Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0049

PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 - 25 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


„Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


(OS Îl II 
DRAMATICA 


de ALEXANDRU CIORĂNESCU 


Isus nu e un personaziu al literaturii dramatice, ci e însuşi crea- 
torul ei, După cum Cuvântul a existat înainte de ființa lumii, pre- 


“zidând la crearea ei, tot astfel dramatismul trecătoarei vieţi pă- 


mântești a Mântuitorului a preexistat oricăror manifestări drama- 
țice ale artei moderne, şi le-a servit de isvor și de început. 

S'a făcut de multe ori legătuta între drama antică și drama me- 
dernă, pe temeiul obârşiei sacre a amândurora. Alăturarea aceasta 
se întemeiază pe un adevăr care se potriveşte încă și mai adânc; 
căci după cum drama vechilor Elini şi-a găsit un sprijin de cre- 
dință în tragedia personag ului sfințit Zagreus-Orfeu, şi în miste- 
rul sacrificiului său pentru mântuirea celor iniţiaţi, tot astfel pa- 
timile lui Isus Christos au fost cel dintâiu mister a] dramaturgiei 
moderne. : i 

Pentru cei vechi ca şi pentru oamenii evului mediu, spectacolul, 
era e inițere religioasă, o participare la experiența di-nia, o îm- 
preunare cu zeul devenit om. Evoluţia celor, a uă feluri de tea- 
tru e paralelă, Drama sf. "ăicizează, devine lumească, şi capătă 
chiar asneniefăe comedie, pe măsură ce se îndepărtează de tem- 
“iu sau trece de prazul sfinţit al catedralei. In evul mediu, pilda 
vieții Mântuitorului e cea care stăpâneşte timp de câteva veacuri 
scena improvizată a teatrului popular, și dă literațurii dramatice 
adevăratul ei caracter. 

Tot ce e mai puternic şi mai viu în această literatură, se leagă 
de momentele cele mai: cunoscute ale vieţii lui Isus, Şi ae altfel, ce 
subiect mai potrivit ar fi putut să aleagă dramaturgul contempo- 
ran, Sau „fatistul“, cum i se spunea pe atunci? Nimic nu e mai 


„dramatice decât umilita naştere a Mântuitorului în staulul păsto- 


resc străjuit de ingeri, sau decâţ patimile Fiului divin, jerttit şi 
batjocorit pentru a mântui pe cei ce-l dispreţuiau. Scriitorul de as- 
lăzi, obișnuit să speculeze situaţii măestrit conduse spre anumite 
efecte, cu greu.ar găsi scene de un dramatism mai elementar și 
mai pline de efect, mai ales pentru publicul popular căruia i se 
adresau. Și în realitate, de acolo au pornit, fără să știe, toate intri- 
gile pretenţioase, toate virtuozităţile şi căulările de efecte ale tea- 
tirului pe care, spectatori reci sau entuziaşti, îl ascultăm de opt 
sute de ani. 

Se știe în ce fel sa născut drama creştină, prin desvoltarea 
treptată a anumitor părţi din slujba sărbătorească de Crăciun şi de 
Paşte, şi prin cântarea lor mai întâi, şi apoi interpretarea lor: dra- 
matică de către mai multe personagii. Această amplificare se da- 
tora mai cu seamă dramatismului inerent unor scene evanghelice 
cum ar fi aceea a căutării trupului lui Isuk de către fecioarele mi- 
ronosițe; episodul acesta a şi fost de altfel cel dintâiu dialogat, din 
toată slujba religioasă. Desvoltarea treptată a acestor dialoguri a 
dus cu timpul la crearea celor două mari mistere din evul mediu 
francez: „Mystere de ia Nativite” şi „Mystere de la Passion“. Insuși 
numele acestui spectacol arată că drama nu are ca scop decât edi- 
ficarea, credincioşilor, moralizarea şi întărirea virtuţilor creștineşti, 
prin pilda cât mai vie a existenţei pământene a Mântuitorului. 

Din punctul de vedere literar, aceste prime mistere nu sunt de- 
cât niște destul de modeste începuturi. Cele mai vechi, abia de nu- 
mără câteva sute de versuri. Cu timpul, acestui fond primitiv în- 
Cep să i se adauge episoade, care bine înțeles nu există în evan- 
gheliile canonice, și interludii comice, de un comic de altfel destul 
de realist, şi uneori de vulgar, E semnul cel mai bun că spectacolul 
u ieşit din catedrală; instalat în teatrele improvizate pe pieţele 
marilor orașe, el are nevoe de atracţiuni pe gustul publicului mai 
nare, şi platnic, căruia i se adresează acum. 

Misterul Naşterii Domnului, care pare a data de prin veacul al 
XII-lea, n'a ajuns la o formă mai desăvârșită. In schimb, Misterul 
Patimilor pare a fi interesat mai mult publicul, și deci şi pe „fa- 
tiști“. Cea mai reuşită expresiune a lui e forma pe care i-a dat-o, pe 
la jumătatea secolului al XV-lea, scriitorul Arnoul Grâban. Opera 
acestuia e de o prolixitate care nu încurajează pe cititorul medern, 
căci numără aproape 35.000 ae versuri; dar pe lângă lungimile pe- 
dante şi greoaie, ea cuprinde şi scene de o gingășie neobişnuită, 
ca de pildă dialogul celebru al Mântuitorului cu Maica Sa. 

Ce era bun la Arnoul Grâban, devine şi mai bun în prelucrarea 
tăcută de pe misterul lui de Jean Michel, în generaţia următoare, 
Cu un succes care se propaga până târziu în secolul al XVI-lea. De 
“allă parte, alături de drama isvorită de-a dreptul din viața Mân- 
tuitorului se desvo'tă literatura 
dramatică a miracolelor, strâns 
legate de ele, dar în care se rela- 
tează episoade edificatoare din 
viața sfinților, și mai cu seamă 
din viața Fecioarei Maria. 

Cu cât misterul evoluiază, cu 
atât se ivesc mai evidente preo- 
cupările de moralizare, precum şi 


t 


VAI VEDSUL 


ABONAMENTE: 


autorităţi și instituţii 1000 lei 
de -onoare 
particulare 








Prima carte citită 


de AL. PHILIPPIDE 


Nu sunt, probabil, mulți care să-şi a- 
ducă aminte de cea diniâi 
ca:e au ciiito. 

Pentru iubitorul de literatură, cea din- 
tâi arie citită odinioară în copilărie se 
aşează în fivida amintirii alături de 
întâta dragoste. Aș crede chiar că amia- 
tirea primei cărți citite și gusiate se aşea- 
ză înaintea  celcaiuiiie, Zu 
cea dintâi mare bucurie a închipuirii, 
prima nodstă aveniură intelectuală, cea 
dintâi evadare din realitate şi din coti- 
dian, Ea poate fi și cel dintâi prilej de-a 
ne adânci în noi înșine şi deci primul 
pas spe cunoașterea de sine însu$. 

Oricare va fi fost acea carte, mai bună 
sau mai proastă, mai grea sau mai u- 
şoa:ă, ea ne-a stârnit gusiul lecturii, cu- 
riozitatea vastă şi niciodată pe deplin sa- 
tisfăcută a îndeletnicirilor spiri'uale. 

Iată de ce nu-i rău să sărbătorim din 
când în când cu o aducere aminte cartea 
aceia poate banală și naivă, absurdă, 
nefirească, stângaci scrisă, basm ilustrat, 
romam de aventuii extraordinare sau un 
desperech'at volum de călătorii prin me- 
leaguri îndepărtate, cartea aceia pe care 
am citito cu atâta lăcomie într'o zi din 
copilăria noastră, 

De-atnumri și până astăzi, am mai citit 
desigur mule cărți, nenumărate, le-am 
citit cu admiraţie sau cu necaz, cu caznă 


500 „ 
12 luni 360 
6 luni 190 , 








tendinţa spre discuţiunile curat 
teo'ogice. Incă dintr'al XIV-lea 
veac se întâlnește într'un mister 
al Nașterii Domnului, un foarte 
vehement dialog între două per- 
sonagii care personifică Biserica 
şi Sinagoga, f'ecare din ele apă- 
rând credința pe care o repre- 
zintă. In misterul Patimilor e ne- 
lipsit episodul Paradisului, alcă- 
tuit dintr'o d'scuţiune teologică, 
uneori deosebit de subtilă, între 
virtuțile teologice și Dumnezeu 
însuşi. Intrusiunea crescândă a 
"dialecticei religioase e dezastru- 
0asă pentru evoluţia spectacolu- 
lui; ea a fost admisă de bună 
seamă și pentru a atrage induă- 
gența Bisericei asupra unui gen 
de spectacol care făcea în alte 
părți atât de mari concesiuni gu- 
„tului public. 

Nota moralizatoare devine pre- 
ponderentă la sfârşitul celui de al 
„XV-lea veac, care aduce de alt- 
fel și sfârşitul marei epoci a mi- 
sterelor, deși acestea continuă 
sporadice până la 1548. - Intr'un 
mister din această epocă de de- 
cadență, intitulat „Laţul iubirii 
dumnezeieşti“, se arată cum Dra- 
gostea creştină sfătuieşte pe Isus 
să se căsătorească cu Sufletul, cu 
toată împotrivirea Dreptăţii, care 
vede în această împreunare o în- 
josire a divinității. Teatrul nu 
mai e decât o lungă alegorie, și 
un pretext pentru complicate 
subtilităţi teologice, care nu au 
"nimic comun cu un spectacol, 











(Urmare in pag. 2-a) 


Un gând plin de mister.ne învălue sufletele, 
sărbătorind Nașterea Domnului Hristos, într'o 
vreme când aproape toate popoarele lumii sunt 
îmcleştate în cel mai crâncen și mai sângeros răz- 
boi, pe fața întregului glob pământesc: Se pare că 
este o mare contrazicere între mesagiul Evanghe- 
liei, rostit de corurile îngerilor deasupra peșterii 
Betleemului, acum aproape două mii de ani şi 
ceea ce vedem astăzi între popoarele lumii. Unde 
mai sunt astăzi „pacea şi bunăvoirea între oameni“, 
rostită de îngeri la Betleem, când Domnul Hristos 
se năştea ? 

Şi totuşi, cercetând cu atențiune cuvintele Sfin- 
tei Scripturi, prin care avem descoperit Cuvântul 
lui Dumnezeu, această aparentă contradicţie ne 
devine explicabilă. 

Domnul Hristos a adus în lume deplina lumi- 
nare d vieţii omeneşti, exemplificând dumnezeeş- 
tile învățături, cu neîntrecutele virtuţi, trăite pe 
pământ între oameni. De aceea filosoful secolului 
XVIII, J. J. Rousseau, a mărturisit din convimgere 
în scrierile sale :. „Dacă viața şi moartea lui Socrat 
sumt ale unui filosof, viața şi moartea lui lisus 
Hristos sunt ale unui Dumnezeu“. 

Cu toate acestea, puţini oameni şi-au lăsat viața 
călăuzită de Cuvântul lui Dumnezeu. Insuşi Sfân- 
tul Apostol şi Evamghelist loan mărturiseşte la în- 
ceputul Evangheliei, la primul capitol: „Cuvân- 
tul era Lumina cea adevărată, care venind în lume, 
luminează pe tot omul, Acesta în lume era şi lu- 
mea prin el s'a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut. 
Intr'ale sale a venit şi ai săi pe el nu l-au primit, 
iar la câţi l-au primit, .celor ce cred în numele 
lui, le-a dat putere, ca să se facă fii ai lui Dum- 
nezeu“, 

Cum se explica acest fenomen? Numai prim 
adâncirea şi înțelegerea liberei voințe, cu care 
Dumnezeu a împodobit pe om la creațiune, spre 
deosebire de toate celelalte ființe ale pământului. 
De aici şi singura ființă responsabilă în fața ju- 
decăţii din urmă, — omul, cu răsplata ori pe- 
deapsa ce o aşteptă. Căci omul este liber să urmeze 
ori nu Cuvântul, 


REDACŢIA ȘI ADMINISTR .; 
BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.10 


PROPFES- VANDE: HOSVI TALE 


. . .. ma i. 


Inchinarea magilor 


carte pe 


inf țise za 


niciun vânt. 





Apare dc ai 
PREŢUL 6 LEI 





sau cu ușurință, cu indignare sau cu vo- 
luptate, pe unele cu nădejdea de a găsi 
în ele răspunsuri la întrebări care ne chi- 
nuiau, pe citele cu credința că ne vor 
oțeli mintea și ne vor limpezi gânduri.e, 
pe alieie cu nădejdea nebunească că n2 
vor dasiega tainele univessului și ne vor 
dărui cheia cunoașterii, Unora dinire ele 
ie-ari terut să ne 132 Să no CUrvaşitia 
mei bine; în unele din ele am crezut că 
ne găsim pe noi înșine și ni le-am făcut 
prietene pe viață: altora le-am cerut, 
dimpotrivă, să ne amăgească; altora să 
ne desamăgească.„. Dar toate, cele în 
care am crezut dar nu le-am iubit, cele 
în care n'am crezut dar care ne-au fost 
dragi, au rămas în amintirea noastră cu 
aceias putere de persistență, înrădărci- 
nate pentru totdeauna, nsspulberate de 


Dar amintirea tuturor acestor cărți pre- 
țuește ea oare cât amintirea primei cărți 
citite? Toate căzile citte mai târziu au 
avut pentru noi o existență obiectivă, o 
valoare în s'ne. Prima carte citită a avut 
pentu noi o al'fel de valoare. 
acestei prime cărți a fos! cea dintâi în- 
tâimire cu lectu:a, intrarea în lumea lec: 
turii, inaugura:ea vieții noast:e de cititor, 


a E a RI aa „era AR o i PRAB 


(Urmare în pag. 2-a) 


CUVÂNTUL ERA LUMINA... 


Lb 


lună 


« 


DUMINICA 


NUMĂR DE CRĂCIUN 


ri 


ANUL LI 





49 
20 DECEMBRIE 1942 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 


Nr. 





N 
4 


De Crăciun era sărbătoare în 
căsuţa din Dealul Filaretului, 
Sărbătoare care cerea pregătiri 
anume și multă chibzuială pen- 
tru niște oameni săraci cum erau, 

In primul rând: bucuria co- 
piilor. 

Pentru ei, 
truda. 

Se oprise, cu nevasta, cu câ- 
teva zile înainte, în fața unui 
magazin cu jucării. In vitrina 
sărbătoresc luminată și împodo- 
bită cu ramuri de brad și nin- 
soare de vată, erau orânduite 
sufragerii și dormitoare în mi- 
niatură, păpuși și jocuri scumpe 
pentru copiii oamenilor cu stare. 


toată grija, toată 


— Când au să aibă și fete.e 
noastre așa ceva? 

Era părere de rău și dorință în 
g.asul mamei.., 

Pentru el: poruncă. 

Ştia să lucreze traforaj. Păs- 
tra încă, într'o lădiță în pod, 
toate sculele, pentru lucrul mi- 
gălos. 

„% 

Adusese pe înserat, ca să nu-l 
vadă oamenii din mahaia și pe 
ascuns ca să nu-l descopere fe- 
tale, la subțioară, o foaie de pla- 
caj. 

Când i-a ieşit în cale, nevasta 
l-a privit nedumerită. El i-a fă- 
cut semn să tacă, ducând dege- 
tul la buze. 

Şedinţele „consiliului“ **) se 
suspendau întotdeauna, cu câte- 
va zile înainte de sărbători şi 
fețele erau trimise la culcare 
devreme, sub ameninţarea că 
îngerii lui Moş Crăciun umblă 
rin căile vanenilure se uită 
peia ferestre şi acolo unde nu 
găsesc copiii culcaţi, fac un 
semn la poartă, să știe moşul 
când o porni prin mahala, să nu 
nu merită, că mau fost cuminţi. 
nu merită, că nau fost cuminţi. 

Nerăbdarea, grija, planurile, 
întrebările șoptite, alungau som- 
nul din pleoapele mici și copi- 
lele adormeau  anevoie. Numai 
după aceea, părinţii se coborau 
din pat — se culcaseră şi ei ca 
să nu dea nimic de bănuit — 
treceau în 'vârful picioarelor în 
birou şi lucrul începea, 

Cărţi, reviste, manuscrise, erau 
mutate pe divan. Scoteau din 
dulap cutia cu unelte — cobori- 
tă decuvreme din pod. Ciocane, 
cuişoare, fierăstrae cu pânză 
subţire, pile, burghiuri, glaspapir, 
ținte, erau înşirate pe birou. 
Menghina ra înşurubată seu a- 
tențție în marginea unei măsuţe. 


Lectura 





Imsuşi Domnul Hristos, când le-a vorbit uceni- toate sunţ începutul durerilor“... (Matei XXIV 


cilor pe muntele Măslinilor despre sfârşitul lumii, 
le-a explicat că pacea şi bunăvoirea între oameni 
nu vor fi tot aşa de puternice în sufletele oameni- 
lor, în măsura în care se va răspândi şi va fi pri- 
mătă învăţătura Evangheliei: „Căci se va scula 
neam peste neam şi împărăție peste împărăție şi 
va fi foamete și cutremure pe alocuri. Dar acestea 





NAŞTEREA DOAMINULUL 
(Icoană veche, pictată pe iemn) 


7—8). 

Aici o mică paranteză. Neamul românesc, năs- 
cut creştin şi-a continuat în viaţă spiritul creștin 
al Evangheliei, păstrându-şi bunele legături cu 
popoarele vecine, când nu i-au încălcat hotarele 
patriei sale. Iar când s'a întâmplat astfel, şi-a a- 
părat sub scutul Sf. Cruci hotarele, apărând creşti- 
nătatea de hoardele din afară, pentru care motiv 
însuși patriarhul Romei l-a omagiat pe Dommito- 
rul Moldovei, Ștefan cel Mare, cu supranumele de 
„atlet al lui Hristos“, Căci însuși Dumnezeu a bi- 
necuvântat existenţa şi vitalitatea Naţiunilor, dând 
Sf. Apostoli prin puterea Sf. Duh, darul de a pro- 
povădui Evanghelia în limbile tuturor Neamurilor. 

Sunt însă popoare, care mau vroit să primească 
Cuvântul lui Dumnezeu. Ne seste cunoscut din îs- 
toria biblică poporul care l-a răstignit pe Domnul 
Hristos. Alt popor nefericit sufletește a încercat să 
calce în picioare Sf. Cruce și Evanghelia Domnu- 
lui Hristos. De aceea, pacea şi bunele raporturi 
dintre popoare, au căzut pentru câtăva vreme. 

Astfel devin explicabile cuvintele militarului 
și romancierului Pierre Loti, care a descris în 


"culori frumoase locurile sfinte, unde a predicat 


Domnul Hristos, arătând că fără lumina Cuvân- 
tului lui Dumnezeu se pierde echilibrul întregii 
omeniri : „Dacă ni se ia Cuvântul, pe care singur 
Hristos a cutezat a-l rosti, pe acest pământ pierdut 
şi cu o siguranță neînchipuit de misterioasă, nu 
mai rămâne nimic; fără această cruce şi această 
făgăduinţă, care luminează lumea, totul mar fi de- 
cât orbăcăire zadarnică în întuneric, mişcare de 
viermişori în mers spre moarte“... 

In orbăcăirea unor popoare fără lumina Cuvân- 
tului lui Dumnezeu şi fără Sf. Cruce, Neamul ro- 
mânesc îşi continuă tradiţia destinului său creștin. 
Acest sentiment de mângâere creştină înlătură mis- 
terul tristeţii şi ne animează sufletele către zile 
mai, senine, când adevărata pace creştină se va 
reîntoarce între popoarele lumii... 

Preot MIHAIL BULACU 
conferenjia > universitar 





mie - Mi 


Din viața lui George Mihail-Z amfirescu *) 


"DE CRĂCIUN, ODATA... 


de IOANA MIHAIL 


George desenase pe foi de 
hârtie, planurile de lucru. 

Trebuiau să facă un dormitor 
complect, o sufragerie şi un lea- 
gân cu polog pentru păpuși. Aibe 
şi lustruite, aşa cum văzuseră la 
magazinul mare din centru, 

El tăia bucăţile de lemn, mă- 
surate. Ea, la gura sobei, fierbea 
cleiui, într'o cutie de conserve. 
Lipeau, apoi, bucăţile de placaj 
una de ata. “ 

Erau veseli că lucrul mergea 
bine, că reușiseră să pună oglindă 
la şifonieră, că erau frumoase şi 
meşteșugit lucrate florile ce îm- 
podobeau scaunele, că luciul mo- 
bilei era fără pată, că... 

— Acum, drăguţo, să facem o 
pauză, că uite sa făcut două şi 
eu n'am fumat o țigare şi tu ai 


“uitat să-mi faci o cafea, 


Femeea pregătea o calea „spe- 
cială“, pe jeratecul din sobă, iar 
scriitorul se plimba cu pași rari 
prin cameră, fredonând încet, — 
ca de obiceiu, — o melodie, 
prinsă c:ne ştie de unde, din a- 
dâncul sufletului, poate... 

— Dacă lucrăm aşa câteva 
nopţi, isprăvim mai curând de- 
cât ne așteptăm, 

— Vezi, Georgică — îndrăz- 
nea ea — Gabrielei i-ar face 
mare bucurie, un aeroplan... 

— Bine, drăguţo, dacă vrei tu, 
facem și aerop-an pentru Ga- 
briela. Dar Luca...? 

— Pentru Luca, am eu grije. 
Ii fac o păpușe Tu trebue să-i 
colorezi fața și ochii. Ii vreau ne- 
gri de data asta, dar să iei sea- 
ma, să nu mai faci păpuşa şaşie, 
ca pe.cea de anul trecut, că iar 
se sperie fata... 

Râdeau amândoi şi continuau 
lucrul până când trecea lampa- 
giul să stingă felinarul din fața 
porţii. Era semn că în curând o 
să se lumineze de ziuă, că tre- 
buie să fure şi ei, cel puţin, câ- 
teva ore de somn, să se scoale 
apoi și să plece la slujbă. 

Pomul era pregătit cu miga- 
lă şi în ascuns, într'o cameră 
alăturată biroului. 

Și copiele erau puse la trea- 
bă. | 

Una ţinea pe braț șiragul de 
covrigi, ceaialiă un săculeț cu 
nuci. Bunicul păstra merele, 

Incepeau colindătorii. In ma- 
hala, „bună dimineaţa la 'Moș- 


sp 


Ajun“ vine odată cu  lăsatul 
nopții. 
Cântau piozii uliţelor mai cu 


foc, sub ferestre; știau că acolo 
stă un om bun care cumpără, în 
toți anii, mere frumoase, nuci 
mari bune, covrigi cazi şi pe 
deasupra — dacă i-a plăcut co- 
lindul — le ma; dă și câte un 
ban. 

Astfel părinții — nestingheriţi 
de curiozitatea fetelor, — ispră- 
veau de aranjat pomul și mul- 
țumiţi, așteptau câțiva prieteni, 

Soseau aducând şi ei, dul- 
ciuri, mandarine şi voe bună. 

Copiii tremurau de nerăbdare, 

In curte, ieşa bunicu! și cân- 
ta, către cerul înalt, din goamă— 
aceeași goarnă de alamă pe câre 
o cumpărase, cu ani în urmă, 
când nădăjduia să-și facă bă- 
iatul ofițer — ca să dea de ştire 
lui Moş-Crăciun că în casa a- 
ceea îl aşteaptă un brad luminat 
şi că fetele au fost cuminţi. 

Intra moşul, 'cocârjat, day plin 
de veselie. 

Const. Cristobald era de obi- 
cei îmbrăcat într'un halat roşu, 
croițţ de George și cusut de ne- 
vastă, cu făşii de vată—închi- 
puind blana — pe margini, cu 
mustăţi albe şi perucă la îel, 
împrumutate dela cine ştie ce 
teatru. 

Se cam minunau fetiţele cum 
de Moșul e așa de sărac, încât, 
ca să nu-i îngheţe urechile, îm- 
prumutase căciula miţoasă a bu. 
nicului. 

Ca să fie bucuria 'copilelor și 


mai mare, li se îngăduia să a- 
ducă, la sărbătoare, şi câţiva 
prieteni, copii săraci din ma- 


hala. 


*) Volum ce va apare cândva... 

**) „Consiliu“ însemna că se adu- 
nau tuspatni, pe divanul mare din 
dormitor, sau iama la gura sobii şi 
stăteau de vorbă,. până către miezul 
noptii. Câtă vreme fetele n'au ştint 
să citească. şed'mtele se terminau cu 
o lectură făcută de tata. sau cu câte 
o poveste spusă cu anumit tâlc. 





(Urmare 'în 'pag. 3-a) 








TEATRUL „MUNCA 
MINA“: „SA NU PUI MANAN 


ŞI LU- 


FOC“, comedie în 4 acte de 
BERNARD SHAW, tradusă de 
a. DRAGOŞ PROTOPOPESCU. 


TEATRUL ALHAMBRA: 
„RARBATUL DOMNULUI A- 
VOCAT“ comedie în 3 acte de 
LOUIS VERNEUIL, 


TEATRUL COMEDIA: „BO- 
BIŢA“ comedie în 3 acie de 
JEAN DE LETRAZ, traducere 
de d. SICA ALEXANDRESCU. 


„Muncă şi Lumină“ continuă 
să preziiite teatru ce bună ca- 
litale, Mai exact, continuă să 
facă artă. 

Repertoriul este cum nu se 
poaie mai mieresant, cei mai 
importanți dramaturgi fiind aduşi 
pe scena teairuiu du str, Uzra- 
nus. 

Piesa lui Bernara Shaw, ca 
tot teatrul lui Shaw, este în 
mare măsură cerebrală, persona- 
gide lu Sbaw'uu sunt propriu 
zis personagii de teatru, in vi- 
ne.e lor nu curge sânge şi nu au 
viața pe care o au creaţiunile 
ma:e.ui său iînaintaș Shakespe- 
are sau acelea ale lui Moliere 
sau Racine. 

Dealungul pieselor iui nu se 
simte suflul acela dramatic pe 
care-l au marile opere, dar nu-i 
mai puţin adevărat că ele con- 
stitue o importantă formulă de 
teatru. 

La Bernard Shaw, fiecare per- 
sonagiu e un dialectician și re- 
plicile care se întretaie nu sunt 
aitceva decât un fel ae scrimă 
de idei ia care se dedă autorul, 
şi totuşi reuşesc să aibe o exis- 
tență teatrală. 

Din aces; punct de vedere, o 
explicaţie a teatrului lui Shaw 
cred că ar fi greu de găsit, 

S'ar putea, totuşi, susţine, că 
după cum se poate justifica un 
teatru numai de fantezie, ca un 
opus al teatrului realist, tot așa 
se poate justifica un teatru în 
care emoția estetică a spectata- 
rilor să nu reiasă numai din a- 
sistarea la conflictele sufle:eşti 
prezentate pe scenă sau la mai 
mult sau mai puţin reuşita ze- 
producere a unei frânturi de 
viaţă ci şi să fie şi de înnalt 
arâin, pur intelectual, 

In ce priveşte interpretarea și 
direcția de scenă, ele au fost şi 
interesante şi frumoase, 

Intrarea oricărui străin asupra 
primului tablou l-ar fi făcut să 
oreadă că este în fața unui spec- 
tacol de artă la care işi va fi dat 
concursul meapărat vreunul din 
tegisorii buni din străinătate, 
dotat cu fantezie, cu humor şi, în 
acelaș timp, cu conștiinciozitate, 
avăud curaj şi iniţiativă în ma- 
tenie de regie şi totodată gtijă 
şi finisaj în detalii amintindu-ţi 
de teairul unui Dulin, Jouvet 
sau Copeau, 

Interpreţii par să fi înţeles şi 
ei atât frumuseţea intenţiiior re- 
gisorale cât şi frumuseţea spec- 
tacolului ce-l pregăteau, aşa că 
au fost şi ei la înălţime. 

Uiţi realmente la ce teatru te 
găseşti. 

Nu-ţi vine să crezi că aceşti 
actori care muncesc modest, la 
un teatru destinat in realitate 
muncitorilor, pot totuși — și în 
felul acesta se poate vedea ce în. 
seamnă un egisor bun pentru 
um actor — să fie atât de bine, 
să aibă o aşa de minunată în- 
ţelegere a textului şi a ro- 
iului lor şi să ofere un ansam- 
blu aşa de frumos. 

D-na Ştefania Popescu în ro- 
lul d-nei Clandon, ne-a prezen- 
tat până la autenticitate tipul 
englezoaicei care are „principii”; 
d-na Sereda Sorbul, în rolul ti- 
nerei Dolly, a jucat tot timpul cu 
humor, cu vivacitate şi cu pros- 
peţime, reușind să redea admi- 
rabil tipul fetii de o educaţie pa- 
radoxal de sinceră şi de liberă 
— e vorba de Bernard Shaw |—; 
a.na Emilia Predescu Manta a 
dovedit un bun joc de scenă, în- 
grijit prezentat, fiind poale câte 
odată depăşită de rol în sensul 
unei oarecare deficienţe de sen- 
sibilițate, fără ca aceasta să 
constitue propriu zis o lipsă vi- 
zibilă; de asemeni bine d-na Mi- 
mi Rovinţescu. 

D, George Damian a prezentat 
am Waiter cu toată oncluozitatea 
chelneruiui de vocaţie, subliniind 
totodată cu deosebită înţelegere 
onestitatea sufletească profesio- 
nală pe care a vrut să i-o dea 
Bernarg Shaw; Călin Botez a 
fost un Crampton bine conturat, 
jucând cu căldură și sinceritate, 
poate chiar cu prea mulţ tem- 
perament, reușind insă să câşti- 
ge toată simpatia publicului pen- 
tru interpretarea d-sale; bine 
d. Tretinescu în Mac Comes, rea- 
lizând tipul — aşa cum îl cere 
textul — al unui englez nu toc- 
mai conformist; d. Stoianovici 
de asemenea bine în rolul îndră- 
gostitului prezentându-l ,într'o 
lumină agreabilă, trebuind poate 
să nuanţeze ceva mai niult uncle 
stări sutleteşti, mai cu seamă că 
sunt uneori treceri foarte rapi- 
de dela una la alta; dq. Cezar Ro- 
vințescu, care e un bun actor, 
cred că în Boon nu era prea in- 
dicai: este prea sanguin pentru 
un englez şi a fost prea colerice 
în replici şi atitudini, 

Totuşi se poate să fi avut drep- 
tate d. Victor Ion Popa de a-l fi 
ales pe d-sa, fiindcă, dintr'un a- 
numit punct de vedere, jocul 
d.sale poate că era chiar nece- 
sar pentru un anumiţ fel de a 
vedea piesa și pentru o anumită 
viziune a punerii ei în scenă. 

Trebua să semnalez însă şi o 
notă categoric discordantă şi e 
regret realmente atât pentru 
spectacol câț și pentru d. Papa 
Nicola în rolul lui Phili: un co- 
pil, dintr'o anumită situaţie so- 
cială şi pe deasupra englez — 
chiar rău crescut — nu poate fi 
îmimepretţai ra şi cum ax fi 


vorba de cine ştie ce exponent 
al mabhalalelor Sau maidanelor 
de pe la noi. 

Cu atât mai; puţin cu cât cred 
că nici autorul mu a voit să-i dea 
o nuauță de vulgaritate, ci toc- 
mai din contră. 

Sunt de altfel aceleași gesturi 
şi aceleaşi schime pe care le are 
intotdeauna — în definitiv tot 
așa. de nepotrivite şi acum ca şi 
în piesa „Eu și Tu” — încât 
Sar putea presupune că le face 
anume pentru galerie sau pentru 
un anumiţ public ale cărui sen- 
timente şi eventual aplauze ie 
vrea cu orice preț, 

In condițiile acestea, mu e greu 
de spus că este candidaţ la ca- 
botinaj pe viaţă. 


In ce priveşte decorurile, foar. 
te frumoase, foarte ingrijite, cu 
foarte mult gust, vădind toată 
Etija pe care d, Victor Ion Po- 
pa — pnohabil d.sa este auio- 
rul — o pune în tot ce face, 
când este vorba de teatru. 


% 


„Bărbatul d-lui avocat” este o 
destul de amuzantă comedie 
buievardieră care şi-a verificat 
calităţie de multe ori, mulţi di- 
rectori de teatru recurgând la 
ea atunci când vor să-şi asigure 
tn spectacol de succes. 

Ca la toate piesele lui 
neuil, râzi, te amuzi. 


Și râzi într'un mod care nu te 
face să te jenezi de tine însuţi: 
sunt glume de calitate bună, fi- 
ne, spirituale, 


Ver. 





MIȘU FOTINO 


Yar printre ele autorul mai are 
grijă să strecoare şi unele lu- 
cruri mai serioase, 

Poate că nu puţini soţi îşi vor 
duce soțiile profesioniste la a- 
ceastă pieșă, nu de alta dar 
fiindcă say părea că autorul a 
vrut să insinueze uneori că fe- 
meia profesionistă își pierde 
ceva gin feminitatea ei, după 
cum de asemenea a căutat să 
arate cât suferă bărbatul în or- 
goliul lui din această cauză. 

Până la urmă, însă, vom ve- 
dea că se desprinde şi conclu- 
zia contrarie şi anume că dacă 


femeia fără vre-o ocupaţie nu.şi 
pierde feminitatea, yiscă să-şi 
piardă... simțul demnităţii con- 
jugala ! 

După cum se poata observa 
sunt lucruri amuzante brodate 
Pe probleme de oarecâre delica- 
teţă sufletească şi, relativ, destul 
de serioase, care fac ca această 
piesă să nu fie o simplă come- 
die bulevardieră lipsită de orice 
semnificaţie şi făcută după re- 
țeia farselor obişnuite. 

In ce priveşte prezentarea ei, 





ea a fost făcută în condiţii cât 
se poate de bune. 

D-ra Viorica Vrioni, cunoscti- 
tă în general din alte manifes- 
tări artistice, face în „teatru 
propriu zis” o bună figură, cu 
un joc frums nmanţat, punctat 
de câte ori a fost nevoie cu toa- 
ță duioşia necesară; d-ra Mimi 
Enăceanu a dovedit încă odată 
că este o bună artistă de come- 
die, reușimd să fie întrun anu- 
mit fel al d-sale. care o prinde, 
caricaturală, servindu-se de 4o- 
cul acesta într'un mod destul de 
inteligent; o bună actriţă şi bine 
distribuită d-na Silvia Fulda în 
rolul profesionistei  emancipate 
gi oarecum bărbătoase. 

Spectacolul aatoreşte de ase- 
menea mult d-lui Niculescu Bu- 
zău cu humogul d-sale încercat 
şi cu deosebita d-sale priză în 
pubiic, d-lui Mșu Yotino/xcae 
a jucaţ tot țimpui cald, cu $ căl- 
dură sinceră care se s.mig şi se 
acceptă cu plăcere, cum şi d-lor 
Ion Aurel Manolescu, în rolul 
secretarului timida care n'âxe cu- 
rajui să-şi mărturisească dragos. 
tea şi Jean Voinescu în rolul; lui 
Ariur, constituind cu toții a e- 
chipă cum nu se poate mai po- 
trivită peninu un teatm de co- 
medie ușoară însă bună. i 

. 

După cele spuse mai sus şi în 
special după cele spuse cu pri- 
vire la teatrul Muncă şi Lumi- 
nă, unde și spectacoiul şi an- 
sambiul sunt la un nivei de artă 
atât de ridicat încât aproape că 
te supără un actor care vrea să 
facă cât de mici cncesii -publi. 
cuiui, fiindcă ţi se pare că dis- 
tonează, ce poţi să mai spui des- 
pre Teatrul Comedia şi despre 
„Bobiţă” ? 

Acoio — cum am văzut — ţi 
se dă Bernard Shaw — şi încă 
in ce condițiuni — si în schimb 
pe o scenă din centru cum este 
Comedia, nu ai decât „Bobiţă” şi 
alte iucruri asemănătoare, 

Asta in ce priveşte piesa şi ni- 
velul spectacolului în general. 

Cât priveşte interpretarea, 
meiiționez totuşi că față de un 
text slab, contribuţia actorilor 
a fost deja destul de mare, 

D-na Aura Fotino şi-a arătat 
frumoasele sale calități de bună 
actriță în rolul d-nei Fontange, 
o prezentare amuzantă d-na Sil- 
via Dumitrescu in valul Pauli- 
mei, iar d-na Victoria Mierlescu, 
insuficient întrebuințată la Na- 
tonal, și-a dovedit admirabile 
însuşiri pentru teatrul uşor care 
o mor face foarte (prețuită de 
formaţiile particulare. 

Bine ge asemenea d-na Silvia 
Pancu. 

In schimb d-na Eugenia Banu, 
împreună cu q. Mircea Axente 
au făcut un cuplu — cu regret 
trebuie s'o spun — realmenţe 
Slab şi imaderent spectacolului, 

Cât priveşte pe d-nii G. Timi- 
că, Vasiliu Birlic şi Ionel 'Ţăra- 
nu, aşii comici ai spectacolului, 
d-lor sunt destul qe bine cunos- 
cuți şi Li se cunoaște prea bine 


maniera de a jupa —-a înst a... 


ceeași ! — spre ă mai fi nevoie 
să fie prezentaţi, 

Cred. însă că d-lor, cu în- 
suşirile pe care au şi în situa- 
țiuhea în care se găsesc astăzi, 
ar brebui să servească și arta 
dramatică şi, dacă e nevoie, 
să refuze ceeace socot d-lor că, 
pentru însăşi respectul pe care 
şi-l datoresc, mu trebue să ac- 
cepte, fie ca rol, fie ca indicaţii 
de regie. 

Altfel e păcat. 

Decorurile d.lor Cela Voinescu 
și Vasiliu Faitin, destul ge bune, 


ALEXANDRU DRĂGHICI 








CINEMA SCALA: Decădere. 


Imtâlnirea în distribuția filmu- 
lui cu a mulțime de nume astăzi 
consacrate în cinematograția ita- 
lană, ne face să ne întrebăm 
dacă în şcolile italiene în cari e- 
lementele fotogenice sunt tehnic 
pregătite pentru film, mu se o- 
bișnuesc ca la orice conservator 
„jilme de producție“ la sfârșit de 
an, în cari sunt încercate posibi- 
ltăţile actorilor cari promit, une- 
ori alături de vedete consacrate. 

Dacă „Decădere“ ar ji fost pre- 
zentat acum mulți ani, adică a- 
tunci când a fost turnat — ar fi 
apărut multora ca un film cu teză 
îndrăzneață. Astăzi, îl înregis- 
trăm în categoria spectacolelor 
obișnuite, întrucât o condiție mi- 
mîimă pe care nu întotdeauna Te- 
gisorii de filme reușesc s'o sa. 
tisfacă este aceea că publicul evo. 
luiază în mod firesc, cu înlesni- 
ile pe care le prilejuește chiar 
celui mai modest cetățean, îmbu- 
nătăţirue civilizaţiei, 

Așa de pildă spectatorul wa ju. 
deca — firește cu un bun simţ 
spontan la cure nu vedem dece 
ar renunța chiar atunci când 
trăește câteva ore climatul îlu- 
ziilor artei — că un copil nele- 
gitim nu mai poate fi astăzi pri- 
lejui unei drame burgheze care 
să provoace conflicte și suferințe 
anevoie de lecuit. 

Eaistă încă, slavă Domnului, 
destule prilejuri în care omul 
modern simte toată apăsarea im- 
piacabilă a condiției sale ome- 


nești, cu atât mai mult cu cât 


complicațiile pricinuite de viața 
socială tind dacă nu să dispară, 
dar cel puţin să fie tot mai ate- 
ruate. 

Sunt desigur prilejuri cari odi. 
nioară provocau conflicte grave 
şi suferințe serioase atât în viața 
de toate zilele a omului cât și în 
aceea fictivă a plăsnuirilor artei. 





Dar tot atât de sigur este că mul- 
te din aceste prilejuri mu mai 
izbutesc astăzi să provoace decât 
zâmbetul plin de îngăduință în- 
duioșată al spectatorilor, cari, „a- 
s:stă“ la desfăşurarea unei dra- 
me fără să mai poată participa, 
fără să mai poată trăi, adică su- 
Jeri împreună cu  personagiile 
dramei. 

Spre deosebire de spectatorii 
cari pe vremea când era la modă 
teatrul lui Henry Bataille şi ci- 
clul epic a lui Zolla — ar fi par- 
ticipat cu siguranţă, cu o intensi- 
tate sufletească pe care nu o mai 
putem cere astăzi, 

Cu tot jocul corect şi convena- 
bil al actorilor, filmul are totuşi 
din cauza subiectului, un ger de- 
suet, de altădată, care oricât de 
bine făcut — şi este bine făcut — 


hu ne mai poate face să vibrăm 
cu acel inters pe care îl acordăm 
spontan realizărilor artistice al 
căror interes se desprinde din 
contigențele imediate ale vieții 
sociale. 

O aparent burgheză mamă 
americană și-ar trimite la film 
odrasla cu tendinţă de emanci- 
pare, cu mențiunea: „ca să vezi 
ce pățesc fetele când nu sunt 
cuminţi... Spunând însă priete- 
nei sale cele mai sincere: „Sweet 
heart“, în fond dece atâtea com- 
plicaţii cât sunt încă doctorițe pe 
tume? 


ADRIANA NICOARĂ 


ereu Me 


NUMARUL VIITOR al 
„Universului  Viterar” 
(50) de Anul Nou, va a- 
pare la 30 Decembrie crt. 
cu un bogat, material H- 
terar și artistic. 








Li 


UNIVERSUL LITERAR 





—. 20 Decembrie 1942 === 





Prima carte citită = 


(Urmare din pag. 1-a) 


Inotdecuna, în preaima Cr&c'umului, 
mă îndeammă gândul să scotozeac prin 
amintire ca să găsesc cex dintâi carte 
pa cae am citita în întegime și pe ca:e 
am guital-o dusă abe-edanul cu poze şi 
snoave cu tmiei şi pisici, 

Da fiera-e dată, mărmnarise3c, găsesc 
alia. Sau, mai exact spuz, găsesc iîntot: 
deauna câ:ova dn care, de fecare daă 
când, sărbătoreşte, e oau!, aeg una cara 
mi se pare că ar fi chiar cea d.ntâi, 

Să zicem acum că aceasta a fost un 
Robimson Crusoe, întro traducere romă 
nsască, Amintirea ei este desqur foarie 
veche pent:ucă ea își ars locul in memo- 
me aiăiuri de ate întâmplări care sunt 
sigu: dinire csle mai vechi ale v-eţii mele. 
Cartea era un cadou de Crăciun și îmi 
sosise probabil împreună cu niște soldaţi 
de plumb, cu vream tren de tinichea și 
cu niște mielușei de mucava, pironiți pe 
o tavă de carton presat închipuind o pa- 
jişta foarte verde cu brazi conic: și o că: 
suță roşie întrun caii. Mai cred că acas 
Robinscn a iost prima mea carte, daoarece 
în bibliotecir mea de copil el purta, acris 
de mins pe 6 etichetă, numărul |. Era 
o carte cu tazrtaje cartonate, cu file groase 
şi lucioasa, cu litezaş mai şi rânduri rare. : 
Pe copeită, Robinson ei zărit ae fă - 
mul insulei lui cu o mare foarte aibastră 
în find, Sia în picioae printre niște pal- 
mieri verzi, cu un fel de glugă în cap, cu 
haină și pantaloni de piele galbenă și ţi- 
nând deschisă deasupra capului o um- f%, 
brală de soare, miţoasă, Bămuesc că în- _» 


ISUS în LITERATURA 


DRAMATICA 


(Urmare din pag. 1-a) 





Acelaşi lucru se intâmplă în țeatrui religios ad Renaşterii ja în- 
ceputurile «i, în „Moralitatea asupra Patimilor Domnului Nostru 
Isus Christos”, de Jean d'Abundance, în care principalele perso- 
năgii sunt Eviavia, Bunăvoinţa şi Natura, sau în cu totul abstracta 
„Comedie a Adorării celor Trei Magi“, scrisă de celebra Margue- 
rite de Navarre, sora regelui Francisc I. Asifel misterul se stinge 
pe incetul, sugrumat de abundența digres.unilor teologice sau mo- 
rălizatoare, ca şi de totala desiacere din conpul său a elementului 
comic, devenit farsă de sine stătătoare. Condamunate de decretul 
Parlamentului din Paris, la 1548, misterele se reiugiază pe scenele 
colegilor, unde se mai reprezintă până târziu într'al XVII-lea 
veac, piese religiqase în limba latină, în care se ghiceșie un ciudat 
amestec al dramei medievale și al iniluenţei clasice latine. 

Ce esie Isus în toată această Literatură dramatică? Odată cu Re- 

nașterea et nu-mui e decât o abstracțiune teologică, um sinibol al 
Mântuir.i. Dar misterele evului mediu sunt pline de o viaţă cu 
muit mai reală, și mai veridică în stângăcia ei. Scenele de bufoni, 
de lachei şi de meșteșugari sunt de un realism uneori prea crud. 
dar totdeauna, deosebit ge interesanti ca document omenesc. Diavo- 
lii cari își o.iciază blestemele parodiind slujba bisericească, mese- 
riașii cari înjură „par madame sainte Venus“, până şi bietul Sfânt 


Ios.d, iaţă de care autorii de mistere nu au totdeauna o atitudine ă 


destui de cuviincioasă, sunt tot atâtea dovezi de înțelegere a su- 
fleiulni omenesc, şi de o artă mai înaintată decât ar face să se 
creadă starea rudimentară a limbii, 

Cu toate acestea, Isus nw e un personaziu viu. El trece prin mis- 
terele care îi privesc, ca o nălucă depărtată şi rece, de care mu se 
atinge n.mic, şi care nu face niciodată dovada unui sufleţ al său. 


Copil în mijlocul templului, în care confundă şt.ința învăţaţilor - 


evrei, propovăduitor și făcător de minuni care entuziasmează mul- 
țimile și pășește numai pe drumur, aşternute cu fiori, sau biet osân- 
dit cu spatele plecat sub biciul şi batjocura călăilor nemilostivi, el 
rămâne acelaş personagiu divin care nu poate fi cuprins în măsura 
sentimentelor omeneşti, și care se vede a fi străin ae durerile şi de 
patimile ce ne agită pe noi. 

Răceala aceasta iși are explicaţia ei. Autorul misterului se găsea 
in faţa unei probleme mai presus de puterile lui, şi care a rămas 
de bună seamă cea mai grea şi mai puţin lămurită din întreaga 
literatură dramai.că: aceea, de a intăţișa pe scenă un om care să 
fie om, păstrând în același timp şi atributele orbitoarei sale divi- 
nități, 

Lucrul acesta, nimeni nu l-a făcut până astăzi cu un succes de- 
plin, şi putea fi cerut cu atât mai puţin celor ce, călăuziţi de cre- 
dinţa religioasă mai curând decât de crezul artiste, s'au silit pen- 
tru întâia oară să îniăţ şeze pe scenă pilda unei vieţi supraome- 
nești. De aceea Isus rămâne în toate misterele un personagu ab- 
siract şi nepământese, pe care scriitorul nu ştie cum să-l însufle- 
țească. 

Spre a da impresia că avem în fața noastră un oin, și totuşi un 
Dumnezeu, „fatistul“ nu poate decât să înmulțească semnele mate- 
riale şi exter oare personagiului, care trădează această dublă na- 
tură. De aici nenumăratele minuni, precum și stăruința remarcabilă 
cu care se descriu torturile suferite de Mântuitor, cu real.smul cel 
mai sălbatic şi mai nemilostiv, Isus rămâne totuşi un persomagiu 
străin de v.aţa, atât de reală care-l înconjoară. O singură dată el 
vibrează aproape ca un om, și se Simte într'însul o inimă ăcută 
ca a noastră, din dureri omene;ti şi din aprinse și îndepărtate idea- 
țuri. Lucrul acesta se vede în convorbirea cu maica lui, şi în duio- 
ş.a cuvintelor de imbârbătare către aceea care e singura lui legă- 
tură cu lumea în care sa coboriţ, 

Misterele franceze sau răspândit în toată Europa, ducând pre- 
tutindeni personagiul aceluiași Isus rigid și supraomenesc, ca în- 
to icoană bizantină, In Franţa char, spectacolele religioase s'au 
prelungit sub diterite forme, şi Râtif de La Bretonne povesteşte 
cum a asistat, în plin secol al XVIII-lea, 1a wm joc de păpuși re- 
prezentând Naşterea Domnului. In Germania, unde ecourile au fost 
imediate și deosebit de rodnice, se celebrează până şi astăzi, în 
diterite localităţi, misterul Pasiunii. Tot un ecou întârziaţ al aces- 
tei literaturi pare a fi şi Vicleimul românesc, mister modest al Naş- 
terii, care pare a fi fost însoţit in datinile noastre mai vechi şi de 
un mister al Patimilor, astăzi ieşit dim obiceiu. 

In Spania, misterul avu o evoluție paralelă cu cea din Franţa. 
Cel mai vechiu monument al teatrului iberic, celebrul „Auto ge los 
Royos Magos“, nu e altceva decât un Mister al Naşterii Domnului, 
datând din pr.mii ani ai secolului al XIII-lea, Derivat qin oficiile 
religioase latino-franceze, acest embrion de dramă sfinţită începe 
un şir de reprezentații religioase destul de puţin cunoscute, dar din 
care a rămas până astăzi Misterul de la Elche, dramă a Adormirii 
Maicii Domnului, jucată în oraşul Elche, în fiecare an la 15 August, 

Gomez Mantique, în secolul a] XV-lea, scrie două scurte poeme 
dramatice asupra Naşterii şi Patimilor, care anunţă poezia caldă 
şi limpede a eclogelor lui Juan de Encina, consacrate de asemenea 
nopții Crăciunului. In umnă, aceste spectacole se cristalizează în- 
tr”un gen aparte, numit „auto sacramental“, din care ni sau păs- 
trat numeroase exemple dintr'o epocă mai târzie. E destul a spune 
că Lope de Vega singur a scris „după spusele contemporanilor săi, 
mai mult de 400 de „autos sacramentales“, în afară de cele ale 
contemporanilor şi următorilor săi, şi mai cu seamă ale lui Cal- 
deron. Bine înţeles că nu toate aceste drame rel'gioase, de obiceiu 
de proporţii modeste, şi de un merit literar destul de variabil, sunt 
consacrate vieţii Mântuitorului. Cele mai multe celebrează muce- 


truna colț al psisajului stătea, atent ca un 
câine fidel, Vinari, Negrul cu părul creț și 
dinți aibi, Mai la o parte era un fel de 
colibă semănâmd cu un muguroi de fur- 
nici, Tobi era o imagine stângace şi yio- 
lent colorată, cu perspectivă hâi'ă şi fi- 
guri fără mâcio proporție. Cu toaie acestea 
insă, pe Robinson de-atunci încoace nu 
mi-l pot închipui dacât mereu aşa. 

Multe zile ata copilărisi mee camu foal 
pline de imtâmp'ârile exiraondina-e ale 
lui Robinson, Câtă vrajă şi câtă neit- 
niște na mi-a dat citirea şi recitirea căr- 
ţii! Era, bănuesc, o ediție prescurtată şi o 
traducere simpliată. Dar emoția de-atumci 
nu mi-a dato mai târziu ciiirea opere: lui 
Daniel De Fos în ediţii complete, cu pre- 
fețe și comentarii, deşi am recitit întot- 
daauna şi la orice vârstă cu plăcere po: 








vestea asta, capodoperă a romanului de 
aventuri, 

An fost, com în aceiaz vrem, şi alto 
cărți cae au împărţit cu Robinson ad: 
mirația mea ds cilitor copii. Printre ele 
au fost cred și Cei tre! Musquetari, într'o 
t aducere din 1857, în trei volume groase 
cât niște evanghelii, tipărite îm litere chi- 
rilice cumestecate cu aline. Aţâţat de po. 
veștila din: O mie și una de nopți pe cari 
câ'sodală, seara, ni le istorisea tăta, 
m'am căznit să învăţ bine chirilicele ca 
să citez în Halimauca lui Gherasim Gor 
jam, în eduția dn 1834, istoria lui Savab. 
călătorul pe mare: „Într'o vreme în Va. 
vilon, pe când împărăiea Harun Cali. 
ful, se catia un neguţător foarte bogat a- 
nume Savah ce călătorise pe multe 
mări cf pămâna (ui... 

Aceste cărți, găsite în biblioteca tatei, 
le nai păsirez și azi. Dar nu sie, totuş, 
se așează în amminti-e drept cele dintâi 
cărţi citite, Locul acesta îl păstrează, pâmă 
când poate cu alt prilej de sărbătoare a 
primei lecturi câtă carta va răsări în me- 
morie, acel Robinson cu file lucioase şi 
groase si cu o copertă violent colorată, 

Dar cartea aceia pe care cu mâna mea 
de copil scr:segem apăsal și stângaci nu- 
mărul 1, cartea aceia care incugura bi- 
bloteaa mea de copil, tpaeşie, demult 
pienduiă, dim biblioteca mea de astăzi. 

Și poate că tormui păreiena de rău că 
n'o mai am, mă fue să-i hărăzeac în 
Zintire loru) celei dintâi cărți citite, 


Wim 


AL. PHILIPEIDE 





nioia câte unui sfânt, şi sunt destinate a fi jucate cu prilejul săr- 
bătătorii lui. Toate sunt însă pline de acea atmosteră de devoțiune 
pateiică și de supraomenească voință de împreunare cu dummezei- 
rea, câre caracterizează teatrul sacru spaniol, 

Misterui ia aspecte mai speotaculoase în Italia, unde Renaşterea 
însemnează și o satisiacere a ochiului, pr.n priveliștea unor jocuri 
bogate în fast, în costume şi în decoruri. De aceea misterele ita- 
liene, cunoscuwle sub numele de „sacre rappresentazioni“, se preocu- 
pă, în epoca primitivă, mai puţin de poezia textului scris sau recitat, 
decât de parada pompoasă şi plină de efect a costumelor şi a po- 
doabelor. Numai pe la jumătatea secolului al XV-lea, Florentinul 
Feo Belcari începu să dea textului o formă mai îngrijită, urmat 
find în pilda aceasta, de însuși Magnificul Lorenzo de' Medici. 

In Italia însă, unde influența antichităţii lăsase pretutindeni 
urme atât de adânci, sacrele reprezentațiuni țrăiesc alături de tra- 
ged.i urzite pe aceleaşi subiecte sacre, dar pe modelul antichită- 
ţii reînviate, Tipice sunt în această privinţă exemplele lui Giam- 
Francesco Conti, zis Stoa, a cărui piesă despre „Moartea Omului- 
Dumnezeu“ avu un mare răsunet in Renaşterea franceză, şi al lui 
Curzio Faiani din Viterbo, autor al unei tragedii asupra Patimilor. 

Tradiţia subiectului religios al sacrelor reprezentaţ.uni se prelun- 
geşie până departe în secolul al XVIII-lea, la poeţii împărăteşti, 
Apostolo Zeno și Metastasio, acesia din urmă autor al unei com- 
poziţii dramatice intitulate „La Passione di Gesi Cristo“, La aceş- 
tia insă, textul poetic nu mai era decât o broderie exterioară pen- 
iru muzica oratoriilor care se cântau de sărbători la curtea impe- 
riajă. In legătură cu aceasta, trebue amintit că însuși genul mu- 
zical al oratoriilor se leagă de drama Mântuitorului, prin imitaţia 
conștientă a vechilor mistere de către Oratorienii cari, în frunte 
cu Sfântul Filippo Neri, am introdus 13 începutul secolului ai XVII- 


„lea acest nou gen muzical. 


In toate aceste producţiuni dramatice, cititorul caută cu nerăb- 
dare personalitatea omului-Dumnezeu; dar rareoti această curio- 
zitate e satisfăcută. Poetul se sfiește totdeauna qe a face să vor- 
bească pe Isus Christos, căruia numai harul divin al Evanghelistu- 
ui a ştiut să-i pună pe buze cuvintele potrivite. Cu o firească ne- 
încredere în puterile sale, el evită însuşi personagiul Mântuitoru- 
Ii, pe care fiecă îl preferă în muta și nevinovata lui pruncie, fie 
că-l ascunde înapoia altor personagii, care nu fac decât să vor- 
bească despre el, cum se întâmplă, între altele, în compoziția lui 
Metastasio. Se poate spune deci, că în ţoate aceste sorieri aramatice, 
Isus nu apare; chiar atunci când figurează pe scenă, el nu e mai 
puţin departe de noi, şi de îelul nostru de a înţelege firea ome- 
nească ori de a bănui impres:a necunoscută a lucrurilor mai pre- 
sis de fire. 


Cv. atât mai meritorie apare încercarea ma! nouă a lui Ed- 
mond Rostand, de a da cu adevărat ființă şi a umaniza figura 
Mântuitorului, în evanghelia lui dramatică intitulată La Sama- 
ritaine. Această dramă nu reprezintă decât un episod secundar 
din v-ața Mesiei, poate dinadins ales printre cele mai puţin dra- 
matice, pentru a ingădui poetului să sublinieze mai cu seamă fl- 
gura actorului divin. 

E adevărat că atmosiera e creată prin mijloace artificioase, 
şi uneori de un efect destul de indoielnic, ca de pildă apariția 
fantomelor sirăveohilor prooroci, sau ghicirea de către Isus a gân- 
durtor ucenicilor săi, E adevărat, de asemenea, că Isuş el însuşi 
e întățişat mai curând ca un gânditor, străin de ceeace-l încon- 
joatră, ca un poet, şi mai mult încă, um poet puţin preţios și 
nostalgic, având ceva din Rostand el însuși, şi ceva dn epoca 
literară 1900. Dovadă aceste reftlecţiuni ale Mântuitorului-poet, 
privind cum se apropie de culmea dealului, sund pe poteci cu 
amfora pe umeri, frumoasa Samariteană: 

Immortelle splendeur de cette grâce agreste! 

Je ne peux lasser de Padmirer, ce geste 

Solennel et charmant deg femmes de chez nous, 

Devant leqguel je me mettrais presgue ă genoux 

En pensant que c'est avec ce gesie, ie meme, 

Que jeune, obscure et douce, ignorant que Dieu tame, 

Et n'ayant pas recu dans un grand trouble encor 

La Salutation de l'ange aux ailes d'or, 

Ma mere allait porter ca cruche â la fontaine. 

Dar cu toată această prețiozitale, cu toată paloarea manierată a 
compoziţiei, nu se poate tăgădui că această încercare de umaui- 
zăre teatrală a Mântuitorului e dintr'un anumit punct de vedere, 
cea dintâi, Rezultatul poate fi discutat, căci Isus dătătorul de 
viaţă poate fi interpretat și altfel decât un poet contemplativ; 
nu rămâne fotuși mai puţin că Isus Qin evanghelia Samaritenei 
e un personagiu viu. 

Tot un personagiu viu, dar care nu figurează, e şi Isus dn 
drama cu acest nume al lui Nicolae Iorga. Cerinţele credinţei au 
impus dramaturgiei românești să se lpsească de  personagiul 
divin, care nu apare deci în drama lui Iorga, dar a cărui apro- 
piere se simte necontenit, puternică şi dominatoare, prin efluviile 
pe care le simt cei ce trăiesc alături de el. Un val amestecat de 
dragoste, de admiraţie și de spaimă, ca în fața orirărei minuni, 
se ridică din această apropiere a dumnezeirii, și înconjoară cu 
un nmb de taină personagiul divin care, fiind nevăzut, pâre a fi 
pretutindeni prezent. Din toată drama se înalţă un fel de poezie 
puternică și aspră, care nu împacă poate toate cerințele teatrului, 
dar care dă cel puţin impresia de mister și de măreție care în- 
soțeşte toate marile adevăruri ale credinţei. 

Astfel, Isus nu numai că leagă de existenţa lui pământeană şi 
de cultul naşterii şi patimilor lui, însăși începuturile dramei mo- 
derne, dar pune în același timp şi câteva din problemele cele mai 
adânci ale artei dramatice în general, După ce a creat spectaco- 
lul modern, personagiul lui Isus continuă să se ridice ae-asupra 
lui, ca o ţintă încă neajunsă, cu toată evlavia şi cu toată setea de 
artă de care au fost în stare generaţiile de poeţi ce s'au ridicat 
către dânsul. 


ALEXANDRU CIORÂNESCU 


nm 20 Decembrie 1942 


ote româneşti 





-- - PORTUL F. PACUBARIU 


ne trimite, dim Cluj, o carte de 

poeme: „PSALMII NELINIȘ- 

Tăr, 'Cartea, apărută, anul ace- 

sta, la „Beszterce“, ad.că BIS- 

TRIȚA, gi amuame în Editura 

Gazete: „Săptămâna“, a fost ti- 

părită, în condiţii excelente, „la 

Tipografia „Minerva“ şi cuprin- 

de patruzeci de poezii una și una. 

Preţul: volumului: este de 2 

Pengă. Ă 
Poetul PF, PĂCURARIU stăpâ- 

neșțe un vers curat, suav, CTes- 

cut lângă hotarele tristeţii și aie 

unej revolte pe care o s:mţim 

colcăind îmăbușită dară aseme- 

nea zgomotelor ce întovărăşese 

cutremurele. 

„Izei, şi visele de-acum 

S'or aşternen praf sub bruma 

Vremii, și poemele 

Le-or usca blestemele, 

Vor cădea din crengi de gând 

Pe. cărări de dor și vânt, 

Pe cărări de 'mpândurare 

impletite 'm sumbra zare 

A sorocului ciudat... 

Păsări negre tainic bat 

Peste vise, peste ceasuri 

Şi din tăinuite glasuri 

Se urzeşte lin cântarea 

Prevestirii, peste zarea 

Ardeleană, arcuită 

In tăcerea nesfârșită... 

Păsări negre scriu în zare 

Semne de îngândurare“, 

i (Cântec) 





sta poetică a lui F. PACU- 
1U, mărturisită în „Cânteo 
lață şi moarte“ este aceasta: 


+ poeme cum îmi oule 
jele pe pașii veștezi, 
mi tai visele 'm balade 
“uite 'n pure lespezi. 
e zălud prin codri vremii 
ut de vise și de cânturi, 
-brl semințele poemii 
. pe-o pleavă'n patru vânturi... 
ntăreț zălud în anul 
md era lăută tunul 
* anormânt să-mi scriți: 
î. cu-arcanul 
Ana visele, nebunul.“ 
Dară şi aceasta: 
„Nuinai versul mi-e azi scut 
și armă, 
Nici Yungher, nici pumn, nici 


Numai melodii ce se destramă 
Ca în fluer doina de alean...“ 
i (Numai Versul) 
Poetul ardelean îşi convertește 
n cântec trist balada pe care o 
trăteşte: 
„Mţ-i gândul alăută pe care 
| plâng în seri 
Doar vifore de vânturi și freamăt 
de furtună 
Şi seara vremii suie prin sânge 
şi tăceri 
Să-mi creancă vâscul felii 
i pe inima nebună, 
Mă dibuie minunea cu-antene 
de visare 


Şi rana viermănoasă sub platoșă 
mă roade, 
Curg sure peste suflet vechi 
fluvii de uitare: 
Fosforul Amintirii în adâncimi 
mai arde. 
(Mii gândul alăută...) 


Pentru frumusețea lui, cităm 
în întregime acest Epilog: 
„Mi-au rămas câitecele nespuse 
Ca florile ce-şi ascund miresmele, 
Au căzut ca niște păsări negre, 

răpuse, 
Cărora le-au tăiat sborul besnele. 
Am rămas mai singur ca o spadă 
Prinsăn rugină de blesteme, 
S'a destrămat ceru! de baladă, 
Sau scuturat păduri de poeme. 
Na mai coborit nici o ciocârlie 
Din frunzarele cerului 
Cu sborul — senin de veșnicie 
Prin cețurile 2Hei şi fumul = 
misterului. 
Au trecut în van mistreții 
tainelor sihaștrii 
Prin codrii orelor veștede. 
Tinereţea'n platoşă de dor, cu are 
de aștri 
A rămas tăcută şi surdă, ca sub 
i o lespede. 
N'a fost cine să răpună pe Greul- 
Pământului 
+Jare-a trecut chioțind prin vreme, 
Zadarnic gem sub palma orii, sub 
talpa vântului, 
Zadarnic inima, lașa, geme." 


LA BARBUT 


se numește noul volum de proză 
a! d-lui D. St. Rădulescu, scriitor 
de talent indiscutabil, editat de 
„Vremea“. 

Cele șapte bucăți (La barbut, 
Strănutul, Excursia,  Mutatul, 
Dispărută, Vis rău și Mortul), da- 
tând din 1934 și 1935, se încadrea- 
ză perjeot în ceeace poate şi tre- 
bue să fie literatura di'stractivă 
de calitate bună. Dar d. D. st. 
Rădulescu trădează resurse de 
humorist și povestitor pe cari ar 
fi foarte păcat să și le nesoco- 
tească. După „Popa Borcea“ și 


„Lia barbu” . așteptăm şi cartea 
d-sale de temelie, 


DE TOT REMARCABILE 


sunt contribuţiile la N-ru! pe 
Decembrie 1942 al REVISTE: 
FUNDAȚIILOR REGALE. 

D. profesor D. Caracostea, ale- 
Bânidu-şi colaboratorii, a avut o 
mână fericită. 

Dară d. profesor D, Caracostea, 
cu desăvânmșita d-sale autoritate 
în materie de intuiție i cunoaş- 


"tere a valoriloa: literare nici nu 


putea face alegeri greșite. Dea- 
ceea &imirăm la d-sa în prima 
Linie deosebita grijă pe care o 
poartă condeerilor tineri şi în 
general, tuturor tinerilor închi- 
naţi preocupărilor spirituale. 
„Ceeace urmăresc eu' — l-am 
auzit odată mărturisindu-și ma- 
rea nădejde, — „e să netezesc 


căile tineretului, —. să-l pregă- 


tesc pentru  greaua conducere 
care-i revine. Am toată încrede 
derea în voi şi în munca pe care 
o faceţi“, 

Profesorul D. Caracostea nu 
prea este darnic cu laudele, căci 









CONCERTELE DE VIOARĂ 
ALE MAESTRULUI GEORGE 
ENESCU 


Amploarea adusă de maestrul 
Enescu stagiunilor muzicale, ori 
de câte ori ia parte activă la 
ovănifesiările lor, este întotdeau. 
aa hotăritoare. Cu acea forță 
de gealizare care ii îngădue să 
acumuleze singur 'în concertele 
noastre, maj! mulţă muzică de- 
cât am putea s'o facă oricare alt 
muzician, dirijând ca nimeni 
altul, interpretând  somate, fă- 


când muzică de cameră, operând 


câteodată şi în fața pianului tot 
oa înfăptuitor ie minuni, marele 
maestru ai muzicii noastre a in. 
scris anul acesta, într'o uimitor 
de vastă activitate și pairu con- 
certe de vioară, Ilustrul compo- 
zitor și uriagul şef de orchestră 
a avut faţă de vioara cu care, 
dealungul continentelor, a vrăjit 
atâtea mulţimi, un gest de în- 

-şi de paăiui 
tăcule special şi uneori exclusiv 
ca să-i răsfeţe stmnele say 'să-i 
pună în Jec resursele de viriuo- 
zitate, : 

A fost o adevărată sărbătoare 
aceat prilej de a asculta cele mai 
felurite compoziții pur violonis- 
ţice, în care cei mai îndemâna- 
ţeci dintre conceriișii caută ma- 
rile efecte de public, readuse la 
substanțialitatea funciară a mu. 
zicii, întiripate pe plan pur ex- 
presiv, înălțate până la nivelul 
autentic al frumosului şi în ace- 
tag timp cucerind şi vioarei toa- 
te drepturile ei la transcenden- 
ţa instrumentală. 

Poate că, pentru cine ar îi pri- 


lor patru concerțe de vioară pe 
care 'e-a dat, unele nume şi ti- 
tluri ax fl adus oarecare sur. 
pr.ndere, Concertul de Spohr, 
autor pe care rar îl vedem pără- 
sind Programa anilor superiori 
de conservutor pentru sala de 


paganinesc 
cele mai caracteristice. O emo- 
ționantă bucurie ar îi inlocuit 
însă acestă stsprindere pentru 
oricine 1e-ay fi ascultat, astfel 
precum le-a grăit maestrul. 

Pentru Spobhr, o stimă şi o în- 
țelegere noi şi-ar fi făcut loc si- 
gur. Câte profunsiuni: cât de fru- 
mos simţ al expresiei violonisti- 
ce prin specitic tehnic, câtă ne- 
bănuită muzică, au putut fi evo- 
cate din aceste pagini în apa- 
renţă învechite dar, reinviate de 
marele artist în tot ce au mai 
ales, maj reprezentativ. mai 
nobil. 

Sagasate sau Paganini, şi-au 
regăsit cea mai limpede esență 
2 expresiei lor, am fost o neîn- 
treruptă dăruire de muzică, la- 
turele lor acfobatice nemai fiind 
nici impediment nici scop, ci 
o încâniage, în aceste transtigu- 
rante interpretări. 

Si, în fiecare concert, Bach 
şi-a păstrat marele săm loc, în- 
dumnezeit precum numai Geor- 
ge Enescu ştie s'o facă. 

In toate aceste conceşie, pia- 
nistul lop Filionescu a putut 
avea, printrun aport de o cize- 
lare, un gust și-o mlădiere de 
însoţire de veritabil agtist, o 
partie de contribuţie excepţional 
de prețioasă, 


RONEQ ALEXANDRESCU 





d-sale îi impun nwmai calităţile 
pozitive și constructvie ale cui- 
va: munca, talentul, caracterul 
şi nomânismul conştient. Luând, 
în Aprilie 1941, conducerea Re: 
vistei Fundațiilor Regale, d-sa 
mu a ezitat nici o clipă să pro- 
cedeze al o hotărită restaurare a 
bunelor cuviințe românești atât 
de așteptate în ogorul literelor 
noastre. 

Incrednţând dastoiniculu 0O- 
VIDIU PAPADIMA  secretaria- 
tul de redacție ai Revistei, pro- 
fesorul D. Caracostea a stator- 
nicit în mod definitiv această 
necesară restaurare. Tânărul şi 
eminemtul critic a câștigat, în 
scurt timp, simpatiile și stima tu. 
turora, oirentând cătră orzon- 
turile Revistei Fundațiilor Re- 
gale o întreagă generaţie de sti- 
hu'tori, prozatori și ese'ști ținuți 
la distanță până în Aprilie 1941. 

Pășind în al zecelea an de a- 
parițe, R. F. R. condusă de pro- 
fasorul D. Caracostea e mai vi- 
suroasă ca oricând. Semnăturile 
volaboratorilor de înalt prestig.u 
și numele scriitorilor tineri îi 
as.gurt un viitor prea bogat în 
surprize.  Socotim că Revistei 
Fundațiilor Regale îi va reveni, 
după războiul actual, rolul de 
periodic central şi cel ma: im- 
portant at tuturor năzuințetor 
românești, 


CETATEA MOLDOVEI 


are, in număru.i pe Decembrie 
1942, um poem extraordinar ca 
jactură și conținut, un poem dur, 
de o.duritate de cremene, dară şi 
poem plin de zări vrăjite cum 
sunt numai cele ascunse în cân- 
tecele noastre bătrâneşti. Poemul 
se numește Bosăncenii și-l sem- 
nează EUSEBIU CAMILAR, nu- 
ME Care, nuene îndoim, ba ră- 
mâne, 

Pe Eusebiu Cam'lar, secretarul 
de :redacție 'al Cetăţii Moldovei, 
îl apreciem de mult și i-am apre- 
ciat, mai cu seamă, proza de tut 
originală şi de tot bună, 

Ştiam că scrie şi versuri, Nu 
stiam, însă că va scrie versuri de 
calitatea „Bosăncenilor“ săt. 

lată, două fragmente: 


„Uneori, noaptea, în intima satului 
aprind focuri puternice, focuri 
puternice 


/ 


și stau tăcuți în jurul focurilor. 
întrun târziu unii prind să cânta. 
Și de-ai nimeri între ei 


utunti când începe cântecul, 
m'ai găsi pe lume frați mi, buni. 
iși zălogesc la crâșmă sumanele 
să te poată cinsti cu rachiu, 
Totuşi, nu te sfătuiesc să întârzti 
între dânşii, 
Nici chiar când inima le spânzură 
mutată în lacrimi, 
usemeni unor steaguri sfâșiate, 
e plecate 
Căci după cântecul sfâșietor de 
lung 
ochii li saprind ca jăratecul, 
Cuţitele încep să fulgere 
şi curge sânge mult în satul 
Bosancilor. 
„Bosâncenele lor îs urâte; ochii 
mici, gurile pungă. 
Lucrează umăr la umăr cu 
i bărbații, 


 cărând butuci din pădure. 


Trag la ferăstrău încruntate, 


stând pe brânci printre butucit . 


mari. 
Când se bat, ele nu se sgărie 
ca alte femei, 
nu ţipă, nu se trag de coade. 
Imeruntaten broboade, 
mânuiesc hangere din vârțuri 
de coasă. 
Deaceea poate, în satul Bosancilor 
încă n'a crescut nici o fată 
frumoasă.“ 


REVISTA BUCOVINEI 


este primul periodic literar bu- 
covinean ce apare lunar și re- 
gulat. Societatea pentru cultură 
şi literatură din Cernăuţi, pro- 
prietara revistei, își ţine şi de 
asiădată cuvântul, iară d-nii 'Tra- 
ian Cantemir şi Dragoș V.tencu, 
secretarii de redacţie, nu rămân 
nici ei datori cu materialul menit 
publicării. Ajunsă la cel de 
al 1l-lea număr, continuatoarea 
fiionului literar părăsit în Iunie 
1940, poate privi cu mulţumire 
în urmă, căci a reuşit să adune, 
între copertele-i albe, numele a- 
proape al tuturor acelora ce a- 
fipau, până în acel trist Iunie 
1940, crezuri diferite. Revista 
Bucovinei a Câștigat prima bă- 
tălie. Ii urăm, cât mai apropiată, 
și o victorie integrală în plânui 
calităţii colaborărilor. In numă- 
rul pe NOembrie semnează ver- 


suri şi proză; ț Vasile Gherasim, 8 


Aurel Vasiliu, Dragoș Vitemcu, 
George Vocvidoa, E. Ar. Zaharia, 
Neculai Tăutu, A. Bogaci, Em. 
Zegreanu, Tr. Chelariu, Adelina 
Cârdei, G. Di(rumur), A. Z. N 
Pop şi C. Ltoghin) 


Y. IELERU 








Ziurel de ziuă 


Tot mai arde cerul sus 

— Ziurel de ziuă — 
peste ieslea lui Iisus, 

— Ziurel de ziuă — 


Vitlesme, colț de Rai, 

— Ziurel de ziuă — 
îngeri palizi încă al? 

— Ziure] de ziuă — 


Alb şi fraged Vitleem, 
— Ziurel de ziuă — 
în ce vis să te mai chem ? 
— Ziurel de ziuă — 


Steaua sfântă de Crăciun 
— Ziurel de ziuă — 

din ce praf s'o mai adun? 
— Ziurel de ziuă — 


Lacrimi mari pe cer s'aprind, 
— Ziurel de ziuă — 
prin tristeți de foc colind, 
— Ziurel de ziuă — 


Pentru 'nsângeratul mag 
— Ziurel de ziuă — 
pune, Doamne, spini pe prag, 
— Ziurel de ziuă — 


Şi acoperă cu lut 
— Ziurel de ziuă — 
Vitleemul meu pierdut, 
— Ziurel de ziuă — 
RADU GYR 
Din volumul de „Balade“, sub tipar în ed. „Fun- 
dațiilor Regale“, 


Cor ingeresc 


Cela ce ești fără incaput 

De Tine crecultă pământul. 

O, Docmmns, mărit Sodaot, 

Din t.nă pe om l-ai făcut Fa 
Șin suflet sădit-ai Cuvântul. 


Osenă, oscmă, strigăun 

Laudă faptelor dăm. 

Mai presus de taine zidești 

Din lumini hynini împlmești 

Plin este cerul de minunile Taia. 

A vieții de veri ești singura cale. 
Sirăluce verdeața când trei prin grădini 
Po tau de zăpadă orase tnerii crini. 


Din has venit-ci spre cer 

Din puseti izvosita: puteri 
Luminându-te prin Tine imăim 
Mângâmdu-ne, în vea: Te slăvim 
Inchinâmdu-ne, sirisăm pururi așa: 
Osună, Osana, Oscamă. 


IULIAN VESPER 


Drumul de țară 


De pleci din noi, de unde fierbe 'ntr'una 
Ascunsa grijă pentru tot ce ştim — 
Sau de ne vii în braţe cu furtuna, 

Noi tot cu tine 'ncepem și murim. 


E 'n firea noastră vesela cântare 
Prin colbul tău, spre veşnica minune 
A pânei, zămistită din sudoare, 
Alinătoare ca o rugăciune. 


Plecăm, venim, cu tine 'ntotdeauna, 

Cum apele cu valurile lor — 

Și pretutindeni ne 'ntâlnim cu buna, 
Cu sfânta noastră 'ncredere 'n ogor; 


Iar când se 'ntrec avânturi uimitoare, 

In aripile grele 'ncet crescute — 

Ne urmăreşte 'n beznă, sau spre scare, 

Noroiul tău- mâhnit — să ne sărute. : 
TEODOR SCARLAT 


Sufletul lumii 


O trâmbiţă răsună, nevăzută: 
Eu sânt trecutul vajnic ce căleşte 
Avântul care urcă vuliturește 
Iuspre Lumina încă nebăută. 


Cărarea mea, de veacuri străbătută, 
N'are 'nceput și nu se isprăvește. 
Sânt Cosmosul în care clocotește 
Setea de clipă nouă, neștiută. 


Prin mine, zarea blastămă şi cântă, 
Pogoară îngeri, veacul înspăimântă : 
Intunecă, ucide şi învie... 


Prin mine, creiator de vecinicie, 
Muntelc-i crunt, garoafa e mai sfântă; 
Sânt besna rece şi lumina vie... 


LEONIDA SECREŢEANU 





3 —== 


NOTE GERMANE 


VERLAGSGESELLSCHAFT 
DIE WIENER 


(Societatea editorială vieneză) 
snunţă apariția sau apropiata a- 
pariție a următoarelor traduceri 
din literatura românească: 

LIVIU REBREANU: Die Erde 
die trunken macht (om), Der 
Aujstand (Răscozla) şi Die Bet- 
den (Amândo'); ŞTEFANA VELI- 
SAR TEODOREANU:  Rumri- 
nische Skizzen; CEZAR PETRE- 
SCU: Der Schatz des Kinigs Dro- 
michet (Comozra Regeiui Dromi- 
het) şi Das schwarze Gold (Au. 
rul negru), Aus griinen Wăldern 
aeht der Wind — (Bate vânt din 
codri verzi) — volum de poeme 
românești; EMINESCU: Lyrische 
Lese (Antologie lirică); RUMĂ- 
NISCHE NOVELLEN şi MUN- 
TEANU-THIERFELDER: Rumă- 
nische Literaturgeschichte (Isto- 
ra literaturii Româneşti), 





ROMANUL POPULAR 
DISTRACTIV 


(Der Unterhaltungsroman) se 
bucură de atențjii speciae în 
Germania de azi. Războiul, cu 
ăpăsarea.i de coşmar, stimuiea- 
ză, indirect, setea de „distrac- 
ție“, iară în Germania nu s'a ci- 
ut poate nicicând mai pe neră- 
suflate ca azi. Cărţile se epui- 
z:ază vertţiginos. Lumea nu cau- 
tă atât să se informeze sau să 
s2 cultive, pe cât are nevoie de 
cele câteva zeci de minute de 
destindere ziinică a nervilor. 
Tocmai „destinderea“ aceasta nu 
putea scăpa atenției forurilor 
politice  cenducătoare în cel de 
a. treilea Reich. „Literatura dis- 
traotivă“ a devenit astfel pro- 
blemă de primă urgenţă şi, o- 
cată formula:ă, sa procedat la 
traducerea ei în fapt. Au fost 
instituite premii de sute de mii 
de mărci, iar editurile își aș- 
teaptă cu încred:re trufandale:e. 

In fond, ce este literatura sau, 
în speță, „romanul popular dis- 
tractiv 2“ 

D. Ludwig  Eberlein dă în 
săptămâna-ul Das Reich (No. 48) 
o serie de lămuriri din cari re- 
ţinem : : 

„Cu problemele nu ne putem 
juca. Cine pune, în decursul unei 
discuţii vesele o problemă, pro- 
duce un vârtej care înghite li- 
bertatea spiritului. Totuşi nu 
irebue să vorbim prostii spre a 
evita orice sens adânc. Cal su- 





“metafizică, — şi 


perficial cu'ege goria dea fi 
zauseur charmant numai dato- 
rită faptului că este imun față 
de pericolul de a deveni proble- 
matic. El are o calitate negativă. 
Cei mai mare farmec al cause- 
riei zace acolo urrle iicărs, prin 
ogiinda suprafeţei, profunzimea. 

Pe Goethe îl laudă contempa- 
rânii pentru faptul de a fi fost 
un incomparabil om de socie- 
tate, — anccdoteie și întâmplă- 
rile din călătorii pe cari le po- 
vestea e., treceau drepi mostre 
de literatură distractivă“, 

„Romanul distractiv care tre- 
bue să afirme viața și să fie ne- 
problematic, este în cadrul ar- 
tei epice ceeace e coinedia în 
cadrul astei dramatice.  Cecace 
ii este permis au!oruluj drama- 
tic, poate fi îngăduit şi povesti- 
toruiui, Să studi:ze el numai 
fața exterioară a lucrurilor şi să 
je descrie cu peană eiegantă şi 
plăcută, noi vom privi cu drag 
în această ogimdă“. 

„Trăim intro vreme în care 
facultatea de a scrie este bun 
cultural comun. Meseria seriito- 
"ului este singura care nu se 
inchide în nici un fel de ţare 
impotriva diielantismului, —— ea 
este deschisă tuturora, Nu voim 
so transformăm într'o meserie 
calificată.  Dară toemai fiindcă 
nu poate fi ridicată nici o în- 
grădirea exterioară, cea ăuntrică 
trebue să fie cu atâ:a mai re 
zistentă: bunul gust a! cițitoru- 
iui. Ar ircbui să nt i:berâm, în 
fine, de literatura crim.naiistă 
Jpsită de gust, literatură oare 
in.0cueşt: pr.n  sensaţii exte- 
rioare tenşiunile imerioare aie 
suf.etuluij și ne produce, în cazul 
cel mai bun, o excitare nervoa- 
să pe care o putem obține şi la 
cursele da cai, bencfici nd, pe 
deasupra, şi de ner cuzat; — să 
ne libsrăm de Kitsch-ul distrac- 
tiv ce ia chip ord. uâieori vrean 





cap mărginit atacă o problemă 
dragostea e o 
astfil de probiemă |! — şi să ne 
iiberăm de pretenţii falsa. Să 
nu-i cer-m scriitiruluji şi pue- 
tu.ui să ne dea literaiură dis- 


tractivă „auientică“ în afară de: 


cazu! că vo:ba „autentică“ e în- 
țeleasă ca alare, adică drept 
„veritabilă“, 

Deseori însă e confundată cu 
istoria, pedagogia, morala, cul- 
tura, — lucruri ce sunt  folosi- 
toare şi despre cari ştim unde le 
putem găsi, pe cari însă nu ie 
căttăm întrun roman disiractiv 
al căruia singur scop esta să ne 
odihnzască după  obositoarea 
muncă siinică a datoriei, făcân- 
du-ne disponibili pentru viaţă 
rouă şi v.guroasă. 

Cum poate rca'iza poetul twwa- 
te acestea ? Arătându-ne un pe- 
iu az pământ — văzut din cer!“ 


TRAIAN CHELARIU 





De Crăciun, odată... 


(Urmare din pagina I-a) 


Stăteau stioşi în jurul pomu- 
iui şi nu le venea să creadă că 
bătrânul din altă lume arlusese 
Și: pentru ei bomboans, bile, pă- 
vușe.e, ciorapi sau căciulțe căl- 
duroase. 

Ca să-și primească darul, mi- 
uții încercau să bâiguie câte o 
poezie, 

Lui George i se făcea milă de 
*ficiunea lor, de ochii înlăcri- 
maţi de teama că n'au să capete 
pachetul şi ruga pe Moş-Crăciun 
să le dea cadoul şi fără... poezie. 

Fetele lui: Luca-Raluca, ac- 
tr-ța de azi — spunea versurile 
tare, cu îndrăzneală. Ochii ta- 
tăui rădeau fericiți. Gabriela 
frământa mâinile, strângea gu- 
ra, încrețea fruntea : 

— Eu nu spun, Am fost cu- 
ninte, mi se cuvine daru!. Dacă 
„rea să mi-l dea. bine, 

Scriitorul surâdza trist, mân- 
uâia fruntea înaltă a copilei şi 
spunea el — în locul fetei dragi 
— o poezie. 

— Bu nu vraau așa, 
ea, 

— Aşa trebue. Aşa vrea Moş- 
Crăciun. 

— Cine e sl, să vrea? 

— E trimisul lui Dumnezeu. 

— E mai mare decât tine? 

-- Da. 

Prietenii primeau şi ei ţi- 
gări, cărţi, câte o cravată. Bu- 
nicii, o mărturie de dragoste 
din partea celor tineri. 

După împărțirea  surprizexor, 
cei mici piecau p2 la caszle :0r, 
iar fetele scriitorului mai zăbo- 
veau în preajma pomului, până. 


pro.esta 


când, trimise cu Sa la cuart 


adormeau; una fericită că are o 
păpușe, ceala.tă nemulțumită de 
mărturisirea tatei: că un mog 
bărbos şi cocoșat e mai mare de- 
cât el. 

Prietenii întârziau la un pa- 


„har cu vin, o gustare, o p.acă de 


pathefon, vorbă, caiele şi ţigări, 
așteptând să se lumineze de 
Ziuă, ca să se poată duce fiecare 
spre casă, pentrucă din Câmpul 
Vesâiiei nu se putza pieca ușor 


prin întuneric, peste .inia ferată, 


prin nămeţi şi viscol, 

Au trecut ani; în căsuţa din 
dea.ul Filaretului, se aprinde, ca 
şi atunci, în ajun de Crăciun, 
un brad cu iumânărele, artificii 
şi daruri, dar nu mai vine Moş- 
Crăciun și nici invitați nu mat 
sunt. 

Sa aprinde candela în fața i- 
coanti celui pleca!, suflete triste 
se închină iui şi se roagă să le 
fie mereu aproape, să le călău- 
zească paşii... 

Adoi, în lumina pomitiutl de 
Crăciun, o fată citeşte cu glasul 
mic, şoptil... —aşa cum la citea 
el, odinioară, — din cărţile lui şi 
îl simt abur cad și mângâctor, 
sărutându-le frunţila... 


IOANA MIHAIL 
—— CE IS PERETE E tasare i B 
ae 0 EEE a DER ERIS IE ta 
aug Rapppeiiipupere titan, 


E ec Să 
auroră 
. culeasa 


Psi 


a a 





4 


CE POT SA SPUN ? 








De multă vreme nu 
mi s'a întâmplat să fiu 
mai încurcat decât în 
clipa în care am în- 
ceput să scriu aceste 
rânduri, care vor tre- 
bui să fie un fel de 
reportaj famtazist şi 
ocazional. Am destule 
motive ca să mă simt 
încurcat. În primul 
rând, literatura oca- 
zională îmi inspiră cu 
mult prea puțină în- 
credere ca să pot să 
mă apuc să-i cânt în 
strună. Știu cpoi că 
prea puţini sunt cetitorii care îşi iau oste- 
meala să frunzărească paginile festive, 
pline de proze ocazionale. Eu n'am să scriu 
însă ceva ocazional, ci am să trag <hiulul 
acestui titlu care aminteşte de întâile pa- 
gini de abecedar, așa cum mi l-am tras 
mie însumi. Păcălesc, păcălindu-mă, cu nă- 
dejdea că poetul dumneavoastră şi priete- 
nul meu, Traian Lalescu, va spune într'a- 
devăr ceva potrivit şi în notă. 





CU TRAISTA GOALĂ 


„Dar, totuși. Mie 
Moş Crăciun nu-mi va 
aduce nimic. Aud de 
undeva de depante cân- 
tece de stea, cântate 
grăbit şi monoton de 
copiii din Scheii Bra- 
şovului şi ştiu că a- 
tunci Moş Crăciun îmi 
aducea întotdeauna 
câte ceva. Anul trecut, 
de pildă, mi-a adus 
nădejdea și lumina. 
Lozam văzut, sau l-am 
bănuit, aşa cum nici la 
cinci ani Bu mi s'a în- 
tâmplat, furişându-se 
din odaia mea şi lăsând în unmă o dâră 
de cer, pe urma căreia m'am strecurat, 
ca să-mi aflu drumul vieții pe came îl cale 
astăzi, cu sufletul ceva mai greu, dar cu 
fruntea mai ridicată. Până acuma, Moș 
Crăciun nu m'a uitat niciodată. L-am în- 
tâmpinat cu smerenie, dar şi cu nerăb- 
dare, împrumutându-mi pentru o clipă 
inima pe care o purtam la patru ani, şi 
mă oglmdeam la luminile pomului de 
Crăciun. Acum însă, am rămas sigur cu 
obsesiile mele. Mă gândesc că în zilele de 
sărbători, în anul acesta de jertfă și de 
înălțare, când omul la om trage, și când 
inimile vor veni să se caute mai aprig 
decât oricând, mă gândesc că e mai bine 
să mă încui între cei patru pereţi ai odăii, 
sărbătorind singur tot cesace n'am de 
sărbătorit cu alții. Moş Crăciun mi-a 
adus singurătatea, pe care chiar dacă n'o 
vreau cu totul, o bănuesc și o accept, pen- 
trucă un dar nu se cântărește, ci se pri- 

Nu ştiu câţi vor fi aceia care vor înțe- 
lege tâlcul deplin al acestor cuvinte, dar 
mă gândesc la cei, unul sau doi, care în- 
tâlnindu-mă în clipa lor de tăcere, vor 
ști că mai sunt mari şi mici tragedii care 
nu se consumă livresc şi care așteaptă un 
Moș Crăciun, fie ei chiar fără traistă, dar 
cu inima deschisă spre toate nemărturisi- 
tele dureri ale lumii. 


FRETEXTE 





„Ce ne-aduce Moș- 
Crăciun“ e un foarte 
tentant titlu pentru 
o improvizație repor- 
tericească și literară. 
O îi. L-am ales cu 
bătaie de cap, l-am 
gândit în fel şi chip 
şi-mi dau seama în 
clipa în care scriu a- 
ceste rânduri, că fie- 
care om ar putea să 
vă spună altceva, nu 
fiindcă vede altceva, 
ci numai fiindcă ştie 
să mintă mai frumos. 
Dar tu, cetitorul meu, 
yrei tu să te mint, redându-ţi sensibi- 
litatea cu apă de flori, ca să strănuţi 
lacrimogen şi admirativ, felicitându-mă 
pentru turui de forţă ? Chiar dacă ai să 
vrei, eu n'am să mai pot! 

TȚi-ar spune Ionel Teodoreanu despre 
cozonaci, alivenci, zăpadă şi caișşi, ţi-ar 
spune despre năut, icre negre, zurgălăi 
și cocă, ar fi evocator şi frumos. 

'Ți.ar spune Crevedia despre Vasea lui 
nămeţită, despre borş şi sarmale, des- 
pre glorie şi îngeri. O, toţi maeștrii scri- 
sului nostru românesc ar avea să-ţi 
spună ceva, toţi ar povesti despre un 
Moş Crăciun, pe care dintr'odată l-ai 
vedea în faţă, crescând din ce în ce mai 
mult, până când ar dispare. Şi-atunci, 
abia atunci ai vedea că nici acest Moş 
Crăciun nu ţi-a adus nimic. Nici cel pu- 
ţin pe sine însuși ! 

„Dar stau şi mă întreb: oare m'ar avea, 
acest ciudat aducător de bucurii ce să 
împartă la oameni ? Zurgălăi, păpuși, 
cărţi, albume, rochiţe şi trâmbiţi, la cei 
mici. Dar nouă, celor pare de teama da- 
rurilor şi a mâhnirii ne aducem noi înși- 
ne darurile, ar avea totuși ce să ne dea: 
omenia, credința, liniştea, odihna și 
dragostea. 

O, Moș Crăciun, eu nu știu ce-ai să le 
aduci lor, și de aceea nici nu îndrăznesc 
s'o scriu. Dar dacă vrei ca drumul tău 
să fie ceva mai ușor, încarcă de astă 
dată traista cu aceste abstracţiuni și 
printre tulgii puri de zăpadă care fac 
Atât de bine unui cadru sărbătoresc, 








> 


|] 
imprăștie-le printre toţi neomenoşii, ne- 


credincioşii, neliniștiţii, neodihniţii și 
neîndrăgostiţii, care se sbat fără a şti 
că neliniștea lor nu e altceva decât că- 
utare și zădărnicie zăunoasă. 


ŞI POESIA... 


Mai etern lucru de- 
cât NICIODATĂ şi 
NIMIC, mu este decât 
poesia. Nu mă gân- 
desc aici la bisericuțe 
sau la catalogări, pzn- 
trucă pe zi ce trece îmi 
place să cred mai mult 
că acela care ştie să 
trăiască marea taină, 
fără hotare și fără 
ranchiune  Ccamarade- 
reşti, este şi poetul zi- 
lei de mâine şi al lui 
totdeauna, poetul pe 
care l-am vrut şi îl 
vrem, 

Poesia e sărbătoare şi deaceea sărbă- 
toare e în fiecare zi, chiar dacă mare 
roșu în calendar. Noi nu trăim după ca- 
lendare, pentrucă mai frumos cad filele 
lui, cad foile toamnei şi spicele verii, 
fjrumnţile oamenilor şi lacrimile îndrăgos- 
tiților. Din an în an, trişti dar încreză- 
tori, trecem din sărbătoare în sărbătoare, 
oficiind întru poesie, săraci dar bogați, 
umiliți dar trufaşi. E o linie de conduită 
care nu se învaţă, ci se trăeşte. 


Moş Crăciume, dar ai putea fi de folos 


şi poeților, prietenilor mei, aducându-le 
la toţi câte ceva, pentrucă fiecare din ei 
are nevoe. Iată, transcriu dintrun carnet 
intim și be rog să iei act, dacă nu pentru 
anul acesta, pentru la anul şi la mulţi ani: 

— lui Traian Lalescu, hârtie pentru un 
volum de poeme şi-o pălărie, 

— hui Dimitrie Stelaru, o sobă de tera- 
cotă pentru anticăria sa, 

— lui Ion Th. Ilea, o.„întoarcere“ cu 
ediții multe, dar definitivă, şi aşa magi de- 
parte. Glumesc şi nu glumesc. „Am asu- 
pra mea un cafiastif, în care mi-a plăcut 
să însemn toate lichelismele, inconsecven- 
țele, semnele de frăţie şi de camaraderie, 

pe care le-am întâlnit pe drumul meu 
între oameni. Știu destul de bine ce [i se 
cuvine şi ştiu şi mai bime ce așteaptă fie- 
care din ei. Deaceea, iubitul meu Moş Cră- 


ciun, dă-mi un telefon lamumărul 3-3-10 - 


şi am să-ți comunic, dacă te interesează, 
o listă destul de bogată. Oricum, dacă m'ui 
sărit la catalog, nu-i uita pe ceilalți. Fii) 
generos cum nu pot fi ei! 


E NUMAI UN VIS 


Dar timpul gonește 
de zor. Mă gândesc la 
cele câteva cartonașe 
cu urări pe care am să 
le aflu ca de obiceiu pe 
masa mea de lucru de 
la redacţie, sau în cu- [ 
ţia de acasă. Mă gân- 
desc la cei ce se gân- 
desc la mine cel ce 


sunt, nu la cel ce-aş fi 
putut să fiu. Generos 
ca uitarea, un vânt 
vine de undeva și a- 
runcă pulbere şi cenu- 
şe peste tot ce-ar pu- 
tea fi bun și frumos. 
Oare tot Moș Crăciun să fi adus și furtu- 
na aceasta ? 

Stau la fereastră și mă uit pe stnadă, 
cu inima departe de mine, acolo unde pi- 
ciorul meu nu poate să pătrundă. Obosit 
şi flămând, mai flămând decât toți îlă- 
mânzii lumii, după ce m'au mistuit atâtea 
focuri şi m'au devorat atâtea întrebări, 
nu-mi mai rămâne altceva de făcut, decât 
să mă sui pe cel mai înalt crenei al cetă- 
ţii şi să-mi spun zâmbind: „Aştept!“ 

Şi, cine ştie, așa cum fragmentele ace- 
stea scrise în nozptea geroasă n'ar fi aș- 
teptat niciodâtă, Moş Crăciun îmi va adu- 
ce bucuria de-a mă afla pentru o clipă 
acolo unde cu inima am fost, dar de astă- 
dată cu piciorul, Și piciorul meu, călecând 
pe nori, va sparge stelele într'num nevăzut 
pom de Crăciun, pentru mulţuminea de-a 





de auzi cum pocnesc şi se sting. 


Atunci poate că am să-mi spun: e nu 


mai atât... - 


UNDE-S FLORILE DALBE ? 


Şi o să umble co- 
piii cu steaua și'n ca- 
se o să pâlpâie lumâ- 
nări. Vor crede și cei 
ce n'au putut crede, 
pentrucă asemeni u- 
nei ape care duce tot 
ce întâlnește în calea 
ei, unanima credinţă 
leagă suflet de suflet 
dincolo de vâltori și 
de rele. 

Ai să mă întrebi, 
cetitorule, precum 
spune titlul acestor 
rânduri: „Ce ne_adu- 
ce Moș Crăciun ?%, 
dar cu rușine eu m'am să-ţi pot răspun. 
de nimic. N'am să-ţi spun nici un basm, 
n'am să-ți fac nici o urare, n'o să a- 
prind nici lumânarea în steaua mea de 
hârtie colorată, cu care vreau să lumi- 
nez universul. 

Ci am să tac, aşa cum numai singu- 
raticii și nebunii mai ştiu. Crăciunul 


„meu nu va fi acela al dumitale, pentru 


că pe mine Moş Crăciun nu m'a trecut 
în carnet, Mi-a spus-o secretarul său 
particular şi n'am putut să mă mir în 
deajuns de lucrul acesta, pentru că du- 
pă câte știu cu, am fost destul de cu- 
minte întrun an răsvrătit. Cuminte ? 
Imi vine să râd! Am început să mă 
scuz şi să mă laud, pentru că îmi dau 





5 nişoară! 





UNIVERSUL LITERAR 


Ca mo hăLum 





seama că numai mie mi se cade să fac 
acest lucru. îl fac însă cu jumătate de 
voce, ca să nu m'audă Moşul şi nici acei 
cărora, robotindu-le cu braţul și cu gân- 


dul, viu astăzi să le întorc sudalma pe: 


tăcute, îmbrăcând-o fără amăreli şi fă- 
ră răutate, într'un colind nou, care nici 
cu „Florile dalbe“ mu aduce, nici cu 
„Astăzi s'a născut“, pentru că din mu- 
zica aceasta șuşotită, proştii şi găunoşii 
mau a se înfrupta.  Şoapta mea e mai 
puţin decât milogul lor cânt căciulit şi 
Moș Crăciun va avea grije să le-aducă 
o cutie de chibrituri, ca să-și lumineze 
besnele şi să cânte numai la case mari, 
acolo unde bemolii își au ca răsplată câ. 
te un covrig și diezii câte un franc ru- 
ginit. 

Eu nu știu ce-i azurul... 

Aur, smirnă și tămâie. 


LA REVEDERE, MOŞ 


CRĂCIUN !.... 


Jubite domnule ce- 
titor și stimată dom- 


Aţi așteptat poate 
un amplu” reportaj. 
V'ar fi: plăcut să vă 
spun cât costă șumnca,. 
war fi amuzat să a- 
fbaţi ce va face de săr- 
bători vedeta cutare 
cu darurile pe carei 
le-a. adus Moş Cră 
ciunii. V'ar fi plăcut 
să vă fiu pe plac, cum 
sar zice. Dar şi aşa 
cum am fost, nu mă 
îndoiesc că tot vă 
sunt! Ne cunoaştem de-atâta vreme, încât 
mi se pare că sunteți .gata să înțelegeţi 
cât de puțin (cât veţi putea) rândurile a- 
cestea care au spus mai mult decât un 

















TAIFAS 


Să nu fim chiar atât 
de pesimiști, prietene 
Ştefan Baciu! 

O fi având el, Moș 
Crăciun,  mustăţi şi 
barbă de vată, cari, za- 
darnic, încearcă să a- 
Îi copere trăsăturile cas- 
sierului, ce la fiecare 
chenzină din  laafă, 
nu uită să oprească a- 
i conturile, pe cari siliţi 
de împrejurări, le-am 
luat. Şi o maj fi se- 
mănând el cu băcanul 


Ș care ne dă zahăr şi 
jdină pentru cozonaci, numai în schimbul 
bonurilor dela camtelă, 

Și totuşi, să nu vedem totul în megru, 
prietene. 


Moş Crăciun are barbă şi mustăți albe, 


şi o căciulă țuguiată, ca neaua proaspătă 
de albă. 

— „Sărw mâna, Moş Crăciun“. 

Teama fericită a copilăriei ni s'a pitit 
iar, huiub sfios, în înimă. 

Tic! Tic] Tic! A 

— „Ce ne-ai adus, Moş Crăciun ?* 

Glas sfătos de moșneag cumsecade, ne 
răspunde : 

— „Tot ce e frumos şi bun!“ 

— „Unde vezi tu, frumuseţe, Moș Cră- 
ciune? Mi s'au tocit pingelele la pantofi, 
Moş Crăciune, şi Chiri»ă, cismarul meu, 
s'a ascuns ca în pământ. Unde-au fugit 
jucăriile copilăriei, moşule alb ?* 

— „Uită-te în vitrinele prăvăliilor, ne- 
poate !“* A 

— „Dar bine, bătrânule naiv ca o poză 
dintr'o carte cu povești, sunt frumoase ju- 
căriile din vitrinele luminate cu neon. 
Dar o minunăție de-acolo costă acum cât 
costa pe vremuri chiria unei camere pe 
un am întreg. Nu sunt bogat, Moş Cră- 
ciune !“ 

— „Zi, așă: nu ești bogat? Dar unde 
i-ai uitat tolba cu vise, nepoate ?* 





COLIND 


Gârbovit cătum 

Nopți de “ngheţ priveghe. 
Nopţile-l adun - 

Cerului sub zeghe. 


" Strâns sub cerul do 

" Vântul hum mi-l paşte, 
Gârbovit Albac 
Nopți de 'ngheţ cunoaşte. 


Zeghe-i și zăbun 

Cerul peste țară, 

Romă, vântul hun 
"di de zi neo sară, 


Sâmigeră-ne, sânger' 
Inimă valahă | 
Scrâşmate . și. plângeri 
Vâmtul hun te 'nneacă. 


“Sângerăne sâmger' 
"Inimă moțească | 

Trâmbiță de înger 

Via să crăin:coască 


C'a trecut sub lună 
Nour de furtune. 

Că trecu sub seară 
Vitor prin secară 
Gând fâmtat dn țară. 


Şi-a trecut prin stele 
Clinchet de oţele 
Selipăt de prăsele 
Fulger printre stele. 


Cerul dac svâcni 
Fulgere din teacă. 
Fulger se trezi 
Toată țara dacă. 


Munţi creştea sub frunţi 
Vrersa lor: sămnfnunie 
Cu 'ndâriiri de munţi 
Frunţile de munte. 


Prăști sbucnea, sub căști 
“Dâri, căutătura. 

Ură 'mprocaşcă “n prăști 

— Grunji ide sgură, — ura. 


Munţi cărunți, stăpâni 
Mândru vă mai șede. 
Luna tmj'răți, mâini 
Chiot de Posscde, 


Codrule moșnecn, 
Oaste ești? Dumbravă ? 
Omu-i pădureom 
Frunzari bazorabă. 


Scoarţă. de bușteni 
Zole-s sub cămașă. 
Trunchi de fegi-oșteni 
Inimi sbat sub cocă. 


Codrii de-i cumoști. 

Oști stejarii vădu-și : 
„Getic taraboşti Se 

Vântul hun lianădus. 


Câtu-i șesul lorg 
Vântul hun atătu-i. 
Vântul hun ni-l spanra 
Codrii, și mi-l gâiui. 


Ei 
Răzbunat Albac 
Nopți de rod limbie. 


Nooptea, cerul dac 
Stele-i crește 'n glie. 


Stele când mi-l lase, 
Cald boltit, și bun, 
Pruncului cătun 
Ceru-i e copae. 


Leagăn cerul dac 
Noului Albac, 


ION FRUNZETII 





titlu sglobiu şi dulce ca o bomboană. Dar 
titlul e una şi miezul e alta. 

Aţi văzut cum stă povestea cu Moş 
Crăciun; darurile lui au adresanţi și le- 
gende. Să-l lăsăm să le împartă, pentrucă 
şi dumneata și dumneata veţi avea parte 
de ele. Eu însă nu. 

Ți-o spun serios, 
glumă. 

Ti-o spun cu convingerea că în timp ce 
dumneata vei ciocni paharele cu unchiul, 
S0acTa, nora, verişoara şi cumnatul, eu o 
să desfund o sticlă, -de unul singur, ca să 
prăznuesc alături de Francis James, An- 
dre Gide, Jules Renard, Mateiu ]. Cara- 
giale, Cocteau şi Rilke, pe care Moş Cră- 
ciunul anilor trecuți mi i-a adus treptat, 
ca să nu fiu singur eri şi întotdeauna. 

Mi se pare că te-am păcălit. 

Dacă-i așa, fii sigur că acela care-i pă- 
călit în realitate, sunt tot eu. Și bucură-te 
sărbătoreşte. Meriţi asta, tocmnai pentrucă 
nu ştii de ce. 


bucurându-mă în 


ȘTEFAN BACIU 


Cot Coe Ziunmes 








— „Tolbă cu vise, unde eşti tolbă cu 


vise ?“ 

Uhuhu! Vhuhu! Uhuhu! 

Glasul meu răsună pe străzile pustii 
ca în codru. i 

— m ulbă cu vise... unde ești?.. Uhuhul 
se încăpățânează să-mi ţină isonul, ecoul. 


VORBEȘTE-MI, TOLBA ! 


Imi gâdilă timpanul 
glas subţire și obraz- 
nic: 

— „Aici sunt, poe- 
tule nerod... Uite-aici!“ 

M'am intimidat ca 
un nătâng şi nu știu 
ce să răspund. Spun 
şi eu, așa, într'e doară: 

— „Bonjour !“ 

— „Ce te-ai frantu- 
| zit, băete? Fugi de- 
aici, că mi-e rușine de 
tine. Te ţii de toate 
fleacurile — am auzit 
că ai îriceput să le iei 
". interviewuri la ăia de 
se scălămbăe la teatru şi cărora le ziice ac- 


va 10 


nISIA n? 

















„ETERA EEE 





20 Dacembrie 1942 


tori — şi nu-ți aduci aminte de mine decât - 


când ai nevoe“. 
Nu-mi place să fiu insultat. Așa că răs- 


pund plin de demmitate ; 


— „Te rog să fii politicoasă, eucoană t 
Cine-ţi spune întâiu că am nevoa de dum- 
neata ?* 

— „Ia uitaţi-vă la el, cbraznicul!“ se în- 
dignează glasul nevăzut. „Dar cum, crezi 
că o să treci Crăciunul fără mine? Liţi că 


"anul trecut tot la mine ai recurs?“ 


— „„Aoleu ! Asta aşa e! Au să spună Ce- 
titoaii că n'am fantezie şi că mă repet“, 
— „Dar dă-i încolo de cetitori|“ 


— Fii puţin mai.politicoasă. Uite: Chiar 


acum te citeşte unul!“ 

— „Prea bine ! O să încerc de acum în- 
nainte să-mi măşor cuvintele. Mai bine, 
ai. începe însă să scoţi visele din mine“. 

Mă execut! 

Ua,! doi! trei! 

Asemenea copiilor cari-și fac sihguri ju- 
căriile, am scos din tolbă un pumn de câlți 
şi câteva cârpe. Cu nespusă migală încep 
să-mi făuresc jucării, 

Jucăriile, visele copilăriei, 

Iată-mă printre ele, dim nou împărat în- 
tr'o ţară de minuni. 

Imi vine să opresc trecătorii pe stradă, 
să-i sgâlțâiu tare şi să strig în nădejdea 
că-mi vor putea înțelege bucuria: 

— „Vin sărbătorile, vine Crăciunul !* 


MINUNE, MINUNE, MINUNE. 


Am un pol în buzu- 
mar. 


Cumpăr cu el o cu- 
tiuță cu steluțe. 

Aprind un băț lung 
şi cenuşiu şi iată-mă 
înconjurat de mii de 
steluțe. 

Am ajuns în cer, 


— „Sărut mâna, ta- 
tă. Sărut mâna, ma- 
Zâmbetul lor îl simt 


mine, 


nu te-am cunoscut! 


Ai înălțat pentru mine, în casa cu odăi 


mari, casa pe care ca în.vis.o zăresc, bra- 
dul Crăciunului”, a. 
S'au pitit lacrămile în ochii mei? 


".. “Lacrămile bucuriei, 


»Ce ne-aduce Moş Crăciun ?” 


_-Sunt lung şi bleg și simt că fiinţelor 
e=-mi sunt dragi le e ruşine să meargă a- 
„lături de mine. Pantalonii îmi sunt întot- 
deauna 'netăltaţi, iar părul netuns îmi 


alunetă, ridicol peste urechi. 


"Nu vreau atâta lumină. Pe mine lumi- 


na nu mă îmbrăţişează.. Mă loveşte... 
„Ce ne-aduce, Moș Crăciun ?” 


“Tânjese după lumina palidă din odata 
- în care flacările căminului gunguresc un 
„cântec duios. 

_. Sunt singur... sunt singur... sunt... . 


Și giasul mamei, doar de mine ştiut îmi 


"-gopteşte mai departe versurile poeziei : 


„Tot ce e frumos şi bun...” SE: 
Am învăţat poezia, mamă ! 
Moş Crăciun n'o să mă uite, 


VIAȚA NOASTRĂ CEA DE TOATE 
ZILELE 


Clacsoanele pot să 
urle în urma Wunganu- 
dui merod care colindă 
fără rost străzile. 

Am desfăcut tolba 
cu visuri. 

Sunt acolo daruri 
pentru mine şi pentru 
cei dragi. Umbra mea 
nu mai pare atât de 
caraghioasă, întinsă pe 
caldarâm. Zarce acolo, 
lângă umbra mea, toa- 
tă îndoiala pe care-am 
Svârlit-o din mine... 

„.Și șa, prietene, 
Ştefan Baciu | 

No t: viaţa atât de semină ca visele mele 
albastre de care-și bat joc criticii literari, 
spunând că n'am talent. . 

Dar nu trebue s'o disprețueşti, pentru 
atâta lucru, prietene ! i 

Are și ea demnitatea ei, ce să-i faci ? 

Ţi-e parcă ciudă pe Moş Crăciun că ţi-a 
dăruit singurătatea. 


Oare ce dar mai frumos vroiai să-ţi dea?. 


Stai cuminte în ungherul tău, prietene! 

Singurătatea mea îţi va ţine tovărășie... 

Și nu-ți lepăda în nici-un caz zâmbetul. 
Vei avea nevoe de el, ţi-o spune un vechiu 
şi hulit tovarăș de necazuri şi b ii, 


Iată, orașul ne cheamă la superbul şi. 


ridicolul lui bal. 

Să ne îmbrăcăm hainele de sărbătoare. 
Să me lipim zâmbetul cu pap în colţul 
gurii. Prietenii noştri nu trebue să afle că 
suntem trişti. | 

la-mă de mână, prietene! 

Străzile sunt mai sgomotoage 
odată ! 

Au venit sărbătorile ! 

Şi noi le întâmpinăm zâmbinil ca «doi 
copii cari au învăţat poezia pe dimafară: 

„Ce ne-aduce, Moş Crăciun? - i 

„Tot ce e frumos şi bun!“ -: 


TRAIAN LALESCU 





din' nou alături de 


— „Mamă, pe care." 


ca nici- 


ve ai i CR 


gi Fum, 





Salazar 


— 








Cronica literară 


și revoluţia în Portugalia 


de MIRCEA ELIADE 
(Editura „Gorjan“, Bucureşti 1942) 


Faptul că „un om care — după 
propria-i mărturisire—mu se înde- 
jetniceşte nici cu istoria propriu 
zisă, nici cu politica“ a izbutit să 
scrie totuşi o carte de istorie po- 
jitică atât de interesantă şi de 
bine făcută ca iuoru iiterar, cum 
este Salazar şi rezoluția în Por- 
tugalia, nu mi se pare ceva ne- 
obișnuit. De mirare ar fi fost. 
cred, ca d. Mircea Eliade să nu fi 
isbutit. Un serlitor qa d-sa avea 
şansa —— pe care se ştie cât de 
mult şi-a înţetes-o și favorizat-o 
singur — să-şi cuprindă subiec- 
tul într'o perspectivă a înţele- 
gerii şi cu o pătrundere intuitivă 
«șa cum nu le sunt date decât 
rareori celor din apropierea în- 
tâmplărilor petrecute 1a îndemâ- 
na lor chiar. Indelungata pregă- 
tine cărturărească şi experienţa 
simplu omenească a d-lui Mircea 
Eliade, adunată sub cele mai di- 
verse orizonturi geografice şi mo- 
rale, i-au alcătuit o fizionomie 
spirituală nespus de atrăgătoare 
— o personalitate  receptivă la 
sugestiile și influențele celor 
mai variate șanse de a fi într'o 
mulțime de feluri și de nenumă- 
rate ori, fiind totuși el însuși de 
fiecare dată. Nu este deci de mi- 
rare că Salazar şi revoluția în 
Portugalia, deosebit de aceea că 
satisface enunţării cuprinse în 
titlu, mai cuprinde și elementele 
unor judecăți asupra oamenilor 
și. instituțiilor create de ei în is- 
torie, care merg departe prin pu- 
terea de reverberație a sugestii- 
lor ce cuprind. 

Capitolul de istorie modemă a 
Portugaliei, povestit de d. Mircea 
Eliade, se încadrează astfel, prin 
semniticație, într'o privire pano- 
ramică asupra istoriei, cu aplicări 
şi deducţii valabile pentru isto- 
riile locale și ale altor popoare. 

Cartea are — slavă Domnului ! 
—. toate șansele împrejurării de 
a fi scrisă de un nespecalist, 
care și-a pus la un moment dat 
problema revoluţiei portugheze și 
a trăit-o ca atare—rca problemă 
personală. „Ea, (cartea) a, ai se 
spune în prefață — sa născut 
dintr'o nedumerire și a fost seri- 
să pentru a răspunde la o între- 
bre, pe care autorul nu obosește 
să şi-o pună de zece ani: este po- 
sibilă vo revoluție spirituală? 
Este realizabilă istoricește o re- 
voluţie făcută de oameni care 
cred, înainte de toate, în prima 
tul spiritului?“ Iată termenii în 
care-şi formulează d. Mircea E- 
lade, acest fapt problematic, a- 
ceastă experiență sau trăire per- 
sonală, — în fond, un fel dea fi 
propriu: unul, ca oricare altul. 

Dar cartea va fi însemnat pro. 
babil și pemtru autor o şansă, o 
libertate, libertatea de a spune 
unor Jucruri pe numele lor, fie 
chiar și cu alte nume, cu numele 
proprii din istoria portugheză, 
deşi adevăratele nume proprii 
sunt ale unor realităţi mai dura- 


bile decât fantoșele perindate pe 
scena isioriei politice a republi- 
cei extrem-occidenteaile. 

Sunt cel puţin două aspecte is- 
bitoare ale istoriei, care se des- 
prind din lectura cărții d-lui Mir- 
cea Eliade: este istonia-aventură, 
cu tot farmecul captivant al ine- 
ditului, al neprevăzutului, care 
atâta te prinde în urzeala şi cu- 
loarea ei locală, pe măsură ce se 
desfăşoară, că l-ai opri pe între- 
ruptorul inoportun, cu exclama- 
ţia faimoasă a lectriței „Vieţii 
lui Isus“ de Renan : „Ne me dites 
pas la fin” (așa sunt mai ales ca- 
pitolele din prima jumătate a 
cărții, până la intrarea în sce- 
na politică a lui Salazar); și: este 
aspectul istoriei-experienţă, al în- 
tâmplărilor edificatoare rodnice 
în prevederi, cu semnificaţii apli- 
cabule și altor stări de lucruri, 
altor procese politice şi sociale în 
curs, asemănătoare acelora por- 
tugheze, dejă încheiate. De fapt, 
cele două aspecte ale istoriei, din 
„Salazar şi revoluţia în Portuga- 
lia» se întrepătrund de fi 
care dată şi se compensează 
fumkţionai, accentul căzând, po- 
trivit cu însăşi substanța faptică 
a cărţii, ia început pe naraţiunea 
unor evenimente în a cămor ros- 
togolire în ritm de aventură, a- 
proape nu e loc decât pentru epi- 
cul pur, iar în a doua jumătate, 
pe elaborarea instituţională a 
unei doctrine de conducere, evi- 
dent mai puțin, spectaculoasă dar 
negreşit mai hrănitoare și im- 
structivă. , 

Nu însă mai puţin pasionantă 
întaun fel și tot atât de vile. 

La drept vorbind, abia din mo- 
mentul în care Oliveira Salazar, 
asumându-și întreaga răspundere 
a guvernării dictatoriale inaugu- 
rate de președintele Carmona, în- 
cepe să valorifice pe terenul 
practic, al instituţiilor politice şi 
sociale, principiile revoluției dala 
28 Mai 1926, se schițează aspec- 
tul discutabil, problematic, par- 
tea cu adevărat vie a cărţii, — 
dialogul autorului cu semnitfica- 
viile revoluţiei spirituale pe care 
le desprinde, E momentul în care 
şi cetitorul e solicitat, e somat 
chiar să se angajeze pe răspun- 
dere proprie, în discuţie. 

Pacă n'am fi chiar noi actorii 
acestui spectacol pe care-l trăim, 





iuându-l prea în serios, am fi 
poate mai sensibili la comicul 
imens și la infinita. ironie invo- 
„untară a unor prilejuri din via- 
ță. Istoria e atât de mult do- 
meniul neprevăzutuiui, al ceor 
mai neaşteptate întorsături de 
soartă, încât nimic nu poate ega- 
Ja în savoare, farsele pe care ea le 
umprovizează, cu o nesecată fan- 
teze. Ca de pildă, într'o împre- 
jrare povestită de d. Mircea 
Eliade, când, la răspândirea 
ştirii despre abdicarea uitimuiui 
rege portughez şi instaurarea 
Republicii — „manifestaţia pre- 
gătită pentru slăvirea Monarhiei 
s'a transformat repede într'o ma- 
aifestație republicană; aceleaşi 
cortegii, acelaşi public, străbat 
întrun delrant entuziasm stră- 
zile orașului, aclamând Republica 
şi pe conducătorii ei... Aitădată, 
instigatorul uneia din nenumăra= 
tele revoluții lusitane, după ce 
stabilise în mare taină, cu un ge- 
neral partizan, gara de unde se 
va îmbareca, amănuntele itinera- 
riului şi orașul din nordul Portu- 
galii unde urma să proclame 
revoluția, află la cafenea, o ju- 
mătate de oră după ce se despăr- 
țiseră, dela un binevoitor discret, 
«are-l ia deoparte, toate cele de 
mai nainte, dacă nu chiar şi cu 
Adaosul câtorva precizări ine- 
dite.., 

Peisajele morale abundă, Iată 
unul memorabil, cu atâta măes- 
trie zugrăvit în culoarea locală a 
moravurilor golitice mespective 
încât o <lipă mu ne-am putea 
îndoi de autenticitatea sa lusi- 
tană. E vorba ide schimbările 
intervenite în fizionomia politi- 
că a Portugaliei, odată cu lovi- 
tura de stat care a sus la înlă- 
bunamea monarhiei: „Incă din 
primele zile ale republicii, odată 
cu persecuțiile , jreiligioaise, apă- 
ruseră celelalte simptome spe- 


cifice revoluţiei biruitoare : 
discursurile, martirii şi „con- 
vertiţii”... 


Apoi, d. Mircea Eliade repro- 
duce următorul citat, după un 
istorie portughez : „Zi și noapte 
ministerele sunt tixite de pre- 
tendenți care-şi povestesc ser- 
viciile pe care le-au prestat şi 
martirajul atroce pe care l-au 
suferit. Se grămădesc munţi ide 
petiţii, şi toţi sau bătut la Ro- 
tondă... Lista apărătorilor auten- 
tic: ai încercărilor republicane ar 
îi dat un număr de două ori mai 
mare ca al populaţiei Portuga- 
Hei... In “ziarele din Lisabona şi 
provincie apar neîntrerupt seri- 
sori în care eroi ignoraţi și mar- 
tiri uitaţi își dau la lumină auto- 
biografia și. cer guvemului Repu- 
blicii să nu-i uite“. 

Pe fundalul agitat al vieţii pu- 
blice şi politice iusitane se 
desprinde cu un relief moral ae 
neuitat figura profesorului dela 
Coimbra, Oliveira Salazar, ajuns 
in scurtă vreme dela intrarea sa 


UNIVERSUL LITERAR 


na, ca ministru al finanţelor, con- 
ducătorul destinelor statului por= 
tughez. Trăsăturile lui morale 
sunt accentuate întrun con 
trast isbitor cu ale celorlalți. 
Istoriograful român folosește, 
oridecâteori ni-l înfățișează ne- 
gaţi.le sa“ și „nici, spre a sub- 
linia tocmai acest contrast care-l 
s:ngularizează: 

„Oliveira Salazar a avut o ado- 
lescenţă ponderată, aşa cum avu- 
sese „ponderată copilăria şi cum 
va avea o tinerețe  ponderată. 
Nici o îndoală nu era prea lare 
pentruca să-i turbure cred.nța. 
Nici o criză nu dura prea mult 
ca să-i zădămicească echilibrul, 
lubea cartea, pentrucă știa că 
atât inteligenţa cât și geniul sunt 
daruri ale lu. Dumnezeu. Nu şi-a 
însușit niciodată duritatea şi in- 
transigența ascetului care se ire- 
zeşte mrand frumusețea şi ds- 
preţuind cultura penirucă se te 
me să nu-l depărteze de Dumne- 
zeu. Oliveira Saiazar nu are 
structura m.siiculiui tragic, dioni- 
siac, care se sbate între contrarii, 
care respinge întreg Un versul 
iormelor în setea lui de absolut. 
Totul în el este ponderat, echili- 
brat, sănătos, tiresc“. 

Politica lui Salazar este aceea 
a bunului simţ — după propria-i 
caracterizare — și a lucrului bine 
iăcut oricât ar fi el de mărunt, 
adică a proporționării năzuinţe- 
lor cu puterile înfăptuitoare, res- 
pingând cu hotărire planurile 
măreţe, oricât de  măgul.toare 
pentru orgoliul național — „atât de 
grandioase și atât de vaste încât 
ne risipeam toată energia ca să 
te admirăm şi nu ne mai rămâ- 
neau forțe . ca să le realizăm“. 
ideologiile cele mai generoase au 
rămas fără efect atunci când va- 
loarea celor chemaţi să le aplice 
Sa dovedit sub ceea ce numea 
Salazar „media cea mai ridicată 
a calităţilon utile”, pe care el o 
cerea dela un adevărat şef al 
Statului, călăuza națiunii, res- 
ponsabil pentru destinele sale“. 

Opena politică a lui Salazar sa 
impus cu puterea prestigiului de 
care se bucură întotdeauna lucrul 
isbutit pe măsura gândului în- 
treg. Frumuseţea morală a exem- 
plului pe care îi propune patrio- 
vismul înţelept al acestui dictator 
cărturar și creștin wa putut fi 
întunecată nici chiar de adversa- 
vii regimului. Impotriva criticilor 
de tot felul, argumente hotări- 
toare sunt rezultatele pozitive 
ale unei politiei cinstite, făţişe, 
în văzul şi spre binele comuni- 
tăţii portugheze. 

Sugestiile cărţii d-lui Mircea 
Eliade sunt nesfârşite, acelea de 
psihologie individuală și social- 
politică mergând cel mai departe, 
E uma din cele mai bune cărţi 
ale anului acesta şi una din cele 
mai hrănitoare lecturi pe care 
le poate face cine își preţueşte 
timpuă, 


MIHAI NICULESCU 


E a ci i atit 
EDITURA CONTEMPARANA 


a tipărit în cursul acestei luni 
un număr de cărţi; pe care, din 
i să 

le anunțăm deocamdată. 
-Jntoamcere“ de Iom Th. Ilea; 
„Adio, Domnule Chipps“ de Ja- 
mes Hilton; „Dragoste în îur- 
tumă: de Th. Râșcanu; „Kareli- 
na“ de Van. der Meersch; „Doam- 
na din Malacea“ de Francis de 
Croisset, precum și nouile. ediţii 
din „Casa de lut“ de  Pearle 
Buck (ed. IEI) și „Mătăniile“ de 


în cabinetul generalului Carmo- Florence Barcley (ed. LX). 


PD N N N NI N E i i i tati 





Nevasta cantonierului 


(Urmare din pagina 1-a) 


— Dacă mi-ar fi frică de ţărani, m'ași mai face pe judecătorul ia 
pe dracul în patru să fiu mutat la oraş, unde cel puțin irica 
ăraniior trebue să le îie 


țară. Aşi face 


ministrul  Justipei 


unui magistrat este justihcată, Aci la sat însă, ţ 
frică de mine, nu mie de €ei!... 

“Vuaoracă işi aeplasă sprâncenele şi colțul buzelor în formă de admi- 
raţie sincera şi sponrană, 

— Brăvo, aomnuwe judecător |... Mare curaj !.. 
un Cuvant oun peniru âv. 


. Am să pun pe lângă 





In numărul trecut al re- 
vistei noastre, și ca printr'o 
întâmplare, aproape, foarte 
aproape de aceste cântece 
noui, un camarad care iscă- 
lea modest C. M., vestea 
moartea eroică a celui ce a 
fost poetul Dumitru Olariu. 
Undeva departe, pe crestele 
înzăpezite ale Caucazului, 
fratele acesta întru vis a că- 
zut pentru a nu se mai ridica 
niciodată, şi acum doarme 
sub o cruce şi-o cască, în ci- 
mitirul eroilor. Așadar, încă 
unui, se va spune. Și dacă 
scriem aici, tocmai aici, des- 
pre Dumitru Olariu, o facem 
fiinăcă lucrul acesta își are 
tâlcul. . 

Noi nu l-am cunoscut. Il 
citeam și-l urmăream însă de 





1 
PREIRRA  PREZa ae 
Dj 


CANTECE NOUI 





Incă unul... 


aproape zece ani, așa că în- 
tre inimile noastre se stabiji- 
se în felul acesta o legătură, 
pe care numai poezia o poate 
întreţine. Ca puţini alţi poeţi, 
Olariu a fost un mare pas:o= 
nat al versului. Am scris nu 
o dată, şi chiar în aceste pa- 
gini, despre revista „Litoraut, 
pe care ei o edita ia Constan- 
ţa, și ale cărei pagini erau 
închinate exclusiv poeziei, 

Acolo, pe ţărmui Mării Ne- 
gre, un poet a trăit şi a lup- 
tat întru vers, ani în șir, sa- 
vurând acea nobilă și tru- 
moasă atmosferă a provinciei, 
pe care o cunoaștem și noi, 
din care au rodit atâtea fap- 
te grăitoare. „Litoralul“ lui 
Olariu era o experiență şi un 
loc de întâlnire. Acolo și-a, 
publicat George Vaida ulti- 
mele strofe, și iată că astăzi 
colaborarea aceasta ia un aer 
straniu și tulburător, populat 
de nepătrunsele zone ale 
morții. 





MELODIE 


Acum, că niciodată mâna ta 

N'a însemnat un fuviu mai aproape 
De mare, cum a obosit pe clape, 
Sfârşi-vom îndumnezeiţi așa ? 


Ori vom simţi pe malurile sfinte 

Cum însuși Creatorul revărsat, 

Va poposi o clipă, înainte 

De-a nărui aripa ce ne-a dat. 
(Din „Crângurile Cerului“). 


DUMITRU OLARIU 


În staţii prizărite 


Im stații prizărite sub largul zilei sbor 
— intrând în nu ştiu-a câtea categorie mică — 
vin trenuri care numi tăcerile despică 
și pier în ceea zare cu vuetele lor... 
Ca 


ad 


RE „i asi 


Îmcolo numai trenuri cu rost mai pământean, 
de stau domoale'n linişti trăgând a veșnicie 
şi mu se strâng mai multe şi staţia se'mbie 
midi mult singurătăţii can mijloc de moian. 


La şuier de departe spintecător şi scurt — 
de mai tresare timpul cel iațipit de-a-pururi; 
dar muzica de clopot îi leagăn în azururi... 
Dar pacea nu mai moare de-atâta sarbăd furt. 


Şi stațiile mutem egalul viitor 

tovarășe cu locul căzut lor din ursită — 
au viața visătoare spre toate desgrădită 
şi totuși mulțumită de seama tuturor... 


MOR ŢII 


Nehună alerg pe urma paşilor tăi, 
sună pământul a gol 

şi noaptea miroase a vrajă. 

Din vârtul fiecărei frunze 

îmi picură'n urechi numele tău. 


Și primăvara asta 


M. HARU 


mi-a așternut ofranda 

florilor de salcâm pe alee, 

ca să-mi arate drumul ; cale Lactee 
să te găsesc printre astre. 

Sub bolți de biserici mă chemi 
cu priviri sticlos cântate : 

Te regăsesc în cristalul oglinzii 


şi'n rugă şi'n vis, 


Te simt în mine undeva 
şi totuși te caut hipnotic. 


Și zarea-mi închizi cu gene lăsate. 


ELENA DIACONU 


Nu știu cât de singur şi cât 
de încrezător a fost Olariu cu 
„Litoralul“ său, dar ţin s'o 
spun răspicat : plecarea lui 
atât de neașteptată pune ia- 
răși probiema pe care nimic 
nu se pare că n'o poate rezol- 
va, a morţii poetului tânăr. 
Primul şi unicul său volum 
intitulat „Crângurile ceru- 
lui“, apărut spre finele anu- 
lui 1939, ne pune în faţă nu 
numai un poet, ci și un meş- 
teșugar. 


Nu știu ce prieteni a avut, 
trăind, Olariu. Nu ştiu ce ma- 
nuscrise a lăsat în urmă, nu 
ştiu cum a trăit și nu știu 
nici măcar culoarea ochilor 
săi. Adresele de pe bandero- 
la revistei pe care mi-o tri- 
metea regulat, erau singure- 
le semne de legătură pe care 
le-am avut cu el. 

Nu mă îndoiesc însă că se 
va afla cineva, care asemeni 
lui Mihai Chirnoagă, care a 
adunat  strofele minunate 
ale lui George Vaida în cu- 
legerea „Mătrăguna“, care va 
strânge ce-a mai rămas pe 
urma poetului erou. 

ŞI niciodată mai mult de- 
cât în clipa târzie în care 
aştern pe hârtie aceste rân- 
duri, nu m'am întrebat ce 
rost şi ce tâlc are sbuciumul 
prozaic al unei vieți închi- 
nate lirismului. Olariu mă 
întreabă poate și el. Căci din- 
colo de paginile cu gravuri 
şi armonii ale cărţii care cu- 
prinde destinul său tânăr și 
frânt, mormântul său de- 
părtat din Abinskaia-Cauca2 
închide în adânc şi altceva 
decât un trup hărțuit, care 
acum şi-a aflat o liniște: 
marea taină a morţii care e 
viaţă şi totuși nimic, 

In faţa umbrei poetului 
plecat înspre crângurile ce- 
rului, salutăm cu braţul în- 
tins spre zările pline de poe- 
zie și mister. 


ȘT. B. 
N. B. — Manuscrisele se 
trimit la redacție, menţio- 


nându-se pe plic: pentru Șt. 
B. Şi răspunsurile: Ioan C. 
Răd., Corneliu R., F. Tritoi, 
Aurel Pr., Nini M. S., Va- 
sile FI., A. V. Săt., Marian: 
D., G. C., Nae Cr., Mihail Cul., 
Nicolae Corn., Geo Al, G. 
Scut: Nu! Dimitrie Puiu 


Țăr.: Plagiat! M. L. Cos, Vic- 
tor Fel., N. Ver.: Altele. Anna 
C., Lucian M.: Da. 








In loc să ai tu pe Stanca pe conștiință, te.ași fi avut eu pe tinel... 
Şi ca și cum proprietarul conacu-ui mar fi spus destul, judecătorul 
mai adăogă şi el ceva: 


— Vedeţi, domnule deputat... Eu, deși nu sunt de cât un simplu ju- 


care se lasă cucerită prin „ricoche“. 


“lecător ie sat, cunosc totuși pe ţărâni mai bine ca dv., care sunteţi repre- 
zentantul lor în pariament.... 
Tudorică Surceieanu se lăsă bătut, cu grația unel femei frumoase, 





Pe măsură ce judecătorul continua să vorbească, Tudorică se sim- 
țea parcă gâdilat pe gâtlej de o băutură răcoritoare. 

„Gentii băiat, judecătorul ăsta, se gândia el. Nici nu m'ași fi aștep- 
taț dela un simplu magistrat de sat... Am să-i mulțumesc de îndată ce voi 
da ochi cu el“, | 

Vocea cantonierului însă, care se simţea obligat să închee el discu. 
ţia, îi tăie brusc plăcerea de a mai savura pledoaria judecătorului, care de 
data asta făcea pe apărătorul din oficiu al lui Tudorică, 

— Ba, deputatul jandarmi.or care l-au votat, domnule judecător... 
Nu deputatul meu.. Că eu am votat pe cei care m'au făcut cantonier acum 
30 de ani... că pâinea cea de toate zilele, de atunci și până acum dela el o 
am, nu dela ăștia care mi-au înjumătăţit-ol. 

Tudorică Surceleanu socoti că nu mai era nevoie să asculte şi ce-ar 
mai fi putut urma, începu deci să se retragă încetişor și deandaratele, 
până ce, la un moment dat făcu „stânga 'mprejur“, respirând încântat că 
în lipsa iui Judecătorul făcuse exact ceeace era hotărît să facă şi el, dacă 
ar îi sosit ia timp. Salvase vieaţa nevestei cantonierului, care tocmai eşise 
în curte să scoată apă proaspătă din fântână... Probabil, voia să eervească 
judecătorului o dulceaţă de corcodușe galbene, specialitatea locului. 

Tudorică se mu:țumi dar să-și șteargă fruntea de sudoare și s'o por- 
nească înapoi spre conac, fără să-și mai întoarcă ochii înapoi de teamă 
să uu se prefacă în stană de sare, ca nevasta lui Loth, 


Câteva zile după aceea, la conac avu loc un dejun la care împreună 
cu judecătorul mai fuseseră invitate şi alte mici oficialități de prin îm- 
prejurimi. După golirea primelor pahare de vin, discuția ceior petrecute cu 
câteva zile în urmă, se deschise aşa, chiar din senin şi, bine înțeles, fără 
nicio intenţie rea. 

Proprietarul conacului începuse prin a mulţumi judecătorului pentru 
ingeniozitatea cu care îl scăpase de consecințele unui eventual „fapt di- 
vers“ senzațional. Revolverul cu pricina promitea să devină unul din cele 
mai prețioase obiecte din colecțiile istorice ale conacului . 

Tudorică Surceleanu, care până atunci se ferise să ia parte la dis- 
cuție, riscă totuşi o întrebare naivă, ale cărei consecințe probabil nu le 
bănuise : 

— Dar dv. erați armat, domnule judecător ? 

— A, nu domnule deputat... Eram cu mâinile goale... 

— Și nu va fost frică? 

Judecătorul surâse, ca și cum i s'ar fi făcut o intervenţie de sus, în. 
tr'un proces delicat. 


Judecâiorul se rumem la obraji ca o iată mare. i 

— Vă mu.jumesc, aomnwe deputăt. Numai că deocamdată mă simt 
desțiul de bine şi acu unde mâ aflu... 

Unu: dn invitați exclamă ironic: 

— Crew şi eu!... Cu așa propnetar de conac şi cu așa nevastă de 
cantonier, cui aiacu nu i-ar CQiYsni 7. 

'Luuorivă 1resări ca ae opicei, ori de câte ori avea o nedumerire. 
Ahia acum incepuse să banwască şi el motive.e peniru care juuecaorul 
se grăbe să ajungă la canuwn inaintea iui şi & CănNvVONIELUu UI. LO0Luşi, bud 
dorita Ieiua ăLscuția care in urma antervenției invivamuul, părea Oarecun 
delicaă pentru Juuecător, 

— ba eu va spun drept, domnule judecător... Eu eram înarmat... Eu, 
pentru nimic in iume nai Îi p.ecat de.a conac, cu mâiniie guale. 

„— Ar ti tos ge prisos, aomnule deputat... Nu vorbesc ae cazul meu, 
care, întâmp.ător, reușisum să sosesc încuntea cantonieruiui și deci să nu 
mai am nevoie de Ievo.ver, tiindcă adevăratul revolver erș chiar persoana 
mea... Dar de cazul av... cane chiar cu revo.veru, in man dacă aţi îi sosit 
tot ca şi de data asta, adică după cantonier, n'ați mai n găsit în fața dv. 
decât un cadaviu... Cu siguranţă... 

'Pudorică tresări pentru a doua oară în cusu! dejunului. De data esta 
însă, tresări conștient, ca şi cum crima sar fi svârșit și vinovatul ar 
ii fost e. pa 
— Apropos, domnule judecător... Dar ds. cum aţi reușit să sosiți în. 
nzintea noastră ? | 

-- Foarte ușor... Eu am plecat dela judecătorie călare. 

Tudosică tresări pentru a treia. pară. 

— Călare |... chiar că.are? i 

— Bine înţeles... Călare ca Mihai Viteazul din piaţa Universităţii. 

— Dar dv., de unde ştiţi să râlăriţi ? | 

— Am făcut stagiul milita” la roșiori... Dar chiar dacă nași îi ştiut 
să călăresc, eu tot călare ași £: piecat, fiindcă știam că la țară, numai aşa 
se poate scurta „o bătae de puşcă“. 

De data asta, Tudorică se mulţumi numai să se bată cu palma 
pe frunte. 

— Adevărat, domiuilor !... Simplu, ca oul lui Columb... Cum nu m'am 


gândit și eu să încal,: un cal... Că doar în grajd, siavă Domnului, se gă-: 


seau destui cai de zalărie,.. 
De data âshi, cel care găsi de cuviință să intervie şi el în discuție 


fusese chiar pmprietarul conacului. 
— Atâr mi-ar ma; îi trebuit !... Dacă te-ar îi trântit calul pe drum?... 


. 


Discuţia totuși, continuă foarte animată până spre sfârșitul mesei, 
când proprietarul conacului propuse să se golească câte un p-har de șam- 
panie în cinstea nevestei cantonierului. 

Unul dintre invitaţi, care nu avusese încă ocazia să cunoască pe 
Stanca, reclamă prezenţa eroinei, la mssă. Asistenţa, în unanimitate, apro- 
bă propunerea cu aplauze prelungite. Singur Tudorică se mărgini să ap:au. 
de mai mult de'formă, discret, dar totuși vizibil. 

Argatul însă, care fusese trimis cu droșca la canton, se întozrse cu 
ea goală. Găsise cantonul încuiat cu lacăt pe dinafară, iar pe Stanca ni:că- 
eri. Cantonierul czre fusese descoperit la „cârciuma din şosea“ cu cheia ia 
el, explică argatu.ui că Stanca nu mâi avea nevoie de cheie, fiindcă dis- 
păruse de acasă fără urmă... 

Fără urmă ?... Vorbă să fie... S'o creadă cantonierul și ceilalți câţi- 
va naivi, care nu văzuseră în Stenca decât o simplă „tranca-fleanca“, p'âs. 
muirea unei femei, bună numai pentru distracţia ramoiitului ei de bărbat 
şi b-azaţilor bucureşteni dela conac.. 

Până atunci, Stanca nu fusese decât sculptura modelată în :ut a unui 
autor anonim. Un adevărat amator de artă însă se hotărise să-și toarne 
după modelul ei în lut un exemplar în bronz. Și Stanca, în noua ei ipos- 
taă, p'ecase la oraş... Visul ei de aur !..., Dar, bineînţe.es, nu plecase sin- 
gură. Plecase cu cel care o turnase în bronz..., cu subprefectul piășii, care 
fusese numit director al prefecturei de județ, 

Stanca dar nu putea fi sărbătorită decât în lipsă, așa cum de altfel 
se sărbăoresc sfintele din calendar. Deși însă lipsă ca și ele, St:nca părea 
totuşi de față. De data asta, Stanca „tranca fleanca“ se coborise, nevăzută 
parcă, în mijlocul comesenilor. 

Nume:e nevesei cantonieruluji t:mburina sgomdos pe buzeie tuturor. 
Nume!'e aspru al femeei cu trup mlădios se topise parcă în lichidul înțe- 
pător la limbă, pe care fiecare îl sorbea cu voluptatea unui adevărat sărut. 
Şi Stanca era parcă pentru prima dată în viaţa ei sărutată cu adevărat, să- 
rutată cu forţa, sărutată în, acelaşi timp de odată de șapte bucureșteni 
care, deşi oameni de lume, fuseseră cu toți nişte oameni „prost crescuţi“, 
fiindcă nici unul din ei nu-și ţinuse promisiunea s'o ducă la Bucureşti. 

Și în timp ce tot sătul vuia de noua năzdrăvănie a nevestei cantonie- 
rului, femeile își făceau cruce că au scăpat de Stanca iar bărbatu-său re- 
peta ca de obicei ceeace făcuse toată viaţa. La „cârciuma din șosea“ cân= 
tonierui generos, senin şi absent, se cinstea cu acelaşi ţoi de ţuică de pru. 
ne cu șeful de jandarmi, învățătorul, pădurarui, postaşul şi alţi câţiva sa- 
lariaţi ai Statului ca și el 

ION MINULESCU 











- nuvelă inedită — 
de ION MINULESCU 


D. in poarta copacului boeresc şi până în bariera cantonului unde şo- 
scaua naţională se întretae cu calea ferată, şă tot fie „o bătae de puşcă“. 
Așa se spune prin partea :ocului, unde d.stanţa mau se măsoară după 
sistemul metric. Numai că ia ţară „o bătae de puşcă“ nu știi niciodată cât 
este de lungă. Ști; numai de unde începe, dar nu ştii şi unde sfârșește. 
Depinde de calibrul puştei, de imaginaţia informatorului şi maj ales de pi- 
cioarele drumeţului interesat. Pentru drumeţii locainici „o bătae de puşcă“ 
este un nimica tot. Pentru cei de ia oraş însă, ea este ceva mai mult. Poate 
chiar „0 bătae ae tun cu tragere lungă“. 

Cnnstatarea aceasta o face pentru prima dată în vieaţa sa Tudor'că 
Surceleanu, care deşi odraslă de ţăran, nu-și tocise tăipile până atunci 
decât pe calea Victoriei şi pe şoseaua Kise.eff. Unei șosele naționale, dea- 
bia acum îi venise rându.. Și-ar fi putut să aștepte ea mult şi bine, dacă 
intâmpiător, de data asta, Tudorică n'ar fi fost nevoiţ să pornească la 
drum pe șosezua națională, forțat de împrejurări şi nu de bună voe. 

Pornise glonţ, ca după un semnal de alarmă. Dar glonţul odată por- 
nit, este bun pornit... Nu se mai uită înapoi... La fel pornise și Tudor că 
dela conac spre canton, unde era hotărit sajungă cu orice preţ, dacă nu 
mai înainte, cel puţin în acelaşi timp cu cantonierul, care pe aceeaş șosea 
națională pornise și el, tot dela acelaşi conac spre același canton. Canto- 
nierul însă pornise câteva minute înaintea lui Tudorică... 

De aitfel, nici n'ar fi putut porni decât =șa, deoarece nici Tudorică 
nu cunoștea pe cantonier, nic, cantonierul nu cunoștea pe Tudorică. 

In schimb, amândoi cunoşteau tot așa de bine pe alicineva. „Cu- 
noșteau pe Stanca... Stanca poreclită „Tranca-fieanca“, Stanca nevasta can- 
tonierului... Stanca, femee buclucaşe, vare risca să fie împuşcată de băr- 
batu-său, dacă Tudorică n'ar fi reușit să sosească la timp, ca să împiedice 
desnodământul tragic al unui acces de gelozie rustică, al cărui autor mo- 
ral, era chiar el. i 

Cantonul, deci, nu era decât paravanu! țintei spre care în momen- 
tele acelea, cei doi drumeţi își îrământau deopotrivă şi pic oarele şi su- 
zletele... Păcat numai că prin partea locului nu se găsea nimeni să crona- 
metreze viteza amorului propriu sportiv al acestor doi concurenţi împro- 
wzaţi de fatalitate şi de dragul femeei, căreia deocamdată, nu i se putuse 
doved; încă, nici vinovăția, nici inocenţa. 

Iată soarta femeei care comisese imprudenţa să se balanseze între 
doi bărbaţi, nu pe furiș, după cum permite legea, ci în văzul tuturor — 
delict de cea mai revoitătoare imoralitate. Căzuse victimă ca şi Christos, 
răstignit între doi tâlhari. Și acum, soarta femeei buclucașe de la canton 
se încadra în mod fatai și evanghelic între două intenţii diferite ş. douâ 
sentințe nepronunţate încă. Pi 

In goana pașilor cu care măsura „bătaea de pușcă“ dintre conac şi 
canton, Tudorică îşi pierduse aproape noţiunea tuturor smţurilor. Nu-i 
mai rămăsese decât puțină memorie, cu care încerca zadarnic să-și reca- 
pituleze cele petrecute la conac, câteva zile în urmă, ca să le poată re- 
produce Ja nevoie eantonierului, pe care probabil că gur.le rele din sat îl 
informaseră greșit. 

Pe nevasta cantonierului o cunoscuse la conacul prietenului său, tot 
deputat şi holtei bucureștean, ca și el, unde Tudorică venea pentru prima 
oară vara aceea ca să sărbătorească succesul u.t:melor aiegeri parlamen- 
tare şi unde Stanca de trei ani de zile obişnuia să vină ca la ea acasă. 

Proprietarul conacului o poreclise ,„Tranca-fleanca“, fiindcă Stanca, 
deşi femee tânără, durdulie ş. deşteaptă foc, avea totuşi o mâncărime de 
limbă pe care nu și-o putea potoii decât în somn. Dar Stanca dacă vorbea 
aşa de mult, vorbea numa; ca să arate lumei că nu este proastă. Şi dacă 
jumea se lăsa luată la vale, de ce oare nr fi vorbit? Dar Stanca vorbea 
aitfel decât toată lumea. Nu vorbea numai cu gura. Mai vorbea şi cu 
achii. Dn gură, este adevărat, nu-i prea ieşeau ei cine știe ce lucruri mari. 
In schimb însă, din ochii ei șireţi în colaborare cu pleoapele  compli- 
ce, svâcneau tot felul de bazaconii, de care să te crucești... nu altceva... 
Să fi jurat că este femeea ventrilogă dela panoramă... Și Stanca vorbea 
așu cum ştia ea să vorbească cu toată lumea la fel. Cu un singur om nu- 
mai, Stanca nu vorbea aproape niciodată. Cu bărbatu-său. De ce? Fiindcă 
nevastă-sa nu mai găsea ce să-j spună. Şi doar ea îi spusese tot ce ştiuse. 
Dar ce folos, dacă dela un timp încoace cantonerul nu mai pricepea 
nimic |... 

Biata Stanca !... Avea ea dreptate când spunea că decât nevastă de 
cantonier, mai bine văduvă de război 1... 

Bărbaru-său însă, n'o lua mai niciodată în serios, şi aproape zilnic 
cont nua să facă numai ce știa el. Dispărea dela canton, tocmai când ţi-era 
lumea mai dragă. Dispărea insă nu în interes de serviciu, de-alungui li- 
nic ferate, ci numa; din ambiția lui de salariat al statului, să se cinstească 
cu câte un joi de ţuică mai mult la „Cârciuma din şosea“, cu şetul jandar- 
milor, învățătorul, pădurarui, postașul, ș. alţi salariaţi ai Statuiui ca şi el. 
In schimb, cu oamenii de rând nu se amesteca niciodată, cantonierul nu 
bea decât cu oficiaităţile locale, 

Iată pentru ce in lipsa lui bărbatu-său dela canton, Stanca venea 
aproape zilnic la conac să dea raportul uitimelor noucăţi din sat şi să mai 
capele ceva noutăţi dela oraş, 

Așa era Stanca, nevasta cantonierului. Dar aşa cum era, Stanca reu- 
ş.se să tie „cineva”. In felul ei, era o femee pe care gi fi putut-o califica 
cu nota „toarte bine“. Era bot aşa de bine înzestrată cu tot ce-i trebuia ca 
şi așa zise:e temei de lume, Numai că adevărata „ume nu știi newodată 
“unde o poţi găsi. La oraș, sau la ţară ?... 

LL. 

Cantonieru:, om bătrân, v.cios şi văduv, o descoperise într'o bună 
zi stând pe bariera cantonului, ca pe „Fara dela Cozia” din tabloul dela 
Primărie. Obosită de drum, Stanca se oprise să se odihnească o ţâră. Şi 
mare nevoie de odihnă trebue să ii avut sârmana tată, îundcă aşa cumi 
se arătase cantonierului, Stanca părea o nebună scăpată din balamuc. Cu 
părul roșcat şi vâ.voi, ca o veveriţă, desculță şi jerpelită ca vai de ea, cu 
obrăjii murdari de prafău depe șosea ş. cu buzele negre de murele pe care 
le mâncase pe drum, Stanca ţinea cu gravitate în braţe o boccea cu câte- 
Va oaie şi o pereche de panioii scâlciaţi, iar după cele două urechi își a- 
găţase ştrengărește câte un bucheţel de flori de mac. 

Plecase de-acasă, dintrun cătun mai depărtat, gonită de părinți și afu- 
risită de întreaga fami.ie, fiindcă se svonise că păcătuise cu un îlăcău din 
saţ. Și cum bănuia că ceeace i se întâmplase în satul ei natal . sar fi pu- 
tut întâmpla la fel în orice alt sat din România, Stanca se hoţărise să-şi 
ia lumea în cap şi să-și încerce norocul la oraș, unde își închipuia că lu- 
m<a este altfel decât Ja sat. Idealul ei era deocamdată să intre servitoare 
Ja un ofiţer ca să încerce să se încurce, dacă nu chiar cu el, măcar cu or- 
donanţa lui, care după ce sar fi liberat, ar fi luato poate de nevastă, 

Dar vorba lui moșu-său: „Unde daj și unde crapă“, Stanca umbla 
după o ordonanţă de ofițer şi căzuse peste un cantonier C. F. R. Norocul 
îi ieşise în cale maj înainte să fi ajuns la oraş, Și încă unde? Taman în 
poarta cantonu.ui unde picase ca o pară mă-ăiaţă în gura lui nătăfleaţă. 

Norocul ej fusese că în ziua aceea cantonierul nu era numai cu 
chef, ca de obiceiu, dar întâmplător mai era și posedat de necuratul. Nu 
este de mirare dar, dacă în starea în care se găsea, nenorocirea acestei 
copile nevinovate înduioşase pe cantonier până la lacrimi. 

De când rămăsese văduv, cantonierul nu-și maj găsea parcă rost, 
nicăceri. Nici la canton, nici pe linia ferată, şi nici măcar la „Cârciuma 
din șosea“. Singurătatea începuse să-l plictisească mai rău ca o boală de 
şeale, mai ales în clipele când era treaz, fiindcă numai atunc. își da sea- 
ma că-i lipsește tocmai ceeace i-ar fi trebuit, ca să poată fi și el om în- 
treg ca toţi oameni.. 

Ce-ar (fi fost dar, dacă ar fi mai încercat odată în vieață marea cu 
degetul ?... Nu cumva pe Stanca i-o scosese în cale chizr bunul Dumne- 
zeu?... Cum Sar fi putut deci lepăda de un dar venit aşa de sus?... Ar 
fi însemnat că se leapădă nu de ea, dar chiar de Dumnezeu... Şi-ar fi 
fost păcat... Mare păcat!... 

Și tot așa, cu ochii ia Stanca şi cu gândul la Dumnezeu, cantonierul 
văduv şi chefliu pofti pe fecioara păcătoasă în canton. 

Intenţia lu: fusese deocamdată, bine-înţeies, numai în mod provizo- 
riu. Dar cum la ţară ca şi la oraș singurul lucru care durează cu adevă- 
rat este numai provizoratul, Stanca și, cantonierul sfârșiră prin a hotărî de 
comun acord să se împerecheze de-a-binelea și să nu se mai desfacă decât 
atunci când le va da ordin, tot bunul Dumnezeu... Adică numai la moar- 
tea unuia dintre ei. Și ca să se ştie de toată lumea, că idila dela canton 
nu este cine ştie ce împerechere spurcată, Stanca şi cantonierul se pre- 

" zentară mână în mână, mai întâi la Primăr.e și apoi la Biserică. 
Cu timpul însă, fericirea lor începu să scârțâie mai rău ca șinele dru- 
“ului de fier, când nu sunt prinse bine de traverse. Şi doar meseria can- 
ton.eru-ui asta era, nu era alta. Să e înțepenească la timp, ca nu carecum- 
va. să deraieze trenul, ! i] 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERS 


E SUCUNEȘII STR BREZOIANU 23 


Fericirea de a fi întâlnit pe Stanca nu âvusese darul nici să-l înti- 
nerească, nici să-l dezbare de beţia care-l îmbătrânea parcă din zi în zi 
tot mai mult. Cât despre fer.cirea ei, mai bine să nu mai vorbim. Ajun- 
sese să-şi privească bărbatul! ca pe Sfântul Ilie din icoană, sfântul care 
era bun să aducă ploaia care face să crească numai belșugul altora. 

Jată dar pentru ce Stanca, mai 'nainte chiar şă fi căpătat porecla de 
„Yranca-fleancat“ începuse să sară pârleazul cantonului. incepuse ca prin 
farmec să prindă gust, numai pentru bărbaţii dela oraş... De cei din sat, 
riici nu mai vrea s'awlă măcar. Şi nu era vorba numai de cantonier, care 
de bine, de rău, îi era bărbat, dar bunăoară nici de şeful jandarmilor, nici 
de învățătorul satului şi nici chiar de subprefectul plasei, care oricât ar fi 
stat el la ţară, conta totuși ca un orășan adevărat. 


Proprietarul conacului reușise să grefeze în coaja sentimentelor ei 
de femee primitivă toată ostrava senzaţiilor superiative, aşacă Stanca în- 
cepuse să se considere în sat ca un fei de „desrădăcinată“, Gurile rele pre- 
tindeau chiar că Stanca nu mai umbla decât după bărbaţi care nu erau 
de nasul ei. Stanca însă, care ştia ce păţise în satul ei natal, nu mai pu- 
nea preţ nici pe gura satului ei adoptiv și când o apuca „ducă-sar pe 
pustie“, era gata să facă moarte de orășan. 

e 

__ Când a cunoscut-o la conac, Tudorică Surceleanu abia sosise dela 
București. Nu avusese n:ci măcar timp să ia contact cu primul miros de 
iarbă proaspătă. in narinele iu. mai rămăsese parcă un rest din mirosul 
de hoit femenin dea „Alhambra“ şi „Alcazar“. Ba ceva mai mult, ulti- 
mele nopţi şi le petrecuse la „Salata“ pe calea Griviței. 

Până atunci Tudorică se lăsase dus la vale numai de cursul apei, 
după cum se spune în popor. O apă specială însă, pe care el o botezase 
„apa soantei“, Dea Bucureşti venise totuși animat de cele mai bune in- 
tenţii, Venise hotărit să încezpă o nouă vieaţă, ca și un decavat, care în 
ajunul sinuciderii pe masa verde, se trezeşte chiar din senin ginerele an- 
treprenorului cazinou'ui.. Pentru el această surpriză neașteptată fusese as- 
pextul vieţii de conac cu care, ca orice naiv rafinat, spera să se poată 
schimba, dacă nu chiar întrun diavo! pocăit, măcar întrun siăbănog 
înzdrăvenit, 

Tudorică Surceleanu se înşela însă și de data asta, findcă perspec- 
tiva de a mai putea fi și altiel de cum era în realitate, nu-l încântase 
niciodată. Se mulţumise doar să se considere o victimă a soartei, ş. atâta 
tot. Victima aceleiași vechi iluzii nocturne, urmată de aceeaș. deziluzie 
matinală. Nu-și putu da seama nici de data asta că infernala cătușe fe- 
recaţă din care părea că nu poate scăpa, orice-ar f. încercat să facă, nu 
era altceva decât o simplă obsesie a lui... o idee fixă cu care îi plăcea să 
se mintă singur, cu aceeași voluptate cu care un hoţ de buzunare, în lipsa 
unei alte lovituri maj reuşite, se distrează să se fure el singur fiindcă ştie 
că acest fel de lovituri nu dau greș niciodată. Și după cum procedase până 
atunci, Tudorică evea să procedeze și de data asta. 

Dacă n'ar fi cunoscut-o pe Stanca, poate că .a conac şi-ar fi dat mă- 
car osteneala să încerce să se cunoască și el odată. Dar cu Stanca, nu era 
de giumit. Aşa ceva Tudorică nu maj întâinise nici la „A.hambra“ nici la 
„Cărăbuș“. Conacul rustic al prietenului său bătuse toate Peradisurile ar- 
tificiale din Capitaiă. 


Cam acelaşi lucru se putea spune şi despre Stanca, fiinică nici ea 
nu cunoscuse până atunci un alţ bucureștean în genul lui Tudorică Surce- 
leonu. Dovadă că după primul schimb de cuvinte și ochi:xde, nevasta can- 
tonierului îi şi propuse s'o ducă cu el la București. Celor dinaintea lui, 
Stanca nu le propusese probabil, decât să se deranjeze până la canton, și 
bine înţeies, numai la anumite ore din zi sau din noapte, când ştia că sa- 
lariatul statuiui, salaria la rândul! lui pe cârc umarul satului. 

Și totuşi, în primele zile, Tudorică rezistase cu bărbăție hotărît să 
n'c guste pe Stanca decât din punct de vedere vizua! şi pur estetic. Orgi- 
nalitatea femeei rurale contaminată de otrava civilizaţiei urbane, îi tăia 
orice cura] de penetraţie colenia'ă. Ba chiar la un moment dat faimosul 
lor proect de voiaj la București rămăsese ca un deziderat înmormântat în 
ultima şedinţă a unui congres internaţional. Nu-i produsese decât curio- 
zitatea unei simple vizite la canton. O primă vizită de etichetă nu l-ar fi 
putut angaja decât cel muit, la alte două, trei vizite ceva mai decoltate și 
alâta tot. Şi azi, așa, mâine tot aşa, Tudorică începuse să se şi creadă un 
alt om. Se simţea oarecum schimbat în bine... Se simțea aşa, ca în faţa 
unei oglinzi. miraculoase, în care un măgar bunăoară sar vedea un pe- 
gas, iar o femee de stradă, elevă la călugăriţe. 

Păcaţ însă că oglinzile miraculcase nu sunt decât pure escrocherii 
vizuale. Da îndață ce le ştergi de abureala propriior tale fumuri, te fac să 
te vezi în ele tot cel care ești în realitate. 

Singura schimbare cu adevărat a lui Tudorică avea să fie o simplă 
schimbare de oravată, O cravată pe care i-o făcuse cadou prietenul său la 
sos.rea lui din București. O formă nouă de cravată, specialitatea conacu- 
lui, pentru păcălirea bucureștenisor debutanţi în „vieaţa la țară“, o cra- 
vată din care la nevoie putea face chiar un ștreang, dar numai pentru 
uzul său personal. 

Li] 


Intr'o seară, prietenui său, proprietarul conacului, 
în glumă îl apostrofă totuși cu un aer foarte îngrijorat: 

— Dar tu, mă Tudorică, știi cum te-ai schimbat la față! 
n'ai mai fi tot tu,.. ăia din ziua când ai sosit la conac!.. 

Tudorică se mulțumi să-i răspundă în doi peri: 

— Mă mir, „că până la „Schimbarea la faţă“ ştiu că mai sunt câte- 
va săptămâni. 

— După calendar, este adevărat. Mai sunt trei săptămâni... Dar nu 
şi după loc. Tu nu știi că la ţară „Schimbarea la față“ nu cade în aceiași 
zi a calendarului ca la oraș ?... La ţară cade de obiceiu, câteva zile numai 
după ce soseşti dea oraş)... 

In odaia lui, gata de cuicare, Tudorică se gândeşte foarte serios. Nu 
cumva prietenul său făcuse vre'o aluzie răutăcioasă la adresa lui şi a ne- 
vestei cantonierului:?... 

Şi Tudorică Surceieanu oftează adânc ca și cum Stanca i-ar fi dat 
cu tifia 1... Adevărul era, că de când venise la ţară, nu se simţise în nicio 
no:pte mai singur ca în noaptea asta, când apostrofa prietenului său îl 
iăcuse să se creadă alături de Stanca, de care începuse parcă să se teamă. 

Sigur!!.. Ce prost lucru, să fie omul singur!.. Și ce sinistru sună cu- 
vântul „singur“ mai ales când îl pronunţi tot singur. O fi el, cuvânt ca 
toate cuvintele. Dar vezi că şi cuvintele sunt cuvinte și... cuvinte. Cuvin- 
tei sunt ca și oamenii. Un cuvânt singur nu înseamnă nimic, Inseamnă 
numai că vrea să se împreune d:că nu cu altceva mai bun, măcar cu un 
ait cuvânt, tot singur, ca să poată şi el însemna ceva. Singurătatea distru- 
ge tot ce rămâne singur. Cuvântul „singur“ nu poate trăi singur decât în 
grafică. Expresia „singur“ este o anomal e. Existenţa cuvintelor stă în îm- 
perecherea lor cu alte cuvinte. Și existența o2menilor, la îel... Și existența 
popoare.or, tot așa... Și chiar existenţa amanţiior... Dacă doi amanți nu 
Sar iubi decât de dragul amorului lor propriu, fiecare în parte... gata!... 
„Amorul este copil pribeag...“ Atâta așteaptă, so şteargă... 

Și Tudorică, amețit de profunzimea cugetărilor lui personae, stinse 
lampa și obosit închise ochi; să nu-și mai vadă decât întunericul din 
sine însuși, 

9 


Câteva zile după discuţia cu „Schimbarea 'a faţă“ și tot spre seară, 
“Tudorică își aude prietenul strigând dealungul parcului, ca şi cum i-ar 
fi luat Dumnezeu minţile : 

— Cine i-a dat revolverul ?... Cine a dat revolverul cantonierului ?., 
Nu l-aţi văzut că este beat turtă ?... Are s'o omoare. O să vedeţi că are 
s'o moare. Bestia |. 


Cuvintele rimate „revolver“ și „cantonier“, dar mai ales fraza dra- 
matică „are s'o omoare“, făcură pe Tudorică să-şi ciulească urechile ca un 


deşi maj mult 


Parcă 


"câine de vânătoare. Lui Tudorică însă i se părea că este complect surd şi 


că ceeace auzise nu puluse fi adevărat. Totuși, ca şi cum cineva i-ar fi 
dat brânci pe !a spate, Tudorică sări peste balustrada. terasei pe care se 
găsea în momentul acela și ca o mingie de foot-ball se rostogoli până în 
mijlocul peluzei pe care prietenul său o traversă în goană. Ajunși unul în 
faţa altu-a, cei doi prieteni deputaţi, parcă deveniseră dușmani. Wnul din 
ei trecuse cu opoziţia. 

— Bravo!... -Te felicit !.., 
la anul!.. 

Fudorică Surceleanu nu mţelegea nim.c. 

— Pe mine mă feliciţi ?... 

— Faci pe prostul, sau ești Cuiar idiot complect ? 

— Dar ce-am făcut eu, să fiu sdiot ? 

— Tu? Nime.. Vezi bine... Fiindcă revolverul, alt idiot i l-a dat... 
Nu i l-ai dat tu... : 

— Care revolver ? 

—— Revolverul meu... Unul din revolverele mele... 
era încărcat cu şase gloanţe... 

Tudorică simţea cum se cufundă în iarbă ca în valurile mării. 

— Cu, bre omule ?... Cui spui că i l-a dat? 

— N'auz.şi ?... Cantonierului... Și bestia aia de bătrân alcoolic şi libi- 

dinos are s'o omoare... Ai să vezi care s'o omoare... 

— Și pe cine zici că vrea să omoare? 

— Pe nevastă-sa, idiotule... Pe Stanca „Tranca-fleaaca'“,., 


Lui Tudorică Surceleanu i se făcuse negru in faţa ocallor, Probabil 


Şi să-mi faci plăcerea și să mai vii şi 


Şi încă cel care 


- Wălae de puşcă“, 


GI UNIVERSUL LITERAR te 20 Decembrie 1942 az 





ajunsese în fundul mării, unde nu mai este nici verde, nici albastru... No 


roc însă că tot prietenul său îl scoase din nou la lumina zilei cu o înțepă- 
tură în ochi, pregătită parcă anume pentru acel „facia feroce“ al italianu- 
lyi când pornește la atac... 

— ȘI asta numai din cauza ta, stricatule... 

„ <riminalule !. 

Tudorică nu sai putea găsi nicio vorbă de apărare. Se muiţumea 
numai să suporte cu remușcare și demnitate avalanșa de fraze cu car€ 
prietenul său continua să-l insulte, 

— I-ai sucit capul, nătărăule, că şi tu tot un fel de „Tranca-fleanca'“ 
ești ca şi ea! Mi-aţi făcut conacul de râs... indivizi de pripas ce-mi sun. 
teţi amândoi... I-ai promis c'o iej cu tine la București... Auzi promisiune!... 
Parcă te-ai fi trezit la o întrunire electorală... Şi ea ca o vacă bleagă cum 
este... fiindcă adevărul ăsta este... Nu este nici măcar o vacă de rasă &lve- 
țiană... Ea te-a crezut. Cum nu era să creadă un deputat ?... Te-a luat în 
serios și sa grăbit să-i comunice lui bărbatu-său bucuria care-l lovise... 
Ba și-a şi făcut chiar bagajele... Bag seama că eraţi grăbiţi s'o ştergeţi 
mai curând... 

Tudorică Surceleanu rămase cu gura căscată ca la Camera deputa- 
ților când într'o ședință furtunoasă nu putuse găsi nicio replică pentru 
adversarul său din opoziţie... 

In timpul acesta însă, prietenul său continua pe acelaşi ton: 

— Auzi, auzi... Auzi manieră de a cuceri o femee dela ţară... S'o iei 
cu line la București!... Numai tu puteai fi capabil de o așa gugumănie... 
Nu ştiai că lucrul ăsta îl mai propusese ea şi altora ?... Numai că. bine- 
înțe.es... Nimeni până azi na fost încă așa de idiot ca tine so ducă la Bu- 
curești, când putea s'o aibă în condiţii mult mai convenabile la canton... 

Tudorică Surceleanu de abia acum începuse să se deameticească cu 
adevărat. Bunul său prieten avea dreptate, Dar nu fiindcă îl credea pe el 
idict, stricat, inconștient, degenerat şi criminal și findcă î; dăduse prilej să 
se convingă în fine şi el că Stanca nu e decât o vacă bieagă, de cea mai 
stupidă şi autentică rasă, 

Alte informaţiuni şi explicațiuni de o parte și de alta erau de pri- 
sos, fiindcă timpul pierdut mu se mai putea câștiga decât în pas gigantic 
Şi cum Tudorică de data asta începuse să se simtă mai înzdrăvenit chiar 
decât slăbănogul din Capernaum, o luă 'a fugă spre conac, urcă într'un 
suflet scara până în odaia lui, se înarmă şi el cu cevolverul din cutia mă- 
suței de noapte şi coborînd apoi în curle, cu capul gol, icşi pe poarta co. 
nacului şi cu restul de suflet ce-i mai rămăsese pe buze, o porni în goană 
pe șoseaua naționelă, spre cantonul, până la care știa că nu este decât „o 


inconștientule. . degene- 


ratule.. 


o 
Și acum... iată-i alergând ca un nebun s'ajungă în „doi timpi şi trei 


mișcări“ acolo unde alţii, mai practici decât el, ajunseseră înaintea lui, în 


condițiuni mult mai aventajoase din toate puncteie de vedere... 
această goană, pentru ce ? Pentru a putea salva reputaţia unei femei, la a 
cărei compromitere, la drept vorbină, el nu contribuise aproape cu nimic. 

In drum spre canton, Tudorică Surceleanu era chinuit de un enorm 
semn de întrebare. 


De ce eare bătrânul cantonier alcoolic şi libidinos, cum îi spusese 
prietenul său, afecta de dâta aceasta o gelozie de însurăţei în luna de 
miere, când toţi ceilalţi, musafiri ai conacului de care ar fi avut drept să 
fie cu adevărat gelos, îl lăsaseră complect indiferent ?... Ce făcuse el, Tu- 
dorică, mai mult decât înaintaşii lui, cărora cantonieru! însă se mulţumise 
să le închine în gând o serie de cruci şi Dumnezei și atâta tot?... Oare nu 
cumva, cantonierul bănuia că dintre toţi cu câţi îi ieșise vorbă nevestei 
s:le, Stanca nu păcătuise cu adevărat decât numai cu el singur ?... 

Când nu mai avea decât vreo douăzec; de peşi până la canton, Tu- 
dorică Surce.eanu își opri şi pașii și respiraţia şi cugetările, pe care de 
€ltfel, le epuizase cu totul. 

Cantonieru. sosise probabil] înaintea lui. Dar la ce se putuse petrece 
după sosirea cantonieruluj la canton, Tudorică nu îndrăznea nici măcar să 
se gândească. Bnervarea şi teama lu; creșteau cu atât mâi mult cu cât din 
ciipă în clipă aștepta saudă focul de revolver. Nu auzea însă nimic... Nici 
foc de revolver, nici voce de om, nici lătrat de câine, nici. şuerat de loco- 
m6livă... 


Ce se putuse întâmpla oare ? Cantonierul împușcase pe Stanca îna- 
inte de sosirea lui, sau Stanca prevenită de cineva fugise dela canton 
înainte de sosirea cantonierului ? Dar nu sar maj fi putut întâmpla ovare 
şi altceva? Nu cumva cantonierul se răzgândise pe drum, după cum la fel 
procedase și în alte cazuri similare ?... Un bărbat rezonabil n'ar fi putut 
face decât aşa.., 

Tudorică Surceleanu, deşi nu ştia ce trebue să creadă, își dădu to- 
uzi seama că sosind ca şi jandarnij iui Offenbach trebuia şă schimbe 
de front. 

Deocamdată însă nu vedea decât două soluţii: Sau să stea la pânâă 
<a să poată descoperi ce se petrece, fără să se arate, sau să. dea buzna în 
canton numaidecât, întâmplă-se orice sar fi întâmplat. 

După o matură chibzuinţă însă, conchise că nu era bună niciuna din 
cele două soluții. Ideal ar fi fost să se poată strecura pe lângă pericol, ca 
şi cum mar fi fost vorba de niciun: pericol... să se întoarcă apoi liniștit la 
conac... şi cu începere chiar de a doua zi, să nu mai dea ochi nici cu Stan- 
ca, nici cu cantonierul, pe care dealtfel nici nu-l cunoştea încă. 

„Sfinte Tozdere —, exclamă el — ai milă de mine care până la 38 
de ani ţi-am purtat sfântul tău nume cu cinste și iînvaţă-mă ce crezi tu că 
este mai bine să fac, să pot scăpa cu obrazul curat“. 

"Tudorică Surceleanu însă, nu credea în sfinți. Credea numai În no- 
rocul porcilor. Şi norocul porcului nostru era că la canton mai sosise şi 
altcineva afară de ei doi. Sosise judecătorul din sat. Numai că judecăto- 
rui fusese singurul care sosise la timp. Sosise adică, chiar înaintea can- 
tonierului... 

Dar care era rostul judecătorului într'o afacere, care deocamdată, 
ru fusese adusă încă, în fața justiţiei ?... Probabil că judecătorul cunoștea 
şi el pe Stanca tot aşa de bine ca și ceilalţi, și ca atare, era şi el tot atât 
de interesat în desfășurarea acestor evenimente cu peripeții funebre. 

Tudorică Surceleanu, care nu bănuia încă nimic din ceeace abia mai 
târziu avea să afle, aștepta totuși momentul binevenit ca să hotărască ce 


„ar fi fost mai bine să facă. In momentul când tocmai se hotărise să nu facă 





nimic, fereastra cantarit se deschise bruse şi o voce râgâită pe care Tu 


deorică o auzea pentru prma oară, ajunse până la el. 

— Iertaţi-mă, domnule judecător... Dar eu o bănuiam cu altul... 
știam că sunteți chiar dv... 
măcar cu pumnul... dar mi-te cu revolverul |... 

A tras!... exclamă Tudorică, cu dinţii clănțănină da frică... 
dracu de n'am auzit nimic ?...% 

In schimb, era încântat că auzise vocea cantonierului, fiindcă cel 
care vorbise până atunci şi care continua încă să mai vorbească, era chiar 
vocea bărbatului cu buclue. 

— Credeam că este vorba de licheaua aia de deputat, care în loc 
să-și vadă de treburile lui la București, se leagă de muierile oamenilor ne- 
voiași dela țară... Dar bag seama, zăpăcita asta de Stanca, cum este ea 
„Iranca-fleanca“ v'o fi confundat, poate, pe unul cu altul... 

Tudorică tresări ca şi cum i-ar fi intrat în călcâ; un, cui de poteoavă 
de cal, De teamă să nu se descopere însă, își vâri pumnul stâng în gură, 
jar. cu dreptul se sprijin de un copac din” marginea şoselei. 

După vocea cantonierului, urmă o altă voce pe care Tudorică o re» 
cunoscu imediat. Vocea judecătorului, 

— Nu vorbi cu păcat, moş Răgălie, că domnul Tudorică Surceleanu 
nu este o oarecare lichea Ge bucureştean, așa după cum îl vezi d-ta. Este 
un om foarte de treabă şi cu multă dragoste pentru oamenii nevoiaşi... 
Doar este deputatul d-voastră... Ce dracu !... 


Nu 
Altminteri, ași fi îndrăznit s'o ameninț nici 


Cum 





(Urmare în pag. 5-a) 


i i a a ti i 
Taxa poștală Piătită în numerar conform aprobării dir. G-le P, 1. T. Nr. 24.484.939 


Și toată . 


N