Anthony Horowitz — O vesnicie si inca o zi

- 


EZ 


ANTHONY HOROWITZ 


O VEŞNICIE ŞI ÎNCĂ O ZI 


Original: Forever and a Day (2018) 
Traducere din limba engleză: 
CRISTINA-MIHAELA TRIPON 

prin LINGUA CONNEXION 


e74 


virtual-project.eu 


IAN FLEMING, autorul nemuritorului JAMES BOND, s-a 
născut în 1908 şi a studiat la Eton. În 1931, nereuşind să ocupe 
un post în cadrul Ministerului de Externe al Marii Britanii, a 
început să lucreze pentru Agenţia de Presă Reuters. În timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial, în calitate de asistent 
personal al directorului Serviciului de Contraspionaj al Marinei 
Regale, este avansat de la gradul de locotenent la cel de 
comandor. 

La casa sa, denumită „Goldeneye”, din Jamaica, Ian Fleming 
scrie, în 1953, la vârsta de 42 de ani, primul roman, Casino 
Royale. Până în 1964, anul morţii sale, cele paisprezece romane 
cu JAMES BOND s-au vândut în peste 40 de milioane de 
exemplare, iar eroul lor a devenit o legendă. 


www.ianfleming.com 


Despre carte 


Un spion moare. Se naşte o legendă. Aşa a început 
totul. Prequelul exploziv al Casino Royale, de la autorul 
de bestselleruri, Anthony Horowitz. 


M puse pipa jos şi se uită iritat la ea. “Ei bine, atunci nu avem 
de ales. Îl vom scoate la rampă pe celălalt individ pe care l-aţi 
instruit. Dar nu mi-ai spus numele lui. “ 

“Este Bond, domnule“, a răspuns şeful de cabinet. “James 
Bond. “ 


Marea își păstrează secretele. Dar nu de data asta. 


Un corp. Trei gloanţe. 007 pluteşte în apele Marsiliei, ucis de 
o mână necunoscută. 


Este timpul ca un nou agent să iasă în faţă. Este timpul 
pentru o nouă armă în războiul împotriva criminalităţii 
organizate. 


Este timpul ca James Bond să-şi câștige permisul de ucis. 


Aceasta este povestea naşterii unei legende, în lumea 
interlopă brutală a Rivierei Franceze. 


1 
Dreptul de a ucide 


— Aşadar, agentul 007 este mort. 

— Da, domnule. Mă tem că da. 

M aruncă o ultimă privire fugară peste fotografiile care zăceau 
împrăştiate pe biroul lui şi care îi fuseseră trimise de generalul 
Andre Anatonin, omologul său de la SDECE sau Serviciul Extern 
de Documentare şi Contraspionaj, din Paris. Fuseseră făcute din 
unghiuri diferite, însă înfăţişau aceeaşi imagine sumbră. Un 
bărbat mort, zăcând cu faţa în jos în apa neagră şi lucioasă, cu 
mâinile întinse fără vlagă deasupra capului, în încercarea 
zadarnică de a se preda. Bliţul aparatelor de fotografiat se 
reflecta în imagine, dând naştere unor sfere de lumină 
strălucitoare care păreau să plutească la suprafaţă. 

În cele din urmă, poliţiştii îl scoseseră afară şi îl întinseseră pe 
marginea apei, astfel încât să îi fotografieze de aproape faţa, 
mâinile şi cele trei găuri din piept, pe unde pătrunseseră 
gloanţele. Bărbatul purta haine scumpe. M şi-l amintea stând 
chiar în acel birou cu doar o lună în urmă, purtând un costum 
făcut special pentru el de croitorul la care îi plăcea să meargă, 
undeva lângă Savile Row. Costumul nu se deteriorase, observă 
M. Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre bărbatul care 
zăcea întins acolo, ud şi neînsufleţit. 

— Suntem siguri că este el? 

Deşi nu era nici urmă de îndoială, M totuşi întrebă. Aparatul 
de fotografiat putea înşela. În lumea lui, se întâmpla adeseori 
acest lucru. 

— Mă tem că da, domnule. Nu avea acte de identitate asupra 
lui, nimic surprinzător. Nu avea nici arma. Însă francezii i-au luat 
amprentele şi nu încape nicio îndoială. Este agentul 007. 

— lar fotografiile au fost făcute în Marsilia? 

— Da, domnule. Golful La Joliette. 

Bill Tanner, şeful de cabinet, era mai apropiat de M decât 
oricine din clădire, deşi distanţa care îi separa era inimaginabilă. 
Nu luaseră niciodată masa împreună, nu îşi povestiseră 
crâmpeie din vieţile lor personale. Oricum, M dispreţuia 
pălăvrăgeala şi nu i-ar fi trecut niciunuia prin cap să discute 
despre altceva în afară de operaţiunile în curs de desfăşurare şi 


despre muncă, în general. Chiar şi aşa, Tanner - fost colonel în 
trupele de geniu până când fusese atras în lumea mai puţin 
oficială a Serviciilor Secrete - ştia exact la ce se gândea 
bărbatul mai în vârstă. Moartea unui agent activ era regretabilă, 
iar agentul 007 se dovedise a fi eficient nu o dată. Mai important 
era să se descopere ce se întâmplase şi să se ia contramăsuri 
imediate, probabil chiar permanente. Nu era vorba doar despre 
răzbunare. Serviciile Secrete trebuiau să demonstreze că 
uciderea unuia dintre agenţii săi însemna o declaraţie de război. 

De fapt, el fusese alături de M chiar în acea încăpere atunci 
când ideea „Secţiunii 00” fusese pusă pe tapet pentru prima 
oară, codul fiind cât se putea de simplu şi de anonim: practic, 
nimic şi nimic. Şi totuşi, pentru bărbaţii care alcătuiau grupul de 
elită şi care urmau să se afle în prima linie în lupta împotriva 
nenumăraţilor duşmani ai ţării, însemna totul. Tanner încă îşi 
amintea reacţia lui Sir Charles Massinger, secretarul permanent 
al Ministerului Apărării, atunci când îi prezentase această 
propunere. Massinger strânsese din buze, evident dezgustat. 

— Vorbiţi serios? Ceea ce propuneţi dumneavoastră 
echivalează cu acordarea dreptului de a ucide. 

Era acelaşi mod de gândire demodat care zădărnicise 
eforturile Serviciului Operaţiuni Speciale la începutul războiului. 
La început, RAF! refuzaseră să îşi pună la dispoziţie avioanele 
pentru transportarea agenţilor, nedorind să îşi mânjească 
mâinile cu „ministerul de război neortodox” al lui Churchill. lar 
acum, la doar cinci ani de la Ziua Victoriei, câţi astfel de agenţi 
puteau fi văzuţi pe coridoarele şi în birourile clădirii cenuşii şi 
înalte de lângă Regents Park? Încă „neortodox”. Încă în război, 
indiferent ce ar fi crezut publicul larg. 

Tanner îl ascultase pe M explicându-i cu calm funcţionarului 
public ceea ce acesta ratase. Deşi nu părea, ostilitățile nu 
încetaseră în 1945. Existau în continuare mulţi oameni care îşi 
dedicau viaţa distrugerii complete a Marii Britanii şi a identităţii 
acesteia. Agenţii de contraspionaj, cum ar fi SMERSH, din 
Uniunea Sovietică, şi Comitetul pentru Activităţi Speciale al 
Armatei de Eliberare a Poporului, din China. Sau grupuri răzlețe, 
inclusiv naziştii, care refuzau în continuare să creadă că 
preţiosul lor al Treilea Reich nu durase o mie de ani, aşa cum li 
se promisese. Aşa că trebuiau să lupte cu aceleaşi arme, ceea 


1 Forţele Aeriene Regale (n. tr.). 


ce însemna că era o nevoie urgentă de bărbaţi - şi femei, că 
veni vorba - pregătiţi să omoare, fie şi doar în legitimă apărare. 
Moartea făcea parte din fişa postului. Şi, fie că le convenea sau 
nu, existau momente când Serviciul trebuia să atace primul, 
atunci când un asasinat pus la cale de stat era singurul răspuns 
la o anume ameninţare. M nu îşi permitea să aibă mâinile 
legate. El era cel care lua deciziile şi trebuia să ştie că putea să 
acţioneze fără să suporte consecinţele. Acest drept îl aveau atât 
el, cât şi oamenii pe care îi avea în subordine. 

Secţia 00 avea în mod deliberat un număr restrâns de 
membri. De fapt, după această pierdere, mai rămăseseră doar 
doi agenţi: 008 şi 0011. M respinsese ideea existenţei unei 
succesiuni, 001, 002, 003 şi tot aşa. Tiparele, sub orice formă, 
sunt inamicele contraspionajului. Tanner se întreba cât de 
repede va fi înlocuit agentul 007. 

— Ce s-a întâmplat mai exact? 

M se întinse după pipa care se odihnea lângă scrumiera 
făcută dintr-o scoică uriaşă, de 30 de centimetri, pe care o avea 
mereu pe biroul său. 

— Încă nu cunoaştem toate detaliile, domnule, răspunse 
Tanner. După cum ştiţi, l-am trimis pe agentul 007 în sudul 
Franţei în urmă cu mai puţin de trei săptămâni. Investiga 
activitatea lumii interlope corsicane din regiunea aceea. Sau, 
mai degrabă, lipsa activităţii. Cineva a observat scăderea bruscă 
în furnizarea de droguri din Marsilia, iar deducţia logică a fost că 
pun altceva la cale. 

— Corsicanii ăştia sunt zgomotoşi şi dezagreabili, nimic mai 
mult decât nişte gangsteri moderni cu nume pompoase şi 
înclinaţie spre violenţă - Joseph Renucci, Jean-Paul Scipio, fraţii 
Guerini... ca să amintim doar câţiva. Până acum nu au respectat 
disciplina impusă de Unione Siciliana, nici măcar cea impusă de 
Unione Corse, dar tocmai asta este ideea. Tăcerea aceasta este 
îngrijorătoare. Dacă au reuşit să se organizeze, atunci ar putea 
reprezenta un pericol nu doar pentru întreaga regiune, ci pentru 
toată Europa şi, inevitabil, pentru noi. 

— Bine, bine, bine. 

M avea toate informaţiile bine aşezate în cotloanele ascunse 
ale minţii sale şi nu avea nevoie de explicaţii. 

— Agentul 007 s-a dus acolo sub acoperire. A primit un alt 
nume, un paşaport nou şi o adresă în Nisa. Trecea drept 


profesor la Colegiul Universitar, care scria o lucrare despre 
organizaţiile muncitoreşti. Acest lucru îi permitea să pună 
întrebări fără să dea de bănuit. Cel puţin aceasta a fost ideea. 
Problema este că poliţia, inclusiv SDECE?, este plină de 
informatori. Am crezut că va avea şanse mai mari dacă va 
acţiona pe cont propriu. 

— A aflat ceva? Înainte să fie omorât? 

— Da, domnule. Şeful de cabinet îşi drese glasul. Se pare că a 
fost implicată o femeie. 

— Întotdeauna este aşa, mârâi M în pipă. 

— Nu este ceea ce credeţi, domnule. Agentul 007 a pomenit-o 
în ultima lui transmisie radio. S-a referit la ea ca fiind „Madame 
16”. 

— Şaisprezece? Cifra? 

— Da, domnule. Bineînţeles, acesta nu este numele ei 
adevărat. O cunoaşteţi după numele de Joanne Brochet - tată 
francez, mamă englezoaică -, s-a născut în Paris înainte de 
primul război, apoi s-a mutat la Londra, unde a copilărit. A lucrat 
trei ani la Bletchley Park, sediul organizaţiei de criptanaliză, 
înainte să fie recrutată de Operațiunile Speciale şi trimisă în 
Franţa cu numele de cod „Sixtine”. Tanner spuse pe litere. A 
fost foarte apreciată atât de Secţia F, cât şi de Deuxieme 
Bureau şi nu încape nicio îndoială că ne-a furnizat informaţii 
utile pentru demararea Operațiunii „Overlord”. A fost prinsă şi 
torturată de nemti, iar după aceea a dispărut. Am presupus, 
desigur, că a fost omorâtă. Dar a reapărut după câţiva ani, 
lucrând în Europa. Fără trecut... fără vârstă, nume, naţionalitate, 
tot tacâmul. Îşi spunea „Sixtine” sau „Madame 16” şi lucra pe 
cont propriu. 

— Ea a fost femeia care ne-a vândut dosarul Kosovo. 

Tanner încuviinţă din cap. Amândoi ştiau despre ce era vorba. 

Dosarul Kosovo era un studiu de fezabilitate întocmit de un 
funcţionar public de rang inferior, care avusese prea mult timp 
liber la dispoziţie şi, mai rău, o imaginaţie debordantă. Acesta 
prezenta în detaliu strategia de a instiga şi sprijini o revoltă 
armată în Albania, care devenise stat comunist după război. Nu 
exista posibilitatea ca planul să fie pus în aplicare, însă dosarul 
era extrem de detaliat, identificându-i pe agenţii locali împreună 


Service de Documentation Exterieure et de Contre-Espionnage - Serviciul 
francez de Documentare Externă şi Contraspionaj (n. tr.). 


cu regaliştii şi expaţii care s-ar fi putut dedica acestei cauze. 
Dosarul Kosovo ar fi trebuit distrus în momentul în care se 
aflase de existenţa lui. Însă fusese fotocopiat şi transmis din 
mână în mână, iar apoi, în mod incredibil, un tânăr care era al 
treilea secretar la ambasada din Praga lăsase, într-o seară, o 
servietă cu o copie sub scaunul său, când coborâse din tramvai. 

— Nu am aflat niciodată cum a ajuns dosarul în mâinile lui 
Sixtine, continuă Tanner. Însă n-a fost deloc surprinzător. Deja 
se reinventase, devenind agent plătit şi ocupându-se de orice îi 
aducea bani. Avea o organizaţie măricică în spatele ei şi legături 
peste tot în Europa... pe ambele maluri ale Atlanticului, că veni 
vorba. Era exact genul de persoană care să acţioneze ca 
intermediar într-o astfel de afacere. În fine, ea ne-a contactat şi 
a fost de acord să ne vândă documentele pentru 2000 de lire. 

— A fost şantaj, pur şi simplu! M nu încercă să-şi ascundă 
iritarea. N-ar fi trebuit să acceptăm. Era întotdeauna riscant să-i 
dai replica lui M. Dacă are vreo importanţă, omul nostru de la 
Trezorerie a fost de părere că ea a făcut o afacere destul de 
bună. Ruşii ar fi plătit de cinci ori mai mult, iar noi am fi părut 
nişte idioţi dacă dosarul ar fi ieşit la suprafaţă. Se prea poate ca 
ea să fi nutrit un oarecare sentiment de loialitate faţă de noi, din 
vremea războiului. După cum ziceam: ca agent, Sixtine ne-a fost 
foarte utilă. 

— lar agentul 007 a cunoscut-o în Marsilia, zise M. 

— Nu ştim asta, domnule. Dar a fost cu siguranţă interesat de 
ea. Însuşi faptul că se afla în sudul Franţei arăta că punea ceva 
la cale. Nu este genul de femeie care merge, pur şi simplu, în 
vacanţă, iar noi ştim sigur că a discutat cu cartelurile. In timpul 
ultimei transmisii pe care a făcut-o, cu o săptămână înainte să 
moară, agentul 007 a spus că are dovezi concrete. 

— Ce fel de dovezi? 

— Din păcate, n-a spus. Dacă agentul 007 a avut vreun 
defect, atunci acesta a fost că îi plăcea să fie secretos. In timpul 
aceleiaşi transmisii, a amintit faptul că stabilise o întâlnire cu 
cineva care putea să îi spună exact ce punea ea la cale, însă, 
din nou, nu ne-a spus despre cine era vorba. Tanner oftă. 
Întâlnirea a avut loc în golful La Joliette, unde a fost ucis. 

— Trebuie să fi lăsat notițe sau ceva. Am trimis oameni acasă 
la el? 

— Avea un apartament pe Rue Foncet, iar poliţia franceză l-a 


cercetat cu minuţiozitate. N-au găsit nimic. 

— Poate că adversarii au ajuns acolo înaintea noastră. 

— Se prea poate, domnule. 

M acoperi pipa cu degetul mare care, de-a lungul anilor, 
devenise imun la căldura tutunului mocnit. 

— Ştii ce mă surprinde pe mine, domnule Tanner? Cum s-a 
lăsat agentul 007 împuşcat de aproape într-un oraş aglomerat? 
La ora şapte seara, în lunile de vară, nici măcar nu este 
întuneric! Şi de ce nu avea arma la el? 

— Şi eu sunt nedumerit, fu de acord şeful de cabinet. Nu pot 
presupune decât că se întâlnea cu cineva cunoscut, cu un 
prieten. 

— Este posibil să se fi întâlnit chiar cu Madame 16? Sau ea a 
aflat despre întâlnire şi a intervenit? 

— M-am gândit şi eu la asta, domnule. CIA are oameni acolo, 
iar noi am încercat să vorbim cu ei. De fapt, întreaga regiune 
este împânzită cu agenţi ai serviciilor secrete. Dar până în acest 
moment... nimic. 

Mirosul puternic şi dulce de tutun Capstan Navy Flake plutea 
în aer. M se folosi de pipă ca să-şi pună ordine în gânduri. 
Ritualul vechi, de aprindere şi reaprindere, îi oferea timp să 
cugete ce decizii trebuia să ia. 

— Avem nevoie de cineva care să cerceteze ce s-a întâmplat, 
continuă el. Chestia asta cu corsicanii nu mi se pare prea 
urgentă. Dacă ies mai puţine droguri din Franţa, atunci trebuie 
să fim recunoscători. Dar n-am să permit ca unul dintre agenţii 
mei să fie ucis ca un câine. Vreau să ştiu cine este responsabil 
pentru asta şi de ce şi vreau ca făptaşul să fie eliminat. lar dacă 
se va adeveri că femeia asta, Sixtine, a fost responsabilă, atunci 
acest lucru este valabil şi pentru ea. 

Tanner înţelegea perfect la ce se referea M. Voia răzbunare. 
Cineva trebuia să fie ucis. 

— Pe cine vreţi să trimit? Mă tem că agentul 008 nu şi-a 
revenit încă. 

— Aţi vorbit cu Sir James? 

— Da, domnule. 

Sir James Molony era doctor neurolog la Spitalul St. Mary din 
Paddington şi una dintre puţinele persoane care îl cunoştea pe 
M atât din punct de vedere social, cât şi profesional. De-a lungul 
anilor, el îngrijise rănile câtorva agenţi, inclusiv răni de cuţit şi 


de gloanţe, cu nonşalanţă şi discreţie. 

— Va mai dura câteva săptămâni. 

— Şi agentul 0011? 

— E în Miami. 

M puse pipa jos şi se uită iritat la ea. 

— Ei bine, atunci nu avem de ales. Il vom scoate la rampă pe 
celălalt individ pe care l-aţi instruit. Oricum mă gândeam să 
extind Secţia 00. Munca lor este prea importantă, iar în acest 
moment avem un rănit şi un mort... trebuie să fim pregătiţi. 
Cum se descurcă? 

— Ei bine, domnule, a ucis pentru prima oară fără nicio 
dificultate. Este vorba despre afacerea Kishida. Japonezul cu 
codurile. 

— Da, da. Am citit raportul. E un ţintaş bun şi şi-a păstrat 
sângele-rece. Pe de altă parte, a trage cu arma la etajul 36 al 
unui zgârie-nori din New York nu dovedeşte neapărat ceva. Aş 
vrea să văd cum se descurcă în spaţii înguste. 

— Putem afla, răspunse Tanner. Este în Stockholm acum. 
Dacă totul va decurge bine, ne va raporta în următoarele 
douăzeci şi patru de ore. Am deja raportul privind condiţia lui 
fizică, precum şi evaluarea medicală şi psihologică. A trecut cu 
brio şi, dacă are vreo importanţă, mie, personal, îmi place de el. 

— Dacă îl recomanzi, mie îmi este suficient. M se încruntă. Nu 
mi-ai spus cum îl cheamă. 

— Bond, domnule, răspunse secretarul general. James Bond. 


2 


Luna sângerie 

Aşezat într-un colţ, în restaurantul Cattelin din cartierul 
medieval al oraşului Stockholm, şi împungând cu furculita un 
filet mignon prost gătit, însoţit de un pahar de vin roşu şi mai 
rău, James Bond se gândea la bărbatul pe care tocmai îl ucisese. 

Rolf Larsen avusese categoric parte de ceea ce se cheamă 
„război bun”. Fusese editorul curajos şi chipeş al unui ziar 
clandestin, care fugise din Norvegia în 1942 şi ajunsese în 
Anglia prin Suedia. Se alăturase grupului Kompani Linge, unde 
avusese parte de pregătire paramilitară şi de paraşutist şi 
revenise în ţara lui la timp ca să joace un rol esenţial în 
operaţiunea „Mardonius”, un atac asupra portului din Oslo cu 
mine magnetice lansate de pe canoe. Devenise membru al 
grupului de sabotaj cunoscut sub denumirea „Oslo” şi 
participase la distrugerea Korstoll Depot, un atelier de reparaţii 
unde fuseseră dezmembrate mai multe avioane de luptă 
germane. leşise din război cu medalie pentru merite deosebite 
din partea Marii Britanii, cu crucea de război cu sabie din partea 
guvernului Norvegiei şi cu admiraţia tuturor celor care îl ştiau. 

Aproape imediat se mutase la Stockholm, profitând de 
creşterea financiară şi economică extraordinară a ţării, ca 
urmare a taxelor mici, sectorului public restrâns şi unei pieţe în 
mare măsură necontrolată. Câştigase milioane din „aurul 
verde”, exportând cherestea şi celuloză din pădurile de pin din 
Suedia. Se căsătorise cu Selma Ekman, o moştenitoare suedeză, 
dublându-şi pe loc averea, cu care avea doi copii. Cu o zi 
înainte, Bond văzuse cum şoferul îi lăsase pe toţi, îmbrăcaţi 
elegant, la Ostermalm's Saluhall, vechea piaţă de alimente din 
centrul oraşului Stockholm. Rolf avea acum în jur de patruzeci 
de ani, iar părul blond începea să îi încărunţească. Faţa rumenă 
şi burta erau semnele unui trai lipsit de griji şi o marcă a vârstei 
mijlocii. 

Numai că totul era o minciună. 

Se dovedi că Rolf Larsen fusese un agent dublu extrem de 
prolific, care lucrase pentru nazişti şi se implicase în operaţiuni 
mărunte, în tot acest timp ţinându-i la curent pe şefi cu 
imaginea de ansamblu. Fusese responsabil pentru moartea a 
zeci de agenţi norvegieni, printre care se numărau şi câţiva care 
luptaseră, practic, alături de el. Însă nu acest lucru îi adusese 


condamnarea la moarte. În 1944, britanicii puseră la cale un 
plan privind un atac în nordul Norvegiei, cu trupe care să plece 
de pe insulele Shetland în bărci de pescuit şi să pătrundă în 
fiorduri la adăpostul întunericului şi ceţii. Doi bărbaţi fuseseră 
trimişi înainte ca să găsească un loc de ancorare, iar Larsen îi 
trădase pe amândoi. Aceştia fuseseră capturați, torturați şi ucişi. 
Atacul fusese abandonat. 

Serviciile Secrete britanice făcuseră multe greşeli în timpul 
războiului însă, ceea ce germanii nu înţeleseseră niciodată şi 
ceea ce un om ca Rolf Larsen nu ar fi crezut niciodată era 
încăpăţânarea cu care îşi doreau să îndrepte lucrurile. Doi 
bărbaţi din unitatea de comando nr. 4 dispăruseră după ce se 
paraşutaseră pe teritoriul inamic. Povestea nu avea să se 
termine acolo. Era doar începutul. Înainte să se termine 
războiul, roţile începuseră să se învârtă şi, încetul cu încetul, 
adevărul ieşise la suprafaţă, ancheta ducând la tânărul erou 
care, acum, era un familist înstărit. Trecură şase ani până când 
fu descoperită şi ultima dovadă, iar până atunci existaseră 
câteva mii de procese şi patruzeci de execuţii. incepuse un nou 
deceniu. Nu ar fi fost de folos nimănui ca un bărbat ca Larsen, 
decorat de două ori, să fie târât printr-un sistem judiciar 
anevoios. Cineva sus-pus luase o decizie, care putea fi pusă în 
aplicare neoficial. 

Bond împinse farfuria deoparte şi comandă o cafea, cugetând 
la ceea ce însemna acest lucru. Nimeni din Stockholm nu ştia că 
el era acolo: nici poliţia, nici guvernul, nici Säpo, serviciul secret 
suedez. Trebuia să pară o crimă şi, din toate punctele de 
vedere, aşa era. Larsen era singur. In după-amiaza respectivă, 
îşi urcase soţia şi copiii în trenul spre Uppsala, unde aceştia 
urmau să-şi petreacă sfârşitul de săptămână. Bond îi privise 
luându-şi la revedere pe peronul cinci din gara mare. Larsen 
plănuia să li se alăture în ziua următoare. In acel moment, se 
afla la opera din Stockholm, urmărind spectacolul Tosca. Bond 
dispreţuise întotdeauna opera, cu sopranele ei absurd de grase, 
cu ipocrizia sa şi cu zgomotul său. Faptul că Larsen îşi petrecea 
ultima seară acolo era oarecum potrivit. Urma să treacă dintr-un 
infern într-altul. 

N-avea să folosească pistolul. Gloanţele au un trecut pe care 
rănile de cuţit nu-l au. Bond se întreba dacă această misiune nu- 
i fusese dată în mod deliberat. Prima sa crimă fusese de la 


depărtare, de la celălalt capăt al unei lunete. Se aflase la 
aproape cincizeci de metri de Kishida atunci când acesta 
murise. Nu existaseră martori. De fapt, din câte ştia Bond, 
expertul japonez în coduri ar fi putut fi încă în viaţă când 
asasinul lui coborâse cu liftul la parter, deşi era puţin probabil 
după ce glonţul îi pătrunsese prin ceafă. 

De data aceasta, totul avea să se petreacă de aproape. 
Locuinţa familiei Larsen se întindea pe ultimele două etaje ale 
unei clădiri care se afla imediat după colţul străzii, aproape de 
restaurant. Camera de la etaj era ocupată de servitorul Otto, 
care plecase din Säpo şi care avea fizicul şi ochii ageri ai unui 
bodyguard. Otto era suedez, fără antecedente penale, iar Bond 
ştia că trebuia să îl lase în pace. Locuinţa era prevăzută cu 
alarmă, conectată la secţia de poliţie care se afla la două 
cvartale mai încolo. Asasinatul trebuia să fie rapid, eficient şi, 
mai presus de toate, silențios. 

Ce va urma? Două fetiţe, de cinci şi trei ani, vor rămâne fără 
tată. O femeie dolofană şi fericită va rămâne văduvă. Ziarele vor 
comemora viaţa unui erou de război şi vor cere să se ia măsuri 
pentru diminuarea ratei criminalităţii din Stockholm, care era în 
creştere. Şi, dacă totul decurgea bine, Bond va primi un număr 
cu 00. Işi va fi câştigat dreptul de a ucide. 

Era ceva ce îşi dorea mai mult decât orice pe lume, încă din 
clipa în care intrase în Serviciile Secrete. De ce? Să fi fost 
buimăceala de după război, toţi acei ani petrecuţi în RNVRS, 
unde uciderea inamicului era ceva normal şi unde orice discuţie 
despre moralitate ar fi fost considerată în cel mai bun caz ca 
fiind irelevantă, dar cel mai probabil un semn de slăbiciune? Sau 
era acelaşi impuls care îl făcuse să escaladeze munţii Aiguilles 
Rouges sau să boxeze la Fettes, pur şi simplu, din dorinţa de a fi 
cel mai bun în tot ceea ce făcea? Asta era, de fapt. Nu avea 
importanţă dacă îşi servea ţara sau propriile interese. Existau 
doar trei agenţi 00 în toată clădirea, iar aceştia erau foarte 
respectaţi. El urma să fie al patrulea. 

Mâncarea zăcea împrăştiată în farfuria lui. Îi făcu semn 
chelnerului s-o ia, apoi îşi scoase o ţigară Du Maurier din 
pachetul roşu, bucurându-se deja de flacăra reconfortantă a 
vechii lui brichete Ronson. Greşise dând vina pe restaurant 
pentru mâncare. Adevărul era că nu avea poftă de mâncare, 


3 Infanteria Marină Regală a rezervelor de voluntari (n. tr.). 


ştiind ce urma să se întâmple. Se uită la ceas. Era ora zece şi 
cinci minute. Femeia grasă urma să bea otravă sau să se arunce 
dintr-un turn sau ce-o fi făcând în ultimul act din opera de artă a 
lui Puccini şi, în curând, spectatorii se vor îndrepta spre casele 
lor. 

Şi apoi... 

Bond îşi savură ţigara. Îşi mai turnă un pahar de vin, lăsând 
sticla pe jumătate plină, nevrând ca alcoolul să-i amorţească 
simţurile. Într-un final, ceru nota, plăti şi plecă. 

Se trezi pe o străduţă îngustă, mărginită într-un capăt de 
silueta impresionantă a catedralei din Stockholm, care se ridica 
la un capăt. Bond avea senzaţia că era prins într-o capcană, însă 
aceasta era problema cu acest oraş: oricât de frumos ar fi fost, 
era împărţit în paisprezece insule, unde totul era foarte 
înghesuit, astfel încât un infractor le-ar fi putut vedea ca pe o 
serie de capcane, în special într-o astfel de noapte. Ridică 
privirea şi văzu luna plină şi roşiatică strălucind pe cerul fără 
nori. Luna sângerie. Era o denumire din copilăria lui, care îi 
trezea amintiri dintr-o altă viaţă. Acum era un singur ochi care ÎI 
privea în timp ce străbătea străduţa întunecată şi pustie, cumva 
complice. 

O jumătate de oră mai târziu, la scurt timp după ora 
unsprezece, o lumină se aprinse în locuinţa lui Larse, la etajul 
şase al clădirii luxoase. Bond ştia că acela era momentul. leşi 
din umbră, aruncă o privire de-a lungul străzii, apoi scoase din 
buzunarul hainei o fâşie subţire de plastic. Uşa de la intrare, cu 
încuietoarea ei în stil Yale, nu opuse rezistenţă. Ignorând liftul, 
urcă pe scări cele şase etaje şi ajunse într-un hol pătrat, cu plăci 
de gresie negre şi albe, prevăzut cu o uşă la fel de ineficientă ca 
şi prima. Când Bond o deschise încet, cutia albastră de metal, 
cu sigla „Relay-a-Bell” pe ea, montată sus pe perete, clipi, dar 
nu se declanşă. Sistemul fusese importat din Londra, iar în urmă 
cu o zi, doi bărbaţi, care susţinuseră că erau de la biroul de pe 
Wilson Street, veniseră să îi facă revizia generală. Aveau la ei 
actele de identitate necesare şi păreau să ştie ce făceau. Nimeni 
nu îi bănuise, iar acum alarma dormea liniştită, nesesizând 
silueta care se furişa pe sub ea. 

Bond se trezi într-un apartament luxos, de modă veche, 
amenajat mai degrabă în stil german decât scandinav, cu piese 
de mobilier, covoare şi candelabre masive. Işi adusese o 


lanternă, dar nu avea nevoie de ea. Draperiile erau prinse şi o 
lumină rozalie se strecura înăuntru prin ferestrele duble. Nu făcu 
niciun zgomot când urcă scările, trecând pe lângă tablourile în 
ulei în rame din aur. Studiase planul clădirii şi ştia exact unde 
trebuia să ajungă. Coti şi străbătu un coridor în capătul căruia se 
afla o oglindă veche. Deasupra atârnau alte candelabre, ale 
căror elemente din sticlă formau pânze de păianjen umbrite. A 
treia uşă dădea în dormitorul matrimonial. Bond apucă mânerul 
de alamă lucrat minuţios, dar inutil şi deschise încet uşa. 

Sosise momentul. Era acolo. 

Rolf Larsen dormea într-un pat matrimonial în stilul secolului 
al XIX-lea, cu tăblie, picioare şi ornamente sculptate, toate albe. 
Fără soţia lui alături, ocupa neruşinat de mult spaţiu. Era un 
bărbat pirpiriu şi stătea întins pe spate, cu capul pe una dintre 
cele cinci perne care erau strânse în jurul lui, ca şi când i-ar fi 
şoptit la ureche în timp ce dormea. Era o noapte caldă. 
Aruncase pătura şi era acoperit doar cu un cearşaf alb de 
muselină, care părea să se întindă la nesfârşit, ca o mare 
fantomatică. Bond îi distingea părul argintiu şi pieptul care se 
ridica şi cobora. Era conştient că bătăile propriei inimi se 
acceleraseră. Simţea un gust metalic în gură. Atunci când îI 
omorâse pe Kishida se simţise mai puţin implicat. Singura lui 
îngrijorare era să nu rateze, însă situaţia aceasta era diferită. li 
simţea mirosul lui Larsen şi, în tăcerea care domnea în cameră, 
îi auzea cu uşurinţă respiraţia. 

Bond scoase din mâneca stângă a hainei un cuţit cu o lamă 
lungă de aproape 18 centimetri şi mâner de cauciuc Dunlop. Tot 
timpul cât luase cina la restaurantul Cattelin, cuțitul se odihnise 
în teaca lui de piele, cunoscută drept „teacă în X”, deoarece 
curelele acesteia i se încrucişau pe braţ. Era o armă de modă 
veche, pe care o folosise ultima oară în spatele liniilor inamice. 
Bond îl alesese în parte pentru că părea potrivit, dar mai ales 
pentru că acesta nu putea fi detectat decât în momentul 
utilizării, când mecanismul de eliberare rapidă i-l lăsa frumos în 
palmă, aşa cum se întâmplă acum. Îi simţi pentru o secundă 
greutatea în palmă. Rolf Larsen se mişcă în somn, ca şi când 
instinctul ţipa la el să se trezească. Sosise momentul să 
acţioneze. _ 

Aprinse veioza de pe noptieră cu lama cuţitului. In acelaşi 
timp se aplecă şi, cu cealaltă mână, îi acoperi gura lui Larsen, 


astfel încât să nu poată striga după ajutor. Larsen deschise 
ochii, în care se citeau în acelaşi timp nedumerirea, înţelegerea 
şi groaza. Văzu un bărbat în jur de treizeci de ani, proaspăt ras, 
cu cârlionţi negri pe frunte şi cu trăsături foarte serioase; nasul, 
gura şi ochii păreau perfect proporţionaţi. Doar cicatricea lungă 
de 7 cm de pe obrazul drept strica simetria. Bărbatul purta un 
costum negru, o cămaşă albă şi cravată. Işi apăsa mâna pe gura 
lui cu o forţă neobişnuită, aproape împiedicându-l să respire. 

— Larsen? 

Deşi bărbatul rostise doar un cuvânt, cumva Larsen îşi dădu 
seama imediat că era britanic. 

Când Larsen încuviinţă din cap, îşi făcu loc în moliciunea 
pernei. Mâna bărbatului se mişcă odată cu el, nedându-i nici cea 
mai mică şansă de scăpare. 

— Sunt aici pentru Bourne şi Calder. 

Bourne şi Calder erau cei doi bărbaţi trimişi pe coasta de nord 
a Norvegiei. Cei doi bărbaţi pe care Larsen îi trădase. Bond nu 
primise instrucţiuni să obţină informaţii de la trădător înainte să 
îl ucidă, dar trebuia să ştie pentru liniştea lui sufletească. 

— Înţelegi? îl întrebă el. 

Larsen ezită, apoi încuviinţă foarte încet din cap. Nu trebuia 
să facă nicio mişcare. Bond citise deja în ochii lui ceea ce îl 
interesa: recunoaşterea vinovâăţiei. Asta era. Fără să stea pe 
gânduri, îi împlântă lama cuţitului în muşchii gâtului, 
împingându-l spre creier. 

Se retrase. Se aşteptase la o moarte instantanee, însă, la 
lumina veiozei de pe noptieră, Bond văzu că Larsen era încă în 
viaţă şi se zgâia nedumerit la el, neştiind ce se întâmplase, 
deschizând şi închizând gura, în timp ce sângele îi mânjea deja 
buzele. Nu putea vorbi. Lama trebuie că-i tâiase traheea. De 
asemenea, atinsese şi carotida. In timp ce şedea pe marginea 
patului, Bond văzu cum sângele se răspândea pe sub cearşaf. 
Descria un cerc perfect, care devenea din ce în ce mai mare. 
Semăna cu luna sângerie pe care o văzuse afară, ieşind de după 
un nor alb. Continua să iasă. Larsen se holba la ea, transfigurat, 
pierzându-se cu fiecare secundă care se scurgea. Momentul 
morţii fu dezamăgitor. Larsen îşi mişcă buzele din ce în ce mai 
încet. Apoi încetă. Continuă să se zgâiască. Sângele se mai 
apropie un centimetru, aproape atingându-l pe Bond. Brusc, în 
încăpere mai respira o singură persoană. 


Bond scoase cuțitul, îl şterse şi îl vâri în teacă. Privi în jurul lui, 
apoi luă butonii de aur ai lui Larsen, ceasul Rolex Speedking şi 
portmoneul care conţinea 300 de coroane suedeze. Nu era un 
motiv prea plauzibil pentru o crimă atât de violentă, dar va 
trebui să se mulţumească cu asta. Aruncă o ultimă privire la 
grămada nemişcată de carne care fusese cândva o fiinţă 
umană, apoi stinse veioza şi plecă. Cobori pe scări cele şase 
etaje şi ieşi în stradă. Când trecu Podul Strâmbron din partea 
nordică a insulei, aruncă în apă obiectele pe care le luase. 

Mai întâi aruncă portmoneul, apoi butonii şi, în cele din urmă, 
ceasul greu de argint. Acesta căzu în apă, iar Bond văzu undele, 
o serie de cercuri - zerouri, poate -, unindu-se, apoi dispărând în 
timp ce dovezile se scufundau. 


3 


Prima zi 

Pentru James Bond, micul dejun era singura masă din zi care 
nu lipsea. Prânzul era o plăcere, iar cina adeseori o sărbătoare, 
dar micul dejun avea solemnitatea şi seriozitatea unui ritual, era 
momentul în care putea să se relaxeze şi să cugete la ziua care 
îl aştepta. Acesta era unul dintre motivele pentru care era 
extrem de  pretenţios atunci când venea vorba despre 
ingrediente: o anumită marcă de gem sau marmeladă, unt 
nesărat, ouă de la găinile franceze Maran, fierte atât cât trebuia. 
Nu era doar excentricitate. Acorda acestei mese respectul care i 
se cuvenea. i 

Deşi Bond ştia să gătească, nu o făcea niciodată. li plăcea să 
se aşeze la masă la ora şapte şi jumătate în fiecare dimineaţă. 
Uneori citea ziarul, însă prefera să nu vorbească şi nu asculta 
niciodată radioul. Indiferent ce grozăvii urmau să se întâmple în 
următoarele şapte sau opt ore, acela era un moment de 
relaxare, unul care nu se schimbase pe parcursul vieţii sale. 

A doua zi după ce se întorsese din Stockholm, cobori la masă 
în casa lui din Chelsea şi o văzu pe May, bătrâna lui menajeră 
scoțiană, venind cu o tavă plină cu de toate. Trecuse abia un an 
de când lucra pentru el. Bond intervievase trei femei pentru 
acest post, explicându-le că era funcţionar public şi că lucra într- 
un departament obscur din cadrul Ministerului Turismului, ceea 
ce însemna multe călătorii. Celelalte două crezuseră povestea, 
însă ea îl privise cu o strălucire în ochi şi îi spusese: „Ah, da! Mă 
credeţi proastă, domnule Bond? Eu nu voi pune întrebări, iar 
dumneavoastră nu-mi veţi spune minciuni!” Bond fusese atât de 
amuzat de răspunsul ei, încât o angajase pe loc. 

— Bună dimineaţa, 'le, bombăni ea, „'le” însemnând pentru 
ea „domnule”. Aţi avut o călătorie plăcută? 

— Da. Totul a decurs foarte bine, mulţumesc, May. 

Ea continuă să aşeze farfuriile pe masă. 

— Nu prea pricep ce-o fi în capu’ lor, cu treaba asta cu 
coreenii, bodogăni ea, întinzându-i ediţia de dimineaţă a ziarului 
The Times. Aproape toate titlurile anunțau atacul americanilor 
din Chinju. Ai crede că lumea s-a săturat de războaie. Femeia 
oftă. E numai vina prostănacilor ăstora de comunişti. Mereu am 
zis că n-ar fi trebuit să ne încredem în Joe Stalin ăsta. E al naibii 
de hâd. Mă rog, ce-o fi o fi... 


leşi din încăpere şi, în tăcerea care se aşternu în urma ei, 
Bond savură omleta pe care o considera ca fiind cea mai 
gustoasă din lume, împreună cu pâinea prăjită cu unt şi miere 
de iarbă-neagră de la Fortnum & Mason şi câteva ceşti de cafea 
tare. Fumă două ţigări şi citi ştirile. Abia când plecă de acasă îşi 
dădu seama că încercase în mod voit să uite de Stockholm şi de 
Rolf Larsen - gura lui care se deschidea şi se închidea şi ochii 
zgâiţi. 

Bond se duse la muncă în Jaguarul XK 120 albastru, pe care îl 
cumpărase după ce îl văzuse la Expoziţia Auto din Londra, 
alegere pe care o regretase aproape imediat. Era cea mai rapidă 
maşină de producţie din lume, care atingea cu uşurinţă 120 
km/h, aşa cum sugera şi denumirea sa, însă exista o oarecare 
lentoare în manevrarea ei, iar Bond se săturase de huruitul 
motorului de fiecare dată când pleca în trombă de la semafor. 
Mai avea încă într-un depozit din estul Londrei maşina lui veche 
şi îndoită, un Bentley Mark II Continental, gri-metalizat. Dacă ar 
reuşi să îi îndrepte caroseria şi să o recondiţioneze complet, ar 
putea fi un înlocuitor valoros. 

Bond era conştient că nu şi-ar fi putut permite să trăiască în 
lux din salariul actual: maşina, casa din cartierul Regency, 
aproape de Kings Road, menajera cu normă întreagă. Părinţii îi 
muriseră când el avea doar unsprezece ani şi îi lăsaseră un fond 
fiduciar pe care îl moştenise când împlinise optsprezece ani. 
Uneori se întreba cum ar fi fost viaţa lui dacă ei ar fi supravieţuit 
accidentului de căţărare. Fără părinţi, fără afecțiunea familiei, 
fiind nevoit să înfrunte singur acest gol din suflet - îl făcuseră 
oare toate acestea să devină bărbatul care era? 

Cu aceste gânduri, Bond opri maşina la marginea Regent's 
Park şi continuă restul drumului până la birou pe jos. Portarul îl 
salută din cap, ca şi când abia l-ar fi observat, deşi, de fapt, 
avea memorie fotografică şi nu numai că ştia numele şi birourile 
unde lucrau toţi cei din clădire - fără să verifice notițe -, dar 
putea să spună exact când aceştia veneau sau plecau. 

Bond coti şi se apropie de lift. Liftierul îi aruncă o privire. 

— La ce etaj, domnule? 

— La cinci, vă rog. 

Gata, rostise cuvintele, făcându-le să se transforme în 
realitate. 

Liftierul apăsă pe buton, apoi îşi odihni cotul pe manetă, fără 


alte comentarii. 

De obicei, Bond urca la etajul trei, unde se afla 
Departamentul de Comunicaţii şi Electronică, o denumire care 
ascundea o multitudine de activităţi clandestine. Aici, el 
împărțea biroul cu trei bărbaţi şi două femei, fiecare având 
spaţiul său personal, separat de panouri din material acrilic. 
Bond îşi petrecuse ultimele săptămâni pregătind logistica pentru 
o trecere ilegală a frontierei în Germania de Est până când se 
ivise cazul din Stockholm. Acum, altcineva trebuia să se ocupe 
de misiunea aceea. 

Aşteptă tăcut închiderea uşilor. Îl cunoştea pe liftier - fost 
artilerist care fusese rănit în Tobruk - destul de bine. La urma 
urmei, cei doi se aflaseră împreună în acel spaţiu îngust de 
nenumărate ori. Însă în ziua aceea, totul era diferit. Oare era 
posibil ca liftierul să fi aflat cumva de promovarea lui? Aceasta 
era problema în afurisita aceea de clădire. Toată lumea avea 
secrete şi totuşi toate secretele se aflau. Bond simţea un gol în 
stomac, amplificat poate de senzaţia de ascensiune. Totul părea 
diferit în privinţa clădirii. Până şi culorile - gri, bej, crem şi acea 
nuanţă monotonă de verde, atât de îndrăgită de 
departamentele guvernamentale - păreau mai vii, mai vesele 
decât în săptămâna trecută. El era cel care se schimbase, 
desigur. Abia trecuseră douăzeci şi patru de ore de când luase a 
doua viaţă. Făcând acest lucru, îşi câştigase dreptul de a ucide, 
se alăturase forţei de elită, alcătuită doar din patru membri. 

Trei membri. Bond aflase despre bărbatul găsit mort în sudul 
Franţei. El era un înlocuitor, nu o nouă achiziţie. 

Uşile liftului se deschiseră, iar el păşi într-un coridor care 
semăna cu cel pe care îl cunoştea deja. Câteva femei tinere 
trecură pe lângă el, vorbind între ele. Oare i-au evitat privirea 
ori i se păruse? Ştia numărul biroului pe care îl căuta şi când îl 
găsi, bătu la uşă, iar la auzul invitaţiei: „Intră!”, pătrunse 
înăuntru. 

Singurul ocupant lucra în tăcere şi eficient într-un birou 
zugrăvit în alb, cu tabloul reginei pe un perete şi cu cel al prim- 
ministrului pe celălalt. Acestea trebuie să fi fost furnizate de 
Ministerul Muncii sau, poate, de Colecţia de Artă a Guvernului, 
iar pe Bond nu l-ar fi mirat dacă acestea fuseseră atârnate la 
aceeaşi înălţime, conform regulamentului. Intr-un colţ, se afla un 
fişet din oţel, pe care se afla un ghiveci cu aspidistra. Probabil 


că aşa cerea regulamentul. 

— Domnul comandant Bond? Bărbatul din spatele biroului îl 
privi nepăsător. 

— Corect. 

— Intraţi, vă rog. Luaţi loc. 

Exista un singur scaun, iar Bond se aşeză în faţa lui. 

Bărbatul schiţă un zâmbet. 

— Felicitări pentru promovare şi bun venit la Secţia 00. Avem 
de îndeplinit câteva formalităţi. Nu va dura mult. 

Căpitanul Troop, trezorier pensionat din Marina Regală, era 
şeful Departamentului Administrativ şi bine cunoscut drept un 
funcţionăraş prin excelenţă. Se ridică la nivelul fişei postului, 
scoţându-şi stiloul şi aşezându-l în faţa lui, pe suprafaţa de lemn 
şi începu o tiradă care dură zece minute, timp în care îi aduse la 
cunoştinţă lui Bond, pe un ton cât se poate de sec, noile 
responsabilităţi pe care le avea. Nu aşteptă întrebări, iar Bond 
cu siguranţă nu intenţiona să dea dovadă de slăbiciune 
punându-i-le. La finalul discursului, bărbatul scoase câteva foi 
de hârtie dintr-un sertar şi le atinse cu un gest autoritar. 

— Semnati aici, vă rog, domnule comandant Bond. Şi aici. 

Bond se conformă. Avea o semnătură simplă. Existau doar 
nouă litere în compoziţia numelui său şi niciuna nu permitea 
înfloriturile. Primul document era un acord confidential pe care îl 
considera o anexă inutilă la Actul privind Secretele Oficiale pe 
care îl semnase deja în momentul în care intrase în serviciu. Al 
doilea document îi oferea asigurare de viaţă. Al treilea 
document era mai scurt şi mai dur, deoarece oferea 
angajatorului său putere deplină asupra bunurilor lui (probabil şi 
încasarea sumei asigurate) în cazul în care era ucis în misiune. 
Troop îl aşteptă să termine, apoi luă hârtiile, dând satisfăcut din 
cap. 

— Mulţumesc, domnule comandant Bond. Ar mai fi de 
menţionat un mic detaliu, şi anume că salariul dumneavoastră a 
fost mărit la 1500 de lire pe an, egal cu cel al unui funcţionar 
superior din Serviciul Public. Noua sumă va apărea în extrasul 
dumneavoastră de cont cu efect imediat. Bond semnă şi a patra 
pagină, referitoare la clauzele financiare, apoi Troop îşi luă 
stiloul, îi puse capacul şi-l băgă în buzunar. Vă voi arăta noul 
birou. Veţi fi preluat de secretara dumneavoastră. 

Troop nu era un bărbat dezagreabil, deşi era antipatic 


majorităţii angajaţilor din clădire. Bond îşi dădu seama că făcea 
parte din meseria lui. Fiecare afacere are nevoie de un ţap 
ispăşitor, iar Troop - scund, îngrijit, fad, precis - juca admirabil 
acest rol. Bărbatul nu scoase nicio vorbă în liftul care îi duse la 


etajul opt. Trecură pe lângă câteva uşi - care nu erau 
numerotate, observă Bond - şi se opriră la ultima uşă pe 
dreapta. 


— Aici ne despărţim, zise Troop. Succes! 

Asta fu tot, nici măcar nu îşi strânseră mâinile. Bărbatul se 
întoarse şi plecă. 

Bond bătu la uşă, care se deschise aproape imediat şi în 
cadru apăru o femeie care părea mai în vârstă decât el cu un 
an, poate doi şi cu siguranţă mai înaltă cu un centimetru sau 
doi. Era brunetă şi zveltă şi avea acel gen de frumuseţe care era 
cu atât mai atrăgătoare cu cât părea a fi neobişnuită. Afişa o 
atitudine reţinută, dar îi aruncă o privire provocatoare, iar el 
văzu în ochii ei acea scânteie jucăuşă care îi zicea că aveau să 
se înţeleagă. 

— Domnule Bond? îl întrebă ea. 

— James. 

Ea cugetă asupra numelui, apoi îl acceptă zâmbind. 

— Eu sunt Loelia Ponsonby. Să vă arăt biroul. 

Se întoarse cu spatele, iar el o urmă într-o anticameră mică, 
privindu-i linia perfectă a umerilor şi unduirea şoldurilor. Purta o 
bluză crem din mătase, cu mâneci de chimono, şi o fustă 
bleumarin închis. Bond căută din priviri verigheta, ştiind cumva 
că nu va vedea niciuna. Ea se îndreptă spre o a doua uşă, care 
se afla în partea cealaltă a camerei. Aceasta dădea într-o 
încăpere mai mare, pătrată, unde se aflau trei birouri şi o 
fereastră cu privelişte spre Regents Park. 

— Loelia, mormăi Bond. Nu pot să-ţi spun astfel. Te 
deranjează dacă-ţi voi spune Lil? 

Ea se întoarse şi îl privi cu răceală. 

— De fapt, da. 

— N-am de gând să-ţi spun „domnişoara Ponsonby”, zise el. 
Aş avea impresia că mă adresez unei profesoare. Şi, oricum, am 
avut o mătuşă care obişnuia să mă ducă într-un sat denumit 
astfel. Ponsonby, în Cumbria. Bănuiesc că n-ai fost niciodată 
acolo? 

— Familia mea este din Kent. 


— Înseamnă că avem deja ceva în comun. Eu am crescut 
acolo. Într-un loc numit Pett Bottom, lângă Canterbury. 

Ea se încruntă uşor la auzul numelui, întrebându-se dacă îl 
inventase. 

— Nu cred că am auzit de el. 

— E la sud de Nackingham. 

Nu fusese un început bun. Oare întreaga lor relaţie avea să fie 
un flirt vag bazat pe nume de sate necunoscute? Bond se 
apropie de fereastră şi privi afară. 

— Şi cum funcţionează treaba? întrebă el, adoptând un ton 
mai profesional. Înţeleg că nu voi folosi singur biroul. 

— Nu. Sunteţi trei. Arătă cu mâna spre unul dintre birourile 
goale. Acela este al lui Bill. Şovăi. Agentul 008, voiam să zic. A 
revenit în ţară abia săptămâna trecută, iar acum se odihneşte. 
Ultimul cuvânt fusese ales cu grijă, iar Bond observă 
eufemismul. Agentul 0011 stă aici, continuă ea repede. Dar este 
plecat. De fapt, nu cred că vă veţi întâlni prea des. Aşa 
funcţionează lucrurile în secţia aceasta. 

Se duse la cel de-al treilea birou. Bond observă vraful de 
dosare maro care fuseseră aranjate cu grijă pentru el, unele 
dintre ele purtând steaua roşie, care însemna „strict 
confidenţial”. Îl întoarse pe primul şi îl deschise. Se trezi că se 
uită la o fotografia alb-negru a unui bărbat mort întins pe un 
debarcader. Îşi dădu seama imediat că se uita la predecesorul 
lui, la bărbatul care şezuse la biroul pe care îl ocupa el acum. 
Închise dosarul fără să facă vreun comentariu. 

Loelia Ponsonby stătea lângă uşă. 

— Am fost cu toţii devastaţi de veste, zise ea. Toată 
săptămâna am primit rapoarte şi „informaţii secrete”. Le-am 
pus pe biroul tău, pe cele mai importante deasupra. Ar fi bine să 
începi cu ele. M va dori să te vadă puţin mai târziu, aşa că va 
trebui să fii informat. 

Bond se aşeză pe scaunul rotativ cu spătar din piele. Brusc, 
simţi nevoia să termine etapa iniţierii. 

— În regulă, zise el. Am nevoie de cafea. Neagră, fără zahăr. 
Apropo, nu beau ceai niciodată, aşa că te rog să nu-mi aduci. 
Scană rapid biroul. Şi aş vrea o scrumieră. 

— Desigur. 

Ea dădu să plece. 

— Voi afla cine l-a ucis, adăugă Bond, vorbind pe un ton mai 


blând. Ea se opri şi aruncă o privire peste umăr. Sunt convins că 
voi doi vă ştiaţi bine şi îmi pare rău că a trebuit să se întâmple 
astfel... mă refer la venirea mea. Ştiu că nu va fi uşor să-l 
înlocuiesc, dar mă voi strădui din răsputeri. 

— Mulţumesc. 

O ultimă privire, iar Bond văzu sclipirea din ochii ei. Voia să fie 
prieteni. El deschise primul dosar iar ea se făcu nevăzută. 

Bond parcurse repede detaliile privind decesul din golful La 
Joliette, care făcea parte din portul principal al Marsiliei. Privi cu 
atenţie fotografiile: una înfăţişa un trup plutind pe suprafaţa 
apei, iar alta, făcută dintr-un unghi mai larg, înfăţişa maşinile de 
poliţie şi o ambulanţă parcate în faţa unui zid dărăpănat. Putu 
discerne o parte dintr-un slogan politic vopsit pe cărămidă: „... 
ARITE AUX MINEURS”. Fusese efectuată şi autopsia. Trei gloanţe 
trase de aproape în stomac şi în piept. Murise instantaneu, iar 
trupul fusese împins în apă de viteza gloanţelor de 9 mm. Bond 
notă ceva pe o foaie de hârtie şi adăugă un semn de întrebare 
într-un cerc. Iniţialele lui fuseseră adăugate pe copertă, la 
capătul unei liste lungi care începea cu „M” şi „COS”. El le bifă, 
apoi trecu la următorul dosar. 

Acesta conţinea un memoriu mai lung, scris la maşină. Era 
intitulat: „O nouă direcţie în criminalitatea din Marsilia?” Începu 
să citească. 


În ciuda plajelor şi bulevardelor sale frumoase, regiunea din 
Franţa cunoscută sub denumirea de Riviera rămâne creuzetul 
corupţiei şi ilegalităţilor, prada fiind împărţită între cartelele 
corsicane şi mafia siciliana. Tortura şi crimele sunt la ordinea 
zilei, răfuielile între bande izbucnesc în orice moment şi se duc 
adeseori lupte de stradă. Surprinzător este faptul că localnicii 
nu numai că acceptă acest „grand banditisme”, după cum 
este cunoscut, dar par să îl şi admire. De exemplu, un şef de 
cartel este denumit adeseori „un vrai monsieur”, în vreme ce 
gangsteri declaraţi, cum ar fi Paul Carbone şi François Spirito, 
au devenit legendari. 

De-a lungul coastei circulă, desigur, legende privind 
pirateria care, combinată cu protestele faţă de autorităţi, poate 
duce la naşterea unor falşi eroi. Trebuie, de asemenea, notat 
faptul că mulţi dintre aceşti infractori au colaborat îndeaproape 


4 Crimă organizată (n. tr.). 
5 Un adevărat domn (n. tr.). 


cu Rezistenţa în timpul războiului (sau asta susţin). Deşi există 
dovezi că autorităţile franceze au reuşit să ţină în frâu unele 
excese ale acestei fraternităţi infracţionale, din păcate, este 
adevărat că acestea continuă să se bucure de protecţia unor 
oficiali din poliţie şi din guvern, care le frecventează barurile şi 
se bucură de sprijinul lor. 

Oraşul Marsilia a fost descris ca fiind un Chicago al Franţei şi 
este adevărat că mare parte din traficul de droguri, prostituție, 
jocuri de noroc, spălare de bani, înşelătorii şi şantaj începe aici. 
Insă traficul s-a extins rapid de-a lungul coastei. A se nota că 
infracţionalitatea de pe Riviera este atât oportunistă, cât şi 
imorală - în timpul Războiului Civil Spaniol, de exemplu, s-a 
înregistrat o creştere a traficului de arme, iar atunci Jean-Paul 
Scipio (vezi anexat) a devenit o figură proeminentă. 

Stupefiantele au fost, până de curând, prima sursă de venit 
a lumii interlope, precum şi principala ameninţare pentru 
securitatea lumii occidentale. 

Din nou, Marsilia este punctul de intrare pentru materia 
primă furnizată din Turcia şi Indochina, care este transformată 
în heroină nr. 4 de calitate superioară de pricepuţii chimişti 
corsicani. Spre deosebire de Mafia, cartelurile corsicane tind să 
fie mai restrânse, mai puţin ierarhice şi bazate pe familie. 
Laboratoarele se află atât în oraşul Marsilia, cât şi în suburbiile 
şi satele din împrejurimi şi pot fi extrem de rudimentare, 
ocupând subsoluri, bucătării nefolosite şi şoproane. Sunt 
extrem de mobile şi pot fi dezmembrate şi mutate în locaţii noi 
în câteva ore. 

Pentru procesare, este nevoie de cel puţin trei persoane, 
care poartă măşti de gaz, iar condiţiile sunt extrem de 
periculoase. Dacă amestecul de morfină este încălzit peste 
110°C, este posibil ca acesta să explodeze. Chiar şi aşa, 
producţia a continuat fără întrerupere şi, până la sfârşitul 
anului trecut, bandele furnizau în medie 272 de kilograme de 
heroină în fiecare lună în Statele Unite, satisfăcând nevoile a 
aproximativ 60.000 de utilizatori activi. 

Cu toate acestea, în ultimele optsprezece luni, ofiţerii de la 
CRS (Compania Republicană de Securitate, care duce o luptă 
împotriva Mafiei şi a cartelurilor) au alertat forţele de 
securitate cu privire la o anomalie ciudată. A existat o scădere 
uriaşă în producţia de heroină atât la nivel local, cât şi 
internaţional. Ca urmare, au avut loc izbucniri sporadice de 
violenţă şi crime când traficanţii/utilizatorii din împrejurimile 
oraşului Marsilia au rămas fără provizii. De asemenea, au 
existat mai multe cazuri de persoane care au ajuns la spital 


sau chiar au murit în urma consumului de produse diluate cu 
făină, cretă, pudră de talc şi lapte praf. lar asta s-a extins şi la 
New York, şi la Londra. 

Nu există vreun motiv plauzibil pentru care cartelurile şi-au 
redus cel mai profitabil business. In mod sigur, nu s-a constatat 
vreun progres semnificativ al vreunei structuri a statului care 
să fi dus la această restrângere a activităţii. Şi nici nu au avut 
loc în ultima vreme acţiuni majore de răzbunare sau război 
între facţiuni. Aceste lucruri duc la concluzia că a fost o 
retragere voluntară şi se crede că aceste carteluri şi-au 
îndreptat atenţia spre o activitate mai productivă. 

De asemenea, există îngrijorarea că orice întrerupere a 
circulaţiei drogurilor ar putea destabiliza situaţia politică atât în 
Franţa, cât şi în aşa-zisul Triunghi de Aur - Burma, Thailanda, 
Laos. Asta ar putea duce la consecinţe importante pentru 
serviciile de informaţii din SUA şi Marea Britanie. 


Notă de subsol 

(Comentariul lui C.C.) Este imposibil să examinăm traficul de 
droguri din sudul Franţei fără să avem în vedere implicarea CIA 
- în opinia acestui autor, o mare eroare de calcul. 

De foarte mult timp, politica americană a fost de susţinere a 
dictaturilor militare în Burma şi în alte zone aflate în apropiere 
de graniţa chineză, deoarece aceste armate tribale au fost 
considerate aliaţi de nădejde în lupta împotriva comunismului 
din întreaga lume. Din nefericire, există o consecinţă logică 
potrivit căreia aceiaşi dictatori militari au profitat de 
generozitatea americanilor pentru a se extinde şi în comerţul 
cu heroină. 

Regretabil este şi faptul că CIA a hotărât să acorde un sprijin 
tacit sindicatelor crimei din sudul Franţei cu aceeaşi justificare. 
Aici, duşmanul este considerat a fi Partidul Comunist Francez, 
iar răsplata o reprezintă controlul asupra docurilor franceze. Nu 
există niciun dubiu că ultimele două greve din docurile din 
Marsilia au fost zdrobite de CIA, care lucrează mână în mână 
cu lumea interlopă corsicană. 

Este posibil ca acest lucru să îi fi ajutat pe americani să 
asigure desfăşurarea fără probleme a importurilor/exporturilor 
legate de Planul Marshall, dar a agravat serios senzaţia de 
anarhie în zonă. Şi mai rău, a permis continuarea fluxului de 
droguri fără repercusiuni. In 1945, au existat şanse mari ca 
dependenţa de heroină din Statele Unite să fie eliminată 
complet. Această oportunitate a fost ratată în favoarea 
câştigurilor pe termen scurt. 


Loelia Ponsonby intră în birou aducând o ceaşcă de cafea şi o 
scrumieră grea din sticlă. Le aşeză pe masă şi ieşi fără să scoată 
un cuvânt. Bond luă o gură de cafea şi făcu o grimasă. Acesta 
era unul dintre lucrurile care nu se schimbaseră între etaje; 
fiecare departament din clădire primea aceeaşi poşircă. Işi notă 
să îşi aducă o pungă de cafea Jamaican Blue Mountain, 
cumpărată de la un magazin de la capătul New Oxford Street. Işi 
mai scoase o ţigară, o aprinse, şi trecu la pagina următoare. 


Jean-Paul Scipio 

In prezent, Jean-Paul Scipio este unul dintre cei mai puternici 
lideri din lumea interlopă corsicană şi, cu siguranţă, cel mai 
temut. | se spune adeseori „Pacifistul”, deşi acesta este un 
termen generic pentru infractorii de rang înalt. Este mai bine 
cunoscut sub numele de „Le Boudin”, ceea ce în jargonul 
francez înseamnă „grăsanul”, o poreclă suficient de comună, 
deşi cu siguranţă potrivită în cazul lui, deoarece este atât de 
masiv, încât nu încape într-o maşină standard şi se spune că 
are nevoie de un scaun consolidat special atunci când ia cina 
în restaurante. 

Talia lui are legătură directă cu o „vendetta” care a avut loc 
în 1915, la zece ani după ce s-a născut. „Vendetta” este, 
desigur, un stil de viaţă în Corsica. La începutul secolului, erau 
ucişi în jur de 900 de oameni pe an, adeseori din cele mai 
neînsemnate motive - şi asta dintr-o populaţie de doar 
100.000 de locuitori. Se crede că tatăl lui Scipio, un cultivator 
de măslini, care este posibil să fi trăit în regiunea Alta Rocca 
din sudul Corsicăi, a avut o dispută cu vecinul lui din cauza 
unui teren şi, în consecinţă, întreaga familie a fost atacată şi 
mulţi membri ai ei au fost ucişi. Lui Jean-Paul, în vârstă de zece 
ani, i-a fost tăiat gâtul (obiceiul era ca fiii să fie omorâţi, pentru 
a-i împiedica să răzbune moartea taţilor lor), dar acesta a 
supravieţuit ca prin minune. Cu toate acestea, vasele limfatice 
i-au fost afectate, lucru care a dus ulterior la creşterea lui în 
greutate. 

Prieteni de familie l-au scos pe ascuns din Corsica, iar ela 
crescut în Paris, unde s-a numărat printre primii membri ai 
Bande des Trois Canards, o bandă periculoasă de escroci care 
îşi desfăşura activitatea într-un club de noapte de pe Rue de la 
Rochefoucauld. El a devenit faimos din cauza metodelor sale 
extrem de violente. Se spune că purta armă doar ocazional, 
preferând să-şi zdrobească duşmanii sub greutatea propriului 


corp. 

La sfârşitul războiului s-a mutat în Marsilia şi, în scurt timp, a 
devenit un pion important în afacerea cu stupefiante. In 
prezent, controlează 80 la sută din drogurile care ajung în port. 
Deşi duce o viață extrem de luxoasă, însoțită de un apetit 
extraordinar pentru mâncare şi băutură, nu este căsătorit şi nu 
este interesat de femei, dând naştere unor speculaţii cum că 
ar fi homosexual. 

De remarcat este faptul că Scipio nu a învăţat engleză şi 
franceză, desfăşurându-şi afacerea în dialectul corsican din 
Pumuntincu. Faptul că dialectul este vorbit în partea de sud a 
insulei - Corse-du-Sud - pare să îi confirme locul de naştere. El 
este însoţit tot timpul de un translator. 


Documentul tipărit era anexat unei fotografii reprezentând un 
bărbat atât de masiv, încât abia dacă încăpea în cadru. La 
început, lui Bond nu îi venea să creadă ce vedea - Jean-Paul 
Scipio avea suficientă carne şi muşchi cât pentru două sau 
poate chiar trei fiinţe umane. Purta un costum negru, alcătuit 
din trei piese - metri întregi de material -, iar cravata abia dacă 
i se zărea de sub al patrulea strat de guşă. Avea ochii mici, ce 
păreau prizonieri pe o faţă atât de mare. Avea părul negru, tuns 
în stilul lui Napoleon, deşi părea o perucă nepotrivită. Ţinea în 
mână un pahar cu şampanie, însă obiectul din cristal părea 
oarecum caraghios între degetele lui butucănoase. 

Bond puse dosarul deoparte şi îl deschise pe al treilea, pe 
care scria „Joanne Brochet, alias Sixtine, alias Madame 16”. 
Zâmbi citind poreclele, apoi îşi îndreptă atenţia spre fotografia 
anexată, aproape inutilă. Era evident că doamnei Brochet, sau 
Sixtine, sau 16 nu îi plăcea să i se facă poze. Purta ochelari 
mari, negri, care îi acopereau mare parte din faţă, o bască în 
stilul Edith Piaf şi un trenci închis la culoare. Înainte de război i 
se făcuseră suficient de multe poze, însă era imposibil să îţi dai 
seama cum arăta în prezent. 

Bond începu să citească şi tocmai ajunsese la ultimul 
paragraf, când telefonul de pe biroul lui sună, anunţându-şi 
pentru prima oară prezenţa. Îl privi o clipă, ca şi când nu i-ar fi 
venit să creadă că era într-adevăr al lui. Apoi ridică receptorul. 

— James? Vocea de la capătul celălalt al firului era a lui Bill 
Tanner, şeful de cabinet al lui M, pe care Bond îl cunoştea. Sper 
că te-ai instalat bine. 


— Cred că încep să mă obişnuiesc, răspunse Bond. 

— Mă bucur să aud asta. Se aşternu un moment de tăcere, 
urmat de cuvintele pe care Bond le auzea pentru prima oară şi 
pe care le va auzi de multe ori de-a lungul anilor. Mă întrebam 
dacă ai putea veni sus? M vrea să-ţi vorbească. 


4 


Intâlnirea cu M 

Bill Tanner îl aştepta pe Bond la etajul nouă, în faţa liftului. 
Cei doi bărbaţi se cunoşteau bine. Prietenia lor se înfiripase în 
ultimii ani de război, datorită unei întâlniri întâmplătoare în 
Ardennes, dar se consolidase în faţa unei farfurii so/e meuniere 
şi a unui pahar de Chablis la restaurantul Scott's în următoarea 
zi după ce Bond fusese recrutat de Serviciile Secrete. Era 
necesar, dar nu greu să ignore diferenţa ierarhică. Atunci când 
Bond intrase în departamentul „Exporturi universale”, Tanner 
era deja şeful de cabinet al lui M. 

— Felicitări! îl întâmpină Tanner când Bond păşi pe mocheta 
groasă, probabil proiectată specială să înăbuşe orice sunet în 
acea parte a clădirii. 

— Mulţumesc, Bill. Sunt convins că ai pus o vorbă bună pentru 
mine. 

— Nici pomeneală. Erai următorul pe lista promovărilor şi îmi 
pare rău că a trebuit să se întâmple astfel. Cum a fost la 
Stockholm? 

— Sângeros. 

— Da. Ţi-am citit raportul. La fel şi M. Exista oare o notă de 
avertisment în vocea lui Tanner? În fine, a apărut ceva. S-ar 
putea să nu ţi se pară la fel de simplu ca în Stockholm sau New 
York, că veni vorba. Dar vei avea ocazia să-ţi iei zborul, ca să 
zicem aşa. Te conduc înăuntru şi poate vom lua masa de prânz 
împreună mai târziu. 

În timp ce vorbeau, străbătuseră coridorul, iar acum Tanner 
se opri în faţa unei uşi verzi, o deschise şi intră. Bond ezită o 
clipă înainte să îl urmeze, savurând momentul. Îl văzuse pe M de 
multe ori, intrând şi ieşind din clădire. Ocazional, se întâlniseră 
în lift şi se salutaseră scurt din cap, poate făcuseră chiar şi un 
comentariu referitor la vreme. Bond participase la câteva 
şedinţe generale în sala de consiliu de la etajul şase. Insă acum 
era cu totul altceva. Intra în sanctuar. Pentru prima dată urma 
să stea singur faţă în faţă cu M. 

Ce ştia Bond despre bărbatul care coordona fiecare aspect al 
Serviciului Secret de Informaţii şi care dădea raportul doar 
miniştrilor din guvern care totuşi apelau la el? Cu siguranţă nu îi 
ştia numele, deşi se spunea că inițialele lui erau MM. Venea din 
Marină. Acest lucru era evident datorită pipei sale, atitudinii şi 


limbajului pe care îl folosea. Avea în jur de şaizeci de ani şi purta 
un costum de modă veche, din trei piese, asta dacă vremea nu 
era neobişnuit de caldă. Era concis, dar niciodată nepoliticos. ŞI 
nu exista nici măcar o persoană în clădire care să nu îi fie loială, 
chiar cu preţul vieţii. 

Pătrunse într-un birou, cu nimic diferit faţă de al său. O 
femeie şedea în faţa unei maşini de scris, cu degetele oprite 
deasupra tastaturii. Bond o ştia pe domnişoara Moneypenny din 
vedere şi după renume. O vedea adeseori la cantină, ciugulind 
din salata pe care şi-o comanda de obicei, fiind liderul 
necontestat al grupului de femei tinere care lucrau la cel mai 
înalt nivel al serviciului. Se bucură că era secretara lui M şi nu a 
lui. Era, pur şi simplu, prea atrăgătoare, iar el nu voia ca acest 
lucru să îi afecteze munca. 

— Eu sunt James Bond, zise el. 

— Da. Ştiu cine eşti. 

Deşi tonul ei fusese sever, îl privea cu interes, iar el se întrebă 
cât de multe ştia. Deoarece se afla atât de aproape de vizuina 
leului, sigur auzea fiecare răcnet care răzbătea dinăuntru, plus 
că toate documentele strict confidenţiale treceau mai întâi prin 
mâinile ei. Se trezi gândindu-se că ar fi o parteneră fascinantă 
de discuţii în pat, deşi, în acelaşi timp, se întrebă ce gen de 
bărbat ar fi suficient de curajos încât să o aducă în patul lui. 

— Sunt convinsă că vom ajunge să ne cunoaştem mai bine, 
continuă ea. Mă tem că nu acum. Te aşteaptă M. 

— Atunci, cu altă ocazie. 

— Nu se ştie niciodată. 

— Abia aştept. 

El se îndreptă spre uşa dublă din partea cealaltă. 

— Succes! zise încet domnişoara Moneypenny, apoi îşi văzu 
mai departe de treaba ei. 

— Mulţumesc. 

Bond se întrebă dacă va avea nevoie. 

Tanner intrase deja în biroul lui M, iar când Bond îl urmă, o 
lumină verde se aprinse deasupra uşii, indicând faptul că nu 
trebuiau deranjaţi. 

M şedea la biroul lui, cu un raport în faţă. Pipa se stinsese, dar 
în încăpere plutea suficient fum încât să transforme în săgeți 
lumina soarelui de august care pătrundea înăuntru peste 
Regent's Park. Îl cercetă pe nou-venit cu nişte ochi gri, cărora nu 


le scăpa nimic. Stând în picioare în faţa lui, Bond fu impresionat 
imediat de autoritatea lui M, de încrederea lui tăcută. În acea 
încăpere vor fi luate decizii care vor schimba lumea. Vieţi vor fi 
curmate fără nicio ezitare. Atât japonezul Kishida, cât şi Rolf 
Larsen probabil că fuseseră condamnaţi la moarte aici. Totul 
poate într-un stil pur englezesc - cu o pipă, o ceaşcă de ceai şi 
cu o peniță, care lăsa o semnătură pe linia punctată. 

— Intră, Bond, zise M. la loc. 

Tanner stătea într-o parte. Bond se aşeză în faţa bărbatului în 
ale cărui mâini se afla în acel moment soarta lui. 

— Deci, cum a decurs treaba în Stockholm? întrebă M. 

— Aş zice că a decurs fără probleme, domnule, răspunse 
Bond. 

— Ei bine, Statspolisen tratează chestiunea ca pe o spargere, 
exact cum ne-am dorit. N-aş putea spune că îmi place să am de- 
a face cu suedezii. Cu ei nu ştii niciodată pe ce poziţie te afli. In 
timpul războiului ar fi trebuit să fie neutri, dar asta nu i-a 
împiedicat să le furnizeze germanilor minereu de fier. l-au 
împrumutat Wehrmachtului sistemul lor de căi ferate pentru ca 
acesta să transporte în Finlanda obuzierele, tancurile, muniţia şi 
toate celelalte. Pe de altă parte, ne-au împărtăşit informaţii 
secrete şi ne-au lăsat să le folosim bazele aeriene în '44. Poate 
asta înţeleg ei prin „neutralitate”. Să joace în ambele tabere. 

El bătu raportul cu degetul. 

— Am înţeles că ai vorbit cu bărbatul acesta, cu Larsen. 

Bond dădu aprobator din cap. La întoarcerea în ţară fusese 
minuţios interogat şi descrisese exact ceea ce se întâmplase. 

— Da, domnule. 

— Era treaz când ai intrat în cameră? 

— Nu, domnule. L-am trezit. 

— Mă miră că ai considerat necesar acest lucru. Ce i-ai spus 
mai exact? 

— Am pomenit numele Bourne şi Calder. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Presupun că am vrut să-şi recunoască vina, domnule. Am 
vrut să fiu sigur că urma să ucid persoana potrivită. 

M se aşteptase la acest răspuns. Când vorbi din nou, vocea lui 
fu tăioasă, iar în ochii lui se citea furia. 

— Crezi că te-am trimis să ucizi persoana greşită? Bond, dacă 
vei activa în Secţia „00”, n-ar fi rău să ai puţină încredere în 


această organizaţie. Larsen era vinovat. Nu încăpea nicio 
îndoială. A fost răspunzător pentru moartea a cel puţin 
douăsprezece persoane şi a fost decizia mea să trimit un asasin 
şi nu un avocat. 

Bond acceptă mustrarea în tăcere. Poate că M avea dreptate, 
dar când răsărise luna şi se apropiase momentul, nu el stătuse 
în dormitor cu cuțitul în mână. El îi aruncă o privire lui Tanner, 
care privea stânjenit în altă parte. 

— Ei bine, ai făcut treabă bună, continuă M, mai mulţumit 
acum. Şi cu siguranţă îţi meriţi promovarea. Şeful meu de 
cabinet are numai vorbe de laudă la adresa ta, iar eu nu mă 
îndoiesc de abilităţile tale. Închise dosarul. Am o misiune pentru 
tine. De fapt, are legătură cu cel pe care l-ai înlocuit. Vreau să 
ştiu ce s-a întâmplat cu agentul 007 şi ce se întâmplă mai exact 
în sudul Franţei, în special în ceea ce priveşte cartelurile 
corsicane şi furnizarea de heroină. Am putea considera veşti 
bune faptul că ei par să fi oprit producţia acestei mizerii, însă 
este evident că agentul 007 a descoperit ceva - după cum a 
menţionat în ultima lui transmisie - şi acel ceva i-a adus 
moartea. Apoi mai trebuie investigată şi femeia aceasta, Joanne 
Brochet, sau cum şi-o fi zicând. Nu ştim sigur care este rolul ei 
în toată povestea, dar cu siguranţă nu este o aliată a acestei 
ţări, indiferent ce crede omul nostru de la Trezorerie. În acel 
moment, el aruncă o privire aspră în direcţia lui Tanner. Este 
periculoasă, fără scrupule şi este posibil să fi fost direct sau 
indirect răspunzătoare de moartea lui. Ea trebuie să se afle în 
Franţa cu un motiv şi ştim sigur că a luat legătura cu cartelurile. 
Mai mult de-atât, când a fost ucis, omul nostru o investiga. S-a 
dus la o întâlnire ca să obţină informaţii şi a sfârşit cu trei 
gloanţe în piept. Apoi mai e şi felul în care a murit. S-a întâmplat 
într-un loc public, în plină zi, iar el nu avea arma asupra lui. 

— Da, m-am gândit şi eu la asta, zise Bond. Sugerează că 
urma să se vadă cu o persoană pe care o cunoştea bine. 
Gloanţele au fost trase de aproape. Tăcu. Ar fi putut fi vorba 
despre un informator. 

— Exact. 

— Chiar nu ştim ce caută ea în sudul Franţei? 

— Nu, răspunse Tanner. S-a împrietenit cu un om de afaceri 
american, un multimilionar pe care îl cheamă Irwin Wolfe. Poate 
ai auzit de el sau de compania lui - „Wolfe America”. 


— Produce pelicule de film, zise Bond. 

— Corect. Pelicule de film, nu filme. El a început prin a 
produce negative ortocromatice pentru industria filmului şi a 
fost primul producător care a folosit culorile. In prezent, este al 
treilea cel mai mare furnizor după Eastman şi Kodak şi şi-a 
deschis o fabrică în Europa, la graniţa cu Italia. De asemenea, și- 
a extins afacerea în direcţia călătoriilor de lux. A achiziţionat un 
vas de croazieră nou-nouţ pe care urmează să îl lanseze într-o 
călătorie inaugurală spre America. 

— Este posibil ca el să fie implicat în toate astea? 

— Mă îndoiesc. Wolfe este un fel de erou naţional. Înainte de 
război, a fost izolaţionist. A protestat faţă de implicarea Americii 
în lupta împotriva naziştilor. Era de părere că nu era treaba lor. 
A avut doi fii în Marina Militară şi i-a pierdut pe amândoi pe Plaja 
Omaha. Au fost ucişi la câteva minute distanţă unul de celălalt. 
Americanii pun botul la astfel de poveşti. Cum că şi-a pierdut 
ambii fii, că şi-a pus ţara pe primul loc în defavoarea 
convingerilor personale. De atunci, a intrat şi a ieşit de multe ori 
din Casa Albă. A fost consilierul lui Roosevelt şi al lui Truman. A 
început să îmbătrânească. Trebuie să aibă mai bine de 
şaptezeci de ani şi circulă zvonul că nu se simte prea bine. 

— Agentul 007 a pomenit de el? 

Tanner clătină din cap. 

— Niciun cuvânt. 

— Vreau să pleci imediat, interveni M.  Domnişoara 
Moneypenny se va ocupa de biletul tău de avion spre Nisa. 
Acolo îşi avea baza agentul 007. lţi sugerez să începi de acolo. 

— L-am trimis pe agentul 007 cu un nume fals, zise Tanner. 
Însă nu are rost să procedăm la fel şi în cazul tău. La urma 
urmei, este evident că lui nu i-a folosit. Işi spunea Richard 
Blakeney, profesor la Colegiul Universitar.  Locuia în 
apartamentul numărul doisprezece, pe Rue Foncet. Poliţia 
franceză a trecut pe-acolo, dar ar fi o idee bună dacă ai arunca 
şi tu o privire. 

— Staţia F îţi va pune la dispoziţie tot ce ai nevoie, zise M. Dar 
nu vreau să contactezi SDECE sau orice alt serviciu francez, şi 
nici nu i-am anunţat că vei merge acolo. Nu îmi place să spun 
asta despre prietenii şi aliaţii noştri, dar nu ştim dacă sunt 
demni de încredere şi până când nu vom afla mai multe despre 
ceea ce se întâmplă, poate vei fi mai în siguranţă dacă vei 


acţiona ca agent independent, ca să spunem aşa. 

— Sunt de acord, domnule. 

M luă pipa, însă nu o aprinse. 

— Ar mai fi ceva. Vei avea nevoie de un număr. Vei lucra cu 
agentul 008 şi agentul 011. Nu ştiu de ce, dar mi-a venit în 
minte 009. Cum ţi se pare? 

Bond tocmai dădea să se ridice în picioare, dar se aşeză la 
loc. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, domnule, aş dori să preiau 
indicativul 007. 

M ridică o sprânceană. 

— Serios? De ce? 

— Din două motive, bănuiesc. Primul este că l-am cunoscut 
pe... Bond rosti numele bărbatului care murise. Îndrăznesc să 
spun că eram prieteni şi mi-aş dori să-i păstrez amintirea vie, să 
arborez pavilionul, ca să spun aşa. 

— lar al doilea motiv? i 

— Cred că acesta transmite un mesaj. Il poţi dobori pe unul 
dintre noi, dar asta nu schimbă nimic. Vom rămâne aceiaşi şi 
vom fi mai puternici ca niciodată. 

M schimbă o privire cu şeful său de cabinet, apoi încuviinţă 
din cap. 

— Ei bine, pentru mine nu are nicio importanţă, atât timp cât 
nu eşti superstiţios. Ai grijă să-ţi păzeşti spatele. Noroc. 

În ziua următoare, James Bond 007 plecă spre Franţa. 


5 


„Nu mişca...” 

Soarele a fost mereu puţin îndrăgostit de sudul Franţei. 
Străluceşte, făcând marea să pară mai albastră, palmierii mai 
verzi, iar plajele mai primitoare decât ar trebui. In timp ce se 
plimba pe Promenade des Anglais din Nisa, de-a lungul țărmului, 
lui Bond i se părea aproape imposibil să îşi imagineze priveliştea 
pe vreme mohorâtă sau ploioasă. Ce s-ar întâmpla cu cei care 
venerau soarele şi care stăteau întinşi pe nisip sau pozau în apa 
puţin adâncă de lângă el? Ce s-ar întâmpla cu bogaţii care intră 
şi ies din magazinele la modă şi se aşază la umbra copacilor, cu 
grands café cremes în mână? Intreg oraşul era un loc de joacă, 
iar copiii săi trebuiau să stea la lumină. 

Sosise în acea dimineaţă şi se cazase la Hotel Negresco. 
Clădirea splendidă, cu domul ei roz şi mobilier somptuos îl 
amuzase, la fel şi faptul că dispunea de un buget care îi 
permitea toate acestea. Se părea că dreptul de a ucide venea 
însoţit, de asemenea, de dreptul aproape nelimitat de a cheltui. 
Despachetase repede, iar acum, îmbrăcat cu o cămaşă albastru- 
închis de bumbac Sea Island şi o pereche de pantaloni albi de 
pânză, nu se deosebea de ceilalţi turişti care se plimbau pe 
faimoasa faleză. 

Doar că pistolul Beretta de calibrul .25, vârât în buzunarul din 
spate, spunea o altă poveste. Era arma preferată a lui Bond, iar 
el îl personalizase întocmai după nevoile lui, înlăturând 
panourile mânerului şi şlefuind cu atenţie partea frontală a 
culisorului. Dacă ar fi fost întrebat de ce făcuse acele modificări, 
n-ar fi ştiut ce să răspundă. Motivele principale erau pentru ca 
arma să fie mai eficientă când trăgea de aproape, însă adevărul 
era că lui, pur şi simplu, aşa îi plăcea. Simţindu-i greutatea pe 
şold, Bond îşi amintea de ce se afla acolo şi de ce era diferit de 
restul mulţimii. Acest sentiment de izolare era ciudat. Era ca şi 
când soarele strălucea asupra tuturor în afară de el. 

Se întoarse, lăsând în urmă întinderea mare de apă. Rue 
Foncet se afla la zece minute de mers pe jos. Era o stradă lungă 
şi îngustă, care se întindea în linie dreaptă, fără să pornească de 
undeva şi care nu ajungea nicăieri. Aici, liniştea şi pacea de pe 
faleză erau întrerupte de doi muncitori transpiraţi care găureau 
asfaltul cu un pickhammer. Plăcerile oferite de /a belle saison nu 
erau pentru ei. Bond îi ocoli şi trecu pe lângă o croitorie de 


modă veche şi o florărie. În acea zonă existau mai puţini 
oameni, iar traficul era aproape inexistent. 

Apartamentul de care pomenise Bill Tanner - închiriat de un 
lector universitar pe care îl chema Richard Blakeney - se afla 
cam pe la jumătatea drumului, vizavi de o firmă de pompe 
funebre, care i se păru lui Bond o prevestire nefastă. Uşa 
principală a clădirii era deschisă. Bond intră şi o salută din cap 
pe recepţionera în vârstă care şedea în antreu şi croşeta. Ea îi 
zâmbi cu gura ştirbă. Un set de trepte din beton ducea la etaj. 
Bond urcă până la etajul cinci - ultimul etaj al clădirii. 

Aici existau două apartamente, câte unul la fiecare capăt al 
coridorului, care cunoscuse şi vremuri mai bune. Zugrăveala 
începuse să se cojească, iar pardoseala din marmură era 
prăfuită şi presărată cu moloz. Bond cercetă repede uşa cu 
numărul doisprezece, care era prevăzută cu o încuietoare 
simplă. Scoase din buzunar o unealtă subţire şi argintie - o 
clemă metalică - şi, după ce ciuli urechea să se asigure că nu 
era nimeni înăuntru, introduse clema şi o învârti cu grijă până 
când auzi un sunet familiar. 

Deschise uşa şi se trezi într-un apartament cu trei camere, cu 
tavan înalt, obloane din lemn şi tapet cu trandafiri de un galben 
şters. În camera din faţă, un covor uzat acoperea o porţiune 
mică din pardoseala din lemn altminteri goală. Mobilierul arăta 
de parcă ar fi provenit dintr-o piaţă de vechituri sau locul său 
era acolo. Aruncă o privire dincolo de o a doua uşă şi văzu un 
pat din alamă, nefăcut, salteaua purtând încă forma trupului 
celui care dormise cândva acolo. Pe pereţi erau tablouri - munţi 
şi podgorii, vaze cu flori - şi oglinzi vechi care reflectau imagini 
parcă învechite. Bond auzi un radio în apropiere, iar de undeva 
de jos se furişa un miros de ceapă călită. Ştia că aceasta era 
doar o adresă temporară, dar se întrebă de ce ar alege cineva 
să locuiască acolo. El, personal, prefera hotelul Negresco. 

Cei de la SDECE trimiseseră înapoi lucrurile personale ale 
decedatului, însă acestea nu erau prea multe: portofelul lui, 
butonii din argint, o brichetă Cartier, un ceas Dennison-Omega, 
placat cu aur. Şi totuşi descoperise ceva. Se apropiase de o 
infractoare internaţională, o femeie care îşi zicea „Madame 16”, 
şi susţinuse că deţinea dovezi că ea avea legături strânse cu 
cineva din lumea interlopă locală. Ce fel de dovezi? Fotografii? 
Scrisori? Dacă poliţia franceză  percheziţionase deja 


apartamentul şi nu găsise nimic, de ce ar găsi el? N-avea 
importanţă... a 

Incepu cu dormitorul. In şifonier erau atârnate câteva haine: 
un sacou la un rând, cămăşi de la Hardy Amies, pantaloni de 
lână, trei perechi de pantofi. Toate emanau un aer de pustiire, 
sentimentul că nu vor mai fi purtate niciodată de proprietarul 
lor. Bond pipăi buzunarele, aşteptându-se să le găsească goale. 
Aşa şi erau. Apoi cercetă partea din spate a şifonierului, care era 
din lemn tare, fără panouri ascunse. Merse apoi în camera de zi 
şi căută prin dulapuri, pipăind sub sertare. Într-un colţ al 
camerei se afla o pendulă hidoasă. Deschise uşa şi îi cercetă 
mecanismul. Privi cu atenţie fiecare centimetru de pardoseală în 
căutarea vreunei scânduri care ar părea desprinsă. Înlătură 
capacul de porțelan al toaletei şi panoul din partea laterală a 
căzii. După treizeci de minute, fu convins că, în afară de praf, 
umezeală şi o stare generală de decădere, încăperile nu 
ascundeau nimic. 

Ce-ar mai fi? O cutie de valori într-o bancă locală? Nu. Dacă 
descoperise vreo informaţie, şi-ar fi dorit să o aibă la îndemână. 

Bond ieşi pe hol, căutând cutia cu siguranţe, o cămară de 
depozitare, chiar şi o fâşie desprinsă din plintă. Se gândi la 
femeia bătrână de la parter. Oare fusese convinsă să păstreze 
un pachet pentru chiriaşul ei englez? Dacă nu va găsi nimic, o 
va aborda mai târziu. 

Intră din nou în încăpere, scoase o ţigară, o aprinse, apoi se 
apropie de uşa de sticlă, înaltă din pardoseală până în tavan, 
care dădea pe o mică terasă cu privelişte spre stradă. O 
motocicletă tocmai se oprise pe partea cealaltă, o Airone 
Turismo, fabricată de firma italiană Moto Guzzi. Era de un roşu- 
aprins, iar Bond îşi plimbă privirea aprobatoare peste aluminiul 
lucios şi roţile groase de aproape cincizeci de centimetri. Îşi 
imagină motorul în patru timpi, cu sistem de răcire cu aer 
ducându-l pe motociclist cu 113 km/h de-a lungul coastei 
franceze. Asta ar fi preferat şi el să facă, nu să se târască în 
umbrele în care era cufundată această casă a morţii. 

Deodată observă o urmă neagră pe pardoseala de lemn din 
faţa lui. Cineva călcase într-o zonă cu asfalt negru sau gudron şi 
lăsase o urmă slabă de pantof. Dar ceva nu era în regulă. Bond 
avu nevoie de o clipă ca să îşi dea seama despre ce era vorba. 
Urma era îndreptată spre interior, nu spre exteriorul camerei. 


Dacă ar fi fost invers, nu ar fi existat niciun dubiu. Intri din 
stradă, te apropii de fereastră şi o deschizi. Laşi o urmă. 

Dar nu se întâmplase astfel. 

Bond roti mânerele, deschise uşa de sticlă şi ieşi pe terasă. 
Acolo se aflau o masă din metal şi două scaune. Pardoseala era 
acoperită cu o lucrare de feronerie dantelată şi nu observă 
niciun indiciu care să explice urma. Ridică privirea spre 
balustrada ornamentală care se întindea de-a lungul clădirii, 
deasupra capului. li veni o idee. Deocamdată, strada era pustie 
şi, mişcându-se repede, se urcă pe masă, se ridică peste 
balustradă şi ajunse pe acoperiş. 

Dintr-odată, Bond se trezi în ceea ce părea a fi miezul unui 
labirint. Blocurile de locuinţe din această parte a oraşului Nisa 
erau împărţite în patrulatere neregulate, aveau curţi interioare 
şi acoperişuri din plăci de teracotă. La capătul străzii îi putea 
vedea pe cei doi muncitori cu pickhammerul şi dincolo de ei un 
parc, ai cărui copaci erau plantați atât de uniform, încât păreau 
artificiali. In depărtare se zărea marea albastră. Traficul era la 
fel de intens ca întotdeauna: maşini, autobuze, biciclete şi 
trăsuri se amestecau în timp ce înaintau încet de-a lungul 
coastei. Lângă drum, restaurantele erau pline, cu mesele scoase 
pe trotuar şi chelnerii făcând slalom printre ele. 

lar în jurul lui? Se afla în mijlocul unui peisaj ciudat format din 
hornuri, luminatoare, frânghii pentru rufe şi lucarne. În faţa lui 
se afla o construcţie albă, pătrată, cam de mărimea unui 
şopron, construită parcă la voia întâmplării. Era închisă cu un 
lacăt, iar Bond îl cercetă cu un interes crescând. Deşi vopseaua 
era veche şi scorojită, lacătul era nou-nouţ. Il întoarse în palmă. 
Lacătul era marca Yale şi prea îngust pentru clema din metal. 
Cum să-l deschidă? Bond îşi scoase arma şi aşteptă ca 
pickhammerul să se audă din nou. Când sunetul răsună pe 
stradă, trase. Lacătul se făcu ţăndări. Bond deschise uşa. 

Pardoseala şopronului era din asfalt negru. lnăuntru se aflau 
câteva echipamente care puneau în funcţiune luminile şi liftul 
clădirii, câteva găleți vechi de vopsea, unelte lăsate acolo de 
muncitori şi o roată de bicicletă. Bond scotoci printre ele în 
întuneric fără să găsească altceva, apoi observă un raft 
deasupra capului. Se ridică pe vârfuri, începu să-l pipăie, simțind 
la început doar praful. Apoi atinse cu degetele ceva moale, 
confecţionat din hârtie. Obiectul fusese aşezat în spate, unde nu 


putea fi văzut. Îl apucă cu degetele şi îl scoase la iveală: era un 
plic gros, greu, nesigilat, curat. Nu se afla acolo de mult timp. 

Când ieşi la lumină, răsturnă conţinutul pe jos şi îl examină: o 
armă, un teanc de bancnote de 10.000 de franci (200.000 de 
franci în total), două paşapoarte, unul pe numele de Richard 
Blakeney, o factură, listată pe o foaie subţire de hârtie, o carte 
poştală cu marea şi câteva fotografii. Bond aruncă o privire 
peste ele şi ştiu imediat că dăduse lovitura. Mulţumit, le vâri 
înapoi în plic. Strada era în continuare pustie, iar motocicleta 
era parcată pe partea cealaltă. Cobori pe balustradă şi intră pe 
uşa lăsată deschisă. 

Nu apucă să facă doi paşi înăuntru când simţi ceva rece şi 
fără îndoială mortal lipit de ceafa lui, iar o voce îi spuse: 

— Nu mişca. 

Bond încremeni. Cu coada ochiului, văzu un bărbat îmbrăcat 
cu o geacă de motociclist. La capătul braţului întins se afla o 
armă, pătrăţoasă şi argintie. Se blestemă în gând. Văzuse 
motocicleta parcând în faţa clădirii de vizavi, dar nu îi trecuse 
prin minte că motociclistul ar putea veni acolo. 

— Îl iau eu, dacă nu te deranjează, zise bărbatul. 

Bărbatul avea o voce gravă şi un accent american. Bond ţinea 
în mâna dreaptă plicul pe care îl găsise. 

— Şi dacă mă deranjează? întrebă el, pe un ton relaxat. 

— Dă-mi-l. 

— Sigur. 

Bond se întoarse cât se poate de natural, ca şi când ar fi dat 
să-i întindă plicul, dar îşi continuă mişcarea, accelerând brusc şi 
lovind cu pachetul mâna în care bărbatul ţinea arma, în acelaşi 
timp ferindu-se. Arma se declanşă, dar rată ţinta, iar glonţul 
traversă încăperea, făcând ţăndări sticla pendulei. Se ridică 
repede şi-l lovi pe bărbat în gât. Lovitura fu atât de puternică, 
încât aproape că îl desprinse de sol şi îl lipi de perete. Pentru o 
secundă, bărbatul rămase nemişcat, înconjurat de trandafirii 
galbeni, apoi căzu grămadă pe jos. 

Bond rămase nemişcat, ţinând plicul în mână. Auzi horcăitul 
inconfundabil al unui muribund, însă nu venea de la bărbatul 
care îl atacase. Era mecanismul intern al pendulei. Măcar ceva 
bun ieşise din această întâlnire. Bond luă arma, un M1911 Colt 
Service Ace, atât de apreciată de guvernul Statelor Unite. Goli 
încărcătorul şi îl puse pe masă, apoi îl percheziţionă în grabă pe 


bărbatul inconştient. Găsi mărunţiş, chei, un pachet de gumă cu 
aromă de cireşe şi o legitimaţie emisă în Washington, 2430 East 
Street, care îl identifica pe Reade Griffith ca fiind agent CIA, 
adăugând amabil că avea 1,82 m, 77 de kg, ochi albaştri şi păr 
castaniu. Bond ar mai fi adăugat că era proaspăt ras, că avea 
constituţia unui fundaş şi că se menținea în formă. 

Agentul deschise încet ochii. 

— A durut! zise el. 

— N-ar fi trebuit să mă ameninţi cu arma, zise Bond pe un ton 
blând. 

— Voi ţine minte data viitoare. Îmi dai un pahar cu apă? Cred 
că mi-ai zdrobit laringele. 

— Sigur. 

Bond se duse la chiuvetă şi umplu un pahar cu apă. l-l întinse. 

— Mi-ai văzut legitimaţia. Bond o lăsase lângă armă. Ştiai că 
este o infracţiune să ataci un agent CIA aflat în misiune? 

— De fapt, este o infracţiune capitală să ameninţi cu arma un 
agent al Serviciilor Secrete britanice atunci când acesta este în 
misiune. 

— Serviciile Secrete britanice? Mi-am cam dat seama când am 
auzit accentul. Griffith bău din apă. El se ridică clătinându-se în 
picioare şi întinse o mână. Reade Griffith, zise el. 

— James Bond. A 

— Încântat de cunoştinţă, James Bond. Îmi cer sincer scuze că 
te-am atacat adineauri. Problema cu oraşul acesta este că nu 
ştii niciodată cu cine dai nas în nas şi, având în vedere ceea ce-a 
păţit fostul ocupant al acestui apartament, m-am gândit că ar fi 
mai bine să nu risc. Griffith îşi frecă gâtul. Pielea căpătase o 
culoare mov-închis. Când ai ajuns la Nisa? 

— In dimineaţa aceasta. 

— E clar că nu pierzi vremea. El aruncă o privire la plic. Unde 
l-ai găsit? 

— Există un fel de şopron pe acoperiş. 

— Inteligent. E inteligent că l-a ascuns acolo, iar tu ai fost 
inteligent că l-ai găsit. Deci, ai terminat aici? 

— Eu zic că da. 

— Atunci, ce-ai zice să plecăm de-aici şi să bem ceva? 

Bond zâmbi şi îi întinse arma agentului CIA. 

Zece minute mai târziu, se aflau în faţa unui bar cu umbrele 
de soare, mese din fier forjat şi chelneri înfumuraţi, cu şorţuri 


albe; era genul de local care exista doar în sudul Franţei. Griffith 
dăduse un telefon înainte să se aşeze la masă ca să îl verifice pe 
Bond, în timp ce acesta comandă băuturile: un Campari pentru 
el şi o bere rece pentru american. 

— În regulă. Chiar dacă noi doi am început cu stângul, se pare 
că suntem de aceeaşi parte a baricadei, zise Griffith. Bun venit 
în sudul Franţei! Bănuiesc că ai fost trimis să afli ce s-a 
întâmplat cu prietenul tău. 

— L-ai cunoscut? întrebă Bond. 

El îşi scoase ţigările şi îi oferi una lui Griffith, care dădu 
negativ din cap. 

— Ne-am întâlnit de câteva ori. Se dădea drept scriitor, dar 
am aflat destul de repede cine era şi de ce se afla aici... din 
acelaşi motiv ca şi mine, de fapt. Lucrurile ar fi decurs mai bine 
dacă noi doi am fi lucrat împreună, însă el a preferat să 
acţioneze pe cont propriu. Ghinion. 

— Ce faci aici? 

— În general, treaba mea este să fiu cu ochii în patru. Sunt 
convins că nu mai este nevoie să-ţi spun cât de importante sunt 
pentru noi porturile franceze - Planul Marshall şi restul. Ele sunt 
intrarea noastră în Europa, iar noi trebuie să ne asigurăm că 
totul se desfăşoară conform planului. Dacă ceva merge greşit 
aici, îi afectează pe cei de acasă. James, mă poţi considera un 
avanpost american, care duce o luptă dreaptă în felul său. 

— De cât timp eşti aici? 

— De vreo optsprezece luni. M-am alăturat CIA după război. 
De fapt, nu m-am alăturat, ei m-au căutat. Eu eram în Marină... 
lucram la serviciul de informaţii în Tarawa, Saipan, Iwo Jima. 
Vorbeam japoneza şi puţină franceză. Se pare că prindeam 
limbile străine de la fetele cu care mă întâlneam. După război, 
m-am întors la Harvard ca să studiez dreptul, însă ei aveau alte 
planuri cu mine. Mi-au bătut la uşă şi, fără să-mi dau seama, m- 
am trezit aici, pe Coasta de Azur. Că veni vorba, dacă îţi păzeşti 
spatele, e un loc frumos. 

Bond îşi aminti raportul pe care îl citise şi, în special, 
observaţia (lui „C.C.”) cum că CIA sprijinise reţelele de crimă 
organizată. 

— Să-ţi păzeşti spatele implică şi colaborarea cu Mafia 
corsicană? 

Griffith râse. 


— Aceasta a fost politica oficială acum doi ani, dar ne-am dat 
seama că aceasta nu funcţiona. Oamenii ăştia sunt nişte bestii. 
Luni, sunt prietenii tăi. Marţi, nu mai au încredere în tine. 
Miercuri, te împuşcă în cap fără remuşcare. Aşa funcţionează 
lucrurile. Într-un fel, mi-aş dori să mă pot apropia mai mult de ei, 
deoarece, în acest moment, habar n-am ce pun la cale. Ceea ce 
ştiu este că traficul de droguri pare să fi scăzut, lucru care nu 
are nicio logică. În ultimii douăzeci de ani, acesta a fost sursa lor 
principală de venit. Am încercat să aflu ce se întâmplă aici, iar 
când prietenul tău a fost ucis, am bănuit că a descoperit ceva. 
De aceea m-am dus la apartamentul lui. Nu m-am aşteptat să 
găsesc pe cineva acolo, iar când ai apărut tu, am bănuit 
automat că eşti pus pe rele. 

Era un tipar pe care Bond îl recunoștea şi pe care l-ar fi găsit 
amuzant, dacă n-ar fi fost atât de periculos. Două agenţii de 
informaţii, care operau din colţuri diferite ale lumii, ajunseseră 
să se încaiere într-un apartament dărăpănat de pe Riviera. 
Aceasta era problema cu serviciile secrete. Nu aveau încredere 
nici în propriii aliaţi. 

— Motocicleta aceea este a ta? îl întrebă Bond. Turismo? 

— Sigur, răspunse Griffith. N-a fost uşor să obţin aprobarea 
celor de la birou, dar le-am spus că traficul de aici este infernal. 
Oricum, o ador. Acasă, conduc un Pontiac. Sorbi din bere, apoi 
puse paharul pe masă. Aşadar, în spiritul colaborării 
transatlantice, ai de gând să-mi arăţi ce este în plic? 

Plicul se odihnea pe masă, între ei. Bond abia dacă apucase 
să arunce o privire asupra conţinutului şi nu era sigur că voia să 
împărtăşească. În acelaşi timp, începea să îi placă de Reade 
Griffith. Deşi agentul CIA fusese depăşit de situaţie şi fusese 
rănit serios, el acceptase totul cu umor şi eleganţă. Era un 
început de prietenie neobişnuit, dar Bond avea senzaţia că 
descoperise un suflet înrudit. Scoase mai întâi fotografiile şi le 
aşeză pe masă. 

Acestea înfăţişau trei persoane, o femeie şi doi bărbaţi, în 
timpul unei întâlniri, la o sticlă de vin. Stăteau apropiaţi unul de 
celălalt pe terasa aglomerată a unui bar. In fundal se vedea 
vechiul port al Marsiliei, iar în depărtare se vedea o biserică pe 
un deal. Bond recunoscu Biserica Notre-Dame de la Garde, care 
scăpase nebombardată în timpul războiului. Numele barului era 
imprimat pe marchiză: La Caravelle. 


Griffith se uită la fotografie şi fluieră. 

— Ai dat clar lovitura cu asta. El este Jean-Paul Scipio. E greu 
de ratat. lar bărbatul care îl însoţeşte este translatorul lui. 

Mafiotul corsican putea fi recunoscut foarte uşor. Era atât de 
gras, încât umerii şi capul se aflau la o oarecare distanţă de 
masă, iar el era nevoit să îşi întindă braţul extrem de mult ca să 
ia paharul în mână. Purta un costum alb din pânză, din trei 
piese, fiecare piesă vestimentară de mărimea unei vele mici, şi 
fuma o ţigară. Peruca părea total nepotrivită, scoțând în 
evidenţă faptul că proprietarul ei nu avea păr. Translatorul, care 
şedea lângă el, nu îşi bătuse capul cu aşa ceva. Era chel, capul 
lui semănând cu un dom lustruit, şi purta un costum negru şi 
ochelari de vedere rotunzi. Femeia din faţa lor se lăsa pe spate, 
ţinând în mână un pahar de vin. 

Bond privi cu atenţie părul lung şi negru, trupul zvelt, 
picioarele încrucişate. Îi era greu să compare fotografia aceea 
cu cea pe care o văzuse în Londra, deşi era aproape sigur că 
ambele înfăţişau aceeaşi persoană. 

— Sixtine, zise el. 

— Ea este. 

— Ai cunoscut-o? 

— Nu, nu pot spune că am avut această plăcere, dar am citit 
dosarele şi îţi pot spune că este dată naibii! Ultima oară când m- 
am uitat, era numărul trei pe lista celor mai căutate persoane 
de CIA, deşi nu o arestăm, pentru că este aproape imposibil să o 
acuzăm direct de ceva. Este prea deşteaptă. Are rol de 
intermediar, cumpără şi vinde, însă reuşeşte întotdeauna să nu- 
şi mânjească mâinile. În acelaşi timp, ţi-aş putea numi zeci de 
persoane care au pierdut totul din cauza ei. 

Tăcu o clipă, apoi continuă. 

— Ai auzit vreodată de Ralph Izzard? Un membru democrat al 
Camerei Reprezentanţilor, care a fost, de asemenea, membru al 
Comitetului de Afaceri Militare? A demisionat anul trecut după 
ce a divulgat informaţii despre submarinele noastre de ultimă 
generaţie, care au ajuns, cumva, la sovietici. Sau pe „Big” Bob 
Harling? A jucat baschet pentru City College din New York până 
când a fost prins într-un scandal privind meciurile aranjate în 
favoarea Mafiei. Acum este la închisoare. Poate va fi coleg de 
celulă cu Conrad O'Brien, care a ieşit la prânz din biroul său de 
la IBM, luând cu el proiectele strict secrete privind tehnologia de 


A 


ultimă generaţie pentru tuburile cu vid. Ce-au avut toţi în 
comun? Au fost clienţii lui Madame 16 şi au crezut că poate îi 
plăcea de ei când, de fapt, îi storcea de informaţii! Aceştia sunt 
doar primii trei care îmi vin acum în minte, James. Mai sunt şi 
alţii. 

Griffith roti fotografia. 

— Deci, dacă ar fi să ne luăm după această întâlnire tete-ă- 
tête într-o cafenea din Marsilia, este aproape sigur că Madame 
16 face afaceri cu traficanţii de droguri. Interesant. N-aş zice că 
este genul ei, însă ea simte mirosul banilor, iar Scipio cu 
siguranţă are buzunare mari. Uită-te la mărimea costumului lui! 
Ce-ai mai găsit? 

Mai existau câteva fotografii făcute la La Caravelle. Acestea o 
înfăţişau pe Sixtine terminându-şi băutura şi plecând. Scipio şi 
translatorul lui rămăseseră acolo şi mai comandaseră o sticlă de 
vin şi câteva farfurii cu mâncare. Translatorul nu mâncase. 

Bond luă plicul şi scoase factura pe care o observase mai 
devreme. Partea de sus a paginii avea un antet în care apărea 
denumirea companiei - Ferrix Chimiques - şi o adresă din 
Marsilia. În colţul din dreapta, apărea cuvântul „Factură” şi un 
număr: 82032150. Aceasta era a treia, sau poate chiar a patra 
copie la indigo, furată de sub un teanc. Tastele maşinii de scris 
abia dacă pătrunseseră prin hârtie şi chiar dacă Bond reuşea să 
distingă câteva litere, restul era lizibil. 

— Ferrix Chimiques, zise Bond. Ai auzit de ei? 

Griffith dădu negativ din cap. 

— N-am auzit de ei. În franceză „chimiques” înseamnă 
„chimicale” şi se pare că cineva a plătit o groază de bani pentru 
ce-o fi cumpărat. Arătă cu degetul cifra bătută la maşină din 
partea de jos a paginii. Sunt cel puţin cinci zerouri. Adică 
100.000 de franci. 

— Probabil a păstrat originalul. Trebuie să le facem o vizită. 
Dar să acţionăm în linişte. Bond luă factura şi o împături cu 
grijă. Trebuie să existe un motiv pentru care factura a fost 
ascunsă. 

— Cu siguranţă. Îi voi întreba pe oamenii mei, să vedem ce 
vor afla. 

În cele din urmă, Bond scoase cartea poştală. Pe partea din 
faţă era o panoramă a coastei franceze, posibil Cannes. O 
întoarse. Pe verso, erau scrise un număr de telefon şi un nume: 


Monique. l-o arătă lui Griffith, care ridică din umeri. 

— Ce-ar fi să încerci? zise el. 

Bond intră în bar şi formă numărul de telefon. După puţin 
timp, se întoarse la masă. 

— N-a răspuns nimeni. 

— Ce-ai de gând să faci în continuare? 

— Nu ştiu. Luând în considerare toate acestea, cred că a sosit 
timpul să stau de vorbă cu Sixtine. 

Griffith îşi termină băutura şi ceru nota de plată. 

— Dacă-ţi place să trăieşti periculos, atunci aceasta este, 
probabil, o idee bună. „Cherchez la femme”€, cum zic francezii. 

— Ai idee unde aş putea da de ea? 

— Da. Sigur. Trebuie să te duci la cazinoul din Monte Carlo. 
Merge acolo aproape în fiecare seară, de obicei singură. Joacă 
câteva ture de blackjack. Apoi dispare. 

— Monte Carlo? 

Bond nu se putu abţine să nu zâmbească. Fusese acolo cu 
mai puţin de un an în urmă. Însă pentru el, cazinoul nu era 
decât o grămadă de moloz. 

— Voi arunca o privire în seara aceasta. 

— Sper că nu te superi dacă nu te voi însoţi. Griffith îşi atinse 
partea laterală a gâtului. Cred că mă voi băga la somn mai 
devreme. Mă cam doare gâtul. 

— Să sperăm că nu este contagios, zise Bond. 


€ „Căutaţi femeia!”, în traducere liberă, „Aici trebuie să fie o femeie la 
mijloc!” (n. tr.). 


6 


Madame 16 

Bond nu se simţea confortabil în mod deosebit la cazinoul din 
Monte Carlo, chiar dacă acesta era cel mai vestit din lume. 
Fireşte, îşi avea propriul cântec: „Bărbatul care a spart banca la 
Monte Carlo”, care devenise imnul tuturor cartoforilor. Mai 
existase acel legendar val de noroc în 1913, când negrul ieşise 
de douăzeci şi şase de ori la rând la ruletă. Undeva, în clădire, 
exista o încăpere, cunoscută sub denumirea de „morga”, unde, 
odinioară, erau depozitate trupurile cartoforilor ghinionişti care 
se împuşcau la masă după ce intrau în faliment. Toate acestea 
se adăugau reputației sale de loc romantic şi emoţionant. 

Clădirea continua să îi fascineze pe vizitatori, cu opulenţa sa 
în stil vechi, însă arhitectura îl ducea pe Bond cu gândul la o 
gară mare. Şi unde era romantismul? | se părea că cei mai 
bogaţi jucători - italienii, grecii şi sud-americanii - aveau feţele 
sumbre atunci când se aşezau la mesele cu suprafeţe din postav 
verde, hotărâți doar să-şi strângă câştigurile scutite de taxe. lar 
decorul care îi înconjura avea ceva vulgar... covoarele purpurii, 
draperiile prea teatrale, candelabrele nelipsite. Naiadele pictate 
pe tavanul din sa/on vert” fumau trabucuri. Era un detaliu 
mărunt, dar foarte grăitor. Lui Bond, cazinourile din Beaulieu şi 
din Le Touquet i se păreau mai puţin ostentative şi mai 
primitoare. Acolo se simţea confortabil. În Monte Carlo se simţea 
ca şi când ar fi participat la o audiție pentru un rol într-o piesă 
de teatru pe care nu şi-o dorea, de fapt, să o vadă. 

În timp ce urca treptele ce duceau spre intrarea principală, 
îmbrăcat în smoching şi cravată neagră, simţi acea fremătare, 
un val de căldură şi nerăbdare, specifică fiecărui parior din 
lume, sentimentul că noaptea aceea va fi a lui şi, chiar şi în 
cazul în care cazinoul avusese grijă să întoarcă şansele 
împotriva lui, el - cu zeiţa norocului alături - îşi va croi drumul 
spre victorie. Apoi trebuia să ţină cont de povestea de acum un 
an: căpitanul rus şi dezastrul care ar fi putut urma dacă Bond nu 
s-ar fi aflat la faţa locului. Îl amuza gândul că încă mai exista o 
clădire în care putea intra. 

Nu intenţiona să participe la niciun joc important, însă era 
împotriva firii lui să vină ca simplu spectator. In clipa în care 


7 Salonul verde (n. tr.). 


ajunse acolo, schimbă cei 200.000 de franci pe care îi găsise pe 
Rue Foncet în jetoane de 50.000. Nu avea nicio remuşcare că 
punea în joc banii unui bărbat mort. Dimpotrivă, aceasta va fi 
comemorarea vechiului său prieten. Dacă pierdea, atunci 
pierdeau împreună. În cazul în care câştiga, atunci va dona 
câştigurile asociaţiei de caritate preferate ale serviciului... 
Crucea Roşie britanică, poate. Se aşeză la ruletă, inspirând 
şoaptele din încăpere, şuşotelile din mulţime, freamătul cărţilor 
de joc ce erau amestecate, zornăitul jetoanelor strânse de pe 
mesele de joc, comenzile înăbuşite ale crupierilor. „Finale 
quatre par cinq Louis”. „A cheval!” „Carre!” Lui Bond îi plăcea 
limbajul de cazinou, rostit cu toată solemnitatea şi autoritatea 
unui mare preot care se adresează congregaţiei sale, dar cu o 
mai mare putere de a schimba vieţi. 

Întinse mâna şi, ştiind ce dorea, /e chef de partie? îi înmână 
fişa unde apăreau rundele de când începuse ultima sesiune. Ştia 
că nu îi oferea niciun indiciu despre ce s-ar putea întâmpla în 
continuare. Roata hotăra de fiecare dată. Nu o interesau 
pariurile, jucătorii, cei merituoşi sau cei disperaţi. Bond îşi 
făcuse un obicei de-a lungul anilor care îi fusese de folos: căuta 
un tipar al numerelor ieşite şi îşi ajusta jocul în consecinţă. De 
exemplu, el observase că cifra 0 îşi arătase faţa urâtă de două 
ori în ultima oră. Era de neconceput ca un cazinou de talia celui 
de la Monte Carlo să manipuleze roata cu magneţi sau orice 
altfel de dispozitiv, iar Bond se linişti după ce calculă că şansele 
pentru ca această cifră să iasă a treia oară erau aproape 
inexistente. Două ture mai târziu, cifra zero ieşi a treia oară, iar 
Bond rămase fără 40.000 de franci. Acceptă cu eleganţă 
această palmă şi continuă să joace. După alte câteva coups, îşi 
dublă miza iniţială şi se ridică de la masă mulţumit şi încrezător 
că restul serii va decurge după placul lui. 

Păşind încet, ca şi când nu ar fi fost hotărât ce să aleagă, el se 
apropie de mesele de blackjack. 

Blackjack - „vingt-et-un”* în Franţa, „pontoon” în Australia - 
este unul dintre cele mai cunoscute jocuri de noroc din lume. Se 
spune că nici un alt joc de cărţi nu a adus atâţia bani... 
cazinourilor. Tocmai aceasta era problema pentru Bond. Deşi 
existau jucători care studiaseră jocul toată viaţa lor, el nu avea 


8 Conducător de joc (în lb. fr. n. red.). 
? 21 (n. red.). 


răbdarea necesară de a pune la cale o strategie care ar fi putut 
întoarce sorții în favoarea lui. 

Inţelegea elementele de bază: împărţirea celor două cărți, 
tragerea şi aranjarea, încercările, rând pe rând, a şapte jucători 
de a ajunge la un total cât mai apropiat de douăzeci şi unu (fără 
a depăşi acest număr), în speranţa că îl vor învinge pe dealer. 
Mai ştia că aceste cazinouri îşi propuneau să îngreuneze în mod 
intenţionat câştigarea unor sume mari de bani. Mizele maxime, 
pur şi simplu, nu erau suficient de mari, iar singura soluţie era 
să joci pentru bonusuri care proveneau din împărţire, dublare 
sau câştigarea unui blackjack, care se plătea trei la doi. El 
prefera ruleta, care era mai puţin dramatică şi care, prin faptul 
că bila se răsturna într-o singură căsuţă, chiar putea face pe 
cineva milionar. 

O văzu pe Sixtine aproape imediat. 

Şedea la capătul celei mai îndepărtate mese, împreună cu alţi 
patru jucători, şi era evident că era pe val... jetoanele erau 
strânse în faţa ei. Nu. „Şedea” nu era cuvântul potrivit. Poza, cu 
picioarele-i lungi şi zvelte vârâte grațios sub ea şi ţinându-şi 
cotul pe masă, braţul şi mâna amintind de gâtul unei lebede, de 
parcă ar fi făcut reclamă la ţigări. Părul negru ca pana corbului i 
se revărsa pe spate, încadrându-i faţa serioasă şi pragmatică. 
Avea sprâncene foarte drepte şi o gură care se potrivea atât de 
perfect cu restul, încât părea să fi fost opera unui artist clasic. 
Avea ochii căprui-închis şi, deşi păreau nepăsători, era atât de 
concentrată la joc, încât nu observa ce se petrecea în jurul ei. 
Bond îşi dădea seama că era hotărâtă să nu piardă şi şi-o 
imagina apelând la aceeaşi determinare de fier în negocierile pe 
care le purta. Era îmbrăcată într-o ţinută Christian Dior: o rochie 
neagră din şantung, cu un corset strâns pe trup şi o fustă lungă. 
Era o ţinută clasică haute couture, care ar fi putut fi făcută 
special pentru ea - probabil aşa şi era, reflectă Bond. Un collier 
cravate din aur şi diamante, care se asorta cu cerceii, completa 
ţinuta. Avea buzele rujate, în rest era nemachiată. Nu că ar fi 
avut nevoie. 

Era cu aproximativ zece ani mai în vârstă decât el, iar pentru 
Bond acest lucru însemna că era cu cel puţin cincisprezece ani 
prea în vârstă pentru a fi cu adevărat atrăgătoare... Cu toate 
acestea, trebuia să recunoască faptul că ea fusese - şi încă era - 
o femeie frumoasă. Primele riduri începuseră să îşi facă apariţia 


în colţul ochilor, iar pielea cafe au /ait de pe bărbie şi de pe 
gâtul ei grațios începea să devină mai moale. Dacă pierduse 
perfecțiunea tinereții, câştigase  nepăsarea şi încrederea 
maturității. Era independentă, o femeie pe care nu o interesa ce 
credea lumea despre ea. „lată-mă, părea să spună. Mă vreţi sau 
nu, puţin mă interesează. Eu sunt cea care va decide.” 

Bond îi studie repede pe ceilalţi jucători. Aceştia erau 
întocmai genul de vizitatori pe care el s-ar fi aşteptat să îi vadă 
într-un astfel de cazinou şi era uimit cât de diferiţi erau de 
Madame 16 şi cât de consternaţi ar fi fost dacă ar fi aflat 
povestea femeii alături de care stăteau la masa de joc. Alături 
de el se afla un bărbat mai tânăr, în jur de treizeci de ani, care 
putea fi profesor sau contabil, după coafura îngrijită, ochelarii de 
vedere cu lentile groase şi atitudinea uşor timidă. Pentru el, să 
joace cărţi în sudul Franţei însemna o mare aventură, deşi 
probabil abia se abţinea să nu-şi depăşească bugetul. 

Apoi mai era un om de afaceri durduliu, care părea furios şi 
care îşi muşca inelul cu sigiliu în timp ce juca. Era furios pentru 
că nu îi veneau cărţi bune, şi era obişnuit să obţină tot ce-şi 
dorea. Soţia lui şedea lângă el, reticentă şi puţin cam plictisită. 
Era mai interesată de cărţile lui decât de ale ei, deşi, ulterior, 
avea să îl învinuiască pe el pentru suma de bani pierdută de 
amândoi. În dreapta ei - între ea şi Madame 16 - şedea un 
bărbat care părea a fi un moştenitor putred de bogat. Era neras, 
avea părul cârlionţat şi purta un frac alb, în vreme ce toţi ceilalţi 
din jurul lui erau îmbrăcaţi în negru. Atunci când parie, împinse 
jetoanele ca şi când s-ar fi aşteptat să piardă şi nu îi păsa. 

Mai era un scaun liber, dar Bond nu se aşeză. Prefera să-şi 
observe ţinta de la distanţă. 

Privi câteva runde, observând imediat că, în această versiune 
a jocului, toate cărţile erau împărţite cu faţa în sus, lucru care ar 
fi putut reprezenta un avantaj pentru jucători, oferindu-le mai 
multe informaţii despre cărţile rămase în pachet. Sixtine era o 
jucătoare tăcută şi încrezătoare, care câştiga mai des decât 
pierdea. Îi ignora pe toţi ceilalţi de la masă, ţinându-şi ochii în 
cărţi. Oare avea un sistem? Toate indiciile arătau asta. Bea apă 
cu gheaţă. Majoritatea jucătorilor de cărţi profesionişti pe care îi 
cunoştea Bond evitau să consume alcool. Nu vorbea, 
nebăgându-i în seamă pe cei din jur. Atunci când voia încă o 
carte, bătea nerăbdătoare cu degetul pe masă, ca şi când şi-ar fi 


dorit să i se dea dreptate. Deşi juca un joc de noroc, lăsa 
impresia că deţinea controlul. 

Abia în runda a şaptea Bond reuşi să îşi dea seama ce se 
întâmpla. 

Cartea întoarsă a lui Sixtine era un decar şi se afla sub cartea 
întoarsă care îşi ascundea cu grijă faţa. Ea ridică un colţ şi 
aruncă o privire la carte, apoi le întoarse imediat pe amândouă. 
Ambele erau decari, iar ea hotărâse să le împartă, dublându-şi 
pariul de 15.000 de franci. Era o mutare ciudată. Bond cunoştea 
suficient de bine regulile de vingt-et-un ca să ştie că decarii nu 
se împărțeau niciodată. De ce să rişti un scor mare de douăzeci 
cu două scoruri care au toate şansele să fie mai slabe? De data 
aceasta, ea se comporta ca un amator şi, cu siguranţă, cărţile o 
pedepsiră pentru asta. Dealerul îi împărţi un şapte peste primul 
decar şi un cinci peste celălalt. Şaptesprezece şi cincisprezece: 
două mâini mediocre înlocuiseră una bună. Bond se aştepta ca 
ea să piardă. i 

Dealerul arătă o damă. Intoarse o carte. Bond miji ochii. Era 
un şase. Deoarece scorul era şaisprezece, regulile îl obligau să 
mai tragă o carte. Următoarea carte fu un alt şase. Douăzeci şi 
doi! Pierduse! 

O văzu pe Sixtine zâmbind ca şi când ceea ce tocmai văzuse 
el nu era decât ceea ce se aşteptase ea. Ştiuse ce urma să se 
întâmple. Nu încăpea nicio îndoială. Dar cum? Reuşise cumva să 
introducă pe furiş în cazinou cărţi de joc măsluite? Nu. Acest 
lucru era la fel de imposibil ca o masă de ruletă „aranjată”. Era 
în cârdăşie cu dealerul? Din nou, acest lucru era puţin probabil, 
plus că nu merita riscul. Însă împărţise decarii în mod voit, ştiind 
că dealerul va fi învins. Trebuia să existe un alt răspuns şi, 
încântat, Bond îşi dădu brusc seama care era acesta. 

Vingt-et-un este exact opusul ruletei, în sensul că este singura 
activitate din cazinou în care fiecare joc informează direct 
despre următorul. Bila de la ruletă nu are memorie, dar cărţile 
de joc au. 

Pachetul nu este amestecat până când toate cărţile nu sunt 
folosite, iar un jucător poate face presupuneri în baza a ceea ce 
s-a întâmplat deja. Aşadar, mai simplu spus, dacă toţi patru aşii 
au ieşit deja, nu vor mai exista mâini „bune” - având în vedere 
că aşii înseamnă unu sau unsprezece - şi niciun blackjack. De 
asemenea, Bond observase că dealerul folosea un singur pachet 


de cărţi, lucru care i-ar fi conferit un uşor avantaj unui jucător 
mai priceput. Din ce în ce mai multe cazinouri, în special în 
America, foloseau două sau chiar trei pachete de cărţi pentru a 
întoarce sorții în favoarea lor, motiv pentru care Sixtine alesese 
probabil să joace aici. 

Mai însemna, de asemenea, că un jucător cu o putere 
extraordinară de concentrare putea memora întreg pachetul. 
Acelaşi jucător putea calcula exact câte cărţi rămâneau, pur şi 
simplu, privind cu atenţie grosimea pachetului, numărul de cărţi 
din mâna dealerului. Bond încercase acest truc, însă nu îi 
reuşise niciodată, ratând întotdeauna cel puţin două sau trei 
cărţi. 

Sixtine perfecţionase această tehnică. Era aproape sigur de 
asta. În acelaşi timp, îşi dădu seama că ea îşi alesese în mod 
intenţionat scaunul de la marginea mesei. Primea cărţile ultima, 
lucru care îi permitea să ia în calcul toate cărţile care fuseseră 
împărţite celorlalţi jucători. 

Atunci când împărţise decarii, ea ştiuse aproape sigur ce cărţi 
mai rămăseseră în pachet. In acelaşi timp, îşi dăduse seama - 
pe loc - că dealerul va pierde. Hotărâse să-şi încerce norocul şi 
câştigase, îmbogăţindu-se în acelaşi timp cu 30.000 de franci. 
Dar chiar şi aşa, care era scopul? se întrebă Bond. Femeia 
aceasta câştiga o avere furând şi vânzând informaţii secrete. 
Comparativ cu sumele pe care le câştiga, banii pe care îi 
strângea aici erau mărunţiş. 

Dealerul ajunse la sfârşitul pachetului, amestecă bine cărţile 
şi o luă de la început. Bond privi cu o oarecare fascinaţie 
următoarele runde, stând alături de Sixtine, dar nu în raza ei 
vizuală. Femeia nu scoase nicio vorbă. Nici nu ridică privirea. 
Câştigă câteva runde. Pierdu alte câteva. In tot acest timp, ochii 
îi rămaseră aţintiţi asupra pachetului de cărţi, ţinând minte 
toate cărţile împărţite, cântărind în gând câte cărţi rămâneau, 
întorcând mereu sorții în favoarea ei şi aşteptând momentul să 
acţioneze. 

Bond îşi dădu seama când ajunse în acel moment. Dealerul 
mai avea zece sau unsprezece cărţi. Brusc, în ochii lui Sixtine 
apăru un licăr de încântare şi, înainte ca dealerul să aibă timp să 
strângă toate cărţile şi să pregătească pachetul pentru 
următoarea rundă, ea dădu uşor din cap. Era o mişcare uşoară, 
aproape imperceptibilă. Într-adevăr, Bond nu ar fi observat-o 


dacă ea nu ar fi stat atât de nemişcată şi de tăcută până atunci. 

Ca la un semn, ceilalţi jucători se ridicară de la masă. Niciunul 
nu se uitase la ea. Nu păreau să o cunoască, iar acum cu toţii se 
comportau diferit în timp ce se retrăgeau. Profesorul îşi strânse 
jetoanele de pe masă, ca şi când ar fi anunţat că se retrăgea cât 
timp se afla în avantaj. Soţia bărbatului de afaceri dolofan îi 
şopti ceva, iar acesta, oftând încet şi ridicând uşor din umeri, se 
ridică de pe scaun şi se îndepărtă alături de ea. Bărbatul cu 
părul cârlionţat hotărî, aproape brusc, că avea nevoie de un 
pahar de băutură şi, înăbuşindu-şi un căscat, se duse spre bar. 

Ce se întâmpla? Dealerul era la fel de mirat ca Bond, însă, 
având în vedere că mai rămăsese un singur jucător, avea cărţi 
suficiente să continue jocul. li aruncă o privire întrebătoare 
doamnei din faţa lui. Aceasta zâmbea. Era pregătită pentru 
runda următoare. 

Cei cinci jucători alcătuiau un sindicat! Bond era convins de 
asta. Poate că dealerul nu observase, dar membrii grupului erau 
înţeleşi, iar plecarea lor de la masă fusese repetată cu grijă. 
Scopul era să o lase pe Sixtine singură într-un anume moment. 
Nu putea exista decât un singur motiv. Ea cunoştea valoarea 
cărţilor rămase în pachet şi calculase exact momentul în care va 
fi în avantaj ca să rămână singură cu dealerul. In acel moment, 
şansele erau de partea ei, iar ea se pregătea să ridice miza la 
maximum. 

Dealerul se aplecă în faţă, dar, înainte ca acesta să înceapă 
următoarea rundă, Bond făcuse repede trei paşi şi se aşezase 
pe scaunul liber de la capătul celălalt al mesei, în faţa lui 
Sixtine. El ştia că prezenţa lui va schimba situaţia şi va anula 
toate calculele pe care şi le făcuse ea. Se amuză când o văzu 
mijindu-şi uşor ochii şi întunecându-se la faţă când îşi dădu 
seama de prezenţa lui. Bond luă un jeton pentru 50.000 de 
franci, suma maximă, şi îl aşeză pe postavul verde. Sixtine îi 
aruncă o privire, încruntându-se uşor. Apoi îi urmă exemplul. 

Cărţile fură împărţite. Bond avea opt de inimă roşie. Sixtine 
avea şapte de treflă. Dealerul avea şi el un opt, de pică. Cartea 
întoarsă a lui Bond era un alt opt, de romb. Şaisprezece! Părea o 
valoare potrivită. Nu era deloc surprins că existau atât de multe 
valori identice. Sixtine trebuie să fi ştiut că rămăseseră mai 
multe cărţi de şapte şi de opt la sfârşitul pachetului şi îşi făcuse 
o strategie corespunzătoare. Deci, cum va proceda într-o astfel 


de situaţie? Bond îşi arătă ambele cărţi, le împărţi şi mai aruncă 
un jeton de 50.000 de franci pe masă. Dealerul îi mai dădu două 
cărţi. Nu erau bune: un nouă de treflă şi un cinci. Acum, Bond 
avea şaptesprezece într-o mână şi treisprezece în cealaltă. Nu 
ştia dacă să spună pas sau să încerce să îmbunătăţească mâna 
cea mai slabă din cele două. Îi aruncă o privire lui Sixtine. În 
mod intenţionat crease această situaţie. Ştia valorile cărţilor de 
joc rămase. Aranjase lucrurile astfel încât să câştige. Da, 
desigur. Bond îşi flutură mâna. Va spune pas. 

Acum, era rândul lui Sixtine. Indiferent ce avea, nu era o 
pereche. Ea aruncă încă o privire la cartea ei întoarsă, apoi 
aruncă un alt jeton de 50.000 pe masă, dublând miza. Acest 
lucru îi permitea încă o carte. Dealerul o întoarse. Cartea era 
dama de treflă. Bond îşi dădu seama imediat că nu era bună. 
Încruntându-se, Sixtine îşi întoarse cartea. Era cinci de inimă 
roşie. Cu dama şi şapte, avea acum douăzeci şi doi. Pierduse. 

Dar dealerul? El lăsă şaptele de pică pe masă şi îl întoarse pe 
fratele lui urât, optul de pică. Era cea mai proastă combinaţie 
posibilă pentru el. Avea cincisprezece şi, conform regulilor, 
trebuia să mai tragă o carte. El o făcu. Un as! Tot nu era de- 
ajuns. Mai trase o carte, infamul valet de treflă, care îl făcu să 
piardă. Bond avea patru cărţi ce alcătuiau două mâini nu prea 
bune, dar care îi aduseseră totuşi 100.000 de franci. 

Mica dramă luă sfârşit. Cărţile zăceau pe masă, lipsite de 
importanţă după momentul lor de glorie. Sixtine se răsuci pe 
scaunul ei asemenea unui dop care era scos dintr-o sticlă de vin 
şi se îndepărtă fără să rostească un cuvânt. Privind dezastrul pe 
care îl lăsase în urma ei, Bond înţelegea de ce era furioasă. 
Dacă el nu ar fi intervenit în joc, distribuirea cărţilor ar fi fost 
foarte diferită. Sixtine ar fi avut o pereche ce se potrivea - opt 
de romb şi opt de treflă. Dacă le-ar fi împărţit, ea ar fi primit 
două cărţi de şapte, având un total de cincisprezece în fiecare 
mână. Bond nu avea nicio îndoială că ea ar fi spus „pas” în acel 
moment. Dealerul ar fi avut cinci de inimă roşie drept carte cu 
faţa în jos şi opt de inimă roşie cu faţa în sus. Treisprezece în 
total. El ar fi fost obligat să tragă o carte şi i-ar fi venit nouă de 
treflă, care ajunsese la Bond, şi ar fi pierdut. 

Cei 100.000 de franci pe care îi câştigase Bond ar fi ajuns la 
Sixtine. Strângându-şi jetoanele, el îi mulţumi din cap dealerului, 
apoi ieşi pe uşă în urma ei. 


7 


Ruleta rusească 

Sixtine nu comandase încă. Bond o găsi în barul Salle Blanche 
care, cu palmierii şi oglinzile sale în mărime naturală, cu 
mozaicurile sale turcoaz şi aurii şi cu candelabrele sale, ducea 
bogăţia şi extravaganţa într-un loc unde nu şi-ar fi imaginat că 
vor ajunge. Când intră Bond, ea aştepta barmanul. 

— Cred că ar trebui să vă fac cinste, zise el. 

Ea se întoarse şi îşi fixă ochii întunecaţi asupra lui într-un mod 
pe care el îl consideră atât provocator, cât şi seducător. Sixtine 
îl privi o clipă cu atenţie, ca şi când l-ar fi văzut pentru prima 
oară. 

— Nu trebuie să-mi faceţi cinste, zise ea. 

— V-am adus ghinion. 

— Eu nu cred în noroc. 

— Sincronizare proastă, atunci. 

— S-ar putea să fie adevărat. Ea căzu pe gânduri. Nu văd de 
ce aş refuza o parte din câştigul dumneavoastră. Ce propuneţi? 

— Un pahar de şampanie, poate? Vă recomand o sticlă de 
Taittinger Blanc de Blancs Brut din '43. 

— N-am chef să beau şampanie. 

— Un pahar de martini sec, atunci. 

Ea încuviinţă din cap, iar Bond se întoarse spre barman. 

— Două martini, zise el. Trei măsuri de Gordon's, una de 
votcă, o jumătate de măsură de Kina Lillet. Să fie servite cu 
gheaţă şi o felie de coajă de lămâie. Bine? 

— Desigur, monsieur. 

Barmanul zâmbi şi încuviinţă din cap. g 

— O clipă. Sixtine îl oprise înainte ca el să se întoarcă. Il vreau 
pe-al meu agitat, nu amestecat, zise ea. 

Barmanul vru să o contrazică, dar se opri. 

— Cum doreşte doamna. 

Când acesta se îndepărtă în grabă, Bond se întoarse spre ea 
cu o privire întrebătoare. 

— Are vreo importanţă? o întrebă el. 

— Da, răspunse ea cât se poate de serioasă. Soţul meu 
defunct obişnuia să spună că dacă agiţi un cocktail, răneşti 
alcoolul. Plus că se topeşte gheaţa. Agitat, nu scuturat era o 
vorbă a lui. Era foarte pretenţios la astfel de lucruri. Scoase o 
ţigară şi îi permise lui Bond să i-o aprindă. De când a murit, mi- 


am propus să fac exact opusul a ceea ce-mi spunea el. Ea se 
uită la ţigara din mâna ei. Nu-i plăcea nici că fumam. 

— Când a murit? o întrebă Bond. 

— Nu suficient de devreme. 

Ea îşi luă poşeta şi se apropie de o masă. Bond o urmă, uşor 
amuzat. Deşi abia o întâlnise, decise că era o femeie cum nu 
mai întâlnise până atunci. De exemplu, era imposibil de citit. Nu 
părea să-i pese dacă el rămânea sau pleca. 

Se aşeză lângă ea. 

— Jucaţi adesea aici? o întrebă el. 

— Prefer cazinoul din Estoril, Portugalia. Este mai maiestuos. 
Şi mai joc la Crockfords atunci când sunt în Londra. 

— Mereu singură? 

— Ce vă face să credeţi că sunt singură? 

Era oare o recunoaştere tacită a membrilor grupului care 
jucaseră împreună cu ea? Bond se întrebă unde dispăruseră cei 
trei bărbaţi şi femeia. Oare o supravegheau în acel moment? 
Unde îi găsise? 

— Cunoşteaţi fiecare carte din pachet, zise el. 

— Nu. Dar cu cât sunt împărţite mai multe cărţi de joc, cu atât 
mai uşor este să prezici şansele. Tocmai de aceea îmi place să 
joc vingt-et-un. V-am văzut jucând la ruletă mai devreme. Mie 
mi se pare o pierdere de vreme. De ce ai desfăşura o activitate 
asupra căreia nu ai niciun control? 

— Atunci, de ce mai jucăm jocuri de noroc? întrebă Bond. 

— Soţul meu a fost un cartofor înrăit. A pierdut totul. Duc o 
cruciadă personală ca să recuperez o parte din sumă. 

Băuturile fură aduse la masă şi, odată cu ele, sosi un bărbat 
scund şi chel, îmbrăcat la costum şi debordând de entuziasm. 
Cu inima grea, Bond îl recunoscu pe Emile Tournier, directorul 
general al cazinoului. Cei doi se mai întâlniseră şi cu alte ocazii, 
iar bărbatul nu-şi putea ascunde încântarea. 

— Monsieur Bond! Cât mă bucur să vă revăd! exclamă el, într- 
o engleză cu un accent extrem de pronunţat. Ar fi trebuit să ne 
anunţaţi că veniţi. Vă rog să acceptaţi această băutură din 
partea casei. lar dacă dumneavoastră şi doamna doriţi să luaţi 
cina, restaurantul este deschis pentru dumneavoastră şi nu se 
va pune problema notei de plată. 

— Mulţumesc. A 

Bond schiţă un zâmbet. In alte circumstanţe, orice menționare 


a numelui său ar fi însemnat condamnare la moarte. Chiar şi 
aşa, musafirul nepoftit era suficient de enervant. 

— Este plăcerea mea. Este plăcerea cazinoului din Monte 
Carlo. Când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-aţi fi 
fost dumneavoastră. Formidable! Vă rog să îmi spuneţi dacă mai 
aveţi nevoie de ceva. Vă doresc amândurora o seară plăcută! 

Se retrase cu o plecăciune. Bond şi Sixtine rămaseră cu 
băuturile lor. 

— Aşadar, acum ştiţi cum mă cheamă, zise Bond. 

— Oh, ştiam deja, răspunse Sixtine, ridicând din umeri cu 
indiferenţă. Sunteţi agentul James Bond din Serviciile Secrete. 
De curând aţi fost acceptat în Secţia 00, ceea ce înseamnă că 
aveţi dreptul să ucideţi. Mă întreb cine din clădirea aceasta a 
devenit ţinta dumneavoastră. Poate eu? Sper că nu. Mă bucur 
de viaţă şi nu cred că am făcut ceva de curând care să mă pună 
pe lista dumneavoastră neagră. 

Aşadar, în tot acest timp, ea ştiuse cine era. Cum era posibil? 
Exista doar câţiva oameni care ştiau despre existenţa Secţiei 00, 
darămite despre faptul că el fusese promovat. Bond era 
impresionat. Sixtine trebuie să fi fost incredibil de bine 
informată. Legăturile ei trebuie să fi ajuns până în birourile din 
Regent's Park. La întoarcere ar trebui să-şi amintească să îi 
spună lui Bill Tanner că procedurile lor de securitate aveau 
nevoie de o revizuire generală. 

— În cazul acesta, trebuie că ştiţi motivul pentru care mă aflu 
aici, zise el. 

— Nu. Îmi veţi spune dumneavoastră? 

Era foarte directă şi îl privea în ochi, ca şi când i-ar fi putut citi 
gândurile. Engleza ei era perfectă, deşi Bond sesizase urma 
aproape imperceptibilă a accentului francez, ceea ce îi conferea 
un rafinament aparte. 

El îşi ridică paharul. Lichidul era puţin tulbure, în urma 
tratamentului pe care îl primise, însă când sorbi, nu sesiză nicio 
diferenţă de gust. 

— Un prieten a fost ucis, zise el. Poate l-aţi cunoscut drept 
Richard Blakeney. 

— Nu l-am cunoscut, spuse ea plictisită A fost un accident? 

— A fost împuşcat de trei ori, de aproape. 

— Atunci, a fost neglijent. 

— Dumneavoastră spuneţi că nu l-aţi cunoscut, dar el cu 


siguranţă vă cunoştea pe dumneavoastră. 

— Multe persoane susţin că mă cunosc. Căută o scrumieră. 
Bond o împinse spre ea. Nu l-am întâlnit niciodată pe Richard 
Blakeney sau pe cineva din Serviciul Secret britanic, continuă 
ea. Presupun că a fost unul de-al vostru? Apropo, cum stau 
lucrurile în Regent's Park? A trecut ceva timp de când n-am mai 
avut de-a face cu oamenii voştri. Mare păcat. Sunteţi mult mai 
politicoşi decât SMERSH!. 

— M-ar interesa să ştiu ce căutaţi aici, în sudul Franţei. 

— Sunt convinsă. Dar nu-mi pot imagina de ce aţi crede că aş 
vrea să vă spun. 

Bond zâmbi. 

— Pot măcar să vă întreb dacă este o călătorie de afaceri sau 
de plăcere? 

— Afacerea mea este plăcere pentru mine. Dacă n-ar fi, n-aş 
continua. Ea îşi aţinti privirea asupra lui. Dumneavoastră vă face 
plăcere să ucideţi? 

Bond fu complet luat prin surprindere de această întrebare. 
Nici măcar nu ştia de ce i-o adresase. O ignoră. 

— De ce v-aţi întâlnit cu Jean-Paul Scipio? 

Ea dădu negativ din cap. 

— Nu aşa funcţionează lucrurile, james. Ştii cine sunt eu. Ştii 
cum îmi câştig existenţa. Orice informaţie pe care o deţin este 
fie de vânzare, fie pentru schimb. Nimic nu este gratis. Mă 
interesează să ştiu cum este să fii un bărbat tânăr şi să ai atâta 
putere. Cine altcineva poate alege între viaţă şi moarte fără să 
se teamă de repercusiuni? Doar un agent secret sau un 
psihopat. 

Faptul că i se adresa cu prenumele, îl şocă. Îi vorbea ca şi 
când, într-un fel, era stăpâna lui. 

— Cu siguranţă nu mă simt ca un psihopat, zise el. Şi am mai 
puţină putere decât credeţi. Nu fac decât ce mi se spune. În 
ceea ce priveşte restul întrebării dumneavoastră, nu este nevoie 
să vă dau un răspuns. Amândoi am trecut printr-un război. 
Există eroi şi există ticăloşi. Nu trebuie decât să decizi ce tabără 
alegi şi să vezi unde ajungi. 

Era suficient, pentru moment. 

— Nu mă interesează deloc Jean-Paul Scipio, zise ea. El este 


1 Organizaţie formată la sfârşitul anului 1942, din care făceau parte trei 
agenţii de contraspionaj ruseşti (n. tr.). 


traficant de droguri. Afacerile noastre nu au nimic în comun. 
Ridică din umeri. De ce aş vrea să mă întâlnesc cu el? 

— Asta mă întrebam şi eu. Bond scoase o fotografie din 
buzunar şi o puse pe masă. Privi poza pentru o clipă, apoi mută 
privirea în altă parte. Fotografia aceasta a fost făcută la barul La 
Caravelle, în Marsilia, zise el. De ce trebuie să ne jucăm? Poate 
v-ar fi mai uşor să îmi spuneţi adevărul. 

— Nu am spus că nu l-am cunoscut. Am spus că nu mi-aş dori 
şi este foarte adevărat. Pentru început, este atât de gras, încât 
ţi se face greață. Este un bădăran. 

— Când a fost făcut poza aceasta? 

— Câţi oameni ai ucis? 

Bond ezită. 

— Doi. 

— În Franţa? 

— Unul în New York şi altul în Suedia. 

— Am fost la barul La Caravelle acum mai bine de o 
săptămână. Era într-o marţi, cred. Scipio m-a invitat şi mi s-a 
părut înţelept să accept. 

— Ce voia? 

— Este rândul meu, James. De unde ai ştiut că voi fi aici în 
seara aceasta? 

— N-am ştiut. Dar am auzit că vii aici uneori şi am sperat să 
te întâlnesc. 

Ea îl privi cu răceală. 

— Puteai să aştepţi până când terminam jocul şi abia atunci 
să te prezinţi. 

— Dimpotrivă, mi-a făcut plăcere să joc cărţi cu tine. De fapt, 
a fost o experienţă în sine să te privesc. Imi imaginez că te ajută 
dacă ai prieteni în apropiere. 

Ea nu negă această acuzaţie. 

— La ce s-a referit bărbatul acela adineauri? Bărbatul scund 
cu mustață? Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi fost tu? 

Bond făcu un gest cu mâna. 

— A fost un fleac. 

— Ce-ar fi să mă laşi pe mine să decid? Acum era rândul ei să 
zâmbească. Mie mi se pare că s-ar putea să avem interese 
comune. Te afli în sudul Franţei pentru că vrei să ştii ce pune la 
cale Scipio. lar ceea ce pune Scipio la cale s-ar putea să aibă 
legătură cu motivul pentru care mă aflu eu aici. In acest 


moment, aş putea să mă ridic în picioare şi să plec, iar tu să nu 
mă mai vezi niciodată. Sau ne-am putea continua conversaţia ca 
să vedem unde vom ajunge. Desigur, dacă socoteşti că te 
plictisesc... 

Şedea, mai relaxată, odihnindu-şi cotul pe spătarul banchetei. 
Lui Bond îi plăcea felul în care arăta - braţele ei goale, curbura 
gâtului ei şi strălucirea colierului cu un singur diamant, care se 
odihnea în adâncitura gâtului. Mătasea neagră părea să-i 
mângâie şoldurile şi sânii. Purta pantofi stiletto clasici, din satin 
negru, ornaţi cu strasuri. Se simţea năucit. Intr-un fel sau altul, 
din momentul în care începuseră conversaţia, ea fusese în 
avantaj. Hotări să îi spună ce voia să ştie. De ce să n-o facă? 
Ştia deja cine era el. Nu avea cum să folosească aceasta 
informaţie. Plus că se putea dovedi util să-i câştige încrederea. 

— Nu te consider deloc plictisitoare, zise Bond. Dimpotrivă, 
am crezut că povestea aceasta nu te-ar interesa. Dar dacă vrei 
să o auzi, permite-mi să comand încă un rând de cocktailuri... 
agitate, nu amestecate. S-ar putea să dureze o vreme. 

EI îi făcu un semn chelnerului, apoi începu. 

— S-a întâmplat anul trecut şi are legătură cu o navă, un 
crucişător sovietic botezat Aleksandr Kolchak, care făcea o 
călătorie de propagandă, fluturându-şi steagul prin Mediterana. 
Portul de escală era aici, în Monte Carlo, iar eu am fost trimis ca 
să arunc o privire. 

— O privire? Doar atât? 

Bond îşi aprinse o ţigară. 

— De fapt, încercam să interceptăm semnalele pe care le 
trimitea înapoi în Kronstadt, însă nu am reuşit, deoarece nu 
ştiam ce frecvenţe folosea şi nu ştiam când. Până atunci nu 
reuşisem să interceptăm nicio transmisie, iar eu mă aflam aici 
ca să văd dacă pot face ceva în această privinţă, în curând mi- 
am dat seama că nu puteam face mare lucru. Vasul era ancorat 
cam la o jumătate de milă în larg. Era un crucişător din clasa 
Chapayev, lung de aproximativ 200 de metri, cu turbine cu abur 
echipate cu ax dublu şi genul obişnuit de tunuri. Stătea ancorat 
acolo, împodobit cu steaguri, stârnind interesul şi comentarii 
favorabile printre localnici. Părea a fi suficient de vesel. Marinarii 
sovietici făcuseră şi ei o impresie bună... aveau un 
comportament exemplar. Problema era, desigur, că nimănui nu 
îi era permis accesul în apropierea vasului. Chiar dacă făceai 


scufundări în toiul nopţii, tot era o pierdere de vreme. Am dat şi 
eu târcoale, fără prea mult succes, şi am încercat să vorbesc cu 
câţiva membri ai echipajului, însă aceştia fuseseră avertizaţi să 
nu vorbească cu nimeni. |lncepeam să cred că dădusem de 
bucluc, când am avut un noroc chior. Într-o seară s-a întâmplat 
să văd un bărbat în vârstă de cincizeci de ani, cu părul cărunt, 
evident rus, intrând în cazinou destul de reticent, însoţit de o 
cocotă franţuzoaică destul de atrăgătoare. Era limpede că îi 
linguşise ca să o însoţească. Ideea este că mi-am dat seama pe 
loc cine era bărbatul - nimeni altul decât Nikolai Stolypin, 
căpitanul crucişătorului Kolchak. l-am urmat înăuntru. Desigur, 
căpitanul era extrem de impresionat de cazinou. Sunt convins 
că nu mai văzuse niciodată ceva asemănător în Moscova sau în 
Odessa sau de unde o fi venit. În curând, a deschis prima sticlă 
de şampanie şi, după câteva pahare, când a început să se 
relaxeze, fata l-a condus la ruletă şi i-a arătat cum se joacă. El s- 
a simţit ca peştele în apă, jucând roşu sau negru mai întâi, dar, 
în curând, a început să încerce combinaţii mai interesante. Cum 
ruşii sunt nişte jucători de noroc împătimiţi, nu a trecut mult 
până când Stolypin a început să parieze alături de cei mai buni 
dintre cartofori. Ba şi câştiga... devenind din ce în ce mai 
înflăcărat, comandând mai multă şampanie, distrându-se de 
minune. De fapt, totul a fost minunat până când, în mod 
inevitabil, n-a mai fost. Dintr-odată, a început să piardă. Reuşise 
să strângă o grămadă de jetoane, însă, în următoarele câteva 
ore, am văzut cum acestea se împuţinează şi în cele din urmă 
dispar. Pierdea. Nu încăpea nicio îndoială. În acelaşi timp, ştiam 
că acest lucru nu îl va opri să revină. 

— Ai dreptate în privinţa ruşilor. Sunt ca nişte copii, de fapt. 
Nu se pot abţine. Li se trage din faptul că mereu li s-a spus ce să 
facă. 

— Ai avut de-a face cu ei? 

— Nu schimba subiectul. Vreau să aflu mai multe. 

Sixtine era evident absorbită de poveste. Îşi putea imagina 
totul: străinul, depăşit de situaţie, atras într-o lume pe care nu o 
putea înţelege pe de-a-ntregul, nesăbuinţa, râurile de şampanie. 

Sosi al doilea rând de băuturi. Bond tăcu până când chelnerul 
plecă. 

— Stolypin a revenit în seara următoare, continuă el. Şi în 
următoarea. Eu m-am asigurat că voi fi acolo pe întreaga 


perioadă. Ko/chak trebuia să plece într-o săptămână, iar el 
părea hotărât să profite la maximum. Nu m-a surprins faptul că 
el continua să piardă. Aşa se întâmplă de obicei cu ruleta. Ca şi 
când roata ar simţi vulnerabilitatea şi i-ar face plăcere să se 
învârtă în defavoarea ta. În fine, în fiecare seară juca până când 
îşi golea buzunarele, dar în seara următoare venea din nou. Pe 
fată n-am mai văzut-o. Nu mai era interesat de ea. Pe la sfârşitul 
săptămânii, era deja un om disperat, care nu îşi mai lua ochii de 
la ruletă, pariind cu frenezie, ca un nebun. Ceilalţi jucători îl 
priveau cu sufletul la gură. Aş spune că le era mai degrabă frică 
de el. Ultima oară, a jucat până la ora cinci dimineaţa. Am 
observat că se uita la ceas din când în când şi exact la fix, a 
împins scaunul în spate şi s-a ridicat în picioare. Am ştiut că era 
un moment critic. Pierduse toţi banii. A trimis după director - 
bărbatul pe care l-ai văzut adineauri - şi împreună s-au dus în 
biroul celui din urmă, însoţiţi de câţiva membri ai conducerii 
cazinoului. Întâmplarea a făcut că eu îl cunoscusem deja pe 
monsieur Tournier, iar el rămăsese cu impresia că eram poliţist. 
M-a lăsat să-i însoțesc şi astfel am fost martor la ceea ce s-a 
întâmplat în continuare. Rusul a ţinut un discurs înflăcărat într-o 
franceză execrabilă. Transpira abundent şi nu exista nicio 
îndoială că era într-o pasă proastă. Mai rău, dăduse iama în 
cabina casierului navei şi furase bani din seif. Concluzia era că 
pierduse un milion de franci. Apoi a anunţat lovitura de maestru. 
Era ruinat, a afirmat el, dar ca să se răzbune, avea de gând să 
distrugă cazinoul. Stolypin a arătat teatral cu degetul spre 
fereastră. „Am dat ordine ca echipajul meu să îndrepte artileria 
spre cazinou dacă nu mă voi întoarce pe punte până la ora cinci 
şi un sfert! a exclamat el. Le-am ordonat tunarilor mei să 
deschidă focul la ora şase fix fie că-mi daţi banii înapoi, fie că 
nu. Voi muri, dar voi avea satisfacția că această monstruoasă 
întreprindere capitalistă va fi rasă de pe suprafaţa pământului!” 
Ei bine, îţi poţi imagina ce s-a întâmplat în continuare. Tournier 
şi ceilalţi au dat fuga la fereastră. Eu i-am urmat, iar priveliştea 
care ne-a întâmpinat în zori era destul de dramatică. 
Crucişătorul avea tunuri B-38 de 30 de centimetri montate în 
turele triple Mark 5 care se roteau încet. În aproximativ treizeci 
de secunde, toate ţinteau în lateral. Priveam cu toţii cum 
acestea erau ridicate puţin şi îndreptate. În acelaşi timp, 
steagurile erau strânse de pe catarge... o mutare frumoasă, n- 


am ce zice. M-am întors şi l-am privit pe căpitanul Stolypin. În 
ochii lui se zărea o strălucire sălbatică. Adoptase o atitudine pe 
care o credea eroică, asemănătoare acelor monumente oribile, 
închinate Revoluţiei din Octombrie. Doza de nebunie care zace 
cu siguranţă în toţi ruşii ieşise la suprafaţă. Pe perete era un 
ceas mare, iar acesta număra minutele în timp ce conducerea 
cazinoului încerca disperată să discute cu căpitanul. În cele din 
urmă, Tournier a dat fuga la un seif montat în perete. L-a 
deschis şi a scos câteva teancuri de bancnote de 100.000 de 
franci pe care le-a aruncat pe masă. Dar deja Stolypin hotărâse 
că pentru el totul era pierdut. Se încăpăţâna să stea pe loc, 
scuturând furios din cap. Era ora cinci şi jumătate. Mai 
rămăseseră doar treizeci de minute până la ora fatidică. Într-un 
final, oficialii şi-au amintit că mai erau câţiva jucători în cazinou 
şi au hotărât că ar fi o idee bună să-i evacueze. Între timp, eu 
am vorbit cu Tournier şi l-am convins să iasă din încăpere 
împreună cu ceilalţi. A fost de acord. În acel moment, era 
pregătit să renunţe cu totul la clădire. Aşadar, au plecat cu toţi, 
iar noi doi am rămas singuri. 

Sixtine sorbi din băutură, lăsând o semilună roşie pe buza 
paharului. Din salonul de alături răsună zăngănitul unei bile, 
urmat de tăcere, iar apoi un strigăt de victorie, însoţit de 
aplauze înăbugşite. 

— Stolypin vorbea mai bine în engleză decât în franceză, 
continuă Bond. Aveam foarte puţin timp la dispoziţie să îl 
conving, prin urmare am început să-l „perii”. Cazinoul îi va da 
banii înapoi - erau chiar acolo, în faţa lui - şi nimeni nu trebuia 
să facă pe deşteptul. Dacă tunurile deschideau focul, acest lucru 
ar putea provoca un război mondial. Întreg echipajul lui ar fi fost 
masacrat. Căpitanul trebuia să se gândească la soţia şi familia 
lui din Rusia şi la ce s-ar alege de ei. L-am întrebat cum o chema 
pe soţia lui. Ela tăcut o clipă, apoi a cedat şi a izbucnit în plâns. 
„lrma...”. A fost primul cuvânt pe care l-a rostit de când 
rămăseserăm singuri. Mi-am pus braţul pe după umerii lui şi i- 
am spus în şoaptă: „Irma te aşteaptă. Întoarce-te acasă la ea. 
Să uităm povestea asta”. A încuviinţat din cap şi s-a ridicat în 
picioare, cu lacrimi rostogolindu-i-se pe obraji. În acelaşi timp, a 
început să strângă bancnotele şi să şi le îndese în tunică. Era 
evident că acestea însemnau la fel de mult pentru el ca soţia lui 
absentă. Insă, în ultimul moment, l-am apucat de braţ şi i l-am 


imobilizat. El s-a uitat la mine, speriat. „Ar mai fi ceva, i-am zis. 
Dacă vrei să te las să pleci, trebuie să-mi răspunzi la o 
întrebare. Dacă-mi vei da răspunsul, te vei putea întoarce la 
bordul vasului tău - cu bani cu tot - în câteva minute. Vei lua 
micul dejun alături de ofiţerii tăi şi totul va fi dat uitării. 
Altminteri, cazinoul va fi evacuat. Eu voi raporta la Londra, care 
va avertiza Washingtonul. Război sau nu, tu vei fi dezonorat 
marina sovietică. Un minut mai târziu, Stolypin a ieşit din 
încăpere, a trecut pe lângă conducerea cazinoului care aştepta 
pe coridor, evitându-le privirile şi încercând să nu-şi piardă şi 
puţina demnitate care îi mai rămăsese. Nu a privit în urmă decât 
după ce a ieşit din cazinou. Acesta este motivul pentru care 
Monsieur Tournier a fost atât de amabil cu mine adineauri. Au 
dat cu toţii năvală înăuntru, iar eu le-am explicat că am reuşit să 
îl conving pe căpitan să se răzgândească. Şi era adevărat. Când 
am privit pe fereastră, l-am văzut pe Stolypin stând în picioare 
pe puntea unui vas cu două catarge, fluturându-şi cu frenezie 
mâinile către echipajul lui în timp ce se îndepărta de mal. Ela 
ajuns pe vas, iar noi am văzut cum tunurile au început să se 
rotească încet din nou, retrăgându-se în monturile lor. A fost cât 
pe ce. Era ora 5.59. 

— Asta a meritat cu siguranţă câteva pahare de martini din 
partea casei, zise Sixtine. Căzu pe gânduri. Dar ce l-ai întrebat? 

Bond îşi termină băutura. 

— Frecvenţele şi orele la care radioul de pe vasul lui 
transmitea mesaje, desigur, răspunse el. Doar atât m-a 
interesat şi, ca să fiu sincer, dacă nu mi le-ar fi spus, cazinoul şi 
căpitanul Stolypin se puteau duce naibii. 

Sixtine râse cu poftă. Avea un efect extraordinar asupra 
trăsăturilor ei. Brusc, prinsese viaţă, iar Bond profită de acest 
moment. 

— Urma să-mi spui despre afacerea ta cu Scipio, zise el. 

— Serios? păru ea surprinsă. 

— A vrut să-ţi vorbească despre Ferrix Chimiques? 

Existau puţine şanse, dar factura şi fotografiile fuseseră în 
acelaşi plic. Trebuia să existe o legătură. 

— Nici măcar nu ştiu ce înseamnă asta. 

Zâmbetul îi dispăruse de pe buze, iar Bond regretă întrebarea 
directă. Ştia că era dezamăgită de el. 

— Scipio a vrut să bem un pahar împreună din aceleaşi 


motive ca tine. Voia să ştie ce căutam aici şi a încercat să mă 
intimideze. Nu a reuşit. Asta-i toată povestea. 

Bond nu ştia dacă spunea adevărul. 

— În regulă, zise el. Mie mi se pare că ţi-am povestit mult mai 
multe despre mine decât mi-ai povestit tu despre tine. Ce-ar fi 
să ne întâlnim din nou într-un cadru mai puţin formal? Ştiu un 
restaurant în Beaulieu... 

Ea căzu o clipă pe gânduri, iar privirea îi redeveni jucăuşă. 

— Nu sunt sigură că este o idee bună să fiu singură într-un 
restaurant cu un spion britanic. Însă nu văd de ce nu ne-am mai 
vedea. Eu stau la un prieten. Îl cheamă Irwin Wolfe. 

— Ştiu cine este, zise Bond. 

— Dă o petrecere mâine-seară. Deţine o vilă denumită Shame 
Lady!!, mai sus de Cap Ferrat. Ce-ar fi să vii? Sunt sigură că va fi 
încântat să te cunoască. Se ridică în picioare. Mulţumesc pentru 
băutură. Dar cum, de fapt, n-ai plătit pentru ea, îmi datorezi în 
continuare 100.000 de franci. Îl privi cu interes. S-ar putea să 
găsesc o cale prin care să-i recuperez de la tine. 

— S-ar putea să-mi placă. 

— Oare? 

În timp ce ea se îndepărta, strigă în urma ei. 

— Shame Lady? 

Ea se întoarse. 

— Creşte în grădină. Este o plantă. Ea ezită. Sper că n-ai 
crezut că are legătură cu mine. 

El o privi dispărând în mulţime. 


1 Mimoză sau femeie păcătoasă (n. tr.). 


8 


Golful La Joliette 

Golful La Joliette se întindea în zare, posac şi încins în 
dogoarea lui august. Vântul nu adia deloc, iar apa tulbure din 
jurul debarcaderelor avea consistenţa groasă şi nocivă a 
gudronului topit. James Bond privi în jurul lui la ceea ce ar fi 
trebuit să fie cel mai aglomerat port din Europa, însă soarele 
amiezii încălzea cheiul pustiu, unde se aflau grămezi de saci, 
paleţi şi butoaie de petrol lăsate la voia întâmplării. Barăcile şi 
aleile erau pustii, iar şinele de cale ferată luceau inutile în 
lumina soarelui, fără a vedea vreun tren. În depărtare, o serie 
de cargoboturi, petroliere şi vase de croazieră de lux, unele 
dintre ele înconjurate de schele, pluteau în staţiile lor de 
andocare, ignorate de caprele şi macaralele care se ridicau în 
jurul lor. Până şi pescăruşii păreau prea obosiţi şi descurajaţi ca 
să mai zboare şi stăteau cocoţaţi pe ziduri şi pe firele de telefon 
într-o tăcere mormântală. 

— Unde-i toată lumea? întrebă Bond. 

Reade Griffith râse. 

— E miezul zilei, James. Nu îi interzici unui docher francez să- 
şi ia masa de prânz, asta dacă nu vrei să-ţi urci sindicatele în 
cap. Sunt undeva înăuntru, servind trei feluri de mâncare şi să 
nu uităm un pahar de vin roşu bun şi o selecţie din cele mai 
bune brânzeturi. 

Bond închiriase din Nisa un Citroen Cabriolet-Roadster, 
rezistând tentaţiei de a închiria noul model de Deux Chevaux- 
Vapeur pe care agentul i-l prezentase cu mândrie. Deşi botezat 
după sistemul frontal de răcire cu aer al motorului, Bond nu 
fusese impresionat. 

— Asta nu este o maşină adevărată. Este un bidon de ulei pe 
roţi. 

El şi agentul CIA făcuseră împreună călătoria de trei ore de-a 
lungul coastei. In tot acest timp, Griffith îl puse pe Bond la 
curent cu noutăţile. 

— Am verificat şi, deocamdată, Ferrix Chimigques este o 
afacere legală. Importă produse chimice din toată lumea şi le 
furnizează mai multor industrii din Franţa. Am stabilit o întâlnire 
cu directorul general în după-amiaza aceasta. Îl cheamă Andria 
Mariani. 

— Andria? Este un nume corsican, nu-i aşa? 


— S-ar putea, deşi compania este înregistrată aici, în Marsilia. 
Tu vei fi domnul Howard, de la Universal Export, care este în 
căutarea unui partener european. Eu voi fi Bill Plover, de la 
Polygon Agrochemical Supplies, reprezentantul tău pe plan 
internaţional. 

— Trebuie să intru în evidenţele lor contabile sau unde şi-or fi 
ţinând facturile. 

— Ai habar cum să faci asta? ` 

— Voi găsi o cale. Bond căzu o clipă pe gânduri. Inainte de 
asta, aş vrea să arunc o privire în golful La Joliette... unde au 
avut loc Împuşcăturile. 

— Mda. Şi eu vreau să fac asta. Griffith aruncă o privire peste 
umăr când schimbă viteza. Nu te-am întrebat. Cum a decurs 
întâlnirea cu Mata Hari? 

— Cu siguranţă este un personaj interesant. 

— Ţi-a spus ceva? 

— Ne vedem din nou în seara asta. 

Griffith ridică o sprânceană. 

— Cu siguranţă ai făcut impresie bună, James. Dacă aş fi în 
locul tău, aş avea grijă. 

Porțiunea debarcaderului unde cadavrul fusese scos din apă 
era închisă publicului cu indicatoare vopsite cu roşu, pe care 
scria PRIVÉ? şi ENTRÉE INTERDITE”. Acestea păreau să fi fost 
ignorate de doi pescari - tată şi fiu, probabil -, care se aflau la 
capătul îndepărtat al cheiului de altminteri pustiu. Un bărbat 
tânăr şi îndesat de origine africană, cu privire bănuitoare şi faţa 
asprită de vreme, şedea pe un scăunel cu trei picioare lângă un 
şopron din lemn, care servea drept post de control, prevăzut cu 
o barieră care se ridica şi cobora pentru a lăsa maşinile să 
pătrundă în debarcader. Purta o uniformă pe care o descheiase 
din cauza căldurii, iar la curea avea prinsă o staţie de emisie- 
recepţie portabilă. O asculta pe Mistinguett la un radio vechi. „C 
est mon gangster, / De lui rien ne m'âtonne...”!. 

Când maşina opri, se ridică de pe scăunel, abia aruncându-i o 
privire lui Griffith, apoi înconjură maşina ca să ajungă la Bond. 

— Vos papiers, moniseur!”, îi ceru el. 


12 Privat (n. tr.). 

'3 Intrarea interzisă (n. tr.). 

14 „El este gangsterul meu/Nimic nu mă surprinde din partea lui” (n. tr.). 
15 Actele dumneavoastră, domnule (n. tr.). 


Bond avea paşaportul la el şi i-l întinse prin geamul deschis. 
Bărbatul se uită la el îndelung, apoi îi înapoie documentul ca şi 
când nu l-ar fi interesat deloc. Mulţumit, ridică bariera, 
permițându-le să treacă cu maşina. 

— Ciudat, bombăni Bond, continuând să conducă. 

— Ce anume? 

— A cerut actele de identitate, dar nu ne-a întrebat ce căutăm 
aici. 

Griffith căzu pe gânduri. 

— Poate că nu-i pasă. 

— Poate că ştie deja. 

Insă bărbatul nu se întoarse la scăunelul său. Intră în şopron, 
mişcându-se deodată mai repede şi mai hotărât. Scoase staţia 
de emisie-recepţie şi apăsă pe buton. Se auzi un cârâit înainte 
să se conecteze, însă nu răspunse nimeni. 

— Sunt ei, zise el, spuse el într-o franceză cu un puternic 
accent italian. Unul din ei este american. Celălalt este James 
Bond. Tocmai i-am lăsat să treacă. 

Bărbatul lăsă staţia de emisie-recepţie deoparte şi se întoarse 
la muzica lui. Nici măcar nu ştia cui i se adresase. Nu făcuse 
decât ceea ce i se spusese. 

Intre timp, Citroenul îşi continuă drumul prin portul pustiu, de- 
a lungul unei suprafeţe din beton care fu mai întâi un drum, apoi 
o curte de depozitare, iar în cele din urmă un dig; era imposibil 
să-ţi dai seama unde se termina unul şi începea celălalt. Se 
oprea în faţa unui zid mic din cărămidă. Bond şi Griffith coborâră 
din maşină. 

— Acesta este locul? întrebă Griffith. 

— Da, răspunse Bond. Acesta este locul. 

Văzuse imediat desenele de pe zid, pe care le observase în 
poze. Acum putea citi în întregime. SOLIDARITE AUX MINEURSIS. 
Mesajul avea o notă de disperare, ca şi când ar fi rămas acolo în 
urma unei lupte care fusese deja pierdută. Literele, scrise cu 
cerneală roşie, începuseră să se şteargă. Până şi cărămida 
începuse să se fărâmiţeze sub dogoarea soarelui de Marsilia. 
Bond privi în jur. Cei doi pescari, sau, mai degrabă, pescarul şi 
băiatul, se aflau cam la şaizeci de metri depărtare, la capătul 
digului. Băiatul purta un maiou de plasă şi o şapcă. Faţa îi era 
înnegrită de ulei şi de mizerie, iar braţele îi erau aproape la fel 


16 Solidaritate cu minerii (n. tr.). 


de subţiri ca undiţa pe care o ţinea în mână. În timp ce Bond şi 
Griffith înaintau, el îşi întoarse privirea spre ei. Între timp, tatăl 
lui privea drept în faţă, cu ochii aţintiţi la apa liniştită. Avea 
barbă şi purta o haină albastră şi o pereche de pantaloni 
diformi. Prinseseră câţiva peşti care zăceau în praf. Erau argintii 
cu dungi mov, care deveneau repede gri. Bond îl văzu pe băiat 
holbându-se la ei, însă ştia că nu avea cum să îi audă. 

Se apropie de marginea apei şi privi în jos. 

Acolo fusese găsit cadavrul agentului. Bond îşi aminti pozele: 
braţele întinse, cele trei plăgi prin împuşcare, carnea deja 
umflată după ce stătuse atâta timp în apă. Încercă să îşi 
imagineze ultima îmbrăţişare a apei întunecate şi neprimitoare. 
Avusese oare ochii închişi când căzuse în apă sau aceasta 
fusese ultima privelişte de pe acest pământ, înainte să cadă în 
uitare? Bond ştia că era foarte probabil ca şi el să aibă parte de 
o moarte violentă. Trebuia să se întâmple: singura greşeală, 
singurul moment când va lăsa garda jos. Acest gând nu îl 
îngrijora. S-ar fi putut întâmpla deja, în timp ce lucra pentru 
serviciile secrete sau de nenumărate ori în timpul războiului. Se 
obişnuise cu acest gând şi alesese în mod voit să treacă prin 
viaţă cu nepăsarea bilei de fildeş care se învârtea pe ruletă, 
ignorând fără griji certitudinea că, într-o zi, va cădea pe zero 
dublu. 

Exista, desigur, o diferenţă. De când Bond primise un nou 
statut, regulile se schimbaseră. Acum avea de-a face cu 
moartea. El era cel care învârtea roata. Se întreba dacă nu era 
cumva complice la ceea ce se întâmplase aici, în golful La 
Joliette. La urma urmei, nu exista nicio diferenţă între el şi cel 
care apăsase pe trăgaci de trei ori, punând capăt vieţii 
bărbatului pe care el îl înlocuia acum. Işi aminti când M îi 
spusese printre dinţi la prima lor întâlnire: „A fost decizia mea 
să trimit un asasin şi nu un avocat”. Asta îşi permisese să 
devină. 

Din nou îşi aduse aminte de Larsen, care stătea întins în pat 
în apartamentul lui din Stockholm. Oare ce simţise bărbatul 
atunci când lama cuţitului îi tăiase gâtul? Simţise durere, 
desigur, însă nu prea mult, deoarece adevărata durere o simţi 
doar în timpul convalescenţei. Trebuie să supravieţuieşti unei 
răni ca să o simţi. Atunci? Poate simţise tristeţe, pentru că nu 
avea să îşi mai vadă niciodată soţia şi copiii, remuşcare pentru 


ceea ce făcuse în timpul războiului sau, pur şi simplu, furie că 
acest asasin din Londra intrase prin efracţie într-o casă, 
aducând cu el nu dreptatea, ci moartea. 

Momentul morţii. Bond îl va cunoaşte într-o bună zi şi îi va afla 
secretele, însă în acel moment, în timp ce privea apa, el nu îşi 
vedea decât reflexia. 

— L-a cunoscut pe cel care l-a ucis, zise el. 

— Cum poţi fi sigur? 

— Şi-a dat întâlnire aici cu cineva. Nu există un alt motiv. Nu 
există nimic aici. Bond arătă cu degetul spre cele două siluete 
din depărtare. Băiatul se întorsese spre bărbatul mai în vârstă şi 
îi şoptea ceva la ureche. Priveşte în jurul tău. Dacă s-ar fi 
apropiat cineva, ar fi văzut. Dacă ar fi crezut că era în pericol, ar 
fi luat măsuri. În cel mai rău caz, s-ar fi întors şi ar fi luat-o la 
fugă. Dar a fost împuşcat în piept de aproape. A rămas pe loc şi 
a îngăduit acest lucru. 

— Ai dreptate, James. Dar ar mai fi un motiv pentru care ar fi 
putut veni aici. 

Griffith arătă cu degetul spre o clădire de pe malul celălalt al 
apei. Era o clădire de birouri, pătrăţoasă, cu trei etaje şi trei 
rânduri de ferestre, poziţionate la distanţă egală. Datorită 
formei golfuleţului, le-ar fi luat zece minute, poate mai mult, ca 
să îl înconjoare. Bond văzu două litere mari argintii, „FC”, 
deasupra uşii. Metalul îşi pierduse luciul, făcându-le mai puţin 
vizibile. De aceea nu le observase mai devreme. 

— Ferrix Chimiques, zise Bond. 

— Exact. Suntem chiar la uşa lor. Nu cred că este o 
coincidenţă. 

— La ce oră ai stabilit întâlnirea? 

— La ora 12.40. Griffith se uită la ceas. Ar trebui s-o luăm din 
loc, asta dacă nu vrei să vezi şi altceva. 

— Nu. Nu este nimic aici. 

Se întoarseră la maşină şi urcară în ea. 

In timp ce se îndepărtau, pescarul şi fiul său se ridicară în 
picioare. Cei doi erau corsicani, însă mama băiatului fusese 
englezoaică. Renunţase la viaţa ei fără griji din Buckinghamshire 
ca să lucreze într-un caboulot, sau club din Ajaccio. Acum era 
moartă. La şase ani, băiatul se îmbolnăvise de meningită şi din 
cauza asta surzise, însă dobândise un har neobişnuit. 

Putea citi pe buze în trei limbi. 


Acum repeta tot ce spusese Bond. Tatăl încuviinţă din cap, îl 
mângâie uşor pe cap pe fiul său şi se duse la o cabină telefonică 
aflată mai în spate. Formă un număr, asigurându-se că îşi 
introducea degetul în fanta corectă, apoi băgă o monedă. 
Asemenea paznicului de origine africană, habar nu avea cui i se 
adresa. 

— Numele lui este James. Este prieten cu englezul care a fost 
ucis. Sunt doi şi se duc la compania de chimicale Ferrix. 

Nu se auzi niciun cuvânt de mulţumire de la capătul celălalt al 
firului, deşi bărbatul nu se aştepta să-l audă. Doar tăcere, apoi 
un clic. Tatăl puse receptorul jos, apoi îşi îmbrăţişă fiul. 

— Ben battu, Paulu. „Bravo!” 

— Ti rigraziu o bă. 

Se îndepărtară împreună, lăsând în urma lor undiţa şi cei doi 
peşti morţi. 


9 


Tras la răspundere 

— Pe aici, vă rog. 

Fata care coborâse după ei în sala de aşteptare era zveltă şi 
drăguță, îşi zise Bond. li plăcură zâmbetul ei timid şi felul în care 
fusta creion din batist viu colorat o învăluia, scoţându-i fundul în 
evidenţă. Oare câţi ani avea? Probabil spre treizeci de ani, deşi 
ochii albaştri şi părul bălai o făceau să pară mult mai tânără. Şi- 
o imagina trezindu-se dimineaţa şi pregătindu-se de muncă. 
Probabil că avea un apartament pe care îl împărțea cu o altă 
fată, undeva la marginea oraşului Marsilia şi lua foarte în serios 
garderoba, machiajul, bijuteriile pe care le alegea. Dar nu era 
decât un rol. De fapt, avea nevoie de un bărbat puternic care să 
o ia de acolo şi să o ducă într-un oraş al luminilor, Paris sau 
Amsterdam, poate. S-ar putea preface că este o secretară 
blajină. Lui Bond i-ar fi plăcut să îi arate că putea mai mult de 
atât. 

Însă acum nu era momentul potrivit. O urmă într-o încăpere 
care se întindea cât era clădirea de lungă şi în care se aflau 
birouri poziţionate la distanţe egale, precum ferestrele, cu 
corpuri de iluminat uniforme şi fixate la fel, unde femei şi 
bărbaţi tineri stăteau aplecaţi asupra maşinilor de scris şi a 
dosarelor. Niciunul nu îşi ridică privirea la trecerea lor. Nimeni 
nu scoase o vorbă. O fi fost o companie care importa şi 
distribuia produse chimice, însă înăuntru domnea o atmosferă 
aproape militărească. 

Trecură în partea cealaltă a încăperii şi urcară nişte scări fără 
mochetă, care duceau la etajul doi. Atât Bond, cât şi Reade 
Griffith, care păşea alături de el, purtau costume, în ciuda 
căldurii de afară. Spera că aducea cu un membru din consiliul 
de conducere al unei companii britanice destul de prolifică. 
Bond se mai ascunsese o dată în spatele Universal Export, o 
denumire vagă, aproape fără sens, care reuşea să fie atât 
respectabilă, cât şi ambiguă. Exista chiar şi un număr special în 
cadrul biroului serviciilor secrete din Regent's Park unde o 
tânără eficientă răspundea întrebărilor celor care sunau şi le 
propunea să le facă legătura cu „DI. Protheroe de la vânzări”, 
deşi era o propunere arareori acceptată. 

Fata îi conduse pe un coridor, apoi într-un birou mare, unde 
două ferestre încadrau un bărbat cu pielea măslinie, care şedea 


la un birou. La început, Bond îl ignoră şi privi peste umerii 
acestuia pe fereastră, unde se vedea docul. Activitatea era în 
toi. Bărbaţi în salopete mutau lăzi şi butoaie de metal, ajutaţi de 
stivuitoare care cărau încărcăturile în depozite deschise, care îi 
înconjurau din trei părţi. Dincolo de acestea, se întindeau alte 
depozite. Bond văzu alte indicatoare de avertizare, 
asemănătoare cu cele de pe chei. AVERTISSEMENT - 
PERSONNEL AUTORISÉ SEULEMENT. DANGER!” Spre deosebire 
de debarcader, aici nu exista pauză de prânz cu vin şi brânză. 

Îşi îndreptă atenţia către bărbatul care se ridicase în picioare 
ca să-i întâmpine. Andria Mariani, directorul general al Ferrix 
Chimiqgues, zâmbea călduros, deşi părul negru pieptănat pe 
spate, ochii înguşti şi nasul acvilin îl făceau să pară atât distant, 
cât şi dispreţuitor. Costumul lui gri oferea un fundal respingător 
pentru cravata vişinie, cu un model cu diamante. Când acesta 
făcu câţiva paşi în faţă, mişcările părură uleioase. Strângerea lui 
de mână fu slabă, lipsită de entuziasm. 

— Bună dimineaţa, domnule Plover. Şi domnul Howard, 
presupun. Luaţi loc, vă rog. O cafea? 

Avea o voce delicată, care totuşi reuşea să schilodească limba 
engleză. Avea un accent undeva între francez şi italian. 

Bond şi Griffith luară loc. 

— Nu, mulţumim, domnule Mariani, zise Griffith. 

— În regulă, Monique. Te rog să ne laşi singuri. 

Aşadar, pe fată o chema Monique! Bond îşi aminti numele pe 
care îl citise pe spatele cărţii poştale când fusese pe Rue Foncet. 
Brusc, toate începură să se lege între ele, iar el îşi dori s-o fi 
studiat mai îndeaproape sau, măcar, mai profesionist, atunci 
când îi întâmpinase. Dar ea plecase deja, ieşind graţioasă pe 
uşă şi închizând-o în urma ei. 

Încercă să îşi concentreze atenţia asupra bărbatului din faţa 
lui. 

— Sunt încântat să vă cunosc, domnule Mariani, zise el. După 
cum cred că v-a informat agentul meu, domnul Plover aici de 
faţă, eu reprezint o corporație din Londra care şi-a început de 
curând activitatea în domeniul agronomiei. Am achiziţionat 
întinderi mari de teren agricol în Ţara de Vest, Ţara Galilor şi 
Irlanda - în mare parte fructe şi legume, dar şi produse lactate - 
şi trebuie să cumpărăm cantităţi mari de îngrăşământ şi 


17 Atenţie! Accesul permis doar personalului autorizat. Pericol! (n. tr.). 


insecticid. Înţeleg că dumneavoastră vă desfăşuraţi activitatea 
în acest domeniu. 

— Domnule Howard, noi ne desfăşurăm activitatea în toate 
domeniile. Materie primă, fertilizator, medicamente, produse 
farmaceutice, spuse el rostogolind greu cuvintele, de parcă 
atunci le-ar fi descoperit în dicţionar. Putem găsi tot ce vă doriţi. 

— Faceţi importuri din America? 

— Din China, Coreea, India, Vietnam... multe dintre produsele 
noastre chimice provin din Asia. Dar şi din America. Da. Uneori. 

— DDT? 

— DDT, sigur. Dar ştiţi, domnule Howard, acum există 
produse chimice mai bune. Mai ieftine şi mai eficiente. Aţi auzit 
de toxafen? Sau poate de dieldrină? Dintr-odată deveni 
suspicios. Cunoaşteţi aceste produse? 

— Desigur, răspuns calm Bond. Dieldrină este un 
organoclorid. Cred că este produs în Denver, în America. Oftă cu 
regret. Tocmai aceasta este problema, domnule Mariani. La fel 
ca toată lumea din Marea Britanie, şi noi avem de-a face cu 
taxele de import. Îi aruncă o privire lui Griffith ca şi când i-ar fi 
cerut consimţământul. De fapt, ne-ar fi de mare ajutor dacă am 
putea să acoperim sau să ascundem, ca să zic aşa, ţara de 
provenienţă. 

Ochii negri ai lui Mariani scânteiară. 

— Domnule Howard, aceasta este o companie care 
funcţionează legal. Noi nu încălcăm legile. Totul este negru pe 
alb. 

— Prietenul meu n-a sugerat altceva, interveni Griffith. Vă rog 
să nu vă faceţi o impresie greşită, domnule Mariani. De fapt, 
documentele sunt foarte importante pentru noi... 

— Aşa este, continuă Bond ca la un semn. Preşedintele 
companiei mele este obsedat de detalii. 

— Obsedat? 

— Îi place ca totul să fie notat. M-ar interesa să arunc o privire 
la contabilitate şi la sistemul dumneavoastră de facturare. 
Bănuiesc că totul se întâmplă aici. 

Mariani nu părea să fi înţeles tot ceea ce spusese Bond, dar 
făcu un gest vag. 

— Contabilitatea este la etajul inferior. 

— Aveţi mulţi clienţi în Londra? 

Bond schimbă repede subiectul, ca şi cum în acel moment nu 


l-ar fi interesat planul clădirii. Griffith continuă discuţia, cerând 
detalii despre cantităţi, costuri, orar, licenţe de export şi 
logistica necesare pentru transportul mărfii din Marsilia în alte 
părţi ale Marii Britanii. Conversaţia era atât de obişnuită - în 
termeni de afaceri - încât Bond se întrebă de ce era atât de 
precaut. Factura pe care o descoperise pe Rue Foncet se afla în 
buzunarul hainei lui. De ce n-o scotea, pur şi simplu, ca să i-o 
arate directorului general? Oare Mariani nu i-ar spune ce voia să 
ştie? 

Cu toate acestea, compania Ferrix Chimiques era, într-un fel 
sau altul, implicată în crima organizată din sudul Franţei. Copia 
ştearsă a facturii trebuie să fi fost furată dintr-un motiv, iar 
bărbatul care o furase fusese ucis la doar cinci minute de locul 
unde se aflau în acel moment, pe malul celălalt al golfului. Cu 
înfăţişarea şi engleza lui stâlcită, Mariani putea fi doar directorul 
unei companii mici, însă Bond nu avea de gând să îi acorde 
prezumția de nevinovăție. | se spusese unde se afla 
departamentul de contabilitate. Existau şi alte metode prin care 
putea obţine informaţiile de care avea nevoie. 

Întâlnirea luă sfârşit. Mariani apăsă un buton de pe telefonul 
lui, apoi se ridică în picioare şi dădu mâna cu cei doi bărbaţi. In 
acelaşi timp, uşa se deschise şi o altă fată intră ca să îi conducă 
la parter. Bond se enervă că aceasta nu era Monique. Desigur, 
era un nume destul de des întâlnit, dar el era gata să pună 
rămăşag că era aceeaşi Monique care apăruse pe cartea poştală 
şi sperase că va ocazia să vorbească cu ea. Se întrebă dacă 
numărul de telefon pe care îl găsise se conecta la acest birou. Ei 
bine, va avea timp suficient să descopere mai târziu. 

leşi din încăpere în urma lui Griffith şi coborâră cele două 
şiruri de trepte, observând încă o dată cât de organizată era 
activitatea care se desfăşura în jurul lui. Ajunseră la intrarea 
principală, cu cele două uşi de sticlă care ţineau departe razele 
soarelui. 

Bond se opri brusc şi îşi pipăi buzunarele hainei. 

— Ce idiot sunt, zise el. Mi-am uitat ochelarii de vedere în 
biroul domnului Mariani. 

— Voi suna să vi-i aducă, zise femeia. 

Era cam de aceeaşi vârstă cu Monique, dar mai severă şi cuo 
lipsă de empatie studiată. Era prima oară când vorbea. 

— Nu este nevoie. Voi da o fugă până sus. 


— Te aşteptăm aici. 

Griffith înţelese ce făcea. El păşi în faţa fetei ca să o împiedice 
să se mişte şi, în acelaşi timp, înainte ca ea să apuce să 
obiecteze, Bond traversă în grabă biroul şi urcă scările. 

Se mişcă repede şi, deşi trecu pe lângă câţiva oameni, 
niciunul nu avu timp sau prezenţa de spirit să-l oprească şi să-l 
întrebe unde mergea. Ajunse la primul etaj şi se trezi în faţa 
unui coridor lung cu pardoseală de vinil, panouri de sticlă mată 
şi o mulţime de uşi pe ambele părţi, aşezate faţă în faţă. 
Observă un buton roşu - alarma de incendiu - fixat pe peretele 
de lângă el şi, fără să ezite, îl apăsă cu podul palmei. Brusc, o 
alarmă începu să ţiuie isterică în toată clădirea. Pentru o clipă, 
totul îngheţă. Apoi oamenii începură să îşi facă apariţia pe 
coridor, ieşind unul după celălalt şi venind spre el. Nu scoteau 
nicio vorbă şi nici nu păreau îngrijoraţi în mod deosebit. Bond 
rămase pe loc în timp ce oamenii trecură pe lângă el şi coborâră 
scările. Aşteptă până când coridorul rămase pustiu, apoi porni 
repede mai departe. 

Nimeni nu părea să îl fi observat, dar, cu toate acestea, fata 
de jos ştia că el plecase şi putea ghici ce se întâmplase. In scurt 
timp, cineva îşi va da seama că fusese o alarmă falsă. Poate că 
cei de la securitate urcau deja la etaj. Cât timp avea la 
dispoziţie? Cel mult câteva minute. 

Trecu dintr-o încăpere pustie într-alta. Oriunde privea, vedea 
acelaşi gen de mobilier, acelaşi echipament: scaune rotative şi 
birouri simple de lemn, maşini de scris marca Remington „Quiet- 
Riter”, lămpi cu balansier, tăvi din sârmă, toate conţinând 
documente privind activitatea de rutină a biroului. Auzi un sertar 
trântindu-se şi un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă albă cu mâneci 
scurte apăru în fugă, cărând un teanc de hârtii pe care 
considera că merita să le salveze din calea flăcărilor. Bond 
hotări să rişte şi îl apucă de braţ. 

— Le département des comptes. Cest ou?!8 

Bărbatul arătă cu cotul, grăbindu-se să plece. Alarma suna în 
continuare. Bond găsi uşa care îi fusese indicată şi intră în birou. 
Îşi dădu seama imediat că se afla în locul potrivit. Trei pereţi 
erau prevăzuţi cu fişete - cel puţin şaizeci dintre ele erau gri, 
fiecare prevăzut cu trei sertare solide. Existau două rânduri de 
birouri, care se întindeau dintr-un capăt în celălalt, însă fuseseră 


18 Unde este contabilitatea (lb. fr. - n. tr.). 


abandonate, iar pe ele zăceau dosare deschise şi hârtii 
împrăştiate peste tot. Bond luă una la întâmplare. Semăna cu 
exemplarul tras la indigo şi avea un număr format din opt cifre 
în colţul din dreapta. Bond scoase copia din buzunar şi îi 
memoră numărul. 82032150. Nu trebuia decât să găsească 
originalul. 

Trase de cel mai apropiat sertar. Era încuiat. Oare avuseseră 
timp să încuie biroul în cele treizeci de secunde de când se 
declanşase alarma? Incercă un alt sertar, iar acesta se deschise, 
lăsând la vedere câteva sute de documente, strânse laolaltă şi 
aşezate pe verticală în dosare de hârtie. Ignorând detaliile scrise 
- ce fusese comandat, când şi cât costase -, cercetă numerele, 
simțindu-se uşurat când văzu că hârtiile fuseseră îndosariate în 
ordine numerică şi nu după denumirea companiei. Seria 
cuprindea numerele de la 00120206 la 00135555. Se uită la 
date şi văzu că erau de acum patru ani. Avea logică. Copia trasă 
la indigo aparţinea unei tranzacţii mult mai recente. 

Se duse în grabă în partea cealaltă a încăperii şi mai deschise 
câteva sertare înainte să găsească ceea ce căuta. Găsi un teanc 
de facturi, şapte sau opt, care fuseseră întocmite în aceeaşi 
perioadă şi care fuseseră emise pentru acelaşi client. Nu apărea 
denumirea companiei, doar inițialele  „W.E.”. Aceasta 
achiziţionase o serie de produse chimice diferite, inclusiv iodat 
de potasiu, acid azotic, bisulfit de sodiu şi gelatină. Bond aruncă 
o privire peste umăr. Era singur în încăpere. Răsfoi repede 
paginile până când o găsi pe cea pe care o căuta. O scoase din 
teanc. Factura fusese emisă pe W.E. Într-o dată în urmă cu nouă 
săptămâni, ca urmare a unei livrări de 113 de litri de substanţă 
denumită anhidridă acetică (Bond observă că toate produsele 
chimice erau înregistrate în engleză). Împături hârtia şi o vâri în 
buzunar. Cu atâtea mii de facturi în birou, era puţin probabil ca 
cineva să observe că aceasta dispăruse şi să îşi facă griji din 
cauza asta. Ar fi putut-o înregistra ca eroare administrativă. 
Nimeni n-ar şti că fusese pe acolo. 

Inchise sertarul şi exact în acel moment alarma se opri. 
Tăcerea care se aşternu după atâta gălăgie era dramatică, iar 
biroul, fără angajaţii săi, părea straniu, abandonat. Bond îşi 
îndreptă umerii, iar când se întoarse, văzu o femeie stând în 
prag şi privindu-l insistent. Ar fi putut fi mama fetei care îl 
condusese la parter; o matroană franţuzoaică tipică, cu ten 


problematic, părul strâns în coc, sâni imenşi şi ochelari de 
vedere cu rame din baga şi un lanţ subţire, care îi atârna sub 
bărbie. Era îmbrăcată în negru şi îl privea cu dezgust, de parcă 
ea ar fi fost directoarea severă a unei şcoli private, iar el, un 
băiat care tocmai intrase pe ascuns într-un magazin de dulciuri. 

— Ce căutaţi aici? îl întrebă ea. 

— Căutam biroul domnului Mariani, răspunse Bond pe un ton 
inocent. Cred că mi-am uitat ochelarii de citit acolo. 

— Acesta nu este un birou. Aici este departamentul de 
contabilitate. 

— Ştiu. Văd şi eu asta. Tocmai plecam. Bond îi zâmbi. Sper că 
n-a izbucnit vreun incendiu. Ce s-a întâmplat? 

— A fost o defecţiune de sistem. Vă însoțesc până la ieşire. 

— Mulţumesc. Îl putem suna pe domnul Mariani de la 
recepţie. Sunt cam neîndemânatic. Nu-mi pot imagina cum i-am 
uitat. 

— Veniţi cu mine, vă rog. 

Femeia îl conduse afară din încăpere. Personalul nu se 
întorsese încă, iar clădirea părea pustie. Bond o urmă fără să 
scoată un cuvânt, cu ochii aţintiţi la ciorapii negri şi groşi care îi 
îmbrăcau picioarele, care semănau cu cele ale unui pian mare. 

— Pe aici, zise ea. 

Ajunseseră în faţa unei uşi duble. 

In acel moment, Bond îşi dădu seama că ceva nu era în 
regulă. Mai întâi, nu pe acolo intrase. Femeia îl condusese în 
spatele clădirii, departe de scări. În al doilea rând, o 
subestimase pentru că era voinică şi mai în vârstă şi nu avea 
cum să prezinte o ameninţare pentru el. Şi, deşi nu se mai 
întâlniseră până atunci, iar el nu îi spusese niciun cuvânt, ea i se 
adresase în engleză, nu în franceză. Deci ştia de unde venea el, 
ceea ce însemna, cel mai probabil, că ştia, de asemenea, cine 
era. 

Nu mai erau singuri. Cel de-al treilea gând îi veni prea târziu 
ca să mai poată lua măsuri. Un bărbat ieşi pe o uşă din spatele 
lui. Bond auzi zgomot de paşi pe pardoseala din lemn şi, când se 
întoarse, apucă să zărească ceva cu coada ochiului. Simţi o 
lovitură puternică în ceafă, care îl făcu să-şi piardă echilibrul şi 
să se prăvălească spre femeie. Materialul negru din care erau 
confecţionate haina şi rochia ei se transformă într-o lume a 
întunericului în care Bond căzu, pierzându-şi cunoştinţa. 


10 
Testul cu acid 

Când se dezmetici, Bond îşi dădu seama că şedea pe un 
scaun, cu un căluş în gură şi cu capul căzut în piept. Mâinile îi 
erau legate strâns la spate, nu cu frânghie, ci cu un fel de sârmă 
care îi tăia carnea. Nu se putea mişca. Degetele îi erau deja 
amorţite. Şi gleznele îi erau legate de picioarele scaunului din 
lemn masiv pe care fusese aşezat. Capul îi bubuia şi simţea gust 
de sânge, dar, din câte îşi putea da seama, nu era rănit grav. 
Atacatorul lui trebuie să fi folosit un baston de cauciuc, sau 
poate un baton, o armă pe care poliţia o mai folosea încă în 
unele părţi ale Americii. Mai rănită îi fusese stima de sine. 
Ingăduise să fie atras într-o capcană evidentă, iar acum era 
neajutorat, legat şi singur. 

Nu. Reade Griffith se afla încă în complex şi îl va căuta în cele 
din urmă. Nu îşi pierduse cunoştinţa mai mult de câteva minute, 
prin urmare, agentul CIA trebuia să fie undeva prin apropiere. 
Intrebarea era dacă avea să sosească în curând. 

Bond nici nu se mişcă, nici nu deschise ochii. Ar putea afla 
ceva, ar putea avea un avantaj dacă s-ar preface în continuare 
inconştient. Mai aşteptă câteva secunde până când se convinse 
că era singur. Apoi ridică încet capul şi privi în jurul lui. 

Probabil că fusese dus într-unul dintre depozitele pe care le 
văzuse din birou, undeva la marginea complexului principal, 
departe de martori. Pe ambele laturi ale încăperii se aflau 
rafturi, pe care se aflau zeci de recipiente din sticlă, cutii şi 
ambalaje de forme diferite înşirate cu grijă. Nu se vedeau uşi 
sau ferestre, aşa că presupuse că singura intrare trebuia să fie 
în spatele lui. Becuri atârnate deasupra aruncau o lumină slabă 
şi gălbuie pe pardoseala din beton. Bond încercă să scape de 
sârmă, dar când îşi mişcă încheieturile mâinilor îşi provocă o 
durere inutilă. Privi cu atenţie produsele din jurul lui. Sticlele 
erau prevăzute cu etichete care le identificau conţinutul doar 
prin formule chimice: HNO3, H2S0;,, Al2S; şi tot aşa. Era evident 
faptul că această parte a complexului nu era folosită zilnic. 
Scrisul de pe etichete începuse să se şteargă. Totul era acoperit 
de praf. 

Auzi un scrijelit, sunetul scos de metalul care se freca de 
metal, şi zări cu colţul ochiului o uşă deschizându-se. Apoi auzi 
paşi pe beton. Uşa fu trântită cu zgomot, iar când privi în jurul 


lui, văzu patru bărbaţi care veneau spre el, încet, fără să se 
grăbească. Ştiau că era neajutorat, iar acest gând îl făcu să 
simtă un gol în stomac. Se îmbărbătă, zicându-şi că se afla într- 
unul dintre cele mai aglomerate porturi industriale ale lumii şi că 
era miezul zilei. Cel puţin o sută de oameni lucrau pentru Ferrix 
Chimiques, iar câţiva dintre ei trebuie să fi văzut când fusese 
adus aici. Erau francezi şi franţuzoaice de rând şi indiferent cât 
de teamă le era de Mariani sau de persoana care se afla în 
spatele lui, ar putea vorbi. Cel care s-ar baza în totalitate pe 
tăcerea lor trebuia să fie un bărbat extraordinar. 

Acel bărbat stătea în faţa lui. 

Bond îl recunoscu pe Jean-Paul Scipio din pozele pe care le 
văzuse atât în Londra, cât şi în Nisa. Cum să nu îl recunoască? 
Scipio trebuie să fi fost una dintre cele mai cunoscute persoane 
din Franţa. Poza pe care o văzuse Bond nu îi făcea dreptate. 
Corpolenţa bărbatului - spaţiul mare pe care îl ocupa - îţi tăia 
răsuflarea. Părea incredibil că se putea mişca şi că, undeva, în 
interiorul acelui maldăr de carne, se afla un schelet funcţional. 
Purta acelaşi costum din trei piese pe care îl purtase la La 
Caravelle, însă, în acel moment, lui Bond i se părea că vesta cu 
nasturi şi cureaua mai aveau un rol: să ţină laolaltă toate acele 
părţi monstruoase. Bărbatul nu se grăbise când traversase 
depozitul, gâfâind din cauza efortului şi sprijinindu-se într-un 
scaun portabil. Când ajunse în faţa lui Bond, îl desfăcu şi se 
aşeză, scaunul din piele dispărând în curbele moi şi vulgare ale 
şezutului său. Işi odihni mâinile pe burtă, iar Bond văzu că purta 
mai multe inele, unele din aur, altele din argint, altele cu pietre 
preţioase; câte unul pe aproape fiecare deget. Cum şedea, aşa, 
cu picioarele desfăcute, semăna cu un rege canibal, probabil cu 
unul care tocmai îşi mâncase toţi curtenii. 

Bond se trezi privind un chip care, în mod ciudat, avea 
trăsături de copil. Era aproape lipsit de păr, în afară de 
sprâncene, care semănau cu două virgule. Scipio era mai mult 
ca sigur chel. De aproape, peruca părea şi mai puţin 
convingătoare decât în poze. Era neagră şi lucioasă şi îi stătea 
strâmb pe cap, de parcă ar fi fost pusă pe întuneric. Avea nişte 
ochi mici, albastru deschis, care se chinuiau să privească 
dincolo de obraji-i dolofani şi o gură rotundă şi ţuguiată, cu buze 
groase. In timp ce îşi legăna capul mare cât o minge de fotbal 
într-o parte şi-n alta, Bond observă o dungă mov închis 


îngropată într-un pliu al pielii, care îi înconjura gâtul. Aceasta 
trebuie să fi fost cicatricea cu care se alesese atunci când îi 
fusese tăiat gâtul la vârsta de zece ani. 

Un alt bărbat stătea în spatele lui, iar Bond îl recunoscu şi pe 
acesta din poza făcută la barul La Caravelle: traducătorul lui 
Scipio. Era un bărbat zvelt, cu chelie, care însă nu se ferea să şi- 
o ascundă, şi avea un cap care părea a fi sculptat din marmură 
albă, apoi şlefuită. Faţa îi era aproape ascunsă de nişte ochelari 
de vedere care semănau cu nişte discuri rotunde şi 
strălucitoare, prinse cu sârmă. Avea nasul subţire, iar colţurile 
gurii erau lăsate în jos, ca şi când şi-ar fi exprimat necontenit 
dezaprobarea. Purta un costum cu cravată îngustă şi pantofi 
lustruiţi. Era imposibil să-ţi dai seama dacă era mai în vârstă sau 
mai tânăr decât Scipio: păreau să nu aibă nicio vârstă. Faţa îi 
era complet lipsită de expresie şi, deşi se uita la Bond, abia 
părea să îl observe, ca şi când s-ar fi antrenat să nu se implice 
în nicio situaţie în care s-ar fi trezit. 

lar ceilalţi doi bărbaţi? Erau îmbrăcaţi cu jachete şi tricouri 
negre. Unul avea nasul spart, iar faţa lui, urâtă de la bun 
început, era acum şi mai desfigurată. Bond cunoştea genul. 
Aveau feţele intenţionat inexpresive şi privirile plictisite ale unor 
angajaţi, iar el bănuia că unul din ei trebuie că îl pocnise cu 
bâta. Puteau să îl rănească, să îl ucidă sau să taie, pur şi simplu, 
legăturile şi să îl elibereze. Pentru ei nu avea nicio importanţă. 
Ei nu făceau decât să urmeze ordinele. Unul dintre ei făcu un 
pas înainte şi îi scoase căluşul din gură. Bond inspiră 
recunoscător, dar nu scoase o vorbă. 

— Bon dopu mezziornu, Mr. Bond, zise Scipio. 

— Bună ziua, domnule Bond, începu traducătorul. 

— Sò quale vo site è perche site qui. 

— Ştiu cine eşti şi de ce te afli aici. 

Bond urmărea scena cu o oarecare fascinaţie. Vocea lui Scipio 
era răguşită şi ascuţită, o altă urmare, poate, a rănii din 
copilărie. Foarte probabil ca tăietura să-i fi afectat şi corzile 
vocale. Era ceva forţat şi extravagant în felul în care vorbea. Era 
un bărbat care crescuse într-o lume a vendettelor, plină de 
dramatism, şi îi plăcea să joace acest rol, în special atunci când 
avea un public captiv, din toate punctele de vedere. 

Dar totul era în zadar. Traducătorul îşi făcea doar treaba, 
comunicând mesajul într-un mod anost, profesional. Scipio 


putea să-şi amenințe duşmanii cu tortura şi moarte, însă 
traducătorul îi reda cuvintele ca şi când ar fi prezentat vremea. 
Cei doi vorbiră concomitent, de parcă ar fi participat la o 
întrecere. Fie că intenţiona sau nu, traducătorul îşi submina 
şeful. Vocea îi era raţională. Nu ameninţa, doar explica. 

— Eşti James Bond 007 din Serviciile Secrete britanice, 
continuă traducătorul. Engleza îi era perfectă, dar era nevoit să 
îşi ajusteze frazele în mod constant ca să ţină pasul cu bărbatul 
care vorbea, revenind uneori asupra lor în timp ce se chinuia să 
găsească cuvântul potrivit. A fost o greşeală... o mare greşeală 
din partea ta să vii aici, în sudul Franţei. Şi un prieten al tău a 
venit aici şi a încercat să îşi bage nasul în afacerile mele... ale 
domnului Scipio. A plătit pentru asta. Şefii tăi nu înţeleg... n-au 
înţeles... încă faptul că n-ai ce căuta aici? Pe mine nu mă 
interesează ţara voastră. Nu m-am gândit la ea nici măcar o 
secundă. Dar voi, britanicii, sunteţi aroganţi. Sunteţi o insulă 
mică, cu vreme proastă şi mâncare proastă, dar tot credeţi că 
voi conduceţi lumea. Incă nu v-aţi dat seama că deveniți 
neimportanţi şi că, dacă n-ar fi aşezarea voastră geografică şi 
alianțele voastre... legătura cu Europa, aţi fi fost deja 
neimportanţi. 

Scipio tăcu şi îşi linse buzele. Bond privi chestia aceea vulgară 
şi umedă plimbându-se dintr-o parte în cealaltă. Traducătorul se 
holba la el, iar cele două lentile ale ochelarilor, ca două luni, 
străluceau în lumina slabă. 

— Perche vanu mandatu qui? 

— De ce te-au trimis aici? Oare n-am fost suficient de clar că 
eu deţin tot... eu deţin controlul aici, în Marsilia - portul, oraşul, 
poliţia, justiţia? Toate îmi aparţin! El îşi desfăcu braţele ca şi 
când ar fi vrut să sublinieze acest lucru. Consider prezenţa 
dumitale aici o impertinenţă. Te afli în liga mare, domnule Bond, 
şi nu ai fost invitat. Eu sunt un om ocupat. Mi-aş putea petrece 
timpul făcând multe alte lucruri, dar se pare că sunt nevoit să 
trimit un al doilea mesaj la Londra, ca să îi avertizez să nu se 
mai amestece în treburile mele. De data aceasta, mă voi asigura 
că mă vor asculta. Dumneata vei fi mesagerul... dumneata vei 
transmite mesajul. Te-aş putea ucide aici... pe loc, în multe 
feluri. Nu trebuie decât să dau ordinul. Însă, uneori, există 
lucruri mai grave decât moartea, domnule Bond. Asta... asta 
urmează să descoperi şi dumneata. 


Pentru Scipio era un chin chiar şi să vorbească, şi tăcu să-şi 
tragă răsuflarea. Bond se întrebă cum de îi mai rezista inima, 
chinuindu-se mereu sub toată acea greutate, pompând sânge 
prin nişte artere care cu siguranţă nu mai erau funcţionale. 

Bond profită de moment şi răspunse. 

— Ştim cine sunteţi, domnule Scipio, zise el. Ştim ce afaceri 
faceţi aici, în Marsilia, dar s-ar putea să vă surprindă să aflaţi că 
nu suntem interesaţi de dumneavoastră. În ciuda fanfaronadei, 
nu sunteţi decât un escroc de doi bani. Mă aflu aici dintr-un alt 
motiv. Vă avertizez că tot ce-mi veţi face mie, veţi plăti înzecit. 
Ar fi mai bine să-mi daţi drumul şi să ne prefacem că nu ne-am 
întâlnit niciodată. De fapt, v-aş sfătui să fugiţi şi să vă ascundeţi 
cât mai puteţi, deşi, văzându-vă, îmi imaginez că v-ar fi foarte 
greu. În ceea ce priveşte observaţiile dumneavoastră despre 
tara mea, n-aţi fi primul psihopat care ne subestimează. Ultimul 
care a făcut asta a sfârşit prin a-şi zbura creierii într-un buncăr 
din Berlin. l-am spânzurat toţi aliaţii. Deşi sunteţi un om foarte 
mare, sunteţi mic prin comparaţie. Dacă aş fi în locul 
dumneavoastră, aş pleca chiar acum, cât se mai poate. 

Traducătorul fusese luat prin surprindere, însă începuse să 
traducă repede cuvintele în dialectul corsican, redându-le pe 
acelaşi ton plictisit, astfel încât, până când acestea ajunseră la 
urechile lui Scipio, îşi pierduseră veninul şi disprețul. 

Scipio îl aşteptă să termine şi zise: _ 

— Curajoase vorbe, domnule Bond. Ai respectul meu. In ţara 
mea... în ţara mea de origine, ne aşteptăm ca duşmanii să fie 
curajoşi. Curajul, ca şi ura, este catalizatorul vendettei. Ei bine, 
suntem pregătiţi să... te vom supune unui test. Te vom trimite 
înapoi la şefii dumitale un alt om decât cel care stă în faţa mea 
acum. Îţi voi da o lecţie pe care nu o vei uita niciodată. Eşti 
tânăr şi, din câte am înţeles, ai fost promovat de curând în 
Secţia 00. Poate că după toate astea îţi vei da seama că ţi-ai 
ales meseria greşită. Carlo, Simone... Appruntà ellu! 

Ultimele cuvinte le adresase celor doi bărbaţi care tăcuseră 
pe tot parcursul conversaţiei. Dintr-odată, aceştia se puseră în 
mişcare. Bond se încordă brusc, încercând să-şi elibereze 
mâinile din strânsoarea sârmei. In zadar. Nu putea decât să 
privească neajutorat cum unul dintre bărbaţi se duse la rafturi şi 
îşi trase pe mâini o pereche de mănuşi groase din cauciuc. Apoi 
întinse mâna şi apucă un recipient greu din sticlă, de formă 


aproape cilindrică, ce conţinea un lichid transparent. Între timp, 
tovarăşul lui se aplecase deasupra lui Bond şi îi trăsese jacheta 
peste umeri. Apoi, cu ambele mâini, îi rupse cămaşa, lăsându-i 
la vedere pieptul şi abdomenul. Bond privea dezgustat în timp 
ce primul bărbat se duse la Scipio cu sticla în mână. 

— Acid clorhidric. Scipio rosti cele două cuvinte în engleză, iar 
traducătorul le repetă, înainte să continue să vorbească fiecare 
în limba lui. Este cunoscut şi sub denumirea de „spirt de sare”. 
Una dintre minunile corpului omenesc este aceea că noi 
producem o cantitate mare de acid clorhidric în stomac, chiar 
dacă acesta ne poate face mult rău. Eşti pe punctul de a afla cât 
de mult rău, domnule Bond. Mai întâi, aş dori să-ţi arăt... să-ţi 
fac o mică demonstraţie. 

Dădu din cap, iar bărbatul cu mănuşi de cauciuc aşeză 
recipientul jos şi îl deschise, fiind atent să nu inhaleze vaporii. 
Cel de-al doilea bărbat târî o masă de metal pe pardoseală şi o 
aşeză în faţa lui Bond. Apoi se duse la rafturi, alese un flacon de 
sticlă gol pe care îl aşeză cu grijă în mijlocul mesei. Cu foarte 
mare grijă şi controlând fluxul, primul bărbat îl umplu cu 
aproape un litru de lichid. Chiar din locul unde şedea, Bond 
simţea mirosul de chimicale, iar ochii începură să îl usture. Când 
flaconul se umplu, înşurubă capacul pe recipient şi îl puse la loc 
pe raft. Bond ştia ce i se pregătea. Simţea cum trupul i se 
împotrivea când instinctul animalic preluă controlul, teama 
hrănindu-i imaginaţia, sfâşiindu-i întreaga fiinţă. 

— Arătaţi-i! ordonă Scipio. 

Bărbatul cu mănuşi din cauciuc înclină flaconul până când 
lichidul începu să curgă pe masă. Când luă contact cu suprafaţa 
argintie, se auzi un sfârâit nervos, iar în aer se ridică un fum alb. 
Metalul deveni efervescent şi îşi schimbă culoarea, consumat de 
acid. Lui Bond i se puse un nod în gât. Pentru o clipă fu orbit, 
însă auzi cum acidul îşi făcea treaba. Scipio şi traducătorul 
priveau în tăcere. În cele din urmă, demonstraţia luă sfârşit. 
Suprafaţa mesei era plină de găuri, iar metalul strâmbat, cu 
şanţuri urâte. Câţiva stropi de acid ajunseseră pe pardoseala 
care ardea şi ea. Mirosul înţepător de chimicale îi pătrunse în 
nas şi în gât. Nu plângea, dar lacrimile îi curgeau fără să vrea. 
Încerca să nu se gândească la ce îl aştepta, însă înăuntru tipa. 

— Sunt convins că ai o imaginaţie bogată, zise Scipio. Nu vei 
muri azi, domnule Bond, dar vreau să îţi imaginezi că te întorci 


la Londra orb şi desfigurat. Prietenii şi colegii dumitale nu te vor 
mai recunoaşte. Nu vei mai avea păr. Buzele şi nasul... îţi vor fi 
arse. |ţi va fi imposibil să continui să îţi desfăşori activitatea. 
Intr-adevăr, nu vei mai avea un loc nicăieri în Serviciile Secrete. 
Cum poţi fi secret, dacă semeni cu un monstru? Te vei retrage şi 
îţi vei petrece restul vieţii în vreun cămin, deşi am înţeles... mi 
s-a spus că durerea nu va dispărea niciodată. Adevărul este că 
mă întristează să-ţi fac una ca asta. Eşti un bărbat foarte chipeş. 
Eu admir frumuseţea, mai ales a unui bărbat. Dar, după cum ti- 
am explicat... cum ţi-am explicat deja, trebuie să trimit un 
mesaj. Nu uita ce ţi-am spus. Acesta este terenul meu, iar tu şi 
oamenii tăi trebui să învăţaţi să nu vă băgaţi nasul. 

Scipio se ridică în picioare. Işi împături bastonul. 

— Aşteaptă! strigă Bond. 

Scipio nu răspunse, doar făcu un semn din cap. 

Bărbatul, protejat de mănuşile din cauciuc, aruncă tot 
conţinutul flaconului în faţa lui Bond. 

Bond ţipă. Simţi lichidul hidos, rece ca gheaţa la prima 
atingere, udându-i părul, faţa, ochii, umerii goi şi pieptul. În 
acelaşi timp, îşi făcu avânt pe spate, răsturnând scaunul şi 
căzând la pământ. Acidul îi ardea părul, pielea, carnea de 
dedesubt. Simţea că pieptul şi stomacul îi luau foc. O parte din 
lichid pătrunsese în pantaloni şi îi ataca deja vintrele. Era orb. 
Simţea cum ochii i se strângeau în orbite. Ţipa în continuare. Era 
devorat, de foc. Era... 

„Singur. 

Scipio plecase. Cu tot cu oamenii lui. Bond zăcea pe spate, cu 
braţele prinse sub propria greutate şi sub cea a scaunului şi cu 
picioarele îndoite deasupra. Era acoperit de lichid, iar în jurul 
umerilor se formase o baltă, însă durerea pe care o simţea i se 
concentrase la ceafă, unde se lovise când căzuse pe pardoseală. 
Şi nicăieri altundeva. Era ud leoarcă, pe jumătate înnebunit de 
grozăvie, însă nu mai simţea arsura. Vederea i se limpezise. 

Nu fusese acid clorhidric. 

Bond trecuse prin cea mai cruntă agonie pe care şi-o putea 
imagina, însă acum înţelegea, întocmai cum îi spusese Scipio, că 
totul fusese doar închipuirea lui. La un moment dat, în timpul 
demonstraţiei, poate atunci când fusese copleşit de vapori, 
schimbaseră flaconul şi îi aruncaseră în faţă apă rece. Chinul şi-l 
provocase Bond singur şi, chiar şi acum, când ştia adevărul, îşi 


simţea trupul încordându-se din cauza şocului şi inima bătându-i 
de două ori mai repede decât de obicei. Această traumă 
neaşteptată ar fi putut ucide un bărbat mai în vârstă. 

Fusese o lecţie genială despre teroare şi putere absolută. 

Mai târziu, mult mai târziu, auzi scârţâitul uşii care se 
deschidea pentru a doua oară şi un bărbat intră în grabă. Bond 
zăcea în continuare întins pe joc, cu braţele sub el şi cu 
picioarele în sus. 

— James? Era Reade Griffith. Agentul CIA veni în fugă la el. 
lisuse! Ce-ai păţit? Te-am căutat peste tot prin complexul 
acesta. Mi-au spus că ai ieşit pe altundeva, dar fireşte că nu i- 
am crezut. Ce ţi-au făcut? Eşti bine? 

— Scipio... 

Spre surprinderea lui, Bond abia reuşea să vorbească. Aerul i 
se oprea în gât. Era ca şi când întreg trupul i-ar fi cedat. 

— A fost aici? Griffith apucă de spătarul scaunului, ridicându-l. 
Cămaşa lui Bond era descheiată, iar nasturii smulşi. Mă duc să 
caut un patent. Îţi sângerează încheieturile. Rezistă. Vin repede. 

Bond închise ochii şi încercă să se liniştească. Ştia că scăpase 
ca prin urechile acului. Dintr-un motiv sau altul, Scipio hotărâse 
să îi dea doar un alt avertisment. Şi ce avertisment! Bond îi 
admiră planul, pur şi simplu, sclipitor. Fusese o dovadă de 
încredere totală. Şi care era treaba cu frumuseţea „mai ales a 
unui bărbat”? Bond îşi alungă acest gând din minte. Ştia că în 
noua lume din care făcea parte era absolut crucial să aibă un 
avantaj asupra adversarilor săi. Dacă nu credea că era mai 
puternic decât ei, atunci nu îi va învinge niciodată. 

Acest avantaj îi fusese luat fără milă. Cum stătea aşa, ud 
leoarcă şi epuizat, Bond se întreba cum îl va putea recupera. 


11 


Shame Lady 

În seara aceea, după un duş fierbinte şi un pahar de whisky 
Haig & Haig, Bond se simţea mult mai bine. Încheieturile îl 
dureau în continuare şi se gândise să îşi trateze tăieturile cu un 
tub de Smiths Cream pe care îl avea în borsetă. Insă nu voia să 
iasă afară mirosind a farmacie. Aşa că se şterse cu prosopul, se 
îmbrăcă, îşi bandajă ambele încheieturi şi le ascunse sub 
manşetele cămăşii ivorii de mătase. Era de-ajuns. Incă mai avea 
o durere surdă de cap, însă băutura i-o va amorţi. Când ieşi din 
dormitor, îşi surprinse reflexia în oglindă şi se opri să îşi 
examineze ochii albastru-cenuşii, conturul bărbiei şi cicatricea 
de pe obrazul drept, pe care ajunsese să o accepte ca parte 
integrantă a fiinţei lui. În urmă cu doar câteva ore, ar fi putut 
pierde totul. 

În timp ce stătea acolo, îşi imagină cum ar fi arătat dacă 
Scipio ar fi dat curs amenințării sale şi îşi dădu seama că, deşi 
se gândise adeseori la viaţă şi moarte, evitase mereu să se 
gândească la multitudinea de variante. Ce ar fi preferat? Să 
moară pe loc sau să îşi petreacă următorii treizeci de ani 
desfigurat şi simțind durere? Îi mai trecuse prin minte acest 
gând o dată sau de două ori în timpul războiului. Cei mai 
curajoşi bărbaţi nu erau neapărat cei care fuseseră ucişi, ci cei 
care trebuiau să trăiască tot restul vieţii cu sechele. 

Stinse lumina şi cobori la recepţie, unde Reade Griffith îl 
aştepta, privind candelabrul spectaculos care se presupune că 
ar fi fost comandat de ţarul Nicolae al II-lea şi care fusese livrat 
prea târziu, după ce începuse Revoluţia Rusă. 

— Văd că trăieşti pe picior mare, zise el când Bond se aşeză 
în faţa lui. Am comandat whisky cu gheaţă. Sper că nu te 
deranjează. 

— Merge şi whisky, zise Bond. ` 

Un chelner le aduse băuturile, iar Bond îşi aprinse o ţigară. In 
partea cealaltă a încăperii, un bărbat cu cravată neagră cânta la 
pian O noapte fermecată. Era muzica tipică unui hotel, care 
umplea spațiul fără ca cineva să asculte. 

— Cum te simți? 

Bond dădu din cap. 

— Bine. 

— Mai mergi la petrecere? 


Era o întrebare retorică. În afară de cămaşa din mătase, Bond 
mai purta un costum bleumarin la un rând, cu manşete întoarse, 
o cravată gri şi mocasini negri. Stătea picior peste picior, părând 
complet relaxat. Ridică paharul, iar cei doi bărbaţi băură. 

Deşi nu comentaseră, amândoi erau dezamăgiţi de rezultatele 
vizitei lor la Ferrix Chimiques. „W.E.”, inițialele de pe factură, 
reprezentau Wolfe Europe, o filială a Wolfe America, compania 
de care Bond auzise când era în Londra. La prima vedere, era un 
aspect important. Afacerea de import/export a produselor 
chimice avea legătură evident cu Jean-Paul Scipio şi cu mafia 
corsicană. Poate că o deţinea. Se părea că Bond descoperise o 
legătură cu Irwin Wolfe. 

Însă Reade Griffith verificase compusul chimic pe care îl 
achiziţionase Wolfe Europe şi exista o explicaţie simplă pentru 
asta. Anhidrida acetică era folosită pentru a transforma celuloza 
în acetat de celuloză - componenta principală a peliculei de film. 

— Nu înţeleg, oftă el. Omul tău a depus toate eforturile să 
obţină factura. A ascuns-o pe acoperiş. Dar nu are logică! Wolfe 
trebuie să îşi cumpere produsele chimice de undeva, aşa că le 
cumpără de la Ferrix Chimiques. Care-i problema? 

— Factura ar fi putut fi falsificată. 

— Erau sute... mii de facturi acolo, James. Crezi că erau toate 
false? căzu o clipă pe gânduri. Poate ar trebui să vorbeşti cu 
Monique. 

— Mă voi întâlni mâine cu ea. 

— Şi cu Madame 16 în seara aceasta? 

— Nu văd de ce nu. 

— Îţi spun eu de ce nu, prietene. Griffith îşi cobori vocea. 
Scipio ştia cine erai. Ţi-a spus numele şi numărul. O singură 
persoană i-ar fi putut da această informaţie. Ea! 

Bond aprobă din cap, dându-şi seama dintr-odată că o mare 
parte din el voia să creadă în Sixtine şi că, în ciuda celor 
întâmplate, începuse să îi placă de ea când se întâlniseră la 
cazinou. Însă toate dovezile erau împotriva ei. 

— Ştiau că vom merge acolo, zise el posomorât. Ne aşteptau. 
Şi, dacă are vreo importanţă, când am cunoscut-o, i-am pomenit 
de Ferrix Chimiques. Am întrebat-o despre ei. 

— N-a fost o mutare prea inteligentă. Probabil că le-a 
telefonat de îndată ce s-a despărţit de tine. 

— Aşa se pare. 


Griffith agită cuburile de gheaţă din pahar. Părea trist. 

— Te-am avertizat în privinţa ei, James. Ea este păianjenul 
care ţese pânza. Trăieşte cu Wolfe. S-a întâlnit cu Scipio. lar 
acum te-a luat şi pe tine în vizor. Poate ar trebui să vin şi eu şi 
să te ţin de mână. 

Bond zâmbi. 

— Cred că mă descurc. 

— Bine, atunci. Dar ai grijă. Cred că ne-a ajuns spaima pe 
care am tras-o azi... recunosc că doamna aceea mă sperie. 
Destul de tare. 

Bond se gândea la cuvintele agentului CIA în timp ce 
conducea prin Villefranche, ocolind golful pentru a ajunge la 
peninsula care, deşi avea doar 2,5 kilometri pătraţi, devenise 
cea mai elegantă locaţie din lume. Pe Bond nu-l impresionau 
prea mult banii şi succesul - întâlnise prea mulţi oameni bogaţi 
a căror trăsătură definitorie era doar averea. Cu toate acestea, 
Cap Ferrat avea o strălucire aparte: grădinile, aleile, vilele 
fabuloase şi artiştii, scriitorii şi politicienii internaţionali care 
odinioară locuiseră acolo. Noaptea, când stelele străluceau 
nepăsătoare pe cerul negru ca de catifea, când mirosul de pin şi 
eucalipt plutea în aer, când valurile clipoceau, iar vasele de lux 
ancorate în larg se legănau, era greu să îţi imaginezi că ar 
exista un loc mai minunat ca acela. O fi fost locul de joacă al 
unui milionar, dar era singurul loc din lume unde până şi turiştii 
aflaţi în trecere se simțeau milionari. 

Shame Lady era o construcţie nou-nouţă, ridicată evident 
pentru a impresiona. Se afla pe dealurile împădurite care 
dominau micul port, urcată pe nişte piloni albi de beton, 
asemenea unui câine gata să atace. Ferestrele uriaşe şi pătrate 
ofereau ocupanților săi o privelişte spectaculoasă asupra 
coastei. Zidurile înalte şi sticla opacă nu le permiteau însă 
trecătorilor să vadă şi ei înăuntru. Construcţia era înconjurată de 
nenumărate terase unde creşteau măslini, tufe de trandafiri şi 
iederă căţărătoare, însă clădirea principală era colţuroasă şi 
aspră; un exemplu de arhitectură modernă în conflict cu natura. 
Câteva trepte din marmură albă duceau la uşa principală, 
străjuită de nişte potire de argint din care se ridicau flăcări. Doi 
angajaţi solizi, cu c/ipboarduri în mâini, păzeau intrarea. Numele 
lui Bond era pe listă, aşa că fu lăsat să treacă. 

Petrecerea era în toi. O trupă de jazz întreținea atmosfera, iar 


chelnerii îmbrăcaţi în costume albe reuşeau cumva să îşi 
croiască drum printre invitaţi. Bond fu servit cu un pahar de 
şampanie din care sorbi satisfăcut în timp ce urca, recunoscând 
aroma delicată şi efervescenţa tăcută a unei Pol Roger din 1934. 
Casa fusese proiectată astfel încât ferestrele să poată fi glisate 
complet, înlăturându-se orice limită dintre interior şi exterior. 
Pentru o clipă, Bond simţi iarba sub picioare. În clipa următoare, 
se afla pe un covor, înconjurat de opere de artă atârnate şi 
luminate cu acea grijă care sugera casa de licitaţii de milioane 
de lire de unde proveneau acestea. Mobila era extrem de 
modernă. Invitaţii păreau să fi fost selectaţi după vestimentația 
la modă, după înfăţişare şi după tinereţe. Era un grup de oameni 
pentru care aspectul fizic însemna totul. Străluceau plini de sine 
în timp ce sporovăiau în franceză şi în engleză, alegând în 
acelaşi timp caviar pe clătite ruseşti, cozi de homar şi somon 
afumat de pe tăvile de argint. 

Cu toate acestea, în ciuda acelei atmosfere extravagante, 
Bond se simţea singur în mulţime. Din crâmpeiele de 
conversaţie pe care le auzea, aceşti oameni erau bancheri, 
investitori, agenţi de bursă, însoţiţi de soţii, iubite şi amante. 
Niciunul dintre ei nu avea vreo legătură cu el sau cu cineva pe 
care el ar fi vrut să cunoască. Multe dintre fete - Bond cunoştea 
bine genul - erau machiate în exces şi se măsurau din priviri, 
concurând deja pentru bărbaţii cu care urmau să se culce. 
Lângă el, un bărbat, care purta sacou şi cravată, râse zgomotos, 
apoi dădu pe gât o jumătate de pahar de şampanie, abia 
simţindu-i gustul. Toţi ceilalţi făceau la fel. Bond îşi dorea deja 
să fi acceptat oferta lui Reade Griffith şi să îl fi adus cu el. l-ar fi 
prins bine compania lui. 

Apoi o văzu pe Sixtine intrând din grădină. Arăta splendid într- 
o altă creaţie marca Dior, o rochie roz-deschis, fără bretele, care 
îi marca talia de viespe şi care era împodobită cu mărgele şi 
paiete sidefii. La gât avea un colier simplu cu diamante şi în 
urechi o pereche de cercei asortaţi. Sub braţ ţinea o poşetă-plic 
argintie. 

Se afla la braţul unui bărbat îmbrăcat într-un sacou din catifea 
şi cămaşă albă, fără cravată. Bond îşi dădu seama pe loc că 
acesta era Irwin Wolfe. Lăsa să se înţeleagă clar că toate 
acestea - casa, şampania, invitaţii - îi aparţineau şi că 
petrecerea putea continua doar cu acordul lui. Deşi nu era un 


bărbat masiv, emana încredere de sine şi autoritate. Avea faţă 
de navigator, bătută de vânt şi de soare şi purta amprenta 
bogăției: bronz permanent. Deşi era puţin trecut de şaptezeci de 
ani, se plimba prin încăpere cu lejeritatea unui bărbat mult mai 
tânăr. Ochii de un albastru-deschis aveau o oarecare strălucire, 
ceea ce însemna că probabil lua medicamente. Părul alb şi 
bogat era pieptănat pe spate cu mult volum în creştetul capului. 
Atunci când zâmbea, se vedea o dantură perfectă. 

Cei doi îşi făcură intrarea ca nişte staruri de cinema sau ca 
nişte membri ai familiei regale. Erau veseli şi primitori, însă 
aveau ceva care impunea distanţa, iar Bond observă cum 
invitaţii se dădeau la o parte ca să îi lase să treacă. Nimeni nu 
vorbea decât dacă cei doi li se adresau mai întâi. lar atunci când 
erau rostite câteva cuvinte - un salut, o amabilitate -, acestea 
păreau a fi o binecuvântare, o onoare. 

Sixtine îl zări pe Bond şi îl conduse imediat pe Wolfe la el. În 
timp ce îi privea apropiindu-se, Bond observă cât erau de intimi, 
ca nişte parteneri de dans, şi o mică parte din el se răzvrăti. Era 
gelos? De ce ar fi fost? Nu avu timp să-şi răspundă la această 
întrebare. Se trezi brusc cu ei în faţa lui. 

— Irwin, zise Sixtine, acesta este bărbatul despre care îţi 
spuneam, cel pe care l-am cunoscut la cazinou. Il cheamă James 
Bond şi îmi datorează 100.000 de franci. 

Wolfe zâmbi şi îşi întinse mâna. 

— Incântat de cunoştinţă, domnule Bond, zise el cu un 
pronunţat accent american, unul care nu trăda sfiala şi care 
ieşea în evidenţă. Ce vânt vă aduce pe Coasta de Azur? 

— Afacerile, răspunse Bond, cu diplomaţie. Wolfe îi strângea 
în continuare mâna, surprinzător de tare. Import şi export, 
adăugă el, sperând că va fi suficient. 

— Serios? Ce anume, mai exact? 

Bărbatul refuza să-i dea drumul. 

— Produse agrochimice. Bond folosi acelaşi paravan ca pentru 
Ferrix Chimiques. Reprezint o companie care deţine teren 
agricol în Marea Britanie. 

— Interesant. Într-un final, Wolfe îi dădu drumul. Aşadar, aţi 
cunoscut-o pe iubita mea în Monte Carlo? El se aplecă şi o 
sărută stângaci în scobitura gâtului. Ea nu-l respinse, părând să 
se bucure de avansurile lui. Am auzit că i-aţi tras o bătăiţă bună! 

— Irwin... Habar n-am despre ce vorbeşti, chicoti ea. 


— La cărţi, iubito. La cărţi! 

— Jucam vingt-et-un. 

— Atât timp cât nu a fost soixante-neuf!!* 

Bărbatul râse zgomotos la propria-i glumă, iar Bond simţi o 
oarecare repulsie, care era oarecum în contradicţie cu tot ce 
auzise despre omul din faţa lui. Apoi Wolfe se întoarse spre el, 
recăpătându-şi brusc mina serioasă. 

— Când ai ajuns aici, Jim? îl întrebă el. 

— Acum câteva zile. Bond simţi nevoia să fie politicos şi privi 
în jurul lui, căutând ceva de care să se agaţe. Trebuie să vă 
felicit. Aveţi o casă splendidă. 

— O, locşorul acesta nu este casa mea. Eu locuiesc în Los 
Angeles. Am angajat un tip din Paris să construiască această 
casă, atunci când mi-am extins afacerile în Europa. Am avut 
nevoie de doi ani de zile ca să obţin autorizaţia de construcţie. 
Îţi vine să crezi? Aici exista o bisericuţă, o capelă dărăpănată şi 
părăsită. Era aici de secole şi mi-a luat cam tot atâta timp ca să- 
i convins să mă lase s-o dărâm. La fel s-a întâmplat şi în Menton. 
Deţin o fabrică la vreo 30 de kilometri de aici şi le-am spus 
autorităţilor locale - primarului sau cine-o fi fost - că dacă nu-mi 
dau ce vreau, poate voi opri activitatea şi mă voi muta în altă 
parte. Îşi puse mâna în jurul taliei lui Sixtine şi o trase spre el, ca 
şi când simţea nevoia să o aibă alături. Asta i-a făcut să se 
răzgândească repede. 

— Irwin lucrează în industria filmului, explică Sixtine. 

— Eu îl fabric, nu îl fac. Sixtine este fascinată de munca mea. 
Mereu mă întreabă. Nu înţeleg de ce. N-am întâlnit niciodată o 
femeie care să înţeleagă tehnologia. Işi cobori mâna pe fundul 
ei, iar Bond fu mirat că Sixtine nu părea deranjată. Aşa-mi place. 
Prima mea soţie a fost bună la trei lucruri. La băieţi - mi-a dat 
doi fii. La ambarcaţiuni - îi plăceau la nebunie croazierele. Şi la 
pat. _ 

Era o expresie pe care o mai folosise. Il provoca pe Bond să 
nu se amuze. 

Dar Bond n-avea chef de joacă. 

— Fiii dumneavoastră sunt aici în seara aceasta? întrebă el, 
pe un ton nevinovat. 

Ştia răspunsul. Îl provoca pe Wolfe în mod deliberat. 

Privirea i se întunecă pentru un moment. 


19 Şaizeci şi nouă (n. tr.). 


— Nu, domnule Bond. Fiii mei sunt morţi. Au căzut la datorie. 
De fapt, mi-au fost luaţi în aceeaşi zi. 

— O, îmi pare rău. 

— Să nu vă pară. Mulţi americani au făcut sacrificii, iar unii 
dintre ei poate s-au întrebat dacă a meritat. La urma urmei, a 
fost războiul evreilor. N-a avut nicio legătură cu noi. Insă 
preşedintele nostru - Frank Roosevelt, l-am cunoscut bine - a 
hotărât că trebuia să intervenim şi să salvăm lumea şi asta am 
şi făcut. Mi-ar plăcea să ştiu unde aţi fi ajuns voi, sclifosiţilor, 
dacă n-am fi fost noi! Am plătit scump şi, după părerea mea, 
vom continua să mai plătim în următorii ani. Dar sunt mândru că 
am putut contribui şi eu. 

Lui Bond i se păru că Wolfe rostise ultima frază cu o oarecare 
dificultate. Cât despre restul discursului său, îl mai auzise, prin 
urmare îl ignoră. 

Sixtine simţi tensiunea dintre cei doi bărbaţi şi interveni, 
încercând să degajeze atmosfera. 

— Ai pomenit de ambarcaţiuni, zise ea. Ar trebuie să-i 
povesteşti lui James despre Mirabelle. 

— Mirabelle! Wolfe se înmuie vizibil. A fost botezată după 
prima mea soţie şi nu te va mira dacă îţi voi spune că este o 
frumuseţe. Vă interesează vasele de croazieră? 

— Foarte mult. 

— Mirabelle a fost construită în ţara dumneavoastră, într-un 
loc numit Birkenhead, dar am adus-o aici ca să fie echipată. Voi, 
britanicii, sunteţi mecanici buni, dar nu ştiţi nimic despre 
proiectare. Are 24 de tone şi 207 de metri lungime. Este 
echipată complet, cu tehnologie de ultimă generaţie, de la 
stabilizatoare şi până la un fel de pâlnie ultramodernă care 
împiedică funinginea să cadă pe puntea superioară. Urmează să 
efectueze călătoria de inaugurare şi tot ceea ce pot spune este 
că Moore-McCormack şi Grace Line ar face bine să se teamă, 
deoarece vasul nostru face ca flota lor să pară o adunătură de 
căzi ruginite. 

— Mi-ar plăcea să o văd. 

— Atunci ar fi bine să vii la bord. Dar ar trebui să te grăbeşti, 
Jim. Ridicăm ancora marţi dimineaţă, la ora opt. Avem la 
dispoziţie trei săptămâni ca să traversăm oceanul. Am putea-o 
face în jumătate de timp, dar probabil că vom avea de-a face cu 
chestii neprevăzute de ultim moment, şi vom petrece prima 


săptămână în largul coastei franceze. Păcat că nu vă pot invita 
să faceţi această călătorie împreună cu noi. Când vom ancora la 
New York, vom fi întâmpinați de primarul oraşului. 
Vicepreşedintele speră să vină cu avionul. Vom da o petrecere 
de pomină la bord. Doar pe artificii am cheltuit 1000 de dolari! 

Mai erau patru zile până marţi. 

— Sunt sigur că voi putea arunca o privire până atunci, zise 
Bond. 

— Atunci, ce-ar fi să stabiliţi o oră cu Sixtine? Ea mă va însoţi 
în călătorie. Nu ar fi o călătorie inaugurală fără ea şi ar trebui să 
fie distractiv - doar noi doi, fără nici un alt pasager şi 550 de 
cabine la dispoziţie. 

— Ai putea veni mâine? sugeră Sixtine. 

— Sigur. Mâine după-amiază. Ce-ar fi la ora ceaiului? Vouă, 
britanicilor, vă place ceaiul, nu? La ora patru, să zicem. 

— Ora patru este perfect, zise Bond. Este ancorată în 
Marsilia? 

Wolfe dădu negativ din cap. 

— Nu. Este aici, în Nisa. Sixtine va face toate aranjamentele. 
Mâna care i se odihnea în continuare pe fundul ei semăna cu un 
crab mort. Haide, iubito. Aş vrea să-ţi prezint pe cineva. 

El o dirijă în altă direcţie. 

Bond mai rămase locului, înconjurat de mulţimea tânără. 
Ţinea încă în mână paharul pe jumătate plin cu şampanie Pol 
Roger, dar, brusc, nu mai avea chef să bea. De fapt, nu voia să 
mai stea acolo nicio secundă. Se întrebă de ce venise. Cineva se 
apropie de el şi încercă să facă conversaţie, dar după ce 
schimbară câteva cuvinte, el se întoarse şi plecă. 

Se afla pe la mijlocul scării de marmură, când se auzi strigat. 
Când se întoarse, o văzu pe Sixtine ieşind prin glasvand. 
Probabil că se scuzase şi plecase aproape imediat de lângă Irwin 
Wolfe. Bond se duse la ea. 

— Da? zise el cu răceală în glas. 

Ea îl privi cu interes. 

— De ce pleci? îl întrebă ea. 

— De ce-aş rămâne? 

— Abia ai sosit. 

— Am avut o zi lungă şi nu prea am chef. 

Ar fi plecat chiar atunci, însă ea îl opri cu privirea. 

— Vreau să-ţi vorbesc. Vino cu mine. 


Fără să aştepte un răspuns, se întoarse cu spatele şi intră în 
grădină, lăsând petrecerea în urmă. Bond o urmări cu privirea o 
clipă, apoi o urmă. Îi plăceau femeile şi se simţea confortabil cu 
ele. Crezuse mereu că le înţelegea. Insă tot ce avea legătură cu 
Sixtine - până şi numele ei - era tulburător şi i se părea că, în 
scurtul timp de când o cunoştea, afişase cel puţin trei 
personalităţi diferite. La cazinou, în Monte Carlo, o considerase 
interesantă, puţin cam singuratică, dar complet stăpână pe 
situaţie. Lui Reade Griffith i se păruse periculoasă: un păianjen 
care ţese o pânză, o Mata Hari. Aceeaşi părere o împărtăşea şi 
M. Însă acum, în casa aceea, ea îngăduise să fie pipăită de un 
bărbat cu cel puţin treizeci de ani mai în vârstă decât ea. 
Categoric nu era o oportunistă, şi atunci ce căuta aici? Şi, că 
veni vorba, ce era în capul lui de o urma supus pe peluză? Ar fi 
trebuit să-i spună, pur şi simplu, să plece. 

Ajunseră în dreptul unei piscine înconjurate de nişte plante 
mici şi ciudate cu flori, care semănau cu nişte păpădii roz. Erau 
mimozele de care pomenise Sixtine. Bond le văzuse odată în 
Jamaica şi îşi aminti că frunzele acestora se strâng atunci când 
sunt atinse. De aceea fuseseră botezate astfel. Sixtine îşi 
continuă drumul spre un pavilion în stil japonez, construit la 
capătul îndepărtat al piscinei. Înăuntru, erau nişte scaune de 
răchită şi perne ale căror huse aveau motive florale. Ea se 
întinse pe un scaun, cu braţele la spate, paietele de pe rochia ei 
strălucind în lumina lunii, îşi ridică privirea când sosi şi el, deşi 
nu se îndoise nicio clipă că el nu o va urma. 

— Ai o ţigară? întrebă ea. 

Bond scoase un pachet de Du Maurier şi îi întinse una. Eao 
privi cu dispreţ. 

— Ţigări canadiene botezate după un actor britanic 
neînsemnat. Există un loc în Londra de unde îmi cumpăr eu. 
Morland. Ar trebui să le încerci şi tu. Dacă tot ai de gând să îţi 
păstrezi acest obicei mizerabil, măcar s-o faci cu stil! 

— Să te ia naiba, Sixtine, zise Bond. El îi aprinse ţigara, apoi 
îşi aprinse şi el una. De ce m-ai invitat aici mai exact? Ce vrei? 

Ea ridică o sprânceană. 

— Eşti prost dispus. 

— AŞ putea spune că am avut o zi proastă. 

— Serios? Vrei să vorbim despre asta? 

— Am impresia că ştii deja. 


Ea nu negă. În schimb, ea dădu fumul afară şi zise: 

— ÎI căutai pe Scipio. L-ai găsit? 

— Da. 

— Şi? Deoarece Bond nu răspunse, ea adăugă: Chiar sunt 
interesată. 

Brusc, Bond se întoarse spre ea. Spatele îi era scăldat în 
lumina lunii, iar privirea, întunecată. 

— Ştiu cine eşti, zise el. Ţi-am citit dosarul. Ştiu despre 
dosarul Kosovo. Ştiu şi despre victimele tale. 

— Prefer să le spun „clienţi”. 

— Sunt convins de asta. Poate pentru tine nu este decât un 
joc, dar unul dintre prietenii mei a fost ucis... 

— Mi-ai spus asta deja. A 

— „„.Şi am fost trimis să descopăr cine este vinovatul. In acest 
moment, aş zice că tu eşti suspectul principal. 

— Nici măcar nu l-am cunoscut, ţi-am spus. De ce aş vrea să 
am de-a face cu Serviciile Secrete britanice? Am motivele mele 
pentru care mă aflu aici, James, şi, chiar dacă s-ar putea să-ţi 
rănesc orgoliul, ar trebui să te gândeşti şi la posibilitatea că 
acestea nu au nici cea mai mică legătură cu tine. 

— Poate ar trebui să mă laşi pe mine să decid asta. 

— Poate că nu-mi pasă ce crezi. 

— Atunci, nu-mi mai irosi timpul. El dădu să plece, apoi se 
opri şi o privi cu răceală. Te culci cu Irwin Wolfe? 

Dacă Bond intenţionase să o insulte, atunci reuşise. Ochii îi 
scânteiară. Aruncă ţigara şi o strivi cu piciorul, apoi se ridică, 
aşezându-se în faţa lui şi privindu-l în ochi, îi despărţeau doar 
câţiva centimetri. 

— De ce dracu' te interesează pe tine? 

— Te culci cu el? 

— Tu ce crezi? 

Bond nu se putu abtine. O înşfăcă şi îşi lipi buzele de ale ei, 
ţinând-o strâns de braţele dezgolite. Nu ştia cum va reacţiona şi, 
în acel moment, nici nu îi păsa. 

În cele din urmă, îi dădu drumul. Ea făcu un pas în spate. 
Părul negru îi căzuse pe ochii care îi străluceau atât de furie, cât 
şi de amuzament. 

— Măi să fie! exclamă ea. Spionul britanic nu poate obţine ce 
vrea prin consimţământ, aşa că încearcă să ia cu forţa. Ea îşi 
atinse buzele cu mâna. Aşa te comporti cu femeile? Dacă ar fi să 


aleg, cred că îl prefer pe Irwin Wolfe. 

Preţ de o clipă, niciunul nu mai vorbi. Piscina se întindea în 
spatele lor, iar apa strălucea în întuneric. Formaţia începuse o 
altă melodie. Părea să fie foarte departe. 

— Te-am invitat aici pentru că te plac şi sunt interesată de 
tine, zise Sixtine. Dar va trebui să o luăm pas cu pas, James, şi, 
ca să lămurim lucrurile, nu ai voie să mă mai atingi fără 
permisiunea mea. Vino pe Mirabelle mâine, vom bea câteva 
cocktailuri şi vom vedea dacă ajungem la un aranjament care să 
ne satisfacă pe amândoi. 

— Doar asta te interesează? o întrebă Bond. Negocierile? 

— Din ce alt motiv ne-am afla aici? 

Trecu pe lângă el şi se îndreptă spre casă sub privirile lui 
Bond. Irwin Wolfe ieşise pe terasă şi o căuta. Bond văzu cum 
bărbatul îşi puse braţul pe după umerii ei şi o conduse înăuntru. 
Ea aruncă o privire peste umăr, ca şi când l-ar fi căutat în 
întuneric, apoi se făcu nevăzută. 


12 


Le Grand Banditisme 

Bond se înşelase în privinţa lui Monique de Troyes, fata care 
lucra la Ferrix Chimiques şi ale cărei prenume şi număr de 
telefon le citise pe spatele cărţii poştale. Nu locuia într-un 
apartament cu trei camere la marginea oraşului Marsilia, ci 
împreună cu părinţii ei, într-o casă cu etaj, în Aubagne, un orăşel 
din apropiere. În fiecare dimineaţă, lua trenul până în Marsilia, 
iar apoi autobuzul până în zona portului şi în fiecare seară făcea 
acelaşi lucru la întoarcere. Insă nu se înşelase în privinţa vârstei. 
Avea douăzeci şi şapte de ani. Şi era frumoasă. 

li fusese uşor să îi afle adresa după numărul de telefon, iar a 
doua zi dimineaţă, la ora opt, Bond se afla deja în maşină în faţa 
casei. Era sâmbătă, prin urmare fata nu lucra, aşa că spera să 
nu fi plecat din oraş. Aubagne era un oraş destul de frumos, 
care deşi clocotea sub dogoarea soarelui de august, măcar era 
răcorit de briza care sufla dinspre munţii care îl înconjurau. 
Unele zone datau din Evul Mediu, iar acolo străzile erau foarte 
înguste şi clădirile încântătoare. O turlă de biserică şi un turn cu 
ceas rivalizau pentru atenţie, însă îşi iroseau timpul, deoarece 
puţini turişti ajungeau pe acolo. Era ceva tipic pentru atât de 
multe oraşe şi sate din Franţa, care se aflau aproape de mare şi 
care îşi duceau existenţa într-o lume doar a lor. Câinii lătrau, iar 
pisicile stăteau tolănite pe străzi. Femei în vârstă şedeau în faţa 
caselor lor, cufundate în gânduri şi îmbrăcate în haine prea 
groase pentru vremea călduroasă. Toată lumea ştia totul despre 
toată lumea, însă, la sfârşitul zilei, nu erau prea multe de ştiut. 

Tatăl lui Monique era măcelar, un comunist convins, care 
vizitase Parisul o singură dată. Fusese acolo ca să lupte 
împotriva fasciştilor în revoltele din 1934. Nu îl deranja că fiica 
lui nu îi împărtăşea convingerile. După părerea lui, femeile n- 
aveau ce căuta în politică. Bărbat mărunt şi puţin aplecat de 
spate, cu mustaţa deasă, avea o casă care i se potrivea perfect, 
amplasată pe colţ, ca şi când fusese acolo dintotdeauna, cu 
spatele la sat şi cu faţa spre maşinile care treceau pe drum. Era 
vopsită în roşu-închis, avea trei obloane albe şi uşa de la intrare 
îngustă. La etaj, erau două dormitoare unul lângă celălalt, iar la 
parter, o bucătărie şi o baie. Casa nu avea grădină, doar un 
spaţiu mic din beton în faţă, care era atât de prost definit, încât 
era adeseori confundat cu trotuarul, iar când Monsieur de 


Troyes îşi sorbea Ricardul înainte de cină, se trezea că purta o 
conversaţie serioasă cu cei care treceau întâmplător pe acolo. 

Bond aştepta deja de o oră când Monique îşi făcu, în sfârşit, 
apariţia - din fericire singură. Inlocuise ţinuta de birou cu o fustă 
simplă şi o bluză şi ţinea în mână un coş. Era evident că se 
ducea la piaţa care se deschisese la scurt timp după răsăritul 
soarelui şi care se afla pe strada botezată după Mareşalul Foch. 
Bond cobori din maşină şi închise portiera, însă sunetul trebuie 
că-i atrase atenţia, pentru că fata aruncă o privire în partea 
cealaltă a străzii, apoi, fără să ezite, se întoarse şi începu să 
urce dealul în grabă. Îl recunoscuse. Bond zâmbi în sinea lui şi 
grăbi pasul. O ajunse din urmă în dreptul unei capele prăfuite, 
unde doi îngeri priveau în jos, la el, cu palmele ridicate de parcă 
ar fi vrut să îl avertizeze să stea departe. 

Nu mai era nimeni în apropiere. Monique nu ascundea faptul 
că încerca să fugă de el, nu că trebuia să ajungă undeva, dar 
apoi, brusc, se opri în loc şi se întoarse. Cu părul de culoarea 
nisipului strâns în coadă şi cu ochii albaştri şi pătrunzători, 
părea mai tânără decât şi-o amintea el din birou. Era furioasă şi, 
poate, speriată. Sau amândouă. 

— Ce vreţi? îl întrebă ea în franceză. 

— Trebuie să vorbim, zise Bond. 

— Nu vreau să vorbesc cu dumneavoastră. Plecaţi! 

— Nu se poate, Monique. Imi pare rău. Nu vreau să te supăr, 
dar l-ai cunoscut pe un prieten de-al meu şi trebuie să vorbim 
despre el. 

— Este vorba despre Richard Blakeney? 

Accentul ei împărţi numele de familie în trei silabe, iar Bond 
avu nevoie de o clipă ca să-şi aducă aminte că acesta era 
pseudonimul pe care îl folosise bărbatul mort. 

— Da, răspunse el. 

— Nu vreau să vorbesc despre el. Nu vă pot spune nimic. 

— Îţi aminteşti de mine. 

— Fireşte. Aţi venit la Ferrix. Nu ar fi trebuit să veniţi. Fata 
strânse coşul în mână de parcă voia să se apere cu el. Vă rog, 
monsieur. Părinţii m-au trimis la piaţă. Voi avea probleme dacă 
nu le voi da ascultare. 

— Lasă-mă să te însoțesc... 

— Nu! 

Cuvântul îi ieşi, pur şi simplu, pe gură, iar Bond îşi dădu 


seama că a fi văzută cu un bărbat străin într-o comunitate 
restrânsă i-ar fi cauzat tot soiul de necazuri. 

— În regulă. Nu vreau să-ţi fac probleme. 

— Atunci, plecaţi! Dacă mă vor vedea că vorbesc cu 
dumneavoastră, mă vor ucide. Dacă vor afla doar că aţi venit 
aici, mă vor ucide. 

— Nimeni nu ştie că sunt aici şi nimeni nu-ţi va face vreun 
rău. 

Ea se uită în lungul străzii, ca şi când ar fi vrut să-i 
demonstreze contrariul. Însă erau în continuare singuri, cu 
excepţia îngerilor din piatră. În sfârşit, îi observă şi păru că îşi 
luă forţa de la ei, ca şi când aceştia ar fi vegheat-o. Poate că 
străinul avea dreptate. Monique era o fată naivă, care mergea la 
biserică în fiecare duminică şi aprindea lumânări pentru 
sufletele bunicilor ei. Fusese crescută cu convingerea că lumea 
era un loc rău şi că va fi protejată de ea dacă trăia într-un oraş 
de provincie, împreună cu părinţii. Obţinerea unei slujbe la puţin 
mai mult de 20 de kilometri depărtare fusese singura aventură 
din viaţa ei şi mama avusese nevoie de toată puterea de 
convingere ca să îl înduplece pe soţul său să o lase să plece. 

Monique luă o hotărâre. 

— Trebuie să merg la piaţă, dar ne vom întâlni după aceea. 
Există o cafenea lângă gară. Îi spune Le Papet. Mă puteţi 
aştepta acolo. 

— Monique... nu te ajută cu nimic dacă te ascunzi de mine. 

— Am spus că voi veni. În vocea ei se simţi furia. Voi fi acolo 
într-o oră. 

Fata se întoarse şi plecă. 

Gara din Aubagne este absurd de frumoasă. Vopsită în galben 
regal, cu ferestre arcuite, copertine ornate şi palmieri, la prima 
vedere ar putea trece drept casa unui ambasador pensionat 
sau, poate, un cazinou mic. Păstrează distanţa faţă de şoseaua 
lată şi aglomerată care ocoleşte oraşul şi continuă spre munţi. 
Sugerează faptul că maşinile şi autobuzele aparţin unei ere mai 
moderne şi mai vulgare. A fost construită de un arhitect care 
credea în călătoriile cu trenul, într-o vreme când călătorii 
preferau şampania şi caviarul din Orient Express sau ascultau 
orchestrele de cameră care cântau Ceaikovski în trenul Golden 
Eagle, care străbătea Rusia. 

James Bond se aşezase la o masă de unde se vedea ceasul 


din gară, care îi spunea cât timp trecuse şi care părea să-l 
tachineze că, poate, Monique nu va veni. Barul era alcătuit 
dintr-o încăpere mică şi modestă, plină de mese şi, pentru că 
era duminică dimineaţa, de clienţi. Cu toate acestea, se 
extindea printr-o copertină care ocupa o mare parte din trotuar, 
iar zona aceasta era mai liniştită. Bond comandase une noisette 
- espresso dublu cu o picătură de lapte - şi un corn de care, de 
fapt, nu avea poftă. Îşi petrecuse ultima oră rupându-l bucățele, 
însă mâncase foarte puţin din el. De asemenea, fumase două 
ţigări Du Mauriers, deşi acestea îi amintiseră de gluma lui 
Sixtine. Se gândea la întâlnirea lor din grădină, de sărutul lui 
pătimaş. Era puţin dezgustat de el însuşi. De ce nu şi-o putea 
scoate din minte? 

Ceasul indica ora zece şi douăzeci de minute când, într-un 
final, Monique îşi făcu apariţia, traversând strada, fără coşul pe 
care îl cărase mai devreme. Se observa o oarecare determinare 
în felul în care păşea, de parcă avea programare la dentist şi 
credea că o va durea mai puţin dacă aceasta lua sfârşit cât mai 
repede posibil. Îl văzu pe Bond şi se aşeză în faţa lui. Înainte să 
vorbească, îl privi sfidătoare. „M-aţi obligat să vin aici, părea să 
spună. Ce trebuie să fac ca să vă conving să mă lăsaţi în pace?” 

— Pot să-ţi comand ceva de băut? o întrebă Bond. 

— Nu, mulţumesc. 

— Nu fi ridicolă. Este o zi călduroasă, iar tu ai fost la 
cumpărături. El îl strigă pe chelner. Vreau un Americano, zise el. 
Cu multă gheaţă. 

— Şi pentru doamna? 

Ea ezită, apoi cedă. 

— Un orange pressé. 

Chelnerul se roti pe călcâie şi plecă. Nu o recunoscuse pe 
Monique, dar majoritatea clienţilor lui erau navetişti, care nu 
zăboveau niciodată prea mult. 

— Nu ştiu ce vreţi, începu Monique, dar nu vă pot ajuta. 

— Poţi începe prin a-mi spune de ce îţi este atât de teamă. 

— V-am spus deja asta. Se uită în stânga şi-n dreapta. 
Celelalte mese nu erau ocupate, dar chiar şi aşa, ea se aplecă în 
faţă şi continuă în şoaptă. N-aţi înţelege. Nu trăiţi aici. Dar în 
Marsilia trebuie să aveţi grijă cu cine vorbiţi şi ce spuneţi... 

— Te rog, Monique. Nu-mi mai irosi timpul. Bond îşi înăspri 
tonul. Ştiu că tu şi Richard Blakeney eraţi prieteni. Poate mai 


mult decât prieteni. 

Ochii ei se umplură de lacrimi. Dar erau lacrimi de indignare. 

— Nu m-am culcat cu el! Sunteţi un nesimţit dacă sugeraţi 
asta. 

— Dar ţineai la el. 

— ÎI simpatizam. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

Ea trase aer în piept, adunându-şi gândurile. Bond observă că 
fata avea o încăpățânare de fier şi o admira pentru asta. 

— Nici măcar nu ştiu cine sunteţi, zise ea. V-aţi prezentat ca 
fiind domnul Howard când aţi venit la birou. Acesta este numele 
dumneavoastră adevărat? 

— Are vreo importanţă? 

— Bănuiesc că nu. Poate că şi Richard m-a minţit. Observ că 
voi doi sunteţi o apă şi-un pământ. Daţi-mi o ţigară! 

Bond îi întinse pachetul. Ea luă una. El i-o aprinse. 

— L-am cunoscut pe Richard acum aproximativ o lună. Era în 
gara din Marsilia şi mi-a spus că nu găsea peronul corect. 

Bond mai că zâmbi când auzi această replică de agăţat atât 
de evidentă. El nu ar fi folosit-o pe aceasta. 

— Şi el călătorea spre Aubagne. Deşi a fost o călătorie scurtă, 
am stat de vorbă. Părea să fie de treabă. Mi-a spus că lucra 
pentru o companie de asigurări şi, când am ajuns la destinaţie, 
m-a întrebat dacă aş vrea să beau ceva cu el. Am venit aici. Ne- 
am aşezat la masa aceea. 

Ea arătă cu degetul. 

— A început să-mi pună întrebări despre Ferrix Chimigues şi 
mi-am dat seama că întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare 
şi că mă alesese în mod intenţionat. Ar fi trebuit să-i spun să 
plece atunci. Ar fi fost mai bine pentru mine dacă aş fi făcut-o. 
Ar fi fost mai bine pentru amândoi. Dar era fermecător. Mă 
făcea să zâmbesc. 

— Ce voia să ştie? 

— Era interesat de unul dintre clienţii noştri, compania Wolfe 
Europe. Voia să ştie ce produse chimice cumpăra de la noi. Îmi 
cerea imposibilul, desigur. Avem sute de clienţi şi vindem mii de 
produse chimice. Cum aş fi putut să-i dau acea informaţie? Prin 
urmare, m-a rugat să mă uit la contabilitate şi să îi duc copii ale 
tuturor tranzacţiilor care avuseseră loc în ultimele şase luni. 

Bond scoase copia la indigo a facturii pe care o găsise pe Rue 


Foncet şi o desfăcu pe masă. 

— Ai luat asta? o întrebă el. 

Ea o examină scurt şi dădu aprobator din cap. 

— Am luat cincizeci de facturi diferite. A trebuit să fiu foarte 
precaută. Luam câte patru sau cinci de fiecare dată. Niciuna nu-l 
mulțumea. Mi le-a dat înapoi. Cu excepţia uneia. 

— Dar ce semnifică produsul acesta chimic, anhidridă 
acetică? Wolfe Europe produce pelicule fotografice. Face parte 
din proces. 

— Nu ştiu. Ea ridică din umeri. Nu mi-a spus. 

Chelnerul sosi cu băuturile. Americano lui Bond - un amestec 
de Campari, vermut dulce şi apă minerală - avea culoarea 
potrivită, însă el scoase coaja de lămâie şi o puse deoparte. Era 
prea devreme pentru astfel de mofturi. Monique îşi comandase 
suc de portocale, dar nu părea interesată de el. 

— Ce ţi-a povestit despre el? o întrebă Bond. 

— Nu mi-a povestit nimic. Oricum, orice mi-ar fi povestit ar fi 
fost o minciună. Mi-a spus că lucrează pentru o companie de 
asigurări, dar a fost o minciună, nu-i aşa? E din acelaşi aluat ca 
dumneavoastră. Amândoi sunteţi nişte englezi chipeşi, cu ochi 
de gheaţă. Amândoi vreţi informaţii. Atâta tot. Nu vă pasă ce se 
va întâmpla cu mine. 

— Mie îmi pasă ce se va întâmpla cu tine, Monique, zise Bond 
cu toată sinceritatea. De aceea am condus până în Aubagne. 
Nimeni nu ştie că sunt aici, iar după ce voi pleca, nu ne vom mai 
întâlni niciodată. 

— Ei ştiu tot! zise Monique. L-am avertizat pe Richard când 
mi-a cerut să fur documentele. Aşa este Marsilia. Ştiţi, este 
oraşul „du grand banditisme”. Înveţi să taci din gură, să nu 
întreci măsura. L-am avertizat, dar nu m-a ascultat, iar ei l-au 
ucis. Când am aflat că un cadavru a fost descoperit în golful La 
Joliette, am ştiut că era el, înainte să fie identificat. Fata ezită. 
Mi-a spus că mă va duce la Paris şi la Londra. N-am plecat 
niciodată din sudul Franţei. Dar n-au fost decât minciuni. Dacă 
nu ar fi fost ucis, ar fi plecat şi ar fi uitat de mine. La fel ca 
dumneavoastră. 

Ei tăcură şi se priviră. Ea nu se atinsese de băutura ei. 

— Ştii cu cine s-a dus să se întâlnească în ziua în care a 
murit? 

— Nu. Nu mi-a spus niciodată nimic. Ea se ridică în picioare. 


Nu mai am nimic să vă spun, domnule Howard, iar acum trebuie 
să mă întorc acasă. Lăsaţi-mă în pace, vă rog. 

— Mulţumesc, Monique. Imi pare rău de Richard. Poate nu mă 
crezi, dar sunt convins că el a ţinut la tine. Şi, dacă are vreo 
importanţă, a fost prietenul meu. 

— Oamenii ca dumneavoastră au prieteni, domnule Howard? 
Mă îndoiesc. 

Fata se îndepărtă de masă şi traversă strada, îndreptându-se 
spre gară şi spre centrul oraşului care se afla dincolo de 
aceasta. Bond ceru nota de plată. In acelaşi timp, auzi o maşină 
apropiindu-se. Ştiu imediat că mergea prea repede şi, chiar în 
momentul în care recunoscu huruitul motorului, el se răsuci, 
temându-se de ceea ce urma să vadă. _ 

Monique se afla la jumătatea străzii. Incremenise locului când 
văzuse Peugeot-ul 202 negru, cu patru uşi, gonind spre ea. 
Semăna cu o maşină de gangsteri, cu apărătoarele sale rotunde, 
cu geamurile fumurii şi capota şi botul lung şi înclinat, care o 
făceau să pară atât de agresivă. lnăuntru erau doi bărbaţi, dar 
dispărură într-o secundă. Bond văzu maşina lovind ceva. O 
ţintise pe Monique în mod deliberat. Nu încăpea nicio îndoială. 
Fata fu lovită şi aruncată în aer. Inainte să cadă pe asfalt, 
maşina trecuse deja de ea şi ieşea din oraş. Cineva ţipă. Dintr- 
odată, oamenii începură să apară pe trotuar, ieşind din gară, 
ieşind din bar ca să vadă oroarea care tocmai avusese loc. 

Bond deja alerga spre ea. Văzu maşina dispărând după un 
colţ şi auzi scrâşnet de roţi. El îşi lăsase maşina în faţa casei lui 
Monique. Nu avea cum să îi urmărească. 

Ajunse lângă fată şi îşi dădu seama imediat că nu mai putea 
face nimic. Rochia îi era sfâşiată, iar braţele şi picioarele îi erau 
pline de sânge, mult mai mult curgându-i din cap. Era imposibil 
să-şi dea seama câte oase rupte avea. Nu mai văzuse niciodată 
pe cineva să arate atât de jalnic mort şi fu nevoit să-şi alunge 
acel sentiment de furie şi greață. Avusese doar douăzeci şi 
şapte de ani. 

Cum aflaseră? Bond o întrebase pe Sixtine despre Ferrix 
Chimiques, dar nu pomenise nimic de Monique, plus că nu 
spusese nimănui că va merge acolo în ziua respectivă. Mai mult 
de-atât, când ieşise cu maşina din Nisa avusese grijă să se 
asigure că nu era urmărit: o măsură de precauţie elementară. 
Cineva - cei doi bărbaţi din maşină - trebuie să o fi urmărit pe 


fată atunci când ieşise din casă, se întâlnise cu Bond, mersese 
la piaţă, apoi venise aici. Ştiau despre copia la indigo furată. 
Hotărârea de a o ucide fusese luată deja. Fusese o simplă 
coincidenţă că Bond se aflase acolo ca să fie martor la cele 
întâmplate. 

Şi acum, ce urma? Apăru şi o maşină de poliţie. Doi bărbaţi în 
uniformă coborâră din ea. Câţiva oameni se strânseră în jurul 
fetei. Bond se ridică în picioare şi se dădu în spate, fără să 
atragă atenţia asupra lui. Dacă întreba cineva, era un simplu 
turist. Nu o cunoştea şi n-avea nicio legătură cu ea. Era doar în 
trecere. 


13 
Dragoste pe căldură 

— Mă bucur să te văd, Jim. Bun venit la bord! 

Cuvintele îi zgâriară urechile lui Bond când părăsi pasarela şi 
se lăsă copleşit de frumuseţea şi extravaganţa vasului Mirabelle, 
cu cele două coşuri aurii de fum ale sale, care îl dominau, şi cu 
puntea impecabilă din lemn de culoarea mierii, care se întindea 
în depărtare. Irwin Wolfe îl întâmpinase îmbrăcat în haine 
marinăreşti albe, şapcă şi numele vasului - şi al soţiei lui 
defuncte - inscripţionat pe piept. Încă o dată, Bond observă 
strălucirea ciudată din ochii albastru-deschis ai bărbatului şi se 
întrebă dacă era durere sau fanatism. Căci această lume 
plutitoare era creaţia lui. 

Vasul Mirabelle avea 210 metri lungime (Wolfe rotunjise 
numărul în sus), 25 de metri lăţime şi două propulsoare, fiecare 
cântărind douăzeci şi opt de tone şi efectuând două rotații pe 
secundă. Turbinele de abur fuseseră construite de Vickers- 
Armstrongs în Barrow-in-Furness şi făceau aburi la 28 kg/cm?, la 
temperaturi de 370*C. Cele două coşuri de fum erau făcute de 
Thornycrofts din Southampton şi fuseseră echipate cu un 
dispozitiv recent brevetat care ţinea fumul departe de punţile 
superioare. Vasul avea trei punți expuse intemperiilor: puntea 
destinată sporturilor, puntea destinată plajei şi puntea destinată 
plimbărilor. Bond se afla pe ultima dintre acestea, iar în jurul lui 
era un du-te-vino. 

Bărbaţi în genunchi lustruiau balustradele şi frecau podelele. 
Alţii spălau hublourile pe dinafară şi făceau retuşuri la suprafaţa 
vopsită. Nenumărate provizii erau aduse la bord - mobilă, 
aşternuturi, lăzi cu vin, mâncare congelată, lămpi, vaze - în timp 
ce un ofiţer în uniformă, care ţinea în mână un clipboard, dădea 
ordine. „Mijlocul vasului, A puntea 10. Faţă, B puntea 8. Faţă, 
Camera cu bagaje, R puntea... şi aveţi grijă cu alea!” Ultima 
comandă fu adresată unei echipe de muncitori de culoare, care 
cărau cutii mari de carton pe care scria „FEUX D'ARTIFICE”, iar 
Bond îşi aminti de petrecerea pe care Wolfe intenţiona să o dea 
atunci când ajungea la New York. 

În acel moment, atmosfera nu era una de petrecere. Bond 
percepea o atmosferă cât se poate de serioasă, senzaţia că 
acoliţii se strânseseră laolaltă în acea catedrală magnifică pe 
care cei mai buni ingineri, toţi britanici, o construiseră. Peste 


doar trei zile, turbinele vor prinde viaţă, propulsoarele se vor 
învârti şi vasul de 25.000 de tone se va desprinde de mal şi va 
ieşi în larg cu o viteză constantă de 15 noduri. 

— Aşadar, cum ţi se pare? îl întrebă Wolfe, privindu-l 
întrebător pe Bond. 

— Este o frumuseţe, răspunse Bond morocănos. 

— Cel mai frumos vas din cele şapte mări! exclamă Wolfe. N-o 
fi la fel de mare precum Queen Mary sau la fel de rapid ca SS 
United States, dar, la naiba, n-au decât să-şi păstreze Fundele 
Albastre. Noi avem aici cel mai luxos mijloc de a traversa 
Atlanticul. 

Înainte să-şi dea seama, Bond se trezi cu mâna lui Wolfe pe 
umărul lui, îndreptându-se agale spre podul vasului de parcă ar 
fi fost prieteni vechi. 

— Avem doar 200 de cabine clasa | şi 320 de cabine clasa a ll- 
a, deşi aş fi putut face de două ori mai multe dacă voiam. Dar 
când călătoreşti cu Mirabelle, ai mai mult spaţiu, propria terasă, 
o baie separată şi paturi normale. Dacă închiriezi unul dintre 
apartamentele noastre de lux, vei avea parte de un pian 
Bechstein, un şemineu, un bar şi un majordom personal care să 
aibă grijă de tine. Ba chiar vei putea admira capodoperele de 
artă care atârnă pe pereţi. Avem lucrări ale lui Cezanne, Picasso, 
Toulouse-Lautrec... Am oameni care caută case de licitaţii peste 
tot în Europa ca să achiziţioneze lucrările de artă potrivite. 

Avem trei restaurante şi cinci bucătării, dintre care două 
funcţionează non-stop pentru gustări şi room service. L-am furat 
pe cel mai bun bucătar de la restaurantul Ledoyen din Paris. 
Spune-mi unde altundeva vei găsi trei stele Michelin în mijlocul 
oceanului! Stridii, caviar, friptură din muşchi de vită, homar 
proaspăt... fiecare fel de mâncare va fi memorabil, iar crama te 
va face să plângi de fericire. Pe puntea superioară se află un bar 
unde se poate mânca şi care se transformă în cinematograf şi 
club de noapte, iar în salonul principal va cânta o orchestră 
simfonică. Avem două piscine, o bibliotecă, un salon de 
înfrumusețare, ţarc pentru câini, parcare pentru câteva zeci de 
maşini - ba chiar avem o sinagogă pe puntea inferioară. Evreii 
sunt cei cu bani, aşa că trebuie să avem grijă de ei şi vom avea 
propriul nostru rabin. Tot ceea ce vezi aici este de ultimă 
generaţie. Sistemul nostru de telefonie îţi poate face legătura 
oriunde în lume. Stai să vezi camera motoarelor! 


Deşi era după-amiaza târziu, soarele strălucea cu putere. 
Bond îi simţea dogoarea pe ceafă. Wolfe îşi ţinea în continuare 
mâna pe umărul lui. Îi era greu să se concentreze la ceea ce îi 
spunea milionarul şi simţea ceva respingător în vocea lui 
mieroasă, plină de satisfacţie. Încă se gândea la moartea lui 
Monique de Troyes. Se simţea ruşinat că trecuse de la acel 
incident la spaţiul în care se afla în acel moment. Se străduia să 
pară interesat, să se prefacă a fi impresionat. Trebuia să îşi 
reamintească faptul că avea o misiune de îndeplinit. 

— Credeam că Sixtine îmi va face turul, zise el. 

— Sixtine s-ar rătăci imediat! Wolfe îi strânse umărul. 
Credeam că ai venit să vezi această frumoasă doamnă. 
Mirabelle! Dacă îmi permiţi un sfat, ţi-aş recomanda s-o laşi în 
pace pe cealaltă domniţă. 

— Nu ştiam că voi doi sunteţi atât de apropiaţi. 

— Apropiaţi? Fie vorba între noi, Jim, cred că am găsit-o pe 
viitoarea doamnă Wolfe. Nu am cerut-o în căsătorie încă, dar 
dacă îi oferi unei femei un diamant de mărimea unei bile, poţi fi 
sigur de răspuns. O voi lăsa până în seara în care vom ajunge la 
New York. Păcat că nu vei fi de faţă. 

Era oare o notă de răzbunare în această ultimă propoziţie? 
Wolfe îşi luă mâna de pe umărul lui Bond şi se duse la un bărbat 
care îi aştepta la intrare în salonul de la clasa Il. Şi acesta era 
îmbrăcat în alb, care contrasta cu pielea lui tuciurie şi cu părul 
negru ca smoala. 

— Mi-ar plăcea să-ţi fac turul complet, Jim, dar, după cum îţi 
poţi imagina, sunt puţin ocupat acum. Şi apoi îţi va lua tot 
weekendul ca să vizitezi şi restul. El este doctorul Borghetti, e 
medicul vasului şi singura persoană de la bord care, în acest 
moment, îşi încasează salariul întreg fără a face ceva. Părea a fi 
o glumă inutilă, care evident îl irită pe doctor. El te va conduce 
în sălile principale, ca să-ţi poţi face o idee despre ceea ce am 
creat noi aici. Apoi vom putea servi ceaşca aceea de ceai pe 
care o aştepţi cu nerăbdare şi poate că Sixtine ni se va alătura. 
El se întoarse spre doctor. Condu-l pe domnul Bond în sălile 
principale şi arată-i câteva cabine. Apoi adu-l în barul Wolfe. 
Bine? 

— Am înţeles, domnule Wolfe. 

— Ne vedem mai târziu, Jim. Distracţie plăcută! 

Wolfe plecă în direcţia din care veniseră. Bond îl cercetă din 


priviri pe doctor. Era surprinzător de urât, îşi zise Bond, şi avea o 
mustață exagerat de aranjată, care orna o faţă de altminteri 
simplă şi neinteresantă. Culoarea pielii nu reuşea să ascundă 
acneea care îl desfigurase în copilărie şi care îi lăsase urme pe 
gât şi pe bărbie. Dacă Bond s-ar fi îmbolnăvit pe un astfel de 
vas, nu şi-ar fi dorit să fie tratat de cineva care părea să sufere 
de o boală permanentă. Borghetti schiţă un zâmbet când îşi 
începu turul. Vorbea engleza destul de prost. 

— Pe aici, vă rog. 

Doctorul deschise uşa şi, în următoarele patruzeci de minute, 
Bond exploră interiorul somptuos al vasului Mirabelle. Nu avea 
niciun chef să se bucure de tur, nu după ceea ce se întâmplase 
în Aubagne în dimineaţa aceea. Adevărul era că nu s-ar fi simţit 
niciodată atras de ceea ce reprezenta vasul de croazieră cu 
aburi. Nu avea nicio problemă cu bogăţia sau cu excesul, 
dimpotrivă, se simţea ca acasă în cazinouri şi hoteluri de lux. 
Ceea ce lipsea de aici era uşa de ieşire. A fi prins în larg având 
drept companie doar oameni bogaţi ar fi devenit în curând 
sufocant. Ar fi sfârşit prin a consuma prea multă băutură şi a se 
culca cu menajerele. 

Începură cu punţile superioare: sala de mese, fumoarul, 
biblioteca, saloanele. Wolfe avusese dreptate: Bond nu mai 
văzuse niciodată atâta crom lucios şi sticlă Lalique, atât de 
multe covoare persane frumoase şi mese de onix. Ferestrele şi 
lămpile din tavan fuseseră proiectate cu grijă astfel încât să 
pătrundă înăuntru cât mai multă lumină, care să alunge 
senzaţia de claustrofobie care se regăsea până şi pe cele mai 
mari vase de croazieră. De asemenea, existau sute de 
candelabre şi lămpi art deco. Cu toate acestea, fără râsete şi 
muzică de dans, fără femei în rochii lungi de seară şi bărbaţi în 
frac, în acea tăcere omniprezentă şi pustietate, Mirabelle avea 
farmecul unui salon de prezentare de mobilă. Însuşi aerul său 
inedit era neprimitor. 

În timpul turului, Bond observă ceva. Vasul era echipat cu un 
număr extraordinar de mare de stingătoare de incendiu. In 
circumstanţe normale, poate că nu ar fi observat, însă totul era 
atât de splendid - mozaicurile, picturile murale, draperiile din 
mătase şi aşa mai departe - încât cilindrele roşii şi urâte îţi 
săreau în ochi, mai ales că erau atât de multe. Poate că vor 
deveni mai puţin evidente odată ce vor sosi pasagerii, însă Bond 


era surprins că proiectanţii fuseseră atât de neglijenţi. De ce le- 
ai aminti pasagerilor, atât de făţiş, despre pericolul de incendiu? 

l-ar fi putut pomeni acest lucru lui Borghetti, dar doctorul era 
destul de neprietenos în timp ce îl conducea pe Bond dintr-o 
zonă într-alta. De pe puntea pasagerilor, ei trecură printr-o uşă 
de serviciu şi coborâră un şir de trepte spre camera motoarelor. 
Aceasta era o lume complet diferită, de tuburi şi cabluri 
şerpuitoare, schele şi spaţii înguste. Totul avea o suprafaţă dură 
şi metalică, fiecare centimetru de spaţiu fiind ocupat de 
echipamente complicate care erau cumva conectate cu scopul 
de a porni şi dirijeze acest vas uriaş. Aici lucrau mai mulţi 
marinari. Vreo cincizeci de oameni făceau o serie de verificări de 
ultim moment, urcând şi coborând scările care treceau prin 
trape asemănătoare celor de submarin, calibrând maşinăria 
nou-nouţă. Bond văzu îngrijitori, cărbunari şi pompieri, deşi 
boilerele nu erau încă pornite. Toată lumea era ocupată. Bond 
îşi putea imagina cu uşurinţă haosul organizat care va urma 
după ce vasul va ieşi în larg. 

In cele din urmă, doctorul îl conduse înapoi la un bar care 
părea să îl imite pe cel din hotelul Savoy din Londra - tot numai 
mobilier negru şi pluş - şi pe care proprietarul vasului îl 
botezase după el. Bond fu uşurat când văzu că ceaiul promis nu 
fusese servit. Plus că sosise şi Sixtine. Şedea într-un fotoliu 
mare din catifea şi fuma o ţigară, lăsând impresia că ar fi vrut să 
se afle altundeva. Pe Bond îl mira faptul că, atunci când nu era 
în cazinou, ea lăsa să i se citească pe faţă ceea ce gândea. ŞI 
totuşi poate că era mai mult datorită temperamentului ei 
nepăsător. 

— Aşadar, ce părere ai? vru să ştie Wolfe. 

Era genul de întrebare la care nu puteai oferi decât un singur 
răspuns, iar Bond, neavând de ales, spuse: 

— Este splendid, răspunse el. Apoi adăugă, ca un gând 
ulterior. Păreţi să aveţi emoţii în privinţa lui. 

— Emotii? 

Bond fusese impresionat de tehnologia vasului. Însă o parte 
din el disprețuia faptul că trebuia să îi recunoască acest lucru lui 
Irwin Wolfe şi se legase în mod deliberat de importanţa pe care 
şi-o dădea bărbatul. 

— N-am mai văzut niciodată atât de multe stingătoare de 
incendiu, explică el. Bănuiesc că vă faceţi griji în privinţa 


vreunui scurtcircuit sau ceva de genul. 

Wolfe zâmbi, deşi nu părea amuzat. 

— Nu-mi fac deloc griji, Jim. Fiecare detaliu de pe acest vas a 
fost luat în considerare, iar peste trei zile vom face un test în 
larg ca să vedem dacă există vreo problemă. Împunse aerul cu 
degetul ca să se facă înţeles. Insă atunci când cheltuieşti peste 
două milioane de dolari americani pe un proiect, este logic să îţi 
protejezi investiţia. Bănuiesc că n-ai cum să înţelegi aceste 
lucruri. Dar aşa stă treaba. 

— Înţeleg, zise Bond, pe un ton amabil. 

— Irwin are veşti proaste, zise Sixtine, cu o voce care nu trăda 
părerea de rău. Nu mai serveşte ceaiul. 

— Aşa este. Wolfe încuviinţă din cap. Trebuie să mă duc la 
fabrica din Menton. Trebuie să mă ocup de nişte chestiuni de 
ultim moment legate de afaceri. 

— Vin cu tine! zise într-o doară Sixtine, de parcă tocmai i-ar fi 
venit această idee, însă Bond avu impresia că, într-o oarecare 
măsură, era o chestiune importantă pentru ea. 

— Nu este o idee bună, iubito. Mă vei încurca. Ne vedem 
mâine. 

— Dar mi-ai promis că mă vei duce acolo, Irwin. Ştii cât de 
mult îmi doresc să aflu cu ce te ocupi. lar aceasta este ultima 
mea şansă dacă vom pleca marţi. 

— Îmi pare rău, zâmbi Wolfe neînduplecat. Nu ar fi momentul 
potrivit pentru mine acum şi-apoi, după cum ţi-am spus deja, nu 
este nimic acolo care să te intereseze pe tine. Dacă vrei să 
înveţi cu adevărat despre producţia de film, poţi vizita fabrica 
mea din Massachusetts. 

— Dar sunt aici acum. 

— lubito, hai să nu ne certăm, bine? 

Nu avea rost să continue. Sixtine îşi stinse ţigara şi se ridică în 
picioare. 

— Bine, atunci. Voi merge acasă şi mă voi culca devreme. 
Sudul Franţei nu are farmec fără tine. 

Juca teatru. Bond era convins de asta. Însă Wolfe era 
mulţumit. O trase spre el şi o sărută pe obraz de parcă s-ar fi 
temut de buzele ei pline. 

— Te deranjează dacă îl conduci pe oaspetele meu de pe vas? 
o întrebă el. 

— Deloc, răspunse ea. Şi nu-ţi face griji, mă voi asigura să nu 


dea foc la ceva la plecare. 

— Mă bucur că te-am revăzut, Jim. Îi strânse mâna. Data 
viitoare când vei merge în America, ştii cum să ajungi acolo. 

— Cu siguranţă. 

Bond şi Sixtine plecară împreună, coborând pasarela care 
ducea pe cheile portului Nisa. Aici, Mirabelle fusese ancorată 
pentru ultimele verificări înainte să iasă în larg şi era înconjurată 
de macarale care stăteau ca nişte străjeri, plecându-şi capetele 
în faţa reginei. Bond venise pe jos de la hotelul Negresco, însă 
Sixtine venise cu maşina. Un MG TD decapotat, roşu-aprins îi 
aştepta vesel în faţă, iar Bond ştiu imediat că era al ei. Ea 
scoase din geantă un breloc şi îl învârti pe deget în timp ce se 
îndreptau spre maşină. 

— Vino cu mine, îi spuse ea fără să-l privească, probabil fără 
să-i pese dacă o urma saunu. 

Deschise portiera şi urcă. 

— Încotro? o întrebă Bond, urcând lângă ea. Te întorci la vila 
Shame Lady? 

Ea dădu din cap. 

— Nu. Nu-mi place să stau acolo singură. 

— Wolfe nu se va întoarce mai târziu? 

— Îmi place şi mai puţin când el este cu mine. 

— Atunci, încotro? 

Ea deschise torpedoul şi scoase o pereche de ochelari de 
soare, apoi roti cheia în contact, iar Bond ascultă apreciativ 
huruitul motorului de 1250 cc, reglat perfect. 

— Hai să facem un tur secret! strigă ea. Nu este foarte 
departe şi va fi o seară minunată. 

Avea dreptate. Soarele începea să apună când ieşiră din Nisa, 
înaintând pe şoseaua ce şerpuia de-a lungul coastei spre 
Cannes, însoţiţi, în partea stângă, de Mediterana, care căpătase 
o nuanţă sângerie. Trecură pe lângă aeroport şi pe lângă noile 
construcţii - birouri şi apartamente - care se înmulţiseră deja pe 
malul mării, amenințând să copleşească zona şi, într-o bună zi, 
să-i distrugă farmecul natural. 

Bond fusese mereu de părere că până şi cele mai bune 
şoferiţe aveau o oarecare reticenţă, o lipsă de încredere la 
volan. Acestea reduceau viteza în curbe înainte să le ia şi, cu cât 
era mai puternică maşina, cu atât mai puţin control păreau să 
aibă asupra lor. Însă Sixtine conducea maşina MG ca un 


profesionist, zâmbind relaxată în timp ce acceleră până la 
aproape 100 km/h. Părul negru îi flutura în vânt, iar ochelarii de 
soare îi ascundeau ochii. Traficul era infernal, însă ea depăşea 
maşinile, uneori periculos de aproape, zâmbind când auzea 
claxoanele şi schimbând vitezele cu precizia unui chirurg. 

leşiră de pe şoseaua principală la Antibes şi străbătură 
Boulevard du Cap până când acesta se termină în promontoriu. 
De aici, o stradă îngustă cobora dealul abrupt, mărginită de pini. 
Bond zări o fâşie de apă - un golf izolat în faţa lor - însă, înainte 
să ajungă la el, Sixtine învârti volanul şi trecură prin poarta 
deschisă a unei case mici, în stil vechi, cu pereţi roz, 
bouganvillea căţărătoare şi o curte abia pavată, unde creşteau 
lămâi şi măslini. Deasupra intrării se afla un balcon cu coloane 
de piatră de unde probabil se vedea marea. Casa semăna cu o 
cutie de bijuterii şi, fără să fie nevoit să întrebe, Bond ştiu că era 
a ei. 

Uşa casei nu era încuiată. Sixtine îl conduse într-o cameră de 
zi cu glasvanduri, care dădeau spre o grădină mică şi intimă, cu 
o piscină care se întindea în lateral. Un zid înalt, acoperit cu 
iederă, despărţea casa de vecinii săi. Nu se simţea nicio adiere 
de vânt. În atingerea caldă şi catifelată a serii, totul mirosea a 
pin şi eucalipt. Mii de greieri întâmpinau întunericul străpuns 
doar de lumina lunii. 

— Doreşti un pahar de Dom Perignon? îl întrebă ea. 

— Te însoțesc. 

— Desigur. 

Puse un disc. Era un album al lui Edith Piaf, Chansons 
Parisiennes. Apoi se duse în bucătărie, lăsându-l pe Bond să 
admire mobila - veche, dar confortabilă - şi arta modernă viu 
colorată. Lui Sixtine îi plăcea să citească. Existau două rafturi de 
cărţi în engleză şi în franceză, multe cărţi de ficţiune clasică, 
câteva de istorie şi politică. Deşi casa era un refugiu, fusese 
mobilată cu grijă. Se simţea o notă feminină în alegerea 
tapetului de culoarea oului de rață, a oglinzilor ornate şi a 
covoarelor turceşti groase. Acordurile de pian se potriveau de 
minune. 

Nu după mult timp, ea reveni cu o sticlă şi două pahare. 

— Întotdeauna mi-a plăcut oraşul Antibes, zise ea. Nisa şi 
Cannes sunt deja cocoloşite şi aglomerate. In câţiva ani, vor 
deveni insuportabile. Dar când sunt aici, simt că mă pot 


ascunde de restul lumii. 

— Nu mi te pot imagina ascunzându-te de cineva. 

— Ai fi surprins. 

— De ce m-ai adus aici? 

— De ce ai venit? 

Ea se uită la el, iar Bond zări amuzamentul din ochii ei. În 
acelaşi timp, simţi acea dorinţă care îl copleşise cu o seară în 
urmă, lângă piscină, dar se stăpâni. 

— M-am săturat. De ce este totul un joc pentru tine? 

— Pentru că este un joc. N-ai observat? 

— Pentru tine, poate. Nu şi pentru mine. El se răsti la ea. Ce 
cauţi în ţara aceasta? Nu-l iubeşti pe Irwin Wolfe, atunci de ce 
eşti cu el? El vrea să te ceară în căsătorie, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Ea îşi dădu capul pe spate şi râse zgomotos la auzul acestor 
cuvinte. 

— Poate va boteza un vas după mine. Mă vezi următoarea 
doamnă Wolfe? Prima s-a sinucis, să ştii. A preferat să se arunce 
de la etajul nouă al unei clădiri decât să mai petreacă o noapte 
cu Irwin. El spune că ea a căzut. Dar nici măcar el nu crede asta. 

Ea turnă şampanie, însă Bond dădu din cap. 

— Pentru mine nu, mulţumesc. M-ai întrebat de ce-am venit 
aici. Ei bine, nu ca să beau şampanie cu tine. Vreau informaţii. 

— Incepi să devii obositor, James. Acelaşi lucru l-ai spus şi 
când ne-am cunoscut. lar eu ţi-am spus şi atunci: nu divulg 
nimic gratis. 

El făcu un pas spre ea. $ 

— De data aceasta va fi diferit. Imi vei spune ceea ce vreau 
să ştiu. 

— Serios? Şi cum ţi-ai propus să scoţi informaţiile de la mine? 

Nu avu nevoie de alte invitaţii. De fapt, el nu voise o invitaţie. 
Hotărâse deja să obţină ce voia şi să suporte consecinţele. 

O apucă şi o trase spre el, lipindu-şi buzele de ale ei şi 
vârându-şi limba printre ele. Îi simţea sânii plini şi calzi pe piept 
şi o cuprinse cu braţele, trăgând-o mai aproape. Nu se aştepta 
ca ea să se împotrivească şi fu surprins când ea îl apucă cu 
ambele mâini de încheieturi. Se holbă la ea o clipă, nedumerit. 
Oare îi interpretase greşit semnalele? Apoi, cu un zâmbet şiret, 
ea se lăsă în genunchi şi îl trase şi pe el pe covor. Îl ţinea în 
continuare, nepermiţându-i să se apropie. Bond simţea cum este 


cuprins de pasiune, însă înţelese mesajul. Dacă vor continua, 
condiţiile le va impune ea. 

Era o experienţă nouă pentru Bond. Sixtine era mai în vârstă 
decât el. Fusese căsătorită. Poate că avea şi un copil. Toate 
acestea o plasau pe o altă poziţie, într-o lume diferită de multele 
fete cu care se culcase el, adeseori doar o dată, îngenunchind 
pe covor, cuprins în îmbrăţişarea ei, care îl avertiza să păstreze 
distanţa, Bond privi cu atenţie ochii căprui, buzele, părul negru 
şi bogat. Nu părea afectată de trecerea anilor; de fapt, păreau 
să o flateze, conferindu-i o aură de experienţă şi încredere pe 
care el o găsea ciudat de atrăgătoare. Prima femeie cu care se 
culcase fusese cu şase ani mai în vârstă decât el - el fiind încă 
adolescent - şi îşi amintea cât de mare îi păruse diferenţa de 
vârstă la vremea respectivă. Acum simţea acelaşi curaj. O dorea 
pe Sixtine, dar ştia că trebuia să aştepte consimţământul ei, iar 
o parte din el blestema faptul că până şi atunci, în acel moment 
de intimitate, ea continua să se joace. 

Sixtine dădu încet din cap. Muzica se schimbase. La Vie en 
Rose se auzea în surdină. 

Bond o trase spre el. 

Mai târziu, după ce terminaseră, ea se ridică în picioare şi ieşi 
din încăpere, lăsându-l singur. Afară era întuneric, dar de pe 
masă lumina o lampă Tiffany. Bond se îmbrăcă şi dădu pe gât 
paharul cu şampanie, apoi îşi mai turnă. Când reveni, Sixtine 
purta un halat din satin legat la brâu şi nimic pe dedesubt. Părul 
îi era ud. Făcuse duş. 

— Dacă aceasta este tehnica ta de interogare, trebuie să 
mărturisesc că îmi place, zise ea. Sixtine observă paharul. Văd 
că te-ai servit singur. 

— Sper că nu te deranjează. 

— Fireşte că nu. Găsi un pachet cu ţigări şi îşi aprinse una. Am 
peşte proaspăt şi salată în frigider. Nu sunt o bucătăreasă 
pricepută. Nu gătesc sosuri sau reţete speciale. Dacă îmi ia mai 
mult de cinci minute să gătesc, îmi pierd interesul. Dar mai 
avem şampanie şi o sticlă de Puligny-Montrachet. Vrei să rămâi 
la cină? 

— Mi-ar face plăcere, răspunse Bond. 

— Poţi pregăti masa, cea din grădină, arătă ea cu degetul. 
Farfuriile sunt în bufet. 

Ea se duse în bucătărie. Bond deschise uşa bufetului şi găsi 


farfurii şi tacâmuri... dar doar două din fiecare. Sixtine locuia 
singură şi era evident că nu primea prea mulţi musafiri. El duse 
afară cele necesare, gândindu-se că trecuseră ani buni de când 
nu îl mai rugase nimeni să pună masa. 

După câteva minute i se alătură şi ea, ţinând în mână sticla 
de vin pe care i-o întinse ca să o deschidă. Se bucură să simtă 
răcoarea sticlei. g 

— Am cumpărat casa după război, zise ea. Imi place să am 
multe proprietăți. Nu ştiu niciodată unde voi ajunge. 

— Există multe lucruri pe care vreau să le ştiu despre tine, 
răspunse Bond. Dar, ca să fiu sincer, puţin îmi pasă când ai 
cumpărat casa. Simţi cum îl cuprinde un val de oboseală. Brusc, 
era dezgustat de el însuşi... de această joacă... de-a familia 
fericită. Pentru numele lui Dumnezeu, Sixtine! Un prieten de-ai 
mei, un prieten bun, a fost împuşcat în Marsilia. lar în dimineaţa 
aceasta, o fată frumoasă, care nu a făcut rău nimănui, a fost 
lovită de o maşină şi omorâtă în faţa mea, doar pentru că a 
întâlnit persoana nepotrivită. Ai o casă frumoasă, într-o regiune 
frumoasă, dar sunt toată mânjite. Scipio şi oamenii lui, Ferrix 
Chimiques, Irwin Wolfe... se întâmplă ceva foarte rău şi, 
indiferent ce s-a întâmplat între noi doi, acesta este singurul 
motiv pentru care mă aflu aici. 

Ea se opri şi se uită la el, iar Bond văzu că o rănise. 

— Ai dreptate, spuse ea. Inţeleg perfect ce fel de om eşti, 
James, şi ştiu de ce te afli aici. Dar avem acest moment 
împreună, ce-ar fi să ne bucurăm de el? Hai să luăm cina 
împreună ca doi oameni care s-au regăsit şi care tocmai au 
făcut dragoste. Ea tăcu, iar cuvintele ei plutiră în aer. Apoi îţi voi 
spune tot ceea ce vrei să ştii. 


14 


Secrete şi minciuni 

Cinară în grădină, cu piscina strălucind în spatele lor şi stelele 
ciorchine pe cerul nopţii. Domnea tăcerea. Greierii hotărâseră că 
era de-ajuns. Ţinându-se de cuvânt, Sixtine preparase cel mai 
simplu fel de mâncare: peşte la grătar, salată, brânză pe care o 
cumpărase de la Marche de la Liberation din Nisa. Şedeau unul 
lângă celălalt la masă şi, pentru un timp, nu ziseră nimic. În el 
se dădea o luptă. Oricât de mult îşi dădea seama în acel 
moment că, inevitabil, deveniseră iubiţi, el îşi făcea griji că deja 
complicase lucrurile şi că ar putea ajunge să regrete. Vorbind pe 
şleau, era foarte posibil ca ea să fie duşmanul lui. 

De parcă citindu-i gândurile, ea îl privi în ochi şi spuse fără 
urmă de emoție: 

— Te mai interesează informaţiile? 

— Da. 

— Am crezut că ne-am putea bucura de această seară 
împreună. 

— Mă voi bucura aflând mai multe despre tine. 

Ea căzu pe gânduri. 

— Ce vrei să ştii, James? Dacă sunt responsabilă pentru 
moartea prietenului tău? Nu. Sau pentru moartea fetei din 
această dimineaţă? Nici măcar nu ştiu cine era. M-ai întrebat ce 
caut în sudul Franţei. De ce ţi-aş spune? Nu ştii nimic despre 
mine şi, dacă nu are legătură cu misiunea ta, prea puţin îţi pasă. 

— Te înşeli. Bond ridică paharul de vin şi învârti lichidul de 
culoarea mierii. Puligny-Montrachet este unul dintre puţinele 
vinuri care îşi au originea din vremurile romane, iar el se bucura 
de el atât pentru vârsta lui, cât şi pentru gustul său. Vreau să 
ştiu totul despre tine. Nu doar motivul pentru care te afli în 
Franţa. Eşti un agent pe cinste. Biroul din Londra nutreşte un 
real respect faţă de tine, iar eu am observat că îţi place să mă 
pui la punct. Dar ce-ar fi să lăsăm jocurile deoparte? Ce-ar fi să- 
mi povesteşti despre tine? spuse el ducându-şi mâna la piept. |ţi 
jur că nu va trece de mine. Dacă suntem amândoi în aceeaşi 
tabără, mi se pare o nebunie să avem secrete unul faţă de 
celălalt. 

— Dacă suntem amândoi în aceeaşi tabără... Cuvintele îi 
rămaseră în aer. În regulă. Întinse paharul, iar Bond i-l umplu. 
Dar dacă mă trădezi, dacă vei face vreo mişcare împotriva mea, 


nu te voi ierta niciodată, James. Mai mult, mă voi asigura că vei 
regreta. Doar pentru că m-am oferit ţie în seara aceasta, să nu 
crezi că îţi aparţin. Dimpotrivă, datorită celor întâmplate în 
seara aceasta, o parte din tine îmi aparţine. 

Bond nu spuse nimic, aşteptând-o să înceapă. 

— S-ar putea să fii surprins, dar m-am născut în Noua 
Zeelandă. Însă nici măcar nu-mi amintesc locul. Tatăl meu era 
din Franţa. Era inginer şi a fost invitat acolo ca să lucreze la 
magistrala care duce din Auckland în Wellington. Mama croia 
rochii. Acolo mi-am petrecut primii cinci ani din viaţă şi nu-mi 
amintesc mare lucru de atunci, exceptând faptul că eram 
plictisită şi mă simţeam prizonieră. In toată ţara erau doar un 
milion de locuitori şi totul era foarte obişnuit, foarte sigur. Totul 
era bej. Căsuţe drăguţe cu grădini drăguţe, însă nu cred că 
eram o fetiţă drăguță. M-am bucurat când proiectul a luat 
sfârşit, iar tata ne-a anunţat că va trebui să ne mutăm în Paris. 
Încă îmi amintesc cât de entuziasmată eram în timp ce îmi 
făceam bagajele. Parisul - chiar şi cuvântul - părea rupt dintr-un 
basm. Era o uşă secretă care avea să mă ducă într-o altă viaţă. 
De unde era să ştiu că vom ajunge exact în momentul în care va 
izbucni un război mondial? Îmi este greu să descriu 
sentimentele mele referitoare la oraş la o lună după ce-am ajuns 
acolo. Pe de o parte, era toată acea strălucire: Turnul Eiffel, 
Sena, bulevardele, magazinele cu vitrinele lor uriaşe care făceau 
ca Auckland să pară mic, aşa cum fusese mereu. Dar, în acelaşi 
timp, erau arme peste tot. Oamenii se temeau. Nemţii se 
apropiau din ce în ce mai mult - la un moment dat, se aflau la 
doar 24 de kilometri şi sute de taxiuri au ajuns să îi transporte 
pe front pe soldaţii francezi. l-am văzut cu ochii mei plecând şi 
mi-am spus cât de ridicol era că toţi acei tineri se urcau în 
taxiuri care îi duceau la moarte. Pe atunci, mama mea lucra într- 
o fabrică. Tata ajuta la construirea căii ferate de la 
Montparnasse la Porte de Vanves. Nu îl vedeam prea des pe 
niciunul. Eu eram îngrijită de o vecină, o doamnă în vârstă care 
mirosea a lapte acru şi care vorbea cu pisicile ei. Cred că eram 
un copil foarte furios. După ce a trecut încântarea, Parisul a fost 
o dezamăgire pentru mine. Mă simţeam prizonieră într-un 
apartament mic din Montrouge, care nici măcar nu este în oraş. 
Este o suburbie din sud. Invăţasem franceza de la tata, dar nu 
aveam niciun prieten. Mergeam la o şcoală condusă de maici. 


Ele erau extrem de rele iar mâncarea era îngrozitoare. Într-un 
fel, vremurile acelea m-au făcut să devin ceea ce sunt acum, 
deoarece, dacă am învăţat un lucru atunci, atunci acela a fost 
independenţa. Trebuia să fiu puternică, pentru a avea grijă de 
mine. 

Rămase o clipă tăcută, privind în paharul de vin, ca şi când 
acesta ar fi deschis o fereastră spre trecut. Halatul pe care îl 
purta era desfăcut la gât, iar Bond se trezi că îi urmăreşte cu 
privirea conturul gâtului şi adâncitura de dedesubt. Părul îi era 
în continuare ud şi i se potrivea, făcând-o să pară mai sălbatică 
şi mai imprevizibilă. Luna se afla în spatele ei, iar umbrele o 
împresurau. 

În cele din urmă, continuă. 

— Mă rugam în fiecare zi ca lucrurile să se schimbe şi, în cele 
din urmă, s-au schimbat, dar nu aşa cum am sperat. Pe 30 
august 1914, mama a fost ucisă de o bombă a nemților, care a 
căzut pe Rue des Vinaigriers când ea se întorcea acasă de la 
muncă. A fost un incident întâmplător. Un pilot neamţ într-un 
avion Taube. Este cuvântul nemţesc pentru „porumbel”. A 
lansat manual trei bombe. Una dintre bombe a aterizat în hornul 
unei clădiri, aruncând în aer un apartament. A treia bombă a 
ucis-o pe mama. Din câte ştiu eu, ea a fost primul civil care a 
fost ucis în timpul unui raid aerian. De fapt, au mai existat trei 
victime, dar n-a murit nimeni. La vremea respectivă, totul a fost 
muşamalizat. Francezii îşi făceau griji în privinţa moralului. Tata 
mi-a spus ce s-a întâmplat cu adevărat cu câteva săptămâni 
înainte ca războiul să ia sfârşit. Dar pentru el totul luase sfârşit. 
Nu a putut să îndure moartea mamei mele. Întotdeauna am 
crezut că femeile sunt mult mai puternice decât bărbaţii. 
Acceptăm ce ne oferă viaţa şi mergem mai departe. Fără 
sprijinul nostru, bărbaţii cedează şi renunţă. Aşa a fost şi în 
cazul lui. A început să bea mult. Nici măcar nu ştiu cum a reuşit, 
deoarece pe vremea aceea alcoolul se găsea greu. Uneori, nici 
nu părea să mă recunoască. Parcă îl văd şi acum. Fusese un 
bărbat chipeş, dar nu mai mânca şi nu se mai îngrijea. Se zgâia 
la mine cu nişte ochi goi de parcă s-ar fi întrebat cum ajunsesem 
acolo. Era ca şi cum se prăbuşea în interiorul lui şi n-am fost 
deloc surprinsă când m-am întors într-o zi de la şcoală şi am 
găsit-o pe vecina noastră aşteptându-mă în apartamentul nostru 
gol. Mi-a spus că tata murise. De inimă rea, a zis ea, dar cel mai 


probabil îşi luase viaţa. N-am aflat niciodată adevărul. Ce 
importanţă avea pentru mine? Oricum, eram singură. 

Când războiul a luat sfârşit, am fost trimisă în Anglia. Se pare 
că aveam o mătuşă care locuia în Londra, în Pimlico, iar ea a 
fost de acord să mă primească. Nu e nevoie să-ţi povestesc prea 
multe despre următorii câţiva ani. Am crescut. M-am dus la 
şcoală. Oamenii vorbesc despre „nebunia anilor '20”, care 
pentru mine nu au fost chiar atât de nebuni. Londra era 
împânzită de cluburi de jazz şi baruri unde se serveau 
cocktailuri. Femeile începeau să se emancipeze. Fumau ţigări, 
conduceau maşini şi purtau hainele care le plăceau. Oamenii 
vorbeau despre „nonconformism”. Tu erai copil, James. Sunt 
convinsă că toate acestea nu înseamnă nimic pentru tine. Nici 
pentru mine nu a însemnat mare lucru. Eram crescută de 
mătuşa Lucy, iar ea a făcut tot posibilul ca să mă protejeze de 
lumea exterioară. Sau poate că încerca să protejeze lumea de 
mine. 

Este ciudat cât de banal era totul pentru mine şi cât de 
repede m-am obişnuit cu ceea ce ar fi putut fi noul meu stil de 
viaţă. Am urmat o şcoală de secretare şi am început să lucrez 
pentru o companie de asigurări din Knightsbridge, prevăzută cu 
aparate de aer condiţionat, plante pe pervazuri şi o servantă cu 
ceai care venea în fiecare zi la ora unsprezece dimineaţa şi la 
ora patru după-amiază. Mătuşa Lucy îmi pregătea sandviciuri, 
iar când era soare, ieşeam afară şi le mâncam în parc. Mai erau 
şi alte fete acolo şi ne înţelegeam destul de bine. Vorbeau 
despre băieţii cu care ieşeau, iar eu mă întrebam cât timp voi 
mai fi singură. Unul dintre agenţii de asigurări mă plăcea, iar 
punctul culminant l-a constituit momentul când m-a dus în 
Clacton cu maşina lui, un Austin Seven. 

Apoi totul s-a schimbat când l-am cunoscut pe Danny. 

Nu se mai atinsese de mâncare, ci o plimbase de colo colo în 
farfurie cu furculita, iar acum renunţă la ea cu totul. Se întinse 
după ţigări. Fuma Morlands, marca de care pomenise. Ţigara era 
subţire şi elegantă, cu o singură fâşie argintie. O aprinse. 
Flacăra se înteţi o clipă, reflectându-se în ochii ei. 

— Danny Salgado, aşa îşi spunea, continuă ea. Am dat nas în 
nas, la propriu, în faţa gării din Knightsbridge şi m-a invitat să 
bem ceva. Era brunet, cu câţiva ani mai mare decât mine şi 
avea haine scumpe. Purta pălărie. Acum că mă gândesc mai 


bine, semăna cumva cu tine, dar poate puţin mai monden. Era 
extrem de fermecător. Acesta era punctul lui forte. Felul în care 
le zâmbea oamenilor îi făcea pe aceştia să îl îndrăgească pe loc, 
iar el era conştient de asta. Avea acest efect asupra chelnerilor, 
asupra agenţilor de poliţie, asupra oricui voia el. L-am văzut 
făcând-o. Era ca o tehnică. Nu mai cunoscusem pe nimeni ca el, 
dar trebuie să ştii că aveam douăzeci de ani şi îmi petrecusem 
jumătate din viaţă alături de o mătuşă nemăritată. Nu prea 
ştiam nimic. 

Danny mi-a spus că era consilier de afaceri. Nici măcar nu 
ştiam ce însemna asta şi, încă de la început, mi-a dat de înţeles 
că nu îi plăcea să vorbească despre munca lui. Tot ce ştiam era 
că lucra cu mulţi oameni foarte importanţi. Călătorea mereu şi 
întotdeauna la clasa I. Ulterior, am aflat că avea trei paşapoarte. 
Am descoperit multe lucruri despre Danny, dar abia când a fost 
prea târziu. În fine, în seara aceea m-a scos la cină, la 
restaurantul Kettner's, din Soho. Eu nu mai fusesem într-un 
astfel de loc, dar toată lumea părea să îl cunoască. A comandat 
şampanie şi când a trebuit să plătească, a scos câteva bancnote 
de cinci lire, ca şi când acestea nu ar fi avut nicio valoare pentru 
el. Nota de plată a costat cât salariul meu pe o săptămână. „Are 
balta peşte, Jojo”, obişnuia el să zică. Imi spunea „Jojo” şi mereu 
lucrurile siropoase sunau bine din gura lui. Îi plăceau glumele. 
Era genul de persoană care putea începe o petrecere imediat ce 
intra într-o încăpere. 

Nu m-am culcat cu el în noaptea aceea. De fapt, a trecut mult 
timp până când m-am dăruit lui. A fost primul bărbat cu care m- 
am culcat şi am vrut să-l cunosc mai întâi ca prieten, înainte să 
devină iubitul meu. Zâmbi melancolic, iar fumul i se furişă 
printre degete. Era uşor să te împrieteneşti cu Danny. Avea un 
apartament în hotelul Dorchester şi acolo a făcut o femeie 
necinstită din mine. Când m-am trezit în dimineaţa următoare, 
plecase deja, dar mi-a lăsat un bileţel şi, după câteva minute, 
am auzit o bătaie în uşă. Un angajat al hotelului a venit cu un 
buchet imens de flori, şampanie şi micul dejun pe o măsuţă cu 
roţi. Ne-am revăzut după câteva zile, iar el deja mă îndemna să 
renunţ la serviciu şi să mă mut la el, deşi nu ştiam unde locuia 
mai exact. 

Ne-am căsătorit după trei luni la starea civilă din Chelsea. 
Mătuşa Lucy a participat la ceremonie şi parcă o văd şi acum 


cum stătea acolo, încercând să se bucure pentru mine, când, de 
fapt, nu era de acord. Se temea pentru mine, cred. Probabil că 
instinctul îi spunea ce fel de persoană era Danny, însă n-a spus 
niciodată nimic rău de el. Era de părere că nu era treaba ei, deşi 
era convinsă că nu vom trăi împreună fericiţi şi a avut dreptate. 
Acum e moartă. A murit destul de tânără şi mi-e foarte dor de 
ea. A fost singura mea prietenă apropiată. Am fost foarte fericită 
în primii doi ani. Danny cumpărase un apartament pe strada 
Heddon, aproape de Piccadilly. La început am presupus că era 
pentru amândoi când, de fapt, era doar pentru mine. Mi-a oferit 
o alocaţie şi a fost generos. Călătoream împreună - Cannes, 
Viena, Roma şi Malta. Stăteam la cele mai bune hoteluri şi 
ieşeam la restaurante de lux. Danny era cartofor şi mă lua cu el 
în cazinouri. El a fost cel care m-a iniţiat în v/ingt-et-un. Mereu 
zicea că era singurul joc de cazinou unde puteai învinge casa, 
ceea ce era o ironie, având în vedere ceea ce s-a întâmplat. M-a 
învăţat să memorez ordinea unui întreg pachet de cărţi. Reuşesc 
să fac asta chiar şi în prezent. De asemenea, mi-a arătat cum 
să-mi dau seama câte cărţi ţine în mână dealerul doar privindu-i 
mâinile. Am petrecut ore în şir exersând asta, nu pentru că 
eram convinsă că îmi va fi de folos, ci pentru că voiam să-i fac 
pe plac. 

Bond se opri şi el din mâncat. Îşi mai turnă nişte vin şi se 
rezemă de spătarul scaunului. Se întrebă de ce Sixtine îi 
povestea toate acestea. Poate pentru că, deşi nu recunoştea, se 
simţea singură. Aceea fusese impresia lui când o văzuse prima 
oară la cazinou. Cine era şi ceea ce făcea o separa de restul 
lumii şi, poate, ceea ce îşi dorea ea cel mai mult era intimitate 
din toate punctele de vedere. Din nou, pentru cineva care 
vindea informaţii, faptul că se deschidea în faţa lui era cel mai 
eficient mod de a rupe barierele dintre ei. Işi dorea cu adevărat 
ca el să creadă că făceau parte din aceeaşi tabără. 

— Povestea mea de dragoste cu Danny a luat sfârşit în ziua în 
care am rămas însărcinată, zise Sixtine. Deşi, la vremea aceea, 
nu mi-am dat seama. A fost atât de fericit când i-am dat vestea. 
Multe flori. Cina la Ritz. Un doctor scump în Cavendish Square. 
Dar, în acelaşi timp, a fost ca şi când cineva apăsase pe un 
comutator, pentru că nu se mai simţea confortabil în preajma 
mea. Mi-am dat seama de asta imediat când, la câteva zile după 
ce îi dădusem vestea, se afla în pat cu mine, dar se purta de 


parcă nici nu ar fi fost acolo. Întreaga lui atitudine faţă de mine 
se schimbase. Întotdeauna mă făcuse să mă simt specială, însă 
acum se uita la mine ca la mobilă. Înainte, puteam vorbi cu el, 
însă acum rostea doar câteva fraze şi pleca cât putea de 
repede. Ea oftă. Sună melodramatic, dar, de fapt, era ceva 
foarte obişnuit. Nu aşa funcţionează căsătoria? Zilele trec şi intri 
în rutină. Totul îţi este luat bucată cu bucată până când soţii 
devin doi străini care ocupă aceeaşi încăpere. 

Dintr-odată, el călătorea mai mult. Adeseori era plecat zile la 
rând, dar după ce s-a născut copilul - un băiat -, zilele s-au 
transformat în săptămâni. Lui Danny îi plăcea să fie tată. Era 
atât de mândru! Dar poate că o parte din el se temea de 
responsabilităţi, nu voia să fie legat. Eu nu m-am plâns 
niciodată. Am încercat să fac lucrurile mai uşoare pentru el. Atât 
de proastă am fost. Eram căsătorită cu el de cinci ani când am 
aflat adevărul. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început. Poate că am ştiut, 
dar, în tot acest timp, m-am prefăcut că nu ştiu. Pentru început, 
erau cele trei paşapoarte, pe nume diferite. Telefoane în toiul 
nopţii, bărbaţi ciudaţi care nu-şi spuneau numele şi care îşi 
făceau apariţia la uşa apartamentului. Şi banii! Plicuri pline cu 
bancnote, fără vreo explicaţie reală referitoare la proveniența 
lor. Nu i-am cunoscut niciodată părinţii sau vreo rudă, iar 
prietenii pe care mi-i prezenta păreau să se schimbe des, astfel 
încât nu părea să aibă pe cineva apropiat cu adevărat. Ştii ce 
greşeală am făcut, James? Am făcut din Danny lumea mea. Nu 
voi mai face niciodată asta cu vreun bărbat. 

Nu era consilier de afaceri. Era un escroc, pur şi simplu. Am 
aflat adevărul de la un detectiv de la Scotland Yard pe care îl 
chema Jack Travers. Venise să-l caute şi poate i se făcuse milă 
de mine. Sau poate a vrut doar să se folosească de mine ca să îi 
facă rău lui Danny. Nu ştiu. În fine, Danny îşi începuse cariera ca 
şarlatan. Nimic surprinzător. Era ceea ce se numeşte „momitor” 
al unei bande bine organizate care opera în Londra şi, uneori, pe 
vapoarele transatlantice. Momitorul este cel care găseşte ţinta, 
exact cum a procedat şi cu mine. Nu este nevoie decât de mult 
şarm şi credibilitate. Aveau o serie de escrocherii cu denumiri 
fanteziste: „Ducele uriaş”, „Ultimul viraj”, „Scaunul electric”, 
„Ruptura”... nici nu-ţi poţi imagina câte eforturi făceau. Se 
prefăceau că nu se cunoşteau între ei când, de fapt, lucrau 


împreună. l-am cunoscut pe câţiva dintre ei, dar nu le-am aflat 
niciodată adevăratele nume. 

De curând, se extinsese. Pusese la cale o escrocherie: 
falsificarea timbrelor folosite de Asigurările de Sănătate şi 
Şomaj. Acestea erau tipărite în Polonia, iar el le vindea prin 
intermediul unor bande cu care se întâlnea în diferite părţi ale 
Londrei... „Gaşca Hoxton” şi „Băieţii-elefant”. Era o figură 
cunoscută, petrecându-şi timpul prin cluburi şi pe hipodromuri. 
Se pare că toată lumea îl cunoştea. In afară de mine. 

Şi cred că e de la sine înţeles că nu eram singura femeie din 
viaţa lui. Departe de asta. Detectivul Travers s-a asigurat că voi 
afla toate detaliile. Danny avea iubite în toată Londra. Aveam 
impresia că râdea pe seama mea atunci când era cu ele, pentru 
că eu eram singura care nu ştia adevărul. Eu îmi construisem 
acest vis de a fi soţie şi mamă, când, de fapt, nu eram decât 
convenabilă. Nici măcar nu ştiu de ce s-a căsătorit cu mine, deşi 
ulterior am aflat că numele lui real nu era Salgado, aşa că 
oricum nu avea importanţă, deoarece căsătoria era nulă şi 
neavenită, o parte din prefăcătorie. 

Aerul nopţii devenea din ce în ce mai rece. Sixtine îşi strânse 
halatul pe lângă corp. Bond îşi mai aprinse o ţigară. 

— Nu-ţi face griji, zise ea. N-am de gând să vorbesc toată 
noaptea. Ai spus că vrei să ştii totul despre mine. Ei bine, am să 
te scutesc. Aceasta este versiunea scurtă. Vrei să continuu? 

— Poţi vorbi cât vrei, zise Bond. Nu plec nicăieri. 

— Sper că nu, James. Cel puţin, sper că nu în noaptea asta. 

Ea îşi termină vinul, apoi împinse paharul mai încolo. 

— L-am părăsit pe Danny. Nu ne-am certat niciodată. N-am 
avut nicio confruntare. Mi-am luat, pur şi simplu, fiul şi m-am 
întors la mătuşa Lucy. Mă aştepta. Mie îmi pregătise vechea 
cameră, iar lui Julian, o cameră în pod. Am apreciat un lucru la 
Danny. Îmi trimitea bani în fiecare săptămână. Nu ştiu dacă erau 
pentru mine, pentru fiul lui sau pentru a avea conştiinţa curată, 
dar nu am fost nevoită să mă întorc la lucru. Nu l-am mai văzut 
niciodată. Adevărul este că, într-un fel, ne-am iubit cu adevărat 
şi nu voiam să ne revedem acum când totul se schimbase. Era 
mai bine să trăim din amintiri. 

Când nu am mai primit bani, am ştiut că asta nu putea să 
însemne decât un singur lucru. Danny dispăruse şi nimeni nu 
mi-ar fi dat vreo informaţie despre el. Prin urmare, m-am dus la 


Travers, iar el mi-a spus ceea ce mă aşteptam să aud. Danny 
fusese împuşcat mortal de unul dintre prietenii săi gangsteri. Se 
pare că în ultimii ani, în ciuda a ceea ce afirmase el, se lăsase 
pradă jocurilor de noroc - nu doar jocului de cărţi, ci şi jocului de 
zaruri şi ruletei - şi, într-o perioadă scurtă de timp, cazinourile îl 
lăsaseră falit. Pierduse totul: apartamentul din Piccadilly, 
maşinile, hainele elegante. M-am întrebat de unde a făcut rost 
de banii pe care mi-i trimitea. Când l-am întrebat, Travers a 
zâmbit. Se pare că Danny îşi vârâse mâna în banii asociaţilor 
săi, furând de la ei. Asta i-a adus moartea. Mi-ar fi plăcut să îl fi 
dus pe Julian la mormântul lui, dar acest lucru nu avea să se 
întâmple. Danny zăcea probabil pe fundul Tamisei. Nu a lăsat 
nimic în urma lui. Nici măcar o amintire. 

Sixtine se înfioră. 

— Hai să intrăm în casă. Se face frig. 

Merseră în camera de zi. Sixtine se aşeză pe canapea, cu 
picioarele sub ea. Bond se aşeză în faţa ei, aşteptând să afle 
sfârşitul poveştii. 

— Un alt război era pe punctul să izbucnească şi o parte din 
mine se bucura, zise ea. E îngrozitor, nu-i aşa? Aveam nevoie de 
o schimbare serioasă în viaţa mea. Voiam să explorez o lume 
nouă. Aveam treizeci de ani când războiul a fost, în sfârşit, 
declarat, iar eu mă gândeam să mă înrolez în Women’s Land 
Army2 sau ATS, însă mătuşa Lucy avea un prieten care preda la 
Colegiul Imperial şi, ştiind că vorbeam fluent limba franceză, mi- 
a sugerat să aplic pentru un post la Bletchley Park. Totul era 
strict confidenţial şi nu ar trebui să-ţi vorbesc despre asta nici 
măcar acum. M-am dus la un interviu într-un birou mic de lângă 
Green Park şi, înainte să mă dezmeticesc, m-am trezit că 
semnez Actul Secret şi că mă aflu în drum spre 
Buckinghamshire ca să ocup un post care îmi aducea treizeci şi 
şase de şilingi pe săptămână, deşi a trebuit să scad douăzeci şi 
unu de şilingi pentru cazare. Julian a rămas în Londra, la mătuşa 
Lucy. 

Am rămas la Bletchley cea mai mare parte din război. Am 
început la departamentul de indexare... spionaj maritim. Sarcina 
mea era să caut cuvinte sau fraze în franceză şi germană care 
puteau prezenta interes şi să le notez pe cartonaşe pentru a fi 
verificate. Era un loc destul de sinistru, cu mâncare proastă, 


20 Armata Terestră a Femeilor (n. tr.). 


unde lucram multe ore, şase zile pe săptămână, dar eram foarte 
fericită acolo. Aveam mulţi prieteni, deşi majoritatea fetelor 
erau mai tinere decât mine. Trebuia să fim apropiate, deoarece 
nu aveam voie să vorbim despre nimic cu nimeni. Imi amintesc 
înotul în bazin în timpul verii, balurile de la Woburn Abbey, 
Odeon la Fenny Stratford. Obişnuiam să mă întâlnesc cu piloţii 
RAF” din Cranfield într-un bar din Grand Union Canal şi am fost 
apropiată o vreme de un pilot polonez. Într-un fel, eram 
protejată, ca într-un soi de cocon. Munca pe care o făceam era 
importantă. Toţi ştiam asta. Nu mai trebuia să mă gândesc la 
viaţa mea, la Danny, la nimic. 

Şi-apoi, în vara lui 1943, acelaşi profesor care mă 
recomandase la Bletchley m-a chemat a doua oară, doar că 
acum voia să mă alătur unei organizaţii despre care nu auzisem 
niciodată şi care, mi-a zis el, îmi va pune viaţa în mare pericol. 
Am ştiut imediat că voia să devin spion şi am avut dreptate. 
Vorbea despre SOE”. 

Sixtine se înfioră din nou, dar de data aceasta Bond ştiu că nu 
era din cauza frigului. 

— Am fost recrutată şi trimisă în Scoţia pentru instructaj în 
tehnici de supravieţuire, arme, demolare, navigare pe zi şi pe 
noapte şi altele. Aveam treizeci şi patru de ani pe atunci şi mi se 
părea extrem de obositor. Apoi am plecat la Beaulieu pentru 
criptografie, arme, tehnici de evadare şi evitare, codul Morse... 
Ştiu că tu ai lucrat în spionajul maritim, James, aşa că, probabil, 
toate acestea îţi sunt foarte cunoscute. 

— De unde ştii? o întrerupse Bond. Când ne-am cunoscut, îmi 
cunoşteai numele şi totul despre mine. De unde ai obţinut 
informaţia aceasta? 

Ea îl privi în ochi. 

— Crezi că te-am spionat? 

— Asta am bănuit. 

— Ei bine, te înşeli. Ezită. Irwin Wolfe mi-a povestit despre 
tine. Ba chiar mi-a arătat o poză cu tine şi m-a avertizat să stau 
departe de tine. 

Bond cugetă la vorbele ei. Tot nu era sigur dacă ar trebui să o 


21 Aviația Regală britanică (n. tr.). 

22 Special Operations Executive - Serviciul Operaţiuni Speciale, organizaţie 
britanică din timpul celui de al Doilea Război Mondial, creată la iniţiativa lui 
Winston Churchill (n. tr.). 


creadă. 

— Interesant. Dar îmi povesteai despre activitatea ta la SOE... 

— De fapt, nu prea vreau să vorbesc despre asta. S-a 
terminat prost, foarte prost. 

— Eşti în viaţă. 

— Se spune că un radiotelegrafist de la SOE are o speranţă de 
viaţă de şase săptămâni, aşadar, bănuiesc că am avut noroc. 
Luă ţigara pe care o fuma Bond, o aprinse pe a ei, apoi i-o dădu 
înapoi. Mi s-a dat numele de cod „Sixtine” şi am fost trimisă pe 
teren prima oară la sfârşitul lui 1943. Treaba mea era să mă 
alătur reţelei Stockbroker în calitate de curier, care duce şi 
aduce mesaje. Era o ironie ciudată. Cei din Stockbroker 
lansaseră un atac reuşit asupra atelierului feroviar de la Fives- 
Lille şi descoperiseră o metodă interesantă de sabotaj pe care 
au denumit-o „Trenul-fantomă”. Deturnau o locomotivă şi o 
trimiteau în viteză pe şine. Într-un final, aceasta se izbea de o 
altă locomotivă sau de o clădire, fără să fie nevoie de explozibili. 
Am lucrat cu ei timp de trei luni şi mi s-a părut întotdeauna 
amuzant. Când eram mică, tatăl meu construise sistemul de căi 
ferate francez, iar acum eu lucram cu cei care îl distrugeau. Mă 
întrebam ce părere ar fi avut el despre asta. 

Am fost trimisă în Franţa de trei ori, dar a treia oară am avut 
ghinion. Nu îţi voi spune ce s-a întâmplat. Nu vorbesc niciodată 
despre asta. Nici măcar nu mă gândesc la asta. Am fost arestată 
de Gestapo la o zi după ce m-am paraşutat în nordul Franţei şi 
cu o săptămână înainte de Ziua Z. Fusesem trădată, bineînţeles. 
Ştiau că voi veni. 

Bond văzu că amintirile o copleşeau şi întinse mâna ca să o 
liniştească, însă ea se feri. 

— Sunt bine. Mulţi oameni au fost răniţi în timpul războiului, 
iar eu m-am numărat printre ei. Dar a fost ceva care a durut şi 
mai rău, deşi n-am aflat decât mai târziu şi poate că aşa ţi seva 
explica tot ceea ce vrei să ştii. Inspiră adânc. Spun că am fost 
trădată şi este adevărat. Când m-am paraşutat în Franţa a treia 
oară, germanii ştiau că voi veni şi mă aşteptau. Am căzut în 
mâinile lor. Abia ulterior am aflat că SOE ştia despre asta de la 
bun început. Ştia că voi fi arestată, interogată şi probabil ucisă. 
Existau reţele întregi - Stockbroker, Prosper şi multe altele - în 
care se infiltraseră germanii. Insă SOE juca la două capete. Nu 
voia ca germanii să afle ce ştia. Voia să le distragă atenţia de la 


debarcarea din Normandia, iar dacă asta însemna sacrificarea 
unor oameni ca mine, atunci aşa să fie. Nu am fost singura, 
crede-mă. 

Da, James, sunt încă în viaţă. Însă atunci când m-am întors în 
Anglia din Ravensbruck, unde fusesem ţinută prizonieră, şi am 
înţeles ce păţisem, cum fusesem manipulată, o mare parte din 
mine a murit. Şi a rămas moartă. 

Nu mai avea poftă să fumeze, aşa că stinse ţigara, scânteile 
ridicându-se în jurul degetelor ei. 

— Atunci am hotărât că nu voi mai permite niciodată unui 
bărbat să-mi spună ce să fac, continuă ea. Nu voi mai jura 
credinţă nimănui şi niciunei ţări. Voi lucra pe cont propriu. Mă 
voi îmbogăţi şi nu-mi va păsa prin ce metode. Am păstrat 
numele, Sixtine, pentru că reprezenta, de asemenea, un număr 
şi pentru că mi s-a părut potrivit să renunţ în mod deliberat la o 
parte din latura mea umană. Este ceva ce noi doi avem în 
comun. Ţie îţi spun „007”, pentru că ştiu că ti-ar fi mai uşor să 
ucizi cu brutalitate şi fără nicio remuşcare. Pentru ei contează să 
fii un agent „00”. Ti-au furat o parte din latura umană. 

Bond nu credea ce spunea Sixtine. Ştia că existaseră agenţi 
dubli în cadrul SOE. El însuşi vorbise cu Henri Dericourt, care 
controlase operaţiunile aeriene şi care fusese acuzat de trădare 
la paisprezece luni după terminarea procesului. Lui Bond nu-i 
plăcea prea mult pilotul francez, însă, în cele din urmă, 
Dericourt fusese achitat. Nu-i venea să creadă că existase o 
conspirație la nivelul superior al organizaţiei şi fu tentat să o 
contrazică pe Sixtine. 

Se hotărî să tacă. Avea nevoie de informaţii de la ea. Trebuia 
să meargă până la capăt. 

— Eu nu mă consider un număr, zise el. [i-am spus deja de ce 
aleg să fac ceea ce fac. Dar aş vrea să te întreb două lucruri. În 
primul rând, ce s-a întâmplat cu fiul tău, Julian? N-ai mai 
pomenit de el. 

Sixtine făcu un gest vag cu mâna. 

— Este în Bahamas. Am o casă acolo şi este mai fericit fără 
mine. Aşa e mai bine pentru amândoi. 

— Şi tot nu mi-ai spus ce cauţi în sudul Franţei. Care-i treaba 
cu Irwin Wolfe? Ştiu că nu îl iubeşti. Cred că nici măcar nu-l 
placi. Aşadar, ce vrei de la el? 

Bond aşteptă. Într-un fel, întreaga conversaţie dusese la acest 


punct. 

— Îţi voi spune, răspunse ea. Pentru că nu vreau să existe 
secrete între noi şi poate ne vom putea ajuta unul pe celălalt. 
Mă gândeam că ţi-ai dat seama. Ezită. Primul lucru pe care ar 
trebui să-l ştii este că Irwin este bolnav. Cred că este pe moarte. 
Inghite o duzină de pastile în fiecare zi, dar nu cred că-i sunt de 
folos. Ciudat este faptul că boala îl face să fie şi mai hotărât. Îi 
dă forţă. A inventat un produs nou care îi va aduce mulţi bani, 
chiar dacă nu va apuca să îi cheltuiască. Făcu o pauză. Ştii ceva 
despre filmul Tehnicolor? 

— Ştiu câte ceva. Nu prea merg la cinematograf. Fac alte 
lucruri mai interesante pe întuneric. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Sunt convinsă. Ei bine, procesul de bază pentru Tehnicolor 
este foarte simplu. Culorile sunt împărţite în trei componente 
principale: roşu, verde şi albastru. Însă este nevoie de trei 
negative diferite, iar acest lucru complică lucrurile. 

Deja vorbea ca o profesionistă, fără nicio urmă de emoție, de 
parcă tot ceea ce spusese în ultima oră fusese dat uitării. Bond 
o privea cu admiraţie, aşa cum nu mai privise nici o altă femeie. 
Copilă, orfană, soţie, mamă, văduvă, agent secret, prizonieră şi 
infractoare autodenunţată, ea reuşise să îşi împartă viaţa în 
compartimente separate cu o cruzime care îi asigurase nu doar 
supraviețuirea, ci şi succesul. Işi aminti de Reade Griffith, care 
fusese aproape intimidat de ea. „iți pot spune că este dată 
naibii!” Era adevărat. Bond nu mai întâlnise pe nimeni ca ea. 

— Multiplici negativele şi împarţi lumina, continuă ea. Prin 
urmare, trebuie să foloseşti mult mai multă lumină atunci când 
faci un film. lar asta costă foarte mult. Însă Irwin, sau oamenii 
care lucrează pentru el, a inventat un tip de negativ color de 35 
mm care are o libertate mai mare. Este bun atât pentru pozele 
făcute înăuntru, cât şi pentru cele făcute în aer liber. El îi spune 
G-Vision, iar din cauza lui, Tehnicolor şi celelalte vor da faliment. 
Aici intervin eu. Există unele persoane pe care le cunosc şi care 
vor să pună mâna pe formulă. Mi-au plătit bani buni ca să o fur. 

Deci asta era: spionaj industrial, simplu ca bună ziua. Bond nu 
se putu abţine să nu zâmbească. In acelaşi timp, se întrebă cine 
erau acele persoane din spatele lui Sixtine, dar ştia că ea nu îi 
va spune. 

— Produce acest film nou în fabrica din Menton, zise el. 


— Corect. Sau, cel puţin, asta cred eu. M-am dat bine pe 
lângă el, încercând să îl conving să îmi facă un tur, dar Irwin a 
fost mereu reţinut în ce priveşte activitatea pe care o 
desfăşoară în complexul lui secret din mijlocul pădurii. Mă 
înnebuneşte pentru că, după cum ştii, el pleacă din Franţa marți 
dimineaţa şi fără el nu voi avea nicio şansă. Ba chiar am fost 
până acolo şi am încercat să arunc o privire, dar zici că fabrică 
bombe nucleare, atât de mulţi paznici a angajat. Există două 
garduri, dintre care cel interior este electric. Are paznici 
înarmaţi, care patrulează 24 din 24 de ore şi câini de pază. N-aş 
putea spune că îl condamn. A descoperit ceva ce ar putea 
valora milioane de dolari. 

Azi a fost ultima mea şansă. Ştiam că va merge la Menton în 
după-amiaza aceasta, iar când m-am întâlnit cu el pe Mirabelle, 
m-am aşteptat să mă ia cu el. Asta mi-a promis, mai mult sau 
mai puţin. 

— Şi dacă te-ar fi luat cu el... ce s-ar fi întâmplat? 

— Mă pricep la improvizații. Aş fi avut nevoie doar de câteva 
minute singură. Ştiu ce caut şi am o minicameră de fotografiat. 
Nu trebuie decât să întâlneşti persoanele potrivite şi să 
fotografiezi ce trebuie. În fine, se pare că voi fi nevoită să 
găsesc alt plan. Ea îl privi pe Bond cu interes. Şi, ceea ce este 
mai interesant, întâlnirea cu tine ar putea fi exact breşa de care 
am nevoie. 

— Crezi că te voi ajuta să furi secrete comerciale? 

— De ce nu? Te-aş putea ajuta să descoperi ce se întâmplă pe 
aici. Zici că această parte a lumii este mânjită. Sunt de acord. E 
ceva putred aici. Scipio o fi arătând el ca un circar, dar este 
foarte periculos. Nu vrei să îl vânezi singur, crede-mă. 

Bond îşi aminti de confruntarea avută cu Jean-Paul Scipio şi 
simţi din nou lichidul care îi fusese aruncat în faţă. Incă se 
întreba de ce fusese apă şi nu acid. Oricum, „periculos” era 
puţin spus. Era un monstru. 

— De ce te-ai întâlnit cu el la La Caravelle? o întrebă Bond. 

— Ţi-am spus deja, zise Sixtine. Scipio a aflat că sunt în 
Marsilia. Ştia cine sunt. M-a invitat să ne întâlnim, doar că nu a 
fost o invitaţie, ci mai degrabă o somaţie. Nu aveam cum să ÎI 
refuz. Voia să se convingă că nu făceam nimic care îi putea 
afecta afacerile. 

— Cu ce se ocupă? Din câte am înţeles, a renunţat la 


narcotice. 

— Habar n-am. Nu l-am întrebat, iar el nu mi-a spus. 

— l-ai spus de ce eşti aici? 

— Nu. N-am obiceiul să ofer informaţii şi în niciun caz aşa cum 
ţi le-am dat ţie. L-am făcut să creadă că sunt doar oportunistă şi 
încerc să pun mâna pe averea lui Irwin. lar el m-a crezut. Se 
potriveşte cu părerea pe care o are el despre femei. Nu cred că 
ne place foarte mult. 

Ea căscă, iar Bond se uită la ceas. Era abia ora zece. Avea 
impresia că se afla în Antibes de mai mult timp. 

— Ar trebui să plec, zise el. 

— Speram să rămâi. Ea îl privi cu ochi zâmbitori. Mă duc la 
culcare, iar tu mă vei însoţi. Vreau să faci din nou dragoste cu 
mine, dar mai lent de data asta. Faci dragoste ca un începător. 
Sunt convinsă că ai avut multe fete, James, dar n-ai avut 
niciodată o femeie şi mai ai multe de învăţat. El vru să 
protesteze, însă ea îl opri. Nu spune nimic. Am vorbit suficient. 
Dacă a mai rămas ceva de spus, o putem face dimineaţă. 

În faţa bucătăriei era o scară, iar ea începu să urce, urmată 
de Bond. Dormitorul era exact cum şi-l imaginase el, micuţ şi 
intim, cu lămpi de perete din bronz, un pat vintage şi două 
ferestre ce dădeau spre terasa pe care el o văzuse în faţa casei. 
Se întoarse când îl auzi intrând. 

— Gata cu vorbele, zise ea. 

Abia a doua zi dimineaţă vorbiră din nou. Bond se trezi când 
Sixtine se dădu jos din pat şi ieşi desculţă pe uşă. Când reveni, 
era îmbrăcată cu o cămaşă lungă, dungată, cu mânecile 
suflecate şi ţinea ceva în mână. 

— Vreau să-ţi ofer asta, zise ea. Vorbele pe care ţi le-am spus 
aseară, înainte să urcăm, au fost nedrepte. Vreau să-ţi ofer asta 
în amintirea timpului petrecut împreună. O poţi folosi când îţi vei 
cumpăra nişte ţigări ca lumea. 

Era o tabacheră plată şi pătrată, confecţionată din bronz. 
Când o deschise, Bond văzu patru cuvinte inscripţionate pe 
capac, dar aproape de margine, unde erau greu de observat. 

„FOREVER AND A DAY”%&. A 

— Am cumpărat-o pentru Danny, îi explică ea. In ziua în care 
ne-am căsătorit, el mi-a spus că voia să trăiască alături de mine 
o veşnicie, iar eu i-am spus că nu era de-ajuns. Eu îmi doream 


23 O veşnicie şi încă o zi (n. tr.). 


să fie o veşnicie şi încă o zi. Am comandat-o pentru aniversarea 
noastră, însă el a murit înainte să i-o pot oferi. Aşa că ţi-o ofer 
ţie. 

— Credeam că îl urăşti pe Danny, zise Bond, închizând 
capacul. 

— Am spus eu asta? Nu. Cum aş putea să-l urăsc? El face 
parte din povestea mea, iar povestea aceasta m-a adus la tine. 

Bond întinse mâna spre ea şi, în timp ce primele raze 
portocalii ale soarelui de dimineaţă mângâiau podeaua de lemn, 
ea se furişă în braţele lui, iar cei doi se cufundară unul în celălalt 
sub aşternuturi. 


15 


Până în ultima clipă 

Drumul de la Menton este perfect pentru amatorii de senzaţii 
tari. Urcă abrupt, cu o serie de curbe periculoase şi privelişti 
spre Mediterana cea albastră care îţi taie respiraţia, înainte să 
se cufunde în pădurile dese ale Alpilor Maritimi cu măslini, 
chiparoşi şi pini, care iau locul portocalilor şi lămâilor care se 
găsesc pe pantele de jos. Exceptând asfaltul şi stâlpii de telegraf 
ocazionali, ai senzaţia că nimic nu s-a schimbat aici în ultima 
mie de ani. Fortăreţele sarazinilor, sau ruinele acestora, stau în 
continuare de strajă pe stânci, satele stau agăţate pe vârfurile 
dealurilor, iar din catedralele neverosimil de mari răsună sunetul 
clopotelor. Casele sunt roz şi galbene, albe şi verzi şi multe 
dintre ele încă nu au electricitate. O cu totul altă lume faţă de 
Riviera. O cale ferată urcă spre oraşul Sospel, trecând prin 
tunelurile săpate în stâncile pe care nu le poate ocoli. Însă doar 
într-o maşină decapotabilă se poate experimenta pe deplin 
arşiţa, mirosul plantelor şi al florilor sălbatice şi senzaţia de 
linişte tulburată o clipă, lumea modernă năvălind peste cea 
veche. 

Bond şi Sixtine luaseră un mic dejun târziu în Menton. 
Mâncaseră ouă, care fuseseră calde încă atunci când fuseseră 
aduse în bucătărie, pâine coaptă în acea dimineaţă şi cafea 
italienească tare. Oraşul care se mândri cu numele de „perla 
Franţei” era situat la puţin peste un kilometru de graniţă şi se 
bucura de ce era mai bun din cele două lumi. Soarele strălucea 
mai puternic ca niciodată, iar munţii îşi aruncaseră mantia 
protectoare peste comunitatea restrânsă, împiedicând briza să 
pătrundă pe străzile şi aleile sale aglomerate. Terminară de 
mâncat, achitară nota de plată şi porniră la drum cu vântul 
mângâindu-le umerii. 

Bond voia să arunce o privire la fabrica unde Wolfe Europe 
producea noul său film, iar Sixtine fusese de acord să îl ducă 
acolo. Încă era greu de crezut că Irwin Wolfe era implicat în vreo 
activitate ilegală, dar, în acelaşi timp, părea cu siguranţă să se 
afle în mijlocul unei reţele care împânzea sudul Franţei. Un 
agent britanic fusese trimis ca să verifice activităţile cartelurilor 
corsicane. Fusese ucis în Marsilia, în apropierea unei fabrici de 
chimicale, care era fie deţinută, fie condusă de Jean-Paul Scipio, 
un gangster local care odinioară controlase 80 la sută din 


traficul de droguri. Când Bond vizitase Ferrix Chimiques, fusese 
cât pe ce să fie ucis, însă descoperise că Wolfe era clientul lor. 
Nu avea importanţă că produsul chimic pe care îl cumpăra el - 
anhidrida acetică - părea să fie complet inofensiv. Exista o 
legătură între Scipio şi Wolfe. Vizitarea fabricii când era aproape 
imposibil să treci dincolo de gard putea fi o pierdere de timp, 
însă era duminică, vremea era splendidă, iar în acel moment, 
Bond nu şi-ar fi dorit să fie în altă parte. 

Drumul îi duse prin Castellar, unul dintre multele villages 
perches”, unde fură obligaţi să încetinească în spatele unei 
căruţe pline cu pepeni, trasă de un măgar. Motorul MG-ului 
hurui, însă animalul îl ignoră. 

— La un moment dat, spuse Bond, aş vrea să-mi petrec o 
săptămână cu tine într-un astfel de sat. Vom sta la soare şi vom 
bea vin roşu şi ne vom preface că nu există oameni răi în lume. 

— O săptămână? Sixtine îl privi încruntată. Te-ai plictisi în trei 
zile. 

Măgarul avansă. Sixtine apăsă pe acceleraţie şi luă o curbă 
amplă ca să îl depăşească. 

Era uimitor cât de repede îi înghiţi peisajul. Continuând să 
urce, drumul părea să se contorsioneze, ca şi când ar fi încercat 
să-i arunce de pe spinarea lui, îndoindu-se şi răsucindu-se fără 
vreun motiv anume, şi obligându-i să facă viraje scurte. Trecură 
pe lângă câteva căsuțe din piatră, care păreau abandonate, 
pierdute la marginea pădurii care se întindea până la munţi, 
blocând soarele şi transformând lumina în verde. Până şi maşina 
părea supusă, temându-se să meargă mai departe. 

Fu cât pe ce să rateze virajul. Poate că aşa fusese proiectat. 
Acolo exista un indicator scund cu literele „W.E.” scrise pe el şi 
o săgeată, însă drumul însuşi deconspira locul. Stratul de bitum 
era proaspăt, iar iarba fusese tunsă, lăsând la vedere marginile. 
Sixtine trecu de indicator şi pătrunse într-un spaţiu situat între 
doi copaci. Maşina, aflată la doar câţiva metri de drumul 
principal, era complet invizibilă, iar Bond îşi aminti că Sixtine 
mai fusese acolo. 

— De aici, mergem pe jos, zise ea. Sunt aproximativ 800 de 
metri, dar acest drum duce doar la Wolfe Europe. Dacă vor auzi 
motorul, vor şti că venim. 

Inainte să plece din Nisa, Sixtine îl dusese pe Bond cu maşina 


24 Sate din vârful muntelui (n. tr.). 


înapoi la hotel, iar el se schimbase într-o cămaşă de bumbac cu 
mâneci scurte, pantaloni de pânză şi pantofi de piele întoarsă şi 
talpă de cauciuc. Alesese în mod intenţionat nuanţe de maro şi 
gri, pentru camuflaj. Îşi luase şi pistolul Beretta, pe care îl 
ascunsese la curea. 

Dădu din cap. 

— După tine. 

Porniră la drum împreună, păstrând şirul de copaci între ei şi 
drum. Pământul era moale şi poros, acoperit cu un covor de ace 
de pin, iar ei aveau grijă să nu facă zgomot. Era mai răcoare în 
pădure decât fusese în Menton. Câteva albine le dădură 
târcoale, dar găsindu-i neinteresanţi, îşi continuară zborul. 
Păsările făceau frunzele să foşnească, dar rămâneau nevăzute. 
Dacă n-ar fi fost drumul, s-ar fi rătăcit cu uşurinţă. Fiecare pas 
pe care îl făceau le deschidea câteva direcţii identice. 

După aproximativ zece minute, Sixtine ridică o mână şi se 
opriră. E 

— E acolo, zise ea în şoaptă. Incă se lucrează, chiar dacă este 
duminică. Nu cred că se opresc vreodată. 

Bond se uită prin frunziş şi văzu un gard de metal, pe care se 
reflectau razele soarelui. Avea cam trei metri înălţime şi se 
pierdea printre copacii plantați de o parte şi de cealaltă a 
drumului. O barieră, care părea destul de solidă, se ridica şi se 
lăsa automat. Lângă ea se afla o clădire administrativă din 
beton gri, cu două etaje, pe acoperişul căreia erau montate 
proiectoare şi antene de radio. Doi bărbaţi erau postați afară, 
amândoi purtând uniforme bleumarin. Bond citi literele „W.E.” 
pe hainele lor. Semăna mai mult cu intrarea unei închisori de 
maximă siguranţă decât cu o fabrică, însă cel mai ciudat lucru 
era că bărbaţii nu păreau să păzească nimic. Drumul continua în 
pădure. 

— Întregul complex are forma unei gogoşi, îi spuse în şoaptă 
Sixtine. Acesta este cercul exterior. Mai sunt vreo 400 de metri 
de teren împădurit, apoi urmează al doilea gard. Acela este 
electric. Fabrica se află în mijloc. 

— Când ai fost aici? 

— În urmă cu două săptămâni. Urmează-mă. Şi ai grijă pe 
unde calci. 

O luară la stânga, îndepărtându-se de drum şi ocolind gardul 
prin stânga. Tot la câţiva metri, treceau pe lângă un indicator pe 


care scria „Nu treceţi” cu roşu-aprins atât în engleză, cât şi în 
franceză şi care era legat de un fir. Sixtine le ignoră. Căuta ceva 
şi, după aproximativ zece minute, găsi: era o cruce albă 
scrijelită pe un brad. Se aflau chiar lângă gard, iar ea se apropie 
de el. 

— Aici e partea interesantă, zise ea. 

__Bond observă că sârma fusese tăiată cu grijă la nivelul solului. 
Imbinarea era invizibilă, însă o secţiune putea fi ridicată ca o 
uşă pentru pisici. Gaura era suficient de mare încât să se 
strecoare amândoi prin ea. Acum se aflau în cercul interior, iar 
cel de-al doilea gard se afla undeva în faţa lor. Aici, copacii 
păreau mai deşi, iar vegetaţia mai sălbatică. Solul era acoperit 
cu ace şi muşchi pe care creşteau mănunchiuri de ciuperci în 
culori ciudate, care semănau cu nişte băşici. 

Sixtine duse un deget la buze şi înaintară în tăcere, având 
grijă să nu calce pe crenguţe sau pe altceva ce ar putea 
produce zgomot. După câţiva paşi, Bond înţelese de ce. Sixtine 
arătă cu degetul spre trunchiul unui copac, iar el văzu un cablu 
gros care ducea în sus, la un microfon în formă de evantai. 
Intreaga pădure era împânzită de microfoane! Avusese 
dreptate. Irwin Wolfe dusese măsurile de securitate la extrem. 
Aveau noroc, pentru că acolo nu păreau să existe camere de 
supraveghere. 

De aici continuară mai încet. Bond transpira. Aerul părea 
sufocant, înconjurat de atât de mulţi copaci. Totul era nemişcat. 
Până şi păsările, şi fluturii fuseseră avertizaţi să se stea departe. 
Sixtine arătă cu degetul spre o grămadă de frunze verde-închis, 
în formă de inimă. Semăna cu urzica, iar el îşi dădu seama 
imediat că era o specie străină, care nu creştea în pădurile 
europene. Sixtine îşi lipi buzele de urechile lui şi îi şopti: 

— Gympie-gympie. 

Bond înţelese. Nu era o denumire uşor de uitat, deşi auzise de 
ea doar o singură dată, în timpul unei şedinţe informative 
despre războiul în junglă, referitor la Australia şi Indonezia. 
Gympie-gympie. Cunoscută şi sub denumirea de „planta 
sinucigaşă”. Cea mai dureroasă înţepătură de ac din lume. Dacă 
ţepii micuţi intrau în contact cu pielea, în câteva minute simţeai 
o durere insuportabilă, o durere asemănătoare cu o serie de 
şocuri electrice în tot corpul, care te puteau face să intri cu 
uşurinţă în şoc anafilactic. Instructorul le povestise despre un 


soldat care, fără să ştie, folosise o frunză pe post de hârtie 
igienică în timpul unui antrenament. După treizeci de minute, 
nemaiputând suporta durerea, se împuşcase. 

Şi iat-o, crescând la doar câţiva kilometri de cea mai liniştită 
şi mai elegantă staţiune de pe Riviera. Bond nu avea niciun 
dubiu că fusese adusă în Franţa şi plantată în mod intenţionat 
pentru a-i pedepsi pe intruşii neatenţi şi nu se putu abţine să nu 
se întrebe - aceste măsuri atât de extreme erau cu adevărat 
justificate, doar pentru a proteja un înlocuitor pentru filmul 
tehnicolor? Mulţi industriaşi păstrau secrete. Foarte puţini erau 
dispuşi să mutileze sau să ucidă pentru a le proteja. 

Înaintă cu teamă, simțind un nod în stomac. Nu se zărea încă 
cel de-al doilea gard, însă pădurea mai avea o capcană. Sixtine 
ridică o mână şi arătă în jos cu cealaltă. În faţa lor, la 
aproximativ 15 centimetri de la sol se întindea un fir declanşator 
care dispărea în tufişuri. Intrigat, Bond îl urmă, dând cu grijă la o 
parte frunzele cu un băț, deoarece nu voia să le atingă cu 
mâinile. Firul declanşator era conectat la o cutie gri de metal, 
care era legată de un copac aflat în apropiere. In partea laterală, 
era prinsă o arbaletă în miniatură, cu o săgeată foarte ascuţită. 
Oricine ar fi declanşat dispozitivul ar fi rămas schilod, deoarece 
săgeata i s-ar fi înfipt în gleznă. Bond îşi putea imagina durerea 
şi nedumerirea celui rănit, care ar fi făcut cale-ntoarsă 
împleticindu-se printre tufişuri, poate ajungând în grămada de 
ace ucigaşe. 

Se săturase şi ar fi vrut să plece de-acolo, însă merseră mai 
departe. 

Bond auzi gardul înainte să îl vadă sau, mai degrabă, auzi cei 
2000 de volţi de electricitate care pulsau prin el. Aici nu existau 
indicatoare de avertizare. Nu era nevoie. Orice persoană 
suficient de disperată ca să ajungă până acolo avea cu 
siguranţă intenţii ostile şi nu putea fi intimidată de nişte 
avertismente politicoase. leşiră brusc din pădure. Terenul fusese 
curăţat şi copacii tăiaţi pe o rază de aproximativ zece metri în 
jurul complexului, făcând apropierea dificilă. În afară de posibila 
existenţă a altor capcane - iar Bond nu ar fi fost surprins dacă 
zona din faţă era minată -, ei s-ar fi aflat în spaţiu deschis şi ar fi 
fost reperaţi cu uşurinţă. Oricum, nu avea importanţă. De acolo 
puteau arunca o privire spre lumea ascunsă a lui Irwin Wolfe. 

În dreapta se vedea intrarea principală, prevăzută cu barieră 


şi cu un post de control identic cu cel pe care îl văzuseră deja. 
Drumul ieşea din pădure şi ducea spre o zonă mare betonată, 
unde două jeepuri erau parcate unul lângă celălalt, iar în lateral 
se afla un turn de apă. Jeepurile erau marca Willy MB, folosite de 
armata franceză, cu mitraliere şi cutii cu muniţie montate în 
spate. La mică distanţă de ei, de partea cealaltă a gardului, se 
zărea prima dintr-o serie de clădiri lungi şi dreptunghiulare, 
construite din lemn negru pe fundaţie din cărămidă, cu 
acoperişuri teşite, din foi de tablă ondulată şi ferestre proiectate 
astfel încât să nu se poate vedea prin ele. Clădirile erau aşezate 
în linie dreaptă, fiecare marcată cu o literă vopsită cu alb, ca 
într-un lagăr de concentrare. Un singur turn de veghe se ridica 
în colţul îndepărtat, unde se vedeau siluetele a doi bărbaţi, unul 
din ei cercetând orizontul cu binoclul. Complexul acoperea 
aceeaşi suprafaţă ca oraşul de munte prin care trecuseră. 

— Ai văzut suficient? îl întrebă în şoaptă Sixtine. 

— Aşteaptă! 

Era ceva în neregulă. Jeepuri înarmate, paznici, garduri 
electrice, amplasarea - în mijlocul pădurii, la kilometri distanţă 
faţă de cel mai apropiat oraş. Şi mai era ceva. Studiind 
complexul mai atent, Bond observă că acesta era împărţit în 
două. O zonă întreagă era ocupată de clădiri care fuseseră 
adăugate recent, construite în stil diferit. Nu aveau ferestre, dar 
aveau aer condiţionat. Cutii mari de oţel atârnau de lemnărie şi 
hornuri argintii şi lucioase erau pe acoperişuri. 

Oare acolo era fabricată noua peliculă de film? Lipsa 
ferestrelor avea logică. Filmul nedevelopat necesita întuneric. 
Bond simţi un miros pătrunzător de chimicale în aer. O uşă se 
deschise şi ieşi un bărbat îmbrăcat în halat alb de laborator. Îşi 
dădu jos masca de protecţie care îi acoperea nasul şi gura şi îşi 
aprinse o ţigară. Bond adusese un aparat de fotografiat Minox în 
miniatură şi începu să facă poze. Îi tăcu un semn din cap lui 
Sixtine. Nu mai avea rost să zăbovească acolo. 

Cei doi se întoarseră să plece, însă... 

Nu mai erau singuri. 

In faţa lor se aflau trei bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme kaki şi 
ţinând mitraliere în mâini. leşiseră în tăcere din pădure, 
furişându-se în spatele lor în timp ce supravegheau complexul. 
Aveau aceleaşi trăsături întunecate, ca de ogar, precum 
corsicanii care îl încolţiseră pe Bond la Ferrix Chimiques, iar el 


observă, cu strângere de inimă, că erau la fel de profesionişti, 
păstrând distanţa corectă între ei şi asigurându-se că ţinta era 
în bătaia puştii. Ce îi trădase? Zgomotul paşilor lor fusese 
interceptat de microfoanele ascunse? Sau poate că existau alte 
dispozitive de securitate pe care le omiseseră amândoi. Bond 
analiză repede situaţia. Arma îi era ascunsă la curea, însă ar fi 
fost mort înainte să o atingă. Va trebui să încerce o altă metodă. 

El îşi ridică mâinile în aer şi zâmbi. 

— Bună ziua, zise el, vorbind într-o franceză fluentă. Mă 
întrebam dacă m-aţi putea ajuta. Soţia mea şi cu mine făceam o 
plimbare prin pădure, dar se pare că ne-am rătăcit. 

Bărbaţii nu muşcară momeala. Unul dintre ei, conducătorul, 
scuipă în iarbă, apoi spuse: 

— Ţineţi-vă mâinile ridicate. Veniţi cu noi. 

— Nu cred că trebuie să fiţi atât de agresiv. Bond făcea în 
continuare pe turistul nevinovat. Lângă el, Sixtine părea 
îngrozită, ca şi când nu ar fi văzut o armă în viaţa ei. Veneam pe 
drum şi am luat-o în direcţia greşită. N-ar trebui să ţineţi armele 
alea îndreptate spre noi. Vă asigur că vă voi denunța consulului 
britanic. 

Unul dintre bărbaţi avea o staţie radio şi o duse la gură. Se 
auzi un cârâit când făcu legătura. Bond îşi dădu seama că 
trebuia să acţioneze imediat dacă voia să scape de acolo. Dacă 
se lăsau escortaţi în interiorul complexului, ar fi fost pierduţi. 
Oamenii nu lucrau pentru Irwin Wolfe. Era convins de asta. Sigur 
lucrau pentru Jean-Paul Scipio. lar Bond fusese avertizat. O a 
doua confruntare cu gangsterul ar fi ultima. Işi duse mâna încet 
la spate după armă. Trebuia să îi elimine, înainte ca ei să cheme 
întăriri. Trei mitraliere erau îndreptate spre el. Şansele erau 
împotriva lui. Dar dacă se arunca la pământ şi îi elimina pe cei 
doi bărbaţi din dreapta, lăsându-l la urmă pe cel cu staţia 
radio... 

— Ţine-ţi mâinile la vedere! 

Unul dintre ei observase ce făcea. Botul mitralierei se ridică, 
ochiul negru provocându-l pe Bond să continue. Bond încremeni. 
Degetele erau la doar câţiva centimetri de Beretta. 

Apoi ceva argintiu luci în aer, strălucind pe fundalul negru al 
pădurii. Obiectul zbură atât de repede, încât îşi găsi ţinta înainte 
ca Bond să îşi dea seama ce era. Bărbatul cu staţia radio gemu 
şi se prăbuşi, cu picioarele sub el. Mânerul cuţitului îi ieşea din 


gât. Ceilalţi doi se întoarseră la timp să-şi înfrunte propria 
moarte. Alte două cuțite zburau spre ei. Unul din bărbaţi fu 
nimerit în gât, iar celălalt în piept. Amândoi se prăbuşiră la 
pământ, rămânând nemişcaţi. 

Trei persoane ieşiră din pădure. Bond îşi duse din nou mâna la 
armă, însă Sixtine îl văzu şi zise scurt: 

— Nu! 

Noroc că ea reacţionase atât de repede, deoarece ar fi tras. 
Bond realiză acum că îi cunoştea pe nou-veniţi. Îi mai văzuse. 
Unul semăna cu un profesor, era tânăr, purta ochelari cu lentile 
groase şi avea părul pieptănat cu grijă. Unul era scund şi 
supraponderal şi ar fi putut trece drept om de afaceri, deşi nu 
mai purta inelul de aur cu sigiliu. Al treilea era ponosit şi neras şi 
stătea relaxat, cu un zâmbet strâmb pe buze. Ultima oară când 
îi văzuse Bond, şezuseră împreună la masă şi jucaseră vingt-et- 
un în cazinoul din Monte Carlo. Era banda lui Sixtine. Dar cum 
ajunseseră acolo? 

Cel mai tânăr dintre cei trei, profesorul, îi verifică pe paznici. 
Ridică privirea şi vorbi în engleză: 

— Ăsta trăieşte. 

— Elimină-l, te rog, Marco, zise Sixtine. 

Supravieţuitorul era ultimul dintre paznici care fusese lovit. 
Era cel care îi vorbise lui Bond. Marco îi scoase cu calm cuțitul 
din piept şi i-l înfipse în gât, împingându-l şi răsucindu-l în 
acelaşi timp. Paznicul dădu din picioare o singură dată. Nu 
scoase niciun sunet. 

— Sunteţi bine, madame? o întrebă omul de afaceri. 

Bond se întreba ce se întâmplase cu femeia care se dăduse 
drept soţia lui. Sau erau căsătoriţi pe bune? În cazul acestui 
grup, totul era posibil. 

— Sunt bine, mulţumesc, Frederic. 

Sixtine privi în jurul ei. Părea complet netulburată de ceea ce 
se întâmplase. 

— Trebuie să scăpăm de trupuri, bombăni Frederic. l-am 
putea îngropa în pădure dacă doriţi. 

— Nu. Nu cred că ar trebui să răscolim pământul în acest loc 
blestemat. Găsiţi tufişurile alea cu ace otrăvitoare şi aruncaţi-i 
acolo. Cu puţin noroc, nu-i va găsi nimeni, cel puţin nu până 
când noi vom fi terminat. Apoi întoarceţi-vă la Nisa. Voi lua 
legătura cu voi acolo. 


— Vreţi să vă scoatem de aici, madame? o întrebă al treilea 
bărbat. Există multe lucruri neplăcute între cele două garduri. 

— Nu, mulţumesc, Georges. Mă descurc şi singură. Şi-apoi, îl 
am pe domnul Bond care va avea grijă de mine. Ea se întoarse 
spre Bond şi zâmbi. Ai văzut suficient? 

— Mai mult decât suficient, cred, răspunse Bond. 

li lăsară pe cei trei bărbaţi să se ocupe de trupuri, iar ei îşi 
croiră drum în tăcere şi cu grijă spre gardul exterior. Sixtine 
marcă secţiunea care fusese tăiată, scrijelind pe copac o altă 
cruce albă. Bond îi ţinu bucata de gard tăiată cât ea se târî prin 
spărtură. Se îndreptară spre maşină. 

— Ne-au urmărit până aici, zise Bond, în timp ce coborau 
dealul cu maşina. 

Măcar puteau vorbi în siguranţă. 

— De fapt, ei erau deja aici. l-am rugat să mă aştepte şi să 
vină în urma noastră prin pădure. 

— N-ai avut încredere în mine? 

— Nu am încredere în nimeni, James. Nici măcar în bărbaţii cu 
care m-am culcat. Făcu o pauză. /n special în bărbaţii cu care m- 
am culcat. Dar nu din acest motiv au venit aici. Băieţii mă 
urmează peste tot pe unde merg. Le place să aibă grijă de mine. 

— Au jucat cărţi cu tine în cazinou. 

— Da. De fapt, Marco este foarte bun la vingt-et-un şi bacara, 
că veni vorba. Ar putea câştiga singur, dar vrea să-mi facă pe 
plac. 

Ajunseră în Castellar după câteva minute, şi conduseră încet 
pe străduţele înguste. De data aceasta nu le mai blocă drumul 
niciun măgăruş. Bond se gândea la ce văzuse: clădirile vechi şi 
cele noi, gardul electric, capcanele din pădure, paznicii cu 
mitraliere. Ştia că trebuia să se întoarcă. Se uită spre Sixtine. 

— Aseară mi-ai spus că ai găsit o modalitate prin care să intri 
în fabrică, dar că s-ar putea să ai nevoie de ajutorul meu. 

Sixtine dădu aprobator din cap. 

— Aşa este. Dar este foarte riscant şi o facem pe cont propriu. 

— Vrei să încercăm? 

— Categoric. 

— Atunci, spune-mi. 


16 
Uşi sinucigaşe 

Sixtine avusese nevoie de două săptămâni ca să îl găsească 
pe brutarul care aproviziona cantina de la Wolfe Europe şi alte 
două săptămâni să îl convingă să o ajute. 

Paul Rémy era un om agitat. Moştenise afacerea de la tatăl 
său şi era dedicat. În fiecare dimineaţă, se trezea la ora patru şi 
jumătate ca să aprindă cuptoarele şi să înceapă procesul lung, 
aproape artistic, de creare a baghetelor, cornurilor, pain de 
campagne şi fougasses, cu care umplea vitrinele micului său 
magazin de pe Avenue Boyer din Menton. Când obținuse 
contractul cu fabricantul de pelicule, i se păruse aproape ireal: o 
comandă garantată, de trei ori pe săptămână, şi mândria de a fi 
asociat cu o companie mare, internaţională. Insă ajunsese să se 
teamă să meargă la fabrică, sau ce-o fi fost aia, ascunsă adânc 
în inima pădurii. Nu înţelegea de ce trebuiau să existe arme. | se 
ordonase să semneze un contract de confidenţialitate. De ce 
atâta tam-tam când el livra doar pâine? De fiecare dată când 
pătrundea acolo cu maşina, avea impresia că intra într-o 
capcană. De fiecare dată, număra minutele până la plecare. 

Şi, pentru a înrăutăţi lucrurile, această femeie frumoasă şi 
ciudată apăruse brusc de nicăieri. Îi oferise o sumă uriaşă de 
bani ca să facă ceva care cu siguranţă îi va pune viaţa în pericol. 
De ce îl alesese pe el? Fusese o nebunie fie doar să şi vorbească 
cu ea. 

Problema era că Paul Rémy avea nevoie disperată de bani. 
Întârziase câteva luni cu chiria. La începutul verii, una dintre 
maşinile de frământat aluat din brutăria unde lucra el se 
stricase, iar costul pentru înlocuirea acesteia fusese exorbitant. 
Mai exista un brutar cu normă întreagă care ameninţa să-şi dea 
demisia dacă nu primea o mărire de salariu. Ce putea face? 
Dacă îşi scumpea produsele fie şi cu câteva centime, îşi pierdea 
clienţii. 

Apoi mai era Jeanette. Se îndrăgostise de fata blondă de la 
florăria de vizavi, dar şi aici exista o problemă. Jeanette era 
căsătorită cu proprietarul florăriei. Cei doi se întâlneau în mod 
regulat atunci când soţul era plecat, fie la piaţă, fie când îşi 
vizita părinţii. Îşi propuseseră să fugă împreună, dar şi pentru 
asta era nevoie de bani. Jeanette avea gusturi scumpe. Remy 
ştia că nu îi va fi greu să o cucerească, însă îi va fi mult mai 


greu să o păstreze. 

Din acest motiv, în aceeaşi seară de duminică, după vizita la 
fabrică, şedea în apartamentul micuţ de deasupra magazinului, 
bând o sticlă de vin cu femeia care îşi spunea Madame 16 şi cu 
englezul pe care îl adusese cu ea. Un ventilator se învârtea încet 
pe tavan, dar mai degrabă plimba aerul de colo colo decât să îl 
răcească. 

— Ce ne poţi spune despre Wolfe Europe? îl întrebă englezul. 

Acesta vorbea perfect în franceză. 

Rémy îşi desfăcu braţele. 

— Foarte puţine, monsieur. Nu văd nimic. Locul acela e plin 
de petits malfrats. l-am spus deja doamnei. Găinari. Însă Bond 
ştia că erau mai mult de-atât. Intru şi ies. El îl privi pe englez 
drept în ochi. Sosise vremea să se impună. O pot lua pe doamna 
în duba mea. Dar doar atât pot face. Să nu-mi cereţi mai mult. 

Sixtine îi promisese lui Paul Rémy că îi va plăti 200.000 de 

franci dacă o va duce cu maşina în complex. Paznicii erau 
obişnuiţi să îl vadă şi nu îi mai percheziţionau duba. Era spaţiu 
suficient să ascunzi pe cineva sub unul dintre rafturile montate 
în spate. Sixtine se putea acoperi cu saci, în timp ce Remy 
ducea în bucătărie pâinea şi prăjiturile, ea putea cobori pe furiş 
din dubă şi să găsească un loc unde să se ascundă. Dacă era 
descoperită, nimeni nu ar fi ştiut cum intrase acolo. Aceasta 
fusese înţelegerea dintre ei, dar acum totul părea să se 
schimbe. 
_ — Noul plan este mai bun, monsieur Rémy, interveni Sixtine. 
Incă vă faceţi griji că vă vor percheziţiona duba, chiar dacă nu 
au făcut-o niciodată până acum. Atunci, veţi fi mai în siguranţă 
dacă nu o veţi conduce dumneavoastră. Prietenul meu vă va lua 
locul. Vom intra în complex mâine-dimineaţă la ora opt. După o 
oră, la nouă, veţi suna la poliţie şi veţi spune că v-a fost furată 
duba. Astfel, vina nu va cădea asupra dumneavoastră. 

— Cum mi-ar putea lua locul? 

Rémy se uită la Bond cu ochii mijiţi. 

— Există o asemănare între voi doi... aceeaşi vârstă, aceeaşi 
culoare de păr. Dacă va purta haina dumneavoastră şi va avea 
făină pe faţă, nimeni nu va observa. Eu voi fi în spate, aşa cum 
ne-am înţeles. S-ar putea să reuşim să intrăm şi să ieşim înainte 
ca cineva să ne observe prezenţa, însă dacă întâmplarea va 
face să fim prinşi, nu aveţi de ce vă teme. Vom spune că v-am 


furat duba. 

Rémy căzu pe gânduri. 

— Cum pot avea încredere în dumneavoastră? 

— De ce te-aş minţi? Va fi mai uşor pentru tine, Paul, pentru 
că nu vei fi implicat. Şi, având în vedere că vom fi doi care vom 
intra în fabrică, voi dubla suma pe care ţi-am oferit-o. 400.000 
de franci. Ce zici? 

Bond citi lăcomie şi teamă în ochii brutarului, cele două trăiri 
intrând în conflict una cu cealaltă. Paul Rémy era cam de 
aceeaşi vârstă cu el. Deşi se schimbase în cel mai bun costum al 
lui, pregătindu-se pentru liturghia de seară, tot era plin de făină 
albă. Sixtine spunea adevărul. Bond îi putea lua locul şi nimeni 
nu ar observa. Dar oare bărbatul va fi de acord? 

— 400.000 de franci... 

Brutarul nu câştigase niciodată atât de mulţi bani. Nici măcar 
nu rostise această sumă. 

— Dacă vei fi de acord acum, voi rotunji suma la 500.000. Tot 
ceea ce trebuie să faci este să ne dai cheile. 

Luni dimineaţă devreme, îmbrăcat într-o haină de stofă şi cu 
bască pe cap, Bond se afla la volanul unei dube Citroen H şi 
urca dealurile din împrejurimile oraşului Menton. Duba semăna 
cu o cutie de metal gri, cu bine cunoscuta ei caroserie şi o 
cabină urâtă şi teşită care te făcea să crezi că fusese tăiată în 
două de îndată ce ieşise din linia de producţie. Cu tracţiune pe 
faţă şi cutie cu trei viteze, era foarte greu de condus - Bond abia 
dacă reuşea să atingă cu ea 50 km/h -, însă, în acelaşi timp, 
părea fiabilă, asemenea unui cal de povară bătrân. Bond nu se 
bărbierise, lăsând barba neagră de o zi să îi acopere obrajii. În 
păr şi pe obraji avea faină. 

Sixtine se afla lângă el, pe locul din dreapta. N-avea niciun 
rost să se ascundă încă. Abia când ajunseră la viraj, Bond opri 
maşina. 

— Dacă va merge prost, ieşi cât poţi de repede, zise ea. 

— Cu duba asta, nu va fi foarte repede. 

— Ştiu. 

Ea purta o cămaşă largă de mătase şi pantaloni până sub 
genunchi. Işi scoase arma, un pistol personalizat Baby Browning, 
cu mâner de fildeş, îl verifică, apoi îl băgă în buzunar. Bond 
aprobă. Era o armă mică şi uşoară, uşor de ascuns, care se 
declanşa repede. O armă de femeie. 


— Odată ce vom intra - să presupunem că vom ajunge până 
acolo -, nu vom avea mult timp la dispoziţie, zise Bond. Ştiu că 
vrei să arunci o privire şi poate să cauţi formula secretă sau ce- 
oi fi căutând, dar după cele întâmplate ieri, se prea poate ca 
Wolfe să fi sporit numărul gărzilor şi, din câte am văzut până 
acum, are deja un sistem destul de eficient. 

— Nu-ţi face griji. N-am de gând să zăbovesc. 

Se furişă afară. Duba avea uşi mari, cu balamale în spate, nu 
în faţă, astfel încât se deschideau greşit: li se spunea „uşi 
sinucigaşe”. Bond spera ca numele să nu se dovedească 
potrivit. Duba se legănă uşor când Sixtine urcă în spate, iar el 
auzi zgomotul uşilor închise. Băgă schimbătorul în viteză şi viră 
pe drumul ce ducea la Wolfe Europe. 

Conduse cu viteză constantă, trecând prin tunelul verde spre 
bariera de securitate pe care o văzuse cu o zi înainte. Acesta va 
fi primul său test, iar el simţea cum pulsul i se accelera pe 
măsură ce se apropia de clădirea cu două etaje. In acelaşi timp, 
îşi reaminti că aceasta era cea mai puţin periculoasă parte din 
planul lui Sixtine. Dacă paznicii îi vor cere actele de identitate 
sau dacă îşi vor da seama că nu era Paul Remy, îi va fi uşor să 
scape doar prin vorbe. „Imi pare rău, messieurs. Paul nu se 
simte bine. Mi-a spus să vin în locul lui.” Insă odată ce trecea de 
punctul de control, va fi blocat în tabăra inamică şi, după cum 
descoperise în pădure, când venea vorba de oamenii aceştia, 
orice era posibil. 

Dar, pentru început, lucrurile decurgeau bine. Când Citro&nul 
H se apropie, prima barieră se ridică. Paznicii recunoscuseră 
duba - o văzuseră o dată la două zile, la exact aceeaşi oră, luni 
la rând -, iar ochii lor trebuie să le fi spus că silueta cu păr 
negru, care stătea aplecată peste volan, trebuie să fi fost 
brutarul. Bond nu se uită în nicio parte când trecu pe lângă 
postul de control, încercând să-şi ascundă cât mai bine faţa. Avu 
grijă să nu accelereze. Livra pâine, atâta tot. Ar trebui să se 
comporte în consecinţă. 

Drumul continua prin pădurea cu acele letale şi capcanele 
sale deşi, privită prin geamurile dubiţei, părea complet normală. 
Bond se întrebă ce se întâmplase când cei trei paznici nu 
apăruseră la sfârşitul turei lor. Oare trimiseseră o echipă să-i 
caute? Dacă Irwin Wolfe sau oamenii lui se aşteptau la alte 
probleme, ei puteau cădea direct în capcană. 


Pe de altă parte, trecuseră mai puţin de 24 de ore de când 
bărbaţii fuseseră ucişi. Exista şi varianta ca acela care îi 
angajase să creadă că îşi terminaseră tura şi plecaseră acasă. 
Nu fuseseră trase focuri de armă. Cei trei bărbaţi dispăruseră, 
pur şi simplu. 

În faţa lui, se ridica ameninţător gardul electric, cu cel de-al 
doilea punct de control. Aici erau mai mulţi paznici - patru -, iar 
bariera nu se clinti din loc atunci când duba se apropie. Bond se 
lăsă în jos pe scaun, iar gulerul hainei se ridică. Işi dorea să-şi fi 
aprins o ţigară. Ar fi putut lăsa impresia că era complet relaxat 
şi i-ar fi permis să îşi ascundă o parte din faţă în căuşul mâinilor. 
Acum, era prea târziu. El lăsă geamul jos şi strigă vesel, sperând 
că vocea lui va semăna cât de cât cu cea a lui Remy. 

— Bonjour! 

Unul dintre paznici îi aruncă o privire cercetătoare, apoi păru 
că îşi aminteşte cine era şi lansă o comandă. Bariera se ridică. 

— Merci! 

Bond flutură mâna şi îşi continuă drumul, o singură picătură 
de transpiraţie descriind un semn de întrebare în jurul urechii şi 
alunecându-i pe gât. 

Intră cu duba în parcarea de lângă turnul de apă. Jeepurile, 
echipate cu mitraliere şi cutii cu muniţie, erau în continuare 
parcate în acelaşi loc unde fuseseră cu o zi în urmă. Unul dintre 
ele avea capota ridicată şi un bărbat în salopetă stătea aplecat 
deasupra motorului. Nu era nici ţipenie de om. Bond cobori. 
Deschise uşile sinucigaşe şi vorbi încet: 

— Ai undă verde. 

Sixtine se rostogoli din ascunzătoarea ei. Ea şi Bond luară 
tăvile pline cu baghete şi se îndreptară repede spre cea mai 
apropiată clădire. Aici era bucătăria. Inainte să plece, Remy le 
făcuse o schiţă a complexului - sau o parte din ce ştia el. Bond 
îşi ţinea capul plecat. Simţea umbra turnului de apă care se 
înălța ameninţător deasupra lui şi se întrebă dacă era urmărit 
prin binoclu. Spera ca tăvile să vorbească de la sine. „Fac o 
livrare. Am adus ajutoare. N-aveţi de ce să vă îngrijoraţi.” Se 
bucură când ajunse la uşă şi descoperi că era descuiată. Intrară. 

Bucătăria era uriaşă. Oale mari cu supă sau tocană fierbeau 
pe aragaze. În aer se simţea miros greu de mâncare gătită. 
Bucătarii transpirau în pantalonii lor cu carouri şi haine albe în 
timp ce tăiau şi amestecau ingredientele. Bond şi Sixtine puseră 


tăvile jos şi îşi continuară drumul fără să se oprească. Trebuiau 
să lase impresia că ştiau ce făceau. Dacă ar fi ezitat, ar fi atras 
atenţia asupra lor, iar acest lucru ar fi dat de bănuit. Lângă 
fereastra de servire exista o uşă şi, de partea cealaltă, o 
încăpere cu douăzeci de mese lungi de lemn, fără alte 
ornamente. Bond începea deja să înţeleagă etica muncii de la 
Wolfe Europe. Îţi făceai treaba, mâncai, terminai, plecai. Nu 
existau alte bonusuri. 

Străbătură sala de mese şi pătrunseră într-un coridor cu 
pereţi albi. Pe la jumătatea drumului, Bond găsi exact ceea ce 
căuta. Existau două băi, una pentru bărbaţi şi cealaltă pentru 
femei, şi un vestiar, unde personalul îşi putea lăsa hainele de 
exterior înainte să mănânce. O jumătate de duzină de haine 
albe fuseseră atârnate în cuie şi mai erau, de asemenea, şepci 
pătrate confecţionate din nailon alb. Fără o vorbă, Bond şi 
Sixtine se îmbrăcară cu ele. Acum, în timp ce se vor plimba prin 
complex, nu vor arăta diferit de restul. 

Continuară să înainteze până la capătul coridorului. Auzeau 
deja zgomotul produs de maşinăriile din clădirea alăturată. 
Trecură printr-o uşă dublă care se închidea perfect. Bond 
observă filtre de praf pe perete şi o maşină de curăţat pantofii. 
A doua uşă dădea spre o zonă mult mai mare, unde se aflau cel 
puţin cincizeci de oameni, toţi îmbrăcaţi în salopete şi fiecare 
ocupându-se de diferite maşinării. Incăperea era cufundată în 
semiîntuneric, lucru care lui Bond îi convenea perfect. Era greu 
să-i deosebeşti pe bărbaţi de femei şi era imposibil ca el şi 
Sixtine să fie recunoscuţi. Chiar şi aşa, cei doi continuară să se 
deplaseze. Deasupra era o macara portantă din oţel, cu ferestre 
din sticlă groasă. Toţi muncitorii erau supravegheați non-stop de 
siluete în haine albe, care purtau ochelari de protecţie şi ţineau 
clipboarduri în mâini. Nimeni nu vorbea. Oamenii de aici erau la 
fel de bine „reglaţi” ca maşinăriile. Ă 

Bond văzu un clipboard pe o masă şi îl luă. Intr-o clipă, se 
transformă din muncitor în inspector şi simplul fapt că îl ţinea în 
mână îi oferea ocazia să mai zăbovească acolo. Cercetă cu 
atenţie panourile din oţel inoxidabil, dispozitivele de 
înregistrare, platformele, scările şi conductele de deasupra. 
Ştiind produsul final, el reuşi să înţeleagă cât de cât ce vedea. 
Într-o parte a fabricii, emulsia curgea de la un nivel superior, 
acoperind un sul de celuloză lat de cel puţin un metru. Celuloza 


era băgată în nişte cilindri uriaşi, apoi direcţionată spre 
următoarea bestie metalică, o cameră de uscare care urla şi 
tremura în timp ce se hrănea. Câteva clipe mai târziu, filmul era 
„regurgitat”, tăiat în fâşii, apoi împăturit în suluri protectoare de 
hârtie galbenă. Maşinăriile huruiau şi trepidau neîncetat. 
Luminile pâlpâiau. Acele dansau. Totul era interconectat şi nu 
conta decât produsul finit, îndeplinirea normei zilnice. 

Bond se apropie de o femeie care inspecta o rolă de film 
printr-un microscop. 

— E totul în regulă? strigă el însufleţit în franceză, acoperind 
acel zgomot infernal. 

Ea dădu din cap agitată, întrebându-se de ce fusese aleasă, 
apoi îşi văzu mai departe de treabă. 

Câteva minute mai târziu, Bond şi Sixtine ieşiră pe o altă uşă, 
la aer curat. Aici se aflau la adăpost, în afara razei vizuale a 
turnului de veghe. În faţa lor, la o oarecare distanţă, un bărbat 
încărca nişte lăzi cu ajutorul unui stivuitor. 

— Ce zici? 

Sixtine dădu negativ din cap. 

— Nu este nimic acolo, zise ea. Este o unitate unde se 
produce film clasic. Wolfe nu face nimic grandios. De fapt, 
jumătate din echipamente sunt mai vechi de cinci ani. 

— Atunci, hai să încercăm una dintre clădirile noi. 

Străbătură complexul spre secţiunea care fusese construită 
mai recent, furişându-se pe lângă pereţi, dar încercând să pară 
că ştiau ce făceau. Doi bărbaţi şi o femeie trecură pe lângă ei. 
Erau absorbiți în conversaţie şi nu se uitară la ei. Ajunseră la o 
alee, un spaţiu deschis care împărțea secţiunile unele de altele 
şi văzură un alt indicator de avertizare: „PERSONNEL AUTORISE 
SEULMENT”%. Bond auzi zgomot de paşi şi încremeni, lipindu-se 
cu spatele de cel mai apropiat perete. Doi paznici cu puşti 
trecură la doar câţiva metri depărtare, însă nu îi văzură. 

Trecură dintr-o zonă în alta, renunțând la orice măsură de 
siguranţă. În faţa lor se înălța prima dintre clădirile noi, a cărei 
uşă de metal era nemarcată. Bond observă că se afla la acelaşi 
nivel cu peretele şi nu avea gaură de cheie. Injură în gând. Uşa 
nu putea fi deschisă decât din interior. Va trebui să găsească o 
altă intrare. Însă când dădu să plece, uşa se deschise şi ieşi un 
bărbat, ţinând în mână o ţigară neaprinsă. Bond îi aruncă o 


235 Numai personalul autorizat (n. tr.). 


privire lui Sixtine, care încuviinţă din cap şi înaintară. Sixtine 
ajunse la uşă înainte ca aceasta să se închidă. În acelaşi timp, 
Bond i se adresă bărbatului, observând că acesta era corsican. 

— Ai nevoie de o brichetă? îl întrebă Bond. 

— Poftim? 

Corsicanul îi aruncă o privire plictisită. 

Bond îl lovi cu putere, de două ori, aplicându-i un pumn în 
falcă, iar apoi unul în tâmplă. Bărbatul se prăbuşi la pământ, iar 
Bond îl trase repede înăuntru. Deşi fusese cea mai bună 
alegere, era în continuare enervat. Tocmai scurtase timpul pe 
care îl puteau petrece acolo. Mai devreme sau mai târziu, cineva 
va observa că bărbatul dispăruse. Cu siguranţă îşi va reveni în 
zece sau cincisprezece minute şi va da alarma. Până atunci, el şi 
Sixtine trebuiau să plece. 

Dar, cel puţin pentru moment, erau înăuntru. Înaintau pe un 
coridor luminat puternic, cu pereţi placați cu faianţă şi 
pardoseală din cauciuc. Ţevile groase şi şerpuitoare sugerau un 
sistem de ventilaţie complicat. Bond înaintă pe furiş, trecând pe 
lângă câteva extinctoare aliniate. Tot ceea ce vedea în jurul lui - 
curăţenia extraordinară, mirosul de chimicale - îi spunea că acel 
loc era diferit. La Wolfe Europe se întâmpla ceva ce nu avea 
legătură cu filmul. In faţa lui se aflau două uşi batante cu 
geamuri rotunde, genul celor din spitale. 

— Ce este locul acesta? întrebă Sixtine în şoaptă. 

Bond nu răspunse. Inaintă şi împinse uşile, deschizându-le. 
Apoi văzu. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat, deşi înţelese 
pe loc: Irwin Wolfe, şi Jean-Paul Scipio, şi Mirabelle, şi Ferrix 
Chimiques. 

Ar fi trebuit să fie evident de la început. 


17 


Bucătăria iadului 

Totul era alb: pereţii, suprafeţele de lucru, chiuvetele din 
porțelan, îmbrăcămintea de protecţie şi măştile, luminile 
neoanelor, până şi aerul care era suflat prin grilajele de oţel 
după ce maşinăriile ascunse îl răciseră şi îl limpeziseră. Angajaţii 
de aici erau într-o cu totul altă lume faţă de cei care lucrau în 
partea cealaltă a complexului. Semănau cu nişte fantome, erau 
extrem de tăcuţi şi se mişcau cu încetinitorul, ca şi când ar fi 
executat un dans macabru printre eprubete şi arzătoarele 
Bunsen. 

Bond intrase în bucătăria iadului. Nu găsea alte cuvinte să 
descrie locul acela. Deoarece acesta era laboratorul în care 
Jean-Paul Scipio şi Irwin Wolfe, parteneri de afaceri, începuseră 
producţia în masă a heroinei de înaltă calitate, la un nivel de 
expertiză şi complexitate nemaiîntălnit până atunci. 

In ultimii douăzeci de ani, producţia de heroină din sudul 
Franţei reprezentase o mică afacere de familie. În împrejurimile 
oraşului Marsilia existau sătucuri unde fermele şi vilele 
dărăpănate fuseseră acaparate şi transformate în fabrici 
improvizate care puteau fi închise imediat dacă poliţia le dădea 
târcoale. Laboratoarele erau ascunse în subsoluri sau în 
bucătării dezafectate, prevăzute cu instalaţii de încălzire cu 
propan montate în carcasele frigiderelor şi folosite pentru 
procesul de uscare şi cu motoare ale unor maşini de spălat 
vechi transformate în mixere. Condiţiile erau mizerabile, iar 
muncitorii adeseori atât de neîndemânatici, încât era o minune 
că reuşeau să producă ceva de valoare. 

Producerea a zece kilograme de heroină pură dura douăzeci şi 
patru de ore, iar procesul era complicat şi plin de pericole. Dacă 
amestecul de morfină era supraîncălzit, exploda. Vaporii 
emanaţi ar fi putut adormi şi un elefant, iar o scurgere i-ar fi 
putut omori pe toţi cei din încăpere. Puritatea produsului finit 
varia de la lot la lot şi oricum putea fi făcut şi refăcut de mai 
multe ori înainte să ajungă pe străzi. 

Existau, fireşte, câţiva infractori care se dovediseră a fi 
adevăraţi maeştri. Antoine Guerini fusese faimos pentru 
calitatea mărfii lui, în vreme ce Joseph Cesari, care învățase 
această artă în Bandol, producea o heroină atât de pură, încât 
îşi câştigase porecla de „Monsieur 98%”. Se zvonea că putea 


procesa o cantitate uimitoare de opt kilograme de morfină 
odată. Insă acestea erau excepţii. Majoritatea producătorilor de 
heroină erau amatori. 

James Bond ştia că laboratorul acesta era unic. Ceea ce vedea 
el ducea producerea de heroină la un cu totul alt nivel. 

Incăperea era mare, plină cu echipamente scumpe şi nou- 
nouţe: pompe de vid, mixere electrice, hote, cuptoare electrice 
de uscare şi sisteme de evacuare sofisticate. Aproape de unde 
stăteau el şi Sixtine, un bărbat în haină albă stătea aplecat 
deasupra unui condensator cu reflux de ultimă generaţie şi 
examina conţinutul acestuia prin sticlă, în timp ce, lângă el, un 
alt bărbat încărca flacoanele şi eprubetele de sticlă într-o 
autoclavă, pregătindu-le pentru sterilizare. Rafturile erau pline 
cu căni de măsurat, seringi, pompe de aspirație, pâlnii şi filtre 
de hârtie, iar Bond bănuia că fiecare articol trebuie să fi fost 
contabilizat până la ultima fâşie de turnesol. Aceasta era o 
operaţiune meticuloasă, era IBM-ul narcoticelor. 

lată şi produsul finit. Bond văzu patru femei în haine albe, cu 
plase pentru păr şi mănuşi de plastic, care păreau plictisite în 
timp ce împachetau pudra fină şi albă în pungi şi le măsurau pe 
cântare electronice înainte să le sigileze. Aceasta era ultima 
oprire din călătoria ce începuse pe câmpurile cu maci din Turcia 
sau Afghanistan. Baza pentru morfină trebuie să fi fost introdusă 
ilegal în Marsilia, probabil cu ajutorul bărcilor de pescuit, înainte 
să fie adusă aici. Aici fusese rafinată în soluţie de alcool şi 
cărbune activat până când începuseră să se formeze preţioşii 
fulgi. De acolo, încotro? Bond credea că avea un răspuns bun la 
acea întrebare. 

Insă tot nu avea logică. 

Autorităţile franceze făcuseră investigaţii, iar M trimisese doi 
agenţi pe Riviera, deoarece furnizarea de narcotice încetase. Cu 
toţii erau îngrijoraţi că activitatea infracţională era înlocuită cu 
altceva. Insă văzând activitatea din faţa lui, Bond nu putea 
decât să tragă concluzia că furnizarea fusese oprită în mod 
intenţionat în timp ce se începuse producţia a tone de droguri. 
Concluzia evidentă era că Scipio îşi făcea stocuri. Dar cu ce 
scop? 

Bond stătea în capătul laboratorului doar de câteva secunde 
însă, în timp ce aceste gânduri îi invadau mintea, îşi dădu 
seama că el şi Sixtine se aflau în mare pericol. Ajunseseră în 


centrul operaţiunii. Demascaseră o întreprindere ilegală care îşi 
desfăşura activitatea în cadrul unei afaceri internaţionale 
respectabile. Faptul că intraseră acolo era un lucru, să iasă era 
cu totul altceva. Ceea ce conta cel mai mult pentru Bond era să 
îi transmită lui M în Londra informaţia pe care o descoperise. 

Sixtine, care se afla lângă el, îl apucă de braţ. 

— E o nebunie, zise ea în şoaptă. Şi ea îşi dăduse seama ce se 
petrecea. Wolfe este deja multimilionar. Este bolnav... poate 
chiar pe moarte. De ce ar vrea să se implice în traficul cu 
droguri? 

— Mai târziu, zise Bond. Trebuie să plecăm. 

Era deja prea târziu. Un bărbat în halat lung şi alb venea spre 
ei. Din depărtare, semăna cu un doctor, însă, pe măsură ce se 
apropia, Bond observă că acesta era neras, neprietenos, un soi 
de supraveghetor. Avea o privire tăioasă. Ştia deja că ceva nu 
era în regulă. 

Bărbatul se opri în faţa lui Bond şi a lui Sixtine şi arătă cu 
degetul în jos. 

— Vos souliers, zise el. 

Era foarte simplu. Toţi cei din laborator purtau botoşi de 
protecţie peste pantofi. Bond şi Sixtine purtau halatele şi 
bonetele furate, însă bărbatul observase că le lipseau botoşii. 

Bond dădu să răspundă, dar fu în zadar. 

— Vos cartes d'identit6!?* le ceru bărbatul. 

— Certainement!” 

Bond băgă mâna în buzunarul interior ca şi când ar fi vrut să- 
şi scoată legitimaţia. In schimb înfipse trei degete în gâtul 
bărbatului, lăsându-l fără oxigen. Îl prinse când se prăbuşi şi îl 
lăsă cu grijă pe jos. 

Pentru o fracțiune de secundă, speră ca toţi cei din încăpere 
să fi fost atât de concentrați la ceea ce făceau, încât să nu 
observe ce se întâmplase... şi, într-adevăr, se lăsă o clipă de 
tăcere în timp ce activitatea continuă ca înainte. Dar apoi câţiva 
bărbaţi veniră în fugă spre el din toate colţurile laboratorului şi 
toate alarmele din complex începură să sune. 

Bond se întoarse să o ia la fugă, apoi se răzgândi. Se răsuci şi, 
scoţându-şi Beretta, trase câteva gloanţe, ţintind nu înspre 
bărbaţi, ci înspre maşinărie. Indiferent ce urma să li se întâmple 


2 Legitimaţiile (n. tr.). 
2 Desigur (n. tr.). 


în următoarele minute, Bond era hotărât să nu lase intact acest 
loc respingător. Primele gloanţe făcură ţăndări flacoanele de 
sticlă, iar următoarele pătrunseră în circuitul de mixere şi 
centrifugare, avariind cablurile electrice. Rezultatul fu exact cel 
la care sperase. Când se produse scurtcircuitul, se văzură două 
sau trei scântei orbitoare, iar lichidul din recipientele de sticlă 
începu să se reverse. Simţea mirosul vaporilor eliberaţi. Şi urmă 
inevitabilul. În timp ce oamenii ţipau şi alergau în toate 
direcţiile, o văpaie în formă de ciupercă se umflă, rostogolindu- 
se peste suprafeţe şi ridicându-se până la tavan. Brusc, sistemul 
de aspersoare intră în funcţiune. Un şuvoi de apă începu să 
cadă, formând o perdea între Bond şi paznicii care se apropiau 
de el. Mai trase două gloanţe, golind magazia armei, apoi plecă, 
împingând cele două uşi batante. 

Sixtine i-o luase deja înainte. Ciudat era că nu părea să se 
grăbească. Îşi analizase opţiunile cu aceeaşi concentrare cu 
care urmărea pachetul de cărţi înainte ca acestea să fie 
amestecate şi ştia deja ce urma să facă. 

— Duba, zise ea. Când ajunseră la colţ, un paznic îşi făcu 
apariţia, venind în fugă spre ei. Sixtine, care avea pistolul în 
mână, îl împuşcă. Sau unul dintre jeepuri. Nu avem altă scăpare. 

Ea îşi termină propoziţia, abia observând întreruperea. 

— Corect... 

— Cum stai cu muniţia? 

— Nu mai am. 

Ea făcu o grimasă. 

— Poate ar fi trebuit să te gândeşti de două ori înainte să 
ciuruieşti laboratorul. 

Ajunseră la următoarea uşă şi o deschiseră cu băgare de 
seamă. Afară era vânzoleală. Probabil că exista un protocol care 
îi direcţiona pe toţi angajaţii spre un punct de întâlnire general 
în caz că se declanşa alarma. Cu toate acestea, pentru prima 
oară, inamicul făcuse o eroare de calcul majoră. Dacă toţi ar fi 
rămas la staţiile lor de lucru, dacă complexul nu s-ar fi 
aglomerat, Bond şi Sixtine ar fi putut fi prinşi mai uşor. Aşa, cei 
doi se puteau ascunde la vedere. Nu trebuiau decât să nu iasă 
în evidenţă şi să se deplaseze în acelaşi ritm cu ceilalţi, 
devenind astfel invizibili, pierzându-se în mulţime. 

Sixtine ajunsese la aceeaşi concluzie. Işi vâri arma în buzunar 
şi începu să păşească, ascunzându-şi faţa. In acelaşi timp, 


alarma se opri brusc. Îşi făcuse treaba. 

— Nu cred că Wolfe a ştiut despre asta, bombăni ea, în timp 
ce continuau să se deplaseze. A câştigat o avere din film. De ce 
ar risca totul ca să se implice în traficul de droguri? 

— Nu avea cum să nu ştie despre asta, zise Bond. A ascunde 
o fabrică unde se produce heroina în interiorul unei fabrici unde 
se produc role de film, situată în mijlocul pustietăţii, este, într-un 
fel, o idee genială. Dar el trebuie să fi cooperat. Vrei să spui că 
n-a observat? 

— Asta ar explica de ce nu m-a adus niciodată aici. 

— Şi mai este ceva. 

— Ce? 

— Mirabelle... 

Însă, înainte să apuce să-i spună ce tocmai îşi dăduse seama, 
trei bărbaţi înarmaţi îşi croiră grăbiţi drum prin mulţime, 
îndreptându-se spre laborator. Bond se îndepărtă, iar el şi 
Sixtine se despărţiră, ştiind din instinct că paznicii căutau doi 
intruşi. Vor fi mai în siguranţă dacă vor merge separat. 

Abia când zăriră duba bucătarului se apropiară unul de 
celălalt, însă Bond îşi dădu seama pe loc că nu o mai puteau 
folosi. Cineva trebuie să fi observat că era parcată acolo de prea 
mult timp, iar un paznic cu o mitralieră în mâini stătea postat 
lângă cabină, aşteptând întoarcerea brutarului. La mică 
depărtare, bărbatul pe care Bond îl văzuse mai devreme se 
ocupa în continuare de jeep, însă când cei doi se apropiară, 
trânti capota şi îşi şterse mâinile cu o cârpă. Bond luă o 
hotărâre, sperând ca mecanicul să fi făcut o treabă bună. 

Ignorând duba, el îşi continuă drumul ca şi când s-ar fi 
îndreptat spre bucătărie, apoi, în ultimul moment, o luă din scurt 
la dreapta. Mecanicul se holba la el, conştient că ceva nu era în 
regulă. Însă fu prea târziu. Bond se prinse cu mâinile de 
marginea jeepului, se ridică în aer, îşi luă avânt şi îl lovi pe 
bărbat cu picioarele în cap. Paznicul de lângă dubă văzu ce se 
întâmplase şi strigă, pregătindu-şi arma. Sixtine îl împuşcă în 
piept. 

Sunetul împuşcăturii schimbă totul. Muncitorii din fabrică se 
împrăştiară în toate direcţiile, iar acum, în sfârşit, rămaseră 
descoperiţi, cu soarele care îi localiza ca un proiector, 
transformându-i într-o ţintă uşoară. Din turnul de veghe se 
traseră trei gloanţe care ridicară praful aproape de picioarele 


lor. Bond sări la volanul jeepului şi întoarse cheia în contact. 
Sixtine se înghesui lângă el, întorcându-se ca să tragă în doi 
bărbaţi care traversau în fugă curtea spre ei. Unul din ei căzu. 
Celălalt îşi schimbă direcţia şi se adăposti. 

Sixtine încărcă din nou arma. 

Un alt glonţ nimeri uşa, ricoşând cu o vibraţie puternică. Bond 
smuci schimbătorul de viteze şi băgă în marşarier tocmai în 
momentul în care alte două gloanţe nimeriră panoul lateral. 
Mecanicul era inconştient în faţa lui. Paznicul pe care îi 
împuşcase Sixtine zăcea cu faţa în jos, într-o parte. Bond 
descrise o curbă în praf, schimbând repede vitezele şi îndreptă 
jeepul spre barieră şi spre ieşire. 

— Lasă-te jos! strigă el. 

In faţa lui erau doi paznici. leşiseră din clădirea de beton şi îşi 
goleau armele în parbriz. Sixtine se aplecă. Fără să îşi ia mâinile 
de pe volan, Bond se aplecă într-o parte, adăpostindu-se parţial 
în spatele bordului. Parbrizul se făcu ţăndări. O clipă mai târziu, 
jeepul se izbi de barieră, distrugând-o. Bond simţi cum vehiculul 
se hurducă o dată, apoi din nou când acesta îi lovi pe cei doi 
bărbaţi, aruncându-i la o parte. Se auzi o altă împuşcătură din 
turnul de veghe, iar glonţul sfâşie pânza cu care era acoperit 
scaunul din spatele lui. Apoi avură cale liberă şi străbătură 
drumul în viteză, lăsând în urma lor clădirea paznicilor, bărbaţii 
care zăceau inconştienţi şi bariera distrusă. 

Bond şi Sixtine se ridicară în scaune. Bond crezuse că era 
speriată, însă Sixtine părea veselă. 

— Trebuie să ne întoarcem la Monton, zise ea uitându-se în 
urmă. Deocamdată, drumul era pustiu. Dacă vom continua spre 
dealuri, drumul continuă kilometri buni, iar ei ne-ar putea 
ajunge din urmă. Dar dacă vom merge în altă direcţie, ei nu vor 
mai putea face nimic odată ce vom ajunge la mare. 

Avea dreptate. Trebuiau să aleagă între un drum şerpuitor 
prin munţi, care străbătea pustietatea şi pădurile, şi o coborâre 
în viteză spre şoseaua de coastă circulată, cu maşini de poliţie şi 
suficienţi martori. Jeepul nu părea să fie afectat de gloanţele 
trase, dar Bond se simţea mai încrezător coborând dealul. Cât 
timp va trece până când paznicii o vor lua pe urmele lor? 
Motorul tuşi, iar el aruncă o privire la indicatorul de combustibil. 
Se apropia de linia roşie: rezervorul era aproape gol. La asta nu 
se gândise. 


Ramurile şi frunzele goneau pe lângă ei. Deoarece parbrizul 
fusese spart, vântul le sufla în faţă, făcând ca părul lui Sixtine să 
zboare în toate direcţiile. Îşi reîncărcase pistolul şi se răsucise în 
scaun, pregătită să îl folosească. Insă, pentru moment, erau în 
continuare singuri. Bariera exterioară şi clădirea administrativă 
din beton se înălţau în faţa lor. Alţi doi paznici îi aşteptau, însă 
erau tineri şi agitaţi. Începuseră să tragă prea devreme, golindu- 
şi repede armele, şi nu putură decât să sară din calea lor atunci 
când Bond trecu în viteză cu jeepul prin barieră. O clipă mai 
târziu, ajunseră la drumul principal. Maşina se răsuci fără a opri, 
iar cauciucurile scrâşniră muşcând din asfalt. 

Bond începea să se relaxeze. Jeepul funcţiona perfect, deşi 
înghiţea şi puţinul combustibil care mai rămăsese. Castellar, 
primul sat, se afla la doar câţiva kilometri depărtare. Ce va 
urma? Îi va trimite un raport lui M în seara aceea, iar apoi 
întreaga poveste va putea fi preluată de autorităţile franceze. 
Fabrica va fi închisă, iar Irwin Wolfe, arestat. Va fi greu să îl 
găsească pe Scipio, dar aceasta nu era treaba lui. Practic, el 
făcuse ceea ce i se spusese. 

Ar putea cere şi câteva zile de concediu. De ce nu? Voia să o 
ducă pe Sixtine într-un oraş mare pe care îl cunoştea bine, unde 
s-ar afla pe teritoriul lui. Poate Roma. Hotelul Majestic de pe Via 
Veneto. Cina la restaurantul Alfredo's cu vestitele sale 
fettuccine, o plimbare nocturnă pe malul râului Tibru, iar apoi, 
mai târziu... 

— James. _ 

Simţi îngrijorarea din vocea ei şi aruncă o privire în oglindă. li 
văzu imediat. Se aflau la doar o jumătate de kilometru în urma 
lor, ca nişte luminiţe ce se apropiau. Nu erau maşini, ci 
motociclete. Cel puţin trei. Auzi huruitul îndepărtat al 
acceleratoarelor. Punctele se măreau treptat în oglindă. Mai 
aveau poate două sau trei minute la dispoziţie, înainte ca ei să îi 
ajungă din urmă. 

Apăsă pedala de acceleraţie până în podea, însă jeepul rula 
deja la viteză maximă. Ajunseseră în Castellar! Zarurile erau 
aruncate. Şoseaua îi ducea mai departe, însă nu aveau altă 
variantă decât să coboare dealul spre centrul satului. Nu aveau 
unde întoarce. Pe o parte se aflau măslini şi grădini de legume, 
iar pe partea cealaltă, un zid înalt de piatră şi o biserică. Cotiră 
între tufişuri şi un hău ce se deschidea spre terasele de jos, 


roţile iscând o mică furtună de pietriş şi praf. Cu cât înaintau 
mai mult, cu atât mai îngustă devenea şoseaua. Motocicletele 
umpleau oglinda acum. BMW-uri negre. Bond putea vedea 
siluetele motocicliştilor aplecate peste parbrize. 

Nu! lată-l în faţa lui, cel mai mare ghinion. Era măgăruşul care 
trăgea căruţa plină cu pepeni, acelaşi pe care îl văzuse în ziua 
precedentă şi care îi bloca din nou drumul! Stăpânul lui trăgea 
de hăţuri, îndemnându-l să meargă mai departe, însă animalul 
nu părea să vrea să coopereze. Bond înjură. Nu putea încetini, 
dar nici nu avea cum să îl ocolească. O parte a drumului era 
mărginită de case înghesuite unele într-altele, prevăzute cu 
balcoane, scări exterioare şi haine colorate întinse la uscat. Nu 
existau alei. Nu existau breşe. Partea cealaltă era blocată de un 
şir lung de opritoare din metal, dincolo de care se afla coasta 
dealului, cu grădini şi livezi care coborau abrupt spre 
următoarea curbă a drumului. Brusc, satul deveni aglomerat. 
Femeile făceau cumpărături, bărbaţii în vârstă jucau table în 
faţa unei cafenele, copiii se fugăreau în jurul meselor. La două 
tarabe se vindeau brânză şi cârnaţi. Pentru a completa tabloul, 
un bunic şedea pe un scăunel şi cânta la acordeon. Tot ce 
lipsea, cugetă Bond cu amărăciune, erau câţiva cocoşei şi 
câteva coşuri cu muşcate şi ar fi putut câştiga o avere vânzând 
cărţi poştale. 

Încetini. Motocicletele erau chiar în spatele lui. Erau cinci în 
total: negru cu argintiu, amenințătoare ca viespile, înaintând cu 
cromul lor lucios şi cu arborele lor cotit la vedere. Câţiva 
motociclişti îşi scoseseră armele. Brusc, îşi dădu seama că 
Sixtine nu mai era pe scaunul ei, ci se căţărase în spate. 
Aruncând o privire peste umăr, el o văzu deschizând cutia de 
muniţie şi scoțând un încărcător. Il vâri în armă şi trase 
siguranţa. Bond strânse volanul în mâini. 

După câteva secunde, izbucni o rafală de gloanţe care de 
aproape fu asurzitoare. Cei doi motociclişti din faţă fură aruncaţi 
din şa, trupurile lor zburând prin aer în timp ce vehiculele se 
răsturnară şi alunecară sub ei. În acelaşi timp, în faţa jeepului, 
strada se goli ca lovită de o tornadă. Oamenii fugeau în toate 
direcţiile. Măgăruşul necheză şi se smuci, împrăştiind pepenii. 
Copiii fură înşfăcaţi şi băgaţi în case. Când Sixtine declanşă a 
doua rafală de gloanţe, Bond strigă „[ine-te bine!”, apoi apăsă 
cu putere pedala de acceleraţie, virând ca să evite pepenii care 


se rostogoleau. Jeepul avansă cu viteză, lovind o masă din faţa 
cafenelei şi aruncând în aer paharele şi un pachet de cărţi de 
joc, apoi trecu prin taraba cu brânză. Deşi auzea ţipete, vedea 
satul ca prin ceaţă. Avea ochii aţintiţi asupra drumului. 
Împuşcăturile încetară. Când ajunseră în partea cealaltă a 
satului, Sixtine îşi reluă locul lângă el. 

— S-a blocat! strigă ea. 

— Şi-a făcut treaba! răspunse Bond. 

Nu în totalitate. Mai erau doi motociclişti care rămăseseră în 
urmă, păstrând distanţa, însă fără a scăpa jeepul din vedere. 
Bond era hotărât să scape de ei şi luă prima curbă periculoasă 
cu o viteză ameţitoare, roţile jeepului aproape ridicându-se de la 
pământ când vehiculul făcu slalom pe suprafaţa şoselei. Inainte 
să apuce să revină, el roti brusc volanul în direcţia cealaltă, 
anticipând următoarea curbă. Jeepul se legănă dintr-o parte în 
cealaltă ca şi când s-ar fi împotrivit pedepsei care îi era aplicată. 
Pentru o clipă, apărătoarea frontală intră în contact cu zidul de 
pe marginea şoselei. Se auzi un scrâşnet de metal, iar Bond făcu 
eforturi să împiedice vehiculul să se răstoarne. Motorul tuşi a 
doua oară. Acul indica deja culoarea roşie. Bond înjură printre 
dinţi. Cu siguranţă că vehiculul funcţiona deja pe vapori. Cât de 
departe vor ajunge înainte să se oprească de tot? Invârti volanul 
şi luară a doua curbă, plonjând, şoseaua fiind extrem de 
abruptă. 

Marea Mediterană apăru în faţa lor; un albastru ameţitor care 
se întindea de la conturul neregulat al malului spre certitudinea 
orizontului îndepărtat. Bond acceleră, mâncând pământul. Voia 
să iasă dintre dealuri, poate chiar din Franţa. Asta e! Dacă va 
reuşi să ajungă la graniţa cu Italia, acolo vor fi maşini de poliţie. 
El se întrebă ce părere vor avea aceştia când vor vedea un jeep 
înarmat, ciuruit de gloanţe, care încerca să iasă din ţară. Ei bine, 
n-aveau decât să îl aresteze. În acel moment, ideea unei nopţi 
petrecute la răcoare - închis în spatele unor uşi solide şi 
înconjurat de poliţişti - i se părea aproape atrăgătoare. 

— Rămân în urmă! exclamă Sixtine. 

Era adevărat. Cei doi motociclişti păreau să se descurajeze. 
Distanţa dintre aceştia şi jeep se dublase. Chiar şi aşa, Bond nu 
încetini. Aruncă o privire la vitezometru. Mergea cu 104 km/h. 
Aproape viteza maximă pe care o permitea maşina. Incă două 
curbe şi vor ajunge la nivelul mării. Scăpaseră! 


— Când vom ajunge la Menton, îţi voi cumpăra... începu Bond. 

— James! 

Ea le văzuse deja aşezate cu grijă la distanţe egale în faţă pe 
şosea. Le văzu şi el. O nuanţă argintie. Aveau formă piramidală, 
cu patru ţepi confecţionaţi din oţel. Fiecare avea aproximativ 10 
cm lungime. Erau inspirate din capcanele medievale, nişte 
dispozitive folosite pentru a schilodi caii, însă când germanii le 
montaseră pe aerodromuri şi pe şosele în timpul ultimului 
război, acestea primiseră porecla de „gheare de cioară”. Când le 
recunoscu, era deja prea târziu. 

Deşi apăsase frâna, jeepul trecu peste ele, iar anvelopele 
explodară, cauciucul făcându-se ferfeniţă. Pierdu imediat 
controlul asupra vehiculului. Era ca şi când coloana de direcţie 
se stricase, iar volanul se învârtea inutil în mâinile lui. Urma fie 
să se izbească de coasta dealului, fie să cadă de pe marginea 
stâncii. Acum, totul era în mâinile lui Dumnezeu. 

— Ţine-te bine! strigă Bond. 

Sixtine se ţinea deja strâns cu o mână de bord, iar celălalt 
braţ şi-l încolăcise în jurul ramei parbrizului spart. O văzu pentru 
ultima oară, fermă şi fără frică. Apoi jeepul ajunse la o curbă şi, 
incapabil să vireze, plonjă în aer. Pentru o clipă care păru o 
eternitate, plutiră în aer. Bond văzu marea apropiindu-se în 
viteză, înlocuind cerul. Un zid albastru care, brusc, păru la fel de 
tare ca oţelul. Simţi cum se apleacă în faţă şi se împinse cu 
mâinile de volan, proptindu-se în scaun. Continuau să cadă şi 
totul fu cuprins de tăcere în ultimele clipe înainte de sfârşit. 

Căzură în apă cu forţa unei bombe. Bond îşi dădea seama că 
erau înghiţiţi de apă. În lipsa parbrizului care să-l protejeze, 
capul îi fu dat pe spate cu forţă, aproape rupându-i-se. Brusc, fu 
tras la fund. Jeepul care îi salvase devenise acum un instrument 
al morţii, amenințând să îi ţină strâns în timp ce se scufunda cu 
ei. Bond reuşise în ultima clipă să tragă puţin aer în piept, dar 
ştia că avea la dispoziţie doar câteva secunde ca să iasă la 
suprafaţă. Apa îi tulbura vederea. Era conştient de bulele de aer 
care se ridicau în jurul lui. Încercă să îşi elibereze picioarele, însă 
îi erau prinse sub volan. Simţea presiune din ce în ce mai mare 
în urechi în timp ce se scufunda tot mai adânc. Se răsucea şi se 
zvârcolea, încercând cu disperare să se salveze. Şi Sixtine? Nu 
mai era lângă el. Dacă avea să moară, îşi va da duhul singur. 

Se aplecă în faţă şi se îndoi peste volan. Simţi marginea 


ascuţită a parbrizului tăindu-i abdomenul, coapsele, apoi, într-un 
final, gleznele. Se eliberase! La ce adâncime se afla? Nu mai 
avea aer în plămâni şi simţea nevoia să respire. Nu. Ţine-ţi 
buzele închise. Alege direcţia corectă. Inoată, fir-ai să fii. Nu 
poate fi prea departe. 

Îşi imagina cum jeepul continua să se scufunde în tăcere, 
dispărând în abis. Începu să înoate, cu o mână deasupra capului 
şi forţându-se să se ridice la suprafaţă, cu ochii închişi. | se păru 
o distanţă imposibil de lungă. Dădu din picioare de şase ori, 
înainte să simtă cum degetele mâinii străpung suprafaţa, 
urmate de restul corpului. Trase cu nesat aer în piept, cu apa 
prelingându-i-se pe faţă. Privi în jurul lui. Sixtine era acolo. 
Reuşise să se salveze. Inotă spre ea. 

— Eşti bine? 

Ea dădu din cap, prea epuizată ca să mai vorbească. 

Bond se răsuci. Cu cauciucurile făcute ferfeniţă, ieşiseră de pe 
şosea şi căzuseră de pe stânca înaltă de aproape 30 de metri. 
Privind înălţimea de la care căzuseră, Bond era surprins că 
supravieţuiseră. Caroseria din metal a jeepului îi protejase într-o 
oarecare măsură, gândi el. Apa era călduţă. O limbă de nisip şi 
pietriş se întindea la baza stâncii, însă nu erau nici înotători, nici 
oameni pe şezlonguri. Totul se întâmplase atât de repede, încât 
era posibil ca nimeni să nu fi văzut nimic. Erau singuri. 

— Poţi înota până la mal? o întrebă Bond. 

Sixtine se menținea la suprafaţa apei. 

— Nu văd altă cale de a ajunge acolo, răspunse ea. 

Începură să înoate împreună. Plaja era foarte aproape. Nu le 
luă mult timp să ajungă la mal şi să se târască pe nisip. Pentru o 
clipă, rămaseră nemişcaţi, gâfâind, simțind soarele care le 
încălzea spatele. Bond se simţea uşurat. Ar fi putut fi mult mai 
rău. Într-un fel, întreaga operaţiune fusese stângace şi prost 
gândită: pătrunseseră în complex fără un plan bine stabilit şi 
fără un plan de rezervă, bâjbâiseră în interior, plecaseră în forţă. 
Poate că aflaseră informaţiile de care aveau nevoie, însă 
avuseseră noroc că scăpaseră cu viaţă. 

Zgomotul pietrişului strivit sub tălpi îl făcu să îşi ridice 
privirea. Văzu doi bărbaţi, ambii îmbrăcaţi în haine de piele 
cerată, care aveau arme în mâini. Se dăduseră jos de pe 
motocicletele lor şi le lăsaseră parcate pe marginea şoselei. Din 
spatele lui, răzbătea zgomotul unei bărci cu motor. Bond se 


întoarse şi văzu o şalupă cu patru locuri venind spre ei. Era 
condusă de doi bătăuşi pe care el îi întâlnise deja la Ferrix 
Chimiques: Carlo şi Simone. Cu aceste nume li se adresase 
Scipio. Cel cu nasul rupt se afla la cârmă. Celălalt legăna o 
puşcă. Bond îi aruncă o privire lui Sixtine şi văzu în ochii ei ceea 
ce ştia deja. 

Ar fi putut fi şi mai rău. Şi era. 


18 


Numărul patru 

Era o cabină pentru genul de turişti nu prea pretenţioşi când 
venea vorba de spaţiu şi confort. Într-o bună zi, mai bine de 600 
de turişti vor descoperi farmecul vasului Mirabelle, vasul de 
croazieră pe care Irwin Wolfe îl botezase după prima lui soţie. 
Existau două paturi suprapuse, două fotolii de răchită, o comodă 
cu sertare şi o chiuvetă. Suprafaţa utilă era suficient de mare 
încât să încapă confortabil două persoane, dar dacă acestea 
voiau să se mişte, atunci trebuiau să găsească o metodă să 
treacă una pe lângă cealaltă. Toaleta se afla vizavi, pe hol, şi 
era comună celorlalte şase cabine care o înconjurau. Exista şi un 
hublou, însă acesta nu se deschidea şi nu era suficient de mare 
pentru a oferi cine ştie ce privelişte. 

Trecuseră mai puţin de douăzeci şi patru de ore de când Bond 
şi Sixtine fuseseră aduşi aici. Ajunseseră separat. Le fusese 
specificat clar că, dacă unul din ei crea probleme, celălalt va 
plăti, însă cum fuseseră aduşi în două maşini, însoţiţi de bărbaţi 
înarmaţi, şansele ca acest lucru să se întâmple fuseseră 
inexistente. Cele două gorile ale lui Scipio - Carlo şi Simone - îl 
însoţiseră pe Bond. Deşi nu vorbiseră cu el, simpla lor prezenţă 
îi confirmase ceea ce ştia deja. Lucrau pentru Scipio. Wolfe 
deţinea vasul Mirabelle. Scipio şi Wolfe erau parteneri de 
afaceri. Însă ceva nu se lega. Acesta nu era doar un simplu caz 
de contrabandă cu droguri, deşi cantitatea era uriaşă. Care era 
scopul lor comun? 

Mirabelle se pregătise toată noaptea pentru plecare. Durase 
mai bine de douăsprezece ore doar ca să aprindă furnalele. Intr- 
un final, înainte de răsăritul soarelui, Bond fu trezit de un huruit 
îndepărtat şi de o serie de vibrații care străbătură cabina. Se 
dădu jos din pat şi se duse la hublou. Nu avea nicio privelişte. El 
şi Sixtine fuseseră instalaţi în mod voit într-o cabină ce dădea 
spre mare, nu spre portul din Nisa. Işi dădu seama că erau mulţi 
oameni care îi căutau. Echipa lui Sixtine va şti că se întâmplase 
ceva, iar Reade Griffith observase cu siguranţă că Bond 
dispăruse. Ultima oară când vorbiseră fusese vineri seara, 
înainte de petrecerea lui Wolfe. Oare îi alertase pe oamenii lui 
de la CIA? Puțin probabil. 

Şi, oricum, era prea târziu. Când privi prin hublou, Bond văzu 
că se deplasau. Wolfe îi spusese că Mirabelle va ridica ancora 


marţi dimineaţa, iar acest lucru se întâmpla conform planului. 
Vasul urma să efectueze o serie de teste timp de o săptămână 
în largul coastelor Franţei, după care urma să îşi continue 
călătorie spre America pentru petrecerea de inaugurare. El şi 
Sixtine urmau să fie pasageri nepoftiţi - supercargo - cel puţin o 
parte din călătorie. Nimeni nu ştia unde se aflau. Bond trebuia 
să raporteze la Londra abia peste douăzeci şi patru de ore şi nu 
îi spusese lui Reade Griffith încotro se îndreptaseră el şi Sixtine. 
Din punctul de vedere al agentului CIA, ei doi dispăruseră fără 
urmă. 

— Ne-am pus în mişcare. 

Vocea lui Sixtine se auzi în spatele lui. 

— Aşa se pare. 

Bond o privi cum se dă jos din patul ei. 

— Şi acum ce se va întâmpla? Poate că vor da o petrecere de 
lansare. S-ar putea să fim invitaţi la masa căpitanului. 

— Mi-ar prinde bine şi altceva în afară de fasole boabe şi 
cartofi. 

Era singura mâncare pe care o primiseră până atunci, adusă 
pe o tavă de un membru al echipajului. 

Bond simţea mişcare sub picioare, un legănat uşor în timp ce 
părăseau portul şi ieşeau în larg. Faptul că părăseau portul nu 
făcea decât să înrăutăţească şi mai mult situaţia în care se 
aflau. Cât timp vasul fusese ancorat, ar fi avut şansa să evadeze 
şi să găsească pe cineva care să îi ajute. Acum însă era 
imposibil. Cabina vasului Mirabelle era o închisoare înăuntrul 
unei închisori, iar întinderea vastă de apă o izola, transformând- 
o într-un loc de unde era imposibil să evadezi, asemenea Insulei 
Diavolului. Şi mai rău, erau singuri. Nu mai existau alţi pasageri, 
iar Bond nu avea nicio îndoială că toţi angajaţii vasului 
Mirabelle, de la căpitan şi până la muşi, fuseseră plătiţi sau 
constrânşi să facă exact ceea ce li se spunea. Două focuri de 
armă în toiul nopţii, două cadavre aruncate peste bord. Nu ar fi 
avut nicio importanţă în acel ocean vast. 

Sixtine veni lângă el şi privi prin hublou. El o cuprinse cu 
braţul. 

— Ascultă-mă, îi spuse el. Indiferent ce se va întâmpla, 
trebuie să supravieţuieşti. S-ar putea ca Wolfe să aibă o 
slăbiciune pentru tine. Acum câteva zile zicea că vrea să se 
căsătorească cu tine. lar Scipio te cunoaşte. Nu şi-ar dori să 


înceapă un război cu tine. Ceea ce vreau să spun este să nu îţi 
faci griji în privinţa mea. Dacă vei găsi o cale de scăpare de aici, 
să nu eziţi. _ 

— Nu fi ridicol, James. În primul rând, Wolfe este o persoană 
îngrozitoare, căreia nu îi pasă de nimeni. Nu va fi indulgent cu 
mine şi cu siguranţă faptul că m-a găsit cu tine nu va fi de folos 
relaţiei noastre. În ceea ce îl priveşte pe Scipio, poate voi reuşi 
să îl înduplec, dar mă îndoiesc. Nu. Dacă vom găsi o cale de 
scăpare, cum spui tu, atunci o vom găsi împreună. Eu cred că 
cea mai bună şansă ar fi să ajungem în camera de transmisie 
radio. Le-aş putea trimite un mesaj oamenilor mei sau am putea 
trimite un mesaj SOS. Altminteri, vom ajunge pe punte şi apoi 
peste bord. Să sperăm că nu avem prea mult de înotat! 

— Ne-au ţinut în viaţă, zise Bond. Trebuie să existe un motiv. 
Poate au nevoie de noi pentru ceva. 

Sixtine se cutremură. 

— S-ar putea să ai dreptate, zise ea. Dar aş prefera să nu aflu 
despre ce este vorba. 

După încă opt ore, auziră cheia întorcându-se în încuietoare şi 
uşa se deschise. Aceiaşi bărbaţi care îi aduseseră la bordul 
vasului Mirabelle veniseră după ei a doua oară. 

— Afară! mârâi bărbatul cu nasul spart. 

— Tu care eşti? îl întrebă Bond. Carlo sau Simone? 

— Mişcaţi-vă... 

— Păcat. Ar fi frumos să-ţi ştiu numele când te voi ucide. 

La fel ca înainte, cei doi bărbaţi ştiau unde mergeau. Îi 
conduseră pe Bond şi pe Sixtine afară din cabină, de-a lungul 
unui coridor care se întindea în faţa lor, cu un covor interminabil 
nou-nouţ, balustrade nefolosite, uşă după uşă cu mânere de 
crom şi numere între 100 şi 200, lămpi strălucitoare, fixate la 
distanţe exacte pe tavan, nenumărate extinctoare pe care Bond 
le observase înainte. Era cald. Vibraţiile erau omniprezente, dar 
păreau mai îndepărtate. Wolfe se lăudase că vasul era prevăzut 
cu stabilizatori antirulaj, iar Bond fu nevoit să recunoască faptul 
că nu mai simţea deloc mişcare sub picioare. 

Urcară scările şi ieşiră pe punte. Bond văzu coasta Franţei, cu 
hotelurile, blocurile de apartamente şi magazinele care se 
luptau pentru spaţiul aproape de mare, precum şi dealurile 
împădurite care se înălţau senine în spate. Bănuia că se aflau la 
cel puţin un kilometru în larg. Era posibil să înoate până la mal, 


dar era imposibil să sară. Ar fi mort, ciuruit de gloanţe, înainte 
măcar să apuce să ajungă pe margine. 

Un al doilea set de scări ducea sus pe puntea de promenadă, 
care, într-o bună zi, va fi rezervată pasagerilor de la clasa |. Aici 
îl întâmpinase Wolfe când urcase prima oară la bord. Când 
Mirabelle îşi va începe în mod oficial călătoriile, va exista câte 
un ofiţer postat de o parte şi de cealaltă a barierei discrete, care 
se va asigura că toată lumea îşi cunoaşte locul. Însă nu îi opri 
nimeni când începură să urce şi intrară în sala de mese de la 
clasa |. Acum că se aflau în larg, vasul de croazieră căpătă un 
aer straniu; ca şi când ar fi fost Marie Celeste. Sala de mese 
avea mai mult de cincizeci de mese, dublate şi triplate de 
reflexiile lor în oglinzile de pe pereţi. Coloanele din marmură 
împărțeau sala în diferite secţiuni, dar scaunele identice, 
tavanul jos şi covorul gros şi roşu, care se întindea dintr-un 
capăt în altul, nu făceau decât să scoată în evidenţă vastitatea 
acelui spaţiu. Acesta era un alt motiv pentru care Bond nu s-ar fi 
gândit niciodată să meargă într-o croazieră, decât dacă ar fi fost 
ameninţat cu o armă. In ciuda somptuozităţii, aceasta era o 
fabrică de mâncare, nimic mai mult. Micul dejun, prânzul, cina, 
câte două intervale de timp pentru fiecare, prea multă mâncare, 
o orchestră care cânta muzică ambientală, zi de zi. Nu era genul 
lui. 

Trecură prin sala de mese şi intrară în sala de bal, însoţiţi de 
un bărbat în faţă şi alţi patru în spate. Aici, covorul era înlocuit 
de o pardoseală de lemn de nuc, iar ritmul paşilor lor părea mai 
degrabă un marş funebru decât un vals. O altă uşă dădea într- 
un bar - „Barul Wolfe” -, pe care Bond îl vizitase deja. Wolfe îi 
aştepta acolo, aşezat într-un fotoliu de catifea, cu o masă joasă 
din mahon în faţa lui şi alte două fotolii. Jean-Paul Scipio şedea 
la bar, cu un pahar triunghiular în mâna-i uriaşă şi înconjurat de 
strălucirea nenumăratelor pietre preţioase de pe inele. Lichidul 
din pahar era alb-lăptos cu ceva - nucşoară, poate - presărat pe 
deasupra. Să fi fost un brandy Alexander? Traducătorul lui 
stătea în picioare lângă el. Bond avu impresia că era examinat 
cu atenţie în timp ce traversa încăperea. Regele canibal care îşi 
savura următoarea masă. 

— Luaţi loc, zise Wolfe. 

Nu era o invitaţie, ci o comandă. 

Bond alese unul din fotoliile din faţa lui. Milionarul american 


nu părea să fie în apele lui, era indispus. De data aceasta, fără 
„Jim”, fără „iubito”. Purta un costum gri de flanelă şi o cravată 
lată de mătase - în seara aceea vor discuta doar despre afaceri. 
Bond observă cu interes că bărbatul încerca din răsputeri să nu 
se uite la Scipio. Era un soi de dispreţ, ca şi când gangsterul 
corsican ar fi fost un majordom care îşi depăşise condiţia şi se 
alăturase familiei ca să bea ceva. 

— Irwin... Sixtine se dusese ţintă la el şi se ghemuise lângă el, 
cu ochii mari şi plini de lacrimi. Nu înţeleg ce se întâmplă. Eram 
doar interesată de munca ta. Atâta tot. N-am vrut... 

— Ştiu cine eşti, o întrerupse Wolfe. După spusele lui Scipio, 
eşti o escroacă, la fel ca el. Încă de la început m-am întrebat de 
ce te apropii atât de mult, însă ţi-am cântat în strună bucuros. 
De ce nu? Eşti o femeie atrăgătoare. Ei bine, acum nu mai ai 
nimic de zis. Ştiu cu ce te ocupi şi ştiu ce urmăreai. Mare păcat, 
pentru că nu văd cum vei scăpa cu viaţă de pe vasul acesta, dar 
vom ajunge şi la asta mai târziu. Pentru moment, ia loc. Ce pot 
să-ţi ofer de băut? 

— Eu vreau un pahar de coniac cu puţină apă şi gheaţă, zise 
Bond. Dar înainte de asta, ar trebui să ştii ceva. Domnişoara 
Brochet nu are nicio legătură cu mine. Ne-am cunoscut în urmă 
cu câteva zile. Trimite-o înapoi în cabină, iar tu şi cu mine ne 
vom spune ce avem să ne spunem. N-o amesteca în treaba 
asta. 

— Este aici şi va rămâne aici, răspunse Wolfe, pe un ton tăios. 
Cred că expresia potrivită ar fi „cum îşi aşterne, aşa doarme”. 

— Nu plec nicăieri, bombăni Sixtine, bosumflată. Am stat în 
cabina aia suficient de mult timp, mulţumesc. Se aşeză lângă 
Bond. Vreau şi eu un pahar de coniac. 

Barmanul începu să pregătească băuturile. Traducătorul îi 
şoptea deja la ureche lui Scipio, repetând tot ceea ce se spunea. 
Scipio privea în faţă, cu ochii aţintiţi asupra lui Bond. 

— Bănuiesc că vreţi să ştiţi despre ce este vorba, începu 
Wolfe. 

— Ştiu despre ce este vorba, zise Bond. Şi, că veni vorba, la 
fel ştiu şi superiorii mei. Cred că ai vrea să afli că vei avea parte 
de o primire extrem de neplăcută când vei acosta în portul New 
York. Oi fi având tu un vas frumos şi mulţi prieteni sus-puşi, dar 
ofiţerii vamali americani au o părere foarte proastă despre 
contrabandiştii de heroină şi-apoi, la urma urmei, nu eşti decât 


un infractor de duzină. Trebuie că afacerile îţi merg foarte prost 
dacă acesta este singurul mod prin care te-ai gândit să câştigi 
bani, dar asta nu este problema mea. Wolfe America, Wolfe 
Europe... de acum înainte va fi Wolfe Alcatraz. Afacerile tale 
sunt pe butuci, la fel şi tu. 

Spre surprinderea lui, Wolfe izbucni în râs. Era un sunet 
neplăcut, asemenea unui lătrat. 

— Asta crezi tu? îl întrebă el. Crezi că sunt implicat pentru 
bani? Ai idee câţi bani am eu? Chiar crezi că am nevoie de mai 
mulţi? Am 73 de ani. Chiar dacă aş fi sănătos tun, n-aş mai avea 
de trăit decât vreo zece sau cincisprezece ani, dar, după cum 
stau lucrurile, voi fi norocos dacă voi mai trăi jumătate din ei. 

El lovi uşor cu degetul în tâmplă. 

— Am ceva pe creier. Doctorii o numesc „ependimom”, o 
denumire destul de fiţoasă pentru ceva ce creşte unde n-ar 
trebui, dacă mă întrebi pe mine. Adevărul este că mă va ucide. 
Nu pot face nimic în privinţa aceasta, nu există niciun tratament 
pe care să îl pot cumpăra. Am consultat doctori din toată lumea, 
iar ei vorbesc despre pastile şi operaţie, dar citesc totul în ochii 
lor. Sunt pe moarte şi ar trebui să mă obişnuiesc cu asta. Am 
fost diagnosticat în urmă cu un an şi, ştii, asta m-a pus pe 
gânduri. M-am gândit la război şi la cei doi fii pe care i-am 
pierdut. A fost un război stupid, un război inutil. De ce ar fi avut 
importanţă pentru noi că naziştii v-ar fi învins pe voi, britanicii? 
De fapt, eu îl ştiam pe preşedintele Woodrow Wilson atunci când 
a reinstaurat Legea Neutralităţii în anii '30, care trebuia să ne 
ţină departe tocmai de astfel de situaţii. Un război european, nu 
un război american. 

Fură aduse băuturile. 

— Aş vrea să fumez o ţigară, dacă nu te deranjează, zise 
Bond. 

— Este un obicei prost, dar n-ai decât. 

Wolfe făcu un semn din cap, iar unul dintre oamenii lui Scipio 
îi dădu lui Bond un pachet de Lucky Strike. 

Bond îi oferi una lui Sixtine, care dădu negativ din cap. 

— N-aş putea spune că America a intrat în război, zise el, 
aprinzându-şi o ţigară. Ţara ta a fost atacată pe 7 decembrie 
1941. Sau poate că tumoarea de pe creier ţi-a şters acest mic 
detaliu din memorie. 

— Cred că ştiu istoria ţării mele mai bine decât tine, Bond. 


Pearl Harbor a fost rezultatul unei serii de manevre ostile făcute 
de Statele Unite, care au început în urmă cu zece ani, când 
japonezii au invadat Manciuria în 1931, ca să fiu mai exact. Din 
nou, n-a fost treaba noastră, dar politicienii noştri au fost de altă 
părere. Şi-atunci, ce-am făcut? l-am ameninţat cu o blocadă. 
Acest lucru a dus la ieşirea lor din Liga Naţiunilor, la al doilea 
război chino-japonez şi, în cele din urmă, la Pactul Tripartit cu 
Germania şi Italia. Japonezii n-au devenit inamicii noştri peste 
noapte. Agresivitatea şi implicarea noastră i-au condus la asta. 

Oricum, Roosevelt nu a avut nevoie de o scuză ca să 
pornească un război. Îl dorea de la bun început. Chiar el a 
recunoscut acest lucru în timpul discursului de începere de la 
Universitatea din Virginia din 10 iunie 1940. A fost denumit 
discursul „loviturii pe la spate” şi pe bună dreptate, după 
părerea mea. Câteva luni mai târziu, a promulgat Legea de 
împrumut şi închiriere, care era împotriva a tot ceea ce se 
întâmplase anterior, oferind ţării tale, Franţei şi Uniunii Sovietice 
provizii în valoare de 50 de miliarde de dolari. Şi, desigur, acele 
provizii trebuiau protejate de navele americane şi cu vieţile 
americanilor. Aşa că nu-mi spune tu mie despre Pearl Harbor. A 
fost un război european şi ar fi trebuit să se poarte doar în 
Europa, însă noi am intrat în el cu mult înainte de decembrie 
1941. 

Facem exact acelaşi lucru acum, în Coreea. Spune-mi tu - ce 
are cu noi Armata Poporului din Coreea de Nord şi de ce ar 
trebui să ne deranjeze faptul că nişte gălbejiţi vor să se omoare 
între ei din cauza Paralelei 38, o linie de latitudine care, în 
primul rând, a fost creată în mod artificial şi care nici măcar nu 
există în realitate? Chiar în acest moment, când noi ne bucurăm 
de confortul clasei |, tinerii soldaţi americani mor departe de 
casă, făcându-i pe părinţii americani să simtă ceea ce am simţit 
eu atunci când am primit vestea că cei doi băieţi ai mei au murit 
pe nisip. 

Wolfe şedea ţeapăn în fotoliu, respirând cu greu. Bond vedea 
cum o venă îi pulsa pe frunte, iar asta îl făcu să se gândească la 
tumoarea malignă care creştea undeva dedesubt. Wolfe avea 
un pahar cu apă. Il ridică şi luă o înghiţitură. 

— Ar trebui să te linişteşti, zise Bond, cu blândeţe. Te vei 
îmbolnăvi. 

— Sunt bolnav. 


Bond se amuză când văzu cu câtă uşurinţă îl putea scoate din 
sărite pe american. 

— M-am gândit mult la moştenirea mea şi la ce aş putea face 
ca să schimb direcţia în care se îndreaptă ţara mea, continuă 
Wolfe. Vocea îi era răguşită. Am ajuns la convingerea că putem 
rezolva toate problemele lumii şi, pe măsură ce devenim tot mai 
puternici şi avem arme din ce în ce mai distrugătoare, nu vedem 
ce se întâmplă. Nu vedem că riscăm să ne transformăm în 
monştri! Uite ce s-a întâmplat cu Hiroshima şi Nagasaki. Nu-i 
agreez deloc pe japonezi, crede-mă. Dar n-am crezut vreodată 
că voi ajunge să trăiesc ziua în care vom ucide zeci de mii de 
oameni, inclusiv femei şi copii, doar pentru a ne arăta 
superioritatea. 

Ceva trebuie să se schimbe. Statele Unite ale Americii trebuie 
să se trezească la realitate sau, aşa cum aţi spune voi, „o doză 
de bun-simţ”. Şi exact asta intenţionez să le ofer. 

Nu îţi voi spune cum am ajuns să îl cunosc pe domnul Scipio, 
aici de faţă, sau cum am intrat în afaceri cu el. Desfăşurându-mi 
activitatea în Marsilia, evident că ştiam despre cartelurile 
corsicane şi despre influenţa lor. Am aflat multe despre afacerea 
cu narcotice şi mi-a fost clar că aceasta va schimba lumea. De 
fapt, îndrăznesc să spun că dependenţa de droguri va deveni 
forţa motrice a secolului al XX-lea, cu sau fără intervenţia mea. 
Oamenii se vor îmbolnăvi. Vor avea nevoie de tratamente. Vor 
comite infracţiuni. Acesta este viitorul, indiferent din ce unghi 
priveşti - dar poate ar putea deveni o forţă a binelui. Acesta 
este gândul care mi-a trecut prin minte. Dacă America va deveni 
mai introspectivă, dacă va începe să aibă grijă de oamenii săi, 
atunci poate îşi va reexamina poziţia în lume şi, drept 
consecinţă, lumea va deveni un loc mai bun. 

La bordul acestui vas se află mai bine de 5000 de kg din ceea 
ce se cheamă heroină „Numărul 4” - cu o puritate între 90 şi 99 
la sută. Ca să lămurim lucrurile, un dependent de heroină 
obişnuit foloseşte mai puţin de şapte grame pe zi şi, în 
majoritatea cazurilor, drogul este contaminat cu multe alte 
substanţe. Nu intenţionez să fac bani din acest transport, 
domnule Bond. Tocmai de aceea am râs când ai făcut aluzie la 
asta. Ceea ce furnizez eu ar putea fi cea mai mare pierdere din 
toate timpurile. Deşi i-am plătit lui Scipio preţul just al pieţei 
pentru produsul lui, am de gând să dau pe gratis. Bineînţeles, 


voi da faliment într-un final. Este sinucidere financiară. Dar 
oricum sunt pe moarte şi nu am niciun prieten şi, datorită 
domnului Roosevelt, nici familie. 

iți poţi imagina ce efect transformator va avea atâta heroină 
de calitate superioară asupra societăţii americane? Există deja o 
reţea uriaşă de traficanţi de droguri în toată ţara, însă, în 
curând, noul produs va ajunge în toate oraşele şi comunităţile, 
la un preţ atât de incredibil de mic, încât oamenii vor vrea 
măcar să încerce o dată. O utilizare va duce la următoarea, 
desigur. lIntenţionez să creez o naţiune de dependenţi de 
droguri, domnule Bond, un milion de viitori clienţi pentru domnul 
Scipio. 

Bond îl văzu pe traducător şoptindu-i la ureche lui Scipio 
această ultimă frază, iar faţa uriaşă a bărbatului fu luminată de 
un zâmbet. Planul lui Wolfe era hidos, un act de nebunie 
autodistructivă, dar, indiferent ce urma să se întâmple, Scipio va 
culege roadele. Wolfe înlesnise producţia de heroină de calitate 
superioară. O finanţase. Şi îi oferise lui Scipio o oportunitate de 
afaceri care urma să dureze generaţii la rând. 

— Desigur, doar cei mai slabi vor ceda în faţa tentaţiei pe 
care le-o ofer eu: cei fără educaţie, delicvenţii, infractorii 
mărunți. Găsesc o oarecare consolare în asta. Familiile care vor 
avea grijă de membrii lor mai tineri nu vor avea de ce să se 
teamă. Insă, în scurt timp, străzile vor fi pline de victime. Pe 
măsură ce preţul va creşte, iar stocul va începe să scadă, cu 
siguranţă că va lua naştere un val de infracţiuni fără precedent. 
Guvernul va fi obligat să îşi concentreze toate resursele asupra 
problemelor interne şi, pur şi simplu, nu va avea banii sau 
energia pentru o altă Plajă Omaha, o altă Okinawa, un alt Pusan. 
Va începe să îşi ajute tinerii în loc să îi ucidă, să îşi poarte mai 
degrabă de grijă decât să fie jandarmul lumii. 

Făcând asta, voi fi construit un monument comemorativ în 
onoarea fiilor mei. În acelaşi timp, voi intra în mormânt ştiind că 
am schimbat viitorul istoriei americane, astfel încât alţi fii să fie 
salvaţi. 

Se cufundă în tăcere. Traducătorul mai vorbi câteva secunde, 
terminând fraza. Asta era. 

Bond îşi termină băutura. Îi aruncă o privire lui Sixtine, care 
ascultase cu un scepticism crescând şi care şedea ţeapănă, cu 
faţa palidă. 


— Trebuie să recunosc că va fi interesant să citeşti despre 
asta în Lancet, zise Bond într-un final. Mă întreb dacă doctorii 
ştiu că un ependimom îl poate face, de fapt, pe cel suferind să 
îşi piardă complet sănătatea mintală. Se aplecă în faţă. Chiar 
crezi că dacă vei condamna sute de mii de tineri la viaţa de 
calvar pe care o trăiesc dependenţii de droguri, vei face din ţara 
ta un loc mai bun? 

— Construiesc un tunel, care îi va duce spre lumină. 

— Construieşti un coşmar complet inutil şi autodistructiv din 
care nu va beneficia nimeni în afară de grăsanul aici de faţă, 
care probabil râde de tine pe sub pliurile de pe faţă. Oricum, nu 
va funcţiona. Au existat dependenţi de droguri în toată America 
şi în anii '30, şi '40. Marijuana, metamfetamină, cocaină... n-au 
avut nicio legătură cu începutul războiului. Vei provoca haos. 
Asta-i cert. Dar te amăgeşti dacă ai impresia că va rezulta ceva 
bun din asta. 

Wolfe se ridică cu greu în picioare. Părea stors de energie. 

— Atunci, consider-o pură răzbunare pentru ceea ce au păţit 
băieţii mei, zise el. Se întoarse spre Scipio. Am terminat cu el. 
Poţi face ce vrei. N-o ucide pe femeie... încă. Noi doi mai avem 
să ne spunem unele lucruri. 

Scipio aşteptă până când Wolfe ieşi din bar. Apoi se lăsă să 
alunece de pe scaunul de bar, transferându-şi cu grijă greutatea 
uriaşă pe picioare. Traducătorul îi întinse bastonul. El făcu încet 
câţiva paşi. Zâmbetul nu îi dispăruse de pe buze. 

— Meester Bond, zise el. 


19 


Plăcere... sau durere? 

Scipio lătră o comandă şi cei doi oameni ai lui - Carlo şi 
Simone - târâră unul dintre scaunele de bar în mijlocul încăperii. 

— Pot să te rog să iei loc aici? 

De data aceasta, cuvintele lui fură traduse în engleză ca să 
înţeleagă Bond. 

Se ridică încet în picioare. Singur, în mijlocul pardoselii de 
lemn lustruite, scaunul oferea aceeaşi invitaţie sumbră a unei 
spânzurători sau a unui scaun electric. Era confecţionat din piele 
maro şi oţel tubular, cu două cotiere joase. Lui Bond nu îi plăcea 
încotro se îndreptau lucrurile, dar era înconjurat de cinci bărbaţi, 
cel puţin doi dintre ei înarmaţi, şi ştia că nu avea de ales. Cu un 
sentiment crescând de nelinişte, străbătu distanţa scurtă până 
la scaun şi se aşeză. Scipio se postă în faţa lui. Cei doi se aflau 
acum la aceeaşi înălţime. 

Însă, înainte să facă ceva, Sixtine vorbi. 

— Scipio! zise ea. Ştii cine sunt eu. Ştii câţi bani valorez. 
Ascultă-mă. 

Aşteptă ca traducătorul să termine de vorbit. Lumina se 
reflecta în ochelarii lui cu rame de sârmă, ascunzându-i ochii. 
Purta acelaşi costum ponosit şi aceeaşi cravată îngustă. Ca 
întotdeauna, stătea aproape de Scipio, traducându-i acum din 
engleză în corsicană, transmițând mesajul de parcă nu l-ar fi 
interesat deloc conţinutul sau ceea ce se întâmpla în jurul lui. 

— Ai făcut o greşeală că ai intrat în cârdăşie cu Irwin Wolfe, 
continuă Sixtine. Ştii că este bolnav. Este pe moarte, prin 
urmare, nu-i pasă ce se va întâmpla în viitor, dar tot te va putea 
trage în jos cu el. Nu este însă prea târziu. Dacă ne vei lăsa să 
plecăm, pe domnul Bond şi pe mine, îţi voi plăti 100.000 de 
dolari americani. Poţi primi banii în diamante sau în orice 
monedă preferi. Ar mai fi şi heroina de la bord... mai mult de 
cinci tone. Wolfe vrea să o ofere gratis, dar tu ai putea-o vinde 
pe lângă ce ţi-a dat el deja. Eşti un bărbat inteligent. Cu 
siguranţă ştii că nu ai nevoie de Irwin Wolfe. Lasă-ne să plecăm. 
Vezi-ţi de afacerea ta. Îţi alegi greşit inamicii. 

Sixtine tăcu. După câteva clipe, traducătorul termină de spus 
ultima ei frază şi tăcu, aşteptând să vadă ce urma să se 
întâmple. Scipio clătină din cap, cicatricea roşie a vechii sale 
răni arătându-se scurt, când bărbiile i se legănară la stânga şi la 


dreapta. 

— Innò. Sò Corsu! g 

— Nu, explică traducătorul. Sunt corsican. In țara mea, un 
bărbat îşi respectă cuvântul dat. Să nu mi te mai adresezi 
vreodată, madame. Traducătorul tăcu, iar Scipio îşi agită un 
deget de elefant în direcţia ei. Am stat împreună într-un bar din 
Marsilia, iar atunci te-am avertizat... că ar trebui să stai departe 
de această parte a lumii. Este regretabil... foarte regretabil că 
nu mi-ai ascultat sfatul. 

Scipio se întoarse spre oamenii lui şi vorbi repede cu vocea lui 
şoptită şi ascuţită. Traducătorul ascultă în tăcere, apoi i se 
adresă direct lui Sixtine. 

— Domnul Scipio a dat ordin să fiţi scoasă de aici şi să fiţi 
închisă dacă mai vorbiţi, îi explică el, cumva cu regret. Veţi fi 
rănită destul de grav. El se întoarse spre Bond. De asemenea, el 
doreşte ca dumneata să ştii că Madame 16 va fi împuşcată dacă 
veţi face vreo mişcare. Trebuie să staţi pe loc şi să acceptaţi ce 
vi se întâmplă. Aţi înţeles? 

— Vă rog să-i spuneţi domnului Scipio că înţeleg perfect şi că, 
indiferent ce mi se va întâmpla în încăperea aceasta, va fi plătit 
înzecit. Lucrez pentru nişte oameni serioşi. Ei ştiu că eu mă aflu 
aici. L-ai ucis deja pe unul dintre agenţii noştri. Dacă mă vei 
ucide şi pe mine, îţi vei petrece tot restul vieţii pe fugă. El îl privi 
cu răceală pe Scipio. Sau, în cazul tău, bălăbănindu-te. Sper că 
ştii echivalentul corsican pentru acest cuvânt. 

Bond nu ştia cât din ceea ce spusese fusese tradus. Pentru 
prima oară, traducătorul arăta stânjenit în timp ce repeta 
frazele. Însă Scipio nu îşi făcea griji, capul lui mare şi rotund ca 
o minge fiind palid şi impasibil pe fundalul sticlelor colorate 
înşirate în bar. 

— Ultima oară când ne-am întâlnit, şi eu te-am avertizat, 
domnule Bond. Ţi-am spus acelaşi lucru pe care i l-am spus şi 
ei... lui madame. Nu-ţi băga nasul în treburile mele. Să fiu sincer 
cu tine, mă aşteptam să mă ignori. S-ar putea să te surprindă, 
dar am fost, de asemenea, foarte încântat. Nu m-am gândit 
nicio secundă că vei... că te vei întoarce în Anglia şi am sperat, 
de asemenea, să ne revedem şi că, a doua oară, voi putea să 
fac ceea ce doream, fără nicio reţinere. lată că această ocazie s- 
a ivit. Mi-ai stârnit interesul, domnule Bond. Eşti tânăr, chipeş, 
descurcăreţ... eşti, din multe privinţe, un agent secret de top. 


Nu eşti prea diferit de bărbatul care a fost trimis aici... 
predecesorul tău. L-am ucis. L-am împuşcat de trei ori. Dar n-am 
apucat să-l cunosc. De data aceasta va fi foarte diferit. 

Scipio îi aruncă o privire traducătorului său şi lătră o frază. 

— Domnul Scipio a spus că o va ucide pe prietena 
dumneavoastră dacă veţi încerca să opuneţi rezistenţă, zise 
traducătorul. 

— Mi-aţi spus deja asta, zise Bond. Dar pari să uiţi că bărbatul 
pentru care lucrezi o vrea în viaţă. 

— Nu lucrez pentru Irwin Wolfe, bombăni Scipio după ce 
ascultă traducerea. 

Făcu un pas în faţă, apropiindu-se de Bond. Ochii de sub 
sprâncenele dese îl cercetau cu atenţie. Apoi Scipio întinse două 
degete şi îl mângâie pe Bond pe obraz. Acesta se feri dezgustat. 
Simţi cum i se încordează toţi muşchii, pregătindu-se să 
lovească. Abia se abţinu să nu se mişte. Cu coada ochiului o 
văzu pe Sixtine şezând în fotoliul supradimensionat de catifea, 
încordată şi înfricoşată. Una din arme era îndreptată spre ea. 
Cealaltă, spre Bond. 

Degetele îşi continuară călătoria obscenă peste buzele şi sub 
bărbia lui Bond. Acum, i se odihneau pe piept. Bond simţi un val 
de greață. Mâna semăna cu un animal extraterestru, roz, care îl 
pipăia, căutând un loc de unde să muşte. 

Apoi Scipio zâmbi şi făcu un pas în spate. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ce voi face cu tine, domnule Bond. În 
vocea lui se simţea plăcerea, ştiind că deţinea puterea absolută. 
Traducătorul era indiferent. Te voi schimba. Te voi transforma în 
creatura mea. Vom fi aproape o lună împreună pe vasul acesta, 
mai mult decât suficient ca să te distrug complet. Şi, după cum 
ai aflat de la domnul Wolfe, metoda... modul în care o voi face 
se află în jurul nostru. Când voi părăsi acest vas... Mirabelle... în 
New York, tu mă vei urma supus, aşa cum un câine îşi urmează 
stăpânul. Vei deveni dependent de heroină, domnule Bond. 
Având în vedere puritatea produsului, acest lucru se va întâmpla 
mai repede decât crezi. Peste o săptămână, nu va mai fi nevoie 
să te păzim. lţi vei petrece fiecare minut în aşteptarea 
următoarei injecții. Trupul şi mintea ta o vor cere, iar restul - 
Madame 16, viaţa ta anterioară, preţiosul tău serviciu secret - 
va fi dat uitării. După încă o săptămână, vei veni la mine în 
genunchi şi mă vei implora să îţi dau ce ai nevoie. Şi, poate, în 


schimbul supunerii tale complete, o voi face. 

Dar trebuie să înţelegi ceva. Asta te va distruge şi, în final... în 
cele din urmă, te va face să fii al meu. Nu vei şti ce voi face, 
dacă îţi voi oferi plăcere... sau durere. 

Bond era atât de paralizat de ceea ce auzea, încât nu fu 
pregătit pentru ceea ce urmă. Cu o mişcare leneşă şi totuşi cu o 
viteză care îl luă prin surprindere, grăsanul îşi ridică pumnul în 
aer şi îi aplică o lovitură în tâmplă. Era ca şi când ar fi fost lovit 
de un berbec. Bond fu cât pe ce să cadă de pe scaun. ŞI ar fi 
căzut, însă Scipio îl prinse cu mâna cealaltă, îl ţinu o clipă, apoi 
îi mai trase un pumn, de data aceasta în stomac. Din nou, Bond 
fu aruncat pe spate, i se tăie respiraţia, iar sângele începu să îi 
danseze în spatele ochilor. Nu mai fusese lovit niciodată cu 
atâta forţă. Scipio îi dădu drumul, lăsându-l gâfâind. Bond îl văzu 
împreunându-şi mâinile, unindu-şi nenumărate bijuterii ca într- 
un gest de celebrare. Apoi gloanţele din carne şi oase se 
estompară atunci când îl loviră din nou în cap. Văzu o explozie 
strălucitoare de lumină, iar el căzu într-o parte pe podea. 

Nu se terminase. Fără să se grăbească, Scipio îl lovea fără 
încetare cu piciorul, bombeurile de piele transferând toată 
greutatea picioarelor lui uriaşe în carnea lui. In tot acest timp, 
traducătorul privea tăcut, fără să facă nimic. Bond le aruncă o 
privire celorlalţi bărbaţi. Aceştia păreau să se fi multiplicat, dar 
mai mult ca sigur că vederea îi juca feste. Neputând să se 
abţină, el gemu şi se rostogoli pe o parte, ridicându-şi genunchii 
ca să se apere. Scipio stătea aplecat deasupra lui, lovindu-l în 
continuare cu picioarele. Bond nu numai că simţi cum i se rupse 
o coastă, ci o şi auzi. 

— Incetează! strigă Sixtine. Vocea ei părea îndepărtată. Inima 
îi bubuia în timpane, blocând sunetul. Ajunge! Îl vei omori! 

Tăcere. Bond plutea într-o stare de agonie. 

Auzea cuvintele, dar nu le înţelegea. Scipio vorbea, dar nu cu 
el, ci cu oamenii lui, dându-le ordine. 

Traducătorul se lăsă pe vine lângă el şi îi explică. 

— Veţi fi dus în cabina dumneavoastră. La fel şi prietena 
dumneavoastră. S-a terminat cu durerea pentru moment. 
Domnul Scipio este sigur că vă este cunoscută. Insă vă va 
prezenta un tip de plăcere pe care... este convins că nu o 
cunoaşteţi şi pe care nu o veţi uita niciodată. Aveţi ceva de 
spus? 


Bond înjură. Simţea gust de sânge în gură. 

Carlo şi Simone se apropiară şi îl ridicară cu bruscheţe în 
picioare. Bond vru să riposteze, dar bătaia încasată îl epuizase. 
Partea în care avea coasta ruptă îi luă foc. Ştia că faţa îi era 
plină de răni. Un ochi îi era parţial închis. Trebuia să existe o 
cale de scăpare. Se gândi la pădurea care înconjura Wolfe 
Europe. Oamenii lui Sixtine vor da buzna înăuntru în orice clipă. 
Vor spune că s-au aflat la bordul vasului Mirabelle încă de la 
început. Bond privi în jurul său, aproape aşteptându-se să vadă 
pumnalele zburând prin aer. 

Nu văzu nimic, însă. Niciun salvator care să îşi facă apariţia în 
ultimul moment. _ 

Cei doi bărbaţi îl târâră pe podea. Il văzu pe Scipio 
îndreptându-se spre bar. Barmanul îi împinse un pahar cu 
băutură... un alt pahar de coniac Alexander. 

— Eu aş avea grijă la calorii dacă aş fi în locul tău, zise Bond, 
însă cuvintele îi fură înăbuşite de buzele umflate şi nu le auzi 
nimeni. 

Apoi dispăru înapoi prin sala de bal şi prin sala de mese cu 
toată strălucirea şi fastul ei, fu scos pe punte şi, în sfârşit, 
coborât pe scările ce duceau spre cabină. Fu aruncat pe pat şi, 
imediat, Sixtine veni lângă el şi îi luă capul în mâinile ei. 

— James! 

Deşi încerca să ascundă, Bond ştia că îi era teamă. 

— Nu-ţi face griji, îi zise el în şoaptă. Vom găsi o soluţie... 

Un al treilea bărbat intră în cabină, ţinând în mână o geantă 
Gladstone, pe care o puse pe masă. Bond recunoscu părul 
unsuros, pielea distrusă şi mustăcioara subţire. Era doctorul 
Borghetti, bărbatul pe care Wolfe i-l prezentase ca fiind medicul 
de pe vas. De data aceasta, nici nu se mai obosi să pară 
prietenos. Deschise geanta şi scoase diferite obiecte, aşezându- 
le cu grijă pe masă. Mai întâi scoase o seringă, un obiect hidos, 
subţire şi lung de aproximativ 10 cm, din oţel inoxidabil, care 
avea un cilindru de sticlă sub piston. Lângă aceasta, el aşeză o 
lingură, o lumânare, un tampon de vată şi un pahar, pe care îl 
umplu cu apă de la robinet, într-un final, scoase un pachet de 
hârtie cerată, pe care îl despături cu grijă. Acesta conţinea o 
pudră albă. 

— Pregătiţi-l, vă rog, zise el, vorbind în engleză. 

Bond simţi cum îşi recapătă forţele şi se întrebă dacă ar fi în 


stare să riposteze. Cu siguranţă, atunci era momentul. Însă, 
când cei doi bărbaţi intrară în cabină, alţii doi le luară locul 
lângă uşă, iar el ştia că, în spaţiile înguste, orice formă de 
împotrivire ar fi fost inutilă. 

Parcă citindu-i gândurile, Borghetti adăugă: 

— Sunt convins că nu vei încerca să faci ceva nesăbuit, 
domnule Bond. Nu şi dacă îţi pasă de soarta doamnei. Trebuie 
să primeşti ceea ce ţi se va da. Vei începe o călătorie nouă, care 
îţi va schimba viaţa. Prima doză de heroină. În scurt timp, nu îţi 
veţi mai imagina viaţa fără ea. 

— Într-o bună zi, te voi omori, zise Bond, fără ocolişuri. 

— Nu prea cred asta. 

Bond fu apucat din ambele părţi. Unul dintre bărbaţi îi sfâşie 
mâneca, astfel încât aceasta atârnă în două jumătăţi de o parte 
şi de cealaltă a braţului. In acelaşi timp, Borghetti aprinse 
lumânarea. Vărsă pudra în lingură, apoi adăugă nişte apă, pe 
care o trase din pahar cu seringa. Avu grijă să obţină cantitatea 
corectă. Bond nu putea decât să îl urmărească fascinat în timp 
ce continua procesul. Bărbatul ţinu lingura deasupra flăcării, 
amestecând conţinutul cu acul până când acesta se dizolvă. 
Intr-un final, aruncă un tampon de vată în amestec şi îl trase din 
nou cu seringa. Le făcu un semn din cap celor doi bărbaţi. Era 
gata. 

— Vei părăsi lumea reală şi te vei trezi în alta foarte diferită. 
Sunt sigur că, având-o pe Madame 16 alături, plăcerea va fi şi 
mai mare. Te rog, nu încerca să te împotriveşti. Nu va fi de 
niciun folos. 

Oricum, era imposibil. Primul bărbat îl apucă de braţ, 
întinzându-i-l şi descoperindu-i încheietura. 

Borghetti se apropie de pat. 

Sixtine dădu să se ridice, dar bărbatul cu nasul spart o 
împinse la loc cu brutalitate, îndreptându-şi arma spre stomacul 
ei. 

— Nu! zise Bond. 

| se adresa ei, nu lui Borghetti. 

El privi în jos şi văzu seringa, cu conţinutul său oribil, 
apropiindu-se de braţul lui. Văzu cum acul îi atinge încheietura 
şi simţi înţepătura când acesta îi străpunse pielea. Borghetti 
apăsă mai mult, găsind vena. Apăsă pe piston. Heroina începu 
să curgă, pătrunzându-i în sânge. Seringa se goli. Borghetti 


scoase acul. Bond văzu un strop de sânge roşu pe locul 
înţepăturii. Sixtine ţipă, gata să izbucnească în plâns şi, 
ignorând arma aţintită înspre ea, se repezi la el şi îl sprijini. 

— S-a făcut, zise Borghetti. 

El stinse lumânarea şi o aşeză, împreună cu seringa, înapoi în 
geantă. Lăsă restul pe masă. 

— Va fi neajutorat în următoarele opt sau nouă ore, zise el. 
Chiar şi aşa, unul din voi va trebui să stea afară, lângă uşă, 
toată noaptea. Apoi îi spuse lui Bond: Mă voi întoarce mâine. 

Cei doi bărbaţi îi dădură drumul lui Bond, care se lăsă moale 
în braţele lui Sixtine. 

Borghetti fu primul care ieşi din cabină. Ceilalţi îl urmară, 
rânjind. Uşa se închise cu zgomot. Cheia fu întoarsă în 
încuietoare. 

Bond şi Sixtine rămaseră singuri. 


20 


Leac rău 

Sixtine avea deja un plan. Cu mult timp înainte să se închidă 
uşa, ea se pusese la treabă. 

Bărbaţilor care priveau li se părea că ea îl ţinea în braţe pe 
Bond; o femeie speriată, care credea că îşi va pierde bărbatul. In 
realitate, ea făcuse mai mult de-atât. Mâneca sfârtecată a 
cămăşii lui atârna moale şi, în timp ce doctorul Borghetti îşi 
strângea lucrurile, ea o luase şi i-o înfăşurase în jurul braţului, 
transformând-o în garou. Acum îl strânse şi mai tare, făcând un 
nod. Bond în stare de şoc, încă ameţit în urma actelor de 
violenţă la care fusese supus, conştientiza doar pe jumătate 
ceea ce se întâmpla. 

— Nu te mişca, îi spuse ea în şoaptă, îl mângâie pe cap, 
încercând să îl liniştească. Va trebui să te rănesc. Este singurul 
mod. 

Borghetti lăsase paharul acolo. Sixtine îl luă şi, ţinându-l cu 
grijă în mână, îl sparse de perete. Bucata care rămase era 
crestată şi avea forma unui cuţit. Fără să ezite, îi luă mâna şi 
vâri vârful ciobului în încheietura lui, exact în locul în care mai 
devreme intrase acul seringii. Bond ţipă, însă o parte din el 
părea să înţeleagă ce făcea ea şi nu se mişcă atunci când 
sângele roşu ţâşni. Sixtine îl legăna, ţinându-i braţul, încercând 
să îl împiedice să vadă şuvoiul. Ea privea, încercând să îşi 
suprime temerea, în timp ce sângele se aduna într-o baltă pe 
pardoseală. 

Deşi ştia ce trebuia să facă, nu avea cum să calculeze totul cu 
precizie. În cincisprezece secunde, heroina injectată i-ar fi ajuns 
la inimă şi, după aceea, nimic nu ar fi putut-o opri să se 
răspândească în tot corpul şi să-i pătrundă în creier. Garoul 
improvizat împiedicase acest lucru şi, prin rana provocată în 
mod intenţionat - pe care doctorii din Evul Mediu ar fi numit-o 
„sângerare” - s-ar fi eliminat mare parte din otrava care îi 
curgea prin vene. Problema era că, dacă îl lăsa să sângereze 
prea mult, îl putea ucide. Dacă îl lăsa prea puţin, procedura ar fi 
fost inutilă. De asemenea, era imposibil de spus cât de mult 
sânge cursese. Când privi în jos, Sixtine simţi că i se face 
greață. Bond era un bărbat sănătos, într-o formă excelentă, iar 
inima lui pompa fără nicio reţinere. Cabina semăna deja cu un 
abator. Însă ştia că aparențele erau înşelătoare. Până şi cea mai 


mică tăietură putea părea mai gravă decât era în realitate şi, în 
viaţa ei, Sixtine oblojise plăgi prin împuşcare care păreau 
mortale, dar care se dovediseră a fi destul de uşoare. Era 
revoltată de ceea ce fusese nevoită să facă - să îl taie, însă 
adevărul era că el putea pierde lejer un litru de sânge fără să 
păţească nimic rău. Donatorii de sânge făceau asta în fiecare zi. 

Ea nu voia decât conţinutul dintr-un braţ. 

— Încearcă să te relaxezi, James, îi şopti ea. Îţi voi scoate 
garoul. 

Fluxul sangvin se estompase, ultimele picături căzând 
asemenea unei ploi dăunătoare în balta de jos. Sosise momentul 
adevărului. Sixtine desfăcu mâneca, apoi îndepărtă materialul, 
boţindu-l şi apăsându-l pe rana pe care ea însăşi o provocase. In 
timp ce sângele curgea prin braţ, ea menţinu presiunea 
constantă. Scopul ei era acum să oprească sângerarea. Oare 
câtă cantitate de heroină reuşise să elimine? Jumătate? Mai 
mult? Nu avea de unde să ştie. Tot ce putea face era să aştepte. 

Între timp, Bond simţi cum armata invizibilă îi invadă 
fortăreaţa conştiinţei. 

Deşi nu era conştient de asta, creierul său era deja 
suprasolicitat, deoarece încerca să combată efectele bătăii pe 
care o încasase de la Scipio. Avea propriul său mecanism de 
calmare a durerii şi trimitea întruna mesaje cărnii învineţite şi 
oaselor rupte, folosindu-se de întregul său sistem nervos, 
încercând să calmeze lucrurile. Heroina preluă bucuroasă 
controlul. Era de zece ori mai puternică decât creierul, de zece 
ori mai eficientă. Durere? Care durere? Era ca şi când un cor 
ceresc explodase înăuntrul lui. Tot ceea ce îi făcuse Scipio 
dispăruse. În urmă cu doar câteva secunde, simţise cum Sixtine 
încercase să îi facă ceva la braţ şi simţise o durere ascuţită când 
sticla îi tăiase încheietura mâinii. De ce îi făcuse asta? Uitase. 
Dar oricum nu mai avea importanţă. Încheietura nu mai făcea 
parte din braţul său. Braţul nu îi mai era prins de umăr. intreg 
trupul i se fragmentase, iar el simţea cum fiecare moleculă se 
învârtea veselă în eter. 

„Îţi voi oferi plăcere...” 

Asta îi spusese Scipio, dar nu era nici măcar pe aproape. Ceea 
ce trăia Bond era mult mai mult decât orice plăcere pe care o 
cunoscuse vreodată, mult mai satisfăcător decât orice 
mâncăruri sau vinuri pe care le gustase, mult mai plăcut decât 


toate femeile cu care se culcase până atunci. Semăna cu 
senzaţia pe care o simţea atunci când fuma prima ţigară 
dimineaţa, doar că era de o mie de ori mai puternică şi mai 
durabilă. Pentru prima oară în viaţa lui, înţelegea ce însemna să 
fie el însuşi - şi era mai limpede, mai simplu şi mai sigur decât 
orice şi-ar fi putut imagina sau i s-ar fi spus. El era cel mai bun 
spion din toate timpurile. Era cel mai de succes asasin din lume. 
De ce avusese un moment de îndoială atunci când se furişase în 
dormitorul lui Rolf Larsen din Stockholm şi îi tăiase beregata cu 
cuțitul? Era născut pentru asta. 

El era James Bond, un băiat care stătea pe pantele îngheţate 
ale munţilor care dominau oraşul Chamonix, inspirând aerul 
rece şi nu avea importanţă că acolo vor muri părinţii lui. Aceştia 
îi lăsaseră această lume albă uluitoare peste care el era stăpân. 
El era comandatul Bond, un erou de război, care simţise valul de 
adrenalină atunci când sărise cu paraşuta în Masivul Central. 
Vedea totul din nou, curbura Pământului, cerul albastru... şi 
toate erau ale lui. El era bărbatul cu care voiau să se culce toate 
femeile, începând cu prima cucerire, când el avea doar 
şaisprezece ani şi era încă la şcoală. Era perfect de fiecare dată, 
nu exista nimeni mai bun. El era James Bond 007, răsplătit cu un 
număr care îl punea deasupra legii şi care îl transforma în 
cineva de care toate lumea se temea şi pe care îl respecta în 
egală măsură. 

Întreaga lui viaţă devenise un caleidoscop, transformându-se 
şi dezintegrându-se cu fiecare răsucire. Schia. Înota. Conducea 
cele mai rapide maşini. Era invulnerabil. Va trăi etern. Nu luase 
în consideraţie aceste lucruri. Nu erau atât gânduri, cât emoţii 
pure. Tot ce ştia era că era mai fericit decât fusese vreodată. 
Într-adevăr, pentru prima oară, descoperise fericirea adevărată. 

Primele efecte ale injecţiei cu heroină ţinură doar cinci sau 
zece minute, dar pentru Bond starea de euforie dură o 
eternitate. După aceea, fu invadat de o senzaţie de confort şi 
bunăstare, fiind conştient acum că Sixtine îl ţinea în braţe şi 
ştiind, de asemenea, că erau prizonieri pe un vas cu aburi care 
se îndrepta spre America şi că el urma să fie ucis. Dar nici 
măcar asta nu conta. Mai fusese ameninţat şi înainte, dar nu se 
întâmplase nimic. Va găsi o cale de scăpare! O trase pe Sixtine 
mai aproape de el, desfătându-se cu moliciunea şi mirosul pielii 
ei. Voia să facă dragoste cu ea chiar atunci, dar, în acelaşi timp, 


faptul că o ţinea în braţe îi era de-ajuns. Nu l-ar fi deranjat dacă 
nu s-ar mai fi mişcat niciodată. 

Sau niciodată. 

Sau niciodată. 

Trecură ore, zile, săptămâni, apoi, destul de brusc, el simţi că 
revine la normalitate, cu toate îndoielile şi incertitudinile sale şi, 
deşi el nu îşi dorea acest lucru, nu se putea opri. Crezuse că nu 
va mai simţi niciodată durere, însă acum, asemenea unui 
musafir nepoftit, aceasta începea să îşi facă simțită prezenţa, 
începând cu încheietura lui, la început ca un zvâcnit, apoi ca o 
durere insuportabilă care îi urca pe braţ. Era ceva în neregulă cu 
pieptul lui. Se întoarse pe o parte şi scoase un țipăt când 
conştientiză că avea o coastă ruptă. Vederea, care îi fusese 
perfectă, i se întunecase pe margini, iar el îşi aminti loviturile pe 
care le încasase în cap, care trebuie să fi provocat umflăturile 
pe care le simţea pe faţă. Buzele îi erau crăpate. Gura îi era 
uscată. Şi cineva îi vorbea. 

— Începi să-ţi revii. Este în regulă, James. Eşti din nou cu 
mine. Am grijă de tine. 

Era Sixtine, care îi vorbea cu blândeţe la ureche. Bond habar 
nu avea de cât timp se afla acolo, dar amintindu-şi ce se 
întâmplase şi pericolul în care se afla, îşi dădu seama cum i se 
ascut simţurile din nou. 

— Cât timp? 

Abia reuşi să rostească cele două cuvinte, astfel încât acestea 
să formeze o întrebare care să aibă sens. El ştia deja că vieţile 
lor depindeau de răspuns. 

— Am reuşit să-ţi scot din sistem o parte din heroină, James. 
Am fost nevoită să te rănesc, dar nu aveam altă soluţie. Şi a 
funcţionat. Am câştigat puţin timp pentru amândoi. Ei au spus 
că vor trece opt sau nouă ore, dar au trecut mai puţin de trei. 
Încearcă să nu te mişti un minut. Prin ce ai trecut... a fost 
îngrozitor. Dar îţi vei recăpăta forţele. 

— Sunt bine. Dar nu era. Întoarse capul şi văzu sângele pe 
pardoseală, care acum era închis la culoare şi lipicios. Brusc, fu 
lovit de un val de greață. Mi se face rău... 

Nu se putea ridica singur în picioare. Sixtine îl ajută şi îl 
sprijini, iar el se împletici până la chiuvetă, unde se odihni o 
clipă, cu mâinile proptite pe porțelan, evitând să se privească în 
oglindă. După ce îşi reveni puţin, ea deschise robinetul şi îi 


aruncă cu apă pe faţă, iar el luă câteva înghiţituri din căuşul 
palmei ei. Se simţea îngrozitor. Respira greu. Transpira. Muşchii 
pieptului şi ai stomacului i se contractau, iar durerea era mai 
acută din cauza coastei rupte. Era uimit de viteza cu care 
căzuse din euforia provocată de heroină, pe care o simţise cu 
doar câteva clipe în urmă, în acel abis. Ce om în toate minţile şi- 
ar dori să se îmbarce în această călătorie, ştiind că aceasta îl va 
duce cu siguranţă spre distrugere? Dar tocmai aceasta era 
ideea, desigur. O a doua injectare era cea mai uşoară cale, apoi 
a treia şi a patra, până când se ajungea la o nevoie continuă. 
Bond fusese dependent de multe lucruri de când se ştia, însă 
considerase întotdeauna dependenţa ca fiind una dintre 
plăcerile vieţii, fie că era vorba de alcool, ţigări sau femei. Însă 
plăcerea aceasta era diferită. Se simţise sfâşiat. Jură să nu 
repete niciodată această lecţie. 

— Cum te simţi? îl întrebă Sixtine. 

— Nu prea bine. Am nevoie de timp... 

— James, nu avem timp. Avem o şansă. O oră, poate două. 
Trebuie să te aduni. 

El încuviinţă din cap. 

— Zece minute. O ţigară... 

Ea îi aprinse o ţigară, iar el se aşeză într-unul dintre fotoliile 
de răchită, fără să se uite la sânge, concentrându-se la infuzia 
de nicotină care începea să îl calmeze. În acelaşi timp, evalua 
situaţia. Va putea să se mişte, dar nu să fugă. Sixtine îi 
provocase o rană serioasă la încheietura mâinii drepte şi, chiar 
dacă ar fi reuşit să ţină arma, acest lucru i-ar fi afectat ţinta. Era 
ameţit deoarece pierduse sânge. Simţea încă efectele drogului, 
care îi afecta judecata. Orice sentiment de invulnerabilitate 
dispăruse de mult. Dimpotrivă, devenise o slăbiciune. Nu putea 
decât să o încetinească pe Sixtine. 

Citindu-i, parcă, gândurile, ea zise: 

— Vom scăpa de aici împreună. Mai întâi, din cabina asta, 
apoi de pe vas. Tu şi cu mine, James. O vom face împreună. Să 
nu îndrăzneşti să mă contrazici. 

Bond dădu din cap. Gustul ţigării era un vechi prieten al lui. ÎI 
ajuta să îşi revină. 

— Nu putem... înota, pur şi simplu, zise el. Nu putea să 
rostească decât fraze scurte. Prea departe în larg. lar eu vreau 
să-i opresc. Toată heroina. Sunt tone de heroină. Scufund vasul. 


— Scufunzi vasul? Ea se holbă la el. Cum vei face asta? lartă- 
mă, dar am uitat să împachetez o grenadă. 

Gândurile îi erau în continuare confuze. Trebuia să facă 
eforturi ca să se concentreze. Lucrând în Serviciile Secrete în 
timpul războiului, învățase lucruri - tehnici de sabotaj. Se gândi 
la extinctoarele pe care le văzuse în complexul Wolfe Europe. 
Apoi mai era ceva. Ce anume? Ah, da. Cutiile care fuseseră 
urcate la bordul vasului Mirabelle atunci când el îl vizitase prima 
oară, acum un secol. Şi Wolfe, care îi spusese: „Vom da o 
petrecere de pomina”. 

Cumva, toate se legau. 

— Am o idee, spuse Bond. 


21 


Marea cea albastră 

Bocăniturile începură la scurt timp după miezul nopţii, însoţite 
de o voce care răzbătea din partea cealaltă a uşii. 

— Ajutor! Era femeia. Părea disperată. Cineva... vă rog. Nu 
mai respiră. Cred că a murit. 

Doi paznici, nu unul, fuseseră postați pe coridor şi, pentru o 
clipă, aceştia nu ştiură ce să facă. Primiseră ordin să nu intre în 
cabină până dimineaţă, când trebuiau să îl ducă pe englez sus, 
pe puntea de promenadă, ca să încaseze din nou bătaie de la 
Scipio. Fiind în continuare în stare de şoc din cauza primei 
injecții cu heroină, durerea ar fi fost insuportabilă. Mai văzuseră 
acest lucru. Ultima oară când Scipio aplicase cuiva acelaşi 
tratament, victima ajunsese să bată câmpii în doar o 
săptămână. 

— E cineva acolo? Vă rog! 

Putea fi o păcăleală. Insă femeia părea suficient de sinceră, 
aproape isterică. lar ei auziseră ce spusese doctorul. Spionul va 
fi în stare de semiconştienţă cel puţin încă cinci ore. Acum 
trebuia să fie deja ameţit, incapabil să se ridice în picioare. Pe 
de altă parte, dacă se întâmplase ceva, dacă avusese vreo 
reacţie la drogul care îi fusese injectat, iar inima încetase să îi 
mai bată, Scipio va fi furios. Ştiau ce planuri avea el cu Bond. 

Toţi ceilalţi fie lucrau în camera motoarelor, fie dormeau. 
Bărbaţii trebuiau să ia singuri o decizie şi, într-un final, nu era 
greu. Erau doi. Amândoi înarmaţi. O femeie neînarmată şi un 
spion în stare de inconştienţă nu vor prezenta o provocare şi, 
oricum, vor fi extrem de precauţi. Descuiară uşa şi intrară în 
cabină. 

Priveliştea care îi întâmpină era la fel de macabră cum îşi 
imaginaseră, deşi nu stăteau prea bine la capitolul imaginaţie. 
Sixtine stătea în genunchi lângă uşă, cu trupul moale şi lacrimile 
rostogolindu-i-se pe obraji. Bond zăcea întins pe podea. Părea să 
se fi lovit la cap în timpul căderii. Era sânge peste tot. Era 
imposibil să îţi dai seama dacă respira, dar părea puţin probabil. 
Muşchii îi erau blocaţi, braţele întinse, pumnii încleştaţi. 

— A căzut! zise Sixtine, printre sughiţuri. N-am putut face 
nimic. A căzut şi a rămas acolo. L-aţi omorât. 

Era mort? Unul din bărbaţi rămase lângă uşă, supraveghind-o 
pe Sixtine, iar celălalt intră în cabină ca să examineze trupul. 


Era convins că Sixtine avea dreptate şi că Bond nu putea fi 
ajutat. Cantitatea de sânge vorbea de la sine. 

Prin urmare, se aplecă fără grijă ca să îi verifice pulsul. Cât ai 
clipi din ochi, văzu braţul moale al lui Bond răsucindu-se brusc, 
însă fu prea târziu ca să mai apuce să reacționeze. Bond se 
rostogoli într-o parte, ridicând pumnul şi aplicându-i o lovitură 
care îi dislocă falca şi îl lăsă inconştient. Bărbatul de lângă uşă 
îşi îndreptă arma spre Bond, nemaifiind atent la Sixtine. Brusc, 
ea îl apucă de braţ şi, trăgându-i-l spre ea, îl muşcă cu putere de 
încheietură. Bărbatul ţipă şi scăpă arma din mână. Bond era 
deja în picioare şi venea în fugă spre el. Bărbatul văzu cei doi 
ochi negri ca smoala, în care se citea o ferocitate cu adevărat 
animalică. Sixtine se ridică în picioare. Sări în sus, răsucindu-i 
braţul la spate, cât pe ce să i-l rupă. Când bărbatul se aplecă în 
faţă din instinct, Bond dădu cu piciorul, lovindu-l cu bombeul în 
cap. Sixtine îi dădu drumul şi se prăbuşi pe podea. 

Bond rămase nemişcat, trăgându-şi răsuflarea şi legănându- 
se pe picioare. Până şi acest scurt episod de acţiune fusese deja 
prea mult pentru el. Sixtine ştia că prin ceea ce trecuse el în 
ultimele ore - bătaia, injectarea, operaţia improvizată - ar fi 
terminat chiar şi un bărbat în putere. Deşi Bond lupta, situaţia 
era aproape fără speranţă. Erau în larg. La bordul vasului 
trebuie să fi fost cel puţin cincizeci de membri ai echipajului şi 
toţi erau plătiţi de Scipio. Pentru moment, aveau avantajului 
elementului-surpriză, dar asta se putea schimba în momentul în 
care cineva venea să îi înlocuiască pe cei doi paznici de la uşă. 
Sixtine era sigură că cea mai bună variantă era să sară peste 
bord şi să înoate până la mal şi îi spuse şi lui Bond. 

El dădu negativ din cap. 

— Nu. Este prea periculos. Nu ştim cât de departe suntem. S- 
ar putea să nu reuşim. 

— Şi-atunci? 

— Leagă-i pe ăştia doi. Apoi urmează-mă. A 

Sixtine îngenunche lângă bărbatul care o păzise. li luă capul 
în mâini şi i-l răsuci brusc, rupându-i gâtul. Bond se holbă la ea. 

— N-am frânghie, zise ea. Şi nu mai avem nici timp la 
dispoziţie. 

Înainte ca el să poată protesta, făcu la fel cu cel de-al doilea 
bărbat. Bond era prea epuizat ca să se împotrivească. Undeva, 
în confuzia lui, îşi dădu seama că le ştia numele. Erau Carlo şi 


Simone. Nu aflase niciodată care era care. 

— Deci, încotro? vru să ştie Sixtine. 

— Camera cu bagaje. Puntea R. Dup... 

— De ce? 

— Ai încredere în mine. 

Încuind uşa în urma lor, se furişară pe un coridor lung şi 
pustiu, slab luminat de veioze fixate la distanţe egale între 
nenumăratele uşi. Bond auzea huruitul îndepărtat al motoarelor 
şi simţea vibraţiile sub picioare. Era greu să nu te simţi blocat în 
atmosfera caldă, înconjurat de atât de mult metal. Şi el, şi 
Sixtine erau înarmaţi. Bond luase o armă, precum şi o cămaşă, 
de la unul dintre bărbaţii morţi. Dar tot se simţea expus. Dacă 
cineva îşi făcea apariţia la cincizeci sau o sută de metri în faţă, i- 
ar fi văzut imediat şi i-ar fi transformat în ţintele de la capătul 
unui poligon lung. Nu aveau unde să se ascundă. intreg vasul 
era o reţea uriaşă de spaţii, scări, coridoare, uşi şi cupole 
interconectate. Nu aveau cum să ştie ce îi aştepta. Bond nici 
măcar nu era sigur că va putea să tragă drept. Gura îi era 
uscată, iar vederea, înceţoşată. Inima îi bubuia în piept. Heroina 
nu îi ieşise din sistem, iar el ştia că vor trece săptămâni până să 
scape de ultimele rămăşiţe. Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru 
Sixtine. Ştia ce făcea. Era cea mai formidabilă femeie din câte 
cunoscuse vreodată. 

Ajunseră la nişte scări şi începură să coboare, pătrunzând şi 
mai adânc în măruntaiele vasului. Deşi nu putea fi sigur, după 
scurta lui vizită, Bond credea că puntea R trebuia să se afle 
chiar sub nivelul unde fuseseră ţinuţi ei captivi. Din fericire, 
existau suficiente indicatoare care să îi ghideze şi, lucru cert, 
litera „R” era imprimată pe peretele etajului inferior. O luară pe 
un alt coridor, aproape identic cu cel de deasupra, deşi covorul 
avea o altă culoare, poate menită să îi ajute pe musafiri să se 
întoarcă la cabinele lor. Din zece în zece metri, dădură peste un 
extinctor. Asta observase şi Bond înainte. Irwin Wolfe părea să 
aibă o teamă de incendiu. 

Călătoria îi duse prin restaurantul clasei economice, care era 
mai simplu şi mai auster decât cel pe care îl văzuse Bond la 
clasa |, mesele nu erau acoperite cu feţe de masă şi erau 
învăluite în întuneric. Lipsa oricărei urme de viaţă sau de 
mişcare era neliniştitoare. Vasul semăna cu un oraş abandonat 
şi doar huruitul constant al motoarelor le reamintea că se aflau, 


de fapt, în mişcare. Trecură pe lângă un magazin, un fumoar, o 
cămară şi, în final, pe lângă o bucătărie, unde cuțite de diferite 
forme atârnau agăţate în cârlige deasupra suprafeţei de lucru 
lustruite. Bond avea nevoie de ele pentru ceea ce îşi pusese în 
gând să facă. Intră în bucătărie şi luă două, vârându-le la curea. 

În ciuda indicatoarelor omniprezente, diferitele sectoare ale 
vasului arătau în mare măsură la fel în semiîntuneric. Bond ştia 
că se îndreptau înspre pupă, însă aveau la alegere zeci de uşi. 
Care era camera bagajelor? Putea fi pe oricare parte sau 
ascunsă undeva la mijloc. Pasagerii ar avea nevoie de câteva 
zile ca să se orienteze. Viaţa lui depindea de cele câteva minute 
pe care le avea la dispoziţie ca să se descurce. 

O descoperi întâmplător chiar în spate, înconjurată de 
birourile destinate  brutarului, managerului restaurantului, 
magazionerului şi chelnerilor de pe vas. Camera bagajelor era 
marcată şi nu era încuiată. Deschise uşa şi aprinse lumina. Şi 
văzu ceea ce căuta, chiar în faţa lui. 

Irwin Wolfe îi spusese că atunci când vor ajunge în America va 
avea loc o petrecere de primire fastuoasă şi se lăudase că 
dăduse 1000 de dolari pe artificii. Întâmplarea făcuse ca, tocmai 
când urcase la bordul vasului Mirabelle, Bond văzuse cum 
acestea erau livrate şi îl auzise pe casier strigând în gura mare 
instrucţiunile de livrare. În faţa lui, se afla o duzină de cutii mari 
puse unele peste altele şi etichetate evident cu FEUX 
D'ARTIFICE, izolate în mediul uscat şi gol al camerei de bagaje. 
Pentru un spectacol grandios în portul oraşului New York, unele 
dintre artificii trebuiau să fi fost uriaşe. Acestea erau 
împachetate alături de praf de puşcă şi alte produse chimice 
folosite pentru a produce scânteile şi culorile care urmau să 
explodeze deasupra oraşului. 

Sixtine îşi dăduse seama ce avea de gând să facă. Bond voia 
să producă o singură explozie, una suficient de puternică încât 
să scufunde vasul. Plănuia să trimită pe fundul mării heroina lui 
Wolfe şi probabil şi pe acesta odată cu ea. Mijloacele prin care 
putea să o facă se aflau chiar acolo, în faţa lui. 

— În regulă, zise ea. Vrei să faci o bombă. Nu-i o idee rea. Dar 
unde o vei amplasa? In cuptor? 

Bond dădu negativ din cap. 

— Nu va funcţiona. Trebuie să distrugem sistemul de răcire a 
apei... supapa de admisie. 


— Ştii unde este? 

— O pot găsi. 

Bond servise pe vase. Şi, în calitate de locotenent în Serviciile 
Speciale din cadrul Marinei Regale, învățase şi cum să le 
distrugă. 

— Va funcţiona? 

— S-ar putea. 

Sixtine se holbă la cutiile cu artificii stivuite până sus în 
camera bagajelor. 

— Există suficient praf de puşcă aici. Dar vei avea nevoie de 
un soi de înveliş. 

— Unul dintre extinctoare. 

— Bine. Dar din curiozitate, cum îl vei deschide? 

— Aşteaptă aici. 

Lăsând-o pe Sixtine în camera bagajelor, Bond ieşi pe coridor. 
După câteva secunde reveni, ţinând în mâini unul dintre mulţii 
cilindri roşii pe care îi văzuse înşiraţi de-a lungul coridoarelor 
vasului. Il rostogoli pe o parte. 

— Există foarte mulţi, îi explică el. Trebuie să fie cu sutele. Şi 
am văzut acelaşi model în complex, când am fost la Wolfe 
Europe. Ei trebuie să fie răspunsul... cum are de gând s-o facă. 

In tot acest timp, examinase suprafaţa de metal şi, zâmbind, 
găsi ceea ce căuta. Mecanismul nici că putea fi mai simplu. Baza 
se deşuruba complet. 

Insă în interiorul cilindrului nu se aflau nici apă, nici 
bicarbonat de sodiu. Bond scoase o pungă umflată pe care o 
tinu în mână. El şi Sixtine văzuseră zeci de astfel de pungi 
pregătite în laborator, iar acum erau împachetate cu atenţie în 
carcasă, pregătite pentru călătoria spre America. Irwin Wolfe se 
lăudase că existau aproximativ 5500 de kilograme de heroină la 
bordul vasului. Acesta era echivalentul a 600 de extinctoare, a 
nouă kilograme fiecare. Când vor ajunge în New York, nimeni nu 
va percheziţiona vasul. Dimpotrivă, îl vor primi cu fast şi nu vor 
vedea ceea ce se afla chiar acolo, sub nasul lor. Heroină ieftină 
ca braga pentru toţi cei care voiau. În curând, toată lumea o va 
cere. 

Lui Bond i se făcu greață când îşi aminti de cantitatea infimă 
care îi fusese injectată şi dezastrul pe care aceasta îl provocase 
în creierul lui. Rupse plasticul cu unghiile şi lăsă mare parte din 
conţinut să-i cadă ca o cascadă printre degete. Apoi azvârli ce 


mai rămăsese într-un colţ. Deşi era un gest mărunt, îl făcea să 
se simtă bine. 

— Va trebui să mă ajuţi, zise el, întinzându-i lui Sixtine unul 
dintre cuţitele pe care le luase din bucătărie. Trebuie să 
desfacem artificiile. Şi vom avea nevoie de un fitil... 

— Este ora unu, James. Cât timp avem la dispoziţie? 

— Habar n-am. Hai să ne apucăm de treabă. 

Rupseră capacele cutiilor de carton, lăsând să se vadă 
artificiile viu colorate din interior, împachetate laolaltă. Erau 
tunuri, rachete, mortiere şi pocnitori, fiecare de mărime 
industrială, cutii mari pline cu explozibili. Le tăiară folosind 
cuţitele. Bond folosi o bucată de carton în formă de pâlnie pe 
care o folosi ca să toarne praful de puşcă în extinctorul pe care îl 
golise, îndesându-l cât putu de bine. Artificiile erau prevăzute cu 
fitiluri care ardeau un minut. El vâri unul prin duză, apoi 
înşurubă la loc partea de jos. Spera să fi obţinut o bombă 
eficientă. Se întrebă ce explicaţii îi va da lui Sixtine dacă va 
reuşi să obţină doar un spectacol minunat de scântei roz. 

— De câte de-astea vom avea nevoie? îl întrebă Sixtine. 

— Una artrebui să fie de-ajuns. 

Bond se uită la ceas. Era ora 2.15 a.m. Munca lor durase o 
oră. Se gândi la cei doi pe care îi lăsaseră în cabină. Oare spera 
prea mult ca ei să fie de serviciu toată noaptea? Bond încuiase 
uşa şi luase cheile cu el. Însă, în clipa în care se va descoperi că 
ei lipseau, cineva va da alarma. 

— Bănuiesc că n-ai un chibrit? o întrebă el. 

— Am bricheta. O scoase din buzunarul hainei. Mi-au lăsat-o 
odată cu ţigările. 

— Drăguţ din partea lor. 

Bond ridică cu greu extinctorul şi şi-l puse pe umăr. 

— Lasă-mă să-l iau eu, zise Sixtine. 

— Nu. Mă descurc, rânji el. Când toate acestea vor lua sfârşit, 
te voi duce la Roma. Vom merge în Piazza Navona şi îţi voi 
cumpăra cea mai mare îngheţată pe care ai mâncat-o vreodată, 
apoi ne vom întoarce la hotel şi vom bea martini, aşa cum îţi 
place ţie, şi vom sta în pat o săptămână. 

— Nu te refuz, zise ea. Dacă vom scăpa de aici cu viaţă... 

leşiră pe coridor. Nu se schimbase nimic. În interiorul unui vas 
cum era Mirabelle, ziua şi noaptea nu mai contau, iar atmosfera 
avea întotdeauna această calitate simplă, sterilă. Trecură pe 


lângă câteva birouri până când ajunseră la o scară care îi duse 
două punți mai jos. Cu cât coborau mai mult, cu atât mai puţin 
luxoase erau împrejurimile. În cele din urmă, ajunseră la o uşă 
pe care scria „DOAR ECHIPAJUL”, iar el o deschise. Pe loc, fură 
izbiţi de un val de aer cald care mirosea a ulei. Volumul 
zgomotului produs de motorul cu triplă expansiune se 
intensifică, însoţit de vâjâitul ventilatoarelor şi de zăngănitul 
dezarticulat al oţelului. 

Aceasta era lumea ascunsă a vasului de croazieră de lux. 

Existau cel puţin trei spaţii separate: camera motoarelor, 
camera boilerului şi camera generatorului. Însă, cu atâtea 
conducte şi maşinării, era imposibil să îţi dai seama unde se 
termina una şi unde începea cealaltă. Intreaga zonă cuprindea 
trei punți, conectate prin scări de metal, poduri rulante şi trape 
în genul celor de pe submarine pe care Bond le observase 
atunci când i se făcuse un tur al vasului. Totul era învăluit într-o 
lumină puternică, violentă şi era extrem de cald, un loc unde 
luxul lipsea complet. Aerul era circulat, însă cu efecte minime. 
Bond se afla la cel mai de sus nivel, iar ochii îl usturau deja în 
timp ce cobora şi inspira vaporii care se scurgeau din boilerele 
gemene Lobnitz & Co. 

Mirabelle se îndepărta încet de coasta Franţei. Dacă şi-ar fi 
început călătoria transatlantică, ar fi existat patruzeci sau 
cincizeci de oameni acolo, iar zgomotul ar fi fost asurzitor. In 
schimb, camera motoarelor era ciudat de pustie, cu doar câteva 
siluete în salopete care îşi vedeau de treabă. Nimeni nu îi 
observă pe Bond şi pe Sixtine continuându-şi drumul pe lângă 
conductele de aer, turbine şi condensatorii principali. Bond căra 
extinctorul pe umăr, ascunzându-şi faţa. Sixtine se ţinea 
aproape de el, folosindu-l pe post de paravan. Existau puţine 
şanse ca el să fie recunoscut, dar o femeie în camera 
motoarelor ar fi atras imediat atenţia. Nu vorbeau. Trebuiau să 
lase impresia că ştiau ce făceau, să o facă şi plece de acolo cât 
mai repede posibil. 

Dar unde era afurisita aceea de supapă de admisie? Bond ştia 
că trebuia să semene cu un robinet circular obişnuit montat pe o 
conductă cu un diametru de aproximativ 30 de centimetri. 
Aceasta era conectată la carenă, trăgând înăuntru un flux 
constant de apă de mare care trecea prin motor, înlăturând 
căldura din chiulase, din supapele de evacuare şi din 


turbocompresoare. Dacă ar fi fost o corvetă sau un crucişător, ar 
fi reuşit să meargă ţintă la ea. Însă acesta era un vas de 
croazieră  nou-nouţ, special construit. Bond abia dacă 
recunoştea jumătate din maşinăriile de acolo. Deşi nu i-ar fi 
recunoscut niciodată lui Sixtine - aceasta îl urmase în tot acest 
timp fără să pună întrebări -, va avea nevoie de noroc ca să 
găsească ceea ce căuta. 

— Ştii unde mergi, nu? îl întrebă Sixtine în şoaptă, ca şi când 
i-ar fi citit gândurile. 

— Bineînţeles... 

Tăcu atunci când un mecanic trecu pe lângă ei, cărând o 
găleată plină cu cârpe. Pentru o fracțiune de secundă, Bond fu 
tentat să îi ceară indicaţii - sub ameninţarea armei, dacă era 
nevoie. Apoi o zări. La urma urmei, era norocos. Supapa de 
admisie se afla între două platforme din zona unde se afla 
santina, ascunsă lângă panoul de metal curbat care forma 
peretele exterior. Oare bomba improvizată era suficient de 
puternică încât să arunce în aer niturile şi sudura care ţineau 
totul laolaltă? Bond se îndoia, dar nu avea importanţă. Supapa 
se afla la nouă metri sub nivelul mării. Asta însemna că trăgea 
13 litri pe centimetru pătrat. Dacă se spărgea conducta, s-ar 
porni un potop care ar scufunda vasul destul de repede dacă 
uşile hidraulice nu ar fi închise imediat. Bond avea câteva idei şi 
legate de acest lucru. 

Mecanicul care trecuse pe lângă ei se oprise în loc. Se 
întoarse şi îi privi cu atenţie, cu o expresie nedumerită pe faţă. 

— Cine sunteţi? Ce căutaţi aici? 

Sixtine îşi scoase arma şi îl împuşcă în picior. Zgomotul 
împuşcăturii fu acoperit de cel al motoarelor... dar nu în 
totalitate. În jurul lor se dezlănţui iadul, cu ingineri şi membri ai 
echipajului fugind în toate direcţiile deasupra lor. Nimeni nu ştia 
de unde venise împuşcătura. Faptul că se auzise o împuşcătură 
era suficient. 

Bond ştia că trebuia să acţioneze repede. Puse extinctorul jos 
şi îl aşeză între carenă şi supapa de admisie, cu fitilul spre el. 
Sixtine îi întinse bricheta. 

— Gata? întrebă el. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Avem un minut la dispoziţie. 

— Să mergem unde? 


— În camera generatoarelor. 

Aprinse fitilul. 

Un alt bărbat îşi făcu apariţia. Bond îşi ridică privirea şi fu 
surprins să-l vadă pe doctorul Borghetti venind spre ei, purtând 
în continuare halatul alb. Ce căuta aici jos în toiul nopţii? Poate 
că unul dintre ingineri se îmbolnăvise sau poate că era în drum 
să vadă ce făcea Bond. Indiferent care variantă era, nu avea 
importanţă. Sixtine îl împuşcă, ţintind spre stomacul acestuia. 
Rămase pe loc şi privi cum acesta căzu pe jos în faţa lor, apoi 
cum începu să se zvârcolească pe metalul neiertător. Bond ştia 
că ea voia ca omul să sufere. În ochii ei reci se citea furia. 

— Exact ce a recomandat doctorul, bombăni ea încet. 

lrosiseră secunde preţioase. În timp ce fitilul scânteia şi 
şuiera, Bond şi Sixtine se retraseră cu spatele, îndreptându-se 
spre cea mai apropiată scară care ducea la un tambuchi spre 
puntea de deasupra. Era cea mai rapidă rută spre locul unde 
trebuia să ajungă Bond. Văzuse generatoarele când intraseră 
prima oară în camera motoarelor. Pe un perete era prins un 
topor folosit în caz de incendiu, iar el îl smulse de la locul său. Îi 
va fi de folos. 

Ajunseră la scară şi începură să urce. Până când ajunseră la 
nivelul următor, urcând prin tambuchiul circular, Bond deveni 
foarte îngrijorat. Cu siguranţă se scurseseră deja şaizeci de 
secunde? Ce va face dacă bomba nu se declanşa? Înjură în gând 
pentru că nu adusese un al doilea fitil. Nu conta. O fâşie de 
material era suficient, poate îmbibat în ulei. lar dacă pierea şi el 
în explozie, măcar va şti că reuşise să îi trimită pe fundul mării 
pe Wolfe, pe Scipio şi 5500 de kilograme de heroină. 

Bomba explodă sub ei. Zgomotul fu incredibil de puternic, 
răsunând din cauza cantităţii mari de metal. Privind în jos prin 
rampă, Bond văzu mingea de foc de un roşu aprins 
declanşându-se. În mod ciudat, aceasta avea, de asemenea, 
dungi strălucitoare albastre, verzi şi argintii, iar scânteile 
începură să danseze în aer când diverşii compuşi care alcătuiau 
focurile de artificii luară foc. Era cea mai frumoasă explozie din 
lume, gândi el. Dar oare îşi făcuse treaba? Primi răspunsul 
aproape pe loc. Supapa de admisie fusese făcută ţăndări. Un 
şuvoi uriaş de apă năvălea din conductă, pătrunzând furios în 
camera motoarelor. O alarmă începu să sune şi o serie de lumini 
roşii, instalate sus, pe pereţi, începură să pâlpâie dintr-odată. 


Bond încă ţinea toporul în mână. Ajunseseră în faţa unui 
perete acoperit de maşini electrice complicate, cu zeci de 
comutatoare, supape şi indicatoare. Acolo, pe un scaun, se afla 
un bărbat în salopetă albă, însă acesta le aruncă o privire şi o 
luă la fugă. Bond ştia că acesta era tabloul principal de 
distribuţie. Va trebui să aibă grijă. Voia să scoată din circuit 
întrerupătoarele şi să distrugă panoul - ideal, fără să se 
electrocuteze făcând asta. Exista o jumătate de duzină de 
comutatoare principale, fiecare controlând, probabil, o anumită 
zonă a vasului. Folosind capătul bont al toporului, le distruse pe 
rând. Apoi, pentru mai multă siguranţă, lovi panoul de sticlă. 
Izbucni o constelație satisfăcătoare de scântei albe şi galbene. 
Jumătate din luminile din camera motoarelor se stinseră. 
Ventilatoarele se opriră. Toate cadranele de pe panou indicau 
zero. A 

Bond făcuse tot ce îi stătuse în putere. Era timpul să plece. Il 
durea întreg corpul: capul, stomacul, gâtul. Coasta ruptă parcă îi 
luase foc. Tăietura pe care Sixtine i-o făcuse pe încheietura 
mâinii se deschisese, iar acum sângera din nou. Numai 
Dumnezeu ştia cum arăta. El spera doar să aibă forţa necesară 
pentru cea mai grea parte, care urma. Scipio şi oamenii lui 
trebuie să îşi fi dat seama deja ce se întâmpla. El şi Sixtine 
reuşiseră să se furişeze înăuntru, dar ca să iasă, vor trebui să se 
lupte cu toate forţele. 

Ţinând toporul în mână, făcu cale întoarsă în fugă pe unde 
veniseră, îndreptându-se spre prora vasului. Încă o dată, 
coridoarele se întindeau pustii în faţa lor, de data aceasta 
cufundate în lumina slabă a luminilor de urgenţă. 
Semiîntunericul îi salvă. Se aflau cam pe la jumătatea drumului, 
când trei oameni ai lui Scipio îşi făcură apariţia, îndreptându-se 
spre camera motoarelor. Bărbaţii nu îi recunoscură pe Bond şi 
pe Sixtine decât când fu prea târziu. Toporul lui Bond îşi făcu 
treaba, iar cei doi bărbaţi fură doborâţi. Insă aceştia fură 
înlocuiţi într-o clipă de alţii care veneau în urma lor. Coridorul 
era blocat. Nu puteau înainta. 

— Ajută-mă! 

Sixtine apucase o uşă grea de incendiu pe care se chinuia să 
o închidă ca să blocheze coridorul. Bond puse mâna pe ea şio 
închiseră împreună. Nu avea încuietoare, iar Bond vâri toporul 
între mânere, blocând-o. Oamenii lui Scipio se aflau de o parte, 


iar ei, de cealaltă. Pierduseră timp şi nu aveau de ales decât să 
se întoarcă. 

Se întâmpla ceva ciudat. Mirabelle începea să se încline într-o 
parte. Deşi aproape imperceptibil, Bond avea deja senzaţia că 
se înclina într-o parte şi îşi dădu seama, fără să-i vină să creadă, 
că bomba lui improvizată probabil că provocase mai multe 
daune decât sperase el. Poate că, la urma urmei, făcuse o gaură 
în partea laterală. Fără electricitate şi cu toate dispozitivele de 
securitate neutralizate, vasul se va umple de apă şi se va 
răsturna. Cât timp va dura? Titanicul se scufundase în două ore 
şi patruzeci de minute, dar cel puţin reuşise să închidă pereţii 
etanşi dintre cele şaisprezece compartimente ale sale, iar 
pompele funcţionaseră. Datorită lui Bond, aici nu era cazul. 
Mirabelle se putea scufunda mult mai repede. Oricum ar fi fost, 
el şi Sixtine trebuiau să găsească o cale să scape din acel 
coşciug uriaş de metal, ceea ce însemna că trebuiau să ajungă 
pe punte - şi asta repede. 

Dar trebuiau să aibă grijă. Era posibil ca cincizeci de oameni 
să fie pe urmele lor. Habar nu aveau încotro se îndreptau. Bond 
era epuizat. Aveau doar o jumătate de duzină de gloanţe 
împreună. 

Brusc, sub ei, se auzi o explozie, mult mai amenințătoare 
decât cea pe care o provocase Bond. Aceasta fu urmată imediat 
de o zdruncinătură atât de puternică, încât Bond şi Sixtine fură 
izbiţi de pereţi, apoi căzură pe jos. Luminile de urgenţă începură 
să pâlpâie. Alarma se opri. Bond era ameţit, iar rănile îl dureau 
crunt, însă reuşi să îşi dea seama ce trebuie să se fi întâmplat. 
Litri de apă rece năvăliseră în camera motoarelor, lovind 
boilerele pline cu aburi de înaltă presiune, iar acest lucru 
provocase o a doua explozie. Acum, pasarela se înclina şi mai 
tare. Bond auzi un scrâşnet jalnic. Era sunetul scos de vasul cu 
aburi în valoare de două milioane de dolari al lui Irwin Wolfe 
care începea să se dezmembreze. 

Bond şi Sixtine se ridicară în picioare şi, pentru o clipă, se 
agăţară unul de celălalt. 

— Sus, zise Bond. 

— Şi afară, fu de acord Sixtine. 

Nu mai era nimic de spus. Însă acum înaintau mai greu. Bond 
continua să meargă ca un beţiv, gata să cadă într-o parte. Se 
văzu nevoit să se sprijine de Sixtine. Ajunseră la capătul 


coridorului, iar când o luară după colţ, fură întâmpinați de o 
privelişte cumplită. La capătul îndepărtat, la vreo 30 de metri 
depărtare, un torent de apă neagră, care ajungea aproape până 
la tavan, năvălea spre ei ca o creatură vie care îi vâna. Era 
imposibil să vadă de unde venea. O întreagă secţiune din 
Mirabelle fusese înghițită de apă. Nu aveau de ales decât să se 
întoarcă şi să o ia la fugă în direcţia de unde veniseră, conştienţi 
de tăvălugul din spatele lor care se putea sparge şi îi putea 
înghiţi dacă se opreau fie doar ca să îşi tragă răsuflarea. 

Cumva, descoperiră alte scări şi începură să urce, însă nu 
ajunseră pe o punte exterioară. Alt coridor, alte uşi, însă niciun 
hublou, nicio cale de scăpare. Şi, cumva, apa îi ajunsese din 
urmă. Li se încolăcea în jurul picioarelor, mângâindu-le călcâiele, 
ridicându-se incredibil de repede. Un alt colţ. Trecură de el şi, 
chiar dacă instinctul le dicta să meargă mai departe, 
încremeniră locului nevenindu-le să creadă. Era cel mai straniu 
lucru pe care Bond îl văzuse vreodată. 

Jean-Paul Scipio. 

li era imposibil să îşi dea seama cum ajunsese bărbatul acolo, 
dar Bond bănuia că, după prima explozie, acesta trebuie să fi 
coborât în grabă în camera motoarelor însoţit de traducătorul lui 
ca să vadă cu ochii lui paguba provocată. Vasul trebuie să fi fost 
inundat deja, apa mării năvălind prin supapa distrusă. Apoi 
avusese loc a doua explozie, oprind poate accesul pe scara 
principală. El şi translatorul său fuseseră nevoiţi să urce pe 
scară, iar Scipio rămăsese blocat. Era singura explicaţie posibilă. 

Asta vedeau în acel moment Bond şi Sixtine. Capul mare şi 
chel nu mai avea peruca, ce fusese luată de apa care curgea pe 
covor. Umerii şi o parte din piept reuşiseră să treacă. Işi ţinea 
braţele pe lângă corp, cu palmele în apă, chinuindu-se să-şi 
elibereze şi restul trupului. Dar asta era tot. Semăna cu un truc 
care decursese îngrozitor de prost, un bărbat tăiat în două. 
Bărbatul nu putea urca, dar nici cobori. Şi, în scurt timp, avea să 
se înece. Era înconjurat de apă. Clipocea deja în jurul cicatricelor 
rozalii de pe gâtul lui. Se ridica centimetru cu centimetru 
deasupra nenumăratelor lui bărbii. În mai puţin de un minut, îi 
va trece peste gură, apoi, într-un final, peste nas. De fapt, el se 
privea cum se îneacă. 

Acum se holba la Bond, cu faţa schimonosită de frică. 

— Aiutatemi! Zise el, gâfâind. 


— Ajutaţi-mă, repetă traducătorul. 

Sixtine îşi scoase arma şi trase o singură dată. O lentilă a 
ochelarilor traducătorilor se făcu ţăndări, iar sângele începu să 
şiroiască din ceea ce fusese odinioară ochiul acestuia. Ea ţinti 
spre Scipio şi apăsă pe trăgaci a doua oară, însă arma rămăsese 
fără gloanţe. 

— Lasă-l, îi zise Bond. 

Se întoarseră. Apa îi ajunsese lui Scipio până la buza 
interioară. Ţipă la ei. Bucuroasă, apa i se strecură în gură. 

Într-un final, următoarea scară îi scoase pe puntea principală. 
Vasul era foarte înclinat, iar ei făcură eforturi ca să nu alunece şi 
să cadă în apă. În spatele lor, văzură cum bărcile de salvare 
erau coborâte într-o încâlcitură de frânghii. Deşi era miezul 
nopţii, luna strălucea pe cer, aruncând peste tot o strălucire 
argintie, ca a unui film vechi. Bond se întrebă ce se întâmplase 
cu Irwin Wolfe. Milionarul rămăsese în cabina lui? Se înecase în 
pat? Sau, poate, văzând cum i se scufundă vasul şi cum i se 
năruiesc planurile, sărise, pur şi simplu, peste bord? Bond era în 
continuare tentat să îl caute. După tratamentul la care fusese 
supus, o parte din el nu voia să îl lase pe niciunul dintre ei în 
viaţă. 

Cineva strigă. În ciuda întunericului şi a iadului care se 
dezlănţuiau în jurul lor, el şi Sixtine fuseseră văzuţi. Umbre 
negre fără feţe îşi croiau drum spre ei de-a lungul punţii 
înclinate. Văzu luminiţele albe ale focurilor de armă şi o prinse 
de mână pe Sixtine. Gloanţele ricoşau în jurul lor, despicând 
lemnul şi lovind în balustrade în timp ce ei fugeau înainte şi 
săriră. Marea se afla la distanţă mare sub ei. Timpul parcă stătu 
în loc. Erau unul lângă celălalt, prinşi în aer, o ţintă uşoară 
pentru cei care trăgeau în ei. Se auziră alte împuşcături. Apoi, 
într-un final, atinseră apa. Bond simţi un junghi în piept când 
coasta ruptă trosni din nou. Ţipă de durere şi fu cât pe ce să îşi 
piardă cunoştinţa, însă apa rece îl revigoră. Era învolburată şi îl 
împingea în sus. Se lăsă ridicat şi ieşi la suprafaţă, trăgând aer 
în piept. O căuta deja pe Sixtine şi o văzu în apropiere, lumina 
lunii reflectându-se în părul ei. Reuşiseră! Scăpaseră! 

— Eşti bine? 

Înotă până la ea. Simţea durere la fiecare mişcare, însă nu îi 
mai păsa. 

— Da. 


Vocea îi părea slăbită. Bond bănui că rămăsese fără aer când 
căzuse în apă. 

— Trebuie să ne mişcăm. Vasul se scufundă. Nu vrem să fim 
traşi la fund odată cu el. 

Înotară în tandem - douăzeci, treizeci de lovituri de braţe - 
ştiind că, cu cât se retrăgeau mai departe în întuneric, cu atât 
mai invizibili vor deveni. Scipio era mort. Oamenii lui se vor 
lupta să îşi câştige un loc în bărcile de salvare. Cu siguranţă, 
nimănui nu îi va mai păsa de ei. Abia când ajunseră la o distanţă 
sigură, se întoarseră şi priviră vasul, a cărui siluetă se contura 
pe cerul nopţii. Se afundase deja în apă, înclinându-se într-un 
unghi imposibil. Câteva luminiţe clipeau în spatele geamurilor şi 
a hublourilor, însă, altminteri, vasul semăna cu o bestie 
monstruoasă, aflată pe moarte, care se scufunda în mormântul 
său. Existau alte luminiţe în bărcile de salvare din jurul vasului şi 
îi auzeau pe bărbaţi ţipând inutil unul la celălalt, plănuindu-şi 
evacuarea. Prin cele două coşuri nu mai ieşea fum. Boilerele 
erau îmbibate cu apă, iar incendiul, stins. O parte din Bond, 
poate comandantul de navă din el, se întristă când văzu vasul 
distrus. Fusese o frumuseţe. Nu era vina sa pentru modul în care 
fusese folosit. 

Erau încă prea aproape. Bond ştia că atunci când vasul va 
dispărea complet, va scufunda totul din jurul său odată cu el, 
până şi bărcile de salvare dacă acestea nu se îndepărtau la 
timp. Mai exista o întrebare, mai presantă. Unde se aflau? Dacă 
se aflau în mijlocul Mediteranei, atunci toate acestea vor fi fost 
în zadar. Tot se vor îneca. 

Se răsuci în apă şi văzu luminile clădirilor de pe coastă. Pe 
întuneric, îi era imposibil să îşi dea seama cât de departe se 
aflau, însă distanţa nu putea fi mai mare de doi kilometri. Era 
într-o stare proastă. De fiecare dată când respira, simţea o 
durere ascuţită. Sarea din apă îi ataca rana deschisă de la 
încheietura mâinii. Situaţia lui era precară. Dar, cu ajutorul lui 
Sixtine, va reuşi cu siguranţă. 

Dar cu ea ce se întâmpla? 

Era aproape de el, nemişcată şi tăcută. 

— Nu putem rămâne aici, zise el. S-ar putea să ne ia o oră sau 
două să ajungem la mal, dar dacă o vom lua uşurel, va fi în 
regulă. Ne oprim ca să ne odihnim. Ne lăsăm purtaţi de valuri. 

— James... 


Urma să îi spună ceva ce el nu voia să audă. Ştia, din instinct. 

— Dacă te simţi obosită, te poţi ţine de mine, insistă el. 

— Nu pot veni cu tine, James. 

Brusc, apa mării deveni rece ca gheaţa. O cuprinse cu braţele 
şi o lipi de el. Deşi ea nu se împotrivi, văzu durerea din ochii ei. 
Când îşi scoase mâna din apă, el văzu că era mânjită de ceva 
negru. Era culoarea sângelui la lumina lunii. 

— Vei reuşi, îi şopti el. Vocea îi rămase în gât. Trebuie. 

— l-am învins, zise ea, ciudat de liniştită. Ei au fost atât de 
mulţi, iar noi am fost doar doi, dar am reuşit. Ea se înfioră. Ceva 
m-a nimerit când am sărit peste bord... 

— Te pot duce la țărm. Pot înota cu tine. 

— Nu. Va trebui să termini treaba de unul singur. 

Stăteau în continuare agăţaţi unul de celălalt, plutind în apă 
ca doi îndrăgostiţi. Vocea îi slăbea din ce în ce mai mult. 

— Imi pare rău, James. Nu fi supărat pe mine. 

— N-aş putea fi niciodată supărat pe tine. 

Ea zâmbi. 

— N-a fost să fie pentru totdeauna. Dar măcar am avut ziua 
noastră. 

— Sixtine. 

— Trebuie să pleci acum. Nu trebuie... 

Se lăsă liniştea. 

Bond văzu momentul în care viaţa i se scurse din ochi. O ţinea 
însă în braţe în continuare, refuzând să accepte că nu mai era. 
In spatele lui, auzi un trosnet asurzitor când forţe inimaginabile 
acaparară ceea ce mai rămăsese din vas, dezbinându-l. Prora 
era acum aproape în poziţie verticală. Se pregătea pentru 
plonjonul final. Ştia că trebuia să o lase pe Sixtine să plece 
odată cu el. 

li dădu drumul şi privi cum se îndepărtează de el, 
scufundându-se încet în marea albastră. Apa năvăli peste faţa ei 
ca şi când ar fi vrut să i-o şteargă. Părul plutea răsfirat în jurul 
capului, iar ea părea liniştită, fiind la fel de frumoasă moartă 
cum fusese atunci când ei fuseseră împreună. În cele din urmă, 
trupul ei dispăru în adâncuri. 

Bond scoase un singur sunet, ceva între mârâit şi suspin. Apoi 
se întoarse şi începu să înoate spre țărm. 


| VIRTUAL 


| ph 
PROJECT 


22 


Moarte la asfinţit 

Asemenea unei uriaşe păsări de pradă, avionul Boeing 377 
Stratocruiser cobori din înaltul cerului asupra oraşului Los 
Angeles, cu aripile întinse şi cu roţile căutând fâşia lungă de trei 
kilometri de beton care constituia pista de aterizare. De o parte 
şi de cealaltă a pistei, palmierii se aplecară supuşi pentru o clipă 
când avionul trecu huruind pe lângă ei, dispărând în arşiţa 
tremurătoare. Era amiază, soarele dogorea, iar în aer se simţea 
un miros puternic de ulei şi metanol. Roţile atinseră solul. Pilotul 
fixă propulsoarele pe tracţiune inversă şi, cu un urlet de furie, 
bestia se lăsă dirijată spre captivitate. Când avionul ajunse în 
Hangarul Numărul Unu, o armată de vehicule mici se apropiară 
din toate direcţiile: tractoare de bagaje, stivuitoare, şasiuri 
rulante şi scări de serviciu. Până să ajungă la destinaţie, avionul 
fusese deja înconjurat din toate părţile. Motoarele cu douăzeci şi 
opt de cilindri fură oprite. Cele patru propulsoare încetiniră, apoi 
se opriră. 

Uşa fu deschisă şi un val de aer cald pătrunse înăuntru. James 
Bond, care şedea în partea din spate a avionului, la nivelul 
superior, fu primul care îl simţi. În ultimele douăsprezece ore - 
ultima parte a călătoriei de la New York - stătuse tăcut în 
liniştea care domnise în cabina presurizată, prevăzută cu aer 
condiţionat (femeia din dreptul lui, care şedea pe partea 
cealaltă a culoarului, renunţase în scurt timp la orice speranţă 
de a face conversaţie). Acum, zgomotul, căldura şi mirosul din 
aeroport îi reaminteau unde se afla şi de ce venise aici. Simţea 
deja broboane de transpiraţie pe sub cămaşă. Starea lui de 
disconfort era agravată de bandajele strâns legate în jurul 
pieptului. Coasta ruptă începea să se vindece, însă va trece un 
timp până când va fi din nou în formă. 

Trecuse o săptămână de când se întorsese la Londra din sudul 
Franţei. 

M fusese mulţumit de felul în care decursese misiunea. 

— Ai eliminat traficantul de droguri numărul unu şi ai 
scufundat cinci tone din produsul lui pe fundul oceanului... unde 
îi este locul. Aceasta va fi o lovitură puternică pentru cartelurile 
internaţionale şi, cu puţin noroc, le va permite americanilor să 
rezolve problema dependenţei de heroină. Adevărul este că, 
după ce războiul a luat sfârşit, ei ar fi putut scăpa definitiv de 


această problemă dacă nu s-ar fi lăsat distraşi. Poate că asta le 
va da o a doua şansă. 

De asemenea, ţi-ai îndeplinit misiunea pentru care ai fost 
trimis acolo. Când l-ai confruntat pe Scipio, ţi-a spus că el l-a 
omorât pe omul nostru. 

— Da, domnule. A fost foarte clar în privinţa aceasta. 

— Atunci, sunt foarte bucuros că s-a rezolvat şi această 
problemă. 

M îşi alegea întotdeauna cuvintele cu grijă. Violenţa şi 
moartea făceau adeseori parte din atribuţiile lui. Insă asta nu 
însemna că trebuia să le rostească cu voce tare, aici, în acest 
birou. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu Wolfe, domnule. 

— Da. Mă tem că partea aceasta nu s-a terminat cum am 
sperat. A reuşit să se urce într-o barcă de salvare care l-a dus la 
mal. A fost dus cu maşina de-a lungul coastei spre Perpignan şi 
a trecut graniţa în Spania. S-a urcat la bordul unui avion spre 
Statele Unite, înainte ca cineva să apuce să vorbească cu el. 
Acum, şi-a făcut apariţia în casa lui din Los Angeles, iar noi nu 
vom putea face prea multe în privinţa lui... nu în mod oficial, 
oricum. S-a înconjurat de avocaţi scumpi. Susţine că nu ştia 
nimic de Scipio, sau de droguri, sau de tine, că veni vorba - şi, 
din nefericire, referitor la ceea ce s-a întâmplat cu Mirabelle, 
este cuvântul tău împotriva cuvântului lui. Deşi poliţia a făcut o 
razie în fabrica de lângă Menton, el susţine că este nevinovat. 
Conform spuselor lui, Scipio este vinovatul. 

— Aşadar, nu va fi pus sub acuzare? 

— Am vorbit cu prietenii noştri de la CIA, însă aceştia au fost 
surprinzător de necooperanţi. Au spus clar că vor să se ocupe de 
problemă în felul lor. 

Vocea lui M era aspră. Dacă Mirabelle ar fi ajuns la New York, 
acest lucru ar fi însemnat începutul unei epidemii care ar fi 
decimat ţara. Nu îi plăcea atitudinea ostilă a americanilor după 
tot ce făcuse Bond. 

— Voiam să te întreb despre Joanne Brochet, continuă M, pe 
un ton mai blând. Ochii lui limpezi, gri, îl cercetau cu atenţie pe 
Bond. Am înţeles că ţi-a fost de un real ajutor, contrar 
convingerilor noastre. 

— Da, domnule. Cu siguranţă n-aş fi reuşit dacă nu ar fi fost 
ea. 


În timp ce vorbea, Bond apăsa cu degetul mare rana de la 
încheietură şi bandajul înfăşurat în jurul ei. 

— A murit. 

— Da. Dacă mai are vreo importanţă, a murit ajutându-mă pe 
mine şi mi-ar plăcea să cred că veţi consemna în registre că, 
deşi lucra pe cont propriu, ea nu a fost niciodată inamicul 
acestei ţări. Dimpotrivă. Am aflat câteva ceva despre 
experienţele ei din timpul războiului. Îi suntem datori vânduți. 

— Mă voi ocupa de asta. lar fiul ei, cel care se află în 
Bahamas. Am înţeles că este împreună cu rudele, dar ne vom 
asigura că este îngrijit. 

Bond dădu din cap, mulţumit. 

— Altceva? întrebă M. 

— Aş vrea să îmi iau o săptămână de concediu dacă se poate, 
domnule, zise Bond. Doctorul m-a oblojit, dar coasta mă doare 
îngrozitor şi va trece un timp până când voi fi în formă. 

— Categoric, zise M aprinzându-şi pipa. Părea să caute 
cuvintele potrivite, de parcă ar fi avut ceva dificil de spus. De 
fapt, mă gândeam dacă ti-ar plăcea să petreci un timp pe 
coasta de vest a Americii. M-am tot gândit la bărbatul acesta, 
Irwin Wolfe. Este evident că nu ne putem implica în treaba CIA, 
dar să fiu al naibii dacă voi sta cu mâinile în sân, fără să iau 
măsuri. Mă întrebam dacă ai vrea să stai de vorbă cu el? 

Bond căzu o clipă pe gânduri. 

— Da, domnule. Mi-aş dori asta foarte mult. Făcu o pauză. 
Deşi nu cred că un revolver încărcat şi un pahar de whisky ar fi 
pe placul domnului Wolfe. 

M zâmbi. 

— Nu mă miră. Mă tem că americanii nu au sensibilităţile 
noastre atunci când vine vorba despre astfel de chestiuni, dar, 
în acelaşi timp, nu strică să îi dăm de ştire că nu am renunţat la 
el şi că, într-un final, nici măcar o armată de avocaţi din 
California nu îl va putea apăra de justiţie. 

— Sunt mulţi avocaţi, bombăni Bond. 

— Vezi ce poţi să faci. Poate te va ajuta pe plan personal dacă 
vei ajunge din nou faţă în faţă cu el. Şi vreau să înţelegi că, 
indiferent care va fi rezultatul acestei întâlniri, vei avea 
aprobarea mea deplină. 

Asta era. M îi dădea undă verde lui Bond. Vizita va fi 
neoficială, iar Bond putea acţiona după bunul plac. 


— Vreau să ştii că te-ai descurcat extrem de bine, 007, spuse 
M. Decizia mea de a te primi în „Secţiunea 00” este pe deplin 
justificată. Bucură-te de săptămâna ta liberă. O meriţi. 

Loelia Ponsonby dăduse un telefon înainte ca Bond să plece şi 
vorbise cu una dintre asistentele lui Irwin Wolfe. Deşi, la început, 
cererea fusese întâmpinată cu reticenţă la capătul celălalt al 
firului, fusese stabilită o întrevedere la casa din Los Angeles a 
mogulului, la ora şapte, în seara în care Bond urma să sosească. 
Bond era surprins că Wolfe acceptase să îl primească, dar, dacă 
se gândea mai bine, ce avea de pierdut? Oricum era pe moarte. 
Şi, fără îndoială, era protejat. _ 

La aeroport, Bond prezentă paşaportul fals făcut pentru el. Işi 
luă bagajul şi se duse la vamă, oprindu-se în faţa unui tânăr 
entuziasmat, îmbrăcat într-o cămaşă gri. 

— Cât timp veţi sta aici, domnule? 

— O săptămână. 

— Călătorie de afaceri? 

— Vizitez un prieten. 

— Oh. E o ocazie specială? 

— S-ar putea să fie. 

La aeroport îl aştepta o maşină pe care o conduse pe La 
Cienega Boulevard, spre hotelul unde îşi rezervase o cameră 
pentru zilele pe care plănuia să le petreacă în oraş. Hotel 
Beverly Wilshire se potrivea perfect nevoilor sale: era grandios 
şi confortabil, aproape de cele mai bune magazine şi 
restaurante, era un loc unde un englez bogat, care călătorea 
singur, putea trece neobservat. De asemenea, avea o piscină 
olimpică pe care el o va folosi de două ori pe zi, ca să reintre în 
formă. 

Odată condus în camera lui, Bond făcu un duş lung şi 
fierbinte, urmat de unul rece ca gheaţa, picăturile de apă ca 
nişte ace împungându-i umerii şi spatele. Comandase prin room 
service un negroni - făcut cu gin Gordons - pe care îl bău pe 
terasă, doar cu un prosop în jurul taliei, lăsând asfinţitul soarelui 
să îi usuce pielea. Simţindu-se revigorat, îşi înfăşură un bandaj 
nou în jurul încheieturii, se îmbrăcă şi îi spuse valetului să îi 
aducă maşina. Înainte să iasă din cameră, deschise 
compartimentul ascuns pe fundul genţii de voiaj şi îşi scoase 
pistolul Beretta .25 pe care îl adusese cu el din Anglia. Il încărcă, 
îl vâri în buzunarul de la spate şi plecă. 


Sunset Boulevard are 35 de kilometri, din centrul oraşului Los 
Angeles până la Pacific West, însă există un punct anume unde 
acesta nu mai seamănă cu o arteră obişnuită ce trece de la est 
la vest şi se transformă în ceva complet diferit; devine casa 
starurilor de cinema, a mogulilor şi a milionarilor. Ştii că ai 
pătruns în lumea faimosului film al lui Billy Wilder de îndată ce 
ajungi pe Doheny Road. Brusc, laşi în urmă magazinele şi 
birourile, panourile publicitare uriaşe şi traficul. Până şi casele 
încep să dispară în spatele zidurilor înalte şi a pâlcurilor de 
cedri. Există din ce în ce mai mult spaţiu între diferitele intrări, 
cu porţile, cutiile poştale şi peluzele lor perfecte... sau „curţile 
din faţă”, cum le spun americanii. Aerul miroase diferit, este mai 
rustic. Ai senzaţia că nu mai eşti în Los Angeles. 

Bond conduse aproximativ o jumătate de oră, urmând drumul 
şerpuitor care ducea spre satul Westwood şi Universitatea 
California din Los Angeles, înainte să ajungă la adresa pe care o 
căuta. Văzu un zid galben-deschis şi o poartă fantezistă din 
metal ornată cu păsări şi flori argintii. Curtea din faţă era plină 
de sumac verde, care îl duse pe Bond cu gândul la acele letale 
pe care le găsise la Menton. Şi aceste plante erau departe de 
habitatul lor obişnuit, frunzele lucioase şi purpurii explodând în 
soarele care asfinţea. Opri în faţa porţii şi cobori din maşină, 
observând camera de supraveghere care era aţintită asupra lui. 
Găsi interfonul cu un singur buton, pe care îl apăsă. După o 
lungă aşteptare, auzi un cârâit şi fu conectat. 

— Da? 

Vocea era îndepărtată, metalică. 

— Numele meu este James Bond. Am o întâlnire cu domnul 
Wolfe. 

— Intră. 

Bond auzi un bâzâit, iar poarta se deschise, lăsând să se vadă 
asfaltul roz al aleii de dincolo. Urcă din nou în maşină şi intră cu 
ea în curte. 

Casa nu se vedea nicăieri. Era înconjurat de o grădină atât de 
luxuriantă, încât ar fi putut fi folosită drept ilustrație pentru o 
carte cu basme din epoca victoriană sau pentru Biblie. Totul era 
verde şi des, o masă uniformă de diferite frunze blocând lumina, 
flori de toate formele şi mărimile ţâşnind din pământ, răscoapte 
şi mirositoare. Era grădina unui bărbat care îşi dorea totul şi 
care avea banii necesari pentru asta. Statui, felinare, garduri vii 


tăiate în formă de piramidă sau elefanţi, palmieri, tufişuri de 
trandafiri, cactuşi, sere... toate erau îngrămădite într-un spaţiu 
care nu era suficient de mare, astfel încât efectul general era 
unul înăbuşitor. Bond văzu în oglinda retrovizoare cum poarta se 
închidea în urma lui şi se simţi prins în capcană. 

Coti şi trecu pe lângă terenul de tenis, singurul spaţiu bine 
definit din tot haosul acela. Nu mai fusese folosit de mult. Plasa 
era lăsată, iar buruienile răsăriseră prin zgură. Apoi, chiar în faţa 
lui, apăru casa, construită în stilul unei hacienda, dar de două 
sau trei ori mai mare decât orice casă asemănătoare din Spania. 
Din câte se ştia, Wolfe locuia singur, dar, chiar dacă soţia sa ar fi 
trăit, dacă ar fi existat un bucătar, un majordom, un antrenor de 
tenis şi câţiva prieteni, casa tot ar fi fost prea mare. Câte 
dormitoare avea? Unsprezece? Douăsprezece? Pereţii erau albi 
şi groşi, curbându-se şi ondulându-se ca şi când s-ar fi chinuit să 
ţină în frâu interiorul. Multe dintre ferestre aveau vitralii. 
Acoperişurile erau pătrate, circulare, dreptunghiulare... toate 
acoperite cu ţigle din Spania. Casa aceasta nu era deloc 
primitoare. Părea să se ascundă de restul lumii. 

Bond parcă între un Buick Roadmaster turcoaz - ultimul 
model, cu parbriz convex, din două bucăţi - şi un Pontiac 
Chieftain negru. Cel mai probabil, prima maşină era a lui Wolfe, 
îşi zise el. Dar a doua? A unei gărzi de corp, poate. Era puţin 
probabil ca milionarul să fi fost de acord să îl primească singur. 
Pietrişul îi scrâşni sub picioare când se apropie de uşa de la 
intrare şi trase de lanţul greu de fier al clopoţelului. Auzi 
clopoţelul sunând în casă, dar nu veni nimeni. Aruncă o privire 
în spate şi văzu soarele apunând după copaci. Urma să se 
întunece abia peste câteva ore. 

Sună a doua oară. Tot nimic. lritat, crezând că Wolfe hotărâse 
să nu se mai întâlnească cu el, Bond întinse mâna şi atinse uşa. 
Aceasta se deschise. În casă nu se auzea niciun zgomot. Bond 
nu văzuse niciun grădinar lucrând pe proprietate. Nu era nicio 
mişcare. Dacă nu ar fi auzit vocea monosilabică la interfon, ar fi 
crezut că locul era pustiu. 

Păşi înăuntru, într-un hol cavernos cu pardoseală din lemn, 
grinzi la vedere şi un balcon cu o balustradă în spirală. Ca şi în 
cazul grădinii, încăperea era prea aglomerată, prea multe mese 
vechi, prea multe tapiserii care împodobeau pereţii, prea multe 
ceasuri, plante în ghivece, picturi în ulei cu rame aurite. O 


arcadă ducea jos, spre ceea ce ar putea fi bucătăria. Celelalte 
uşi, din mahon, erau închise, în faţa lui, scara principală 
grandioasă îl invita la etaj. La jumătatea drumului, fu întâmpinat 
de un ceas cu pendulă din secolul al XIX-lea, care alunga 
tăcerea cu ticăitul său sonor. Braţele sale, răsucite în forme 
exagerat de ornate, indicau ora 6.45. Era în urmă cu zece 
minute. 

Bond hotărâse deja să profite de ocazie şi să exploreze 
celelalte încăperi, intrând din birou în sufragerie, apoi în 
bibliotecă, în camera de zi, în bar. Pardoselile nu erau acoperite 
cu covoare - erau fie din lemn, fie din gresie -, însă paşii lui nu 
scoteau niciun sunet. lnăuntru era mai întuneric decât afară. 
Toată mobila şi toate vechiturile acelea păreau să înghită 
lumina. Peste tot, în fiecare încăpere, Bond văzu fotografii în 
rame aurii şi argintii, iar Wolfe apărea în aproape toate, uneori 
alături de o femeie - probabil Mirabelle, soţia lui defunctă -, 
alteori alături de doi tineri, care trebuie să fi fost fiii săi, dar de 
cele mai multe ori alături de celebrităţi; actori şi politicieni. 
Wolfe în frac, Wolfe în bermude, Wolfe călare. Atâta doar că 
Wolfe nu era de găsit. 

Bond urcă scările. Işi scoase arma şi o ţinu în mână, ştiind din 
instinct că ceva nu era în regulă, că ceva rău se întâmplase în 
casa aceasta. Tăcerea, punctată doar de ceasul cu pendulă, era 
prea apăsătoare, lipsa oricărei forme de întâmpinare grăind de 
la sine. Nu strigă. Anunţase deja la poartă că sosise, iar 
persoana care îi răspunsese ştia că era acolo. 

Ajunse la primul etaj, unde pătrunse pe un coridor acoperit cu 
Covor, cu candelabre de modă veche deasupra şi ferestre 
arcuite, montate sus, de o parte şi de cealaltă. Două uşi înalte 
din pardoseală şi până în tavan erau deschise la capătul 
coridorului - era dormitorul matrimonial, cu siguranţă -, iar el se 
îndreptă într-acolo, având presimţirea că devenise un pion în 
jocul altcuiva şi că, deşi el ar fi trebuit să fie în avantaj, era 
implicat împotriva voinţei lui. Se opri în faţa uşilor şi le deschise 
larg. Din partea cealaltă, nu se auzi niciun zgomot. 

Ghicise, era dormitorul. Bond intră într-o încăpere mare, cu 
tavan înalt şi ferestre care dădeau spre piscină. Patul avea patru 
stâlpi, o chestie pe care o puteai vedea într-un muzeu, sau care 
fusese adusă de acolo. Cadrul era din stejar, cu ornamente aurii 
şi un baldachin din satin mov, care lăsa impresia de vechi. Perne 


şi perniţe erau sprijinite de capul patului, care era din catifea 
brodată. Bond hotărî că era un pat de coşmar - făcut astfel de 
bărbatul care zăcea în el, cu o armă în palma deschisă şi cu 
sângele care îi şiroia din rana hidoasă din tâmplă. 

Bond ajunsese prea târziu. Irwin Wolfe se împuşcase. Cel 
puţin aceasta era imaginea pe care o vedea. Ochii mortului erau 
deschişi şi sticloşi şi priveau în gol. Era îmbrăcat în pijama şi un 
halat de mătase. Aşternuturile, pătate cu sânge, erau strânse în 
jurul lui. Părul, care îl impresionase atât de mult pe Bond atunci 
când îl întâlnise pentru prima oară pe milionar în casa din Cap 
Ferrat, acum părea să îi zboare de pe cap, fiind răsfirat pe 
pernă. Pielea avea o culoare pământie. Era un cadavru în toată 
regula. 

Dacă Wolfe îşi luase viaţa, atunci cine răspunsese la interfon? 

Răspunsul la această întrebare veni o clipă mai târziu, când o 
mână îşi făcu apariţia de după uşă, îndreptând o armă în 
direcţia lui, şi o voce gravă spuse: 

— N-ar trebui să ne facem un obicei din asta. 

Bond îşi ridică mâinile în aer. Întoarse capul şi zâmbi. 

— De fapt, speram să ne întâlnim din nou. Dar trebuie să 
recunosc că m-ai luat prin surprindere. 

— Eu sunt cel surprins, James. Ce naiba cauţi aici? 

— Pot să las mâinile jos? 

— Desigur. Doar să nu mă loveşti iar. 

Ultima oară când Bond îl văzuse pe Reade Griffith, cei doi 
serviseră împreună un pahar de coniac la hotelul Negresco, din 
Nisa. Când bărbatul ieşi din colţul unde stătuse ascuns, Bond 
recunoscu părul negru, tuns cu grijă, şi ochii albaştri ai agentului 
CIA. Lăsă mâinile jos şi îşi vâri arma în buzunarul hainei. 

— Nu este nevoie să te întreb ce cauţi aici, zise Bond. 

— Sprijin şi apăr Constituţia Statelor Unite împotriva tuturor 
duşmanilor, străini sau interni, răspunse Griffith, citând 
jurământul CIA. Rânji. De fapt, Wolfe mi-a cerut să vin aici. O 
ironie, dacă stăm să ne gândim mai bine. Şi-a băgat în cap că 
avea nevoie de protecţie. 

— Din cauza mea? întrebă Bond pe un ton nevinovat. 

— Nu-mi dau seama de ce. 

— lar tu ai primit ordin să ai grijă de el. 

Bond îi aruncă o privire bărbatului care zăcea întins în pat. 

— Wolfe a fost o ruşine. Şi un duşman al ţării. Nouă ne place 


să păstrăm ordinea. Aceasta a părut să fie cel mai bun mod. 

— Sinuciderea. 

— Calea cea mai uşoară. Griffith ezită. Din curiozitate, de ce 
ai vrut să te întâlneşti cu el? 

— Ai mei au vrut să pună presiune pe el. Bănuiesc că ideea a 
fost să obţinem ceea ce ai obţinut tu. 

— Atunci, trebuie să-mi faci cinste cu un pahar. 

— Cu mai mult de-atât. Speram să te revăd. Îmi pare rău că n- 
am apucat să ne mai întâlnim înainte să plec din Nisa. 

— Da. Am auzit că l-ai ucis pe Scipio şi că i-ai ruinat afacerea. 
Asta e o mare realizare. Griffith îşi puse arma deoparte. Bond 
observă că era acelaşi Remington folosit de armata Statelor 
Unite pe care îl avusese la el pe Rue Foncet. Deci, unde bem 
ceva? Ştiu un local în Westwood... _ 

— Sună bine. Bond căzu o clipă pe gânduri. Insă, înainte să 
plecăm, aş vrea să te întreb ceva. 

Bond îşi scoase tabachera de metal şi alese o ţigară cu trei 
fâşii aurii. Acest amestec special de tutun turcesc şi balcanic îi 
fusese recomandat de bărbatul de la Morland, producătorul de 
ţigări de pe Grosvenor Street despre care îi spusese Sixtine. 
Deşi era mai puternic decât cel cu care era obişnuit, îl prefera 
deja în defavoarea celui Du Mauriers pe care obişnuia să îi 
fumeze. Aruncă o privire sub capac, apoi îl închise. 

— Lucrai pentru Scipio în tot acest timp, zise Bond. 

Îşi aprinse ţigara. 

Reade Griffith se încruntă, dar nu făcu nicio încercare să nege 
această acuzaţie. 

— Eu n-aş pune astfel problema, zise el. Lucram pentru CIA. 
lar acest lucru a însemnat să colaborez cu Scipio. Da. Cum ţi-ai 
dat seama? 

Bond fusese avertizat de la început. Raportul pe care îl citise 
în Londra spunea clar că CIA alesese să sprijine organizaţiile 
corsicane de crimă organizată în schimbul combaterii 
comuniştilor din portul oraşului Marsilia, chiar dacă Reade 
Griffith negase acest lucru. Lui Bond îi luase ceva timp ca să 
înţeleagă. i 

— Când am cunoscut-o pe Sixtine, ea ştia cine eram. Imi ştia 
numele, numărul, povestea - tot. Am bănuit că trebuie să fi 
obţinut aceste informaţii prin intermediul propriei sale rețele, iar 
acest lucru a fost, desigur, foarte deranjant. Ulterior, mi-a spus 


că, de fapt, Irwin Wolfe fusese cel care o avertizase în privinţa 
mea. Întrebarea era, de fapt, cine îi spusese lui? 

— Nu eu. 

— Nu. Dar el colabora cu Scipio. Aşadar, cineva trebuie să îi fi 
spus lui Scipio, care, apoi, a dat mai departe aceste informaţii. 
lar persoana aceea nu putea fi nimeni alta decât tu. Nimeni nu 
ştia că eram acolo. 

— Sper că n-ai de gând să te cramponezi de asta, James. 

— Deloc. lţi făceai treaba. Inţeleg. Adevărul este că ar fi 
trebuit să-mi dau seama. Când noi doi am mers cu maşina la 
docurile din La Joliette, paznicul mi-a cerut actele de identitate. 
Pe mine m-a verificat, dar pe tine te-a lăsat în pace. Trebuia să 
fi existat o explicaţie, iar explicaţia era că bărbatul ştia cine eşti. 
Te mai văzuse. Bond tăcu şi dădu fumul afară. Noi am pierdut 
un om la La Joliette. Bănuiesc că tu erai acolo când s-a întâmplat 
acest lucru. 

— N-am avut nicio legătură cu moartea lui şi regret ce s-a 
întâmplat. Reade Griffith clătină din cap, amintindu-şi. Ideea 
este că el începea să îşi dea seama ce se întâmpla. Legătura cu 
Ferrix Chimiques, de exemplu... 

— De aceea avea factura, zise Bond. Trebuie să te felicit. Ai 
reuşit să mă păcăleşti. 

— Serios? 

— Era o factură pentru 115 litri de anhidridă acetică. Tu mi-ai 
spus că aceasta este componenta principală a peliculei de film. 

— Este. 

— Ştiu. Dar întâmplarea face că aceasta este folosită, de 
asemenea, la producerea heroinei. La începutul procedurii, o 
cantitate egală de morfină şi anhidridă acetică sunt încălzite 
împreună. Produsul chimic este cunoscut sub denumirea de 
„precursor pentru heroină”. 

Bond verificase produsul când se întorsese la Londra. Îi era 
ciudă că nu făcuse acest lucru mai devreme. Îi îngăduise lui 
Griffith să îl îndoape cu minciuni. 

— Omul vostru a fost deştept, dar a înţeles totul greşit, 
continuă Griffith. El a concluzionat că Sixtine colabora cu Wolfe. 
Avea logică. Ea era un pion important, iar ei trăiau, practic, 
împreună. El avea nevoie de informaţii şi s-a gândit că le poate 
obţine de la Scipio. La urma urmei, îi văzuse pe cei doi şezând la 
aceeaşi masă, într-o cafenea din Marsilia. Ba chiar îi 


fotografiase. S-a gândit că l-ar putea convinge pe Scipio să îi 
spună ce punea ea la cale. 

Nu ştiu dacă are vreo importanţă, dar l-am avertizat că este o 
decizie proastă, însă m-a rugat să stabilesc o întâlnire pe un 
teren neutru. l-am spus că voi veni şi eu, doar ca să mă asigur 
că toată lumea va juca corect, de aceea nu şi-a adus arma. Am 
aranjat întâlnirea la La Joliette... steagul alb şi toate alea. Chiar 
încercam să îl ajut. Singura problemă a fost că Scipio nu a 
respectat regulile. Când şi-a dat seama că omul vostru ştia prea 
multe, şi-a scos arma şi l-a împuşcat de trei ori în piept. Totul s- 
a întâmplat atât de repede, încât nu am putut face nimic. După 
cum ţi-am spus şi prima oară când ne-am întâlnit: nu poţi avea 
încredere în oamenii aceştia. 

— Scipio ştia că voi veni la Ferrix Chimiques. l-ai spus tu. 

— l-am mai spus să nu îţi facă niciun rău, amice. Tocmai de 
aceea ţi-au aruncat în faţă cu apă şi nu cu acid. 

Bond înţelesese acest lucru. Scipio aproape că îi recunoscuse 
acest lucru când se întâlniseră a doua oară, la bordul vasului 
Mirabelle. El spusese că voia să se ocupe de Bond - „fără nicio 
reţinere” Acele cuvinte îi spuseseră lui Bond că cineva trebuie 
să îl fi protejat atunci când se aflase la uzina chimică. 

— Nu înţeleg un singur lucru, zise Bond. Irwin Wolfe plănuia 
un atac mortal asupra ţării tale. Bandele americane vând în jur 
de 300 de kilograme de heroină în fiecare lună pe întreg 
teritoriul Statelor Unite. Wolfe urma să livreze o cantitate de 
douăzeci de ori mai mare şi să o ofere aproape gratis. Era Scipio 
atât de important pentru tine, încât ai fost dispus să accepţi 
consecinţele? Sau plănuiai să interceptezi vasul la sosire? 

— Nu ştiam nimic despre Mirabelle, răspunse Griffith. Nu 
ştiam ce îi trece prin minte lui Wolfe. Scipio nu mi-a spus. Şi de 
ce ar fi făcut-o? Pentru el era o oportunitate de afaceri complet 
nouă. Guvernul meu îţi este profund recunoscător, James. Ne-ai 
scutit de o mulţime de probleme. Am auzit că eşti propus pentru 
Medalia de onoare. Cu siguranţă vei primi votul meu. 

— Drăguţ din partea ta. 

Griffith aruncă o privire spre cadavru, care fusese martor 
tăcut la întreaga conversaţie. 

— Să plecăm naibii de-aici, James. Şi ai grijă să iei cu tine 
mucul de ţigară. Trebuie să lăsăm locul curat pentru poliţişti şi 
paramedici. 


Bond nu se clinti din loc. 

— Nu eşti supărat pe mine, nu? îl întrebă Griffith. 

— AŞ vrea să mai aflu un lucru, zise Bond. Ştiai că Sixtine şi 
cu mine ne aflam la bordul vasului Mirabelle la sfârşit, când 
acesta s-a scufundat? 

— Nu. N-am ştiut. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— A murit. 

— Păcat. 

— Da, păcat. 

Bond îşi vâri mâna în buzunar, ca din întâmplare. Când şi-o 
scoase, ţinea în mână Beretta. Dintr-o singură mişcare, fără să 
ezite, se întoarse şi îl împuşcă în frunte pe Reade Griffith. 
Agentul CIA se holbă la el nedumerit în timp ce sângele i se 
prelingea între ochi. Apoi căzu în faţă. 

Bond se mişcă repede. Ridicându-l de sub subsuori, îl târî mai 
aproape de pat şi îl lăsă acolo. Luă arma din mâna lui Irwin 
Wolfe, observând că era un Webley & Scott, calibrul .45. Se 
întrebă într-o doară de ce fusese aleasă arma aceea. Acum, nu 
mai conta. O şterse cu o batistă, apoi o lipi de mâna lui Reade 
Griffith. Luă arma agentului CIA şi o băgă în buzunar. În cele din 
urmă, îşi şterse propria armă cu batista şi o puse în mâna lui 
Irwin Wolfe, încolăcind degetele bărbatului decedat în jurul 
trăgaciului. 

Când intrase în cameră, fusese întâmpinat de imaginea unei 
sinucideri înscenate, dar el o transformase în cu totul altceva. 
Reade Griffith fusese trimis acolo ca să îl ucidă pe Irwin Wolfe. El 
nu îşi dăduse seama că bărbatul mai în vârstă era înarmat. Intr- 
un final, cei doi se împuşcaseră unul pe celălalt. Aşa vor arăta 
lucrurile. Desigur, cei de la CIA vor deveni suspicioşi, dar nu vor 
putea pune prea multe întrebări, nu fără a recunoaşte motivul 
pentru care îl trimiseseră acolo de la bun început. Nimeni nu ştia 
nimic despre Bond. El călătorea cu un nume fals. Nici măcar nu 
se ştia că se afla în America. 

Işi termină ţigara pe care o fuma, apoi o stinse. Vâri mucul în 
buzunarul de sus, apoi şterse scrumiera. Nu atinsese nimic din 
cameră. Nu lăsase nicio amprentă. Mai aruncă o privire în jur, 
apoi părăsi casa cufundată în tăcere. Poliţia şi paramedicii vor 
sosi într-un final, dar, până atunci, Bond va fi plecat de mult. 

Urcă în maşină, gândindu-se la bărbatul pe care îl ucisese. 
Reade Griffith îl minţise de la început şi până la sfârşit. Se 


compromisese din cauza relaţiei cu Scipio şi nu luase în calcul 
consecinţele. Indiferent ce ar fi zis, el fusese răspunzător pentru 
moartea agentului secret britanic. Cu siguranţă îi spusese lui 
Scipio despre Monique de Troyes, fata care lucra la Ferrix 
Chimiques, condamnând-o astfel la moarte. 

Şi din cauza lui murise Sixtine. 

Bond o văzu din nou, pentru ultima oară, îndepărtându-se de 
el şi coborând în adâncurile albastre. 

Conduse încet prin grădina bogată, îndreptându-se spre 
poartă. Ştia că, deşi primise dreptul de a ucide, totuşi nu primise 
şi dreptul de a face aşa ceva. Nu avea să existe niciun raport 
oficial. Nu avea să mai vorbească despre asta niciodată. 
Comisese o crimă. Pur şi simplu. 

In faţa lui, senzorul depistă maşina care se afla în mişcare, iar 
poarta electrică se deschise, lăsând să se vadă Sunset 
Boulevard. Bond ieşi cu maşina, lăsând în urma lui amintirea a 
ceea ce tocmai făcuse. 

Nu simţea nimic. 


Mulţumiri 

Le sunt profund recunoscător celor de la lan Fleming 
Publications Ltd. Şi de la lan Fleming Estate pentru că m-au 
invitat pentru a doua oară. Pentru cineva care a crescut cu 
James Bond - cărţile înaintea filmelor a scrie despre cel mai 
longeviv spion din lume este un vis care a devenit realitate, deşi 
a fost o reală provocare să mă apropii de sclipirea de geniu a 
scrierilor lui Fleming. 

Însă, ca întotdeauna, am fost ajutat - în primul rând de 
Fleming însuşi. Mare parte din capitolul „Ruleta rusească” se 
bazează pe schiţele pe care el le-a scris pentru un serial de 
televiziune american, care nu s-a materializat niciodată. (O altă 
schiţă, „Crimă pe roţi”, a apărut în primul meu roman Bond, 
Trigger Mortis.) În mod ciudat, în colecţia sa de jurnalism de 
călătorie, care a fost publicată în 1963 cu titlul Orașe palpitante, 
Fleming face referire, de asemenea, la povestea lui A/eksanar 
Kolchak, despre care susţine că se bazează pe fapte reale. Mă 
tem că doar am răsfoit cartea pentru descrierea cazinoului din 
Monte Carlo din acelaşi capitol. Drept urmare, multe dintre 
atitudinile exprimate îi aparţin lui Fleming, nu mie. 

Încă o dată, trebuie să îi mentionez pe Corinne Turner, de la 
IFE, susținătoare şi prietenă, precum şi pe Jonny Geller, de la 
Curtis Brown (care îl reprezintă pe lan Fleming), şi pe impresarul 
meu, Jonathan Lloyd, care m-a îndrumat în momentele de 
cumpănă. A fost o plăcere să lucrez cu Jonathan Cape şi 
apreciez în mod special munca depusă de Ana Fletcher şi David 
Milner, care au editat separat textul, fiecare cu un ochi de 
vultur, şi care m-au salvat - de multe ori - de mine însumi. Ar 
putea părea neobişnuit ca un autor să îi mulţumească 
ilustratorului, dar, împreună cu titlul, nimic nu este mai 
important pentru reuşita unui roman James Bond şi cred că Kris 
Potter a făcut o treabă excelentă. 

O veșnicie şi încă o zi a necesitat multă documentare, pe care 
internetul nu mi-a putut-o oferi, şi îi sunt recunoscător în mod 
expres lui Joe Forrest, care a venit cu răspunsuri plauzibile la 
unele întrebări imposibile şi care m-a convins că unele dintre 
cele mai îndrăzneţe acţiuni din această poveste ar putea 
funcţiona. Pentru a dobândi cunoştinţe elementare despre 
Mirabelle, m-am dus în Southampton şi am vizitat Shieldhall SS - 
cel mai mare vas cu aburi funcţional din Marea Britanie - şi 


vreau să le mulţumesc lui Nigel Philpott şi lui Graham Mackenzie 
pentru că mi-au acordat timp şi mi-au împărtăşit din experienţa 
lor. 

Au existat multe cărţi care mi-au fost de ajutor. Am pomenit 
înainte de James Bond: The Man and His World, de Henry 
Chancellor. Este o sursă nemaipomenită de inspiraţie, precum şi 
pagina web: literary007.com. M-am familiarizat cu blackjack 
citind Beat the Dealer, de Edward O. Thorp, iar The Politics of 
Heroin, de Alfred W. McCoy, şi Webs of Smoke, de Meyer & 
Parssinen, mi-au oferit contextul pentru a putea descrie 
activităţile lui Scipio. Mulţumiri speciale lui Andrew Lycett, care 
mi-a atras atenţia asupra Shame Lady, un nume cu care Fleming 
cocheta pentru casa lui din Jamaica. In cele din urmă, el a ales 
Goldeneye”. 

Anul trecut, am oferit şansa ca cineva să întruchipeze un 
personaj din carte, în cadrul unei licitaţii în sprijinul Old Vic (o 
organizaţie caritabilă care nu primeşte fonduri de la Consiliul 
Artelor) şi aş dori să amintesc despre generozitatea 
extraordinară a doi participanţi. Licitaţia a fost câştigată de 
Reade Griffith, care apare cu numele real începând cu capitolul 
cinci. Şi Joann McPike a făcut o donaţie substanţială, iar 
personajul Joanne Brochet, Madame 16, este inspirat de ea. 
„Brochet” este echivalentul în limba franceză pentru „pike”.?? 

În sfârşit, aş fi putut scrie acest roman fără ajutorul asistentei 
mele, Alice Edmondson, dar cu siguranţă nu l-aş fi terminat la 
timp. Manuscrisul a fost citit de minunata mea soţie, Jill Green, 
şi de cei doi fii ai mei, Nicholas şi Cassian. Ca de obicei, 
observaţiile lor au fost nemiloase, dar nepreţuite. 

lan Fleming a jucat un rol important în viaţa mea. El a scris 
primele cărţi pentru adulţi pe care le-am îndrăgit, iar filmele m- 
au salvat de unele perioade întunecate din copilăria mea. 
Această carte este dedicată memoriei lui... nu că ar putea fi 
uitat vreodată, desigur. 


23 Ochi de aur (n. tr.). 
29 Ştiucă (n. tr.). 


-= E ... IrL e 
aa 2» > se A e "4 . 
sa {i + Po a antii ab = 
o e T t. wes Y a „e 
e > =. . > - 


= at: eno ` - - 
Un spion moare. săi Halte o ieg ni. b -a ftegur “a 
=: a. as AN tS -3 


totul ` E 


pe 
` x ROS Te 


p- T - sad - y » 
Agentul secret kgtanis. 097 seste găsit plătind” îi 
4 -âpăe Rivăerel F ranteze Nisdâşide căteste &inomentulsă- e> $> 


<- - promoveze pë James Bondi sigh 4 00 şi tgimite. sat e i 
Q 


=- 


3 destopehe ulevătul. Ajuns ł Hi Fraga vintr intr- olume:* „4 . 

-+ dominată*de Măşini rapide, cazinouită iaht: fugoăi ise, 

d femei” misterio ayi g gaħgste ri ` corfan}: P rga toată 
—= „ace astă străluçize descope ră.o rela pâituloa Sie crima” + A 

` AY- orgahizată și n plan diăbolie puški oie din råžhunare. ; 


E - Este impul ca noul agènt QOAgä- și cit deptu; „de a ne 
"+ ba Aa ucide, * _ e. x = -s .“ Le e = -= a „i 
(0) P ay T e tool româge despre Bopd la activ, Horowitz +7? Y 
pi 
. Z se pa şi-arcâştigat si el statatul oficial de 00.” CĂ iară da 
tA- ii T v S e F literary007.xom. * 3, 
> . . eS - = SD o 
DJ, -- "„HorowitAişi sărbătoreşte reîntoarcerea în franciza «`. `: 


>- "James Bond (după Jrigee? Mortis, 2015) cu povestea .” „3 = 

<. primei aventarixdin 1950 a agentului 007 (...) Proaspătă, - 

©) „fără pretenţii și destinată să mulţumească legiunile de” <1. R 
a fanirpenbru care o lūrne cu Bond nu e niciodată de ajuns.“ = =X x 


- - 
ù 9 # 
E - as Kirkus Reviews e. 5 
= -. e 
> #7 i = 
- mă ~) = ° 
- = - id a â 
> - A - 
- - n Paun pc ări, ~ 
-> ! m F - 
- 
- - <- 3 


www.ianfleming.com 


ISBN 978-606-006-358-2 


UL