Puncte Cardinale anul VII, nr. 4 (76), aprilie 1997

“ Aînviat Christos!... Simbol? Nu.Ci FAPT. Simbolic poatefi cel mult /irnbaju/ nostru. Faptele însă nu pot fisimbolice, 
ci numai fapte, pur şi simplu... Să lăsăm deci interpretările și încercările de a înțelege, mărturisind smeriţi credinta 
noastră nestrămutată: «Şi a înviat a treia zi, după Scripturi...»”. 

. Nae IONESCU 













credinta 
iubire 
speranta 


ANUL VII, 


?UNCIE 65 
CARDiNALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 
E Et ri 
Ca 2| aă 3 3 


ZA 





16 pag. - 2000 lei 























7 
7 Pa 

„css he 
Pa ă 





A înviat Christos! 
Sunt ani de când întoarcerea prăznuirii acestei 
cutremurătoare fapte ridică în mine aceeaşi tristeţe: iarăşi voi ceti | | 
aceleaşi comentarii şi voi auzi aceleaşi interpretări. Proastă | E E Nea ARE VAS = 0 TOI pote Ce et Left 
literatură protestantă, anemic efort de “cugetători” pozitivişti, în! E SI EIȚ e EI aa SPA es 
nevoia slăbănoagă de a împăca domeniul raţiunii cu cel al harului. 
Ca şi cum cine a intrat o dată în împărăţia harului se mai necăjeşte 
cu neputinţa raţiunii! 

Ce zadarnică bâiguială -— “ştiinţifică”, dragă doamne! — în 
jurul unui FAPT simplu şi evident! “Renaşterea naturii”, "mitul 
solar” şi atâtea alte neputinţe, pentru a escamota faptul năucitor, 
dar FAPT, al invieriidupă trup alui Christos. Căci a înviat, aşa cum, 
de altfel, Scriptura o hotărâse mai dinainte; şi a fost, după trup, în 
mijlocul alor Săi, în acelaşi fel precis şi rea/în care este în mijlocul 
nostru - trup şi sânge — şi va stărui să fie până la sfârşitul veacului. 

A înviat, cum vom învia şi noi, atunci când vor suna 
trâmbiţele Judecăţii din urmă, se vor rupe peceţile Cărţii şi vor 
cădea zidurile de carceră ale vremii... 

Aci e doară toată “taina”; care nu e, de fapt, nici o taină, ci 
numai o neînțelegere. Noi vom învia din morţi la Judecata de apoi. 


= _ 


49 Ze P 
PV 0 
Sl A AL N Ser 


( 


Y 
17 Ran 


A 
A 


Da: 
be 


0 a ma Să 


Adică atunci când se va sfârşi istoria, când vor cădea încercuirile 


timpului şi spaţiului. 
Ne-am născut în timp; am murit în timp; de înviat, însă, vom 





3 j N, 
NT 5 i PA DIE e a 
i E 7 rasa A ed 2 CPE Pa 
4 DSSA: DIS ACT AT 5 ŢI 
SA SA SE Za INSA o PAS SA d e AC p- 


Pai i E 
Pe A 
N La 





Placă georgiană de argint aurit, înfățişând coborârea de pe Cruce, îngroparea şi Învierea Domnului 
(Mănăstirea Şemokmedi, Gurien, sec. XI) 











învia dincolo de veac. Întocmai ca Christos: devenit om şi jertfit în 
veac, dar înviat în afară de acesta, şi rămas în mijlocul nostru după natura Lui de înviat în 
afara veacului. 

Cum se lămuresc toate! Şi învierea, şi prezenţa Lui de-a pururea în mijlocul nostru! 
În Sfânta împărtăşanie este prezent Christos nu “în formă de” pâine şi vin, ci existând în chip 
real ca trup şi sânge. Nu e deci vorba de un simbol, de o prefiguraţie, ci de un fapt real, Şi 
totuşi... noi nu vedem acolo decât pâine şi vin, deşi estetrup şi sânge! 

Ce însemnează asta? Însemnează că sunt mai multe planuri de existenţă; şi că 
pentru fiecare dintre aceste domenii noi trebuie să avem mijloace speciale de investigaţie. 
Că nu putem să înţelegem prin raţiunea noastră decât ceea ce cade în/âuntrul veacului; şi 
că pentru ceea ce este în afara lui avem nevoie de un alt instrument, în speţă - al credinței. 

Din această lume de dincolo de veac face parte învierea după trup a lui Christos: care 
inviere, ca şi înălţarea la cer, ca şi prezenţa Lui în mijlocul nostru, nu sunt miguni decât în 
ordinea veacului şi a raţiunii; în ordinea care ţine de domeniul credinţei, ele/sunt realităţi 
Şi existenţe fireşti. 

Simbol? Nu, Ci FAPT. Simbolic poate fi cel mult /imbajulnostru. Faptele însă nu pot 
[i simbolice, ci numai fapte, pur şi simplu, A înviat Christos. Nu Christos-Dumnezeu, ci 
Christos-Omul, anticipând învierea noastră de la slârşitul veacului. Antic/pând-o, dar nu 
schimbându-! natura, Învierea Lui! e la fel cu învierea noastră: după cum noi vom învia la 
sfârşitul veacului, deci după încetarea determinaţiilor acestuia, aşa a înviat şi EI: în afară 
de veac; afirmând prin aceasta existenţa mal multor lumi, de grade de realitate deosebite, 
sau, mal exact, comportându-se în chip deosebit faţă de Absolut, 

ŞI astiel, învierea nu este actul prin care noi am fost mântuiţi, cl numai anunţarea şi 
definirea lumii în care vom trăi după Judecata de apoi, 

“Christos a înviat din Morți, cu moartea pre moarte călcând...” Moartea Lui - deci 
jertfa Lui — este faptul hotărâtor al posibilităţii mântuirii noastre, Învierea este doar semn 
pentru viaţa veacului ce va să vie; deci nu a veacului care, pentru noi, este în acest moment, 

Să lăsăm dec! interpretările şi încercările de a inţelege, mărturisind smeriţi credința 
noastră nestrâmutată: “ŞI a înviat a treia zi, după Scripturi...” | PD 

A, lomexa 


20 aprilie 1930 ] 






Mărturisitori ai Tradiţiei: 
Paul Barbăneagră şi 
Teodor Baconsky 







pa NR 2 St 9 : Aaa Se 
Da Aa A, i, PT da ai 
Stadiul editării textelo 
luiNaelonescu 
pie ze îns Buz aerutaeii î [Csi 











“Centenar 
„. Vasile Băncilă 
rue igo ni 83 lb pag 


şa). 















Gabriel Constantinescu: 
Un răspuns dezolat. 

“la trei răspunsuri | 
dezolante pag. 10-11 









PAG. 2 NR. 4/76 Aprilie '97 


A.F.D.P.R., ai cărei membri 
suntem, face parte din CDR, principala 
alianță politică a actualei puteri; 
susţinem politic, cu slabele noastre 
mijloace, această putere, prima de la 
evenimentele din decembrie 1989 în 
care fosta nomenclatură PCR nu este 
predominantă. Întrebările noastre Şi 
neliniştea care le generează se 
întemeiază pe năzuința sinceră ca 
această guvernare să fie, în fine, un 
succes, primul succes post-revoluţionar, 
perceptibil ca atare de către majoritatea 
celor guvernați. 

1) Urmează oare să acceptăm 
ca fapt împlinit şi ireparabil constituirea 
şi consolidarea unei clase posedante, 
întemeiate în mare măsură pe jefuirea 
avuției naţionale în tenebroşii ani ai 
tranziției spre capitalism, tranziție 
condusă, cel puţin până acum, de foşti 
comunişti? Această prospătată, dar în 
prea multe cazuri rău-mirositoare 
plutocraţie, mulți dintre aceşti entuziaşti 
şi suspect de geniali capitalişti miliardari 
sunt cei ce s-au ostenit timp de decenii 
să stârpească ataşamentul la şi respectul 
pentru proprietatea privată, odată cu 
cel pentru munca şi/sau talentul care o 


generaseră. In decembrie '89 ei erau. 


singurii care dețineau informația privind 
marea moşie a partidului unic, relațiile 
şi contactul direct, avizat, cu mecanis- 
mele de circulaţie ale capitalului 
național. Credem - nu numai noi -căei 
reprezintă un procent majoritar din 
totalul de vreo 20.000 de proaspeți 
miliardari. Ce fel de sfieli ciudate ne-ar 
împiedica să legiferăm controlul 
uverilor suspecte? Cum ar resimţi marea 
majoritate a celor constrânşi să rabde 
literalmente de foame asemenea sfieli? 
Câţi ani sau câte generaţii ar trebui să 
treacă pentru ca proprietatea privată să 
dobândească respectabilitatea şi 
prestigiul care ar trebui să-i fundamen- 
teze şi îndreptăţească inviolabilitatea, 
dacă s-ar practica politica faptului 
împlinit? Câţi ani sau câte decenii ar 
trebui ca munca onestă şi talentul să 
înceteze de a mai fi derizorii în raport 
cu şmecheria neruşinată? 

2) Cât de prudent şi de înţelept 
este să angajăm intreaga economie 
națională, azi, în relații concurenţiale 


PUNCTE CARDINALE 


cu cele mai avansate economii ale lumii 
contemporane? Cât de prudent şi de 
înțelept este ca ramuri viabile - prin 
existența condiţiilor naturale, a materiilor 
prime, a forței de muncă suficient de 
calificate, a pieţelor de desfacere cu 
semnificative tradiţii bazate pe 
complementarităţi reale - ale economiei 






INIE 


naţionale să fie expuse fără protecție 
concurenţei internaționale, după ce au 
fost sistematic reduse la nerentabilitate 
şi rutină de politica de prețuri a fostului 
regim sau de către manageri interesați să 
devină proprietari de eventuale achiziții 
pe nimic? Oare nu există asemenea 
ramuri? Oare acel miliard de dolari 
promişi de FMI şi de Banca Mondială, 
plus prezumtivii investitori care ar 
accepta să rişte investind la noi, reprezintă 
o cârjă financiară suficientă pentru o 
relansare semnificativă a economiei 
noastre? Credem că nu trebuie ignorat 
faptul că peste 500 de miliarde de mărci 
germane se dovedesc o investiţie 
insuficientă pentru relansarea unei 
economii mult mai rentabile decât a 
noastră în trecut, cea a fostei RDG; oricât 
de optimişti am fi, nu putem crede că 
România va beneficia în următorul 
deceniu nici măcar de o zecime din ceea 
ce li s-a oferit germanilor din est. Oare 
alternativa (de fapt o non-alternativă) 
aleasă de guvernul nostru nu suferă de 
ignorarea unor posibile componente 
interne ale efortului social necesar pentru 
renaşterea economică dorită? 

3) Ne întrebăm cât de 
peremptorii au putut fi argumentele 
pentru impunerea unor condiții care se 
conturează din ce în ce mai clar ca 
draconice unei populaţii deja extenuate 





M RIU 


de bâlbâielile vinovate - şi, credem, 
adesea interesate - ale guvernării 
anterioare? A fost oare destul de profundă 
şi realistă analiza gradului de 
suportabilitate a acestei “unice alterna- 
tive”? S-a evaluat oare cu grijă posibilul 
impact al acestei reforme brutale asupra 
atitudinii oamenilor față de privatizare, 








GAIIV 


de mult-lăudata, ineluctabila economie 
de piață, de înghesuiala servilă spre o 
lume care nu pare a ne vrea şi care este ea 
însăşi conştientă de propriile ei crize? 
Trebuie oare să “avem neapărat şi noi 
faliții noştri”? Credem că este nedrept şi 
imprudent să le spunem oamenilor că de 
şapte ani tot consumă mai mult decât 
produc, în condiţiile furtului gigantic şi/ 
sau erorilor groteşti la care sunt martori 
neputincioşi, în condiţiile mizeriei din ce 
în ce mai adânci în care se zbat. 

4) Oare poate fi în vreun fel 
justificată sacrificarea unei recolte 
potenţial salvatoare de dragul unei 
consecvenţe temerare, probabil aplaudate 
de reprezentanții finanţei internaționale: 
de azi nu vom mai acorda credite 
direcționale, pereat mundus! Ne temem 
că acest soi de linearitate şi de obedienţă 
față de recomandările financiarilor sătui 
s-ar putea dovedi un act sinucigaş al 
puterii pe care am susținut-o şi încă o mai 
susţinem: credem cu toată convingerea 
că recolta acestui an trebuie salvată, 
asigurându-se creditarea necesară. 

5) Ca urmare a aplicării Legii 
Fondului Funciar, şi-au reconstituit sau 
constituit dreptul legitim de proprietate 
cam şase milioane de oameni. A rezultat 
o fărâmițare a proprietăţii agricole 
nedorită din mai multe puncte de vedere, 
amplu discutate şi argumentate. S-a 





anunţat constituirea unei piețe libere a 
pământului, care să faciliteze şi 
accelereze constituirea unor proprietăți 
mai întinse, economic viabile. In 
condiţiile de nerentabilitate generală a 
agriculturii, milioane de noi mici 
proprietari, mai ales cei ce locuiesc la 
oraşe (mulți dintre cei izgoniți cândva 
din sate cu brutalitatea cunoscută), se 
vor vedea obligaţi să-şi vândă pe mai 
nimic micile proprietăți abia 
redobândite. Cui le vor vinde? Cine vor 
fi profitorii acestui proces de constituire 
accelerată a fermelor capitaliste? Oare 
nu cumva tot “descurcăreţii” tranziţiei 
vor reprezenta majoritatea acestora? De 
identitatea victimelor aceluiaşi proces 
nu ne îndoim: vor fi, în majoritate, tot 
cei victimizaţi fără cruțare în ultima 
jumătate de secol. Oare fobia față de 
cooperative şi asociații trebuie 
întreținută şi în condiţiile existenţei 
dreptului ferm de proprietate şi a 
acordului real la asociere? Nu este oare 
firesc ca asociaţiile de toate felurile să 
fie încurajate, cel puțin până când preţul 
azi derizoriu al pământului se va 
normaliza datorită unei creşteri, 
separate, a rentabilității agriculturii? 
Asociaţiile pot fi (artrebui să fie) institu- 
ţii de protejare a micilor proprietari, de 
apărare în faţa unei noi tentative de 
expropriere brutală, de această dată cu 
instrumentarul liberalismului sălbatic, 
necenzurat de nici un rudiment de 
omenie. (Mărturisim că ne-a indignat 
satisfacția şi aroganța cu care un 
ministru arătos şi spilcuit anunţa 
triumfător că în atâtea feluri amărâtul 
țăran român va fi în curând constrâns să 
concureze fără protecţie cu 
ultraînzestrații fermieri din vest). Care 
va fi oare opțiunea politică a milioanelor 
de proletari agricoli pe care asemenea 
măsuri îi vor crea? 

(va urma) 


Prof. Fred NĂDĂBAN 


P.S. Aflăm cu bucurie că Preşedintele 
țării a intervenit salutar pentru 
finanţarea campaniei de primăvară şi 
că guvernul pare a se dovedi destul de 
flexibil pentru a corecta măcar această 
componentă a politicii agricole. 


mm DIE LAVORBE LA FAPTE... III 


La începutul Postului Mare din acest an, Prea Fericitul Părinte Teoctist, 
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a lansatun apel la “reconciliere” între majoritatea 
ortodoxă şi minoritatea greco-catolică din România. 

Desigur, principial, demersul trebuie salutat; dincolo de imperativul ecumenic, 
care constituie esența eternă â învățăturii lui Hristos, perioada grea pe care o traversăm 
reclamă mai mult ca niciodată o unitate internă, morală şi socială, a lumii româneşti. 

Problema este alta: în ce măsură “reconcilierea” invocată, şi de o parte şi de 
cealaltă, depăşeşte stadiul retoric şi conjunctural? Nu este greu să se lanseze “apeluri”; 
ultima jumătate de veac a cunoscut o adevărată inflație de astfel de “apeluri”, în toate 
sferele vieții publice, Se ridică întrebarea: sunt cele două tabere pregătite /ăuntric să 
rezolve acest impas istoric şi duhovnicesc? Sau, altfel spus: există voința reală şi lucidă 
de soluționare a acestui conflict de multă vreme radicalizat? 

Noi suntem, dintr-o experiență recentă, destul de speriaţi de cuvântul 
“reconciliere”, pe care puterea neocomunistă l-a uzat demagogic, până mai ieri, 
săvârșind la adăpostul lui cele mai reprobabile abuzuri... 

Adevărata împăcare trebuie să crească organic în sufletele credincioşilor 
(altminteri români cu toţii), sub dreapta călăuzire a preoților şi ierarhilor respectivi. Or, 
constatăm că, “în teritoriu”, duhul învrăjbirii este mai degrabă întreținut decât atenuat 
de cei responsabili, atât dintr-o tabără cât şi din cealaltă. Mai ales în Ardeal, tensiunea 
este în creştere, iar disensiunile religioase se intersecteză alarmant cu anumite neînțelegeri 


politice şi chiar etnice. În aceste condiţii, se iscă bănuiala că una se vorbeşte şi alta se 
face, şi că totul devine, până la urmă, o sterilă zarvă a cuvintelor, răspunzând doar unor 
interese conjuncturale. Românul, circumspect din pricina prea multelor amăgiri tragice 
prin care a trecut de-a lungul vremii, nu poate scăpa de impresia că recentul demers 
patriarhal vine mai degrabă pe linia concesiilor politice pentru câştigarea bunăvoinţei 
Occidentului (ducând, în ultima vreme, la un cumul de umilințe naţionale, cu 
imprevizibile consecințe în viitor) decât pe linia autenticei responsabilități religioase, 
Pentru a deveni cu adevărat convingător şi operativ, demersul patriarhal 
trebuie dublat de schițarea unui cadru precis al “reconcilierii” preconizate (cât? cum? 
de unde? de când?), flexibil şi realist, precum şi de acțiuni concrete în acest sens 
(iniţiative comune de combatere a forțelor anti-creştine sau pseudo-creştine, întâlniri 
bilaterale la toate nivelurile, soluționarea problemei spinoase a lăcaşurilor de cult etc). 
Dacă ideea unei uniri efective a Bisericii nu mai poate fi astăzi, după o mie de 
ani de dezvoltări specifice, decât o utopie aproape naivă, ideea unităţii lor împotriva 
duşmanilor comuni, precum şi a propriilor inerții şi prejudecăţi, se arată deopotrivă 
posibilă şi necesară, 
Această unitate, exprimată în acțiuni concrete, iar nu în vorbe rotunde, arputea 
[i temeiul adevăratei “reconcilieri”, cu care suntem datori nu atât oamenilor, cât lui 
Dumnezeu, 
Vasile A. MARIAN 











RE sera rotii tea a DST 0 
FUS IRT 7 APT ee 
î* 4 în ea i 





De la stânga 
la dreapta: 


Mircea Eliade, 
Christinel Eliade 
& 

Paul 
Barbăneagră 












S DS 


__ PAUL BARBĂNEAGRĂ: .. na 
INTRE TRADIȚIE ȘI TRAGEDIA 
LUMII MODERNE 


Născut în 1929 la Isaccea, d-l Paul Barbăneaoră alegea calea exilului în 1963 (“Eu am 
plecat nu pentru că îmi era frică de foame, cum îşi închipuie imbecili ăia care susțin că noi 
am plecat în exil ca să nu mâncăm soia; am plecat pentru că mi-era teamă că voi fi obligat să 
fac rău altora. Să-i denunț, să-i bag la puşcărie...”). Stabilit în Franţa, ajunge în scurtă vreme 
un maestru recunoscut al filmului documentar (de fapt, un mărturisitor prin imagine al 
valorilor spirituale ale Tradiţiei, un iscoditor subtil al sensurilor originare, prefăcând 
obiectivul cinematografic în smerit organ de receptare a Absolutului), mai ales prin ciclul 
închinat geografiei şi arhitecturii sacre (“Căci ideea de Ierusalim Ceresc, care e prezentă în 
religia noastră, se regăseşte, într-un fel sau altul, în toate religiile, în toate civilizațiile; adică, 
adevărata societate era realizată într-un spaţiu care copia o cetate ideală din cer, dar nu pentru 
a ridica pietre în spiritul acela, ci pentru a face să trăiască această geografie sacră a Oraşului, 
care era orientată — adică îşi amintea tot timpul ideile de origine-— şi care reuşea să structureze, 
să împlinească omul, prin ritualuri legate de această curgere liturgică a anului...”), de care se 
leagă organic şi faimosul documentar despre Mircea Eliade (“Nimeni nu poate să aibă 
pretenția că l-a traversat pe Eliade şi l-a înţeles. Filmul meu a fost suspectat că ar fi vrut 
să-l prezinte pe Eliade. Nu e adevărat. Filmul meu nu e decât o invitație modestă la a-l iubi, 
la a-l respecta pe Eliade...”). | e 

Pasiunea pentu film se imbină deci, în mod constant, cu aceea nutrită față de “studiile 
tradiționale”, D-l Paul Barbăneagră îşi mărturiseşte mai ales doi maeştri spirituali: Mircea 
Eliade şi Rene Guenon. Pe urmele şi sub îndrumarea lor (directă sau indirectă), porneşte în 
căutarea “originilor” şi “sensurilor”, înfruntând şi deconspirând “criza lumii moderne”. 
Franța smintelilor stângiste (“Pasiunea oarbă pe care am avut-o noi, românii, pentru- Franța 
nu ne-a mai permis să gândim critic, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Tot 
ce venea de la Paris era perfect. Nu ne-am dat seama că între timp Franța, în spiritul post- 
voltairianismului, prin Jules Ferry şi Cremieux, se angajase într-un proces de alienare, pot să 
spun chiar de sinucidere intelectuală şi spirituală. Eugen Ionescu a provocat acum câțiva ani, 
la Paris, un adevărat scandal, scriind, într-un mic articol din Le Figaro, că Franțanu a mai avut 
intelectuali autentici începând cu secolul al XVIII-lea...) este refuzată principial, în numele 
“Franței reacționare” (““O Franță care, cu eforturi disperate, a încercat în ultimele secole să 
păstreze vii în cetate adevărurile revelate şi care merită să fie mai bine cunoscută azi în 
România. Ea «se întinde» între Saint Bemard şi Gustave Thibon, trecând prin Pascal, Joseph 

de Maistre, De Bonald, Chateaubriand, Bemanos...”). Se mişcă în cercurile dreptei franceze 
tradiționale şi se implică direct în promovarea guenonismului (a se vedea, bunăoară, volumul 
omagial Rene Guenon: 1886-1951. Colloque du Centenaire — Domus Medica, editat sub 
deviza “Humanisme & Tradition”, la Editura “Le Cercle de Lumitre”, în 1993, şi care se 
deschide cu un Avant propos de Paul Barba-Negra). 

Întors în România după 34 de ani (“... pentru că în puţinii ani care mi-au mai rămas de 
trăit aș vrea să particip la viața neamului meu, participare care mi-a fost interzisă vreme de 
34 de ani...), aduce cu sine mesajul dreptei europene, căreia îi găseşte puncte de întâlnire şi 
osmoză cu dreapta creştină românească, înțelegând prin dreapta nu doar o simplă orientare 
politică şi ideologică (de altfel compromisă de excesele paranoice ale hitlerismului), ci modul 
tradițional de raportare la lumea lui Dumnezeu, la rânduielile eteme (“Să nu confundăm 
«dreapta politică», măruntă zvârcolire ideologică, cu rememorarea liturgică a principiilor 
revelate, care trebuie să constituie principala preocupare a adevăratei drepte. Această dreaptă 
— dreaptă pentru căse opune substanțial, adică reacționează, alienărilor şi utopiilor progresiste 
— poate fi numită, pe drept cuvânt, reacțiune”, în sensul pur Şi sănătos al cuvântului). 

Încrezător în primenirea politică adusă de alegerile din toamna trecută, dar mai ales în 
destinul cultural al românilor (“... trebuie să impunem în Occident 0 imagine nobilă şi 
adevărată a neamului nostru, şi cred că nu o putem face, deocamdată, nici prin mijloace 
economice, nici politice, ci mai cu seamă prin ceea ce constituie adevărata noastră bogăţie, 
adică identitatea noastră culturală“), domnia-sa a fost nutmit de curând consilier în Ministerul 
Culturii de la Bucureşti, năzuind, printre altele, crearea “unei punți între Bucureşti şi Paris”, 
pe care să nu mai circule însă doar “cuiele ruginite ale stângii franțuzeşti” şi mimetismele 
dâmboviţene, ci adevăratele valori tradiționale ale celor două popoare europene, adevărata 
identitate a Franţei şi adevărata identitate a României, prea îndelungă vreme “marginalizate 
și sabotate”, Altfel spus; “Memoria” Franței şi a României împotriva vinovatelor și 
pierzătoarelor “uitări”,,, j 

Să-i dorim succes în această îndrăzneață luptă cu vremurile şi cu prejudecățile, sperând, 
alături de domnia-sa, că, dacă un destin tragic ne urmăreşte totuși (“,.. criza lumii modeme 
ne-a adus în situaţia în care orice am face iese rău,..”), vom dovedi mhcar rectitudinea și 
înțelepciunea de a alege răul cel mai mic: o “europenizare” în spiritul lui Bach şi Goethe, lar 
nuo'“'californizare” în spiritul lui Michael Jackson! Într-o lume bântuită de mania“integrărilor” 








PUNCTE CARDINALE 


Aprilie '97 NR. 4/76 PAG. 3 





forțate şi nivelatoare, să ne păstrăm un rest de identitate înaintea lui Dumnezeu, căci “această 
curbă a decăderii, ca şi Soarele care asfințeşte, anunță nu moartea definitivă, ci doar intrarea 
într-o «eclipsă», pentru a renaşte după aceea”, | 

(Am folosit în prezentarea de față, pe lângă alte informații, fragmente din interviurile 
acordate de d-I Paul Barbăneagră d-lor Cristian Bădiliță— “Cele două Franţe”, în revista Hyperion. 
Caiete botoşănene, nr. 3-4/1996, pp. 43-48 — şi Mihai Creangă — “Europenism şi identitate 
națională“, în cotidianul România liberă de sâmbătă 5 aprilie 1997, p. 18) | 


-- 


20 


TEODOR BACONSKY: 
DIMENSIUNEA POLITICĂ A ORTODOXIEI 


D-l Teodor Baconsky, noul redactor-şefal Departamentului “Viața spirituală” 
de la Televiziunea Română, titular al paginii — “Din polul plus” — rezervate 
problematicii religioase de către revista “Dilema” (unde a tratat în mai multe rânduri 
problema raporturilor dintre religie şi politică, în fond dintre ordinea eternă a Spiritului 
şi ordinea tranzitorie a Lumii), autorul recentului volum Jacob şi îngerul. 45 de ipostaze 
ale faptului religios (care include, în secțiunea intitulată /mperium et sacerdotium, 
eseuri precum “Biserica şi Cezarul”, “Crucea democrației” sau “Cerul societății 
deschise”), a ținut de curând (marţi 8 aprilie 1997, în incinta Academiei de Studii 
Economice) o utilă şi pertinentă conferință despre Ortodoxismul politic, sub egida 
Societății Academice din România, în cadrul seriei “Doctrine politice” (program de 
conferinţe anticipând un viitor volum colectiv pe această temă). 

Pornind de la urmele destul de vagi de teologie politică din Noul Testament 
(constituind, în pofida puţinătății lor, “temeiul oricărei ortocrații”), mai ales de la o 
analiză a noțiunii de basileia (“domnie”; “regalitate”; “impărăţie”), ale cărei sensuri 
fluctuează între “aici” şi “dincolo”, între “veşnicie” şi “veac”, sugerând tainica lor 
unitate în Hristos, dar şi complexa lor “dialectică” istorică (schițată de Sfântul Apostol 
Pavel şi ulterior adâncită de Fericitul Augustin), conferenţiarul a făcut un excurs sumar 
prin teologia politică a Bisericii creştine, de la fundamentele ei patristice, evocând 
diferitele ipostaze istorice ale relaţiei Biserică-Stat (teocrația imperială bizantină, papo- 
cezarismul sau cezaro-papismul Occidentului etc.) şi ajungând până la dificilele 
“provocări” ale modernității. Expunerea s-a focalizat apoi asupra ariei ortodoxe, greu 
încercate în ultimele veacuri, evidențiind atât poziţiile juste ale Ortodoxiei şi contribuţia 
ei organică în privinţa devenirii istorice a popoarelor răsăritene, dar amendând şi 
anumite tendințe de *politizare a Ortodoxiei” (uneori atingând “gravitatea ereziei”, ca 
în cazul aşa-numitului filetism). In general, aşa cum ne-o arată mai ales cazul Rusiei 
pravoslavnice, Ortodoxia (structurată administrativ în Biserici naționale autocefale) 
are a se feri de ispitele “etnocentrismului mesianic” (teoretizate de panslavişti şi 
resimțite de Dostoievski însuşi). În ce priveşte contemporaneitatea, Bisericile Ortodoxe 
trebuie să-și limpezească drumul, după încercarea-limită pe care a constituit-o, pentru 
cele mai multe dintre ele, teroarea comunistă. Se resimte tot mai acut, ne încredințează 
d-l Baconsky, nevoia unui mereu amânat sinod panortodox, pentru a se adopta o 
atitudine unitară, autorizată şi consecventă față de problemele insolite ale actualității, 
în fața cărora Tradiţia tace. 

Problemele Ortodoxiei româneşti sunt, în mare, aceleaşi cu problemele 
generale ale lumii ortodoxe. Trebuie găsită calea depăşirii anumitor inerții şi mai ales 
soluțiile concrete ale armonizării Bisericii (instituție tradițională şi ierarhică) cu 
statalitatea democratică (progresistă şi egalitară), Acuzația de “fundamentalism” adusă 
Bisericii Ortodoxe Române (ca şi Ortodoxiei în genere) este calificată de d-l Baconsky 
drept absurdă; o Religie sau o Biserică nu-şi poate renega fundamentele, pentru a 
răspunde capriciilor ideologice ale momentului! Desigur, anumite excese — care nu 
sunt ale'Bisericii, ci ale unor membri ai ei în particular, clerici sau mireni — trebuie» 
amendate şi evitate, în spiritul adevăratului ecumenism (aici a fost atinsă şi problema 
raporturilor cu greco-catolicismul şi romano-catolicismul, dar şi aceea a reacțiilor față 
de expansionismul anumitor grupări sectare). “Naționalismul eclesiastic” sau 
“protocronismul ortodoxist”, dacă există, nu reprezintă nicidecum o linie oficială a 
Bisericii, ci cel mult consecința incontrolabilă a unor neîmpliniri sau complexe istorice, 
ce trebuie abordate cu onestitate şi realism. Nici un credincios nutrebuie să uite —aspect 
asupra căruia conferențiarul a ținut să insiste — că Biserica începe, într-un fel, de la 
fiecare dintre noi, Biserica nu se confundă cu ierarhia ei, nici cu rețeaua ei clericală, ci 
reprezintă o comunitate de viață'duhovnicească văzută şi nevăzută, care ne implică pe 
toţi. Ceea ce reproşăm adesea “Bisericii” ar trebui să ne reproşăm mai întâi nouă înşine, 
ca mădulare responsabile ale ei. 

Diferenţa dintre “Ortodoxie” şi “ortodoxism” a fost doar în treacăt sugerată. 
Nu s-a abordat în nici un fel problema ortodoxismului legionar (acesta va face obiectul 
unei conferinţe viitoare, programate pe 4 mai şi rezervate de organizatori unui adversar 
notoriu al ideilor naţionale şi creştine: Dan Pavel!), nici a altor teorii sau proiecte 
“ortodox-etnocratice” ale perioadei interbelice. O idee ce merită reținută (şi poate 
dezvoltată cu o altă ocazie) este aceea că omul creştin nu poate depăşi până la capăt 
contradicția dintre “spiritual” şi “secular” decât prin “jertfa de sine” (măsura supremă 
a împlinirii creştine a “dreptății”, 

În încheiere, a avut loc un dialog cu sala (asistenţa a fost alcătuită mai ales din 
tineret universitar), dialog marcat de contrastul nefericit între banalitatea sau obscuritatea 
întrebărilor şi fineţea sau verva răspunsurilor... Conferențiari am mai avea; public ne 


mai trebuie! 

















PAG.4 NR: 4/76 Aprilie '97 


pt ŞI 
a 


a 
teal 









43 


VIN AJUNUL UNUI SCONTAT EVENIMENT EDITORIAL 









i 
AR 3 TAI =, A 

Ra E: AR SR a ARĂ 
Pepe A sI 

Lt 7 

p* “ I d "a pe i d 

See za Ta pt e tac] | 

Ape i a ae Ia a aci 
eo cit pa e 3 să lea 

PRET MERE Tai MPR, 


RD, i 
e mil în a 


spiona ate das La sa 00 za i 
Lafe 3 35 PR e ATi s ada drila DA DIai de e aPaa i 


Despre dimensiunile legendare ale personalității 
lui Nae Ionescu (1890-1940) s-a scris în nenumărate 
rânduri în paginile revistei noastre. De data aceasta ne 
propunem să schițăm, în ajunul unui eveniment editorial 
pe care-l vom preciza spre sfârşitul acestui articol, stadiul 
pe care l-a atins editarea textelor provenite de la ilustrul 
profesor, fie că este vorba de pagini scrise de mâna sa, fie 
că este vorba de.cursuri sau conferinţe stenografiate de 
discipoli şi admiratori. 

In timpul vieții sale, Nae Ionescu nu a publicat 
decât un singur volum, a cărui inițiativă şi îngrijire a 
aparținut discipolului şi mai târziu asistentului său, Mircea 
Eliade, este vorba de o culegere de articole politice scrise 
între 1926 şi 1933, apărută în 1937, la Ed. Cultura 
Naţională, sub titlul Roza vânturilor (cu o scurtă prefaţă 
a autorului şi cu o mai amplă postfață a îngrijitorului 
ediției). Intr-un volum colectiv al Institutului Social Român 
(Doctrinele partidelor politice, Ed. Cultura Naţională, 
Bucureşti, 1924) îi mai apăruse (pp. 173-185) conferința 
despre Sindicalism (rostită în 1923). La acestea se adăugau 
câteva prefețe sau introduceri la volumele altora (cea mai 
faimoasă rămânând prefața la romanul De două mii de ani 
al lui Mihail Sebastian, amplu dezbătută în epocă; v. şi 
ediția de la Humanitas, din 1990, cuprinzând De două mii 
de ani... şi Cum am devenit huligan, unde textul lui Nae 
Ionescu figurează între pp. 7-25). ! 

După „moartea sa (survenită la 15 martie 1940, 
când nu împlinise încă 50 de ani), s-a constituit. un 
"Comitet pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu”, alcătuit 
din foşti studenţi şi colaboratori ai profesorului (Constantin 
Floru, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, ce-au 
beneficiat şi de sprijinul altora: D. C. Amzăr, Vasile 
Băncilă, Virgil Bogdan, Alice Botez, Cella Dona, Ştefan 
Teodorescu etc,), sub coordonarea academicianului Octav 
Onicescu. Acest comitet a editat patru cursuri celebre: 
Istoria logicei (1941, cu un memorabil portret al lui Nae 
lonescu scris de Vasile Băncilă şi cu o introducere 
colectivă, în care ni se oferă — pp. XXI-XXIV -— un 
inventar aproape complet şi destul de riguros “clasificat” 
al operei profesorului, însumând acolo 53 de titluri), 

Metafizică — | (1942; este vorba de cursul despre 
“Cunoaşterea imediată“, ţinut în 1928-29), Logica 
generală (1943) şi Metafizica — UI (1944; este vorba de 
cursul despre “Cunoaşterea mediată“, ținut în 1929-30), 
In “Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte — II, 
1943” (Ed. Bucovina — |. E. Torouţiu, Bucureşti, 1944, 
pp: 1-52) vedea luminatiparului teza de doctorat (în limba 
germană) susținută de Nae Ionescu la Universitatea din 
Munchen, la 3 aprilie 1919 (Die Logistik als Versuch 
einer neuer Begriindung der Mathematik). 

Instaurarea regimului comunista stopat publicarea 
şi circulația în țară a scrierilor lui Nae Ionescu (considerat, 
din perspectiva noii ideologii oficiale, unul dintre capii 


La 





PUNCTE CARDINALE 


“reacționarismului” interbelic românesc). În aceste decenii 
funeste, profesorului i-au fost reeditate anastatic în 
Occident, prin strădania românilor din Exil (mai ales a 
unor editori precum lon Dumitru, loan Cuşa, Traian 
Golea, G. Pişcoci-Dănescu etc.), volumul Roza vânturilor 
şi cursurile de Logică şi Metafizică editate în perioada 
1941-1944. Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu i-au scos, la 
Freiburg, în 1951, o selecţie de texte, subtitlul Convorbiri. 
La Wiesbaden, în 1957, D.C. Amzărrealiza o bună ediţie, 
inteligent structurată şi erudit adnotată, a articolelor 
naeionesciene pe teme religioase, sub titlul Indreptar 
ortodox. Constantin Papanace reunea într-un volumaş, 
sub titlul Fenomenul legionar, patru conferinţe ţinute de 
Nae lonescu în lagărul pentru legionari de la Miercurea 
Ciuc (mai 1938), destul de îndoielnic înregistrate, pe care 
le, însoțea cu un. cuvânt introductiv şi cu un epilog 
comemorativ (“Semnificaţia jertfei Profesorului Nae 
Ionescu”); era publicaţia cu nr. 17 din seria “Biblioteca 
Verde” (Editura “Armatolii”, Cetatea Eternă [Roma], 
1963). 

Din 1990, reîncepe editarea sau reeditarea lui Nae 
Ionescu în România. Ultimii şapte ani constituie perioada 
cea mai prolifică, sub aspect editorial, a destinului său 
postum. Cele mai multe titluri au apărut la editurile 
Humanitas şi Anastasia, avându-i ca îngrijitori pe d-l 
Marin Diaconu şi pe d-na Dora Mezdrea. Dacă însă 
Editura Humanitas a avut în vedere mai ales reeditarea 
unor titluri consacrate, Editura Anastasia s-a orientat spre 
textele inedite (puse la dispoziţie mai cu seamă de d-na 
Anca Irina lonescu, nepoata lui Nae Ionescu). 

Inceputul — destul de modest — l-a făcut 
controversatul Dan Zamfirescu, încă din vara lui 1990, 
reeditând anastatic volumul Roza vânturilor, căruia i-a 
adăugat o prefață personală (“La început de drum”). 

A urmat seria de la Humanitas: Curs de metafizică 
(1991 şi 1995; ediţie îngrijită de Marin Diaconu, 
cuprinzând cele două cursuri de metafizică editate inițial 
în 1942 şi 1944), apoi Cursul de logică şi Cursul de 
istoria logicii (ambele apărute în 1993, sub aceeaşi 
îngrijire), se adaugă, în 1994, volumaşul Grafologia. 
Scrisul şi omul (ed.' M. Diaconu, având în Addenda 
interesantul eseu al lui Gh. Geană, “Scris și personalitațe”), 
care conţine micul studiu ce a dat şi titlul ediţiei 
(reproducerea unei broşuri aproape uitate, publicate sub 
pseudonimul Nemo, în.1926) şi articolul “Puţină 
grafologie” (ce apăruse în 1924, în “Ideea Europeană"). 
Se cuvine menţionat că tot la Humanitas, în 1992, a apărut 
ŞI singura carte serioasă despre Nae Ionescu scrisă până 
azi; Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am 
cunoscul (ed. îngrijită de Alexandru Badea). 

In 1993, la Editura Fundaţiei Culturale Române, a 
apărut volumul Neliniştea metafizică (îngrijit de acelaşi 
M. Diaconu), cuprinzând şi prima versiune românească 
(realizată de acad. Alexandru Surdu) a tezei de doctorat a 
lui Nae lonescu, Logistica — Incercare a unei noi 
fundamentări a matematicii (iar nu a “metafizicii”, cum, 
dintr-o gravă eroare, figurează la începutul volumului şi 
la Cuprins!). Restul textelor antologate se țin destul de 
greu la un loc, volumul în ansamblu rămânând 
neconvingător. 

Tot în 1993, Biblioteca Apostrof (editură clujeană) 

scoate prima ediţie (îngrijită de Marta Petreu) a cursului 
de filosofia religiei ținut de Nae Ionescu în 1925 (textul 
mai apăruse, în serial, slab îngrijit de George Gibescu, în 
revista “Viața Românească", de la Nr. 35/1990 până la Nr. 
711991); volumul, purtând titlul editorial Prelegeri de 
filosofia religiei, a cunoscut deja o a doua ediţie, în ciuda 
—— faptului că îngrijitoarea s-a 
“| transformat ulterior într-o 
aprigă adversară a faimosului 
profesor, pe care a căutat, mai 
ales în paginile “României 
literare” (Nr. 49-50/1994 şi 
urm.), să-l scoată dreptun ieftin 
plagiator! Oricum, volumul de 
la Cluj a deschis seria cursurilor 
inedite, editate direct după 
stenograme, serie ce va întregi 
treptat profilul spiritual, cultural 
şi pedagogic al autorului. 

Cât priveşte broşura 
Fenomenul legionar (Antet 
X X-Press, Bucureşti, 1993), ea 
reproduce ediţia lui C, Papanace 
din 1963 (inclusă şi în volumul 
Istoria Mişcării Legionare 
scrisă de un legionar [este vorba 
de cartea preotului Ştefan 


— med = ' 

re RUA 

png aşi i Depier 
ST 4 Pa, A 


Ip e det 
ie 



















ES 


RIA II, 
î = pes - 
So LE E ICI RAE: 
A NI ra d.e LI A Re PIE MEA PR AR 


Palaghiţă, Garda de Fier spre reimvierea României, 
precedată de o Cronologie legionară], îngrijit de 
Alexandru V. Diţă, cu o prefață de Dan Zamfirescu, Ed. 
Roza Vânturilor, Bucureşti, 1993; conferințele lui Nae 
Ionescu — pp. 350-362 — constituie un fel de anexă). 

La laşi, Editura Timpul (colaborând cu publicistul 
Dan Ciachir, mare “năist” şi autor al unei cărți intitulate 
Gânduri despre Nae Ionescu, Institutul European, laşi, 
1994) a încropit două volume de publicistică, orientându- 

se mai ales spre texte anterioare sau ulterioare perioadei 
1926-1933, pe care o acoperise Mircea Eliade,în Roza 
vânturilor: primul, intitulat Suferinţa rasei albe, a apărut 
în 1994, iar al doilea, intitulat Intre filosofie şi ziaristică, 
a apărut în 1996. 

» Anul 1996 este marcat de apariția a trei cursuri 
inedite ale lui Nae lonescu la Editura Anastasia. Primul 
(în colecția “Elita interbelică”) este Curs de istoria 
metafizicii (ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dora 
Mezdrea, cu o substanțială introducere — “Nae Ionescu = 
filosof”, pp. 7-92 —de Ştefan Voinescu), datând din 1930- 
31. Celelalte două (ambele în colecția “Filosofia creştină”, 
ambele datând din 1925-26 şi ambele remarcabil editate 
de Dora Mezdrea) sunt Problema mântuirii [în textul 
litografiat: salvării] în “Faust” al lui Goethe (având drept 
prefaţă eseul “Criza moralei creştine” de Mircea 
Vulcănescu) şi Teoria cunoștinței (volum deschis de 
studiul înrudit al lui Octav Onicescu, “Filosofia 
ştiinţifică”), . 

Aceeaşi Dora Mezdrea (devenită astăzi cea mai 
competentă editoare a operelor inediteale lui Nae Ionescu) 
a definitivat de curând o monumentală ediţie (de aproape 
o mie de pagini) a corespondenţei dintre Nae Ionescu şi 
soțiasa, Elena-Margareta Fotino, acoperind o perioadă de 
un sfert de veac (1911-1935). În curs de apariţie la Editura 
Anastasia, ediția, cu un bogat aparat critic şi istoric (ce 
contribuie nu doar la cunoaşterea aprofundată — şi deloc 
lipsită de surprize! — a omului Nae lonescu, ci şi a lumii 
româneşti interbelice), ilustrată cu facsimile şi fotografii 
inedite, constituie evenimentul editorial la care ne refeream 
la începutul acestei expuneri. Probabil că ediția, în două 
volume, va ieşi de sub tipar în preajma Sfintelor Paşti 
(marcând, totodată, titlul cu numărul o sută al Editurii 
Anastasia), 

Recapitulând, avem editate până acum teza de 
doctorat a lui Nae Ionescu (în germană Şi română), opt 
dintre cursurile sale universitare (pe teme de logică, teoria 
cunoaşterii, metatizică şi filosofia religiei), cele mai 
cunoscute dintre conferințele sale extra-universitare (pe 
teme politice sau culturale), aproape întreaga sa publicistică 
identificată (a publicat şi multe texte nesemnate sau. 
semnate cu Varii pseudonime) şi, foarte curând, o parte 
însemnată a vastei sale corespondențe. Ceea ce înseamnă 
cam 70% din totalul operelor păstrate. 

„Poate că toţi aceşti paşi importanţi în editarea 
operei lui Nae lonescu şi în dezvăluirea fascinantei sale 
biografii (în Care, adeseori, realitatea necunoscută 
covârşeşte /egenda curentă!) vor grăbi realizarea marilor 
sinteze cu privire la viaţa şi gândirea sa, ce au marcat 
profund o întreagă epocă de spiritualitate şi de “aventură“ 
românească... 


Adolf VASILESCU 












„JUNEI 


PERSONALIEAŢI 
EXEMPLARE 


Vasile Băncilă (1897-1979) a 
fost una dintre marile figuri culturale ale 
perioadei interbelice. Ne apare cu atât mai 
surprinzător faptul că, spre deosebire de 
mulți dintre contemporanii săi, la care 
poate fi raportat fără complexe, acest 
strălucit eseist este astăzi aproape ignorat 
de publicul mai larg, ba chiar şi de o mare 
parte a admiratorilor actuali ai 
tradiționalismului şi ortodoxismului dintre 
cele două războaie. Comparat, bunăoară, 
cu un Mircea Vulcănescu (cu care are 
atâtea afinități spirituale şi față de a cărui 
operănu este cu nimic mai prejos), destinul 
său postum se arată mult mai anevoios, 
deşi cărțile i-au fost reeditate în egală 
măsură. Se pare că, în conştiinţa mai 
limpede sau mai obscură a posterității, pe 
Mircea Vulcănescu îl impune mai 
pregnant nu atât valoarea intrinsecă a 
operei, cât biografia mai spectaculoasă“, 
încununată tragic de moartea sa în detenţie, 
cu acele memorabile vorbe din urmă, 
covârşind tot ce scrisese sau săvârşise mai 
înainte: “Să nu ne răzbunaţi!”... Vasile 
Băncilă are o biografie să-i zicem mai 
discretă, fără vreo aură de legendă; de 
aici, într-o lume grăbită şi adeseori 
superficială, un interes mai mic în jurul 
numelui său şi, în consecință, mai puţini 
cititori efectivi. Căci acesta este nodul 
problemei: deşi reeditat în mare măsură, 
inclusiv cu textele lui cele mai 
reprezentative (în frunte cu amplul eseu 
Lucian Blaga, energie românească, până 
acum cea mai profundă analiză a 
coordonatelor etnice ale blagianismului, 
pe fondul unei îndrăznețe filosofii a 
spiritului românesc), Vasile Băncilă nu a 
ajuns să fie citit cu atenţie şi răbdare; dacă 
ar fi (fost) citit astfel (şi nu doarca “exeget” 
al lui Blaga!), altul ar fi (fost) locul ocupat 
de el în conştiinţa noastră publică. O 
lectură onestă şi avizată va descoperi 















































De câte ori il citesc, stilul lui mi se pare 
CUL Li Caii IP II TE Cca Tir 
incât imi amintesc de foate mirodeniile tari 
CL E ed DTI Ntie it  rtiTure 
părintești de odinioară, În serisul lui 
Bâncilă e busuioc şi cimbru și mușcate, 
IL uită cuiul iritatii) 
nealumbicate, indcă vin direct din 
pâmântul unei profunde onesitâți 

Că a Uli A Rila Bic IririratiTI 
Ci Cati B 


Nichifor Crainic 


negreşit, în opera lui destul de întinsă şi de 
diversă, reperele unei filosofii creştine încă 
foarte actuale, întemeiate nu doar pe o 
erudiție discretă, dar imensă, ci şi pe o 
remarcabilă capacitate de observaţie şi 
analizăa fenomenelor sociale sau spirituale, 
totul într-un stil seducător şi limpede în 
acelaşi timp, în care ascuțimea gândului, 
adâncimea intuiţiei, relevanţa termenilor şi 
forța sugestivă a metaforei setopesc laolaltă, 
amintindu-ne că eseul poate fi, în ceasurile 
lui de graţie, punct de convergență a tuturor 
virtuților cognitive sau creatoare ale culturii. 

În eseistul Vasile Băncilă coexistă 
convingător filosoful, teologul, psihologul, 
pedagogul, sociologul şi literatul. Gândirea 
sa este subtil subsumată credinței, cu o 
ortodoxie neostentativă, capabilă să se 
deschidă spre tot şi spre toate fără a-şi 
pierde temeiurile, împlinindu-se organic la 
răscrucea dintre religie şi cultură, tradiţie şi 
modernitate, național şi universal. Toate 
acestea fac din Vasile Băncilă un personaj 
cultural exemplar, altoit pe o vie conştiinţă 
românească şi creştină. 

De data aceasta, nu o viață 
fascinantă ne provoacă la cunoşterea operei, 
ci o operă fascinantă ne trimite spre taina 
unei vieți deo rodnică modestie, în căutarea 
omului ireproşabil care a fost Vasile Băncilă. 
Un om care a trăit intens măreţia şi declinul 
generaţiei sale, pe care “teroarea istoriei” 
nu l-a putut anula şi nici înjosi şi pe care 
acum, la 100 de ani de la naşterea şi la 18 ani 
de la moartea sa, s-ar cuveni să-l reîntâlnim 
esenţial, fie în ce el a scris despre alţii, fie în 
ce alții au scris despre el. Vasile Băncilă a 
reuşit să întruchipeze în sine, precum sfinții 
de odinioară, omul creştin pe care l-a năzuit 
şi despre care a mărturisit, devenind, pentru 
noile generaţii româneşti, un model ce nu 
aşteaptă — în seceta de modele autentice a 
lumii de azi — decât să fie descoperit şi 
valorificat până la capăt. 

Brăilean, ca şi Nae lonescu, Vasile 
Băncilă va fi unul dintre primii discipoli ai 
acestuia (în 1940, la moartea profesorului, 
îi va face un portret memorabil, care va fi 
publicat în fruntea /storiei logicei din 1941, 
rămânând până astăzi unul dintre cele mai 
profunde texte despre personalitatea şi 
gândirea lui Nae lonescu). Ca vârstă, Vasile 
Băncilă este mai apropiat de marii dascăli 
ai “noii generaţii” (Nichifor Crainic, n. 
1889, Nae lonescu, n, 1890; Lucian Blaga, 
n. 1895) decât de elevii acestora (Mircea 
Eliade, n. 1907; Constantin Noica, n. 1909; 
Emil Cioran, n. 1911 etc.), Printre marii săi 
prieteni, se numără, în afara lui Nae lonescu, 
un Nichifor Crainic, un Al. Busuioceanu, 
un Bazil Munteanu, un Lucian Blaga, un 
lon Chinezu, un Grigore Nandriş, un 
Gheorghe Anghel etc. Licenţiat în Filosofie 
(studiile urmate la Bucureşti sunt completate 
cu o specializare la Paris), îşi începe bogata 
activitate publicistică în 1924 (desfăşurată 
paralel cu activitatea didactică: la Şcoala 
Normală de Băieți din Brăila, iar apoi din 
București, la Liceul “Mihai Viteazu” şi la 
clasa Marelui Voievod de Alba lulia — 
Regele Mihai 1), Este unul dintre 


PUNCTE CARDINALE 
REDESCOPERIREA 






97 79 NIZ: [ei 197| 


colaboratorii constanţi ai “Gândirii” şi, 
alături de Nichifor Crainic, principal 
teoretician al “gândirismului” (cu o viziune 
culturală mai nuanțată decât cea a autorului 
Nostalgiei Paradisului). Colaborează însă 
la numeroase alte publicaţii ale epocii: 
“Gând românesc”, “Ideea Europeană“, 
“Revista de filosofie”, “Revista generală a 
învățământului”, “Satul şi Şcoala”, 
“Rânduiala” etc. În 1938 i-a apărut unicul 
volum antum: Lucian Blaga, energie 
românească. Contemporanii nu ignorau 
însă vasta sa operă risipită prin periodice, 
iar în 1940, în a sa Istorie a filosofiei 
româneşti, N. Bagdasar (altminteri atât de 
deosebit ca orientare) scria: “Vasile Băncilă 
a îmbrățişat cele mai variate teme, aducând 
contribuții interesante în aproape toate 
domeniile filosofiei. Astfel, metafizica, 
logica, etica, estetica, pedagogia, sociologia, 
filosofia culturii sau areligiei îl potrevendica 
deopotrivă“; cele două caracteristici 
fundamentale ale activităţii filosofice a lui 
Vasile Băncilă erau, după părerea autorului, 
“reflectarea liberă asupra problemelor, 
emancipată de spiritul de erudiție [...], 
urmându-şi drumul lui personal, aducând 
soluții proprii sau dând sugestii 
semnificative” şi “transpunerea proble- 
melor pe care le ia în cercetare pe plan 
metafizic [...], indiferent cărui domeniu 
aparțin ele” (a se vedea, pentru o ediție mai 
recentă, N. Bagdasar, Scrieri, Ed. Eminescu, 
Bucureşti, 1988, unde consideraţiile despre 
Vasile Băncilă figurează între pp. 184- 
188). Şi N. Bagdasar conchidea: “După 
Băncilă, filosofia este o sinteză de 
transcendentalism şi naturalism [...] Băncilă 
însuşi caracterizează viziunea lui filosofică 
drept «un totalitarism personalizab» sau 
«un ontologism care îşi aliază avantagiile 
umanismului, pus nu pe temeiuri factice de 
prezumție umană, ci pe recunoaşterea 
primatului realității generale şi vrerilorei»” 
(idee comună, de altfel, lui Nae lonescu şi 
“Şcolii” lui). Din păcate, valul de teroare al 
comunismului îl va lovi şi pe el, obligându- 
| la o îndelungată tăcere. Va continua să 
scrie, încrezător într-un viitor mai favorabil 
şi fără a-şi trăda nici o clipă principiile 
teoretice şi morale. Numele său mai apare 
prin câteva reviste culturale ale anilor '70, 
daresențialul operei sale este refuzat marelui 
public. Moare la 82 de ani şi se află 
înmormântat la cimitirul Mănăstirii Cernica 
(unde-l vor urma în 1984 soţia sa, iar în 
1996 fiicasa, lleana, ce avegheat majoritatea 
reeditărilor de până acum). 

Vasile Băncilă începe să fie 
retipărit semnificativ abia în 1987, când îi 
apare, sub egida “Revistei de istorie şi 
teorie literară“ (col. Capricorn”), volumul 
de eseuri Portrete şi semnificaţii (ediţie 
îngrijită şi adnotată de Ileana Băncilă, cu o 
prefață de Zoe Dumitrescu-Buşulenga), 
Volumul cuprinde 20 de texte cu caracter 
mai mult evocator şi mai puţin teoretic, 
precedate de un remarcabil eseu “Despre 
eseu” (text care s-ar cuveni să figureze 
astăzi în manualele de liceu, în fruntea 
capitolului despre eseistica interbelică), 

Din 1993, opera saeste editată sau 
reeditată în mod susținut, ținându-se seama, 
în mare, de indicaţiile sale testamentare. La 
Editura Marineasa din Timişoara (ce a 
deschis generos calea restituirii lui Vasile 
Băncilă) au apărut trei volume de Aforisme 
şi paraaforisme (1993, 1994 şi 1996), o 
nouă ediţie (cu importante adaosuri) din 
Lucian Blaga, energie românească (1995), 
lar anul acesta urmează să apară un volum 





Aprilie '97 NR. 4/76 PAG. 5 





intitulat Semnificația Ardealului. La 
Editura Anastasia din Bucureşti i-au apărut 
până acum trei titluri: /nițierea religioasă 
a copilului (ediţia a doua — 1996; prima 
fusese scoasă, în condiţii mai modeste, la 
Brăila, în 1995), Duhul sărbătorii (1996) 
şi Filosofiavârstelor (1997), ultimele două 
conţinând esenţialul eseisticii sale. In 
planurile editoriale ale Anastasiei se mai 
află şi volumul Religia iubirii şi Pestalozzi 
(Vasile Băncilă ocupă un loc de seamă nu 
doar în istoria filosofiei, ci şi în aceea a 
pedagogiei româneşti, astăzi atât de 
înstrăinate de marile izvoare creştine). În 
fine, la Editura Istros, din oraşul natal al 
autorului, a văzut lumina tiparului 
Copilărie şi miracol brăilean (1996). 

În posesia fiului său, d-l lon V. 
Băncilă, se află pregătite pentru tipar 
monografiile C. Rădulescu-Motru şi 
Schopenhauer, Spaţiul Bărăganului şi 
două volume de corespondență (cu Bazil 
Munteanu şi Lucian Blaga). În 
manuscrisele rămase de la Vasile Băncilă 
se mai află însă, potenţial, încă 5-6 volume 
(eseuri — mai ales aşa numitele “Mici 
testamente”, memorialistică — mai ales 
“Carneţelele cu dinamită“ din 1959-61, 
corespondenţă — mai ales cea cu Grigore 
Nandriş). Urmaşii au în vedere şi alcătuirea 
unui volum cu texte despre Vasile Băncilă 
(pagini remarcabile, dar unele puţin 
cunoscute astăzi, în ciuda notorietății 
autorilor: Nichifor Crainic, Lucian Blaga, 
Bazil Munteanu, Pompiliu Constanti- 
nescu, Petru Comarnescu, lon Chinezu, 
Petre Pandrea, Constantin Noica, Anton 
Dumitriu, Nicolae Bagdasar, Gheorghe 
Vrabie, David Prodan ş.a.). 

Într-o vreme de criză a culturii 
creştine şi tradiționale în genere, 
reactualizarea lui Vasile Băncilă poate fi 
nu doar împlinirea unei datorii față de un 
om şi de o generaţie de excepție (“N-am 
cunoscut un suflet ca al lui — mărturisea 
David Prodan în Memoriile sale; mă 
fericesc de a-l fi descoperit, de a mă îi 
împărtăşit din fluidul lui imaculat, angelic. 
Îl văd înaintea ochilor, îl simt ca pe ceva 
unic, neasemuit cu nimeni şi cu nimic din 
ceea ce am cunoscut în viață. A căzut 
subit, tot după un efort intelectual. Nu 
l-am văzut nici pe el mort şi nici nu vreau 
să-l ştiu mort”), darşi un important serviciu 
făcut culturii naționale şi spiritualității 
creştine ortodoxe, adică temeiurilor 
noastre istorice şi sufleteşti, fără de care 
riscăm să nu fim altceva decât nişte 
gravitoni sterili ai unei Europe 
crepusculare, 


Răzvan CODRESCU 








PAG. 6 NR. 4/76 Aprilie '97 





PUNCTE CARDINALE 








ÎNTRU POMENIREA POETULUI-CRUCIAT VIRGIL MAXIM 







tinereți martirizate”. Am 


vs 


Luna trecută s-a mutat de la noi “nuntașul cerului”: poetul 
mistic şi luptătorul anticomunist Virgil Maxim. Născut în 1920 și 
închinându-și viața idealurilor creştine şi naționale ale generaţiei 
sale, Virgil Maxim a pătimit peste 20 de ani în temnițele comuniste, 
“Când l-am cunoscut în închisoarea de la Gherla — își amintea 
Părintele Liviu Brânzaș —, executase deja 13 ani de temniță grea 
şi mai avea în față încă multă suferință de îndurat. Toată tinereţea 
lui a fost o purtare a Crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârșit. 
Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mănăstire, 
în care sufletul său, aspirând spre înalturi, s-a transfigurat în 
duhul lui Hristos. Din pricina condițiilor istorice, acest om cu o 
puternică vocație mistică şi teologică a rămas un laic. În alte 





„.. Şi numai ce-aud în inimă 
că mă strigă la Poartă... Nevasta!... 


% circumstanțe, ar fi devenit, cu siguranță, un mare sacerdot [...] Dau fuga să văd... 
Poezia lui este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei şi când colo... ce vis!... 
împrumutat aceste rânduri din Cuvântul înainte la volumul o găsesc adormită... 
Nuntaşul cerului. Poeme creştine cu teme isihaste (Zalău, 1992); o selecţie din versurile acestui ca moartă, 
volum târziu al lui Virgil Maxim a apărut şi-n “Puncte Cardinale” (seria “Profiluri lirice”), pusă-n Raclă, la Poartă, 
Sus, 


pe pagina 3 a Numărului din februarie 1993. De această dată, apelând la aceeași sursă, 
publicăm trei poeme dedicate lui Constantin Brâncuși (de la a cărui moarte s-au împlinit, 
mai recente şi mai elaborate, constituind o altă față a creației 
tă pagină să constituie un modest omagiu adus atât geniului 
prin dispariția sa, un gol greu de umplut. Fie 
mai fericit decât cel antum! 


chiar luna trecută, 40 de ani), 
sale lirice. Am vrut ca aceas 
brâncușşian, 


ca destinul postum al acestuia din urmă să fie 


ÎNCHINARE LA TRILOGIA LUI BRÂNCUŞI 


(Roata timpului! Constrângerea şi dilatarea timpului! Forma fără unghi mort! Puterea 
centrifugă şi centripelă!) 


Tot coborând pe Jiu cu oile, 
îşi revărsară curcubeul, 

peste plaiuri, ploile... 
Şi din rădăcinile brazilor 
zburară de-odată cocoşii 

pe culmile caselor 
şi-ncepură să cânte... să cânte... 

“de răsuna Soarele 

Şi toate nemuritoarele... 
Mi se făcuse foame, 

mi se făcuse sete... Se E 













cât şi poetului ce-a lăsat printre noi, 


PTR te Da 20 Y 
"“parcă-l luase apa... ide 


cum pui într-o ladă-de-zestre 
un talisman... 
un odor nespus... 
Şi ce frumoasă!... 
Mireasă! 
O “Domnişoară” aleasă! 
Ca o pasăre-n zbor, 
ca un fus vrăjitor!... 
Ah! Şi-o sărut... o sărut... o sărut... 
şi mi-o aşez lângă mine 


şi-o mie deani, 
Sea 


ada asta de bolovanil 


Morarul.. parcă nu mai era... A Dar. când s-ajungem la Hotarul 








„Da! ce foame! mai şase făcea... = n —__ dinte Si Şi Ape, 
Da ce sele! ŞI vatra mesei | căf ALA ea poa p-de toc, 
Cu ochii nu mă săturam văzând, "începu să se-nvântă de-odată ; a0 i 
cu urechile auzind si cu mine... anapoda „Fără pula tre fata | 
Și anupa poftind.... n Caatunci când'stai pe malul Jiului A Aa ar sall lacoV. 
Că mă ardea pe dinlăuntru, şi t&ia liețeală, 4 d E DAE, s-a cu ic pu pe alta | 
DE Da ubtine ze cae le CR E a RE 
ca de pacoste!... o „Şi te duce, te duce... zi ra fica p A 
Nevasta tot râdea de XDINe „ deundevintoate câte nu-s, aa E iată iti Cea > 
că-i spun vorbe Sucite, mi A : de-a-ndaratelea, Pata part 
Șiiată că dan, pataaai poiana. *- ARII eDISEră ca nişte To a ze Pa A ORI atasa i 
| ERA, ȘI se-aşezaseră pe scăunele, UŞ, Eee diodă - | 
„de-o nevăzută moară!... „desi vedeam eu ochii deschişi: si E 3 
Z „„ Morarul scosese pietrele-afară, 1 şimama, şi tata, şi fraţii... PN) e Edi ză . 
poarta | +30 bunica. bunicul 433, «APA = ROAD AI RET Și 
„pesemue să le frece, - A otneamul. şitot săhul cu ei e 3 a 
„să le fiarbă... viat PRR i 0 setot'nălța... - 
„458 Jearoă... | ps it Milet Şedeau de vorbă, Să ae i 1 E DA E a zF 
„Și făcuse dineleomasămare roată, pedesăgei, 4 aude Și mări... de-odată Si 
(eumarepe-acasăfiecare); Îsi siașteptău rândul la „moară i parcă i af 20 
ci-n locul celor trei picioare . . i) 4 mei! Ehei!... Dar E a A E a pstta cra stâlpul nostru de nuntă i 


3 si E Sah i 
pusese o altă piatră de moară 4 0 2 


. 


Rânduise-mprejur Pr Ş CPE N SR ta A n RADA 2) ea Sa 
și vreo douăsprezece scăinielei i 3 sar FA 730 80 POZE on > Al-de lhodhie A 00 4 e a i 
ca nişte ceaunele, iu ea, 6 re ej... pecareteioplise badea Șofron RE 
ca niște ceasornice vechi, TAtria AEi a aa - şi zisese Ei e 2 0 SR 0 
de-alea de se joacă copiii pd ş că-n pădure, sub el, A Moga | 
(au) în 4 ppt: mămăligă caldă de mei nu mai crescuse nici o “păstaie”... 

nisip ele... St, : : : Mi-aduc aminte 
a ai a AA, de-o mâncai cu ochii de dulceaţa ei... OA 
i  Șidiuljiă CA 08 Ie AEG FUEL 
şi tot poftea drumeții la cină. și. mi se făcea ŞI-I îmbrăţişai, 
Mă-mbia pofia din inimășs4 "9000 si Dunare, şi Mare. i ŞI-I sărutam, 
Îmi sărutai.nevasta SIN. SU Tis, 00 AS renchinarm, 
şi-o Iăsai râzând Vaal -CRAT sI Găziolei «Aa PARLE A lraţ Puieurei 
la Poartă afară! între patru hot 20 RAE "ce hui jurasem”!, 
e Si e patru hotare, 


Dau să mm-aşez la masă 
şi-mi fac Cruce... 
Masa — poală me 
Pără lingura, 


N a. i 

fără strachină, 

„000 pea oala. 08 
şi... cam departe... 


Nu-mi Venea la-ndemânăi 
i-ar [i căzut mămăliga-n poală, 
şi mă uitam... 


SAR tai , ; 
„SLOW Şi etocârlie,.. * iba 
hi 


iei d pret se Măiastra 
A pa) PRM + 


IE LA i, a 2 ba 0, 4% Ş 

j Pt A AI A+ , sie mar din O adă... 

“parcă se-ntoarserăsedunelelecuei dinogradă-. 
g= AL 


4 , 
ș za 
Pi 9 
Pi 
RAE) 





„O droale de vorbe... 
dar numai în gând, 


Și Pepe, şi narcis. — PRON dal 
aa tă e 07 Nast că-n 
de to „Ca-n vis... iba, Y hai loăg, | 





















cum &-0 veci PRI a aderi e intai IL? A m 
Dar acu. parc î da să ce. zip LA ai all 73-A "uit $ ÎN își 
cp ELE 4 DA ate Ab sE 
5/erugl Perulă *c o IIRGGBOAI Da al aere buară. — AIA, 
de se zbăteau stelele sp, Îi A; SA aie” 


şi râdea... ȘI plângeam.. 
şi plângeam,.. şi râdeam.. 
de ni se-mpreunară lacrimile pe obraz, 


j 
S-A. îș $ 


ca o mMorișcă de zmei zăpăciţi... 
că mă luase jar ameţeala.., 


Poarta Sărutului 





„Casa mam gândit eu, în 


+ Mănâncă şi te hodineşte, 
+ da i [pă ine ; pa 
F ar la Cântatul Cocoşului, 





(Poarta celor două taine: Viaţa şi Moartea! C ondiția reunificării în în VEI a 
celor două principii: masculinul şi femininul, raționalul şi ajectivul „Creatorul Îşi oglin eşte 
Chipul în Creaţia Sa, integrându-l într-un act de cunoaştere şi recunoaştere Tec uree într- 
o infinită creştere a iubirii, multiplicată în atâtea eu-uri determinate de un Eu nedeterminat) 


pe aceeaşi pernă de vis, 
Amândoi! 

Parcă-alergam desculți prin trifoi... 
parcă treceam pe sub boltă de razahie... 
acum, parcă mergeam la Cununie, 
cu fluturi de-argint pe Căciulă şi le!... 

Parcă eram aşa de-o vecie!... 

Şi toată lumea 

intra pe POARTA 

cu INIMA într-o mână 

şi cu MINTEA în cealaltă... 
şi IEŞEA... 

Rotund îngemănațţi, ca-ntr-un sărut, 
şi-mbrăţişaţi, în convoi, 
râdeau de bucurie 
şi se sărutau cu noi... 

ŞI tot mergeam înainte, 
şi ne-aduceam de toate aminte, 





domol... de când eram copii 
să nu mi-o trezesc... şi lălăiam cântece fără cuvinte, 
să n-o scol... şi crestam cu briceagul nuiele 
şi mă gândeam... Ce bine ne sta şi mânam mieluşeii cu ele... 
lar Jiul curgea... curgea... curgea... PE AU DEORECE ea 
Şi parcă nu-nţelegeam SEE “Co | 
de unde-mi veneau în minte CR za at E det dau Da E 
atâtea sucite cuvinte: Pere II RECUnNO Să 
seu anul, ca ziua... CO ic imbata Aaa AIA E SIE Na PE 
veacul, ca săptămâna..., (Pomul Vieţii: a individului — modulul — şi a neamului —suprapunerea modulelor cu 


aceleaşi câracteristici. Transfigurarea materiei, Zborul. mutarea în transcendent) 


şirag, de bucurie... 
Fire-ar să fie... că nu mai ştiu: 
a fost aşa... 
Sau... 
aşa o să fie?!... 


— Măi Constandine | 
(c-aşa-l cheta pe ciobănaşul pe care 
îl luasem cu mine să dea după oi), 3 
cine te puse, neică, petine. 
(că parcă-n vis el le făcuse toate), Ss 
cine te puse, Neică Constandine, 
să izvodeşti atâtea semne minunate, 
de ne lăsaşi cu sufletele-nfiorate?!... 
„la, aşa mi-a venitmie 
Şi-aşa am vrut! pai | 
Să se bucure lumea, iarăşi, 
ca la-ni i. age 
de frumuseţile simple Şi sfinte. - 


pe carele vedea, - 
cucarevorbea 
ŞI pe care le-a pierdut. SR a 
prin piete, RE OCE 
prinlemne, “5 
ea 3 prinduti A 


ai 


ca un XE 
Ri: ă tă De ie A SA A . N j 
la Stână, demult i 
— Măi, dă” ce Minte, 


ce Inimă 
şi ce Mână năstruşnică ai]... 
Te-o fi hărăzit Sfântul şi pe tine 
„Cu vreo Cunună din Rai!... 
Bots, hai, 
“Rrăbeşte să muleem oile, ... 
dă soarele-n strun 










cu ele pe plai 
„ Șiiarluăm Visul de la cap... 
Hai, Constandine, ai e 
C-a zburat Măiastra, ot atat, 






CU visele tale, 











—_—_..——””—.— — 7” 


—— — 77... 












I. Restaurarea spirituală începută în 1989 n-a lichidat toate consecinţele 
doctrinei materialiste care, deşi a înregistrat un recul, continuă să reziste prin 
teorii ca istorismul în filosofie, progresul infinit în sociologie sau 
evoluționismul în biologie, Acesta din urmă continuă să fie promovat pe 
scară largă (de la învățământ până la filmele documentare TV) ca o achiziţie 
definitivă, pe deplin articulată, deşi încalcă cele mai elementare principii ale 
cercetării ştiinţifice, materialul faptic pledând covârşitor împotriva ei. 
Seştie căo ipoteză nu poate fi impusă ştiinţific dacă nu respectă câteva 


observații şi experiment să arate că cele prevăzute se realizează. Chiar 
evoluționiştii admit că aceste condiţii nu sunt satisfăcute de teoria lor, care 
întâmpină obstacole serioase, pe câteva din ele axându-se în continuare. 

Mai întâi, documentele fosile indică salturi bruşte şi nu schimbare 
treptată. Astfel, începutul etajului cambrian este marcat de o ruptură 
spectaculoasă între organismele unicelulare şi marea varietate de specii 
marine, multe cu cochilie, perfect dezvoltate. Necesitând o evoluţie liniştită 
(fără cataclisme majore) şi îndelungată pentru a justifica selecția, teoria nu 
poate explicaaceastă “fractură” în coloanastratigrafică (“verigile de legătură” 
lipsind), care de altfel e departe de a fi singura. Pe de altă parte, formarea 
fosilelor reclamă o îngropare rapidă, catastrofică, altfel organismele moarte 
nu s-ar putea păstra. Paleontologul Dan Patrulius , evoluționist, recunoaşte 
că '...moartea în masă a vieţuitoarelor şi îngroparea lor rapidă necesită 
condiții particulare, izolate în timp şi spațiu, de multe ori adevărate cataclisme... 
Pentru ca resturile vieţuitoarelor de altădată să parvină până la noi au fost 
necesare mari glaciații, cataclisme vulcanice, inundaţii de mari proporții, 
ploi torențiale care să smulgă munților sedimentele, pentru a le împrăștia 
apoi în mări şi lacuri, furtuni răscolitoare, care să ridice praful şi nisipul 
deşerturilor, pentru a acoperi savanele cu turmele lor de animale cu tot, 
cutremure care să dizloce masele acumulate ale sedimentelor, împrăştiindu- 
le pe fundul mării, perioade de secetă cumplită, care să devasteze imense 
suprafețe continentale”. 

Un singur lucru nu lămureşte autorul: dacă condiţiile sunt “izolate în 
timp şi spațiu”, cum se explică universalitatea registrului fosil? 

O lovitură dată evoluționismului sunt şi descoperirile unor exemplare 
vii ale unor specii crezute de mult timp dispărute, şi prezentate ca etape de 
evoluție, cum ar fi peştele Latimeria, un crossopterigian a cărui formare era 
considerată încheiată în mezozoic, molusca Neopilina din paleozoic, pisica 
de mare Chimera monstrosa, cu caractere specifice artrodirelor (peştilor“cu 
armură”) din aceeaşi eră, şi multe altele (v. op. cit.) 

În al doilea rând, cercetările au dovedit că genele sunt mecanisme de 
puternică stabilizare, principala lor funcţie fiind de a împiedica apariția 
întâmplătoare a caracterelor, astfel că cei ce vedeau în mutații modul de 
selecție al variațiilor pozitive, sunt contrazişi de fapte. Cum arată şi fizicianul 
pasionat de biologie E. Schrădinger “, mutaţiile - consecință a salturilor 
cuantice cu prag” - pentru a fi favorabile selecției naturale, trebuie să fie rare, 
cum şi sunt. Dacă nu ar fi aşa, cele nocive ar prevala asupra celor avantajoase, 
cum au demonstrat experienţele. Complexitatea celor mai multe organisme 
este de neimaginat ca rod al modificărilor genetice aleatoare. Mutaţiile 

efectuate pe Drosophila au confirmat, că la una favorabilă, câteva mii sunt 
nocive. Specii mutante au fost puse în concurență cu specii normale, fiind 
eliminate după câteva generații. De altfel, nici o mutație nu a produs vreo altă 
celulă, ci variații în cadrul aceluiaşi tip, după cum şi specia a rămas aceeaşi. 

Mulţi savanţi oneşti recunosc viciul fundamental al teoriei. Botanistul 

suedez H. Nilsson” afirmă tranşant că “nu este posibil să faci nici măcar o 
caricatură a evoluției, pomind de la fapte paleontologice. Documentele 
fosile sunt astăzi atât de complete încât... nu poate fi invocată raritatea lor 
pentru a explica absența liniilor intermediare. Lacunele sunt absolut reale şi 
ele nu vor putea fi completate niciodată”, (Sintetische Artbildung, 1953). In 
fine, un alt evoluționist, Fr. Hitching pune punctul pe i, apreciind că 
darwinismul şi evoluționismul de azi sunt “atât de nesatisfăcătoare încât 
merită să fie tratate drept chestiune de credință”. (he Neck of the Girafie, 
1982) 

II. E limpede că, în aceste condiţii, întreaga sistematică a biologiei 
trebuie să se ferească a mai fi tributară teoriilor la modă, necesitând o 
revizuire atentă, după principii cu o sporită capacitate de unificare a faptelor. 
Fără a revendica aceste pretenţii, nefiind specialişti, trecem în revistă şi alte 
orientări. 4 

Dintr-un unghi metafizic, Fr. Schuon ” propune o ierarhizare generală 
a lumii manifeste în funcție de doi factori complementari, existenţa şi 
inteligența. În raportcu Principiul transcendent, primaacționează diferenţiator, 
jar a doua unificator, astfel că la regnurile inferioare (minerale, plante) 
inteligența este exterioară, dată de natura lor (de unde bogăţia de forme şi 
specii), iar pe măsură ce complexitatea vietăților creşte, inteligența se 
confundă tot mai puţin cu natura lor, ajungând, la om, să se opereze în 
interiorul unei singure specii, dar cu un grad remarcabil de libertate. 

Cu alţi termeni, dar în același fel, gândea L, Blaga , deosebind două 





condiții: ea trebuie să fie formulată pe baza faptelor, iar testarea prin > 





moduri fundamentale de experienţă: morfologic şi ontologic. Dacă modurile 
morfologice sunt numeroase, practic inepuizabile în Univers (dar îngustându- 
se către vârful piramidei regnurilor), modurile ontologice sunt doar câte unul 
pentru fiecare regn: cristalele au o experiență umplătoare a unui spațiu, fără 
orizont dincolo de propriul volum: plantele sunt întreguri organizate final, 
capabile de reacții inteligente în raport cu orizontul lor, animalele au şi 
inițiative față de mediu, iar “omul deplin” îşi creează un mod ontologic 
propriu, trăind într-un “orizont saturat de mistere spre care este orientat”. 

O altă intuiție comună a celor doi autori citați mai sus, este legătura 

dintre frumuseţe şi inteligenţă, văzută ca înțelepciune divinărevărsatăasupra 
creației. Pornind de aici, putem constata că pe treptele inferioare inteligența 
se camuflează într-o exuberanță de forme şi culori, abilități, tropisme, 
ilustrând un frumos “natural” care poate uimi prin fenomene precum reacția 
coordonată a frunzelor de Mimosa pudica la atingere, construcțiile perfecte 
ale unor insecte, etc., dar care, de fapt, nu sunt decât forme exterioare de 
inteligență, strâns legate de imperativele de supraviețuire şi armonizare cu 
mediul. La organismele complexe, ea câştigă în autonomie, s-ar putea spune 
Că se trezește progresiv, acesta fiind şi izvorul secret al frumuseții lor; 
ansamblul se înfăţişează mai împlinit, atrăgând nu atât prin aptitudini care 
“iau ochiul”, cât prin această enigmatică frumusețe pe care o degajă făptura 
devenită semn al unei inteligențe spiritualizate. Totodată, nemaifiind atât de 
fixată, ea amplifică disponibilitățile de mişcare, mod de hrănire etc. Din 
punctul de vedere al raporturilor cu mediul, omul nu este nici pe departe atât 
de perfect ca unele specii, adevărate miracole de adaptare. Dar libertatea 
inteligenței îi permite să o aplice flexibil, în funcție de împrejurări, astfel că 
nici o altă vietate nu poate trăi în ecosisteme atât de varietate, acoperind 
întreaga planetă. 

De aceea, o clasificare biologică trebuie să ia în considerare, în afară 
de morfologie, reproducere şi nutriție, uşurinţa cu care se integrează în 
diferite contexte de biocenoză şi habitat, un organism fiind cu atât mai 
“evoluat” cu cât câmpul de reacții la determinaţiile mediului se lărgeşte, ele 
trecând totodată de la simpla ingeniozitate, la inițiative cu adevărat creatoare. 
S-ar putea întocmi o ierarhie generală a întregii manifestări, pe baza 
termenilor “creaţie” şi “producție”, cu semnificații ce se vor preciza după 
cum urmează: 

1) Divinitatea este creatoare în sens absolut. Ea dă naştere la: 

2) Creaţia însuflețită 

- vietăți creatoare (omul) 

- vietăți reproductive (celelalte specii vii) 

3) Creația neînsuflețită, non-reproductibilă, dar productibilă în sensul 
polimorfiei materiei, de virtual nesfârşite manifestări. Ea nu are capacitatea 
de a se autoreplica, dar suportând cele mai multe influențe, se manifestă 
printr-o multiplicitate de stări mai mult sau mai puțin efemere (accidente, 
aparenţe). 

Observăm, astfel, că viața e generatoare de întreguri, totalități, spre 
deosebire de creația nevie, care “produce” cu atât mai specializat, mai 
fragmentar, cu cât este mai exterioară în raport cu creația vie. Multiplicitatea 
“modurilor morfologice” ale regnurilor umile se arată şi prin faptul că 
înmulțirea vieţuitoarelor simple este în genere mult mai prodigioasă decât a 
celor complexe, dispunând şi de posibilități suplimentare. În schimb, marja 
de acțiune față de mediu este tot mai largă către vârful piramidei, ajungând 
la libertate totală, ceea ce obligă la o creație perpetuă, la continua (re)punere 
a datelor experienței în ecuația ființării. Căci tocmai pentru a-şi putea 
menţine această libertate, omul trebuie să creeze necontenit, începând cu 
condițiile de supraviețuire, până la încercările de “revelare a misterului”. În 
aceasta constă paradoxul libertăţii: practic, ea îşi creează propriul moment, 
se creează pe sine. 

Altfel spus, libertatea se degajă (eliberează) pe sine din existență prin 
creație. 

























































Florea TIBERIAN 






Note 

1) Călătorie în mările trecutului, Ed, Ştiinţifică, Buc., 1971, p.46, 

2) Ce este viața? şi Spirit şi materie, Ed. Politică, Buc., 1980, p.60. 

3) Citat în Cum a apărut viața - prin evoluţie sau prin creaţie?, publicaţie a 
“Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania”, 1988. Profităm de 
ocazie pentru a saluta înființarea la Buzău a Institutului Ortodox Român de 
Ştiinţe Creaţioniste, de la care aşteptăm materiale şi lucrări ştiinţifice în 
sprijinul creaţiei lumii şi a omului (ca şi o campanie pentru predarea în şcoli 
a acestei teorii, paralel cu evoluționismul), pentru a nu mai fi la discreția 
interpretărilor protestante a dovezilor în favoarea ei, dovezi pe care, de altfel, 
cărți precum cea de mai sus le prezintă cu probitate, indicând sursele, 

4) Despre unitatea transcendentă a religiilor, Ed. Humanitas, Buc., 1994, 
pp.82-83, 

5) Artă şi valoare, Ed. Humanitas, Buc., 1996, pp.17-19. 





















| 
i 





PAG. 8 NR. 4/76 Aprilie 197 





impul de față ne aduce aminte a vorbi 
despre Arozava crimă a celui ce L-a vândut 
pe Hristos Domnul. În ziua aceasta Iisus fu 
predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor. 
Insă voi, ascultând acestea, nu vă tânguiți 
pentru Iisus cel vândut, ci mai degrabă tânguiţi-l și 
jeliți-lpe Iuda, vânzătorul Său. Căci lisus, prin aceea 
că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin 
vânzarea sa, și-a dus sufletul la pierzanie. Iisus cel 
vândut șade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară 
[uda vânzătorul își are locul în iad, suferind pedeapsă 
veșnică şi neîmnblânzită. Așadar, luda este cel ce 
trebuie tânguit, așa cum și Jlristos Însuși, uitându-se 
[a el, ba tânguit și l-a plâns. „Căutând la el, s-a 
turburat cu duful şi a zis: Unul dintre voi Mă va 
vinde” (/m. 13, 21). Dar de ce oare s-a tulburat El? 
Mai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea Sa de 
oameni, câtă îndurare și câtă bunătate se găsește la 
Domnul! Cel vândut plânge pentru vânzător! EL îl 
plânge însă și pentru ca să-i dea prilej de a se [ăsa de 
vânzarea sa. Dar fiindcă sufletul aceluia nu mai 
primea sămânța mântuirii, fiind nesimţitor (a îndemn 
și deșteptare, de aceea, întunecându-se de patimă, s-a 
aruncat în prăpastie. Îndelunga răbdare și sfatul 
Domnului Său nu i-au ajutat lui la nimic. Și tocmai 
de aceea il plângea lisus, căci vedea că Iuda, după 
atâta învățătură și atâtea sfătuiri, totuși s-a aruncat 
în bezna pierzării. Pentru acesta Domnul simțea 
compâtimire și plângea; iar prin aceasta ne-a învățat 
să-i plângem mai degrabă pe aceia care fac relele, nu 
pe aceia care le suferă. Astfel, cel ce suferă nefiind 
vinovat, pe acela mai vârtos se cade să-l fericun. 
Pentru aceea a zis Vristos: „Fericiți cei prigoniți 
pentru dreptate, că a lor este împărăția cerului” (Mt. 
5, 10). Așadar, vedeţi ce folos aduce faptul de a îndura 
relele. Dar priviţi și la pedeapsa celor ce facrele. După 
ce Pavel a vorbit despre făcătorii de rele, ela adăugat: 
„Sfârșitul lor va fi după faptele lor” (// Cor. 11, 15); 
şi în alt loc: „Mânia lui Dumnezeu a sosit, în sfârșit, 
asupra lor” (// Zas. 2, 16). Așadar, e vădit că făcătorii 
de rele moștenesc mânia lui Dumnezeu. 

Însă eu, iubiților, nu vă spun aceasta în zadar, 
ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mâniați pe cei ce vă 
fac rău, ci mai vârtos să-i jeliți și să-i plângeți; căci cei 
care vă fac vouă'râu pe nedrept, tocmai aceia sunt cei 
mai nenorociţi. De aceea noi, după porunca Domnului, 
să ne rugăm pentru dânșii și să cerem de sus ajutorul 
cel dumnezeiesc. Chiar pentru propriul nostru folos 
trebuie să-i iertăm pe cei ce ne jignesc, căci prin aceasta 
noi primim mai mult decât dăm. 'Tu întrebi: în ce chip 
primesc eu mai mult decât dau? Ascultă cu luare 
aminte: când tu ierți vrăjmașului greșalele pe care [e- 
a făcut el împotriva ta, ți se vor ierta și ție păcatele pe 
care le-ai săvârșit împotriva lui Dumnezeu. Acestea 
din urmă sunt multe și greu de iertat, pe când cele 
dintâi sunt chiar ușor de iertat. Păcatele tale împotriva 
(ui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanți din 
Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta 
suntnumaiceio sută de dinari. Dacă tu ierți aproapelui 
tău cei o sută de dinari, ți se vor ierta și ție cei zece mii 
de talanți. 

Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvântarea noastră 
despre crima Iudei și să vedem mai îndeaproape cum 
a det vândut 'Domnul nostru. Însă, ca să cunoaștem 
Bine nebunia vânzătorului, nemulțumirea ucenicului 
șinespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea 
Evanghelistului însuși. „Atunci zice el — unul din cei 
doisprezece, care se numea | uda Iscarioteanul, mergând 
(a Arhierei, a zis lor: Ce-mi veţi da mie, și eu Îl voi da 


pe 'El vouă?” (4. 26, 14-15). Aceste cuvinte se pare 


că sunt foarte lămurite și că nu cuprind nimic altceva 
decât ceea ce se arată la întâia privire. Însă, dacă se 
cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele ne 


dau mult şi adânc de gândit. 
Mai întâi trebuie să socotim timpul. 





PUNCTE CARDINALE 
Omilie la 


Evanghelistul nu zice simplu: „EL s-a dus la Arfhierei”, 
ci adaugă: „Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul 
ține să precizeze astfel timpul? Aceasta nu este în 
zadar. Căci mai înainte venise la lisus o femeie cu un 
vas de alabastru și vărsase unsoarea cea prețioasă pe 
capul Lui. Ea a arătat multă credință, multă prețuire, 
multă supunere și dăruire. S-a lăsat cu totul de viața ei 
cea de mai înainte și s-a făcut mai chibzuită şi mai 
curată. Deci în vremea când păcătoasa s-a îndreptat, 
ucenicul L-a vândut pe învățătorul său. În vremea când 
păcătoasa a vărsat asupra Domnului vasul cu mir și I- 
a șters picioarele cu părul său, arătându-I lui Hristos 
mare respect și stârpindu-și prin mărturisire toate 
păcatele, ucenicul, deși văzuse toate acestea, s-a dus 
spre a săvârși vânzarea sa cea rușinoasă. Aceea s-a 
ridicat din bezna păcatului [a cer; pe când acesta, măcar 
că văzuse mii de minuni și de semne și măcar că primise 
nenumărate învățături, totuși a căzut în bezna iadului. 
În astfel de mare nenorocire îl aruncă pe om ușurătatea 
minții [ui și voința cea răzvrătită. De aceea zice Pavel: 
„Celce crede că stă neclintit, să ia aminte, ca să nu cadă“ 
(/Cor. 10, 12). Dar cineva ar putea să zică: dacă Hristos 
a putut s-o atragă (a Sine pe păcătoasă, pentru ce n-a 
putut EL să-l atragă la Sine și pe ucenic? Negreșit, EL 
putea să-l atragă la Sine, dar n-a voit să-l silească, ci a 
ținut să-i lase voia liberă, netârându-l la Sine cu de-a 
sila. 'De aceea zice Evangelistul: „Iuda s-a dus”, adică 
el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfătuit, 
ci de bună voie a întreprins acest pas, s-a grăbit de bună 
voie la fapta cea de rușine, de nimic altceva împins la 
vânzarea Domnului Său, fără numai de răzvrătirea lui 
cea [ăuntrică, 

Evanghelistul spune mai departe: „Unul dintre 
cei doisprezece s-a dus” etc., și în aceste cuvinte zace o 
pâră nu mică. Adică ele vor să "ia că tocmai unul 
dintre cei aleși, care în toate zilele umblau cu Domnul 
și se învredniciseră de o așa de mare încredere, tocmai 
unul dintre aceștia L-a vândut, Aici se vede totodată 
o dovadă de bunătate și de îngrijire îndelung răbdătoare 
a Domnului, care până în seara cea de pe urmă La 
îngăduit și Ca îndemnat spre îndreptare pe vânzătorul 
și pe tâlharul. 

Ai văzut cum păcătoasa a dobândit harul, iară 
apostolul a apucat calea pierzaniei. De aceea, uită-te [a 





Joia Mare: 


Vânzarea săvârşită de luda 


sa 
2 A A VA 


De 
[bd 
d = 
ra 7 
Pi 
- 


“ul WI CZ 
- . % A 


păcătoasă și nu te îndoi de iertate, dar uită-te și la 
prăbușirea apostolului și nu fii lipsit de grijă, nici nu 
te bizui; amândouă acestea sunt pierzătoare! Inima 
noastră este foarte plecată spre păcat și voința noastră 
este foarte schimbătoare; de aceea, noi trebuie să ne 
asigurăm și să ne întărim din toate părțile. „Unul 
dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce bună 
tovărășie s-a rupt el și ce mare nenorocire este ușurătatea 
minţii? 

Evanghelistul zice mai departe că cel ce s-a dus 
se chema Iuda Iscarioteanul. Îi spune astfel spre a-l 
deosebi de un alt Iuda, cu porecla “Tadeu, frate al 
Sfântului Iacov cel tânăr. Dar pentru ce îl numește el, 
după locul naşterii sale, „Iuda, cel zis Iscarioteanul”, 
când ar fi putut să-l numească „Iuda vânzătorul”? EL 
face aceasta pentru ca să ne îndemne a ne ține limba 
curată de vorbele cele de ocară; de aceea se stăpânește 
a-[numi„vânzătorul”. Să ne învăţăm, deci, a nu vorbi 
rău despre nici unul dintre vrăjmaşii noștri. Dacă 
Evanghelistul chiar împotriva vânzătorului Domnului 
nu întrebuințează nici un cuvânt aspru, cum am putea 
noi să aflăm iertare atunci când îi hulin pe cei de 
aproape ai noștri? Ba încă noi îi Batjocorim nu numai 
pe vrăjmaşii noștri, ci și pe cei ce se apropie de noi fără 
gânduri necurate. Vă conjur, să nu mai fie una ca 
aceasta! Ascultaţi numai ce zice Apostolul Pavel: 
„Nici un cuvânt putred să nu iasă din gura voastră” 
(Zfas. 4, 29), 

„Iuda a zis către Arfierei: „Ce-mi veți da mie, și 
eu ilvoi da pe Elvouă?”. Ce vorbă nelegiuită, ce crimă 
nebună! Noi, iubiților, tremurăm numai gândindu-ne 
[a aceasta. Cum a putut o gură omenească să vorbească 
astfel, o limbă omenească să se miște spre asemenea 
Jrăiri? Cum s-a putut ca buzele să nu înțepenească și 
în țelegerea să nu secu tremure? Spune, | udo, pentru ce 
ai vândut tu pe Domnul tău? Aceasta a făcut-o 
iubirea de “argint — rădăcină a tuturor răutăților, 
patimă care întunecă sufletele noastre; ea face să se 
uite chiar legile firii, răpind judecata cea sănătoasă și 
stârpind toată amintirea prieteniei sau a cuviinței; 
când iubirea de argint ajunge să orbească o dată ochii 
dufului nostru, atunci noi umb(ăm cu totul în întuneric. 
Ca să te convingi desăvârșit despre aceasta, 


















Aprilie '97 NR. 4/76 PAG. 9 


PUNCTE CARDINALE 


“RĂZBOI” ŞI “PACE” 


ae a atei SV eliga cal ne cheamă Hristos opusul războiului ca episoadelor războinice ale “poporului ales”, Noul Testament se încheie cu 
careaiaaii: i ; compati i războiul cu spiritul creştin într-o măsură viziunea tainică a Armaghedonului apocaliptic, a marii înfruntări de pe urmă 
re: li este îngăduit creştinului să ridice “sabia”, arma în general? dintre slujitorii lui Hristos şi slujitorii lui Antihrist, loan apelând masiv la 
Intrebările acestea nu-s deloc uşoare. Există, desigur, soluţia răspunsurilor terminologia clasică a războiului. Sfinţii nu-şi înclină capul, nici nu întorc obrazul, 















simpliste: acel “nu” categoric al anumitor grupări sectante (care refuză serviciul 
militar şi orice atingere a unei arme) sau retorica umanitaristă a “pacifismului” 
modern, ajunsă la lozinca paradoxală a “luptei pentru pace” (într-un secol al celor 
mai cumplite masacre războinice ale istoriei!). 

Sunt câteva lucruri care ne avertizează asupra complexităţii problemei; nu 
ne putem îngădui aici să forțăm nişte răspunsuri, ci doar să atragem atenţia asupra 


acestei complexități, ce sfidează abstracţiunea — oricât de bine intenționată! — a 
lozincilor curente. 


Mai întâi că “pacea” evanghelică (“Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii 
lui Dumnezeu se vor chema” — Matei 5, 9) ne apare mai degrabă, asemenea 
celorlalte “fericiri” ale Predicii de pe munte, ca o problemă de atitudine interioară 
şi individuală; nu este pacea în sens politic, ci în sens duhovnicesc. Dar chiar şi 
pe planul acesta lăuntric, ea nu exclude — ba chiar implică — “războiul nevăzut”, 
lupta paulinică a omului duhovnicesc cu ispitirile de orice fel. 

Vorbind în pilde, lisus spune: “Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot 
sabia de sabie vor pieri!” (Matei 26, 52). Dar tot El: “Nu socotiți că am venit să 
aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34). Şi, înaintea 
prinderii Sale, în noaptea Ghetsemanilor: “Acum [...] cel ce nu are sabie să-şi 
vândă haina şi să-şi cumpere” (Luca 22, 36). Acest joc al conotaţiilor nu poate fi 
redus nicidecum la denotaţia curentă a “sabiei” şi a “păcii”... 

lar blândul lisus, Cel ce se ruga pentru cei ce-L răstigneau (“Părinte, iartă- 
le lor, că nu ştiu ce fac” — Luca 23, 34), ni se înfăţişează altădată şi-n ipostaza 
biciuitorului: “Şi-a găsit şezând în Templu pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei, 
şi pe schimbătorii de bani. Şi făcându-şi un bici de ştreanguri, i-a scos pe toţi afară 
din Templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat 
mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici! Nu faceţi din 
casa Tatălui Meu casă de negustorie! Şi şi-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: 
«Râvna casei Tale mă mistuie»” (Joan 2, 14-17). Aşa se explică, poate, şi gestul 
Sfântului Nicolae, cel ce l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic, 
apărând Biserica, precum Hristos apărase odinioară Templul. 

Printre alte nume ale lui Dumnezeu, Biblia ne-a familiarizat şi cu acela de 
“Domnul oştirilor” (Sabaot); dacă Vechiul Testament este plin de relatările 






























E eta ARIE Ș gs 


. 
$ 
Ă Ş 
be A 
A zac da d 


i oa CEAS TO ate: acra 7, E pie rade sg 4 
PI E ARE 8 ddr a ddd ceapa atei 


[33 socotește numai cât de multe lucruri noi vedem că, dacă suntem ușuratici la 
în sufletul lui Iuda au fost date uitării minte și neîngrijitori, nici o în demnare și 
prin iubirea de argint. Îndată ce ea a sfătuire nu ne poate folosi la ceva; iară 
intrat în acest suflet, ela uitat de toată dacă suntem râvnitori și priveghetori, 
petrecerea cu Domnul, de toată acea putem iarăși a ne ridica chiar și din 
sfântă legătură și frățietate, de însăşi căderea în cel mai greu păcat. Priveşte 
învățătura cea admirabilă a lui Hristos; numai: când Domnul îl sfătuia și voia a- 
toate au fost date uitării! Pentru aceea, [opri de la hotărârea lui cea nesăbuită, el 
cu dreptate zice Pavel: „Rădăcina tuturor nu auzea și nu ținea seamă de sfătuire. 
răutăților este iubirea de argint” (/ îm. Acum însă, după faptă, când nimeni nu- 
6, 10). „Ce-mi veți da mie — a zis luda — L sfătuia, acum s-a deșteptat conștiința 
„caeusăvi-L dau pe Elvouă?”. ludo, tu- lui și, fără să-[ îndemne cineva, a aruncat 
L trădai pe Celce prin cuvântul Său ține cei treizeci de arginți la picioarele 
împreună toată lumea, ÎL vindeai pe Cel Arhiereilor. at 
nesfârșit, pe 'Făcătorul cerului și al „Să socotim acum și deosebirea între 
pământului, ba chiar pe propriul nostru 1 uda şi ceilalți ucenici. Toate acestea ni 
făcător! 'Dar spre a arăta cum că El de le povesteşte Evanghelistul cu de- 
Bună voie s-a lăsat să fie vândut, ascultă amănuntul. El ne spune că, atunci când 
ce a făcut Hristos. Tocmai în timpul se făcea trădarea, când Iuda vindea pe 
trădării, când ei au ieșit asupra Lui cu Domnul, când el încheia negoțul cel 
săbii și cu ciomege, cu făclii și cu felinare, rușinos și căuta prilej de a-L trăda, pe 
Z[a zis către dânșii: „Pe cine căutați?”. atunci s-au apropiat ceilalți ucenici de 
Fi nu cunoșteau pe cel pe care voiau să- Domnul și L-au întrebat: „Unde voiești 
( prindă. Așadar, împotriva voinței Lui să gătim pasca?” (44. 26, 17). Vezi pă 
cu atât mai puțin ar fi putut fi Eltrădat, unul, vezi și pe celălalt! Acesta um la 
căci ei nici măcar nu-L cunoșteau, cu după trădare, iară acela voia să slujească 
toate făcliile și felinarele lor. Însă ei, Domnului. El încheia negustorie și voia 
îndată ce au auzit glasul lui Hristos, s-au să ia Bani pentru sângele Răscumpă- 
retras înspăimântați și au căzut [a rătorului, pe când ceilalți se ocupau cu 
pământ, 'Ei n-au putut suferi nici glasul. slujba "Domnului. Și el și ei văzuseră 
Lui și, prin căderea lor, i-au arătat slăbi- aceleași minuni și primiseră aceeași 
ciunea; dar Domnul Însuși [i S-a predat învățătură; de unde, deci, această mare 
[or de bună voie, zicând: „Eu sunt”. deosebire? 'Ea vine de [a voință. Voința 
După ce Iuda a Ai pe Domnul. este pricina binelui și a răului. Ucenicii 
şi a săvârșit crima sa nebunească, a întrebau: „Unde voieşti să gătim pasca?” 
aruncat cei treizeci de arginți și a zis: Care pascâ? Cea iudaică, care își avea 
„Greşit-am, că am vândut sânge obârșia sa din Egipt, Însă pentru ce ține 
nevinovat” (44. 27, 4). Mai înainte e[ Wristos la această pască? Precum EL în 
zisese: „Ce-mi veți da mie, șieu ÎL voi da toate împlinise legea, așa vola să o 
pe EL vouă?”; iară acum, după ce a păzească și în punctul acesta. De aceea i- 
săvârșit păcatul, [a cunoscut. De aici a zis'Elșilui loan Botezătorul: „Se cade 





ca aa da 2 00 Dao RE E, IO TE CT 
rd e Da rii 37 m E O 

D ie Caen ID A i pe a tă rea îi 
st! | pai 4 LR ci 97 Eta pe 
.—p-.a s = 
2 Xe i E: i 


Că a 4? Da. 
2000 ma ET PSR 


ci se angajează în luptă. 







Tradiţia creştină este plină de sfinți-militari. Marelui Constantin nu i se 
porunceşte: “Nu te lupta!”, ci “Luptă-te în numele crucii şi vei învinge!” (In hoc 
signo vinces). Războiul sfânt împotriva necredincioşilor a constituit, de-a lungul 


Evului Mediu creştin, o constantă, din Bizanţ şi până în Peninsula Iberică. 
Cavalerul creştin — Cruciatul — a căpătat, mai ales în Apus, proporții mitice, 
exemplare. La noi, un Ştefan cel Mare, 
creştinătăţii” (dar, mărturiseşte cronicarul, şi “degrabă vărsătoriu de sânge 
nevinovat”!), stă astăzi, glorios, în ceata sfinților. 

Mihail, Arhistrategul oştirilor cereşti, ne arată din icoane spada lui de foc. 
Există numeroase legende creştine conform cărora armatele dreptcredincioşilor 
erau însoţite în războaie de câte un înger al Domnului, dacă nu chiar de însuşi 


Arhanghelul Mihail. 


Nici unul dintre Sfinţii Părinţi n-a considerat păcătos pe oşteanul ce luptă 
în războaie. Nici n-a recomandat neamurilor să se lase prădate şi nimicite. 
Împărați, generali, armate întregi au pornit la bătălie, sute şi sute de ani, cu 
binecuvântarea ierarhilor bisericeşti. În sânul armatelor creştine au existat 
întotdeauna preoți şi duhovnici, rânduiţi de Biserica însăşi. Uneori au pus chiar ei 
mâna pe arme, în ceasurile de cumpănă, însuflețind oştirile de credincioşi. 

Să fim noi “mai creştini” decât cei vechi? Cine s-ar încumeta să o afirme?! 
Gândindu-ne la toate acestea, e poate mai înțelept să căutăm răspunsuri nuanțate 
la întrebările pe care le-am formulat la început. Se pare că, măcar în anumite 
condiţii, războaie, armate şi arme îşi au rostul lor în istorie (care nu e domeniu al 
perfecțiunii). Că uneori Dumnezeu ne cere alte măsuri comportamentale, atunci 
când nu mai este în joc simpla noastră individualitate, ci comunităţile mistice sau 
istorice din care facem parte. Că există o demagogie a păcii, aşa cum există şi una 


a războiului. 


Să nu confundăm adevărurile complexe ale creştinismului cu sloganurile 
ideologice ale “umanitarismului” laic. Sigur că pacea e preferabilă războiului, dar 
nu întotdeauna şi nu cu orice preţ. lar Pacea adevărată, atâta câtă este cu. putință 
“aici” şi “acum”, nu-şi are temeiurile în afara, ci înlăuntrul nostru. 


nouă a împlini toată dreptatea” (1.3, 
15). Așadar, ucenicii voiau a găti nu 
pasca noastră, ci pe cea iudaică. Insă 
pasca noastră, cea nouă, aia chiar 
Hristos, El Însuși prefăcându-se în Miel 
pascal, prin sfânta Sa patimă. Dar pentru 
ce urmează 'El calea pătimirii? Pentru a 
ne scoate de sub blestemul legii. De aceea 
a strigat Pavel: „Dumnezeu a trimis pe 
Fiul Său Cel născut din femeie, care S-a 
supus legii, ca pe cei de sub lege să-i 
răscumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca să nu 
poată nimeni să spună că EL ar fi ridicat 
legea pentru că n-ar fiputut să o păzească, 
din pricina greutăţii și poverii ei, de aceea 
Ela împlinit-o în toate punctele, iar apoi 
a desființat-o. Și tot pentru aceasta a 
ținut EL și Paştele cel vechi. Dar Paștele 
iudaic era o preînchipuire a celui creştineşc. 
Ca să vezi aceasta, uită-te numai la 
asemănarea lor. Acolo este un miel și aici 
este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, 
aici Însuși Stăpânul vieţii. Acolo este 
umbră, aici Adevărul. Soarele mântuirii 
a răsărit și umbra a dispărut. Jertfa 
mielului pascal al iudeilor nu era decât o 
preînchipuire a viitorului Miel pascal, 
pătimitor pe cruce. 

Pe când ucenicii mâncau și beau, a 
[uat Iisus pâinea cu sfintele și neîntinatele 
Sale mâini, a săvârșit rugăciunea cea de 
mulţumire, a frânt-o șia zis către ucenici: 
„Luaţi și mâncaţi; acesta este trupul 
Meu, care pentru voi se frânge, A 
iertarea păcatelor”, Și după aceea a luat 
paharul și a 2is: „Acesta este sângele 
Meu, care pentru voi și pentru mulți se 
varsă, spre iertarea păcatelor” (Mz. 26, 
26-28), uda era de ford pe când Domnul 
zicea toate acestea. Așadar, 0, Iudo, 
acesta este sângele pe care tu l-ai vândut 


e 


apărător cu arma în mână al “porților 


Răzvan CODRESCU 





pentru treizeci de arginți! Acesta este 
sângele pe care tu nu demult așa de 
rușinos l-ai târguit cu fariseii cei 
necucernici! Cât de mare este dragostea 
[ui. Hristos! Cât de mare este 
nerecunoștința Iudei! 'Domnul îl Arănea 
și sluga vindea pe Domnul. EL Îl vindea 
pentru trezeci de arginți și Domnul Își 
vărsa sângele Său; incă și pentru 
vânzătorul Său l-a vărsat, numai să fi 
voit acela să se folosească de Dânsul. Şi 
Iuda era încă de față [a cină, pentru ca să 
nu aibă nicio dezvinovățire, ci pentru ca 
judecata mai vârtos să vină asupra lui. 
Numai cel ce are conștiința curată să se 
împărtășească din Cina cea Sfântă; nici 
un Iuda necredincios, nici un înrăutățit, 
nici unul care are otravă în inima sa, să 
nu cuteze a se apropia de masa cea 
sfântă! Căci Apostolul Pavel zice: 
„Oricare va mânca pâinea aceasta, sau va 
bea paharul Domnului cu nevrednicie, 
vinovat va fi trupului şi sângelui 
Domnului!” (7 Cor. 11, 27); de care grea 
vinovăție să ne păzească harul lui 
Dumnezeu totdeauna! Amin. 


Textul de față reprezintă o versiune 
românească îmbunătăţiă a traducerii realizate 
de Episcopul Roman Melchisedec în secolul 
trecut. Citatele evanghelice au fost păstrate în 
versiunea urmată de traducătorul inițial, fiind 
verificată doar corectitudinea trimiterilor. Un 
volum de Omilii la Postul Mare ale Sfântului 
loan Gură de Aur (344-407) este în curs de 
apariție la Editura Anastasia, în col.““Comorile 
Pustiei”. 

Imaginea care însoţeşte aici textul: 
Giotto, Sărutul lui Iuda, detaliu de frescă din 
Cappella degli Scrovegni, Padova, cca. 1305. 





_— 














PAG. 10 NR. 4/76 Aprilie '97 





In numărul precedent al **Punctelor 
cardinale” a fost publicat Memoriul adresat de 
Filiala Sibiua Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici 
din România Ministerului de Justiţie, Ministerului 
de Interne, Parchetului General şi Serviciului 
Român de Informaţii, din al cărui conținut cităm: 

In martie 1949, în urma unor lupte care s- 
audal între grupul de partizani conduşi de maiorul 
Nicolae Dabija şi Securitate, la Muntele Mare, 
Cricău şi Mesentea, în jud. Alba, partizanii au 
ŞI fost înfrânți şi cei care au scăpat cu viaţă au fost 
arestaţi. În toamna aceluiaşi an, şapte dintre ei, 
în frunte cu maiorul Dabija, au fost judecaţi, 
condamnaţi la moarte şi executaţi. Nu despre 
aceştia este însă vorba, deoarece execuţia a fost, 
să zicem, legală, ci despre alții, care au fost pur 
şi simplu asasinați, fără a avea sentințe de 
condamnare la moarte. Astfel: 

L Un lot de 12 persoane, membri ai 
Organizaţiei FRONTUL APĂRĂRII PATRIEI 
ROMANE, asasinați de Securitate, după arestare, 


fără a mai fi deferiţi justiţiei. 


]. PINTEA EUGEN 24 ani student din Decea-Alba 
2. PACURAR AXENTE 25 ani student din Coveş-Mureş 
3. SOLOMON SABIN 28 ani student din Alba-lulia 
4-5. FRAȚII TRIFA din Bistra-Alba 

6. LUPEA TRAIAN 36 ani plugar din Obreja-Alba 
7. MOLDOVAN ALEX. 56 ani din Teiuş-Alba 

8. MORARESCU IOAN 45 ani învățător din Temeş-Alba 
9. PETRAŞCU NECHIFOR  60ani plugar din Seuşa-Alba 
10. FLORIN MIHAI 45 ani plugar din Intregalde-Alba 
11. PICOŞ GHEORGHE din Galda de Jos-Alba 
12. TURCU IOAN ceferist din Teiuş-Alba 


II. Unlotde 12 persoane, membri ai Organizaţiei FRONIUL APĂRĂRIIPATRIEI | 


ROMANE. asasinați de Securitate, după pronunțarea de către instanțele judecătoreşti 


u unei pedepse cu inchisoarea. 


/, MARGINEANU PETRU  47ani plugar din Obreja-Alba 


2. POP ALEXANDRA 22 ani studentă din Bistriţa-Alba 

3. BELDEAN NICOLAE 30 ani muncitor din Mihalţ-Alba 

4. VANDOR SABIN 35 ani învățător din Intregalde-Alba 
5. MIHAI FLORIN 46 ani plugar din Intregalde-Alba 

6. DALEA EMIL 33 ani plugar din Galda de Jos-Alba 
7. OLTEANU EMIL 26 ani plugar din Galda de Jos-Alba 
8. PICOŞ FLORIAN 45 ani plugar din Galda de Jos-Alba 
9. PASCU PETRE 45 ani plugar din Benic-Alba 

10. PASCU GHEORGHE  24ani plugar din Benic-Alba 

11. MOLDOVAN SIMION 22 ani student din Blaj-Alba 

12. SĂBĂUŞ PETRU 27 ani student din Galtiu-Alba 


Și tot din conţinutul aceluiași Memoriu, cităm: 

Holocaustul comunist a fost cel puţin tot atât de cumplit şi de înspăimântător pe 
cât se susținecă ar fi fost şi holocaustul nazist, afost minimalizat sau, pur şi simplu, trecut 
sub tăcere, atât de autorităţile româneşti, căt şi de instanțele internaţionale (care, acum, 
fac atâta caz de umanism şi de drepturile omului); iar autorii acestui holocaust roşu, 
dintre care mulți sunt, încă, în viaţă, nu au fost chemaţi să dea socoteală de faptele lor, 
nu pentru a fi pedepsiți (sunt prea bătrâni pentru a putea, în viața aceasta, să ispăşească, 
prin suferință, cumplitele lor fărădelegi), ci pentru a binemerita, mărturisind, iertarea 
victimelor lor şi ca mărturia lor să se constituie document pentru viitorime. Căci, 
procesul comunismului, mai devreme sau mai târziu, va trebui, totuşi, să aibă loc. De 
nu-l vom face noi, cei de astăzi, cu siguranță îl va face istoria. 

Cât priveşte obiectivul urmărit prin solicitarea unoranchete cu privire laasasinatele 
semnalate mai sus, acesta era formulat în Memoriu în următorii termeni: 

Mărturiile celor ce au ordonat aceste crime, precum şi ale celor care le-au 
executat, depuse acum, cât mai sunt încă în viaţă, ar contribui la identificarea acestor 
gropi comune, pentru ca familiile sau camarazii victimelor să le poată deshuma 
rămăşiţele pământeşti şi apoi înmormânta creştineşte, în pământ sfinţii. 

Reproducerea în **Puncte cardinale” a textului integral al Memoriului adresat de 
Filiala Sibiu a Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici din România Ministerului Justiţiei, 
Ministerului de Interne, Parchetului General şi Serviciului Român de Informaţii, era 
însoțită de o notă introductivă intitulată Adevăr și responsabilitate, care se încheia cu 


următoarele cuvinte: “Nu ştim ce rezultat va avea acest demers, dar el constituie un test * 


de credibilitate pentru actuala putere politică din România. Este vorba de credibilitatea 
morală, pentru că votul naţiunii din noiembrie 1996 a fost un vot moral, nu unul politic”. 

Memoriul a fost predat celor patru destinatari la data de 28 ianuarie a.c. Răspunsurile 
nuau întârziat. Până la apariţia numărului din aprilie al“ Punctelor cardinale”, trei dintre 
cele patru instituții garante ale legalităţii din România, Ministerul Justiţiei, Ministerul de 
Interne și Serviciul Român de Informaţii, au răspuns, În cele ce urmează, vom reproduce 
conţinutul integral al celor trei răspunsuri primite, însoţite de comentariile ce se impun, 
ca urmare a modului în care conducătorii instituţiilor menţionate mai sus au înțeles să se 
implice în acţiumea de descoperire a adevărului cu privire la asasinarea de către 
Securitatea comunistă a celor 24 de luptători din Organizaţia FRONTUL APĂRĂRII 


PUNCTE CARDINALE 


> UN RĂSPUNS DEZOLAT 





PATRIEI ROMÂNE. O implicare ce se impune ca o datorie morală pentru actualii 
demnitari de la vârful puterii politice instalate la cârma ţării în urma alegerilor din 


noiembrie 1996. 4 
1. Cu numărul de înregistrare 2697 din 21 martie 1997, Ministerul Justiției - 


Direcţia relaţii cu alte autorităţi publice, cu organizaţii neguvernamentale, CU publicul | 
şi mass- media, trimite Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici din România - Filiala Jud. 


Cr 7: DSP Ana A PDA a ZA. ILIE ODER CT . 
E RATE OITUZ, 
Torge Cobra A g Sa ; 7 






Faas 


dresa de răspuns este semnată indescifiabil, “pentru” directorul din Ministerul 
Justiţiei care a conceput acest ruşinos document, evitând însă să-şi desconspire numele. 
A considerat, probabil, că pentru o mână de bătrâni supraviețuitori ai temnițelor 
comunsite care îşi caută morții, o ştampilă aplicată neglijent pe mâzgălitura care se vrea 
semnătură, sub prezumțiosul “DIRECTOR”, este suficient. Cât priveşte conținutul în 
sine al documentului, el este pe măsura standardelor de conştiinţă profesională şi 
moralitate ale magistraturii de astăzi, patronată de actualul ministru de Justiţie, Dl. 
Valeriu Stoica, înscăunat în această demnitate de Convenţia Democrată. 

II. Cu numărul de înregistrare 18073 din 18.03.1997, Serviciul Român de 
Informaţii - Biroul Scrisori-Audienţe, trimite Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici din 
România - Filiala Sibiu - Domnului preşedinte, preot Gheorghe Bogdan, următorul 


Să | ASTE e pair area east 

Documentul, ca şi în cazul precedent, poartă semnătura indescifrabilăa “ȘEFULUI 
BIROULUI”. ă 

Răspunsul elaborat de Serviciul Român de Informaţii poartă amprenta 
profesionalismului însens negativ practicat de “'fosteleorgane de securitate ”, transformate, 
prin schimbarea denumirii, în “organe S.R. ”. Invitaţia “de a desemna un reprezentant 
al A.F.D.P.R - Filiala Sibiu, pentru studierea materialelor privind tema menţionată” 
este o capcană în care semnatarii Memoriului refuză să se lase prinşi. Asociaţia Foştilor 
Deținuți Politici din România nuare în statutul ei nici o prevedere care să-i îndreptățească 
membrii să întreprindă anchete. Pentru astfel de acțiuni, Statul Român are instituții 
specializate, încadrate cu profesionişti copios retribuiți de la buget, deci din buzunarul 
contribuabililor, în primul rând Serviciul Român de Informații, căruia, prin însăşi 
rațiunea sa de a fi, îi revine obligația de a efectua anchetele de genul celei solicitate de 
foştii deținuți politici din Sibiu, care se înverşunează să afle unde au fost înhumate 
rămăşiţele pământeşti ale camarazilor lor asasinați mişeleşte de Securitatea comunistă. 
In consecință, considerăm că oferta făcută Filialei Sibiu a A.F.D.P.R. de a participa la 
“studierea materialelor privind tema menționată ” este un act de diversiune, ascunzând 
refuzul instituției conduse de DI. Virgil Măgureanu de a elucida condiţiile în care s-a 
consumat una dintre cele mai oribile crime săvârşite de Securitatea comunistă. Simplu: 
“Corb la corb nu-şi scoate ochii!” 

III. Cu numărul de înregistrare 1746 din 17.03.1997, Ministerul de Interne, sub 
semnătura Dlui General de divizie dr. Ion Pitulescu - Consilier al Ministrului de Interne, 
a transmis Asociației Foştilor Deținuți Politici din România - Domnului Pr. Gheorghe 
Bogdan, răspunsul la Memoriul A.F.D.P.R. - Filiala Sibiu, răspuns pe care îl reproducem 
în continuare. : 


« - . Su. 
, i a Ee a ă pi 7 
) comună di 


jenă EU Ei 
putu ate 


udefein AI carea 


E x . U eţe 
INI ăB DOTAT da e AIE al oa 
009 DĂPIIRAR AVN" d 
„4 2 PACURAR AXENTE - din 
1 Eugen IA Secuii 


Pav oau 


[Vana si st că 
ri! A: Vă 
y DCI n Fo ţ 
inţin | ai pl 


Lă 











as tute _ 


“ 
: 
i 
4 
| 


3 





nceuii Siie, Aa i A A 


PUNCTE CARDINALE 


Aprilie '97 NR. 4/76 PAG. 1] 





LA TREI RASPUNSURI DEZOLANTE.... 


Datele de mai sus au-fost obținute de la Gavrilă Gheorghe [lon - n.n.] - 
“Ogoranul” din comuna Sîntimbru, sat Galtiu, județul Alba, şi Spătăcean loan din 
Blaj, strada Merilor nr. 1, foşti deținuți politici. 

3. SOLOMON SABIN - născut la 20.04.1920 în Alba Iulia, a decedat în anul 
1949 la securitatea din Alba Iulia, sunt date că este înmormântat în cimitirul Alba 
lulia - loc neidentificat. În prezent în oraşul Râmnicu-Vâlcea locuieşte o soră a 
acestuia, care este căsătorită cu un anume Badea, colonel - fost şefal Școlii de ofițeri 
de geniu din Râmnicu-Vâlcea. 
mei In evidența alfabetică centrală de la Direcția Evidenţa Populaţiei s-a 
identificat o persoană cu numele de Solomon Sabin, fiul lui Nicolae şi Fira, născut 
la data de 06.04.1986, în Alba lulia, cu acelaşi domiciliu, strada Vasile Alecsandri 
nr. 181, decedat în anul 1961 [neconcordanță a datelor în original - n.n.]. 

4. Fraţii TRIFA: 

a) TRIFA IOSIF - a fost căsătorit în comuna Bistra-Centru (cumnat cu 
Pop Alexandra din listă), a fost împuşcat în satul Ţărăneşti Dealul Muntelui - 
comuna Bistra, județul Alba. Este înhumat în cimitirul oraşului Câmpeni, loc şi 
mormânt cunoscut. Cu aceeaşi ocazie ă mai fost împuşcat şi ANDREŞEL IOAN 
din aceeaşi comună, dar nu se cunoaşte locul unde este îngropat. 

b) TRIFA IONEL, fratele primului - până în prezent nu au fost obținute 
date - se fac investigații în continuare. | S 

5, LUPEA RAIAN- născutla 27 aprilie 1913 în sat Obreja, comuna Mihalţ, 
judeţul Alba, a fost arestat la 27.03.1949 şi a decedat după două săptămâni de 
anchetă la securitatea Alba Iulia. Act deces nr. 56/1949. Nu se cu noaște locul unde 
a fost îngropat. 

Din datele existente la evidența alfabetică s-au stabilit două persoane cu 
numele de LUPEA TRAIAN: 

a) fiul lui Traian și Maria, născut la 18.02.1923, în Cugir, județul Alba cu 
acelaşi domiciliu, strada Principală nr. 849, decedat în anul 1953, 

b) Fiul lui lon şi Reveca, născut la 31.11.1878 în Cugir, județul Alba, cu 
acelaşi domiciliu, strada Principală nr. 849, învățător, decedat în anul 1967. 

6. MOLDOVAJN] ALEXANDRU - născut în anul 1893 în comuna Teiuş, 
județul Alba, decedat la securitatea Alba lulia în anul 1947, autor un anume 
Tobias. Nu se cunoaște locul înmormântării. 

7. MORARESCU IOAN - a funcționat ca învățător în comuna Meteş, 
județul Alba, nu este născut în această localitate, a fost cercetat şi a decedat la 
securitatea Deva în anul 1959. În actul de deces fiind specificat, la cauza morţii - 
“demență - insuficienţă cardiacă”. e aie 

În evidența alfabetică a fost identiticată o persoană cu acest nume, fiul lui 
Constantin şi Ileana, născut la 16.01.1907, în comuna Corbu, domiciliu în comuna 
Meteş, judeţul Alba, învățător, decedat în anul 1959. > Asfeileno Sa al 

8. PETRESCU NICHIFOR - născut la 24.01.1905 în Seușa, decedat în 


06.07.1961 în arestul securității Alba Iulia - mormânt cunoscut în Seuşa, județul 


Alba - act deces nr. 142/08.07.1961. În perioada 1952-1953 a fost condamnat 
administrativ şi internat prin ordin M.L. la Canal Dunăre-Marea Neagră. | 
9. FLORIAN MIHAI - născut în anul 1903 în Galda de Jos - arestat de 
securitatea Cluj, aproximativ anul 1950, ucis în bătaie la această instituţie - 
mormânt necunoscut. | e ad pe a oa ei 7 0 rca anl 
În evidența alfabetică s-a identificat o persoană cu acest nume, cu 
următoarele date de stare civilă: fiul lui lanoş şi Ilonka, născut la 08.12.1898 în 
comuna Cerneteaz, județul Timiş, domiciliat în comuna Giarmata, județul Timiş, 


$ 


decedat în anul 1971. ej o ta 24 Rad Să 
10. PICOŞ GHEORGHE -arestat în anul 1950, cercetatşiucis la securitatea 
Cluj - mormânt necunoscut. În evidenţă s-a găsit fişa unei persoane cu acest nume 
şi care este fiul lui Ariton şi Istina [?], născut la 01.05.1 889 în comuna Galda de Jos, 
județul Alba, cu acelaşi domiciliu, decedat în anul 1979. 


„21, TURCU IOAN - născut în anul 1920 în Teiuș - arestat aproximativ în 
anul 1950 - cercetat şi ucis la securitatea Alba Iulia nu se cunoaşte locul unde a fost 


înmormântat. 


daia a la închisoare și asasinate de securitate; 6 
1. MĂRGINEAN PETRU - născut în anul 1903 în Obreja - arestat și 
condamnat20 de ani închisoarea Tribunalul Militar Sibiu, împuşcat la 25.07.1957 
în închisoarea Aiud - mormânt necunoscut. Act deces nr. 110/1957 eliberat de 
Sfatul popular Cluj. sina ete a a ROCII 
2, POPALEXANDRA - născută în anul 1927 în comuna Bistra, condamnată 

la 25 ani şi ucisă la 02.04.1950 în închisoarea Mislea (conform declarației numitei 
Goia Sofia, comuna Bistra nr. 338, judeţul Alba). Act de deces nr. 104/1950 -ar fi 
eliberat de Sfatul popular Cluj. Mormânt necunoscut. d fest piu 
3, BELEDEAN NICOLAE - nu a putut fi identificat până în prezent în 
localitatea indicată în adresă. ROL a Aa sii 
4. VANDOR SABIN - nu s-a identificat în comuna Întregalde, județul 

Alba. În evidența alfabetică s-a identificat Vandor Sabin, fiullui Izidor și Paraschiva, 
născut la 01.05.1909 în comuna Întregalde, judeţul Alba, cu acelaşi domiciliu, 
decedat în anul 1979, , 2] 
5, MIHAI FLORIN - este posibil să [ie aceeași persoană cu cea de la poziția 


1-10 din listă. 
6. DALEA EMIL - născut la 20,03.19147 în Galda de Jos, condamnat la 20 
ani închisoare de Tribunalul Militar Sibiu - împușcat în anul 1950 la închisoarea 


Cluj. Mormânt necunoscut. | 
7. OLTEAN EMIL - născut la 10.11.1922 în Galda de Jos, condamnat la 20 


ani închisoare de Tribunalul Militar Sibiu - împușcat în închisoarea Cluj în anul 
1950. Mormânt necunoscut. ÎN 3 | | 
În prezent trăieşte soția acestuia, actualmente GOTA ONICA, în comuna 
Sîntimbru, sat GALTIU, judeţul Alba, şi fratele său OLTEAN IULIU, domiciliat 
în comuna Sîntimbru - Coşbriu Gară, judeţul Alba. i e VE i 
8. PICOŞ FLORIAN - născut în anul 1905 în Galda de Jos- condamnat 20 
ani închisoare de Tribunalul Militar Sibiu, împușcat în anul 1950 în penitenciarul 
Cluj - mormânt necunoscut, Trăieşte în Alba-lulia fiica acestuia, Oltean Lucreția, 
căsătorită cu fostul subprefect de Alba, Oltean Marian, membru P.U.N.R. Alba. 
S-a identificat în evidența alfabetică o persoană cu acest numeşi următoarele 
date de stare civilă: fiul lui Zaharia şi Ana, născut la data de 10.04.1889, în comuna 
Galda de Jos, judeţul Alba, cu același domiciliu, decedat în anul 1965. i 
9. PASCU PETRE - născut în Benic în anul 1905, fiul lui Simion şi Maria, 
decedat în penitenciarul Gherla în anul 1953 - mormânt necunoscut, Și 
10, PASCU GHEORGHE - fiul lui Gheorghe şi Maria, născut în Benic în 
anul 1923, a fost condamnat 10 ani închisoare - decedat la Poarta Albă. Nu se 
cunoaște data decesului și mormântul. Lp a E 
11. MOLDOVAN SIMION - născut în anul 1929 în orașul Teiuş, fiul lui 
Simion şi Aneta, a decedat la 2 aprilie 1950 în penitenciarul Aiud - act deces Seria 
MC nr. 370602 eliberat de Sfatul popular al orașului Cluj, cu nr. 101 în registrul 
Stării Civile a oraşului Cluj. Mormânt necunoscut. Trăieşte fratele, Moldovan 
Viorel, în Blaj, strada Clujului nr. 3. Apă 
12. SÂBĂDUŞ PETRU - născut în Galtiu, comuna Sântimbru, ucis la 
închisoarea Gherla în anul 1950. Trăieşte soţia, căsătorită cu Gavrilă Gheorghe 
[lon - n.n.] - “Ogoranul”, fost deținut, luptător în Munţii Făgăraşului, locuiesc 
împreună în această localitate. areale pci ZI 
Sus-numita a tăcut investigații pe cont propriu, a identificat locul unde a 
fost îngropat în oraşul Gherla, loc pe care a ridicat o cruce şi o capelă. | 
În continuare cadre de la Inspectoratul de Poliţie al județului Alba fac 
investigații pentru clarificarea situației persoanelor carepână în prezent nu au fost 
identificate şi pentru completarea datelor obținute despre celelalte persoane. 
"După ce Serviciul Român de Informaţii, care este depozitarul datelor 
esențiale, va pune la dispoziție documentele relevante despre evenimentele evocate, 
suntem disponibili pentru a colabora în continuare, în vederea dezvăluiriiadevărului 
şi tragerii la răspundere a celor vinovaţi. > 
Cu deosebită stimă, | 
CONSILIER AL MINISTRULUI DE INTERNE, 
uta GeneraTde divizie ——— ar y „a 
dr. ION PITULESCU i acas 3 pă 


ui It 


ya 





- 


- . — i 


Si 


Din conținutul acestui amplu document rezultă următoarele concluzii cu privire la 
problema care îi frământă pe foştii deținuți politici: 

|. Spre deosebire de celelalte două instituţii ale căror răspunsuri au fost reproduse 
mai sus, documentul întocmit de Ministerul de Interne impresionează prin eforturile făcute 
de organele acestei instituţii de a elucida atât împrejurările în care au fost asasinați cei 24 
de luptători anticomunişti nominalizați în Memoriul Filialei Sibiu a A F.DP.R.. cât ŞI 
încercarea, din păcate neizbutită, de a identifica locurile unde au fost înhumate rămăşiţele 
pământeşti ale celor asasinați. Semn că în ograda Ministerului de Interne, de când această 
ogradă este gospodărită de DI. Gavril Dejeu, s-au făcut deja progrese remarcabile în direcția 
lepădărnii actualei Poliţii de năravurile fostei Miliții. 

2. Deşi documentul (a cărui elaborare a fost coordonată de Generalul Ion Pitulescu. 
Consilierul Ministrului de Interne) nu conține răspunsul aşteptat - localizarea gropilor în 
care au fost înhumați, după asasinare, camarazii noştri de luptă anticomunistă, el are o 
valoare deosebită prin faptul că, pentru prima oară în istoria postdecembristă a 
României, o instituţie de rang ministerial, respectiv Ministerul de Interne, recunoaşte 
şi confirmă în scris că Securitatea comunistă a comis crime politice. 

3. Lămuritoare şi dătătoare de speranță este încheierea documentului elaborat de 
Ministrul de Interme. Lămuritoare prin aceea că indică, fără echivoc, Serviciul Român de 
Informații ca fiind “depozitarul datelor esenţiale, relevante pentru evenimentele evocate” 
şi dătătoare de speranță prin afirmația că “suntem disponibili [organele Ministerului de 
Intene-n.n.]pentruacolabora învederea dezvăluirii adevărului şi tragerea larăspundere 
a celor vinovaţi” 

Am păcătui însă dacă nu am recunoaşte că principalii vinovaţi pentru lipsa de respect 
față de memoria celor căzuți în încrâncenarea cu regimul comunist suntem noi înşine, foştii 
deținuți politici. După evenimentele din decembrie *89, când în România s-a instaurat un 
climatde relativă libertate, în loc să ne concentrăm puțina enerpie pe care o mai aveam (cei 
mai tineri dintre noi fiind în jurul vârstei de 70 de ani) asupra dezvăluirii crimelor 
comunismului, ne-am lăsat ademeniți pe panta înșelătoare a unei posibile realizări în 
activitatea politică de partid. Aşa de face că, în loc ca A.F.D.P.R. să devină o instituție 
asemănătoare cu “Centrul de documentare asupra persecuțiilor la care au fost supuşi 
evreii , întemeiat de Simon Wisenthal în anul 1947, Asociaţia s-a transformat într-o anexă 
periferică a Partidului Naţional Țărănesc. Nici o mirare, deci, că, din raţiuni de politică de 
partid, preşedintele în funcție al A.F.D.P.R. a votat confirmarea Dlui Virgil Măgureanu, 
vechi colaborator al Securităţii, în funcţia de Şef al Serviciului Român de Informații. 

Este trist, nespus de trist, să asişti cum în numele unei false înțelegeri a democrației 
sunt sacrificate criteriile morale, locul lor fiind luat de “rațiunea politică”, în virtutea 
căreia convieţuirea paşnică şi chiar colaborarea între victime şi călăi încetează să mai 
repugne! 














PAG. 12 NR. 4/76 Aprilie '97 


TOUMUDUL fi 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


PUNCTE CARDINALE 


Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 





Rabinul Stephen S. Weise 


12. CONȚINUTUL TALMUDULUI (2) 


el de al doilea Ordin al Talmudului este intitulat 

MOED-SARBĂTORILE. Ordinul cuprinde 12 

tractate. Sărbătorile au pentru evrei atât semnificație 

religioasă, cât şi istorică. Ele constituie prilej de 
rememorare a momentelor în care Dumnezeu a intervenit în 
viața poporului evreu, dovedind prin aceste intervenții calitatea 
de Popor ales a evreilor. Evenimentele care stau la baza 
sărbătorilor evreieşti se găsesc descrise amănunțit în Biblie. 
Dar în timp ce Biblia relatează ce s-a petrecut în trecut, 
Talmudul reia faptele şi prescripțiile conținute în Vechiul 
Testament şi, fără patetismul specific istoriei biblice, stabileşte 
până în cele mai mici amănunte modul în care evreul 
cucemic trebuie să-şi rânduiască viața, pentru a fi în 
permanentă comunicare cu Dumnezeul său. 

1. Sabbar - Ziua de odihnă (Tractatul conţine 24 de 
capitole, având ca principală referire Cap. 35 din Jeșirea.) 

Scheletul acestui tractat este alcătuit din cele 39 de 
activități principale interzise evreilor în ziua de Sabbar. 
Aceste activități sunt apoi defalcate metodic în subactivități, 
pentru a se evita orice încălcare a reglementărilor privind 
ziua de odihnă. Tractatul conține o voluminoasă Ghemara şi, 
ca un fapt ce trebuie remarcat, în cuprinsul său se găseşte 
singura menţiune din Talmud cu privire la sărbătoarea 
Chanukka. 

Chanukka (sfințirea, consacrarea) Se sărbătoarea 
iudaică instituită în memoria reluării serviciului religios 
tradițional în Templul de la Ierusalim, în urma luptei duse de 
Juda Maccabeul, cel de al treilea fiu al preotului Mattatia, 
împotriva acţiunii de helenizare a cultului iudaic desfăşurate 
deregii seleucizi. Sărbătoarea durează opt zile şi pe parcursul 
lor se aprinde zilnic câte o lumânare dintr-un sfeşnic cu opt 
brațe, denumit chanuiia, după numele sărbătorii. 

2. Eruwin- nvoielile (Tractatul conţine 10 capitole). 

Acest al doilea tractat din ciclul despre sărbători 
cuprinde prescripții care au rostul să facă suportabile 
interdicțiile sabbatice, fiind enumerate o serie de modalități 
prin care se atenuează caracterul riguros al reglementărilor 
cu privire la ziua de Sabbar. 

3. Pesahim - Mieii de Passah (Tractatul conţine 10 
capitole, cu următoarele referiri la textul Pentateuhului: 
Ieşirea 12, 23: “Căci are să treacă Domnul să lovească 
Egiptul; şi văzând sângele de pe pragul de sus şi de pe cei 
doi ușori, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui 
pierzătorului să intre în casele voastre, ca să vă lovească; 
Deuteromul 16, |: “Să-păzeşti luna Aviv şi să prăznuieşti 
Paştile Domnului Dumnezeului tău, pentru că în luna Aviv 
fe-a scos Domnul Dumnezeul tău din Egipt, noaptea”). 

Tractatul stabileşte amănunțit modul de sărbătorire 
al Paștelui evreiesc care, pe pământul Palestinei, durează 
şapte zile, iar în diaspora, opt. Iniţial sărbătorirea avea loc în 
Templul unde se oficia jertfa (mielul de Passah). După 
distrugerea celui de al doilea Templu din Ierusalim (70 d. 
Chr.), comemorarea leşirii din Egipta dobândit caracterul de 
sărbătoare de familie. 

Inainte de începerea sărbătorii, locuința este curățită 
de toate resturile de alimente pregătite prin dospire. Pe 
timpul sărbătorii se mănâncă numai azimă (în ebraică: 
mazzen), pâine preparată fără adaos de fermenți. Ţinând 
seama de împrejurările dramatice pentru care evreii au recurs 
la prepararea azimelor, Paştele evreiesc se mai numeşte 
“sărbătoarea azimelor”, iar azima, “pâinea nenorocirii”, 

4, Jom tow - Sărbătoarea, textual: “Bună ziua” 
(Tractatul conţine 5 capitole). 

Tractatul Jom tow, denumit şi Beza Ou, după primul 
cuvânt al textului, abordează problema delicată a deosebirilor 
dintre Sabba! și zilele de sărbătoare, în lumina disputei între 
cele două şcoli fariseice, Şcoala lui Sammai şi Şcoala lui 
Hillel. În acest context, textul talmudic se străduieşte să 
redefinească conceptul de sărbătoare prin neefectuarea 
oricărei activități. 

5, Taanit - Posturile (Tractatul conţine 4 capitole), 


Talmudul recomandă posturile ori de câte ori oamenii 
sunt confiuntați cu nenorociri sau cu calamități naturale, 
îndeosebi secete. (Sănuse uitecă Talmudul este produsul unei 
arii geografice limitate şi că societatea căreia i se adresează 
este o societate predominant agricolă, aşa cum au fost 
comunitățile evreieşti, atât în Palestina, cât şi în Mesopotamia, 
în perioada elaborării Talmudului.) 

Nenorocirile care se abat asupra oamenilor sunt 
considerate pedepse divine şi posturile au rostul să atragă din 
nou bunăvoința lui Dumnezeu asupra oamenilor. În ghemara 
tractatului sunt relatate numeroase întâmplări miraculoase 
care s-au produs ca urmare a posturilor ţinute de credincioşi. 

6. Roş Haşana - Anul Nou, textual: “capul anului” 
(Tractatul conține 4 capitole, cu următoarele referiri la Vechiul 
Testament: Leviticul 23, 24: “Spune fiilor lui Israel: In luna 
a şaptea, ziua întâi a lunii să fie zi de odihnă, sărbătoarea 
trâmbiţelor şi adunare sfântă să aveţi” şi Numerii 29, |: “În 
ziua întâi a lunii a şaptea de asemenea să aveţi adunare sfântă 
şi nici un lucru Să nu lucraţi; pe aceasta să o socotiți o zi a 
suflatului în trâmbițe ”). 

In religia iudaică sunt menționate patru începuturi 
diferite ale anului. Pentru succesiunea sărbătorilor, începutul 
anului este în luna Nisam, în primăvară, Passah fiind prima 
sărbătoare. Pentru plata dijmei vitelor, anul începe în luna 
Elul. la începutul toamnei. Luna următoare, luna Tişri, începe 
cu Roş Haşuna, anul nou calendaristic. In luna Sebat, lună de 

iamă, începe anul pomilor, când se dijmuiesc fructele. Tractatul 
Roş FHaşana conţine metodologia de calcul a calendarului 
iudaic şi instrucțiunile de folosire ale şofarului, comul de 
berbec în care se suflă de Anul Nou. 

7.Joma- Impăcarea,textual: “Ziua”, deoarece această 
zi este considerată ca fiind cea mai importantă zi a anului 
(Tractatul conţine 5 capitole, cu referire la textul din Cap. 16 
al Leviticului..) 

Tractatul, denumit şi. /om Hakippurim-"“Ziua Ispăşirii”, 
ziua mărturisiri şi a purificării, este închinat celei mai mari 
sărbători evreieşti. In conţinutul său sunt specificate amănunțit 
pregătirile făcute de Marele Preot pentru oficierea jertfei prin 
care imploră împăcarea întregului popor cu Dumnezeu. De 
asemenea, sunt enumerate prescripţiile de totală abstinență 
prin care este subliniată semnificația gravă a acestei sărbători. 

8. Sukka- Sărbătoarea corturilor (Tractatul conține 
5 capitole, -cu următoarele referiri la texte din Vechiul 
Testament: Levificul 23, 34: “Spune fiilor lui Israel: Din ziua 
acincisprezeceaa lunii aşaptea începe sărbătoareacorturilor; 
şapte zile să sărbătoreşti în cinstea Domnului” şi Numerii 29, 
12: “În ziua a cincisprezecea a lunii aşaptea să aveţi iar 
adunare Sfântă, nici un lucru să nu lucraţi şi să sărbătorii 
sărbătoarea Domnului şapte zile”). 

Colibele, ridicate la origine pe timpul peregrinării prin 
deşert, după părăsirea Egiptului, se construiesc şi astăzi de 
evreii cucemici, în amintirea bucuriei provocate de ieşirea din 
robia egipteană. Colibele sunt împodobite cu mlădiţe de salcie 
şi mint, In ele se mănâncă, celebrarea terminându-se în cea de 
a optazi, prin sărbătoarea denumită Seini Azret (sărbătoarea 
de sfârşit), 

9, Sekalim - Sechelul de dajdie (Tractatul conţine 8 
capitole, cu următoarele referiri la texte din Vechiul Testament: 
Ieşirea 30, 12: “Când vei face numărătoarea fiilor lui Israel, 
la cercetarea lor, să dea fiecare Domnului răscumpărare ca 
sănuvină nici o nenorocire asupra lor în timpul mumăratului 
şi Neemia 10, 32: “Am luat de asemenea îndatorirea să dăm 
a treia parte de siclu, pe an, pentru Slujbele Templului 
Dumnezeului nostru”), 

Tractatul despre impozitul datorat Templului are 
ghemara numai în Talmudul palestinian; cel babilonian are 
numai mișna, cu prescripții privind modul de platăal impozitului 
pentru Templu, precum și asupra folosirii banilor adunaţi. De 
asemenea, se fac precizări asupra necesității existenței unor 
mese de zarafi în zona Templului, deoarece această dare 
trebuia plătită numai în şecheli, monedă considerată sfântă. 





V 
Fi 
A 


p. 


10. Megilla - Rolele (Tractatul conține 4 capitole, cu 
referire la Cartea Esterei). 

Evenimentele descrise de Vechiul Testament în 
Cartea Esterei sunt comemorate de evrei în sărbătoarea 
Purim, prin care se păstrează vie amintirea salvării populaţiei 
evreieşti din Persia (de persecuțiile instigate de Haman, 
ministrul regelui Xerxes) de către Mordechai, cu ajutorul 
nepoatei sale Estera. Sărbătoarea Purim este o sărbătoare de 
bucurie, manifestată prin aşa-numitele “jocuri de Purim, 
reprezentații teatrale jucate de amatori. Pe lângă regulile cu 
privire la intonaţia persoanei care citeşte rolele Cărșii Esterei, 
prin extensie, tractatul conține prescripții referitoare la 
intonarea corectă a textelor biblice în cadrul serviciului 
divin. 

11. Moed katan - Sărbătorile minore (Tractatul 
conţine 3 capitole). 

Tema principală a tractatului este problema irigației 
culturilor, o problemă deosebit de importantă în condiţiile 
climatului secetos din Orient. Pe lângă prescripțiile la irigații, 
mai sunt discutate următoarele două aspecte ale activității 
agricole: muncile agricole care pot fi efectuate în timpul 
sărbătorilor minore şi îngrijirea ogoarelor în anul al şaptelea 
(anul de odihnă al ogoarelor). In partea finală tractatul se 
ocupă cu influența sărbătorilor asupra îndatoririlor impuse 
de doliu. 

12. Chagica - Sacrificiile rituale (Tractatul conține 
3 capitole, cu referire la următorul text din Vechiul Testament: 
Deuteronomul 16, 16: “De treioripe an să se înfățişeze toți 
cei de parte bărbătească înaintea Domnului Dumnezeului 
[ău la locul pe care-l va alege EI; la sărbătoarea azimelor, 
la sărbătoarea săptămânilor şi la sărbătoarea corturilor, 
dar nimeni să nu se înfățişeze înaintea feței Domnului cu 
mâinile goale”), 

De la prescripțiile cu privire la sacrificii, tractatul 
aduce precizări despre organizarea pelerinajului la Ierusalim 
şi despre datoriile credincioşilor în timpul pelerinajului. În 
partea finală sunt prezentate discuțiile între vechii învățători, 
în incursiunile mistice ale acestora. 

x 

În încheiere, câteva scurte citate din texte ale celui de 
al doilea Ordin al Talmudului: 

Rabbi Chanina, fiul lui Idis spunea: Pentru ce pol fi 
asemuite cuvintele îmvăţăturilor cu apa?! Pentru că Stă 
scris: Voi toți cei însetaţi, mergeţi la apă! [Isaia 51, | -n.n.] 
Aceste cuvinte îţi spun: La fel cum apa care se găseşte la 

înălțime curge la vale, tot astfel şi cuvintele învățăturilor 
stăruie numai la acela care este umil în inima sa | Ghemara, 
Taanit 7 a). 

Cine Sunt muncitorii constructori? Rabbi Jochanan 
spunea: Sunt învățații căci ei se ocupă toată viaţa lor cu 
construirea lumii | Ghemara, Sabbat 114 a]. 

O colibă [textul se referă la sărbătoarea corturilor - 
n.n.] mai înaltă de douăzeci de coți este de nefolosit. Rabbi 
Jehuda consideră însă că poate fi folosită. Una care nu are 
înălțimea de zece palme, nu are trei pereți şi care are mai 
multă umbră decăt soare, este de nefolosit (Mișna, Sukha |, 1]. 

Maeștrii noştri ne învățau: În timpul celor şaptezile, 
omul să-şi facă colibă din frunze, în care să stea permaneni, 
iar în casa sa să nu zăbovească decât ocazional. Cum 
trebuie să procedeze? Să-şi ducă acolo sus obiectele de care 
are nevoie [adeseori frunzarul era construit pe acoperişul 
plan al casei - n.n.], să-şi ducă aşternut pentru dormit; să 
mănânce şi să bea şi să-şi petreacă timpul în frunzar 
| Ghemara, Sukka 28 b]. 

Rabbi Levi spunea: Cel care se abate de la cuvintele 
poruncilor şi se îndeletmiceşte cuvorbe goale, aceluia i se va 
da să mănânce rădăcini de jneapăn, căci este scris: Cei ce 
se desprindde porunci, preferândvorbăria goală, rădăcinile 
de jneapăn vor fi pâinea lor [Ghemara, Chagiga 12 b]. 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











P 
a 


—— 


p—-—v-.., 


PUNCTE CARDINALE 


Aprilie '97 NR. 4/76 PAG. 13 








(urmare din numărul trecut) 


PR ara — MINISTERUL FIER A CEC a 


In tot timpul Războiului Rece, guvemele Angliei şi 
Statelor Unite au funcționat ca nişte Ministere ale fricii 
pentru nefericiții lor cetățeni, înspăimântându-i tot timpul cu 
poveşti de groază despre soarta teribilă care îi aşteaptă dacă 
nu continuă să transfere cea mai mare parte a câşti gurilor lor 
“Guvernului” (care, de fapt, era “Guvernul Sionist de 
Ocupaţie”, sau prescurtat ZOG, aşa cum este mai cunoscut 
în limbajul popular). În timp ce Thatcher-ii şi Kennan-ii se 
opresc nostalgici asupra “zilelor bune de altădată”, zilele 
terorii universale, o serie de decese recente ne reamintesc că 
terorismul Războiului Rece îşi cere în continuare jertfele 
sale. Inexplicabila moarte a lui Vincent Foster, a Ministrului 
Comerțului, Ron Brown, a Şefului Operaţiilor- Navale, 
Amiralul Boorda, ne atrag atenţia că terorismul sionist este 
încă foarte aproape de noi. “Sinuciderea ” lui Vincent Foster 
ne-a dezvăluitcă el adunase milioane de dolari pentru spionaj 
în favoarea Israelului, bani depuşi în conturi secrete din 
băncile elveţiene. Demisia silită a lui Ron Brown a provocat 
o amenințare majoră pentru campania de realegere a lui Bill 
Clinton. Sean Wilentz l-a stigmatizat (în New Yorker din 15 
Aprilie 1996) ca “Speculantul în postură de om de stat”, 
descriindu-l astfel: “Junecos, şiret, extrem de încrezător în 
sine, Ministrul Comerțului, Ronald EH. Brown, a fost unul 
dintre cei mai cunoscuţi speculanţi de la Washington din era 
modernă." Wilentz ne reaminteşte că Brown era protejatul 
personal al lui Vernon Jordan, inițiatul lider negru, care a 
apărut de curând în calitate de personaj principal la Conferința 
Bildberger din Canada, precum şi faptul că Brown a fost 
mâna dreaptă a senatorului Teddy Kennedy la Washington. 
Elatraticatbilioane de dolari în afaceri de bursăcu străinătatea, 
pentru companiile americane. Aceste implicaţii au constituit 
motivele investigațiilor federale ale activităţii sale, investigații 
care însă acum au fost scoase de pe rol. 


ctre oaze azur ezi a RIO VF aere zoana 


- 


Când a explodat ştirea că avionul lui Ron Brown s-a 


prăbuşit în Iugoslavia (3 Aprilie 1996), Hillary Clinton s-a 


grăbit să explice că accidentul a fost provocat de o “puternică 
furtună”. Atât Time, cât şi Newsweek au caracterizat-o drept 
“cea mai grea furtună din ultimii zece ani ". Aceste afirmații 
prezumţioase ale oficialităților la putere(esrablishment-ul) 
au fost imediat infirmate de Ayiation Week, publicație care a 
negat căar fi fosto furtună cu ploaie violentă. La 7 Iunie 1996, 
generalul maior Charles Coolidge, preşedintele Comitetului 
de Investigare al Forțelor Aeriene în cazul prăbuşirii avionului 
Jui Ron Brown, a afirmat că “Starea vremii mu a fost un factor 
cu o contribuție substanțială în accident". In prezent, Air 
Force atribuie prăbuşirea unei “erori de pilotaj ", dat fiindcă 
piloții nu mai au cum să se apere. Deşi o stewardesă, Shelly 
Kelly, a supraviețuit cu răni uşoare, căile ocolite din Mass- 
media au hotărât că ea ar fi murit mai târziu, la spital, din 
cauza hemoragiei - o tăietură precisă de trei inchi pe artera 
femurală. Clinton a dispus incinerarea rapidă a trupurilor 
victimelor, pentru a “asigura sanitar regiunea”, la fel cum 
s-a procedat la Waco şi la Oklahoma City. [...] 


re „SINUCIDEREA LUI pm 


-BOORD CEIA i 

Binecunoscutul caz de sinucidere a amiralului Jeremy 
M. Boorda, Şeful Operaţiunilor Navale, a şocat pe toți cei ce 
credeau în visul american. Fiu al unor emigranți evrei din 
Ucraina, proprietari ai singurului magazin de îmbrăcăminte 
din orăşelul Momence, Illinois, ascensiunea lui Boorda de la 
marinar de rând la amiral, adică la funcţia cea mai înaltă în 
Marină, a fost de-a dreptul meteorică, Şi asta cu atât mai 
surprinzător cu cât, cu statura sa de numai un metru şi şaizeci 
de centimentri, cu greu ar fi putut constitui o prezenţă militară 
impunătoare, de comandant. În realitate, meteorica sa 
ascensiune s-ar putea să fi fost datorată mai mult relaţiilor 
sale, decât calităţilor, așa cum se va vedea în continuare. 

Explicația pentru actul de sinucidere, avansată de 
preşedintele Clinton şi alţi întristați admiratori din Washington 








ai amiralului Boorda, a fost că acesta ar fi obținut anumite 
decoraţii de război la care nu ar fi fost îndreptăţit. Oricum, 
autoritățile navale au emis rapoarte contradictorii asupra faptului 
dacăs-a încălcat vreunregulament referitor la aplicarea stelelor 
V la reverul uniformei sale, În orice caz, o sinucidere subită, 
consecutivă suspiciunii, descrise mai sus, corespunde unei 
sensibilități remarcabil de absente în caracterul amiralului. 
Marina nu este terenul propice pentru mimoze sensibile şi o 
floare delicată nu supravieţuieşte în atmosfera, tradițională pe 
nave. 


o BOIALITATEA- PAȚĂ = 
DEISRAEL— 


Ca sionist de-o viață, amiralul Boorda ura corpul 


„„tradiționalist de ofițeri ai Marinei Statelor Unite, codul lor de 


gentlemen şi aura solidarității de grup de elită al Academiei 
Navale Annapolis, Ca Şef al Operaţiunilor Navale, el a lansat 
ocampanie de sabotaj împotriva Marinei, urmărind distrugerea 
corpului €i ofițeresc. Fiind unul care urmărea să distrugă 
establishment-ul militar, eleraextrem de admirat de preşedintele 
Clinton şi de Casa Albă, cuib de sionişti fanatici. Pe de altă 
parte, aşa cum semnalează publicaţia CRIMINAL POLITICS 
(Mai 1996), “Boorda era urât, fără excepție, de ofiţerii de 
carieră”. 


& 
n POLLARD: MAESTRUL: == 
Jonathan Jay Pollard a fost arestat de FBI pe data de 12 
Decembrie 1985. Ela fosturmăritpână la Ambasada Israelului 
la Washington, unde, după o legătură urgentă cu Tel Aviv-ul, 
i s-a refuzat dreptul la azil, Israelul nu a mers până la a-şi 
primejdui “relațiile speciale " cu Statele Unite, aflate la o cotă 
de mai multe bilioane de dolari, “ajutor” anual. Ca urmare, 
Pollard a fost arestat de FBI sub acuzația de a fi vândut 
Israelului codurile secrete ale Statelor Unite pentru 50.000 de 
dolari. Tranzacţia cuprindea date de cel mai înalt secret, 
inclusiv codurile SIGINT şi IMINT, cheia întregii noastre 
apărări strategice naționale. 

Pollard era fiul lui Morris Pollard, un faimos cercetător în 
domeniul cancerului de la Universitatea Notre Dame. El 
fusese inițiat în cele mai mari secrete ale Departamentului 
Marinei, pe care le considera bunuri ce pot fi comercializate! 
Deşi nu a reieşit niciodată din anchetă, Pollard făcea parte 
dintr-un grup de spioni din cadrul Departamentului Marinei, 
grup denumit nesher (““vultur””, în ebraică). Acest grup era o 
emanație a celulei nesher de la Departamentul de Justiţie, 
întemeiată de Philip Klutznick în anul 1936 şi care domina 
întreg departamentul. De atunci încoace s-au creat în multe 
departamente de la Washington celule nesher, daro importanță 
deosebită a avut-o infiltrarea lui Pollard (care, datorită talentului 
său, a avut acces la cele mai importante secrete ale Marinei 
noastre), Or, tocmai în perioada de vârf a activităţii de spionaj 
a lui Pollârd s-a produs şi accelerata ascensiune a lui Boorda la 
Biroul Personalului Naval. Poziţia sa era ideală pentru dirijarea 
unui cerc de spioni. Ea îi permitea să-şi protejeze colaboratorii 
şi să-i propulseze în funcțiile cheie. Această celulă nesher a 
orchestrat scandalul “Tailhook”, scandal provocat cu rostul de 
a compromite şi demoraliza întreaga Marină a Statelor Unite. 

Prin ceea ce s-a dovedit a fi o acțiune de cooperare de 
mare măiestrie, Pollard nu a expus nici un moment pe nici unul 
dintre camarazii săi de complot, de-a lungul anchetei judiciare. 
A susținut că a lucrat absolut singur, lucru evident imposibil, 
din moment ce toate uşile de la Departamentul Marinei îi erau 
larg deschise, ca urmare a calității sale de înalt funcționar al 
Biroului de Personal. Pollard a fost condamnat la închisoare pe 
viață, fără drept de apel. În Israel el este considerat erou 
naţional, iar inițiații din Washington sunt siguri că, după 
realegerea sa, Clinton este hotărât să-l praţieze, 


sacre ORDA Aare Bre 
-NEWSWEEK- 


Versiunea adoptată de Guvem pentru sinuciderea 


IONISMUI 
LEGAU AU AONNSI 


ț 





amiralului Boorda a fost următoarea: el nu a putut suporta 
ideea că va trebui să facă faţă întrebărilor despre decoraţiile 
arborate fraudulos, iarsinucidereaa fost singura cale de ieşire 
din această situație penibilă. Dar această explicație ignoră 
faptul că Boorda nu mai purta acele decorații de luni de zile, 
de când se făcuse agitație în jurul acestei ilegalităţi. In 
continuare, versiunea oficialilor este că, deşi Boorda fusese 
prevenit că s-ar putea să fie întrebat despre legăturile sale cu 
Pollard, el nu avea decât să nege totul, iar în interviul din 
Newsweek, nu s-ar fi publicat nici o referire la această 
legătură. Dar Mossad-ul, informat de interviul plănuit, a 
considerat că aceasta ar putea să schimbe hotărârea lui 
Clinton de a-l grația pe Pollard. Potrivit strategiei sale de a 
“reduce la minimum riscul”, Tel Aviv-ul a ordonat ca 
interviul să nu mai aibă loc. O unitate operativă a Mossad- 
ului l-a urmărit pe Boorda, l-a împuşcat în piept şi şi-a văzut 
de drum. 

Din multele “sinucideri” (cunoscute, de altfel, ca 
“sinucideri Washington") care s-au petrecut în capitală, 
aproape toate au o conexiune sionistă. Sioniştii cred în 
“răfuială ”. Totul este însă ca lucrurile să se petreacă repede 
şi curat. De aceea, sinuciderea este soluția favorită. Dar cazul 
Boorda rămâne cel mai incredibil dintre toate. Ni se cere să 
acceptăm că Boorda nu a putut să înfrunte o întrebare simplă: 
“De ce aţi renunțat să mai purtaţi decoraţiile? ”, şi în loc de 
răspuns, a ales să-şi tragă un glonț în piept, o raritate în 
materie de suicid. Lacrimile de crocodil ale lui Clinton pentru 
eroul său plecat se amestecă cu lacrimile sale pentru ceilalți 
42 de tovarăşi care au părăsit această vale a plângerii în 
timpul coloratei sale cariere politice. Şi este de presupus că 
numărul va creşte în viitor. 


aa cazat orce CA SA SIN A zero see ae zece zare 
--ÎN-MASĂ- 

Cei 44 de ani de Război Rece au fost ani de neîncetate 
orori, ani marcați de masacre împotriva unor oameni lipsiţi de 
apărare, inclusiv copii, dar şi ani în care s-au îngrămădit tot 
mai multe bogății în mâinile hrăpărețe ale sioniştilor. Tragedia 
Războiului Rece nu constă în primul rând în faptul că nu-l 
înțelegem. Mai rău este că nu am învăţat nimic din această 
tragedie. Suntem copţi gata pentru un niou Război Rece care 
să ne terorizeze, ca să continuăm să ne predăm bunurile 
sioniştilor. Tel Aviv-ul a hotărât ca disputele în alegerile din 
1996 | din Statele Unite-n.n.] săse concentreze în exclusivitate 
asupra unor probleme ca avorturile, bunăstarea, asistența 
medicală şi echilibrarea bugetului, ignorând problemele 
reale majore cu care se confiuntă poporul americari. Dar mai 
gravă este ignorarea vieții religioase. Sioniştii auo misiune cu 
semnificație religioasă: să facă Israelul - un stat teocratic = să 
stăpânească lumea. | 


casa: aseaza VC) [Azure CZ RE E 22 SA 
"DOMNULUI 


Inrobirea noastră față de evrei este o ofensă zilnică 
adusă lui Dumnezeu. Este o batjocorire a Planului pe care-L 
are Dumnezeu cu noi. Hristos ne-a fost trimis ca singura 
noastră şansă de mântuire. Dacă vom continua să respingem 
oferta lui Dumnezeu, osânda nu ne va fi numai sclavia de-a 
pururi, ci pedepse a căror grozăvie nici nu ne-o putem 
imagina. 

In prezent, Edgar Bronfman, Regele Evreilor, 
preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, stă călare pe 
lume ca un consul al lui Satan, ca un nou Irod. Curând va cere 
măcelărirea întâilor noştri născuți. Putem continua să .ne 
lăsăm robiți de contrabandiştii de alcool şi de traficanţi de 
droguri, doar dacă vrem să-L insultăm pe Dumnezeu. Dar 
Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. EI este supărat, pentru căne 
doreşte atât de mult, iar noi L-am respins. 

Ororile Războiului Rece sunt doar o prevestire a soartei 
teribile care ne aşteaptă aici, pe pământ. Dar noi avem o 
şansă. Putem acționa pentru a pedepsi imediat pe complotiştii 
Războiului Rece. Putem opri batjocorirea Dumnezeului nostru 
de către Statul Israel, Sau putem trăi mai departe în suferință, 
ignoranță şi nepăsare, până în clipa în care moartea va pune 
capăl nimicniciei noastre, Alegerea ne aparține, făcând parte 
şi ea din Planul lui Dumnezeu pentru oameni. 

(Text apărut în Zhe CDL Report [Buletinul Ligii de 
Apărare Creştină] din Statele Unite 





PAG. 14 NR. 4/76 Aprilie '97 





PUNCTE CARDINALE 


POZIȚIA EXILULUI ROMÂNESC ÎN PRIVINȚA 
TRATATULUI CU UCRAINA 


Mărturisesc că nu înțeleg ce a avut în 
vedere preşedintele Constantinescu atunci când 
a lansatconceptul de “sacrificiu istoric”. Nu înțeleg, 
sau refuz să înțeleg, pentru că nu pot crede că 
omul în care ne-am pus atâtea speranțe şi pe 
care l-am investit să ne reprezinte şi să ne apere 
interesele poate atât de uşor, pentru obţinerea 
unor avantaje de moment (şi acelea discutabile), 
să renunțe, în numele nostru al tuturor, prin 
semnarea pripită a unui tratat nedrept şi nedemn, 
la integritatea teritorială a țării. Căci, ce altceva ar 
însemna încheierea unui tratat cu Ucraina în care 
să se stipuleze expres, aşa cum se preconizează, 
că “România nu are pretenții tentoriale față de 
acest stat”, dacă nu renunțarea la integritatea 
țării? Este adevărat, România nu are pretenții 
teritoriale față de Ucraina, dar nu are pretenții la 
teritoriile care au fost şi sunt de dreptale Ucrainei, 
nu la cele pe care ea şi le-a agonisit samavolnic, 
profitând de o conjunctură istorică fastă pentru 
ea şi nefastă pentru noi. 

Nu are rostsă demonstrăm, acum şi aici, 
că sudul Basarabiei şi Bucovina de Nord sunt 
ținuturi româneşti şi nici să evocăm evenimentele 
care au dus la anexarea acestorteritorii, mai întâi 
de către Rusia țaristă, apoi de către Uniunea 
Sovietică, pentru ca, în cele din urmă, printr-un 
concurs de împrejurări, Ucraina să devină 
beneficiara acestor rapturi teritoriale. Amintim 
numai că, nici în 1812, când Basarabia a fost 
cedată, în Sua de atunci, de către turci, 


Rusiei țariste, nici în 1940, “când, în urma 
criminalului. tratat Ribbentrop-Molotov, acelaşi 
teritoriu plus nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei au 
fost anexate prin forță de către Uniunea Sovietică 
şi nici chiar în 1947, când, prin tratatul de la Paris, 
“frontiera Sovieto-Română este fixată în 
conformitate cu Acordul Sovieto-Român din 28 
iunie 1940” (acord care nu a existat), România şi 
poporul român nu au consimțit niciodată, în mod 
liber, să cedeze aceste teritorii. Au fost siliți să o 
facă, supunându-se forței şi terorii istoriei. Niciodată 
însă nu au renunţat la ideea că aceste ținuturi le 
aparţin de drept şi că ele vor fi cândva, într-o 
conjunctură istorică mai fastă, recuperate. Şi dacă 
acum, făcând (cum ni se recomandă) un “sacrificiu 
istoric”, am încheia acest nefast tratat, ar fi pentru 
prima dată în istoria acestei dispute teritoriale 
când noi am renunța neobligați de nimeni laţinuturi 
care ne aparțin în mod legitim. Avem oare acest 
drept? Cu siguranţă că nu. Şi apoi, ce avantaje 
ne-ar conferi încheierea unui astfel de tratat? Cei 
care, cu o grabă suspectă, sunt dispuşi să facă 
acest “sacrificiu istoric”, justifică această grabă 
invocând necesitatea îndeplinirii condiţiilor de 
admitere a României în NATO. Dar NATOnu pune 
Şi nici nu poate pune astfel de condiţii, căci nutoate 
țările care fac parte din această alianță militară au 
încheiate între ele astfel de tratate. Exemplul cel 
mai elocvent îl constituie Grecia şi Turcia. Ceea ce 
se recomandățărilor care aspiră să adere la NATO 
este să aibă doar bune relaţii cu vecinii. Atât şi 





nimic mai mult. Apoi, oricâte sacrificii ar face 
România supralicitând, ea nu va fi admisă în 
acest organism militar, în primulval. Nici chiar cei 
mai fervenți susținători ai României dintre 
congresmenii americani (cum ar fi Helms, de 
exemplu) nu pledează în acest sens. Surse din 
Washington, demne de toată încrederea, susțin 
că Departamentul de Stat, în frunte cu Secretarul 
de Stat, Madeleine Albright (copilul holocaustului), 

are getting mad "(expresia le aparţine) când aud 
că România face presiuni pentru a fi admisă în 
primul val. Cu fiecare zi scad şansele ei de a 
prinde primul val, dacă aceste şanse au existat 
vreodată. Şi aceasta nu pentru că ar fi careva, din 
principiu, împotriva admiterii României, ci fiindcă 
programarea țărilor central şi est europene care 
vor intra în primul val este deja făcută, iar 
proceduratehnică pentru suplimentarea locurilor 
fiind extrem de complicată, se pare că puterile 
care de fapt deţin pâinea şi cuțitul în problema 
extinderii Alianţei Nord Atlantice spre Răsărit, 
Statele Unite, Germania şi Anglia, nu ne sunt |. 
favorabile. 

Desigur, până la urmă, România va fi 
admisă în NATO, dar va fi admisă atunci când 
interesele artizanilor care edifică Noua Ordine 
Mondială o vor dicta. Astfel că orice sacrificiu 
(“istoric” sau de altă natură) ar face România în 
acest sens, el rămâne, deocamdată, inutil şi 
neavenit. 

Demostene ANDRONESCU 


DREPTUL LA ADEVĂR 


În legătură cu Tratatul Româno-Ucrainean 


Întruniţi pentru a sărbători a 79-a aniversare a Unirii Basarabiei cu 
România, nu putem trece cu vederea tratativele ce se poartă între România şi 
Ucraina şi care se prevăd a avea consecinţe nefericite pentru soarta Basarabiei, a 
Bucovinei de Nord şi a României în general. 

* Declaraţiile care se fac de cele două părţi sunt mai mult decât neliniştitoare. 
Dacă cele venite din partea Ucrainei nu ne miră prea mult, dat fiind că ne 
demonstrează a fi moştenitoarea Rusiei, în ce priveşte tendința de a acapara 
teritorii, - amintindu-ne de pretenţiile pe care le avea Ucraina în 1918 asupra 
întregii Basarabii, în schimb declaraţiile făcute de oficialităţile româneşti ne-au 
determinat să luăm poziție şi să prezentăm punctul nostru de vedere. lată ce au 
declarat reprezentanţii români: “România nu are pretenţii teritoriale faţă de 
Ucraina” sau “România va face sacrificii teritoriale importante”. Asemenea 
declaraţii nu înseamnă altceva decât trecerea definitivă a teritoriilor din sudul şi 
nordul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord la Ucraina. 

Se pare că acesta este preţul pe care trebuie să-l plătească România pentru 
a intra in NATO. Dar se poate oare condiţiona problema frontierelor - şi respectiv 
teritoriilor - de cea a intrării în NATO? 

Cunoaştem din precedentele tratative ale României cu Ungaria că marile 
puteri au intervenit pentru a găsi o cale de compromis din partea ambelor părți. A 
lăsa de data aceasta România singură, în faţa intransigenţei Ucrainei, a unui stat 
mai mare şi mai puternic, cu aceeaşi gândire conservatoare expansionistă, şi a 
condiţiona intrarea în NATO de nemodificarea actualelor frontiere (chiar dacă 
acest lucru se spune direct) ar fi mai mult decât condamnabil. Din desfăşurarea 
evenimentelor până în prezent, vedem că România s-a angajat, ca într-o cursă 
contra cronometru, dorind să încheie tratatul până la întrunirea din iulie de la 
Madrid, unde se vor decide țările care intră în NATO. Această grabă nu credem că 
este justificată, deoarece sunt încă aspecte ce plutesc i în incertitudine: 1. Nu ştim 
dacă încheiera tratatului cu Ucraina (în situaţiă grea şi complicată ce se cunoaşte) 
reprezintă condiţia sine qua non a intrării în NATO, 2. Nu ştim dacă la Madrid se 
va decide intrarea României în NATO, chiar în ipoteza semnării tratatului cu 
Ucraina. Graba într-o problemă diplomatică atât de importantă şi delicată nu poate 
decât să strice, - 

Se pune, de asemenea, că actuala conjunctură internațională, încorsetată 
prin acordurile de la Helsinki şi Paris, privind intagibilitatea actualelor frontiere, 
ar constitui un impediment defavorabil pentru români. Dar aceste acorduri nu 
exclud modificări de frontiere, dată cele două părți cad de acord (vezi cazul 
Germaniei). 

Mai importantă, însă, ni se pare intransigenţa pe care a adoptat-o partea 
ucraineană, bazată pe lipsa voinfâi de a intra în NATO, dar mai ales pe interesul 


pe care Occidentul îl arată Ucrainei în cadrul jocului politic triunghiular Occident- 
Ucraina-Rusia. Încă un motiv ca marile occidentale să medieze (chiar dacă nu 
direct) în problema tratului româno-ucrainean. 

In privința teritoriilor româneşti ocupate de Ucraina şi respectiv a 
frontierelor, îşi poate imagina cineva că o perioadă de stăpânire a unor teritorii de 
55 de ani poate anula o istorie a românilor de peste 2000 de ani? Pe aceste locuri 
s-a format şi s-a dezvoltat poporul român. Aici s-a scris istoria noastră bimilenară. 
Cetățile Hotin şi Cetatea Albă, martore ale acestei istorii, se află astăzi pe teritoriul 
Ucrainei, ce prin graţia lui Hitler şi Stalin (acordul Ribbentrop-Molotov) le 
stăpâneşte. 

Putem noi, românii, uita istoria multiseculată (aproape $ secole) a 
Basarabiei şi Bucovinei de Nord în cadrul statului voievodal MOLDOVA, cuprins 
între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră, în care erau incluse aceste teritorii ce aparțin 
acum Ucrainei? 

Cunoscând cum s-au format actualele frontiere, vom fi în măsură să 
apreciem justeţea cauzei noastre. Ele s-au stabilit în condiţiile politice ale anului 
1940, imediat după ocuparea Basarabiei de către URSS (28 iunie 1940), ca urmare 
ultimatumului dat de puterea sovietică. O foarte scurtă retrospectivă ne va permite 


să înțelegem cum s-au născut aceste frontiere şi legitimitatea lor. 


In anul 1924ia ființă RASS Moldovenească în componenţa RSS Ucrainiene, 
teritoriu situat pe stânga Nistrului. Odată cu înființarea noii republici “autonome” 
moldoveneşti, se lansează propaganda existenței limbii moldoveneşti, distinctă de 
cea română, şi a necesităţii unirii tuturor teritoriilor moldoveneşti (referire la 
Basarabia). În anul 1936 se aduc unele amendamente la Constituţia RSS Ucrainiene, 
prevăzându-se la art. 22 că “stabilirea frontierelor RASS Moldoveneşti este de 
resortul exclusiv al Congresului Sovietelor din Ucraina”. La 28 iunie 1940, 
întreaga Basarabie a fost inclusă în componența RASS Moldoveneşti, deci sub 
jurisdicţia RSS Ucrainiene. Pe baza prevederilor constituționale menționate mai 
sus, Ucraina a procedat la stabilirea frontierelor. În mod arbitrar şi unilateral, ea a 
încorporat la Ucraina teritoriile din sudul şi nordul Basarabiei (peste trei judeţe), 
ciopârțind astlel integritatea Basarabiei - lucru ce nu s-a făcut nici în perioada 
ocupaţiei țariste din anii 1812-1918. Ucraina şi-a însuşit, în 1940, câta vrut şi cum 
a vrut, 

Este de remarcat că frontierele de Est ale RASS Moldoveneşti, de peste 
Nistru, au fost modificate, reducându-se substanţial suprafața teritorială faţă de 
cum fusese stabilită în 1924, rămânând doar o fâşie de-a lungul Nistrului. Rolul 
pentru care a fost înființată RASS Moldovenească se terminase prin cucerirea 
Basarabiei. Aceste evenimente sunt de natură să ne demonstreze rolul 
vremelnic al frontierelor în fostul URSS. Frontierele se modificau potrivit pa 





| 








i) 


( Efemenide 














Spre sfârşitul anului trecut, la Editura 
“Cartea Românească” (col. “Eseuri/ 
Critică”), a văzut pentru prima oară lumina 
tiparului volumul muzicologului şi 
eseistului GEORGE BĂLAN „Indialog 

cu Emil Cioran (cuprinzând corespondenţa autorului cu 

Emil Cioran dintre 1967 şi 1992, precum şi amplul eseu 

“Sublim şi dramă la Emil Cioran”, scris încă din 1968- 

69), Se întâmplase, în anii studenţiei, să-mi cadă în mână 

o dactilogramă a eseului lui George Bălan (pe vremea 

aceea, acesta părăsise țara de câțiva ani, lăsând în urmăun 

grup de discipoli neconsolați, ce îi păstrau cu evlavie 
cărțile sau manuscrisele); citisem atunci textul cu folos şi 
l-am recitit deunăzi cu plăcere, având la îndemână, de 
data aceasta, în epistolarul care-l precede, şi povestea 
zămislirii lui, de incontestabil interes documentar Şi 
psihologic. Astăzi, desigur, cazul Cioran s-a banalizat 
cumva, poate şi printr-un anume abuz mediatic, adesea 
penibil idolatrizant. Pe atunci, însă, cărțile lui Cioran 
(pentru care cândva se făcuse închisoare!) erau încă greu 
accesibile cititorului de rând (prima antologie de Eseuri 
cioraniene, realizată de Modest Morariu, numai din 
opera franceză, avea să fie scoasă, cu toate măsurile 
ideologice, abia în 1988), putându-se ajunge la ele doar 
prin nişte împrejurări fericite (cum ajunseseră, de altfel, 
şi-n mâna lui G. B., începând de prin 1965-—v. Îndialog..., 

p. 92 şi urm.). În acel context, o carte despre Cioran era 

un lucru extraordinar. Probabil că maniera predominant 

descriptivă (şi înțesată de citate) pe care o alesese G. B. 

răspundea contextului respectiv: eranu numai o încercare 

de a-l înțelege şi interpreta pe Cioran, darşi o familiarizare 

a cititorului român cu textele însele, printr-o inteligentă 

selecție de fragmente esențiale (autorul avea în vedere 

numai opera românească a lui Cioran — cu o insistență 
deosebită pe Schimbarea la față a României, discutată 
comparativ cu teoriile blagiene — şi acel Precis de 
decomposition din 1949, cu care răşinăreanul îşi făcuse 
debutul la Paris), Găsisem legitimă şi necesară, la prima 
lectură, distanța pe care o lua autorul față de excesele 


























PUNCTE CARDINALE 


nihiliste ale lui Cioran, mai ales în privinţa creştinismului 
şi a religiei în genere. Ce nu înțelegeam era fascinația pe 
care, totuşi, personalitatea şi opera lui Cioran o putuseră 
exercita asupra unui om ce-şi mărturisea la fiecare pagină 
opțiunea religioasă (făcuse teologia târziu şi-l bătuse gândul 
să se călugărească; ba chiar îşi trimisese discipolii să facă 
studii teologice şi era obsedat de literatura mistică, la care 
se referea cu pasiune pe vremea conferințelor de la Atheneu, 
unde-l văzusem şi eu în câteva rânduri)! Nu era, de altfel, 
singura mea nelămurire în privința acestui spirit rafinat, 





dar prin excelență derutant. Văzusem cum le trecuse 
discipolilor săi (unii, între timp, preoțiți) un ciudat cult 
pentru Rudolf Steiner; mi s-a povestit, pe de altă parte, că 
la Sinaia, în restrânsa comunitate pe care o închegase, 
practicile Yoga erau la loc de cinste, alternând cu audițiile 
muzicale, cu rugăciunea creştină sau cu terapiile nâturiste... 
Acest amestec mi se părea cel puţin straniu, dincolo de 
anumite zvonuri calomnioase, întreținute pe seama sa de 
către vechea Securitate (care, altminteri, îl “tolerase” vreme 
îndelungată, supraveghindu-l, ce-i drept, îndeaproape)... 
Abia încheiasem de parcurs, luna trecută, ediția 
de la “Cartea Românească“ (în paranteză fie spus, destul de 
rău îngrijită), când am dat de interviul pe care d-l George 
Bălan i l-a acordat recent d-lui Dan Stanca (v. “România 
liberă“ de sâmbătă 29 martie 1997, p. 18). Ce s-a întâmplat, 


„mai ales în cei 20 de ani petrecuți în Occident, unde s-a 


Aprilie '97 NR. 4/76 PAG, 15 


intelectualiceşte şi sufleteşte, cu acest om, în cei aproape 
30 de ani scurşi de la redactarea textului despre Cioran (Şi 


dedicat aşa-numitei “musicosophii”)?! Biruit-a Cioran? 
Oare cum primesc entuziaştii săi discipoli sau admiratori 
de odinioară, inclusiv preoți şi călugări ortodocşi, noua sa 
profesiune de (ne)credință? 

lată câteva spicuiri din interviul cu pricina, pe 
care mi-e jenă să le comentez. “Aceste studii [teologice 
— n.n.] m-au ajutat mai mult să-i dau seama de mizeria 
religiei ... Mi-am dat seama că ea nu conduce decât la 
iluzii ... Însă eu nu potsă trăiesc cu iluzii”. Intrebat despre 
credinţa în Dumnezeu (la care, pe vremuri, îl chemase pe 
Cioran), răspunde: “Formula aceasta nu corespunde 
realității mele interioare ... În ce să cred?”. Interlocutorul 
rămâne perplex: “Păi... în transcendență, în divinitate, în 
Sfânta Treime, ştiu eu ce să zic...”. “Vorbe”, răspunde 
musicosophul. Şi adaugă: “Un om lucid nu poate să 
creadă decât în el însuşi...” In cartea despre Cioran nu se 
mai recunoaşte. A “evoluat” (?!). Acum e mult mai 
aproape de Cioran (““... am toată luciditatea lui, minus 
disperarea şi nihilismul”). Oare? Dumnezeu nu există, 
nici Satana, pentru că... nui-a văzut nimeni! De apartenența 
formală la Ortodoxie se leapădă cu greață, ca şi de 
apartenența națională. Adevărata transcendenţă “nu poate 
fi decât în noi înşine”. “Mergeţi la biserică?”, îl întreabă 
d-l Dan Stanca, insistând pe o cale înfundată. Răspunsul 
e tranşant: “Niciodată. De ce să merg? Am Biserica în 
mine. Biserica exterioară este pentru aceia care nu au 
descoperit-o încă în interiorul lor”... Altminteri 
conferențiază despre “Muzică şi Mistică“ şi face teorii 
despre “sacralitatea” Muzicii! Limbajul este deviat, 
desigur, în sens steinerian. |n orice caz, izbăvit de 
Dumnezeu şi de presiunea Tradiţiei, omul se poate lăsa 
liniştit în voia muzicii, față de care tot restul culturii e 
pierdere de timp... Se pare că nemţii înţeleg mai bine 
aceste lucruri. De aceea, ne simțim împăcați să-l ştim pe 
d-l Bălan acolo unde este. 

Răzvan CODRESCU 





DREPIUL LA 
ADEVĂR 


[3  scopurilorpoliticeşiexpansioniste urmărite de Moscova şi Kiev. Dealtfel, 
frontierele care departajau ex-republicile URSS aveau o cu totul altă funcționalitate 
decât frontierele aşa cum sunt ele cunoscute la celelalte state. In URSS aveau mai 
mult caracterul unor delimitări administrative, căci adevărata Patrie, care se slăvea 
şi cânta, era Patria Sovietică. 

Pentru a justifica, totuşi, ocuparea acestor teritorii, Ucraina aduce azi 
argumentul prezenţei unei importante populații de etnie ucraineană şi rusească. 
Acesta nu poate să fie, după opinia noastră, un argument în sprijinul pretențiilor lor, 
ci din contră, o adevărată autoacuzare, deoarece situaţia etnografică din prezent este 
rezultatul politicii de deznaționalizare, colonizare şi imigrare pe care Rusia şi 
Ucraina au dus-o în anii ocupaţiei. Pentru a nu fi acuzaţi de părtinire, vom aduce 
dovezi ce ne sunt oferite chiar de autorităţile străine, care au făcut recensământul, 
la scurt timp după ocuparea teritoriilor respective. Astfel: 

În Bucovina, în anul 1775, conform recensământului condus de generalul 
Spleny, românii erau în proporție de 77 %, iar neromânii, inclusiv ucrainienii 
(rutenii şi huţanii) reprezentau 23 %, cuprinzând: 6305 ruteni, 5560 huţani, 2470 
țigani şi 290 armeni. De menţionat că atât rutenii cât şi huţanii se stabiliseră o dată 
relativ recentă în Moldova de Nord, denumită după răpire Bucovina. Primii, după 
cum sunt semnalaţi în diverse scrieri, “sunt fugari de pe moşiile boiereşti polone din 
Galiţia”; ceilalți (huţanii) “s-au strecurat în decursul vremii din Pocuția în Moldova”. 

n Basarabia, în anul 1817 (la cinci ani după ocupare), conform datelor 
furnizate de autoritățile ruseşti, proporţia românilor era de 86,35 %, a ucrainienilor 
(rutenilor) de 6,5 %, a ruşilor şi lipovenilor 1,2%, iar restul de 5,9 % alte naţionalităţi 
(evrei, ţigani, etc.). 

Este locul să arătăm că în anul 1940 ţinutul Herţa a trecut pentru prima dată 
în stăpânirea ruso-ucrainieană, în condiții mai mult decât samavolnice. În această 
regiune proporţia românilor era atunci de 92 %, iar a ucrainienilor de 0,05 %. In 
întreg judeţul Dorohoi erau doar 120 de ucrainieni. Într-o proporţie asemănătoare 
se situa şi minoritatea rusă. 

Se ştie că în anii ocupaţiilor s-a dus o politică brutală de rusificare şi 
ucrainizare, de deznaționalizare, de deportare, de strămutare a populaţiei româneşti 
în alte regiuni ale întinsei Rusii, de colonizare şi imigrare masivă a populaţiei 
ucrainiene şi ruseşti, de încătușare şi prigonire a limbii băștinașilor. În asemenea 
condiții de prigoană naţională, peste 140.000 de români moldoveni, numai în ultima 
jumătate de veac, şi-au pierdut limba maternă. Un adevărat genocid etnic. 

Ne-am fi așteptat din partea comunității internaţionale să întreprindă 
măsuri şi acte reparatorii față de românii care au suferit, de readucere la locurile 
natale a celor care au fost dislocaţi, așa cum s-a întâmplat după prăbuşirea altor 
dictaturi, Din nefericire, lucrurile se petrec cu totul altfel, în detrimentul celor care 





aw pătimit, iar cei vinovați sunt într-un fel recompensați, rămânând stăpâni pe 
pământurile ce nu le-au aparținut niciodată. 

Pe lângă aspectele istorice şi etnografice arătate mai sus, există grave 
încălcări ale unor principii juridice cu valabilitate universală. Ne referim, în primul 
rând, la legalitatea frontierelor (frontiere care fac obiectul tratativelor de azi) 
stabilite prin Tratatul de Pace cu România, semnat la Paris la 10 februarie 1947, în 
special la art.2, din care cităm: “Frontiera Sovieto-Română este fixată în conformitate 
cu Acordul Sovieto-Român din 28 iunie 1940”. Dar asemenea acord nu a existat. Nu 
a fost decât ultimatumul care a fost dat României atunci de către URSS. 
Fundamentându-şi susținerea şi actul întocmit pe un neadevăr, acest articol - şi 
respectiv Tratatul - este lovit de nulitate juridică absolută, verdict pe care l-ar da 
orice for jurisdicțional din orice țară civilizată. 

In aceeaşi ordine de idei, arătăm că, în condiţiile de armistițiu comunicate 
de URSS guvernului român la 20 iunie 1944, s-a prevăzut, la pct.2: “Restabilirea 
frontierii Româno-Sovietice după Tratatul din 1940”. Tratat ce nu a existat. Acelaşi 
fals, aceeaşi nulitate. 

Urmând şirul acestor reglementări (Legi, Hotărâri etc.), cum sunt cele 
privind constituirea RSS Moldoveneşti şi încorporarea sudului şi nordului Basarabiei 
şi al Bucovinei de Nord la Ucraina, bazate pe aceleaşi “acorduri” Şi “tratate” 
inexistente, se impune în mod logic, ca la o reacție în lanţ, considerarea lor ca acte 
nule sub aspect juridic. 

In acelaşi spirit trebuie privit pactul Ribbentrop-Molotov. Dezavuarea lui 
de majoritatea țărilor, inclusiv Rusia, atrage implicit anularea tuturor consecințelor 
ce decurg din aplicarea lui, nemaivorbind de aspectul moral. Ce valoare legală şi 
etică poate avea azi un tratat româno-ucrainean bazat pe un pact care a fost urzit de 
doi dintre cei mai odioşi dictatori pe care i-a avut Europa secolului XX? Se pot 
accepta şi legaliza azi frontiere elaborate de mintea unor dictatori scelerați? 

Toate aceste aspecte ne determină să considerăm că un eventual tratat 
româno-ucrainean, care ar prevedea în mod explicit sacrificarea teritoriilor istorice 
româneşti, nu va putea fi judecat de români, de oriunde s-ar afla, decât ca un tratat 
care a mutilat istoria, care a lezat morala şi care a desconsiderat practicile şi 
principiile internaţionale de drept. 

22 martie 1997 - KOLN, Germania 


ASOCIAŢIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN NORD-VESTUL GERMANIEI 
CERCUL CULTURAL “INDEPENDENȚA” 
V. Ghilescu „E. Dumitrescu 
COMUNITATEA ROMANILOR DIN FRANȚA 
Vicepreşedinte, Gr. Filiti 
ALIANȚA PENTRU SPRIJINIREA BASARABIEI 
Preşedinte, Eugen Holban 
COMUNITATEA ROMANILOR DIN SPANIA 
Preşedinte, Ilie-Vlad Sturdza 
ASOCIAȚIA FOSTILOR COMBATANȚI 
Vicepreşedinte, M. D. Creţu 
(Urmează o lungă listă de semnături) 


- 





PAG. 16 NR. 4/76 Aprilie '97 


ARO POLI sa 


Știați că Ilariopolis era ţinut, în secolul al XIX- 
lea, drept numele “ştiinţific” al Bucureştilor? Cuvântul 
traducea sintagma “Cetatea lui Bucur”, receptată 
drept “cetate a veseliei [bucur-iei]”. Bucureştenii — 
într-adevăr, oameni cu “chef” şi cu “haz”, şi când 
trebuie, şi când nu trebuie — erau ilariopolitanii (cum 
am zice, familiar-argotic, “băieţii veseli”). Lui nenea 
Iancu, se înțelege, mediul îi pria de minune; J/ariopolis- 
ul este, până la urmă, numele cel mai potrivit pentru 
“lumea lui Caragiale” (a cărei ipostază mai nouă pare 
să fie... “lumea lui Gaiţă“). Parcului Herăstrău — unde 
“plebea proletară“ se aduna să se distreze, mai ales la 
1 Mai — i se spunea odinioară “Parcul Veseliei” (aici, 
zice-se, tânăra Elena Petrescu — devenită mai târziu 
Ceaușescu — fusese aleasă într-un rând... “regina 
frumuseţii”!!!). Veselie mare, dom!le! 

Petre Ţuţea — Dumnezeu să-l odihnească — zicea 
că bucureştenii (ilariopolitanii noştri) suferă de... 
“ilfovită“... “Cum adică «ilfovită», nene Petrache?”. 
“Păi e o boală, o maladie care are trei simptome: 
cretinism, criminalitate şi voie bună“... Voia bună, cum 
se vede, e un fel de constantă locală... 

Îşi mai merită astăzi Capitala şi “capitaliştii” 
numele lor “ştiinţific”? Cronica de față (ilară? 
ilariantă?) ne va ajuta, poate, să aflăm şi răspunsul la 


această întrebare: 
(V. A.M.) 


OOG Mai nou, ilariopolitanul trăiește într-un 
aparent paradox: pe măsură ce se dezintegrează înăuntru, 
visează tot mai mult să se integreze în afară... La o privire 
mai atentă, paradoxul se anulează: nu-i decât starea 
dramatică, dar banală, a celui căruia i se năzăresc oaze în 
deşert; sau iluzia de fierbințeală a celui pe care-l răzbeşte 
înghețul. 

Pe fondul tragicomediei contemporane, “Europa” 
este, văzută dinspre Ilariopolis, un fel de fata morgana. 
Furat de acest miraj, ilariopolitanul e gata să-şi renege 
trecutul şi să-şi năimească viitorul. Cu zâmbetul pe buze, 
fireşte, că aşa e diplomatic: nu dă bine să baţi încruntat la 
poarta Paradisului, fie el şi terestru! 

Dar vorba aceea (deşteaptă şi pioasă nevoie mare): 
“Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”... Calea spre 
Comunitatea Europeană, atât de dreaptă şi de netedă în 
vis, este in realitate derutant de ocolită şi doldora de 
hârtoape. Sfințişorii de acasă s-au împotmolit în intenţiile 
lor bune şi în retorica neo-ceaușşistă a “strângerii curelei” 
(echivalentul post-comunist al “hainei în plus” cu care ne 
oripilase Impuşcatul), lar sfinții ăi mari — Billy şi Boris — 
nu prea se sinchisesc de cele lumeşti ale noastre... Cât 
despre sfinţii intermediari, cum ar fi Jacques şi Rac (ca să 
preluăm şi noi subtilul calamburilariopolitan al cuviosului 
Bmmil Cotroceneanul), necazul e că sfinții ăi mari nu prea 
țin seama de dânşii când e vorba să împartă Paradisul între 
lad şi Purgatoriu... 

Trăind în superstiţia locală — de râsul turcilor — că 
drumul spre Europa trece prin N.A.T.O,, ilariopolitanul e 
gata la orice, cuprins de febra “primului val”; ze/ului de a 
face ce-i cer sfinţii (pentru ca N.A.T.O, şi C.C.E. să-i fie 
accesibile... “într-o zi”!), i se adaugă excesul de zel de a 
face (doar-doar va câştiga mai grabnic o ipotetică 
bunăvoință!) şi ceea ce nu i se cere de către nimeni în mod 
expres: astfel s-a ajuns de la micile compromisuri ale 
Tratatului cu Ungaria (necesare şi rezonabile) la marile 
compromisuri ale Tratatului cu Ucraina (inutile şi absurde)! 
(În ciuda versiunii oficiale de la noi, există numeroase 
mărturii, din cercurile politice euro-americane, careatestă 





Editura Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


si desi sis 


79 ITI TIE NIAN 
Cont nr. 4072996517509 





Pi S 2 se 
i ay Ă 
A N Poe speta SRR 


Ligia BANEA 
secretar de redacție 


PUNCTE CARDINALE 


că României nu i s-au pus condiţii privitoare la vecinătățile 
ucrainiene). Negreşit, trebuie să fii ilariopolitan ca să ai 
seninătatea aceasta deconcertantă de a juca totul (până şi 
pământul țării) pe cartea unică a unei aşa de vagi speranțe... 
Tot astfel cum trebuie să fii ilariopolitan ca să reacționezi 
aşa cum vom reacționa noi când vom rămâne cu buza 
umflată, în vară, după Madrid, constatând că, vorba aceea, 
“cee val ca valul trece”... În fond, există şi un “al doilea val”, 
ba chiar un al treilea... Noi răbdare avem (că de-aia suntem 
ilariopolitani), pământ de vânzare mai este (că doar n-o s 
ă-l luăm cu noi în mormânt), bine că n-am ajuns ca bulgarii 
sau ca albanezii! 

În fine, trebuie să fii ilariopolitan ca să nu-ţi dai seama 
că adevărata consistenţă în istorie, prin care putem deveni 
funcționali şi credibili, nu va ţine niciodată de pomana 
cuiva, nici de jocul unor interese conjuncturale, ci de 
propria noastră vrednicie, pe care noi o amânăm mereu, cu 
voluptatea sinucigaşă a leneşelor amăgiri. 


SO8 în Ilariopolis, azi ca şi ieri, viața e dură; 
“selecția naturală“ e principiu de guvernare, de la stânga la 
dreapta; scapă cine poate! Eschivelor generale ale guvernului 
în privința sănătăţii publice le-au pus capac declarațiile 
cinic-iresponsabile ale ex-activistului p.c.r. Mircea Crumara 
(mai bine să moară astăzi o mie decât mâine un milion!). În 
anumite locuri din lume s-a decretat starea de urzență sau 
starea de asediu; la noi este în vigoare... “starea de şoc”! 

Cinismul reformator al guvernanților începe să 
rodească şi-n teritoriu; astfel, la cutare centrii de recuperare 
pentru copii, medicamentele, prea costisitoare, au fost 
înlocuite cu şedinţe de hidroterapie şi gimnastică; ni se 
aduce la cunoştinţă, cu vădită încântare, că se fac astfel 
economii de peste un miliard de lei! 

Între guvernanți e, altminteri, o consonanță perfectă: 
d-l Băsescu, la întrebarea de ce suferă transportul feroviar, 
răspunde tot printr-o întrebare, acuzând lipsa de fonduri: 
“Ce să fac, să iau de la Sănătate?!”... Aşa şi Sănătatea, 
sărmana, ce să facă? Să ia de la trenuri şi să dea la oameni?! 
E uşor de vorbit, când nu eşti la guvernare! Trenurile (şi 
porcii, de altfel) au măcar bunul simţ să nu cârtească 
împotriva “tratamentului de şoc”: trenul stă sau merge cum 
poate; porcul, la o adică, moare şi gata! De aceea, marea 
problemă, care calcă guvernul pe nervi, nedându-i răgazul 
să înfăptuiască reforma, o reprezintă oamenii... Cum să nu- 
ți vină să-i extermini?! 


OOO Mai acum câțiva ani, poetul Mircea Dinescu 
propusese un “partid al timizilor”, iar un oarecare Octavian 
Rădulescu (altul decât cunoscutul afedeperist) avusese 
revelația întemeietoare a unui “partid al proştilor”. La un 
“partid al nebunilor”, care să-i grupeze pe toți (sau măcar pe 
cei mai notorii), nu se gândise nimeni. lată însă că acum 
această ultimă variantă politică, profund ilariopolitană, se 
profilează în forță. Nebunia, până mai ieri risipită în mai 
multe căprării, aspiră să-şi strângă rândurile, sub pălăria 
tricoloră a “României Mari”. 

Se confirmă, încă o dată, înțelepciunea din bătrâni: 
“Cine se aseamănă, se adună“. Mai devreme sau mai 
târziu... Nucleul de bază (în frunte cu figurile tutelare 
numite Corneliu Vadim Tudor şi Gheorghe Funar, care, 
laolaltă, îl pot complexa pe Jirinovski) e ca şi constituit; el 
va polariza de la sine pe toți cei ce se vor dovedi vrednici de 
cămaşa de forță, numită, în argoul partidului, “cămaşa 
morții”, Astfel, după cămăşile negre, verzi, roşii etc.. îşi fac 
loc pe scena istoriei europene (că doar europeni suntem!) 
cămăşile de forță... 

Ba mai mult decât atât: nebunia începe să fie, în 
sfârşit, preţuită, nu doar ca factor politic, dar şi ca factor 
educativ; un Adrian Păunescu (pe carenici criza abatoarelor 
nu l-a atins) îşi reia cenaclurile de tip“ Flacăra” lateleviziune 
(Antena |). Avuseseră dreptate ciracii: “Vom fi ce am fost, 
şi mai mult decât atât”... 

O viitoare coaliție între nebuni şi proşti ar putea 
schimba fața Ilariopolisului (și ar rezolva, pe un important 
segment al ei, şi problema controversată a sănătăţii publice, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 





2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 069/422536 








PN [LLC 


căci, treptat, anumite boli vor deveni virtuți, de care 
nimeni nu'va fi chiar atât de nebun sau de prost încâtsă vrea 
să se vindece). Proştii (stupid people) vor constitui baza de 
masă (“proşti, dar mulți”: după anumite estimări, cam 20 
de milioane!), iar nebunii — elitele conducătoare, pline de 
nerv. Cu timpul, s-ar putea ajunge la o osmoză perfectă 
între prostie şi nebunie, că-n vremurile bune ale 
Împuşcatului. Abia atunci vom putea spune, cu mâna pe 
inimă: “Bravos, națiune! Halal să-ți fie!”... 


OOEDupă lungi şi penibile eforturi, noua putere 
ilariopolitană şi-a uns, în mare, funcționarii publici 
(miniştri, consilieri, secretari de stat, prefecţi, diplomați 
etc.), conşolidând acele tradiţii locale mai presus de 
vremuri şi de stăpâniri, tradiții care dau Ilariopolisului 
imaginea lui incofundabilă (“Nous sommes ici aux portes 
de L'Orient... "), mereu egalăcuea însăşi. Merităsemnalate 
măcar câteva: 

a) Tradiţia lui “Sângele apă nu se face” (superb 
întruchipată în ascensiunea globală a clanului Petre, în 
frunte cu mama Zoe, nume predestinat femeilor bărbate; 
înscriindu-se în limitele largi ale normalului, zoişorii sunt 
garanția normalității unor tradiții ilariopolitane moştenite, 
fără excepție, din fazele târzii ale tuturorimperiilor tutelare 
— roman, bizantin, otoman şi chiar bolşevic —, dând 
Ilariopolisului aerul său pitoresc de “zonă crepusculară” 
a politichiei evropeneşti, în care ideea de “neam”, în 
accepţia ei nereacționară, pios-familială, bate toate 
principiile). 

b) Tradiţia lui “Doi se bat [vorba vine] şi al treilea 
câştigă”, cu nuanţa locală căal treilea este întotdeauna mai 
rău decât primii doi (după modelul Agamiță Dandanache, 
cel “mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât 
Caţavencu”). Ba chiar dacă primii doi nu-s nici proşti, nici 
canalii, tradiția se respectă nesmintit (dealtfel, în llariopolis, 
altitudinea morală sau intelectuală e un factor stânjenitor, 
tocmai din pricina faptului că e extrem de rară şi deci 
fatalmente extremistă). Aşa a fost, bunăoară, cu secretariatul 
de statal Cultelor, unde n-au fost numiţi, în cele din urmă, 
nici distinsul Constantin Bălăceanu-Stolnici (prea 
vârstnic), nici sclipitorul Teodor Baconsky (prea tânăr), 
ci un personaj obscur (mediocru din toate punctele de 
vedere), răspunzând, obedient, la numele de Puiu 
Angelescu... 

c) Tradiția lui “Hoţul neprins [nedovedit] e negustor 
cinstit”, indiferent ce fură sau ce negustoreşte (motociclete, 
țigări, mobilă de lux, Airbus-uri, computere personale, 
meciuri de fotbal, flote maritime ş.a.m.d.). Importante să 
fie “de-al nostru”, măcar conjunctural; că, dacă e să 
luptăm împotriva corupției, sunt, slavă Domnului, destui 
care nu-s (n-au apucat să fie) “de-ai noştri”! Aici cazul 
Băsescu sau cazul Cataramă aproape că pun în umbră 
cazul Petre Roman (care poate fi transformat, dacă nu ne 
purtăm cu grijă, într-unul de “antisemitism”, de-ar vui la 
unison toată Europa creştină!)... 

d) Tradiţia lui “Câinii [lui Vadim etc.] latră, ursul 
merge”, aici cel mai spectaculos rămânând cazul d-lui 
Virgil Măgureanu, faţă de care un Mugur Isărescu sau un 
Triță Făniță sunt aproape ingenui. Corupţia încetează 
brusc acolo unde începe, pentru directorul S.R.1., lungul 
nasului... Cert este că d-l Măgureanu n-o să ajungă, ca 
de-alde lon Iliescu, la mila altora, ca să i se dea o casă, nici 
n-o să-l plouă prin tavan, ca pe de-alde Oliviu Gherman; 
dumnealui “a strâns cureaua” ani de zile, a adunat vreo 36 
de milioane (plus mâna de lucru), iar pentru că această 
sumănu i-ar fi ajuns să-şi cumpere la Ilariopolis nici măcar 
un apartament cu două camere confort III, a găsit soluția 
ingenioasă de a-şi construi cu eaovilă cu douăetaje şi zece 
camere în satul natal, împrejmuită, psihanalizabil, cu un 
gard ca un zid de cetate... 

„ Tradiţii ar mai fi, dar ni s-a isprăvit spațiul, 
deocamdată. Nu ne îndoim însă că, odată ce drumul a fost 
deschis, cititorilor nu le va fi greu să descopere alte şi alte 
tradiţii identitare, sub soarele zgârcit, dar lesne iertător al 
primăverii ilariopolitane... 


lehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 


AP AES RD 


Printina Company