Ian Fleming — 01 Caracatita

AE > g 
E. i 
Ea af j 
i 
Sa A) 
Sif] SE i 
= <= aes H 
i 3 | A RZ 3 I 
p ea i; ; i 
SE S 
a | 
4 = j 
| 
ź = = H 
s= E JS ie | 
<A | 
SE 


TEV ELSOTOG 


CARACATITA 


WWWwavIrtLUualĘDroJECHEU 


IAN FLEMING 
Seria James Bond 


Volumul 1 


CARACATITA 


(Povestiri) 


Original: Octopussy (1965); 
The Property of a Lady (1963); 
The Living Daylights (1962); 
007 in New York (1963) 


Traducere de: 
MIHAELA GEORGESCU 


y 


virtual-project.eu 


BIBLIOTECA UNIVERSALĂ 
2010 


lan Fleming s-a nascut in 1908 si a fost instruit la Colegiul 
Eton. Dupa o scurta perioada petrecuta la Academia Militara 
Regală din Sanhurst a plecat pe continent să-și desăvârșească 
studiile. in 1931, după ce a ratat numirea la Ministerul Afacerilor 
Externe, a intrat la agenţia de știri Reuters. În timpul celui de al 
doilea război mondial a fost asistentul personal al directorului 
Serviciului Secret al Forțelor Navale britanice, ca apoi să ajungă 
la rangul de comandor. Experiența căpătată în timpul războiului 
i-a asigurat cunoștințe nemijlocite despre activitatea serviciilor 
secrete. 

După război a devenit director pentru străinătate la trustul de 
presă Kemsley. Și-a construit casa, Goldeneye, în Jamaica și tot 
acolo, la vârsta de patruzeci și patru de ani, a scris Casino 
Royale, primul din romanele care-l prezintă pe comandorul 
James Bond. Până în momentul decesului său în 1964, 
aventurile lui James Bond se vânduseră în mai mult de patruzeci 
de milioane de exemplare. Dr. No, primul film care-l prezenta pe 
James Bond, cu Sean Connery în rolul principal, a fost lansat în 
1962 și filmele cu James Bond se bucură în continuare de un 


uriaș succes international. Este de asemenea autorul 
fermecatoarei cărți pentru copii Chitty Chitty Bang Bang. 

Romanele lui lan Fleming au fost imediat acceptate de către 
contemporanii săi Kingsley Amis, Raymond Chandler și John 
Betjeman ca romane clasice de suspans. Inventându-l pe James 
Bond, lan Fleming a creat cel mai important personaj de ficțiune 
britanic de la sfârșitul secolului al XX-lea. 

Informaţii suplimentare despre lan Fleming și despre opera sa 
pot fi găsite accesand: www.ianfleming.com. 


e Caracatita 


— Stii ce? se adresa maiorul Dexter Smythe caracatitei. Daca 
reusesc, iti voi oferi o mare desfatare, o masą copioasa. 

Vorbise cu voce tare si respiratia ii aburi vizorul mastii sale 
Pirelli. Își lăsă picioarele in nisip lângă ascunzătoarea din coral și 
se ridică. Apa îi ajunse până la subtiori. Igi scoase masca și 
scuipă în ea, frecă apoi vizorul, îl clăti și-și trase din nou elasticul 
măștii pe după cap. Se aplecă iarăși. 

Ochiul din sacul maroniu tărcat încă îl mai privea cu atenţie 
prin deschiderea din mărgean, dar de data asta vârful unui 
singur mic tentacul se ivea timid cu câţiva centimetri din 
întunecimea adâncului și își căuta confuz hrana cu ventuza-i 
rozalie superioară. Dexter Smythe zâmbi satisfăcut. Dacă ar fi 
avut timp, poate încă o lună, pe lângă cele două în care se 
împrietenise cu caracatita, ar fi reușit s-o îmblânzească pe 
draga de ea. Dar nu va avea acea lună la dispoziţie. Să-și 
încerce norocul astăzi, să coboare până la ea și să-i ofere 
tentaculului mana lui în locul mult așteptatei bucățele de carne 
crudă de la capătul harponului său, să dea mâna cu ea, ca să 
zicem asa? Nu, Pisicuto dragă, se gândi el. Încă nu pot să am 
prea mare încredere în tine. Aproape sigur ar scoate, cât ai clipi 
din ochi, alte tentacule prin deschiderea aceea și i-ar înșfăca 
brațul. Era suficient să fie târât în jos mai putin de două 
picioare, și supapa de la mască s-ar fi închis automat și s-ar fi 
sufocat în interiorul ei sau, dacă și-ar fi smuls-o, s-ar fi înecat. 
Cu putin noroc, ar putea pătrunde cu o lovitură rapidă de 
harpon, dar nu ar fi suficient ca s-o ucidă pe Pisicuta. Nu. Poate 
tot azi, dar mai târziu. Ar semăna cu jocul de la ruleta rusească 
și poate cu aceeași șansă, de cinci la unu. Ar putea fi o scăpare 
rapidă, bizară, de necazurile sale. Dar nu acum. Acea problemă 
interesantă ar rămâne nerezolvată. Și doar îi promisese 
dragutului de profesor Bengry, de la Institut! Dexter Smythe 
înotă alene spre recif; privirea sa căuta numai o formă, o forma 
sinistră, triunghiulară, mică și grasă a unui pește scorpion, sau, 
cum i-ar zice Bengry, Scorpaena Plumieri. Maiorul Dexter 
Smythe, ofiţer al Imperiului Britanic, din Marina Regală 


(pensionat), era ceea ce ramasese dintr-un ofiter odata curajos 
si foarte ingenios, un barbat chipes, un mare cuceritor in toata 
viata sa militara, mai ales al femeilor din serviciul auxiliar al 
marinei militare engleze si ATS! care asigura personalul din 
comunicaţii și din secretariatul grupelor operative în care fusese 
numit la sfârșitul carierei sale. Acum avea cincizeci și patru de 
ani, era puţin chel, și burta i se revărsa peste slipul Jantzen. Si 
suferise și două tromboze coronariene. Doctorul său, Jimmy 
Greaves (care fusese unul din marii jucători de poker de la 
Clubul Reginei când Dexter Smythe sosise prima oară în 
Jamaica), descrisese, pe jumătate glumet, a doua tromboză, 
care avusese loc cu numai o lună înainte, ca „a doua 
avertizare”. Dar, în hainele bine alese, venele sale varicoase nu 
se vedeau și burta era aplatizată de o curea discretă peste o 
centură fără cusur, astfel încât era o apariţie încă plăcută, ca 
bărbat, la un cocktail sau dineu pe Tarmul Nordic și era un 
mister pentru prietenii și vecinii săi de ce, în pofida celor 50 ml 
de whisky și a celor zece ţigări pe zi pe care i le permisese 
doctorul, continua să fumeze ca un șarpe și se ducea în fiecare 
noapte beat la culcare, ca un betiv, deși un betiv prietenos. 
Adevarul era ca Dexter ajunsese la granita dorintei de a muri. 
Multe erau radacinile acestei stari mentale si nu toate erau chiar 
asa de complexe. Era iremediabil legat de Jamaica si lenevia 
tropicală il călise treptat, astfel încât, în aparenţă, părea o 
bucată de lemn de esenţă tare, dar care, sub suprafaţa lustruită, 
avea un miez erodat până devenise pulbere de termitele 
leneviei, de auto-indulgenta, de culpa unui păcat străvechi și de 
aversiunea generală fata de sine. De la moartea lui Mary, care 
survenise cu doi ani în urmă, nu mai iubise pe nimeni. Și nici nu 
era convins că o iubise și pe ea cu adevărat, dar știa că în 
fiecare clipă a zilei tânjea după dragostea ei pentru el și după 
cicăleala ei veselă, neglijentă și după prezenţa ei adesea 
iritantă. Acum, deși mânca gustările și bea martini-urile lor, 
arăta numai dispreț fata de femeile ușoare din lumea 
internaţională pe care o frecventa și cu care se întovărășea pe 
Tarmul Nordic. S-ar fi putut, poate, împrieteni cu persoane din 
armată, cu domnii - fermieri din teritoriile indigene sau 
proprietarii de plantaţii de pe coastă -, cu profesioniști și 


1 Auxiliary Territorial Service - aripa feminină a Armatei engleze, în timpul celui de-al 
doilea război mondial. (n. trad.). 


politicieni, dar ar fi insemnat sa redobandeasca un scop serios in 
viata - care era însă mereu amânat de lenevia sa, de acedia? sa 
spirituală - și să bea mai puţin, ceea ce categoric nu dorea să 
facă. Așa că maiorul Smythe era plictisit, plictisit de moarte și, 
dacă nu ar fi existat un element în viaţa sa, ar fi înghiţit cu mult 
timp în urmă sticla cu barbiturice de care făcuse rost cu ușurință 
de la un medic de prin partea locului. Ancora de salvare care-l 
făcea să se agate de marginea stâncii era una firava. Betivii 
notorii își schimbă direcţia spre o exagerare a temperamentelor 
lor de bază, cele patru temperamente clasice - sanguin, 
flegmatic, coleric și melancolic. Betivul sanguin se inveseleste 
până la isterie si idiotenie. Flegmaticul se cufundă în mlaștina 
depresiei posace.  Colericul este  betivul luptător al 
caricaturiștilor care-și petrece o buna parte din viata prin 
închisori pentru că a distrus oameni și lucruri, iar melancolicul 
cade sub povara autocompătimirii, sentimentalismului si 
lacrimilor. Maiorul Smythe era un melancolic care alunecase pe 
panta imaginaţiei sporovăitoare tesute pe seama păsărilor, 
insectelor și peștilor care populau cele două hectare de la 
Wavelets (denumirea pe care o dăduse el micutei vile este 
simptomatică), plaja și reciful de coral de dincolo de ea. Prefera 
în mod deosebit peștii. Se referea la ei ca la „oameni” și, 
deoarece peștii din recif rămân în teritoriile lor tot la fel cum o 
fac și păsările mici, după doi ani îi cunoștea pe toţi cât se poate 
de bine, „îi iubea” și credea că și ei îl iubeau la rândul lor. 

Cu siguranţă că îl cunoșteau, deoarece, așa cum ocupanţii 
grădinilor zoologice își cunosc îngrijitorii, si el era un furnizor 
zilnic obișnuit, care scormonea algele și tulbura nisipul și 
stâncile pentru mâncăcioșii de pe fundul mării, care sfărâma 
arici de mare pentru micile carnivore și scotea la lumină 
fragmente de deșeuri de pește pentru cei mai mari, iar acum, 
când înota încet și puternic în susul și în josul recifului și prin 
canalele care duceau în larg spre ape adânci, „oamenii” lui 
forfoteau în jur, fără teamă și răbdători, năpustindu-se spre 
vârful harponului cu trei dinţi, pe care-l cunoșteau numai ca peo 
lingură excesiv de darnică, repezindu-se chiar până la vizorul 
măștii Pirelli și chiar, în cazul domnișoarelor certarete, piscandu- 
| ușor de gambe și de laba piciorului. 


2 Stare patologică de plictis. (n. trad.). 


O parte din sufletul maiorului Smythe prelua toti acesti 
„omuleti” strălucitor colorati, dar astăzi trebuia sa rezolve o 
problema in timp ce-i saluta cu cuvinte nerostite - „Neata, Beau 
Gregory”, adresate domnisoarei de culoare albastru-inchis 
stropita cu pete de un albastru-deschis, „pestele bijuterie” care 
seamana leit cu modelul instelat al unei sticle de parfum Worth 
- ,Vol de Nuit”, ,Scuze. Nu astazi, iubito”, unui peste fluture 
care batea din aripi cu „ochi” negri falsi pe coada si, „Oricum 
esti prea gras, Blue Boy”, adresandu-se unui peste papagal 
indigo care trebuie ca avea o greutate de cinci kilograme - 
singurul lui dușman de pe recif, singurul pe care l-a ucis la prima 
vedere, un pește scorpion. 

Peștele scorpion populează majoritatea apelor sudice ale 
lumii, și „rascasse”, care stă la baza bouillabaisse*, face parte 
din aceeași familie. Varietatea din Indiile de Vest atinge o 
lungime de numai treizeci de centimetri și are o greutate de 
aproape o jumătate de kilogram. Este pe departe cel mai hidos 
pește din mare, de parcă natura te-ar avertiza. Este de un gri 
maroniu tărcat, cu un cap zburlit de formă triunghiulară. Are 
»sprancene” carnoase, clăpăuge, care se revarsă peste ochii 
roșii furioși, și o coloratie și o siluetă întreruptă, care reprezintă 
un camuflaj perfect pe recif. Deși este un pește mic, gura lui cu 
dinți puternici este așa de mare încât poate înghiţi cei mai multi 
pești de recif întregi. Dar arma lui supremă se află în aripioarele 
dorsale erectile, din care primele câteva acţionează la contact 
precum acele hipodermice, sunt alimentate de glande 
otrăvitoare care conţin suficientă tetrodotoxină încât să ucidă 
un om dacă îl ating doar în treacăt într-un punct vulnerabil - o 
arteră, de exemplu, sau deasupra inimii sau în vintre. Aceștia 
constituie adevăratul pericol pentru înotătorii din jurul recifului, 
cu mult mai periculoși decât baracuda sau rechinul, deoarece, 
fiind extrem de încrezători în camuflajul lor și în armură, aceștia 
fug fără să facă altceva decât să se apropie foarte mult de picior 
sau să aibă un contact efectiv. Apoi se mișcă repede și ușor 
câţiva metri pe pectoralii lati și neobișnuit de vargati și se așază 


2 Peşte mediteranean, ingredient pentru bouillabaisse (Un fel de supa-tocanita de 
peste de port, preparată de către pescari din captura zilnică, și în special din pești cu 
forme monstruoase, dar apreciată de pescari datorită texturii tari a cărnii și a gustului 
deosebit. Lista peștilor este cu adevărat de coșmar: baudroie (peștele călugăr), 
rascasse blanche, rouget grondin, congre, grondin, saint-pierre, arici de mare și 
caracatita.). (n. trad.). 


din nou vigilenti, fie pe nisip, unde seamana cu o gramada 
enorma de corali, sau printre stanci si alge marine, unde pur si 
simplu dispar. Si maiorul Smythe era hotarat sa gaseasca unul, 
să-l prindă cu harponul si să-l dea caracatitei lui, sa vada daca 
aceasta |-ar lua sau |-ar refuza cu dispret, sa vada daca unul 
dintre marii răpitori ai oceanului ar recunoaște lipsa de 
insufletire a altuia, dacă știe de otrava lui. Ar mânca caracatita 
stomacul și ar lăsa șira spinării? Ar mânca tot, și dacă da, ar 
suferi din cauza otrăvii? Acestea erau întrebările la care Bengry 
de la Institut dorea să primească chiar azi un răspuns, deoarece 
se apropia începutul sfârșitului vieţii maiorului Smythe la 
Wavelets și, deși aceasta ar putea însemna sfârșitul mult iubitei 
lui Caracatite, maiorul Smythe se hotărâse să afle răspunsurile 
și să lase o mică amintire a vieții sale, acum inutile, undeva într- 
un colt prăfuit, într-unul din dosarele de biologie marină ale 
Institutului. 

Pentru că, numai cu două ore în urmă, viaţa și așa tristă a 
maiorului Dexter Smythe se inrautatise foarte mult. Într-atât de 
mult, încât ar fi norocos dacă, peste câteva săptămâni - timp în 
care să se expedieze telegrame de la Guvern la Ministerul 
Coloniilor al Marii Britanii, și care să fie retransmise Serviciului 
Secret și de acolo Scotland Yard-ului și Procurorului Public, și 
pentru transportul maiorului Smythe la Londra sub escorta 
poliţiei - reușea o condamnare la închisoare pe viata. 

Și totul din cauza unui ins pe nume Bond, comandorul James 
Bond, care-și făcuse apariţia la zece treizeci în dimineaţa aceea, 
venind din Kingston cu un taxi. 

Ziua începuse firesc. Maiorul Smythe se trezise din somnul 
său indus de Secconal, înghiţise vreo două pastile de Panadol 
(starea inimii îi interzicea să ia aspirină), făcuse un dus, 
mâncase foarte puţin la micul dejun sub migdalii în formă de 
umbrelă și petrecuse o oră hranind păsărelele cu resturile de la 
micul dejun. Își luă apoi dozele prescrise de anticoagulant și cele 
pentru tensiune arterială și-și omori timpul cu ziarul Daily 
Gleaner până ce putea servi gustarea de la ora unsprezece, pe 
care o devansase de câteva luni la ora zece și jumătate. Tocmai 
își turnase prima rundă din cele două de coniac tare și băutura 
gazoasă cu ghimbir, „băutura beţivilor”, când auzi mașina 
înaintând pe alee. 

Luna, menajera lui de culoare, veni în grădină și anunţă: 


— Va cauta un domn, domnule maior. 

— Cum se numeste? 

— El nu a zis la mine, domnule maior. El a zis la mine sa spun 
ca vine de la Guvern. 

Maiorul Smythe nu purta altceva decat un sort kaki si sandale. 
Spuse: 

— Foarte bine, Luna. Invită-l in camera de zi și spune-i ca vin 
intr-o clipa, si se intoarse in dormitor si-si puse o sahariana alba 
si pantaloni, apoi isi perie parul. De la Guvern! Ce dracu mai 
este si asta? 

Cum a intrat in camera de zi si l-a zărit pe bărbatul înalt 
îmbrăcat cu un costum tropical bleumarin stând în picioare la 
fereastră și privind spre mare, maiorul Smythe a intuit oarecum 
vestea proastă. Apoi, când bărbatul s-a întors încet să-l 
privească cu ochii lui vigilenti, serioși, gri-albăstrui, a înțeles că 
era vorba despre un formalism birocratic; când nu i s-a răspuns 
la zâmbetul său bucuros, a înțeles că era vorba despre un 
formalism birocratic nefavorabil. Un frison îl furnică pe maiorul 
Smythe pe șira spinării. Deci aflaseră cumva. 

— Ei bine, sunt Smythe. Banuiesc că sunteţi de la guvern. Ce 
mai face Sir Kenneth? 

Nu se punea problema să-și strângă mâinile. Omul răspunse: 

— Nu l-am întâlnit, am sosit de-abia de două zile. Am fost mai 
tot timpul plecat de pe insulă. Mă numesc Bond, James Bond. 
Sunt de la Ministerul Apărării. 

Maiorul Smythe își aminti de eufemismul străvechi pentru 
Serviciul Secret. Și spuse cu un optimism forţat: 

— Oh, vechea firmă? 

Întrebarea a fost ignorată. 

— Putem sta de vorbă undeva? 

— Da. Oriunde doriţi. Aici sau în grădină? Beti ceva? Maiorul 
Smythe zornăi gheaţa din paharul pe care încă îl mai tinea în 
mână. Rom și băutura gazoasă cu ghimbir - otrava locală. Prefer 
băutura gazoasă simplă. 

Minti cu automatismul firesc al alcoolicului. 

— Nu, mulțumesc. Și aici ar fi bine. 

Omul se rezemă neatent de pervazul lat din mahon. 

Maiorul Smythe s-a așezat, și-a aruncat un picior semet peste 
brațul jos al unui fotoliu confortabil de colonist englez pe care-l 
copiase după un fotoliu original făcut de un tâmplar local de 


mobila fina. Scoase suportul cu bauturi din celalalt brat, lua o 
dușcă din paharul său si îl strecură pe neobservate, cu o mana 
deliberat ferma, in lacasul din lemn. 

— Ei bine, spuse el cu voiosie privindu-l pe celalalt barbat 
drept in ochi, cu ce va pot fi de folos? Cineva a facut o treaba 
murdara pe Tarmul de Nord si aveti nevoie de ajutor? Sa fiu 
bucuros ca mă inham din nou. E mult de atunci, dar încă îmi mai 
aduc aminte de vechile practici. 

— Vă deranjează dacă fumez? 

Bărbatul își scosese deja tabachera. Era plată, dintr-un metal 
ca pentru arme și încăpeau cam cincizeci de ţigări în ea. Acest 
mic gest, care trăda într-un fel o slăbiciune comună, îl consolă 
pe maiorul Smythe. 

— Catusi de putin, dragul meu domn. Dadu să se ridice, cu 
bricheta pregătită. 

— E-n regulă, mulțumesc. James Bond își aprinsese deja 
ţigara. Nu, nu s-a întâmplat nimic aici. Am fost trimis să vă rog 
să vă amintiţi de activitatea desfășurată în cadrul Serviciului la 
sfârșitul războiului. James Bond se opri și-l privi cu atenţie pe 
maiorul Smythe. Mai ales de perioada când ati lucrat în cadrul 
Biroului Obiective Speciale. 

Maiorul Smythe rase brusc. Stia asta. Era absolut sigur de 
asta. Dar când auzise asta din gura acestui bărbat, râsetul 
maiorului Smythe ieșise ascuţit, ca tipatul unui om lovit. 

— Oh, Doamne. Da Bătrânul Birou al Obiectivelor Speciale. 
Era o adevărată corvoadă. 

Rase din nou. Simti din nou acea gheară a anghinei care-i 
strapunse pieptul, determinată de tensiunea a ceea ce știa că 
va urma. Își vari mâna adânc în buzunarul de la pantaloni, 
apucă sticluta si strecură pilula albă de nitroglicerină sub limbă. 
Se amuză văzând cum tensiunea se acumula la celălalt bărbat, 
cum ochii i se îngustau vigilenti. „Totul este în regulă, dragul 
meu. Nu este pilula morții.” Apoi spuse: 

— Aveţi probleme cu acidoza? Nu? Pe mine mă omoară când 
sunt pilit. Aseară. Petrecere la Jamaica. Ar trebui sa ne dam 
seama că nu ne oprim la douăzeci și cinci de ani. Haide totuși să 
revenim la Biroul Obiective Speciale. Cred că nu mai suntem 
multi. Simti că durerea din piept se retrase în vizuina ei. Este 
ceva în legătură cu istoricul oficial? 

James Bond își privi vârful tigarii. 


— Nu tocmai. 

— Cred ca stiti ca am redactat cea mai mare parte din 
capitolul despre aceasta autoritate pentru volumul de istorie a 
razboiului. A trecut mult timp de atunci. Nu prea cred ca as mai 
avea multe de adaugat azi. 

— Nu mai este nimic de adaugat despre operatiunea din 
localitatea numita Ober Aurach din Tirol, cam la o distanta de o 
mila de Kitzbuhel? 

Unul din numele care-l obsedase în toţi acești ani forţă un alt 
zâmbet pe faţa maiorului Smythe. 

— A fost floare la ureche. Nu s-a văzut niciodată teatrul unui 
asemenea măcel. Toţi acei bandiți din Gestapo incapatanati în 
credinţa lor. Toţi erau beti ca porcii. Își păstraseră toate 
dosarele. Le-au predat fără a clipi. Credeau că așa își ușurau 
situaţia. Ne-am aruncat rapid ochii peste ele și le-am expediat 
pe toate în tabăra de la Munchen. Nu am mai auzit de ei. Cred 
că cei mai mulţi au fost spânzurați pentru crime de război. Le- 
am predat în mare grabă la cartierul general de la Salzburg. 
Apoi ne-am deplasat pe valea Mittersill după un alt refugiu. 
Maiorul Smythe mai trase o dusca bună și-și aprinse o țigară 
apoi își ridică privirea. Ca să nu mai lungim vorba, cam asta-i. 

— Cred că pe atunci erati Numărul Doi. Comandantul era 
american, un anume Colonel King din armata lui Patton. 

— Asa este. Un tip de treabă. Purta mustață si nu prea avea 
aerul unui american. Se pricepea bine la vinurile de prin partea 
locului. Un tip foarte civilizat. 

— În raportul referitor la operaţiune a menţionat că v-a predat 
toate documentele pentru o verificare preliminară pentru că 
erati specialistul german din unitate. | le-aţi returnat apoi pe 
toate cu observaţiile făcute? James Bond făcu o pauză. Chiar pe 
toate? 

Maiorul Smythe ignoră insinuarea. 

— Chiar asa. Cele mai multe erau liste cu nume. Marfa 
importantă pentru contrainformaţii. Cl-stii din Salzburg au fost 
foarte încântați de materiale. Le-a oferit multe piste noi. Cred ca 
originalele zac pe undeva. Or fi fost folosite în procesele de la 
Nurnberg. Da, pentru numele lui Dumnezeu! Acelea au fost 
câteva din cele mai plăcute luni din viata mea, hoinărind prin 
tară cu grupele operative ale Biroului Obiective Speciale. Vin, 
femei și cântece! Și poţi s-o mai spui o dată! 


Aici maiorul Smythe rostea purul adevar. Purtase un razboi 
periculos si incomod pana in 1945. Cand s-au format Trupele 
Speciale in 1941 s-a oferit voluntar si a fost scos din Marina 
Regala pentru Operatiile Comune ale Cartierului General sub 
comanda lui Mountbatten. Atunci, germana lui excelenta (mama 
lui era din Heidelberg) l-a ajutat sa obţină postul de neinvidiat 
de anchetator in Trupele Speciale de pe continent. Fusese 
norocos doi ani sa scape nevatamat din aceasta activitate si cu 
titlul de ofiter al Imperiului Britanic (militar), care s-a acordat 
putinor cadre in ultimul razboi. Si apoi, cand se pregatea 
infrangerea Germaniei, Serviciul Secret si Operatiunile Comune 
au format impreuna Biroul Obiective Speciale si maiorul Smythe 
a primit temporar rangul de locotenent-colonel si a fost 
însărcinat să formeze o unitate al cărei obiectiv era lichidarea 
ascunzătorilor Gestapo-ului și ale Abwehr-ului în momentul în 
care se apropia capitularea Germaniei. Departamentul 
Serviciilor Secrete a aflat de plan și a insistat să participe la 
acţiune, făcând front comun cu aripa americană, și așa s-au 
format șase unităţi, și nu numai una, care au intrat în acţiune în 
Germania și în Austria chiar în ziua capitulării. Erau unităţi 
alcătuite din douăzeci de oameni, dotate fiecare cu vehicule 
ușoare blindate, șase jeep-uri, un autocamion pentru 
radiotelegrafie și alte trei camioane, controlate de un cartier 
general anglo-american din SHAEF*, care le furniza și obiectivele 
culese de serviciile de informaţii ale armatei, de la SIS° si OSS®. 
Maiorul Smythe fusese Numărul Doi din grupele speciale „A”, 
cărora li se incredintase Tirol-ul - o zonă bogată în ascunzători 
cu acces ușor spre Italia și poate cu ieșire din Europa și se știa 
că fusese ales ca adapostul subteran numărul unu din tranșee 
pe care grupele speciale îl urmăreau. Și, cum maiorul Smythe 
de-abia îi spusese lui James Bond, se distraseră de minune. Și 
totul fără să se tragă un foc - adică cu excepţia celor două trase 
de maiorul Smythe. 

— Va spune ceva numele Hannes Oberhauser? spuse 
întâmplător James Bond. 


4 Supreme Headquarters Allied Expeditionary Force - statul-major al 


Comandamentului Fortelor Aliate, Care a activat in Europa de nord-vest de la sfarsitul 
anului 1943 până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, in 1945. (n. trad.). 

> Secret Intelligence Service - Agenţia de informaţii britanică, cunoscută ca MI6 (n. 
trad.). 

6 Office of Strategic Services, precursor al CIA. (n. trad.). 


— N-aș zice, se încruntă maiorul Smythe, încercând să-și 
amintească. Erau optzeci de grade la umbră, dar el tremura. 

— Atunci să vă aduc eu aminte. În aceeași zi în care vi s-au 
dat acele documente să le studiati faceati investigaţii la Hotelul 
Tiefenbrunner, unde erati încartiruit, ca cel mai bun ghid 
montan din Kitzbuhel. Vi s-a menţionat Oberhauser. A doua zi i- 
ati cerut Cl-stului o zi liberă, care vi s-a dat. Dis-de-dimineata, in 
ziua următoare, ati plecat la cabana lui Oberhauser, l-aţi arestat 
și aţi plecat cu el în jeep-ul dumneavoastră. Asta vă spune ceva? 

Expresia aceasta - „vă spune ceva”. De câte ori oare nu o 
folosise chiar maiorul Smythe când încerca să prindă în capcană 
un mincinos german? Nu te grăbi. Ești pregătit de ani buni 
pentru așa ceva. Maiorul Smythe dădu din cap cu un aer de 
îndoială: 

— N-aș crede. 

— Un bărbat cu păr grizonat și cu un picior protezat. O rupea 
în engleză, deoarece fusese instructor de schi înainte de război. 

— Îmi pare rău. Nu vă pot ajuta, spuse maiorul Smythe 
privindu-l sincer pe Bond în ochii lui reci, luminoși. 

James Bond scoase din buzunarul interior un carnetel din piele 
albastră și îl răsfoi. Apoi se opri. Își ridică privirea și spuse: 

— Pe atunci, ca arme ușoare purtaţi un Webley & Scott 45 cu 
numărul de serie 8967/362. 

— Cu siguranţă că era un Webley. Afurisită armă, greoaie. 
Sper că acum au ceva care să semene cu un Luger sau cu 
greoiul Beretta. Dar n-aș putea spune că am remarcat vreodată 
numărul. 

— Nu contează numărul. Am data la care Cartierul General vi 
l-a emis si data când l-aţi înapoiat. Ati semnat în registru de 
fiecare dată. 

— Atunci trebuie să fi fost arma mea, ridică din umeri maiorul 
Smythe. Dar vocea sa trăda furie și nerăbdare. Și ce rost au 
toate astea, dacă mi-e îngăduit să întreb? 

James Bond îl privi aproape cu curiozitate. Și de data asta 
spuse cu o voce nu tocmai amabilă: 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun, domnule Smythe. Făcu o 
pauză, părând că reflectează. Să vă spun eu despre ce este 
vorba. O să ies în grădină zece minute sau cam așa ceva, ca să 
vă dau timp să reflectati. Apoi treceţi pe la mine. Adăugă serios: 
Vă veţi ușura situaţia dacă veniţi cu versiunea originală. 


Se îndreptă apoi spre usa ce dădea în grădină. Se întoarse 
către maior: 

— Mi-e teamă că trebuie doar să precizati toate amănuntele. 
Am discutat ieri cu fraţii Foo din Kingston. lesi apoi pe peluză. 

Ceva îl făcu pe maiorul Smythe să se simtă ușurat. Cel puţin 
acum se sfârșise bătălia eminentelor cenușii, încercarea de a 
inventa alibiuri, eschivări. Dacă acest om, Bond, ajunsese la 
fraţii Foo, la oricare din ei, aceștia trebuie să fi divulgat un 
secret. Ultimul lucru pe care îl doreau era să se pună rău cu 
guvernul și oricum rămăseseră numai puţine documente. 

Maiorul Smythe se ridică vioi în picioare, se duse la servanta 
încărcată și-și mai turnă un coniac și o băutură cu ghimbir, 
aproape jumi-juma. Mai era încă timp și putea să reziste. Viitorul 
nu-i rezerva multe situaţii similare. Se duse înapoi la scaunul lui 
și-și aprinse cea de a douăzecea ţigară din ziua aceea. Işi privi 
ceasul. Era unsprezece și jumătate. Dacă ar putea scăpa de 
individ într-o oră, ar avea mult timp să petreacă cu „oamenii” 
lui. Se așeză jos, bău și își puse ordine în gânduri. Putea lungi 
sau scurta povestea, putea aduce vorba despre vreme și despre 
cum miros florile și pinii la munte sau o putea reteza. Ar prefera 
s-o reteze. 

Sus, în imensul dormitor din Tiefenbrunner, cu grămada de 
documente galbene și cenușii întinse pe patul liber, nu căuta 
ceva anume, lua doar modele de ici-colo concentrându-se 
asupra celor însemnate cu roșu KOMMANDOSACHE, HOCHST 
VERTRAULICH’. Si nu erau multe și majoritatea erau rapoarte 
confidentiale despre ofițerii germani de stat major, interceptări 
ale codurilor sparte ale aliaţilor și locurile unde se aflau banii 
secreti. Deoarece acestea erau ţintele importante ale Poliţiei 
„A”, maiorul Smythe le-a cercetat amănunţit, cu o deosebită 
emoție - produse alimentare, explozivi, arme, date de spionaj, 
dosare ale personalului din Gestapo - un transport extraordinar! 
Și apoi, la fundul pachetului, era un singur plic sigilat cu ceară 
roșie și marcat A SE DESCHIDE NUMAI ÎN CAZ DE FORȚĂ 
MAJORA. Plicul conţinea o singură coală de hârtie. Nu era 
semnată și câteva cuvinte erau scrise cu cerneală roșie. Titlul 
era VALUTA, și sub el era scris WILDE KAISER. FRANZISKANER 
HALT. 100 M OESTLICH STEINHUGEL. WAFFENKISTE. ZWEI BAR 


7 Document strict secret, de importantă deosebită. (n. trad.). 


24 KT® și apoi o listă de măsurători în centimetri. Maiorul 
Smythe își ţinea mâinile depărtate de parcă ar fi spus o poveste 
despre un pește pe care îl prinsese. Fiecare lingou trebuia să fie 
de mărimea a două cărămizi. Și o singură monedă englezească 
de aur de numai 18 carate se vindea astăzi cu două sau trei lire. 
Era o avere colosală. În valoare de patruzeci, cincizeci, o sută de 
lire! Poate chiar o sută! Nu avea nicio idee, dar, foarte calm și 
rapid, pentru cazul în care cineva ar fi intrat, dădu foc la hârtie 
și la plic, transformă cenușa în pulbere și o aruncă în toaletă. 
Scoase apoi harta la scară mare a artileriei austriece din zonă și 
într-o clipă puse degetul pe Franziskaner Halt. Era marcat ca un 
refugiu montan nelocuit, pe o curmătură, chiar sub piscurile cele 
mai înalte și estice ale Munţilor Kaiser, acel lant muntos cu colti 
uriași de piatră care-ţi insuflau teamă si care oferea Kitzbühel- 
ului orizontul nordic amenintator. Și movila de pietre trebuie sa 
fie cam acolo, indică el cu degetul, și totul era la o depărtare de 
numai zece mile și poate la cinci ore de urcat. 

Începutul fusese așa cum îl descrisese acest individ, Bond. 
Plecase spre cabana lui Oberhauser la patru dimineaţa, îl 
arestase și relatase familiei sale care se plângea și protesta că, 
el, Smythe, îl ducea la o tabără de anchetare din Munchen. Dacă 
dosarul ghidului este curat, el se va întoarce acasă într-o 
săptămână. Dacă familia făcea tapaj, i-ar fi creat probleme lui 
Oberhauser. Smythe refuzase să-și dea numele și avusese 
prudenta să ascundă numerele de la jeepul său. Poliţia „A” ar fi 
alertată în douăzeci și patru de ore și până când ar fi ajuns 
puterea executivă militară la Kitzbuhel, incidentul ar fi fost deja 
îngropat sub mlaștina harababurii ocupaţiei. 

Oberhauser fusese un tip destul de drăguţ dupa ce isi 
revenise din spaimă, și cand Smythe discută în cunoștință de 
cauză despre schi și alpinism, pe care le practicase înainte de 
război, tovarășul, așa cum își propusese Smythe, se albi la fata. 
Drumul lor trecea pe la poalele lanțului muntos Kaiser spre 
Kufstein și Smythe conducea încet, comentând cu admiraţie 
culmile care erau acum învăluite în culoarea rozalie a zorilor. In 
cele din urmă, sub Culmea Gold, așa cum o numea pentru sine, 
încetini, ieși de pe drum într-o poienita cu iarbă și opri. Se 
întoarse din locul lui și spuse cu seninătate: „Oberhauser, ești 


5 MASIVUL MUNTOS WILDE KAISER. CABANA FRANZISKANER. 100 M SPRE EST DE 
STEINHUGEL. O LADA CU ARME. DOUA LINGOURI DE AUR DE 24 CARATE (n. trad.). 


un om pe placul meu. Avem multe preocupari comune si din 
felul cum vorbesti, și cum cred eu ca esti, sunt convins ca nu ai 
colaborat cu nazistii. Si acum sa-ti spun ce o sa fac. Vom 
petrece ziua catarandu-ne pe Kaiser si apoi te voi duce inapoi la 
Kitzbuhel si voi raporta superiorului meu ca ai fost eliberat la 
Munchen.” Ranji optimist. „Ce zici de asta?” 

Omului aproape ca-i venea sa planga de recunoscator ce era. 
Dar oare putea obtine vreun document care sa ateste faptul ca 
este un bun cetatean? Desigur. Semnatura maiorului Smythe ar 
fi suficienta. Pactul fusese incheiat, jeep-ul a fost urcat pe o 
poteca si era bine ascuns, tncat nu se putea vedea de pe drumul 
pe care pornisera in pas vioi, urcand prin colinele cu parfum de 
pin de la poalele muntelui. 

Smythe era imbracat adecvat pentru ascensiune. Nu avea 
nimic sub sahariană, era in sort si era incaltat cu ghete 
excelente, cu talpa de cauciuc, facute pentru parasutistii 
americani. Singura lui povara era arma Webley 6 Scott si, cu 
mult tact, deoarece Oberhauser era la urma urmei unul din 
inamici, Oberhauser nu a sugerat sa o abandoneze dupa vreo 
stanca care sa bata la ochi. Oberhauser purta costumul sau cel 
mai bun si cele mai bune încălțări, dar nu părea să fie deranjat 
de asta și l-a asigurat pe maiorul Smythe că nu vor avea nevoie 
de corzi și de pitoane ca să se catare si că exista o cabană chiar 
deasupra lor unde se și puteau odihni. Se numea Franziskaner 
Halt. 

— Chiar este? întrebă maiorul Smythe. 

— Da, si mai jos de ea se află un mic ghețar. Foarte frumos, 
dar vom urca în jurul lui. Sunt multe crevase. 

— Zău? spuse maiorul Smythe meditativ. Examină din spate 
capul lui Oberhauser, care era acum îmbrobonat de sudoare. În 
fond, era un blestemat de Kraut sau în orice caz din localitatea 
cu același nume. Ce mai conta unul? O să fie la fel de ușor de 
parcă ai dobori un buștean. Singurul lucru care-l nelinistea pe 
maiorul Smythe era cum să coboare afurisitul de material de pe 
munte. S-a hotărât să atârne cumva lingourile pe spatele său. 
La urma urmei, putea să le ducă cea mai mare parte a drumului 
în lada cu cartușe sau câte și mai câte. 

Era o corvoadă lungă, plictisitoare să te cateri pe munte si 
când ajunseră deasupra liniei copacilor se ivi și soarele și era 
foarte cald. Și erau numai stânci și grohotiș, iar deplasarea lor 


tndelungata in zigzag desprindea bolovani si prundis, care 
huruiau si se sfaramau pe versantul ce devenea din ce in ce mai 
abrupt pe masura ce se apropiau de punctul final, un varf 
cenusiu si amenintator care strapungea albastrul cerului de 
deasupra lor. Amândoi erau dezbracati până la brâu si asudau 
atât de tare, încât sudoarea li se prelingea pe picioare până în 
bocanci, dar, în ciuda sontacaielii lui Oberhauser, mențineau un 
ritm bun și, când s-au oprit să bea ceva și să se răcorească la un 
pârâu de munte care curgea cu putere, Oberhauser îl felicită pe 
maiorul Smythe pentru condiţia sa fizică. Maiorul Smythe, cu 
mintea-i încărcată de vise, spuse tăios și fals că toţi soldații 
englezi au o condiţie fizică bună și-și continuară drumul. 

La prima vedere, stânca nu era dificilă. Maiorul Smythe știa că 
nu, căci altfel nu s-ar fi putut construi cabana alpinistilor chiar in 
vârf. Punctele de sprijin fuseseră tăiate pe fata stâncii și existau 
din loc în loc pitoane de fier montate în crevase. Dar nu ar fi 
putut găsi singur potecile în zigzag și se felicită că luase 
hotărârea să vină cu un ghid. 

Când mâna lui Oberhauser încercă să se prindă de ceva, 
dislocă o mare lespede din stânca care fusese slăbită de-a 
lungul anilor de zăpadă și de ger și o trimise la poalele muntelui 
sfărâmată. Maiorul Smythe se gândi deodată la zgomot. 

— Sunt multi oameni pe-aici? întrebă el urmărind lespedea 
care se pravalea cu putere spre linia copacilor. 

— Nici tipenie de om până în apropiere de Kufstein, spuse 
Oberhauser. Si arătă spre lanţul arid de culmi înalte. Nu sunt 
pășuni. Este puţină apă. Numai alpiniștii ajung prin zonă. Și de la 
începutul războiului... Lăsă propoziţia neterminată. 

Au ocolit ghețarul cu colti albaștri aflat mai jos de punctul 
final. Ochii grijulii ai maiorului Smythe cuprinseră lăţimea si 
adâncimea crevaselor. Da, s-ar potrivi. Chiar deasupra lor, poate 
cu o sută de picioare mai sus, în bătaia vântului, se afla 
acoperișul cabanei. Maiorul Smythe măsură unghiul pantei. 
Acum sau mai târziu? Aprecie că mai târziu. Demarcatia ultimei 
traverse nu prea era clară. 

Au ajuns la cabană în fix cinci ore. Maiorul Smythe spuse că 
vrea să se destindă și hoinări la întâmplare de-a lungul crestei 
spre est, neacordând niciun fel de atenţie extraordinarei 
panorame a Austriei și Bavariei care se întindea în ambele parti, 
poate cincizeci de mile, în aburul ridicat de caniculă. Își numără 


pasii cu atentie. La exact 120 de pasi se afla o movila de pietre, 
poate un memorial drag in onoarea vreunui alpinist demult 
rapus. Stiind altceva, maiorul Smythe tanjea sa termine ce avea 
de facut in locul acela si chiar în momentul acela. In schimb, își 
scoase arma Webley & Scott, privi cu coada ochiului spre ţeavă 
și roti repede cilindrul. Apoi se întoarse. 

Era răcoare acolo, sus, la zece mii de picioare sau mai mult, și 
Oberhauser intrase în cabană și atata de zor focul. Maiorul 
Smythe și-a stăpânit groaza când a văzut asta. 

— Oberhauser, zise el optimist, hai afară și arată-mi 
priveliștea. Este o priveliște minunată de aici de sus. 

— Desigur, domnule. Oberhauser l-a urmat pe maior și au 
ieșit din cabană. Afară a căutat ceva în buzunarul de la șold și a 
scos ceva înfășurat în hârtie. A desfăcut hârtia si a scos la iveală 
un cârnat tare, incretit. | l-a oferit maiorului: Este ceea ce noi 
numim un „Soldat”, îi spuse el timid. Carne afumată. Foarte 
tare, dar bună. Zâmbi. Seamănă cu ceea ce se mănâncă în 
westernuri. Cum se cheamă? 

— „Biltong”, spuse maiorul. Atunci, dar și mai târziu, acest 
lucru l-a dezgustat puţin. Spuse: Lasă-l în cabană. II mâncăm 
mai târziu. Se vede Innsbruck-ul? Arată-mi priveliștea din 
această parte. 

Oberhauser intră în cabană și ieși iarăși. Maiorul se alinie 
chiar în spatele lui, în timp ce el vorbea arătând vârful 
clopotniţei unei biserici îndepărtate sau vârful unui munte. 

Ajunseră în punctul de deasupra ghețarului. Maiorul Smythe 
își scoase revolverul și, de la o distanţă de două picioare, trase 
două gloanțe la baza testei lui Hannes Oberhauser. Nicio 
greseala! Mort! 

Impactul gloantelor l-a doborât din picioare pe ghid, care căzu 
de pe stâncă. Maiorul Smythe își întinse gâtul, ca să vadă mai 
bine. Corpul se lovise numai de două ori și apoi se prăbușise în 
ghețar. Dar nu în crăpătura lui adâncă, ci la jumătatea distanţei, 
pe un petec de zăpadă veche. La naiba! spuse maiorul Smythe. 

Ecoul detunăturii profunde a celor două împușcături care se 
auziseră printre munți se stinse. Maiorul Smythe se mai uită o 
dată la pata neagră de pe omătul alb și se grăbi să plece de pe 
coastă. Mai întâi lucrurile urgente! 

A început din vârful movilei de pietre, muncind de parcă era 
fugărit de dracu', aruncând la întâmplare, spre dreapta sau spre 


stanga, in josul muntelui, bolovanii grei. Mainile incepusera sa-i 
sangereze, dar nici nu baga de seama. Mai ramasesera vreo 60- 
70 de centimetri, si nimic! Chiar nimic! Se apleca spre ultima 
gramada scurmand cu febrilitate. Si apoi, in sfargit! Marginea 
lăzii de metal. Mai dădu câteva pietre la o parte și văzu toată 
lada. O ladă de cartușe Wehrmacht, veche, cenușie, cu urmele 
încă vizibile ale unor inscripţii. Maiorul Smythe scoase un strigăt 
de bucurie. Se așeză pe o lespede tare de piatră și gândul îi fugi 
la mașini Bentley, Monte Carlo, apartamente penthouse, 
magazine Cartier, șampanie, caviar și, absurd, dar pentru că-i 
plăcea golful, la un set nou de crose de fier Henry Cotton. 

Imbătat cu visele sale, maiorul Smythe stătu acolo cam un 
sfert de oră, uitându-se la lada cenușie. Apoi își aruncă privirea 
spre ceas și sări iute în picioare. E cazul să mă descotorosesc de 
dovezi. Lada era dotată cu mânere pe ambele parti. Maiorul 
Smythe se așteptase ca lada să fie grea. Comparase mental 
posibila ei greutate cu lucrul cel mai greu pe care-i cărase 
vreodată - un somon de douăzeci de kilograme pe care-l 
prinsese în Scoţia chiar înainte de izbucnirea războiului -, dar 
lada avea o greutate de două ori mai mare și nu putea decât să 
o salte cu greu din ultimul lăcaș stâncos din iarba alpină. Işi 
băgă batista prin unul din mânere și tari lada pe creastă până la 
cabană. Apoi se așeză pe pragul de piatră al ușii și, nescăpând 
lada din ochi, mușcă cu dinţii săi puternici din cârnatul afumat al 
lui Oberhauser și se gândi să-și ia cei cinci mii de lire - pentru că 
la cifra asta se gândise la poalele muntelui și în noua 
ascunzătoare. 

Cârnatul oferit de Oberhauser a fost o masă adevărată de 
alpinist - tare, cu suficientă grăsime și cu mult usturoi. Bucatele 
de cârnat intraseră neplăcut între dinţii maiorului Smythe. Se 
scobi între dinţi cu o așchie dintr-un bat de chibrit și scuipă 
resturile de cârnat. Apoi mintea sa inteligentă se activă și căută 
cu meticulozitate printre pietre și iarbă, adună bucatelele de 
cârnat pe care le scuipase și le înghiţi. De acum putea fi 
considerat criminal - tot atât de vinovat ca și când ar fi jefuit o 
bancă și ar fi împușcat paznicul. Era un poliţist care se 
transformase în spărgător. Nu trebuie să uite lucrul acesta! 
Dacă ar uita, ar însemna să moară - moarte în loc de Cartier. 
Tot ce trebuia să facă era să-și dea tot timpul osteneala. O să-și 
dea osteneala și, pentru numele lui Dumnezeu, o să și-o dea tot 


timpul. Apoi, pentru totdeauna, va fi bogat si fericit. Dupa ce s-a 
straduit sa distruga orice semn de intrare in cabana, a tarat lada 
de cartuse pana la marginea ultimei stanci si, dorind sa o 
indeparteze de ghetar, a inclinat-o si a lansat-o in spatiu, 
rugandu-se. 

Rasucindu-se incet in aer, lada cenusie a izbit prima datą 
panta abrupta a suprafetei stancii, a sarit inca trei sute de metri, 
a aterizat cu un sunet metalic intr-un grohotis si s-a oprit. 
Maiorul Smythe nu putea vedea daca s-a deschis in cadere. Nu-i 
pasa ce se intamplase. Muntele ar putea face asta in locul lui. 

Aruncandu-si 0 ultima privire in jur, incepu sa coboare stanca. 
Pasea cu mare grija la fiecare pas, testa fiecare sprijin pentru 
mana si pentru picior tnainte de a-si lasa toata greutatea. 
Coborând, viata lui valora mult mai mult decât atunci când 
urcase. Se indrepta spre ghețar și-și tari picioarele obosite prin 
zăpada care se topea până la petecul negru de pe bancul de 
gheață. Nu putea face nimic cu urma de pași. In câteva zile vor 
fi topite de soare. Ajunse la cadavru. Văzuse multe în timpul 
războiului, și sângele și membrele fracturate nu mai însemnau 
nimic pentru el. Tari rămășițele lui Oberhauser până la cea mai 
apropiată crevasă adâncă și-l rostogoli în ea. Apoi merse cu 
atenţie până la marginea crevasei și dădu cu piciorul în zăpada 
care atârna și care căzu peste cadavru. Satisfăcut de ceea ce 
făcuse, se întoarse pe urmele acelorași pași, croindu-și drum pe 
pantă, la vale, până la lada de cartușe. 

Da, Muntele deschisese capacul în locul lui. Ca din întâmplare, 
rupse hârtia care învelea lingourile. Cele două bucăţi mari de 
metal străluceau în lumina soarelui. Erau aceleași însemne pe 
ambele - svastica într-un cerc sub un vultur și data, 1943, 
emblema monetăriei băncii Reich-ului. Maiorul Smythe dădu 
aprobator din cap. Înlocui hârtia și bătu cu o piatră în capacul 
îndoit, pe jumătate închis. Apoi legă banduliera Webley-ului său 
în jurul unuia din mânere și începu să coboare muntele trăgând 
după el încărcătura dificilă. 

Era acum ora unu și soarele îl ardea cu asprime pe pieptul 
dezgolit, prăjindu-l în propria-i sudoare. Umerii tnrositi începură 
să-l ardă. La fel si fata. La naiba! Se opri la pârâul de la ghețar, 
își înmuie batista în apă și și-o legă pe frunte. Apoi bău pe 
săturate și-și văzu de drum, blestemând din când în când lada 
de cartușe, când îl ajungea și-l lovea peste călcâie. Dar toate 


aceste necazuri, arsura soarelui si vânătăile, nu însemnau nimic 
în comparație cu ceea ce avea să se confrunte când ajungea jos, 
în vale și ceea ce trebuia să rezolve. Pentru moment, de partea 
lui era seriozitatea. Va fi nevoie, cel puţin pe o milă, să care 
greutatea blestemată. Maiorul Smythe se înfioră la gândul 
nenorocirii care îi va apăsa pe spinarea arsă de soare. „Ei, bine”, 
își spuse în sinea sa aproape zăpăcit, „il faut souffrir pour être 
millionaire!"? 

Când ajunse la bază și sosi momentul, se așeză și se odihni pe 
un mal acoperit cu mușchi la umbra brazilor. Apoi își întinse 
sahariana și săltă cu efort cele două lingouri din ladă și le puse 
pe mijlocul acesteia legând capetele cămășii cât de strâns putu 
în locul în care mânecile se prindeau de umeri. După ce săpă o 
groapă mică în mal și îngropă lada goală, înnodă bine mansetele 
de la mâneci, îngenunche și-și strecură capul prin latul obţinut, 
prinse în mâini nodurile făcute ca să-și protejeze gâtul și se 
ridică clătinându-se, chircindu-se mult în fata ca să nu cadă pe 
spate. Apoi, strivit sub jumătate din greutatea sa, cu spinarea 
aprinsă de la contactul cu încărcătura, cu respiraţia iritată care 
ieșea din plămânii comprimati ca ai unui hamal, își tarsi încet 
picioarele pe potecuta dintre copaci. 

Nici până în ziua de azi nu realiza cum reușise să ajungă la 
jeep. În repetate rânduri nodurile cedau sub tensiune și 
lingourile se propteau în gambele picioarelor sale și de fiecare 
dată se așeza cu capul în mâini și apoi o lua din nou de la capăt. 
Dar, în cele din urmă, concentrându-se pe numărarea pașilor și 
oprindu-se să se odihnească după fiecare sută de pași, ajunse la 
binecuvântata masinuta și se prăbuși lângă aceasta. Și acum 
trebuia să-și îngroape tezaurul în pădure, lângă o învălmășeală 
de stânci mari pe care să fie sigur că le va regăsi și să se curețe 
cât se poate de bine și să se întoarcă apoi la scurtătură pe un 
drum ocolit, care evita cabana lui Oberhauser. Și atunci totul era 
rezolvat și se îmbătase dintr-o sticlă de șnaps ieftin, mâncase și 
se dusese la culcare să aibă un somn care să-l amorteasca. A 
doua zi, Poliţia, A” din Departamentul Obiective Speciale se 
deplasase spre valea Mittersill-ului într-o altă încercare și șase 
luni mai târziu, maiorul Smythe se înapoiase la Londra și așa 
războiul său se terminase. 


9 Trebuie să suferi, dacă vrei să devii milionar. (n. trad.). 


Dar nu se terminasera si problemele sale. Aurul este o marfa 
greu de traficat, mai ales in cantitatea pe care o avea maiorul 
Smythe, si trebuia acum sa traverseze Canalul Manecii cu cele 
doua lingouri si sa le ascunda undeva. Asa ca si-a amanat 
demobilizarea si s-a agatat de privilegiile rangului sau 
provizoriu, mai ales din cadrul Serviciului Secret Militar, si, nu 
dupa mult timp, a fost din nou trimis in Germania ca 
reprezentantul britanic al Centrului de ancheta combinata de la 
Munchen. Acolo a desfasurat o activitate eterogena timp de 
șase luni, în care și-a ridicat aurul și l-a pus la adăpost într-o 
valiză învechită la cartierul său general. Apoi, în două week-end- 
uri libere a zburat în Anglia, de fiecare dată cărându-și unul din 
lingouri într-o servietă voluminoasă. Pentru traversarea pistei de 
aterizare de la Munchen și Norholt și manevrarea valizei sale de 
parcă ar fi conţinut numai documente i-au trebuit două tablete 
de benzedrină și o voinţă de fier, dar, în cele din urmă, și-a pus 
averea la adăpost, în subsolul apartamentului din Kensington al 
unei matusi, și putea trece la faza următoare a planului sau, la 
huzur. A demisionat din Marina Regală, a cerut demobilizarea și 
s-a căsătorit cu una din multele fete cu care se culcase de la 
Cartierul general al Poliţiei Departamentului Obiective Speciale, 
o blondă Wren încântătoare, pe nume Mary Parnell, care 
provenea dintr-o familie solidă din clasa de mijloc. Făceau 
amândoi plimbări cu una din primele bărci în formă de banană, 
navigând de la Avonmouth la Kingston, Jamaica, pe care 
amândoi îl considerau un paradis al soarelui, desfătărilor 
culinare și băuturilor ieftine si un rai magnific fata de Anglia 
postbelică mohorâtă, restricţii și Ministerul Muncii. Inainte să 
plece în voiajul lor, maiorul Smythe i-a arătat lui Mary lingourile 
de aur, de pe care înlăturase însemnele de provenienţă ale 
băncii Reich-ului. 

— Am fost deștept, draga mea, spuse el, nu am încredere în 
liră în vremurile astea, așa că am vândut toate hârtiile de 
valoare și le-am înlocuit cu aur. Cred că valorează cam douăzeci 
de mii de lire, dacă joc corect. Ar trebui să ne ofere o bucată 
bună de viaţă tihnită, vânzând din când în când câte o bucăţică. 

Mary Parnell nu cunoștea bine domeniul legilor valutei. A 
îngenuncheat și a mangaiat cu drag lingourile strălucitoare. Apoi 
s-a ridicat și și-a aruncat brațele în jurul gâtului maiorului 
Smythe și l-a sărutat. 


— Esti minunat, un om minunat, spuse ea aproape 
inlacrimata. Ingrozitor de destept si chipes si curajos si acum 
mai esti si bogat. Sunt cea mai norocoasa fata din lume. 

— Ei, oricum suntem bogati, spuse maiorul Smythe. Dar 
promite-mi ca nu sufli o vorbă sau o să ne calce toți hoţii din 
Jamaica. Promiti? 

— Pe cuvant de onoare. 

Clubul Prince, de la poalele dealului ce marginea Kingston, 
era fara indoiala un paradis. Multi membri placuti, servitori 
minunati, mancare din belsug, bauturi ieftine, si toate intr-un 
cadru tropical de vis pe care niciunul dintre ei nu-l vazuse 
vreodată. Formau un cuplu îndrăgit și fișa de război a maiorului 
Smythe le permitea intrarea în societatea membrilor guvernului, 
după care viata lor se transformă într-un șir nesfârșit de 
petreceri, tenis pentru Mary și golf (cu crosele de fier marca 
Henry Cotton) pentru maiorul Smythe. Seara ea juca bridge și el 
o partidă de poker elevat. Da, era paradisul, în timp ce în ţara 
lor oamenii rumegau conserve de carne, erau inselati pe piata 
neagră, înjurau guvernul și sufereau din cauza celei mai aspre 
ierni din ultimii treizeci de ani. 

Familia Smythe și-a achitat la început toate cheltuielile din 
rezervele comune de lichidităţi, umflate de recompensele din 
timpul războiului, și i-a trebuit maiorului Smythe un an întreg de 
tatonări înainte de a se hotărî să intre în afaceri cu domnii Foo, 
care făceau import-export. Fraţii Foo, foarte respectați și foarte 
bogaţi, reprezentau junta recunoscută care guverna 
comunitatea chineză înfloritoare din Jamaica. Se suspecta că 
unele dintre activităţile lor comerciale se făceau pe căi greșite în 
tradiţia chineză, dar toate investigaţiile minutioase făcute de 
maiorul Smythe au confirmat faptul că aceștia erau demni de 
toată încrederea. Convenţia Bretton-Woods, care fixa un pret 
mondial controlat al aurului fusese semnată și se știa bine deja 
că la Tanger și Macao - două porturi libere, care, din diverse 
motive, scăpaseră de plasa Convenţiei Bretton-Woods - se 
putea obţine un pret de cel putin o sută de dolari pe uncia de 
aur, sau nouăzeci și nouă, în comparaţie cu preţul mondial fix de 
treizeci și cinci de dolari pe uncie. Și, foarte convenabil, fraţii 
Foo începuseră din nou comerțul cu Hong Kong-ul restabilit, deja 
antrepozitul furturilor de aur din vecinul Macao. Întregul cadru 
era, după propriul limbaj al maiorului Smythe, foarte sănătos, 


propice. A avut o placuta intalnire cu fratii Foo. Nu s-au pus 
deloc întrebări până ce nu s-a ajuns la examinarea lingourilor. In 
acest moment, lipsa însemnelor de proveniență a atras o 
întrebare politicoasă referitoare la proveniența aurului. 

— Vezi, domnule maior, spuse cel mai vârstnic și amabil 
dintre fraţi din spatele biroului masiv, gol, din mahon, pe piata 
lingourilor de aur sau argint însemnele de provenienţă ale 
tuturor băncilor nationale respectabile si ale dealerilor 
respectabili se acceptă fără probleme. Aceste însemne 
garantează calitatea aurului. Dar desigur mai există și alte bănci 
și alti dealeri ale căror metode de purificare - si aici zâmbetul 
sau blând se lărgi o fracțiune - poate că nu sunt asa de, să 
zicem, precise. 

— Va referiti la vechile escrocherii cu lingouri de aur, spuse 
maiorul Smythe cu o ușoară nervozitate. O bucată mare de 
plumb acoperită cu o foiţă de aur? 

Ambii fraţi au dat din cap convingători. 

— Nu, nu, domnule maior. Asta iese din discuţie. Fără a 
renunţa la zâmbetul politicos, continuă: Dacă nu vă puteți 
aminti proveniența acestor lingouri pure, poate ca nu aveţi 
nimic împotrivă dacă facem noi o verificare. Există metode de 
determinare a purității corecte a unor astfel de lingouri. Fratele 
meu și cu mine cunoaștem aceste metode. Dacă ati vrea să le 
lăsaţi la noi și poate să reveniti după prânz? 

Nu avea de ales. Maiorul Smythe trebuia să aibă încredere în 
fraţii Foo mai ales acum. Puteau inventa orice cifră și el trebuia 
doar s-o accepte. S-a dus pe malul râului Myrtle și a băut una 
sau două tării și a mâncat un sandvis care i-a stat în gat. Apoi a 
revenit în biroul răcoros al fraţilor Foo. 

Decorul era același - cei doi fraţi zâmbăreţi, cele două lingouri 
de aur, servieta, dar acum mai era și o bucată de hârtie si un 
stilou Parker de aur în fata fratelui mai mare. 

— Am rezolvat problema purității lingourilor dumneavoastră, 
domnule maior („Exceptional. Mulţumesc lui Dumnezeu”, se 
gândi maiorul Smythe), si sunt sigur că vei fi curios să afli 
posibila lor istorie. 

— Bineînţeles că da, spuse maiorul Smythe, bravând cu 
entuziasm. 

— Sunt lingouri germane, domnule maior. De la banca Reich- 
ului, probabil din timpul războiului. Am dedus acest lucru din 


faptul ca ele contin zece la suta plumb. Sub regimul lui Hitler 
banca Reich-ului avea prostul obicei de a amesteca aurul in 
acest fel. Dealerii au aflat repede acest lucru si pretul lingourilor 
de aur, de exemplu in Elvetia, unde multe si-au gasit rostul, a 
fost coborat ca atare. Asa ca singurul rezultat al prostiei 
nemtesti a fost faptul ca banca nationala a Germaniei si-a 
pierdut reputatia afacerilor cinstite pe care si-o capatase de-a 
lungul vremii. Zambetul chinezului nu s-a schimbat. O afacere 
foarte proasta, domnule maior. Foarte proasta. 

Maiorul Smythe fu uimit de atotcunoasterea acestor doi 
oameni, capatata prin marile canale comerciale mondiale, dar o 
si blestema. Si ce urma acum? Spuse: 

— Este foarte interesant, domnule Foo. Dar nu sunt vesti prea 
bune pentru mine. Nu sunt aceste lingouri „o marfa buna” sau 
cum oare o numiti in lumea afacerilor cu aur? 

— Nu are importanta, domnule maior, fratele mai mare facu 
un ușor gest de îndepărtare cu mâna dreaptă. Sau, mai bine-zis, 
are o foarte mica importanta. Va vom vinde aurul la valoarea 
reala, sa zicem, optzeci si noua pentru puritatea aceasta. 
Puritatea poate fi schimbată sau nu de ultimul cumpărător. Nu 
este treaba noastră. Vom vinde multă marfă până atunci. 

— Dar la un pret mai mic. 

— Asa este, domnule maior. Dar cred ca am vesti bune pentru 
dumneavoastra. Ati estimat valoarea acestor doua lingouri? 

— M-am gândit la vreo douăzeci de mii de lire. 

Fratele mai mare rase plin de satisfacție. 

— Cred că dacă îl vindem cu cap și încet, puteți primi mai 
mult de o sută de mii de dolari, domnule maior - adică cu 
comisionul nostru, care va include transportul și taxele aferente. 

— Si la cât se ridică acestea? 

— Ne gândeam la zece la sută, domnule maior. Dacă vă 
convine. 

Maiorul Smythe știa că brokerii de lingouri de aur primeau 
cam unu la sută. Dar ce dracu'? De la prânz făcuse o sumă 
frumușică de zece mii de lire. Și spuse: 

— S-a făcut. Se ridică și întinse mâna peste birou. 

De acum încolo va trece pe la biroul fraţilor Foo în fiecare 
trimestru. Vor fi cinci sute de lire jamaicane noi în teancuri 
curate pe biroul mare și cele două lingouri de aur, care se 
micșorau centimetru cu centimetru și o bandă scrisă la mașină 


care sa indice cantitatea vanduta si pretul obtinut in Macao. 
Totul era asa de simplu si prietenos si foarte profesionist si 
maiorul Smythe nu avea impresia că este supus altei 
constrângeri în afară de procentul de zece la sută. In orice caz, 
nu-i prea păsa. Două mii pe an îi conveneau, și singura grijă era 
acel impozit pe venit și că lumea va întreba din ce trăiește. 
Mentiona fraţilor Foo această posibilitate. Dar aceștia i-au spus 
că nu are de ce să-și facă griji, deoarece în următoarele două 
trimestre vor fi numai patru sute de lire în loc de cinci pe masă, 
și niciuna din parti nu comentă. „Comprimarea” fusese 
administrată în trimestrul corect. Și așa zilele relaxante, însorite 
se scurgeau și se întindeau peste ani. Cei doi soți Smythe se 
îngrășară și maiorul Smythe suferi primul atac coronarian, iar 
doctorul îi spusese să mai reducă din alcool și din ţigări și să ia 
viata mai ușor. Trebuia de asemenea să evite grăsimile și 
prăjelile. La început Mary Smythe încercase să fie fermă cu el, 
apoi, când maiorul s-a apucat să bea pe ascuns și să mintă și să 
se eschiveze, ea a încercat să renunțe la strădaniile ei de a-i 
controla cedarea în faţa plăcerilor. Dar era prea târziu. Devenise 
deja pentru maiorul Smythe simbolul cerberului și începuse să o 
evite. Il dojenea că nu o mai iubește si când cearta care urma 
era prea serioasă pentru firea ei simplă, a devenit dependentă 
de somnifere. Apoi, după o ceartă înflăcărată după o beţie a luat 
o supradoză, „ca să-l înveţe minte”. Doza a fost însă prea mare 
și a ucis-o. Suicidul a fost mușamalizat, dar norul care-a urmat 
nu i-a făcut deloc bine din punct de vedere social maiorului 
Smythe și a revenit pe Tarmul de Nord, care, deși era la o 
depărtare de numai trei mile de capitală, este, chiar și în mica 
societate din Jamaica, o lume diferită. Și acolo se stabili în 
Wavelets și, după al doilea atac de cord, se apucă de băut, mai- 
mai să moară, când acest individ pe nume Bond apăru în scenă 
cu un mandat pentru o altă alternativă de condamnare la 
moarte în buzunarul său. 

Maiorul Smythe se uită la ceas. Trecuseră vreo cinci minute 
după douăsprezece. 

S-a ridicat, și-a turnat un alt coniac tare și o băutură gazoasă 
cu ghimbir și ieși pe peluza unde James Bond stătea sub 
migdali, privind în largul mării. Nu și-a ridicat privirea când 
maiorul Smythe a tras un alt scaun de grădină din aluminiu și și- 


a pus paharul pe iarba langa el. Dupa ce maiorul Smythe a 
terminat relatarea povestii lui, Bond a spus impasibil: 

— Da, este mai mult sau mai putin asa cum mi-am inchipuit. 

— Vreti sa scriu totul si sa semnez? 

— Puteti, daca vreti. Dar nu pentru mine. Va folosi la Curtea 
Martiala. Vechiul dumneavoastra corp de armata se va ocupa de 
toate. Eu nu am nicio legatura cu aspectele legale. Eu voi 
redacta un raport pentru Departamentul meu propriu, 
menţionând tot ce mi-ati relatat, și ei îl vor înainta Marinei 
Regale. Apoi va ajunge la Procurorul Public, via Scotland Yard. 

— Pot să vă întreb ceva? 

— Sigur că da. 

— Cum au aflat? 

— Există un mic ghețar. Corpul lui Oberhauser a ieșit la 
suprafață pe fundul lui la începutul anului. Când s-au topit 
zăpezile, primăvara. L-au găsit câţiva alpiniști. Toate actele lui și 
celelalte lucruri erau intacte. L-a identificat familia. Și mai 
trebuia doar să se facă cercetări. Gloantele au făcut lumină. 

— Dar ce căutaţi dumneavoastră în toată afacerea asta? 

— Poliţia Departamentului Obiective Speciale ţine de 
departamentul meu. Documentele și-au urmat cursul și au ajuns 
la noi. S-a întâmplat să văd dosarul. Aveam ceva timp liber și 
am cerut să mi se incredinteze urmărirea celui ce comisese 
crima. 

— De ce? 

James Bond îl privi pe maiorul Smythe drept în ochi. 

— Din întâmplare, Oberhauser mi-a fost prieten. M-a învățat 
să schiez înainte de război, când eram adolescent. Era un om 
minunat. Mi-a fost ca un tată într-o perioadă în care chiar aveam 
nevoie de unul. _ 

— Înţeleg. Și maiorul Smythe își întoarse privirea. Îmi pare 
rău. 

James Bond se ridică. 

— O să mă reintorc la Kingston. Ridică o mână. Nu, nu vă 
deranjati. Găsesc singur drumul până la mașină. Se uită la 
bătrân. Spuse brusc, aproape cu duritate - poate că maiorul 
Smythe se gândea să-și ascundă jena - Cam peste o săptămână 
vor trimite pe cineva să vă aducă acasă. Apoi traversă peluza și 
maiorul Smythe auzi zanganitul metalic al demarorului si 
huruitul pietrișului de pe aleea neingrijita. 


Urmarindu-si prada de-a lungul recifului, maiorul Smythe se 
intreba oare ce a vrut sa spuna Bond cu ultimele sale cuvinte. 
Cu masca Pirelli pe fata, buzele-i se retrageau trist de pe dintii 
patati. Chiar era evident. Era numai versiunea rasuflata a 
vechiului obicei de a-l lasa singur cu revolverul sau pe ofiterul 
vinovat. Daca Bond ar fi vrut, ar fi telefonat la Guvern si ar fi 
cerut ca un ofițer din regimentul din Jamaica să-l aresteze. Intr- 
un fel, a fost cumsecade. Chiar a fost? Un suicid ar fi mai 
multumitor, te-ar scuti de multă hartogaraie și n-ar irosi banii 
contribuabililor. Să-l îndatoreze pe Bond și să facă ceea ce era 
mai bine? Sau să suporte consecințele - formalităţile 
deznadajduitoare, știrile principale, plictiseala și monotonia unei 
sentinţe de închisoare pe viata, care s-ar sfârși inevitabil cu un 
al treilea atac de cord? Sau ar trebui să se apere - să pledeze 
invocând războiul, o luptă cu Oberhauser pe Culmea Gold, 
prizonierul care încearcă să evadeze, Oberhauser care știa de 
ascunzătoarea secretă a aurului, tentatia firească a lui Smythe 
de a risipi aurul, el, un ofiţer sărac din Trupele Speciale care era 
brusc pus fata în fata cu bogăţia? Ar trebui să se lase dramatic 
la mila tribunalului? Maiorul Smythe se văzu deodată în port, o 
figură splendidă, dreaptă, purtând uniforma frumoasă de gală 
albastră-violet, cu două decoraţii, locul care era de fapt 
platforma tradiţională a Curţii Marţiale. (intraseră oare moliile în 
lada acoperită cu un lac negru din camera liberă din Wavelets? 
Intrase umezeala? Luna trebuia să verifice. O zi la soare dacă 
vremea permitea. Periate bine. Cu ajutorul corsetului său, ar 
putea încă să îmbrace pantalonii care aveau treizeci și patru de 
inci în talie deși el avea acum patruzeci, pantaloni pe care 
Gieves îi făcuse pentru el acum douăzeci, treizeci de ani.) Și jos, 
la bara tribunalului, probabil tribunalul Chatham, prietenul 
detinutului, un tip solid, cel puţin cu rangul de colonel, 
apărându-și ascendentul vârstei, ar pleda în favoarea cazului 
său. Și mai exista și posibilitatea recursului la curtea supremă. 
De ce ar trebui ca afacerea asta să se transforme într-un cause 
célèbre? Si-ar vinde povestea ziarelor, ar scrie o carte... 
Maiorul Smythe simţi cum îl năpădea emoția. Ai grijă, bătrâne! 
Ai grijă. Își lăsă picioarele pe pământ și se odihni în mijlocul 
valurilor unduitoare ai căror curenţi nord-estici mențineau 


10 Caz foarte mediatizat, adesea controversat. (n. trad.). 


Tarmul de Nord asa de desfatator de racoros pana ce soseau 
lunile toride, august, septembrie, octombrie, ale sezonului 
uraganelor. După cele două ginuri rozalii ale sale, un prânz 
frugal si o siesta udata cu multa bautura, va trebui sa se 
gandeasca mai atent la ce are de facut. Si apoi urmau 
cocktailurile cu familia Arundel si cina la Clubul Shaw Park 
Beach cu familia Marchesi. Apoi o partida de bridge si inapoi 
acasa la somnul sau indus de Secconal. Inveselit de perspectiva 
rutinei familiare, umbra neagra a lui Bond se retrase in 
penumbra. Ei, acum unde esti, scorpionule? Caracatita isi 
așteaptă masa de prânz. Maiorul Smythe își lăsă capul in jos, cu 
mintea proaspăt concentrată și ochi iscoditori, continuă să 
inoate alene în valea puţin adâncă dintre grupele de corali care 
duceau spre suprafaţa recifului cu margini albicioase. 

Aproape brusc zări cele două antene spinoase ale unui homar, 
sau mai degrabă, ale vărului lui, langusta din Indiile de Vest, 
strecurându-se iscoditor înspre el, spre agitația pe care maiorul 
o determina, dintr-o fisură adâncă de sub coral. Judecand după 
grosimea antenelor, trebuia să fie unul mare, de vreo două 
kilograme. În mod normal, maiorul Smythe și-ar fi lăsat 
picioarele jos și ar fi tulburat cu delicateţe nisipul, ca să facă 
homarul să iasă din bârlogul său, căci familia homarilor este 
foarte curioasă. Apoi i-ar fi înfipt harponul în cap și l-ar fi dus 
înapoi pentru dejun. Dar astăzi gândul îi zbura la o singură 
pradă, o singură formă asupra căreia trebuia să se concentreze 
- silueta zburlită, cu forme neregulate a unui pește scorpion. Si 
zece minute mai târziu zări pe nisipul alb un maldăr de roci cu 
alge marine, dar se înșelase. Și-a lăsat încet picioarele în jos și 
privea tepii otravitori care se ridicau pe spinarea respectivă. Era 
destul de mare, de vreo trei sute de grame. Și-a pregătit 
harponul cu trei tepuse și l-a aruncat înainte. De data aceasta 
ochii roșii furioși ai peștelui erau larg deschiși și-l priveau. 
Trebuia să aplice o singură lovitură rapidă dintr-o poziţie cât mai 
verticală, altfel știa, din experiență, că tepii ascuţiţi ca acele ar fi 
făcut cu siguranţă să-i sară capul bestiei cornoase. Și-a balansat 
picioarele desprinzându-se de pământ și a înaintat pedalând 
foarte încet, folosindu-și mâna liberă ca pe o aripioară. Acum! 
Lovi în față spre adâncuri. Dar peștele scorpion simtise unda 
firavă de șoc a harponului care se apropia. Nisipul se învolbură, 


iar el tasni în sus într-o decolare verticală si zumzăi aproape ca 
un zbor de pasăre, sub burta maiorului Smythe. 

Maiorul Smythe înjură și se răsuci în apă. Da, se comportase 
așa cum se comportă ei de obicei, fugise spre stânca cea mai 
apropiată acoperită cu alge să se adăpostească, și acolo, ferit 
de superbul camuflaj, se lăsase la fund pe algele marine. 
Maiorul Smythe trebuia numai să mai înoate câteva picioare, să 
arunce din nou harponul, dar cu mai multă precizie de data 
aceasta, și l-ar fi prins, zbătându-se și agitându-se în capătul 
harponului. 

Emotia și mica caznă îl făcuseră pe maiorul Smythe să gafaie 
și simţi că vechea durere din piept stătea la pândă, gata să 
reapară. Isi lăsă picioarele în jos și, după ce străpunse bine 
peștele cu harponul, îl tinu bine deasupra apei, în timp ce acesta 
încă se mai zbătea cu disperare. Apoi își croi drum încet și 
traversă laguna pe jos pășind pe nisipul plajei sale până la 
banca de lemn de sub sargasă. Apoi lăsă harponul cu prada care 
încă se zbătea să cadă lângă el și se așeză să se odihnească. 

Poate numai după cinci minute, maiorul Smythe simţi o 
ciudată amorteala mai mult sau mai puţin în zona plexului solar. 
Își lăsă întâmplător privirea în jos si tot corpul îi intepeni, 
îngrozit și dezamăgit. O porţiune din pielea sa, cam de mărimea 
unei mingi de cricket, se albise sub bronzul său și, în centrul 
acestui petec, erau trei intepaturi care coborau si în vârful 
cărora erau trei mărgelușe de sânge. Maiorul Smythe îndepărtă 
automat sângele. Orificiile erau doar de mărimea unei 
împunsături de ac, dar maiorul Smythe își aminti de zborul 
ascendent al peștelui scorpion și spuse cu voce tare, cu teamă 
în glas, dar fără ostilitate: „M-ai prins, nenorocitule! Zău că m-ai 
prins!” 

Se așeză liniștit, privindu-și corpul și amintindu-și ce se 
spunea despre intepaturile peștelui scorpion în cartea pe care o 
împrumutase de la Institut și pe care nu o mai înapoiase 
niciodată - Animale marine periculoase, o publicaţie americană. 
Atinse delicat zona respectivă și apoi apăsă zona albă din jurul 
intepaturilor. Da, zona amortise complet și acum un puseu 
dureros vibra sub ea. Foarte curând se va transforma într-o 
durere puternică. Apoi durerea va începe să-i cuprindă tot 
corpul și va deveni așa de intensă încât se va arunca în nisip, 
tipand de durere și zvârcolindu-se, să scape de ea. Va vomita si 


va face spume la gură, apoi va delira si vor începe convulsiile si- 
si va pierde cunostinta. Apoi, inevitabil in cazul lui, inima i se va 
opri si va muri. Dupa cum se mentiona in carte, totul se va 
încheia în aproximativ un sfert de oră - atât îi mai rămăsese - 
cincisprezece minute de agonie îngrozitoare! Existau bineînţeles 
și tratamente - procaină, antibiotice și antihistaminice - dacă 
inima-i slăbită le putea suporta. Dar și acestea ar fi trebuit să fie 
prin apropiere, la îndemână, și chiar dacă ar putea urca scările 
și ar ajunge în casă și presupunând că Jimmy Greaves ar fi avut 
aceste medicamente moderne, nu ar fi fost posibil ca doctorul 
să ajungă la Wavelets în mai puţin de o oră. 

Primul jet dureros îi arse corpul maiorului Smythe ca un fier 
înroșit și-l făcu să se încovoaie. Apoi urmară altele și altele, 
radiind prin stomac și prin măruntaie. Îi veni acum în gură un 
gust uscat, metalic și simţi intepaturi în buze. Scoase un oftat 
adânc și se rostogoli de pe locul lui pe plajă. O fâlfâire pe nisipul 
de lângă capul lui îi aminti de peștele scorpion. În spasmele de 
durere apăru o alinare. Mintea i se lumină, dincolo de agonie, în 
loc să se simtă cuprinsă de flăcări, ca tot corpul. Dar sigur că 
da! Experimentul! Trebuie, într-un fel sau altul, să ajungă la 
Caracatita-i dragă și să-i servească dejunul. 

— Oh, Pisicuta, Pisicuta mea, va fi ultima ta masa. 

Maiorul Smythe ingana pentru sine cantecelul, in timp ce se 
tara, ca să-și găsească masca și să și-o tragă cumva pe fata. 
Apoi apucă harponul, împunse cu el peștele care încă se mai 
zbătea si, tinandu-si burta cu mâna liberă, se tari și se rostogoli 
pe nisip până ce ajunse în apă. 

Erau cincizeci de metri de apă puţin adâncă până la bârlogul 
caracatitei din fisura coralului și maiorul Smythe, văitându-se în 
tot acest răstimp sub masca sa, târându-se în genunchi, ajunse 
la el. Când reuși să se apropie cel mai mult și apa deveni mai 
adâncă, a trebuit să se ridice în picioare și durerea l-a făcut să 
se clatine încoace și-ncolo, de parcă era o marionetă manevrată 
din sfori. Dar se afla acolo și, cu un efort suprem de voinţă, și-a 
menţinut echilibrul când și-a băgat capul în apă, ca să lase să 
intre puţină apă în mască și să îndepărteze abureala care se 
formase pe vizor când se văita. Apoi, îi picură sânge din buza 
inferioară pe care și-o mușcase, se aplecă cu grijă să privească 
în casa Caracatitei lui dragi. Da! Masa maronie era încă acolo. 
Se agita emotionata. De ce? Maiorul Smythe văzu fâșiile 


intunecate din sangele lui care se rasuceau incet prin apa. 
Desigur! lubita lui îi gusta din sânge. O intepatura dureroasă îl 
străfulgera pe maiorul Smythe, făcându-l să se chircească. Se 
auzi bolborosind în delir în masca sa. Adună-te, Dexter, bătrâne! 
Trebuie să-i servesti dejunul Pisicutei tale! S-a îndreptat și, 
ținând bine harponul de mâner, a coborât peștele spre gaura 
care se crispa. 

Va lua Pisicuta momeala, momeala otrăvită care-l omora pe 
maiorul Smythe, dar fata de care o caracatita era imună? De-ar 
putea numai Bengry să fie aici și să vadă! Trei tentacule, care se 
mișcau excitate, ieșiră din ascunzătoare și șerpuiau în jurul 
peștelui scorpion. Un văl cenușiu îi acoperi ochii maiorului 
Smythe. Isi dădu seama că se află la limita inconstientei și își 
scutură ușor capul ca să alunge vălul. Și atunci tentaculele se 
săltară. Dar nu spre pește, ci spre mâna și braţul lui Smythe. 
Gura sfâșiată a maiorului Smythe se întinse într-o grimasă de 
plăcere. Acum dăduse mâna cu Pisicuta. Cât de emotionant! Cât 
de minunat! 

Apoi caracatita se retrase spre adâncuri încet, implacabil, și 
maiorul Smythe avu sentimentul unei mari realizări. Își adună 
ultimele puteri și aruncă harponul spre adâncuri. Singurul efect 
pe care l-a obţinut a fost să împingă peștele scorpion în masa 
caracatiţei și să-i ofere acesteia mai mult din braţul sau. 
Tentaculele se răsuciră spre suprafață și trasera mai fără milă. 
Maiorul Smythe își îndepărtă prea târziu masca. Un geamăt 
gâtuit izbucni în golful pustiu, apoi capul îi căzu sub apă în 
adâncuri și o explozie de bule se ridică spre suprafaţă. Apoi 
picioarele maiorului Smythe se ridicară în sus și micile valuri îi 
spălară corpul încoace și-ncolo în timp ce caracatita îi explora 
mâna dreaptă cu orificiul ei bucal și avu o primă tentativă de a 
mușca dintr-un deget cu fălcile-i ce semănau cu un cioc. 

e 

Doi tineri jamaicani care se învârteau într-o canoe după ace 
de mare i-au găsit corpul. Au străpuns caracatita cu harponul 
maiorului Smythe, au omorât-o în modul tradiţional, întorcând-o 
pe dos și decapitând-o, și au adus cele trei cadavre acasă. Au 
predat corpul maiorului Smythe la poliţie și au servit la cină 
peștele scorpion și pisica de mare! Corespondentul local al 
ziarului Daily Gleaner a transmis că maiorul Smythe a fost 
omorât de o caracatiţă, dar ziarele au tradus acest fapt relatând 


că a „fost găsit înecat”, ca sa nu producă panică în rândul 
turiștilor. 

Mai târziu, la Londra, James Bond, bănuind personal 
„Suicidul”, a dat același verdict „găsit înecat”, a trecut data pe 
ultima pagină și a închis dosarul voluminos. 

Numai din însemnările doctorului Greaves, care a făcut 
autopsia, se putea realiza un fel de post scriptum pentru 
sfârșitul straniu și patetic al unui fost ofițer valoros al Serviciului 
Secret. 


e Averea unei Doamne 


Era, in mod exceptional, o zi torida de la inceputul lunii iunie. 
James Bond lasa din maną creionul de cretą gri inchis, markerul 
pentru etichetele repartizate Sectiunii 00, si-si scoase haina. Nu 
se deranja să o puna pe spătarul scaunului, ca să nu mai vorbim 
de corvoada de a se ridica de pe scaun și de a pune haina pe 
umerașul pe care i-l pregătise Mary Goodnight, pe propria-i 
răspundere (femei afurisite), în spatele ușii verzi din biroul său 
de legătură de la Cancelarie. Haina-i alunecă pe podea. Nu avea 
niciun motiv să fie atent ca haina să fie impecabilă, fără nicio 
cută. Nu se întrezărea nimic de făcut. Era liniște pe tot globul. 
De săptămâni bune, semnalele din interior și din exterior 
reprezentau doar rutina. Zilnicul raport strict secret, chiar și 
ziarele care se deschideau erau searbede - în cel de-al doilea 
caz mâzgăleli de la capitolul scandaluri interne care căutau 
cititori pentru știri proaste, singurele știri care fac ca aceste foi 
să fie citite, strict secrete sau de vânzare pe doi bani. 

Lui Bond îi displăceau aceste perioade de acalmie. Ochii și 
mintea lui de-abia se puteau concentra când răsfoia la Secţia 
Cercetări Științifice vreo expunere care bătea apa în piuă despre 
utilizarea pe care rușii o dădeau, pentru asasinate, gazului 
cianuric, propulsat din cel mai ieftin pistol cu un mic rezervor 
pentru apă, pentru copii. Se părea că jetul pulverizat, îndreptat 
spre fata avea un efect instantaneu. Se recomanda pentru 
victime începând cu vârsta de douăzeci și cinci de ani, care 
urcau scări sau pentru suprafeţe înclinate. Atunci, verdictul ar fi 
probabil atac de cord. 

Zbârnâitul strident al telefonului roșu rupse tăcerea încăperii 
așa de brusc, încât James Bond, cu mintea rătăcind în altă parte, 
întinse mana automat spre subratul stâng într-un gest de 
autoapărare. Când își recunoscu reflexul, colțurile gurii îi căzură. 
Când telefonul sună a doua oară, ridică receptorul. 

— Domnule? 

— Domnule. 

S-a ridicat de pe scaun și și-a luat haina. Și-a pus haina pe el 
și în același timp și-a pus și mintea la contribuţie. Motdise în 


scaunul lui. Acum trebuia sa se duca pana la pod. Trecu prin 
biroul de legătură si se împotrivi impulsului de a ciufuli ceafa 
ispititoare a gâtului auriu al lui Mary Goodnight. l-a spus doar 
„M” si a ieşit pe culoarul bine tapetat, mergând mai departe 
printre suieratul silențios și vitalitatea din Departamentul 
Comunicaţii, cu care se învecina departamentul lui, spre lift și 
apoi sus până la opt. 

Expresia domnișoarei Moneypenny nu transmitea nimic. De 
obicei, transmitea ceva dacă ea știa ceva - exaltare personală, 
curiozitate sau, dacă Bond avea probleme, încurajare sau chiar 
furie. Acum zâmbetul cu care-l întâmpinase exprima dezinteres. 
Bond își dădu seama că urma o activitate oarecare, de rutină, 
plictisitoare, și-și adaptă ca atare intrarea prin acea ușă 
importantă. 

Era și un oaspete, o persoană necunoscută. Stătea în stânga 
lui M. Când Bond intră și își ocupă poziţia lui obișnuită de 
cealaltă parte a biroului îmbrăcat în piele roșie, străinul ridică 
scurt privirea. 

— Dr. Fanshawe, spuse M cu asprime, nu cred că v-aţi 
cunoscut. Comandorul Bond de la departamentul meu de 
cercetare. 

Bond era familiarizat cu astfel de eufemisme. 

S-a ridicat și-a întins mâna. Dr. Fanshawe s-a ridicat, abia 
atingând mâna lui Bond, și s-a așezat repede jos, de parcă ar fi 
atins laba unui monstru Gila. 

Dacă se uita la Bond, îl examina cu atenție si îl percepea ca 
pe nimic altceva decât o siluetă anatomică. Bond se gândi că 
ochii Doctorului Fanshawe trebuie ca sunt dotați cu un oblon cu 
deschidere la o miime dintr-o secundă. Evident că era un fel de 
expert - un om pe care-l interesau faptele, lucrurile, teoriile, nu 
ființele umane. Bond își dorea ca M să-i fi făcut o scurtă 
prezentare, să nu fi avut această dorinţă malefică, cam 
copilărească, de spiriduș, de a surprinde, de a face să sară 
dracul din cutie în fata angajaţilor săi. Dar amintindu-și de 
propria plictiseală de acum zece minute și punându-se el însuși 
în locul lui M, Bond își dădu seama intuitiv că și M ar putea 
suferi din cauza aceleiași canicule de iunie, a aceluiași gol 
apăsător în îndatoririle proprii, confruntându-se cu aceeași 
ușurare neașteptată a unei urgente, poate una neînsemnată, se 


hotari sa obtina efectul maxim, dramatismul maxim, din aceasta 
situatie, pentru a-si alina propria plictiseala. 

Necunoscutul era de varsta medie, rozaliu, bine hranit si era 
îmbrăcat cam spilcuit după noua moda edwardiană - cu 
mansete rasfrante peste haina sa bleumarin la patru nasturi, un 
ac de cravată cu o perlă prins de o cravată de mătase grea, un 
guler aripioara fara pata, butoni la mansete, facuti se pare din 
monede vechi, pince-nez agatati de o funda neagra groasa. 
Bond a concluzionat ca trebuie sa fie vreo personalitate din 
domeniul literar, poate critic, un burlac, cu posibile tendinte de 
homosexual. 

— Dr. Fanshawe este o autoritate marcanta in domeniul 
bijuteriilor vechi, souse M. Este, de asemenea, desi acest lucru 
este confidential, consilier al Maiestatii Sale si al Diviziei 
Canadiene de Infanterie pentru acest domeniu. Mi-a fost de fapt 
prezentat de prietenii nostri de la MI5. Este vorba despre 
domnisoara Freudenstein. 

Bond ridica din sprancene. Maria Freudenstein era agent 
secret si lucra la KGB-ul sovietic chiar in inima Serviciului Secret. 
Era la Departamentul Comunicatii, dar intr-un compartiment 
ermetic, care fusese creat special pentru ea, si sarcinile ei se 
limitau la folosirea Cifrului Purpuriu - un cifru care si el fusese 
creat special pentru ea. De sase ori pe zi trebuia sa codifice si sa 
transmita CIA, la Washington, rapoarte lungi in acest cifru. 
Aceste mesaje erau produsul Sectiunii 100, care raspundea de 
conducerea agentilor dubli. Erau un amestec ingenios de fapte 
reale, dezvăluiri inofensive si o pepită ocazionala de 
dezinformări ordinare. Mariei Freudenstein, care se știa că este 
agent sovietic atunci când a fost racolată în cadrul Serviciului, i 
se permisese să fure cheia de la Cifrul Purpuriu din dorinţa ca 
rușii să aibă acces total la aceste rapoarte - să le poată 
intercepta și descifra și astfel, la momentul potrivit, să furnizeze 
informaţii false. Era o operaţiune strict secretă, care necesita o 
abordare extrem de delicată, dar care se derulase în liniște timp 
de trei ani, chiar dacă Maria Freudenstein mai făcea rost și de o 
anumită cantitate de bârfă de pe la cantina de la Cartierul 
General, era un risc necesar, iar femeia nu era suficient de 
atrăgătoare ca să aibă o relaţie care să reprezinte un atentat la 
securitate. 

M se întoarse spre Dr. Fanshawe. 


— Poate ai vrea, doctore, sa-i spui comandorului Bond despre 
ce este vorba. 

— Desigur, desigur. Dr. Fanshawe arunca o privire rapida spre 
Bond si apoi se uita iar in alta directie. Se adresa ghetelor sale. 
Vedeti, cam asa stau lucrurile, domnule comandor. Ati auzit, 
fără îndoială, de un om pe nume Fabergé. Un renumit bijutier 
rus. 

— Realiza fabuloase ouă de Paște pentru Tar și Tarina înainte 
de revoluţie. 

— Aceea era fără îndoială numai una din specialităţile sale. 
Realiza și multe alte lucruri deosebite pe care noi le-am putea 
descrie, în mare, ca obiecte de artă. Astăzi, în saloanele unde se 
vând aceste obiecte, cele mai frumoase exemplare ajung la 
preţuri cu adevărat fabuloase - 50.000 de lire și poate și mai 
mult. Și nu demult a intrat în această tara cel mai uluitor 
exemplar dintre toate - așa-numita Sferă de Smarald, un obiect 
cu cea mai mare valoare artistică, cunoscută, până acum, numai 
dintr-o schiță realizată de însuși marele artist. Această comoară 
a sosit de la Paris prin poștă recomandată pe adresa acestei 
femei de care știți, domnisoara Maria Freudenstein. 

— Frumos cadouas. V-aș putea întreba, domnule, cum ati 
aflat despre el? 

— Sunt, după cum v-a spus șeful dumneavoastră, consilier la 
Vama Maiestatii Sale și la Autoritatea însărcinată cu încasarea 
accizelor în cazul bijuteriilor vechi și al altor opere de artă 
similare. Valoarea declarată a coletului a fost de 100.000 de lire. 
Era ciudat. Există metode clandestine de a deschide astfel de 
colete. Am fost solicitat să verific conținutul și să estimez 
valoarea. Am recunoscut imediat Sfera de Smarald din 
descrierea și schița ei din lucrarea definitivă a domnului 
Kenneth Snowman despre Fabergé. Am spus că prețul declarat 
a fost subestimat. Dar ceea ce am descoperit a fi de un deosebit 
interes este documentul însoțitor care menţiona, în rusă si 
franceză, proveniența acestui obiect nepretuit. Dr. Fanshawe 
gesticulă spre un facsimil ce părea să reprezinte un scurt arbore 
genealogic și care se afla pe birou în fata lui M. Este o copie 
făcută de mine. Aceasta atestă, pe scurt, că Sfera a fost 
comandată de bunicul domnisoarei Freudenstein direct lui 
Faberge în 1917 - fără îndoială ca un mijloc de a transforma o 
parte din rublele sale în ceva mic, portabil, dar de mare valoare. 


La moartea sa in 1918, a trecut in posesia fratelui sau, si, de 
aici, in posesia mamei domnisoarei Freudenstein, in 1950. Se 
pare ca aceasta domnisoara a parasit Rusia de mica si a trait in 
cercurile Diasporei rușilor albi de la Paris. Nu s-a căsătorit 
niciodată, dar a dat naștere acestei fete nelegitime, Maria. Se 
pare că mama Mariei a murit anul trecut și acel prieten sau 
executor, documentul nu este semnat, a predat Sfera 
proprietarului de drept, domnisoara Maria Freudenstein. Nu 
aveam niciun motiv s-o interoghez pe fată, deși vă puteți 
imagina că interesul meu era foarte mare. Până când, luna 
trecută, Casa de licitaţii Sotheby a anunţat că va scoate la 
licitaţie obiectul, descris ca „proprietatea unei doamne”, peste 
exact o săptămână. La solicitarea Muzeului Britanic și a altor 
parti interesate, am făcut atunci investigaţii discrete și m-am 
întâlnit cu doamna, care, cu o perfectă stăpânire de sine, a 
confirmat povestea cam puţin probabilă, descrisă în documentul 
de proveniență. Atunci am aflat că lucrează la Ministerul Apărării 
și mi-a trecut prin mintea suspicioasă că era cel puţin ciudat ca 
un funcţionar tânăr, angajat pentru a avea îndatoriri delicate, să 
primească așa, deodată, din străinătate, un cadou în valoare de 
100.000 de lire sau mai mult. Am vorbit cu o persoană oficială 
din cadrul MI5, cu care am avut și alte legături datorită 
activităţii mele în cadrul Serviciului Vamal al Maiestatii Sale, și 
mi s-a recomandat la timpul cuvenit acest departament. Dr. 
Fanshawe și-a desfăcut mâinile și l-a privit pe Bond spunând: Si 
asta-i tot ce trebuie să vă spun, domnule comandor. 

M interveni: 

— Mulţumesc, doctore. Încă una sau două întrebări finale și 
nu vă mai retin. Ati verificat această sferă de smarald și v-aţi 
pronunţat asupra autenticității ei? 

Dr. Fanshawe nu și-a mai privit incaltarile. Și-a ridicat privirea 
și s-a adresat unui punct aflat undeva deasupra umărului stâng 
al lui M. 

— Desigur. Și domnul Snowman de la Wartski, unul din cei 
mai mari experţi Fabergć și negustori din lume, s-a pronunţat în 
același sens. Este, fără îndoială, capodopera care lipsește și 
pentru care singura dovadă era până acum schița lui Carl 
Fabergć. 

— Dar provenienta? Ce parere au expertii? 


— Stą bine in picioare. Cele mai valoroase obiecte Fabergć au 
fost întotdeauna lucrate pentru particulari. Domnișoara 
Freudenstein spune că bunicul ei a fost un om extrem de bogat 
înainte de revoluţie - producător de portelanuri. Nouăzeci și 
nouă la sută din toată producţia Faberge a luat calea 
străinătăţii. Au mai rămas doar câteva piese la Kremlin - 
descrise simplu ca „modele de bijuterii ruseşti 
prerevolutionare”. În concepția sovietică, acestea sunt simple 
bibelouri capitaliste. Oficial sunt dispretuite, asa cum tot oficial 
își dispretuiesc sovieticii superba colecție a impresionistilor 
francezi. 

— Deci sovieticii mai au încă câteva din lucrările acestui 
Fabergé. Este oare posibil ca acest smarald să fi zăcut pe 
undeva prin Kremlin, in secret, în toți acești ani? 

— Bineînţeles. Comoara Kremlinului este vastă. Nimeni nu știe 
ce deţin ei în secret. Numai de curând au expus ceea ce au dorit 
să expună. 

M trase din pipă. Prin fumul de ţigară ochii lui erau prietenoși, 
nu prea interesaţi. 

— Așa că, teoretic, nu există niciun motiv ca această sferă de 
smarald să nu fi fost scoasă la iveală din Kremlin, învăluită într-o 
istorie falsă pentru stabilirea proprietăţii și transferată în 
străinătate ca recompensă pentru serviciile prestate de vreun 
prieten al Rusiei? 

— Câtuși de putin. Ar fi o metodă ingenioasă de a 
recompensa substanţial beneficiarul, fără a vira sume mari de 
bani în contul lui sau ei. 

— Dar recompensa finală materială ar depinde desigur de 
suma obţinută prin vânzarea obiectului - de exemplul preţul de 
licitație? 

— Exact. 

— Si ce suma credeti ca se va obtine prin licitatia de la Casa 
Sotheby? 

— Este imposibil sa estimezi. Bineinteles ca expertii de la 
Wartski vor licita o suma foarte mare. Dar desigur ca nu vorfi 
dispusi sa spuna nimanui suma - fie cą se liciteaza in nume 
propriu, ca Sa zic asa, sau in numele vreunui client. Depinde 
foarte mult de cat de departe merg cei ce liciteaza sub pretul 
pietei. Oricum, as spune ca nu mai putin de 100.000 de lire. 

— Hm, colturile gurii lui M se lasara. O bijuterie scumpa. 


Dr. Fanshawe ramase cu gura cascata la aceasta revelatie 
deschisă a filistinismului lui M. Surprinzător, îl privi pe M drept in 
fata. 

— Draga domnule, protesta el, considerati tabloul furat pictat 
de Goya, vandut la Sotheby cu suma de 140.000 de lire si care a 
ajuns la Galeria Nationala, doar un obiect scump, asa cum 
afirmati, din panza si vopsea? 

— lertati-ma, domnule Dr. Fanshawe, spuse M împăciuitor. M- 
am exprimat cu stangacie. Nu am avut niciodata timp sa ma 
interesez de opere de arta si din leafa de ofiter de marina nu am 
avut nici banii cu care să achizitionez vreuna. Îmi exprimam 
doar consternarea faţă de preţurile exorbitante la care ajung 
licitaţiile astăzi. 

— Sunteţi îndreptăţit să aveți propriile păreri, domnule, spuse 
Dr. Fanshawe sastisit. 

Bond consideră că este momentul să-l salveze pe M. Mai 
dorea să-l facă pe Dr. Fanshawe să părăsească încăperea, ca să 
poată trece la aspectele profesionale ale acestei vechi afaceri. 
Se ridică în picioare și se adresă domnului M: 

— Ei bine, domnule, nu cred că mai trebuie să aflu și altceva. 
Nu mă îndoiesc că se va dovedi a fi o chestiune perfect 
onorabilă (pe dracu'!) și că este vorba de una din subalternele 
dumneavoastră care, după toate aparentele, este o femeie 
foarte norocoasă. Dar Dr. Fanshawe a fost foarte amabil să-și 
dea așa de mult osteneala. Se întoarse spre Dr. Fanshawe: 
Doriţi să vă dăm o mașină care să vă ducă acolo unde trebuie să 
mergeţi? 

— Nu, mulțumesc, mulțumesc foarte mult. Va fi foarte plăcut 
să traversez parcul pe jos. 

S-au strâns mâini, s-a spus la revedere si Bond l-a condus pe 
doctor, apoi se întoarse în încăpere. M scosese dintr-un sertar 
un dosar voluminos, clasat cu o stea roșie de strict secret, și 
deja se cufundase în el. Bond și-a reluat locul și aștepta. În 
cameră era liniște, se auzea doar foșnetul hartiilor. Dar și 
zgomotul acesta încetă când M extrase o coală de carton 
albastru, folosită pentru Fișe Confidentiale de Personal, și citi cu 
atenţie printre rândurile scrise cu caractere mici pe ambele fete. 

In cele din urmă, o strecură înapoi în dosar și-și ridică privirea. 

— Da, spuse, și interesul îi lumină ochii albaștri. Se potrivește 
bine. Fata s-a născut la Paris în 1935. Mama a activat foarte 


mult in Rezistenta in timpul războiului. A sprijinit fuga pe Ruta 
de Evadare a Lalelei. După război, fata a mers la Sorbona și apoi 
a primit un post de translatoare la Ambasadă, la biroul 
atașatului naval. Știi restul. A fost compromisă - o problemă 
sexuală neinteresanta - de câţiva din vechii prieteni din 
Rezistență ai mamei ei, care pe atunci lucrau pentru NKVD, și de 
atunci ea lucrează sub control. A solicitat, fără îndoială la ordin, 
cetățenia britanică. Înlăturarea ei de la Ambasada și fișa din 
Rezistență a mamei ei au ajutat-o să-și obţină cetăţenia prin 
1959 și apoi ne-a fost recomandată de Ministerul de Externe. 
Dar acolo a făcut marea ei gafă. A cerut permisie de un an 
înainte să vină la noi și apoi reţeaua Hutchinson a raportat că 
era la școala de spionaj de la Leningrad. Acolo, probabil că a 
primit instruirea obișnuită și noi a trebuit să hotărâm ce să 
facem în privinţa ei. Secţia 100 a hotărât operaţiunea Cifrului 
Purpuriu, și restul îl cunoști. Lucrează de trei ani pentru KGB în 
cadrul cartierului general și acum își primește recompensa - 
această sferă de smarald în valoare de 100.000 de lire. Și este 
interesant din două motive. În primul rând, înseamnă că KGB-ul 
este băgat până peste cap în Cifrul Purpuriu, altfel nu ar face 
această plată fantastică. Asta-i bine. Înseamnă că noi putem să 
actualizăm materialul pe care îl parcurgem - putem să facem să 
se accepte unele materiale mincinoase de Gradul 3 și chiar 
poate să le trecem la Gradul 2. În al doilea rând, se explică ceva 
ce noi nu am putut înţelege niciodată - că această fată nu a 
primit până acum nicio plată pentru serviciile ei. Acest lucru ne 
îngrijora. Avea un cont la Glyn Mills care înregistra numai 
cecurile cu plăţile ei lunare de aproximativ 50 de lire. Și trăia din 
acest venit. Acum își primește răsplata printr-o sumă mare de 
bani via acest bibelou despre care am aflat. Totul este 
satisfăcător. 

M se întinse după scrumiera făcută dintr-o scoică de vreo 
treizeci de centimetri și își scutură pipa cu aerul omului a cărui 
muncă fusese eficientă în după-amiaza aceea. 

Bond se foi în scaunul lui. Avea mare nevoie de o ţigară, dar 
nici n-ar fi visat să aprindă una. Voia una, ca să-l ajute să-și 
adune gândurile. Simtea că problema avea câteva puncte 
spinoase - mai ales unul. Spuse cu blandete: 

— Avem vreo informație despre controlorul ei local, domnule? 
Cum își primește instrucţiunile? 


— Nici nu are nevoie, spuse M nerăbdător, făcându-și de lucru 
cu pipa. Odată ce a pus mâna pe Cifrul Purpuriu, tot ce a trebuit 
să facă a fost să-și menţină slujba. La dracu', omule, le toarnă 
materiale de șase ori pe zi. Ce fel de instrucţiuni ar trebui ei să-i 
dea? Mă îndoiesc că KGB-iști din Londra știu de existenţa ei - 
poate că știe șeful rezidentei, dar, după cum știi, noi nici nu 
avem habar cine este. Lasă-mă să aflu. 

Bond avu brusc o sclipire a intuitiei. Părea că o cameră de 
filmat începuse să deruleze în capatana sa, să deruleze un film 
clar. Spuse calm: 

— S-ar putea ca licitaţia de la Sotheby să ni-l dezvăluie - să 
ne arate cine este. 

— Despre ce dracu vorbești, 007? Fă-te înţeles. 

— Ei bine, domnule, vocea lui Bond avea o siguranţă calmă, 
vă amintiţi ce a spus acel Dr. Fanshawe despre persoana care 
licitează sub preţul pieţei - cineva care să-i facă pe negustorii de 
la Wartski să ofere cel mai mare preţ. Dacă rușii nu par să știe 
sau nu le pasă prea mult despre Fabergć, asa cum afirmă Dr. 
Fanshawe, poate că nu au o idee clară despre valoarea acestor 
obiecte de artă. Poate că-și imaginează că numai valoarea de 
lichidare contează - să spunem zece sau douăzeci de mii de lire 
pentru smarald. Astfel de sume ar conta mai mult decât mica 
avere pe care o va primi fata, dacă Dr. Fanshawe are dreptate. 
Dacă șeful rezidentei este singurul om care știe câte ceva 
despre fata aceasta, probabil că este și singurul care știe că a 
fost plătită. Și atunci el trebuie să fie persoana care liciteaza sub 
prețul pieţei. Va fi trimis la Sotheby și i se va spune să impună 
cel mai mare pret. Sunt convins de asta. Așa că-l vom putea 
identifica și vom avea suficiente dovezi ca să-l trimitem acasă. 
El n-o să știe de unde i se trage. Si nici cei de la KGB. Dacă mă 
pot duce la licitaţie și-l pot scoate din joc și sunt camere de luat 
vederi peste tot și înregistrări ale licitaţiilor, atunci putem să 
convingem Ministerul de Externe să-l declare persona non grata 
într-o săptămână. Și directorii de personal nu cresc în copaci. 
Vor trece luni de zile înainte ca KGB-ul să poată numi pe 
altcineva în loc. 7 

— Poate că ai dreptate, spuse M gânditor. Isi răsuci scaunul si 
privi pe fereastra cea mare linia de orizont crestată a Londrei. In 
cele din urmă spuse, peste umăr: În regulă, 007. Du-te si 
întâlnește-te cu șeful rezidentei si pune în mișcare toată 


masinaria. Voi coordona situatia cu cei de la MI5. Este teritoriul 
lor, dar pasarea este a noastra. Nu vor fi probleme. Dar cand te 
duci nu te lasa purtat de val si nu licita tu insuti pentru acest 
flecustet. Nu am bani de irosit. 

— Nu, domnule, spuse Bond. S-a sculat in picioare si a iesit 
repede din camera. Se gandi ca fusese foarte istet si dorea sa 
afle daca asa si era. Nu-si dorea ca M sa se razgandeasca. 

e 

Wartski are o fațadă modestă, ultramodernă pe Strada 
Regent, la numărul 138. Vitrina, cu o prezentare restrânsă de 
bijuterii moderne și vechi, nu te făcea să crezi că aceștia erau 
cei mai importanţi dealeri Faberge din lume. Covorul cenușiu din 
interior, pereţii placați cu platan, câteva vitrine modeste - nu te 
emotionau așa cum te emotioneaza bijutierii Cartier, Boucheron 
sau Van Cleef, dar mulţimea de diplome regale de la Regina 
Mary, Regina Mamă, Regină, Regele Paul al Greciei și de la 
neobisnuitul Rege Frederick al Danemarcei, te făcea să-ți dai 
seama că nu este un bijutier de rând. James Bond întrebă de 
domnul Kenneth Snowman. Un bărbat chipeș, foarte bine 
îmbrăcat, de vreo patruzeci de ani se ridică și înaintă dintr-un 
grup de bărbaţi care stăteau cu capetele adunate în fundul 
încăperii. 

— Sunt de la CID, spuse Bond calm. Putem discuta? Poate mai 
întâi doriţi să vedeţi împuternicirea. Mă numesc James Bond. 
Dar va trebui să vă duceti direct la Sir Ronald Vallace sau la 
asistentul său personal. Nu am grad la Scotland Yard. Am o 
activitate oarecum de legătură. 

Privirea inteligentă, iscoditoare nici nu părea că-l urmărește. 
Omul zâmbi: 

— Haideţi jos, la parter. Tocmai discutam cu câţiva prieteni 
americani - de fapt, un fel de colegi de breaslă. De la „Old 
Russia”!! de pe Fifth Avenue. 

— Cunosc locul, spuse Bond. Intesat cu icoane scumpe si 
altele asemenea. Nu este departe de Pierre”. 

— Așa este. 

Domnul Snowman părea acum și mai convins. O luă înainte 
pe o scarita îngustă, cu covoare groase, și intră într-o sală de 


11 Firmă din New York specializată în obiecte de artă și antichităţi rusești, situată pe 
Fifth Avenue, la numărul 59. (n. trad.). 
12 Hotel de lux din New York, situat pe Fifth Avenue la numărul 61. (n. trad.). 


prezentare, mare, stralucitoare, care era evident adevarata 
trezorerie a magazinului. Aur, diamante si pietre șlefuite 
licareau din casetele luminate ce se aflau de jur împrejurul 
pereţilor. 

— Luaţi loc. O ţigara? 

Bond își scoase una dintr-ale lui. 

— Este vorba de piesa Faberge care se licitează la Sotheby 
mâine - Sfera de Smarald. 

— Ah, da. Sprânceana senină a domnului Snowman se zburli 
nervos. Nu sunt probleme cu ea. Sper. 

— Nu din punctul dumneavoastră de vedere. Dar pe noi ne 
interesează foarte mult vânzarea în sine. Știm câte ceva despre 
proprietar, domnisoara Freudenstein. Credem că se va încerca 
să se ridice artificial preţul licitaţiei. Ne interesează persoana 
care licitează sub preţul pieței - presupunând adică că firma 
dumneavoastră va conduce bătălia, să zicem. 

— Ei, bine, da, puse domnul Snowman cu o candoare 
oarecum grijulie. Desigur că noi o vom urmări. Dar se va vinde 
la un pret uriaș. Intre noi fie vorba, credem că V si A vor licita si 
probabil și Metropolitan. Dar sunteți pe urmele vreunui escroc? 
Dacă-i așa, nu trebuie să vă faceţi probleme. Nu intră în sfera lor 
de activitate. 

— Nu, spuse Bond. Nu căutăm niciun escroc. Se întreba cât de 
departe să meargă cu acest om. Pentru că oamenii sunt foarte 
atenţi cu secretele afacerilor proprii, asta nu înseamnă că vor fi 
atenți și cu secretele tale. Bond ridică de pe masă o placă de 
lemn și fildeș. Pe ea era scris: 


„Rău, rău!” zice cumpărătorul, iar după ce pleacă se 
laudă. 


Pilde XX, 14” 


Pe Bond il amuza. Spuse: 

— Se poate intelege intreaga istorie a bazarului, a dealerului 
si cumpărătorului din acest citat, spuse el. Îl privi drept în ochi 
pe domnul Snowman. Imi trebuie si mie un astfel de nas fin, o 
astfel de intuiţie pentru acest caz. Vreti să mă ajutaţi? 


15 Biblia sau Sfânta Scriptură, B.O.R, 1988. (n. trad.). 


— Desigur. Dacă-mi spuneţi cum va pot eu ajuta. Își flutură 
mâna. Nu este cazul să vă îngrijoreze secretele. Bijutierii sunt 
obișnuiți cu ele. Probabil ca Scotland Yard va da firmei mele o 
bilă albă în această privinţă. Dumnezeu știe că am avut mult de- 
a face cu ei în tot acest răstimp. 

— Și dacă v-as spune că sunt de la Ministerul Apărării? 

— E același lucru, spuse domnul Snowman. Vă puteţi baza 
total pe discretia mea. 

— Foarte bine, se hotărî Bond. Tot acest caz este desigur 
reglementat de Legea Secretelor Oficiale. Presupunem, ca și 
dumneavoastră, poate, că această persoană care licitează sub 
nivelul pieţei este un agent sovietic. Sarcina mea este să-i 
stabilesc identitatea. Mi-e teamă că nu vă mai pot da și alte 
detalii. Și de fapt nici nu trebuie să știți mai multe. Tot ceea ce- 
mi doresc este să merg cu dumneavoastră la Sotheby mâine 
seară si ca dumneavoastră sa mă ajutaţi să reperez individul. 
Mi-e teamă că nu vă vom putea decora, dar vă vom rămâne 
extrem de recunoscători. 

— Bineînţeles. Sunt încântat să vă ajut oricum pot. Ochii 
domnului Kenneth Snowman licăriră entuziasmați. Dar, părea ca 
se îndoiește, știți că nu este obligatoriu să fie asa de ușor. Peter 
Wilson, șeful de la Sotheby, care se va ocupa de vânzări, ar fi 
singura persoană care ne-ar putea spune sigur - adică, dacă 
adjudecatarul își dorește anonimatul. Există zeci de modalităţi 
de a licita fără a face vreo mișcare. Dar dacă adjudecatarul își 
alege o metodă, să zicem codul lui, cu domnul Peter Wilson 
înainte de vânzare, Peter nici nu s-ar gândi să lase pe cineva să- 
i afle codul. l-ar dezvălui limitele adjudecatarului. Și acesta este 
un secret absolut, după cum vă puteți închipui. Și de o mie de 
ori nu, dacă veniţi cu mine. Probabil că eu voi stabili ritmul. Știu 
deja cât de departe, până unde am să merg - de exemplu 
pentru un client -, dar sarcina mea ar fi infinit mai ușoară dacă 
aș putea spune până unde va merge cel ce licitează sub nivelul 
pieţei. Și așa cum stau lucrurile, ceea ce mi-ati spus îmi este de 
un real folos. Imi voi avertiza omul să fixeze o sumă chiar mai 
mare. Dacă acest tip al vostru are nervii tari, mă poate împinge 
chiar foarte tare. Și vor mai exista și alţii, desigur. După toate 
aparențele, aceasta chiar va fi o noapte de pomină. Se va 
transmite la televizor si vor fi invitaţi toți milionarii, ducii si 
ducesele la spectacolul de gală pe care Sotheby îl organizează 


foarte bine. Sigur ca este si o publicitate exceptionala. Daca s-ar 
sti ca este vorba de actiuni subversive si de spionaj in cadrul 
licitatiilor, s-ar face mare zarva. Mai sunt si alte probleme de 
rezolvat? Numai sa identificam omul, asta-i tot? 

— Asta-i tot. La ce pret credeti ca se va vinde? 

— Ei, bine, tocmai aici trebuie să-mi tin gura. Și domnul 
Snowman își lovi dinţii cu un pix de aur. Știu până unde o să 
plusez, dar acesta-i secretul clientului meu. Făcu o pauză și 
părea îngândurat. Să zicem că, dacă se ajunge la mai puţin de 
100.000 de lire, vom fi surprinși. 

— Înţeleg, spuse Bond. Si cum particip eu la licitaţie? 

Domnul Snowman scoase un portofel elegant, din piele de 
crocodil, și din el două invitaţii gravate. Îi întinse una dintre ele. 

— Aceasta este a soţiei mele. O s-o așez pe ea în altă parte. 
Locul B5 - bine plasat în centru, in față. Eu stau în B6. 

Bond luă invitaţia. Pe ea scria: 


Sotheby & Co. 
Vânzarea 
unei casete cu bijuterii excepţionale 
și 
a unui obiect unic 
de artă de Carl Faberge 


Proprietatea unei doamne 
Invitaţie pentru o persoană 
în sala principală 
Marti, 20 iunie, la ora 9.30 fix 
INTRAREA SE FACE 
PRIN STRADA ST. GEORGE 


— Nu este vechea intrare georgiană din strada Bond, comentă 
domnul Snowman. Au o tendă și covor roșu la intrarea 
secundară acum, când pe Strada Bond este sens unic. Aţi dori 
să vedeţi câteva obiecte de artă Faberge? Și se ridică de pe 
scaun. Avem câteva piese aici, pe care tata le-a cumpărat de la 
Kremlin prin 1927. Vă veţi putea da seama de ce se face atâta 
vâlvă, deși bineînțeles că Sfera de Smarald este incomparabil 
mai fină decât orice obiect Faberge pe care vi l-aș putea eu 
prezenta, în afară de Ouăle Imperiale de Paște. 


Mai tarziu, orbit de frumusetea diamantelor, a aurului 
multicolor, de stralucirea matasoasa a smaraldelor translucide, 
James Bond a iesit din Pestera lui Aladdin in strada Regent si s-a 
dus sa petreaca restul zilei in birourile posomorate, nu departe 
de Whitehall, planificand intalniri plicticoase pentru identificarea 
și fotografierea unui om într-o încăpere aglomerată, om care 
încă nu avea un chip sau o identitate, dar care era precis cel 
mai mare spion din Londra. 

e 

Emotia lui Bond crescu până a doua zi. Gasi o scuză să intre la 
Secția Comunicaţii și sa rătăcească prin camaruta în care 
domnișoara Maria Freudenstein și alte două asistente lucrau la 
aparatele de cifrat care foloseau Cifrul Purpuriu pentru 
expedieri. A luat un dosar en clair - avea acces liber la cele mai 
multe materiale de la cartierul general - și și-a aruncat ochii pe 
paragrafele atent prelucrate care, cam peste o jumătate de oră, 
vor fi clasate, necitite, de vreun tânăr funcţionar de la CIA la 
Washington, iar la Moscova vor fi predate, cu reverență, vreunui 
ofițer de rang înalt de la KGB. Glumi cu cele două fete, dar Maria 
Freudenstein și-a ridicat doar ochii de la aparatul la care lucra 
ca să-i zâmbească politicos lui Bond și pielea i se zburli lui Bond 
la această apropiere de perfidie și de secretul sumbru și fatal 
care se ascundea sub bluza albă cu volănașe. Era o fată 
neatrăgătoare, cu un ten palid și cam plin de coșuri, cu părul 
negru si cu o înfățișare cam neglijentă. O astfel de fata nu este 
prea îndrăgită, își face puţini prieteni, este furioasă - mai ales 
din cauza ilegalitatii sale - și nemulțumită de societate. Probabil 
că singura ei plăcere în viaţă este secretul triumfător pe care-l 
deţine în sanu-i plat - convingerea că este mai deșteaptă decât 
toți ceilalţi din jurul ei, că în fiecare zi ripostează la rândul ei 
lumii întregi cu toată puterea ei - lumea care o disprețuiește sau 
doar o ignoră din cauza simplităţii ei. Aceștia vor regreta într-o 
zi. Era un model nevrotic obișnuit - răzbunarea ratustii urâte pe 
societate. 

Bond se îndreptă spre biroul său. Fata va face avere până 
diseară, i se vor plăti înmiit cele trei piese de argint. Poate că 
banii îi vor schimba caracterul, o vor face fericită. Işi va putea 
permite cei mai buni specialiști esteticieni, cea mai frumoasă 
garderobă, un apartament drăguţ. Dar M a spus ca acum va 
accelera operaţiunile Cifrului Purpuriu, va aborda un nivel mai 


periculos al operatiunii de dezinformare. Va fi o munca la noroc. 
Un pas greșit, o minciună imprudentă, o declaraţie falsă 
descoperită într-un mesaj, și KGB-ul va mirosi că este ceva 
dubios la mijloc. Inca una, și vor fi convinși că au fost pacaliti și 
că probabil sunt marsav pacaliti de trei ani. O astfel de revelaţie 
rușinoasă va atrage și o răzbunare rapidă. Se va presupune că 
Maria Freudenstein a acţionat ca agent dublu, lucrând pentru 
britanici, dar și pentru ruși. Va fi rapid și inevitabil lichidată - 
probabil cu un pistol cu cianură, despre care Bond citise numai 
cu o zi înainte. 

Uitâdu-se pe fereastră la copacii din Parcul Regent, James 
Bond ridică ușor din umeri în semn de nepăsare. Slavă Domnului 
că nu era treaba lui. Soarta fetei nu era în mâinile lui. A fost 
prinsă în mașinăria murdară a spionajului și va avea noroc dacă 
va trăi să cheltuiască o zecime din averea pe care o va câștiga 
peste câteva ore în sala de licitaţie. 

e 

Un sir de automobile si taxiuri bloca strada St. George din 
spatele Casei de licitatii Sotheby. Bond si-a achitat taxiul Si s-a 
alaturat multimii care patrundea sub tenda si urca scarile. 
Portarul i-a inmanat un catalog si i-a verificat invitatia, apoi 
Bond a urcat pe scarile late impreuna cu multimea mondena, 
emotionata, a mers de-a lungul unei galerii si a intrat in sala 
principală de licitaţii, care era deja intesata. Și-a găsit locul 
alături de domnul Snowman, care scria niște cifre pe o bucată 
de hârtie, pe genunchi, și care s-a uitat apoi în jurul lui. 

Incăperea foarte înaltă era poate la fel de mare ca un teren 
de tenis. Avea înfățișarea și mirosul vechimii, și cele două mari 
candelabre care se asortau cu perioada luminau cu căldură, în 
contrast cu iluminatul în bandă de-a lungul tavanului boltit, al 
cărui acoperiș de sticlă era întunecat partial de un stor, încă tras 
pe jumătate, pentru a nu permite soarelui să-și croiască și el 
drum spre vânzările din după-amiaza aceea. Diverse tablouri și 
tapiserii atârnau de pereţii măslinii și o mulţime de camere de 
televiziune și alte camere de luat vederi stăteau ciorchine cu 
posesorii lor (printre care și cameramanul de la MI5 cu o 
legitimatie de presă de la Sunday Times) pe o platformă 
construita din mijlocul unei scene uriase de vanatoare tapetate. 
Erau, poate, o suta de dealeri si spectatori care stateau atenti 
pe scaune mici frumos decorate. Toate privirile erau atintite 


asupra celui ce conducea licitatia, un barbat chipes, zvelt, care 
vorbea calm de la amvonul sau de lemn. Purta un smoching 
impecabil si avea o garoafa rosie la butoniera. Nu vorbea tare si 
nu facea gesturi. 

— Cincisprezece mii de lire. Si saisprezece. O pauza. O privire 
aruncata cuiva din primul rand. in contra dumneavoastra, 
domnule. O ridicare subtila a unui catalog. Saptesprezece mii. 
Optsprezece. Nouasprezece. Cine oferă douăzeci de mii de lire? 
Si asa vocea calma continua, negrabindu-se, in timp ce jos, in 
public, cei ce licitau, la fel de calmi, isi semnalau raspunsurile la 
litanie. 

— Ce se vinde? întrebă Bond, deschizându-și catalogul. 

— Lotul 40, răspunse domnul Snowman. Acel colier cu 
diamante pe care insotitorul îl prezintă pe tava acoperită cu pluș 
negru. Va urca probabil până la douăzeci și cinci. Un italian 
licitează contra unui cuplu de francezi. Altfel l-ar fi obținut cu 
douăzeci. Eu am licitat până la cincisprezece. Mi-ar fi plăcut să-l 
am. Pietrele preţioase sunt deosebite. Dar asta este. 

Destul de convingător, preţul s-a oprit la douăzeci și cinci de 
mii și ciocanul, ţinut de cap, și nu de mâner, lovi cu o autoritate 
blândă. 

— Adjudecat pentru dumneavoastră, domnule, spuse domnul 
Peter Wilson și un funcţionar se grăbi pe interval pentru a 
confirma identitatea adjudecatarului. 

— Sunt dezamăgit, spuse Bond. 

— De ce? se interesă domnul Snowman ridicându-și privirea 
din catalog. 

— Nu am mai participat la vreo licitație până acum si 
întotdeauna am crezut că cel ce conduce licitaţia lovește cu 
ciocanelul de lemn de trei ori și spune: o dată, de două ori, 
adjudecat, ca să dea o ultimă șansă celor care licitează. 

— Poate se mai procedează așa la Shires sau în Irlanda, dar 
nu mai este la modă în sălile de licitaţie de la Londra, de când 
particip și eu, râse domnul Snowman. 

— Păcat. Este mai palpitant. 

— Va fi chiar mai palpitant într-o clipită. Acesta-i ultimul lot 
înainte de ridicarea cortinei. 

Unul dintre însoțitori desfasurase reverentios o masă 
strălucitoare de rubine și diamante pe tava sa acoperită cu pluș 


negru. Bond se uită in catalog. Scria „Lot 41”, care, in cuvinte 
atragatoare, era descris astfel: 


O PERECHE DE BRATARI CU RUBINE SI DIAMANTE 
FINE SI PRETIOASE, cu partea din fata a fiecarela sub 
forma unui ciorchine eliptic alcatuit dintr-un rubin mai 
mare si doua mai mici marginite de diamante in forma 
de pernuta, partile laterale si spatele alcatuite din 
ciorchini mai mici, care alterneaza cu motive de 
spirale deschise care se desprind dintr-un centru cu un 
singur rubin montat in aur si care se afla intre lanturi 
de rubine si diamante prinse alternativ, incheietoarea 
fiind si ea in forma de ciorchine. 

Dupa traditia de familie, acest lot fusese anterior in 
proprietatea domnisoarei Fitzherbert (1756-1837) a 
carei casatorie cu Printul de Wales (ulterior, regele 
George IV) fusese deja stabilita in 1905, cand un 
pachet sigilat, depus la banca Coutts in 1833 si 
deschis cu acord regal, a dezvaluit certificatul de 
căsătorie si alte dovezi concludente. Aceste bratari 
fuseseră probabil date de doamna Fitzherbert nepoatei 
ei, pe care Ducele de Orleans o descria ca fiind „cea 
mai drăguță fată din Anglia”. 


În timp ce licitaţia continua, Bond se furișă din scaunul său și, 
străbătând culoarul, ajunse în fundul sălii, unde publicul 
numeros se revărsa în Noua Galerie și în holul de la intrare ca să 
urmărească licitaţia la un televizor cu circuit închis. Inspectă 
degajat mulţimea, căutând vreun chip pe care-l putea 
recunoaște din cei 200 de membri ai personalului de la 
ambasada sovietică ale căror fotografii, obţinute clandestin, le 
studiase în ultimele zile. Dar în rândul unui public care nu 
comporta o clasificare - un amestec de dealeri, colecționari 
amatori și ceea ce se putea numi în mare căutători de plăceri 
costisitoare - nu exista o trăsătură, ca să nu mai vorbim de un 
chip, pe care să-l fi putut recunoaște în afară de cele care apar 
în coloanele cu bârfe. Una sau două chipuri livide ar fi putut fi 
ruși, dar tot așa de bine ar fi putut aparţine unei jumătăţi de 
duzină de rase europene. Era un număr mic de ochelari fumurii, 
dar ochelarii fumurii nu mai deghizează. Bond se întoarse la 


locul lui. Probabil că omul ar trebui să se autodemaste cand va 
începe licitaţia. 

— Paisprezece mii. Si cincisprezece. Cincisprezece mii. 
Ciocănașul lovi. Adjudecat, domnule. 

Urmă un zumzet de emoție și o fluturare de cataloage. 
Domnul Snowman își șterse fruntea asudată cu o batistă albă de 
mătase. Se întoarse spre Bond: 

— Acum mi-e teamă că sunteţi mai mult sau mai puţin singur. 
Trebuie să fiu atent la licitaţia care urmează și oricum, dintr-un 
motiv necunoscut, se consideră că este nepoliticos să privești 
peste umăr ca să vezi cine licitează contra ta - dacă ești în 
branșă, ca să zic așa - așa că-l voi putea identifica doar dacă 
este undeva prin faţă, dar mi-e teamă că este puţin probabil. 
Aproape toţi sunt dealeri, dar dumneavoastră vă puteţi uita in 
jur cât poftiti. Nu trebuie să faceți altceva decât să urmăriţi 
privirea lui Peter Wilson și apoi să încercaţi să vedeţi la cine se 
uită sau cine se uită la el. Dacă puteți identifica omul, ceea ce 
poate fi foarte greu, observați orice mișcare face, chiar și cea 
mai mică mișcare. Indiferent ce face omul respectiv - că se 
scarpină în cap, că-și freacă lobul urechii sau orice altceva - va 
reprezenta codul pe care acesta l-a stabilit cu Peter Wilson. Mi-e 
teamă că nu va face un gest evident, cum ar fi să-și ridice 
catalogul. Mă intelegeti? Și nu uitaţi că poate să nu facă absolut 
nicio mișcare până chiar la sfârșit, când m-a împins până unde 
crede că voi merge, și apoi va dori să se retragă. Să fiţi atent, 
zâmbi domnul Snowman, când ajungem la ultima strigare, îl voi 
încinge bine și voi încerca să-l fac să-și arate chipul. Asta, 
presupunând că numai noi doi am mai rămas în cursă. Părea 
enigmatic. Și cred că intelegeti că așa va fi. 

După siguranța lui, James Bond era convins că domnul 
Snowman fusese instruit să obţină Sfera de Smarald cu orice 
pret. 

Se lăsă o tăcere bruscă cand un postament înalt, drapat in 
negru, fusese ceremonios adus și așezat în faţa estradei celui ce 
conducea licitația. Apoi în vârful postamentului a fost așezată o 
casetă ovală frumoasă, care părea din catifea albă, și, cu 
venerație, un însoțitor mai în vârstă, îmbrăcat într-o uniformă gri 
cu manșete de culoarea vinului roșu, cu guler și curea la spate, 
a descuiat caseta și a scos din ea Lotul 42, l-a pus pe plusul 
negru și a luat caseta. Mingea de cricket de smarald șlefuit 


așezată pe baza sa perfectă străluci ca un foc verzui 
supranatural si pietrele pretioase de pe suprafata sa si de pe 
meridianul de opal sclipeau in diferite culori. Dinspre public se 
auzi un suspin admirativ si chiar si functionarii si expertii din 
spatele tribunei si care stateau la biroul inalt de langa licitator, 
familiarizati cu bijuteriile coroanei din Europa care le treceau 
prin fata ochilor, s-au aplecat inainte sa vada mai bine. 

James Bond s-a intors la catalogul sau. Si acolo era, cu litere 
mari de tipar și într-o proză la fel de savuroasa și lipicioasă ca o 
înghețată din unt și zahăr: 


GLOBUL PĂMÂNTESC REALIZAT DE CARL FABERGE 
ÎN 1917 PENTRU UN NOBIL RUS ȘI ACUM ÎN 
PROPRIETATEA NEPOATEI SALE - LOTUL 42 - UN GLOB 
PĂMÂNTESC FABERGE, FOARTE IMPORTANT. 

O sferă sculptată dintr-o matrice de smarald 
siberian extraordinar de mare, de aproximativ o mie 
trei sute de carate, cu o culoare superbă și o 
transparenţă vie, reprezintă globul terestru sprijinit pe 
o minuțioasă montură rocaille spiralată din aur 
quatre-couleur" si decorată din belșug cu diamante 
trandafirii și smaralde mici viu colorate, aranjate ca să 
formeze un ceas de masă. 

În jurul acestui aranjament șase putti* de aur 
zburdă printre forme de nori care sunt redati foarte 
natural in cristal sculptat și cu vinisoare fine de 
diamante trandafirii minuscule. 

Globul in sine - a cărui suprafaţă este încrustată cu 
o harta a lumii, orasele principale fiind indicate de 
diamante stralucitoare montate in clame de aur - se 
invarte mecanic pe o axa controlata de miscarea lenta 
a unui ceas realizat de G. Moser, ascuns la baza si 
inconjurat de o centura fixa de aur, emailata cu scoica 
multicolora de-a lungul unei poteci discrete, in tehnica 
champlevé'’? peste un desen guillochage’® cu cifre 


14 Stil ornamental apartinand Barocului. (n. trad.). 

15 jn patru culori. (n. trad.). 

16 ingerasi. (n. trad.). 

17 Tehnică de incastrare a emailului in metal. (n. trad.). 
18 Tehnică de ornare. (n. trad.). 


romane pictate in email sepia pal, reprezentand 
cadranul ceasului, si un singur rubin triunghiular 
Burma, de culoarea sangelui de porumbel, de 
aproximativ cinci carate, montat pe suprafata globului, 
indicand ora. 

Înălțimea: 7 1/2 in”. Workmaster”, Henrik 
Wigstróm. În caseta originală din catifea albă cu dublă 
deschidere, de formă ovală căptușită cu saten, cu 
cheia de aur montată la bază. 

Tema acestei sfere superbe este cea care l-a 
inspirat pe Faberge cu vreo cincisprezece ani în urmă, 
după cum este demonstrată în globul pământesc 
miniatural care face parte din Colecţia Regală de la 
Sandringham (vezi plansa 280 din Arta lui Carl 
Fabergć, de Kenneth Snowman). 


Dupa o privire scurta, iscoditoare, aruncata in jurul incaperii, 
domnul Wilson a lovit incet cu ciocanul. 

— Lotul 42 - un obiect de arta de Carl Fabergć! O pauza. 
Douazeci de mii de lire. 

Domnul Snowman îi sopti lui Bond: 

— Asta înseamnă că a primit o licitaţie de cel putin cincizeci. 
Asa se face, ca Sa mearga treaba. 

Cataloagele au fluturat. Si treizeci, patruzeci, cincizeci de mii 
de lire. Si saizeci, saptezeci si optzeci de mii de lire. Si nouazeci. 
O pauza si apoi: O suta de mii de lire. 

Încăperea se umplu de ropote de aplauze. Camerele se 
rasucira spre un tinerel, unul dintre cei trei tineri aflati pe o 
platformă înălțată din stânga licitatorului care vorbeau încet la 
telefon. Domnul Snowman comentă: 

— Acela este unul din tinerii de la Sotheby. Probabil că el are 
linie directă cu America. Aș zice că aceasta este licitație 
metropolitană, dar ar putea fi oricine. Acum e timpul să intru în 
acţiune. Domnul Snowman își flutură catalogul. 

— Și zece, spuse licitatorul. Tinerelul vorbi la telefon și dădu 
din cap. Și douăzeci. 

Domnul Snowman flutură din nou catalogul. 


19 În jur de 15 centimetri. (n. trad.). 
20 Manufacturier care producea obiecte de artă și bijuterii pentru Casa Fabergé. (n. 
trad.). 


— Si treizeci. 

Omul de la telefon părea să vorbească mai mult decât o 
făcuse mai devreme - probabil estimând până unde se va 
întinde licitaţia. A dat ușor din cap în direcţia licitatorului și Peter 
Wilson și-a îndepărtat privirea de la el uitându-se prin sală. 

— O sută treizeci de mii de lire, repetă calm. 

Domnul Snowman îi spuse încet lui Bond: 

— Ar fi bine sa fii atent. Se pare ca America a renunțat. E 
momentul ca omul vostru să înceapă să mă preseze. 

James Bond se furișă din locul lui și se îndreptă spre un grup 
de reporteri care stăteau într-un colt din stânga tribunei și 
rămase acolo în picioare. Privirea lui Peter Wilson era îndreptată 
spre colţul îndepărtat din dreapta al încăperii. Bond nu a putut 
detecta nicio mișcare, dar licitatorul anunţă: „Și patruzeci de mii 
de lire”. S-a uitat la domnul Snowman. După o pauză 
îndelungată domnul Snowman a ridicat cinci degete. Bond a 
bănuit că aceasta făcea parte din tactica de a încinge spiritele. 
El arăta șovăială, făcând aluzie că ajunsese la capătul puterilor. 

— O sută și patruzeci și cinci de mii. Din nou privirea 
pătrunzătoare spre fundul încăperii. Din nou nicio mișcare. Dar 
din nou se dăduse un semnal. O sută cincizeci de mii de lire. 

Se auzi un zumzet de comentarii și câteva aplauze sporadice. 
De această dată reacţia domnului Snowman fu chiar și mai lentă 
și licitatorul a repetat de două ori ultima strigare. În cele din 
urmă, se uită direct la domnul Snowman: 

— Contra dumneavoastră, domnule. 

In cele din urmă, domnul Snowman ridică cinci degete. 

— O sută și cincizeci și cinci de mii de lire. 

James Bond începea să transpire. El nu aflase nimic și licitaţia 
se apropia probabil de sfârșit. Licitatorul a repetat strigarea. 

Și acum se ivi un mic freamăt. În fundul încăperii, un bărbat 
durduliu îmbrăcat într-un costum închis la culoare se întinsese 
și-și scosese cu discreţie ochelarii fumurii. Avea o fata netedă, 
greu de descris - genul de faţă care ar putea trăda un director 
de bancă, un membru de la Lloyd sau un medic. Acesta trebuie 
să fi fost codul prestabilit cu licitatorul. Atâta timp cât și-a ţinut 
ochelarii pe nas, licita în zeci de mii. Când și i-a scos, a renunţat. 

Bond aruncă o scurtă privire spre pâlcul de cameramani. Da, 
fotograful de la MI5 era în vârful picioarelor. Văzuse și el 
mișcarea. Și-a ridicat aparatul prudent și urmă strălucirea rapidă 


a blitului. Bond se intoarse la scaunul lui si-i sopti lui Snowman: 
„L-am prins. Luam legatura maine. Multumesc mult”. Domnul 
Snowman dadu numai din cap. Privirea lui se lipise de licitator. 

Bond se furisa de la locul lui si merse incet de-a lungul 
culoarului în timp ce licitatorul strigă pentru a treia oară: „O 
sută cincizeci și cinci de mii de lire ultima strigare”, și apoi 
cobori încet ciocanul. „Adjudecat pentru dumneavoastră, 
domnule”. 

Bond a ajuns în fundul încăperii înainte ca publicul să se ridice 
și să aplaude în picioare. Persoana urmărită era prinsă printre 
scaunele mici frumos decorate. Isi pusese din nou ochelarii 
fumurii și Bond și i-a pus și el pe ai lui. Reuși să se amestece 
prin mulţime și să ajungă în spatele omului, în timp ce mulţimea 
clevetitoare cobora scările. Părul creștea mult în jos pe ceafa 
cam grasă a omului și lobii urechilor erau foarte lipiti de cap. Era 
ușor cocoșat, probabil numai o deformatie osoasă, în partea de 
sus a spatelui. Bond își aminti brusc. Este Piotr Malinovski, cu 
rangul oficial de „Atașat pentru Agricultură” de la ambasadă. 
Așa deci! 

Odată ieșit afară, omul începu să se îndrepte repede spre 
Strada Conduit. James Bond se urcă în grabă într-un taxi care 
avea motorul pornit și steguletul coborât. li spuse șoferului: 

— El este. Nu te grăbi. 

— Da, domnule, spuse șoferul de la MI5, dând colțul. 

Omul nostru luă un taxi de pe strada Bond. Nu era greu să-l 
urmărească în traficul mixt de seară. Satisfactia lui Bond crescu 
când taxiul rusului se îndreptă la nord de Hyde Parc și o luă pe 
Bayswater. Se punea doar problema dacă va intra pe intrarea 
privată în Grădinile Palatului Kensington, unde prima clădire din 
stânga este clădirea masivă a Ambasadei Sovietice. Dacă o 
făcea, problema era rezolvată. Cei doi polițiști de gardă, garda 
obișnuită a Ambasadei, fuseseră special aleși în seara aceea. 
Sarcina lor era să confirme doar dacă ocupantul taxiului din faţă 
a intrat de fapt în Ambasada Sovietică. 

Atunci, cu probele Serviciului Secret, cele ale lui Bond și ale 
cameramanului de la MI5, ar fi suficient ca Ministerul de Externe 
să-l declare pe tovarășul Piotr Malinovski persona non grata pe 
motiv de activitate de spionaj și să-l trimită să-și facă bagajele. 
În jocul de șah sinistru care reprezintă activitatea serviciului 


secret, rusii ar fi pierdut regina. Ar fi fost o vizita foarte 
satisfăcătoare făcută sălilor de licitaţii. 

Taxiul din faţă chiara intrat prin porţile mari de fier. 

Bond zâmbi cu o satisfacţie macabră. Se aplecă înainte. 

— Mulţumesc, băiete. La cartierul general, te rog. 


e Suprimare eșuată 


James Bond statea culcat la punctul de tragere de la cinci 
sute de metri din renumitul poligon Century din Bisley. Panoul 
alb din iarbă, de lângă el, indica 4,4 și același număr se repeta 
sus, în spatele poligonului, deasupra singurei ţinte pătrate de 
doi metri, care, privită cu ochiul liber în amurgul verii târzii, nu 
părea mai mare decât un timbru poștal. Dar lentilele lui Bond, o 
lunetă în infraroșu fixată deasupra puștii sale, acopereau 
întreaga suprafață. Putea chiar distinge clar culorile bleu-pal și 
bej care împărțeau ţinta, iar centrul semicircular al țintei nu 
părea mai mare decât cornul lunii care începea deja să se 
ivească lent la orizont, pe cerul care se întuneca deasupra 
crestei Coamei Chobham. Ultimul foc de armă tras de Bond a 
fost dinspre interior stânga - și nu a fost prea bun. A privit din 
nou spre steagurile galben și albastru din bătaia vântului. Se 
desfășurau în poligonul de tragere dinspre est mai batoase 
decât acum o jumătate de oră, când începuse să tragă. Și-a mai 
potrivit două declicuri pe anemometru și și-a potrivit firele în 
cruce de pe lunetă în centrul țintei. Apoi se aseza el însuși, își 
fixă ușor degetul în carterul de protecție și pe curba trăgaciului, 
își tinu respiraţia și strânse foarte, foarte încet. 

Pocnetul defectuos al tirului bubui în poligonul de tragere 
pustiu. Tinta dispăru sub nivelul solului și imediat „manechinul” 
reveni la poziţia iniţială. Da, panoul întunecat la culoare se afla 
de data aceasta în colţul de jos din dreapta, nu în partea de jos 
din stânga. 

— Bine, se auzi glasul ofițerului principal al poligonului de 
tragere, din spatele și de deasupra lui. Continuă la fel. 

Tinta se ridicase iar, și Bond și-a proptit din nou obrazul pe 
peticul cald de pe patul butucanos de lemn al armei și și-a 
potrivit ochiul la ocularul de cauciuc al lunetei. Și-a șters pușca 
lăsând-o să alunece pe lângă pantaloni, și a pus mâna pe patul 
armei care ieșea în afară mult mai jos de carterul de protecţie al 
trăgaciului. Și-a îndepărtat picioarele câţiva centimetri în plus. 
Acum urmau cinci tiruri rapide. Ar fi interesant să se vadă dacă 
rezultatul era „suprimarea”. Avea impresia că nu. Această armă 


extraordinara, de care cine stie cum facuse rost armurierul, iti 
dadea senzatia ca un om aflat la o mila departare va fi o tinta 
ușoară. În esenţă era o pușcă experimentală de tir de calibrul 
308 produsă de Winchester pentru a îi ajuta pe trăgătorii 
americani la campionatele mondiale, și avea toate mecanisme 
ingenioase ale unei arme super-precise de tragere al ţintă - o 
prelungire ondulară de aluminiu în spatele patului armei, care se 
extindea sub subtiori si proptea bine patul armei în umăr, și o 
piulita reglabilă sub centrul de greutate al puștii care să permită 
patului armei fie „tintuit” în locașul de lemn crestat. Armurierul 
înlocuise cutia mecanismelor cu un singur glonț cu un încărcător 
cu cinci gloanțe și l-a asigurat pe Bond ca, dacă cadenta 
practică este numai din două în două secunde ca să stabilizeze 
arma ferm, bătaia maximă nu va da greș nici chiar de la cinci 
sute de metri. Estimă că, pentru ceea ce trebuia să facă Bond, 
cadenta de două secunde ar putea fi o pierdere periculoasă de 
timp dacă rata primul glonţ. Oricum M spusese că distanţa nu va 
fi mai mare de trei sute de metri. Bond ar reduce-o la o secundă 
- tir aproape continuu. 

— Gata? 

— Da. 

— Încep numărătoarea inversă de la cinci. Acum. Cinci, patru, 
trei, doi, unu. Foc! 

Pământul se cutremură ușor și aerul vibră când cinci 
fragmente sfredelitoare de cupro-nichel scânteiară în amurg. 
Tinta cobori și reveni automat, decorată cu patru discuri mici 
albe strâns grupate în centru. Al cincilea disc lipsea - nu era nici 
măcar unul negru, care să indice o intrare sau o ieșire. 

— Ultimul foc a fost jos, spuse ofiţerul poligonului de tragere 
coborându-și binoclul de noapte. Mulţumesc pentru contribuţie. 
Analizăm în detaliu nisipul de pe poligoanele de tragere la 
sfârșitul fiecărui an. Nu găsim niciodată mai putin de 
cincisprezece tone de fragmente de plumb bun și de cupru. Bani 
frumoși. 

Bond se ridicase în picioare. Caporalul Menzies de la 
departamentul armurierilor iesi din pavilionul Clubului Gun si 
ingenunche ca sa demonteze Winchester-ul si afetul. Il privi pe 
Bond. Spuse cu o tentă critică: 

— Ai actionat cam rapid, domnule. Ultimul foc trebuia sa sara 
in lateral. 


— Știu, caporale. Am vrut să văd cat de repede pot s-o iau. Nu 
dau vina pe armă. Este o realizare al naibii de bună. Te rog 
transmite-i asta armurierului din partea mea. Acum mai bine aș 
pleca. Va inapoiati la Londra nu-i așa? 

— Da. Noapte bună, domnule. 

Ofițerul principal al poligonului de tragere îi înmână lui Bond 
înregistrarea tirurilor sale - două tiruri de probă și apoi trei tiruri 
la fiecare sută de metri până la cinci sute. 

— Tiruri excepţionale la vizibilitatea asta. Ar trebui să reveniti 
anul viitor și să participaţi la Premiul Reginei. Este deschis în 
toate colțurile lumii - vreau să spun din Commonwealth-ul 
britanic. 

— Mulţumesc. Problema este că nu prea stau în Anglia. Si va 
mulțumesc că m-ati remarcat. Bond privi ceasul din turnul din 
depărtare. De fiecare parte, steagul roșu de pericol și tamburul 
roșu semnalizator coborau, indicând faptul că exerciţiile de 
tragere luaseră sfârșit. Acele se oprisera la nouă și 
cincisprezece. Aș fi vrut să vă ofer ceva de băut, dar amo 
întâlnire la Londra. Putem să amânăm până la Premiul Reginei 
despre care vorbeati? 

Ofiţerul poligonului de tragere dădu evaziv din cap. Așteptase 
cu nerăbdare să afle mult mai multe despre acest om care 
apăruse din senin după o rafală de semnale de la Ministerul 
Apărării și care apoi începuse să obţină un rezultat mult peste 
nouăzeci la sută de la orice distanţă și chiar și noaptea, după 
închiderea poligonului de tragere, când vizibilitatea era slabă 
spre proastă. Și de ce i se ordonase lui, care oficia numai la 
întrunirile anuale din luna iulie, să fie prezent? Și de ce i se 
spusese să aibă grijă ca centrul țintei pentru Bond să aibă zece 
centimetri la 500 în loc de cei treizeci de centimetri indicaţi de 
regulament? Și de ce toate aceste complimente servile cu 
steagul de pericol și tamburul de semnalizare care se utilizau 
numai la ceremonii? Ca să-i creeze lui Bond o stare de tensiune? 
Ca să obţină un ritm mai rapid al tirurilor? Bond. Comandorul 
James Bond. NRA?! are desigur în evidențe orice persoană care 
poate tinti așa. Nu trebuie să uite să-i sune. Un moment ciudat 
să ai o întâlnire la Londra. Probabil cu o fată. Infatisarea banală 


21 Abreviere de la National Rifle Association, Asociaţia Naţională a Posesorilor de 
Armă. (n. trad.). 


a ofiterului de la poligonul de trageri capata o expresie de 
enervare. Genul de barbat care poate avea orice fata doreste. 

Cei doi barbati trecura prin fata frumoasei fatade de la Row 
Club din spatele poligonului pana la masina lui Bond, care se 
afla vizavi de reproducerea in fier, stirbit de gloante, a vestitului 
tablou „Cerb fugind” al lui Landseer??. 

— Bună treabă, comentă ofițerul de la poligon. Nu am mai 
văzut niciodată așa o caroserie la un Continental. Este de 
comandă? 

— Da. Mașinile sport au numai două locuri și un spaţiu al 
naibii de mic pentru bagaje. Am dus-o la Mulliner s-o transforme 
într-o mașină cu două locuri, dar cu un portbagaj mare. Mi-e 
teamă că este o mașină egoistă. Ei bine, noapte bună. Si 
mulțumesc din nou. Fumul din ţeava de eșapament a bubuit 
sănătos și roţile din spate au improscat cu putin pietriș. 

Ofiţerul principal de la poligonul de trageri urmări cu privirea 
luminile rubinii care dispăreau pe bulevardul King spre șoseaua 
London. Se întoarse pe călcâie și plecă să-l găsească pe 
caporalul Menzies în căutare de informaţii, dar care urmau să se 
dovedească zadarnice. Caporalul rămase la fel de neclintit ca și 
cutia mare de mahon pe care dorea să o urce în Land Rover-ul 
kaki fără simboluri militare. Ofiţerul de la poligon era maior. A 
încercat, fără succes, să avanseze în grad. Land Rover-ul 
demară în trombă pe urmele lui Bond. Maiorul mergea abătut 
spre birourile Asociaţiei Naţionale a Posesorilor de Armă, ca să 
încerce să găsească la bibliotecă ceea ce dorea să afle despre 
„Bond, J”. 

James Bond nu avea întâlnire cu o fată. Avea treabă cu 
cursele aeriene spre Hanovra și Berlin ale Companiei britanice 
de transport aerian pentru Europa în timp ce mușca din milele 
spre aeroportul londonez, apăsând tare pe acceleraţia mașinii 
lui puternice, ca să aibă timp și de o băutură, trei băuturi înainte 
de decolare, mintea lui era numai parţial la drum. O altă parte a 
minţii lui reexamina, pentru a nu știu cata oară, secvența care-l 
făcea acum să aibă nevoie de un avion. Dar era numai o nevoie 
de moment. De fapt, trebuia să se întâlnească, într-una din 
următoarele trei seri la Berlin, cu un bărbat. Trebuia să se 
întâlnească cu acest bărbat și să-l suprime. 


22 Cunoscut pictor de peisaje și scene de gen. (n. trad.). 


Când, pe la două și jumătate în după-amiaza aceea, James 
Bond intră prin ușile duble și se așeză în fata omului întors in 
profil, aflat de cealaltă parte a biroului mare, intui pericolul. Nu 
l-a salutat nimeni. Capul lui M era cufundat în gulerul lui teapan, 
îndoit, avea o atitudine de reflecţie sumbră a la Churchill și în 
colțul gurii lăsate în jos era și un pic de amărăciune. Își roti 
scaunul să-i vadă pe Bond, îl privi evaluator, de parcă, se gândi 
Bond, ar fi vrut să vadă dacă cravata este dreaptă și părul bine 
periat, și începu să vorbească repede, scurtându-și propoziţiile 
de parcă ar fi dorit să scape cât mai repede de ceea ce avea de 
spus, dar și de Bond. 

— Numărul 272. Este un om bun. Nu l-ai cunoscut. Din simplul 
motiv că a fost ascuns în Novaia Zemlia de la război. Acum 
încearcă să iasă la lumină - încărcat cu materiale. Nucleare și 
rachete. Și planul lor pentru o serie nouă de teste. Pentru 1961. 
să încingă vestul. Are de-a face cu Berlinul. Nu prea văd de ce, 
dar Ministerul de Externe spune că, dacă este adevărat, e 
groasă. Face inutilă Conferinţa de la Geneva și toată 
pălăvrăgeala despre dezarmare pe care blocul comunist o 
susține. A ajuns până în Berlinul de Est. Dar practic tot KGB-ul 
este pe urmele sale - și bineînțeles și toată securitatea est- 
germană. Se ascunde undeva în oraș și ne-a transmis un mesaj, 
că va veni undeva între șase și șapte într-una din următoarele 
trei seri - mâine, poimâine sau răspoimâine. Ne-a menţionat 
locul de întâlnire. Problema este că - și curba descendentă a 
gurii lui M indică mai multă amărăciune - agentul pe care l-a 
folosit este dublu. Secţia WB? l-a scos din joc ieri. Din pură 
întâmplare. Cu ceva noroc, a spart unul dintre codurile KGB. 
Agentul va fi desigur scos din ţară pentru a fi judecat. Dar nu 
are a face. KGB-ul știe că 272 va încerca să fugă. Știu și când. 
Știu și unde. Știu tot atât cât știm și noi, nu mai mult. Acum, 
codul pe care noi l-am spart fusese introdus în aparate numai de 
o zi. Dar am pus mâna pe toată corespondenţa din ziua aceea și 
asta a fost destul de bine. Işi propun să-l lichideze la locul de 
întâlnire. La intersecţia dintre Berlinul de Est și cel de Vest pe 
care o menţiona în mesajul pe care ni l-a transmis. Se lucrează 
chiar la o operaţiune - operaţiunea „Extase”, cum au denumit-o. 
Misiunea i-au incredintat-o celui mai bun tintas al lor. Tot ceea 
ce știm despre el este numele lui de cod, echivalentul lui 


23 West Berlin - Berlinul de Vest. (n. trad.). 


„Trigger”?* în limba rusă. Secţia WB bănuiește ca este aceeași 
persoană pe care au folosit-o anterior ca tintas de elita. 
Probleme de lunga durata la frontiera. Va supraveghea aceasta 
intersectie in fiecare noapte si misiunea lui este sa puna mana 
pe agentul 272. Desigur, ar prefera sa aiba o misiune mai 
usoara, Cu pusti automate si alte arme din dotare. Dar la Berlin 
este liniste in momentul de fata si aparent si in lume, si asa 
trebuie sa si ramana. Oricum, ridica M din umeri, au incredere in 
acest calau „Trigger” si asa va si fi. 

— Unde intru eu in actiune, domnule? James Bond intuise 
raspunsul, intuise de ce lui M ii displacea intreaga poveste. 
Urma sa fie o misiune murdara si pentru ca Bond facea parte din 
Secția 00, fusese el alesul. Incapatanat, Bond dorea să-l forțeze 
pe M să scrie negru pe alb. Urmau să fie știri proaste, știri urâte 
și dorea să le afle de la vreunul din ofiţerii secției sau chiar de la 
șeful rezidentei. Urma să fie crimă. In regulă. M ar trebui să 
spună dracului așa. 

— Unde intri tu în acțiune, agent 007? M privi rece peste 
birou. Știi bine unde intri. Trebuie să suprimi tintasul de elită. Si 
trebuie s-o faci înainte ca el să ajungă la agentul 272. Asta-i tot. 
S-a înţeles? Ochii limpezi albaștri rămaseră reci ca gheaţa. Dar 
Bond știa că au rămas așa numai datorită unui efort de voinţă. 
Lui M nu-i plăcea să-și trimită oamenii să ucidă. Dar atunci când 
nu avea încotro, întotdeauna adopta această atitudine rece, 
uracioasa de a ordona. Bond știa de ce. Ca să preia o parte din 
tensiune, o parte din vină de pe umerii ucigașului. 

Acum Bond, care știa aceste lucruri, se hotărî să-i usureze 
sarcina lui M și să fie mai rapid. Se sculă în picioare. 

— Foarte bine, domnule. Cred că șeful rezidentei a primit 
toate informaţiile. Mai bine mă duc să pun câteva în aplicare. Nu 
s-ar cuveni să ratez. 

Se îndreptă spre ușă. 

— Regret că trebuie să-ţi incredintez așa ceva, spuse M calm. 
Nesuferită treabă. Dar trebuie făcută profesionist. 

— Imi voi da osteneala, domnule. 

James Bond ieși și trase ușa după el. Nu-i plăcea misiunea, 
dar în mare prefera să o facă el decât să aibă responsabilitatea 
de a ordona altcuiva să o facă. 

Șeful rezidentei fusese mai intelegator. 


4 Tragaci. (n. trad.). 


— Regret ca ai incasat asa ceva, James, spusese el. Dar 
Tanqueray era convins ca nu are pe altcineva mai bun in Sectie 
si nu este o misiune pe care poti sa o dai unui soldat obisnuit. 
Sunt multi ochitori de frunte la BAOR%, dar o ţintă vie necesita 
un alt fel de sange rece. Oricum, am fost la Bisley si am stabilit 
o tragere pentru tine diseara la opt si cincisprezece, cand se 
inchide poligonul. Va fi cam aceeasi vizibilitate pe care o vei 
avea la Berlin cam cu o ora mai devreme. Armurierul a pregatit 
arma - o adevarata minune - si o trimite aici prin unul din 
oamenii lui. O sa te descurci. Ai rezervare la o cursa de la miezul 
noptii. Un zbor charter spre Berlin. la un taxi pana la aceasta 
adresă îi înmână lui Bond o bucată de hârtie. Mergi pana la 
etajul patru si adjunctul lui Tanqueray te va astepta. Apoi mi-e 
teama ca va trebui sa ramai acolo in urmatoarele trei zile. 

— Dar arma? Trebuie są o trec eu prin vama germana in sacul 
meu de golf sau cum facem? 

Seful rezidentei nu gusta gluma. 

— Va trece in geanta diplomatica a Ministerului de Externe. 
Pana maine la pranz o s-o primesti. Se intinse dupa un aparat de 
semnalizare. Ar fi bine sa treci la treaba. O sa-i comunic lui 
Tanqueray că totul este stabilit. 

e 

James Bond privi spre cadranul bleu-pal al ceasului din tabloul 
de bord. Zece si cincisprezece. Cu putin noroc, pana maine pe 
vremea asta totul va fi terminat. La urma urmei, era vorba 
despre viata acestui om „Trigger” fata de viata agentului 272. 
Nu era chiar crima. Cu toate acestea, se cam apropia de ea. 
Claxona rautacios de trei ori o masina berlina inofensiva, intra 
pe sensul giratoriu luand curba in scurt si derapand, forta roata 
cu asprime ca sa corecteze directia si indrepta botul Bentley- 
ului spre licarirea indepartata care era aeroportul londonez. 

e 

Hidoasa clădire cu șase etaje de la colțul intersecţiei străzii 
Koch cu Wilhelm era singura care se mai afla în pustietatea unui 
spaţiu gol bombardat. Bond își achită taxiul și abia reuși să își 
facă o impresie asupra buruienilor crescute până la piept și a 
molozului zidurilor care se întindeau într-o intersecţie mare, 
părăsită, luminată de un ciorchine central de lămpi electrice cu 


2° British Army of the Rhine - forte de ocupaţie in Germania după cel de-al doilea 
război mondial. (n. trad.). 


lumina galbuie, inainte sa apese butonul pentru etajul patru, ca 
se si auzi clicul usii deschise. Usa se inchise in spatele lui si el 
înaintă pe podeaua de ciment nemochetata până la liftul 
demodat. Mirosul de varză, de fum de trabuc ieftin și de 
transpiratie stătută îi aminti de alte blocuri din Germania si din 
Europa Centrală. Chiar și oftatul și scartaitul stins al liftului care 
urca încet făceau parte din sutele de misiuni în care a fost trimis 
de M, ca un proiectil lansat spre o ţintă îndepărtată unde era 
așteptat de vreo problemă, o problemă pe care să o rezolve. Cel 
puţin de această dată comitetul de recepţie era de partea lui. 
De această dată, în capătul scărilor nu era nimic de care să se 
teamă. 

Numărul doi al Secţiei WB din Serviciile Secrete era un bărbat 
slab, încordat, de vreo patruzeci de ani. Purta uniforma 
adecvată profesiei sale - costum din tweed subţire, bine croit, 
bine întreținut, cu model în formă de V de culoare verde-închis, 
o cămașă albă de mătase moale și o veche cravată de student - 
în cazul lui wykehamist?€. Văzându-i cravata și în timp ce se 
salutau convenţional în holul mic, mucegăit al apartamentului, 
sufletul lui Bond, deja deprimat, a mai coborât cu un grad. 
Cunoștea bine genul: coloana vertebrală a Serviciului Civil; 
supraîncărcat și neapreciat la Winchester, un bun secund la 
PPE?’ din Oxford, războiul, activităţi de personal pe care poate 
le-a desfășurat cu meticulozitate, poate un OBE%; Comisia Aliată 
de Control din Germania care-l recrutase la Divizia | și de atunci 
- pentru că era persoana ideală, având Al in materie de 
Securitate, și pentru că spera să găsească viaţa, drama, 
dragostea și alte lucruri pe care nu le avusese niciodată - în 
Serviciul Secret. Era nevoie de un om echilibrat, atent, care să-l 
însoțească pe Bond în această misiune periculoasă. Paul Sender, 
fost căpitan în Garda galeză, era alegerea cea mai bună. 
Acceptase. Acum, ca un bun wykehamist, a tăinuit dezgustul 
său fata de această misiune în spatele conversatiei atente, 
banale, în timp ce-i arăta lui Bond apartamentul și 
aranjamentele care se făcuseră pentru pregătirea călăului și, 
într-o măsură mai mică, pentru confortul lui. 


26 Student la Colegiul Winchester sau absolvent al lui. (n. trad.). 

27 Philosophy, Politics and Economics - licenţiat in filosofie, științe politice si 
economie. (n. trad.). 

28 Officer of British Empyre - ofiţer al Imperiului Britanic, titlu onorific pentru merite 
deosebite. (n. trad.). 


Apartamentul era compus dintr-un dormitor mare 
matrimonial, o baie și o bucătărie in care se găseau conserve, 
lapte, unt, ouă, ceai, bacon, pâine si o sticlă cu Dimple Haig. 
Singurul lucru ciudat din dormitor era faptul că unul din paturile 
duble era lipit de draperiile care acopereau singura fereastră 
mare, și pe el, sub așternut, erau stivuite trei saltele. 

— Aţi vrea să vedeţi câmpul de tragere? întrebă căpitanul 
Sender. Atunci vă pot explica cum gândește partea adversă. 

— Ar fi bine, spuse el. Bond era obosit. Nu dorea neapărat să 
adoarmă cu imaginea teatrului de operațiuni în minte. 

Căpitanul Sender stinse luminile. Gene de lumină apărură în 
jurul draperiilor de la lumina stradală din intersecţie. 

— Nu cumva să trageţi draperiile, spuse căpitanul Sender. 
Deși este puţin probabil, ar putea să supravegheze intersecţia, 
pentru acoperirea agentului 272. Dacă stati întins in pat si va 
bagati capul sub draperii, o să vă descriu la ce sa vă uitaţi. 
Priviţi spre stânga. 

Era o fereastră glisantă și partea de jos era deschisă. Prin 
forma lor, saltelele iti ofereau puţină vizibilitate și James Bond 
se trezi mai mult sau mai puţin în poziţia de tragere în care se 
aflase pe poligonul Century, dar acum holbându-se la un teren 
bombardat, invadat de buruieni viguroase ce dădea spre râul 
scânteietor al străzii Zimmer - granița cu Berlinul de Est. Părea 
că este la o depărtare de cincizeci de metri. Glasul căpitanului 
Sender de undeva de deasupra lui și de după draperii începu să 
recite. Asta-i aminti lui Bond de o ședință de spiritism. 

— În faţa dumneavoastră este un teren bombardat. Destulă 
acoperire. Până la graniţă sunt o sută și treizeci de metri. Apoi 
vine graniţa - strada - și apoi urmează o întindere mai mare de 
teren bombardat pe partea inamicului. De aceea a ales agentul 
272 acest traseu. Este unul din puţinele locuri din oraș unde se 
află un teren accidentat - buruieni viguroase, ziduri în ruină, 
pivnițe - de ambele parti ale graniţei. Se va furișa prin molozul 
de pe cealaltă parte și se va grăbi să traverseze strada Zimmer 
în molozul de pe partea noastră. Problema este că va trebui să 
traverseze în fugă treizeci de metri de graniță luminată. Aceia 
va fi fâșia morţii. E clar? 

— Da, răspunse Bond. Raspunsese șoptit. Deja îl enerva 
mirosul dușmanului, nevoia de a avea mare grijă. 


— În stânga acea clădire nouă, mare, cu zece etaje este 
Sediul Ministerelor, principalul centru al materiei cenușii din 
Berlinul de Est. Puteţi vedea că luminile sunt încă aprinse la 
majoritatea ferestrelor. Cei mai mulţi vor sta și peste noapte. 
Tipii aceștia muncesc mult - sunt ture permanente. Nu trebuie 
să vă faceţi probleme în legătură cu ferestrele luminate. Acest 
ins, „Trigger”, va trage mai mult ca sigur de la o fereastră 
neluminată. Veţi vedea un grup de patru în colțul de deasupra 
intersecţiei. Și aseară și astă-seară au rămas neluminate. Au 
poziţia cea mai bună de tragere. De aici tirul variază de la trei 
sute de metri la trei sute zece metri. Am toate cifrele, dacă le 
doriţi. Nu trebuie să vă faceţi și alte probleme. Strada rămâne 
pustie toată noaptea - numai patrulele motorizate trec cam din 
jumătate în jumătate de oră - vehicule blindate ușoare escortate 
de doi motociclişti. Aseară, presupun că este ceva obișnuit, între 
șase și șapte când urmează să se întâmple ce trebuie să se 
întâmple, câţiva oameni au intrat și au ieșit pe ușa aceea 
laterală. Genul de funcţionari publici. Înainte de aceasta nimic 
neobișnuit - fluxul uzual de oameni care intră și ies dintr-o 
clădire guvernamentală cu activitate intensă - cu excepţia unei 
întregi orchestre de femei. Au făcut o gălăgie infernală într-o 
sală de spectacole în care au intrat. O parte din bloc aparţine 
Ministerului Culturii. Altfel nimic - bineînțeles, niciunul dintre 
oamenii din KGB pe care noi îi cunoaștem, și niciun semn de 
pregătire a unei astfel de misiuni. Și nici nu ar putea fi. Sunt tipi 
grijulii, opoziţia vreau să spun. In orice caz, urmărește cu mare 
atenţie. Nu uita că este mai întuneric decât va fi mâine pe la 
șase. Dar iti poţi face o idee generală. 

Bond își făcu ideea generală care-l urmări mult timp după ce 
celălalt om adormi și începu să sforăie încet, scoțând un sunet 
regulat liniștit - un sforăit wykehamist, reflectă Bond iritat. 

Da, își făcuse o idee - imaginea unei mișcări unduitoare 
printre ruinele mohorâte de pe cealaltă parte a fluviului de 
lumini, o pauză, apoi saltul sălbatic, în zigzag, în strălucirea 
deplină a luminii electrice, bubuitul armei și, fie o mulţime care 
se târa deznădăjduită în mijlocul străzii largi, fie zgomotul 
propriei alergări prin ierburile și molozul din sectorul vestic - o 
moarte bruscă sau salvarea. O adevărată provocare. Cât timp ar 
avea Bond la dispoziţie sa repereze tintasul de elită printr-una 


dintre aceste ferestre neluminate? Si să-l ucidă? Cinci secunde? 
Zece? 

Când zorile au brodat draperiile cu metal ca de arme, Bond 
capitulă în fata gândurilor care-l macinau. Câștigaseră. Se duse 
încet la baie si studie sirurile de sticlute cu medicamente pe 
care un Serviciu Secret grijuliu le procurase pentru a-și menţine 
călăii în formă. Alese Tuinal, luă două din dozele rubiniu cu 
albastru bine încapsulate, cu un pahar cu apă, și se duse înapoi 
în pat. Apoi, parcă lovit de secure, adormi. 

Se trezi la prânz. Apartamentul era gol. Bond a tras draperiile, 
ca să lase să intre lumina zilei - o zi prusacă mohorâtă -, și 
stând destul de departe de fereastră, privi spre monotonia 
Berlinului si ascultă zgomotele tramvaielor și scrasnetul 
îndepărtat al metroului care lua curba cea mare ca să intre în 
stația de la grădina zoologică. Aruncă o privire rapida, dar fara 
tragere de inimă, la ceea ce examinase seara trecută, observă 
că buruienile crescute printre molozul caselor bombardate 
semănau mult cu cele de la Londra - rascoage, rachitica, macris 
și ferigă - și intră apoi în bucătărie. Rezemat de o pâine era un 
bilet: „Prietenul meu (un eufemism al Serviciului Secret, care, în 
acest context, însemna șeful lui Sender) spune că poţi ieși. Dar 
să te întorci până la ora 17.00. Aparatul tău (codificarea pentru 
pușca lui Bond) a sosit și ordonanța il va aduce în această după- 
amiază. P. Sender”. 

Bond aprinse aragazul, arse mesajul surazand batjocoritor la 
adresa profesiei sale și apoi își pregăti o farfurie mare cu omletă 
și șuncă pe care le așeză pe pâine prăjită și le făcu să alunece 
cu o cafea neagră în care turnase o cantitate generoasă de 
whisky. Apoi făcu o baie, se bărbieri, se îmbrăcă cu haine 
cafeniu-închis de european anonim din clasa de mijloc, pe care 
le cumpărase în acest scop, își privi patul lăsat în dezordine, se 
hotari să-l lase așa, cobori cu liftul și ieși din clădire. 

James Bond considerase întotdeauna Berlinul un oraș 
mohorât, ostil, cu clădiri vopsite în culori reci, partea vestică 
afișând un luciu ieftin, fragil, de faţadă, care semăna cu cromul 
cochet de pe maşinile americane. Merse până la 
Kurfurstendamm, luă loc în cafeneaua Marquardt, bău un 
expreso și urmări abătut cu privirea cozile răbdătoare de pietoni 
care așteptau culoarea verde a semaforului să poată traversa, în 
timp ce mașinile, în fluxul lor strălucitor, treceau într-un cadril 


periculos prin intersectia aglomerata. Afara era rece si vantul 
taios dinspre stepele rusesti biciuia fustele fetelor si mantalele 
de ploaie ale barbatilor nerabdatori, care se grabeau tinand 
strans sub brat inevitabilele serviete. Radiatoarele cu infrarosu 
din cafenea aveau o stralucire rosie puternica, aruncand o 
lumina falsa pe chipurile intrusilor din cafenea care-si consumau 
traditionalele „o ceasca cu cafea si zece pahare cu apa” citind 
ziarele gratuite si periodicele de pe etajerele de lemn sau 
aplecandu-se cu toata seriozitatea peste documentele de 
serviciu. Gandindu-se la seara ce avea să vină, Bond dezbatu cu 
sine insusi cum sa-si petreaca dupa-amiaza. In cele din urma se 
gandi sa aleaga intre acea casa respectabila cu ziduri maronii 
de pe strada Clausewitz, cunoscută de toţi portarii și 
taximetriștii, sau o excursie la Wannsee și o plimbare obositoare 
prin Grunewald. Valoarea triumfă. Bond își achită cafeaua, ieși în 
frig și luă un taxi până la staţia de la grădina zoologică. 

Copacii tineri, încântători, din jurul lacului lung fuseseră deja 
atinși de vântul toamnei și ocazional puteai zări auriu prin 
verdele copacilor. Bond se plimbă mult, timp de vreo două ore, 
de-a lungul potecilor acoperite de frunze, apoi alese un 
restaurant cu o verandă de sticlă deasupra lacului și savură cu 
mare plăcere o masă ușoară de după-amiază compusă dintr-o 
portie dublă de heringi inabusiti în smântână si cu inele de 
ceapă și două „Molle mit Korn”, echivalentul berlinez al unui 
„fabricant de boilere și asistentul lui” - șnapsuri duble, spălate 
cu o halbă de Lówenbrau. Apoi, simțindu-se mai încurajat, lua 
metroul înapoi spre oraș. 

În faţa blocului, un tânăr greu de descris meșterea la motorul 
Opel-ului Kapitan de culoare neagră. Nu și-a scos capul de sub 
capotă când Bond a trecut chiar pe lângă el, s-a îndreptat spre 
ușă și a sunat. 

Căpitanul Sender il linişti. Era „un prieten” - caporal la secția 
transporturi din Secţia WB. Reparase o defectiune serioasă la 
motorul Opel-ului. În fiecare seară de la șase la șapte, era gata 
să producă o serie de rateuri multiple când un semnal de la 
aparatul de emisie recepţie folosit de Sender îl avertiza să facă 
așa ceva. Aceasta ar fi un fel de acoperire pentru zgomotul 
rafalelor lui Bond. Altfel vecinii ar putea alerta poliţia și va trebui 
să se dea o mulţime de explicaţii în neorânduială. Ascunzișul lor 
se afla în sectorul american și, deși „prietenii” lor americani 


dadusera Sectiei WB unda verde pentru aceasta operatiune, 
erau desigur ingrijorati deoarece isi doreau o misiune curata si 
fara repercusiuni. 

Bond era la fel de impresionat de pacaleala cu masina cum 
era de pregatirile minutioase care se facusera pentru el in 
camera de zi. Aici, sub capul patului sau inalt, care oferea o 
pozitie perfecta de tragere, un paravan de lemn si metal fusese 
ridicat in dreptul pervazului ferestrei mari si pe el se afla 
Winchester-ul, cu varful tevii impingand draperiile. Lemnul si 
toate părțile metalice ale puștii, ca si luneta, fuseseră vopsite in 
negru și, întinse pe pat ca niște haine sinistre de seară, se aflau 
o cagulă de catifea neagră prinsă de o cămașă lungă până în 
talie din același material. Cagula avea fante late pentru ochi și 
gură. li amintea lui Bond de vechile fotografii ale inchizitiei 
spaniole sau de călăii anonimi de pe platforma ghilotinei din 
timpul Revolutiei Franceze. O cagula asemanatoare se afla si pe 
patul capitanului Sender, iar pe pervazul ferestrei, in partea lui, 
se afla un binoclu marinaresc de noapte si microfonul aparatului 
de emisie-receptie. 

Cu chipul ingrijorat si tensionat nervos, capitanul Sender 
spuse că nu se primiseră vești la Sectie, nu se modificasera 
deloc conditiile pe care le stiau. Dorea Bond ceva de mancare? 
Sau o ceasca cu ceai? Poate un calmant - erau mai multe feluri 
în baie? 

Bond căpătă o expresie veselă, relaxată și mulțumi, dar nu 
dorea nimic și bine dispus prezentă pe scurt tot ceea ce făcuse 
în ziua aceea, în timp ce o arteră din apropierea plexului lui 
solar începu să pulseze încet, pe măsură ce-i creștea tensiunea 
ca un arc de ceas care se comprimă. In cele din urmă, scurta sa 
prezentare se epuiză și se întinse pe pat cu un roman german 
palpitant pe care-l cumpărase în rătăcirile sale, în timp ce 
căpitanul Sender se mișca iritat prin casă, uitându-se prea des 
la ceas și sudand tigarile Kent cu filtru (era un om grijuliu) pe 
care le fuma printr-un port-tigaret Dunhill. 

Preferinta lui James Bond pentru lectură, dictată de o 
spectaculoasa coperta cu o fata pe jumatate goala, legata cu 
curele de un pat, se dovedi a fi o alegere fericita pentru ocazia 
respectivă. Se numea Verderbt, Verdammt, Verraten??. Prefixul 
„Ver-” însemna că fata nu numai că fusese ruinată, blestemată 


22 Corupt, blestemat, trădat. 


si tradata, dar si ca suferise aceste nenorociri din plin. James 
Bond se abandona temporar in nenorocirile eroinei, Grafin 
Liselotte Mutzembacher, si fu iritat când îl auzi pe căpitanul 
Sender spunând că este cinci și jumătate și că este momentul 
să-și preia poziţiile. 

Bond își scoase haina și cravata, își băgă în gură două lamele 
de gumă de mestecat și-și trase cagula. Căpitanul Sender stinse 
luminile și Bond se întinse pe pat, își fixă ochiul la cătarea 
lunetei și ridică ușor partea de jos a draperiei punându-și-o pe 
spate și peste umeri. 

Se apropia amurgul, dar altfel scena, care peste un an avea 
să devină renumită ca „Punctul de control Charlie”, era ca o 
fotografie bine întipărită în minte - terenul viran din faţa lui, 
fluviul luminos al drumului de graniță, terenul viran de mai 
departe și, în stânga, hidosul bloc pătrat al Casei Ministerelor cu 
ferestrele-i luminate și neluminate. 

Bond scană încet clădirea, mișcând luneta, cu pușca cu 
ajutorul șuruburilor de reglare de pe baza de lemn. Totul era ca 
înainte, cu excepţia faptului că acum câţiva angajaţi ieșeau și 
intrau în minister prin intrarea de pe strada Wilhelm. Bond se 
uită la cele patru ferestre întunecate - și în seara asta sunt 
stinse luminile - de unde căzuse de acord cu Sender că va trage 
inamicul. Draperiile erau trase și fereastra glisantă era mult 
ridicată în partea de jos. Luneta lui Bond nu putea pătrunde 
până în camere, dar nu era nicio mișcare în spatele celor patru 
guri lunguiete, deschise, negre. 

Acum circulaţia se intetise jos, pe stradă. Orchestra de femei 
tropăia pe trotuar îndreptându-se spre intrare - douăzeci de fete 
vesele, guralive care-și cărau instrumentele - carcase de viori și 
instrumente de suflat, genţi cu partiturile lor și patru dintre ele 
cu tobe - într-un șir mic, vesel și fericit. Bond se gândi că unii 
oameni păreau încă să găsească distractiile vieţii în sectorul 
sovietic”, când binoclul său se opri pe fata care căra violoncelul. 
Fălcile lui Bond care molfaiau guma au rămas nemiscate și apoi, 
după o reflectare, își continuară masticatul, în timp ce el răsuci 
surubelnita, ca să coboare luneta și să menţină imaginea fetei în 
centru. 

Fata era mai înaltă decât celelalte și părul ei blond, lung și 
drept, care-i cădea pe umeri, strălucea precum aurul topit în 


30 Zonă a Berlinului care a devenit în 1945 Berlinul de Est. 


lumina lampilor electrice din intersectie. Se grabea intr-un mod 
incantator, emotionat, carand carcasa violoncelului de parca nu 
ar fi fost mai greu decât o vioară. Totul zbura - poalele hainei ei, 
picioarele ei, părul. Avea o vioiciune în mișcare și în viata si, se 
pare, cu veselie și fericire când vorbea cu cele două fete care o 
flancau și râdeau de ceea ce aceasta spunea. Când s-a întors cu 
fata, când a intrat în mijlocul trupei ei, luminile străzii au 
surprins pentru o clipă, un profil frumos, palid. Apoi a dispărut, 
și lui Bond i se păru că o dată cu dispariţia ei s-a înfipt un 
pumnal de amărăciune în inima lui. Ce ciudat! Extrem de ciudat! 
Nu i se mai întâmplase din tinerețe. Și acum, această fetișcană, 
văzută doar vag și din depărtare, îl făcuse să simtă suferinţa 
chinurilor ascuţite ale dorinţei, acest fior al magnetismului 
animalic! Cu un aer ursuz, Bond își aruncă privirea spre cadranul 
luminos al ceasului său. Cinci cincizeci. Mai trebuiau să treacă 
numai zece minute. La intrare nu ajunsese niciun transport. Nici 
urmă de berline Zik, negre, anonime, la care se aștepta 
oarecum. Încercă cât putu de mult să nu se mai gândească la 
fată și-și struni mintea. Adună-te, ce dracu! Revino la misiune! 

De undeva din interiorul ministerului se auziră sunetele 
familiare ale unei orchestre care-și acorda instrumentele - 
corzile își acordau instrumentele după notele pianului -, apoi o 
pauză și apoi tunetul colectiv al unei melodii când toată 
orchestra s-a avântat profesionist, cum putea judeca Bond după 
măsurile de început, cu care chiar și el era vag familiarizat. 

— Dansurile Polovtsian din Printul Igor, spuse căpitanul 
Sender succint. Totuși se apropie ora șase... Apoi, agitat: Hei! 
Jos în dreapta celor patru ferestre! Fii atent! 

Bond și-a lăsat în jos luneta cu minutiozitate. Da, era mișcare 
în peștera întunecată. Acum, din interior, un obiect mic, negru 
alunecase spre exterior. S-a mișcat ferm, cu minutiozitate, 
răsucindu-se în jos și în lateral, ca să poată cuprinde întinderea 
străzii Zimmer între cele două terenuri virane cu moloz. Apoi 
călăul nevăzut din camera din spate păru satisfăcut și arma 
rămase nemișcată, fixată evident pe un afet ca acela pe care 
Bond îl avea sub pușca lui. 

— Ce este? Ce fel de armă? Vocea căpitanului Sender era mai 
gâtuită decât ar fi trebuit. „Nu te grăbi, la naiba!” se gândi 
Bond. „Se presupune că eu sunt acela cu nervii tari.” 


Si-a incordat ochii, cuprinzand cu privirea instalatia ieftina 
pentru eliminarea flamei montata pe teava, luneta telescopica si 
magazia de cartuse butucanoasa. Da, asta trebuie sa fie. Mai 
mult ca sigur - si cele mai bune pe care le aveau. 

— Kalasnikov, spuse el concis. Pusca mitraliera. Functioneaza 
cu gaz. Treizeci de focuri de 7,62 milimetri. Arma preferata a 
KGB-ului. La urma urmei au o misiune de suprimare. O bataie 
maxima perfecta. Trebuie sa-l lichidam foarte repede sau 
agentul 272 nu va fi numai mort, ci va fi facut chisalita. Fii atent 
la orice miscare care poate aparea la ruine. Eu nu trebuie sa ma 
despart de fereastra aceea si de pusca. Va trebui sa se arate in 
bataia pustii. Alti insi probabil ca stau la panda in spatele lui - 
poate ca de la toate cele patru ferestre. Cam la ceea ce ne 
asteptam, dar nu ma gandeam ca vor folosi o arma care sa faca 
toată galagia pe care o va face aceasta. Ar fi trebuit să stim ca o 
vor face. Este greu sa lichidezi un fugar cu un singur foc la 
lumina asta. 

Bond își petrecu minuţios timpul cu suruburile pentru câmpul 
de tragere orizontala si il inalta de la buricele degetelor sale, 
focalizand cu precizie luneta chiar in spate, unde patul armei 
dusmanului iesea din intuneric. Tinteste pieptul - nu ochi capul. 

Cu cagula trasa, fata lui Bond incepu sa transpire si orbitele 
ochilor ii tremurau pe cauciucul fantei pentru ochi. Nu conta. 
Numai si numai mainile lui, degetul de pe tragaci trebuie są 
ramana complet uscate. Pe masura ce minutele se scurgeau, 
clipea des ca să-și odihnească ochii, își mișca madularele ca sa 
le menţină în formă și asculta muzică pentru a-și relaxa 
creierașul. 

Minutele îi îngreunau picioarele, făcându-le ca de plumb. Oare 
ce vârstă are ea? Douăzeci și ceva - să zicem, douăzeci și trei. 
Cu acea siguranță și lipsă de griji, insinuarea autorităţii în 
strădania ei ușoară, dar îndelungată, s-ar trage poate dintr-un 
neam păstrător al caracterului bastinas - probabil dintr-una din 
vechile familii prusace sau din rămășițe similare din Polonia sau 
chiar din Rusia. De ce dracu a trebuit să aleagă violoncelul? Era 
ceva aproape indecent în ideea acelui instrument umflat, 
dizgratios între coapsele ei depărtate. Desigur, Suggia reușise 
să pară elegantă și tot așa și acea fată Amaryllis nu mai știu 
cum. Dar ar trebui să se inventeze pentru femei un mod de a 


canta la instrumentul acela blestemat asa cum s-a inventat saua 
de damă. 

Langa el, capitanul Sender spuse: 

— E sapte. Nimic nu se misca pe partea cealalta. Este putina 
mișcare pe partea noastră, lângă o pivniţă nu departe de 
graniță, trebuie să fie comitetul nostru de recepţie - doi bărbați 
pe cinste de la Sectie. Mai bine stai asa până ce ei închid. 
Spune-mi și mie când retrag arma. 

— Foarte bine. 

Era șapte și jumătate când mitraliera automată a KGB-ului a 
fost retrasă ușor înspre interiorul neluminat. Geamurile de jos de 
la cele patru ferestre s-au închis unul câte unul. Jocul nemilos se 
terminase în seara aceea. Agentul 272 era încă ţinut în 
ascunzătoare. Încă două nopţi! 

Bond a dat încet la o parte draperia de pe umărul lui și de pe 
țeava Winchester-ului. S-a sculat, și-a smuls cagula, a intrat în 
baie, s-a dezbrăcat și apoi a făcut un duș. Apoi bău două pahare 
mari cu whisky cu gheaţă în succesiuni rapide: în timp ce 
aștepta, simţi intepaturi în urechi, de la sunetul acum amortizat 
al orchestrei care se oprea din cântat. Când, la ora opt, chiar s-a 
oprit (cu un comentariu de expert venit din partea lui Sender: 
„Prințul Igor de Borodin, dansul coral numărul 17 cred”), îi spuse 
lui Sender, care își termina raportul pentru șeful secției, într-un 
limbaj denaturat: 

— Tocmai mă pregateam sa mai arunc o privire. M-am tot 
gândit la blonda aceea înaltă cu ,,violoncelul” ei. 

— N-am observat-o, spuse Sender, lipsit de interes. 

A intrat în bucătărie. Ceai, ghici Bond. Sau poate Horlicks. 
Bond își puse din nou cagula, își reluă poziţia de tragere și 
aplecă luneta spre intrarea din Minister. Da, iată-i că ieșeau, dar 
de data asta nu prea veseli si zambitori. Obositi, probabil. Si iat- 
o și pe ea, mai puţin vioaie, dar păstrând încă acel mers 
neglijent, dar frumos. Bond îi privi părul blond, în vânt, și 
mantaua brun-roșcată de ploaie până ce dispăru în amurgul 
indigo de pe strada Wilhelm. Unde locuia? In vreo cameră 
sărăcăcioasă, mică, de la periferie? Sau într-unul din 
apartamentele strict secrete hidoase, cu toalete cu faianţă de 
pe aleea Stalin? 


Bond se retrase. Undeva, nu departe, locuia fata aceea. Era 
oare casatorita? Avea vreun iubit? La naiba cu toate astea! Nu 
era pentru el. 

e 

Panda de a doua zi și a doua seară a decurs la fel, cu unele 
mici variaţii fata de prima. James Bond avu încă două mici 
randez-vous-uri, prin lunetă, cu fata și restul însemnă doar să-și 
omoare timpul și o creștere a tensiunii care, până când sosi 
timpul celei de a treia zi și ultima, părea o ceaţă în mica 
încăpere. 

Bond își aglomeră până la refuz cea de a treia zi cu un 
program aproape de nebun, de muzee, galerii de artă, grădina 
zoologică și un film, percepând cu greu ceea ce privea, ochiul 
minţii lui era împărţit între fată și acele patru pătrate 
neluminate și ţeava neagră și necunoscutul din spatele ei - omul 
care mai mult ca sigur că va ucide diseară. 

Întors în apartament fix la cinci, Bond aproape că s-a certat cu 
căpitanul Sender, deoarece își turnase un pahar teapan cu 
whisky înainte să-și pună hidoasa cagulă, ceea ce făcea ca 
sudoarea-i să aibă un miros greu acum. Căpitanul Sender 
încercase să-l prevină și, când văzu că nu reușește, amenință 
că-l sună pe șeful staţiei și că-i va raporta că Bond a încălcat 
regulile. 

— Uite ce-i, amice, spuse Bond dezgustat, eu trebuie să comit 
o crimă diseară, nu dumneata. Intelegi? Eu! Asa că fii bun și 
taci, vrei? Poţi să-i spui lui Tanqueray orice poftești, dar când se 
termină totul. Crezi că-mi place misiunea asta? Că-mi place să 
am un număr cu două zerouri și așa mai departe? Chiar aș fi 
fericit dacă m-ai concedia de la Secţia 00. Atunci m-aș putea 
așeza și aș putea rezolva în tihnă o serie întreagă de lucrări ca 
un membru obișnuit al colegiului de redacţie. Așa-i? Bond își 
termină whisky-ul, întinse mâna după romanul său, care 
ajunsese acum la un final înfricoșător, și se aruncă pe pat. 

Căpitanul Sender, păstrând o liniște glaciala, se duse în 
bucătărie să-și pregătească - puteai să-ţi dai seama dupa 
sunete - inevitabila ceașcă cu ceai. 

Bond simţi în stomac ca whisky-ul începea să-i înmoaie nervii 
incordati. Acum să te văd, Liselotte, cum dracu' vei ieși din 
această situaţie dificilă? 


Era sase si cinci exact cand Sender, la postul lui, incepu sa 
vorbeasca emotionat. 

— Bond, se misca ceva acolo in spate. Acum s-a oprit - stai, 
ba nu, se misca din nou, dar mai pe jos. Este un zid daramat 
acolo. Opozitia nu-l va putea vedea. Dar în fata lui sunt 
buruienile viguroase, întinse pe o distanţă apreciabilă. 
Cristoase! lese din buruieni. Se mișcă și ei. Sper ca ei să creadă 
că este numai vântul. Acum a trecut și este la pământ. 

— Vreo reacţie? 

— Nu, spuse Bond, tensionat. Nu te opri și povestește-mi mai 
departe. Cat de departe de graniță? 

— Mai are aproape cincizeci de metri de parcurs. Emotia îi 
aspri vocea căpitanului Sender. Darapanaturi, dar este și o 
porţiune deschisă. Apoi o bucată mare de zid chiar lângă 
trotuar. Va trebui să-l sară. Și atunci îl vor repera sigur. Ei! Ei! A 
parcurs zece metri, și încă zece. Se vede foarte bine. Și-a 
înnegrit fata și mâinile. Pregateste-te. Din clipă în clipă va face 
ultimul salt. 

James Bond simţi sudoarea cum i se prelingea pe fata si pe 
gat. Profită de ocazie și se șterse cu mâinile pe lateral ca apoi să 
apuce din nou pușca cu ele, băgă degetul în carterul de 
protecţie, chiar de-a lungul trăgaciului curbat. 

— Se mișcă ceva în cameră, în spatele mitralierei. Probabil că 
l-au zărit. Fă Opelul ăla să meargă. 

Bond auzi în microfon mesajul codificat, auzi Opelul din stradă 
pornind, își simţi pulsul accelerându-i când motorul prinse viata 
și o serie de bubuituri care-ţi spărgeau timpanele venind de la 
țeava de eșapament. 

Mișcarea din peștera întunecată era acum bine definită. O 
armă neagră cu o mănușă neagră ieșiseră în afară și sub ţintă. 

— Acum! strigă căpitanul Sender. Acum! Se îndreaptă spre 
zid. Este sus pe zid, acum. Este pe punctul să sară. 

Și atunci, în lunetă, James Bond văzu capul „Trigger-ului” - 
puritatea profilului, clopotul auriu al părului - toate se aflau în 
spatele ţevii mitralierei Kalaşnikov. Era moartă, o rata 
nemișcată. Degetul lui Bond cobori în jos spre șuruburi, le 
strânse și, când flama gălbuie pâlpâi la vârful mitralierei 
automate, apăsă pe trăgaci. 

Glontul, mortal la trei sute zece metri, trebuie să fi lovit acolo 
unde se termina butucul butoiului, trebuie să o fi lovit în brațul 


drept, dar efectul trebuia sa fie destabilizarea mitralierei, izbirea 
ei de tocul ferestrei si azvarlirea pe fereastră. Se răsuci de mai 
multe ori in cădere si se prabusi in mijlocul străzii. 

— El e, sus, striga capitanul Sender. E sus. A reusit! Doamne 
Dumnezeule, a reusit! 

— Stai jos! spuse Bond pe neașteptate, si se aruncă el însuși 
tn lateral de pe pat cand ochiul mare al unui proiector de la una 
din ferestrele intunecate lumina puternic, abatandu-se de la 
strada si indreptandu-se spre blocul si spre camera lor. Apoi 
pușca bubui și gloantele intrară sinistru pe fereastră, sfâșiind 
draperiile, distrugând lemnăria, bufnind în pereţi. Dincolo de 
zgomotul si zigzagul gloantelor, Bond auzi cursa Opel-ului în 
josul străzii și, dincolo și de aceasta, șoaptele fragmentate ale 
orchestrei. Combinația celor două zgomote de fundal l-au 
luminat. Dar bineînțeles! Orchestra probabil că făcuse un 
zgomot infernal în toată clădirea ministerelor, și fusese folosită, 
așa cum fusese folosit zgomotul Opel-ului de partea noastră, să 
acopere zgomotul tirului ascuţit, de partea lor de către 
„Trigger”. Îşi plimbase arma încoace și-n colo în fiecare zi, în 
carcasa violoncelului? Era toată orchestra alcătuită numai din 
femei KGB-iste? Contineau celelalte carcase de instrumente 
numai echipamente - toba mare, poate reflectorul, și 
instrumentele reale erau, la dispoziţie în sala de concerte? Prea 
complicat? Prea fantastic? Poate. Dar nu putea fi nicio îndoială 
în legătură cu fata. Prin lunetă, Bond putuse să vadă chiar un 
ochi mare, cu gene bogate, care tintea. O ranise oare? Mai mult 
ca sigur cą o ranise in bratul drept. Nu va avea ocazia sa o vada, 
Sa vada cum se simte, daca a plecat o data cu orchestra. Si 
acum nu o s-o mai vadă niciodată. Fereastra lor va fi capcana 
morții. Și ca să sublinieze acest lucru, un glonte deviat se izbi de 
mecanismul Winchester-ului, deja se întorsese și se deterioră, și 
plumb fierbinte sari pe mana lui Bond, arzându-i pielea. La 
înjurătura autoritară a lui Bond, tirul se opri brusc și în încăpere 
se făcu liniște. 

Căpitanul Sender își făcu apariţia de sub pat, scuturându-și 
părul de cioburile de sticlă. Se târâră pe podea prin ușa făcută 
arsice si intrară în bucătărie. Aici, pentru că aceasta nu dădea 
spre stradă, erai în siguranţă dacă aprindeai lumina 

— Vreo pagubă? întrebă Bond. 


— Nu. Esti bine? Ochii stinsi al capitanului Sender aveau 
stralucirea febrei care apare in lupta. De asemenea, observa 
Bond, aveau si o licarire ascutita acuzatoare. 

— Da. Da-mi doar un leucoplast pentru mana. M-a atins un 
fragment de la unul din gloante. Bond se duse la baie. Cand iesi, 
capitanul Sender statea jos langa aparatul de emisie-receptie pe 
care-l adusese din camera de zi. Vorbea. Spuse la microfon: 

— Asta-i tot pentru moment. Agentul 272 este bine. Grabiti-va 
cu masina blindata daca vreti. Am fi bucurosi daca am putea 
pleca de aici, si agentul 007 va trebui sa redacteze versiunea lui 
despre ceea ce s-a petrecut. Okay? Atunci GATA si AM IESIT. 

Capitanul Sender se intoarse spre Bond. Partial acuzand, 
partial jenat, spuse: 

— Mi-e teama ca seful Sectiei vrea sa vada in scris motivele 
pentru care nu ai ucis individul. A trebuit sa-i soun ca am vazut 
cum a doua oară ţi-ai schimbat ţinta. l-ai dat timp ,,Trigger-ului” 
să mai tragă. Al dracului de norocos agentul 272, tocmai 
începuse sprintul. Din zidul din spatele lui zburau bolovani. Ce s- 
a întâmplat? 

James Bond știa că poate minţi, știa că poate inventa o duzină 
de motive. În schimb, trase o dușcă bună din whiskyul tare pe 
care și-l turnase, lăsă paharul jos și-l privi pe căpitanul Sender 
drept în ochi. 

— „Trigger” era femeie. 

— Și ce dacă? Sunt o mulţime de agenţi femei în KGB - și 
artileriste. Nu sunt câtuși de puţin surprins. Echipa de rusoaice 
obţine întotdeauna rezultate bune la campionatele mondiale. Au 
obținut locul întâi, al doilea și al treilea la ultima întrecere de la 
Moscova din șapte ţări participante. Chiar îmi amintesc două 
nume - Donskaya si Lomova, tiruri grozave. Poate ca era chiar 
una dintre ele. Cum arăta? Evidentele vor putea, poate, să o 
deconspire. 

— Era blondă. Era fata din orchestră care căra violoncelul. 
Probabil că-și ducea arma în carcasa violoncelului. Orchestra 
avea menirea să acopere tirul. 

— Oh, spuse încet căpitanul Sender. Înţeleg. Fata de care-ti 
plăcea. 

— Corect. 

— Îmi pare rău, dar va trebui să mentionez și asta în raport. 
Aveai ordine clare să extermini „Trăgaciul”. 


Se auzi sunetul unei masini care se apropia. Trasese undeva 
mai jos. Soneria suna de doua ori. Sender spuse: 

— Sa plecam. Au trimis o masina blindata sa ne scoata de 
aici. Facu o pauza. Privirea lui biciui peste umarul lui Bond, 
evitand privirea acestuia. Imi pare rau de raport. Sunt obligat 
sa-mi fac datoria, stii doar. Ar fi trebuit sa elimini tragatorul de 
elita indiferent cine ar fi fost. 

Bond se ridica. Brusc nu-si dorea sa paraseasca locul din care, 
timp de trei zile, avusese aceasta poveste unilaterala de 
dragoste, de mare inraurire, cu o necunoscuta - un agent inamic 
necunoscut care avea cam aceeasi misiune ca si a lui. Biata 
ticaloasa! Acum va avea probleme mult mai mari decat el. 
Probabil ca va fi judecata de curtea martiala pentru ca misiunea 
ei fusese compromisa. Probabil ca va fi data afara din KGB. 
Dădu din umeri. Cel putin se opriseră înainte de a o ucide - cum 
făcuse el însuși. 

James Bond zise dezgustat: 

— Okay. Cu puţin noroc mă vor retrograda, îmi vor lua 
numărul cu două zerouri. Dar spune-i șefului Secţiei să nu-și 
facă probleme. Fata aceea nu va mai fi trăgător de elită. 
Probabil că și-a pierdut brațul stâng. Cu siguranţă că i-am atins 
nervul prin ceea ce am făcut. Am speriat-o de i-au mers fulgii. În 
cartea mea, asta era suficient. Să mergem! 


e 007 la New York 


Povestirea care urmeazą a fost publicata prima oara in SUA in 
octombrie 1963 in revista New York Herald Tribune, cu titlul 
„Agentul 007 la New York”. Titlul original dat de lan Fleming a 
fost „Reflectii dintr-un Cadillac Carey” si exemplarul original 
dactilografiat este datat cu scrisul de mana a lui lan Fleming ,,20 
august 1963”. In 1964 a fost inclus in capitolul despre New York 
din editia americana Thrilling Cities, care, dupa cum spune lan, 
contine „treisprezece eseuri despre cateva metropole palpitante 
din lume scrise pentru Sunday Times in 1959 si 1960”. Pana pe 
7 noiembrie 1999, cand a fost reprodusa in „007 Collectors 
Issue” din Sunday Times Magazine, lucrarea nu mai fusese 
niciodata publicata in Marea Britanie. Pentru prima data apare 
aici, intr-o carte. 

Eseul original al lui lan despre New York incepe astfel: „Cel 
mai putin m-am distrat la New York” si este clar ca a fost foarte 
mult influențat de un număr special al revistei săptămânale 
Nation din 31 octombrie 1959, și intitulat Rușinea New York-ului, 
pentru care lan a dedicat două pagini, din șase, publicate în 
ediția originală Cape British a cărţii. Este clar că editorii 
americani au anticipat reacţia ostilă a multor americani (nu 
numai newyorkezi) fata de versiunea originală și l-au rugat pe 
lan să le ofere o consolare. Răspunsul lui a fost să publicăm și 
„007 la New York” și următorul paragraf introductiv numai 
pentru ediția din SUA a cărții. 

Ca un post scriptum, aș putea afirma că sunt pe deplin 
conștient că aceste sentimente sinistre pe care le-am exprimat 
faţă de New York i-ar putea șoca sau deprima pe unii din cititorii 
mei. De fapt, aș fi dezamăgit dacă nu ar fi așa. Din respect fata 
de acești cititori, vă prezint aici părerile altui vizitator al 
orașului, un prieten de-al meu care poartă numele searbăd de 
James Bond, al cărui gust și reacţii nu-mi aparțin întotdeauna si 
a cărui aventură minoră, recentă, la New York (are o profesie 
cam ciudată) poate părea mai optimistă cititorilor. 

Peter Janson-Smith 


Londra, aprilie 2001 
e 

Era in jur de zece intr-o dimineata senina, aurie de la sfarsitul 
lui septembrie si cursa BO AC-Monarch de la Londra sosise in 
acelasi timp cu alte patru curse internationale. James Bond, cu 
stomacul sensibilizat de la versiunea BO AC a „unui mic dejun 
englezesc de tara”, s-a asezat nepasator la o coada lunga la 
care statea si o multime de copii galagiosi si la timpul cuvenit 
spuse ca petrecuse ultimele zece nopti la Londra. Apoi la 
Imigrari - cincisprezece minute ca sa-si prezinte pasaportul in 
care se spunea ca este „David Barlow, negustor” si ca are ochi 
si par si că înălţimea lui este de șase picioare; apoi la iadul de la 
Vama pierderii inutile a timpului, care fusese proiectata cu mare 
atentie, dupa parerea lui Bond, ca sa-i imbolnaveasca pe turistii 
sositi in Statele Unite de tromboze coronariene. Toata lumea, 
fiecare cărându-și stupidele cărucioare, arăta, după un zbor de 
noapte, jalnic și lipsită de demnitate. Așteptându-și valiza să 
apară pe după geamul unei nișe de descărcare și care apoi să i 
se restituie cu graţie ca să se poată lupta pentru ea și să se 
indispună la vamă, unde toate erau supraîncărcate, în timp ce 
fiecare băgăjel sau legăturică (de ce nu o verificare prin 
sondaj?) era deschisă și străpunsă și apoi închisă cu greu de 
către posesorul epuizat, adesea dând palme copiilor gălăgioși. 
Bond privi spre balconul cu pereţi de sticlă care înconjura 
marele hol. Un bărbat îmbrăcat cu un trenci și purtând o pălărie 
moale, de vârstă medie, indescriptibil, inspecta iadul ordonat 
printr-un binoclu de operă, pliabil. Oricine l-ar fi examinat pe el 
sau, desigur, oricine ar fi folosit un binoclu ar fi făcut obiectul 
suspiciunii pentru James Bond, dar acum mintea lui conspirativă 
înregistra pur și simplu faptul că aceasta ar fi o bună verigă în 
mașinăria eficientă a jefuirii vreunui hotel. Bărbatul cu ochelari 
ar observa bogătașa care-și declară bijuteriile, s-ar furișa la 
parter când ea ar părăsi vama, ar urmări-o prin New York, ar sta 
lângă ea la recepţie, ar auzi numărul de la camera ei comunicat 
pajului și nu-i mai rămânea decât să opereze. Bond dădu din 
umeri. Cel puţin se părea că omul nu era interesat de el. Omul 
politicos cu ecuson i-a restituit singura lui valiză. Apoi, asudând 
din cauza încălzirii centrale inutile, o scoase afară prin ușile 
automate din sticlă în aerul proaspăt, binecuvântat, de toamnă. 
Cadillac-ul de la firma Carey, după cum i se spusese printr-un 


mesaj, il astepta deja. James Bond folosea intotdeauna firma 
aceasta. Aveau mașini bune si șoferi excelenti, o disciplină de 
fier și discreție totală, si nu miroseau a fum statut de trabuc. 
Bond se întreba chiar dacă societatea comandantului Carey, 
presupunând că ar fi pus semnul egalităţii între James Bond și 
David Barlow, și-ar fi trădat standardele și ar fi informat CIA. Ei, 
fără îndoială că Statele Unite trebuiau să fie pe primul loc, și, 
oricum, știa oare comandantul Carey cine este James Bond? Cei 
de la Imigrari știau cu siguranţă. Bond știa că în mareata biblie 
neagră cu pagini galbene compact tipărite pe care ofițerul o 
consultase când luă pașaportul lui Bond, erau trecute trei nume 
de Bond si că unul din ei era „James, britanic, pașaport 391354. 
Ofiţer șef de informaţii”. Cât de strânsă era colaborarea lui 
Carey cu acești oameni? Poate numai în cazul unor misiuni ale 
poliţiei. Oricum, James Bond credea cu convingere că poate să 
petreacă douăzeci și patru de ore la New York, să ia legătura cu 
cine trebuia și să plece din nou fără să fie obligat să dea 
explicaţii jenante domnilor Hoover sau McCone. Pentru că 
aceasta era o misiune jenantă, plictisitoare pe care M i-o dăduse 
lui Bond s-o îndeplinească în anonimat la New York. Trebuia să 
avertizeze o fată drăguță, care lucrase cândva în cadrul 
Serviciilor Secrete, o englezoaică care-și câștiga acum existenţa 
la New York, că locuise împreună cu un agent sovietic KGB de 
pe lângă Naţiunile Unite și că M știa că FBI și CIA se apropiau 
foarte mult de aflarea identităţii ei. Se împroșcau cu noroi două 
organizaţii prietenoase, desigur, și ar fi foarte jenant dacă Bond 
ar fi descoperit, dar fata fusese un ofițer de prim rang și, când 
putea, M avea mare grijă de personalul lui. Așa că Bond fusese 
instruit să stabilească o întâlnire și el făcuse toate 
aranjamentele pentru ora trei în după-amiaza aceea. În fata 
(locul de întâlnire i se păruse potrivit lui Bond) pavilionului 
reptilelor de la grădina zoologică din Central Park. 

Bond apăsă pe butonul care cobora geamul de sticlă 
despărțitor și se aplecă înainte: 

— La Astor, vă rog. 

— Da, domnule. 

Mașina mare, neagră își croi drum prin labirintul de curbe și în 
afara enclavei aeroportului pe Van Wyck Expressway, acum 
faramitat maiestuos și reconstruit pentru Târgul Mondial din 
1964-1965. 


James Bond se lasa pe spate si-si aprinse una din ultimele 
țigări speciale Moreland. Până la prânz va fuma ţigări 
Chesterfield king-size. Astor, era la fel de bun ca și celelalte 
hoteluri și lui Bond îi plăcea jungla din Times Square - prăvăliile 
cu suveniruri hidoase, negustorii smecheri de postavuri, 
giganticele automate pentru produse alimentare, panourile 
publicitare hipnotizante, cu neon, din care pe una era scris 
BOND cu litere înalte de o milă. Aici se afla inima New York-ului, 
organele lui vii. Celelalte cartiere preferate de el trecuseră - 
Washington Square, Battery, Harlem, unde aveai nevoie de 
pașaport și de doi detectivi. Sala de bal de la Savoy! Ce 
distracţii fuseseră în trecut! Mai exista încă Central Park, care ar 
trebui acum să fie în floarea frumuseții - viguros și strălucitor. 
Cât despre hoteluri, și ele pieriseră - Ritz Carlton, St. Regis care 
muriseră o dată cu Michael Arle. Singurul supravieţuitor era 
poate Carlyle. Celelalte erau toate la fel - aceleași lifturi care 
șuierau trist, camerele neaerisite de o lună și o vagă amintire a 
trabucelor vechi, impersonalul „Bine ati venit!”, cafeaua lungă, 
ouăle fierte de culoare bleu-alb de la micul dejun (Bond deținuse 
cândva un mic apartament în New York. Încercase peste tot să 
găsească ouă maronii și într-un final un vânzător de la coloniale 
i-a spus: „Nu le comercializăm, domnule. Oamenii cred că sunt 
murdare”), pâinea prăjită umedă și rece (transporturile de 
stelaje cu pâine prăjită pentru colonii trebuie că s-au scufundat). 
Vai mie! Da, Hotelul Astor ar fi la fel de bun ca oricare altul. 

Bond privi spre ceas. Va ajunge acolo până la unsprezece și 
jumătate, apoi o scurtă expediţie pentru cumpărături, dar una 
foarte scurtă deoarece astăzi există puţine lucruri de cumpărat 
în magazinele care nu sunt din Europa - cu excepţia celui mai 
bun mobilier de grădină din lume, dar Bond nu avea grădină. 
Mai întâi la drogherie, pentru o jumătate de duzină de periute de 
dinţi Owens, incomparabile. La Hoffritz, pe bulevardul Madison, 
pentru unul din aparatele de ras Gillette cu dinţi multipli, cu 
mult mai bune decât produsele Gillette originale, la Tripler, 
pentru sosetele frantuzesti de golf fabricate de lzod, la Scribner 
pentru ca era ultima mare librarie din New York si deoarece 
acolo era un librar care avea un nas fin pentru romane 
senzationale si apoi la Abercrombie, ca sa-si arunce ochii la 
noile gadgeturi si, din intamplare, sa fixeze o intalnire cu 


Solange (foarte bine plasata la departamentul de jocuri de 
interior) pentru seara. 

Cadillac-ul alerga pe langa hidoasele provocari ale cimitirelor 
de masini uzate si escrocheriile placate cu crom se uitau piezis 
si licareau. Ce se intampla cu aceste epave revopsite cand 
vremea le deterioreaza? Oare unde se duc ele sa-si doarma 
somnul de veci? Nu ar putea fi utile daca ar fi aruncate in mare 
să oprească eroziunea tarmurilor? Să scrie o scrisoare la Herald 
Tribune. 

Apoi se punea problema dejunului. Cina cu Solange va fi 
ușoară - Lutece, de șaizeci de ani, unul din marile restaurante 
din lume. Dar prânzul pe care-l servea singur? În trecut cu 
siguranţă că ar fi ales „21”, dar aristocrația cu conturi grase 
pusese mana chiar si pe acea fortăreață, umflând prețurile si, 
deoarece nu făceau distincţia dintre bine și rău, au dezumflat 
mâncarea. Dar, de dragul amintirilor, se va duce acolo și va 
servi două pahare cu martini sec - Beefeaters, cu un vermut 
local, amestecat cu coaja de lamaie - la bar. Si apoi ce-ai zice de 
cea mai buna mancare din New York - stridii inabusite cu 
smantana, uscatele si Miller High Life la Oyster Bar din Grand 
Central? Nu, nu dorea są stea la bar, ci undeva unde este mult 
spatiu si confort, unde putea citi in liniste un ziar. Da. Asta era! 
Sala Edward de la Plaza, o masa intr-un colt. Nu-l cunostea 
nimeni acolo, dar el stia ca putea comanda ce mancare dorea - 
nu ca la Chambord sau Pavilion, cu vinul lor enervant si 
mancarurile lor si, in cazul celui din urma, cu miasma a o suta 
de mirosuri de parfumuri pentru femei care să-ţi zăpăcească 
cerul gurii. Va mai servi un martini sec la masă, apoi somon 
afumat și ouăle jumări speciale pe care el îi învățase odată să le 
facă?! (Felix Leiter îl cunoștea pe ospătarul-șef). Da, sună bine. 
Va trebui să-și încerce norocul cu somonul afumat. De obicei, la 
sala Edward găseai somon scoţian, nu prea gros tăiat, uscat și 
fad precum cel canadian. Dar nu știi niciodată ce să spui de 


31 OUĂ JUMĂRI „JAMES BOND”. Pentru patru persoane: - 12 ouă proaspete; - sare și 
piper; - 150 g de unt proaspăt. Spargeti ouăle într-un castron. Bateti-le bine cu o 
furculita și condimentati. Topiti 100 g de unt într-o tigaie mică de cupru (sau o cratiţă 
cu fundul gros). După ce untul s-a topit, turnati ouăle si lasati-le la foc foarte mic, 
amestecându-le în permanenţă cu un tel mic. Când ouăle sunt încă mai moi decât ati 
vrea să le puteţi mânca, luaţi tigaia de pe foc, adăugaţi restul de unt și continuaţi să 
le bateti cu telul o jumătate de minut, adăugând arpagic tăiat fin sau verdeturi fin 
tocate. Serviti pe pâine proaspăt prăjită cu unt, pe farfurii de cupru (numai pentru 
prezentare), cu șampanie roz (Taittainger) și cu muzica în surdină. 


mancarea americana. Atata timp cat pot servi antricoate si 
fructe de mare, restul se poate duce dracului. Si totul este 
congelat mult timp, probabil intr-o morga comunala alimentara 
vasta, incat toata savoarea dispare din toata mancarea 
americana, cu exceptia celei italiene. Totul are acelasi gust - un 
fel de gust alimentar neutru. De cand nu s-a mai servit oare intr- 
un restaurant din New York un pui proaspat, nu congelat, un ou 
proaspat de tara, un peste prins in ziua respectiva? Exista oare 
la New York o piata în adevăratul sens al cuvântului, ca Halele 
din Paris si piata Smithfields de la Londra, unde poti vedea si 
cumpara produse proaspete? Bond nu auzise de vreuna. 
Oamenii ar spune ca nu este igienică. Deveneau americanii 
obsedati de igienă în general - prea conștienți de insecte? De 
fiecare dată când Bond a făcut dragoste cu Solange, într-o 
perioadă în care se relaxau unul în braţele celuilalt, ea se 
retrăgea în baie pentru un lung sfert de oră și după aceea urma 
o lungă perioadă de timp când nu putea să o sărute deoarece 
făcuse gargară cu TCP??. Și tabletele pe care le lua, dacă răcea! 
Erau suficiente să te vindece de dublă pneumonie. Dar James 
Bond zâmbi gândindu-se la ea și se întreba ce vor face în seara 
aceea - în afară de a merge la restaurantul Lutece și dragoste. 
Din nou în New York găseai totul. Auzise, deși nu reușise 
niciodată să dea de urma lor, că puteai vedea filme porno color, 
cu sonor și că viaţa sexuală a cuiva se schimba după aceea. 
Asta da experienţă pe care să o împărtășești cu Solange! Și 
barul acela, și el încă nedescoperit, despre care Felix Leiter îi 
spusese că este locul de întâlnire al sadicilor si masochistilor de 
ambele sexe. Uniforma era compusă din jachete negre de piele 
și mănuși de piele. Sadiștii poartă mănuși sub cureaua de la 
umărul stâng. Masochiștii le poartă în dreapta. Ca și în cazul 
locurilor pentru travestiti de la Paris și Berlin, ar fi amuzant să te 
duci doar si să vezi. In cele din urmă, s-ar duce bineînțeles la 
Embers sau să asculte muzica de jazz preferată a lui Solange și 
apoi înapoi acasă pentru mai multă dragoste și gargară cu TCP. 
James Bond zâmbi în sinea lui. Ei se inaltau spre culmi peste 
Triborough, acel pod extraordinar de frumos din bătăliile umăr 
la umăr din Manhattan. li plăcea să-și anticipeze plăcerile, 
aștepta cu nerăbdare exaltările furate dintre orele de lucru. Îi 
plăcea foarte mult să viseze cu ochii deschiși la ele, până la cel 


32 Lichid ușor antiseptic. 


mai mic amănunt. Si acum își făcuse planurile si îl incantau 
toate perspectivele. Sigur ca lucrurile ar putea merge prost, ar 
putea fi nevoie să facă unele schimbări. Dar nu ar conta. În New 
York găsești totul. 
e 

New York-ul nu are totul. Consecintele lipsurilor pe care le 
avea orasul au fost foarte suparatoare pentru James. Dupa 
ouăle jumari in sala decorată în stil edwardian, totul mersese cat 
se poate de prost si, in locul programului de vis, au fost 
convorbiri telefonice urgente si jenante cu cartierul general de 
la Londra si apoi, numai printr-un noroc extraordinar, o intalnire 
nepusa la punct, la miezul nopţii, lângă patinoarul de lângă 
Rockefeller Centre, cu lacrimi și ameninţări de sinucidere din 
partea unei englezoaice. Și totul numai din vina New York-ului! 
Cu greu poţi crede că este posibil, dar nu există niciun pavilion 
pentru reptile la grădina zoologică din Central Park. 


Sfârșit 


virtual-project.eu