preşedinte, 

Laleaua neagră va înflori în zece minute poate. De îndată 
ce floarea se va deschide, vă voi trimite această scrisoare, 
prin care vă rog să veniţi în persoană s-o luaţi din 
fortăreaţa Loevestein. Sunt fiica temnicerului Gryphus, 
aproape la fel de prizonieră ca şi prizonierii tatălui meu. Nu 
voi putea deci să vă aduc eu însămi această minune. De 
aceea îndrăznesc a vă implora să veniţi dumneavoastră s-o 
luaţi. 

Dorinţa mea e ca laleaua să se numească Roza Barlaensis. 

Tocmai s-a deschis; este cu desăvârşire neagră... Veniţi, 
domnule preşedinte, veniţi. 

Prea plecata dumneavoastră slugă, 

Roza Gryphus.” 


— Foarte bine, foarte bine, scumpă Roza. Scrisoarea asta 
e perfectă. N-aş fi scris-o niciodată cu atâta simplitate. Lia 
Congres vei da toate lămuririle ce ţi se vor cere. 

Dar deocamdată, Roza, n-avem nici un minut de pierdut... 
Tânărul. Mesagerul. 

— Care este numele preşedintelui? 

— Dă-mi să scriu eu adresa. Oh, e foarte cunoscut. E 
mynheer van Systens, primarul oraşului Harlem... Dă-mi 
scrisoarea, Roza, dă-mi-o. 

Şi, cu o mână tremurândă, Cornelius scrise: „Către 
mynheer Peters van Systens, primar şi preşedinte al 
Societăţii horticole din Harlem.” 

— Acum, du-te, Roza, du-te, spuse Cornelius şi să ne 
ocrotească Domnul care ne-a apărat şi până acum. 

Capitolul XXIII Invidiosul. 

În adevăr, bieţii tineri aveau mare nevoie să fie ocrotiţi de 
Dumnezeu. 

Niciodată nu fuseseră mai aproape de deznădejde ca în 
clipa când credeau mai siguri de fericirea lor. Cum nu ne 
îndoim de agerimea cititorului nostru, suntem convinşi că el 
a recunoscut în lacob pe vechiul nostru duşman, Isaac 
Boxtel... 

Cititorul a ghicit desigur că Boxtel a plecat de la 
Buytenhoff la Loevestein pentru a urmări pe cei ce făceau 
obiectul dragostei şi al urii sale: laleaua neagră şi Cornelius 
van Baerle. 

L-am regăsit, mai fericit sub numele de Iacob decât sub cel 
de Isaac, împrietenindu-se cu Gryphus, a cărui ospitalitate a 
stropit-o timp de câteva luni cu cel mai bun rachiu fabricat 
vreodată de la Texel la Anvers. El i-a potolit bănuielile, căci, 
aşa cum am văzut, Gryphus era neîncrezător, dându-i iluzia 
unei căsătorii cu Roza. Apoi, după ce îi măgulise orgoliul de 
tată, îi stimula instinctul de temnicer, zugrăvindu-i în cele 
mai întunecate culori pe savantul condamnat, ţinut sub 
lacăt de Gryphus. După spusele falsului lacob, Cornelius 


încheiase un pact cu satana pentru a-i face rău Alteţei Sale 
Prinţul de Orania. 

Am văzut cum imprudenţa de a o urmări pe Roza în 
grădină 1-a demascat în ochii tinerei fete şi cum temerile 
instinctive ale lui Cornelius i-au pus pe cei doi tineri în 
gardă. 

Ceea ce îl neliniştise îndeosebi pe deţinut. 

— Cititorul trebuie să-şi mai amintească. 

— A fost mânia neobişnuită pe care o manifestase Iacob 
faţă de Gryphus, când acesta găsise mugurele şi-l strivise. 
În acel moment, furia lui Boxtel crescu în măsura în care îl 
bănuia pe Cornelius de tăinuirea unui al doilea mugur, de 
care nu era foarte sigur. De aceea a început s-o spioneze şi 
s-o urmărească pe Roza nu numai în grădină, dar chiar şi 
pe coridoare. 

Acum, o urmărea noaptea, cu picioarele goale, aşa că nu 
mai putea fi nici văzut, nici auzit, exceptând ziua în care i se 
păru Rozei că vede ceva ca o umbră strecurându-se pe 
scară. Era însă prea târziu să se mai ferească. Boxtel aflase 
chiar din gura deţinutului de existenţa celui de-al doilea 
mugur. 

păcălit de şiretenia Rozei, care se prefăcu a-l îngropa în 
pământ şi nebănuind că această comedie a fost jucată cu 
scopul de a-l sili să se demaşte, el îşi dublă precauţiile şi 
folosi toată viclenia de care era capabil pentru a continua 
să-i spioneze pe ceilalţi, fără a fi şi el la rândul lui spionat. O 
văzu pe Roza ducând un vas mare de faianţă din bucătăria 
tatălui în camera ei. O văzu spălându-şi cu multă apă 
mâinile frumoase pline de pământul ce-l plămădise pentru 
a-i pregăti lalelei un culcuş cât mai bun. În sfârşit, închirie 
într-un pod o cameră ce dădea spre fereastra Rozei; o 
odăâiţă destul de depărtată ca să nu poată fi recunoscut cu 
ochiul liber, dar îndeajuns de aproape, pentru ca, privind 
prin telescop, să poată urmări ce se petrece la Loevestein în 
camera tinerei fete, tot aşa cum pândise la Dordrecht ce se 
întâmplă în uscă-toria lui Cornelius. 


Nu era instalat nici de trei zile în podul lui când nu mai 
avu nici o îndoiala. Dimineaţa, de îndată ce răsărea soarele, 
vasul de faianţă se afla la fereastră şi, aidoma 
fermecătoarelor femei din Mieris şi Metzu, chipul Rozei 
apărea încadrat de primele rămurele înverzite ale viței 
sălbatice şi ale caprifoiului. Fata se uita la acel vas cu o 
privire ce-i dezvălui lui Boxtel reala valoare a obiectului 
îngropat în el. El conţinea al doilea mugur, adică suprema 
nădejde a deţinutului. 

Dar când floarea se înălţă din pământ dreaptă ca o suliță, 
Boxtel fu pe deplin convins. Cornelius poseda doi muguri, 
Căci ne închipuim, iubirea celor doi tineri nu scăpase 
ochiului atent al lui Boxtel. 

Trebuia deci să găsească un mijloc de a îndepărta al doilea 
mugur de îngrijirile Rozei şi de dragostea lui Cornelius. 

Numai că nu era deloc uşor. 

Roza veghea asupra lalelei cum veghează o mamă asupra 
copilului ei; ba chiar mai mult, ca o porumbiţă care-şi 
cloceşte ouăle. 

Roza nu părăsea camera toată ziua; de la o vreme, lucru 
ciudat, nu mai pleca nici seara. 

Era în timpul celor şapte zile de supărare care îl făcuseră 
pe Cornelius atât de nefericit, lipsit fiind de orice veste 
despre Roza şi lalea. 

Oare Roza va rămâne veşnic supărată pe Cornelius? Asta 
ar fi îngreunat furtul mai mult decât prevăzuse mynheer 
Isaac. 

Spunem furt, căci Isaac se oprise pur şi simplu la proiectul 
de a fura laleaua; deoarece existenţa ei era o taină, iar cei 
doi tineri o ascundeau de toată lumea, el, cunoscut 
cultivator de lalele, ar fi fost mai degrabă crezut decât o 
tânără, străină de toate amănuntele horticulturii, sau decât 
un deţinut condamnat pentru crimă de înaltă trădare, păzit, 
supravegheat, spionat şi care ar protesta din fundul celulei 
sale; dealtfel, cum el va fi posesorul lalelei. 


— Iar în materie de bunuri mobile şi alte obiecte 
transportabile posesiunea face dovada proprietăţii. 

— Ar obţine cu siguranţă premiul, ar fi bineînţeles 
încununat în locul lui Cornelius, iar laleaua nu s-ar numi 
Tulipa nigra Barlaensis, ci Tulipa nigra Boxtellensis ori 
Boxtellea. Mynheer Isaac nu era încă hotărât pe care din 
cele două nume să-l dea lalelei negre; dar cum ambele 
aveau aceeaşi semnificaţie, nu acesta era lucrul cel mai 
important. Deocamdată, lucrul cel mai important era să 
fure laleaua. 

Dar, pentru ca Boxtel să o poată fura, Roza ar fi trebuit să 
iasă din cameră. De aceea, cu reală bucurie văzu lacob. 

— Sau Isaac, cum vreţi să-i spuneţi. 

— Pe cei doi tineri reluând obişnuitele lor întâlniri de 
seară. 

EI începu a se folosi de lipsa Rozei pentru a-i studia uşa. 
Uşa se închidea. Se închidea bine şi de două ori, cu ajutorul 
unei broaşte simple, dar a cărei cheie o avea numai Roza. 
Boxtel se gândi să-i fure Rozei cheia, dar în afară de faptul 
că nu era un lucru simplu să scotoceşti în buzunarul tinerei 
fete, ea observând dispariţia, n-ar mai fi ieşit din cameră 
decât după ce ar fi schimbat broasca, iar Boxtel ar fi comis 
astfel o imprudenţă zadarnică. 

Era deci mai bine să procedeze altfel. Boxtel adună toate 
cheile pe care le putu găsi şi în timp ce Roza şi Cornelius 
petreceau la ferestruică una din orele lor fericite, el le 
încercă pe toate. 

Două intrară în broască, una dintre ele descuie o dată şi se 
opri la a doua învârtitură. Deci nu era de schimbat mare 
lucru la această cheie. Boxtel o unse cu un strat subţire de 
ceară şi încercă din nou. Obstacolul pe care îl întâlni cheia 
la a doua învârtitură îşi lăsă urma pe ceară. 

Boxtel nu avea altceva de făcut decât să urmărească 
această amprentă cu tăişul unei pile înguste, ca de briceag. 
După două zile de lucru, el se afla în posesia unei chei 


potrivite. Uşa Rozei se deschise fără zgomot, fără efort, iar 
Boxtel se găsi în camera tinerei fete, faţă în faţă cu laleaua. 

Un hoţ obişnuit ar fi luat vasul sub braţ şi ar fi plecat. Dar 
Boxtel nu era un hoţ obişnuit, aşa că el reflectă. 

Privind laleaua la lumina felinarului său opac, gândi că nu 
era încă suficient de dezvoltată pentru a avea certitudinea 
că va înflori neagră, deşi după aparenţe era foarte probabil. 
Socoti că, dacă floarea nu va fi neagră sau va avea o pată 
oarecare, furtul ar fi inutil; că zvonul despre acest furt s-ar 
răspândi, că hoţul ar fi bănuit, mai ales după cele petrecute 
în grădină, că s-ar face cercetări şi că oricât de bine ar 
ascunde laleaua, tot ar putea fi găsită. 

În sfârşit, el chibzui că ar fi mai bine, pentru că tot avea o 
cheie de la camera Rozei şi putea intra acolo când voia, să 
aştepte ziua când laleaua va înflori, s-o ia cu o oră înainte 
de a se deschide, sau cu o oră după şi să plece imediat la 
Harlem. Astfel, laleaua ar fi ajuns în faţa judecătorilor 
înainte de a fi revendicată, iar el, Boxtel, ar putea acuza de 
furt pe oricine va îndrăzni să-l reclame. 

Era un plan bine gândit şi întru totul demn de cel care-l 
concepuse, până la ultimul amănunt. 

Aşadar, în fiecare seară, în timpul acelei ore încântătoare 
pe care tinerii o petreceau la ferestruica închisorii, Boxtel 
intra în camera tinerei fete, pentru a urmări dezvoltarea 
lalelei negre. 

În seara de care vorbim, el urma să intre ca de obicei, dar, 
după cum ştim, tinerii n-au schimbat decât câteva cuvinte şi 
Cornelius a trimis-o în grabă pe Roza să vegheze asupra 
lalelei. 

Văzând că Roza se întoarce în camera ei atât de repede, la 
numai zece minute după ce plecase, Boxtel înţelese că 
laleaua a înflorit sau că e gata să înflorească. În noaptea 
aceasta urma deci să joace cartea cea mare; se prezentă la 
Gryphus cu o provizie de rachiu, dublă decât cea obişnuită. 

De îndată ce Gryphus ar fi fost ameţit, Boxtel se putea 
considera aproape stăpânul casei. La ora unsprezece, 


Gryphus era beat mort. La ora două noaptea, Boxtel o văzu 
pe Roza ieşind din camera ei, ţinând în braţe un obiect pe 
care îl purta cu grijă. Obiectul acesta era fără nici o îndoială 
laleaua neagră care tocmai înflorise. Dar ce voia să facă? Va 
pleca imediat la Harlem cu laleaua? 

Nu era posibil ca o tânără fată să întreprindă singură, 
noaptea, o asemenea călătorie. Se ducea numai să-i arate 
lui Cornelius laleaua? Probabil. 

Cu picioarele goale şi pe vârfuri, el o urmări pe Roza. O 
văzu apropiindu-se de ferestruică. O auzi chemându-l pe 
Cornelius. La lumina felinarului opac, văzu laleaua deschisă, 
neagră ca noaptea care îl ascundea. Auzi proiectul stabilit 
de Cornelius şi Roza de a trimite un sol la Harlem. O văzu 
pe Roza stingând felinarul şi înapoindu-se în cameră. O 
văzu intrând în cameră. Apoi, zece minute mai târziu, o 
văzu ieşind din cameră şi încuind uşa cu grijă; întoarse de 
două ori cheia în broască. 

De ce încuia uşa cu atâta grijă? Pentru că în spatele 
acestei uşi se afla laleaua neagră. 

Boxtel, care stătea ascuns pe palier, la etajul superior 
camerei Rozei, vedea toate astea; cobori o treaptă a etajului 
la care se afla el, în timp ce Roza cobora o treaptă a etajului 
de mai jos. 

Când Roza, cu pasul ei vioi, ajunse la ultima treaptă a 
scării, Boxtel, cu o mână dibace, atinse broasca de la uşa 
fetei. Şi în această mână, e lesne de înţeles, ţinea cheia falsă 
ce descuia uşa Rozei cu aceeaşi uşurinţă ca cea originală. 

lată pentru ce am spus la începutul acestui capitol că bieţii 
tineri aveau mare nevoie să fie ocrotiţi de Dumnezeu. 

Capitolul XXIV În care laleaua neagră îşi schimbă 
stăpânul. 

Cornelius rămase nemişcat pe locul unde îl lăsase Roza, 
căutând în el forţa de a suporta emoția dublei sale bucurii. 
Trecuse o jumătate de oră. 

Primele raze ale zilei, albăstrui şi proaspete, pătrundeau 
printre gratiile ferestrei în celula lui Cornelius; deodată 


tresări brusc auzind paşi ce urcau scara şi strigăte ce se 
apropiau de el. Aproape în aceeaşi clipă, apăru în faţa sa 
chipul palid şi descompus al Rozei. Se dădu înapoi, îngrozit. 

— Cornelius! Strigă ea gâfâind. 

— Ce e? Dumnezeul meu! Întrebă prizonierul. 

— Cornelius! Laleaua... 

— Ei, spune, ce-i? 

— Cum să-ţi spun ce s-a întâmplat? 

— Spune, Roza, spune. 

— Ne-au luat-o, ne-au furat-o! 

— Ne-au luat-o, ne-au furat-o! Strigă Cornelius. 

— Da, spuse Roza, sprijinindu-se de uşă ca să nu cadă. Da, 
au luat-o, au furat-o. 

Şi, fără voia ei, picioarele i se muiară şi căzu în genunchi. 

— Dar cum s-a întâmplat? Întrebă Cornelius. Spune-mi, 
explică-mi... 

— Oh! Nu din vina mea, prietene. 

Biata Roza! Nu mai îndrăznea să zică: iubitule. 

— Ai lăsat-o singură! Spuse Cornelius cu un glas jalnic. 

— Doar o clipă, cât să-l anunţ pe tânărul ce locuieşte nici 
la cincizeci de paşi, pe malul râului Wahal. 

— Şi în acest timp, cu toate recomandările mele, ai lăsat 
cheia în uşă, biată copilă! 

— Nu, nu, nu. Cheia a fost tot timpul la mine, am ţinut-o în 
mână strâns de parcă m-aş fi temut să nu-mi scape. 

— Atunci, cum s-a întâmplat? 

— Parcă eu ştiu? Am dat scrisoarea mesagerului şi m-am 
întors acasă. Uşa era închisă. În cameră, fiecare obiect era 
la locul lui, cu excepţia lalelei, care dispăruse. Cu siguranţă 
că cineva şi-a procurat o cheie a camerei mele, sau şi-a 
făcut una falsă. 

Ea se sufoca, lacrimile îi tăiau vorba. 

Cornelius, nemişcat, cu trăsăturile descompuse, asculta 
aproape fără să înţeleagă, şoptind doar: 

— Furată, furată, furată. Sunt pierdut. 


— Oh! Domnule Cornelius, iertare, iertare! Strigă Roza. 
Am să mor! 

La această ameninţare, Cornelius apucă zăbrelele 
ferestruicii şi strângându-le cu furie, strigă: 

— Roza, ne-au furat, e adevărat, dar trebuie oare să ne 
lăsăm doborâţi pentru asta? Nu, nenorocirea e mare, dar 
reparabilă poate. Doar cunoaştem hoţul. 

— Vai, dar cum i-aş putea rosti numele cu certitudine? 

— Oh! Atunci îl rostesc eu: e acest infam de Iacob. O să-l 
lăsăm să ducă la Harlem rodul muncii noastre, al veghei 
noastre, copilul dragostei noastre? Roza, trebuie să-l 
urmărim, trebuie să-l găsim. 

— Dar cum să înfăptuim toate astea, prietene, fără să afle 
tatăl meu că suntem înţeleşi? Cum aş putea eu, o femeie 
atât de puţin pricepută, atât de puţin liberă, să fac ceea ce 
poate nici tu n-ai reuşi? 

— Roza, Roza, deschide-mi această uşă şi vei vedea ce sunt 
în stare. Vei vedea că am să descopăr hoţul, vei vedea că am 
să-l fac să-şi mărturisească vina. Vei vedea că am să-l fac să- 
şi ceară iertare în genunchi. 

— Vai, spuse Roza izbucnind în suspine, pot eu să-ţi 
deschid? Sunt cheile la mine? Dacă le-aş avea, n-ai fi liber 
de mult? 

— Tatăl tău le are, infamul tău tată, călăul care mi-a strivit 
şi primul mugur de lalea. Oh, mizerabilul, mizerabilul e 
complicele lui Iacob. 

— Mai încet, mai încet, în numele cerului! 

— Oh! Roza, dacă nu-mi deschizi, ţipă Cornelius în culmea 
furiei, sfărâm zăbrelele astea şi distrug tot ce găsesc în 
închisoare. 

— Prietene, fie-ţi milă! 

— Iţi spun, Roza, că dărâm celula, piatră cu piatră. 

Şi nenorocitul, căruia mânia îi înzecea forţele, zgâlţăia uşa 
cu ambele mâini, nepăsându-i de răsunetul vocii sale ce se 
spărgea ca un tunet de spirala scării sonore. Roza, 


îngrozită, încercă zadarnic să potolească această furtună 
dezlănţuită. 

— Îţi spun că am să-l ucid pe ticălosul de Gryphus, urla van 
Baerle, am să-i vărs sângele, aşa cum a vărsat şi el sângele 
lalelei mele. 

Nenorocitul începea să-şi piardă minţile. 

— Ei bine, da, spuse Roza tremurând toată, da, da, dar 
calmează-te, da, îi voi lua cheile, da, îţi voi deschide, dar 
calmează-te, Cornelius dragă. 

Nici nu termină bine, că un urlet ce izbucni în faţa eiîi 
întrerupse fraza. 

— Tata! Strigă Roza. 

— Gryphus, urlă van Baerle, ah, ticălosul! 

În mijlocul acestui zgomot, bătrânul Gryphus urcase 
scările fără ca cei doi tineri să-l fi auzit. O prinse cu violenţă 
pe fiica lui de încheietura mâinii. 

— Aşa, o să-mi iei cheile, spuse el cu voce înăbuşită de 
mânie. Ah! Infamul ăsta! Monstrul ăsta! Conspiratorul ăsta 
bun de spânzurat e Cornelius al tău! Va să zică ne 
înţelegem cu deţinuţii politici! Bravo! 

Roza îşi lovi mâinile cu desperare. 

— Ah! Continuă Gryphus trecând de la tonul înfierbântat 
de mânie la ironia rece a învingătorului, domnul cultivator 
de lalele e nevinovat, ah! Domnul e un savant blând! Aha! Ai 
să mă măcelăreşti, ai să bei sângele meu? Foarte bine! Şi 
numai atât? Ba chiar în înţelegere cu fiica mea! Isuse! 
Aşadar mă aflu într-o văgăună de tâlhari, sunt deci într-o 
peşteră de hoţi! Ah, domnul guvernator va afla totul chiar în 
dimineaţa asta, iar Alteţa Sa, prinţul stadtholder va afla 
mâine. Cunoaştem noi legile. Hai, să coborâm, fiică 
denaturată. Şi dumneata, domnule savant, la revedere! 

Roza, nebună de groază şi desperare, trimise un sărut 
prietenului ei; apoi, fără îndoială, luminată de un gând 
brusc, se repezi pe scară strigând: 

— Nu e încă totul pierdut, contează pe mine, dragul meu 
Cornelius. 


Tatăl ei o urmă urlând. 

Cât despre bietul cultivator de lalele, el dădu drumul puţin 
câte puţin gratiilor pe care degetele sale crispate le 
strângeau cu putere; capul i se plecă, ochii i se rotiră în 
orbite şi căzu cu toată greutatea pe lespedea celulei, 
şoptind; 

— Furată! Mi-au furat-o! 

Între timp, Boxtel ieşi din fortăreață prin uşa deschisă 
chiar de Roza, cu laleaua neagră ascunsă sub o manta 
largă, se aruncă într-o brişcă pregătită la Gorcum şi 
dispăru, bineînţeles, fără să-l anunţe pe prietenul Gryphus 
de plecarea sa în pripă. 

Şi acum, îl vom urmări. 

— Dacă cititorul e de acord. 

— Până la capătul călătoriei sale. 

El mergea încetişor, căci nu putea zbura ca vântul fără să 
nu-i dăuneze lalelei negre. Temându-se să nu ajungă prea 
devreme, comandă la Delft o cutie căptuşită de jur împrejur 
cu muşchi frumos şi proaspăt, în care aşeză laleaua: astfel, 
vasul se rezema pe moale chiar dacă s-ar fi aplecat, iar aer 
avea de ajuns; aşa încât brişca putu să pornească în galop, 
fără să pună în primejdie preţioasa comoară. 

El ajunse a doua zi dimineaţă la Harlem, prăpădit de 
oboseală, dar triumfător; schimbă ghiveciul lalelei pentru a 
face să dispară orice urmă de furt, sparse vasul de faianţă 
ale cărui cioburi le aruncă într-un canal, trimise 
preşedintelui Societăţii horticole o scrisoare prin care îl 
anunţa că tocmai sosise la Harlem cu o lalea perfect neagră 
şi se instală, ţinându-şi floarea neatinsă, într-un han bun. 

Şi acolo aşteptă. 

Capitolul XXV Preşedintele van Systens. 

Părăsindu-l pe Cornelius, Roza luă o hotărâre: sau îi va 
aduce înapoi laleaua pe care o furase Iacob, sau nu-l va mai 
vedea niciodată. Ea înţelese îndoita desperare, fără 
nădejde, a bietului deţinut. Într-adevăr, pe de-o parte, 
despărţirea lor era inevitabilă, deoarece Gryphus 


descoperise acum secretul iubirii şi al întâlnirilor lor. Pe de 
altă parte, speranţele ce le nutrise timp de şapte ani 
Cornelius van Baerle fuseseră năruite. 

Roza făcea parte din acele femei pe care un fleac le 
doboară, dar care devin puternice în faţa unei nenorociri 
mari, găsind chiar în acea nenorocire forţa necesară dea o 
înlătura sau mijlocul de a o îndrepta. 

Tânăra fată se întoarse în camera ei, aruncă o ultimă 
privire în jur ca să vadă dacă nu s-a înşelat şi dacă laleaua 
nu era cumva în vreun colţ care a scăpat privirilor ei. Dar 
căută în zadar; laleaua lipsea şi acum. Laleaua era furată. 

Roza îşi făcu un mic pachet din lucruşoarele care-i erau 
absolut trebuincioase, luă cei trei sute de florini 
economisiţi, adică toată averea ei, scotoci sub dantele, acolo 
unde ştia că a dosit al treilea mugur, îl ascunse cu mare 
grijă la piept, încuie uşa de două ori ca să prelungească 
timpul necesar pentru a fi deschisă în momentul când se va 
afla de fuga sa, cobori scara, ieşi din închisoare prin poarta 
pe unde cu o oră mai înainte ieşise Boxtel, se duse la un om 
ce închiria cai şi ceru să i se închirieze o trăsură. 

Omul nu avea decât o trăsură, cea pe care o luase Boxtel 
în ajun şi care se afla acum în drum spre Delft. 

Spuneam spre Delft, căci de la Loevestein la Harlem 
drumul făcea un mare ocol. Şi oricum, nici pe drum drept 
distanţa n-ar fi fost mai mică. 

Roza fu deci silită să ia un cal ce i-a fost încredinţat cu 
uşurinţă, căci omul o cunoştea ca fiind fiica temnicerului de 
la Loevestein. 

Fata nădăjduia să-l ajungă din urmă pe mesagerul ei, un 
băiat bun şi de treabă, pe care l-ar fi luat cu ea drept 
călăuză şi sprijin. Într-adevăr, nu făcuse nici o leghe, când îl 
zări grăbind pasul, pe un drum plăcut ce se întindea de-a 
lungul unui râu. Ea grăbi calul şi îl ajunse. 

Acest băiat de treabă ignora însemnătatea scrisorii ce i se 
încredinţase, dar mergea ca şi cum ar fi cunoscut-o. În mai 
puţin de o oră, el făcuse o leghe şi jumătate. 


Roza îi luă biletul, devenit acum inutil şi îi explică pe larg 
cum ar putea să o ajute. Luntraşul acceptă rugămintea, 
făgăduindu-i că va ţine pasul calului, numai să-l lase să-şi 
sprijine mâna pe crupa animalului, sau pe greabăn. Tânăra 
fată îi îngădui să se sprijine de animal dacă era nevoie, 
numai să nu întârzie. 

Cei doi călători plecaseră de cinci ore şi făcuseră mai mult 
de opt leghe, fără ca moş Gryphus să bănuiască măcar că 
tânăra fată a părăsit fortăreaţa. 

Roza venea atât de puţin la tatăl ei de când îngrijea 
laleaua, încât abia la ora prânzului, simțind că-i e foame, 
Gryphus băgă de seamă că fata stătea prea de mult timp 
îmbufnată. 

Trimise pe unul din paznici s-o cheme; apoi, cum acesta 
veni să-l anunţe că a căutat-o şi a strigat-o în zadar, hotărî 
s-o caute şi s-o strige el însuşi. 

Se duse mai întâi la camera ei şi bătu; degeaba, Roza nu 
răspunse. Chemă lăcătuşul închisorii, care deschise uşa, dar 
Gryphus n-o găsi înăuntru pe Roza, aşa cum nici Roza nu 
găsise laleaua. Chiar în clipa aceea, Roza intra în 
Rotterdam. 

Aşa se explică de ce Gryphus n-o găsi în bucătărie, după 
cum n-o găsise nici în cameră şi nici în grădină. 

Închipuiţi-vă mânia temnicerului când, după cercetările 
făcute prin împrejurimi, află că fiica sa închiriase un cal şi, 
ca Bradamante sau Clorinda 15), plecase ca o adevărată 
aventurieră, fără a spune unde se duce. 

Gryphus, furios, urcă din nou la van Baerle, îl înjură, 
scutură tot mobilierul său sărac, îl ameninţă cu temniţa 
grea şi carcera, îl ameninţă cu foamea şi verigile. Cornelius, 
se lăsă maltratat, înjurat, ameninţat, rămânând întunecat, 
nemişcat, insensibil la ameninţări, indiferent la furie. 

După ce o căută pe Roza în toate părţile, Gryphus îl căută 
pe lacob şi cum nu-l găsi nici pe el cum n-o găsise nici pe 
fiică-sa, bănui că i-a răpit-o Iacob. În acest timp, după ce 
făcuse un popas de două ore la Rotterdam, tânăra fată 


pornise din nou la drum. În aceeaşi seară dormi la Delft şi a 
doua zi ajunse la Harlem, patru ore după sosirea lui Boxtel. 

Roza ceru mai întâi să fie condusă la preşedintele 
Societăţii horticole, maestrul van Systens. 

Se anunţă simplu sub numele ei de Roza Gryphus, dar 
acest nume, oricât de sonor ar părea, nu îi era cunoscut 
preşedintelui şi Roza nu fu primită. E greu să treci peste 
consemne în Olanda, ţară a digurilor şi a stăvilarelor. 

Dar Roza nu se descurajă; îşi impuse o misiune şi jurase în 
sinea ei să nu se lase doborâtă nici de refuzuri grosolane, 
nici de brutalităţi, nici de injurii. 

— Anunţă-l pe domnul preşedinte, spuse ea, că vin să-i 
vorbesc în legătură cu laleaua neagră. 

Aceste cuvinte, nu mai puţin magice ca faimosul: Sesam 
deschide-te, din 1001 de Nopți, i-au servit drept paşaport. 
Mulțumită lor, ea pătrunse până în biroul preşedintelui van 
Systens, care se ridică şi veni curtenitor în întâmpinarea ei. 

Era un om de treabă, mărunţel, firav la trup, semănând 
destul de mult cu tulpina unei flori, al cărei caliciu îl forma 
capul; braţele subţiri şi atârnânde aduceau cu frunza dublă 
şi lunguiaţă a lalelei; o anumită legănare în mers întregea 
asemănarea cu această floare când se pleacă în bătaia 
vântului. 

Am spus că se numea van Systens. 

— Domnişoară, i se adresă el, spui că vii din partea lalelei 
negre? 

Pentru domnul preşedinte al Societăţii horticole, Tulipa 
Nigra era o personalitate de prim rang şi putea foarte bine, 
în calitatea ei de regină a lalelelor, să trimită ambasadori. 

— Da, domnule, răspunse Roza, vin măcar să vă vorbesc 
despre ea. 

— Se dezvoltă bine? Întrebă van Systens cu un surâs de 
tandră venerație. 

— Vai! Domnule, nu ştiu, spuse Roza. 

— Ce? I s-a întâmplat cumva vreo nenorocire? 

— Da, domnule, o mare nenorocire, dar nu ei, ci mie. 


— Care? 

— Mi-a fost furată. 

— Ţi-a fost furată laleaua neagră? 

— Da, domnule. 

— Ştii cine ţi-a furat-o! 

— Oh! Bănuiesc, dar nu îndrăznesc încă să acuz. 

— Dar lucrul va fi uşor de verificat. 

— Cum asta? 

— Dacă nu e mult de când ţi s-a furat, hoţul nu poate fi 
departe. 

— De ce nu poate fi departe? 

— Pentru că am văzut-o, nu sunt nici două ore. 

— Aţi văzut laleaua neagră? Strigă Roza, repezindu-se 
către domnul van Systens. 

— Cum te văd, domnişoară. 

— Dar unde? 

— La stăpânul dumitale, după cât se pare. 

— La stăpânul meu? 

— Da, nu eşti în serviciul domnului Isaac Boxtel? 

— Eu? 

— Dumneata, desigur. 

— Dar drept cine mă luaţi, domnule? 

— Dar dumneata drept cine mă iei? 

— Domnule, vă iau, sper, drept cine sunteţi, adică 
onorabilul domn van Systens, primar al oraşului Harlem şi 
preşedinte al Societăţii horticole. 

— Şi vii să-mi spui ce? 

— Vin să vă spun, domnule, că mi s-a furat laleaua neagră. 

— Atunci laleaua dumitale e cea pe care a adus-o domnul 
Boxtel. De ce nu explici limpede, copila mea? Deci nu 
dumitale, ci domnului Boxtel i s-a furat laleaua. 

— Vă repet, domnule, că nu ştiu cine este domnul Boxtel şi 
că aud prima dată pronunţându-se acest nume. 

— Nu ştii cine e domnul Boxtel şi aveai şi dumneata o lalea 
neagră? 

— Dar mai există o alta? Întrebă Roza, tremurând toată. 


— E cea a domnului Boxtel, da. 

— Cum e? 

— Neagră, la dracu. 

— Fără pată? 

— Fără o singură pată, fără cel mai mic punct. 

— Şi dumneavoastră aveţi laleaua asta, e lăsată aici? 

— Nu, dar va fi adusă, căci trebuie să o prezint în faţa 
comitetului înainte ca premiul să fie decernat. 

— Domnule, strigă Roza, acest Boxtel, acest Isaac Boxtel, 
care se dă drept proprietarul lalelei negre... 

— Şi care e într-adevăr. 

— Domnule, nu-i cumva un om slab? 

— Da. 

— Chel? 

— Da. 

— Cu privirea rătăcită? 

— Cred că da. 

— Neliniştit, cocârjat, cu picioarele strâmbe? 

— Într-adevăr, descrii trăsătură cu trăsătură portretul 
domnului Boxtel. 

— Domnule, laleaua e într-un vas de faianţă albastră pictat 
cu flori gălbui aşezate într-un coş? 

— Ah! De asta sunt mai puţin sigur, am privit mai mult 
omul decât vasul. 

— Domnule, e laleaua mea, e cea care mi-a fost furată; 
domnule, e bunul meu; domnule, vin să reclam aici în faţa 
dumneavoastră... 

— Oh! Oh! Făcu domnul van Systens, privind-o pe Roza. 
Ce, vii să reclami aici laleaua domnului Boxtel? Doamne! 
Eşti o cumătră îndrăzneață. 

— Domnule, spuse Roza, puţin tulburată de această 
apostrofare, nu spun că vin să cer laleaua domnului Boxtel, 
spun că vin să o cer pe a mea. 

— A dumitale? 

— Da; cea pe care am plantat-o, pe care am crescut-o eu 
singură. 


— Ei bine, du-te şi caută-l pe domnul Boxtel la hanul 
„Lebăda Albă”, descurcă-te cu el. Cât despre mine, cum 
cazul mi se pare la fel de greu de judecat ca şi acela care a 
fost deferit răposatului rege Solomon şi cum n-am pretenţia 
de a fi atât de înţelept pe cât a fost el, mă voi mulţumi să-mi 
fac raportul, să constat existenţa lalelei negre şi să 
ordonanţez suma de o sută de mii de florini pentru 
creatorul ei. Adio, copila mea. 

— Ah! Domnule, domnule! Insistă Roza. 

— Copila mea, continuă van Systens, cum eşti drăguță, 
tânără şi cum nu eşti încă pervertită cu totul, primeşte 
sfatul meu: fii prudentă în povestea asta, căci avem un 
tribunal şi o închisoare la Harlem; mai mult, suntem extrem 
de susceptibili în ceea ce priveşte onoarea lalelelor. Du-te, 
copila mea, du-te. Domnul Isaac Boxtel, la hanul „Lebăda 
Albă”. 

Şi domnul van Systens, reluându-şi frumoasa pană, 
continuă raportul întrerupt. 

Capitolul XXVI Un membru al societăţii horticole. 

Roza, tulburată, aproape nebună de bucurie şi de teamă la 
ideea că a dat de urma lalelei negre, se îndreptă spre hanul 
„Lebăda Albă”, urmată şi acum de barcagiu, băiat voinic din 
Friza, în stare să devoreze el singur zece ca Boxtel. 

Pe drum ea îi aduse la cunoştinţă barcagiului tot ce aflase; 
era hotărât să lovească şi el, dacă s-ar fi iscat o bătaie, 
numai că, în acest caz, trebuia neapărat să ferească 
laleaua. 

Dar ajunsă la Grote-Markt, Roza se opri brusc; deodată un 
gând îi fulgeră prin minte: 

— Dumnezeul meu! Şopti ea, am făcut o greşeală enormă, 
l-am pierdut poate pe Cornelius, laleaua şi pe mine! Am dat 
alarma! Nu sunt decât o biată femeie şi aceşti bărbaţi se 
pot uni împotriva mea şi atunci sunt pierdută. Oh! Eu 
pierdută, n-ar fi nimic, dar Cornelius, dar laleaua! 

Rămase un moment pe gânduri. 


— Dacă mă duc la acest Boxtel şi nu-l cunosc, dacă acest 
Boxtel nu e Iacob, dacă e un alt cultivator, care şi ela 
izbutit să creeze laleaua neagră, sau dacă laleaua mea a 
fost furată de un altul decât cel pe care-l bănuiesc, sau a 
trecut în alte mâini şi nu recunosc omul, ci numai laleaua, 
cum să dovedesc că e laleaua mea? 

„Sau chiar dacă - să zicem - îl recunosc pe acest Boxtel ca 
fiind falsul Iacob, cine ştie ce se va întâmpla? 

În timp ce noi ne vom certa, laleaua va muri! Oh! Sfântă 
fecioară, luminează-mă! E vorba de soarta mea, e vorba de 
bietul deţinut care poate îşi dă sufletul în acest moment.” 

După ce-şi termină rugăciunea, Roza aşteptă pioasă 
inspiraţia pe care o cerea cerului. În acest timp, dinspre 
Grote-Markt se auzea vâlvă mare. Oamenii alergau, uşile se 
deschideau, numai Roza rămânea indiferentă la toată 
această agitaţie. 

— Trebuie să mă întorc la preşedinte, murmură ea. 

— Să ne întoarcem, spuse barcagiul. 

O luară pe străduţa Paille, care îi duse drept la locuinţa 
domnului van Systens; aci îl găsiră căznindu-se să scrie cât 
mai frumos, cu o pană din cele mai bune, raportul început. 

Peste tot pe unde trecea, Roza nu auzea vorbindu-se decât 
despre laleaua neagră şi despre premiul de o sută de mii de 
florini; aşadar vestea se răspândise în oraş. 

Roza izbuti cu greu să intre din nou la domnul van 
Systens, care, ca şi prima oară, se simţi emoţionat la auzul 
cuvântului magic: laleaua neagră. Când o recunoscu însă pe 
Roza, pe care o socotea o nebună, sau chiar mai rău, îl 
cuprinse mânia şi vru s-o dea afară. Dar Roza îşi împreună 
mâinile şi-i spuse cu un accent de profundă sinceritate, care 
merge la inimă: 

— Domnule, în numele cerului! Nu mă alungaţi, 
dimpotrivă, ascultați ce vreau să vă spun şi dacă nu mă veţi 
putea ajuta să mi se facă dreptate, cel puţin să nu aveţi a vă 
reproşa într-o zi în faţa lui Dumnezeu că aţi fost complice la 
o faptă rea. 


Van Systens începuse să bată din picioare de nerăbdare; 
era a doua oară că Roza îl deranja în cursul unei redactări, 
în care lăsa să pătrundă ceva din orgoliul său de primar şi 
de preşedinte al Societăţii horticole. 

— Dar raportul meu! Strigă el, raportul meu asupra lalelei 
negre! 

— Domnule. 

— Continuă Roza cu firescul nevinovăţiei şi al dreptăţii. 

— Domnule, raportul dumneavoastră asupra lalelei negre 
va fi bazat, dacă nu mă ascultați, pe acţiuni criminale, sau 
pe neadevăruri. Vă implor, domnule, trimiteţi să fie adus 
aici, înaintea mea şi a dumneavoastră, acest domn Boxtel, 
care susţin eu că e domnul Iacob şi jur pe Dumnezeu să-i 
las proprietatea asupra lalelei dacă nu voi recunoaşte 
floarea şi pe proprietarul ei. 

— Pe dracu! Frumoasă propunere! Spuse van Systens. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Te întreb ce va dovedi faptul că îi vei recunoaşte? 

— Dar, în sfârşit, spuse Roza desperată, sunteţi un om 
cinstit, domnule. Ei bine şi dacă veţi acorda premiul unui 
om pentru o operă pe care nu numai că n-a creat-o el, dara 
şi furat-o? 

Poate că accentul Rozei a stârnit o anumită convingere în 
inima lui van Systens, căci îi răspunse bietei fete cu ceva 
mai multă blândeţe, când din stradă se auzi un zgomot 
puternic, care părea să fie acelaşi pe care Roza îl auzise 
mai înainte la Grote-Markt, dar căruia nu-i dăduse nici o 
atenţie, neavând puterea de a o trezi din ruga-i fierbinte. 

Aclamaţii zgomotoase zguduiră casa. 

Domnul van Systens ascultă aceste aclamații pe care Roza 
la început nici nu le băgase în seamă şi care acum nu erau 
pentru ea decât un zgomot obişnuit. 

— Ce-i asta? Strigă primarul, ce se aude? E posibil oare, 
am auzit eu bine? 

Şi se repezi spre anticameră, fără să se mai preocupe de 
Roza, pe care o lăsă în cabinetul său. 


Abia ajuns în anticameră, domnul van Systens scoase un 
strigăt de uimire văzând spectacolul de pe scara plină de 
lume până în vestibul. 

Un tânăr îmbrăcat simplu, cu o haină de catifea liliachie, 
brodată cu fir de argint, urca însoţit, sau mai degrabă 
urmat de mulţime, treptele de piatră, strălucitoare şi albe 
de curăţenie, cu un pas rar şi sigur. 

În urma lui mergeau doi ofiţeri, unul de marină, altul de 
cavalerie. 

Van Systens, făcându-şi loc printre servitorii speriaţi, veni 
să se încline, aproape să se prosterne în faţa noului sosit, 
cauza rumorii ce se auzise până sus. 

— Monseniore, strigă el, monseniore. Alteța Voastră la 
mine! Onoare ce va lumina în veci umila mea casă! 

— Dragă domnule van Systens, spuse Wilhelm de Orania, 
cu o seninătate care îi înlocuia surâsul, sunt un adevărat 
olandez. Îmi place apa, berea şi florile, uneori chiar şi acea 
brânză al cărei gust îl apreciază atât francezii. Dintre flori, 
prefer, bineînţeles, lalelele. La Leyda am auzit spunându-se 
că oraşul Harlem posedă în sfârşit laleaua neagră şi după 
ce m-am asigurat că acest lucru e adevărat, deşi de 
necrezut, am venit să cer informaţii preşedintelui Societăţii 
de horticultură. 

— Oh! Monseniore, monseniore, spuse van Systens 
încântat, ce glorie pentru Societate, dacă lucrările ei o 
interesează pe Alteța Voastră. 

— Floarea se află aici? Întrebă prinţul care, fără îndoială, 
începuse să se căiască de-a fi vorbit prea mult. 

— Vai, monseniore, nu, nu oam aici. 

— Şi unde e? 

— La proprietarul ei. 

— Cine e acest proprietar? 

— Un om de treabă cultivator de lalele din Dordrecht. 

— Din Dordrecht? 

— Da. 

— Şi cum îl cheamă? 


— Boxtel. 

— Unde locuieşte? 

— La „Lebăda Albă”; trimit să-l cheme şi dacă, între timp 
Alteța Voastră vrea să-mi facă cinstea de a intra în salon, 
Boxtel ştiind că sunteţi aici, se va grăbi să aducă laleaua. 

— Bine, cheamă.-l. 

— Numaidecât, Alteță, dar... 

— Ce este? 

— Oh! Nimic important, monseniore. 

— Totul are importanţă în lumea asta, domnule van 
Systens. 

— Ei bine, monseniore, s-a ivit o încurcătură. 

— Care? 

— Această lalea a şi început să fie revendicată de 
uzurpatori. E adevărat că valorează o sută de mii de florini. 

— Într-adevăr? 

— Da, monseniore, de uzurpatori, de falsificatori. 

— Asta e o crimă, domnule van Systens. 

— Da, Alteță. 

— Şi ai probele crimei? 

— Nu, monseniore, vinovata... 

— Vinovata, domnule... 

— Vreau să zic, cea care reclamă laleaua, monseniore, e 
aici, în camera de alături. 

— Ei, ce părere ai, domnule van Systens? 

— Cred, monseniore, că mirajul celor o sută de mii de 
florini a tentat-o. 

— Şi revendică laleaua? 

— Da, monseniore. 

— Şi ce probe aduce în sprijinul afirmațiilor ei? 

— Tocmai urma s-o interoghez când a intrat Alteţa Voastră. 

— S-o ascultăm, domnule van Systens, s-o ascultăm; sunt 
primul magistrat al ţării, voi asculta pricina şi voi face 
dreptate. 

— lată că l-am găsit pe regele Solomon, spuse van Systens, 
înclinân-du-se şi arătând prinţului drumul. 


Acesta era gata s-o ia înaintea celui ce-l conducea, când, 
oprindu-se brusc, spuse: 

— Treci dumneata înainte şi adresează-mi-te cu 
„domnule”. 

Intrară în cabinet. 

Roza se afla tot în acelaşi loc, sprijinită de fereastră, 
privind prin geam în grădină. 

— Ah! Ah! O frizonă, spuse prinţul, observând boneta şi 
fustele roşii ale Rozei. 

Auzind zgomot, Roza se întoarse, dar abia îl văzu pe prinţ, 
care se aşeză în colţul cel mai întunecat al camerei. 

Toată atenţia ei, se înţelege, era concentrată asupra 
importantului personagiu care se numea van Systens şi nu 
asupra modestului străin care-l urma pe stăpânul casei şi al 
cărui nume probabil n-avea nici o însemnătate. 

Străinul luă o carte din bibliotecă şi-i făcu semn lui van 
Systens să înceapă interogatoriul. 

Dând curs invitaţiei tânărului în costum violet, van Systens 
aşezându-se la rândul lui, întrebă foarte fericit şi mândru 
de sarcina ce i se încredinţase: 

— Fata mea, îmi făgăduieşti să spui adevărul, numai 
adevărul despre laleaua aceasta? 

— Vă făgăduiesc. 

— Ei bine, vorbeşte deci faţă de domnul; domnul este 
membru al Societăţii horticole. 

— Domnule, spuse Roza, ce aş mai putea adăuga la cele ce 
v-am spus până acum? 

— Atunci? 

— Atunci am să repet rugămintea ce v-am făcut. 

— Ce anume? 

— Să-l aduceţi aici pe domnul Boxtel cu laleaua lui; dacă n- 
o recunosc ca fiind a mea, voi spune cinstit; dar dacă o 
recunosc, am s-o cer. Chiar de-ar trebui să mă duc înaintea 
Alteţei Sale, prinţul stadtholder, cu dovezi în mâini. 

— Ai deci dovezi, frumoasă copilă? 


— Dumnezeu care ştie că am dreptate mă va ajuta să le 
găsesc. 

Van Systens schimbă o privire cu prinţul care, de la 
primele cuvinte ale Rozei, încerca să-şi amintească în ce 
împrejurări a mai auzit această voce dulce, care i se părea 
oarecum cunoscută. 

Un ofiţer plecă să-l caute pe Boxtel. 

Van Systens continuă interogatoriul. 

— Şi pe ce, spuse el, îţi bazezi afirmaţia că eşti proprietara 
lalelei negre? 

— Pe un lucru foarte simplu; eu am plantat-o şi am 
cultivato în propria mea cameră. 

— În camera dumitale?! Şi unde e camera dumitale? 

— La Loevestein. 

— Eşti din Loevestein? 

— Sunt fiica temnicerului de la fortăreață. 

Prinţul făcu un gest uşor care însemna: „Ah! Asta e, acum 
îmi amintesc.” 

Şi prefăcându-se în continuare că citeşte, o privi pe Roza 
cu şi mai multă atenţie. 

— Şi îţi plac florile? Continuă van Systens. 

— Da, domnule. 

— Atunci, eşti o florăreasă pricepută? 

Roza şovăi o clipă, apoi, cu o voce în care se simţea că-şi 
pune tot sufletul, spuse: 

— Domnilor, vorbesc unor oameni de onoare? 

Accentul era atât de sincer, încât van Systens şi prinţul 
răspunseră amândoi în acelaşi timp cu o mişcare afirmativă 
din cap. 

— Ei bine, nu! Eu nu sunt o florăreasă pricepută, nu! Nu 
sunt decât o biată fată din popor, o biată ţărancă din Friza, 
care, nu sunt nici trei luni de atunci, nu ştia nici măcar să 
scrie şi să citească. Nu! Nu singură am izbutit să obţin 
laleaua neagră. 

— Dar cine atunci? 

— Un deţinut nenorocit din Loevestein. 


— Un deţinut din Loevestein? Întrebă prinţul. 

La sunetul acestei voci fu rândul Rozei să tresară. 

— Deci un deţinut politic, urmă prinţul, căci la Loevestein 
nu sunt decât deţinuţi politici. 

Şi începu din nou să citească, sau cel puţin se prefăcu din 
nou că citeşte. 

— Da, şopti Roza tremurând, da, un deţinut politic. Van 
Systens păli auzind rostindu-se o astfel de mărturisire în 
faţa unui asemenea martor. 

— Continuaţi, spuse rece Wilhelm preşedintelui Societăţii 
horticole. 

— Oh! Domnule, spuse Roza, adresându-se celui pe care-l 
credea adevăratul ei judecător, ştiu că asupra mea va cădea 
o gravă învinuire. 

— Într-adevăr, rosti van Systens, deţinuţii politici trebuie 
să fie complet izolaţi la Loevestein. 

— Vai, domnule! 

— Şi din cele ce spui, s-ar părea că ai profitat de calitatea 
dumitaile de fiică de temnicer şi ai comunicat cu un deţinut 
pentru a cultiva flori? 

— Da, domnule, şopti Roza pierdută; da, sunt silită să 
mărturisesc, îl vedeam în fiecare zi. 

— Fiinţă nenorocită! Strigă domnul van Systens. 

Prinţul înălţă capul şi observă groaza Rozei ca şi paloarea 
preşedintelui. 

— Asta. 

— Spuse el cu vocea lui clară şi intenţionat accentuată. 

— Asta nu priveşte pe membrii Societăţii horticole; ei au 
de judecat cui aparţine laleaua neagră şi nu delictele 
politice. Continuă, fetiţo, continuă. 

Van Systens mulţumi în numele lalelelor, printr-o privire 
elocventă noului membru al Societăţii horticole. 

Roza, liniştită de încurajare, povesti tot ce s-a întâmplat în 
ultimele trei luni, tot ce a făcut, tot ce a suferit. A povestit 
de asprimea lui Gryphus, de felul cum a fost distrus primul 
mugur, de durerea destinului, de precauţiunile luate pentru 


ca cel de-al doilea mugur să se dezvolte bine, de răbdarea 
deţinutului, de chinurile din timpul despărțirii; povesti că 
deţinutul a încercat să moară de foame pentru că nu mai 
putea primi veşti despre laleaua lui, ca şi bucuria pe care a 
simţit-o când s-au împăcat, în sfârşit, despre deznădejdea 
amândorura când au văzut că laleaua care înflorise abia de 
o oră le-a fost furată. 

Toate acestea au fost spuse cu un accent de sinceritate 
care nu-l mişcă totuşi pe prinţ, în aparenţă cel puţin, dar 
care nu întârzie să-şi facă efectul asupra domnului van 
Systens. 

— Dar, spuse prinţul, e mult de când îl cunoşti pe deţinut? 

Roza deschise ochii săi mari şi-l privi pe necunoscut, care 
se adânci şi mai mult în umbră, vrând parcă să ocolească 
această privire. 

— De ce mă întrebaţi, domnule? Întrebă Roza la rândul ei. 

— Pentru că nu sunt decât patru luni de când temnicerul 
Gryphus şi fiica sa se află la Loevestein. 

— E adevărat, domnule. 

— Dacă nu cumva ai cerut mutarea tatălui dumitale pentru 
a urma pe un deţinut care fusese transportat de la Haga la 
Loevestein... 

— Domnule... Făcu Roza roşind. 

— Spune tot, o îndemnă prinţul. 

— Mărturisesc, l-am cunoscut pe deţinut la Haga. 

— Fericit deţinut! Spuse Wilhelm surâzând. 

În acest moment intră ofiţerul care fusese trimis după 
Boxtel şi-l anunţă pe prinţ că cel chemat se află aici, 
împreună cu laleaua. 

Capitolul XXVII Al treilea mugur. 

Abia fu anunţată sosirea lui Boxtel, că acesta şi intră în 
salonul domnului van Systens, urmat de doi oameni purtând 
într-o ladă preţioasa povară, pe care o depuseră pe o masă. 

Prinţul, prevenit, părăsi cabinetul, trecu în salon, admiră 
laleaua şi se întoarse în tăcere să-şi reia locul în colţul 
întunecat, unde el singur îşi aşezase fotoliul. 


Roza, cu inima zvâcnindu-i, palidă de spaimă, aştepta să 
fie invitată la rândul ei s-o vadă. 

Deodată auzi vocea lui Boxtel. 

— Ele! Strigă ea. 

Prinţul îi făcu semn să se ducă să privească prin uşa 
întredeschisă în salon. 

— E laleaua mea, strigă Roza, e ea, o recunosc. O, bietul 
meu Cornelius! 

Şi izbucni în plâns. 

Prinţul se ridică, se duse până la uşă, unde rămase o clipă 
în lumină. 

Ochii Rozei se opriră asupra lui. Mai mult ca niciodată era 
sigură că nu-l vedea pentru prima oară pe acest străin. 

— Domnule Boxtel, spuse prinţul, veniţi aici. 

Boxtel veni aproape în fugă şi se găsi faţă în faţă cu 
Wilhelm de Orania. 

— Alteța Sa! Strigă el dându-se înapoi. 

— Alteța Sa! Repetă Roza zăpăcită cu totul. 

La această exclamaţie pornită din stânga sa, Boxtel se 
întoarse şi o zări pe Roza. 

Văzând-o, tot corpul invidiosului se scutură de parcă ar fi 
venit în atingere cu o pilă Volta. 

— Ah! Şopti prinţul, vorbindu-şi sie însuşi, e tulburat. 

Dar Boxtel reuşi să se stăpânească printr-un puternic efort 
şi îşi reveni imediat. 

— Domnule Boxtel, spuse Wilhelm, se pare că ai găsit 
secretul lalelei negre? 

— Da, monseniore, răspunse Boxtel cu o voce prin care 
mai răzbătea încă puţin din tulburarea de adineauri. 

E drept că această tulburare putea fi provocată şi de 
emoția pe care cultivatorul de lalele a simţit-o 
recunoscându-l pe Wilhelm. 

— Dar, reluă prinţul, iată o tânără fată care pretinde că l-a 
găsit şi ea. 

Boxtel surâse dispreţuitor şi ridică din umeri. 


Wilhelm îi urmărea toate mişcările cu un interes şi o 
curiozitate demne de luat în seamă. 

— Aşadar, n-o cunoaşteţi pe această tânără fată? Îl întrebă 
prinţul. 

— Nu, monseniore. 

— Şi tu, tânără fată, îl cunoşti pe domnul Boxtel? 

— Nu, nu-l cunosc pe domnul Boxtel, îl cunosc pe domnul 
Iacob. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că la Loevestein, cel care se numeşte 
acum Isaac Boxtel se dădea drept domnul Iacob. 

— Ce spuneţi de asta, domnule Boxtel? 

— Spun că această fată minte, monseniore. 

— Negi că ai fost vreodată la Loevestein? 

Boxtel şovăi. Cu privirea fixă şi scrutătoare, prinţul îl 
împiedică să mintă. 

— Nu pot să neg că am fost la Loevestein, monseniore, dar 
neg că am furat laleaua. 

— Mi-ai furat-o şi încă din camera mea! Strigă Roza 
indignată. 

— Neg. 

— Ascultă, negi că m-ai urmărit în grădină, în ziua în care 
îmi pregăteam stratul unde trebuia să îngrop mugurele? 
Negi că m-ai urmărit în grădină în ziua când m-am prefăcut 
că-l plantez? Negi că îndată după ieşirea mea în seara 
aceea, te-ai repezit spre locul unde sperai să găseşti 
mugurele, că ai scormonit pământul cu mâinile, dar în 
zadar, slavă Domnului! Căci nu era decât o viclenie de a 
mea pentru a-ţi verifica intenţiile? Spune, negi toate astea? 

Boxtel nu găsi de cuviinţă să răspundă la aceste multiple 
întrebări. 

Dar, întorcându-se către prinţ spuse: 

— Sunt douăzeci de ani, monseniore, de când cultiv lalele 
la Dordrecht, am câştigat chiar o oarecare reputaţie în 
această artă; unul din hibrizii mei poartă în catalog un 
nume ilustru. L-am dedicat regelui Portugaliei. Acum iată 


adevărul: această tânără fată ştia că am creat laleaua 
neagră şi în înţelegere cu iubitul ei, închis în fortăreaţa 
Loevestein, încearcă să mă ruineze, însuşindu-şi premiul de 
o sută de mii de florini pe care sper că îl voi câştiga, 
mulţumită dreptăţii pe care o veţi face dumneavoastră. 

— Ah! Strigă Roza indignată la culme. 

— Linişte! Spuse prinţul. 

Apoi, întorcându-se spre Boxtel: 

— Şi cine e deţinutul care spui că e iubitul acestei tinere 
fete? 

Roza era gata să leşine, căci prinţul îl prezentase pe 
Cornelius ca pe un mare vinovat. Nimic nu-i putea fi mai 
agreabil lui Boxtel decât această întrebare. 

— Acest deţinut, monseniore, e un om al cărui nume va 
dovedi Alteţei Voastre câtă încredere se poate avea în 
cinstea lui. Acest prizonier e un criminal de stat, condamnat 
o dată la moarte. 

— Şi care se numeşte? 

Roza îşi ascunse capul între mâini cu un gest care-i trăda 
deznădej-dea. 

— Care se numeşte Cornelius van Baerle, spuse Boxtel şi 
este finul ticălosului Corneille de Witt. 

Prinţul tresări. Din privirea sa calmă ţâşni o flacără, apoi o 
răceală ca de moarte cuprinse din nou faţa sa neclintită. 

Se apropie de Roza şi-i făcu semn cu degetul să ia mâinile 
de pe faţă. Roza ascultă, dar parcă fără să vadă, ca o femeie 
supusă unei puteri magnetice. 

— Pentru a urma deci pe acest om, ai venit la Leyda să-mi 
ceri mutarea tatălui tău? 

Roza plecă faţa şi se prăbuşi zdrobită, şoptind: 

— Da, monseniore. 

— Continuă, se adresă prinţul lui Boxtel. 

— Nu mai am nimic de adăugat. Alteța Voastră ştie tot. 
Acum, iată ce nu voiam să spun, ca să n-o fac pe această 
fată să roşească de ingratitudinea ei. Am venit la Loevestein 
pentru că mă chemau acolo afaceri; l-am cunoscut pe 


bătrânul Gryphus, m-am îndrăgostit de fiica lui, am cerut-o 
în căsătorie şi cum nu eram bogat, dar imprudent, i-am 
împărtăşit nădejdea mea că voi încasa o sută de mii de 
florini; pentru a justifica această speranţă, i-am arătat 
laleaua neagră. Atunci, fiindcă iubitul ei se ocupase la 
Dordrecht de cultivarea lalelelor cu scopul de a trece 
neobservate comploturile pe care le urzea, s-au gândit să 
mă piardă. 

În ajunul zilei când laleaua urma să înflorească, mi-a fost 
furată de această tânără fată şi dusă în camera ei, de unde 
am avut fericirea s-o iau înapoi în momentul în care avea 
îndrăzneala să trimită un mesager pentru a face cunoscut 
domnilor de la Societatea de horticultură că obținuse 
marea lalea neagră; dar ea nu şi-a pierdut cumpătul. Fără 
îndoială că în timpul celor câteva ore cât o păstrat-o în 
camera ei, a arătat-o unor persoane pe care le va chema ca 
martori. Dar din fericire, monseniore, acum sunteţi prevenit 
împotriva acestei intrigante şi a martorilor ei. 

— Oh, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Infamul! Gemu 
Roza înecân-du-se în lacrimi şi aruncându-se la picioarele 
prinţului, căruia îi era milă de biata fată, atât de chinuită 
sufleteşte, deşi o credea vinovată. 

— Ai făcut rău, tânără fată, că l-ai ascultat pe iubitul tău. 
Va fi pe-depsit pentru că te-a sfătuit să procedezi aşa. Eşti 
atât de tânără şi pari atât de cinstită, încât vreau să cred că 
răul vine de la el şi nu de la tine. 

— Monseniore! Monseniore! Strigă Roza, Cornelius nu e 
vinovat. 

Wilhelm făcu o mişcare. 

— Nu e vinovat de a te fi sfătuit. Asta vrei să spui, nu-i aşa? 

— Vreau să spun, monseniore, că nu este mai vinovat de a 
doua crimă ce i se atribuie decât este de prima. 

— De prima şi ştii care a fost această crimă? Ştii de cea 
fost el acuzat şi dovedit vinovat? De a fi ascuns, în calitate 
de complice al lui Corneille de Witt, corespondenţa primului 
ministru cu marchizul de Louvois. 


— Ei bine, monseniore, el nu ştia că e deţinătorul acestei 
corespondențe; o ignora în întregime. Dumnezeu mi-e 
martor, mi-ar fi spus-o. Oare acest suflet nobil ar putea să 
aibă un secret faţă de mine? Nu, nu, monseniore, o repet, 
chiar dacă îmi atrag mânia dumneavoastră, Cornelius nu e 
mai vinovat de prima crimă ca de a doua şi de a doua ca de 
prima. Oh! Dacă l-aţi cunoaşte pe Cornelius al meu, 
monseniore... 

— Un de Witt! Strigă Boxtel. Monseniorul îl cunoaşte 
foarte bine, pentru că i-a dăruit o dată viaţa. 

— Linişte, spuse prinţul. Problemele de stat, am mai spus- 
o, nu sunt de resortul Societăţii horticole din Harlem. 

Apoi, încruntând sprâncenele: 

— Cât despre lalea, fiţi liniştit, domnule Boxtel, adăugă el, 
se va face dreptate. 

Boxtel salută, cu inima plină de bucurie şi primi felicitările 
preşedintelui. 

— Tu, tânără fată, continuă Wilhelm de Orania, ai fost pe 
punctul de a face o crimă, nu te voi pedepsi, dar adevăratul 
vinovat va plăti pentru amândoi. Un om de rangul său poate 
să comploteze, chiar să trădeze... Dar nu să fure. 

— Să fure! Strigă Roza, să fure! El, Cornelius. Oh! 
Monseniore, luaţi seama, el ar muri dacă ar auzi vorbele 
dumneavoastră. Dacă a fost un furt, monseniore, o jur, omul 
acesta l-a comis. 

— Dovedeşte-o, spuse rece Boxtel. 

— Ei bine, da, cu ajutorul lui Dumnezeu o voi dovedi, spuse 
Roza cu energie. 

Apoi întorcându-se spre Boxtel: 

— Laleaua era a dumitale? 

— Da. 

— Câţi muguri avea? 

Boxtel şovăi o clipă, dar înţelese că fata n-ar fi pus această 
întrebare dacă ar fi existat numai doi muguri. 

— Trei, zise el. 

— Unde sunt aceşti muguri? Întrebă Roza. 


— Unde sunt?... Unul a fost distrus, celălalt a dat laleaua 
neagră... 

— Şi altreilea? 

— Al treilea? 

— Al treilea, unde-i? 

— Al treilea e la mine, spuse Boxtel foarte tulburat. 

— La dumneata, unde, la Loevestein sau la Dordrecht? 

— La Dordrecht, spuse Boxtel. 

— Minţi! Strigă Roza. Monseniore, adăugă ea, întorcându- 
se către prinţ, adevărata poveste a acestor trei muguri am 
să v-o spun eu. Primul a fost strivit de tatăl meu în camera 
deţinutului şi acest om o ştie prea bine, căci voia să şi-l 
însuşească; văzându-şi speranţa spulberată, a fost pe 
punctul de a se certa cu tatăl meu, pe care îl socotea 
vinovat. Al doilea, îngrijit de mine, a dat laleaua neagră, iar 
al treilea, ultimul. 

— Tânăra fată îl scoase de la piept. 

— Al treilea, iată-l, în aceeaşi hârtie în care a fost învelit 
împreună cu ceilalţi doi, atunci când, în momentul urcării 
pe eşafod, Cornelius van Baerle mi i-a dat pe toţi trei. 
Poftim, monseniore, poftim. 

Şi Roza, despachetând mugurele, îl întinse prinţului, care 
îl luă în mâini şi îl examină. 

— Dar, monseniore, această fată a putut să mi-l fure aşa 
cum mi-a furat şi laleaua, bâlbâi Boxtel, înspăimântat de 
modul atent în care prinţul examina mugurele şi mai ales de 
cel în care Roza citea nişte rânduri scrise pe hârtia rămasă 
în mâinile ei. 

Deodată, ochii fetei se aprinseră, ea reciti cu răsuflarea 
tăiată hârtia aceea misterioasă şi scoțând un strigăt, o 
întinse prinţului, spunând: 

— Oh! Citiţi, monseniore, în numele cerului, citiţi! 

Wilhelm trecu cel de-al treilea mugur preşedintelui, luă 
hârtia şi citi. 

Abia îşi aruncă ochii pe foaie că se clătină, mâna începu să- 
i tremure, gata parcă să lase să-i scape hârtia, iar în ochii 


săi se ivi o expresie de groaznică durere şi milă. 

Această foaie pe care i-o înmânase Roza era pagina din 
biblie trimisă de Corneille de Witt la Dordrecht prin Craeke, 
mesagerul fratelui său loan, ca să-l roage pe Cornelius să 
ardă corespondenţa primului ministru cu Louvois. 
Rugămintea sa, ne amintim, era concepută în aceşti 
termeni: „Dragă fine, 

Arde depozitul pe care ţi l-am încredinţat, arde-l fără să-l 
deschizi, ca să-ţi rămână ţie însuţi necunoscut conţinutul 
lui. Secretele de felul aceluia pe care-l ascunde ucide pe 
deţinător. Arde-i şi astfel îi vei fi salvat pe Ioan şi pe 
Corneille. 

Adio şi păstrează-mi amintirea. 

Corneille de Witt” 20 august, 1672. 

Această scrisoare era deopotrivă dovada nevinovăţiei lui 
van Baerle şi titlul său de proprietate asupra mugurilor 
lalelei. Roza şi prinţul schimbară o singură privire. 

Cea a Rozei voia să spună: „Acum vedeţi şi 
dumneavoastră!” 

Cea a prinţului însemna: „Fii liniştită şi aşteaptă 

Wilhelm de Orania îşi şterse o picătură de sudoare rece 
care i se prelingea de pe frunte pe obraz. El îndoi încet 
hârtia, lăsându-şi privirea să se adâncească împreună cu 
gândurile în prăpastia aceea nesfârşită şi fără de scăpare 
ce se numeşte căinţă şi ruşine pentru greşelile din trecut. 
Apoi, ridicând capul cu greutate: 

— Du-te, domnule Boxtel, spuse el, se va face dreptate, am 
făgăduit. 

Apoi către preşedinte: 

— Dumneata, dragul meu domn van Systens, adăugă el, 
ţine-o aici pe tânăra fată şi laleaua. Adio! 

Toată lumea se înclină şi prinţul ieşi, cu faţa plecată, 
întovărăşit de aclamaţiile poporului. 

Boxtel se întoarse la „Lebăda Albă”, destul de tulburat. 
Hârtia aceea, pe care Wilhelm o primise din mâinile Rozei, 


V 


pe care o citise, o împăturise şi o pusese în buzunar cu 
atâta grijă, această hârtie îl neliniştea. 

Roza se apropie de lalea şi sărutându-i cu pioşenie frunza, 
se destăinui lui Dumnezeu, şoptind: 

— Dumnezeul meu! Măcar tu ştiai în ce scop m-a învăţat 
bunul meu Cornelius să citesc! 

Da, Dumnezeu ştia, pentru că el e acela care pedepseşte şi 
răsplăteşte pe oameni după meritele lor. 

Capitolul XXVIII Cântecul florilor. 

În timp ce aveau loc evenimentele povestite, mai înainte, 
nenorocitul van Baerle, uitat în camera sa din fortăreaţa 
Loevestein, suferea din cauza lui Gryphus toate mizeriile pe 
care le poate îndura un deţinut de la un temnicer hotărât să 
joace rolul călăului. Gryphus, neprimind nici o veste de la 
Roza, nici de la Iacob, se convinse că toate nenorocirile sale 
sunt opera diavolului şi că doctorul Cornelius van Baerle e 
trimisul lui pe pământ. Ca urmare, într-o bună dimineaţă, 
asta se întâmpla în a treia zi de la dispariţia lui Iacob şi a 
Rozei, el urcă în camera lui Cornelius mai furios ca de 
obicei. 

Cornelius, cu ambele coate sprijinite de fereastră, cu faţa 
prinsă în mâini, cu privirea pierdută în orizontul ceţos pe 
care morile din Dordrecht îl băteau cu aripile lor, aspira cu 
nesaţ aerul, pentru a-şi înăbuşi lacrimile şi a-şi stăpâni 
gândurile. 

El plănui să-i scrie Rozei. Dar unde era Roza? Se gândi 
apoi să scrie la Haga pentru a preîntâmpina eventualele 
furtuni pe care Gryphus, fără îndoială, va încerca să le 
abată asupra capului său, denunţându-i. Dar cu ce să scrie? 
Gryphus îi luase creioanele şi hârtia. De altfel, chiar de ar fi 
avut şi una şi alta, fără îndoială că nu Gryphus s-ar fi ostenit 
să-i transmită scrisoarea. 

Apoi lui Cornelius îi trecură prin minte toate micile viclenii 
folosite de deţinuţi. 

El plănui chiar şi o evadare, lucru la care nu se gândise 
atâta timp cât avusese prilejul s-o vadă pe Roza în fiecare 


zi. Dar pe măsură ce se gândea mai mult, pe atât evadarea i 
se părea mai imposibilă. 

— Cum ar fi cu putinţă, îşi spunea Cornelius, să găsesc un 
mijloc de a fugi din Loevestein, de unde a fugit şi domnul 
Grotius? Nu s-au luat toate măsurile de când a evadat el? 
Ferestrele sunt zăbrelite! Uşile sunt duble sau chiar triple! 
Soldaţii din gardă sunt de atunci de zece ori mai vigilenţi! 
Apoi, în afară de faptul că ferestrele sunt zăbrelite, că uşile 
sunt duble, că soldaţii au devenit mai vigilenţi ca niciodată, 
nu am un păzitor ce nu dă greş niciodată? Gryphus este un 
spion cu atât mai periculos cu cât este slujit de ochii urii! 
Într-o bună zi, îmi va face vreo mârşăvie. Nu mai am 
răbdare de când am pierdut bucuria de a fi împreună cu 
Roza şi mai ales de când am pierdut lalelele. Fără îndoială 
că mai curând sau mai târziu Gryphus mă va ataca, fie 
lovind în amorul meu propriu, fie bătându-şi joc de 
dragostea mea, fie atentând direct la persoana mea. De 
când am fost închis, simt în mine o putere ciudată, 
nestăpânită, gata să izbucnească. Mă mănâncă straşnic 
palmele, am o poftă grozavă de bătaie, o sete neînţeleasă 
de a trage pumni. O să sar la bătrânul ticălos, o să-i pun 
mâinile în gât şi o să-l sugrum! 

Închipuindu-şi acest ultim moment, Cornelius se opri o 
clipă, cu buzele contractate, cu privirea fixă. Întorcea pe 
toate feţele în cugetul său un gând care-i surâdea. 

— Ei şi după ce îl voi sugruma pe Gryphus, îşi continuă 
Cornelius ideea, de ce nu i-aş lua cheile? De ce să nu cobor 
scara ca şi cum aş fi împlinit cea mai virtuoasă faptă? De ce 
să nu mă duc s-o caut pe Roza în camera ei? Dece să nu-i 
explic fapta şi apoi să sărim, împreună, prin fereastră, în 
Wahal? Doar ştiu să înot destul de bine pentru doi. 

Roza! Doamne, acest Gryphus e tatăl ei şi nu mă va aproba 
niciodată. Dar atunci ce să fac şi cum s-o regăsesc? 

Aceste gânduri îl preocupau pe Cornelius, trei zile după 
întâmplarea nenorocită ce a determinat-o pe Roza să fugă 


de la tatăl ei, exact în momentul în care l-am descris 
cititorului, stând cu ambele coate sprijinite de fereastră. 

Aşa cum am mai spus, Gryphus intră tocmai în acea clipă. 

El ţinea în mână un ciomag enorm, ochii îi scăpărau de 
gânduri josnice, un zâmbet hain îi crispa buzele, o clătinare 
a corpului îi trăda relele intenţii şi întreaga lui fiinţă tăcută 
respira proasta dispoziţie. 

Obosit, aşa cum am văzut, de efortul pe care-l făcea 
pentru a se stăpâni, efort de a cărui necesitate se 
convinsese, Cornelius îl auzi pe Gryphus intrând, ghici că 
este el, dar nici măcar nu întoarse capul. 

Ştia că de data aceasta Roza nu va veni în urma lui. 

Nimic nu e mai neplăcut pentru omul care fierbe de mânie 
decât nepăsarea aceluia care a provocat-o. 

Şi Gryphus văzându-l pe Cornelius că nu schiţează nici un 
gest, încercă să-i atragă atenţia printr-un puternic: 

— Hm! Hm! 

Dar Cornelius fredona printre dinţi cântecul florilor, 
cântec trist dar nespus de frumos: 

Noi suntem fiicele focului tainic, 

Ale focului care-nfioară pământul, 

Dar şi-ale aurorei ce-n rouă se scaldă; 

Noi suntem fiicele apei. 

Şi-ale aerului cuib de lumină, 

Dar mai înainte de toate, 

Fiicele cerului suntem... 

Acest cântec, a cărui melodie tihnită şi dulce îi accentua 
melancolia tristă, îl scoase din sărite pe Gryphus. El lovi 
lespedea cu bâta, strigând: 

— Ei, domnule cântăreţ, nu mă auzi? 

Cornelius se întoarse. 

— Bună ziua, spuse el. 

Şi îşi reluă cântecul. 

lubindu-ne, oamenii viaţa ne curmă, 

Noi suntem legate de pământ printr-un fir. 

Şi firul acesta e chiar viaţa noastră; 


Dar braţele noastre se-nalţă în sus, tot mai sus, către cer. 

— Ah, vrăjitor blestemat! Mi se pare că îţi baţi joc de mine! 
Strigă Gryphus. 

Cornelius continuă: 

Căci cerul ne este întâiul părinte, 

EI sufletul har ni l-a dat 

Şi tot către cer zboară sufletul nostru, 

Adică al nostru parfum. 

Gryphus se apropie de prizonier: 

— Dar nu vezi că am la îndemână mijlocul potrivit pentru a 
te cuminţi şi a te obliga să-mi mărturiseşti crimele pe care 
le-ai săvârşit? 

— Ai înnebunit oare, dragul meu domn Gryphus? Întrebă 
Cornelius, întorcându-se. 

Şi în timp ce spunea aceste cuvinte, văzu obrazul 
descompus, ochii strălucitori, gura spumegândă a 
bătrânului paznic. 

— Drace, suntem mai mult decât nebun; suntem furios, pe 
cât se pare! 

Gryphus începu să învârtească bâta ameninţător. 

Dar van Baerle nu se sperie: 

— Va să zică, jupâne Gryphus, spuse el încrucişându-şi 
braţele, se pare că mă ameninţi. 

— Exact, te ameninţ! Strigă temnicerul. 

— Şi cu ce? 

— Mai întâi, priveşte ce ţin în mână. 

— Cred că e un ciomag, spuse Cornelius liniştit şi chiar un 
ciomag gros; dar presupun că nu cu el vrei să mă ameninţi. 

— Ah, aşa crezi! Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că temnicerul care loveşte un deţinut se expune 
la două pedepse: prima, articolul IX al regulamentului din 
Loevestein: „lemnicerul, inspectorul sau gardianul care va 
ridica mâna asupra unui deţinut politic va fi dat afară din 
slujbă”. 

— Mâna, rosti Gryphus, beat de mânie; dar ciomagul, 
despre ciomag regulamentul nu vorbeşte. 


— A doua, continuă Cornelius, nu e înscrisă în regulament, 
dar se găseşte în evanghelie: „Cine scoate sabia, de sabie 
va pieri”. 

„Cine loveşte cu ciomagul, cu ciomagul va fi bătut”. 

Gryphus, din ce în ce mai enervat de tonul calm şi sigur al 
lui Cornelius, învârti ciomagul; dar în momentul în care îl 
înălţă, Cornelius se repezi asupra lui, i-l smulse din mâini şi 
îl puse sub braţ. 

Gryphus urla de mânie. 

— Mai încet, bătrâne, spuse Cornelius, nu risca să-ţi pierzi 
slujba. 

— Ah! Vrăjitorule, am să pun eu altfel mâna pe tine, mugi 
Gryphus. 

— Foarte bine! 

— Vezi că n-am nimic în mână? 

— Da, văd şi chiar cu satisfacţie. 

— Ştii că de obicei dimineaţa când urc scara nu vin cu 
mâna goală. 

— Da, e adevărat, de obicei îmi aduci cea mai rea supă sau 
cea mai nenorocită mâncare ce se poate închipui. Dar asta 
nu-i o pedeapsă pentru mine; nu mănânc decât pâine şi 
pâinea, cu cât ţi se pare ţie mai rea, cu atât îmi pare mie 
mai bună. 

— Cu atât îţi pare ţie mai bună? 

— Da. 

— Şi cum se explică? 

— Oh, e foarte simplu! 

— Spune atunci. 

— Cu plăcere. Ştiu că dându-mi pâine rea, crezi că mă faci 
să sufăr. 

— E adevărat că nu ţi-o dau ca să-ţi fiu pe plac, banditule! 

— Ei bine, eu care sunt vrăjitor, cum ştii şi tu, prefac 
pâinea ta rea într-o pâine minunată, care mă satisface mai 
mult decât prăjiturile şi atunci am o dublă plăcere: mai întâi 
aceea de a mânca după gustul meu şi apoi aceea deate 
înfuria peste măsură. 


Gryphus urlă de mânie. 

— Aşadar, mărturiseşti că eşti vrăjitor? 

— Zău că sunt! N-o spun faţă de toţi pentru că asta m-ar 
putea duce pe rug, ca pe Ganfredy sau Urbain Grandier, 
dar când nu suntem decât noi doi, nu văd nici un motiv să 
mă ascund. 

— Bine, bine, bine, răspunse Gryphus, dar dacă un vrăjitor 
face pâine albă din pâine neagră, vrăjitorul nu moare de 
foame dacă n-are pâine de loc? 

— Cum? Rosti Cornelius. 

— Deci n-am să-ţi mai aduc pâine de loc, să vedem ce ţi se 
va întâmpla în opt zile. 

Cornelius păli. 

— Şi asta, continuă Gryphus, începând de azi. Pentru că 
eşti un vrăjitor atât de priceput, uite, schimbă în pâine 
mobilele din cameră; cât despre mine, o să câştig zilnic cei 
optsprezece gologani ce mi se dau pentru hrana ta. 

— Dar e un asasinat! Ţipă Cornelius, cuprins de o senzaţie 
de groază, uşor de înţeles, stârnită de această oribilă 
moarte. 

— De ce? Continuă Gryphus, bătându-şi joc de el. Dacă eşti 
vrăjitor, vei trăi oricum. 

Cornelius îşi reluă aerul vesel şi, ridicând din umeri, zise: 

— Oare nu m-ai văzut ademenind aici porumbei? 

— Şi? Spuse Gryphus. 

— Şi? Porumbeii sunt o friptură bună. 

— Şi foc? Spuse Gryphus. 

— Foc! Dar ştii bine că am făcut un pact cu diavolul. Crezi 
că diavolul o să mă lase fără foc, când focul e elementul lui? 

— Un om, oricât de robust ar fi, nu poate trăi mâncând 
doar câte un porumbel în fiecare zi. S-au făcut şi pariuri pe 
tema asta, iar cei care au susţinut că se poate au pierdut. 

— Bine, spuse Cornelius, dar când o să mă plictisesc de 
porumbei, am să aduc aici peştii din Wahal şi Meusa. 

Gryphus deschise ochii mari, îngroziţi. 


— Îmi place destul de mult peştele, continuă Cornelius. Tu 
nu m-ai servit niciodată. Aşa că o să profit de faptul că vrei 
să mă ucizi prin înfometare şi am să mă delectez cu peşte. 

Gryphus era gata să leşine de mânie, sau poate chiar de 
frică. 

Dar se răzgândi: 

— Aşa? Ei bine. 

— Spuse el ducând mâna la buzunar. 

— Dacă mă obligi la asta... 

Şi scoase un cuţit pe care îl deschise. 

— Ah, un cuţit! Ţipă Cornelius pregătindu-se să se apere 
cu ciomagul. 

Capitolul XXIX În care van Baerle, înainte de a părăsi 
fortăreaţa Loevestein, îşi încheie socotelile cu Gryphus 

Amândoi rămaseră o clipă locului, Gryphus în ofensivă, van 
Baerle în defensivă. 

Apoi, cum situaţia se putea prelungi la nesfârşit, Cornelius 
întrebă: 

— Ei bine, ce mai vrei? 

— Ce vreau, am să-ţi spun imediat, răspunse Gryphus. 
Vreau să mi-o dai pe fiica mea Roza. 

— Fiica ta! Strigă Cornelius. 

— Da, Roza! Roza, pe care mi-ai răpit-o cu vicleşugurile 
taie de demon, haide, spune-mi unde e! 

Atitudinea lui Gryphus devenea din ce în ce mai 
amenințătoare. 

— Roza nu-i la Loevestein? Întrebă Cornelius. 

— O ştii prea bine. Te mai întreb o dată, vrei să mi-o dai pe 
Roza? 

— Bun, spuse Cornelius, va să zică îmi întinzi o cursă. 

— Pentru ultima dată, vrei să-mi spui unde mi-e fata? 

— Ei, dacă nu ştii, ghiceşte, ticălosule! 

— Aşteaptă tu, aşteaptă numai, bombăni Gryphus, palid, 
cu buzele tremurând sub impulsul nebuniei care-l năpădea. 
EI făcu un pas spre Cornelius şi-i arătă arma ce strălucea 

în mâna sa. 


— Vezi acest cuţit? Află că am omorât cu el mai mult de 
cincizeci de cocoşi negri. Am să-l omor şi pe stăpânul lor, 
diavolul, cum i-am ucis pe ei. Aşteaptă tu, ai să vezi. 

— Ticălosule, aşadar eşti hotărât să mă asasinezi? 

— Vreau să-ţi deschid inima ca să văd acolo înăuntru unde 
ai ascun-s-o pe fiica mea. 

Şi spunând acestea, Gryphus, cu mintea rătăcită din cauza 
furiei, se repezi la Cornelius, care nu avu decât timpul să se 
arunce înapoia mesei, pentru a evita prima lovitură. 

Gryphus învârtea cuțitul acela mare ameninţându-l 
îngrozitor. Cornelius îşi dădu seama că de la o asemenea 
distanţă nu putea fi ajuns cu mâna, dar prin aruncare arma 
putea să i se înfigă în piept. Deci nu pierdu timpul şi cu bâta 
pe care o păstrase cu mare grijă, îl pocni cu toată puterea 
pe Gryphus peste mâna în care ţinea cuțitul. Cuţitul îi căzu 
pe jos şi Cornelius puse piciorul deasupra. Apoi, cum 
Gryphus părea că se înverşunea-ză într-o luptă în care 
durerea pricinuită de lovitura de ciomag şi ruşinea de a fi 
fost dezarmat de două ori îl făceau să piardă orice urmă de 
milă, Cornelius luă o hotărâre importantă: îl snopi în bătaie 
pe temnicer, cu un sânge rece demn de un erou, alegându- 
şi de fiecare dată locul unde urma să cadă temutul ciomag. 

Gryphus nu întârzie să ceară îndurare. Dar înainte de ao 
cere, el strigă şi strigătele sale răsunară multă vreme, 
înfiorând pe toţi slujitorii fortăreței. 

Deodată apărură doi paznici, un inspector şi trei sau patru 
dintre soldaţii de gardă, care îl surprinseră pe Cornelius cu 
bâta în mână lovind şi acoperind cuțitul cu piciorul. 

La apariţia acestor martori ai îngrozitoarei fapte pe care o 
comisese şi ale cărei circumstanţe atenuante, cum se spune 
în ziua de azi, nu le cunoştea nimeni, Cornelius se simţi 
pierdut, fără posibilitate de scăpare. Toate aparențele erau 
împotriva lui. 

Într-o secundă Cornelius fu dezarmat, iar Gryphus 
înconjurat, ridicat, susţinut, putu să numere, răcnind de 


mânie, loviturile care-i umflau umerii şi spatele, ca tot 
atâtea coline presărate pe creştetul unui munte. 

Pe loc se întocmi un proces-verbal în care au fost 
consemnate actele de violenţă exercitate de un deţinut 
asupra paznicului său; redactat sub influenţa lui Gryphus, 
Cornelius era acuzat cu înverşunare de tentativă de 
asasinat, pregătită cu mult timp înainte, aşadar comisă cu 
premeditare şi de răzvrătire. 

Pe când se întocmeau aceste acte oficiale împotriva lui 
Cornelius, Gryphus, a cărui prezenţă devenise inutilă, 
întrucât dăduse toate informaţiile necesare, fu coborât cu 
ajutorul celor doi paznici în camera sa, unde răma-se 
gemând, zdrobit de lovituri. 

Între tâmp, soldaţii din gardă îl luaseră în primire pe 
Cornelius şi îl informau cu oarecare milă despre obiceiurile 
şi tradiţiile de la Loevestein, pe care şi el le cunoştea la fel 
de bine, căci la intrarea sa în închisoare i se citise 
regulamentul iar unele articole îi rămăseseră perfect 
întipărite în memorie. 

Ei îi povestiră cum s-a aplicat acest regulament în cazul 
prizonierului Mathias, care, în 1668, deci numai cu cinci ani 
în urmă, comisese un act de răzvrătire cu mult mai 
neînsemnat decât acela pe care şi-l permisese Cornelius. 

Mathias găsise că supa era prea fierbinte şi o vărsase în 
capul paznicului şef care, ştergându-şi obrazul în urma 
acestei abluţiuni, a avut neplăcerea să ia şi o parte din 
piele. În următoarele douăsprezece ore, Mathias a fost scos 
din celulă şi condus la locuinţa temnicerului, unde a fost 
trecut în registru ca ieşit de la Loevestein; apoi a fost dus 
pe platoul din faţa fortăreței, a cărui privelişte minunată 
cuprinde unsprezece leghe. Acolo i s-au legat mâinile; apoi, 
legat la ochi, a recitat trei rugăciuni; pe urmă a fost invitat 
să facă o genuflexiune, iar soldaţii de gardă din Loevestein, 
în număr de doisprezece, la un semn al sergentului, i-au 
trimis fiecare, cu multă îndemânare, un glonte de muschetă 
în corp. Ca urmare, Mathias a murit pe loc. 


Cornelius asculta cu mare atenţie această istorisire 
neplăcută. 

Şi după ce o ascultă, spuse: 

— Ah, în douăsprezece ore? 

— Da, încă nu se împliniseră douăsprezece ore, după câte 
îmi amintesc. 

— Mulţumesc, spuse Cornelius. 

Nici nu dispăruse bine de pe chipul soldatului de gardă 
surâsul grațios ce-i sublinia povestirea, când pe scară 
răsună un pas apăsat. De marginile tocite ale treptelor se 
loveau pinteni. 

Soldaţii din gardă se dădură în lături pentru a face loc 
unui ofiţer. Acesta intră în camera lui Cornelius, în timp ce 
scribul din Loevestein încheia procesul-verbal. 

— Aici e numărul 11? Întrebă el. 

— Da, domnule colonel, răspunse subofiţerul. 

— Aşadar, aici e celula deţinutului Cornelius van Baerle? 

— Aici, domnule colonel. 

— Unde e deţinutul. 

— lată-mă, domnule, răspunse Cornelius pălind puţin, cu 
tot curajul său. 

— Dumneata eşti domnul Cornelius van Baerle? Întrebă el, 
adresân-du-i-se de data asta direct. 

— Da, domnule. 

— Atunci urmează-mă. 

— Ah. 

— Spuse Cornelius, a cărui inimă zvâcnea în faţa primei 
spaime a morţii. 

— Ce repede se fac treburile la fortăreaţa Loevestein. Şi 
caraghiosul ăsta care îmi vorbea de douăsprezece ore! 

— Vezi, ce ţi-am spus? Şopti la ureche soldatul care-i 
povestise despre Mathias. 

— O minciună. 

— Cum asta? 

— Mi-ai promis douăsprezece ore. 


— Ah! Da, dar a venit un aghiotant al Alteţei Sale şi încă 
unul din cei mai apropiaţi, domnul van Deken. Drace! 
Bietului Mathias nu i s-a făcut o asemenea onoare. 

— Ei. 

— Zise Cornelius, umplându-şi pieptul cu o mare cantitate 
de aer. 

— Să arătăm acestor oameni că un burghez, finul lui 
Corneille de Witt, poate primi, fără să i se clintească nici un 
muşchi, tot atâtea gloanţe ca acel oarecare Mathias. 

Şi, mândru, trecu în faţa grefierului care, întrerupt din 
exerciţiul funcţiunii, îndrăzni să spună ofițerului: 

— Dar, domnule colonel van Deken, procesul-verbal nu e 
încă terminat. 

— Nu merită osteneala să-l termini, răspunse ofiţerul. 

— Bine! Replică scribul, strângându-şi cu înţelepciune 
hârtiile şi pana într-un portofel uzat şi jegos. 

„Mi-a fost scris, gândi bietul Cornelius, să nu dau în lumea 
asta nu-mele meu nici unui copil, nici unei flori, nici unei 
cărţi, cele trei bunuri din care Dumnezeu cere măcar unul 
după cât se pare, de la fiecare om cât de cât organizat, pe 
care binevoieşte a-l lăsa să se bucure pe pământ de 
proprietatea unui suflet şi de uzufructul unui corp”. 

Şi îl urmă pe ofiţer, hotărât şi demn. 

Cornelius numără treptele care duceau la locul viran din 
faţa fortă-reţei, regretând că nu-l întrebase pe soldatul din 
gardă câte erau, lucru pe care în amabilitatea lui 
îndatoritoare i l-ar fi spus cu siguranţă. 

Dar, pe când străbătea drumul ce trebuia să-l conducă la 
capătul ultimei mari călătorii, aşa cum socotea el, se simţea 
stăpânit de teama că îl va vedea pe Gryphus şi nu o va 
vedea pe Roza. Roza, biata fată, dacă va muri fără să-i fi 
spus un ultim rămas bun? Dacă va muri fără să afle nimic 
despre laleaua neagră şi se va trezi acolo sus, neştiind 
încotro să-şi îndrepte privirea pentru a o regăsi?! 

Cornelius privi în zadar la dreapta şi la stânga; ajunse pe 
platou fără s-o fi zărit pe Roza, fără să-l fi zărit pe Gryphus, 


ceea ce era aproape o compensație. 

Aici, Cornelius căută curajos din ochi soldaţii care urmau 
să-l execute şi văzu într-adevăr vreo zece strânşi laolaltă, 
care vorbeau între ei. Dar aceştia stăteau de vorbă paşnic şi 
n-aveau muschete, nici nu erau aliniaţi. De fapt, mai curând 
se putea spune că şuşoteau între ei, decât că discutau, 
purtare ce lui Cornelius i se păru nedemnă faţă de 
gravitatea unor asemenea evenimente. 

Deodată, Gryphus apăru şchiopătând, clătinându-se, 
sprijinindu-se într-o cârjă, în faţa locuinţei sale. Ochii săi 
bătrâni şi cenuşii, ca de pisică, scânteiară într-o ultimă 
privire de ură intensă aruncată condamnatului. Apoi izbucni 
într-un torent de blesteme atât de îngrozitoare, încât 
Cornelius se adresă ofițerului: 

— Domnule, cred că nu se cuvine să fiu astfel insultat de 
acest om şi mai ales într-un asemenea moment. 

— Ascultă, spuse ofiţerul râzând, e foarte natural ca 
acestui om de treabă să-i fie necaz pe dumneata. Se pare că 
l-ai snopit în bătaie. 

— Dar, domnule, m-am apărat. 

— Eh! Spuse colonelul, dând din umeri a nepăsare, lasă-l 
să vorbească. Ce-ţi mai pasă acum? 

O sudoare rece acoperi fruntea lui Cornelius auzind acest 
răspuns, care-i păru o ironie puţin cam prea brutală, mai 
ales din partea unui ofiţer despre care i se spusese că este 
în garda personală a prinţului. 

Nenorocitul înţelese că nu mai are ce spera, că nu mai are 
prieteni şi se resemnă. 

— Spuneţi-mi, domnule, unde mergem? 

Ofiţerul îi arătă o trăsură la care erau înhămaţi patru cai, 
amintindu-i de trăsura care, într-o împrejurare 
asemănătoare, îi atrăsese privirea şi la Buytenhoff. 

— Urcă înăuntru, spuse el. 

— Ah! Murmură Cornelius, se pare că mie nu-mi vor face 
onorurile pe acest platou! 


El pronunţă aceste cuvinte destul de tare, aşa că cel cei 
povestise cazul lui Mathias şi care părea să facă parte din 
garda sa îl auzi. 

Fără îndoială, el se crezu dator să-i dea noi informaţii lui 
Cornelius, căci se apropie de portieră şi, în timp ce ofiţerul, 
cu piciorul pe scară, împărțea ordine, îi şopti: 

— Unii condamnaţi au fost conduşi în propriul lor oraş şi 
executaţi în faţa porţii casei lor, pentru ca pilda să fie mai 
puternică. Asta depinde de la caz la caz. 

Cornelius schiţă un gest în semn de mulţumire. Apoi către 
sine: 

— lată un băiat care nu uită niciodată să consoleze pe 
cineva, dacă se iveşte prilejul. Pe cinstea mea, prietene, îţi 
rămân îndatorat. Adio. 

Trăsura porni. 

— Ah! Ticălosule, banditule, urlă Gryphus arătând pumnul 
victimei sale care îi scăpa. lată-l cum pleacă fără să-mi dea 
înapoi fata. 

— Dacă voi fi dus la Dordrecht, îşi spuse Cornelius, 
trecând prin faţa casei mele, voi vedea dacă bietele răzoare 
au fost răvăşite. 

Capitolul XXX Unde începem să bănuim ce chin îl aştepta 
pe Cornelius van Baerle 

Trăsura îl purtă toată ziua. Lăsă în urmă Dordrechtul, 
aşezat în stânga drumului, tăie Rotterdamul şi ajunse la 
Delft. La ora cinci seara străbătuseră cel puţin douăzeci de 
leghe. 

Cornelius puse câteva întrebări ofițerului care-l însoțea şi 
îl avea sub paza sa; dar oricât de prudent i se adresă, spre 
marea lui părere de râu nu primi nici un răspuns. 

Cornelius regretă că nu se mai afla lângă el soldatul din 
gardă, care, atât de îndatoritor, vorbea fără să se lase 
rugat. 

Petrecură noaptea în trăsură. A doua zi în zori, Cornelius 
trecuse de Leyda, având marea Nordului la stânga şi marea 
dinspre Harlem la dreapta. După trei ore intra în Harlem. 


Cornelius nu ştia nimic despre tot ce se petrecuse aici şi îl 
vom lăsa în această ignoranță, până ce evenimentele îl vor 
lămuri. Dar nu la fel vom proceda şi cu cititorul, care are 
dreptul de a fi la curent cu tot ce se întâmplă, chiar înaintea 
eroului nostru. 

Am văzut că Roza şi laleaua fuseseră lăsate de câtre 
Wilhelm de Ora-nia, ca două surori, ca două orfane, la 
preşedintele van Systens. 

Roza nu primi nici o veste de la stadtholder înainte de 
sfârşitul zilei. Către seară, un ofiţer intră la van Systens; 
venea din partea Alteţei Sale s-o invite pe Roza la primărie. 
Acolo fu introdusă într-o sală de consfătuiri, unde îl găsi pe 
prinţ scriind. Era singur şi la picioarele sale se odihnea un 
ogar mare de Friza care îl privea fix, ca şi cum credinciosul 
animal ar fi încercat să facă ceea ce nu reuşea nici un om. 

— Să citească în gândul stăpânului. 

Wilhelm continuă să scrie încă o clipă, apoi, ridicând ochii 
şi văzând-o pe Roza în picioare, aproape de uşă, îi spuse 
fără să-şi întrerupă scrisul: 

— Apropie-te, domnişoară. 

Roza înaintă câţiva paşi spre masă. 

— Monseniore, spuse ea oprindu-se. 

— Aşa, o îndemnă prinţul, aşează-te. 

Roza ascultă, căci prinţul o privea. Dar abia îşi întoarse 
prinţul ochii spre hârtia sa, că ea se şi retrase foarte 
ruşinată. 

Prinţul îşi termină scrisoarea. 

În acest timp, ogarul veni înaintea Rozei, o examină şi se 
gudură. 

— Ah! Ah! Făcu Wilhelm către câine. Ai simţit îndată că e o 
compatrioa-tă; o recunoşti. 

Apoi, întorcându-se spre Roza şi fixând asupră-i privirea 
lui scrută-toare şi sumbră, spuse: 

— Haide, fata mea. 

Prinţul avea abia douăzeci şi trei de ani, Roza optsprezece 
sau două-zeci, aşa că ar fi fost mai potrivit să-i spună „sora 


LIA 


mea”. 

— Fata mea, spuse el cu acel accent deosebit de 
impunător, care îngheţa pe toţi cei ce se apropiau de el, nu 
suntem decât noi doi aici, să stăm de vorbă. 

Roza începu să tremure din tot corpul, deşi întreaga 
fizionomie a prinţului vădea doar bunăvoință. 

— Monseniore, îngână ea. 

— Ai un tată la Loevestein? 

— Da, monseniore. 

— Nu-l iubeşti? 

— Nu-l iubesc, monseniore, cel puţin nu-l iubesc aşa cum 
ar trebui să-şi iubească o fiică tatăl. 

— E rău să nu-ţi iubeşti tatăl, copila mea, dar e bine să nu-l 
minţi pe prinţul tău. 

Roza plecă ochii. 

— Şi de ce nu-ţi iubeşti tatăl? 

— E rău. 

— Cum se manifestă răutatea lui? 

— Tatăl meu maltratează prizonierii. 

— Pe toţi? 

— Pe toţi. 

— Dar nu-i reproşezi că maltratează în special pe unul? 

— Tatăl meu maltratează în special pe domnul van Baerle, 
care... 

— Care e iubitul dumitale. 

Roza făcu un pas înapoi. 

— Pe care-l iubesc, monseniore, răspunse ea cu mândrie. 

— De mult? 

— Din ziua când l-am văzut. 

— Şi când l-ai văzut? 

— A doua zi după ce au fost ucişi, în mod atât de 
îngrozitor, domnul prim-ministru Ioan şi fratele său 
Corneille. 

Buzele prinţului se strânseră, fruntea i se încreţi, iar 
pleoapele îi ascunseră o clipă ochii. După un moment de 
tăcere, el reluă: 


— Dar la ce-ţi foloseşte să iubeşti un om sortit să trăiască 
şi să moară în închisoare? 

— Îmi va folosi, monseniore, dacă trăieşte şi moare în 
închisoare, să-l ajut să trăiască şi să moară. 

— Şi ai accepta să fii soţia unui deţinut? 

— Aş fi cea mai mândră şi mai fericită dintre creaturile 
umane dacă aş deveni soţia domnului van Baerle; dar... 

— Dar ce? 

— Nu îndrăznesc să spun, monseniore. 

— În vocea dumitale se simte vibrând totuşi speranţa; ce 
speri? 

Ea îşi ridică spre Wilhelm ochii ei frumoşi şi limpezi, a 
căror privire inteligentă căuta să trezească îndurarea 
mocnindă în adâncul acestei inimi întunecate, cufundată 
parcă într-un somn ca de moarte. 

— Ah! Înţeleg. 

Roza surâse împreunând mâinile. 

— Speri în mine, spuse prinţul. 

— Da, monseniore. 

— Hm! 

Prinţul pecetlui scrisoarea pe care o terminase şi chemă 
pe unul din ofiţerii săi. 

— Domnule van Deken, spuse el, du la Loevestein acest 
mesaj; vei lua notă de ordinele ce le dau guvernatorului şi, 
în ceea ce te priveşte, le vei executa. 

Ofiţerul salută şi nu după mult timp se auzi răsunând sub 
bolta casei galopul unui cal. 

— Fiica mea, urmă prinţul, duminică e sărbătoarea lalelei 
şi duminică e poimâine. lată cinci sute de florini, ia-i şi fă-te 
frumoasă; vreau ca ziua asta să fie o mare sărbătoare şi 
pentru dumneata. 

— Cum vrea Alteţa Voastră să fiu îmbrăcată? Şopti Roza. 

— Pune-ţi costumul mireselor frizone, spuse Wilhelm, îţi va 
sta foarte bine. 

Capitolul XXXI Harlem 


Harlem, unde am intrat acum trei zile cu Roza şi apoi din 
nou cu deţinutul, e un oraş frumos, care se mândreşte, pe 
bună dreptate, că e una din cele mai umbroase aşezări 
olandeze. 

În timp ce alte oraşe doreau să strălucească prin arsenale 
şi şantiere, prin magazine şi bazare, Harlem dobândise 
întâietatea în Olanda prin frumoşii săi ulmi stufoşi, prin 
plopii zvelţi şi mai ales prin promenadele umbroase, 
deasupra cărora se aplecau, în formă de boltă, stejarul, 
teiul şi castanul. 

Harlem trăia în această zi o triplă bucurie, căci avea de 
sărbătorit o triplă solemnitate: laleaua neagră fusese 
creată, prinţul Wilhelm de Orania asista la ceremonie ca un 
adevărat Olandez ce era şi, în sfârşit, Statele Olandei îşi 
atribuiau onoarea de a arăta francezilor că, în ciuda unui 
război dezastruos cum a fost acela din 1672, temelia 
republicii batave este încă atât de solidă încât se poate 
dansa pe ea în acompaniamentul bubuiturilor de tun al 
flotelor. 

Societatea horticolă din Harlem s-a dovedit demnă de titlul 
pe care-l purta, oferind o sută de mii de florini pe un bulb 
de lalea. Oraşul, nedorind să rămână mai prejos, a votat o 
sumă aproape egală, ce a fost încredinţată notabilităţilor 
pentru a se sărbători înmânarea acestui premiu naţional. 

Astfel că, în duminica festivităţii, mulţimea era atât de 
grăbită, orăşenii manifestau un asemenea entuziasm încât 
nici zâmbetul răutăcios al francezilor, obişnuiţi să râdă de 
toate şi peste tot, nu te-ar fi putut împiedica să admiri 
caracterul acestor olandezi cumsecade, gata să-şi 
cheltuiască banii la fel de bine pentru a construi un vas 
destinat luptei împotriva inamicului, adică pentru a susţine 
onoarea naţiunii, ca şi pentru a răsplăti apariţia unei flori 
noi, menită să strălucească doar o zi şi să distreze în timpul 
acestei zile femeile, savanții şi curioşii. 

În fruntea notabililor şi a Comitetului horticol se distingea 
domnul van Systens, împodobit cu cele mai de preţ haine 


ale sale. Demnul bărbat făcuse toate eforturile pentru a 
semăna cu floarea favorită, prin eleganța întunecată şi 
severă a veşmântului său şi, să ne grăbim s-o spunem, spre 
gloria sa, a izbutit perfect. 

În spatele comitetului, pestriţ ca o pajişte, parfumat ca o 
primăvară, se aflau adunaţi oamenii de vază ai oraşului: 
magistraţii, militarii şi nobilii, iar mai la o parte, poporul. În 
centrul cortegiului, paşnic şi parfumat, domina laleaua 
neagră purtată pe o targă învelită în catifea albă cu ciucuri 
de aur. 

Se stabilise ca însuşi prinţul stadtholder să decerneze 
premiul de o sută de mii de florini, eveniment de interes 
general şi să rostească eventual un discurs, care ar fi fost 
urmărit în special de prietenii şi de duşmanii săi. 

Într-adevăr, chiar şi în discursurile cele mai lipsite de 
importanţă ale oamenilor politici, prietenii sau duşmanii 
acestora vor întotdeauna să vadă licărind, sau cred că pot 
desluşi, o rază din gândirea lor. 

În sfârşit, atât de mult aşteptata zi de 15 mai 1673 sosise 
şi toţi locuitorii oraşului Harlem, ca şi cei din împrejurimi, 
înşiruiţi de-a lungul arborilor umbroşi ai pădurii, erau ferm 
hotărâți să nu-i aplaude cu acest prilej nici pe eroi, nici pe 
savanţi, ci doar pe cuceritorii naturii, care au impus acestei 
neobosite mame să dea naştere lalelei negre, fapt socotit 
până acum imposibil. 

Toate privirile erau aţintite spre eroina sărbătorii, laleaua 
neagră şi îl căutau pe eroul solemnităţii, părintele acestei 
lalele. 

Dacă acest erou ar fi apărut în urma discursului pe care 
am văzut că-l redactase bunul van Systens cu atâta 
conştiinciozitate, ar fi produs cu siguranţă un efect mai 
puternic decât însuşi prezenţa prinţului stadtholder. 

Dar pentru noi punctul de atracţie al zilei nu îl constituie 
venerabilul discurs al prietenului nostru van Systens, oricât 
de elocvent ar fi fost el, nici tinerele aristocrate gătite de 
duminică, muşcând din prăjiturile lor, nici bieţii plebei, pe 


jumătate goi mestecând ţipari afumaţi, ca nişte batoane de 
vanilie. După cum, nu ne interesează nici frumoasele 
olandeze cu tenul trandafiriu şi sânul alb, nici gospodarii 
graşi şi bondoci, care nu şi-au părăsit niciodată casele, nici 
călătorii slabi şi galbeni veniţi din Ceylon sau din Java, nici 
poporul de jos, însetat, care înghite castraveți muiaţi în 
saramură pentru a se răcori. Nu, pentru noi, interesul nu se 
află aici. 

Atenţia noastră e îndreptată spre figura strălucitoare şi 
radioasă care merge în mijlocul membrilor Comitetului de 
horticultură, spre acel personaj cu flori la centură, periat, 
sclivisit, îmbrăcat în stacojiu, culoare ce-i accentuează părul 
negru şi tenul gălbui. 

Acest personaj triumfător, beat de fericire, acest erou al 
zilei, menit să se bucure de neasemuita cinste de a umbri 
discursul lui van Systens şi prezenţa prinţului stadtholder, e 
Isaac Boxtel, care mergând vede, înaintea lui, la dreapta, 
purtată pe o pernă de catifea, laleaua neagră, pretinsa sa 
fiică, iar la stânga, într-o pungă mare, cei o sută de mii de 
florini, în frumoase monezi de aur strălucitor, spre care îşi 
strecoară mereu privirea pentru a nu le pierde nici o clipă 
din ochi. 

Din timp în timp, Boxtel grăbeşte pasul ca să se frece de 
cotul lui van Systens. El ciupeşte din valoarea fiecăruia câte 
puţin ca să-şi încropească o valoare a lui, aşa cum înainte 
furase Rozei laleaua, pentru a-şi făuri gloria şi averea sa. 

De altfel, peste un sfert de oră va sosi prinţul, iar 
cortegiul, dominat de laleaua neagră purtată cu mare 
cinste, va face un ultim popas; prinţul, cedând locul acestei 
rivale adorată de mulţime, va lua un pergament frumos 
împodobit, pe care stă scris numele creatorului ei şi va 
recunoaşte oficial, cu voce clară şi sonoră că a fost în- 
făptuită o minune; că Olanda, prin intermediul lui, al lui 
Boxtel, a silit natura să producă o floare neagră şi că 
această floare se va numi de acum înainte Tulipa nigra 
Boxtellea. 


Cu toate acestea, din când în când, Boxtel părăseşte din 
ochi pentru o secundă laleaua şi punga şi cercetează timid 
mulţimea, căci se teme mai mult ca de orice să nu zărească 
acolo figura palidă a frumoasei frizone. 

Dar pe Roza n-o zări, aşa că bucuria lui a fost deplină. 

Cortegiul se opri în centrul unei pieţe rotunde, unde 
arborii impună-tori fuseseră decoraţi cu ghirlande şi 
inscripţii şi unde răsuna o muzică asurzitoare; tinerele fete 
din Harlem apărură ca să escorteze laleaua până la soclul 
ridicat pe estradă, lângă fotoliul de aur al Alteţei Sale, 
prinţul stadtholder. 

Şi laleaua, orgolioasă, înălţată pe piedestalul ei, domină în 
curând adunarea care o aclamă, făcând să răsune oraşul de 
aplauze nesfârşite. 

Capitolul XXXII O ultimă rugăminte 

În acest moment solemn, pe când aplauzele răsunau până 
departe, o trăsură trecea pe drumul ce mărgineşte 
pădurea, înaintând ou greu printre copiii împinşi în afara 
aleii de îmbulzeala femeilor şi a bărbaţilor. 

În trăsura aceasta, prăfuită, obosită, scârţâind din osii, era 
închis nenorocitul van Baerle, care, prin portiera deschisă, 
vedea desfăşurându-se spectacolul ce l-am înfăţişat, poate 
nesatisfăcător, cititorilor noştri. 

Mulțimea, zgomotul, acea strălucire a splendorilor umane 
şi naturale îl zăpăciră pe prizonier, ca un fulger care ar fi 
pătruns în celula sa. 

Deşi ofiţerul îi răspunse cu toată rezerva când îl întrebase 
ce soartă îl aşteaptă, el îndrăzni totuşi o ultimă întrebare cu 
privire la tărăboiul din jur, faţă de care, la prima vedere, i 
se părea a fi cu totul străin. 

— Vă rog, ce se petrece aici, domnule colonel? Întrebă el 
pe ofiţerul din escortă. 

— După cum puteţi vedea, e sărbătoare. 

— Ah, sărbătoare! Spuse Cornelius, cu tonul acela 
indiferent al omului căruia nici o bucurie de pe pământ nu-i 
mai aparţine de mult. 


Apoi, după o clipă de tăcere, pe când trăsura înainta câţiva 
paşi, în-trebă: 

— E sărbătorit patronul oraşului? Văd multe flori. 

— E într-adevăr o sărbătoare în care florile joacă rolul 
principal, domnule. 

— Ah, plăcute miresme! Frumoase culori! Exclamă 
Cornelius. 

— Opreşte, să vadă şi domnul, se adresă ofiţerul soldatului 
de pe capră, cu o milă plină de blândeţe, aşa cum nu se 
întâlneşte decât la militari. 

— Oh! Vă mulţumesc, domnule, pentru bunăvoință, reluă 
melancolic van Baerle; dar pe mine bucuria altora mă face 
să sufăr, aşa că vă rog cruţaţi-mă. 

— Cum doriţi. Atunci să mergem. Poruncisem să oprească 
pentru că aşa mi-aţi cerut şi apoi, pentru că treceaţi drept 
un om care iubeşte florile, mai ales acelea care sunt 
sărbătorite azi. 

— Şi ce flori sunt sărbătorite azi, domnule? 

— Lalelele. 

— Lalelele! Strigă van Baerle. Azi e sărbătoarea lalelelor? 

— Da, domnule, dar pentru că acest spectacol nu vă face 
plăcere, să mergem. 

Şi ofiţerul se pregăti să dea ordin de pornire. Dar 
Cornelius îl opri, căci avea o bănuială dureroasă. 

— Domnule, întrebă el cu voce şovăielnică, aşadar azi se 
dă premiul? 

— Premiul lalelei negre, da. 

Obrajii lui Cornelius se îmbujorară, un fior îi trecu prin tot 
corpul, iar pe frunte îi apărură broboane de sudoare. 

Apoi gândind că fără el şi laleaua lui sărbătoarea va eşua 
neîndoios, căci vor lipsi omul şi floarea, eroii ce urmau să fie 
premiaţi, spuse: 

— Vai! Toţi aceşti oameni de treabă vor fi la fel de 
nenorociţi ca şi mine, căci nu vor vedea marea solemnitate 
la care sunt invitaţi, sau, cel mult, o vor vedea incompletă. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 


— Niciodată, rosti Cornelius aruncându-se în fundul 
trăsurii, laleaua neagră nu va fi găsită decât de acel cineva 
pe care îl cunosc eu. 

— Atunci, domnule, spuse ofiţerul, acel cineva pe care îl 
cunoaşteţi a găsit-o, căci ceea ce tot oraşul Harlem 
contemplă acum e chiar floarea pe care o socotiți de 
negăsit. 

— Laleaua neagrăstrigă van Baerle, aruncându-se pe 
jumătate în afara portierii, unde, unde e? 

— Acolo, pe piedestal, vedeţi? 

— Văd! 

— Să mergem! Domnule, spuse ofiţerul, acum trebuie să 
plecăm. 

— Oh! Fie-vă milă, înduraţi-vă, domnule, strigă van Baerle. 
Oh! Nu mă luaţi de aici! Lăsaţi-mă să mai privesc! Cum, 
ceea ce văd acolo e laleaua neagră, chiar neagră... E 
posibil? Oh! Domnule, aţi văzut-o? Trebuie să aibă pete, nu 
poate fi perfectă, poate e numai vopsită în negru; oh! Dacă 
aş fi acolo, aş şti să spun; lăsaţi-mă să cobor, lăsaţi-mă s-o 
văd de aproape, vă rog. 

— Sunteţi nebun, domnule, pot eu să fac aşa ceva? 

— Vă implor. 

— Dar uitaţi că sunteţi deţinut? 

— Sunt deţinut, e adevărat, dar sunt un om de onoare, 
domnule şi pe onoarea mea că nu voi fugi şi nici măcar nu 
voi încerca să fug; lăsaţi-mă numai să privesc floarea! 

— Dar ordinele pe care le-am primit, domnule? 

Şi ofiţerul făcu din nou gestul de a porunci soldatului să 
pornească la drum. 

Cornelius îl opri încă o dată. 

— Oh! Fiţi îngăduitor, fiţi generos, toată viaţa mea atârnă 
de un semn de milă din partea dumneavoastră. Vai! Viaţa 
mea, domnule, nu va fi probabil lungă. Ah! De-aţi şti cât 
sufăr, de-aţi şti tot ce frământă acum mintea şi inima mea, 
căci, urmă Cornelius cu desperare, s-ar putea să fie laleaua 
mea, cea care i s-a furat Rozei! Oh! Domnule, înţelegeţi ce 


înseamnă să creezi laleaua neagră, s-o vezi o clipă, să-ţi dai 
seama că e perfectă, că e o capodoperă a artei şi a naturii şi 
s-o pierzi, s-o pierzi pentru totdeauna! Oh! Trebuie să ies, 
domnule, trebuie să mă duc s-o văd, ucideţi-mă apoi dacă 
vreţi, dar o voi vedea, o voi vedea! 

— Tăceţi şi intraţi repede în trăsură! Iată, vine escorta 
Alteţei Sale prinţul stadtholder şi se va încrucişa cu trăsura 
noastră; dacă prinţul ar auzi zgomot sau scandal, ar fi vai 
de mine şi de dumneavoastră. 

Van Baerle, mai speriat pentru însoţitorul său decât 
pentru el însuşi, se retrase în trăsură, dar nu avu astâmpăr 
nici o jumătate de minut; abia trecură primii douăzeci de 
călăreţi, că el se şi apropie din nou de portieră, gesticulând 
şi implorându-l pe prinţ, care trecea tocmai în momentul 
acela. 

Wilhelm, ca de obicei, nepăsător şi firesc, se ducea în piaţă 
pentru a-şi împlini datoria de preşedinte. Văzându-l pe omul 
care gesticula şi implora, sau recunoscându-l poate pe 
ofiţerul care-l însoțea, prinţul stadtholder dădu ordin să 
oprească. În aceeaşi clipă, caii săi, fremătând pe picioarele 
lor puternice, se opriră la şase paşi de van Baerle, care se 
afla închis în trăsură. 

— Ce se întâmplă? Îl întrebă prinţul pe ofiţer care, auzind 
ordinul, sărise din trăsură şi acum se apropia respectuos de 
el. 

— Monseniore, răspunse el, e deţinutul politic pe care, din 
ordinul Vostru, l-am adus de la Loevestein la Harlem, aşa 
cum a dorit Alteța Voastră. 

— Ce vrea? 

— Cere cu stăruinţă să oprim o clipă aici. 

— Ca să văd laleaua neagră, monseniore, strigă van Baerle 
împreun-ându-şi mâinile şi apoi, după ce o voi fi văzut, după 
ce voi fi aflat ceea ce trebuie să ştiu, voi muri dacă nu se 
poate altfel, dar murind voi binecuvân-ta pe Alteța Voastră 
îndurătoare, care va îngădui ca opera mea să fie dusă la 
bun sfârşit şi glorificată. 


Era, în adevăr, un spectacol ciudat să-i vezi pe cei doi 
oameni, fiecare la portiera trăsurii sale, înconjurat de garda 
sa; unul atotputernic, celălalt nenorocit; unul pregătindu-se 
să urce pe tron, celălalt socotindu-se gata să urce pe 
eşafod. 

Wilhelm îl privi cu răceală pe Cornelius şi ascultă 
rugămintea lui fierbinte. 

— Acest om, întrebă el, e deţinutul răzvrătit care a vrut să- 
| omoare pe temnicerul de la L.oevestein? 

Cornelius suspină şi-şi plecă ochii. Chipul său blând şi 
cinstit devenea când roşu, când palid. Cuvintele acestui 
prinţ atotputernic, atotştiutor şi infailibil, care, probabil 
printr-un mesager secret şi nevăzut de restul oamenilor, 
aflase crima, îi preziceau nu numai o pedeapsă sigură, ci şi 
un refuz. 

Nu încercă să protesteze, nu încercă să se apere; el oferi 
prinţului acel spectacol impresionant al desperării naive, 
foarte uşor de înţeles şi emoţionant pentru o inimă atât de 
bună şi un suflet atât de nobil ca acela care îl contempla. 

— Daţi voie deţinutului să coboare, spuse prinţul şi să 
meargă să vadă laleaua neagră, care merită privită măcar o 
dată în viaţă. 

— Oh! Exclamă Cornelius, gata să leşine de bucurie şi 
clătinându-se pe scara trăsurii. Oh, monseniore! 

Şi se sufocă; fără braţul ofițerului drept sprijin, bietul 
Cornelius ar fi mulţumit cu siguranţă Alteţei sale în 
genunchi şi cu fruntea în praf. 

După ce dădu acest ordin, prinţul îşi continuă drumul pe 
alee, însoţit de cele mai entuziaste aclamații. 

El ajunse curând la estradă, în bubuitul tunului ce răsună 
pierzân-du-se în orizontul nesfârşit. 

Încheiere 

Van Baerle, condus de patru soldaţi ce îşi croiau drum, 
străbătu mulţimea şi, pe măsură ce se apropia de laleaua 
neagră, o sorbea mai cu nesaţ din priviri. 


În sfârşit văzu unica floare, care prin îmbinarea tainică de 
cald, de frig, de umbră şi de lumină, trebuia să răsară o zi, 
ca apoi să dispară pentru totdeauna. O privi de la şase paşi; 
îi savură perfecțiunea şi graţia; o văzu în spatele tinerelor 
fete care formau o gardă de onoare acestei regine a noble- 
ţei şi a purității. Şi totuşi, cu cât se convingea mai mult de 
perfecțiunea florii, cu atât îşi simţea inima mai sfârşită. 
Căută în jurul lui pe cineva căruia să-i poată pune o 
întrebare, una singură. Dar peste tot, feţe necu-noscute. 
Toţi îşi îndreptau ochii spre tronul pe care se aşezase 
prinţul. 

Wilhelm, centrul atenţiei generale, se ridică şi îşi plimbă 
privirea do-moală asupra mulţimii încântate; ochiul său 
pătrunzător se opri pe rând asupra celor trei extremităţi 
ale unui triunghi format în faţa lui, din trei interese şi trei 
drame diferite. 

La unul din unghiuri se afla Boxtel, ce fremăta de 
nerăbdare, preo-cupat fiind doar de prinţ, de florini, de 
laleaua neagră şi de comitet. 

La altă extremitate se găsea Cornelius, cu răsuflarea 
tăiată, mut, neavând ochi, viaţă, inimă, dragoste decât 
pentru laleaua neagră, fiica lui. 

În sfârşit, în al treilea unghi, stătea în picioare pe o 
treaptă, printre fecioarele din Harlem, o frumoasă frizonă, 
îmbrăcată într-un costum de lână roşie, fină, brodat cu fir 
de argint, pe umerii căreia cădeau în valuri dantele din 
boneta ei de aur. 

Era Roza, care se sprijinea, fără puteri şi cu ochii 
înlăcrimaţi, de braţul unuia dintre ofiţerii lui Wilhelm. 

Prinţul, văzând în sfârşit toţi auditorii săi instalaţi, desfăcu 
încet sulul de pergament şi, cu o voce calmă, egală, deşi 
slabă, dar din care nu se pierdea nici o notă datorită acelei 
tăceri pioase ce se lăsase deodată asupra celor cincizeci de 
mii de spectatori, oprindu-le până şi suflarea de pe buze, 
spuse: 


— Ştiţi în ce scop aţi fost chemaţi aici: s-a făgăduit un 
premiu de o sută de mii de florini aceluia care va izbuti să 
creeze laleaua neagră. 

Laleaua neagră! Această minune a Olandei se află aici, 
înaintea ochilor voştri. Laleaua neagră a fost creată şi 
întruneşte toate calităţile cerute de programul Societăţii 
horticole din Harlem. 

Povestea naşterii sale şi numele autorului ei vor fi înscrise 
în cartea de onoare a oraşului. 

Să se apropie persoana care e stăpâna lalelei negre. 

Şi rostind aceste vorbe, prinţul, pentru a judeca efectul 
produs, îşi plimbă privirea limpede asupra celor trei capete 
ale triunghiului. 

Îl văzu pe Boxtel repezindu-se de pe treapta pe care se 
afla. 

Îl văzu pe Cornelius schiţând un gest involuntar. 

Îl văzu, în sfârşit, pe ofiţerul însărcinat să se ocupe de 
Roza, condu-când-o sau, mai degrabă, împingând-o în faţa 
tronului. 

Atunci, în aceeaşi clipă, din dreapta şi din stânga prinţului 
se auzi câte un strigăt: 

Boxtel, trăsnit, Cornelius pierdut, strigaseră amândoi 
deodată: „Roza! Roza!” 

— Această lalea e a dumitale, tânără fată, nu-i aşa? Întrebă 
prinţul. 

— Da, monseniore, bâlbâi Roza, a cărei frumuseţe fu 
salutată printr-un murmur general, ce răzbătea din 
mulţime. 

— Oh! Şopti Cornelius, aşadar m-a minţit că i s-a furat 
floarea. lată pentru ce a părăsit fortăreaţa Loevestein! Oh! 
Nenorocitul de mine! Uitat, trădat de ea, de ea, pe care o 
credeam cea mai bună prietenă a mea! 

— Oh! Gemu şi Boxtel, la rândul lui, sunt pierdut. 

— Laleaua aceasta, urmă prinţul, va purta deci numele 
creatorului ei şi va fi înscrisă în catalogul florilor sub titlul 
de Tulipa nigra Roza Barlaensis, după numele lui van 


Baerle, care va fi de acum înainte şi numele de soţie al 
acestei tinere fete. 

Spunând acestea, Wilhelm luă mâna Rozei şi o puse în 
mâna unui om ce se aruncă, palid, năucit, copleşit de 
fericire, la picioarele tronului, salu-tând rând pe rând pe 
prinţ, pe logodnică şi pe Dumnezeu care, din înaltul cerului 
azuriu, privea surâzând spectacolul oferit de două inimi 
fericite. 

În acelaşi timp, la picioarele preşedintelui van Systens 
cădea un alt om, lovit de o emoție cu totul diferită. 

Boxtel, văzându-şi speranţele distruse, leşinase. 

Fu ridicat; i se luă pulsul, i se controlă inima: era mort. 

De altfel, acest incident nu continuă să tulbure 
sărbătoarea, deoarece nici preşedintele, nici prinţul nu 
părură a se ocupa prea mult de el. 

Cornelius se dădu înapoi îngrozit: în hoţul lalelei, în falsul 
Iacob, el îl recunoscu pe adevăratul Isaac Boxtel, vecinul 
lui, pe care, în puritatea sufletului său, nu-l bănuise nici 
măcar o clipă de o faptă atât de josnică. 

A fost, de altfel, o mare fericire pentru Boxtel că 
Dumnezeu i-a trimis la momentul potrivit acest atac 
fulgerător de apoplexie, care l-a scutit de a asista în 
continuare la evenimente atât de dureroase pentru orgoliul 
şi lăcomia lui. 

Apoi, în sunetul trompetelor, procesiunea porni din nou, 
fără ca ceva să se fi schimbat în ceremonialul ei; doar că 
Boxtel era mort, iar Cornelius şi Roza, victorioşi, mergeau 
alături, mână în mână. 

Când au ajuns la primărie, prinţul îi arătă cu degetul, lui 
Cornelius, punga cu o sută de mii de florini de aur, 
spunând: 

— Nu se ştie prea bine cine a câştigat aceşti bani, 
dumneata sau Roza; căci dacă dumneata ai găsit metoda de 
a crea laleaua neagră, ea a crescut-o şi a făcut-o să 
înflorească; aşa că n-o să ţi-i dea ca zestre, ar fi nedrept. 

De altfel, e darul oraşului Harlem făcut lalelei. 


Cornelius aştepta să afle unde vrea să ajungă prinţul. 
Acesta continuă: 

— Îi dau Rozei o sută de mii de florini pe care i-a câştigat 
cu prisosinţă şi pe care va putea să ţi-i ofere; sunt preţul 
dragostei ei, al curajului şi al cinstei ei. 

Cât despre dumneata, domnule, mulţumită Rozei, care a 
adus dovada nevinovăţiei dumitale - şi, spunând aceste 
cuvinte, prinţul îi întinse lui Cornelius faimoasa foaie din 
biblie, pe care îi scrisese Corneille de Witt şi pe care elo 
folosise pentru a înveli cel de-al treilea mugur - cât despre 
dumneata, s-a constatat că ai fost întemnițat pentru o crimă 
pe care n-ai comis-o. 

Asta înseamnă, nu numai că eşti liber, dar că, fiind 
nevinovat, nici bunurile dumitale nu pot fi confiscate. 

Aşadar, toate bunurile îţi vor fi înapoiate. 

Domnule van Baerle, eşti finul domnului Corneille de Witt 
şi prietenul domnului loan. Rămâi demn de numele pe care 
unul ţi l-a încredinţat la botez şi de prietenia pe care 
celălalt ţi-a acordat-o mai târziu. Păstrează tradiţia 
meritelor lor, căci aceşti domni de Witt, greşit judecaţi, 
greşit pedepsiţi într-un moment de rătăcire a poporului, au 
fost doi mari cetăţeni, de care Olanda e mândră astăzi. 

Prinţul, după ce pronunţă aceste cuvinte cu o voce ce 
trăda emoție, în ciuda obiceiului său, întinse mâinile celor 
doi soţi, care îngenuncheară lângă el să i le sărute. 

Apoi, oftând, spuse: 

— Vai! Sunteţi într-adevăr fericiţi, căci voi, visând poate să 
aduceţi Olandei adevărata glorie şi adevărata fericire, nu 
căutaţi să cuceriţi decât noi culori de lalele. 

Şi, aruncând o privire în direcţia Franţei, ca şi cum ar fi 
văzut alţi nori îngrămădindu-se într-acolo, se urcă în 
trăsură şi plecă. 

La rândul lui, Cornelius plecă în aceeaşi zi la Dordrecht 
împreună cu Roza, care, prin bătrâna Zug, trimisă în 
calitate de ambasador, îl preveni pe tatăl ei de tot ce se 
întâmplase. 


Aceia care, datorită povestirii noastre, cunosc caracterul 
bătrânului Gryphus, vor înţelege că el s-a împăcat greu cu 
ginerele său. Nu putea uita loviturile de ciomag primite, le 
numărase după vânătăi; numărul lor urca, după cum afirma 
el, până la patruzeci şi unu; dar sfârşi prin a accepta si- 
tuaţia, pentru a nu fi mai puţin generos decât Alteța Sa, 
prinţul stadtholder. 

Devenind paznic de lalele, după ce fusese paznic de 
oameni, el fu cel mai aprig păzitor de flori din câţi s-au 
întâlnit vreodată în Flandra. Merita să-l vezi urmărind 
fluturii periculoşi, omorând şoarecii de câmp şi gonind 
albinele prea înfometate. 

Deoarece aflase povestea lui Boxtel şi era furios că falsul 
Iacob îl tră-sese pe sfoară, distruse el însuşi observatorul 
ridicat odinioară de invidios în spatele sicomorului; căci 
proprietatea lui Boxtel, vândută la licitaţie, fu alipită 
răzoarelor lui Cornelius, care se rotunjiră atât de mult, 
încât puteau sfida toate telescoapele din Dordrecht. 

Roza, din ce în ce mai frumoasă, deveni din ce în ce mai 
învățată şi, după doi ani de căsătorie, ştia să citească şi să 
scrie atât de bine, încât putu să se ocupe singură de 
educaţia celor doi copii frumoşi născuţi în luna mai 1674 şi 
1675, luna lalelelor, care i-au pricinuit mai puţine griji decât 
vestita floare căreia îi datora existenţa lor. 

Este de la sine înţeles că un copil era băiat şi celălalt fată, 
că primul primi numele de Cornelius, iar al doilea, cel de 
Roza. 

Van Baerle a rămas credincios Rozei şi lalelelor sale. Toată 
viaţa s-a ocupat de fericirea soţiei şi de cultura florilor, 
datorită căreia a găsit un mare număr de varietăţi înscrise 
şi azi în catalogul olandez. 

Principalele ornamente din salonul său, încadrate în rame 
mari de aur, erau cele două foi din biblia lui Corneille de 
Witt; pe una, ne amintim, naşul său îi scrisese să ardă 
corespondenţa marchizului de Louvois. 


Pe cealaltă, scrisese el însuşi testamentul prin care lăsa 
Rozei moşte-nire mugurele lalelei negre, cu condiţia ca cei 
o sută de mii de florini pe care-i va primi ca premiu să-i 
folosească drept zestre pentru a se căsători cu un băiat 
frumos, între douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani, care 
s-o iubească şi pe care să-l iubească. 

Condiţie care a fost riguros împlinită, deşi Cornelius n-a 
murit şi toc-mai pentru că n-a murit. 

În sfârşit, pentru a împiedeca apariţia altor eventuali 
invidioşi, de care Providența n-ar fi avut poate răgazul să-l 
ferească, aşa cum făcuse cu mynheer Isaac Boxtel, el a scris 
deasupra porţii sale versul pe care Grotius îl săpase în ziua 
evadării, pe zidul închisorii: „Ai suferit uneori destul pentru 
a avea dreptul să nu spui niciodată 

— Sunt prea fericit.” 


SFÂRŞIT 


(1) Îl vom numi în tot cursul cărţii Corneille, pentru a-l 
deosebi de finul său, Cornelius van Baerle. 
12) Stathuder = conducător al republicii olandeze. 
13) Turnus = rege legendar al rutulilor; personaj din 
„Eneid a”, omorât de Enea în luptă. 
14) un deget = 27 mm. 
15) Femei războinice, eroinele celebrelor poeme epice 
„Orlando Furioso” de Ariosto (Bradamante) şi „| erusalimul 
eliberat” de Iasso (Clorinda).