Hortensia Papadat Bengescu — Balaurul

HORIENSIA PAPADAI- 
BENGESCU 


HORIENSIA PAPADAI- 
BENGESCU 


BALAURUL 


RECITIND „BALAURUL SAU DESPRE UN EXERCIŢIU DE 
CAUTARE ŞI DESCOPERIRE 


Apariţia în 1923 la Editura „Ancora? a romanului Balaurul 
n-a constituit în presa culturală a vremii nici măcar un 
eveniment literar de importanţă minorăcu reverberaţii într- 
un cerc restrâns de iniţiaţi şi admiratori, cum erau, de 
exemplu „ „sburătoriştii” din strada Cămpâneanu. Cu 
excepţia astăzi obscurului Constantin C. Cristea, criticii 
literari şi cititorii specializaţi ai momentului au păstrat în 
jurul cărţii o tăcere parte semnificativă, parte suspectă, 
aproape inexplicabilă în contextul încă marcat, de 
îndoielnicul gust al mediocrei proze sămănătoriste. 

Totuşi, la cei 47 de ard ai săi, după cele câteva sute de 
pagini de remarcabil exerciţiu analitic şi expresiv, condus cu 
originalitate şi curaj pe terenul pe atunci minat de 
innumerabile poncife al prozei scurte, Hortensia Papadat- 
Bengescu nu era deloc o scriitoare marginală, ignorabilă, 
ne (infirmată la bursa noilor valori literare în curs de 
impetuoasă afirmare. Cele trei volume de note confesive, 
crochiuri lirice şi impresii acul” desfăşurate pânăi la 
microdetaliu (căci noţiunile de schiţă, nuvelă sau povestire 
sunt în cazul de faţă ca şi improprii!), publicate între 1918- 
1921, intitulate Ap - adinei, Sfinxul şi Femeia în faţa 
Oglin/ci fu::, şi ia întimpinate, la vremea lor, nu numai cu 
amabilitate, deferente saluturi de plăcută surpriză, ci şi eu 
un entuziasm de cea mai sinceră speţă, cum s-a 'intimidat, 
cu Garabet Ibrăileanu şi unii dintre scriitorii grupaţi în jurul 
revistei ieşene „Viaţa Românească14, Reacţia pozitivă, 
aprobatoare a criticilor şi recenzenţilor, între care, pe Ungă 


cel deja amintit, Eugen Lovinescu, G. Topârceanu, N. 
Davidescu, 1. 'leodorescu-Branişte, Mircea Florian, Al. Al. 
Busuioceanu, Tudor Vianu, Nichifor Crainic, Tudor Şoimaru 
şi Anton Holban (ultimii doi la reeditarea din 1926 a 
Sfinxului) se întemeiase atunci pe sentimentul că în 
autoarea Scrisorilor către Don Juan se exprimă, cu unele 
indecizii şi ezitări inerente începutului şi ambiţiei de a 
impune noi structuri şi o nouă substanţă literară, o 
prozatoare de un autentic patos problematic şi accentuat 
rafinament analitico-psihologic. 

În timp ce, recenzând volumul Ape adinei, Ibrăileanu 
observa chiar în preliminariile consideraţiilor sale 
„originalitatea operei şi caracterul ei eminamente feminin” 
(„însemnări literare” nr. 1, 2, februarie 1919), iar Vianu 
scria în paginile „Sburătorului” despre Hortensia Papadat- 
Bengescu ca despre o creatoare de „ideologie feminină” 
(nr. 3, 1919), Lovinescu dă dovadă de o subtilă intuiţie sau 
îşi asumă mult mai mult decât ceilalţi confraţi curajul de a 
risca şi îi prevede abia afirmatei prozatoare „un loc de o 
splendidă izolare în literatura noastră”, afirmându-şi 
convingerea. Că ea „va ajunge să scrie romanul psihologic 
pe care-l aşteptăm cu toată încrederea” („Lectura pentru 
toţi”, nr. 3, februarie 1919). 

Cel dintâi roman al Hortensiei Papadat-Bengescu se 
numeşte Balaurul şi el nu este un roman psihologic decât 
între ghilimele. „Poiestea” Laurei (personajul principal al 
acestei prime încercări în spaţiid scrierii unitare de cursă 
lungă) nu confirmă aşadar aşteptările ideologului de la 
„Sburătorul”, care în volumul IV al Istoriei literaturii 
române contemporane din 1928 acordă cărţii doar câteva 
rânduri de observaţie fugară, şi sumară: „Balaurul, cu 
deosebire, este războiul nostru, văzut, într-o ambulanţă, de 
ochiul lucid al unei infirmiere, ce-şi trece în cuptoarele 
emoţiei întregul material obiectiv - de aici şi strânsa 
depedenţă a acestui material de personalitatea autoarei şi 
tonul patetic şi febril”. Mai târziu însă, în 1955, deci în plină 


y 


epocă dogmatică de accente tematice rău înţelese, Tudor 
Vianu nu va ezita, intr-un articol omagial din „Gazeta 
literară” (nr. 10) să treacă această carte „puternică, solidă, 
una, dintre cele mai viabile ale literaturii de război* între 
capodoperele scriitoarei. Mergând mai departe, opiniile 
criticilor şi istoricilor literari de azi asupra acestui mia 
experiment narativ în jurul căruia la apariţie s-a păstrat o 
bizară tăcere se dovedesc, fapt firesc, neconoordante. 
Mircea Zaciu (în „Masca Geniului”, E. P L., 1967) irede a 
identifica în Balaurul o „carte unică în felul său în literatura 
noastră (căci ea sparge tiparele conservatoare ale epicii 
tradiţionale) „, un roman apropiat de „notația severă a 
reportajului”, o scriere în maniera astăzi mult 
controversatei literaturi-document (formă - trebuie să ne 
reamintim - impusă şi făcută viabilă cu ani în urmă de 
celebrul rechizitoriu intitulat Cu sânge rece nl lui Truman 
Capote). Pentru Nicolae Manolesru, care în Arca lui Noe. 
Volumul II, efectuează o foarte pătrunzătoare cercetare 
asupra mecanismelor ce pun în mişcare scrisul Hortensiei 
Papadat-Bengescu, volumul în discuţie ar reprezenta o fază 
„de compromis”, făcând trecerea de la atitudinea 
subiectivă, lirică şi confesivă, ilustrată de primele trei cărţi, 
la etapa marilor creaţii „obiective” ale maturității. 

Jată-ne, prin urmare, în faţa unei sitttaţii de percepţie şi 
valorizare critică suficient de contradictorie pentru a 
deveni incitantă. Căci Balaurul (scriere căreia în ediţia din 
1978 de la Editura „Minerva” Roxana Sorescu îi semnează 
o postfață cu multe puncte de vedere demiie de luat în 
seaină) constituie şi azi o carte disputabilă, deschisă 
interpretărilor, pasibilă de nu puţine surprize în sfera 
semnificației şi a scriiturii, o carte cu scăderi care vin în 
majoritate tocmai din indecizia formală a structurii 
propuse, dar şi cu nuclee de maxim interes, de o 
surprinzătoare actualitate a viziunii sau a traiectului 
retoric, anticipând uneori romanele lui Norman Manea, în 
care naraţiunea se îmbină inextricabil cu remarca eseistică 


şi descrierea psihologică, alteori eleganța şi concentrarea 
stilistică a fragmentelor semnate de Ana Blandiana, nu 
rareori aspectele senzoriale şi obsesia neologismului exact 
şi excentric din povestirile lui Alexandru Vlad. 

Stabilită la Focşani în 1911, o dată cu numirea soţului, N. 
N. Papadat, ca judecător de şedinţă la tribunalul din Putna, 
autoarea Concertului din muzică de Bach îşi va petrece în 
acest oraş în multe privinţe asemănător „locurilor unde nu 
s-a intâmplat nimic” din proza lui Saăoveanu, zece ani din 
viaţă. Intrarea României în război declanşează în sufletul şi 
conştiinţa viitoarei romanciere o notiilă criză de altruism şi 
dăruire civică, urmată de înrolarea sa ca soră de Crucea 
Roşie în organizaţia locală. Sarcina de a primi trenurile 
sanitare în gară şi de a îngriji răniții din spitale e îndeplinită 
cu o devoțiune dusă până la punerea între paranteze a 
propriei individualităţi.' Amintindu-şi de această perioadă, 
în răspunsul la ancheta „Care e cea mai frumoasă faptă ce 
aţi săvârşit în viată?” a ziarului „Rampa” (29 mai, 1937), 
Hortensia Papadat-Bengescu declară următoarele: „M-am 
oferit cu pasiune, cu frenezie, aproape cu dezertare de la 
orice datorie familială, răniților. M-am identificat cu natura, 
cu ştiinţa, care luptau să-i salveze, la măsuri care îmi dau 
curajul a spune că uneori am reuşit a întoarce pe unii din ci 
de la moarte; am ales omul cel mai simplu, soldatul simplu 
care avea mai puţine resurse, şi anume cazurile desperate. 
Am cutezat a lupta cu legi inexorabile într-o exaltare a 
puterilor de devotament egală cu o transfigurare, deoarece 
a atins marginile şi cred că nu aş mai găsi-o niciodată 
intactă.” 

De altfel, intrarea României în război în august 1916, 
moment esenţial pentru realizarea statului naţional unitar, 
prin unirea Transilvaniei cu ţara în decembrie 1918, a 
generat o resuscitare a conştiinţelor literare ale vremii, 
îneât o întreagă literatură se va naşte sub semnul acestui 
demers istoric de o importanţă covârşitoarc. Cărnii 
Petrescu, ca şi Hortensia Papadat-Bengescu, adept al 


experienţei directe, trăieşte realitatea războiului pe care o 
transcrie, pe front fiind, cu mijloace poetice, pentru ca, nu 
mult mai târziu, să o transpună, filtrată, în romanul său 
„Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de războil1, una 
din remarcabilele creaţii ale romanului românesc de analiză 
din perioada interbelică. Numele lui Goga şi Sadoveanu 
apar constant în paginile ziarului „România11 sub articole a 
căror efervescenţă ideatică exprimă cu certă fidelitate 
momentul pe care națiunea română îl parcurge. 

În acest context trebuie considerat „Balaurul1 1, roman la 
care prozatoarea lucra deja din 1918. El este efectul în plan 
artistic al acestei experienţe, trăite, aşa cum ne asigură 
nndurile de mai înainte, cu extremă pasiune şi autenticitate, 
cu responsabilitate morală şi elanul unei carităţi medicale 
exaltate, şi frenetice. IAiura, personajul principal al cărţii, 
nu este altceva decât un alter-ego al scriitoarei, o proiecţie 
individuală estetic a unei întâmplări biografice cu sechele 
deloc superficiale, cum ne arată scrisorile către G. 
Ibrăileanu din perioada Focşani sau mărturisirile publice de 
mai târziu. 

Balaurul nu este deci atât o ficţiune, cât o reconstituire 
anamnetică, deşi nu întru totul documentară, pentru că ea 
e operată în primul rând la un nivel psiho-senzorial. 
Raportat la ciclul Halipa, Balaurul nu este, pe de altă parte, 
nici un roman adevărat, adică o construcţia epică sirius 
lucrată, ci un exerciţiu de căutare şi descoperire, un studiu 
multiplu ipostaziat de artă „portrecturală” (cum ar spună 
însăşi autoarea), o acţiune de testare a unei structuri 
romaneşti şi a rinei perspective narative. Apoi, din punctul 
de vedere al motivaţiilor interioare, Balaurul este imaginea 
materială a unei voințe de exorciză, un gest scriptura! 
cathartic. Produsul literar obţinut e astfel rezultatul unei 
proceduri terapeutice. Nu trebuie să uităm că pentru 
Hortensia Papadat-Bengescu romanul nu reprezintă de fapt 
o specie epică cu o estetică predeterminată, canonică. 
Autoarea noastră nu este o prozatoare cu program, lucru 


deja de mult subliniat. Opiniile sale despre această formă 
supremă care este romanul sunt generale, comune, 
neliterate. O mărturisire din Autobiografia publicată în 
193? în „Adevărul literar şi artistic” (nr. 366-367) nu spune 
mai nimic remarcabil despre imperativele romanescului, 
dar aduce precizări preţioase cu privire la elaborarea 
textului pe care îl ăiscutăm aici; „... Am aflat ce înseamnă 
pentru mine roman. Ceva aspru, grav, fără cruţare, ca şi 
viaţa cea de dincolo de faţade. Muncă aridă în materialul 
cel mai dens al adevărului. Aşadar, în laboratoriu, 
fenomenul creaţiei - după putere. O singură dată copia 
exactă până la minuţie, datele precise până la manie. În 
cartea mea de război, Balaurul, dacă îmi scapă numele unui 
rănit nu mai pot scrie până când nu-l aflu... Dacă nu-mi 
amintesc sala anume, din spital a vreunui episod, aştept 
până îmi aduc aminte că era cea de la etaj la stingă. Aici - 
fie el cât de modest - nu valorează decât documentul... 
Atmosfera are aceeaşi exactitate. Lirismul de acolo nu e al 
unei infirmiere, e temperatura locului şi oamenilor. E aceea 
„ieşire din fire” a fiecăruia şi a tuturor...” 

Această condiţionare strict biografică a creaţiei ar 
pretinde în cazul de faţă o clarificare a raportului viaţătext, 
realitate-expresie literară, pe care comentatorii de până 
acum ai Balaurului au ignorat-o sau au evitat-o, în ciuda 
importanţei sale particulare în cadrul multitudinii de 
aspecte ideologice şi retorice caracteristice prozei noastre 
interbelice. Relaţia dintre existenţă, ficţiune şi 
autenticitatea demersului nu este doar o problemă 
generală de interpretare a oricărui text artistic. În 
discutarea valorilor epicii româneşti a deceniilor trei-patru 
ea implică o cercetare specifică, efectuată în acord cu 
poziţiile şi concepţiile, afirmate direct, prin articole de 
doctrină, sau indirect, sub armătura textului, de scriitorii 
înşişi. Cazul Hortensiei "Papadat-Bengescu e unul special. 
Autoarea Balaurului nu poate fi inclusă în grupul 
prozatorilor (Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, 


Mihail Sebastian, C. Fântâneru, M. Blecher) ce-şi pun poate 
pentru prima dată în literatura noastră problema 
programatică a adecvării scrisului la realitatea trăită, 
problema autenticităţii actului creator. Şi totuşi, primele 
patru-cinci cărţi semnate de „marea europeană” (cum a 
numit-o într-un articol din 1930 autorul UMnei nopţi...) pot 
fi şi trebuie să fie discutate, din mai multe motive, între care 
esenţială este tocmai această voinţă a noii literaturi, 
afirmate atunci, de a se placa pe experienţa directă a 
palpitului vieţii, în contextul mai sus enunțat. 

F Evaluarea situaţiei textuale concrete pe care o 
ilustrează romanul Balaurul, a structurii sale speciale, a 
infrastructurilor microsemnificante pe care se edifică 
întreaga construcţie e cu atât mai interesantă şi mai 
actuală, cu cât în proza (scurtă!) a deceniului pe care 
tocmai îl traversăm, asistăm, pe urmele lui Caragiale, a 
autenticiştilor deja amintiţi, dar şi a prozatorilor din „Şcoala 
de la Târgovişte” (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, 
Tudor '[opa, Costache Olăreanu, Petru Creţia) la o 
repunere, în condiţii mult radicalizate, exprimate de 
atitudini teoretice şi practice lucide şi originalea problemei 
adecvării scrisului la realul care îl produce. Valoarea şi 
configuraţia spaţiului care separă şi uneşte experienţa 
directă şi bagajitl livresc de actul instituirii lumii de hârtie a 
literaturii sunt date pe care le problematizează astăzi 
cărţile semnate de Vasil? Andru, Mircea Nedelciu, Norman 
Manea, Bedros Horasangian, Mihai Sân, Alexandru Vlad, 
Ştefan Agopian, Sorin Preda, Constantin Stan, C. 
Teodorescu. 

Sincronă cu o întreagă mişcare estetică europeană, 
literatura Hortensiei Papadat-Bengescu e o literatură a 
subiectului în deficit de existenţă, a eului frustrat, a 
individualităţii interioare, a trupului în suferinţă şi a 
suprastructurii sale psihice malformate, e o literatură a 
hipersensibilităţii perceptive, a complexelor conştiinţei şi a 
„corpului sufletesc”. Iniţial, o dată cu primele texte, proza 


scriitoarei îşi instalează obiectivele într-un spaţiu de viaţă 
2imană lipsit de un instrument expresiv preelaborat. 
Uiteratura noastră de până atunci nu cunoscuse încă o 
retorică a subiectului profund, de dincolo de graniţele 
coerenţei logice. Limbajul analizei, al observaţiei psihice, 
formele consemnării, ale interogării interioare se constituie 
de le sine în simultaneitatea voinţei de a înregistra, de a fixa 
un sens nou, aparent incompatibil cu datele exterioare ale 
semnificației obiective. Structurile textelor sunt produse 
spontane. Primele proze ale Hortensiei Papadat-Bengescu 
se sustrag convenției epicului, se dezinteresează de forma 
lor estetică, pentru că tot ceea ce primează aici e o 
transcriere cât mai fidelă a unor mişcări sufleteşti surprinse 
în reverberaţia lor fiziologică. Autenticitatea psihologică, 
somatică, intelectuală a celor scrise e singura lor condiţie 
de existenţă. Nu exista pe atunci, la începutul anilor 20, un 
concept operant pentru a denumi actul de căutare 
/cercetare! descoperire în care se înscria acţiunea literară 
a prozatoarei. Astăzi însă înţelegem cu exactitate că prozele 
de început, inclusiv Balaurul, sunt rezultatul unui 
experiment estetic sui-generis. Estetic şi în măsura în care 
aici estetica îşi redescoperă în parte sensul ei originar, 
fundamental (în greaca veche aisthanesthai, cuvânt preluat 
de latini în forma aesthetica, înseamnă senzaţie, percepţie, 
imagine). Câtă intenţionalitate învestea Hortensia 
PapadatBengescu în produsele fazei subiectivestilistic 
novatoare şi tematic inedite, e puţin important. Importantă 
e în primul rând literatura pe care ne-a lăsat-o şi nu cea pe 
care ar fi putut să o scrie. 

Observațiile sumare, generale şi implacabil cam teoretice 
de până acum arată, presupun, şi faptul că Balaurul nu este 
o carte obişnuită, care să poată fi povestită, asemeni 
tuturor produselor epice a căror miză de lectură se 
confundă cu întotdeauna irezistibilul story. Cartea aceasta 
nu are propriu-zis o „fabulu”, ceea ce nu s-ar putea spune 
Cu aceeaşi siguranţă despre romanele ciclului Halipa. Şi 


dacă e să folosim în continuare foarte utilele şi cunoscutele 
noţiuni ale lui Boris lomaşevski din „Leoria literaturii - 
Poetica” (ed. „Univers”, 1073, pg. 251-266) nici „subiectul” 
ei nu permite formularea unui rezumat al înlănţuirii 
motivelor cât de cât memorabil. Existenţa unui personaj 
central, Laura (de câteva ori numită şi. Laurenţia) şi a 
douătrei personaje episodice (Ancuţa, fiica popii Cristea, 
cuplul soţilor Damian, cucoana moaşă etc.) nu conferă 
romanului acea omogenitate prosopografică atât de 
firească scrierilor ăe mai lungă întindere. 

Astăzi, când conceptul de roman şi-a depăşit cu mult 
accepţia restrictivă din urmă cu 50 de ani (perioadă când, 
totuşi, o carte cum este Ulise de James Joyce provocase deja 
în lumea literelor un uriaş seism estetic, cu efecte încă 
insuficient atenuate), structura laxă, reticulară, vag 
motivată epic, arhitectonica imprevizibilă şi capricioasă a 
Balaurului stârnesc un cu totul alt tip de interesaşi o altă 
apetenţă a interpretării. Ce sunt, în fond, cele câteva cărţi, 
voit „imperfecte” şi indeterminate, ale ultimilor cinci ani, 
precum Amendament la instinctul proprietăţii de Mircea 
Nedelciu, O zi spre sfirşitul secolului de Vasile Andru, 
Manualul întâmplărilor de Ştefan Agopian sau Povestiri cu 
strada Depozitului de Daniel Vighi, dacă nu şi nişte produse 
literare (şi culegeri de proze scurte, dar şi romane) care 
confirmă şi amplifică la o altă scară estetică o intuiţie 
fecundă din seria cărţilor ăe început ale Hortensiei 
Papadat-Bengescu? 

Cum încercam să sugerez şi înainte, în Balaurul suntem 
confruntaţi mai puţin cu traiectul unui segment de dreaptă 
ăe factură epico-psihologică şi mai mult cu o suită de stări, 
situaţii, scene, efulguraţii, percepții şi mărunte întimplări 
private (ridicate de fiecare dată la rangul ăe elemente ale 
unui fatum asumat metafizic) filtrate, selectate (cu 
echivocitatea caracteristică unei perspective naratoriale 
încă indecis atribuită), prin fiinţa hipersenzitivă a unui 
personaj-ref lector (cum remarca criticul Nicolae 


Manolescu în volumul mai înainte amintit), dar, în şi mai 
mare măsură, rezonator al efectelor secunde mediate - 
ceea ce nu le face totuşi mai puţin dureroase şi 
aneanlizante - ale războiului. Capitolele cărţii (toate 
concepute în linia unui neîntrerupt proces de simbolizare şi 
transcendere a realului imediat, fapt ce se observă 
începând cu înseşi titlurile alese) sunt fără îndoială şi nişle 
proze scurte, citibile independent, pe sărite, înir-o 
incongruenţă profitabilă, de vreme ce cronologia reală a 
desfăşurării acţiunilor militare din punctul Focşani al 
frontului e o chestiune de deducție şi nu de informaţie 
documentară inclusă în text. Structura volumului e una 
dublă, ca în jocurile în care din câteva elemente stabile, 
date de la început, se pot construi mai multe figuri diferite. 
Liricul, epicul, descriptivul, spiritul eseistic şi speculativ 
sunt coordonatele imediate, stereolipiile atitudinale 
constitutive pe care evoluează, în volute spectaculoase, dar 
uneori, prin exces de dezvoltare, şi anoste, verbioase, 
scriitura distinctă, febrilă, triumfală şi atent dramatizată a 
autoarei. Ea, autoarea implicată în ceea ce scrie ca într-un 
fel de proces ăe extirpare a zmei zone dureroase, 
insuportabile, a propriei biografii, pendulează cu o 
naturaleţe sever controlată, deşi necontenit patetică, între 
posibilităţile unui limbaj parcă prea didactic mânuit, prea 
conştient de sine şi limitele sale strict retoric gândite, 
pentru a mai putea deschide drumuri şi spre incontrolabilul 
autentic al spontaneităţii expresiei libere (căci de la Ape 
adinei la Balaurul concepţia despre limbajul şi formele 
prozei s-a metamorfozat într-un mod suficient ăe vizibil). 

Să încercăm o cât de aprovimativă sistematizare. Cele 12 
capitole ale cărţii sini tot atâtea variabile, mereu altfel 
configurate, ah' unei secţiuni printr-un destin feminin 
surprins (fapt obişnuit şi în primele trei cărţi) într-un 
moment de depresiune existenţială. Criza îmbracă însă de 
data aceasta forma unei devoţiuni civice exemplare, 
practicate în pofida sau poate tocmai în 


complementaritatea obscură a unei „existenţe răzvrătitea 
unui „suflet zbuciumat! lipsite de o cauzalitate explicită. 
Laura nu, este o eroină cu stare civilă, familie, trecut, griji 
ale zilei de mâine:, necesităţi fiziologice şi spaţi: i de locuit, 
cum se întâmplă în mod obişnuit cu orice persoimj din 
prozele construite pe codul realist. Laura e un simbol 
metafizic, un personaj romantic, trecut prin furcile caudine 
ale expresionismului, educat la şcoala moralei creştine, 
eşuat într-un evantai de trăiri frizând psihologia, dar 
limitate în majoritate la o fiziologie poetizantă, 
transsubstanţializată, o tânără precursoare a modelului 
uman existențialist capabilă de enorme sacrificii, obsedată 
de sublimul unei redempţiuni ratate totuşi prin imprudenţa 
idealizării. Ceea ce lipseşte personajului e o omogenitate 
factuală, biografică, psihologică şi caracterologică. 
Personajul pe care îl descoperim în paginile cărţii nu este o 
fiinţă integrală, ci o sumă de stări, mai mult sau mai puţin 
congruente. Legăturile dintre capitole nu înseamnă un 
transfer de substanţă de la o secvenţă la alta şi nici măcar o 
dezvoltare concludentă a unor date introduse în text ca 
premize. Războiul e un fundal, şi pe acest fundal atroce, 
anihilant, disturbator, imprevizibil şi demobilizator se 
proiectează existenţa exaltată, inepuizabil caritabilă, de o 
frenezie a dăruirii vecină cu patologia, a Laurei. Fiecare 
capitol e, de fapt, un studiu de economie şi autonomie a 
expresiei literare, de manifestare a reacţiilor umane în 
condiţii de criză, de bizarerie comportamentală, de 
spectacol diurn absurd, resemnat sau dezorientat, 
individual şi colectiv, de inepuizabil clan civic, de 
senzorialitate acută şi rezonanţpsufleteşti excesiv asumate. 
Există, fără îndoială, şi un stil unic, dominant, autarhic al 
cărţii, însă, luate în parte, capitolele pot denota fiecare 
predilecţia pentru un tip de procedeu sau o formă anume a 
observaţiei Om către om-, fiară, Dascălul Gore de la Sf. 
Vineri, Dihorul, Bătrânut argintar sunt nişte povestiri cu 
tramă epică evidentă. Goarna, Pieptarul fermecat, Copilul 


florilor şi mai ales Carnetul zilelor pustii (singurul capitol 
scris la persoana [, toate celelalte fiind concepute în linia 
unei complicităţi autor-personaj specifică stilului indirect 
liber) sunt epurele lirice ale unei ideologii estetice, nu 
tocmai originale, fascinate de greutatea semnificatoare a 
simbolului şi efectele polimorfe ale actelor de simbolizare. 
Nu s-ar putea spune, din acest punct de vedere, că 
autoarea Balaurului nu era conştientă de dimensiunile 
demersului în care se înscria încercarea sa narativă; Intr-o 
scrisoare din octombrie, 1914, către G. Ibrăileanu, ea 
consemnează: „... am fost acuzată de puţini, şi nu de ceia 
căror opinie mă doare mai mult, de preţiozitate, de 
înclinare către rafinerie artistică. Acest fel e naturalul meu. 
Eu, când vreau să înţeleg bine un lucru îl îmbrac în simbol 
şi mă iluminez”. (s. Mj. 

Dimensiunile procedurale şi conţinutistice explorate şi 
atinse de intenţiile radiale ale acestui roman sunt însă mult 
mai întinse. În capitolele intitulate Frigurile şi Temniţa se 
poate descifra vocaţia unor mici studii, transpuse în acelaşi 
limbaj poetizant, de psihosociologie a reacţiilor umane în 
condiţii de criză a valorilor colective. Şi iată în acest sens 
câteva scurte consideraţii: „Fără desluşire, fără civism, din 
instinct, fiecare înceta de a mai socoti casa şi nevoile ei ca 
centrul egoismului său. Acelaşi egoism era acum strămutat 
pe o preocupare de domeniul comun” (p. 18)2 se spune 
despre locuitorii oraşului (în care se desfăşoară întreaga 
„acţiune”) după aflarea ştirii declanşării războhdui. În 
regim da ocupaţie oamenii îşi pierd obişnuinţele: „Nimeni 
nu se mai uita peste gardul vecinului să cerceteze ca mai 
înainte cele cuviincioase, mai anevoie de supravegheat în 
propria ta ogradă decât alături. De când nu mai erau 
zăplazuri ceea ce se petrecea pierduse preţul. Gâlcevele. 
Lupta aprigă pe o palmă de loc mai încoace sau mai încolo 
nu mai înăspreau oamenii. Oare dobândiseră alte îngrădiri 
în propriul lor cuget şi faptă, sau cumva presimţeau vreo 
lume fără de fruntarii şi fără împărţeală - deopotrivă? Sau 


erau numai întorşi vremelnic de la tot, către nimicire? 
Primejdia înăbuşea cgolsmele felurite, lăstnd descoperit pe 
unul singur, cel primitiv, al apărării Vieţii!” (p. 182). 

Prin ceaţă e un pretext pentru desfăşurarea, în preţioase 
articxdaţii de imagini, a plăcerii notaţiei cromatice. 

Ultima mare secvenţă, a cărţii, Reînvierea, conţine şi 
câteva speculaţii organiciste şi cam grandilocvente asupra 
cursulid istoriei umanităţii: „Din timpul neguros şi până la 
marginile proaspete ale istoriei, aceeaşi lege reîncepuse 
periodic, implacabilă ca şi toate fenomenele naturii. 
Omenirea urmase instinctul neastâmpărat al sângelui şi de 
îndată ce îl îndeplinise, spiritul reapărea proclamând 
stăpânirea lui generoasă. Aceste două puteri se succedau 
fără să se înlocuiască. Sentimentul eroic, sentimentul 
umanitar îşi perindau drepturile fără a le statornici. Laura 
credea că legea spirituală e climatul senin al sângelui şi 
instinctul roşu ci'iza aceleiaşi substanţe minunate.” (p. 
212); 

Iadul e un capitol pe care l-am putea fără teamă 
reinlerpreta în spiritul prozei post-moderniste, centrate pe 
actele de mise-en-abâme, ca o replică la „structura 
organizatorică” a Infernului dantesc. De altfel, de-a lungul 
întregului parcurs scriptura „referinţa livrescă se 
integrează intr-un sistem de analogii catalizatoare 
întreţinut cu exemplară consecvență. Alte câteva exemple 
sunt aici mai mult decât necesare. Despre un medic din 
armata aliată ni se spune că „avea prolixitatea migăloasă a 
personagiilor din romanele ruseşti” (p. 140). Un general 
român „părea scoborât de pe o pânză de Goya. Semăna de 
minune cu fantomaticul Quichotte, Cavalerul Eternei Iluzii.! 
(p. 157). 

Nu mai încape nici o îndoială, încă la vârsta artistică a 
primelor cărţi, şi parcă în ciuda propriei instrucţii 
autodidacte, Hortensia Papadat-Bengescu e o scriitoare de 
rafinată cultură, care a înţeles întrutotul secretele 
constituirii unui spaţiu literar cu atributele consistenţei 


y 


narative, dar care lasă să transpară printre rânduri, prin 
interstiţiile aparent neglijente ale mpdulilor din care se 
asamblează construcţia, o surdă, ir urgentă, fructuoasă 
nemulţumire faţă de rigorile şi posibilităţile prea restrictiv 
tipizate ale literaturii. Sunt în această carte fraze, propoziţii 
şi fragmente care, izolate de context, pot da revelaţia 
prezentului, a prozei ce se scrie acum, în anii '80, a unor 
achiziţii expresive de ultimă oră. Lată de exemplu o 
secvenţă (prezentând silueta fugară a unei domnişoare 
coborile pe peron dântr-un tren de refugiaţi) asupra căreia 
n-am putea avea nici un dubiu că e extrasă din superbul 
roman Ce se vede al unuia dintre cei mai valoroşi prozatori 
contemporani, regretatul Radu Petrescu: „Sărea grațios din 
'păltoc în băltoc şi apucă la peron ca un balot de madapolon 
naufragiat, îşi ştergea cu mănuşile de suede ude pantofii dă 
antilopă virgină, grav ultragiaţi de mocirlă.” (p. 57). Vocea 
stilistică, sarcastică, amuzantă, parodică, mereu predispusă 
la o spectaculoasă continuare în imaginar a banalelor date 
ale realului, voce specifică prozatorului Mircea Horia 
Simionescu cel din prozele scurte sau din ultimul roman, 
Licitaţia, îţi revine în memorie la citirea unui pasaj de felul 
următor: „Lot aşa adulterul - cel dintâi - avea peripeții 
înfiorătoare. Le vedeai trecându-ţi pe dinaintea ochilor într- 
o dramatică reproducție aşa de impetuoasă, încât nu da pas 
ridicolului să te redeştepte din ameţeala sugestiei. Pe când 
te legănat în melodia lirică a unui capitol de amor sublim şi 
cucoana moaşă, cu cărţile întinse alături, sta pe marginea 
patului cu mâinile pe sâni şi ochii la cer, tresăreai speriat 
deodată. Pe scândurile bine frecate ale infirmeriei, cucoana 
moaşă, în genunchi, cu părul într-o secundă despletit, juca 
în acelaşi timp trei roluri: amantul, bărbatul, femeia! Glasul 
implora, blestema, ameninţa, plângea. Auzeai zgomotul de 
uşi zdrobite, de geamuri sparte; stai suspendat pe margini 
de balcoane; victima, în braţele învineţite, târâtă de pletele 
negre, se zbătea dureros până leşina, zdrobită. Teatrul 
acesta te zăpăcea, te distra, te enerva. Îl urmăreai cu o 


curiozitate aiurită şi cu o mică şi nedesluşită frică pentru 
ceea ce era neobicinuit în demonstraţia asta turbulentă...11 
(p. 130-131). 

Notaţia rapidă, sincopată, directă, arta propoziției 
elementare şi pregnante prin simplitate - atât de frecvente 
astăzi, deşi cu funcţii evident schimbate, în scrierile 
prozatorilor ultimului val - sunt elemente de construcţie 
secvenţială cu efecte bine cunoscute. În Bihorul ritmul 
lecturii se accelerează, îşi sporeşte tensiunea la trecerea 
peste pasaje de genul: „Aduse cărţi. Aflase de la doctor că 
un început de pneumonie oprea orice operaţie. Cazul era 
prost. Omul avea plămânii slabi de mult. Ursuz, Cojocariu 
aproape nu-i vorbea. Cărţile stau neatinse pe măsuţă. Mai 
era acolo o chelea cu dulceaţă şi o sticluţă cu coniac. La 
fiecare minut striga pe Dumitru cu o voce bruscă: 
cuvertura, perina, piciorul, braţul, capul... toate îl necăjeau 
şi Dumitru se supunea la toate. Nu-şi găsea astâmpărvl. 
Părea capricios, tiranic, era chinuit şi nu-şi mărturisea 
durerea.” (p. 152). 

Toate aceste exemple, selectate aici graţie unei lecturi a 
Balaurului efectuate ţi din perspectiva unor direcţii ale 
prozei româneşti de astăzi, nu sunt - aş vrea să se înţeleagă 
bine asta o forţare a porţilor unui text şi aşa prea puţin 
comentat şi regândit împropriul său perimetru artistic, dar 
şi în ansamblul întregii opere a Hortensiei Papadat- 
Bcngescu. Ceea ce la apariţie, să spunem, ar fi putut părea 
un argument de inabilitate constructivă a unui edificiu 
romanesc şi de inconsecvenţă a procedeelor retorice devine 
astăzi, prin conştiientizarea procesului evolutiv al 
transformării şi recurenţelor formelor literare, o dovadă de 
polimorfism. Textual. Balaurul este un text deschis, 
contradictoriu, paradoxal, didactic şi spontan, discontinuu 
şi totuşi coerent, exaltat, pe alocuri plictisitor, tezist cu 
subtilitate, de un simbolism adesea primitiv sugerat, dar un 
text a cărui modernitate în anul românesc de graţie 1923 
(când se tipăreau încă volume de tipul Filimon Hâncu de I. 


Dongorozi, Hotare şi singurătăţi de Al. Lascarov- 
Moldovanu, Călugăreni de C. Sandu Aldea, Americana 
îndrăgostită fi Cuceritorul de inimi de Vasile Pop, Clacă şi 
robot şi Gura iadului de M. Lungianu, sau Vrăjitoarea şi. 
Sub călcâi de I. C. Visarion - toate produse directe şau 
aflate în raza maximă de acţiune şi influenţă a 
sămănătorismului sau a neosămănătorismului) este 
incontestabilă. Am spus modernitate, dar modernitatea 
aceasta e totuşi una ambiguă. Ce fel de ambiguitate însă? 

Să ne reamintim faptul că publicarea de către Camil 
Petrescu în 1934 a amintirilor colonelului Grigore 
Ijăcusteanu e însoţită de o prefaţă în care, încă o dată, 
redactorul de atunci al „Revistei Fundațiilor Regale” 
pledează pentru o literatură modernă, care să depăşească 
definitiv stereotipiile ideatice şi ideologice ale secolului al 
XIX-lea, active încă, deşi de mult revolute, în scrierile unor 
prozatori ai zilei. Pentru autorul Patului lui Procust, 
modernitatea unei viziuni romaneşti se confundă cu o 
transcripție a dimensiunilor lumii în concretul 
semnificaţiilor sale. A fi modem, deci om al vremii tale, şi a fi 
autentic, deci un scriitor personal şi original, înseamnă a 
avea capacitatea de a privi existenţa în laturile ei sensibile. 
Un pasaj din amintitul preambul e foi acest sens edificator: 
„S-ar, pute ,,. 

Da numeroase exemple care să ilustreze incapacitatea de 
eoneret a veacului acesta în cultura românească. Lumea e 
ameţită de toate miturile (istorice, filologice, liberalisme, 
idealism literar, versificaţia patriotică şi complementele lor, 
criticismul superficial), viaţa în concretul semnificaţiilor ei 
originare le scapă mai tuturora. O culoare tare, romantică 
şi expansivă constituie paralelismul vizionar al unei vieţi 
dârze, înverşunate, creatoare de stat nou. Intre ele, 
discrepanţa dintre concret şi ficţiune. Despre nim-ic literaţii 
din veacul trecut n-au văzut just, în sens semnificativ. Un 
roman românesc n-a existat din cauza acestei incapacităţi 
de a vedea sensibilcitit cu atenţie, fragmentul de mai sus 


relevează nu doar un rechizitoriu radical şi necruţător făcut 
trecutului prozei noastre, ci şi un reproş la adresa 
contemporanilor, a Hortensiei PapadatBengescu - suntem 
obligaţi să admitem - inclusiv, deşi Balaurul, Fecioarele 
despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns 
erau opere deja publicate la jumătatea deceniului IV. Or, 
ultima calitate ce ar fi putut fi pusă sub semnul rezervei în 
cazul acestor mari realizări ale epicii, interbelice e 
capacitatea autoarei lor „de a vedea sensibil”. Nu tocmai 
concretul vieţii (al vieţii interioare, e drept!), aspectele 
brutal senzoriale, fiziologice şi haotice ale trăirii, dominanta 
nevrotică, senzitivă a comportamentelor, evenimenţialitatea 
somatică (chiar dacă în forme deseori patologice) sunt 
faptele care izbesc conştiinţa cititorului ce se cufundă în 
universul straniu al Halipilor? 

Consideraţiile şi ideile novatoare ale acestui rafinat 
intelectual şi extraordinar prozator care a fost Camil Petre 
seu, aflate în pasajulmai înainte citat, dar şi într-un altul, 
celebru de ja, din subsolul romanului Patul lui Procust f „Un 
scriitor e un om care exprimă în scris, cu o liminară 
sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gindit, ceea cei s-a 
întimplat în viaţă, lui, şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar 
obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, 
fura stil şi chiar fără caligrafie”) ne sunt utile, măcar în 
calitatea lor de referinţe cu o ideatică opusă, sau cel puţin? 
nult diferită, celei care interesează aici. 

Dimensiunea corporală, sensibilă, viscerală a existenţei e 
poate cea mai importantă fantasmă formativă a scrisului 
Hortensiei Papadat-Bengescu. Încă din 191-4, într-o altă 
scrisoare câtre acelaşi G. Ibrăileanu, cel mai statornic 
corespondent al prozatoarei, conştiinţa câmpului magnetic 
vital ce motivează şi organizează frenetica nevoie de 
exprimare a unui om pentru care scrisul nu constituie încă 
o profesie şi o obsesie irepresibile e răspicat afirmată: ceea 
ce scriu, ce cuget nu e în principal idei şi sentimente, ci 
senzaţia lor, de aici chinul, dorinţa de a reda nu descrierea 


senzaţiei, ci senzaţia însăşi.'1 lată, e cazul să spunem că 
această situaţie (relaţia inconsecvent rezolvată retoric 
dintre senzaţie şi descrierea ei) e şi contradicţia esenţială 
ce afectează valoarea estetică a romanului Balaurul, roman 
despre care spuneam la începutul acestor consideraţii că 
poale şi trebuie să fie discutat în contextul autenticismului, 
deşi într-o formă particulară, adică în afara programului 
„experienţialist” al cărui cel mai autorizat purtător de 
cuvânt (pro domo sua, paradoxal, dar adevărat!) a fost 
Camil Petrescu. 

Din punctul de vedere camilpetrescian al autenticităţii 
transcrierii unei experienţe directe de viaţă, cu tot învelişul 
său de concreteţe şi capilaritate sensibilă, Balaurul e, fără 
îndoială, un eşec. Un eşec în ordinea spontaneităţii notaţiei 
şi a introspectării nepremeditate, un eşec în planul 
valorizării actelor umane scoase de sub incidenţa oricărui 
idealism deformator, un tribun plătit spiritului calofil, o 
carte în care, neaşteptat, se ratează tocmai adevărul 
actelor de prizare directă, liberă a realului din imediata 
apropiere a personajului în cauză. Un eşec, dar şi o mică 
victorie, cu efecte ulterioare pe care unele realizări ale 
prozei noastre de azi ne îndreptăţesc s-o afirmăm. Pentru 
Camil Petrescu o literatură a adevărului, a experienţei 
imediate şi a dramelor conştiinţei era teoretic posibilă doar 
prin renunţarea la imensul arsenal de procedee, atitudini 
naratoriale şi reţete de concepţie asimilate de o întreagă 
tradiţie. A scrie literatură de înaltă valoare, făcând 
abstracţie de toate constrângerile artistice ale literaturii 
dintotdeauna, iată utopia (infirmată de propriile scrieri 
rafinat estetice!) a autorului Ultimei nopţi... în ceea ce o 
priveşte pe Hortensia Papadat-Bengescu, autenticitatea, 
originalitatea, marca distinctă a creaţiei se realizează în 
cadrele unei arte a formalizării realului, ale unei estetici, 
chiar dacă insurgente în raport cu însăşi Estetica. Roman al 
unei experienţe directe de viaţă, roman ai unei psiho- 
senzorlalităţi auctonale în necontenită alertă şi al unei 


redutabile crize morale, Balaurul este rezultatul unei 
transfigurări, şi nu al unei transcrieri. Între senzaţia vieţii 
(depozitată în memoria sensibilă a autoarei), în condiţiile 
traumatizante ale războiului, şi descrierea acestei senzaţii 
se interpun citeva sute de ani de retorică, de artă a 
formulării enunţurilor literare. Între trupul care-şi 
aminteşte şi litera care apasă cu mecanismul ei restrictiv 
asupra spontaneităţii expresive a acestuia, se constituie o 
contradicţie prea repede rezolvată (nu ca în literatura unui 
Celine, să zicem, care-şi asumă toate riscurile scriiturii 
agonice) prin cedarea în faţa miracolului retoric. Faptul Că 
pedalarca pe anume structuri de tehnică literară gala 
constituite poate strivi realitatea brută şi proaspătă a 
percepţiei este vizibil nu numai la tot pasid, în excesul de 
epitete, unele pur şi simplu ornante, ci şi în cadrul multor 
comparații, în care organicul e tratat prin interferenţă cu 
elementele mecanice ale existenţei. 

Alteori, ecuaţia termenilor comparaţi se poate răsturna. 
„Balaurul'1 (adică trenul sanitar pe care Laura îl întâmpină 
în gară şi mai apoi îl şi vizitează, într-o stare de revelaţie a 
bolgiilor Infernului) e descris de câteva ori de-a lungul 
textului în imagini hibride, de genul: „Avea acelaşi mers 
târât, suflul totodată înăbuşit şi aprins, acelaşi zornăit de 
lanţuri şi bufnet de tampoane. Apărea apoi capul hidos şi 
uriaş cu gura umflată, clocotitoare. Pe nări, vârtejul de 
aburi învăpăiaţi ţâşnea în coloane punctate de seântei, apoi 
inelele încătuşate şi ruginite ale trupului se desfăşurau (p. 
73). Simbolizarea, transferul semnificației prime în alte 
planuri semantice, poetizarea îndârjită a tuturor semnelor 
realului sunt evidenţele incontestabile ala scriiturii acestei 
cărţi, în multe privinţe ezitante. Ceea. Ce este cu adevărat 
nou şi personal în Balaurul se constituie în observaţii 
aparţinând sferei corporale, psihosomatice. Presiunea 
codului implacabil literaturizat, de care uzează autoarea, e 
însă prea elocventă pentru a putea vorbi aici despre o reală 
deschidere spre natura frustă a senzaţiilor. 


Autoarea Concertului... n-a teoretizat dedt rareori şi intr- 
un limbaj nu întru totul teoretic în marginea pro priei 
opere. Şi totuşi, diseminate în interviuri, mărturisiri, 
articole, scrisori, există în textele neliterare ale Hortensiei 
Papadat-Bengescu puncte de vedere surprinzătoare, 
originale, unele de o acută modernitate, deşi, practic, de 
multe ori în dezacord cu aspectele creaţiei personale, 
dovedind o conştiinţă a scrisului şi a imperativelor sale mult 
superioară prejudecăţilor încă în vigoare. Ce altceva decât 
o meditaţie asupra condiţiilor tehnice, formale de captare a 
adevărului conştiinţei şi de realizare a unui cât mai propriu 
izomorfism text-realitate reprezintă notaţiile sale din 
1 Sburătorul” (nr. 9, martie 1927), cu privire la semnele 
grafice şi şansele prozei de a-şi asuma printr-o nouă 
administrare a limbajului acuta modernitate a 
conţinuturilor pe care ea se mulează?: „Negreşit, proza se 
resimte asemeni de insuficienţa punctuaţiei. Fraza 
intelectualizată de acum, parantezele implicite ale ideilor, 
parafrazarea cugetării, intervenţia leitmotivului, 
încorporarea nuanţelor, sublinierea şi acordările necesare 
reprezintă o algebră superioară, căreia, punctul, virgula şi 
semnul exclamărei îi idnt ajutoare cu mult prea elementare. 
Mai disciplinată însă decât poezia, proza se trudeşte, aşa 
cum poate să-şi realizeze expresia cu aceste anexe 
simpliste. Insuficienţa punctuaţiei îşi face dovada evidentă 
tocmai la acei scriitori care se slujesc de ea cu exactitate şi 
îi mânuiesc desăvârşit întrebuinţarea. (...) Nu poate fi, 
negreşit, iorba de o nouă punctuație. E o constatare alături 
de altele în actualitatea fremătătoare a creaţiei literare. 
Totuşi, aşa cum limba din necesitate şi prin îndrăzneală îşi 
creează treptat dicţionarul nou, se poate spera că în cadrul 
mult mai modest şi limitat al punctuaţiei semne noi ale unei 
noi respiraţii intelectuale vor veni cu încetul să se adaoge 
vocabularului ei primitiv, la care îmbogăţire se va alătura 
curajul şi măiestria de a se sluji de ele mai ingenios şi mai 
apropiat.” 


Vorbind despre romanul Balaurul ca despre o scriere 
experimentală n-am avut nici o clipă în vedere caracterul 
formal al constituţiei sale. Nu punctuaţia, dispunerea 
textului în pagină, repartizarea secvenţelor în capitole şi 
transcrierea grafică a proceselor interioare sunt obiectivele 
de originalitate ale autoarei. Dorinţa de a institui un nou 
dicţionar de motive, situaţii, conflicte, tropisme, expresii, 
enunţuri, racorduri şi infrastructuri semnificatoare e însă 
evidentă. Efectele sumare, incerte, surprinzătoare, 
concludente s-au lăsat în parte detectate. Punct 
intermediar, de trecere spre marele ciclu al Halipilor, 
romanul Balaurul conţine, cu toate inconsecvenţele lui 
(transformabile - s-a văzut - prin interesul pe care o parte a 
prozei de azi îl manifestă faţă de aspecte ale scrisului abia 
atinse de Hortensia Papadat-Bengescu, din defecte în 
calităţi!) semnele noi ale unei noi respiraţii intelectuale, 
premizele unei tulburătoare metamorfoze ce nu va întârzia 
să-şi manifeste amploarea şi profunzimea. 

GHEORGHE CRĂCIUN. 

Omagiu. 

CERCULUI LITERAR SBURATORUL pentru a fixa în 
durată energiile de muncă, pe care, alături cu toţi acei care 
compun colectivitatea Sburătorului, le-am luat de la o 
directivă, a cărei forţă unitară stă în pasiunea faptei ' 
literare. 

[. 

GOARNA. 

Laura se săltă pe un cot în patul unde sta cu faţa spre 
tavan, ca spre un cer închis şi asfixiant, dincolo de care 
încerca zadarnic să-şi treacă gindul spre a şi-l uşura. 

„„.„Se ridică sprijinită în cot' şi, ascultă. Nu putea fi târziu. 
Veghease puţin afară, în întuneric, apoi intrase şi îşi 
întinsese corpul slăbit şi care cerea odihnă. Nu adormise 
însă; somnul îşi pierduse de mult obiceiul lui lihnit. 

Se sprijini în cot mai tare şi tresări... Acum se auzea mai 
bine. Sări din pat, trecu prin umbra odăei în cămaşa lungă 


de noapte, fără nici un fi'or în aerul călduţ din casă, cu 
picioarele goale, calde, pe podeaua acoperită neted de 
Covor. 

„„„Cu urechea întinsă, cu toate simţirile concentrate în auz, 
cu auzul tras înafară, dete drumul în lături geamurilor ce se 
sloboziră uşor pe aerul plăcut al nopţii de august. 

Totodată se deschise şiuşa. Surorile ei, în cămăşi lungi, 
albe, ca două lumini pale, alergară lângă ea. 

Prin geam intra acum deplin, limpede, sunetul metalic al 
goarnelor, odinioară învăluit, nesigur. 

— Auzi! ziseră câtetrei deodată, una către alta. 

Semnalul goarnei umplea sonor liniştea absolută a străzei 
pustii. Erau undeva, acolo către dreapta, chiar pe strada 
cea mare a oraşului. 

— De ce...? întrebă una din copile. 

— Poate că... Aşa... se face... Azi trebuia să semneze... zise 
Laura. 

Atunci, ceea ce ştiau şi aşteptau de mult li se păru nou şi 
plin de o spaimă nouă. 

Se grămădiră una lânga alta, fricos şi tăcut, ascultând 
lacom. 

„.„„Un semnal ce nu semăna cu niciunul... Ce desluşit 
suna!... Rar, apăsat, puncta parcă silabele apelului, care 
reîncepea, neîntrerupt, fără încetinire, aşa de egal, de clar, 
de hotărât!... 

„„„Ce va fi fost?... un detaşament de soldaţi cu facle şi 
gornişti ca la retrageri de seară în zile de paradă?... Acolo 
în miezul târgului ce va fi fost?... Lume!... şi ce va fi făcut?... 
v... Simţeai parcă răsuflarea gorniştilor, îţi părea că se aude 
chiar tropăitul greu al cizmelor, că se simte mişcarea 
înainte a trupului. 

„„„Se stingea puţin la vreun cot de stradă, dar numaidecât 
reîncepea desluşit. Nu era un semnal frumos. Nu semăna 
cu buciumul vitejesc; cu chemarea aceea scurtă şi sprintenă 
peste văi şi munţi, care ridica cetele bucuroase de harţă ca 
şi de joc. Nu! 


Nu semăna cu imnurile glorioase. Deloc! 

Avea ceva din sinistrul tobelor care scot la mezat; ici-colo 
un sunet numai din lugubrul goarnelor de paradă mortuară 
sau din solemna rugăciune militară... semăna desigur cu 
proclamarea sinistră ce anunţa odinioară vreo execuţie 
capitală: „Cetăţeni ai oraşului, veţi şti că marele alcad a 
condamnat, pentru fapte criminale, la moarte prin ştreang 
pe..." 

Sentinţă aspră, fără de împotrivire. 

Dar acum puterea discreţionară a oamenilor se sfârşise. 
Cine oare decretase sentinţa vastei sărbători mortuare de 
acum? Oamenii?... Laura nu credea asta. Credea că o 
hotărâse puterea convergentă a lucrurilor. 

Ascultau mereu! 

„„„Nu... Nu semăna cu nici un alt semnal... era anume 
pentru „asta”, simplu, monoton, neînduplecat. 

„„„Nu era o chemare aprigă, vioaie, impetuoasă. Nici o 
alarmă neliniştită ca cea de foc, când prin păr îţi trece vâlva 
coamei aprinse a flacărei... Nu! 

Era un anunţ făcut din datorie pentru a chema la datorie: 
sarbăd, hotărât, desluşit. 

Notele sacadate, două câte două, erau azvârlite masiv, rar, 
în repeţirea aceea nesfârşită. Aşa prelungite, sunetele te 
supărau, îţi infiltrau treptat grijă, te acopereau de trudă. 

După mirare venea cu încetul nelinişte, apoi spaimă. O 
spaimă o nelinişte, pe care nu le cuprindea totuşi cânlecul 
neexpresiv. le împovăra pe minte, pe auz, pe umeri. [ii 
turna un plumb greu deasupra, pe când înăuntru, în trupul 
plăpând, se încreţea în adânc un fior ce se risipea apoi în 
toată carnea. 

Laura şi fetiţele tremurau încet de fiorul ăsta, pe când 
simetrie cădeau grele ca de plumb. 

Nu era decât 11. De multe zile lumea umbla până în/. lu 
pe stradă, zgomotoasă, amestecată sau în grupuri mici, cu 
gesturi, cu vorbe aprinse. Fiecare discuta, avea păreri 
sigure, ştia, învinovăţea, aproba, cerea, aştepta. 


„„„Ce vâlvă va fi stârnit între ei semnalul precis, sonor, 
solemn, care trecea acolo în pas şi glas măsurat! 

În mijlocul oraşului, printre oamenii adunaţi, cei şase 
gornişti trecuseră drept, aţintiţi ia buza trompetei, la 
datoria aspră a ştafetei ce pornea din pâlnia lor metalică, cu 
sunet grav. Trecuseră prin mijlocul străzii libere, între două 
ziduri mute de oameni, care nu mai aveau nici o păreri;, nici 
o elocmţă Uitindu se unii în alţii, căutau sau pierdeau sensul 
pozitiv al lucrurilor în faţa faptului împlinit. 

Fusese tot atâta tăiere, pe strada clevetitoare, câlă fi ra în 
grădina mu I A aşternută În faţa geamului lor deschis. 

„„Noaptea de august nu era apăsătoare ca o lespede. Era 
călduţă, lină, frumoasă. Înfăşurată în ea însăşi, îşi acoperise 
zgomotul auriu al stelelor n-avea nici lumini, nici 
întunecimi, domoală, tăcută, umbroasă, nu avea culoare. 

Goarnele sunau mereu. Liniştea absolută a aerului nu 
devia din ele nici un ecou, aducea sunetul simplu ca şi cum 
ar fi fost emis acolo, aproape. 

Simţeai la curbe, la unghiuri de strade, cum coteau, 
înaintând pe un parcurs bine determinat, care nu da nici un 
zdruncin suflului regulat, mecanic, al trâmbiţaşilor. 

„.„.„Mai aproape... mai departe... la stingă... - la dreapta 
oraşului... 

Ce lung ţinea! Prin repeţire comunica o enervare, o 
prelungire la infinit a necazului, pe care-l aducea, o 
amplificare a legei crunte, pe care o promulga. Mereu, 
mereu... Război!... Război!... Război!... 

Erau oare numai gorniştii, sau vreun gradat mergea 
alături, spunând ceva cu glas tot desluşit, apăsat, monoton? 

Ca un crainic, daicare nu semăna cu crainicii de odinioară, 
cum nu semăna nici goarna cu buciumul. Desigur nu 
spunea: „Sculaţi-vă, oameni! a venit ceasul de luptă şi de 
bucurie, pe care l-aţi cerut!” 

Nici nu spunea: „Sculaţi, oameni!'! a năvălit primejdia şi 
măcelul!” 


Spunea: „loţi oamenii sub arme din contingentele... să se 
prezinte la corp... Azi, 14 august... s-a decretat războiul!... 

Laura nu ştia bine ce vor fi spus, nici dacă era cu. Ei 
vreunul ca să facă strigare. 

„„„Nu mai era de suferit! lar şi iar! La surprindere, la 
emoție, lâ spaimă, urma o iritare, o întunecare a gândurilor, 
o împresurare a grijilor, o încleştare a energiilor, un 
simţimânt de sinistrare, care cerea contenirea acelui glas 
ce se înfigea mereu mai mult în conştiinţa prea limpede a 
ungi realităţi aspre şi strivea sub greutatea sunetelor 
nestrămutate orişice avânt al iluziei despre aceleaşi 
gânduri. 

Sunetele au, ca şi durerile, o măsură pregătită în noi, 
pentru sfârşitul lor, o prevedere care aşteaptă, cere 
sfârşitul. Semnalul goarnelor nu încetase la măsura acelei 
aşteptări, nici după ea, nici mai pe urmă. 

Orişice trece de acea măsură, întâlneşte o altă măsură, la 
care să se oprească - a răbdării - şi glosa aceea, 
neînduplecată, trecea şi de acea măsură. 

— Nu tace odată! ziseră. 

"Nu tăcea. Urma liniştit itinerariul lung. Ele nu puteau 
împiedica nimic, nu le venea în minte să închidă fereastra, 
să se retragă în fundul casei. Geamul deschis le lega cu 
înconjurul, lăsa drum gândurilor să plece în afară. Nu ştiai 
spre ce? Există în fiinţă nevoia asta de a ieşi la larg, într- 
acolo unde curge râul, potopul chiar; nevoia care întinde 
mâinile celor rămaşi pe țărm către cei luaţi de ape; care 
adună naufragiaţii unul peste altul în bărci prea slabe; 
nevoia care ipnotizează spre inima incendiului pe cei ce 
sunt afară de inima incendiului; nevoia de a se amesteca cu 
gloata oricărei primejdii, de a sta în miezul ei. 

Sentimentul de a te solidariza cu destinul, de a face parte 
din el, de a te primejdui cu el, cu nădejdea de a fi salvat, dar 
mai ales cu dorinţa puternică de a nu rămâne molecula 
desprinsă şi izolată, ci atomul unităţei plurale; de a fi fulgul 


LLA 


tint în vârtejul ciclonului, dar încorporat puterilor 
demontare. 

Geamul deschis, prin care Laura şi copilele, în haina lor 
subţire de noapte, cu părul dezlegat pe spate, umăr la 
umăr, ascultau cu mâini reci alarma, era spaţiul pe care 
sufletul lor slab îşi arunca braţele dincolo de grădina 
umbroasă, pentru a se lega de destinul tuturor. 

Şi fiindcă trecuse de măsura răbdării, acum lăsau să sune, 
să sune mereu până când va înceta, lăsau să cadă pe el 
plumbul acelui glas greu, sarbăd, desluşit. 

— Război! şopti una din fete, şi părea ceva nou, cu tonte că 
era un cuvint aproape obosit de atâta întrebuințare. Nou şi 
era. Nu semăna cu nesfârşitele vorbe, idei, închipuiri, 
socoteli din ajun. 

Fuseseră discursuri în cor şi predici de pe Capitoliu, şi 
conspirația sacră a zeilor olimpici şi tot atâtea proorociri 
câţi oameni, clevetiri şi împărţeală şi harţă pe pradă. 

„„„Acum iată că ora abia primul cuvânt, litera dintâi a celor 
ce trebuiau săvârşite nepregefat, a celor ce aveau a fi, 
neprevăzut. Ceea ce începea şi nu se putea şti ce este şi 
cum se va sfârşi. 

Avea să fie la fel eu alarma asta lungă, aspră, sinistră. Avea 
să fie Războiul, care nu semăna cu bătăliile chemate de 
bucium şi cu nici unele dinainte. 

O primejdie surdei, oarbă, nesfârşită, târâtă de-a lungul 
timpului şi drumurilor, pe brânci, mereu ameninţată, mereu 
amenințătoare, crudă, aprigă! 

Lungă peste măsura prevederii, peste măsura răbdărei. 
Cu sunet metalic, sinistru. Cu pas greoi, hotărât. 

Război! Una din copile părea a cugeta în cugetul, în 
sufletul Laurenţiei, înţelesul cuvântului. 

Se uită la ea cu o întrebare nerostită, ca şi cum taina ar fi 
stat în fiinţa ei. O paloare mată acoperea faţa Laurei. Pe 
fruntea întinsă, pe trăsăturile desenate subţire din cauza 
suferinţii, o mască gravă şi resemnată înlocuia pasiunea şi 
turburarea, scrise pe chipul ei până în ajun. 


Război! Cuvântul căpăta un înţeles. Spaima lui era un fel 
de bucurie pentru ea. În ajun Laura avea cu viaţa cenflicte 
în care fusese învinsă, abdicase, dar care nu se rezolviseră 
în sufletul ei revoltat, nici în existenţa ei răzvrătită. Acestor 
conflicte războiul le aducea o soluţie. Una uriaşă, 
proporţionată cu revoltele ei. Părea că zbuciumul ei, care 
căuta şi nu găsea rezolvare, iscase pentru durerea şi nevoia 
ei, anume, vijelia colosală, în a cărei putere aveau să se 
dizolve orice alte puteri. 

Laura credea, în adevăr, că pentru ea venise războiul la 
ceasul şi timpul când aştepta ceim care să legiuiască ceea 
ce nu era bine legiuit. Venise acum o forţă a lucrurilor ce o 
dezlega din nedumerire şi o lega, laolaltă cu toţi, de destine 
necunoscute. Credinţa aceasta poate că nu era atât de 
absurdă. 

De miliardele de cauze ţesute în jurul ceasului de acum se 
legau alte miliarde de împrejurări cu aderenţele lor. 

Erau toate cuprinse în curentul ce-şi făcea vad peste lume. 
De aceea, pe drept, Laura credea că uriaşa revărsare era 
sosită pentru ea. 

Sufletul ei, în ajyn dezamăgit, dezorientat, se agăța de 
problema aprigă ce se oferea omenirii. Existenţa ei îşi 
încorda puterile pentru ca să înfrunte, să lupte, să treacă 
prin uragan. Războiul era o mare în clocot azvârlită între 
două limanuri: acel de care se despărţea şi altui 
necunoscut. 

Dincolo de cataclismul oricât de mare - sta sfârşitul lui şi 
nădejdea unei alte vieţi. Acum, chiar când moartea năvălise 
stăpânitoare, era o speranţă latentă sub gândui prezent al 
pieirei. 

Dacă Laura ar fi fost fericită, s-ar fi izbit puternic şi 
zadarnic de catastrofa care i-ar fi turburat fericirea. 

Chinuită de o împotrivire obositoare, ar fi luptat să 
împiedice ceea ce nu se putea împiedica. 

Fericită ieri, ar fi trăit azi în ciocnirea tuturor energiilor şi 
aspirațiilor protivnice. Ar fi fost rătăcită şi izolată de 


suflarea crudă a vremilor, ar fi înotat împotriva apei. 

Fericită ieri, războiul i-ar fi părut aşa cum îi părea 
altădată, în zilele de înviorare şi înflorire. În numele lunelui 
şi Frumosului Uman, l-ar fi socotit ca o monstruozitate care 
jefuia tezaurul superb al omenirii. Urgia i-ar fi răspuns cu 
implacabila ci realitate. 

Acum vedea altfel Flagelul roşu. Îl vedea ca pe o forţă 
elementară În dezlănţuire spre nimicire şi spre creaţie. 

Laura făcea o mică socoteală: natura are elementele ei, 
nedi'iculate, de nimicire. Şi prefaceri. Apa, focul, 
cutremurul, furtuna! Către ele omul nu poate decât încerca 
să se orienteze, să le ocolească, să răzbată. 1 se părea acum 
că natura umană are şi ea o forţă elementară specifică: 
Singele! 

Ca şi apele, ca şi furtunile, nu puteai decât ocoli cu acul 
busolei; să determini vaduri mici în curentul mare şi, 
încorporat lui, să treci cu el până Dincolo. 

Aşa ora să fio Războiul. Oamenii şi determinările lor, tot 
ceea ce crezuse că il va stăpâni şi îndruma, era să fie 
cotropit de puterea lui elementară în mers, şi determinările 
acelea erau să fie numai vaduri mici în vadul mare 

— O cârmuire desperată „ţintită la acul de deviare al 
busolei. 

Cuprinsă în măcelul elementar, i se pregăteau Laurei 
suferinţe normale. Aceleaşi cu noima vremurilor, energiile 
ei erau mai mici ca tiranul cel nou. Nu se mai lupta cu 
imposibilul. Imposibilul era acum un despot. 

Goarna suna mereu. Cele trei stau mute, nemişcate la 
geamul deschis pe noaptea blândă. Nu vorbeau de nimic 
din atâtea turburări mărunte pe care le isca împrejurarea 
nouă. De cei ce trebuiau să plece; de cei ce trebuiau să 
rămâie; de alţii apucaţi la drumuri; la drumurile acum 
brusc tăiate. 

Chemarea gravă, cadenţată şi lungă... lungă - nu în-; 
găduia gânduri şi griji mărunte. Ce se va întâmpla, ce va 


deveni fiecare, ce vor deveni toţi în urgia asta, apărea fatal, 
în afară de putinţa socotelilor. 

Impresia de „mare”, de „fatal”, de „abdicare”, ce închipuia 
Ideea avea să stăpânească pe toţi numai atunci, în primul 
ceas. A doua zi oamenii aveau să reînceapă îndeletnicirile 
mărunte, zbaterile, socotelile. 

Singură Laura rămânea miruită, însemnată pe frunte de 
abdicare, închinată puterii de distrugere şi resurecţiune. 

„„„Goarna cadenţată, când mai stinsă, când mai clară, 
neabătută într-o parte de nici o adiere, înainta mereu, îşi 
făcea, ocolul. Ele o ascultau mereu, ca şi cum trebuiau să 
parcurgă tot drumul goarnelor, legate de sunetul lor 
metalic ca de un jurământ. 

Le-ar fi fost mai frig, mai frică, dacă închideau geamul şi li 
se lăsa iar deasupra tavanul posomorit şi greoi. 

„„„Se apropiase mult, mult de tot... poate că avea să treacă 
pe dinaintea casei!... Nu! Numai foarte aproape... Apoi iar 
mai departe... se auzea mereu clar, în tăcerea deplină. 

Deodată se ridică o mişcare ca un vânt subţire, de undeva, 
dintr-o parte, apoi se lăţi, se întinse, veni din toate părţile. 

Era un foşnet nedesluşit, ce semăna cu paşi repezi, 
asurziţi pe pământul călduţ. O vâlvă depărtată care acum 
căpăta glas. În aerul neclintit şi fără de ecouri, un răspuns 
la semnalul sinistru şi solemn. 

Pe ulițele depărtate, femei şi copii alergau pesemne cu 
vaiete, cu chemări. Oameni sculaţi din somn de semnal 
fremătau de colo până colo, aiuriţi, cuprinşi de panică. Era 
o clamoare astupată, cu rare note mai înalte pe un fond de 
murmur tânguitor. 

Vâlva creştea treptat, ca o flacără subţire, palidă, cernută 
de depărtare, care prinde treptat culoare şi consistenţă. Se 
uitară una la alta. 

Acel cor stins de gemete urma acum goarnei. Semnalul 
aspru, monoton, trăgea după el tânguirea aceea slabă 
amestecată cu voci mai stridente. 


Din capul mahalalei pustii, izbucniră voci apropiate, ce 
loveau supărător tăcerea şi umbra. 

Femei alergau intr-acolo să se amestece în trena 
foşnitoare de huiet. 

Trecură în fugă pe dinaintea casei, ţipâncL. Nume... Numai 
nume. Nume de-ale celor chemaţi pesemne de goarnă... 
Apoi alte câteva care boceau... cele dintâi... la sicriul 
prematur al Jertfei. 

A doua zi aveau să tacă. Pe urmă aveau să îndure. Dar 
atunci ridicaseră acel vaiet simplu al sufletului împresurat 
de primejdie. 

Nu spuneau: „Pe scut sau sub scut!” Nu spuneau: „Du-te 
la bătaie.” Nu! Femeile ţipau, se văitau. Femeile plingeau şi 
chemau pe nume. 

Cu luate astea erau aceleaşi ca şi cele de demult; aceleaşi 
ale sacrificiilor şi legendelor; ca şi celelalte... care, desigur, 
şi ele plânseseră. 

Laura simţi în urechi un vâjâit uşor. Se aplecă să-l asculte. 
Îşi auzi inima jelind. 

În noaptea ce nu mărea, nu micşora, nu devia nici un 
sunet, ecoul acesta de jale, pe care semnalul aprig îl 
scormonise şi îl târa după el, era firesc şi uman. 

leşi pe scară, apoi traversă curtea, se duse spre poartă. Se 
depărtau cu numele acelea azvârlite în întuneric. /Era iar 
pustiu. 

Numai peste drum, la popa Cristea, o umbră sta 
nemişcată, lipită de gardul porţii. O umbră de om, dar 
deformată. Cu încetul deosebi pe fata mijlocie a popei cu un 
copilaş de faşă în braţe. O cunoştea, fiindcă erau vecini, şi i 
se vorbise de ea, de o iubire neînvoită de preot, ce da zestre 
bună şi căuta gineri buni. 

Un telegrafist tânăr de pe strada lor. Adesea, seara târziu 
în primăvara aceea, umbrele lor sfioase stau la gardul 
portiţei. Pe urmă. Fusese scandal. 

Se auziseră* vociferări, ţipete, Apoi fata nu se mai văzuse. 
O oropsiseră. Numai celelalte două, elegante; indolente, 


răutăcioase, se plimbau pretutindeni. 

Fata mijlocie a popei Cristea era Cenuşăreasa. 

Şi iată că acum avea în braţe un copil! 

Pe telegrafist trebuie să-l fi mobilizat de mult. Trecuse o 
dată în haine de gradat şi pe urmă nu mai trecuse. 

Laura simţi pentru suferinţa asta o tristeţe ce se cobora în 
ea şi o îngenunchea. 

Fata mijlocie a popei sta nemişcată cu păpuşa aceea mică 
şi mută, ca de bumbac, în braţe. Nu striga, nu şoptea nici 
un nume, dar durerea ei se amesteca în ultimele falduri ale 
acelui zvon, pe care goarna îl ducea cu ea. 

Apoi totul se stinse. În noaptea liniştită fu iar tăcere 
deplină. Nici semnal, nici ecou. 

Laura'ânchise geamul. Era ceasul trei despre ziuă. Se 
culcă fără nădejde să adoarmă. Adormi. Cum va fi fost 
aiurea în aceeaşi noapte? 

Aci, pe locul mic unde era să trăiască lucrurile mari” 
ascultase cu spaimă, cu înfiorare, cu resemnare şi nădejde 
semnalul ce nu semăna cu altele, cum nu avea să semene 
bătălia care începea, cu alte bătălii - şi totuşi erau din 
aceeaşi forţă elementară a sângelui. 

II FRIGURILE. 

Spaima mută şi solemnă a primului ceas, reculegerea 
simțită la auzul goarnei încetaseră. O allă simţire colectivă 
făcea pe toţi să-şi părăsească cât mai mult casele, îi atrăgea 
afară, pe uliţa încurcată de circulaţia febrilă. 

Locuinţele pustii, neîncuiate, nu aveau a se teme de nimic. 
Nimeni nu se gândea să fure. Domnea un sentiment 
prematur de renunțare. Fără desluşire, fără civism, din 
instinct, fiecare înceta de a mai socoti casa şi nevoile ei ca 
centrul egoismului său. Acelaşi egoism era acum strămutat 
pe o preocupare de domeniul comun. Cu treburi sau numai 
într-o agitare zadarnică, din curiozitate sau pentru cerceta 
mersul lucrurilor, poate că numai din nevoia de a hoinări, 
toată lumea, de dimineaţă până seara târziu, Limbla pe 
străzi. 


Împrejurările noi creau fireşte şi treburi noi. Tot aşa vum 
războiul era o temă uzată pe toate feţele, dar. Proclamarea 
lui de fapt era o realitate nouă, tot aşa şi pregătirile lui 
păreau neaşteptate. 

Mecanismul monoton şi tradiţional al tuturor. Autorităţilor 
era întors brusc spre îndeletniciri noi. 

Pus în faţa lor, se zbuciuma, zdruncinat în resorturile lui. 

Telefoanele zbârnâiau nebuneşte, căutând să ordoneze în 
mijlocul unei dezordini febrile. 

Era un haos dezlănţuit de pretutindeni, ceva ca o e laie 
asediată, la a cărei salvare se precipita toată lumea, im inul 
în zarvă, sporind în mijlocul pagubei, zidind şi. Diirimind 
baricadele. 

Dacă ai li funcţional maşini în loc de oameni, miş...11 lor 
de acum ar îi trebuit, să fie o succesiune logică, i mişcărilor 
anterioare. Dar erau oameni, şi vivacitatea lor,) a contactul 
viu al evenimentelor, impresiona resortunir cu multe şi 
felurite deviații. 

Cafenelele, grădinile, trotuarele erau pline de o mulţime 
zgomotoasă, colorată ca în zile de bâlci. La tăcerea 
încremenită a primului ceas, succedase neliniştea asta 
fremătătoare, a cărei nervozitate semăna cu veselia dm /. 
De de sărbătoare. Nu desluşeai îngrijorarea decât 
apretpiindu-te bine; ea nu atinsese coardele grave; 
turbulenţa publică revărsată pretutindeni părea uvertura 
zgomotoasă a unei simfonii eroice. 

Animaţia culmina în centru, totuşi cuprindea oraşul până 
la margini. Pe toate străzile mişunau oameni zoriţi, căruţe, 
soldaţi, trăsuri, camioane, călăreţi. Tot ce se putea pune în 
mişcare era pus în mişcare. 

Se îndreptau către un scop mic şi determinat, 1” vederea 
unui scop mare, iar ca privelişte ţeseau fire' încurcate şi 
ameţitoare. Automobilele care până ieri erau un mic 
eveniment provincial, trăgeau drumuri repezi şi se 
înmulţeau pe fiecare ceas, în urzeala asta. 


Se înmulţea şi populaţia şi armata, şi toate luau repede o 
proporţie disproporţionată. 

În capitală, pulsul supremei flore, subt tensiunea 
lucrurilor, decretase războiul. Acum vultoarea părea că se 
scurge treptat pe toate barierele şi o goleşte cu încetul de 
zbuciume şi de viaţă, lăsând-o singuratică şi taciturnă, ca şi 
cum i se pregătea destinul acela trist, care, pe un timp 
limitat, avea să facă din ea un punct mort. 

Dimpotrivă, în oraşul lor creştea o mişcare ce s-ar putea 
tălmăci prevestitoare circumstanțelor ce aveau să aşeze 
acolo miezul galvanizat al întregei pătimaşe probleme. 

La prefectură, îndeosebi, vibrația telefonică, convergenţa 
tuturor tracţiunilor era culminantă. O reţea de fire aducea 
de la distanţă voinţa imperativă a ordinelor superioare, şi 
toată vehicularea, ameţitoare şi încâlcită, venea pe roţile 
neisprăvite să-şi oprească acolo vârtelniţa. 

Tot acolo se întrunise, într-o după-amiază, adunarea 
plenară a Crucei Roşii, ca să organizeze serviciul ei, trecut 
deodată în ordinea lucrurilor celor mai importante. 

De ce oare îşi închipuise Laura că va fi o adunare solemnă 
şi tăcută? 

Salonul cel mare, aglomerat de o afluenţă enormă de 
doamne în rochii subţiri şi elegante, vibra de un zgomot 
asurzitor de voci soprane. O altfel de emulaţie decât îşi 
închipuise ea. 

O scurtă cuvântare introductivă fu strecurată într-o pauză, 
apoi clopotul tremură delicat în mijlocul diapazonului 
ridicat al vocilor amestecate. Zadarnic! O lovitură de pumn 
pe lemnul biroului prezidenţial şi un glas cu timbru de bas 
obţinură abia o aproximaţie de linişte 

— Ca pe un allegro con brio căruia i s-a pus pedala. Se 
luară oarecari dispoziţiuni, care se resimţeau încă de 
prerogativele felurite ale vieţei din ajun. Aici ca 
pretutindeni avea să se facă selecţia mai târziu şi, din forţa 
lucrurilor, aşezând până la o măsură oamenii ce trebuiau la 
locul ce Li se cuvenea. 


Laura lipsea de obicei de la toate reuniunile similare, 
dintr-o fobie către toate organizările ele binefacere 
colectivă. 

În ziua aceea venise cu anumite aspiraţiuni: să folosească 
şi să se simtă folositoare. 

Subt rezerva altor servicii viitoare, ceru postul de 
infirmieră în gară, unde se hotărâse înfiinţarea unei 
infirmerii de prim-ajutor. 

Spitalele trebuiau puse la punct, pentru pei'spective mai 
depărtate, pe când viaţa asta nouă, pe drumuri, care. Crea 
nevoile şi suferinţele drumeţilor, cerea pentru ei popasuri. 

Un fir subţire lega acum pe Laura de, marele mecanism pe 
care-l pusese în mişcare războiul. 

„..Valul ăsta de oameni îngrămădiţi se scurgea undeva spre 
un loc care avea să fie ruptura încleştării şi deznodământul 
aşteptărilor. 

Mulțimea cutreiera, împrospătată necontenit. Drumul era 
scopul tuturor, de aceea şi cei care plecau şi cei care 
ramânrau emu îndreptaţi mereu către drumuri. În felul 
anta, nara devenise al doilea centru mare de pelerinaj. 

Trecerea trenurilor era primită de tot oraşul adunat acolo. 
Mulţime, zgomot, culori, lumină. Un haos de voci, de 
chemări, o mişcare perpetuă. Tabloul era împestriţat di' 
florile purtate în mâini, de uniformele variate ale militarilor. 

Prin zgomot izbucneau uneori trompete sau viori, din 
vagoane porneau chiote, cântece. Printre ele, tristeţea se 
strecura sfioasă şi nebăgată în seamă. 

Uneori, în opririle lungi şi fără orariu precis, muzicile care 
însoțeau regimentele se scoborau pe peron. Soldaţii săreau 
peste balustrada vagoanelor împodobite cu crengi verzi, 
sau lunecau de pe acoperişul vagoanelor, unde aveau să 
creeze o lungă tradiţie de călătorie. 

Într-una din zile se înnodase o horă de soldaţi; în ea se 
prinseseră fete din mulţime; era o veselie năstruşnică. Un 
amor înflăcărat se aprinsese acolo pe loc, atrăgând atenţia 
întregului peron. Din compartimentele supraaglomerate, 


călătorii se aplecau să privească. Un sergent foarte oacheş 
cuprins de năpraznica văpaie, uitând timpul şi locul, adresa 
cele mai înfocate jurăminte unei domnişoare, care, subt 
puterea emoţiei, uitase timp şi loc şi răspundea cu 
expansiune. Se cunoscuseră abia atunci dar străbăteau 
etapele repede. Reparau timpul pierdut şi cruzimea. 
Despărţirii. Un râs aprobativ de încurajare îi înconjura. 
Începuse surparea prejudecăţilor şi slăbirea răspunderilor. 

De bătălie nu se ştia încă nimic, decât zvonuri de 
încăierări fără buletine sincere, acolo devale. Se vedea 
numai manevra nesfârşită a convoiurilor spre destinaţii 
multiple. 

Era pe timpul strugurilor, limonăzii, covrigilor şi altor 
delicii ambulante. Pe vagoane, moda cea mare a zilei, erau 
inscripţiile eroice. 

Îngrijorarea, ameţită de trecerile astea zgomotoase, se 
reculegea abia pe urmele lor. 

Laura îşi purta prin veselia accea de iarmaroc fierbinte 
gândul ermetic, închinat vijeliei. Sensibilă la orice înfăţişare 
a lucrurilor, avea un dar dureros de prevedere, care-i 
lumina dincolo de ceasul şi locul limitat. Simţea cum se 
adună de departe apele turburi. Zgomotul, lumina, 
împresurau altarul posomorit din sufletul ei, iar sufletul îi 
era o biserică aşezată pe o piaţă plină de soare, în care-şi 
slujea liturghia mută şi sumbră a realităţii dureroase. 

Mulțimea se domolea numai seara, fiindcă era început de 
toamnă şi amurgurile aveau melodii melancolice. Zarva 
aceea, când nu o mai umplea soarele, amorţea; culorile vii 
păleau, glasurile sonore scăpătau subt pedala moale a 
simfoniei de apus. 

Când vreun tren dispărea printr-o estompă de umbră 
uşoară, toată animația asta apărea îngrijorătoare, cum e 
palpitaţia prea activă a unei inimi bolnave sau febra 
vesperală a unui organism ameninţat. Înnoptatul cădea 
repede, şi totul părea atunci puţin sinistru. 


Acolo unde orizontul descoperit lăsa liberă vederea, se 
făcea cu iuţeală ceremonia schimbării de gardă a apusului. 
De sus, din argintul soarelui de septembrie, cavalerul în 
zale albă scobora dintr-o lunecare până la treapta de jos a 
scărilor cereşti, îmbrăca purpura şi dispărea spre fialate 
nevăzute. 

Se întindea atunci un văl şi sur şi albastru, ţesut în două 
iţe din mătase răcoroasă; se aşeza pe umerii fierbinţi ai 
pământului şi trupul se încreţea din fiorul unui strop picat 
rece pe suflet, cum picase răcoarea peste soare. 

III DEBUTUL. 

La început nu erau clienţi la infirmerie, totuşi Laura 
debutase neaşteptat. 

Împletea manşete delicate de lână albă, pe care degetele îi 
umblau cu plăcere. Le împletea ca să ocupe orele 
serviciului, la care venea punctual. Le împletea ca să-şi 
prindă pe ele miinile şi să alunge gândurile. 

Dimineaţa se perindau pe peron numai cei cu ocupaţiuni, 
nu şi mulţimea privitoare. Se vedeau figuri cunoscute 
amestecate cu altele necunoscute. 

Într-una din zile, căpitanul comandant al gărei se plimba 
cu un alt ofiţer lung, nesfârşit. De câte ori treceau în 
dreptul infirmeriei se uitau într-acolo. La un moment 
căpitanul se îndreptă spre ea, o salută şi îi ceru voia să-i 
aducă pe camaradul său pentru a-l pansa. 

Laura rămase uimită. 

În adevăr, era acolo pentru pansament. Tot ce orânduise 
de atâtea zile era în vederea asta, dar faptul precis o 
surprindea. 

„„„Se albi... se roşi... Primi, fireşte ca pe un lucru imposibil 
de refuzat, dar rămase nenorocită. Nu ştia să panseze. 

Nu urmase cursul pregătitor, organizat cu un an înainte. 
În timpuri normale, sforţările astea nu erau pe gustul ei. 
Consecința era că pansamentul îi apărea acum ca o 
măiestrie nouă şi complicată. 


Nu îşi du seama că lunganul domol care se plimba acolo 
nu putea fi un rănit serios; nu-i venea în minte că mai 
legase în viaţa de toate zilele vreun deget bolnav, cu 
oarecare îndemânare. 

Nu se gindea la lucrurile astea simple. Îl urî cu putere, cu 
violenţă. Îl urî pentru că peste un moment avea să aibă 
dreptul să dispreţuiască infirmeria şi pe infirmiera cea 
nedestoinică. 

Privi spre pachetele de pansamente neatinse, ca spre nişte 
enigme nesuferite. Era plictisită! Nervoasă tare! Intrară. 
Străinul stângaci şi timid; căpitanul surăâzător şi îndatoritor. 

„Avea de gând să stea acolo cu cellalt?” Laura, cu buzele 
strânse, cu ochii încruntaţi, aştepta. 

— Domnul locotenent trece prin gara noastră cu afaceri de 
serviciu... Are o mică tăietură la un deget, care îi 
pricinuieşte dureri... Se teme să nu se agraveze, în cursul 
drumului, din praful, din fumul trenului. Ar vrea un 
pansament... E prima lui rană de război... 

Debita insinuant şi binevoitor. 

— Da!!... zise Laura nenorocită. 

Luă de pe raft un sul mic de pânză... Trebuia oare şi 
vată?... Vreun medicament?... Îi cântau niţel urechile şi din 
fericire'nu vedea limpede pe cei doi. 

Rupse hârtia care izola tulpanul sterilizat. 

Din care parte se începea? Mai bandajase ea doară, dar 
acum nu mai ştia... Ce căuta ea la o infirmerie? nu era bună 
de nimic!... Dar mai ales mizerabilul, cu degetul lui, ce 
căuta?... L-ar fi omori t! 

„„„îl durea?... era sensibil?... Putea să moară? 


nu se simţise niciodată. 

Lung cum era, cu un chip blajin şi cinstit, sta cu mâna lui 
mare întinsă, cu degetul ţeapăn, pe care se vedea dunga 
roşie a tăieturii. Mai nenorocit decât Laura. 

Ei i se părea un om îngrozitor, un monstru, un geniu rău. 


„„„Să puie oare mâna pe mâna lui?... Apucă slab degetul şi 
desfăşură sulul mic de pânză, învârtind... Nu putea totuşi să 
meargă până la capăt. Erau treizeci de metri...; Căută cu 
ochii o foarfecă. Căpitanul se grăbi. 

— Da! zise tot binevoitor. E destul! 

Destul! Destul! Poate, poate! - o căciulă albă, groasă, 
diformă, paraliza degetul împricinat. 

Nu se mai văzuse aşa pansament! 

Amabil şi cu sur îs neobosit, căpitanul mulțumea pentru 
amândoi. Celălalt sta nerod cu mâna departe de trup, cu 
degetele răsfirate şi băiguia ceva. 

Plecară, în sfârşit! Mânia se învârtea în pieptul Laurei ea o 
morişcă. 

Ce om prost!... Ce om nebun! 

— Nu-i putea trece. Obrajii erau fierbinţi şi roşii, tot aşa şi 
urechile. Îi era ruşine. Sentiment neplăcut, descalifica tor. 
Ruşine de cei doi şi de ea singură. Aceste două ruşini nu le 
putea ierta domnului cel cu inspiraţia fericită, „omului cu 
deget bolnav, 1:!, Fireşte, fără de îngrijiri putea 
cangrena!... Ce paguba! Laura avea şi ea o rană! O rană de 
amor propriu. 

Li a umilita, pusă în inferioritate. Celelalte doamne, 
desigur, ştiau aria pansamentului! Ea nu avea pricepere. 

' Niciuna totuşi nu avea sufletul pregătit pentru timpul de 
acum, cum era al ei. Adesea se văzuse în închipuire, 
îndeplinindu-şi oficiul cu graţie şi îndemânare, cu mâini 
uşoare şi vrednice, şi nu erau decât mişcările sufletului, pe 
care gestul refuza să le urmeze din lipsă de deprindere. 

În dezdoirea asta dintre aspiraţiunea spirituală şi. Estetica 
brutală a realităţii, sta o mare decepţie şi vexaţiune. Se 
învedera pare că superioritatea lucrurilor inferioare. 

Laura parvenise la privilegiul sentimentelor frumoase prin 
educaţia sufletului. Dexterităţile care înfăptuiesc cerşi ele o 
educaţie. Dureros adevăr! 

În mulţimea şi durerea rănilor, în graba imperioasă a 
nevoilor, Laura avea să găsească îndemânarea necesară, să 


capete curând deprinderea. Acum însă, degetul îngreunat 
de broboada ghemuită, care nici nu sta fixată, eră un 
document de necinste. 

Dacă cel puţin pacientul ar fi plecat, ar.fi pierit din văzul 
ei. Ar fi scăpat de mustrările conştiinţii. Nu! se plimba 
mereu pe peron cu căpitanul cel complezent; în dreptul 
infirmeriei părea a întoarce o jumătate de privire sfioasă... 
şi mâna o ţinea ca pe un troleu, cu degetul acela monstruos. 

Oricine trecea se întorcea şi se uita mirat la împachetatul 
acela excepţional. Nu era numai o părere. 

„„„Un om cumsecade ar fi ascuns puţin braţul, în loc de 
aerul nătâng cu care se ferea de orice atingere. Atingere 
care chiar ar fi şi desfăcut legătura, slobodă şi încurcată. 

„„.O zi, o săptămână, un an, o viaţă! Cât avea să se plimbe 
aşa! 

„„„Dacă cel puţin i-ar fi dat ei în minte să-i spuie că nu are 
nevoie de nici un pansament, să-l frigă cu niţel iod pe loc, şi 
să-i trimeată să se plimbe... sau dacă, chiar atunci, pe loc, 
ar fi râs câtetrei de neştiinţa ei sanitară!... Ar fi fost altfel!... 
Ce om! Nu putea să desfacă şi să zvârle ghemul acela 
nerod, pe care i-l făcuse? Ea nu ar fi ţinut pentru nimic pe 
lume legătura gheboasă şi ridicolă... Parcă avea el simţul 
ridicolului?... Parcă avea simţire?... De unde! Sta cu mâna 
pusă în ram, cu degetul îmbrobodit ca un irod. Sta cu 
evlavie, convins că are o boală grea, acuma lecuită!... Un 
lungan voinic, blând ca un vițel, cu ochi dulci ca siropul. Un 
fricos!... Pentru un deget! 

Dacă ar fi azvârlit bandajul, Laura s-ar fi simţit foarte 
înfruntată... în nici un fel nu era bine. Om fără noroc! 

Nici o altă împrejurare nu stârnise cândva în Laura atâtea 
sentimente meschine!... Pentru un lucru de nimic... pentru 
un om de nimic... să simtă ea aşa de urât? 

La 12, în sfârşit, Laura putea pleca. Era să se sfârşească. 
Traversă iute peronul spre ieşire. În hala cea mare de 
bagaje, aşezat pe un cufăr, de data asta singur, sta 
nefericitul ei prigonitor, spectrul păcatelor ei sanitare. 


Văzând-o, se sculă repede, cu un salut plin de deferenţă şi 
de recunoştinţă. Împlântat parcă înadins acolo pentru 
scopul ăsta şi pentru menirea de a o scoate din fire până la 
sfârşit. Mâna, cu ilustrul pansament, o ţinea ţeapănă ca un 
infirm. 

Laura abia înclină capul, încordată, răutăcioasă. L-at fi 
bătut! 

A doua zi, căpitanul, cu o etichetă plină de nuanţe, veni 
spre Laura cu semiscuza de a o fi importunat în ajun. Ea 
încruntă puţin fruntea. 

— Camaradul meu întreba necontenit şi stăruitor dacă în 
adevăr există în gară o infirmerie de ajutor... se plângea 
întruna de degetul lui bolnav. Arăta o dorinţă aşa de mare 
de a fi îngrijit, încât am crezut că îmi pot permite... 

— Fireşte! spuse Laura. Eu sunt aici pentru asta. De altfel 
e primul meu client. O să-l ţin minte! 

— Şi el pe d-vo'astră, zise căpitanul, cu o grabă amabilă şi 
o convingere galantă. 

— Da, osă mă ţie, zise Laura glumind în silă. L-am pansat 
aşa de prost. 

— Deloc! protestă căpitanul. Deloc! Era foarte 
recunoscător. Vă asigur că era foarte fericit de cum l-aţi 
îngrijit! 

— Camaradul d-tale se văietă prea lesne şi prea lesne se 
mângâie! 

Nu-l putea ierta!... Dorinţa de a fi îngrijit! Simpatică 
dorinţa. Şi simpatic om. 

Nu i!; i în minte L.aurei ca mulţumirea lecuieşte,. Nu 
legătura. C; î dexteritatea şi eleganta sunt cerute numai de 
acei care im au o dorinţfi simplă şi naivă şi trăiesc din ca. 

Laura avea punctul ei de vedere... miop... greşit... dar aşa 
cum îl avea. 

— Tot lucrul are un început, mai spuse, cu oarecare amar. 
Am început rău. E prima mea campanie. 

— Ei aş, zise cucoana moaşa, care era în dimineaţa aceea 
acolo şi da în cărţi pe poală, fără a pierde nimic din vorbă, 


totdeauna harnică să dea informaţii. 

— Ei aş!... Cum... rău? Mie îmi merge bine când înlilnesc 
întâi unul amorezat. 

Cucoana moaşa nu cunoştea eticheta nuanţelor şi avea 
punctul ei de vedere şi diagnoze sufleteşti sumare, ca şi 
cele profesionale. 

Laura se uită la ea. Aşa era cucoana moaşa* cam. 
Zbanghie!... 

— Cucoanei moaşe îi merge totdeauna bine, râse 
căpitanul. 

Urmaseră apoi trecători din ce în ce mai osteniţi, mai 
zgâriaţi, mai tăvăliţi, până la Hristoşii drumurilor 
istovitoare, rătăciţi din etapă în etapă, în căutarea unui loc 
de destinaţie. Mai adesea răniţi la mâini de gloanţe şi la 
picioare de calvarul drumului lung. 

Hristoşi numai cu mucenicia trupului, fără de lumina 
frunţii. 

Laura se apleca la nevoie să le îngrijească picioarele 
umflate, care nu se mai puteau urni din loc. 

Biletul de spital, pe care-l purta zdrenţuit printre 
zdrenţele lor, nu era pentru F. Se duceau mai departe şi nu 
mai puteau umbla. Ce să le faci! Sta în genunchi şi desfăcea 
cu milă şi dezgust obiala de zece ori înglodată şi uscată prin 
praf, apă şi noroi. Dedesubtul ei era ce da Dumnezeu! 
Umflătură simplă sau infectată. Boboteală, peste care feşele 
curate erau ca făşii de rai. Unul avea pulpele şi laba 
plesnite peste tot, cu pielea arsă şi zbârcită Şi suc umed 
prin crăpături. Zvâcnea, gemând că-l uuuuustură! - şi ea se 
cutremura, parcă îi plesnea şi ei toată pielea. Ce picioare! 
Cum e iazul secat când te arsură mare. 

Cu pansamentul împrospătat, o mai duceau o bucată de 
drum până la altă etapă. Când ajungeau acolo, faşa de rai 
era iar obială netrebnică. 

Unul cu fhâna rănită îi venise cu feşe tot - un bandaj regal 
- şi chiar cu o bandulieră de lux mare, care sprijinea braţul. 

— Frumos! se uită Laura cu plăcere. 


Vrea numaidecât! Nu era acolo ea să zică: „Nu”. [| se păru 
că desface un ceas, aşa erau de multe. La urmă apărură 
comprese mici, uscate, care acopereau laba mâinii. Xj6 
despresura. 

Ce era dedesubt!!! Deschise ochii, gura, să vadă, să 
creadă, să spuie!... Apoi întoarse capul şi picară din ochi 
câteva picături. De apă, desigur, numai de apă!... Lacrimile 
vin din durere, şi când să fi avut durerea timp să se 
scoboare şi să se urce? 

Ce era acolo subt feşele multe şi frumoase!... Chiar şi 
trebuiau să fie multe şi frumoase ca să ascundă ce era 
'acolo! 

Greu de închipuit, şt de privit cu neputinţă! Fibre, cu 
sânge, cu puroi, cu mii de ăşchii de oscioare zdrelite. Din 
pielea şi carnea mâinii, aşa cum vor fi fost odată, nici o 
urmă. Un terci roşu, galben, vânăt. Toată piftia asta, care se 
ţinea atârnată pe tendoane în forma unei mâini, fusese 
îngrădită de pansamentul generos. 

Obuzul unui tun se descărcase oare întreg acolo? Mitralia 
unei baterii făcuse prinsoare să ţintească miile de proiectile 
pe acel singur mic punct? Atâta risipă de plumb* într-o 
biată netrebnică mină de om! 

Netrebnic omul, dar mâna lui îi va fi trebuit. Cu mina se va 
fi hrănit! Mâna omului, mare lucru! Uriaş lucru. 

Acum, pe fostul ei desemn anatomic, sta zdrelitura asta 
vâscoasă. 

Proaspătă de tot isprava! Şi totuşi ceva cam prea moartă 
pentru ceva viu, cam prea vie pentru ceva mort. Culoarea şi 
oarecare activitate a plasmei te puneau pe gânduri. 

Proaspătă, fiindcă inflamaţia nu se urcase prea sus, dar 
neolo pe loc, harnică: cangrenă! 

Cât de puţin ar li ştiut şi cil. De mult ar fi ocolit, soluţia era 
limpede: satirul! Mai de jos azi, pe fiecare ceas caro li ecou, 
mui de sus. 

Mina mică a omului! Mina lui muncitoare! Era uriaşă, în 
adevăr, lucra şi acum, hrănea şi acum trupul întreg cu 


moarte, cum altădată îi da hrana vieţii. Satir, Laura nu 
tnânuia. 

— Să mă faci! cerea arbitrar soldatul. 

Să te fac, fireşte! oftă Laura... dar ce să-i facă? 

Lăsată aşa, desfăcută, se lăţea, ţi se părea că va pica jos în 
bucăţi gelatinoase. 

Laura se socoti. Să lege repede la loc. 

— Fă-mă cu doctorii! 

Muie câteva tampoane fenicate. Făcu o mănuşă de guta-, 
pereă. Înfăşa mai puţin frumos ca predecesorul ei, un 
doctor, desigur. Ţinea ochii deschişi numai cât să-şi conducă 
mişcările. Când sfârşi, răsuflă adânc, îi puse încet braţul în 
aceeaşi bandulieră. 

— Aşa! zise rănitul răsuflând adânc. 

Poate că simţirea acelui rău care-i atârna acolo în 
marginea braţului, procesul maliţios care de-acolo se 
infiltra tot trupul, se uşurau când i se schimha pansamentul. 

Laura îl zori: 

— Nu pleci? 

— Mă mai hodinesc. 

Dar ea avea sentimentul minutelor care trec şi precipită 
catastrofa... Cuţitul!... de la pumn, de la cot, de la umăr. 

Atât îi era graba, încât îşi schimbă părerea; îl opri. 

— Mai stai, să încerc eu ceva. 

Luă telefonul. Alese cuvinte de alarmare. Dacă se putea 
interna un rănit. O operaţie iminentă. 

Nu! Era plin tot. Peste plin! Nu mai putea primi chiar pe 
cei cu destinaţia acolo. 

Totuşi! se gândi Laura - era eventualul, imprevizibilul ce 
ar fi trebuit să găsească soluţie! 

— Nu pleci? îi zise iar. Credeam că poţi rămâne aici, să te 
vindeci mai iute. 

— Nu! Eu mă duc la locul meu! Mă caut acolo. 

Laura se bucură. Îl mâna destinul aiurea. Mai bine decât 
dacă el ar fi nădăjduit să rămână şi lucrurile i-ar fi stat 
împotrivă. 


— Unde mergi? 'N 

— La Tecuci, vă sărut mâna. 

— Îşi făcu socoteala, îi reveni imaginea mâinei. Zdreanţă... 
pisăliţă... Mâna omului... Uriaş lucru! Mâna omului făurise 
glonţul... şi Urgia, oare, cine?... 

Mai târziu, subt temniţa ocupaţiei avea să vadă o mână 
mare, cuirasată, cu pumnul strâns, desenată cu cerneală 
roşie pe afişe gigantice lipite pe ziduri. 

Pumnul închipuit de omul care vrea să cucerească lumea. 
O carne aşa de virulent concepută în crisparea falangelor 
monstruoase, încât te impresiona. 

Era un document, nu era o mărturie. Nu era sfidarea 
amenințătoare care zvârlea pumnul în faţă. Apăruse târziu, 
ca un agent ultim şi suprem al sforţărilor înfrânte ale 
cotropirii, atunci când resorturile slăbiseră, - când 
articulațiile dezarticulate scăpau puterea din pumnul ce 
năzuia stăpânirea neîngăduită a lumii. 

Mâna cea mare era mâna omului în funcţia elementară a 
sângelui! Organele congestionate ale trupului naţiunilor îşi 
luau sânge - lăsau să se scurgă cel aglomerat de lentă 
intoxicație, lar pe deasupra a tot era mâna enigmei. 

Mic de tot, soldatul trecuse dincolo de cantonul I. Spre 
Tecuci? Gândul Laurei îl împingea, nerăbdător: „Mai iute! 
mai iute!... De la pumn... de la cot...” 

Poate că din rădăcina însăşi a vieţii cu coasa spicelor 
retezate. 

IV. 

PIEPTARUL FERMECAT în mulţimea colorată a 
sărbătorilor bizare, pe care îlizboiul li improviza pe peroane 
sau printre trecătorii ce se strecurau alteori rar prin ceaţă 
şi ploaie, Laura vedea adesea pe lata mijlocie a popei 
Cristea, cu rochia ei neagra cam veche, palida şi tristă, 
strângind cu o mână neliniştită o scrisoare sub cutele 
jachetei. 

Se uita fricoasă împrejur ca un câine bătut şi, după o 
lungă aşteptare zadarnică, pleca repede. Vroia pesemne să 


trimită veşti logodnicului oropsit, acolo departe, şi nu ştia 
cum, nici nu îndrăznea să cerceteze. 

Într-o zi aşa de rece că ţi se prindea brumă pe păr, Laura o 
zări iar, îngheţată în hăinuţa subţire, prin colţurile 
peronului. Avea în mână o cutie. 

Îi dete în minte un gând prostesc şi caraghios: copilul cela, 
aşa de mic: şi de nevolnic, ar fi încăput în cutie, 

-l trimitea! Ce să facă ea cu el? 

În curtea popei Cristea se auzea adesea gâlceavă, cu 
bufneli şi cu spărturi de voce înciudată, cu zdrelituri de 
plâns, de când se născuse copilul păcatului. 

În nesomnul ei, în veghea aceea posacă, la care o chemase 
goarna, Laura îşi făcea atunci închipuiri grozăve. 

Îi fâl'fâia sinistru dinaintea ochilor pulpana neagră a popei 
cel rău, care îşi chinuia fata şi pe copilul cela rebegit. 

Acum, când toţi erau întorşi spre legea cruntă a 
războiului, om aţâţat, om înverşunat către aproapele său, îi 
părea mai înfricoşător. 

Lumina sarbădă a zilelor care se sculau pe-atunci risipea 
anevoie obsesia grea a nopţii şi mai rămânea ceva din 
umbrele ei trudnice. 

Ce gând prostesc I Biata femeie! Bietul copil! 

În dimineaţa cee'a pe Laura o plictisea momâia jalnică şi 
stângace. Dacă nu i-ar fi respectat secretul, ar fi întrebat-o 
ce vrea - gara era oarecum domeniul ei. 

Chemată parcă de gândul ei, fata se apropie, se uită prin 
geam, o văzu şi să trase înapoi. Apoi, cu o hotărâre bruscă, 
intră şi întrebă cum ar fi putut trimite în Moldova un 
pachet. 

Cu toată dorinţa de a o ajuta, Laura rămase fără răspuns; 
nu ştia nici ea cum. 

— Sunt împletituri pentru soldaţi! zise fata, ca o scuză. 
Laura puse jos igliţa. 

— Şi eu împletesc! Să căutăm! 

leşiră prin promoroacă. Laura intră în toate birourile gării, 
fără rezultat. Un tren se opri. Se făcu învălmăşală: ofiţerii, 


soldaţii, rebegiţi alergau. Alţii rămăseseră zgribuliţi pe 
scările vagoanelor. Laura văzu unul lăţit la o fereastră. 
Alegându-l dintre toţi printr-un triaj rapid, îl întrebă: 

— Unde mergeţi? Informaţiile asupra destinaţiei erau 
interzise. 

— În sus... ne oprim la Bârlad! 

La numele oraşului, femeia cernită, alături de ea, tresări. 

Laura o privi întrebător. Cealaltă ridică ochiiSubt unda de 
nădejde, cu capul ridicat, era aproape frumoasă fata popei. 
Ochii mai ales, mari, prelungi, albaştri, plini de cer. 

Cineva spusese înaintea Laurei că logodnicul îi seamănă ca 
un frate. Telegrafistul era foarte înalt şi ţinea capul aplecat. 
Poate când îl ridica, se vedea, ca şi la ea, un cer melancolic. 

„„„Aveau cer!... Da! Cer e pretutindeni!... Pe locurile umile, 
unde nu sunt clădiri înalte, e încă mai mult cer. Îi păru 
Laurei că petele mici, albastre, rup cu zarea lor de nădejdi 
tot orizontul cernit. 

— La Bârlad? E bine! în acel moment Laura porni iar în 
căutare. Cealaltă o urma încrezătoare. Se opri lângă un 
gradat: 

— Domnule! zise Laura, punând în glas toată voinţa, cu 
glasul frânt tocmai de puterea voinţii. Nu ai vrea să laşi în 
gară la Bârlad un pachet mic... foarte mic... care trebuie 

— Să ajungă... e atâta nevoie... doresc atât de mult... 

— De ce nu! Intru chiar în oraş. Îl duc eu singur! 

Era omul care le trebuia. Se întâmplă deci să-l găseşti? 

Laura simţi o emoție disproporţionată cu faptul mic. Îl 
proiecta peste toată existenţa. 1 se turburau socotelile 
simţirii. E aş'a de rar în viaţă să fii sigur! Sigur'că te-ai oprit 
lângă cel care trebuie! Sigur că te va asculta şi va răspunde 
limpede şi hotărât. 

Simţirea ei era mereu legănată, ameţitor până la durere - 
fără să se înece, fără să se împlânte - val peste val, 
turburând apele şi răsturnând copaia plutitoare a sufletului. 

Acum ancora în portul unei întâmplări neînsemnate. 


Aşadar, puteai să te simţi ferm, stăpân pe un echilibru 
fericit, numai pentru că te opriseşi în dreptul unei mici axe 
corespunzătoare. Adinioarea căutarea ei părea o înclinare. 
Pe când alerga pe asfaltul umed al peronului, simţirea care 
o mâna schimba poziţia aparentă a trupului zvelt; era 
aplecat pe un plan lunecător şi devia sau se apropia de 
punctul spre care pornise. lată că găsise intersecţia unde să 
afle izbândă. Un biet om I O mică cifră complimentară după 
socoteli necunoscute şi niigăloase în țesătura firelor 
convergente. 

Acum avea o impresie biruitoare care-i hrănea energiile, 
cerea, îşi mărea pretenţiile, poruncea aproape, pe măsură 
ce puterile sufleteşti se dilatau: să dea repede, bine! Să nu 
se întâmple vreun accident!... 

Lăcomia, arbitrariul ei, nu speriau pe cellalt. 

„Fără griji... duc eu singur!...” Laura avea suprema 
mulţumire a certitudinii. Un fluierat lung ţâşni şi vagoa nele 
se cutremurară pe loc. Mesajerul întinse mâna spre pachet. 
Mâna Laurei era goală. 

Cealaltă dete cutia cu mâini tremurătoare. Ținea ochii 
plecaţi tare, ca şi cum ar fi vroit cu privirea ei plecată să 
acopere adresa. 

Laura nu citi însă literile mari, aşternute subt ochii ei. 

Intră în infirmerie la adăpost de bura rece şi deasă, care 
pica din ceaţă chiar subt coperişul peronului. 

Lipi obrazul de geamul umed al uşii. Lângă trenul care se 
mişca încet, fata popei vorbea însufleţit cu mesajerul. Sfiala 
ei încetase. Cei doi acum erau complici. Laura găsise cifra 
concordanţelor şi cealaltă cheltuia moneda ei folositoare. 

Când nu se mai zări trenul, fata veni cu pas sprinten spre 
Laura. Se uită împrejur, căutând parcă o vorbă, pe care ar 
fi vrut să i-o spună: 

— D-ta nu le-ai trimis? zise, arătând împletiturile albe. Fu 
toată mulţumirea ei. 

Dar Laura ştia cât îi era de mare mulţumirea. Mai mare 
decât cuvintele recunoştinţii, mare până la înviorare, la 


curaj, la uitarea temporară a necazurilor. O mulţumire 
mare cât cerul acela larg, cuprins aaineoară în spărtura 
ochilor albaştri. 

Apoi, neliniştită deodată, fata popei Cristea plecă repede, 
uitând uşa deschisă. 

De afară venea un fior ud, care izbea. Laura închise încet, 
surâzând la ceva nedesluşit din viaţă, din tot ce este şi va fi, 
din tot, afară de trecutul uscat şi ars. 

Îşi frecă mâinile roşii de frig până se încălziră, tot roşii. 
Puhabe, când le frământa una cu alta, degetele făceau 
gropiţe şi poteci albe care se încondeiau. Asta o distra. O 
făcea să râdă undeva înăuntru; apoi râsul urcă în gâtlej şi îl 
auzi gâlgâind încet în odaia pustie, cu rafturi rigide, pe care 
stau posac fiolele colorate. 

Rămase aşa în negândire, în nesimţire. Simţirea ei făptuia 
o lungă călătorie. De la realitatea urâtă şi copleşitoare se 
întorcea spre idealul izgonit, dacă nu ucis. Mijea în ea un 
cântec. Pe când împletiturile ei de lână fină, albă, aşa de 
mici că nu puteau îmbrăca decât un copil, nu un oştean 
trudit, murdar, stau alături nefolositoare, Laura, toropită în 
surâsul fără conştiinţă, împletea un cântec pentru 
vestmintele de lână groasă şi caldă, care călătoreau acum 
spre locurile hotărâte ale iubirii şi durerii adevărate. 

O rază de lumină trimitea o făşie prin geamul plâns cu 
picăturile brumei; şi pe scaunul de lemn, unde sta aruncat 
pieptarul alb de lână, mic şi netrebuitor, se răsfrângea un 
curcubeu argintat, poleit, ruginiu, de pe rafturile unde 
sclipeau fiole colorate. 

„Prea tare soluţia de iod!” se gândi Laura. De n-ar fi 
certat-o iar haiducul de popă pe biata fată... 

V COPILUL FLORILOR fata popei Cristea, o strigau toată 
ziua prin ogradă, eu glas nerăbdător: mereu pe ca Li toate 
treburile. 

lul i o searfi când Laura tocmai trecea şi fata sta atârtiata 
pe gard cu fărămiţa ceea de copil în braţe, un glas aspru 
strigase: 


— Ancuţa! La vocea necăjită a lui tată-său, alergase. Îi 
rămăsese de mică numele dezmierdat, de pe când popa nu 
ştia că o să-i facă de ocară casa cea avută şi cinstită. 
Diminutivul azvârlit de tatăl hain fetei oropsite suna trist. 

De aceea, pesemne, Ancuţa, după ce întârzia prin gară, se 
neliniştea deodată şi pleca în fugă. Copilul, mica arătare 
palidă, va fi gemut în albie, în auzul înăsprit al celorlalţi. 

De ce o fi fost aşa de mic şi de obrejit? Ei erau înalţi, 
sănătoşi, frumoşi. Se ruşinase bietul de la început, se 
ascunsese acolo, înăuntru în mamă-sa, pe care existenţa lui 
o necinstea, şi mamă-sa îl ascunsese acolo, în trupul ei 
spăimântat de nevoia să nu fi fost, când nu se mai putea să 
nu fie. 

Aşa, bietul, se nimicise din germăn şi, în loc de frupt 
frumos de dragoste nouă, era o iconiţă de canon. 

Ar fi trebuit să fie voinic şi frumos! Era copil din flori! Aşa 
spunea şi cucoana moaşă, care, fireşte, trebuia să ştie. 

Venise vorba de divinul Christ! Cucoana moaşă era 
credincioasă. Laura adora blondul pelerin. Credea că 
pasiunea lui sublimă venea de acolo, poate „din spaima 
sacră a concepţiei virginale, şi legea aceea, a iubirii de 
oameni fără de margini, venea din melancolia dragostei 
fără de lege, subt blestemul oamenilor. 

Îi abătuse Laurei în ziua aceea că numai copilul de pripas 
putuse avea în el misticismul suprem şi patima imolării de 
sine. Numai el, flacăra ideilor liberatoare, instinctul suveran 
al divinității, palpitul răzvrătit al unui suflu renovator, 
nevoia penitenţii, chemarea vieţii unice la Cinele 
Paradisului, ura sancţiunilor omeneşti - simţul primordial al 
naturii simple - nucleul creator al amorului steril, poezia 
melodioasă a eămilarului, al cărui picior gol a dezmierdat 
multe drumuri de lut, cu fruntea vecinic scăldată în 
puritatea văzduhului larg, sorbind mirosul amar al 
măslinilor şi esenţa parfumată a chiparoşilor. 

Îi venise ei în minte că proorocul tânăr nu ar fi fost acelaşi, 
nici visul lui, dacă nu era copilul din flori. 


Înţelepciunea atâtor alţi legiuitori rămăsese mai strimtă, 
zidită în răspunderea lor de cetăţeni ai popoarelor. Nu 
putuseră năzui stăpânirea lumii, fiindcă erau fiii de seamă 
ai unei naţiuni, legaţi de ea cu legăminte, fiii buni ai 
oamenilor. 

Nu erau „copilul nimănui”. Numai el putuse avea geniul 
vast al dezlegărilor; numai el. Fiindcă nu-i fusese îngăduit 
să fie fiul unui om, înţelesese că e fiul lui Dumnezeu. El 
trecuse printre oameni, aproape de ei, până dincolo, până 
la origina lor divină esenţială şi, azvârlind treptat din el tot 
ce. Era omenesc, atinse legea „spiritului pur”! 

— Aşa el strigase cucoana moaşă intr-un avânt de 
entuziasm şi admiraţie. Aşa el Când eram la plasă, copiii cei 
mai dolofani îi făceau fetele greşite. Mai toţi erau de pe 
vremea cositului. Să nu-mi fi spus mie mofturi! Nu se 
trecea! Mărturiseau, că n-aveau încotro... Din amor Şi 
Dorina mea e din amor! De asta e aşa deşteaptă! 

Dorina cucoanei moaşe, în adevăr, avea paloarea imolării 
şi tristeţea copiilor fără tată; spaima sângelui gonit prea 
tare la inimă; toate necazurile răscumpărării de păcate, pe 
care cucoana moaşă nu le avusese niciodată. Dar Dorina nu 
era şi fde pe vremea cositului, nu era dolofană, ci puţintică, 
sfioasă, cu sângele foarte alb. 

Pe Laura o mulţumi numai sancţiunea fiziologică adusă de 
cucoana moaşa sancţiunilor ei ideale. 

Gândul i se oprea acum la legenda aceea a fâneţelor... Din 
amor... şi din participarea naturii, din vecinătatea firii şi 
adaosul vitalităţii exterioare îa impulsia zămislitoare... Din 
totalitatea şi armonia gesturilor fecunde: fiindcă stelele 
clipeau şi tremura iarba şi lutul mijea; fiindcă snopii 
înfierbântaţi răsuflau, şi gemea din miezul boabelor coapte; 
fiindcă roiau vietăţi nenumărate în preajmă şi palpitau 
undele eterice. 

Tot ce convergea spre gestul creator era mişcarea, tot ce-l 
comanda, tot ce-l stânjenea era emoție. 


Făptura care se zămislea era deosebită şi îmbogăţită din 
libertatea şi consimţimântul complice al naturii în freamăt, 
cum şi din spaima precipitată a instinctelor. - liristosul mic 
fusese şi el un prunc cărnos şi fraged pe genunchii 
fecioarei. Geniul acelor care-l zugrăviseră o ştiau bine. Toţi 
evanghelişlii aduceau dovada miracolului care 1 a adus pe 
lume în staul, şi magii, călători pe drumurile stelelor 
principale, mărturiseau că era născut sub luceferi. 

Nu lipsise vecinătatea fecundă a firii, nici ipnoza siderală. 
Din flori era culeasă mierea cuvântului blând, care 
fermecase omenirea, iar cugetarea luminoasă, radiată spre 
înălţimi inaccesibile, din palpitul aurului planetar. 

Dar pe Laura taina creaţiunii, cu violenţa şi brutalitatea 
imboldurilor firii, o speria. Pentru ea viaţa începea de acolo 
de unde începea sufletul. 

Cercetarea cucoanei moaşe se oprea la albia pruncilor 
dolofani. Dar copiii naturii purtau şi creşteau adesea un 
suflet delicat şi visător. Frumoşi şi sănătoşi ca poamele 
curate, din voluptate şi natură luau darul spiritualităţii, 
Printre ei, Fiul Fecioarei, cu sănătatea unor energii simple, 
se înălţase până la suprema idealitate. 

Laura acuma înţelegea că instinctul latent al materiei, 
atunci când se dezvoltă până la potenţa faptei creatoare, tot 
el, după sforţarea supremă a brutalităţii, desprinde 
substanţa imaterială. 

Răsuflarea; grea a fâneţelor şi plantelor, când; a atins 
maximul ei de senzualitate, urneşte eterul volatil şi degajă 
parfumul, simţirea, ideea. 

De pe efervescenţa îngrăşămintelor se înalţă fumul uşor. E 
o capacitate a substanţei ca din impulsia sismică a vieţii să 
nască idealul, poezia, armonia, în natură ca şi în făptură. 

Laura căută atunci cauzele ancestrale necunoscute 
„împerecherea străbună pasionată, care-i hărăzise durerea 
nobilă a iluziei şi amăgirea gingaşe a idealităţei. 

Erau însă pentru aceeaşi lege două înfăţişări. În 
temniţadosnică a oraşelor, venirile pe lume neîngăduite, 


cele în afară de căsătoria mărturisită, erau pline de josnicie 
şi tristeţă. Sfioase şi palide ca Dorina cucoanei moaşe sau 
ca bietul copil al Ancuţei. 

El nu era născut din bucuria şi spaima naturii complice, îl 
îngrozise din gearmăn pulpana neagră şi glasul răzbunător 
al popei Cristea. Necazul storsese Ancuţei sângele cu care 
trebuia să-l hrănească, şi acum scâncea plăpând într-o albie 
dosită, iar cerul din ochii Ancuţei era acoperit. 

Preotul Cristea habar nu avea de Crist, fiul Florilor. 
Evangheliile le borborosea mecanic şi nu-i aveau înţeles. Nu 
cunoştea decât canoanele cuviinţii preoţeşti pentru sporul 
daraverurilor lui casnice. 

De când Laura îi cunoştea secretul, fata popei venea des în 
infirmerie şi, cu încetul, se deprinsese să-şi caute singură 
un călător binevoitor pentru scrisorile ei. 

Alteori o vedeai departe, spre depozite, vorbind cu un 
soldat, parcă mereu acelaşi. Nu era chiar telegrafistul, 
poate un trimis al lui. În zilele acelea, Ancuţa avea cer în 
ochi, dar un cer palid, fără soare, şi o tristeţă scrisă mereu 
mai adânc în jurul buzelor prea curând ofilite. 

Laura observa pe figura ei semnul ăsta mereu mai vizibil. 
Îşi amintea atâtea feţe schimonosite de femei. Unele 
zbârcite în expresia imuabilă' a milogirii; altele, purtând 
masca unui plâns necurmat, înfipt în spasmul muşchilor; 
frunţi vărgate de dungile vreunui gând încăpățânat; ochi 
pungiţi şi vesteji. 

La femeile din popor, mai ales, icoana unei trude întipărite, 
unei aceleiaşi trude, care nu se putuse slobozi în explozia 
simţurilor sau gândurilor şi mocnise acolo. 

Cuta aceea lângă buza Ancuţei avea să macine tot mai 
adâncă săpătura în desenul tânăr al gurii. 

Toată; greutatea urcată din adâncul simţirii se năruia în 
delicatul contur al ovalului feţei, pe un punct mic şi gingaş, 
şi surpa. 

VI BALAURUL 

— Ce ai? Te simţi rău? 


O mână se puse pe braţul Laurei. Ea se întoarse către 
locul şi persoana pe care credea că i le arată. 

Ţi-c rău! Eşti palidă de tot! 

Despic ci* era vorba. Laurenţia tăgădui cu putere. 

10;, iii einoţionuttt, fetiţo! Ai putea renunţa. Ai nevoie dil 
odihnă. Suntem noi destule. 

L.. Uira se uită la doamna cam în vârstă care-i vorbea. Avu 
un scurt moment de mirare pentru tonul ăsta protector. 
Până ieri încă, erau în raporturi sociale al căror protocol 
netezea deosebirea de vârstă şi intervertea preseanţele. Se 
întoarse repede la noima de acum a lucrurilor. Doamna cea 
vârstnică era preşedinta Crucei Roşii. Ele erau tovarăşele, 
subalternele ei. 

Munceau de câteva zile împreună o muncă grea şi 
grabnică, care trebuia să suplinească tot din urmă şi să 
îndeplinească tot. Începuse organizarea serviciilor medicale 
de război, de la primul la ultimul detaliu material şi munca 
brută nu se putuse alege pentru nimeni din cealaltă. 
Preşedinta luase atitudinea frumoasă a pi'imului exemplu 
dat. 

Atitudinea asta avea s-o păstreze până la sfârşit, pâra 
lângă ultimele suferinţe. În armistițiu, atunci când toate 
dovotamentele se odihneau, când toate sufletele se 
reîntarceau spre bucurie, ea, alături cu personalul inferior, 
numărind şi controlând cu mâinile ei hainele răniților ultimi 
pentru a-i libera din spital, căpătase tifos exantematic şi 
murise îndolitnd familia, lipsită de virtuțile ei simple. 

Tonul matern şi autoritar cu care în seara asta mustra pe 
Laura pentru ca s-o cruţe, o prindea bine, dar Laura 
protestă puternic. Ea să renunţe! Ar fi putut chiar surâde. 

Ea, care dintre toate avea patima sacrificiului, nevoia lui, 
care acum trăia din truda asta ca dintr-o hrană! Ea! Pentru 
care se pregătea tot ce se pregătea. Ea, pentru care se 
desfăşurase peste lume faldul stindardului roşu! 

Pentru ea izbucnise războiul, ca să schimbe rostul 
lucrurilor şi, odată cu acest rost, în care necazul ei rău şi 


duşmănos era încrustat, să-şi smulgă necazul din rădăcinile 
lui rele. 

Pentru ca să se strămute înţelesul durerilor ei, se 
strămutase sensul lucrurilor! Nu se putuse mai puţin decât 
un flagel' ca să vindece boala morală a omenirii, nici mai 
puţin ca un uragan ca să spulbere gunoiul îmbâesit pe 
năravurile lumii. Aşa credea Laura! Războiul era făcut 
pentru ea şi. Era serva lui. Ea tocmai să lipsească?... Astă- 
seară?... De la postul ei?... îi părea rău că trebuiau să fie 
acolo şi celelalte, în infirmeria de gară pe care o rânduise 
singură zilele din urmă şi în care îşi începuse slujba. 

Dar în seara asta se aştepta un mare eveniment. Sosea 
primul tren cu răniţi. Fusese anunţat din ajun. Stârnise o 
răscoală de treburi noi, şi multă emoţiune. În publicul de pe 
delături, în autorităţile oraşului, în corporaţia carităţii, mai 
ales. Erau oaspeţii lor: ai oraşului, ai oficialităţii, ai 
adăposturilor melancolice care stau gata să primească 
musafirii durerilor trupeşti. 

Toată lumea era neliniştită, nerăbdătoare şi totodată 
smerită, sfioasă la gândul ăstui prin? semn vizibil al jertfei. 

Laura, mai mult ca toţi. De cum aflase, avea un fel de 
tremur interior care nu înceta. Îl purta în ea de 24 de ore. 
Era pesemne vizibil şi în afară. De un timp era mereu 
palidă, bolnavă; dar în astă-seară se Vede că arăta mai 
bolnavă ca de obicei. 

Emoţia lua la ea proporţii mari. Era un instrument 
receptiv, care trebuia să înregistreze durerile timpului de 
acum, cu intensitatea lor culminantă. La apropierea 
primelor unde, aparatul vibra. 

După cele dintâi lupte, acolo devale, despre care se auzise 
un amestec de rău şi de bine necontrolabil dar îngrijorător, 
venea semnul material al măcelului. 

În seara goarnei Laura înţelesese că intraseră cu toţii subt 
stăpânirea unui element. Singurul element prin esenţă 
omenesc, deosebit de ale naturii: sângele. 


Primele unde ale acestui ocean cotropitor veneau acuma 
să 'se prelingă aci, pe mâinile lor. Aveau să şi le moaie în ele 
ca în aiasmă; cum le-ai muia în primele talazuri ale unui 
diluviu biblic, dintr-un sentiment de cuminicătură cu acel 
flagel divin, chiar dacă, sau tocmai pentru că e destinat să 
te nimicească. 

Puterea elementară a singelui drena sucul primelor vine 
zdrelite. Cea dintâi ospătărie era infirmeria ei, şi ea tocmai 
să lipsească! 

O oglindă miiă, aburită, era atârnată în perete. Se privi în 
ea Nu se vă/u slăbită, palidă. Văzu un chip alterat, străin, pe 
cure costumul de soră de caritate îl înstrăina. Şi mai mult. 
Putea trece pe lângă oricine nerecunoscută: necunoscută ei 
însăşi, acolo, în oglindă. 

Mai îmbrăcase costumul: batista pe cap şi şorţul alb cu 
cruciuliţă, uneori îi stau bine în ceasurile de înviorare care 
răzbeau încă tristeţea timpului de acum. În chiar munca ei 
de infirmieră erau elemente cari o recreau uneori şi atunci: 
minte, suflet, trup dobândeau trecător ceva sprinten, voios. 
Acum, de-atâtea ceasuri sta în aşteptarea de la al cărei 
gârid nu o distra nimic: aşteptarea primului tren cu răniţi. 


fie? Nu avea imagini. O chinuia, o obseda numai ideea 
cărnii sângerate. Ideea asta o supsese pe ea de sânge. 
Pătimea din patima asta. Sângele acela de acolo, scurs şi 
închegat, închega pe al ei sau îl scurgea fără vad. 

Sorbea din ea vampirul printr-o aspirație invizibilă.' Un Di 
hor sugea sângele din vine fără să lase urme. Era ca puii de 
găină întregi, fără rană şi nimiciţi. Puterea elementară a 
apei roşii, principiul vieţii. Sângele lucra într-al ei la slujbele 
de taină. 

Era mai pală pe fiece minut ce trecea şi treceau multe. 
Trenul anunţat la opt era mereu amânat şi aşteptarea, subt 
obsesia unei imagini de durere şi sânge, îi surpa din trup 
orice putere. 


Peronul eră pustiu. Un consemn sever izgonise publicul. 
Curioşii stau dincolo de piaţa mică din dosul gărei şi cu 
încetul se împuţinaseră. 

Aci erau numai. Autorităţile, solemne ca la zile mari, dar 
posomorite. Enervarea răspunderilor şi atribuţiilor noi şi 
neexperimentate, îi făcea serioşi şi taciturni. Nu era nici o 
desfăşurare de porunci, nu se agitau, nu forfoteau. Tăceau, 
grupaţi într-un colţ, sau se plimbau preocupaţi. 

Doamnele Crucei Roşii, care trebuiau să le dea concurs 
pentru primirea răniților, stau în infirmerie sau pătau cu 
grupul lor alb peronul întunecos. Nicăieri în oraş nu se mai 
permitea, seara, lumină. Era timpul când începuse 
agresiunea şi spionajul aerian. Gara întunecoasă, cu 
aşteptarea ei posomorită, era sinistră. 

Se uitau mereu pe şine, spre semnale. Telefonul zbârnâia 
neîncetat, urmărea convoiul din staţie în staţie.' La aparatul 
din infirmerie echipa cealaltă de doamne, care aştepta la 
spital, cerea lămuriri. Orele păreau mereu mai lungi; 
neliniştea sporea cu apropierea. 

Laura nu se gândea la nimic, o ameţeală îi împresura toată 
simţirea. O chinuia şi ideea de a-i ajuta, de a le face bine. 

Cam ce putea fi. Anume acl prim ajutor nu ştia nimeni. Nu 
se putea şti decât atunci când nevoile vor fi acolo, aduse 
subt ochii lor. 

— Noi ce o să le facem? întreba mereu cu glasul stins, 
sugrumat, şi peste un timp repeta aceeaşi întrebare. 

— Ce să le facem aici! Aici e numai primirea şi transportul. 
La spital e îngrijirea, ziceau celelalte. 

Ea nu se mulțumea. Examina provizia ei farmaceutică, se 
întreba în faţa fiecărei sticle despre foloasele ei imediate, 
dar creierul ei umbla cam încet. Se gândi la ceva „fierbinte” 
şi se uită la recipientul mic pentru fiert apă. 

Erau sute de bolnavi. Celelalte ziceau că vor trece 
numaâi!... Toate gândurile astea erau aiurite. Pregăti totuşi 
câte ceva în legătură cu ele. Dar puţin, din cauza 
tremurului acela pe care-l avea mereu, în inimă, în mâini, în 


toată fiinţa, care-i înfiora buzele, cuvintele... De aceea se 
gândea oare la fierbinte, fiindcă îi era frig? 

Nu! Fiindcă „lor” le era frig acolo! Frigul lor era în ea. 
Noaptea de toamnă era căâlduţă. 

Când se anunţă, în sfârşit, sosirea pe la 11, se grămădiră 
la un colţ al peronului, ceva mai departe de grupul 
autorităţilor. Laura era istovită de frig şi emoție. 

Apărură ochii de foc, apoi trenul se târi negru şi lung, cu 
geamurile întunecate, ca o reptilă sumbră. Vagoanele nesf 
irşite umplură staţia de la un capăt la altul. 

Laurei i se păru un balaur. 

Atât! Poate că fiecare se gândise dinainte la un gest, la o 
impresie, la felul cum avea să fie primul moment. Acum 
uitaseră. Uitaseră poate cine erau şi ce vreau. Stau 
nemişcaţi. Trenul oprit nu darnici el semn de viaţă; de la el 
la ceilalţi nu era nici un schimb, nici o pornire. 

Laura nu-şi dete seama la ce moment încetase 
încremeniri!'.! Văzuse inninlind de la extremitatea dinspre 
magazii un cortegiu primele târgi Personalul sanitar al 
trenului începea descărcarea, ele începeau recepţia 
materialului ăsta de război scos din serviciu, predat lor spre 
refacere, apoi cerul din nou pentru întrebuințare. 

În acel aparat de recepționate ele erau elementul uman; 
pentru ele, ei erau oameni bolnavi, masacrați şi îngroziţi, 
care trebuiau împăcaţi cu barbaria legilor crunte. Sanitarii 
soseau cu tărgile în pas măsurat şi treceau pe lângă ei muţi. 
Le aşezară pe cele dirâtâi şase, una lângă alta, în şir regulat 
pe latul peronului, la extremitatea opusă, apoi sistematic, 
mereu, mereu altele. Pe tărgi, mumii învăluite în mantale 
întunecoase stau inerte. 

Laura nu ştiu bine când îşi deschisese reptila sumbră toate 
gurile şi revărsase tot cuprinsul bubei acolo. 

Acum nu mai tremura. Avea în ea o putere încordată, care 
se supunea unor gânduri agere, limpezi. Trupul ei bolnav 
era o învelitoare diafană. Nu-i era frică deloc, nici milă, nici 


nu se înduioşa. Era o idee în funcţie neobosită: ideea 
primului ajutor. Mila ei era un scop, nu o simţire. 

Nu ştia cum îi păruseră „ei” întâi. Intâlnirea acelui prim 
moment se făcuse încă în febra aceea rece şi aiurită. 

Apoi fu o roire. Numai la stup se ţese o aşa multiplă, 
înmiită hărnicie. 

Laura era pretutindeni: pe peronul acum plin de umbre 
culcate, aplecată peste ele, la capul brancardei care 
transporta în infirmerie pe cei în stare mai gravă; la 
seringa care le injecta o întărire provizorie; la linguriţa 
apropiată de buzele celor care păreau sfârşiţi; la flaconul 
de eter care le înviora puţin faţa suptă şi ochii albi cu 
privire ştearsă; la maşina mică unde clocotea apă pentru 
ceaiuri multe, şi mai multe, atât de multe cât nu puteai 
închipui că se pot face cu aşa mijloace puţine... 

O idee a ei, răsplătită de un succes enorm. 

Ceai fierbinte* turnat în tot ce putea improviza o cupă. 
Pentru cei care tremurau tare, mai-întâi... „Dacă s-ar putea 
şi mie!” rugau alţii, cari tremurau mai puţin... „Şi mie... şi 
mie!”... 

Umbrele ţepene luau acum forme, forme îndurerate şi 
umane, aveau glas, aveau chip, nu mai erau mumiile 
anonime azvârlite pe gurile dihăniei negre. 

Exprimau dorinţe, solicitau ajutor, gemeau, sufereau, dar 
trăiau. În dezmorţirea asta dureroasă, din cimitirul aceia de 
tărgi, egale, ca sicrie uniforme învăluite în linţolii fumurii, o 
lume întreagă de morţi învia în jur şi energia Laurei era 
mereu săltată de mişcarea asta de resurecţiune. 

Providența se slujeşte adesea pentru scopurile ei de 
instrumente atât de umile, de mijloace atât de mărunte! 
Poate că Laura, cu gândul acela încăpățânat de a folosi, cu 
simţirea aceea încăpăţânată de dragoste, îi sculase din 
moarte, acolo, în pragul sosirii triste, înainte de poarta 
locaşului melancolic, înainte de a începe destinele lor de 
numere de spital. 


Îi sculase din amorţire ca să le spună în cea întâi clipă, 
fără de cuvinte, că trupul lor trudit şi sângele lor risipit sunt 
trupul şi sângele tuturor; că sunt jertfa şi nădejdea 
tuturor... sau să le spună numai atât - ce uitaseră - că sunt 
încă oameni! 

Poate că Laura cu sufletul ei mic făcuse lucrul ăsta mare şi 
acum sufletul ei, care tremurase, era minunea învierii. 

— Laura era totodată în sălile de aşteptare, unde ajutase 
ca cei mai voinici să fie duşi de - subsuori; găsise ideile cele 
mai practice pentru chipul de a susţine pe fiecare după 
rana pe care o avea, aşa ca să fie cât mai nesupărat. 
Trăsese din loc fotoliuri grele, urnise canapele masive, le 
alăturase aşa fel ca să se poată odihni cât mai mulţi. 

Laura era în vestibulul pe unde începeau primele 
transporturi; la scara înaltă a camioanelor unde urcarea se 
făcea cam zdruncinat încă. 

Sta alături de scâncetele lor şi îi ademeneau cu vorba; cu 
vorba încetinea mişcările cam aspre ale celor care-i urcau. 
Spunea cuvinte de bună învoire aceluia spânzurat sus, pe 
capra înaltă, ca să aibă grijă de hopurile drumului, şi 
minatul lui să mlădie arcurile cam ţepene ale vehiculelor. 

Pornea ui felul ăsta cu ei, îi ducea sufleteşte până la pragul 
spitalului, unde veghea ei înceta. Dar mai ales nu lipsea clin 
palatul ei, din infirmerie. Acolo ar fi vroit să lic un geniu vi vi 
făcător: o compresă pe frunte, capul ceva mai jos, o perniţă 
improvizată din chiar mâneca mantalei, subt un picior prea 
dureros. 

Invenţii, joouri, rămăşaguri ale reconfortului! 

Puțin lapte unuia cu cearcăne albastre subt ochi şi pe 
umerii feţei subţiri ca două foiţe de boia roşie, cu grumazul 
proieminent şi gâtul cât. O coardă... Puțin lapte cald din 
unica ei sticlă. O ceşcuţă!... 

Sugea la buza ceşcuţei ca un copil neînţărcat şi flămând... 
* 

Acolo în infirmerie nu era niciunul sculat, toţi stau năpădiţi 
de-a lungul brancardelor. S-ar fi săltat poate şi ei bucuros 


câte puţin! Se ghemuiseră, înţepeniseră! Să-i aşeze 
oleacă?... Vezi bine că da!... Aşa!... Acum era mai bine! 

Îi scotea apoi pe rând, pe uşa de din dos de obicei 
condamnată, acum desprinsă din cârlige, şi alţii veneau în 
loc. Alte febre aprinse, zvâcnind sub straiul cenuşiu. 

„„„Cesta, cu două' lovituri în piept, trebuia dus mai. În 
grabă şi cu precauţiuni! Nici un zdruncin! Nici chiar o 
clipire! Nimic pe buze! Nici o vorbă chiar pe buze ca să nu- 
şi facă cumva vad, din cea mai mică mişcare, vreo 
emoragie, acum când sângele niţel încălzit, putea să se 
desprindă acolo, în piept, din cheagul nenorocit... 

Din letargia în care durerile lor încă nedesluşite 
încremeniseră, abia culese toate laolaltă pe câmpia tragică, 
cuprinse toate în uniformitatea cuvântului „răniţi”; din 
înţelenirea a 20-30 de ore pe drum, închişi în întunericul, în 
aburul asfixiant din pântecul Balaurului, morfinizaţi acolo în 
nemernicia lor, acum se deşteptau. 

Din letargia aceea; binefăcătoare prin nesimţire, se 
deşteptau la conştiinţa durerii, dar şi la acea de a trăi încă. 
Maşini stricate cari trebuiau drese se deşteptau pentru a se 
trudi, pentru a fi ciopârţiţi, chinuiţi. Se deşteptau la 
conştiinţa suferinţii pentru a încerca să mai fie vii, sau 
pentru a se simţi murind încă o dată. 

Dar acolo în gară, în infirmeria ei, nu trebuia să moară 
niciunul! Accidentul era prea cu putinţă, dar sinistru şi de 
rău augur.* 

Un mort în primul transport! nu trebuia! Aduşi până acolo 
încă vii, vii vor ajunge în pragul spitalelor. Din eâţi li se 
încredinţase, să nu lipsească nici unui de la numărătoare! 

Timpul nu trecea. Era acelaşi minut lung, în care Laura nu 
simţea nici o osteneală. 

Cu fiecare gest puterea ei se înfiripa mai mult. De la ideea 
datoriei trecuse, prin emulaţie la ambiţie, de la ambiţie la o 
îmbătare. Nu vedea ceea ce era împrejur cu vederea 
obişnuită. Din tot, vedea numai acele aparenţe de care avea 
nevoie. Din trupurile aşternute pe tărgi i se arătau fără 


dibuire cele mai necăjite şi suferinţa lor. Din oamenii şi 
treburile de acolo i se înfăţişa numai ceea ce era de folos. 
Pe colegele ei le întâlnea numai pentru schimbul de 
înţelegeri necesare. Obiectele concrete se iveau şi se 
umbreau după nevoie. Un acord de idei, de mişcări, o 
îmbinare perfectă făcea din ei toţi resorturi precise ale unui 
mecanism. Nici un zgomot, nici o durere nu te trezea de la 
acel tact regulat şi accelerat al maşinii în mers. 

Părea; că Laura e la inima* acelui motor, acolo de unde 
radiază mişcarea şi căldura. Din când în când vedeai figuri 
aplecate spre ea ca spre o comandă, Recunoscuse de 
douătxei ori, subt scufa ei albă, „faţa; Mtrină şi ageră a 
preşedintei, atentă şi înirebând-o. În privire, la acele 
încrucişări,. Nu mai avea mila de adinioară; ca şi mai 
demult, Laura recăpătase o mică precădere. 

În oglinda aburită din perete Laura era tot palidă subt 
broboada, albă, daiochii aveau o lumină imensă, care 
încălzea toată faţa şi o colora puţin. Chipul astfel luminat de 
privire căpăta niţică expresie. 

Pulsul ei, odinioară. Îngheţat, era acum pulsul cel mai viu. 
În alternanţele slujbei întâlnea şi unele figuri necunoscute. 
Domnişoarestrăine, atente să o ajute în prestidigitaţia 
aceea. 

Căci întindea mâinile dintr-o. Dată spre un bandaj, spre un 
flacon, spre un gebelet. Avea pare că de fiecare deget mină 
şi spre mâinile ei veneau alte mâini supuse, sugestionate de 
voinţa oi contagioasă de a se multiplica ia sluj ha asta umila 
şi limitată în resurse. 

Scopul acumA. Proiipo dirpurusc. Avea voluptatea miş- 

„“inioi i:” ano; căuta,; itroacă de puterea îngăduită, să 
ating i mii icolul. 

Viul re largile înţesate des, cerca să treacă fără 'atingere, 
să ocolească parcă din zbor locurile primejdioase, să-şi facă 
drumuri prescurtate şi pe acel parcurs să semene Intre 
două țeluri gesturile alinării, să se întoarcă cu aceleaşi 
daruri pe altă potecă, recunoscându-şi trecerea după” 


semne care rodeau pe urmele ei binele, înşiruit ca boabede 
mărgăritar. 

Dacă oamenii şi lucrurile în acea hipnoză care o 
îmbrobodea i se înfăţişau clar sau se umbreau după nevoia 
minunii, viaţa ei interioară, legănată între conştient şi 
inconştient, era permanentă şi strălucitoare. 

În adevăr, se strecura acum ca şi imponderabilă. Ajunsese 
la o agilitate fără zgomot, avea o prodigalitate care da un 
maximum de folos cu un minimum de timp şi mijloace. 
Părea o prinsoare cu sine „un joc al realizărilor, un record 
de viteză şi calitate. În. Ritmica asta, fiinţa ei o împresura 
pe ea însăşi plăcut, cu o simţire de adiere, de plutire. De la 
tot ce era împrejur, de la durere şi necaz; emana un fel de 
bucurie. 

Sigură că voinţa ei, gestul ei, nu va da greş, că vor primi 
dinafară o compl'ectare armonioasă, căreia nu i se opune 
nici un obstacol spre îndeplinire, îi dau desfătare şi 
stăpânire. Se învederă în ea ceva din legenda Dumnezeirii 
şi creaţiunii. Când se va fi dezlegat primul gest creator aşa 
trebuie să fi fost, mai întâi slab, stângaci, apoi clin ce în ce 
mai îndemânatic, mai lacom, mai dezvăluit!... în aşa beţie 
crescândă va fi făcut Dumnezeu stelele, pământul, vâlcelele, 
firul de iarbă!... -. De la munca din greu care a despărţit 
întunericul de lumină, mereu mai cu râvnă, mereu mai 
desfătat de isprava lui!... Travaliul „care a fecundat prima 
mişcare în materie” aşa şi-a dezvoltat mecanismul până 
când, din zdruncinele brutale, a selecționat țesutul fin al 
unei petale!... 

Toate acestea nu erau gânduri, erau o senzaţie superbă. 
Pe locul acela mic, de la cărăuşia greoaie până la armonia 
volatilă a gestului celui mai suav de atingere, Laura se 
îmbătase din harul creator! 

Transporturile se succedau cu bine; peronul se golea 
treptat; rândurile se răriseră şi samovarul mic tăcuse. 

Laura ieşi din infirmerie şi privi peronul iar liniştit, odihnit, 
ca cineva care şi-a făcut datoria. 


Se apropie de ea un ofiţer scund, cu o pelerină lungă, 
plăpând subt uniforma apăsătoare, cu faţa mică subt chipiul 
mare. Nu-l mai văzuse. 

Puse mâna la chipiu în gestul scurt al salutului 
reglementar. Laura se uita nedumerită la el şi împrejur: 

— Sunt medicul care a avut însărcinarea să conducă 
primul transport de răniţi destinat pentru F... Vreau să vă 
mulţumesc pentru devotamentul excepţional cu care aţi 
primit bolnavii. 

Laura crezu că o confundă cu preşedinta Crucei Roşii. Se 
apără 

— Eu... nu sunt... 

— Pe d-voastră v-am văzut la lucru. Am mai descărcat alte 
convoiuri aiurea. Nici nu-mi închipuiam că se poate da un 
prim-ajutor aşa de eficace. Aţi făcut tot ce se putea face. Aţi 
întrecut orice prevederi. 

De ea era vorba! Dar ea n-avea nici un merit. Lucrase 
pentru voluptatea muncii şi suferinţii, pentru bucuria lor. 

— De aceste prime îngrijiri se va resimţi mult tratamentul 
ulterior. Vă exprimăm, în numele serviciului sanitar, 
mulţumiri şi recunoştinţa bolnavilor. 

Vorbea simplu şi serios. Laura se roşi violent. O cuprinse o 
ruşine mare, din bucurie. Lua primul contact cu realitatea 
faptelor. Existenţa ei în mijlocul celorlalţi, consecinţele 
practice, abia acum i se înfăţişau. | se păru că poate a 
abuzat de dreptul de a lucra, că a luat poate ceva din 
partea de muncă a celorlalţi. 

Ar fi voit să se scuze, dar tăcea, fierbinte la obraji, foarte 
mândră în acelaşi timp. 

Lucrase din alte porniri dar interpretarea asta simplă, 
soldăţească şi rezultatele, simple dar rodnice, o mulţumeau 
profund şi simplu. 

Căpitanul modic puse mâna la chipiu, făcu salutul de 
(wviciu v* H deprta, mic şi inimos, sub pelerina lungă. Unde 
erau oare celelalte? Nu ar fi vrut să se fi deosebit de olo! 
L.ioi'inia ei oia numai pasiunea mistică a sacrificiului. Acum 


se deşteptase din hipnoză. Recompensa o stânjenea şi totuşi 
o mulțumea. 

„„„Plecaseră mai toţi. O zare mică albea cenuşiul nopţii. 
Se uita la ceas. Era trei spre ziuă. Trecuse timpul. 

Trenul mişcă încet, somnoros, sunând a sec, carapacea 
golită a unei dihănii uriaşe. Fără foc, fără fum. Balaurul s'o 
li 11 pibrânci câţiva metri, apoi se opri din nou, mai negru 
încă acum când noaptea albea. 

Văzuse acum abia pe fratele ei mai mic, licean cu şapca 
turtită după o modă personală, cum şi din motive de uz 
multiplu: sac de provizii, coş de fructe, pernă de căpătâi. 

— Ai fost aici? întrebă. 

— Da! răspunse mirat de lipsa ei de atenţie. Am dat ajutor 
la transport. 

— A!... bine. 

Văzu pe-aproape o domnişoară înaltă, pe care nu o 
cunoştea dar al cărei surâs prevenitor şi sârguitor îi tre 
cuse des sub ochi în panopticul acelei seri. Avea un şervet 
mic improvizat ca şorţ. 

Un tren sta dincolo, pe linia a treia. Ce-o fi fost acolo? 
Acum avea o conştiinţă foarte clară a trupului ei deodată 
materializat, şi a lucrurilor exterioare. Un fel de brutalitate 
la fel cu a celor care muncesc din greu i se lăsă în toată 

fiinţa. Avea gânduri mărunte şi gusturi mediocre. 

— Să mergem acolo, să vedem ce el zise. 

Săriră câtetrei peste şine. Era un tren de vite, cu două 
vagoane numai închise, cu o uşă zăbrelită. Se spânzurară 
pe scara înaltă. A vagonului ca să vadă înăuntru. Rezemat 
de peretele vagonului, un soldat sta în picioare cu puşca 
alături de el. Jos stau trei, la lumina unui opaiţ. 

— Cine sunt? întrebară. 

— Prizonieri! 

Primii prizonieri! Se uitară curios la ei cu un fel de 
satisfacţie de învingător, ca la o pradă comună. 

Unul din ei se ridică brusc. Era foarte înalt. Ceilalţi 
mormăiră într-o limbă străină. 


Sentimentul delicateţii reveni Laurei. Sări jos; nu mai puse 
întrebări. 

Străinul, cu voia sentinelei, trăsese uşa vagonului la o 
parte. 

— Sunt contele... în serviciul armatei imperiale 
austroungare, prizonier în Carpaţii de sus! zise cu mândrie 
În limba engleză. 

— Aşa e războiul! răspunse Laura. Apoi traduse celorlalţi. 

— Conte o fi? se îndoi fata. 

Laura înălţă umerii. Băiatul se uita curios, ca şi cum ar fi 
avut mai multe perechi de ochi şi ar fi contemplat bătălia şi 
capturarea însăşi. 

— Vă trataţi rău prizonierii! spuse iar arogant ungurul. N- 
avem nici fân aşternut, cu toate că ar fi trebuit să avem 
banchete!... O fi pe-aici ceva de consumat? 

Era ţanţoş. Laura se răzvrăti. 

— Abia avem vagoane pentru nevoile noastre S Soldatul 
stă şi el în picioare neodihnit. Am văzut generali în vagoane 
de marfă! Nu suntem destul de bogaţi ca să facem lux cu 
prizonierii. Dar nu maltratăm pe nimeni, răspunse ostil. 

— Bogaţi sunteţi destul! Chibzuiţi, nu un insolent! Vroi să 
plece. 

— N-amvrut să jignesc pe nimeni, zise mai umil contele. 

— Vezi dacă e ceva la bufet, spuse Laura băiatului. Alergă 
şi se întoarse cu şase cafele negre, fierbinţi, şi covrigi. 

— A spus că numai pentru tine a mai făcut la ora 'usta. 
Altceva nu are. 

— Atât s-a putut găsi! 

Cei doi se ridicară de jos bucuroşi şi apucară ceştile, 

— Vă mulţumesc! primi şi contele după o ezitare, întinseră 
una soldatului. 


şoacăţii ăştia! li duc la laşi... Nu ştiu ce tot toacă...câănu 
înţeleg! 
— Vor canapele! râse Laura, un râs plin, copilăresc. 
Tot canapele o să vedem noi de-acum! 


Du te şi vezi n-nro şeful ceva paie? 

Băiatul zburlii incântal că are de-a face cu războiul şi eu 
prizonierii. Se întoarse mofluz. 

— A zis şeful să-l ierţi. Nu el 

— Nu sunt paie, cu părere de rău, zise Laura, o să fiţi 
găzduiţi mai bine la laşi! 

— God bless! Nu vreau să jignesc pe nimeni! repetă. 

Mai erau două cafele. 

— Să le bem noi! propuse domnişoara. Laura primi. Re 
traseră puţin deoparte şi puseră tava jos, pe asfaltul rece. 

Părea un colţ de viaţă brutală iscat în fapt de ziuă, acolo 
peste şine, în fundul staţiei pustii, cu şorţurile şi basmalele 
lor albe, cu trenul acela de vite adormite, cu oamenii ceia 
tăvăliţi pe jos. 

În toată fiinţa Laurei era acum o toropeală somnoroasă. 
Cu ochii împânziţi, cu cugetul împânzit, cu trupul leneş, 
aştepta. 

Nu se mai gândea la tren, la răniţi, la locul unde era, la tot 
ce fusese şi va fi. Era adormită mai înainte de a-i adormi 
ultima strajă din creier, înainte de somn. Ca acei care 
trudesc anevoie, sapă, cară la piatră, toarnă plumb şi apoi 
seara stau împietriţi, grei ca de plumb. 

Adunară ceştile. 

— Bu-le, şi plătesc eu mâine! 

— Drum bun! zise acelora. 

— Trăiţi! răspunse soldatul. Ceilalţi bodogăniră ceva. 

— Vă mulţumim! spuse contele franţuzeşte. 

— Ştie şi franţuzeşte! se uimi băiatul. 

Laura dete mâna domnişoarei necunoscute. Pe linia întâi, 
cu un muget înfundat, trenul mult aşteptat, temut, 
năpraznic, acum surpat, cu pântecul golit de măruntaiefe 
fierbinţi, se urni iar, şi târâş, negru, istovit de puteri, secat 
de sângele şi carnea pe care Ie azvârlise acolo, se înfundă 
în haosul întunecos al magaziei. Monstru, acum captiv. 

Pe piaţa din dosul gărei, aerul era mai viu şi deşteptă pe 
Laura. Se simţea un parfum de flori de la un rond mic de 


petunii amestecat prin pietre, în cursul zilei năpustit de 
praf, strivit de trecători şi care respira acum spre zori. 

Trotuarul suna clar şi plăcut subt piciorul ostenit. Aerul 
prea viu îmbrobodea iar pe Laura, îi împânzea iar simţirea. 
Strada pustie părea mai largă. Nu îi era deloc teamă, avea 
un sentiment de invulnerabilitate. 

„Târziu!...” zise ca în vis. 

VII. 

OM CĂTRE OM, FIARA. 

Mulțimea se rărea mereu mai mult. Prisosul ei, scurgându- 
se undeva departe, luase cu el deodată şi pe cei cari nu 
erau de prisos, şi acum oraşul apărea de pretutindeni larg 
şi gol. 

Când Laura trecea spre gară, dimineaţa mai ales, 
bulevardul era pustiu şi trist. Bărbaţii fiind duşi, traiul nu 
mai avea cele două înţelesuri: goana după spor şi avuţie şi 
goana după dragoste. Rămăsese nevoia de a exista. 

Pe aleea largă cu castani uscați sta înfipt în drum vreun 
copil mic, scăpat, dintr-un fund de ogradă, de pe o ulicioară 
din acele care, din canalul mare ai bulevardului, curgeau 
dosnice spre barieră. 

Sta tâmp, gol de tot, nesimţit, cu pântecul înainte, pârlit ca 
un bronz, cu părul rar, cu picioare subţiri şi strâmbe, 
proptite răsfirat în praful străzii. Nu mulțumea ochiul cu 
vreo gingăşie de copil, nu te sfia cu necuviinţa lui nătângă, 
nu pricinuia gânduri de milă despre maternitate şi doliu. În 
părăsirea sarbădă a uliţii, părea rămas pe urma unei 
catastrofe, într-o insulă a cărei populaţie pierise, uitat acolo 
pentru reînnoirea înceată a tribului nimicit. O bucată 
anatomică, un material schiţat brutal şi grabnic, penii îi 
nevoile grave ale viitorului. 

Prin gară treceau acum trenuri jalnice cu vagoane 
deschise la soare şi la ploaie, pline cu vrafuri de mobilă, şi, 
alaiuri de ele, familii emigrante. 

(. lin.ni cumsecade, goniţi în ultimul moment de spaima 
cotropirii, luaseră cu ei ce le abătuse. Îmbrăcaţi sau de 


plimbare sau de casă, după zăpăceala împrejurărilor sau 
dupa 11îi plii iuliili 1 (? de emoția situaţiei nouă, formau cai 
avane lungi, trase încet de maşini scoase din uz. Balauri 
l'ără dinţi. Înjghebări dobândite totuşi cu multe strădanii, 
defilau trist şi ridicol ca un teatru ambulant. 

Uneori cineva din gară recunoştea acolo rude sau prieteni: 
Voi sunteţi?... Ce mai era la 1. ].? Sosiseră armatele 
duşmane? 

La T..1. Era rău. Aici, în oraşul încă neîmpresurat, liniarii 
păreau readuşi la o privire a lucrurilor pe care o pierduseră 
în momentul primejdiei, erau parcă ruşinaţi de aventura lor 
umilitoare. 

Auzeai episoade ale exodului cu mizeria lor felurită şi, prin 
atingerea de-aproape a durerilor ambulante, căpătai o 
imagină mai extinsă a celor petrecute pe multe puncte ale 
aceluiaşi cutremur. În felul ăsta, obsesia întâmplărilor era 
mul lipi leală. 

Inir-o zi, când ploaia cădea ca o reţea deasă, cu fire oblice, 
şi noroise până şi nisipul terasamentului, Laura văzu, 
scoborând dintr-un astfel de convoi, o domnişoară în 
costum alb de olandă, cu pălărie albă, măânuşi albe de piele, 
ciorapi şi pantofi albi, fugită desigur pe soare din eleganța 
provincială a Caracalului. Sărea grațios din băltoc în băltoc 
şi apucă la peron ca un balot de m-adapolam naufragiat, îşi 
ştergea, cu mănuşile de suede ude, pantofii de antilopă 
virgină, grav ultragiaţi de mocirlă. 

Prin care aberaţie sau prin ce ironie a împrejurărilor, 
ajunsese la o astfel de formulă a ţinutei de fugă şi răstrişte, 
era greu de explicat, dar greu şi de îngăduit. 

— A luat apă cucoana! zise râzând bietul rănit, pe care îl 
pansa Laura şi care, cu fruntea crestată adânc, gemea până 
atunci că-l ustură. Breaslă veselă de român! Pământ bun! 

„S-o ia apele!” gândi Laura, lovită în ceva din demnitatea 
femeiască. 

Uneori vedeai în câte un vagon, un iatac întreg aşezat tot 
aşa de bine cum va fi fost în casa cu grădiniţă lăsată acolo, 


în vreun orăşel. O gospodină în camisol făcea cafeaua de 
după masă la maşina de bucate ca într-un oraş rulant, pe 
când domnul căpitan, în cămaşă şi bretele, privea. 

De obicei, deplasările astea comode sunt militare. 
Ordonanţa ţinea pe umăr cârpa de farfurii şi copiii îşi 
amestecau, ca pretutindeni, neorânduiala lor. Trenurile nu 
aveau orariu fix. Se târau din etapă în etapă, depunându-şi 
încărcătura treptat, după nevoi. 

Din trenuri se vedeau pe şosele şirurile neîntrerupte ale 
vehiculelor de tot felul desfundând drumurile noroiate, iar 
pe de lături şiruri lungi de pedestraşi falnici, ducând în 
boccele ce apucaseră să strângă - ca la foc - ceea ce era 
mai de preţ. Porniseră în sus minaţi de spaima bejeniei sau 
de sentimentul impulsiv al libertăţii. 

Se auzeau zvonuri repetate, la care trebuia să pleci 
urechea, cum că şanţurile dintre Bucureşti şi F. Erau pline 
de cadavrele pribegilor isprăviţi acolo în drum. 

Necazurile celor îmbarcaţi pe trenurile de salvare treceau 
aşa de aproape de Laura încât părea că le petrece ea însăşi; 
aduceau cu ele înţelesul durerilor similare de pretutindeni, 
dar versiunea asta grozavă, a drumeţilor morţi, nu era încă 
pentru ea o realitate. Avea însă curând să afle toată 
descumpănirea şi groaza care însoțeau furtuna, şi cruzimea 
Oamenilor, unii către alţii, când le sta împotriva un destin 
crud. 

Într-o dimineaţă foarte rece, Laura sosise mai târziu şi 
păstrase pe ea haina cenuşie, pălăria mare cenuşie. Nu era 
de lucru la infirmerie şi n-avea gust de împletit. Parcă sta 
gata de plecare - parcă gata de-o sosire. Unde să plece?... 
Cine să sosească?... Nu ştia. Nu era o dorinţă precisă. Nu 
se gândea la nimeni şi la nimic. Totuşi aştepta şi era parcă 
aşteptată. Nu aci, în viaţa ei cea ştiută. Dincolo, peste 
barierele ei. 

Nu era tristă azi, cum era legea ei şi a timpului. Se vede că 
îi venise o veste din depărtarea necunoscutului; viitorul îi 
trimitea un semn înaintaş, neînțeles. 


În infirmerie era o mică oglindă. Aceeaşi în care văzuse 
chipul străin, palid, şters de viaţă, a unei surori de caritate, 
care era totuşi ea, în seara întâiei întâlniri cu Balaurul. Se 
uită. Azi avea fardul acela strălucitor şi trandafiriu, pe care 
îl pune pe obraji frigul. Parcă ar fi vrut să fredoneze ceva, 
dar glasul neobicinuit, uimit de gustul ei ciudat, nu mai 
nimerea di urnul melodic. 

Se (. Ţimli i.1 ar putea prepara o soluţie de sublimat. 

Isprăvise Tiecii vini pe lângă geamurile aburite ale sălilor 
de aşteptare, minate, năvălite de mulţime. Prin ele zări 
silueta ei de altădată şi se miră. Se uitase pe ca. Îşi socotea 
înfăţişarea istovită ca şi sufletul. 

Voioasă ca niciodată, intră în restaurant să ceară apă 
fiartă de la samovarul nestins. Patronii erau oameni de 
treabă. Îi stima pentru munca lor cinstită şi buna lor 
creştere. Copiii lor erau şcolari silitori, ce-şi făceau lecţiile 
pe un colţ al comptuarului, printre treburile negoţului. 

Patroana, o femeie înaltă, impunătoare, cu înfăţişare şi cu 
apucături distinse. El, un grec mărunt, rebegit, blajin şi 
stângaci, părea umil alături de ea, împovărat de fericirea 
unei astfel de tovărăşii şi de zbaterea cu nevoile. Aveau 
două fete mari, frumoase, cuminţi şi foarte mândre. 

Patroana îi povestise Laurei romanul. Ea era fata 
arendaşului, crescută la pension, cu limbi străine şi pian. El, 
vechilul. 

O dragoste mare! Se căsătoriseră fără consimţământ şi o 
dezmoşteniseră, dar o răsplătise fericirea şi nu regretase 
niciodată nimic. Atât e de relativă fericirea şi atât de puţin 
stă în aparenţe. 

Acel erou, a cărui seducţie nu se dezminţise, era un biet 
om, umilit şi nevoiaş, şi fericirea locuia înapoia acelui 
comptuar umed. O iluzie sau un mister fără cercetare. 

Atât mai bine dacă mai erau pe lume şi oameni fericiţi, 
după legenda compromisă a unui bordei şi a unei iubiri. 

În restaurant, Laura trecu ca de obicei fără să se uite 
printre mesele înghesuite şi toate prinse. Nimeni atunci nu 


mai era cunoscut, nimeni necunoscut, şi nimeni nu prezintă 
vreun interes decât în legătură cu preocuparea cea mare a 
războiului. 

Până să-i aducă apa, aruncă o uitătură distrată. Îi atrase 
privirea un grup, prin ciudăţenia lui. 

La o masă, într-un colţ, între perete şi uşa care umbla 
neobosit, stau căzuţi pe scaune, într-o osteneală 
somnoroasă, mai tare decât conştiinţa locului şi a timpului: 
un bărbat, două cucoane - dar hainele le erau boţite, 
neglijate”!- şi doi copii mărunți, în poze absurde, ce păreau 
a nu presupune prezenţa altor oameni în jur. 

Pe lângă ei erau cutii rupte, geamantane vechi, legături. 
Un tablou al migraţiei nenorocite. 

Deodată i se păru Laurei că-i cunoaşte, apoi chiar îi 
recunoscu. Prieteni, oameni de seamă: doamna Damian cu 
soţul ei, sora lui Damian şi copiii, pe care Laura îi ştia pe 
nume. 

Avu o pornire spre ei, dar o opri aerul de mizerie ce-i izola 
de restul lumii. 

Ei nu vedeau, nu auzeau nimic, dormeau cu ochii deschişi, 
căzuţi acolo, la întâmplare, ca nişte sinistraţi. 

Doamna Damian sta pe un scaun, pus în drum, cu spatele 
la masă şi, piciorul scaunului fiind prins într-o boccea, oscila 
mereu dar nu-l îndrepta; bărbatul ei sta pe marginea 
scaunului, deşi era zdrobit de oboseală şi se legăna ca un 
om beat, împingând cu genunchii în speteaza altui scaun 
fără să se gândească să-şi schimbe poza asta nefirească. 

Cei doi copii erau înfăşuraţi peste paltoane cu şaluri şi 
legaţi cu batiste peste căciuliţe. 

Ce aveau oamenii ăştia? Nu erau normali nici chiar pentru 
timpurile de atunci. Păreau scăpaţi dintr-un ospiciu. 

Se apropie atunci de ei ca de toţi nevoiaşii. 

— Ce e cu voi? zise cu precauţiune. 

Răspunse numai cumnata. Ceilalţi păreau a nu o fi văzut. 

— Am plecat în grabă... Veneau nemţii... şi tunurile... 


Se opri ca şi cum nu mai regăsea motivele puternice care-i 
gonise. 

— Ardea în marginea oraşului... noi hotărâsem să 
rămânem... dar într-o zi, la vremea mesei, a venit Iancu în 
fugă ca să plecăm... căpătasem loc în vagonul prefectului... 
o ocazie bună... abia aveam timp să apucăm trenul... lancu 
era aşa de nervos... 

Domnul Damian se sculă şi îşi trecu mâna pe frunte. 

— Copiii erau bolnavi... aveau angină difterică... Pe 
Mieluşica am luat-o din pat... pe drum i-a fost râu... 

Aşa e! Unde e Mieluşica? 

„..„A murit în tren... s-a asfixiat... ceilalţi aveau şi ei copii-., 
s-au apărat... voiau să ne dea jos, aşa că a trebuit... 

— Ce - a trebuit? 

Au aruncat-o clin tren în şanţ, asta-i tot! spuse rfilţuşit 
tutui 'Mama nu mi:,.ca:; Cumnata se aplecă spre nepoți şi, 
sirân. M' pe ei lrobnulele. 

Ce j*ro/. Aviii!...;,; i acum ce vreţi să faceţi? 

Nu mai era îndoială, oamenii ăştia intrau în domeniul 
carităţii. Nu puteau rămâne acolo cu copiii bolnavi, moţăind 
pe bagaje. 

— Noi vrem să rămânem aici! Aici nu se ocupă oraşul! /. 
Isc domnul Damian cu aceeaşi voinţă îndărătnică care-i 
dictase fatala hotărâre a fugirii şi pricinuise moartea 
tragică a copilei. În ameţeala maladivă ce-l împresura nu 
părea;, a aibă conştiinţa clară a răspunderilor. 

Laura se oferi să-i îndrumeze în localitate. Schimbă Ionul 
convorbirii. Câută să-i readucă la noimele situaţiei lor. 
Sociale, pe care le pierduseră în harţa aceea a omului către 
om, fiară. 

I, e vorbea ca cineva care face unor prieteni onorurile 
oraşului său. 

Atunci domnul Damian scoase pălăria, pe care o ţinea 
înfiptă pe cap, îi mulţumi şi, reluându-şi atribuţiile, i se puse 
la 1 'poziţie. 


Pe mamă, Laura o ocolea cu îndemânare ca pe o primejdie. 
Simţea că nu putea fi încă atinsă. Era ca buba rea. Mai 
încet, mult mai încet, mecanismul acela zdruncinat avea să- 
şi îndrepte resorturile. Sta încă pe marginea scaunului 
minţilor, clătinându-se şi gata să-şi iasă din minţi. 

Îi trebui Laurei un timp destul de lung ca să obţie un loc 
pentru copil în spitalul civil din oraş. Găsi o trăsură, lucru 
rar, în care îmbarcă pe tată cu bolnavul şi porni pe jos cu 
ceilalţi. 

Alături de casa popei Cristea era un corp nou de clădire, 
două odăiţe curate cu circiumă la colţ, dar dugheana nu 
mai umbla acum şi negustorul era un bătrân de treabă cu 
baba lui. 

Închiriază acum. Erau vecini cu Laura ce-i vedea din când 
în când. 

Doamna Damian muncea. Febril în casă. Totul era aşa de 
anevoios! O muncă exagerată, pe care o cerea organismul 
pentru a-şi căuta echilibrul şi pentru a înlătura muncile 
sufletului şi ale minţii. 

Din vijelia care o smulsese de-acasă, ucigându-i copilul, 
doamna Damian rămăsese cu o răutate, cu o duşmănie în 
fire, ce se revărsa asupra tuturor în jur pentru orice lucru 
de nimic. 

De grozava întâmplare nu vorbea însă cu nimeni, nici cu 
bărbatul ei. Nu punea cumplita problemă de ură şi 
răspunderi. El, maniac, sta ermetic închis în ideea 
refugiului ca într-o cetate de apărare, persevera în 
demonstrarea primejdiilor ocolite prin plecare, emitea 
prevederi strategice şi nu putea ieşi din incinta lor; s-ar fi 
găsit faţă în faţă cu monstrul conştiinţei infanticide. 

Pe soţi îi unea încă grija copilului bolnav, primejdia 
cotropirii care iarăşi ameninţa, nevoile grele ale vieţei de 
pribegie. Dar adesea despre lucruri mici se ciocneau cu 

— O ură dârză. Te înspăimântai de lupta ce avea să 
înceapă, dar se deschidea iarăşi, mut, abisul tenebros în 
care se năruise Mieluşica. 


Nu-i auzise niciodată plângându-se de cruzimea 
oamenilor, de acei prieteni cu care plecaseră la drum şi 
care se transformaseră în inchizitori: judecaseră, 
condamnaseră, executaseră. 

Ei nu priveau ca Laura acei oameni dinafară, ci din 
mijlocul încins al ciocnirii. 

Laura avea o obsesie: cum se va fi petrecut... fapta 
crudă?... Ce vorbe vor fi spus unii celorlalţi? Mama ce va fi 
zis, ce vor fi făcut? Cum va fi fost când a murit fetiţa?... şi pe 
urmă... când au aruncat-o... gestul!... 

Tot întrebându-se, pierdea noţiunea realităţii, îi părea 
lucru cu neputinţă. De ce nu s-au coborât la prima haltă să 
o îngroape?... 

Cumnata îi povesti sumar: de la început ascunsesem de 
ceilalţi boala. Când se înăbuşise Mioara şi murise 
neaşteptat, mamă-sa nu ţipase, chemase, încet pe bărbatu- 
să. U şi lăinuiseră. Rămăseseră lângă aşternut, ca şi cum ar 
fi fost încă vie, sperau să ajungă la F. Cu mica moartă. Dar 
ceilalţi prinseseră de veste. Atunci fusese o revoltă scurtă,. 
Im tarifă. Erau în curs de drum. Pentru timpul cât fuseseră 
înşelaţi, ţinuţi în primejdie, nu mai aşteptaseră. După un 
drept, primitiv de apărare şi după socoteala că morţii nu 
mai folosesc. Şi viii trebuiesc ocrotiţi, azvârliseră micul trup 
nefolositor. 

Marinţil nu protc. Insera oare? Şi ei pândiseră, şi ei ur/r, ei 
a Timpmile h eleşlau la tţi aceleaşi instincte adormite le 
apărare şi atne. 

Mninurul eu bale otrăvite sminteşte din loc noimele. În loc 
de ultima idolatrie, de simţirea uitării de sine, pe care cei vii 
o au către morţii scumpi, egoismul răscolit de timpurile 
vrajbei îi îndemnase la vicleşug pentru a nu le fi împiedicată 
fuga şi salvarea. 

Chiar ei, părinţii, în tenebrele lor sufleteşti fuseseră... 
Tapiniţi de gândul: să scape cine mai poate scăpa! 

Ajunşi la prima staţie, executorii se vor fi uitat unul la altul 
cu privirea complice a criminalilor, apoi se vor fi uitat la 


victime, dar ele îşi lingeau rănile ca animalele învinse. 

Atunci tribunalul crunt îşi reluase egoismul care se iubeşte 
până şi în păcatele sale; acel egoism îl avea chiar tatăl 
acum. 

Aşa se petrecuse. Aşa scoborâseră în gara F., cum 
orânduise d-l Damian în prevederea lui de soţ şi tată. Era 
ceasul şi starea în care îi găsise Laura ca pe nişte 
naufragiaţi azvârliţi la mal. 

Despre cazul lor Laura nu avea nici ea o conştiinţă sigură 
a răspunderilor. Părea că pe oceanul fui'tunos s-a strigat: 
„Un corp în mare!” 

Dar acolo solemnitatea ar fi fost mai demnă, sepultura mai 
grandioasă. Drumul moale de val până la adânc, mai 
mizericordios. 

Şanţul era prea aproape, prea puţin deschis pământul şi 
prea dezvelit. Câinii! Ciorile! 

Laura îşi schingiuia închipuirea fiindcă sta deoparte, dar 
acolo, în tumult, tulburările imaginaţiei dispar. Rămâne o 
noţiune elementară: morţi şi vii! 

De când o fată şi un soldat, pe peronul înflorit al plecărilor, 
nesocotiseră deprinderile şi înfruntaseră cuviinţele, cât de 
mult se zdruncinaseră aşezările! Balaurul înfricoşat înghite, 
aşadar, tot ceea ce omul a lucrat anevoie pentru geniul 
uman. loate noimele moralei sociale, dezvoltările 
armonioase ce s-au ridicat pe fundamentul instinctelor 
brute. 

Bestie! Bestie hâdă! Cine va reteza vreodată din rădăcini 
capetele lui monstruoase, care cresc mereu de-acolo tocmai 
de unde sunt tăiate. 

Război! Fiecare acum era soldat şi orice loc era o tabără. 
Duşmanul pândea undeva din umbră, gândurile şi mişcările 
luau pretutindeni rostul luptei şi toată rânduirea până 
departe era aceea a măcelului. 

Mieluşica era un soldat din cei căzuţi în câmp, în mijlocul 
atacului, pe care nu mai e timp să-i aduni, căci datoria care 
mână înainte comandă legi aspre. Un soldat din cei rămaşi 


în şanţ pentru câini şi pentru ciori, cu un loc pe şorţuleţul 
alb pe care să atârne o jucărioară nouă, o cruciuliţă cu 
panglica verde. 

Laura căuta să-şi amintească figura Mieluşicăi şi nu putu. 
Prin geamul magazinelor îşi zări silueta cenuşie şi 
sprintenă. Era în ziua aceea plină de seva unei bucurii 
absurde. 

Zadarnic mizeria o atinsese de aproape, zadarnic Balaurul 
azvârlise din pântecul lui mistuitor cadavre de copii şi de 
femei, zadarnic fatalităţile erau cumplite şi urgia 
neînduplecată. 

Se uită cu un zâmbet la umbra cenuşie reflectată în 
vitrine. Îşi reaminti de adevărata ei fiinţă, nu din trecutul 
dizolvat în abdicările de sine, ci dintr-o simţire 
premergătoare. 

De unde venea? De departe, de peste şanţurile timpului de 
acum, de dincolo de ele, de unde avea să reînceapă viaţa. 
Dar bucuria aceea viitoare şi depărtată o atingea în ceasul 
acela de aproape şi resorturile simţirii erau săltate de o 
prezenţă enigmatică. 

Stradă! Aer! Laura privea înspre locul mic transfigurat. 
Bulevardul pornea tainic cu castanii lui aurii. Trecu pe 
lângă o casă mare, albă, cu giurgiuvele albastre. Locul! 
Viaţa, din caro se vor construi locuinţele viitorului. 

Capelele I! damului vor creşte mereu mai slăbite şi într o.i 
donini; i geniului uman poate nu va mai avea sângerosu 1 
duşman. Va fi Pace! Pace şi Iubire! 

VIII PRIN CEAŢA. 

În dimineaţa aceea cineva strigase: „Vin ruşii!”... L.aura 
plecase. Să-i vadă. Veneau, în adevăr, pe strada mare care 
se leagă cu şoselele dinafară şi care va rămâne un mic 
drum al istoriei. Veneau de sus de undeva, de la barieră, din 
Moldova, de peste Prut, de dincolo de Nistru, din Asia, din 
alte lumi, veneau încet. 

Încet veneau, cu adevărat! Ca nişte oameni care nu au nici 
Ireala nici e. Il abă. Şi era, între respiraţia ei palpitândă de 


neralxlare. I ce -/urca către ei şi pasul leneş al cailor lor în 
voie, ceva care le neliniştea de la început. 

Dar ei se legănau într-o mişcare pe loc, întocmai ca în 
filme. 

Ploua, şi şoseaua era numai făgaşe adânci, mocirlă, 
băltoace, şi tot mai ploua printr-o ceaţă uniformă, cenuşie, 
în. Sfârşit, cei dinlii:, o:; ira. În dreptul lor - erau câţiva 
adunaţi la o că. Spântio de străzi şi alţii risipiţi de-a lungul 
uliţelor; aşteptarea îi pregătise pentru a privi bine; toată 
curiozitatea le era în ochi, şi mai ales ochiul trebuia să aibă 
de lucru. 

Se aşteptau divizii numeroase, artilerie faimoasă, 
infanterie multă, cavalerie invincibilă, şi acum veneau; dar 
nimic din grijile astea grave nu era în ceasul acela - ele 
pieriseră fiindcă ceea ce impresiona puternic, total, era 
„spectacolul*1. 

Cei doi dintâi, pe urmă alţii, câte patru, câte şase, câte opt 
în rând, pe cai, unii mari, alţii foarte mărunți, cu cuşme 
ciudate, cu căciuli felurite, cu mantale brune, cafenii sau 
uneori galbene cu lutişorul peste bundele îmblănite, cu 
cizme bune, cu pantaloni adesea pichetaţi şi vătuiţi, uneori 
făcuţi din acel brocart de lână colorată, articol demodat de 
macate, care se mai vede prin braşovenii, dar mai ales cu 
gluguşe miraculoase la mantale, albastru de Prusia, roşu- 
vişiniu, ocre, terre de Sienne - numai paleta le poate numi 
exact. 

Ce defilare vizionară, ce sărbătoare pentru ochi şi ce 
surprindere! Laura nu văzuse ceva mai pictural; culorile 
acelor glugi rămâneau în ochi vii şi neşterse. 

Treceau mereu prin ceaţă pe lângă ei, aşa de aproape - că 
dacă ar fi avut curajul, ar fi pus mâna pe şelele lor, 
împodobite şi ele cu postavuri, cu făşii de stofe colorate sau 
de blană, care însemnau gustul fiecăruia, erau un fel de 
insigne personale. Simţeai o rivalitate în compoziţia 
detaliilor acestui costum; pe ofiţeri îi deosebeai după 
oarecare nobleţă a figurii şi după fineţea stofelor - alt somn 


nu le puteai distinge ca profan, aşa cum treceau laolaltă. 
Erau unii tineri de tot, cei mai mulţi maturi şi câte un 
bătrân cu plete sure, încâlcite, cu umeri laţi, cu oase vechi, 
cu vine tari. Cei foarte tineri erau albi, frumoşi, cu faţa 
ovală, cu ochii mari albaştri, abia brumaţi de o pânză 
subţire ca boarea dimineţii, şi care se uitau departe, 
înainte, prin ceaţă; ceilalţi bărboşi, brăzdaţi, morocănoşi, 
întunecaţi de nu ştiu ce gândire cruntă şi ascunsă. 
Prăpastia dintre înfăţişarea unora şi a celorlalţi era, se 
vede, umplută de viaţă rusă. 

Din căciulă ieşea în frunte o buclă mare, adesea aurie, sau 
un smoc încâlcit negru şi parcă prăfuit, cu toate că de atâta 
ploaie se udaseră toate colburile. Ghiceai că acea buclă 
potrivită înadins cu îngrijire era foarte prețioasă celui care 
o purta, şi că avea de ea o mândrie naivă şi îndărătnică. Era 
o preocupare în acel „urât” vast, inerent, invincibil, ce li se 
citea în toată fiinţa. 

La urma convoiului erau bucătăriile şi bagajele în căruţe 
mici cu scânduri rare pe lături, cu roate subţiri ce se 
rostogoleau strâmb, sărind, stropind de credeai că vor 
rămâne acolo în drum, dar care totuşi veneau tocmai de la 
Volga. 

Au trecut aşa, mult timp, prin noroiul adânc, prin ploaia 
cernută fin din ceaţă, umplând ochii de forme, de mişcări, 
de culori. 

Erau oare mulţi? Câţi să fi fost? Treceau aşa deillcit... 
Da 1 se poate să fi fost numeroşi, dar compacţi mi erau 
deloc. 

Numai după ce trecuseră îţi aduceai aminte ce căutau ci 
aci şi co voiai tu de la ei - şi stăteai nedumerit asupra 
realităţilor. 

Uniforma, atruparea, marşul unei armate moderne le 
cunoşteai; îţi aminteai că aceştia merg să se bată cu 
duşmanii tăi. O impresie de comic grav, un fel de râs cu 
plâns, ceva caro ar fi fost numai comic, dacă nu ar fi fost 


vorba de războiul şi de durerea ta proprie, te cuprindea la 
idooa acestei întâlniri. 

De eăutai să-ţi sugerezi închipuirea luptei apropiate, către 
care aşa de legănat se duceau, îi vedeai aşezaţi în j înduri, 
în faţa celorlalţi, dar nemişcaţi, parcă într-un popas 
impasibil şi teatral, sau poate deodată repezindu-şi caii 
înainte într-un galop în care mantalele, glugile, fâşiile 
colorate să zboare fâlfâitor, unii căzând, alţii rămânând 
dincolo pentru a se transforma în acele cete cafenii de 
priyoniori pasivi de mai târziu. 

Înţelegeai bine că nu sunt ajutorul aşteptat, nu ei vor opri 
duşmanul, vor scăpa ţara, oraşul tău... dar păstrai *im. lo 
dedublare, în care cifre mari, armate ruse care erau altceva 
decât ceea ce văzuseşi, trebuiau să vie... şi nu se putea, ora 
imposibil r. U nu învingă. Era imposibil fiindcă, daca erau 
învinşi, avea să fie rău - şi cine se pregătise pentru gândul 
răului? 

Laura se gândea adeseori pe urmă: „De nu i-aş fi văzut 
niciodată!”, dar tot de atâtea ori: „Ce păcat ar fi fost să nu-i 
văd!”, pentru că era o privelişte aşa de curioasă şi de 
pitorească, şi pentru că dacă nu-i vedea, n-ar fi ştiut... 

Celor ce n-au avut priveliştea asta, unele filme medievale 
cu figura eterodită, confuză în redarea culoarei locale, sau 
figuraţia vreunei opere spectaculoase cu libret vag asiatic, 
le poate da o idee despre ea. Îi aşteptai parcă să apară iar 
de după o culisă pentru iluzie... cine ştie dacă chiar nu au 
trecut aşa de mai multe ori ca să pară numeroşi, pe la 
aceeaşi răspântie, prin noroiul adânc. 

Era frumos! Parcă un codru somnoros din basme se 
sculase şi pornise cu pomi de toate vârstele şi de toate 
feţele, cu pomi vopsiți ciudat ca în poveştile bizare, ca în 
decorurile baletelor slave; copaci cu chip de om, sculaţi în 
mijlocul nopţii de prin pădurile întunericului, tăcuţi ca o 
dumbravă mută, ca un desiş virgin, în care încă nu s-au 
desluşit vietăţile şi nu s-au dezlegat glasurile. Iar de 
frământările acestei păduri, de vuietul vijeliilor ei tăinuite, 


de cutremurul glasurilor ei cândva dezlegate, nimic nu-ţi 
venea în clipa aceea în minte, nimic nu arătau... Codru 
enigmatic, căci aceşti soldaţi multicolori, cu toate că 
mergeau slobod în ordinea liberă a unei cavalcade 
costumate, neconstrânşi de vreo disciplină, tăceau 
încruntaţi în bărbile arămii, sau visători, cu ochi ca sticla 
uşor aburită, ca şi cum nu aveau de schimbat între ei nici o 
idee comună; nici nu se aplecau să arunce o vorbă celor ce-i 
priveau, ca un călător care purcede sau ca drumeţul care a 
ajuns, în limba lor neînţeleasă nu spuneau nici un cuvânt 
aceşti prieteni, ca şi cum nu ar fi avut nimic de împărţit cu 
ei. 

Tăceau şi ceilalţi, amuţiţi de o mirare nedesluşită, şi nici 
între ei nu mai aveau ce să-şi mai spună privitorii 
dezamăgiţi în nădejdile lor. 

În speranţa armatelor salvatoare, îşi închipuise că o să le 
strige ceva acestor oaspeţi şi învățase două-trei cuvinte: 
„bine aţi venit, prieteni!” Dar acum le uitase şi nici nu le-ar 
fi putut rosti căci nu se cereau. Nu a fost între aceşti 
pelerini şi cei ce-i aşteptau nici un schimb... nici o pornire. 

De atunci Laura mai văzuse de multe ori trenuri de 
artilerie ruse, împotmolite în gară; întâlnise seara, târziu, 
regimente de infanterie, oameni deopotrivă scunzi ca nişte 
copii, dar bine legaţi, cu uitătura care în întuneric te făcea 
să treci repede strada; alte defilări de aceeaşi cavalerie 
pitorească; îi văzuse impasibili, inconştienţi, venind de 
departe şi ducându-se înainte, până s-au oprit acolo, 
undeva, aproape. 

Da! privise ruşii legănaţi pe cai mari, mărunți, cu şalele lor 
împodobite „tineri şi frumoşi, maturi şi ursuzi, toţi tăcuţi, cu 
mantale largi croite ciudat, cu gluguşuri verzi ca şopârla, 
galbene, liliachii, care pătau cu lumini rare şi preţioase 
ceața uniformă, murdară. 

Păreau o panoramă medievală, închipuită de un colorist 
minunat, dar erau adevăraţi, de carne; şi ar fi putut pune 


mâna pe mâna lor, dacă nu i-ar fi fost frică; căci niciodată 
încă nu văzuse ceva mai străin ca ei... 

IX IADUL. 

Trecuseră de-ntunci, de ia primul tren cu răniţi, multe 
altele. Deşertaseră încărcătura lor dureroasă până când se 

Ini luse lut ( (. Putea adăposti. Acum preaplinul respingea 
pletora de carne aşternută pat lângă pat, pe saltele, pe 
podele, pretutindeni. Chiar mila se tocise şi orice sosire 
nouă era duşmănoasă. Cei care băteau încă la uşă furau 
locul, ' timpul, sănătatea celorlalţi. În prohodul sângelui se 
făcea triaj, se reglementa. Erau limitări şi asprimi. 

Sii-. (Miră Laura cerşea la telefon adăpost pentru drumeţii 
ei istoviţi şi se izbea de: „Nu se mai poate”, ca de un 
consemn necesar şi revoltător... 

Trenurile sanitare treceau cu destinaţie spre alte oraşe 
mereu mai sus, trase ca o dâră de-a lungul ţării, ca un 
calvar înseninat cu roşu până la crucea de pe ultimul vârf al 
patriei. 

În infirmeria Laurei, cei rătăciţi, cei pe jos, se înmulţeau 
tot: mai zdreliţi. Părea mult timp de când Laura înfăşurase 
slân/ţaci un deget abia înţepat. 

Erau faze felurite: unele când ajutorul ei era mai mult în 
hrană, când ceaiul, pâinea şi apa erau leacurile care aveau 
căutare. Alteori numai feşele şi fiolele. 

Prin îngrijirea autorităţilor se răsturna în infirmerie un 
morman de pâine, care bloca uşa despre coridoare. Erau 
destinate mai ales pentru nevoile trenurilor de refugiaţi. 
Avea şi abonaţi de primprejur. Poate că nu aveau cădere, 
dar când cere cineva pâine nu poate fi refuzat. 

Treceau şi trenuri de lux încărcate până la incomoditate 
cu voiajori eleganţi, care începeau a cunoaşte necazurile 
tuturor. Din ele călătorii scoborau ades îngrijoraţi şi grăbiţi 
în căutarea a ceva de mâncat şi băut, tot mai anevoie de 
găsit. 

Încercau la uşa infirmeriei şi se scuzau aruncând o privire 
spre maldărul de pâini. Închideau uşa mai încet decât o 


deschiseră, cu o privire spre tren şi spre restaurantul unde 
solicitaseră zadarnic. 

Foamea celor îndestulaţi părea Laurei mai tristă decât a 
celor deprinşi să rabde. Scrupulul care îi făcea, deşi 
flămânzi ca şi ceilalţi, să nu ceară, scrupulul unei clase 
privilegiate, era totuşi avutul moral, ornamentul spiritual al 
patriei, tot aşa cum drumeţii cei necăjiţi erau trupul ei 
fecund şi izbavnic. 

— Cătaţi ceva? le zicea Laura ca să le dea prilej de 
răspuns, deprinsă acum cu lipsurile lor, dar neîndrăznind să 
le ofere de-a dreptul şi ştiind că la un brutal: Vreţi pâine?” 
ea însăşi ar fi răspuns „nu” atunci când ar fi gândit „da”. 

— Căutăm ceva provizii. Drumul e mai lung decât am 
prevăzut. Copiii nu mai pot răbda. 

Copiii nu aveau demnitate de castă. 

— N-o să găsiţi. Lipsesc proviziile. Dar eu am aici pâine de 
prisos. Dacă aţi vrea...? 

Mulţumeau cu gestul stângaci de a nu şti în ce condiţii. 

Laura surâdea: 

— Aici e infirmeria. Plinea e pentru bolnavi, dar şi pentru 
toţi cei cari duc vreo lipsă din cauză de război. 

Altă mulţumire: veselă, gravă, nervoasă - după caractere. 

Unii mai aduceau clienţi. Alţii mai cereau una. Copiii 
frumoşi, prindeau pâinea, veseli, pe ferestre, sau chiar vreo 
frumoasă doamnă elegantă. Adesea însuşi gravul domn, 
abia plecat, rupea din ea. 

Debitul ăsta o distra. Un general gros şi mâncăcios părea 
aşa de fericit cu pâinea în braţe! Dar alteori concurenţa 
asta nobilă o supăra. 1 se micşora provizia şi trebuia să 
dozeze porţia pelerinilor ei cei cu desagi şi cu picioarele 
umflate de drum. 

Se întâmpla să deschidă uşa cunoscuţi, sosiți de departe, 
porniţi spre pribegie. Schimbau din fugă vorbele, triste, ale 
exilurilor. Afla exodul tuturor. 

Alte trenuri mai posace, cu vagoane de marfă ticsite de 
familii nevoiaşe şi de boccele, se târau din staţie în staţie, 


fără mers regulat, oprite adeseori acolo zile întregi pe linii 
laterale, din cine ştie ce nevoi ale circulaţiei. 

Erau zile când rămânea pâine de prisos. Altele mai rele 
când nu i se aducea deloc. Părea că dinadins atunci se 
cerea mai stăruitor: 

Nu aveţi niţică pâine? întrebau de două-trei ori;.; mal 
întorceau din drum. Laura zdruncina telefonul, dar cine ştie 
ce întâmplare, ce alte cerinţe, ce accidente mărunte în mir 
ul inegal al lucrurilor dezechilibra mica ei cantină. 

Ellttl y. Lli* ploioase, mucede, murdare, când trecătorii 
suflau în mâini, când Laura şi cercetaşii suflau în focul 
aprins anevoie la grătarul instalat sumar în ghereta 
jumălale dezvelita, improvizată alături de gară, unde 
adesea fierbea un ceaonaş pentru mămăligă, operaţie de 
campanie care plăcea mult micilor cercetaşi Robinsoni şi da 
flămânzilor de pe drumuri o bucătură. 

Erau şi zile limpezi, destul de calde! Altele, de pe atunci, 
foarte reci. Prin ele toate trecea mereu aprinsă, mereu 
încinsă de greutatea pe care o purta în pântec, mereu 
mistuitoare, Reptila neagră. 

Laura îşi perfecţionase auzul. Din atâtea trenuri, de 
muniții, de soldaţi, de călători, deosebea după răsuflare, 
după o neexplicabilă presimţire, Balaurul. 

Do departe, de cum se auzea numai bubuitul repercutat, 
de la distanţă sub lespedea peronului sau sub matitatea 
duşumelei, ieşea. Punctul negru sclipea departe. Avea 
acelaşi mers tiril., suflul totodată înăbuşit şi aprins, acelaşi 
zornăit de lanţuri şi bufnet de tampoane. Apărea apoi capul 
hidos şi uriaş cu gura umflată, clocotitoare. Pe nări, vârtejul 
de aburi învăpăiaţi ţâşnea în coloane punctate de scântei, 
apoi inelele încătuşate şi ruginite ale trupului se 
desfăşurau. 

— Trece un tren cu răniţi! zicea Laura dinainte. 

— Nu e semnalat! răspundea vreun impiegat. 

Totuşi trecea, orb şi mut, cu tot misterul sângerat al 
viscerelor, sau se oprea, tot orb şi mut, câteva minute 


numai, acum când nu mai descărca nimic. 

Într-una din zile Laura spuse cercetaşilor: 

— Avem pâine multă azi, şi ştiu că ne mai aduce şi mâine. 
Dacă se opreşte vreun tren sanitar, să ne urcăm şi să 
împărţim apă şi pâine. 

Era ceva neobicinuit, ca şi oprit, de aceea tocmai băieţii 
primiră bucuroşi. Laura şi ea era nerăbdătoare să vadă cum 
e acolo, în măruntaiele dihaniei. Avea emoția unei 
întreprinderi neîngăduite, ca un copil care merge la 
bordeiul ursului să-l amăgească: ursul cel rău care fură 
copiii oamenilor şi îi înghite. 

Pregătiră ospăţul cu care trebuia să-i ispitească lăcomia şi 
să treacă printre cerberi. Tăiară în grabă şi harnic pâinea 
bucăţi: în opt, în şase, în sferturi. Umplură găleți cu apă. 
Aveau numai o sticlă de coniac ca argument suprem şi mare 
lux. 

Laura era totuşi îngrijată cu privinţa expediției. Nu putea 
fi sigură că în ziua aceea va trece un tren, nici că se va opi'i. 
În curând îl auzi. Nu mişcară până când nu-l văzură oprit. 

Atunci urcară sprinten treptele primului vagon din faţa lor. 
Laura împinse de uşă şi intră. 

— Ce vreţi d-voastră? E interzis, zise unul cu halat 
cenuşiu. 

— Vrem să dăm pâine şi apă la răniţi. 

— Nu trebuie! Trenul are aprovizionare. 

Laura sta cu coşul plin în braţe. Băieţii la spatele ei, cu apă 
proaspătă, aşteptau. Moment decisiv. Laura se uită 
împrejur, un loc strimt de trecere, pe dreapta şi stânga 
lăviţe cu cergi şi pe ele întinşi răniții, tăcuţi şi nemişcaţi. Nu 
se deosebea tocmai bine din cauza trecerii de la lumină la 
întuneric. 

— Nu vreţi pâine şi apă? întrebă Laura descurajată, 
gândind că nu mâncarea ci sănătatea care cere de mâncare 
le lipsea. 

Se ridicară capete, se întinseră mâini. 


— Dacă vor!... şi dacă aţi apucata vă urca!... zise 
sanitarul. 

„Ăştia mai mici sunt mai mojici dar până la urmă mai 
omenoşi”, se socoti Laura. 

Începu să împartă cu dexteritate, după aspectul celor care 
cereau: mai puţin, mai mult! 

Mişcau acum gemând. 

— Apă? întrebă iar Laura. 

— Apă! scânciră. Băieţii îi adăpară. 

— Domnului sanitar un coniac? 

Refuză de formă, refuzul care primeşte. Apoi, conştiincios, 
se răzgândi. 

Mai bine dăm la vreo doi care-o duc greu. 

Le dăm şi lor, fireşte, se bucură Laura. 

Sanitarul se uită în sus, agăţându-se de o bară. Laura 
ridică, iii capul; băieţii îndată avură nasul în tavan. Un: 
n.l. - himaniii 11. Pi udate legănau acolo sus alţi bolea i 
(lemui a -i îi mi'. Icâitd Sanitarul, prins ca o maimuța eu îi 
mina, oi ei al. Illa j; oll păhărelul pe buzele unuia,.”. 
Iluita:11h în Jir. Ceilalţi, după el, plecară gâtul. Pe seândurl, 
mtre râiulurile de banchete, erau alic cuiburi de paie. Era 
bine ticsit Balaurul şi cu simetrie. 

Deprinşi acum şi mai îndrăzneţi, o luară înainte ca unii (r 
aflaseră rosturile. După ce împărțea pâine şi apă, Laura 
întreba: 

E vreunul rău de tot? ca să-i dau doctorie. 

I arătau. Pedepsitul strâmba uşor gura, dar simțind 
milosul şi gustul băuturii, sugea păhărelul. Era o mică 
şiretenii' ca să evite vreo concurenţă neloială. Dar nu se 
ivea nici o rivalitate. Toţi se solidarizau cu cel mai bolnav. 
Mirosul de glonţ, mirosul de sânge înfrăţea bine. 

Lucrau acum repede şi regulat. Le era frică să nu plece 
trenul. Un glas ridicat le venea din spate. Îi răspundea 
respectuos şi prefăcut sanitarul. 

— Trăiţi, domnule căpitan 1 M-am trezit cu dumnealor 
peste bolnavi din senin! Ce era să le fac? Cică să împartă 


apă şi pâine. Eu le-am zis că avem toate ce ne trebuie. 

— Este strict interzis! punctă d-l căpitan medic. 
Contravenienţii se zoreau din vagon în vagon, dar uneori 
întâlneau obstacole. Poteca era. Tot mai strimtă, 
aglomeraţia tot mai mare, aerul tot mai aistupat, gemetele 
mai tari, suferinţele mai neliniştite. Se consuma mai puţină 
pâine şi apă mai multă. 

Domnul doctor, cu suita lui care crescuse, se apropie 
gâlcevitor. Li ajunse. Erau în plină activitate: capete 
lâncede, ochi zgâiii, mâini slabe întinse spre paharul 
neîndestulător. Înapoi, pe unde trecuseră, binefacerea 
pâinei şi apei vorbise în favoarea lor. 

Doctorul salută şi vru să spuie ceva dar stete un moment 
la îndoială. 

— N-am ştiut că e interzis, zise Laura. Suntem Crucea 
Roşie din gară! Ne scuzaţi! - şi aşteptă. 

— E strict oprită intrarea particularilor în tren... Dar cazul 
ăsta anume nu e prevăzut... Cred că... în sfârşit, Crucea 
Roşie e altceva... şi nu poate fi nici un râu... dacă nu 
tulburaţi bolnavii! 

— Am vrea să-i mulţumim, nu să-i tulburăm! 

Odată împăcat cu regulamentul pentru caz neprevăzut, 
doctorul părea mai de treabă. Totuşi Laura nu îndrăzni să-i 
ofere coniac. Nu părea beţiv, nici anemic; ba chiar, odată 
permisiunea dobândită, nici nu mai era nevoie să fie 
generoşi cu el; puteau economisi pentru bolnavi. 

Cu cât mergeau la adâncul peşterei, cu atât duhnea. Laura 
simţea asta în păr şi urechi. Nu putea să desluşească prin 
ce conducte, dar acolo se grămădea mirosul năpădit pe 
nări. 

Ochii o usturau, nu de fum, ci de emanaţia aceea morbidă 
care umplea vagoanele. Aerul care intrase cu ei, aerul cu 
care intraseră în plăniâni se viţia treptat. 

Erau acum în taina laboratoriului, în miezul măruntaielor, 
acolo unde Balaurul mistuia şi măcina. Nu mai era urmă de 
simetrie. Se grămădeau în durere unii peste alţii, se tirau 


de la unii la alţii, se (dezlegau de pansamente unii pe alţii, 
se legau iară. În urma lor, doctorul îşi făcea acum vizita. 

Era lung trenul. De la un loc nu mai putu trece. Laura îşi 
lungea mâinile ca de elasti e ca să împartă, se strecura în 
cot şi în genunchi ca să nu calce peste trupuri. Aburul 
aproape opac, combinat din alcoolul substanţelor medicale, 
din respiraţia bolnavilor, din. Filtrul perfid al rănilor era 
nerespirabil. Respirase totuşi parfumul de rană în seara 
primei şi neuitatei întâlniri, în urmă cunoscuse şi atmosfera 
precipitată a sălilor de pansamente, dar acum făcea 
cunoştinţă cu suflarea interioară a Balaurului. 

Cruciada ei îndrăzneață se adâncea în groaza 
catacombelor. Poate că nu bănuise în conturul monstrului 
atâtea tenebre. Curiozitatea o târâse în iad. 

Se auzea vocea doctorului dând ordine: 

— E timpul să schimbăm pansamentele. Cum om porni, 
începem! 

Apoi se adresează şi descurcă pe Laura şi micii exploratori 
din încâlceală. 

Deodată un vagon apăru, liniştit, curat, cu poteca liberă. 
Picioarele lor zăpăcite îşi reluară aplombul. 

Două perdele groase de cort stau lăsate în jos de două 
părţi. 

— Am avut şi morţi! zise doctorul întunecat. 

Nici asta nu era în regulament. Totuşi un caz de forţă 
majoră! se i; nidi Laura. 

Acolo acrul era rural, uscat. Uşa, ce e drept, era deschisă; 
poale, 1 ferestrele. N-avea cine să răcească. Morţii 
proaspeţi, ittcoriţl de febra maliţioasă n-aveau nici o exalare 
I'ftiva ca până acolo trecuseră printr-o „cuvă” fierbinte, 
mustoasă, fermentată de drojdii, şi aici doagele goale sunau 
sec, înainte de a le pătrunde putregaiul. 

Îşi traseră sufletul adânc. Dincolo reîncepea simetria şi 
clientela de pâine. Ca şi cum un dublu coridor de 
purgatoriu ar fi condus la miezul iadului. 


Trenul se mişcă puţin pe loc. Laura se întoarse cu teamă 
spre doctor. 

— Nu plecă! Aşteptă ordine. lerminaţi-vă inspecția, zise 
surâzând. Avem douăzeci de minute întirziere. Lo 
recâştigăm pe drum. 

Trecură mai repede. Laura era îngrijată că se termină 
provizia de pâine. Lung tren! Ostenise. 

Se auzi un zgomot de voci sănătoase. 

— Aici este compartimentul nostru, explică doctorul. 

Patru-cinci inferiori aşterneau o masă lungă. 

— Trăâiţi! ziseră veseli, mulţumiţi că văd o femeie şi copii. 
Laura clătină sticla de coniac golită. 

— Nu face nimic! spuseră cu ceva regret în glas. Oamenii 
ăştia sănătoşi, care îşi aşezau de cină, nu-i păreau 
revoltători alături de ceilalţi. Unii pe alţii se necăjeau. Unii 
cu alţii se în voiau. 

Stângace între ei, acum când îşi isprăvise slujba, Laura le 
zise: 

— Bună ziua! 

— Salutăm! răspunseră în cor. 

Se auzi un fluierat. Săriră de pe tampoane pe şine. Era 
ultimul vagon terminat brusc în câmp, ca o coadă de balaur 
retezată. 

Începură să alerge spre peron. Ancoraseră departe. 

Laurei îi veni o idee. Strigă ceva unui cercetaş, care, 
trântind găleata goală, alerga ca un iepure. 

Trenul se urnea încet. Mergea în tact inegal cu Laura, 
care se uita cu grijă la progresul roatelor. 

Băiatul se întoarse în trap mare cu două sticle de coniac în 
braţe şi încântat. 

— Două! zise Laura, pipăindu-şi punguliţa modestă. Trenul 
îşi trecea acum pe dinaintea lor ultimele vagoane cu tact 
mai activat. Pe platforma întâi a ultimului vagon „doctorul 
salută milităreşte. Pe ultima treaptă a ultimei platforme sta 
sanitarul. Laura îi aruncă din mers o sticluţă care sosi 
teafără. La geam apărură ceilalţi. Hăuind, băieţii zvârliră pe 


cea de-a doua. O prinseră din zbor. Săltară bonetele în 
semn de ovaţiune. Capetele lor vesele albeau geamurile. 

Capul uriaş şi slut al Balaurului era departe. Departe şi 
iadul pântecului sătul şi adăpat. Numai coada trunchiată, 
care purta pe ea oameni ca în basme, zburda vesel. 

Apoi Balaurul desfăcu aripi negre şi porni ropotind şi 
mâncând în goana lui pământul. 

— Se „ratrapează”, zise un cercetăşel. 

Laura şi băieţii stau acum cu coşuleţul uşor, cu găleţile 
zăngănitoare alături, ca nişte izbăviţi. 

Balaurul luase cu el spaima lui misterioasă. Trecuseră prin 
el ca printr-un vis zorit. Balaurul acum le părea ca cel din 
Biblie; ca cel de pe desenurile primitive ale Testamentului: 
o fiară cu capul şi cu solzii de zale cenuşii, cu nări de vopsea 
roşie şi mustăţi de tuş... Ei erau arhanghelii albi, subţiri, 
curaţi şi liniştiţi alături de fiara împunsă, săgetată. 

Aşa ca un desemn cu linii drepte şi simple le era sufletul. 
Descărcat de povară ca şi coşuleţul uşor, ca şi vadra uşoară! 

X OMUL CĂRUIA 1 SE VEDEA INIMA. 

Nu în ochi, nici pe buze, nici în mâini! 

Nu îu privirea leală care dăruieşte sufletul gol, sau în 
cuvin! u 1 cinstit şi în glasul curat. Nu 111 mâna întinsă 
deschis. 

Nici În piezişul lunecos al uitării; în vorba dosnică; în 
inimile făţarnice. 

Nu inima celui bun, nu inima celui râu! Care nu se p.:" (, 
totuşi niciodată vedea nici destul de bine, nici destul de i au. 
Misterioasa inimă care mână pe om în largul său împotriva 
apei, deşi la cârmă stă cugetul 1 Nu aceea! 

A 1 a-. Junlic, douăzeci de paşi departe de poarta 
spitalului. Laura văzu în laţa ei un grup însufleţit. Erau cele 
mai importante din infii micrele mondene ale Crucii Roşii. 
Înalta şi planturoasa, Miily, care dovedise aptitudini spe 
(iale pentru chirurgie şi pe caro la început, când totul era 
organizat pe dos, o consultau medicii internişti rămaşi 
acolo, nu se ştie de ce, ca:: a practice exclusiv medicina 


operatorie, adică măcelăria de război. Îşi mărturiseau 
singuri ignoranţa, şi ferestruiau un ceas la un biet deget. 
Efecte ale unei reparaţii de muncă greşite, acolo ca şi în 
atâtea alte locuri, datorită primei emoţiuni, ca să nu căutăm 
alte pricini şi să nu scormonim alte rele. Mai era Dudu, 
îndemânatică, devotată şi virilă, fruntaşă prețioasă a sălei 
de pansamente. Directoarea însăşi şi altele. 

Laura, care se ducea spre extremitatea cealaltă a oraşului, 
unde o aştepta caritatea solitară şi modestă a infirmeriei ei 
din gară; care pornise într-acolo singură cu gândul ei izolat 
şi trimis departe; Laura, care, vitregită şi pasionată în 
propriile ei suferinţe, se dăruia cu fervenţă durerii comune, 
dar pe căi separate de ale celorlalte, cântări în gând cum ar 
putea să le ocolească. 

O zăriseră şi însufleţirea lor mărită se îndreptă acum făţiş 
spre ea. Nu se putea sustrage. Se apropie şi nu avu nici 
timpul să puie o întrebare. 

— Ai văzut?... Ai aflat?... Ştii?... se amestecară vocile 
agitate de curiozitate şi alarmă. 

— Cel care a venit cu transportul de-aseară!... Grozav!... 
Un caz unic! 

Laurenţia parcursese în minte, cu o resemnare supremă, 
toată mizeria care de o lună le trecea pe subt ochi şi prin 
mâini. Toată ingenioasa oroare cu care făpturile erau 
batjocorite de măcel; mâinile, picioarele, rupte de trup; 
craniile zdrobite, ochii arşi, carnea măcinată, cuptoarele 
deschise ale rănilor, fantazia capricoasă, burlească şi crudă 
a distrugerii oarbe. 

Îşi pregăti şi acum mucenicia milei şi a durerii, cu care se 
consuma pentru fiecare, abia apărată împotrivă-Le de 
propria ei suferinţă. Se miră însă că tovarăşele ei, mai mult 
folositoare decât sensibile, mai mult harnice decât 
impresionabile, păreau aşa de mişcate. Comentariile 
mărunte erau de obicei reacţiunea activităţii lor, dar fără 
emoţiune. Se miră mai ales că o opriseră pe ea, care nu se 
prea întovărăşea. Gândurile astea ocoliră într-o clipă. 


— Ai văzut?... Trebuie să vezi!... Ce grozăvie!... „Omul 
căruia i se vede inima!...” 

Cuvintele căzură neaşteptate. Închipuirea e o ucenicie 
umilă alături de geniul uriaş al răului! 

Cuvintele căzură parcă de undeva de sus turtindu-se, 
micşorându-se, neîncăpătoare în putinţa compătimirii. 
Căzură simplu - şi Laura deschise ochii mari, cât ar fi putut 
de mari, ca să vadă inima unui om viu. 

„„„Era din regimentul Argeş şi ţăran de pe acolo... Frumos, 
tânăr şi aşa de distins. Credeai că e cine ştie ce nobil... 

Venea de trei zile de la etape, aşa. Cu rana aceea... şi 
trăia... Chiar doctorii se mirau. Un caz nemaivăzut... Ir sala 
D de sus... 

Laurenţia nu spuse mai nimic. O să meargă, desigur, să 
viziteze pe... omul căruia i se vedea inima îşi văzu de drum 
destul de liniştită, fără de nici o vijelie a simţirii. Parcă 
simţirea i-ar fi fost zidită, cum îşi zidise Manole soţia şi, 
dinapoia zidului, glasul ei stins abia chema mila. 

Nu îi era milă, nici frică, nici înduioşare. Ca şi cum 
cuvintele i se pironiseră mai mult în cuget. Da! În adevăr, 
teribil!... Omul căruia i se vede inima. 

Asta nu reprezenta pentru ea nici o noţiune clară. Nu ştia 
cum putea fi. | se părea chiar foarte nobil... Ca un altar care 
se dezvelise... Trupul acela care arăta organul sacru al 
vieţii, vederii tuturor!... îşi închipuia ceva fără sânge. 
Nemaculat... intact... şi?... se vedea inima. Aci, viziunea ei 
se opri redusă la cuvinte. Nu oereeta nimic cu imaginaţia 
mai departe. 

Acolo, în cercuiren strimtă a slujbei ei, spuse tuturor: la 
noi În spilnl a venii unul căruia i se vede inima. 

Cu şi ea, ceilalţi muşcindu. Şi buza cu mirare, clătinau 
capul uimiţi de noutatea cuvintelor astfel împreunate. Pe 
clienţii infirmei iei, pe oropsiţii şi murdarii trecători, care în 
drumul lor jalnic se opreau acolo să-şi primenească 
usturimea legăturilor, azi, îi moraliza cu rigoare. Să 
sufere!... Să aibă râbdare!... Erau pe lume dureri şi mai 


mar i! - şi se gândea cu severitate: Lor, nu li se vede Inima! 

Seara se urcă de-a dreptul în sala D. În sala unde erau 
ofiţeri şi subofiţeri. Infirmiera i-l arătă cu respectuoasă 
teroare într-un pat la fund. 

În aşternutul alb, cu cămaşa albă, întins drept pe spate, 
foarte lung, foarte blond, cu o faţă ovală frumoasă şi albă de 
tot, fără de paloare - martirul sta nemişcat cu ochii albaştri, 
clari, deschişi. 

Prin buzele liniştite trecea o respiraţie deasă dar foarte 
uşoară. 

Era aşa cum îşi închipuise ea, numai că - nu i se vedea 
inima. 

Înainte de a se apleca ca să-i spuie psalmul liturgic al 
cuvintelor de bunătate, ascultă în sală un şuier ciudat şi 
îngrijitor. Se uită împrejur. Cunoştea toţi bolnavii... întâlni 
privirea lor umbrită de o grijă sperioasă. 

— Ai văzut! spuse unul cu mâhnire. Laura asculta mereu. 

— El el Atunci se uită iar la bolnav. De subt cearceatul 
săltat puternic numai într-o parte, ieşea acea fluierătură 
stridentă, pe când buzele închise respirau uşor. 

Nu spuse nici o vorbă. Nu găsi cuvintele „psalmului” ăsta. 
Era zidită parcă în spaima ei fără nici un suspin, zidită pe 
de-a-ntregul. 

— A! A! zise târziu către celalt. El face aşa! 

Bolnavul nu mişca nici trupul, nici ochii. Pe spate, alb, cu 
figura aceea de o distincţiune în adevăr neobicinuită. 

— E soldat? mai întrebă Laura, deşi i se mai spusese. 

— E român? Era o impresie unanimă şi pronunţată. Avea 
un tip străin de om de la Nord, avea o înfăţişare nobilă şi o 
fineţă portrecturală a lineamentelor. Părea deghizat. 

— E ţăran din Argeş... Are femeie şi copii! 

— Vorbeşte? şopti, pe când în ea creştea o nestăpânită 
enervare provocată de şuieratul acela ciudat şi pe care 
nimic nu-l putea conteni. Dar lui nu-i vorbi deloc. 


Se uită iar la faţa aoeea proporţionată şi albă, la părul 
blond, la gura desenată armonios subt o umbră aurie de 
mustață, la fruntea largă şi netedă şi la ochii de safir 
strălucitor... 

Se gândi la nobleţă pământeană a neamului nostru. 

Dar era totuşi altceva care evidenția la el din toată 
structura fiinţei ceea ce era mai bun. Ceva care-l idealiza... 
Albeaţa?... sau nemişcarea?... sau faptul că funcțiunile 
organice, care tulbură circulaţia sângelui şi alterează în noi 
efigia pură, la el aveau un fel de suspensiune extatică din 
pricina problemei uriaşe a inimii. 

Laura plecase în şopotul smerit al tuturora. 

Pe coridoare, prin săli, acelaşi zvon tainic... „Ce frumos 
el... Ce nenorocire!... Grozav!... Nu poate fi ţăran!...” 

O legendă s-ar fi născut, numaidecât, dacă nu era 
matricula precisă. Era, în adevăr, în bolnavul acela ceva de 
o nobleţă cu totul de seamă, care ademenea spre 
curiozitate şi mister, şi acel ceva era martiriul! 

A doua zi dimineaţă veni iar lângă patul bolnavului. 

Verdictul era că nu putea trăi. Dar cum dura? 

Găsi pe doctor acolo. Schimbară o privire de uimire, 
deznădăjduită. 

— Îi văzut? o întrebă. „Nu!” zise cu ochii. 

Atunci desfăcu cearceaful. 

— Tocmai îi fac pansamentul! 

Laura se uită cu spaimă la faţa rănitului. Ţinea ca 
totdeauna capul sus pe perne, dat mai mult pe spate şi ochii 
ţintiţi pe plafon, deschişi, albaştri, diamantini, şi nici 
licărirea ochilor nu mişca. Înţelese... Lui... îi era frică... frică 
să mişte, fie chiar clipirea pupilei încremenite... Frică?... Şi 
capul îi ţinea aşa de răsturnat, ca nu cumva să vadă... Ce să 
vadă?... Poate că la început văzuse!... 

Ca nu cumva omul... să-şi vadă singur inima! 

De la înfricoşarea astei spaime Laura îşi întoarse ochii la 
doctor. 

Ţinea în mâini faşa cea curată pregătită- 


— Uită-to! îi spuse. 

Luă ochii f. Rou de la doctor. Şi îi aruncă ca într-un abis pe 
locul d'. Velit acolo la. Stingă, unde sta goală inima unui om. 

Li nruiuM cu disperare; se uită bine şi nu văzu nimic, decil 
un cenuşiu - întocmai ca atunci când te uiţi peste 
prăpăstii... şi după un timp se uită iar la doctor. 

Teribil! zise, ca nu cumva să-i mai arate. Dar cum a fost? 
întrebă - ca să afle ceea ce nu văzuse. 

O schijă de obuz a rupt toracele şi a zvârlit bucata; n 
rama:; inima la suprafaţă neatinsă, dar lipsită de ocrotire. 
Din cauza inimii nu putem trata bine rana şi din cauza anii 
nu poate funcţiona inima. 

— Aşa... da... desigur!... Nu e prea miraculos... Parcă ştie 
oţelul unde rupe? 

Dar din toate scorburile, pe care nimicirea le sfredelea Sn 
țesutul vieţii, desigur că asta era o meşteşugită dantelare 
făcută în trudnicul trup omenesc! 

În ziua următoare ascultase iar vijelia şuierătoare care 
creştea. Izbitura, care în trupul înţepenit ridica cearceaful 
alb numai în regiunea fioroasei sfâşieri, era mai puternică. 

Peste spitalul întreg apăsa o tăcere reculeasă, o gravitate 
melancolică. Furnicarul zgomotos părea lovit de o 
monotonie stânjenită. Un respect şi o deprimare înconjurau 
cazul ciudat şi tragic. 

A patra zi însă Laura găsi patul ocupat de un plutonier. 

Întrebă. Supăra pe ceilalţi bolnavi. Îi impresiona rău. 
Nimeni nu putea dormi. De altfel începuse să fie agitat. Îl 
scoborâseră într-una din săli. 

Îl găsi lângă perete în sala 7 de jos. În pânzele aspre ale 
rufăriei ordinare, părea mai puţin misterios. Faţa nu-i mai 
era aşa de senină. Capul sta cu încăpăţinare tot dat pe 
spate. 

— Nu e cuminte, doamnă - se plânse infirmiera - îşi 
desface pansamentul. 

Bolnavul protestă. Nu era adevărat... Nu-l pansa nimeni... 
Nu-l îngrijea nimeni. Desfăcu singur cearceaful fără să se 


uite, şi printre bandajele răscolite, Laura văzu - dar nu ar fi 
putut spune bine cum era ce văzuse. Acoperi tremurând şi 
îl mustră. 

„„.El nu făcuse nimic... Cum era să facă?... Doctorul nu 
vrea să-l lege!... 

— A fost adineaoră domnul doctorand şi i-a pus 
pansamentul! 

— Să i-l mai puie. 

Se duse singură la intern. 

— Cum?... lar?... 

— Vino!! 

Doctorul merse. Vorbi cu bolnavul aspru ca să-i impuie 
odihnă, dar fără răutate. Era un băiat bun şi stăruitor. 

— A intrat în altă fază - explică. Are accese. 

Laura rămase lângă pat. Din măreţia de martiriu, suferinţa 
lui se scoborâse la zbuciumul omenesc. Spaima ei mută şi 
sacră se mlădie şi ea şi se tărăgăna acum la picioarele milii.; 

După pansament sta mai calm, cu şuieratul mai astupat de 
matitatea feşelor proaspete. Se duse atunci încet spre alte 
paturi, de unde bolnavii posaci se uitau pieziş. 

O chemă vocea infirmierei, ce părea că se luptă cu cineva. 

Cu capul plecat spre rana odioasă, omul smulgea lacom cu 
amândouă mâinile feşele, care, puse solid, rezistau. Faţa 
era convulsionată şi horcăitul sforăitor. Infirmiera îl ţinee cu 
toată puterea. 

Îl aşezară amândouă la loc; el începu să ceară jalnic şi 
rugător să fie pansat... Cum o să stea el aşa... Cum o să-i 
lase pe el aşa... 

Laura nu putea... îngrijise toate grozăviile, dar acolo... 
nu... nu, nu. Nu putea. 

Se duse cu deznădejde la intern. 

Acum asta era starea lui permanentă. Avea furii, în care, 
fără să-şi dea seama, sfâşia tot, în prada unor dureri ce 
rămâneau necunoscute ştiinţii, a unor perturbări, a 
cărorsuprauman neastâmpăr nu putea fi închipuit, fiindcă 


nimic asemănător nu se trudise încă în oameni şi subt ochii 
lor. 

Într-o seară era legat cu baiere de mâini de fiarele palului. 
Laura îşi acoperi faţa. Torturi cu care oamenii, pentru 
îndeplinirea datoriilor către Viaţă, asupreau chinurile unui 
muribund. Dar cum de nu murea? Acel organi. MU se vede, 
o maşină de perfectă rezistenţă. 

Omul no uita la din.su cu desperare: 

Mite, cum ma leac, a 1 !'/i' e sfâşietor. Era acum săpat di' 
durere pe laţii schingiuita de spasme. 

De/leafi 1. 

Nu se poate, doamnă, nu se poate! E ordin de la doctorul 
mare. Şi-a vârât unghiile şi le-a scos pline de sânge. 

O privire de nebun porni din ochii albaştri ai bolnav ului 
spre mâinile lui cu degete lungi şi slabe, şi, în adevăr, 
lumina de safir a ochilor găsi pe unghiile palide strălucirea 
proaspătă a maculărei carminate. 

Spală-l pe mâini! - spuse Laura stins - spală-l mai iute! 

Infirmiera se supuse ursuz. 

Din rama de legendă şi mister în care era încadrat, din 
groaza sacră a supraomenescului, martirul era prăbuşit. Se 
zbuciuma în păcătoasa josnicie a trupului, în care moartea 
se încăiera cu viaţa într-o luptă aprigă. 

Sublimul blazon cu care era înfierat se umilea din 
vulgaritatea suferinţii şi Prinţul nordic decorat cu acea 
fantastică floare roşie de butonieră, nu mai era decât un 
supărător agonizant. 

— Şi-a înfipt unghiile în...?! 

— Laura nu-şi completă gândul. Chiar în inimă, nu! Cum ar 
mai fi trăit! 

În nebunia ce-l zvâiiea, ca pe o fiară, asupra „duşmanului” 
din pieptul lui, cu furia sângelui răscolit de o rotire 
înfiorătoare; cu toată demenţa oarbă ce-i apleca capul 
tremurător cu ochii holbaţi spre bestia roşie şi clocotitoare, 
trebuie totuşi, printr-un instinct suprem, să nu-şi fi înfipt 
mâinile chiar în inimă, şi, aibuind împrejurul „monstrului”, 


spasmul lui zănatec se va fi crispat alături pe zdrelirea 
sângeroasă din jurul altarului crud... 

„.„„Dar dacă?!... 

Laura îşi zidi sufletul în piatră şi ciment ca să nu mai audă 
chemarea unei compătimiri ce nu-şi putea ajunge sieşi, şi 
niţel sânge numai, din impalpabila rană a milei, i se prelinse 
pe de lături. 

„„.„Şi aşa nobilul martir, intact ca o efigie sublimă a 
suferinţii, scrijelat în piept de o icoană primitivă, cu un 
fabulos traforaj ce-i arăta inima, se scobora, cu fiecare ceas 
ce trecea, la mizeria josnică, a cărnei degradate. Agitaţia 
zgomotoasă a spitalului îl cuprindea acum la un loc cu 
ceilalţi. În vultoarea aceea, în care energiile se frământau 
pentru prelungirea vieţii, în contrast şi în acord cu energiile 
războiului, care cereau sacrificiul vieţei, omul căruia se 
vedea inima era trecut la cifra valorilor eliminate, a 
pierderilor iremisibile. Cum de mai trăia! Erau şase zile de 
când fusese evacuat acolo. 

În seara a şasea nu-l mai găsi în sala 7 de jos. 

— L-au dus! izbucniră cu un răsunet de mulţumire 
bolnavii. E la rezervă. 

Odaia agoniilor! Aşadar rezistenţa absurdă a acelui 
organism era învinsă. Murea, în sfârşit!... în indiferența 
generală, în neglijenţa firească ce da la rebut tot ce era 
nefolositor, într-un locaş unde forţele erau captate în jurul 
câştigurilor, nu a pagubelor, în desuetudinea tuturor 
decadenţelor, după o scurtă strălucire supranaturală a 
suferinţii, ca un melancolic şi sarcastic sic transit gloria... în 
stupul acela o altă orânduială, independentă de distribuţia 
sistematică a muncii, împingea pe fiecare spre folosirea 
instinctelor sale. Laurenţia umbla printre acei bolnavi după 
normele simple, ieşea, intra, conform necesităţilor rolului ei 
de soră a bolnavilor, dar în mişcările ei mai săvârşea şi taina 
unei alte slujbe, psalmia unei alte religii. Era un suflet de 
jalnică preoteasă a durerilor zadarnice, un glas de melopee 
pentru auzul vitregiţilor. Ochii celor muribunzi căutau în 


ochii şi pe surâsul ei formele amăgitoare ale unui ultim 
miraj. 

Avea de ars miruri şi de închinat imnuri pe ruina tuturor 
templelor părăsite. Era în slujba a tot ce se'azvârlea acolo 
ca nefolositor scopurilor imediate ale existenţei, dar poate 
că slujea legăturii misterioase dintre viaţa conştientă 
limitată şi viaţa infinită. 

După ce isprăvi alte treburi, Laura, înainte de a pleca, se 
duse la rezervă. Acolo, datoria îi întrecea puterile, o 
îndeplinea cu groază lăuntrică şi în aparenţă cu o 
enigmatică linişte, mângâietoare pentru cei cari doreau şi 
cărora li se datora până la urmă amăgirea. 

În ziua aceea găsi companie mare. Aproape că nu-ţi mai 
putea fi urât. 

Uin contactul rănilor felurite cu atâtea „tare” organice, din 
iniroducerea în organisme odată cu proiectilele a atitor 
altoaio diverse, se dezvoltau în trupuri mucegaiuri vii, care 
1 raţionali', mocneau şi izbucneau stări epidemice noi şi 
ciuflato: eangron” ' caracteristice, independente de mersul 
progresiv al curei; erizipele infecțioase care înrudi... U 
cazuri disparate. Floră specială de războaie moţi or ne. 

Morbiditatea asta venea şi din multipla complicaţie i- 
ar”amestecase naţiile, climatele, organismele apoi, din 
nenumăratele formule pe care creierul omenesc le găsise 
pentru distrugere: gaze cu nume noi, conglomerate 
metaluri!. lee inedite, atâtea procedeuri pe care, harnici şi 
oneşti, savanții le dăruiau cu inocenţă şi laudă acelui vampir 
al războiului. 

Din acea cloacă a cauzelor amalgamate se fecundase acum 
un microb care bobotea gura unor bolnavi, rozând 
țesuturile. 

În cămăruţă din fund era un mort şi în anticameră vreo 
cinci agonici. 

Chiar lânga uşă, abia mai putându-i recunoaşte ticăloasa 
rămăşiţă, zăcea alături cu altul pe aceeaşi targă, faţă lângă 


faţă, piept la piept, omul căruia i se vedea inima; celălalt 
avea gura mâncată de acei viermi, şi intoxicarea sângelui îi 
apropia sfârşitul. 

Blestemat fel de agonie! Erau prea vii încă şi în plină 
conştiinţă! Mulţi acolo şi inerţi ca nişte petice scârboase 
azvârlite, când se apropie Laura de ei, îi vorbiră! Unul cu 
gura „aceea” şi Omul cu un glas care acum ieşea din haosul 
unei uzine infernale. 

„„.Şi vocea lor acolo... aşa... te-ngenunchea. 

Se plânseră că nu sunt bine îngrijiţi; făcură recriminări; 
avură pretenţii. 

— M-a pus pe mine cu murdarul ăsta plin de viermi! Cum o 
să mă mai fac bine. 

O speranţă îndoită mai agăța de o viaţă nemernică pe 
Omul măreț care arătase minunăţia unei inimi vii, dezgolite 
în văzul tuturor. 

— Să stau eu lipit de păcătosul ăsta!... Cum o să mă vindec 
când mi-e frică... mi-c frică să-i aud şi să-i văd inima! 

„„„Şi indignarea lor era ceva solemn, ridicol şi fioros. 

Neputându-se mişca, fiindcă ar fi căzut după targă, stau 
lipiţi; unul cu ochii lui albaştri ceţoşi pironiţi pe gura 
viermănoasă. Cellalt cu privirea atrasă de bortelitura 
hidoasă unde colcăia inima. 

Vii încă!... Prea vii!... dar ca şi morţii!...; 

Slujba Laurenţiei avu atunci ceva din ritul sumbru al unui 
Iad. 

Spunea chiar doctorul cel mare că fusese, în adevăr, un 
caz unic în muzeul hirurgiei de război - o formă liminară a 
uriaşei ingeniozităţi, prin care distrugerea exercita asupra 
trudnicelor făpturi batjocura şi mutilarea. 

XI DASCĂLUL GORE DE LA SF. VINERI 

— Ca potârnichile!... Fugeau... se făceau nevăzuţi.,; nu 
ştiai de unde să-i iei!... Nu erau buni de nimie. Numai de 
jocuri, de defilare, de încurcat lumea cu pretenţiile lor de 
corporație L. 


Laura era necăjită. Găsise infirmeria pustie. Întârziase 
întâmplător o jumătate de ceas şi niciunul nu era la post. 
Altfel, făceau bătaie care să fie numiţi cu diferite servicii la 
gară, domnii cercetaşi! 

La gară era, desigur, un loc privilegiat. Treceau zilnic 
trenurile. Tot războiul defila acolo, încărcat deocamdată pe 
transporturile aglomerate şi zgomotoase. Treceau 
convoiurile lungi ale refugiaților cu pitoreasca lor durere 
umilitoare; misterioase trenuri oficiale cu storuri lăsate 
peste echivocul trist al împrejurărilor; lungi, nesfârşite 
trenuri militare ducându-se spre un ştiu ce şi nu ştiu unde, 
dar spre ceva care te exalta, îndurerându-te, şi care pe ei, 
pe soldaţi, îi exalta fără cunoştinţa durerilor ce se 
pregăteau, ca şi cum priveau peste ele, peste ei înşişi, peste 
suferinţa şi sacrificiul vieţii, la fericirile dobândite. 

Se exalta atunci şi zelul micilor cercetaşi, care, cu o fiabă 
şi îndemânare neasemuită, împărțeau fructele, tutunul, 
darurile iubirii colective câtre aceşti drumeţi ai unor 
probleme uriaşe şi sângeroase, ce porneau veseli, înfloraţi, 
nepăsători şi hotărâți. 

Cii rulau cu repeziciune cofele cu apă; apa blagoslovită cu 
o ai a iun, pentru care cucoanele elegante, boierii 
îndestulaţi nv ui mulţumiri pe buzele în sfârşit umezite din 
pomana i/nbcirl ului comun, muiat neobosit în găleata 
mereu împrospătată. 

Acolo, erau minunaţi. În zarva aceea nevoia lor de agitaţie 
găsea prielnicie. Erau râsete, ghionturi, întrecere; era mai 
ales atmosfera de încurcătură, de haz, de mişcare aiurită şi 
huiet, care umplea tot văzul, tot auzul, în timpul fit trenul:, 
e oprea, şi care înviora cu pulsaţia asta febrilă, n nomadă 
pulsul înţelenit al răstimpurilor sarbede şi consternai.'. În bi 
Ici ui ăsta ambulant, vârstă lor neastâmpărată şi 
nepăsătoare găsea avânturi scurte pentru o muncă 
nestrunită nici de fire, nici de vreo pregătire. 

Dar pe urmă!... În infirmeria umbroasă şi tăcută, la lucrul 
regulat şi atent, se îndărătniceau. 


Rar, unul-doi, mai blajini, mai devotați o ajutau., Cel mai 
bun plecase din ajun. Un băiat mai mare ca ceilalţi, cam 
greoi la vorbă, la mişcări, încetinel dar trainic Ja judecată şi 
cu un suflet undeva înăuntru, mocnind ascuns focul sacru al 
unui patriotism fanatic. 

Era priceput, harnic ea o femeie, ordonat şi tihnit. Până şi 
ultima zi lucrase cu ea pregătind soluţii, aşezând rafturi, 
sterilizând pansamente. 

Se înrolase voluntar, turmentat de nevoia sacrificiului, 
zidit în pasiunea eroismului. Nu era în el frenezie, nici 
avânt. Era o fire masivă şi domoală, în care pornirile se 
încleştau într-o voinţă încăpăţânată. 

Dintr-o familie de oameni mijlocii ce vor fi trăit cu nevoile 
lor în viaţa mică a mahalalei de provincie, epoca asta venise 
să le deştepte o latură de fire, până atunci nefolositoare şi, 
de la tatăl țintuit de paralizie pe un scaun de mizerie, până 
la ultimul băieţaş de şase ani, se reliefase în ei, înălţându-i 
deasupra vieţii lor de mărunţişuri, acel sentiment cu care te 
naşti ca şi cu un talent şi care la popoarele unde se educă 
devine patrimoniul raţiunii naţionale. 

Într-o zi, făcând scamă pe genunchi, spusese Laurei că 
pleacă voluntar. Se uitase la el mirată. 

— Sunt prea mare ca să vă fac un serviciu aşa de uşor, 
doamnă! spusese roşindu-se tare. Apoi sfios dar îmboldit de 
sentimente ce-i dezlegase vorba stângace, îi povestise cum 
fratele cel mic, de şase ani, ceruse plângând să fie şi el 
soldat, şi nici cu binele şi nici cu răul nu-l potolise nimeni, şi 
într-o zi dispăruse mai multe ceasuri şi se întorsese cu ochii 
cât pumnul de plâns, dar resemnat. 

Fusese la căzărmi, la biroul înrolărilor, şi acolo maiorul îi 
mulţumise pentru gestul lui de bun român, dar îi arătase 
serios şi cu argumente cum regulamentele se opuneau, şi 
cum, trei fraţi plecând, el avea datoria să fie şeful familiei. 

Un sentiment dublu de spaimă şi uşurare înfioră pe Laura. 
Ce noroc că acel gest copilăresc să fi întâlnit din întâmplare 
un om de treabă, un om cuminte! Dacă cumva acea iluzie 


fragedă ar fi întâmpinat, la vârstă impregnelor indelebile, 
uşurinţă, glumă, batjocură sau indiferenţă! 1 se păru că 
vede o inimă mică trecând pe lângă un cuptor de uscăciune 
şi, salvată, păstrându-şi sacra ei umezeală. 

Aşadar secondantul ei plecase! Băiatul harnic şi supus, cu 
sufletul ascuns şi fanatic, cu gând îndărătnic de sacrificiu, 
cu patima roşie care cere să zvârili trupul, hoit stângaci, ca 
pe un morman stâlcit şi nefolositor, după ce ai dat sângelui 
cep, pentru taină aceea a țarinei şi redempţiunii, pe care 
unii o poartă în vine cum poartă alţii beţia şi păcatul. O au 
în ei şi o săvârşesc şi nu poţi decât să vezi şi să crezi şi, dacă 
chiar nu înţelegi, să te închini. Căci e mai anevoie să 
probezi existenţa lucrurilor pe care le pricepi, decât să 
primeşti raţiunea lucrurilor care au existenţă. 

După cum dorise, tânărul voluntar avea să moară într-un 
atac de infanterie. Mult mai târziu, adus în oraşul lui natal, 
Laura asistase la parada înmormântării, privise cu emoție şi 
melancolie coşciugul care închidea ermetic trupul cu capul 
- se spunea - tumefiat de lovituri, morman nefolositor din 
care mustul se scursese pentru „taina aceea”. 

Cercetaşul M., sublocotenent de infanterie, înrolat 
voluntar, şi care lucrase la blazonul modestei lui familii 
provinciale, şi la al patriei... 

Acum rămăsese cu prigorii ăştia micuţi şi zvăpăiaţi... Nu 
era niciunul pe acolo... îi va scoate din slujba ce le servea 
numai drept jucărie! 

Nu şlia sa:: supere lan; Laurenţia - decât pe viaţă şi p” ea 
în...11 Culiv alţii o prindea mai bine îngăduinţa. 

„„lira uşa desoare azi, în adevăr!... O mirişte poleită acolo 
departe; lumină minunată peste raiurile goale; tot locul 
imblinzit, purificat de orice neguri; o claritate care 
patrundea şi în sutiet cu înseninarea ei odihnitoare... 

Era frumos, ce e drept!... Din uşă privi în sus, în liytun... 
Pe cer, la orizont... eternele limite ale dorinţii! Erau 
albastre, blânde, ca o faşă curată şi moale, pe rana 
imblinzitâ... 


„„„Nimeni!... O gară fermecată... Nimeni absolut! 

Sli igă pe unul din ei şi vocea nu aduse nici un ecou. Nu se 
ivi nici un cap curios... Nici un câine turburat din odihna lui 
la soare nu-şi schimba locul... Nu era nici un om... niciun 
câine... Frumos!;... se păruse spre magazie, unde erau 
înşirate câteva vagoane, un foşnet ca de iepuri. Pe-acolo or 
fi fost! 

Nu mai chemă. Îi plăcu să fie singură. Ca într-o cetate 
inmărmurită la soare. 

Dar nu era deloc apă! Găleata era mare şi, umplută, 
atârna prea greu. Aduse cu cana şi se aşeză cu uşa deschisă 
în dreptul spaţiului liber umplut de opalul viu. 

Ar fi muiat mâinile în el, ceea ce era frumos ca şi apa, mai 
subţire, mai uşor, mai suav ca ea... şi nu te îneca... şi te 
scălda... şi pluteai fără să înoţi... şi nu avea nume la fel cu 
divina lui substanţă... „Aer”, nu era destul de frumos!... nici 
„eter”... numai „cer”... Nu sus, cer, ca o boltă de acuarelă 
pală... Cer peste tot... care umplea ochii şi răsuflarea, în 
care mâinile vâsleau uşor ca aripi... Cer în pumni... în 
pervazul uşii infirmeriei umbroase şi triste!... 

Erau copii şi soarele îi ademenise. 

De altfel, dacă nu se strica vraja, nici nu era nimic de 
lucru! Nici un mugşteriu! 

Luase în' mâini lâna albă şi igliţile argintii, dar stau pe 
genunchi. Parcă ţi-era somn de bine ce-ţi era, de puţinul 
bine după atâta rău! De puţina odihnă! 

Aţipea ceva în tine. Aţipeau neliniştea, grija vremurilor 
grele. 

Aţipeau sufletul şi gândul, strejile nenorocului. Aţipeau şi 
ochii. Erau senini şi plutitori ca şi lumina din uşă, dar, deşi 
deschişi mari în lumină, aromea în ei privirea. Erau fericiţi 
fără să vadă, fericiţi fiindcă nu vedeau. 

„.„.„O umbră pe-ei şi pe pătratul curat al luminii... 

O umbră neagră şi urâtă... nici pasăre, nici altă dihanie... 
O pată cu un desemn stâlcit ca vâzgăniile din basme... 

Un om! 


Se scutură; îşi despăienjeni ochii: trecu brusc la realitate. 
Abia opri o mişcare de nemulţumire... Şi nu era acolo 
niciunul! L-ar fi lăsat să o înlocuiască. 

„„„Ce-O mai fi vrut? Alt pansament?... Se deprinsese omul 
cu curăţenia higienică! Din fericire, era vinr decât. Îi 
spusese că nu mai are ce căuta. 

Cel mai nesuferit dintre clienţii: ei! Cel mai netrebnic!... 

Unul din garda miliţiană, care păzea acolo mai departe 
nişte depozite. 

Acum vreo două săptămâni intrase în infirmerie, mărunt, 
uscăţiv, cu figura contractată răutăcios de boală, cu ochii 
mici întunecaţi, îmbrăcat cu o manta lungă, ieşită, care-i 
atârna pe trupul slăbănog, cu o capelă prea mare înfundată 
peste fruntea îngustă şi dungată, cum era şi faţa, cu gulerul 
ridicat tare peste o legătură groasă, murdară, care 
acoperea gâtul ţeapăn. 

Pe la zece, în dimineaţa aceea, infirmerie era plină. 
Cucoana moaşa nici nu putuse încă pleca în oraş. Erau şi 
injecții de făcut. Dintre toate meşteşugurile micei medicine 

era acel cu care Laura nu se putea deprinde. 

Se uitase la braţul gol întins şi la acul ce se steriliza în vata 
aprinsă: acul... flacăra... pielea... Secunda în care vârful 
subţire va rezista în epidermă!... Era absurd dar era aşa... 
Se uitase şi la mosafirul uricios cu gâtul sucit. 

Acul păruse a-i scrâşni prin creier, prin faţă, prin toate 
fibrele. Totuşi nu se da înapoi când era o nevoie mare. 
Nopțile rele, când gemetele chinuiau umbra dureroasă a 
sălilor de spital, învingea orice şovăire. Dibuia atunci cu 
lampa mică şi dosită, pentru ca o rază cât de slabă să nu 
proiecteze pe întunericul înspăimântat al oraşului o fascie 
pala de lumină, îndrumând ştafetele răufăcătoare ale 
duşmanului care pluteau deasupra tuturor edificiilor mari. 
În a. Ll-1 diu ipţi iufip '. Rse seringa liniştitoare în braţul 
unui Um, „' „arc I ms'âijrau dureri mai mari ca răbdarea lui 
liârjilrt, Ka iv mi piilm Miccri efortul prin care vârful 
pătrundea în ir. Li-nţa. Ublire a pielei, apăsase cU două 


mâini în Iovului impermeabil şi arămiu, gândindu-se că 
între rase şi neamuri sunt. Atâtea diferenţe fiziologice ce le 
diferenţiază. Sufletul şi că e o comunitate aşa de absolută în 
durere şi moarte. 

Dar când putea, ocolea perfidia crudă a seringii. 

„..Va pansa gâtul acela puţin invitător subt peticile soioase, 
subt gulerul ros şi murdar; gâtul acelui cap mic şi cu 
trăsăturile nimicite în convulsiunea brazdelor adinei, cu 
ochii mici înfipţi în faţa boţită şi răutăcioasă. 

Se mustrase. Făcea deosebire. Nu aducea acelaşi zel 
clienţilor; dar îi îngrijea corect şi nu aveau a se plânge. E 
drept că rănile proaspete, feţele încă afumate de proiectile 
alo bieţilor, sosiți de-a dreptul de-acolo de la măcelul mut şi 
orb, îi păreau toate, oricât de uricioase, mai duioase. 

Cu vârful degetelor nemulţumite, desfăcuse gulerul omului 
ce se ferea ursuz, scrâşnind din dinţi. Îl durea tare. Dar ce 
antipatică suferinţă! 

Când aruncase ultima cârpă, avusese un cutremur şi o 
exclamaţie de scârbă violentă. Era un dezastru! 

Un furuncul, desigur, dar fără echivalent în mizeria cu 
care tumefiase tot locul. O tumefacţie de o culoare de vânăt, 
abjectă. O bubă hidoasă cu ţâţâni nenumărate, care 
supurau o execrabilă putrefacție. 

Cu o nervozitate neobicinuită zise unuia din cercetaşi: 
„Dă-mi, te rog, repede pansamente şi ţine chiuveta până 
când fac o soluţie mai tare 1” 

Nu lucra cu creolin decât rar, la cazuri uri te. Atunci lăsase 
să se îngroaşe apa cu dezinfectantul. | se păruse că nimic 
nu ar putea purifica cloaca aceea. 

Cu o dungă strânsă între sprincene şi un fior pe nări, 
începuse să lucreze. Era încarcerată toată ceafa, învrăjbite 
toate vinele. Microbul dezvoltat acolo era o cauză secundă 
şi accidentală. Ceea ce era demn de remarcat era terenul 
pe care fericit, bogat, putregaiul înflorise, alimentat cu 
sânge stricat. 


Omul acela mic şi uscat drena în el o licoare pernicioasă, 
ce-şi găsise cu bucurie debuşeu în acea arborescenţă 
ramificată acolo ca pe un gunoier prielnic. 

Un dezgust neasemuit o scuturase: ticăloasa picătură de 
viaţă dăduse vieţii pe acel ticălos! şi păcătos curgea în toată 
făptuirea aceea, viaţa ei mizerabilă! 

Mâinile îi albeau pe acel gât ca nişte instrumente 
strălucitoare şi curate. Apăsase uşor sus, aproape de 
creştet, apoi spre umeri, pentru a goni de departe puroiul. 
Un urlet sălbatic răgise din suferinţa acelui nemernic. 

„Aşadar ticăloşia doare tare!” se gândise Laurenţia 
ridicând presiunea. Omul încârligat tremura încă. 

Mai uşor decât atinsese nu se putea. Avusese un sentiment 
de milă, de mila cea mai dispreţuitoare. 

Cu tot dezgustul ei rebel, adăogase arma cuvântului; 
glasul, cu care se îmblânzesc şi fiarele. Şi, unind atingerea 
îndemânatecă şi catifelată cu îndemnul vorbelor, îşi 
îndeplinise oficiul ei scârbos. 

Omul păruse a se ruşina de cuvânt şi strângând dinţii într- 
o scrâşnire ce însoțea operaţia ca un fierăstrău, gemuse 
mai slab, domesticit, dar cutremurat de un fior asemene 
unei spirale electrice. 

Laurenţia era palidă, cu fruntea prinsă într-o lespede, cu 
gâtlejul înăbuşit, pe când feşele culegeau coptura verde ca 
mucegaiul şi zeama galbenă a unei fiinţe parcă anume 
făcută din murdăria lutului omenesc. 

Simţea revulsia până şi cu ochii - şi mecanic spunea, cu o 
voce asprită fără voie de mizeria îndeletnicirii, cuvinte de 
încurajare: 

— Acum a trecut tot greul. Nu eaşacă te-ai uşurat?... Să 
mai rabzi niţel şi pe urmă ai să te odihneşti bine... Mâine la 
pansament n-are să te mai doară!... 

Apărările pe care corpul şi sufletul le iau instinctiv către 
lucrurile protivnice o izolau în plina lor realitate. Era 
abstrasă cu toate forţele sensibile de Ia lucrul ei abject. 
Practica abnegaţiunea; slujba asta a carităţii nivela prin 


mizerie suferinţele, denaturând calităţile şi netezind u, 
Mirurile; totuşi clientul de azi era repulsiv cu deosebire. 

Subt influenţa vorbelor pacificatoare dar imperative, dinul 
domnliso: „Asia e puhav de tot - gândise L.au- 

11 ţ,i.l,inu ninare. Nu sa dus cel puţin'acolo, la 
bătrtilt... li pun. I capat Sta printre oameni ca o uimă 
perniriia,. I, clueliul viaţii a:, ta bolnăvicioasă şi cu atât mai 
tiaiuicA I” la:, a: ir din mâini cu un răsuflet adânc şi se 
spălase neisprăvit şi cu furie. 

Omul uşurat, dar încă împuns de ultimile dureri, ier ase 
brusc fără să mulţumească, nici să salute, ridicând gulerul 
murdar al mantalei lungi. 

Urmase un tratament progresiv de câteva zile, până când 
i; e drenase treptat tot, şi aproape se cicatrizase. Ca 
rezultat medical era un adevărat succes. De vreo trei zile 
aplicase ultimul pansament uscat, şi, mulţumită că a scăpat 
' de el, îl concediase. 

Ce vroia în ziua asta pustie şi albă?... Nu se vedea nimeni 
jur în jur... Tot era gol de viaţă subt soarele rece... 

„.„„De unde răsărise?... De-acolo de prin vreun fund de 
magazii, unde păzea, Dumnezeu ştie ce! 

Smulsă din aromirea plăcută, mişcă alene capul, spre uşă. 
Omul înnegrea pragul. Mai curat parcă niţel, mic, uscat, 
galben, cu ochii neliniştiţi de aceeaşi iuţeală, care-i acidula 
caracterul respingător ca şi înfăţişarea. 

Era gătit de sărbătoare sau poate părea numai, în 
atmosfera de repaos şi sărbătoare a zilei limpezi, a locului 
curat sub soare. 

Avea ochii împăienjeniţi de o lucire cenuşie, ca un oţel 
brumat. 

Poate tot din lumină. 

Laura îl vedea foarte bine, fiindcă sosirea lui era aşa 
surprinzătoare în liniştea singuratică. 

După ce scoase brusc capela turtită şi largă, tăcea lângă 
uşă. Părea pironit de o idee. 


— Nu mai ai nevoie de nimic, zise Laura distrat. Am 
terminat cu d-ta. Poţi scoate faşa, o poţi păstra... Cum vrei. 

Şi sfârşi. 

Omul atunci, dimpotrivă, intră cu o mişcare hotărâtă. 

— Vă mulţumesc, doamnă, prea mult şi vă sunt cu mare 
recunoştinţă... Eu chiar vreau şi doresc şi n-am cuvinte să 
spui, dar veţi dovedi... şi chiar felul meu nobil... Şi am a zice 
că dacă vreodată... fiindcă şi noi ştim... şi cea mai înaltă 
datorie de îndeplinit în conformitate cu tot ceea ce... şi care 
vreau să vă spui şi să vă cer ceva care ţin şi doresc... 

— Bine, băiete, întrerupse Laura nedumerită şi plictisită 
de îngâmfarea asta stupidă. Spune ce ai de spus şi, dacă se 
poate, voi căuta să te servesc. 

Întreruperea îi convulsă obrazul de nemulţumire. Îşi reluă 
suflarea. 

— Dar dacă, fiindcă şi noi avem o educaţiune şi cunoaştem 
cele ce se cuvin, care răspund şi corespund... şi pentru 
îndeplinirea devotamentului... 

— Bine, băiete! zise silnic Laura. Spune mai repede ce 
nevoie ai! La domnul prefect? Sau cu armata? Ca să ştiu 
despre ce e vorba. 

Acum părea enervat şi reîncepu cu glasul mai pornit: 

— Să vedeţi că şi noi ăştia ştim şi suntem în stare. 

— Apoi, într-un avânt liric: Cucoană moaşă, vă spui! După 
cum că viaţa întreagă, cucoană moaşă!... Căci nu e după 
cum s-ar crede! Eu, dascălul Gore de la Sf. Vineri... Un 
Dumnezeu din cer... şi nici diavolul... şi toţi cei şapte 

lpar copii. Eu, dascălul Gore... Ca o icoană a sfintei, 
cucoană moaşă... şi nici cerul atâta... Pe cinste şi pe 
cuvânt... Pe muiere o omor cu toţi plozii ei... Urma ei să nu 
se vadi... şi nu se încape... Puterea mea... Când vreau ceva 
mi se face roşu dinainte! Ca pe icoana de la altar... Osă 
piară, cucoană moaşă, o să piară! Să se rupă toate băierile 
din mine, dacă nu o fi cum vreau eu, şi vă rog, şi am venit să 
vă spui... 


Laura se iritase de discursul acela, de prezenţa omului, de 
tot ce era stupid, impetuos şi zăpăcit în incursiunea, în 
solicitarea asta fără înţeles. Era un ridicol în sforţarea 
glasului, a cuvintelor de a se depăşi pe ele, de a se înălța 
până la un nivel peste putere, dintr-o idee care lucra acolo 
dedesubt, în creierul acela zvâcnit, şi da asalt orb spre 
lumină ca o destindere tăioasă a unor energii, care vor 
plezni firul vibrant şi exasperat. 

Se uită la el cu un dispreţ uimit. O lua drept cucoana 
moaşă. Nu avea nici o importanţă. limp pierdut să-i mai ix 
plice. 

Nu-nţrle! Spune ce iii de spus. Orice ar fi, dar desluşii. 
Ducii putea, rog pe barbutul meu. 

Vorbăria u. Stu cxtravagunifl punea o notă de umor josnic 
pe liniştea sublima a zilei, o tulburare macabră nivlei fel 
icite amorţiri. 

Cuvintele întrebuințate în nonsens, expresiile, luate din 
articole de ziare, alergau acum fără răsuflare, lovindu se 
unele de altele fără să le poţi aduna şi lămuri, iar printre ele 
ideea fugea ca un cal scăpat şi gonit. 

Întreruperile Laurei aţâţaseră dezordinea, în loc s-o pulnit 
uscii. Bunăvoinţa ei silită, în loc să lumineze ceva, tia parcă 
un aliment focului. Căci omul părea că aleargă zănatec în 
mijlocul unui incendiu, care izbucneşte de prin toate 
ungherele şi cuprinde tot mai mult locul. 

Repetă îngrijorată: 

— Voi spune bărbatului meu... 

Omul pierduse acum chiar măsura vocei. Azvârlea glasul 
din ce în ce mai precipitat şi cu violenţă. Vijelia creştea. O 
apă în clocot, al cărei abur saltă gata să izbucnească. 
Vedeai momentul când ţevile vor exploda şi creierul siluit de 
o presiune extremă va trece peste digurile raţiunii într-o 
explozie tumultoasă şi disperată. 

Laura îşi simţi curgerea nesimţită a vieţii absorbită. 

Îi stase sângele. Păli încremenită. 


Toate aspectele acelei scene neaşteptate şi neînţelese se 
şterseră. Rămase un singur lucru: frica! 

Pronunţă câteva cuvinte pacificătoare, cu o voce mată, ca 
să nu zdruncine nimic, nici prin bine, nici prin rău. 

'Le rostea cu precauţiune, cum aşezi nişte explozibile. Era 
un acompaniament de temporizare. Printr-o lunecare 
nesimţită a privirii îşi mută ochii pe uşa închisă, cu geamul 
ei orbit de soare înapoia peronului alb şi pustiu, încercă o 
mişcare, care aproape să nu aibă mobilitate spre aceeaşi 
uşă, ţinta ei pasionată. 

Glasul omului se ridica, se lăsa, sacadat, violent, ostenit, 
fără legătură cu vorbele ce nu mai erau unite nici două câte 
două. 

..„„Omor... fericirea... Dascălul Gore... Jurământul... şapte 
Copii... 

Laura nu mai avea nici un fel de abundență. Ideile îi 
pieriseră reduse la noţiuni puţine... E nebun... Sunt 
singură... Să ajung la uşă. 

Paşi amestecați cu voci depărtate foşniră undeva ca o undă 
de vânt: cercetaşii! 

Simţurile ei ascuţite ştiau acum bine în ce direcţie sunt. 

Dar la ce distanţă? Cât îi era auzul de fin?... Poate erau 
departe! 

Avalanşa creştea. Ruptă ca din munte se prăvălea peste 
prăpăstii în salturi. 

Unde oare încăpea viforniţa în omul mic, care acum îi 
şuiera vorbele printre dinţi, scuturat ca o sârmă sub 
descărcări de fluide uriaşe? 

Răutatea feţei uscate o crispa, lividă. Trei cue, păpate ca 
şanţuri, împărțeau fruntea îngustă, ca tăiate fără sânge cu 
un topor lat. Avea o culoare de carne pământie, un fel de lut 
cafeniu. Dihanie urâtă şi ciudată, fa: a de nume hotărât în 
scara animalică, dar cu toate poreclele şi privilegiile omului. 

Îmbrăcat cu mantaua cea lungă şi veche, azi periată ca de 
sărbătoare, atârnându-i pe trupul mic şi slab, încordat în 


muşchii striaţi tare la suprafaţă, aşa cum apăreau pe 
mâinile învrăjbite, semăna cu o sperietoare în porumbişte. 

Deşi pi'imejdia creştea, Laura era acum mai calmă. Cugeta 
rece şi fără milă: asist la acest lucru grozav!... Se apropie... 
Văd minutul când raţiunea, care singură lămureşte 
existenţa, va trece din clocotul dezordinii supreme dincolo, 
în întuneric şi rătăcire... Am în faţa mea un om care 
înnebuneşte... Dacă mişc sau vorbesc, pot grăbi clipa şi nu 
pot şti ce va face maşina dezlănţuită fără paznic. 

Tiptil, pe brânci, ca apaşii, după cele mai recente modele 
ale educaţiei de cinematograf şi ultima noutate de farsă şi 
de joc, unul din băieţi se strecurase până la uşă, tirându-se 
pe asfaltul cald. 

Adinioarea, când îl strigase Laura, se ascunsese îmbăiat de 
lumină şi de joc isnav. Acum venea târziu după chemare. 

Se ridică dintr-o dată agil în dreptul uşei şi cu aere:; i sii: 
i: şi pocăite îşi pregăti scuza şi minciunile. 

Dric uşa Ia o parte înir-o tăcere mai neliniştitoare ca crier 
uposimfă şi păru că libertatea întreagă a ludinafară, lot 
orizontul către care poţi alerga nesfârşit puia dincolo de 
toate primejdiile, tot aerul - tot - pe d poţi aspira ca să 
răsufli dintr-o asfixie ucigătoare, loala apărarea unei 
escadrile de salvare, tot - sosise cu iul încet şi mirat al 
copilului care, rezemat de peretele uşei desfăcute în toată 
lărgimea ei, sta timid şi nedumerit. 

Laurei i se urcă sângele în obraz. 

Omul amuţise dintr-o dată, ca şi cum i s-ar fi pus (a tuşe 
peste tot. 

Băiatul deschise buzele ca să spuie ceva. 

Bine! îi zise Laura cu un glas în care toate struiie! 
încleştate sunau dintr-odată: şi spaima deznodată, şi 
bucuria mântuirii, şi reproşul amar şi blajin pentru 
primejdia acum izbăvită. 


Băiatul auzi acea vibrare, nu înţelese nimic decât ce 
spunea sufletul, decât accentul dramatic al vocei. Se roşi cu 
faţă, cu gât, peste urechi, peste frunte, se roşi ca de un 
blam aspru, de o pedeapsă ruşinoasă. Nu mai spuse 
cuvintele uşoare cu care venise pe buze. 

Ea se întoarse către omul mic, către dascălul Gore de la Sf, 
Vineri, către dihania cu muşchi striaţi ca un fierăstrău, cu 
sânge de absint râneed, de floare pe mucegaiu - către 
micul om de pămânţel galben hrănit cu puroiuri. 

Cu glasul unei un fără seamăn, cu glasul cu care dai 
drumul asasinului tău, atunci, chiar asupra crimei., înainte 
de reacţiuni şi de generozităţi finale, îi spuse: „Bine!” 

Printre ea şi eercetaş, prin ulicioara piezişă a spaţiului 
liber, mica fiară, bietul cumătru al nebuniei, trecu. 

Avea buzele albe, nu aşa cum pălesc buzele - albe ca şi 
cum un strat văros s-ar fi depus pe ele - şi ochii erau şterşi, 
parcă făr' de pupile, ca o apă unificată şi turbure. 

Dispăru deodată din lumina pragului - probabil 
strecurându-se pe lângă zid cu paşii şovăielnici ca de beţiv 
şi. Uşa lăsă iar deschis liber, clar şi imens, peronul, câmpul, 
orizontul. 

Erau acum doi. Nu-i mai era frică! Dar nu trebuia cumva 
să mai plece băiatul: 

— Să dizolvi pastile de iod! Nu mai avem soluţie! 

El se repezi stăruitor să-i îndeplinească ordinul. 

Laura simţi că picioarele o dor tare. Se aşeză pe scaun. 

Năvălea în ea ceva viu care o slăbea, îi lua energiile, 
readucându-i viaţă. 

— Mi-a fost frică, Vintilă! spuse cu un glas de copil. 

— Era aşa de frumos afară! răspunse băiatul mâhnit. 

Laura nu-i vorbise niciodată aşa apropiat. Copiii, ca şi 
căţeluşii, ca şi femeile, sunt mici animale domestice, care se 
conduc după glas şi adulmecare. 

Vintilă se apropie cu o mişcare alintată şi puse mâinile pe 
speteza scaunului: 


— Un beţiv! zise, dintr-odată comunicativ şi familiar. Apoi, 
îngroşând glasul: Nu mai pune el piciorul pe-aici. Il omor 
eu! 

Copiii şi nebunii omoară uşor. 

Laura. Se reculese. Se gi-ndi că în meseria doctoricească 
şi în practicarea milosteniei sunt riscuri. 

Un nebun!... Dar ce va fi vrut? De ce sosise la ea cu criza 
lui?... Din obiceiul mecanic care îl aducea până deunăzi la 
infirmerie? 

Nu înţelesese nimic din ce spunea. Din amalgamul absurd 
de idei pompoase şi vorbe ridicole,. Se reliefau puţine 
indicii. 

„„Intră cucoana moaşa iluminată şi încălzită ca o zi de mai. 
Laura nu avea poftă de expansiunea ei clevetitoare. Venea 
din oraş; târgul pentru ea era mort, şi moarte toate 
mărunţişurile. Trăia subt flamura neagră a războiului, azi 
înălbită de soare. Trăia din hrana lui consomptivă, din trude 
şi zbuciume ascunse. Se pregăti să plece. 

Avea încă o tensiune mare din tragedia de-adineaură. 

Nu se întâmplase nimic. Ei, nu i se întâmpla nimic 
niciodată. Faptele în viaţa ei erau o foaie albă. Nu aceea j, v 
care nu au ce scrie oamenii fericiţi şi fără Istorie. Aceea 
care lasă pustie viaţa celor fără întâmplări, ca şi morţi, pi 
nirii a l'i vegetat pe de lăturea a tot ce unduie şi ffiplulcifte, 
Topişi i M înl. Împluu lucruri neobicinuite. Tragedia 
tizvârlea ndeni a piua la ca fluturarea mantiei ei regale 
V11111l)i')' loculii neînsemnat şi nemişcat, o ţinea 
învăluită într-un fald de viaţă intensă. 

Un om adineaurea înnebunea subt ochii ei. Văzuse la spital 
turbarea durerilor şi misterul rigid al morţii, i lotuşi saltul 
ăsta mortal din lumină în. Beznă, îi părea mai cumplit. 

Pentru ea singură se desfăşurase comedia macabră. Inl.ni! 
acolo încă în firea lui, simţise cum roatele deodată tlei 
apea/a, cum motorul fierbe gata să zbucneaspă. 

Micul viezure al gândului - straja ciudată'pe care AU îi 
vezi, nu 0 prinzi, dar în care ai căpătat credinţa că Ită de 


vigilă; viezurile care saltă şi scapără şi şerpuie, dar nu 
pierde pasul:,. | drumul de pe orice piezişuri ar vagabonda 
lugea, pornise, nu se mai oglindea în ochi, era gala sa ia;, a 
din celă (. Uia ferecată, pornind pe peronul alb, dispărând 
în câmpul deschis; iar în casa minţii fără de zăvoaie, 
vânturile aveau să sufle răsturnate. 

Ei, Laurei, omul mic cu ultimele frâne slobozite şi 
galopând dârz peste câmpi pe cursierui spumat al unei 
grandomanii pătimaşe, avea să-i ceară ceva - nu micile 
favoruri cerşite de oamenii de soiul lui - Ceva - probabil 
mare, aşa de însemnat, încât crescuse în el până nu mai 
încăpuse. 

Laura simţea că teatrul funambulic al vieţii îi oferise o 
grandioasă producţie. Măreţ teatru, în care spectatorii ca 
nişte copii nevolnici înmărmuresc de frică! Din tot curajul, 
clin totă cuminţia, atât se desluşise: „E nebun!... Mi-e 
frică!” 

A doua zi, Laura, pătrunsă de umezeala burhaiului şi de 
tristeţea gândurilor călătoare, uitase episodul. 

Cucoana moâşa sta în infirmerie rebegită într-o scurteică 
verde, şi foarte domoală, prin excepţie. Nu pleca în oraş şi 
tocmai nu era nici acolo nimic de lucru. 

Laura scoase tricotajul, care putea deci spori, şi o consultă 
asupra unui punct ce trebuia să dea rotunzimea bonetului 
de lână. 

Serviabilă, i-l arătă; apoi: 

— V-am lăsat ieri singură, doamnă, şi aţi avut o neplăcere! 
Am dat eu un faier ştrengarilor ăia! D-ta eşti prea bună. Eu 
îi mai trag de chică, de urechi, pe ici, pe colo! 

Laura se uitase la ea mirată. A, da!... îi povestise băiatul 
Vintilă!... Oamenii vorbesc... uitase... Ea nu vorbea... Asta 
nu însemna nimic. De altfel, era simplu şi firesc... 

Tăcu. Era aşa de înfiorată de tristeţea zilei şi atâtor 
socoteli rele ale rosturilor ei. 

Moaşa spunea înainte: 


— A înnebunit, se vede, săracu, de tot! Uitasem să vă spui 
că a întrebat pe toţi impiegaţii din gară cine e cucoana care 
l-a îngrijit. Ei, neştiind că d-yoastră vă osteniţi cu toţi 
bolnavii de rând, au crezut că eu am curarisit pe nespălatul 
ăla. „Ei! Cucoană moaşa! mi-a spus şeful, are să te ceară de 
nevastă un domn frumos, fiindcă i-ai scăpat viaţa. Aşa e 
când eşti văduvă şi nostimă.” 

Cucoana moaşa nu scăpa nici o ocazie, care-i putea aduce 
aminte că e nostimă... şi că e văduvă. 

Laura ridică ochii la ea după împletitură: 

— Da! zise. 

Intra un tren militar în gară. Strânse lucrul nervos şi cu 
paltonul aruncat peste şorţ ieşi pe peron în burniţeală. 
Acolo, în mişcarea aceea de soldaţi, de călători, avea iluzia 
că poate afla ceva de departe, că se poate într-o zi să-i 
apară ceva neaşteptat şi fericit - sau cineva. 

Când îşi relua locul şi lucrul îi clănţăneau dinţii de frig. O 
umezeală pătrunzătoare. Moaşa plecase. Prin gloata 
soldăţească, cucoana moaşă era în elementul ei. Totdeauna 
găsea ceva de lucru. 

Caritatea ei spornică se întindea asupra orice şi oricui cu 
acea supraabundenţă a temperamentului ei neliniştit. 

Cel mai puţin, atârnată de braţul vreunui militar valid, îl 
sprijinea galeş, exprimându-i astfel patriotismul ei cald şi 
îndulcindu-i rănile viitoare. Aşa erau de turburate timpurile, 
încât „punctul de vedere” abia părea mai deosebit de uzul 
comun. 

Cuvintele ei de-adineaură coordonau pentru Laura 
intermitenţele absurde şi nonsensul năvalnic al discursu-' 
ilor micului om galben. 

(ii.ilemniliiliM mantalei periate şi cu pompa vorbelor 
dirithr. E, venr. E:, A I ceara mina. Mi, Laurei! 

Nn erau alunii vremuri când comicul cel mai bur 

„Ie iiili a mvc. Eli l'aiuţole erau funebre şi râsul silnicit. 

I'e tind no clătinau hotarele şi se roşeau orizonturile, în 
maica încăierare a oamenilor care se schingiuiau să scrie 


epopee, în mizeria tuturor şi a fiecăruia, toate culorile 
vieţei, culorile ei de curcubeu cu derivate luminoase de 
nuanţe, cu artificii şi proiecţiuni, se cerneau într-un inform 
cenuşiu. 

În mijlocul acestor probleme întunecoase care înăspreau 
e; uismele, dascălul Gore de la Sf. Vineri îi dedica pe al lui. 

Li oferea numele, avutul, situaţia, toate energiile nobleţei 
lui de om. Îi imola, cu un gest de pasiune antică, e ei şapte 
copii şi pe femeie, mama lor! 

Şapte copii? Bieţii de ei! Insule purulente. Născuţi din 
omul galben şi din femeia trudită, otreapă de bordei sărac. 

Mai bine morţi decât purtând în viaţă apele verzi şi mâlul 
cafeniu, în trupurile nemernicite, cu muşchii atrofiaţi, cu 
dungile stupefacţiei pe fruntea lor îngustă de moştenitori 
sărăciţi ai netrebniciei! 

Mascarada asta nu avea nimic glumeţ. Decorul, ca şi 
gesturile, ca şi armele tragediei, erau impunătoare. 

Cum se născuseră la dascălul Gore aste simţiri nobile şi 
zguduitoare? 

Pe când îl îngrijea, din revulsia interioară a Laurenţei 
emana în cuvinte, în gesturi, o aversiune abia cumpătată de 
cuviinţă. Cu glasul, cu fiinţa, se da înapoi de el. 

Părtinitoare, păcătuise cu acest păcătos, lipsise de la 
bunătatea umilă şi deopotrivă, pe care o închinase durerii 
tuturor. Cum, atunci? 

„„„Mâinile ei curate, pe care şi le pedepsea, îl îngrijiseră. 
Mâinile ei încătuşate şi zadarnice, pe care nimic nu le păta, 
lipsite chiar de clarobscurul modelat al acelor contururi, pe 
care micile atingeri ale uzului comun îl dau mâinilor ce au 
încercat viaţa. Flori palide pe doliul sufletului; asemenea 
mâinilor acelea care, ca nişte cupe prelungi, crenelate de 
degete rigide, dospite dintr-o pastă cerulee cu sidefări 
cristaline, stau atârnate fără legătură anatomică în 
marginea manşetelor dantelate, pe portretele primitive de 
femei medievale, îmbrăcate în matitatea catifelei negre. 


Portrete fără de i mlădierea vieţii, dintr-o artă care nu 
înviase încă, fiindcă modelele ei claustrate în cetăţui de 
piatră şi în somnul conştiinţei, treceau pe platforme de 
donjoane, de la o poartă a vieţei la alta, ca niştv umbre 
mobile şi nu putuseră oferi artei forme modelate de o 
pasiune vie. Mâinile ei curate. 

„„„Pe mâinile Lady-ei Macbeth stau petele indelebile ale 
crimei. Frumoasele, ei mâini regale flabelate cu sânge, - din 
ambiţie şi patimă! 

Aşa, mâinile mici, uscate, cu muşchii striaţi violent, mâinile 
învrăjbite ale dascălului Gore ofereau Laurei crime capitale, 
din ambiţie şi patimă, în numele unei legi încuiate acolo în 
apele verzi şi galbene ale sângelui, ce înflorea insule 
purulente şi hrănea mâlul din care era frământat micul om 
nelegiuit. Uri te sau frumoase, mâini criminale! 

Laura îşi aminti de mâinile ei albe şi reci pe gâtul încins de 
bubă. Ştia ce abjecţie a drenat de acolo, lucrând profesional 
cu decizie rece şi crudă, ca pe un manechin. Cum, apăsând 
de sus de pe oecipite, de jos din omoplate, gonise cangrena. 

Ştia ce greutate tâmpă trebuie să fi încarcerat simţurile şi 
trupul bolnavului. Îşi amintea dârza brutalitate a omului 
înveninat de acel rău şi uşurarea aspră a nenorocitului trup 
care zbârnâia sub ultimele radieri ale unei suferinţe 
curmate sub mâinile ei. 

Mâinile ei congelate în sacrul purității umblaseră ca nişte 
instrumente agile în buba necurăţiei. Înţelese că era un 
traumatism direct al curăţirii pe stârv, care degenerase în 
acea aberaţiune. Mâinile ei erau de vină! 

Omul luminat din acea cloacă, printr-o necesitate egoistă 
de bine, năzuia acum către salvatoare. 

Deodată cu acel putregai, printr-un instinct inconştient de 
purificare, vrea să azvârle tot ce se amalgama şi deriva din 
viata lui dinainte: o femeie şi nişte copii! 

Vroia pe cea care îi îndulcise mizeria. 

Recunoştinţa lui mojică, şi care nu se exprimasa nii ll m.'H 
ar prin vreo mulţumire de bunăcuviinţă, prelucra 11 


All 1lâmi binele Şi binele, acolo în lutul pernicios, înflorea | 
lol 1 I le fii upru ama nu ha cA ceen ce semeni, grăuntele 
divin, albul.1 lumina nu au 1'IniţA pur A decât, sterile, 
singure. A/. Vârlile în bni/drt mocnesc din ea, încolţesc în 
alte simţuri, se pi lliănesc şi fermentează blestemul din care 
nasc monştri. 

Procesul descalificării nu-l ştia. Nici că dascălul Gore, 
purtător de monştri, era o avangardă trimisă de pătimirile 
nebănuite ale vieţei ce sunt în mers jspre noi. 

Licee, aspru, sarbăd. Laura gândea: „Am pus mâini curate 
pe bubă şi bestia izbăvită de rău vrea să-şi asigure le” cul”. 

„... Ca pe o icoană!”... Cu toate că purta livreaua comună a 
carităţii, înţelesese că e o cucoană. Nu era din cei care 
nesocotesc distanţele sociale. Îi ştia boierimea. 

Recunoştinţa i se dezvolta inform. 

În nopţile de gardă, de-a lungul magaziilor goale, cu gâtul 
sucit ca un strigoi, ca o pasăre de noapte cu aripi de 
pulpane veştede, pe când orizontul gol, limpede, mut, 
nşternea o pânză de oţel, dincolo' de care erau cei care 
mureau de bunăvoie, dascălul Gore, aprig cu scumpa lui 
sănătate, se înălța cât mai sus, urca gândul spre icoane din 
biserici, puţina lumină a minţei i se silea spre lumina care 
iradiază din boite, şi acel gând sta suspendat ceasuri după 
ceasuri ameţit în echilibristica lui cutezătoare pe o sârmă 
subţire.: 

Atunci se pregătiseră cuvintele zăpăcite, rupturile de fraze 
pompoase, tot luxul îngâmfat şi caraghios al ofrandelor. 

Ziua, dascălul Gore vroise să afle cine era infirmiera 
binefăcătoare. I se spusese că e moaşă. 

Barierele se micşoraseră şi gândul maniac luase o formă 
hotărâtă, care scobora icoanele din perete. 1 se păruse că 
această unire între doi oameni cu profesiuni libere se poate 
face. Urcat pe treptele lui până la cea mai mare înălţime, 
dascălul Gore oferise cucoanei moaşe viaţa lui. 

Totuşi, o intuiţie a distanțelor urca iarăşi logodnica în rame 
şi formulele se zminteau din nou în creierul despresurat din 


coptură, care îşi rătăcea puţina lumină în piezişurile 
grandomaniei şi ale patimii. 

Când se simţise pregătit pentru ceremonialul cel mare, 
venise tot sus, în echilibru nestabil, pe sârma subţire. 

Întreruperile Laurei îl descumpăniseră. Agăţat printr-o 
sforţare supremă, se legăna zbuciumat, înainte de a se 
desprinde de suportul slab şi a se prăvăli în beznă. 

Sub ochii Laurenţiei, dascălul Gore, într-o ofrandă 
supremă, abătut între aspiraţiune, neînțelegere şi realitate, 
înnebunea. 

În faţa nebunului, Laura cea încordată şi resemnată 
relelor îşi recăpătase frăgezimea şi slăbiciunea. Îi fusese 
frică numai un minut. Apoi iar rămăsese cu simţirea 
strepezită, cu gândurile nimicite. 

Vocea copilărească a băieţelului îi reveni în minte: „Am să-l 
omor!” 

Aşa vine vorba! Bărbatul, omul e născut asasin. Puterea 
distrugerii se afirmă în el ca şi a creaţiei. Născut, el naşte; 
muritor, el poate ucide. Din aste două forţe elementare, una 
îi e interzisă de legea morală atât cât nu se răzvrăteşte. 

Nu omoară. Dar ameninţarea lui putincioasă se risipeşte în 
cuvinte de clacă: „Am să-l omor!” Şi uneori omoară!... 

Acum se sculaseră oameni de pretutindeni în vrajbă şi 
fierbinţeală ca să omoare. Era război. 

Ca să omoare pentru... mai bine... Mai binele, care 
înflorea ciuperci otrăvite în raţiunea popoarelor de pe 
malurile tutulor apelor, din aluatul tutulor malurilor. 

Rupând echilibrul şi spinzuraţi deasupra lor înşişi, îşi 
făceau drum prin moarte spre mai bine - prăbuşind ceea ce 
le încurca drumul spre refacere şi înnobilare. 

Pentru icoane în biserici - pentru o lumină iradiată pe 
fruntea idolilor - pentru ca bubele sparte, scurgmăd puroiul, 
să descongestioneze cerebrul naţiunilor - pentru ambiţie şi 
patimă - pentru triumful egoismelor. Aşa... icnl.ru că 
mâinile curate ale unui ideal ostenit de a fi zadarnic, 


atinseră răul şi turburaseră puterile creatoare şi ui/. |; ,. 
Era război! Da, oamenii ucideau! 

; u 1, 'iura nu se gândea la nimic. Avea în ea ceva iipi li, 
Ţinea leliţele înfipte în Una albă. 

Nu re ('. Tudea nici chiar la logodnele de pe lume, trislric 
....; uihu* de i a/hui, pentru ca ironia vulgară a acclei 
oliauiie i umple cu un dezgust întristat. 

În mijlocul tumultului morţei spre înviere, nu se gândea la 
tot ce moare şi renaşte. La tot ce se duce şi la ce urc să vie. 
La ceea ce purtăm încă în noi şi totuşi e pornit:, pi o marea 
deşertăciune; la tot ce nu avem puterea de a presimţi decât 
prin puterea de a trăi şi nădăjdui; la ceea ce are: f fie, s-a şi 
îndrumat poate de pe locuri necuno teule şi călătoreşte 
spre noi, nu se gândea! 

„„„Laura nu ştia că odată îşi va aduce aminte de solemna 
cerere a dascălului Gore şi o va povesti zglobiu, ca pe un tril 
de allegro, cu acea vivacitate spumoasă a apiritului, 
rezemat pe minunatul tempo de brio al inimii fericite. 

„„„Nu ştia că într-o zi problema împerecherii îi va părea 
asemenea unui oaspe - noroc, întârziat şi înstrăinat, care a 
sosit şi nu se poate opri, pe care femeia îl priveşte (ie pe 
prag, trecător mut dar nu orb, în a cărui ochi ca în 
apeledulci şi adinei, se nasc ri se scufundă catarturi de 
corăbii încărcate cu. Roade scumpe. 

„„„Nu ştia că dascălul Gore, orbit de dorinţele lui 
păcătoase, îi va părea cândva cuminte, fiindcă a dat 
existenţă năzuinţii lui imposibile, prin curajul peste puterile 
lui de a vorbi; fiindcă şi-a sfărâmat închipuirea, dar a trăit-o 
în clipa când se năruia cu ea. 

„„„Nu ştia că alteori dascălul Gore, cu donquichotismul lui 
ridicol, îi va părea un frate al tuturor viselor absurde, lovite 
de dizgrație. 

„„Nu ştia că va fi un timp când puroiul se va răzbuna. Se 
va răzbuna că l-a purificat, că i-a împiedicat apele 
subterane să crească. Se va răzbuna pe mâinile ei, care 
atunci vor fi cupe vii. 


Nu ştia că şuvoiul sângelui verde, şi mâlul făpturilor 
gşibene mişună pretutindeni, ambiţioase şi răzbunătoare pe 
disprețul inocent. 

Nu ştia că orice suflet, care se coboară şi surâde blând 
idolatrilor, e smuls din rame, dus în vizuine şi profanat, 
întunecându-şi din ură şi din crimă icoana clară în ochii 
credințelor scumpe. 

Nu ştia că vreodată amintirea dascălului Gore, care, 
învestmântat în suprema lui demnitate, venise cu dania 
ciudată a numelui şi vieţii lui, îi va apărea gravă cu tot' 
ridicolul ei. Nu ştia că vreodată, când rubinul îndurerat al 
sângelui ei curat va hrăni toată fiinţa cu un gust amar, într- 
un sarcasm suprem, va crede că dascălul Gore, aprinzând 
toate candelabrele în biserica săracă a minţii lui, îi făcuse 
cinste. 

XII. 

CA SĂ TE POMENESC. 

Lângă scară, Laura avu aceeaşi ezitare, pe care nu şi-o 
putea stăpâni, pe care o avusese şi în sara întâia. 

Îşi amintea bine sara aceea. Venise târziu pe la 7 la spitalul 
instalat în localul liceului de Crucea Roşie a doamnelor, cu 
speranţa de a nu întâlni pe nimeni. Întristarea ei era 
sălbatecă: nu suferea vorba, prezenţa nimănui. 

Din treacăt întâlnise grupul doamnelor care plecau, 
schimbând vorbe, ordine, râsete, discuţii, chiar dispute, în 
urma lor, hall-ul mare tăcuse, strângând trist ultimul ecou 
de paşi, de voci. Intrase în cancelarie. Venea să-şi reguleze 
şi ea orele de serviciu - să-şi ofere devotamentul fervent şi 
timpul ei dureros şi zadarnic. Să dea şi să ceară Carităţii, cu 
care va alina şi care îi va da prin muncă, uitare şi alinare. 

Plecau!... Şi cine rămânea? în dreapta, în stânga 
vestibulului imens se lungeau coridoarele şi înapoia lor erau 
sălile triste, mari, sălile suferinţii. Avu un fior. Nu le vizitase 
încă... 

Dimineaţa, lucrând la infirmeria gării, sa deprinsese u 
duivmşii drumeţi, cu musafirii sângeraţi ai patului muc. 


Ochii ei trişti se adânciră în umbra tragică a sălilor 
necunoscute. 

Ii; i(.1 plecau toate, cine rămânea? întrebă pe direclui |. 1, 
iîniunii de scaii; după ce îşi consacraseră ţoala uiţi 
bolnavilor, no ducouu la căminul lor să se (. (UhneaMn,.Ai 
în G; îicasca puţin de familie. 

Da,! Kra Just. Dur cine rămânea '! 

Doclorii plecau şi oi. Personalul permanent se aşeza la 
masă. Răsuflau puţin. Era drept. Dar „ei” cu cine rămîneau? 
Durerea nu are odihnă. Tocmai sara? La ora lupului... când 
frigurile cresc şi mintea aiurează, când mâinile se frâng şi 
buzele se tânguiesc, când trupul se zvârcoli şti; şi sufletul 
plânge. 

Sara boala e mai grea. 

Propuse directoarei să vie ea singură de gardă peste tot 
spitalul de la 7-11. La 11 sosea echipa de noapte: două 
dintre doamne, care se asociau după simpatie ca să facă de 
noapte mare. Făceau două-trei inspecții, dând ajutoare 
imediate sau cerând pe ale doctorandului care dormea în 
spital. În pauză se odihneau pe canapeaua din cancelarie. 
Aşa era rânduit. Ideea Laurei era bună. Porniseră chiar 
atunci să-i arate localul. Prinsese în ochi numaidecât 
dispoziţia saloanelor de jos, legând de îndată cu ele o 
familiaritate. Era câmpul de luptă, pe care-l explora cu 
întâia privire. 

Dar lângă scara mare ce urca la etajul de sus, directoarea 
îşi luase bună sara: 

— Sus e la fel! 

— Cum? Şi sus? întrebase ea fără rost, cu o semiafirmare, 
cu o jumătate de îndoială. 

Se uitase în sus cu rea-voinţă, cu o ezitare neexplicabilă, 
aceeaşi pe care o avea de atunci în fiecare sară. 

Îi era niţel frică. Da, frică! Cu toate astea, de atâţia ani nu-i 
mai era frică de nimic! 

Punea piciorul pe prima treaptă încet, cu îndoială; şi de 
sus, din serpentina scării largi şi întunecoase, spre care îşi 


înălța capul, cu o mică sforţare a gâtului, ca şi cum ar fi voit 
să primească drept în faţă un pericol, i se părea că vine 
ceva. Nu oameni, nici umbre. Ceva care ar rămâne din om 
în umbră. 

Umerii şi-i încorda puţin. Totuşi nu avea cine veni de la 
spate! Frică? da... foarte puţin... Numai un minut... Ca 
atunci când era copil la şcoală şi fugea nebuneşte de-a 
lungul dormitoarelor goale tot la ora asta! - speriindu-şi 
umbra uşoară ce o preceda şi gonită de la spate de mii de 
umbre. Cu inima zbătută, cu răsuflarea vijelioasă până ce 
ieşea la lumina zgomotoasă şi în pragul clasei, sta un minut, 
cu părul zăpăcit pe frunte, 'pe umeri, cu ochii ficşi de 
spaimă; şi peste un alt minut râdea cristalin din grumazul 
liberat, răsuflând adânc, desfătată, cu mâna pe inima care 
se domolea încet. 

Acum nu fugea. Punea piciorul încet, apăsat; se oprea de 
la imboldul fugii cu toată raţiunea. Urca aşa, parcă 
împiedicată în cutele largi ale şorţului alb, palidă ca o 
vedenie, cu respirarea oprită pe buzele strânse, cu ochii 
aiuriţi, urca anevoios treptele largi, care şerpuiau lin în 
întuneric. 

Sus nu găsise nimic „la fel”, Sălile aveau altă împărţeală. 
Ceva antipatic, dosnic. Un teren pe care călca cu sfială. Zile 
după zile nu reuşise să-şi fixeze bine planul etajului şi până 
la urmă păstrase o impresie de labirint - era dezorientată. 
Trecea prin săli ca o somnambulă şi şirul lung de umbre 
albe culcate îi păreau stafii. Nu-şi simţea nici o legătiu'ă, 
nici cu locul, nici cu oamenii. Erau tot dureri! îşi făcea 
datoria, dar nu venea iubirea! 

Vaietele o iritau chiar, trebuia să se dojenească. Prin 
coincidenţă erau mai uricioşi, mai nedisciplinaţi. Acolo erau 
veşnic protestări, neorânduieli, mici încăierări de la un pat 
la altul. 

Poate că nu era o simplă întâmplare. Izolaţi de mişcarea 
centrală a sălilor de jos, unde erau pansamentele, farmacia, 
tot furnicarul, se simțeau mai singuratici şi erau ursuzi, ca 


toţi părăsiţii. Planul camerelor, topografia aceea vădit 
antipatică îi influenţa poate şi pe ei. Viaţa oamenilor e 
legată de felul cum cortul lor se uită spre soare. 

În sara asta, Laura prelungise vizita pe jos. Acum se 
grăbea. De cum urcă, întâlni pe Maria cea mică - erau mai 
multe Marii - supărată şi ocărând meseria. Maria mică era 
una din infirmierele bune, supuse, îndatoritoare. 

— Ce e, Mario? 

Bolnavii erau nesuferiţi. Toţi vreau ceva - nu le maiiul1,li 
în voie... acum „[iganul” 1 cerea să-i schimbe aşternutul... 
Ceilalţi ţipau că nu mai pot sta cu el în sală... MI.11l*inu:: 
umblă la odaia de rufărie - lenjera era la m.r. INni-i 
mâăiunce n au oamenii linişte... Un iad! 

Tocmai Mina!) I.al) plecau şi infirmierele; rămânea una de 
ajutor pretutindeni. 

Du te, Mario. O sft-1 schimb eu. 

Dumneavoastră? Nici gând!... Lăsaţi, că n-o muri d până 
mine! 

Maria avea pentru Laura acea simpatie care selecţionează 
oriunde sunt oameni mulţi la un loc. *Nu vroi s-o lase 
singură. Scoborâră la lingerie. Era lumină înăuntru şi uşa 
închisă. 

Laura pretinse lucrurile de care avea nevoie, cu o 
autoritate blândă. Cu un surâs e. Am acru, doamna Alexiu, 
în camizol frumos cu broderii albe, dădu tot ce i se cerea. 
„Fiindcă ziceţi dumneavoastră!” Sus, Maria o ajută. Bolnavii 
protestau, cereau să-l ia de acolo pe ţigan. Era sala cea mai 
răzvrătită, cu veşnice doleanţe, unde cărţile de joc apăreau 
şi dispăreau ca prin farmec, unde fumau neisprăvit, unde 
cereau favoruri şi exprimau pretenţii. Nu-i durea oare 
nimic? Ce fel de rău vor fi avut, care le lăsa spiritul liber 
pentru atâtea nimicuri? Picioare în gutiere, mâini 
bandajate! 

Printre ei, doi-ţrei, toropiţi de suferinţă, zăceau în tăcere. 
Unul lângă părete, cu o congestie mereu friguros, pe când 
ceilalţi cereau ferestrele deschise; altul, e.um o vedea, îi 


povestea pe lung durerea lui. Li cunoştea pe toţi din 
treacăt. Erau săli multe şi trebuia să semnaleze gardienei 
de noapte toate accidentele, toate nevoile. 

Spiritele dezordonate, nesupuşii erau chiar lângă uşă. 
Laura, de cum intra, simţea atenţia lor ironică şi 
gâlcevitoare. Abia aşteptau să aibă un pretext de 
incriminări. Şopteau între ei, cu cărţile de joc rău ascunse 
sub plapomă, îşi râdeau unul altuia; şi ceea ce murmurau îi 
părea Laurei insolent. 

Nesuferită sală! 

— Jucaţi cărţi? Sunteţi desigur bine de tot! Vindecaţi? Cu 
atât mai bine!... O să vă osteniţi totuşi stând mereu aplecaţi 
peste joc... şi nici nu e permis! 

— Să ne dea afară, doamnă! Mai bine. Scăpăm şi noi. 
Jucăm sara puţi... nu vă supăraţi! Ziua e destul balamuc 
aici! 

Aveau un glas provocator. 

Cum să te superi pe bolnavi? în adevăr, nu era aşa veselă 
viaţa de spital! Până la urmă, nu şedeau acolo degeaba. 
Trebuiau să se vindece... Atât mai bine dacă se simțeau bine 
dispuşi... Era destulă tristeţă peste tot. 

Trebuie să fi fost târgoveţi... îndrăzneţi, nepăsători... Acolo 
nimeni nu avea altă biografie decât a buletinului medical. 
Cine erau? După ce norme sau hazarduri erau adunaţi 
acolo, în aceeaşi încăpere, subt eticheta lipită pe uşă: „Sala 
no. 11”. Erau răniţi, bolnavi, soldaţi! Suferinţa era singura 
explicaţie a prezenţei lor, ca şi singurul fir conducător al 
purtării Laurei cu ei. Toţi trebuiau îngrijiţi, toţi trebuiau 
iubiţi. 

În seara aceea era gâlceavă mare. Pichetul, întins cu toată 
cutezanţa cărţilor aşternute la vedere, sta sfidător, şi un 
tumult de reclamaţii tulbură auzul Laurei, predispus 
şoaptelor şi gemetelor: Asta nu se mai putea suferi!... De ce 
nu zvârleau de acolo pe ţigan? Un ticălos, care le cobea pe 
cap ziua şi noaptea... murdar... infect... 

— Am să spun mâine să-l mute. 


Se liniştiră puţin. 

— Mine! dar până mâne, spuneţi-i să tacă, că-l omorâm. 

— Nu-l doare nimic, numai de ticălos ce e, nu tace. 
Boceşte întruna, cioara! 

În fund, lângă părete, ţiganul amuţise. Laura se apropiase 
de patul lui şi făcuse un pas înapoi. Din pachetul de feşe 
albe, proaspete, pătate de sânge, ieşea o duhoare ce nu se 
putea suferi. Ceilalţi rânjeau. Îi aşeză totuşi patul - cumplită 
îndeletnicire! - şi stătu lângă el. 

Era o trepanaţie făcută chiar în dimineaţa aceea. Capul 
acoperit de bandaje era hidos de văzut. Printre ele apărea 
faţa neagră - vânătă, bărboasă şi gura ieşea dintre două 
fâşii albe, zdrelită, oribilă; gâtul, ţeasta erau complet 
împachetate, dar sângele, puroiul străbătuseră... „0 
trepanaţie! gândi Laura. Problematică minune!” 

În adevăr, nu-l puteai vedea, nu-l puteai simţi aproape de 
line. Acum gemea sub broboadele lui, fricos, încurajat totuşi 
de prezenţa doamnei. 

— Ce ai?... Ce vrei? 

Începu un bocet nelămurit. Vorbea greu din cauza hii/clor 
rupte Cnpul u fusese /. Drobii. Săracu! Emanaţia neecii 
putreilii. Cure Ieşea din el, îi pătrundea Laurei prin nas. În 
ochi. În i reiei pe Hiib piele, şi o sufoca. 

Ai II viul nu luna. Căuta să-l potolească şi să desluşea;.ca 
ce cerea. Vrea doctorie... Vrea apă... murea de Keie... 
Cuvintele străbăteau prin peticele acelea, prin buzele 
acelea diforme, gângav, astupat, întrerupte de o văietatură 
țigănească plină de invocaţiuni, de blagoslovenii. Aili 
crezut că e o farsă macabră, atâta ridicol era în contrastul 
dintre isonul acela lăutăresc şi cumplita arătare ciclopică a 
chipului mutilat. 

Un ochi era cuprins subt boneta pansamentului; e. Ellalt 
apărea singur, vânăt printre baiere. 

Acum gâlcevitorii râdeau cu poftă mare: 

— Să mai vadă şi cucoana cum o ducem noi cu ţiganu! 


Ea ar fi vrut să fugă. Îi era groază şi scârbă de ochiul lui, 
de gură, de vorbele acelea miloage... şi mirosul o năbuşea. 

Cu o mână nesigură, luă apă cu o linguriţă şi se pregăti să- 
i dea: „Mor de sete”, zisese. 

Trebuia să i-o toarne încet, cu băgare de seamă, uitându- 
se bine la el... Să i-o toarne pe gură - gura aceea! înghiţea 
cu aviditate... Mai vrea... Multe linguriţe... Da! Doctorie o 
să ceară doctorului... pentru somn... Da... Şi pentru durere 
de cap... Da! O să ceară acum. O să-i aducă îndată... O 
explozie de binecuvântări... 

Vru să plece... Trebuia să plece: să ceară doctorii. Chiar 
dacă o bombăni-o niţel doctorandul... Ea nu prea-l supăra 
cu nimicuri, dar nenorocitul ăsta) v abia operat, trebuia 
liniştit. 

Ceilalţi jucau acum tihnit; îi auzeai numărând punctele. 

Din când în când Laura îi simţea fluierând unul către altul 
şi arătându-şi cu coada ochiului grupul format de ea şi de 
ţigan. 

Ce grup, în adevăr! 

Ţiganul părea acum bine dispus. Spunea, spunea 
neisprăvit, cu glas mai tare, mai limpede. Când Laura schiţa 
un gest uşor de plecare, îi cerea din nou apă. O întorsese 
aşa de vreo două ori din mijlocul sălii. Un hohot astupat 
răsuna în colţul zarvagiilor. Se distrau: le trecuse necazul, 
aveau niţel teatru. 

Veselia lor obraznică mai mult o făcea sfiicioasă decât o 
supăra. Dar mai ales ducea cu ea însăşi o luptă grea, pe 
ţigan nu putea să-l mai vadă! Dezgustul fizic de urâta lui 
arătare, dezgustul moral de lamentul acela ţigănesc, o 
disperau. Nu-i era, la urma urmei, poate aşa de rău, dacă 
vorbea aşa de mult şi cu aşa putere. Nu-i fusese semnalat 
ca un caz grav. Ar fi vrut cel puţin să nu se audă aşa de 
tare: 

— Mămucă!... Mămuca mea din cer!... Vezi pă Dobre al 
tău... pă băiatul tău, mărnuco, îl vezi? Uite, mămuoo, ce 
înger stă la patul lui Dobrică, ce înger îl dezmeardă!... în 


adevăr, Laura, răspunzând unei explicaţii a ochiului tragic 
şi unic, unei mişcări a mâinilor negre întinse spre ea, luase 
în mâna ei nesigură, fugară, pe a nenorocitului. Era un 
amestec aşa de grozav de mizerie şi de ticăloşie în fiinţa 
acelui danci nesăbuit! Invocaţiunea maică-si de pe „lumea 
cealaltă stârnise o adevărată sărbătoare: cei de lângă uşă 
sughiţau de râs. Dar cum vrea să plece, ţiganul o strângea 
de mână-şi zicea încet, stins, cu altă voce parcă, cu altă 
minte, cu graiul altei dureri, care nu mai era aceeaşi şi era 
sfâşietoare: 

— Mai stai! Mai stai!... Mai dă-mi apă! 

Îi spuse că o să se vindice cu încetul, ca şi cel din sala no. 
6, de jos, care acum umbla. Printre bolnavi... şi care 
avusese tot o rană ca a lui. Îi da iar apă cu linguriţa. 
Aproape nu mai vedea spărtuva aceea sângerată; avea ca 
un văl gros pe vedere, ca şi pe respiraţie - o opacitate a 
simţurilor, provocată de apropierea şi persistenţa acelei 
infencţii. Trebuia negreşit mutat de-acolo a doua zi! Ce 
erau de vină ceilalţi - cel cu pneumonia, de colo, de lângă 
sobă, alb ca varul şi întors cu spatele, şi ceilalţi... 
Nenorocitul era mai murdar, mai respingător decât toţi. Aşa 
de negru, cu barba aceea, cu bucăţile acelea de carne 
tumefiată! în tot spitalul nu era unul mai uricios. Tocmai de 
asta trebuia să-i fie milă... Şi era greu să-ţi fie milă! Ţi-o 
curma cu cântecul lui de cerşetor: „Mămucă!... Mărime!... 
Cu neputinţă să nu uiţi de milă, să nu te enervezi... 

Mama aceea, chemată acolo în aşa fel, nu-ţi strângea 
inima de înduioşare. Trebuia să te reţii ca să nu-i spui să 
tarii,:. A nu-l opreşti brusc. Să lase în pace pe mamă-sa, 
acolo unde era, pe lumea cealaltă.:. Să nu se mai 
văicărească; r,a, slimind rinul şi dezordinea... Şi pe ea să n- 
o mai umple de ridicol cu psalmodia lui țigănească. 

N. Mulţumirea, chinul priveliştei, asfixia creşteau. Şi ideea 
datoriei nu le mai putea învinge. 

— Lasă!... Lasă! Stai liniştit. Culcă-te! Mă duc să-ţi aduc 
doctoria! 


LIA 


La mijlocul sălii, geamătul lui Dobrică o oprea... Ce mai 
vrea? 

Spune-mi cum te cheamă!... Spune-mi cum te cheamă?... 
Vezi tu, mamuca mea din cer, ce înger a avut milă de Dobre 
al tău?... Cum te cheamă? Ca să te pomenesc! 

Cuvântul căzu Laurei drept pe inimă... încă dinainte inima 
începuse lucrul ei. De adineaorea o chemase în ajutor, 
pentru a putea rămâne la datorie. Pentru ceea ce nu mai 
pytea face, numai pentru că trebuia făcut, de acolo de unde 
începea imposibilul, un singur gând o putea înarma cu 
supraputerea răbdării: gândul iubirii! Strunele ei se 
încordau: „Voi îndura, mă voi pedepsi, mă voi chinui pentru 
acest nenorocit. Cine ştie cine suferă acum departe?... Ce 
dureri pot ameninţa pe oricine? Ce cap scump, printre mii 
de primejdii, trebuie ferit de orice atingere!...” 

Chipuri scumpe, împodobite cu frumuseţea pe care le-o 
dăruieşte ochiul îndrăgostit, se desenau palide, sub feşe 
albe, în trecerea înfiorată a unei secunde. Imagini izgonite 
repede. Apoi apăreau triumfătoare, invulnerabile. 

Gustul sacrificiului se lupta învingător cu dezgustul. Şi 
parfumul aromelor, pe altarul dragostei care imploră, 
stingeau miasma ucigătoare, care se risipea la fiecare 
mişcare din corpul acela netrebnic... „Ca să nu-i atingă 
nimic! Ca să fie veseli, voinici şi ca să se întoarcă!... Cei 
dragi!” 

Sugestia minunată opera. Exaltarea transfigura. Se 
întoarse lângă Dobre... Apă! mai vrea apă!... Îi dete cu 
mâna sigură, privindu-l, surâzându-i. Li spuse, cu glas 
dulce, cuvintele mângâietoare... Glas şi vorbă care erau 
pentru alţii. Îşi auzi singură, cu o înfiorare de plăcere, 
sunetul cald al vocei. Vocea altor timpuri, altor crezuri, altei 
vieţi, reînviate sub evocarea violentă a dorului ascuns. 
Netezi mâna vânătă, uricioasă. 

— Mămuca mea! Mă... mu... ca... M... €... a...! Dobrică 
avea acum exclamaţii sacadate. Parcă vrea să adoarmă. 
Aşteptă puţin, apoi, desfătată de ea însăşi, sigură că are de 


partea ei pe Dumnezeul bolnavilor şi al nenorociţilor, care îi 
e dator şi care îi va plăti, plecă încet, trăgându-şi mâna lin 
din a lui Dobre. Ţiganul nu mişca. Era acum deplin liniştit. 

Lângă uşă îi auzi totuşi glasul: 

— Cum te cheamă? - un glas trist şi rugător. Ca să te 
pomenesc!... 

Cuvântul îi ridică iar un val de sânge în obraz. O s-o 
pomenească!... Ce frumoasă sară! Era sigură acum. Era 
numai nerăbdătoare, dar sigură că a răscumpărat norocul 
şi fericirea celor absenţi. Erau invulnerabili! 

— N-ai să ştii să spui nimic, e prea greu! Mă cheamă 
Laurenţia... 

Ţiganul îl prinse cu toată voinţa lui încordată. 

— Arinţia... Arinţia... repetă el, cu silinţă, stâlcind 
cuvântul, dai' plin de sârguinţă, pătruns, evlavios. 

Râsetele amorţite izbucniră slab. Laura se înfioră puţin. 
Ţiganul părea că sufere. O să atragă atenţia doctorului, 
Devenise deodată aşa de solemn, aşa de pios, în silabisirea 
informă a numelui ei! Aşa de tragic cu pomenirea lui! Se 
întoarse: 

— Mai vrei ceva, Dobre? 

— Apă. 

— Mereu apă? 

Îi dete. 

La uşă, gata de ieşire, zise scurt: 

— Acum să fie linişte! 

Zgomotoşii se aşezară pentru culcare. Nici nu băgase de 
seamă când trecuse pe lângă ei. De obicei o stânjeneau. Îi 
simţea surâzând şiret, pe subt pleoape, unul către altul, cu 
o mişcare imperceptibilă a buzelor, un fel de şuier, de mic 
semnal abia schiţat pe limbă, înapoia surâsului insolent. 
Ceva care trecea, peste livreaua ei albă de soră de caritate, 
până la femeie, şi îi răscolea demnitatea. 

Cu mâna pe ivăr, apoi înapoia uşii, auzi numai: „Ca să te 
pomenesc!...” 


('0, soniv în dimineaţa aceeu! L.aura se deşteptase ca în 
zilele dinaintea urgiei, IVinl acea broboadă care paraliza Sil 
ea tonte energiile bucuriei. 

Nu mui ieşise în oraş de nu se mai ţinea minte! 

Pustiu, oraşul! Dar era un timp frumos pentru plimbare! 
Se uitase în Oglindă. Trebuia să intre întâi la spital un 
moment, ca să ia pentru infirmeria ei medicamente. 

Nu era numai soarele motivul. Era şi binecuvântarea lui 
Dobre? îi reaase nădejdea. Va vedea deseară daca îi ţine 
minte numele... Surise înveselită. 

În spital intră pe poarta laterală. Vâri capul, surâzătoare, 
în fiecare sală. O aclamaţie de bună-venire o primea: 

Trebuia să se arate cu pălăria, cu voaleta, gătită de oraş. 
Pe decorul neschimbat al halatelor vărgate, printre. Care 
lunecau surorile albe, costumul de oraş aducea nostalgiei 
lor de bolnavi reminiscenţe înveselitoare. O admirau, şi ea 
le da diversiunea asta inofensivă, cu complezenţă. 

— La plimbare, doamnă? E frumos! 

— O să vă plimbaţi şi voi, băieţi, în curând! 

Pe coridor se izbi de o targă acoperită cu un cerşaf. 

O ducea doi infirmieri, nişte glotaşi bătrâni, morocănoşi, 
care moţăiau pe coridoare, silnici pentru orice serviciu, 
aproape nefolositori, abrutizaţi. Laura nici nu-şi închipuia 
că există astfel de specimene omeneşti. În cursul vieţii de 
până ieri, până în ajunul războiului, nu-i veniseră înainte 
decât, poate, prin geamuri de circiume. Nu înțelegeau 
nimic. Un creier ticsit, murdar şi îngroşat ca şi trupul, faţa, 
mânile lor. 

Tot ce era valid plecase să facă gloata morţii. Şi aceşti 
naufragiaţi se văzuseră deodată investiţi cu funcţie 
omenească... De unde-i putuseră găsi? Răuvoitori, refuzând 
cu încăpățânare orice serviciu, întunecaţi, cu glasul, cu 
vorba plină de o ură inconştientă pentru că liniştea le era 
tulburată de aceste întâmplări, cari le rămâneau în afară de 
înţelegere. Toropeala lor alcoolică fusese întreruptă 


— Atât ştiau. Şi se arătau duşmănoşi. Serviciul lor se 
reducea la transportul tărgilor - supravegheați şi atunci de 
o doamnă sau domnişoară, care nu-şi lăsa bolnavii mai nici* 
odată singuri, în călătoria asta zdruncinată, până la sala de 
pansament sau de operaţie. 

Treburile spitalului nu-i puteau rămâne indiferente Laurei. 
Îi opri: 

— Unde-l ducetţi? 

— La „rezervă”! bodogăniră ei, oprindu-se să răsufle, 
trândavi de ici până colo. „Rezerva” era odaia funestă, unde 
erau duşi cei ce trăgeau să moară, ca să cruţe de priveliştea 
lor pe ceilalţi. 

Un muribund? Cu toate astea sara trecută niciunul nu era 
aşa rău... Numai cangrenele gazoase dădeau uneori 
surprize de felul ăsta. 

— Din ce sală?... E mort? 

— Nici mult nu mai are!... Un ţigan, de sus! 

Laura tresări. Se scoborâseră din partea stângă, partea 
cealaltă... Nu putea să fie el! 

— Să-l văd... Ridică un colţ al pânzii. Se aplecă - cu faţa 
încă rozată de aer, de bună dispoziţie, de glume, gătită, cu 
pălăria ei mare cenuşie, cu voalul gris... Se uită bine. O 
bonetă neagră pe cap şi o haină azvârlită peste el... 

Nu-l vedea bine. Era umbră pe coridor: tot soarele 
rămăsese afară şi în geamurile despre răsărit. 

— Dobre!... Aproape de tot, la ureche: Dobrică!... „Nu m- 
auzi? Eu sunt! 

Inert fără conştiinţă, ca şi mort... O suflare abia... o 
înfiorare uşoară înapoia feţei... Şi trupul rigid. 

— Dobrică!... 

I se împreunară fără voie mâinile. Înmănuşate. Ar fi vrut 
să aibă capul gol şi cruciuliţa aceea roşie brodată, să o 
simtă pe frunte. Hainele îi atârnau greu... Şi timp iţii aceia, 
care şedeau acolo ca nişte urşi, aşteptând. 

Ar fi îngenuncheat. Simţea încovoierea în trup şi abia şi-o 
oprea. 


Un fior îi trecea pe sub faţă, sub voaleta cenuşie. 

— Dobre!... Ochiul lui sticlos era orb. 

Umerii i se slobozeau în jos Laurii, şi gleznele îi erau /. Iubi 
ode, nu o mai purtau bine. Abia se ţinea pe picioare. 

I'e ' ub ochii împăienjeniţi de ameţeală, văzu targa mişi ml 
Îi:. Ui unbliir. Îţi. '/is.'ră cu glas omenesc: 

Im I.i.! 1 Himm /. Eu fii lierte!... 

I'loeiuă [.1 îi ei vei „ei. Linolo, aproape. Laura nu se inii. [| 
din I', liniile. (Im -.1: e durea departe... dincolo ile roiului! i 
ud. Lia agoniei., dincolo de spital... La Mămuii, nndeva, în 
cer... în cerul ţiganilor... acolo unde se albesc toate 
sufletele... Şi lua cu el numele ei Arinţia... A-rin-ţi-a! li 
tremurau muşchii. Feţii şi pleoapele le închisese cu o 
expresie de smerenie. 

Fără voia ei, era amestecată de-aproape misterului f arru 
al morţii, legată de acea agonie... 

Se făcuse frig. Soare de toamnă, numaidecât răcit. Laura 
se mişcă din loc. Îşi târî puţin picioarele. Se uită împrejur. 
Vitrina mare de sticlă sta în mijlocul Jzaliului: vitrina 
liceului, cu bucăţi zoologice... Se uită de aproape la ele, 
curios, ca şi cum ar fi interesat-o grozav. O vulpe mare... un 
urs Mic... şi păsări caraghioase, pe picioare subţiri, subţiri. 

Rezemă umărul de rama dulapului. 

O să ia mâine doctoriile pentru infirmerie. În oraş nu se 
mai duce... Pălăria o plictisea... Plecă spre casă cu sufletul 
absent, cu o simţire ciudată, pioasă şi sinistră. 

Fără ştirea ei, ceva din ea agoniza acolo, în odaia lugubră, 
în respirarea aceca diafană, sub f, ata înseninată, purificată 
acum, a lui Dobre călătorul... La munca aceea obscură, care 
se trudea în taina ultimelor legături, veghea şi ea. Avea 
senzaţia aceea nelipsită, pe care o ai când viaţa îţi scapă din 
puterile tale şi o simţi împinsă în alte îndeletniciri, 
enigmatice şi sacre. 

Toată ziua. Toată sara, Laurenţia şezu înmărmurită şi 
reculeasă, cu o răsuflare adâncă în piept. Şi noaptea nu 
dormi, cu mâinile petrecute pe după genunchi, cu ochii în 


întuneric, fără gânduri şi fără imagini, numai „de veghe”, 
aşa cum arde o luminare la un mort. 

De Dobre nu-i era milă, nici nu simţea părere de rău. Avea 
un sentiment mai nobil, mai măreț. Dintre atâţi drumeţi pe 
care-i petrecuse, ţiganul era un pelerin solemn, pe care îl 
urmărea. Cu suflet smerit. Îl vedea mergând, cu urâţenia lui 
acum augustă, pe drumul sui' şi grunzos ce desparte 
ţarinile de ceruri, purtând în mini norocul ei şi pe buzele lui 
hidoase divina binecuvântare... Şi mama lui îi aştepta în 
pragurile negurii şi ale luminii. Nu spusese îj* ziua aceea 
nimănui ceea ce o muncea, pentru ca oamenii să nu 
păcătuiască, cu uşurinţa şi cu îndoiala, către taina credinţii 
şi a morţii. 

A doua zi nu întrebase ce a devenit trupul nemernic al lui 
Dobre. Altfel murise Dobre! Sara nu intrase în sala unde 
derbedeii rânjeau în preajma durerii. Întrebase numai: 

— Când i s-a făcut rău? 

Chiar atunci, noaptea, după plecarea ei, nu mai vorbise 
nimic. Şi spre ziuă intrase în agonie. 

Era sigură că numele ei fusese ultimul lui cuvânt de pe 
pământ, că recunoştinţa lui umilă şi caraghioasă, ultima lui 
simţire, şi pomenirea ei - ultima lui rugăciune... 

Laura era fericită. O linişte mare se aşezase peste sufletul 
ei. Credea adevărat în redempţiune. Dobre va dobândi 
pentru ea dania cerească... Adesea îşi aducea aminte de el 
şi îşi împreuna mânile şi mlădia genunchii şi se înfiora 
cucernic: „Ca să te pomenesc...” 

Târziu, într-o dimineaţă când era soare tocm.u ca şi atunci, 
îşi amintise iar de el - şi un palid surâs, de amărăciune şi 
deznădejde, îi lipise de buze vălul negru de doliu. 
Logodnicii, fraţii muriseră. Târgul ceresc nu izbutise. Dobre 
nu cumpărase de la Dumnezeu viaţa altora... 

Laura privise lung în soarele de iarnă ca să înţeleagă 
Firea. Nu se răzvrătea, nici nu tăgăduia. Din urgie şi din 
naufragiu îşi salvase credinţa. 


Poate că drumul era lung, de-acolo de unde Laura nu mai 
putuse merge alături de Dobre, de unde o. Lăsase jos, într- 
un colţ de lume, şi el păşise mai departe, spre necunoscutul 
măreț. Ajunsese prea târziu cu pomana lui ferventă, să 
spuie Domnului de sus: „lătucă! Pe Laurenţia am venit să ţi- 
o pomenesc...” 

Sau putea ea şti pentru ce Redempţiune superioară ceilalţi 
plecaseră şi ei, cu fruntea încinsă de o aureolă de M? iţe? Şi 
pentru care târg măreț, acolo, la bâlciul sublim unde se 
tilruir. Se întocmirile, care scapă de sub puterea noastră? 

Dar eee. I ce dus la cer lui se risipeşte şi nici sămânţa le 
bine de pe pământ, nu se risipeşte. 

Laurenţia, învăluită în zăbranice negre, nu înţelegea, dar 
credea. 

Intr-o zi, o primăvară blândă va lumina vălurile ei corniţe 
ca şi pe ale iernii, şi soarele proaspăt va îndulci asprimile 
vremurilor şi pe ale sufletului. Laurenţia va fi ca firul de 
iarbă care dă din nou fraged şi, ca şi el, plăpândă, fiind 
renăscută peste ce a murit. Va şti că trebuie să trăiască şi 
va aştepta viaţa. Durerile ei vor fi ca iarba uscată a anilor 
rămaşi în urmă. Care fertilizează lutul... Şi va primi bucuria 
cum primise şi suferinţa: cu patimă şi cu uimire. 

Soarele arde şi tot el hrăneşte: iar Moartea nimiceşte şi 
tot ea creează. 

Două lumini! 

Nu ştii unde rade sămânţa şi unde rodeşte - dar nimic nu 
se pierde. Nu eşti stăpânul, dar eşti robul fericit al Re 
dempţiunii. Ca şi firul de iarbă, nădejdea va creşte, se va 
împlini, va înflori şi va da rod. 

Dobre - Ceilalţi - Trecutul. Vor fi icoane care din suflet se 
vor urca în rame de biserici. Biserici umbrite înapoia 
soarelui regenerator. 

Cu simţirea aceea, pe care o ai când viaţa ta îţi scapă din 
puteri - de acolo de unde se face târgul sublim ai 
întocmirilor - Laurenţia va primi Reînvierea. 

XIII. 


COANA MOAŞĂ în infirmerie zilele erau acum mai lungi, 
neocupate, liniştite. Cucoana moaşă umbla prin oraş după 
treburile ei sau da mereu în cărţi, povestindu-şi romanul 
vieţii. Laura împletea nesfirşit lina moale pentru soldaţi. 
Când nu ştia să se mai descurce cu împletitura, trecea la 
restaurantul, pustiu şi el, unde patroana îi arăta cu răbdare 
şi plăcere. ' 

Cucoana moaşa era mai puţin pricepută la cusătură; în 
schimb, avea darul povestirii pitoreşti. Romanţioasă din fire, 
adăoga la slabul roman omenesc o invenţie bogată 
Cuvântului vioi îi unea gestul vioi şi puteai asista la 
pantomima viu colorată a unor senzaţionale foiletoane. 

Fireşte, cucoana moaşa nu se măritase banal de la casa ei 
- lucru foarte de crezut, când o cunoşteai. Dar nu era vorba 
de vreo fugă sau de vreo cununie de voie-de nevoie. Fusese 
răpită!... Nu o răpire simplă! De la acest punct îndoielnic al 
adevărului treceai la fantasticul galop al color mai 
neînchipuite aventuri. 

Tot aşa adulterul - cel dintâi - avea peripeții înfiorătoare. 
Le vedeai trecându-ţi pe dinaintea ochilor într-o dramatică 
reproducție aşa de impetuoasă, încât nu da pas ridicolului 
să te redeştepte din ameţeala sugestiei. Pe când te legănai 
în melodia lirică a unui capitol de amor sublim şi cucoana 
moaşa, cu cărţile întinse alături, sta pe marginea patului cu 
mâinile pe sâni şi ochii la cer, tresăreai speriat în deodată. 
Pe scândurile bine frecate ale infirmeriei, cu coana moaşa. 
În genunchi, cu părul într-o secundă despletit, juca în 
acelaşi timp trei roluri: amantul, bărbatul, femeia! 

Glasul implora, blestema, ameninţa, plângea. Auzeai 
zgomotul de uşi zdrobite, de geamuri sparte; stai suspendat 
pe margini de balcoane; victima, cu braţele învineţite, 
târâtă, de pletele negre, se zbătea dureros până când 
leşina, zdrobită. 

Teatrul acesta te zăpăcea, te distra, te enerva. Îl urmăreai 
cu o curiozitate aiurită şi cu o mică şi nedesluşită fiică 
pentru ceea e era neobicinuit în demonstraţia asta 


turbulenţă, pentru ceea ce acolo, în mecanismul acela 
omenesc, trecea dincolo de măsură şi de noime. 

Di1 la astfel de emoţii violente, cucoana moaşa păşea Iară 
tranziţie la lucruri de ordine practică. Avea un mare laicul, 
pentru a-şi procura de ocazie tot necesarul traiului 
alimente, locuinţă, încălzit. Îşi oi'ganizase acum o Vata 
Im/al. 1) slan a de război şi pe slujba foarte auxiim.1 po ouio 
o avea în gară, Dup. 1 felurile tuli rvonţii la care nimeni nu 
rămăsese ' 1111 iliiiţic nriipa doua odăiţe în chiar cuprinsul 
stat” i i.r. Uţa mini de cărămidă aparentă, la ci ţi va metri de 
corpul principal al clădirii de gară. 

La ferestre erau flori multe şi între glastre apărea uneori 
obrazul palid al fetei cucoanei moaşe, o floare firavă rare 
părea, prin orice gest şi gând, a se uimi de a fi germinat 
acolo. 

Intre copilă şi mama ei era o deosebire totală: gră. Stiţu şi 
chiar cam greoaie, brună, frumoasă, sanguină, cu orlii negri 
languroşi, isteaţă şi activă, îndrăzneață şi cam vulgară, 
energică până la bruscheţă, cucoana moaşa era o femeie şi 
jumătate. Anemică până la istovire, graţioasă, fată de nici o 
frumuseţe afară de blândeţe şi timiditate, blondă cu ochii 
cenuşii, tăcută, smerită ca toţi copiii sperioşi, melancolică 
cu gânduri şi poezie tristă de cimitir, fata părea a fi unicul 
vis curat, unica picătură de pace şi cuminţenie din trupul 
cucoanii moaşe, scăpată din furnalul simţirilor ei aprinse şi 
refugiată într-un copil bolnav şi trist. 

Cucoana moaşa o iubea capricios, cu dispreţ, cu un fel de 
ruşine pentru opera aceea lingavă, cu un regret brutal că 
nu-i seamănă şi cu accese dezordonate de pasiune maternă. 

Dar ceea ce era grandios erau visele patriotice ale 
cucoanei moaşe, provenite din incontestabilele raporturi ale 
nervilor ei zbuciumaţi cu misterele tenebroase ale naturii. 
Nu era firul subţire care ţine pe om legat, de natură şi, din 
când în când, dă simţirii lui spiritualizate un semn 
nedesluşit, o înfiorare magnetică a legei universale. Era o 


descărcare electrică cu fulgere, cu tunete şi trăsnete, din 
care primea revelaţiuni bizare. 

Erau dimineţe când te primea cu ochii cavernoşi şi îţi 
spunea, sigur şi posomorit, apropierea unei nenorociri. 
Viziunile erau mai dese încă decât visele. Aveau aspecte 
fantastice, din care tu, biet muritor, chiar dacă aveai ceva 
calitate de tălmăcire, nu ai li pulut deosebi nimic, dar care 
pentru ea aveau corespondențe stranii şi precise. 

Credinţa în propria ei putere vizionară era sinceră şi 
activă. Îşi conducea viaţa, îşi reglementa programul după 
ea. 

În existenţa ei trecută se mutase dintr-un oraş în altul, 
vânduse sau cumpărase după aceste îndemnuri limpezi ale 
destinelor, şi acum întreprindea proiecte sau lua măsuri 
împotriva catastrofelor după semnele astea generoase. 

Astfel, anunţase, pare-se, printv-un vis foarte obscur 
pentru neofiţi, catastrofa de la Turtucaia şi printr-o altă 
viziune, prima cucerire a Ardealului. Tot aşa, într-o zi din 
atâtea ale refugiului, Laura o văzu îmbarcându-şi într-un 
vagon patul, soba de fier, lăzi, provizii, pisica, colivia şi fata, 
într-o grabă nebună, prevăzând invazia funestă a inamicului 
şi dezastrele asediului. 

În vâlva nespusă a unei decizii subite, gospodăria ei, destul 
de complectă, alcătuită ad-hoc şi prin rechiziţie, se îmbarca 
în urma unui vis concordant cu o conversaţie avută despre 
starea de lucruri cu un locotenent de rezervă, care trecea 
în misiune spre Moldova şi care, drept consecinţă a 
prevederii şi indiscreţiei sale strategice, dobândi la drum o 
mică familie improvizată. 

În mijlocul acelui mobilier variat, azvârlit în voia 
accidentală a mutării, asemeni unei odăi sculate din somn, 
stacuooana moaşă în picioare, cu şorţul alb, cu basmaua 
legată în felul personal cum o purta şi îi sta bine. 

Cu gesturi largi, cu exclamări sonore, cu recomandaţii 
supreme şi cu lacrămi adevărate pe obraji, se smulgea de 
lângă colegii ei iubiţi, cuprinzând într-o fierbinte 


îmbrăţişare tot personalul prezent şi absent al gării, oraşul, 
clientele, finii ei numeroşi şi atitea suflete de îngeri, cu ale 
căror destine se ocupa inocent şi zelos. Părăsea dulcea 
Valahie, patria ei nenorocită. 

Din infirmerie lua, în calitatea ei de funcţionară, 
medicamente, pansamente şi ceva ustensile, pe care Laura 
le văzu piecâr. D cu mare părere de rău, fiindcă le 
dobândise anevoie de la serviciul aprovizionării sanitare. 
Mai zări în mormanul de bagaje şi doniţa cea nouă, un mic 
cadou făcut infirmeriei de Laura. 

Dar, mai ales, privi cu regret cum pleacă fetiţa aceea ca o 
răsură crescută între lobodă şi cucută şi gata să se scuture 
de petale. 

Plânsul, ţipetele, gesturile cucoanii moaşe erau tot mai vii, 
pe măsură ce trenul se depărta, până când se mai văzu 
fâlfâind numai o batistă tricoloră. 

În panopticul războiului, cu larga lui privire asupra 
oamenilor şi lucrurilor, cu barierele vieţii curente căzute, 
cucoana moaşă, harnică şi inimoasă cu bolnavii, generoasă 
cu toată lumea şi plină de patriotism înflăcărat, era desigur 
o figură originală. 

Laura rămase acum singură în infirmeria unde'drumeţii 
erau tot mai rari. 

XIV TOVARĂŞII. 

Tot acolo! înţepenit pe linie! înfipt pe şine de zece zile ca şi 
cum nu ar mai fi vrut să se mişte niciodată!... Şi mereu 
aşteptarea aceea trudită de a-l vedea pornit, şi mereu 
amăgirea aceea supărătoare a zvonurilor bune: „Mâine 
pleacă sigur!” 

Dar de ce nu se urnea odată? Îţi venea să ţipi, să ucizi... 
Zece zile erau acelea în care fiecare ceas putea aduce 
orişice şi mai ales lot dezastrul. 

Luptele erau trecute de Râmnic. Nu se ştia nimic. 
Bombardamentele” încă depărtate, erau rare şi astupate. 
Se scurseră de mult transporturile în sus, spre Moldova, şi 
ruşii trecuseră mulţi în jos şi acum nu mai trecea nimic, nici 


în sus, nici în jos. Cu toate astea, nu se putea să fie ocupat 
oraşul. Prevederile strategice, limitele răbdării, marginile 
umilinţii se propteau aici, la cotul ăsta inexpugnabil pe 
teren, inexpugnabil mai ales în suflete. Speranţa se 
fortificase aci desperat. 

Cu toate că nu se ştia nimic, tăcerile erau consternate, 
vocile cari se întrebau erau curmate de îndoială, glasul 
victoriilor răguşise. 

Convoiul din urmă, căruia nevoia şi teama îi exagerau 
importanţa, ultimul transport al ajutoarelor necesare erau 
regimentul ăsta de artilerie rusească, care sosise încărcat 
într-un tren lung, cu cai superbi, cu tunuri mari, cu echipa 
tui sanitară proprie şi o aprovizionare îmbelşugată. O 
formaţie modernă şi complectă. 

Intrase majestuos în gară, tras de o maşină uriaşă, şi se 
oprise aşa de ferm, ca şi cum acolo i se isprăvise orice forţă 
motrice. De zece zile! De ce? 

Linia era încurcată şi nu se putea libera. 

Laura se uita pe linie, înainte, spre locul nevăzut al acestui 
nod misterios şi funest, care oprea mersul liberator. 

Se uita de zece zile cu deznădejde, cu grijă, cu încordare, 
cu nelinişte, cu decepţie şi azi, de pe piaţa mică din dosul 
gării, privea'cu ură la orizontul neted, care, în dimineaţa 
aceea luminoasă, de toamnă, aşternea miriştea lină, palidă 
ca o apă. 

Cele trei rânduri de şine, erau goale; golită de ultimul 
vagon, de ultima maşină veche, magazia, prin ale cărei 
portaluri deschise trecea golul luminii ca prin ogiva unui 
tunel părăsit. 

Aripa semaforului sta imobilă ca un semn neînțeles scris în 
văzduh. Înapoi, aceeaşi pajişte, aceeaşi linişte, acelaşi vid 
luminos acoperit numai cu ceața gândurilor. 

Circulau de mult zvonuri suspecte şi care iritau, despre 
manopere, despre rea-credinţă şi chiar trădare. Mărimea 
împrejurărilor şi chestiile vitale ce se dezbateau aşezau 


sufletele în cele două tâberi ale urii cumplite de Cain şi 
Abei. 

În nu ştiu ce staţie, un transport important fusese 
compromis de incuria necinstită a personalului responsabil. 
Se auzise despre pedepse şi chiar de execuţia unor 
funcţionari mişei., Apoi se dezminţise şi totul era turbure şi 
se îneca în noianul de comentarii, de veşti, de necazuri noi, 
şi mai ales de năpastă covârşitoare. 

Indignarea şovăia în mijlocul fanteziei şi a neroziilor cari 
alimentau dezordinea minţilor şi a faptelor. 

Laurenţia întreba zilnic pe cei ce aveau cădere despre 
cauzele acelei nenorocite întârzieri, şi scruta cu bănuială 
fizionomiile ca şi răspunsurile, chinuită de sentimentul 
blestemat al îndoielii de toţi şi de toate. 

„. Ce putem noi?... la noi e liber!” Dau din umeri. 

Laura răsuflă puţin. Când nemernicia nu te mânjeşte de 
apnwipe ai o uşurare egoistă. Totuşi argumentele nu o *t; 
111 lan au „(), ini', ura linie încâlcită inextricabil de 
zăpăceala coiivoiurilor', explicau li, moar,. Edificata a 
funcţional ilor îi scârţâia pe nervi o udare duşmănoasă. O 
înfrina o suprerrta cuviinţă şi lil.la de a nu se lăsa târâtă de 
vina suspiciunilor nedrep't. Aşa erau timpurile, neliniştite şi 
îndoielnice. 

Probele şi chiar obiectul nemulțumirii îi lipseau. Era o 
slare de spirit absurdă dar intuitivă, a tuturor şi pentru 
toate lucrurile. 

Nemulțumirea latentă şi corosivă şi agitația tutulor le 
purta în ea. Ai fi azvârlit parcă cu umărul, de pe şine cutiile 
inerte ale trenului, şi umerii erau zdreliţi de nervozitate, 
cum i-ar fi zdrelit povara acelei maşini uriaşe; iar podul 
acela, care încurca drumul salvării, îi sta sfrâns sub frunte 
şi îi pipăia împletitură cu gândul stăruitor şi obosit. 

Peronul era pustiu. Locuitorii misterioşi ai acelui tren 
enigmatic se seoborau foarte puţin. Personalul gării părea 
şi el consemnat în singurătatea indolentă a birourilor. 
Singur, pe asfaltul alb, sta ca o cioară cu hainele acele 


negre, pe care nu le schimba niciodată, doctorandul, care, 
după una din variantele şi ultimele dispoziţiuni, era detaşat 
cu serviciul în gară. Zgribulit de frig, cu pălăria neagră 
înfundată, cu mâinile în buzunarele pardesiului părea 
ursuz. 

— Nu intra, spuse Laurenţâei. Eu nu pun picioarele acolo 
pentru nimic în lume. 

Vorbea cu necaz. Laurenţia se uită întrebătoare: ce era 
nou? 

De câteva zile nu mai aveau de lucru. Atmosfera locului 
era venetică. Nu mai venea nici un rănit român; oamenii de 
serviciu militar fuseseră şi ei suprimaţi din gară, 
nemaiavându-şi rostul ocupaţiilor; ultimii clienţi ruşi 
încetaseră; trenul ăsta trăia ermetic între pereţii lui. Se 
auzeau numai loviturile grele ale copitelor. Plutea un aer de 
părăsire pregătitor marei abandonări. 

— Aseară a fost aci o turmă de păcătoşi de ăştia, cari 
treceau nu ştiu încotro... şi patul mişună. 

Laura se roşi de nemulţumire. Patul unic... aşa de curat, 
pe care şi-l îngrijea cu atâta sârguinţă! 

— Să fie curăţat! 

— A curăţat... a opărit... degeaba! S-au înfipt în pături, în 
perne... Poate să crape pământul... eu nu mă apropii. 

Laura trecu peste iritarea asta răutăcioasă. Toată lumea 
era zdruncinată în chip felurit. Nu era vreme de atitudini 
elegante. Asta era, se vede, aşa îndrăcit şi pe ce se cuvenea 
şi pe ce nu. 

Ignoranţă sau curaj, pe Laurenţia nu o speria exoticul 
nume al exantematicului. Nu ştia bine cum e. Ca şi ciuma 
reprezintă o noţiune. Chiar când noţiunea e simbolul 
culminant al pacostei, de la noţiune la realitate e o distanţă. 

De moarte nu îi e frică. De la un timp nu îi mai era frică de 
nimic. Dar o plictisea cumplit murdăria din sărmana ei 
infirmerie. Duşmanul acela mic şi încăpățânat era o 
nenorocire împotriva căreia se vedea neputincioasă. 


Ar fi trebuit să părăsească postul ei, devenit nefolositor ca 
şi al celorlalţi. Un sentiment nemărturisit o făcea să-şi 
prelungească oficiul; i se părea că, abdicând, ar fi lucrat şi 
ea la opera nenorocită a presimţirilor rele. Apoi mai avea 
nevoie şi să se mişte, să pornească undeva. Drumul ăsta 
sterp îi da totuşi impresia că a aflat ceva, că a urnit din loc 
încremenirea sepulcrală a acelei epoce de agonie. 

Erau injecții pe care şi le infiltra în contra morţii 
apropiate. 

Destinele obşteşti se amalgamau aşa de absolut cu 
pătimirile ei sufleteşti, încât, în apriga urmărire a 
desfăşurării faptelor, erau conţinute deodată toate 
problemele ei personale. Acasă, între pereţii de pe care se 
desprindeau văluri de văluri de rele şi dureri, unele mai 
mucede ca altele, nu putea sta fără să-şi încrunte sufletul şi 
gândul prea mult, tăindu-se în ascuţişul lor. 

— Eu tot intru. Mi-e frig! N-o să stau trei ceasuri cu ochii 
pironiţi pe trenul ăsta blestemat. 

Laurenţia rămase cu pălăria şi paltonul, şi îşi puse dinainte 
numai şorţul cel mic. 

— Să nu pui nimic pe pat. 

O cuprinse deodată hărnicia. Cu ultimul sublimat, frecă tot 
ce era de lemn: pervazurile, mesele, poliţele goale, 
sciumele. Se uită la pat cu mâhnire, apoi îşi trase un scaun 
la se a. -. C/a şi scoase ghemul de lână şi igliţele cu care 
fabrica manşete de lina fără număr, parcă ar fi vrut să 
sporească cu le numărul soldaţilor ce aveau să le poarte. 

Două umbre întunecară geamul uşei şi doctorandul, 
precedând un ofiţer rus, intră, prezintă Laurenţâei pe 
căpitanul medie al regimentului, apoi ieşi fără întârziere. 

Căpitanul rus se înclină cu o îngâmfare politicoasă. 

Laura se sculase drept, rigid, rece, parcă i se înfăţişa 
însăşi întruparea vrăşmaşă a cauzelor oculte şi infame care 
imp. Kiniole. Uit'. Enul şi încâleeau şinele; cu o aşa de mare 
ostilitate, ca şi cum deu-operise malei'Lciul care 


împodmolea şi încâlcea ceva mai mult încă decât trenul în 
țesătura turbure a necazurilor. 

Medicul era scund, agi! nervos, cu o barbă mică şi ochelari 
cenuşii. Nu ora rusul caucazian, nici moscovit, nici siberian. 
Era un rus fără de ataşe indigene vădite. Un rus de 
contopiri şi suprapuneri. 

Semăna cu unii oameni de pretutindeni, cu acea categorie 
de cărturari înăspriţi în maniera controversată şi stearpă a 
ideilor. Semăna cu portretul ce ne facem de anarhiştii 
teoretici, glaciali şi obstinaţi. Acei cărora pla tonismul le dă 
o cruzime rece a principiilor desperate de neputinţă şi 
neeumpătare de experienţă. 

Ca om de pretutindeni mai semăna şi cu unele tipuri ce-ţi 
pricinuiesc nelinişte, fiindcă ochii mici şi ascuţiţi ascund, 
sub ochelarii cu geam închis, o cugetare maliţioasă. O 
cercetare vicleană. Ceva de poliţist lravestit, care are 
puterea stânjenitoare câe a-ţi primejdui cinstea cu un gest, 
sau ceva de hoţ deghizat, care are discreţionara putinţă să 
te fure sub aparenţe cinstite. 

„Ce fel de rus*? se întrebă, aşteptând mută. Străin de seva 
slavă a stepelor, a fluviilor, a pădurilor?” 

Politeţa îngâmfată a acelui străin antipatic o irita. 

Din fericire, antipatic! îşi putea lăsa liberă aversiunea 
pentru acei amici pe care raţiunea cu greu îi impunea 
presentimentului. 

Protocolar şi imperios, doctorul, după ce îşi declină din 
nou numele şi titlurile, spuse că are un bolnav care, din 
nefericire, nu se mai poale mulţumi cu ajutoarele 
infirmeriei regimentare şi trebuie transportat într-un spital. 
Ceru Laurei să-l ia în primire formal şi să se însărcineze cu 
rinduirea lui. 

Accentua interesul ce pune pentru bunul tratament al 
bolnavului, ca pe o supremație a Națiunii Imperiale, cu 
reticenţe care conţineau bănuiala asupra capacităţii 
sanitare române. 


Oficios şi scurt, Laura îl asigură de perfecta solicitudine a 
tuturor pentru bolnavi şi aliaţi. Atunci căpitanul porni în 
consideraţii generale abundente asupra lucrurilor de 
actualitate. „Stăm aici pironiţi de incuria Căilor Ferate!... 
Un transport militar aşa de important!...” „Artileria 
Imperială Rusă!... împiedicaţi de dezorganizarea tutulor 
serviciilor! Ce ajutor se putea da României! Erau timp şi 
osteneală pierdute!... Se înturnau forţe rentabile de pe alte 
puncte capitale!...” 

O violenţă conținută, o răutate ascunsă, un dispreţ vădit 
pentru România şi cauza ei, şi o exagerată politeţă 
circumstanţială. 

Laurenţia, la intervale, îi tăia vorba cu argumente din 
nefericire slabe în amănunte şi a căror convingere îi lipsea, 
şi cu aprecieri aproape brutale asupra normelor de ordin 
general ale ajutorului rus. 

Era vorbăreţ medicul. Îşi desfăşura o serie de idei în 
amănunţimea lor. Pe Laura o durea capul. Tăcea, sperând 
că o să plece, că o să-i piară de sub ochi vulpea aceea 
venetică cu vorbă veninoasă. Mai mult decât animozitatea 
lui insolentă călre tot ce era românesc, o supăra ceva 
perfid, care rânjea înapoia verbiajului. Indignarea lui suna 
falş. Minţea! Mersul trenurilor, soarta luptelor nu-l 
interesau. Insultele erau gratuite şi de rea-credinţă. Omul 
ăsta avea gânduri asupra acelor evenimente, pe care ochii 
mici le ascundeau subt ochelarii cenuşii, şi care provocau 
pe Laurenţi printr-o batjocoră bine adăpostită subt politeţă 
şi indignarea ipocrită. 

Deplânse apoi cu falşă compătimire starea nenorocită în 
care se găsea ţara asta, pentru care mărinimoasa 
bunăvoință rusă nu putea nimic. Nici o cale de 
comunicaţie., şosele mizerabile... o singură arteră de cale 
ferată, nici aceea dublă... Şi se vorbise de o Românie 
civilizată!... a fost o surpriză!... 

Răbdarea Laurenţiei se sfirşea. Nu mai aducea 
conversaţiei docil, (i atenţie înrăită, susţinută de curiozitate 


de la nord, rusul ăsla!... De pe Baltica!... de la confinele 
germanie” 1! Produs dv frontiera, de inimiciţii şi fuzionări 
limitrofe. Agent natural de compromisuri şi da uii latente, 
sub forme de revendicări sociale. 

Acest medic al armatei îngâmfatului imperiu nu păstra 
aroganţa grandoarei ruse decât faţă de România cea 
dispreţuită. În politica interioară aducea, desigur, 
subversiuni violente. 

Avea prolixitatea migăloasă a personagiilor din romanele 
ruseşti. 'Te plictisea ca lectura anevoioasă şi încâlcită a o 
sută de pagini, în care Alexiewi şi Serghiewi vecinăresc în 
lungi vizite şi nesfârşite conversații, de la evenimentele 
găinăriei până la irosul preceptelor de filosofie socială şi se 
dibuiesc unul pe altul cu scopul mic şi îndărătnic al vreunei 
tranzacţii: vânzarea unui cal sau traficul unui drum vicinal. 
Mică burghezie lacomă şi şireată subt o bunătate familiară 
şi gospodărească, muncită de sentimentul pervertit al 
refacerilor şi libertăţilor. 

Dintre ei era şi medicul căpitan. Era un Alexieff oarecare, 
conviv doctrinar al gospodăriilor micei proprietăţi, mai 
antipatic ca noblețea generoasă şi despotă, ca Bojarul 
ruinat, ca turma întunecată a Nordului numărat cât 
frunzele pădurilor şi nisipul stepelor. Laurenţia, ţeapănă şi 
învrăjbită, curmă poliloghosul supărătorului: 

— Bolnavul - zise - poate veni de îndată. Voi telefona 
spitalului militar. 

Cu melinaţluni exagerate, medicul ieşi. Laura privi spre 
tren. În cuget, în suflet, în umeri, se domoli truda cu care 
vrea să-l urnească. După multe convulsiuni, ajutorul rus 
înceta brusc de a mai avea fiinţa în ea. 

— Se vor duce - vor rămâne... şi pentru ce...? devenea 
indiferent faţă de zădărnicia zbaterii. 

O resemnare o cuprindea. Nu resemnarea perfidă a 
rusului, nu resemnarea cheferiştilor: aceea a 
stoivanizatului, care priveşte neputincios organele amorţite 


provizoriu, în care cuțitul înfige travaliul problematic al 
vieţii sau morţii. 

Medicul se întoarse', însoţind un soldat înalt, robust, ai 
cărui paşi se târau greoi, rezemat'de umărul altui soldat, 
spătos, oblu ca şi el. Doctorandul, cu buzele strânse, îi 
urma. 

Laurenţia îşi aminti de pat... 

— Patul! zise doctorandului. 

— Nu-face nimic! Ei sunt obicinuiţi. Trebuie să fie plin şi 
ăsta - şi dispăru pe peron. 

Bolnavul căzu lat în lungul patului, cu greutatea unui 
oblon. Peste corpulenţa lui, cizmele uriaşe trebuie să fi 
atârnat kilograme, şi capul, în care temperatura clocotea, 
atârna plumb. 

Ce departe erau drumeţii ei firavi şi sângeraţi de până 
atunci! Rusul, fără de nici o zgărietură, mocnea uscat o 
boală, care lucra în adâncul organismului un mister 
periculos. 

Laura se uită cu milă la corpul puternic, intact, ce zăcea 
aşa cum căzuse, îndoind subit el pătucul. Privea suferinţa 
aceea fără semn vizibil şi căuta zadarnic ce ajutor i-ar putea 
da. 

— Diagnoza? întrebă pe medic. Vorbeau franţuzeşte. Se 
exprima excepţional cu uşurinţă, căci, împotriva unei idei 
formate despre ruşii franţuziţi, aproape toţi nu cunoşteau 
ca limbă străină decât, mult-puţin, pe cea germană. Cultura 
franceză era apanajul superficial al unei clase reduse şi 
care, astfel ca şi în multe feluri, ' da o idee greşită de idealul 
slav. 

„Diagnoza!” Medicul ezită: 

— Nu e stabilită” II am de zece zile în observaţie; se 
agravează fără a se preciza... Nu se mai poate mulţumi cu 
îngrijirea infirmeriei de campanie. Suntem siliţi să ne 
despărţim de el... Nu vrea să ne părăsească... A trebuit să 
ordon... Vi-l recomand. E un caz interesant. Face de 8 ani 


serviciu în acelaşi regiment... A fost o tragedie să-l despart 
de camarazi şi cai. 

Se auzi un oftat greoi. În picioare, lângă pat, ţeapăn, cu 
mâinile lăsate în jos, soldatul care îl ajutase sta şi se uita la 
bolnav cu ochi pierduţi de jale, pe când bolnavul se uita la el 
cu ochi împăienjeniţi. 

— Sunt prieteni, explică doctorul. Tovarăşi nedespărţiţi. 
Pretutindeni au fost împreună. Slujesc la acelaşi Lan...'ca 
fraţii. 

Ca şi cum ar fi înţeles, cu o mişcare subită şi puteriicâ. Cri 
di îi îşi prinseră mâinile, uitându-se mereu, lacom mut, unul 
la nilul. 

Doctorul ridica umerii cu un g'de milă şi făcu o mişcare 
spre pat. 

Presimţind momentul despărţirii-, Laura tresări. Se ' ăzu 
neputincioasă către bolnavul ăsta. Lupta cu duşmanul 
iscuns al boalei era zadarnică. Ochii aceia ceţoşi, încleştaţi 
pe privirea celuilalt, nu mai aveau să vadă decât brume 
uepărtate, către care vor năzui, până când se vor mesteca 
cu ceţile nesigure ale morţii. 

La mişcarea doctorului spre ci, cei doi se cuprinseră cu 
braţele lor tari, într-o strângere încordată, ca doi copaci cu 
runchiuri şi crengi înnodate. 

Medicul spuse câteva cuvinte. Bolnavul se desprinse şi 
căzu iar greoi pe spate, cu capul acela de plumb, pe când 
celălalt lăsa braţele oblu în jos. 

Căpitanul netezi pe cap pacientul şi bătu pe umăr pe 
tovarăşul lui, care se urni de plecare. 

Atunci din ochii bolnavului, prin ceața lor febrilă, căzură 
lacrămi mari, una după alta, şi începu un geamăt lung,. 
Încăpăţânat, sfâşietor şi dulce, ieşit ciudat din gâtlejul acela 
robust. Era primul sunet, primul schimb cuvin tal: al celor 
doi giganţi. În bocetul acela, mărturisirea vieţii întrerupea 
penibil muţenia lor expresivă cu lamentul unei dureri 
străine. 


Nu ziceau decât un singur euvânt, mereu, aprig, jalnic, 
duios. Bolnavul, prin aburul sacadat al răsuflării febrile: 
„Wassia! Wassia!...” Şi celălalt, cu un glas ieşit parcă de sub 
degetele strânse a două mâini înfipte în grumaz: „Iwan! 
Iwan!...”. Un tremur nervos apucă pe Laurenţia. Îşi strânse 
mâinile care dârdâiau. Căută ceva care să curme scena asta 
barbară, ivită parcă din fundul izbelor necunoscute, de-acol 
o de departe, din pădurile troienite. 

Gemetul acela animalic şi duhoarea sălbatecă a acelei 
dureri erau ca a puilor de urs cu labe grele şi dinţi de lapte. 

Pe fondul de discuţie aprigă al politicei de naţiuni, pe ceața 
rece a gândurilor şi pe uscăciunea sufletului episodul 
acesta neaşteptat aducea un suflu violent de umanitate 
primitivă. 

Doctorul puse din nou mâna pe braţul lui Wassia. Cei doi 
iar îşi prinseră mâinile şi iar se îmbrăţişară. Laura spuse 
nervos: 

— Li pot da coniac, zahăr, ţigări? - căutând un mijloc 
copilăresc de mângâiere pentru străinul ăsta care nu o 
vedea, nu o auzea. 

Cu îngâmfarea lui antipatică, doctorul aprobă... 

— Aveţi dreptate!... 1 se va aduce de toate - şi spusese 
ceva lui Wassia, care, cuprins de o bucurie neaşteptata, 
porni ca nebun. 

Cu mulţumiri şi recomandaţiuni căpitanul se retrase. Iwan 
privea uşa fix. 

Alergând, Wassia se întoarse triumfător, scoase din 
buzunar pumni plini de zahăr, pachete de tutun, şi le 
îngrămădi lui Iwan, care le apucă avid. 

Acum păreau mulţumiţi, ca şi cum schimbul ăsta era tot ce 
trebuia despărțirii, ca să-şi găsească împăcare. Pentru 
dorul lor frust, Laura nemerise leacul cu care se domoleşte 
şi sufletul sălbatic şi fără glas al copiilor. 

Se uita la ei: Semnul Mâinile lor ce nu se mai pde aci 
înainte împreuna, fără să-şi dea seama, doreau să-şi lase o 


urmă de la unulla altul. Darul şi folosul lui nu însemnau 
nimic în lăcomia pătimaşe cu care unul da şi altul lua. 

Semnul!... Aceea ce rămâne şi mângâie şi insufle-, ţeşte şi 
închipuie... Semnul! 

Laura se înfioră. Sufletul nostru mut pentru cuvintele 
iubirii, sau care le-a spus pe toate, cere un indicii'tangibil al 
duioşiei nepipăite. Iubirea vrea semne! 

Cei doi îşi spuseră atunci vorbe mute, liniştit, ca şi cum ar 
fi fost deodată dezlegaţi de funiile încordate ale durerii. 

Se îmbrăţişară iar gemând: „Wassia!”... „Ivan!”... şi 
numele astea amestecate de glasurile tânguitoare ziceau 
lunga poveste - acum sfârşită - a trainicei lor frăţii. Wassia 
ieşi. Bolnavul îşi îngrămădi în buzunare odoarele; apoi stătu 
iar toropit, privind în plafon. Laurenţia cerca să-i puie mâna 
pe frunte, să-i arate bunăvoința ei, cu toaţe că il simţea la 
depărtări şi exiluri fără înturnare. Gest al unei datorii fără 
spor. De trupul şi de simţirea opacă ale acelui copac străin, 
nici o adiere nu se prindea. Smuls din rădăcini, dezdoit de 
trupul cel îngemănat, bietul pom bolnav trăia din seva 
rămasă în mădularele lui. Seva bogată şi rustică, otrăvită de 
un morb subteran şi încetinită în vivisecţia desfrăţirii. 

Uşa se izbi şi Wassia, inimos şi grăbit, intră iar. Toată viaţa 
lâncedă din bietul Iwan se întoarse spre el. 

Mai aducea ceva: chibrituri şi galeți! Se prinseră de o 
mână şi cu cealaltă îşi aşezară proviziile. Wassia scoase a 
pungă veche, un fel de chimir şi de-acolo dete lui Iwan banii 
toţi, scotocind-o prin colţuri, socotind şi sfătuindu-l. Iwan 
asculta cu smerenie, ca un copil oropsit şi pribegit. 

Un semnal străbătu subţire prin pereţii groşi ai 
vagoanelor. Poate că Laura nici nu l-ar fi auzit, dar la 
solfegiul lui cei doi într-o azvâriire disperată, ca un suspin 
sfâşiat din adânc, din puterea tuturor muşchilor, scuturând 
cu zbuciumul lor mica încăpere, pentru un adio 
deznădăjduit şi violent se strânscră în braţe ca doi 
gladiatori, care vor să se sfarme, în adevăr, voind să-şi ucidă 
în braţe unul altuia un jind nemăsurat. 


Îmbrăţişarea asta mută făcea un zgomot surd de trudă, un 
zgomot nou pentru Laurenţia în sunetele basmului 
omenesc. 

Semnalul metalic trecu iar ca un bici subţire, dungind 
trenul misterios. Se smulseră!... Wassia se izbi sure uşă, 
girbov, cu braţul în dreptul ochilor, sughiţindu-şi fără ruşine 
plânsul. Căzut la marginea patului, cu mâinile pâine de 
monede, Iwan se uita cu ochi uscați şi pironiţi spre uşă. 

Laura fu mulţumită. Pentru „momentul” ăsta, fuseseră 
singuri, căci ea era ca şi nimeni acolo. 

Povestea asta de neam, de limbă şi de dor străin, filtra, în 
sufletul ei înăsprit, mlădierea durerii de pretutindeni, în 
tabloul duşmănos al aspectelor şi cumpănirilor, Rusia ăstor 
doi aşeză un colţ de împăciuire. 

Trupul şi sufletul slav de pe Volga sau din Caucaz, 
rătăcitor pe apele amestecate ale întinderilor cotropitoare, 
lua un înţeles, îşi înfăţişa unitatea primară a neamului, din 
gestul de dragoste a lui Wasia şi Iwan. 

O Rusie cu mintea înnămolită în ignoranță, 
neîmpământenită pe locul ei, năruită aici ca pretutindeni ca 
să moară fără desluşirea unui ţel, dăruindu-şi pasiv nămetul 
trupurilor României, era un aliat, rătăcit şi resemnat, care 
corecta oarecât sentinţa aspră pusă de. Laurenţia pe 
portretul enigmatic al intelectualului perfid. 

Rusia lui Wassia şi Iwan cu brutalitatea ei era mai cinstită 
decât cealaltă. 

Dar, mai ales, episodul acela puternic şi simplu, de 
dragoste umană, aducea gândurilor aspre care brăzdau 
fruntea Laurenţăei şi sufletului ei învrăjbit reamintirea unor 
taine mai mari şi deasupra tuturor. 

Laura puse mâna pe fruntea fierbinte a părăsitului, îi vorbi 
cuvinte neînţelese de el „cuvinte de minciună şi mângâiere, 
de revedere şi nădejde, cărora le amesteca mereu numele 
lui Wassia. 

La fiecare rostire a lui, ochii cenuşii şi orbi pentru orice 
păreau a sclipi o rază de vedere şi trupul greoi avea o 


scuturare care încovoia patul slăbuţ. 

De mâine nici ea nu se va mai întoarce în gara aceea 
pustie, cu trenul acela rusesc înfipt pe şine, cu orizontul 
încremenit, neliniştitor. 

Smulgerile şi despărţirile supreme vor veni pentru toţi, 
aspre, îngheţate, mute, resemnate. Numai sufletul, în 
adânc, va încleşta braţe desperate, îmbrăţişări nedune, cu 
țipăt lung şi astupat de jelanie. Numai sufletul se va dezdoi 
ca Wassia şi Iwan. 

Cum ardea Iwan!... Şi ce suflare grea avea! O boală rea!... 


Se duse spre uşă, se uită la ceas. La amiazi trebuia să vie 
să o schimbe din serviciu cucoana moaşă. 

Dimineaţa, lipsea. Pleca în oraş cochetă, cu costumul de 
infirmieră, sau gătită cu pălărie şi „tailleur”. 

Pentru cursele ei numeroase, de interes general şi 
personal, găsea totdeauna un mijloc de transport. Nimeni 
nu se descurca din nevoi mai bine ca ea. Atunci când nu mai 
existau vehicule, o vedeai într-un ultim automobil, intr-o 
brişcă rămasă prin minune, într-o căruţă hodorogită, sau 
sus, în vârful cariolei poştale. Radioasă, vioaie, activă, 
amăgind cu ocupațiile multiple, pe care războiul le 
împrăştia în jur din belşug, temperamentul ei neliniştit de o 
vivacitate excesivă. 

Laurenţia va profita de întoarcerea ei, pentru a transporta 
mai grabnic pe bolnav. 

Simţi că rusul înapoia ei face o mişcare. Alunecă o privire. 
Iwan se uita spre ea cu grija să nu fie văzut. Săltat în cot, 
aprins şi cu ochii lacomi, îşi contempla bogăţiile aşternute 
în jur. 

Ţinea pe genunchi, în mâini zahărul, tutunul, banii. Erau 
relicviile scumpe; erau tezaurul rus; erau dragostea lui 
Wassia. 

Expansivă, zgomotoasă, aducând ultimele noutăţi, cu- 

— Nana moaşă intră. Laura îi spuse repede cazul: atunci 
se văietă tot zgomotos, şi harnică, rotundă, alergă să 


oprească echipagiul. Era, în ziua aceea, căruţa poştei. 

Sus, în vârful-ei, pe capra cucuiată, alături cu cucoana 
moaşă, miloasă şi turbulentă, Iwan clătina trupul lui greoi, 
cutremurând cutia galbenă, care se apleca după aplecarea 
lui, îndoindu-şi roţile înalte şi şubrede. 

Ridicol convoi! 'Tinându-l de spate, moaşa îi vorbea 
neobosit, şi el, cu capul su-cit, se uita înapoi, spre trenul 
regimentului unde era Wassia. 

De pe scară Laurenţia îi petrecu cu ochii. Era ultimul ei 
oficiu. 

Sta cuprinsă de gândul celor doi. Frăția de cruce i se arăta 
aprigă în jurăitrintul ei. Văzu parcă pădurea şi focul mare 
lângă care Vassia şi Iwan se legaseră pentru totdeauna. 
Departe de izbă, uitând pe întinsul drumurilor de cei rămaşi 
în urmă, fără „ibovnică”, fără ogor, fără lumina unui ideal, 
cu un Dumnezeu obscur şi slăvit cu frustă teamă ca pe un 
stăpin depărtat şi despot. Wassia şi Iwan închiseseră unul 
intr-altul tot timpul, tot locul, toată Patria, toată nevoia lor 
simplă de gând şi suflet. 

Frăția lor tainică ca şi corpurile lor. Încăpăţânată ca 
gândurile lor strimte, blajină ca sufletele lor orfane, 
sălbatecă ca făptura lor primitivă, îşi rupsese acum trupul 
în două, şi amândoi aveau să moară de desfrăţire. 

Cum ardea Iwan de boala rea şi tainică! Foc poartă omul 
în el! Se încinge cremenea lui. Se aprinde lemnul lui, şi 
arde şi se nimiceşte. 

Treptat gândurile Laurenţiei se împăienjeniră şi avu acea. 
Amorţire care adoarme uneori organismul, făcând în 
vitalitatea noastră halte scurte de inconştienţă. Asprimea 
discuţiilor, tensiunea agresivă a impresiilor, apoi 
descleştarea nervilor în brutalitatea omenescului o 
osteniseră. 

În toropirea asta, făptura se odihneşte de ea însăşi, şi 
poate că, pentru odihna ei pleacă din prezent să se 
liniştească pe un loc înainte în timp. Pe o oază din viaţă, la 
care viaţa nu i-a ajuns încă. 


LIA 


Mai gândi lenevos: „Cum ardea Iwan!” I se păru că vede 
jarul mare, lângă care se legaseră cu jurământ de frăţie, în 
pădurile străine, eu pomi înalţi, unde frunzişul înfioară 
subţire şi palid, sus, în înălţime! 

Apoi se scufundă mai adânc în odihnă. Lăsa mult în urmă 
pe cei doi şi toată vultoarea şi toată năpasta. În ziua clară şi 
rece se simţi înfierbântată de o căldură care îi mlădia toate 
învrăjbirile, în care i se dezmorţeau cu desfătare şi trup şi 
suflet. La ce loc depărtat, pe drumul înainte, ajunsese şi se 
odihnea? 

„Foc!” se gândi. 

Minunea, minunea omului, care e şi apa şi lutul şi piatra şi 
focul. 

DIHORUL.. 

Din treacăt, prin uşa camerei de farmacie, harnica Dudu 
strigă Laurei, care venise la spital cu treburi rămase din 
ajun: 

— S-a întors Cojocarii”! 

Laura avu o mişcare de mulţumire repede oprită. Abia 
plecat de două luni, inturnarea aici, în casa lor, era tristă 
veste. Rănit a doua oară! 

I amintea cum îl cunoscuse. Din prima ei seară de serviciu, 
în camera ofiţerilor abia pregătită, încă neocupată, credea. 

O infirmieră îi spusese: „Vă pofteşte la domnii ofiţeri!” 
Invitarea o nemulţumise. Caritatea ei făcea distincţiune. 
Era bine hotărâtă să aibă de-a face cu soldatul de rând 
pentru a fi despărțită de formulele de rang şi precădere'. 
Dar era datoare către oricine o chema şi mersese. 

Trei ofiţeri în uniformă stau în sus pe un pat în colţul 
salonului gol. Nu contraziceau deloc programul ei. Fără de 
insignele gradului, i-ar fi crezut cel mult caporali. Trei feţe 
smedo, aproape la fel, care arătau nemulţumire şi tristeţă. 

Salutară stângaci, şi unul din ei, cu o voce iritată dar 
stinsă, cu o indignare reţinută de cuviinţă cătrea ea care nu 
avea nici o vină, îi făcuse o lungă reclamaţie. 


Vindecaţi, doctorul le prelungea convalescenţa şi îi oprea 
să plece aşa cum ar fi voit, de îndată. Direcţia îi trata vitreg. 
Nu aveau voie să citească, să fumeze, să aibă cărţi de joc 
pentru a trece urâlul cu o concină; familia lor fusese 
respinsă. Li se refuza orice dorinţă; moralul era nesocotit şi 
ei supuşi unor rigori de regulament ca nişte copii de şcoală. 

Faptele erau precise, dar omul se vedea o fire violentă şi 
răzvrătită. O tuse mică mişca pe faţa uscată muşchii. Ceilalţi 
păreau un ecou fidel. Laura era o novice. Nu spera concesii. 
Direcţia îi era aproape străină. Nu-i putea servi cu vreo 
intervenţie. 

Micile lor pretenţii erau legitime şi procedeele directoriale 
se arătau cam înfumurate de privilegiile ce aveau şi cu 
necunoaşterea sau disprețul acomodărilor. 

Prea mult zel! 

Adusese, de acasă, cărţi de citit, cărţi de jucat! 

O contravenţie! 

Domoli, ruşinaţi parcă şi recunoscători îşi trecuseră cele 
câteva zile care-i despărţeau de plecarea înapoi pe front. 
Zile lungi! Unul mai ales, Cojocariu, acel care vorbea 
pentru toţi, era nerăbdător. O fire usturoasă şi aspră. 
Pătimaş cu ideile de bine ca şi de rău, înfipte tare în creier, 
idei ce nu puteai desluşi, dar idei sociale nemulţumite, 
iritate şi în acelaşi limp devotate luptei, pasionate de 
patriotism. Era un fanatic. Al cărei religii? Nu deosebeai. 
Tot restul lucrurilor îl lăsa indiferent. 

Un învăţător dintr-un sat de prin judeţul Râmnic. O cultură 
relativă, altoită de-a dreptul pe firea primitivă, făcea din 
învăţători o pătură plină de mobilitate, de o vioiciune 
adesea necumpătată, dar poate necesară evoluţiei. 

Cojocariu era unul din ei, din ţăranii intelectualizaţi, 
nemulţumiţi cu ideile conducătoare, cerând regulamentelor 
o logică mai adaptabilă, acolo în profesia lor ca şi aci la 
spital. Se adăogă firea aceea necăjită. Poate bolnav de 
piept, cu revendicările şi ura frecvente acelei nedreptăţi 
fizice, revendicări ce invadau şi judecata. 


Altfel, onest, sub asprimea lui, plin de calităţi temeinice 
soldăţeşti şi cetăţeneşti. 

Ce va fi fost cu el ca să se întoarcă? Laura ceru numărul 
sălii. Îi va face, desigur, plăcere să o vadă. Deprins cu ea, o 
să consimtă să ceară, să i se plângă, altfel îl ştia învrăjbit 
către orice bunăvoință. 

Acum era în pat, mai slab încă, mai întunecos, întors pe-o 
parte, nemişcat ca şi cum n-ar fi văzut-o. Apoi i se plânse 
nerăbdător: avea mâna dreaptă zdrobită şi în piept o rană. 
Doctorul îl tărăgăna... în loc să-l opereze repede... 
Nenoroc! Să cadă la primul atac... Fără de Dumitru, care-l 
dusese în braţe cinci kilometri, până la etapă, rămânea 
acolo pe câmp, la clini, de la început... N-avea cărţi de 
citit... 

Toate le spunea cu acelaşi glas stins, răzvrătit, armonic. La 
picioarele patului sta ordonanța nemişcată, cu ochii ţintă pe 
faţa mică, aspră, a locotenentului. 

Un devotament mare, unic - gândi Laura cu bucurie 
despre Dumitru. Cojocariu se agită, vroi să se mişte, să 
pornească împotriva tuturor care-l supărase, a omenirii 
întregi, pe care o iubea în felul lui ciudat şi înrăit, dar la 
prima mişcare muşchii feţii se rupseră parcă subt pielea 
întinsă. Durerea îi scrijela printre dinţi. 

O să accelereze ea operaţia!... Cărţi îi va aduce nuni 
aidecât. 

Era un cititor nesăţios. În starea lui de acum însă cititul nu 
era pt idilic, dar neprielnică şi orice înfruntare făcută voinţii 
omului supărat. 

Aduse cărţi. Aflase de la doctor că un început de 
pneumonie oprea orice operaţie. Cazul era prost. Omul 
avea plămânii slabi de mult. 

Ursuz, Cojocariu aproape nu-i vorbea. Cărţile stau 
neatinse pe măsuţă. Mai era acolo o chesea cu dulceaţă şi o 
sticluţă cu coniac. 

La fiecare minut striga pe Dumitru cu o voce bruscă: 
cuvertura, perina, piciorul, braţul, capul... toate îl necăjeau 


şi Dumitru se supunea la toate. 

Nu-şi găsea astâmpărul. Părea capricios, tiranic, era 
chinuit şi nu-şi mărturisea durerea. 

— Să-l opereze, orice-ar fi! Nu mai putea suferi mâna 
aceea înflăcărată şi frântă acolo pe umăr. 

Subt cămaşe, scheletul trupului mic împingea ascuţişuri. 
Un trup mistuit de un foc - al suferinţii - trudit de un diavol 
- al cugetului. 

Dumitru, supus, blajin, neadormit, era mereu acolo, ghicea 
voinţa nerăbdătoare, răutăcioasă a stăpânului. Ce 
mizericordie îl aşezase altăuri de bietul turmentat! 

Venise nevasta şi copiii! Nu-i trebuiau! Să se vindece şi să 
plece. Nu era acum timp pentru familie!... Blestemat 
moment! Abia ajuns la regiment, ceruse să plece pe front. 
Refuzaseră. Protestase cu un raport violent şi, în sfârşit, 
obținuse... O năpastă!... Să cadă la primul foc... Dacă nu 
era animalul de Dumitru să-l ducă sub ciuruiala 
mitralierelor, rămânea acolo, un stârv... de la început... fără 
să fi putut face nimic... 

Ce să facă? Un mister al gândului acela lăuntric. Să 
prefacă. Să facă ceva, el pentru toţi, pentru omenirea pe 
care vrea să o răscolească pentru bine, un. Bine tainic, ţintit 
în mintea lui. 

Să facă ceva pentru bătălie... după care avea să vie ceea 
ce aştepta... 

Cu o mină, tot putea să folosească. Să i-o taie, repede! 

Cerea lui Dumitru apă cu coniac, pe buzele uscate, fără 
voce. Se răstea la el cu glasul acela stins, răguşit, şi 
Dumitru culegea porunca cu ochii, şi mâinile îi erau mereu 
întinse de mai-nainte spre comanda ofițerului. Ce suflet 
credincios!, Apoi îi tăiaseră mâna, nemaifiind încotro. Şi-o 
căuta mereu cu cealaltă, scrâşnind dinţii când găsea numai 
ciotul legat în feşe. Era mereu mai agitat, dar nu mai 
vorbea de nimic, de nici o faptă. 

Dumitru, ghemuit noaptea lângă pat. Nu dormea 
niciodată, cu ochii căscaţi spre aşternutul unde sunau 


oasele chinuite. 

Pneumonia progresa şi nu erau speranţe. Pe Laura o 
deosebea de toţi. Privind-o, plângându-i-se. Altfel, nu 
îngăduia pe nimeni, iar pe Dumitru, acum în genunchi lângă 
pat, îl bruftuia neobosit. 

Într-o noapte, la ultima revizie de 12, vorbise Laurei 
despre rana dinţii, despre cei doi camarazi care erau pe 
front. Toţi trei recunoscători pentru ceea ce făcuse ea 
atunci pentru ei. Făcuse mult, foarte mult. 

De îngrijirile ei de acum nu pomenea. Pentru el viaţa fizică 
era secundară. Ca toţi apostolii avea îndurarea nepăsătoare 
a mizeriei trupeşti şi flacăra neliniştită a spiritului. Răsufla 
foarte greu. Laura, la plecare, chemă pe doamna de gardă, 
care o înlocui, şi-i spuse că lui Cojocariu îi e mai rău, să aibă 
grije. Ar fi rămas şi ea... 

Buna doamnă, vârstnică şi experimentată, o trimise să se 
odihnească. 

— Nu! Du-te! Am gătit eu tot: rufele, sicriul-... Laura păli. 

— Da! De azi dimineaţă e agonia. Până nu se face ziuă îl şi 
aşază jos, în sală. 

Fapta socială a lui Cojocariu rămânea tainică şi 
neisprăvită. Fapta lui ostăşească se săvârşite. 

A doua zi de dimineaţă îl găsi, singur de tot, în a treia 
săliţă a rezervei. Mic, caraghios, cu o uniformă largă, cu un 
chipiu mare - de ce oare pe cap? - cu ghete mari - uniforma 
lui totuşi - într-un sicriu mare, un pumn de oase uscate. 

Faţa mică de mumii' ora aspră. Şi necâjită pe omenirea 
aceea iubită de el cu atâta.iiat*!' şi atât. A patimă de bine. 

Avea la cap o luminare mar.' în steşnic şi totul era curat şi 
bine orâmluil. Încolo, nimeni! Nici familia, nici popă, nici 
(.'ai'd. 1 Singur! Aşa trăise. Far a seamăn la fire, la cuget, 
izolai şi. Sălbăticit. 

Pe |. Aura o îngăduia. Ştia bine! Stătu în picioare, lângă 
păpuşa ciuilată cu uniformă de locotenent român. 

Mortul avea un bănuţ în mână, pentru cei de la poarta 
idului, unde îi va arde pălpăraia sufletului neodihnit în i 


ajbă. 

Plouase două săptămâni şi şoselele erau desfundate de 
căruţe, de cai, de oameni. Oraşul era o grămadă murdară 
de case înecate în noroi. Zigzagul făgaşelor brăzda ulițele 
nămolite. 

Nimeni nu putea urma pe jos cortegiul simplu de tot: un 
popă, câţiva militari de pripas - nu rămăsese deloc armată - 
un delegat obscur al autorităţii civile, comitetul Crucei 
Roşii, Laura, pe seama ei, şi familia. 

Dricul era hurduit şi stropea noroiul cleios, trăsurile 
săreau din roate şi zdruncinau măruntaiele. Nu mai ploua. 
De sus era chiar şi ceva soare lânced de noiembrie, dar 
atâta murdărie de jos că întina vederea. 

Cimitirul militar, pe o pajişte a cimitirului nordic, avea 
câteva cruci de lemn fără nume. 

Cojocariu era cel dintâi ofiţer îngropat acolo la un ceas 
trist, fără glorie, al vijeliei. 

Familia sta sfioasă la o parte: o femeie' grasă, îmbrobodită 
cu negru, şi copii mărunți. 

Laura avu câteva lacrămi sărăcuţe. Erau singurele pe care 
le căpăta învrăjbitul. 

Un diacon, cumnat cu mortul, se apropie de ea şi-i vorbi 
cuvinte cuviincioase de recunoştinţă. Aşa că Laura servi 
bietului de familie, după o formulă a lui despre omenire, 
formula asupra căreia ea singură ştia ceva, deşi nelămurit. 

Se sfârşise îngropăciunea. Un moşoroi însemna 
mormântul. 

Laura se uită împrejur ca să-şi fixeze locul, pentru datorii 
viitoare câtre morți. 

Zări pe Dumitru şi se înduioşă deodată mult. 

Cu îndoială, cu sfială căută în punga ei modestă toţi banii 
de argint, ca să-i dea. Ce puteau arginţii pentru o astfel de 
iubire a aproapelui! 

— Lasă-l în pace! îi şopti alături preşedinta Crucei Roşii. 
Aseară, după ce l-am ridicat, păcătosul ăsta s-a urcat în 


patul ofițerului şi a adormit până la ziuă, după ce a mâncat 
dulceaţa şi a băut coniacul. 

Laura simţi că tot ce e în ea aşezat se întoarce: ficatul, 
splina, sângele, creierul... 

Sta cu banii în mână către care soldatul privea cu aceiaşi 
ochi rotunzi cu cari se uita intr-ai locotenentului. 

— Dumitre, îl întrebă, ţie îţi pare rău după domnul 
locotenent? 

Dumitru arăta slab, perpelit, trist. Răspunse răguşit, parcă 
plânsesse: 

— Cred şi eu! Acum nu mai sunt ordonanţă. Au să mă ia pe 
front. 

Dihorul!... Supsese micile provizii, care însufleţeau pe 
bolnav, apoi „umflat se tăvălise în aşternutul lui. Dihorul! 

Laura nu ştia de ce dar i se părea că vede un dihor. De 
aceea îl purtase cinci kilometri subt gloanţe, îl salvase cu 
riscul vieţii, i se supusese orbeşte, umilit, îngenuncheat. De 
aceea până la ultima suflare i-o pândise tremurând,. Gata 
să i-o soarbă. 

Dihorul! Nu-i bea sângele, ca să-l răpuie. 1-1 soarbe ca să- 
| ţie în viaţă uscat şi să-şi hrănească din el viaţa lui 
nemernică, fricoasă, de brută. 

Omul are înfrățire cu toate dihăniile, cu toate fiarele.-a 
lăsat firea pe toţi laolaltă să-şi mişune pe plaiul ei, 
instinctul. Pe om, instinctele tuturor la un loc! Nu vroia 
moartea păsărilor supte. Dimpotrivă, ar fi vroit ca un sânge 
reînnoit să le învie, din care să se poată hrăni neisprăvit. 

Dumitru, ordonanța locotenentului Cojocariu, nu era un 
ticălos, un criminal. Era un „'animal!”, cum îl dezmierda 
locotenentul. Era un dihor. 

De aceea, cu pielea uscată pe oscioarele abia prinse în 
închieturi, păpuşa caraghioasă cu haine largi în sicriul larg 
şi lung. Purta încă pe faţă, în pacea morţii, vrajba care 
cerea o faptă pentru prefacerea Omenirii. 

XVI TEMNIŢA începuse zgomotul nou al tunului destul de 
aproape. Lupte care trebuiau să salveze oraşul. Aşa 


credeau orăşenii; aşa li se spunea. Nimic nu i-ar fi putut 
face să creadă altfel. Oraşul lor era inexpugnabil. 

Primiseră o nouă afluenţă militară, dar acum reculeasă, 
severă. Erau mai mulţi ofiţeri. Statul Major dinapoia 
frontului ruso-român. 

În ziua de Sf. Niculae se oficiase pentru ţar un tedeum 
sărăcăcios, în catedrala umedă, sleioasă de undelemnuri 
vechi. O companie română, un detaşament rus dau 
onorurile. 

Laura crezuse că se va desfăşura vreun fast bisericesc şi 
militar, imperial şi slav. Privi numai de aproape pe 
generalisimul rus, un zăplan morocănos şi, alături de el, pe 
generalul legendar român, acel care era pretutindeni unde 
se ivea spectrul bătăliei pentru ca să renască, nădejdilor ce 
se pierdeau, nădejdi noi. Acum sosise la ei. Prezenţa lui 
semnala primejdia. 

Eroul părea scoborât de pe o pânză de Goya. Semăna de 
minune cu fantomaticul Quiehotte, Cavalerul Eternei Iluzii. 
Laura se înrola cu suflet încrezător în armata-cruciadă a 
generalului. 

Subţire, nalt, ascuţit la faţă, Cavalerul Fantomă al 
noi'ocului românesc sta rigid în faţa altarului, glacial către 
pronia imperială, mai departe de aliatul, care-i sta la 
stânga, decât dacă i-ar fi despărţit o fruntarie. 

Laura se îngrijoră. Cei doi comandanţi aveau deci asupra 
faptelor idei deosebite. Faptele de care atârna destinele lor. 
Prin colţurile străzilor, în chiar miezul oraşului, se aşezau 
mine, săltând pavelele de pe locul lor pacific. Aşadar oraşul 

va rezista. 

Laura căuta să-şi închipuie spaima unui asediu, apoi 
luptele de stradă, când armatele ciocnite în obstacolul unui 
oraş trec cu fier şi foc prin el, dar nu putu să admită gândul. 

Urmară zvonuri de evacuare şi altele, acelea pozitive şi 
legitime - credeau ei - de victorie şi izbăvire, căci orice era 
nădejde de bine găsea crezare. 


Ei y-ăiau 'numai pe un colţ de lume şi nu puteau avea acea 
privire a lucrurilor care îmbrăţişează perspectivele largi şi 
trece cu hotărâre şi cruzime peste locuri scumpe pentru o 
finalitate mai de preţ. 

Tunul bubuia din ce în ce mai puternic şi solul palpita, 
gemea ca de cutremure. 

Din cauza avioanelor, nopţile erau mai ales sinistre. 
Deocamdată cercetau numai, dar într-o seară două bombe 
sparseră cizmăria lui Strul pe strada mare a târgului, 
omorând un băiat de liceu, o fetiţă şi un domn. Cele dintâi 
victime dintre cei dezarmaţi. Frica se aşeză pretutindeni, 
cuprinse toate ceasurile, toate mişcările. 

Laura nu se mai ducea la infirmeria gărei. La spital era 
încă aceeaşi zarvă de treburi care o diştrăgeau de la „ideea 
fixă”. Datoriile, necazurile, întâmplările făceau diversiune. 

..„„Unul care subt morfină, purtat pe targă de-a lungul 
coridoarelor, cânta sonor, năpraznic. 

Pe masa de operaţie, subt cuţit, cântase tot timpul: eroice, 
romanțe, valsuri. Cântecele răzbateau clădirea întreagă, 
turburând cu sunete noi bolnavii. Treptat o voioşie se 
împrăştiase şi alerga ca un curent peste tot localul mizeriei. 
Îl urcaseră la locul lui tot în cântece desfătat, împrejur 
râdeau încă, când se deşteptase. Ceas rău! Laura era lângă 
el. Ce jalnică reîntoarcere la realitate! Ce zbuciume ale 
crizei de după morfină. Ce păcate şi ce canoane! 

„„„Era Ion Cizmaru, care de o lună purta porecla de: 
„veselul căprar14! întortocheate pe doctori, trecându-le 
convingerea în vindecarea lui fără de operaţie. În adevăr, 
prospera şi credinţele lui de bine păreau a triumfa. 

Acum începuse a geme, agitat de un rău care cerea 
operaţia iminentă, nemaiavând răbdarea să aştepte ceasul 
când îi vor tăia, în sfârşit, piciorul acela apărat cu atâta 
îngâmfare, de care nu vrea s „se despartă: „Mai bine mort 
ca ciopârţit!” 

-l tâiaseră, dar tir iu. lon Cizmaru. Veselul căprar, murea 
greu. lară vninicie, lară resemnare, cu o desperare 


sfişietoare, prăbuşind credinţele minunii. 

„.„„Era sergentul-major adus proaspăt de-acolo dinspre R.: 
un voinic spătos, pieptos, cavaler oacheş al mahalalelor. 
Avea un glonţ mic în abdomen. Batjocorea rana lui cea 
nemernică, jucărie care-l pişcase pe pântec... Apoi se topise 
ca o luminare uriaşă scursă picur cu picur, şi freza cu 
cărare bine pomădată părea o perucă prea mare pe un cap 
de ceară mustăcios, decolorat în vitrine. Laura nu-l n.ai 
recunoştea. 

„.„.Doi ruşi, zăplani cât uşa, cu rupturi de granate în 
piepturile late, urla seră o noapte întreagă ca fiare sfişiate 
de durere, frânlind trupurile grele de pat, de podele, târând 
cu braţe convulsate saltelele, zvârcolindu-se pe brânci 
printre paturile aliniate ale bieţilor bolnavi, încercând să st: 
sugrume unul pe altul. Agonie furioasă cu răgete care 
cutremurau: noapte de urgie; la ziuă, în sfârşit, din voia 
Domnului, ţepeni. 

Toate astea noaptea erau mai tragice încă, din pricina 
întunericului lugubru. Spitalul era clădirea cea mai înaltă, 
ţinta avioanelor duşmane. 

O lampă oarbă circula de-a lungul nesfârşit al coridoarelor 
şi sălilor năruite de beznă, şi raza ei, prin ferestrele mari 
jur în jur, părea o luminăţie sinistră în mijlocul întunericului 
fără zare ce îngropa oraşul, Laura, în revizia ei nocturnă, 
plimba lampa aceea ca pe o candelă sepulcrală, dosind 
fitilul slab şi bâjbâind cu ea în cuptoarele războiului, 
artosele suferințelor. 

Într-o seară spitalul se evacuase. Aşa de repede! Abia 
câteva ceasuri de muncă tăcută! O despărţire grăbită şi 
preocupată, fără nici o cheltuială de simţire. Laura 
strânsese într-un sertar şortul şi tulpanul cu cruciuliţă, pe 
care le îmbrăcase cu atâta emoție. Atât. 

Apoi tunurile bubuiseră tot mai tare. Ultimii din cei sortiţi 
să plece porniseră în refugiu. Generalul rus oferise ultimul 
tren care mai putea circula. Până în ajun oferise victoria. 
Era un ger cumplit şi convoiuri rămăseseră în drum, pe 


linia ferată. Altele fuseseră nevoite să scoboare în câmp 
călătorii îngheţaţi, pentru a culege militarii în scurgere. 
Laura nu pleca, deşi simţea că nu poate rămâne acolo unde 
vor veni „ceilalţi”. Acum, chiar prin oraş, treceau căruţe, 
camioane, landouri demontate, dilijenţe, toate rechiziţiile 
pe care le ascundeau hambarele, tot ce avea roate şi putea 
înhăma cai. 

Într-un fel de vagon din acele ce transportă bâlciurile, 
Laura văzuse instalată o familie numeroasă de cunoscuţi. 
Automobilele, acum toate militare, goneau în sus 
nenumărate, zăpăcite. Era ultima sforţare a exodului. 

Dimpotrivă, cei ce rămâneau erau mai amorţiţi, mai înceţi, 
cu cât în jurul lor gonea primejdia. Întindeau jugului gâturi 
supuse de vite pentru osândă. 

Seara, mai ales după apus, oraşul era mort; geamurile 
prăvăliilor erau astupate cu hârtie albastră, prin care rar 
lucea luminat un ochi mic. 

Patrule ruseşti treceau călări. Urcau caii pe trotuare 
înadins ca să facă spaimă trecătorilor. O concepţie a 
raporturilor dintre armată şi cetăţean: o concepţie, de- 
acolo, de peste Nistru. Un ofiţer cu faţa frumoasă, dar 
tăiată sinistru de bandajul negru al ochiului, urcă în dreptul 
Laurei calul superb. Strivită între pereţi şi şalele enorme 
ale calului, Laura totuşi nu se feri, nu se scobori. 

Era înevartierarea rusă; spargeri, bătăi, scandaluri abia 
resimţite faţă de problema cealaltă. Circulau zvonurile 
despre consumarea apei de colonia ca băutură răcoritoare. 
Era adevărat că se vărsaseră, de înseşi autorităţile ruse, 
toate alcoolurile şi se dase cep tuturor beciurilor. 

Vinul curgea pe şanţurile străzii, prăfuit, noroios, gâlgâind 
la gură de canaluri. Unii se aplecau să soarbă pe brânci. 
Dimineaţa, la colţuri de uliţă, Bordeaux-ul şi profiriul 
îngheţau ochiul, rumene ca de sânge. 

Soldaţi suspecți cu bluza aceea cunoscută, bluza lui 
Tolstoi, cerşeau. Alţii, dimpotrivă, aruncau pumni de ruble. 
Erau ruşii! Cei purtători de culori minunate şi de viersuri 


profetice! Cei cari, acolo undeva departe, numeroşi ca 
frunzele pădurilor, trăiau încă o viaţă vegetală 

— Trunchiuri bătrine şi ramuri tinere, acoperiţi de umbra 
deasă a vieţii rudimentare arşi de boala alcoolului, dar plini 
de o sevă imensă în codrii lor vii, în care lumina şi toporul 
vor face spărtura. 

Apoi tunul buiuir e incit mai tare, mai des, aşa de descă 
între cele două cutremure ale exploziei, răsuflarea nu mai 
avea timp: t se lini. lţească. Locuitorii st: doseau, dar 
geamurile sl'ărâmate îi lăsau descoperiţi. 

Circulă un cuvânt de ordine pornit nu se ştie de unde şi 
toată populaţia intră în beciuri. 

Se săvârşise! Sosiseră timpurile umilinţii. Ce jos sunt 
uneori nevoiţi să se tupileze oamenii ca să se poată apoi 
ridica 1 

Gestul nu plăceaLaurei. Nu-l primea cu raţiunea, nici cu 
voinţa, nici nu i-l cerea instinctul firicel. 

Vroi să rămână dar i se păru deodată că acolo, la nivelul 
pământului. Unde până ieri stătuseră toţi deopotrivă, e sus, 
sus de tot pe un loc pustiu. 

Se gândi că vor veni şi. În oraşul gol, ea va fi singură. 

Se scobori şi ea în beciurile boltite frumos ale unui vecin. 
Era acolo societate numeroasă. Se făcuseră invitaţii. Laura 
pusese pălăria cenuşie, mănuşi pentru frig şi ţinea în braţe 
o geantă de piele. Aşa, ridicolă - dacă ar mai fi existat 
ridicol - şezu ţeapănă pe o bancă de lemn, fără să se 
armonizeze cu locul şi oamenii. Era ultima protestare a 
unui nivel civilizat, al cărui strat se surpa. 

În jurul ei, pe saltele, pe paturi improvizate, pe rogojini, 
ceilalţi vorbeau de cele petrecute, de cele ce vor fi. Erau 
vaiete şi temeri, râsete şi glume. 

Servitorii aşterneau, neobosit, mese îmbelşugate. Tot ce 
era în cămări, toate proviziile, toate bunătăţile erau 
consumate ca să nu rămâic „celorlalţi”. 

Era o rivalitate de curcani graşi, de plăcinte. Laura nu 
mânca. Drept mortificare pentru umilinţele cari soseau, 


inventase un post prematur, înaintea celui nevoit. De fapt, 
gâtlejul îi era strâns. 

Din când în când ieşea. Aerul părea o mireasmă şi cerul o 
nălucire. Tunurile erau acum mai zgomotoase, dar foarte 
rare. În schimb, se auzea uruitul nesfârşit al scurgerii pe 
drumuri, zgomotul retragerii, care nu mai înceta nici zi, nici 
noapte. 

Pe sus avioanele se plimbau numeroase, dar nu mai 
azvârleau proiectile. Se socoteau pe frontul lor. Ei, sărmanii 
orăşeni, mai credeau totuşi, şi încă li se mai spunea, cănue 
nici vorbă de ocupaţie. Asta se chema pesemne „a linişti 
spii'iitele”. 

Starea acelor spirite ar fi greu de analizat. Când într-un 
organism se semnalează pericolul morţii, el se pregăteşte 
nesimţit. Aşa acestora li se infiltra acum pregătitor inerția, 
care avea să facă din ei toţi pe un punct mort, un trup 
paralizat. / 

Erau într-un fel de stupefacţie a tuturor simţirilor: a fricii, 
a speranţei, a voinţii. Refuzau gândul oprimării, purtau încă 
imboldul nădejdii, făceau gesturile omului! liber, dar erau 
de pe atunci prelucraţi pentru robie. 

Noaptea, Laura nu rămânea în beciuri. Se urca în casa 
mare, goală, a căror stăpâni se refugiaseră, lăsând-o unor 
rude sosite mai de departe şi care nu mai aveau curajul 
pribegiei. 

Nu dormea, fireşte. Până la ziuă auzea caravanele huind 
pe drumuri. Cine a ascultat zgomotul lor nu-l poate uita. 
Poartă în auzul său ceva din mersul Istoriei. 

Argintăria, arama, armele de casă şi. De vânătoare 
fuseseră îngropate. Pământul bortelit în grabă primea 
proaspăt odoarele pentru ca apoi să se închidă, uscat şi să 
nu le mai dea înapoi, păstrând taina comorilor, şi clătind 
locurile ca să nu le mai poţi dibui. 

Ei, îngropătorii de odoare, nu-şi dau seama că erau la fel 
cu bunicii lor, nu-şi dau seama că au început lupta celor 


dezarmaţi. Toate lucrurile sunt aşa de asemănătoare şi aşa 
de felurite. 

În oraş toată noaptea se auzeau împuşcături. Ruşii, fie de 
patrulare, fie de petrecere, trăgeau focuri şi câinii le 
însoțeau cu un urlet prelung. 

După vreo trei nopţi, viaţa aceea a drumurilor, acolo 
departe în sus, se stinse şi nu se mai auziră nici 
împuşcăturile. ( 

Fără frică de zgomotele astea sinistre, Laurei îi fu deodată 
frică. Pândi lumina zilei cu nerăbdare. 

Era sculată de mult, cu pălăria cenuşie pe cap, când 
cineva din vecini deschise uşa: 

— Ei! zise, azi-noapte au intrat. Li s-a predat oraşul. 

Atât! 

Agonia totdeauna e zbuciumată, moartea liniştită. Fiecare 
plecă în tăcere spre casa lui. Acum beciurile erau la 
suprafaţa pământului. 

„„„La răspântii stau călări ulanii, cu coifuri argintii acvilate. 
O companie de infanterişti, obosiţi, prăfuiţi, trecea în sus. 

Ulanii priveau cu indiferenţă trecătorii somnambuli. 
Străbătuseră, înainte şi înapoi, atâtea oraşe încât 
popasurile nu mai aveau însemnătate. 

Fu apoi înevartierarea. Laura o primi ca o gazda îndoliată, 
nevoită să adăpostească oaspeţi nedoriți. În gestul predării 
oraşului era cuprinsă pentru orăşeni obligaţia suferințelor. 
Erau acum soldaţi ai unei alte discipline, care cerea virtuţi 
şi sacrificii. Nu murea nimeni. Nu era nici o violenţă a 
faptelor. Era un chin mut şi neputincios, o deznădejde şi o 
revoltă înăbuşite; sufletul se războia, închis în cetăţuia 
împresurată a trupului. 

Fiecare se purta către legea asta nouă după putinţa sa de 
mortificare, după sănătatea sa morală şi puterea de 
îndurare a trupului. Îi unifica un singur cuget: al celor slabi, 
al celor tari; al celor ce ştiau să rabde, al celor ce nu erau în 
stare. Cugetul libertăţii! 


Temnicerii aveau două formule. Erau, de o parte, oameni 
înarmaţi, îngrijoraţi de necazurile lungi ale bătăliei, 
înfruptaţi de bunătăţile stăpânirii, asupritori cam obosiţi, ei 
înşişi, de asuprire. Era, pe de altă parte, un mecanism 
oficial, rigid, ingenios, neobosit, sistematic, al tescuirii. 

Cazierele şi fişele, registrele. Şi hârtiuţele erau regimul 
celular al fiecăruia. 

De ziua Anului cel mai nou al durerilor, se desfăşurase o 
paradă mare. 

Dinapoia cordonului strâns de trupe îngâmfate ce formau 
un eareu mare, Laura privise spectacolul cu ochii cui nu 
poate crede ceea ce-i stă subt privire. 

Pe o estradă impunătoare înconjurată de generali semeţi, 
un preot, un episcop, domina totul cu misiunea lor. 

Azvârlise o cuvântare, ale cărei gesturi violente, ale cărei 
strigăte agresive, ale cărei intonaţii aspre spărgeau 
stridente în metalul uniformelor şi armelor şi tăiau aerul 
îngheţat. 

Părea o proclamare uriaşe a Urei sacro. În adevăr, ideile 
azvâriite ca bombe dinamitarde erau ale unei cruciade 
aprige, orgolioase! O biserică provoeătoare, Spadasin a i se 
înfăţişă Laurei. Trupele iriiperiale corecte, decorative, 
ascultau. Nu circula printre ele vreun zangăt, vreo 
fremetare belicoasă. Numai Statul Major părea însufleţit dr 
duşmănie, şi sclipea în aerul îngheţat luciul tăios al 
coifurilor. 

Aeroplane planau în giruri minunate. Laura, pe care glasul 
profetului înverşunat o răzbătuse cu fiori de Revoltă 
neputincioasă, se uită acum în sus, în văzduhul cristalin. 
Păsările omeneşti îşi pierdeau cetăţenia, păstrau numai 
miracolul zborului. Când întoarse iar privirea în jos, 
întreaga înfăţişare i se păru o panoramă uimitoare şi 
accidentală, în afară de realitate. 

Se aşezase o 'iarnă cumplită. Treceau prin. Viscol 
săniuţele inamicului, ducând sarcini care apăsau greu pe 
cei căror le fusese hrăpite... Singur gerul, mâinile reci ale 


zăpezii, îmbrăţişau pe toţi deopotrivă acolo departe, pe 
câmpia luptei. 

Treptat, dispăreau toate gardurile; poteci se tăiau de-a 
curmezişul; oraşul neîngrădit, subt nămeţi, se îngropa 
copleşit. 

Frigul încerca acum puterile ca şi foamea, şi fiecare îl 
suferea după puterile răbdării, dar ceea ce nu îngheţa la cei 
care gemeau, ceea ce nu se topea de căldură molatecă la 
cei care încă puteau încălzi căminul, era gândul izbăvirii. 
Sta închis ca o flacără vânătă în firide adânci. Aşteptarea! 

Rechiziţia sistematică, regulamentată, nu speria pe 
nimeni. Nimeni aproape nu mai avea sentimentul 
proprietăţii. Ceea ce trebuia salvat nu era în dulapuri şi 
hambare. 

Unii, totuşi, fereau bunul lor din ambiţie, din necaz; alţii îl 
dau lesne ca pe un bir, la care semnaseră când nevoia 
ceruse sacrificiul oraşului lor, pentru mersul faptelor 
biruitoare. 

Când şi cum nu ştiau. Dar biruitoare! 

Nici ctcotitură, nici o împotmolire, nici o împrejurare 
„adversă nu le zdruncina credinţa asta intuitivă. Deşi nu 
corespundea faptelor imediate, era desigur şi o prevedere, 
chiar şi o rațiune istorică. Totul sta în puterea aşteptării. 
Aşteptau! 

În purtarea altora către rechiziţie, în gestul grabnic cu 
care dădeau, apărea, foarte expresivă, semnificarea dijmei 
şi asupririi. 

Într-o zi, Laura intră pe poarta curţii de serviciu la 
prietenele cele bune. 1 se înfăţişă o scenă neobicinuită. Doi 
militari germani se depărtau dând din mâini, din umeri, 
amestecând vorbe care nu păreau răuvoitoare, pe când 
însăşi stăpâna casei, frumoasa şi dulcea Măicuţă, cum o 
chema Laura, laolaltă cu fetele ei, îmbujorată, gesticula 
spre ci cu mâinile prinse de nişte obiecte bizare, chemându- 
i. 


Erau rechizitorii de aramă, care scoborâseră, după ce li se 
pusese tot la dispoziţie; dar Măicuţa, aducându-şi aminte că 
mai are într-un colţ un cântar şi un pocal, striga după ei în 
nemţeasca ei aproximativă şi îndulcită de grai moldovenesc. 
Îi rechema să-şi ia toată recolta cuprului, nu cumva să 
rămână de sămânță. 

Uimiţi, bombănind ca de „Doamne fereşte”, se depărtau cu 
gesturi de nedumerire. 

Măicuţa era o tradiţională şi în acelaşi timp albină 
strângătoare, pentru care stupul era năzuinţa cea mai 
scumpă, dar gestul învedera o stare de suflet, în care se 
lămurea deposedarea, abdicarea „temporară a bunurilor 
materiale cum şi exproprierea drepturilor morale. 

Oamenii îşi părăseau avutul, îşi rătăceau parcă şi numele: 
„„Luaţi!... Nu-mi trebuie nimic. Pierzând libertatea, am 
pierdut fericirea. Intrând în căminul meu mi l-aţi înstrăinat! 
Luaţi! 

„„„Cine sunt?... Cum mă cheamă?... Nu mai sunt subiectul 
existenţei mele, sunt obiectul unor demersuri ale soartei... 
Ale unei soarte adverse... Sunt deocamdată în puterea ei 
Mă dezbrac de mine!... Eu să rămân... dintre toate averile, 
pe care le confiscă nenorocirea, nădejdea rămâne cea din 
urmă - să rămân şi să pornesc să mă cant şi să mă găsesc 
iar pe mine. 

XVII ÎN ÎNTUNERIC. 

Tunul era acum ceasornicul de căpăta şi semnalul de 
direcţie. Era singura hartă, singura busolă a insularilor. 
Bubuia permanent şi uneori da sărbători apropiate: artificii, 
orizonturi înnourate de fumul gros al proiectilelor şi 
fulgerate de lumina lor. 

Atunci fantomele se înfiripau, ca şi turn danţul morţii, cu 
iadul lui înfocat, era un element de înviere. 

Cu fiecare lovitură, care putea răpune pe unul din ai lor, 
socoteau că îi vor recâştiga şi aveau dreptate, căci cei ce 
trebuiau să rămână nu se puteau alege decât după 


sâvârşirea masacrului întreg, şi fiecare măcel mai mult era 
un ceas mai puţin până la izbăvire. 

Zilele când tunul slăbea, stau îngrijoraţi, p'ăpânzi. Tăcerea 
era plină de spaimă. 

Când venise primăvara şi nu venise reînvierea, oamenii 
arătau la soare firavi ca muguri fără vlagă, miraţi parcă de 
cum natura îşi înfloreşte decorul în jurul lor. Decorul naturii 
avea şi el tristeţile lui. Grădinile erau năpădite de ciori - o 
invazie neagră - şi pomii nimănui şi ai tutulor frângeau 
crengile violentate, pentru a-şi da rodul la întâmplare. 

La marginea oraşului, legat cu funii, un vierme mare, 
negru, se legăna în văzduh, umflat, urât, şi uneori pleznea. 
Un balon de observaţie... 

Aşteptarea era monotonă, lungă, în agonia înceată a 
zilelor. 

Pedeapsa mare a tuturor era de a nu avea nimic de lucru, 
de a fi numai „numere” „, obiecte” nefolositoare, lipsite de 
orice drept. 

Câte unul găsea totuşi de muncă la şanţuri, fiindcă 
dovedise că are nevoie să ţipe, să vocifereze şi firea lui la 
astfel de împrejurări e arţăgoasă, cere gălăgia şi adevărul! 

Un profesor de muzică, în timpuri normale om liniştit, ba 
chiar tip armonic şi civilizat, săpase la tranşee înjurând şi 
fără să se resimtă prea mult, şi fusese întrebuințat la 
salubritate fără să se sufoce, căci nu e muncă cu miros aşa 
de rău ca cel pe care îl duhneşte, înăuntrul frunţii, durerile 
şi revoltele astupate. 

Gunoaiele exală şi se risipesc; ozonul le transformă şi le 
purifică, le filtrează esenţa în perpetuă regenerare a 
substanţei. Dar vasul închis al sufletului, depun îndu-şi 
înăuntful său frica, pânda, violenţa, nerăbdarea, scârba, 
ura... Ce peşteră de asfixie! Cu încetul, toată carnea 
sănătoasă se topeşte de infecția asta internă. Aşa erau 
acum orăşenii: subţiaţi, fantomatici, se uitau unii la alţii, 
preţuindu-şi zvelteţa sau plângându-şi pagubele. Bătrânui 


advocat - un pântecos aşa de cumsecade - plutea în hainele 
care păstrau cu îndărătnicie curbele. 

Ca diversiune, aveau părăzile mortuare ale soldaţilor 
germani. Marşul din Beethoven, compania de onoare, pasul 
de convoi, apăsat încet de cizmele grelo, lovind cu ritm surd 
pământul, care mai dincolo, în cimitir, avea groapa 
simetrică pregătită. 

Acolo, careul ăe, forma corect, şi un preot, după două 
cuvinte de rugăciune. Şi prohodire, lăsa mortul morţilor, şi 
pronunţa un lung discurs de cucerire, de patriotismul acele 
anume al imperialismului. 

Laura, în trecerea variată a oaspeţilor înevartieraţi, 
găzduise şi un preot. Îl auzea glăsuind furios în camera lui 
întreaga după-amiază, iar noaptea veghea târziu. Două 
intemperanţe pe care i le explicase. -' 

Acele ieşiri declamatorii erau faza preparatorie a 
discursurilor funerare războinice şi ocupaţia de noapte era 
corespondenţa destinată familiei celor ce aveau gloria să 
moară. Consolaţia unui creştinism, care socotea moartea 
războinică ca pe cel mai mare bine. 

Ciudat îi păruse Laurei un ofiţer a cărui identitate 
rămăsese mult timp pi'oblematică. Se întorcea târziu, 
obosit, cu uniforma vestejită. Dirija o mitralieră acolo, mai 
departe, spre front. Muncă activă şi ostenitoare. 

Se dovedi apoi că e un seminarist. Ciudată repartiție într- 
un mecanism aşa de metodic! 

Laura se simţi deodată bâătăioasă. Ca suflet creştin, ceru 
socoteală, vroi să audă subt care evanghelie se adăpostea 
harnica omucidere a mitraliei mânuite de o mână 
preoțească. 

Seminaristul nu putea descurca nodul simplu cu care 
Laura îl strângea: „să nu ucizi!” încâlcit în reţeaua 
ghimpată a argumentelor, găsi, în sfârşit cuvântul salvator. 
Era din acele puţine, fără de replică: „Există un Dumnezeu 
german!” 


Absurdul victorios amuţi pe Laura. Cum putea tăgădui 
cuiva dreptul de a-şi făuri o religie pentru sine, pe care să o 
servească oricărui oficiu, fie chiar al uciderii. 

Seara mitralistul cânta la pian preludii de orgă. 

Mai târziu va pregăti cuminecăţura cu mâinile 
îndemînatice cu care vărsase mult sânge creştin, slujbaş 
disciplinat, gata, deopotrivă, la orice întrebuințare, fie 
bisericească, fie ostăşească. 

Cu Cristos, profetul Milei, cu modestul pelerin desculţ, cel 
dintâi cetăţean al societăţii frăţeşti, fireşte că religia asta nu 
avea comun decât sonanţele numelui. 

Până la urmă - confuziune în care legea barbară a 
sângelui azvârlea legile sociale şi chiar pe cele spirituale. 

Apoi, în toamnă, peste oraşul tăcut, amorţit, bântuise 
epidemia de gripă maliţioasă, care, lovind organisme 
slăbite, făcea multe victime. Dar moartea lor, 'a insularilor 
captivi, trecea acum fără zgomot, fără paradă, dosită, lipsită 
de puterile expansiunii jalnice. 

Disciplina sanitară riguroasă împiedica panica, cenzurând 
zvonurile de alarmare. Numai albiile înguste ale morţei, 
care se scurgeau mereu, de zile, de săptămâni, mărturiseau 
dijma cea nouă pe care o luau timpurile. 

Laura, trecând pe lângă Şmil dulgherul, la orice ceas 
vedea ieşind sicriile albe, nevopsite, purtate în spinarea 
încovoiată a unorâ care păreau a purta şi povara durerii. 

Nu erau atunci trăsuri sau oameni de serviciu şi toate 
nevoile vieţii erau îngreunate. 

Acolo, departe. Şi aproape, nădejdile bătăliei erau 
întunecate. Aşteptarea era încleştată în veşti rele. 

Un doliu fi'iră de zăbranice acoperea zilele. 

La popa Cristea nu se mai auzea scandal. Fetele cele mari 
erau toate arogante şi luxoase, Ancuţa mereu o, umbră. 
Palidă în rochiţa ei neagră. 

Aveau înevartierat un subehirurg. Spitalele erau acum 
toate înstrăinate. Uneori un sanitar venea prin ogrăzi să 
ceară flori pentru morţi. Fiecare da bucuros pentru un 


duşman împăcat prin moarte, pentru un soldat ca şi cei de 
dincolo. 

Bieţii Damian, chiriaşii popei Cristea, plecaţi de pe locul 
lor, unde acum rămăsese linişte pe urma trecerei grabnice 
a trupelor, refugiaţi pe punctul cel mai tragic al 
desfăşurărilor, sufereau lipsuri grele. 

Erau întunecaţi, duşmănoşi între ei. Mizeria traiului îi 
îmbătrânise... Mioara intercala întrebarea morţii ei tragice. 
Un oaspe impalpabil, pe care-l găzduiau în cvartierele 
tainice ale eului, răzbătea neobosit coridoarele, umplea 
încăperile şi nu le da odihnă. Făptura spirituală a 
„mustrării” rodea în carnea lor trupească. Totuşi, nu 
mărturiseau, îndurau necazurile cu un fel de curaj înrăit. 

Domnul Damian acum vorbea de buna lui idee de anu fi 
plecat în Moldova, iar doamna Damian avea un rânjet mut, 
ameninţător, care-ţi încreţea pielea. 

Era oare nebună? Ce se petrecea în creierul ei? Roatele 
minţii apucaseră pe de lături şi se înfipseră în făgaşe; osiile 
scârţâiau pe loc. Simţeau acolo, de unde pornesc vehiculele 
raţiunii, un zgomot anormal care trăda zdruncinul 
mecanismelor. 

Laura îşi aminti trepanaţiile făcute la spital. Se putea 
deschide şi închide cutia ermetică, adesea fără de 
primejdie, dar ce ştiau încă să privească acolo înăuntru? 
Nimici şi totuşi va veni timpul când scalpelul cutezător va 
şti ce locuri ale materiei spirituale pipăie, ce fire rupe sau 
leagă în miracolul telegrafiei raţionale. 

Doamna Damian te îndruma puternic către astfel de 
întrebări. Unde?... şi ce se petrece... Pe subt părul cărunţit 
fără vreme, vroiai parcă să cauţi şi să atingi un punct pe 
care-l simţeai bolnav. 

Sărmana femeie evita orice societate. Laura singură, cu 
drepturi câştigate, venea uneori şi o găsea în tovărăşia 
vecinilor: cârciumarul şi cârciumăreasa, oameni de treabă, 
boieriţi acum când închiseseră negoţul. Acelaşi instinct, 
care o sălbăticea de lume, o făcea să caute a nu rămâne 


singură şi nici cu ai casei. Oamenii aceia simpli erau 
prielnici nervilor ei aşa de zdruncinaţi. 

Laura admira cum înjosirea traiului, vulgaritatea mediului, 
netrebnicia boalei nu putuseră înlătura un 'aer de 
distincţiune. „Păcat! spuneau bătrânii cârciumari. E o 
cucoană mare!” 

Acolo venea şi Ancuţa popei Cristea, fina bătrânilor. Făcea 
unele servicii gospodăreşti de bună vecinătate. Cele două 
dureri se mtâlniseră şi Laura le putu urmări mersul, 
strecurat prin sita de cenuşă a zilelor ursuze. 

Ancuţa cea tainică se spovedea numai cârciumăresei, naşa 
ei. Indirect, Laura aflase că în casa popei Cristea drama îşi 
urma cursul, cu surdina pe care o puneau împrejurările de- 
acum. Stăvilită, ura, care mocnea înire, păreţii joşi ai casei, 
era mai tenebroasă încă. 

Subchirurgul austriac, pe care-l avea în cvartier, se arăta 
milos cu Ancuţa şi, faţă de protecţia lui, toată casa îşi 
domolise persecuțiile. Fata ar fi putut astfel fi mai odihnită, 
rămasă numai cu grija copilului lingav şi cu dorul de 
logodnic. Dorul acela o mistuia: aşa de hârjită răbdării, nu 
putea aştepta. Adesea avea bucurii copilăreşti, îşi închipuia 
întoarcerea, uita obstacolele, se vedea fericita cu mirele şi 
copilul. Mai adesea, avea o nelinişte a simţirii, un palpit 
neodihnit al gândurilor, ca şi cum nu le putea îndruma, nici 
opri pe vreun loc al necunoscutului, către care totuşi 
călătoreau neîncetat. 

— Nu-şi găseşte biata astâmpăr r- spunea circiumăreasa 
- şi n-are nici o hodină. 

Liniştea din casa popei nu dăinuise. În mintea lui se iscase 
un gând neguros. Fata ponosită se putea căpătui cu 
subchirurgul. Se mai văzuseră aşa logodne. 

Degeaba griul fiert şi îndulcit, cel pentru pomenirea 
sufletelor pământene hrănise din belşug pe popă. Nu 
pregeta să se încuscrească cu străinul. Poate că tocmai 
belşugul griului care-l îndopase îl dezvăţase de orice 
postire. 


Gândul ăsta necurat ora prigonire nouă, chin proaspăt 
pentru Ancuţa. Când trecea pe lângă casa lor, Laurei i se 
părea că aude zvon de torturi, înapoia pereţilor! Era o 
închipuire, era şi un adevăr. Subchirurgul, încurajat de 
fumi'lio, o ceruse de nevastă. Refuzul ei stârnise furii 
înăbuşite, care răzbeau în ocări şijovituri ascunse. 

XVIII BĂTRÂNUL ARGINTAR. 

După o rezistenţă istovitoare, Ancuţa căzuse bolnavă. 
Subchirurgul o îngrijise cu devotament. Când se sculase nu 
mai avea nici un fel de putere, nu se mai războia; sta sub 
puterea lucrurilor, aşteptând salvarea care întârzia. 

Laura o văzu spânzurată pe gard, slabă, cu ochi albaştri 
sparţi în obrazul străveziu. 

— A murit copilul! spuse neîntrebată. 

Nu părea prea mult atinsă de pierderea lui; trecuse şi ea 
prea aproape demoarte. Aşa mic şi obrejit îi umpluse 
braţele numai cu necaz. Aeum sta cu ele goale şi slabe, 
atârnate pe lângă trupul slab. Nu putuse apăra atâtea vieţi, 
le lăsase pieirii. Numai pe a celui de acolo, de departe, o 
apăra încă lot ce mai era viu în ea. 

Cutremure ciudate ti ('. Săltau de câtva timp locul neşigur, 
pe care ei stau vitregi subt teascul statornic. Ce să fi fost? 
Nu era nici bătălia, nici vreo mânie a pământului. 

La început se simţise mai ales noaptea, apoi se îndesise şi 
putuseră vedea transporturile unor tunuri uriaşe, convoiuri 
grele de muniţiuni. Subt povara lor, solul gemea lugubru. 

Bătălia mare, pe care o aşteptau, se apropia. Ei aveau subt 
ochi pregătirile duşmane care le striveau nădejdile. Pe când 
în jurul lor era însufleţire, suflarea li se făcea tot mai 
subţire. Li se spunea făţiş că nevoile războiului cer să se 
rupă frontul. Vor trece dincolo; oraşul se va uşura şi el; vor 
putea chiar comunica cu ai lor. Concesia fu împinsă până 
într-atât că li se ceru scrisori pentru cellalt mal. 

Dar ei nu puteau înţelege bucuria unui astfel de sfârşit; 
păreau că nu mai doresc veşti acum; ar fi fost bucuroşi ca 
zidul despărțirii să crească şi ei, aci, să fie stinşi de ultima 


putere, numai să nu se aşeze teascul apăsător pretutindeni, 
până la marginea ţarinii. 

Altă revărsare aşteptau. Apele Moldovei le vroiau ' peste 
ei. Lia fiecare învălmăşeală, la fiecare sărbătoare a luptei, li 
se părea că sosesc dezrobitorii. 

Roatele grele ale transporturilor inamice le apăsau 
simţirea cu şine adânci. 

Treceau oţel şi fier, şi dincolo era carne. Carnea scumpă a 
trupului scump a fiecăruia şi a tuturor. Carne din carnea lor. 

Aşadar exista un trup colectiv? Patria nu era un basm? Era 
Mama cu genunchii largi şi poala blândă! Mama care 
hrănea cu lapte şi cu miere! 

Dar cine se îndoise? Cine trăia acum altfel decât din 
credinţa asta? Numai cine n-avusese neam se simţea al unui 
neam. Numai cine n-avusese grai nu se ferea de limbi 
străine, ca de un zvon nesigur al primejdiei. 

Cândva, înainte, Laura ar fi vroit să cunoască toate 
vorbirile de pe lume pentru ca nimic să nu-i înstrăineze o 
lume care-i aparţinea întreagă. Să înţeleagă oamenii de 
pretutindeni, tot aşa ca peisagiul de pretutindeni al naturii. 

Acum însă, când era nevoită să întrebuinţeze prea mult 
limba celorlalţi pentru tălmăcirea nevoilor felurite, vorbele 
străine o îngreunau ca alicele şi sear'a, ostenită ca un vânat 
fugărit, se ascundea în cărămizi şi descleşta povara, ţipând 
înăbuşit, ca şi cum ţipătul îi curăța glasul de silabele 
amarnice. 

Mai deunăzi la începutul necazului, când subt geana 
cenuşie de seară treceau încă regimentele scunde de ruşi, 
tăcute, făcând glas întunericului numai cu paşi ropotiţi, 
Laura ascultase - vroise să spună ceva şi nu putuse. Atât se 
înstrăinase de lumea cea nemărginită încât vorbirea îi 
devenise ceva neînțeles. Toată folosinţa cuvintelor 
dispăruse, zestrea lor grămădită ca să facă vestmânt ideilor 
era acum nefolositoare. Laura atunci gemuse. Nu mai erau 
trebuitoare decât sunete, semne: ale foamei, setei, durerii. 


Dar foamea, setea, durerea, erau ale tutulor? Să le spuie, 
să strige: suntem toţi ca şi unul! De ce să ne ucidom unii pe 
alţii? Zadarnic! 

Aşadar se apropia bătălia? Aşteptarea îi rebegea. Le era 
frig. Era cu toate acestea vară. 

Laura n-avea gânduri, nici nu vrea să aibă... Să viel... 
Ceea ce trebuia să vie! Sufletele, făpturile lor, pregătiseră 
în suferinţă ceasul care se apropia. Semnele ce-l înconjurau 
erau şpăimântătoare.' Semnele măcelului! Zilele mari ale 
sângelui au rituri cumplite. 

Laura aştepta. Credinţa şi teama, în lupta lor lăuntrică, îi 
nimiceau simţirea. Era liniştită. În loc să se ascundă ca până 
acum de privelişte, ieşea mai mult. 

Mişcarea aceea a plecării îi da un fel de vioiciune şi de 
mulţumire ciudată şi fără potrivire cu auspiciile rele. În 
freamătul lor duşman, energiile ei încleştate frem'ătau, se 
pregăteau pentru încercarea desperată din urmă. 

Morți sau vii? în amândouă era o dezlegare: numai 
moartea-vie, în care stau de-atâta timp, să înceteze. 

Laura nu vrea să judece, fiindcă judecata îi spunea lucruri 
supărătoare. Frenezia ed grăbea spre faptă, spre faptă 
grozavă. 

Pasul îi suna pe asfalt nerăbdător şi uneori iluzia 
victorioasă punea stăpânire pe ca. Aşa, într-o zi, se sculă 
plină de iniţiative voioase. Se gândi la podoabe: o 
cingătoare de argint avea încuietoarea ruptă. Ce vrea? Să 
se gătească cu giuvaeruri din metal confiscat? Ce solii îi 
veniseră ca să-i dea cutezanţă? 

Întrebă pretutindeni, până află de existenţa unui bătrân 
argintar. În drum se opri să privească lung convoiul unor 
aeroplane uriaşe. Îşi simţea gândul ca pe un drug înfipt în 
frunte. Nu era un gând, era o armă călită cu el pentru 
luptele acelea ce se pregăteau. 

La colţ de trei strade o prăvălie măre, cenuşie deschidea 
soarelui de-afară o gură de umbră. Un arsenal de vechituri. 
Era acolo săbii, revolvere stricate, fiare rupte, arămuri 


vechi, arginturi înnegrite, sute de obiecte fără 
întrebuințare, rezemate de zidurile afumate: atelierul unui 
făurar sau refugiul unui anticar medieval... 

Cu ochii păienjeniţi de lumina de-afară, Laura aruncă în 
umezeala întunecoasă scânteile de soare prinse pe gene, 
căutând un vrăjitor în decorul neaşteptat. 

Il descoperi lângă geamul unic, geam plin până susde 
expoziţia unor mărunţişuri bizare din metale vechi. 

Bătrânul avea o barbă albă, lungă, despărțită jos în două 
vârfuri subţiri şi creţe. Sta pe un scăunaş cu trei picioare, 
cocoşat, dat în două, plecat peste o masă încărcată cu 
ustensile de magie, acoperite cu pulbere oxidată. 

Se apropie. Întoarse spre ea capul. Avea un vâlvoi des de 
păr alb cu rădăcina neagră. Dezdoindu-se de mijloc, înălţă 
umerii rotunjiţi, şi, punând jos cleştele miniaturale, îşi 
sprijini cu mâinile şalele ostenite. 

Braţele vânoase şi lungi ieşeau, goale, până la coatele 
noduroase, din cămaşa înnegrită. În picioare, bătrânul era 
foarte înalt cu toată gheba umerilor. 

Scoase masca unor ochelari rotunzi, legaţi în piele roasă, 
şi ridică privirea a doi ochi mici, strălucitori, ascunşi subt 
sprincene tufoase. 

— Ce pofteşti? îi zice cu un glas răguşit şi batjocoritor. 

Laura sta zăpăcită. Căută în tăcere cingătoarea în sacul de 
mână şi i-o întinse. 

Meşterul se aşeză iar pe trepiedul lui, ţinând în mână 
colanul. Râse în barba spintecată, râse răutăcios cu dinţi 
albi şi tineri. 

— Jucărie de modă - spusese ursuz, cântărindu-l cu mâini 
îndemânatice. Înfipse apoi unghia în cizelară paftalelor. 

— Ca lucru de-a cum, ca industrie d-asta nouă.,nue 
tocmai rău, zise cu un fel de ciuda. 

— Aş vrea un lanţ la fel, acolo unde lipseşte, întocmai la fel, 
spuse Laura. Se poate? 

— Cum să nu se poată? rânji. Bătrânul argintar să nu 
poată?... Azi nu mai sunt meşteri, nici meşteşuguri. Numai 


fabrici şi tinichele, s-a dus măiestria argintarului... Bătri nul 
moare de foame... Slavă Domnului cu războiulăsta... Ni s-a 
făcut de lucru... Uite! zise Laurei familiar. Uite ce lucru 
frumos! Peceţi nemţeşti pentru toate oraşele Moldovei pe 
unde vor trece. 

Râdea, ţinându-şi cu. Mâna stângă fălcile osoase, pe când 
cu degete abile sucea ştampilele aliniate... Tecuci... 
Roman... Bârlad... 

— Eu sunt rechiziţionat pentru armata de ocupaţie, 
trebuie să lucrez... Asta îmi dă pâine... Mâncasem destule 
„răbdări”. 

Laura se uită la el fricos. 

Rânji iar, şiret, în barba spintecată, trăgind-o „cu mâinile 
zbârcite, pe rând. 

— Le fac peceţi câte vor... fireşte... au să rămâie cu ele... 
N-au să troacă... Bătrânul argintar mănâncă franzeluţă 
albă nemţească, dar ei au să mănânce bătaie... şi hohoti un 
râs de vraci. 

Laura se uită speriată prin colţuri: 

— Are să fie gata curând? întrebă despre colan, ca şi cum 
avea să încingă sabia victoriilor grabnice. 

— Curând!... la! nu vrei să stai puţin! Să-ţi arăt ceva şi 
scoase din perete o fotografie cu cadru prost de lemn 
poleit, aliniată în mijlocul arsenalului preţios. 

— Am 9 copii. Patru băieţi sunt acolo la război... îţi spui eu 
cil n-au să treacă... Unul e marinar... unul e aviator... doi 
artilerişli... Eu lucrez aici pentru nemți peceţi... gură de om 
cere bucătură... Dar ei acolo sunt patru... ce Dumnezeul... 
voinici... făcuţi fierăreşte, ţigăneşte. Eu sunt ţigan de pe 
tată... de mamă... moldovan... 

Rânjea mereu, un râs diabolic, cu ochii neastâmpăraţi ca 
flăcările de spirt aprinse la fitiluri vechi. 

Ciudat bătrân! Adinioara, preţuind jucăria modernă a 
colanului cu dragoste şi cu dispreţ, părea giuvaergiu 
floren-; tis şi acum părea un ţigan fierar, care, potcovind 


caii duşmanului, borborosea vrăjile rele ce vor răsturna 
Chervanul. 

— Dacă vrei, vino într-o zi la mine! Am să-ţi arăt nişte 
cărţi, pe care nu le are nimeni decât bătrânul argintar... Eu 
stau colo în cocioaba aia din fundul maidanului... Oameni 
săraci! Cine mai drege acum argintăria, cine mai lucrează 
argintul?... D-a gata, de la prăvălii. 

„„.„D-ta, singură te-ai gândit la meşteşugul argintarului... 
Eşti d-a noastră... 

Laura înţelese că era un mare compliment. 

— Aici, în harabaua asta, m-au pus nemţii. Mi-am adus şi 
eu toate vechiturile de prin beci, şi stau ca un rege... 

Privi cu mândrie grota lui de Vulcan îmbătrânit. 

— Ai să vezi femeia, şi fetele... ca fetele... E şi unul mic... 
mic de tot, la măsa... cum e la noi ţiganii... îmi pare râu că 
nu vezi băieţii. Unul a rămas fierar ca bunicu-su. Nu e boier 
ca ăilalţi, nici artist ca mine. El câştigă banul cum se 
câştigă. *E1 ne ţine... Apoi mai sunt pomenile primăriei. Am 
strâns-o în pomeni... Omu trebuie să trăiască, n-are 
încotro!... 

Ce om ciudat.! Nici o vrajbă în mizerie, nici o umilinţă în 
cerşetorie. 

— Am să viu, zise Laura, când o fi gata colanul. 

— Să vii, fetâţo, să vii! Dacă te interesază bătrânul 
argintar şi ţigănia lui... Până atunci - se duc ei... se şi întorc 
- şi râse iar, ca diavolul, tuşind mereu, o tuse metalică din 
pulberea fină de bronz şi de argint. 

Laura nu se hotăra să plece... 

— Şi braţul care ţine pavăza unui luptător indian e rupi! 
spuse. 

— Îdu-l la doctor, doamnă mare, adu-l la doctor! Că-l 
lecuim noi pe indian... Despre indieni, ştiu nişte versete, un 
fel de biblie a lor, a păgânilor... Frumoase... dar cea mai 
frumoasă e Povestea vorbei... o ştiu întreagă pe de rost... 
Când vii, îţi spui din ea!... Cea mai frumoasă... după biblie, 
fireşte... şi biblia o ştiu... N-ai habar de ele?... 


Laura îl privea cu admiraţie. 

— Am să viu, sigur!... N-ai nici o ştire de băieţi? 

Ridică umerii, buza de jos peste ciocul mic din bărbie, care 
ieşea din barba albă, lungă. 

— Niciuna!... Ce veste?... Are să-i ia dracul!... zise cu 
vorbirea lui d? iad „nelămurită. 

Laura ieşi în pragul sarbăd al luminii, orbită de umbră şi 
clipi, ca să scuture de pe gene pulberea cenuşie, fina. 

La un colţ dte stradă, acolo pe unde trecuseră ruşii la 
timpul unei bizare povoşli colorate, un furgon gigant ducea 
în sus nişte cuşti mari din reţea de oţel. Nu (r)e întrebă ce 
va fi fo-.t. Se; lia lung după ele. Simţi gândul ei tupilat pe un 
tr-'piod, şi rin jind diabolic cum le vrăjeşte Mai sunt oare 
din acei cari încă nu ştiu că gândul e o putere ea a braţul, 
că zeci, sute de mii de gânduri strunite „tari, sunt, tot 
atâtea energii, care luptă şi cumpănesc, bătăliile! 

1.'*cir'on*,„a(r)*h***",***tpijnpj-n în mm” 
începuse, în adevăr, sărbătoarea cea mare. Într-o seară pe 
la şase, nori d 'i se aşezară la orizont, acolo, spre bătălie 
Părea pregătir* a unei furtuni, dar soarele rotund, roşu 
apunea liniştit. 

Urai', anul r/! unti-e o linie lungă de foc străfulgerată Inra 
la intervale* şi bubuitul puternic. Părea că o căldură de 
cuptoare vine dinspre acolo. Zilele, serile erau clocoti/ 
toare, şi urgia nu contenea decât ca să reînceapă. Aşteptau 
1 Ei ar fi vroit acum o aşteptare fără de sfârşit de teama 
sfârşitului. În adevăr, părea că furtuna se aşază. La focul oi 
prelungit fantomele îşi încălzeau nădejdea. Năvala 
puternică şi repede era aşadar precumpănită, găsea 
rezistenţă. Lucrul se simţea chiar împrejur. În curtea 
spitalelor se ridicaseră corturi unde erau puşi răniții 
neîncăpători, revărsaţi de-acolo de pe frontul bătăliei, 
Furgoane încărcate cu mormane de trupuri, acoperite cu 
pânză cernită, treceau spre cimitir, însoţite de un singur 
soldat Subt pânză, formele omeneşti ale morţilor se 
deosebeau După trecerea lor, în loc de ecourile solemne ale 


marşului de Beethoven, lăsau o duhoare cumplită de stârv, 
pe care Laura n-o mai respirase de mult şi mirosul morţii 
părea o răsuflare hrănitoare. Lege crudă, dar lege! 

Nu se mai vorbea de scrisori pentru „dincolo” şi toate 
mişcările teascului păreau încetinite de o piedică. Trecerea 
zilelor mărea acum nădejdile aşteptării. 

Trecând pe lângă casa popii Cristea, Laura întorcea 
privirea. Nu ar fi vroit să vadă pe Ancuţa tocmai acum. 

Ce urzeală va fi fost acolo! Ce duhuri rele! De un timp, 
Ancuţa îşi îngreunase mersul, îşi îngroşase mijlocul, se 
necinstise cu binecuvântarea preotului. Laura aflase vestea, 
ca de o pacoste. Fata aceea se aşezase oarecât în viaţa ei, o 
văzuse lucrând la pânza cinstită şi răbdătoare a aşteptării. 
Tocmai de la ea să fie ocara! 

Laura nu înţelegea, nu se putea dumiri despre traiul acela, 
în care aspresc mâinile, înjosesc trupul, îi scad preţul şi 
apărarea. Nu putea atinge cunoaşterea a ce înseamnă 
promiscuitatea; nu putea destul cântări suferinţele brutale 
ale traiului Ancuţii, în care toată virtutea ei abia putea salva 
sufletul. Tragedie atât de mare! Dar Laurei această 
mizetrie a vieţii îi rămânea străină. Ştia că Ancuţa iubeşte 
credincios, temeinic până la suferinţă şi moarte. Aflase că 
şi-a pângărit trupul. Erau două cunoaşteri pe care nu le 
putea împreuna. 

XIX NĂDEJDI într-o seară sosise un automobil-fantomă. De 
necrezut! Erau în el ofiţeri români! 

Se oprise la Cartierul general german. Un sergent român 
era la frână. Tratative! Armistiţiu! 

În jurul lui, oamenii se adunaseră tăcuţi; parcă nu puteau 
crede. Se împărţiseră câteva scrisori. 

Sufletele, trupurile debilitate ale captivilor treceau printr- 
un moment de pericol mortal. Puterea bucuriei care sosea 
izbea violent. Sângele, întors din drumul lui, curma pulsul. 
Ocheanul avu un brusc reflux. De aceea stau nemişcaţi: 
organismul prudent se apăra. Acelaşi automobil venea 
acum zilnic. Grupuri aşteptau dinapoia grilajului prilejul să 


dea scrisori pentru Moldova. Nu era îngăduit, nu era oprit: 
o concesie tacită. 

Ancuţa, învelită în şalul ei negru, slabă, cu coapsele 
împovărate, sta în fiecare zi acolo ceasuri întregi. Nu 
primise nimic, dar trimitea neobosit. 

Povestea oare toată pătimirea ei? Naşterea copilului, pe 
care telegrafistul nu-l cunoştea? Traiul lui chinuit şi 
moartea? Poate chiar celelalte canoane şi chiar blestemăţia 
din urmă? 

Iubirea ei şi a telegrafistului părea de cele ce întrec toate 
cercările, ce răzbat prin toate mizeriile. „l-am spus, să ştie 
tot! Să vie să mă răzbune!” spusese cârciumăresei. 

Ceea ce săvârşise era un atentat, un viol al războiului, de 
aceea Ancuţa îşi purta, printre oameni, sarcina, fără sfială, 
ca pe o doavdă a martirului. 

Părea că necazul îndelung dospise, din drojdii rele, aluatul 
apăsător crescut în trupul ei istovit. 

Fără de apărare sau îndreptare către oameni, părea că îşi 
poartă truda, nu ruşinea. 

Nimeni nu-i socotea dreptăţile sau ruşinile. Păcatele ei. Ca 
şi ale popei Cristea, ca ale tuturor, erau pe de lăturea 
interesului sau birfirii. 

Niii”. Ni lui:. E mai uita p (:te gardul vecinului să cercelev. 
E ca mai înainte cele cuviincioase, mai anevoie de 
supravegheat în propria ta ogradă decât alături. 

De când nu mai erau zăplazuri, ceea ce se petrecea 
pierduse preţul. Gâlcevele, lupta aprigă pe o palmă de loc 
mai încoace sau încolo, nu mai înăspreau oamenii. 

Oare dobândiseră alte îngrădiri, în propriul lor cuget şi 
faptă, sau cumva presimţeau vreo lume fără de fruntarii şi 
iară de împărţeală - deopotrivă? 

Sau erau numai întorşi vremelnic de la tot, către nimicire? 
Primejdia înăbuşea egoismele felurite, lăsând descoperit pe 
unul singur, cel primitiv, al apărării Vieţii! 

Întâmplările Ancuţei, bune sau rele, nu priveau pe nimeni. 
Erau luptele ei singulare. 


Ancuţa, ea care purta făţiş dovezile mizeriilor pe care 
războiul le târăşte după el, nu mărturisea, astfel, vreo 
credinţă nouă în domolirea gâlcevilor de neam; nu 
proclama pentru viitor vreo generaţie de fuziune, în care 
tradiţia şi atavismele au să fie îmblânzite, împăcate, prin 
amalgamarea, şi siluirea urii va zămisli înfrățire. 

Ancuţa, acolo în germăn, unde stăpânea şi distribuia 
sucurile vieţii, nu-şi hrănea vibrionul de pripas, cu 
resemnare şi blândeţe. Îl purta ca pe un ou străin; îl îndopa 
cu zemurile strepezite ale duşmăniei, ca să nască un 
duşman. Cui? 

Tatălui sau mamei? Căruia din cele două neamuri? 
Generaţie suspectă în filiaţia ei, urlând şi iubind, fără 
desluşire, fără deosebire. 

„„„Şi toate femeile,.însămânţate de revărsarea acestui 
potop, nu ştiau că'sunt datoare ceva păcei - că sunt mai 
purtătoare de sporuri pentru idealul omenirii înfrăţite, 
decât sunt spornice cugetele care nasc şi hrănesc acest 
Ideal. Nu ştiau că fiii lor pot da o noimă ddeei umanitare: 

— lubeşte pe tatăl şi pe mama ta - de orice neam şi 
credinţă. lubeşto-i pentru noblețea lor de oameni! lubirea 
omului să-ţi fie credinţa! 

Să nu fi fost oare crezul cel adevărat? Acum părea că 
adevărul de pe urmă e crezul deosebit al neamurilor. Erau 
timpuri eroice? 

Mamele, care purtau fiii străinului, erau grăbite să-i 
lepede sau să se lepede de ei. Altoiuri ce nu prindeau şi dau 
roade neizbutite! sau poate butaşe pregătite viilor viitoare? 
Laura nu ştia! Oropsise pe Ancuţa. 

Treptat se deprindeau cu putinţa bucuriei; începeau să 
întrevadă sfârşitul, lăsau să se strecoare, în resorturile 
ruginite ale fiinţii, nădejdea ca uleiul. Nădejdea sporeşte 
uşor; fantomele se înfiripau. 

Ancuţa sta mereu la răscruci de drumuri ca şi mai înainte, 
în gară. Aştepta. Totuşi Laura, deprinsă, cu străvezirea 
ochilor ei, nu vedea în ei cerul deschis. În mirajele lor 


fluidice nu se proiectau caravanele întoarcerilor fericite. 
Acasă, Ancuţa, aşa slăbită şi îngreunată cum era, muncea 
mult cu un aer absent şi îngândurat. S-ar fi zis că o boală 
din vecini, ceva din negurile doamnei Damian împrăştie 
până la ea un fum uşor. 

Intr o zi Laura o văzu întinzând pe stânjenii de lemne - lux 
deosebit al ogrăzii popei Cristea - lână abia spălată, abia 
dărăcită, albă şi spumoasă. 

Surise Laurei enigmatic cu dunga tristă a buzelor. Ochii îi 
erau acoperiţi cu o ceaţă, subt care o lamă, un cuţit de oţel 
safiriu părea împlântat în acelaşi gând. Laurei îi păru că 
aude o melopee. 

„Automobilul de legătură, mereu mai slobod în mesageria 
lui, lărgea porţile prin care pătrundeau veştile; lega din ce 
în ce mai mult cele două insule. 

Întâile buletine erau cele de viaţă şi de moarte. Două 
procesiuni de fantome se iveau din sepulcrul imens al 
pieirei şi se aşezau în sufletele, în sfârşit odihnite, spre bine 
sau rău, ale insularilor. 

Lupta aceea crudă a simţirilor neliniştite, în care cei 
absenţi mureau şi învi.au pe rând, putea acum înceta. 

Multe dintre veşti erau nesigure, multe greşite. Era firesc 
ca în tumultul unei astfel de vijelii, oamenii să se fi rătăcit 
unii de alţii; era firesc ca din vălmăşagul tragediei să se 
nască legenda. 

Krau f, 11-1 i fără (Ir vină despre lucruri capitale şi cu 
urinări nenorocite o mamă ucisă de vestea falsă a morţii 
fiului, e. Uv 1 întorsese cum abia fusese îngropată. O soţie 
înnebunită, pe caro soţul, teafăr, sosise ca să o conducă la 
casa tristă a nebuniilor... dar toate durerile astea, cât ele 
mari, erau acum acoperite de glasul precumpănitor ai 
bucuriei. 

De când lucrul public mergea spre bine doamna Damian 
părea mai sinistră. Se încuia lot mai tare în iadul acela 
interior. Era în ea o ameninţare ce te înfiora. 


Ancuţa venea des pe acolo, dar nu vorbea nimănui de 
dorul ei. În zvonul de atunci al vorbelor felurite, în zgomotul 
tot mai liber al glasului public, şi-ar fi putut lăsa slobode 
necazul şi nădejdea. Expansiunea colectivă confunda acum 
taina fiecăruia cu taina cea mare. 

Ancuţa tăcea. O vedeai numai ori pe unde se putea afla 
ceva, venită să cerceteze, dar din ce în ce mai fără de 
însufleţire. Nu se sfia totuşi de starea ei. Trăia cu totul în 
afară de lege, dar curajul răzbunător al zilelor dintâi 
slăbise. 

Se oi'ânduiseră primele treceri convenţionale dincolo şi 
dincoace de Milcov şi o barieră funcţiona regulamenlată. 
Circula zvonul că oparte din trupe trebuia să se întoarcă la 
vetre. Afişe mari opreau populaţia de la manifestări. 

Nu era încă ceasul bucuriei; era un preludiu melancolic 
înainte de goana triumfală. Orăşenii aveau totuşi o febră 
precursoare. 

Defilaseră într-o după amiază subt privirile împestriţate 
ale orăşenilor şi militarilor străini. Amestec stânjenitor, la 
un episod aşa de intim şi duios. 

Tăcuţi, palizi, slabi, cu hainele cât mai îngrijite dar 
ostenite, veştede ca şi ei, treceau cu ochii plecaţi, fără a da, 
fără a lua vreun semn. 

Pe două i-înduri ale străzei - aceeaşi cale Cuza-Vodă a 
trecerilor neuitate - pe la ferestre şi porţi, oamenii toţi 
plângeau. Câţiva, contravenind, aveau flori, dar nu le 
întindeau. Nu pricepeau ce se petrece. Unde era victoria. Şi 
bucuria? Ceilalţi, sositorii, nici ei nu pricepeau. Era un ceas 
amarnic şi necuvenit. 

În spatele Laurei, doctorul german întrerupse” tăcerea 
chinuitoare: 

— Nu arată tocmai bine! zise. 

— Sunt cei care au învins! răspunse Laura violent. Dar, în 
adevăr, arătau rău. Cum? Aşa erau cei de dincolo? Pe care 
ei şi-i închipuiau liberi, frumoşi... 


„„Atunci un ţigan sfrijit, ce ţinea strâns în braţe un 
purceluş, dete în glumă cu palma în cordonul slab al 
soldaţilor nemți şi-l rupse, apucând din mâinile amorţite ale 
unei femei, un mănunchi de flori. Purceluşul scăpă guiţ-înd 
şi ţiganul, ieşind din rânduri, alergă să-l prindă. 

Cineva râse şi atunci râseră mai mulţi; fu o dezlegare şi 
lacrimile se îmbunară. Defileul, mai liber, mai răsfirat, urmă 
un drum mai ospitalier. Se schimbară în treacăt vorbe. 
Lucrurile se aşezară la locul lor. Erau convalescenţii 
evacuaţi din spitale care reintegrau cei dintâi vetrele după 
logica lucrurilor. 

Dar era şi un somn al înţelesurilor: întâia privire, întâiul 
chip ce le sosise - al pătimirii războinice victorioase - era 
înfăţişarea durerii. Căci oe e victoria? E cel mai mare efort 
către nimicire, cel mai mare gest al abdicării, cea din urmă 
consecinţă a celor mai mari suferinţe. 

Înainte de a fi o renaştere şi o bucurie şi de a îmbrăca 
haina gloriei, războiul apărea, pentru toţi deopotrivă, ca o 
faptă crudă şi tristă. 

XX. 

CEI CARE AU MURII. 

Acum soseau pe rând câte unii. Îmbrăţişaţi de toţi, 
împresuraţi de toţi. Telegrafistul nu era printre ei. Laura se 
mai deprinsese cu pacostea bietei fete; se uita în ograda 
popei Cristea. 

Într-o sea” a, Ancuţa, rezemată ca de obicei la gard, îi 
spuse: 

— S-au întors toţi! 

L) a' de unde!... Abia câţiva!... De aci înainte au să vie! 

A doua zi chiar era un timp minunat. COundă der.Ni,;; 
lral ilr. 1 căldura molcomă. Laura vroi răcoarea pe frunte, 
pe faţă, dacă nu şi pe sufletul acum pustiu de durere, pustiu 
şi de nădejde, pustiu de trecutul nimicit - pustiu de rele, 
pustiu de bunuri, uscat. 

Se preumblă pe bulevarde până departe, pentru 
mulţumirea de a vedea orizontul liber. 


Ce-l acoperise oare până atunci? Nu fuseseră doară 
ridicate cetăţi şi linia care, la marginea vederii, confunda 
țarina cu cerul violet, era aceeaşi. Iotuşi se deschisese 
zarea. 

Îi venise gust în ziua aceea să poarte un semn al bucuriilor 
colective, şi căutase prin cutii uitate o pălărioară, ce 
înfăşură strâns fruntea cu dunga catifelei roşii. 

Se întoarse târziu, alene, şi nu voi să intre în casa 
întunecată, să aprindă o lumină care nu o va lumina, să-şi 
clipească la lumină umbrele sperioase ale sufletului. 

Hotări să se ducă la doamnele Damian, unde, în trecere, 
odăiţele îi apăruseră luminate. 

O împiedică ceva şi nu ştia ce; sta în uşă, nedumerită de 
gesturi care îşi căutau drumul. Ridică mâinile şi scoase 
micul turban roşu, aruncându-l în direcţia unui scaun ca pe 
ceva acum supărător. 

Vroi să plece cu capul gol, împotriva obiceiului, dar simţi 
fiorul rece al serii şi, ridicând de pe umeri eşarfa neagră, se 
îmbrobodi. Simţi pe frunte cum i se înlocuise roşul cu 
negru, ca şi cum ar fi fost în adevăr culori suprapuse acolo, 
pe gândurile ei ca şi pe carnea ei. 

În poartă se lovi de cineva. Un mesager, rămas invizibil, îi 
dete o cartă deschisă. Nu puteai şti pe ce căi îţi vin acum 
ştafetele. 

Nu aştepta nimic. Încuiase porţile cimitirelor, aprinsese 
candelele, pecetluise piatra mormintelor şi acum trăia zilele 
pustii. 

La lumina unui felinar parcurse întâile rânduri. 

„... veţi afla că bietul frate Dorel a murit victima datoriei, 
încă din anul trecut, în timpul flagelului exantematic!”... 

Dorel?... Care Dorel?... Privi iscălitura necunoscută, apoi 
cercetă adresa. Era a domnului Damian. 

Ştafeta morţei greşise cu câţiva metri pragul pe care 
trebuia să înscrie un nume mai mult. 

Acum Laura, îmbrobodită cu negru, mergea încet cu 
scrisoarea în buzunarul jachetei, lungind drumul până ia 


vecini. 

Dorel era fratele mai mic al doamnei Damian. Unicul frate. 
Se vorbise de el în faţa Laurei ca de un tânăr destoinic şi 
blând. Când se pomenea numele lui Dorel, doamna Damian 
avea impulsii, ridica vocea, se congestiona, zvârlea cuvinte 
aprinse, arăta un fel de mânie faţă de elogiul şi amintirea 
celorlalţi pentru un bun alei, pe care părea că nu vrea să-l 
împartă cu nimeni, învrăjbită către toţi, vroia poate să-l 
păstreze numai pe el; îl aştepta ca pe singurul căruia, în 
sfârşit, să-i vorbească, să iasă din încleştarea sinistră, să-şi 
despresoare mintea de neguri. Nu era numai fratele mai 
Mic şi iubit, era cel ce trebuia să facă judecată, să dezlege 
blestemul, să aducă în casa urei împăciuirea cu soartele 
rele ţ era aliatul, cu al cărui sprijin doamna Damian putea 
renunţa la duşmăniile ei faţă de cei mai de-aproape. Dorel 
era naşul Mioarei! Dorel avea dreptul să ierte! Şi Dorel 
murise. 

Ce să facă Laura cu carta? Să aducă în odăiţele triste 
zăbranice noi? Să o lase acolo, uitată, în fundul 
buzunarului?... Nimeni n-ar fi ştiut... S-ar fi pierdut ca 
atâtea veşti... Dacă, în adevăr, mesagerul nu ar fi adus 
ştirea? şi azi... mâine... niciodată... Dorel nu ar mai fi venit 
înapoi, pierdut în haosul faptelor, rostogolit de furtună, viu 
sau mort?... Cu cât mai mort, dacă ai lui puneau o cruce 
mai mult într-un colţ de cimitir? Cu cât mai viu dacă vreun 
exil l-ar fi făcut să nu se mai întoarcă niciodată lângă sora 
lui cu mintea rătăcită? 

Cu cât mai moartă sau mai vie fusese pentru el Mioara, 
fina lui cea mică, atât cât nu ştiuse nimic despxe dânsa? în 
ceasurile triste din spitalul contagioşilor poate i se arătase 
adesea în gând candida apariţie a fetiţei buclate, cu 
fluturele albastru al fundei, cu şorţuleţul alb brodat, pe 
când, împachetată în pardesiul vechi, Mioara plutea în apa 
fetidă a şanţurilor. 

Pentru bieţii Damian, Dorel era viu. Niciodată nu 
pomeneau de putinţa morţii lui; nimic nu li se mai putea 


întâmpla, credeau ci, peste tragedia în orbita căreia trăiau! 
Cu ce drept Laura sa aducă acolo iarăşi durere şi moarte? 

Deschise încet uşa săliţei înguste şi aştepta. Nu o auzise 
nimeni. Dintr-o odaie venea zgomot de voci. Ascultă ca hoţii. 
Domnul Damian era la cărţi cu un vecin! Desigur, doamna 
Damian îşi făcea prin casă de lucru, cu mâinile prinse de 
muncă, în acel „perpetuum mobile” pe care agitația 
lăuntrică o impunea corpului. 

Împinse uşa la odăiţa cealaltă. Pe o canapea, învăluită în 
tartane, sora domnului Damian era culcată; lângă ea sta 
Ancuţa. 

La intrarea Laurei, gazda avu o mişcare de mulţumire; 
Laura se bucură că o găseşte singură; ei are să-i dea 
carta... dar mai pe urmă, după primele cuvinte... nu de-a 
dreptul cu vestea nenorocirii... totuşi mal înainte ca voia 
bună să apuce a se aşeza între ele.,? 

Bolnava începu a povesti cu amănunte cum se otrăvise 
printr-o greşeală; părea că cere toată atenţia, tot interesul 
pentru ea, Vorbea mult şi cam febril. Lăudă pe Ancuţa care 
o îngrija. 

Înainte ca turburarea pe care o adusese venirea Laurei să 
se fi liniştit, până când să nu se fi stâmpărat locul, începu, 
fără trecere, să povestească toate veştile aflate de curând: 
cei vii, cei morţi, cei răniţi, cei schilozi, cei logodiţi, ce'i 
dispăruţi. 

La fiecare nume Laura îşi pipăia buzunarul: „Acum! Acum 
e timpul să spui că a murit Dorel. Să-l strecor printre 
ceilalţi, ca să se simtă mai puţin.” îşi desfăcu eşarfa neagră 
şi o aruncă pe un scaun. Să nu fie zăbranice. Dorel să fie 
acoperit cu steagul eroic al celor mulţi. 

Nu avu timp. 

— Tot eşti în picioare, zise gazda. Stinge, te rog, lumina. 
Mă supără. Apoi, fără tranziţie, adresându-se numai Laurei: 

— Ştiţi! bietul băiat de pe strada asta!... Trebuie să-l 
cunoşti din vedere... Telegrafistul... „şi el... a murit! 


Laura, cu o mişcare nervoasă, închise toate trei becurile. 
Erau în întuneric. 

— Lucra pe eâmp la telegrafie... o spărtură de obuz i-a 
zdrobit capul. Locotenentul de geniu, care era cu el, ne-a 
spus ieri... 

Răsuflă adânc ca după o ispravă. 

Miraculosul dinam omenesc trudeşte din greu subt 
presiunile mari, Laura tăcu. Ar fi trebuit să zică ceva. Luă 
iar eşarpa neagră 'şi se jucă cu ea, ' înfăşurând-o pe braţ ca 
pe un manşon. 

În loc de alte gânduri, se minună de presentimentul ei: 
Cum şi-a scos pălăria... Cum s-a îmbrobodit cu doliu.,: Cum 
o ardea parcă pe frunte catifeaua, ca o bandeletă de jar... 
Cum ştia fără să ştie... Cum suntem: noi - adică făpturi 
reduse la limitele cunoaşterii... Cum suntem orbi în 
întuneric... ce putere impalpabilă are instinctul de a vedea 
şi simţi necunoscutul. 

L! 

Gazda tăcea şi ea uşurată. Suferise, a fiind durerea ce o 
aştepta pe Ancuţa; suferise, pregătindu-se să i-o spună, 
înscenând cât mai bine mărturisirea şi acum se odihnea. 

În primejdie, prima mişcare de apărare, de reculegere, o 
avuseseră către ele. Se întoarseră acum amândouă către 
Ancuţa. Se uitau pe subt ochi la ('a, care nu mişca, nu 
vorbea. 

Ce greu fusese! Murise acolo un om între ele! 

Şi ce uşor!... Ce făcea oare Ancuţa?... Sta nesimţitoare. 
Era cumplit! Nesimţirea e forma cea mai desperată a 
durerii!... Cum să o clatine ca să nu se închege în ea 
suferinţa? 

Laura nu vroi ca telegrafistul să moară aşa, fără o vorbă 
bună de pomenire, azvârlit acolo ca un nenorocit, cu capul 
zdrelit, oropsit în faţa miresei lui... Fiindcă atunci murise... 
când picase în auzul logodnicei cuvântul grozav care 
stinsese candela cu care sufletul ei credincios îl veghea, 


— Telegrafistul cel înalt! zise. Un băiat aşa de bun, ce 
păcat!... Aşa s-au prăpădit cei buni!... şi se gândi la Dorel, 
care nu murea încă. Vroi să spuie... să fie amândoi la un loc 
cei care nu se cunoscuseră - să se, ajute unul cu altul, ca să 
stâmpere, ei care erau stâmpăraţi de simţire, suferinţa din 
carnea încă simţitoare a celor vii. 

O opri un zgomot, o fluenţă. Simţea cum curge o.; ja. 
Ancuţa plângea. Fără glas, dar cu atâtea lacrămi, ca un 
voal, un voal des de apă, în care se înecau ochii albaştri, 
subt care abia străvezea faţa la lumina slabă ce intra prin 
geamul mic al uşei. Te puteai acum uita la ea. Nu o vedeai, 
nu le vedea. Atâta plâns nu mai văzuse Laura. 

Corpul nu se zdruncina, sta moale subt scurgerea de 
lacrămi. Fiinţa ei ora ca un pământ surpat şi năpădit de 
apo, răscolit de pretutindeni. O făcuse doară mamă „ de 
bună voia ei, mamă, cel care murise. 

Cele două, alături, încercau cuvinte fără şir. Un ison' Laura 
nu se mai gândea să-şi facă mesagiul. În odaia mică nu mai 
putea încape altă durere peste cea revărsată... şi cum 
plânsul Ancuţei părea neisprăvit - o rupere de zăgazuri - 
Laura vroi să-l curme. 

— Alături sunt la cărţi, zise. Dar au să sfârşească; e târziu 

— Da! răspunse gazda. Târziu! 

Eu n-am să-i văd azi! Mă gi'ăbesc!... Nu mergi? întrebă pe 
Ancuţa - şi aprinse lumina. 

Ancuţa se sculă fără să se mai poată feri de priviri, 
scăldată de plâns. Tot nu putea vorbi. Îmbrăţişa pe gazdă ca 
pe o prietenă, în numele suferinţii care nu are diferenţe de 
clase. 

Laura o duse până la poartă. Îi luă mâinile ce tremurau şii 
le dezmierdă. Atunci Ancuţa se aplecă şi-i sărută mâinile, 
udându-i-le. 

Aşteptă până o văzu intrată... Nu se putu depărta... Se 
plimbă în lungul gardului cu inima strânsă până se auziră 


paşi apropiaţi. 


Acasă, pipăi buzunarul jachetei ca şi cum o greutate 
atârna acolo. Nu pierduse cartea... Dorel murise de un an. 
Putea aştepta încă o zi, înainte de a fi prohodit de biata lui 
soră nebună. 

Căci nu va ascunde. Va spune! Cea mai dureroasă 
siguranţă e mai milostivă ca îndoiala. Omul trebuie să ştie 
ceea ce este pentru el!... Ce are şi ce a pierdut! La ce 
întrebuințare să-şi închine! sufletul şi făptura! 

Nesiguranţa şi tăinuirea sunt crime către dreptul ce avem 
de a suferi ca şi de a fi fericiţi! A întreţine într-o făptură o 
nălucire e o batjocură către libertatea ei, către privilegiul ei 
de a muri şi poate de a reînvia. Laura nu va face crime. Nu 
va întreţine moartea-vie. 

În noaptea aceea nu se putu odihni. De cum aromea îşi 
simţea mâinile, perina, ude de lacrimile Ancuţei - iar în 
nesomn i se părea că aude ciocănituri, gemete, un fel de, 
vaiet sinistru ca un ecou de îngropăciune. 

XXI CARNETUL ZILELOR PUSTII. 

Laura simţea cum fiinţa ei împovărată cu ostenelile milii se 
deşartă de ele, dar în loc de uşurare rămânea deşărtăciur. 
px 

Nu se mai sângera. Fumul gros ce ţâşnea pe nările 
Balaurului se limpezise. Apăreau câmpiile sterpe, petele pe 
care sângele uscat le îmbibaseră pâmintului. Tot ce fusese 
puhav, zemos, sucul cruzimei dese absorbise şi nici o umbră 
moale nu înverzea cuprinderea. 

Ieri, Laura, ca şi cei de pe un loc cu ea, nu se ştia numai pe 
ea singură. Uitase astfel durerile legate de fiinţa ei. Azi, 
ceilalţi îşi regăsiră noimele, se aplecau peste pajiştea arsă 
să-i stoarcă iarăşi roadele. 

Ea sta pustie pe locul pustiu. În jurul ei se legănau dunele 
nisipului. Cine era ea? Cum o chema? De care semn se lega 
existenţa ei? în ce dovedea viaţa ei celei care nu murise? 

Pretutindeni întâiul gest era al mstăririi. Profesiunea 
reîncepea subt toate formele, mai lacomă, mai sfruntată 
decât fusese. 


Ea rămăsese deposedată. Oare pentru ce atâta sânge? 
Nici o picătură nu se scursese dintr-înşii pentru reînvierea 
ei? Ce aştepta? Ce crezuse? O viaţă nouă pentru ea şi 
pentru omenire? 

Ceruse doar nimicirea! Nimicirea se săvârşise... Sau poate 
în nădejdea zilei de pe urmă sta nădejdea zilei dinţii. 

Se uită acum. Împrejur la zilele pustii: „Arde soarele şi 
vântul usucă! 

Cred că aşa va fi fost la începutul lumii, când trebuia să se 
aleagă din ape uscatul. Cred că aşa va fi sfârşitul 
pământului, când vor trebui să se usuce apele. 

Nu-mi e prea cald, fiindcă nu am ieşit din odaie decât pe 
înserat, când sufla peste curte vântul care pârleşte florile şi 
iarba, nu cel care leagănă grânele coapte. Spice nu sunt şi 
nu va fi pâine. Foame va fi şi nu va avea cu ce să se 
astâmpere, iar setea va bea încă sânge. 

Dar nu mă tulbur şi aştept ceea ce trebuie să fie; nu mă 
tulbur fiindcă ştiu că nu pot pieri dacă trebuie să scap, nici 
scăpa dacă trebuie să pier - şi nu pot nici pentru una, nici 
pentru alta, nimic. 

Fiindcă ştiu că tot ce putem, nu poate nimic. Şiastanue 
filosofia uşoară a lenei, e dureroasă probă a trudei 
zadarnice. 

Nu-mi e prea cald, dar. Simt apăsarea, neastâmpărul şi 
nerozia căldurii aşa de tare, că ştiu cum trebuie să se coacă 
nisipul din ţărână, căci odinioară vântul avea un cântec de 
mare şi un foşnet de valuri. Dar marea aceea, era pustiul cu 
undele dunelor... Şi, umplându-mi cana Ia fântâna care 
curge anevoie în curtea mea cu iarba pârjolită, m-am purtat 
o clipă, atâta timp cât te-ar bate o pală de vânt într-o parte, 
apoi intr-alta, apoi iar te-ar întoarce la locul cel vechi - 
către cele două depărtări: oceanul şi deşertul. 

Aşa o fi simțind şi bietul pom de colo, când i se apleacă 
trupul încoace şi încolo, numai atât cât îi e umbra de lungă, 
iar picioarele îi sunt legate tare de acelaşi loc... 

Poate şi el ar vrea să se mute departe... 


E tot cald, tot arde, tot vânt - nu plouă şi nu va ploua! 

Aseară luna fusese îmbrobodită şi apusul acoperit de 
nouri... dar zadarnic. 

Pe la amiazi croncăneau cu disperare nişte ciori, mai 
enervante ca lătratul înnoptat al câinilor. Mie îmi plac 
câteodată ciorile negre pe pomii verzi... 

Trag a foamete, şi le e foame: pe câmp nu e nimica, nici 
grâu, nici cadavre - şi ţipă lihnite de foame. 

Oare oamenii când vor muri de foame, ce țipăt vor avea? ,. 
Eu cred că au să moară în tăcere, lipiţi de câte un zid, cu 
ochii lacomi deschişi - aceiaşi ochi care odinioară erau 
lacomi de glorie sau de amor - aceiaşi! 

Poate că numai de undeva, din cer, dacă ai putea asculta, 
peste toată cuprinderea întinsă a lipsei, ai auzi un geamăt, 
o limbă comună în care, în sfârşit, naţiile omeneşti înfrăţite 
ar vorbi la fel, ar cere şi ar dori acelaşi lucru... 

Toacă. 

A înflorit o garoafă. Aseară când le-am stropit, au azvârlit 
spre mine, din bobocii lor, o singură aruncătură de parfum, 
tare ca prima emanare a unui flacgp ermetic. Gura leului, în 
loc să mai crească, a înflorit mică şi slăbuţă. Sunt flori de 
secetă, ca fete din părinţi bătrâni... 

Eu trec prin zilele pustii... ele trec peste mine. Nu trăiesc 
pentru nimeni şi nimic, şi totuşi se cheamă că trăiesc. Puțin 
timp am trăit pentru ceva sau cineva, dar încă niciodată aşa 
zile pustii... 1; 

Dumnezeu crede uneori de noi prea mult bine. Şi oamenii 
cred uneori prea mult bine. 

Dumnezeu e poate un om la un coeficient infinit de 
măsură. Şi atunci e drept că omul, prin descreştere, e făcut 
după imaginea dumnezeiască. 

Când eşti mai harnic şi zelos, oamenii încearcă să-ţi dea de 
lucru probleme grele, care nu s-au putut încă rezolva, 
sperând că tu poate le vei dezlega, căutând să vadă dacă nu 
se poate face un pas înainte peste măsura îngăduită. 


Dumnezeu mi-a dai mie aşa o încercare de prea mare 
cinste, şi nu am ştiut-o izbăvi. A vrut să privesc, să simţ, să 
înţeleg ceea ce e dincolo de țărmurile lumii mărginite, să 
mă uit de-aproape în ochii morţii cu ai mei. Să tremur şi să 
o privesc; să sufăr peste durere, să dăruiesc peste putere, 
ca oamenii să poată aduna înţelesul durerii peste putere, 
din eântecul plânsului meu. 

Dumnezeu, pe cei ce se trudesc către viaţa cea mai de sus, 
îi crede în stare să poată trăi peste viaţă. 

Şi totuşi el ştie, ca şi oamenii, că nu îi e îngăduit nimănui 
să treacă peste măsură; ştie şi, totuşi, încearcă: nu cumva 
în sârguinţa lui aşa de mare va ajunge odată să treacă peste 
omenesc?... 

Am stat ochi în ochi cu moartea, fără să tremur, dar nu 
cânt, moartea mi-a stins glasul, nu dăruiesc taina care mi-a 
luat viaţa... trăiesc numai, fără să trăiesc. Când înviam în 
mine pe cei morţi, muream eu; când le dam viaţă, eu nu o 
mai aveam. Morţii pe care îi iubim ne ucid , 

Am iubit moartea şi vreau să o uit ca să pot trăi... ca să pot 
trăi zilele pustii, mici, sărăcuţe, ca fete din părinţi bătrâni... 

Aşa părea că spune ziua pustie. 

Simţeam cum trebuie să se coacă nisipul din ţărână.,; şi 
două pale de vânt uscat mă băteau în două părţi către două 
depărtări: marea şi deşertul, 

„„„Aşa trebuie să fi fost la începutul lumii: aşa va fi şi la 
sfârşit... 

„„„Şi cum moartea stăpânea, cum moartea adunase 
popoare întregi, am crezut că lumea o să rămâie pustie ca 
zilele deşertului; am crezut că ea o să fie acum o vale 
stearpă, peste care lacrimile celor rămaşi au să curgă 
nesecat ca să adape lutul uscat. 

Am crezut că cimitirile au să fie cetăţile şi suferinţele - 
legile. 

Dar de unde vine lumea asta care se îngrămădeşte 
neîncăpătoare? 'De unde zgomotul ei nesocotit şi 
abundența ei cotropitoare? Ce popor a înlocuit 


popoarele?... Ăştia sunt cei care vor slăpâni acum 
pământul? 

Şi noi cine suntem? Noi, care nu mai încăpem nicăieri pe 
pământul ăsta, de unde moartea a adunat popoare întregi? 
Noi, care suntem neamul celor care a stăpânit până acuma, 
unde ne sunt moştenirile? Şi cine sunt cotropitorii? în ce loc 
s-au născut cei care invadează, de nu mai avem un colţ de 
pământ şi nici aerul care să ne hrănească suflarea? Cum de 
sunt mai mulţi decât au fost? Pe fiecare cadavru s-a prăsit o 
vermină. Aceştia sunt fiii leşurilor! Tatăl lor e putregaiul şi 
mama lor stricăciunea. Dar unde s-a dus ce era curat? Şi 
noi cine suntem, cei care nu mai încăpem nicăâerea?... 
înţeleg nelegiuirea vieţii, dar nu înţeleg de ce nu suprimă 
ceea ce nu-i mai trebuie. 

Suntem noi preoţi care ţin în mâini vas ce poartă o 
sămânță pierdută? Suntem un talisman din esențe 
dispărute? Suntem tămâietorii cimitirelor uitate? Păzim o 
luminiţă care se stinge? Sau suntem numai gunoiul părăsit, 
pe care nimeni nu se osteneşte să-l curețe şi care piere 
singur, hrănit încet din pieirea lui? 

Cum se înghesuiesc! Şi cu toate astea au rămas locuri 
stei'pe, dar ei nu trăiesc decât din căldura bolnavă a 
putregaiului lor îngrămădit. Desfăcuţi de pe buretele 
mucegaiului care-i poartă adunaţi, ar muri unul câte unul. 
Ei nu sufăr aerul, proaspăt, nici. Locurile limpezi. Ca musca 
de mort, născuţi din cadavru, se aşază tot pe carne. 

Au pierit, popoarele - sunt locuri singuratice! Haidem în 
lungi monomuri cernite, purtându-ne lacrimile în urne, ca 
să le plângem aiurea, haidem să ne exilăm de pe pământul 
ce era al nostru şi să trăim, în corpuri palide, pe nisipul 
deşertului, zilele noastre pustii.” 

REÎNVIEREA. 

Se ridicaseră barierele grele şi cei ce purtaseră cătuşe se 
treziră cu mâini libere fără nici o violenţă a gestului 
liberator, fără ca bucuria să-i surprindă brutal, putându-le 
acide inimile şi trupurile slăbite. 


Cu un sentiment amestecat din neobicinuinţă şi din. 
Puterea unui obicei, pe care nimic nu-l poate şterge. Laura 
trecuse podul din marginea şoselei, dincolo de care atâta 
timp nu mai putuseră păşi, dincolo de care le erau pironite 
gândurile libertăţii. 

Încet, ca şi cum nu trebuia să zdruncine întâia preumbare 
a convalescenţei, trăsura luneca pe şerpuirea albă a 
şoselei... Crângul lângă oraş, crângul primelor violete 
parfumate ce vesteau în fiecare an primăvara, crângul 
zilelor de mai, cu cântece şi ospăţuri câmpeneşti aşternute 
pe muşchiul fraged... Crângul, căruia îi cereai singurătatea 
frustă a amurgurilor fierbinţi de vară - măreț ca un templu 
cu coloane înalte, al cărui arhitect glorios are puterea de a 
crea operă vie... Crângul, cu concertul lui miraculos de voci 
de păsărele ascunse sus, în vârful tuf anilor mari şi deşi... 
Crângul, către care li se întorceau paşii ca să se purifice de 
drumurile obositoare ale oraşului şi pe unde câte un călăreț 
răzleţ îşi plimba visarea lui, împerecheată cu ritmul nobil al 
trapului; crângul, de unde veneau adierile ce împrospătau 
răsuflarea târgului... Crângul de unde au fugit apoi toţi 
iepuraşii, şi lupii s-au temut să se mai apropie; când a ieşit 
la prada fiara omenească... Crângul, pe care nu l-a mai 
văzul, de când un brâu de fier încinsese oraşul stăpânit de 
război, dar de unde venea gemetul sinistru al acelei ierni 
aspre şi lungi, ce încremenise lumea în giulgiul îngheţat al 
morţii albe... Crângul, unde auzise că cruzimea vremurilor 
a pus securea să lovească fala trufaşă a copacilor, crângul 
era acolo. 

„.„Şi fiindcă crângul era acolo ca şi mai înainte, fiindcă 
aveau să mai fie violete şi simfonii de păsări, sufletul uita 
ceea ce murise pentru ceea ce trăia. 

Pe dreapta, nu departe de intrare, ca un' leagăn păzit de 
umbra pomilor, verde şi odihnit, şedea subt paza unei cruci 
uriaşe, făcută din două trunchiuri goale pironite, un cimitir 
micuţ cu morminte curate, aşezat rotund ca o salbă. 


Ce drăguţ era cimitirul liniştit, ascuns în sânul pomilor, 
umbrit de perdeaua tufanilor, tăcut şi senin ca faţa dulce a 
unui copilaş cu pleoapele lăsate, ce doarme în leagăn. 

Mâini binevoitoare îngrijeau din când în când mormintele 
orânduite câmpeneşţe, dar curățate ca o grădiniţă rustică, 
pe care 11-0 năpădeşte natura cu invazia puternică a 
lăstarelor ei primitive. 

Tăbliţe spuneau numele şi data. Şi aşa cum era, subt 
monumentul nepreţuit al celor doi stejari uriaşi pironiţi în 
cruce, cimitirul cel mic era frumos. 

Căzuseră, desigur, în iarna aceea, spre primăvară, când 
orăşenii cu ochii măriţi de grijă şi cu urechea aţintită 
ascultau bătaia ce se apropia, ca o nădejde sângeroasă, ca o 
bucurie crudă; când lumea de prin satele vecine, fugărită 
ca vânatul, trecând în jalnica ei pribegie, le şoptea că au 
ajuns cu lupta până acolo aproape. Aşadar, în nopţile când 
stau ridicaţi în cot, ascultând printre bătăile inimii 
zgomotele înăbuşite ale atacului, gemetele apropiate ale 
învălmăşelii, atunci căzuseră proaspeţi pe după trunchiuri, 
şi cei care se mai deşteptaseră dimineaţa din visul turbure, 
cei care respirau încă aerul curăţat de ameţeala fumului 
ucigător, îi îngropaseră pios, lucrând în răgazul luptelor, 
poate cântând cântece din patria depărtată. Şi aşa luase 
fiinţă salba mică a cimitirului din crâng. 

Erau acolo căzuţi şi îngropaţi români şi ruşi, nemți şi 
francezi. La un loc dormeau, egali şi înfrăţiţi, în curba 
plăcută a acelui mic cimitir. 

În crâng, pe locul unde altădată într-un luminiş se aşezau 
căişorii în zilele sărbătorilor de mai, pe locul pavilionului cu 
lăutari, erau gropi şi adăposturi ridicate ca nişte moşoroaie 
mari de furnicar omenesc, cu ganguri cenuşii ce se 
ascundeau subt iradierea verde şi domoală a pădurii 
împlinite, adăposturi milostive împotriva morţii, acum pustii 
şi zadarnice. 

Peste tot, fusese, şi trecuse ceva neliniştit şi nedesluşit, un 
zvon aspru ca vânturile sinistre ale acelei ierni grozave, 


acum învinsă de renaşterea blajină a anotimpului verde, 
ceva depărtat şi amorţit, ca şi puterea ucigătoare a gerului 
pustiu, ca şi vuietele surde ale încăierărilor din nopţile de 
spaimă şi nădejde. 

Atunci se slăbise zidul care o strângea, dar nu căzuse 
decât mult în urmă, abia acum, când ochii împăienjeniţi, ca 
ocnaşii ce ies la lumină, zăreau iar orizontul fin cu talazuri 
verzi şi palide şi crângul rămas la locul lui, cu trunchiurile 
secerate ale tufanilor căzuţi, cu arborii cruţaţi de Urgie ce 
înnoiau pădurea, cu povestea lui la fel cu a oamenilor. Tot 
acolo, dar nu acelaşi! Cu fantomele vieților încetate, eu 
armele unor călăreţi răzleţi care nu vor mai trece, cu paşii 
lor trişti care-şi vor plimba părăsirea pe locurile trecutului. 

Nimic nu era trist din atâta durere în cimitirul mic, sub 
mantaua milostivă şi caldă a verdelui ce-l învăluia, dar 
Laura se gândi numai la suflet... La sufletul pe care îl 
trimitem fără călăuză pe drumurile lumii să urmărească pe 
cei ce au plecat, la sufletul niciodată odihnit, dar niciodată 
învins în goana lui neliniştită după cei duşi, sufletul pelerin 
fără popas, care bate cu palpitul lui pribeag la uşile tuturor 
caselor, rătăceşte pe căile tuturor ținuturilor, trece toate 
hotarele, şi caută, sângerat şi istovit, dar niciodată înfrânt, 
pe cei pierduţi în vălmăşagul nebuniei popoarelor. 

Cum oare acest suflet, care adesea nu-şi găseşte niciodată 
limanul, cum o să găsească el oare, într-o ţară depărtată, 
unde dormeau în mormintele aşezate ca o salbă subt 
semnul uriaş al crucii pironite din doi tufani bălrâni, acei 
câţiva căzuţi acolo chiar în dosul trunchiurilor, în iarna 
aceea sinistră în care urla a pieire fiara omenească ieşită la 
pradă şi peste a cărei pete de sânge se aşternuse acum mila 
muşchiului fraged? 

Nu! Nu era nimic trist din atâta durere! Atunci te gândeai 
că tot ce e frumos e poate făcut la fel, dintr-o. Viaţă 
nimicită, dintr-o fericire pierdută, dintr-un sacrificiu 
cumplit, dintr-un cadavru şi dintr-un sepulcru, şi apoi dintr- 
o nouă frumuseţe aşezată pe deasupra lor! Frumosul 


oricărui lucru îţi apărea în dulcea lui armonie maiestuoasă,. 
Grav şi melancolic; iar bătălia cruntă, cu frigul şi cu 
foametea, cu sângele şi cu pribegiile, cu toate urgiile, îţi 
arăta acolo, pe locul unui nuc cimitir, cum din ele se 
făureşte gloria frumosului eroic. 

Numai atâta doare: sufletul femeii iubitoare, acel pelerin 
cu obrazul palid, cu ochii dureroşi şi glasul dulce, care 
cutreieră toate răspântiile şi bate la toate uşile lumii, nu va 
putea găsi locul unde pe mormintele rustice stă scris 
numele scump, limanul fericirii ei pierdute. 

Laura surâdea melancolic reînvierii, ca întâiele lăstare 
încă palide ale plantei bolnave. 

Toate libertăţile, toate bucuriile intâlneau trupul acela abia 
despresurat de suferinţă şi nu aveau ecoul răsunător al 
unui strigăt de triumf, nebunia bruscă şi primejdioasă a 
fericirii. 

Era convalescenţa salutară, pe care raţiunea prudentă a 
împrejurărilor o da corpului scăpat abia dintr-o boală 
mortală. 

Reîntoarcerea către sine era o. Lucrare mare, care, fără 
de nici o muncă aparentă, absorbea toate energiile fiinţii, ca 
şi ale ţarinilor nelucrate, ca şi ale popoarelor. 

Laura nu privea încă în oglinda interioară a sufletului, dar 
încetase de a se uita în jurul ei, unde acum fiecare avea 
preocuparea unei dureri sau bucurii personale. 

Lumea era un orizont deschis, pe care mişcări nedesluşite 
pregăteau cu încetul o viaţă reînnoită, dacă nu o viaţă nouă. 

O confuzie aduna oamenii sau îi risipea. Traiul sau 
izbucnea neorânduit sau, 'amorţit, filtra o sevă timidă. 

Laura avea o stare vegetativă. Îşi trăia zilele în afara 
rondurilor şi a faptelor, le lăsa să treacă asupra ei cu pasul 
şi cu voia lor. 

Uneori, întâmp'ările din ajun îi păreau învăluite, 
depărtate. Alteori, amintirea lor o înfiora cu o prezenţă abia 
izgonită. 


Sta în grădină ca o bolnavă, lâncedă abia acum, de 
zdruncinul acelor timpuri cumplite. 

Într-o după-amiază, prin liniştea care ţesea pânze de 
păianjen în jurul scaunului ei de odihnă, un țipăt tăia ca un 
junghi tăcerea şi-i în junghia auzul. 

Venea dinspre ograda popri Cristea. Drama se încheiase. 
Ancuţa, după ce aflase moartea logodnicului, îşi purtase în 
tăcere suferinţa, nevroiml Sa înfrunte nepăsarea sau 
bucuria celorlalţi, tririiruiu-so! ea singură, către cei pe 
care-i socotea asasini. 

Cei dimprejur, prudenţi, nu pomeniseră nici. Ei nimic de 
vestea, pe care o ştiau, ascunzându-şi mulţumirea ca să nu 
turbure planurile acum desâvârşite. 

Dar în preziua păcei, atunci când lumina cea nouă umplea 
cuprinsul cu măreţia iluziei, odată cu plecarea străinilor, 
sanitarul trebuise şi el să plece. Ceruse atunci cuvântul ce-i 
îngăduia să se reîntoarcă şi adusese inelul care avea să lege 
pe Ancuţa. 

Ancuţa se sculase ca o fiară şi, răcnind, îl batjocorise, 
înfruntând nebuneşte pe toţi. 

Strigase tuturor adevărul, cel care răscoleşte în oameni 
ura, şi cu acea hotărâre fără mlădiere a celor ce nu mai au 
nimic de pierdut, pentru că i-a părăsit laşitatea ultimă, 
aceea cu care ne apărăm viaţa, Ancuţa spusese popei că e 
văduva telegrafistului şi mama bietului copil pe care i l-au 
ucis; că nu vrea să ştie alt de nimeni şi de nimic; că le 
dăruieşte copilul duşmanului să şi-l crească; balaurul, pe 
care îl poartă silnic în coapse. 

Avea Ancuţa vreun gând sinucigaş? Avea vreun ginci 
asasin? Ura şi durerea din ea vroiau să ucidă sau să o 
omoare? 

Urgisită, era acum urgie. Dar vijelia unui trup plăpând, 
oricât ar fi de mare, are mărgini şi, de îndată ce glasul 
răzbunător îi scăpătase din blesteme, duşmanul părintesc, 
preotul hain, care nu mai putea nimic împotriva victimei, în 
zădărnicia vorbelor, în bestialitatea mâniei, zvârlise cu 


piciorul o lovitură barbară în pântecele, boboţit. De 
păcatele lumii, al femeii purtătoare de germene vii, ale urii 
şi iubirii blestemate. 

Ancuţa ţipase înjunghiată. 

Noaptea, Laura dormise adânc, subt o boltă grea a 
somnului, ca şi cum ţipătul Ancuţei, prăbuşind peste ea 
spaimă şi milă, o astupase subt ele. 

A doua zi aflase că Ancuţa era în primejdie de moarte şi nu 
avusese timp să se îndurereze fiindcă intrau pe poartă, 
ciudaţi şi la o oră neobicinuită, domnul Damian, strategul, 
cu sofa lui. Erau tot atât de bizari ca în ziua sosirii lor. 
Călcau cu precauţiune ca doi conspiratori şi aveau, subt 
haine cuviincioase de plimbare, un aer suspect şi pe feţele 
lungi o. Expresie nesăbuită şi o privire fugară, Laura le ieşi 
înainte, ca pentru vreo întâmplare, în toată fiinţa ei cu o 
întrebare nerostită. 

— Venim de la gară - zise domnul Damian... Noi eram 
hotări ţi să' plecăm mâine acasă... şi ieri dimineaţă nevastă- 
mea a ieşit... Spune gazda că s-a dus la gara... şi nu s-a mai 
întors... De teama unui accident, după ce am aşteptat-o şi 
am căutat-o, am anunţat poliţia... 

— Da! Foare bine că aţi anunţat! zise La Or a, care nu 
găsea nimic, nici o vorbă, nici o idee, nici o emoție, ca şi 
cum lucrurile exprimau ele singure tot ce puteau spune. 

— Venisem să vedem dacă nu cumva ştiţi ceva?... 

— Nu! Nu ştiu nimic! răspunse, aşa de absent, aşa de 
distrat, ca şi cum i se vorbea de o poveste dintr-aiurea. 

— Am venit să ne luăm şi ziua bună... toi o să-plecăm... 
după ce om afla... 

— Da! Ce să faci!... Ştia de fratele ei?... 

— l-am spus... şi tăcură iar. 

Apoi plecară, purtând parcă în aplecarea înainte a 
trupului. Nu cercetarea febrilă şi tragică, ci sarcina unui 
necaz îndeplinit. 

Aşa credea şi Laura: că doamna Damian nu se va. Mai 
întoarce, şi se simţea parcă uşurată de o vecinătate ursuză. 


Existenţa doamnei Damian în apropiere era ca o trăsură 
înhămată, răsturnată în marginea drumului pe unde treci 
mereu. În efortul perpetuu între rostogolire şi aplomb. 

Acum mintea doamnei Damian umbla, în sfârşit, pe drum 
sigur, deşi în afară de drumul judecății. Pe calea misterioasă 
dar hotărâtă a nebuniei. 

Plecase ferm, fără îndoieli. Plecase la dreapta sau la 
stânga, spre casă, înaintea celorlalţi, ca să culeagă în drum 
din şanţ pe Mioara, sau în sus spre Moldova, la Dorel, ca să 
ceară sfatul lui frăţesc. 

Oricum şi oriunde o vor găsi, nu se va mai întoarce de pe 
drumul larg, imens, al nebuniei sau morţii. 

Faptul ăsta divers, sosit după moartea Ancuţăi, păruse 
Laurei mai puţin zguduitor şi inlervenirea lui risipea 
impresiile turburătoare ale avlui sl'irşit aşa de barbar al 
bietei fete. Cele două tragedii anihilau una pe alta şi făceau 
loc gol în Laura spre altceva, ca şi cum pustiul le acoperea 
cu nisipul lui mobil şi, mobil, nisipul luneca, descoperind loc 
fraged sub pojghiţa lui tot mai subţire. 

Era Pace! Laura înţelese puterea cuvintelor. Acea aspirație 
lacomă, supradorinţa care îmbărbătase pe cei mulţi în 
convulsiunea mortală a bătăliei, care pe cei cotropiţi îi 
ţinuse încă vii, cu toate că li se usca sucul vieţii, acea 
aspirație hotăra acum un cuvânt, cuvântul singur însemna. 

Ajunseră la malurile de dincolo, de peste fluviul şi 
vultoarea sângelui; nu se vedea încă nici o întindere 
minunată de livezi odihnitoare. Locurile blagoslovite ale 
fericirii erau înfăţişate de cuvânt: pace! O noţiune refugiată 
cu toată puterea ei în sunete. 

Pe fiecare limbă cuvântul suna deosebit. Orice colţ de 
omenire îl lua pentru sine, cu toate că blagoslovenia se 
lăsase peste omenirea întreagă. Din azima cea mare şi 
sfârită, rupeau fărâmele anafurei, gestul binecuvântării se 
făcuse deasupra pâinii pe care o împărțeau şi o slăveau pe 
fie- 

— Care grai. 


Legea sângelui, legm lui cruntă, care cere primenire şi 
revărsare, se îi”;! r: e. Cele două culori ale incendiului - 
negru şi roşu - acoperiseră pământul. Ritul barbar al 
„scurgeri i” zbuciumase trupurile sângeraţilor, în mijlocul 
fumului ţărânii, flacărei învălmăşite, orgiace. 

Acelea erau semne şi fapte, dar pacea nu lua încă trup şi 
faptă, era un cuvânt ca şi mai nainte, când o priveai de pe 
malul celalt. 

Totuşi venise. Plutea ca o lumină peste pământul răvăşit, 
se strecura anevoie cu torţe şi balsame prin răscoala 
prăbuşită a luptei, ca să aleagă şi să dezmierde pe cei vii. 

Pacea! Laura ar fi vroit să o atingă, să o privească de- 
aproape şi nu avea decât numele ci, pe care îl îmbrăţişa 
strâns cu gândul, ca nu cumva să-l uite subt obsesia răului 
aşa de apropiat încă. 

Împrejur reîncepea ordinea şovăitoare a lucrurilor, dar 
acele reiînceperi îi păreau neîndestulătoare. 

Atât! Numai atât!... La fel... ca şi mai înainte?... Ar fi vroit 
ea Pacea să desfăşoare deodată gesturi tot aşa de puternice 
ca bătălia. 

Ceea ce reîncepea erau mărunţişurile traiului de ieri, din 
ajunul vijeliei. Iarăşi creştea cota lor şi deprecia valuta 
morţii. Totuşi acele mărunţişuri erau semnele mari ale 
reînvierii noimelor. 

Ce fusese vijelia? Viaţa întreagă se întorsese de la orişice 
către Nimiciră şi acum redobândea statornicie şi privea 
iarăşi spre orice lucru cât de mic. Viaţa era vie! 

Laura mai avea o simţire poate că ciudată. Nu mai putea 
întâlni nicăieri minunile şi suferinţele acelui „ieri”, fără să 
simtă un refuz violent. 

Poate că, din simţul egoist al conservării, refuza memoria 
unor suferinţe ce trecuseră peste măsura la care te 
complaci în amintirile patimii tale şi, dimpotrivă, te înfioară 
redeşteptarea durerii abia vindecate. 

Sau poate îi părea Laurei că încă nu se cuvenea să se 
judece acele fapte, că nu e încă temperatura la care 


trebuiesc proslăvite. 

Fără de vina nimănui. Aşa era mersul lucrurilor. Drumurile 
au lumini, umbre, cotituri, popasuri. 

Acum era o piază a drumului, care lăsa câmpia de luptă 
înapoi după prima cotitură, iar plaiul, după care se va 
desfăşura în măreţia ei somptuoasă perspectiva istoriei era 
încă departe. 

Simţirea Laurei era poate la fel cu a celor ce lucraseră 
acolo la fapta uriaşă a morţii şi acum trebăluiau în jurul 
ogrăzii pustii. Şi ei se fereau poate de amintire şi nu le 
plăcea să li se vorbească de ei, cei de ieri. Aveau, fără de 
conştiinţă clară, sentimentul că nu li se poate da acum 
prețuirea. 

Tot aşa cum în arenă vreun temerar, după ce îşi oferă H' 
într-un chip sau altul viaţa, rămâne indiferent, distrat, lipsit 
de interes către aclamaţiunile mulţimii, cu privirea pierdută 
înspre ceva nelămurit, pentru că darul benevol al vieţii nu 
se poate evalua, nici răsplăti. 

Un timp îndelungai, toată munca omenească are scopul de 
a asigura şi îndestula traiul; toate energiile cultivă egoismul 
vieţii şi, într-o zi, viaţa asta prețioasă o aduc şi zic: „Luaii-o , 

Cui o aduc? Unor abstracții: Patrie şi Ideal. Dar în bătălie 
simbolul lor, intangibil, se poate pipăi de-aproape. După ce 
însă omul a făcut din ele o realitate,. Rămâne cu un 
sentiment de zădărnicie. 

Abia mai târziu, mici, de departe, aceiaşi, vor privi la 
istoria aceloraşi fapte, aureolate de splendoarea gloriei. 
Fiecare se va simţi ca soldatul în faţa portrecturii lui eroice, 
când mulţimea, venită să-l idolatrizeze în efigie, îl dă cu 
cotul la o parte. Fiecare se va simţi dezbrăcat de el singur, 
ca toţi acei cu care se fac icoane. 

Acum însă, fapte şi oameni îi păreau Laurei ca bronzul 
învingătorului când e culcat la pământ, înainte de a fi urcat 
în vârful piedestalului: stânjenitor prin mărimea lui uriaşă 
azvâvlită în drumul zorit al fiecăruia. 


Se anunţase întoarcerea armatelor. Nu era armata 
orânduită, care va înfăţişa mai pe urmă victoriile. Era 
ceasul însuşi când, după faptă, se inturnau în fapt la locul 
lor. 

Laura se sculase în zarva acestei veşti şi sta zăpăcită de 
zgomot şi mişcare. Aproape, departe, era acelaşi ropot, 
aceeaşi înfrigurare, care zvârlea uşi de perete, îmbulzea 
paşii nerăbdători, amesteca glasuri sonore. 

Laura hotărâse că va rămâne acasă. Puterile ei slăbite nu-i 
îngăduiau vioiciunea gesturilor. Lucrarea măreaţa a 
victoriilor se făcea în ea lăuntric. 

O exaltare gravă deschidea gloriei portaluri vaste. Nici nu 
ar fi vrut să vadă o realitate mai mică, în colţul mic, ca 
sărbătoarea triumfală ce-i cânta, simfonic, glose uriaşe. Dar 
în acelaşi timp o umileau tristeţea, singurătatea, care o 
lăsau departe de bucuria fiecăruia. 

Până ieri tragedia fusese comună tuturor şi azi acei care 
alergau acolo strigau pe nume, recunoşteau pe cei sosiți, 
aşteptau, doreau, trăiau cu locul, cu ceasul, cu faptele şi 
oamenii. Ea era singură. 

Tristeţea înăspreşte. Laura se dosea de veselia lor, dar 
uşile, ferestrele azvâiiite în lături o lăsau descoperită. Cu 
fiecare ceas zarva creştea şi o impresiona. 

Pornirea trupească*sufletească, a tuturor părea un val 
aplecat într-acolo. 

Acum se auzeau goarnele departe, pe şosea. Întinse 
urechea. Erau învăluite de distanţă şi de vuiet. Apoi se 
desluşiră. 

Goarne soldăţeşti obicinuite, dar, de când nu se mai 
auziseră, păreau noi, şi totuşi aşa de familiare. 

Sunetele loveau undeva în fiinţă, ca pe un disc metalic şi 
aveau ecouri copilăreşti. Părea că pe pustă se iveşte o oază 
cu peisagiul locului părintesc şi soldaţi, marşuri 
răsunătoare, goarne vioaie treceau, pe când copiii, desfătaţi 
de paradă, deprindeau anii lor gângavi, cu aceste culori şi 
sunete, le absorbeau în făpturile lor născute din părinţi ce 


se desfătaseră şi ei din ele. În auz, în văz, în simţirile toate 
se aşezau rezonanţele ideei de patrie, pe care o hărţuiesqg 
apoi atâtea alte asimilări, dar care, totuşi, este şi rămâne. 

Laura simţea cum o fetiţă, ţinând strâns mâna părintească, 
zburdălniceşte spre steaguri şi fanfare, spre minunata 
jucărie ostăşească, spre acel fald viu de sunet şi culoare ce 
răscoleşte o emoție ancestrală. 

Fetiţa creştea şi Laura îşi amintea cum se strivise, cum se 
strâmtorase locul „ieri” pentru că sunase o goarnă şi 
trecuseră soldaţi, şi cum o goarnă şi soldaţi lărgeau azi 
spaţiul. 

Aflase „ieri'* că minunea libertăţii, care o turbura cu 
bucurii şi răscoale uriaşe, trebuia să fie întâi ji fiecărei 
naţiuni pentru a îi a tuturor laolaltă. 

Tocmai fiindcă era o fiinţă universală, Laura dovedise 
însemnătatea patriei mici, care condiţionează pe cea mare. 
Patria mică o purta într-însa şi lăstarele inumerale, acele 
tentacule ce o legau de natura vastă, trăiau din planta ei cu 

rădăcini înfipte adânc în solul natal. 

Laura, în adevăr, credea că legile sângelui, iar nu vrerile 
oamenilor, fac războaiele, dar în vălmăşagul scurgerii, 
sângele se alege. Laura era mândvă că sângele neamului ei 
e din acel care răzbate prin fenomenele prefacerilor. 

Acum semnalele sunau strident, asurzitor. Nu erau 
frumoase; cele trei, patru note metalice nu aveau nici un 
glas măreț, nu buciumau i/. Bânda, nu hauiau bucuria. Dar 
chemau, chemau printr-o putere! a obiceiului. 

Laura acum nu mai auzea imnurile simfonice ale măreției. 
Auzea trompetele de alamă şi inerția ei era străbătută de o 
mişcare care-şi făcea cu încetul loc. 

Prin geamuri, prin uşi deschise vedea curţile, casele pustii, 
vesele, fără grije. Păreau a spune: „Mergeţi, copii! Mergeţi! 
Noi vă aşteptăm liniştit! Bucuraţi-vă! Alergaţi! IVoi nu ne 
clintim de pe loc! Nu vă temeţi! N-are cine ne face nici un 
rău. Suntem înfipte în podelele pământului şi stăm ca nişte 
bunice cu poalele întinse, ca să vă primim când vă veţi 


întoarce zburdând de bucuria de a fi văzut steaguri, muzici 
şi soldaţi.” 

Laura ieşi în verandă, smulse din cuier o pălărie şi porni în 
fugă la muzici şi la soldaţi; îşi accelera suflarea pentru a 
putea alerga cât mai tare. Un obstacol îi tăia drumul în 
curmeziş. 

Pasul pornit şovăi, lovi cosciugul de brad părăsit în stradă, 
ocoli cu o curbă agilă cutia galbenă şi regăsi firul goanei. 

Se gândi repede că va fi fost cosciugul Ancuţei; la 
răscrucea asta judecata îi şovăi un moment, apoi ocoli 
piedica gândului, şi tot fugind, ajunse la colţul şoselei în 
mulţimea care unduia un val de forme, culori şi glasuri. 

Era un vuiet mobil ce, amestecat cu defilarea, cu praful, 
luminos, făcea acea vâlvă a osanalelor, care are în ea 
accente tragice şi pe care, de departe, adesea nu o poţi 
deosebi de vâlva spaimei şi durerii pentru că izvorăsc din 
acelaşi loc adânc al emoţiei. 

Laura se încorpora desăvârşit mulţimii: se simţi întreagă 
un steguleţ fâlfâitor cu trei culori primare ce exprimă 
numai aspecte exterioare ale simţirilor eroice. 

Când primele trupe cotiră spre stânga în inima oraşului, 
Laura se despresură de flamuri şi le trimise cu gândul bun, 
acolo către parcursul lor zgomotos şi triumfal ca apoi să ne 
adăpostească, ascunzând odihna bătăliei celor ce aspirau 
odihnă; să dosească ochilor, ce vroiau să nu le mai vadă, 
instrumentele care slujiseră; pentru ca viziunea păcei să se 
poată aşeza liniştită, vegheată numai din umbră de armele 
asurziţe; pentru ca sângele, sătul şi primenit, să curgă lin în 
trupuri blânde. 

Laura se întoarse domol spre casă şi pasul i se opri la locul 
de unde acum ridicaseră cosciugul Ancuţei. Fu mulţumită 
că a pierit din drum conturul lui trist. 

Iubise pe Ancuţa şi o plângea, dar locurile sufleteşti, unde 
se petrecea regretul ăsta, erau acum planuri trase înapoi. 

Când Ancuţa ţipase, junghiul morţii ei fusese un strigăt viu 
în pustiurile Laurei. Era un sfârşit de unde începea ceva. Pe 


când cea moartă purta un prunc mort, în Laura începea 
pruncia renaşterii. 

Moartea Ancuţei, undeva în lucrări interioare ale Laurei, 
era o faptă necesară şi tot aşa dispariţia doamnei Damian. 
Încheiau. Fără revenire, o epocă de nebunie şi cruzime. 

Războiul e totodată o slavă şi o nebunie cruntă. Laura nrr 
va mai vedea prin lumina zilelor silueta neagră şi jalnică a 
Ancuţei, nici rânjetul ameninţător al doamnei Damian. 

În Laura era milă, dar era şi ceva care răsufla liber la 
ideea că nu va mai întâlni tristeţea lor turburătoare. 

Prefacerile îşi făceau legile în moleculele ei descleştate. Pe 
când erau proclamate cu vorbe, acele prefaceri îşi 
săvârşeau fapte pretutindeni, în trupul omenirii. Se aşezau 
alături de celelalte fapte de ieri; era mersul invers a două 
plăci suprapuse, care lunecă, făcându-şi loc una celeilalte. 

O lege barbară stăpânise omenirea beată de duşmănie şi 
ucidere. Spiritul se ascunsese. Totul fusese numai un 
material pentru triumful vieţii sau morţii. 

Acum spiritul ridica din nou glasuri solemne, da 
proclamaţii sublime viitorului. Dar cu ce le va chezăşui! 

Din timpul neguros şi până la marginile proaspete ale 
istoriei, aceeaşi lege reîncepuse periodic, implacabilă ca şi 
toate fenomenele naturii. Omenirea urmase instinctul 
neastâmpărat al sângelui şi de îndată ce îl îndeplinise, 
spiritul reapărea proclamând stăpâniroa lui generoasă. 

Aceste două puteri se succedau fără să se înlocuiască. 
Sentimentul eroic, sentimentul umanitar îşi perindau 
drepturile fără a le statornici. 

Laura credea că legea spirituală e climatul senin al 
sângelui şi instinctul roşu criza aceleiaşi substanţe 
minunate. 

Simţirile, acum liberate din încleştarea vremurilor rele, îşi 
reluau treptat bucuriile delicate, se întorceau mai întâi 
către natură, către desfătarea luminii, dezmierdarea 
aerului, minunile variate ale decorului în care sufletul găsea 


înviorare pentru a reîncepe miracolul jocurilor sale de 
umbre şi lumini. 

Primăvara părea sipetul fermecat pe care vrăjile rele îl 
furaseră, acum regăsit şi plin de toate giuvaerurile 
amintirii. Parfumul, culoarea şi răsuflarea primăverii erau 
dulci ca şi mai demult, dar purtau misterul unor daruri noi. 

Iluzia, filtrată nesimţit, se strecura şi cea dintâi formă a 
iubirii, dorul mistic, amăgea sufletele spre divinitate pentru 
a le întoarce către iubirea omenească, către iubirea unuia, 
acum când durerile izbăvite nu mai cereau iubirea tuturor. 

Glasurile primăverii, glasurile; pascale ale clopotelor, 
loveau în făptura Laurei coarde fine, care eântau spre 
dumnezeire muzica vieţii. 

Dobre ajunsese, în sfârşit. Pe dibuite şi oropsit, desigur, la 
drum ce ceilalţi călători, ca un biet ţigan cu capul dogit ce 
era, ajunsese la bunul Dumnezeu cel cu barbă aşa de mare 
şi albă încât în albeaţa ei stătea toată uimirea lui religioasă. 
Ajunsese la locul acelor convergenţe supreme ale armoniei 
universale, cu ecouri de vibraţiuni legate de traiul omenesc. 

Ajunsese la Dumnezeul familiar şi abstract, în care îşi 
'apropia Laura sensul vieţii. 

Cu toate că era o undă înceată şi obscură în valurile 
eterice, Dobre ceruse pentru ea lumina pomenirii 
făgăduite. 

Primăvara lumina vălurile ei cernite; soarele îndulcea 
asprimile sufletului. Laura era ca firul de iarbă care dă din 
nou fraged, şi, plăpândă ca şi el, simţea că trebuie să 
trăiască şi aştepta viaţa. Şţja că va primi bucuria, cum 
primise şi durerea, cu patimă şi uimire. 

Avea simţirea aceea, când viaţa îşi scapă din mâini. De 
acolo de unde se face târgul sublim al întocmirilor, Laura 
primea Reînvierea. 


SFÂRŞIT