Stephen King — Blaze

STEPHEN KING 
BLAZE 


Mărturisire 


Dragi Cititori Fideli, 

Acesta este un roman de sertar, să ne înțelegem. Vreau să ghiți 
lucrul acesta căt încă mau aveţi bonul de casă şi înainte să-l mănți cu 
sos de înptură sau îngheţată, ceea ce v-ar crea probleme sau chiar v- 
ar împiedica să returnaţi cartea la librărie. Este un roman de sertar 
revizuit şi adus la zi, însă asta nu schumbă cu nirnic adevărul. Numele 
de Bachmani apare pe copertă deoarece Biaze este ultimul roman din 
perioada 1966-1973, perioada de productivitate maximă a acelui 
distins darnri, 

In cursul respectiwilor ani am avut, la drept vorbind, dublă 
personalitate, Stephen king era cel care scria [zi vindea] povesti 
horror unor reviste pentru bărbați precum Cavaher şi Adam i, însă 
cel care a scris o serie de romane pe care n-a vrut nimeni să le 
cumpere se numea Eachman. Între acestea se numărau Rage E, 
iiarşul cel lung, garnher în jucru (Ed. Lucman, 2007] şi Fugarul [Ed. 
Lucman, 2005) 5. Toate patru au fost publicate în edițu ieftine, 
populare. 

Biaze era ultirnul dintre aceste romane timpuriu, al patrulea sfert, 
dacă dariți. Sau pur şi simplu un alt roman de sertar al unu scrutor 
cunoscut, dacă inzistați, A fost scris la sfărșitul anului 1972 zi 
inceputul lui 1973. In timp ce-l scriam mi se părea un lucru de 
excepție, dar când l-am recitit mu-a lăsat un gust amar. Mi-armuntesc 
că nu l-am arătat moicând vreunui editor - mei celor de la Doubleday, 
unde mă împrietemsem cu un tip pe nume Milharm G. Thompson, Bull 
este cel care mau tărziu l-a descoperit pe John Grishar gi tot Bill e cel 
care mi-a oferit un contract pentru cartea de după Biaze, o poveste 
dementă, dar îndeajuns de amuzantă despre noaptea balului de 
abzalwre dintr-a localitate din centrul statului Maine. 

Pentru câțiva ani am uitat de Biaze. Apoi, după ce toate celelalte 
romane Bachman timpuru au fost publicate, l-ar scos din sertar gi |- 
am parcurs. După ce am citit primele aproximativ douăzeci de pagini, 


STEPHEN KING 


BLAZE 


Mărturisire 


Dragi Cititori Fideli, 

Acesta este un roman de sertar, să ne înțelegem. Vreau să 
ştiţi lucrul acesta cât încă mai aveţi bonul de casă şi înainte 
să-l mânjiți cu sos de friptură sau înghețată, ceea ce v-ar crea 
probleme sau chiar v-ar împiedica să returnaţi cartea la 
librărie.:! Este un roman de sertar revizuit şi adus la zi, însă 
asta nu schimbă cu nimic adevărul. Numele de Bachman 
apare pe copertă deoarece Blaze este ultimul roman din 
perioada 1966-1973, perioada de productivitate maximă a 
acelui distins domn. 

În cursul respectivilor ani am avut, la drept vorbind, dublă 
personalitate. Stephen King era cel care scria (şi vindea) 
poveşti horror unor reviste pentru bărbaţi precum Cavalier şi 
Adam '*, însă cel care a scris o serie de romane pe care n-a 
vrut nimeni să le cumpere se numea Bachman. Între acestea 
se numărau Rage “*, Marşul cel lung, Şantier în lucru (Ed. 
Lucman, 2007) şi Fugarul (Ed. Lucman, 2005) '*. Toate patru 
au fost publicate în ediţii ieftine, populare. 

Blaze era ultimul dintre aceste romane timpurii... al 
patrulea sfert, dacă doriţi. Sau pur şi simplu un alt roman de 
sertar al unui scriitor cunoscut, dacă insistaţi. A fost scris la 
sfârşitul anului 1972 şi începutul lui 1973. În timp ce-l scriam 
mi se părea un lucru de excepție, dar când l-am recitit mi-a 
lăsat un gust amar. Mi-amintesc că nu l-am arătat nicicând 


vreunui editor - nici celor de la Doubleday, unde mă 
împrietenisem cu un tip pe nume William G. Thompson. Bill 
este cel care mai târziu l-a descoperit pe John Grisham şi tot 
Bill e cel care mi-a oferit un contract pentru cartea de după 
Blaze, o poveste dementă, dar îndeajuns de amuzantă despre 
noaptea balului de absolvire dintr-o localitate din centrul 
statului Maine.“ 

Pentru câţiva ani am uitat de Blaze. Apoi, după ce toate 
celelalte romane Bachman timpurii au fost publicate, l-am 
scos din sertar şi l-am parcurs. După ce am citit primele 
aproximativ douăzeci de pagini, am tras concluzia că părerea 
mea dintâi fusese corectă, aşa că l-am pus înapoi la naftalină. 
Scrisul mi se părea în regulă, însă povestea îmi amintea de 
vorbele lui Oscar Wilde, care susținea că e imposibil să citeşti 
„Vechiul magazin de curiozităţi' fără să râzi cu lacrimi de 
crocodil.* Aşa că Blaze a fost dat uitării, însă nu s-a pierdut 
niciodată cu adevărat. A rămas dosit pur şi simplu într-un 
colț al Bibliotecii Fogler de la Universitatea din Maine alături 
de celelalte manuscrise Stephen King/Richard Bachman care 
sunt păstrate acolo. 

Soarta lui Blaze a fost să petreacă următorii treizeci de ani 
în beznă. Până când am publicat un roman popular subțire 
intitulat Colorado Kid, la o mică editură numită Hard Case 
Crime. Acea serie de romane, ideea unui tip foarte isteț şi 
foarte de treabă pe nume Charles Ardai, dorea să readucă în 
atenția publicului vechile poveşti noir, policier-urile dure, 
publicând unele noi. Kid a fost în mod categoric un roman 
polițist blând, însă Charles a hotărât totuşi să-l publice, 
oferindu-i o minunată copertă ca acelea ale vechilor ediții 
populare.“ Proiectul a fost un succes... cu excepția tărăgănării 
achitării drepturilor de autor din vânzări.” 

Cam un an mai târziu, m-am gândit că poate mi-ar plăcea 
să încerc din nou ceva în stilul Hard Case, însă puțin mai 
serios. Gândul m-a dus înapoi la Blaze, pentru prima dată în 
mulți ani, însă imediat am auzit în gând citatul acela afurisit 
din Oscar Wilde despre „Vechiul magazin de curiozităţi!. 
Blaze, din câte îmi aminteam, nu era un roman noir în sens 


clasic, ci o lăcrimare de zile mari. Totuşi, am ajuns la 
concluzia că n-ar fi rău să arunc o privire peste el. Asta, 
desigur, dacă mai puteam găsi cartea. Mi-aminteam cutia de 
carton şi mi-aminteam corpul de literă pătrățos (al vechii 
maşini de scris pe care Tabitha, soția mea, o avea în timpul 
colegiului, o Olivetti portabilă extrem de robustă), dar habar 
nu aveam ce se alesese de manuscrisul dinăuntrul cutiei. Din 
câte ştiam, dispăruse ca măgarul în ceață.!"!% 

Nu era aşa. Marsha, una dintre cele două nepreţuite 
asistente ale mele, l-a găsit la Biblioteca Fogler. N-a acceptat 
să-mi încredințeze manuscrisul original (ştiţi, am obiceiul să... 
pierd lucrurile), dar a făcut o xerocopie. Când am scris Blaze 
probabil că foloseam o panglică aproape complet ştearsă, 
deoarece copia era abia lizibilă, iar notațţiile de pe margini nu 
erau decât nişte mâzgăleli indescifrabile. Chiar şi aşa, m-am 
aşezat cu el în mână şi am început să citesc, gata să îndur 
junghiurile de ruşine pe care doar persoana ta mai tânără şi 
mai plină de sine ţi le poate oferi. 

Dar mi s-a părut bunicel - în mod sigur mai bun decât 
Santier în lucru, care, la vremea aceea, consideram că se 
înscrie în tradiția mainstream a literaturii americane. Doar că 
nu era un roman noir. Era mai degrabă o tentativă naturalist- 
delincventă din categoria scrierilor de la începutul anilor 
treizeci ale lui James M. Cain şi Horace McCoy. Mi s-a părut 
că flashback-urile sunt de fapt mai bine realizate decât 
povestea principală. Îmi aduceau aminte de trilogia Young 
Lonigan şi de uitata (dar delicioasa) Gas-House McGinty, 
ambele aparținându-i lui James T. Farrell. Sigur, pe alocuri 
amintea de cei trei V?, însă fusese scris de un tânăr (aveam 
douăzeci şi cinci de ani pe atunci) care întreținea convingerea 
că SCRIE PENTRU POSTERITATE. 

Mi-am spus că Blaze poate fi rescris şi publicat fără nici-o 
jenă, însă probabil că nu era potrivit pentru Hard Case Crime. 
Într-un anumit sens nu era câtuşi de puţin un roman polițist. 
Dacă-l rescriam fără milă, eram de părere că putea deveni o 
tragedie minoră a celor oprimați. Pentru a obţine asta, am 
adoptat tonul sec şi liniar care pare să caracterizeze cele mai 


bune scrieri noir, folosind chiar şi un corp de literă numit 
American Typewriter pentru a nu uita ce ţel îmi stabilisem. 
Am lucrat repede, fără a mă uita vreodată în urmă sau 
înainte, dorindu-mi totodată să surprind ritmul accelerat al 
acestui tip de cărți (mă gândesc mai mult la Jim Thompson şi 
la Richard Stark decât la Cain, McCoy sau Farrell). Mă 
gândeam că voi face reviziile la final, cu creionul, în loc să 
introduc corecturile la computer, cum se practică acum. Dacă 
volumul avea să fie o dezamăgire, voiam să profit de asta în loc 
să mă las copleşit de vinovăţie. Mi-am propus de asemenea să 
elimin orice urmă de sentiment din scriitura însăşi, voiam ca 
rezultatul să fie la fel de epurat ca o casă goală fără covoare pe 
jos. Mama ar fi spus că „am vrut să-i văd faţa de oaie beată". 
Doar cititorii vor putea judeca dacă mi-a reuşit. 

Dacă are vreo importanță pentru voi (n-ar trebui să aibă - 
vă doriți, sper, o poveste bună şi sper că asta veţi primi), 
drepturile de autor şi orice venituri adiacente va mai produce 
Blaze se vor îndrepta spre Heaven Foundation, care a fost 
creată pentru întrajutorarea artiştilor liber-profesionişti pe 
care i-a părăsit norocul. 

Încă un lucru, dacă tot v-am agăţat de mânecă. Am 
încercat să nu fixez bine în timp acțiunea din Blaze, aşa încât 
romanul să nu fie tributar unei anumite perioade.“ Mi-a fost 
greu, totuşi, să elimin toate amănuntele datate; păstrarea lor 
era importantă pentru intrigă.!” Dacă veţi considera că 
povestea aceasta se petrece în „America, nu cu foarte mult 
timp în urmă', cred că va fi de ajuns. 

Mi-este permis oare să conchid revenind la punctul de 
pornire? Acesta este un roman vechi, însă cred că am greşit la 
început când l-am considerat un roman prost. Mă puteţi 
contrazice... Însă e totuşi departe de Fetița cu chibrituri. Ca de 
fiecare dată, dragii mei Cititori Fideli, vă doresc tot binele, vă 
mulțumesc că veţi citi această poveste şi sper să vă placă. Nu 
îndrăznesc să sper că veţi lăcrima puţin, dar... 

Ba nu. Ba nu, îndrăznesc. Atâta vreme cât nu veți lăcrima 
de râs. 


STEPHEN KING (în numele lui Richard Bachman) 
Sarasota, Florida 
30 ianuarie 2007 


1 


George era undeva în întuneric. Blaze nu-l vedea, dar vocea 
lui se auzea bine, tăioasă şi puțin aspră. George părea 
întotdeauna răcit. Suferise un accident în copilărie. Nu 
spunea niciodată despre ce fusese vorba, dar pe mărul lui 
Adam avea o cicatrice mică. 

— Nu aia, prostovane, e plină de abțibilduri. la un Chevy 
sau un Ford. Albastru-închis sau verde. Vechi de doi ani. Nu 
mai mult, nu mai puțin. Nimeni nu le ține minte. Şi fără 
abțibilduri. 

Blaze trecu pe lângă maşina cu abțibilduri şi merse mai 
departe. Şi acolo, în capătul opus al parcării berăriei, tot 
auzea bubuitul slab al basului. Era sâmbătă seara şi localul 
era aglomerat. Afară era extrem de rece. Venise în oraş făcând 
autostopul, dar acum era în aer liber de patruzeci de minute 
şi îi amorţiseră urechile. Îşi uitase căciula. Mereu uita câte 
ceva. Dăduse să scoată mâinile din buzunarele jachetei şi să- 
şi acopere urechile cu ele, dar George îl admonestase. George 
spunea că urechile n-au decât să-i îngheţe, dar să aibă grijă 
de mâini. Nu ai nevoie de urechi ca să porneşti o maşină fără 
cheie. Erau minus şaisprezece grade Celsius. 

— Acolo, spuse George. În dreapta. 

Blaze întoarse capul şi văzu un Saab. Cu un abțibild. Nu 
părea deloc a fi maşina potrivită. 

— Aia-i stânga, zise George. În dreapta, prostovane. Mâna 
cu care te scobeşti în nas. 

— Îmi pare rău, George. 

Da, iarăşi era prostovan. Se putea scobi în nas cu ambele 
mâini, dar ştia care e mâna dreaptă, mâna cu care scrii. Se 
gândi la mâna aceea şi în direcția aceea se uită. Acolo era un 
Ford verde-închis. 


Cu mişcări studiat lejere, se îndreptă spre maşină. Se uită 
peste umăr. Berăria era un bar studențesc numit The Bag. 
Ce nume prostesc, săculețe le spuneai boaşelor. Era o 
cârciumă la subsol. Vineri şi sâmbătă seara cânta o formație. 
Înăuntru probabil că era cald şi înghesuială, o mulțime de 
fetițe cu fuste scurte care se rupeau în figuri dansând. l-ar fi 
plăcut să intre numai ca să arunce o privire... 

— Ce crezi că te gândeşti să faci? întrebă George. Să te fâțâi 
pe acolo? Nici pe bunică-mea aia oarbă n-ai prosti-o. Treci la 
treabă, mai bine. 

— Bine, voiam doar... 

— Mda, ştiu ce voiai doar. Nu te gândi la altceva decât la 
treaba pe care o ai de făcut. 

— Bine. 

— Ce eşti tu, Blaze? 

Îşi lăsă capul în pământ, trăgându-şi nasul. 

— Sunt un prostovan. 

George spunea mereu că asta nu eo ruşine, dar că ăsta e 
adevărul şi trebuie să-l recunoşti. Nu puteai păcăli pe nimeni 
că eşti deştept. Se uitau la tine şi vedeau adevărul: luminile 
erau aprinse, dar casa era pustie. Dacă erai un prostovan, 
trebuia doar să-ţi vezi de ale tale şi să speli putina. Dacă erai 
prins, măgăreața cădea doar în capul tău, nu al băieţilor cu 
care erai, pentru că până la urmă oricum scoteau totul de la 
tine. George spunea că prostovanii nu ştiu deloc să mintă. 

Blaze scoase mâinile din buzunare şi le îndoi de două ori. 
Încheieturile pocniră în aerul rece, încremenit. 

— Eşti gata, uriaşule? întrebă George. 

— Da. 

— Atunci, eu mă duc să beau o bere. Rezolvă tu aici. 

Blaze simţi un început de panică. Îi urcă în gât. 

— Hei, nu, n-am făcut asta niciodată. Doar te-am văzut pe 
tine făcând-o. 

— Ei bine, de data asta n-o să fii un simplu spectator. 

— Dar... 

Se opri. Nu avea rost să continue, decât dacă voia să strige. 
Auzea deja scrâşnetul aspru al zăpezii tasate sub picioarele 


lui George, care se îndrepta spre berărie. În scurt timp, paşii 
lui se pierdură în bubuitul ca de inimă al basului. 

— Iisuse, zise Blaze. O, lisuse Hristoase! 

Degetele începeau să i se răcească. La temperatura aceea 
nu se putea baza pe ele decât pentru cinci minute. Poate 
pentru mai puţin. Dădu ocol maşinii spre portiera şoferului, 
crezând că aceasta va fi încuiată. Dacă aşa era, maşina nu-i 
era de folos, pentru că nu-l avea pe Subţirel cu el, Subţirelul 
era la George. Numai că portiera era descuiată. O deschise, 
întinse mâna înăuntru, găsi clapeta capotei şi trase de ea. 
Apoi se duse în față, dibui după a doua clapetă, o găsi şi trase 
de capotă în sus. 

În buzunar avea o lanternă-creion. O scoase. O aprinse şi 
îndreptă raza spre motor. 

Găseşte firul de contact. 

Dar erau atât de multe maţțe. Cablurile acumulatorului, 
tuburi, conectorii bujiilor, furtunul de alimentare... 

Rămase acolo, cu transpirația curgându-i şiroaie şi 
înghețându-i pe obraji. Nu era a bună. Asta nu era niciodată a 
bună. Şi, dintr-odată, îi veni o idee. Era o idee foarte aiurea, 
dar lui nu-i veneau multe idei, aşa că, atunci când se 
procopsea cu una, trebuia să se ţină bine de ea. Se întoarse la 
portiera şoferului şi o deschise din nou. Plafoniera se aprinse, 
dar el nu avea ce să facă în privința asta. Dacă îl vedea cineva 
trebăluind acolo, şi-ar spune doar că nu vrea să-i pornească 
maşina. Sigur, într-o seară atât de friguroasă, varianta asta 
era logică, nu? Nici chiar George nu-l putea lua la rost pentru 
asta. Nu mult, în orice caz. 

Cobori parasolarul de deasupra volanului, sperând în van 
că va cădea o cheie de rezervă, uneori oamenii țineau una 
acolo, însă nu se alese decât cu un răzuitor vechi de parbriz. 
Acela căzu. Încercă apoi torpedoul. Era plin de hârtii. Le trase 
pe toate jos, lăsându-se cu genunchiul pe scaun pentru a face 
asta, scoțând vălătuci de aburi pe gură. Erau hârtii şi o cutie 
de bomboane Junior Mints, dar nici urmă de cheie. 

Poftim, prostovan nenorocit, îl auzi pe George, acum eşti 
mulțumit? Eşti gata să-ncerci măcar să porneşti maşina fără 


cheie? 

Bănuia că răspunsul era afirmativ. Bănuia că putea cel 
puțin să desprindă câteva fire şi să le atingă între ele aşa cum 
făcea George şi să vadă ce se întâmpla. Închise portiera şi 
porni înapoi spre botul Fordului cu bărbia în piept. 

Apoi se opri. Îi mai venise o idee. Se duse înapoi, deschise 
portiera, se aplecă, ridică un colț al covoraşului - şi iat-o acolo. 
Pe cheie nu scria FORD, pe cheie nu scria nimic, asta pentru 
că era un duplicat, dar avea cap pătrăţos şi toate celelalte 
semnalmente. 

Blaze o luă şi-i sărută metalul rece. 

Maşină descuiată, îşi spuse. Apoi gândi: Maşină descuiată şi 
cheie sub covoraş. Apoi gândi: Totuşi, George, nu sunt cel mai 
prost tip de aici în seara asta. 

Urcă la volan, trânti portiera, vâri cheia în contact - aceasta 
intră lin -, apoi îşi dădu seama că nu vede parcarea din cauza 
capotei încă ridicate. Se uită repede în jur, mai întâi într-o 
parte şi apoi în cealaltă, asigurându-se că George nu se 
hotărâse să se întoarcă pentru a-i da o mână de ajutor. Lui 
George nu i-ar mai tăcea gura dacă ar vedea capota încă 
ridicată. Dar George nu era acolo. Nu era nimeni acolo. 
Parcarea era o tundră presărată cu maşini. 

Blaze cobori şi trânti capota. Apoi urcă la loc şi se opri cu 
mâna întinsă după mânerul portierei. Ce să facă în privința 
lui George? Să se ducă în berăria aia după el? Blaze se 
încruntă, cu privirea în poală. Plafoniera arunca o lumină 
gălbuie peste mâinile lui mari. 

Ştii ce? îşi spuse, ridicând în sfârşit capul. Dă-l în mă-sa. 

— Dă-te în mă-ta, George, spuse cu voce tare. George îl 
lăsase să vină cu autostopul, îl aşteptase doar la destinaţie, 
apoi îl abandonase din nou. Lăsase în seama lui treaba grea şi 
doar graţie celui mai chior noroc reuşise el să găsească cheia, 
aşa că George să se ducă dracului. N-are decât să facă şi el 
autostopul la minus şaisprezece grade. 

Blaze închise portiera, băgă schimbătorul în viteză şi ieşi 
din locul de parcare. Odată ajuns pe banda propriu-zisă de 
mers, apăsă acceleraţia tare şi Fordul țâşni, baleind cu roțile 


din spate pe zăpada compactată. Încremenit de panică, apăsă 
brusc frâna. Ce făcea? La ce se gândea? Să plece fără George? 
Nici zece kilometri nu va face şi va fi prins. Va fi prins probabil 
la primul semafor. Nu putea să plece fără George. 

Dar George e mort. 

Asta era o bazaconie. George tocmai fusese acolo. Intrase să 
bea o bere. 

E mort. 

— O, George, se tângui Blaze. Era aplecat peste volan. O, 
George, să nu fii mort. 

Rămase locului o vreme. Motorul Fordului părea că 
funcționa bine. Nu era gripat sau altceva, chiar dacă era rece 
afară. Indicatorul de combustibil arăta trei sferturi. Fumul de 
eşapament se ridica în spate, alb şi îngheţat. 

George nu ieşi din berărie. Nu avea cum să iasă, pentru că 
nici nu intrase. George era mort. Era mort de trei luni. Pe 
Blaze îl cuprinse tremuratul. 

După ceva vreme, reuşi să se stăpânească. Începu să 
conducă. Nu-l opri nimeni la primul semafor, nici la al doilea. 
Nu-l opri nimeni tot drumul până la ieşirea din oraş. Pe când 
ajunse la ieşirea din oraşul Apex, conducea cu optzeci la oră. 
Uneori, maşina derapa puţin pe petice de gheaţă, dar asta nu- 
| deranja. Rotea doar de volan în direcția derapajului. 
Conducea pe drumuri înghețate de la vârsta adolescenţei. 

Odată ieşit din oraş, acceleră până la o sută şi lăsă Fordul 
să-şi vadă de drum. Faza lungă străpungea drumul cu degete 
luminoase şi se reflecta scânteietor în malurile de zăpadă de 
pe ambele părți. Mamă, ce surpriză va avea studentul care-şi 
va conduce iubita spre locul acela de parcare gol. Fata se va 
uita la el şi va spune: Eşti un prostovan, nu mai ies cu tine, nici 
aici şi nici altundeva. 

— Înţepat, spuse Blaze. Dacă e studentă şi ea, va vorbi 
înțepat. 

Asta îl făcu să zâmbească. Zâmbetul îi transformă complet 
fața. Deschise radioul. Era acordat pe rock. Blaze roti butonul 
până ce găsi country. Pe când ajunse la baracă, lălăia din toți 
bojocii împreună cu radioul şi uitase complet de George. 


2 


Dar îşi aminti a doua zi dimineaţă. 

Acesta era blestemul prostovanului. Întotdeauna suferința 
te lua prin surprindere, pentru că niciodată nu-ți aminteai 
lucrurile importante. Singurele chestii care rămâneau 
întipărite erau cele aiuristice. Cum ar fi poezia aceea pe care 
doamna Selig îi pusese să o înveţe în clasa a cincea: Sub 
castanul înfrunzit, aco!' se află fierăria satului.!” La ce bun? 
La ce bun când te trezeşti curățând cartofi pentru doi şi te 
loveşte dintr-odată gândul că nu e nevoie să cureți atâția, 
pentru că amicul tău nu va mai mânca nicicând ceva? 

Ei bine, poate că nu era suferință. Poate că ăsta nu era 
cuvântul potrivit. Nu dacă asta însemna să plângi şi să te 
loveşti cu capul de pereţi. Nu făceai asta pentru cei de teapa 
lui George. Dar era singurătate. Şi era teamă. 

George ar spune: „lisuse, nu-ți schimbi odată chiloţii ăia? 
Mai au puţin şi stau singuri în picioare. Sunt dezgustători." 

George ar spune: „Ţi-ai legat numa' un şiret, tâmpitule." 

George ar spune: „A, futu-i, întoarce-te, că-ţi bag eu cămaşa 
în pantaloni. Parcă aş avea prunc." 

Când se trezi în dimineaţa zilei de după ce furase Fordul, 
George şedea în camera alăturată. Blaze nu-l vedea, dar ştia 
că şedea în şezlongul descleiat, ca întotdeauna, cu capul 
plecat aşa încât bărbia aproape că-i atingea pieptul. Primul 
lucru pe care îl spuse fu: 

— Iar ai făcut-o de oaie, Kong. Felicitări, tu-i muma ei de 
treabă. 

Când atinse cu picioarele podeaua rece, Blaze şuieră printre 
dinți. Apoi se grăbi să se încalțe. Gol cu excepția pantofilor, 
dădu fuga să se uite pe fereastră. Nici-o maşină. Suspină 
uşurat. Aerul îi ieşi din gură sub forma unui norişor. 

— Ba nu, n-am făcut-o. Am pus-o în şopron, aşa cum mi-ai 
spus. 

— Dar n-ai şters şi urmele, aşa-i? Ce-ar fi să pui afară un 
indicator, Blaze? PE AICI SPRE MAŞINA FURATĂ. Ai putea 


percepe taxă de intrare. Ce zici de ideea asta? 

— Ăă, George... 

— „Ăă, George, ăă, George." Du-te şi şterge-le. 

— Bine. 

O luă către uşă. 

— Blaze? 

— Ce-i? 

— Nu vrei să-ţi iei mai întâi pantalonii pe tine? 

Blaze simţi că-i ardea fața. 

— Ca un prunc, zise George pe un ton resemnat. Un prunc 
care trebuie să se bărbierească. 

George ştia să învârtă cuțitul în rană, sigur că da. Doar că 
până la urmă îl răsucise în cine nu trebuia - prea des şi prea 
adânc. Aşa ajungeai să o mierleşti, fără drept de apel. Acum 
George era doar mort, iar Blaze îi născocea vocea în minte, 
atribuindu-i replicile bune. George era mort de când cu 
beleaua aia din depozit. 

Sunt prost şi numai că încerc să duc treaba la capăt, gândi 
Blaze. Un tolomac ca mine. 

Dar îşi trase pe el boxerii (verificând mai întâi să nu aibă 
pete pe ei), apoi o cămaşă de corp, apoi o cămaşă de flanel şi o 
pereche de pantaloni de reiați groşi. Ghetele Sears erau sub 
pat. Canadiana de armată era agățată de clanța uşii. Îşi căută 
mănuşile şi le găsi într-un final pe raftul de deasupra sobei cu 
lemne învechite, din combinaţia de bucătărie şi living. Luă 
căciula în carouri cu urechi şi o îndesă pe cap, neomițând să 
răsucească puţin cozorocul spre stânga, pentru a-i aduce 
noroc. După aceea ieşi din baracă şi luă mătura proptită în 
uşă. 

Era o dimineaţă luminoasă şi aspră. Umezeala din nările lui 
păcăni imediat. O pală de vânt îi aruncă în faţă zăpadă fină ca 
pudra de zahăr, făcându-l să se crispeze. Uşor pentru George 
să dea ordine. George era înăuntru, bea cafea lângă sobă. Ca 
aseară, când plecase să bea o bere, lăsându-l pe Blaze să se 
descurce cu maşina. Şi acolo ar fi şi acum dacă n-ar fi dat 
norocul peste el şi n-ar fi găsit cheile undeva, fie sub covoraş, 


fie în torpedou, nu-şi mai amintea unde anume. Uneori nu 
credea că George era un prieten foarte bun. 

Îndepărtă urmele de roți cu mătura, oprindu-se câteva 
minute ca să le admire înainte de-a se apuca de treabă. 
Admiră în principal felul în care urmele ieşeau în evidenţă şi 
aruncau umbre, lucruri mici şi perfecte. Ciudat cum lucrurile 
mici puteau fi atât de perfecte şi nimeni să nu le vadă. Le privi 
până ce obosi să privească (George nu era acolo ca să-i spună 
să se grăbească) şi apoi îşi croi încet drum pe aleea scurtă 
până la şosea, măturând urmele. Plugul de zăpadă trecuse în 
cursul nopţii, împingând în lături dunele de nea pe care 
vântul le făcea pe aceste drumuri de țară, unde pe-o parte şi 
pe cealaltă erau câmpii deschise, şi orice alte urme 
dispăruseră. 

Blaze se înapoie cu paşi grei la baracă. Intră. Acum părea 
cald înăuntru. Când coborâse din pat i se păruse frig, dar 
acum i se părea cald. Şi asta era ciudat - felul în care se 
modifica percepţia ta asupra lucrurilor. Îşi dădu jos haina şi 
ghetele şi cămaşa de flanel şi se aşeză la masă în cămaşa de 
corp şi pantaloni. Deschise radioul şi fu surprins când acesta 
nu emise muzica rock pe care o asculta George, ci se deschise 
direct la country. Loretta Lynn cânta despre iubita ta cea 
bună care în scurt timp va face lucruri rele. George ar fi râs şi 
ar fi spus ceva de genul: „Aşa-i, scumpo - poţi face lucruri rele 
cu mine când pofteşti." Şi Blaze ar fi râs, fără-ndoială, însă în 
adâncul ființei sale cântecul acela îl întrista de fiecare dată. 
Multe piese country îl întristau. 

După ce se înfierbântă cafeaua, sări în picioare şi turnă în 
două ceşti. Într-una puse frişca din belşug şi strigă: 

— George? E gata cafeaua, bătrâne! Să nu se răcească! 

Niciun răspuns. 

Cobori privirea la cafeaua albă. El nu bea cafea cu frişca, 
aşa că ce căuta acolo? Ce căuta ea acolo? Ceva îi urcă atunci 
în gât şi nu lipsi mult să dea cât colo prin cameră cu cafeaua 
albă a lui George, dar se înfrâna la timp. Se duse în schimb cu 
ea la chiuvetă şi o vărsă. Asta însemna să-ți controlezi 


temperamentul. Când eşti un tip masiv, dacă nu faci asta dai 
de bucluc. 


Blaze rămase la baracă până după prânz. Apoi scoase 
maşina furată din magazie, opri lângă treptele bucătăriei doar 
cât să coboare şi să arunce câţiva bulgări de zăpadă în 
plăcuțele de înmatriculare. Asta fu o mişcare destul de 
deşteaptă. Aveau să fie greu de citit. 

— Pentru Dumnezeu, ce faci? întrebă George din baracă. 

— Nu contează, zise Blaze. Tu oricum nu eşti decât în capul 
meu. 

Urcă în Ford şi ieşi cu maşina pe drum. 

— Nu faci un lucru foarte inteligent, zise George. Acum era 
pe bancheta din spate. Te plimbi cu o maşină furată. Fără s-o 
fi vopsit, fără să-i fi schimbat plăcuțele, fără nimic. Unde te 
duci? 

Blaze nu spuse nimic. 

— Doar nu te duci în Ocoma, nu? 

Blaze nu spuse nimic. 

— Futu-i, nu, acolo mergi, zise George. Să-mi trag una. Nu- 
ți ajunge să mergi o dată, atunci când e musai? 

Blaze nu spuse nimic. Se închisese în el. 

— Ascultă la mine, Blaze. Întoarce. Dacă eşti prins, totul se 
duce de râpă. Totul. Toată afacerea. 

Blaze ştia că aşa era, dar nu voia să se întoarcă. De ce să-l 
comande întotdeauna George? Nici mort nu voia să termine cu 
ordinele. Sigur, era planul lui George, lovitura aceea mare la 
care visează toți potlogarii de rând. „Doar că noi o putem face 
cu adevărat', spunea el, dar de obicei când era beat sau 
drogat sau niciodată cu încredere deplină. 

Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecuseră cu 
potlogării mărunte în doi şi cel mai adesea George părea 
mulțumit de asta, indiferent ce spunea la beţie sau când fuma 
„larbă". Poate că lovitura din Ocoma Heights era doar o joacă 
pentru George, sau ceea ce el numea uneori masturbare 
mentală, atunci când vedea tipi la costum vorbind despre 


politică la televizor. Blaze ştia că George avea minte. Ce nu 
ştia dacă are sau nu era intuiţia. 

Dar acum, că George murise, ce-i rămânea de făcut? 
Singur, Blaze nu era bun de nimic. Singura dată când 
încercase fenta cu hainele bărbăteşti, după moartea lui 
George, trebuise să dea totul din el ca să nu fie agăţat. Găsise 
numele femeii în rubrica de necrologuri, exact cum făcea 
George, începuse cu vrăjeala lui George, arătase chitanțele 
cardurilor de credit (era o geantă plină cu de astea la baracă, 
şi de la cele mai bune magazine). Îi spusese cât de rău îi pare 
că pică într-un moment atât de greu, dar afacerile sunt afaceri 
şi este sigur că ea îl va înțelege. Ea spusese că-l înțelege. Îl 
invitase să aştepte în foaier, până îşi aduce ea portmoneul. 
Nici-o clipă nu se gândise că ea suna la poliție. Dacă nu s-ar fi 
întors cu un pistol pe care să-l îndrepte spre el, probabil că, la 
venirea poliției, încă ar mai fi stat acolo, aşteptând. Niciodată 
nu avusese un bun simț al timpului. 

Dar ea se întorsese cu un pistol pe care l-a îndreptat spre el. 
Era un pistolet argintiu, femeiesc, cu floricele pe laturi şi 
mâner perlat. „Poliția e pe drum", spusese femeia, „dar înainte 
să ajungă aici, vreau să mi te explici. Vreau să ştiu ce jigodie 
de om se pretează să profite de o femeie al cărei soț nici măcar 
nu s-a răcit încă în mormânt." 

Lui Blaze nu-i păsa ce voia femeia să audă de la el. Se 
întorsese şi fugise pe uşă afară şi traversase veranda şi 
coborâse scările spre trotuar. Odată pus în mişcare, putea să 
fugă bine de tot, dar îi venea greu să se pună în mişcare, iar în 
ziua aceea panica îl înțepenise şi mai tare. Dacă femeia ar fi 
apăsat trăgaciul, probabil că i-ar fi tras un glonţ în dosul 
capului lui mare sau i-ar fi sfârtecat o ureche sau l-ar fi ratat 
cu totul. Nu aveai de unde şti cu un pistolet ca acela. Dar ea 
nu deschisese focul. 

Când ajunsese înapoi la baracă, aproape gemea de teamă şi 
îşi simțea stomacul făcut ghem. Nu se temea de închisoare 
sau de penitenciar, nici măcar de poliţişti - deşi ştia că aceştia 
l-ar fi zăpăcit cu întrebările lor, întotdeauna era aşa -, dar se 
temea de uşurinţa cu care femeia îi intuise intențiile. De parcă 


i-ar fi venit natural. Pe George nu-l gineau aproape niciodată, 
iar când totuşi asta se întâmpla, el prindea mereu de veste şi 
băteau amândoi în retragere. 

lar acum asta. Nu avea să iasă basma curată, ştia asta şi 
totuşi mergea mai departe. Poate voia să ajungă iar la răcoare. 
Poate că asta n-ar fi fost atât de rău, acum, că de George se 
alesese praful şi pulberea. Să lase pe altcineva să gândească în 
locul lui şi să-i dea de mâncare. 

Poate că încerca să fie prins chiar în clipa asta, când 
conducea o maşină furată prin mijlocul Ocoma Heights. 
Trecând chiar prin fața casei Gerard. 

În toiul iernii de New England, aceasta semăna cu un palat 
de gheață. Ocoma Heights era cartierul bogătaşilor bătrâni 
(aşa spunea George), iar casele erau adevărate moşii. Erau 
înconjurate de peluze mari în timpul verii, dar acum peluzele 
erau nesfârşite câmpii înzăpezite. Fusese o iarnă grea. 

Casa Gerard era cea mai arătoasă dintre toate. George zicea 
că este construită în stil Barosan American Timpuriu, dar lui 
Blaze i se părea frumoasă. George spunea că familia Gerard 
făcuse bani din comerț naval, că Primul Război Mondial îi 
îmbogăţise şi al Doilea Război Mondial îi sanctificase. Zăpada 
şi soarele aprindeau focuri reci în multele ei ferestre. George 
spunea că sunt peste treizeci de camere. Preliminariile le 
făcuse el, în calitate de cititor de contor din partea 
Electrocentralei Central Valley. Asta era în septembrie. Blaze 
conducea camioneta, care era împrumutată şi nu furată, deşi 
bănuia că poliția ar fi spus că este furată, dacă i-ar fi prins. 
Oamenii jucau crochet pe peluza laterală. Câteva erau fetițe, 
fetişcane de liceu sau poate de colegiu, toate frumoase foc. 
Blaze le privise şi începuse să se excite. Când George se 
întorsese şi-i spusese s-o calce, Blaze îi zisese de fetişcanele 
acelea frumoase foc, care pe-atunci se duseseră în spatele 
casei. 

— Le-am văzut, a zis George. Se cred buricul pământului. 
Au impresia că lor nu le pute căcatu'. 

— Da-s frumoase. 


— Nu mai pot eu de asta! a zis ursuz George şi şi-a 
încrucişat brațele pe piept. 

— Tu nu te exciți niciodată, George? 

— Văzând nişte copile ca alea? Glumeşti. Acuma taci din 
gură şi condu. 

Acum, amintindu-şi asta, Blaze surâse. George era ca 
vulpea care nu putea ajunge la struguri şi spunea tuturor că 
sunt acri. Domnişoara Jolison le citise povestea asta în clasa a 
doua. 

Era o familie numeroasă. Erau bătrânii, domnul şi doamna 
Gerard - el avea optzeci de ani şi încă reuşea să dea pe gât o 
sticlă de Jack pe zi, aşa spunea George. Erau domnul şi 
doamna Gerard cei maturi. Şi apoi erau domnul şi doamna 
Gerard cei tineri. Pe tânărul domn Gerard îl chema Joseph 
Gerard al III-lea şi era într-adevăr tânăr, doar douăzeci şi cinci 
de ani. Soţia lui era o narmenă!*. George zicea că asta face 
din ea o macaronară. Blaze credea că doar italienii sunt 
macaronari. 

Ajuns în capătul străzii, se întoarse şi mai trecu o dată pe 
lângă casă, întrebându-se cum o fi să fii căsătorit la douăzeci 
şi doi de ani. Nu se opri, ci-şi continuă drumul spre casă. 
Totul are o limită. 

Maturii Gerard aveau şi alți copii în afară de Joseph Gerard 
al III-lea, dar aceia nu erau importanţi. Ce conta era pruncul. 
Joseph Gerard al IV-lea. Măreţ nume pentru un boț de copil. 
În septembrie, când Blaze şi George făcuseră pe cititorii de 
contor, pruncul nu avea decât două luni. Asta însemna că 
acum avea - hm, erau una-două-trei-patru luni între 
septembrie şi ianuarie - şase luni. Era singurul strănepot al 
lui Gerard cel bătrân. 

— Dacă vrei să răpeşti pe cineva, răpeşte un copil de țâţă, 
zicea George. Un prunc nu te poate identifica, aşa încât îl poţi 
da înapoi în viață. Nu te poate compromite încercând să fugă 
sau trimițând bileţele sau alte bazaconii. Un prunc nu poate 
decât să stea. Nici măcar nu ştie că a fost răpit. 

Se aflau în baracă, stăteau în fața televizorului şi beau 
bere. 


— Cât crezi că am putea stoarce de la ei? a întrebat Blaze. 

— Destul cât să nu-ţi mai îngheţe niciodată curul iarna 
vânzând abonamente false la reviste sau strângând donații 
pentru Crucea Roşie, i-a răspuns George. Cum îți sună asta? 

— Dar cât vei cere? 

— Două milioane, a spus George. Unul pentru tine şi unul 
pentru mine. De ce să ne lăcomim? 

— Lacomii sunt prinşi repede, a spus Blaze. 

— Lacomii sunt prinşi repede, l-a aprobat George. Aşa te- 
am învățat. Dar muncitorului ce i se cuvine, Blazeişor? Ce te- 
am învățat despre asta? 

— Leafa, a spus Blaze. 

— Aşa-i, a zis George şi a golit sticla de bere. Muncitorului i 
se cuvine leafa, futu-i. 


Şi uite-l acum, întorcându-se la baraca mizerabilă în care el 
şi George locuiseră de când luaseră calea nordului, venind din 
Boston, gândindu-se serios să ducă treaba la capăt. Bănuia că 
va fi prins, dar... două milioane de dolari! Puteai merge undeva 
unde să nu-ți mai fie frig niciodată. lar dacă te prindeau? Cea 
mai grea pedeapsă pe care ţi-o puteau da era închisoare pe 
viaţă. 

Şi dacă se întâmpla asta, tot nu avea să-ți mai fie frig 
vreodată. 

Când Fordul furat fu garat iarăşi în şopron, îşi aminti să 
şteargă urmele de roți. Asta l-ar fi bucurat pe George. 

Pentru dejun îşi pregăti doi hamburgeri. 

— Chiar ai de gând să duci treaba la capăt? întrebă George 
din cealaltă încăpere. 

— Stai întins, George? 

— Nu, stau în cap şi mi-o iau la labă. Ti-am puso 
întrebare. 

— O să încerc. O să mă ajuţi? 

George suspină. 

— Presupun că n-am încotro. Acum suntem de nedespărțit. 
Dar, Blaze? 

— Ce-i, George? 


— Cere doar un milion. Lacomii sunt prinşi repede. 
— Bine, doar un milion. Vrei un hamburger? 
Niciun răspuns. George era mort din nou. 


3 


Se pregătea să treacă la fapte în seara aceea; cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. George îl opri. 

— Ce ai de gând să faci, zevzecule? 

Blaze se pregătea să meargă să pornească Fordul. Acum se 
opri. 

— Mă pregătesc să trec la acțiune, George. 

— Ce acţiune? 

— Să răpesc pruncul. 

George râse. 

— De ce râzi, George? 

De parcă n-aş şti, gândi. 

— De tine. 

— De ce? 

— Cum vrei să-l răpeşti? Spune-mi cum. 

Blaze se încruntă. Asta îi transformă chipul, deja urât, în 
fața unui trol. 

— Aşa cum am plănuit, cred. Din camera lui. 

— Care cameră? 

— Păi... 

— Cum te gândeşti să intri? 

Partea asta şi-o amintea. 

— Pe o fereastră de la etaj. Acolo au încuietori d-alea 
simple. Le-ai văzut tu, George. Când ziceam că suntem de la 
compania de electricitate. Ţi-aminteşti? 

— Ai scară? 

— Păi... 

— După ce iei copilu', unde-o să-l pui? 

— În maşină, George. 

— Pe legea mea! 

George spunea asta doar când ajungea la fundul sacului cu 
expresii. 


— George... 

— Ştiu că în maşina aia futută o să-l pui, nici-o clipă nu m- 
am gândit c-o să-l duci în cârcă. Vorbeam despre când te 
întorci aici. Ce-o să faci atunci? Unde-o să-l pui? 

Blaze se gândi la baracă. Se uită în jur. 

— Păi... 

— La scutece te-ai gândit? Dar la biberon? Şi la mâncare 
pentru bebeluşi! Sau te gândeai c-o să mănânce un 
hamburger şi-o să bea o sticlă de bere la cină, futu-i? 

— Păi... 

— Taci! Dacă mai spui asta o dată, o să vomit! 

Blaze se aşeză pe scaunul din bucătărie cu capul plecat. Se 
îmbujorase la față. 

— Şi opreşte muzica aia de căcat! Femeia aia urlă de parcă 
i-ar fi luat foc pizda! 

— Bine, George. 

Blaze închise radioul. Televizorul, un aparat vechi de 
producţie japoneză pe care George îl cumpărase dintr-o 
consignațţie, era stricat. 

— George? 

Niciun răspuns. 

— George, haide, nu pleca. Îmi pare rău. 

Auzea în propria sa voce cât era de speriat. Aproape se 
bâlbâia. 

— Bine, zise George tocmai când Blaze era cât pe ce să 
renunțe. Uite ce ai de făcut. Tre' să dai o lovitură mică. Nu 
una mare. Doar una mică. Magazinaşul ăla la care ne opream 
să bem una mică la ieşirea de pe Route 1 probabil că ar fi în 
regulă. 

— Mda? 

— Mai ai Coltul? 

— Sub pat, într-o cutie de pantofi. 

— Foloseşte-l. Şi trage-ţi un ciorap peste față. Altfel tipul 
care lucrează în tura de noapte o să te recunoască. 

— Mda. 

— Du-te sâmbătă noaptea, la închidere. Pe la unu fără zece, 
să zicem. Nu acceptă cecuri, aşa că te-ai putea alege cu două, 


trei sute de biştari. 

— Sigur! Minunat! 

— Blaze, mai e un lucru. 

— Ce, George? 

— Scoate gloanţele din pistol, bine? 

— Sigur, George, ştiu asta, aşa procedăm noi. 

— Aşa procedăm noi, corect. Loveşte-l pe tip, dacă n-ai 
încotro, da' ai grijă să nu fie mai grav de pagina trei, atunci 
când ştirea va ajunge în ziarele locale şi statale. 

— Aşa-l. 

— Eşti un tâmpit, Blaze. Ştii asta, nu? N-o să-ţi iasă fenta 
nici într-o mie de ani. Poate-ar fi mai bine să te prindă în 
timpul jafului. 

— N-o să mă prindă, George. 

Niciun răspuns. 

— George? 

Niciun răspuns. Blaze se ridică şi deschise radioul. La cină, 
uită şi puse pe masă două farfurii. 


4 


Clayton Blaisdell junior se născuse în Freeport, Maine. Pe 
mama lui o lovise un camion trei ani mai târziu, pe când 
traversa Strada Principală cu o pungă de cumpărături în 
mână. Murise pe loc. Şoferul era beat şi nu avea permis de 
conducere. La tribunal, spuse că-i pare rău. Plânse. Spuse că 
se va întoarce la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi. Judecătorul îl 
amendase şi-i dăduse şaizeci de zile la răcoare. Sentința 
micuțului Clay fusese de-a rămâne singur pe viață cu tatăl 
lui, care ştia multe despre băutură şi nimic despre Alcoolicii 
Anonimi. Clayton senior lucra la Superior Mills în Topsham, 
unde manevra sortatorul. Colegii de muncă susțineau că, 
uneori, îl vedeau venind treaz la serviciu. 

Când începu şcoala, Clay ştia deja să citească şi nu avea 
probleme să adune două mere cu trei mere. Era mare pentru 
vârsta lui chiar şi atunci, şi chiar dacă Freeport era un oraş 
dur, nu avusese niciodată probleme pe terenul de joacă, chit 


că era rareori văzut acolo fără o carte în mână sau vârâtă la 
subsuoară. Tatăl lui era însă şi mai mare, iar celorlalți copii li 
se părea mereu interesant să vadă unde va fi bandajat şi unde 
va fi învinețit Clay Blaisdell lunea, când venea la şcoală. 

— Va fi o minune dacă va apuca să crească fără să pățească 
ceva grav sau să fie ucis, remarcă Sarah Jolison într-o zi, în 
cancelarie. 

Minunea nu se produse. Într-o dimineață mahmură de 
sâmbătă, când nu se întâmpla mare lucru, Clayton senior ieşi 
împleticit din dormitorul apartamentului de la primul etaj pe 
care îl împărțea cu fiul său. Clay şedea turceşte pe podeaua 
livingului, se uita la desene animate şi mânca acadele Apple 
Jack. 

— De câte ori ţi-am spus să nu mănânci rahaturile alea 
aici? îl interogă seniorul pe junior, apoi îl luă pe sus şi-l 
aruncă pe scări în jos. Clay ateriza în cap. 

Tatăl cobori, îl apucă, îl trase după el sus şi-l mai aruncă o 
dată pe scări în jos. Prima dată, Clay îşi păstră cunoştinţa. A 
doua - i se stinseră luminile. Tatăl lui cobori, îl apucă, îl trase 
după el sus şi-l studie cu privirea. 

— Prefăcutul dracului, zise el şi-l aruncă înapoi pe scări. 
Poftim, se adresă el ghemului inert de la baza scărilor în care 
se transformase acum fiul lui comatos. Poate c-o să te 
gândeşti de două ori înainte să mai aduci rahatul ăla în living. 

Din nefericire, de atunci încolo Clay nu se mai gândi 
niciodată de două ori la ceva. Zăcu inconştient la Spitalul 
General Portland vreme de trei săptămâni. Doctorul care se 
îngrijea de cazul lui opina că va rămâne aşa până la moarte, o 
legumă umană. Dar băiatul se trezi. Şi era, din nefericire, cu 
minţile praf. Zilele lui de cărat cărți la subsuoară se sfârşiseră. 

Autorităţile nu-l crezură pe tatăl lui Clay când acesta le 
spuse că băiatul ajunsese în starea aceea căzând o singură 
dată pe scări. Şi nu-l crezură nici când le spuse că cele patru 
arsuri de ţigară pe jumătate vindecate de pe pieptul băiatului 
erau urmarea „unui soi de boleşniță a pielii”. 

Băiatul nu mai văzu niciodată apartamentul acela de la 
primul etaj. Fu dat în grija statului şi, când ieşi din spital, 


ajunse direct într-un leagăn de copii, unde viața lui fără 
părinți începu pe terenul de joacă, când doi băieți loviră cu 
piciorul în cârjele lui, dărâmându-l la pământ, şi fugiră 
urlând de fericire ca nişte spiriduşi malefici. Clay se ridică de 
jos şi îşi repoziționă cârjele. Nu plânse deloc. 

Tatăl lui protestă de câteva ori la secția de poliție din 
Freeport şi de mai multe ori în barurile din Freeport. 
Ameninţă că va cere în instanţă să-i fie dat fiul înapoi, dar nu 
făcu asta nicicând. Susţinea că îl iubeşte pe Clay, şi poate că 
aşa era, puţin, dar în acest caz iubirea lui era din aceea care 
muşcă şi mistuie. Băiatului îi era mai bine departe de el. 


Dar nu mult mai bine. Leagănul Hetton din South Freeport 
nu era decât un aşezământ sărăcăcios pentru copii, iar 
copilăria lui Clay acolo fu chinuitoare, chiar dacă-i merse 
puțin mai bine odată ce se vindecă la trup. Atunci, cel puţin, 
se putu apăra pe terenul de joacă de cei mai răi dintre 
bătăuşi; pe deasupra, îi apăra şi pe cei câţiva copii mai mici 
care veneau la el în căutare de protecție. Bătăugşii îi spuneau 
Prăjină şi Trol şi Kong, dar pe el nu-l deranja niciunul dintre 
aceste nume, şi-i lăsa în pace dacă şi ei îl lăsau, la rândul lor. 
Cel mai adesea îl lăsau, după ce îi cotonogise pe cei mai tari 
dintre ei. Nu era rău din fire, dar când era provocat putea fi 
periculos. 

Copiii care nu se temeau de el îi spuneau Blaze'”, şi aşa 
ajunse şi el să-şi spună în gând. 

Odată primi o scrisoare de la tatăl lui. Dragă Fiule, spunea. 
Ei, ce faci Tu. Eu sunt bine. Lucrez în ultima vreme în Lincoln, 
la Cherestea. Ar fi bine dacă n*******ții nu mi-ar fura toate 
Orele Suplimentare, HA! O să cumpăr o căscioară şi atunci o să 
trimit după Tine. Ei, Scrie-mi o Scrisoare scurtă şi spune-i 
bătrânului Tău Tată cum îți merge. Poţi trimite o Poză. Era 
semnată Cu Dragoste, Clayton Blaisdell. 

Blaze nu avea ce poză să-i trimită, dar i-ar fi scris - l-ar fi 
ajutat profesoara de muzică, era sigur, ea venea în fiecare zi 
de marți -, dar pe plic nu era trecută adresa expeditorului, iar 


cea a destinatarului se rezuma la aceste cuvinte: Clayton 
Blaisdell JR „Leagănul de Orfani" din FREEPORT MAINE. 

Alte veşti Blaze nu mai primi de la el niciodată. 

În timpul şederii lui la Leagănul Hetton, a fost plasat la mai 
multe familii, de fiecare dată toamna. Îl ţineau doar cât să-i 
ajute la recoltat şi la curățarea zăpezii de pe acoperişuri şi din 
curte. Apoi, când venea dezghețul de primăvară, ajungeau la 
concluzia că nu era tocmai potrivit pentru ei şi-l trimiteau 
înapoi. Uneori asta nu era tocmai rău. Dar alteori - cum a fost 
la familia Bowie şi la oribila lor fermă de câini - era crunt de-a 
dreptul. 

Când plecă de la Leagăn, Blaze hoinări de unul singur prin 
New England. Uneori era fericit, dar nu aşa cum voia el să fie 
fericit, nu aşa cum vedea că sunt fericiți oamenii. Când se 
stabili într-un sfârşit la Boston (mai mult sau mai puţin; nu 
îşi înfipse niciodată rădăcinile adânc), o făcu pentru că în zona 
rurală se simțea singur. Uneori, când era între oraşe, dormea 
în hambare şi se trezea noaptea şi ieşea la aer şi privea stelele 
şi erau atât de multe, iar el ştia că stelele sunt acolo dinaintea 
lui, şi că vor fi acolo şi după el. Ăsta era într-un fel un lucru 
îngrozitor şi într-un fel minunat. Uneori, când făcea 
autostopul şi nu mai era mult până în noiembrie, vântul sufla 
în jurul lui şi-i flutura pantalonii şi el suferea după ceva 
pierdut, cum ar fi scrisoarea aceea fără adresa expeditorului. 
Uneori ridica ochii spre cer primăvara şi vedea o pasăre, iar 
asta îl bucura, dar la fel de des îi dădea şi senzaţia că ceva în 
el se micşorează şi e pe cale să se destrame. 

Nu e bine să simţi asta, îşi spunea, fi dacă o simt, ar fi bine 
să nu mă uit la păsări. Dar uneori tot ridica ochii spre cer. 

În Boston era bine, dar uneori tot îl cuprindea teama. Erau 
un milion de oameni în oraş, poate mai mulţi, şi nimeni nu se 
sinchisea de Clay Blaisdell. Dacă se uitau la el, o făceau doar 
pentru că era uriaş şi avea o adâncitură în frunte. Uneori se 
distra puţin, iar alteori doar se simțea copleşit de teamă. Când 
l-a întâlnit pe George Rackley, încerca să se distreze puţin în 
Boston. După ce l-a întâlnit pe George i-a fost mai bine. 


5 


Magazinaşul se numea Quik-Pik şi era ţinut de Tim şi 
Janet. Majoritatea rafturilor din spate erau ticsite cu vin la 
sticlă şi doze de bere în cutii de carton. Toată lungimea 
peretelui din spate era ocupată de un răcitor uriaş. Două 
dintre cele patru intervale erau rezervate mâncării. Lângă 
casa de marcat stătea o sticlă cu ouă murate mare cât un 
copil. Magazinaşul lui Tim şi Janet oferea spre cumpărare şi 
mărunțişuri precum ţigări, şervețele umede, hotdogi şi cărți 
deocheate. 

Vânzătorul din tura de noapte era un ins ciupit de vărsat 
care, pe timp de zi, urma cursurile secției Portland a 
Universităţii din Maine. Îl chema Harry Nason şi se specializa 
în zootehnie. Când uriaşul cu fruntea scobită intră la unu 
fără zece, Nason citea o carte luată de pe raftul cu ediţii de 
masă. Cartea era intitulată Mare şi tare. Fluxul de 
cumpărători întârziaţi se subțiase. Nason îşi spuse că, după 
ce uriaşul îşi va fi cumpărat sticla de vin sau cutia cu şase 
doze de bere, va închide şi se va duce acasă. Poate va lua şi 
cartea cu el şi îşi va face o labă. Se gândea că la asta îl va 
ajuta partea cu predicatorul ambulant şi cele două văduve 
excitate, când uriaşul îi vâri un pistol sub nas şi spuse: 

— Tot ce ai în casă. 

Nason scăpă cartea. Orice gând de masturbare îi pieri din 
minte. Se uită năuc la armă. Deschise gura să spună ceva 
inteligent. Ceva ce ar spune la televizor un tip amenințat cu 
un pistol, asta dacă tipul ameninţat cu un pistol se întâmpla 
să fie protagonistul filmului. Ce ieşi fu un „Aaaa' prelung. 

— Tot ce ai în casă, repetă uriaşul. Adâncitura de la fruntea 
lui era înfricoşătoare. Părea destul de mare să adăpostească 
un iaz cu broaşte. 

Harry Nason îşi aminti - într-un fel crispat - ce-i spusese 
şeful să facă în eventualitatea unui jaf: să-i dea jefuitorului 
totul, fără împotrivire. Avea asigurare completă. Dintr-odată, 
Nason îşi simți trupul foarte plăpând şi vulnerabil, plin de 


pungi cu apă. Îi cedă vezica. Şi cât ai zice peşte i se păru că tot 
rahatul din lume se adunase în intestinul lui. 

— M-ai auzit, bătrâne? 

— Aaaa, aprobă Harry Nason şi apăsă butonul VÂNZARE 
ZERO al casei de marcat. 

— Pune banii în pungă. 

— Bine. Da. Sigur. 

Dibui printre pungile de sub tejghea şi le scăpă aproape pe 
toate pe jos. Până la urmă reuşi să agate una. Ridică clapetele 
care țineau banii apăsaţi în sertarul casei şi începu să arunce 
bancnote în pungă. 

Uşa se deschise şi în magazin intrară un băiat şi o fată, 
probabil studenţi amândoi. Văzură pistolul şi se opriră 
locului. 

— Ce-i asta? întrebă tipul. Fuma o ţigaretă şi purta o 
insignă pe care scria IARBA-I TARE. 

— E-un jaf armat, zise Nason. Vă rog să nu, ăăă, opuneţi 
rezistență acestui domn. 

— Mişto, zise tipul cu insigna IARBA-I TARE. Începu să 
rânjească. Arătă cu degetul spre Nason. Avea unghia 
murdară. Tipu' te lasă-n curu' gol, bătrâne. 

Jefuitorul se întoarse spre IARBA-I TARE. 

— Portofelul, spuse el. 

— Amice, zise IARBA-I TARE, continuând să rânjească, 
sunt de partea ta. La ce prețuri au aici... şi toată lumea ştie că 
Tim şi Janet Quarles sunt cei mai mari, cum îi zice, fascişti de 
la Adolf încoace... 

— Dă-mi portofelul, dacă nu vrei să-ţi trag un glonţ în cap. 

IARBA-I TARE înțelese imediat că era posibil să fi dat de 
bucluc; în mod clar nu era într-un film. Rânjetul se făcu 
nevăzut şi îşi înghiți cuvintele. Pe obrajii dintr-odată palizi i se 
vedeau bine câteva coşuri. Din buzunarul jeanşilor scoase un 
portmoneu Lord Buxton negru. 

— Poliţiştii nu-s niciodată unde ai nevoie de ei, spuse cu 
răceală iubita lui. Purta o haină lungă, maro, şi cizme de piele 
neagră. Părul i se asorta cu cizmele, cel puţin săptămâna 
aceea. 


— Aruncă portofelul în pungă, îl instrui jefuitorul şi întinse 
punga spre el. Harry Nason crezu până la capătul vieţii că în 
clipa aceea ar fi putut deveni un erou dacă l-ar fi lovit pe 
jefuitor în cap cu uriaşul borcan cu ouă murate. Numai că 
jefuitorul părea să aibă cap tare. Foarte tare. 

Portmoneul căzu cu un sunet sec în pungă. 

Jefuitorul trecu în grabă pe lângă ei, îndreptându-se spre 
uşă. Se mişca bine pentru un om de dimensiunile lui. 

— Porcule, zise fata. 

Jefuitorul rămase încremenit locului. Un moment, fata fu 
sigură (aşa le spuse mai târziu poliţiştilor) că uriaşul se va 
întoarce, va deschide focul şi le va face felul tuturor. Mai 
târziu, în prezența poliţiştilor, vor avea păreri diferite cu 
privire la culoarea părului jefuitorului (castaniu, roşcat sau 
blond), a tenului (deschis, rumen sau palid) şi a hainelor lui 
(jachetă, vindiac, cămaşă de lână), însă toţi vor cădea de acord 
asupra staturii sale - mari - şi a ultimelor lui cuvinte înainte 
să plece. Acestea fură adresate, aparent, ieşirii goale şi 
întunecate, aproape cu un geamăt: 

— Lisuuuuse, George, am uitat de ciorap! 

După care plecă. Îl întrezăriră alergând în lumina albă şi 
rece a reclamei Schlitz mari agățate deasupra intrării în 
magazin, după care de cealaltă parte a străzii se auzi huruit 
de motor. Un moment mai târziu maşina plecă. Era un sedan, 
dar niciunul dintre ei nu putu spune ce marcă sau ce model. 
Începea să ningă. 

— Adio bere, zise IARBA-I TARE. 

— Du-te la răcitorul din spate şi ia una din partea casei, îl 
pofti amabil Harry Nason. 

— Da? Eşti sigur? 

— Sigur că-s sigur. la una şi pentru iubita ta. Ce naiba, 
suntem asiguraţi. 

Izbucni în râs. 

Când îl întrebară poliţiştii, el spuse că nu-l văzuse niciodată 
până atunci pe jefuitor. Doar mai târziu avu motiv să se 
întrebe dacă nu cumva îl văzuse pe jefuitor toamna trecută, în 


tovărăşia unui tip pirpiriu, costeliv şi cu față de şobolan, care 
cumpăra vin şi căruia nu-i mai tăcea gura. 


6 


Când se trezi în dimineața zilei următoare, zăpada se 
adunase în troiene până la streşinile barăcii şi focul se 
stinsese. În clipa în care atinse podeaua cu picioarele i se 
contractă vezica. Se grăbi la baie în vârful degetelor, 
crispându-se şi scoțând pe gură vălătuci mici şi albi. Jetul de 
urină se arcui cu presiune preț, poate, de treizeci de secunde, 
apoi se întrerupse treptat. Blaze suspină, şi-o scutură, trase 
un vânt. 

Un vânt şi mai mare ţipa şi vuia în jurul casei. Pinii de 
dincolo de geamul bucătăriei stăteau aplecați şi se clătinau. 
Lui Blaze i se părea că semănau cu nişte femei subţirele la o 
înmormântare. 

Se îmbrăcă, deschise uşa din spate şi îşi croi anevoie drum 
pe după stiva cu lemne de sub streaşină dinspre sud. Aleea 
dispăruse complet. Vizibilitatea era redusă la un metru şi 
jumătate, poate mai puţin. Asta îl înveseli. Îl înveselea şi 
palma aspră a zăpezii aplicată peste fața sa. 

Lemnele erau bucăţi solide de stejar. Culese un braț plin, 
oprindu-se doar cât să bată din picioare înainte să intre înapoi 
în casă. Aprinse focul cu haina pe el. Apoi umplu ibricul 
pentru cafea. Duse două ceşti la masă. 

Se opri, se încruntă. Uitase ceva. 

Banii! Nu apucase să numere banii. 

Dădu să intre în cealaltă cameră. Vocea lui George îl pironi 
locului. George era în baie. 

— Cretinule. 

— George, eu... 

— George, sunt un cretin. Poţi repeta după mine? 

— Eu... 

— Nu. Spune: George, eu sunt cretinul care a uitat să-şi 
tragă un ciorap pe cap. 

— Am luat ba... 


— Spune. 

— George, eu sunt cretinul. Am uitat. 

— Ce ai uitat? 

— Am uitat să-mi trag un ciorap pe cap. 

— Acum spune totul. 

— George, eu sunt cretinul care a uitat să-şi tragă un 
ciorap pe cap. 

— Acum spune asta. Spune: George, eu sunt cretinul care 
vrea să fie prins. 

— Nu! Nu-i adevărat! E-o minciună, George! 

— Ba e-adevărat, asta e. Vrei să fii prins şi să ajungi la 
Shawshank şi să lucrezi la spălătorie. Ăsta-i adevărul, tot 
adevărul şi nimic altceva decât adevărul. Asta-i adevărul pe 
băț. N-ai pic de minte. Asta-i adevărul. 

— Nu, George. Nu-i aşa. Jur. 

— Plec. 

— Nu! Panica păru să-i taie respiraţia. Era ca mâneca acelei 
cămăşi de flanel pe care babacul lui i-o îndesase pe gât, la un 
moment dat, ca să-i înăbugşe urletele. Nu pleca, am uitat, sunt 
un prostovan, fără tine n-o să-mi amintesc niciodată ce să 
cumpăr... 

— Îţi doresc viaţă frumoasă, Blazeişor, zise George şi, cu 
toate că vocea lui se auzea în continuare din baie, acum părea 
că se stinge. Bucură-te când vei fi prins. Simte-te bine la 
pârnaie, călcând cearşafuri. 

— O să fac tot ce-mi spui. N-o s-o mai dau în bară. 

Urmă o pauză lungă. Blaze crezu că George plecase. 

— Poate c-o să mă întorc. Dar nu-s prea sigur. 

— George! George? 

Cafeaua fierbea. Umplu o ceaşcă şi intră în dormitor. Punga 
maro în care erau banii se afla sub partea lui George de 
saltea. O goli peste cearşaful pe care uita mereu să-l schimbe. 
Era pe saltea de trei luni, de când murise George. 

Luase două sute şaizeci de dolari de la magazinaşul acela. 
Mai luase optzeci din portmoneul studentului. Mai mult decât 
suficient pentru a cumpăra... 

Ce? Ce trebuia să cumpere? 


Scutece. Asta era sigur. Când vrei să răpeşti un copil de 
țâţă, îți trebuie scutece. Şi alte lucruri. Dar nu-şi mai amintea 
ce alte lucruri. 

— Ce mai trebuia în afară de scutece, George? Rosti acestea 
cu un aer de nepăsare, în speranţa că-l va face pe George să 
vorbească înainte să se poată controla. Dar George nu muşcă 
momeala. 

Poate c-o să mă întorc. Dar nu-s prea Sigur. 

Puse banii înapoi în punga maro şi schimbă portmoneul 
studentului cu al său, care era scâlciat şi zgâriat şi plin de 
ciupituri. În portmoneul lui avea două bancnote unsuroase de 
un dolar, o fotografie Kodak ştearsă cu tatăl şi mama lui 
ținându-se cu braţele pe la spate şi un instantaneu făcut într- 
o cabină fotografică în care apărea el cu singurul lui prieten 
adevărat de la Leagănul Hetton, John Cheltzman. Mai era şi 
jumătatea lui norocoasă de dolar, o chitanță veche pentru o 
tobă de eşapament (asta de când el şi George se plimbau cu 
acel vechi şi năbădăios Pontiac Bonneville) şi un Polaroid 
împăturit în două. 

Din Polaroid îl privea un George zâmbitor, care mijea puţin 
ochii, din cauza soarelui. Purta jeanşi şi ghete de şantier. Avea 
şapca întoarsă spre stânga, cum o purta întotdeauna. George 
zicea că aceea era partea norocoasă. 

Comiseseră multe înşelătorii şi majoritatea - cele mai 
reuşite - fuseseră uşor de pus în practică. Unele funcționau pe 
baza inducerii în eroare, unele profitau de lăcomia şi altele de 
teama victimelor. Pe acestea, George le numea şicane. lar pe 
cele care funcționau pe bază de teamă le numea „şicane 
baubau'. 

— Îmi plac lucrurile simple, spunea George. De ce-mi plac 
mie lucrurile simple, Blaze? 

— Pentru că sunt mai puţine variabile, răspundea Blaze. 

— Punct ochit! Sunt mai puţine variabile. 

La cele mai bune şicane baubau, George se îmbrăca în 
haine pe care le numea „puţin sărite de pe fix", după care 
făcea un tur al barurilor din Boston pe care le cunoştea. Nu 
era vorba de baruri de homosexuali, dar nici de heterosexuali. 


George le numea „baruri de bisexuali”. Şi victima îl agăța 
întotdeauna pe George. George nu trebuia să mişte niciun 
deget. Blaze se gândise la asta o dată sau de două ori (în felul 
lui greoi), dar niciodată nu ajunsese la vreo concluzie. 

George ştia să-i miroasă pe homosexualii nedeclarațţi şi pe 
bisexualii care ieşeau în oraş o dată sau de două ori pe lună 
cu verighetele pitite în portmoneu. Angrosişti în ascensiune, 
asigurători, administratori de şcoli, directori de bancă tineri şi 
isteți. George spunea că toți au un miros anume. Şi era blând 
cu ei. Îi ajuta atunci când erau timizi şi nu-şi găseau 
cuvintele. Apoi le spunea că stă la un hotel bun. Nu minunat, 
dar bun. Unul sigur. 

Era vorba de Imperial, nu departe de Chinatown. George şi 
Blaze aveau o înțelegere cu recepționerul din schimbul al 
doilea şi cu şeful de personal. Camera pe care o foloseau se 
putea schimba, însă era întotdeauna situată la capătul 
holului, şi niciodată foarte aproape de o altă cameră ocupată. 

De la trei până la unsprezece, Blaze şedea în holul de la 
intrare îmbrăcat în haine pe care nici picat cu ceară nu le-ar fi 
purtat pe stradă. Părul îi strălucea întotdeauna, dat cu 
pomadă. Cât îl aştepta pe George, citea reviste de benzi 
desenate. Nu băga nicicând de seamă trecerea timpului. 

Adevărata dovadă a geniului lui George era că, atunci când 
el şi victima intrau, victima nu părea aproape niciodată 
emoționată. Nerăbdătoare, dar nu emoționată. Blaze îi lăsa să 
ia avans cincisprezece minute, apoi urca scările. 

— Nu te gândi niciodată că intri în cameră, îl instruise 
George. Gândeşte-te că intri pe scenă. Singurul care nu ştie că 
e vorba de un spectacol este victima. 

Blaze folosea mereu cheia lui şi păşea pe scenă rostind 
prima sa replică: 

— Hank, scumpul meu, cât mă bucur că m-am întors! 

Apoi se înfuria, lucru care-i ieşea onorabil, deşi poate nu la 
standarde hollywoodiene: 

— Iisuse, nu! Îl omor cu mana mea! Îl omor! 

Spunând acestea, îşi trântea cele o sută treizeci de 
kilograme pe pat, unde victima tremura de groază, pe-atunci 


de obicei rămasă doar în şosete. George se arunca în ultima 
clipă între victimă şi „iubitul" lui înfuriat. Un obstacol firav, în 
cel mai fericit caz, probabil că-şi spunea victima. Asta dacă 
era capabilă să-şi spună ceva. Şi telenovela începea. 

George: 

— Dana, ascultă la mine - nu-i ceea ce pare. 

Blaze: 

— Îl omor cu mâna mea! Fereşte-te din calea mea şi lasă- 
mă să-l omor! Îl arunc pe geam afară! 

(Tipete îngrozite din partea victimelor - în total, fuseseră opt 
sau zece.) George: 

— Te rog, lasă-mă să-ţi explic. 

Blaze: 

— Îi smulg coaiele! 

(Victima începe să implore îndurare pentru viaţa şi aparatul 
său sexual, nu neapărat în această ordine.) 

George: 

— Ba nu. O să cobori în linişte în hol şi-o să mă aştepţi să 
vin. 

În acest moment, Blaze mai făcea o mişcare smucită către 
victimă. George îl împiedica - cu greu. Atunci, Blaze smulgea 
portmoneul victimei din buzunarul pantalonilor. 

Blaze: 

— Îţi ştiu numele şi adresa, jigodie! O s-o sun pe nevastă-ta! 

În acest moment, majoritatea victimelor uitau de viaţa şi 
aparatul lor sexual şi începeau să se concentreze în schimb 
asupra onoarei lor sacre şi a poziţiei lor sociale în cartier. Lui 
Blaze, asta i se părea ciudat, dar i se părea şi adevărat. Alt 
adevăr era de găsit în portmoneul victimei. Acesta îi spunea 
lui George că-l cheamă Bill Smith şi că este din New Rochelle, 
când, sigur că da, era de fapt Dan Donahue din Brookline. 

Jocul, între timp, se relua; spectacolul trebuia să continue. 

George: 

— Du-te la parter, Dana - fii cuminte şi du-te la parter. 

Blaze: 

— Nu! 

George: 


— Du-te la parter sau n-o să mai vorbesc niciodată cu tine. 
M-am săturat de crizele tale şi de gelozia ta. Vorbesc serios! 

În acest moment, Blaze pleca strângând portmoneul la 
piept, murmurând amenințări şi aruncându-i victimei 
ocheade veninoase. 

Şi imediat ce se închidea uşa, victima îl asalta pe George. 
Că-i trebuie portmoneul înapoi. Că va face orice pentru a-l 
recăpăta. Că nu banii sunt importanţi, ci actele de identitate. 
Dacă va afla Sally... şi Junior! O, Doamne, gândeşte-te la 
micuțul Junior... 

George îl calma. Se pricepea la partea asta. Poate, spunea 
el, va reuşi să-l convingă pe Dana. De fapt, aproape sigur îl va 
convinge pe Dana. Îi trebuie doar câteva minute să se 
potolească, după care George să-i vorbească între patru ochi. 
Să-l convingă. Şi să-l alinte puţin, sărman uriaş ce era. 

Blaze, desigur, nu era în hol. Blaze era într-o cameră de la 
primul etaj. Când George cobora, numărau împreună prada. 
Cel mai slab profit fusese de patruzeci şi trei de dolari. Cel mai 
bun, obţinut de la directorul unui mare lanț de restaurante, 
fusese de cinci sute cincizeci. 

Lăsau victimei destul de mult timp să asude şi să-şi facă 
sieşi promisiuni deşarte. George îi lăsa victimei timp destul. 
George ştia întotdeauna cât înseamnă destul. Era uimitor. 
Parcă ar fi avut un ceas în minte, un ceas reglat diferit, în 
funcţie de fiecare victimă în parte. În cele din urmă se întorcea 
în prima cameră cu portmoneul şi spunea că Dana în sfârşit 
s-a lăsat convins, dar că nu vrea să-i dea înapoi banii. George 
a făcut tot posibilul să-l convingă să-i înapoieze măcar cărțile 
de credit. Scuze. 

Victimei nu-i pasă nici cât negru sub unghie de bani. Omul 
scormonea agitat prin portmoneu, convingându-se că sunt 
acolo permisul de şofer, cardul de la Crucea Roşie, asigurarea 
socială, pozele. Toate sunt acolo. Slavă Domnului, toate sunt 
acolo. Mai sărac, dar mai înțelept, omul se îmbrăca şi spăla 
putina, dorindu-şi probabil să nu se fi maturizat niciodată. 

În cursul celor patru ani dinainte ca Blaze să fie prins 
pentru a doua oară, înşelătoria aceasta fusese singura la care 


puteau apela oricând şi niciodată nu dădeau greş. Şi niciodată 
nu-i  împiedicaseră emoțiile. Chiar dacă-i lipsea 
deşteptăciunea, Blaze era un actor bun. George era doar al 
doilea prieten adevărat pe care îl avusese vreodată şi nu avea 
nevoie decât să pretindă că victima încearcă să-l convingă pe 
George că el, Blaze, nu este bun de nimic. Că el, Blaze, iroseşte 
timpul şi talentul lui George. Că el, Blaze, nu e doar un 
prostovan, ci şi un tolomac şi un zgârie-brânză. Odată ce 
Blaze se convingea de aceste lucruri, furia lui devenea sinceră. 
Dacă George ar fi păstrat distanța, Blaze i-ar fi rupt omului 
ambele braţe. Poate chiar l-ar fi ucis. 


Acum, răsucind fără încetare instantaneul Polaroid în 
mână, Blaze se simțea pustiu. Se simțea ca atunci când ridica 
ochii spre cer şi vedea stelele, sau o pasăre pe un fir de telefon, 
sau un cintezoi cu penele răvăşite de vânt. George murise şi el 
tot prost rămăsese. Era prins în cursă şi nu exista cale de 
ieşire. 

Decât poate dacă-i demonstra lui George că era suficient de 
deştept încât să pună treaba asta pe roate. Decât dacă reuşea 
să-i demonstreze lui George că nu căuta să fie prins. Ceea ce 
însemna...? 

Ceea ce însemna scutece. Scutece şi ce altceva? lisuse, ce 
altceva? 

Căzu năuc pe gânduri. Şi pe gânduri rămase toată acea 
dimineaţă, care se scurse în volbură de zăpadă. 


7 


Era nelalocul lui în raionul pentru nou-născuţi de la 
supermarketul Hager's aşa cum un bolovan e nelalocul lui 
într-o cameră de zi. Purta jeanşi şi ghetele de şantier cu 
şireturi din piele netăbăcită, o cămaşă de flanel şi o curea de 
piele neagră cu catarama răsucită pe stânga - partea 
norocoasă. De data aceasta îşi amintise să ia şapca, cea cu 
urechi, şi o ţinea într-o mână. Stătea în mijlocul unei încăperi 
cu precădere rozalii, plină de lumină. Se uită la stânga şi văzu 


măsuțe pentru schimbat. Se uită la dreapta şi văzu 
cărucioare. Avea impresia că aterizase pe Planeta Bebelugşilor. 

Erau multe femei acolo. Unele aveau burți mari şi altele 
aveau copii mici. Mulţi dintre copii plângeau şi toate femeile se 
uitau la Blaze cu bănuială, de parcă ar fi putut-o lua razna în 
orice clipă şi ar fi făcut praf şi pulbere Planeta Bebeluşilor, 
aruncând cât colo pernițe rupte şi ursuleți de pluş sfârtecați. 
Se apropie o vânzătoare. Blaze se simți recunoscător. Se 
temuse să se adreseze cuiva. Ştia când oamenilor le era teamă 
şi ştia unde nu-i e locul. Era el prostovan, dar nici chiar aşa. 

Vânzătoarea întrebă dacă are nevoie de ajutor. Blaze spuse 
că are. Oricât de tare ar fi încercat, nu reuşise să-şi 
amintească tot ce-i trebuia, aşa că apelă la singurul 
subterfugiu cu care era familiarizat: înşelătoria. 

— Am fost plecat din stat, spuse el şi îşi dezgoli dinţii spre 
vânzătoare într-un surâs care ar fi speriat şi o puma. 
Vânzătoarea îi răspunse, curajoasă, tot cu un surâs. Creştetul 
capului ei ajungea aproape până la mijlocul cutiei lui toracice. 
Tocmai am aflat că a născut cumnata mea... un copil... cât am 
fost plecat, înțelegeți, şi vreau să-i cumpăr tot ce trebuie. De la 
A la Z. 

Femeia se lumină la faţă. 

— Înţeleg. Sunteţi un om mărinimos. Şi amabil. Ce aţi dori 
în mod special? 

— Nu ştiu. Nu ştiu nimica... nimic... despre copii. 

— Cât de mare este nepoţelul dumneavoastră? 

— Hă? 

— Copilul cumnatei dumneavoastră? 

— O! M-am prins! Şase luni. 

— Ce frumos! Femeii îi scânteiară ochii într-un mod 
profesional. Cum îl cheamă? 

Blaze rămase fără grai un moment. Apoi zise dintr-un 
suflu: 

— George. 

— Minunat nume! Din greacă. Înseamnă „a lucra 
pământul”. 

— Da? N-aş fi spus. 


Femeia îşi menținu zâmbetul. 

— Aşa-i. Ei, ce i-au luat deja? 

Blaze era pregătit pentru asta. 

— Nimic din ce i-au luat deja nu e tocmai de calitate, asta-i 
ideea. Sunt cam strâmtorațţi cu banii. 

— Înţeleg. Deci vreţi să... O luaţi de la zero, ca să spun aşa. 

— Mda, asta-i. 

— Sunteţi foarte mărinimos. Ei bine, ar trebui să începem 
de la capătul Aleii Pooh, în Colțul Pătuțurilor. Aveam câteva 
pătuțuri din lemn masiv foarte frumuşele... 


Pe Blaze îl uimea cât de multe lucruri erau necesare pentru 
a asigura funcționarea unui boţ de om. Crezuse că banii luaţi 
de la magazinaş vor fi mai mult decât suficienți, dar când 
plecă de pe Planeta Bebeluşilor avea portmoneul aproape gol. 

Cumpără un pătuţț Dreamland, un leagăn Seth Harney, un 
scaun cu spătar înalt Happy Hippo, o masă de schimbat E-Z 
Ford, o cădită de plastic, opt cămăşuţe de noapte, opt perechi 
de pantalonaşi de plastic Dri-Day, opt salopetuţțe Hager's cu 
capse care nu pricepea cum funcționau, trei cearşafuri 
speciale care semănau cu nişte şervete, trei pături, un set de 
tampoane pentru pătuț care să-l împiedice pe copil să-şi 
sfarme ţeasta dacă îl apucau pandaliile, un sveter, o 
pălăriuță, botoşei, o pereche de papucei roşii cu clopoței pe 
limbi, două perechi de pantalonaşi cu cămăşuţe asortate, 
patru perechi de şosetuțe pe care nu şi le putea trage nici pe 
degete, un set Playtex Nurser (tetinele păreau făcute din 
punguţe ca acelea în care George îşi cumpăra drogurile), o 
cutie de ceva numit Similac, o cutie de Junior Fruits, o cutie 
de Junior Dinners, o cutie de Junior Desserts şi un set de 
tacâmuri imprimate cu ştrumifi. 

Mâncarea pentru bebeluşi avea un gust oribil. O încercă 
imediat după ce ajunse acasă. 

Pe măsură ce mormanul de cumpărături se înălța în colțul 
raionului pentru nou-născuți, privirile timide ale tinerelor 
mame deveniră tot mai lungi şi mai bănuitoare. Se transformă 
într-un eveniment, un reper pentru memorie - bărbatul uriaş 


şi deşirat în haine muncitoreşti care se ţinea întruna după 
vânzătoare, ascultând, apoi cumpărând ce-i spunea aceasta 
să cumpere. Pe vânzătoare o chema Nancy Moldow. Lucra pe 
comision şi, în timp ce după-masa înainta, ochii ei căpătară o 
strălucire aproape supranaturală. În cele din urmă fu socotit 
totalul şi, când Blaze numără banii, Nancy Moldow îi mai oferi 
patru cutii de Pampers. 

— Mi-aţi făcut ziua memorabilă, zise ea. La drept vorbind, 
s-ar putea să vă țin minte cât timp oi mai avea de trăit. 

— Mulţumesc, doamnă, spuse Blaze. Era extrem de 
bucuros de Pampers. Uitase complet de scutece. 

Şi în timp ce el umplea două cărucioare de cumpărături (un 
magaziner ducea cutiile în care erau scaunul cu spătar şi 
pătuțul), Nancy Moldow strigă: 

— Nu uitaţi să-l aduceţi pe prichindel să-i facem o poză! 

— Da, doamnă, bolborosi Blaze. Cine ştie de ce, în minte îi 
apăru imaginea primei sale fotografii de puşcăriaş şi spusele 
unui polițist: Acum întoarce-te din profil şi îndoaie iar 
genunchii, Hristoase Doamne, ce-ai mâncat de ai crescut atât 
de mare? 

— Poza e din partea magazinului Hager's! 

— Da, doamnă. 

— Multe-ai mai luat, prietene, zise magazinerul. Nu avea 
mai mult de douăzeci de ani şi tocmai se vindeca de acneea 
adolescentină. Purta papion roşu mic. Unde-ai lăsat maşina? 

— În parcarea din spate, zise Blaze. 

Îl urmă pe magaziner, care insistă să împingă unul dintre 
cărucioare şi apoi se plânse că era greu de manevrat pe 
zăpada depusă. 

— Aici, în spate, nu aruncă cu sare, înţelegi, şi se 
împotmolesc roțile. Şi-apoi cărucioarele astea nenorocite îţi 
scapă de sub control. Dacă nu eşti atent, îți poţi trage una 
urâtă rău în glezne cu ele. Una urâtă rău. Nu mă plâng, dar... 

Atunci, ce faci, flăcăule? auzi Blaze vocea lui George. 
Mănânci hrană de pisici din bolul câinelui? 

— Asta e, spuse Blaze. Asta-i a mea. 


— Da, bine. Ce vrei să pun în portbagaj? Scaunul, pătuţul 
sau amândouă? Blaze îşi aminti atunci că nu avea cheia de la 
portbagaj. 

— Hai să le punem pe toate pe bancheta din spate. 
Magazinerul căscă ochii. 

— A, lisuse, prietene, nu cred c-or să intre. De fapt, sunt 
sigur că... 

— Putem pune câteva şi în față. Putem vâri cutia aia cu 
leagănul în locul pasagerului. O să las scaunul pe spate. 

— De ce nu în portbagaj? N-ar fi, cum să zic, mai simplu? 

Blaze se gândi (vag) să debiteze o poveste cum că 
portbagajul este plin de alte chestii, dar problema era că o 
minciună ducea întotdeauna la alta. În scurt timp aveai 
impresia că străbați drumuri necunoscute. Te rătăceai. 
Întotdeauna când pot, spun adevărul, îi plăcea lui George să 
susțină. E ca şi când ai conduce aproape de casă. 

Aşa că renunţă la baliverne. 

— Mi-am pierdut cheile de la maşină, zise el. Până le găsesc, 
n-am decât asta. 

— O, făcu magazinerul. Se uită la Blaze ca la un prostovan, 
dar asta era în ordine; mai primise astfel de priviri. Ghinion. 

Până la urmă, le îndesară pe toate în maşină. Fu nevoie de 
oarece măiestrie şi încăpură la milimetru, dar reuşiră. Când 
Blaze se uită în oglinda retrovizoare, putu chiar să vadă un 
crâmpei de lume prin lunetă. Cutia în care era masa de 
schimbat pliantă bloca restul câmpului vizual. 

— Faină maşină, zise magazinerul. Un model vechi, da' ca 
lhumea. 

— Aşa-i, făcu Blaze. Şi pentru că asta spunea George 
mereu, adăugă: Vechi, dar nu învechit. Se întrebă dacă 
magazinerul nu aştepta cumva ceva. După toate aparențele, 
aştepta. 

— Ce motor are, 302? 

— 342, îl corectă Blaze automat. 

Magazinerul încuviință din cap. Nu se clinti din loc. De pe 
bancheta din spate a Fordului, unde nu mai era loc pentru el, 
dar unde totuşi stătea - cumva -, George spuse: 


— Dacă nu vrei să rămână acolo până la sfârşitul secolului, 
dă-i un ciubuc zevzecului şi scapă de el. 

Ciubuc. Da. Aşa-i. 

Blaze scoase portmoneul, se uită la puţinele bancnote 
dinăuntru şi alese cu tragere de inimă una de cinci dolari. I-o 
dădu magazinerului, care o făcu să dispară. 

— Prea bine, prietene, pace ţie. 

— Cum zici tu, răspunse Blaze. Urcă în Ford şi porni 
motorul. Magazinerul o luă din loc, împingând cărucioarele 
înapoi spre magazin. La jumătatea distanței, se opri şi 
întoarse capul spre Blaze. Lui Blaze nu-i plăcu privirea aceea. 
Era privirea cuiva care vrea să te ţină minte. 

— Trebuia să-mi amintesc mai repede să-i dau bacşiş. Aşa- 
1, George? 

George nu răspunse. 

Ajuns acasă, parcă Fordul tot în şopron şi duse în casă 
toate nimicurile acelea pentru nou-născuţi. Asambla pătuţul 
în dormitor şi întinse alături de el masa de schimbat. Nu 
trebui să consulte indicaţiile; se uită doar la pozele de pe cutii 
şi mâinile lui executară restul. Leagănul îl duse în bucătărie, 
lângă soba cu lemne... dar nu foarte aproape. Restul lucrurilor 
le clădi în dulapul din dormitor, la loc ferit vederii. 

Când termină, schimbarea pe care o suferise dormitorul 
depăşea simplul adaos de obiecte. Se mai adăugase ceva. Se 
modificase atmosfera. Părea că o fantomă fusese lăsată să 
umble în voie. Nu fantoma cuiva plecat, a cuiva dispărut în 
lumea drepţilor, ci fantoma cuiva care avea să vină. 

Asta îi dădea lui Blaze o stare ciudată. 


8 


În seara zilei următoare, Blaze hotări că trebuia să facă rost 
de numere de înmatriculare noi pentru Fordul furat, aşa că le 
fură pe cele ale unui Volkswagen din parcarea băcăniei Jolly 
Jim's din Portland. Înlocui numerele Volkswagenului cu ale 
Fordului. Puteau trece săptămâni sau luni până ce 
proprietarul Volkswagenului să-şi dea seama că are alte 


plăcuţe de înmatriculare, pentru că cifra de pe abțibildul cel 
mic era 7, iar asta însemna că individul nu trebuia să-şi 
înnoiască înmatricularea decât în iulie. Uită-te mereu la 
abțibildul de înmatriculare. Asta îl învățase George. 

Conduse până la un magazin cu reduceri, simțindu-se în 
siguranță cu plăcuţele cele noi, ştiind că se va simți şi mai în 
siguranță după ce va fi revopsit Fordul. Cumpără patru cutii 
de vopsea „albastru ciocârlie" şi un pistol de suflat. Se întoarse 
acasă falit, dar fericit. 

Luă cina lângă sobă, lovind cu picioarele în linoleumul ros 
în ritm cu „Okie from Muskogee' a lui Merle Haggard. 
Bătrânul Merle ştiuse bine cum să le-o servească hipioților 
ălora nenorociți. 

După ce spălă vesela, derula până la şopron prelungitorul 
lipit cu bandă adezivă şi agăţă un bec de o grindă. Lui Blaze îi 
plăcea la culme să vopsească. lar albastrul ciocârlie era una 
dintre culorile lui preferate. Nu putea să nu-i placă numele 
acela. Însemna albastru ca o pasăre. Ca o ciocârlie. 

Se întoarse în casă şi luă un teanc de ziare vechi. George 
citea ziarul zilnic, şi nu doar secțiunea umoristică. Uneori îi 
citea lui Blaze editorialele şi turuia înverşunat pe tema 
țărănoilor de republicani. Spunea că republicanii îi urăsc pe 
săraci. Preşedintelui îi spunea Pişorcosul ăla Afurisit din Casa 
Albă. George era democrat şi în urmă cu doi ani lipiseră 
abțibilduri pentru candidații democrați pe trei maşini furate. 

Toate ziarele erau extrem de vechi şi în mod normal asta l- 
ar fi întristat pe Blaze, dar în seara aceea era prea surescitat 
de ideea că va vopsi maşina. Acoperi geamurile şi roțile cu 
hârtie. Alte fâşii le lipi cu scotch pe ornamentele cromate. 

La ora nouă, miasma de banană coaptă a aburilor de 
vopsea umplea şopronul, iar la unsprezece, treaba era gata. 
Blaze dădu jos ziarele şi mai făcu câteva retuşuri, apoi îşi 
admiră opera. I se părea că lucrase bine. 

Se duse la culcare puţin amețit de la vopsea şi a doua zi se 
trezi cu o durere de cap. 

— George? zise el plin de speranţă. 

Nici un răspuns. 


— Sunt lefter, George. Sunt în rahat până la gât. 

Niciun răspuns. 

Blaze se tângui prin casă toată ziua, gândindu-se ce era de 
făcut. 


Vânzătorul din schimbul de noapte citea un roman epic în 
ediție de buzunar intitulat Butch Ballerinas, când un revolver 
Colt îi fu vârât în față. Acelaşi Colt. Aceeaşi voce spunând 
aspru: 

— Tot ce ai în casă. 

— O, nu, făcu Harry Nason. O, Hristoase. 

Ridică privirea. Înaintea lui stătea o arătare cu nasul turtit, 
cu un ciorap de damă tras peste față, un ciorap lung care-i 
curgea pe spate asemenea cozii unei şepci de schi. 

— Nu tu. Nu iarăşi. 

— Tot ce ai în casă. Pune-i în pungă. 

De data aceasta nu intră nimeni şi, pentru că era în timpul 
săptămânii, în sertar erau mai puţini bani. 

Jefuitorul se opri în drum spre ieşire şi se întoarse pe 
călcâie. Acum, gândi Harry Nason, o să mă împuşte. Dar în 
loc să-l împuşte, jefuitorul spuse: 

— De data asta mi-am amintit de ciorap. 

Bărbatul părea că rânjeşte sub țesătura de nailon. 

Apoi plecă. 


9 


Când Clayton Blaisdell Jr. a venit la Leagănul Hetton, acolo 
era o directoare. Nu-şi amintea numele ei, ci doar părul ei 
cenuşiu, şi ochii ei cenugşii, mari, în spatele ochelarilor, şi că le 
citea din Biblie, şi că încheia fiecare Adunare de Dimineaţă 
spunând: Fiţi cuminţi, copii, şi veți prospera. Apoi, într-o zi, n- 
a mai venit la serviciu pentru că suferise o comoțţie cerebrală. 
La început, Blaze a crezut că oamenii spun că a suferit o 
emoție, dar până la urmă a înţeles cum trebuie: comoție. Era 
un fel de durere de cap care nu trecea. Înlocuitorul ei a fost 
Martin Coslaw. Blaze nu i-a uitat niciodată numele, şi nu 


doar pentru că ei, copiii, îi spuneau Legea. Blaze nu i-a uitat 
niciodată numele pentru că Legea preda aritmetica. 

Aritmetica se ținea în Sala 7 de la etajul al doilea, unde 
iarna era atât de frig, încât i-ar fi înghețat boaşele şi unei 
maimuțe de bronz. Pe pereţi erau agățate tablouri cu George 
Washington, Abraham Lincoln şi sora Mary Hetton. Sora 
Hetton avea piele albă şi păr negru strâns de pe frunte şi făcut 
ghem într-un soi de movilă la ceafă. Avea ochi negri care se 
întorceau uneori pentru a-l acuza pe Blaze de diverse lucruri 
după ora stingerii. Cel mai des pentru că este prost. Probabil 
prea prost pentru a urma liceul, aşa cum spunea Legea. 

Sala 7 avea podea galbenă învechită şi mirosea mereu a 
petrosin, un miros care-i dădea lui Blaze o stare de 
somnolență chiar dacă era perfect treaz atunci când păşea 
înăuntru. Erau opt globuri de iluminat pătate de muşte care, 
în zilele ploioase, aruncau raze subțiri şi triste de lumină. Era 
o tablă veche în capul sălii şi peste ea erau placarde verzi pe 
care alfabetul era tipărit cu litere înflorate - atât cele mari, cât 
şi cele mici. După alfabet erau numerele de la 0 la 9, atât de 
frumoase şi de simpatice, încât te făceau să te simţi prost şi 
mai stângaci ca oricând, doar uitânduc-te la ele. Pupitrele erau 
incrustate cu slogane şi inițiale suprapuse, majoritatea 
transformate în impresii după şmirgheluiri repetate şi 
relăcuiri, dar niciodată şterse complet. Erau prinse în podea 
cu discuri de fier. Fiecare pupitru avea câte o călimară. 
Călimările erau pline cu cerneală Carters. Dacă vărsai 
cerneală te alegeai cu o bătăiță la spălător. Dacă lăsai urme 
negre de călcâi pe podeaua galbenă te alegeai cu o bătăiță. 
Dacă te prosteai în clasă te alegeai cu o bătăiță, doar că 
prosteala în clasă era numită Rea Conduită. Mai erau şi alte 
fapte demne de-o bătăiță; Martin Coslaw credea în bătăiță şi 
în Făcăleț. Făcălețul Legii era cel mai de temut lucru de la 
Leagănul Hetton, chiar mai de temut decât baubaul care se 
ascunde sub paturile celor mici. Făcălețul era o spatulă de 
mesteacăn, una destul de subțire. Legea făcuse patru găuri în 
ea pentru a elimina rezistența aerului. Directorul făcea parte 
dintr-o echipă de popicari numită The Falmouth Rockers şi 


vinerea venea uneori la şcoală purtând pe el cămaşa de 
bowling. Era albastru-închis şi avea numele lui - Martin - 
cusut cu litere cursive aurii pe buzunarul de la piept. În ochii 
lui Blaze, acele litere semănau (chiar dacă nu perfect) cu 
literele de pe placarda cu alfabetul. Legea spunea că la 
bowling, ca şi în viață, dacă o persoană loveşte cum trebuie, 
popicele vor cădea de la sine. Avea un braț drept puternic, de 
la atâta jucat de popice, iar când dădea cuiva o bătăiță cu 
Făcălețul, durea rău de tot. Era ştiut faptul că îşi muşca 
limba când dădea cu Făcăleţul într-un băiat care manifestase 
o Conduită deosebit de Rea. Uneori şi-o muşca până la sânge 
şi, o vreme, câte un băiat de la Leagănul Hetton îl numea nu 
doar Legea, ci şi Dracula, dar apoi băiatul în cauză era plasat 
şi nimeni nu-l mai vedea vreodată. Plasare numeau ei atunci 
când cineva era luat de o familie şi rămânea în sânul ei, poate 
chiar era adoptat. 

Pe Martin Coslaw îl urau şi de el se temeau toți băieții de la 
Leagănul Hetton, dar nimeni nu-l ura şi nu se temea de el mai 
mult ca Blaze. Blaze era codaş la aritmetică. Reuşise să 
priceapă cum se adună două mere cu trei mere, dar numai cu 
mare efort, iar un sfert de măr plus o jumătate de măr avea 
să-l depăşească întotdeauna. Din câte ştia el, merele puteau fi 
luate doar în muşcături. 

În timpul cursului de introducere în aritmetică s-a 
întâmplat ca Blaze să comită prima lui înşelătorie, ajutat de 
prietenul său John Cheltzman. John era costeliv, urât, deşirat 
şi plin-ochi de ură. Ura rareori se vedea. De cele mai multe ori 
rămânea ascunsă în spatele ochelarilor lui groşi, cârpiți cu 
bandă adezivă, şi-a hohotului de ţăran idiot căruia-i cădea 
deseori pradă când râdea. Era o ţintă firească pentru băieții 
mai mari şi mai vânjoşi. Îl snopeau de nu se vedea. Îl vârau cu 
fața în noroi (primăvara şi toamna) sau îl spălau cu zăpadă 
(iarna). Deseori îi rupeau cămaşa. Rareori ieşea de la duşul 
comun fără să se trezească cu lovituri de prosoape ude peste 
fund. Se ştergea de fiecare dată de noroi sau de zăpadă, îşi 
îndesa poalele cămăşii rupte în pantaloni sau hohotea în timp 
ce-şi masa fesele înroşite, iar ura nu se vedea aproape 


niciodată. La fel, nici deşteptăciunea lui. Era bun la 
învăţătură - foarte bun, nu avea ce să facă -, dar mai mult de 
nota 8 nu primea niciodată. Şi nici nu-şi dorea asta. La 
Leagănul Hetton, nota 10 era nota jigodiilor ordinare. Ca să 
nu mai pomenim de bătăuşii notorii. 

Pe-atunci, Blaze începea să aibă o statură impunătoare. N- 
o avea încă, nu la unsprezece sau doisprezece ani, dar începea 
să o aibă. Era la fel de mare ca unii dintre băieții cei mari. Şi el 
nu participa la încăierările de pe terenul de joacă şi nici nu 
lovea cu prosopul ud la duşuri. Într-o zi, John Cheltzman a 
venit la el pe când Blaze stătea lângă gard, în partea 
îndepărtată a terenului de joacă, neavând altă ocupaţie decât 
să privească ciorile cum se aşezau în copaci şi cum îşi luau 
din nou zborul. I-a propus lui Blaze un târg. 

— Semestrul ăsta o să faci iar cursuri cu Legea, zise John. 
Fracții. 

— Urăsc fracțiile, spuse Blaze. 

— Fac eu temele în locul tău dacă nu-i mai laşi pe tâmpiţii 
ăia să se ia de mine. N-or să fie făcute atât de bine încât Legea 
să intre la bănuieli - nu atât de bine încât să fii prins -, dar vor 
fi destul de bine cât să treci clasa. N-o să rămâi după ore. 

A rămâne după ore nu era atât de rău ca atunci când erai 
oprit, dar era rău. Trebuia să stai la colț în Sala 7, cu fața la 
perete. Nu te puteai uita la ceas. Blaze cumpăni la ideea lui 
John Cheltzman, apoi clătină din cap. 

— O să-şi dea seama. O să fiu chemat la tablă şi atunci o 
să-şi dea seama. 

— Tu doar uită-te prin sală cât te gândeşti, zise John. Am 
eu grijă de tine. 

Şi John a avut. El nota răspunsurile problemelor din tema 
de casă şi Blaze le copia cu mâna lui, cu cifre care încercau să 
semene cu acelea de pe placarda de la tablă, dar nu semănau 
niciodată. Uneori, Legea îi striga numele şi atunci Blaze se 
ridica în picioare şi se uita în jur - oriunde numai la Martin 
Coslaw nu, iar asta era bine, aşa făceau toți când erau ridicați 
în picioare. În timp ce se uita în jur, ochii îi ajungeau la 
Johnny Cheltzman, tolănit în scaunul lui lângă uşa dulapului 


cu cărți, cu mâinile pe masă. Dacă numărul pe care îl aştepta 
Legea era zece sau sub zece, numărul de degete vizibile era 
răspunsul. Dacă era vorba de o fracție, mâinile lui John erau 
strânse în pumni, care apoi se deschideau. Se mişca foarte 
repede. Mâna stângă reprezenta partea superioară a fracției. 
Mâna dreaptă, pe cea inferioară. Dacă numărul de jos depăşea 
cinci, Johnny strângea iar pumnii şi apoi folosea ambele 
mâini. Blaze înțelegea foarte bine aceste semne, care multora 
li s-ar fi părut mai complicate decât fracțiile pe care le 
reprezentau. 

— Ei, Clayton? spunea Legea. Aşteptăm. 

Şi Blaze răspundea: 

— Unu şaizeci. 

Nu trebuia s-o nimerească întotdeauna. Când i-a spus lui 
George, George aprobase din cap. 

— Frumoasă înşelătorie. Când a fost descoperită? 

A fost descoperită după trei săptămâni de la începerea 
semestrului, iar când Blaze s-a gândit la asta - putea să 
gândească, doar că avea nevoie de timp şi era greu - a înțeles 
că Legii trebuie să i se fi părut tot timpul suspect uimitorul 
său reviriment matematicesc. Doar că nu-şi exprimare 
suspiciunea. Îi dăduse lui Blaze frânghie şi-l lăsase să se 
spânzure singur. 

A avut loc un test-surpriză. Blaze l-a picat cu nota Zero. 
Asta pentru că testul cuprindea doar fracții. Testul fusese dat 
de fapt numai şi numai cu un scop, şi anume acela de a-l 
prinde pe Clayton Blaisdell Jr. Sub Zero era un mesaj 
mâzgălit în litere de-un roşu-aprins. Blaze n-a reuşit să-l 
desluşească, aşa că i l-a arătat lui John. 

John l-a citit. La început n-a spus nimic. Apoi i s-a adresat 
lui Blaze: 

— Mesajul spune: „John Cheltzman va reîncepe să mănânce 
bătaie." 

— Cum? Hă? 

— Spune: „Prezintă-te în biroul meu la ora patru." 

— Pentru ce? 


— Pentru că am uitat de teste, zise John. Apoi se corectă: 
Ba nu, tu n-ai uitat. Am uitat eu. Pentru că nu mi-a stat 
mintea decât la cum să scap de bătăile Blutoşilor ălora uriaşi. 
Acuma o să mă baţi tu şi-apoi Legea o să dea în mine cu 
Făcălețul şi-apoi Blutoşii or să mă ia din nou la tăbăcit. lisuse 
Hristoase, mi-aş dori să fiu mort. 

Şi chiar arăta ca şi când şi-ar fi dorit asta. 

— Da' eu n-o să te bat. 

— Nu? 

John îl privi cu ochii unuia care vrea să creadă, dar nu 
reuşeşte. 

— Doar nu aveai cum să dai testul în locul meu, nu? 


Biroul lui Martin Coslaw era o încăpere relativ mare pe uşa 
căreia scria DIRECTOR. Înăuntru, vizavi de geam, era o tablă 
mică de scris. Geamul dădea spre sărăcăcioasa curte a 
Leagănului Hetton. Tabla era albită de praf de cretă şi era 
plină de - chinul lui Blaze - fracții. Când intră Blaze, Coslaw 
şedea la masa lui de lucru. Se încrunta în gol. Blaze îi dădu 
un motiv clar pentru a se încrunta. 

— Bate, spuse el. 

— Hă? 

— Du-te înapoi şi bate la uşă, zise Legea. 

— O, făcu Blaze şi se întoarse, ieşi, ciocăni şi intră înapoi. 

— Mulţumesc. 

— Sigur. 

Coslaw se încruntă la Blaze. Luă un creion şi începu să 
lovească cu el în masă. Era un creion roşu pentru corectat. 

— Clayton Blaisdell Jr., spuse el. Căzu pe gânduri. Ce 
nume lung pentru o minte atât de scurtă! 

— Ceilalți copii îmi spun... 

— Nu mă interesează cum îți spun ceilalți copii, copiil-s 
nişte zevzeci din născare, nu mă interesează copiii. Eu predau 
aritmetică, datoria mea este să pregătesc tineri ca tine pentru 
liceu - dacă pot fi pregătiți -, dar şi să-i învăţ să distingă între 
bine şi rău. Dacă responsabilitățile mele s-ar limita la 
aritmetică - şi uneori îmi doresc să fie aşa, deseori îmi doresc 


să fie aşa - nu m-ar preocupa şi asta, dar eu am şi funcția de 
director, de unde şi nevoia de-a deosebi binele de rău, quod 
erat demonstrandum. Ştii, domnule Blaisdell, ce înseamnă 
quod erat demonstrandum? 

— Mnu, zise Blaze. 1 se făcea inima mică şi simțea că i se 
umezesc ochii. Era mare pentru vârsta lui, dar acum se 
simțea mic. Era mic şi se făcea din ce în ce mai mic. Faptul că 
ştia că aşa voia Legea să se simtă nu schimba cu nimic 
lucrurile. 

— Nu şi n-o să ştii niciodată, pentru că dacă vei ajunge 
vreodată în al doilea an de liceu - ceea ce mă îndoiesc - nu te 
vei apropia niciodată de geometrie mai mult decât cişmeaua 
de la capătul holului. 

Legea îşi împreună degetele de la o mână cu degetele de la 
cealaltă la nivelul buricelor şi se legănă în scaun. Cămaşa lui 
de bowling era agățată pe speteaza scaunului şi se legăna 
odată cu el. 

— Înseamnă „ceea ce era de demonstrat”, domnule 
Blaisdell, iar ceea ce am demonstrat prin micul meu test este 
că dumneata eşti un trişor. Trişor este persoana care nu 
cunoaşte diferența dintre bine şi rău. QED, quod erat 
demonstrandum. Prin urmare, trebuie pedepsit. 

Blaze lăsă ochii în podea. Auzi un sertar deschizându-se. 
Ceva fu scos din el şi sertarul alunecă înapoi. Nu trebuia să 
ridice privirea ca să ştie ce ţinea Legea acum în mână. 

— Dispreţuiesc trişorii, zise Coslaw, dar îți înțeleg limitările 
mentale, domnule Blaisdell, şi prin urmare înțeleg că în 
renghiul ăsta mai e implicat cineva. Cineva mai rău ca tine. El 
trebuie să fie cel care ţi-a băgat ideea asta în capul ăla evident 
pătrat şi apoi te-a împins de la spate. Înţelegi ce spun? 

— Nu, recunoscu Blaze. 

Coslaw scoase puţin limba şi o prinse ferm între dinţi. Cu o 
fermitate la fel de mare sau chiar mai mare strângea în mână 
Făcălețul. 

— Cine ţi-a făcut temele? 

Blaze nu spuse nimic. Nu se face să torni pe cineva. Toate 
benzile desenate, serialele de televiziune şi filmele spuneau 


lucrul ăsta. Nu se face să torni pe cineva. Mai cu seamă pe 
singurul tău prieten. Şi mai era ceva. Ceva ce se lupta să fie 
rostit. 

— N-ar trebui să mă bateţi, zise el în cele din urmă. 

— 02 făcu Coslaw uimit. Aşa spui tu? Şi de ce anume, 
domnule Blaisdell? Luminează-mă. Sunt fascinat. 

Blaze nu cunoştea cuvintele acestea mari, dar recunoştea 
privirea. O văzuse de când se ştia. 

— Nu vă pasă deloc să mă învăţaţi ceva. Vreţi doar să mă 
faceți să mă simt mic, şi dați în oricine vă împiedică şi numai 
un pic să faceți asta. E greşit. N-ar trebui să mă bateţi, când 
dumneavoastră sunteți cel care a greşit. 

Legea nu mai părea uimit. Acum părea doar nervos. Atât de 
nervos, încât o venă îi pulsa chiar în mijlocul frunții. 

— Cine ţi-a făcut temele? 

Blaze nu spuse nimic. 

— Cum de-ai putut răspunde la clasă? Cum ai făcut aia? 

Blaze nu spuse nimic. 

— Cheltzman a fost? Eu cred că Cheltzman a fost. 

Blaze nu spuse nimic. Tinea pumnii încleştați, şi-i 
tremurau. Lacrimile i se revărsară din ochi, dar nu credea că 
acum erau lacrimile cuiva care se simte mic. 

Coslaw avântă Făcălețul şi îl nimeri pe Blaze sus peste braț. 
Se auzi un pârâit ca de armă mică. Era prima dată când pe 
Blaze îl lovea un profesor altundeva decât peste fund, cu toate 
că uneori, când era mai mic, îi fusese răsucită urechea (şi, o 
dată sau de două ori, nasul). 

— Răspunde-mi, nătărău fără minte! 

— În pizda mă-tii! strigă Blaze, lucrul nenumit scăpând în 
sfârşit din strânsori. În pizda mă-tii, în pizda mă-tii! 

— Vino aici, zise Legea. Avea ochii uriaşi, ieşiţi din orbite. 
Mâna care ţinea Făcăleţul se albise. Vino aici, dejecție infectă 
ce eşti. 

Şi acum, că lucrul nenumit care era furia ieşise din el, şi 
pentru că era în definitiv doar un copil, Blaze se duse. 


Douăzeci de minute mai târziu, când ieşi din biroul Legii, 
scoțând sunete aspre din gât când respira şi sângerând din 
nas - dar încă fără lacrimi în ochi?! şi strângând dârz din dinţi 
- deveni o legendă la Leagănul Hetton. 

O terminase cu aritmetica. În cursul lunii octombrie şi al 
unei bune părți din noiembrie, în loc să meargă în Sala 7, 
mergea în Sala 19, sala de studiu. Asta-i convenea lui Blaze. 
Au trebuit să treacă două săptămâni până să se poată întinde 
pe spate fără să-l doară, dar până la urmă şi asta-i convenea. 

Într-o zi de la sfârşitul lui noiembrie, a fost chemat din nou 
în biroul directorului Coslaw. În fața tablei de scris stăteau un 
bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie. Lui Blaze, cei doi nu-i 
spuneau nimic. Parcă-i adusese vântul de toamnă târzie, ca 
pe nişte frunze. 

Legea şedea la masa lui. Cămaşa de bowling nu se vedea 
nicăieri. În cameră era rece, deoarece geamul fusese deschis 
pentru a lăsa să intre soarele puternic şi subțire de noiembrie. 
Pe lângă faptul că era un împătimit irecuperabil de popice, 
Legea era un iubitor de aer proaspăt. Cuplul venit în vizită nu 
părea deranjat. Bărbatul inexpresiv purta un sacou gri cu 
umeri şi şnur la gât. Femeia inexpresivă purta o haină ecosez 
şi o bluză albă pe dedesubt. Amândoi aveau mâini mari, 
vârstate de vene. Ale lui erau bătătorite. Ale ei erau crăpate şi 
TOşII. 

— Domnule şi doamnă Bowie, acesta este băiatul despre 
care v-am vorbit. Dă-ţi jos şapca, tinere Blaisdell. 

Blaze îşi scoase şapca Red Sox. 

Domnul Bowie îl privi cu un ochi critic. 

— Da' mare-i. Numa' unşpe, ziceţi? 

— Doisprezece luna viitoare. Va fi de mare ajutor pe lângă 
casă. 

— N-are niica, aşa-i? întrebă doamna Bowie. Vocea ei era 
pițigăiată şi tărăgănată. Părea ciudat s-o vezi ieşind din 
pieptul acela planturos, care se înălța sub haina ei ecosez ca 
un brizant pe plaja Higgins. N-are TBC ori al'şeva? 

— Are analizele la zi, spuse Coslaw. Tuturor băieților noştri 
li se fac regulat analizele. Aşa cere legea. 


— Poa' să taie lemne, asta voi io să ştiu, zise domnul Bowie. 
Era tras la față ca un predicator TV ratat. 

— Sunt sigur că poate, îl asigură Coslaw. Sunt sigur că e 
capabil de munci grele. Munci fizice grele, vreau să zic. E slab 
la aritmetică. 

Doamna Bowie zâmbi. Întinse buzele, dar fără a-şi arăta 
dinții. 

— De socoteli m-ocup io. Se întoarse spre soțul ei. Hubert? 

Bowie cumpăni, apoi încuviinţă din cap. 

— Ahâm. 

— leşi, te rog, tinere Blaisdell, îl îndemnă Legea. Noi o să 
vorbim mai târziu. 

Şi aşa, fără să fi scos un singur cuvânt, Blaze ajunse în 
grija soților Bowie. 


— Nu vreau să pleci, zise John. Şedea pe patul de lângă 
patul lui Blaze, uitându-se cum Blaze umplea o geantă cu 
fermoar cu puţinele lui obiecte personale. Majoritatea, 
asemenea genţii cu fermoar înseşi, îi fuseseră puse la 
dispoziție de Leagănul Hetton. 

— Îmi pare rău, spuse Blaze, dar nu-i părea rău, sau nu 
până la capăt - îşi dorea doar ca Johnny să poată veni şi el. 

— Or să-nceapă să dea în mine imediat ce-o să pleci la 
drum. Toţi or să-nceapă. 

Ochii lui John se mişcau repede de colo-colo în orbite. Se 
zeândărea la furunculul proaspăt apărut pe-o parte a 
nasului. 

— Ba n-or să-nceapă. 

— Ba da şi ştii şi tu asta. 

Blaze ştia, într-adevăr. Mai ştia şi că nu putea face nimic în 
privința asta. 

— Tre' să plec. Sunt minor. Îi zâmbi lui John. Sunt miner, 
din adâncuri eu scot fier şi tuturor eu vi-l ofer. 

Pentru Blaze, aceasta era aproape de culmea hazului, dar 
John nici măcar nu zâmbi. Băiatul se întinse şi apucă tare de 
brațul lui Blaze, ca pentru a-i ţine minte pentru totdeauna 
textura. 


— N-o să te mai întorci niciodată. 
Dar Blaze s-a întors. 


Soții Bowie veniră după el într-o camionetă Ford veche care, 
cu câţiva ani în urmă, fusese vopsită într-o nuanţă grotescă 
de alb. Era loc pentru trei în cabină, dar Blaze făcu drumul în 
spate. Asta nu-l deranja. Îl umplea de bucurie să vadă 
Leagănul Hetton cum se micşorează şi apoi dispare pe măsură 
ce distanța creştea. 

Locuiau într-o casă de fermă uriaşă şi părăginită, în 
Cumberland, care se învecina cu Falmouth într-o parte şi cu 
Yarmouth în cealaltă. Casa se afla pe un drum nepavat şi era 
acoperită cu o mie de straturi de colb. Era nevopsită, în față 
era o pancartă pe care scria BOWIE - CRESCĂTORIE DE 
COLLIE. În stânga casei era un ţarc uriaş pentru căţei în care 
douăzeci şi opt de collie alergau şi lătrau şi chiuiau neîncetat. 
Unii aveau râie. Le cădea blana în smocuri şi în locul ei 
rămâneau porțiuni mari de piele rozalie, sensibilă, din care se 
înfruptau cele câteva insecte care supraviețuiau sezonului. În 
dreapta casei era o păşune buruienoasă. În spate era un grajd 
gigantic, vechi, în care soții Bowie țineau vaci. Casa era 
înconjurată de patruzeci de acri de pământ. În bună parte, 
acesta era acoperit cu iarbă de fân, dar mai erau şi şapte acri 
ocupați de-o pădure cu copaci de esență moale şi tare, 
laolaltă. 

Când ajunseră, Blaze sări din camionetă ţinând în mână 
geanta lui cu fermoar. l-o luă Bowie. 

— O pun eu undeva. Tu apucă-te de crăpat. 

Blaze clipi năuc. 

Bowie arătă cu degetul spre grajd. O serie de barăci îl legau 
de casă, în zigzag, formând un fel de curte interioară. Lângă 
peretele uneia dintre ele se ridica o stivă de lemne. Unele erau 
de arțar, altele doar de pin, cu răşina închegându-se în băşici 
pe scoarță. În fața stivei se afla un butuc bătrân de tăiat, plin 
de tăieturi, în care era înfipt un topor. 

— Tu apucă-te de crăpat, repetă Hubert Bowie. 


— O, făcu Blaze. Acesta era primul lucru pe care îl adresa 
celor doi. 

Soții Bowie îl însoţiră cu privirea până ce ajunse la butuc şi 
smulse toporul din el. Blaze se uită la topor, apoi îl aşeză în 
praf, lângă butuc. Căţeii alergau şi hămăiau fără încetare. 
Collie cei mai mici erau şi cei mai gălăgioşi. 

— Ei? întrebă Bowie. 

— N-am crăpat niciodată lemne, domnule. 

Bowie aruncă geanta cu fermoar în praf. Veni la el şi puse o 
bucată de arțar pe butucul de tăiat. Îşi scuipă în palmă, lovi 
palmele una de cealaltă şi luă toporul. Blaze urmări toate 
acestea cu atenție. Bowie cobori lama. Bucata de lemn căzu 
despicată în două. 

— Poftim, zise el. Acum pot intra în sobă. Întinse toporul. E 
rândul tău. 

Blaze îl aşeză între picioare, apoi îşi scuipă în palmă şi lovi 
palmele una de cealaltă. Dădu să ia toporul, apoi îşi aminti că 
nu pusese niciun lemn pe butuc. Puse unul, ridică toporul şi-l 
avântă în jos. Lemnul căzu despicat în două bucăţi mari cât 
să intre în sobă, exact cum făcuse Bowie. Blaze era încântat. 
În clipa următoare era lungit în praf, cu urechea dreaptă 
vâjâind de la dosul de palmă pe care i-l trăsese Bowie cu mâna 
lui aspră şi bătătorită de muncă. 

— Pentru ce a fost asta? întrebă Blaze uitându-se în sus. 

— Pentru că n-ai ştiut să crapi lemne, zise Bowie. Şi-nainte 
să-mi spui că nu-i vina ta, țin să te-anunț că nici a mea nu-i, 
băiete. Acuma, treci şi crapă lemne. 


Camera lui era de fapt o cămăruţă la etajul al doilea. Avea 
un pat şi o masă de scris, nimic altceva. Avea un singur geam. 
Uitându-te pe el, vedeai totul vălurit şi distorsionat. Noaptea 
era frig în cameră, iar dimineaţa era şi mai frig. Pe Blaze nu-l 
deranja frigul, dar îl deranjau soții Bowie. Ei îl deranjau din ce 
în ce mai tare. Deranjul deveni aversiune şi aversiunea deveni 
până la urmă ură. Ura crescu încet. Pentru el, acesta era 
singurul mod posibil. Crescu în ritmul ei şi crescu până la 
apogeu, şi înflori cu petale roşii. Era genul de ură pe care o 


persoană inteligentă n-o cunoaşte niciodată. Era ceva de sine 
stătător. Nu era influențată de rațiune. 

Crăpă o mulțime de lemne în toamna şi iarna aceea. Bowie 
încercă să-l înveţe cum să mulgă manual, dar Blaze nu fu în 
stare. Avea ceea ce Bowie numea mâini dure. Vacile se agitau 
oricât de blând încerca el să strângă degetele pe ugerele lor. 
Apoi agitația lor se răsfrângea asupra lui, închizând cercul. 
Jetul de lapte se subția, apoi se oprea. Bowie nu-l plesni peste 
urechi şi nici nu-l pălmui peste ceafă pentru asta. Nu era de 
acord cu mulgătoarele mecanice, nu credea în mulgătoare 
mecanice, era de părere că mulgătoarele DeLaval dăunau 
vacilor, dar admitea că mulsul manual ţine de talent. Şi aşa 
stând lucrurile, nu puteai pedepsi pe cineva că nu-l are, cum 
nu puteai pedepsi pe cineva că nu e în stare să scrie ceea ce el 
numea poiezie. 

— Da' poţi să crapi lemne, zise el, fără a zâmbi. Pentru asta 
ai talent. 

Blaze crăpă şi cară lemne, umplând lada din bucătărie de 
patru sau cinci ori pe zi. Hubert Bowie avea centrală pe 
păcură, dar refuza să o pună în funcţiune până în februarie, 
pentru că prețul păcurii era atât de mare. Blaze degajă şi 
aleea de treizeci de metri odată ce se porni să ningă, întoarse 
fânul cu furca, curăță în grajd şi frecă podelele doamnei 
Bowie. 

În cursul săptămânii se trezea la cinci pentru a da de 
mâncare la vaci (la patru în dimineţile înzăpezite) şi pentru a 
lua micul dejun înainte să vină autobuzul galben SAD 106 
care-l ducea la şcoală. Soții Bowie nu l-ar fi trimis la şcoală 
dacă ar fi putut, dar nu puteau. 

La Leagănul Hetton, Blaze auzise poveşti şi bune, şi rele 
despre „şcoala în libertate". Majoritatea rele din partea 
băieților mari care frecventau liceul Freeport. Blaze era însă 
prea tânăr pentru a merge la liceu. În timpul şederii lui în 
sânul familiei Bowie, el frecventă şcoala Cumberland District 
A, şi îi plăcea. Îi plăcea de învățătoare. Îi plăcea să înveţe 
poezii pe de rost, să se ridice în picioare la ore şi să recite: 
„Lângă podul strâmb ce torentul traversează...'2 Declama 


aceste poezii în jacheta lui de vânătoare cu carouri roşii şi 
negre (pe care n-o dădea niciodată jos, pentru că uita de ea la 
simulările de incendiu), în pantalonii verzi de flanel şi în 
cizmele de cauciuc verzi. Avea doi metri şi cincisprezece 
centimetri în înălțime, făcându-i pe toți ceilalți din clasa a 
şasea să pară nişte pitici, şi înălțimea îi era întrecută de fața 
lui surâzătoare şi de fruntea scobită. Nimeni nu râdea de 
Blaze atunci când recita poezii. 

Avea mulți prieteni, chiar dacă el, unul, se afla în grija 
statului, şi asta pentru că nu era arțăgos sau bătăios. ŞI nici 
ursuz nu era. În curtea şcolii îi ducea pe toţi în cârcă. Uneori 
ducea până şi trei elevi din clasa întâi o dată. Nu profita 
niciodată de înălțimea lui când jucau „de-a prinselea cu 
mingea". Era atacat de cinci, şase, şapte jucători o dată, se 
clătina, se clătina, de obicei rânjind cu fața scobită întoarsă 
către cer, şi până la urmă cădea ca un turn, spre inevitabila 
veselie a tuturor. Doamna Waslewski, care era catolică, îl văzu 
cărând în spinare elevi de clasa întâi într-o zi, când era de 
serviciu la terenul de joacă, şi de atunci nu-l mai scoase din 
Sfântul Francisc al Celor Mici. 

Doamna Cheney îl ajută la citire, scriere şi istorie. Ea 
înțelese de la început că pentru Blaze matematica (căreia el îi 
spunea mereu aritmetică) era o cauză pierdută. Singura dată 
când a încercat cu el metoda cartonaşelor, Blaze s-a albit la 
față şi femeia a fost convinsă că băiatul mai avea puţin şi ar fi 
leşinat. 

Era încet la minte, dar nu retardat. Până în decembrie, 
progresase de la aventurile de clasă primară ale lui Dick şi 
Jane la poveştile din Drumuri spre oriunde, o lectură de clasa a 
treia. Doamna Cheney îi dădu un teanc de benzi desenate 
clasice legate în coperte cartonate pe care să le ia cu el acasă 
la familia Bowie, însoțindu-le de un bilet pe care scria că 
acelea sunt tema lui de casă. Preferata lui, desigur, a fost 
Oliver Twist, pe care a citit-o iar şi iar până când a învăţat pe 
de rost fiecare cuvinţel. 

Totul a continuat în felul acesta până în ianuarie şi poate 
că ar fi continuat până în primăvară, dacă nu s-ar fi 


întâmplat două lucruri regretabile. Blaze ucise un căţel şi se 
îndrăgosti lulea. 


Ura căţeii, dar una dintre îndatoririle lui era să le dea de 
mâncare. Erau collie cu pedigri, dar hrana de calitate slabă şi 
viața trăită exclusiv în ţarc îi făcuseră urâţi şi nevrotici. 
Majoritatea erau timizi şi se fereau să-i atingi. Săreau la tine, 
lătrând şi mârâind, doar ca apoi să se îndepărteze şi să se 
apropie din alt unghi. Uneori ţi se furişau prin spate. Apoi te 
ciupeau de gambe sau de fese, înainte să apuci să te fereşti. La 
ora mesei, larma era insuportabilă. Hubert Bowie nu se putea 
apropia de ei. Doamna Bowie era, de altfel, singura la care 
veneau. Ea îi alinta cu vocea ei pițigăiată. Purta întotdeauna o 
jachetă roşie, atunci când era înconjurată de căţei, şi aceasta 
era plină de păr roşcat. 

Soții Bowie vindeau foarte puţine animale adulte, dar puii le 
aduceau fiecare câte două sute de dolari primăvara. Doamna 
Bowie îi ţinea predici lui Blaze despre importanța alimentaţiei 
serioase - a hrănirii lor cu ceea ce ea numea „un amestec 
bun". Cu toate aceasta, ea nu le dădea niciodată de mâncare, 
iar ceea ce Blaze le punea în troace era hrană ieftină luată de 
la un magazin specializat din Falmouth. Hrana se numea 
God's Worth. Hubert Bowie o numea uneori Papa leftin şi 
alteori Băşini de Căţel. Dar asta niciodată în preajma soției 
lui. 

Căţeii ştiau că Blaze nu-i plăcea, că se temea de ei şi cu 
fiecare zi deveneau tot mai agresivi față de el. Pe când vremea 
începu să se răcească de-adevăratelea, atacurile lor începură 
să fie suficient de îndrăzneţe, încât să-l ciupească din față. Se 
trezea uneori noaptea din vise în care căţeii făceau front 
comun, îl doborau la pământ şi începeau să-l mănânce de viu. 
Stătea întins în pat după aceste vise, scoțând aburi reci în 
întuneric şi pipăindu-se pentru a se convinge că era întreg. 
Ştia că era, cunoştea diferența dintre vis şi realitate, dar pe 
întuneric diferența aceea părea mai firavă. 

De mai multe ori, atacurile lor îl făcuseră să verse 
mâncarea. Atunci trebuise să o adune cât de bine putea din 


zăpada tasată şi pătată de urină, în timp ce căţeii mârâiau şi 
se luptau pentru ea în jurul lui. 

Treptat, unul câştigă funcţia de conducător în războiul 
nedeclarat împotriva lui. Îl chema Randy. Avea unsprezece 
ani. Avea un ochi cu cataractă. Îl speria de moarte pe Blaze. 
Dinţii lui semănau cu nişte fildeşi îngălbeniţi de bătrâneţe. Pe 
mijlocul capului avea o dungă albă. Se apropia de Blaze 
frontal, drept din față, cu picioarele din spate pompând sub 
blana lui scămoşată. Ochiul sănătos al lui Randy părea să 
ardă, în vreme ce ochiul beteag rămânea complet inexpresiv, 
un bec ars. Ghearele lui smulgeau bulgări mici de zăpadă alb- 
îngălbenită de pe podeaua țarcului. Prindea viteză până când 
părea inevitabil că va sări prin aer la gâtul lui Blaze. Ceilalți 
căţei se agitau deja, ţopăind şi rotindu-se şi mârâind cu botul 
în aer. În ultima clipă, labele lui Randy se înfigeau în pământ, 
împrăştiind zăpadă peste pantalonii verzi ai lui Blaze şi se 
întorcea degrabă, făcând o buclă mare, doar pentru a repeta 
mişcarea. Dar frâna din ce în ce mai târziu, până când ajunse 
destul de aproape încât Blaze să simtă mirosul căldurii şi 
chiar al respirației lui. 

Apoi, într-o seară spre sfârşitul lui ianuarie, ştiu că potaia 
nu va mai frâna. Nu ştia în ce fel atacul acesta era diferit, sau 
de ce, dar era diferit. De data aceasta, Randy era hotărât. Avea 
să sară. lar atunci, ceilalți căţei aveau să-i urmeze repede 
exemplul. Atunci Blaze îşi va trăi cruntele vise. 

Câinele veni, accelerând din ce în ce mai tare, fără zgomot. 
De data aceasta nu înfipse labele în pământ. Nu patină şi nu 
se întoarse. Labele din spate se încordară, apoi se arcuiră. O 
clipă mai târziu, Randy era în aer. 

Blaze avea în mâini două găleți de fier pline cu Dog's Worth. 
Când văzu că Randy era hotărât acum, îl părăsi orice urmă de 
teamă. Lăsă din mâini găleţile chiar în clipa în care Randy se 
opinti. Purta mănugşi de piele găurite la degete. Luă contact cu 
câinele în aer, cu pumnul drept, sub maxilarul lung şi teşit ca 
lama unei lopeţi. Vibraţia îi ajunse până la umăr. Mâna îi 
amorți pe dată, complet. Se auzi un pârâit scurt, crâncen. 


Randy execută o răsucire perfectă de o sută optzeci de grade în 
aerul rece şi ateriza pe spate cu un bufnet. 

Blaze îşi dădu seama că ceilalți căţei tăcuseră doar când 
reîncepură să latre. Luă găleţile de jos, se duse la troacă şi 
răsturnă mâncarea în ea. Întotdeauna, înainte, căţeii se 
îngrămădeau să se apuce de hăpăit, mârâind şi luptându-se 
pentru cele mai bune locuri, când el nici nu apucase încă să 
toarne apă peste ea. Nu putea face nimic în privința asta; totul 
era zadarnic. Acum, când unul dintre pui se grăbi spre troacă, 
cu ochii lui tâmpi scânteind şi cu limba tâmpă atârnând pe o 
parte a botului tâmp, Blaze sări la el cu mâinile înmănuşate şi 
cățeluşul o zbughi în lateral atât de repede, că labele 
alunecară de sub el şi ateriza pe-o rână. Ceilalți se dădură în 
spate. 

Blaze adăugă două găleți de apă de la robinet. 

— Poftim, zise el. S-a muiat. Daţi-i drumu! şi mâncaţi. 

Se duse înapoi să se uite la Randy şi ceilalți căţei dădură 
buzna la troacă. 

Puricii părăseau deja trupul tot mai rece al lui Randy 
pentru a muri în zăpada pătată de urină. Ochiul teafăr acum 
aproape că avea opacitatea celui beteag. Acest lucru stârni în 
Blaze un sentiment de milă şi tristețe. Poate că totuşi cățelul 
doar se juca. Încerca doar să-l sperie. 

Şi chiar era speriat. Cum să nu fie? Va mânca bătaie 
pentru asta. 

Se întoarse la casă cu gălețile goale, cu capul plecat. 
Doamna Bowie era în bucătărie. Proptise în chiuvetă o 
scândură de frecat şi spăla perdele pe ea. Lucrând, cânta un 
imn religios pe vocea ei spartă. 

— A, să nu laşi urme pe podea, băiete! strigă ea, văzându-l. 
Era podeaua ei, dar de spălat o spăla el. În genunchi. 
Supărarea îi umflă pieptul. 

— Randy e mort. M-a atacat. L-am lovit. L-am omorât. 

Mâinile femeii ieşiră iute din clăbuci. Strigă: 

— Randy? Randy! Randy! 

Alergă în cerc, înşfacă sveterul din cuiul de lângă sobă, apoi 
dădu fuga spre uşă. 


— Hubert! ţipă ea după soțul ei. Hubert, o, Hubert! Ce băiat 
rău! Şi apoi, continuând parcă să cânte: 0000000000... 

Îl împinse pe Blaze din calea ei şi fugi afară. Domnul Bowie 
apăru în uşa uneia dintre multele barăci, cu fața lui suptă 
lungită de mirare. Veni la Blaze cu paşi mari şi-l apucă de un 
umăr. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Randy e mort, zise apatic Blaze. M-a atacat şi l-am 
doborât. 

— Aşteaptă numa! aici, zise Hubert Bowie şi se duse după 
soția lui. 

Blaze îşi dădu jos jacheta roşu cu negru şi se aşeză pe 
scăunelul din colț. Zăpada i se topea de pe cizme şi forma o 
baltă. Nu-i păsa. Căldura emanată de sobă îi făcea fața să 
pulseze. El crăpa lemnele. Nu-i păsa. 

Bowie trebui să-şi ajute soția să ajungă înapoi, pentru că ea 
îşi acoperise fața cu şorțul. Plângea zgomotos, cu suspine. 
Ascuţimea vocii ei o făcea să sune ca o maşină de cusut. 

— Du-te în baracă, îi comandă Bowie. 

Blaze deschise uşa. Bowie îl ajută să treacă pragul cu vârful 
cizmei. Blaze căzu pe cele două trepte în curte, se ridică şi se 
duse în baracă. Acolo erau unelte - topoare, ciocane, un 
strung, un polizor, o raboteză, alte lucruri care el nu ştia cum 
se chemau. Erau piese de maşină şi cutii cu reviste vechi. Şi o 
lopată pentru zăpadă cu lamă de aluminiu lată. Lopata lui. 
Blaze se uită la ea şi ceva ce văzu la ea îi făcu ura față de soții 
Bowie să atingă apogeul, puse capacul. Soții primeau o sută 
şaizeci de dolari pe lună pentru că îl ţineau, iar el le făcea 
muncile. Mânca pe sponci. Mâncase mai bine la leagăn. Nu era 
corect. 

Hubert Bowie deschise uşa barăcii şi păşi înăuntru. 

— Acuma o să te biciuiesc, anunţă el. 

— Câinele ăla a sărit la mine. Voia să mă muşte de gât. 

— Nu mai zice nimic. Îţi agravezi doar situaţia. 

În fiecare primăvară, Bowie ducea una dintre vacile lui la 
Freddy, taurul lui Franklin Marstellar, pentru însămânţare. 
Pe peretele barăcii erau un căpăstru pe care el îl numea 


„căpăstrul iubirii" şi o botniță. Bowie îl luă din cui şi îl ţinu de 
botniță, cu degetele petrecute prin grilaj. Curelele de piele 
groasă atârnau spre pământ. 

— Apleacă-te peste bancu' ăla de lucru. 

— Randy a vrut să-mi sară la gât. Vă zic că am avut de ales 
între mine şi el. 

— Apleacă-te peste bancu' ăla de lucru. 

Blaze ezită, dar nu pentru a gândi. Gândirea era un proces 
lung pentru el. În schimb, îşi consultă freamătul instinctului. 

Încă nu venise timpul. 

Se aplecă peste bancul de lucru. Fu biciuit mult timp, şi 
tare, dar el nu plânse. Făcu asta mai târziu, în camera lui. 


Fata de care se îndrăgostise era o elevă de clasa a şaptea de 
la şcoala Cumberland A pe nume Marjorie Thurlow. Avea păr 
bălai şi ochi albaştri şi piept plat. Avea un zâmbet dulce care-i 
făcea colțurile ochilor să se ridice. Pe terenul de joacă, Blaze o 
urmărea din priviri. Îi dădea o senzaţie de gol în stomac, dar 
într-un fel asta era plăcut. Se imagina ducându-i cărțile şi 
apărând-o de răufăcători. Gândurile acestea îi aduceau mereu 
foc în obraji. 

Într-o zi, nu cu mult după incidentul cu Randy şi biciuitul, 
infirmiera districtului veni la şcoală pentru vaccinări. Copiilor 
li se dăduseră formulare cu o săptămână în urmă; părinții 
care voiau ca odoarele lor să primească vaccinul le semnaseră. 
Acum, copiii cu formulare semnate stăteau la rând, agitaţi, la 
intrarea în vestiar. Blaze se număra printre ei. Bowie îl sunase 
pe George Henderson, care făcea parte din comisia şcolară, şi 
întrebase dacă vaccinurile costă ceva. Nu costau, aşa că Bowie 
semnase. 

Margie Thurlow era şi ea la rând. Era extrem de palidă. Lui 
Blaze îi era milă de ea. Îşi dorea să se poată duce în spate şi să 
o ţină de mână. Gândul îi încinse obrajii. Lăsă capul în 
pământ şi îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. 

Blaze era primul în rând. Când infirmiera îi făcu semn să 
intre în vestiar, el îşi dădu jos jacheta cu carouri roşii şi negre 


şi îşi descheie cămaşa la mânecă. Infirmiera scoase acul dintr- 
un sterilizator, îi inspecta vârful, apoi spuse: 

— Descheie-te mai bine şi la cealaltă mânecă, uriaşule. Tu 
iei două. 

— O să doară? întrebă Blaze, descheindu-se la cealaltă 
mânecă. 

— Doar o secundă. 

— Bine, spuse Blaze şi o lăsă să-i înfigă în brațul stâng acul 
scos atunci din sterilizator. 

— Bun. Acum celălalt braţ şi ai scăpat. 

Blaze se întoarse cu partea cealaltă. Femeia îi mai injecta 
nişte lichid cu alt ac în braţul drept. Apoi el ieşi din vestiar, se 
duse înapoi în banca lui şi începu să buchisească o poveste 
din culegerea lui de Lecturi şcolare. 

Când ieşi, Margie avea lacrimi în ochi şi pe față, dar plângea 
cu demnitate. Blaze fu mândru de ea. Când trecu pe lângă 
banca lui în drum spre uşă (cei de clasa a şaptea erau în altă 
sală), el îi adresă un surâs. Şi ea îi surâse înapoi. Blaze 
împături acel surâs, îl puse la loc sigur şi-l păstră ani la rând. 

În recreaţie, tocmai când Blaze ieşea pe uşa care dădea spre 
terenul de joacă, Margie alergă înăuntru pe lângă el, plângând 
cu suspine. Se întoarse cu ochii după ea, apoi păşi încet pe 
terenul de joacă, cu fruntea încrețită, cu chipul îndurerat. Se 
duse la Peter Lavoie, care lovea mingea legată de stâlp cu o 
mână înmănuşată, şi-l întrebă dacă nu ştie ce a pățit Margie. 

— A lovit-o Glen în vaccin, zise Peter Lavoie. Făcu o 
demonstrație pe un băiat care trecea pe acolo, strângând 
pumnul şi lovindu-l repede de trei ori, pac-pac-pac. Blaze 
asistă la aceasta încruntat. Infirmiera minţise. Amândouă 
braţele îl dureau acum tare de la injecții. Îşi simţea muşchii 
mari încordațţi şi striviți. Îi era greu şi numai să se aplece fără 
să strângă din dinţi. lar Margie era fată. Se uită în jur după 
Glen. 

Glen Hardy era un elev masiv din clasa a opta, genul acela 
de elev care va practica fotbalul, apoi se va îngraşă. Avea păr 
roşcat pe care şi-l pieptăna pe spate în valuri mari. Tatăl lui 


era fermier în partea de vest a oraşului şi braţele lui Glen erau 
pline de muşchi. 

Cineva care se juca de-a prinselea îi aruncă lui Blaze 
mingea. El o aruncă jos fără a-l privi şi porni spre Glen Hardy. 

— O, mamă, făcu Peter Lavoie. Blaze o să se ia de Glen! 

Vestea aceasta se împrăştie cu rapiditate. Grupuri de băieţi 
începură să se mişte cu o nepăsare studiată spre locul unde 
Glen şi alți câţiva băieţi mai mari jucau o versiune 
împiedicată, ca nişte troli, de kickball?*. Glen era la minge. O 
rostogolea repede şi dur, făcând-o să sară şi să alunece pe 
pământul înghețat. 

Doamna Foster, care era de serviciu pe terenul de joacă în 
ziua aceea, se afla de cealaltă parte a clădirii, unde-i 
supraveghea pe cei mici la leagăne. Ea nu avea cum să 
intervină, cel puţin la început. 

Glen ridică privirea şi-l văzu pe Blaze că venea spre el. 
Abandonă mingea, îşi înfipse mâinile în şolduri. Ambele echipe 
se destrămară şi formară un semicerc în jurul şi-n spatele lui. 
Erau toţi elevi din clasele a şaptea şi a opta. Niciunul nu era la 
fel de mare ca Blaze. Doar Glen era mai mare. 

Cei de-a patra, a cincea şi a şasea erau strânşi într-un grup 
larg în spatele lui Blaze. Se foiau, îşi potriveau curelele, se 
trăgeau timizi de mănuşi şi murmurau între ei. Băieții din 
ambele tabere aveau întipărite pe chip expresii de-o nepăsare 
absurdă. Lupta nu fusese decisă încă. 

— Ce vrei, puţă bleaga? întrebă Glen Hardy. Avea o voce 
flegmatică. Era vocea unui zeu tânăr suferind de-o răceală de 
iarnă. 

— De ce-ai lovit-o pe Margie Thurlow în vaccin? întrebă 
Blaze. 

— C-aşa am avut chef. 

— Bine, zise Blaze şi se avântă în luptă. 

Înainte să apuce să se apropie, Glen îl lovi de două ori peste 
față - pam-pam - şi lui Blaze începu să-i curgă sânge din nas. 
Apoi Glen se dădu în spate, vrând să-şi menţină avantajul 
distanței. Copiii urlau. 


Blaze scutură din cap. Picături de sânge zburară prin aer, 
stropind zăpada de-o parte şi de cealaltă în faţa lui. 

Glen rânjea. 

— Copilu' nimănui, zise el. Copilu' nimănui, copilu' fără 
creieri al nimănui. 

Îl lovi pe Blaze în mijlocul frunţii lui scobite şi rânjetul i se 
ofili când braţul îi explodă de durere. Fruntea lui Blaze era 
extrem de tare, scobită au ba. 

Un moment uită să se dea în spate şi Blaze îşi aruncă 
pumnul. Nu-şi folosi corpul; îşi folosi doar braţul ca pe un 
piston. Încheieturile degetelor luară contact cu gura lui Glen. 
Glen strigă uimit când buzele i se sparseră de dinţi şi începură 
să sângereze. Ţipetele se întețiră. 

Glen simţi gustul propriului sânge şi uită să se dea în 
spate. Uită să-l ia peste picior pe puştiul ăla urât cu fruntea 
scobită. Se aruncă doar în luptă, lovind cu pumnii haotic, din 
toate direcțiile. 

Blaze se aşeză bine pe picioare şi-l întâmpină. Vag, de la 
mare distanţă, auzea strigătele şi îndemnurile colegilor lui de 
clasă. Îi aminteau de chefnitul câinilor din ţarc în ziua când îşi 
dăduse seama că Randy nu se va mai opri. 

Glen reuşi să-i mai aplice cel puţin trei lovituri zdravene şi 
capul lui Blaze se zdruncină puternic. Icni, inhalând sânge. 
Urechile îi țiuiau. Avântă brațul din nou şi simți vibrația până 
la umăr. Dintr-odată, sângele de la gură i se întinse lui Glen şi 
pe bărbie, şi pe obraji. Scuipă un dinte. Blaze lovi din nou, în 
acelaşi loc. Glen urlă. Făcea ca un copilaş care şi-a prins 
degetele la uşă. Nu mai lovi. Gura lui Glen era ferfeniță. 
Doamna Foster alerga spre ei. Fusta îi zbura, genunchii îi 
pompau şi fluiera din fluieraşul ei argintiu. 

Pe Blaze îl durea foarte tare acolo unde infirmiera îi făcuse 
vaccin, şi-l durea pumnul, şi-l durea capul, dar totuşi lovi din 
nou, lovi cu forța disperării, cu o mână pe care o simțea 
amorțită şi moartă. Era aceeaşi mână pe care o folosise 
împotriva lui Randy, şi lovi la fel de tare cum lovise în ziua 
aceea, în ţarc. Lovitura îl nimeri pe Glen drept în vârful 
bărbiei. Produse un pocnet puternic care-i reduse la tăcere pe 


ceilalți copii. Glen rămase fără puteri, cu ochii dați peste cap. 
Apoi îi cedară genunchii şi se prăbuşi grămadă la pământ. 

L-am omorât, gândi Blaze. O, lisuse, l-am omorât ca pe 
Randy. 

Dar atunci Glen începu să se mişte şi să mormăie din 
fundul gâtului, aşa cum fac oamenii în somn. Şi doamna 
Foster striga la Blaze să se ducă înăuntru. Plecând, Blaze o 
auzi spunându-i lui Peter Lavoie să se ducă la cabinet şi să 
aducă trusa de prim ajutor, să se ducă în pas alergător. 

A fost trimis de la şcoală. Suspendat. I-au oprit sângerarea 
de la nas cu o pungă de gheaţă, i-au aplicat un plasture peste 
ureche şi apoi l-au trimis să facă şase kilometri pe jos până la 
ferma de căţei. La scurtă distanţă, el îşi aminti de punga cu 
mâncare. Doamna Bowie îi punea întotdeauna o felie de pâine 
cu unt de arahide tăiată în două bucăţi pe care le 
suprapunea, şi un măr. Nu era cine ştie ce, dar drumul avea 
să fie lung şi, cum spunea John Cheltzman, ceva este 
întotdeauna mai mult decât nimic, oricum ai privi lucrurile. 

Când se întoarse, nu vrură să-i permită accesul, dar îi 
aduse Margie Thurlow punga. Fata încă avea ochii înroşiți de 
plâns. Părea că ar vrea să spună ceva, dar nu ştia cum. Blaze 
cunoştea sentimentul acela şi-i zâmbi, pentru a-i arăta că era 
în regulă. Ea îi întoarse zâmbetul. Un ochi i se umflase atât de 
tare, că abia îl putea deschide, aşa că o privi cu celălalt. 

Când ajunse la marginea curții şcolii, întoarse capul pentru 
a o mai vedea puţin, dar fata plecase. 


— Du-te-n baracă, zise Bowie. 

— Nu. 

Ochii lui Bowie se căscară. Clătină puţin din cap, ca pentru 
a-şi limpezi gândurile. 

— Ce ai spus? 

— N-ar trebui să mă bateţi cu biciu. 

— Eu hotărăsc asta. Du-te în baracă. 

— Nu. 

Bowie se apropie de el. Blaze se dădu doi paşi în spate şi 
apoi strânse degetele umflate în pumn. Se proțăpi bine în 


picioare. Bowie se opri. Îl văzuse pe Randy. Gâtul lui Randy 
era rupt ca o ramură de cedru după un îngheț năprasnic. 

— Du-te-n camera ta, jigodie proastă ce eşti, zise el. 

Blaze se duse. Se aşeză pe marginea patului. De acolo îl 
auzea pe Bowie cum urla în telefon. Se gândea că ştie la cine 
urla. 

Nu-i păsa. Nu-i păsa. Dar când se gândea la Margie 
Thurlow, îi păsa. Când se gândea la Margie îi venea să plângă, 
aşa cum îi venea uneori să plângă când vedea o pasăre 
singură cuc pe-un fir de telefon. Nu plânse. Citi Oliver Twist, 
în schimb. Îl ştia pe de rost; ştia să reproducă şi cuvintele pe 
care nu le cunoştea. Afară, căţeii hămăiau. Le era foame. Era 
ora mesei. Nu-l chemă nimeni să se ducă să le dea de 
mâncare, deşi s-ar fi dus, dacă i s-ar fi cerut. 

Citi Oliver Twist până când veni după el furgoneta de la 
leagăn. La volan era Legea. Avea ochii roşii de furie. Gura lui 
nu era decât o cicatrice între bărbie şi nas. Soții Bowie statură 
împreună în umbrele lungi ale crepusculului de ianuarie şi se 
uitară după ei când plecară. 

Când ajunseră la Leagănul Hetton, Blaze se simţi năpădit 
de-o incredibilă familiaritate. Îi dădea senzaţia unei cămăşi 
ude. Trebui să se muşte de limbă pentru a se împiedica să 
strige. Trei luni, şi nu se schimbase nimic. Leagănul era 
acelaşi morman de cărămidă roşie, veşnică. Aceleaşi geamuri 
aruncau aceeaşi lumină galbenă peste pământ, afară, doar că 
acum pământul era acoperit de zăpadă. Primăvara, zăpada 
avea să dispară, dar lumina avea să fie aceeaşi. 

În biroul lui, Legea scoase Făcăleţul. Blaze ar fi putut să-l 
ia de la el, dar se săturase să se mai împotrivească. Şi bănuia 
că întotdeauna va fi cineva mai mare, cu un făcăleț şi mai 
mare. 

După ce Legii îi obosi braţul, Blaze fu trimis la dormitorul 
comun din Fuller Hall. John Cheltzman stătea lângă uşă. Un 
ochi al lui era o fantă de carne vânătă, umflată. 

— Salut, Blaze, zise el. 

— Salut, Johnny. Unde ţi-s ochelarii? 


— Sparţi, zise el. Apoi se smiorcăi: Blaze, mi-au spart 
ochelarii! Acuma nu mai pot citi nimic! 

Blaze se gândi la asta. Îl întrista că se afla acolo, dar 
însemna mult pentru el să vadă că Johnny îl aştepta. 

— O să-i reparăm noi. Îi veni o idee. Sau o să ne oferim 
după următorul viscol să mergem în oraş la deszăpezit şi-o să 
punem bani deoparte pentru o pereche nouă. 

— Crezi că am putea face asta? 

— Sigur. Doar tre' să vezi ca să mă poți ajuta la teme, nu? 

— Sigur, Blaze, sigur. 

Împreună formau o echipă. 


10 


Apex Central era un complex comercial mare, pe artera 
principală, care găzduia o frizerie, o sală VFW'%, un magazin 
de menaj, biserica penticostală Apex a Duhului Sfânt, o 
berărie şi un semafor galben pâlpâitor. Se putea ajunge uşor 
pe jos de la casa lui, şi Blaze se duse acolo în dimineaţa zilei 
de după cel de-al doilea jaf la magazinaşul lui Tim & Janet. 
Ținta lui era Apex Hardware, un mic magazin independent de 
unde cumpără o scară de aluminiu extensibilă la prețul de 
treizeci de dolari plus TVA. Avea o etichetă roşie pe care scria 
PREŢ AVANTAJOS. 

O duse în spinare, păşind apăsat pe drumul curățat de 
zăpadă. Nu se uită nici la dreapta, nici la stânga. Nu-i trecu 
prin gând că această achiziție ar putea rămâne în mintea 
vânzătorului. George s-ar fi gândit la asta, dar George nu se 
întorsese încă. 

Scara era prea lungă pentru a încăpea în portbagaj sau pe 
bancheta din spate a Fordului furat, dar reuşi totuşi s-o vâre 
cu un capăt în spatele scaunului şoferului şi cu celălalt scos 
pe geamul pasagerului din față. Odată rezolvată problema 
aceasta, se duse în casă şi deschise radioul pe WJAB, postul 
care emitea până la apusul soarelui. 

— George? 


Niciun răspuns. Fierse cafea, bău o ceaşcă şi se întinse. 
Adormi cu radioul deschis, în timp ce cânta „Phantom 409". 
Când se trezi, era întuneric şi radioul emitea doar bârâituri. 
Era şapte şi un sfert. 

Se ridică şi îşi pregăti ceva de mâncare pentru cină - un 
sandvici cu salam şi o conservă Dole cu bucăţi de ananas. Îi 
plăcea tare mult ananasul la conservă Dole. Ar fi fost în stare 
să mănânce aşa ceva de trei ori pe zi fără să se sature 
vreodată. Înghiţi siropul din trei guri mari, apoi se uită în jur. 

— George? 

Niciun răspuns. 

Se fâţâi de colo-colo, fără astâmpăr. Îi era dor de televizor. 
Radioul nu-i ţinea companie noaptea. Dacă ar fi fost George 
acolo, ar fi putut juca cribbage”. George îl bătea întotdeauna 
pentru că el rata unele suite şi majoritatea combinațiilor de 
cincisprezece (trebuia să ştii aritmetică pentru asta), dar era 
distractiv să muţi piesele pe tablă când în sus, când în jos. Ca 
la o cursă de cai. lar dacă George nu voia asta, puteau oricând 
să amestece patru pachete de cărți şi să joace Război. George 
ar fi jucat Război o jumătate de noapte, bând bere şi vorbind 
despre republicani şi despre cum le trag ei țepe săracilor. („De 
ce? Îţi zic eu de ce. Din acelaşi motiv pentru care câinii îşi ling 
boaşele - pentru ca pot.') Dar acum nu avea nimic de făcut. 
George îi arătase cum se joacă solitaire“, dar Blaze nu-şi 
amintea regulile. Era mult prea devreme ca să răpească 
pruncul. Nu se gândise să fure benzi desenate sau reviste 
deocheate când era la magazinul ăla. 

Până la urmă, se aşeză să citească un număr vechi al X- 
Men. George zicea că X-Men sunt nişte Homo Cotoare, de 
parcă ar fi fost mere, Blaze nu ştia de ce. 

La opt fără un sfert îl fură iar somnul. Când se trezi la 
unsprezece, se simți ameţit şi doar jumătate prezent pe lume. 
Se putea duce acum - până când ar fi ajuns în Ocoma Heights 
ar fi fost trecut de miezul nopţii - dar, ca din senin, nu mai 
ştia dacă voia asta. Ca din senin, părea foarte înfricoşător. 
Foarte complicat. Trebuia să se mai gândească. Să facă 
planuri. Poate reuşea să gândească o cale de-a intra în casă. 


Să arunce o privire. Să se dea drept cineva de la Direcţia de 
Ape sau de la Compania de Lectricitate. Să deseneze o hartă. 

Leagănul gol de lângă sobă îşi râdea de el. 

Adormi din nou şi visă că alerga speriat. Urmărea pe cineva 
pe străzi pustii de la marginea apei, în vreme ce pescăruşii 
zburau în cerc deasupra cheiurilor şi-a depozitelor, în stoluri 
zgomotoase. Nu ştia dacă îl urmărea pe George sau pe John 
Cheltzman. lar când începu să se apropie cât de cât şi silueta 
celui din față se uită peste umăr rânjind sfidător spre el, văzu 
că nu era nici unul, nici altul. Era Margie Thurlow. 

Când se trezi, şedea tot în scaun, era tot îmbrăcat, dar 
noaptea trecuse. WJAB reincepuse să emită. Henson Cargill 
cânta „Skip A Rope'. 


Se pregăti să purceadă la treabă a doua noapte, dar nu făcu 
nimic. Ziua următoare se duse afară şi curăță zăpada pe o 
porțiune lungă şi inutilă până la pădure. Mânui lopata până 
ce rămase fără suflu şi simți gust de sânge în gură. 

Plec în noaptea asta, îşi spuse, dar singurul loc în care se 
duse în noaptea aceea fu magazinaşul din apropiere, pentru a 
vedea dacă nu veniseră noile benzi desenate. Veniseră, şi Blaze 
cumpără trei. Adormi cu a treia în brațe după cină, iar când 
se trezi era miezul nopţii. Tocmai se ridica pentru a merge la 
baie să-şi golească vezica - apoi voia să treacă la treabă -, 
când George se făcu auzit. 


— George? 

— N-ai pic de sânge-n tine, Blaze? 

— Nu! Am... 

— Pierzi vremea aici ca un câine care şi-a prins boaşele în 
uşa cotețului de găini. 

— Ba nu! Nu-i aşa! Am făcut multe chestii. Am luat o scară 
bună... 

— Mda, şi nişte benzi desenate. Te-ai simţit bine lenevind 
aici, ascultând muzica aia de căcat şi citind despre homalăi cu 
superputeri, aşa-i, Blaze? 

Blaze bolborosi ceva. 


— Ce-ai spus? 

— Nimic. 

— Aşa cred şi eu, dacă n-ai curaj s-o spui cu voce tare. 

— Bine... am zis că nu te-a rugat nimeni să te-ntorci. 

— Ce jigodie nerecunoscătoare eşti! 

— Ascultă, George, eu... 

— Am avut grijă de tine, Blaze. Recunosc, n-am făcut-o din 
caritate, ai fost de folos atunci când ai fost folosit cum trebuie, 
dar eu am fost acela care a ştiut cum să facă asta. Sau oare ai 
uitat? N-am mâncat întotdeauna de trei ori pe zi, dar 
întotdeauna am mâncat cel puţin o dată. Am urmărit să-ți 
schimbi hainele şi să te speli. Cine ţi-a spus să te speli naibii 
pe dinți? 

— Tu, George. 

— Lucru pe care acum îl neglijezi, apropo, şi începe să-ţi 
miroasă iar gura ca un şoarece mort. 

Blaze surâse. Nu se putu abține. George ştia să spună 
lucruri nostime. 

— Când ţi-a trebuit o curvă, ţi-am adus-o. 

— Da, şi una dintre ele mi-a dat blenoragie. 

Vreme de şase săptămâni, crezuse că-şi dă duhul când 
urina. 

— Şi te-am dus la doctor, nu? 

— M-ai dus, recunoscu Blaze. 

— Mi-eşti dator cu asta, Blaze. 

— Da' n-ai vrut s-o fac! 

— Da, ei, m-am răzgândit. A fost planul meu şi mi-eşti 
dator. 

Blaze se gândi la asta. Ca de obicei, îi luă mult timp şi 
depuse mult efort. Apoi izbucni: 

— Cum poţi fi dator unui om mort? Dacă ar trece cineva pe 
aici, m-ar auzi că vorbesc singur şi că-mi răspund singur şi ar 
crede că-s nebun! Probabil că chiar îs nebun! Îi veni încă o 
idee: Tu nu poți face nimic cu partea ta! Eşti mort! 

— Şi tu eşti viu? Stai aici, asculți la radio cântecele alea 
răsuflate de cowboy tâmpiţi? Citeşti benzi desenate şi-o freci la 
FECeP 


Blaze roşi şi cobori ochii în podea. 

— O să uiţi şi-o să jefuieşti acelaşi magazin o dată la trei 
sau patru săptămâni, până or să pună poliţişti la pândă şi-o 
să te prindă? Şi-ntre timp, futu-i, stai aici şi te uiţi la pătuţu' 
ăla idiot şi la leagănu' ăla de doi bani? 

— O să fac pătuţu' ăla vreascuri de foc. 

— Uită-te la tine, zise George şi-n vocea lui se simțea ceva 
ce depăşea tristețea. Părea mai degrabă durere. Aceiaşi 
pantaloni zi de zi de două săptămâni? Pete de pişat pe chiloți? 
Tre' să te razi şi tre' musai să te tunzi... stai aici, în baraca 
asta, în mijlocul pădurii, păcatele mele. Nu aşa procedăm noi. 
Nu pricepi? 

— Da' tu ai plecat, protestă Blaze. 

— Pentru că te comportai ca un prost. Dar asta-i o prostie 
şi mai mare. Trebuie să-ți asumi riscul, că altfel te duci pe 
copcă. Primeşti cinci ani aici, şase în altă parte, apoi te agaţă 
cu legea recidivei şi-o să putrezeşti la Shawshank. Un 
prostovan dus cu pluta care n-a avut destulă minte să se spele 
pe dinți sau să-şi schimbe ciorapii. Doar o firimitură printre 
alte firimituri de pe jos. 

— Atunci spune-mi ce să fac, George. 

— Du planul la capăt, asta să faci. 

— Dar dacă mă prind am încurcat-o rău de tot. Pe viaţă. 

Asta îl rodea mai tare decât ar fi vrut să recunoască. 

— La cum te mişti, oricum te paşte asta - n-ai ascultat ce 
ţi-am spus? Şi hei, îi faci țâncului o favoare! Chiar dacă n-o 
să-şi amintească - şi n-o să-şi amintească -, o să aibă cu ce să 
se umfle în pene în fața amicilor lui de la clubul privat pentru 
tot restul vieţii. lar oamenii pe care-o să-i storci de bani, ei 
înşişi au furat banii ăia, doar că nu cu pistolul, ci, aşa cum 
zise Woody Guthrie, cu stiloul. 

— Şi dacă sunt prins? 

— N-o să fii. Dacă ai probleme cu banii - dacă-s însemnați -, 
te duci în Boston şi-l cauţi pe Billy O'Shea. Da' important e să 
te trezeşti odată. 

— Când s-o fac, George? Când? 

— Când te trezeşti. Când te trezeşti. Trezeşti. Trezeşte-te! 


Blaze se trezi. Stătea pe scaun. Toate benzile desenate erau 
pe podea şi el avea încălțările în picioare. O, George. 

Se ridică şi se uită la ceasul ieftin de pe frigider. Era unu şi 
un sfert. Pe un perete era o oglindă stropită cu săpun şi Blaze 
se aplecă pentru a se vedea în ea. Părea hăituit. 

Îşi luă haina şi şapca şi o pereche de mănuşi, şi ieşi. Se 
duse în şopron. Scara era tot în maşină, dar maşina nu mai 
fusese pornită de trei zile şi, înainte să pornească, motorul 
cârâi în gol mult timp. 

Urcă la volan. 

— Am plecat, George. O să meargă ca pe apă. 

Nu primi răspuns. Blaze întoarse şapca pe partea 
norocoasă şi ieşi din şopron în marşarier. Întoarse pe loc din 
mai multe mişcări, după care porni de-a lungul drumului. 
Avea o destinaţie clară. 


11 


Nu întâmpină probleme cu parcarea în Ocoma Heights, cu 
toate că era un cartier intens patrulat de sticleți. George 
gândise această parte a planului cu multe luni înainte să 
moară. Partea aceasta fusese sămânța de la care pornise 
totul. 

Vizavi de proprietatea Gerard, şi cam la o jumătate de 
kilometru pe drum în sus, se afla o clădire-turn mare. 
Oakwood avea opt etaje şi apartamentele erau locuite de 
lucrători prosperi - lucrători foarte prosperi - care îşi 
desfăşurau activitatea în Portland, Portsmouth şi Boston. 
Într-o parte avea o parcare pentru vizitatori, cu poartă. Când 
Blaze opri în fața porții, un bărbat ieşi dintr-o gheretă mică, 
încheindu-şi fermoarul canadienei. 

— La cine aţi venit, domnule? 

— La domnul Joseph Carlton, zise Blaze. 

— Da, domnule, rosti portarul. Nu părea deranjat de faptul 
că acum era aproape ora două dimineața. E nevoie să vă 
anunț sosirea? 


Blaze clătină din cap şi-i arătă un cârd de plastic roşu. 
Fusese al lui George. Dacă portarul spunea că trebuie să sune 
proprietarul - dacă dădea vreun semn de suspiciune -, Blaze 
avea să ştie că nu e bun cardul, că au schimbat culoarea lui 
sau ceva, şi avea s-o şteargă de acolo. 

Portarul însă doar încuviință din cap şi se întoarse în 
gheretă. O clipă mai târziu, braţul hidraulic ridică poarta şi 
Blaze intră în parcare. 

Joseph Carlton nu exista sau cel puțin Blaze aşa credea. 
George spunea că apartamentul de la ultimul etaj era un 
cuibuşor de nebunii închiriat de nişte tipi din Boston, tipi pe 
care el îi numea Irlandezi înțepați. Uneori, Irlandezii înțepați 
țineau acolo întâlniri. Uneori, întâlneau fete care „făceau 
variațiuni”, după spusele lui George. De cele mai multe ori 
jucau pocher la sânge. George participase la vreo şase astfel de 
partide. Avusese acces deoarece crescuse împreună cu unul 
dintre înțepaţi, un gangster încărunţit prematur pe nume 
Billy O'Shea, cu ochi pâcloşi şi buze vineţii. Billy O'Shea îl 
numea pe George Hârâilă, din pricina vocii lui, sau uneori 
doar Hâră. Uneori, George şi Billy O'Shea discutau despre 
puicuţe şi cocoşi. 

Blaze îl însoţise pe George la două astfel de partide cu miză 
mare şi mai că nu-i venise să creadă câți gologani erau 
împrăştiați pe masă. Într-un rând, George câştigase cinci 
miare. Altă dată, pierduse două. Faptul că Oakwood se afla 
aproape de proprietatea Gerard îl făcuse pe George să se 
gândească serios la banii lui Gerard şi la micul moştenitor al 
familiei Gerard. 

Parcarea vizitatorilor era întunecată şi pustie. Zăpada 
curățată sclipea în bătaia unui singur neon. Era strânsă în 
mormane înalte lângă gardul de plasă care despărțea parcarea 
de cei patru acri de parc pustiu din cealaltă parte. 

Blaze cobori din Ford, se duse la uşa din spate şi scoase 
scara. Intrase în acțiune, iar asta era mai bine. Când se 
mişca, uita de orice problemă. 

Aruncă scara peste gardul de plasă. Aceasta ateriza fără 
zgomot, ridicând zăpada în aer. Se cațără după ea, îşi agăţță 


pantalonii într-o sârmă desfăcută şi căzu cu capul înainte în 
zăpada adâncă de un metru. Era amețţit, era extaziat. Se 
zvârcoli un moment şi, străduindu-se să se ridice, lăsă în 
zăpadă silueta unui înger. 

Vâri un braț printre treptele scării şi porni anevoie spre 
drumul principal. Voia să iasă vizavi de locuința Gerard şi 
asupra acestui lucru se concentra. Nu se gândea la urmele pe 
care le lăsa în spate - urmele clare şi late ale ghetelor lui de 
armată. George s-ar fi gândit la asta, dar George nu era acolo. 

Odată ajuns la drum, se opri şi se uită în ambele direcții. 
Nu venea nimic. De cealaltă parte, un gard viu împodobit cu 
zăpadă se ridica între el şi casa cufundată în beznă. 

Traversă drumul în pas alergător, aplecat de spate ca şi 
când aşa ar fi putut trece neobservat, şi azvârli scara peste 
gard. Era pe cale să treacă prin gard, croindu-şi drum cu 
mâinile, când o lumină - provenită de la felinarul cel mai 
apropiat sau poate doar de la stele - făcu să strălucească ceva 
argintiu între rămurelele desfrunzite. Se uită mai atent şi 
simți că-i stă inima în loc. 

Era o sârmă întinsă pe țăruşi metalici subțiri. La trei 
sferturi din înălțimea fiecărui țăruş, sârma trecea printr-un 
conductor de porțelan. Un fir electrificat, deci, la fel ca la 
păşunea familiei Bowie. Probabil că te curenta suficient de 
tare, încât să te facă să-ți dai drumul în pantaloni şi, în 
acelaşi timp, activa o alarmă. Şoferul sau valetul sau altcineva 
ar fi chemat poliția, şi cu asta, basta. Uite-aşa, țaca-paca. 

— George? şopti el. 

Undeva - mai sus pe drum? - o voce şopti: 

— Sari peste ea, fir-ar să fie. 

Se dădu în spate - încă nu venea nimic din nici-o direcţie - 
şi sprintă către gard. Cu o secundă înainte să ajungă la el, 
îndoi picioarele şi sări într-un fel stângaci, crăcănat. Atinse 
vârful gardului şi ateriza cât era de mare în zăpadă, lângă 
scara sa. Piciorul lui, zgâriat superficial de la trecerea peste 
gardul de plasă al clădirii Oakwood, lăsă picături de sânge 
AB-negativ atât pe zăpadă, cât şi pe mai multe rămurele ale 
gardului viu. 


Se ridică şi scrută împrejurimile. Casa era la o sută de 
metri mai încolo. În spatele ei se afla o clădire mai mică. Poate 
un garaj sau o casă de oaspeți. Poate clădirea servitorilor. 
Între cele două construcţii era un teren mare acoperit de 
zăpadă. Acolo avea să fie uşor de reperat, dacă cineva era 
treaz. Blaze ridică din umeri. Dacă era, era. Nu putea face 
nimic în privința asta. 

Apucă scara şi porni cu paşi grei spre umbra protectoare a 
casei. Când ajunse acolo, se ghemui la pământ, recăpătându- 
şi suflul şi căutând semne ale eventualei alarme declanşate. 
Nu văzu nimic. Casa era cufundată în somn. 

La etaj erau zeci de geamuri. Care dintre ele? Dacă el şi 
George îl reperaseră - dacă ştiuse înainte -, acum uitase. Puse 
mâna pe cărămida zidului, aşteptându-se parcă să-i simtă 
respiraţia. Trase cu ochiul pe geamul cel mai apropiat şi văzu 
o bucătărie mare, sclipind de curățenie. Semăna cu sala de 
comandă a navei Enterprise. Becul de veghe de deasupra 
aragazului arunca o lumină blândă peste mobilierul Formica 
şi gresia de pe jos. Blaze se şterse cu palma la gură. Şovăiala 
încerca să-şi facă loc în mintea lui, dar el, pentru a-i zădărnici 
eforturile, se duse înapoi la scară. Orice acțiune, până şi cea 
mai măruntă. Tremura. 

Pe viață, pentru asta! se răsti o voce înlăuntrul său. Pentru 
asta primeşti pedeapsa maximă! Încă mai ai timp, încă mai 
poți... 

— Blaze. 

Fu cât pe ce să-i scape un strigăt. 

— Orice geam. Dacă nu-ţi aminteşti, va trebui să cauţi 
dinăuntru. 

— Nu pot, George. O să răstorn ceva... Or să mă audă şi-or 
să vină şi-or să mă împuşte... sau... 

— Blaze, n-ai încotro. E singura soluție. 

— Mi-e frică, George. Vreau să merg acasă. 

Niciun răspuns. Dar, într-un fel, tocmai acesta era 
răspunsul. 

Respirând sacadat, cu icnete aspre şi reținute care scoteau 
vălătuci de aburi, desfăcu clemele care ţineau în loc extensia 


scării şi o întinse la maximum. Trebui să încerce de două ori 
ca să prindă clemele la loc, deoarece mănuşa care îi acoperea 
mâna lăsa libertate de mişcare doar degetului mare. Stătea 
deja de mult timp în ninsoare şi era alb din cap până-n 
picioare - un om de zăpadă, un Yeti. Pe cozorocul şepcii, încă 
întoarsă pe partea norocoasă, avea chiar o dună mică de 
zăpadă. Şi totuşi, cu excepţia clik-clac-ului produs de cleme şi 
a şuierului moale al respirației sale, era linişte. Zăpada 
amortiza totul. 

Scara era din aluminiu şi era uşoară. O ridică fără 
dificultate. Treapta de sus ajungea chiar sub geamul de 
deasupra bucătăriei. Va putea ajunge cu mâna la opritorul 
acelui geam încă de pe penultima sau antepenultima treaptă. 

Începu să urce şi zăpada se scutură de pe el la fiecare pas. 
Scara se mişcă o dată, făcându-l să încremenească şi să-şi 
țină răsuflarea, dar apoi rămase neclintită. Reîncepu urcarea. 
Văzu cărămizile cum coborau înaintea ochilor lui, apoi 
pervazul geamului. După care privi pe fereastra unui 
dormitor. 

Era un pat dublu. Doi oameni dormeau în el. Chipurile lor 
nu erau decât nişte cercuri albe. Doar două pete, la drept 
vorbind. 

Blaze se uită la ele cu uimire. Uitase complet de teamă. 
Fără absolut niciun motiv - nu se simțea stârnit, ori cel puţin 
nu credea asta - mădularul începu să i se întărească. Fără- 
ndoială, se uita la Joseph Gerard al III-lea şi la soția lui. Se 
uita fix la ei, fără ca ei să ştie. Le scruta neabătut lumea. Le 
vedea birourile, noptierele, patul lor dublu, mare. Vedea o 
oglindă mare, în care încăpeai tot, şi în ea se vedea peel 
însuşi, aşa cum stătea acolo afară, unde era frig. Se uita la ei 
şi ei nu ştiau asta. Trupul lui fremăta de excitare. 

Îşi desprinse ochii şi se uită la opritorul de pe interiorul 
geamului. Era din acela simplu, cu clonţ, uşor de deschis cu 
unealta potrivită, ceea ce George ar fi numit „agăţător”. Sigur, 
Blaze nu avea unealta potrivită, însă nici nu avea nevoie de ea. 
Clonţul era ridicat. 


Sunt nişte grăsuni, gândi Blaze. Sunt nişte republicani 
grăsuni şi cretini. Oi fi eu prost, dar ei îs cretini. 

Depărta cât de mult putu picioarele pe scară, pentru a-şi 
creşte stabilitatea, apoi începu să apese cu mâinile pe geam, 
din ce în ce mai tare. Bărbatul se răsuci în pat de pe o parte pe 
cealaltă, în somn, şi Blaze se opri până când Gerard îşi reluă 
traseul viselor. După care apăsă din nou. 

Începea să creadă că geamul poate fusese blocat în vreun fel 
- că de aceea nu era coborât clonţul -, când acesta se deschise 
puţin de tot. Lemnul scrâşni încet. Blaze luă imediat mâinile 
de pe sticlă. 

Se gândi. 

Va trebui să se grăbească: deschide geamul, intră pe el, 
închide geamul la loc. Altfel, valul de aer rece de ianuarie îi va 
trezi fără doar şi poate. Dar dacă geamul culisant scrâşnea în 
cadru... ei bine, şi asta îi va trezi. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă George de la baza scării. Fă tot 
ce poți. 

Blaze strecură degetele în crăpătura dintre pervaz şi 
canatul ferestrei, apoi ridică. Geamul culisă fără sunet. Puse 
un picior înăuntru, trecu apoi tot corpul, se întoarse şi închise 
geamul. Scrâşni într-adevăr la coborâre şi bocăni când se 
închise de tot. Blaze încremeni ghemuit, temându-se să se 
întoarcă şi să se uite spre pat, cu urechile ciulite ca să prindă 
cel mai slab sunet. 

Nimic. 

Dar o, ba da, erau. Da, erau multe. Respirația, de pildă. Doi 
oameni care respirau aproape la unison, de parcă ar fi mers pe 
o bicicletă cu două locuri. Scârțâitul slab al saltelei. Ticăitul 
unui ceas. Vuietul gros al aerului - acesta se auzea dinspre 
horn. Şi casa însăşi respira. Se aşeza cum făcea de cincizeci 
sau şaptezeci şi cinci de ani. La naiba, poate de o sută. Se 
aşeza pe oasele ei de cărămidă şi lemn. 

Blaze se întoarse şi se uită la ei. Femeia era descoperită 
până la mijloc. Partea de sus a cămăşii de noapte se trăsese pe 
o parte şi i se vedea un sân. Blaze îl privi, fascinat de mişcarea 


lui ascendentă şi descendentă, de felul în care sfârcul se 
întărise atins de curentul scurt de aer... 

— Mişcă-te, Blaze! Hristoase! 

Traversă încăperea cu paşi mari, ca un amant dintr-o 
caricatură care a stat ascuns sub pat, ţinându-şi respirația şi 
cu pieptul umflat ca un colonel într-o altă caricatură. 

O scânteiere aurie. 

Pe unul dintre birouri era un mic triptic, trei fotografii în 
rame aurii dispuse sub formă de piramidă. În cea de jos 
apăreau Joe Gerard al III-lea şi soţia lui narmenă, cu piele 
măslinie. Deasupra lor era al IV-lea, un prunc fără păr, cu 
păturica trasă până sub bărbie. Ochii lui negri erau larg 
deschişi şi priveau lumea pe care venise atât de curând. 

Blaze ajunse la uşă, răsuci clanța şi se opri pentru a 
arunca o privire în spate. Femeia îşi acoperise sânul gol cu o 
mână. Soţul ei dormea mai departe pe spate, cu gura 
deschisă, şi preț de un moment, înainte să sforăie gros şi să 
strâmbe din nas, păru mort. Asta-l făcu pe Blaze să se 
gândească la Randy şi la cum zăcuse Randy pe pământul 
înghețat, cu puricii şi căpuşele părăsindu-i corpul. 

Dincolo de pat, pe pervazul interior al geamului şi pe podea 
se vedea un strat de zăpadă fină, care deja se topea. 

Blaze deschise uşor uşa, pregătit să se oprească la primul 
scârțâit, dar nu se auzi nimic. Se strecură de cealaltă parte 
imediat ce deschiderea îi permise. Afară era un soi de 
combinaţie de hol şi galerie. Pe jos era întins un covor gros, 
minunat la atingere. Închise uşa de la dormitor în urma sa, se 
apropie de forma întunecată a balustradei care înconjura 
galeria şi se uită în jos. 

Văzu o scară ce urca grațios, făcând două răsuciri, dinspre 
un hol larg de la intrare, pe care dispărea din vedere. Podeaua 
lustruită răsfrângea ici-colo raze de lumină. De cealaltă parte 
a holului era o statuie a unei femei tinere. În fața ei, de partea 
lui, era o statuie a unui bărbat tânăr. 

— Lasă statuile, Blaze, şi caută copilul. Scara a rămas 
proptită de zid, afară... 


Una dintre cele două scări cobora la parter pe dreapta, aşa 
că Blaze se întoarse într-acolo şi porni de-a lungul holului. 
Acolo nu se auzea altceva decât şoapta moale a paşilor lui pe 
covor. Nici măcar vuietul hornului nu-l auzea. Era sinistru. 

Deschise încet uşa următoare şi se uită într-o cameră cu o 
masă de scris în mijloc şi cărți pe pereţi - rafturi întregi de 
cărți. Pe masă erau o maşină de scris şi un teanc de hârtii 
peste care era aşezată o piatră neagră, cu aspect sticlos. Pe 
perete era un portret. Blaze desluşi un bărbat cu păr alb şi 
încruntat la chip care părea să spună: Hoţule. Închise uşa şi 
merse mai departe. 

Uşa următoare se deschise spre un dormitor gol cu pat cu 
baldachin. Cuvertura de pe el părea întinsă gata-gata să 
plesnească. 

Simţind că încep să curgă apele pe el, merse mai departe. 
De obicei, aproape nu-l interesa trecerea timpului, dar acum 
era altfel. De cât timp se afla în casa aceea luxoasă şi 
adormită? Cincisprezece minute? Douăzeci? 

A treia cameră era ocupată de alt cuplu care dormea. 
Femeia gemea în somn şi Blaze închise uşa repede. 

Dădu colțul. Şi dacă va trebui să urce la etajul al doilea? 
Gândul îl umplu de acea groază pe care o simţea în rarele lui 
coşmaruri (acestea erau de obicei despre Leagănul Hetton sau 
despre familia Bowie). Ce va spune dacă s-ar aprinde luminile 
chiar acum şi ar fi prins? Ce ar putea spune? Că a venit să 
fure argintăria? Argintăria nu se afla la primul etaj, şi un 
prostovan ştia asta. 

Pe latura scurtă a holului era o singură uşă. O deschise şi 
dădu cu ochii de camera copilului. 

Rămase prostrat o clipă lungă, nevenindu-i să creadă că 
ajunsese atât de departe. Nu era o iluzie deşartă. O putea face. 
Gândul acesta îl făcu să-i vină să fugă. 

Pătuţul era aproape identic cu cel pe care îl cumpărase el. 
Pe pereţi erau personaje Disney. Mai erau o masă de schimbat, 
un raft doldora de creme şi unguente şi un dulăpior vopsit 
într-o culoare aprinsă. Poate roşu, poate albastru. Blaze nu-şi 
dădea seama pe întuneric. În pătuţ era un copilaş. 


Acum era ultima lui şansă să fugă, şi ştia asta. În clipa 
aceea, putea încă să se facă nevăzut pe nesimţite, aşa cum 
venise. Ei nu aveau să ghicească niciodată ce a fost pe cale să 
se întâmple. Dar el va şti. Poate că va intra şi va pune mâna 
sa mare pe fruntea micuță a copilaşului, apoi va pleca. În 
clipa aceea, se văzu peste douăzeci de ani, citind numele lui 
Joseph Gerard al IV-lea în pagina mondenă a ziarului, ceea ce 
George numea ştiri despre curve bogate şi gloabe smiorcăite. 
Va fi şi fotografia unui tânăr în smoching la braț cu o 
fetişcană în rochie albă. Fetişcana va avea în mână un buchet 
de flori. În articol se va spune unde anume s-au căsătorit şi 
unde vor pleca în luna de miere. El se va uita la poză şi îşi va 
spune: O, băiete. O, băiete, n-ai bănuit nici-o clipă. 

Dar când intră în cameră, ştiu că era pe bune. 

Uite-aşa procedăm noi, George, îşi spuse. 

Copilaşul dormea pe burtă, cu capul întors pe o parte. 
Mânuţa îi era pitită sub obraz. Respirația lui mişca sus-jos 
păturica de pe el în cicluri scurte. Avea căpşorul acoperit cu 
puf, doar atât. Lângă el, pe pernă, era o suzetă roşie. 

Blaze întinse mâna spre el, apoi o trase înapoi. 

Dacă începea să plângă? 

În aceeaşi clipă observă ceva care-i ridică inima în gât. Era 
un interfon mic. Difuzorul probabil se afla în camera mamei 
sau a bonei. Dacă bebeluşul plângea... 

Încet, încet, Blaze întinse mâna şi apăsă butonul de 
închidere. Ledul roşu de deasupra se stinse. Atunci, el se 
întrebă dacă nu exista cumva o sonerie sau altceva care să se 
declanşeze la închiderea aparatului. Ca avertizare. 

Atenţie, mamă. Atenţie, bonă. Interfonul e scos din funcțiune 
pentru că l-a închis un răpitor mare şi prost. E un răpitor prost 
în casă. Hai să vezi. la arma cu tine. 

Dă-i drumul, Blaze. Fă tot ce poți. 

Blaze trase adânc aer în piept şi îl eliberă. Apoi desfăcu 
păturica şi, ridicând copilul, o înfăşură în jurul lui. Îl ţinu cu 
tandreţe în braţe. Pruncul scânci şi se întinse. Întredeschise 
ochii. Ugui. Apoi închise ochii şi trupşorul i se relaxa. 

Blaze expiră. 


Se întoarse, se duse înapoi spre uşă, ieşi înapoi pe coridor şi 
îşi dădu seama că părăsea camera copilului şi, în acelaşi timp, 
traversa o graniță. Nu mai putea spune că era un simplu 
spărgător. Avea în braţe obiectul fărădelegii lui. 

Era imposibil să cobori scara mobilă cu un copil adormit, 
aşa că Blaze nici nu luă varianta aceasta în calcul. Se 
îndreptă spre casa scărilor. Pe coridor era covor, însă pe trepte, 
nu. Primul lui pas pe cea dintâi treaptă de lemn lăcuit se auzi 
tare, grăitor şi neamortizat. Se opri cu urechile ciulite, cu 
simțurile ascuţite de anxietate, dar toți ai casei dormeau în 
continuare. 

Acum însă nervii începeau să-l lase. Copilul părea să-i fie 
tot mai greu în braţe. Panica îi şubrezea voința. Aproape că 
vedea mişcări cu colțul ochilor - mai întâi într-o parte, apoi în 
cealaltă. La fiecare pas se aştepta să simtă copilul că se mişcă 
şi să-i audă plânsetul. Şi odată pornit, ţipetele lui aveau să 
trezească toată casa. 

— George... murmură el. 

— Umblă, zise George de jos. Ca-n bancul ăla vechi. Umblă, 
nu alerga. Vino spre sunetul vocii mele, Blazeişor. 

Blaze începu să coboare scările la pas. Era imposibil să nu 
faci zgomot, dar măcar paşii lui nu mai scoteau sunetul acela 
oribil pe care îl scoseseră prima dată. Copilaşul se zgâlțâia. 
Nu-l putea ţine perfect nemișcat oricât ar fi încercat. Până 
acum pruncul nu se trezise, dar în orice minut, în orice 
secundă... 

Numără. Cinci paşi. Şase. Şapte. Opt lei paralei. Era o scară 
foarte lungă. Bănuia că fusese făcută pentru ca muieruşte 
împopoţonate în haine viu colorate să o poată urca şi cobori 
cu importanță la baluri cochete ca în Pe aripile vântului. 
Şaptesprezece. Optsprezece. Nouă... 

Era ultima treaptă şi, luat pe nepregătite, piciorul lui 
bocăni iarăşi: Buf! Capul copilaşului tresaltă. Scoase un 
singur scâncet. Sunetul se auzi foarte tare în nemişcarea din 
casă. 

La etaj se aprinse o lumină. 


Blaze făcu ochii mari. Simţi un val de adrenalină în piept şi 
în pântece, care-l făcu să se crispeze şi să strângă pruncul în 
braţe. Se convinse să se detensioneze - puţin - şi păşi la umbra 
scărilor. Acolo, rămase neclintit, cu chipul contorsionat de 
teamă şi groază. 

— Mike? răsună o voce adormită. 

Picioare în papuci de casă veniră târşâit la balustrada de 
deasupra lui. 

— Mikey-Mike, tu eşti? Tu eşti, răutate mică? 

Vocea era chiar deasupra, vorbea pe un ton forțat şoptit, să- 
nu-i-trezim-pe-ceilalți. Era o voce de persoană bătrână, o voce 
rugătoare. 

— Dacă spargi vreo vază, mama o să-ți dea bătăiță. 

Dacă pruncul plângea acum... 

Vocea de deasupra lui Blaze murmură ceva prea horcăit 
pentru ca el să poată desluşi ce spunea, după care picioarele 
în papuci de casă se îndepărtară. Urmă o pauză - păru lungă 
de o sută de ani - şi apoi o uşă se închise încet, făcând lumina 
să dispară. 

Blaze rămase  nemişcat, încercând să-şi controleze 
instinctul de-a tremura. Dacă tremura îl putea trezi pe prunc. 
Dacă tremura, mai mult ca sigur micuțul s-ar fi trezit. Încotro 
era bucătăria? Cum va lua scara mobilă şi copilul în acelaşi 
timp? Dar gardul electrificat, cum îl va trece? Ce... cum... 
unde... 

Pentru a reprima aceste întrebări, se puse în mişcare, 
strecurându-se pe coridor în sus, aplecat peste copilul înfăşat, 
ca un vagabond care-şi poartă sacul de dormit. Văzu o uşă 
dublă de sticlă întredeschisă. Dincolo de ea sclipea pardoseala 
de gresie lustruită. Pătrunse pe ea şi se văzu într-o sufragerie. 

Era o încăpere somptuoasă, cu o masă de mahon făcută să 
țină curcani de zece kilograme la Ziua Recunoştinţei şi fripturi 
aburinde în după-amiezile de duminică. În spatele uşițelor de 
sticlă ale unui bufet înalt, fistichiu, străluceau porțelanuri. 
Blaze merse mai departe ca un spectru, fără a se opri, dar şi 
aşa vederea mesei celei mari şi a scaunelor cu speteze înalte, 
ca nişte străjeri, trezi în sânul lui sămânța revoltei. Cândva 


frecase podele de bucătărie stând în genunchi, iar George 
spunea că sunt mulți ca el. Şi nu doar în Africa. George 
spunea că oamenii de teapa soților Gerard se prefăceau că cei 
ca el nu sunt acolo. Ei bine, n-au decât să pună o păpuşă în 
pătuțul de la etaj şi să pretindă că-i un copil adevărat. N-au 
decât să pretindă asta, dacă ştiu atât de bine să se prefacă. 

În celălalt capăt al sufrageriei era o uşă batantă. Intră pe 
ea. Apoi se văzu în bucătărie. Uitându-se pe geamul împodobit 
cu flori de gheață de lângă sobă, văzu picioarele scării sale 
mobile. 

Se uită în jur după un loc unde să aşeze copilul până ce el 
deschidea geamul. Tejghelele erau late, dar poate nu destul de 
late. Şi nu-i plăcea ideea de-a pune un copil pe sobă, chiar 
dacă soba era stinsă. 

Ochii îi căzură pe un coş de cumpărături de modă veche, 
atârnat într-un cârlig pe uşa cămării. Părea suficient de 
încăpător şi avea toartă. Avea şi margini înalte. Îl luă jos şi-l 
puse pe o măsuţă cu rotile care stătea lângă un perete. Îl 
culcuşi pe copil în el. Băiețelul abia se mişcă în somn. 

Acum geamul. Blaze îl ridică şi se trezi nas în nas cu un 
geam de furtună. La etaj nu fuseseră geamuri de furtună, însă 
acesta era prins în şuruburi direct în ramă. 

Începu să deschidă dulapuri. În cel de sub chiuvetă găsi un 
teanc ordonat de cârpe pentru şters vasele. Luă una. Avea 
imprimat pe ea un vultur american. Blaze şi-o înfăşură pe 
mâna înmănuşată şi lovi panoul de jos al geamului de 
furtună. Sticla se sparse relativ fără zgomot, lăsând o gaură 
mare, zimțată. Blaze începu să înlăture cioburile care radiau 
spre centru aidoma unor mari săgeți de sticlă. 

— Mike? 

Aceeaşi voce. Strigând în surdină. Blaze încremeni. 

Nu se mai auzea de la etaj. Se auzea... 

— Mikey, ce-ai răsturnat? 

„„„din capătul holului şi se apropia... 

— O să trezeşti toată casa, băiat rău. 

„„. ŞI se tot apropia... 

— O să te pun în pivniţă înainte să-ţi dai în petic. 


Uşa se deschise şi silueta unei femei intră îndărătul unei 
lanterne în formă de lumânare. Blaze întrezări ca prin ceaţă o 
femeie bătrână, care păşea încet, încercând din răsputeri să 
nu facă zgomot. Avea bigudiuri; capul ei, reliefat de lumină, 
semăna cu ceva ieşit dintr-un film science fiction. Atunci, 
femeia îl văzu. 

— Cine... 

Doar acest cuvânt. După care partea de creier care se ocupa 
de urgenţe, o parte bătrână, dar încă vie, hotări că, în această 
situație, nu ajuta să vorbească. Trase aer în piept pentru a 
țipa. 

Blaze o lovi. O lovi la fel de tare cum îl lovise pe Randy, la fel 
de tare cum îl lovise pe Glen Hardy. Nu se gândi la asta; 
acționa sub impulsul momentului. Bătrâna căzu grămadă la 
pământ, cu lanterna sub ea. Se auzi un clinchet înfundat 
când becul lanternei se sparse. Trupul femeii zăcea răsucit 
jumătate de-o parte a uşii batante şi jumătate de cealaltă. 

Se auzi un mieunat slab, rugător. Blaze icni şi ridică 
privirea. Ochi verzi îl scrutau de pe frigider. 

Blaze se întoarse din nou spre geam şi înlătură cioburile 
rămase. Când termină, ieşi pe gaura pe care o făcuse în 
jumătatea de jos a geamului de furtună şi ascultă. 

Nimic. 

Încă. 

Bucăţi de sticlă scânteiau acuzator în zăpadă, ca visul unui 
răufăcător. 

Blaze trase scara de lângă clădire, eliberă clemele, o plie. 
Aceasta scoase un scrâşnet înfiorător care-l făcu să-i vină să 
strige. Odată clemele prinse din nou, ridică scara pe sus şi 
porni în alergare. leşi din umbra casei şi era la jumătatea 
peluzei, când îşi dădu seama că uitase copilul. Era încă pe 
măsuța cu rotile. Brațul care ţinea scara pierdu orice simț şi 
scara căzu în zăpadă. Blaze se întoarse şi se uită pe unde 
venise. 

La etaj era aprinsă o lumină. 

Un moment, Blaze fu doi oameni. Unul gonea către drum - 
mâncând pământul, ar fi spus George - şi celălalt se întorcea 


spre casă. Un moment, nu se putu decide. Apoi se întoarse, 
mişcându-se repede, încălțările lui ridicând în aer norişori de 
zăpadă. 

Îşi tăie mănuşa şi se crestă în palmă într-un ciob de sticlă 
rămas în rama geamului. Mai că nu simți. După care era 
iarăşi înăuntru, bâjbâia după coş. Îl apucă, mişcându-l 
periculos de tare, aproape scăpând copilul din el. 

La etaj, o toaletă răsună ca un tunet. 

Cobori coşul pe zăpadă şi se duse după el, aruncând o 
privire îndărăt spre forma inertă de pe podea. Luă coşul şi o 
zbughi. 

Se opri doar cât să ia scara mobilă la subsuoară. Apoi 
alergă spre gardul viu. Acolo, se opri şi se uită la copil. Acesta 
încă dormea liniştit. Joe al IV-lea nu avea habar că fusese luat 
din sânul familiei. Blaze se uită înapoi spre casă. Lumina de la 
etaj se stinsese. 

Puse coşul în zăpadă şi aruncă scara peste gard. Un 
moment mai târziu apărură lumini pe şosea. 

Dacă era un poliţist? lisuse, dacă era? 

Rămase la umbra gardului, mult prea conştient de urmele 
pe care le lăsase pe peluză. Precis se vedeau foarte bine, căci 
erau singurele urme de acolo. 

Lumina farurilor crescu, străluci puternic un moment, apoi 
se stinse fără a încetini. 

Blaze se ridică, îşi luă coşul - acum era coşul lui - şi se 
apropie de gard. Dând la o parte ramurile de sus cu brațul, 
reuşi să ridice coşul pe deasupra şi să-l pună jos de cealaltă 
parte. Doar că nu putu să-l aşeze direct pe sol. Trebui să-l lase 
să cadă vreo jumătate de metru. Coşul bufni surd în zăpadă. 
Pruncul îşi găsi degetul mare şi începu să-l sugă. La lumina 
unui felinar, Blaze îi vedea buzele cum se țuguiau şi se 
relaxau. Se țuguiau şi se relaxau. Aproape ca o gură de peşte. 
Frigul crunt al nopţii nu ajunsese încă la el. Din păturică nu 
se ițeau decât căpşorul şi mânuțţa aceea grăsulie. 

Blaze sări peste gard, îşi luă scara şi culese coşul de pe jos. 
Traversă drumul în pas grăbit, aplecat de spate. Apoi străbătu 
câmpul pe diagonală, ca la venire. La gardul de plasă care 


împrejmuia parcarea Oakwood, puse iarăşi scara în picioare 
(de data aceasta nu trebui să o deschidă) şi urcă pe ea cu 
coşul în mână. 

Trecu un picior dincolo de gard şi rămase aşa, parcă în şa, 
cu coşul în echilibru pe picioarele încordate, conştient că dacă 
ar fi alunecat, boaşele sale ar fi avut o surpriză de zile mari. 
Trase scara dintr-o singură mişcare iute, strângând din dinți 
şi încordându-şi şi mai tare picioarele. Scara se clătină un 
moment, îşi pierdu echilibrul şi căzu de partea cu parcarea. Se 
întrebă dacă nu-l vedea cineva acolo sus, dar aceasta era o 
întrebare prostească. Şi dacă-l vedea cineva, nu putea să facă 
nimic. Acum simțea tăietura din palmă. Pulsa. 

Îndreptă scara, apoi echilibra coşul pe ultima treaptă, 
ținându-l cu o mână în timp ce el puse piciorul pe o treaptă 
inferioară. Scara se mişcă puţin şi el se opri. Apoi se aşeză. 

Cobori scara cu coşul în mână. Jos, luă scara iarăşi la 
subsuoară şi traversă spre locul unde era oprit Fordul. 

Puse copilul pe scaunul copilotului, deschise portiera din 
spate şi băgă scara înăuntru. După aceea urcă la volan. 

Numai că nu-şi găsea cheia. Nu era în niciun buzunar de la 
pantaloni. Nici în cele ale hainei. Se temea că o pierduse când 
căzuse şi că va trebui să treacă iarăşi gardul pentru a o căuta, 
când o văzu în contact. Uitase să o ia cu el. Spera că George 
nu observase asta. Dacă aşa era, Blaze nu avea de gând să-i 
spună. Nici într-un milion de ani. 

Porni maşina şi puse coşul în locul pentru picioare din 
dreapta. Apoi conduse până la ghereta aceea mică. Paznicul 
ieşi din ea. 

— Plecați devreme, domnule. 

— Am avut cărți proaste, zise Blaze. 

— O păţesc şi cei mai buni. Noapte bună, domnule. Mult 
noroc data viitoare. 

— Mersi, spuse Blaze. 

Se opri la drum, se uită în ambele direcţii, apoi vira spre 
Apex. Respectă cu strictețe toate limitările de viteză, dar nu 
văzu nici măcar o maşină de poliție. 


Tocmai când intra pe aleea casei lui, copilaşul Joe se trezi şi 
începu să plângă. 


12 


Odată întors la Leagănul Hetton, Blaze nu mai făcu 
probleme. Îşi ţinu capul în pământ şi gura închisă. Băieţii care 
erau mari atunci când el şi John erau mici fuseseră plasați, 
plecaseră să lucreze, plecaseră la şcoli profesionale sau 
intraseră în Armată. Blaze mai crescu şapte centimetri în 
înălțime. Îi apăru păr pe piept şi-i crescu des în zona 
inghinală. Asta îi aduse invidia celorlalți băieți. Merse la liceul 
Freeport. Era în ordine, pentru că acolo nu-l puneau să învețe 
aritmetică. 

Contractul lui Martin Coslaw fu reînnoit şi continuă să 
urmărească mişcările lui Blaze fără să zâmbească, cu ochi de 
vultur. Nu-l mai chemă pe Blaze în biroul lui, cu toate că 
Blaze ştia că asta îi stătea în puteri. lar dacă Legea îi spunea 
să se aplece şi să ia bătăiță, Blaze ştia că aşa va face. 
Alternativa era Centrul de Reeducare North Windham, adică o 
şcoală de corecție. Auzise că la şcoala de corecție băieţii erau 
de-a dreptul biciuiți - ca pe corăbii - şi uneori puşi într-o cutie 
mică de metal numită Conserva. Blaze nu ştia dacă lucrurile 
acestea erau adevărate şi nu dorea să afle. Ştia doar că îi era 
teamă de şcoala de corecție. 

Dar Legea nu-l mai chemă niciodată să-i dea bătăiță şi 
Blaze nu-i dădu niciodată vreun motiv pentru asta. Mergea la 
şcoală cinci zile pe săptămână şi principalul său contact cu 
directorul deveni vocea Legii, care urla în difuzoare la prima 
oră a dimineţii şi înainte de stingere, seara. La Leagănul 
Hetton, ziua începea mereu cu ceea ce Martin Coslaw numea 
omilie (omilie pijftie, zicea uneori John când avea chef de 
glume) şi se încheia cu un verset din Biblie. 

Viața merse mai departe. Dacă ar fi vrut, ar fi putut deveni 
Regele Băieţilor, dar nu voia asta. Nu era croit pentru a 
conduce. Numai pentru a conduce nu era croit. Încerca totuşi 
să se poarte frumos cu ceilalți. Încerca să se poarte frumos cu 


ei chiar şi atunci când îi anunţa că le va crăpa capetele dacă 
nu-l lăsau în pace pe prietenul lui, Johnny. La scurt timp 
după întoarcerea lui Blaze, ceilalți chiar îl lăsară în pace. 

Apoi, într-o noapte de vară când Blaze avea paisprezece ani 
(şi arăta cu şase ani mai bătrân, dacă lumina bătea cum 
trebuie), se întâmplă ceva. 

În fiecare seară de vineri, băieţii erau duşi în oraş cu un 
autobuz galben vechi, pe considerentul că, în grup fiind, nu 
vor avea prea multe AD-uri - abateri disciplinare. Unii 
hoinăreau pur şi simplu fără ţintă pe strada principală, sau 
şedeau în piața centrală, sau se duceau pe o alee ca să 
fumeze. Era o sală de biliard, dar lor le era interzis accesul. 
Mai era şi un cinematograf cu vechituri, Nordica, iar băieții 
care aveau destui bani ca să-şi cumpere bilet se duceau să 
vadă cum arătau în tinerețe Jack Nicholson, Warren Beatty 
sau Clint Eastwood. Unii băieți îşi câştigau banii împărțind 
ziare. Alţii tundeau peluze vara şi curățau zăpada iarna. Unii 
lucrau chiar la leagăn. 

Blaze devenise unul dintre aceştia. Avea statura unui om în 
toată firea - unul mare - şi şeful întreținerii îl angajase pentru 
trebuşoare mărunte. Martin Coslaw poate că s-ar fi împotrivit, 
dar Frank Therriault nu-i dădea raportul înfumuratului ăluia. 
Îi plăceau umerii laţi ai lui Blaze. Om tăcut el însuşi, lui 
Therriault îi plăcea şi felul lui Blaze de-a spune da şi nu, şi 
cam atât. Pe deasupra, băiatul nu se ferea de munci grele. 
Urca scara toată după-masa cu pachete de şindrilă Bird şi 
saci de ciment de cincizeci de kilograme în brațe. Muta 
mobilierul din sălile de curs şi fişete de la un etaj la altul, fără 
a crâcni. Şi nu se dădea bătut. Cel mai bun lucru? Părea 
absolut mulțumit cu un dolar şaizeci pe oră, ceea ce-i 
permitea lui Therriault să-şi vâre în buzunar şaizeci de dolari 
în plus în fiecare săptămână. La un moment dat, i-a cumpărat 
soției lui un sveter de caşmir foarte elegant. Avea gât larg, care 
expunea umerii. Doamna a fost încântată. 

Şi Blaze era încântat. Câştiga binişor, treizeci de dolari pe 
săptămână, adică mai mult decât suficient pentru biletul de 
cinema, plus popcorn, acadele şi sucuri cât putea duce. i 


cumpăra bilet şi lui John, vesel, fără să stea pe gânduri. Ar fi 
fost bucuros să-i ofere şi toate bunătăţile acelea de mâncat, 
dar lui John, de obicei, filmul îi ajungea. Îl urmărea cu nesaţ, 
cu gura căscată. 

Întors la Hetton, John începea să scrie poveşti. Erau 
istorisiri împiedicate, compilate după filmele pe care le viziona 
cu Blaze, însă începură să-i aducă o anume popularitate în 
rândul celor de seama lui. Celorlalți băieți nu le plăcea dacă 
erai deştept, dar admirau un fel anume de deşteptăciune. Şi le 
plăceau poveştile. Erau înfometați după poveşti. 

Cu ocazia unei astfel de excursii, văzură un film cu vampiri 
intitulat A doua venire. Versiunea lui John Cheltzman a 
acestui clasic se sfârşea când contele Igor Yorga decapita o 
tânără seminudă cu „sâni fremătători, mari cât doi pepeni" şi 
sărea în râul Yorba cu căpățâna ei la subsuoară. Numele 
straniu-patriotic al acestei clasice poveşti rămase 
nedescoperită era Ochii lui Yorga sunt ațintiți asupra ta. 

Dar în seara cu pricina John nu vru să vină, cu toate că 
rula un alt film horror. Avea pântecăraie. Fusese la toaletă de 
cinci ori în dimineața şi după-amiaza aceea, chiar dacă băuse 
o jumătate de sticlă de Pepto de la infirmerie (o debara 
supraevaluată, la primul etaj). Nu credea că terminase încă. 

— Haide, îl îndemnă Blaze. Au o budă mişto la Nordica, la 
parter. M-am căcat şi eu o dată acolo. N-o să ne aşezăm 
departe de ea. 

Astfel convins, înfruntând furtuna din măruntaiele sale, 
John urcă în autobuz cu Blaze. Se aşezară în față, lângă şofer. 
În definitiv, acum ei erau aproape „cei mari”. 

John n-a avut nimic în timpul clipurilor de prezentare a 
filmelor viitoare, dar tocmai când logoul Warner Bros apăru pe 
ecran, se ridică în picioare, se strecură pe lângă Blaze şi porni 
pe interval în sus cu un mers împleticit. Blaze îl înțelegea, dar 
asta era viaţa. Îşi întoarse atenţia la ecranul unde o furtună 
de praf sufla într-un loc ce părea să fie deşertul Maine, dar cu 
piramide. În scurt timp era cufundat adânc în poveste şi se 
încrunta de concentrare. 


Când John se aşeză iarăşi lângă el, abia îl observă până 
când John începu să-l tragă de mânecă şi să-i şoptească: 

— Blaze! Blaze! Pe toţi dracii, Blaze! 

Blaze ieşi din lumea filmului ca dintr-un somn scurt. 

— Care-i baiu'? Ţi-e rău? Ai făcut pe tine? 

— Nu... nu. Uită-te la asta! 

Blaze se uită atent la ceea ce ţinea John cu puţin sub 
nivelul scaunelor. Era un portmoneu. 

— Hei! De unde... 

— Şşş! făcu cineva din fața lor. 

— „ai asta? termină Blaze în şoaptă. 

— De la baie! răspunse John tot în şoaptă. Tremura de 
emoție. Probabil că i-a căzut cuiva din pantaloni când s-a 
aşezat să facă treaba mare! Sunt bani în el! Mulţi bani! 

Blaze luă portmoneul şi îl ţinu astfel încât să nu-l vadă 
nimeni. Deschise compartimentul pentru bancnote. Simţi un 
gol în stomac. Apoi simţi golul că se umflă şi că i se ridică în 
gât. Compartimentul pentru bancnote era plin de mălai. Una, 
două, trei bancnote de cincizeci de dolari. Patru de douăzeci. 
Două de cinci. Câteva de unu. 

— Nu pot să-i număr, şopti el. Câţi sunt? 

Vocea lui John se ridică într-o notă uşoară de triumf, dar 
nimeni n-o auzi. Monstrul o urmărea pe fata în pantaloni 
scurți maro şi publicul țipa de fericire. 

— Două sute patruzeci şi opt de gologani! 

— Iisuse, făcu Blaze. Mai ai ruptura aia în căptuşeala 
hainei? 

— Sigur. 

— Bagă-i acolo. S-ar putea să ne percheziționeze la ieşire. 

Dar nu-i percheziționa nimeni. Şi John se vindecă de 
pântecăraie. Probabil că înghețase rahatul în el de frică, 
găsind atâta amar de bani. 


Luni dimineaţă, John cumpără un exemplar al Portland 
Press Herald de la Stevie Ross, care distribuia presa. El şi 
Blaze se duseră în spatele magaziei de scule şi-l deschiseră la 
rubrica de anunțuri. John spuse că acolo trebuie să se uite. 


Obiectele pierdute şi găsite erau la pagina 38. Şi acolo, între 
un PIERDUT pudel francez şi un GASIT pereche mănuşi 
femeieşti, se afla acest anunţ: 


PIERDUT Portmoneu bărbătesc de piele neagră 

cu inițialele RKF imprimate lângă 

compartimentul pentru fotografii. Dacă-l găsiți, 
sunați la 555-0928 sau scrieţi la redacția acestui ziar. 
SE OFERĂ RECOMPENSĂ. 


— Recompensă! exclamă Blaze şi îl lovi pe John cu pumnul 
în umăr. 

— Mda, zise John. Îşi masă locul în care îl lovise Blaze. Deci 
îl sunăm pe tip şi el ne dă zece dolari, plus un mângâiat pe 
creştet. MB. 

Asta însemna „mare brânză". 

— Oh! 

În mintea lui Blaze, cuvântul RECOMPENSĂ era scris cu 
litere de aur mari de un metru. Acum se nărui într-un maldăr 
de moloz. 

— Şi-atunci ce facem cu el? 

Era prima dată când căuta îndrumare din partea lui 
Johnny. Două sute patruzeci şi opt de dolari reprezentau o 
problemă năucitoare. Dacă aveai douăzeci şi cinci de cenți, îţi 
cumpărai o cola. Cu doi dolari intrai la film. Mai mult chiar, 
cu puţin noroc, Blaze bănuia că puteai lua autobuzul până la 
Portland şi să vezi filmul acolo. Dar pentru o sumă atât de 
mare, imaginaţia lui claca. Nu se putea gândi decât la haine. 
Lui Blaze nu-i păsa de haine. 

— Hai să fugim, propuse John. Faţa lui îngustă era 
luminată de emoție. Blaze se gândi. 

— Adică... definitiv? 

— Nuu, doar până facem praf banii. Mergem la Boston... 
mâncăm la restaurante, nu la McDonald's... luăm o cameră de 
hotel... mergem la un meci al Red Sox... şi... şi... 

Dar nu putea merge mai departe. Îl copleşi bucuria. Sări şi 
se agăță de Blaze, râzând şi lovindu-l în spate. Trupul lui era 


plăpând sub haine, uşor şi dur. Faţa lui ardea lipită de 
obrazul lui Blaze ca peretele unui cuptor. 

— Bine, zise Blaze. Ar fi distractiv. Se gândi puţin. Iisuse, 
Johnny, Boston? Boston! 

— Nu-i aşa că-i beton? 

Izbucniră în râs. Blaze îl duse pe John în spinare în jurul 
magaziei de scule, amândoi râzând şi lovindu-se reciproc pe 
spate. John îl făcu până la urmă să se oprească. 

— O să audă cineva, Blaze. Sau o să vadă. Lasă-mă jos. 

Blaze prinse ziarul, care începuse să zboare prin curte. Îl 
împături şi îl îndesă în buzunar. 

— Plecăm acuma, Johnny? 

— Nu încă. Poate doar peste trei zile. Tre' să ne facem un 
plan şi tre' să avem grijă. Dacă nu, or să ne prindă peste nici 
treizeci de kilometri. Or să ne aducă înapoi. Înţelegi ce spun? 

— Da, da' io nu-s prea bun la făcut planuri, Johnny. 

— Nu contează, deja l-am croit în bună parte. Important 
este că or să creadă că am spălat pur şi simplu putina, pentru 
că asta fac cei care sunt plasați de la ferma asta de căcat, 
corect? 

— Corect. 

— Numai că noi avem bani, corect? 

— Corect. 

Blaze se simţi copleşit din nou de splendoarea situației şi-l 
lovi pe Johnny peste spate până când aproape îl dobori din 
picioare. 


Aşteptară până în seara zilei de miercuri a celeilalte 
săptămâni. Între timp, John sună la autogara Greyhound din 
Portland şi află că era autobuz de Boston în fiecare dimineaţă, 
la ora şapte. Plecară de la Leagănul Hetton puţin după miezul 
nopţii, John gândind că ar fi mai sigur să parcurgă pe jos cei 
douăzeci şi cinci de kilometri până în oraş, decât să atragă 
atenția făcând autostopul. Doi puşti teleleu pe drum după 
miezul nopţii nu puteau fi decât fugari. Punct. 

Coborâră pe scara de incendiu, cu inima tresărindu-le la 
fiecare scrâşnet de rugină, şi săriră de pe platforma inferioară. 


Alergară peste terenul de joacă, unde Blaze încasase primele 
bătăi în calitate de nou-venit, cu ani în urmă. Blaze îl ajută pe 
John să se cațere peste gardul de plasă. Traversară drumul 
sub luna caldă de august şi începură să meargă la pas, 
aruncându-se în şanţ de câte ori farurile unei maşini se 
vedeau la orizont sau în spatele lor. 

La ora şase erau deja pe Congress Street, Blaze încă odihnit 
şi emoționat, John cu ochii încercănați. Blaze ducea teancul 
de bani în jeanşi. Portmoneul îl aruncaseră în pădure. 

Când ajunseră la autogara, John se prăbuşi pe o bancă şi 
Blaze se aşeză lângă el. Obrajii lui John erau îmbujoraţi din 
nou, dar nu de emoție. Părea să aibă probleme cu respirația. 

— Du-te şi ia bilete dus-întors pentru ora şapte, îi spuse lui 
Blaze. Dă-i una de cincizeci. Nu cred că-i mai mult, dar să ai 
pregătită una de douăzeci, pentru orice eventualitate. Să o ţii 
în mână. Nu cumva să vadă teancul. 

De ei se apropie un polițist, bocănind cu bastonul. Blaze 
simți că i se scurg intestinele. Acolo se sfârşea totul, înainte 
să-nceapă măcar. Aveau să rămână fără bani. Polițaiul poate 
că avea să-i declare sau poate că avea să-i țină pentru el. Cât 
despre ei, aveau să fie duşi înapoi la leagăn, poate încătuşați. 
Viziuni sumbre cu Centrul de Reeducare North Windham îi 
apărură în fața ochilor. Şi Conserva. 

— 'Neaţa, băieți. Nu-i cam devreme pentru voi? 

Ceasul de pe peretele autogării anunţa ora 6.22. 

— Ba da, recunoscu John. Înclină din cap spre ghişeul de 
bilete. Acolo tre' să mergi ca să-ţi iei un bilet? 

— Categoric, zise polițistul, zâmbind puţin. Încotro mergeţi? 

— Boston, răspunse John. 

— 0? Unde vi-s părinţii? 

— O, nu suntem rude, noi doi, zise John. Asta-i retardat. Îl 
cheamă Martin Griffin. E şi surdo-mut, pe deasupra. 

— Serios? Polițistul se aşeză şi-l studie pe Blaze. Nu părea 
contrariat; arăta doar ca unul care n-a văzut niciodată un om 
cu trei defecte deodată: surd, mut şi retardat. 

— Maică-sa a murit săptămâna trecută, spuse John. Stă cu 
noi. Părinții mei lucrează, dar cum acuma e vacanța de vară, 


m-au întrebat dacă nu vreau să-l duc eu şi eu am spus că-l 
duc. 

— Grea treabă pentru un copil, opina polițistul. 

— Mi-e puţin teamă, mărturisi John şi Blaze era convins că 
spunea adevărul. Şi el se temea. Se temea tare. 

Polițistul înclină din cap spre Blaze şi spuse: 

— Înţelege...? 

— Ce s-a întâmplat cu ea? Nu prea bine. 

Polițistul păru întristat. 

— Îl duc la mătuşă-sa. O să stea acolo câteva zile. John se 
lumină la față. Şi eu poate am ocazia să merg la un meci Red 
Sox. Ca un fel de recompensă pentru... ştiţi... 

— Ei, sper să ai noroc, fiule. Orice rău cu partea lui bună. 

Tăcură amândoi, reflectând la asta. Blaze, proaspăt amuţit, 
tăcea şi el. Î 

Apoi polițistul spuse: 

— Da' ştiu că-i mare. Crezi că te descurci cu el? 

— E mare, dar ascultă. Vreți să vedeţi? 

— Păi... 

— la, îl fac să se ridice. Priviţi. 

John făcu o serie de gesturi aiuristice cu degetul în fața 
ochilor lui Blaze. Când se opri, Blaze se ridică în picioare. 

— Impresionant! zise polițistul. Te-ascultă întotdeauna? 
Pentru că un băiat aşa mare într-un autobuz plin de oameni... 

— Naa, m-ascultă-ntotdeauna. E neputincios ca o pungă de 
hârtie. 

— Bine. Te cred pe cuvânt. Polițistul se ridică în picioare. Îşi 
săltă centura şi îl apăsă pe Blaze pe umeri. Blaze se aşeză 
înapoi pe bancă. Ai grijă de tine, tinere. Ştii numărul de telefon 
al mătuşii lui, dacă dai de vreo problemă? 

— Da, domnule, sigur că da, spuse John. 

— Bine, fruntea sus, sergent. 

Îl salută milităreşte pe John şi ieşi din autogara cu pas 
uşor. 

După ce plecă, ei se priviră reciproc şi aproape izbucniră în 
râs. Dar vânzătoarea de bilete se uita deja la ei şi, în schimb, 


ei coborâră privirea în podea, Blaze muşcându-şi interiorul 
buzelor. 

— Aveţi undeva o toaletă? strigă John spre vânzătoare. 

— Pe acolo. 

Femeia arătă cu degetul. 

— Haide, Marty, zise John, şi Blaze abia se ţinu să nu 
hohotească la asta. Când ajunseră la toaletă, se prăbuşiră 
unul în brațele celuilalt. 

— Te-ai descurcat minunat, spuse Blaze când putu vorbi 
fără să râdă. De unde ţi-a venit numele ăsta? 

— Când l-am văzut, nu m-am putut gândi decât la cum va 
pune iar mâna pe noi Legea. lar Griffin e numele unei păsări 
mitologice? - mai ştii, te-am ajutat la povestea aia din cartea 
de engleză... 

— Da, spuse Blaze cu încântare, neamintindu-şi defel de 
grifon. Da, sigur, aşa-i. 

— Dar vor şti că noi am fost când vor afla că am plecat din 
Casa ladului, spuse John. Redevenise serios. Polițaiu' ăla o să- 
şi amintească în mod sigur. O să fie nervos, pe deasupra. 
Hristoase, ce nervos! 

— O să fim prinşi, aşa-i? 

— Naa. John arăta obosit în continuare, dar discuţia cu 
polițistul îi readusese licărul în ochi. Odată ajunşi la Boston, 
dispărem de pe radar. N-or să caute cu prea mare atenție 
după doi copii. 

— O, ce bine! 

— Dar să cumpăr biletele. Tu fă-n continuare pe mutul, 
până ajungem la Boston. E mai sigur aşa. 

— Bine. 

Aşa că Johnny cumpără biletele şi urcară amândoi în 
autobuzul ce părea plin mai mult cu tipi în uniformă şi cu 
femei tinere cu copilaşi. Şoferul avea pântece proeminent şi 
fund flasc, dar pantalonii cenuşii ai uniformei erau călcați la 
dungă. Lui Blaze i se părea ca lumea. Se gândea că i-ar plăcea 
să se facă şofer de autobuz Greyhound, când va creşte mare. 

Uşile se închiseră cu un şuierat. Masivul motor hurui, 
prinzând viaţă. Autobuzul ieşi cu spatele din locul de parcare 


şi vira pe Congress Street. Erau în mişcare. Mergeau undeva. 
Blaze nu-şi credea ochilor. 

Traversară un pod şi ieşiră pe Route 1. Apoi începură să 
meargă cu viteză. Trecură pe lângă rezervoare de benzină şi 
panouri publicitare care făceau reclamă la moteluri şi la 
PROUTY'S, CEL MAI BUN RESTAURANT DIN MAINE CU 
SPECIALITĂŢI PE BAZĂ DE HOMAR. Trecură pe lângă case şi 
Blaze văzu un bărbat care-şi uda peluza. Bărbatul purta 
bermude şi nu se ducea nicăieri. Lui Blaze i se făcu milă de el. 
Trecură pe lângă lanţuri de blocuri cu apartamente deasupra 
cărora zburau pescăruşi. Ceea ce John numea Casa Iadului 
rămăsese în urma lor. Era vară şi se lumina de ziuă. 

În cele din urmă se întoarse spre John. Dacă nu spunea 
cuiva cât de bine se simțea, credea că va exploda. Dar John 
adormise cu capul pe o parte. Aşa adormit, părea bătrân şi 
obosit. 

Blaze căzu pe gânduri un moment - neliniştit -, apoi 
întoarse ochii spre geamul autobuzului Scenicruiser. Îl 
atrăgea ca un magnet. Admiră peisajul şi uită de John o 
vreme, urmărind derularea înzorzonatei Seacoast Strip dintre 
Portland şi Kittery. În New Hampshire, intrară pe autostradă 
şi apoi ajunseră în Massachusetts. Nu mult după aceea, 
traversară podul cel mare, după care el bănui că se aflau în 
Boston. 

Erau kilometri întregi de panouri cu neoane, mii de maşini 
şi autobuze, şi clădiri în toate direcţiile. Şi totuşi autobuzul 
merse mai departe. Trecură pe lângă un dinozaur portocaliu 
care păzea o parcare. Trecură pe lângă un vapor uriaş. 
Trecură pe lângă o ciurdă de vaci din plastic în fața unui 
restaurant. Văzu oameni peste tot. Îl înspăimântau. Dar îi şi 
iubea, pentru că erau străini pentru el. John dormea 
neabătut, sforăind uşor. 

Apoi urcară un deal şi traversară un pod şi mai mare, şi 
dincolo de el văzu clădiri şi mai mari, zgârie-nori care se 
înălțau spre cer ca nişte săgeți argintii şi aurii. Blaze îşi feri 
ochi, de parcă ar fi asistat la explozia unei bombe atomice. 


— Johnny, zise el, aproape tânguindu-se. Johnny, trezeşte- 
te. Tre' să vezi asta. 

— Hă? Ce? John se trezi încet, frecându-se la ochi. Apoi 
văzu şi el ce vedea Blaze pe geamul mare al autobuzului şi 
făcu ochii mari. Maică Precistă! 

— Ştii unde trebuie să mergem? şopti Blaze. 

— Da, aşa cred. Doamne, o să trecem podul ăla? Îl trecem, 
aşa-1? 

Era podul peste râul Mystic, şi-l traversară. Urcară mai 
întâi până la cer, după care coborară sub pământ, ca o 
versiune gigantică a montagnes-russes-ului Wild Mouse de la 
bâlciul Topsham. lar când ieşiră în cele din urmă din nou la 
lumina soarelui, acesta strălucea între clădiri atât de înalte, 
încât nu le puteai vedea vârful pe geamurile autobuzului 
Greyhound. 

Când Blaze şi Johnny coborâră la autogara de pe Tremont 
Street, primul lucru pe care îl făcură fu să se uite în jur după 
copoi. Zadarnică strădanie. Autogara era uriaşă. De sus 
răsunau anunțuri, ca vocea lui Dumnezeu. Călătorii roiau ca 
peştii. Blaze şi Johnny rămaseră lipiți unul de celălalt, umăr 
la umăr, parcă speriaţi că fluxurile de călători ce veneau din 
sens opus îi vor despărți şi nu se vor mai regăsi niciodată. 

— Încolo, spuse Johnny. Haide. 

Se îndreptară spre pâlcul de telefoane. Toate erau ocupate. 
Aşteptară lângă unul din capăt până când bărbatul de culoare 
care îl folosea termină convorbirea şi plecă. 

— Ce avea pe cap? întrebă Blaze, holbându-se fascinat 
după bărbatul negru. 

— A, aia-i ca să-i ţină părul drept. Ca un turban. Cred căi 
se spune plasă. Nu te benocla, arăţi ca un ţărănoi. Stai lângă 
mine. 

Blaze se conformă. 

— Acuma dă-mi zece... drăcia dracului, prostia asta cere o 
monedă de douăşcinci. John clătină din cap. Nu înţeleg cum 
pot oamenii să locuiască aici. Dă-mi una de douăşcinci, Blaze. 

Blaze se conformă. 


Pe raftul cabinei era o carte de telefon cu coperte tari de 
plastic. John o consultă, introduse moneda şi formă. Când 
vorbi, îşi îngroşă vocea. Când închise, zâmbea. 

— Avem două nopţi la YMCA de pe Huntington Avenue. 
Douăzeci de dolari pentru două nopţi! Fir-aş să fiu! 

Ridică palma. 

Blaze o lovi cu palma lui, apoi spuse: 

— Dar nu putem cheltui aproape două sute de dolari în 
două zile, aşa-i? 

— Într-un oraş în care un telefon costă douăşcinci de cenți? 
Mă crezi prost? 

John se uită în jur cu lumină în ochi. Parcă ale lui ar fi fost 
autogara şi toate din ea. Blaze nu avea să mai vadă pe cineva 
cu aceeaşi expresie în ochi foarte mult timp - până să-l 
cunoască pe George. 

— Ascultă, Blaze, hai să mergem acum la meci? Ce spui? 

Blaze se scarpină în cap. Totul se desfăşura prea repede 
pentru el. 

— Cum? Nici nu ştim să ajungem acolo. 

— Orice taximetrist din Boston ştie să ajungă în Fenway. 

— Taxiurile costă. Noi nu avem... 

Îl văzu pe Johnny surâzând şi surâse şi el. Realitatea îl lovi 
năprasnic. Ba aveau. Aveau bani. Şi la asta erau buni banii: 
să laşi prostiile deoparte. 

— Dar... dacă nu se joacă nimic azi? 

— Blaze, tu de ce crezi că am ales ziua asta ca să plecăm? 

Blaze începu să râdă. Apoi se strânseră iar în braţe, exact 
ca în Portland. Se loviră reciproc peste spate şi îşi râseră în 
faţă. Blaze nu uită niciodată asta. Îl ridică pe John şi-l răsuci 
de două ori prin aer. Oamenii se întoarseră să se uite, 
majoritatea zâmbind la vederea uriaşului aceluia şi a 
amicului său pirpiriu. 

leşiră şi luară un taxi, iar când taximetristul îi lăsă în 
Lansdowne Street, John îi dădu bacşiş un dolar. Era unu fără 
un sfert şi oamenii - puţini la număr, fiind în timpul zilei - 
începeau să se adune. Meciul fu senzaţional. Boston îi bătură 
pe cei de la Birds în a zecea repriză cu 3 la 2. Boston avea pe 


teren o echipă slabă anul acela, dar în acea după-amiază 
jucară ca nişte campioni. 

După meci, băieții hoinăriră prin centru, căscând gura şi 
încercând să evite poliţiştii. Pe-atunci, umbrele se lungeau 
deja şi lui Blaze îi chiorăiau mațele. John înfulecase doi 
hotdogi la meci, dar Blaze fusese prea entuziasmat de 
spectacolul oferit de jucătorii de pe teren - oameni reali cu 
ceafa asudată - pentru a mânca. Şi pe el îl uimise numărul 
spectatorilor, mii de oameni adunaţi în acelaşi loc. Dar acum 
îi era foame. 

Intrară într-un local îngust şi slab luminat numit Lindy's 
Steak House care mirosea a bere şi friptură de vită arsă. 
Câteva cupluri stăteau în separeurile tapisate cu piele roşie. 
În stânga era un bar lung, zgâriat şi găurit, dar încă 
strălucind ca şi când lemnul ar fi radiat lumină. Cam din 
metru în metru erau boluri cu alune sărate şi covrigei. În 
spatele barului erau fotografii cu jucători de baseball, unele 
cu autografe, şi un tablou cu o femeie goală-goluță. Barmanul 
era un tip foarte mare. Se aplecă spre ei. 

— Ce preferați, băieţi? 

— Ăă, făcu John. Pentru prima dată în ziua aceea părea 
pus în dificultate. 

— Friptură! spuse Blaze. Două fripturi mari, şi lapte lângă 
ele. 

Uriaşul rânji, arătându-şi dinţii formidabili. Părea în stare 
să facă ferfeniță o carte de telefon cu dinţii ăia. 

— Aveţi bani? 

Blaze trânti o bancnotă de douăzeci pe tejghea. 

Uriaşul o luă şi o studie la lumină. Trase de bancnotă între 
degete. Apoi o făcu să dispară. 

— Bine, spuse. 

— Nu primim rest? întrebă John. Uriaşul spuse: 

— Nu, şin-osă vă pară rău. 

Se întoarse, deschise un frigider şi scoase cele mai mari şi 
mai roşii halci de carne pe care Blaze le văzuse în viaţa lui. La 
capătul barului era un grătar şi, când uriaşul trânti halcile pe 
el, aproape cu dispreț, se aprinseră flăcările. 


— Special pentru venetici, imediat sunt gata, anunţă el. 

Turnă câteva beri, aşeză boluri cu alune, apoi făcu salate şi 
le puse pe gheață. După ce termină cu salatele, întoarse fleicile 
şi veni înapoi la John şi Blaze. Puse pe tejghea mănuşile 
înroşite de apa de la vase şi spuse: 

— ÎL vedeţi, băieţi, pe individul de la capătul tejghelei, ăla 
care stă singur cuc? 

Blaze şi John se uitară. Individul de la capătul tejghelei era 
îmbrăcat într-un costum albastru ordonat şi sorbea îmbufnat 
dintr-o bere. 

— Ăla e Daniel J. Monahan. Detectivul Daniel J. Monahan, 
unul dintre cei mai buni din Boston. Bănuiesc că nu v-ar 
tenta să vorbiţi cu el despre cum se face că doi venetici ca voi 
au douăzeci de dolari de dat pe nişte fripturi de primă calitate. 

John Cheltzman se întunecă brusc la față. Se clătină puţin 
pe scaun. Blaze întinse mâna ca să-l echilibreze. Se îmbărbăta 
în gând. 

— Am câştigat cinstit banii ăia, spuse el. 

— Nu zău! De la cine i-aţi furat cinstit? Sau ați jefuit cinstit 
pe careva? 

— Am câştigat cinstit banii ăia. l-am găsit. Şi dac-o să ne 
faceți probleme, lui Johnny şi mie, o să vă trag una denu vă 
vedeți. 

Bărbatul din spatele barului se uită la Blaze cu un amestec 
de surpriză, admiraţie şi dispreţ. 

— Oi fi tu mare, da' eşti mare degeaba, băiete. Strânge 
numa' pumnu' şi-o să te trezeşti pe lună. 

— Dacă ne stricaţi vacanţa, vă trag una de nu vă vedeţi, 
domnule. 

— De unde sunteți? De la şcoala de corecție New 
Hampshire? De la North Windham? Nu din Boston, asta-i 
sigur. Aveţi paie-n păr. 

— Suntem de la Leagănul Hetton, spuse Blaze. Nu suntem 
pungaşi. 

Detectivul bostonian de la capătul tejghelei îşi terminase 
berea. Făcu un semn cu paharul gol să i se mai aducă una. 
Uriaşul văzu şi surâse pe dată. 


— Staţi aşa amândoi. Nu-i căzu' s-o ştergeţi. 

Uriaşul îi mai duse lui Monahan o bere şi spuse ceva care-l 
făcu pe acesta să râdă. Fu un sunet aspru, fără prea mult 
umor în el. 

Barmanul-bucătar se întoarse. 

— Şi unde-i leagănul ăsta Hetton? 

Acum i se adresa lui John. 

— În Cumberland, Maine, spuse John. Ne lasă să mergem 
la film în Freeport vinerea seara. Am găsit un portmoneu în 
toaleta bărbaţilor. Erau bani în el. Aşa că am fugit într-o 
vacanță, exact cum a spus Blaze. 

— Aţi găsit din întâmplare un portmoneu, hă? 

— Da, domnule. 

— Şi cât era în portmoneul ăsta buclucaş? 

— Cam două sute cincizeci de dolari. 

— lisuse Hristoase, şi pun pariu că-i aveți pe toți în 
buzunar. 

— Cum altfel? John părea dezorientat. 

— Iisuse Hristoase, repetă uriaşul. Se uită în sus spre 
tavanul din tablă ondulată, îşi dădu ochii peste cap. Şi mai 
spuneți asta unui străin. Fără să staţi pe gânduri. 

Uriaşul se aplecă în față cu degetele răşchirate pe tejghea. 
Chipul lui îndurase vitregiile vremii, însă nu era un chip 
aspru. 

— Vă cred, spuse. Aveţi prea multe paie-n păr ca să fiți nişte 
mincinoşi. Da' polițaiu' ăla de-acolo... băieţi, l-aş putea asmuţi 
asupra voastră ca pe-un câine asupra unui şobolan. V-aţi 
trezi într-o celulă înainte ca el şi cu mine să apucăm măcar 
să-mpărțim banii-ntre noi. 

— Vă trag una de nu vă vedeţi, zise Blaze. Sunt banii noştri. 
Eu şi Johnny i-am găsit. Asta-i. Noi am fost în locul ăla şi nu-i 
un loc plăcut. Un tip ca dumneata poate crede că ştie ceva, 
dar... ah, nu contează. Sunt câştigul nostru! 

— O să fii spaima tuturor când o să creşti mare, zise 
uriaşul, aproape pentru sine. Apoi se uită la John. Prietenului 
tău, aici de față, lui îi lipsesc câteva şuruburi. Ştii asta, nu? 


John îşi revenise. Nu spuse nimic, ci întoarse doar aprig 
privirea uriaşului. 

— Ai grijă de el, îl sfătui uriaşul şi surâse pe neaşteptate. 
Adu-l înapoi aici când o să fie mare. Vreau să văd cum arată 
atunci. 

John nu răspunse la surâs - păru mai grav ca oricând, la 
drept vorbind -, dar Blaze răspunse. Înţelese că totul se 
rezolvase. 

Uriaşul scoase o bancnotă de douăzeci de dolari - păru să 
apară din neant - şi i-o întinse lui John. 

— Fripturile astea sunt din partea casei, băieți. Luaţi-vă 
banii şi mergeţi mâine la un meci de baseball. Dacă n-o să vă 
golească cineva buzunarele până atunci. 

— Am fost astăzi, spuse John. 

— A fost bun? întrebă uriaşul. 

Şi acum John zâmbi. 

— A fost cel mai minunat lucru pe care l-am văzut 
vreodată. 

— Da, făcu uriaşul. Sigur că a fost. Ai grijă de amicul tău. 

— O să am. 

— Pentru că amicii îşi poartă de grijă. 

— Ştiu. 

Uriaşul aduse fripturile, şi salate Caesar, şi fasole verde, şi 
munți de cartofi prăjiți, şi pahare gigantice de lapte. Ca desert 
le aduse felii de plăcintă cu cireşe peste care se topeau globuri 
de înghețată cu vanilie. La început, mâncară încet. Apoi 
detectivul Monahan, unul dintre cei mai buni detectivi din 
Boston, plecă (fără să plătească, din câte văzu Blaze) şi 
amândoi începură să se îndoape. Blaze mancă două felii de 
plăcintă şi bău trei pahare de lapte şi, când uriaşul îi umplu a 
treia oară paharul, Blaze râse cu toată ființa lui. 

Când plecară, panourile cu neoane de pe stradă începeau să 
se aprindă. 

— Duceţi-vă la hotel, zise uriaşul înainte ca ei să plece. 
Duceţi-vă chiar acum. Nu-i bine ca doi copii să umble 
brambura prin oraş noaptea. 


— Da, domnule, spuse John. Am sunat deja şi am făcut 
rezervare. 

Uriaşul zâmbi. 

— Eşti straşnic, puştiule. Eşti de treabă. Ține-l pe urs 
aproape şi ascunde-te după el dacă vine cineva şi-ncearcă să 
te bată. Mai ales puştii în haine colorate. Ştii tu, cu jachetele 
cine ştie cărei găşti. 

— Da, domnule. 

— Aveţi grijă unul de celălalt. 

Acesta fu ultimul lui cuvânt. 


A doua zi se plimbară cu metroul până când se săturară, 
după care merseră la film, după care merseră iar la un meci 
de baseball. Era târziu când ieşiră, aproape unsprezece, şi 
cineva îi vâri mâna în buzunar lui Blaze, însă Blaze îşi pusese 
partea lui de bani în chiloți, aşa cum îi spusese Johnny să 
facă, şi hoţul rămase cu mâna goală. Blaze nu apucă să-l 
vadă la față, văzu doar un spate îngust care-şi croia şerpuit 
drum prin mulțimea care ieşea pe Poarta A. 

Mai rămaseră două zile şi mai văzură câteva filme şi o piesă 
de teatru pe care Blaze nu o înţelese, cu toate că lui Johnny îi 
plăcu. Stătură în ceva numit lojă, de cinci ori mai sus ca 
balconul de la cinematograful Nordica. Intrară într-o cabină 
fotografică dintr-un magazin universal şi îşi făcură poze: unele 
cu Blaze, altele cu Johnny, altele cu amândoi împreună. În 
cele în care apăreau amândoi, râdeau. Se mai plimbară cu 
metroul până când lui Johnny i se făcu rău şi vărsă pe tenişi. 
Atunci veni un negru la ei şi le strigă ceva despre sfârşitul 
lumii. Părea să spună că e vina lor, dar Blaze nu era sigur. 
Johnny spuse că tipul are pitici la mansardă. Johnny spuse că 
sunt mulți nebuni la oraş. 

— Se-nmulțesc aici ca puricii, spuse Johnny. 

Încă mai aveau nişte bani şi Johnny fu cel care propuse 
tuşa finală. Luară un Greyhound până la Portland, apoi 
cheltuiră restul banilor pe un taxi. John flutură bancnotele 
rămase în fața şoferului năuc - aproape cincizeci de dolari în 
foi mototolite de cinci şi de unu, unele păstrând mirosul 


aromat al chiloților lui Clayton Blaisdell Jr. - şi-i spuse că vor 
să ajungă la Leagănul Hetton, în Cumberland. 

Şoferul porni taximetrul. Şi la două şi cinci minute într-o 
după-amiază însorită de vară târzie, ajunseră în fața porții. 
John Cheltzman făcu şase paşi pe alee către clădirea 
mohorâtă de cărămidă şi căzu leşinat la pământ. Avea 
reumatism articular acut. Muri doi ani mai târziu. 


13 


Până când Blaze reuşi să ducă bebeluşul în baracă, Joe 
începuse să strige din toți rărunchii. Blaze se holba la el, 
năuc. Era furios! Avea fruntea şi obrajii roşii, dar şi şaua 
nasului. Strângea din ochi. Pumnii lui trasau cercuri mici de 
furie în aer. 

Blaze se simți pe dată cuprins de panică. Dacă îi era rău 
copilului? Dacă avea gripă sau ceva? Copiii fac gripă în fiecare 
zi. Uneori mor din cauza asta. Şi nu putea să-l ducă pur şi 
simplu la cabinetul doctorului. Ce ştia el despre copii, până la 
urmă? Nu era decât un prostovan. Abia putea să-şi poarte 
singur de grijă. 

Simţi pe dată o dorinţă nestăvilită de a duce copilul înapoi 
în maşină. Să-l ducă în Portland şi să-l lase în pragul uşii 
cuiva. 

— George! se văicări el. George, ce să fac? 

Se temea că George plecase din nou, dar George răspunse 
din baie. 

— Dă-i de mâncare. Dă-i ceva dintr-un borcănaş din ăla. 

Blaze dădu fuga în dormitor. Trase o cutie de sub pat, o 
deschise şi alese un borcan la întâmplare. Se întoarse cu el în 
bucătărie şi găsi o lingură. Puse borcanul pe masa de lângă 
coşul de nuiele şi deschise capacul. Ce era înăuntru arăta 
îngrozitor, semăna cu voma. Poate era stricat. Îl mirosi cu 
reținere. Mirosea bine. Mirosea a mazăre. Nu era, deci, stricat. 

Totuşi, ezită. Ideea de-a pune mâncare în gura aceea 
deschisă care țipa părea cumva... ireversibilă. Dacă 
nenorocitul ăla mic se îneca? Dacă pur şi simplu n-o voia? 


Dacă era, cine ştie cum, mâncarea nepotrivită pentru el şi... 
ŞI... 

Mintea lui încercă să-i arate cuvântul OTRAVA, dar Blaze 
refuză să se uite la el. Vâri jumătate de lingură de mazăre rece 
în gura copilaşului. 

Strigătele încetară pe dată. Ochii băiețelului se deschiseră şi 
Blaze văzu că erau albaştri. Joe scuipă o parte din mazăre şi 
Blaze îndesă pasta înapoi cu vârful lingurii, fără a se gândi la 
asta, doar făcând-o. Copilul clefăi mulţumit. 

Blaze îi mai dădu o lingură plină. O acceptă. Şi încă una. În 
şapte minute, era gata tot borcanul de Gerber Peas. Blaze 
avea un junghi la spate după cum stătuse aplecat peste coşul 
de nuiele. Joe râgâi şi scoase un firişor de spumă verzuie. 
Blaze o şterse de pe obrăjorul lui cu poalele cămăşii sale. 

— Mândră-i corabia, meşter cârmaciul, zise, repetând una 
dintre remarcile spirituale ale lui George. 

Joe clipi la sunetul vocii lui. Blaze îl privi şi el, fascinat. 
Pielea copilaşului era curată şi fără cusur. Pe cap avea o chică 
surprinzător de bogată de păr blond. Însă pe Blaze ochii lui îl 
atrăgeau. | se părea că sunt, cumva, ochi bătrâni, ochi 
înţelepţi. Aveau albastrul spălăcit al cerului din deşert, într- 
un film western. Colţurile răsucite puţin în sus, ca ochii 
chinezilor. Îl priveau cu o expresie aprigă. Aproape o privire de 
războinic. 

— Eşti luptător? întrebă Blaze. Eşti luptător, mititelule? 

Joe îşi vâri degetul mare de la o mână în gură şi începu să-l 
sugă. La început, Blaze crezu că vrea biberon (şi el încă nu 
apucase să vadă ce era cu drăcia aia Playtex Nurser), dar 
pentru moment copilul părea mulțumit de deget. Era încă 
rumen în obraji, dar nu de la plâns acum, ci de la drumul de 
noapte pe care îl făcuse. 

Pleoapele începură să-i cadă şi colțurile ochilor îşi pierdură 
oblicitatea crâncenă. Încă nu-şi desprindea privirea de la omul 
acela, uriaşul acela de doi metri şi cinci cu păr castaniu vâlvoi, 
ca de sperietoare de ciori, care stătea aplecat deasupra lui. 
Apoi ochii se închiseră. Degetul îi căzu din gură. Adormi. 


Blaze se îndreptă şi spatele îi pocni. Se întoarse şi porni spre 
dormitor. 

— Hei, tâmpiţel, zise George din baie. Unde crezi că te duci? 

— În pat. 

— Ba nu. O să te duci să vezi care-i treaba cu biberonul ăla 
şi-o să-i pregăteşti copilului patru sau cinci, pentru când se 
trezeşte. 

— Poate se acreşte laptele. 

— Numai dacă nu-l pui în frigider. Îl încălzeşti când ai 
nevoie de el. 

— Oh. 

Blaze luă setul Playtex Nurser şi citi instrucțiunile. Le citi 
de două ori. Avu nevoie de o jumătate de oră. Nu înțelese 
aproape nimic de prima dată şi nici pe atât a doua. 

— Nu pot, George, zise el până la urmă. 

— Ba sigur că poți. Aruncă instrucţiunile alea şi treci direct 
la practică. 

Aşa că Blaze aruncă instrucţiunile în sobă şi apoi începu să 
dibuiască dispozitivul, aşa cum făceai cu un carburator 
montat greşit. Până la urmă, descoperi că trebuie să pui tetina 
peste gura sticlei şi s-o apeşi până rămâne fixată. 

Bingo. Destul de uşor. Pregăti patru sticle, le umplu cu 
lapte pasteurizat, după care le puse în frigider. 

— Acuma pot merge în pat, George? întrebă. 

Niciun răspuns. 

Blaze se duse în pat. 


Joe îl trezi la prima revărsare a zorilor. Blaze se împletici 
din pat şi se duse în bucătărie. Lăsase copilul în coş, iar acum 
coşul se mişca înainte şi-napoi pe masă sub forța furiei lui 
Joe. 

Blaze îl ridică şi îl aşeză la umăr. Văzu imediat o parte a 
problemei. Copilul era ud leoarcă. 

Îl duse în dormitor şi îl puse cu grijă pe pat. Arăta uimitor 
de mic, întins acolo în urma lăsată de corpul lui Blaze. Purta 
pijamale albastre şi lovea indignat din picioare. 


Blaze îi dădu jos pijamalele şi pantalonaşii de cauciuc de 
dedesubt. Puse o mână pe burtica lui Joe pentru a-l ţine 
nemişcat. Apoi se aplecă pentru a vedea cum erau prinse 
scutecele. Le dădu jos şi le aruncă în colțul camerei. 

Observă penisul lui Joe şi se simți pe dată încântat. Nu cu 
mult mai lung ca unghia de la degetul lui mare, dar stătea 
drept în sus. Simpăticuț. 

— Ai o puţişoară pe cinste, piticuţ, zise el. 

Joe abandonă plânsul în favoarea unei priviri surprinse, cu 
ochi larg deschişi, spre Blaze. 

— Am spus că ai o puţțişoară pe cinste. 

Joe surâse. 

— Gu-gu, făcu Blaze. Simţi colțurile buzelor ridicându-se 
într-un rânjet tâmp. 

Joe ganguri. 

— Gu-gu-copilaş, zise Blaze. 

Joe râse tare. 

— Gu-gu-copiii-laşşş, făcu Blaze bucuros. 

Joe făcu pişu pe faţa lui. 


Cu pamperşii fu o altă luptă. Măcar aceştia nu aveau ace, ci 
doar benzi adezive, şi păreau să aibă propriii lor pantalonaşi 
de cauciuc - de plastic, de fapt -, dar Blaze distruse două 
perechi până să reuşească să tragă pe el una care să semene 
cu poza de pe cutie. Când termină, Joe era complet treaz şi îşi 
morfolea buricele degetelor. Blaze bănuia că-i trebuia ceva de 
mâncare şi se gândi că cel mai bine ar fi un biberon. 

Îl încălzea sub jetul de apă caldă la chiuveta din bucătărie, 
rotindu-l întruna, când George spuse: 

— L-ai diluat aşa cum ţi-a spus dama de la magazin? 

Blaze se uită la sticlă. 

— Hă? 

— Ăla-i lapte pasteurizat nediluat, aşa-i? 

— Sigur, direct din cutie. E stricat, George? 

— Nu, nu-i stricat. Dar dacă nu iei capacul şi nu torni nişte 
apă peste, o să-l scoată înapoi pe gură. 

— Oh. 


Blaze desfăcu tetina cu unghiile şi turnă cam un sfert de 
sticlă în chiuvetă. Adăugă destulă apă cât să o umple la loc, 
amestecă lichidul cu o lingură şi puse tetina înapoi. 

— Blaze. 

George nu părea nervos, ci foarte obosit. 

— Ce-i? 

— Tre' să-ţi iei o carte despre îngrijirea copiilor mici. Ceva 
din care să înveți ce ai de făcut. Cum e cartea tehnică a unei 
maşini. Pentru că uiţi întruna diverse lucruri. 

— Bine, George. 

— N-ar strica să iei şi un ziar. Numa nu cumpăra astea 
prea aproape de aici. Cumpără-le dintr-un magazin mare. 

— George? 

— Ce-i? 

— Cine o să aibă grijă de copil în lipsa mea? 

Urmă o pauză lungă, una atât de lungă, încât Blaze crezu 
că George plecase din nou. Apoi el spuse: 

— Am eu. 

Blaze se încruntă. 

— Da' nu poţi, George. Tu eşti... 

— Am spus că am eu. Acuma mişcă-ţi fundu şi dă-i să 
mănânce! 

— Dar... dacă băiatul pățeşte ceva... se sufocă sau ceva şi 
eu sunt plecat... 

— Dă-i să mănânce, fir-ar să fie! 

— Bine, George, sigur. 

Se duse în cealaltă cameră. Joe se mişcotea şi dădea din 
picioare pe pat, încă morfolindu-şi degetele. Blaze scoase aerul 
din sticlă aşa cum îi arătase vânzătoarea, înfigând degetul în 
plasticul ei până când se formă o picătură de lapte pe tetină. 
Se aşeză lângă copil şi îi scoase încet degetele din gură. Joe 
începu să plângă, dar când Blaze îi dădu în schimbul degetelor 
tetina, buzele o apucară şi începură să sugă. Obrăjorii lui se 
umflau şi se afundau. 

— Aşa e bine, zise Blaze. Aşa e bine, gogoloi mic. 

Joe îl bău tot. Când îl ridică Blaze ca să-l râgâie, băieţelul 
regurgita puţin şi nişte lapte ajunse pe bluza combinezonului 


izotermic al lui Blaze. Pe Blaze nu-l deranja. Oricum voia să-l 
schimbe în hainele noi. Îşi spuse că voia doar să vadă dacă i se 
potrivesc. 

I se potriveau. După ce termină cu asta, îşi dădu şi el jos 
bluza şi mirosi lichidul regurgitat de copil. Mirosea vag a 
brânză. Poate că laptele, îşi spuse, era totuşi încă puţin prea 
gros. Sau poate că trebuia să se oprească şi să-l râgâie pe 
copil la jumătatea sticlei. George avea dreptate. Îi trebuia o 
carte. 

Se uită în jos la Joe. Pruncul strânsese o bucată de pătură 
în mâini şi o examina. Era un ochios frumuşel. Joe Gerard al 
III-lea şi soția lui aveau să-şi facă griji pentru el. Probabil se 
gândeau că băiatul a fost vârât într-un sertar, lăsat să strige 
şi să facă foame, cu scutecele murdare. Sau şi mai rău, 
aruncat într-o groapă superficială săpată în pământul 
înghețat, un boţ de om care icneşte, trăgând ultimele lui guri 
de aer şi expirând vapori înghețați. Apoi într-o pungă de 
plastic verde... 

De unde-i venise ideea asta? 

George. George spusese asta. Vorbea despre răpirea 
copilului familiei Lindbergh. Numele răpitorului era Hopa- 
man, Hoppman sau aşa ceva. 

— George? George, să nu-i faci nimic cât sunt plecat. 

Niciun răspuns. 


Auzi ştirea la televizor, în timp ce pregătea micul dejun. Joe 
era pe podea, pe o pătură pe care o întinsese el. Se juca cu 
unul dintre ziarele lui George. Îl făcuse cort deasupra capului 
şi lovea vesel din picioare. 

Prezentatoarea tocmai terminase de vorbit despre un 
senator republican care luase mită. Blaze spera că auzea şi 
George. Lui George îi plăceau lucrurile de felul ăsta. 

— Ştirile locale se deschid cu o aparentă răpire comisă în 
Ocoma Heights, zise prezentatoarea. Blaze nu mai învârti 
cartofii în tigaie şi ascultă cu atenţie. Joseph Gerard al IV-lea, 
moştenitorul sugar al averii Gerard, a fost răpit de la 
domeniul familiei Gerard din Ocoma Heights fie târziu noaptea 


trecută, fie devreme în această dimineață. Una dintre surorile 
lui Joseph Gerard, străbunicul băiețelului - cunoscut 
odinioară drept „băiatul-minune al comerțului maritim 
american" - a fost găsită în stare de inconştiență pe podeaua 
bucătăriei de către bucătarul familiei, în această dimineaţă, 
devreme. Norma Gerard, în vârstă de aproximativ şaptezeci şi 
cinci de ani, a fost dusă la Maine Medical Center, unde starea 
sănătăţii sale a fost evaluată ca fiind critică. Întrebat dacă a 
cerut ajutorul FBI, şeriful districtului Castle, John D. 
Kellahar, a declarat că nu poate face la acest moment niciun 
comentariu. De asemenea, a refuzat să comenteze asupra 
posibilității existenţei unui bilet de răscumpărare... 

O, da, reflectă Blaze. Tre' să trimit un bilet d-ăsta. 

— „însă a anunţat totuşi că poliția are o serie de indicii pe 
care le cercetează în momentul de față. 

Cum ar fi? se întrebă Blaze şi zâmbi puţin. Întotdeauna 
spuneau aşa. Ce indicii ar putea avea, dacă bătrâna era el 
zonko? Luase cu el până şi scara mobilă. Aşa spuneau cei, 
atâta tot. 

Îşi luă micul dejun pe podea şi se juca cu copilul. 


Când se pregăti să iasă din casă în acea după-masă, 
pruncul era deja hrănit şi proaspăt schimbat şi dormea în 
pătuț. Blaze mai adăugase nişte apă în lapte şi de data 
aceasta îl râgâise la jumătatea sticlei. Funcţiona foarte bine. 
Funcţiona ca prin minune. Îi schimbase şi scutecele. La 
început, rahatul ăla verde îl speriase, dar apoi îşi adusese 
aminte. Mazărea. 

— George? Acuma plec. 

— Bine, răspunse George din dormitor. 

— Să vii aici şi să stai cu ochii pe el. În caz că se trezeşte. 

— Vin, nu-ţi face griji. 

— Mda, făcu Blaze fără convingere. George era mort. Vorbea 
cu un om mort. Îi cerea unui om mort să facă pe bona. Hei, 
George. Poate ar trebui să... 

— Ar trebui, n-ar trebui. Du-te, pleacă odată. 

— George... 


— Du-te, am spus! Valea! 
Blaze se duse. 


Era o zi luminoasă, scânteietoare şi puţin mai caldă. După 
o săptămână de temperaturi foarte scăzute, minus şase grade 
părea un val de căldură. Însă lumina soarelui nu-i făcea nici-o 
plăcere, cum nici-o plăcere nu-i făcea nici să străbată 
drumurile lăturalnice până la Portland. Nu avea încredere în 
George cu copilul. Nu ştia de ce, însă aşa era. Pentru că, hm, 
acum George era o parte din el, iar el cel mai probabil lua 
toate părțile cu sine atunci când pleca undeva, chiar şi partea 
numită George. Nu era logic aşa? 

Lui Blaze i se părea că da. 

Şi apoi începu să se gândească la soba cu lemne. Dacă 
ardea casa? 

Imaginea aceasta morbidă îi intră în cap şi nu se lăsă 
înlăturată. Un incendiu de horn pornit de la soba pe care o 
burduşise cu lemne tocmai pentru ca lui Joe să nu-i fie frig 
dacă se dezvelea cumva. Scântei țâşnind din horn pe acoperiş. 
Majoritatea stingându-se, însă una găsind o ţiglă uscată şi 
înroşindu-se, ajungând la şindrila uscată ca iasca de 
dedesubt. Flăcările lingând apoi grinzile. Copilul începând să 
plângă tocmai când primele fuioare de fum se îngroşau din ce 
în ce mai tare... 

Atunci îşi dădu seama că accelerase Fordul la o sută zece. 
Eliberă pedala. Aşa era şi mai rău. 

Opri în parcarea de pe Casco Street, îi dădu paznicului doi 
dolari şi o coti spre Walgreens. Luă un Evening Express, apoi 
se duse la raftul cu cărți necartonate de lângă dozatorul de 
suc. O grămadă de romane western. Gotice. Poliţiste. Science 
fiction. Şi apoi, pe raftul de jos, un volum gros cu un copilaş 
zâmbăreț şi pleşuv pe copertă. Silabisi imediat titlul; nu 
conținea niciun cuvânt dificil. Îngrijirea bebeluşilor şi a copiilor 
mici. Pe coperta a patra era imaginea unui bătrâne! înconjurat 
de țânci. Probabil tipul care scrisese cartea. 

Îşi achită cumpărăturile şi deschise ziarul în drum spre 
ieşire. Se opri ca trăsnit pe trotuar, cu gura deschisă. 


Pe prima pagină era o imagine cu el. 

Nu o fotografie, observă cu uşurare, ci un portret-robot, 
unul din acelea pe care le fac la poliție. Nici măcar nu era aşa 
de reuşit. Nu prezenta adâncitura de la frunte. Ochii aveau 
forma greşită. Buzele lui nu erau nici pe departe atât de 
groase. Însă, cumva, aducea totuşi cu el. 

Bătrâna trebuia deci să se fi trezit. Însă subtitlul izgoni 
această idee, şi încă repede. 


FBI INTRĂ PE FIRUL CĂUTĂRII RĂPITORILOR 
Norma Gerard a decedat în urma traumei cerebrale 


În exclusivitate pentru Evening Express 
de James T. Mears. 


Imaginea celui care conducea maşina cu care a fost răpit 
copilul familiei Gerard - probabil singurul răpitor - este cea 
afişată pe această pagină, în exclusivitate pentru Evening 
Express. Desenul a fost executat de artistul John Black, 
pentru departamentul de poliție din Portland, conform unei 
descrieri oferite de Morton Walsh, paznic de noapte la 
Oakwood, un complex rezidenţial construit recent la o 
jumătate de kilometru distanţă de domeniul familiei Gerard. 

În această dimineață, Walsh le-a declarat reprezentanţilor 
poliției din Portland şi adjuncţilor şerifului ținutului Castle că 
suspectul a spus că vine în vizită la Joseph Carlton, un nume 
aparent fictiv. Suspectul conducea un Ford sedan albastru şi 
Walsh a declarat că avea o scară pe bancheta din spate. Walsh 
este reținut ca martor principal, asupra lui planând bănuiala 
că nu s-a interesat mai bine cu privire la intențiile şoferului, 
dată fiind ora târzie (aproximativ două noaptea). 

O sursă apropiată anchetei a sugerat că „apartamentul 
misterios" al lui Joseph Carlton ar putea avea legături cu 
crima organizată, avansând posibilitatea ca răpirea nou- 
născutului să fie un „renghi' criminal bine pus la punct. Nici 
agenții FBI (acum aflaţi la fața locului), nici reprezentanții 
poliției locale nu au vrut să comenteze această posibilitate. 


În momentul de față există alte indicii, cu toate că n-a fost 
anunțată primirea unei scrisori sau a unui telefon de 
răscumpărare. Unul dintre răpitori e posibil să fi lăsat pete de 
sânge la locul faptei, probabil în urma unei tăieturi rezultate 
la trecerea peste gardul parcării Oakwood, un gard din plasă 
de sârmă. Şeriful John D. Kellahar a declarat că acesta este 
„alt fir al laţului care până la urmă se va strânge în jurul 
gâtului acestui om sau al acestui grup de oameni'. 

Pe de altă parte, Norma Gerard, mătuşa de gradul trei a 
băiețelului răpit, a decedat la Maine Medical Center în timpul 
unei operații de eliberare a presiunii asupra (urmare în p. 2, 
col. 5) 


Blaze întoarse la pagina a doua, dar nu găsi mare lucru 
acolo. Dacă poliţiştii aveau altceva la mână, ţineau totul 
secret. Era o poză cu „Casa răpirii" şi alta cu „Pe unde au 
intrat răpitorii'. Era o casetă mică în care scria Apel către 
răpitori din partea tatălui, pagina 6. Blaze nu întoarse la 
pagina 6. Timpul fugea întotdeauna de el când citea, şi nu-şi 
permitea asta acum. Deja era plecat de prea mult timp, aveau 
să mai treacă cel puţin alte patruzeci şi cinci de minute până 
să ajungă acasă, şi pe deasupra... 

Pe deasupra, maşina era un pericol pe roți. 

Walsh, nemernicul ăla de doi bani. Blaze aproape spera că 
organizația îi va veni de hac nemernicului ăluia de doi bani 
pentru că le deconspirase apartamentul. Între timp, însă... 

Între timp, va trebui pur şi simplu să-şi asume riscurile. 
Poate va reuşi să se întoarcă fără probleme. Lucrurile ar sta 
mult mai rău dacă ar părăsi pur şi simplu maşina. 
Amprentele lui erau peste tot - ceea ce George numea 
„mânjeli". Poate că ştiau însă numărul de înmatriculare; poate 
că Walsh îl notase, întoarse asta în gând cu atenţie şi hotări 
că Walsh nu avea cum să-l fi notat. Probabil. Totuşi, ştiau că 
este un Ford, unul albastru... dar sigur, la început fusese 
verde. Înainte să-l vopsească el. Poate că asta conta cât de cât. 
Poate că va fi totuşi bine. Poate nu. Era greu să ştii. 


Se apropie de parcare cu ochii în patru, furişându-se până 
acolo, dar nu văzu poliţişti, iar paznicul citea o revistă. Asta 
era bine. Urcă în maşină, porni Fordul şi se aşteptă să vadă 
poliţiştii apărând dintr-o sută de ascunzători. Nu apăru 
niciunul. Când ieşi din parcare, paznicul îi luă biletul galben 
de sub ştergătorul de parbriz fără să-i arunce măcar o privire. 


I se păru că durează o veşnicie să scape din Portland şi apoi 
din Westbrook. Era puţin ca şi când ar fi condus cu o sticlă de 
vin destupată între picioare, doar că mai rău. Era convins că 
fiecare automobil care se apropia de el din spate era o maşină 
de poliție fără însemne oficiale. La drept vorbind, văzu doar o 
singură maşină de patrulă în drum spre ieşirea din oraş, una 
care traversa intersecția Route 1 cu Route 25, gonind pe urma 
unei ambulanţe cu sirena şi girofarul pornite. Îl linişti să vadă 
asta. În felul ăsta, o asemenea maşină de poliție era 
inconfundabilă. 

După ce lăsă Westbrook în urmă, vira pe un drum 
secundar, apoi pe o şosea cu două benzi asfaltate care se 
transformară în două benzi de pământ înghețat şi şerpuiră 
prin pădure către Apex. Nici atunci nu se simți complet în 
siguranţă, iar când intră pe aleea lungă ce ducea la baracă, 
simți că i se ia o piatră mare de pe inimă. 

Conduse Fordul în şopron şi îşi spuse că acolo poate să 
rămână până când iadul va deveni un ring de patinaj. Ştiuse 
că o răpire e o chestie serioasă, şi că lucrurile se vor încinge, 
dar acum trăia un adevărat pârjol. Desenul, sângele pe care îl 
lăsase, modul rapid şi necugetat în care portarul acela 
neghiob divulgase cuibul de nebunii al organizației... 

Dar toate aceste gânduri se risipiră imediat ce Blaze cobori 
din maşină. Joe striga. Îl auzea de afară. Brazdă curtea în 
alergare şi dădu buzna în casă. George făcuse ceva, George... 

Dar George nu făcuse nimic. George nu era nicăieri. George 
era mort şi el, Blaze, lăsase copilul singur. 

Leagănul se mişca sub forța furiei copilului, iar când Blaze 
ajunse la el, văzu de ce. Pruncul vomitase aproape toată sticla 
de la ora zece şi lapte rânced, puturos, pe jumătate uscat, era 
întins pe fața lui şi i se îmbiba în bluza de pijama. Era de-un 
vinețiu îngrozitor la față şi era plin de broboane de sudoare. 

Într-un fel de stop-cadru, Blaze îşi văzu propriul tată, un 
uriaş mătăhălos cu ochi roşii şi mâini mari aducătoare de 
durere. Imaginea îl umplu agonic de vinovăţie şi groază; nu se 
mai gândise la tatăl lui de ani de zile. 


Smulse copilul din leagăn cu atâta forță, încât Joe roti fără 
voia lui din cap. Se opri din plâns mai mult de speriat ce era 
decât de altceva. 

— Uşurel, îngână Blaze, începând să se plimbe prin cameră 
cu copilaşul pe umăr. Uşurel, uşurel. M-am întors. Da, sunt 
aici. Uşurel, uşurel. Nu mai plânge. Sunt aici. Chiar aici. 

Copilul adormi înainte ca Blaze să fi făcut trei tururi 
complete prin cameră. Atunci îl schimbă, punându-i scutecele 
mai repede ca înainte, îl încheie la nasturi şi îl aşeză înapoi în 
leagăn. 

Apoi se aşeză ca să gândească. Să gândească de- 
adevăratelea, de data aceasta. Ce urma? Un bilet de 
răscumpărare, aşa-i? 

— Aşa-i, spuse el. 

Să-l compună din litere decupate din reviste; aşa făceau în 
filme. Strânse un teanc de ziare, reviste pentru femei şi benzi 
desenate. Apoi începu să decupeze litere. 

COPILUL E LA MINE. 

Poftim. Era un început bun. Se duse la fereastră, deschise 
radioul şi-l găsi pe Ferlin Husky care cânta „Wings of a Dove". 
Era un cântec frumos. Unul vechi, da' frumos. Scotoci până 
când găsi carnețelul cu foi A4 pe care îl cumpărase George de 
la Renny's şi apoi amestecă nişte făină şi apă până rezultă o 
pastă. În timp ce lucra, fredona piesa de la radio. Era un sunet 
ruginit, scrâşnit ca o poartă veche care se mişcă în balamale 
rupte. 

Se întoarse la masă şi lipi literele pe care le avea până 
acum. Îl fulgeră un gând: puteau rămâne amprente pe hârtie? 
Nu ştia, dar nu părea foarte probabil. Mai bine să nu rişte, 
însă. Mototoli hârtia pe care lipise literele şi găsi mănugşile de 
piele ale lui George. Erau prea mici pentru el, dar le forță să-i 
intre pe mâini. Apoi căută iarăşi aceleaşi litere şi le lipi: 

COPILUL E LA MINE. 

Începură ştirile. Ascultă cu atenţie şi auzi că cineva sunase 
la domiciliul Gerard şi ceruse două mii de dolari ca 
răscumpărare. Asta îl făcu pe Blaze să se încrunte. Apoi 
crainicul spuse că un adolescent dăduse telefonul de la o 


cabină telefonică din Wyndham. Poliţia depistase apelul. Când 
l-au prins, băiatul a spus că voia doar să joace o farsă. 

Spune-le că-i o farsă până-ţi răceşti gura, da' tot or să te 
bage la răcoare, puştiulică, gândi Blaze. O răpire e lucru 
complicat. 

Se încruntă, gândi, decupa alte litere. Începu prognoza 
meteo. Cer senin şi temperaturi ceva mai scăzute. Ninsoare în 
scurt timp. 

COPILUL E LA MINE. DACĂ VREŢI SĂ-L REVEDEŢI ÎN 
VIAŢĂ 

Dacă vreţi să-ți revedeţi în viață, ce? Ce? În mintea lui Blaze 
se stârni confuzia. Sunaţi cu taxă inversă, operatorii sunt pe 
poziție? Staţi în cap şi fluierați Dixie? Trimiteţi două capace şi 
o monedă de cincizeci de cenți? Cum procedai să obţii mălaiul 
fără să fii prins? 

— George? Nu-mi amintesc partea asta. 

Niciun răspuns. 

Îşi sprijini bărbia într-o mână şi se puse bine de tot pe 
gândit. Trebuia să fie foarte calm. Calm ca George. Calm cum 
fusese John Cheltzman în ziua aceea în autogara, când 
fugeau la Boston. Trebuia să-ţi foloseşti scăfârlia. Trebuia să- 
ți foloseşti tărtăcuța, tărtăcuţă. 

Va trebui să pretindă că face parte dintr-un grup, asta era 
sigur. Aşa nu-l puteau aresta când se ducea să ridice mălaiul. 
Dacă-l arestau, le spunea că trebuie să-i dea drumul, altfel 
partenerii lui îl ucideau pe prunc. Să joace la cacealma. La 
naiba, să apeleze la înşelătorie. 

— Aşa procedăm noi, şopti el. Corect, George? 

Mototoli a doua încercare şi căută alte litere, decupându-le 
în pătrate perfecte. 

COPILUL E LA GRUPUL NOSTRU. DACĂ VREŢI SĂ-L 
REVEDEȚI ÎN VIAŢĂ 

Asta era bine. Asta era la fix. Blaze admiră cuvintele o 
vreme, apoi se duse să vadă ce făcea copilul. Băiețelul dormea. 
Avea capul întors şi un pumnişor vârât sub obraz. Avea gene 
foarte lungi şi mai închise la culoare decât părul. 


Lui Blaze îi plăcea de el. N-ar fi spus nicicând că un sugar 
poate fi frumuşel, dar acesta era. 

— Eşti un armăsar, Joey, zise el şi ciufuli părul copilului. 
Mâna lui era mai mare decât tot capul pruncului. 

Se întoarse la revistele, ziarele şi tăieturile împrăştiate pe 
masă. Cumpăni o vreme, morfolind în acelaşi timp puţin din 
pasta de apă şi făină, apoi se reapucă de treabă. 

COPILUL E LA GRUPUL NOSTRU. DACĂ VREŢI SĂ-L 
REVEDEŢI ÎN VIAŢĂ STRÂNGEȚI 1 MILION DE DOLARI ÎN 
BANCNOTE CURATE. PUNEȚI BANII ÎN VALIZĂ. FIŢI GATA 
DE PLECARE ÎN ORICE CLIPĂ. CU SINCERITATE, 

RĂPITORII LUI JOE GERARD 4. 

Poftim. Îi înştiinţa de unele lucruri, dar nu de multe. Şi-şi 
lăsa şi lui timp să ticluiască un plan. 

Găsi un plic vechi şi murdar şi puse scrisoarea în el, apoi 
decupa litere pentru a scrie acestea: 


FAM GERARD 
OCOMA 
IMPORTANT! 


Nu ştia cum, mai exact, va expedia scrisoarea. Nu voia să-l 
lase pe copil din nou cu George şi nu îndrăznea să folosească 
Fordul, dar nici nu voia să o trimită din Apex. Totul ar fi fost 
mult mai uşor dacă George ar fi fost cu el. Nu l-ar fi deranjat 
să-i dea lui Joe de mâncare şi să-l schimbe şi toate lucrurile 
astea. Nu l-ar fi deranjat deloc. Îi şi plăcea, într-un fel. 

Ei bine, nu conta. Poşta oricum nu pleca până luni 
dimineaţă, aşa că avea timp să pună la cale un plan. Sau să 
şi-l amintească pe al lui George. 

Se ridică şi se uită iarăşi la copil, dorindu-şi ca televizorul 
să nu fi fost stricat. Uneori găseai idei bune la televizor. Joe 
încă dormea. Blaze îşi dorea să se trezească, astfel încât să se 
poată juca cu el. Să-l facă să zâmbească. Copilaşul arăta ca 
un băiat adevărat când zâmbea. Şi acum era îmbrăcat, aşa că 
Blaze se putea prosti cu el fără teamă că Joe va face iarăşi pipi 
pe el. 


Totuşi, pruncul dormea şi nu putea face nimic în privința 
asta. Blaze închise radioul şi se duse în dormitor să facă 
planuri, dar adormi şi el. 

Înainte să-l fure somnul, îi trecu prin gând că se simțea 
într-un fel bine. Pentru prima dată de când murise George, se 
simțea într-un fel bine. 


14 


Era la un carnaval - poate la bâlciul Topsham, unde băieţii 
de la Leagănul Hetton aveau voie să meargă o dată pe an cu 
autobuzul cel albastru, hârbuit -şi Joe era pe umărul lui. 
Simţea o teroare ameţitoare în timp ce păşea pe culoarul din 
mijloc al bâlciului, pentru că în scurt timp ei aveau să-l vadă 
şi totul se va termina. Joe era treaz. Când trecură pe lângă o 
oglindă din-acelea care te alungesc, Blaze văzu că pruncul se 
uita cu ochi mari în toate părțile. Blaze merse mai departe, 
mutându-l pe Joe de pe un umăr pe celălalt atunci când îl 
simțea greu, fiind în acelaşi timp cu ochii în patru după 
poliţişti. 

În jurul lui, carnavalul fremăta în lumina maiestuoasă şi 
bolnăvicioasă a neoanelor. Din dreapta se auzea vocea 
amplificată a unui vestitor: 

— Veniţi aici, aici le-avem pe toate, şase fete frumoase, şase 
minunății dulci, toate venite direct de la clubul Diablo din 
Boston, fetele astea or să vă scoată din minţi, or să vă facă să 
credeți că sunteți în Veselul Paris! 

Ăsta nu-i un loc pentru copii mici, gândi Blaze. Asta e 
ultimul loc din lume pentru copiii mici. 

La stânga era Casa Veseliei, cu clovnul ei mecanic în față, 
legănându-se înainte şi înapoi pe arcuri în accese de râs 
dezlănțuit. Avea buzele răsucite în sus într-o expresie de umor 
atât de mare, încât era ca o grimasă de durere. Râsetul lui 
descreierat răsuna iar şi iar de pe banda rulată în buclă şi 
afundată adânc în măruntaiele lui. Un bărbat uriaş cu o 
ancoră albastră tatuată pe biceps arunca mingi de gumă tare 
în sticle de lapte din lemn aşezate în piramidă; părul lui lins şi 


dat pe spate sclipea sub becurile colorate, ca blana unei vidre. 
Şoarecele Sălbatic urca şi apoi se avânta zăngănind în jos, 
trăgând după el țipetele fetelor de la țară strânse în bustiere 
elastice şi fuste scurte. Racheta Lunară se răsucea în sus, în 
jos şi în toate părțile, iar viteza ei întindea fețele pasagerilor în 
măşti de drăcuşori. Un Babel de mirosuri se ridica în aer: 
cartofi prăjiți, oţel, taco, popcorn, ciocolată, moluşte prăjite, 
pizza, ardei, bere. Aleea mediană era o limbă maronie plată, 
plină de-o mie de ambalaje goale şi un milion de chiştoace de 
ţigări. În bătaia puternică a luminilor, toate fețele erau plate şi 
groteşti. Pe lângă ei trecu un bătrân căruia îi atârnau muci 
verzi la nas şi care mânca un măr candel. Apoi un băiat cu un 
semn din naştere vinețiu care-i acoperea tot pometele unui 
obraz. O bătrână de culoare cu o perucă blondă, mare ca un 
stup de albine, pe cap. Un om gras în bermude, cu picioare 
varicoase, purtând un tricou pe care scria PROPRIETATE A 
ECHIPEI BRUNSWICK DRAGONS. 

— Joe, striga cineva. Joe.... Joe! 

Blaze se întoarse şi încercă să repereze vocea în mulțime. Şi 
atunci o văzu - îmbrăcată în aceeaşi cămaşă de noapte, cu 
sânii aproape căzându-i din sutienul de dantelă. Tânăra şi 
frumuşica mamă a lui Joe. 

Îl cuprinse teroarea. Avea să-l vadă. Nu putea să nu-l vadă. 
Şi atunci va lua copilul de la el. Îl strânse pe Joe mai tare, de 
parcă îmbrățişându-l putea fi sigur că-i aparține. Copilaşul 
era cald şi căldura lui era liniştitoare. Simţea la pieptul lui 
freamătul inimii băiețelului. 

— Acolo! strigă doamna Gerard. Acolo e! Omul care mi-a 
furat copilul! Puneţi mâna pe el! Prindeţi-l! Dă-mi copilul 
înapoi! 

Oamenii se întoarseră să se uite. Blaze era aproape de 
carusel acum şi muzica de flaşnetă era asurzitoare. Tresălta şi 
reverbera. 

— Opriţi-l! Opriţi omul ăla! Opriţi răpitorul de copii! 

Bărbatul cu tatuaj şi păr dat pe spate porni la pas spre el şi 
acum, în sfârşit, Blaze izbuti să alerge. Dar dimensiunile aleii 
mediane crescuseră. Se întindea acum pe kilometri întregi, un 


nesfârşit Bulevard al Veseliei. Şi erau toţi în urma lui: băiatul 
cu semn din naştere, negresa cu perucă blondă, grăsanul în 
bermude. Clovnul mecanic râdea şi iar râdea. 

Blaze alergă pe lângă alt vestitor, care stătea alături de un 
individ uriaş îmbrăcat în ceva ce semăna cu o piele de animal. 
Pancarta de deasupra capului său îl anunţa ca fiind Omul- 
Leopard. Vestitorul ridică microfonul şi începu să vorbească. 
Vocea lui amplificată se rostogoli pe aleea mediană ca tunetul. 

— Repede, repede, repede! Aţi ajuns la țanc pentru a-l vedea 
pe Clayton Blaisdell Jr., celebrul răpitor de copii! Pune pruncul 
ăla jos, amice! E chiar aici, oameni buni, direct din Apex, unde 
locuieşte pe Parker Road, şi maşina furată e ascunsă în 
şopronul din spate! Repede, repede, repede, vedeți pe viu 
răpitorul de copii, chiar aici... 

Alergă mai repede, respirând sacadat, dar ei câştigau teren. 
Se uită în spate şi văzu că mama lui Joe era în fruntea 
urmăritorilor. Chipul ei se schimba. Se albea, cu excepția 
buzelor. Ele se înroşeau. Dinţii se alungeau în jos peste ele. 
Degetele se transformau în gheare cu vârfuri roşii. Devenea 
Soţia lui Yorga. 

— Puneţi mâna pe el! Prindeţi-l! Ucideţi-l! Răpitorul de copii! 

Apoi George îi şopti dintre umbre: 

— Aici, Blaze! Repede! Mişcă-te, fir-ar să fie! 

Vira în direcția vocii şi se trezi în Labirintul Oglinzilor. Aleea 
mediană fu brusc frântă în mii de bucăţi distorsionate. El 
înainta pe coridorul îngust, lovindu-se la tot pasul, gâfâind ca 
un câine. Apoi George apăru în fața lui (şi în spatele lui, şi de 
ambele părți ale lui) şi George spuse: 

— Trebuie să-i faci să-i arunce din avion, Blaze. Din avion. 
Fă-i să-i arunce din avion. 

— Nu pot să ies, se tângui Blaze. George, ajută-mă să ies. 

— Asta încerc să fac, cretinule! Fă-i să-i arunce din avion! 

Toţi erau afară acum, şi se uitau înăuntru, dar oglinzile 
făceau să pară că erau toţi în jurul lui. 

— Prindeți-l pe răpitorul de copii! urlă soția lui Gerard. 
Dinţii ei erau acum uriaşi. 

— Ajută-mă, George. 


Apoi George zâmbi şi Blaze văzu că şi el avea dinţi lungi. 
Prea lungi. 

— Te ajut, spuse el. Dă-mi copilul. 

Dar Blaze nu i-l dădu. Blaze se dădu în spate. Un milion de 
George înaintară spre el, întinzând mâinile pentru a lua 
copilul. Blaze se întoarse şi o luă la fugă pe alt coridor 
scânteietor, lovindu-se de pereţi ca o bilă de pinball, încercând 
să-l protejeze pe Joe în braţe. Ăsta nu era un loc pentru copii. 


15 


Blaze se trezi la prima geană de lumină a zilei, la început 
nesigur unde se afla. Apoi îşi aminti totul şi se prăbuşi pe o 
rână, respirând greu. Patul era leoarcă de transpiraţie. 
Hristoase, ce vis îngrozitor! 

Se ridică şi se împletici în bucătărie ca să vadă ce făcea 
copilul. Joe dormea adânc, cu buzele ţuguiate, de parcă s-ar fi 
gândit intens la ceva serios. Blaze se uită la el până când 
observă mişcarea înceată şi egală a pieptului lui. Mişcă şi din 
buze, şi Blaze se întrebă dacă nu visa cumva la biberon sau la 
țâţişoara mamei lui. 

După aceea puse de cafea şi se aşeză la masă în izmene. 
Ziarul pe care îl cumpărase ieri era tot acolo, printre bucăţile 
mesajului de răscumpărare. Începu să citească din nou 
articolul despre răpire şi ochii îi căzură iarăşi peste caseta din 
josul paginii 2: Apel către răpitori din partea tatălui, pagina 6. 
Întoarse la pagina aceea şi găsi, ocupând jumătate din pagină, 
o coloană evidențiată cu chenar negru. Citi: 


CELOR LA CARE SE AFLA COPILUL NOSTRU! 


VOM RESPECTA ORICE SOLICITARE, CU CONDIȚIA SĂ NE 
OFERIŢI DOVADA CĂ JOE ESTE ÎNCĂ ÎN VIAŢĂ. AVEM 
GARANȚIA BIROULUI FEDERAL DE INVESTIGAȚII (FBI) CĂ 
NU VEŢI FI ÎMPIEDICAŢI SĂ VĂ RIDICAŢI BANII DE 
RĂSCUMPĂRARE, ÎNSĂ NE TREBUIE DOVADA CĂ JOE ESTE 
ÎN VIATĂ! 


MĂNÂNCĂ DE TREI ORI PE ZI, CONSERVE PENTRU 
BEBELUŞI ŞI LEGUME URMATE DE 1/2 BIBERON. PÂNĂ 
ACUM A BĂUT LAPTE PASTEURIZAT ŞI APĂ FIARTA, 
STERILIZATĂ, ÎNTR-O PROPORŢIE DE 1:1. 

VĂ RUGĂM SĂ NUI FACEŢI RĂU, PENTRU CĂ ÎL IUBIM 
FOARTE, FOARTE TARE. 


JOSEPH GERARD AL III-LEA 


Blaze închise ziarul. Îl întristase să citească asta, ca atunci 
când o asculta pe Loretta Lynn cântând „Your Good Girl's 
Gonna Go Bad". 

— O, Iisuse, bu-hu, făcu George atât de brusc, încât Blaze 
tresări. 

— Şş, o să-l trezeşti. 

— La naiba cu asta, zise George. Nu mă poate auzi. 

— Oh, făcu Blaze. Asta aşa era. Ce-i aia pro-porţie, George? 
Zice să-i fac biberonul într-o proporție de unu-cu-unu. 

— Lasă asta, zise George. Îşi fac mari griji pentru el, aşa-i? 
„Mănâncă de trei ori pe zi, apoi o jumate de biberon... nu-i 
faceți rău, pen' că-l iubim-iubim-iu-bim."' Mamă, asta ridică 
mult miza. 

— Ascultă... începu Blaze. 

— Ba nu, nu ascult! Nu-mi spune să ascult! E tot ce au pe 
lume, aşa-i? El şi vreo patruzeci de milioane de biştari! Ar 
trebui să iei banii şi apoi să trimiți copilu' înapoi pe bucăți. 
Întâi un deget de la mână, apoi unu de la picior, apoi mititica 
lui... 

— Tacă-ți gura, George! 

Şocat, îşi trânti o palmă peste gură. Tocmai îi spusese lui 
George să tacă. La ce-i stătea capul? Ce problemă avea? 

— George? 

Niciun răspuns. 

— George, îmi pare rău. Doar că n-ar trebui să spui lucruri, 
înţelegi, de astea. Încercă să zâmbească. Trebuie să dăm 
copilul înapoi viu, aşa-i? Ăsta-i planul. Aşa-i? 


Niciun răspuns şi, acum, Blaze începu să se simtă cu 
adevărat chinuit. 

— George? George, care-i problema? 

Niciun răspuns mult timp. Apoi, atât de încet, încât poate 
nici nu auzi, atât de încet, încât poate nu fu decât un gând de- 
ale lui: 

— Va trebui să laşi copilul cu mine, Blaze. Mai devreme sau 
mai târziu. Blaze se şterse la gură cu palma. 

— Să nu cumva să-i faci ceva, George. Să nu cumva. Te 
avertizez. 

Nici un răspuns. 


La ora nouă, Joe era deja treaz, schimbat, hrănit şi se juca 
pe podeaua bucătăriei. Blaze şedea la masă şi asculta radioul. 
Strânsese bucăţile de hârtie şi aruncase pasta de făină 
întărită, şi singurul lucru de pe masă era scrisoarea lui către 
familia Gerard. Încerca să găsească o modalitate de a o 
expedia. 

Auzise ştirile de trei ori. Poliția reţinuse un om pe nume 
Charles Victor Pritchett, un hoinar din ţinutul Aroostook care- 
şi pierduse slujba la un gater cu o lună în urmă. Apoi fusese 
eliberat. Probabil că Walsh, portarul ăla uscăţiv, nu-l putuse 
identifica, se gândi Blaze. Păcat. Un suspect solid ar fi liniştit 
puţin lucrurile o vreme. 

Se foi agitat în scaun. Trebuia să pună în mişcare 
mecanismul răpirii ăsteia. Trebuia să gândească un plan de 
expediere a scrisorii. Ei aveau un portret-robot de-al său şi 
ştiau de maşină. Ştiau şi de culoarea ei - tot din vina 
nemernicului ăluia de Walsh. 

Mintea lui se mişca încet şi greoi. Se ridică, mai făcu nişte 
cafea, apoi despături iar ziarul. Se încruntă la desenul care-l 
reprezenta. O față mare, cu maxilare pătrate. Nas lat, turtit. 
Chică deasă de păr, nu mai fusese tuns de-o vreme (George îl 
tunsese ultima dată, îl ciupelise indiferent cu foarfeca de 
bucătărie). Ochi înfundați în orbite. Doar aluzia unui gât 
lung, şi probabil că nu aveau idee cât era de lung, de- 


adevăratelea. Oamenii nu observau niciodată asta atunci când 
el şedea, pentru că picioarele erau partea lui cea mai lungă. 

Joe începu să plângă şi Blaze încălzi un biberon. Copilul îl 
refuză, aşa că Blaze îl legănă absent în poală. Joe tăcu pe dată 
şi începu să se uite atent în jur, de sus: cele trei postere 
deocheate din cealaltă parte a încăperii, scutul unsuros de 
azbest prins pe perete în spatele sobei, geamurile murdare pe 
interior şi înghețate pe exterior. 

— Nu prea seamănă cu locul din care vii tu, hă? întrebă 
Blaze. 

Joe zâmbi, apoi încercă să râdă în felul lui straniu, 
neexersat, care lui Blaze îi aduse un surâs pe buze. Mititelul 
avea doi dinți, vârfurile lor tocmai scoteau capul prin gingii. 
Blaze se întrebă dacă disconfortul pe care îl simțea nu era 
cauzat de alți dinţi care încercau să iasă la iveală; Joe îşi 
morfolea mult mâinile şi uneori scâncea în somn. Acum 
începu să saliveze şi Blaze îl şterse la gură cu un şerveţel vechi 
pe care îl ținea mototolit în buzunar. 

Nu putea lăsa copilul cu George din nou. George părea că 
era gelos sau ceva. Era aproape ca şi când George ar fi vrut 
să... 

Probabil că încremeni, pentru că Joe întoarse capul spre el 
cu o expresie interogativă comică, de genul Ce-i cu tine, amice? 
Blaze nici nu observă. Deoarece treaba era că... acum el era 
George. lar asta însemna că partea aceea din el voia să... 

Se crispă iarăşi la această idee şi, când făcu asta, mintea lui 
chinuită găsi altceva de care să se agaţe. 

Dacă el se ducea undeva, şi George se ducea undeva. Dacă 
el era George acum, asta era perfect logic. A duce la B, mai 
simplu nu se poate, ar fi spus John Cheltzman. 

Dacă el se ducea, se ducea şi George. 

Ceea ce însemna că George nu-i putea face rău lui Joe, 
oricât de mult îşi dorea asta. 

Ceva în el se desprinse. Încă nu-i plăcea ideea de a lăsa 
copilul singur, dar era mai bine să-l lase singur decât cu 
cineva care i-ar putea face rău... şi, pe deasupra, nu avea 
încotro. Era singur. 


Dar cu siguranţă i-ar fi prins bine să se deghizeze, cum ei 
aveau desenul cu el şi toate alea. Ceva de genul ciorapului de 
nailon, doar că natural. Dar ce? 

Îi veni o idee. Nu-i veni ca un fulger, ci încet. 1 se ridică în 
minte ca o bulă care se ridică la suprafața unei ape atât de 
dense, încât aproape că este noroi. 

Îl aşeză pe Joe înapoi pe podea, apoi se duse la baie. Scoase 
foarfecă şi un prosop. Apoi scoase aparatul de ras Norelco al 
lui George din dulăpiorul cu medicamente, unde dormita de 
trei luni cu cablul înfăşurat în jurul lui. 

Îşi tăie părul fără milă, în mănunchiuri mari, tăie până ce-i 
rămaseră doar smocuri țepoase. Atunci introduse aparatul 
Norelco în priză şi le rase şi pe acestea. Plimbă aparatul 
electric încoace şi încolo până când i se încălzi în mână şi 
scalpul lui proaspăt chelit se înroşise de iritaţie. 

Îşi privi imaginea în oglindă cu curiozitate. Scobitura din 
frunte se vedea mai clar ca oricând, complet descoperită 
pentru prima dată în ani de zile, şi era într-un fel oribilă la 
vedere - părea aproape destul de adâncă să adăpostească o 
ceaşcă de cafea, dacă Blaze ar fi stat întins pe spate -, dar în 
rest nu i se părea că semăna prea tare cu răpitorul nebun din 
portretul poliției. Semăna cu un străin din Germania sau 
Berlin sau cine ştie de unde. Dar ochii, ochii erau aceiaşi. 
Dacă îl trădau ochii? 

— George are ochelari de soare, zise el. Asta-i soluția... nu? 

Îşi dădu vag seama că, în loc să se facă mai greu de 
observat, se făcea mai uşor, dar poate că asta era în regulă. Ce 
altceva puteai face, totuşi? Nu putea să nu mai aibă doi metri 
şi ceva. Putea doar să încerce să-şi transforme trăsăturile într- 
un avantaj. 

În mod categoric nu ştia că se deghizase mult mai bine 
decât s-ar fi putut deghiza George vreodată, aşa cum nu ştia 
nici că George era acum creația unei minți care funcționa la 
un nivel de agitație febrilă aflat dincolo de pojghița arsă a 
imbecilităţii. Ani la rând se identificase cu un prostovan, 
ajungând să accepte asta ca pe o altă parte a vieţii lui, ca 
adâncitura de la frunte. Şi totuşi ceva continuase să 


funcționeze dincolo de pojghița aceea arsă. Funcţionase cu 
instinctul letal al vietăților - cârtițe, viermi, microbi - aflate 
dincolo de suprafața unei pajişti arse. Aceasta era partea care 
ținea totul minte. Fiecare suferință îndurată, fiecare act de 
cruzime, fiecare nedreptate pe care i-o făcuseră cei din jur. 


Mergea cu pas sprinten de-a lungul drumului lăturalnic 
spre Apex, când un transportor de lemne mult prea încărcat 
frână lângă el. Şoferul era grizonant şi purta cămaşă 
izotermică pe sub o haină de lână în carouri. 

— Urcă! strigă acesta. 

Blaze sări pe treaptă şi apoi urcă în cabină. Spuse 
mulțumesc. Şoferul încuviință din cap şi zise: 

— Merg la Westbrook. 

Blaze încuviinţă şi el şi ridică degetul mare. Şoferul băgă în 
viteză şi camionul o luă iar din loc. Fără prea multă tragere de 
inimă. 

— Te-am mai văzut undeva, aşa-i? strigă camionagiul peste 
huruitul de motor. Geamul din partea lui era spart şi pale de 
vânt rece de ianuarie pătrundeau în cabină, luptându-se cu 
aerul încins scos de radiator. Locuieşti pe Palmer Road? 

— Da! strigă Blaze înapoi. 

— Acolo locuia şi Jimmy Cullum, zise camionagiul şi întinse 
spre Blaze un pachet de Lucky incredibil de mototolit. Blaze 
luă o ţigară. 

— Straşnic om, zise el. Noua lui chelie nu se putea vedea; 
purta o căciulă roşie împletită. 

— A plecat la sud Jimmy. la zi, mai e p-aci amicu' tău? 

Blaze înţelese că se referea la George. 

— Naa, făcu el. A găsit de lucru în New Hampshire. 

— Da? zise camionagiul. Mi-ar plăcea să-mi găsească şi mie 
ceva. 

Ajunseră pe culmea dealului şi camionul începu să 
coboare, acumulând viteză pe drumul  desfundat, 
hurducându-se şi clătinându-se. Blaze aproape că simţea cum 
îi împinge din spate încărcătura ilegală. El însuşi condusese 
camioane încărcate cu prea multe lemne; dusese o dată un 


transport cu brazi de Crăciun în Massachusetts care probabil 
că depăşea cu o jumătate de tonă limita admisă de lege. Asta 
nu-l îngrijorase niciodată înainte, dar acum îl îngrijora. 
Înţelese îngrozit că doar el îl despărțea pe Joe de moarte. 


După ce ieşiră pe drumul principal, şoferul aduse vorba de 
răpire. Blaze se încorda puţin, dar nu fu deosebit de surprins. 

— Dacă-l găsesc pe tipu' care l-a răpit pe copilaş, ar trebui 
să-l spânzure de boaşe, opina camionagiul. Schimbă în a treia, 
făcând transmisia maşinii să scrâşnească lugubru. 

— Cam da, zise Blaze. 

— Începe să fie rău, ca atunci cu avioanele alea deturnate. 
Ţi-aminteşti? 

— Aha. 

Nu-şi amintea. 

Şoferul aruncă chiştocul pe geam şi îşi aprinse imediat altă 
țigară. 

— Tre' să înceteze. Ar trebui să se legalizeze pedeapsa 
capitală obligatorie pentru cei ca ăştia. Un pluton de execuție, 
poate. 

— Crezi că or să pună mâna pe el? întrebă Blaze. Începea 
să se simtă ca un spion într-un film. 

— Are papa pălărie înaltă? întrebă şoferul, virând pe Route 
d, 

— Cam da. 

— Ce vreau să zic se-nțelege de la sine. Sigur c-or să-l 
prindă. Întotdeauna îi prind. Da' copilu' o să fie mort, ascultă 
asta de la mine. 

— O, ştiu şi eu, zise Blaze. 

— Da? Păi, eu ştiu. Şi numa' ideea e-o nebunie. Să răpeşti 
în ziua de azi? FBI o să marcheze bancnotele sau o să le 
copieze seria sau o să lase semne invizibile pe ele, din alea pe 
care le vezi doar la lumină ultravioletă. 

— Cam da, zise Blaze, simțindu-se încurcat. Nu se gândise 
la genul ăsta de lucruri. Totuşi, dacă avea să vândă banii în 
Boston tipului pe care îl cunoştea George, ce importanță mai 
avea asta? Începu să se simtă mai bine din nou. Crezi că 


familia aia, Gerard, o să strângă de-adevăratelea peste un 
milion de verzişori? 

Şoferul fluieră. 

— Atâta au cerut recompensă”? 

Blaze simţi în clipa aceea că mai bine şi-ar fi muşcat limba 
şi ar fi înghițit-o. 

— Da, zise el. Şi gândi: Oh, George. 

— Asta-i ceva nou, zise şoferul. Nu scria în ziarul de 
dimineaţă. Ai auzit la radio? 

George spuse cât se poate de clar: 

— Ucide-l, Blaze. 

Şoferul făcu mâna căuş la ureche: 

— Poftim? N-am înţeles bine. 

— Am spus da, la radio. 

Cobori privirea la mâinile sale împreunate în poală. Erau 
mâini mari, puternice. Una dintre ele rupsese gâtul unui collie 
dintr-o singură lovitură, iar pe atunci nici măcar nu se 
dezvoltase complet. 

— Poate c-or să pună mâna pe recompensă, spuse şoferul, 
aruncând al doilea chiştoc şi aprinzând a treia ţigară, dar n-or 
să apuce să cheltuiască banii. Nu, dom le. Nici poveste. 

Acum înaintau pe Route 1, treceau pe lângă mlaştini 
înghețate şi barăcile culegătorilor de moluşte, oblonite peste 
iarnă. Camionagiul evita autostrada şi staţiile de cântărire de 
acolo. Blaze nu-l învinuia. 

Dacă-l lovesc drept în gât, unde-i mărul lui Adam, o să se 
trezească în rai înainte să-şi dea seama că e mort, gândi 
Blaze. Atunci aş putea apuca volanul şi să trag pe dreapta. 
Să-l sprijin în partea pasagerului. Oricine l-ar vedea ar crede 
că doar trage un pui de somn. Sărmanul, îşi va spune, 
probabil că a condus toată noa... 

— „Mergi? 

— Hă? întrebă Blaze. 

— Am zis, unde mergi? Am uitat. 

— Oh. Westbrook. 

— Păi, eu tre' să ies pe Marah Road peste un kilometru 
jumate. Mă-ntâlnesc cu un amic. 


— O, făcu Blaze. Da. 

ŞI George spuse: 

— Tre' s-o faci acum, Blaze. E timpul potrivit, e locul 
potrivit. Aşa procedăm noi. 

Aşa că Blaze se întoarse spre şofer. 

— Mai vrei o ţigară? întrebă acesta. Te tentează? 

Vorbind, înclină puţin din cap. Îi oferea o ţintă perfectă. 

Blaze se crispa puţin. Mâinile îi zvâcniră în poală. Apoi 
spuse: 

— Nu. Încerc să mă las. 

— Da? Bravo ţie. E frig de-ngheaţă pietrele aici, aşa-i? 

Şoferul schimbă într-o treaptă inferioară, aşteptând să 
cotească, şi de sub ei se auziră o serie de explozii răstite, când 
motorul scoase rateuri pe ţeava de eşapament. 

— Radiatoru-i stricat.2 Şi radiou' la fel. 

— Păcat, zise Blaze. Îşi simțea gâtul ca şi când cineva i-ar fi 
vârât pe el o lingură de praf. 

— Da, da, viața-i un rahat pe care ţi-l pui pe colivă. Acţiona 
frânele. Acestea țipară ca nişte suflete îndurerate. Tre' să 
cobori din mers; scuze, da' se gripează într-a-ntâia. 

— Sigur, zise Blaze. Acum, că momentul venise şi trecuse, îi 
era rău la stomac. Şi se temea. Îşi dorea să nu-l fi văzut 
niciodată pe şofer. 

— Salută-l pe amicu' tău când îl vezi, spuse şoferul şi mai 
cobori cu o treaptă de viteză, când camionul supraîncărcat 
coti pe ceea ce Blaze bănuia că era Marah Road. 

Blaze deschise portiera şi sări pe marginea înghețată a 
drumului, trântind uşa în urma lui. Şoferul claxona o dată, 
după care camionul trecu dealul huruind într-un nor de 
eşapament sufocant. În scurt timp, nu mai era decât un sunet 
evanescent. 

Blaze porni pe Route 1 în sus cu mâinile îndesate în 
buzunare. Se afla într-o zonă extravilană la sud de Portland şi, 
după doi sau trei kilometri, ajunse la marele centru comercial 
cu magazine şi un complex cinematografic. Acolo, era o 
spălătorie purtând numele de The Giant Kleen Kloze U-Wash- 


It. În faţa spălătoriei era o cutie poştală şi de acolo îşi expedie 
el biletul de răscumpărare. 

Înăuntru era un debit de ziare. Intră ca să-şi ia unul. 

— Uite, mami, zise un copilaş către mama lui, care scotea 
haine curate dintr-o maşină de uscat cu monede. Omu' ăla 
ale-o gaulă-n cap. 

— Taci, spuse mama. 

Blaze îi zâmbi băiatului, care se ascunse imediat după 
piciorul mamei. Din acea ascunzătoare, continuă să-l studieze 
cu atenție. 

Blaze luă ziarul şi ieşi cu el afară. Un incendiu la un hotel 
împinsese ştirea răpirii în josul primei pagini, dar portretul- 
robot era la locul lui. CĂUTAREA RĂPITORILOR CONTINUĂ, 
anunța titlul. Blaze îndesă ziarul în buzunarul de la spate. 
Nimic senzațional. Traversând parcarea către drum, observă 
un Mustang vechi cu cheile în contact. Fără să stea pe 
gânduri, Blaze urcă şi plecă la volanul lui. 


16 


Clayton Blaisdell Jr. deveni suspectul principal în cazul 
răpirii mezinului familiei Gerard la ora 4.30 în aceeaşi cenuşie 
după-amiază de ianuarie, cam după o oră şi jumătate după ce 
pusese scrisoarea în cutia poştală din fața spălătoriei Giant 
Kleen Kloze U-Wash-lt. Surveni o „descoperire importantă", 
cum le place să spună organelor de apărare a legii. Dar chiar 
şi înaintea apelului telefonic primit de FBI la numărul 
publicat în articolul din ziua aceea despre răpire, identificarea 
lui devenise doar o chestiune de timp. 

Poliția deținea o mulțime de informaţii. Era descrierea 
oferită de Moiton Walsh (pe care îl aştepta perdaful 
angajatorilor lui din Boston imediat ce agitația se va fi stins). 
Erau câteva fire albastre culese de pe gardul de plasă care 
înconjura parcarea vizitatorilor de la Oakwood, identificate ca 
provenind de la o pereche de jeanşi D-Boy, o marcă ieftină. 
Erau fotografii şi mulaje ale unor urme de bocanci foarte 
grăitoare în privința pasului. Era o mostră de sânge, tip AB, 


Rh negativ. Erau fotografii şi mulaje ale picioarelor unei scări 
extensibile, acum identificată ca fiind o Craftwork Lightweight 
Supreme. Erau fotografii ale amprentelor de bocanc din 
interiorul casei, prezentând aceeaşi apăsare a pasului. Şi mai 
era declarația Normei Gerard făcută pe patul de moarte, care 
spunea că portretul-robot semăna binişor cu omul care o 
atacase. 

Înainte să intre în comă, femeia adăugase un amănunt care 
lui Walsh îi scăpase: omul avea o adâncitură mare la frunte, 
de parcă ar fi fost lovit cândva cu o cărămidă sau o bucată de 
țeava. 

Foarte puţine dintre informaţiile acestea ajunseseră la 
presă. 

În afara adânciturii de la frunte, pe anchetatori îi interesau 
în mod deosebit două lucruri. Primul, jeanşii D-Boy se vindeau 
la doar câteva zeci de magazine din nordul New England. Al 
doilea, şi cel mai interesant lucru, Craftwork Ladders era o 
companie mică din Vermont care furniza scări mobile doar 
magazinelor de menaj independente. Nu la Ames, nu la 
Mammoth Mart, nu la Kmart. O mică armată de ofițeri începu 
să facă vizite acestor dealeri independenţi. În ziua în care 
Blaze  expedie scrisoarea, nu ajunseseră încă la Apex 
Hardware („Ajutor garantat!'), dar asta nu mai era decât o 
chestiune de ore. 

La reşedinţa Gerard fusese instalat echipament de urmărire 
a convorbirilor telefonice. Tatăl lui Joseph Gerard al IV-lea 
fusese atent instruit cum să reacționeze când va primi 
inevitabilul apel. Mama lui Joe era la etaj, îndopată cu 
tranchilizante. 

Niciun ofițer de poliție nu primise ordin de a-i captura pe 
răpitori în viață. Experții criminalişti estimau că unul dintre 
răufăcători (poate singurul făptaş) era înalt de cel puţin un 
metru nouăzeci şi cinci şi cântărea în jur de o sută zece 
kilograme. Fractura de craniu amintită de Norma Gerard era 
dovada puterii şi brutalităţii lui - dacă mai era nevoie de vreo 
dovadă în plus. 


Apoi, la 4.30 în acea după-amiază cenugşie, agentul special 
însărcinat cu supravegherea derulării anchetei Albert Sterling 
primi un telefon din partea lui Nancy Moldow. 


De îndată ce Sterling şi partenerul lui, Bruce Granger, 
păşiră în magazinul cu articole pentru sugari, Nancy Moldow 
spuse: 

— Ceva nu e cum trebuie în portretul pe care îl aveţi. Omul 
pe care îl căutaţi are o gaură mare în mijlocul frunții. 

— Da, doamnă, zise Sterling. Informaţia aceasta nu am 
făcut-o publică. Femeia căscă ochii. 

— Ca el să nu ştie că ştiţi. 

— Corect. 

Femeia gesticula spre tânărul de lângă ea. Acesta purta un 
şorț de nailon albastru, papion roşu şi o expresie de încântare 
pe chip. 

— El e Brant. L-a ajutat pe... pe... el să-şi ducă la maşină 
cumpărăturile. 

— Numele complet? îl întrebă agentul Granger pe puştiul în 
şorț albastru. Îşi deschise carneţelul. 

Băiatului i se mişcă mărul lui Adam sus-jos ca o maimuţă 
pe băț. 

— Brant Romano. Domnule. Tipu' conducea un Ford. Spuse 
anul de producţie cu ceea ce Sterling luă ca fiind o mare 
siguranță de sine. Doar că nu era albastru, cum zice în ziar. 
Era verde. 

Sterling se întoarse spre Moldow. 

— Ce a cumpărat omul acesta, doamnă? 

Femeia râse puţin. 

— Păcatele mele, ce n-a cumpărat. Tot ce trebuie unui 
copilaş, desigur, că doar asta vindem aici. Un pătuț, un 
leagăn, o masă de schimbat, haine... tot ce vrei şi ce nu vrei. A 
cumpărat chiar şi un set de tacâmuri. 

— Aveţi o listă completă? întrebă Granger. 

— Sigur că da. N-am crezut nici-o clipă că se gândeşte la 
ceva urât. Sinceră să fiu, părea un om destul de simpatic, 
chiar dacă adâncitura aia de la frunte... gaura aia... 


Granger înclină din cap înțelegător. 

— Şi nu părea foarte ager la minte. Dar presupun că a fost 
destul de ager cât să mă păcălească. A spus că face 
cumpărături pentru un nepoțel şi prostuța de Nana l-a crezut. 

— Şi era mare. 

— Păcatele mele, un uriaş! Era ca un... un... Scoase un 
râset pițigăiat, crispat. Un taur într-un magazin pentru nou- 
născuţi! 

— Cât de mare? 

Ea ridică din umeri. 

— Eu am unu şaizeci şi cinci şi-i ajungeam doar până la 
piept. Asta înseamnă că el avea... 

— Poate nu vă vine să credeţi, întrerupse Brant, dar mi s-a 
părut că are, cum să zic, doi şi cinci. Poate chiar doi şi zece. 

Sterling se pregăti să pună ultima întrebare. O păstrase la 
urmă pentru că era aproape sigur că nu va duce nicăieri. 

— Doamnă  Moldow, cum a plătit omul acesta 
cumpărăturile? 

— Cu banii jos, răspunse ea cu promptitudine. 

— Înţeleg. 

Se uită la Granger. Era răspunsul la care se aşteptau. 

— Să fi văzut câţi bani avea în portmoneu! 

— l-a cheltuit aproape toți, spuse Brant. Mi-a dat bacşiş 
cinci, dar pe-atunci aproape-i sufla vântu-n buzunare. 

Sterling ignoră această remarcă. 

— Şi cum a achitat în bani peşin, nu aveţi un înscris cu 
numele omului. 

— Nu. N-avem. Peste câţiva ani presupun că Hager's îşi va 
instala camere de supraveghere... 

— Peste câteva secole, o corectă Brant. Locul ăsta e 
zgârcenia întruchipată. 

— Ei, atunci, zise Sterling, închizându-şi carnețelul, noi 
plecăm. Dar vreau să vă dau cartea mea de vizită în caz că vă 
amintiți ce... 

— Întâmplător, îi ştiu numele, spuse Nancy Moldow. 

Se întoarseră amândoi spre ea. 


— Când a deschis portmoneul ca să scoată teancul de cărți, 
i-am văzut permisul de conducere. Mi-amintesc numele în 
parte pentru că se întâmplă o dată în viață să cumpere cineva 
atâtea lucruri deodată de la tine, dar în principal pentru că 
era un nume atât de... pompos. Nu i se potrivea. Mi-amintesc 
că mi-am spus că pe un om ca el ar trebui să-l cheme Barney 
sau Fred. Ştiţi, ca în Familia Flintstone. 

— Cum îl chema? întrebă Sterling. 

— Clayton Blaisdell. De fapt, cred că era Clayton Blaisdell 
Jr. 

Până la cinci treizeci în seara aceea, îşi dibuiseră omul. 
Clayton Blaisdell Jr., alias Blaze, fusese arestat de două ori, o 
dată pentru ultraj împotriva directorului leagănului de copii la 
care stătea - un loc pe nume Hetton - şi încă o dată, după 
câţiva ani, pentru înşelătorie şi fraudă. Un presupus complice, 
George Thomas Rackley, alias Hâră, scăpase basma curată 
pentru că Blaze refuzase să depună mărturie împotriva lui. 

Potrivit arhivei poliției, Blaisdell şi Rackley formau o echipă 
de cel puţin opt ani, când Blaisdell fusese arestat pentru 
înşelătorie, care fusese o lucrătură „religioasă' puţin prea 
complexă pentru talentele mentale limitate ale uriaşului. La 
centrul de detenție South Portland dăduse un test de 
inteligență şi luase un punctaj destul de scăzut încât să se 
înscrie într-o categorie numită „la limită". Pe margine, cineva 
notase cu litere mari, roşii: RETARDAT. 

Sterling găsea amuzante amănuntele înşelătoriei. În 
scenetă erau un uriaş în scaun cu rotile (Blaisdell) şi un tip 
pirpiriu care îl împingea şi care se prezenta victimelor drept 
reverendul Gary Crowell (aproape sigur Rackley). Reverendul 
Gary (cum îşi spunea) spunea că strânge bani pentru un 
pelerinaj prin Japonia al adepților teoriei renaşterii. Dacă 
victimele - majoritatea femei în vârstă cu ceva economii la 
bancă - se dovedeau greu de convins, reverendul Gary 
înfăptuia un miracol. Îl făcea pe uriaşul din scaunul cu rotile 
să umble din nou, graţie puterii tămăduitoare a lui lisus. 

Împrejurările arestării erau şi mai amuzante. O octogenară 
pe nume Ariene Merrill intrase la bănuieli şi sunase la poliție 


în timp ce reverendul Gary şi „asistentul'" lui erau în camera 
de zi. Apoi se întorsese în living pentru a-i ţine la poveşti până 
la venirea poliției. 

Reverendul Gary se prinsese de mişcare şi spălase putina. 
Blaisdell rămăsese. În raport, ofițerul care operase arestarea 
notă: Suspectul a declarat că nu a fugit deoarece nu fusese 
încă vindecat. 

Sterling luă toate acestea în calcul şi ajunse la concluzia că, 
până la urmă, erau doi răpitori. Cel puţin doi. Rackley trebuia 
să fie implicat şi el; un tip aşa de slab cu duhul ca Blaisdell în 
mod sigur nu se putea descurca singur. 

Ridică receptorul, dădu un telefon. Câteva minute mai 
târziu, primi înapoi un telefon care îl surprinse. George 
Thomas „Hâră" Rackley murise cu un an în urmă. Fusese 
găsit înjunghiat într-o zonă de la docurile Portland frecventată 
de jucătorii de zaruri. 

La naiba. Altcineva, atunci? 

Cineva care îl ghida pe goliat aşa cum, fără îndoială, îl 
ghidase Rackley? 

Altfel nu se putea, nu? 

La şapte în seara aceea era deja emis un mandat de reținere 
la nivelul statului - ceea ce peste câțiva ani avea să se 
numească BOLO'% - pe numele lui Clayton Blaisdell Jr. 

Pe atunci descoperise şi Jerry Green din Gorham că i-a fost 
furat Mustangul. Maşina figura pe lista de căutare a poliției 
statale cam de patruzeci de minute. 

Tot cam pe atunci, Sterling primise de la departamentul de 
poliție din Westbrook numărul de telefon al unei femei pe 
nume Georgia Kingsbury. Doamna Kingsbury citea ziarul de 
seară când fiul ei i se uitase peste umăr, arătase spre 
portretul-robot şi întrebase: 

— De ce apale în zial omu' ăla de la şpălătolie? Şi cum de 
nu are gaulă în flunte? 

Doamna Kingsbury îi spuse lui Sterling: 

— Am aruncat o privire şi am zis „Doamne-Dumnezeule". 

La 7.40, Sterling şi Granger ajunseră la locuinţa Kingsbury. 
Arătară mamei şi fiului o copie a portretului de deţinut a lui 


Clayton Blaisdell Jr. Copia era neclară, dar cei doi Kingsbury 
îl recunoscură imediat pe Blaze. Sterling bănuia că odată ce l- 
ai văzut pe Blaisdell, nu-l mai uiţi. Faptul că huiduma aceea 
era ultima persoană pe care Norma Gerard o văzuse în casa în 
care trăise de-o viață îl îmbolnăvea pe Sterling de furie. 

— Mi-a jâmbit, spuse băieţelul. 

— Frumos, fiule, zise Sterling şi-i ciufuli părul. 

Băiatul se feri. 

— Ai mâna lece, spuse el. 

În maşină, Granger spuse: 

— Nu ţi se pare ciudat că şeful a trimis un tip ca ăla să 
cumpere articole pentru sugar? Un tip atât de uşor de ţinut 
minte? 

Acum, că se gândea la asta, da, lui Sterling i se părea într- 
adevăr puţin ciudat, dar năvala lui Blaisdell la cumpărături 
mai sugera un lucru. Era ceva optimist, aşa că preferă să se 
concentreze asupra acestui lucru. Toate articolele alea pentru 
bebeluşi sugerau că intenționau să-l țină pe copil în viață, cel 
puţin pentru o vreme. 

Granger continua să se uite la el, aşteptând un răspuns. 

Aşa că Sterling spuse: 

— Cine ştie ce-i motivează pe tâmpiţii ăştia? Hai să 
mergem. 


Identificarea aproape unanim pozitivă a lui Blaisdell ca 
unul dintre răpitori ajunse la secțiile statale şi locale de poliție 
la ora 8.05 seara. La 8.20, Sterling primi un telefon de la 
agentul de poliție statală Paul Hanscom, de la cazarma din 
Portland. Hanscom raportă că un Mustang 1970 fusese furat 
din acelaşi mall în care Georgia Kingsbury îl văzuse pe 
Blaisdell şi la aproximativ aceeaşi oră. Voia să ştie dacă FBI 
nu vrea cumva ca informaţia aceasta să fie adăugată 
mandatului de reținere. Sterling spuse că FBI doreşte asta 
foarte mult. 

Acum Sterling era sigur că ştia răspunsul la întrebarea 
agentului Granger. Era, la drept vorbind, un răspuns simplu. 
Strategul operaţiunii era mai deştept decât Blaisdell - suficient 


de deştept cât să nu iasă la rampă, mai ales având pe 
deasupra scuza că se ocupa de copil -, dar nu atât de deştept. 

lar acum trebuia de fapt doar să aştepte să se strângă 
năvodul. Şi să spere... 

Dar Albert Sterling decise că putea face mai mult decât să 
aştepte. La 10.15 în acea seară, se duse la capătul coridorului, 
la toaleta bărbaților, şi verifică toate cabinele şi pisoarele. Nu 
era nimeni. Asta nu-l surprindea. Biroul lor de acolo era mic, 
un simplu colțişor purtând înscrisul FBI pe uşă. Totodată, era 
târziu. 

Intră într-o cabină, se lăsă în genunchi şi împreună mâinile 
aşa cum făcea în copilărie. 

— Doamne-Doamne, aici Albert. Dacă pruncul acela mai e 
în viață, te rog veghează asupra lui, bine? Şi dacă va fi să 
ajung aproape de ucigaşul Normei Gerard, te rog să-l pui să 
facă ceva care să-mi dea voie să-l ucid. Mulţumesc. Mă rog în 
numele Fiului Tău, lisus Hristos. 

Şi dacă tot era goală toaleta bărbaţilor, spuse şi un Ave 
Maria. Ca să fie sigur. 


17 


Copilul îl trezi din somn la patru fără un sfert dimineaţa şi 
biberonul nu-i aduse pacea. Când văzu că nu se oprea din 
plâns, pe Blaze îl cuprinse puţin panica. Puse mâna pe fruntea 
lui. Pielea părea rece, însă ţțipetele pe care le scotea erau 
înfiorător de puternice. Blaze se temea să nu cumva să i se 
spargă vreun vas de sânge sau ceva. 

Îl puse pe Joe pe masa de schimbat. Îi dădu jos scutecele şi 
nu găsi nici acolo sursa problemei. Erau ude de pipi, dar nu şi 
murdare de caca. Blaze pudră fundul băiețelului şi-i puse 
scutece curate. Țipetele continuară. Blaze începu să se simtă 
nu numai speriat, ci şi disperat. 

Săltă pruncul urlător pe umăr. Începu să-l plimbe în 
cercuri largi prin bucătărie. 

— Şşş, copilaş, zise el. E bine. Totul e bine. Te legeni. Dormi. 
Nani-nani-copilaş. Şşş, copilaş, şşş. O să trezeşti ursu' din 


zăpadă şi-o să vină să ne mănânce. Şşş. 

Poate îl linişti plimbatul. Poate sunetul vocii lui Blaze. În 
orice caz, strigătele lui Joe se scurtară, apoi încetară. Încă 
două-trei ture prin bucătărie şi căpşorul copilului căzu pe 
gâtul lui Blaze. Respirația i se lungi pe aripile catifelate ale 
somnului. 

Blaze îl aşeză cu grijă în leagăn şi începu să-l legene. Joe se 
foi, dar nu se trezi. Mânuţa lui îşi găsi drumul spre gură şi 
copilaşul începu să molfăie îndârjit. Blaze se simțea deja mai 
bine. Poate că, până la urmă, nu era nici-o problemă. În carte 
scria că îşi morfoleau mânuțele în felul acela atunci când le 
ieşeau dinţii sau le era foame, iar el era mai mult ca sigur că 
lui Joe nu-i era foame. 

Se uită în jos la copil şi îşi spuse, mai convins de data 
aceasta, că Joe era simpăticuţ. Dar şi frumuşel. Oricine putea 
să vadă asta. Ar fi fost interesant să-l vadă trecând prin toate 
etapele despre care vorbea doctorul în Îngrijirea bebeluşilor şi 
a copiilor mici. Joe mai avea puţin şi începea să meargă de-a 
buşilea. De mai multe ori de când Blaze îl adusese în baracă, 
mucosul stătuse în mâini şi genunchi. Apoi avea să umble... şi 
din toată gângureala aia aveau să se desprindă cuvinte... şi 
apoi... apoi... 

Apoi va avea pe cineva. 

Gândul acesta era neliniştitor. Blaze nu mai putea să 
doarmă. Se ridică şi deschise radioul, menținând volumul 
scăzut. Căută prin sporovăială dinaintea răsăritului a o mie 
de posturi concurente până găsi semnalul puternic al WLOB. 

Ştirile de la ora patru nu anunțau nimic despre răpire. Era 
bine aşa; familia Gerard avea să primească scrisoarea lui doar 
mai târziu în ziua aceea. Poate doar mâine, în funcție de când 
se ridica poşta de la mall. Pe deasupra, nu vedea vreun motiv 
pentru care poliția să aibă indicii. Avusese grijă şi, cu excepția 
tipului ăluia de la Oakwood (Blaze îi uitase deja numele), 
credea că pusese în scenă ceea ce George ar fi numit o 
„lovitură curată lună şi bec". 

Uneori, după câte o înşelătorie reuşită, el şi George 
cumpărau o sticlă de vin Four Roses. Apoi mergeau la un film 


şi îndoiau vinul cu cola cumpărată de la standul cu 
răcoritoare al cinematografului. Dacă era un film lung, pe 
când se scurgea genericul de final George era uneori atât de 
beat, încât abia se mai ţinea pe picioare. Era mai mic de 
statură şi se abțiguia mai repede de la alcool. Acelea fuseseră 
vremuri bune. Îl duceau pe Blaze cu gândul la vremurile când 
el şi bunul Johnny Cheltzman făceau echipă şi mergeau la 
filmele alea vechi care rulau la Nordica. 

La radio reîncepu muzica. Joe dormea liniştit. Blaze se 
gândi să se întoarcă şi el în pat. Avea multe de făcut a doua zi. 
Sau poate chiar în ziua aceea. Voia să trimită familiei Gerard 
alt bilet de răscumpărare. Îi venise o idee bună pentru 
recuperarea banilor. Îi venise într-un vis - unul aiuritor - pe 
care îl avusese cu o noapte în urmă. Atunci nu reuşise să-i 
înțeleagă sensul, dar somnul dulce, greu, fără vise din care 
tocmai îl trezise plânsetul copilului părea să-l fi clarificat. Le 
va spune să arunce banii de răscumpărare din avion. Unul 
mic care să nu zboare foarte sus. În scrisoare va scrie că 
avionul trebuie să zboare spre sud, de-a lungul Route 1, de la 
Portland către granița cu Massachusetts, şi să caute semnul 
unei lumini roşii. 

Blaze ştia şi cum să facă asta: torţe de semnalizare rutieră. 
Va cumpăra şase de la magazinul de menaj din oraş şi le va 
aşeza laolaltă în locul pe care îl va alege. Acestea aveau să 
producă o lumină suficient de puternică. Avea în gând şi locul: 
un drum forestier la sud de Ogunquit. Era un luminiş pe 
drumul acela, unde camionagiii opreau uneori ca să-şi 
mănânce merindele la prânz sau să tragă un pui de somn în 
paturile pe care le aveau în partea din spate a cabinei. 
Luminişul era aproape de Route 1 şi un pilot care zbura 
deasupra autostrăzii nu putea să nu vadă acolo torțele de 
semnalizare, toate laolaltă şi luminând ca o lanternă roşie 
uriaşă. Blaze ştia că asta tot nu-i va da mult timp, dar spera 
să fie suficient. Acel prim drum forestier ducea la o reţea de 
drumeaguri nemarcate care purtau nume precum Boggy 
Stream Road şi Bumpnose Road“%. Blaze le ştia pe toate. Unul 
ducea la Route 41 şi de acolo se putea întoarce din nou în 


nord. Să găsească o ascunzătoare până ce se vor fi potolit 
lucrurile. Se gândise chiar la Leagănul Hetton. Era gol şi bătut 
în scânduri acum, cu un indicator DE VÂNZARE în față. Blaze 
fusese acolo de mai multe ori în ultimii câțiva ani, atras ca un 
copilaş care a văzu cândva ceva înfricoşător în casa despre 
care se zvoneşte în cartier că ar fi bântuită. 

Doar că pentru el, Leagănul Hetton era cu adevărat 
bântuit. Ştia asta sigur, doar el era una dintre fantome. 

În orice caz, totul avea să fie bine, asta conta. Fusese 
speriat o vreme şi îi părea rău de doamna aceea bătrână 
(căreia-i uitase şi ei numele), dar acum totul devenea o 
lovitură curată lună şi be... 

— Blaze. 

Întoarse privirea spre baie. Era George, sigur că da. Uşa de 
la baie era întredeschisă, aşa cum o lăsa George întotdeauna 
când voia să stea de vorbă cât timp făcea treaba mare. „lese 
rahat prin ambele părți”, spusese o dată când făcea asta, şi 
râseseră amândoi. Ştia să fie haios când voia, dar în dimineața 
aceasta nu părea să aibă chef de glume. De asemenea, Blaze 
credea că închisese uşa aceea, când ieşise din baie ultima 
dată. Bănuia că era posibil s-o fi redeschis un curent de vânt, 
însă nu simțea niciun curent de... 

— Aproape că te-au identificat, Blaze, spuse George. Apoi, 
cu un fel de mârâit înfricoşător: Căcat cu ochi prost ce eşti. 

— Cine m-a identificat? întrebă Blaze. 

— Copoii. La cine crezi că mă refeream, la Comitetul 
Naţional al Partidului Republican? FBl-ul. Poliția statală. 
Până şi nătărăii locali în albastru. 

— Ba nu-i aşa. M-am descurcat foarte bine, George. Sincer. 
E-o lovitură curată. Îţi spun cum am procedat, câtă grijă am 
av... 

— Dacă nu pleci din baraca asta, până mâine la prânz or să 
pună laba pe tine. 

— Cum... ce... 

— Eşti aşa de prost, că te calci singur în picioare. Nici nu 
ştiu de ce mă sinchisesc. Ai făcut o mulțime de greşeli. Dacă ai 


noroc, până acum poliţiştii n-au găsit decât şase sau opt 
dintre ele. 

Blaze lăsă bărbia în piept. Simţea că se încinge la față. 

— Ce să fac? 

— Cară-te din maghernița asta. Chiar acum. 

— Unde... 

— Şi scapă de copil, zise George. Aproape ca o idee de pe 
urmă. 

— Cum? 

— M-am bâlbâit cumva”? Scapă de el. E-un lest. Poţi lua 
recompensa fără el. 

— Dar dacă-l duc înapoi, de unde să... 

— Nu-ţi spun să-l duci înapoi! se răsti George. Ce crezi că-i 
el, o sticlă reciclabilă, futu-i? Îţi spun să-l omori! Fă-o acum! 

Blaze îşi schimbă greutatea pe picioare. Inima îi bătea tare 
şi spera că George va ieşi repede din baie, pentru că trebuia să 
facă pipi şi nu putea să facă pipi în prezența unei fantome 
afurisite. 

— Stai... tre' să mă gândesc. George, poate dacă te-ai duce 
la o plimbare scurtă... când te-ai întoarce am putea rezolva 
problema asta. 

— Tu nu poți să gândeşti! se ridică vocea lui George până ce 
fu aproape un urlet. Parcă l-ar fi durut ceva. E nevoie să vină 
poliţiştii şi să-ţi tragă un glonţ în bolovanul ăla pe care-l porți 
pe umeri ca să înţelegi asta? Tu nu poţi să gândeşti, Blaze! 
Dar eu pot! 

Vocea lui scăzu. Deveni cumpătată. Aproape mătăsoasă. 

— Acuma doarme, aşa că n-o să simtă nimic. la perna ta - 
care-ţi poartă mirosul şi asta lui o să-i placă - şi pune-i-o 
peste față. Apas-o tare de tot. Pun pariu că părinții sunt siguri 
că asta s-a întâmplat deja. Probabil că s-au apucat de lucru la 
făcut un mic republican de rezervă, futu-i, în noaptea 
următoare. După aia îți poţi încerca norocul cu recuperatul 
recompensei. Şi du-te undeva unde e cald. Întotdeauna ne-am 
dorit asta. Corect? Corect? 

Era corect. Undeva de genul Acapulco sau Bahamas. 

— Ce spui, Blazeişor? Am dreptate sau am dreptate? 


— Ai dreptate, George. Cred. 

— Ştiu că am. Aşa procedăm noi. 

Dintr-odată, nimic nu mai era simplu. Dacă George spunea 
că poliția era aproape şi se apropia tot mai mult, probabil că 
aşa era. George avusese întotdeauna mirosul bine dezvoltat 
pentru sticleți. Iar pruncul l-ar ține în urmă, dacă ar pleca de 
acolo în grabă - George avea dreptate şi în privința asta. 
Datoria lui acum era să recupereze banii ăia nenorociți de 
răscumpărare şi apoi să se ascundă undeva. Dar să-l ucidă pe 
copil? Să-l ucidă pe Joe? 

Lui Blaze îi trecu brusc prin gând că, dacă chiar îl ucidea - 
şi asta cu mare, mare blândeţe -, Joe va ajunge direct în rai şi 
acolo va fi un înger-copil. Aşa că poate George avea dreptate şi 
în privința asta. Blaze însuşi era aproape sigur că va ajunge în 
iad, ca majoritatea oamenilor, de altfel. Lumea era un loc 
murdar şi, cu cât trăiai mai mult, cu atât te murdăreai mai 
tare. 

Apucă perna şi se duse cu ea în camera principală, unde 
Joe dormea lângă sobă. Mânuţa îi căzuse din gură, dar 
degetele lui încă purtau urmele molfăitului. Lumea era şi un 
loc al durerii. Nu doar al murdăriei, ci şi al durerii. Când îţi 
ieşeau dințişorii, nu simțeai decât prima şi cea mai slabă 
dintre dureri. 

Blaze se aplecă peste leagăn, ţinând perna în mână, iar fața 
ei era încă neagră de la straturile de balsam împotriva calviției 
pe care le lăsase pe ea. Asta pe când încă avea pe ce să se dea 
cu balsam. 

George avea mereu dreptate... mai puţin atunci când nu 
avea. Lui Blaze, ăsta încă i se părea un lucru greşit. 

— Iisuse, zise el, şi cuvântul avu o calitate lichidă. 

— Fă-o repede, îl îndemnă George din baie. Nu-l face să 
sufere. 

Blaze îngenunche şi puse perna peste fața bebeluşului. 
Stătea cu coatele în leagăn, aşezate de-o parte şi de cealaltă a 
pieptului aceluia mic şi-l simți pe Joe cum trase aer de două 
ori... se opri... mai trase o dată... se opri din nou. Pruncul se 


agită şi se arcui de spate. În acelaşi timp răsuci capul şi 
reîncepu să respire. Blaze apăsă perna mai tare. 

Nu plângea. Blaze se gândi că ar fi mai bine dacă pruncul 
ar plânge. Că să moară în tăcere, ca o insectă, părea mai mult 
decât jalnic. Era oribil. Blaze îndepărtă perna. 

Joe întoarse capul, deschise ochii, îi închise, zâmbi şi îşi vâri 
degetul mare în gură. Apoi, cât ai zice peşte, adormi la loc. 

Blaze respira sacadat. Pe fruntea lui adâncită, transpirația 
ieşise în broboane. Se uită la perna pe care încă o strângea în 
mâini şi o aruncă de parcă ar fi fost încinsă. Începu să 
tremure şi se apucă de pântece ca să se liniştească. 
Tremuratul nu voia să se oprească. În scurt timp, se 
cutremura din tot corpul. Muşchii îi zbârnâiau ca firele de 
telegraf. 

— Termină ce ai început, Blaze. 

— Nu. 

— Dacă n-o faci, nu mă mai vezi. 

— Du-te, atunci. 

— Crezi că o să-l păstrezi, aşa-i? În baie, George râse. Sună 
ca gâlgâitul unui burlan de scurgere. Sărman nerod. Dacă-l 
laşi în viață, când o să fie mare o să te urască din tot sufletul. 
Or să aibă ei grijă de asta. Oamenii ăia de bine. Milionarii ăia 
republicani de bine, găozarii ăia bogaţi. N-ai învățat nimic de 
la mine, Blaze? Dă-mi voie să-ţi spun în cuvinte pe care şi un 
tolomac le înțelege: dacă ai fi în flăcări, nu s-ar opri nici să se 
pişe pe tine. 

Blaze cobori privirea în podea, unde zăcea perna aceea 
oribilă. Încă tremura, dar acum îi ardea şi fața. Ştia că George 
avea dreptate. Totuşi, spuse: 

— N-am de gând să iau foc, George. 

— Tu n-ai de gând nimic! Blazeişor, când păpuşica aia 
dulcică a ta va fi om în toată firea, va face un ocol şi de cinşpe 
kilometri numa! ca să-ţi tragă dracului o flegmă pe mormânt. 
Îți spun ultima dată, omoară pruncul ăla! 

— Nu. 


Cât ai clipi, George dispăru. Şi poate că într-adevăr fusese 
acolo, pentru că Blaze era sigur că simţi ceva - o prezenţă - 
părăsind baraca. Nu se deschise niciun geam şi nu se trânti 
nici-o uşă, dar da: baraca era mai goală decât înainte. 

Blaze se duse la uşa băii şi o deschise cu o lovitură de 
bocanc. Nu era nimic acolo în afara chiuvetei, a duşului 
ruginit şi a „tronului”. 


Încercă să adoarmă la loc şi nu putu. Ceea ce fusese pe cale 
să facă îi atârna peste minte ca o cortină. Şi ceea ce spusese 
George. Aproape că te-au identificat. Dacă nu pleci din baraca 
asta, până mâine la prânz or să pună laba pe tine. 

Şi cel mai rău: Când va fi om în toată firea, va face un ocol 
şi de cinşpe kilometri numa! ca să-ţi tragă dracului o flegmă pe 
mormânt. 

Pentru prima dată, Blaze se simţea de-adevăratelea vânat. 
Într-un fel, se simţea deja prins... ca o insectă care se zbate 
într-o pânză din care nu poate scăpa. Replici din filme vechi 
începură să-i vină în minte. Aduceţi-l viu sau mort. Dacă nu 
ieşi acum, intrăm noi, şi intrăm deschizând focul. Sus mâinile, 
lepră - s-a terminat povestea. 

Se ridică în şezut, lac de sudoare. Se apropia de cinci, 
trecuse cam o oră de când îl treziseră strigătele copilului. Zorii 
erau în prag, dar deocamdată la linia orizontului nu se vedea 
decât o strălucire palid-portocalie. Pe cer, stelele se mişcau pe 
vechiul lor ax, indiferente la orice. 

Dacă nu pleci din baraca asta, până la prânz or să pună 
laba pe tine. 

Dar unde să se ducă? 

La drept vorbind, cunoştea răspunsul la această întrebare. 
Îl cunoştea de câteva zile bune. 

Se ridică şi se îmbrăcă repede, cu mişcări smucite: izmene 
izotermice, cămaşă de lână, două perechi de şosete, Levi's, 
bocanci. Copilul încă dormea şi Blaze avu timp doar să-i 
arunce o privire. Scoase pungi de hârtie de sub chiuvetă şi 
începu să le umple cu scutece, biberoane Playtex Nurser, cutii 
cu lapte. 


Când pungile se umplură, le duse afară la Mustangul 
parcat lângă Fordul furat. De la portbagajul Mustangului 
măcar avea cheia, aşa că puse pungile acolo. Alergă cât îl 
țineau picioarele. Acum, că se hotărâse să plece, panica îi 
încingea călcâiele. 

Luă altă pungă şi o umplu cu hăinuţțele lui Joe. Plie masa 
de schimbat şi o luă şi pe ea, gândind incoerent că lui Joe îi va 
plăcea să o aibă într-un loc nou, pentru că se obişnuise cu ea. 
Portbagajul Mustangului era mic, dar după ce mută câteva 
pungi pe bancheta din spate, reuşi să îndese în el masa de 
schimbat. Leagănul putea să stea şi el pe bancheta din spate, 
îşi spunea. Piureurile pentru sugari puteau să stea în locul 
pentru picioare al pasagerului, cu câteva păturele pentru 
bebeluşi aruncate deasupra. Lui Joe începeau să-i placă tare 
mult piureurile, le înfuleca fără să stea pe gânduri. 

Mai făcu un drum, după care porni Mustangul şi deschise 
radiatorul pentru a încălzi aerul din maşină. Era cinci treizeci. 
Lumina zilei se apropia. Stelele păliseră; acum, doar 
luceafărul strălucea cu putere. 

Întors în casă, Blaze îl ridică pe Joe din leagăn şi îl puse în 
pătuț. Copilul gânguri, dar nu se trezi. Blaze duse leagănul la 
maşină. 

Se întoarse înăuntru şi se uită debusolat în jur. Luă radioul 
de pe pervaz, îl scoase din priză, înfăşură cablul în jurul lui şi- 
l puse pe masă. În dormitor, scoase de sub pat vechea lui 
valiză maro - scâlciată şi zeâriată atât de tare, încât era albă 
la colţuri. Îşi aruncă în ea toate hainele, claie peste grămadă. 
Deasupra lor puse două reviste deocheate şi câteva benzi 
desenate. Duse valiza şi radioul la maşina în care aproape nu 
mai era loc. După aceea se întoarse în casă pentru ultima 
dată. 

Întinse o pătură, îl aşeză pe Joe în ea şi îl înfăşură. 
Ghemotocul îl culcuşi înăuntrul jachetei sale. Apoi trase de 
fermoar în sus. Joe era treaz acum. Se uita afară din coconul 
lui ca un gerbil. 

Blaze îl duse la maşină, urcă la volan şi-l aşeză pe scaunul 
din dreapta. 


— Ei, să nu te rostogoleşti acolo, țâcă, zise el. 

Joe zâmbi şi îşi trase imediat pătura peste cap. Blaze chicoti 
uşor, pufnind pe nas, şi în clipa aceea se văzu punând perna 
peste fața copilaşului. Îl trecu un fior. 

leşi cu spatele din şopron, întoarse maşina şi porni încet pe 
alee în jos... şi chiar dacă n-o ştia, scăpă la mustață, cu un 
avans de mai puţin de două ore, de un cordon al poliției care 
avea să instituie filtre pe toate drumurile din zonă. 


Folosi drumuri lăturalnice şi secundare pentru a ocoli 
Portlandul şi suburbiile lui. Huruitul molcom al motorului şi 
zbârnâitul radiatorului îl trimiseră pe Joe în lumea viselor 
aproape imediat. Blaze acordă radioul pe postul lui preferat de 
muzică country, care începea să emită la răsărit. Ascultă 
scriptura de dimineaţă, apoi buletinul fermierului, apoi un 
editorial de dreapta, de la Freedom Line din Houston, care ar fi 
iscat din partea lui George un potop de sudalme. Într-un 
sfârşit, începură ştirile. 

— Operațiunile de căutare a răpitorilor lui Joseph Gerard al 
IV-lea continuă, zise pe un ton grav crainicul, şi e posibil să fi 
apărut cel puţin un element nou. 

Blaze ciuli urechile. 

— O sursă apropiată investigaţiei susține că la Autoritatea 
Poştală Portland a sosit azi-noapte o posibilă cerere de 
răscumpărare. Plicul a fost trimis direct cu maşina la 
domiciliul Gerard. Nici autorităţile locale, nici agentul FBI 
însărcinat cu derularea acestei anchete, Albert Sterling, nu au 
vrut să facă vreun comentariu. 

Blaze nu dădu atenţie acelei părți. Familia Gerard primise 
scrisoarea, asta era o veste bună. Data viitoare va trebui să le 
telefoneze. Oricum, nu-şi amintise să ia vreun ziar sau plicuri 
sau ceva din care să facă pastă. Şi un telefon era întotdeauna 
de preferat. Era mai rapid. 

— lar acum datele meteo. Se aşteaptă ca frontul de 
presiune atmosferică joasă de deasupra zonei nordice a 
statului New York să-şi schimbe direcția spre est şi să aducă 
în statul New England cel mai puternic viscol al sezonului. 


Serviciul Naţional de Meteorologie a lansat avertizări de viscol, 
iar ninsoarea ar putea începe chiar de astăzi, de la prânz. 

Blaze vira pe Route 136, apoi, după trei kilometri, ieşi pe 
Stinkpine Road. Când trecu pe lângă iazul - acum înghețat - 
unde el şi Johnny priviseră odată castorii cum îşi clădeau un 
dig, îl încercă o neclară, dar puternică senzaţie de deja-vu. 
Acolo era casa de fermă abandonată în care el şi Johnny şi un 
puşti cu alură de italian intraseră cu forța. Într-un dulap 
găsiseră un teanc de cutii de pantofi. Într-una erau poze 
deocheate - bărbați şi femei care făceau de toate, femei şi 
femei, chiar şi una cu o femeie şi un cal sau măgar - şi le 
priviseră toată după-amiaza animați de sentimente care 
treceau de la uimire la poftă trupească la dezgust. Blaze nu-şi 
amintea numele adevărat al puştiului cu alură de italian, 
doar că toți îl strigau Toe-Jam. 

După un kilometru, când ajunse la bifurcaţie, Blaze vira la 
dreapta şi intră pe un drumeag plin de hârtoape care fusese 
curățat de zăpadă în dorul lelii (şi pe o fâşie îngustă), apoi 
lăsat de izbelişte să se înzăpezească la loc. După o jumătate de 
kilometru, după o curbă pe care băieții o numeau Curbura 
lubitei (Blaze ştiuse de ce mai demult, dar acum îi scăpa), 
ajunse la un lanţ întins de-a latul drumului. Cobori, se duse 
la el şi, cu o mişcare uşoară, scoase lacătul ruginit din 
belciug. Mai fusese acolo înainte, şi atunci trebuise să tragă de 
câteva ori bine ca să forțeze mecanismul învechit al lacătului. 

Acum, puse lanţul jos şi scrută drumul dincolo de el. Nu 
fusese curățat de zăpadă de la ultima furtună încoace, dar 
credea că Mustangul se va descurca bine dacă mai întâi va da 
în spate şi va prinde puţin viteză. Se va întoarce mai târziu să 
întindă lanţul la loc de-a curmezişul drumului; n-o făcea 
pentru prima dată. Locul acela îl atrăgea. 

Îmbucurător era şi faptul că se apropia o ninsoare şi 
zăpada avea să-i acopere urmele. 

Se lăsă cu toată greutatea în scaunul şoferului, băgă 
schimbătorul în marşarier şi se dădu în spate o sută de metri. 
Scoase la liber şi apăsă pedala de acceleraţie. Mustangul făcu 
precum animalul căruia-i purta numele. Motorul hurui şi 


acul turometrului instalat de proprietar ajunse în porțiunea 
roşie, aşa că Blaze introduse maneta într-a doua cu latul 
palmei, spunându-şi că va putea schimba într-a-ntâia dacă 
poneiul acela mic începea să obosească. 

Ajunse la zăpadă. Mustangul încercă să derapeze, dar el 
răsuci de volan şi botul mic al maşinii reveni pe linie dreaptă. 
Conducea ca un om într-o amintire care este pe jumătate vis, 
bizuindu-se pe visul acela ca să nu intre în şanțurile ascunse 
pe marginile drumului, unde Mustangul ar fi rămas 
împotmolit. Zăpada sărea în evantaie de ambele părți ale 
maşinii în viteză. Ciorile se ridicau de pe ramurile pinilor şi 
zburau spre cerul alb ca spuma laptelui. 

Ajunse pe culmea primului deal. Dincolo de el, drumul 
cotea la stânga. Maşina încercă să derapeze iar, dar Blaze o 
controla încă o dată, abia-abia; un moment, volanul se răsuci 
singur sub mâinile lui, dar apoi, când roţile îşi recâştigară cât 
de cât aderenţa, Blaze reuşi să-l stăpânească. Zăpada sări în 
sus şi acoperi parbrizul. El acționa ştergătoarele, însă pentru 
o clipă conduse orbeşte, râzând de groază şi veselie. Când 
parbrizul se curăţă la loc, văzu poarta principală drept în faţă. 
Era închisă, dar era prea târziu ca să mai facă altceva decât 
să pună mâna pe pieptul copilului, pentru a-l ţine în loc, şi să 
se roage. Mustangul înainta cu şaizeci la oră şi era afundat în 
zăpadă până la şasiu. Se auzi un zdrăngănit urât care 
zdruncină caroseria şi fără-ndoială deregla pentru totdeauna 
direcția maşinii. Scândurile se rupseră şi zburară în aer. 
Mustangul baleie... se roti... se opri. 

Blaze întinse mâna să pornească iar motorul, dar mâna 
ezită şi-i căzu în poală. 

Acolo, în fața lui, se înălța ameninţător Leagănul Hetton: 
trei niveluri de cărămidă înnegrită de funingine. Se uită crucit 
la ferestrele bătute în scânduri. Aşa arăta şi data trecută când 
venise acolo. Amintiri vechi se treziră, căpătară culoare, 
începură să mişte. John Cheltzman făcând temele în locul lui. 
Legea aflând. Portmoneul descoperit. Nopțile lungi petrecute 
făcând planuri pentru cum să cheltuiască banii din 
portmoneu, şoptind între paturi după ora stingerii. Mirosul de 


petrosin şi cretă. Imaginile amenințătoare de pe pereţi, cu ochi 
care păreau că te urmăresc. 

Pe uşă erau două inscripţii. Una spunea: TRECEREA 
INTERZISĂ PRIN ORDINUL ŞERIFULUI, ȚINUTUL 
CUMBERLAND. Cealaltă zicea: DE VÂNZARE SAU 
ÎNCHIRIERE. VIZITAŢI SAU SUNAŢI AGENT IMOBILIAR 
GERALD CLUTTERBUCK, CASTLE ROCK, MAINE. 

Blaze porni Mustangul, schimbă în prima viteză şi înainta 
încet. Roţile încercau întruna să devieze de la curs şi el trebui 
să ţină volanul către stânga pentru a menţine direcția, însă 
maşina era în continuare docilă şi el reuşi să-şi croiască încet 
drum pe partea estică a clădirii principale. Între ea şi magazia 
lungă şi joasă de alături era un spaţiu îngust. Conduse 
Mustangul acolo, apăsând pedala de accelerație până la podea 
pentru a-l ţine în mişcare. Când opri motorul se lăsă o tăcere 
asurzitoare. Nu trebuia să-i spună nimeni că Mustangul îşi 
încheiase perioada de funcționare, cel puţin în ceea ce-l privea 
pe el; avea să rămână acolo până la primăvară. 

Blaze tremură, deşi nu era frig în maşină. Simţea că venise 
acasă. 

Definitiv. 


Forță uşa din spate şi-l duse pe Joe înăuntru, înfăşurat 
bine în trei păturele de-ale lui. Înăuntru părea să fie mai frig 
decât afară. Părea că frigul se instalase chiar în măduva 
clădirii. 

Îl duse pe copil sus, în biroul lui Martin Coslaw. Numele 
fusese răzuit de pe panoul de sticlă jivrată şi încăperea era o 
cutie goale. Nu se mai simțea deloc prezenţa Legii acolo. Blaze 
încercă să-şi aducă aminte cine venise după el şi nu reuşi. El 
era plecat pe atunci, în orice caz. Plecat la North Windham, 
unde ajungeau băieții cei răi. 

Îl puse pe Joe pe jos şi începu să colinde clădirea. Mai erau 
câteva pupitre, câteva bucăţi de lemn risipite, câteva hârtii 
mototolite. Culese un braț plin, se înapoie cu ele în birou şi 
clădi focul în şemineul minuscul încastrat în perete. Când 


flăcările ardeau mulțumitor, iar el se asigurase că hornul avea 
tragere, se întoarse la Mustang şi începu să descarce. 


Până la prânz, totul era pus în ordine. Copilul era în leagăn 
şi continua să doarmă (deşi dădea semne că ar vrea să se 
trezească). Scutecele şi piureul lui erau aranjate frumos pe 
rafturi. Blaze găsise un scaun pentru el şi întinsese două 
pături în colţ, în chip de pat. În încăpere era puţin mai cald, 
însă tot se mai simţea răcoarea. Frigul ieşea din pereți şi sufla 
pe sub uşă. Va trebui să ţină copilul înfăşurat bine de tot. 

Blaze îşi trase jacheta pe umeri şi ieşi din cameră, mai întâi 
pe drum în jos până la lanţ. Îl întinse la loc şi îl bucură să 
vadă că lacătul, deşi stricat, încă se închidea. Trebuia să dai 
de-a dreptul cu nasul de el ca să vezi că ceva nu era în regulă. 
Apoi făcu cale întoarsă spre poarta principală distrusă. Acolo, 
propti în picioare bucățile mai mari cât de bine putu. Arăta de 
toată jalea, dar măcar când înfipse bucăţile în zăpadă cât de 
adânc reuşi (transpira abundent deja), acestea rămaseră 
drepte. Şi la naiba - dacă cineva se apropia atât de tare, 
oricum dăduse de dracu. Era el prost, dar nici chiar atât de 
prost. 

Când se întoarse, Joe era treaz şi urla cât îl ţineau 
plămânii. Asta nu-l mai îngrozea pe Blaze ca la început. Îl 
îmbrăcă în hăinuța lui (verde - şi frumuşică), apoi îl aşeză pe 
podea, să se fâțâie cât poftea. Cât timp Joe încercă să meargă 
de-a bugşilea, Blaze desfăcu un borcănaş cu carne de vită. Nu 
reuşi să găsească lingura aia afurisită - probabil că avea să 
dea peste ea până la urmă, aşa se întâmpla cu majoritatea 
lucrurilor - aşa că-i dădu copilului să mănânce de pe buricul 
degetului său. Îl bucură să descopere că lui Joe îi mai ieşise 
un dinte în cursul nopții. Cu acesta, avea deja trei. 

— Scuze că e rece, zise Blaze. O să găsim noi o soluție, 
bine? 

Lui Joe nu-i păsa că mâncarea era rece. O înfulecă pe 
nerăsuflate. Apoi, după ce termină, începu să plângă din 
cauza durerilor de burtă. Blaze ştiu că asta era; ştia acum să 
facă diferenţa între plânsul din cauza durerilor de burtă, cel 


din cauza dințişorilor şi cel din cauza oboselii. Îl puse pe Joe 
pe umăr şi îl plimbă prin cameră, frecându-l pe spate şi 
cântându-i. Joe începu atunci să şi tremure, aşa că Blaze îl 
înfăşură într-o pătură şi-i trase colțul peste cap ca o glugă. 

Urcă la etajul al doilea şi intră în Sala 7, unde el şi Martin 
Coslaw se întâlniseră prima dată la cursul de aritmetică. 
Rămăseseră trei pupitre, puse unul peste altul în colț. Pe cel 
de deasupra, ascunse bine în încâlceala de graffiti mai noi 
(inimi, organe sexuale masculine şi feminine, îndemnuri la 
supt şi aplecat în faţă), văzu inițialele CB crestate de mâna lui 
cu majuscule groase. 

Cu un aer de uimire, îşi dădu jos mănuşa şi urmări cu 
degetele acele crestături vechi. Un băiat pe care abia şi-l 
amintea fusese acolo înaintea lui. Era incredibil. Şi, într-un fel 
ciudat care îl ducea cu gândul la păsări singure pe fire de 
telefon, trist. Crestăturile erau vechi, marginile lor - netezite 
de trecerea timpului. Lemnul le acceptase, le adoptase ca 
parte din sine. 

I se păru că aude un chicot în spate şi se întoarse pe 
călcâie. 

— George? 

Niciun răspuns. Cuvântul se transformă într-un ecou care 
se întoarse la urechile lui. Parcă batjocoritor. Părea să spună 
că milionul de dolari nu există, ci doar sala aceea. Sala în care 
el fusese făcut de ruşine şi speriat. Sala în care el nu putuse 
să înveţe. 

Joe se mişcă pe umărul lui şi strănută. Avea nasul roşu. 
Începu să plângă. Sunetul era fragil în clădirea friguroasă şi 
goală. Cărămizile jilave păreau să-l absoarbă. 

— Şşş, îl alină Blaze. E bine, nu plânge. Sunt aici. E bine. 
Eşti bine. Sunt bine. 

Copilul tremura din nou şi Blaze hotări să-l ducă înapoi în 
biroul Legii. Voia să-l pună în leagănul lui, lângă şemineu. Şi 
să-l mai acopere cu o pătură. 

— E în ordine, scumpule. E bine. Totul e bine. 

Dar Joe continuă să plângă până la epuizare şi, nu mult 
după aceea, afară începu să ningă abundent. 


18 


În vara de după aventura lor bostoniană, Blaze şi Johnny 
Cheltzman merseră la strâns de afine cu câțiva băieți de la 
Leagănul Hetton. Omul care îi angajase, Harry Bluenote, era 
dintr-o bucată. Nu în sensul acela dispreţuitor în care Blaze 
avea mai târziu să-l audă pe George că foloseşte expresia, ci în 
cea mai bună tradiție a lordului Bade-Powell“!. Deţinea o 
plantație de afine întinsă pe o suprafață de cincizeci de acri, în 
West Harlow, pe care o incendia o dată la două primăveri. În 
fiecare iulie, angaja o echipă formată din două duzini de tineri 
fără căpătâi pentru a strânge roadele. Din asta, el nu se 
alegea cu altceva decât cu puţinii bani pe care îi câştiga orice 
mic fermier de pe urma vânzării directe a recoltei. Ar fi putut 
să angajeze băieți de la Leagănul Hetton şi fete de la Casa 
Wiscassett pentru Fete cu Probleme şi să le dea trei cenți pe 
sticla de un litru; aceştia ar fi luat banii şi s-ar fi considerat 
norocoşi că stăteau afară, la aer curat. În schimb, el le dădea 
şapte, atât cât cereau şi primeau copiii din zonă. Banii pentru 
transportul cu autobuzul îi scotea din propriul buzunar. 

Era un yankeu bătrân înalt, deşirat, cu riduri adânci pe 
față şi ochi deschişi la culoare. Dacă te uitai prea mult în ochii 
lui, ajungeai să te convingi că omul era nebun. Nu făcea parte 
din Grange sau altă asociaţie a fermierilor. Oricum, acestea 
nu l-ar fi acceptat. Pe el, un om care angaja infractori la 
culesul afinelor. Şi chiar erau infractori, fir-ar să fie, că aveau 
şaisprezece sau şaizeci şi unu de ani. Când veneau într-un 
orăşel liniştit, liniştiţii lui locuitori simțeau că trebuie să-şi 
încuie uşile. Trebuiau să fie cu ochii în patru la adolescenții 
aceia ciudați care hoinăreau pe drumuri. Băieți şi fete. Dacă-i 
puneai pe toţi într-o oală - băieți infractori şi fete infractoare - 
rezultatul nu era cu nimic mai bun decât Sodoma şi Gomora. 
Toţi spuneau asta. Nu era normal. Mai ales când încercai să-ţi 
creşti propriii copii în ideea binelui. 

Sezonul ţinea din a doua săptămână a lunii iulie până în a 
treia sau a patra din august. Bluenote construise zece barăci 


pe malul râului Royal, care trecea chiar prin mijlocul 
proprietăţii lui. Erau şase barăci pentru băieţi şi, grupate la 
mică distanţă, patru pentru fete. Datorită amplasării lor de-a 
lungul cursului râului, cartierul băieților era numit Riffle 
Cabins, iar al fetelor Bend Cabins.*? Unul dintre fiii lui 
Bluenote - Douglas - stătea cu băieţii. În fiecare iunie, 
Bluenote căuta să angajeze o femeie care să stea la Bend 
Cabins, cineva care putea îndeplini dublul rol de „mamă în 
tabără" şi bucătăreasă. O plătea bine, bani pe care îi scotea 
tot din propriul buzunar. 

Scandalosul aranjament fu adus în discuție la o întâlnire a 
consiliului orăşenesc dintr-un an, când o coaliție din 
Southwest Bend încercă să forțeze recalcularea impozitelor 
asupra proprietății Bluenote. Ideea părea a fi aceea de a-i 
reduce din profit destul cât să-i sufoce stângistele programe de 
întrajutorare a săracilor. 

Bluenote nu spuse nimic până la încheierea dezbaterii. 
Dougie, fiul lui, şi doi sau trei prieteni din partea lui de oraş îi 
ținuseră cu îndârjire partea. Apoi, tocmai când domnul 
preşedinte se pregătea să anunțe închiderea discuţiei, 
Bluenote se ridică şi ceru să i se dea cuvântul. Care i se dădu. 
Fără tragere de inimă. 

El spuse: 

— Nici măcar unuia dintre voi nu i-a dispărut ceva în 
timpul culesului de afine. Nu s-a produs nici măcar un singur 
furt de maşină sau spargere sau incendiu de hambar. Nu s-a 
furat nici măcar o lingură de supă. Vreau doar să le arăt 
copiilor ăstora care sunt beneficiile unui comportament onest. 
Ce vor face după aia depinde numai de ei. N-aţi fost niciunul 
la ananghie vreodată şi ați avut nevoie de-o mână de ajutor? 
N-am să vă întreb cum puteți fi în favoarea acestei hotărâri şi 
totuşi să vă numiţi creştini, pentru că unul dintre voi îmi va 
răspunde cu duhul blândeţii ceva din ceea ce eu numesc 
Biblia Aşa-Cum-O-Vreau-Eu. Dar, lisuse Doamne! Cum 
puteți citi parabola Bunului Samaritean duminica şi apoi, 
luni seara, să spuneți că sunteţi în favoarea acestei hotărâri? 


La aceasta, Beatrice McCafferty explodă. Ridicându-se 
anevoie din scaunul ei pliant (care poate că scoase şi un 
scârțâit de recunoştinţă) şi fără a aştepta măcar o înclinare 
din cap din partea domnului preşedinte pentru a lua 
cuvântul, trompetă: 

— Bine, dacă e pe-aşa! Hâţa-hâţa! Vrei să ne spui cu toată 
seninătatea, Harry Bluenote, că între băieții din grupul ăla de 
barăci şi fetele din celălalt n-a fo' niciodată nimic? Se uită în 
jur cu o încruntare fioroasă. Mă întreb dacă domnul Bluenote 
nu s-a născut ieri. Mă întreb ce crede el că se întâmplă la 
adăpostul nopţii, dacă nu-i vorba de jafuri sau incendieri de 
hambare. 

Harry Bluenote nu se aşeză în timpul acestei tirade. 
Rămase în picioare în celălalt capăt al sălii de consiliu cu 
degetele mari agățate la bretele. Faţa lui avea culoarea arămie 
şi prăfoasă a feței oricărui fermier. Ochii lui ciudațţi, albicioşi, 
poate că aveau colțurile coborâte puţintel a amuzament. Sau 
poate că nu. Când fu sigur că femeia terminase, că-şi zisese 
păsul până la capăt, vorbi cu calm şi monoton: 

— N-am tras niciodată cu ochiul, Beatrice, da-s absolut 
sigur că nu e vorba de violuri. 

Şi cu aceasta, chestiunea a fost „întreruptă cu intenția de-a 
fi reluată altă dată". Ceea ce în nordul New Englandului este 
un fel politicos de-a spune că nu va fi reluată niciodată. 


John Cheltzman şi ceilalți băieţi de la Leagănul Hetton au 
fost de la început entuziasmați de această excursie, însă Blaze 
avea unele îndoieli. Când era vorba de „muncă în aer liber”, îşi 
amintea mult prea bine de soţii Bowie. 

Toe-Jam nu mai înceta să vorbească despre cum va găsi el o 
fată cu care „să se dea în bărci". Blaze nu credea că el, unul, 
va trebui să-şi facă mult timp probleme în privința asta. Încă 
se mai gândea la Marjorie Thurlow, dar ce rost avea să se 
gândească la celelalte? Fetelor le plăceau băieţii duri, cei care 
le puteau juca pe degete cum făceau tipii din filme. 

Pe lângă asta, fetele îl înspăimântau. Îi ajungea să se ducă 
la toaletă, la Leagănul Hetton, cu prea-adoratul exemplar Girl 


Digest al lui Toe-Jam şi să se masturbeze. Asta îl calma 
atunci când nu-şi găsea astâmpărul. Din câte îşi putuse da 
seama din discuțiile celorlalți băieți, senzația pe care o trăiai 
când te masturbai şi senzația pe care o trăiai când ţi-o băgai 
erau cam una şi aceeaşi, iar masturbarea avea un avantaj de 
netăgăduit: o puteai face de patru sau cinci ori pe zi. 

La cincisprezece ani, Blaze nu mai avea mult de crescut. 
Avea unu nouăzeci şi opt în înălțime şi sfoara pe care John i-o 
întinsese într-o zi de la un umăr la celălalt măsura şaptezeci 
şi unu de centimetri. Avea părul castaniu, aspru, des şi 
unsuros. Palmele lui erau două scatoalce, care măsurau 
treizeci de centimetri de la degetul mare la cel mic, atunci 
când răşchira degetele. Ochii lui erau verzi ca sticla, 
scânteietori şi răpitori - deloc ochii unui prostovan. Îi făcea pe 
ceilalți băieți să pară nişte pigmei, şi totuşi aceştia îl tachinau 
cu o uşurinţă imprudentă. Îl acceptaseră pe John Cheltzman - 
cunoscut acum ca JC sau Jeepers Cripe - drept totemul 
personal al lui Blaze, şi datorită aventurii lor în Boston 
amândoi deveniseră eroi populari în cadrul societăţii închise 
de la Leagănul Hetton. Blaze dobândise un loc chiar mai 
special. Oricine văzuse vreodată copilaşi strânşi grămadă în 
jurul unui Saint Bernard ştia care era acela. 


Când ajunseră la ferma Bluenote, Dougie Bluenote îi 
aştepta ca să îi ducă la barăci. Le spuse că vor locui la Riffle 
Cabins în vara aceea alături de alți şase băieți de la centrul de 
detenție South Portland. Auzind această veste, băieții 
strânseră din buze. Cei de la South Portland erau cunoscuți 
ca bătăuşi de prim rang. 

Blaze era în Baraca 3 cu John şi Toe-Jam. John slăbise de 
la excursia în Boston încoace. Reumatismul lui articular acut 
fusese diagnosticat de doctorul de la leagăn (un băşinos 
bătrân care fuma Camel şi pe care îl chema Donald Hough) 
drept o simplă gripă severă. Diagnosticul acesta avea să-l 
ducă pe John în mormânt, însă abia un an mai târziu. 

— lată baraca voastră, zise Doug Bluenote. Avea fața de 
fermier a tatălui său, însă nu şi ochii deschişi la culoare ai 


acestuia. Aici au locuit mulți băieți înaintea voastră. Dacă vă 
place, aveţi grijă de ea, ca să o mai poartă folosi mulți alții 
după voi. Dacă se face frig noaptea, aveţi o sobă cu lemne, da' 
probabil că nu va fi. Sunt patru paturi, aşa că puteţi alege. 
Dacă mai aducem un băiat, va sta în patul rămas. Aveţi o 
plită pentru încălzit mâncarea şi cafeaua. Înainte să plecaţi 
dimineața, nu uitaţi să o scoateţi din priză. La fel, nu uitaţi de 
ea seara, înainte de culcare. Sunt scrumiere. Acolo vă lăsați 
chiştoacele. Nu pe podea. Nu în curte. E interzis să beți şi să 
jucaţi pocher. Dacă eu sau tata vă prindem bând sau jucând 
pocher, s-a zis cu voi. Nu aveţi a doua şansă. Micul dejun la 
şase, în casa mare. La prânz primiți dejunul şi-l veți mânca 
uite-acolo. Flutură din mână în direcția câmpurilor de afine. 
Cina la şase, în casa mare. Începeţi culesul mâine la şapte. Vă 
doresc o zi bună, domnilor. 

După ce plecă, ei îşi vârâră nasul peste tot. Nu era un loc 
urât. Soba era un model Invincible vechi, cu cuptor olandez. 
Paturile erau toate pe podea - pentru prima dată după ani de 
zile nu aveau să stea unul peste celălalt, ca monedele într-un 
fişic. Pe lângă bucătărie şi cele două dormitoare, era şi o 
cameră de zi destul de mare. Aveau şi o bibliotecă făcută 
dintr-o ladă de portocale Pomona. Conţinea Biblia, un manual 
de sex pentru tineri, Zece nopți într-o sală de bal şi Pe aripile 
vântului. Pe podea era un covor de iută spălăcit. Podeaua în 
sine era din scânduri, foarte diferită de cele din gresie şi lemn 
lăcuit de la Leagănul Hetton. Când căleai pe ele, scândurile 
bocăneau. 

Cât timp ceilalți îşi făcură patul, Blaze ieşi pe verandă ca să 
vadă râul. Râul era acolo. În acel loc al cursului său, trecea 
printr-o depresiune uşoară, dar nu mult în amonte auzea 
vuietul ademenitor al apei curgând peste praguri. Arbori 
noduroşi, stejari şi sălcii, se aplecau peste apă ca pentru a-şi 
vedea reflexia. Libelule şi țânțari zburau la suprafaţa «ei, 
uneori atingând-o. De departe venea zumzet aspru de cicade. 

Blaze simţi că ceva se desprinde în el. 

Se aşeză pe ultima treaptă a verandei. După un timp, John 
ieşi şi se aşeză lângă el. 


— Unde-i Toe? întrebă Blaze. 

— Citeşte cartea despre sex. Caută poze. 

— A găsit vreuna? 

— Nu încă. 

Rămaseră tăcuţi o vreme. 

— Blaze? 

— Da? 

— Nu-i aşa de rău, nu? 

— Nu. 

Dar lui tot îi amintea de familia Bowie. 

La cinci treizeci, coborâră la casa mare. Cărarea urma 
cursul râului şi-i aduse în scurt timp la Bend Cabins, unde 
şase fete stăteau laolaltă. 

Băieţii de la Hetton şi bătăuşii de la South Portland îşi 
văzură mai departe de drum, ca şi când ar fi stat toată ziua 
bună ziua în preajma fetelor - fete cu sâni. Fetele li se 
alăturară, unele dându-se cu ruj în timp ce sporovăiau între 
ele, ca şi când prezența băieților - băieți cu început de barbă - 
ar fi fost ceva la fel de comun ca omorâtul muştelor. Una sau 
două purtau ciorapi de damă; celelalte purtau şosete. Şosetele 
erau toate pliate în exact aceeaşi poziție pe glezne. Toate 
cusururile fețelor fuseseră acoperite cu fond de ten - în unele 
cazuri aplicat gros ca glazura pe o brioşă. O fată, spre invidia 
necuprinsă a celorlalte, purta fard de pleoape verde. Toate 
stăpâneau la perfecție genul de mers cu unduiri din şold pe 
care John Cheltzman îl boteză mai târziu Pas de Cămilă. 

Unul dintre bătăuşii de la South Portland horcăi şi scuipă. 
Apoi rupse un fir de lucerna şi îl vâri între dinți. Ceilalți băieți 
priviră aceasta cu atenție şi încercară să se gândească la ceva 
- orice - ce ei înşişi să facă pentru a-şi demonstra nonşalanța 
în preajma sexului slab. Majoritatea se mulțumiră să horcăie 
şi să scuipe. Unii, mai originali, îşi îndesară mâinile în 
buzunarele de la spate. Alţii făcură şi una, şi alta. 

Băieţii de la South Portland aveau probabil un avantaj față 
de băieţii de la Hetton; în privința fetelor, la oraş găseai mai 
multe. Poate că mamele băieţilor de la South Portland erau 
bețive, narcomane şi prostituate pe zece dolari, iar surorile lor 


făceau felații pe doi dolari, însă bătăuşii, în majoritatea 
cazurilor cel puţin, înțelegeau ideea de fete. 

Băieţii de la Hetton trăiau într-o societate aproape exclusiv 
masculină. Educaţia lor sexuală consta în lecții ţinute 
ocazional de fețe bisericeşti din zonă. Majoritatea acelor preoți 
de ţară îi învățau pe băieți că masturbarea îţi fură minţile şi 
că printre riscurile contactului sexual se numără acela al 
penisului care se înnegreşte şi începe să pută. Mai aveau la 
dispoziție şi revistele deocheate ale lui Toe-Jam (Girl Digest, 
cea din urmă şi mai bună). Ideea despre conversaţia cu o fată 
o deprinseseră din filme. Despre contactul sexual propriu-zis 
nu aveau nici-o idee, pentru că - după cum Toe observase cu 
tristețe într-un rând - futaiuri nu se văd decât în filmele 
franțuzeşti. Singurul film franțuzesc pe care îl văzuseră 
vreodată era Filiera franceză. 

Aşa se face că drumul de la Bend Cabins până la casa mare 
fu parcurs, în bună parte, într-o tăcere încordată (dar nu şi 
încruntată). Dacă nu i-ar fi preocupat atât de tare strădania 
de a face față noii situaţii, poate că l-ar fi învrednicit cu o 
privire pe Dougie Bluenote, care încerca din răsputeri să nu 
râdă. 


Când intrară, Harry Bluenote stătea sprijinit de uşa sălii de 
mese. Băieți şi fete deopotrivă se holbară la tablourile de pe 
pereţi (Currier & Ives, N.C. Wyeth), la mobilierul vechi şi 
primitor, la masa lungă cu două bănci, pe una stând scris 
LUAȚI LOC şi pe cealaltă VENIȚI FLĂMÂNZI, PLECAȚI SĂTUI. 
Mai mult ca la orice se uitară la uriaşul portret în ulei de pe 
peretele estic. Aceea era Marian Bluenote, răposata soţie a lui 
Harry. 

Poate că se considerau duri - în unele feluri, chiar erau -, 
însă în realitate nu erau decât nişte copii care abia începeau 
să înflorească din punct de vedere sexual. Se aşezară 
instinctual în şirurile care le marcaseră toată viața. Bluenote 
îi lăsă. Apoi strânse mâna fiecăruia, pe măsură ce ei intrau în 
încăpere. Încuviință curtenitor din cap spre fete, fără a lăsa 
cumva să se înțeleagă că erau gătite ca nişte păpuşi de bâlci. 


Blaze era ultimul. Era mai înalt decât Bluenote cu 
cincisprezece centimetri, însă îşi târşâia picioarele şi ținea 
privirea în podea şi îşi dorea să fie înapoi la Hetton. Era prea 
greu să facă asta. Era îngrozitor. Avea limba lipită de cerul 
gurii. Întinse mâna fără să se uite. 

Bluenote o strânse. 

— Hristoase, da' ştiu că eşti mare. Nu eşti făcut pentru 
cules afine, însă. Blaze îl privi tâmp. 

— Vrei să conduci o camionetă? 

Blaze înghiți în sec. I se părea că i se înțepenise ceva în gât. 

— Nu ştiu să conduc, domnule. 

— Te învăţ eu, spuse Bluenote. Nu-i prea greu. Du-te 
înăuntru şi bucură-te de mâncare. 

Blaze se duse. Masa era de mahon. Strălucea ca un luciu de 
apă. Pe ambele părți, cât era ea de lungă, fuseseră aşezate 
vesela şi tacâmurile. Blaze luă loc, simțind că-i era frig şi cald. 
În stânga lui stătea o fată, şi asta îi agrava şi mai mult 
confuzia. De câte ori întorcea capul într-acolo, ochii îi cădeau 
pe umflătura sânilor acesteia. Încercă să se abțină de la asta, 
dar nu era cu putință. Sânii erau pur şi simplu... acolo. 
Ocupau un loc în lume. 

Bluenote şi mama de tabără îi serviră. Erau tocană de vită 
şi un curcan întreg. Erau un bol uriaş de lemn doldora de 
salată şi trei feluri de sosuri. Erau un platou cu fasole neagră, 
unul cu mazăre, unul cu morcovi tăiați rondele. Era un vas 
ceramic cu piure de cartofi. 

După ce toată mâncarea fu adusă şi toţi erau aşezaţi în 
fața farfuriilor sclipitoare, tăcerea se lăsă ca o stâncă. Băieţii 
şi fetele se uitau la bogăţia aceea ca la o nălucă. Undeva se 
auzi chiorăit de maţțe. Sună ca un camion care traversează un 
pod de scânduri. 

— Bine, zise Bluenote. Şedea în capul mesei cu mama de 
tabără de-a stânga sa. În celălalt capăt stătea fiul lui. Să 
spunem rugăciunea. 

Toţi plecară frunțile şi aşteptară predica. 

— Doamne, spuse Bluenote, binecuvântează aceşti băieți şi 
aceste fete. Şi binecuvântează mâncarea aceasta care li se 


oferă. Amin. 

Copiii îşi aruncară priviri furişe, încercând să decidă dacă 
nu era cumva o glumă. Sau un truc. Amin însemna că ai voie 
să mănânci, dar dacă aşa era, tocmai auziseră cea mai scurtă 
rugăciune din istoria lumii. 

— Dă-mi tocana de acolo, spuse Bluenote. 

Echipa de culegători din vara aceea atacă mâncarea cu 
voinicie. 


A doua zi dimineața, după micul dejun, Bluenote şi fiul lui 
veniră la casa mare cu două camionete Ford. Băieţii şi fetele 
urcară în spate şi fură transportați la primul câmp de afine. 
Fetele purtau pantaloni largi în dimineața aceasta. Aveau 
fețele buhăite de somn şi aproape complet nemachiate. Păreau 
mai tinere, mai fragede. 

Începură discuţiile. Stângace la început, dar apoi ceva mai 
naturale. Când camionetele treceau peste ridicaturi din teren, 
toți râdeau. Nu avură loc prezentări formale. Sally Ann 
Robichaux avea ţigări Winston şi le oferi celorlalți, până şi 
Blaze, care şedea în celălalt capăt, se alese cu una. Unul 
dintre bătăuşii de la South Portland începu să discute cu Toe- 
Jam despre reviste cu femei. Se dovedi că băiatul în cauză, 
Brian Wick, adusese cu el la ferma Bluenote o cărțulie de 
buzunar intitulată Fizzy. Toe recunoscu că auzise lucruri 
bune despre Fizzy şi căzură de acord să facă schimb. Fetele 
izbutiră să ignore asta şi, în acelaşi timp, să pară tolerante. 

Ajunseră. Tufele scunde de afine erau în rod. Harry şi 
Douglas Bluenote coborâră uşițele din spate ale camionetelor 
şi toți săriră jos. Câmpul fusese împărțit pe fâşii cu fanioane 
din pânză albă care fluturau la capătul unor ţăruşi scurți. O 
altă camionetă - mai veche, mai mare - opri lângă ei. Aceasta 
avea pereţi înalți de pânză. Era condusă de un negru mic pe 
nume Sonny. Blaze nu-l auzi niciodată pe Sonny rostind 
vreun cuvânt. 

Cei doi Bluenote le dădură tuturor greble mici, cu burduf, 
pentru cules afine. Doar Blaze nu primi. 


— Grebla e gândită pentru a culege doar afinele coapte, 
spuse Bluenote. 

În spatele lui, Sonny scoase din maşină o undiţă şi un 
juvelnic. Îşi trânti o pălărie de pai pe cap şi porni pe câmp spre 
un şir de copaci. Nu se uită îndărăt. 

— Dar, continuă Bluenote, ridicând un deget, fiind o 
invenție umană, nu este perfectă. Mai agaţă şi frunze şi afine 
verzi. Nu vă îngrijoraţi de asta şi nu pierdeţi vremea. O să le 
separăm la hambar. Şi voi veţi fi de față, deci să nu vă gândiţi 
că vă tăiem din bani. Aţi înțeles? 

Brian şi Toe-Jam, care până la capătul zilei aveau să devină 
prieteni de nedespărțit, stăteau umăr la umăr, cu brațele 
încrucişate. Aprobară amândoi din cap. 

— Acuma, ca să ştiţi şi voi, continuă Bluenote. Ochii lui de- 
o paloare ciudată scânteiau. Eu iau douăzeci şi şase de cenți 
pe litru. Voi primiți şapte cenți. Pare că aş câştiga 
nouăsprezece cenți pe litru cu sudoarea frunții voastre, da' 
nu-i aşa. După toate cheltuielile, rămân cu zece cenți pe litru. 
Cu trei mai mult decât voi. Aia trei cenți se numesc 
capitalism. E terenul meu, e profitul meu, voi luaţi o parte. 
Repetă: Asta ca să ştiţi şi voi. Vreo obiecție? 

Nu fură obiecții. Păreau hipnotizaţi în lumina caldă a 
soarelui de dimineaţă. 

— Bun aşa. Şofer am; ăla eşti tu, bătrâne. Am nevoie de-un 
numărător. Tu, puştiule. Cum te cheamă? 

— Aă, John. John Cheltzman. 

— Vino aici. 

Îl ajută pe Johnny să urce pe platforma camionetei cu pereţi 
de pânză şi-i explică ce era de făcut. Erau stive de găleți din 
oțel galvanizat. EI trebuia să fugă şi să-i dea una oricui cerea 
o găleată. Fiecare găleată goală avea lipită pe ea o fâşie de 
bandă adezivă albă. Johnny trebuia să scrie numele 
culegătorului pe fiecare găleată plină. Găleţile pline erau 
introduse într-un cadru cu despărțitori care le împiedica să se 
răstoarse în timpul transportului. Mai era şi o tablă de scris 
străveche, prăfuită, pe care să ţine totalul. 


— Bine, fiule, zise Bluenote. Pune-i să se încoloneze şi dă-le 
gălețile. 

John se făcu roşu, îşi drese vocea şi le şopti să se încoloneze. 
Vă rog. Arăta ca şi când s-ar fi aşteptat să-i sară toți în cap. În 
schimb, copiii se aliniară. Unele fete îşi legau baticul sau îşi 
aruncau gumă de mestecat în gură. John le dădu găleți, după 
ce scrise numele fiecăruia pe banda adezivă cu majuscule 
mari, negre. Băieții şi fetele îşi aleseră şirurile şi ziua de lucru 
începu. 

Blaze rămase lângă camionetă şi aşteptă. Simţea în piept o 
emoție mare, fără formă. Condusul era de ani de zile o ambiţie 
a sa. Era ca şi când Bluenote ar fi citit limba secretă a 
sufletului lui. Asta dacă vorbise serios. 

Bluenote veni la el. 

— Cum ţi se spune, fiule? În afară de „bătrâne"? 

— Blaze, uneori. Alteori Clay. 

— Bine, Blaze, vino-ncoa'. Bluenote îl duse la cabina 
camionetei şi urcă la volan. Ăsta e un International Harvester 
cu trei viteze. Asta înseamnă că are trei viteze înainte şi una 
înapoi. Asta care iese din podea-i schimbătorul de viteze. Vezi? 

Blaze aprobă din cap. 

— Ăsta pe care ţin picioru' stâng e ambreiajul. Vezi? 

Blaze aprobă din cap. 

— Îl apeşi când vrei să schimbi viteza. După ce eşti în viteza 
dorită, eliberezi ambreiajul. Dacă-l eliberezi prea încet, maşina 
se îneacă. Dacă-l eliberezi prea repede - dacă-l scapi - verşi 
toate afinele şi, pe deasupra, îți trânteşti toți prietenii în fund. 
Pentru că maşina o să ţâşnească. Înțelegi? 

Blaze aprobă din cap. Băieţii şi fetele avansaseră deja puţin 
pe primele şiruri. Douglas Bluenote se plimba de la unul la 
celălalt, arătându-le cum se foloseşte mai bine grebla ca să nu 
faci băşici. Le arăta şi cum să răsuceşti încet mâna din 
încheietură în timp ce trăgeai; în felul ăsta, scăpai de 
majoritatea frunzelor şi rămurelelor. 

Bluenote senior hârâi şi scuipă. 

— Nu te gândi tu la viteze. Pentru început, nu trebuie să te 
gândeşti decât la marşarier şi prima viteză. Acuma, uită-te 


aici şi-ţi arăt unde-s astea. 

Blaze se uită. Îi trebuiseră ani de zile să priceapă ceva din 
adunare şi scădere (şi ţinutul numerelor fusese un mister 
pentru el până când îi spusese John să se gândească la acest 
procedeu ca la ţinutul morcovilor). Reflexele principale de şofer 
le deprinse în cursul unei singure dimineţi. Gripă motorul 
camionetei doar de două ori. Bluenote îi spuse mai târziu 
fiului său că n-a văzut niciodată pe cineva care să învețe atât 
de repede delicatul echilibru dintre pedala de ambreiaj şi cea 
de acceleraţie. Lui Blaze i-a spus doar: 

— Te descurci bine. Vezi să nu intri cu roțile în tufişuri. 

Blaze nu se limită la şofat. Lua şi găleţile de la culegători, le 
ducea la camionetă, i le dădea lui John şi ducea înapoi altele 
goale. Îşi petrecu toată ziua cu un rânjet neştirbit pe față. 
Veselia lui fu un virus care-i afectă pe toți. 

În jurul orei trei se abătu o vijelie cu fulgere. Copiii se 
îngrămădiră în spatele camionului cel mare, dând ascultare 
avertizării lui Bluenote de-a avea naibii grijă unde se aşezau. 

— Conduc eu înapoi, zise Bluenote, urcând pe treapta uşii. 
Văzu că lui Blaze îi căzuse fața şi rânji. Nu intră zilele-n sac, 
Blaze, bătrâne, asta vreau să zic. 

— Bine. Unde-i Sonny? 

— Găteşte, răspunse Bluenote scurt, apăsând ambreiajul şi 
băgând în prima viteză. Peşte proaspăt, dacă avem noroc; tot 
tocană, dacă nu avem. Vrei să dai o fugă cu mine în oraş, 
după cină? 

Blaze aprobă din cap, prea entuziasmat pentru a vorbi. 

În seara aceea stătu şi se uită în tăcere împreună cu 
Douglas cum Harry Bluenote se târgui cu achizitorul de la 
Federal Foods Inc. şi-şi stabili prețul. Douglas conduse spre 
casă la volanul uneia dintre camionetele Ford de la fermă. Nu 
vorbi niciunul. Urmărind cum se derula drumul înaintea 
farurilor, Blaze gândi: Mă duc undeva. Apoi gândi: Sunt 
undeva. Primul gând îl bucură. Al doilea era atât de mare, 
încât îl făcu să-l podidească lacrimile. 


Trecură zile, apoi săptămâni, şi totul avea un ritm propriu. 
Trezirea devreme. Micul dejun copios. Munca până la prânz; 
prânzul copios pe câmp (umbla vorba că Blaze înfulecase o 
dată şi patru sandviciuri, şi nimeni nu-i spuse să n-o facă). 
Munca până când veneau vijeliile cu fulgere de după-amiază 
sau până când Sonny suna clopotul mare de alamă care 
anunța ora cinei, dangăte care răsunau în ziua călduroasă şi 
uşoară ca nişte sunete auzite într-un vis luminos. 

Bluenote începu să-i dea voie lui Blaze să conducă pe 
drumuri dosnice până la câmp şi înapoi. El conduse cu tot 
mai multă pricepere, până când atinse un fel de genialitate. 
Nu răsturnă niciodată vreun recipient din camionetă. După 
cină, se ducea deseori la Portland cu Harry şi Douglas şi 
asista cum Harry se târguia cu diverşi cumpărători. 

Iulie dispăru acolo unde dispar lunile care se termină. Apoi 
jumătate din august. În scurt timp, vara avea să se încheie. 
Gândul acesta îl întrista pe Blaze. În curând, din nou la 
Leagănul Hetton. Apoi iarna. Blaze abia îndura gândul unei 
noi ierni la Hetton. 

Nici prin gând nu-i trecea cât de tare începuse să-i placă lui 
Harry Bluenote de el. Huiduma era un pacifist convins şi 
culesul nu decursese niciodată atât de bine. Izbucnise doar o 
bătaie cu pumnii. De obicei erau cel puţin şase. Un băiat pe 
nume Henry Gillette îl acuzase pe unul dintre băieții de la 
South Portland că a trişat la black-jack (teoretic, altceva decât 
pocher). Blaze îl ridicase pur şi simplu pe Gillette de guler şi-l 
aruncase cât colo. Apoi îl făcuse pe celălalt să-i dea banii 
înapoi lui Gillette. 

Apoi, în a treia săptămână din august, cireaşă de pe tort. 
Blaze îşi pierdu virginitatea. 


Numele fetei era Anne Bradstay. Ajunsese la Pittsfield 
pentru incendiere. Ea şi iubitul ei arseseră şase depozite de 
cartofi între Presque Isle şi Mars Hill înainte să fie prinşi. 
Spuseră că au făcut-o pentru că altceva nu le-a venit în gând. 
A fost distractiv să le vadă cum ard. Anne spuse că 
întotdeauna Curtis o suna şi-i spunea „Hai să mergem la un 


grătar", şi mergeau. Judecătorul - care pierduse un fiu de 
vârsta lui Curtis Prebble în Coreea - nu le putuse înțelege 
plictisul şi nici nu putuse empatiza cu ei. Pe băiat îl 
condamnase la şase ani de închisoare la penitenciarul statal 
Shawshank. 

Anne primise un an în ceea ce fetele numeau Fabrica de 
Tampoane din Pittsfield. N-o deranja cu adevărat. Tatăl ei 
vitreg o dezvirginase la vârsta de treisprezece ani, iar fratele ei 
mai mare o bătea la beție, adică deseori. După aşa ceva, 
Pittsfield era o vacanţă. 

Nu era o fată chinuită cu suflet de aur, ci doar o fată 
chinuită. Nu era rea, dar era strângătoare, i se lipeau ochii de 
orice lucru sclipitor. Toe, Brian Wick şi alți doi băieți de la 
South Portland îşi uniră resursele şi îi oferiră lui Anne patru 
dolari ca să se culce cu Blaze. Nu-i mâna alt motiv în afara 
curiozităţii. Nu-l anunță nimeni pe John Cheltzman - se 
temeau că-i va spune lui Blaze, sau chiar lui Doug Bluenote -, 
dar toți din tabără ştiau. 

O dată pe noapte, cineva de la barăcile băieților se ducea la 
fântâna de pe drumul către casa mare cu două găleți - una 
pentru băut, una pentru spălat. În noaptea cu pricina era 
rândul lui Toe-Jam, dar el spuse că avea diaree şi-i oferi lui 
Blaze un sfert de dolar ca să se ducă în locul lui. 

— Naa, nu-i nevoie, mă duc pe gratis, spuse Blaze şi luă 
gălețile. 

Toe zâmbi pe sub mustață, bucuros că economisise 
douăzeci şi cinci de cenți, şi se duse să-l anunţe pe Brian, 
prietenul lui. 


Era o noapte întunecată şi înmiresmată. Luna era 
portocalie, tocmai răsărită. Blaze călca sigur de el, fără a se 
gândi la ceva anume. Găleţile se loveau între ele. Când pe 
umăr îi căzu o mână uşoară, el nu tresări. 

— Pot să te însoțesc? întrebă Anne. Ridică la lumină găleţile 
ei. 

— Sigur, spuse Blaze. Apoi limba i se lipi de cerul gurii şi 
începu să roşească în obraji. 


Merseră umăr la umăr către fântână. Anne fluieră încet 
printre dinţii stricați. 

Când ajunseră, Blaze dădu scândurile la o parte. Fântâna 
era adâncă doar de şase metri, dar dacă aruncai o piatră în 
gâtlejul ei de rocă, auzeai un plescăit misterios, cavernos. 
Timoftică şi trandafiri sălbatici creşteau luxuriant de jur 
împrejurul gurii ei de ciment. Locul era înconjurat de şase 
stejari bătrâni, ca nişte santinele. Luna trăgea cu ochiul 
printre ramurile unuia, aruncând licăriri palide. 

— Pot să-ţi ridic apă? întrebă Blaze. Îi ardeau urechile. 

— Da? Ar fi frumos din partea ta. 

— Sigur, spuse el, rânjind tâmp. Sigur c-ar fi. Se gândi la 
Margie Thurlow, deşi fata din fața lui nu semăna deloc cu ea. 

De inelul încastrat în ciment era legată o bucată de frânghie 
albită de soare. Blaze legă capătul ei liber de una dintre găleți, 
după care aruncă găleata în fântână. Se auzi un plescăit. Apoi 
aşteptară să se umple. 

Anne Bradstay nu era expertă în arta seducţiei. Puse mâna 
pe prohabul jeanşilor lui Blaze şi-l strânse de penis. 

— Hei! zise el surprins. 

— Îmi place de tine, spuse ea. Ce zici dacă mi-o tragi? Vrei? 

Blaze se uită la ea, mut de uimire... deşi, în mâna ei, o parte 
a lui începea acum să vorbească o limbă străveche. Fata purta 
o rochie lungă, dar o ridicase pentru a-şi arăta coapsele. Era 
uscăţivă, însă lumina lunii îi înfrumuseța chipul. Umbrele i-l 
înfrumusețau şi mai tare. 

O sărută cu neîndemânare, încolăcindu-şi braţele pe după 
ea. 

— Iisuse, da' ştiu că eşti tare ca fierul! zise ea, icnind după 
aer şi strângându-l de mădular şi mai tare. la-o uşurel, bine? 

— Sigur, zise Blaze şi o ridică în braţe. O aşeză în timoftică. 
Se desfăcu la catarama curelei. Nu ştiu nimic despre asta. 

Anne zâmbi, nu fără amărăciune. 

— E uşor, spuse ea. Îşi trase rochia deasupra şoldurilor. Nu 
purta chiloți. 

La lumina lunii, el văzu un triunghi subțire de păr negru şi 
se gândi că, dacă se uita prea mult la el, acesta îl va ucide. 


Ea arătă dezinvolt cu degetul. 

— Bagă-ţi cocoşelu' acolo-năuntru. 

Blaze îşi lăsă pantalonii în vine şi se aşeză peste ea. La 
distanță de cam douăzeci de paşi, ghemuit după un tufiş înalt, 
Brian Wick se uită la Toe-Jam cu ochi mari. Şopti: 

— Are-o sculă uriaşă! 

Toe se atinse cu degetul la tâmplă şi şopti: 

— Se pare că ce i-a luat Domnul de aici sus i-a pus acolo 
jos. Acuma taci din gură. 

Se întoarseră să se uite. 


A doua zi, Toe spuse că i-a ajuns la urechi vorba că Blaze a 
mai găsit ceva la fântână, în afară de apă. Blaze se întoarse 
aproape vânăt la faţă şi îşi dezgoli dinţii, apoi se îndepărtă. Toe 
nu îndrăzni să mai aducă vorba despre asta. 

Blaze deveni cavalerul Annei. O urmă pretutindeni şi-i dădu 
a doua pătură a lui, în caz că i se făcea frig noaptea. Annei îi 
plăcea asta. În felul ei, se îndrăgosti de el. De atunci încolo, pe 
toată durata culesului duseră împreună apă la barăcile fetelor 
şi băieților, şi nimeni nu avu vreodată ceva de spus despre 
asta. Le lipsea curajul. 


Cu o noapte înainte să se întoarcă la Hetton, Harry 
Bluenote îl întrebă pe Blaze dacă nu vrea să rămână puțin 
după cină. Blaze spuse sigur, dar începu să se neliniştească. 
Primul lui gând fu că domnul Bluenote aflase despre ce făcea 
el cu Anne lângă fântână şi era furios. Asta îi dădu o stare de 
rău, pentru că îi plăcea de domnul Bluenote. 

După ce plecară toţi, Bluenote aprinse un trabuc şi se 
plimbă de două ori în jurul mesei de cină acum goale. Tuşi. Îşi 
ciufuli părul deja ciufulit. Apoi mai că nu latră: 

— Uite ce-i, vrei să rămâi aici? 

Blaze rămase gură-cască, incapabil la început să sară 
prăpastia dintre ce crezuse el că va spune domnul Bluenote şi 
ceea ce spusese de fapt. 

— Ei bine? Vrei? 

— Da, izbuti Blaze. Da, sigur. Eu... sigur. 


— Bun, făcu Bluenote, aparent uşurat. Pentru că Leagănul 
Hetton nu-i pentru un băiat ca tine. Tu eşti un băiat bun, dar 
ai nevoie de îndrumare. Te străduieşti din răsputeri, dar... 
Arătă cu degetul spre capul lui. Ce ai păţit acolo? 

Blaze duse fără să vrea mâna la adâncitura de la frunte. Se 
îmbujora. 

— E groaznic, aşa-i? Să te uiţi la ea, adică. Doamne. 

— Păi, nici frumoasă nu-i, da' am văzut eu lucruri şi mai 
urâte. Bluenote se trânti într-un scaun. Cum s-a întâmplat? 

— M-a împins tata pe scări. Era mahmur sau ceva. Nu-mi 
amintesc prea bine. Oricum... Ridică din umeri. Asta-i tot. 

— Asta-i tot, hă? Ei, presupun că a fost de-ajuns. Se ridică 
iarăşi, se duse la răcitorul din colț, îşi umplu un pahar de 
plastic cu apă. Am fost la doctor azi - am tot amânat 
momentul, pentru că uneori am nişte palpitații mici - şi mi-a 
zis că-s sănătos tun. Am fost tare uşurat. Îşi bău apa, strânse 
paharul în pumn şi-l aruncă la gunoi. Omul mai şi 
îmbătrâneşte, asta-i treaba. Tu nu ştii nimic despre asta, da' o 
să ştii. Îmbătrâneşte şi întreaga viață începe să i se pară un 
vis pe care l-a avut cât a aţipit într-o după-amiază. Înțelegi? 

— Sigur, spuse Blaze. Nu auzise nici măcar o vorbă. Să 
locuiască acolo, cu domnul Bluenote! De-abia începea să 
priceapă ce ar putea însemna asta. 

— Voiam doar să fiu sigur că fac un lucru bun dacă te iau 
aici, spuse Bluenote. Arătă cu degetul mare spre portretul 
femeii de pe perete. Ei îi plăceau băieţii. Mi-a dăruit trei şi a 
murit născându-l pe cel din urmă. Dougie e cel mijlociu. Cel 
mare e în Washington, construieşte avioane pentru Boeing. 
Mezinul a murit într-un accident de maşină, acum patru ani. 
A fost trist, dar îmi place să cred că acum e alături de mama 
lui. Poate e-o idee prostească, dar ne alinăm cu ce gânduri 
putem. Nu-i aşa, Blaze? 

— Da, domnule, spuse Blaze. El se gândea la Anne lângă 
fântână. Anne în bătaia lunii. Apoi văzu că domnul Bluenote 
avea lacrimi în ochi. Asta îl şoca şi-l şi înspăimântă puţin. 

— Du-te, spuse domnul Bluenote. Şi nu întârzia prea mult 
la fântână, mă auzi? 


Dar rămase totuşi la fântână. li spuse Annei ce se 
întâmplase, iar ea încuviință. Apoi începu şi ea să plângă. 

— Care-i problema, Annie? o întrebă el. Care-i problema, 
scumpa mea? 

— Nimic, zise ea. Trage-mi apă, bine? Am adus gălețile. 

El trase apă. Ea îl privi hipnotizată. 


Ultima zi de cules se încheie la ora unu şi văzu chiar şi 
Blaze că nu era mare lucru de ultimul transport. Afinele se 
terminaseră. 

Acum conducea doar el. Era în cabina camionului cu 
motorul la ralanti, când Harry Bluenote strigă: 

— Bine, gata! Sus în camion! Vă duce Blaze înapoi! 
Schimbaţi-vă hainele şi haideţi la casa mare! Prăjitură şi- 
nghețată pentru toată lumea. 

Dădură toți buzna în spatele maşinii, urlând ca o ceată de 
țânci, şi John trebui să urle din nou la ei să aibă grijă la afine. 
Blaze rânjea. Părea genul acela de rânjet care nu se ştergea 
cât era ziua de lungă. 

Bluenote se duse pe partea pasagerului. Sub pălărie, fața 
lui părea palidă şi avea fruntea asudată. 

— Domnule Bluenote? Vă simţiţi bine? 

— Sigur, zise Harry Bluenote. Îşi zâmbi ultimul zâmbet. 
Doar că am mâncat prea mult la prânz, cred. Dă-i drumu, 
Bla... 

Se prinse cu mâinile de piept. De ambele părți ale gâtului i 
se încordară muşchii. Se uita ţintă la Blaze, dar nu ca şi când 
l-ar fi văzut. 

— Ce este? întrebă Blaze. 

— Inima, remarcă Bluenote, apoi căzu în față. Se lovi cu 
fruntea de bordul metalic. Un moment, se ţinu strâns cu 
ambele mâini de husa veche şi ruptă care acoperea scaunul, 
de parcă lumea s-ar fi întors cu capul în jos. Apoi se lăsă pe-o 
parte şi căzu pe uşa deschisă, aterizând la pământ. 

Dougie Bluenote dădea ocol botului maşinii. Acum o luă la 
fugă. 


— Tată! strigă el. 


Bluenote muri în brațele fiului său în timpul drumului 
grăbit şi hurducat de întoarcere la casa mare. Blaze nici nu 
băgă de seamă. El stătea aplecat peste volanul mare şi crăpat 
al camionului I-H, cu ochii larg deschişi la drumul de pământ, 
ca un descreierat. 

Bluenote se cutremură o dată, de două ori, ca un câine 
prins de ploaie afară, şi asta fu tot. 

Doamna Bricker - mama în tabără - scăpă din mâini carafa 
cu limonada când îl purtară înăuntru. Cuburile de gheaţă se 
împrăştiară care încotro pe duşumeaua de pin. Îl duseră pe 
Bluenote în salon şi-l întinseră pe canapea. Un braț îi căzu la 
podea. Blaze îl ridică şi i-l aşeză pe piept. Acesta căzu din nou. 
După asta, Blaze nu-i mai dădu drumul din mână. 

Dougie Bluenote era în sala de mese, stătea îndărătul mesei 
celei lungi, care era întinsă pentru petrecerea cu înghețată de 
la sfârşitul culesului (un mic cadou de despărțire fusese pus 
lângă farfuria fiecărui copil), şi vorbea aprins la telefon. 
Ceilalți culegători stăteau grămadă în verandă, se uitau 
înăuntru. Toţi păreau îngroziți, mai puţin Johnny Cheltzman, 
care părea uşurat. 

Blaze îi spusese totul cu o noapte în urmă. 


Doctorul veni şi execută un scurt consult. Când termină, 
trase o pătură peste fața lui Bluenote. 

Doamna Bricker, care se oprise din plâns, o luă de la capăt. 

— Îngheţata, spuse ea. Ce-o să facem cu atâta înghețată? 
O, Doamne! 

Îşi acoperi fața cu şorțul, apoi şi-l trase cu totul peste cap, 
ca o glugă. 

— Spune-le să intre şi s-o mănânce, o sfătui Doug Bluenote. 
Şi tu, Blaze. Pune-te la masă. 

Blaze clătină din cap. Simţea că nu-i va mai fi foame 
niciodată. 

— Lasă, atunci, zise Doug. Îşi trecu mâinile prin păr. Va 
trebui să sun la Hetton... şi la South Portland... şi la 


Pittsfield... lisuse, lisuse, lisuse. 

Îşi lipi fruntea de perete şi începu şi el să plângă. Blaze 
rămase aşezat şi nu-şi dezlipi ochii de la silueta acoperită de 
pe canapea. 


Furgoneta de la Hetton veni prima. Blaze se aşeză în spate 
şi se uită pe luneta prăfuită. Casa mare se făcu tot mai mică, 
până când dispăru din vedere. 

Ceilalți începură să discute puţin, dar Blaze păstră tăcerea. 
Situaţia începea să-şi dezvăluie implicaţiile. El încercă să-i dea 
de cap, dar nu reuşi. Nu avea sens, însă tot i se dezvăluia. 

Chipul începu să i se schimonosească. Îi zvâcni mai întâi 
gura, apoi ochii. Obrajii prinseră să-i tremure. Nu putea 
controla lucrurile acestea. Îl depăşeau. În cele din urmă, 
izbucni în plâns. Îşi lipi fruntea de luneta furgonetei şi plânse 
cu suspine ample, monotone, care sunau ca nechezatul unui 
cal. 

La volan era cumnatul lui Martin Coslaw. Acesta spuse: 

— Cineva să-l facă pe nătărău să tacă, m-auziţi? 

Însă nimeni nu se încumeta să-l atingă. 


Pruncul Annei Bradstay s-a născut opt luni şi jumătate mai 
târziu. Era un copil voinic - patru kilograme nouăzeci şi patru. 
A fost dat spre adopţie şi luat aproape imediat de un cuplu 
fără copii din Saco pe nume Wyatt. Băieţelul Bradstay a 
devenit Rufus Wyatt. La şaptesprezece ani, pe când făcea parte 
din echipa de fotbal a liceului, a fost numit primul înaintaş al 
statului; un an mai târziu, titulatura a fost extinsă la 
întreaga regiune New England. A urmat Universitatea Boston 
cu intenția de-a primi licenţa în literatură. Îi plăceau în mod 
deosebit Shelley, Keats şi poetul american James Dickey. 


19 


Întunericul veni devreme, învăluit în zăpadă. La ora cinci, 
singura lumină din biroul directorului rămăsese pâlpâirea 
focului din vatră. Joe dormea buştean, dar Blaze îşi făcea griji 


pentru el. Respirația lui părea grăbită, nasul îi curgea şi parcă 
îi hârâia ceva în piept. Pe fiecare obraz în parte îi înfloriseră 
pete de-un roşu aprins. 

În cartea despre bebeluşi se spunea că febra însoţeşte 
adesea mijitul dinţilor şi uneori o răceală, sau simptomele de 
răceală. Răceala era o explicaţie bună pentru Blaze (nu ştia ce 
însemna simptome). În carte se spunea că trebuie ţinuţi la 
căldură, atâta tot. Uşor pentru autorul cărții să vorbească; ce 
avea să facă Blaze când Joe se trezea şi voia să se târască prin 
cameră? 

Trebuia să sune la Gerard acum, în seara aceasta. Nu 
puteau arunca banii din avion pe un aşa viscol, dar ninsoarea 
poate că avea să înceteze până spre seara zilei următoare. 
Voia să pună mâna pe bani şi să-l țină şi pe Joe. Ducă-se 
dracului republicanii ăia bogaţi. Acum, el şi Joe erau 
inseparabili. Aveau să scape ei. Cumva. 

Se uită în foc şi căzu într-o visare cu ochii deschişi. Se văzu 
aprinzând torțele de semnalizare într-un luminiş. Pe cer 
apăreau luminile unui avion mic. Se auzea bâzâitul de viespe 
al motorului. Avionul vira spre semnalul care ardea ca un tort 
aniversar. Ceva alb în aer - o paraşută de care era legată 
valijoara! 

Apoi era înapoi aici. Deschidea valijoara. Aceasta era ticsită 
de bani. Fiecare teanc era bine legat. Blaze îi număra. Erau 
toţi acolo. 

Apoi era pe o insulă mică din Acapulco (care el credea că se 
află în Bahamas, deşi admitea că era posibil să se înşele). Îşi 
cumpărase o cabană pe o limbă înaltă de pământ cu vedere 
spre brizanţi. Erau două camere, una mare, una mică. În 
spate erau două hamace, unul mare, unul mic. 

Timpul trecea. Poate cinci ani. Şi iată că venea un copil 
tropăind pe plajă - o plajă care strălucea asemenea unui 
muşchi ud în bătaia soarelui. Era bronzat. Avea păr negru 
lung, ca un indian. Flutura din mână. Blaze flutură înapoi. 


Din nou, lui Blaze i se păru că aude în treacăt zvon de 
râsete. Se întoarse dintr-odată. Nu era nimeni acolo. 


Dar reveria se risipise. Se ridică şi vâri brațele în haina sa. 
Se aşeză şi îşi trase ghetele. Voia să treacă la fapte. Picioarele 
şi mintea îi erau decise, iar când ajungea în starea aceasta, 
întotdeauna făcea ce spunea că va face. Era mândria lui. 
Singura pe care o avea. 

Aruncă încă o privire la copil, după care ieşi din cameră. 
Închise uşa biroului după el şi bocăni pe scări în jos. Pistolul 
lui George era îndesat la betelia pantalonilor şi de data 
aceasta era încărcat. 


Vântul care sufla peste bătrânul teren de joacă era suficient 
de puternic încât să-l dezechilibreze, înainte să apuce să se 
obişnuiască cu el. Zăpada îl biciuia peste față, împungându-i 
obrajii şi fruntea. Vârfurile copacilor se înclinau dintr-o parte 
în cealaltă. Troiene noi se formau peste straturile întărite de 
zăpadă veche, deja adânci de un metru pe alocuri. Nu era 
nevoie să-şi facă griji despre urmele pe care le lăsase la venire. 

Înainta anevoie până la gardul de plasă, dorindu-şi să aibă 
rachete de zăpadă, şi se cațără stângaci peste el. Ateriza în 
zăpadă până la coapse şi porni îndârjit spre nord, tăind-o de-a 
curmezişul ținutului către Cumberland Center. 

Parcurse cinci kilometri şi nu mai avea suflu când ajunse la 
jumătatea distanţei. Îi amorţise fața. La fel şi mâinile şi 
picioarele, în pofida ciorapilor groşi şi-a mănuşilor. De două 
ori se împiedicase în garduri îngropate în zăpadă, unul din 
sârmă ghimpată care îi rupse jeanşii şi-l zgârie pe picior. Abia 
reuşise să se ridice şi să meargă mai departe, neirosindu-şi 
forțele pe o înjurătură. 

La o oră de când era pe drum, intră într-o pepinieră. Acolo, 
molizi mici şi perfect tunşi se întindeau pe şiruri, fiecare la doi 
metri de confratele lui. Blaze putu înainta de-a lungul unui 
coridor ferit, unde zăpada era de doar cinci centimetri... şi în 
unele locuri, nu era deloc. Aceea era Rezervaţia Ţinutului 
Cumberland şi mărginea drumul principal. 

Când ajunse la liziera vestică a pădurii de cultură, se aşeză 
în vârful rambleului şi se lăsă să alunece spre Route 289. Pe 
drum în sus, aproape pierdut în ninsoarea viscolită, era un 


semafor de atenţionare pe care şi-l amintea bine - roşu pe 
două laturi, galben pe celelalte două. Dincolo de el, câteva 
felinare pâlpâiau asemenea unor năluci. 

Blaze traversă drumul, acum plin de zăpadă şi necirculat, 
şi se duse spre benzinăria Exxon de pe colţ. Într-o mică insulă 
de lumină, pe latura clădirii de cărămidă se vedea o cabină 
telefonică. Semănând cu un om de zăpadă ambulant, Blaze se 
apropie de ea - se profila peste ea. Avu un moment de panică 
în care îşi spuse că nu avea bani mărunți, dar găsi două 
monede de douăzeci şi cinci de cenți în buzunarul pantalonilor 
şi încă una în cel de la haină. Apoi - la naiba! - banii îi fură 
înapoiațţi în locaşul de jos al aparatului. Serviciul de informații 
era gratuit. 

— Vreau să-l sun pe Joseph Gerard, spuse el. Ocoma. 

Urmă o pauză, apoi centralista îi dădu numărul. Blaze îl 
scrise pe sticla aburită care apăra telefonul de furia ninsorii, 
neştiind că ceruse un număr nelistat şi că centralista i-l 
dăduse conform instrucțiunilor FBI. Asta, desigur, lăsa 
drumul deschis pentru toți cei care doreau să-şi exprime 
gândurile de bine familiei suferinde, dar dacă răpitorii nu 
sunau, echipamentul de urmărire nu putea fi folosit. 

Blaze formă O şi-i dădu doamnei numărul de telefon al 
familiei Gerard. Întrebă dacă aceasta era o convorbire 
taxabilă. Era. Întrebă dacă era posibil să vorbească trei 
minute pentru şaptezeci şi cinci de cenți. Centralista spuse 
nu; o convorbire de trei minute cu Ocoma îl costa un dolar 
nouăzeci. Nu avea carte de credit telefonică? 

Blaze nu avea. Blaze nu avea cărți de credit de niciun fel. 

Centralista îi spuse că putea taxa apelul pe numărul său de 
acasă, iar la baracă avea telefon (chiar dacă nu sunase nici 
măcar o dată de când murise George), dar Blaze era prea 
deştept pentru asta. 

Taxă inversă, atunci? sugeră centralista. 

— Taxă inversă, da! zise Blaze. 

— Numele dumneavoastră, domnule? 

— Clayton Blaisdell Junior, spuse el dintr-o suflare. Uşurat 
să vadă că nu bătuse atâta amar de drum doar ca să nu 


rezolve nimic din lipsă de bani, Blaze nu avea să-şi dea seama 
de această eroare tactică decât peste aproape două ore. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Eu vă mulțumesc, spuse şi el, simțindu-se deştept. 
Simţindu-se cel mai tare din parcare. 

Telefonul sună doar o dată la celălalt capăt al firului înainte 
să ridice cineva. 

— Da? 

Vocea părea obosită şi prudentă. 

— Fiul vostru e la mine, zise Blaze. 

— Domnule, am primit zece telefoane astăzi şi toți au spus 
acelaşi lucru. Dovedeşte-o. 

Blaze rămase fără grai. Nu se aşteptase la asta. 

— Ei, nu-i cu mine, ştiţi. A rămas cu partenerul meu. 

— Da? 

Nimic altceva. Doar Da? 

— Am văzut-o pe soția dumneavoastră când am intrat, 
spuse Blaze. Era singurul lucru care-i venise în minte. E 
foarte frumoasă. Era într-o cămaşă de noapte albă. Aveaţi o 
poză pe scrin - ei bine, trei poze puse laolaltă. 

Vocea de la celălalt capăt al firului spuse: 

— Mai spune-mi ceva. 

Şi nu mai părea obosită. 

Blaze îşi frământă mintea. Altceva nu mai era; nimic care 
să-l convingă pe încăpățânatul de la celălalt capăt al firului. 
Apoi găsi ceva. 

— Bătrâna avea o pisică. De-aia a coborât la parter. A 
crezut că eu sunt pisica... că eu sunt... 

Îşi frământă puţin mintea. 

— Mikey! strigă el. Îmi pare rău că am lovit-o aşa de tare. 
N-am vrut, vă spun sincer, dar mi-era frică. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului începu să plângă. Fu 
ceva neaşteptat şi şocant. 

— E bine băiatul? Pentru Dumnezeu, e bine Joey? 

În fundal se auziră şoapte neinteligibile. Părea că vorbea o 
femeie. Alta ţipa şi plângea. Cea care țipa şi plângea pesemne 


că era mama. Narmenii probabil că erau deosebit de emotivi. 
La fel erau şi francezii. 

— Nu închide! spuse Joseph Gerard (numai Gerard putea 
să fie). Părea în pragul panicii. E bine băiatul? 

— Da, e bine, zise Blaze. I-a mai ieşit un dinţişor. Cu ăsta, 
are deja trei. S-a vindecat frumos şi de iritația de la scutec. 
Eu... adică noi... îl ungem bine de tot pe fund. Ce-i cu soția 
dumneavoastră? Se crede prea bună ca să-l dea cu alifie la 
fund? 

Gerard gâfâia ca un câine. 

— O să facem orice, domnule. Dumneata stabileşti regulile. 

Blaze tresări puţin, auzind asta. Aproape că uitase de ce 
sunase. 

— Bine, spuse. Uite ce vreau să faceți. 


În Portland, o centralistă AT&T vorbea cu agentul special 
Albert Sterling. 

— Cumberland Central, zise ea. Telefon public de la o 
benzinărie. 

— Am notat, spuse el şi lovi cu pumnul în aer. 


— Urcaţi într-un avion uşor mâine seară la opt, spuse 
Blaze. Începea să se simtă neliniştit, începea să simtă că a stat 
deja prea mult la telefon. Luaţi-o în zbor spre sud de-a lungul 
Route 1 către granița cu New Hampshire. Zburaţi jos. Aţi 
înțeles? 

— Stai... Nu-s sigur... 

— Bine-ar fi să fiți sigur, zise Blaze. Încercă să vorbească 
aşa cum ar fi vorbit George. Nu încercați să trageţi mâţa de 
coadă, dacă nu vreți să vă primiți copilul înapoi într-o pungă. 

— Bine, spuse Gerard. Bine, te aud. Îmi notez doar pe 
hârtie. 


Sterling îi dădu o bucăţică de hârtie lui Bruce Granger şi 
schiță rotirea discului telefonic. Granger sună la Poliţia 
Statală. 


— Pilotul o să vadă un semnal luminos, spuse Blaze. Banii 
să fie într-o valiză legată de o paraşută. Aruncațţi-o astfel încât 
să ajungă chiar deasupra tor... luminii. Semnalului. A doua zi 
veți primi copilul. O să trimit - o să trimitem, adică - chiar 
nişte lucruri pe care le folosim pentru fundulețul lui. (Îi trecu 
prin minte o poantă.) Fără costuri suplimentare. 

Apoi se uită la mâna lui liberă şi văzu că încrucişase 
degetele când spusese că-l vor primi pe Joe înapoi. Exact ca un 
copil care spune prima lui minciună. 

— Nu închide! zise Gerard. Nu cred că înțeleg bine... 

— Sunteţi un tip deştept, spuse Blaze. Cred că înțelegeți. 

Închise şi părăsi benzinăria Exxon în graba mare, neștiind 
bine de ce alerga, ci doar că ăsta părea un lucru bun. 
Singurul. Alergă pe sub semaforul de avertizare, traversă pe 
diagonală drumul şi urcă rambleul cu paşi de uriaş. Apoi 
dispăru între şirurile drepte de molizi din rezervaţie. 

În urma lui, un monstru gigantic cu ochi albi scânteietori 
apăru mârâind de după deal. Goni prin aerul bogat, cu aripi 
laterale de trei metri lungime ridicând cortine de zăpadă. 
Plugul şterse urmele lui Blaze acolo unde acestea brăzdau 
drumul. Când două maşini ale Poliției Statale, venind din 
direcții opuse, se întâlniră la benzinăria Exxon nouă minute 
mai târziu, urmele paşilor lui Blaze pe rambleul ce ducea la 
rezervație nu mai erau decât nişte adâncituri neclare. Chiar în 
timp ce ofițerii stăteau în jurul cabinei telefonice cu lanternele 
îndreptate spre ea, vântul îşi ducea la îndeplinire munca în 
spatele lor. 


Telefonul lui Sterling sună cinci minute mai târziu. 

— A fost aici, spuse polițistul de la celălalt capăt al firului. 
Sterling auzea vâjâit de vânt în fundal. Ba nu, țipăt. A fost 
aici, dar a plecat. 

— Cum a plecat? întrebă Sterling. Cu maşina sau pe jos? 

— Cine ştie? A trecut plugul cu puţin înainte să ajungem 
noi. Dar de-ar fi să ghicesc, aş spune că la volanul unei 
maşini. 


— Nu-ţi cere nimeni să ghiceşti. De la benzinărie? L-a văzut 
cineva? 

— E închisă din cauza viscolului. Şi chiar dacă ar fi fost 
deschisă... telefonul e pe peretele lateral. 

— Nenorocit norocos, zise Sterling. Nenorocit cu noroc chior. 
Am înconjurat căbănuța aia de căcat din Apex şi-am arestat 
patru reviste deocheate şi un borcan cu piure de mazăre. 
Urme? Sau le-a şters vântul? 

— Mai erau urme în jurul telefonului, spuse polițistul. 
Vântul le-a estompat, dar ale lui sunt. 

— lar încerci să ghiceşti? 

— Nu. Erau mari. 

— Bine. Blocaje rutiere, corect? 

— Toate drumurile, mari şi mici, spuse polițistul. Se 
instituie chiar în timp ce vorbim. 

— Şi drumurile forestiere. 

— Şi drumurile forestiere, spuse polițistul. Părea jignit. 

Lui Sterling nu-i păsa. 

— Deci nu are scăpare? Putem spune asta, domnule 
polițist? 

— Da. 

— Bun. Venim acolo cu trei sute de oameni imediat ce se 
îmbunează vremea, mâine. Povestea asta s-a lungit prea mult. 

— Da, domnule. 

— Plug de zăpadă, zise Sterling. Morţii mă-sii de treabă! 

Închise. 


Când Blaze ajunse înapoi la Hetton, era epuizat. Se cațără 
peste gardul de plasă şi căzu cu capul înainte în zăpadă, de 
partea cealaltă. Avea nasul însângerat. Se întorcea după doar 
patruzeci şi cinci de minute. Se ridică de pe jos, se împletici pe 
după clădire şi intră. 

Îl întâmpinară urletele agonice de furie ale lui Joe. 

— Hristoase! 

Urcă scările câte două o dată şi dădu buzna în biroul lui 
Coslaw. Focul se stinsese. Leagănul era răsturnat. Joe zăcea 


pe podea. Avea capul plin de sânge. Era vânăt la față, ţinea 
ochii strâns închişi, mânuţele-i erau albe de praf. 

— Joe! se smiorcăi Blaze. Joe! Joe! 

Luă copilul în braţe şi alergă în colț, unde erau stivuite 
scutecele. Înşfacă unul şi tampona fruntea lui Joe. Sângele 
părea să curgă în pârâiaşe. Din rană se ițea o aşchie. Blaze o 
smulse şi o aruncă pe jos. 

Copilul i se zbătu în braţe şi urlă şi mai tare. Blaze mai 
şterse din sânge, ţinându-l ferm, şi se aplecă pentru a se uita 
mai bine. Tăietura era neregulată, dar odată înlăturată 
aşchia, nu mai arăta atât de rău. Slavă Domnului că nu-i 
intrase în ochi. Putea să-i fi intrat în ochi. 

Găsi un biberon şi i-l dădu lui Joe rece. Băiețelul îl prinse 
cu ambele mâini şi începu să sugă lacom. Gâfâind, Blaze 
scoase o pătură şi înfăşură copilul în ea. Apoi se aşeză pe 
păturile lui cu copilul înfăşurat la piept. Închise ochii şi-l 
cuprinse imediat o amețeală îngrozitoare. Toate de pe lume 
păreau să fugă de el: Joe, George, Johnny, Harry Bluenote, 
Anne Bradstay, păsările de pe sârmă şi nopţile pe drum. 

Apoi îşi reveni. 

— De aici încolo suntem împreună, Joey, spuse el. Tu mă ai 
pe mine şi eu te am pe tine. Va fi în regulă. Bine? 

Ninsoarea lovea ferestrele în rafale puternice, răpăitoare. 
Joe întoarse fața de la tetina de cauciuc şi tuşi gros, scoțând 
limba în încercarea de a-şi curăța căile respiratorii. Apoi luă 
iar tetina. Sub mâna lui, Blaze îi simțea bătăile tari ale 
inimioare. 

— Aşa procedăm noi, spuse Blaze şi sărută fruntea 
însângerată a copilaşului. 

Adormiră împreună. 


20 


Leagănul Hetton avea, în spatele clădirilor principale, şi un 
lot mare de pământ şi acolo se afla ceea ce generaţii de băieți 
ajunseseră să numească Grădina Victoriei. Directoarea care îl 
precedase în funcție pe Coslaw o neglijase, spunându-le 


oamenilor că nu are abilități de grădinar, dar Martin „Legea" 
Coslaw văzu cel puţin două mari avantaje în îngrijirea 
Grădinii Victoriei. Primul era acela al unei substanțiale 
economii la bugetul alocat pentru hrană, băieţii putându-şi 
cultiva singuri legumele. Al doilea era obişnuirea băieților cu 
munca grea, elementul care stătea la baza societății. 
„Sudoarea frunţii şi matematica au clădit piramidele", îi 
plăcea lui Coslaw să spună. Aşa se face că băieții plantau 
primăvara, pliveau vara (asta dacă nu „munceau în aer liber" 
la una dintre fermele din împrejurimi) şi recoltau toamna. 

Cam la paisprezece luni după sfârşitul celei pe care Toe- 
Jam o numea „fabuloasa vară a afinelor', John Cheltzman 
făcea parte din echipa de strângere a dovlecilor în capătul 
dinspre nord al GV. Prinse o răceală, se îmbolnăvi şi muri. Se 
întâmplă aşa, cât ai clipi. De Halloween fu trimis pachet la 
Spitalul Municipal Portland, în timp ce băieţii ceilalți erau la 
cursuri sau la „alte şcoli'. Muri în secția celor tratați din 
caritate şi muri singur. 

Hainele lui de pat de la Hetton fură luate şi înlocuite cu 
altele curate. Blaze petrecu aproape o după-amiază întreagă 
în patul lui, uitându-se la patul lui John. Dormitorul lung - pe 
care ei îl numeau „vagon' - era gol. Ceilalţi se duseseră la 
înmormântarea lui Johnny. Pentru cei mai mulți, era prima 
lor înmormântare şi erau cât se poate de emoționați. 

Patul lui Johnny îl speria şi-l fascina pe Blaze. Borcanul cu 
unt de arahide Shedd's care fusese întotdeauna dosit între 
căpătâiul patului şi perete dispăruse; se uitase. La fel şi 
biscuiţii Ritz. (După ora stingerii, Johnny deseori spunea: „Cu 
Ritz, şi căcatu-l înghiţi”, iar Blaze râdea de fiecare dată.) Patul 
însuşi era făcut într-un fel cazon, cu cuvertura perfect întinsă. 
Cearşafurile erau de-un alb imaculat şi curate, chiar dacă 
Johnny fusese un entuziast masturbator după ora stingerii. 
Multe nopți Blaze stătuse întins în pat, uitându-se în 
întuneric şi ascultând scârțâitul slab al arcurilor în timp ce 
JC şi-o freca. Erau întotdeauna pete galbene tari pe 
cearşafurile lui. Hristoase, petele alea galbene şi tari se găseau 
pe cearşafurile tuturor băieților mari. Erau şi pe ale lui, în 


momentul de față, sub el, aşa cum şedea pe patul său, 
uitându-se la patul lui Johnny. Înţelese cu forţa unei revelații 
că, dacă va muri, patul lui va fi schimbat şi cearşafurile pătate 
de spermă vor fi înlocuite cu unele ca acelea de pe patul lui 
Johnny, acum - cearşafuri de-un alb imaculat şi curate. 
Cearşafuri fără măcar o pată pe ele, care să dea de veste că 
cineva a stat acolo, a visat acolo, a fost destul de viu încât să 
se slobozească acolo. Blaze începu să plângă în linişte. 

Era o după-amiază noroasă de la începutul lui noiembrie şi 
vagonul era inundat de-o lumină otova. Pătrate de soare şi 
umbre în formă de cruce se întindeau pe patul lui JC. După o 
vreme, Blaze se ridică şi trase pătura de pe patul în care 
dormise prietenul lui. Aruncă perna în celălalt capăt al 
vagonului. Apoi smulse cearşafurile şi împinse salteaua la 
podea. Tot nu era destul, întoarse cadrul patului peste saltea, 
cu picioruşele lui prosteşti ridicate în aer. Tot nu era destul, 
aşa că trase un şut într-un picioruş din-acelea şi nu reuşi 
altceva decât să se lovească. După asta, se întinse pe patul lui 
cu mâinile peste ochi şi cu pieptul tresăltându-i. 

După ce se încheie înmormântarea, ceilalți băieți îl lăsară în 
pace pe Blaze. Nu-l întrebă nimeni de patul răsturnat, dar Toe 
făcu un lucru ciudat: luă o mână de-a lui Blaze şi o sărută. 
Ciudat lucru, sigur că da. Blaze se gândi la el ani la rând. Nu 
tot timpul, dar aşa, din când în când. 

Veni ora cinci. Era perioada de timp liber pentru băieți şi 
majoritatea erau în curte, unde se scălâmbăiau şi îşi creşteau 
apetitul pentru cină. Blaze se duse în biroul lui Martin 
Coslaw. Legea stătea la masa lui de lucru. Îşi schimbase 
pantofii cu o pereche de papuci de casă şi se legăna pe spate în 
scaun, citind Evening Express. Ridică privirea şi spuse: 

— Ce-i? 

— "Ţine de-aici, scârbă ce eşti, zise Blaze şi-l bătu până ce-l 
lăsă inconştient. 


Porni pe jos spre granița cu New Hampshire deoarece se 
gândea că, la volanul unei maşini furate, va fi prins în patru 
ore. In schimb, fu prins în două ore. Uita mereu cât de mare 


era, dar Martin Coslaw nu uita, iar poliția statului Maine nu 
avu nevoie de mult timp ca să localizeze un tânăr caucazian 
de doi metri şi cinci centimetri cu o adâncitură mare la frunte. 

Avu loc un proces scurt la Tribunalul Districtual al 
Ținutului Cumberland. Martin Coslaw compăru cu un braţ în 
ațele şi cu capul înfăşurat într-un bandaj alb mare, care-i 
acoperea şi un ochi. Se apropie de bară în cârje. 

Procurorul îl întrebă ce înălțime avea. Coslaw spuse că are 
un metru şaptezeci. Procurorul îl întrebă cât cântărea. Coslaw 
spuse şaptezeci şi două de kilograme. Procurorul îl întrebă pe 
Coslaw dacă a făcut ceva pentru a-l provoca pe acuzat, 
Clayton Blaisdell Jr., dacă îl tachinase sau îl pedepsise pe 
nedrept. Coslaw răspunse negativ. Procurorul cedă atunci 
martorul avocatului lui Blaze, un absolvent de drept care încă 
mai avea caş la gură. Avocatul cu caş la gură puse o serie de 
întrebări furioase şi irelevante, la care Coslaw răspunse calm 
în vreme ce ghipsul, cârjele şi capul său bandajat îşi susținură 
în continuare propria pledoarie. Când avocatul cu caş la gură 
spuse că nu mai avea alte întrebări, acuzarea se declară 
satisfăcută. 

Avocatul din oficiu al lui Blaze îl chemă la bară şi întrebă de 
ce l-a bătut pe directorul Leagănului Hetton. Blaze îşi bălmăji 
povestea. Un bun prieten îi murise. Credea că vinovat pentru 
asta era Coslaw. Johnny n-ar fi trebuit să fie trimis la cules de 
dovleci, mai ales nu pe vreme friguroasă. Johnny avea inimă 
slabă. Nu era corect şi domnul Coslaw ştia că nu era corect. 
Şi-o căutase cu lumânarea. 

La aceasta, tânărul avocat luă loc cu o expresie disperată în 
ochi. 

Procurorul se ridică şi se apropie. Întrebă ce înălțime avea 
Blaze. Doi metri şi trei sau poate şi cinci, spuse Blaze. 
Procurorul întrebă cât cântărea. Blaze spuse că nu ştie exact, 
dar nu o sută patruzeci. Asta provocă un val de râs în rândul 
reprezentanţilor presei. Blaze întoarse nedumerit ochii spre ei. 
Apoi surâse şi el puţin, dorindu-şi ca aceştia să ştie că şi el 
gusta glumele. Procurorul nu mai avea întrebări. Luă loc. 


Avocatul din oficiu al lui Blaze făcu un rezumat furios şi 
irelevant, apoi îşi încheie pledoaria. Judecătorul se uită pe 
geam cu bărbia proptită în mână. Atunci, procurorul se ridică. 
Spuse că Blaze era un tânăr bătăuş. Spuse că era datoria 
statului Maine să-i „reteze din vârful nasului cât mai repede". 
Blaze habar nu avea ce însemna asta, dar ştia că nu era de 
bine. 

Judecătorul îl întrebă pe Blaze dacă nu are ceva de spus. 

— Am, domnule, rosti Blaze, dar nu ştiu cum s-o spun. 

Judecătorul aprobă din cap şi-l condamnă la doi ani în 
centrul de reabilitare South Portland. 


Pentru el n-a fost la fel de rău cum a fost pentru unii, dar a 
fost suficient de rău încât să nu-şi dorească să mai ajungă 
acolo vreodată. Era destul de mare încât să scape de bătăi şi 
de pederastie, şi nu intrase în nici-o grupare subterană cu 
liderii lor de tinichea, dar era foarte greu să fii închis perioade 
foarte lungi de timp într-o celulă minusculă şi goală. Foarte 
trist. De două ori în primele şase luni o „luase pe arătură', 
urlând să fie lăsat afară şi lovind în zăbrelele celulei până 
când gardienii veniră în fugă. Prima dată, patru gardieni 
reacționară, apoi trebuiră să cheme mai întâi încă patru şi 
apoi alți şase pentru a-l potoli. A doua oară îi administrară o 
injecție care îi luă lumina pentru şaisprezece ore. 

La izolator fu şi mai rău. Blaze se plimbă la nesfârşit prin 
micuța celulă (şase paşi în orice direcție), iar timpul şovăi şi 
apoi se opri în loc. Când în sfârşit se deschise uşa şi el fu 
trimis înapoi în societatea celorlalți băieţi - liber să se plimbe 
prin curte sau să descarce camioanele care veneau la 
platformele de încărcare - sentimentul de uşurare şi 
recunoştinţă aproape îi fură minţile. Cu a doua ocazie, îl 
îmbrăţişa pe gardianul care îl eliberă şi se trezi la dosar cu 
această notație: Manifestă tendinţe homosexuale. 

Dar izolatorul nu era cel mai rău lucru. Era el uituc, însă 
memoria celui mai rău lucru nu-l părăsea niciodată. Aşa te 
prindeau cu ocaua mică. Te duceau într-o cămăruţă albă şi se 
strângeau în cerc în jurul tău. Apoi începeau să-ți pună 


întrebări. Şi înainte să apuci să te dumireşti ce însemna prima 
întrebare - ce spunea ea - ei trecuseră deja la următoarea, şi 
la următoarea, şi la următoarea. Se întorceau asupra 
subiectului, se îndepărtau de el, o luau înainte şi rămâneau 
înapoia lui. Parcă erai prins într-o pânză de păianjen. În cele 
din urmă, recunoşteai orice-ți cereau ei să recunoşti, doar ca 
să-i faci să tacă. Atunci, ei îți aduceau o foaie de hârtie şi-ţi 
spuneau să te semnezi cu numele pe ea şi frățioare, te semnai. 

Cel însărcinat cu interogatoriul lui Blaze fusese un 
procuror adjunct pe nume Holloway. Holloway nu intră în 
cameră decât după ce ceilalți îl zăpăciseră pentru cel puţin o 
oră şi jumătate. Blaze avea mânecile suflecate şi poalele 
cămăşii îi ieşiseră din pantaloni. Era lac de sudoare şi simțea 
nevoia - presantă - să meargă la baie, la treaba mare. Se 
simțea ca şi când ar fi fost din nou în țarcul câinilor la ferma 
Bowie şi dulăii aceia collie ar fi hămăit în jurul lui. Holloway 
era calm şi tras la un costum albastru cu dungi subțiri. În 
picioare avea pantofi cu botul plin de galaxii întregi de găurele. 
Blaze nu uită niciodată găurelele din pantofii domnului 
Holloway. 

Domnul Holloway se aşeză cu jumătate de fund pe masa 
din mijlocul camerei, bălăngănindu-şi piciorul, cu pantoful 
negru şi elegant mişcându-se ca pendulul unui orologiu. Îi 
adresă lui Blaze un rânjet prietenos şi spuse: 

— Vrei să stăm de vorbă, fiule? 

Blaze începu să se bâlbâie. Da, voia să stea de vorbă. Dacă 
cineva era dispus într-adevăr să asculte, şi să fie puţin mai 
blând, da, sigur că voia. 

Holloway le spuse celorlalți să iasă. 

Blaze întrebă dacă se putea duce la baie. 

Holloway arătă cu degetul de cealaltă parte a camerei spre o 
uşă pe care Blaze n-o observase şi spuse: 

— Ce mai aştepţi? 

Când spuse asta, pe buze avea acelaşi surâs prietenos. 

După ce Blaze se întoarse, pe masă era o carafă cu apă rece 
şi un pahar gol. Blaze se uită la Holloway şi Holloway 
încuviință fără vreun alt cuvânt. Blaze bău trei pahare unul 


după celălalt, apoi se lăsă pe spătar, cu impresia că are un 
sloi de gheaţă înfipt în mijlocul frunții. 

— E bine? întrebă Holloway. 

Blaze aprobă din cap. 

— Da. Ţi se face sete să tot răspunzi la întrebări. O ţigară? 

— Nu fumez. 

— Bravo, din cauza asta n-o să ai niciodată probleme, 
spuse Holloway şi îşi aprinse o ţigară. Amicii tăi, ei cum te 
strigă? 

— Blaze. 

— Bine, Blaze, eu sunt Frank Holloway. Întinse mâna, apoi 
se crispa şi muşcă ţigara între dinți când Blaze i-o strânse. 
Acum, spune-mi exact ce ai făcut de ai ajuns aici. 

Blaze începu să-şi turuie povestea, începând cu sosirea 
Legii la Hetton şi problemele lui cu aritmetica. 

Holloway ridică mâna. 

— Te deranjează, Blaze, dacă aduc aici o stenografă? Adică 
un fel de secretară. Ca să nu mai trebuiască să repeți tot ce- 
mi spui acum. 

Nu. Nu-l deranja. 

Mai târziu, la sfârşit, veniră şi ceilalți înăuntru. Atunci, 
Blaze observă că ochii lui Holloway îşi pierduseră licărul acela 
prietenos. Cobori de pe masă, îşi şterse turul pantalonilor cu 
două lovituri iuți şi spuse: 

— Bate-l la maşină şi pune-l pe prostovan să-l semneze. 

Plecă fără să se uită înapoi. 


leşi din detenţie când încă nu se împliniseră doi ani de când 
intrase - primi o reducere a pedepsei cu patru luni pentru 
bună purtare. Îi dădură două perechi de jeanşi, o jachetă de 
dril şi o geantă în care să le țină. Mai avea şi economiile 
strânse în detenție: un cec pentru 43,84 de dolari. 

Era octombrie. Vântul sufla aducând miresme dulci. 
Paznicul de la poartă flutură o dată din mână, ca un ştergător 
de parbriz, şi-i spuse să aibă grijă şi să nu intre în bucluc. 
Blaze trecu pe lângă el fără să-i arunce vreo privire sau vreo 


vorbă, iar când auzi poarta verde şi grea închizându-se cu un 
bubuit în urma lui, se cutremură. 

Merse pe jos până când se terminară trotuarele şi oraşul 
dispăru. Scrută totul în jur. Maşinile care goneau pe lângă el 
păreau noi într-un mod ciudat. Una încetini şi el se gândi că 
cineva se va oferi să-l ia. Atunci o persoană strigă: He, 
PUŞCĂRIAŞULE şi maşina demară în trombă. 

Într-un târziu, se aşeză pe zidul de piatră care împrejmuia 
un mic cimitir de țară şi rămase cu privirea pierdută de-a 
lungul drumului. Îi trecu prin gând că era liber. Nimeni nu-i 
putea comanda ce să facă; mai rău era, însă, că nici el, de 
capul lui, nu ştia ce să facă, şi nu avea prieteni. Scăpase de 
izolator, dar nu avea de lucru. Nu ştia nici măcar cum să 
transforme în bani bucata de hârtie tare pe care i-o dăduseră. 

Totuşi, îl copleşi un minunat sentiment de recunoştinţă 
liniştitoare. Închise ochii şi întoarse faţa către soare, lăsându- 
se umplut de lumină roşie. Simţi miros de iarbă şi de asfalt 
proaspăt, acolo unde o echipă de drumari plombaseră de 
curând o groapă. Simți miros de eşapament de la maşinile 
care se duceau acolo unde şoferii lor voiau să se ducă. Se 
strânse singur în braţe, uşurat. 

În noaptea aceea dormi într-un hambar şi a doua zi îşi găsi 
de lucru la cules cartofi pentru zece cenți coşul. În iarna aceea 
lucră într-o fabrică de lână din New Hampshire, muncă strict 
necalificată. În primăvară, luă autobuzul până la Boston şi îşi 
găsi de lucru la spălătoria spitalului Brigham pentru femei. 
Lucra acolo de şase luni, când apăru o față cunoscută de la 
South Portland: Billy St Pierre. leşiră în oraş şi îşi făcură 
cinste cu multe beri. Billy îi mărturisi lui Blaze că el şi un 
prieten vor jefui un magazin de băuturi în Southie. Era o 
lovitură babană. Spuse că mai era loc pentru încă unul. 

Blaze acceptă oferta. Partea lui fu de şaptesprezece dolari. 
Continuă să lucreze la spălătorie. Patru luni mai târziu, el şi 
Billy şi Dom, cumnatul lui Billy, jefuiră o benzinărie cu 
băcănie din Danvers. O lună după aceea, Blaze şi Billy, plus 
alt „absolvent' de South Portland pe nume Calvin Surks, 


jefuiră o agenţie de împrumuturi care avea în spate o cameră 
pentru pariuri. Luară peste o mie de dolari. 

— Acum începem să dăm de mălai, zise Billy în camera de 
motel din Duxbury, când împărțeau prada între ei. Ăsta nu-i 
decât începutul. 

Blaze încuviință din cap, dar continuă să lucreze la 
spălătoria spitalului. 

O vreme, viața se desfăşură în felul acesta. Blaze nu avea 
prieteni adevăraţi în Boston. Singurele lui cunoştinţe erau 
Billy St Pierre şi grupul mic şi schimbător de găinari din care 
făcea parte acesta. Blaze începu să-şi petreacă orele libere cu 
ei într-o cofetărie din Lynn pe nume Moochie's. Jucau pinball 
şi se scălâmbăiau. Blaze nu avea iubită - constantă sau 
altminteri. Era deosebit de ruşinat de ceea ce Billy numea 
„sfecla ta spartă". După câte o lovitură reuşită, uneori se 
ducea la prostituate. 

Cam la un an după ce Blaze se înhăitase cu Billy, un 
muzicant cu jumătate de normă şi iute la vorbă îi făcu 
cunoştinţă cu heroina - dintr-aceea injectabilă subcutanat. Îi 
dădu lui Blaze o cumplită stare de rău, fie din pricina vreunui 
aditiv, fie de la o alergie naturală. Nu mai încercă altă dată. 
Lua uneori câteva fumuri de „iarbă" doar ca să fie de gaşcă, 
însă drogurile mai tari nu-i făceau bine. 

Nu la mult timp după experimentul cu heroina, Billy şi 
Calvin (al cărui bun cel mai de preț era un tatuaj care spunea 
VLAȚA-I UN RAHAT PE CARE ȚI-L PUI PE COLIVĂ) fură prinşi 
când încercau să jefuiască un supermarket. Erau totuşi alții 
dispuşi să-l ia pe Blaze în echipă. Dornici, chiar. Cineva îl 
porecli Baubau şi porecla se lipi de el. Chiar şi cu ciorapul tras 
peste fruntea desfigurată, dimensiunile lui uriaşe făceau orice 
funcționar sau vânzător să stea puţin pe gânduri înainte să 
pună mâna pe arma de sub tejghea. 

În cei doi ani de după arestarea lui Billy, Blaze rată el 
însuşi vreo şase arestări, câteva chiar la mustață. Într-un 
rând, doi frați împreună cu care jefuise un magazin de haine 
din Saugus fură prinşi imediat după colțul unde Blaze le 
mulțumise şi coborâse din maşină. Frații l-ar fi turnat fără 


rețineri pe Blaze pentru a obține o reducere a pedepsei, dar 
nu-l ştiau decât ca Baubaul cel Mare, dându-le astfel impresia 
poliţiştilor că al treilea membru al găştii era de fapt un afro- 
american. 

În iunie, Blaze fu concediat de la spălătorie. Nici măcar nu 
se sinchisi să-şi caute altă slujbă onestă. Trăi pur şi simplu de 
la o zi la alta până când îl întâlni pe George Rackley, iar când 
se întâmplă asta, viitorul îi fu scris. 


21 


Albert Sterling moțăia într-unul dintre fotoliile capitonate 
din biroul lui Gerard când zorii zilei îşi făcură simțită 
prezenţa. Era 1 februarie. 

Se auzi o bătaie în blatul uşii. Ochii lui Sterling se 
deschiseră. Granger stătea în prag. 

— S-ar putea să avem ceva, spuse Granger. 

— Vorbeşte. 

— Blaisdell a crescut într-un orfelinat - ei bine, un leagăn, 
dar e acelaşi drac - numit Hetton. E situat în zona din care a 
venit apelul lui. 

Sterling se ridică în picioare. 

— Mai e deschis? 

— Mnu. S-a închis acum cincisprezece ani. 

— Cine locuieşte acolo acum? 

— Nimeni. Municipalitatea l-a vândut unora care au 
încercat să-l transforme în şcoală. A urmat falimentul şi 
municipalitatea l-a reluat în stăpânire. De atunci e nelocuit. 

— Pun pariu că acolo e, zise Sterling. Era o pură intuiţie, 
dar părea corectă. Aveau să-l prindă pe nemernic în dimineața 
aceea, pe el şi pe oricine-l mai ajuta. Sună la Poliția Statală. 
Vreau douăzeci de ofițeri, cel puţin douăzeci, plus tu şi cu 
mine. Se gândi. Şi Frankland. Ia-l pe Frankland de la birou. 

— De fapt, acum precis e-n pat... 

— Scoală-l. Şi spune-i lui Norman să-şi mute curu-ncoace. 
E] se poate ocupa de telefon. 

— Eşti sigur că aşa vrei să... 


— Da. Blaisdell e-un escroc, e-un idiot şi e-un leneş. 

Faptul că escrocii sunt leneşi era un precept imuabil al 
religiei secrete a lui Albert Sterling. 

— Unde altundeva să se ducă? 

Se uită la ceasul de la mână. Era 5.45. 

— Sper doar că bebeluşul mai este în viață. Dar n-aş paria 
pe asta. 


Blaze se trezi la 6.15. Se întoarse pe-o parte ca să se uite la 
Joe, care dormise peste noapte cu el. Căldura oferită de corpul 
lui părea să-l fi ajutat puţin pe prichindel. Avea pielea rece şi 
sunetul bronhic din respirație era mai slab. Petele acelea roşii 
îi rămăseseră însă pe obraji. Vâri un deget în gurița copilului 
(Joe începu imediat să-l sugă) şi simți o umfilătură nouă în 
gingie, în partea stângă. Când apăsă, Joe gemu în somn şi se 
feri. 

— Dintele naibii, şopti Blaze. Se uită la fruntea lui Joe. 
Rana se închisese; nu credea că va rămâne o cicatrice. Asta 
era bine. În viaţă, îți deschizi drumul cu fruntea. Nu era un 
loc potrivit pentru o cicatrice. 

Terminase consultaţia, însă tot se uita la chipul adormit la 
copilului, fascinat. Cu excepţia zgârieturii neuniforme, pielea 
lui Joe era perfectă. Albă, dar cu tonuri măslinii strălucitoare. 
Blaze îşi spuse că nu va fi arsă niciodată de soare, ci se va 
bronza, devenind culoarea frumoasă a lemnului vechi. Se va 
întuneca la piele atât de tare, încât unii îl vor confunda poate 
cu un negru, gândi Blaze. Nu se va face roşu ca racul, ca 
mine. Pleoapele lui Joe erau de-un albastru vag perceptibil. 
Acelaşi albastru forma o pereche de arcuri mici sub ochii lui 
închişi. Buzele erau rozalii şi puţin ţuguiate. 

Blaze îi luă o mânuţă şi o ţinu într-a sa. Degetele îl 
strânseră pe dată de degetul mic. Blaze credea că vor fi mâini 
mari. Poate că într-o zi aveau să ţină un ciocan de tâmplar 
sau o cheie de mecanic. Poate chiar un penel de pictor. 

Viitorul deschis al copilului îl făcu să se cutremure. Simţi 
dorința de a-l zgâlțâi. Şi de ce? Pentru a-i vedea ochii 
deschizându-se şi privindu-l. Cine ştie ce aveau să vadă ochii 


aceia în anii ce urmau? Acum însă erau închişi. Joe era 
închis. Era asemenea unei cărți minunate şi teribile în care 
povestea a fost scrisă cu cerneală simpatică. Blaze îşi dădu 
seama că nu-i mai păsa de bani, nu cu adevărat. Îi păsa în 
schimb să vadă ce cuvinte vor apărea pe paginile acelea. Ce 
imagini. 

Sărută pielea curată de deasupra zgârieturii, apoi îşi dădu 
păturile în lături şi se duse la geam. Încă ningea; aerul şi 
pământul erau alb pe alb. Îşi făcea socoteala că trebuia să fi 
căzut douăzeci de centimetri în cursul nopții. Şi încă nu se 
terminase. 

Aproape că te-au încolțit, Blaze. 

Se răsuci pe călcâie. 

— George? strigă el încet. Tu eşti, George? 

Nu era. Cuvintele veniseră din capul său. Şi de ce 
Dumnezeu să aibă un astfel de gând? 

Se uită iarăşi pe geam. Fruntea lui mutilată se ridă, 
împovărată de gânduri. Ei ştiau cine era el. Fusese prost şi-şi 
dăduse numele real centralistei ăleia, până şi Juniorul de la 
sfârşit îi scăpase. Lui i se păruse că era deştept, dar era de 
fapt prost. Din nou. Prostia era o închisoare din care nu erai 
eliberat niciodată, nu primeai reducerea pedepsei pentru bună 
purtare, te aflai acolo pe viaţă. 

George l-ar fi tratat în mod sigur cu râsul lui ca un 
nechezat de cal. George ar fi spus: Pun pariu că s-au apucat 
imediat de săpat după dosarele tale. Cele mai importante 
momente din viața lui Clayton Blaisdell. Aşa era. Sigur citiseră 
despre înşelătoria religioasă, despre perioada petrecută de el la 
South Portland, despre perioada la Hetton... 

Şi atunci, ca un meteorit străbătându-i mintea muncită: 
Aici era Hetton! 

Blaze se uită în jur, ca pentru a verifica informaţia. 

Aproape că te-au încolțit, Blaze. 

Începu să se simtă hăituit din nou, prizonier într-un cerc 
tot mai strâmt. Se gândi la camera albă de interogatoriu, la 
cum trebuise să meargă la baie, la cum era să fii asaltat cu 
întrebări la care nici măcar nu-ți dădeau timp să răspunzi. Şi 


de data aceasta nu avea să fie un proces scurt într-o sală de 
judecată pe jumătate goală. De data aceasta avea să fie un 
circ, cu toate locurile ocupate. Apoi închisoare pentru 
totdeauna. Şi celula de izolare, dacă o lua pe arătură. 

Aceste gânduri îl umplură de groază, dar se putea şi mai 
rău. Cel mai rău era să se gândească la cum vor da ei buzna 
acolo cu armele scoase şi-i vor lua copilul. Îl vor răpi din nou. 
Joe al lui. 

În ciuda frigului din cameră, pe faţă şi pe braţe îi apărură 
broboane de sudoare. 

Scrântit sărman. Va creşte şi te va uri cu toată ființa lui. Vor 
avea ei grijă de asta. 

Şi nu era vocea lui George. Era vocea minţii sale, şi rostea 
adevărul. 

Furios, începu să-şi stoarcă creierii, încercând să conceapă 
un plan. Trebuia să existe un loc unde să meargă. Trebuia să 
existe. 

Joe începea să se trezească, foindu-se, dar Blaze nici nu-l 
auzi. Un loc. Un loc sigur. Undeva aproape. Un loc secret, 
unde să nu-l găsească. Un loc despre care nici George să nu 
ştie, un loc... 

Inspirația cobori valvârtej asupra lui. 

Se răsuci spre pat. Ochii lui Joe erau deschişi. Când îl văzu 
pe Blaze, îi oferi un surâs şi îşi vâri degetul mare în gură -un 
gest aproape stilat. 

— Tre' să mănânci, Joe. Repede. Suntem pe fugă, da' am o 
idee. 

Îi dădu să mănânce carne tocată mărunt de vită şi brânză. 
În mod normal, Joe înfuleca un borcan întreg de aşa ceva fără 
să răsufle, dar de data aceasta începu să-şi ferească gură 
după a cincea lingură. lar când Blaze încercă să insiste, 
copilul începu să plângă. Blaze îi dădu în schimb un biberon şi 
Joe îl supse lacom. Problema era că mai rămăseseră doar trei. 

Cât timp Joe stătu pe pătură cu sticla între palmele 
desfăcute ca două stele-de-mare, Blaze se învârti prin cameră 
culegând şi împachetând. Desfăcu un pachet de Pampers şi îşi 


umplu cămaşa cu scutece, până când era umflat ca un grăsan 
de circ. 

Apoi se lăsă în genunchi şi începu să-l îmbrace pe Joe cât 
mai călduros posibil: două cămăşuțe, două perechi de 
pantalonaşi, un sveter, pălărioara împletită. În tot acest timp, 
Joe urla revoltat. Blaze nu se lăsă înduplecat. După ce băiatul 
fu îmbrăcat, îşi strânse cele două pături într-un sul mic şi 
gros, în care îl vâri pe Joe. 

Copilul era acum vânăt la față de nervi. Când Blaze îl duse 
din biroul directorului la scări, strigătele lui reverberară pe tot 
holul părăginit. La baza scărilor, aşeză pe capul lui Joe chiar 
şapca lui, având grijă s-o răsucească pe stânga. Îl acoperea 
până la umeri. Apoi păşi afară, în ninsoarea viscolită. 


Blaze traversă curtea din spate şi trecu neîndemânatic 
peste zidul de ciment din partea opusă. Terenul de dincolo el 
fusese odinioară Grădina Victoriei. Acum nu mai era nimic 
acolo, în afara unor tufişuri (simple cocoaşe rotunde sub 
zăpadă) şi-a pinilor tineri care nu creşteau ţinând cont de-un 
ritm sau anotimp anume. Grăbi pasul cu copilul strâns bine 
la piept. Joe nu plângea acum, dar Blaze îi simţea icnetele 
scurte, rapide, luptându-se să inspire aerul rece. 

În celălalt capăt al Grădinii Victoria era un alt zid, acesta 
clădit din pietre. Multe dintre ele căzuseră, lăsând spărturi 
mari. Blaze trecu prin una dintre acestea şi cobori panta 
abruptă din cealaltă parte într-o serie de salturi nesigure. 
Călcâiele lui ridicau nori de zăpadă fină. Jos, pădurea prelua 
stăpânirea, dar un incendiu făcuse ravagii cu treizeci şi cinci 
sau patruzeci de ani în urmă, unul mare. Copacii şi tufişurile 
crescuseră alandala, luptându-se pentru spaţiu şi lumină. 
Erau arbori şi crengi doborâte de vânt peste tot. Multe 
ascunse de zăpadă şi Blaze trebui să încetinească pasul, în 
ciuda nevoii lui de-a se grăbi. Vântul urla pe la vârfurile 
copacilor; auzea scrâşnetele şi protestele trunchiurilor. 

Joe începu să scâncească. Era un sunet gutural, cu sufletul 
la gură. 

— E-n ordine, spuse Blaze. Aproape am ajuns. 


Nu era sigur dacă gardul din sârmă ghimpată mai era 
acolo, dar era. Era acoperit însă complet de zăpadă, şi lipsi 
puțin să se împiedice în el, să cadă atât el, cât şi copilul în 
nămeți. Păşi în schimb peste el - cu grijă - şi cobori pe făgaş 
tot mai adânc. Pământul se despica acolo şi se vedea scheletul 
terenului. Zăpada era mai subțire. Vântul urla acum pe 
deasupra capetelor lor. 

— Aici, zise Blaze. Aici pe undeva. 

Începu să se mişte de colo-colo la jumătatea distanţei față 
de unde terenul redevenea plan, holbându-se la grămezi de 
pietre, rădăcini pe jumătate expuse, petice de zăpadă şi 
unghere pline cu ace de pin vechi. N-o găsea. Panica începu 
să-i urce în gât. Frigul precis că pătrundea deja prin pături şi 
prin straturile de haine de pe Joe. 

Ceva mai departe, poate. 

Reîncepu să coboare, apoi alunecă şi căzu în fund. Însă 
copilul continuă să-l strângă la piept. Simţi un junghi ascuțit 
de durere la glezna dreaptă, de parcă ceva ar fi făcut scântei 
sub pielea lui. Şi se trezi că se uita hipnotizat la un triunghi 
de umbră dintre două stânci rotunjite care se umflau una 
spre cealaltă asemenea unor sâni. Se târi într-acolo, cu Joe 
strâns la piept. Da, acolo era. Da şi da şi da. Lăsă capul jos şi 
se târi înăuntru. 

În peşteră era întuneric şi umed şi surprinzător de cald. 
Podeaua era acoperită cu ramuri de pin vechi, moi. Pe Blaze îl 
vizită o senzaţie de deja-vu. El şi John Cheltzman trăseseră 
crengile acolo, după ce dăduseră întâmplător peste locul acela 
într-o după-amiază când se îndepărtaseră fără voie de Hetton. 

Aşeză copilul pe un pat de ramuri, dibui în buzunarul 
hainei după chibriturile pe care le ţinea mereu acolo şi aprinse 
unul. La lumina lui nesigură văzu pe perete inscripţiile făcute 
de mâna sigură a lui Johnny. 

Johnny C şi Clay Blaisdell. 15 august. Al treilea an de Iad. 

Erau scrise cu fum de lumânare. 

Blaze se cutremură - nu din pricina frigului, nu acolo - şi 
scutură chibritul. 


Joe se uită în sus la el, în semiîntuneric. lenea. În ochi i se 
citea disperarea. Apoi nu mai icni. 

— Hristoase, ce-i cu tine? strigă Blaze. Pereţii de piatră îi 
întoarseră vocea în propriile-i urechi. Ce-i cu tine? Ce-i... 

Atunci ştiu. Erau prea strânse păturile. Le trăsese în jurul 
lui Joe când îl aşezase şi trăsese prea tare. Copilul nu putea 
să respire. Cu degete tremurânde, le slăbi puţin. Joe inhala 
convulsiv o gură mare de aer umed de peşteră şi începu să 
plângă. Era un sunet slab, tremurat. 

Blaze îşi scutură pamperşii din cămaşă, apoi luă unul 
dintre biberoane. Încercă să-i dea lui Joe tetina, dar Joe îşi feri 
gura. 

— Aşteaptă, atunci, spuse Blaze. Doar aşteaptă. 

Îşi luă şapca, o puse pe cap, o răsuci dintr-o mişcare pe 
stânga şi ieşi afară. 


Strânse nişte lemne uscate dintr-un morman de la capătul 
viroagei şi, de sub el, mai mulți pumni de cărbuni. Pe aceştia îi 
îndesă în buzunare. După ce se întoarse în peşteră, clădi un 
foc mic şi-l aprinse. Deasupra intrării era o fisură mică 
asemănătoare cu o buză de iepure, suficient cât să creeze un 
curent de aer şi ca o bună parte din fum să fie tras afară. Nu 
era nevoie să-şi facă griji că va vedea cineva acel firicel de fum, 
asta cel puţin până nu se oprea vântul şi nu înceta ninsoarea. 

Puse în foc băț după băț, până când acesta începu să pârâie 
vesel. Atunci îl luă pe Joe în poală, înaintea lui, şi-l încălzi. 
Mititelul respira mai bine acum, dar încă se auzea hârâitul 
acela bronhic. 

— Tre' să te duc la un doctor, îi spuse Blaze. Imediat ce 
ieşim din asta. El o să te rezolve. O să fii cel mai tare din 
parcare. 

Joe îi surâse pe nepregătite, arătându-şi dintele cel nou. 
Blaze surâse şi el, uşurat. Copilul nu putea să se simtă foarte 
rău dacă încă surâdea, nu? Îi oferi lui Joe un deget. Joe îl 
cuprinse cu mânuța. 

— Strânge, partenere, zise Blaze şi râse. 


Apoi scoase biberonul rece din buzunarul jachetei, 
îndepărtă scamele de pe el şi-l puse aproape de foc, să se 
încălzească. Afară, vântul urla şi se văita, dar acolo înăuntru 
începea să se încălzească bine. Îşi dorea să-şi fi amintit mai 
repede de peşteră. Ar fi fost mai bine decât la Hetton. Fusese o 
greşeală să-l aducă pe Joe la orfelinat. Era ceea ce George ar fi 
numit mojo rău. 

— Păi, zise Blaze, tu n-o să-ți aminteşti. Aşa-i? 

Când simţi că se încălzise sticla, i-o dădu lui Joe. De data 
aceasta, pruncul o apucă lacom şi o bău pe toată. Când goli şi 
ultimii mililitri, ochii lui căpătaseră o expresie sticloasă, 
îndepărtată, pe care Blaze ajunsese să o cunoască bine. Îl 
puse pe Joe pe umăr şi-l legănă. Copilul râgâi de două ori şi-şi 
rosti cuvintele fără sens preţ de, poate, cinci minute. Apoi se 
opri. Închise iar ochii. Blaze începea să-i înveţe programul. Joe 
avea să doarmă acum patruzeci şi cinci de minute - poate o 
oră -, după care să fie activ tot restul dimineții. 

Blaze era îngrozit să-l lase singur, mai ales după accidentul 
din noaptea precedentă, dar nu avea încotro. Era vital să 
plece. Aşa îi spuneau instinctele. Îl puse pe Joe pe o pătură, îl 
acoperi cu cealaltă şi ancoră pătura de sus cu pietre mari. Se 
gândea - spera - că dacă Joe se trezea în lipsa lui, se putea 
întoarce, dar nu se putea târi afară din peşteră. Va trebui să 
se mulțumească cu atât. 

Blaze ieşi cu spatele din peşteră, apoi o luă înapoi pe unde 
venise, călcând pe propriile urme, care deja începeau să se 
umple de zăpadă. Se grăbi şi, când terenul se deschise, o luă 
la fugă. Era şapte şi un sfert dimineața. 


În timp ce Blaze se pregătea să-i dea copilului de mâncare, 
Sterling era în vehiculul de comandă al operaţiunii de arest şi 
recuperare, un 4 X 4. Stătea pe locul mortului. La volan era un 
ofițer de la Poliția Statală. Fără pălăria lui mare şi turtită, 
ofițerul semăna cu un puşcaş marin, un recrut care tocmai 
primise prima tunsoare soldățească. În ochii lui Sterling, 
majoritatea poliţiştilor statali semănau cu puşcaşi marini 


recruți. Şi majoritatea agenţilor FBI semănau cu avocați sau 
contabili, lucru întru totul normal, dat fiind că... 

Îşi prinse gândurile în zbor şi le trase înapoi la nivelul 
pământului. 

— Nu poţi merge mai repede cu hardughia asta? 

— Ba sigur că da, spuse polițistul. Şi-atunci o să petrecem 
tot restul dimineții culegându-ne dinții dintr-un troian de 
zăpadă. 

— Nu-i nevoie să foloseşti tonul ăsta, nu crezi? 

— Vremea asta mă agită, zise polițistul. E-un viscol de 
căcat. Alunecă roțile ca dracu. 

— Bine. Sterling îşi consultă ceasul de la mână. Cât de mult 
mai avem până în Cumberland? 

— Douăzeci şi cinci de kilometri. 

— Cât timp? 

Ofițerul de poliție ridică din umeri. 

— Douăzeci şi cinci de minute? 

Sterling mormăi ceva în barbă. Aceasta era o „operaţiune 
conjugată" a Biroului şi a Poliţiei Statului Maine, şi singurul 
lucru pe care îl ura mai mult decât „operaţiunile conjugate" 
erau intervențiile dentare pe canal. Posibilitatea unui eşec de 
proporții creştea atunci când băgai în joc forțele statale de 
poliție. Sigur, totul devenea o probabilitate atunci când Biroul 
era forțat la o „operaţiune conjugată" cu forțele locale de 
poliție, dar şi asta era destul de rău: să facă echipă cu un fals 
puşcaş marin care se temea să depăşească optzeci de kilometri 
la oră. 

Îşi schimbă poziţia în scaun şi tocul pistolului îl împunse în 
şale. Dar acolo îl purta întotdeauna. Sterling avea încredere în 
arma lui, în Birou şi în nasul lui. Avea un nas ca al unui 
prepelicar bun. Un prepelicar bun nu mirosea doar o 
potârniche sau un curcan în tufişuri;, un prepelicar bun le 
mirosea frica, şi în ce fel frica le va face să clacheze, şi unde. 
Ştia când dorinţa păsării de-a zbura o va depăşi pe aceea de-a 
sta nemişcată în ascunzătoare. 

Blaisdell era într-o ascunzătoare, probabil în acel orfelinat 
părăsit. Asta era foarte bine, dar Blaisdell avea să clacheze. 


Aşa îi spunea lui Sterling nasul. Şi cu toate că nemernicul nu 
avea aripi, avea picioare şi putea să fugă. 

Sterling era, de asemenea, din ce în ce mai convins că 
Blaisdell acționa singur. Dacă ar mai fi fost cineva - creierul 
operațiunii pe care Sterling şi Granger îl luaseră de la sine 
înţeles la început - deja ar fi avut un semn din partea lui, dacă 
nu din alt motiv, atunci din acela că Blaisdell era prost ca 
noaptea. Nu, probabil că acționa singur, şi probabil că se 
refugiase în orfelinatul ăla vechi (ca un porumbel mesager 
timorat, gândi Sterling), convins că nimeni nu-l va căuta 
acolo. Nu avea motive să creadă că-l vor găsi ghemuit ca o 
prepeliță speriată în spatele unui tufiş. 

Doar că lui Blaisdell îi intrase frica în oase. Sterling ştia 
asta. 

Se uită la ceas. Era puţin trecut de 6.30. 

Plasa avea să cadă peste o zonă triunghiulară: de-a lungul 
Route 9 către vest, un drum secundar numit Loon Cut în nord 
şi un vechi drum forestier înspre sud-est. Când toţi aveau să 
fie pe poziție, plasa va începe să se strângă, apropiindu-se de 
Leagănul Hetton. Ninsoarea era o pacoste acum, dar avea să 
le ofere acoperire odată intrați în acțiune. 

Suna bine, dar... 

— Nu poţi accelera puţin măgăoaia asta? întrebă Sterling. 
Ştia că era o greşeală să întrebe, o greşeală să-l forțeze pe 
ofițer, dar nu se putea abține. 

Polițistul întoarse privirea spre omul de lângă el. Spre fața 
mică şi ciupită a lui Sterling, şi spre ochii lui înflăcărați. Şi îşi 
spuse: Am impresia că puiu' ăsta de lele vrea să-şi pună capăt 
zilelor. 

— Leagă-ţi centura de siguranţă, agent Sterling, spuse el. 

— E legată, zise Sterling. O arcui cu degetul mare ca pe-o 
bretea. 

Polițistul suspină şi apăsă puţin mai tare pedala de 
acceleraţie. 


Sterling dădu ordinul la şapte dimineaţa şi forțele reunite 
intrară în acțiune. Stratul de zăpadă era foarte înalt - peste 


un metru pe alocuri -, dar oamenii înaintară înverşunați, 
păstrând contactul radio. Nimeni nu se plânse. În joc era viaţa 
unui copilaş. Ninsoarea neîncetată conferea situației o 
urgenţă sporită, ireală. Semănau cu nişte siluete într-un vechi 
film mut, o melodramă sepia în care era floare la ureche să-l 
identifici pe răufăcător. 

Sterling coordona operaţiunea ca un mijlocaş bun, ţinând 
lucrurile sub control prin intermediul aparatului de emisie- 
recepție. Oamenii care se apropiau dinspre est aveau traseul 
cel mai uşor, aşa încât le încetini înaintarea pentru a-i 
sincroniza cu cei care veneau de pe Route 9 şi cu cei care 
coborau dealul Loon pe Loon Cut. Sterling voia să-nconjoare 
Leagănul Hetton, dar mai voia ceva. Voia ca în acelaşi timp 
oamenii lui să scotocească fiecare tufă şi pâlc de copaci în 
căutarea păsăroiului lui. 

— Sterling, aici Tanner. Recepţionezi? 

— Da, Tanner. Spune. 

— Suntem în capul drumului care duce la orfelinat. Lanţul 
e tras peste drum, dar lacătul e spart. Acolo e, sunt sigur. 
Terminat. 

— Mesaj recepționat, spuse Sterling. Emoţia îi străbătu 
nervii în toate direcţiile. În pofida frigului, simţi transpiraţie la 
vintre şi subsuori. Vezi urme proaspete de roți, răspunde? 

— Nu, domnule. Terminat. 

— Continuă. Încheiat transmisia. 

Al lor era. Marea teamă a lui Sterling fusese că Blaisdell le-o 
luase iarăşi înainte - că luase copilul şi plecase -, dar nu era 
aşa. 

Vorbi încet în aparat şi oameni se mişcară repede, gâfâind şi 
păşind împleticit prin zăpadă ca nişte dulăi. 


Blaze se cațără peste zidul dintre Grădina Victoriei şi curtea 
din spate a Leagănului Hetton. Alergă spre uşă. În minte 
auzea vociferări înfricoşătoare, îşi simțea nervii ca nişte 
picioare desculțe pe cioburi de sticlă. Cuvintele lui George îi 
răsunau în gând, se năpusteau asupra lui iar şi iar: Aproape 
că te-au încolţit, Blaze. 


Urcă scările în salturi nebuneşti, intră în biroul părăginit şi 
începu să arunce totul - haine, mâncare, biberoane - în 
leagăn. Apoi cobori valvârtej scările şi o zbughi afară. 

Era 7.30. 


7.30. 

— Staţi aşa, zise Sterling încet în aparatul de emisie- 
recepție. Staţi toți aşa un minut. Granger? Bruce? 
Recepţionaţi? 

Vocea care răspunse părea rugătoare. 

— Aici Corliss. 

— Corliss? Nu cu tine vreau, Corliss. Vreau cu Bruce. 
Terminat. 

— Agentul Granger e la pământ, domnule. Cred că şi-a rupt 
piciorul. Terminat? 

— Poftim? 

— Pădurea asta-i plină de copaci căzuţi, domnule. EI, ăă, s- 
a împiedicat într-unul. Ce să facem? Terminat? 

Timpul, scurgându-se amenințător de repede. În mintea sa, 
imaginea unei clepsidre uriaşe pline cu zăpadă şi Blaisdell 
alunecând prin mijlocul ei. Pe-o sanie, futu-i. 

— Pune-i atele, încotoşmănează-l bine şi lasă-i aparatul 
tău. Terminat. 

— Da, să trăiţi. Vreţi să vorbiţi cu el? Terminat? 

— Nu. Vreau să ne mişcăm. Terminat. 

— Da, să trăiţi, am înţeles. 

— Perfect, spuse Sterling. Către toţi conducătorii de 
grupuri, picioarele la spinare. Încheiat transmisia. 


Blaze alergă prin Grădina Victoriei, gâfâind. Ajunse la zidul 
de piatră dărăpănat din capătul ei, îl urcă şi alunecă vrând- 
nevrând pe pantă în jos până la liziera pădurii, strângând 
leagănul la piept. 

Se ridică, dădu să păşească înainte, apoi se opri. Puse 
leagănul jos şi scoase pistolul lui George de la curea. Nu 
văzuse şi nici nu auzise nimic, dar ştia. 


Se piti după trunchiul unui pin înalt şi bătrân. Ninsoarea îi 
biciuia obrazul stâng, amorțindu-l. Aşteptă fără să se mişte. 
Între pereţii craniului, mintea îi vuia. Dorinţa de-a se întoarce 
la Joe era chinuitoare, dar dorința de-a rămâne acolo şi-a 
aştepta şi-a nu face gălăgie era la fel de puternică. 

Dacă Joe ieşea dintre pături şi se târa spre foc? 

Nu-i posibil, îşi spuse Blaze. Până şi copiii mici se tem de 
foc. 

Dacă se târa afară din peşteră, în zăpadă? Dacă îngheţa de 
viu chiar în momentul acela, în timp ce el stătea acolo ca o 
momâie? 

Nu-i posibil. Doarme. 

Da, şi nimeni nu putea spune cât va mai dormi - într-un loc 
străin. Sau dacă direcția vântului se schimbă şi peştera se 
umple de fum? În timp ce tu stai aici, singura persoană pe o 
rază de trei kilometri, poate opt... 

Nu era singura persoană. Mai era cineva în preajmă. Cineva. 

Dar în pădure nu se auzea altceva decât vântul, trosnetul 
copacilor şi foşnetul slab al ninsorii. 

E timpul să pleci. 

Doar că nu era. Era timpul să aştepte. 

Trebuia să ucizi copilul când ţi-am spus eu, Blaze. 

George. În capul său, acum. Hristoase! 

Altundeva nici n-am fost vreodată. Acum, du-te! 

Decise să meargă. Apoi decise că mai întâi va număra până 
la zece. Ajunsese la şase când ceva se desprinse din centura 
gri-verde a copacilor din josul pantei. Era un polițist, însă 
Blaze nu simţi pic de teamă. Ceva i-o alungase şi acum era 
perfect calm. Doar Joe conta acum, să aibă grijă de Joe. Se 
gândea că polițistul nu-l va observa, dar polițistul în mod 
sigur va vedea urmele, iar asta era la fel de rău. 

Blaze văzu că polițistul va trece pe lângă el prin dreapta, 
aşa că se învârti pe după trunchiul pinului celui mare, spre 
stânga. Se gândi la toate dățile când el şi John şi Toe şi ceilalți 
se jucaseră în pădurea aceea; cowboy şi indieni, hoți şi 
vardişti. Pac-pac cu un băț strâmb, şi erai mort. 


Un singur foc de pistol îi va pune capăt. Nici nu trebuia să 
ucidă sau măcar să rănească vreunul dintre ei. Sunetul ar fi 
fost de ajuns. Blaze îşi simți bătăile inimii în gât. 

Polițistul se opri. Văzuse urmele. Cu siguranță. Sau o 
bucată din haina lui Blaze ieşind de după copac. Blaze cobori 
piedica pistolului lui George. Dacă cineva trebuia să deschidă 
focul, prefera să fie el acela. 

Apoi polițistul îşi reluă mersul. Din când în când, se uita în 
jos la zăpadă, însă cel mai adesea îşi îndrepta atenţia spre 
desişuri. La cincizeci de metri de el, acum. Nu - mai puţin. 

În stânga, Blaze auzi pe altcineva călcând pe o ramură 
căzută la pământ sau pe una mai joasă şi scoțând o 
înjurătură. Inima îi tresări şi mai tare în piept. Pădurea 
forfotea de ei, deci. Dar poate... poate dacă se duceau toți în 
aceeaşi direcţie... 

Hetton! Înconjurau Leagănul Hetton! Sigur! Şi dacă el 
reuşea să ajungă înapoi la peşteră, s-ar fi aflat în partea 
opusă lor. Apoi, mai adânc în inima pădurii, poate peste cinci 
kilometri, era un drum forestier... 

Polițistul se apropiase la douăzeci şi cinci de metri. Blaze se 
mai învârti puţin pe după copac. Dacă sărea acum cineva din 
tufişul din partea lui descoperită, era fript. 

Polițistul trecea pe lângă copac. Blaze auzea scrâşnetul 
ghetelor lui pe zăpadă. Auzea chiar şi ceva zăngănit în 
buzunarele lui - mărunțiş, poate chei. Şi scârțâitul curelei lui. 
Da, şi asta. 

Blaze se mişcă şi mai departe pe după copac, făcând paşi 
mici în lateral. Apoi aşteptă. Când trase iar cu ochiul, 
polițistul era cu spatele la el. Nu observase încă urmele, dar 
avea să le observe. Călca chiar pe ele. 

Blaze ieşi de după copac şi se apropie de polițist cu paşi 
mari, fără sunet. Răsuci pistolul lui George, apucându-l de 
țeava. 

Polițistul coborî privirea şi văzu urmele. Încremeni, apoi 
duse mâna după aparatul de emisie-recepţie de la curea. 
Blaze ridică pistolul deasupra capului şi-l avântă cu forță în 
jos. Polițistul icni şi se clătină, însă pălăria lui mare absorbi 


mare parte din forța loviturii. Blaze lovi din nou, din lateral, 
şi-l nimeri pe polițist în tâmpla stângă. Se auzi un bufnet 
puternic. Pălăria copoiului alunecă pe-o parte şi rămase 
culcată peste obrazul drept. Blaze văzu că era tânăr, abia un 
adolescent. Apoi polițistului i se tăiară picioarele şi se prăbuşi 
la pământ, ridicând zăpadă în jurul lui. 

— Jigodiilor, zise Blaze. Plângea. De ce nu puteţi lăsa un 
om în pace? 

Îl apucă pe polițist de subsuori şi-l trase lângă pinul cel 
mare. Îl propti şi-i îndreptă pălăria pe cap. Nu era mult sânge, 
dar Blaze nu se lăsă înşelat de asta. Ştia cât de tare putea să 
lovească. Nimeni nu ştia mai bine. Se simțea pulsul la gâtul 
polițistului, dar era slab. Dacă tovarăşii lui nu-l găseau 
repede, avea să moară. Ei bine, cine-i ceruse să vină? Cine-i 
ceruse să-şi vâre naibii nasul unde nu-i fierbea oala? 

Luă leagănul de jos şi se puse în mişcare. Era opt fără un 
sfert când ajunse înapoi la peşteră. Joe încă dormea, iar asta îl 
făcu pe Blaze să plângă din nou, de data aceasta de uşurare. 
Dar în peşteră era frig. Vântul adusese zăpada înăuntru şi 
stinsese focul plăpând. 

Începu să-l clădească la loc. 


Agentul special Bruce Granger îl văzu pe Blaze când cobora 
râpa şi se târa în gura peşterii. Granger stătea acolo indiferent 
şi aştepta să se termine vânătoarea într-un fel sau altul, aşa 
încât cineva să-l poată lua pe sus. Îl durea piciorul ca naiba şi 
se simţea ca un nătâng. 

Acum se simțea ca un câştigător la loterie. Întinse mâna 
după aparatul pe care i-l lăsase Corliss şi îl duse la gură. 

— Granger către Sterling, spuse el încet. Răspunde. 

Bruiaj. Bruiaj neîntrerupt. Ciudat. 

— Albert, aici Bruce, e urgent. Răspunde! 

Nimic. 

Granger închise ochii un moment. 

— Pui de lele, zise el. 

După care deschise ochii şi începu să se târască. 


8.10. 

Albert Sterling şi doi poliţişti statali stăteau în vechiul birou 
al lui Martin Coslaw cu pistoalele în mână. Într-un colţ era 
aruncată o pătură. Sterling văzu două biberoane de plastic 
goale şi trei conserve goale de lapte condensat ce păreau 
desfăcute cu lama unui briceag. Şi două baxuri goale de 
Pampers. 

— La dracu”, făcu el. La dracu, la dracu”, la dracu. 

— Nu poate fi departe, spuse Franklin. E pe jos. Cu copilul. 

— Sunt minus doişpe grade afară, remarcă cineva din hol. 

Sterling îşi zise: Spuneţi şi voi, băieți, ceva ce nu ştiu deja, 
futu-i. 

Franklin se uita în jur. 

— Unde-i Corliss? Brad, l-ai văzut pe Corliss? 

— Cred că a rămas la parter, spuse Bradley. 

— Ne întoarcem în pădure, anunță Sterling. Jivina aia 
trebuie să fie încă în pădure. 

Se auzi un foc de armă. Era slab, amortizat de ninsoare, dar 
inconfundabil. Se uitară unul la celălalt. Se scurseră cinci 
secunde de tăcere absolută, încremenită. Poate şapte. Apoi o 
zbughiră către uşă. 


Joe încă nu se trezise când glonțul intră în peşteră. Ricoşa 
de două ori, bâzâind ca o albină nervoasă, despicând aşchii de 
granit şi proiectându-le prin aer. Blaze întindea scutece; voia 
să-l schimbe pe Joe, să fie sigur că era uscat înainte să plece 
cu el. 

Acum Joe se trezi brusc şi începu să plângă. Mânuţele lui 
fluturau în aer. O aşchie de granit îl crestase pe faţă. 

Blaze nu stătu pe gânduri. Văzu sângele şi logica îl părăsi. 
În locul ei veni ceva întunecat şi criminal. leşi val-vârtej din 
peşteră şi se avântă strigând spre locul din care se auzise 
îimpuşcătura. 


22 


Când George păşi în viața lui, Blaze şedea la tejghea, la 
Moochie's. Mânca o gogoaşă şi citea o revistă cu Omul- 
Păianjen. Era septembrie. Blaze nu avea de lucru deja de două 
luni şi banii se împuţinau. Câţiva dintre băieţii isteți de la 
cofetărie fuseseră prinşi. Blaze însuşi fusese reținut pentru 
interogatoriu în legătură cu un jaf la un birou de 
împrumuturi din Saugus, dar el nu luase parte la lovitura 
aceea şi se arătase uimit cu atâta sinceritate, încât sticleții îi 
dăduseră drumul. Blaze se gândea să-şi încerce norocul din 
nou la spălătoria spitalului. 

— EI e, spuse cineva. Ăla-i Baubau. 

Blaze se întoarse şi-l văzu pe Hankie Melcher. Alături de el 
era un tip scund îmbrăcat într-un costum călcat la dungă. 
Tipul scund avea un ten pământiu şi ochi care păreau să ardă 
ca tăciunii. 

— Saltare, Hank, zise Blaze. Nu te-am mai văzut. 

— Eh, am avut un scurt concediu pe cheltuiala statului, 
spuse Hank. Mi-au dat drumul pen' că ăia de-acolo nu ştiu să 
numere bine. N-am dreptate, George? 

Tipul scund nu scoase o vorbă, ci doar zâmbi subţire şi 
continuă să-l privească pe Blaze. Ochii aceia înflăcărați îl 
stânjeneau pe Blaze. Moochie se apropie, ştergându-şi mâinile 
pe şorț. 

— Sal, Hankie. 

— Cremă de ou cu ciocolată pentru mine, zise Hank. Vrei şi 
tu una, George? 

— Numa! o cafea. Neagră. 

Moochie plecă. Hank spuse: 

— Blaze, vreau să ţi-l prezint pe cumnatul meu. George 
Rackley, Clay Blaisdell. 

— Saltare, făcu Blaze. Simţea miros de lucru. 

— Sal. George clătină din cap. Eşti cât o huidumă, ştii 
asta? 

Blaze râse ca şi când nimeni n-ar fi remarcat înainte că era 
cât o huidumă. 

— George e-un hazliu, zise Hank, rânjind. E-un adevărat 
Bill Crosby. Numa că alb. 


— Sigur, făcu Blaze, continuând să zâmbească. 

Moochie se întoarse cu crema de ou a lui Hankie şi cu 
cafeaua lui George. George sorbi o gură, făcu o grimasă. Se 
uită la Moochie. 

— Întotdeauna te căci în ceştile de cafea sau mai foloseşti şi 
țucalul, măi frumu şelule? 

Hank i se adresă lui Moochie: 

— George nu vorbeşte serios. 

George încuviința din cap. 

— Aşa-i. Nu-s decât un hazliu, atâta tot. Dispari puţin, 
Hankie. Du-te în spate şi joacă pinball. 

Hankie rânjea în continuare. 

— Da, bine. 'Ţeles. 

După ce plecă, iar Moochie îşi reluase locul în celălalt capăt 
al tejghelei, George se întoarse spre Blaze. 

— Retardatu' ăla zice că te interesează ceva de lucru. 

— Asta cam aşa-i, recunoscu Blaze. 

Hankie introduse monede în aparatul de pinball, apoi ridică 
mâna şi începu să îngâne ceva ce aducea cu melodia din 
Rocky. 

George făcu un gest din cap spre el. 

— Acum, că e iar liber, Hankie are planuri mari. O 
benzinărie din Malden. 

— Aşa zici? întrebă Blaze. 

— Mda. Lovitura secolului, în mama mă-sii. Vrei să faci o 
sută de bătrâne după-amiaza asta? 

Blaze răspunse fără ezitare: 

— Sigur. 

— O să faci exact ce-ţi spun? 

— Sigur. Care-i mişcarea, domnule Rackley? 

— George. Spune-mi George. 

— Care-i mişcarea, George? 

Apoi îi observă din nou ochii înflăcărați, nerăbdători, şi 
spuse: 

— Nu fac rău nimănui. 

— Nici eu. Pac-pac e pentru tăntălăi. Acum ascultă. 


În acea după-amiază, George şi Blaze intrară în Hardy's, un 
magazin universal cu vad bun în Lynn. Toţi funcționarii de la 
Hardy's purtau cămăşi roz cu mâneci albe. Purtau şi insigne 
pe care scria BUNĂ! EU SUNT DAVE! Sau JOHN! Sau orice alt 
nume. Pe sub cămaşă, George purta altă cămaşă care semăna 
cu a lor. Pe insigna lui scria BUNĂ! EU SUNT FRANK! Când 
Blaze văzu asta, încuviinţă şi spuse: 

— E-un fel de alias, nu? 

George zâmbi - nu cum zâmbea în preajma lui Hankie 
Melcher - şi spuse: 

— Da, Blaze. Un fel de alias. 

Ceva la zâmbetul acela îl făcu pe Blaze să se relaxeze. Nu 
era nimic rău sau jignitor în el. Şi cum doar ei doi formau 
echipa, nu era nimeni care să-i dea lui George un ghiont în 
coaste atunci când Blaze spunea ceva prostesc, şi să-l facă să 
se simtă lăsat pe dinafară. Blaze nu era sigur dacă George ar 
fi rânjit chiar dacă ar mai fi fost cineva cu ei. Ar fi spus mai 
degrabă ceva de genul: Ține-ţi dracului coatele acasă, căcat cu 
ochi. Blaze descoperi că, pentru prima dată de când murise 
John Cheltzman, îi plăcea de cineva. 

George îşi croise şi el drumul prin viață luptându-se cu 
greutăți de tot felul. Se născuse în secția săracilor de la un 
spital catolic din Providence numit Sfântul Iosif: mama 
necăsătorită, tatăl necunoscut. Ea  respinsese sugestia 
călugărițelor de-a da băiatul spre adopţie şi, în schimb, se 
folosise de el ca de-o armă cu care să-şi înfrunte familia. 
George crescuse în partea de oraş rezervată celor rupţi în fund 
şi executase prima lui înşelătorie la vârsta de patru ani. Mama 
lui tocmai voia să-l plesnească pentru că vărsase un bol de 
terci Maypo. George îi spusese că un bărbat îi adusese o 
scrisoare şi o lăsase în holul de la intrare. În timp ce ea o 
căuta, el o încuiase afară din apartament şi o ştersese pe 
scara de incendiu. Bătaia pe care o mâncase mai târziu fusese 
de două ori mai cruntă, dar nu uitase niciodată euforia pe 
care o simţise ştiind că învinsese, măcar pentru o vreme; tot 
restul vieții avea să vâneze sentimentul acela de victorie. Era 
trecător, însă întotdeauna neprețuit. 


Era un băiat isteţ şi aprig. Viaţa îl învățase lucruri pe care 
ratați precum Hankie Melcher nu aveau să le învețe niciodată. 
George şi trei cunoştinţe vechi (el nu avea amici) furaseră o 
maşină când George avea unsprezece ani, făcuseră o raită de 
plăcere de la Providence la Central Falls, fuseseră prinşi. 
Băiatul de cincisprezece ani care conducea fusese trimis la 
şcoala de corecție. George şi ceilalți băieţi fuseseră eliberați 
condiționat. George mai primise şi o bătaie soră cu moartea 
din partea codoşului tuciuriu cu care mama lui trăia pe 
atunci. Codoşul era Aiden O'Kellaher, un individ cu probleme 
la rinichi - de unde şi porecla lui în branşă: Kelly Pişăciosul. 
Pişăciosul îl snopi până când sora lui vitregă îi strigase să 
înceteze. 

— Vrei şi tu o porţie? întrebase Pişăciosul, iar când Tansy 
clătinase din cap, el spusese: Atunci, tacă-ţi dracului fleanca. 

De atunci, George nu mai furase niciodată o maşină fără 
motiv. O dată fusese de ajuns pentru a învăța că o raită de 
plăcere nu-ţi aduce nimic. Trăim într-o lume lipsită de plăceri. 

La treisprezece ani, el şi un prieten fuseseră prinşi furând 
dintr-un magazin Woolworth's. Libertate condiționată din nou. 
Şi altă bătaie. George nu se oprise din furat, dar îşi 
îmbunătăți tehnica, şi nu mai fusese prins niciodată. 

Când George avea şaptesprezece ani, Pişăciosul îi găsi o 
slujbă ca agent de pariuri. La vremea aceea, Providence se 
bucura de genul de renaştere călâie care trecea drept 
prosperitate în statele aride din punct de vedere economic din 
New England. Pariurile o duceau bine. La fel şi George. Îşi 
cumpără haine frumoase. Pe deasupra, începuse să-şi 
măsluiască lista de pariuri. Pişăciosul îl considera pe George 
un băiat destoinic; aducea şase sute cincizeci de dolari în 
fiecare miercuri. Fără ştirea tatălui său vitreg, George mai 
punea deoparte alți două sute. 

Apoi mafia veni la nord, din Atlantic City. Preluară ei 
controlul pariurilor. Unii dintre localnicii de nivel mediu fură 
puşi pe liber. Kelly Pişăciosul fu pus pe liber într-un cimitir de 
maşini, unde fusese descoperit cu gâtul tăiat şi cu boaşele în 
torpedoul unui Chevrolet Biscayne. 


Rămas fără sursă de venit, George plecă la Boston. O luă cu 
el şi pe sora lui în vârstă de doisprezece ani. Nici tatăl lui 
Tansy nu era cunoscut, însă George avea bănuielile lui; 
Pişăciosul avusese aceeaşi bărbie subțire. 

În următorii şapte ani, George perfecționa o sumedenie de 
înşelătorii mărunte. Pe deasupra, inventă câteva. Mama lui 
semnă nepăsătoare un act prin care îl făcea tutorele legal al 
lui Tansy Rackley şi George o ţinu pe tarfuliță în şcoală. Veni 
apoi o zi când află că surioara îşi injecta heroină. Şi, colac 
peste pupăză, era şi cu burta la gură. Hankie Melcher se arătă 
dornic s-o ia de soție. George fu surprins la început, apoi nu 
mai fu. Lumea era plină de proşti care se rupeau în figuri ca 
să-ți arate cât de deştepţi erau ei. 

Blaze îi pică cu tronc lui George pentru că Blaze era un 
prost fără pretenţii. Nu era un fandosit, un dur sau beţțivan. 
Nu juca biliard şi nu îşi injecta heroină. Blaze era un mocofan. 
Era o unealtă şi, în cursul anilor petrecuți împreună, George 
drept unealtă îl şi folosi. Dar niciodată în sens rău. Ca un bun 
tâmplar, George iubea uneltele bune - cele care funcționează 
de fiecare dată aşa cum trebuie. Putea să-i întoarcă spatele lui 
Blaze. Putea să se culce într-o cameră în care Blaze era treaz 
şi să ştie că, atunci când se va trezi, banii tot sub pat vor fi. 

De asemenea, Blaze îi calma instinctele hămesite şi 
furioase. Asta nu era de colea. Şi veni o zi când George înțelese 
că, dacă-i spunea: „Blaze, trebuie să te arunci de pe clădirea 
asta, pentru că aşa procedăm noi'... ei bine, Blaze s-ar fi 
aruncat. Într-un fel, Blaze era Cadillacul pe care George nu 
avea să-l dețină niciodată - îl ţineau suspensiile atunci când 
drumul era plin de hârtoape. 


Când intrară în Hardy's, Blaze se duse direct la articolele 
pentru bărbaţi, cum fusese instruit. Nu avea la el portmoneul 
lui; avea o chestie ieftină din plastic cu cincisprezece dolari 
înăuntru şi un act de identitate în care se spunea că este 
David Billings din Reading. 

Intrând pe raion, vâri mâna în buzunarul de la spate - ca 
pentru a verifica dacă mai avea portmoneul acolo - şi-l trase 


trei sferturi afară. Când se aplecă să vadă nişte cămăşi de pe 
raftul de jos, portmoneul căzu la podea. 

Aceasta era partea cea mai delicată a operaţiunii. Blaze se 
întoarse pe jumătate, ţinând un ochi la portmoneu fără să 
pară că făcea asta. Pentru un observator întâmplător, ar fi 
părut întru totul captivat de evaluarea unor cămăşi Van 
Heusen cu mâneci scurte. George îi explicase de-a fir a păr. 
Dacă un om cinstit observa portmoneul, toată schema cădea 
şi aveau să se mute la Kmart. Uneori era nevoie şi de şase 
încercări pentru ca schema să funcționeze. 

— Mamăăă! făcuse Blaze. Nu ştiam că sunt atâţia oameni 
cinstiți. 

— Nu sunt, spusese George cu un zâmbet glacial. Dar mulți 
sunt speriaţi. lar tu fă bine şi ţine un ochi la portmoneul ăla 
futut. Dacă ţi-l şmangleşte cineva, te-ai scuturat de cinşpe 
biştari şi eu m-am scuturat de-un act de identitate care 
valorează mult mai mult de-atât. 

În ziua aceea, în Hardy's, avură norocul începătorului. Un 
bărbat care purta o cămaşă cu un aligator pe piept veni pe 
culoar, zări portmoneul, apoi se uită în ambele direcţii de-a 
lungul culoarului să vadă dacă nu venea cineva. Nu venea 
nimeni. Blaze schimbă o cămaşă cu alta şi apoi o ridică pe 
lângă corp în oglindă. Inima îi bubuia ca toți dracii. 

Aşteaptă să-l bage în buzunar, zicea. George. Apoi fă 
târăboi. 

Bărbatul în cămaşă cu aligator împinse portmoneul lângă 
raftul cu svetere la care se uita. Apoi vâri mâna în buzunar, 
scoase cheile de la maşină şi le scăpă pe jos. Hopa. Se aplecă 
după ele şi agăță în acelaşi timp şi portmoneul. Le îndesă pe 
amândouă în buzunarul pantalonilor, după care plecă agale. 

Blaze scoase un urlet ca un muget de taur. 

— Hoţu'! Hoţu'! Da, TU! 

Cumpărătorii se întoarseră şi lungiră gâturile. Vânzătorii se 
uitară peste umăr. Şeful de raion depista sursa problemei şi 
porni în grabă spre ei, oprindu-se la un post de vânzare pentru 
a apăsa un buton etichetat Special. 


Bărbatul în cămaşă cu aligator pe piept se albi la față... se 
uită în jur... o rupse la fugă. Izbuti să facă patru paşi înainte 
ca Blaze să-l apuce de guler. 

Şifonează-l, da nu-i face rău, îi spusese George. Continuă să 
tipi. Şi orice-ar fii, nu-l lăsa să scape de portmoneu. Dacă ţi se 
pare că încearcă asta, trage-i un genunchi la byuterii. 

Blaze îl apucă pe bărbat de umeri şi începu să-l scuture 
sus-jos ca pe-un flacon cu medicamente. Bărbatul în cămaşă 
cu aligator, poate un fan Walt Whitman, scoase un urlet 
sălbatic. Mărunţişul îi zbură din buzunare. Vâri o mână în 
buzunarul în care se afla portmoneul, exact cum spusese 
George că va face, şi Blaze îi trase una în boaşe - nu foarte 
tare. Bărbatul în cămaşă cu aligator ţipă. 

— Te-nvăţ eu minte să-mi furi portmoneul! strigă Blaze în 
fața lui. Începea să-şi intre în rol. Te omor! 

— Să-l ia cineva de aici! ţipă omul. Luaţi-l! 

Unul dintre funcționarii de la raionul cu articole pentru 
bărbați îşi vâri nasul. 

— Hei, ajunge! 

George, care examina articolele sport, îşi descheie cămaşa, o 
dădu jos fără a încerca să-şi ascundă mişcările şi o dosi sub 
un teanc de tricouri. Oricum, nimeni nu se uita la el. Toţi se 
uitau la Blaze, care smuci cu toată forța şi rupse drept pe 
mijloc cămaşa cu aligator pe piept. 

— Depărtaţi-vă! striga funcţionarul. Calmaţi-vă! 

— Nenorocitu! dracului mi-a furat portmoneul! urlă Blaze. 

O ceată mare de curioşi începea să se adune. Voiau să vadă 
dacă Blaze îl va ucide pe tipul pe care îl prinsese, înainte să 
ajungă la fața locului responsabilul de raion sau agentul de 
pază al magazinului sau oricine altcineva cu autoritate. 

George apăsă butonul de VÂNZARE ZERO al uneia dintre 
casele de marcat de la raionul bărbați şi începu să ia pumni 
de bancnote. Pantalonii lui erau mai mari decât trebuia şi o 
punguţă - un fel de absorbant intim ascuns - era cusut în 
partea din față. Îndesă bancnotele acolo, fără grabă. Cele de 
zece şi de douăzeci mai întâi - erau câteva şi de cincizeci, 


adevărat noroc al începătorului -, apoi cele două cinci şi de 
unu. 

— Depărtaţi-vă! continua să strige responsabilul de raion în 
timp ce străbătea mulțimea. Hardy's avea într-adevăr un 
agent de pază şi acesta venea imediat după responsabilul de 
raion. Ajunge! Staţi aşa! 

Agentul de pază se înfipse între Blaze şi bărbatul în cămaşă 
ruptă cu aligator. 

Lasă-l în pace după ce vin agenții de pază, îl instruise 
George, dar continuă să faci ca şi când ai vrea să-l omori. 

— Căutaţi-l în buzunar! strigă Blaze. Nenorocitu' m-a 
jefuit! 

— Am luat un portmoneu de pe jos, recunoscu omul- 
aligator, şi tocmai mă uitam în jur după posibilul proprietar, 
când... când bătăuşu ăsta... 

Blaze sări la el. Omul-aligator se dădu în spate. Agentul de 
pază îl împinse pe Blaze în lături. Blaze nu se împotrivi. Se 
distra. 

— Uşurel, uriaşule. Calm, băiete. 

Între timp, responsabilul de raion îl întrebă pe omul- 
aligator cum îl chema. 

— Peter Hogan. 

— Goliţi-vă buzunarele, domnule Hogan. 

— Ba' nici nu mă gândesc! 

Agentul de pază spuse: 

— Goliţi-le, altfel chem poliția. 

George se îndreptă alene spre scara rulantă, părând la fel de 
alert şi ager precum cel mai bun angajat Hardys care şi-a 
semnat vreodată foaia de pontaj. 

Peter Hogan cumpăni dacă să-şi revendice sau nu 
drepturile, apoi îşi goli buzunarele. Când mulțimea văzu 
portmoneul maro ieftin, făcu aaaa! 

— Ala e, zise Blaze. E-al meu. Tre' să mi-l fi luat din 
buzunarul de la spate când mă uitam la cămăşi. 

— Ai în el actul de identitate? întrebă agentul de pază, 
deschizând portmoneul. 


Preţ de un moment îngrozitor, mintea lui Blaze se goli. Apoi 
i se păru că George stătea chiar acolo lângă el. David Billings, 
Blaze. 

— Sigur, David Billings, zise Blaze. Eu. 

— Câţi bani sunt în el? 

— Nu mult. Cinşpe dolari sau aşa ceva. 

Agentul de pază se uită la responsabilul de raion şi 
încuviință din cap. Mulțimea scoase iar un aaa! prelung. 
Agentul de pază îi dădu portmoneul lui Blaze, care-l îndesă în 
buzunar. 

— Tu vii cu mine, spuse agentul de pază. Îl apucă de braţ pe 
Hogan. 

Responsabilul de raion spuse: 

—  Împrăştiaţi-vă, oameni buni, spectacolul s-a încheiat. 
Hardy's are multe lucruri la reducere săptămâna asta şi vă 
poftesc să le vedeți. 

Lui Blaze i se păru că omul vorbea la fel de bine ca un 
crainic radio; nu era de mirare că primise un post cu o 
asemenea responsabilitate. Lui Blaze, şeful de raion îi spuse: 

— Vreţi să veniți cu mine, domnule? 

— Da. Blaze îl săgeta pe Hogan cu o privire. Lăsaţi-mă doar 
să iau cămaşa pe care o voiam. 

— Ne face plăcere să vă anunţțăm că acea cămaşa vă este 
oferită astăzi cadou din partea magazinului Hardy's. Totuşi, 
ne-ar face plăcere să avem o scurtă întrevedere la etajul al 
doilea. Întrebaţi de domnul Flaherty. Camera 7. 

Blaze aprobă din cap şi se întoarse înapoi la cămăşi. 
Responsabilul de raion plecă. Nu foarte departe, unul dintre 
vânzători se pregătea să apese butonul de VÂNZARE ZERO al 
casei de marcat pe care o golise George. 

— Hei, tu! i se adresă Blaze, apoi îi făcu semn să se apropie. 

Vânzătorul se apropie... dar nu foarte tare. 

— Vă pot ajuta, domnule? 

— Magazinu' ăsta are restaurant fast-food? 

Vânzătorul păru uşurat. 

— La parter. 

— Eşti cel mai tare, spuse Blaze. 


Cu degetul mare şi arătătorul schiță un pistol, îi trase din 
ochi vânzătorului şi porni cu pas şăgalnic spre scara rulantă. 
Vânzătorul îl însoți cu privirea. Până când se întoarse la casa 
de marcat, unde toate compartimentele pentru bancnote erau 
acum goale, Blaze era afară în stradă. George aştepta într-un 
Ford vechi, mâncat de rugină. Şi plecară în legea lor. 

Strânseseră trei sute patruzeci de dolari. George îi împărți 
în două părți egale. Blaze era extaziat. Fusese cea mai uşoară 
lovitură din câte dăduse vreodată. George era un geniu. Aveau 
să aplice tactica în tot oraşul. 

George acceptă toate acestea cu modestia unui magician de 
duzină care tocmai a făcut o scamatorie la petrecerea de 
aniversare a unui copil. Nu-i spuse lui Blaze că tertipul data 
încă din timpul şcolii primare, când doi indivizi se luau la 
harță lângă vitrina cu carne şi un al treilea golea sertarul cu 
bani în timp ce proprietarul aplana conflictul. Şi nu-i spuse 
nici că vor fi prinşi a treia oară când o vor încerca, dacă nu a 
doua. Aprobă doar din cap şi ridică din umeri şi se bucură de 
uimirea uriaşului de lângă el. Uimire? Blaze era de-a dreptul 
năucit. 

Merseră cu maşina în Boston, opriră la un magazin de 
băuturi şi luară două jumătăţi de Old Granddad. Apoi se 
duseră la o dublă reprezentaţie la cinematograful Constitution 
de pe Washington Street şi văzură urmăririi de maşini şi 
oameni cu arme automate. Când plecară la zece în seara 
aceea, erau amândoi beţi turtă. Toate patru capacele de roți 
ale Fordului fuseseră furate. George era furios, deşi capacele 
fuseseră la fel de rablagite ca restul maşinii. Apoi văzu că 
cineva îi zgariase cu cheia abțibildul VOTAŢI CU DEMOCRAȚII 
de pe bara de protecţie din spate şi izbucni în râs. Se aşeză pe 
bordură şi râse până ce lacrimile începură să-i curgă pe 
obrajii pământii. 

— Am fost jecmăniţi de un fan Reagan, zise el. Să-mi trag 
una. 

— Poate că tipu' care ţi-a stricat țâțbilul n-a fost acelaşi tip 
care şi-a luat capacele de roți, spuse Blaze, aşezându-se lângă 


George. | se învârtea capul, însă era o senzație plăcută. O 
senzație de neegalat. 

— Tâţbul! strigă George. Se aplecă în față de parcă ar fi avut 
o crampă la stomac, însă hohotea de râs. Lovi cu picioarele în 
asfalt. Ştiam eu că tre' să existe un cuvânt pentru Barry 
Goldwater! Futu-i țățbilu'! Apoi se opri din râs. Se uită la Blaze 
cu ochi solemni, umezi şi spuse: Blazeişor, tocma' m-am pişat 
pe mine. 

Blaze izbucni în râs. Râse până ce căzu pe spate, pe trotuar. 
Niciodată nu râsese atât de tare, nici măcar cu John 
Cheltzman. 


Doi ani mai târziu, George fu arestat pentru punerea în 
circulație de cecuri fără acoperire. Norocul fu din nou de 
partea lui Blaze. El se recupera de pe urma gripei şi George 
era singur când poliţiştii îl reținură în fața unui bar din 
Denver. Primi trei ani - o pedeapsă aspră pentru fals în acte 
fără recidivă -, dar George era un escroc notoriu, iar 
judecătorul era un căpcăun notoriu. Poate chiar un țâțbil. 
Asta însemna douăzeci de luni cu reducerea pedepsei pentru 
bună purtare. 

Înaintea pronunțării sentinței, George îl luă pe Blaze 
deoparte. 

— Mă duc la Walpole, uriaşule. Un an, cel puţin. Probabil 
mai mult. 

— Dar avocatul tău... 

— Smintitu' ăla nu l-ar putea apăra nici pe papă dacă ar fi 
acuzat de viol. Ascultă: să nu te apropii de Moochie's. 

— Dar Hank a spus că dacă trec pe acolo, poate să... 

— Şi nu te apropia nici de Hankie. Ia-ţi o slujbă normală 
până ies, aşa tre' să procedezi. Nu-ncerca să dai lovituri de 
unul singur. Eşti prea prostănac, la naiba. Ştii asta, nu? 

— Da, zise Blaze şi surâse. Însă îi venea să plângă. 

George văzu asta şi-l lovi cu pumnul în braț. 

— O să te descurci tu, spuse. 

Apoi, când Blaze se îndepărta, George strigă după el. Blaze 
se întoarse. George gesticula grăbit spre frunte. Blaze 


încuviință şi răsuci cozorocul şepcii pe partea norocoasă. 
Surâse. Dar în sinea lui tot îi venea să plângă. 


Încercă la vechiul loc de muncă, dar era prea anost după 
viaţa alături de George. Îşi dădu demisia şi căută ceva mai 
bun. O vreme, fu agent de ordine la un bar în Combat Zone, 
dar nu se descurcă. Era prea milostiv. 

Se întoarse în Maine, se angaja ca tăietor de lemne şi 
aşteptă eliberarea lui George. Îi plăcea să taie lemne şi-i plăcea 
să ducă brazi de Crăciun la sud. Îi plăceau aerul proaspăt şi 
zările neîntrerupte de clădiri înalte. La oraş era bine uneori, 
dar în pădure era linişte. Erau păsări şi uneori vedeai 
căprioare venind să se adape la iazuri şi inima îţi bătea în ritm 
cu inima lor. În mod categoric nu ducea dorul metrourilor sau 
al mulțimilor de oameni agitaţi. Dar când George îi trimise un 
mesaj scurt - les vineri, sper să ne vedem -, Blaze abandonă 
pădurea şi cobori iar la sud, spre Boston. 

La Walpole, George învățase o sumedenie de înşelătorii noi. 
Le încercară ca nişte doamne bătrâne care încearcă maşini 
noi. Cea mai de succes fu înşelătoria cu homosexuali. Aceasta 
le merse ca pe apă vreme de trei ani, până când Blaze fu 
arestat în timpul a ceea ce George numea „schema lisus". 

George mai deprinsese ceva în închisoare: ideea unei 
singure lovituri mari şi-apoi retragerea din branşă. Pentru că, 
îi spuse lui Blaze, nu se vedea petrecându-şi cei mai frumoşi 
ani din viaţă înghiontindu-se cu homalăi în baruri unde toată 
lumea purta haine ca în The Rocky Horror Picture Show. Sau 
vânzând enciclopedii false. Sau făcând înşelătorii mărunte. 
Nu, o singură lovitură mare şi apoi retragere din branşă. Asta 
deveni mantra lui. 

Un profesor de liceu pe nume John Burgess, condamnat 
pentru omor, îi sugerase o răpire. 

— Vorbeşti fără tine! zise George, îngrozit. Erau în curte la 
recreația de la ora zece, mâncau banane şi se uitau la nişte 
nătăfleți plini de muşchi care aruncau o minge de la unul la 
altul. 


— Are o reputaţie proastă din cauză că e fărădelegea 
preferată a idioţilor, zise Burgess. Era un om cu o chelie mică. 
Răpeşte un copil mic, ăsta-i lozul câştigător. 

— Mda, la fel ca Hauptmann, spuse George şi se zgâlțâi ca 
şi când ar fi fost electrocutat. 

— Hauptmann a fost un idiot. La naiba, Hâră, o răpire de 
copil bine dusă la capăt nu dă greş aproape niciodată. Ce-o să 
zică pruncul când or să-l întrebe cine l-a răpit? Gu-gu ga-ga? 
Râse. 

— Da, dar presiunea publicului, zise George. 

— Sigur, sigur, presiunea publicului. Burgess zâmbi şi se 
trase de ureche. Era un mare adept al trasului de ureche. Va 
fi presiune din partea publicului. Răpirile de copii şi uciderea 
de poliţişti, astea generează întotdeauna o mare presiune din 
partea publicului. Ştii ce-a spus Harry Truman despre asta? 

— Nu. 

— A spus că dacă nu poţi îndura presiunea publicului, fă-te 
pustnic. 

— Nu poţi recupera recompensa, spuse George. Şi dacă poți, 
banii ar fi însemnați. Se înțelege de la sine. 

Burgess ridică un deget ca un profesor. Apoi făcu iar 
şmecheria cu trasul de ureche, care strică efectul, într-un fel. 

— Asta dacă presupui că poliţiştii vor fi anunţaţi. Dacă bagi 
familia în sperieți destul de tare, totul se rezolvă în particular. 
Făcu o pauză. Şi chiar dacă banii ar fi marcați... vrei să-mi 
spui că nu cunoşti nişte tipi descurcăreți? 

— Poate. Poate că nu. 

— Sunt tipi care cumpără bani marcați. Pentru ei e-o 
investiție ca oricare alta, ca aurul sau obligaţiunile 
guvernamentale. 

— Dar recuperarea mălaiului - asta cum o rezolvi? 

Burgess ridică din umeri. Se trase de ureche. 

— Uşor. Cere-le să-l arunce din avion. 

Apoi se ridică şi se îndepărtă. 


Blaze a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru 
„schema lisus". George îi spuse că va fi floare la ureche, dacă 


stătea cuminte pe fundul lui. Doi ani, cel mult, îi spuse, şi doi 
au şi fost. Anii aceia petrecuți după zăbrele n-au fost foarte 
diferiți de timpul petrecut la răcoare după ce-l bătuse pe 
Legea; doar că deţinuţii îmbătrâniseră. N-a mai fost trimis la 
izolator. Când îl cuprindeau tremuricii în serile lungi sau în 
timpul unei interminabile perioade de anulare totală a 
privilegiilor, când nimeni nu avea voie să iasă din celulă, îi 
scria lui George. Scria incredibil de prost şi scria scrisori lungi. 
George nu-i răspundea foarte des, dar, cu timpul, simplul act 
al compunerii, aşa chinuitor cum era, deveni un factor 
calmant. Îşi imagina că atunci când scria, George stătea în 
spatele lui şi-i citea peste umăr. 

— Zpâltorea îngizori, spunea George. Să-mi trag una! 

— E greşit, George? 

— S-p-ă-l-ă-t-o-r-i-a, spălătoria. Î-n-c-h-i-s-o-r-i-i, închisorii. 
Spălătoria închisorii. 

— O, da. Aşa-i. 

Corectitudinea ortografică şi chiar şi punctuaţia lui se 
îmbunătăţiră, deşi nu deschise nici-o clipă vreun dicționar. 
Altă dată: 

— Blaze, tu nu-ţi foloseşti rația de ţigări. 

Asta era în epoca de aur când unele companii de tutun 
ofereau gratuit pachete cu titlul de mostră. 

— Fumez rar, George. Ştii asta. S-ar aduna pur şi simplu 
grămadă. 

— Ascultă la mine, Blazeişor. Le iei vineri şi le vinzi joia 
viitoare, când toţi salivează după un fum. Aşa se procedează. 

Blaze începu să facă aşa. Şi fu surprins să vadă cât de 
mulți erau dispuşi să plătească pentru ţigări care nici măcar 
nu te drogau. 

Altă dată: 

— Parcă nu eşti bine, George, spuse Blaze. 

— Sigur că nu-s. Tocma' mi-am scos patru dinţi. Mă doare 
de-mi vine să mă cac pe mine. 

Blaze îl sună data viitoare când avea liber la telefon, îl sună 
nu cu taxă inversă, ci plăti convorbirea din banii câştigaţi din 


comerţul la negru cu ţigări. Îl întrebă pe George cum stătea cu 
dinții. 

— Ce dinţi? zise George ursuz. Dentistu' dracului probabil 
că-i poartă la gât ca o salbă. Făcu o pauză. De unde ştiai că 
mi i-am scos? Ţi-a spus cineva? 

Blaze se simţi pe dată pe punctul de-a fi prins cu ceva 
ruşinos, ca şi când s-ar fi masturbat într-o biserică. 

— Da, zise el. Mi-a spus cineva. 


După ce ieşi Blaze, se duseră la sud în New York City, dar 
niciunuia nu-i plăcu. Lui George îi fură golite buzunarele, 
lucru pe care îl luă ca pe-un afront personal. Făcură o 
excursie la Florida şi petrecură o lună crâncenă în Tampa, 
faliți şi neputând să dea vreo lovitură. Urcară iar la nord, dar 
nu la Boston, ci la Portland. George spuse că vrea să stea 
peste vară în Maine şi să se dea drept un curist republican 
bogat. 

Nu mult după sosirea lor, George citi un articol de ziar 
despre familia Gerard: cât de bogaţi erau, cum cel mai tânăr 
Gerard tocmai se căsătorise cu o puicuţă arătoasă foc. Ideea 
lui Burgess cu răpirea ieşi la suprafața minţii sale - acea 
singură lovitură mare. Dar lipsea copilul, lipsea atunci, aşa că 
se întoarseră în Boston. 

Naveta aceea Boston-vara, Portland-iarna deveni o rutină în 
următorii doi ani. La început de iunie, luau calea nordului 
într-o rablă, cu ce mai rămânea din prada de peste iarnă 
dosită în roata de rezervă: şapte sute într-un an, două mii în 
următorul. În Portland, dacă li se oferea ocazia nu se fereau de 
la o înşelătorie, două. În rest, Blaze pescuia şi uneori punea o 
capcană sau două în pădure. Pentru el, acelea fură veri pline 
de fericire. George stătea tolănit la soare şi încerca să se 
bronzeze (inutil; doar se ardea), citea ziarele, alunga muştele 
şi se ruga ca Ronald Reagan (pe care îl numea Bătrânul Tată 
Elvis Alb) să moară fulgerat. 

Apoi, pe 4 iulie, în a doua vară a lor în Maine, observă că 
Joe Gerard al III-lea şi soţia lui narmenă deveniseră părinți. 


Blaze juca solitaire pe veranda barăcii şi asculta la radio. 
George îl închise. 

— Fii atent aici, Blazeişor, zise el, mi-a venit o idee. 

Trei luni mai târziu, era mort. 

Frecventau regulat jocurile de zaruri şi niciodată nu 
întâmpinaseră probleme. Era un joc cinstit. Blaze nu juca, dar 
deseori îl secunda pe George. George era foarte norocos. 

În acea seară de octombrie, George câştigă şase partide 
consecutiv. Bărbatul care stătea în genunchi în fața lui, de 
cealaltă parte a păturii, pariase de fiecare dată împotriva lui. 
Pierduse patruzeci de dolari. Jocul se desfăşura într-un 
depozit din apropierea docurilor şi-n aer pluteau mirosuri 
felurite: peşte vechi, cereale fermentate, sare, benzină. Când se 
lăsa tăcerea, auzeai tic-tic-tic-ul pescăruşilor pe acoperiş. 
Bărbatul care pierduse patruzeci de dolari se numea Ryder. 
Spunea că era pe jumătate indian Penobscot şi, după 
înfăţişare, avea dreptate. 

Când George luă zarurile a şaptea oară în loc să le dea mai 
departe, Ryder puse la bătaie douăzeci de dolari. 

— Haideţi, zarurilor, zise George. Faţa lui îngustă radia. 
Avea şapca răsucită pe stânga. Haideţi, zaruri mari, haideţi 
haideţi haideţi acum! 

Zarurile se rostogoliră pe pătură şi se opriră. Arătau 
unsprezece. 

— De şapte ori la rând! se extazie George. la bănetul ăla, 
Blazeroi, tati-ncearc-a opta oară. Opt lei paralei! 

— Ai trişat, zise Ryder. Vocea lui era blândă, declarativă. 

George încremeni cu mâna deasupra zarurilor. 

— Ce-ai spus? 

— Ai înlocuit zarurile-alea. 

— Fii serios, Ride, spuse cineva. N-a... 

— Îmi vreau banii înapoi, zise Ryder. Întinse mana peste 
pătură. 

— O să vrei să n-ai mâna ruptă, dacă nu termini cu 
prostiile, spuse George. Asta o să vrei, frumosule. 

— Îmi vreau banii înapoi, repetă Ryder. Cu mâna în 
continuare întinsă. 


Atunci, se lăsă un moment din acela de tăcere, şi Blaze auzi 
pescăruşii pe acoperiş: tic-tic-tic. 

— Du-te-n pizda mă-tii, zise George şi scuipă pe mâna lui 
întinsă. 

Aşa că s-a întâmplat repede, aşa cum se întâmplă mereu în 
astfel de cazuri. Rapiditatea este cea care face mintea să dea 
înapoi şi să refuze gândul. Ryder duse mâna sclipind de 
scuipat în buzunarul jeanşilor şi când o scoase avea în ea un 
briceag cu arc. Apăsă butonul cromat de pe mânerul cu 
imitație de fildeş şi cei din jurul păturii se împrăştiară în 
spate. George strigă: 

— Blaze! 

Blaze se aruncă peste pătură spre Ryder, care se lăsă în 
față pe genunchi şi înfipse lama în stomacul lui George. 
George urlă. Blaze îl apucă pe Ryder şi-l dădu cu capul de 
podea. Se auzi un sunet sec ca de ramură ruptă. 

George se ridică în picioare. Se uită la mânerul briceagului 
care îi ieşea din cămaşă. Îl prinse cu mâna, dădu să-l tragă 
afară, apoi făcu o grimasă. 

— Futu-i, zise el. O, futu-i. 

Se aşeză la loc. 

Blaze auzi o uşă trântită. Auzi paşi alergând pe scânduri 
goale. 

— Dispari de aici, zise George. Cămaşa lui galbenă se 
înroşea în jurul mânerului de briceag. Ia şi banii - o, lisuse, ce 
tare doare! 

Blaze strânse bancnotele împrăştiate. Şi le îndesă în 
buzunare cu degete pe care nu şi le mai simţea deloc. George 
gâfâia. Făcea ca un căţel într-o zi toridă. 

— George, lasă-mă să-l scot eu... 

— Nu, eşti nebun? Îmi ţine maţele înăuntru. Du-mă pe sus, 
Blaze. O, Iisuse, futu-i mama mă-sii! 

Blaze îl luă pe George în braţe şi George strigă din nou. 
Sângele picură pe pătură şi pe părul negru, lucios, al lui 
Ryder. Sub cămaşă, pântecele lui George părea tare ca o 
scândură. Blaze îl duse prin tot depozitul şi apoi afară. 


— Nu, spuse George. Ai uitat pâinea. Pâinea nu e niciodată 
destulă. Blaze crezu că George vorbea de fapt despre bani şi 
dădu să spună că îi luase, când George zise: Şi salamul. 
Începea să respire foarte grăbit. Am cartea aia, ştii. 

— George! 

— Cartea aia cu poza... 

Dar atunci George începu să se înece cu propriu-i sânge. 
Blaze îl întoarse şi-l lovi tare peste spate. Altceva nu-i veni în 
gând să facă. Dar când îl răsuci la loc, George era mort. 

Blaze îl întinse pe scândurile din depozit. Se dădu în spate. 
Apoi se împletici iar înainte şi-i închise ochii. Se dădu în spate 
a doua oară, apoi se împletici iar înainte şi îngenunche. 

— George? 

Niciun răspuns. 

— Eşti mort, George? 

Niciun răspuns. 

Blaze alergă fără oprire până la maşină şi urcă şi se aruncă 
la volan. Porni în trombă, lăsând urme de cauciuc lungi de 
şase metri. 

— Încetineşte, spuse George de pe bancheta din spate. 

— George? 

— Încetineşte, fir-ar să fie! 

Blaze încetini. 

— George! Vino în față! Sari peste scaun! Stai, te trag eu. 

— Nu, spuse George. Îmi place aici în spate. 

— George? 

— Ce-i? 

— Ce-o să facem acum? 

— O să răpim copilu', zise George. Aşa cum am plănuit. 


23 


Când Blaze dădu buzna afară din mica peşteră şi îşi 
recapătă echilibrul, habar nu avea câți oameni erau acolo. 
Zeci, bănuia. Nu conta. Pistolul lui George îi căzu de la betelia 
pantalonilor şi nici asta nu conta. Îl afundă adânc în zăpadă 
când se avântă spre primul individ peste care dădu cu ochii. 


Individul stătea întins în zăpadă la mică distanţă, sprijinit în 
cot şi ținând un pistol în ambele mâini. 

— Mâinile sus, Blaisdell! Nu mişca! strigă Granger. 

Blaze sări la el. 

Granger avu timp să tragă două gloanțe. Primul zdreli 
fruntea lui Blaze. Al doilea iscă doar o minifurtună de zăpadă. 
Apoi Blaze ateriza cu toate cele o sută treizeci de kilograme ale 
sale peste individul care-l rănise pe Joe, iar arma lui Granger 
zbură prin aer. Granger urlă când oasele piciorului său rupt 
se frecară unul pe celălalt. 

— Ai lovit copilul! ţipă Blaze în fața îngrozită a lui Granger. 
Degetele lui găsiră gâtul lui Granger. Ai lovit copilul, jigodie 
tâmpită, ai lovit copilul, ai lovit copilul, ai lovit copilul! 

Capul lui Granger se mişca acum de la stânga la dreapta şi 
de sus jos, ca pentru a spune că înțelege, că a prins mesajul. 
Se învinețise la față. Ochii îi ieşeau din orbite. 

Se apropie. 

Blaze nu-l mai strânse de gât şi se uită în jur. Nu vedea pe 
nimeni. Pădurea era tăcută, cu excepția vântului şi-a 
foşnetului slab al ninsorii. 

Ba nu, mai era un sunet. Mai era Joe. 

Blaze alergă înapoi pe rambleu în sus către peşteră. Joe se 
rostogolea pe jos, ţipând şi strângând mâinile în gol. Aşchia de 
piatră nu-l răsturnase doar din leagăn: obrazul lui era plin de 
sânge. 

— Fir-ar să fie! se tângui Blaze. 

Îl ridică pe Joe, îl şterse pe obraz, îl strecură înapoi între 
pături şi îi puse şapca lui pe căpşor. Joe răcnea din toți 
rărunchii. 

— Acuma tre' să fugim, George, spuse Blaze. Să fugim unde 
vedem cu ochii. Aşa-i? 

Niciun răspuns. 

Blaze ieşi cu spatele din peşteră, ţinând copilul la piept, se 
întoarse în bătaia vântului şi o luă la fugă spre drumul 
forestier. 


— Unde l-a lăsat Corliss? gâfâi Sterling spre Franklin. 
Oamenii se opriseră la liziera pădurii, respirând greu. 

Franklin arătă cu degetul. 

— Acolo jos. Găsesc eu locul. 

Sterling se întoarse spre Brandley. 

— Cheamă-ţi oamenii. Şi pe şeriful ținutului Cumberland. 
Vreau să blocheze drumul forestier la ambele capete. Ce-i 
dincolo de el, dacă reuşeşte să treacă? 

Bradley râse isteric. 

— Nimic, doar râul Royal. Aş vrea să văd că-l trece pe jos. 

— E îngheţat? 

— Sigur, dar stratul e prea subțire. 

— Bine. Să mergem mai departe. Franklin, ia-o în față. Dar 
nu mult. Tipu' ăsta e foarte periculos. 

Coborâră prima pantă. La cincizeci de metri în interiorul 
pădurii, Sterling desluşi o siluetă albastră-cenuşie tolănită la 
baza unui copac. Franklin ajunse acolo primul. 

— Corliss, spuse el. 

— Mort? întrebă Sterling, ajungând lângă el. 

— O, da. 

Franklin arătă spre urmele care acum nu erau decât nişte 
adâncituri vagi. 

— Să mergem, spuse Sterling. De data aceasta o luă el 
înainte. 

Cinci minute mai târziu îl găsiră pe Granger. Urmele de pe 
gâtul lui erau adânci de cel puţin doi centimetri. 

— Tipu' ăsta-i un animal, zise cineva. 

Sterling arătă cu degetul: 

— Acolo e o peşteră. Sunt aproape sigur de asta. Poate a 
lăsat copilul. Doi poliţişti statali urcară anevoie spre 
triunghiul de umbră. Unul dintre ei se opri, se aplecă, culese 
ceva din zăpadă. Ridică obiectul în aer. 

— Un pistol! strigă ei. 

De parcă noi n-am vedea asta, reflectă Sterling. 

— Lasă naibii pistolul ăla afurisit, vezi de copil! Şi ai grijă! 

Unul dintre ei îngenunche, aprinse lanterna, apoi se târi 
după raza ei. Celălalt se aplecă în față, cu mâinile pe 


genunchi, cu urechile ciulite, după care se întoarse spre 
Sterling şi Franklin. 
— Nu e acolo! 


Încă dinainte să iasă polițistul din peşteră, zăriră urme care 
duceau spre drumul forestier. Păreau doar nişte simple 
denivelări în zăpada care se depunea cu rapiditate. 

— Nu poate avea un avans mai mare de zece minute, îi 
spuse Sterling lui Franklin. Apoi ridică vocea: Răspândiți-vă! Îl 
împingem să iasă pe drumul ăla! 

Porniră toți cu viteză înainte, Sterling călcând pe urmele lui 
Blaze. 


Blaze alerga. 

Înainta cu salturi împleticite, trecând drept prin încâlceala 
tufişurilor în loc să încerce să le ocolească, aplecat peste Joe 
pentru a-l proteja pe cât posibil de loviturile înțepătoare ale 
ramurilor. Aerul îi intra şi îi ieşea dureros din plămâni. Auzea 
strigăte estompate în urmă. Sunetul acelor voci îl umplea de 
panică. 

Joe urla şi se zbătea şi tuşea, dar Blaze îl ţinea strâns. Încă 
puţin, nu mai era mult de mers şi aveau să ajungă la drum. 
Acolo aveau să fie maşini. Maşini de poliţie, dar lui nu-i păsa 
de asta. Atâta vreme cât cheile erau lăsate în contact. Avea să 
meargă cât de departe şi cât de repede putea, apoi avea să 
abandoneze maşina de patrulă şi să ia altceva. Un camion ar 
fi fost bun. Gândurile acestea veneau şi plecau din mintea lui 
asemenea unor desene mari, colorate. 

Trecu împiedicat printr-un loc mlăştinos unde gheața 
subțire din jurul dâmbului acoperit de zăpadă cedă şi el plonja 
în apă rece până la glezne. Continuă drumul şi ajunse la un 
zid de mărăcini înalt cât un stat de om. Trecu drept prin el, 
dar întors cu spatele pentru a-l proteja pe Joe. Însă o creangă 
intră sub şapca de pe capul copilului şi o proiectă înapoi spre 
mlaştină. Nu era timp s-o recupereze. 

Joe se uita în jur cu ochii măriți de groază. Fără şapca 
protectoare care să încălzească aerul în jurul căpşorului lui, 
copilul începu să icnească mai tare. Acum, hohotele lui erau 
subțiri. Dincolo de el, vocea slabă şi albastră a legii striga 
altceva. Nu conta. Nu conta nimic, decât să ajungă la drum. 


Terenul începea să urce. Înaintarea deveni puţin mai 
uşoară. Blaze lungi pasul, alergând să-şi salveze viața. Pe a sa 
şi pe a lui Joe. 


Şi Sterling alerga cât îl ţineau picioarele şi câştigase treizeci 
de metri înaintea celorlalți. Se apropia. Şi de ce nu? Uriaşul 
ăla fără minte îi deschidea drumul. Aparatul de emisie- 
recepție de la curea pârâi. Sterling îl luă în mână, dar nu-şi 
irosi suflul, ci apăsă doar de două ori butonul de răspuns. 

— Aici Bradley, răspunde? 

— Da. Atâta tot. Sterling avea nevoie de restul aerului 
pentru a alerga. Cel mai coerent gând al său, suprapus peste 
celelalte ca o peliculă de-un roşu aprins, era cel că netrebnicul 
ăla îl ucisese pe Granger. Ucisese un agent. 

— Şeriful a desfăşurat unități pe drumul ăla forestier, şefu . 
Poliția Statală va veni cu întăriri în cel mai scurt timp posibil. 
Terminat. 

— Bun. Încheiat transmisia. 

Alergă mai departe. Cinci minute mai târziu, dădu peste o 
şapcă roşie căzută în zăpadă. O îndesă în buzunarul hainei şi 
îşi reluă fuga. 


Blaze parcurse fără suflu ultimii cincizeci de metri pe deal 
în sus către drumul forestier. Joe nu mai plângea; nu mai 
avea aer de irosit pe plâns. Zăpada îi înghețase pe pleoape şi 
pe gene, îngreunându-le. 

Blaze căzu de două ori în genunchi, de fiecare dată ținând 
braţele pe lângă corp pentru a-l proteja pe copil. În cele din 
urmă, ajunse în vârf. Şi bingo. De-a lungul drumului erau 
parcate cel puţin cinci maşini de poliție goale. 

Mai jos de el, Albert Sterling ieşi dintre copaci şi se uită în 
sus pe panta pe care Blaze tocmai o urcase. Şi la naiba, iată-l 
acolo. În sfârşit dădea ochii cu namila aceea nenorocită. 

— Stai, Blaisdell, FBI! Opreşte-te şi ridică mâinile! 

Blaze se uită peste umăr. De acolo de sus, polițistul părea 
un pitic. Blaze se întoarse şi o luă la fugă pe drum. Se opri la 
prima maşină şi se uită înăuntru, încă o dată, bingo. Cheile 


atârnau în contact. Tocmai voia să-l aşeze pe Joe pe scaun, 
lângă agenda cu amenzi, când auzi un motor turat. Se 
întoarse şi văzu o maşină albă venind pe drum către el. Se 
întoarse în cealaltă parte şi văzu alta. 

— George! strigă el. Oh, George! 

Îl strânse pe Joe la piept. Respirația copilului era foarte 
rapidă şi superficială acum, aşa cum fusese a lui George după 
ce-l înjunghiase Ryder. Blaze trânti portiera maşinii de poliție 
şi alergă pe după capotă. 

Un ajutor al şerifului ținutului Cumberland stătea aplecat 
pe geamul maşinii care venea dinspre nord. Avea o portavoce 
cu baterii într-o mână înmănuşată. 

— Stai, Blaisdell! S-a terminat! Rămâi pe loc! 

Blaze traversă drumul în fugă şi cineva deschise focul 
asupra lui. În stânga, zăpada sări în aer. Joe începu să scoată 
serii de scâncete forțate. 

Blaze se avântă de partea cealaltă a drumului cu paşi de 
uriaş. Alt glonț îi şuieră pe lângă cap, rupând aşchii şi scoarță 
din trunchiul unui mesteacăn. Ajuns la baza rambleului, se 
împiedică într-un buştean ascuns sub zăpada proaspăt 
depusă. Ateriza peste copil într-un troian. Se opinti în picioare 
şi îl şterse pe Joe pe față. Era plină de zăpadă. 

— Joe! Eşti bine? 

Joe respira sacadat şi aspru. Fiecare gură de aer părea să 
vină la intervale de secole. 

Blaze fugi. 


Sterling ajunse la drum şi-l traversă în fugă. Una dintre 
maşinile şerifului oprise în patinare, strâmb, de cealaltă parte. 
Ajutoarele de şerif erau afară şi stăteau acolo, uitându-se în 
jos, cu armele scoase. 

Obrajii lui Sterling erau întinşi şi gingiile îi erau reci, aşa 
încât bănuia că rânjea. 

— L-am prins pe nenorocit. 

Alergară pe rambleu în jos. 

Blaze străbătu în zigzag un pâlc răsfirat de plopi şi frasini. 
Dincolo de el, totul se deschidea. Copacii şi tufişurile 


dispăreau. Înaintea lui era o întindere de alb neclintit, şi acela 
era râul. De cealaltă parte, armate gri-verzui de molizi şi pini 
mărşăluiau spre un orizont gâtuit de zăpadă. 

Începu să umble pe gheaţă. Făcu nouă paşi înainte ca 
pojghița să se spargă, aruncându-l în apă glacială până la 
coapse. Cu respiraţia tăiată, se întoarse anevoie şi urcă pe 
mal. 

Sterling şi două ajutoare de şerif ieşiră din ultimul pâlc de 
copaci. 

— FBI, zise Sterling. Lasă copilul pe zăpadă şi fă un pas în 
spate. 

Blaze se întoarse la dreapta şi începu să fugă. Aerul care îi 
cobora cu greu pe gât părea acum încins. Se uită după o 
pasăre, orice pasăre deasupra râului, şi nu văzu niciuna. Îl 
văzu în schimb pe George. Stătea cam cu optzeci de metri mai 
în față. Era aproape ascuns de zăpada viscolită, dar Blaze îi 
desluşea şapca, şi şapca era răsucită pe stânga - partea 
norocoasă. 

— Haide, Blaze! Haide, împiedicatul naibii! Arată-le 
călcâiele! Arată-le cum procedăm noi, fir-ar să fie! 

Blaze alergă mai repede. Primul glonț îl nimeri în gamba 
dreaptă. Trăgeau la picioare ca să-l protejeze pe copil. Asta 
nu-l încetini; nici măcar nu simțea durerea. Al doilea îl lovi în 
spatele genunchiului şi-i spulberă rotula într-o ploaie de 
sânge şi aşchii de os. Blaze nu simți nimic. Alergă mai 
departe. Sterling avea să spună mai târziu că n-ar fi crezut 
niciodată că era posibil aşa ceva, dar nenorocitul alerga pur şi 
simplu fără oprire. Ca un elan împuşcat în burtă. 

— Ajută-mă, George! Am intrat în bucluc! 

George dispăruse, însă Blaze îi auzea vocea aspră, hârşâită 
- venea la el adusă de vânt. 

— Da, dar aproape că ai ieşit. Picioarele la spinare, bătrâne. 

Blaze făcu ultima sforțare. Câştiga teren în fața lor. Avea 
forțe înnoite. El şi Joe aveau totuşi să scape. Fusese cât pe ce 
s-o rasolească, dar totul avea să fie bine. Se uită spre râu, 
mijind din ochi, încercând să-l vadă pe George. Sau o pasăre. 
Doar o singură pasăre. 


Al treilea glonț îl nimeri în fesa dreaptă, ricoşa în sus, îi 
spulberă şoldul. Glonţul fu spulberat şi el. Bucata cea mai 
mare ricoşa la dreapta şi-i străpunse intestinul gros. Blaze se 
bălăbăni, aproape căzu, apoi o rupse iar la fugă. 

Sterling pusese un genunchi în pământ şi ţinea pistolul cu 
ambele mâini. Ochi repede, aproape cu nepăsare. Trucul era 
să nu-şi lase prea mult timp de gândire. Trebuia să ai 
încredere în coordonarea mână-ochi şi să te laşi în voia ei. 

— Iisuse, facă-se voia Ta, zise el. 

Al patrulea glonţ - primul tras de Sterling - îl lovi pe Blaze 
în şale, retezându-i măduva spinării. Senzaţia semăna cu 
lovitura unui boxer cu pumn mare, puţin deasupra rinichilor. 
Se prăvăli la pământ şi Joe îi zbură din braţe. 

— Joe! strigă el şi începu să se târască în față pe coate. 
Ochii lui Joe erau deschişi; se uita la el. 

— Se îndreaptă spre copil! ţipă unul dintre ajutoarele de 
şerif. 

Blaze întinse mâna sa mare către Joe. Mânuţa lui Joe, 
dibuind după orice, veni în întâmpinarea ei. Degeţelele lui se 
încolăciră în jurul degetului mare al lui Blaze. 

Sterling se opri gâfâind în spatele lui Blaze. Vorbi pe o voce 
joasă, aşa încât ajutoarele de şerif să nu-l poată auzi: 

— Asta e pentru Bruce, scumpule. 

— George? zise Blaze, şi atunci Sterling apăsă trăgaciul. 


24 


Fragment dintr-o conferință de presă susținută pe data de 
10 februarie: 

Î: Cum se simte Joe, domnule Gerard? 

Gerard: Doctorii spun că va fi bine, slavă Domnului. O 
vreme n-a fost nimic sigur, dar acum s-a vindecat de 
pneumonie. E un luptător, nu încape îndoială. 

Î: Aveţi vreun comentariu de făcut despre cum s-a ocupat 
FBI de caz? 

Gerard: Absolut. Au făcut o treabă straşnică. 


a 


|: Ce veţi face acum dumneavoastră şi soția 
dumneavoastră? 

Gerard: O să mergem la Disneyland! 

|Râsete| 

Î: Serios. 

Gerard: Aproape că eram serios! Imediat ce doctorii îl vor 
declara vindecat pe Joey, o să mergem în vacanță. Undeva 
unde e cald şi sunt plaje. Apoi, după ce ne întoarcem, o să 
încercăm să dăm uitării acest coşmar. 


Blaze fu îngropat în South Cumberland, la mai puţin de 
cincisprezece kilometri de Leagănul Hetton şi cam la aceeaşi 
distanță de locul în care tatăl lui îl aruncase pe scările unui 
bloc cu apartamente. Asemenea majorităţii săracilor din 
Maine, fu îngropat pe cheltuiala municipalităţii. În ziua aceea, 
soarele nu străluci pe cer şi la înmormântare nu participă 
nimeni. Cu excepția păsărilor. Ciori, în principal. În apropierea 
cimitirelor de ţară, întotdeauna sunt ciori. Acestea veniră, se 
aşezară pe ramuri, după care îşi luară zborul spre o destinaţie 
pe care doar păsările o cunosc. 


Joe Gerard al IV-lea stătea într-un pătuț de spital, în 
spatele geamului. Era sănătos din nou. Mama şi tatăl lui 
aveau să se întoarcă tocmai în ziua aceea ca să-l ducă acasă, 
însă el nu ştia asta. 

Avea un dinte nou, iar asta ştia; îl durea. Stătea întins pe 
spate şi se uita la păsările de deasupra pătuțului. Erau 
agățate pe aţă şi zburau de fiecare dată când le atingea o 
adiere de aer. Acum nu se mişcau, şi Joe începu să plângă. 

Un chip se aplecă deasupra lui şi o voce începu să 
fredoneze. Era un chip neaşteptat, şi el începu să plângă mai 
tare. 

Chipul îşi ţuguie buzele şi suflă spre păsări. Păsările 
începură să zboare. Joe se opri din plâns. Privi păsările. 
Păsările îl făceau să râdă. Uită de chipuri neaşteptate şi uită 
de durerea pricinuită de noul dinţişor. Privi zborul păsărilor. 


(1973) 


(1) Spun asta presupunând că-mi semănați şi că rareori vă aşezaţi la masă - sau 
la o modestă gustare - fără să aveți la îndemână cartea începută recent (n.a.) 

12) Cu o singură excepţie: Bachman, folosind pseudonimul John Swithen, a 
vândut o poveste polițistă, The Fifth Quarter (Al cincilea sfert) (n.a.). 

(3) Care acum e scos din circulație, iar asta e bine (n.a.). 

14 Romanul scris de Bachman care le urma acestora se intitula Thinner, şi nu e 
de mirare că am fost dat în vileag, deoarece acela a fost scris de fapt de Stephen 
King - fotografia de autor falsă de pe coperta a patra n-a păcălit pe nimeni (n.a.). 

15) Cred că sunt singurul scriitor din istoria literaturii engleze a cărui carieră s-a 
fundamentat pe absorbante sanitare; partea asta a moştenirii mele literare pare 
bătută în cuie (n.a.). 

(06| Aceeaşi reacție am avut-o la Povestea lui Orişicine (Ed. Polirom, 2007), de 
Philip Roth, Jude neştiutul (Ed. Aldo Press, 2009) de Thomas Hardy şi The Memory 
Keeper's Daughter, de Kim Edwards - la un moment dat, citind aceste cărți, am 
izbucnit de-a dreptul în râs, am fluturat din mâini şi am strigat: „Vrem şi 
cancer! Vrem şi orbire! De astea n-am avut parte încă!" (n.a.). 

17! Nu într-un sertar propriu-zis, totuşi, ci într-o cutie de carton (n.a.). 

181 O damă în ochii căreia se citeşte necazul. Şi o postură care-i trădează 
lascivitatea (n.a.). 

191 Acum, că mă gândesc mai bine, şi asta amintea de vechile zile ale romanelor 
populare (n.a.). 

110! De-a lungul carierei mele am reuşit performanța de-a pierde nu unul, ci 
două romane destul de bune aflate în lucru. Under the Dome avea doar cincizeci 
de pagini la vremea dispariţiei, însă The Cannibals adunase deja peste două sute 
atunci când a dispărut de pe radar. Nu aveam o copie a niciunuia. Asta se 
întâmpla înainte de apariţia computerelor, iar eu nu foloseam niciodată foi indigo 
la primele ciorne - cine ştie de ce, a face asta mi se părea o dovadă de îngâmfare 
(n.a.). 

(11! Şi, categoric, este un omagiu închinat romanului Oameni şi şoareci - n-ai 
cum să nu remarci asta (n.a.). 

112) Visător, vivace şi vibrant (n.a.). 

(13) Pentru a afla mai multe despre Heaven Foundation, puteți vizita site-ul meu, 
adică www.stephenking.com (n.a.). 

(14 Nu-mi plăcea ideea ca Clay Blaisdell să-şi fi petrecut copilăria în America de 
după cel de-al Doilea Război Mondial; aceea a început acum să pară o perioadă 
imposibil de antică, chiar dacă părea (şi probabil că şi era) ceva normal în 1973, 
când o descriam în rulota în care eu şi soția mea locuiam împreună cu cei doi 
copii ai noştri (n.a.) 

(15; Dacă aş fi scris cartea astăzi, în mod categoric telefoanele mobile şi 
recunoaşterea identităţii apelantului ar fi trebuit luate în calcul (n.a.). 

(16! Sacul (n. tr.). 

117 Poezie de H.W. Longfellow (n. tr.). 

(18: Narmenia - țară inventată din care provin luptătorii care alcătuiesc 
Regimentul Narmen în jocul Warhammer 40.000, care a dat naştere şi unei serii 
întregi de romane SF (n. tr.). 

(19! Văpaie, Vâlvătaie etc. (n. tr.). 

120! De la Coslaw, unde law înseamnă „lege" (n. tr.). 

121! Sic! - Inconsecvenţa îi aparţine autorului (n. tr.). 

122! „Concord Hymn" de Ralph Waldo Emerson, poezie inspirată de Bătălia de la 
Lexington şi Concord (19 aprilie 1775) (n. tr.). 


123! Joc cu mingea asemănător baseballului (n. tr.). 

124! Acronim pentru Veterans of Foreign Wars - veteranii războaielor externe (n. 
tr.). 

125! Joc de cărți pentru doi până la patru jucători în care scorul se ţine prin 
introducerea unor jetoane în găurile dispuse în linie pe o tablă de lemn (n. tr.). 
126! Tip de pasienţă (n. red.). 

127! Grifon (n. tr.). 

128! Sic! - Inconsecvenţa îi aparţine autorului (n. tr.). 

129! Acronim pentru Be on (the) Look Out - „fii cu ochii în patru" (n. tr.). 

130! Aprox., Drumul Pârâului Mlăştinos şi Drumul Nas-Umflat (n. tr.). 

(31! Lord Bade-Powell (1857-1941) - locotenent-general în Armata Britanică, 
scriitor şi fondator al Mişcării Cercetaşilor (n. tr.). 


(32) Riffle - „vad", bend - „cotitură" (n. tr.)