John Grisham — Un altfel de Craciun

- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


JOHN GRISHAM 


UN ALTFEL DE CRĂCIUN 


Titlul original: Skipping Christmas-2001 
Traducere din limba engleză: HORIA NICOLA URSU, MARIANA 
PETCU 


2 


- JOHN GRISHAM - 


1 


Terminalul era plin de călători obosiţi; cei mai mulți 
stăteau în picioare sau rezemaţi de-a lungul pereţilor; 
fotoliile de plastic ale sălii de aşteptare, puţine la număr, 
fuseseră de mult ocupate. În fiecare avion care decola sau 
ateriza se aflau cel puţin optzeci de pasageri; cu toate 
acestea, numărul fotoliilor nu depăşea câteva zeci. 

Cel puţin o mie de oameni păreau să aştepte la cursa de 
Miami de la ora şapte. Erau toţi înfofoliţi şi plini de bagaje. 
După ce-şi făcuseră cu greu drum prin traficul intens, 
trecuseră de mulţimea care se înghesuia pe pasarelă. Era 
prima duminică de după Ziua Recunoştinţei, una din cele 
mai aglomerate zile ale anului pentru transportul aerian. 
Dând din coate şi împingându-se pentru a pătrunde cât mai 
mult în spaţiul terminalului, oamenii se întrebau, nu pentru 
întâia oară, de ce oare aleseseră tocmai această cursă şi 
această zi pentru a călători cu avionul. 

Motivele erau variate şi, pentru moment, lipsite de 
importanţă. Unii zâmbeau. Alţii încercau să citească, dar 
larma şi înghesuiala din jur îi împiedica. Cei mai mulţi 
aşteptau resemnaţi, cu privirile pironite în podea. Nu 
departe, un Moş Crăciun tuciuriu şi slăbănog îşi scutura 
clopoţelul, agasant, şi, pe un ton monoton, făcea, înainte 
de vreme, urări de sărbători. 

O familie puţin numeroasă se apropie de intrare şi, când 
văzu mulţimea, se opri la marginea pasarelei. Fiica era 
tânără şi frumoasă. Se numea Blair şi, după toate 
aparențele, ea era cea care urma să plece. Părinţii veniseră 
doar pentru a o conduce. Cei trei scrutară mulţimea şi, la 
rândul lor, se întrebară de ce aleseseră oare tocmai acea zi 
pentru călătorie. 

Lacrimile secaseră, cel puţin deocamdată. Blair avea 
douăzeci şi trei de ani, absolvise de curând cu rezultate 
foarte bune, dar nu se simţea încă pregătită pentru a 


3 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


începe o carieră. O prietenă din colegiu se angajase în 
Peace Corps şi plecase în Africa. De-aici îi venise şi lui Blair 
ideea de a-şi dedica următorii doi ani din viaţă ajutorării 
semenilor ei. Urma să plece în Peru, unde avea să-i înveţe 
pe micii sălbatici să scrie şi să citească. Avea să locuiască 
într-o cocioabă fără canalizare, fără curent electric şi fără 
telefon; cu toate acestea, era nerăbdătoare să-şi înceapă 
călătoria. 

Cursa avea să o ducă la Miami; de acolo, avea să zboare 
până la Lima. Apoi o călătorie de trei zile cu autobuzul avea 
să o poarte până în inima munţilor, într-o cu totul altă 
epocă. Pentru întâia oară în viaţă, avea să-şi petreacă 
Crăciunul departe de casă. Mama sa îi strânse mâna şi 
încerca să se ţină tare. 

Îşi luaseră deja rămas-bun şi, pentru a suta oară, 
întrebarea: „Eşti sigură ca ai să te descurci?” fusese rostită. 

Luther, tatăl său, studie încruntat mulţimea gălăgioasă. 
„Ce nebunie!” gândi el. Le lăsase pe fete pe trotuar, în faţa 
intrării, apoi condusese kilometri întregi până când găsise 
un loc într-o parcare laterală. Un autobuz ticsit îl adusese 
înapoi la poarta aeroportului. De aici, fusese nevoit să dea 
din coate pentru a face loc soţiei şi fiicei sale, până au 
ajuns la acest terminal. Plecarea lui Blair îl umplea de 
tristeţe. Ura înghesuiala şi mulțimile de oameni. Dispoziţia 
sa era departe de-a fi bună, iar Luther se aştepta la tot ce 
putea fi mai rău. 

Agenţii de pază de la intrare se agitară, iar pasagerii mai 
reuşiră să avanseze câţiva centimetri. În difuzoare răsună 
primul anunţ, îndemnându-i pe cei care aveau nevoie de 
mai mult timp pentru îmbarcare şi pe cei de la clasa întâi 
să se apropie de aria de control. Agitaţia spori. 

— Cred c-ar trebui s-o luăm şi noi din loc, propuse Luther 
privindu-şi fiica, unica lui odraslă. 

Se îmbrăţişară încă o dată, încercând să-şi ascundă 
lacrimile. Blair zâmbi şi spuse, cu glasul uşor tremurat: 

— Un an trece repede. De Crăciunul următor voi fi acasă. 

Mama sa, Nora, îşi muşcă buzele şi o sărută încă o dată: 

4 


- JOHN GRISHAM - 


— Te rog, ai grijă de tine, nu se putu ea abţine. 

— Am să mă descurc. 

Îi dădură drumul şi o urmăriră neputincioşi în timp ce se 
alătura unei cozi enorme, îndepărtându-se centimetru cu 
centimetru de ei, de casă, de siguranţa căminului şi a 
singurului mod de viaţă pe care îl cunoscuse... În timp ce îşi 
întindea biletul, Blair se întoarse şi le zâmbi pentru ultima 
oară. 

— La naiba, ajunge! oftă Luther. Are să se descurce 
foarte bine. 

Nora nu reuşi sa găsească nicio replică potrivită 
văzându-şi fiica dispărând. Se întoarseră şi se pierdură în 
mulţime. Urma un marş lent de-a lungul pasarelei. Trecură 
de acelaşi Moş Crăciun cu clopotul său agasant şi de 
magazinele minuscule, înţesate de lume. 

Când ieşiră din aeroport, ploua. Se aşezară la coadă, în 
aşteptarea autobuzului care avea să-i ducă în parcare. 
Turna cu găleata când coborâră în staţie, la două sute de 
metri de locul unde îşi lăsaseră maşina. Luther cheltui nu 
mai puţin de şapte dolari pentru a-şi smulge maşina din 
ghearele lacome ale autorităţilor aeroportului. 

În timp ce se îndreptau spre oraş, Nora se hotărî în sfârşit 
să rupă tăcerea: 

— Crezi că se va descurca? întrebă ea. 

Luther auzise cuvintele astea de atâtea ori, încât 
răspunsul său devenise un mormăit automat: 

— Bineînţeles. 

— Chiar crezi asta? 

— Desigur. 

Dar nu avea nicio importanţă dacă era sau nu sincer. 
Blair plecase. Nu mai aveau cum s-o întoarcă din drum. 

Apucă volanul cu ambele mâini şi blestemă în gând 
traficul intens. Nu ştia dacă soţia lui plângea sau nu. Avea 
în minte un singur lucru: sa ajungă odată acasă, să scape 
de hainele ude, să se aşeze lângă foc şi să răsfoiască o 
revistă. 

Mai aveau de parcurs vreo trei kilometri, când Nora 

5 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


anunţă: 

— Am de făcut nişte cumpărături. 

— Plouă, replică el. 

— Chiar am nevoie de lucrurile astea. 

— N-am putea amâna? 

— Dacă vrei, poţi să mă aştepţi în maşină. Va dura doar 
câteva clipe. Opreşte la Chip's, e deschis şi astăzi. 

Se îndreptară în consecinţă către Chip's, un magazin pe 
care Luther îl ura. De vină nu erau doar preţurile scandalos 
de mari şi obrăznicia snoabă a personalului de acolo, ci şi 
amplasarea sa de-a dreptul imposibilă. Bineînţeles, ploaia 
nu mai contenea, iar Nora nu putea să-şi facă 
cumpărăturile de la o băcănie Kroger, unde se găseau 
destule locuri de parcare şi puteai să dai fuga până la 
intrarea în magazin fără să te uzi leoarcă. Nu, era musai să 
cumpere de la Chip's, unde, după ce parcai, trebuia să 
ţopăi cale lungă prin ploaie. 

Colac peste pupăză, parcarea era plină. Chiar şi 
trotuarele erau ocupate. Căută zadarnic vreme de vreo 
zece minute, până când Nora spuse în sfârşit, iritată de 
incapacitatea sa de a găsi un amărât de loc de parcare: 

— Lasă-mă la intrare! 

Trase pe dreapta în dreptul unui mic local şi îi ceru: 

— Dă-mi o listă cu tot ce e de cumpărat. 

— Mă duc eu, răspunse ea, mai mult din politeţe. 

Luther avea să fie cel făcut ciuciulete, o ştiau prea bine 
amândoi. 

— Dă-mi lista. 

— Doar ciocolată albă şi o jumătate de kilogram de fistic, 
rosti ea, vădit uşurată. 

— Asta-i tot? 

— Da. Ai grijă sa fie ciocolată Logan, un baton de o 
jumătate de kilogram, iar fisticul să fie de la Lance 
Brothers. 

— Şi mărunţişurile astea nu puteau s-aştepte până 
mâine? 

— Nu, Luther, nu puteau. Vreau să prepar un desert 

6 


- JOHN GRISHAM - 


pentru mâine la prânz. Dacă n-ai chef să te duci, taci din 
gură şi mă duc eu. 

Cobori din maşină, trântind uşa. Încă de la al treilea pas, 
călcă într-o băltoacă adâncă. Apa rece îl udă până la gleznă 
şi îi intră în pantof. Vreme de-o clipă, îngheţă, cu răsuflarea 
tăiată, apoi porni înainte, pe vârfuri, străduindu-se din 
răsputeri să ocolească bălțile, în timp ce se strecura printre 
maşini. 

Cei de la Chip's credeau în două lucruri: în preţuri mari şi 
chirie mică. Magazinul era amplasat pe o alee laterală, 
ferită de privirile oricui nu era familiarizat cu împrejurimile. 
Alături se afla o prăvălie de băuturi, al cărei patron 
pretindea că e francez, deşi se zvonea că, de fapt, ar fi fost 
ungur. Vorbea înfiorător de prost engleza, dar învățase 
repede de tot cum să umfle preţurile, probabil de la vecinii 
săi. De fapt, toate prăvăliile din zonă, o ştia oricine, îşi 
făceau un titlu de glorie din preţurile lor de-a dreptul 
discriminatorii. 

Cu toate astea, nu duceau lipsă de clienţi. Un alt Moş 
Crăciun îşi zdrăngănea clopoţelul în dreptul unui magazin 
de brânzeturi. Dintr-un difuzor ascuns deasupra intrării de 
la Mother Earth răsuna un colind. Cu siguranţă, se gândi 
Luther, cei de-acolo nu se înduraseră încă să renunţe la 
sandale. Asta era o altă prăvălie pe care Luther nu o putea 
înghiţi; pur şi simplu refuza să-i treacă pragul. Nora 
cumpăra de-acolo plante medicinale şi tot soiul de aiureli 
naturiste, al căror scop Luther nu reuşise niciodată să-l 
înţeleagă. Bătrânul mexican care ţinea tutungeria îşi 
împodobea vitrina pentru sărbători. Pufăia de zor din pipă, 
trebăluind în jurul bradului artificial, poleit cu zăpadă la fel 
de artificială. 

La drept vorbind, erau destule şanse să aibă parte de 
zăpadă adevărată, la noapte. Comercianţii mişunau grăbiţi 
în jurul magazinelor. Şoseta din pantoful drept al lui Luther 
se preschimbase într-un sloi de gheaţă, până la gleznă. 

La Chip's, coşurile de lângă tejghea lipseau şi bineînţeles 
că ăsta era un semn râu. Luther n-avea nevoie de coş, dar 

7 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


absenţa acestora însemna ca magazinul era plin ochi. 
Spațiile dintre rafturile cu marfă erau înguste, iar produsele 
erau expuse fără pic de logică. Oricât de scurtă ti-ar fi fost 
lista de cumpărături, n-aveai de ales, erai nevoit să străbaţi 
magazinul în lung şi-n lat pentru a găsi ceea ce căutai. 

Un băiat de prăvălie aranja de zor un maldăr de 
bomboane de ciocolată. Un afiş din faţa raionului de 
măcelărie îi sfătuia pe toţi clienţii prevăzători să-şi 
comande din timp curcanul pentru Crăciun. De asemenea, 
era bine de ştiut că veniseră vinurile pentru sărbători! Şi 
şunca, desigur! 

„Câtă risipă! se gândi Luther. De ce e oare nevoie sa 
mâncăm şi să bem în cantităţi industriale pentru a sărbători 
naşterea lui Hristos?” Găsi fisticul în dreptul raionului de 
pâine. Celor de la Chip's li se părea probabil logic să fie 
aşa. Ciocolata albă cerută de Nora nu era de găsit în 
preajmă, iar Luther înjură în gând şi porni printre rafturi, 
privind cu atenţie fiecare produs. La un moment dat fu lovit 
de un cărucior. Niciun fel de scuze, cel care-l împingea nici 
nu băgase de seama micul accident. Din difuzoare răsuna 
acum God Rest Ye, Merry Gentleman, dar colindul liniştit nu 
era deloc de natură să-i îmbunătăţească dispoziţia lui 
Luther. Din partea sa, puteau să cânte chiar şi Frosty, the 
Snowman... 

După un timp, în apropierea unui bogat sortiment de 
orez adus din toate colţurile lumii, zări un raft cu tot felul 
de tipuri de ciocolată de menaj. Apropiindu-se, recunoscu 
ambalajul Logan de o jumătate de kilogram. Mai făcu un 
pas şi ciocolata dispăru, înşfăcată de o femeie cu o privire 
aspră, care nici nu-l văzu măcar. Spaţiul rezervat ciocolatei 
Logan era acum gol, iar în clipele ce urmară, Luther 
constată cu deznădejde că pe raft nu se mai afla nici măcar 
o fărâmă de ciocolata albă. Desigur, erau acolo tone de 
ciocolata amăruie sau cu lapte, dar ciocolata albă se 
evaporase. 

Coada de la casa rezervată celor cu mai puţine 
cumpărături avansa mai încet decât celelalte două. Ca 

8 


- JOHN GRISHAM - 


întotdeauna, de altfel. Preţurile exagerate de la Chip’s îi 
obligau pe cumpărători să-şi drămuiască atent achiziţiile, 
dar acest lucru nu influenţa deloc viteza de avansare a 
cozii. Fiecare obiect era ridicat, inspectat din priviri şi apoi 
trecut de mână într-un registru de către un casier cu figura 
antipatică. Cei care ambalau cumpărăturile lipseau, spre 
deosebire de zilele din imediata apropiere a sărbătorilor, 
când aceştia se înmulţeau brusc, afişând zâmbete 
îndatoritoare şi dând dovadă de o uimitoare capacitate de 
memorare a numelui clienţilor. Un lucru oarecum firesc, 
ţinând cont de faptul că atunci era sezonul bacşişurilor. 
Încă un aspect legat de Crăciun pe care Luther îl detesta 
din adâncul sufletului. 

Şase dolari şi ceva mărunţiş, pentru o jumătate de 
kilogram de fistic! Îl împinse deoparte pe junele de la 
ambalaje şi pentru o clipă se gândi ca avea să fie nevoit să- 
| pocnească pentru a-l împiedica să-i împacheteze fisticul 
într-o pungă cu emblema magazinului. Vâri fisticul în 
buzunarul impermeabilului şi ieşi. 

În faţa tutungeriei, o mulţime de oameni se adunaseră 
să-l urmărească pe bătrânul mexican care îşi decora 
vitrina. Acesta băgase în priză nişte roboţei care păşeau 
înainte şi înapoi prin zăpada artificială, spre imensul deliciu 
al asistenţei. Luther fu obligat să coboare de pe trotuar ca 
să-i ocolească pe entuziaştii gură-cască. Un singur pas 
greşit fu de ajuns şi piciorul stâng i se cufundă într-o baltă 
de apă amestecată cu gheaţa, adâncă de cel puţin zece 
centimetri. Încremeni, trăgând adânc aer în piept şi 
blestemându-l pe bătrânul mexican, cu roboţeii şi cu 
admiratorii lui cu tot, ca să nu mai vorbim de afurisitul de 
fistic. Îşi smulse piciorul din băltoacă, stropindu-se până la 
genunchi. Stând pe marginea bordurii, cu ambele picioare 
îngheţate, sub torentul de colinde ce se revărsa din 
difuzoare peste trotuarul ticsit, Luther începu să urască 
Crăciunul. 

Apa i se scurgea printre degetele de la picioare când, în 
sfârşit, reuşi să ajungă la maşină. 

9 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— N-am găsit ciocolată albă, şuieră el către Nora, 
aşezându-se la volan. 

Soţia sa tocmai se ştergea la ochi. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă el. 

— Am vorbit cu Blair. 

— Cum? De unde? E totul în ordine? 

— A sunat din avion. E bine. 

Nora îşi muşcă buzele, încercând să îşi revină. 

„Cât să fi costat un telefon dat din avion, de la zece mii 
de metri altitudine?” se întrebă Luther. Văzuse telefoanele 
aflate la bordul avioanelor. Funcţionau cu orice fel de cărţi 
de credit. Blair avea la ea cartea de credit pe care i-o 
dăduse; cheltuielile ei aveau să fie transferate automat în 
contul familiei. Un apel de acolo, de sus, pe un telefon 
celular aflat la sol avea să coste cel puţin zece dolari. 

Şi pentru ce? „Sunt bine, mama, nu ne-am văzut de 
aproape o oră, deja mi-e dor de voi, vă iubesc, pa-pa!...” 

Motorul era pornit, deşi Luther nu-şi amintea să fi întors 
cheia în contact. 

— Ai uitat de ciocolata albă? întreba Nora, pe deplin 
refăcută. 

— Nu, n-am uitat. Nu mai aveau. 

— L-ai întrebat şi pe Rex? 

— Care Rex? 

— Rex, tipul de la măcelărie. 

— Nu, Nora. Oare cum de nu mi-a trecut prin minte să-l 
întreb pe măcelar dacă nu cumva a ascuns niscaiva 
ciocolata albă printre cotlete şi ficăţei?! 

Soţia sa smuci mânerul uşii exprimându-şi întreaga 
nemulţumire care pusese stăpânire pe ea. 

— Nu pot să mă lipsesc de ciocolată. Oricum, îţi 
mulţumesc pentru „efort”! 

„Sper să calci şi tu în vreo băltoacă!” mormăi Luther în 
gând. Spumega de furie şi, o vreme, continuă să bombăne 
de unul singur. Dădu la maximum încălzirea, ca să-şi 
dezmorţească picioarele înghețate bocnă şi urmări 
procesiunea de obezi care intrau şi ieşeau din localul de 

10 


- JOHN GRISHAM - 


alături. Pe strada principală, circulaţia părea să se fi blocat. 

Cât de bine ar fi daca ar putea evita, într-un fel sau altul, 
sărbătorile! visă el. Dac-ar putea să pocnească din degete 
şi brusc să se trezească pe 2 ianuarie! Fără pom de 
Crăciun, fără cumpărături, fără cadouri inutile, fără 
bacşişuri! Gata cu împachetatul sofisticat, cu aglomeraţia 
nebunească de pe străzi, cu înghesuiala din toate spaţiile 
publice! Adio prăjituri cu fructe, adio lichior de ouă şi şuncă 
de care nimeni n-are nevoie! Niciun fel de colindători, nicio 
petrecere plicticoasă la birou, nicio cheltuială fără rost! Şi 
lista se putea prelungi. Se aplecă peste volan zâmbind, 
savurând valul de căldură care îl invada şi visând la ceva 
plăcut care sa-l scape de toate astea. 

Nora reveni, ţinând în mână o pungă maro de hârtie. O 
aruncă pe banchetă cu un gest triumfător, atentă să nu 
rupă cumva batonul de ciocolată, însă dornică să-i 
demonstreze că ea reuşise acolo unde el dăduse greş. 

— Toată lumea ştie că e de-ajuns să întrebi, dacă nu 
găseşti ceva! spuse ea pe un ton înţepat, smucind centura 
de siguranţă. 

— Ciudat mod de a face comerţ! se strâmbă Luther, 
trecând în marşarier. Să ascunzi ciocolata la raionul de 
măcelărie, să scoţi pe raft o cantitate cât mai mică! Nu-i de 
mirare că toţi clienţii se dau în vânt să o cumpere! Pun 
pariu că marfa de sub tejghea e mai scumpă. 

— Of, termina odată, Luther! 

— Te-ai udat pe picioare? 

— Nu. Dar tu? 

— Nu. 

— Atunci de ce-ai mai întrebat? 

— Îmi făceam griji pentru tine, asta-i tot. 

— Crezi ca se va descurca? 

— Se află la bordul unui avion. De-abia ai terminat de 
vorbit cu ea. 

— Mă întrebam dacă se va descurca acolo, în junglă... 

— Nu-ţi mai face atâtea probleme! Cei din Peace Corps 
n-ar trimite-o acolo, dacă ar fi periculos. 

11 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Nu va mai fi la fel... 

— Ce anume? 

— Crăciunul. 

Cu siguranţă nu va mai fi la fel, fu cât pe ce să rostească 
Luther. In mod straniu, zâmbea în timp ce încerca să se 
strecoare în traficul aglomerat. 


12 


- JOHN GRISHAM - 


2 


Cu picioarele încălzite în şosete groase de lână, Luther 
adormi repede, dar se trezi aproape imediat. Nora se agita 
prin casă. O auzi trăgând apa în baie şi stingând lumina. Se 
îndreptă apoi spre bucătărie, unde pregăti un ceai de 
plante; câteva minute mai târziu intră în camera lui Blair; 
fără îndoială, se uita pe pereţi şi suspina din greu, copleşită 
de gândul că anii au trecut prea repede. Se întoarse în cele 
din urmă în pat. Se foi, se răsuci, trăgând mereu de 
plapumă şi făcând tot posibilul să-l trezească. Simţea 
nevoia dialogului, căuta cu disperare un interlocutor. Voia 
ca Luther să o asigure că Blair n-avea să păţească nimic în 
înspăimântătoarea junglă peruviană. 

Luther nici nu se clinti. Respira profund, ca într-un somn 
greu. Refuza să stea de vorbă, conştient că, odată reluat, 
dialogul s-ar fi prelungit ceasuri întregi. Se prefăcu a sforăi, 
iar asta o mai linişti pe soţia sa. 

De-abia după unsprezece reuşi ea să adoarmă. Luther 
avea ochii împăienjeniţi şi simţea că picioarele aveau să-i ia 
foc dintr-o clipă într-alta. Când, într-un târziu, se convinse 
că Nora adormise de-a binelea, se ridică din pat, îşi scoase 
şosetele şi le azvârli într-un colţ al camerei şi se îndreptă 
tiptil spre bucătărie, să bea un pahar cu apă. Apoi se hotărî 
sa-şi prepare o ceaşcă de cafea decofeinizată. 

O oră mai târziu se afla în biroul său de la subsol, aşezat 
în faţa computerului care băzâia în surdină, cu o mulţime 
de fişiere deschise şi cu foile de hârtie pregătite în 
imprimanta, desfăşurând o anchetă financiară în toată 
regula. Fiind contabil de meserie, Luther păstra o evidenţă 
meticuloasă a tuturor cheltuielilor. Dovezile se acumulară 
şi, în scurt timp, Luther uita cu desăvârşire că-i era somn. 

În urmă cu un an, familia lui Luther Krank cheltuise de 
Crăciun nu mai puţin de şase mii o sută de dolari. Şase mii 
o sută! Şase mii o sută pe podoabe de Crăciun, pe un set 


13 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


nou de beculeţe, pe flori, pe un nou Frosty şi pe un molid 
canadian; şase mii o sută pe şuncă, curcan, pastramă, 
caşcaval şi pe fursecurile de care nu se atinsese nimeni; 
şase mii o sută pe vinuri, lichioruri şi pe trabucurile 
împărţite colegilor de birou; şase mii o sută aruncaţi pe 
prăjiturile cu fructe oferite de pompieri şi de cei de la 
serviciul de ambulanţă, precum şi pe calendarele împărţite 
de asociaţia poliţiştilor; şase mii o sută pentru un pulover 
de caşmir pe care Luther îl detesta în taină, pentru o 
jachetă sport pe care o îmbrăcase doar de două ori şi 
pentru un portmoneu din piele de struţ, extrem de scump şi 
de-a dreptul urât, care mai era şi aspru la pipăit. Pentru 
rochia Norei, pe care o purtase la cina de Crăciun de la 
firmă, pentru propriul ei pulover de caşmir, ca şi pentru o 
eşarfă cumpărată de la un designer în vogă, pe care o 
adora: şase mii o sută! Blair căpătase o pelerină, cizme şi o 
pereche de mănuşi, un Walkman pentru jogging şi, 
bineînţeles, ultimul şi cel mai mic model de telefon mobil 
disponibil pe piaţă: şase mii o sută! O parte din sumă 
fusese cheltuită pentru darurile ceva mai simbolice trimise 
câtorva rude apropiate — cele mai multe, din partea Norei. 
Felicitările de sărbători fuseseră cumpărate de la o 
papetărie aflată la câţiva paşi de Chip, în districtul 
comercial, unde toate preţurile erau duble. În sfârşit, o 
mare parte din cei şase mii o sută de dolari se cheltuiseră 
pentru pregătirea tradiţionalei petreceri pe care familia 
Krank o organiza în fiecare an în seara de Ajun. 

Şi ce anume rămăsese, concret, din toate astea? Unul 
sau două obiecte utile, dar nu cine ştie ce. Şase mii şi o 
sută! 

Luther contemplă paguba cu ochi îngroziţi, de parcă ar fi 
fost provocată de altcineva. Chitanţele şi facturile însumate 
alcătuiau baza unei argumentaţii solide. 

Ezită o clipă, în timp ce studia cifrele referitoare la 
operele de caritate: darurile trimise la biserică, la cantina 
săracilor, la orfelinat şi la adăpostul de noapte. Renunţă 
însă la orgoliul de binefăcător şi reveni la concluzia care îl 

14 


- JOHN GRISHAM - 


umpluse de oroare — cheltuiseră şase mii o sută de dolari 
cu sărbătorile! 

— Asta înseamnă nouă la sută din venitul meu anual, 
mormăi el, fără să-i vină să creadă. Şase mii şi o sută. Bani 
gheaţa. lar din suma asta, doar şase sute de dolari pot fi 
încadraţi la deducerile neimpozabile! 

Copleşit, făcu un lucru pe care nu-l făcea decât rareori: 
luă sticla de coniac şi dădu gata câteva pahare la rând. 

Luther dormi de la trei până la şase. Se trezi de-a binelea 
sub duş. In timp ce-şi beau cafeaua şi-şi luau micul dejun, 
Nora ar fi avut poftă de conversaţie, dar Luther refuză în 
continuare să stea de vorbă. Citi ziarul, se amuză atunci 
când ajunse la benzile desenate, îşi asigură de două ori 
soţia că Blair se distra de minune, apoi o sărută şi porni în 
goană spre birou. 


Agenţia de voiaj se afla în holul clădirii în care lucra 
Luther. Trecea pe lângă ea de cel puţin două ori pe zi, 
aruncând arareori câte o privire distrată spre vitrinele pline 
de afişe cu plaje însorite, cu munţi, iahturi şi piramide. 
Compania de turism se instalase acolo cu scopul de a-i 
atrage pe cei îndeajuns de norocoşi pentru a-şi permite să 
călătorească. Luther nu-i trecuse nicio dată pragul şi, ce-i 
drept, nici nu-i trecuse prin minte că avea să o facă 
vreodată. Vacanţa familiei Krank se rezuma, de regulă, la 
câteva zile pe malul marii, în vila unui prieten. Având în 
vedere cât era Luther de ocupat, erau norocoşi sa aibă 
parte chiar şi de acestea. 

Imediat după ora zece, Luther se furişă afară din birou. 
Alese scările, evitând ascensorul pentru a nu fi nevoit să 
dea nimănui explicaţii şi porni ca din puşcă spre uşa 
agenţiei Regency Travel. Biff îi ieşi în întâmpinare. 

Biff avea o floare uriaşă prinsă în păr, un ten bronzat şi 
lucios şi arăta de parcă s-ar fi aflat la agenţie doar pentru 
scurtă vreme, între două ieşiri pe nisipul fin al plajei. 
Zâmbetul ei larg îl făcu pe Luther să încremenească, iar 
primele-i cuvinte îl lăsară cu gura căscată. 

15 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Aveţi nevoie de o vacanţă, rosti ea. 

— Cum de v-aţi dat seama? reuşi el să îngaime. 

Îi întinse mâna şi o strânse cu căldură, apoi îl conduse la 
biroul ei şi îl invită să se aşeze. Apoi fata se postă în faţa 
lui, pe birou. Luther îi remarcă picioarele lungi şi bronzate. 

— Decembrie e luna cea mai potrivită pentru o croazieră, 
începu ea, iar Luther fu imediat convins de adevărul 
spuselor ei. 

Broşurile se revărsară pe masă, într-un torent multicolor, 
iar fata le răsfira atent sub ochii visători ai lui Luther. 

— Lucraţi aici, în clădire? întrebă ea, ca un preambul la 
chestiunea banilor. 

— La Wiley & Beck, la etajul şase, răspunse Luther, fără 
să-şi desprindă privirea de palatele plutitoare şi de plajele 
fără de sfârşit. 

— E o firmă de brokeri? se interesă ea, politicoasă. 

Luther clipi des, apoi se grăbi să-i răspundă: 

— Nu, de contabilitate. 

— Îmi cer scuze, replică fata, radiind de fericire. 

Chipul palid, cearcănele groase, costumul bleu standard 
şi cravata uşor demodată... Ar fi trebuit să-şi dea seama din 
prima privire. Mă rog, asta n-avea prea mare importanţă. 
Se întinse şi luă un teanc de broşuri şi mai strălucitoare. 

— N-am avut prea mulţi clienţi de la firma 
dumneavoastră. 

— Nu prea avem timp de vacanțe. E prea mult de lucru 
întotdeauna... Îmi place broşura asta. 

— Excelentă alegere! 

Căzură de acord asupra avantajelor oferite de Prințesa 
Insulelor, o navă-mamut nou-nouţă, cu cabine pentru trei 
mii de persoane, patru piscine, trei cazinouri, restaurante 
deschise non-stop şi o listă lungă de alte servicii de lux. 
Luther îşi luă rămas-bun şi se strecură înapoi spre biroul 
său aflat cu şase etaje mai sus, având sub braţ un teanc de 
broşuri. 

Îşi pregăti cu grijă planul de atac. În primul rând, rămase 
la birou până târziu; nu era ceva neobişnuit, dar avea să 

16 


- JOHN GRISHAM - 


ajute la crearea atmosferei din acea seară. Avu parte şi de 
noroc pentru că vremea rămase la fel de umedă. E greu să 
te integrezi în spiritul sărbătorilor când cerul e acoperit de 
nori cenuşii. Pe de altă parte, o astfel de vreme te 
îndeamnă să visezi la o vacanţă de zece zile în bătaia 
razelor soarelui... 

Dacă Nora nu-şi mai făcea griji pentru Blair, va avea grijă 
să-i dea el un motiv. Va aminti în treacăt de vestea 
îngrozitoare a apariţiei vreunui nou virus ucigaş sau va 
pomeni de masacrul dezlănţuit de traficanţii de droguri într- 
un îndepărtat sat columbian. Va fi de-ajuns pentru a o face 
pe soţia sa să intre la idei, abătându-i gândurile de la 
bucuriile Crăciunului. Oricum, sărbătorile n-aveau să fie la 
fel în lipsa lui Blair, nu-i aşa? 

Ce-ar fi să ia o pauză anul acesta? Sa se ascundă de 
lume? Să evadeze? Să nu se gândească decât la propriul 
lor confort? 

Desigur, Nora era cu gândurile departe, în junglă. ÎI 
îmbrăţişă şi îi zâmbi, încercând să-şi ascundă ochii roşii de 
plâns. Ziua trecuse fără prea mari probleme. Supravieţuise 
unui prânz cu prietenele şi petrecuse două ore la clinica de 
pediatrie la care lucra ca voluntară, una din numeroasele 
opere de binefacere în care era implicată. 

In timp ce ea încălzea pastele pentru cină, el vâri pe 
ascuns un CD cu muzică reggae în combină, dar fără să-i 
dea drumul. Sincronizarea era esenţială pentru reuşita 
planului sau. 

Pălăvrăgiră o vreme, subiectul fiind în principal Blair. La 
scurt timp după ce se aşezaseră la masă, Nora intră, fără 
să ştie, în miezul problemei: 

— Totul va fi altfel, la Crăciunul acesta. Nu crezi, Luther? 

— Ai dreptate, încuviinţă el trist, înghițind cu greu. Nimic 
nu va mai fi la fel... 

— Pentru întâia oară în douăzeci şi trei de ani, ea n-are 
să fie cu noi. 

— Va fi de-a dreptul deprimant! Crăciunul poate fi, în 
anumite împrejurări, o sărbătoare foarte deprimantă, să 

17 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


ştii! 

Luther înghiţi în sec, iar furculiţa îi rămase nemişcată 
între degete. 

— Ce n-aş da să putem uita de toate... continuă ea, 
rostind cuvintele din ce în ce mai încet. 

Luther clipi des şi îşi plecă urechea către ea, în mod 
ostentativ: 

— Ce e? întrebă ea. 

— Ei bine... replică el pe un ton dramatic, împingându-şi 
deoparte farfuria. Dacă tot ai adus vorba despre asta, aş 
avea ceva de discutat cu tine. 

— Mai întâi termină de mâncat. 

— Am terminat, declară el, sărind în picioare. 

Servieta sa se afla la îndemână, iar el se repezi asupra ei 
ca un vultur. 

— Luther, ce faci? 

— Aşteaptă doar o clipă! 

Se ridică triumfător, cu mâinile pline de hârtii. 

— lată ideea mea! anunţă el, mândru. E o idee strălucită! 

— Atunci de ce simt oare că mă trec fiorii? se încruntă 
Nora. 

Luther desfăcu o foaie de hârtie tipărită la imprimantă şi 
se apucă să explice. 

— Aici am notat tot ce-am făcut anul trecut de Crăciun. 
Am cheltuit în total şase mii o sută de dolari. Şase mii o 
sută! 

— Nu e cazul să repeţi, am auzit de prima dată. 

— Şi nu se vede mai nimic concret. Marea majoritate a 
acestei sume s-a dus pe apa sâmbetei. S-a evaporat! Ca să 
nu mai vorbim de timpul pierdut de fiecare din noi în parte, 
de aglomeraţie, de nervi, de bătăile de cap, de oboseala 
acumulată, de toate lucrurile minunate care se asociază cu 
perioada sărbătorilor. 

— Unde vrei să ajungi? 

— ţi mulţumesc pentru întrebare. 

Luther lăsă deoparte lista de cheltuieli şi, cu 
îndemânarea unui prestidigitator, se apucă să-i prezinte 

18 


- JOHN GRISHAM - 


soţiei sale Prințesa Insulelor. Masa se umplu într-o clipă de 
broşuri. 

— Unde vreau să ajung? În Caraibe! Zece zile de lux total 
la bordul Prințesei Insulelor, cea mai sofisticată navă de 
croazieră din lume. Bahamas, Jamaica, Grand Cayman... A, 
era să uit! 

Luther se repezi în camera alăturată, apăsă butonul de 
pornire al combinei muzicale, aşteptă primele măsuri ale 
melodiei, apoi reveni în bucătărie, unde Nora examina una 
dintre broşuri. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

— E reggae, muzica pe care o ascultă cei de-acolo. Unde 
rămăsesem? 

— Ţopăiai dintr-o insulă într-alta... 

— Aşa... Cum spuneam, vom înota în Grand Cayman, 
vom face windsurfing în Jamaica şi ne vom bronza pe 
săturate. Zece zile, Nora, zece zile de vis! 

— Ca să ies la plajă, va trebui să dau jos câteva 
kilograme. 

— Vom ţine amândoi regim. Ce părere ai? 

— Tot n-am înţeles... Care-i clenciul? 

— E simplu ca bună ziua! Nu mai sărbătorim Crăciunul! 
Economisim banii şi îi cheltuim exclusiv pentru distracţia 
noastră. Nu risipim nici măcar un bănuţ pe mâncare pe 
care n-o vom mânca, pe haine pe care nu le vom purta 
decât o dată sau pe darurile de care n-are nimeni nevoie. 
Niciun sfant! Vorbesc de un boicot, Nora, un boicot total al 
sărbătorilor de Crăciun. 

— Sună groaznic. 

— Dimpotrivă, e minunat! Şi, la urma urmei, e vorba doar 
de anul acesta. Haide să luăm o pauză. Blair nu e acasă. 
Anul viitor va fi şi, dacă vrei, vom putea să trăim din plin 
haosul sărbătorilor. Te rog, Nora! Sărim peste Crăciun, 
punem banii deoparte şi ne bălăcim în Marea Caraibelor 
timp de zece zile mari şi late! 

— Şi cât ar costa distracţia asta? 

— Trei mii de dolari. 

19 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Aşadar, economisim nişte bani'? 

— Bineînţeles! 

— Şi când plecam? 

— La amiază, chiar în prima zi de Crăciun. 
Vreme îndelungată, se priviră în ochi în tăcere. 


Încheiară târgul în dormitor. Televizorul avea sonorul dat 
la minimum, pe pat erau împrăştiate o mulţime de reviste, 
toate necitite, iar broşurile se aflau la îndemână, pe 
noptieră. Luther răsfoia distrat un ziar financiar, în timp ce 
Nora ţinea în mână o carte, fără să fi întors măcar o pagină. 

Cel mai mare obstacol se dovedi a fi donația către 
instituţiile de caritate. Nora refuză categoric să renunţe la 
ea, să o facă uitată, după cum se exprimase Luther. Nora 
acceptase cu mare greutate să nu cumpere cadouri. | se 
umpluseră ochii de lacrimi la ideea de a nu împodobi pomul 
de Crăciun, cu toate că Luther îi atrăsese fără milă atenţia 
că sfârşeau mereu prin a ţipa unul la altul de fiecare dată 
când împodobeau blestematul ăla de brad. Şi n-aveau să-l 
monteze pe acoperiş pe Frosty, omul de zăpadă? În vreme 
ce fiecare casă de pe stradă avea să aibă unul? Ajunseră 
astfel la chestiunea spinoasă a opiniei publice. Nu vor fi 
oare  dispreţuiţi pentru hotărârea lor de a ignora 
sărbătorile? 

Ei şi? repetase Luther. Poate că, la început, prietenii şi 
vecinii vor dezaproba ideea lor; pe-ascuns însă vor muri de 
ciudă. Zece zile în Caraibe, Nora! insistase Luther. Prietenii 
şi vecinii lor nu vor râde cu gura până la urechi, în timp ce 
vor da zăpada cu lopata de pe alei, nu-i aşa? Nimeni nu va 
îndrăzni să zică nici pâs, în timp ce noi ne vom rumeni la 
soare, iar ei se vor văita de dureri de stomac, ghiftuiţi cu 
curcan şi sosuri grele. Unul măcar n-avea să cuteze să se 
încrunte, când noi ne vom întoarce, supli şi bronzaţi şi ne 
vom deschide nepăsători cutia poştală ticsită! 

Nora nu-l mai văzuse niciodată atât de hotărât. Îi 
respinse punct cu punct toate argumentele, până când în 
discuţie nu mai rămăsese decât chestiunea donaţiei. 

20 


- JOHN GRISHAM - 


— Ai fi în stare să renunţi la o croazieră în Caraibe din 
cauza unor amărâţi de şase sute de dolari? întrebase 
Luther, sarcastic nevoie mare. 

— Eu nu. Tu eşti acela, replicase ea, cu răceală. 

Acestea fiind spuse, se retrăseseră fiecare în colţul lui şi 
încercaseră să citească. După o oră de tăcere încordată, 
Luther îşi scoase şosetele de lână şi împinse deoparte 
cearşaful, spunând: 

— Fie! Vom dona exact cât am donat anul trecut. Niciun 
ban în plus! 

Ea îşi azvârli cât colo cartea şi îi sări de gât. Se 
îmbrăţişară, se sărutară, apoi Nora se întinse să ia 
broşurile. 


21 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


3 


Deşi ideea îi aparținuse lui Luther, Nora avea să fie cea 
dintâi pusă la încercare. Telefonul începu să sune marţi 
dimineaţa. La celălalt capăt al firului se afla un individ pe 
care Nora abia dacă-l ştia din vedere. Se numea Aubie şi 
era proprietarul magazinului Sămânța de dovleac, o 
papetărie  dichisită, cu un nume ridicol şi preţuri 
exorbitante. 

După inevitabilele replici de salut introductive, Aubie 
intră direct în miezul subiectului. 

— Îmi făceam griji în privinţa felicitărilor dumneavoastră 
de Crăciun, doamna Krank, rosti el, încercând să pară 
sincer preocupat. 

— De ce anume sunteţi atât de îngrijorat? întrebă Nora, 
uşor iritată. Nu-i plăcea ideea de-a fi sâcâită de un individ 
care de-abia dacă o saluta, în restul anului. 

— Ştiţi, _ doamnă Krank, dumneavoastră alegeți 
întotdeauna cele mai frumoase felicitări şi-am vrea să ştim 
câte va trebui să comandăm pentru dumneavoastră. 

Tipul nu se pricepea deloc să îşi linguşească clienţii. 
Fiecare avea parte de aceeaşi placă. 

Potrivit expertizei financiare realizate de Luther, 
Sămânța de dovleac încasase trei sute optsprezece dolari 
de la familia Krank cu ocazia Crăciunului trecut. Chiar şi la 
vremea respectivă, suma i se păruse destul de 
extravagantă. Nu era neapărat o avere, dar cu ce se 
aleseseră de pe urma ei? Luther refuza categoric să o ajute 
la scris adrese pe plicuri şi la lipit timbre şi pufnea iritat de 
fiecare dată când ea îl întreba cui ar mai trebui trimise 
felicitări şi cui nu. Nici măcar nu se ostenea să arunce o 
privire la felicitările primite, iar Nora se văzu nevoită să 
recunoască, în sinea ei, că nici ea nu se mai bucura de ele 
la fel ca pe vremuri. 

În consecinţă, adoptă o poziţie hotărâtă şi declară pe un 


22 


- JOHN GRISHAM - 


ton care nu admitea replică: 

— Anul ăsta nu vom comanda deloc felicitări. 

În gând, îl auzi pe Luther aplaudând. 

— Cum aţi spus? 

— Aşa cum aţi auzit! 

— Pot să vă întreb de ce? 

— Cu siguranţă, nu. 

De astă dată, Aubie rămase fără cuvinte. Mormăi ceva, 
apoi închise telefonul şi, pentru o clipă, Nora se simţi teribil 
de mândră. Buna dispoziţie i se risipi întrucâtva o clipă mai 
târziu, gândindu-se la întrebările care, inevitabil, aveau să-i 
fie puse, mai devreme sau mai târziu. La un moment dat, 
sora ei, soţia pastorului, prietenii din comitetul pentru 
alfabetizare şi mătuşa sa, care după pensionare locuia 
undeva la ţară, cu toţii aveau să se întrebe ce se 
întâmplase cu felicitările familiei Krank. 

Să le fi rătăcit factorul poştal? Să fi uitat Nora să le 
expedieze? 

Nu! Avea să le spună adevărul: „Anul acesta nu vom 
sărbători Crăciunul; Blair fiind plecată de-acasă, vom pleca 
şi noi într-o croazieră. Şi dacă v-au lipsit chiar atât de mult 
felicitările noastre, atunci anul viitor am să vă trimit 
fiecăruia câte două!” 

Încântată, îşi turnă o ceaşcă de cafea. Se întrebă câţi 
dintre cei aflaţi pe lista familiei Krank aveau să observe 
măcar lipsa urărilor transmise de familia Krank. Primeau şi 
ei câteva zeci de felicitări, cu fiecare an tot mai puţine, e 
drept. Nora nu se ostenise niciodată să ţină socoteala celor 
care le trimiteau. În febra sărbătorilor, cine mai avea timp 
să-şi bată capul să vadă de la cine a primit felicitări şi de la 
cine nu! 

Îi veni în minte un alt subiect care îl irita pe Luther, ori de 
câte ori aducea vorba: rezervele pentru cazurile de 
urgenţă. Nora cumpăra întotdeauna câteva felicitări în plus, 
pentru a putea răspunde imediat la orice felicitare la care 
nu se aşteptau. An de an, primeau astfel de mesaje de la 
oameni pe care abia dacă îi cunoşteau sau de la cunoscuţi 

23 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


de la care până atunci nu mai primiseră niciodată urări de 
sărbători. In mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Nora era 
capabilă, datorita rezervelor, să transmită răspunsul 
familiei Krank, frumos caligrafiat: „Urări de sănătate, pace 
şi voie buna!” 

Era desigur o prostie. 

Ajunse la concluzia că n-avea să-i lipsească deloc ritualul 
felicitărilor de Crăciun. N-avea să ducă dorul adreselor 
scrise cât mai citeţ pe mai bine de o sută de plicuri, n-avea 
să plângă după timbrele lipite şi nici nu avea să-şi facă griji 
dacă nu cumva uitase pe cineva. Nu aveau să-i lipsească 
teancurile de plicuri rupte în grabă pentru a citi câteva 
rânduri scrise cu aceeaşi lehamite, la fel de banal, de 
semenii săi la fel de grăbiţi. 

Eliberată de un gând, Nora îi telefonă lui Luther, pentru 
puţină încurajare. El era la birou. Îi povesti schimbul de 
replici avut cu Aubie mai devreme. 

— Vierme! exclamă Luther. Bine i-ai zis-o! o felicită el, 
când Nora îşi încheie relatarea. 

— N-a fost greu deloc, se împăună ea. 

— lubito, gândeşte-te la plajele cu nisip auriu care ne 
aşteaptă! 

— Ai mâncat ceva? îl întrebă. 

— Nu. Am rămas la cele trei sute de calorii de azi- 
dimineaţă. 

— Şi eu la fel. 

După ce aşeză receptorul în furcă, Luther îşi reluă lucrul. 
De aceasta dată nu făcea calcule şi nici nu studia 
regulamentele fiscale, ci se străduia să compună o 
scrisoare adresată colegilor săi de muncă. Cea dintâi 
scrisoare de Crăciun pe care îi era dat să o scrie. În 
cuprinsul ei, explica pe îndelete, cu înflorituri de stil, 
motivele pentru care nu avea să participe la ritualurile 
obişnuite de sărbători şi le adresa colegilor săi rugămintea 
să fie lăsat în pace. Nu avea să cumpere cadouri nimănui şi 
nici nu dorea să primească vreunul. Oricum, mulțumea 
anticipat celor care ar fi avut aceasta intenţie. Nu avea să 

24 


- JOHN GRISHAM - 


participe la recepţia oficiala a firmei şi nu avea să participe 
nici la beţia tradiţională cu ocazia Crăciunului numită de 
toţi „petrecerea de la birou”. Nu voia să primească din 
coniacul şi şunca pe care clienţii fideli le aduceau 
angajaţilor cu funcţii de răspundere, în fiecare an. Nu era 
deloc supărat şi cu siguranţă nu-i va repezi pe cei care vor 
dori să îi ureze totuşi „Crăciun fericit!”... _ 

Pur şi simplu, anul acesta nu va sărbători Crăciunul. In 
loc de a sărbători, va pleca într-o croazieră. 

Îşi petrecu cea mai mare parte a acelei dimineţi liniştite 
lucrând la ciorna scrisorii. Urma să o bată la maşină şi să 
plaseze câte o copie pe fiecare birou de la Wiley & Beck. 


Primele consecinţe serioase ale hotărârii luate se făcură 
simţite din plin a doua zi, imediat după cină. Da, era cu 
putinţă să te bucuri de Crăciun şi fără felicitări, fără 
petreceri şi dineuri, fără daruri inutile şi fără toate 
mărunţişurile care, nu se ştie cum, ajunseseră de-a lungul 
vremii să fie asociate cu naşterea lui Hristos. Dar cum ar 
putea să treacă sărbătorile fără un pom de Crăciun? 

„Dacă eliminăm ideea bradului, o vom scoate la capăt”, 
îşi făcu Luther socoteala. 

Tocmai strângeau masa, deşi nu era mare lucru de 
strâns. Friptura de pui rece şi brânza, doar atât avuseseră 
la masă, şi lui Luther îi era încă foame când auzi soneria. 

— Mă duc eu să deschid, spuse el. 

Prin fereastra dinspre stradă a camerei de zi zări 
camionul parcat în dreptul casei lor şi ştiu imediat că 
următoarele cincisprezece minute n-aveau să fie deloc 
plăcute. Deschise uşa şi se trezi faţă în faţă cu trei chipuri 
zâmbitoare: doi puştani îmbrăcaţi în ţinuta de gală a 
uniformei de cercetaşi, iar în spatele lor domnul Scanlon, 
instructorul detaşamentului de cercetaşi din cartier. Şi el 
era în uniformă. 

— Bună seara, li se adresă Luther copiilor. 

— Bună seara, domnule Krank. Sunt Randy Bogan, se 
prezentă cel mai înalt dintre cei doi. Vindem şi anul acesta 

25 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


pomi de Crăciun. 

— Am şi ochit unul pentru dumneavoastră în camion, 
completă celălalt băiat. 

— Anul trecut aţi cumpărat un molid canadian albastru, 
spuse domnul Scanlon. 

Luther se uita în spatele lor, spre camionul pe a cărui 
platformă erau înşirate două rânduri de pomi. O mică 
armată de cercetaşi se agita de jur-împrejur, descărcând 
brazii destinaţi vecinilor lui Luther. 

— Cât costă? se interesă Luther. 

— Nouăzeci de dolari, răspunse Randy. Am fost nevoiţi să 
creştem preţurile, din cauza furnizorului. 

„Pomul de anul trecut ne-a costat doar optzeci”, fu cât 
pe ce să comenteze Luther, dar se abţinu la timp. 

Nora îşi făcu apariţia pe neaşteptate, rezemându-şi 
bărbia de umărul lui. 

— Ce drăguţi sunt! şopti ea. 

„Băieţii sau copacii?” se simţi Luther ispitit să o întrebe. 
De ce nu putuse oare să rămână în bucătărie şi să-l lase pe 
el să descurce iţele, de asta data? 

Afişând un zâmbet larg, forţat, Luther declară: 

— Ne pare rău, dar anul acesta nu vom cumpăra nimic. 

Chipuri lipsite de expresie. Uimire. Tristeţe. Un oftat 
adânc, atunci când Nora văzu durerea din ochii copiilor. 
Privindu-i şi simțind în ceafa răsuflarea soţiei sale, Luther 
Krank realiză că acesta era momentul crucial. Dacă avea să 
cedeze acum, potopul avea să se reverse, înghiţindu-i. Mai 
întâi aveau să cumpere bradul, apoi aveau să-l 
împodobească, apoi vor observa că pomul de Crăciun arată 
cumplit de trist fără mormanele de cadouri sub el... 

„Ține-te bine, bătrâne!” se îmbărbătă Luther, chiar în 
clipa în care soţia sa lăsă să-i scape un oftat şi mai 
amarnic. 

— Taci! şuieră el din colţul gurii. 

Băieţii îşi ridicară privirile, privindu-l pe Krank de parcă 
acesta le-ar fi luat ultimii bănuţi din buzunare. 

— Ne pare rău c-am fost nevoiţi să ridicăm preţul, rosti 

26 


- JOHN GRISHAM - 


Randy, cu o voce plângăreaţă. 

— Câştigăm mai puţin pe bucată decât anul trecut, 
adaugă domnul Scanlon, sărindu-i în ajutor. 

— Preţul n-are nimic de-a face, băieţi, spuse Luther, cu 
un zâmbet la fel de fals ca adineauri. Anul ăsta nu vom 
sărbători Crăciunul. Vom fi plecaţi din oraş. In consecinţă, 
n-avem nevoie de pom. Oricum, va mulţumim. 

Băieţii îşi plecară privirile, adoptând atitudinea tipică a 
copiilor răniţi în amorul propriu. Domnul Scanlon părea de-a 
dreptul copleşit de durere. Nora oftă din nou, exprimându- 
şi astfel compasiunea. Cu o clipă înainte de a se lăsa pradă 
panicii, Luther avu o idee genială. 

— la spuneţi-mi, nu-i aşa că în fiecare an organizaţi o 
tabără? In New Mexico, în luna august, parcă aşa mi-aduc 
aminte că scria pe afişele voastre, nu? 

Luaţi prin surprindere, cei trei încuviinţară la unison. 

— E-n regulă, uite ce vă propun: n-am să cumpăr bradul 
anul ăsta, dar voi veţi trece pe-aici la vara, iar eu am să vă 
dau o sută de dolari, să vă fie de ajutor în excursie! 

Randy Bogan reuşi să mulţumească doar pentru că se 
simţi obligat. Deodată cei trei păreau dornici să plece. 

Luther închise uşa în urma lor, fără să se grăbească. Mai 
zăboviră câteva clipe pe trepte, apoi porniră pe alee, 
aruncând priviri peste umăr. 

Când ajunseră în dreptul camionului, se grăbiră să-i 
împărtăşească bizara veste unui alt instructor îmbrăcat în 
uniformă. Curând, agitația din jurul camionului se potoli, iar 
cercetaşii şi instructorii lor se adunară la capătul aleii 
familiei Krank, privind spre casă de parcă pe acoperiş şi-ar 
fi făcut apariţia o hoardă de extratereştri. 

Luther se ghemui lângă fereastră şi trase cu ochiul de 
după draperie. 

— Ce fac? vru să afle Nora, adoptând o poziţie similară. 

— Se holbează la casa noastră. 

— Poate c-ar fi trebuit totuşi să cumpăram un brad. 

— Nu. 

— Nu era neapărat necesar să-l şi împodobim... 

27 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Taci. 

— Puteam să-l punem în curtea din spate. 

— Incetează, Nora! De ce vorbeşti în şoaptă? Suntem la 
noi acasă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Dar tu de ce te-ai ascuns după perdea? 

Luther se ridică şi trase draperiile. Într-un târziu, 
cercetaşii îşi văzură de drum, iar camionul se urni şi el din 
loc. Locuitorii de pe strada Hemlock aveau să-şi primească 
brazii în seara aceea. 

Luther aprinse focul în cămin şi se tolăni în fotoliu, cu o 
carte de contabilitate în mână. Era singur. Nora se 
bosumflase. O toană care avea să-i treacă până dimineaţă. 

Dacă reuşise să îi înfrunte pe cercetaşi, nu mai avea de 
ce să se teamă. Fără îndoială, aveau să urmeze şi alte 
întâlniri de acest fel. Era unul dintre motivele pentru care 
lui Luther nu-i plăcea Crăciunul. Fiecare avea ceva de 
vânzare, aduna fonduri într-un scop sau altul ori tânjea 
după un bacşiş, o gratificaţie, şi altele, şi altele... Se simţi 
invadat de o sfântă indignare, care-i întări convingerea că 
procedase corect. 

O oră mai târziu se strecură tiptil afară din casă. Porni 
agale, fără ţintă, pe trotuarul larg al străzii Hemlock. Era o 
răcoare plăcută. După câţiva paşi, se opri în dreptul cutiei 
poştale a familiei Becker şi privi spre geamul sufrageriei 
acestora. Işi împodobeau pomul de Crăciun. Luther aproape 
că-i putea auzi sporovăind. Ned Becker încerca să-şi 
menţină echilibrul pe treapta cea mai de sus a unei scări de 
metal, agăţând luminiţele în pom. Jude Becker se retrăsese 
câţiva paşi şi dădea indicaţii. Mama lui Jude, o minunăţie 
fără vârstă, mai înspăimântătoare chiar decât Jude însăşi, 
era şi ea dornică să fie de ajutor. Indicaţiile ei, adresate 
sărmanului Ned, păreau a fi în deplină contradicţie cu cele 
ale lui Jude. „Întinde-le încolo, întinde-le încoace! Pe 
creanga aia, ba nu, pe cealaltă! Nu vezi c-a rămas un gol 
dincolo? Unde naiba te uiţi?” Între timp, Rocky Becker, 
mezinul familiei, în vârstă de douăzeci de ani, stătea tolănit 
pe canapea cu ceva de băut în mână. Râdea de ei şi le 

28 


- JOHN GRISHAM - 


dădea sfaturi, care în mod evident erau ignorate. Totuşi era 
singurul care se distra. 

Scena îl făcea pe Luther să zâmbească. Îşi binecuvântă 
înţelepciunea, mândru de hotărârea sa de a evita cu 
eleganţă toată această vânzoleală fără rost. Îşi continuă 
drumul, umplându-şi plămânii cu aer proaspăt, fericit că, 
pentru întâia oară în viaţă, avea să elimine temutul ritual al 
ajustării crengilor pomului de Crăciun. Două porţi mai 
încolo se opri din nou pentru a privi bătălia dintre clanul 
Frohmeyer şi un molid de trei metri înălţime. Domnul 
Frohmeyer avea doi copii din prima căsătorie. Consoarta sa 
avea şi ea trei, iar laolaltă mai făcuseră unul. În total şase 
ţânci, cel mai vârstnic dintre ei neavând mai mult de 
doisprezece ani. Acum, toată stirpea agăța în pom 
ornamente. In fiecare an, Luther auzea pe una din vecine 
comentând cât de oribil arăta pomul familiei Frohmeyer. De 
parcă lui i-ar fi pasat! 

Oribil sau nu, un lucru era sigur: se distrau de minune 
împodobindu-l cu nimicuri sclipitoare. Frohmeyer lucra la 
universitate, în cercetare; se zvonea că avea un salariu de 
o sută zece mii de dolari pe an, dar având o familie atât de 
numeroasă nu se prea vedea. Bradul familiei Frohmeyer 
avea să fie ultimul scos în stradă după Anul Nou. 

Luther se întoarse şi porni spre casă. În dreptul familiei 
Becker zăbovi iar. Ned era aşezat pe canapea, cu o pungă 
cu gheaţă pe umăr, iar Jude se învârtea amenințătoare în 
jurul lui, făcându-i morală. Scara era răsturnată, iar mama 
soacră o inspecta, evaluând pagubele. Oricare vor fi fost 
cauzele răsturnării, cel vinovat era, cu siguranţă, Ned. 

„Grozav! gândi Luther. În următoarele patru luni voi avea 
de ascultat detaliile unei noi crize conjugale în familia 
Becker!” Işi aminti că Ned Becker mai căzuse o dată de pe 
scara aceea, în urmă cu vreo cinci sau şase ani. Se 
răsturnase peste pomul de Crăciun şi, în cădere, spărsese o 
mulţime de globuri la care Jude ţinea ca la ochii din cap. Ea 
bombănise tot anul, după aceea: „Doamne, ce nebunie!” 


29 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


4 


Nora şi două prietene de-ale sale reuşiseră să ocupe o 
masă în localul lor preferat, un fost atelier auto care 
continua să vândă benzină, dar care servea acum 
sandvişuri şi cacao cu lapte, cu trei dolari cana. Ca 
întotdeauna la orele amiezii, era plin ochi, iar coada de la 
intrare atrăgea şi mai mulţi clienţi. 

Era un prânz de lucru. Candi şi Merry erau şi ele membre 
în comitetul de organizare a unei licitaţii în beneficiul 
muzeului de artă. La mesele din jur, alte acţiuni de 
binefacere similare erau puse la cale, cu mari eforturi. 

Telefonul celular al Norei începu să sune. Işi ceru scuze 
că uitase să îl închidă, dar Merry insistă ca ea să răspundă. 
De altfel, băzâitul celularelor se făcea auzit din minut în 
minut în tot localul. 

Era din nou Aubie. În prima clipă, Nora se întrebă de 
unde reuşise să îi obţină numărul. Ce-i drept, obişnuia să-l 
dea tuturor, fără să stea prea mult pe gânduri. 

— E Aubie, de la Sămânţța de dovleac, le explică ea celor 
două prietene, din dorinţa de a le face părtaşe la 
conversaţia care avea să urmeze. 

Ele încuviinţară, fără să arate prea mult interes. Toată 
lumea îl cunoştea, se pare, pe Aubie de la Sămânța de 
dovleac. Avea cele mai mari preţuri din lume, aşa încât cei 
care cumpărau de-acolo erau categoric superiori celorlalţi, 
în materie de papetărie. 

— Am uitat să discutăm despre invitaţiile pentru 
petrecerea dumneavoastră, spuse Aubie, iar Nora simţi că-i 
îngheaţă inima în piept. 

Şi ea uitase de invitaţii şi, cu siguranţi, nu avea de gând 
să discute despre ele în prezenţa prietenelor sale. 

— Ah, da! făcu ea. 

Merry se lansase într-o conversaţie cu cineva de la o 
masă alăturată, iar Candi cerceta cu atenţie chipurile celor 


30 


- JOHN GRISHAM - 


aflaţi în local, ca şi cum ar fi făcut prezenţa. 

— Nu vom avea nevoie nici de aşa ceva, urmă Nora. 

— Nu organizaţi petrecerea de Crăciun? răsună vocea 
încărcată de curiozitate a lui Aubie. 

— Exact, anul asta nu dăm nicio petrecere. 

— Dar, ştiţi... 

— Îţi mulţumesc că m-ai sunat, Aubie, i-o reteză ea cu o 
voce suavă şi se grăbi să închidă telefonul. 

— De ce anume nu veţi avea nevoie? întreba Merry, 
întrerupându-şi conversaţia şi îndreptându-şi atenţia asupra 
Norei. 

— Nu veţi da nicio petrecere? interveni Candi, aţintindu- 
şi privirea pătrunzătoare asupra Norei. Ce s-a întâmplat? 

„Strânge din dinţi, îşi porunci Nora. Gândeşte-te la plaje, 
la apa călduţă şi sărată a mării, la cele zece zile pe care le 
veţi petrece în paradis.” 

— Ah, anul ăsta ne-am hotărât să plecăm într-o croazieră 
în perioada sărbătorilor, spuse ea, încercând să pară cât 
mai naturală. Blair e plecată, iar noi avem nevoie de o 
vacanţă. 

În local se făcu brusc linişte sau cel puţin aşa i se păru 
Norei. Candi şi Merry se posomorâră când auziră vestea 
oferită de Nora. Aceasta, având în minte cuvintele lui 
Luther, îşi continuă ofensiva: 

— Zece zile la bordul Prințesei Insulelor, un iaht de lux. 
Bahamas, Jamaica, Grand Cayman. Am reuşit deja să scap 
de un kilogram incomod, încheie ea pe un ton de veselă 
autoironie. 

— Nu veţi sărbători Crăciunul? întrebă Merry, fără să-i 
vină să creadă. 

— Exact asta am spus mai devreme, replică Nora. 

Merry era o maestră desăvârşită în emiterea de judecaţi 
pripite, iar Nora ştia, de câţiva ani buni, că doar o ripostă 
muşcătoare putea să o pună la punct. Se încordă, gata să 
încaseze o replică plină de asprime. 

— Cum poate cineva să nu sărbătorească Crăciunul? 
întrebă Merry. 

31 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Foarte simplu. Ignori tot ce e legat de acest subiect, 
răspunse Nora, ca şi cum astfel ar fi explicat totul. 

— Sună minunat! spuse Candi. 

— Şi atunci noi ce vom face în seara de Ajun? întrebă 
Merry. 

— Sunt sigură că veţi găsi ceva de făcut, îi răspunse 
Nora. Mai sunt şi alte petreceri. 

— Dar niciuna nu se poate compara cu a voastră! 

— Eşti drăguță... 

— Când plecaţi? întrebă Candi, visând la plaje însorite şi 
la absenţa rudelor altminteri atotprezente de sărbători. 

— În prima zi de Crăciun, pe la amiază. 

Momentul ales de Luther atunci când rezervase biletele i 
se păruse şi ei destul de ciudat. „Dacă tot nu sărbătorim 
Crăciunul, de ce n-am pleca mai devreme, dragul meu?” 
întrebase ea. „Am evita astfel toata nebunia din Ajun.” „Dar 
dacă Blair ne sună chiar în seara de Ajun?” replicase el. In 
plus, Biff reuşise să-i obţină o reducere de 399 de dolari din 
preţul călătoriei, fiindcă numărul pasagerilor era redus pe 
25 decembrie. Oricum, totul fusese plătit, locurile erau 
rezervate şi nu se mai putea schimba nimic. 

— Atunci de ce nu daţi totuşi petrecerea din seara de 
Ajun! insistă Merry, temându-se că s-ar putea vedea 
obligată să organizeze ea însăşi o petrecere. 

— Am putea, dar nu vrem, Merry. Vrem să luăm o pauză 
anul acesta, înţelegi? Să nici nu auzim de Crăciun! Fără 
brad, fără curcan, fără cadouri. De banii astfel economisiti, 
ne permitem să plecam într-o croazieră. M-ai înţeles? 

— Eu am înţeles, oftă Candi. Doamne, cât mi-aş dori să 
aibă şi Norman asemenea iniţiative! Dar n-are rost să-mi 
fac iluzii. l-ar fi teamă c-ar putea rata meciurile transmise 
de sărbători... Nora, te invidiez! : 

Merry muşcă din sandvişul cu avocado. Incepu să 
mestece tacticoasă, rotindu-şi privirile prin local. Nora îi 
ghici gândurile. Cui să spună mai întâi vestea? Familia 
Krank a hotărât să ignore Crăciunul! Nu vor mai da nicio 
petrecere! Nu vor avea brad! Nimic din toate astea! Doar 

32 


- JOHN GRISHAM - 


un teanc de bani în buzunare, pe care îi vor face praf într-o 
croazieră. 

Nora începu şi ea să mănânce, conştientă că, din clipa în 
care avea să iasă pe uşă, bârfele vor începe să vuiască în 
local. Până la prânz, toată lumea avea să afle. Ei şi? îşi 
spuse ea. Era inevitabil, în fond. Şi ce mare scofală? 
Jumătate din ei vor adopta poziţia lui Candi, vor fi morţi de 
invidie şi vor visa să fie în locul Norei. Ceilalţi vor fi în 
tabăra lui Merry, în aparenţă îngroziţi de ideea de a nu 
sărbători Crăciunul, dar chiar şi în acest grup de critici, 
Nora bănuia că mulţi vor invidia în secret ideea lor de a 
pleca într-o croazieră. lar peste trei luni, nimeni nu-şi va 
mai aminti de acest episod. 

După câteva muşcături îşi lăsară deoparte sandvişurile şi 
se apucară să treacă în revista hârţogăria. Despre Crăciun, 
nimeni nu mai pomeni niciun cuvinţel, cel puţin nu în 
prezenţa Norei. Mai târziu, în timp ce conducea spre casă, îl 
sună pe Luther, pentru a-i da vestea noii victorii repurtate. 


Luther trecea printr-o serie de stări contradictorii. 
Secretara sa, o femeie divorțată de trei ori, în vârstă de 
cincizeci de ani, pe nume Dox, strâmbase din nas, 
comentând faptul că anul acesta va trebui să-şi cumpere 
singură un parfum ieftin, câtă vreme Moş Crăciun nu avea 
să treacă pe la ea. Doi colegi îl numiseră, râzând, 
Harpagon. „Ha-ha, ce idee originală!” gândise Luther. 

Ceva mai târziu, Yank Slader năvălise în biroul său, de 
parc-ar fi fost hăituit de o hoardă de clienţi înfuriaţi. Privise 
precaut în urmă, apoi închisese uşa şi se aşezase. 

— Bătrâne, eşti un geniu! rosti el aproape în şoaptă. 

Yank era specialist în amortizări, se temea până şi de 
umbra lui şi îi plăcea să lucreze optsprezece ore pe zi 
pentru că avea o pacoste de nevastă. 

— Bineînţeles că sunt, replica Luther. 

— Aseară am ajuns acasă destul de târziu, am aşteptat 
să se culce nevastă-mea şi am făcut exact ceea ce-ai făcut 
tu. Am luat la puricat toate chitanţele, toate extrasele de 

33 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


cont, am adunat sumele şi am obţinut un total de aproape 
şapte mii. Tu cât ai risipit? 

— Ceva peste şase mii. 

— De necrezut, nu-i aşa? Şi din toate astea nu se vede 
nimic concret. Mi se face rău când mă gândesc. 

— De ce nu pleci şi tu într-o croazieră? îi propuse Luther, 
ştiind prea bine că nevasta lui Yank n-ar fi de acord nici în 
ruptul capului cu o asemenea idee nebunească. Pentru ea, 
sărbătorile începeau încă de la sfârşitul lui octombrie, 
acumulau constant energie o dată cu trecerea timpului, 
culminând cu Big-Bang-ul din prima zi de Crăciun, cu patru 
mese festive într-un interval de zece ore şi cu casa plină de 
musafiri. 

— O croazieră! mormăi Yank. Nici c-aş putea să-mi 
închipui ceva mai cumplit! Să fiu blocat vreme de zece zile 
la bordul unei nave împreuna cu Abigail! Cred c-aş sfârşi 
prin a o azvârli peste bord. 

„Şi nimeni n-ar putea să te condamne”, adăugă Luther în 
gând. 

— Şapte mii de dolari! repeta Yank, mai mult pentru sine. 

— E ridicol, nu-i aşa? oftă Luther. 

O vreme, cei doi contabili rămaseră tăcuţi, deplângând 
irosirea unor sume câştigate cu greu. 

— E prima voastră croaziera? întreba Yank. 

— Da. 

— N-am fost niciodată pe mare. Mă întreb dacă sunt şi 
persoane neînsoţite la bord. 

— Bineînţeles. Nu scrie nicăieri că e musai să ai un 
partener pentru a pleca într-o croazieră. Te bate gândul să 
pleci de unul singur, Yank? 

— Visez doar, Luther. 

Se lăsă purtat de imaginaţie şi Luther descoperi în ochii 
lui un dram de speranţă şi de amuzament pe care nu le mai 
văzuse niciodată până atunci. Yank părăsise încăperea şi 
zbura ca vântul deasupra Caraibilor, de unul singur, 
departe de Abigail. 

Luther păstră tăcerea, lăsându-şi colegul să viseze. 

34 


- JOHN GRISHAM - 


Liniştea se prelungi, începând să devină stânjenitoare. Din 
fericire, telefonul începu să sune, readucându-l cu 
brutalitate pe Yank în lumea aspră a amortizărilor şi a 
certăreţei sale soţii. Se ridică şi porni spre uşă, fără niciun 
cuvânt. In prag se opri şi, întorcându-se, declară: 

— Luther, tu eşti eroul meu! 


Vic Frohmeyer auzise zvonul de la domnul Scanlon, 
instructorul cercetaşilor, de la nepoata soţiei sale, care era 
colegă de cameră cu o fată care lucra cu jumătate de 
normă la Sămânța de dovleac a lui Abbie, precum şi de la 
un coleg de-al sau de la universitate, al cărui frate îşi ţinea 
contabilitatea la Wiley & Beck. Trei surse diferite, vasăzică 
zvonul era cu siguranţă adevărat. Krank n-avea decât să 
facă tot ce poftea, dar Vic şi ceilalţi vecini de pe Hemlock n- 
aveau să stea cu mâinile încrucişate. 

Frohmeyer era conducătorul neales al celor care locuiau 
pe strada Hemlock. Slujba lui comodă de la universitate îi 
lăsa destul timp liber pentru alte activităţi, iar energia sa 
niciodată secătuită îl determina să iasă mereu în stradă 
pentru a pune la cale fel de fel de acţiuni comunitare. 
Având şase copii, în casa lui era un continuu du-te-vino. 
Uşile erau mereu deschise, joaca mereu în toi. In 
consecinţă, peluza din faţa reşedinţei Frohmeyer avea 
gazonul bătătorit, deşi capul familiei avea multă grijă de 
straturile de flori. 

Frohmeyer era cel care îi invita pe candidaţii la diverse 
funcţii în Consiliul Municipal. Organiza petreceri „la un 
grătar” în curtea din spate şi le oferea şansa să-şi expună 
programul în faţa vecinilor. Frohmeyer era cel care 
concepea petiţiile către primărie, mergând apoi din uşă în 
uşă şi adunând semnături împotriva anexării străzii la un 
alt cartier, în favoarea contribuţiilor şcolare, împotriva 
construirii unei autostrăzi cu patru benzi la kilometri 
depărtare sau pentru introducerea unui nou sistem de 
canalizare. Frohmeyer era cel care suna la compania de 
salubritate dacă gunoiul nu era ridicat la timp şi, datorită 

35 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


intervenţiei lui, problema era rezolvată cât ai clipi din ochi. 
Un câine vagabond sau rătăcit de pe străzile vecine? Un 
telefon de la Frohmeyer şi băieţii de la ecarisaj îşi făceau 
apariţia. Un puştan pletos, cu tatuaje pe braţ şi aspect de 
delincvent? Frohmeyer chema pe dată poliţia, să-l ia la 
întrebări... 

Când vreunul din vecini era internat în spital, familia 
Frohmeyer organiza vizitele de curtoazie, hrănea animalele 
de casă şi aranja chiar ca peluza să fie tunsă la timp. Murea 
cineva pe strada Hemlock? Familia Frohmeyer comanda 
coroane de flori şi se ocupa de transportul către cimitir. 
Orice vecin în necaz putea să apeleze la familia Frohmeyer, 
indiferent despre ce-ar fi fost vorba. 

Ideea cu Frosty îi aparținuse tot lui Vic, deşi văzuse ceva 
de genul acesta într-o suburbie din Evanston, aşa încât nu- 
şi putea asuma pe de-a-ntregul meritul. Câte un Frosty pe 
fiecare acoperiş de pe Hemlock, un om de zăpadă de doi 
metri şi jumătate înălţime, cu un zâmbet tâmp şi o pipă 
dintr-un cocean de porumb, cu joben negru şi un fular roşu 
petrecut în jurul gâtului, strălucind alb, imaculat, datorita 
unui bec de doua sute de wati, înşurubat într-o cavitate 
situată cam în regiunea intestinelor... Frosty îşi făcuse 
debutul pe strada Hemlock în urmă cu şase ani şi se 
bucurase de un succes zdrobitor: douăzeci şi una de case 
pe o parte a străzii şi douăzeci şi una pe cealaltă afişaseră 
două rânduri perfect aliniate de oameni de zăpadă cocoţaţi 
la doisprezece metri înălţime. O poză color cu un 
comentariu drăguţ apăruse pe prima pagina a ziarelor. 
Două echipe de televiziune transmiseseră în direct de pe 
strada Hemlock! 

În anul următor, strada Stanton din sud şi strada 
Ackerman de la nord de Hemlock acceptaseră provocarea, 
împodobindu-şi acoperişurile cu reni Rudolph şi cu clopoței 
argintii, iar, la sugestia discretă a lui Frohmeyer, cei de la 
administraţia parcurilor şi a domeniului public înfiinţaseră 
cu promptitudine un premiu pentru strada cel mai frumos 
decorată cu prilejul Crăciunului. 

36 


- JOHN GRISHAM - 


Cu doi ani în urmă, se produsese dezastrul, când o 
furtună smulsese mai toţi oamenii de zăpadă, trimiţându-i 
pe calea aerului până în cartierul vecin. Frohmeyer îşi 
mobilizase vecinii şi, anul trecut, o noua generaţie de 
Frosty, ceva mai scunzi, împodobiseră acoperişurile de pe 
strada Hemlock. Doar două familii refuzaseră să participe. 

În fiecare an, Frohmeyer hotăra ziua în care Frosty 
trebuia să reînvie şi, auzind zvonul despre familia Krank şi 
croaziera acestora, Vic decise să nu mai aştepte nicio clipă. 
După cină, dactilografie un bilet adresat vecinilor — făcea 
asta cel puţin de două ori pe lună — îl multiplică în 
patruzeci şi unu de exemplare şi îi trimise pe cei şase copii 
ai săi să distribuie câte un exemplar fiecărui vecin de pe 
strada Hemlock. Textul suna astfel: 


„Dragă vecine, 

Potrivit buletinului meteo, mâine va fi vreme senină, 
aşadar un moment excelent pentru a-l readuce la viaţă pe 
Frosty. Dacă aveţi nevoie de ajutor, chemaţi-ne, pe mine, 
pe Marty sau Judd. 

Vic Frohmeyer” 


Luther primi biletul din mâna unui copil zâmbitor. 

— De la cine e? întrebă Nora din bucătărie. 

— De la Frohmeyer. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre Frosty. 

Nora intră cu paşi mici în camera de zi. Luther ţinea în 
mână biletul şi îl privea de parc-ar fi fost o citaţie de 
prezentare la tribunal, pentru a face parte dintr-un juriu. 
Schimbară priviri temătoare. Într-un târziu, Luther începu 
să clatine încet din cap. 

— N-ai de ales, trebuie să o faci, spuse ea. 

— Ba nu, replică el, pe un ton tot mai ridicat, cu fiecare 
silabă pronunţată. Nu, cu siguranţă n-o voi face. Nu-mi 
spune mie Vic Frohmeyer că trebuie să-mi împodobesc 
casa de Crăciun! 

37 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Dar nu-i vorba decât de Frosty... 

— Nu, Nora, e mult mai mult! 

— Despre ce vorbeşti? 

— E o chestiune de principiu, Nora. Nu înţelegi? Dacă 
vrem, putem să-l dăm dracului de Crăciun şi... 

— Nu drăcui, Luther! 

— .. Şi nimeni, nici măcar Vic Frohmeyer nu ne poate 
împiedica! Vorbea din ce în ce mai tare. Nimeni nu mă 
poate obliga să fac asta! 

Arăta cu degetul spre tavan, fluturând în acelaşi timp 
biletul. Nora se retrase strategic în bucătărie. 


38 


- JOHN GRISHAM - 


5 


Frosty, omul de zăpadă, era livrat în patru bucăţi: cea 
dintâi, o sferă mare, se îmbina cu următoarea, un bulgăre 
de zăpadă ceva mai mic. Urma trunchiul şi, în sfârşit, capul, 
cu faţa desenata şi pălăria. Fiecare parte putea fi pusă în 
cea de dimensiuni superioare, aşa că depozitarea lui Frosty 
în timpul celorlalte unsprezece luni ale anului nu punea 
probleme prea mari. Costând optzeci şi doi de dolari şi 
nouăzeci şi nouă de cenți plus cheltuielile de livrare, fiecare 
avea tot interesul să-l împacheteze cu grijă. 

Despachetarea, în schimb, era o adevărată plăcere. De-a 
lungul unei întregi după-amieze, părţi din Frosty puteau fi 
văzute în garajele celor de pe strada Hemlock. Oamenii de 
zăpadă erau scuturaţi de praf, iar piesele erau verificate cu 
atenţie. Urma asamblarea, piesă cu piesă, la fel ca în cazul 
adevăraţilor oameni de zăpadă, până ajungeau de doi 
metri, şi erau gata să fie urcați pe acoperişuri. Instalarea nu 
era nicidecum floare la ureche. Era nevoie de o scară şi de 
un colac de frânghie, iar ajutorul unui vecin era 
indispensabil. Mai întâi era escaladat acoperişul, temerarul 
alpinist asigurându-se cu o frânghie în jurul mijlocului. 
Venea apoi rândul lui Frosty, care era făcut din plastic dur 
şi cântărea aproape douăzeci de kilograme, să fie ridicat cu 
grijă, pentru a nu se zgâria de pereţi. Odată ajuns sus, 
Frosty era fixat de horn, cu ajutorul unui ham special 
inventat de Vic Frohmeyer. Un bec de două sute de waţi 
era înşurubat în locaşul special din măruntaiele lui Frosty, 
iar cablul lung de alimentare era trecut de cealaltă parte a 
acoperişului, spre curtea interioară. A 

Wes Trogdon lucra ca agent de asigurări. Işi luase o zi 
liberă pentru a le face copiilor o surpriză, instalând primul 
om de zăpadă de pe strada Hemlock. Imediat după prânz, 
împreună cu soţia sa Trish, îl spălară pe Frosty. Apoi, sub 
supravegherea atentă a soţiei sale, Wes escaladă 


39 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


acoperişul şi meşteri de zor până când Trish se declară 
mulţumită. De la doisprezece metri înălţime, Wes 
contemplă priveliştea sublimă şi constată cu inima plesnind 
de bucurie că reuşise să o ia înaintea tuturor vecinilor. 
Chiar şi a lui Frohmeyer! 

În timp ce Trish îi pregătea o ceaşcă fierbinte de cacao, 
Wes se apucă să care pe aleea din faţa casei cutiile cu 
beculeţe, depozitate în pivniţă peste an. Intinse cablurile pe 
alee şi verifică atent circuitele. Niciunul dintre vecinii de pe 
Hemlock nu-i întrecea la capitolul beculeţelor pe cei din 
familia Trogdon. De Crăciun, luminile trasau perimetrul 
curţii, învăluiau gardul viu şi coroanele copacilor, urmau 
muchiile zidurilor casei şi tiveau de jur-împrejur ferestrele: 
anul trecut, nu mai puţin de paisprezece mii de beculeţe 
iluminaseră feeric proprietatea. 

Frohmeyer plecă devreme de la serviciu, cu gândul să 
supravegheze desfăşurarea pregătirilor pe strada Hemlock 
şi descoperi încântat că lumea se pusese pe treabă. O clipă 
îl încercă un sentiment de gelozie, văzând că Trogdon i-o 
luase înainte, dar, la urma urmei, asta nu prea avea 
importanţă. Curând, cei doi vecini îşi uniră forţele pentru a-i 
da o mână de ajutor doamnei Ellen Mulholland, o văduvă 
drăguță, care se apucase deja de copt prăjituri. Cât ai zice 
peşte, omul ei de zăpadă era cocoţat pe casă, cei doi 
devoraseră o tavă de negrese şi porniseră mai departe, să- 
şi ofere serviciile şi altor vecini. Li se alăturaseră şi copiii, 
inclusiv Spike Frohmeyer, un puşti care, la doisprezece ani, 
dovedea din plin că moştenise spiritul organizatoric al 
tatălui său şi gustul pentru activismul în slujba comunităţii. 
Au mers din uşă în uşă toata după-amiaza, plini de elan, 
până când lăsarea întunericului le mai domoli niţel 
entuziasmul. 

Spike sună şi la uşa familiei Krank, dar nu-i deschise 
nimeni. Lexus-ul domnului Krank nu era parcat pe alee, un 
lucru deloc neobişnuit la ora cinci după-amiaza. In schimb, 
Audi-ul doamnei Krank era în garaj, un indiciu sigur că 
aceasta era acasă. Draperiile şi storurile erau trase. Cu 

40 


- JOHN GRISHAM - 


toate acestea, nimeni nu răspunse şi echipa de vecini 
săritori trecu mai departe, la familia Becker. Ned era pe 
alee, ştergându-l de praf pe Frosty, în timp ce soacra sa 
lătra la el, dându-i indicaţii de pe treptele de la intrare. 

— Pleacă, şopti Nora în receptor, ascunsă după perdeaua 
din dormitor. 

— De ce vorbeşti în şoaptă? întrebă Luther, iritat. 

— Fiindcă nu vreau să mă audă ei. 

— Cine sunt „ei”? 

— Vic Frohmeyer, Wes Trogdon, mi se pare că e şi 
Brixley, tipul din capătul celalalt al străzii, câţiva copii. 

— O şleahtă de tâlhari, nu? 

— Mai degrabă o bandă de cartier. Acum s-au oprit la 
Becker. 

— Vai de capul lor! 

— Unde-i Frosty al nostru? întrebă Nora. 

— Unde-a fost din ianuarie, când l-am dat jos de pe 
acoperiş. De ce? 

— Am întrebat şi eu... 

— Ştii că e de-a dreptul hazliu, Nora? Vorbeşti în şoaptă 
la telefon, te-ai încuiat în casă... Şi toate astea doar fiindcă 
vecinii noştri colindă strada pentru a-i ajuta pe ceilalţi să 
monteze un om de zăpadă din plastic, ridicol până la 
Dumnezeu şi, pe deasupra, lipsit de orice legătură cu 
sărbătoarea Crăciunului. Te-ai gândit vreodată la asta, 
Nora? 

— Nu. 

— Noi am votat pentru renul Rudolph, mai ţii minte? 

— E caraghios, într-adevăr. 

— Dar mie nu-mi vine să râd. 

— Frosty îşi ia şi el vacanţă anul ăsta. E clar? Răspunsul 
nostru rămâne acelaşi: nu. 

Luther închise telefonul şi se strădui să se concentreze 
asupra problemelor de serviciu. În drum spre casă, după 
lăsarea întunericului, îşi repetă fără încetare că era o 
nebunie să-şi facă griji din pricina unei probleme atât de 
neînsemnate, precum instalarea omului de zăpadă pe 

41 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


acoperiş. Şi, în tot acest timp, nu înceta să se gândească la 
Walt Scheel. 

— Haide, Scheel, mormăi el. Nu mă lăsa balta tocmai 
acum! 

Dintre toţi vecinii, pe Walt Scheel îl considerase 
dintotdeauna rivalul său. Era un tip morocănos, care locuia 
chiar peste drum. Avea doi fii plecaţi la facultate, nevastă- 
sa lupta din greu împotriva cancerului, avea o slujbă 
misterioasă la o corporație belgiană, iar veniturile sale îl 
înscriau printre cei mai bine situaţi locatari de pe Hemlock. 
Indiferent cât anume câştiga, Scheel şi nevastă-sa voiau să 
le dea de înţeles vecinilor că suma respectiva era mult mai 
mare. Când Luther îşi cumpărase Lexus-ul, Scheel se 
afişase imediat cu unul identic. Când familia Bellington îşi 
construise piscina, Scheel simţise nevoia de a înota în 
curtea din spate, la recomandarea medicului, după cum se 
grăbise să afirme. Sue Kropp, din capătul de vest al străzii, 
îşi echipase bucătăria cu mobilier făcut la comandă, cu 
toate utilităţile incluse. Potrivit zvonurilor, cheltuise vreo 
opt mii de dolari. Şase luni mai târziu, Bev Scheel cheltuise 
nu mai puţin de nouă mii de dolari, în acelaşi scop. 

Potrivit unor martori de încredere, deşi o bucătăreasă 
înveterată, mâncarea lui Bev era mai puţin gustoasă după 
renovare, în ciuda ustensilelor sofisticate. 

Cu optsprezece luni în urmă, aroganţa lor primise o 
lovitura crâncenă o dată cu aflarea diagnosticului lui Bev. 
Familia Scheel încetase brusc să mai dorească să-şi 
impresioneze vecinii. Acumularea de bunuri încetase să 
mai fie o prioritate. Înduraseră calvarul în tăcere, cu 
demnitate, iar vecinii de pe Hemlock le fuseseră alături, ca 
întotdeauna când unul de-al lor se afla la ananghie. La un 
an după prima şedinţă de chimioterapie, la corporaţia 
belgiană avuseseră loc restructurări. Indiferent care fusese 
funcţia lui Walt înainte, acum nu mai era la fel de bună. 

Anul trecut, de Crăciun, familia Scheel avusese mult prea 
multe probleme, ca să-şi mai pavoazeze casa. Renunţaseră 
să-l urce pe Frosty pe acoperiş şi nu atârnaseră decât 

42 


- JOHN GRISHAM - 


câteva luminiţe la geamuri, mai mult de dragul păstrării 
aparenţelor. 

Cu un an în urmă, Frosty lipsise doar de pe acoperişul 
familiei Scheel şi de pe cel al unui cuplu pakistanez care 
locuise acolo doar trei luni, înainte de a se muta la o adresă 
necunoscută. Casa fusese scoasă la vânzare, iar Frohmeyer 
se gândise foarte serios să comande un Frosty nou şi să îl 
instaleze pe ascuns acolo, pe timpul nopţii. 

— Haide, Scheel, mormăi în barba Luther, conducând 
spre casă. Ţine-l pe Frosty în pivniţa şi anul asta! 

Ideea cu oamenii de zăpadă fusese drăguță în urmă cu 
şase ani, atunci când o propusese Frohmeyer. Acum 
devenise sâcâitoare. Mă rog, nu şi pentru puştii de pe 
Hemlock, recunoscu Luther în gând. Încercase un 
sentiment ascuns de satisfacţie în urmă cu doi ani, când 
furtuna curăţase acoperişurile, împrăştiind oamenii de 
zăpadă în tot oraşul. 

Coti pe Hemlock şi văzu că toate casele de pe stradă 
aveau câte un om de zăpada pus de strajă pe acoperiş. 
Doar două goluri între-rupeau alinierea perfectă: casele 
familiilor Scheel şi Krank. „Mulţumesc, Scheel!” şopti 
Luther. Strada era plina de copii pe biciclete. Vecinii erau şi 
ei pe-afară, montând ghirlande cu beculeţe şi sporovăind 
peste gardurile vii. 

In timp ce-şi parcă maşina şi se îndreptă cu paşi grăbiţi 
spre intrare, Luther observă agitaţie în garajul familiei 
Scheel. Câteva minute mai târziu, înălţară o scară, iar 
Frohmeyer o escaladă sprinten, ca un veteran într-ale 
acoperişurilor. Luther urmări scena cu atenţie, ascuns după 
storurile uşii de la intrare. Walt Scheel era pe alee şi stătea 
de vorbă cu câţiva vecini. Bev, înfofolită într-un palton 
călduros, rămăsese pe treptele de la intrare. Spike 
Frohmeyer se lupta să descâlcească un prelungitor. Se 
auzeau strigăte şi râsete, toţi erau dornici să-i dea indicaţii 
lui Frohmeyer, în vreme ce penultimul Frosty de pe 
Hemlock urca spre locul său de veghe. 

Cina frugală — macaroane cu brânză dietetică — se 

43 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


desfăşură într-o linişte aproape deplină. Nora slăbise deja 
un kilogram şi jumătate, iar Luther două. Spălară vasele 
împreună, apoi Luther cobori în pivniţă şi făcu gimnastică 
vreme de cincisprezece minute, arzând astfel trei sute 
patruzeci de calorii, mai mult decât consumase ceva mai 
devreme. Făcu un duş şi încercă să citească. 

Când zgomotele din stradă se potoliră, Luther ieşi să se 
plimbe. Refuza să accepte statutul de prizonier în propria-i 
casă. Refuza să se ascundă de vecini. N-avea de ce să se 
teamă de ei. 

Se simţi puţin vinovat în timp ce admira şirurile perfecte 
de oameni de zăpadă care străjuiau strada. Familia 
Trogdon îşi împodobea bradul, într-o atmosferă vesela. 
Această scenă îi aminti de copilăria lui Blair şi de vremurile 
de odinioară. Luther nu era omul nostalgiilor. Viaţa trebuie 
trăită azi, nu în viitor, şi cu siguranţă nu în trecut! Aceasta 
fusese mereu deviza sa. Căldura amintirilor fu repede 
alungată când se gândi la cumpărături, la aglomeraţie şi la 
banii aruncaţi în vânt. Luther era mândru de hotărârea sa 
de a-şi lua liber anul acesta, de Crăciun. Pantalonii îi erau 
deja cam largi. Plajele îi aşteptau. 

O bicicletă se ivi de nicăieri şi frână brusc în dreptul său. 

— Bună seara, domnule Krank. 

Era Spike Frohmeyer, care, cu siguranţă, se întorcea 
acasă după vreuna din întâlnirile clandestine cu alţi puşti 
de seama lui. Era lucru ştiut că juniorul dormea mai puţin 
decât tatăl său, iar cartierul era plin de poveşti referitoare 
la escapadele nocturne ale lui Spike. Era un băiat de 
treabă, dar cam zvăpăiat. 

— Noroc, Spike, rosti Luther încercând sa-şi recapete 
suflul. Ce cauţi pe străzi la ora asta? 

— Am dat şi eu o tură, să văd cum stau lucrurile, 
răspunse puştiul, de parc-ar fi fost un paznic de noapte 
care-şi face rondul. 

— Care lucruri, Spike? 

— Tata m-a trimis să dau o fugă până pe strada Stanton, 
să văd câţi dintre cei de-acolo l-au montat pe Rudolph pe 

44 


- JOHN GRISHAM - 


acoperiş. 

— Ei, şi câţi sunt? întrebă Luther, prinzându-se în jocul 
puştiului. 

— Niciunul! l-am ras şi anul asta! 

Familia Frohmeyer avea să aibă parte de o noapte a 
victoriei. „Doamne, ce caraghioslâc!” gândi Luther. 

— Dumneavoastră nu-l montați pe Frosty, domnule 
Krank? 

— Nu, Spike. Anul ăsta vom fi plecaţi din oraş, aşa că nu 
vom sărbători Crăciunul. 

— Nu ştiam că se poate aşa ceva. 

— Trăim într-o ţară liberă, Spike, putem face aproape tot 
ce dorim. 

— Dar nu plecaţi decât în ziua de Crăciun, insistă Spike. 

— Ce spui? 

— Am auzit că plecaţi de-abia pe la amiază. Aveţi tot 
timpul să-l instalaţi pe Frosty. Aşa am putea să câştigăm 
din nou premiul. 

Luther zăbovi o secundă, înainte de a-i răspunde, uimit 
de repeziciunea cu care problemele personale ale cuiva 
puteau să dea ocol întregului cartier. 

— Se pune prea mult preţ pe a învinge, Spike, spuse el 
într-un târziu, pe un ton înţelept. Las' să mai câştige şi alţii, 
anul ăsta. 

— Aşa o fi... 

— Hai, fugi acasă! 

Puştiul demară în trombă, aruncându-i peste umăr: 

— Noapte bună, domnule Krank. 

Tatăl băiatului pândea, se pare, momentul în care Luther 
avea să treacă prin dreptul casei lor. 

— Bună, Luther, spuse Vic, vrând să dea impresia că 
întâlnirea lor fusese o pură întâmplare. Stătea rezemat de 
cutia poştala de la capătul aleii. 

— Buna seara, Vic, răspunse Luther. 

Fusese cât pe-aci să se oprească. In ultima clipă, se 
răzgândi şi trecu pe lângă Frohmeyer, continuându-şi 
plimbarea. Acesta veni după el. 

45 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Ce mai face Blair? 

— E bine, Vic, mulţumesc de întrebare. Cum o duc copiii 
tăi? 

— Sunt foarte bucuroşi. E cea mai frumoasă perioadă a 
anului. Nu, Luther? 

Frohmeyer îl ajunsese din urmă şi acum cei doi mergeau 
alături. 

— Ai perfectă dreptate. Nici eu nu m-am simţit nicicând 
mai fericit. Totuşi, mi-e dor de Blair. Fără ea, n-are cum să 
fie la fel de bine. 

— Bineînţeles că nu. _ 

Se opriră în faţa casei familiei Becker, vecinii lui Luther. Il 
văzură pe bietul Ned care încerca să-şi menţină echilibrul în 
vârful scării, făcând eforturi zadarnice pentru a monta o 
stea uriaşă pe creanga cea mai de sus a bradului. Nevastă- 
sa stătea în spatele lui, ajutându-l cu indicaţiile-i preţioase. 
Nu-i trecuse prin cap, se pare, că lui Ned i-ar fi fost mai de 
folos dacă i-ar fi ţinut scara. Soacra era la câţiva paşi 
distanţă, ca să aibă o imagine de ansamblu. Păreau gata să 
se ia la pumni. 

— Anumite lucruri nu-mi vor lipsi deloc, de Crăciun, 
comentă Luther. 

— Aşadar, chiar aveţi de gând să daţi uitării sărbătorile? 

— Exact, Vic. Ţi-aş fi recunoscător dacă ai da dovadă de 
înţelegere. 

— Ceva nu mi se pare în regulă cu ideea asta... 

— Dar hotărârea nu-ţi aparţine, nu-i aşa? 

— Ce-i drept, nu. 

— Noapte bună, Vic. 

Luther îl lăsă acolo, cu gura căscată şi se îndepărtă, 
amuzat de cele văzute în sufrageria familiei Becker. 


46 


- JOHN GRISHAM - 


6 


Programată înainte de amiază, masa rotundă de la 
adăpostul pentru femei agresate se terminase prost când 
Claudia, mai curând o cunoştinţă întâmplătoare decât o 
prietenă, îi aruncă maliţios: 

— Ei, Nora, am auzit eu bine sau anul ăsta nu mai daţi 
nicio petrecere de Crăciun? 

Din cele opt femei aflate în încăpere, cu tot cu Nora, doar 
cinci participaseră la petrecerile din anii trecuţi. Celelalte 
trei nu fuseseră invitate şi, în clipa aceea, păreau a căuta o 
gaură de şarpe în care sa se ascundă. Nora încerca aceleaşi 
sentimente. 

„Ticăloaso!” gândi Nora, dar reuşi să se stăpânească şi 
replică scurt: 

— Mă tem că nu. Anul ăsta luăm o pauză. 

Se abţinu cu greu să nu adauge: „lar dacă vom mai da o 
petrecere vreodată, Claudia dragă, nu aştepta să fii 
invitată...” 

— Am auzit că plecaţi într-o croazieră, interveni Jayne, 
una dintre cele trei excluse, încercând să schimbe 
subiectul. 

— Aşa e. Plecăm chiar în prima zi de Crăciun. 

— Aşadar, v-aţi hotărât să eliminaţi pur şi simplu 
Crăciunul şi tot ce e legat de el? întreba Beth, o altă 
cunoştinţă întâmplătoare, care-şi datora participarea an de 
an la petreceri doar faptului că firma soţului ei făcea afaceri 
cu Wiley & Beck. 

— Cu totul! confirmă Nora pe un ton agresiv, simțind un 
nod în stomac. 

— E o modalitate ingenioasă de a economisi nişte bani, 
sugeră Lila, cea mai mare scorpie din întregul grup. 

Felul în care accentuase cuvântul „bani” voia să le dea 
de înţeles celorlalte ca familia Krank avea, probabil, 
probleme financiare. Nora simţi că îi iau foc obrajii. Soţul 


47 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Lilei era medic pediatru. Luther afirmase că ştia sigur că 
aveau o mulţime de datorii: locuiau într-o casă mare, 
conduceau maşini scumpe şi erau membrii ai unor cluburi 
simandicoase. Câştigau o mulţime de bani, dar şi cheltuiau 
peste măsură. 

Oare ce făcea Luther în aceste momente înfiorătoare? De 
ce era ea obligată să îndure consecinţele neplăcute ale 
planului smintit pe care îl concepuse el? De ce tocmai ea să 
fie expusă tirului de întrebări răutăcioase, în vreme ce el 
stătea liniştit în biroul lui şi avea de-a face doar cu indivizi 
care fie îi erau subordonați, fie aveau motive să-i ştie de 
frică? Firma Wiley & Beck era, de fapt, o mână de „băieţi de 
gaşcă”, contabili din vocaţie cu toţii. Mai mult ca sigur, îl 
admirau sincer pe Luther pentru curajul său de a spune 
„nu” Crăciunului, făcând astfel o economie în bugetul 
familiei. Dacă ideea sa revoluţionară ar putea deveni o 
tendinţă la modă în vreun domeniu, acela ar fi fost cu 
siguranţă cel al breslei contabililor. 

În vreme ce ea încasa toate loviturile, Luther se afla în 
siguranţă la birou, făcând pe eroul! 

Femeile erau cele care se ocupau de pregătirea 
Crăciunului, nicidecum bărbaţii! Ele făceau cumpărăturile, 
ele decorau casa, găteau, puneau la cale petrecerile, 
trimiteau felicitări şi se ocupau de lucruri care nici măcar 
nu le-ar fi trecut prin minte bărbaţilor. Chiar aşa, oare de ce 
ţinea Luther morţiş să scape de povara Crăciunului, când el 
depunea atât de puţin efort în pregătirea lui? 

Nora fierbea de nervi, dar reuşi să se stăpâneasca. N- 
avea niciun rost să alimenteze un scandal între femei, aici, 
la adăpostul pentru femei agresate. 

Cineva propuse suspendarea reuniunii, iar Nora fu cea 
dintâi care părăsi încăperea. In drum spre casă, se lăsă 
pradă gândurilor neplăcute provocate de comentariul Lilei 
referitor la bani. Şi mai negre îi erau gândurile ce-l priveau 
pe soţul ei cel egoist. Era ispitită să lase totul baltă şi să 
plece la cumpărături, astfel încât, atunci când Luther avea 
să ajungă acasă, casa să fie deja decorată pentru 

48 


- JOHN GRISHAM - 


petrecere. În cel mult două ore, putea să împodobească un 
pom de Crăciun. Incă nu era prea târziu pentru a organiza 
petrecerea. Frohmeyer avea să fie încântat să se ocupe de 
Frosty. Renunţând la cadouri şi la toate mărunţişurile, tot 
aveau să le rămână destui bani pentru croazieră. 

Coti pe Hemlock şi primul lucru care-i sări în ochi fu că 
doar o singură casă nu avea un om de zăpadă pe acoperiş. 
Era doar vina lui Luther! Casa lor frumoasă ieşea în 
evidenţă, de parcă familia Krank ar fi fost alcătuită din 
hinduşi sau budişti, sau cine ştie ce alt fel de oameni care 
nu credeau în sărbătorile de Crăciun. 

Ajunsă în sufragerie, încremeni cu privirea aţintită spre 
fereastră, spre locul în care superbul pom de Crăciun 
fusese nelipsit, an de an. Pentru întâia oară, îşi dădu seama 
cât de rece era casa lor fără ornamentele de Crăciun. Îşi 
muşcă buzele şi formă numărul de la birou al lui Luther; 
acesta lipsea însă, tocmai ieşise să-şi cumpere un sandviş. 
In teancul de plicuri luate din cutia poştală, între două 
felicitări, dădu peste ceva care o făcu să dea uitării toate 
gândurile negre. O scrisoare trimisă par avion, din Peru. 
Cuvintele de pe ştampilă erau în spaniolă. 

Nora se aşeză şi rupse cu nerăbdare plicul. Acesta 
conţinea două pagini scrise frumos de mână. Scrisul lui 
Blair! Incepu să citească şi inima i se umplu de căldură. 

Fata se simţea grozav în sălbăticia peruviană. Nici că se 
putea mai bine: trăia în mijlocul unui trib de indieni care 
locuia acolo de mii de ani. Erau foarte săraci, potrivit 
standardelor americane, dar erau sănătoşi şi fericiţi. La 
început, copiii fuseseră foarte timizi, dar începuseră să se 
apropie de ea şi erau dornici să înveţe. În continuare, Blair 
povestea mai multe despre copiii cu care lucra. 

Locuia într-o colibă de paie, împreună cu noua sa 
prietenă, Stacy, din Utah. Alţi doi voluntari din Peace Corps 
locuiau în apropiere. Şcoala fusese înfiinţată în urmă cu 
patru ani. Important era că Blair era sănătoasă, mânca pe 
saturate, prin apropiere nu fuseseră semnalate epidemii 
mortale sau animale periculoase, iar munca sa îi aducea 

49 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


numai satisfacţii. 
Ultimul paragraf îi aduse Norei îmbărbătarea de care 
avea nevoie cu atâta disperare: 


„Ştiu că vă va fi greu să nu mă ştiţi aproape de 
sărbători, dar vă rog să nu fiți trişti. Copiii cu care lucrez 
nu ştiu ce înseamnă Crăciunul. Au atât de puţin şi îşi 
doresc atât de puţin, încât mă fac să mă simt vinovată 
pentru materialismul irațional al culturii noastre. Aici nu 
sunt calendare şi nici ceasuri, aşa că, după toate 
probabilitățile, nici nu-mi voi da seama când a venit şi a 
trecut Crăciunul. 

(La urma urmei, putem recupera la anul, nu-i aşa?)” 


Blair era atât de înţeleaptă! Nora reciti ultimul paragraf şi 
se simţi invadată de mândrie. Nu doar fiindcă reuşise să 
crească o fată atât de deşteaptă, cu o gândire atât de 
matură, ci şi fiindcă ea însăşi consimţise să uite, măcar 
pentru un an, de materialismul irațional al culturii 
americane. 

ÎI sună din nou pe Luther şi, înduioşată, îi citi scrisoarea. 


Luni seara la mall! Nu era locul de distracţie favorit al lui 
Luther, dar simţise că Nora avea nevoie să iasă din casă. 
Cinaseră într-un restaurant rustic de la un capăt al mall- 
ului, iar acum încercau să se strecoare prin mulţime către 
celalalt capăt, unde, la multiplex, urma să aibă loc 
premiera unei comedii romantice cu o distribuție 
prestigioasă. Opt dolari biletul, pentru două ore de 
plictiseală, în compania unor saltimbanci plătiţi mult prea 
bine şi care aveau să dea viaţă unui subiect lipsit de 
inteligenţă. Norei îi plăceau însă filmele, aşa că Luther o 
însoţi, pentru a nu o supăra. In ciuda aglomerației de peste 
tot, sala cinematografului era pustie şi acest lucru l-a făcut 
pe Luther să se cutremure când şi-a dat seama că toţi 
ceilalţi erau la cumpărături. Se tolăni în fotoliu cu floricelele 
de porumb în braţe şi aţipi, fără remuşcări. 

50 


- JOHN GRISHAM - 


Fu trezit de un ghiont în coaste. 

— Sforăi! îi şuieră Nora. 

— Şi cui îi pasă? Nu vezi ca sala e goală? 

— Taci din gură, Luther. 

Urmări filmul, dar renunţă după numai cinci minute. 

— Mă întorc imediat, îi şopti Norei, apoi ieşi. 

Prefera să fie călcat pe bombeuri în înghesuială, decât să 
fie obligat să îndure tâmpeniile de pe ecran. Urcă pe scările 
rulante până la nivelul superior. Se rezemă de balustradă şi 
privi amuzat haosul dezlănţuit la parter. Un Moş Crăciun 
stătea pe un tron aurit, iar copiii făceau coadă în faţa lui, ca 
să-şi formuleze dorinţele. Pe patinoar, ceva mai încolo, 
muzica hârâia din difuzoare, în vreme ce mai mulţi copii 
costumaţi în pitici patinau în jurul unei creaturi îmbrăcate 
într-un costum îmblănit de ren. Părinţii îşi filmau copiii. 
Pretutindeni, cumpărători obosiţi îşi târau sacoşele doldora, 
ciocnindu-se unii de alţii sau certându-şi copiii. 

De când se ştia, Luther nu se mai simţise atât de 
mândru. 

Zări nu departe un magazin de articole sportive deschis 
de curând. Se îndreptă într-acolo, fără grabă, observând 
prin vitrină mulţimea care se înghiontea în faţa casieriilor, 
care abia făceau faţă. N-avea însă de gând să cumpere 
nimic, se uita doar, ca să-şi treacă timpul. Găsi 
echipamentele pentru scufundări în partea din spate a 
magazinului. Oferta nu era cine ştie ce, un lucru explicabil, 
câtă vreme se aflau în luna decembrie. Costumele de baie 
erau marca Speedo şi-ţi tăiau răsuflarea cu îndrăzneala 
croielii lor. Păreau făcute toate pentru trupurile unor 
înotători de performanţă în vârstă de cel mult douăzeci de 
ani. Mai degrabă dezvăluiau, decât acopereau. Parcă-i era 
teamă şi să le atingă. Avea să îşi procure un catalog şi să 
comande, în siguranţă, de acasă. 

Pe când ieşea, la una din case tocmai se dezlănţuise un 
scandal, ceva în legătură cu o sacoşă pierdută. Doamne, ce 
nebunie! 

Îşi cumpără un iaurt dietetic şi, ca să-şi mai omoare 

51 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


timpul, porni să se plimbe de-a lungul holului principal de la 
etajul superior zâmbind şmechereşte nefericiţilor care-şi 
cheltuiau averile în aceste zile. Se opri, căscând ochii la un 
afiş ce prezenta o frumuseţe în mărime naturală, într-un 
bikini minuscul, care îi scotea în evidenţă pielea perfect 
bronzată. Era o invitaţie apetisantă într-un mic salon numit 
Veşnic Bronzați. Luther privi atent împrejur, de parcă s-ar fi 
pregătit să intre într-un sex-shop, apoi trecu pragul 
încăperii, unde o jună pe nume Daisy îşi aştepta clienţii 
răsfoind o revistă. Tânăra se strădui să afişeze un zâmbet, 
iar pielea întinsa a feţei păru gata-gata să crape de-a lungul 
frunţii şi în dreptul ochilor. Avea dinţii albiţi artificial, părul 
oxigenat şi pielea exagerat de bronzată. Înfăţişarea îi era 
atât de neverosimilă, încât Luther se trezi întrebându-se 
cum va fi arătat oare înainte de a se fi supus metamorfozei. 

Deloc surprinzător, Daisy îl anunţă că era momentul cel 
mai potrivit pentru a se abona la şedinţele de bronzare. 
Oferta de Crăciun includea douăsprezece şedinţe pentru 
numai şaizeci de dolari. Şedinţele erau programate din 
două în două zile; prima dura doar cincisprezece minute, 
intervalul crescând până la un maximum de douăzeci şi 
cinci. Luther avea să fie superb bronzat şi, cu siguranţă, 
pregătit pentru a face faţă soarelui din Caraibi. 

Coborâră câteva trepte, ajungând în dreptul unui şir de 
cabine. Fiecare încăpere micuță conţinea câte un aparat 
pentru bronzat. Salonul era dotat cu aparatură 
ultramodernă, marca BronzeMat, adusă tocmai din Suedia 
— de parcă suedezii ar fi fost experţi în bronzat! La prima 
vedere, aparatele îl îngroziră pe Luther. Daisy îi explică 
procedura: te dezbrăcai — de tot, bineînţeles, toarse fata 
galeş — apoi te întindeai pe partea de jos a aparatului şi 
trăgeai capacul, preschimbându-te în umplutura unei 
napolitane de fier. După un răgaz de cincisprezece sau 
douăzeci de minute de copt în suc propriu, se auzea o 
sonerie, semn că era timpul să te ridici şi să te îmbraci. O 
nimica toată! 

— Şi nu transpiri? se interesă Luther, imaginându-se gol, 

52 


- JOHN GRISHAM - 


expus celor optzeci de lămpi care aveau să-l rumenească 
de jur-împrejur. 

Daisy  încuviinţă, era destul de cald în interiorul 
aparatului. La sfârşitul şedinţei, suprafaţa umedă era 
pulverizată cu un spray şi ştearsă cu şerveţele de hârtie, 
aparatul fiind gata să-şi primească următorul client în 
îmbrăţişarea-i fierbinte. 

Existau riscuri de cancer de piele? vru să afle el. Fata 
râse strident: nicidecum! Poate că astfel de riscuri existau 
la utilizarea aparaturii vechi, dar tehnologia avansase 
radical, eliminând practic efectele nocive ale ultravioletelor. 
Noile aparate BronzeMat erau mai sigure chiar decât 
soarele. Ea, Daisy, se bronza artificial de unsprezece ani şi 
nu păţise absolut nimic. 

„De-aia ai tenul ca pielea tăbăcită de vită!” avu Luther o 
revelaţie, căreia se feri însă să îi dea glas. 

Cumpără două abonamente, în valoare totala de o sută 
douăzeci de dolari. leşi din salon cu hotărârea fermă de a 
se bronza, oricât de lipsită de confort i s-ar fi părut această 
metodă. Chicoti în sinea sa, închipuindu-şi-o pe Nora 
dezbrăcându-se la adăpostul pereţilor subţiri, ca de hârtie, 
şi întinzându-se în aparatul BronzeMat. 


53 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


7 


Ofiţerul se numea Salino şi îşi făcea apariţia în fiecare an. 
Era durduliu şi nu purta niciunul din accesoriile cu care 
colegii săi adorau să se împopoţoneze: nici armă, nici vestă 
antiglonţ, nici spray paralizant, nici baston de cauciuc, nici 
radioemiţător, nici măcar o pereche de cătuşe. Salino nu 
arăta grozav în uniformă, dar înfăţişarea sa era aceeaşi de 
multă vreme şi nimeni nu o mai băga în seamă. Era 
răspunzător de partea de sud-vest a cartierului, aşadar şi 
de întreaga vecinătate a străzii Hemlock. In acest sector — 
suburbii locuite de familii mai cu stare — cele mai grozave 
crime erau depăşirea limitei de viteză sau furtul vreunei 
biciclete. 

Partenerul lui Salino din această seară era un flăcău 
mare cât un taur, cu fălci pătrate. Cămaşa strâmtă lăsa să i 
se vadă fiecare zvâăcnire a muşchilor. II chema Treen şi 
purta toate accesoriile şi mărunţişurile care-i lipseau lui 
Salino. 

De cum îi zări în faţa uşii, încă înainte ca ei să fi apucat 
să apese butonul soneriei, Luther se gândi la Frohmeyer. 
Frohmeyer era singura persoana în stare să determine 
sosirea poliţiei pe Hemlock într-un interval mai scurt decât 
însuşi şeful poliţiei. 

Deschise uşa, îi salută şi îi invită înăuntru. Nu că şi-ar fi 
dorit chiar atât de mult să stea la taclale cu ei, dar era 
convins că poliţiştii nu aveau să se lase duşi până ce nu-şi 
vor fi recitat poezia. Treen avea în mână un tub de carton 
care, Luther ar fi putut pune pariu, conţinea un calendar. 

Nora, care până în urmă cu câteva secunde se afla 
alături de soţul ei, în faţa televizorului, dispăruse subit. 
Luther ştia însă că se afla chiar în spatele uşii de la 
bucătărie şi că nu pierdea niciun cuvinţel din conversaţie. 

Salino îşi începu discursul. Luther bănui ca alegerea sa 
drept unic purtător de cuvânt se datora vocabularului 


54 


- JOHN GRISHAM - 


limitat al partenerului său mătăhălos. Asociaţia de 
Binefacere a Poliţiei îşi pusese din nou motoarele în 
mişcare şi muncea din răsputeri pentru a pune în aplicare 
nenumărate minunăţii în folosul comunităţii. Jucării pentru 
copii. Daruri pentru cei lipsiţi de posibilităţi. Vizite la 
domiciliu ale lui Moş Crăciun. Excursii pe patine. Vizite la 
grădina zoologică. De asemenea, poliţiştii nu-i uitaseră nici 
pe cei vârstnici, iar azilul de bătrâni şi căminul veteranilor 
de război urmau să-şi aibă porţia de daruri. Salino îşi 
îmbunătăţise în mod vizibil performanţele, de când Luther îl 
ascultase ultima oară. 

Pentru a acoperi costul proiectelor de binefacere, 
Asociaţia de Binefacere a Poliţiştilor editase şi în acest an 
un calendar elegant pentru anul următor, cu imagini din 
activitatea membrilor săi aflaţi mereu în slujba comunităţii. 
Într-o sincronizare îndelung exersată, Treen scoase 
calendarul din tocul de carton şi-l desfăşură în faţa lui 
Luther, dând paginile, spre a exemplifica spusele colegului 
său. llustraţia lunii ianuarie înfăţişa un poliţist de la 
circulaţie zâmbind cald în timp ce le făcea semn să 
traverseze unor copii de grădiniţă. Imaginea din februarie 
era a unui poliţist mai solid chiar decât Treen şi care ajuta 
un motociclist să-şi schimbe roata. Cu tot efortul, ofiţerul 
reuşise să schiţeze un zâmbet. Luna martie: o scenă 
tensionată, la locul unui accident pe timp de noapte, cu 
lumini intense pulsând de jur-împrejur şi trei bărbaţi în 
uniforme albastre discutând încruntaţi. 

Luther admiră în tăcere mostrele de artă fotografică. 

„Ei, dar unde-s imprimeurile gen piele de leopard? fu cât 
pe-aci să întrebe. Dar instantaneele din saună? Sau tânăra 
care lucra ca salvamar înfăşurată doar într-un prosop, în 
urmă cu trei ani?” Asociaţia de Binefacere a Poliţiei cedase 
ispitei de a se alinia tendinţelor în vogă şi editase un 
calendar cu fotografii ale membrelor mai tinere şi mai 
zvelte, înveşmântate în... practic mai nimic. Jumătate 
dintre fotomodele surâdeau prosteşte, cu jumătate de gură, 
iar celelalte aveau întipărită pe figură expresia „Nu-mi 

55 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


place să fac poze”. Era un calendar îndeajuns de decent, 
dar tot ajunsese pe prima pagina a ziarelor. 

Peste noapte, se iscase un scandal în toată puterea 
cuvântului. Primarul fu invadat de scrisori de protest din 
partea cetăţenilor indignaţi care-l somau să ia masuri. 
Directorul Asociației de Binefacere fusese concediat. 
Calendarul fusese retras din circulaţie, iar exemplarelor 
recuperate li se dăduse foc, în timp ce postul local de 
televiziune transmitea în direct! 

În acel an, Nora atârnase calendarul cumpărat în pivniţă 
şi se amuzase un an întreg pe seama lui. 

Calendarul fusese un dezastru financiar pentru toţi cei 
implicaţi, dar reuşise să creeze un anumit orizont de 
aşteptare. În anul următor, vânzările calendarelor cu 
poliţişti se dublaseră. 

Luther cumpăra un astfel de calendar în fiecare an, 
fiindcă aşa se cuvenea. Ciudat, dar exemplarul livrat 
personal la domiciliu de către Salino şi colegii săi, nu avea 
niciodată preţul înscris pe copertă. Amabilitatea lor 
necesita un adaos comercial ceva mai ridicat, o doză de 
bunăvoință pe care Luther şi cei asemenea lui trebuiau să 
se simtă datori să o afişeze, Luther detesta acest soi de 
mituire deghizată. Cu un an în urmă, scrisese un cec deo 
sută de dolari în beneficiul Asociaţiei Poliţiştilor. Anul 
acesta nu avea de gând să o mai facă. 

După ce Salino îşi încheie reprezentaţia, Luther inspiră 
adânc şi anunţă, pe un ton ferm: 

— Nu avem nevoie de calendar. 

Salino se încruntă şi îşi înclină capul, de parcă n-ar fi 
înţeles cuvintele rostite de gazdă. Ceafa lui Treen se mai 
umflă niţel. 

Expresia de pe chipul lui Salino se transformă într-un 
rânjet, care spunea clar: „Poate că n-ai tu nevoie de încă un 
calendar, dar pe-al nostru tot ai să-l cumperi, amice!” 

— Ei, cum aşa? făcu el. 

— Am deja destule calendare pentru anul ce vine. 

Afirmația lui Luther era o noutate pentru Nora, care îşi 

56 


- JOHN GRISHAM - 


rodea unghiile în bucătărie, ascultând cu răsuflarea tăiată. 

— Dar n-aveţi unul ca acesta! izbuti Treen să articuleze. 

Salino îi aruncă o privire menită să-l reducă la tăcere. 

— Am două calendare în birou şi alte două chiar pe masa 
mea de lucru, continuă Luther netulburat. Avem încă unul 
atârnat în bucătărie, deasupra telefonului. Ceasul meu îmi 
arată data exactă, la fel şi computerul. Încă nu mi s-a 
întâmplat să pierd vreo zi. 

— Domnule Krank, banii aceştia sunt destinaţi copiilor 
handicapaţi, rosti Salino, cu o voce devenită brusc blândă, 
plină de duioşie. 

În bucătărie, Nora simţi că-i dădeau lacrimile. 

— Am făcut donaţii pentru copiii handicapaţi, domnule 
ofiţer, replică Luther neînduplecat. Prin asociaţia United 
Way şi prin biserică şi prin impozitele pe care le plătim 
contribuim la ajutarea fiecărui segment de populaţie care 
are nevoie de ajutor. 

— Aşadar, nu sunteţi mulţumit de activitatea forţelor 
noastre de poliţie? interveni Treen, repetând fără îndoiala, 
o replică pe care o prinsese de la Salino, în alte ocazii 
dificile. 

Luther zăbovi o clipă, înainte de a răspunde, şi îngădui 
furiei îndelung acumulate să-şi facă loc în gândurile sale. 
să fi fost oare suma pe care era dispus să o plătească 
pentru un calendar unitatea de măsură a mulţumirii? Era 
oare această formă elegantă de mită o dovada a sprijinului 
pe care Luther era dispus să îl acorde poliţiei locale? 

— Am plătit o mie trei sute de dolari impozite anul trecut, 
începu Luther, aţintindu-şi privirea care arunca săgeți 
aprinse asupra junelui Treen. Din această sumă, o parte a 
fost alocată plăţii salariilor voastre. Altă parte a fost folosită 
pentru a-i plati pe pompieri, pe şoferii de ambulanţe, pe 
profesorii din şcolile publice, pe cei de la salubritate, pe 
primar şi atât de amabilul său consiliu, pe judecători, pe 
toţi funcţionarii de la primărie şi întregul personal de la 
spitalul Mercy. Toţi fac o treabă minunată. Dumneavoastră, 
domnule, vă faceţi datoria în mod exemplar. Sunt mândru 

57 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


şi sunt mulţumit de toţi funcţionarii publici din oraşul 
nostru. Şi totuşi, ce-are a face un calendar cu toate 
acestea? 

Desigur, lui Treen nu-i expusese nimeni problema în 
termenii unei logici atât de lipsite de cusur, aşa că nu găsi 
nicio replică. Urmă o pauză, dominată de o tăcere 
încordată. 

Nereuşind să dea un răspuns pe măsură, Treen se 
înfierbântă la rândul său şi, în gând, se apucă să urzească 
un plan de răzbunare. Avea să îşi noteze numărul maşinii 
lui Krank şi avea să-l pândească până când, odată şi-odată, 
tot avea să-l prindă în flagrant, depăşind viteza legală sau 
nerespectând vreun semn de circulaţie. Apoi avea să-l 
tragă pe dreapta şi, la cel mai mic semn de sfidare, avea 
să-l smulgă afară din maşină, avea să-l trântească cu faţa 
în jos pe capotă, în văzul tuturor curioşilor, avea să-i pună 
cătuşele, apoi avea să-l târască la secţie, unde Luther va fi 
azvârlit într-o celulă. 

Gândurile acestea îl înveseliră pe Treen, care surâse 
fericit. Salino, în schimb, era departe de a zâmbi. Auzise 
zvonurile care circulau despre Luther Krank şi planurile 
stranii pe care acesta şi le făcuse pentru sărbători. De fapt, 
Frohmeyer fusese cel care îi spusese. Noaptea trecută, 
trecuse cu maşina pe Hemlock şi văzuse casa lipsită de 
ornamente şi fără Frosty, o imagine pe cât de paşnică, pe 
atât de discordantă în peisaj. 

— Îmi pare rău ca nutriţi astfel de sentimente, rosti 
Salino trist. Noi încercăm doar să strângem nişte bani 
pentru copiii sărmani. 

Nora rezistă cu greu impulsului de a ţâşni afară din 
bucătărie, strigând: „lată un cec! Daţi-mi calendarul!” 

Se stăpâni, căci urmarea n-ar fi fost deloc plăcută. 

Luther clatină din cap, cu fălcile încleştate, fără să-şi 
plece privirea, fie doar şi pentru o clipă. Cu gesturi 
dramatice, Treen se apucă să împacheteze calendarul, care 
avea să-şi găsească, în mod sigur, un alt proprietar. Hârtia 
scârţâia sub apăsarea degetelor sale groase, iar sulul 

58 


- JOHN GRISHAM - 


devenea din ce în ce mai subţire. Într-un târziu, calendarul 
îşi reluă locul în tocul cilindric de carton. Ceremonia se 
încheiase. Venise vremea plecării. 

— Crăciun fericit, oftă Salino. 

— la spuneţi, poliţia e şi acum sponsorul principal al 
echipei de base-ball a orfelinatului? întrebă Luther. 

— Bineînţeles, replică imediat Treen. 

— In cazul acesta, reveniţi la primăvară şi-am să vă dau 
o sută de dolari, pentru echipamentul puştilor. 

Oferta lui Luther nu fu de-ajuns pentru a-i mulţumi pe cei 
doi poliţişti. Nu se îndurară să mulţumească. Încuviinţară 
din cap şi schimbară o privire, fără a scoate însă vreo 
vorbă. 

Se apropiară de ieşire, în aceeaşi tăcere apăsătoare. Se 
auzea doar zgomotul ritmic al tocului pe care Treen şi-l 
lovea de picior, ca un poliţist plictisit care tare-ar vrea să 
tăbăcească pe cineva. 

— Era vorba doar de o sută de dolari, spuse Nora pe un 
ton vădit iritat, atunci când reveni în încăpere. 

Luther pândea de după draperii, dornic să se convingă că 
poliţiştii plecaseră. 

— Nu, scumpa mea, era vorba de mult mai mult, îi 
răspunse el plin de sine, ca şi cum într-o astfel de situaţie 
complexă el însuşi ar fi fost singurul capabil să înţeleagă 
amploarea celor discutate. Ce-ai zice de un iaurt? urmă el, 
grăbindu-se să schimbe subiectul. 

Erau amândoi flămânzi, aşa încât perspectiva de a 
mânca îi făcu să dea uitării orice alte probleme. În fiecare 
seară, recompensa pentru o zi de regim sever consta 
pentru ei într-o porţie de iaurt dietetic cu aromă artificială 
de fructe, pe care o savurau aşa cum îşi savurează un 
condamnat ultima masă. Luther slăbise trei kilograme şi 
jumătate, iar Nora trei. 


Dădeau ocol cartierului într-o camionetă, în căutarea 
unei ţinte potrivite. Zece dintre ei stăteau în spate, pe 
baloţi de paie, cântând cât îi ţineau plămânii. Erau înveliţi 

59 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


în pături şi se ţineau de mâini, se pipăiau chiar; jocuri 
nevinovate, cel puţin deocamdată. La urma urmei, făceau 
parte din corul bisericii luterane. Cea care îi dirija se afla 
acum la volan, iar alături de ea era chiar soţia pastorului, 
care în fiecare duminică îşi acompania soţul cântând la 
orgă. 

Camioneta intră pe Hemlock şi foarte curând deveni clar 
care avea să le fie ţinta. Încetiniră în dreptul casei lipsite de 
podoabe a familiei Krank. Din fericire, Walt Scheel se afla în 
faţa casei, pe alee, încercând să găsească o soluţie pentru 
a prelungi un cablu. li lipseau cel puţin doi metri şi 
jumătate pentru a putea conecta reţeaua nou-nouţă 
alcătuită din patru sute de beculete cu care îşi împodobise 
gardul viu la priza din garaj. Câtă vreme Krank nu părea 
dispus să-şi împodobească casa, el, Scheel, se hotărâse să 
o facă. Şi nu oricum! 

— Sunt acasă vecinii dumneavoastră? îl întrebă fata de la 
volan pe Walt, oprind în dreptul acestuia şi arătând din cap 
spre casa de peste drum. 

— Da. De ce întrebaţi'? 

— Am ieşit la colindat. Suntem aici cu un grup de tineri 
din corul bisericii luterane St. Mark's. 

Walt zâmbi larg şi lăsă cablul să-i scape din mână. „Ce 
drăguţ! gândi el. Krank chiar crede că va reuşi să scape de 
Crăciun'?” 

— Sunt evrei? se interesă fata. 

— Nu. 

— Budişti, cumva? Sau aparţin vreunei alte religii'? 

— Nu, nicidecum. De fapt, sunt creştini metodişti. Anul 
ăsta însă, s-au hotărât să nu sărbătorească Crăciunul. 

— Ce să facă?! 

— Aşa cum aţi auzit, întări Walt, apropiindu-se de 
maşină, tot numai un zâmbet. Tipul e un ciudat, vă spun 
eu! Sare peste Crăciun ca să economisească nişte bani şi 
să plece într-o croaziera. 

Fata de la volan şi soţia pastorului aruncară o privire 
hotărâtă casei Krank. Puştii din camionetă încetaseră să 

60 


- JOHN GRISHAM - 


mai cânte şi ascultau cu atenţie. În capul lor, rotiţele 
începeau să se pună în mişcare. 

— Cred că le-ar prinde bine nişte colinde, adăugă Scheel, 
îndatoritor. Haide, daţi-i drumul! 

Camioneta se goli într-o clipă, iar corul se înşiră pe alee, 
lângă cutia poştală a familiei Krank. 

— Puteţi să va apropiaţi şi mai mult! îi îndemna Scheel. 
Nu se supără nimeni! 

Se regrupară chiar lângă casă, în dreptul stratului cu flori 
preferat de Luther. Intre timp, Scheel alergă înapoi în casă 
şi-i spuse lui Bev să-l sune pe Frohmeyer. 

Luther tocmai sfârşea de lins ultimele picături din 
borcanul cu iaurt, când în dreptul casei se auziră primele 
zgomote. Colindătorii atacară deîndată prima strofa din 
God Rest Ye, Merry Gentleman, în vreme ce Luther şi Nora 
alergau să se pună la adăpost. Ţâşniră afară din bucătărie, 
aplecaţi, de parcă s-ar fi ferit de focul unei mitraliere. 
Luther era în frunte, iar Nora îl urma îndeaproape. Se 
refugiară în sufragerie, aproape de fereastra dinspre 
stradă, care, din fericire, avea draperiile trase. 

Membrii corului se agitară, încântați, atunci când 
observară că Luther îi spiona de după perdea. 

— Colindători, şuiera Luther, făcând un pas înapoi. Sunt 
chiar lânga tufa noastră de ienupăr. 

— Ce drăguţ! comentă Nora, aproape în şoaptă. 

— Drăguţ? Ne-au încălcat proprietatea. E o făcătură, 
precis! 

— Nu ne-au încălcat proprietatea. 

— Ba da! Se afla pe terenul nostru, fără să fi fost 
chemaţi. Cineva i-a trimis aici cu bună ştiinţă, probabil 
Frohmeyer sau Scheel. 

— Nimeni nu-i acuză pe colindători de încălcarea 
proprietăţii, insistă Nora, tot în şoaptă. 

— Ba da, ba da! ştiu foarte bine despre ce vorbesc! 

— Şi-atunci, de ce nu-i chemi pe prietenii tăi de la 
poliţie? 

— S-ar putea să o fac, bombăni Luther, aruncând din nou 

61 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


o privire afară. 

— Încă nu-i prea târziu să cumperi un calendar. 

Întregul clan Frohmeyer se apropie în fugă, în frunte cu 
Spike, care era pe skateboard. Se aliniară în spatele 
coriştilor. Familia Trogdon auzise zarva şi se hotărâse să se 
alăture grupului. Urmă familia Becker, cu tot cu soacră. 
Chiar şi leneşul de Rocky catadicsise să-şi părăsească 
canapeaua şi se apropia agale. 

Următoarea melodie aleasă fu Jingle Bells, într-o 
interpretare vioaie, datorată, cu siguranţă, entuziasmului 
celor prezenţi. Dirijoarea le făcu semn vecinilor să se 
alăture tinerilor colindători, iar aceştia o făcură cu dragă 
inimă. Urmă Silent Night. Între timp, numărul cântăreților 
nocturni se ridicase la cel puţin treizeci. Coriştii respectau 
partiturile ştiute; vecinii cântau după ureche, dar nimănui 
nu-i păsa de asta, se pare. Important era să cânte cât mai 
tare, ca să-l facă pe bătrânul Luther să se zvârcolească de 
necaz, dincolo de fereastră. 

După douăzeci de minute, nervii Norei cedară şi se 
refugie în baie, sub duş. O vreme, Luther se prefăcu a citi o 
revistă, aşezat în fotoliul său preferat. Fiecare colindă 
răsuna însă mai tare decât cea precedentă. Spumegând de 
furie, Luther înjură. Ultima oară când privise afară, peluza 
din faţa casei era plină de oameni veseli care cântau cât 
puteau de tare colinde. 

Când începură să cânte Frosty, the Snowman, Luther nu 
mai putu să îndure. Cobori la subsol unde se afla biroul său 
şi îşi turnă un pahar mare de coniac. 


62 


- JOHN GRISHAM - 


8 


Programul de dimineaţă al lui Luther nu se schimbase 
deloc în cei optsprezece ani de când locuia pe Hemlock. Se 
trezea la ora şase, îşi încălţa papucii, îşi punea halatul, intra 
în baie, apoi punea de cafea şi ieşea prin garaj până pe 
alee, unde Milton, băiatul cu ziarele, îi lăsase un exemplar 
din Gazette, cu o oră mai devreme. Luther era de-acum în 
stare să spună dinainte câţi paşi avea de făcut din faţa 
cafetierei şi până în dreptul locului unde avea să-şi 
găsească ziarul; niciodată nu greşea cu mai mult de doi sau 
trei paşi. Apoi revenea în bucătărie, îşi turna o ceaşcă de 
cafea la care adăuga un vârf de linguriţă de frişcă. Citea 
paginile de sport ale ziarului, apoi prognoza meteo, paginile 
de afaceri şi, mereu ultimele, ştirile naţionale şi 
internaţionale. Când ajungea la jumătatea paginii cu 
necroloage se ridica şi îi ducea iubitei sale soţii cafeaua, cu 
două cuburi de zahăr, mereu în aceeaşi cană de culoarea 
lavandei. 

In dimineaţa ce urmă concertului de colinde care 
avusese loc pe peluza casei sale, Luther îşi târşâi picioarele 
până pe alee, pe jumătate adormit încă, şi tocmai se 
pregătea să ridice ziarul când, cu coada ochiului, descoperi 
un amestec de culori vii în stânga câmpului sau vizual. In 
centrul peluzei sale fusese instalată o pancartă care cerea, 
cu litere negre, groase: ELIBERAŢI-L PE FROSTY! Pancarta 
fusese desenată pe o coală mare de carton alb, cu un 
chenar în roşu şi verde şi o schiţă ce-l înfăţişa pe Frosty 
într-o pivniţă, desigur pivnita familiei Krank, legat cu 
lanţuri. Era fie un desen lipsit de talent al unui adult care 
avea prea mult timp liber, fie o încercare bunicică a unui 
puşti asistat de mama sa. 

Luther simţi brusc priviri aţintite asupra sa, multe priviri, 
aşa încât îşi vâri ziarul sub braţ şi reveni în casă, de parcă 
n-ar fi observat nimic. Bombăni în timp ce-şi turna cafeaua 


63 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


şi blestemă în şoaptă când se aşeză în fotoliu. Nu izbuti să 
savureze paginile sportive şi nici prognoza meteo; nici 
măcar necroloagele nu reuşiră să îi reţină atenţia. La un 
moment dat, realiză că Nora nu trebuia să vadă cu niciun 
chip pancarta. Cu siguranţă, şi-ar face mult mai multe griji 
decât îşi făcea el însuşi. 

Cu fiecare asalt al celor din jur împotriva dreptului său de 
a acţiona potrivit propriei voințe, Luther era mai hotărât să 
ignore cu totul Crăciunul, îşi făcea însă griji în privinţa 
Norei. El n-ar fi cedat nici în ruptul capului, dar se temea că 
soţia sa ar fi putut să o facă. Dacă ar bănui că în spatele 
protestului se află copiii din vecini, era posibil ca hotărârea 
Norei sa se năruie într-o clipită. 

Traversă în grabă garajul, coti pe după casă, parcurse 
peluza umedă şi dătătoare de fiori în vârful picioarelor, 
smulse din pământ pancarta şi-i făcu vânt în debara. Avea 
să se ocupe mai târziu de ea. 

li duse Norei cafeaua şi se aşeză din nou la masa din 
bucătărie, încercând zadarnic să se concentreze asupra 
ziarului. Era furios şi îşi simţea picioarele îngheţate bocnă. 


Luther demară şi porni către serviciu. 

La un moment dat propusese ca biroul să fie închis de la 
jumătatea lunii decembrie şi până după 1 ianuarie. Oricum, 
nimeni nu se omora cu treaba în această perioadă. 
Argumentaţia propunerii sale fusese strălucită, când o 
prezentase în cadrul unei şedinţe de consiliu a firmei. 
Secretarele aveau nevoie să meargă la cumpărături, aşa că 
plecau mai devreme în pauza de prânz, reveneau cu 
întârziere şi, o oră mai târziu, plecau iarăşi la cumpărături. 
Toată lumea ar trebui să-şi o vacanţă de două săptămâni în 
decembrie. Ar fi un soi de concediu obligatoriu, plătit 
desigur. Oricum, încasările erau cele mai scăzute în 
această perioada; o şi demonstrase, pe baza unor calcule 
amănunțite, ilustrate cu grafice impecabile. Clienţii firmei 
nu erau de găsit şi finalizarea oricărui proiect trebuia 
amânată pentru prima săptămână din ianuarie. Bugetul 

64 


- JOHN GRISHAM - 


firmei Wiley & Beck ar fi putut economisi bani serioşi 
evitând organizarea cinei festive de Crăciun şi a 
tradiţionalei petreceri de la birou. Multiplicase un articol din 
Wall Street Journal şi-l distribuise colegilor: era vorba de o 
firmă de renume din Seattle care adoptase această politică, 
obţinând rezultate uimitoare, potrivit reporterului de /a 
Journal. 

Da, prezentarea lui Luther fusese fără cusur, însă 
consiliul respinsese propunerea, cu unsprezece voturi 
contra două. Vreme de o lună, Luther spumegase de furie. 
Doar Yank Slader îi sprijinise iniţiativa. 

Luther parcurse moţiunile zilei în curs, ca în fiecare 
dimineaţă, dar gândul îi zbura mereu la concertul din 
noaptea trecută din dreptul tufei sale de ienupăr şi la 
pancarta de protest înfiptă în mijlocul peluzei. li făcea 
plăcere să locuiască pe strada Hemlock, se înţelegea bine 
cu vecinii, reuşea să întreţină conversații cordiale până şi 
cu Walt Scheel, iar faptul că devenise ţinta glumelor 
răutăcioase ale celor din jur îi crea o stare acută de 
disconfort. 

Biff, fata de la agenţia de voiaj, reuşi să-i modifice radical 
starea de spirit. Abia dacă se osteni să bata la uşă — Dox, 
secretara lui Luther, era mult prea ocupată cu studierea 
cataloagelor cu oferte speciale de Crăciun. Pătrunse în 
birou cu paşi uşori, ca de vals, şi-i întinse o mapă ce 
conţinea biletele de avion, cele pentru croazieră, o hartă 
elegantă a itinerarului şi o broşură adusă la zi cu date 
despre Prințesa Insulelor. Biff zăbovi doar câteva secunde, 
mult prea puţin pentru a-l mulţumi pe Luther, care, în 
vreme ce-i admira silueta şi tenul bronzat, nu se putu 
abţine să nu viseze la nenumăraţii bikini pe care-i va putea 
admira foarte curând. După plecarea ei, Luther încuie uşa 
biroului şi, curând, visă la apele albastre şi calde ale 
Caraibilor. 


Pentru a treia oară în acea săptămână, Luther se furişă 
afară din birou înainte de ora prânzului şi goni către mall. 
65 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Parcă maşina departe de intrare, fiindcă voia să se plimbe 
puţin: slăbise patru kilograme şi se simţea în formă. Intră 
împreună cu o mulţime de oameni puşi pe cumpărături. 
Spre deosebire de ei, Luther venise aici pentru a trage un 
pui de somn. 

La adăpostul ochelarilor de soare, urcă la etaj şi se 
îndreptă spre salonul Veşnic Bronzați. Daisy cea cu pielea 
arămie îi cedase locul Daniellei, o roşcată palidă pe ai cărei 
obraji expunerea la ultraviolete determinase apariţia unor 
oceane de pistrui. Fata îi compostă abonamentul, îl invită în 
salonul numărul 2 şi, cu înţelepciunea unui dermatolog 
experimentat, îi spuse: 

— Cred că douăzeci şi două de minute de expunere vor fi 
de ajuns pentru azi, Luther. 

Era cu cel puţin treizeci de ani mai tânără decât el, dar n- 
avea deloc complexe în a i se adresa pe numele mic. Era 
doar o puştoaică angajată temporar, pentru salariul minim, 
dar nu-i trecuse prin minte nici măcar din întâmplare că ar 
trebui, poate, să i se adreseze cu „domnule Krank”. 

„De ce nu douăzeci şi unu de minute? fu cât pe-aci să o 
întrebe, pe un ton răstit. Sau douăzeci şi trei?!” 

Mormăi ceva peste umăr şi se îndreptă spre salonul 
numărul 2. 

Suprafaţa aparatului FX-2000 BronzeMat era răcoroasă la 
atingere, fapt încurajator pentru Luther, care nu suporta 
ideea de a se vâri acolo imediat după plecarea altui client. 
Cu gesturi rapide, pulveriză suprafaţa cu sprayul de 
curăţat, apoi o şterse bine de tot. În sfârşit, verifică încă o 
dată dacă încuiase uşa, se dezbracă cu grijă, de parc-ar fi 
putut fi văzut, şi se întinse cu băgare de seamă pe 
suprafaţa rece. 

Se foi şi se întoarse de mai multe ori, până când îşi dădu 
seama că nu putea găsi o poziţie mai confortabilă, apoi 
trase capacul şi apăsă pe butonul de start, lăsându-se 
rumenit, de bună voie şi nesilit de nimeni. 

Nora avusese parte de două şedinţe de bronzat şi nu era 
convinsă că avea să existe o a treia. La jumătatea ultimei 

66 


- JOHN GRISHAM - 


şedinţe, cineva încercase să deschidă uşa şi o făcuse să 
tresară. Îngăimase ceva, nici ea nu mai ştia prea bine ce 
anume, în zăpăceala momentului. Când tresărise, se lovise 
cu capul de partea superioară a aparatului. 

Bineînţeles, de vină era numai Luther. Faptul că el nu se 
putuse abţine şi izbucnise în râs ascultându-i relatarea, nu-i 
fusese deloc de ajutor. 

În câteva clipe, Luther aţipi, lăsându-se purtat de aripile 
somnului la bordul Prințesei; Insulelor, cu ale sale patru 
piscine, pe lângă care trupuri bine făcute se plimbau de 
colo-colo. Pluti în vis pe deasupra plajelor cu nisipuri albe 
din Jamaica şi Grand Cayman şi se scaldă în apele liniştite 
şi călduţe ale Mării Caraibilor. 

Soneria îl trezi brusc, fără pic de milă. Cele douăzeci şi 
două de minute trecuseră. După trei şedinţe de bronzare, 
Luther desluşi în sfârşit primele semne de îmbunătăţire a 
imaginii sale, privindu-se în oglinda uşor deformată de pe 
peretele salonului. Cât de curând, colegii de la birou aveau 
să-i observe bronzul. „Doamne, cât vor fi de invidioşi!” 

În timp ce se grăbea să se întoarcă la birou, cu stomacul 
şi mai plat, după încă un prânz sărit, afară începu să cadă 
lapoviţa. 


Luther constată cu neplăcere că întoarcerea acasă 
ajunsese să-i provoace teama. Totul fusese în regulă, până 
în momentul în care intrase pe strada Hemlock. La casa de 
alături, Becker tocmai adaugă un şir nou de beculete reţelei 
care învăluia tufele decorative şi, categoric sfidător, 
dublase numărul de luminiţe care delimitau peluza sa de 
cea a familiei Krank, în partea dinspre garaj. La Trogdon 
beculeţele erau atât de multe, încât nu-şi putu da seama 
dacă Wes mai adăugase sau nu altele noi de dimineaţă 
încoace; Luther ar fi putut însă să parieze că o făcuse. 
Vizavi, Walt Scheel îşi sporea şi el numărul ornamentelor, 
cu fiecare zi ce trecea. Aceasta din partea unuia care în 
urmă cu un an de-abia dacă agăţase o singură ghirlandă! 

lar acum, vecinul din partea de est a familiei Krank, 

67 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Swade Kerr, fusese cuprins subit de spiritul Crăciunului şi îşi 
înfăşură tufele amărâte în luminiţe noi-nouţe, roşii şi verzi. 
Familia Kerr nu avea încredere în sistemul de învăţământ şi 
îşi educa odraslele acasă. De altfel, Luther bănuia că îi 
ţineau pe cei mici închişi în pivniţă, mai tot timpul. Kerr şi 
nevastă-sa refuzau să voteze, practicau yoga, erau 
vegetarieni şi umblau iarna încălţaţi doar în sandale cu 
şosete groase. Se declaraseră atei şi nu aveau nicio slujbă. 
Erau ursuzi, dar nu puteau fi consideraţi nişte vecini răi. 
Trăiau, se pare, din moştenirea soţiei, Shirley, care-şi 
păstrase şi numele de fată. 

„M-au înconjurat!” mormăi Luther doar pentru sine, în 
timp ce parca maşina în garaj. Cobori şi se repezi în casă, 
închizând uşa cu cheia. 

— la uite ce-am primit! îi spuse Nora, încruntată. Apoi îl 
pupă pe obraz şi, conform obiceiului, îl întrebă: Cum a fost 
azi? 

Două plicuri obişnuite în culori pastelate. 

— Ce-i cu astea? se răsti Luther. 

Nu de felicitări, cu mesajele lor stereotipe, avea acum 
poftă, ci de mâncare. Azi urmau să mănânce peşte prăjit cu 
legume fierte. 

Scoase din plic felicitările. Fiecare cu imaginea unui om 
de zăpadă. Niciuna din ele nu era semnată, iar plicurile nu 
aveau adresa expeditorului. 

Felicitări de Crăciun anonime. 

— Foarte amuzant, rosti el, aruncându-le pe masă. 

— Eram convinsă că-ţi vor fi pe plac. Amândouă au fost 
expediate de-aici, din oraş. 

— E mâna lui Frohmeyer, spuse Luther, în timp ce îşi 
scotea cravata. Adoră glumele de genul asta. 


Ajunseseră la jumătatea cinei, când se auzi soneria. 
Luther mai avea vreo două îmbucături bune până să-şi dea 
gata porţia, dar Nora insista asupra virtuţilor îngurgitării 
lente. Era încă flămând când se ridică în picioare şi mormăi 
ceva nu foarte plăcut la adresa celui aflat la uşă. 

68 


- JOHN GRISHAM - 


Pompierul se numea Kistler, paramedicul Kendall. 
Amândoi erau tineri şi zvelţi, în plină formă, fără îndoială 
datorită exerciţiilor fizice pe care le practicau în sala de 
sport a secţiei de intervenţie, pe banii contribuabililor, 
desigur. Luther îi invită înăuntru, dar se opri imediat după 
ce trecură pragul. Un alt ritual avea să urmeze, un nou 
exemplu al deturnării sensului sărbătorilor de iarnă. 

Kistler purta o uniformă albastru-închis, iar Kendall una 
oliv. Amândoi îşi puseseră fesuri roş-albe, de Moş Crăciun, 
deloc asortate; dar parca mai avea vreo importanţă? 
Fesurile erau nostime, dar lui Luther nu-i veni deloc să 
zâmbească. Paramedicul avea în mâna o pungă de hârtie. 

— Vindem prăjituri cu fructe, domnule Krank, începu 
Kistler. Ca în fiecare an. 

— Banii sunt destinaţi tombolei cu jucării, continuă 
Kendall, sincronizându-se perfect. 

— Ne-am propus să adunam nouă mii de dolari. 

— Anul trecut am reuşit să depăşim opt mii. 

— lama asta, o s-o facem şi mai lată. 

— În seara de Crăciun, vom oferi cadouri pentru şase 
sute de copii. 

— E un proiect de o amploare imensă. 

Schimbau replicile fără ezitare, ca şi cum ar fi jucat ping- 
pong. 

— Ar trebui să le vedeţi feţele când primesc cadourile! 

— E un moment pe care nu l-aş rata pentru nimic în 
lume! 

— Oricum, trebuie să strângem banii, iar asta cât mai 
repede. 

— Avem prăjitură Mabel, anunţă Kendall, fluturându-şi 
punga prin faţa lui Luther, de parcă s-ar fi aşteptat ca 
acesta să o înşface şi să arunce o privire de verificare 
înăuntru. 

— E o marcă faimoasă în toată lumea. 

— Se fabrica în Hermansburg, Indiana, la Brutăria lui 
Mabel. 

— Jumătate din oraş lucrează acolo. 

69 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


„Bieţii oameni”, îi compătimi Luther în gând. 

— Au o reţetă secretă şi folosesc doar ingrediente 
proaspete. 

— Sunt cele mai bune prăjituri din lume! 

Luther detesta prăjiturile cu fructe. Smochine, stafide, 
prune, nuci, bucățele colorate de fructe uscate, greu de 
identificat... 

— De optzeci de ani, reţeta e neschimbată. 

— E prăjitura cel mai bine vândută din ţara. Anul trecut 
au vândut nu mai puţin de şase tone. 

Luther rămăsese nemişcat, bine înfipt pe picioare şi-şi 
muta privirea de la unul la altul. 

— Nu folosesc chimicale şi nici aditivi. 

— Oare cum or reuşi sa le facă să rămână atât de 
proaspete? 

„Cu chimicale şi aditivi”, fu Luther ispitit să-i replice. 

O foame cumplită îl apucă pe Luther. Genunchii i se 
înmuiară şi chipul impenetrabil fu cât pe-aci să i se crispeze 
într-o grimasă. De două săptămâni încoace, simţul 
mirosului îi devenise mai ascuţit, fără îndoială, ca un efect 
secundar al regimului strict pe care îl urma. Senzaţia acută 
de foame se datora, poate, adulmecării aromei prăjiturii 
Mabel. Brusc, simţi nevoia să înghită ceva, orice. Rezistă cu 
greu tentaţiei de a-i smulge punga de hârtie lui Kendall, de 
a o rupe şi de a înfuleca pe nemestecate o prăjitură 
întreagă. 

Apoi senzaţia începu să se estompeze. Cu fălcile 
încleştate, Luther rezistă până când încetă să o mai simtă, 
apoi se relaxă. Kistler şi Kendall erau atât de ocupați să-şi 
spună poezia, încât nu observaseră nimic. 

— Am primit un număr limitat de prăjituri. 

— Cei de la fabrică sunt atât de solicitaţi, încât au fost 
obligaţi să îşi selecteze clienţii. 

— Am avut noroc să primim nouă sute de bucăţi. 

— Costă zece dolari bucata, asta înseamnă fix nouă mii 
de dolari pentru jucării. 

— Anul trecut aţi cumpărat cinci bucăţi, domnule Krank. 

70 


- JOHN GRISHAM - 


— Aţi putea lua tot atât şi anul ăsta? 

„Mda, am cumpărat cinci anul trecut”, îşi aminti Luther. 
Luase trei bucăţi la birou şi le aşezase, în secret, pe 
birourile unor colegi. La sfârşitul săptămânii, prăjiturile 
fuseseră dăruite şi re-dăruite de atâtea ori, încât ambalajul 
începuse să se rupă. In cele din urmă, sfârşiseră în coşul de 
gunoi al lui Dox, în ajun de Crăciun, când se închisese 
biroul. 

Celelalte prăjituri fuseseră dăruite de Nora coafezei sale, 
o cucoană grasă de o sută cincizeci de kilograme, care le 
aduna de la toate clientele sale, făcându-şi provizii cât să 
mănânce numai prăjituri până-n iulie. 

— Nu, rosti Luther într-un târziu. Anul ăsta nu cumpăram 
nimic. 

Echipa care strângea fonduri pentru jucării amuţi. Kistler 
îl privi pe Kendall. Kendall îl privi pe Kistler. 

— Ce aţi spus? 

— Anul ăsta nu cumpărăm nicio prăjitură. 

— Cinci vi se par prea multe? întrebă Kistler. 

— Chiar şi una singură ar fi prea mult, replică Luther, 
încrucişându-şi braţele pe piept. 

— Aşadar, nu cumpăraţi nimic? întrebă Kendall, 
neîncrezător. 

— Zero, declară Luther. 

Băieţii erau de-a dreptul demni de compătimit. 

— Spuneţi-mi, băieţi, mai organizaţi competiţia de 
pescuit pentru copiii handicapaţi, pe 4 lulie? întrebă Luther. 

— În fiecare an, confirmă Kistler. 

— Grozav. Reveniţi la vară şi-am să donez o sută de 
dolari pentru concursul de pescuit. 

Kistler reuşi să îngaime un „Mulţumim!” anemic. Cu 
câteva gesturi neîndemânatice îi conduse la uşă. Luther 
reveni în bucătărie, dar nu mai găsi nimic. Nora dispăruse 
cu tot cu farfuria sa, cu ultimele două îmbucături de peşte, 
cu şerveţelul său, cu paharul său cu apă. Nimic! Furios, luă 
cu asalt cămara. Găsi un borcan cu unt de arahide şi nişte 
biscuiţi săraţi cam vechi. 

71 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


9 


Tatăl lui Stanley Wiley înființase Wiley & Beck în 1949. 
Beck murise demult şi nimeni nu avea habar de ce numele 
lui era păstrat în denumirea firmei. Suna bine, ce-i drept — 
Wiley & Beck — iar modificarea denumirii ar fi însemnat 
schimbarea antetului pe toate documentele, comandarea 
unui stoc nou de papetărie, ceea ce ar fi fost mult prea 
costisitor. Pentru o firmă de contabilitate fondată în urmă 
cu o jumătate de veac, era uimitor cât de puţin crescuse. 
La departamentul impozite erau o duzină de asociaţi, cu 
Luther cu tot, şi încă vreo douăzeci la departamentul de 
audit. Printre clienţii lor se numărau în special firmele de 
mărime medie, care nu-şi permiteau să angajeze firme de 
contabilitate cu acoperire naţională. 

Cu un dram de ambiţie în plus în urmă cu treizeci de ani, 
firma ar fi putut prinde valul, devenind astfel o forţă. Lui 
Stanley Wiley îi lipsise însă această ambiţie, iar acum se 
mulțumea să declare că firma sa avea clasă. 

În timp ce Luther plănuia o ieşire rapidă, pentru a da 
fuga din nou la mall, Stanley îşi făcu apariţia pe 
neaşteptate în biroul său. Ţinea în mână un sandviş lung, 
din care atârnau foi de salată. 

— Ai un minut liber? spuse el, cu gura plină. 

Se aşeză, înainte ca Luther să-i fi răspuns da sau nu, sau 
să-l fi putut ruga să nu se lungească la vorbă. Purta, ca de 
obicei, o cravată fantezistă, iar costumul său albastru era 
plin de pete de tot soiul: cerneală, maioneză, cafea. Stanley 
era teribil de neglijent, biroul său părea un talcioc haotic, în 
care documentele se rătăceau fără urmă. 

„Caută-l la Stanley în birou!” era sloganul firmei pentru 
orice hârtie de negăsit. 

— Am auzit ca n-ai de gând sa vii la dineul firmei mâine- 
seară, spuse Stanley, mestecând de zor. 

Îi plăcea să bântuie pe coridoarele firmei cu un sandviş 


72 


- JOHN GRISHAM - 


într-o mână şi cu o răcoritoare în cealaltă, de parcă n-ar fi 
avut niciodată timp să ia masa omeneşte, fiind mult prea 
ocupat. 

— Anul asta ne-am hotărât să lăsăm deoparte multe 
lucruri, Stanley, fără nicio supărare, îi răspunse Luther. 

— Aşadar, e adevărat. 

— E adevărat. Anul ăsta nu vom fi acasă de Crăciun. 

Stanley înghiți  încruntat, apoi îşi examină atent 
sandvişul, în căutarea locului potrivit pentru următoarea 
muşcătură. Stanley era preşedintele consiliului, dar nu-i era 
şef lui Luther. Acesta devenise partener în firmă cu şase ani 
în urmă şi nimeni de la Wiley & Beck nu era în măsură să-l 
oblige să facă un lucru sau altul împotriva voinţei sale. 

— Îmi pare rău să aud asta. Jayne va fi dezamăgită. 

— Am să-i trimit un bilet cu scuzele noastre, spuse 
Luther. 

Dineul nu era mare scofală. O cină copioasă la un 
restaurant cu tradiţie din centru, într-unul din separeurile 
de la etaj, mâncare gustoasă, vinuri bune, câteva 
discursuri, orchestră, apoi dans până târziu. Ţinuta era 
obligatorie, iar doamnele se întreceau în afişarea rochiilor 
şi bijuteriilor. Jayne Wiley era o femeie extraordinară, care 
ar fi meritat cu mult mai mult decât îi oferea Stanley. 

— Aveţi vreun motiv anume să renunţaţi la sărbători? 
întrebă Stanley, deşi ştia, probabil, care avea să fie 
răspunsul. 

— Pur şi simplu, anul ăsta lăsăm deoparte toată 
halimaua, Stanley. Fără pom de Crăciun, fără cadouri, fără 
cheltuieli inutile. De banii economisiţi, vom pleca într-o 
croazieră de zece zile. Blair e plecată, iar noi avem nevoie 
de o vacanţă. Presupun că ne vom lua revanşa anul viitor şi 
peste doi ani. 

— În fond, Crăciunul se sărbătoreşte în fiecare an... 

— Exact. 

— Mi se pare mie, sau chiar ai slăbit? 

— Cinci kilograme. Plajele ne aşteaptă. 

— Araţi grozav, Luther. Din câte am auzit, te şi bronzezi. 

73 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Încerc să-mi fac un ten ceva mai închis. Nu mă pot 
lăsa la discreţia soarelui. 

O muşcătură zdravănă din sandvişul cu şuncă, şi câteva 
firicele de salată îi ramaseră lipite de buze. Apoi o mişcare, 
urmata de: 

— Nu-i o idee rea. 

„„„Sau cam aşa ceva. Pentru Stanley, o vacanţă însemna 
o săptămână petrecută la casa sa de pe plajă, un bungalou 
în care nu mai investise nimic de treizeci de ani încoace. 
Luther şi Nora petrecuseră acolo o săptămână de coşmar, 
la invitaţia soţilor Wiley, care acaparaseră dormitorul 
principal, cazându-i pe soţii Krank în „camera de oaspeţi”, o 
încăpere strâmtă, cu paturi suprapuse şi fără aer 
condiţionat. De dimineaţ şi până după-amiaza târziu, 
Stanley nu făcea altceva decât să soarba gin tonic după gin 
tonic, fără ca soarele să apuce să-i vadă faţa măcar pentru 
o clipă. 

Stanley plecă, molfăindu-şi sandvişul. Luther nu apucă să 
evadeze, căci Yank Slader dădu buzna în birou. 

— Am ajuns la cinci mii două sute, bătrâne, anunţă el. Şi 
e departe de-a se fi terminat. Abigail tocmai a cheltuit şase 
sute de dolari pe-o rochie pentru dineul de Crăciun, habar 
n-am de ce n-o poate purta pe aia de anul trecut sau pe 
cea de-acum doi ani... Dar parcă mă întreabă cineva... Pe 
pantofi a dat o sută patruzeci, pe poşetă, încă nouăzeci. 
Dulapurile îi sunt pline de pantofi şi de poşete, dar eu n-am 
niciun cuvânt de spus în privinţa asta. În ritmul ăsta, vom 
trece sigur de şapte mii. Te rog, ia-mă cu tine în croazieră! 

Inspirat de iniţiativa lui Luther, Yank se apucase să ţină 
socoteala exactă a risipei de Crăciun. De două ori pe 
săptămână, năvălea în biroul lui Luther, pentru a-i raporta 
cum stăteau lucrurile. Ce anume intenţiona să facă după ce 
va fi obţinut rezultatul final, nu ştia nici el. Probabil nimic. 

— Tu eşti eroul meu! declară Yank, pentru a nu ştiu câta 
oară, şi ieşi la fel de grăbit precum sosise. ` 

„Crapă de invidie cu toții”, se gândi Luther. In acest 
moment, când până la sărbători nu mai rămăsese decât o 

74 


- JOHN GRISHAM - 


săptămână, cu închiderea de an pe cap şi nebunia vacanței 
de iarnă crescând zi după zi, erau cu toţii invidioşi. Unii, 
precum Stanley, ezitau să recunoască acest lucru. Alţii, 
precum Yank, erau de-a dreptul mândri de Luther. 

Era prea târziu ca să mai ajungă la salonul de bronzare. 
Luther se apropie de fereastră şi contemplă priveliştea 
oraşului bătut de ploaia rece. Cerul era cenuşiu, copacii 
dezgoliţi, ici-colo frunze uscate erau purtate de vânt, iar pe 
străzi aglomeraţia făcea ravagii. „Ce drăguţ!” îşi spuse 
mulţumit Luther în gând. Îşi pipăi burta suptă, după care 
cobori la parter, să bea un suc în compania lui Biff, fata de 
la agenţia de turism. 


Auzind soneria, Nora ieşi repede din aparatul BronzeMat 
şi se grăbi să se înfăşoare într-un prosop. Nu-i plăcea câtuşi 
de puţin să transpire abundent, aşa încât începu să se 
şteargă de-a dreptul cu furie. 

Purta un bikini roşu minuscul, care arătase grozav pe 
pielea fotomodelului zvelt din catalog, dar pe care Nora nu 
l-ar fi îmbrăcat nici moartă în public. Luther insistase ca ea 
să-l cumpere. Se zgâise la fata din catalog şi ameninţase că 
avea să facă el însuşi comanda. Cum nu era vorba de o 
sumă prea mare, Nora intrase foarte curând în posesia 
costumului de baie. 

Se privi în oglindă şi roşi din nou când se văzu în acel 
minuscul obiect de îmbrăcăminte. Bineînţeles, începuse să 
slăbească. Se mai bronzase. Dar ar fi fost nevoie de cel 
puţin cinci ani de răbdat foame şi de muncă intensă într-o 
sală de gimnastică pentru a arăta pe măsura costumului de 
baie de pe ea. 

Se îmbrăcă în grabă, trăgându-şi pantalonii şi puloverul 
direct peste bikini. Luther jura că se bronza gol, dar ea nu 
era dispusă să se despoaie de dragul nimănui. 

Chiar şi după ce se îmbrăcase, tot se mai simţea 
asemeni unei târfe. Costumul de baie îi era strâmt, exact în 
locurile unde n-ar fi fost cazul să fie aşa, iar atunci când se 
mişca... Ei bine, senzaţia era departe de-a fi confortabilă. 

75 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Abia aştepta să ajungă acasă, să-l scoată şi să facă o baie 
fierbinte, cât mai lungă. 

Reuşise să se îndepărteze fără probleme din salonul 
Veşnic Bronzați şi trecuse de colţ, când nimeri faţă în faţă 
cu reverendul Doug Zabriskie, pastorul lor. Era încărcat de 
sacoşe, în vreme ce ea avea în mână doar pelerina. El era 
palid, ea era roşie la faţă şi încă transpirată. El părea a se 
simţi în largul lui în vechea sa jachetă de tweed, cu gulerul 
preoţesc şi cu o cămaşă neagră. Pe Nora, în schimb, 
costumul de baie o strângea atât de tare, încât simţea că-i 
opreşte circulaţia. 

Se îmbrăţişară prieteneşte. 

— Ţi-am simţit lipsa săptămâna trecută, la slujbă. Era 
aceeaşi replică enervantă pe care o repeta de ani de zile. 

— Suntem foarte ocupați, răspunse ea, pipăindu-şi 
fruntea, să vadă dacă nu cumva transpiraţia avea să o dea 
de gol. 

— Te simţi bine, Nora? 

— Mi-e bine, răspunse ea sec. 

— Imi pari cam obosită. 

— Am umblat mult, minţi ea. 

Nu se ştie de ce, el îşi cobori privirea. Un lucru era sigur: 
Nora nu purta tenişi. 

— Putem sta puţin de vorbă? întrebă el. 

— Sigur că da, veni replica. 

Găsiră o bancă liberă, lângă balustrada pasarelei. 
Reverendul îşi puse bagajele grămadă lângă el. Când Nora 
se aşeză, simţi ceva pocnind, vreun şiret de la bikini, 
undeva, deasupra şoldului. Simţi ceva alunecând în jos. 
Pantalonii Norei erau largi, şi acel ceva avea loc să se 
deplaseze. 

— Am auzit tot felul de zvonuri, începu el, cu blândeţe. 

Avea prostul obicei de-a se apropia mult atunci când se 
adresa cuiva. Nora îşi încrucişă picioarele, apoi reveni la 
poziţia inițială. Fiecare mişcare nu reuşea decât să 
înrăutăţească situaţia. 

— Ce fel de zvonuri? întrebă ea, pe un ton înţepat. 

76 


- JOHN GRISHAM - 


— Am să fiu sincer, Nora, continuă preotul, apropiindu-se 
şi mai mult de ea. Am auzit dintr-o sursă de încredere că tu 
şi cu Luther v-aţi hotărât să nu sărbătoriţi Crăciunul în 
acest an. 

— Mda, ceva în genul asta... 

— Crede-mă, e prima oară când aud una ca asta, declară 
el grav, de parcă tocmai ar fi descoperit o nouă modalitate 
de-a păcătui. 

Norei i se făcu brusc frică să se mişte, cuprinsă de 
senzaţia că toate hainele aveau să-i cadă de pe ea. Picături 
de transpiraţie proaspătă i se iviră pe frunte. 

— Te simţi bine, Nora? 

— Da, chiar foarte bine. Credem în continuare în 
sărbătoarea Crăciunului, ca o sărbătoare a naşterii 
Mântuitorului, dar ne-am hotărât ca anul ăsta să renunţăm 
la toate cheltuielile prosteşti. Blair e plecată, iar noi am 
vrea să luăm o pauză. 

El îi cântări îndelung spusele, în timp ce ea se mişcă 
puţin, stânjenită. 

— E un dram de nebunie în ceea ce faceţi, nu-i aşa? rosti 
într-un târziu, privind grămada de bagaje pe care o avea 
alături. 

— Da, se prea poate. Uite ce e, Doug: suntem bine, ţi-o 
jur. Suntem fericiţi, sănătoşi şi vrem doar să ne relaxăm 
puţin. Asta-i tot. 

— Am auzit că plecaţi din oraş. 

— Da, plecăm într-o croazieră de zece zile. 

El îşi mângâie barba, neştiind dacă trebuie să aprobe sau 
nu ceea ce tocmai aflase. 

— Totuşi, nu veţi lipsi de la slujba de la miezul nopţii, nu-i 
aşa? întrebă într-un târziu, cu zâmbetul pe buze. 

— Nu-ţi pot promite nimic, Doug. 

El o bătu prieteneşte pe genunchi şi îşi luă rămas-bun. Ea 
aşteptă până el dispăru, înainte de a-şi face curaj şi de a se 
ridica în picioare, îşi târşâi picioarele afară din mall, 
blestemându-l pe Luther cu bikini lui cu tot. 


77 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Fiica cea mică a verişoarei soţiei lui Vic Frohmeyer făcea 
parte din corul congregaţiei catolice, în cadrul căreia 
activa. Tinerilor membri ai corului le plăcea să colinde prin 
oraş. Fură de-ajuns două telefoane, pentru a programa 
concertul. Ningea încet când începură să cânte. Tinerii 
colindători se aşezară în semicerc pe alee, în dreptul 
felinarului, şi, la semnalul dirijorului, începură să cânte O, 
Little Town of Bethlehem. Îi făcură semn prieteneşte lui 
Luther atunci când acesta trase cu ochiul de după perdea. 

Curând, în jurul colindătorilor se adunară o mulţime de 
copii din cartier. Era acolo tot clanul Trogdon şi toţi vecinii 
de alături, membrii familiei Becker. Un reporter de la 
Gazette, sosit la faţa locului în urma unei sesizări anonime, 
urmări scena vreme de câteva minute, apoi îşi aranjă ţinuta 
şi sună la uşa familiei Krank. 

Luther smuci uşa, deschizând-o larg, pregătit să tragă un 
pumn oricui s-ar fi aflat dincolo de ea. 

— Ce doriţi? 

În fundal răsună începutul unei alte Colinde, White 
Christmas. 

— Sunteţi domnul Krank? întrebă reporterul. 

— Da. Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

— Sunt Brian Brown, de la Gazette. Pot să vă pun câteva 
întrebări? 

— Despre ce anume? 

— Despre ideea dumneavoastră de a ignora Crăciunul. 

Luther privi spre mulţimea adunată pe aleea din faţa 
casei sale. Unul dintre cei de-acolo îl turnase. Unul dintre 
vecinii săi telefonase la ziar. Fie Frohmeyer, fie Walt 
Scheel. 

— N-am nimic de spus, rosti el şi trânti uşa. 

Nora se refugiase din nou sub duş. Luther cobori în 
subsol. 


78 


- JOHN GRISHAM - 


10 


Luther propusese să ia cina la Ange/o's, restaurantul său 
italian preferat. Localul era situat la parterul unei clădiri 
vechi din centru, departe de mulțimile ce se înghesuiau la 
cumpărături, la cinci cvartale distanţă de traseul paradei. In 
seara aceasta, ideea de a se afla cât mai departe de 
Hemlock fusese binevenita. 

Comandară salată şi paste cu sos tomat, fără carne, 
pâine sau vin. Nora avea la activ şapte şedinţe de bronzat, 
în vreme ce Luther avea zece. In timp ce-şi savurau apa 
minerală, îşi admirară reciproc nuanţa pielii şi se amuzară 
copios, constatând ca erau înconjurați de feţe palide. Una 
dintre bunicile lui Luther fusese pe jumătate italiancă, iar 
genele mediteraneene astfel moştenite se dovediseră 
propice unei bronzări uniforme. Luther avea pielea puţin 
mai închisă la culoare decât Nora, iar colegii începuseră să 
observe acest lucru. Lui nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie. De-acum, toată lumea era practic la curent cu 
intenţia lor de a-şi petrece sărbătorile în insule. 

— Acum începe, rosti Nora, uitându-se la ceas. 

Luther îşi privi şi el ceasul. Era şapte fix. 

Parada de Crăciun pornea în fiecare an din Parcul 
Veteranilor, din centru. Era mereu la fel: care alegorice, 
maşinile pompierilor şi fanfare de tot felul. Moş Crăciun 
încheia parada, într-o sanie construită de membrii clubului 
Rotary, escortat de opt spiriduşi grăsuni călare pe 
minibiciclete. Parada ocolea zona de vest a oraşului, 
ajungând în apropierea străzii Hemlock. De optsprezece ani 
încoace, familia Krank şi ceilalţi vecini se postau undeva pe 
traseul paradei, care pentru toţi era un eveniment de 
marcă. Era un prilej de sărbătoare, pe care Nora şi Luther 
se străduiseră din răsputeri să-l evite în acest an. 

La ora aceasta, strada Hemlock era, cu siguranţă, plină 
de copii, de colindători şi de cine ştie ce altceva... Probabil 


79 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


că, în chiar aceste momente, bande de biciclişti patrulau 
prin faţa casei lor, scandând „Eliberaţi-l pe Frosty!” în 
vreme ce micii terorişti plantau pancarte pe peluza familiei 
Krank. 

— Cum a fost la dineul firmei? vru să afle Nora. 

— Din câte-am auzit, n-a fost nimic ieşit din comun. 
Acelaşi separeu, aceiaşi chelneri, acelaşi meniu. Slader 
spune că Stanley s-a îmbătat criţă de la bun început. 

— Nu l-am văzut niciodată altfel la petreceri. 

— A ţinut, se pare, acelaşi discurs: s-au făcut eforturi, 
cheltuielile au crescut, anul viitor îi vom face praf, Wiley & 
Beck e o adevărată familie, mulţumiri tuturor şi aşa mai 
departe. Nu-mi pare rău deloc că nu ne-am dus. 

— A mai lipsit careva? 

— Slader spunea ca Maupin de la audit nu şi-a făcut 
apariţia. 

— Mă întreb cum o fi fost îmbrăcată Jayne? 

— Am să-l întreb pe Slader. Sunt convins că şi-a luat 
notițe. 

Li se aduse salata, iar ei se holbară la spanacul din 
farfurii ca nişte refugiaţi linniţi de foame. Cu toate acestea, 
îşi pregătiră tacticos salata, cu puţin oţet, nişte sare şi 
piper. Apoi începură sa mănânce ca şi cum n-ar fi fost 
interesaţi de mâncare. 

Potrivit broşurii de prezentare, la bordul Prințesei 
Insulelor bufetul era deschis non-stop. Luther avea de gând 
să mănânce până când avea să explodeze. 

La o masă de alături, o tânără brunetă foarte drăguță lua 
masa în compania prietenului ei. Nora o zări şi îşi lăsă 
deoparte furculiţa. 

— Crezi că se simte bine, Luther? 

Luther îşi roti ochii prin încăpere, apoi întrebă: 

— Cine? 

— Blair. 

El sfârşi de mestecat şi cântări atent răspunsul la 
întrebarea care, de-acum, nu-i mai era pusă decât de trei 
ori pe zi. 

80 


- JOHN GRISHAM - 


— E bine, Nora. Se simte bine şi se distrează. 

— Crezi că e în siguranţă? 

Altă întrebare standard, pe care i-o punea de parca el ar 
fi trebuit să ştie în fiecare moment dacă fiica lor era sau nu 
în siguranţă. 

— Peace Corps n-a mai pierdut niciun voluntar în ultimii 
treizeci de ani. Crede-mă, Nora, ştiu ei unde e cazul să îşi 
trimită oamenii! Hai, mănâncă. 

Ea luă o îmbucătură, se jucă o vreme cu legumele din 
farfurie, apoi se plictisi şi îşi lăsă din nou deoparte 
tacâmurile. Luther rase tot ce avea în farfurie şi privi cu jind 
la a ei. 

— Ai de gând să termini salata aia? 

Schimbară farfuriile şi Luther goli pe data salata rămasă. 
Li se aduseră şi pastele. De astă data, Nora îşi păzi cu 
străşnicie bolul. După câteva îmbucături, se opri brusc, cu 
furculita la jumătatea drumului către gură. O cobori în 
farfurie şi rosti: 

— Am uitat! 

Luther mesteca de zor: 

— Ce anume ai uitat? S-a întâmplat ceva? 

Chipul ei exprima teroare. 

— Ce s-a întâmplat, Nora? insistă el, înghițind cu noduri. 

— Juriul. Juriul face tura de evaluare imediat după 
paradă, nu-i aşa? 

În clipa aceea, Luther realiză despre ce vorbea soţia sa. 
Îşi lăsă furculiţa deoparte, sorbi o gură de apă şi privi în gol. 
Era adevărat. 

După încheierea paradei, un comitet de la administraţia 
parcurilor cutreiera cartierele, într-un car alegoric remorcat 
de un tractor John Deere, examinând nivelul entuziasmului 
populaţiei de sărbători. Comitetul dezbătea cele văzute şi 
acorda premii individuale la mai multe categorii: 
originalitate, iluminat festiv etc. În sfârşit, tot acest comitet 
hotăra strada care avea să primească premiul pentru cea 
mai bună pavoazare. Strada Hemlock câştigase de două ori 
panglica albastră. 

81 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Cu un an în urmă, Strada Hemlock se clasase pe locul 
doi; motivul, potrivit bârfelor care circulau pe strada, era 
absenţa lui Frosty de pe acoperişurile a două din cele 
patruzeci şi două de case. Aleea Boxwood, situată la trei 
cvartale distanţă, se impusese spre uimirea tuturor datorita 
unui şir strălucitor de acadele, câştigându-şi astfel 
renumele de Aleea Acadelelor şi furând premiul de sub 
nasul celor de pe Hemlock. Frohmeyer îşi petrecuse luna 
următoare trimițând circulare vecinilor. 

Atmosfera serii lor intime fusese ruinată. O prelungiră cât 
mai mult cu putinţă, mestecându-şi fără chef pastele. Luară 
apoi două cafele decofeinizate. Când restaurantul se goli, 
Luther achită nota de plată. Porniră către casă încet, fără 
să se grăbească. 


Aşa cum era de aşteptat, strada Hemlock pierdu din nou 
titlul. Luther se furişă să-şi ia ziarul pe când afară încă nu 
se luminase de-a binelea. Ajungând la ştirile locale căscă 
ochii, îngrozit. Ziarul publica lista câştigătorilor: pe locul 
întâi, bulevardul Cherry, pe doi aleea Boxwood, iar pe trei 
strada Stanton. Trogdon, vecinul de vizavi, se clasase al 
patrulea la categoria iluminat festiv, cu mai bine de 
paisprezece mii de beculeţe. 

În centrul paginii se afla o poză mare color a casei 
familiei Krank. Fotografia fusese făcută de la o anumită 
distanţa. Luther o studie cu atenţie, încercând să determine 
unghiul din care fusese făcută. Fotograful avusese o 
perspectivă largă, privind de la o oarecare înălţime. Într-un 
fel, era un clişeu aerian. 

Casa de alături, cea a familiei Becker, strălucea de-a 
dreptul, scăldată în lumina beculeţelor care o împodobeau. 
De cealaltă parte, conturul casei şi peluzei familiei Kerr 
erau perfect subliniate printr-o înşiruire dublă de beculeţe 
roşii şi verzi, cu siguranţa câteva mii bune. 

În contrast, casa Krank era întunecată. 

La est, casele lui Frohmeyer, Nugent şi Galdy se zăreau 
lucind cald, cu oamenii de zăpadă fixaţi pe acoperişuri. La 

82 


- JOHN GRISHAM - 


vest, casele Dent, Sloane şi Bellingtom răspândeau lumină 
creând imaginea unui Crăciun feeric. 

Casa Krank era singura cufundată în beznă. 

— Scheel, mormăi Luther înfuriat. 

Fotografia fusese făcută chiar de peste drum. Walt 
Scheel îi permisese fotografului să urce pe acoperişul casei 
sale şi să realizeze clişeul, cu ajutorul unei lentile 
panoramice. Probabil că întreaga stradă îl sprijinise cu 
entuziasm. 

Dedesubtul fotografiei era un scurt articol intitulat 
„ignorarea Crăciunului” şi suna astfel: 


„Casa familiei Krank e cufundată în întuneric 
Crăciunul acesta. In vreme ce restul vecinilor de pe 
strada Hemlock îşi împodobesc casele şi se pregătesc 
de zor să îl întâmpine pe Moş Crăciun, domnul şi 
doamna Krank s-au hotărât să dea uitării sărbătorile 
şi fac pregătiri pentru a pleca într-o croazieră, potrivit 
afirmațiilor unor surse care au preferat să-şi păstreze 
anonimatul. Anul acesta, familia Krank nu a cumpărat 
pom de Crăciun, nu a instalat lumini decorative şi nu 
l-a montat pe Frosty pe acoperiş. Se pare că e 
singura casă de pe strada Hemlock care-l ţine pe 
Frosty în pivniţă. (Strada Hemlock, de două ori 
câştigătoare a concursului de decoraţiuni organizat 
de Gazette, a obţinut un dezamăgitor loc şase în 
competiţia din acest an). «Sper că acum sunt 
mulţumiţi», a declarat un vecin. «O demonstraţie 
dezgustătoare de egoism», a catalogat un altul 
atitudinea familiei Krank.” 


Dacă ar fi avut o puşcă-mitralieră, Luther ar fi ieşit chiar 
în clipa aceea în stradă şi s-ar fi apucat să tragă cu gloanţe 
în casele vecinilor. 

Se văzu nevoit să rămână locului, vreme îndelungată, cu 
un nod dureros în stomac, încercând să se convingă că 
toate acestea erau trecătoare. Mai erau doar patru zile 

83 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


până la plecare. Când se vor întoarce acasă, blestemaţii de 
oameni de zăpadă îşi vor fi reluat locul în pivnițe şi garaje, 
iar luminiţele şi pomii de Crăciun vor fi dispărut. Facturile 
vecinilor vor ajunge la scadenţă şi, în acel moment, 
minunaţii săi vecini vor putea să îl înţeleagă mai bine. 

Răsfoi mai departe ziarul, dar nu se mai putea concentra. 
Într-un târziu şi-a făcut curaj şi, scrâşnind din dinţi, urcă să- 
i dea soţiei sale veştile proaste. 

— Urât mod de-a te trezi de dimineaţă, spuse Nora, 
încercând să desluşească detaliile fotografiei de pe prima 
pagină. 

Se frecă la ochi şi clipi des. 

— Ticălosul de Scheel l-a lăsat pe fotograf să se urce pe 
acoperişul lui, anunţă Luther. 

— Eşti sigur că el a fost? 

— Bineînţeles ca sunt sigur. Uită-te şi tu la poză! 

Nora tocmai asta încerca să facă. În sfârşit, reuşi să-şi 
limpezească mintea şi citi şi textul articolului. Se încruntă 
amarnic citind pasajul cu „demonstraţia dezgustătoare de 
egoism”. 

— Cine-a spus chestia asta? vru ea să afle. 

— Scheel sau Frohmeyer. Cine poate şti? Mă duc să fac 
un duş. 

— Cum au îndrăznit?! făcu Nora, continuând să 
examineze poza din ziar. 

„Aşa, fetiţo! se gândi Luther. Enervează-te! Fruntea sus! 
Mai sunt doar patru zile, doar n-o să cedăm chiar acum!” 


În seara aceea, după cină şi după o încercare eroică de a 
se uita la televizor, Luther se hotări să facă o plimbare. Se 
îmbrăcă gros şi îşi puse un fular la gât. Afară erau sub zero 
grade şi existau şanse să ningă. El şi Nora fuseseră printre 
primii care îşi cumpăraseră o casă pe Hemlock; nimeni şi 
nimic nu-l putea obliga să se închidă în casă. Asta era 
strada lui, era cartierul lui, erau vecinii lui, unii îi erau 
prieteni. În curând, acest episod avea să fie dat uitării. 

Luther porni agale, cu mâinile înfipte adânc în 

84 


- JOHN GRISHAM - 


buzunarele paltonului, trăgând în piept aerul înviorător al 
serii răcoroase. 

Ajunsese la capătul străzii, la intersecţia cu Moss Point, 
când Spike Frohmeyer îl ajunse din urmi pe skateboard. 

— Bună, domnule Krank, spuse puştiul, oprindu-se în 
dreptul lui. 

— la te uita! Bună, Spike! 

— Cum de-aţi ieşit la ora asta? 

— Fac şi eu o plimbare. 

— Va plac ornamentele? 

— Bineînţeles. Dar tu ce cauţi pe-afară? 

— M-am gândit să dau o raită, spuse Spike, privind 
precaut în jur, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o invazie 
iminentă. 

— Ce-ţi va aduce Moşul anul ăsta? 

Spike zâmbi şi cugetă câteva clipe înainte de a răspunde: 

— Nu sunt sigur, dar sper să primesc o consolă de jocuri, 
o crosă de hochei şi un set de tobe. 

— Va avea ceva de cărat, bietul Moş... 

— Desigur, eu nu mai cred demult în Moş Crăciun. Dar 
Mike are numai cinci ani, iar noi ne prefacem cu toţii, de 
dragul lui. 

— Bineînţeles. 

— Trebuie să plec. Crăciun fericit! 

— Mulţumesc. Un Crăciun fericit şi ţie, Spike! îi răspunse 
Luther, rostind urarea interzisă pentru prima şi ultima oară 
în acest anotimp — sau cel puţin aşa spera el. 

Spike se făcu nevăzut în semiîntunericul care domnea pe 
Hemlock. Cu siguranţă, dăduse fuga acasă să-i raporteze 
tatălui său că domnul Krank ieşise din bârlog şi se plimba 
liber pe stradă. 

Luther se opri o clipă să admire spectacolul oferit de 
reşedinţa familiei Trogdon: mai bine de paisprezece mii de 
beculeţe acopereau totul în jur, copacii şi tufişurile, 
ferestrele şi stâlpii de la terasă. Pe acoperiş, lui Frosty i se 
alăturase renul Rudolph, al cărui nas sclipea intermitent. 
Figurinele aveau conturul subliniat cu luminiţe albe. Chiar şi 

85 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


acoperişul era tivit cu ghirlande de beculeţe roşii şi verzi, 
care se aprindeau alternativ. Strălucea şi hornul, al cărui 
contur fusese trasat cu beculeţe albastre care pulsau des, 
aruncând o lumină stranie peste bătrânul Frosty. De-a 
lungul gardului stătea de strajă un pluton de soldaţi de 
tinichea, fiecare fiind înalt de un stat de om şi înfăşurat în 
beculeţe multicolore. În centrul peluzei fusese construită o 
iesle, în care fusese recreată scena naşterii Domnului. Mai 
era şi o capră care-şi ridica şi-şi cobora coada într-un ritm 
vioi. Curată panaramă! 

Luther auzi un zgomot: o scară prăbuşindu-se în garajul 
vecinilor familiei Trogdon. Uşa garajului era ridicată şi, în 
umbră, Luther desluşi silueta lui Walt Scheel, care se lupta 
din greu pentru a pune în funcţiune încă o ghirlandă de 
beculeţe. Se apropie tiptil, reuşind să-l ia prin surprindere 
pe Walt. 

— Buna seara, Walt, rosti Luther, pe un ton amabil. 

— la te uită, e chiar bătrânul Harpagon! îi răspunse Walt 
cu un zâmbet forţat. 

Işi strânseră mâinile, în vreme ce fiecare se gândea la o 
replică cât mai tăioasă şi mai spirituală. 

Luther se retrase doi paşi, ridică privirea şi întrebă: 

— Cum a reuşit fotograful să se caţere până acolo? 

— Care fotograf? 

— Cel de la Gazette. 

— Aha, acel fotograf! 

— Da, acela. 

— A urcat pe scara. 

— Serios? De ce l-ai lăsat? 

— Habar n-am. Spunea că vrea sa aibă o perspectivă 
generală a împrejurimilor. 

Luther pufni şi flutură din mână a lehamite. 

— Mă surprinde atitudinea ta, Walt, spuse el, deşi, la 
drept vorbind, nu era deloc surprins. 

Vreme de unsprezece ani păstraseră aparențele unei 
relaţii cordiale, niciunul dintre ei nedorind să declanşeze o 
dispută pe faţă. Dar Luther detesta snobismul lui Walt şi 

86 


- JOHN GRISHAM - 


dorinţa sa de a fi mai presus de toţi ceilalţi. În acelaşi timp, 
Walt nu-l putea suporta pe Luther, căci bănuia de ani de 
zile că salariile lor erau aproape egale. 

— Şi pe mine m-a surprins atitudinea ta, replică Walt, 
deşi, la fel ca şi vecinul său, nu era câtuşi de puţin surprins. 

— Am impresia că ţi s-a stins un beculeţ acolo, spuse 
Luther, arătând spre unul dintre tufişurile ornamentale, 
acoperit de o reţea alcătuită dintr-o sută de luminiţe. 

— Am să mă ocup imediat şi de asta. 

— Ne mai vedem, spuse Luther, îndepărtându-se. 

— Crăciun fericit! strigă Walt în urma lui. 

— Mda, mda... 


87 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


11 


Petrecerea de la birou a firmei Wiley & Beck începea, de 
regulă, cu o masă, la care mâncarea era furnizată de doi 
fraţi greci care, deşi se certau întruna, făceau cele mai 
bune baclavale din tot oraşul. Barul — mai exact cele trei 
baruri — se deschidea la ora unsprezece şi patruzeci şi 
cinci de minute fix. Foarte curând după aceea începea 
cheful propriu-zis. Stanley Wiley avea să fie cel dintâi care 
avea să se facă pulbere — ulterior, va da vina pe lichiorul 
de ouă — şi, cocoţat pe o cutie la capătul mesei de 
conferinţe, avea să repete, în linii mari, discursul ţinut cu o 
săptămână mai devreme la dineul oficial. Apoi colegii 
aveau să îi ofere un cadou — o carabină de vânătoare, o 
clepsidră sau vreun alt mărunţiş cu totul inutil, care avea 
să-l emoţioneze până la lacrimi. Peste câteva luni, cadoul 
va fi pasat mai departe, vreunui client. Vor urma alte 
cadouri, câteva discursuri şi poante, precum şi vreo două- 
trei cântece. In tot acest timp, băutura va curge în valuri. 
Intr-un an îşi făcuseră apariţia şi doi stripperi care, în 
ritmurile de bas ale muzicii de la un casetofon, se 
dezbrăcaseră până la nişte chiloţi minusculi, cu imprimeu 
leopard, în ţipetele încântate ale secretarelor, în vreme ce 
toţi bărbaţii se ascunseseră care pe unde au apucat. Dox, 
secretara lui Luther, ţipase cel mai tare şi mai păstra şi 
acum fotografii cu băieţii. Într-o notă internă difuzată după 
sărbători, Stanley interzisese angajarea unor stripperi pe 
viitor. 

Până la cinci după-amiaza, şi cei mai scorţoşi şi mai 
serioşi contabili de la Wiley & Beck vor fi atât de turtiţi de 
băutură, încât se vor apuca să le pipăie pe secretarele cu 
alură de gospodine. Beţia cea mai cruntă era, în astfel de 
situaţii, un comportament acceptabil. Îl vor căra mai târziu 
pe Stanley în biroul său şi-i vor turna pe gât litri de cafea 
înainte de a-l trimite acasă. Firma plătea maşini închiriate 


88 


- JOHN GRISHAM - 


pentru toată lumea cu această ocazie, pentru ca niciunul 
dintre participanţii la petrecere să nu fie nevoit să se urce 
la volan. 

Pe scurt, petrecerea era de-a dreptul dezgustătoare. 
Asociaţii o aşteptau însă cu nerăbdare, fiindcă ea echivala 
cu o beţie departe de gura cicălitoare a nevestelor, care îşi 
luaseră, la rândul lor, porţia de distracţie cu ocazia 
sofisticatului dineu oficial al firmei. Soţiile nu fuseseră 
niciodată invitate la petrecerea de la birou. Secretarele 
adorau, la rândul lor, petrecerea care le oferea prilejul de a 
auzi şi de-a vedea lucruri de care aveau să se folosească 
tot anul următor, şantajându-şi şefii pentru a-şi atinge 
scopurile. 

Chiar şi în anii obişnuiţi, Luther detesta petrecerea de 
Crăciun. Obişnuia să bea foarte puţin, nu se îmbăta 
niciodată, iar comportamentul colegilor care se făceau de 
râs îl făcea să se simtă jenat. 

În consecinţă, se ascunse în biroul său, încuie uşa şi se 
ocupa de rezolvarea problemelor de ultim moment. Imediat 
după unsprezece, când pe hol începu să se audă muzică, 
Luther profită de un moment de neatenţie al colegilor şi se 
făcu nevăzut. Era 23 decembrie. Avea să se întoarcă la 
birou de-abia pe 6 ianuarie, când totul va fi revenit la 
normal. 

Scăpase cu bine. 

Poposi la agenţia de voiaj pentru a-şi lua rămas-bun de la 
Biff, dar aceasta plecase deja. Urma să-şi petreacă 
sărbătorile într-o staţiune din Mexic, care oferea reduceri în 
extrasezon. Luther se îndreptă cu paşi vioi spre maşină, 
mândru de îndemânarea cu care evitase nebunia pe cale să 
se dezlănţuie la etajul şase. Demară şi se îndreptă spre 
mall, pentru o ultimă şedinţă de bronzare şi o ultimă privire 
aruncată mulţimii de idioţi care aşteptaseră până în ceasul 
al doisprezecelea ca să cumpere ceea ce mai rămăsese în 
magazine. Pe şosea era aglomeraţie şi se circula greu. 
Când, într-un târziu, Luther ajunse la mall, un agent de 
circulaţie îi făcu semn să treacă mai departe. Parcarea era 

89 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


plină ochi. „Vă rugăm, circulaţi!” 

„Fără nicio supărare”, se gândi Luther. 

Se întâlni cu Nora într-o patiserie aglomerată din zona 
comercială, pentru a lua prânzul împreună. Îşi ocupară 
locurile rezervate din timp, ceva de neimaginat peste an. 

Luther întârziase la întâlnire. Nora avea ochii plânşi. 

— E din cauza lui Bev Scheel, explică ea. A fost la un 
control medical ieri. Cancerul i-a revenit, pentru a treia 
oară. 

Deşi Luther şi Walt nu fuseseră niciodată prieteni, soțiile 
lor reuşiseră să păstreze o relaţie amicală solidă, în ultimii 
doi ani şi ceva. La drept vorbind, multă vreme nimeni 
dintre cei care locuiau pe Hemlock nu avusese o relaţie 
apropiată cu familia Scheel. Aceştia munceau din greu 
pentru a acumula avere, făcând paradă de veniturile lor tot 
mai ridicate. 

— Cancerul s-a extins la plămâni, spuse Nora, ştergându- 
se la ochi, în timp ce Luther comanda apă minerală. Se 
presupune că metastazele i-au atacat deja rinichii şi ficatul. 

Luther clipi des, la gândul teribilei maladii. 

— E groaznic, rosti el, cu glas scăzut. 

— Acesta-i va fi, probabil, ultimul Crăciun. 

— A spus doctorul ei asta? întrebă Luther, care nu dădea 
doi bani pe pronosticul amatorilor. 

— Nu. M-am gândit eu. 

Discuţia despre familia Scheel se prelungi mult prea 
mult. La un moment dat, sătul de atmosfera morbidă, 
Luther hotărî să schimbe subiectul: 

— Plecam peste patruzeci şi opt de ore. Hai să nu ne 
întristam. 

Ciocniră cu paharele de plastic şi Nora reuşi să schiţeze 
un surâs, în timp ce-şi savurau salatele, Luther întrebă: 

— Ai vreun regret? 

Ea clătină din cap a negatie, înghiţi şi spuse: 

— Au fost anumite momente în care am simţit lipsa 
bradului, a ornamentelor, a muzicii. De vină sunt amintirile, 
presupun. Dar nu mi-au lipsit deloc aglomeraţia, goana 

90 


- JOHN GRISHAM - 


după cumpărături, stresul. Ideea ta a fost excelentă, 
Luther. 

— Sunt un geniu! 

— Hai să nu exageram! Crezi că Blair se va gândi, măcar 
în treacăt, la Crăciun? 

— Cu un dram de noroc, nu. Mă îndoiesc, urmă el, cu 
gura plină. Lucrează cu o adunătură de păgâni sălbatici 
care venerează copacii şi râurile. De ce s-ar osteni, oare, să 
facă o pauză pentru a-şi aminti de Crăciun? 

— Eşti cam aspru în exprimare, Luther. Sălbatici? 

— Glumeam, dragă. Sunt convins că sunt cu toţii foarte 
cumsecade. Nu trebuie să-ţi faci griji. 

— Spunea că nici măcar nu se uită la calendar. 

— Mare scofală! Eu am două calendare în biroul meu şi 
uit mereu în ce zi suntem. 

Millie, de la Clinica pentru femei, îşi făcu apariţia, 
nerăbdătoare să o îmbrăţişeze pe Nora şi să-i ureze 
„Crăciun fericit” lui Luther. Întâlnirea şi urarea l-ar fi scos 
pe Luther din sărite, dacă Millie n-ar fi fost atât de înaltă, 
zveltă şi drăguță, în ciuda celor cincizeci şi ceva de ani pe 
care-i avea. 

— Ai auzit despre biata Bev Scheel? întrebă Millie în 
şoaptă, ignorându-l cu desăvârşire pe Luther. 

Ideea deschiderii acestui subiect reuşi să-l irite pe 
Luther. Se rugă în gând să nu fie lovit vreodată de o boală 
îngrozitoare. Femeile care se ocupau de voluntariat şi 
opere de caritate ar fi aflat despre asta înainte ca el însuşi 
să prindă de veste. 

„Dă-mi, Doamne, un atac de cord, un accident de maşină 
sau altă moarte fulgerătoare, ca să nu devin subiect de 
conversaţie în timp ce-mi dau sufletul!” 

Millie plecă, în sfârşit, iar ei îşi terminară salatele. În timp 
ce achita nota de plată, Luther simţi că-i este încă foame şi 
se trezi visând din nou la belşugul de mâncare lăudat în 
broşurile Prințesei Insulelor. 

Nora mai avea de făcut câteva drumuri, spre deosebire 
de Luther. O lăsă în oraş şi se îndreptă spre casă. Parcă 

91 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


maşina pe alee şi răsuflă uşurat văzând ca prin preajmă nu 
se afla niciunul dintre vecini. În cutia poştală descoperi încă 
patru felicitări cu Frosty, anonime şi acestea, expediate din 
Rochester, Fort Worth, Green Bay şi St. Louis. Colegii lui 
Frohmeyer de la universitate călătoreau mult, un motiv în 
plus pentru a-l suspecta pe acesta că urzise acest joc al 
cărţilor poştale. Frohmeyer era destul de aiurit şi de 
creativ, pentru a pune la cale o astfel de farsă. Până în 
prezent, primiseră treizeci şi una de cărţi poştale cu Frosty, 
două dintre ele expediate chiar din Vancouver. Luther le 
pusese deoparte. Intenţiona ca, la întoarcerea din Caraibi, 
să le pună pe toate într-un plic încăpător şi să i le 
expedieze fără semnătura, desigur, lui Frohmeyer prin 
poştă, cu toate că acesta locuia la numai două case mai 
încolo. 

„Le va primi împreună cu facturile de decontare pentru 
cărţile de credit”, mormăi Luther pentru sine, în timp ce 
punea cărţile poştale într-un sertar, alături de celelalte. 

Făcu focul, se aşeză în fotoliu, învelit cu o pătură şi aţipi. 


Fu o seară de pomină pe strada Hemlock. Grupuri 
gălăgioase de colindători trecură pe rând prin faţa casei 
Krank. Adesea, vecini pătrunşi de spiritul sărbătorilor li se 
alăturau, sporind vacarmul. La un moment dat, corul de la 
Lions Club fu acoperit de lozinca: „Îl vrem pe Frosty!” 

Pancarte improvizate care cereau eliberarea lui Frosty îşi 
făcură apariţia, cea dintâi fiind fixată pe peluză de către 
nimeni altul decât Spike Frohmeyer. Acesta şi prietenii săi 
străbăteau în jos şi în sus strada Hemlock, pe biciclete şi 
skateboarduri, ţipând şi bucurându-se peste măsură de 
atmosfera exuberantă a serii ce preceda Ajunul. 

O petrecere improvizată se dezlănţui. Trish Trogdon 
prepară cacao fierbinte pentru toţi copiii, în vreme ce soţul 
ei, Wes, atârna difuzoare pe stâlpii de pe aleea sa. Curând, 
Frosty, the Snowman şi Jingle Bells începură să răsune în 
noapte, muzica fiind întreruptă doar atunci când un nou cor 
de colindători îşi făcea apariţia pentru o serenadă dedicată 

92 


- JOHN GRISHAM - 


familiei Krank. Wes avea la dispoziţie un repertoriu destul 
de vast de cântece şi colinde, dar preferatul, în acea seară 
se dovedi a fi Frosty. 

Casa familiei Krank era întunecată, cufundată în tăcere. 
Uşile şi ferestrele erau zăvorâte, ferindu-i pe locatari de 
agitația de afară. Nora era în dormitor, pregătind bagajele. 
Luther se refugiase în subsol şi încerca să citească. 


93 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


12 


Ajunul Crăciunului. Luther şi Nora dormeau încă la şapte 
dimineaţa, când telefonul îi trezi. 

— Pot să vorbesc cu Frosty? răsună în receptor vocea 
subţire a unui copil. 

Înainte însă ca Luther să fi apucat să-i dea o replică, 
micul terorist îi trânti telefonul. Cu toate acestea, Luther 
reuşi să schiţeze un zâmbet. Sări din pat şi, pipăindu-şi 
abdomenul plat şi mult mai musculos decât în urmă cu 
câteva săptămâni, rosti: 

— Trezeşte-te, frumoaso, insulele ne-aşteaptă! Avem de 
făcut bagaje! 

— Vreau o cafea! spuse Nora şi se ascunse sub plapumă. 

Cerul era acoperit, iar afară era frig. Erau destule şanse 
ca sărbătorile să sosească o dată cu ninsoarea. Cu 
siguranţă, nu era deloc ceea ce-şi dorea Luther. Nora ar fi 
fost cuprinsă de nostalgii dacă ar fi nins de Crăciun. 
Crescuse în Connecticut, unde, potrivit spuselor ei, era 
întotdeauna zăpadă de Crăciun. 

În plus, Luther nu voia ca vremea să influenţeze în vreun 
fel orarul zborului lor de mâine. 

Îşi bău cafeaua stând în picioare la fereastră, exact în 
locul în care ar fi trebuit să se afle pomul de Crăciun. Scrută 
peluza, dorind să se asigure că Spike Frohmeyer şi şleahta 
lui de nelegiuţi nu puseseră în aplicare vreo nouă acţiune 
de vandalizare. Ridică privirea spre casa de vizavi. În ciuda 
ghirlandelor de lumini şi a ornamentelor, atmosfera îţi 
dădea fiori. Walt şi Bev se treziseră deja şi îşi beau cafeaua 
împreună, în sufragerie. Se mişcau asemeni unor 
somnambuli. Ştiau amândoi, deşi n-ar fi dat nici în ruptul 
capului glas temerilor, că era posibil ca acesta să fie ultimul 
Crăciun pe care-l petreceau împreună. Vreme de-o clipă, 
Luther fu la un pas de a regreta hotărârea sa de a renunţa 
la Crăciun. Senzaţia neplăcută trecu imediat, la fel de 


94 


- JOHN GRISHAM - 


repede precum îl cuprinsese. 

Alături, situaţia era radical diferită. Familia Trogdon avea 
straniul obicei de a-l întâmpina pe Moş Crăciun în dimineaţa 
de Ajun, cu douăzeci şi patru de ore înaintea restului lumii. 
Apoi îşi încărcau minifurgoneta şi plecau în goană la o 
cabană din munţi, unde îşi petreceau săptămâna care urma 
schiind. Cabana era aceeaşi, în fiecare an, iar Trogdon 
povestea oricui voia să-l asculte despre cina de Crăciun 
desfăşurată în faţa căminului, în cabana de piatră, alături 
de alţi treizeci de Trogdoni veniţi din toate colţurile ţării. 
Atmosfera era caldă, pârtiile de schi erau grozave, copiii 
erau încântați şi, în plus, era o ocazie excelentă pentru se 
reuni familia. 

Mă rog, fiecare cu ale lui... 

Prin urmare, familia Trogdon se trezise devreme, iar 
acum despacheta de zor cadourile adunate sub brad. 
Luther îşi putea închipui agitația care domnea acolo. 
Curând, vor începe să care cutii şi valize spre portbagajul 
furgonetei. Apoi vor începe tipetele. Juniorii familiei 
Trogdon vor fi smuciţi şi urcați în maşină, înainte ca vreunul 
dintre ei să fi apucat să se bucure, câtuşi de puţin, de 
darurile unui Moş Crăciun foarte generos. 

În rest, pe strada Hemlock era linişte. O linişte care 
prevestea dezlănţuirea sărbătorilor. 

Luther sorbi din cafea şi zâmbi mulţumit întregii lumi. 
Într-o dimineaţă obişnuită de Ajun, Nora ar fi sărit din pat 
imediat ce afară s-ar fi ivit zorii şi s-ar fi apucat să aştearnă 
pe hârtie două liste lungi, una pentru sine şi una şi mai 
lungă pentru Luther. Până la ora şapte, curcanul ar fi fost 
deja în cuptor, casa ar fi strălucit de curăţenie, masa ar fi 
fost deja aşternută pentru petrecere, iar soţul ei, copleșit, 
ar fi fost în jungla oraşului, luptând cu aglomeraţia, pentru 
a face cumpărăturile de ultim moment. Ar fi strigat unul la 
altul fără încetare, fie că s-ar fi aflat faţă în faţă ori la 
telefon. El ar fi uitat cu siguranţă să cumpere ceva, iar ea l- 
ar fi expediat fără pic de milă înapoi pe străzi. Şi dacă, din 
întâmplare, el ar fi făcut imprudenţa de a sparge ceva, 

95 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


atunci ar fi sosit sfârşitul lumii! 

Haos total. Ceva mai târziu, pe la vreo şase, când ei vor 
fi complet epuizați şi sătui până-n gât de sărbători, ar fi 
sosit musafirii. Oaspeţii, obosiţi şi ei de corvoada frenetică 
a Crăciunului, vor dori să se distreze cu orice preţ. 

La prima petrecere de Crăciun organizată de familia 
Krank fuseseră invitaţi doar câţiva prieteni. Se serviseră 
doar aperitive şi băuturi. Anul trecut hrăniseră pe săturate 
cincizeci de oameni. 

Zâmbetul i se lărgi pe faţă, la gândul că azi aveau să fie 
doar ei doi, fără altă treabă decât aceea de a împacheta 
câteva haine şi de a se pregăti pentru plajele însorite ale 
Caraibilor. 

Luară micul dejun târziu: cereale fără pic de gust cu 
iaurt. Purtară o conversaţie plăcută, pe teme din paginile 
ziarului. Nora depunea eforturi eroice pentru a ignora 
amintirile Crăciunurilor din trecut. Se străduia din răsputeri 
să pară entuziasmată de ideea călătoriei. 

— Crezi că Blair e în siguranţă? întrebă ea într-un târziu. 

— E bine, nu-ţi mai face griji, răspunse Luther, fără să 
ridice privirea. 

Zăboviră o vreme la fereastră, discutând despre familia 
Scheel, apoi se amuzară urmărind agitația din faţa casei 
familiei Trogdon. Circulaţia se înteţise pe Hemlock, pe 
măsură ce oamenii începeau să ia cu asalt magazinele, 
pentru o ultimă incursiune în nebunia din magazine. În faţa 
casei lor opri un camion, iar Butch, responsabilul cu 
livrările, cobori din cabină, ţinând în mâini o cutie. Porni în 
fugă spre uşă, ajungând exact în clipa în care Luther o 
deschidea larg. 

— Crăciun fericit! gâfâi el, azvârlind pachetul în braţele 
lui Luther. 

In urmă cu o săptămână, cu prilejul unei alte livrări, pe 
când nu se grăbea chiar atât de tare, Butch întârziase niţel 
în prag, aşteptându-se la obişnuitul bacşiş anual. Luther îi 
explicase că anul acesta nu intenționau să sărbătorească. 
„Vezi, nici măcar nu avem un brad, Butch! N-avem niciun 

96 


- JOHN GRISHAM - 


fel de ornamente, n-avem luminiţe şi nu l-am montat pe 
Frosty pe acoperiş. Anul ăsta o lăsăm mai moale, Butch; n- 
am cumpărat calendarul poliţiştilor şi nici prăjitură cu fructe 
de la pompieri. Nimic, Butch.” Aşa că Butch plecase cu 
mâna goală. 

Cutia conţinea o comandă făcută de Luther unei firme 
numite Boca Beach. Luther descoperise oferta pe Internet. 
Luă cu sine pachetul în dormitor, închise uşa şi îmbrăcă o 
cămaşă şi o pereche de pantaloni scurţi care, în reclamă, 
arătaseră doar puţin extravagante. Dar acum, pe Luther, 
hainele păreau de-a dreptul ţipătoare. 

— Ce s-a întâmplat, Luther? întreba Nora, bătând cu 
pumnul în uşă. Imprimeul era un amestec de galben, 
albastru şi gri-petrol cu peşti oceanici mari, care scoteau 
bule de aer pe gură. Da, era o costumaţie bizară. Şi foarte 
aiurită. 

Pe dată, Luther se hotărî că aveau să-i placă aceste 
haine şi că avea să le poarte cu mândrie în timp ce avea să 
dea ocol piscinelor de pe Prințesa Insulelor. Smuci uşa s-o 
deschidă. Nora rămase cu gura căscată o clipă, apoi izbucni 
într-un hohot de râs isteric. El înaintă pe culoar, umflându- 
se în pene, în vreme ce soţia sa îl urma, tăvălindu-se pe jos 
de râs. Picioarele lui bronzate contrastau evident cu nuanţa 
palidă de kaki a covorului. Mărşălui astfel până în 
sufragerie, unde se opri ţanţoş în faţa ferestrei, dornic să 
fie văzut de toţi cei de pe Hemlock. 

— Doar n-ai de gând să porţi chestia asta? gemu Nora, 
printre icnete de râs. 

— Bineînţeles c-am să o port! 

— În cazul ăsta, eu nu mai merg nicăieri cu tine! 

— Ba ai să vii! 

— Dar e o Îmbrăcăminte de-a dreptul îngrozitoare. 

— Eşti doar invidioasă că n-ai şi tu astfel de haine! 

— Dimpotrivă, sunt încântată. 

O cuprinse în braţe şi începură să valseze de jur 
împrejurul încăperii, râzând cu lacrimi. Nora era pe punctul 
de a izbucni în lacrimi. Soţul ei, un contabil cu tabieturi 

97 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


rigide, la o firma cu ştaif, Wiley & Beck, făcuse tot posibilul 
ca să arate ca un pierde-vară de pe plajă. Ei bine, nu-l 
prindea deloc postura aceasta! Telefonul începu să sune. 

După cum Luther avea să-şi amintească mai târziu, el şi 
Nora se opriseră din dans şi râs de-abia la al doilea sau al 
treilea semnal sonor. Apoi, fără vreun motiv anume, 
încremeniră, cu privirea aţintită asupra telefonului. Acesta 
sună din nou, iar Luther parcurse cei câţiva paşi care-l 
despărţeau de aparat. O linişte de mormânt coborâse în 
încăpere. | se părea că timpul îşi încetinise mersul. 

— Alo, rosti el, simțind că receptorul era parcă mai greu 
decât de obicei. 

— Tăticule, eu sunt! 

Mai întâi, fu surprins. Apoi surpriza se risipi. Fusese 
surprins să-i audă vocea lui Blair, apoi se gândi că nu era 
deloc surprinzător că fiica sa găsise o cale de a le telefona 
părinţilor săi, pentru a le ura sărbători fericite. La urma 
urmei, existau telefoane chiar şi în Peru, nu-i aşa? 

Dar glasul i se auzea atât de limpede, atât de... aproape! 
Luther şi-ar fi închipuit-o mai degrabă pe iubita sa fiică 
cocoţată pe un trunchi de copac, în mijlocul junglei, urlând 
într-un telefon cu legătura prin satelit. 

— Blair, şopti el. Dintr-un salt, Nora fu lângă el. 

Următorul cuvânt pe care mintea lui Luther a reuşit să îl 
perceapă a fost „Miami”. Au fost alte cuvinte înaintea 
acestuia şi încă vreo câteva i-au urmat, însă acesta a fost 
singurul care i s-a întipărit în minte. Conversaţia începuse 
de-abia de câteva secunde, iar Luther simţea că începuse 
să ia apă şi să se scufunde. Incăperea se rotea în jurul său, 
lumea devenise un vârtej ameţitor. 

— Cum te simţi, scumpa mea? Câteva cuvinte şi, din 
nou, cuvântul „Miami”. Eşti la Miami? întrebă Luther, cu o 
voce gâtuită, venită dintr-un gâtlej pârjolit. Nora se roti, 
astfel încât privirea ei aspră, aproape sălbatică, era la 
numai câţiva centimetri de ochii săi. Ascultă. Apoi repeta 
ceea ce auzise: Eşti la Miami şi vii acasă, să petrecem 
împreună Crăciunul! E minunat, Blair! 

98 


- JOHN GRISHAM - 


Nora rămase cu gura căscată. 

Ascultă mai departe, apoi fu rândul lui să 
înmărmurească: 

— Cine? Enrique? Logodnicul tău! Şi, mai departe, cu 
glasul ridicat: Care logodnic?! 

Nora reuşi să se dezmeticească şi apăsă butonul de 
amplificare. Vocea lui Blair se revărsă în încăpere, turuind 
fără răgaz: 

— E un doctor din Peru pe care l-am cunoscut imediat 
după sosirea mea aici. E un om minunat! Ne-am îndrăgostit 
la prima vedere şi, după o săptămână, am hotărât să ne 
căsătorim. N-a mai fost niciodată în Statele Unite şi e 
încântat de tot ce vede. l-am povestit tot despre felul cum 
sărbătorim Crăciunul: despre brad, despre cum sunt 
împodobite casele, despre Frosty cel de pe-acoperiş, 
despre petrecerea pe care o organizaţi... Tot! Ninge acolo, 
tăticule? Enrique n-a mai văzut niciodată un Crăciun cu 
zăpadă! 

— Nu, scumpa mea, încă n-a nins. Ţi-o dau pe mama. 

Luther îi înmână receptorul Norei, deşi n-ar fi fost nevoie, 
butonul de amplificare fiind apăsat. 

— Blair, scumpa mea, unde eşti? întrebă Nora, reuşind 
de minune să mimeze entuziasmul. 

— Sunt pe aeroport, la Miami. Cursa noastră va ajunge 
acasă la şase şi trei minute. Mamă, îl iubesc pe Enrique, e 
atât de dulce şi e frumos de pică! Ne iubim nebuneşte. Va 
trebui să discutăm despre nuntă, probabil că o vom face la 
vară, nu-i aşa? 

— Aăă... Mai vedem. 

Luther se prăbuşise pe canapea, unde părea că trage să 
moară. 

Blair îşi continuă peroraţia: 

— l-am povestit despre felul în care se pregăteşte 
Crăciunul pe Hemlock, despre copiii care nu mai pot de 
bucurie, despre oamenii de zăpadă, despre petrecerea pe 
care o dăm în fiecare an. Organizaţi petrecerea şi anul 
asta, nu, mamă? 

99 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Luther emise un geamăt agonic, de muribund, în timp ce 
Nora făcea prima greşeala. În panica momentului, nici nu 
era de mirare că nu reuşea să gândească limpede. Ceea ce 
ar fi trebuit să răspundă, ceea ce-şi dori mai târziu să fi 
spus, ceea ce Luther, cu convingerea adevărurilor 
retrospective, susţinea că ar fi trebuit sa spună, era: „Nu, 
draga mea, anul acesta ne-am hotărât să nu organizăm 
niciun fel de petrecere.” 

In clipele acelea însă, nimic nu era limpede, aşa încât 
Nora rosti cu seninătate: 

— Bineînţeles, iubito, petrecerea va avea loc diseară. 

Luther gemu din nou. Nora îl măsură din priviri: un 
pierde-vară ridicol, îmbrăcat aiurea, zăcând pe canapea de 
parc-ar fi fost împuşcat. Cu siguranţă, de-ar fi avut o armă 
la îndemână, Nora l-ar fi împuşcat în acea clipă, pentru a-l 
scuti de suferinţă. 

— Aha, e grozav! Enrique şi-a dorit mereu să petreacă 
Crăciunul în State! l-am povestit tot! Nu-i aşa ca v-am făcut 
o surpriză grozavă? 

— Scumpa mea, abia aştept! izbuti Nora să îngaime, cu 
destulă convingere. O să ne distrăm de minune! 

— Mamă, te rog să-mi promiţi că veţi lăsa deoparte 
partea cu darurile. Am vrut să vă fac o surpriză venind 
acasă, dar n-aş vrea ca tu şi tata să vă apucaţi acum să 
alergaţi care încotro după cadouri, îmi promiţi? 

— Promit. 

— Perfect. Abia aştept să ajungem acasă. 

„Dar ai plecat abia acum o lună”, fu cât pe ce să 
izbucnească Luther. 

— Eşti sigură că nu e nicio problemă, mamă? 

De parcă Luther şi Nora ar fi avut de ales! De parcă i-ar fi 
putut spune: „Nu, Blair, nu veni acasă de Crăciun! Fă cale 
întoarsă şi du-te înapoi, în jungla din Peru!” 

— Trebuie să plec. De-aici vom zbura la Atlanta, iar de- 
acolo, direct acasă. Puteţi să ne aşteptaţi la aeroport? 

— Bineînţeles, draga mea, răspunse Nora. Nu e nicio 
problemă. Şi... spuneai că e doctor? 

100 


- JOHN GRISHAM - 


— Da, mamă, şi e atât de drăguţ! 

Luther stătea pe marginea canapelei, cu faţa ascunsă în 
palme. Părea că plânge. Nora rămăsese în picioare, cu 
receptorul într-o mână şi cu cealaltă mână în şold şi-l privea 
pe bărbatul de pe canapea, gândindu-se dacă era sau nu 
cazul să azvârle telefonul în direcţia lui. 

Deşi era ispitită să facă acest lucru, se hotărî în cele din 
urmă să renunţe. 

El îşi desprinse palmele de pe ochi şi întrebă: 

— Cât e ceasul? 

— E unsprezece şi un sfert. Suntem în douăzeci şi patru 
decembrie. 

Încăperea rămase vreme îndelungată cuprinsă de tăcere, 
până când, într-un târziu, Luther rosti: 

— De ce i-ai spus că petrecerea va avea loc diseară? 

— Fiindcă tocmai asta se va întâmpla. 

— Aha. 

— Nu ştiu cine are să vină, habar n-am ce vor mânca 
invitaţii odată ajunşi aici, dar un lucru e sigur: astă-seară 
vom organiza o petrecere. 

— Nu sunt convins că... 

— Nu începe discuţia, Luther! Ideea ta a fost stupidă de 
la bun început! 

— leri nu ţi se părea chiar atât de stupidă. 

— Ei bine, azi mi se pare de-a dreptul idioată! Vom 
organiza o petrecere, domnule pierde-vară, vom împodobi 
un brad, cu lumini şi cu toate ornamentele, iar tu-ţi vei 
mişca fundul ala mic şi bronzat pe acoperiş şi-ai să-l 
montezi pe Frosty! 

— Nu! 

— Ba da! 

Din nou o pauză îndelungată. Luther avu impresia că 
aude ticăitul sonor al ceasului, de undeva, din bucătărie. 
Sau poate că îşi auzea doar bătăile măsurate ale inimii. 
Privirea îi fu atrasă de şortul multicolor. Cu doar câteva 
minute în urmă, îl îmbrăcase cu gândul la călătoria 
fermecată pe care aveau să o întreprindă în paradis. 

101 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Nora aşeză receptorul în furcă şi trecu în bucătărie, de 
unde foarte curând începură să se audă zgomotele 
sertarelor trântite. 

Luther continuă să-şi privească şortul. Acum, văzându-l 
simţea că se îmbolnăvea. Adio, croazieră, adio, plaje, adio, 
insule, adio, mâncare fără întrerupere! 

Cum e oare cu putinţă ca un simplu telefon să schimbe 
totul? 


102 


- JOHN GRISHAM - 


13 


Luther se târî până în bucătărie, unde-şi găsi soţia 
aşezată la masă, întocmind listele de cumpărături. 

— N-am putea să mai discutăm? se rugă el. 

— Despre ce să discutăm, Luther? se răsti ea. 

— Hai să-i spunem adevărul! 

— Altă idee tâmpită! 

— Adevărul e întotdeauna cea mai bună alegere. 

Ea lăsă deoparte lista şi se încruntă. 

— Hai să-ţi spun eu care e adevărul, Luther: avem la 
dispoziţie mai puţin de şapte ore pentru a ne pregăti de 
Crăciun. 

— Ar fi trebuit să ne sune mai din timp. 

— Nu, fiindcă ea a presupus că noi ne-am împodobit deja 
bradul, ne-am cumpărat cadourile şi, ca întotdeauna, ne 
pregătim să dăm o petrecere. Cine naiba s-ar putea gândi 
că doi adulţi, altminteri oameni cu scaun la cap, s-ar putea 
hotărî să sară peste sărbători şi să plece într-o croazieră? 

— Poate ca totuşi am putea să plecăm... 

— E o idee tâmpită, Luther. Fiica noastră vine acasă, 
împreună cu logodnicul ei. E chiar atât de greu sa-ţi intre în 
cap chestia asta? Vor rămâne cel puţin o săptămână. Eu 
aşa sper. Las-o naibii de croazieră. Avem probleme mult 
mai importante de rezolvat. 

— N-am de gând să-l montez pe Frosty. 

— Ba ai să o faci. Şi-am să-ţi mai spun ceva: Blair nu 
trebuie să afle despre croazieră. Ai priceput? Ar fi zdrobită 
dacă ar afla ce am pus la cale şi s-ar gândi că ea a fost cea 
care ne-a dat planurile peste cap. Ai înţeles, Luther? 

— Da, mami! 

Ea aruncă cu o foaie de hârtie în el, mai în glumă, mai în 
serios. 

— Uite care-i planul de bătaie, măscăriciule: tu te duci şi 
cumperi un brad. Eu am să dau jos din pod ornamentele şi 


103 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


beculeţele. Cât timp tu ai să împodobeşti pomul, eu am să 
dau o raită prin magazine, să văd dacă reuşesc să găsesc 
ceva de mâncare pentru petrecere. 

— Dar cine are să vina la petrecerea asta? 

— N-am apucat încă să mă gândesc la asta. Hai, mişcă- 
te! Şi schimbă-ţi hainele, arăţi ridicol! 

— Spune-mi, peruvienii ăştia nu-s ceva mai colorați la 
piele? întrebă el. 

Vreme de-o clipă, Norei îi îngheţă sângele în vine. Se 
priviră lung, apoi îşi întoarseră capetele brusc. 

— Cred că asta nu mai are nicio importanţă, spuse ea. 

— De fapt, nu cred că a vorbit serios despre măritiş, nu-i 
aşa? zise Luther, neîncrezător. 

— Ne vom face griji în privinţa nunţii, dacă vom reuşi să 
trecem cu bine de Crăciun! 


Luther ţâşni către maşină, porni motorul, demară în 
marşarier coborând de pe aleea din faţa casei, apoi, ca 
vântul, pomi spre oraş. Plecarea fusese un fleac. Greutățile 
aveau să apară la întoarcere. 

Foarte curând traficul se blocă şi în timp ce aştepta să-şi 
poată continua drumul fierbea de furie şi înjura. Mii de 
gânduri îi treceau prin minte. În urmă cu numai o oră, se 
bucura de o dimineaţă liniştită, îşi sorbea cea de-a treia 
ceaşcă de cafea şi... lar acum? Acum era doar unul dintre 
rataţii blocaţi în trafic, în vreme ce timpul trecea în 
defavoarea sa. 

Cercetaşii vindeau brazi în parcarea unui supermarket. 
Luther frână violent şi sări din maşină. În parcare se aflau 
doar un singur cercetaş, un instructor şi un pom de 
Crăciun. Se pare că afacerea cu brazi era, de-acum, pe cale 
de-a deveni istorie, până iarna viitoare. 

— Crăciun fericit, domnule Krank! rosti instructorul, a 
cărui figura i se păru familiară lui Luther. Sunt Joe Scanlon, 
acelaşi Joe Scanlon care, în urmă cu câteva săptămâni v-a 
adus acasă un pom de Crăciun. 

Luther îl asculta doar, în acelaşi timp se uita la ultimul 

104 


- JOHN GRISHAM - 


pom de Crăciun, un pin prăpădit şi strâmb, mai degrabă un 
arbust, o tufă, decât un arbore. Nu era deloc de mirare că 
până în acel moment nu-şi găsise niciun stăpân. 

— Îl cumpăr! declară Luther, arătând pomul. 

— Pe bune?! 

— Bineînţeles! Cât costă? 

Pe o pancartă rezemată de o furgonetă erau scrise de 
mână o serie de preţuri, începând cu şaptezeci şi cinci de 
dolari şi sfârşind cu cincisprezece. Toate preţurile, inclusiv 
cel mai scăzut, fuseseră şterse, pe măsură ce stocul se 
redusese. 

Scanlon ezită o clipă, apoi spuse: 

— Vă costa şaptezeci şi cinci de dolari. 

— De ce nu cincisprezece? 

— Regulile pieţii: cererea dictează oferta. 

— Dar ăsta-i jaf curat! 

— Banii sunt destinaţi cercetaşilor. 

— Îţi dau cincizeci. 

— Şaptezeci şi cinci sau nimic! 

Luther îi întinse banii, iar cercetaşul fixă o bucată de 
carton pe capota maşinii, pentru a o proteja de zgârieturi. 
Cu mari eforturi, reuşiră să fixeze pomul de Crăciun pe 
capotă şi îl legară cu sfori groase. Între timp, Luther se uita 
mereu la ceas, din minut în minut. 

De-abia fixaseră aşa-zisul pom de Crăciun pe capotă, că 
portbagajul se şi umpluse de ace de pin uscate. 

— Va trebui să-l udaţi, domnule Krank, rânji puştiul. 

— Credeam că nu aveţi de gând să sărbătoriţi Crăciunul, 
spuse Scanlon. 

— Crăciun fericit, mormăi Luther, iritat, în timp ce se 
urca la volan. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, n-aş conduce prea 
repede. 

— De ce nu? 

— Acele alea de pin mi se par teribil de fragile... 

Revenit în aglomeraţia de pe şosea, Luther se făcu mic în 
spatele volanului şi se feri să privească lateral, în timp ce 

105 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


maşina se târa înainte cu o viteză de melc. La o intersecţie, 
la semafor, un camion ce transporta răcoritoare opri chiar 
în dreptul lui. Auzi un strigăt şi privi spre stânga, apoi îşi 
cobori geamul portierei. Din camion, doi neciopliţi se zgâiau 
la el, rânjind cu gura până la urechi. 

— Amice, ăsta-i cel mai urât pom de Crăciun din câte mi- 
a fost dat vreodată să văd, spuse unul dintre ei. 

— E Crăciunul, omule, chiar atât de tare te zgârceşti? Ce 
naiba, n-ai bani pentru un brad ca lumea? i se adresă 
celălalt. 

Amândoi izbucniră în hohote de râs zgomotoase. 

— Pomul ăsta se scutură mai abitir decât s-ar scutura un 
câine de purici! urlă unul dintre ei, iar Luther se grăbi să 
ridice geamul. Cu toate acestea, continuă să le audă 
râsetele. 

Pe măsură ce se apropia de strada Hemlock, pulsul i se 
acceleră. Cu puţin noroc, ar fi putut ajunge acasă fără să fie 
văzut de vecini. Noroc? Cum să mai spere la aşa ceva, 
după toate cele întâmplate? 

Şi totuşi, şansa îi surâse. Trecu în trombă pe lângă casele 
vecinilor, coti periculos pe aleea casei sale şi opri, cu un 
derapaj controlat, taman în garaj. Toate acestea, fără să fi 
văzut picior de om. Sări din maşină şi se apucă să dezlege 
sforile... Şi încremeni. Căscă ochii, neîncrezător. Pinul era 
cu totul gol. Nu mai rămăsese nici măcar un singur ac. 
Crengile erau goale şi contorsionate, fără pic de verdeață. 
Acele fragile de pin în legătură cu care îl avertizase Scanlon 
pluteau probabil duse de vânt, undeva între parcarea de la 
Kroger şi strada Hemlock. 

Înfăţişarea pomului de Crăciun era demnă de milă: un 
ciot dezgolit, pe o bucată de carton. 

Luther privi în jur, scrută strada de la un capăt la celalalt, 
apoi înşfăcă trunchiul şi-l târî afară din garaj, până în curtea 
din spate, unde nu putea fi zărit de nimeni. Cântări în gând 
ideea de a-i da foc, spre a-l scuti de suferinţe, dar acum n- 
avea timp de pierdut cu ceremonii funebre. 

Din fericire, Nora plecase deja. Luther năvăli în casă şi fu 

106 


- JOHN GRISHAM - 


cât pe-aci să cadă şi să răstoarne un zid de cutii pe care, îşi 
amintea prea bine, le cărase în pod în urma cu aproape un 
an. Fiecare dintre ele purta o etichetă de identificare, 
caligrafiată cu grijă de soţia sa: ornamente noi, ornamente 
vechi, ghirlande, beteală, beculeţe, pentru pom şi pentru 
decorarea casei în exterior. În total erau nouă cutii, iar lui îi 
revenea cumplita sarcină de a le goli şi de a împodobi 
pomul. Avea să dureze zile întregi. 

Care pom?! 

Lângă telefon, Luther descoperi un bileţel lăsat de soţia 
sa, cu numele prietenilor cărora trebuia să le telefoneze. 
Erau prieteni vechi, oameni cărora puteai să le mărturiseşti 
ce se întâmplase şi să le spui: „Uite ce e, am dat-o în bară. 
Blair vine acasă de sărbători. Vă rugăm să ne iertaţi şi să 
veniţi la petrecerea noastră!” 

Avea să le telefoneze mai târziu. Bileţelul preciza însă că 
el trebuia să sune de îndată ce avea să ajungă acasă. Prin 
urmare, formă numărul lui Gene şi Annie Laird, probabil cei 
mai vechi prieteni pe care îi aveau în oraş. 

Gene ridică receptorul şi fu nevoit să strige pentru a se 
face auzit. Se pare că undeva în preajma lui se dezlănţuise 
iadul pe pământ. 

— Nepoţii! explică el. Sunt aici, toţi patru. N-aveţi cumva 
un loc disponibil în croaziera aia, bătrâne? 

Luther scrâşni din dinţi şi îi povesti pe scurt ce se 
întâmplase, apoi lansă invitaţia. 

— Mamă, ce ghinion! ţipă Gene. Şi spui că acum e în 
drum spre casă? 

— Exact! 

— Şi-aduce cu sine un peruvian? 

— Mda... A fost un şoc şi pentru noi. Ce zici, ne puteţi 
ajuta? 

— Imi pare rău, amice. Ne-au venit rudele din cinci state. 

— Nicio problemă, aduceţi-va şi musafirii! Îţi dai seama 
că e nevoie de multă lume pentru o petrecere reuşită. 

— Stai să vad ce spune şi Annie! Te sun eu. 

Luther trânti telefonul în furcă şi măsură din priviri zidul 

107 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


format din cele nouă cutii. În minte îi încolţi o idee. Probabil 
că nu era o idee bună, dar de unde idei bune într-o zi ca 
asta? 

Se năpusti în garaj şi aruncă o privire vizavi, spre casa 
familiei Trogdon. Furgoneta era ticsită de bagaje, iar 
schiurile erau fixate pe capotă. Wes Trogdon ieşi din garaj 
cărând un rucsac. Luther traversa în fuga peluza familiei 
Becker, strigând: 

— Wes! Wes! 

— Noroc, Luther! răspunse acesta grăbit. Crăciun fericit! 

— Crăciun fericit! 

Se întâlniră lângă maşina lui Trogdon. Luther era 
conştient că trebuia să le spună repede ceea ce avea de 
spus. 

— Uite ce e, Wes, sunt într-o încurcătură... 

— Luther, noi suntem în întârziere. Trebuia să fim pe 
drum încă de-acum două ore. 

Unul dintre micuţii Trogdon ţâşni printre picioarele lor, 
trăgând cu sete cu o puşcă jucărie ca-n Războiul Stelelor 
într-o ţinta neidentificată. 

— Nu-ţi răpesc decât un minut, insistă Luther, încercând 
să-şi păstreze calmul, deşi detesta ideea de a fi ajuns să se 
roage de alţii. Blair a sunat acum o oră, soseşte diseară. 
Am nevoie de un pom de Crăciun. 

Expresia agitata de pe chipul lui Wes dispăru, înlocuită 
de un zâmbet tot mai larg. În cele din urmă, izbucni în râs. 

— Ştiu, ştiu... făcu Luther, recunoscându-şi înfrângerea. 

— Şi trebuie să-i explicaţi cum aţi reuşit sa vă bronzaţi în 
miez de iarnă? întrebă Wes, printre hohote de râs. 

— Bine, bine, am înţeles poanta, dădu Luther din mână a 
lehamite. Ascultă-mă, Wes, am neapărat nevoie de un pom 
de Crăciun. N-am mai găsit niciunul de vânzare. Mi l-aţi 
putea împrumuta pe-al vostru? 

De undeva din garaj, Trish se făcu auzită, pe un ton 
ridicat: 

— Wes! Wes, pe unde umbli? 

— Sunt aici! răcni acesta. Aşadar, vrei pomul nostru de 

108 


- JOHN GRISHAM - 


Crăciun? 

— Da. Îţi promit că-l voi înapoia înainte să vă întoarceţi. 

— Dar e ridicol! 

— Este, dar nu am alternativă. Azi şi mâine, nimeni 
altcineva nu va fi dispus să-mi împrumute pomul de 
Crăciun. 

— Tu chiar vorbeşti serios? 

— Mai serios de-atât nici că se poate. Haide, Wes... 

Wes scoase o legătură de chei din buzunar şi le 
desprinse pe cele de la garaj şi de la intrarea în casă. 

— Să nu cumva să afle Trish! rosti el. 

— Îţi jur că n-am să-i spun. 

— lar dacă spargi vreun glob, suntem morţi amândoi. 

— N-are să-şi dea seama de nimic, Wes, îţi promit. 

— E al naibii de haios, să ştii... 

— Oare de ce mie nu-mi vine să râd? 

Îşi strânseră mâinile, iar Luther se grăbi să revină în 
casă. Se pregătea să intre când Spike Frohmeyer pătrunse 
cu bicicleta pe aleea din faţa casei. 

— Despre ce-a fost vorba? întrebă el. 

— Poftim? se miră Luther. 

— Dumneavoastră şi domnul Trogdon... 

— Ce-ar fi să-ţi vezi tu de... începu Luther, dar se opri la 
timp. Acum avea nevoie de aliaţi, iar Spike Frohmeyer era 
exact omul potrivit pentru o astfel de postură. 

— Spike, prietene, am nevoie de ajutor, i se adresă 
Luther, cu căldură în glas. 

— Despre ce-i vorba? 

— Familia Trogdon pleacă de-acasă pentru o săptămână 
şi m-au rugat să am eu grijă de bradul lor. 

— De ce? 

— Pomii de Crăciun, mai ales când sunt încărcaţi de 
beculeţe, sunt o sursă potenţială de incendii. Domnul 
Trogdon se teme că ar fi riscant să lase beculeţele aprinse 
în absenţa lor, aşa încât m-a rugat să iau bradul lor la mine 
acasă, pentru câteva zile. 

— N-ar fi de-ajuns să scoată luminile din priză? 

109 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Tot rămân o mulţime de conexiuni electrice, cine ştie 
ce se poate întâmpla? Crezi c-ai putea să mă ajuţi? lţi dau 
patruzeci de dolari. 

— Patruzeci! Batem palma. 

— Vom avea nevoie de un cărucior. 

— Am să-l împrumut pe-al lui Clem. 

— Grăbeşte-te. Şi să nu spui nimănui! 

— De ce nu? 

— Aşa-i înţelegerea, da? 

— E-n regulă, din partea mea. Cum doriţi 
dumneavoastră. 

Spike porni în goană, dornic să-şi îndeplinească 
misiunea. 

Luther inspiră adânc şi privi într-o parte şi într-alta, de-a 
lungul străzii. Se ştia urmărit, era convins că în aceste 
momente, ochii vecinilor săi erau aţintiţi asupra sa, aşa 
cum fuseseră de câteva săptămâni încoace. Cum se face că 
ajunsese oaia neagră a cartierului? De ce era oare o crimă 
dorinţa de a face altfel decât toţi ceilalţi, măcar o dată în 
viaţă? De unde atâtea resentimente din partea unor 
oameni pe care-i cunoştea de ani de zile şi la care ţinea? 

Indiferent ce avea să se întâmple în următoarele câteva 
ore, Luther îşi jură că n-avea să accepte cu niciun preţ să 
se roage de vecini să vină la petrecere. De fapt, aceştia ar 
fi refuzat categoric, fiind supăraţi pe Luther. lar el n-avea 
de gând să le ofere satisfacția de a-l refuza. 


110 


- JOHN GRISHAM - 


14 


Telefonă familiei Albritton, prieteni vechi de la biserică. 
Aceştia locuiau la o oră distanţa de ei. Luther îşi vărsă oful 
şi, înainte chiar de a fi terminat, Riley Albritton deja se 
prăpădea de râs. 

— E Luther, explică Riley cuiva aflat în apropierea sa, 
probabil Doris. Blair le-a telefonat ca soseşte diseară acasă. 

Doris sau oricine altcineva se afla acolo izbucni în hohote 
isterice, iar Luther îşi dori să nici nu fi sunat. 

— Ajutaţi-ne, Riley, imploră el. N-aţi putea să treceţi pe- 
aici diseară? 

— Ne pare rău, amice. Mergem la familia Macllvaine la 
cină. Ne-au invitat din timp, aşa că... 

— Nicio problemă, spuse Luther şi închise. 

Telefonul începu să sune. Era Nora, iar vocea îi era mai 
iritată decât îi fusese vreodată dat lui Luther să o audă. 

— Unde eşti? întrebă ea. 

— În bucătărie, unde să fiu? Dar tu? 

— Sunt blocată în trafic, pe Broad, lângă mall. 

— Ce cauţi la mall? 

— N-am reuşit să găsesc niciun loc de parcare în zona 
comercială. Nici măcar n-am reuşit să pun piciorul pe 
trotuar. N-am cumpărat încă absolut nimic. Tu ai făcut rost 
de brad? 

— Da, e o frumuseţe! 

— Te-ai apucat să îl împodobeşti? 

— Daaa! Perry Como îmi susură Jingle Bells la ureche, iar 
eu sorb lichior de ouă şi tai crengile de prisos. Cât de mult 
mi-aş fi dorit să te am alături! 

— Ai sunat pe cineva? 

— La Laird şi Albritton. Nici unii, nici ceilalţi nu pot să 
vină. 

— Am sunat la Pinkerton, Hart, Malone şi Burkland. Toţi 
sunt ocupați în seara asta. Ticălosul de Pete Hart mi-a râs 


111 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


în nas, nesimţitul! 

— Am să-i trag eu o mamă de bătaie din partea ta. Se 
auzi soneria: era Spike. Luther se grăbi să adauge: Te las, 
am treabă. 

— Cred că ar fi timpul să te apuci să-i suni pe vecini, 
spuse Nora, cu o voce din ce în ce mai stinsă. 

— De ce să-i sun? 

— Ca să-i inviţi la petrecere. 

— Nici în ruptul capului. Te las. Nora! 

— Blair n-a mai sunat? 

— La ora asta e în avion, Nora. Sună-mă mai târziu. 

Căruciorul împrumutat de Spike avusese parte şi de zile 
mai bune. Dintr-o privire, Luther îl catalogă drept prea 
vechi şi prea mic, dar nu aveau de ales. 

— Am s-o iau înainte, explică el, de parcă ar fi avut un 
plan bine pus la punct. Tu ai să aştepţi cinci minute, apoi 
vei veni cu căruciorul. Ai grijă, nu cumva să te vadă careva! 

— Unde-mi sunt cei patruzeci de dolari? 

Luther îi întinse o bancnota de douăzeci. 

— Jumătate acum, jumătate după ce ne _ terminăm 
treaba. 

Intră în casa familiei Trogdon prin uşa laterală a garajului 
şi, pentru întâia oară în viaţă, se simţi asemeni unui 
spărgător. Când deschise uşa, o alarmă începu să piuie. 
Sunetul se prelungi câteva secunde, timp în care inima lui 
Luther încremeni, iar prin faţa ochilor i se perindară 
întreaga-i viaţa şi cariera. Avea să fie prins, arestat, 
condamnat, licenţa avea să-i fie retrasă, cei de la Wiley & 
Beck aveau să-l concedieze, îl aştepta dizgraţia. Apoi 
alarma tăcu, iar Luther aşteptă alte câteva secunde, înainte 
de a răsufla uşurat, văzând panoul de comandă de lângă 
uşă, care îl anunţa, cu lumina-i pâlpâitoare, că drumul era 
liber. 

Ce dezordine! Casa era plină de hârtii împrăştiate peste 
tot, dovezi de netăgăduit ale vizitei bătrânului Moş Crăciun. 
Trish Trogdon şi-ar fi sugrumat soţul dacă ar fi aflat că îi 
dăduse cheile lui Luther, în aceste condiţii. Ajuns în 

112 


- JOHN GRISHAM - 


sufragerie, Luther se opri şi măsură din priviri bradul. 

Toţi vecinii de pe Hemlock ştiau că familia Trogdon nu îşi 
dădea deloc osteneala pentru a-şi împodobi pomul de 
Crăciun. Wes şi Trish le permiteau copiilor să atârne pe 
crengile acestuia tot ce le trecea prin cap. Erau o mulţime 
de beculete, ghirlande de beteală în culori stridente şi 
contrastante, ornamente kitsch cu duiumul, ţurţuri din 
plastic roşu şi verde, chiar ghirlande din floricele de 
porumb. 

Nora mă va ucide, se gândi Luther, conştient ca nu avea 
altă soluţie. Planul era atât de simplu, încât nu se putea să 
nu funcţioneze. El şi Spike aveau să scoată toate 
ornamentele fragile şi ghirlandele, cu siguranţă pe acelea 
din floricele de porumb, le vor aranja pe toate pe canapea 
şi pe fotolii, iar apoi vor scoate bradul din casă, fără să se 
atingă de lumini şi îl vor căra acasă la Luther, unde îl vor 
împodobi cum se cuvine. Cândva, în viitorul apropiat, 
Luther şi poate tânărul Spike vor goli din nou bradul de 
podoabe şi îl vor trece strada în sens invers, îl vor încărca 
cu mizeriile familiei Trogdon şi toată lumea va fi mulţumită. 

Luther scăpă din mână un glob şi acesta se sparse în mii 
de bucăţi. Spike îşi făcu apariţia. 

— Ai grijă, nu cumva să spargi ceva! îl avertiză Luther, în 
timp ce strângea cioburile mărunte. 

— N-o să intrăm în bucluc fiindcă am intrat aici? întrebă 
Spike. 

— Bineînţeles că nu! Hai, la treabă! 

Douăzeci de minute mai târziu, copacul era despuiat de 
toate obiectele fragile. Luther găsi un prosop murdar în 
spălătorie şi, întins pe covor, reuşi să îl strecoare sub 
suportul de metal al bradului. Spike stătea aplecat 
deasupra lui Luther împingând trunchiul, mai întâi într-o 
parte, apoi în cealaltă. Pe coate şi pe genunchi, Luther 
reuşi să mişte bradul către Spike, făcându-l să alunece pe 
parchet, apoi pe gresia din bucătărie, pe holul îngust care 
ducea în spălătorie. Aici, crengile se frecau de pereţi, 
lăsând în urma o mulţime de ace uscate. 

113 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Faceţi mizerie! îi atrase atenţia Spike, îndatoritor. 

— Curăţ eu mai târziu, gâfâi Luther, care transpira cu 
zelul unui alergător de cursă lungă. 

Bineînţeles, bradul nu încăpea pe uşa îngustă care dădea 
în garaj. Spike trase căruciorul chiar la intrare. Luther 
apucă trunchiul bradului, se opinti, smuci partea inferioară, 
împingând-o dincolo de uşă şi, în cele din urmă, izbuti să 
treacă. Văzând pomul de Crăciun în garaj, în siguranţă, 
Luther răsuflă adânc şi îi zâmbi triumfător lui Spike. 

— De ce sunteţi aşa de bronzat? întrebă puştiul. 

Zâmbetul se şterse de pe chipul lui Luther, când îşi 
aminti de croaziera în care nu avea să mai plece. Se uită la 
ceas şi văzu că era douăsprezece şi patruzeci de minute. 
Unu fără douăzeci, iar la ora asta niciun oaspete nu-şi 
confirmase participarea la petrecere, nu aveau nimic de 
mâncare, nu aveau Frosty, beculeţele erau în cutii, bradul 
nu ajunsese încă în sufragerie... dar era pe drum. 
Deocamdată, Crăciunul familiei Krank părea lipsit de 
speranţă. 

„Nu poţi renunţa tocmai acum, bătrâne!” 

Luther se opinti încă o dată şi ridică pomul de Crăciun. 
Spike împinse căruciorul dedesubt şi, ca un făcut, se văzură 
nevoiţi să constate că suportul de metal era mai mare 
decât platforma  căruciorului. Luther reuşi totuşi să 
echilibreze suportul şi zăbovi o clipă, măsurând din ochi 
ansamblul. 

— Tu ai să stai aici, rosti el, indicându-i lui Spike un loc 
minuscul pe platformă. Ai să împiedici bradul să se 
răstoarne, iar eu voi împinge. 

— Credeţi că va merge? spuse Spike neîncrezător. 


De cealaltă parte a străzii, Ned Becker îşi vedea de ale 
sale. La un moment dat, aruncând o privire pe geam, 
observă că bradul din sufrageria familiei Trogdon se făcuse 
nevăzut. Cinci minute mai târziu, pomul de Crăciun îşi făcu 
apariţia în garajul deschis: un bărbat şi un puşti se luptau 
cu bradul împodobit. Privi mai cu atenţie şi-l recunoscu pe 

114 


- JOHN GRISHAM - 


Luther Krank. Fără să-l scape din ochi, luă telefonul mobil şi 
formă numărul lui Walt Scheel. 

— Salut, Walt. Sunt Ned. 

— Crăciun fericit, Ned! 

— Crăciun fericit, Walt! la asculta: am aruncat o privire 
spre casa lui Trogdon şi ce crezi c-am văzut? Krank şi-a 
pierdut minţile! 

— Cum adică? 

— Tocmai e pe cale de-a fura pomul de Crăciun al 
familiei Trogdon. 


Luther şi Spike începură să înainteze pe aleea familiei 
Trogdon, care cobora în pantă lină până în stradă. Luther 
împingea căruciorul cu grijă, ca nu cumva să o ia la vale. 
Spike se încleştase de trunchiul copacului, îngrozit. 


Scheel trase cu ochiul de după uşa de la intrare şi 
constată că furtul era cât se poate de real. Luă telefonul şi 
formă numărul poliţiei. 

li răspunse sergentul de serviciu. 

— Bună, sunt Walt Scheel, de pe strada Hemlock, 
numărul 1481. Vreau să vă anunţ că tocmai are loc o 
spargere. 

— Unde? 

— Chiar aici. La numărul 1483. Urmăresc fiecare mişcare 
a hotilor. Grăbiţi-vă! 


Pomul de Crăciun trecu cu bine de cealaltă parte a străzii 
Hemlock, până în faţa casei familiei Becker. La fereastra 
sufrageriei, Ned, soţia sa Jude şi soacra urmăreau scena cu 
ochii  holbaţi. Luther trase de mânerul căruciorului, 
efectuând o întoarcere perfectă spre dreapta şi se îndreptă 
spre aleea din faţa casei sale. 

Ar fi fost tentat să o ia la fugă, ca nu cumva să-l observe 
careva, dar Spike îi repeta întruna să o ia mai încet. Luther 
se feri să privească în jur, de teamă, dar nu-şi făcea deloc 
iluzii. Ştia că nu trecuse neobservat. Ajunseseră aproape de 

115 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


alee, când Spike anunţă sec: 

— Sticleţii! 

Luther se întoarse, exact în clipa în care maşina poliţiei 
oprea în mijlocul străzii, cu girofarurile în funcţiune, dar 
fără a fi dat drumul sirenei. Din maşină săriră doi ofiţeri de 
poliţie, cu mişcări repezi, spectaculoase, de parcă ar fi 
participat la o misiune de lupta antiteroristă. 

Luther îl recunoscu pe Salino cel cu burta mare, apoi pe 
tânărul Treen cel cu ceafa groasă. Erau exact cei doi care 
încercaseră să-i vâre pe gât calendarul editat de Asociaţia 
de Binefacere a Poliţiei. 

— Bună, domnule Krank, rosti Salino, cu un rânjet larg. 

— Încotro duceţi bradul ăla? întreba Treen. 

— La mine acasă, îi răspunse Luther, arătând cu degetul 
în direcţia respectivă. Şi cât de puţin mai era! 

— Poate c-ar fi mai bine să ne explicaţi, spuse Salino. 

— Păi... vecinul meu, Wes Trogdon, mi-a dat voie să îi 
împrumut pomul de Crăciun. A plecat acum o oră. Eu şi cu 
Spike tocmai îl duceam către casă. 

— Spike? 

Luther se întoarse şi privi spre căruciorul pe a cărui 
platformă junele Spike stătuse până în urmă cu o clipă. 
Spike se făcuse nevăzut. Nici urmă de el, nicăieri pe 
Hemlock. 

— Da, e un puşti de pe stradă. 


Walt Scheel avea parte de un spectacol pe cinste. Bev se 
culcase, încerca să se odihnească. La un moment dat, 
hohotele lui de râs deveniră atât de sonore, încât ea cobori 
din dormitor, să vadă ce se întâmplase. 

— Adu-ţi un scaun aici, iubito! Tocmai l-au prins pe Krank 
în timp ce fura un pom de Crăciun! 

În casa de alături, familia Becker se prăpădea de râs. 

— Am fost anunţaţi că pe strada aceasta tocmai s-a 
comis o spargere, spuse Treen. 

— Nu e nicio spargere. Cine v-a sunat? 

— Un domn pe nume Scheel. Cui aparţine acest cărucior? 

116 


- JOHN GRISHAM - 


— Nu ştiu. Cred ca e al lui Spike. 

— Aha! Deci aţi furat şi căruciorul! rosti Treen, pe un ton 
acuzator. 

— N-am furat nimic. 

— Trebuie să recunoaşteţi, domnule Krank, că situaţia e 
cât se poate de ciudată, interveni Salino. 

Da, în împrejurări obişnuite, Luther ar fi admis că 
întreaga scenă era departe de-a fi una obişnuită. Dar Blair 
se apropia de casă cu fiecare secundă ce trecea şi nu era 
timp de pierdut cu explicaţii. 

— Nu e nimic ciudat, domnilor. Wes Trogdon îmi 
împrumută mereu pomul lor de Crăciun. 

— Cred c-ar fi cazul să ne însoţiţi la secţie, spuse Treen şi 
îşi desprinse de la cingătoare o pereche de cătuşe. 


La vederea cătuşelor strălucitoare, Walt Scheel începu să 
se tăvălească pe jos, scheunând de râs. Familia Becker 
aproape se sufoca, de atâtea hohote. 


În schimb, Luther simţea cum i se înmoaie genunchii. 

— Ei, haideţi, doar nu vorbiţi serios?! 

— Urcaţi în maşină, pe bancheta din spate. 

Luther se supuse, cu capul plecat. Pentru întâia oară în 
viaţă, în minte îi încolţi gândul sinuciderii. Pe locurile din 
faţă, cei doi poliţişti vorbeau prin staţie, anunțând la secţie 
prinderea făptaşului în flagrant delict de furt în dauna 
proprietăţii private. Girofarurile se învârteau în continuare, 
iar Luther ar fi vrut să spună atât de multe: „Daţi-mi 
drumul! Am să vă dau în judecată! Opriţi naibii girofarurile! 
Anul viitor am să vă cumpăr zece calendare! De cenu mă 
împuşcaţi, să terminăm odată!” 

Dacă Nora ar fi apărut acum, ar fi înaintat divorţul fără să 
stea pe gânduri măcar o clipă. 

Gemenii Kirby erau doi neastâmpăraţi care locuiau la 
celălalt capăt al străzii Hemlock. Prin nu se ştie ce 
întâmplare, se nimeriră să treacă pe-acolo tocmai în acele 
clipe. Se apropiară de maşină şi privirile lor o întâlniră pe 

117 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


cea a lui Luther, aflat dincolo de geamul maşinii de poliţie. 
Acesta se lăsă şi mai jos în scaun, dorindu-şi să devină 
invizibil. Curând li se alătură şi juniorul Bellington. Cei trei 
se zgâiau acum la Luther cu ură, de parcă acesta tocmai le- 
ar fi ucis mamele. 

Spike îşi făcu apariţia în fugă, urmat de Vic Frohmeyer. 
Poliţiştii coborâră din maşină şi începură să discute cu el. 
Apoi Treen îi împrăştie pe cei trei gură-cască minori şi îi 
deschise portiera lui Luther, făcându-i semn să coboare. 

— Are cheile de la casă, spunea Vic, iar Luther îşi aminti 
că, într-adevăr, avea în buzunar cheile de la casa familiei 
Trogdon. Doamne, cât putuse să fie de prost! 

— Îmi cunosc vecinii, continua Frohmeyer. Nu e niciun fel 
de spargere. 

Poliţiştii şuşotiră câteva clipe între ei, în vreme ce Luther 
făcea eforturi disperate pentru a evita privirile lui Vic şi 
Spike. Făcu ochii roată, aşteptându-se să o vadă pe Nora 
parcând pe alee şi făcând pe loc un infarct, atunci când 
avea să descopere ce se întâmplase. 

— Cum rămâne cu pomul de Crăciun? îl întrebă Salino pe 
Vic. 

— Dacă spune că Trogdon i l-a împrumutat, acesta e 
adevărul. 

— Sunteţi sigur? 

— Sunt convins de asta. 

— Fie, fie, mormăi Salino, aruncându-i o privire cruntă lui 
Luther, de parcă n-ar fi văzut niciodată vreun criminal mai 
mare decât acesta. 

Într-un târziu, poliţiştii urcară în maşina şi se îndepărtară. 

— Mulţumesc, spuse Luther. 

— Luther, ce se întâmplă, de fapt? întrebă Vic. 

— Am împrumutat bradul familiei Trogdon. Spike mă 
ajuta să-l mut. Să mergem, Spike! 

Fără să mai piardă timpul, Luther şi Spike se înhămară la 
cărucior şi parcurseră aleea. Intrară în garaj şi curând 
bradul îşi ocupa locul cuvenit, în faţa ferestrei din camera 
de zi. În urma sa rămăsese o dâră de ace uscate, ţurţuri 

118 


- JOHN GRISHAM - 


roşii şi verzi şi floricele de porumb. 

— Am să dau eu mai târziu cu aspiratorul, spuse Luther. 
Hai să verificăm beculeţele. 

Telefonul începu să sune. Era Nora, cuprinsă de panică şi 
disperare. 

— N-am găsit absolut nimic, Luther! Nici curcan, nici 
şuncă, nici măcar ciocolată! Absolut nimic! N-am reuşit să 
găsesc nici măcar un cadou ca lumea! 

— Cadouri? Tu umbli să cumperi cadouri?! 

— E Crăciunul, Luther! Ai sunat la Yarber şi Friski? 

— Da, minţi el. Sună întruna ocupat. 

— insistă, Luther! N-o să vină nimeni! Am încercat la 
McTier, la Morris şi la Warner. Toţi sunt ocupați diseară. 
Cum stai cu bradul? 

— Sunt pe terminate. 

— Te sun mai târziu. 

Spike vâri în priză instalaţia de beculeţe şi bradul prinse 
viaţă. Atacară cele nouă cutii cu ornamente, fără să le pese 
de ordinea în care le atârnau în pomul de Crăciun. 

De cealaltă parte a străzii, Walt Scheel îi urmărea prin 
binoclu. 


119 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


15 


Spike era cocoţat pe scară, rezemat într-un echilibru 
precar de pomul de Crăciun. Tinea într-o mână un înger de 
cristal, iar în cealaltă un ren de pluş. Luther auzi maşina 
oprind în faţa casei. Aruncă o privire pe fereastră şi văzu 
Audi-ul Norei cu o clipă înainte ca acesta să intre în garaj. 

— Nora! şuieră el. 

Prin minte îi trecu cu viteza fulgerului un gând: era de 
preferat ca soţia sa să nu afle de complicitatea lui Spike în 
împodobirea bradului. 

— Spike, trebuie să pleci chiar acum! anunţă el. 

— Acum? De ce? 

— Ţi-ai terminat treaba, amice. Uite cei douăzeci de 
dolari pe care ţi-i mai datoram. Îţi mulţumesc din suflet. 

Il ajută pe puşti să coboare de pe scară, îi întinse banii şi 
îl conduse la uşa din faţă. In timp ce Nora intra în bucătărie, 
Spike cobori treptele şi se făcu nevăzut. 

— Descarcă maşina! porunci ea. 

Nervii îi erau încordaţi la maximum, părea gata-gata să 
explodeze. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el şi, imediat, îşi dori să îşi fi 
ţinut gura. Era foarte limpede ce se întâmplase. 

Ea îşi dădu ochii peste cap şi fu cât pe-aci să 
izbucnească. Scrâşni din dinţi şi repetă: 

— Descarcă maşina! 

Luther se grăbi spre ieşire şi se pregătea să deschidă uşa 
care dădea în garaj, când o auzi exclamând: 

— Doamne, ce brad oribil! 

Se răsuci pe călcâie şi rosti pe un ton războinic: 

— Dacă nu-ţi convine, putem să renunţăm la el. 

— Beculeţe roşii? urmă ea, pe un ton neîncrezător. 

Trogdon folosise o singură ghirlandă de beculeţe roşii, 
una singură, pe care o răsucise strâns în jurul trunchiului. 
Luther fusese tentat sa o scoată, dar procesul ar fi fost 


120 


- JOHN GRISHAM - 


extrem de laborios, ar fi durat cel puţin o oră. Se mulţumise 
ca, ajutat de Spike, să încerce să o mascheze cu beteală. 
Bineînţeles, strădania lor fusese zadarnică. Nora reperase 
ghirlanda încă din prima clipă... 

„„„lar acum examina în detaliu pomul de Crăciun! 

— Beculeţe roşii? Noi n-am avut niciodată beculeţe roşii! 

— Le-am găsit în cutie, minţi Luther. 

Detesta minciunile, dar era convins că, în următoarele 
câteva zile, acestea aveau să fie la ordinea zilei. 

— În care cutie? 

— Cum adică, „în care cutie?”... Crede-mă, Nora, eram 
prea ocupat să le golesc şi să azvâri ornamentele pe 
crengi, ca să mai ţin minte detalii de genul ăsta. Nu cred că 
e momentul potrivit să devenim exigenţi în privinţa 
pomului. 

— Ţurţuri verzi? zise ea, culegând unul de pe o creangă. 
Luther, de unde-ai scos copacul ăsta? 

— L-am cumpărat de la cercetaşi. Era ultimul. 

O uşoară denaturare a adevărului nu era la fel de 
cumplită precum o minciună sfruntată. 

Ea îşi roti privirea prin încăpere, văzu cutiile goale 
împrăştiate care-ncotro şi, într-un târziu, hotărî ca Luther 
avea dreptate, aveau multe alte lucruri mai importante de 
făcut. 

— Şi-apoi, în ritmul în care ne mişcăm, crezi că se va mai 
găsi cineva care să ne admire bradul? adăugă Luther, cu 
totul neinspirat. 

— Ţine-ţi gura şi descarcă din maşină. 

Portbagajul era plin: patru sacoşe cu numele unui 
magazin alimentar de care Luther nu auzise niciodată; alte 
trei sacoşe erau de la un magazin de confecţii de la mall; o 
ladă de răcoritoare, alta de apă minerală; în sfârşit, un 
buchet urât de tot de flori, de la o florărie binecunoscută 
pentru preţurile exorbitante. Contabilul din Luther se simţi 
o clipă ispitit să evalueze pagubele, apoi se răzgândi. Nu 
era momentul potrivit. 

Cum avea să le explice toate acestea colegilor de birou? 

121 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Toate economiile de până acum se risipeau ca fumul. În 
plus, banii cheltuiţi pentru croazieră puteau fi trecuţi din 
start la capitolul „pierderi”, căci refuzase sa încheie o 
asigurare de călătorie. Luther descoperi că se aflau în 
miezul unui dezastru financiar, iar el nu putea să facă nimic 
pentru a stopa pierderile. 

— Ai reuşit să-i prinzi pe Friski şi Yarber? întrebă Nora. 

Era deja la telefon, cu receptorul în mână. 

— Da. Nu pot să vină. 

— Despachetează plasele cu mâncare, îi ordonă ea. 

Apoi rosti în receptor: 

— Sue, eu sunt, Nora. Crăciun fericit! Tocmai am avut 
parte de o surpriză colosală. Blair vine acasă diseară, 
împreuna cu logodnicul ei, iar noi alergăm de colo-colo ca 
nebunii, încercând să încropim o petrecere. (Urmă o scurtă 
pauză.) In Peru; credeam că n-o s-o mai vedem decât la 
Crăciunul viitor. (Din nou pauză.) Da, chiar că e o surpriză! 
(Pauză.) Da, cu logodnicul. (Pauză.) E doctor. (Pauză.) Cred 
că e de-acolo, din Peru. L-a cunoscut de câteva săptămâni, 
iar acum ne-a anunţat că vor să se căsătorească. Nu cred 
că trebuie să-ţi explic cât am fost de şocaţi. Aşadar, 
diseară. (Pauză.) 

Luther scoase din plase patru kilograme de păstrăvi 
afumaţi de Oregon, împachetaţi în ambalaje vidate de 
celofan. Era genul de aliment care pare a fi stat în raft 
câţiva ani de zile. 

— Se pare că vom avea o petrecere reuşită, continuă 
Nora să turuie la telefon. Păcat că nu puteţi să veniţi. Da, 
am s-o îmbrăţişez din partea voastră pe Blair. Crăciun 
fericit! 

Aşeză receptorul în furcă şi, din nou neinspirat, Luther se 
trezi întrebând: 

— Păstrăvi afumaţi? 

— N-am mai găsit nicăieri şuncă sau curcan şi oricum n- 
am fi avut timp să le gătim. Alternativa ar fi fost pizza 
congelată, replică ea, cu flăcări în priviri şi cu pumnii 
strânşi. În consecinţă, domnule pierde-vară Luther, vom 

122 


- JOHN GRISHAM - 


mânca păstrăvi afumaţi de Crăciun! 

Telefonul începu să sune, iar Nora ridică receptorul, cu 
un gest smucit. 

— Alo! Da, Emily, ce mai faci? Îţi mulţumesc că m-ai 
sunat. 

Luther nu reuşi cu niciun chip să-şi amintească de nicio 
cunoştinţă de-a Norei pe nume Emily. Goli mai departe 
sacoşele. Scoase o roată de-un kilogram şi jumătate de 
brânză Cedar, o alta, ceva mai mică, de caşcaval, cutii cu 
biscuiţi săraţi, sos de stridii şi două plăcinte cu ciocolată, 
vechi de două zile potrivit etichetei de pe ambalaj, 
cumpărate de la o patiserie pe care Nora obişnuia să o 
evite. Între timp, ea îşi turuia discursul despre petrecerea 
de ultim moment. Brusc, intonaţia îi deveni alerta: 

— Grozav! Puteţi să veniţi! E minunat! Pe la vreo şapte, 
va fi o petrecere lejeră, lumea va veni şi va pleca. (Pauză.) 
Părinţii tăi? Sigur că pot veni şi ei, cu cât suntem mai mulţi, 
cu atât va fi mai vesel. Mă bucur mult, Emily! Ne vedem 
diseară! 

Aşeză receptorul în furcă, iar zâmbetul i se şterse 
instantaneu. 

— Care Emily? 

— Emily Underwood. 

Luther scăpă din mână o cutie cu biscuiţi. 

— Nu! îngăimă el. 

Nora îşi găsise de lucru, scotocea prin ultima sacoşă cu 
cumpărături. 

— Nora, spune-mi că n-ai făcut asta! imploră el. Spune- 
mi că nu l-ai invitat pe Mitch Underwood aici, în casa 
noastră! Te implor, Nora, spune-mi că n-ai făcut-o! 

— Suntem disperaţi, Luther! 

— Nu chiar atât de disperaţi. 

— Mie-mi place Emily. 

— E o vrăjitoare, iar tu ştii chestia asta. Spui că-ţi place? 
Când ai luat ultima oara prânzul cu ea? Când aţi băut 
ultima cafea împreună? Când aţi făcut ceva, orice, 
împreună? 

123 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Avem nevoie de populaţie, Luther. 

— Mitch Guralivul nu e „populaţie”, ci un sac de aer cald, 
gata să explodeze! Oamenii se ascund când aud de familia 
Underwood, Nora. De ce-ai făcut-o? 

— Zi mersi c-au acceptat să vină. 

— Au acceptat să vina fiindcă nimeni nu-i invită 
niciodată, nicăieri. Ei sunt întotdeauna disponibili. 

— Dă-mi brânza aia şi taci. 

— Glumeşti, nu? Spune-mi că glumeşti! 

— Se va purta frumos cu Enrique. 

— Enrique nu va mai pune piciorul în Statele Unite cât 
trăieşte, după ce Mitch Underwood va fi terminat cu el. 
Ăsta urăşte pe toată lumea: primăria, oraşul, statul, pe 
democrați, pe republicani, aerul curat, tot ce vrei! E omul 
cel mai antipatic din lume! lar după ce ia la bord un 
păhărel, ai să-l poţi auzi de la două străzi distanţă! 

— Calmează-te, Luther! Am făcut-o şi gata. Apropo de 
băutură, n-am apucat să iau vin. Va trebui sa te duci tu. 

— Refuz să părăsesc siguranţa căminului meu. 

— Nu refuzi nimic! Şi unde-i Frosty? 

— Nu-l mai montam, cred că e mai bine aşa. 

— Ba ai să-l montezi! 

Telefonul sună din nou, iar Nora ridică fără să ezite. 

— Cine-o mai fi acum? bombăni Luther, mai mult pentru 
sine. Mai rău de-atât nu cred că se poate. 

— Blair! exclamă Nora. Bună, scumpa mea. 

— Dă-mi încoace telefonul, continuă Luther cu 
mormăielile. Îi voi trimite înapoi în Peru. 

— Aţi ajuns în Atlanta... Grozav! spuse Nora. (Pauză.) 
Gătim, draga mea, ne pregătim pentru petrecere. (Pauză.) 
Şi noi suntem încântați, abia aşteptăm! (Pauză.) Bineînţeles 
c-am pregătit o tartă cu crema caramel, ştiam că e 
preferata ta! (Pauză, timp în care Nora îi aruncă lui Luther o 
privire îngrozită.) Da, scumpa mea, la ora şase vom fi la 
aeroport. Te iubim. 

Luther se uită la ceas: se făcuse trei. Nora aşeză 
receptorul în furcă şi declară: 

124 


- JOHN GRISHAM - 


— Am nevoie de un kilogram de cremă caramel şi de un 
borcan cu cremă de bezea. 

— Eu am să mă ocup de brad, încă nu e gata, se oferi 
Luther. Nu mă simt în stare să dau piept cu mulțimile. 

Nora îşi roase unghiile câteva secunde, cântărind 
situaţia. Era limpede, în mintea ei începea să se contureze 
un plan, probabil foarte detaliat. 

— Uite cum facem, începu ea. Terminăm cu împodobitul 
până la patru. Cât crezi că va dura montarea lui Frosty? 

— Trei zile. 

— La patru, dau încă o fugă până în centru, iar tu îl urci 
pe Frosty pe acoperiş. Între timp, vom răsfoi cartea de 
telefon şi îi vom suna pe toţi cei pe care i-am cunoscut 
vreodată, indiferent de împrejurări. 

— Nu cumva să spui cuiva că vine şi familia Underwood! 

— Gura, Luther! 

— Păstrăvi afumaţi cu Mitch Underwood. Asta va fi, e 
limpede, cea mai grozavă petrecere din oraş! 

Nora îl ignoră şi porni combina muzicală. În următoarele 
douăzeci de minute, acompaniaţi de colindele lui Frank 
Sinatra, îşi văzură de treabă: Luther încărcă până la refuz 
crengile bradului cu ornamente, în vreme ce Nora aranja 
lumânări, Moş Crăciuni din ceramică şi vâsc de plastic pe 
postamentul căminului. Mult timp nu-şi adresară niciun 
cuvânt. Într-un târziu, Nora rupse tăcerea, lansând noi 
ordine: 

— Poţi duce cutiile înapoi în pod. 

Dintre toate lucrurile care-l făceau pe Luther să deteste 
sărbătorile de iarnă, cea mai înspăimântătoare dintre 
corvezi era căratul cutiilor în pod, pe scara pliantă. Mai întâi 
trebuia să escaladeze scările până la etaj, apoi să se 
înghesuie în holul strâmt dintre cele două dormitoare 
pentru oaspeți,  modificându-şi poziția astfel încât 
mormanul de cutii, întotdeauna prea mare, să poată fi 
împins pe scara şubredă până în pod. Fie că era vorba de 
urcarea sau de coborârea cutiilor din pod, un lucru era 
sigur: era un miracol faptul că reuşise de-a lungul anilor să 

125 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


nu-şi rupă ceva. 

— lar după aceea te vei putea ocupa de Frosty, încheie 
Nora, pe un ton care nu admitea replică. 

Nora făcu presiuni asupra reverendului Zabriskie, până 
când acesta nu avu de ales şi se văzu nevoit să consimtă 
să se oprească o jumătate de oră la petrecere. La 
insistenţele soţiei sale, Luther îşi sună secretara şi o bătu la 
cap o grămadă de vreme, până când aceasta cedă, 
acceptând să treacă pe la ei. Căsătorită de trei ori, Dox era 
acum necăsătorită, dar avea mereu un prieten. Cei doi, 
plus reverendul Zabriskie şi soţia sa, plus familia 
Underwood, alcătuiau un total optimist de opt musafiri, cu 
condiţia ca toţi să sosească deodată. Cu Luther, Nora, Blair 
şi Enrique, numărul potenţialilor participanţi la petrecere se 
ridica la doisprezece. Estimarea o aduse pe Nora în pragul 
lacrimilor. În sufrageria enormă a familiei Krank, o duzină 
de oameni nu însemnau mai nimic. 

Nora telefonă la două magazine de vinuri. Unul dintre 
acestea închisese deja, celălalt avea să rămână deschis 
încă o jumătate de oră. La ora patru fix, Nora plecă în 
grabă, lăsându-i soţului său o mulţime de instrucţiuni. Între 
timp, Luther începuse să se gândească tot mai serios să se 
duca la subsol şi să-şi găsească liniştea în sticla de coniac. 


126 


- JOHN GRISHAM - 


16 


După câteva minute de la plecarea Norei, se auzi 
telefonul. Luther se repezi să răspundă. Poate că era din 
nou Blair. Îi va spune adevărul. Îi va spune cât de 
nechibzuită a fost surpriza ei, cât de egoistă a fost. Se va 
simţi rănită, dar îi va trece. Fiind pe cale de a se mărita, va 
avea nevoie de ei mai mult ca niciodată. 

— Salut, spuse el. 

— Luther, sunt Mitch Underwood, tuna în receptor o voce 
care-l făcu pe Luther să-şi dorească moartea. 

— Bună, Mitch. 

— Crăciun fericit! Uite ce e, mulţumim pentru invitaţie, 
dar nu putem trece pe la voi. Ştii, avem o mulţime de 
invitaţii... 

Da, familia Underwood era pe lista de invitaţii a tuturor. 
Toţi tânjeau după tiradele nesuferite ale lui Mitch despre 
taxe şi împărţirea în zone a oraşului. 

— Doamne, Mitch, îmi pare rău, spuse Luther. Poate că la 
anul o să puteţi veni. 

— Sigur că da, sună-ne şi mai vorbim. 

— Crăciun fericit, Mitch! 

Din doisprezece invitaţi rămăseseră doar opt şi era 
posibil să apară noi surprize. Înainte ca Luther să apuce să 
facă un pas, telefonul sună din nou. 

— Domnule Krank, sunt eu, Dox, răsună în receptor o 
voce încordată. 

— Buna, Dox. 

— Îmi pare rău de croaziera voastră... 

— Ştiu, mi-ai mai spus asta. 

— Dar vedeţi, a intervenit ceva... Tipul cu care mă 
întâlnesc a vrut să-mi facă o surpriză şi m-a invitat la cină 
la Tanner Hall. Şampanie, caviar, tot tacâmul. A făcut 
rezervarea de acum o lună aşa că nu-l pot refuza. 

— Sigur că nu poţi, Dox. 


127 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Închiriază şi o limuzină. E un drăguţ, ce mai! 

— Sigur că e, Dox. 

— Pur şi simplu nu putem trece pe la dumneavoastră, 
dar mi-ar fi plăcut s-o vaăd pe Blair. 

Blair plecase de o lună. Dox n-o văzuse de doi ani. 

— O să-i spun. 

— Îmi pare rău, domnule Krank. 

— Nicio problemă. 

Se apropia ora şase. Trei membri ai familiei Krank plus 
Enrique şi reverendul Zabriskie cu soţia. Aproape ca-i veni 
s-o sune pe Nora şi să-i dea veştile proaste, dar de ce să o 
mai supere? Avea şi aşa destule pe cap. De ce s-o facă să 
plângă? De ce să-i mai dea un motiv să urle la el pentru că 
planul lui genial se terminase prost? 

Luther era mai aproape de sticla cu coniac decât i-ar fi 
plăcut să recunoască. 


Spike Frohmeyer dăduse raportul despre tot ce văzuse şi 
auzise. Cu cei patruzeci de dolari în buzunar şi cu o 
promisiune relativă că nu va spune nimic, ezitase la început 
să vorbească. Dar nimeni nu-şi ţinea gura pe strada 
Hemlock. După câteva încercări ale tatălui său de a-l trage 
de limbă, Spike nu mai rezistă şi spuse tot ce ştia. 

Povesti că fusese plătit de domnul Krank să ia bradul de 
la familia Trogdon, că îl ajutase să-l monteze în sufrageria 
sa şi că acolo aruncaseră practic ornamentele şi beculeţele 
pe brad, că domnul Krank se tot ducea la telefon şi suna 
oameni, că auzise suficient cât să-şi dea seama că familia 
Krank plănuia în ultimul moment să dea o petrecere, dar 
nimeni nu voia să vina. Nu-şi putuse da seama care era 
motivul pentru care dădeau petrecerea sau de ce o 
organizau pe neaşteptate, în primul rând pentru că domnul 
Krank vorbea încet de la telefonul din bucătărie. Doamna 
Krank era la cumpărături şi telefona din zece în zece 
minute. 

Era multă tensiune în casa familiei Krank potrivit celor 
spuse de Spike. Vic îi telefona lui Ned Becker care fusese 

128 


- JOHN GRISHAM - 


prevenit de Walt Scheel şi, curând, cei trei ţineau o 
conferinţă la telefon, Walt şi Ned nescăpând casa lui Krank 
din ochi. 

— Tocmai a ieşit grăbită din casă, dădu Walt raportul. 
Niciodată n-am văzut-o pe Nora gonind atât de repede. 

— Unde e Luther? întrebă Frohmeyer. 

— E încă înăuntru, răspunse Walt. Se pare că au terminat 
bradul de împodobit. Trebuie să spun că-mi plăcea mai 
mult când era la familia Trogdon. 

— Ceva se întâmplă, spuse Ned Becker. 


Nora avea o cutie cu vin în căruciorul de cumpărături, 
şase sticle de vin roşu şi şase sticle de vin alb. Nu ştia prea 
bine de ce cumpărase atât de mult. Cine avea să-l bea? 
Poate chiar ea. Alesese vinuri scumpe. Voia ca Luther să 
moară de ciudă când va vedea nota de plată. Doriseră să 
economisească bani şi uite în ce încurcătură se găseau! 

În faţa magazinului de vinuri un angajat trăgea obloanele 
şi încuia uşa. Singurul casier rămas îi zorea pe clienţi. Nora 
mai avea trei persoane în faţă şi una după ea când auzi 
telefonul mobil sunând în buzunarul paltonului. 

— Bună, spuse ea cu jumătate de glas. 

— Nora, sunt Doug Zabriskie. 

— Buna ziua, părinte, îi răspunse ea şi începu să 
tremure. Vocea o trăda. 

— A apărut o problemă, începu el. Ştii, harababura tipică 
de Crăciun, lumea aleargă în toate direcţiile şi uite că 
mătuşa lui Beth din Toledo tocmai a venit la noi pe 
neaşteptate şi ne-a dat programul peste cap. Mi-e teamă că 
ne va fi imposibil să trecem pe la voi, s-o vedem pe Blair. 

Rostise cuvintele de parcă n-ar fi văzut-o pe Blair de ani 
de zile. 

— Îmi pare rău, reuşi Nora să spună, doar cu o urmă de 
compătimire în glas. 

Ar fi vrut să înjure şi să urle în acelaşi timp. 

— Bine, atunci ne vedem altă dată. 

— Nu te superi? 

129 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Nicio problemă, părinte. 

Şi-au încheiat convorbirea urându-şi Crăciun fericit. Nora 
îşi muşcă buzele care îi tremurau. Plăti vinul, apoi îl târî 
după ea o jumătate de kilometru până la maşină 
bombănindu-şi soţul cu fiecare pas pe care-l făcea? Se duse 
la un magazin Kroger. Cu greu îşi făcu drum prin mulţimea 
de la intrare. De-abia mergea printre rafturi căutând cremă 
caramel. 

Îl sună pe Luther, dar nu-i răspunse nimeni. „Să facă bine 
să fie acoperiş!” îşi spuse. 

S-au întâlnit în faţa raftului cu unt de arahide, amândoi 
văzându-se în acelaşi timp. Ea i-a recunoscut claia de păr 
roşcat, barba roşie înspicată, ochelarii mici şi rotunzi cu 
ramă neagră, dar nu-şi putea aminti numele lui. Oricum, el 
îi spuse imediat: 

— Crăciun fericit, Nora! 

— Crăciun fericit! îi ură şi ea zâmbindu-i cu căldură. 

Se întâmplase ceva neplăcut cu nevastă-sa, murise de-o 
boală sau plecase cu un bărbat mai tânăr. Se întâlniseră cu 
câţiva ani în urmă la vreun bal sau la vreun dineu oficial. 
Mai târziu auzise de nevasta lui. Oare cum îl chema? Parcă 
lucra la universitate. Era bine îmbrăcat, cu o jachetă de 
lână sub pardesiul elegant. 

— Ce faci aici? o întrebă el ţinând un coş gol în mână. 

— A, ultimele cumpărături. Dar tu? 

Îi lăsase impresia că nu avea nimic de făcut, că ieşise în 
oraş, de dragul de a fi printre oameni, pentru că era 
probabil singur. 

„Ce Dumnezeu se întâmplase cu nevasta lui?” Observă 
că nu avea verighetă. 

— Cumpăr şi eu câte ceva. Masă mare mâine, nu? 
întrebă el privind raftul cu unt de arahide. 

— Astă-seară, de fapt. Vine fiica noastră din America de 
Sud şi dăm o mică petrecere. 

— Blair? 

— Da. 

O cunoştea pe Blair! Fără să se gândească prea mult, 

130 


- JOHN GRISHAM - 


Nora îi spuse: 

— De ce nu treci şi tu pe la noi? 

— Vorbeşti serios? 

— Sigur, o să fie un du-te-vino. Mulţi oameni, multă 
mâncare bună. 

Nora se gândi la păstrăvul afumat şi dori să-şi fi ţinut 
gura. Numele lui îi va veni, cu siguranţă, în minte. 

— La ce oră? întrebă el vădit încântat. 

— Oricât de devreme. Să spunem că în jurul orei şapte. 

Bărbatul îşi privi ceasul. 

— Adică peste vreo două ore. 

Două ore! Nora avea ceas, dar i se păru îngrozitor să 
audă cât e ceasul din gura altcuiva. Două ore! 

— Ei bine, trebuie să plec, spuse ea. 

— Staţi pe Hemlock? întrebă el. 

— Da, la 1478. 

Cine era bărbatul acesta? Nora plecă de acolo aproape 
rugându-se ca numele lui să-i vina în minte. Găsi crema 
caramel, frişca şi foile de plăcintă. 

La casa pentru zece sau mai puţine produse coada 
ajungea până în dreptul raionului de produse congelate. 
Când Nora se aşeză la rând, de-abia putea să-l vadă pe 
casier. Refuză să se mai uite la ceas şi se lăsă cu totul în 
voia hazardului. 


131 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


17 


Aşteptase cât de mult putuse, deşi nu mai avea nicio 
clipă de pierdut. Se va întuneca repede, pe la cinci şi 
jumătate, dar lui Luther în disperarea de moment îi intrase 
în cap ideea nebunească de a-l urca pe Frosty pe acoperiş 
la adăpostul întunericului. Nu avea să reuşească, şi el ştia 
asta, dar îi era greu sa găsească o modalitate raţională de 
a ieşi din impas. 

Timp de câteva minute îşi făcu un plan. Era constrâns să 
urce pe acoperiş prin spatele casei — în niciun caz nu le va 
permite lui Walt Scheel sau lui Vic Frohmeyer şi nici 
altcuiva să-l vadă în acţiune. 

Luther se luptă să-l scoată pe Frosty din pivniţă fără ca 
vreunul dintre ei să păţească ceva şi înjură din răsputeri 
când ajunse pe terasa din spate. Până acum nu fusese 
văzut sau cel puţin aşa credea el. Observă că pe acoperiş 
era un strat subţire de gheaţă şi că era mult mai frig. Cu o 
funie groasă de vreo jumătate de centimetru legată de 
talie, Luther se ridică în picioare temător, ca o pisică. Privi 
iscoditor de acolo să vadă ce se întâmplă dedesubt: familia 
Scheel era chiar în faţa lui. Înnodă funia în jurul hornului, 
apoi se dădu puţin înapoi, călcă pe o pojghiţă de gheaţă şi 
alunecă mai bine de o jumătate de metru. Când se opri, 
inima începu din nou să-i bată. Se uită cu groază în jos. 
Dacă printr-o întâmplare nefericită ar fi căzut, ar fi fost un 
zbor foarte scurt şi ar fi aterizat peste mobila de fier de pe 
terasă. Dar moartea n-ar fi instantanee. Nu. Ar suferi şi, 
dacă nu va muri, îşi va rupe gâtul sau va păţi ceva la cap. 

Absolut ridicol. Un bărbat de cincizeci şi patru de ani 
dând o astfel de reprezentaţie! 

Cel mai înspăimântător lucru dintre toate era să urce din 
nou pe scară, lucru pe care reuşi să-l facă vârându-şi 
degetele printre cărămizi, în timp ce îşi sprijinea un picior 
pe uluc. Când ajunse din nou pe pământ, respiră adânc şi 


132 


- JOHN GRISHAM - 


se felicită că supravieţuise primei excursii pe acoperiş. 
Frosty era alcătuit din patru părţi. Baza, mare şi rotundă, 
apoi un bulgăre de zăpadă, trunchiul cu un braţ ridicat şi o 
mână în şold şi, în sfârşit, capul cu o faţă zâmbitoare, cu o 
pipă dintr-un cocean de porumb şi cu o pălărie neagră 
deasupra. Luther bombăni întruna în timp ce asambla 
obiectul blestemat lovind părţile de plastic una de alta. 
Inşurubă becul de două sute de waţi în porţiunea din mijloc, 
îi puse firul electric lung de vreo douăzeci şi ceva de metri, 
prinse funia de nailon în jurul lui Frosty şi-l aşeză în poziţia 
de urcare. Era cinci fără un sfert. Fiica sa împreună cu 
logodnicul ei nou-nouţ aveau să aterizeze peste o oră şi 
cincisprezece minute. Drumul până la aeroport îi luă vreo 
douăzeci de minute, la care se mai adăuga timpul pentru 
găsirea unui loc de parcare, mersul pe jos din parcare până 
la intrarea în aeroport, împinsul şi înghiontitul prin mulţime. 

Luther ar fi vrut să renunţe la tot şi să guste coniacul. 

Dar trase bine de funia din jurul hornului şi Frosty începu 
să se ridice. Luther se sui cu el pe scară. Când trăgea, 
Frosty se mişcă puţin. Nu erau mai mult de douăzeci de 
kilograme de plastic dur, dar în curând i se păru mai greu. 
Incet, reuşiră să urce. 

Se întunecase puţin, dar asta nu-l ajuta cu adevărat. De 
îndată ce micul echipaj ajunse sus, Luther avea să fie 
văzut. Era silit să stea în picioare în timp ce se lupta cu 
Frosty şi-l lega de horn. Odată ajuns la locul lui şi luminat 
cu becul de doua sute de waţi, bătrânul Frosty se va 
alătura celorlalţi patruzeci şi unu de tovarăşi de-ai săi şi 
toată lumea de pe strada Hemlock va şti că Luther a cedat. 

S-a oprit o clipă, chiar înainte de a ajunge în vârf şi-şi 
spuse că nu-i pasă de ce cred sau gândesc vecinii. Apucă 
funia care-l susţinea pe Frosty, se întinse puţin pe spate, 
privi norii şi-şi dădu seama că transpirase şi-i era frig. Vor 
râde, vor chicoti şi vor povesti ani în şir despre cum a vrut 
el să sară peste Crăciun. Va fi subiectul glumelor, dar oare 
chiar conta acest lucru? Blair va fi fericită. Enrique va 
vedea un Crăciun american adevărat. Şi poate că şi Nora se 

133 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


va îmbuna. 

Apoi se gândi la Prințesa Insulelor care pleca mâine din 
Miami fără doi pasageri la bord îndreptându-se către plajele 
şi insulele după care Luther tânjise. 

Simţea că-i vine să vomite. 

Walt Scheel era în bucătărie unde Bev termina de făcut o 
plăcintă şi, din obişnuinţă de-acum, se duse la fereastra 
dinspre stradă să supravegheze casa familiei Krank. La 
început nu remarcă nimic deosebit. Apoi, uitându-se pe 
acoperiş, încremeni. Lângă horn era Luther, apoi văzu 
pălăria neagră a lui Frosty şi faţa acestuia. 

— Bev! ţipă el. 

Luther se ridică cu greu în picioare, se uită repede în jur 
ca un hoţ, se sprijini de horn şi începu apoi să-l tragă pe 
Frosty. 

— Glumeşti, spuse Bev, ştergându-se pe mâini cu 
prosopul de bucătărie. 

Walt râdea prea tare ca să mai poată spune ceva. Apucă 
telefonul să-l sune pe Frohmeyer şi pe Becker. 

Când Frosty era deja vizibil, Luther îl învârti cu atenţie 
spre partea din faţa a hornului, unde voia să-l fixeze. 

Intenţia lui era să-l susţină o clipă, în timp ce el înfăşura 
funia groasă în jurul părţii de mijloc, destul de voluminoase, 
şi să-l lege bine de horn. Exact ca anul trecut. Atunci făcuse 
o treaba la fel de bună. 

Vic Frohmeyer fugi la subsol unde copiii săi urmăreau un 
film de Crăciun. 

— Domnul Krank îl montează pe Frosty. Mergeţi să 
vedeţi, dar staţi pe trotuar. 

Subsolul se goli. Pe partea din faţă a acoperişului, la 
câţiva centimetri de horn, era un strat de gheaţă pe care 
Luther nu-l văzuse. Frosty era la locul lui, nefixat. Tocmai 
înlocuia funia de nailon cu cordonul de siguranţă — poate 
cea mai periculoasă manevră din întreaga operaţiune — 
când auzi voci dedesubt. 

Întorcându-se să vadă cine-l priveşte, păşi neinspirat pe 
stratul de gheaţă şi scapă totul din mână. 

134 


- JOHN GRISHAM - 


Frosty se răsturnă şi căzu alunecând pe partea din faţă a 
acoperişului, fără ca nimic să-l poată opri — nici funia, nici 
firul electric şi nici cordonul de siguranţă. Luther se afla 
chiar în spatele lui, dar, din fericire, reuşise să se încurce în 
toate acestea. Alunecând cu capul în jos şi ţipând suficient 
de tare ca Walt şi Bev să-l audă din casă, Luther se 
rostogoli ca o avalanşă spre o moarte sigură. 

Mai târziu îşi va aminti clar căzătura. Era mai multă 
gheaţă în partea din faţă a acoperişului decât în cea din 
spate şi, îndată ce a aflat acest lucru, s-a şi simţit ca un puc 
de hochei. Îşi aminti bine desprinderea de acoperiş, cu 
capul în jos, şi aleea de beton care-l aştepta. Işi mai aminti 
ca l-a auzit, dar nu l-a văzut pe Frosty spărgându-se 
undeva prin apropiere. Apoi durerea ascuţită pe care a 
simtit-o când s-a oprit din cădere — durerea din jurul 
gleznei când funia şi cordonul prelungitor s-au desfăcut şi l- 
au plesnit ca un bici, dar salvându-i, fără îndoială, viaţa. 

Să-l vadă pe Luther doborât de pe acoperiş, după cât se 
pare în căutarea lui Frosty cel voinic, era mai mult decât 
putea să îndure Walt Scheel. Se îndoi de mijloc de-atâta 
râs. 

Bev privea îngrozită. 

— Termină, Walt. Fă ceva! ţipă ea în timp ce Luther 
stătea atârnat şi se învârtea deasupra betonului, cu 
picioarele nu departe de jgheabul de scurgere. 

Luther se legăna şi se învârtea neajutorat deasupra aleii. 
După câteva răsuciri, funia şi firul electric se înnodaseră 
strâns unul de altul şi balansarea se opri. Simţi că i se face 
rău şi pentru o clipă închise ochii. Cum să vomiţi când eşti 
cu capul în jos? 

Walt sună la 911. Raportă ca un om avusese un accident 
şi putea chiar sa moară pe Hemlock, aşa că trebuia trimisă 
imediat o echipă de salvare. Apoi ieşi în goană din casă şi 
se duse peste drum, unde copiii lui Frohmeyer se 
adunaseră sub Luther. Vic venea alergând de la două case 
depărtare şi întregul clan Becker se năpusti afară din casa 
lor. 

135 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Bietul Frosty, îl auzi Luther pe unul din copii. 

„Să-l ia naiba pe bietul Frosty”, vru Luther sa spună. 

Funia de nailon îi tăia pielea din jurul gleznei. Îi era 
teamă să se mişte, pentru că funia nu părea să mai reziste 
mult. Se afla încă la mai bine de doi metri deasupra 
pământului şi o cădere ar fi fost dezastruoasă. Stând cu 
capul în jos, încerca să respire şi să-şi adune gândurile. Îi 
auzi vocea lui Frohmeyer. „Nu vrea cineva sa mă împuşte?” 
îi veni să întrebe. 

— Eşti bine, Luther? se interesă Frohmeyer. 

— Grozav, Vic, mulţumesc. Dar tu? Luther începu din nou 
să se rotească uşor, mişcându-se foarte încet în direcţia în 
care bătea vântul. Puțin după aceea, se răsuci cu faţa spre 
stradă şi dădu peste vecinii săi, ultimii oameni pe care ar fi 
vrut să-i vadă. 

— Aduceţi o scară! spuse cineva. 

— Are un cordon electric în jurul picioarelor? întrebă 
altcineva. 

— De ce e prinsă funia? vru să ştie un altul. Toate vocile 
îi erau cunoscute, dar Luther nu putea spune a cui era 
fiecare. 

— Am sunat la 911, îl informă Walt Scheel. 

— Mulţumesc, Walt, zise Luther cu voce tare, în direcţia 
mulţimii. Dar se răsuci înapoi cu faţa spre casă. 

— Cred că Frosty a murit, îngăimă unul dintre puşti către 
altul. 

Atârnat acolo, aşteptându-şi moartea, aşteptând ca funia 
să alunece şi să cedeze de tot şi să-l arunce la pământ, 
Luther urî cu o pasiune reînnoita Crăciunul. Uite ce-i făcea 
lui Crăciunul! Toate numai din cauza Crăciunului. 

Şi îşi urf şi vecinii, pe toţi, tineri şi bătrâni. Se adunaseră 
cu zecile pe aleea din faţa casei lui, îi putea auzi venind şi, 
în timp ce se învârtea încet, îi putea zări în treacăt alergând 
să vadă spectacolul. 

Şnurul electric şi funia plesniră undeva deasupra, apoi 
cedară şi Luther simţi cum coboară câţiva centimetri 
înainte de a fi smucit la o nouă oprire. Mulțimea îşi trase 

136 


- JOHN GRISHAM - 


sufletul. Fără îndoială, unii dintre ei ar fi vrut să aplaude. 

Frohmeyer dădea ordine de parcă ar fi avut de-a face cu 
astfel de situaţii în fiecare zi. Două scări îşi făcură apariţia 
şi de ambele părţi ale lui Luther fu aşezată câte una. Ned 
Becker le striga din spatele casei că a găsit ce ţinea cablul 
electric şi funia de nailon, dar, după părerea sa de expert, 
nu va mai ţine mult. 

— Ai pus în priză cablul electric? întrebă Frohmeyer. 

— Nu, îi răspunse Luther. 

— O să te dăm jos, bine? 

— Da, vă rog. 

Frohmeyer se sui pe una din scări, Ned Becker pe 
cealaltă. Luther ştia că Swade Kerr era acolo jos, la fel şi 
Ralph Brixley şi John Galdy. Mai erau şi câţiva băieţi mai 
mari de pe stradă. 

„Viaţa mea e în mâinile lor”, îşi spuse Luther şi închise 
ochii. Avusese vreo şaptezeci de kilograme, slăbise vreo 
cinci-şase pregătindu-se de plecarea în croazieră şi acum 
era de-a dreptul îngrijorat de cum aveau ei de gând să-l 
dezlege şi apoi să-l coboare pe pământ. Salvatorii săi erau 
bărbaţi de vârstă mijlocie care, daca transpirau, se 
întâmpla doar pe terenul de golf. Cu siguranţă nu ridicând 
greutăţi. Swade Kerr era un vegetarian slăbănog, care de- 
abia îşi putea ridica ziarul, şi chiar în acel moment el se afla 
sub Luther sperând să-l poată da jos. 

— Ce plan aveţi, Vic? întrebă Luther. 

Îi era greu să vorbească cu capul în jos. Îl simţea greu, de 
parcă gravitația i-ar fi scurs tot sângele în cap. 

Vic ezită. Nu aveau propriu-zis un plan. 

Ceea ce Luther nu putea să vadă era un grup de bărbaţi 
care stăteau chiar dedesubtul lui, să-l prindă în caz că ar fi 
căzut. Dar putu să audă: 

— Uitaţi-o pe Nora! 

Mai auzi şi sirenele. 


137 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


18 


Mulțimea se dădu la o parte ca ambulanţa să poată 
trece. Aceasta se opri la vreo trei metri de cele doua scări, 
de bărbatul care era spânzurat de picioare şi de salvatorii 
săi. Doi paramedici şi un pompier săriră din maşină, 
îndepărtară scările, îl goniră pe Frohmeyer cu cohorta lui, 
apoi unul dintre ei conduse cu atenţie ambulanţa şi opri 
chiar sub domnul Krank. 

— Luther, ce faci acolo? strigă Nora în timp ce-şi făcea 
loc prin mulţime. 

— Ce ţi se pare că fac? îi răspunse el simţindu-şi capul şi 
mai greu. 

— Te simţi bine? 

— Minunat. 

Paramedicii şi pompierul s-au suit pe capota ambulanţei, 
l-au ridicat repede pe Luther câţiva centimetri, au 
descurcat cordonul şi funia, apoi l-au eliberat. Câţiva 
oameni au aplaudat, dar cei mai mulţi păreau indiferenți. 

Paramedicii l-au consultat, apoi l-au aşezat pe pământ şi 
l-au dus în spatele ambulanţei, unde uşile erau deschise. 
Luther avea picioarele amorţite şi nu se putea ţine drept. 

Tremura de frig şi unul dintre paramedici îl acoperi cu 
nişte pături portocalii. Cum stătea în spatele ambulanţei şi 
privea spre stradă încercând să ignore mulţimea de gură- 
cască încântată, fără îndoială, de modul în care fusese 
umilit, Luther se simţi uşurat. Alunecarea sa de pe acoperiş 
a fost de scurtă durată, dar înfricoşătoare. Avusese noroc 
că acum era teafăr. „Lasă-i să se holbeze. Lasă-i să caşte 
gura.” Il durea prea tare ca să-i mai pese. 

Nora veni lângă el să-l examineze. Ea îl recunoscuse pe 
Kistler — pompierul şi pe Kendall — paramedicul, ca fiind 
cei care trecuseră pe la ei cu câteva săptămâni în urmă ca 
să vândă prăjituri cu fructe pentru colecta de Crăciun. Le 
mulţumise pentru că-l salvaseră pe soţul ei. 


138 


- JOHN GRISHAM - 


— Vreţi sa mergeţi la spital? întreba Kendall. 

— Pentru orice eventualitate, adăugă Kistler. 

— Nu, mulţumesc, spuse Luther, căruia îi clănţăneau 
dinţii de frig. N-am nimic rupt. Deşi, cel puţin pe moment, 
simţea că totul îi e rupt. 

O maşina de poliţie sosi în viteză şi parcă pe stradă, 
desigur, cu girofarurile încă aprinse. 

Treen şi Salino săriră din maşină şi păşiră ţanţoş prin 
mulţime să vadă cum stăteau lucrurile. 

Frohmeyer, Becker, Kerr, Secheel, Brixley, Kropp, Galdy, 
Bellington — toţi forfoteau în jurul lui Luther şi al Norei. Şi 
Spike era printre ei. În timp ce Luther stătea acolo, 
oblojindu-şi rănile şi răspunzând întrebărilor pe care i le 
puneau oamenii în uniformă, practic toţi locuitorii de pe 
strada Hemlock se înghesuiau să vadă mai bine. 

Când Salino ajunse la miezul povestirii spuse cu voce 
tare: 

— Frosty? Credeam că nu sărbătoriţi Crăciunul anul 
acesta, domnule Krank. Întâi aţi împrumutat un brad. Acum 
s-a întâmplat asta. 

— Ce se întâmplă, Luther? strigă Frohmeyer. 

Era o problemă de interes public. Fiecare dorea să ştie 
răspunsul. Luther se uită la Nora şi îşi dădu seama că ea nu 
avea de gând să spună ceva. Trebuia să dea el explicaţiile. 

— Blair vine acasă, de Crăciun, îi lamuri el frecându-şi 
glezna stângă. 

— Blair vine acasă de Crăciun, repeta Frohmeyer cu voce 
tare şi vestea se răspândi prin mulţime. 

Indiferent de ce sentimente aveau acum faţă de Luther, 
vecinii o adorau pe Blair. O văzuseră crescând, apoi 
plecând la facultate şi o aşteptaseră să se întoarcă în 
fiecare vară. Îi supraveghease adeseori aproape pe toţi 
copiii mai mici de pe stradă. Fiind singura la părinţi, Blair se 
purtase cu ceilalţi copii de parc-ar fi făcut parte din aceeaşi 
familie. Era sora mai mare a tuturor. 

— ŞI-I aduce şi pe logodnicul ei, adăugă Luther. 

Şi această noutate ajunse la spectatori. 

139 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Cine este Blair? întrebă Salino, de parcă ar fi fost un 
detectiv criminalist în căutare de indicii. 

— E fiica mea, îi explica Luther persoanei neavizate. A 
plecat acum o lună în Peru, cu Peace Corps, urmând să nu 
se întoarcă decât peste un an, cel puţin aşa am crezut noi. 
Ne-a sunat azi pe la unsprezece. Era în Miami şi venea 
acasă să ne facă o surpriza de Crăciun. Îl aduce şi pe 
logodnicul ei, un doctor pe care tocmai l-a cunoscut acolo. 

Nora se apropiase şi acum îl ţinea de cot. 

— Şi ea se aşteaptă să aveţi brad de Crăciun, spuse 
Frohmeyer. 

— Da. 

— Şi pe Frosty. 

— Desigur. 

— Şi petrecerea de Crăciun? 

— Desigur, şi pe aceea. 

Mulțimea se apropiase şi mai mult. Frohmeyer analiză 
situaţia. 

— Când soseşte? 

— Avionul aterizează la şase. 

— La şase? 

Oamenii îşi priviră ceasurile. Luther îşi freca şi cealaltă 
gleznă, îl furnicau picioarele. Era un semn bun, sângele 
circula din nou prin ele. 

Vic Frohmeyer făcu un pas înapoi şi îşi privi în ochi 
vecinii. Îşi drese glasul: 

— Oameni buni, uite care-i planul. O să dăm o petrecere 
de Crăciun aici, la familia Krank, în cinstea întoarcerii lui 
Blair acasă. Cei care puteţi, renunţaţi la ce aveaţi de gând 
să faceţi şi puneţi-vă serios pe treaba. Nora, ai curcan? 

— Nu, spuse ea sfioasă. Doar păstrăv afumat. 

— Păstrăv afumat? 

— E tot ce-am putut găsi. 

Câteva femei şuşotiră. 

— Păstrăv afumat?! 

— Cine are curcan? întrebă Frohmeyer. 

— Noi avem doi, spuse Jude Becker. Amândoi în cuptor. 

140 


- JOHN GRISHAM - 


— Grozav, zise Frohmeyer. Cliff ia echipa şi mergeţi la 
Brixley să-l luaţi pe Frosty de la el. Aduceţi şi nişte 
beculeţe, le vom înşira peste gardul viu. Toată lumea se 
duce acasă, se schimbă şi pune mâna pe tot ce găseşte în 
plus de mâncare. Ne întâlnim aici peste o jumătate de oră. 

Se uită la Salino şi Treen şi le spuse: 

— Voi, băieţi, mergeţi la aeroport. 

— De ce? întrebă Salino. 

— Trebuie să o aducă cineva pe Blair acasă. 

— Nu sunt sigur că putem. 

— Să-l sun pe şeful poliţiei? 

Treen şi Salino se îndreptară spre maşina lor. Vecinii 
începură să se împrăştie pe la casele lor, acum că-şi 
primiseră instrucţiunile. 

Luther şi Nora îi priviră cum se răspândesc în susul şi în 
josul străzii Hemlock, toţi grăbiţi, toţi cu un scop. 

Nora se uită la Luther cu lacrimi în ochi şi văzu că şi lui 
Luther îi venea să plângă. Avea gleznele julite. 

Frohmeyer îi întrebă: 

— Câţi musafiri vin la petrecere? 

— O, nu ştiu, răspunse Nora privind cu atenţie strada 
pustie. 

— Nu câţi crezi, îi spuse Luther Norei. Familia Underwood 
a sunat şi s-a scuzat. La fel şi Dox. 

— Tot aşa a făcut şi părintele Zabriskie, zise Nora. 

— Nu cumva e vorba de Mitch Underwood? se informă 
Frohmeyer. 

— Ba da, dar nu vine. 

— Ce petrecere tristă! gândi cu voce tare Frohmeyer. De 
câţi musafiri aveţi nevoie? 

— Toata lumea e invitată, spuse Luther. Toată strada. 

— Da, întreaga stradă, adaugă şi Nora. 

Frohmeyer se uită la Kistler şi-l întrebă: 

— Câţi sunteţi de serviciu la noapte? 

— Opt. 

— Pot să vină şi pompierii şi paramedicii? o întrebă Vic 
pe Nora. 

141 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Da, sunt toţi bineveniţi. 

— Şi poliţiştii sunt invitaţi, adaugă Luther. 

— Va fi o grămadă de lume! 

— Va fi plăcut să avem o grămadă de lume, nu-i aşa? 

L-au ajutat pe Luther să intre în casă, dar, până să 
ajungă în bucătărie, acesta mergea singur, deşi şchiopăta 
serios. Kendall îi lăsă un baston de plastic pe care el jură că 
n-o să-l folosească. 

Rămaşi singuri în camera de zi, cu bradul lui Trogdon, 
Luther şi Nora petrecură câteva momente de linişte lângă 
foc. Vorbiră despre Blair. Au încercat să-şi imagineze cum 
va fi să aibă un logodnic, apoi un mire şi apoi un ginere... 

Erau emoţionaţi mai mult decât puteau spune de gestul 
de solidaritate al vecinilor lor. Nu pomeniră nimic de 
croazieră. 

Nora se uită la ceas şi spuse că trebuie să se 
pregătească de petrecere. 

— AŞ vrea să fi avut un aparat de filmat, zise ea 
îndepărtându-se. Să te vezi spânzurat de picioare în timp 
ce jumătate de oraş te privea. Şi râse până ajunse în baie. 


142 


- JOHN GRISHAM - 


19 


Blair era puţin mâhnită că părinţii n-o aşteptau la 
aeroport. Ştia ca avuseseră puţin timp la dispoziţie, că era 
aglomeraţie la aeroport, că fără îndoială erau ocupați cu 
petrecerea, dar ea, la urma urmelor, îl aducea acasă pe 
alesul ei. Cu toate acestea, nu spuse nimic. Ea şi Enrique 
coborâseră repede, braţ la braţ, în acelaşi ritm, unduindu- 
se cu graţie prin mulţime, dar rămânând lipiţi unul de altul, 
neavând ochi pentru altcineva. 

Nici când îşi ridicară bagajele nu era nimeni care să-i 
întâmpine. Dar în timp ce se îndreptau spre ieşire, Blair 
văzu doi poliţişti care ţineau o pancartă scrisă de mână pe 
care se putea citi „Blair şi Enriqe”. 

Numele lui Enrique era scris greşit, dar cui îi mai păsa în 
acel moment. l-a strigat, iar ei s-au repezit să-şi 
îndeplinească misiunea. Le-au luat bagajele şi i-au condus 
prin mulţimea de oameni. 

Ofiţerul Salino le explică în timp ce ieşeau că şeful 
poliţiei trimisese două maşini de poliţie să-i escorteze. 

— Bine aţi venit acasă! Petrecerea vă aşteaptă, spuse el 
în timp ce le punea valizele în portbagajul maşinii de 
poliţie, ilegal parcată pe bordură, în faţa staţiei de taxiuri. 
Cea de-a doua maşină de poliţie se afla în faţa celei dintâi. 

Ca sud-american, Enrique ezită să se urce de bunăvoie 
pe bancheta din spate a unei maşini de poliţie. Se uită 
agitat în jur la pietonii care se călcau în picioare, la taxiurile 
şi la autobuzele care circulau bară la bară, văzu mulţimea 
care ţipa, oamenii de ordine care fluierau. li trecu prin cap 
să fugă, dar ochii săi întâlniră faţa frumoasă a fetei pe care 
o iubea. 

— Să mergem, spuse ea şi urcară în maşina. 

Ar fi urmat-o oriunde. Cu girofarurile pornite, cele două 
maşini plecară, făcându-şi loc în traficul aglomerat, 
obligând alte maşini să se dea la o parte. 


143 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Aşa e întotdeauna? îi şopti Enrique. 

— Niciodată, îi răspunse Blair. „Ce plăcut”, gândi ea. 

Polițistul Treen conducea furios. Polițistul Salino zâmbea 
amintindu-şi-l pe Luther spânzurat de picioare, în timp ce 
toţi vecinii priveau spectacolul. Dar nu spuse o vorba. Blair 
nu va şti niciodată ce s-a întâmplat, aşa îi ordonase 
Frohmeyer, care era în relaţii bune cu primarul şi avea 
trecere şi la şeful poliţiei. 

Pe măsură ce se apropiau de suburbii, traficul se degajă 
şi începu să ningă uşor. 

— Ar fi nevoie de vreo zece centimetri de zăpada, li se 
adresă Salino peste umăr. Ninge în Peru? 

— La munte, îi răspunse Enrique. Dar eu locuiesc la Lima, 
în capitală. 

— Am un văr care-a fost o dată în Mexico, spuse Salino, 
dar lăsă fraza neterminată, pentru că nu mai era altceva de 
adăugat. Vărul fusese la un pas de moarte... aşa că Salino 
fusese înţelept să nu se aventureze în povestiri de groaza 
din lumea a treia. 

Blair era hotărâtă să-l apere cât mai bine pe logodnicul 
ei, ca şi ţara acestuia, aşa că schimbă repede vorba: 

— A mai nins de la Ziua Recunoştinţei? 

Vremea era cel mai potrivit subiect pentru toţi. 

— A nins de vreo cinci centimetri săptămâna trecută, nu-i 
aşa? zise Salino aruncându-i o privire lui Treen, care 
conducea încordat încercând să păstreze o distanţă nu mai 
mare de un metru şi jumătate faţă de cealaltă maşină de 
poliţie. 

— Zece centimetri, îl corecta Treen autoritar. 

— Nu, doar cinci centimetri, îl contrazise Salino. 

— Zece, repetă Treen, scuturându-şi capul, şi asta îl irită 
pe Salino. 

Stabiliseră până la urmă că fusese un strat de zăpadă de 
şapte centimetri şi jumătate. În acest timp, în spate, Blair şi 
Enrique se lipiseră unul de altul şi priveau şirurile de case 
frumos decorate. 

— Aproape că au ajuns, spuse ea blând. Aceasta e casa 

144 


- JOHN GRISHAM - 


lui Stanton şi următoarea e casa noastră. 
Spike era de veghe. Aprinse de două ori lanterna sa de 
cercetaş şi semnalul fu dat. 


Luther intră şchiopătând ca vai de el în baie unde Nora 
îşi făcea ultimele retuşuri de machiaj. De douăzeci de 
minute încercase disperată tot ce putuse — fond de ten şi 
pudre de diverse nuanţe. Pielea ei frumos bronzată era 
ascunsă de la gât în jos şi acum soţia sa era hotărâtă sa-şi 
deschidă culoarea feţei. 

Cu toate acestea nu prea reuşea. 

— Parcă te-ai ofilit, spuse Luther convins. 

Nora îşi dăduse cu pudră pe toată faţa. 

Luther suferea prea mult ca să se mai îngrijoreze şi din 
cauza faptului că era bronzat. La sugestia Norei, se 
îmbrăcase în negru — o jachetă neagră de lână peste o 
bluză pe gât neagră şi pantaloni largi gri-închis. Cu cât va 
avea îmbrăcăminte mai închisă la culoare, cu atât va părea 
pielea mai deschisă, credea ea. Jacheta o mai purtase o 
singură dată şi, din fericire, era una pe care i-o dăruise 
chiar Blair odată de ziua lui. Bluza pe gât nu mai fusese 
niciodată purtată şi nu-şi mai putea aminti nici el, nici Nora 
de unde o avea. 

Se simţea ca un mafiot. 

— Renunţă, o rugă în timp ce ea împrăştia tot felul de 
sticluţe şi părea gata să arunce cu una în el. 

— Nu, se răsti ea. Blair nu va afla nimic despre croazieră, 
înţelegi Luther? 

— Atunci nu-i spune de croazieră. Spune-i că doctorul ţi-a 
recomandat să te bronzezi pentru... Ce vitamină e aia? 

— D, din soare, nu din aparatul de bronzat. Altă idee 
prostească, Luther. 

— Spune-i că a fost o vreme neobişnuit de caldă pentru 
sezonul acesta şi ai lucrat în gradină. 

— Asta-i minciuna ta şi nu va ţine. Nu e oarbă. Se va uita 
la straturile tale de flori şi va vedea că n-au fost îngrijite de 
luni de zile. 

145 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


— Of! 

— Alte idei strălucite? 

— Ne pregătim de primăvară. Am cumpărat ceva de 
bronzat. 

— Foarte amuzant! 

Trecu pe lângă el ca o săgeată, înţepată, lăsând în urmă 
o dâră de pudră. Luther mergea şchiopătând pe hol, cu 
noul său baston de plastic, spre mulţimea adunată în 
camera de zi, când auzi pe cineva strigând: 

— Uite-i că vin! 

Din cauza unei defecţiuni în mecanismul de fixare, Ralph 
Brixley stătea cu Frosty pe acoperiş, în faţa hornului lui 
Luther Krank, în ninsoare şi în frig, când văzu girofarurile 
maşinilor de poliţie în capătul străzii. 

— Vin! strigă el spre terasa lui Krank, unde ajutorul său, 
Judd Bellington, aştepta lângă scară şi încerca să repare 
centura. 

De unde se afla, Ralph privea cu mândrie (dar şi cu 
puţină frustrare fiindcă era frig acolo sus şi se făcea şi mai 
frig) cum vecinii săi îl copleşiseră pe unul dintre ei cu 
ajutorul dat, chiar dacă acesta era Luther Krank. 

Un cor mare, condus de doamna Ellen Mulholland, fusese 
reunit lângă trotuar şi începuse să cânte Jingle Bells. Linda 
Galdi poseda un set de clopoței, iar grupul ei improvizat îi 
zornăia acompaniind corul. 

Peluza din faţă era plină de copii care aşteptau cu 
nerăbdare s-o vadă pe Blair şi pe misteriosul ei logodnic. 

Când maşinile poliţiei încetiniră în apropierea casei 
familiei Krank, izbucniră strigate de bucurie — salutul 
zgomotos al copiilor de pe strada Hemlock. 

— Doamne, spuse Blair, ce de oameni! 

O maşină de pompieri era parcată în faţa casei lor şi o 
ambulanţă mare, de culoare verde-gălbui în faţa casei 
Trogdon. Aveau toate luminile aprinse pentru a o întâmpina 
pe Blair. 

Când maşinile poliţiei se opriră lângă trotuar, Vic 
Frohmeyer se repezi să-i deschidă uşa: 

146 


- JOHN GRISHAM - 


— Crăciun fericit, Blair! îi ură el. 

Ea şi Enrique ajunseră curând pe peluza din faţă, 
înconjurați de zeci de vecini. 

Blair l-a prezentat tuturor pe Enrique, care părea puţin 
încurcat de primirea care li se făcea. Trecură de treptele de 
la intrare şi îşi făcură apariţia în camera de zi, unde alte 
urale izbucniră. La rugămintea Norei, patru pompieri şi trei 
poliţişti stăteau în faţa bradului, umăr lângă umăr, ca Blair 
să-l vadă cât mai puţin posibil. 

Luther şi Nora aşteptau nervoşi în dormitor. O întâlnire 
cu fiica lor ca să i-l prezinte pe Enrique! 

— Dar dacă nu-l vom plăcea? mormăi Luther, aşezat pe 
marginea patului şi masându-şi gleznele. 

Petrecerea devenea tot mai zgomotoasă. 

— Taci, Luther. Am crescut o fată deşteaptă. 

Nora îşi aplică un ultim strat de pudră pe obraji. 

— Dar de-abia s-au cunoscut. 

— A fost dragoste la prima vedere. 

— Nu există aşa ceva. 

— Poate ai dreptate. Mie mi-au trebuit trei ani ca să-ţi 
văd potenţialul. 

Uşa se deschise şi Blair se năpusti înăuntru. Nora şi 
Luther au privit-o întâi pe ea, apoi s-au uitat repede în 
spate, să vadă cât de negru era Enrique. 

Nu era negru deloc! Era chiar mai alb decât Luther. 

Şi-au îmbrăţişat fata, au strâns-o cu căldură de parcă ar 
fi fost plecată de ani de zile şi apoi, cu mare uşurare, au 
făcut cunoştinţă cu viitorul ginere. 

— Amândoi arătaţi extraordinar, spuse Blair, măsurându- 
i din priviri. 

Nora purta un pulover larg. Era prima data în viaţa ei 
când îşi dorea să pară mai grasă. Luther părea un gigolo 
trecut. 

— Acum ne analizează, spuse el, încă strângându-i mâna 
lui Enrique. 

— Aţi stat la soare, i-a spus Blair lui Luther. 

— Da, de fapt, am avut o vreme neobişnuit de caldă 

147 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


pentru decembrie. Ne-am ars puţin la soare week-end-ul 
trecut, în grădină. 

— Să mergem la petrecere, zise Nora. 

— Nu-i putem lăsa pe oameni să ne aştepte, adaugă 
Luther, deschizând drumul. 

— Nu-i aşa că e frumos? îi şopti Blair mamei sale. 

Enrique era doar cu un pas înainte. 

— Foarte frumos, îi răspunse Nora mândră. 

— De ce şchiopătează tata? 

— S-a lovit la picior. E bine. 

Camera de zi era ticsită de oameni, nu cei la care se 
aştepta, observă Blair, dar nu conta. Cei mai mulţi dintre 
obişnuiţii casei lipseau. Şi nu-şi putea imagina de ce 
poliţiştii şi pompierii fuseseră invitaţi. 

Găsi câteva cadouri pentru Enrique pe care le desfăcu în 
mijlocul camerei. Ned Becker îi dăruise o cămaşa roşie de 
golf cu emblema unui club local. John Galdi tocmai primise 
un album de fotografii cu hanuri de ţară din zonă. Soţia sa îl 
reîmpachetase şi i-l pasară lui Enrique, care se emoţionă 
până la lacrimi. Pompierii îi dădură două prăjituri cu fructe 
şi el mărturisi că nu aveau astfel de bunătăţi în Peru. 
Asociaţia de Binefacere a Poliţiei îi oferi un calendar. 

— Engleza lui e perfectă, îi şopti Nora lui Blair. 

— Mai bună decât a mea, îi răspunse aceasta. 

— Parcă ai zis că n-a fost niciodată în Statele Unite. 

— A studiat la Londra. 

Şi Enrique a mai urcat o treaptă în ochii ei. 

— Frumos, cu studii în străinătate, doctor! Unde l-ai 
întâlnit? 

— La Lima, în timp ce mă familiarizam cu locurile. 

Un strigat de bucurie se auzi când Enrique deschise o 
cutie înaltă din care scoase o lampă pe care i-o dăduse 
familia Bellington. 

Când terminară cu cadourile, Luther anunţă „Cina!” şi 
mulţimea se mută în bucătărie unde masa era acoperită cu 
pomana celor de pe Hemlock. Mâncarea fusese aranjată şi 
rearanjată până când totul arăta festiv şi original. Chiar şi 

148 


- JOHN GRISHAM - 


păstrăvul afumat al Norei fusese ornat de Jessica Brixley, 
probabil cea mai bună bucătăreasă de pe stradă. 

Colindătorii erau îngheţaţi şi obosiţi. Auziseră că se 
serveşte cina şi intraseră înăuntru împreună cu ansamblul 
de clopoței al doamnei Luinda Galdy. 

Bărbatul cu barbă roşie înspicată pe care Nora îl întâlnise 
lângă raftul cu unt de arahide, apăruse nu se ştie de unde. 
Părea să cunoască pe toată lumea, deşi nimeni nu părea 
să-l cunoască pe el. Nora îi ură bun venit şi-l urmări atent. 
În cele din urmă îl auzi prezentându-se cuiva ca fiind Marty 
nu-ştiu-cum. 

Lui Marty îi plăceau adunările şi se simţea bine. L-a prins 
pe Enrique la o prăjitură cu îngheţată şi cei doi s-au lansat 
imediat într-o conversaţie lungă, în spaniolă. 

— Cine-i ăla? întrebă în şoaptă Luther, trecând 
şchiopătând pe lângă Nora. 

— Marty, îi răspunse ea tot în şoaptă, de parcă l-ar fi 
cunoscut de când lumea. 

După ce terminară toţi de mâncat, s-au întors în camera 
de zi, unde focul trosnea în şemineu. Copiii cântară două 
colinde, după care Marty apăru cu o chitară. Enrique le 
spuse că el şi noul său prieten ar dori să le cânte câteva 
cântece tradiţionale de Crăciun din Peru. Marty atacă cu 
înverşunare chitara şi duetul începu să cânte, 
armonizându-se perfect. Spectatorii nu înțelegeau 
cuvintele, dar mesajul era clar. Crăciunul era sărbătoarea 
bucuriei şi a păcii pretutindeni în lume. 

— Şi cântă! îi şopti Nora lui Blair, care radia de fericire. 

Între melodii, Marty povesti că lucrase cândva în Peru, iar 
muzica l-a făcut să i se facă dor de locurile acelea. 

Enrique luă chitara, o acordă puţin, apoi începu liniştit o 
nouă colindă. 

Luther se sprijinea de polita şemineului, mutându-se de 
pe un picior pe altul, şi zâmbea jucăuş, deşi ar fi vrut să se 
întindă şi să doarmă pentru totdeauna. 

Privi feţele vecinilor săi, care erau toate vrăjite de 
muzică. Erau toţi acolo, cu excepţia lui Trogdon. Şi cu 

149 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


excepţia lui Walt şi Bev Scheel. 


150 


- JOHN GRISHAM - 


20 


După încă o colindă peruviană şi după o nouă rundă de 
aplauze furtunoase pentru duetul ad-hoc constituit de 
Enrique şi Marty, Luther se strecură neobservat în 
bucătărie, iar de acolo în întunericul din garaj. Încotoşmănit 
în pelerina de zăpadă, cu cizme, mânuşi şi o căciulă groasă, 
porni la plimbare, rezemându-se de bastonul pe care jurase 
să nu-l folosească, încercând să nu icnească de durere 
chiar la fiecare pas, din pricina gleznelor iritate şi umflate. 

Cu mâna dreaptă ţinea bastonul, iar în stânga avea un 
plic. Afară continua să ningă cu fulgi răzleţi, dar solul era 
deja acoperit de un strat uniform de zăpadă. 

Ajuns pe alee, se întoarse şi privi prin geamul sufrageriei, 
la cei adunaţi acolo. Casa era plină. De la distanţă, nici 
bradul nu mai arăta chiar aşa de rău. Pe casă, un Frosty de 
împrumut strălucea mândru. 

Era linişte pe strada Hemlock. Din fericire, maşina 
pompierilor, ambulanta şi maşinile poliţiei plecaseră. Luther 
privi spre est, apoi spre vest, şi nu văzu pe nimeni. Mai toţi 
vecinii se adunaseră la el acasă, pentru a-l ajuta să scape 
cu faţa curată dintr-un episod care, cu siguranţă, avea să 
fie ţinut minte de toţi drept una dintre cele mai mari 
ciudăţenii întâmplate vreodată. 

Pe dinafară, casa familiei Scheel era luminată feeric; 
înăuntru, abia dacă se zarea o geană de lumină. Luther îşi 
târî paşii pe alee. Cizmele strâmte îi apăsau juliturile; fără 
baston, nu s-ar fi descurcat. Ajuns în prag, apăsă pe 
butonul soneriei şi, din nou, întoarse capul şi privi vizavi, la 
propria sa casă. Ralph Brixley şi Judd Bellington îşi făcuseră 
apariţia de după colţ. Cu gesturi grăbite, se apucară să 
împodobească  tufişurile din faţa casei lui Luther cu 
ghirlande de beculete. 

Vreme de-o clipă, Luther îşi închise ochii, clătină din cap, 
apoi şi-l plecă. 


151 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Walt Scheel deschise uşa şi, pe un ton politicos, rosti: 

— la te uită! Crăciun fericit, Luther! 

— Şi ţie la fel! replică Luther, cu un zâmbet sincer. 

— Ai plecat de la petrecere? 

— Doar pentru scurtă vreme, Walt. Pot să intru o clipă? 

— Te rog. 

Luther şchiopătă până în holul de la intrare şi se opri pe 
un preş. Cizmele i se umpluseră de zăpadă, iar el nu voia 
să facă mizerie, 

— Îmi permiţi să-ţi iau haina? se oferi Walt. 

Din bucătărie răzbătea un miros plăcut, de prăjitură 
aflată în cuptor. Luther considera aroma drept un semn 
bun. 

— Nu, mulţumesc, nu stau decât o clipă. Cum se simte 
Bev? 

— Slava Domnului, azi e într-una din zilele bune. Am vrut 
să pornim şi noi către voi, s-o vedem pe Blair, dar a început 
să ningă. Cum e logodnicul? 

— E un tânăr foarte drăguţ, răspunse Luther. 

Bev Scheel îşi făcu apariţia din sufragerie, salută şi îi ură 
lui Luther sărbători fericite. Purta un pulover roşu, de 
sărbătoare. Părea neschimbată la prima vedere. Se zvonea 
că doctorii îi dăduseră o speranţa de viaţă de cel mult şase 
luni. 

— Urâtă cădere, declară Walt, cu un zâmbet larg. 

— Putea fi şi mai rău, ridică din umeri Luther, consimţind 
în gând să se lase luat peste picior. Oricum, nu avea de 
gând să zăbovească prea mult la acest subiect. 

Îşi drese glasul, apoi începu: 

— Să vă spun de ce-am venit... Blair va rămâne acasă 
vreo zece zile, aşa că noi nu vom mai putea pleca în 
croazieră. Eu şi cu Nora ne-am gândit că ar fi grozav dacă 
v-aţi duce voi în locul nostru. 

Ridica plicul şi, cu un gest vag, îl flutură ispititor în faţa 
ochilor celor doi. 

Reacţia lor se lăsa aşteptată. Schimbară priviri uimite, 
încercară să realizeze care erau implicaţiile ofertei lui 

152 


- JOHN GRISHAM - 


Luther. Îi luase categoric prin surprindere şi, vreme de 
aproape un minut, ramaseră muţi. Într-un târziu, Luther 
rupse tăcerea: 

— Avionul decolează mâine la amiază. Va trebui să 
ajungeţi ceva mai devreme la aeroport, ca să faceţi 
modificările la rezervări. O corvoadă care, vă garantez, are 
să merite efortul. Am sunat deja la agenţie, azi după- 
amiază. Vă aşteaptă zece zile în Caraibe: plaje 
strălucitoare, insule luxuriante, tot tacâmul. Va fi o vacanţă 
de vis. 

Walt clatină din cap în semn că nu, dar fără prea multă 
convingere. Ochii lui Bev se umplură de lacrimi. Niciunul 
din ei nu se simţi în stare să dea vreun răspuns. După un 
timp, Walt izbuti să rostească: 

— Nu putem accepta aşa ceva, Luther. Nu se cuvine... 

— Nu vorbi prostii! îl întrerupse Luther. N-am vrut să 
risipesc banii pe o asigurare de călătorie aşa că, dacă voi 
nu mergeţi, biletele vor rămâne pierdute. 

Bev privi spre Walt, care îşi aţintise deja ochii asupra ei. 
Luther citi limpede în ochii lor ceea ce gândeau: E o 
nebunie, dar, la urma urmei, de ce nu? 

— Nu ştiu dacă doctorul meu va fi de acord, îngăimă ea. 

— Am o afacere cu Lexxon în plina desfăşurare, mormăi 
Walt mai mult pentru sine, scărpinându-se în cap, pus în 
încurcătură. 

— Am promis familiei Short că vom petrece revelionul 
împreună, adăugă Bev, deloc entuziasmată de perspectivă. 

— lar Benny ne-a spus că s-ar putea să treacă pe-aici de 
sărbători. 

Benny era fiul lor cel mare, care nu-şi mai vizitase 
părinţii de ani de zile. 

— Şi ce ne facem cu pisica? întrebă Bev. 

Luther îi lăsă să-şi depene şiragul de argumente, care de 
care mai neconvingătoare şi, într-un târziu, interveni: 

— E un dar sincer de la noi pentru voi, un cadou de 
Crăciun care nu-i obligă la nimic pe cei care, în acest 
moment, se străduiesc zadarnic să găsească o scuză 

153 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


plauzibilă. Acceptaţi-l fără să mai staţi pe gânduri! 

— Nu ştiu dacă am hainele potrivite, mai încerca Bev o 
scuză absolut previzibilă. 

De aceasta dată, Walt fu cel care-i spuse: 

— Nu fi ridicolă. 

Simţind ca rezistenţa lor era pe cale de a se nărui, Luther 
porni asaltul final, întinzându-i lui Walt plicul. 

— Aveţi aici tot ce vă trebuie: biletele de avion, 
rezervările de locuri pe vapor, broşurile de prezentare, 
inclusiv numărul de telefon al agenţiei de voiaj. 

— Cât ne costă, Luther? Dacă ne hotărâm să plecăm, îţi 
vom înapoia ceea ce ai cheltuit. 

— E un dar, Walt. Nu costă nimic. Nu complica lucrurile 
fără niciun rost. 

Walt pricepuse cum stăteau lucrurile, dar mândria refuza 
să-l lase să cedeze. 

— Va trebui să discutam despre asta când ne vom 
întoarce. 

Era limpede, acceptase deja. 

— Discutăm despre tot ce vrei, când vă veţi întoarce. 

— Dar pisica? îşi aminti Bev. 

Walt se încruntă, căzând pradă gândurilor: 

— Asta chiar că-i o problemă. E prea târziu ca să mai 
luam legătura cu un refugiu. 

Cu un incredibil simţ al împrejurărilor, motanul, un 
bulgăre blănos şi negru, îşi făcu apariţia în hol şi începu să 
se frece de piciorul lui Walt, privind în sus, spre Luther. 

— Nu-l putem lăsa aici, protestă Bev. 

— Într-adevăr, nu putem, adăugă şi Walt. 

Luther detesta pisicile. 

— Am putea să o rugăm pe Jude Becker, îi veni lui Bev o 
idee. 

— Nu-i nicio problemă, se trezi Luther spunând. Am să 
am eu grijă de motan. 

înghiţi nodul care i se pusese în gât, conştient că Nora 
era cea care avea să preia această corvoadă. 

— Eşti sigur? întrebă Walt, fără prea multe ezitări. 

154 


- JOHN GRISHAM - 


— V-am spus, nu e nicio problemă. 

Privirea pisicii mai zăbovi o vreme asupra intrusului, apoi 
felina se făcu nevăzută. Era clar că antipatia era reciprocă. 

Despărțirea fu mult mai lungă şi mai călduroasă decât 
sosirea. Atunci când o strânse în braţe pe Bev, Luther avu 
sentimentul că ea era pe cale să se frângă. Sub puloverul ei 
roşu, femeia era numai o umbră suferindă. Lacrimile i se 
prelinseră pe obraji. 

— Mulţumesc, şopti ea. Am să-i telefonez Norei. 

Chiar şi bătrânul Walt, cel tare ca piatra, avea ochii 
umezi. În prag, în timp ce-i strângea pentru ultima oară 
mâna lui Luther, rosti: 

— Nici nu ştii cât de mult înseamnă darul acesta pentru 
noi, Luther. Mulţumesc din suflet. 

Când uşa se închise în urma lui, Luther porni spre casă. 
Eliberat de greutatea plicului plin de broşuri şi de bilete 
costisitoare, dar mai ales de povara orgoliului pe care îl 
simbolizau toate acestea, mândru de darul perfect pe care 
tocmai îl făcuse, Luther se simţea mai uşor. Păşi spre casă 
cu spatele drept, iar şchiopătatul abia dacă i se mai 
observa. 

Ajuns în stradă, se opri şi privi peste umăr. Casa familiei 
Scheel, întunecată ca o peşteră ceva mai devreme, 
prinsese viaţă. Luminile erau aprinse la parter şi la etaj. Işi 
vor petrece noaptea făcând bagaje, gândi Luther şi zâmbi. 

Vizavi se deschise o uşă, iar familia Galdy ieşi cu mare 
zarvă din sufrageria familiei Krank. O dată cu ei, râset şi 
muzică se revărsară în stradă, umplând cartierul de ecouri 
vesele. Petrecerea nu dădea semne că s-ar fi apropiat de 
sfârşit. 

Stând în mijlocul străzii, în vreme ce zăpada i se aşternea 
uşor pe căciula de lână şi pe gulerul pelerinei, Luther îşi 
contemplă o vreme casa împodobită, în care se adunaseră 
mai toţi vecinii. Avea toate motivele să fie mulţumit: Blair 
venise acasă, însoţită de un tânăr drăguţ, chipeş şi 
politicos, de care era îndrăgostită lulea şi care, la ora 
actuală, preluase conducerea petrecerii, alături de Marty. 

155 


- UN ALTFEL DE CRĂCIUN - 


Luther însuşi avusese noroc: era în viaţă, stătea pe 
propriile picioare, în loc să zacă fără suflare pe o masă la 
Casa de Pompe Funebre Franklin, ori străpuns de ace şi de 
perfuzii, într-o rezervă din secţia de terapie intensivă a 
spitalului Mercy. Gândul că fusese cât pe-aci să se 
rostogolească de pe acoperiş, cu capul înainte, îl înfiora. 
Avusese noroc cu carul. 

Dumnezeu îi dăruise vecini şi prieteni dispuşi să-şi 
sacrifice planurile făcute din timp pentru Crăciun pentru a-l 
salva. 

Ridică privirea şi zări omul de zăpadă adus de familia 
Brixley. Chipul rotund al lui Frosty părea că-l priveşte, 
zâmbind cu pipa dintr-un cocean de porumb în colţul gurii, 
de sub joben. Printre fulgii de zăpadă, Luther avu impresia 
că omul de zăpadă îi făcuse cu ochiul. 

După cum i se întâmplase mai tot timpul în ultimele 
săptămâni, Luther simţi brusc împunsătura foamei şi i se 
făcu poftă de păstrăvi afumaţi. Porni cu hotărâre prin 
ninsoare. „Al naibii să fiu dacă n-am să mănânc şi-o tartă 
cu fructe!” îşi jură el 

Să dai uitării Crăciunul, ce idee ridicolă! 

Deşi... Cine ştie? Poate anul viitor... 


156 


- JOHN GRISHAM - 


Deoarece s-au săturat de reclamele de Crăciun, de febra 
cumpărăturilor, de decoraţii şi cadouri, de felicitări si 
zîmbete mai mult sau mai puţin sincere, dar mai ales de 
cheltuieli, morocănosul Luther Krank si simpatica lui 
soţie, Nora, se hotărăse să... „sară“ peste Crăciun anul 
acesta și să-și cheltuiască economiile pe o croazieră de zece 


zile în Marea Caraibilor. Grisham va reuşi să ne descrie cu mult 


umor atit agitația specifică acestui moment al anului, cît și 
încercările mai mult sau mai puţin reușite ale 
nonconformistului cuplu de a scăpa de asalturile 
cunoscuţilor şi, în special, ale vecinilor care nu pot înţelege 
cum e posibil să nu vrei să-ţi decorezi acoperişul cu un... 


om de zăpadă uriaș, ca orice american ce se respectă. 


ISBN 76-442-3 


LIU 


a 
www.raobooks.com