Puncte Cardinale anul VII, nr. 3 (75), martie 1997

„Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieșşti, a şti să uiţi... Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. 
La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-o dată, şterg 


Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă: eşti /iber şi prieten al Domnului.” 





credinta 


area BE del LEEE 
iubire 
speranța [E a Pisa 





DiNALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE 





Unul dintre marile dezechilibre sociale pricinuite în mod voit de comunişti şi neo-comunişti, 
vreme de o jumătate de veac, a fost şi criza modelelor autentice: morale, intelectuale, comportamentale. 
Personalitățile (şi categoriile sociale) cu adevărat “exemplare” (sub un aspect sau altul) au fost fie 
decimate, fie alungate, fie marginalizate; locul lor a fost luat de nişte pseudo-modele de import 
sovietic, croite dupăcriterii ideologice şi populiste: “ilegalistul”, “activistul de partid”, “stahanovistul” 
etc. — toți oameni de extracție joasă (“origine sănătoasă“), analfabeți sau semi-analfabeţi, adeseori 
purtători ai unor complexe ancestrale, plini de tupeu şi dornici de parvenire, făcându-şi din 
“grosolănie” o virtute sau o voluptate. Această “pleavă ridicată de revoluție” (mai ales după 1947) a 
fost deşănțat mediatizată, dar s-a impus şi în planul vieții imediate, prin forța contextului social; 
asemenea “tovarăşi” au devenit “model” şi “ideal” pentru masele anonime, inclusiv sub aspect 
comportamental. Protocolul clasic, bunele maniere, distincţia, eleganța — şi, în general, orice formă 
de rafinament — au ajuns să fie receptate nu doar ca un balast inutil, dar şi ca nişte relicve “burghezo- 
moşiereşti”, incompatibile cu imaginea elementară a “omului nou”. Dacă până prin anii '70 a mai 
supraviețuit totuşi, pe alocuri, un discret respect neoficial al vechilor modele, ulterior, după 
falimentul generațiilor ce-şi primiseră prima educaţie înainte de bolşevizare, bădărănia “omului nou” 
a cunoscut un triumf aproape general. Acesta este poate aspectul cel mai organic al “lipsei de 
civilizație” pe care orice străin educat o resimte în țările fostului “lagăr socialist”. 

După 1989, această stare de lucruri şi-a arătat, pe fondul unei libertăți neaşteptate, efectele 
aproape monstruoase. Şapte ani din istoria României au fost irosiți numai pentru că electoratul 
majoritar a refuzat să se recunoască în opoziţia anticomunistă, handicapată, chipurile, de mofturi 
“burgheze” sau “aristocratice” (ah, papillon-ul d-lui Raţiu!); mânecile suflecate şi bâţâielile tovărăşeşti 
ale Ion Iliescu, laţele asudate ale lui Gheorghe Dumitraşcu, limbajul suburban al anumitor oficine de 
presă sau grupuri parlamentare legate de vechiul regim — toate acestea (şi altele asemenea) au părut 
garanția perpetuării unor rânduieli (dar şi a unei mentalități) “intrate în sânge”. Mineriadele au fost 
ultima expresie violentă a sălbăticiei naţionale pe care a promovat-o regimul comunist (şi pe care au 
încercat s-o exploateze, fără nici un fel de scrupule, avortonii lui post-decembrişti)). 

În acest context, Maiestatea Sa, Regele Mihai 1 al României, a fostreceptat ca un fel de simbol 
odios al ordinii “anti-proletare”, al acelei aristocrații diabolizate propagandistic, pe care cetățeanul 
abrutizat (dar mulțumit de sine) n-o poate suporta. Din punctul de vedere al maselor manipulate, 
Regele era un tiran lacom şi “străin de țară”, căruia i se atribuiau aprioric calcule şi intenții dintre cele 
mai josnice (şi, bineînţeles, mai absurde): readucerea ““moşierilor”, revendicarea tuturor “palatelor” 
şi “domeniilor” (ca să-şi mărite şi să-şi înzestreze fetele ““pe spinarea poporului”!) etc., mergându-se 
până la ideea fixă de “vânzare a țării”... (N. Steinhardt: *... încrederea e prima calitate a boierului şi 
cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentleman-ul e cel 
care — până la proba contrară — are încredere în oricine şi nu se grăbeşte, avid, să dea crezare 
defăimărilor,.. La şmecheri şi la jigodii reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita 
satisfacție — putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca Şi ei” — Jurnalul fericirii, ed. 1991, 
p. 101). Din punctul de vedere al puterii neocomuniste, Regele era, înainte de toate, “oglinda” în 
care ea îşi vedea dezvăluită neşlefuiala şi impostura istorică. 

Astăzi, Regele ilegal detronat poate reveni nestingherit în propria-i țară, încă geloasă pe 
jalnicul ei “paradis republican”, Nu are de luat, ci de dat. Nu vine să-şi revendice tronul, moşiile şi 
castelele; dar poate aduce sigur, prin familia regală şi prin anturajul ei, modelul comportamental 
aristocratic de care ne-am înstrăinat. Maiestatea Sa poate şi trebuie să fie simbolul adevăratei 
“boierii”, pe care un N, Steinhardt i-o atribuia şi lui Hristos Însuşi (Nihil sine Deo), ca şi tuturor 
creştinilor adevărați: “Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are 
temeiul în cele mai «senioriale» însuşiri: libertatea și încrederea (credinţa). Ce este nobilul? Mai 
presus de orice, un om liber. Ce înseamnă credința? Incredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda 
nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative. Cuvintele 
lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): «De aceea suntem 
nobili, ca să avem încredere»..,” (ibidem, p. 102), 

Adevărul creștin și proximitatea aristocrației pot şi trebuie să fie temeiurile definitivei 
noastre de-bolşevizări. Numai aşa putem nădăjdui la schimbarea dezastruoasei “imagini” pe care 
România o are astăzi în lume. 

Răzvan CODRESCU 


e Pa PE) 

E a 

£ SA 
Pfa 

A . 


în Tv 








e un întreg registru de păcate. 


N.STEINHARDT. 





ANUL VII, 
NM 
Martie 
„1997 


16 pag. - 2000 lei 


FII 
i Ep VA 
( d 
ci O ai 

















PAG. 2 NR. 3/75 Martie '97 








TRANSPARENŢĂ 
7 ADRLA 


EXHIBIȚIONISM? 


2% În capitolul introductiv la Istoria Pa rtidelor Naţional, Țărănist şi Naţional 
Țărănist, publicată în anul 1963 la Madrid (Editura Carpaţii), autorul - Pamfil Şeicaru 






- relatează trei situații ilustrative pentru viața parlamentară în democraţia României. 


interbelice. Le reproducem aici, pentru că ele pot servi drept termeni de comparaţie cu 
activitatea parlamentară din România de astăzi, 3 

“Românii - scrie Pamfil Şeicaru - au pasiunea politică, în care ideile joacă un 
rol foarte redus. In dezbaterile Camerei. caşi inpresă, chestiunile personale înflăcărau 
discuţiile, stârneau pasiunile, dar vâlvătaia nu dura mult, se potolea repede. Controversa 
ideilor lăsa însă Camera goală; indiferenți, deputaţii preferau să-şi continue discuţiile 
la bufetul Camerei. Îmi amintesc că Istrate Micescu [asasinat în temniţa de la Aiud - 
n.n.] a rostit unul dintre cele mai frumoase discursuri ce au fost pronunțate la tribuna 
Camerei, după război, în fața unei incinte aproape goale. Luase cuvântul la discuţia 
reformei învățământului, susținând necesitatea accentuării studiilor clasice. C UNOSCător 
al literaturii eline şi latine cum puţini erau în România, Istrate Micescuridicase nivelul 
dezbaterii, înnobilase tribuna Parlamentului. Admiratorul lui Cicero, pasionatul 
lector al lui Sofocle şi Tucidide, pe care îi citea în original, expusese avantajele 
învățământului clasic cu atâta convingere încât fi-aza căpătase o cuceritoare căldură. 
Cei treizeci de deputaţi prezenţi erau cuceriţi, ca şi stenografii, fericiţi căgpu mai erau 
obligați să înregistreze toate prostiile de fiecare zi. 

Profesorul lon Petrovici [condaninat la ani mulți de temniţă de regimul 
comunist = n.n.], orator de maioresciană eleganță, îmi mărturisea că simțea o mare 
greutate vorbind la tribuna Camerei, deoarece încerca să îmingă indiferența deputaţilor 
față de o dezbatere ridicată la un nivel mai înalt. Istoricul N. Bănescu dădea 
discursurilor o formă academică, ferindu-se de tot ce ar fi putut să pară o chestie 
personală; bineînţeles că nivelul ridicat al dezbaterii nu prezenta nici un interes, 
pentru simplul motiv că majoritatea deputaţilor, ca în orice Cameră democrată care 
se respectă, nu aveau pregătirea necesară ca să poată participa la dezbatere. În timp 
ce profesorul Bănescu vorbea, un deputat, căruia i se păruse că a înţeles pe orator, a 
găsil necesar să intervină; întreruperea lui se potrivea ca nuca în perete. N. Bănescu 
s-a mulţumit să spună: «Sancta Ssimplicitas!», repetând vorbele lui lan Huss, care, de 
pe rug. a văzut o femeie aducând şi ea un biuţ de vreascuri, să ajute la arderea 
ereticului. Un deputat şăgalnic a şoptit la urechea intrerupătorului: «Le taci? Nu auzi 
că te-au injurat de mamă pe latineşte? ». Aprins la faţă de mânie, candidul reprezentant 
al poporului s-a ridicat, replicând: « Mă înjuri pe latineşte, eu te înjur pe româneşte!». 
Și a urmat consacrata înjurătură de mamă”. 

Zadamic am încerca să găsim printre figurile care populează actualul Parlament 
al României personalităţi de talia lui Istrate Micescu, Ion Petrovici sau N. Bănescu. S- 
ar părea că prototipul parlamentarului de astăzi este “candidul reprezentant al 
poporului", creionat în textul de mai sus, Uşurinţa cu care mânuieşte “gama de 
înjurături neaoş româneşti” ne face să ne gândim că el a fost multiplicat printr-un 
proces de clonare avant la lettre, devenind Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, 
“Gheorghe Dumitraşcu şi toți ceilalți deputați şi senatori care îngroaşă rândurile PDSR, 
PRM şi PUNR, făpturi create în laboratoarele ideologice ale regimului comunist. Dar 
aceasta numai la nivelul aparențelor, căci deputatul prezentat de Pamfil Şeicaru, “când 
şi-a dat seama că fusese păcălit şi că se găsea într-o situaţie ridicolă, a ieşit ruşinat 
din incintă, multă vreme nu a mai îndrăznit să participe la şedinţe ”. Or sentimenul de 
ruşine nu este câtuşi de puţin apanajul numerosului contingent de parlamentari 
proveniți din rândurile fostului Partid Comunist Român. 

Ruşinea presupune existența unui fond moral în care ierarhia valorilor reale nu 
a fost alterată. Ea se instalează ca o stare penibilă de jenă, provocată de conştiinţa 
săvârşirii unei greşeli. Asemenea procese sufleteşti sunt însă străine politicienilor 
proveniţi din rândul nomenclaturii comuniste. Cât timp foştii activişti de partid au 
deținut puterea politică, lipsa lor de ruşine s-a manifestat ca aroganță. Când însă, în urma 
scrutinului din noiembrie 1996, au devenit partid de opoziţie, lipsa lor de ruşine a 
îmbrăcat forma “neruşinării agresive”. O atitudine ilustrată de modul în care s-a 
desfășurat şedinţa de anulare a decretului prin care regimul comunist retrăgea Regelui 
Mihai | cetățenia română. Cu acel prilej, “senatorii” Corneliu Vadim Tudor şi 
Gheorghe Dumitrașcu s-au dezlănţuit ca nişte huligani, cu complicitatea zgomotoasă 
a tovarășilor de clan. 

E” 

Pentru politicienii actualei opoziții, tribuna Parlamentului este un spațiu de 
afirmare incomod, deoarece, oricât de săracă în idei este actuala activitate parlamentară, 
luările de poziţie şi intervențiile trebuie să aibă totuşi un temei doctrinar. Or temeiul 
doctrinar, atât al partidului lui Ion Iliescu (PDSR), cât şi al susținătorilor săi, C.V. Tudor 
(PRM) şi Gh. Funar (PUNR), este marxismul de factură sovietică. O ideologie care 
poate fi practicată discret când deţii puterea executivă, dar nu mai poate fi susținută, pe 
față, în climatul politic al lumii contemporane. Vă imaginaţi ce reacții s-ar produce, atât 
în țară, cât şi în străinătate, dacă lon Iliescu ar îndrăzni să susțină, de la tribuna 
Parlamentului, superioritatea agriculturii colhoznice şi a industriei socialiste. La 
această situație se adaugă faptul că, de regulă, în sistemul democratic, intervențiile 
opoziției sunt sortite, din capul locului, eşecului, Chiar dacă argumentele invocate de 
un reprezentant al opoziţiei sunt realmente temeinice, ele nu au nici o şansă să fie 
recunoscute ca atare, Disciplina de partid și opacitatea intelectuală a celor mai mulţi 

“aleşi ai națiunii” face ca adevărul'să se încline în faţa intereselor partidului majoritar, 


PUNCTE CARDINALE 


Dar ceea ce i-a determinat, în ultimă instanță, pe politicienii partidelor de 
opoziţie să caute o altă cale de afirmare decât calea parlamentară, este slabul ecou pe 
care îl au în opinia publică dezbaterile din Camera Deputaţilor şi din Senat. Aşa se 
explică preferința lor pentru comunicarea directă cu opinia publică, folosind în acest 
scop televiziunea. Ca nicăieri în lume, la noi, mai întâi televiziunile particulare (PRO 
TV, ANTENA | şi TELE 7 abc), urmate apoi de cele trei canale ale televiziunii 
naționale, s-au transformat în adevărate tribune politice de la care, în văzul întregii 
națiuni, sunt proferate atacurile opoziţiei împotriva actualei guvernări. In fața acestei 
situații, reprezentații puterii, pentru a nu rămâne mai prejos, nu au avut de ales Şi s-au 
adaptat acestui procedeu sui generis de confruntare politică, expunându-şi ideile Şi 
motivându-şi acțiunile tot în public, pe ecranele televizoarelor. In arena acestor pasiuni 
şi dispute politice, mediatizate pe micile ecrane, şi-au făcut neîntârziat apariția şi 
“politologii” din tagma lui Silviu Brucan, urmaţi de comentatorii politici ai principalelor 
cotidiene centrale. 

Fără îndoială că în sistemul democratic “/ransparența "este imperios necesară. 
Alegătorul - “suveran de o zi”, aşa cum îl denumeşte Pamfil Şeicaru - are dreptul să fie 
informat de ceea ce fac, sau nu fac, cei pe care i-a votat. Dar ceea ce se vede astăzi, la 
noi, pe ecranele televizoarelor, nu mai este transparenţă, ci exhibiţionism. 

În statele în care democraţia este un sistem consolidat de organizare a 
societății, reţelele de televiziune exercită asupra emisiunilor o anumită cenzură, bazată 
pe considerente morale şi de decență, fără ca această cenzură să fie privită ca o încălcare 
a libertății de expresie. La noi, însă, “neruşinarea agresivă” a unui Corneliu Vadim 
Tudor sau Adrian Păunescu este lăsată să se dezlănţuie în voie, ca şi cum ar face parte 
din normalitatea vieții noastre politice. După cum tot ca “nerușinare agresivă” pot fi 
calificate atacurile veninoase la adresa valorilor tradiționale româneşti, atacuri care 
abundă, de pildă, în emisiunile “cultural-muzicale” ale d-lui Iosif Sava. 

Am menţionat mai sus că la exhibiționismul politic practicat pe scară largă pe 
toate canalele de televiziune participă din plin şi comentatorii politici ai principalelor 
cotidiene centrale. Nemulţumiţi parcă de spațiul redus oferit de publicaţiile la care sunt 
angajați, dintr-un impuls de sorginte narcisistă, se bulucesc să apară şi pe ecranele 
televizoarelor, În acest context, două cazuri mi se par semnificative. 

Primul este Ion Cristoiu, până deunăzi patronul şi comentatorul politic al 
cotidianului Evenimentul zilei. Dincolo de articolele de fond, frecventele sale participări 
la comentarea pe micul ecran a principalelor evenimente politice se pare că i-au creat 
conştiinţa că ar fi un adevărat Walter Lippman al scenei politice româneşti. Cât de 
subțire este însă, în realitate, capacitatea sa de a înțelege şi a participa la frământările 
prin care trece România, după evenimentele din decembrie '89, se vădeşte din accesul 
de sinceritate conținut în articolul prin care-şi anunță demisia de la conducerea 
cotidianului menționat: “Mă număram - şi nu mi-e ruşine s-o recunosc - printre cei ce 
credeau că socialismul va dura o veşnicie ”. Pentru definirea statului moral şi politic 
al fostului condeier din presa comunistă, aceste cuvinte sunt definitorii. Orice comentariu 
este de prisos. 

„Cel de-al doilea caz semnificativ se numeşte Cristian Tudor Popescu. Personaj 
aparent mai rasat decât omologul său de la Evenimentul zilei, redactorul-şef de la 
cotidianul Adevărul se detaşează într-o oarecare măsură de restul colegilor săi de 
breaslă. Totuşi, C.T. Popescu nu este nici pe departe ceea ce ar trebui să fie un veritabil 
îndrumător al opiniei publice. L-am surprins, de curând, în două ipostaze diametral 
opuse. În prima, purta un dialog cu generalul de poliţie Costică Voicu, recent debarcat 
de la conducerea IGP. Vestimentaţia arborată la această discuţie era una semiproletară. 
Cât priveşte tonul folosit, era acela al unui anchetator de profesie, nu al unui ziarist. O 
postură ce i se potriveşte mai bine decât postura de mentor politic. 

In cea de a doua ipostază, purta o discuţie pe tema monarhiei cu senatorul 
Alexandru Paleologu. Tocmai apăruse în Adevărul editorialul intitulat România - 
primii paşi pe calea regală, în care se căznea să demonstreze că “regimul monarhic este 
opusul democraţiei”. Cu prilejul acestei întâlniri, altă vestimentaţie, impusă de 
prestigiul interlocutorului: costum, cămaşă albă şi cravată. Şi totuşi, în ciuda naturaleţii 
cu care senatorul Al.„Paleologu a abordat discuția, redactorul-şef nu şi-a regăsit 
dezinvoltura din întâlnirea cu polițistul Costică Voicu. C. T. Popescu şi Costică Voicu 
făceau parte din aceeaşi lume; Alexandru Paleologu aparținea alteia. Dar ca totuşi să 
poată participa la discuție, şi-a amintit de o imagine dintr-un science-fiction american, 
în care, dintr-o navă cosmică, coborau baroni şi conți, purtând pe umeri mantii de 
cavaleri medievali... Voia ca prin această “remarcă” să susțină ideea anacronismului 
instituției monarhice! 

Am încercat să-l înțeleg pe acest tânăr ziarist, nu lipsit de anumite calități. 
Ajutorul în această încercare mi l-a dat chiar el, în cadrul unei şedinţe de exhibiționism 
exercitat în fața camerelor de luat vederi: “Nu cunosc nimic din presa interbelică”. Aşa 
fiind lucrurile, înțeleg de ce nu-şi poate stăpâni umorile republicane, de inspirație 
marxistă: îi lipsesc rădăcinile. Şi pentru ca esența problemei să fie pe deplin înțeleasă, 
l-aş invita să-şi dea osteneala şi să citească articolul cu titlul Monarhie sau republică? 
Cearta controverselor, apărut în România liberă, sub semnătura lui Victor C lonaru, în 
aceeaşi zi cu articolul său antimonarhic. Poate astfel va înțelege că a nu avea rădăcini 
este o infirmitate. 

GABRIEL CONSTANTINESCU 







„. Regretăm că, începând din această lună, suntem nevoiţi să dublăm prețul. 
în ei al revistei moaste. aborumtet pet Bi înot ori 
„7000 lei (în acest pre fiind incluse şi cheltuielile deexpediție), 
|... Sperăm că cititorii noştri fideli ne vor înțelege şi de această dată şi că w 

reuși să depășim impreună dificultățile fără precedent ale "perioadei de şoc"! (ce 
afectează mai ales instituțiile şi publicații e cu caracter cultural-reliios), 
etc dar Sao a PI EA e AIE AS te bis udate e 
| Scumpirea severă a serviciilor poştal pina seu az mari, dificultăți în 
ui Să 








- 
A 












î Aa 
AG E 






+ 
i AA 












străinătate care nu şi-au achitat încă abonamentele pe anul 1997, rugându-i să 
sn nt seic git a 
i ce Vor. j | ue ŞI 
pa ete ee Făt Baa 
Puiu! | PR 000 SUR ANA 3 MA. 


"ingli acestui an. Îi i 
i te Sa, Du) | + Sa 
i he „ Ca” AT, ii i: Veit s să e 






ă 










e da 44 


$ i 
ţ % 
,S ui 
ă CNI tu 





Vf 




















PR 


PUNCTE CARDINALE 


Martie '97 NR. 3/75 PAG. 3 





DOMNUL PETRU CREŢIA ŞI 
“IL EGIONARUL DE 1, 65” 


Sunt foarte puţini vauneni capabili să 
slujească adevărul împotriva ntereselor, 
resentimentelor şi ereziilor lor. lar d-i los:£ Sava nu 

este unul dintre aceştia, mai ales când este vorba de 
stabilirea adevărului cu privire la Mişcarea legionară. 

In interesantele şi instructivele sale “Serate 
muzicale” de sâmbăta, domnia-sa aduce în studioul 
Televiziunii, de cele mai multe ori, personalități de 
marcă ale vieţii noastre culturale ori politice, reuşind, 
împreună cu acestea, să încânte publicul larg, nu 
numai cu descifrarea tainelor şi farmecelor Euterpei, 
dar şi cu interesante (şi, de cele mai multe ori, 
pertinente) discuţii pe marginea unor aspecte sau 
probleme ale culturii în genere. 

În ultimul timp, însă, caracterul muzical al 
seratelord-lui Savaa devenit parcă subsidiar, acestea 
transformându-se în totatâtea prilejuri de conversaţie 
amiabilă, între amfitrion şi invitaţii săi, pe teme de 
cultură, istorie şi chiar politică la ordineazilei. Nimic 
rău în toate acestea, principial vorbind. Numai că 
d-l Iosif Sava are o obsesie: Mişcarea legionară şi 
“oribilele crime” legate de numele ei. Face ce face 
şi, invariabil, ajunge la acest subiect (uneori fără nici 
o legătură cu tematica sau mersul general al 
discuțiilor). Şi aceasta nu pentru a-l trata obiectiv şi 
a încerca stabilirea vreunui adevăr istoric, ci numai 
pentru a se ralia şirului de detractori şi calomniatori 
ai acestei mişcări îndelung diabolizate. Insidios şi cu 

o abilitate demnă de o cauză mai bună, domnia-sa 
face tot posibilul (şi de regulă reuşeşte) să-şi impună 
punctele de vedere, atât publicului neavizat, cât şi 
interlocutorilor, smulgându-le acestora declarații 
denigratoare la adresa legionarismului, chiar dacă 
“uneori evident circumstanţiale... 

Omeneşte, îl înțeleg pe d-l Sava, pentru că, 
într-adevăr, Mişcarea legionară a avut în programul 
ei, la vremea respectivă, şi o componentă 
“antisemită”. Era o atitudine conjuncturală, pentru 
că — nimeni nu poate nega — România interbelică, 
printre alte probleme» grave, a avut-o şi pe cea 
evreiască (însuşi Carol II, marele adversar şi asasin 
al legionarilor, declarase, în mai multe rânduri, că 
“problema evreiască“ este cea mai gravă dintre 
problemele ţării). Este firesc ca d-l Sava, cetățean 
român de origine evreiască, să nu poată rămâne, din 
acest punct de vedere, un analist obiectiv. Dar 
domnia-sa merge mult prea departe în exagerările cu 
privire la istoria legionară şi chiar la “pericolul 
legionar” ce ar exista în România de azi, căutând să 
diabolizeze cu orice preț o mişcare autohtonă care, 
altminteri, n-a fost mai radicală decât, spre exemplu, 
s-a dovedit a fi sionismul... 

Înverşunarea d-lui Sava împotriva Mişcării 
legionare este cu atât mai nedreaptă cu cât, în nici 
una dintre emisiunile realizate de domnia-sa, nu a 
fost pusă serios problema comunismului, a oribilelor 
şi mult mai numeroaselor crime şi atrocități săvârşite 
de acesta, cu toate că amintirea lor e mai proaspătă, 
iar consecințele mult mai adânci. Ba chiar, ori de câte 
ori vreun interlocutor încearcă să aducă discuția 
asupra comunismului și teribilelor sale crime şi 
abuzuri, d-] Sava face imediat apel la “conciliere”, la 
“înțelegere”, la “iertare”, sau schimbă pur și simplu 
subiectul, ajungând, în cele din urmă, tot la 
“holocâust” şi la “crimele legionare”... 

La una dintre seratele de luna trecută, d-l 
Sava l-a avut ca invitat pe distinsul clasicist şi 
remarcabilul om de cultură Petru Creţia. Am urmărit 
cu deosebit interes discuția dintre cei doi (atât pentru 
problemele abordate iniţial, cât şi pentru faptul că 
d-| Petru Creţia este o mai veche cunoștință a mea), 
până în momentul în care aceasta a alunecat spre 


subiectul obsesiv al d-lui Sava: Mişcarea legionară. 
Mărturisesc că atunci interesul mi-a scăzut brusc, 
ştiind oarecum dinainte ce şabloane resentimentare 
aveau să urmeze. La un moment dat, m-a frapat însă 
o afirmaţie a d-lui Creţia; vrând să exprime într-o 
manieră cât mai plastică nivelul intelectual şi cultural 
al veteranilor legionari rămaşi în viață, domnia-sa i-a 
numit, cam aşa: “aceşti indivizi de 1, 65 m.”... 
Mărturisesc că această caracterizare sarcastică şi 
generalizatoare m-a durut. Nu pentru că d-l Creţia 
n-ar fi avut, într-o anumită măsură, dreptate, ci pentru 
suficiența maliţioasă cu care mi s-a părut că a spus-o. 

Pe d-l Creţia îl cunosc demult, de pe vremea 
studenției. Aş putea spune că am fost chiar colegi; nu 
de facultate, dar de serie, dânsul fiind pe atunci 
student la Filologie clasică, iar eu la Istorie. Ne 
întâlneam destul de des, mai cu seamă în sala de 
lectură a bibliotecii Facultăţii de Litere, de unde 
studentul Creţia era nelipsit. Probabil că dânsul nu-şi 
mai aminteşte, dar de câteva ori am schimbat şi unele 
impresii, în împrejurări pe care le voi preciza mai jos. 

Era în perioada în care regimul comunist, 
înstăpânit deja în principalele sectoare ale societății 
româneşti, începuse şi ofensiva de cucerire a lumii 
universitare, în primul rând a studențimii. Reforma 


Ă 
e 
să 








învățământului din 1948 barase accesul “elementelor 
burgheze” în facultăți, favorizându-i, în schimb, pe 
cei cu “origine socială sănătoasă“, astfel că, din 
punctul de vedere al rezistenței în fața tăvălugului 
comunist, calitatea lumii studenţeşti scăzuse simțitor. 
Grupul nostru, al celor““nebuni”, care ne încăpățânam 
să rezistăm totuşi, se micşora cu fiecare zi. Unii 
dintre noi au fost arestați, iar alții au plecat să se 
alăture mişcării de rezistență din munţi. N-au lipsit 
nici cei care ne-au părăsit pur şi simplu, nemaifiind 
dispuşi să rişte, mai ales că riscul era, într-adevăr, 
foarte mare. În aceste condiţii, cei rămaşi ne-am 
hotărât să ne organizăm, pentru a ne continua 
activitatea anticomunistă în cea mai strictă 
conspirativitate. Erau multe de făcut. Strângeam 
ajutoare pentru grupurile care deja activau în munți, 
întrețineam relaţii cu persoane de încredere, pentru 
aaveaunde să-i adăpostim şi să-i ascundem provizoriu 
pe cei urmăriți de Securitate, încercam să refacem o 
rețea de trecere clandestină a frontierei, pentru a-i 
scoate din țară pe cei în primejdie iminentă de a fi 
arestați, supravegheam şi îndrumam, ca nişte colegi 
mai mari, activitatea Frăţiilor de Cruce (care au mai 


"supraviețuit o vreme prin unele şcoli şi licee din 


Capitală) şi, nu în ultimul rând, urmăream să depistăm 

şi să atragem de partea noastră noi membri, din 

rândul celor ce ar fi corespuns anumitor exigențe 

necesare şi s-ar fi arătat dispuşi să ni se alăture. 

Această din urmă activitate era extrem de delicată şi 

de anevoioasă, deorece necesita mult tact şi răbdare, 
iar, pe de altă parte, implica o mare doză de risc. Cei 
vizați în acest scop aveau mai întâi să fie temeinic 
verificați, supravegheați, “tatonați”, spre a ne da 
seama dacă se putea investi în ei deplină încredere. 

Îmi amintesc că, la un moment dat, printre cei vizaţi 

de noi s-a numărat şi studentul Petru Creția. Nu-mi 

mai amintesc cine pusese ochii pe dânsul, dar printre 
cei însărcinați să şi-l apropie şi să-l cultive m-am 

numărat şi eu. În acest scop, l-am abordat în mai 
multe rânduri şi am schimbat cu dânsul unele impresii, 

ca să-mi dau seama cum Simte şi ce gândeşte. Cum 
lucrurile erau însă într-o fază incipientă, discuțiile 
noastre n-au depăşit sfera banalului sau a generalului. 
Între timp, evenimentele precipitându-se (nu-mi mai 
aduc aminte exact din ce motive), “racolarea” sa a 
rămas suspendată. Dacă am fi perseverat şi am fi 
reuşit să-l câştigăm de partea noastră (““nebunie” de 
care, la vremea aceea, ar fi fost poate capabil), atunci 
cultura românească ar fi avut astăzi un cărturar de 
excepție mai puțin (o spun fără nici un fel de ironie), 
căci ar fi împărtăşit şi dânsul soarta celor intrați în 
închisori, rămânând, ca şi aceia, “de 1, 65 m.”. Dacă 
totuşi nu s-a întâmplat aşa, iar d-l Creţia a avut şansa 
“să crească“ până la impunătoarea statură de azi, ar 
trebui (s-ar cădea) să înțeleagă că acest lucru n-ar fi 
fost cu putință dacă atunci, în acele momente de 
cumpănă, alrcineva nu ar fi suferit şi nu ar fi murit în 
locul dânsului. “Căci cei cuminţi n-ar face rod nici 
unii/ De n-ar muri în locul lor nebunii”... 

Şi ar mai fi cazul să înțeleagă şi altceva, 
anume că mulți dintre aceşti “pigmei” (legionari sau 
nelegionari), opriți din evoluţia lor firească, au reuşit, 
totuşi, “să se împlinească“ pe alte planuri (al 
caracterului, al curajului, al onoarei etc.), cu mult 
chiar peste 1, 90 m. (ca să folosim etalonul szi 
generis al d-lui Creţia), viaţa şi martiriul lor anonim 
constituind, după cum observa un publicist mai 
tânăr, “singurul nostru certificat de onoare istorică 
într-o jumătate de veac de dezastru naţional”. 


Demostene ANDRONESCU 








ua 











PAG. 4 NR. 3/75 Martie '97 


Capitalul de simpatie şi încredere 
dobândit de România cu prilejul 
alegerilor din noiembrie trecut, folosit 
cu abilitate şi rapiditate, ar putea 
constitui un auxiliar foarte preţios. în 
eforturile de integrare a țării în NATO şi 
în organismele economice europene. Pe 
lângă atuurile geostrategice, dovada unei 
reale schimbări de regim politic va fi în 
măsură să contribuie, dublată de o 
reformă autentică (radicală, de 
Structură), la reducerea decalajului care 
separă România de țările a căror intrare 
în structurile euro-atlantice constituie 
deja o certitudine. Din păcate, însă, cu 
calificativul de “insuficient”, România 
S-a Situat prea multă vreme pe ultimul 
loc, alături de Bulgaria, între candidatele 
estice la integrarea în Uniunea 
Europeană. Nesiguranţa cooptării 
noastre în “primul val” al accesului în 
NATO se va mai menţine, chiar dacă 
Domnul Jacques Chirac, recent oaspete 
al Bucureştiului, s-a declarat “avocat” 
al intereselor româneşti pe lângă “mai 
marii" alianţei occidentale şi cu toate că 
din partea țărilor “de gintă latină” vin 
incurajatoare semne de susținere a 
intereselor româneşti. 

Continuă să rămână o realitate 
regretabilă faptul că România s 
confruntă nu numai cu moştenirea unei 
situații economice şi sociale dezas- 
truoase, întreținute de un climat moral la 


fel de catastrofal, ci şi cu adversitatea * 
nedisimulată a vecinilor de la Răsărit şi. 


Miazănoapte. Dacă Rusia rămâne 
consecventă în atitudinea ei de ostilitate 
față de extinderea spre Est a NATO, nici 
Ucraina nu se află mai prejos în privinţa 
obstrucționării “pe toate fronturile” a 
intereselor româneşti. Situaţia este cu 
atât mai delicată cu cât această țară, în 
urma dezmembrării URSS, este 
principalul beneficiar teritorial, prin 
dobândirea unor vechi ținuturi româneşti 
(cu întindere şi poziţie geostrategică 
deloc neglijabile) supuse cândva raptului 
sovietic, prm prevederile Pactului 
Molotov-Ribbentrop. 
Chiar dacă au fost ulterior 
retractate, afirmaţiile preşedintelui 
ucrainean Leonid Kucima, conform 
cărora țara saare “relaţii foarte bune cu 
toți vecinii, mai puțin cu România”, 
trădează preocuparea responsabililor 
politici de la Kiev în privința apărării şi 
menținerii avantajelor teritoriale şi 
strategice dobândite de pe urma 
imperialismului expansionist al fostei 
Uniuni Sovietice. Precizarea are o țintă 
foarte concretă: cum accesul în alianţa 
nord-atlantică este condiţionat şi de 
bunele raporluri ale pretendenţilor cu 
vecinii, România se află, în cazul de faţă, 
in situația de a trebui să accepte şantajul 
Ucrainei cu privire la conţinutul şi data 
semnării tratatului bilateral, socotit în 
multe cercuri politico-diplomatice ca 
fiind indispensabil accesului nostru în 
NATO. 

Privind starea lucrurilor în context 
geopolitic şi geostrategic mai larg, dar şi 
in perspectivă, se conturează cu claritate 
necesitatea evidentă şi obligatorie a 
bunelor raporturi româno-ucrainiene. 
Fie că va accede în primul val, fie că nu 


PUNCTE CARDINALE 


SANSELE VIITUDLLUI= VIIIOUL SANSELOL 


va intra (niciodată, Doamne fereşte!) în 
NATO, România nu poate ignora natura 
legăturilor cucel mai mare şi mai puternic 
vecin al său. Constituirea şi întreținerea 
unor bune relaţii cu Ucraina sunt 
obligatorii. Numai că cedarea în faţa 
şantajului, ca şi cantonarea într-o atitudine 
prin care România s-ar afla atăt în 
imposibilitatea de a mai putea oferi vreo 
speranță românilor ameninţaţi cu 
slavizarea, cât şi de a mai pune în discuţie 
consecințele Pactului  Molotov- 
Ribbentrop, rebuie evitate cu orice preț. 

Pe de altă parte, există pericolul ca 
de nedorita, dar posibila “cădere” d 
Ucrainei să profite Rusia, spre a readuce 
sub controlul şi influenţa ei foştii sateliți 
din Europa centrală şi de Est, chiar dacă 
nu în totalitatea lor. Or, consolidarea 
independenţei Ucrainei este, în cele din 
urmă, garanția posibilei retrageri de pe 
Nistru a Armatei a 14-a a Rusiei. Faptul ar 
veni în sprijinul direct al ieşirii de sub 
dominația rusească a Basarabiei. 
Eliminarea de pe teritoriul acesteia a unui 
avanpost al Kremlinului, cu contribuţie 
interesată ucraineană, este garanţia 
slăbirii influenţei ruseşti din acest spațiu 
românesc. De aici ar decurge consolidarea 
unei reale neatârnări față de Răsărit şi 
înlesnirea orientării Basarabiei spre 
întărirea fireştilor sale legături cu 
România, spre o efectivă integrare 
româno-română. 

Din păcate, însă, după alegerile 
prezidenţiale din decembrie trecut, dinspre 
Chişinău nu ne vin semne dătătoare de 
prea mari speranţe. Forţele naţionale 
româneşti şi mişcarea unionistă sunt 
copleşite de reafirmarea pe scena politică 
basarabeană a vechii nomenclaturi 
comuniste. Nu numai că noul guvern 
conservă peste jumătate din vechii 
componenți ai echipei Sangheli, dar însuşi 
primul ministru- lon Ciubuc - provine din 
rândurile demnitarilor comunişti afirmaţi 
în “vremurile de glorie” ale “RSS 
Moldoveneşti” (la fel ca şi nou alesul 
preşedinte, P. Lucinski). Dacă se ţine cont 
de faptul că imperiile nu sucombă odată 
cu destrămarea lor, ci supraviețuiesc prih 
nostalgicii măririlor apuse, aceştia 
continuând să dețină cârma şi să decidă 
soarta părților desprinse din trunchiurile 









ta 





O amintire de care nu suntem vrednici: harta României Mari 


căzute, revenirea la normalitate este 
deocamdată foarte dificilă, dacă nu cu 
desăvârşire imposibilă. . 

Faptul că România a pierdut şapte 
ani buni, în care s-ar fi putut realiza mult- 
trâmbițata “reformă”, se explică şi prin 
aceea că, după “epoca Ceauşescu” a 
existat, ca o continuare structurală a 
acesteia, “regimul Iliescu”. În Basarabia, 
lucrurile mai stau cu nimic mai bine. 
Dimpotrivă, desprinderea de trecut se face 
CU şi mai mare greutate decăt în dreapta 
Prutului; inerţiile sunt infinit mai mari, 
iar moştenirile stăpânirii ruseşti şi ale 
regimului bolşevic au avut urmări 
schiloditoare. Criza economică şi mai ales 
ceapolitică sunt foarte profunde, cu efecte 
devastatoare pe fondul moral atăt de 
alterat de ateismul ideologic şi de 
dominația străină. 

Nomenclatură veche a fost parțial 
înlocuită şi completată cu... nomenclatura 
şi mai veche. Grăitor în acest sens este 
cazul lui Dumitru Moțpan, liderul 
Partidului Democrat Agrar din Moldova, 
părintele conceptului de “ Moldovă Mare”, 
care îl înlocuieşte pe P. Lucinski (după 
alegerea acestuia ca preşedinte) la 
conducerea Parlamentului de la Chişinău. 
În acest fel, forțele românofobe au mai 
câştiga! o poziţie politică de prim râng. 

În actuala stare a lucrurilor, nu mai 
poate surprinde pe nimeni că autorităţile 
de la Chişinău privesc spre Răsărit la fel 
ca odinioară, că reforma este în impas la 
(oate nivelurile, că în agricultură continuă 
să domine kolhozul, iar peste Ilie Ilaşcu, 
întemnițat de duşmanii de moarte ai 
neamului românesc şi ai ideii de reîntregire 
națională, ceața indiferenţei şi a uitării se 
aşterne tot mai de nepătruns. Vizita din 
februarie trecut la Moscova apreşedintelui 
P. Lucinski (întreprinsă nu doar în scopul 
vizitării celor doi fii stabiliţi în capitala 
Rusiei şi a nepoțelului de doi ani ce poartă 
numele bunicului, conform postului de 
radio BBC) a avut drept principal scop 
“strângerea legăturilor tradiționale cu 
Rusia”. Cât despre legăturile naturale şi 
fireşti cu România, ele nu par să constituie 
o adevărată preocupare, decăt în măsura 
în care pol fi împiedicate... Aşa se poate 
explica şi soarta cărților trimise din Țară, 
spre a împlini cât de cât nevoia de slovă 


EREI 





- DL E | ROUMANIE 

A Re RURAL PR De 

a FI St E te i înveio Si 
2 eee a REP 2 a RE Sa 


n 


Mploaviit> > y 


RA Nb 





- | 


mr. . 












românească, dar care ajung în grămezile 
de maculatură destinate relopirii şi 
transformării în carton. (Vezi textul 
reprodus de noi din ziarul “Ţara”). 
Nesemnal continuă să rămână şi 
“Tratatul de fraternitate româno- 
româh ”, tot aşa cum continuă să rămână 
pe Nistru Armata a 14-a rusească, a 
cărei retragere, după afirmaţiile. lui B. 
Elțin, va avea loc atunci când... “vor fi 
întrunite condiţiile” (?!). 

Revenit în forță la cârma Rusiei, 
după îndelungata absență “motivată 
medical”, B. Elţin se arată hotărât nu 
numai în a infirma zvonurile şi 
speculaţiile cu privire la starea sănătăţii 
sale, dar şi înceeace priveşte imprimarea 
unei noi dinamici politicii ruseşti. 
Declaraţia preşedintelui rus, conform 
căreia “incercarea de creare a unui 
sistem de securitate european, fără a se 
ține cont de Rusia, este sortită eșecului ”, 
se circumscrie unei logici elementare. 
Boris Elţin are cu atăt mai mult dreptate 
cu cât SUA, principala forță NATO, s-au 
dovedit mereu, în cursul istoriei, a fi fost 
partenerul Rusiei. Între nevoia de a 
contracara potenţialul şi influenţa 
Germaniei şi preocuparea de a menaja 
interesele ruseşti, SUA întreprind acele 
acțiuni menite să conserve şi să 
consolideze propria poziţie de lider 
mondial. Din nefericire, cea mai mare 
parte a opiniei publice nu realizează 
priorităţile politicii mondiale. Grav 
devine atunci când nici liderilor politici 
lucrurile nu le sunt prea limpezi... 

Şi totuşi, cu toate adversităţile, 
şansele României de regăsire de sine şi 
de integrare euro-atlantică sunt reale. 
Cu condiţia stabilității interne şi a 
desprinderii efective de trecut. Prin 
înfăptuirea unei reforme autentice, 
şansele sporesc, cu atât mai mult cu cât 
în Balcani se mențin (ba chiar se: 
înmulțesc) tensiunile şi cu cât armata 
rusă pare a da tot mai evidente semne de 
slăbiciune, dacă nu chiar de dezintegrare. 

Consecințe pozitive în direcția 

“schimbării de imagine” în străinătate 
poate avea şi recentul act reparatoriu 
întreprins de Guvernul Ciorbea, prin 
care a fost anulată fărădelegea comisă 
de către regimul comunist din România, 
servit ocupanților bolşevici, de 
retragere samavolnică a cetăţeniei 
române. a MS Regelui Mihai 1 Dar 
reparația va rămâne doar parţială, dacă 
nu se va proceda şi la anularea actului 
săvârşit în aceeaşi manieră, prin 
amenințare. şi şantaj terorist, la 30 
decembrie 1947, precum şi a tuturor 
fărădelegilor regimului comunist. 
inlăturarea unei grave şi flagrante 
INjuUStiţii, nu doar în scopul îmbunătățirii 
“imaginii” externe, dar şi pentru triumful 
însuşial adevărului, legii şi moralei, este 
în măsură a se constitui într-un semnifi- 
cativ pas pe calea spre reala şi necesara 
reconciliere naţională. 

Regăsirea de sine a: poporului 
român se anunţă posibilă şi se va putea 
înfăptui doar pe calea adevărului repus 
în drepturi, prin renașterea tradițiilor 
naţionale şi creştine. 

Nicolae POP 





o iai 








Când ieşi-din Chişinău, pe 
traseul auto în-direcţia Tighinei, la 


|-câţiva "kilometri «după “Sângera, 
'|'neînsoțit-de nici un indicator'rutier, 
'-este un-drum la dreapta: urci dealul 


şi te-pomeneşti într-un-sătuc-orăşel 
cudulcele nume Dobrogea; rebotezat 
de colonizatorii ruşi |Dobruja. Aici, 


lângă Dobrogea, încă -acum vreo 


două decenii, a fost înălțat un gigant 
al industriei moderne, vestitul 
Moldcarton, una dintre cele mai mari 
întreprinderi-de profil din'Europa. 
inzestrat cu cele 'mai 
avansatetehnologii combinatul face 
minuni: prelucrândziareşi cărţi vechi, 
deteriorate de :scurgerea timpului 


(altfelzis -materie primă, macultură) 


conveierulvrăjitorproduce carton de 
cea mai înaltă calitate, care 
concureazăcu mostrele de producţie 


|-similarăexistente pe piața mondială. 


LaacestCombinatde Carton 


dinorăşelul Dobrogeasepreluorează 


nu numai 'maculatură. Aici ajung şi 
donațiile de carte româneascătrimise 
din Țară şi sechestrate ilegal la 
frontiera moldovenească de pe râul 
Pruţ. 

Când ne-a fost comunicată 
această ştire, am crezut că la'mijloc 
e o exagerare. Orfi, mi-am zis, nişte 
cărți citite şirăsoititede miidecititori, 
distrusedevreme, cărțicare, în pofida 
celebrităţii titlurilor şi autorilor (sau 
poate, chiar în virtutea acestui fapt!), 
au ajuns a nu mai fi bune nici de 


anticaniat sau de muzeu, darâmtte 


de lectură. Opera literară poate fi 


| nemuritoare, hârtia pe care etipărită 


- nu. De aceea, judecând la modul 


| pragmatic, nu găsesc nimic tragic în 


noțiunea de maculatură. O fi 
telefonând, mi-am zis, o fire senti- 
mentală, care a confundat viața 
spirituală a operei cu durata existenței 
materiale a cârții ca obiect. 

Totuşi m-am deplasat la 
Dobrogea. 

În urma celor văzute la 
Dobrogea, chiar de n-ai fi român, nu 
poți să nu râmâi uluit. 

La Moldcarton au fost aduse, 
în calitate de maculatură, pachete 
de cărţi în stare tehnică foarte bună, 
ediții din ultimii ani ale editurilor 
Eminescu (București), Facla 
(Timişoara), Porto Franco (Galaţi), 
Editura Pontică (Constanța), Albatros 
(Bucureşti), majoritatea fiind absolut 


PUN cre CARDINALE 
ismuluai 


AfaD zii aa dos 


3 La 


in i tul. “de Cartonidini locali tatea 
cea: - stonedecărți noi; pentru af miile 


Poza si | 


ap Xe 


"Noi, iar -o parte rpurtanii stampila “şi 
numărul-de înregistrare a! bibliotecii 
'BRAMARM. 'Nu -era un 'iot adunat 
haotic; -cărțile erau împachetate 
„conform titlurilor, fiind legate câte 50- 
60 -de exemplare -cu acelaşi titlu în 
fiecare -set. lată o listă incâmpletă 
(doar ceea ceamreuşitsă maigăsim) 
aautorilorşi titlurilor respective*Mihai 
Eminescu, Opera Literară; lon 
Creangă, Amintiri din copilărie, 
Lucian Blaga, Poezii; George Coşbuc, 
Cântece -de vitejie -şi alte -poezii; 
“Constantin "Negruzzi, Alexandru 
Lăpuşneanul; Anton Pann Povestea 
vorbei; culegerea de colinde “Astăzi 
s-a născut Hristos”; lon Luca 
Caragiale, Ofăclie de Paşte, Bogdan 
Petriceicu Haşdeu, Răzvan şi Vidra; 
Emil Gârleanu, Din lumea celorcare 
nu cuvântă; Octavian Goga, Poezii; 
lonel Teodoreanu,ArcaluiNoe; Duiliu 
Zamfirescu, Viaţa la ţară, Alexandru 
Davila, Vlaicu'Vodă; Mariana Vartic, 
O lume fără mine; Cezar Petrescu, 
Calea Victoriei; precum şi capo- 
doperealetitanilorliteraturiiuniversale 
traduşi în română: Alphonse Daudet, 
Balzac, UmbertoEco, Arnold Bennett, 
Edmondo de Amicis... 

O tonă de maculatură 
achiziționată de combinat e achitată 
furnizorilor la prețul de 490 lei. 

Să ajungi într-un atare stadiu 
de degradare, încât să faci carton din 
Balzac? Să-l vinzi pe Eminescu pentru 


fabricarea cutiilor în care se 


împachetează ţigări şi votcă? Cine 
putea să comită o asemenea crimă? 

Nu mă îndoiesc de faptul că 
răufăcătorii, deşi zeci de firme 
descarcă zilnic la combinat camioane 
cu maculatură, ar putea fi găsiți. £ 
simplu să ledaide urmă. Altă problemă 
e că nu are cine să-i caute. 

Cronicile zilelor de azine oferă 
o imagine clară a portretului-robot al 
făptaşilor. Să răsfoim împreună presa, 
în ordine cronologică. 

“Un ofițer al Ministerului 
Apărănii Naţionale a fost prins fiind 
implicat în acţiuni de spionaj în 
favoarea Federaţiei Ruse. lon 
Ungureanu, fostul şef al comisiei 
parlamentare pentru securitatea 
statului, întrebat care state vecine sau 
apropiate - Ucraina, Rusia, România, 
Ungaria - desfăşoară cele mai intense 
activități de spionaj pe teritoriul 
Republicii Moldova, a răspuns: 
«Transnistria». La aceeaşi întrebare, 


un înaltdemnitardin Ministerul Apărării 
Naţionale-a-deciarat, sub acoperirea 
anonimatului, că «se 'remarcă 0 


„prezență numerică masivă aagențţilor 


ruşi», adăugând că «în-partea stânga 
a Nistrului aceştiaacționează descihiis 
şi chiar-au-cabinetele lor'în cele mai 
diverse instituții» Potrivitsurseicitate, 
«întreaga structură de contraspionaj 
militara fostului Stat Majoral Direcţiei 
Sud-Vest-a Tratatului-de la Varşovia, 
care a-avut:sediu la Chişinăupână la 
destrămarea Uniunii “Sovietice, a 
rămas intactă. Cei 2 generali ruşi din 
structura respectivă au plecat la 
Moscova, iar cei 18 olițen 'ruşi de 
înaltă calificare şi-au continuat 
activitatea-sub acoperirea unor firme 
comerciale» (AP FLUX, în “ȚARA” 


dlin 24 noiembrie 1995). 


Nicoleta Toia, regizoare din 


'România, a petrecut, în drum spre 


Chişinău, în noaptea de 30 noiembrie 
“spre | decembrie, aproximativ6ore la 
Leuşeni, la frontiera cu Republica 
Moldova, unde grănicerii au reținut o 
donație de cărţi. Nicoleta Toia a 
declarat: “Mă indignează faptul că în 
timp ce reprezentanții vămii nu au 
avut pretenții față de bagajul nostru, 
grănicerii şi-au permis acest luoru. 
Mi-au spus că n-am decât să duc 
chitanța la expoziţie, deoarece cărțile 
îmi vorfi restituite mai târziu, după ce 
vor fi studiate. Persoana de seniciu 
de la Ministerul Securităţii Naţionale, 
fără a se prezenta, a comunicat că 
serviciul operativ al ministerului NU 
deține informaţii de aşa natură” (AP 
FLUX, în “ȚARA” din 5 decembrie 
1995). 


“La 1 decembne a sosit la 


„ Chişinău poetul şi senatorul Adnan 


Păunescu. Grăniceni moldoveni i-au 
confiscat cărțile, casetele” (Andrei 
Strâmbeanu, scriitor, “Literatura şi 
Arta” din 7 decembrie 1995). 


“În amiaza zilei, de 27 
decembne 1995, la punctul de frontieră 
Albița-Leuşeni, după ce vameşii au 
controlat şi au permis trecerea, am 
fost oprit de Țurcanu Gheorghe, 
colaborator al Ministerului Secuntăţii 
Naţionale, care acționa incognito, dar 
în cele din urmă a prezentat legitimaţia. 
I-am spus că nu am nici bombe, nici 
droguri, nici altceva ce ar periciita 
securnitatea statului, am numai cărți 


ae i 


SA să fr 


Martie '97NR. 3775! PAG.5 


. 


Dat PI “ e Ta ala 
"A - A Lă 
- . 
a 25.4 ra Fe 
7 IA 3 
di Es LU 3 | 
A Sin „o 
et d » 


se 
i a ră 


i St a € A 


româneşti. La care mi-s-a răspuns.| 
«Anume acestea şi-sunt adevărate 
'bombe!». Până la urmă azis-că pot! 
merge, adăugând la'despărțire “că, | 
dacă n-aşfifostde față, arficonfiscat 
cel puțin jumătate -din -acest lot de! 
cărți” (Sergiu "Mocanu, deputat 
'FPCD, “ȚARA” din 5 ianuarie, 
1996). 


“J0i'19decembrie, întreorele | 
183. 15şi 13.20, -a'fostfurat, de lângă 
scările de la intrarea Bibliotecii 
Naţionale, microbuzul "Volkswagen 
cu numărul de înmatriculare B 15, 
FCR, aparținând Fundaţiei Culturale 
Române. Din relatarea lui Florin, 
Ungureanu, administratorul tipogra- 
fiei Fundaţiei, aflăm că el a fost! 
delegat în Basarabia ou odonație de 
carte, înssumă de 33 milioane de lei 
româneşti, pentru instituțiile culturale | 


de la noi. În momentul raptului, îa | 


microbuz'mai erau o parte din cărți, 
Care urmausă completeze fondurile 
Bibliatecii Naţionale” (“ŢARA” din | 
24 decembrie 1996). 


Închei banal, dar asta e| 


situația: comentariile sunt de prisos! | 
Şi un mic post-scriptum. | 
Regimul sovieticde ocupaţie 

ne-a învățat multe lucruri rele care, 


în mod paradoxal, uneori îşi au şi | 
partea lorbună. De exemplu, țăranul 


nostru colhoznic nu-şi închipuie cam 
Cum ar veni el de la lucru fără a 
aduce de pe câmp vreo câldare- 
două de roşii sau un sac cu nutrețuri, 
dacă lucrează la fermă, iar muncitorul 
de la fabrică sau uzină trebuie să ia 
cât poate duce şicâtiîncape pe poartă 
sau rin spărtura gardului, căci cum 
altfel, chiar să vină acasă cu mâna 
goală?! Aşa s-a întâmplat, deci, şi în 
cazul angajaților de la Moldcarton, 
care, văzând că au de unde, nu au 
uitat nici de rude, cunoscuți şi prieteni 
Cărțile româneşti, aceste “bombe” 
cu efect întârziat, plasate sub fundul 
regimului antinaţional din Basarabia, 
chiar dacă n-au nimerit pe rafturile 
bibliotecilor publice, oricum au ajuns 
la destinație, completând multe 
biblioteci personale. 


Veaceslav PLUGARU 
(Articol preluat din publicaţia 


basarabeană "Ţara", Nr. 12/4118, | 
februarie 1997, p. 3) 


—————— 


x_i E 








PAG. 6 NR. 3/75 Martie '97 


De ani de zile, în presa din exil, am susținut 
opinia că, pentru beneficiul generațiilor de azi, e nevoie 
de ase scrie corect istoria românească a ultimei jumătăți 
de secol, deoarece tragedia adusă de comunism a început 
de fapt încă de dinaintea celui de-al doilea război 
mondial (la care noi am participat exclusiv pentru a ne 
apăra şi a ne reîntregi patria sfârtecată). 

Am susținut că o istorie corectă nu se poate scrie 
fără participarea celor care âu suferit cel mai cumplit în 
această perioadă: cei închişi pentru delicte considerate 
politice (deoarece arhivele oficiale au rămas zăvorâte 
sub neo-comunişti). Inainte de 1989, se publicaseră în 
exil, cu mari sacrificii materiale, o serie de memorii; 
după acea dată, au început să se publice şi în țară cărți 
sub semnăturile celor ce au trecut prin închisorile-şi 
lagărele comuniste. Din nefericire, nu destule şi nu 
întotdeauna pe măsura imenselor suferinţe; dar fiecare 
a adus, în felul său, o meritorie contribuţie. 

Pe această linie a intenționat să se înscrie şi 
“tnlogia” Prizonier în propria țară de Aurel Sergiu 
Marinescu (autor din exil), apărută în 1996 la Editura 
Du Style, colecția “Destine”. Mi-au parvenit numai 
primele două volume; înțeleg că ultima partea “trilogiei” 
este încă în lucru. [| Materialul de față ne-a fost expediat 
de către d-l D. Phillip spre sfârşitul anului trecut; între 
timp, a apărut şi volumul al treilea al cărții lui A. S$. 
Marinescu — n. Red.] 

La sfârşitul volumului al doilea (p. 370), autorul 
notează foarte judicios că aflarea adevărului despre 
toate acele grozăvii din închisori “depinde de mărturiile 
noastre, ale celor încă în viață, supraviețuitori ai 
genocidului comunist. Avem datoria de a arăta lumii 
româneşti — fiecare după posibilitățile sale — totadevărul 
despre cele ce s-au întâmplat atunci. Este o datorie!”. 

Din biografia lui A. S. Marinescu face parte şi 
lipsa unei diplome universitare, ca urmare a eliminărilor 
sale din cadrul Facultăţilor de Drept, Filozofie şi Istorie, 
din pricina atitudinii sale româneşti şi anticomuniste şi 
a înrolării în cadrul tineretului liberal, după invazia 
bolşevică din 1944, aşa cum aflăm din nota biografică 
de la începutul volumului întâi. Asta nu-l împiedică să 
caute a dovedi că are o cultură peste media obişnuită, cu 
evidente tendinţe spre istorie. In acest sens, afişează o 
mare cantitate de informaţii haotice, pe care le-a 
memorat în decursul anilor de închisoare, informații pe 

care ni le pune generos la dispoziţie, după patru decenii 
şi mai bine de la evenimentele povestite. 

Cantitatea de informații prezentate constituie şi 
primul defect al lucrării, care se vrea, evident, un eseu 
elevat de analiză a cauzelor care au dus la instaurarea 
sistemului concentraționar în România. Folosind date 
şi fapte istorice, ar fi fost util şi onest ca autorul să ofere 
şi o listă cât mai completă a surselor sale de informaţie, 
care uneori par destul de îndoielnice. Din lista 
bibliografică şi din conținutul volumului întâi, reiese că 
s-a documentat copios din cartea lui lon Pacepa, 
Moştenirea Kremlinului (1993). Personal nu cred că 
Pacepa poate fi considerat ca o sursă istorică de bază. 
Nu am dubii asupra calităților sale intelectuale; Pacepa 
şi le expune pe larg în prima lui cartă, Red Horizons, 
apărută, prin grija C.L.A., în S.U.A., după defecțiunea 
sa spectaculoasă. Am însă dubii în legătură cu caracterul 
sau moralitatea acestuia. Ştiu că a contribuit la 
demascarea multor agenți sovietici în Vest, dar să nu 
uităm că, în ciuda imaginii sale voit benigne, de violonist 
şi iubitor de artă rafinată, a fost spion şi mâna dreaptă 
a lui Ceaușescu, iar ca să ajungă la acel nivel în aparatul 
Securităţii, nu avea cum să nu fi călcat, figurativ vorbind, 
pe o mulțime de victime, lucru prea uşor trecut sub 
tăcere... Cartea d-lui Marinescu pendulează între un 
eseu istoric (fără a afişa sursele numelor sau cifrelor 
vehiculate) şi un fel de memorial al suferințelor nedrepte 
pe care le va fi îndurat pe Golgota sa personală. 

Pentru generaţiile de azi, cărora doreşte să li se 
adreseze, cred însă că ar fi util să prezentăm situaţiile pe 
care le-am trăit cu toţii, cei trecuţi prin lagăre şi închisori, 
fără a pune victimele pe diferite scări de valori 
ideologice. Mai mult chiar, cred că ar fi onest din partea 
noastră să nu pictăm “suferințele nedrepte” în culoarea 
cutărei sau cutărei formaţiuni politice la care vom fi 
aderat sau nu cândva, să nu aducem în paginile cărților 
noastre mici răfuieli sau antipatii personale faţă de o 
ideologie sau alta, dar mai ales să nu propagăm prin 


PUNCTE CARDINALE 


SUFICIENTĂ, PATOLOGIE SAU IMPOSTURA? 














a. ui i “ 1 a „» îi E „Yu i 
E e prta Ze Ntăfa ae at în Ie IS aa 
ARI aa ea: CAIA Ii 
+, md cd. i ) - & pi E Ă + - pi Ab 3 E 
RĂCIT SE AD Ia AI drAg: IS LR, 
- Prizonier în propria tară 
Aa te 000 Nat, 2p CATRE PR E 
E ae Re Se cca DIE 2 








. “a 


» p, > a ă APAe a “d a e i i. > d E 
m. PIE ÎPS PA Re a DI. 
“de Aurel Sergiu Marinescu. 
1 e ua ' p a . - 

y j N i £ URA 
Z Ph sa PA) x: SE: P ppt aa <“ 53) De IAT . 
AA N Ata a . PI a oii Se apei - 


i e n 


LA 








scris fel de fel de zvonuri şi calomnii şoptite prin celule, 
în decursul unor ani atât de grei pentru toți cei deținuți 
acolo. Cred căe bine să nu încredințăm tiparului nici un 
fel de insinuări sau informaţii interpretabile (mai ales 
despre cei care nu se mai pot apăra, fiind morți), dacă 
nu avem la bază nişte documente irefutabile. Din 
nefericire, cartea d-lui Marinescu are mult prea multe 
afirmații gratuite, lipsite de orice bază documentară. 
Am să dau câteva exemple tipice pentru modul în care 
este strecurată informația insinuantă. 

Astfel, vorbind despre îngroşarea rândurilor 
P.C.R., autorul “explică” fenomenul prin racolarea 
drojdiei societății de după război, ceea ce este un fapt 
destul de cunoscut. Dar apoi adaugă (p. 68): “O categorie 
aparte au constituit-o cei care de frică sau ameninţaţi — 
foştii legionari — au intrat în partid, la apelul Anei 
Pauker...” 

Cartea abundă de informaţii biografice privitoare 
la potentaţii de partid promovați de către ruşi în 
structurile superioare ale puterii, de multe ori cu intenția 
de a se arăta că majoritatea distrugătorilor neamului era 
alcătuită din evrei, dar în acelaşi timp se insinuează 
antisemitismul general al guvernului Antonescu... Când 
vorbeşte despre condamnările aşa-zişilor criminali de 
război din procesul Mareşalului, nu uită să menționeze 
că fostul ministru Radu Lecca are pedeapsa cu moartea 
comutată “la intervenția evreilor pe care i-a salvat de la 
moarte în timpul războiului...” (p. 68). Cititorul tânăr 


"de azi va deduce că evreii ar fi fost amenințați cu 


moartea în România, lucru istoriceşte dovedit ca fiind 
absolut fals (zeci de mii de evrei s-au salvat prin 
România de urgia hitleristo-horthystă). Oricum. nu se 
specifică ce primejdie plutea deasupra evreilor din 
România, de la care Lecca i-a salvat... 

Ambiţiile istorice ale autorului se extind şi pe 
plan internațional, deşi evident nu are documentarea şi 
calificarea de rigoare, deviind de la scopul principal al 
cărții prin speculații precum aceasta: “Mussolini şi 
fasciştii săi, folosind aceleaşi metode bolşevice de 
forță, intimidare şi teroare...” (p. 77). lar în volumul al 
doilea, la p. 82, scrie clar că în 1951 “radio Europa 
Liberă îşi continua activitatea funestă de instigare 
indirectă împotriva guvernanților comunişti din 
România”, făcând vinovat acest post de radio de 
arestarea a mii de oameni!!! Care-i va fi fost sursa 
statistică? 

Tot neacoperită de documente istorice corecte 
este şi afirmația că “imediat după 1944, foarte mulți 
legionari trecuseră în tabăra comunistă, devenind 
membri ai partidului comunist şi activând ca atare, cu 
mult zel...” (p.93), pentru ca apoi săadmită că s-a trecut 
la vânătoarea de legionari, pe care o numeşte însă 
“vânătoarea aliatului folosit conjunctura!” (p. 94). 

Se simte pe parcursul multor pagini un fel de 
răfuială absurdă (căreia cartea nu-i dă nici un fel de 
explicaţie plauzibilă) cu membrii fostei mişcări 
naţionaliste. Chiar şi atunci când vorbeşte despre Piteşti 
şi Țurcanu, omiţând datele publicate până acum, autorul 
deviază de la adevăr (p. 133 — Ţurcanu nu a fost 
legionar, ci doar membru marginal al Frăţiilor de Cruce; 
Bogdănescu nu poate fi pensionar al A.F.D.P.R, această 
asociaţie nefiind o organizaţie economică, în măsură să 
scoată la pensie pe cineva...). 

O anumită uşurinţă de a trece superficial peste 
evenimente importante denotă intenția purei insinuări 
politice. Tragedia de la Jilava, din noiembrie 1940, 
merită o analiză istorică obiectivă, dacă poţi s-o faci. 
Dacă nu, lasă pe altul, calificat pentru această treabă! 
Nu sunt convins că slujesc cauzei anticomuniste fraze 
aruncate în grabă, precum aceasta: “Poliţia legionară a 
arestat circa [?1] patruzeci de foşti demnitari şi oameni 
politici în regimul regelui Carol al II-lea şi, într-o 
noapte, acolo în Jilava, fără nici o judecată, numai din 
răzbunare sau alte motive, i-au executat în celule” (vol. 
2, p. 65). Dincolo de banalitatea şi inexactitatea 


informaţiei, cititorii ar putea înțelege că cei închişi 
acolo erau lacrima Christi şi că legionarii i-au executat 
aşa, ca din senin. (A propos, fapta s-a petrecut ziua, nu 
noaptea). Lipsa de documentare corectă este, în aceste 
volume, de o dureroasă constanță; spațiul nu ne permite 
să înmulțim exemplele. y 

Din respect față de anumiţi oameni, autorul le dă 
numele însoţit de titlul academic, în general omițând 
apartenența politică, dacă a existat una. Cu intenții 
ciudate, în cazul unor foşti membri ai mişcării 
naţionaliste, considerați negativi de către d-l Marinescu, 
nu se omite titlul de legionar, dat ca un calificativ 
stigmatizant: “legionarul” Țurcanu, “legionarul” 
Dragomir, Doicaru — “legionarul, ajuns colonel la 
Constanţa” etc. 

Sursele pretins istorice folosite în aceste volume 
se vădesc în penibilul mod în care A. S. Marinescu îl 
analizează pe Horia Sima. Personajul — controversat, 
asemenea multor oameni politici — e mort de-acum; ar 
fi fost onest să fi indicat în privinţa lui un document 
oarecare, nu să-l calomnieze în fraze îndoielnice, de 
genul: “Se ştia [?!] acolo, în Aiud, că încă din 1936 H. 
Sima a fost agentul Siguranței şi, mai târziu, prin 1967 
[?!], tot la Aiud, lucrul acesta mi-a fost confirmat 
personal de doctorul Vasile Noveanu, fruntaş legionar 
care ştia chiar de la Moruzov [?!] din 1937”. Deci 
scriem istoria suferințelor noastre cu zvonuri de la 
cineva, care ştia de la altcineva, despre ceva care nu se 
ştie precis! 

D-l Marinescu mai are o răfuială personală cu 
toți preoții, episcopii şi mitropoliţii Bisericii Ortodoxe 
Române. Admite totuşi, forțat de realitatea uşor 
verificabilă, că au fost şi preoți arestați, “dar marea lor 
majoritate erau foşti legionari... şi ca şi ceilalți preoți 
luptaseră în primul rând pentru parohii mai bune...” 
(vol. 2, p. 332). 

insă violența verbală întrece orice limite 
admisibile în următorul pasaj referitor la preoți: “De la 
patriarh în jos, până la preotul de sat, toți [?!] s-au. 
transformat în funcționari executanţi ai ordinului 
partidului şi au urmat cursuri scurte de îmbinare a 
învățăturilor creştine cu marxismul... Mitropoliții 
ortodocşi, în mare parte legionari [?!), au fost preocupaţi 
să-şi salveze pielea... Oportunismul a fost motorul care 
a împins preoțimea ortodoxă spre posturi mai bune şi 
venituri mai mari... erau mai întâi negustori... geambaşi 
de cai şi apoi şi preoți...” (vol. 2, pp. 330-331). 

Desigur, închisoarea înseamnă suferință, 
indiferent pentru ce motiv este unul închis. În cartea 
recenzată există însă confuzia că până şi anumite 
evidente delicte de drept comun aveau, la un moment 
dat, o tentă de activitate politică. Personal mi se pare 
deplasată descrierea, pe mai multe pagini, a unor cazuri 
precum acela al soldatului dezertor care împuşcase un 
casier (fiind deci un criminal ordinar), sau acela al unor 
ceferişti bețivi care lăsaseră trenul s-o ia la vale, în timp 
ce-şi consumau țuiculița... Dacă regimul a extins 
aplicarea articolului 209 CP dincolo de limitele 
posibilului legal, asta nu înseamnă nicidecum că toți 
cei condamnați sub incidența acestui infam articol 
penal au stat închişi din considerente politice. Au 
suferit, da; numai că asta poate constitui, eventual, 
subiectul altor cărți... 

n încheiere, vreau să subliniez că am tot respectul 
pentru suferințele autorului şi pentru strădania sa de a 
scrie aceste volume. Nimic nu ne îndreptățeşte însă să 
servim generaţiei de azi fapte interpretate subiectiv şi 
abuziv; cuatât mai puţin morto-ul din Soljeniţîn: “Istoria 
orală este în orice caz o formă validă“. Din nefericire, 
nu toți, în pofida ambițiilor noastre scriitoriceşti, putem 
fi ca Soljeniţin (care, în cartea lui despre Gulag, a 
folosit — nota bene — o impresionantă documentare 
scrisă şi verificabilă). Zvonistica vulgară nu te 
legitimează nici ca documentarist, nici ca mărturisitor. 

Prizonier în propria țară este un exemplu de 
cum nu trebuie scrise amintirile noastre despre lagăre şi 
închisori, Poate că la o nouă ediţie, scăderile prezentate 
aici vor fi măcar în parte eliminate, iar scrierea d-lui. 
Marinescu ar putea aduce astfel o modestă contribuție 
la istoria corectă a suferințelor noastre nemeritate. 


_D. Phillip 
(Calgary, Canada) 








PUNCTE CARDINALE 


Martie '97 NR. 3/75 PAG: 7 


TALE A UCI LEI UI LA LV 





De o bună bucală de vreme, Asociaţia Foștilor 
Deținuți Politici din România este scena unor penibile 
dispute între actuala conducere, avându-l în frunte pe dl. 
Constantin Ticu Dumitrescu, senator național-țărănsst, şi 
coniestatarii acestuia, grupaţi în jurul Filialei Bucureşti a 
Asociaţiei. Este trist că tocmai acel mănunchi de oameni 
care au dus greul luptei împotriva comunismului (luptă 
plătită cu mulți de ani de suferință în temnițe), în loc să fie 
exemplu de urmat, se comportă de o manieră care nu face 
cinste calității de “fost deținut politic” 

Rădăcina răului este bine cunosculă Ea rezidă în 
dorința unor oameni politici, înspeţăaconducerii Partidului 
Naţional Țărănesc, de a transforma Asociaţia Foştilor 
Deținuți Politici într-o anexăa particlului. Un faptregretabil, 
care a condus la denaturarea caracterului originar al 
Asociaţiei prin transformarea ei dintr-o înaltă instanţă 
național-morală-simbol al luptei întregii naţiuni împotriva 
comunismului - într-o organizaţie politică cu coloratură 
PNȚ. Şi faptul este cu atât mai grav cu cât la această 
manevră politică se pretase chiar şi regretatul Corneliu 
Coposu. 

În volumul intitulat Coposu - confesiuni. Dialoguri 
cu Doina Alexandru, apărul anul trecut la Editura 
Anastasia, fostul preşedinte al PNȚ face următoarea 
afirmaţie (la pag. 118); *... nimeni nu s-a ocupat de cei 
aproximativ 300.000 de morţi din închisorile comuniste 

în perioada 1947-1957”, ca apoi (la pag. 125) să spună: 
“şi eu am fost unul din cei 272.000 de naţional-ţărănişti 
arestați”. Afirmaţii necontrolate, care sunt de natură să 
arunce - ca şi exagerarea evreiască a Holocaustului - o 
umbră de îndoială asupra onestităţii fostelor victime ale 
regimului comunist. Adevărul despre ceea ce s-a petrecul 
în România, în perioada de instaurare şi consolidare a 
regimului comunist, este atât de încărcat de tragism încât 
nu are nevoie să fie amplificat cantitativ pentru a-l face mai 
comvingător În orice caz, afirmaţii de genul celei făcute 


recent de dl. Cicerone loaniţoiu la BBC, că “în închisorile 
comuniste s-au aflat 3,5 milioane de deținuți politici”, nu 
numai că nu servesc cauza rezistenței anticomuniste, dar o 
compromit, punând-o sub semnul mistificărilor 
“propagandisctice "" 

Desigur, fiecare fost deținut politic are deplină libertate 
săse înregimenteze în partidul în a cărui docirină crede. Dar 
aceasta numai în nume personal, nu in numele AF DPR. Ceea 
ce însă a făcul actualul preşedinte al AFDPR, di. 
C.T. Dumitrescu, este în flagrantă contradicţie cu principiul 
enunțal nai sus. Subordonând Asociaţia Convenţiei 
Democrate, a violat dreptul la liberă opțiune a membrilor ei. 
Astăzi, Comvenţia Democrată nu mai înseamnă Corneliu 
Coposu, ci Vioret Cataramă, Emil Săndulescu sau Dudu 
lonescu, asta cu să pomenim numai câteva din numele de la 
vârful CDR care nu mumai că nu au himiecomun cu calitatea 
de “fost deținut politic”, dar au darul să maculeze această 
calitate. Jar dacă la această realitate adăugăm şi faptul că 
din nerăbdarea de a accede la guvernare, Comvenţia 
Democrată (şi în primul rând Partidul Naţional Țărănesc) 


s-a alia! cu socialiștii lui Petre Roman, excrescență a fostului . 


Partid Comunist, obținem o imagine a AFDPR netrucată de 
demagogia actualului ei preşedinte 

Cu inima strânsă, Suntem nevoiţi să recunoaştem că 
AFDPRnua făcut nimic dinceea ce ar fi trebui făcut. Pentru 
afirmarea existenței ei, Asociaţia ar fi trebuit să editeze un 
periodic care săcomingăşi să se impună. În locul unei astfel 
de publicaţii, sub egida AFDPR a apărut câtva timpo fițuică 
prostscrisă, proSI tipărităşi prosi difuzată. Înschimb, la vârf, 
“nolitica toboşarului” a fost practicată fără ruşine. Au fost 
lansate şi proiecte grandioase, aşa cum au fost, de pildă, 
“procesul comunismului” sau ridicarea unui monument, În 
inima Capitalei, închinat memoriei foştilor. deținuți politici, 
proiecte care, fără excepție, au eşuat în ridicol 

Şi totuşi, în ciuda acestei nefericite situații în care se 
găseşte astăzi AFDPR, există şi unele realizări notabile. Ele 


se datorează însă iniţiativelor şi eforturilor locale ale 
filialelor județene şi se concretizează în ridicarea de troițe 
şi monumente funerare în memoria celor ce şi-au dat bunul 
cel mai de preț primit de la Dumnezeu - VIAȚA - în lupta 
împotriva comunismului. 

Pe acest tărâm, ne facem datoria să anintim un fapt 
care ar trebui să frământe conștiințele tuturor aceloracare 
au trecut prin temnițele comuniste. Astăzi, la şapte ani de 
la evenimentele din decembrie '89, nu ştim încă nimic 
despre sute şi sute de camarazi de luptă care au fost 
asasinați de Securitate, fără vreo sentință de condamnare 
la moarte. 

În legislațiatrecută, prin Parlamentul României s-au 
perindat peste 30 de foşti deţinuţi politici, în frunte cu 
acelaşi CT. Dumitrescu, preşedintele AFDPR Nici unul rau 
d simţit nevoia să ridice această problemă. S-au mulțumi! 
cu calitatea de “aleşi ai naţiunii”, încălzind fotoliile din 
Senat şi Camera Deputaţilor, alături de o cohortă de 
comunişti notorii, cărora prin prezenţa lor le-au conferit 
deplină onorabilitate politică. 

În opoziţie cu acest mod de a concepe îndatoririle 
morale ale foştilor deţinuţi politici, Filiala Județului Sibiu 
aAFDPR îşi propuneca, pecăi legale, apelând la actualele 
instituții democratice ale statului, să acționeze în vederea 
ridicării vălului de mister care ascunde adevărul despre 
asasinatele menţionate mai sus. În acest sens, AFDPR - 
Sibiu a adresat instituțiilor de resort “Memoriul” pe care 
îl reproducem integral A 

Nu ştim ce rezultat va avea acest demers, dar el 
constituie untesipentrucredibilitatea actualei puteri politice 
din România. Este vorba de credibilitatea morală, pentru 
căvotul națiunii din noiembrie 1996 a fostun vot moral, mu 
unul politic 


Gabriel CONSTANTINESCU 





ASOCIAŢIA FOȘTILOR DEŢINUŢI POLITICI 
Filiala SIBIU 


MEMORIU 


toamna aceluiaşi an, şapte dintre ei, în frunte cu maiorul Dabija, au fost judecați, 
condamnaţi la moarte şi executaţi. Nu despre aceştia este însă vorba, deoarece execuţia 
lor a fost, să zicem, oarecum legală, ci despre alţii care au fost pur şi simplu asasinați, 
fără a avea sentinţe de condamnare la moarte. Astfel: | | 

I. Un lot de 12 persoane, membri ai Organizaţiei FRONTUL APĂRĂRII 
PATRIEI ROMANE, asasinați de Securitate, după arestare, fără a mai fi deferiţi 


Au trecut şapte ani de când țara noastră a trăit naiv şi euforic iluzia prăbuşirii Justiției. 


comunismului. A fost doar o iluzie, pentru că această monstruozitate a secolului 
continuă să ființeze şi să facă ravagii. Ceea ce s-a întâmplat atunci, în 1989, la noi şi 
aiurea, nu a fost prăbuşirea acestui aberant și criminal sistem, ci doar înlocuirea unor 
regimuri comuniste care, scăpate de sub control, o luaseră razna, devenind incomode 
chiar pentru cei ce le creaseră și le impuseseră în această parte a lumii, cu altele de 
aceeaşi sorginte, dar mai docile şi mai uşor de manevrat. Dovada elocventă că lucrurile 
stau aşa o constituie faptul gă, în toți aceşti şapte ani, s-a făcut tot ce s-a putut pentru 
ca procesul ce ar fi trebuit intentat comunismului să fie evitat, deşi, în repetate rânduri, 
s-au ridicat destule voci care au cerut cu insistență acest lucru. În toată această perioadă 
nu s-a întreprins nimic pentru ca răul din societatea românească să fie exorcizat, ca 
această societate, purificată şi despovărată de păcate şi resentimente, să poată intra pe 
făgaşul normal al devenirii sale istorice. Holocaustul comunist, care a fost cel puțin tot 
atât de cumplit și de înspăimântător pe cât se susţine că ar fi fost şi holocaustul nazist, 
a fost minimalizat sau, pur şi simplu, trecut sub tăcere, atât de autoritățile româneşti, 
cât și de instanţele internaţionale (care, acum, fac atâta caz de umanism şi de drepturile 
omului); iar autorii acestui holocaust roşu, dintre care mulţi sunt, încă, în viață, nu au 
fost chemaţi să dea socoteală de faptele lor, nu pentru a fi pedepsiţi (sunt prea bătrâni 
pentrua putea, în viața aceasta, să ispăşească, prin suferință, cumplitele lor fărădelegi), 
ci pentru a binemerita, mărturisind, iertarea victimelor lor şi ca mărturia lor să se 
constituie în document pentru viitorime. Căci, procesul comunismului, mai devreme 
sau mai târziu, va trebui, totuşi, să aibă loc. De nu-l vom face noi, cei de astăzi, cu 
siguranţă îl va face istoria. Pentru actasta, însă, va fi nevoie de documente. 

Şi mai este încă un motiv pentru care aceste mărturii sunt imperios necesare. 
Pe tot cuprinsul țării sunt numeroase gropi comune În care au fost aruncate, de-a valma, 
osemintelecelor asasinați de Securitate, după arestare, fără a fi judecaţi, sau ale celor 
care, condamnaţi fiind la diferite pedepse privative de libertate, au fost ridicaţi din 
închisorile în care îşi executau pedeapsa şi asasinați. Mărturiile celor ce au ordonat 
aceste crime, precum și ale celor care le-au executat, depuse acum, cât mai sunt încă 
în viață, ar contribui la identificarea acestor gropi comune, pentru ca familiile sau 
camarazii victimelor să le poată deshuma și reînhuma creştineşte 

Din aceste considerente, Asociaţia Foștilor Deținuți Politici din România - 
Filiala Sibiu a luat iniţiativa să semnaleze organelor abilitate (Ministerul de Interne, 
Procuratura, S.R.1., etc.) câteva cazuri concrete de astfel de gropi, cu rugămintea de 
a deschide o anchetă pentru a-i determina pe cei implicaţi în aceste asasinate să 
mărturisească motivele pentru care au [ust asasinați cei în cauză și să indice locul unde 
au fost înhumați, 

În martie 1949, în urma unor lupte care s-au dat între grupul de partizani 
condus de maiorul Nicolae Dabija şi Securitate, la Muntele Mare, Cricău și Mesentea, 
în jud, Alba, partizanii au fost înfrânți şi cei care au scăpat cu viață au fost arestaţi, În 





1. PINTEA EUGEN 24 ani student din Decea - Alba 

2. PACURAR AXENTE 25 ani student din Coveş - Mureş 

3. SOLOMON SABIN 28 ani student din Alba - lulia 
4-5, FRAŢII TRIFA din Bistra- Alba 

6. LUPEA TRAIAN 36 ani plugar din Obreja - Alba 

7. MOLDOVAN ALEX. 56 ani din Teiuş - Alba 

8. MORARESCU IOAN 45 ani învățător din Temeş-Alba 

9, PETRAȘCU NECHIFOR 60 ani 3 plugar din Seuşa - Alba 


10. FLORIN MIHAI (Sani 
11. PICOŞ GHEORGHE 
12. TURCU IOAN 


plugar din Întregalde-Alba 
din Galda de Jos - Alba 
ceferist din Teiuş - Alba 


II. Un lot de 12 persoane, membri ai Organizaţiei FRONTUL APĂRĂRII | 


PATRIEI ROMÂNE, asasinați de Securitate, după pronunțarea de către instanţele judecătoreşti 
a unei pedepse cu închisoarea. | 


1. MĂRGINEANU PETRU +47 ani plugar din Obreja - Alba 

2, POP ALEXANDRA 22 ani studentă din Bistriţa-Alba 

3. BELEDEANNICOLAE 30ani muncitor din Mihalţ-Alba 

4. VANDOR SABIN 35 ani învățător din Întregalde-Alba 

5. MIHAIL FLORIN 46 ani plugar din Întregalde-A ba 
--6, DALEA EMIL 33 ani plugar din Galda de Jos-Alba 

7. OLTEANU EMIL 26 ani plugar din Galda de Jos-Alba 

3. PICOŞ FLORIAN 45 ani plugar din Galda de Jos-Alba 

9. PASCU PETRE '45 ani plugar din Benic - Alba 


10. PASCU GHEORGHE O 24ani 
11. MOLDOVA SIMION 22 ani 
12. SĂBĂDUŞ PETRU 27 ani 


plugar din Benic - Alba 
student din Blaj - Alba 
student din Galtiu - Alba 


Acestea sunt cazurilepe care A.F.D.P.R.-Filiala Sibiu le cunoaşte. Asasinatele 
de deținuți politici, individual sau în masă, sunt însă mult mai numeroase. Amintim aici 
doar de celebrul “tren al morţii” în care au fost îmbarcaţi aproximativ o sută de deţinuţi 
culeşi de prin diferite închisori, majoritatea luptătonlor din mişcarea de rezistenţă din 
Munţii Dobrogei, plimbaţi prin țară şi asasinați pe lângă Timişoara. 

De aceea, facem apel la toți membrii celorlalte filiale A.F.D.P.R. din țară, 
care au cunoştinţă şi pot da amănunte despre asemenea cazuri, să sesizeze organele 
abilitate, cu rugămintea de a deschide anchete asemănătoare cu cea cerută de noi. 


P.S, 
Prezentul document a fost înaintat următoarelor instituții: 
Ministerul de Justiţie; Ministerul de Interne; Parchetul General, Serviciul Român de Informaţii, 


_ 











PAG. 8 NR. 3/75 Martie '97 





PUNCTE CARDINALE 


e 
VOMENTARIU LA (UARTEA TA VERII 


(urmare din numărul trecut) 


S. Gredinţa Şi dreptatea 
[ni Avraam 


După biruirea celor “de alt neam”, 
Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Avram, noaptea, 
în vis (Fac. 15, 1). “Noaptea” poate sugera îndoiala 
ce l-a cuprins pe Avram, îndoială ce reiese din 
cuvintele: “De vreme ce nu mi-ai dat fii, iată sluga 
mea va fi moştenitor după mine!” (Fac. 15, 3). 

Dar Dumnezeu “/-a scos afară şi i-a zis: 
Priveşte la cer şi numără stelele, de le poți număra! 
Atâta de mulți vor fi urmaşii tăi! Şi a crezut Avram 
pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate” 
(Fac.15, 3-6). Sfântul Chiril al Ierusalimului 
desluşeşte aici un nou progres: Avram “a săvârşit 
multe fapte mari, dar n-a fost numit prieten al lui 
Dumnezeu decât atunci când a crezut”. E o sporire în 
credință, deşi înaintarea în vârstă făcea tot mai 
improbabilă împlinirea făgăduințelor. 

Credinţa lui Avram nu e despărțită de faptele 
bune. EI întreabă despre pământul Canaan: “pe ce 
voi cunoaşte că-l voi moşteni ” (Fac. 15,8). “Cel care 
se depărtează numai de fapta rea nu este drept dacă 
nu adaugă şi fapta bună şi cunoaşterea: să cunoască, 
adică, pentru care pricină trebuie să fugă de unele 
fapte şi pentru care pricină să le facă pe altele” 
(Clement Alexandrinul). Cunoaşterea e, aşadar, o 
virtute şi început al bunei făptuiri. Credinţa oarbă. 
lipsită de argumente, nu-l caracterizează pe iubitorul 
celor cereşti. “Toţi Sfinţii, după ce se învrednicesc 
de descoperirile celor dumnezeieşti, caută raţiunile 
celor descoperite” (Sf. Maxim Mărturisitorul). 

“Jar Domnul i-a zis: Găteşte-Mi o junincă 
de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, 
O turturică. şi un pui de porumbel” (Fac.15, 9). 
“Dumnezeu i-a poruncit să fie de trei ani, să fie adică 
desăvârşite” (Sf. loan Gură de Aur). Păsări de pradă 
au năvălit asupra jertfelor, iar Avram le alunga; cei 
ce se vor asemăna lui Avram vor birui cursele 
vrăjmaşului. Către seară, Avram a căzut în extaz, 
Dumnezeu vestindu-i evenimentele viitoare privind 
pe urmaşii săi (15, 12-16). “Dumnezeu prezice că 
Israel va robi patru sute de ani în Egipt. În această 

prezicere, dacă se ia în considerare tot timpul de 
când a vorbit Dumnezeu, sunt mai mult de patru sute 
de ani; iar dacă se are în vedere numai timpul în care 
au robit, sunt mai puţin de patru sute” (Sf. loan 
Casian). 

“Iar după ce a asfinţit soarele şi s-a făcut 


întuneric, iată un fum ca dintr-un cuptor şi pară de” 


foc au trecut printre bucăţile acelea” (Fac. 15, 17). 
Mistuirea minunată a jertfei a fost semnul văzut al 
adeveririi legământului. Apoi, Dumnezeu 
făgăduieşte urmaşilor lui Avram teritoriul dintre Nil 
şi Eufrat (e vorba de zona în care va fi amplasată Ţara 
Sfântă, nu de granițele sale exacte) şi enumeră 
neamurile pe care aceştia le vor stăpâni (15, 18-21). 

“Sarai însă, femeia lui Avram, nu-i năştea. 
Dar avea ea o slujnică egipteancă al cărei nume era 
Agar. Atunci a zis Sarai către Avram: lată m-a 
închis Domnul, ca să nasc. Intră dar la slujnica mea, 
poale vei dobândi copii de la ea! Şi a ascultat Avram 
vorba Sarei. A luat deci Sarai, femeia lui Avram, pe 
Agar egipteanca, slujnica sa, la zece ani după venirea 
lui Avram În pământul Canaan, şi a dat-o de femeie 
lui Avram, bărbatul său” (Fac. 16, |). Numele Agar 
“este arab şi nu egiptean, dar Egiptul era din cele mai 


vechi timpuri o importantă piață de sclavi” (GEN, 
p.345). O precizare şi despre substituţia ce nouă ne 
poate părea stranie: “Conform dreptului 
mesopotamian, o femeie sterilă putea da bărbatului 
său o slujnică drept concubină, recunoscând copiii 
născuţi din această unire ca ai săi” (/bid.) 

Agar, zămislind, a început a dispreţui pe 
stăpâna sa. Sarai a reproşat aceasta soțului său. La 
reproşurile Sarei, Avram i-a răspuns: “/ată, slujnica 
(a e în mâinile tale, fă cu ea ce-ţi place! Și Sarai a 
necăjil-o şi ea a fugit de la fața ei” (Fac.16, 6). 
Clement Alexandrinul tâlcuieşte într-un chip 
surprinzător cuvântul lui Avram, care primeşte sensul: 
“Iubesc ştiinţa lumească şi pentru că este mai tânără, 
şi pentru că este slujnica ta; dar cinstesc şi venerez 
ştiinţa ta, ca pe o stăpână desăvârşită”. Ştiinţa profană 
e doar o ajutătoare a Teolopiei, regina ştiinţelor. 
Refuzând acest rol, ea devine o simplă slugă fugită de 
la fața stăpânei, rătăcind în pustietăţi, asemeni Agarei. 
Acelaşi Clement îndulceşte atitudinea Sarei: “a necăjit- 
ope Agar, adică a înțelepțit-o, a sfătuit-o”. Agar, după 
acest cuvânt, ar fi sufletul care fuge de sfatul înţelept, 
fapt indicat şi de numele slujnicei: Agar = locuire în 
străinătate; fugă; emigrare. 

Dumnezeu a întors pe Agar la stăpâna sa şi a 
vestit-o că va avea un fiu, pe /smae! (=Dumnezeu 
aude), din care se va naşte un popor mare. Din Ismael 
se revendică arabii, popor, pe de o parte, numeros, iar 
pe de altă parte, vrednic de cea mai mare admiraţie. 
Dacă Dumnezeu a vorbit Agarei, e semn că nici aceea 
nu era o oarecare! 

Dumnezeu a reininvit legământul cu Avram, 
pe când acesta avea 99 de ani. Trecuseră 24 de ani de 
la plecarea din Haran! Acum îi este schimbat numele: 
“Şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele 
(ău, căci am să te fac tată a mulțime de popoare" 
(Fac. 17, 5). Avraam înseamnă “tată al multor 
neamuri”. Sarai, tot acum, primeşte numele Sarra 
(>mamă de popoare şi regi). Sunt, într-adevăr, mai 
multe popoare care se trag din Avraam, dar nu e vorba 
chiar de o “mulţime”. Sfântul Chiril al lerusalimului 
rezolvă problema: “Avraam este tatăl ludeilor, din 
pricina descendenței trupeşti. Dar toți cei ce cred în 
Înviere se fac fiii lui Avraam, aşa cum a crezut şi acela 
că trupul bătrân şi amorțit mai poate naşte copil”. 


“sli poz) "NAS 
4 Pe at î 
di (- Adj) ERE 
: PD a a . 
> pr . 
“ Ş A 
A PI. Di i 


În pa e PI ZA i 


e —nae Sute rm RI ya m ne pp e mm 
7 PA j e 


atare 
$ Po pu 1 APP PINA Sa 


x 


Schimbarea numelui e explicată de Clement 
Alexandrinul, care propune traduceri inedite pentru 
numele patriarhului: “Pentru că se ocupacu filozofia 
înaltă a celor ce se petrec în văzduh şi filozofia 
superioară a celor ce se mişcă în cer, a fost numit 
Avram, care se tâlcuieşte: rară care se îndeletniceşte 
cu cele de sus. Mai târziu, a privit sus la cer şi a văzut 
acolo, cu duhul său, pe Fiul, după cum interpretează 
unii, sau înger slăvit. sau a cunoscut în alt chip pe 
Dumnezeu, superior creaţiei şi întregii ordini din 
lume; de aceea a primit în plus la numele său litera 
a - care înseamnă cunoaşterea unicului şi singurului 
Dumnezeu - şi s-a numit Avraam în loc de Avram; a 
ajuns, în loc de cercetător al naturii, înţelept şi 
iubitor de Dumnezeu. Cuvântul Avraam se traduce: 
(ată ales al sunetului. Că cel ce a ajuns Cuvânt, 
sună”. 

Dumnezeu fixează un semn distinctiv pentru 
Avraam şi urmaşii săi, ca tot pruncul de parte 
bărbătească să fie tăiat împrejur (circumcis) în ziua 
a opta, spre a nu fi stârpit din pricina călcării 
legământului (17, 9-14). “Găsim în istoria celor 
vechi că nu numai (evreii), ci şi unii dintre (egipteni), 
arabi, etiopieni şi fenicieni au folosit tăierea împrejur 
faţă de ai lor. Ei socotesc că au un motiv de a păstra 
ritualul fiindcă, spun ei, pornind de la începuturile 
trupului şi sângelui, prin jertfirea unei părți 
neînsemnate a trupului, trebuie distruse cursele pe 
care demonii le întind împotriva neamului omenesc” 
(Sf. Ambrozie al Milanului). “Acesta este chip dat 
celor vechi despre omul nou, căruia S-a arătat în 
sfântul lui trup Domnul lisus Hristos. ca ceea ce e 
vechi şi acoperă bărbatul să cadă şi să se piardă” 
(Isaia Pustnicul). Circumcizia e chip al Botezului 
creştin. “Observă că tăierea împrejur în trup s-a 
arătat de mai înainte ca chip al tăierii împrejur în duh 
şi în adevăr. Căci se săvârşea în ziua a opta, în care 
Hristos a revenit la viață dintre morți şi a fost timpul 
să ne împărtăşim de Sfântul Duh şi să primim 
tăierea împrejur în El, care nu supără trupul, ci 
curățeşte duhul, nu eliberându-ne de murdăriile 
trupeşti, ci vindecându-ne de bolile sufleteşti” (Sf. 
Chinilal Alexandriei). Sfântul Vasile cel Mare mustră 
pe cei ce amână primirea Tainei Botezului: “ludeul 


în mie bien ie e ea [i e 


La i 











PE 


- ă 
Dwuii e pe ta 


- 


4 * 
IX, A Ă e 0 iee» ee „Aaa Bă 


MP = mea ma d ba mea iau. 


misha, ata tă 12 a 


4 
i ae Al poli e mda d pe că ant eta fc um a Ad tai ame a 


ră Pac „aizdtae ni ra dart delete Îi br Ana 


le Îmi iau tt sanda 


— 779: *, 


N ei ie, ta i 










Unde începe şi unde se 
termină Europa? Ce este ea dincolo 
de convenția geografică? Ce 
înseamnă a fi european? Este 
europeanul “născut” sau “făcut”? 
Este calitatea de european ceva ce 
se poate pierde sau dobândi 
conjunctural? 

Inlumearomânească există 
un fel de “complex” al Europei: ne- 
am vrea europeni şi ne e teamă că 
nu suntem; amvreasăne“integrăm” 
în Europa şi ne e teamă că nu vom 
fi primiţi... 

Este astăzi curentă reducția 
“europenismului”la “occidentalism” 
Pretenţia Occidentului modern de a 
deține monopoluleuropenismului nu 
estelipsită de motivații: ea reprezintă, 
pe deoparte, expresia unorinterese 
imediate (politice, economice, 
strategice) şi, pe de altă parte, 
expresia unor orgolii istorice. Mai 
anevoie de înțeles este uşurinţa cu 
care noi, “răsăriteni”, primim, ca pe 
o fatalitate, această viziune 
exclusivistă, ce, dincolo de umilinţele 
prezentului, ne pune între paranteze 
întregul trecut. 

În realitate, etnic şi 
lingvistic, Europa este lumea indo- 
europeană cuprinsă geografic între 
Marea Neagră şi Oceanul Altlantic 











“PUNCTE CARDINALE 


-IOMC 


:UROPAL:US 


(pe axa est-vest) şi între Marea 
Nordului şi Marea Mediterană (pe 
axa nord-sud), cu unele variații geo- 
politice spre sud-est (dar nu mai 
departe de Urali şi de Asia Mică). 
Cultural, Europa este rezultatul 
sintezei istorice dintre diferitele 
(Sub)straturi arhaice indo-europene 
şi tradiția dominantă greco-latină de 
mai târziu. Religios, ea poartă 
pecetea creştinismului — unificator, 
dar nu uniformizator. Franţa, 
bunăoară, este europeană, dincolo 
de orice conjuncturi ulterioare, prin 
rădăcinile sale “aniene”, prin sinteza 
galo-romană şi prin creştinism. 
România este, structural vorbind, la 
fel de europeană, prin aceleaşi 
rădăcini “ariene', prin sinteza traco- 








romană şi prin creştinism. Faptul că 
Franța şi România aparțin şigeografic 
spațiuluicontinentalestepânăla urmă 
aspectul cel mai puţin relevant. In 
orice caz, nimic nu ne îndreptățeşte, 
istoric vorbind, să o considerăm pe 
una “mai europeană" decât cealaltă. 
Că destinul Franţei este mult mai 
împlinit, aceasta este o altă discuţie. 

Există, prin urmare, trei note 
distinctive ale europenismului: 

1) originea etno-lingvistică 
“ariană" (îndepărtata frăție de sânge 
ŞI limbă); 

2) moştenirea antichităţii 
greco-latine (frăție culturală); 

3) tradiția creştină (frăție 
moral/-religioasă). Spaţiul geografic 
poate fi variabil, iar denumirea lui 


Martie '97 NR. 3/75 PAG. 9 







arbitrară. Condiţiile politico- 
economice pot varia şi ele, până la 
divergență. Adevăratul europe- 
nism se defineşte istoric, 
lingvistic şi spiritual, iar nu 
geografic, politic sau economic. 

Trebuie admise mai multe 
feluri de a fi european. Europa este 
unitate în diversitate. Europe- 
nismul nu este monopolul nimănui, 
ci numitorul comun al unor entităţi 
năţionale şi confesionale istoriceşte 
consolidate. lar dacă astăzi 
Occidentul este “la cârma” Europei, 
nu-i mai puțin adevăratcă la originile 
lui medievale stă Orientul bizantin 
(ce abia din secolul al XIII-lea începe 
să-şi piardă supremația şi 
splendoarea). Vreme de o mie de 
ani, apuseanula fost “barbar”. Astăzi 
“barbar” este răsăriteanul. Centrul 
de cultură şi civilizație se mută, dar 
Europa rămâne, salvată tocmai de 
acest dinamism intern. Au existat 
ceasuri ale Răsăritului şi ceasuri ale 
Apusului. Dar veşnicia nu se 
măsoară cu ceasul. lar în ea ne 
întâlnim cu toții, dinaintea Aceluiaşi 
Dumnezeu. 

Marta şi Mana, oricât de 
deosebite, rămân surori. larHnistos 
le binecuvântează ca atare. 

Vasile A. Marian 










































nu amână tăierea împrejur, din pricina 

amenințării; tu, însă, amâni tăierea împrejur 
cea nefăcută de mână omenească, care se săvârşeşte 
în Botez prin dezbrăcarea poftelor trupului!” 

Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam că, peste 
un an, Sarra îi va naşte un fiu, căruia îi va pune 
numele /saac (=râs; bucurie); totodată, îl 
binecuvântează pe Ismael, legându-Se să-i fie 
Dumnezeu lui şi urmaşilor lui (17, 19-21). Avraam 
taie apoi împrejur pe toți cei de parte bărbătească din 
casa lui (17, 23-27). 

“Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam 
la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când 
şedea el la umbra cortului său. Atunci ridicându-şi 
ochii săi, aprivit şi iată trei Oameni stăteau înaintea 
lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului 
său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la 
pământ” (Fac.18, 1-2). Teofaniile iau diferite 
chipuri, dar de aici nu trebuie să cădem în felurite 
păreri despre dumnezeire, ci să“nu înțelegem altceva 
decât însăşi ființa simplă şi fericită şi necuprinsă a 
Celui ce este, chiar dacă ne e cu neputiţă să pricepem 
ceea ce este” (Sf. Atanasie cel Mare). În cazul de 
față, e o descoperire a tainei Treimii Celei deofiinţă, 
taină intuită de patriarh: “Dumnezeu a fost văzut ca 
un om de către Avraam, şezând la stejarul Mamvri, 
unde 1 s-a şi închinat până la pământ, cu toate că 
ochii lui vedeau doar om. Dar s-a închinat totodată 
ca unui Dumnezeu şi s-a rugat înaintea Lui ca 
înaintea unui Domn” (Eusebiu de Cezareea). Sfântul 
Maxim Mărturisitorul socoteşte că Avraam a primit 
harul iluminării datorită iubirii sale de oameni: 
“Avraam s-a învrednicit ca om să vadă pe Dumnezeu 
şi să-L primească, călătorind împreună cu rațiunea 
desăvârşită prin iubirea de oameni. S-a înălțat spre 
EI, părăsind particularitatea celor divinizaţi şi care 
divide, nemaisocotind pe celălalt om ca pe altul 
decât pe sine, ci cunoscând pe toți ca pe unul şi pe 
unul ca pe toți”. 

Și a zis Avraam: “Doamne, de am aflat har 
înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău, Se va aduce apă 
să Vă spălaţi picioarele şi să Vă odihniţi sub acest 
copac, Şi vor aduce pâine şi veți mânca, apoi Vă veţi 








duce în drumul Vostru, întrucât treceţi pe la robul 
Vostru!” (Fac.18, 3-5). În Orient era obligație a 
gazdei să ofere apă pentru spălarea picioarelor 
oaspeţilor, după care aceştia erau invitaţi la masă. La 
fel, Mântuitorul spală picioarele ucenicilor Săi (In. 
13,4-12), la Cina cea de Taină, arătând astfel că le este 
gazdă. 

Avraam a pregătit în grabă azime, un vițel 
tânăr şi gras, unt şi lapte, oferindu-le celor trei. Dacă 
laptele e simbol al învățăturii dumnezeieşti, untul 
semnifică binefacerile revărsate asupra lumii. Viţelul, 
ca şi oaia, e jertfa predilectă în Orient, iar azima ar 
putea indica timpul pregătitor, în aşteptarea venirii 
Domnului, Care va face să dospească aluatul lumii 
acesteia. 

Din nou e vestită naşterea unui fiu, după care 
se adaugă: “Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, 
înaintați în vârstă, şi Sarra nu mai era în Stare să 
zămislească" (Fac.18,11). Origen crede a fi subliniată 
aici înțelepciunea lui Avraam: “Nici Matusalem, nici 
Noe, n-au fost numiţi bătrâni, ci doar Avraam”. Darse 
pare că intenţia autorului biblic a fost aceea de a 
sublinia minunea ce urma să se petreacă: Sarrei, care 
a fost întotdeauna stearpă, i se mai adăugau acum şi 
neputințele bătrânețţii. 

Odată vestită apropierea naşterii lui Isaac, 
Clement Alexandrinul compară naşterea acestuia cu 
cea a lui Ismael: “Înţelepciunea, care locuia cu cel 
credincios - că Avraam a fost socotit credincios şi 
drept - era încă stearpă şi fără copii în acel timp şi, 
pentru că nu născuse fruct virtuos, a cerut pe bună 
dreptate soțului ei, care propăşea în virtute pe vremea 
aceea, să se unească mai întâi cu ştiinţa lumească - că 
Egiptul interpretat alegoric înseamnă lume = iar după 
aceca să se apropie de ea, ca să nască pe Isaac [bucuria 
duhovnicească - n.n.)”. i 

Cei trei Oameni au pornit apoi către Sodoma 
și Gomora, iar Avraam i-a petrecut. Domnul i-a 
mărturisit lui Avraam intenţia Sa de a pierde cetăţile; 
“Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul 
lor cumplit de greu" (Fac.18, 20). Deducem că era 
vorba de păcate strigăroare la cer. “Bine a zis, că 
păcatele au în ele strigăte. Fără îndoială că strigătul 






păcătoşilor este mare, că se urcă de la pământ la cer” 
(Salvianus). 

La insistenţele lui Avraam, Dumnezeu îi 
făgăduieşte că va cruța cetățile, de se vor afla în ele 
măcar zece drepți (18,23-33). E afirmată clar puterea 
de mijlocire a sfinților, ca şi răspunderea colectivă a 
oamenilor. Scripturii îi este cu totul străin 
individualismul de care suferă societățile moderne! 

E interesantă mărturisirea lui Avraam, 
provocată de apropierea lui Dumnezeu: “/ată, cutez 
să vorbesc Stăpânului meu, eu care sunt pulbere şi 
cenuşă” (Fac.18,27). BB 1688 are “pământ şi 
cenuşă”. “lată, aşa sunt sfinţii: cu cât se apropie de 
Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi” (Ava 
Dorotei), spre deosebire de “cel ce nu a câştigat încă 
cunoştinţa dumnezeiască -cese agoniseşte prin dragoste 
- (şi care) cugetă lucru mare despre cele săvârşite de el” 
(Sf. Maxim Mărturisitorul). Apropierea lui Dumnezeu 
e întotdeauna covârşitoare: “copleşiți de slava Lui 
neapropiată, unii îşi plângeau nevrednicia lor (Isaia 
6,5), alţii se socoteau şi se numeau pe ei pământ şi 
țărână” (Calist Catafygiotul). De observat că Avraam 
“n-a spus numai: pământ şi a tăcut, ca să nu se 
intituleze numai una din stihiile de temelie ale lumii, 
ci a adăugat şi cenuşă, ca să arate că este pieritor şi 
supus putreziciunii” (Sf. Chiril al Ierusalimului). 
Cuvintele lui Avraam ne privesc şi pe noi: “Şi aşa 
privind în mod simplu, prin tăcere, în abisul celor 
nepătrunse, vom cunoaşte puținătatea noastră, fiind 
învăţaţi în chip tainic prin cuvintele Duhului, cum 

fiind pământ şi cenuşă, suntem făcuți părtaşi ai 
slavei dumnezeieşti prin harul Celui ce a binevoit, şi 
puținătatea noastră, vrednică de disprețuit prin fire, 
se preface în mare fericire” (Sf. Maxim 
Mărturisitorul). 

Orgoliul ne desparte de semeni şi ne cufundă 
în disperarea unei depline singurătăți şi sărăcii 
sufleteşti. “Dar dacă ne socotim pământ şi cenuşă, ca 
Avraam şi lov (ov 42, 6), nu vom fi în veac jefuiţi, 
ci vom avea pururea ce să dăm şi altora” (Sf. 
Varsanulie), 




































(va urma) 












PAG. 10 NR. 3/75 Martie '97 
















PE să a NON m i 


HENRI BERGSON . 


Un efort împotriva naturii 


Dintre toate concepţiile 
politice, democraţia este cea mai 
îndepărtată de natură. 

Clasa conducătoare, în 
cadrul căreia îl includem şi pe rege, dacă acesta 
există într-adevăr, se formează cu vremea prin diverse 
metode, ea însă crezându-se întotdeauna ca făcând 
parte dintr-o rasă deosebită. Nimic surprinzător în 
acest fapt. Ba mai mult chiar, ideea ne-ar şi servi, 
ținând seama de dimorfismul omului social, care ne 
spune că şi poporul însuşi este convins de această 
superioritate înnăscută. Şi fără îndoială că oligarhia 
se impune prin acest sentiment. lar dacă aceasta îşi 
datorează războiului originea, eava crede în virtuțile 
militare, care sunt în concepția ei congenitale şi, 
deci, transmisibile ereditar. De altfel, ea mai conservă 
şi o reală superioritate de putere datorită unei 
discipline pe care şi-o impune, precum şi măsurilor 
pe care le ia pentru a impiedica clasa inferioară să se 
organizeze la rândul ei. Or, experiența -ar trebui 
totuşi să dovedească, în asemenea cazuri, celor dirijați 
sau conduşi, că şi conducătorii sunt oameni la fel ca 
şi ei. Dar instinctul se opune şi nu cedează decăt 
atunci când clasa superioară însăşi le permite aceasta. 
Uneori o face însă şi involuntar, printr-o evidentă 
incapacitate şi prin abuzuri atât de flagrante încăt 
ajunge să-şi piardă credibilitatea. Alteori această 
demistificare este voilă, anumiţi membri ai clasei 
conducătoare întorcându-se împotriva propriei lor 
clase, uneori din ambiţie personală, iar alteori dintr- 
un Sentiment de justiţie; aplecaţi spre clasă inferioară, 
ei spulberă atunci iluzia superiorității lor întreținută 
de distanță. Aşa se explică faptul că unii nobili au 
colaborat cu revoluția din 1789, cea care a abolit 

privilegiul naşterii. 

Într-o formă generală, iniţiativa asalturilor 
dure împotriva inegalităţii - justificată sau nu - e 
venită mai degrabă de sus, din partea celor favorizați, 
şi nu de jos, cum s-ar putea înţelege dacă s-ar avea în 
vedere doar interesele de clasă. 

La fel a fost şi cu burghezii, ei fiind aceia 


care au jucat rolul preponderent în revoluțiile din * 


1830 şi 1848, şi nu muncitorii (cea de a doua dintre 
aceste revoluţii fiind îndreptată, mai ales, impotriva 
bogaților). lar mai târziu, tot cei din clasa instruită 
au fost cei care au cerut instruire egală pentru toți. Şi 
adevărul este că, dacă superioritatea nativă a unei 
aristocrații este fundamentată şi religios, atunci 
respectul pe care ea îl inspiră este cu atăt mai firesc. 
Astfel se înțelege că omenirea n-a ajuns la 
democrație decât mai târziu, căci democraţiile 
cetăților au fost false, bazate fiind pe sclavagismul 
care le sculea de cele mai neliniştitoare probleme. 
Aşa că, dintre toate concepțiile politice, aceasta este 
cea mai îndepărtată de natură, singura care 
/ranscende, în intenţie cel puţin, condiţiile societăţii 
închise, atribuindu-i omului drepturi inviolabile. 
Numai că aceste drepturi, pentru a nu fi violate, 
pretind din partea tuturor un inalterabil simţ al 
datoriei. O atare societate presupune însă un om 
ideal, care să respecte pe ceilalți aşa cum se respectă 
pe sine şi să se supună obligaţiilor pe care le socoteşte 
absolute, identificându-se chiar cu acest absolut în 
aşa măsură incâl să nu se mai poată spune că datoria 
ii determină dreptul sau că dreptul ar fi cel care ii 
impune datoria. În felul acesta, cetățeanul astfel 
definit devine şi legiuitor şi legiuit, ca să vorbim 
precum Kant, iar ansamblul cetățenilor, adică 
poporul, devine suveran. Aceasta este democrația, 
cea care proclamă libertatea, reclamă egalitatea şi 
reconciliază aceşti doi termeni antagonici, punând 





ap otrie SIP Mae 





Le Oas 4 Pra la-m 22 


RI 


mai presus de toate fraternitatea. 

Or, dacă analizăm această înlănţuire de 
termeni, înlănţuire devenită deviză republicană, 
constatăm că fraternitatea este aici esenţială, deoarece 
ea anulează contradicţiile frecvent semnalate între 
ceilalți doi termeni; ceea ce i-ar îndreptăți pe mulţi să 
spună că democraţia ar fi de origine evanghelică, 
deoarece are iubirea ca factor mobilizator. De 
asemenea, s-ar putea descoperi origini sentimentale 
teoriilor lui Rousseau şi principiilor filozofice kantiene, 
fondul religios al acestora fiind de natură pietistă, 
protestană, cu urme de catolicism. 

Declaraţia de independenţă a Americii (1776), 
care a servit de model Declaraţiei Drepturilor Omului 
din 1791, are rezonanțe puritane: “Socotim ca o 
evidență faptul că toţi oamenii au fost dotați de 
Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile... ” 

Or, obiecțiile aduse democraţiei provin din 
necunoaşterea caracterului său originar religios. Cum 
să dai însă o definiţie precisă libertăţii şi egalităţii 
când viitorul trebuie să stea deschis tuturor progreselor 
şi mai ales creaţiei în noile condiţii în care vor deveni 
posibile forme de libertate şi egalitate azi irealizabile 
şi poate chiar de neconceput? Se pot trasa doar cadre 
care să se umple treptat de conținut, cu condiţia ca 
fraternitatea să fie prevăzută în ele. Ama et fac quo vis 
(lubeşte şi Jă ce vrei) e formula unei societăți 
nedemocrate, care ar vrea ca deviza ei să corespundă 
întocmai celei a unei democraţii bazate pe autoritate, 
ierarhie şi consecvență, esenţa defapt a democraţiei. 
Și atunci, fără îndoială, ar trebui să se vadă în aceasta 
doar un ideal sau o direcţie spre care să se îndrepte 
omenirea. Or, după cum am văzul, democraţia a fost 
introdusă în lume ca protest. Fiecare frază din 
Declaraţia Drepturilor Omului este o condamnare a 
abuzurilor, în felul acesta voindu-se să se pună capăt 
suferințelor intolerabile. 

Rezumând doleanţele prezentate în caietele 
Statelor Generale, Emile Faguet a scris undeva că 
Revoluţia nu s-a făcut pentru libertate şi egalitate, ci 
doar pentru că “se crăpa de foame ”. Dacă este aşa, 
alunci ar trebui să se explice de ce, la un moment dat, 
nu s-a mai vrut “să se crape de foame". Nu este mai 
puțin adevărat că dacă Revoluţia a formulat ceea ce 
trebuia să fie, a făcut-o pentru a înlătura ceea ce era 
de fapt. Or, întotdeauna intenția cu care a fost lansată 
o idee rămâne lipită de aceasta în mod vizibil, precum 
săgeata de direcţia pe care o apucă. La fel şi formulele 
democratice, enunțate mai întâi de o gândire 
protestatară, sunt strâns legate de originea lor. 
Formulările protestatare sunt însă incomode, pentru 
că ele nu riscă să fie respinse, ci sunt mobilizatoare. 
Aşa stând lucrurile, nu este deloc uşor să extragi din 
aceste formulări protestatare indicaţia pozitivă a ceea 
ce trebuie făcut, ele (formulările) nefiind aplicabile 
decât transpuse absolut şi aproape evanghelic în 
termeni de moralitate sau mai degrabă de interes 
general. Acest fel de transpunere riscă întotdeauna să 
ducă la o deviere în sensul intereselor particulare. Ar 
fi deci inutil să enumerăm acum obiecțiile ridicate 
împotriva democraţiei şi răspunsurile care s-ar putea 
da acestor obiecţii, noi voind doar să arătăm că starea 
sufletească democratică e un mare efort făcut împotriva 
naturii, 

( Din LES DEUX SOURCES DE LA MORALE ET 
N DE LA RELIGION) 


AARE EDRIC 
H 







+ 
a Tr7 QC 
NIETZSCI 
Fabricanților le lipsesc 
semnele distinctive ale rasei 8% 
superioare ba) 


Soldaţii şi şefii lor mai 
ăstrează incă, bilre ei, raporturi 


“tare, fără excepție, folosesc un 


>, A / Pa ue PI a hi Cai j 
SI = 4 Z 
i N my, i 


superioare raporturilor dintre muncitori şi patronii 
lor. Provizoriu încă, cel puţin provizoriu, orice 
civilizaţie cu baze militare se află cu mult deasupra a 
tot ce se cheamă civilizaţie industrială; aceasta din 
urmă, în starea ei actuală, fiind forma cea mai joasă 
de existență cunoscută până în prezent. Şi, cum aici 
numai legile necesităţii mai sunt în vigoare, dacă vrei 
să trăieşti, eşti forțat să te vinzi, disprețuind însă în 
acelaşi timp şipe celce exploatează această necesitate 
şi pe cel ce-şi cumpără muncitorul. Or, supunerea 
față de persoane puternice, care inspiră teamă sau 
Chiar teroare, supunerea față de tirani sau şefi de 
armate, este mai puţin decât supunerea faţă de 
persoane necunoscute şi fără noblețe, cum ar fi 
persoanele din industrie. În patron, de pildă, lucrătorul 
nu vede, în general, decăt un om şiret şi exploatator, 
un câine care speculează toate mizeriile şi ale cărui 
nume, ținută, moravuri şi reputație ii sunt total 
indiferente. 

Fabricanţii şi marii întreprinzători 
comerciali sunt, fără îndoială, în afara tuturor acestor 
forme şi semne distinctive ale rasei superioare, forme 
necesare de altfel profilului persoanelor interesante; 
dacă 'aceştia ar fi avut în ţinuta şi gesturile. lor 
distincția nobilimii ereditare, nu ar mai fi existat 
poate socialism al maselor. Căci, în fond, masele sunt 
gata să accepte sclavajul, sub toate formele lui, cu 
condiţia ca cel ce stă deasupra tuturor să-şi afirme 

fără încetare superioritatea care-i legitimează faptul 
de a fi născut pentru a comanda. 

Omul cel mai umil simte că noblețea nu se 
improvizează şi că el trebuie să onoreze în ea fructul 
unor lungi perioade; în timp ce absența formelor 
superioare şi vulgaritatea faimoasă a fabricanţilor, 
cu mâinile lor roşii şi umflate, trezeşte în omul vulgar 
gândul că doar hazardul şi norocul i-au ridicat, în 
acest caz, pe unul împotriva celuilalt. Și atunci îşi 
zice: Să încercăm şi noi măcar odată hazardul şi 
norocul! Să aruncăm zarurile! 

Și atunci începe socialismul. 

(Din GAI SAVOIR) 






Poporul nu ştie că nu ştie 


Toate partidele parlamen- 


limbaj convenţional, pe care toți îl 
înțeleg; opoziția republicană sau 
reacționară nu are nimic de obiectat în acest caz, în 
legătură cu diferitele şi, pentru un timp, fructuoasele 
sale poziţii republicane. A. învăţa politica 
parlamentară înseamnă a învăţa să practici acest 
limbaj la care şi cei mai grosolani demagogi au, de 
fapt, acces. A şti ce este politica parlamantară 
înseamnă a şti să-i vorbeşti limbajul, meteahnă de 
care suferă chiar şi cei mai mari oratori. Când 
ministrul de Interne sau cel al Cultelor strigă teatral 
că “o să salvăm drepturile societăţii moderne ”, 
fiecare înțelege că vrea să spună “vom salva” sau 
doar ''vom veghea şi ne vom îngriji de interesele 
politice ale ministerului nostru”. Cei obişnuiţi cu 
limbajul traduc imediat cuvintele în alte înţelesuri, 
făcând totodată şi reducția necesară. lar acest limbaj, 
odată învățat, le tevine mai drag şi mai familiar 
decât însuşi limbajul matern, limbajul de acasă, de la 
țară. La început înțeleg şi ei sensul adevărat, pe care, 
din nefericire, îl reduc la necesitățile lor parlamentare, 
şi aceasta fără nici o şovăială. Şi când un apărător al 


Grupaj realizat de 
Marcel PETRIŞOR 





(continuare în pag, 15) 








” 
Ai 


y 
> 
) 


F a a .._ 


PP 
ă 


Ci aid di 


"Spot 


-rD- 


DE e e N e pi e rev pei pr Pr 





i 





A pa nd. 


Încercarea de a concepe un model fizico-matematic al naturii se loveşte de o 
problemă cardinală, privind statutul cel mai general al obiectului care naşte interogaţia, 
apoi predicaţia epistemologică: lumea fizică este continuă sau discontinuă? Sau, luând act 
de caracterul ambiguu al acesteia: ce concept are o priză mai corectă la realitate, oferind 
totodată şi instrumentele adecvate de operare cu elementele ei? 

„Această întrebare fundamentală, ivindu-se în conjuncturi de criză a teonei 
preexistente, a fost apăsat pusă cel puţin de două ori în ultimele 25 de veacuri, Dacă 
Pitagora, deşi adept al unei viziuni numerologice a lumii, dă în geometria sa 6 rezolvare 
în favoarea continuului, tranşând astfe! di<nuta dintre număr (entitate finită) şi întindere, 
în 1900 M. Planck a redeschis “procesul” în plan fizic (în cel matematic o făcuseră Newton, 
Leibniz şi Descartes, cu calculul infinitezimal ŞI geometria analitică), dând câştig de cauză 
discontinuități; “Materia nu poate emite energie radiantă decât în cantități finite, 
proporționale cu frecvența.”! 

“Este una din cele mai paradoxale propoziții ieşite vreodată din pana unui om de 
tinţă. Cum să împaci acele porții finite, cuantele, care trebuie să fie întrupate cumva în 
corpusculi (ceea ce au dovedit unele experiențe), cu frecvența de emisie ca expresie 
ondulatorie (evidențiate de alte experienţe), deci continuă? 

Totuşi, s-a găsit o formulă de convergenţă în funcția de undă, pentru care nivelele 
energetice distincte ocupate de electronii unui atom sunt moduri ale undelor staționare 
asociate. Se ştie că unda electromagnetică închisă (care nu se propagă), cum este de pildă 
cea dată de mişcarea electronilor în jurul nucleului, poate lua numai anumite frecvențe, 
această cuantificare fiind un efect direct al mărginirii ei. (Analog unei corzi în vibraţie 
prinsă intre suporţi rigizi, unde restricțiile la frontieră îi împun noduri la capete şi lungimi 
de undă sau frecvenţe determinate.) In consecință, atomul poate fi privit ca o “cavitate 
rezonantă electromagnetică”, cu energii de frecvenţă mai mici sau mai mari, însă atribuite 
în paliere strict definite, trecerea de la unul la altul având loc în salturi, fără poziții 
intermediare. 

Deci funcția de undă este o măsură a stării de vibrație a undelor asociate 
corpusculilor. Insă legătura dintre cele două fenomene este statistică (op. cit. p. 569), ca 
indicând doar probabilitatea maximă de localizare a particulei, nu “locul” exact. Bunăoară, 
pentru atomul de hidrogen s-a calculat că electronul se va găsi cel mai probabil lao distanță 
numită “prima rază Bohr” (0,529 A), adică pe nivelul orbital de lângă nucleu, propriu stării 
obişnuite a acestei specii de atom. 

Implicaţiile acestui mecanism destul de enigmatic, prin care materia, impregnată 
cu energie în profunzime (semnificația formulei E = mc), rectifică dualismul în 
complementaritate, ar putea fi de o excepțională importanță pentru cercetările asupra 
fuziunii nucleare. S-ar putea imagina cuplarea unor elemente după afinităţile lor intime, 
eliberând energia de prisos a noii substanțe de sinteză. 

In loc de aceasta, savanții - magicienii de azi - fie din iscodiri gratuite, fie pentru 
satisfacerea programelor militare, au continuat să taie firul în patru, exagerând mult în 
direcţia descompunerii infraatomice a materiei, nepărând să înţeleagă că tocmai atitudinea 
analitică face reale fragmentele tot mai mărunte stipulate mai întâi teoretic. Evident, chiar 
numai pentru confirmarea experimentală a noilor particule, sunt descătuşate din matricea 
lorimense energii de legătură, marcându-se astfel calea către aneantizarea substanței, drum 
trasat cu pulbere radioactivă. Poate că refuzul anticilor de a concepe părți inferioare celor 
postulate ca aromos, dovedea o mai adâncă înțelepciune şi cunoaştere a naturii. 

De neînțeles apare și problema pusă de savantul englez Eddington, care se întreba 
hamletian ce este în fond masa unde scrie, solid pe care-şi poate rezema coatele, sau acea 
stranie substanţă divizată în particule aflate reciproc la distanțe de sute de ori mărimea lor 


4 . A 
ital LE des 







































| 


Structurat în linii mari de Mendeleev, tabloul elementelor este azi suficient de 
complet pentru a permite unele reflecții interesante, dacă ținem cont şi de alte 
cunoştinţe acumulate între timp. E? i 

Împărţirea lui în şapte perioade pe orizontală respectă criteriul păturilor de 
electroni: elementele primeia au electronii distribuiți într-o singură orbită, cele din a 
doua, în două orbite etc. Cum ştim, numărul total de electroni dintr-un atom obişnuit 
este egal cu cel al protonilor (particulele cu sarcină pozitivă şi cu masă, din nucleu), 
acesta numindu-se număr de ordine. Incepând cu primul şi cel mai uşor element, 
hidrogenul (deoarece deține un singur electron şi un singur proton), numărul de ordine 
creşte cu o unitate pentru fiecare “locatar” al tabelului, în aceeaşi măsură sporind şi 
electronii. Se ajunge astfel la elementul 107 (descoperit de cercetătorii ruşi), cu 107 
protoni în nucleu şi 107 electroni dispuşi în 7 pături orbitale, notate cu litere de la K, 
pătura de lângă nucleu, până la Q, cea exterioară, pie 

Repartiția sarcinilor negative pe straturi nu este întâmplătoare, urmând o 
curbă-clopot ce se poate observa aproape in ansamblul ei la elementele din partea 
inferioară a tabloului, cu valori maximale pentru fiecare pătură. Perioadele au cel puţin 
câte o garnitură întreagă de electroni pe una din orbite, începând cu cele de lângă 
nucleu. Astfel: | 

- heliul, aflat la capătul primeia, are 2 electroni pe unica sa orbită; 
- neonul (ce încheie perioada) are ambele orbite completate, cea de a doua cu 


8 electroni; Ne. dai 
- argonul (încheie pe a III-a) deţine trei orbite, dar numai primele două 


complete, cu zestrea ştiută; | 
- la kripton (încheie pe a IV-a), cu patru orbite, se completează și a treia, cu 18 


electroni; AR A ge ă i 
- la xenon (încheie pe a V-a), dincinci orbite, numai primele trei sunt complete; 

- radonul (încheie pe a VI-a) are şase orbite, din care şi a patra a fost complet 
Î troni. 
Ze ae l-a nu e în întregime cunoscută, dar chimiştii au stabilit că cel din 
urmă element al acesteia (şi al tabloului), tot un gaz nobil ca şi celelalte şase, trebuie 
să aibă toate păturile complete, cu distribuția 2, 8, 18, 32, 32, 18, 8 electroni, din 
însumarea cărora rezultă şi numărul de ordine, 118. În orice caz, structura ultimului 
element obținut, 107 (denumit, se pare, Dubniu), cu şapte orbite (din care primele cinci 
încheiate) în formula 2, 8, 18, 32, 32, 13, 2, lasă să se întrevadă împlinirea acestei 
perioade cu elementul terminus, 118. i Ş 

Ce este demn de reţinut, constituind totodată un mijloc sigur de organizare a 
tabloului (pledând şi pentru încheierea lui la 118), e următoarea corelaţie: suma 
elementelor dintr-o perioadă este egală cu numărul maxim de electroni ai ultimei 
orbite completate din elementul care incheie acea perioadă. De exemplu, prima 


i a a E Moga sueta dă 
Ta Dei o 7 2 Ad tt 

7 CAE aa: a 84 50] 

. 5 = 


e CS 


proprie? Este o falsă dilemă, fireşte, deoarece corpul fizic consistent întruchipat de o masă reprezintă calitatea 
care suspendă în pură potență ipostaza cealaltă, a materiei ce “încearcă în zadar din goluri a se naşte”. 
Fizicienii pot constata oricând că materia nu se instalează de la sine într-o serie progresivă de contradicții 
schismatice - altfel coatele lui sir Eddington ar pătrunde printr-un soi de gelatină amorfă, într-un vraf de cenuşă. 
Procese de descompunere există, dar ele nu se propagă ad infinitum, ci până la stadiul la care şe amorsează, 
misterios, operaţia inversă, de integrare şi înnoire structurală. O succesiune infinitezimală de extincții şi 
renaşteri susține, de fapt, lumea. Se poate spune că natura nu e fundamental nici continuă, nici discontinuă, 
ci este străbătută de doi “curenți” opuși, de unitate şi de diversitate, care o structurează şi destructurează. Dar 
aceştia se află dincolo de realitatea fizică, întruchipând principii. (Nimeni nu poate explica, doar pe datele 
ştiinţei, de ce la întreaga scară cosmică există coagulări sau disipări de substanță). Aceste două principii, care 
pentru un Empedocle (sec. V î.Ch.) constituiau cauzele primare ale dinamicii Universului, acționând caphilia 
şi neikos (iubire şi ură/ concordie şi discordie), pot fi ilustrate în creştinism prin căderea de tip luciferian, 
diferențiatoare, sau ca înălțare hristică, sintetizatoare. 4 
Totuşi, marii gânditori ai ştiinţei au surprins cu acuitate orientarea pe care o reclamau datele recente ale 
experienței, cărora Șt. Lupaşcu avea să le găsească un nou principiu logic, mai adecvat, al contradicției 
complementare. Alături de aceştia, O. Onicescu, meditând la caracterul unei simple foi de hârtie, notează: “O - 
repartiție de probabilități depăşeşte fără să anuleze unele discontinuități...” (op. cit, p. 443), idee dezvoltată 
la p. 395: “Este evident că nici uniformitatea macroscopică nu este riguroasă, şi nici neregularitatea 
microscopică nu este absolută, în primul rând pentru că ele coexistă în acelaşi obiect” (subl. mea). 
Noile descoperiri în structura microfizică au concurat şi la înnoirea concepției asupra spaţiului în 
general, care s-a dovedit mult mai legat de materie decât prevedea teoria newtoniană. Ca şi el, se înțelege că 
nici timpul nu are de fapt caracter autonom, generat fiind de transformările entropice ale lumii concrete; dacă 
spaţiul e materie în extensiune instantanee, separaţiile şi trecerile dintr-o stare în alta sunt procesele pe care se 
grefjează devenirea, durata. | 
Aceste din urmă reflecţii mi-au fost sugerate în parte de modelul cosmologic teoretizat de O. Onicescu, 
expus mai pe larg în Mecanica invariantivă şi cosmologia. Pornind nu de la noțiunea abstractă, relativistă - 
rămasă în prezent fără acoperire faptică - a unui continuum spațio-temporal, ci de la realitatea obiectuală, 
prelucrată cu un aparat concis matematic, a unor procese cu invarianți fizici (unde, per total, energia unui sistem 
e constantă), academicianul român a obținut valori pentru toate mărimile mecanicii clasice (masă, impuls, 
spaţiu, timp), relevând în plus importanța deosebită a inerției corpurilor, care constituie sursa energetică a 
modelului său cosmologic. “Aceste rezultate... ne arată ce conţinut bogat are ceea ce numim inerția materiei...” 
(idem, p. 336). 

X Derivate din modurile de structurare a materie” ce furnizează şi metrica în carese desfăşoară mecanica . 
invariantivă, forțele, numite aici fensori, ar putea reprezenta Universul ca întindere (““tărie'”) care desparte 
apele de ape. Şi pentru a arăta că această teorie conduce către o cosmogonie cvasitradițională, citez din 
Mecanica”... unde autorul scrie că universul finit desemnat de sistemele invariante (cu impuls conservat) diferă 
de “oceanele radiațiilor în sânul cărora se formează şi se mişcă”. Nu mai este nevoie să subliniez asemănarea 
lumii create cu o picătură aflată în tensiune, plutind într-o masă haotică, amorfă, din care tensorii structuranți 
sunt absenţi 

Recunoscând, in volumul de memorii (p. 285), că în tinereţe se lăsase atras de teoria relativistă, ajuns 
la maturitate intelectuală, pledează pentru o “versiune mai realistă a Universului, mai apropiată de fenomenele 
sale concrete”, pentru o “înțelegere a sa simplă, directă, sănătoasă... fără iluzii şi, mai ales, fără îndoieli inutile” 
(p.291). 


Note 
1) În O. Onicescu, Pe drumurile vieții, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1981, p. 353. 
2) D. Halliday, R. Resnick, Fizică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1975, II, p. 566. 
3) Şi Nae Ionescu conchisese că forțele, transpuse în Univers, dau corpuri. 
4) Ed. Academiei, Buc., 1974, p. 80. 









perioadă conţine doi atomi, hidrogenul şi heliul: electronii de pe orbita 
heliului (care e completă) sunt în număr de doi. În a doua şi a treia 
perioadă, sunt câte opt elemente, adică tot atâtea cât şi electronii de pe 
ultima orbită completă, ş.a.m.d., până la perioadele VI (cu 32 elemente) 
şi VII (tot cu 32 elemente, din care lipsesc deocamdată unsprezece), 
cifre ce îşi au echivalentul în cele mai bogate straturi electronice. 

Gazele nobile sau inerte, încheietoarele celor şapte grupe, sunt 
numite aşa deoarece intră în reacție extrem de greu cu alte substanțe 
(numai în condiţii artificiale), unele chiar deloc, tocmai fiindcă posedă 
garnituri complete de electroni pe primele nivele, iar pe ultimul, câte 
2 sau câte 8 (dubleți sau octeți), configurații foarte stabile, fără afinități 
pentru combinații. 

Celelalte elemente, care nu sunt capete de şir periodic, au şi ele 
orbitele superioare incomplete, în formații mai mult sau mai puțin 
stabile (niciodată octeți), numărul electronilor prezenţi în acest strat 
indicând valența şi apetitul combinativ. 

Acum, dacă privim atomul ca pe un rezonator electromagnetic 
(v, articolul precedent), putem echivala cele 7 pături de electroni cu 7 
note muzicale, potrivit propriei funcţii de undă cuantificabilă ce rezultă 
din numărul şi energia electronilor, nivelele exterioare fiind expresia 
unor energii superioare față de cele de lângă nucleu. 

Speculând analogic aceste proprietăți, considerăm că, față de 
atomii gazelor nobile, structurați în configurații foarte stabile, comparate 
cu note închise în ele, “mute”, stratele incomplete ale majorității 
elementelor reprezintă deschideri, veritabile emisii sonore, ca şi cum 
acești atomi ar lansa semnale în microunivers către valenţele 
complementare pentru a se contopi într-un compus chimic stabilizat 
prin punerea în comun a sarcinilor disponibile. Dacă aici am avea de- 
a face cu sunete imperfecte, care năzuiesc să se îmbine în variatele 
interferenţe ale substanțelor compuse, poate chiar în simfoniile neştiute 
ale chimiei organice, gazele nobile ar întruchipa note primare, 

Dacă există o '“muzică a sferelor””, nu domneşte numai la nivel 
macrocosmic, ci şi în micul infinit... Un joc unduitor de note uneşte cele 
două registre printr-un legato arcuit, multiplu, un pod de armonice între 
“basul fundamental al Universului” şi supraacutele luminii; trecând 
prin cele mai “fierbinţi” elemente materiale, a căror încordată stare de 
vibrație e gata să scapere fotoni, gama sonoră se efilează în înalturi 
eterice, devenind gamă luminoasă, curcubeu. 


JOI Ami Pia NIPA FI'y 





Florea TIBERIAN 











PAG. 12 NR. 3/75 Martie 197 


TAUMUDULU 


“Eu nu sunt cetățean american de religie mozaică. Eu suni UR 


Sunt american de 63 de ani, dar SUL evreu de 4000 de ani.” 
Rabinul Stephen S. Weise 


12. CONŢINUTUL TALMUDULUI (1) (0) 


prezentare sumară a conţinutului 

Talmudului este utilă numai. ca 

material informativ. Deşi o astfel 

de abordare a Talmudului nu 

conduce la -ceea ce este de fapt 

esențial, la înțelegerea spiritului 
talmudic, ea contribuie la obținerea unei 
viziuni globale a cadrului problematic 
asupra căruia s-au aplecat rabinii evrei, 
urmașii fariseilor, în primele cinci secole 
ale erei creştine. Prin înfăptuirile tanainilor, 
apoi ale amoraimilor şi, în cele din urmă, 
ale tasophiştilor a fost rotunjită cea; mai 
veche “versiune integrală a Talmudului, 
manuscrisul datând din anul 1343. Două 
sute de ani mai târziu, sub pontificatul 
Papei Leon X, textul acestui manuscris va 
fi încredinţat tiparului în tiparnița lui Daniel 
'Bomberg din Veneţia. “ 

Uriaşul material al Talmudului, aşa 
cum s-a arătat în cap.10 al acestui: studiu, 
este împărțit în cele şase Ordine, în care 
sunt grupate cele 63 de Tractate care 
alcătuiesc Mişna. 


"1. SERAIM-SEMĂNĂTURILE 


Textul Talmudului este deschis de 
poruncile fundamentale cu privire la ogoare. 
Ele -se bazează pe credința că pământul 
Țării Israel aparţine lui Dumnezeu şi el a 
fost încredințat poporuluievreunumai spre 
folosire. Ca urmare, cultivarea pământului 
nu trebuie făcută numai în folosul 
proprietarilor. Atât săracilor, cât și preoților 
şi leviţilor, care nu posedă proprietăți 
funciare, ei dedicându-şi viaţa slujirii 
Templului, li se cuvine o parte din roadele 
pământului. În textul acestui Ordin se 
împleteşte recunoştinţa față de Dumnezeu 
pentru bogăția recoltelor cu grija pe care 
divinitatea o are pentru cei care, în 
organismul social, au, sub aspectul 
proprietăţii, poziţii oarecum dezavantajate. 
Ca urmare, este firesc ca la începutul acestui 
Ordin să fie plasat Tractatul despre 
binecuvântări. 

Tractatele conţinute în acest Ordin, 
cu excepția primului, nu au în Talmudul 
babilonian Ghemara corespunzătoare. 
Aceasta deoarece prescripțiile cu privire la 
sol nu au sens în afara Ţării Israel. Astăzi, 
însă, ele devin din nou actuale în Statul 
Israel. 

I, Brachol - Binecuvântările 
(Tractatul conţine 9 capitole), 

Gravitatea rostirii binecuvântărilor 
este subliniată prin faptul că, în conținutul 
tractatului, sunt precizate amănunțit locul, 
timpul și intonaţia rostirii, pentru ca starea 
de concentrare să fie maximă. Bine- 
cuvântările se referă atât la evenimentele 
bune, cât și la cele rele, cu care cucernicul 
este confruntat. Un spaţiu larg este rezervat 
rugăciunilor cu caracter personal. Partea 
aggadică a acestui tractat este deosebit de 
consistentă, ea referindu-se, cu precădere, 
la rugăciunile ce se rostesc seara și la cele 
rostite la masă, în conformitate cu 





obiceiurile practicate în Israel şi în Babilonia. 

2, Pea - Colţul ogorului (Tractatul 
conţine 8 capitole, având numai Mişna). 

La culegerea recoltei se lasă un colțal 
ogorului nerecoltat-şi, alături de el, se face 
uitat un snop. Acestea sunt intenționat lăsate 
pentru săraci. În cuprinsul! tractătului sunt 
discutate drepturile de care.se bucură săracii 
în legislaţia talmudică. 

3. 'Demai - “Situaţii îndoielnice 
(Tractatul conţine 7 capitole). 

Prescripţiile conţinute în acest tractat 
«se :referă la întrebuințarea - :reşpectiv 
distrugerea - roadelor asupra cărora planează 
îndoiala că nu au fost dijmuite. 

4, Kilajim - Încrucişările: (Tractatul 
«conţine 9 capitole;cureferiri la Leviric 19,19: 

“Legea Measă o păziți; vitele tale să mule faci 
să se impreune cu alt soi, ogorul tău să nu-l 
semeni deodată cu două feluri de semințe; cu 
“haină țesută din felurite torturi, de lână şi de 
in, să mute imbraci”. De asemenea, poate fi 

invocatăşi legăturacu textul din Deuteronom 

22,9: “Să nu semeni via (a cu două feluri de 
seminţe, casă nu-ţi faci blestematăs!rângerea 
semințelor. pe care lu lesemeni împreună ou 
roadele viei tale”). 

Tractatul conţine prescripţii în-sensul 
Citatelorde maisus din Pentateuch, insistând, 
prin relatări aggadice, asupra consecinţelor 
nefaste pe care le au încrucişările. 

$, Swiit- Anul al şaptelea (Tractatul 
conţine 1Ocapitole, cureferire la următoarele 

texte din Pentateuch: Jeșirea 23, |1: “Iar în 
alşaptelea an, lasăţarinatasăseodihnească; 
şi se vor hrăni săracii poporului tău, iar 
rămăşiţele le vor mânca fiarele câmpului. 
Aşa să faci şi cu Ma (a şi cu măslinii tăi”; 
Deuteronom 1$,1-3: “În anul al şaptelea vei 
Jace iertare. entaneaii însă va fi aceasta; tat 
împrumulătorul, care dă împrumul 
aproapelui său, să ierte datoria şi să n-o 
ceară de la aproapele său sau de la fratele 
Său, că s-avestit iertarea încinstea Domnului 
Dumnezeului tău. De la cel de alt neam să 
ceri datoria; iar ce vei aveala fratele tău, să- 
i ierţi'”). 

Anul al şaptelea este un an de odihnă 
pentru pământ, aşa cum ziua a şaptea este zi 
de odihnă pentru om. Tractatul conţine 
amănunte cu privire la muncile permise şi 
cele nepermise în anul în care ogoarele rămân 
pârloagă, precum şi-despre destinația pe care 
o au roadele recoltate într-un astfel de an. În 
anul sabbatic, săracii au avantaje atât de la 
roadele care cresc de la sine, precum şi din 
iertarea datoriilor. Mai târziu, însă, prescripția 
referitoare la iertarea datoriilor nu a mai fost 
aplicată, deoarece, dacă s-ar aplica, nimeni 
nu ar mai da cu împrumut, 

Problemele create de anul în care 
pământul trebuia să se odihnească au devenit 
acute pentru locuitorii ortodocși din Israel, în 
acest secol, când s-a produs marea imigrare. 
În condiţiile lumii de astăzi, respectarea acestei 
prescripții ar crea dificultăţi de ordin tehnic în 
agricultură, cât și pierderi băneşti pentru cei 
ce o aplică, 


PUNCTE CARDINALE 








Daracest tractat este important şi pentru 
elucidarea conceptului de “aproape” în 
accepţiune talmudică. Prin “aproape' „atât 
Pentateuchul, cât şi Talmudul înţeleg numai 

“unaltevreu"cei dealtneam nefiind incluşi 
în categoria “aproapelui tău". 

6. Trumot- Partea cuvenită preoţilor 
(Tractatul conţine | 1 capitole; cu următoarea 
referire la texte din Pentateuch: Namerii 18, 
8: “Zis-a Domnul către Aaron: lată Eu am 
dat în seama voastră pârga Mea din toate 
cele închinate Mie de fiii lui Israel; ție ţi le-am 
dat acestea şi după tine fiilor tăi, pentru cirul 
VOStru, pentru preoția voastră, „prin lege 
veşnică”). 

Acest tractat, ca şi următoarele trei, 
discută despre dările care se cuvin preoțilorşi 
leviţilor. Într-o formă schimbată, în parte 
doarsimbolică, aceste prescripții sunt şi astăzi 
în vigoare. 

7. Maasrot - Zeciuiala (Tractatul 
conţine $ capitole,.cu următoarele referiri la 


“texte din Pentateuch: Leviticu/27,30:*Toară 


dijma de la pământ şi din-roadele pomilor 
este .u Domnului, sfințenia Domnului” $ 

Numerii 1$, 21: “lar fiilor lui Levi. iară. Eu 
le-am dat moşteniretoalăzeciuiala din toate 
câte are Israel, pentruslujba lorpecareo fac 
la cortul adunării”). 

Proprietarii de pământ din Israel au 
obligațiasă plătească unsoi de impozit, evaluat 
la a zecea parte din recoltele obținute. Acest 
impozit este “repartizat 'leviţilor care, prin 


legea mozaică;nu posedă proprietăți agricole. 


8. Maaser şeni - A doua zeciuială 
(Tractatul conţine 5 capitole, cu următoarea 
referire la textul Pentateuchului: 
Deuteronomul 14, 22:**Să osebeşti zeciuiala 
din toate veniturile semănăturilor tale, care- 
țivin din țarina ta în fiecare an”). 

Această a doua zeciuială-este destinată 
pelerinilor care întreprind din trei în trei ani 
un pelerinaj la lerusalim. Ea este reţinută din 
recoltele celui de al doilea şi al cincilea an al 


fiecărui ciclu de şapte ani. 


9. Chatla - Aluatul (Tractatul conține 
4 capitole, cu următoarea referire la textul 
Pentateuchului: Numerii 15, 21: “Pârgă din 
aluatul vostru să înălțaţi dar Domnului din 
neam în neam"). 

Dintot aluatul, preoții primeau o parte; 
o altă parte era arsă ca sacrificiu. 

10. Orla - Roadele impure (Tractatul 
conține 3 capitole, cu următoarea referire la 
textul Pentateuchului: Leviticul 19,23:“Când 
veți intra în pământul, pe care Domnul 
Dumnezeul vostru vi-l va da, şi veţi sădi orice 
pom roditor, să curăţiţi necurăţenia lui; trei 
ani să socotiți roadele lui ca necurate şi să nu 
le mâncaţi; iar în al patrulea, toate roadele 
lui să fie afierosite Domnului întru lauda 
Lui”). 

Pomii, după sădirea lor, se bucură de un 
regim special timp de patru ani. Timp de trei 
ani fructele lor nu se mănâncă; rodul celui de 
al patrulea trebuie închinat Domnului și dăruit 
ca a doua zeciuială pentru sărbătoarea 
pelerinajului la Ierusalim, În afară de această 


a 
E 

XI 
a 


A | 


LN 
y 
na 

a 


E 
| 


iri ST 
B Sg pă 
Odaia d 


î 
șI 


aa ES m 


D IŞ ÎN PRipOPE i 
i ră 


x A 


» 
_ FA 


A 
! 
| 
) 
| 


A 4 n 
a 4 i Si [ăi 





prescripţie; tractatul cuprinde reguli despre! 
folosirea sau distrugerea | fructelor „sau 
lucrurilor care au fostamestecate cu ceeace! 
este considerat impur. 

1]. 'Bikkurim -- Primele fructe 
(Tractatul conţine3 capitole, cu următoarele 
referiri la textul Pentateuchului: /eşirea 23, 
19: “Pârga-din-roadele; țarinii talessă o 
aduc în casa Domnului Dumnezeului tău!" 
Deuteronomul 26,2:*Să iei părga tuturor | 
roadelor pământului ce +vei lua 'tu din! 
pământul tău pe care Domnul Dumnezeul 
tău ţi-l dă, să o pui în panerşi să te duci la! 
locul acela pe care îl-va alege Domnul 
Dumnezeul 'tău ca să-şi sli uiaaă | 
întrânsul numele Său). 

atat ana ii ae acea ab 
în care-primele:roade se aduc; prinos,.ca-o 
manifestare de bucurie a Poporului 'lui 
Dumnezeu pentru bogăţia roadelor! 
pământului. 

“Cele mai multe ediţii ale Talmud 
încheie -acest Ordin cu o anexă despre 
încrucişări, corcituri şi 'hermafrodiţi. 'In 
această anexă sunt făcute; precizări asupra 
caracterelorcare deosebesc bărbatul, femeia 
şi hermafroditul. 

- * 

În continuare, pentru a ieşi.din cadnul | 
strict formal al acestei expuneri:schematice 
aconținutului Talmudului,reproducem două | 
scurte 'fraamente din Tractatul “Brachot, 
primul aparținând Mişnei, cel de al Sialica | 
(Ghemarei. 

“'Când iţi rosteşti rugăciunea, nu'te | 
aşezijos decăt dacă ai un moliv deosebit de 
grav. Cuviosul de odinioară probabil ! 
referire la chassidimii din perioada | 
Maccabeilor-n.n.] zăboveaunceas, înainte | 
de a-şi începe rugăciuned. pentru ca, în. 
acestrăstimp, inima lui să se îndrepte spre 
Tatăl ceresc. Chiar dacă regele îl întreba | 
de sănătate, el nu răspundea. Şi chiar dacă 
un şarpe i se încolăcea în jurul gleznei, el 
nu-şi întrerupea rugăciunea" (Mişna - 
Brachol V, 1). 

“Ni se predă că Rabbi Jose a spus: 

Eram odată pe drum, când am intrat într- | 
una din ruinele lerusalimului, pentru a mă 
ruga. Elia, cu gând bun, a rămas de pază la 
intrare şi m-a aşteptat până mi-am terminat 
rugăciunea. După ce am terminat 
rugăciunea, el mi-aspus: Pace ţie, maestrul 
meu! lar eu i-am spus: Pace ție maestrul şi 
îmvățătorul meu! Apoi, el mi-a spus: Fiul 
meu, de ce ai intrat în ruine? Eu i-am 
răspuns; Să mărog. El mi-a spus: Puteai să 
te rogi şi pe drum. Eu i-am răspuns: Mi-a 
fost teamă că m-ar fi putut conturba vreun 
trecător. El mi-a spus: Ai fi putut rosti 
rugăciunea scurtă [o formă prescurtată a 
principalei rugăciuni zilnice - n.n.]. Cu ace! 
prilej am îmvățat de la el trei lucruri: am 
învățat să nu intru în ruine, am învăţat că poți 
să te rogi şi pe drum, şi am îmvăţat că cel ce se 
roagăpedrumrebuie sărosteascărugăc iunea 
scurtă" (Ghemara - Brachor 3-a). 

(va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 











(urmare din numărul trecut) 


= APROCFRĂ Peene zaarza 
SIONISTE- 


Dintre numeroasele relatări despre domnia terorii 
instaurată de Statul Israel în Orientul Mijlociu, una dintre 
cele mai impresionante este cartea lui Ralph Schoenman, 
THE HIDDEN HISTORY OF ZIONISM [Istoria ascunsă 
a Sionismului] (Veritas Press, Santa Barbara, CA). 
Schoenman subliniază că afirmaţiile calomnioase ale 
sioniști lor, care îi prezintă pe arabi drept nişte barbari, sunt 
contrazise de faptul că “în timpul Evului Mediu european, 
matematicile şi filozofia s-au bucurat de continuitate 
datorită savanților arabi Mişcarea sionistă subjugă 
Palestina şi îi oprimă cultura cu o atât de atroce barbarie, 
încât comportamentul evreilor îi şochează chiar şi pe cei 
familiarizați cu analele pline de cruzime ale cuceririlor 
coloniale”. 

Schoenman relatează încă de la prima pagină: “2/ 
Dec. 1987 - greva generală a comunităţii palestiniene. 
Răspunsul israelian la răzvrătire a fost brutal. Ministrul 
Apărării, Yitzhaak Rabin, a ordonat folosirea tancurilor. 
a vehiculelor blindate şi a armelor automate împotriva 
populaţiei neînarmate. Actul de bruralitatecare a indignat 
cel mai mult populația palestiniană a fost arestarea, sub 
amenințarea armelor, a răniților aflați la pat, în spitale. 
Copiii palestinieru, cerând lapte prafla depozitele Statelor 
Unite, au fost întâmpinați cu focuri de armă şi lovituri de 
bâte. ” 

Toate aceste atrocități au fost plătite de contribuabilii 
americani. Ele sunt justificate de Israel ca răspuns la relele 
suferite de evrei în timpul Holocaustului. Dar copiii 
palestinieni masacrați nu au luat parte la Holocaust. 
Schoenman amendează (pag, 16) “mitul că sionismul este 
legatarul moral al victimelor Holocaustului”. Şi, în 
continuare, scrie: ''Amara şi cruda ironie a acestei false 
pretenţii este faptul că, la începuturile ei, mişcarea sionistă 
însăşi a conlucrat activ cu nazismul. Mussolini aorganizal 
detaşamente ale mişcării Tineretul Revizionist Şionist - 
Betar - cu cămăși negre, în competiţie cu propriile grupuri 
fasciste. Ajuns şeful Betar-ului, Menachem Begina preferat 
cămăşile brune ale lui Hitler, uniformă pe care Begin şi 
Betar-ul a purtat-o la toate mitingurile, unde participanţii 
sesalutaucu salutul fascist. În 1937, miliția muncitorească 
«socialistă» a sionismului, Haganah, întemeiată de 
Jabotinsky, a trimis la Berlinun agent, pe Feivel Folkes, cu 
oferta de a spiona pentru serviciile de securitate S.S., în 
schimbul permisiunii de a folosi averile evreieşti pentru 
colonizările sioniste: Adolf Eichmamn a fost invitat în 
Palestina ca oaspete al organizaţiei Haganah. Generalul 
S.S Kun Becher afost numit de Heinrich Himmler comisarul 
tuturor lagărelor de concentrare naziste. El,nu a fost 
niciodată judecat, iar dupărăzbois-aocupalcuconducerea 
operaţiilor de vânzări de grâne către Israel. Corporaţiasa, 
Cologne-Handel Gesellschafi, a avut afaceri pe scară 
largă cu guvernul israelian” (pag.94). 


ÎNFOTDEAUNA-0O-MINORITAPE- 


ape ep 7 


Deşi sioniştii susțin că Dumnezeu le-a făgăduit 
Palestina printr-un contract imprescriptibil, ei nu oferă nici 
o explicaţie pentru faptul că au fost întotdeauna, acolo, o 
minoritate. Pe teritoriul palestinian, ei nu s-au angajat în 
afaceri şi nu au practicat agricultura până spre sfârşitul 
secolului trecut, când a intervenit finanțarea lui Rothschild. 
Sursa informaţiei, ISRAEL HISTORY UNTIL 1880 
(pag,.230): “Înacea perioadă (sec. XIX), ovreiisupraviețuiau 
înprimul rând datorită ajutoarelor primite dinstrăinătate j 
Dar aceasta până când au răpit fermele și gospodăriile 
populaţiei arabe autohtone; atunci s-au apucat de 
comercializarea bunurilor jefuite. 

Documentaţia cea mai autorizată despre prezența 
sionistă în Palestina se găseşte în TIME LIFE BOOKS 
(1985). De la pagina 24'aflăm că “La începutul lui 1945, 


PUNCTE CARDINALE 


TE TIP 7 


LEV UNINNN 


7 . / S, 2 . 3 PY) 3 
3 E 4 7 pa fa dr. di m e 
3 Li .y E EA d 
A . ţ = i PE. Ș.A, y = I0NP P 
» a ă Ş a * 
A Să îi + 
ze pb e of pă LA i 








când se declara Independenţa, populaţia evreiască din 
Palestina era estimată la 600.000, pe când populaţia ne- 
evreiască (arabă), în ajunul Independenţei, era de cca. 
1.800.000.” 

În momentul preluării puterii în Israel, în 1948, sioniştii 
erau o minoritate de ordinul unei treimi din populație! Cum 
de au avut succes împotriva unui număr considerabil mai 
mare? Răspunsul, concentrat într-un singur cuvânt, este: 
terorism. Israelul gste unicul stat din lume întemeiat exclusiv 
pe acte de terorism. Abba Eban înfierează, în PERSONAL 
WITNESS, faptul că Lordul Moyne, un simpatizant al cauzei 
sioniste, a fost asasinat de Lechi, un grup marginal din banda 
teroristă /rgun Zvai Leumi, condusă de Menachem Begin. El 
a fost ucis la Cairo, în 1944. Contele Bemardotte, pe atunci 
negociator oficial ONU pentru Palestina, a fost şi el asasinat 
de Lechi. Sioniştii au aruncat în aer Hotelul “Regele David”, 
au răpit şi torturat soldaţi britanici, după care i-au ucis, le-au 
ciopârțit trupurile şi au omorât mai mulți englezi care au 
îndrăznit să încerce să-şi inmormânteze camarazii creştineşte. 
Aceste grozăvii au provocat sp revoltă antievreieşti la 
Londra, înăbuşite însă repede de guvernul britanic. 


FRONTUL NEOCONSERVATOR ÎN- 
STATELE UNITE 


Pentru ca poporul american să nu afle de atrocitățile 
comise de sionişti împotriva arabilor, sioniştii au organizat în 
Statele Unite un front lanivel național, autointitulat “mişcarea 
neoconservatoare”. Mişcarea era condusă de Norman 
Podhoretz, editor al revistei Commentary, publicată de 
Comitetul American Evreiesc din New York. 
(Neoconservatorii erau, de fapt, evrei socialişti disidenţi, care 
părăsiseră partidul comunist după ce Stalina ordonat asasinarea 
lui Trotzky. Comuniştii trotzkişti au rupt legăturile cu partidul 
comunist şi şi-au pus în Statele Unite masca de “conservatori”. 
Deşi Commentary era principalul lor mijloc de exprimare, ei 
au editat şi alte publicaţii, ca de exemplu National Review. 
Totuşi, propagandiştii sionişti principali din Statele Unite 
rămân principalele rețele de presă evreieşti, în frunte cu New 
York Times al lui Sulzberger şi Washington Post al familiei 
Meyer. 


DN e N 
SRI EDP ACI ISIZA 


O armă principală a sionismului în Statele Unite a fost 
CIA. Bob Woodword, THE SECRET WARS OF THE CIA: 
1981-87, notează la pag. 161: “CIA a avut informatori 
secreți în PLO (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei), 
care au furnizat, la timp, detalii operaţionale despre acțiunile 
PLO în Israel." Rezultatul acestor informaţii a fost că 
Mossad-ul a reuşit să anihileze majoritatea acțiunilor PLO. 
“Înainte de 1947 - continuă Woodward - James Jesus 
Angleton, cunoscutul şef al evidenţelor pe calculator în 
cadrul CIA, a condus departamentul pentru Israel, deținând 
informaţii vitale despre operaţiile din Orientul Mijlociu, 
precum şi analize strategice. lar după ce Angleton a fost 
concediat, toată inteligenţa israeliană a fost mobilizată ani 
de zile pentru O acţiune de presă de tip Mossad, cu scopuri 
politice." Lapag.355, Woodwardne informează că “William 
Casey, directorul CIA, a avut relaţii cu Israelul. El a permis 
accesul staţiilor de recepție israeliene la fotografiile de 
recunoaştere prin satelit, informaţii pe care Israelul le-a 
exploatat din plin. ” Strânsa colaborare între Israel şi CIA a 
fost elogiată cum se cuvine de neoconservatori, care au 
umplut paginile publicaţiilor lor cu aprecieri favorabile la 
adresa Israelului, acțiune la care o participare notabilă au 
avut-o Jeanne Kirkpatrick, ambasadorul Statelor Unite la 
Naţiunile Unite, şi Margaret Thatcher, primul ministru 
conservator al Angliei. Când, în 1996, Norman Podhoretz 
s-a retras de la conducerea revistei Commentary, a publicat 


AO 





Martie '97 NR. 3/75 PAG. 13 








ocarte intitulată NEOCONSERVATORISM: A EULOGY, 
autoelogiindu-se pentru treaba bine făcută. Se mândrea cu 
faptul că: “Veoconservatorismul a fost creat spre a ajuta 
Israelul să ajungă într-o poziţie avantajoasă în cadrul 
Războiului rece. O sarcină pe care acum ne-am 
realizat-o..." 

Aceasta este recunoaşterea deschisă că fantasticul 
“Război rece nu a fost niciodată altceva decât o operație 
sionistă. Acum, când ea s-a încheiat, neoconservatorismul 
nu mai are nici o misiune în Statele Unite. Probabil că el va 
continua să existe totuşi, ca un canal de propagandă 
proisraeliană. 


uz ICI MARGARET THAT ț CH E Danez ya 


În prezent, fostul prim-ministru al Angliei, Margaret 
Thatcher, este plătită cu respectabila sumă de 100.000 de 
dolari pentru fiecare discurs rostit în Statele Unite. Aceasta 
este o răsplată oferită de Statul Israel. Deşi, în aceste 
cuvântări, ea nu şi-a dezvăluit niciodată simpatiile sioniste, 
totuși a exprimat înclinațiile sioniste ale administraţiei sale, 
cu prilejul morții mentorului ei, Sir Keith Joseph. În elogiul 
pe care i l-a închinat, ea a declarat că el a fost singurul 
arhitect al întregii sale administrații. Dar nu a adăugat că 
Joseph Keith a fost fiul lui Sir Abraham Joseph, principalul 
contractant pentru Casa Rothschild în multele şi marile 
afaceri comerciale din Anglia, acumulând, datorită lor, o 
uriaşă avere, care i-a permis fiului său să .șe dedice 
“serviciului public”. 

Discursul lui Margaret Thatcher la Congresul de la 
Praga a fost recent retipărit în Wal/ Street Journal (pe 
pagina întâi a numărului din 14 Mai 1996, subtitlul “Veszu/ 
după Războiul rece”), Thatcher citează Congresul de la 
Viena din 1815, dar uită să menţioneze că la acel Congres, 
pentru a-şi putea celebra victoria asupra lui Napoleon, 
familia Rothschild şi-a declarat stăpânirea asupra Europei. 
(A se vedea şi lucrarea lui Eustace Mullins, THE WORLD 
ORDER). În descrierea pe care o face Războiului rece 
(descriere care ni se pare că nu-i prea reuşeşte), ea afirmă: 
“A fost în primul rând un fel de simetrie nesănătoasă în 
afacerile internaţionale, creată de o balanţă a fricii. 
Prăbuşirea puterii sovietice a însemnat sfârşitul acestei 
situaţii”. Din nou întâlnim 0 recunoaştere fățişă a faptului 
că guvernele “/umii libere”, manipulate de sionişti, şi-au 
ținut cetățenii sub imperiul fricii, pentru a le putea impune 
impozite destinate înarmării Israelului. Acum, se apreciază 
că în timpul Războiului rece nu mai puţin de 10 % din 
bugetul de apărare al Statelor Unite (în valoare de 10 până 
la 25 de bilioane pe an) a fost pompat în secret spre Israel. 
Multe dintre aceste “donaţii” au fost trecute în documente 
ca fiind îndreptate spre alți beneficiari, dar cele mai multe 
au fost dirijate direct spre Israel. 

Margaret Thatcher a fost apreciată în mod deschis în 
Anglia pentru subordonarea sa față de Israel. În discursul de 
la Congresul de la Praga, ea insistă asupra “aceleiaşi 
discipline" impuse de Războiul rece, pe care atât ea cât şi 
colegii ei americani şi-au întemeiat lungile şi rodnicele lor 
cariere, Sioniştii sunt maeştri ai terorismului; cum vor mai 
fi savurat terorizarea popoarelor Angliei şi Statelor Unite 
de-a lungul nesfârşitelor decade ale Războiului rece! 

În ciuda succeselor sale în transpunerea în viață a 
programului Casei Rothschild în Anglia, lunga guvernare a 
Margaretei'Thatcher i-a câştigat puțini prieteni. A fost de 
curând comemorată de Theodore Dalrymple în publicația 
Spectator din 10 Februarie 1996. Autorul spune că Margaret 
Thatcher “a avurde fapt mai puţin succes înpropriaei țară, 
întrucât a lăsat-o exact aşa cum a găsit-o: cenușie şi 
mohorâtă, purtând de grijă unei populaţii cu un apetit de 
nepotolit pentru cele mai stupide idei”. 

Cu prilejul unei vizite recente la Londra, am fost 
şocat de monotonia acestei țări dominate de sionism, care 
îţi face impresia că aparține lumii a treia prin îmbrăcămintea 
ponosită, infrastructura ruinată şi comportamentul obosit al 
populației. | 

(va urma) 


Ş a n ma 
%. DI Cd, Pip Ş - .. "4 oz 
ş 








PAG. 14 NR. 3/75 Martie '97 


artea lui NIKOLAI 

BERDIAEV Esprit et 

liberte. Essai de 

philosophie chretienne 

(Paris, 1933) a apărut de 
curând în traducere românească —Spiri! 
şi libertate. Încercare de filosofie 
creştină — la Editura “Paideia” din 
Bucureşti (“Colecția de studii şi eseuri”); 
versiunea românească este semnată de 
părintele Stelian Lăcătuş, iar postfața 
(destul de zgârcită) aparține d-lui Gh. 
Vlăduţescu. 

Lucrarea lui Berdiaev reprezintă 
o abordare eseistică (şi apologetică în 
sens larg) a problematicii gândirii 
creştine răsăritene în raport cu princi- 
palele curente spiritualiste (bunăoară 
thomismul sau barthianismul) sau 
pseudo-spiritualiste (precum. teosofia 
sau antroposofia) ale sfârşitului de secol 
XLX şi începutului de secol XX. De o 
deosebită importanță este capitolul VIII, 
care cuprinde o critică necruțătoare a 
teosofiei şi antroposofiei, precum şi a 
tendinţelor gnostice în general; problema 
este de maximă actualitate, având în 
vedere recrudescența acestor surogate 
de spiritualitate în lumea de azi (mai 
ales prin perfida sinteză“ new-age-istă, 
cu care totuşi, mai ales în alte cărți ale 
sale, gândirea lui Berdiaev are unele 
afinități avant la lettre). Autorul ţine să 
demonstreze că “este cu totul dificil să 
găseşti pe Dumnezeu în teosofia lui 
Annie Besant, ca şi să găseşti omul în 
antroposofia lui Rudolf Steiner” (p. 318), 
aceste doctrine purtând “pecetea epocii 
contemporane în care s-au născut. Or 
aceasta a fost cea în care au triumfat 
naturalismul, evoluționismul, raționalis- 
mul şi materialismul” (p. 319). 

Dacă, din pupct de vederereligios, 
Berdiaev se declară ferm de partea 
ortodoxiei bizantino-slave (cu puternice 
accente de "rusism””), din punct de vedere 
filosofic, el se autodefineşte ca existen- 
țialist (dar într-un sens divergent față de 
existențialismul german şi mai ales de 
filosofia heideggeriană, căreia îi 
reproşează ignorarea antropologiei 
religioase). 


upă ce a străbătut o 

perioadă mai dificilă 

(decembrie 1996-ianua- 

rie 1997), ilustrată abia - 
cu câteva titluri, Editura 

“Anastasia” pare hotărâtă să revină în 

forță pe piața editorială. Prezentăm aici 

doar o selecție a titlurilor oferite în 

lunile februarie-martie. 

Cu o întârziere de aproape două 
luni, a ieşit de sub tipar volumul Spiritul 
dreptei. Între tradiţie şi actualitate de 
RAZVAN CODRESCU. Autorul 
mărturiseşte (p. 7) că nu şi-a propus să 
vorbească “atât despre o dreaptă care a 
fost, cât despre una care s-ar cădea să 
fie. Nu atât despre o dreaptă politică, a 
acțiunii imediate, cât despre una 
spirituală, a vegherii neîntrerupte. Nu 
atât despre o dreaptă a soluţiilor 
conjuncturale, cât despre una a 
rânduielilor eterne”, năzuind “o carte a 
principiilor, dar și a «deosebirii 
duhurilor», în căutarea «dreptei 
socotințe»”, 

Pe coperta finală, d-l Teodor 
Baconsky notează: ,.. Cabrate polemic, 
necruțătoare cu poncifele, dârze în 
afirmarea unui CREDO sobornicesc, 
eseurile reunite aici incomodează lenea 
şi sporesc reflecția, precum Adevărul 





PUNCTE CARDINALE 


însuşi”. După părerea editorului, cartea 
“ar fi putut bucura duhul exigent al 
regretatului Petre Ţuţea”. Impărțită în două 
secțiuni (“Dimensiunea spirituală“ şi 
“Dimensiunea politică“ a dreptei), ea 
cuprinde 24 de eseuri şi articole, precedate 
de un cuvânt înainte al autorului, 

După Sufletul după moarte, Editura 
“Anastasia” a scos o a doua carte purtând 
semnătura călugărului ortodox american 
SERAPHIM ROSE (+ 1982); este vorba 
de un volum care reuneşte două scrieri 
(traduse de d-na Irina Dogaru): Vihilismul. 


Rădăcinile revoluției în epoca modernă şi 
Revelația dumnezeiască în inima omului 
(aceasta din urmă apărută şi separat, într- 
o altă versiune românească, sub egida 
Asociației “Christiana”, cu titlul 
Descoperirea lui Dumnezeu în inima 
omului). Prima este o deconspirare a 
tendințelor dizolvante din cultura şi politica 
ultimelor veacuri, iar a doua se constituie 
într-o meditație asupra religiei în general 
şi a “dreptei credinţe” răsăritene în 
particular. Reunind erudiția cu spiritul 
viu, Seraphim Rose rămâne una dintre 
marile figuri “exotice” ale Ortodoxiei 
contemporane, a cărui operă se află acum, 
din fericire, integral tradusă în limba 
română. - 
Colecţia "Comorile Pustiei” s-a 
îmbogățit cu trei titluri noi. Fericirile 
reprezintă o serie de scrisori pe teme 
duhovniceşti (traducere: Adrian Tunei) 
din ultima parte a vieţii Cuviosului IOAN 
DE LA VALAAM (1873-1958), ce ne 
pun dinainte nu doar adâncimile de taină 
ale Ortodoxiei, dar şi o pilduitoare 
experiență personală, plină de prospețimea 
unei trăiri mistice autentice. E un imn al 
credinţei şi o călăuză spre metanoia, de o 
forță aproape paulinică. Sfântului 
IGNATIE BRIANCEANINOV (unul 
dintre marii înduhovniciţi ruşi ai veacului 
trecut) îi apare o atreia carte la'“Anastasia” 
(după Tăâlcuiri la Patericul egiptean şi 
Cuvânt despre Rugăciunea lui Iisus); 
Plângerile unui mohah (citim pe pag. 4: 
“Frumoasa tălmăcire a acestor pagini 
duhovniceşti se datorează lui Boris 
Buzilă”). Urmând modelul biblic al 
Plângerilor lui leremia, autorul căinează, 
într-o gravă meditaţie lirico-teologică, 
prăbuşirea “Ierusalimului lăuntric”, 
condiția păcătoasă a omului modem, pe 
care-l (re)cheamă, cu verb de prooroc, la 
marea cină a învierii întru Hristos. În fine, 
al treilea volum, intitulat Meditaţii despre 
Rugăciunea inimii, se constituie într-un 
îndrumar sau ghid duhovnicesc, al cărui 
miez îl reprezintă spiritualitatea paisiană. 
Figură centrală a “renaşterii filocalice şi 
isihaste” din a doua jumătate a secolului al 
XVIII-lea, starețul PAISIE (PETRU) 
VELICIKOVSKI (1722-1794), ce a 
petrecut vreme îndelungată în părțile 
noastre (1743-1746; 1763-1794), este una 
dintre cele mai sigure călăuze în materie. 
După Crinii țarinii, carte publicată anul 
trecut tot în această colecție, Meditaţii 
despre Rugăciunea inimii este o nouă 


apariţie ce cinsteşte memoria binecuvântată 
a Sfântului Paisie de la Neamţ. Prima 
partea acestui volum cuprinde o prezentare 
(tradusă din ruseşte de Episcopul Nicodim, 
stareț al Mânăstirii Neamţ) pe care păr. 
Serghie Cetferikoy o face învăţăturii 
paisiene despre Rugăciunea lui Iisus. 
Textul este precedat de un cuvânt al 
Mitropolitului Serafim Joantă. A doua 
parte reproduce chiar textele (“capetele”) 
starețului Paisie despre Rugăciunea inimii, 
în traducerea din limba rusă a păr. Gh. 
Roşca. Partea a treia cuprinde 31 de 





meditații duhovniceşti (de proveniență 
athonită) privitoare la aceeaşi rugăciune, 
traduse din greceşte de ierom. Ştefan 
Nuţescu. 

Cartea eruditului francez LOUIS 


DUMONT, Eseuri despre individualism + 


(apărută în 1955 la Paris, iar acum tradusă 
în româneşte de soţii Ştefan-Scalat), ne 
oferă “o perspectivă antropologică“ asupra 
uneia dintre cele mai dezbătute probleme 
ale modernității. Lucrarea se întemeiază 
pe o uriaşă bibliografie (istorică, politică, 
religioasă, filosofică, juridică etc.). 
Revizuirile  (Retraclationes) 
FERICITULUI AUGUSTIN apar pentru 
prima oară în româneşte (în traducerea 
regretatului clasicist Nicolae 1. Barbu, cel 
care a dat, în urmă cu un deceniu, şi 
versiunea românească a Confesiunilor). 
Este vorba deo trecere în revistă, cu caracter 


autocritic, a operelor scrise până la anul : 


427, aducând prețioase preciziuni şi 
îndreptări teologice, filosofice, istorice şi 
filologice; ne aflăm în fața unuia dintre 
monumentele cultural-religioase ale 
fascinantei treceri dinspre Antichitatea 
păgână spre Evul Mediu creştin. Ediţia de 
la “Anastasia” este întregită cu o postfață 
semnată de un alt mare cărturar plecat 
dintre noi: patrologul loan G. Coman. 
Anca Crivăț-Vasile (înorijitoare şi 
prefaţatoare a ediţiei) şi Răzvan Codrescu 
semnează versiunile româneşti ale 
poemelor mistice ale SFÂNTULUIIOAN 
L CRUCII/SAN JUAN DE LA CRUZ 
(1542-1591), apărute la “Anastasia” (col. 
“Psalm”, seria “Marii mistici ai literaturii 
universale”), sub titlul Noche oscura del 
alma/Noaptea întunecată a sufletului. Este 
vorba de o ediție bilingvă comentată, 
cuprinzând toate cele 20 de poeme 





provenite cu certitudine de la marele 
mistic spaniol (doctrinar oficial al 
Bisericii Catolice, alături de Toma de 
Aquino). Unele dintre versiunile 
româneşti apăruseră iniţial în revista 
noastră, începând din 1994. 

Cercetătorul italian CLAUDIO 
MUTTI (n. 1946), căruia nu demult îi 
apăruse în româneşte volumaşul intitulat 
Mircea Eliade şi Garda de Fier (Editura 
“Puncte Cardinale”, Sibiu, 1995), este 
de acum prezent în librăriile noastre cu 
un volum mai substanțial (publicat mai 
întâi în franceză, în 1993, apoi în italiană, 
în 1994): Penele Arhanghelului. 
Intelectualii români şi Garda de Fier (cu 
o amplă prefață a publicistului francez 
Philippe Baillet — “Eclipsa şi revenirea 
Tradiţiei. Despre Mişcarea legionară din 
România” — şi cu o postfață a redactorului 
român; traducerea românească aparţine 
d-lui Florin Dumitrescu, cu excepția a 
două texte— capitolul despre Emil Cioran 
şi anexa intitulată “Inchiziția marxistă 
împotriva lui Mircea Eliade” — preluate 
chiar din “Puncte cardinale”). Sunt 
dezbătute, pe baza unei bogate bibliografii 
româneşti şi străine, cazurile ilustre ale 
lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil 
Cioran, Constantin Noica şi Vasile 
Lovinescu. 


entru că a venit vorba de 
Mişcarea legionară, nu 
putem trece cu vederea 
apariția celui de-al treilea 
volum al Dezvăluirilor 





“ legionare semnate de teologul N. Crăcea. 


Cartea este editată, în condiții modeste, 
dar acceptabile, de Fundaţia “Buna 
Vestire”. Acest volum se referă la 
perioada 1939-1940; dacă până acum 
avusesem de-a face mai degrabă cu o 
crestomaţie de texte legionare, ordonate 
oarecum cronologic, de data aceasta 
simțim cum memorialistul începe să 
prindă consistență, aducând mărturii 
personale prețioase şi interesante, ca unul 
ce a trăit incandescent în miezul 
evenimentelor. Remarcabile sunt mai ales 
paginile despre primul exil legionar şi 
cele privitoare la evenimentele din 
septembrie 1940, ce aveau să ducă la 
abdicarea Regelui Carol II şi la 
instaurarea Statului Naţional-Legionar. 

Autorul, prea puțin interesat de 
structurarea materialului şi de calitățile 
stilistice, are sentimentul îndeplinirii unei 
datorii de mărturisitor. Volumele care ar 
urma se vor referi la evenimentele 
controversate de la sfârşitul lui 1940 şi 
începutul lui 1941, la al doilea exil 
legionar şi la experiența-limită a 
închisorilor comuniste. 


Răzvan CODRESCU 

















- Dumitru BANEA, Acuzat, martor. 
apărător în procesul vieţii mele - 6000 lei 
(în țară); 4$ USA/6 DM (în străinătate) 

- Demostene ANDRONESCU, Peisaj 
lăuntric (poezii)- 6000 lei (în țară); 4$ USA/ 
6 DM (în străinătate) 

- Claudio MUTTI, Mircea Eliade şi Garda 
de Fier (trad, din it.) - 5000 lei (în ţară); 3$ 
USA/5 DM (în străinătate) 

- Gabriel CONSTANTINESCU, Filosofia 
arabă a istoriei - Ibn Haldun - 10000 lei (în 
țară); 5$ USA/8 DM (în străinătate) 


„Prin intermediul Editurii "Puncte Cardinale” vă puteți procura următoarele cărți 
(trimițând pe adresa: G. Constantinescu, Calea Dumbrăvii nr. 109, Sibiu-2400, contravaloarea 
lor în lei sau valută şi adresa exactă și completă la care doriţi să primiţi volumul solicitat): 


În prețurile de mai sus se includ şi cheltuielile de expediţie. 






- Ovidiu VASILESCU, Pasărea abisului 
(poezii), - 6000 lei (în țară); 4$ USA/6 DM 
(în străinătate) 

- Ovidiu VASILESCU, Templul urui păgân 
(aforisme) -6000 lei (în ţară); 4$ USA/6 DM 
(în străinătate) = 
-Răzvan CODRESCU, Spiritul dreptei. Între 
tradiţie şi actualitate - 10000 lei (în țară); SS 
USA/8 DM (în străinătate) 

- Constantin IORGULESCU, Dimensiunea 
transcendentă a politicului - 5000 lei (în 
țară), 45 USA/6 DM (în străinătate) 





L— .. .—. 


—— 7... o. , 





SOFIA CRISTESCU-DINESCU 


In ziua de 16 februarie a.c., s-a mutat la cele veşnice, după o lungă 
şi grea suferință, SOFIA CRISTESCU-DINESC U, “nana Sofica ”, cum îi 
spuneau mai tinerele ei camarade de luptă şi de ideal. De fapt, întreaga 
viață a acestei admirabile femei a fost o neintreruplă şi nemeritată 
suferință, pe care ea şi-a asumat-o însă cu seninătate şi cu credinţa 
nezdruncinată că suferinţele ei ușurează suferințele altora. 

Sofia Cristescu se născuse la 18 ianuarie 1916, în oraşul Caracal, 
fiind al 1 l-leacopilal unei familii modeste. Rămasă de devreme orfană de 
lată, a fost cu greu cresc de mama ei. o femeie destoinică, ce a ştiut să- 
şi educe copiii în credinţu strămoşească şi în dragostea de neam şi de țară 
A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul natal, iar studiile universitare 
la Bucureşti. Cu Mişcarea Legionară a venit în contact încă din adolescenţă. 
In 1934, participă, cu un grup de camarade, la tabăra de muncă de la 
Arnota, iar în anul următor, la dea de la Susai (unde se plănuise să se 
construiască un mausoleu în care să fie adunate osemintele eroilor căzuţi, 
în regiune, în luptele din timpul primului război mondial). Aici şi-a 
desăvârşit educaţia najionalistă şi s-a pregătit sufleteşte pentru încercările 
de mai târziu. 

in perioada 1935-1937, studentă fiind, lucrează voluntar în 
cadrul comerțului legionar, fiind un element de bază al acestei activități. 
In timpul prigoanei din perioada dictaturii regale (1938-1939), a trăit 
mult timp în preajma Nicoletei Nicolescu, şefa cetățuilor, al cărei om de 
legătură a fost 

În vara anului 1939. a fost arestată şi internată în lagărul de femei 
de la Sadaclia (Basarabia) şi puţin a lipsit să nu se numere printre cei 
executați în timpul genocidului din toamna acelui an. 

În timpul dictaturii antonesciene, a fost condamnată la trei ani 
pentru ajutor legionar. S-a eliberat în 1944, dar numai pentru Scurt timp, 
căci în 1945 a fost din nou arestată şi internată în lagărul de la Slobozia 
Începând din 1948, cunoaşte şi trăieşte întregul calvar (16 ani) al 

închisorilor comuniste, trecândprin Văcăreşti, Jilava, Mislea, Dumbrăveni, 
Miercurea Ciuc, Botoşani, Arad, Oradea. Peste tot a avut o comportare 
exemplară. A fostpentru celelalte deținute mamă, soră mai mare, duhovnic 
și oblojitoare de răni trupeşti şi sufleteşti. A fost o adevărată sfântă a 
închisorilor 

După eliberarea din închisoare, în 1964, s-a căsătorit cu un alt 
veteran al temniţelor comuniste, Victor Dinescu; au trăit discret şi modest, 
îimpărțindu-şi puțina agoniseală cu săracii cartierului în care locuiau şi 
ajutând, în genere, pe cei mai năpăstuiți decât ei. 

Dar, ca şi cum suferințele îndurate în zbuciumata-i viaţă n-ar fi 
fost de ajuns, Dumnezeu i-a mai dat o ultimă încercare. În ultimii ani, 
s-a îmbolnăvit de o boală necruțătoare, care a țintuit-o la pat şi a chinuit- 
O îngrozitor. Și-a dus, însă, împăcată cu sine şi cu Dumnezeu, crucea până 
la capăt. Niciodată nu a cârtit, niciodată nu s-a răzvrătit. A murit senină 


PUNCTE CARDINALE 


Calomniat de către 
adversari (care au încercat să-l 
prezinte ca pe un comunisi 
infiltrat în rândurile Mişcării 
Legionare), dar şi de către unii 
dintre camarazi (mai ales în 
vremea din urmă, după ce făcuse 
anumite mărturisiri “incomode” 
cu privire la împrejurările 
asasinatelor de la Jilava), 
DUMITRU GROZA, fostul şef al 
Corpului Muncitoresc Legionar, 
a decedat, în urma unui Stop 
cardiac, pe data de 28 februarie 
a. c. 


Se născuse la 5 decem- 
brie 1913, la Cugir (jud. Alba), 
în familia greu încercată a 
(ăranilor lon şi Salomeea. 


Clasele primare şi le-a făcut în 
localitatea natală. Ulterior a 
urmat o şcoală industrială, 
funcționând o vreme ca desenator 
tehnic. În 1932 a venit la 
Bucureşti şi s-a apropiat de 
Mişcarea Legionară. În 1938 a 
fost succesorul inginerului 
Gheorghe Clime la conducerea 


Martie '97 NR. 3/75 PAG. 15 


Ni ape PNR e 


Dumitru Groza şi Horia Sima la 
Berkenbriick (1941) 


Corpului Muncitoresc Legionar (înfiinţat în 1936). A făcut parte din 
Corpul Moța-Marin. După evenimentele din ianuarie 1941, s-a refugiat 
în Germania, numărându-se printre membrii conducerii legionare din 
exil. Revenit în ţară în 1946, va fi arestat în 1948; condamnat iniţial la 
moarte, sentința îi este comutată în muncă silnică pe viaţă. Eliberat prin 
amnistia generală din 1964, i se dă domiciliu obligatoriu la Hunedoara 
(unde a trăitpână la sfârşitul vieţii). A lucrat la C.S.H. până lapensionare. 
În 1967 s-a căsătorit, rămânând văduv după 16 ani. Cea care l-a îngrijit 
cu dragoste şi abnegaţie în ultimii ani (când avea inima slăbită şi ajunsese 
aproape orb) a fost nepoata sa, Maria Groza. 

Interesante mărturii, cu valoare istorică, dar şi autobiografică, 
a adus Dumitru Groza chiar în paginile ''Punctelor Cardinale"! (v. nr. 
12/60, decembrie 1995, pp. 12-13, şi nr. 3/63, martie 1996, p. 10). 

A fost înhumat în ziua de 2 martie a. c., la Cugir, alături de 
părinţii săi, aşa cum îi fusese ultima dorinţă. 








şi demnă, aşa cum a trăit. 
Odihnească-se în pace! 





(urmare din pag. 10) 





dreptului zice că “noi apărăm loate 
libertăţile, libertăţile comune, sfintele 
libertăţi, libertăţile necesare, libertățile 
indispensabile, libertăţile universale”, 
imediat orice parlamentar - politician 
înțelege că “noi apărăm interesele şi 
libertăţile noastre amenințate”. 

lar când preşedintele 
Consiliului vorbeşte de “căldura 
comunicalivă a banchetelor”, toată 
lumea înțelege că, de fapl, preşedintele 
vrea să spună că ministrul de Război şi 
cel de Marină erau beţi. Și, din 
nenorocire, chiar atunci când J Jaurăs 
vorbea elocvent despre justiţie şi adevăr, 
la începutul Afacerii [este vorba de 
Afacerea Dreyfus - n.n,] se credea că 
era vorba, într-adevăr, despre justiţie şi 
adevăr, deoarece vorbea incă 
franțuzeşte. Azi, însă, când tol el vorbeşte 





tumultos despre adevăr, toată lumea 
înțelege cănuface altceva decât politică 
parlamentară, în care este vorba despre 
salvarea şi favorizarea intereselor 
politicii sale guvernamentale. 

Toată lumea politică 
parlamentară - căci bunii noştri electori, 
paternal cultivați şi încurajați cu grijă şi 
răbdare de aleşi, persistă cu o dârză 
încăpățânare să înțeleagă şi să asculte 
cu fidelitate limbajul parlamentar. - 
înțelege acest limbaj în franceză şi nu în 
sensul lui ascuns parlamentar; ea, 
această lume a alegătorilor, înţelege 
limbajul lui M. Combes, limbajul 
reacționarilor, limbajul lui Jaur?s, ca şi 
cum ar fi un limbaj francez şi nu 
parlamentar. Şi nu sunt deloc suspicioşi, 
raducându-l pe priceperea lor, De aici 
continua şi nemaiauzita încredere a 
poporului în mandatarii săi. Şi de aici şi 
perpetua şi nemaiauzita manipulare a 


Odihnească-se în pace! 


poporului de către cei pe care el însuşi 
i-a ales. 

Dar poate că asistăm aici la 
fenomenul cel mai important al întregii 
istorii parlamentare contemporane: 
poporul alegătorilor vorbeşte şi înțelege 
un limbaj politic aproape sincer, în timp 
ce mulțimea celor aleşi de acest popor 
să-lreprezinte vorbeşte un limbaj politic, 
un limbaj convențional, cu totul diferit 
de limbajul celorlalți. Şi chiar dacă 
poporul alegătorilor şi tagma aleşilor 
ar vorbi două limbaje politice total 
diferite, aceasta n-ar fi decât cel mai 
mic rău. În acest caz, aceste două părţi 
ale națiunii ar trăi separat, prin urmare 
destul de independent una față de 
cealaltă, dacă limbajul politic al aleşilor 
n-ar fi format din aceleaşi cuvinte ca 
limbajul politic al alegătorilor, aceştia 
din urmă continuând să nu ştie nimic, 
adică ştiind că nu ştiu nimic, continuă să 
se afle în prezenţa unei limbi străine, pe 
care parcă ar cunoaşte-o ca atare. Ceea 
ce este primejdios, însă, este existența 
celor două limbaje paralele asemă- 
nătoare, diferite însă ca sens, deşi 





formate din aceleaşi cuvinte, şi ca 
limbaje în care aceleaşi cuvinte diferă, 
susținând aceleaşi raporturi, dar cu sens 
total diferit şi total străin unul de celălalt 

Aşa se face, deci, că poporul 
crede că ştie, deşi de fapt nu ştie, neştiind 
însă totalmente că nu ştie. 

Și astfel, poporul urmăreşte 
discursuri întregi, sesiuni întregi, 
legislaturi întregi şi regimuri care se 
înşiruie unul după altul, fără a înţelege 
un Singur cuvânt din ceea ce i se spune. 
De ce? Pentru că el crede că pricepe, 
urmărind doar cuvintele şi relaţiile 
formale dintre ele. 

Se produce astfel între țară şi 
reprezentanţii săi nu o neînțelegere, ceea 
ce ar fi şi mai grav, ci o falsă şi universală 
înțelegere, căreia, bineînţeles, nimic 
nu-i scapă. 

Poporul şi parlamentarii strigă: 
“Republică, Libertate, Revoluție! "”, dar 
nici unul dintre aceste cuvinte nu au 
acelaşi înțeles în mintea celor două 
tabere. 

(Din LES CAHIERS DE LA 
OUINZA INE) 














PAG. 16 NR. 3/75 Martie '97 


6, 33). 


RESPONSABILITĂŢILE CE REVIN 
MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ 
LA ACEST SFÂRȘIT DE MILENIU 


Dragi fraţi şi surori, 


In timp ce acest secol al nostru se apropie de sfârşit şi, odată cu el, cel de- 
al doilea mileniu al erei creştine, ne vedem nevoiţi să constatăm o dezvoltare fără 
precedent a mijloacelor de comunitare socială, cu o ofertă mereu mai bogată de 
produse şi servicii. Vedem că viața unui număr tot mai mare de persoane este 
influențată de dezvoltarea noilor tehnologii de informare şi comunicație. Nu-i mai 
puțin adevărat că există încă şi multe persoane care nu au acces la mass media, fie 
acestea mai vechi sau mai recente. 

Cei ce profită de pe urma acestei dezvoltări dispun însă de tot mai largi 
posibilităţi de opțiune. Cu cât mai diverse sunt opţiunile, cu atât mai dificilă devine 
alegerea lor responsabilă. 

Este un fapt că devine tot mai dificil să-ţi fereşti propriii ochi şi propriile 
urechi de imaginile şi sunetele transmise prin mass media în mod neaşteptat, dincolo 
de solicitări. Este mereu mai dificil pentru părinţi să-şi protejeze propriii copii de 
mesajele imorale şi să garanteze că educaţia acestora în privinţa raporturilor umane, 
ca şi percepția lor asupra lumii, corespunde atât vârstei şi sensibilităţii lor, cât şi 
consolidării în conştiinţa lor a noțiunilor de bine şi de rău. 

Opinia publică este tulburată de uşurinţa cu care tehnologiile moderne de 
comunicare pot fi utilizate de către cei ce au intenții necurate. Pe de altă parte, cum 
să nu semnalăm relativa întârziere a celor care ar voi să se folosească bine de aceleaşi 
posibilităţi? 

Se cuvine să sperăm ca diferenţa dintre cei ce beneficiază de noile mijloace 
de informare sau exprimare şi cei ce nu ar avea acces la ele să nu devină o 
incontrolabilă sursă ulterioară de ilegalitate şi discriminare, In anumite părți ale 
lumii se fac auzite voci care se împotrivesc la ceea ce este receptat drept un fel de 
imperialism prin mass media exercitat de aşa-zisa cultură a Occidentului. Produsele 
mediatice sunt văzute de unii ca reprezentând valori considerate proprii Occidentului 
şi, prin extensiune, presupuse ca valori creştine. Adevărul este că, în această privință, 
profitul economic este cel considerat cu prioritate ca autentică valoare. 

In afară de aceasta, în mass media pare să scadă proporţia programelor de 
inspirație religioasă şi spirituală, programe constructive din punct de vedere moral 
şi care îi ajută pe oameni să-şi trăiască viața mai bine. Nu ne putem arăta prea 
optimişti în privința influenței pozitive exercitate de mass media câtă vreme acestea 
par mai curând să ignore rolul vital al religiei în viața oamenilor sau câtă vreme 
credințele religioase sunt sistematic tratate de acestea într-o formă negativă şi 
iritantă. Anumiți lucrători din mass media, mai cu seamă cei din sectoarele de 
divertisment, par adeseori înclinați să-i pună pe credincioşi într-o lumină cât mai 
nefavorabilă cu putință. 

Mai există vreun loc pentru Hristos în tradiţionalele mass media? Putem 
revendica un loc pentru EI în cele mai recente? 

Pentru Biserică, anul 1997, primul dintre cei trei ani pregătitori ai marelui 
Jubileu al anului 2000, este dedicat reflecţiei asupra lui Hristos, Cuvântul lui 
Dumnezeu, Care S-a făcut om prin lucrarea Sfântului Duh (cf Tertio Millenio 
Advenlente, 30), În acest context, tema Zilei Mondiale a Comunicaţiilor Sociale 
este; „A-L mediatiza pe lisus [Communicare Gest]: Calea, Adevărul şi Viaţa” (cf 

loan 14,6). 

Această temă dă Bisericii ocazia de a medita — pentru a se putea acționa în 
consecință — asupra contribuției specifice pe care mijloacele de comunicare o pot 


SASEA Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 


PUNCTE CARDINALE 


ÎL iii iii ia ma RO a a 
B;R.D. Sucursala SIBIU 


Lipi ? 
Cont nr, 4072996517509 pia BANEA 


secretar de redacție 


PUNCTE CARDINALE 


MESAJUL PAPEI IOAN PAUL II CĂTRE 
MASS MEDIA DE PRETUTINDENI 


* Publicaţia noastră a pus în nenumărate rânduri 

(scrise și audio-vizuale), ce reprezintă reflexul local al unei ten 
de tip masonic, care au ajuns să domine mijloacele de informare, 
periodice, dar mai ales posturile de radio și televiziune (care se bucură deor 
redutabile de manipulare politică şi ideologică, precum și de corupție mora 
formare (copiii şi adolescenții). Trădându-și fireasca meni | 
masă (mass media) au devenit treptat adevărate surse curente de de-formare şi dez-informare publică. 
Mesajul Papei loan Paul II, pe care-l publicăm mai jos, 


tocmai această gravă problemă, pe care vreme prea îndelungată torii 
trebuie să mai îngăduim, atât cât nestă în putință, ca mass media să devină instrument curent de disoluţie morală. Rolul 


informativ al presei scrise şi audio-vizuale se cuvine exercitat în mod netendenţios și dublat de un rol formativ, pe care 
presa la şi avut cândva, la noi şi aiurea. E i PI 

Î: România (ca şi în celelalte țări ale fostului “lagăr socialist”) acest aspect este încă şi mai important; nu se 
poate remedia dezastrul moral şi intelectual, lăsat moștenire de “educaţia” ateist-materialistă a regimurilor comuniste, 
prin ateismul camuflat (numit “laicism”) şi prin materialismul “libera!” al actualului stângism “democratic „Am văzut 
cu ochii noştri cum, după o scurtă euforie post-““revoluționară” (1990), ceea ce s-a numit “evenimentizarea presei a 
ajuns să înlăture aproape de tot, mai ales din cotidienele și săptămânalele noastre, nu doar problemele și valorile 
Creştinismului, dar şi orice problematică mai serioasă de natură spirituală. E vremea să realizăm că, în absenţa unei 
adevărate renaşteri moral-spirituale (după 50 de ani de îndoctrinare marxist-leninistă), toate celelalte “reforme” se fac 
pe nisip. “Căutați mai întâi împărăţia lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte vi se vor adăuga vouă“ (Matei 





problema îngrijorătoarei des-creştinări a presei noastre 
dințe mai generale, impuse treptat de adepții mentalități 
la scară mondială. Și tipăriturile cotidiene sau 
ecepție mult mai largă) au devenit unelte 
lă, cele mai afectate fiind generațiile în 
re formativă şi informativă, mijloacele de comunicare în 


privind în egală măsură întreaga Creștinătate, ridică 
factorii responsabili s-au complăcut a o eluda. Nu 


Mesajul papala fost tradus după Corriere della Sera şi a mai apărut şi-n pagina creştină săptămânală aziarului 
Ziua din 22 februarie 1997. |R. C.] 


aduce la răspândirea Evangheliei mântuirii întru isus Hristos; şi oferă profesioniştilor 
comunicării ocazia de a reflecta asupra modului în care temele şi valorile religioase, 
mai ales cele specific creştine, pot îmbogăți producțiile mediatice şi viața celor ce 
le folosesc. Mijloacele moderne de comunicare se răsfrâng nu numai asupra 
societății în general, dar mai ales asupra familiilor, asupra tinerilor şi chiar asupra 
celor de vârstă foarte fragedă. Care este „calea” pe care trebuie să o indice? Care 
este „adevărul” pe care trebuie să-l propună? Care este „viața” pe care trebuie să o 
ofere? Iată ceva ce nu-i priveşte doar pe creştini, ci pe toți oamenii cu bunăvoință. 

„Calea” lui Hristos este „calea” unei vieți curate, rodnice şi liniştite, 
adecvate celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu, frați şi surori aparținând aceleiaşi familii 
umane; „adevărul” lui Hristos este adevărul etern al lui Dumnezeu, revelat nouă nu 
doar prin lumea creată, dar şi prin intermediul Sfintelor Scripturi şi, mai ales, prin 
intermediul Fiului Său, lisus Hristos, Cuvântul Care S-a făcut trup; iar „„viaţa” lui 
Hristos este viața harului, dăruit gratuit de către Dumnezeu, spre a ne face părtaşi 
la propria Sa viață şi vrednici de a trăi pentru totdeauna întru iubirea Lui. Atunci 
când creştinii sunt în mod sincer convinşi de toate acestea, viața lor se transformă, 
iar această transformare se manifestă nu doar prin mărturia personală, dar şi prin 
grabnica şi eficienta comunicare - inclusiv prin mass media-a unei credințe vii care, 
în mod paradoxal, sporeşte pe măsură ce este împărtăşită. 

E consolator să se ştie că toți cei ce-şi asumă numele de creştini se 
împărtăşesc din aceeaşi convingere. Cu respectul cuvenit activităților de comunicare 
cu fiecare Biserică sau Comunitate Eclesială, ar fi un semnificativ rezultat ecumenic 
dacă creştinii ar reuşi să coopereze mai strâns între ei, prin mass media, pentru a 
pregăti celebrarea marelui Jubileu (ef Tertio Millenio Adveniente, 41). Totul 
trebuie să se focalizeze pe obiectivul fundamental al Jubileului: revigorarea 
credinţei şi mărturisirii creştine (ibidem, 42). 

Pregătirea aniversării a două mii de ani de la Naşterea Mântuitorului ni se 
descoperă drept o cheie de interpretare a ceea ce Duhul Sfânt are de spus Bisericii 
şi Bisericilor acestui moment (cf ibid, 23). Mass media au un rol semnificativ de 
îndeplinit în proclamarea şi difuzarea acestui har, atât în comunitatea creştină, cât 
Şi în lumea întreagă. 

Acelaşi lisus Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” este şi „Lumina lumii”, 
lumina care ne luminează drumul, lumina care ne face capabili de a percepe 
adevărul, lumina Fiului care ne dăruieşte viața supranaturală, acum şi în veci. Cei 
două mii de ani care s-au scurs de la naşterea lui Hristos reprezintă un extraordinar 
memorial pentru întreaga umanitate, având în vedere rolul deosebit pe care l-a avut 
Creştinătatea de-a lungul acestor două milenii (cf ibid., 15). Este oportun ca mass 
media să cunoască importanța acestui rol. 

Poate că unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ] le putem oferi lui 
lisus Hristos, cu ocazia aniversării a două mii de ani de la naşterea Sa, ar fi tocmai 
acela al Evangheliei făcute cunoscute, în 
sfârşit, oricărei persoane din lume, mai ales 
prin pilda vie a mărturiei directe a Creştinilor, 
dar şi prin mass media: „„A-L mediatiza pe 
lisus; Calea, Adevărul şi Viața”. Aceasta se 
cade să fie năzuinţa şi imboldul tuturor celor 
ce mărturisesc unicitatea lui lisus Hristos, 
izvor al vieţii şi adevărului (cf. Joan 5, 26; 
10, 10;28), şi care au privilegiul şi 
responsabilitatea de a lucra în vasta şi 
influenta lume a Comunicaţiilor Sociale. 


Din Vatican, la 21 ianuarie 1997, 
loan Paul Î1] 








lehnoredactait computerizată 


Wu at i tă 


p/ 1 ARB 


telefon 069/422536 Printing Company