Ian Fleming — 09 Doar pentru ochii tai

PENTRU 
OCHII TĂI 


WW.Wâvirtualeprojeciteu 


IAN FLEMING 


Seria James Bond 


Volumul 9 


DOAR PENTRU 
OCHII TAI 


Original: For Your Eyes Only (1960) 


Traducere din limba engleză și note: 
ANACAONA MANDRILA-SONETTO 


7 


virtual-project.eu 


BIBLIOTECA UNIVERSALĂ 
2010 


PARTEA ÎNTÂI 


De la o privire la ucidere 


Ochii din spatele ochelarilor laţi și negri, cu ramă din cauciuc, 
erau reci precum cremenea. În iureșul motocicletei BSA? M20, ce 
rula cu o sută zece la oră, cu motorul mugind, erau singurele 
elemente calme din goana proiectilului om-mașină. Apăraţi de 
sticla ochelarilor, priveau fix în faţă deasupra ghidonului, chiar 
între coarne, și concentrarea lor sumbră, neclintită, amintea de 
gura unei ţevi de pistol. Mai jos de ochelari, vântul pătrunsese 
prin gură și trăsese de colţurile buzelor, formând un rânjet 
dreptunghiular ce lăsa să se vadă niște dinţi mari și laţi și fâșii 
de gingie albicioasă. De o parte și de alta a rânjetului, obrajii 
fuseseră turtiți de vânt și transformați în două pungi ce fluturau 
ușor. Flancând faţa acoperită de casca de protecție, mâinile cu 
mănuși negre ce ghidau vehiculul arătau ca labele unui animal 
mare, gata să atace. 

Bărbatul purta uniforma de curier motociclist al Corpului regal 
de semnalizări, iar motocicleta, vopsită în verde-oliv, cu anumite 
modificări aduse valvelor și carburatorului și îndepărtarea 
câtorva filtre sonice ale ţevilor de eșapament, era identică cu 
motocicletele standard ale armatei britanice. Nici omul și nici 
echipamentul său n-aveau nimic care să sugereze că nu era 
ceea ce părea să fie - excepţie făcând pistolul Luger cu magazia 
plină, fixat cu o clemă pe rezervorul de benzină. 

Era ora șapte, într-o dimineaţă de mai, și pe drumul absolut 
drept prin pădure licăreau micile fuioare luminoase de ceaţă 
primăvăratică. De o parte și de alta a drumului, solul pădurii 
dese de stejari groși, acoperit cu covoare de mușchi și flori 
sălbatice, emana vraja teatrală a pădurilor regale Versailles și 
St. Germain. Șoseaua era D98, un drum secundar ce deservea 
traficul local din zona St. Germain, iar motociclistul tocmai 
trecuse pe sub autostrada Paris - Mantes, pe care uruia deja 
traficul navetiștilor cu serviciu în Paris. Se îndrepta spre nord, 


1 Motocicletă militară britanică fabricată de Birmingham Small Arms Company 
(Compania de arme mici Birmingham) (n. trad.). 


către St. Germain, și pe drum nu se vedea nimeni altcineva, nici 
într-o direcție, nici în cealaltă - cu excepţia unei siluete aproape 
identice: alt curier motociclist al Corpului regal, la vreo opt sute 
de metri în faţă. Acesta era un bărbat mai tânăr și mai zvelt; 
așezat comod pe motocicleta sa, se bucura de farmecul 
dimineţii și-și menținea viteza în jur de șaizeci și cinci la oră. 
Știa că n-are cum să întârzie, iar ziua era frumoasă. Se întreba 
dacă să mănânce ouă ochiuri sau ouă jumări când se întorcea în 
unitate, în jur de ora opt. 

Cinci sute de metri, patru sute, trei, două, o sută. Omul care 
se apropia din spate reduse viteza la optzeci; prinse mănușa 
dreaptă între dinţi, trase de ea și o scoase. Băgă mănușa pe 
jumătate sub tunică, printre nasturi, întinse mâna și desprinse 
pistolul din clemă. 

Pesemne că de-acum tânărul din faţă îl vedea bine în oglinda 
retrovizoare, fiindcă întoarse dintr-odată capul cu o mișcare 
rapidă, surprins să dea peste alt curier pe ruta lui, la ora aceea a 
dimineţii. 

Se aștepta să fie un american sau, poate, cineva din poliţia 
militară franceză. Ar fi putut fi oricare membru al personalului 
SHAPE?, alcătuit din oameni din opt ţări NATO. Recunoscu însă, 
uluit și încântat, uniforma Corpului regal. Cine naiba putea să 
fie? Ridică vesel degetul mare, în semn de recunoaștere, și-și 
reduse viteza la cincizeci, așteptându-l pe celălalt să ajungă în 
paralel cu el. Cu un ochi la drumul din faţa sa și cu celălalt la 
silueta din oglindă, care se apropia, tânărul inventarie numele 
curierilor britanici din unitatea Serviciului special de transport a 
cartierului general. Albert, Sid, Wally - putea să fie Wally, avea 
aceeași constituție robustă. Distractiv! Va putea să-l ia la 
bășcălie pe tema micii broscăriţe de la cantină - Louise, Elise, 
Lise, cum naiba o chema. 

Bărbatul cu pistolul încetini. Ajunsese la cincizeci de metri de 
cel din față. Chipul lui, pe care acum nu-l mai deforma vântul, 
căpătase niște trăsături grosolane, dure, poate slave. In fundul 
ochilor negri ca două guri de pistol îndreptate spre ţintă ardea o 
scânteie roșie. Patruzeci de metri, treizeci. O coţofană solitară 
ieși din pădure, în faţa tânărului curier, și zbură stângace de-a 
curmezișul drumului, intrând în tufele din spatele unui indicator 


2 Acronim pentru Supreme Headquarters Allied Forces Europe - Cartierul general 
suprem al forțelor aliate în Europa. 


Michelin care spunea că mai e un kilometru până la St. Germain. 
Tânărul zâmbi larg și ridică ironic un deget, în semn de salut și 
de autoprotecţie - „O coţofană înseamnă suferință”. 

La douăzeci de metri în spatele lui, bărbatul înarmat își luă 
ambele mâini de pe ghidon, ridică pistolul Luger, îl sprijini cu 
grijă de antebraţul stâng și trase o dată. 

Mâinile tânărului zburară de pe comenzi și se întâlniră în 
mijlocul coloanei vertebrale arcuite spre spate. Motocicleta lui 
se răsuci pe drum, sări peste un șanț îngust și intră vijelios pe 
un petic de iarbă presărat cu lăcrămioare. Acolo se ridică pe 
roata din spate, care se învârtea mugind, și se prăbuși încet 
peste motociclistul mort. O vreme continuă să tușească, să se 
miște și să rupă hainele tânărului și florile, după care rămase 
locului, tăcută. 

Ucigașul execută o întoarcere la o sută optzeci de grade și-și 
opri vehiculul cu faţa spre direcția din care venise. Cobori brutal 
pedala de sprijin, propti motocicleta de ea, după care porni 
printre florile sălbatice de sub copaci. Îngenunchind lângă tânăr, 
îi ridică o pleoapă cu un gest brutal; la fel de brutal, smulse de 
pe umărul cadavrului geanta de curier din piele neagră, 
descheie tunica făcând nasturii să zboare și luă portmoneul uzat 
din piele. Scoase ceasul ieftin de la încheietura mâinii stângi a 
tânărului cu o smucitură atât de bruscă, încât brăţara cromată 
elastică se rupse în două. Se ridică și-și agăţă pe umăr geanta 
de curier. In timp ce strecura portmoneul și ceasul sub tunică, 
ascultă cu atenţie. Nu se auzeau decât sunetele normale ale 
pădurii și ticăitul metalului încins al motocicletei BSA prăbușite. 
Ucigașul făcu cale întoarsă spre drum. Mergea încet, împrăștiind 
frunze peste urmele de pneuri întipărite în pământul moale și în 
stratul de mușchi. Își dădu și mai multă osteneală cu cicatricele 
adânci de pe marginile șanțului și de pe porţiunea de iarbă de la 
marginea drumului. Se opri lângă propria motocicletă și se uită 
în urmă, la pâlcul de lăcrămioare. Nu era rău deloc! Probabil că 
doar câinii polițiști vor da de urma cadavrului și, dat fiind faptul 
că aveau de cercetat cincisprezece kilometri de șosea, vor avea 
nevoie de ore întregi, poate chiar de câteva zile - mai mult 
decât suficient pentru el. In misiunile de felul acesta, principalul 
era să ai suficientă marjă de siguranţă. L-ar fi putut împușca pe 
curier de la patruzeci de metri, dar preferase să se apropie la 


douăzeci. lar luarea ceasului și a portmoneului fuseseră tușe 
elegante - tușe de profesionist. 

Multțumit de sine, omul își ridică motocicleta de pe 
sprijinitoare, urcă pe ea cu o mișcare elegantă și apăsă starterul 
cu piciorul. Acceleră încet, ca să nu lase urme de cauciucuri, 
îndreptându-se în direcţia din care venise, și peste vreun minut 
mergea iarăși cu o sută zece la oră și vântul îi desenase iarăși 
pe față rânjetul gol. 

În jurul scenei omorului, pădurea, care-și ţinuse respiraţia în 
timpul comiterii lui, reîncepu încet să respire. 

(J 

James Bond bău primul pahar al serii aceleia la Fouquet. Nu 
era o băutură ca lumea - în cafenelele franceze nu poţi bea 
serios. Afară, pe un trotuar, în bătaia soarelui n-au ce să caute 
votca, whisky-ul sau ginul. Un fine à l'eau e o băutură destul de 
serioasă, dar te îmbată fără să aibă gust prea bun. O sticlă de 
șampanie de un litru sau o champagne à l'orange e în regulă 
înainte de prânz, dar seara, un litru de șampanie duce la încă un 
litru, iar o sticlă de șampanie indiferentă constituie o temelie 
proastă pentru seara respectivă. Pernod“ e permis, însă trebuie 
băut cu tovarăși și oricum, lui Bond nu-i plăcea, fiindcă gustul de 
lemn-dulce îi amintea de copilărie. Nu, în cafenele trebuia să 
consumi cele mai puţin ofensatoare dintre băuturile de comedie 
muzicală ce li se asortau, iar Bond bea mereu același lucru: un 
cocteil Americano - Campari amar, Cinzano, o felie mare de 
coajă de lămâie și sifon. La capitolul sifon cerea întotdeauna 
Perrier, fiindcă, după părerea lui, o apă minerală scumpă 
reprezenta cea mai ieftină cale de a îmbunătăţi o băutură 
proastă. 

Când se afla în Paris, Bond frecventa invariabil aceleași locuri. 
Își lua cameră la Terminus Nord, fiindcă-i plăceau hotelurile 
gărilor și fiindcă acesta era cel mai puţin pretenţios și mai 
anonim dintre ele. La prânz mânca la Cafe de la Paix, la Rotonde 
sau la Dome, pentru că mâncarea era destul de bună și-l amuza 
să privească oamenii. Dacă voia o băutură zdravănă, se ducea 
în barul Harry's, atât pentru că băuturile erau într-adevăr 
zdravene, cât și pentru că, la prima sa vizită ignorantă la Paris, 


3 Cocteil conţinând două treimi șampanie și o treime vin roșu de aperitiv Lillet și 
garnisit cu o felie de portocală. 
4 Băutură spirtoasă aromată cu anason. 


la vârsta de șaisprezece ani, făcuse cum îl sfătuia reclama 
barului Harry's din ziarul Continental! Daily Mail și-i dăduse 
șoferului de taxi adresa „Sene Ru De Nu”. Așa începuse una 
dintre serile memorabile din viața sa, care culminase cu 
pierderea aproape simultană a virginităţii și a portofelului. La 
cină mergea într-unul din marile restaurante - Vefour, Caneton, 
Lucas-Carton sau Cochon d'Or. Despre acestea considera - 
indiferent ce spunea ghidul Michelin despre Tour d'Argent, 
Maxim și altele similare - că au evitat cumva să se păteze cu 
influenţa turiștilor avuţi și a dolarului. Și oricum, le prefera 
bucătăria. După cină mergea în general la Place Pigalle ca să 
vadă ce i se va întâmpla. Când constata că nu i s-a întâmplat 
nimic, ca de obicei, traversa pe jos Parisul până la Gara de Nord 
și se ducea la culcare. 

Pentru seara aceea, Bond hotărî să rupă în bucăţi acest carnet 
cu adrese prăfuit și să-și facă rost de o distracţie demodată. Se 
afla în Paris în trecere, întorcându-se dintr-o misiune la graniţa 
Austriei cu Ungaria, eșuată în mod urât. Misiunea constase în 
extragerea unui anumit maghiar. Bond fusese trimis de Londra 
special pentru a coordona operaţiunea, peste capul 
Departamentului V. Acest fapt nu fusese deloc pe placul Secţiei 
Viena. Existaseră neînţelegeri - voite. Omul murise pe câmpul 
minat de la graniță. Urma să fie convocat un tribunal de 
anchetă. Bond trebuia să se întoarcă la sediul din Londra a doua 
zi, ca să-și dea raportul, și gândul la toate acestea îl deprima. 
Ziua aceea fusese nespus de frumoasă - una din zilele când 
aproape crezi că Parisul e frumos și vesel -, așa că Bond 
hotărâse să-i dea orașului ultima șansă. Va găsi cumva o fată 
neprefăcută și o va duce la cină într-un local fantezist din Bois 
de Boulogne, de pildă Armenonville. Pentru a alunga din ochii ei 
privirea lacomă de bani - căci acea privire va fi prezentă cu 
certitudine -, îi va da cât de curând posibil cincizeci de mii de 
franci și-i va zice: „Propun să-ţi spun Donatienne sau poate 
Solange, fiindcă astea sunt numele care se potrivesc cu 
dispoziţia mea și cu seara. Ne cunoaștem de mai demult și tu 
mi-ai împrumutat banii ăștia, fiindcă eram la strâmtoare. Poftim 
banii, iar acum ne vom povesti unul altuia ce-am mai făcut de 
când ne-am întâlnit ultima oară în St. Tropez, anul trecut. Până 
una-alta, poftim meniul și lista cu vinuri. Alege neapărat ceea ce 
te va face fericită și grasă.” lar ea își va vădi ușurarea că nu mai 


trebuie să depună efort, va râde și va spune: „Dar, James, nu 
vreau să fiu grasă!” Și așa vor începe împreună basmul „Parisul 
primăvara”, iar Bond va avea grijă să nu se îmbete și-l va 
interesa persoana fetei și tot ce-i spunea ea. Și Dumnezeu îi va 
fi martor că dacă la sfârșitul serii reieșea că, la drept vorbind, 
vechiul basm răsuflat „Distracţie în Paris” nu mai are pic de 
miez, asta nu va fi din vina lui. 

Stând pe terasa Fouquet și așteptându-și cocteilul Americano, 
Bond zâmbi de propria-i vehemenţă. Ştia că se joacă cu această 
fantezie doar pentru satisfacția de a administra un ultim șut 
orașului pe care-l displăcea cu cordialitate de la război încoace. 
Din 1945 nu mai avusese nicio singură zi fericită în Paris. Nu din 
cauză că orașul își vânduse trupul - multe orașe făcuseră același 
lucru. Problema era aceea că sufletul lui dispăruse - amanetat 
turiștilor, amanetat rușilor, românilor și bulgarilor, amanetat 
scursurilor lumii, care cuceriseră treptat orașul. Și, desigur, 
amanetat nemților. O citeai limpede în ochii oamenilor - prost 
dispuși, invidioși, rușinaţi. Arhitectura? Bond privi spre șirurile 
de mașini, ca niște panglici negre, lucioase, ce reflectau dureros 
de intens soarele. Pretutindeni era la fel ca pe Champs-Elysées. 
Existau numai două ore în care puteai să vezi cât de cât orașul: 
între cinci și șapte dimineaţa. După ora șapte îl înghiţea șuvoiul 
tunător al mașinilor negre, cu care nu putea concura nicio 
clădire frumoasă, niciun bulevard larg, mărginit de copaci. 

Tava chelnerului poposi zăngănind pe masa cu blatul din 
marmură. Cu o mișcare șmecheră, smucită, a unei singure 
mâini, mișcare pe care Bond nu reușise s-o copieze niciodată, 
desfăcătorul de sticle al chelnerului scoase capacul sticlei de 
Perrier. Omul strecură cartonașul protector sub frapieră, rosti 
mecanic „Voilà, m'sieur’ şi se depărtă cu iuţeală. Bond își puse 
gheață în pahar, îl umplu până sus cu apă minerală și luă o 
înghiţitură bună. Lăsându-se pe speteaza scaunului, aprinse o 
țigară Laurens jaune. Firește că seara se va dovedi 
dezastruoasă! Chiar presupunând că găsea fata în următoarea 
oră, conținutul nu se va ridica la înălțimea ambalajului, în mod 
cert. La o examinare mai atentă se va dovedi că fata are pielea 
groasă, jilavă, cu pori dilataţi, a burgheziei franceze. Părul 
blond, de sub bereta de catifea așezată ștrengărește, va fi brun 
la rădăcini și aspru ca sârma corzilor de pian. Mirosul de mentă 
al respirației nu va ascunde usturoiul mâncat la amiază. Silueta 


atrăgătoare va fi învelită într-un eșafodaj complicat de sârme și 
cauciuc. Fata va fi din Lille și-l va întreba dacă e american. In 
plus, își zise Bond zâmbind pentru sine, ea sau al ei maquereau’ 
îi va fura probabil portmoneul. Cerc complet! Se va fi întors în 
punctul de unde plecase. Mă rog, mai mult sau mai puţin. Ei 
bine, la naiba cu toată povestea! 

Un Peugeot 403 negru, rablagit ţâșni din șirul central al 
traficului, tăie calea celor de pe banda alăturată și trase pe 
dreapta, parcând nereglementar în dreptul altei mașini. 
Manevra stârni obișnuitele scrâșnete de frâne, claxoane și 
strigăte. Deloc impresionată, o fată cobori din mașină și, lăsând 
traficul să se descâlcească de la sine, porni cu pași hotărâți pe 
trotuar. Bond își îndreptă postura pe scaun. Fata avea tot, 
absolut ce cerea fantezia lui. Era înaltă și cu toate că un 
impermeabil subţire îi ascundea silueta, felul cum se mișca și 
tinuta corpului garantau că e un corp frumos. Chipul ei avea 
veselia și bravura ce cadrau cu stilul în care șofa, dar acum, în 
timp ce fata își croia drum pe diagonală prin mulţimea de pe 
trotuar, buzele strânse trădau nerăbdare, iar ochii păreau 
îngrijoraţi. 

Bond o privi cu atenţie cum ajunge la marginea șirurilor de 
mese și pornește pe culoarul dintre ele. Sigur că n-avea nicio 
șansă! Fata venea la întâlnire cu cineva - cu iubitul ei. Făcea 
parte din categoria femeilor care aparţin întotdeauna altcuiva. 
Întârziase la întâlnire, de aceea se grăbea așa de tare. Ce 
afurisit de nenoroc - totul la ea era exact așa cum își imaginase, 
până la părul blond de sub bereta așezată ștrengărește! Și se 
uita direct la el! Zâmbea...! 

Înainte ca Bond să apuce să-și vină în fire, fata ajunsese la 
masa lui, trăsese un scaun și se așezase. Zâmbi încordat, 
privindu-i ochii surprinși. 

— Îmi pare rău că am întârziat și mă tem că trebuie să ne 
punem în mișcare imediat! Eşti chemat la birou. 

Adăugă abia auzit: 

— Accident la scufundare. 

Bond se scutură cu putere ca să revină la realitate. Indiferent 
cine era fata, era categoric de la „firmă”. „Accident la 
scufundare” era o expresie de argou pe care Serviciul Secret o 
împrumutase de la Serviciul Submarine și însemna vești proaste 


5 Peste, proxenet (fr.). 


- cele mai proaste. Bond băgă mâna în buzunar, aruncă pe 
masă câteva monede și spuse: 

— În regulă. Să mergem! 

Se ridică și o urmă pe fată printre mese, până la mașina ei, 
care continua să blocheze banda din dreapta a carosabilului. 
Putea să apară din clipă-n clipă un poliţist. Câţiva șoferi mânioși 
le aruncară priviri tăioase când urcară în Peugeot. Fata lăsase 
motorul pornit; băgă repede mașina în viteza a doua și se 
strecură în trafic. Bond o privi dintr-o parte. Pielea deschisă la 
culoare era de catifea, iar părul blond, de mătase - până la 
rădăcină. 

— De unde ești și care-i povestea? 

Concentrându-se la trafic, ea răspunse: 

— Sunt de la Secţie. Asistentă gradul doi. Agentul numărul 
765 la datorie, Mary Ann Russell în afara serviciului. N-am idee 
care-i povestea, am văzut doar telegrama de la sediul principal - 
trimisă personal de M. directorului Secției. „Urgenţă maximă” și 
tot restul. Îi cerea directorului să te găsească neîntârziat și, la 
nevoie, să ceară ajutorul celor de la Deuxième. Șeful 
Departamentului F spunea că frecventezi aceleași locuri de 
fiecare dată când ești în Paris, așa că eu și încă o fată am primit 
o listă. (Zâmbi.) Am încercat doar la barul Harry's, iar după 
Fouquet aveam de gând să încep cu restaurantele. A fost 
uimitor să te agăţ așa! (Îi aruncă o privire rapidă.) Sper că n-am 
fost prea stângace. 

— Te-ai descurcat de minune. Cum aveai să procedezi dacă 
aș fi fost însoţit de o fată? 

— Aveam de gând să procedez identic, numai că ţi-aș fi spus 
„domnule”, replică fata râzând. Îmi făceam doar griji despre 
felul în care te vei descotorosi de fată. Dacă începea să facă o 
scenă, intenţionam să mă ofer s-o duc acasă cu mașina mea, iar 
dumitale ţi-aș fi găsit un taxi. 

— S-ar zice că ești plină de inventivitate! De cât timp lucrezi 
în Serviciu? 

— De cinci ani. E prima oară când sunt detașată în 
străinătate. 

— Îţi place? 

— Munca îmi place, da. Serile și zilele libere sunt cam 
plictisitoare. Nu-i ușor să-ţi faci prieteni în Paris fără... fără tot 


ê Deuxième Bureau, agenția franceză de spionaj militar intern. 


restul, zise ea cu o grimasă ironică grăbindu-se să adauge: Nu-s 
deloc mironosiță dar cumva, francezii fac ca toată treaba să fie 
cam iritantă. Ştii, am renunţat să mai merg cu metroul sau cu 
autobuzele: indiferent de ora zilei, sfârșești cu posteriorul tot 
numai vânătăi! Pe lângă faptul că e plictisitor și nu știi ce să-i 
spui bărbatului, completă ea râzând, unele ciupituri chiar dor. 
Toate până aici! Așa că am cumpărat mașina asta, ieftin, ca să 
mă pot deplasa, iar partenerii de trafic par să evite să mi se 
pună în cale. Atât timp cât nu întâlnești privirea celuilalt șofer, îi 
poţi înfrunta și pe cei mai afurisiţi dintre ei. Se tem că nu i-ai 
văzut, iar înfățișarea boţită a mașinii îi îngrijorează, așa că mă 
ocolesc de la o distanță apreciabilă. 

Ajunseseră la un sens giratoriu. Ca pentru a-și demonstra 
teoria, fata viră cu viteză și intră direct în traficul ce venea din 
sens opus, dinspre Place de la Concorde. Șuvoiul de mașini se 
despărţi în mod miraculos și o lăsă să treacă pentru a intra pe 
Avenue Matignon. 

— Bunicică manevră dar nu-ţi face din ea un obicei! comentă 
Bond. S-ar putea să existe pe șosea câteva Mary Ann 
franțuzoaice! 

Fata râse; intră pe Avenue Gabrielle și trase în fața sediului 
din Paris al Serviciului Secret. 

— Încerc tipul ăsta de manevră doar când sunt la datorie. 

Bond cobori și ocoli mașina, ca să ajungă pe partea fetei. 

— Mulţumesc pentru plimbare. După ce se termină nebunia 
actuală pot să te plimb la rândul meu? Eu unul n-am parte de 
ciupituri, dar mă plictisesc la fel de tare ca și tine în Paris. 

Ochii fetei, albaștri și depărtaţi unul de altul, îi cercetară pe ai 
lui; fata spuse cu seriozitate: 

— Mi-ar plăcea. Centralista de aici știe totdeauna să mă 
găsească. 

Bond întinse mâna prin geamul deschis și strânse mâna ei, 
aflată pe volan. 

— Bun! zise el, apoi se răsuci pe călcâie și intră repede pe ușa 
boltită. 

Comandantul de regiment Rattray, șeful Departamentului F, 
era un bărbat rotofei, cu obraji trandafirii și păr blond, pieptănat 
peste cap. Se îmbrăca într-un stil elegant, cu haine de costum 
cu manșetele răsfrânte și buzunare duble la piept, papioane și 
veste fanteziste. Dădea impresia de om cu o viaţă ușoară, aflat 


în miezul lumii mondene, impresie contrazisă doar de ochii 
albaștri vicleni, leneși. Fuma neîncetat ţigări Gauloise și biroul 
lui duhnea de fumul acestora. Îl întâmpină pe Bond cu ușurare. 

— Cine te-a găsit? 

— Russell. La Fouquet. E nouă? 

— E aici de șase luni. Bună agentă! Dar șezi, avem o situație 
de urgenţă al naibii de urâtă și trebuie să te informez și să te 
trimit la treabă. 

Se aplecă spre intercomul de pe masa de lucru și apăsă un 
buton. 

— Trimite, te rog, o telegramă lui M. Personal, de la directorul 
Departamentului.  „Zero-zero șapte localizat, în curs de 
informare.” Bine? 

Luă degetul de pe buton. Bond își trase un scaun lângă 
fereastra deschisă, la distanţă de pâcla deasă a ţigărilor 
Gauloise. Traficul de pe Champs-Elysées se auzea ca un huruit 
slab, de fundal. Cu jumătate de oră mai devreme se simţea satul 
de Paris și bucuros că va pleca în scurt timp; acum spera că va 
mai rămâne. Directorul Departamentului F spuse: 

— Cineva i-a venit de hac curierului nostru motociclist care 
făcea cursa din zori de la SHAPE la St. Germain, ieri dimineață. 
Lotul săptămânal de documente de la Divizia Informaţii a SHAPE 
cu rezumatele, rapoartele serviciului comun de informații, 
planurile de luptă dincolo de Cortina de Fier - numai materiale 
de mare importanţă. Un glonţ în spate. l-a luat geanta de curier, 
portmoneul și ceasul. 

— Urât! comentă Bond. Nu există șanse să fi fost un jaf banal? 
Sau se consideră că portmoneul și ceasul au fost luate pentru 
acoperire? 

_ — Cei din serviciul de securitate de la SHAPE nu se pot hotărî. 
In ansamblu, se gândesc că au fost o acoperire. Șapte dimineaţa 
e o oră ciudată pentru un jaf. Dar te poţi contrazice cu ei când 
ajungi acolo. M. te trimite ca reprezentantul său personal. E al 
naibii de îngrijorat! Pe lângă pierderea materialelor diviziei 
Informații, celor din divizia respectivă de la SHAPE nu le-a plăcut 
niciodată prezența unui departament de-al nostru în afara 
„rezervaţiei” lor, ca să spunem așa. Încearcă de ani întregi să 
obţină încorporarea unităţii de la St. Germain în cadrul Diviziei 
Informaţii a SHAPE. Dar știi cum e M. - un bătrân diavol 
independent. Securitatea forțelor NATO nu l-a mulţumit 


niciodată. Închipuie-ţi, pe lângă faptul că Divizia Informaţii a 
SHAPE are doi, trei francezi și un italian, șeful departamentului 
Contrainformaţii și Securitate e neamţ! 

Bond fluieră. 

— Problema e că afacerea asta blestemată e tot ce are nevoie 
SHAPE ca să-l pună la punct pe M. Oricum, M. spune că trebuie 
să te deplasezi acolo imediat. Ti-am obţinut dreptul de acces și 
permisele. Te vei prezenta colonelului Schreiber, Ramura de 
securitate a conducerii cartierului general. E american, un tip 
eficient. El s-a ocupat de poveste încă de la început. Din câte-mi 
dau seama, a făcut deja cam tot ce trebuia făcut. 

— Ce a făcut? Ce s-a întâmplat, de fapt? 

Directorul Departamentului F luă o hartă de pe masa de lucru 
și se apropie de Bond cu ea. Era o hartă Michelin a 
împrejurimilor Parisului, la scală mare. Arătă cu un creion. 

— Aici e palatul Versailles, iar aici, chiar la nord de parc, e 
intersecţia cea mare a autostrăzii Paris - Mantes cu autostrada 
Versailles. Două sute de metri mai la nord, pe N184, se află 
SHAPE. În fiecare miercuri, la șapte dimineaţa, un curier al 
Serviciilor Speciale pleacă de la SHAPE cu materialul săptămânal 
de care ţi-am spus. Trebuie să ajungă la sătucul ăsta numit 
Fourqueux, la doi pași de St. Germain, să predea materialele 
ofițerului de serviciu de la sediul nostru și să se întoarcă la 
SHAPE cel târziu la șapte și jumătate. In loc să traverseze toată 
zona asta locuită, din motive de securitate, curierul are ordinul 
de a merge pe N307, asta de-aici, până la St. Nom, să facă la 
dreapta pe D98, să treacă pe sub autostradă și să traverseze 
pădurea de la St. Germain. Distanţa e de vreo doisprezece 
kilometri; fără să se grăbească, o poate parcurge în mai puţin 
de un sfert de oră. Ei bine, ieri, curierul a fost un caporal din 
Corpul de semnalizări, un om de treabă și de încredere pe nume 
Bates; când au văzut că e opt fără un sfert și Bates nu s-a întors, 
cei de la SHAPE au trimis alt curier după el. Nici urmă de Bates 
și nu se prezentase la sediul nostru. La opt și un sfert, Ramura 
de securitate intrase deja în acţiune, iar la nouă barajele rutiere 
erau instalate. Poliţia și Deuxieme au fost informate și s-au 
organizat echipe de căutare. L-au găsit câinii, dar abia seara, pe 
la șase, și între timp, dacă au existat indicii pe șosea, traficul le- 
a șters complet. 


Șeful Departamentului F îi dădu lui Bond harta și se întoarse 
la masa de lucru. 

— Și cam asta-i tot, exceptând faptul că au fost luate toate 
măsurile obișnuite - granite, porturi, aeroporturi și așa mai 
departe. Dar lucrurile de felul ăsta nu vor ajuta. Dacă a fost o 
operaţiune profesionistă, cel care a executat-o a putut să scoată 
materialele din ţară până la amiază sau să le introducă într-o 
ambasadă din Paris în mai puţin de o oră. 

— Exact! replică Bond iritat. Și atunci, ce naiba așteaptă M. 
din partea mea? Să le spun celor din serviciul de securitate al 
SHAPE să facă totul de la capăt, dar mai bine?! Lucrurile de felul 
ăsta nu ţin deloc de activitatea mea. E o afurisită de pierdere de 
timp! 

Directorul Departamentului F zâmbi înţelegător. 

— La drept vorbind, i-am prezentat și eu lui M. același punct 
de vedere la telefonul cu codificator. Cu tact. Bătrânul a fost cât 
se poate de rezonabil. A spus că vrea să le demonstreze celor 
de la SHAPE că ia problema la fel de în serios ca și ei. Dumneata 
s-a întâmplat să fii disponibil și mai mult sau mai puţin la faţa 
locului, și M. a zis că ai genul de minte care ar putea să 
surprindă factorul invizibil. L-am întrebat ce vrea să spună cu 
asta și a zis că la orice cartier general cu pază strictă trebuie să 
existe un om invizibil - un om a cărui prezenţă e considerată de 
toţi de la sine înţeleasă, în asemenea măsură încât pur și simplu 
nu e observat - grădinar, spălător de geamuri, poștaș. l-am spus 
că cei de la SHAPE s-au gândit la asta și că toate muncile de 
tipul respectiv sunt îndeplinite de soldaţi. M. mi-a spus să nu 
mai gândesc atât de literal și a închis. 

Bond râse. Vedea cu ochii minţii încruntarea lui M. și-i auzea 
vocea scorțoasă. 

— Bine atunci, rosti el. Voi vedea ce pot face. Cui dau 
raportul? 

— Îl dai aici. M. nu vrea ca unitatea din St. Germain să fie 
implicată. Orice vei avea de spus, voi trimite direct la Londra, pe 
teleimprimator. Dar se poate să nu fiu disponibil când suni. Iți 
voi numi un ofiţer de serviciu și vei putea lua legătura cu acea 
persoană oricând, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. 
Ar putea fi Russell. Ea te-a găsit, ar putea la fel de bine și să se 
ocupe de dumneata. Îţi convine? 

— Da. N-am nimic împotrivă. 


Automobilul Peugeot, rechiziționat de Rattray, purta mirosul 
fetei. În torpedo se aflau fragmente din viaţa ei - jumătate de 
tabletă de ciocolată cu lapte Suchard, o bucată de hârtie 
răsucită în care se aflau agrafe de păr, un roman de John O'Hara 
în format broșat, o mănușă neagră din piele întoarsă, 
desperecheată. Bond se gândi la ea până ajunse la Etoile, după 
care și-o scoase din minte și mână mașina cu viteză prin Bois de 
Boulogne. Rattray spusese că drumul îi va lua cam cincisprezece 
minute, dacă mergea cu optzeci de kilometri la oră. Bond îi 
zisese să reducă viteza la jumătate și să dubleze timpul și să-l 
informeze pe colonelul Schreiber că va ajunge la el cel mai 
târziu la nouă și jumătate. După Porte de St. Cloud traficul se 
rări mult, așa că Bond merse cu o sută zece pe autostradă până 
când apăru în dreapta lui a doua ieșire pe un drum secundar și 
văzu săgeata roșie a indicatorului spre SHAPE. Viră și intră pe 
N184. Două sute de metri mai încolo, în mijlocul drumului, se 
afla polițistul de la rutieră după care i se spusese să se uite. 
Polițistul îi făcu semn să intre pe poarta mare din stânga și Bond 
opri în dreptul primului punct de control. Un poliţist american în 
uniformă cenușie se aplecă afară din ghereta lui, aruncă o 
privire la permisul de trecere al lui Bond și-i spuse să intre în 
incintă și să se oprească. Apăru un poliţist francez care-i luă 
permisul de trecere, notă detaliile pe un formular tipărit, prins 
pe o planșetă cu clamă, îi dădu un pătrat din plastic pe care era 
imprimat un număr mare, să-l prindă pe parbriz, și-i făcu semn 
să meargă mai departe. Când opri în parcare, o sută de becuri 
cu neon se aprinseră cu o bruscheţe teatrală și luminară ca ziua 
jumătatea de hectar de clădiri scunde din faţa lui. Simţindu-se 
dezbrăcat, Bond străbătu spaţiul deschis, acoperit cu pietriș, 
deasupra căruia fluturau drapelele ţărilor NATO, și urcă repede 
cele patru trepte scunde ce duceau la ușile late, din sticlă, de la 
intrarea Cartierului general suprem al forțelor aliate în Europa. 
În faţa lui apăru punctul de securitate principal. Doi membri ai 
poliției militare, unul american și celălalt francez, îi verificară 
permisul de acces și notară detaliile. Fu încredinţat unui polițist 
militar britanic, cu caschetă roșie, și condus pe coridorul 
principal, pe lângă nenumărate uși ce dădeau în birouri. Pe uși 
nu era trecut niciun nume, ci obișnuitele formulări 
abracadabrante ce pot fi întâlnite la orice cartier general. Pe una 
scria COMSTRIKFLTLANT ȘI SACLANT LEGATURA CU SACEUR. 


Bond vru să știe ce însemna. Fie în necunoștinţă de cauză, fie, 
mai probabil, preocupat de securitate, polițistul militar răspunse 
impasibil: 

— N-aș putea spune, domnule. 

Dincolo de o ușă pe care scria „Colonel G.A. Schreiber, șeful 
securităţii, comanda cartierului general” se afla un american de 
vârstă mijlocie cu ţinută perfect dreaptă, cu un păr ce începea 
să încărunţească și cu atitudinea politicos-negativă a unui 
director de bancă. Pe masa lui de lucru se găseau mai multe 
fotografii de familie, în rame de argint, și o vază cu un singur 
trandafir alb. În încăpere nu se simţea miros de fum de tutun. 
După preliminariile precaut-amiabile, Bond îl felicită pe colonel 
pentru măsurile sale de securitate. 

— Toate aceste verificări și răsverificări îngreunează situaţia 
pentru opoziţie, zise el. Vi s-a mai întâmplat vreodată să pierdeţi 
ceva sau aţi găsit vreodată semnele unei încercări serioase de 
atac? 

— Răspunsul este „nu” la ambele întrebări, comandante. Sunt 
foarte mulțumit de Cartierul general. Doar unităţile externe mă 
îngrijorează. Pe lângă acea secţie a Serviciului Secret al vostru, 
avem mai multe unităţi de semnalizare detașate. Apoi mai 
există, desigur, Ministerele de Interne reprezentante a 
paisprezece ţări. Nu pot răspunde de ceea ce poate răsufla din 
acele locuri. 

— Misiunea dumneavoastră n-are cum să fie ușoară, 
încuviinţă Bond. În ce privește încurcătura asta urâtă - a mai 
apărut ceva de când a vorbit ultima oară comandantul de 
regiment Rattray cu dumneavoastră? 

— Am obţinut glonţul. E de Luger. A secționat măduva 
spinării. Tras probabil de la circa treizeci de metri, plus sau 
minus zece. Presupunând că omul nostru avea o traiectorie 
dreaptă, glonțul trebuie să fi fost tras exact din spatele lui, pe o 
traiectorie orizontală. Cum un om aflat în picioare pe șosea n-ar 
fi putut face așa ceva, trebuie că ucigașul se afla în sau pe un 
vehicul de un fel sau altul. 

— Așadar, omul dumneavoastră l-ar fi văzut în oglinda 
retrovizoare? 

— Probabil. 

— Dacă curierii dumneavoastră constată că sunt urmăriţi, au 
instrucţiuni de adoptare a unor măsuri de evitare? 


Colonelul surâse. 

— Sigur că da! Li s-a spus să gonească de mama focului. 

— Şi la ce viteză a avut omul dumneavoastră accidentul? 

— Experții cred că nu prea mare. Intre treizeci și șaizeci. Unde 
baţi, comandante? 

— Mă întrebam dacă aţi decis că a fost o operaţiune 
profesionistă sau amatoricească. Dacă omul dumneavoastră nu 
încerca să fugă și presupunând că l-a văzut pe criminal în 
oglindă, lucru care sunt de acord că e doar probabil, asta 
sugerează că l-a acceptat pe cel care-l urmărea, considerându-l 
prieten și nu inamic. Asta putea să însemne o deghizare care s- 
ar potrivi cu decorul de aici - ceva ce omul dumneavoastră ar fi 
acceptat chiar și la ora aceea matinală. 

Pe fruntea netedă a colonelului Schreiber începuse să apară o 
mică încruntare, iar când vorbi, glasul lui conţinea o notă 
tăioasă, de încordare. 

— Comandante, am luat în calcul, desigur, toate unghiurile de 
abordare ale cazului, inclusiv cel pe care l-ai menţionat. leri la 
amiază, generalul comandant al unităţii a declarat starea de 
urgență în această chestiune, au fost formate comisii operative 
de securitate și introduse măsuri de securitate și din clipa 
aceea, fiecare unghi de abordare, fiecare indiciu, oricât de vag, 
a fost analizat sistematic până la capăt. Și pot să-ţi spun, 
comandante, orice om care ar veni cu o idee cât de cât originală 
în acest caz ar trebui să se înrudească îndeaproape cu Einstein, 
rosti colonelul ridicând o mână manichiurată și lăsând-o să se 
așeze pe sugativa de pe masă, cu un gest ușor de subliniere. Nu 
există nimic, absolut nimic de la care să pornim în rezolvarea 
acestui caz. 

Bond zâmbi cu un aer de înţelegere și se ridică în picioare. 

— In acest caz, domnule colonel, nu vă voi mai irosi timpul 
astă-seară. Dacă aș putea obţine procesele-verbale ale 
diferitelor ședințe, ca să mă pun la curent, și dacă unul dintre 
oamenii dumneavoastră mi-ar putea arăta drumul spre cantină 
și spre locul unde voi dormi... 

— Sigur, sigur! 

Colonelul apăsă pe butonul soneriei și în cameră intră un 
aghiotant tânăr, cu părul tuns perie. 

— Proctor, condu-l te rog pe comandant în camera lui din 
aripa VIP, iar pe urmă du-l la bar și la cantină. (Se întoarse spre 


Bond.) Voi pregăti documentația, s-o poţi citi după ce mănânci și 
bei un pahar. O vei găsi în biroul meu. Nu poate fi scoasă de 
aici, desigur, dar vei găsi totul la îndemână în camera alăturată 
și Proctor va fi în măsură să-ți clarifice orice aspect care ar 
putea să lipsească. Bine? Ne vedem din nou dimineaţă, zise 
colonelul întinzând mâna. _ 

Bond îi ură noapte bună și ieși pe urmele aghiotantului. În 
timp ce mergea pe coridoarele vopsite în culori neutre și cu 
miros neutru, își zise că misiunea aceea e probabil cea mai 
lipsită de speranţă din câte a avut. Dacă șefii serviciilor de 
securitate din paisprezece ţări erau absolut perplecși, ce șanse 
avea el? Când se băgă în pat în seara aceea în luxul spartan al 
unui dormitor de oaspeţi, hotărâse deja că va mai rămâne două 
zile - în principal ca să ţină legătura cu Mary Ann Russell cât mai 
mult cu putinţă -, după care va abandona cazul. Cu decizia 
luată, se cufundă imediat într-un somn adânc și liniștit. 

Patru zile mai târziu - nu două -, când zorii se iveau deasupra 
pădurii St. Germain, James Bond stătea lungit pe ramura groasă 
a unui stejar, supraveghind un luminiș aflat în adâncul porțiunii 
de pădure de la marginea șoselei D98, șoseaua crimei. 

Era îmbrăcat din cap până-n picioare cu uniforma de camuflaj 
a parașutiștilor, în nuanţe de verde, maro și negru. Chiar și 
mâinile îi erau acoperite cu același material, iar pe cap purta o 
mască cu fante pentru ochi și gură. Costumaţia îl camufla bine 
și avea să-l camufleze și mai bine când soarele se ridica mai 
mult și umbrele deveneau mai întunecate; nu putea fi văzut de 
nicăieri de la sol, nici măcar dacă ar fi stat cineva chiar sub 
ramura cea înaltă. 

Ajunsese aici în felul următor: primele două zile la SHAPE 
fuseseră timp irosit, așa cum se așteptase. Nu realizase nimic, 
în afară de faptul că se făcuse întrucâtva nepopular din cauza 
insistenței cu care punea întrebări de verificare. În dimineaţa 
celei de-a treia zile se pregătea să meargă să-și ia rămas-bun, 
când primi un telefon de la colonel. 

— Comandante, m-am gândit să te anunţ că ultima echipă 
canină a poliţiei s-a întors din misiune aseară târziu - ideea 
dumitale că ar merita cercetată întreaga pădure. Imi pare rău 
(în vocea colonelului nu se citea nicio părere de rău), dar 
rezultatul este negativ, absolut negativ. 

— Ah! E vina mea că le-am irosit timpul. 


Mai mult ca să-l irite pe colonel, Bond întrebă: 

— Vă deranjează dacă stau de vorbă cu șeful echipei canine? 

— Sigur, cum să nu! Orice vrei. Apropo, comandante, cât 
intenţionezi să rămâi? Ne bucurăm să te avem printre noi cât de 
mult vrei, dar se pune problema camerei dumitale. Se pare că 
peste câteva zile va veni un grup mare din Olanda Personal din 
eșalonul cel mai înalt, desigur, și cei de la administraţie spun că 
sunt un pic strâmtorări cu spaţiul. 

Bond nu se așteptase să se înțeleagă bine cu colonelul 
Schreiber, și nici nu se înţelesese. Replică amiabil: 

— Să văd ce are de spus șeful meu și vă sun, domnule 
colonel. 

— Da, așa să faci, te rog. 

Vocea colonelului era la fel de politicoasă, însă ambii bărbați 
erau pe cale să-și piardă bunele maniere și cele două 
receptoare se  așezară simultan în furcă, întrerupând 
convorbirea. 

Șeful echipei canine era un francez din lande. Avea niște ochi 
vicleni, care-i jucau în cap - ochi de braconier. Bond se întâlni cu 
el la canisă, dar apropierea mânuitorului lor îi agita prea tare pe 
câinii alsacieni, așa că, pentru a scăpa de zarva lătrăturilor, 
acesta îl duse pe Bond în camera de serviciu - un birou mic, cu 
binocluri agăţate pe cuiere din lemn și haine impermeabile, 
cizme de cauciuc, hamuri pentru câini și alte echipamente 
stivuite pe lângă pereţi. Existau două scaune din lemn de brad și 
o masă acoperită de o hartă a pădurii St. Germain, la scară 
mare, care fusese împărţită cu creionul în sectoare. Șeful 
echipei canine făcu un semn peste hartă. 

— Câinii noștri au parcurs-o în întregime, monsieur. Nu există 
nimic acolo. 

— Vrei să spui că nu s-au oprit nici măcar într-un loc? 

Omul se scărpină în creștet. 

— Am avut probleme cu câteva animale sălbatice, monsieur. 
Un iepure sau doi, două vizuini de vulpi. Ne-a fost greu să-i 
scoatem dintr-un luminiș în apropiere de Carrefour Royal. 
Probabil că încă mai simțeau mirosul ţiganilor. 

— Aha! exclamă Bond, vag interesat. Arată-mi, unde au fost 
țiganii ăștia? 

Șeful echipei canine arătă grațios cu degetul mic, murdar. 


— Astea sunt denumiri rămase de pe vremuri. Aici se află 
Etoile Parfaite, iar aici, unde a avut loc crima, este Carrefour des 
Curieux. lar aici, formând baza triunghiului, e Carrefour Royal, 
care formează o cruce cu șoseaua crimei, adăugă el dramatic. 

Scoase un creion din buzunar și făcu un semn în apropiere de 
răscruce. 

— lar ăsta e luminișul, monsieur. O șatră de ţigani a poposit 
acolo mai toată iarna. Au plecat luna trecută. Au făcut curățenie 
temeinică, dar pentru câini, mirosul lor va stărui luni întregi. 

Bond îi mulțumi și după ce cercetă și admiră câinii și conversă 
cu șeful echipei canine despre ocupaţia acestuia, urcă în 
Peugeot și se duse la jandarmeria din St. Germain. Acolo află că 
da, firește că jandarmii au avut cunoștință de șatra de ţigani. 
Aveau mutre tipice de romi. Nu vorbeau o iotă de franceză, dar 
s-au purtat bine. Nu s-a primit nicio plângere la adresa lor. Șase 
bărbaţi și două femei. Nu, nimeni nu i-a văzut plecând. Într-o 
dimineaţă pur și simplu nu mai erau acolo. Se putea foarte bine 
să fi plecat cu o săptămână înainte de a li se observa dispariţia. 
Aleseseră un loc izolat. 

Bond porni pe D98, prin pădure; când marele pod al 
autostrăzii apăru la patru sute de metri în faţă, acceleră, apoi 
stinse motorul și înaintă în tăcere până când ajunse la Carrefour 
Royal. Frână, cobori din mașină fără cel mai mic zgomot și, 
simțindu-se cam neghiob, intră încet în pădure, îndreptându-se 
circumspect spre locul unde se afla luminișul. După douăzeci de 
metri de la marginea pădurii ajunse la luminiș. Se opri între 
tufele și copacii care-l mărgineau și-l examină cu atenţie, după 
care se duse și-l examină de la un capăt la celălalt. 

Luminișul era cam de mărimea a două terenuri de tenis 
alăturate, fiind acoperit cu iarbă deasă și mușchi. Se vedea un 
pâlc de lăcrămioare, iar sub copacii învecinaţi iarba era 
presărată cu clopoței. Intr-o parte se afla o movilă scundă, poate 
un tumul, complet împrejmuită și acoperită cu rugi de mure și 
tufe de măceș. Bond se plimbă în jurul ei și privi printre rădăcini, 
dar nu era nimic de văzut, în afară de forma movilei de pământ. 

Se mai uită o dată de jur împrejur, după care se duse în colţul 
de luminiș aflat cel mai aproape de șosea. Exista o cale de acces 
facilă, printre copaci. Vedea oare urmele unei cărări, o ușoară 
turtire a frunzelor? Nu mai mult decât ar fi lăsat pașii ţiganilor 
sau ai amatorilor de picnic cu o vară înainte. La marginea 


șoselei se afla o cale de trecere îngustă, printre doi copaci. Bond 
se aplecă într-o doară ca să examineze trunchiurile, dar înțepeni 
și se lăsă pe vine. Curăţă cu unghia, delicat, o dâră îngustă de 
noroi întărit: ascundea o zgârietură adâncă în trunchiul 
copacului. Prinse micii bulgări de noroi în căușul mâinii libere, 
scuipă ca să-i umezească și umplu la loc zgârietura, cu grijă. 
Existau trei zgârieturi camuflate pe un copac și patru pe celălalt. 
Bond ieși iute dintre copaci, pe șosea. Mașina lui se oprise peo 
pantă ușoară ce cobora pe sub podul autostrăzii. Deși bubuitul 
tunător al traficului de pe autostradă îi oferea o oarecare 
protecție, preferă să împingă mașina, să sară în ea și să 
pornească motorul abia când ajunse sub pod. 

lar acum se afla din nou în luminiș, deasupra lui, și tot nu știa 
dacă intuiţia pe care o avusese era corectă. Dictonul lui M. îl 
pusese pe pista respectivă - dacă era într-adevăr o pistă -, 
împreună cu referirea la ţigani. „Câinii au simţit mirosul 
țiganilor... Mai toată iarna... au plecat luna trecută. Nicio 
plângere... Într-o dimineaţă pur și simplu nu mai erau acolo.” 
Factorul invizibil. Omul invizibil. Oamenii care fac parte din 
fundal într-o măsură atât de mare încât nu știi dacă sunt acolo 
sau nu. Șase bărbaţi și două femei, care nu vorbeau boabă de 
franceză. Tigani - bună acoperire! Puteai să fii străin și totodată 
să nu fii străin, fiindcă ești doar ţigan. Unii dintre ei plecaseră cu 
șatra. Oare să fi rămas câţiva care și-au construit o 
ascunzătoare în timpul iernii, un loc tainic din care ieșiseră 
pentru prima oară ca să deturneze niște documente strict 
secrete? Până când găsise zgârieturile mascate cu grijă pe cei 
doi copaci, Bond se gândise că nu face decât să țeasă în minte 
povești. Zgârieturile se aflau la înălţimea la care pedalele unei 
motociclete de un fel sau altul s-ar freca de scoarța copacilor 
dacă vehiculul ar fi purtat de cineva pe sus. Ideea putea fi 
complet fantezistă dar pentru el era de ajuns. Singura întrebare 
din mintea lui era dacă indivizii respectivi dăduseră o unică 
lovitură ori aveau atât de multă încredere în siguranța 
ascunzătorii lor încât intenționau să mai încerce. Dezvălui toate 
acestea doar celor de la Departamentul F. Mary Ann Russell îi 
spuse să aibă grijă. Directorul Departamentului F, mai 
constructiv, ordonă unităţii sale de la St. Germain să coopereze. 
Bond își luă rămas-bun de la colonelul Schreiber și se mută pe 
un pat de campanie din sediul unităţii - o casă anonimă pe o 


stradă dosnică din sat, anonimă și ea. Unitatea îi furnizase 
echipamentul de camuflaj și cei patru oameni din Serviciul 
Secret care o conduceau se plasaseră bucuroși la ordinele lui 
Bond. Își dădeau seama la fel de bine ca el că, dacă Bond 
reușea să dea peste nas întregii mașinării a securităţii de la 
SHAPE, Serviciul Secret va obţine o victorie de neprețuit în 
raporturile sale cu Înaltul Comandament al SHAPE, iar grijile lui 
M. cu privire la independenţa unităţii sale vor dispărea pentru 
totdeauna. 

Lungit pe ramura de stejar, Bond zâmbi pentru sine. Armate 
particulare, războaie particulare... Câtă energie deviau de la 
cauza comună, cât de multe gloanţe trimiteau în altă direcţie 
decât cea a dușmanului comun! 

Șase și jumătate: era timpul pentru micul dejun. Cu mișcări 
precaute, Bond își strecură mâna dreaptă într-un buzunar și pe 
urmă o duse la gură, prin fanta măștii. Supse tableta de glucoză 
cât putu mai încet, apoi băgă în gură încă una. Ochii lui nu 
părăsiră luminișul nicio clipă. Veveriţa roșcată care apăruse de 
la prima geană a zorilor și de atunci ronţăise constant lăstari de 
fag tineri fugi spre movila acoperită cu măceși, cale de câţiva 
pași, luă ceva de pe jos și începu să învârtă acel obiect între 
lăbuțe și să-i roadă. Doi porumbei de pădure care se curtaseră 
zgomotos în iarba înaltă începură să facă dragoste stângaci, în 
fluturări de aripi. Perechea de vrăbii își vedea mai departe de 
adunatul uscăturilor pentru cuibul pe care și-i construia, cu 
întârziere, într-un tufiș ghimpos. Sturzul cel gras găsi în sfârșit 
viermele pe care-i căuta și începu să tragă de el, proptit bine pe 
picioare. Albinele se adunară în număr mare printre florile de 
măceș de pe movilă; din locul unde se afla, la vreo douăzeci de 
metri de movilă și mai sus decât ea, Bond abia le auzea, slab, 
zumzetul văratic. Era o scenă de basm - florile de măcseș, 
lăcrămioarele, păsările și fasciculele groase de lumină solară 
pătrunzând ca niște lănci printre copacii înalţi pentru a se 
proiecta pe iarba de un verde lucios. Bond, urcat în 
ascunzătoarea lui de la patru dimineața, nu mai examinase 
niciodată cu atâta atenţie sau atât de mult timp trecerea de la 
noapte la o zi splendidă. Se simţi dintr-odată caraghios. Dintr-o 
clipă într-alta se putea ca o pasăre să vină să i se așeze pe cap! 

Porumbeii fură primii care dădură alarma. Cu un fâlfâit sonor, 
își luară zborul și țâșniră în pădure. Toate celelalte păsările și 


veverița îi urmară. Acum, luminișul era tăcut, cu excepţia 
zumzăitului slab al albinelor. Ce anume dăduse alarma? Bond 
simţi că inima începe să-i bată cu putere. Ochii lui cercetau 
amănunţit luminișul, căutând un indiciu. Ceva se mișca printre 
florile de măceș - o mișcare foarte vagă, dar extraordinară. 
Încet, centimetru cu centimetru, o tulpină ţepoasă izolată - 
nefiresc de dreaptă și cam groasă - se ridică printre crengile 
superioare și continuă să se ridice până la vreo treizeci de 
centimetri mai sus de tufă, după care se opri. În vârful tulpinii se 
afla o solitară floare de măceș roz. Așa, izolată de tufă, părea 
nefirească, dar numai dacă s-ar fi întâmplat să vezi întregul 
proces al apariţiei sale. La o privire întâmplătoare arăta ca o 
tulpină izolată, atât și nimic mai mult. În tăcere, petalele florii 
părură să pivoteze și să se desfacă pistilurile galbene se traseră 
la o parte și razele soarelui făcură să scânteieze o lentilă de 
sticlă de mărimea unei monede medii. Lentila păru să privească 
direct spre Bond, dar apoi ochiul-floare începu să se rotească 
lent, foarte lent pe tulpină și continuă rotirea până când lentila 
ajunse iarăși îndreptată spre Bond și întregul luminiș fusese 
cercetat minuţios. De parcă ar fi fost mulțumite, petalele 
pivotară iarăși ca să acopere ochiul și floarea de măceș solitară 
cobori printre celelalte. 

Bond expiră năvalnic aerul reținut în plămâni și închise o clipă 
ochii, ca să-i lase să se odihnească. Țigani! Dacă era să judece 
după instrumentul acela, sub movilă, în adâncul pământului se 
afla cu siguranţă cea mai profesionistă unitate de spionaj lăsată 
în urmă pe terenul inamicului din câte fuseseră create vreodată 
- mult mai strălucită decât toate cele pregătite de Anglia pentru 
a opera în urma invadării reușite a Germaniei, mult mai bună 
chiar decât cele lăsate în urmă de nemți în Ardeni. Îl trecu un 
fior de emoție și anticipare - aproape de frică - pe șira spinării. 
Așadar, avusese dreptate! Dar în ce va consta actul următor? 
Din direcţia movilei începu să se audă un scâncet subțire, 
ascuţit - sunetul unui motor electric ambalat cu putere. Tufa de 
măceș tremura ușor. Albinele se ridicară în aer, planară o 
vreme, apoi se așezară iarăși pe flori. De-a lungul tufei mari, 
chiar pe mijloc, apăru încet o fisură neregulată care începu să se 
lărgească lin. Cele două jumătăţi ale tufei se deschideau ca o 
ușă dublă. Deschizătura întunecată se lărgi până când Bond 
putu să vadă rădăcinile tufei pătrunzând în pământ de o parte și 


de alta a ușii deschise. Șuierul mașinăriei era mai puternic și 
muchiile ușilor curbate luceau metalic. Totul semăna cu 
deschiderea unui ou de Paște cu balamale. Câteva clipe mai 
târziu, cele două segmente se depărtară și între jumătăţile tufei 
de măceș în care albinele continuau să freamăte se formă o 
deschidere largă. Interiorul chesonului metalic ce susţinea 
pământul movilei și rădăcinile tufei apăru în lumina soarelui. 
Șuierul motorului încetase. În deschizătură apăru un cap de 
bărbat, urmat de umeri și de restul corpului; omul ieși cu mișcări 
tăcute și se lăsă pe vine, iscodind cu privirea luminișul. In mână 
avea un pistol - un Luger. Mulţumit, se răsuci pe loc și făcu un 
semn spre interiorul ascunzătorii. Apărură capul și umerii unui al 
doilea bărbat, care-i înmână primului trei perechi de obiecte ce 
semănau cu tălpicii de zăpadă și se lăsă în jos, dispărând 
înăuntrul ascunzătorii. Primul bărbat alese o pereche de tălpici 
și-i încălță peste bocanci. Acum putea să se miște liber, fără a 
lăsa urme de pași, fiindcă iarba se turtea doar preţ de o clipă 
sub reţeaua de sfoară, după care se ridica la loc încet. Bond 
zâmbi în sinea lui. Deștepţi nemernici! 

Apăru al doilea bărbat, urmat de un al treilea; cei doi scoaseră 
împreună din ascunzătoare o motocicletă și se opriră cu 
motocicleta suspendată între ei cu ajutorul unei rețele de 
hamuri, în timp ce primul bărbat, evident conducătorul, 
îngenunche și le prinse peste bocanci tălpicii de zăpadă Porniră 
în șir indian printre copaci, înspre drum. Felul în care se 
deplasau prin umbră neauziţi, ridicând mult genunchii și 
așezând cu grijă piciorul cu tălpic pe pământ la fiecare pas, 
avea ceva extraordinar de sinistru. 

Cu un oftat prelung, Bond se eliberă de încordare și-și lăsă 
încet capul pe creanga pe care stătea, ca să-și relaxeze mușchii 
suprasolicitaţi ai gâtului. Deci așa stăteau lucrurile! Chiar și cele 
mai mărunte detalii puteau fi adăugate acum la dosar. Cei doi 
subordonați erau îmbrăcați în salopete gri, însă conducătorul 
purta uniforma Corpului regal de semnalizări, iar motocicleta lui 
era o BSA M20 verde-oliv, cu număr de înmatriculare britanic pe 
rezervorul de benzină. Nu era deloc de mirare că curierul de la 
SHAPE îl lăsase să se apropie de el. Și ce făcea grupul cu prada 
sa ultrasecretă? Probabil că transmitea ce era mai important 
prin radio, noaptea în locul unui periscop, din tufa de măceș se 
ridica o antenă cu aspect de tulpină, generatorul cu pedală 


pornea în adâncul pământului și informaţiile cifrate erau 
transmise cu mare viteză. Cifruri? Bond știa că, dacă reușea să 
captureze grupul la suprafaţă, va găsi în ascunzătoare multe 
secrete importante ale dușmanului. Și ce ocazie excelentă de a 
trimite informaţii false către GRU, agenţia sovietică de spionaj 
militar care controla probabil această operaţiune! Mintea lui 
Bond clocotea de idei. 

Cei doi subalterni se întorceau. Intrară în ascunzătoare și tufa 
de măceș se închise. Conducătorul se afla probabil pe 
motocicletă, între tufele de la marginea drumului. Bond se uită 
la ceas: șapte fără cinci. Sigur că da! Individul aștepta să vadă 
dacă apare vreun curier. Fie nu știa că omul pe care-l omorâse 
făcea acea cursă săptămânal, lucru improbabil, fie presupunea 
că SHAPE va modifica rutina, pentru un plus de siguranţă. Cei 
trei erau oameni precauţi. Aveau probabil ordinul de a face 
capturi cât mai mari posibil până la începutul verii, când 
pădurea va fi cutreierată de prea mulţi excursioniști în vacanţă. 
Atunci echipa va putea fi extrasă și reintrodusă iarna. Cine 
putea ști ce planuri pe termen lung aveau? Ajungea că liderul lor 
se pregătea de încă o crimă. 

Minutele treceau, măsurate de ticăitul ceasului. La șapte și 
zece, comandantul reapăru; se opri la umbra unui copac gros, la 
marginea luminișului, și fluieră o notă scurtă, înaltă, ca trilul 
unei păsări. Tufa de măceș începu imediat să se deschidă; 
subalternii ieșiră și-l urmară pe lider printre copaci. Două minute 
mai târziu se întoarseră cu motocicleta agăţată între ei. După ce 
privi atent în jur ca să se convingă că n-au lăsat nicio urmă, 
conducătorul îi urmă în ascunzătoare și cele două jumătăţi ale 
tufei de măceș se închiseră iute în urma lui. 

Jumătate de oră mai târziu, luminișul revenise la viaţă. După 
încă o oră, când soarele ridicat sus pe cer făcea ca umbrele să 
fie mai întunecate, James Bond se târî fără zgomot de-a- 
ndărătelea pe ramura lui, se lăsă să cadă ușor pe un petic de 
mușchi din spatele unor rugi de mure și se topi în pădure. 

În seara aceea, convorbirea lui telefonică de rutină cu Mary 
Ann Russell se dovedi furtunoasă. 

— Ești nebun! zise ea. Nu te las s-o faci! Am să-i rog pe 
directorul Departamentului F să-i sune pe colonelul Schreiber și 
să-i spună toată povestea! Asta e treaba celor de la SHAPE, nu a 
ta! 


Bond replică aspru: 

— N-ai să faci nimic de felul ăsta! Colonelul Schreiber spunea 
că e cât se poate de bucuros să mă lase să fac mâine o cursă 
falsă, în locul curierului de serviciu. Asta e tot ce are nevoie să 
știe în acest moment. O operaţiune gen reconstituirea crimei. Il 
doare-n cot. A închis practic dosarul cazului. Acum fii fată 
cuminte și fă cum ţi-am spus! Trimite-i lui M. raportul meu, pe 
teleimprimator. Va înţelege de ce e nevoie să lămuresc treaba 
asta și nu va obiecta. 

— M. să se ducă naibii! Și tu să te duci naibii! Să se ducă 
naibii tot Serviciul ăsta prostesc! exclamă fata cu lacrimi în glas. 
Sunteţi doar niște ţânci care se joacă de-a pieile-roșii! Să-i 
înfrunţi pe oamenii ăștia singur...! Te... te dai mare! Asta-i tot: 
te dai mare! 

Bond începea să se enerveze. _ 

— Ajunge, Mary Ann! Pune raportul pe teleimprimator! Imi 
pare rău, dar e un ordin. 

— Of, bine, spuse ea cu resemnare în glas. Nu-i nevoie să 
profiţi că ai rang superior. Dar ai grijă să nu pățești nimic! Cel 
puţin îi vei avea pe băieţii de la biroul local ca să se ocupe de 
curățenie. Mult noroc! 

— Mulţumesc, Mary Ann. Și spune-mi, vrei să iei cina cu mine 
mâine seară? Într-un local ca Armenonville. Șampanie roz și 
țigani lăutari. Ceva stil „Parisul primăvara”. 

— Da, răspunse ea cu seriozitate. Mi-ar plăcea. Dar atunci să 
ai și mai mare grijă, bine? Te rog! 

— Sigur că voi avea, nu-ţi face griji. Noapte bună! 

— Noapte bună. 

Bond petrecu restul serii îngrijindu-se de ultimele detalii ale 
planurilor sale și făcând un ultim instructaj cu cei patru oameni 
ai Departamentului. 

Era o nouă zi frumoasă. Lui Bond, așezat comod pe 
motocicleta BSA care tremura ușor cu motorul pornit, gata de 
plecare, îi venea greu să creadă realitatea ambuscadei care-l 
aștepta imediat dincolo de Carrefour Royal. Caporalul din Corpul 
semnalizări care-i înmânase geanta de curier goală și era pe 
punctul de a-i da semnalul de plecare remarcă: 

— Arătaţi de parcă v-aţi fi petrecut toată viaţa în Corpul regal, 
domnule! Aș zice că va trebui să vă tundeţi curând, dar 
uniforma vă vine perfect. Cum vă place motocicleta, domnule? 


— Zboară ca visul! Uitasem cât de distractive sunt 
blestemăţiile astea! 

— Eu unul aș prefera oricând o mică Austin A40, domnule. 

Caporalul se uită la ceas. 

— E aproape șapte fix. (Ridică degetul mare.) Daţi-i drumul! 

Bond își trase ochelarii pe ochi, ridică mâna în semn de salut 
spre caporal, băgă motocicleta în viteză și porni pe aleea de 
pietriș, ieșind pe poarta principală. 

Coti de pe șoseaua 184, intră pe 307, străbătu Bailly și Noisy- 
le-Roy, după care îi apărură în faţă clădirile risipite dezordonat 
ale satului St. Nom. Acolo urma să cotească strâns la dreapta, 
ca să intre pe D98 - „la route de la mort’, cum o numise șeful 
echipei canine. Bond trase la marginea drumului, pe iarbă, și 
mai aruncă o privire la pistolul Colt de calibrul .45, cu ţeavă 
lungă. Băgă arma caldă la loc sub haină, lipită de abdomenul lui, 
și lăsă nasturele hainei descheiat. Pe locuri...! Fiţi gata..! 

Bond luă curba strânsă și acceleră până la optzeci la oră. 
Viaductul autostrăzii spre Paris apăru în faţă cu un aer sumbru. 
Gura întunecată a tunelului de dedesubt se deschise și-i înghiţi. 
Zgomotul ţevilor sale de eșapament răsună tunător și preț de o 
clipă simţi mirosul tunelului, un miros rece și umed. În față, 
asfaltul lucios scânteia în linie absolut dreaptă cale de trei 
kilometri, prin pădurea vrăjită; mirosea dulce a frunze și a rouă. 
Bond reduse viteza la șaizeci și cinci. Oglinda retrovizoare din 
stânga tremura puţin din cauza vitezei și-i arăta doar întinderea 
pustie a șoselei, între șirurile de copaci care coteau în spatele lui 
ca un siaj verde. Nici urmă de ucigaș. Oare se speriase? 
Întâmpinase vreun obstacol? O clipă mai târziu însă, în mijlocul 
oglinzii convexe apăru un minuscul punct negru - un ţânţar care 
se transformă în muscă, apoi în albină, apoi în bondar. Apăru 
casca de protecţie aplecată mult peste ghidon, între două mâini 
negre, mari, ca niște labe de animal. „Dumnezeule, că repede 
se apropie!” Ochii lui Bond se mutară iute de la oglindă la 
drumul din faţă și din nou la oglindă. Când mâna dreaptă a 
ucigașului se îndrepta spre pistol... 

Bond încetini - cincizeci și cinci, cincizeci, treizeci. În faţă, 
asfaltul era neted ca o suprafaţă metalică. O ultimă privire 
rapidă în oglindă. Mâna dreaptă se ridicase de pe ghidon; 
reflectat de ochelarii de protecţie ai individului, soarele desena 


7 Drumul morţii (fr.). 


doi ochi imenși, arzători, mai jos de marginea căștii. Acum! 
Bond frână cu putere și făcu motocicleta să derapeze într-un 
unghi de patruzeci și cinci de grade, oprind totodată motorul. Nu 
reuși să scoată suficient de rapid pistolul. Arma ucigașului 
scuipă flăcări de două ori și un glonţ se înfipse în amortizoarele 
șeii, lângă coapsa lui Bond. Dar apoi, pistolul Colt își rosti unicul 
cuvânt și ucigașul cu motocicleta lui, ca prinși cu lasoul din 
pădure, virară nebunește, ieșind de pe șosea, săriră peste șanț 
și se izbiră frontal de trunchiul unui fag. Preţ de câteva clipe, 
încâlceala om-mașină rămase agăţată de trunchiul gros, după 
care se prăbuși pe spate, în iarbă, cu hârâitul metalic al ultimei 
respirații. 

Bond descălecă de pe motocicletă și se duse lângă amestecul 
urât de haine kaki și oţel fumegând. Nu era nevoie să caute 
pulsul. Indiferent unde nimerise glonțul, casca de protecţie se 
zdrobise ca o coajă de ou. Bond se răsuci pe călcâie și-și băgă 
pistolul la loc sub tunică. Norocul fusese de partea lui; nu era 
deloc cazul să-l forțeze. Urcă pe motocicletă și acceleră din nou 
pe șosea. 

Sprijini motocicleta de unul dintre copacii zgâriaţi din 
apropierea drumului, merse fără zgomot până la marginea 
luminișului, își ocupă poziţia în umbra fagului cel gros, își umezi 
buzele și imită cât de bine putu fluieratul ca de pasăre al 
ucigașului. Așteptă. Oare fluierase greșit? Însă tufa începu să 
tremure și se porni șuierul subţire, ascuțit. Bond își băgă degetul 
mare al mâinii drepte sub centură, la câţiva centimetri de patul 
pistolului. Spera să nu trebuiască să mai ucidă. Cei doi 
subalterni nu păruseră înarmaţi și dacă avea noroc, era posibil 
să se predea fără luptă. 

Ușile curbate erau acum deschise. Din locul unde se afla, 
Bond nu putea să vadă ascunzătoarea, dar după câteva 
secunde, primul bărbat ieși și se apucă să-și pună tălpicii de 
zăpadă, urmat de al doilea. Tălpicii de zăpadă! Bond simţi că i 
se oprește inima în loc. Uitase de ei! Probabil că erau ascunși în 
tufe. „Prostul naibii! Oare au să observe?” 

Cei doi bărbați veniră încet spre el, pășind cu delicateţe. Când 
ajunse la vreo șapte metri, cel din frunte rosti încet ceva într-o 
limbă ce părea a fi rusa. Văzând că Bond nu răspunde, cei doi 
încremeniră locului și se holbară la el uluiţi, așteptând poate 


răspunsul la o parolă. Bond simţi că-l pasc necazuri; își smulse 
pistolul de sub haină și înaintă spre ei, ghemuit pe vine. 

— Mâinile sus! 

Le făcu semn cu gura pistolului. Bărbatul din frunte strigă un 
ordin și se aruncă în faţă. Simultan, al doilea încercă să fugă 
înapoi spre ascunzătoare. O pușcă bubui dintre copaci și 
individul se prăbuși, lovit în piciorul drept. Soldaţii din 
Departament ieșiră din ascunzători și se apropiară în goană. 
Bond se lăsă pe un genunchi și lovi cu ţeava pistolului în sus, în 
direcţia corpului lansat spre el ca din pușcă. Îl nimeri, dar în 
clipa următoare bărbatul fu peste el. Bond văzu unghiile lansate 
spre ochii lui, își feri capul și se pomeni cu un upercut. O mână îi 
prinsese încheietura mâinii drepte și începu să-i răsucească 
încet pistolul spre propriul corp. Nevoind să omoare, ţinuse 
piedica pusă. Încercă s-o ajungă cu degetul mare, dar un bocanc 
îl lovi în cap, dintr-o parte, făcându-l să dea drumul la armă și să 
cadă pe spate. Văzu printr-o ceaţă roșie gura pistolului aţintită 
asupra feţei lui. Îi trecu prin minte, ca fulgerul, gândul că va 
muri - va muri fiindcă a arătat îndurare! 

Dintr-odată gura pistolului dispăru și nu mai simţi nici 
greutatea individului peste el. Bond se ridică în genunchi, apoi în 
picioare. Cadavrul, răstignit în iarbă lângă el, zvăcni dintr-un 
picior pentru ultima oară. Pe spatele salopetei se vedeau găuri 
însângerate. Bond privi în jur. Cei patru soldaţi ai 
Departamentului stăteau grupaţi. Bond desfăcu cureaua căştii 
de protecţie și, frecându-și capul acolo unde fusese lovit, zise: 

— Mulţumesc! Cine l-a doborât? 

Nu răspunse nimeni; soldaţii păreau rușinațţi. Bond se apropie 
de ei, nedumerit. 

— Care-i necazul? 

Pe neașteptate, surprinse o mică mișcare în spatele soldaţilor. 
Apăru un picior în plus - un picior de femeie. Bond izbucni în râs. 
Zâmbind stânjeniţi, soldaţii se uitară în urmă. Mary Ann Russell, 
îmbrăcată cu cămașă maro și blugi negri, apăru din spatele lor 
cu mâinile ridicate. Intr-una ţinea un pistol ce părea a fi de tir, 
de calibrul .22. Fata cobori mâinile, băgă pistolul sub betelia 
blugilor, se apropie de Bond și rosti neliniștită: 

— N-ai să învinovăţești pe nimeni, sper! Pur și simplu nu i-am 
lăsat să plece dimineaţă fără mine! (Avea o expresie rugătoare 
în ochi.) La drept vorbind, cred că a fost un noroc că am venit. 


Vreau să spun că doar s-a întâmplat să ajung la tine prima. 
Nimeni nu voia să tragă, de teamă să nu te nimerească. 

Bond îi zâmbi, privind-o în ochi. 

— Dacă n-ai fi venit, ar fi trebuit să nu-mi respect invitația 
aceea la cină. 

Se întoarse spre soldaţi și glasul lui deveni autoritar. 

— In regulă, unul dintre voi să ia motocicleta și să-i raporteze 
colonelului Schreiber esenţa celor petrecute. Să-i spună că 
așteptăm să vină echipa lui înainte de a arunca o privire în 
ascunzătoare. Și că-l rog să includă vreo doi soldați de la anti- 
sabotaj - ascunzătoarea aceea ar putea avea mine ascunse. 

Apoi o luă pe fată de braţ și-i spuse: 

— Vino încoace, vreau să-ţi arăt un cuib de pasăre. 

— E un ordin? 

— Da 


PARTEA A DOUA 


Doar pentru ochii tăi 


Cea mai frumoasă pasăre din Jamaica - și cea mai frumoasă 
pasăre din lume, spun unii - e pasărea colibri „doctor”. Masculul 
măsoară cam douăzeci și doi de centimetri lungime, dar din 
aceștia, optsprezece formează coada - două pene lungi și negre 
care se curbează și se intersectează, marginea lor interioară 
având un model similar cu cel al razelor cochiliei unei scoici. 
Capul și creasta sunt negre, aripile, verde închis, ciocul lung e 
roșu-aprins, iar ochii, strălucitori și încrezători, sunt negri. 
Corpul e de un verde-smarald atât de viu încât, atunci când îl 
scaldă soarele, vezi cel mai intens verde existent în natură. În 
Jamaica, păsările iubite primesc porecle. Trochilus polytmus este 
numită „pasărea-doctor” fiindcă cele două pene lungi ale cozii le 
amintesc oamenilor de coada neagră a fracului doctorilor din 
vechime. 

Doamna Havelock nutrea un devotament deosebit faţă de 
două familii de păsări de acest fel, fiindcă le privise cum sorb 
nectar, se luptă, își construiesc cuibul și fac dragoste încă de 
când se căsătorise și venise la Content. Acum era trecută de 
cincizeci de ani, așa că multe generaţii ale acestor două familii 
veniseră și plecaseră de când primele două perechi primiseră de 
la soacra ei numele Priam și Tisbe, respectiv Dafnis și Cloe. Însă 
perechile succesoare păstraseră numele, așa că doamna 
Havelock şedea acum în fața serviciului elegant de ceai, pe 
veranda largă și răcoroasă, și-l privea pe Priam cum, cu un „ti-ti- 
ti!” feroce, îl atacă pe Dafnis, care terminase nectarul dulce al 
florilor din propria lui tufă imensă de pălăria-chinezului și se 
strecurase în cea învecinată, de euforbia, care-i aparținea lui 
Priam. Cele două minuscule comete negru cu verde se 
învârtejiră pe iarba frumoasă a peluzei, presărată cu petice 
strălucitoare de hibiscus și bougainvillea, până când dispărură în 
pâlcul de lămâi. Aveau să se întoarcă în scurt timp; războiul 


8 În original For Your Eyes Only, formulă cu sensul „strict confidențţial”. 


permanent dintre cele două familii era un joc, pentru că în 
grădina aceea bine îngrijită exista nectar din belșug pentru toţi. 

Doamna Havelock își puse ceașca de ceai pe masă, luă un 
sandviș cu pastă de anşoa și remarcă: 

— Zău că sunt cei mai teribili fandosiţi! 

Colonelul Havelock privi peste ziarul Daily Gleaner. 

— Cine? 

— Priam și Dafnis. 

— A, da, făcu colonelul, care considera că numele sunt 
idioate. Am impresia că Batista o va șterge curând. Castro 
menţine bine presiunea la nivel ridicat. Un tip de la Barclay îmi 
spunea dimineaţă că se revarsă deja încoace sume mari de bani 
dubioși. Spunea că proprietatea Belair a fost vândută unui 
cumpărător necunoscut, prin reprezentanţii acestuia. O sută 
cincizeci de mii de lire sterline pentru patru sute de hectare de 
căpușe bovine și o casă pe care furnicile roșii au s-o dărâme 
înainte de Crăciun! Cineva s-a dus fără veste și a cumpărat 
hotelul acela oribil, Bloe Harbour, și se spune chiar și că Jimmy 
Farquharson a găsit un cumpărător pentru proprietatea lui - cu 
tot cu păduchii de plante și ciupercile parazite de pe bananieri, 
presupun, așa, pentru siguranță! 

— Ar fi bine pentru Ursula. Biata de ea, nu suportă viaţa de 
aici! Dar nu pot spune că-mi place ideea ca întreaga insulă să fie 
cumpărată de cubanezii ăștia. La drept vorbind, Tim, de unde au 
atâţia bani? 

— Din activităţi ilegale, din fonduri sindicale, din fonduri 
guvernamentale - Dumnezeu știe! Țara aceea colcăie de escroci 
și gangsteri. Pesemne că vor să-și scoată rapid banii din Cuba și 
să-i investească în altceva. Jamaica e o opţiune la fel de bună ca 
oricare altă ţară din lume, acum că avem convertibilitatea cu 
dolarul. Se pare că tipul care a cumpărat Belair a răsturnat pur 
și simplu banii pe podeaua din biroul lui Aschenheim, dintr-o 
servietă. Presupun că va păstra casa un an, doi, iar după ce 
furtuna se termină sau când Castro ajunge la putere și termină 
curăţenia, o va scoate iarăși la vânzare, o va vinde cu o pierdere 
acceptabilă și se va muta altundeva. Într-un fel e păcat. Belair 
era pe vremuri o proprietate excelentă. Ar fi putut să fie readusă 
la starea dinainte, dacă i-ar fi păsat cuiva din familie de ea. 

— Pe vremea bunicului lui Bill avea patru mii de hectare! 
Vechilul avea nevoie de trei zile ca să parcurgă tot perimetrul. 


— Că tare-i mai pasă lui Bill! Pariez că și-a cumpărat deja 
biletul spre Londra. Încă una din vechile familii pleacă... În 
curând vom mai rămâne doar noi. Slavă Domnului că lui Judy îi 
place aici! 

Doamna Havelock rosti liniștitor „Da, dragă” și sună din 
clopoțel ca să fie luat serviciul de ceai. Agatha, o negresă 
imensă, cu pielea atât de neagră încât bătea în albastru și cu 
basmaua albă demodată care mai era purtată în Jamaica doar în 
zonele rurale izolate, ieși din salonul decorat în alb și roz, 
urmată de Fayprince, o metisă frumușică din Port Maria pe care 
o instruia pentru rolul de a doua servitoare. Doamna Havelock 
spuse: 

— E timpul să ne apucăm de făcut suc, Agatha! Guavele s-au 
copt timpuriu anul ăsta. 

Cu chipul impasibil, Agatha răspunse: 

— Da, 'mna Da' ne trebe mai multe sticle. 

— Cum așa?! Abia anul trecut ţi-am cumpărat două duzini din 
cele mai bune sticle pe care le-am putut găsi la Henrique! 

— Da, 'mna. Cineva a spart cinci, șase din acelea. 

— Aoleu! Cum s-a întâmplat? 

— N-aș ști să spun, 'mna. 

Agatha luă tava cea mare din argint și așteptă, urmărind 
chipul doamnei Havelock. Aceasta își trăise cea mai mare parte 
din viaţă în Jamaica și învățase că un obiect spart e un obiect 
spart și că n-ajungi nicăieri încercând să descoperi vinovatul, 
așa că se mulțumi să replice vioi: 

— A, bine, Agatha. Am să mai cumpăr câteva când ajung în 
Kingston. 

— Da, 'mna. 

Agatha se întoarse în casă, urmată de fata cea tânără. 
Doamna Havelock luă un goblen și se apucă de cusut, cu 
degetele mișcându-se automat. Privirea ei se întoarse la tufele 
cele mari - cea de pălăria-chinezului și cea de euforbia. Da, cele 
două păsări mascule se întorseseră și se plimbau printre flori, cu 
coada arcuită grațios. Soarele coborâse mult la orizont și razele 
lui făceau să apară când și când străfulgerări de un verde 
frumos, aproape sfredelitor. Pe o creangă din vârful unui 
frangipan, un pănțăruș își începu repertoriul de seară. Orăcăitul 
unei broaște de copac timpurii anunţă lăsarea amurgului scurt, 
violet. 


Content, moșia de opt mii de hectare aflate pe dealurile 
piemontane ale masivului Candlefly, unul dintre vârfurile estice 
ale Munţilor Albaștri din comitatul Portland, fusese dăruită de 
Oliver Cromwell unui Havelock de demult ca recompensă pentru 
că se numărase printre semnatarii condamnării la moarte a 
regelui Carol |. Spre deosebire de mulți alţi coloniști din acele 
vremuri și de mai târziu, familia Havelock întreţinuse plantaţia 
de-a lungul a trei secole, prin cutremure de pământ și prin 
uragane, prin boomul și prăbușirea pieţelor de cacao, zahăr, 
citrice și cocos. Acum, pe plantație se cultivau banane și se 
creșteau vite, iar Content se număra printre cele mai bogate și 
mai bine conduse proprietăţi particulare de pe insulă. Casa, cât 
dreasă, cât reconstruită după cutremure și uragane, era un 
hibrid - o clădire centrală cu un etaj și cu coloane din mahon, 
construită pe vechea fundaţie din piatră flancată de două aripi 
fără etaj, cu acoperiș în stil jamaican, plat și mult extins dincolo 
de pereţi, făcut din șindrilă argintie de cedru. Soții Havelock 
ședeau acum pe veranda lată a clădirii centrale, cu faţa spre 
grădina în pantă lină dincolo de care priveliștea vastă a 
vegetației luxuriante abundente și încâlcite se întindea cale de 
peste treizeci de kilometri, până la mare. Colonelul Havelock 
lăsă jos ziarul. 

— Mi s-a părut că aud o mașină. 

Doamna Havelock spuse cu fermitate: 

— Dacă sunt acei oribili soţi Fedden din Port Antonio, trebuie 
pur și simplu să scapi de ei! Nu mai suport să-i aud văitându-se 
pe tema Angliei! În plus, ultima oară, amândoi erau beţi la 
plecare și cina se răcise. (Se ridică repede.) Am să-i zic Agathei 
să spună că am o migrenă. 

Agatha ieși pe ușa salonului, părând îngrijorată. O urmau 
îndeaproape trei bărbaţi. 

— Domnu’ din Kingston 'mna. Venit la colonel. 

Bărbatul din frunte se strecură pe lângă menajeră. Rămăsese 
cu pălăria pe cap - o pălărie panama cu bor îngust și foarte 
răsucit în sus. Și-o scoase cu mâna stângă, lipind-o de abdomen. 
Razele soarelui făcură să lucească părul dat cu briantină și dinţii 
albi, dezveliți de zâmbet. Se duse la colonelul Havelock, ţinând 
mâna dreaptă întinsă în faţă. 

— Sunt maiorul Gonzales din Havana încântat de cunoștință, 
colonele! 


Accentul lui amintea de imitaţia de engleză americană a unui 
șofer de taxi jamaican. Colonelul Havelock, care se ridicase în 
picioare, atinse scurt mâna ce i se întindea și se uită peste 
umărul maiorului, la ceilalţi doi bărbaţi, care se plasaseră de o 
parte și de alta a ușii. Amândoi ţineau în mână ultima modă la 
tropice în materie de genţi de voiaj - o geantă Pan American 
pentru călătorii de o zi. Genţile păreau grele. Cei doi bărbaţi se 
aplecară simultan și le depuseră la picioarele lor încălțate cu 
pantofi gălbui, apoi se îndreptară de spate. Purtau șepci albe, 
plate, cu cozoroc transparent ce le proiecta umbre verzui pe 
pomeţi. Prin umbrele verzui, ochii lor de animal inteligent erau 
ațintiţi asupra maiorului, descifrându-i comportamentul. 

— Ei sunt secretarii mei. 

Colonelul Havelock scoase din buzunar o pipă și se apucă s-o 
umple. Ochii săi albaștri cercetară cu o privire directă hainele 
elegante, pantofii lustruiţi și unghiile lucioase ale maiorului, apoi 
blugii și cămășile înflorate ale celorlalți doi. Se întrebă cum să-i 
atragă pe cei trei în biroul lui, aproape de revolverul din sertarul 
de sus al mesei de lucru. li întrebă: 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

Își aprinse pipa, privind prin vălul de fum ochii și gura 
maiorului. Maiorul Gonzales desfăcu braţele; zâmbetul său larg 
rămase constant, iar ochii lichizi, aproape aurii erau amuzați, 
prietenoși. A 

— E o chestiune de afaceri, colonele. Il reprezint pe un anumit 
domn din Havana, zise el făcând un gest cu mâna dreaptă, ca și 
cum ar fi aruncat ceva. Un domn puternic. Un om de calitate 
superioară. (Maiorul Gonzales își luă un aer sincer.) L-aţi plăcea, 
colonele. El mi-a cerut să vă aduc urările sale de bine și să 
întreb care este preţul proprietăţii dumneavoastră. 

Doamna Havelock, care urmărise scena cu un surâs politicos 
pe buze, veni lângă soţul ei și spuse cu bunătate, ca să nu-l facă 
pe bietul om să se simtă stânjenit: 

— Ce păcat, domnule maior! Ai bătut atâta cale pe drumurile 
astea prăfuite! Prietenul dumitale ar fi trebuit să ne scrie mai 
întâi ori să întrebe pe oricine din Kingston sau din guvern. Știi, 
domnule maior, familia soţului meu locuiește aici de aproape 
trei sute de ani. (ÎI privi dulce, cu un aer de scuză.) Mă tem că 
pur și simplu nu se pune problema de a vinde Content. Nu s-a 


pus niciodată. Mă întreb de unde i-o fi venit prietenului dumitale 
ideea. 

Maiorul Gonzales se înclină scurt, își întoarse iarăși fața 
zâmbitoare spre colonelul Havelock și spuse, ca și cum soţia 
acestuia nici n-ar fi deschis gura: 

— Domnului pe care-l reprezint i s-a spus că asta e una dintre 
cele mai alese estancia? din Jamaica. E un om foarte generos. 
Puteţi cere orice sumă rezonabilă. 

Colonelul Havelock răspunse cu fermitate: 

— Ai auzit ce a spus doamna Havelock! Proprietatea nu e de 
vânzare. 

Maiorul Gonzales râse - un râs ce părea sincer - și clătină din 
cap, de parcă ar fi explicat ceva unui copil încet la minte. 

— M-ai înțeles greșit, colonele. Domnul pe care-l reprezint 
dorește această proprietate și nicio alta din Jamaica. Are niște 
fonduri, niște fonduri suplimentare, de investit. Aceste fonduri 
își caută un cămin în Jamaica. Domnul pe care-l reprezint 
dorește ca acesta să fie căminul lor. 

— Înţeleg cât se poate de bine, maiorule, zise răbdător 
colonelul Havelock. Şi-mi pare extrem de rău că ţi-ai irosit 
timpul! Content nu va fi niciodată de vânzare cât trăiesc. lar 
acum, te rog să ne scuzi. Soţia mea și cu mine cinăm totdeauna 
devreme, iar pe dumneata te așteaptă un drum lung. (Făcu un 
semn spre stânga în lungul verandei.) Cred că vei constata că 
pe-aici e drumul cel mai scurt până la mașina dumitale. Să-ţi 
arăt... 

Colonelul Havelock făcu o mișcare de invitaţie, dar se opri 
văzând că maiorul Gonzales rămâne locului. Ochii săi albaștri 
începură să îngheţe. Zâmbetul maiorului Gonzales dezvelea 
poate cu un dinte mai puţin și privirea sa căpătase o expresie 
atentă, dar purtarea îi rămăsese jovială. Zise voios: 

— O clipă colonele. 

Aruncă peste umăr un ordin scurt. Amândoi soţii Havelock 
observară cum dispare masca de veselie odată cu cele câteva 
cuvinte tăioase rostite printre dinţi. Doamna Havelock, care 
începuse să pară ușor descumpănită se apropie și mai mult de 
soțul ei. Cei doi bărbaţi ridicară de jos genţile albastre Pan 
American și avansară. Maiorul Gonzales întinse mâna spre 
fermoarul fiecăreia și le desfăcu pe rând. Gura întinsă a genților 


? Fermă, plantație (sp.). 


se deschise subit; amândouă erau pline-ochi cu teancuri groase, 
îngrijite, de bani americani. Maiorul Gonzales desfăcu braţele. 

— Toate sunt bancnote de o sută de dolari. Autentice toate. 
Jumătate de milion de dolari. Asta ar însemna, în banii voștri, să 
zicem o sută optzeci de mii de lire sterline. O mică avere! În 
lume există multe alte locuri plăcute în care să trăiești, colonele. 
Și poate că domnul pe care-l reprezint va mai adăuga douăzeci 
de mii de lire, ca să fie suma rotundă. Vei afla într-o săptămână. 
Imi trebuie doar jumătate de coală de hârtie cu semnătura 
dumitale pe ea. De rest se pot ocupa avocații. (Zâmbetul sugera 
certitudinea victoriei.) la spune, colonele, zici da și batem 
palma? După aceea, genţile rămân aici și noi vă lăsăm să cinaţi. 

Soții Havelock se uitau acum la maior cu aceeași expresie - o 
combinaţie de mânie și dezgust. Ti-o puteai imagina pe doamna 
Havelock istorisind a doua zi întâmplarea. „Un omuleţ atât de 
ordinar, de murdar! Și genţile acelea mizerabile din plastic, pline 
cu bani! Timmy a fost minunat! l-a spus să plece și să-și ia cu el 
murdăria” 

Dezgustul făcu colţurile gurii colonelului să coboare. 

— Credeam că m-am făcut înţeles, maiorule! Proprietatea nu 
e de vânzare, indiferent de preţ. lar eu nu împărtășesc setea 
populară de bani americani. Acum trebuie să-ţi cer să pleci! 

Colonelul Havelock lăsă pipa rece pe masă de parcă s-ar fi 
pregătit să-și suflece mâinile. Pentru prima dată căldura dispăru 
din zâmbetul maiorului Gonzales. Gura rânjea în continuare, dar 
acum era strâmbată într-o grimasă de furie. Ochii aurii lichizi 
deveniră dintr-odată obraznici și duri. Rosti încet: 

— Colonele, eu sunt cel care nu s-a făcut înțeles, nu 
dumneata. Domnul pe care-l reprezint mi-a dat instrucţiuni ca, 
dacă nu vei accepta condiţiile extrem de generoase pe care ţi le 
oferă, să trecem la alte măsuri. 

Doamnei Havelock i se făcu dintr-odată frică. Puse mâna pe 
braţul colonelului și-l apăsă cu putere. El îi acoperi mâna cu a 
lui, pentru a o linişti, și spuse printre dinți: 

— Te rog să ne lași în pace și să pleci, maiorule! Altfel voi lua 
legătura cu poliția. 

Vârful roz al limbii maiorului Gonzales ieși și linse încet 
buzele. Faţa lui, de pe care dispăruse complet lumina, devenise 
încordată și dură. Zise cu asprime: 


— Așadar, proprietatea nu e de vânzare cât trăieşti, 
colonele?! 

Duse mâna dreaptă la spate și pocni ușor din degete, o dată. 
În spatele lui, pistoalele celor doi ieșiră prin deschizătura 
cămășilor în culori vii, mai sus de betelia pantalonilor. Ochii 
ageri de animal priveau degetele duse la spate ale maiorului. 

Doamna Havelock duse mâna la gură. Colonelul Havelock 
încercă să spună „da”, însă avea gura uscată. Inghiţi în sec, cu 
zgomot. Nu-i venea să creadă. Probabil că escrocul acela 
cubanez jegos mergea la cacealma. Reuși să rostească răgușit: 

— Într-adevăr. 

Maiorul Gonzales dădu din cap scurt. 

— În acest caz, colonele, domnul pe care-l reprezint va purta 
negocierile cu următorul proprietar - cu fiica dumitale. 

Degetele pocniră. Maiorul Gonzales se dădu la o parte pentru 
a oferi un câmp de tragere liber. Mâinile tuciurii, ca de maimuţă, 
ieșiră de sub cămășile vesele. Bucăţile de metal urâte, în formă 
de cârnat scuipară și bubuiră - iarăși și iarăși, chiar și atunci 
când cele două corpuri începură să se prăbușească. 

Maiorul Gonzales se aplecă și verifică unde au nimerit 
gloanţele, apoi cei trei bărbaţi mărunți de statură făcură rapid 
cale întoarsă prin salonul în roz și alb, prin holul întunecos, cu 
lambriuri de mahon sculptate, și ieșiră pe eleganta ușă din faţă. 
Urcară fără grabă într-o berlină neagră marca Ford Consul, cu 
numere de înmatriculare de Jamaica, maiorul Gonzales la volan, 
iar cei doi pistolari, pe bancheta din spate, și porniră agale pe 
lunga stradă Royal Palms. La intersecţia străzii cu cea care 
ducea în Port Antonio, cablurile de telefon tăiate atârnau printre 
copaci ca niște liane sclipitoare. Maiorul Gonzales conduse 
mașina cu grijă, expert, pe drumul parohial dur, până ajunse la 
porțiunea pietruită din apropierea coastei. Abia atunci luă 
viteză. La douăzeci de minute după dubla crimă ajunse la limita 
exterioară a micului port bananier. 

Acolo trase mașina furată pe marginea cu iarbă a drumului; 
cei trei coborâră și parcurseră pe jos, pe strada principală slab 
luminată cele patru sute de metri până la cheiurile unde se 
încărcau bananele. Barca cu motor aștepta, cu eșapamentul 
făcând bulbuci în apă. Cei trei bărbaţi urcară și barca porni cu 
viteză pe apele neclintite ale portului pe care o poetă americană 
l-a numit „cel mai frumos din lume”. Lanţul ancorei iahtului 


Chriscraft scânteietor, de cincizeci de tone, era deja pe jumătate 
ridicat. Ambarcaţiunea avea arborat drapelul american, iar cele 
două antene graţioase ale undițelor pentru pescuit oceanic la 
mare adâncime arăta că pasagerii sunt turiști - din Kingston, 
poate, sau din Montego Bay. Cei trei urcară la bord; barca cu 
motor fu urcată și ea. Două luntri de pescuit încercuiau iahtul, 
cerșind. Maiorul Gonzales aruncă spre fiecare o monedă de 
cincizeci de cenți și barcagiii dezbrăcați plonjară să le prindă. 
Motoarele diesel gemene porniră cu un muget spasmodic; iahtul 
își cobori puţin pupa și porni spre canalul maritim adânc ce 
trecea prin dreptul hotelului Titchfield. In zori avea să fie înapoi 
în Havana. Pescarii și docherii îl priviră cum se depărtează și-și 
continuară discuţia în contradictoriu pe tema „care din 
celebrităţile de cinema aflate în vacanţă în Jamaica putea fi 
posesoarea iahtului”. 

Pe veranda lată a proprietăţii Content, ultimele raze ale 
soarelui licăreau pe petele roșii. Unul dintre colibri trecu peste 
balustradă și plană deasupra inimii doamnei Havelock, uitându- 
se în jos. Nu, asta nu era pentru el! Porni vesel spre locul său de 
înnoptat, printre florile de hibiscus ce se închideau. 

Se auzi sunetul unei mașini sport mici, care schimbă brutal 
viteza la cotitura aleii de acces. Dacă ar fi fost în viaţă, doamna 
Havelock s-ar fi pregătit să spună; „Judy, mereu îţi zic să nu faci 
asta la colţ! Împrăștii pietriș pe toată peluza și știi că pietrișul 
strică mașina de tuns iarba a lui Joshua!” 

Trecu o lună. În Londra, octombrie începuse cu o săptămână 
de splendidă vară indiană și dinspre Regent's Park venea, prin 
ferestrele larg deschise ale biroului lui M., zgomotul mașinilor de 
tuns iarba. Erau din cele cu motor și James Bond reflectă că unul 
din cele mai frumoase zgomote ale verii, leneșul cântec metalic 
al vechilor mașini de tuns iarba, era pe punctul de a dispărea pe 
veci din lume. „Poate copiii de azi simt același lucru faţă de 
pufăitul și zarva micilor motoare în doi timpi... Cel puţin iarba 
tunsă miroase la fel.” 

Bond avea timp pentru aceste reflecţii fiindcă lui M. părea să-i 
fie greu să treacă la subiect. Îl întrebase dacă are vreun proiect 
în desfășurare, iar Bond răspunsese bucuros că nu și așteptase 
să se deschidă cutia Pandorei. Era puţin intrigat, fiindcă M. i se 
adresase pe numele mic și nu cu indicativul zero-zero șapte, 
lucru neobișnuit în timpul programului. Această misiune părea 


să aibă o latură personală - ca și cum avea să-i fie prezentată ca 
rugăminte și nu ca ordin. Și Bond avea impresia că între ochii 
cenușii glaciali, teribil de limpezi, exista o cută de încruntare în 
plus. De asemenea, trei minute însemnau categoric un răstimp 
prea lung pentru aprinderea unei pipe. 

M. își roti scaunul cu faţa spre masa de lucru și aruncă pe ea 
cutia cu chibrituri în așa fel încât aceasta alunecă pe suprafaţa 
îmbrăcată în piele roșie, spre Bond. Acesta o opri și o trimise 
politicos înapoi în mijlocul mesei. M. zâmbi scurt și, părând să se 
hotărască, rosti blajin: 

— James, ţi-a trecut vreodată prin minte că fiecare om din 
flotă știe ce are de făcut, exceptând amiralul aflat la comanda 
ei? 

Bond se încruntă. 

— Nu, domnule, nu mi-a trecut prin minte, dar înțeleg ce vreţi 
să spuneţi. Ceilalţi trebuie doar să execute ordinele. Amiralul 
trebuie să decidă care sunt acele ordine. Presupun că e totuna 
cu a spune că funcţia de comandant suprem e cea mai 
însingurată din câte există. 

M. făcu un gest smucit cu pipa în lateral. 

— Cam aceeași idee, da. Cineva trebuie să fie tare. Cineva 
trebuie să decidă în cele din urmă. Dacă trimiţi Amiralității un 
semnal indecis, meriţi să fii scos pe tușă. Unii oameni sunt 
religioși - îi transferă lui Dumnezeu problema deciziei. (Ochii lui 
M. aveau un aer defensiv.) Am încercat și eu asta de câteva ori 
în Serviciu, dar el mi-a trimis de fiecare dată mingea înapoi - mi- 
a spus să-mi văd de treabă și să hotărăsc singur. Bănuiesc că 
lucrul ăsta îi prinde bine omului, dar e totodată dur. Necazul e 
că foarte puţini oameni rămân duri după vreo patru decenii de 
existență. Viaţa i-a lovit din stânga și din dreapta - au avut 
probleme, tragedii, boli... Lucrurile de felul ăsta te înmoaie. (M. 
se uită pătrunzător la Bond.) Cum stai cu coeficientul de 
duritate, James? Incă n-ai ajuns la vârsta aceea periculoasă. 

Lui Bond îi displăceau întrebările personale. Nu știa ce să 
răspundă și nici care e adevărul. N-avea soție și copii - nu 
suferise niciodată tragedia unei pierderi personale. Nu trebuise 
să se confrunte cu orbirea sau cu o boală fatală. N-avea nici cea 
mai mică idee cum s-ar confrunta cu aceste lucruri care cereau 
mult mai multă tărie decât trebuise el să arate vreodată. Spuse 
șovăielnic: 


— Presupun că pot suporta cele mai multe lucruri dacă 
trebuie și dacă consider că e corect, domnule. Adică... dacă, 
ăă... cauza e... într-un fel dreaptă, domnule. (Nu-i plăcea să 
folosească astfel de cuvinte. Continuă, simțindu-se rușinat 
pentru că-i aruncă mingea înapoi lui M.) Sigur că nu e ușor de 
știut ce e drept și ce nu. Cred că, atunci când primesc o 
însărcinare neplăcută la serviciu, presupun că respectiva cauză 
e dreaptă. 

— La naiba! exclamă M. cu ochii sclipind de enervare. Tocmai 
la asta mă refeream! Te bazezi pe mine! Tu personal nu-ţi asumi 
nicio afurisită de responsabilitate! Eu sunt cel care trebuie s-o 
facă! zise el împungându-și pieptul cu coada pipei. Eu sunt cel 
care trebuie să hotărască dacă un lucru e drept sau nu! 

Mânia din priviri i se stinse; gura mohorâtă căpătă o expresie 
acră și zise posomorât: 

— Eh, presupun că pentru asta sunt plătit. Cineva trebuie să 
conducă blestematul de tren! 

M. băgă pipa în gură și trase din ea cu sete, ca să-și 
potolească trăirile sufletești. Bond simţi că-l compătimește. Nu-l 
mai auzise niciodată folosind un cuvânt tare, ca „blestemat”. Și 
M. nu făcuse nici cea mai mică aluzie, în faţa vreunui angajat, 
cum că resimte greutatea poverii pe care o purta încă de când 
renunţase la perspectiva certă de a deveni cel de-al cincilea lord 
amiral pentru a prelua conducerea Serviciului Secret. M. avea o 
problemă. Se întrebă în ce consta. Știa că nu are legătură cu 
pericolul. Dacă M. putea manevra șansele așa încât să fie mai 
mult sau mai puţin de partea lui, risca orice, oriunde în lume. Nu 
era nici ceva de natură politică. Lui M. nu-i păsa nici cât negru 
sub unghie de susceptibilităţile ministerelor și nu se dădea în 
lături de la a acţiona pe la spatele acestora ca să obţină o 
decizie personală din partea prim-ministrului. Ar fi putut fi o 
problemă morală. Ar fi putut să fie una personală. 

— Vă pot fi de folos cu ceva, domnule? întrebă Bond. 

M. îi aruncă o privire scurtă îngândurată după care își roti 
scaunul astfel încât să poată privi pe fereastră norii înalţi, 
văratici. Întrebă pe neașteptate: 

— Îți aduci aminte de cazul Havelock? 

— Doar ce am citit în ziare, domnule. Un cuplu mai vârstnic 
din Jamaica. Fiica lor a venit acasă într-o seară și i-a găsit plini 
de gloanțe. S-a vorbit despre niște gangsteri din Havana. 


Menajera a spus că fuseseră pe-acolo trei bărbaţi cu o mașină; 
credea că ar fi putut să fie cubanezi. S-a dovedit că mașina 
fusese furată. În seara aceea, din portul local a plecat un iaht, 
dar din câte mi-aduc aminte, poliția n-a obținut niciun rezultat. 
Asta e tot, domnule. N-am văzut nicio telegramă primită în 
legătură cu cazul. 

— Nici n-ai fi avut cum, zise M. răstit. Mi-au fost trimise 
personal. Nu ni s-a cerut să ne ocupăm de caz. (M. își drese 
glasul: această folosire a Serviciului în scopuri personale îi 
împovăra conștiința.) Intâmplarea face că îi cunoșteam pe soții 
Havelock. De fapt, am fost cavaler de onoare la nunta lor. La 
Malta, în 1925. 

— Inteleg, domnule. Ce păcat! 

— Oameni de treabă, replică scurt M. Oricum, am cerut 
Departamentului C să cerceteze. Cu oamenii lui Batista n-au 
ajuns nicăieri, însă avem un om de ispravă în tabăra cealaltă - a 
individului aceluia, Castro. Și oamenii din serviciul de informații 
al lui Castro par să fi reușit să pătrundă bine în guvern. Am 
obţinut povestea completă acum două săptămâni. În esenţă, un 
individ pe nume Hammerstein sau von Hammerstein a pus la 
cale uciderea celor doi soți. Există mulţi nemți bine înfipţi în 
republicile astea bananiere. Sunt naziști care au scăpat din 
plasă la sfârșitul războiului. Asta a făcut parte din Gestapo. A 
obținut postul de șef al serviciului de contraspionaj al lui Batista. 
A făcut o mulţime de bani prin extorcare, șantaj și impunerea de 
taxe pentru protecţie. Era aranjat pe viaţă, până când gașca lui 
Castro a început să obţină victorii. S-a numărat printre primii 
care au început să se pregătească s-o șteargă discret. l-a oferit 
o parte din banii câștigați necinstit unuia dintre ofiţerii lui, unul 
pe nume Gonzales, și ăsta a pornit prin Caraibe cu doi pistolari 
care să-l protejeze și s-a apucat să pună la păstrare banii lui 
Hammerstein în afara Cubei - i-a investit în imobiliare și alte 
afaceri similare, pe numele unor reprezentanţi. Cumpăra doar 
ce era mai bun, dar la prețuri imbatabile, pe care Hammerstein 
și le putea permite. Când banii nu dădeau rezultate, folosea 
forța - răpea un copil, ardea câteva hectare de plantație, orice, 
numai să-l facă pe proprietar să înțeleagă. Ei, și Hammerstein 
ăsta a auzit de proprietatea soţilor Havelock, una din cele mai 
bune din Jamaica, și i-a spus lui Gonzales să meargă s-o obţină. 
Bănuiesc că avea ordinul de a-i omori pe soţii Havelock dacă nu 


vor să vândă, iar apoi să facă presiuni asupra fetei. Apropo, 
există o fiică. Ar trebui să aibă cam douazeci și cinci de ani. Eu 
unul n-am văzut-o niciodată. Oricum, asta e ceea ce s-a 
întâmplat. l-au omorât pe soţii Havelock. Apoi, acum două 
săptămâni, Batista l-a concediat pe Hammerstein. Poate că a 
aflat de vreuna din operaţiunile astea, nu știu. Dar oricum, 
Hammerstein a plecat și și-a luat cu el mica echipă de trei 
oameni. Aș zice că a ales momentul oportun - pe cât se pare, 
Castro va ajunge la putere în iarna asta, dacă continuă cu 
presiunile. 

— Unde s-au dus? întrebă încet Bond. 

— În America. Tocmai în nordul statului Vermont, la un pas de 
graniţa cu Canada. Oamenilor de felul ăsta le place să fie 
aproape de granițe. Proprietatea se cheamă Echo Lake; e un fel 
de fermă a unui milionar, pe care a închiriat-o. Din fotografii 
arată frumos. Așezată la loc ferit în munţi, cu un mic lac pe 
teren. Și-a ales într-adevăr un loc unde nu-l vor sâcâi musafirii. 

— Cum aţi aflat asta, domnule? 

— l-am trimis lui Edgar Hoover un raport complet al cazului. 
Știa de Hammerstein. Presupun că e firesc; a avut o mulțime de 
probleme cu contrabanda de arme din Miami, destinate lui 
Castro. lar Havana îl interesează încă de când banii marilor 
gangsteri americani au început să se îndrepte spre cazinourile 
de-acolo. Spunea că Hammerstein și trupa lui au intrat în State 
cu vize turistice pe șase luni. A fost foarte săritor; a vrut să știe 
dacă am suficiente date pe baza cărora să construiesc un caz și 
dacă vreau să fie extrădaţi în Jamaica pentru a fi judecaţi. Am 
discutat aici, cu procurorul general, iar el a spus că n-avem nicio 
speranţă, decât dacă am putea vorbi cu martorii din Havana. 
Nicio șansă de așa ceva! Puţinul pe care-l știm l-am aflat numai 
prin intermediul serviciului de informaţii al lui Castro. Oficial, 
cubanezii nu vor ridica nici măcar un deget. Hoover s-a oferit 
apoi să le anuleze vizele și să-i determine să se pună iarăși în 
mișcare. l-am spus „nu, mulțumesc” și ne-am oprit aici. 

M. rămase tăcut câteva clipe; pipa i se stinsese, așa că o 
reaprinse și apoi continuă: 

— Am decis să stau de vorbă cu prietenii noștri din poliţia 
canadiană călare. Am luat legătura cu comisarul pe linia 
telefonică codificată. Omul ăsta nu m-a dezamăgit niciodată 
până acum. A pus unul din avioanele lor de patrulă pe frontieră 


să se abată dincolo de graniţă și a făcut o recunoaștere aeriană 
completă a proprietăţii ăsteia, Echo Lake. A spus că, dacă am 
nevoie să coopereze și cu altceva, mă pot baza pe el. (M. își roti 
iarăși scaunul cu fața spre masă.) lar acum trebuie să decid ce 
să fac în continuare. 

Bond înţelegea acum de ce era M. frământat, de ce voia ca 
altcineva să ia hotărârea; pentru că soţii uciși îi fuseseră 
prieteni. Întrucât era implicat un element personal, M. lucrase la 
caz de unul singur, iar acum se ajunsese în punctul în care 
trebuia să se facă dreptate și indivizii responsabili să fie puși să 
plătească. Dar M. se întreba: e oare dreptate sau răzbunare? 
Niciun judecător nu acceptă un caz de crimă dacă l-a cunoscut 
personal pe cel ucis. M. voia ca altcineva - Bond - să dea 
sentința. Bond n-avea pic de îndoială în minte. Nu-i cunoscuse 
pe soţii Havelock și nici nu-i păsa cine fuseseră, dar 
Hammerstein aplicase legea junglei asupra a doi oameni 
vârstnici și fără apărare. Întrucât nu putea fi folosită nicio altă 
lege, tot cea a junglei trebuia aplicată și asupra lui 
Hammerstein. Era singura cale de a face dreptate. lar dacă era 
o acţiune de răzbunare, răzbunarea aparţinea comunităţii. 

— Eu n-aş șovăi nicio clipă, domnule! spuse el. Dacă 
gangsterii străini constată că pot scăpa basma curată cu 
lucrurile de felul ăsta, vor ajunge la concluzia că englezii sunt la 
fel de moi pe cât ne cred alte popoare. E un caz de dreptate 
dură - ochi pentru ochi. 

M. continuă să se uite la Bond, fără să rostească nicio 
încurajare, niciun comentariu. Acesta spuse: 

— Oamenii ăștia nu pot fi spânzurați, domnule. Dar ar trebui 
să fie omorâți. 

Ochii lui M. încetară să se concentreze asupra lui Bond; 
rămaseră preţ de câteva clipe lipsiţi de orice expresie, părând a 
privi lăuntric. Apoi M. întinse încet mâna spre primul sertar din 
stânga al mesei sale de lucru, îl deschise și scoase din el un 
dosar subţire, fără obișnuitul titlu pe copertă și fără steaua roșie 
cu semnificaţia „Strict secret”. Îl așeză pe masă în faţa lui și 
băgă din nou mâna în sertarul deschis, scoțând o ștampilă de 
cauciuc și o tușieră cu cerneală roșie. Deschise tușiera, apăsă 
ștampila de cauciuc pe ea, după care o aplică pe coperta 
cenușie a dosarului, cu grijă, astfel încât să fie aliniată îngrijit cu 
marginile colțului din dreapta sus. 


M. puse ştampila și tușiera înapoi în sertar, îl închise, învârti 
dosarul și-i împinse ușor spre Bond. 

Literele gotice roșii, încă umede, spuneau: DOAR PENTRU 
OCHII TĂI. 

Bond nu rosti nimic; încuviinţă, luă dosarul și ieși din încăpere. 

Două zile mai târziu, Bond luă cursa Comet de vinerea spre 
Montreal. Nu-i plăcu: avionul zbura prea sus și prea repede și 
erau prea mulţi pasageri. Regreta vremea vechiului avion cu 
altitudinea de croazieră la șase mii de metri - avionul acela 
bătrân și greoi, dar elegant, care avea nevoie de zece ore 
pentru a traversa Atlanticul. În el puteai să cinezi liniștit, să 
dormi șapte ore pe o cușetă comodă și să te trezești la timp ca 
să cobori la nivelul inferior al avionului și să iei acel ridicol mic 
dejun „ca la ţară” oferit de compania BOAC: în timp ce zorile se 
iveau și revărsau primele raze aurii ale soarelui emisferei 
vestice. Acum, totul se derula prea rapid. Însoţitorii de bord 
trebuiau să servească masa aproape în pas alergător, iar 
pasagerii puteau doar să tragă un pui de somn de două ore 
înaintea coborârii de la treisprezece mii de metri altitudine, 
coborâre ce se făcea de-a lungul a o sută șaizeci de kilometri. La 
doar opt ore după plecarea din Londra, Bond se afla la volanul 
unei berline Plymouth închiriate de la Hertz și conducea pe 
șoseaua 17, de la Montreal la Ottawa, încercând să ţină minte să 
rămână pe partea dreaptă a drumului. 

Sediul Poliţiei regale canadiene călare se află în clădirea 
Ministerului Justiţiei, aflată alături de clădirile Parlamentului, în 
Ottawa. La fel ca majoritatea construcţiilor publice canadiene, 
clădirea Ministerului Justiţiei e un bloc masiv de zidărie cenușie, 
construit astfel încât să aibă un aer de soliditate și importanţă și 
să ţină piept iernilor lungi și grele. Lui Bond i se spusese să 
întrebe de comisar la recepție și să se prezinte drept „domnul 
James”. Procedă întocmai și caporalul din poliţia călare, un tânăr 
cu faţa proaspătă, care arăta de parcă nu-i plăcea să fie ţinut 
între patru pereți într-o zi caldă și însorită, îl duse cu liftul la 
etajul al doilea și-l dădu în seama unui sergent, într-un birou 
mare și ordonat, ce conţinea o mulţime de piese de mobilier 
greoaie și două secretare. Sergentul vorbi la intercom, după 
care urmă o așteptare de zece minute, în care Bond fumă și citi 


19 Abreviere de la British Overseas Airways Corporation - Corporaţia aeriană internaţională 
britanică (acum desființată). 


o broșură de recrutare ce făcea poliţia canadiană călare să 
semene cu o combinaţie între un centru de recreere stil fermă, 
Dick Tracy™ și Rose Marie!?. Când fu condus pe ușa de 
comunicaţie, un bărbat înalt, relativ tânăr, îmbrăcat cu costum 
bleumarin, cămașă albă și cravată neagră, întoarse spatele 
ferestrei și veni spre el. 

— Domnul James? întrebă el cu un zâmbet subțire. Sunt 
colonelul... să spunem ăă... Johns. 

Dădură noroc. 

— Vino și ia loc. Comisarul regretă foarte mult că nu se află 
aici ca să te primească personal. L-a lovit o răceală urâtă - una 
din acelea diplomatice, înţelegi. (Colonelul „Johns” părea 
amuzat.) S-a gândit că ar fi cel mai bine să-și ia liber azi. Eu sunt 
doar un subaltern. Am fost în vreo două excursii la vânătoare și 
comisarul m-a însărcinat să mă ocup de mica dumitale vacanţă. 
(Colonelul tăcu o clipă.) M-a însărcinat numai pe mine. În 
regulă? 

Bond zâmbi. Comisarul îl ajuta bucuros, dar intenţiona s-o 
facă cu mănuși groase. Nimic nu va arăta implicarea biroului 
său. Bond își zise că e un om grijuliu și foarte raţional. 

— Înţeleg foarte bine. Prietenii mei din Londra n-au vrut ca 
domnul comisar să se obosească personal cu nimic. În plus, nu l- 
am văzut și nici nu m-am apropiat de biroul lui. Acestea fiind 
zise, putem vorbi lămurit vreo zece minute - doar așa, între noi? 

Colonelul Johns râse. 

— Sigur că da! Mi s-a spus să ţin acest mic discurs și apoi să 
trec la treabă. Cred că înţelegi, comandante, că dumneata și cu 
mine suntem pe punctul de a pune la cale diferite delicte, 
începând cu obţinerea unui permis de vânătoare canadian sub 
un pretext fals și complicitatea la încălcarea legilor frontierei, iar 
de aici încolo, alte lucruri mai grave. N-ar ajuta nimănui câtuși 
de puţin ca treburile astea să ricoșeze. Mă înţelegi? 

— Asta e și părerea prietenilor mei. Când ies de-aici vom uita 
unul de altul, iar dacă ajung la Sing Sing, e problema mea 
Așadar? 


11 Personaj de benzi desene comice - un detectiv de poliţie cu pumn greu, iute cu 
pistolul și extrem de inteligent. 

12 Personaj feminin canadian din musicalul cu același nume compus de Rudolf Friml și 
Herbert Stothart. 


Colonelul Johns trase un sertar al mesei de lucru, scoase un 
dosar doldora și-l deschise. Primul document era o listă. 
Însemnă cu creionul primul articol de pe listă și se uită la Bond, 
cercetându-i costumul vechi, în dungi alb cu negru în zigzag, 
cămașa albă și cravata neagră subţire, și zise: 

— Haine. 

Desprinse din dosar o foaie de hârtie simplă și i-o dădu. 

— Acolo ai o listă cu ceea ce cred că-ți va trebui și adresa 
unui magazin mare de îmbrăcăminte la mâna a doua, aici, în 
oraș. Nimic fantezist, nimic bătător la ochi - cămașă kaki, blugi 
maro închis, bocanci sau pantofi de alpinism de bună calitate. Ai 
grijă să fie comozi. Și asta e adresa unui farmacist de unde să-ți 
procuri pigment de nucă lichid. Cumpără patru litri și îmbăiază- 
te cu lichidul. La ora asta, pe dealuri sunt o mulţime de nuanţe 
de maro și probabil că nu vei vrea să porți mătase de parașută 
și nimic altceva care să miroasă a camuflaj. De acord? Dacă te 
prinde patrula, ești un englez în excursie de vânătoare în 
Canada, te-ai rătăcit și ai trecut graniţa din greșeală. Pușcă. M- 
am dus personal și am pus-o în portbagajul mașinii dumitale cât 
ai așteptat. O Savage 99F model nou, lunetă Weatherby 6 x 62, 
mecanism de repetare pentru cinci runde, cu douăzeci de 
cartușe de mare viteză, calibrul .250 - 3.000. Cea mai ușoară de 
tipul ei din câte există pe piaţă - doar trei kilograme. Aparține 
unui prieten care s-ar bucura dacă ar primi-o înapoi într-o bună 
zi, dar nu-i va simţi lipsa în caz contrar. A fost testată și e în 
regulă de la distanţe de până la cinci sute de metri. Permisul 
pentru armă (colonelul Johns îl împinse spre Bond), emis aici, în 
oraș, pe numele dumitale adevărat, ca să concorde cu 
pașaportul. La fel și permisul de vânătoare, dar numai pentru 
animale mici, rozătoare, fiindcă sezonul de căprioare încă n-a 
început; de asemenea, permis de conducere în locul celui 
provizoriu pe care ţi l-am lăsat la biroul Hertz. Rucsac, busolă - 
amândouă folosite, în portbagajul mașinii. (Colonelul Johns ridică 
privirea de pe listă.) O, apropo, ai asupra dumitale o armă 
personală? 

— Da, un Walther PPK în toc Burns Martin. 

— În regulă, dă-mi numărul. Am aici un permis de port-armă 
în alb. Dacă treaba asta ajunge înapoi la mine, e în regulă, amo 
poveste pregătită. 


Bond își scoase pistolul și citi numărul de serie. Colonelul 
Johns completă formularul și-l împinse spre el. 

— Acum hărţile. Asta-i o hartă Esso a împrejurimilor - de 
altceva n-ai nevoie ca să ajungi în zona care te interesează. 

Colonelul Johns se ridică, se duse cu harta lângă Bond și o 
desfășură. 

— Intri pe șoseaua 17 ce duce spre Montreal, schimbi și treci 
pe 37, peste podul de la St. Anne, apoi iarăși pe 7, peste râu. 
Mergi pe 7 până la râul Pike, iar la Stanbridge intri pe 52. In 
Stanbridge faci dreapta, spre Frelighsburgh, și-ţi lași mașina la 
un garaj de acolo. Toate drumurile sunt bine întreţinute. 
Întreaga deplasare ar trebui să-ţi ia maximum cinci ore, cu tot 
cu popasuri. În regulă? Acum vine partea care trebuie să-ţi iasă 
ca lumea. Fă așa încât să ajungi la Frelighsburgh pe la trei 
dimineaţa. Angajatul de la garaj o să fie pe jumătate adormit, 
așa că vei putea să-ți scoţi echipamentul din portbagaj și să 
pleci fără ca el să observe, chiar dacă ai fi un chinez cu două 
capete. 

Colonelul Johns se întoarse pe scaunul lui și scoase din dosar 
încă două hârtii. Prima era o mică hartă desenată cu creionul, 
iar cealaltă, o parte dintr-o fotografie făcută din avion. Îl privi pe 
Bond cu seriozitate și spuse: 

— Astea sunt singurele obiecte incendiare pe care le vei avea 
la dumneata și va trebui să contez pe dumneata că vei scăpa de 
ele imediat ce le-ai folosit sau pe loc, dacă simţi că ai putea să 
dai de belea. Asta e o schiţă aproximativă a unui vechi traseu de 
contrabandă din vremea Prohibiţiei. Acum nu mai e folosit - 
altfel nu ţi l-aș recomanda. (Colonelul Johns zâmbi acru.) S-ar 
putea să întâlneşti niște mușterii duri venind din sensul opus - 
escroci, traficanţi de droguri sau de sclavi albi -, capabili să 
tragă și să nu pună întrebări nici măcar după aceea, dar în 
prezent ăștia se deplasează predominant pe lângă Viscount. 
Traseul ăsta era folosit de curieri între Franklin, sat aflat imediat 
dincolo de Derby Line, și Frelighsburgh. Dacă mergi pe cărarea 
asta pe dealurile piemontane, vei ocoli Franklin și vei intra în 
Munţii Verzi. Ăștia-s acoperiţi complet cu molizi și pini de 
Vermont, cu câțiva arțari ici și colo, și poţi să petreci luni de zile 
în ei fără să vezi picior de om. Traversezi pe aici, peste două 
autostrăzi, iar de la Enosburg Falls mergi spre vest. Asta te duce 
peste un munte abrupt, pe buza văii pe care o cauţi. Crucea de 


aici e Echo Lake și, judecând după fotografii, eu unul aș fi 
înclinat să cobor spre proprietate dinspre est. Ai reţinut? 

— Care e distanța? Vreo șaisprezece kilometri? 

— Șaptesprezece. lţi va lua cam trei ore de la Frelighsburgh, 
dacă nu te rătăcești, așa că vei ajunge să ai proprietatea în raza 
vizuală pe la ora șase și vei avea cam o oră de lumină care să te 
ajute pe ultima porţiune. 

Colonelul Johns împinse spre Bond fotografia pătrată făcută 
din avion. Era tăiată din mijlocul celei văzute de Bond în Londra 
și înfățișa un șir lung de clădiri scunde, bine întreţinute, zidite 
din piatră. Acoperișurile erau din ardezie și se zăreau niște 
ferestre cu arcadă graţioase și un patio acoperit. Un drum de 
pământ bătătorit trecea prin faţa intrării principale, ducând la 
garaje și la o construcţie ce semăna cu o canișă. Pe partea cu 
grădina exista o terasă pardosită cu dale de piatră și mărginită 
de straturi cu flori, dincolo de care se întindea peluza frumos 
tunsă, cale de aproape un hectar, până la marginea unui lac 
Mic. 

Lacul părea să fi fost creat artificial, cu ajutorul unui dig adânc 
de piatră. Acolo unde digul se depărta de mal se vedeau niște 
piese de mobilier de grădină din fier forjat, iar la jumătatea 
digului era o trambulină și o scară pe care se putea ieși din lac. 
Dincolo de lac, pădurea urca într-o pantă abruptă. Dinspre 
partea aceea sugerase colonelul Johns să se apropie. În 
fotografie nu apăreau oameni, însă pe dalele de piatră din faţa 
patio-ului se vedea mobilier de grădină din aluminiu, ce părea 
să fi costat scump, și o masă centrală din sticlă, pe care se aflau 
băuturi. Bond își aminti că fotografia mai mare arăta un teren de 
tenis în grădină, iar de cealaltă parte a drumului, garduri albe 
îngrijite și cai păscând - o fermă de armăsari de prăsilă. Echo 
Lake arăta exact a ceea ce era: reședința retrasă, izolată, 
departe de ţintele bombelor atomice, a unui milionar căruia îi 
plăcea intimitatea personală și care putea probabil să-și 
plătească o mare parte din cheltuielile curente cu ajutorul 
fermei de armăsari și, ocazional, prin câte o închiriere 
profitabilă. Era un refugiu admirabil pentru un om care trăise 
zece ani agitaţi în politica din Caraibe și avea nevoie să se 
odihnească pentru a-și reîncărca bateriile. În plus, lacul era 
convenabil pentru spălarea sângelui de pe mâini. 


Colonelul Johns închise dosarul acum gol și rupse lista scrisă 
la mașină în bucățele mici, pe care le aruncă în coșul de gunoi. 
Cei doi se ridicară în picioare; colonelul îl conduse pe Bond la 
ușă și-i întinse mâna spunând: 

— Ei bine, cred că asta-i tot. Aș da mult să vin cu dumneata! 
Vorbind despre toate asta mi-am adus aminte de vreo două 
misiuni de la sfârșitul războiului, ca trăgător de elită. Pe atunci 
eram în cadrul armatei, sub comanda lui Monty, în Corpul opt. 
La stânga liniei din Ardeni. Terenul era foarte similar cu cel pe 
care-l vei folosi dumneata, doar copacii difereau. Dar știi cum e 
când lucrezi în poliţie: hârțogărie din belșug și ferește-te de 
necazuri, ca să-ţi primeşti pensia. Eh, rămas bun și mult noroc! 
Fără îndoială că voi citi toată povestea în ziare, indiferent cum 
va merge, încheie el zâmbind. 

Bond îi mulţumi și-i strânse mâna. Îi veni în minte o ultimă 
întrebare. 

— Apropo, trăgaciul puștii se declanșează cu o singură 
apăsare sau cu două? Nu voi avea ocazia de a afla, iar când 
apare ţinta se poate să n-am prea mult timp pentru 
experimente. 

— O singură apăsare, și e extrem de sensibil. Nu-ţi pune 
degetul pe el decât când ești sigur că ai ţinta. Şi dacă poţi, nu te 
apropia la mai mult de trei sute de metri. Bănuiesc că indivizii 
aceia sunt și ei destul de buni. Nu te apropia prea mult! 

Intinse mâna spre clanţă iar pe cealaltă o lăsă pe umărul lui 
Bond. 

— Comisarul nostru are un motto: „Nu trimite niciodată un om 
acolo unde poţi trimite un glonţ.” Poate vei vrea să-l ţii minte. 
Rămas-bun, comandante! 

Bond petrecu noaptea și cea mai mare parte a zilei următoare 
la motelul KO-ZEE de la periferia orașului Montreal. Plăti în 
avans pentru trei nopţi. In timpul zilei își căută echipamentul și 
purtă bocancii de alpinism moi, cu talpă de cauciuc, pe care-i 
cumpărase în Ottawa, pentru a se obișnui cu ei. Cumpără 
tablete de glucoză, niște șuncă afumată și pâine, din care își 
făcu sandvișuri. Mai cumpără o ploscă mare din aluminiu, pe 
care o umplu pe trei sferturi cu whisky și un sfert cu cafea. După 
ce se întunecă, luă cina, dormi puţin, apoi diluă soluţia de 
pigment de nucă și se spălă peste tot, inclusiv la rădăcina 
părului. Când termină arăta ca o piele-roșie cu ochi albastru- 


cenușii. Cu puţin înainte de miezul nopţii deschise încet ușa 
laterală ce dădea spre parcare, urcă în Plymouth și parcurse 
ultima porţiune de drum până la Frelighsburgh. 

Individul de la garajul deschis non-stop nu era chiar atât de 
somnoros pe cât preconizase colonelul Johns. 

— La vânătoare, domnu”? 

In America de Nord poţi ajunge departe cu mormăieli 
laconice. „Hă”, „Hm” și „Ha”, cu diferitele lor modulaţii, 
împreună cu „sigur”, „așa cred”, „nu mai spune!” și „ce 
nebunie!” acoperă aproape orice situaţie posibilă. Bond, 
agăţându-și pușca pe umăr, făcu „Hm”. 

— Un tip s-a ales cu un castor frumos sâmbătă, la Highgate 
Springs. 

Bond replică indiferent „Nu mai spune!”, plăti pentru două 
nopți și plecă. Se opri de cealaltă parte a orașului; de acolo 
trebui doar să urmeze autostrada cale de o sută de metri ca să 
găsească drumul de pământ bătătorit care pornea prin pădure, 
în dreapta lui. După jumătate de oră drumul dispărea treptat în 
dreptul unei ferme dărăpănate. Un câine legat cu lanţ începu să 
latre de nebun, dar la fermă nu se aprinse nicio lumină Bond o 
ocoli și găsi imediat cărarea ce mergea de-a lungul pârâului, pe 
care trebuia s-o urmeze cale de aproape cinci kilometri. Lungi 
pasul ca să se îndepărteze de câine. Când lătrăturile încetară, se 
lăsă tăcerea - tăcerea profundă, catifelată a pădurii într-o 
noapte fără vânt. Era o noapte caldă, cu o lună plină, galbenă, 
ce arunca suficientă lumină printre molizii deși pentru ca Bond 
să vadă cărarea fără dificultate. Tălpile elastice, bine căptușite 
ale bocancilor de alpinism erau minunate pentru mers; Bond 
depăși primul moment de oboseală, simţi un nou val de energie 
și știu că are un ritm bun. Pe la patru dimineaţa, copacii 
începură să se rărească și-n scurt timp mergea prin câmp 
deschis, având în dreapta luminile împrăștiate ale satului 
Franklin. Traversă un drum secundar, asfaltat, dincolo de care 
poteca prin pădure era mai lată, iar la dreapta lui apăru 
scânteierea palidă a unui lac. La ora cinci traversase deja râurile 
negre ale autostrăzilor americane 108 și 120. Pe a doua văzu un 
indicator care spunea ENOSBURG FALLS 1,5 KM. Se afla pe 
ultima porţiune de drum - o cărare îngustă pentru vânători, care 
urca abrupt. După ce se îndepărtă considerabil de autostradă, 
se opri, își mută pușca și rucsacul pe umeri, fumă o ţigară și 


arse harta desenată cu creionul. Pe cer apărea deja o ușoară 
decolorare, iar în pădure se auzeau mici zgomote - ţipătul 
aspru, melancolic al unei păsări pe care n-o recunoștea și 
foșnetele stârnite de animale mici. Bond vizualiză casa, în 
adâncul micii văi aflate de cealaltă parte a muntelui din fața lui. 
Văzu ferestrele oarbe, cu perdelele trase, fețele boţite de somn 
ale celor patru bărbaţi, roua pe peluză și cercurile tot mai largi 
ale începutului de răsărit de soare pe suprafaţa de un cenușiu 
otelit a lacului. lar aici, de cealaltă parte a muntelui, se afla 
călăul care se apropia printre copaci. Bond își scoase imaginea 
din minte, strivi cu talpa mucul ţigării, îngropându-l în pământ, 
și se puse în mișcare. 

„Asta e un deal sau un munte? La ce înălţime devine dealul 
munte? De ce nu se fabrică nimic din scoarţa argintie a 
mestecenilor? Pare atât de utilă și de prețioasă! Cele mai bune 
lucruri din America sunt veveriţele fălcoase și tocana de stridii. 
Seara, întunericul nu se așterne, ci se ridică. Dacă stai pe vârful 
unui munte și privești cum apune soarele după muntele 
următor, întunericul se ridică spre tine din vale. Oare păsările își 
vor pierde vreodată frica de oameni? Trebuie să fi trecut secole 
întregi de când omul a omorât păsări mici în aceste păduri ca să 
le mănânce, și totuși ele continuă să se teamă. Cine e acest 
Ethan Allen care a condus clubul Băieţii Muntelui Verde din 
Vermont? Acum, motelurile americane se laudă cu mobilierul 
Ethan Allen ca punct de atracţie. De ce? Individul fabrica 
mobilier? Bocancii militari ar trebui să aibă tălpi de cauciuc, ca 
ăștia.” 

Cu aceste gânduri și cu altele la fel de aleatoare, Bond urca în 
ritm susținut muntele și îndepărta cu încăpățânare ideea celor 
patru feţe adormite pe pernele albe. 

Vârful rotund al muntelui se afla mai jos de linia pădurii și 
Bond nu putea să vadă nimic din valea aflată mai jos de el. Se 
odihni, apoi alese un stejar și urcă în el, înaintând pe o creangă 
groasă. Acum vedea totul - imaginea nesfârșită a Munţilor Verzi 
întinzându-se în toate direcţiile cât vedea cu ochii, departe, spre 
est, mingea aurie a soarelui care tocmai se ridica glorios, iar 
dedesubt, la capătul unei pante lungi și line de șapte sute de 
metri, acoperită de copaci întrerupţi doar de banda lată a unei 
pășuni, printr-un văl subţire de ceaţă peluzele și casa. 


Lungit pe creanga groasă, Bond urmări cum dunga palidă a 
primelor raze de soare se strecoară în vale. Avu nevoie de un 
sfert de oră ca să ajungă la lac, dar atunci păru să inunde 
instantaneu peluza sclipitoare și ardezia umedă a acoperișului. 
Apoi ceața se risipi rapid de pe lac și zona-cţintă, proaspăt 
spălată, intensă și nouă apăru așteptând, ca o scenă pustie. 

Bond scoase din buzunar luneta puștii și cercetă scena 
centimetru cu centimetru, apoi examină terenul înclinat de sub 
el și estimă distanţele. De la marginea pajiștii, singurul loc care-i 
oferea câmp de tragere deschis - asta dacă nu străbătea ultima 
centură a copacilor, până la marginea lacului -, erau vreo cinci 
sute de metri până la terasă și patio și vreo trei sute până la 
trambulină și malul lacului. Cum își ocupau acești oameni 
timpul? Care era programul lor obișnuit? Făceau vreodată baie 
în lac? Era încă suficient de cald. În fine, avea toată ziua la 
dispoziție. Dacă nu coborau pe malul lacului până seara, va 
trebui să-și încerce norocul cu patioul, de la cinci sute de metri. 
Dar șansele nu vor fi prea bune cu o pușcă necunoscută. Oare 
ar trebui să coboare imediat până la marginea pajiștii? Era o 
pajiște lată - poate cinci sute de metri de străbătut fără nicio 
acoperire. Ar fi fost indicat să execute manevra asta înainte să 
se trezească locatarii casei. Oare la ce oră se trezeau 
dimineaţa? 

Ca pentru a-i răspunde, o jaluzea albă se ridică la una din 
ferestrele mai mici din stânga clădirii principale. Bond auzi clar 
pocnitura finală a resortului care o ridicase. Echo Lake! Sigur că 
da. Oare ecoul funcţiona în ambele sensuri? Va trebui oare să 
aibă grijă să nu rupă ramuri și crenguțe? Probabil că nu. 
Sunetele din vale ricoșau în sus de pe suprafaţa apei. Dar n- 
avea voie să riște. 

Un fuior subţire de fum începu să se ridice drept în sus dintr- 
un horn din stânga. Bond se gândi la costița și ouăle care vor fi 
prăjite în curând. Și la cafeaua fierbinte. Se retrase ușurel de pe 
creangă și cobori din copac, gândindu-se să mănânce ceva să 
fumeze ultima ţigară nepericuloasă și apoi să se ducă la locul de 
tragere. 

Pâinea îi rămase în gât; încordarea începea să crească. Auzea 
deja în imaginaţie lătratul sonor al puștii Savage, vedea glonţul 
negru coborând alene în vale, ca o albină cu zbor leneș, spre 
țintă, spre un pătrat de piele roz, pe care-l lovea cu o plesnitură 


ușoară. Pielea se deforma, se rupea, apoi se închidea la loc, 
lăsând o gaură mică, cu margini vinete. Glonţul răzbătea mai 
departe, fără grabă, spre inima pulsândă, țesuturile și vasele de 
sânge despicându-se supuse pentru a-l lăsa să treacă. Cine era 
bărbatul căruia avea să-i facă asta? Ce-i făcuse lui personal? 
Bond își privi îngândurat degetul arătător, cel cu care apăsa 
trăgaciul, și-l îndoi ușor, simțind în imaginaţie curbura răcoroasă 
a metalului. Aproape automat, mâna lui stângă se întinse după 
ploscă. O duse la buze și-și lăsă capul pe spate. Amestecul de 
cafea și whisky îi aprinse în gât un mic foc. Puse la loc dopul 
ploștii și așteptă până când căldura băuturii îi ajunse în stomac. 
Apoi se ridică alene în picioare, se întinse și căscă cu poftă, luă 
pușca și și-o agăță pe umăr. Privi în jur cu atenţie, ca să-și 
însemneze în minte locul pentru când se va întoarce din vale, și 
porni încet printre copaci. 

Acum nu mai avea potecă, așa că trebuia să-și croiască drum 
cu încetineală, cercetând terenul în eventualitatea că ar fi 
existat crengi uscate. Copacii erau mai amestecați aici; printre 
molizi și mesteceni argintii apărea câte un stejar, un fag sau un 
sicomor și, ici-colo, focul bengalez intens al unui arțar în ţinută 
de toamnă. Sub copaci existau lăstari nu prea deși și mult lemn 
mort, doborât de uraganele din trecut. Bond cobora cu grijă, 
făcând foarte puţin zgomot cu tălpile pe frunziș și pe pietrele 
acoperite de mușchi, dar în scurt timp pădurea îi sesiză 
prezenţa și transmise vestea mai departe. O căprioară mare, cu 
doi pui ce arătau ca Bambi, îl văzu prima și se depărtă în goană, 
cu un teribil tropot de copite. O ciocănitoare cu penaj viu colorat 
și capul roșu zbura în fața lui și emitea un țipăt ascuţit de 
fiecare dată când o ajungea din urmă, și mai erau și multe 
veverițe fălcoase care se ridicau pe labele din spate și-și înălțau 
botul mic, cu dinţii dezveliţi, încercând să-i prindă mirosul, după 
care o luau la fugă spre vizuinile lor, cu chiţăituri ce păreau să 
umple pădurea cu frică. Bond se concentră și le trimise gândul 
să nu se teamă, pentru că pușca de pe umărul lui nu era pentru 
ele, dar la fiecare alarmă se întreba dacă nu cumva, când 
ajungea la marginea pajiștii, nu va vedea pe peluză un bărbat 
cu binoclu, care privise păsările speriate zburând din copaci. 

Dar când se opri în spatele ultimului stejar gros și cercetă 
pajiștea lungă, până la ultima centură de copaci și, dincolo de 
aceasta, lacul și casa, văzu că nu se schimbase nimic. Toate 


celelalte jaluzele rămăseseră coborâte și singura mișcare era 
fuiorul subţire de fum. 

Era ora opt. Bond se uită la copacii aflați dincolo de pajiște, 
căutând unul potrivit pentru scopul său, și-i găsi: un arțar mare, 
cu frunzișul în tonuri arzătoare de ruginiu și roșu aprins. Va fi 
potrivit cu hainele lui, trunchiul era suficient de gros și copacul 
se afla puţin retras în raport cu zidul de molizi. Din acea poziţie, 
stând în picioare, va putea să vadă exact cât avea nevoie din lac 
și din casă. Bond rămase locului o vreme, alegându-și traseul 
prin iarba deasă, presărată cu flori de câmp. Va trebui să se 
deplaseze pe burtă și încet. Se stârni un vânticel slab, care făcu 
iarba pajiștii să se unduiască. Ce bine ar fi fost dacă continua să 
bată, ca să-i mascheze înaintarea! 

Undeva, nu prea departe, în stânga, la marginea copacilor, 
trosni o ramură. Trosni o dată cu hotărâre și nu-i mai urmă 
niciun alt zgomot. Bond se lăsă pe un genunchi, cu urechile 
ciulite, iscodind cu toate simțurile. Rămase așa zece minute - o 
umbră cafenie neclintită, proiectată pe trunchiul gros al 
stejarului. 

Animalele și păsările nu rup crengi - pesemne că lemnul mort 
le transmite un semnal de pericol aparte. Păsările nu se așază 
niciodată pe crengi care se vor rupe sub ele și chiar și un animal 
mai mare, cum ar fi un cerb înzestrat cu coarne rămuroase și 
patru copite se deplasează fără zgomot prin pădure dacă nu 
fuge de ceva. Oare existau totuși paznici pe proprietate? Bond 
își scoase binișor pușca de pe umăr și-și lipi degetul mare de 
piedică. Poate că, dacă oamenii din casă dormeau în continuare, 
o unică împușcătură sus, în pădure va trece drept acţiunea unui 
vânător sau a unui braconier. O clipă mai târziu însă, două 
căprioare ieșiră dintre copaci, între el și locul aproximativ unde 
se rupsese creanga, și porniră fără grabă pe pajiște, spre 
stânga. E drept că se opriră de două ori ca să se uite în urmă, 
dar în ambele ocazii mâncară câteva smocuri de iarbă înainte să 
plece mai departe și să intre printre copacii păduricii de mai jos. 
Nu se arătară nici speriate, nici grăbite. Cu siguranţă că ele 
cauzaseră ruperea crengii. Bond expiră cu un oftat. „Cu asta ne- 
am lămurit. Acum, să traversăm pajiștea.” 

Mersul târâș cale de cinci sute de metri, prin iarba înaltă care 
te ascunde e o treabă de durată și obositoare. Îți pune la grea 
încercare genunchii, mâinile și coatele, peisajul constă doar în 


fire de iarbă și tulpini de flori, iar praful și insectele mici îţi intră 
în ochi, în nas și pe sub haine. Bond se concentră la plasarea 
corectă a mâinilor și la păstrarea unei viteze reduse, dar 
uniforme. Vântul cel slab continua să bată, dându-i certitudinea 
că siajul lăsat de el prin iarbă nu poate fi observat din casă. 

Privit de sus, părea că un animal terestru mare - poate un 
castor sau o marmotă - străbate pajiștea. Nu, nu putea fi castor, 
fiindcă aceste animale se deplasează mereu în perechi. Și totuși, 
poate că era un castor - căci dintr-un loc aflat mai în susul 
pajiștii, altceva, altcineva pătrunse în iarba înaltă și-n marea 
adâncă a ierbii se desena un al doilea siaj, în spatele lui Bond și 
mai sus de el. Părea că vietatea respectivă îl va ajunge încet din 
urmă și cele două siaje se vor întâlni chiar la marginea copacilor 
din faţă. 

Bond își continua mersul târâș în ritm constant, oprindu-se 
doar ca să-și șteargă sudoarea și praful de pe faţă și, din când în 
când, ca să se convingă că se îndreaptă în continuare spre 
arțarul ales. Însă când se apropie suficient de mult pentru ca 
arborii să-l ascundă de privirea celor din casă, la vreo șapte 
metri de arțar, se opri și rămase locului o clipă, masându-și 
genunchii și încheieturile mâinilor pentru ultima porţiune de 
drum. 

Nu auzi nimic care să-l avertizeze, iar când șoapta ușoară, dar 
amenințătoare veni de la doar câţiva pași, din iarba deasă, în 
stânga lui, întoarse capul atât de brusc încât îi trosniră 
vertebrele gâtului. 

— Dacă te mişti un centimetru, te omor! 

Vocea era de fată, însă cuvintele sunaseră foarte serios și 
pătimaș. Cu inima bubuind, Bond se uită la săgeata de oţel al 
cărei cap triunghiular călit despica firele de iarbă la vreo 
jumătate de metru de capul său. 

Arcul era ţinut lateral, lipit de iarbă. Încheieturile degetelor 
tuciurii care strângeau arcul mai jos de vârful săgeţii erau albe. 
Mai departe se vedea corpul lung și lucios al săgeții de oțel, iar 
dincolo de penele metalice, parţial ascunse de firele de iarbă 
unduitoare, se zăreau două buze strânse cu un aer sumbru și 
doi ochi cenușii pătimași, pe fondul unei feţe cu pielea arsă de 
soare și umedă de transpiraţie. Doar atât reuși să distingă Bond 
prin iarbă. Cine naiba era fata?! Un paznic? Își adună saliva în 
gura uscată și începu să-și miște foarte încet mâna dreaptă, cea 


ascunsă de privirea fetei, spre betelia pantalonilor și spre pistol, 
întrebă încet: 

— Cine naiba ești? 

Vârful săgeţii se mișcă ameninţător. 

— Nu mai mișca mâna aia dreaptă dacă nu vrei să-ţi înfig 
săgeata în umăr! Ești paznic? 

— Nu. Dar tu? 

— Nu fi tâmpit! Ce cauţi aici? 

Încordarea din voce se mai atenuase, dar vocea rămăsese 
dură și bănuitoare. In ea se citea o urmă de accent - ce să fi 
fost, accent scoţian? Gal? Oricum, era cazul să treacă pe poziţii 
egale. Vârful albăstrui al săgeţii avea ceva deosebit de mortal. 
Bond rosti calm: 

— Lasă arcul și săgeata deoparte, Robina”, și pe urmă îţi 
spun. 

— Juri că n-ai să încerci să scoţi pistolul? 

— Bine, jur. Dar, pentru Dumnezeu, hai să ieșim din mijlocul 
câmpului ăstuia! 

Fără să aștepte, Bond se ridică în patru labe și-și reluă 
târâșul. Ştia că trebuie să preia iniţiativa și s-o păstreze. 
Indiferent cine era blestemata de fată, va trebui s-o înlăture 
rapid și discret înainte să înceapă runda de împușcături. 
„Dumnezeule, de parcă n-aș fi avut și-așa destule de luat în 
calcul!” 

Bond ajunse la trunchiul copacului, se ridică în picioare cu 
grijă și aruncă o privire rapidă printre frunzele înflăcărate. 
Majoritatea jaluzelelor erau acum ridicate. Două servitoare de 
culoare așterneau cu mișcări lente o masă mare pentru micul 
dejun, pe patio. Avusese dreptate: câmpul vizual pe deasupra 
vârfurilor copacilor, care coborau abrupt spre lac începând din 
acel punct, era perfect. Bond își dădu jos de pe umeri pușca și 
rucsacul și se așeză cu spatele sprijinit de trunchiul copacului. 
Fata ieși din iarbă și se ridică în picioare sub arțar, păstrând 
distanța. Lăsase săgeata în arc, dar coarda arcului nu era 
întinsă. Cei doi se priviră circumspecţi. 

Fata arăta ca o driadă frumoasă și neîngrijită, îmbrăcată cu o 
cămașă zdrenţăroasă și niște pantaloni la fel. Cămașa și 
pantalonii erau verde-oliv, boţite, stropite cu noroi și pătate, 
sfâșiate pe alocuri; își legase părul blond deschis cu lujere de 


13 Aluzie la Robin Hood. 


flori de câmp, ca să-i ascundă strălucirea în vederea drumului 
târâș pe pajiște. Faţa ei avea o frumuseţe sălbatică și întrucâtva 
animalică, cu o gură mare, senzuală pomeţi proeminenţi și ochi 
disprețuitori, cenușiu-argintii. Avea zgârieturi proaspete pe 
antebrațe și pe un obraz și o vânătaie care umflase și învineţise 
puţin pometele aceluiași obraz. Deasupra umărului drept se 
vedeau penele metalice ale unei tolbe pline cu săgeți. In afară 
de arc mai avea doar un cuţit de vânătoare la centură și, pe 
șoldul opus, un sac mic de pânză în care probabil că-și ţinea 
mâncarea. Avea înfățișarea unei ființe frumoase și periculoase, 
care cunoaște ținuturile sălbatice și pădurile și nu se teme de 
ele. Era dispusă să treacă prin viaţă singură și civilizația n-o 
impresiona cu nimic. Bond își spuse că e minunată. li zâmbi și-i 
zise încet, liniștitor: 

— Presupun că te cheamă Robina Hood. Pe mine mă cheamă 
James Bond. 

Luă plosca, îi scoase dopul și i-o oferi. 

— Șezi și ia o înghiţitură din asta - apă de foc și cafea. Și am 
și ceva merinde. Sau tu trăiești doar cu rouă și fructe de 
pădure? 

Fata se apropie puţin și se așeză la un metru de el. Ședea ca 
o piele-roșie, cu genunchii mult depărtaţi și cu gleznele 
încrucișate sub coapse. Întinse mâna să ia plosca și bău cu sete, 
cu capul dat pe spate, după care i-o înapoie fără niciun 
comentariu. Nu zâmbi; spuse doar „Mulţumesc” fără tragere de 
inimă, luă săgeata din arc și o aruncă în tolbă, alături de 
celelalte, după care zise, urmărindu-l cu atenţie: 

— Bănuiesc că ești braconier. Sezonul de vânătoare a 
căprioarelor se deschide abia peste trei săptămâni. Dar aici n-ai 
să găsești nicio căprioară - doar noaptea coboară atât de jos. Pe 
timpul zilei ar trebui să fii în locuri mai înalte, mult mai înalte. 
Dacă vrei, îţi spun unde poţi găsi câteva. O turmă mărișoară. E 
cam târziu, dar ai putea totuși să ajungi la ele. Ai merge cu 
vântul din față și pari că știi cum să pândești, nu faci mult 
zgomot. 

— Asta faci aici, vânezi? Arată-mi permisul. 

Cămașa fetei avea la piept buzunare cu nasturi. Fără să 
protesteze, ea scoase dintr-unul foaia albă de hârtie și i-o dădu. 
Permisul fusese emis în Bennington, statul Vermont, pe numele 
Judy Havelock. Pe lista tipurilor de permis fuseseră bifate 


rubricile „Vânător ne-rezident” și „Arc și săgeată de ne- 
rezident”. Documentul costase optsprezece dolari și cincizeci de 
cenți, plătiţi către Serviciul de vânătoare și pescuit Montpelier, 
Vermont. Judy Havelock declarase douăzeci și cinci de ani la 
rubrica  „vârstă” și Jamaica la rubrica „locul nașterii”. 
„Dumnezeule atotputernic!” își zise Bond. Îi dădu fetei înapoi 
hârtia. Deci așa stăteau lucrurile! Rosti cu compasiune și 
respect: 

— Ești o fată pe cinste, Judy! Din Jamaica până aici e cale 
lungă. Și aveai de gând să-i vii de hac cu arcul și săgeata! Ştii ce 
spun chinezii: „Înainte de a porni să te răzbuni, sapă două 
morminte.” Ai făcut-o, sau te așteptai să scapi basma curată? 

Fata se holba la el. 

— Cine ești? Ce cauţi aici?! Ce știi? 

Bond reflectă. Exista o singură cale de a ieși din încurcătura 
aceea urâtă, și anume să-și unească forțele cu fata. Ce afacere 
oribilă! Zise resemnat: 

— Ti-am spus cum mă cheamă. Am fost trimis din Londra, de 
către... âă, Scotland Yard. Știu totul despre necazurile tale și am 
venit aici ca să achit o parte din datorie și să am grijă ca acești 
oameni să nu te supere. Cei din Londra sunt de părere că 
individul din casa aceea ar putea începe să facă presiuni asupra 
ta în legătură cu proprietatea și nu există nicio altă cale de a-l 
opri. 

Fata zise cu amărăciune: 

— Am avut un câluț preferat, un palomino. Acum trei 
săptămâni mi l-au otrăvit. Pe urmă mi-au împușcat câinele-lup. Îl 
crescusem de pui. Apoi am primit o scrisoare care spunea; 
„Moartea are multe mâini și una din mâinile ei e acum ridicată 
asupra ta.” Mi se cerea să dau anunţ la ziar, la rubrica 
anunţurilor personale, într-o anumită zi. Trebuia să spun simplu 
„Mă voi supune. Judy”. M-am dus la poliţie, dar polițiștii n-au 
făcut decât să-mi ofere protecție. Erau de părere că făptașii sunt 
niște indivizi din Cuba și nu puteau face nimic altceva. Așa că 
am plecat în Cuba, m-am cazat la cel mai bun hotel și am jucat 
pe mize mari în cazinouri. (Zâmbi ușor.) Nu eram îmbrăcată așa, 
ci cu cele mai bune rochii pe care le am și cu bijuteriile de 
familie. Oamenii au început să se dea bine pe lângă mine. Am 
fost drăguță cu ei - trebuia să fiu. Şi-n tot timpul ăsta am pus 
întrebări. M-am prefăcut că sunt amatoare de senzaţii tari - că 


vreau să văd lumea interlopă și niște gangsteri adevărați și așa 
mai departe. In cele din urmă am aflat de individul ăsta, zise ea 
făcând semn spre casă. Plecase din Cuba. Batista aflase de el 
sau așa ceva. Și are o mulţime de dușmani. Mi s-au spus o 
mulțime de lucruri și într-un final am cunoscut un bărbat, un fel 
de poliţist cu funcţie înaltă, care mi-a spus restul după ce... 
(Șovăi și evită privirea lui Bond.) După ce m-am dat bine pe 
lângă el. (După câteva clipe de tăcere continuă.) Am plecat de 
acolo și am venit în America. Știam de agenţia Pinkerton, 
agenţia de detectivi - citisem undeva despre ea. M-am dus la ei 
și le-am plătit ca să-mi găsească adresa omului ăstuia. Asta-i 
tot, încheie fata ridicând mâinile în poală, cu palmele în sus, cu 
o privire sfidătoare. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Cu avionul până la Bennington, iar de acolo, pe jos. Am 
traversat Munţii Verzi. M-am ferit din calea oamenilor - sunt 
obișnuită cu asta. Casa noastră din Jamaica se află în munţi, și 
munţii aceia sunt mult mai dificili decât ăștia. Plus că întâlnești 
mai mulți oameni, ţărani. Aici pare că nimeni nu merge pe jos, 
toată lumea merge cu mașina. 

— Și ce aveai de gând să faci în continuare? 

— Am să-l omor pe von Hammerstein și am să mă întorc pe 
jos la Bennington, rosti fata pe ton degajat, de parcă ar fi spus 
că are de gând să culeagă o floare de câmp. 

Din vale se auziră voci. Bond se ridică în picioare și aruncă o 
privire rapidă printre crengile arțarului. Pe patio ieșiseră trei 
bărbaţi și două fete, care-și traseră câte un scaun și se așezară 
la masă, pălăvrăgind și râzând. In capul mesei, între cele două 
fete, rămase un loc liber. Bond luă luneta puștii și se uită prin 
ea. Cei trei bărbaţi erau foarte mărunți și tuciurii. Unul dintre ei, 
care zâmbea tot timpul și ale cărui haine păreau cele mai curate 
și mai elegante, era probabil Gonzales. Ceilalţi doi arătau ca 
niște ţărănoi de neam prost. Ședeau unul lângă altul la coada 
mesei, fără să ia parte la conversaţie. Fetele erau brunete, cu 
piele măslinie; arătau ca niște târfe cubaneze ieftine. Purtau 
costume de baie în culori vii și o mulţime de bijuterii din aur și 
râdeau și sporovăiau ca două maimuțe frumușele. Vocile lor 
erau aproape suficient de clare pentru a le înţelege, numai că 
vorbeau în spaniolă. Bond o simţi pe fată lângă el: se ridicase în 
picioare, la un metru în spatele lui. li dădu luneta și-i explică: 


— Omuleţul cel îngrijit e maiorul Gonzales. Cei doi de la coada 
mesei sunt pistolari. Nu știu cine-s fetele. Von Hammerstein încă 
n-a apărut. 

Fata aruncă o privire scurtă prin lunetă, după care i-o înapoie 
fără comentarii. Bond se întrebă dacă-și dădea seama că se 
uitase la ucigașii părinţilor ei. 

Cele două fete se răsuciseră și priveau spre ușa casei; una 
strigă ceva ce putea fi un salut. Un bărbat scund, îndesat și 
aproape despuiat ieși în lumina soarelui; trecu tăcut pe lângă 
masă, se opri la marginea terasei pavate, cu faţa la peluză și se 
lansă într-un program de exerciţii fizice de cinci minute. 

Bond îl examină amănunţit. Bărbatul avea cam un metru 
șaizeci, umeri și șolduri de boxer, dar abdomenul predispus la 
îngrășare. Un păr negru și des îi acoperea pieptul și omoplaţii, 
precum și braţele și picioarele. Pe faţa și pe capul lui însă nu se 
vedea fir de păr, iar ţeasta avea o culoare gălbui-albicioasă, 
lucioasă, cu o adâncitură adâncă în partea posterioară, care ar fi 
putut fi cicatricea unei răni sau a unei trepanaţii. Structura 
osoasă a feței era cea a ofițerului prusac obișnuit - pătrată, dură 
și cu zone proeminente -, dar sub arcadele fără sprâncene, ochii 
erau apropiaţi și porcini, iar gura avea niște buze hidoase - 
groase, umede și de un roșu aprins. Purta doar o fâșie de pânză 
neagră în jurul abdomenului, lată doar cât centura de susţinere 
a unui sportiv, și un ceas de mână mare, din aur, cu brățară din 
același material. Bond îi dădu fetei luneta. Se simțea ușurat: von 
Hammerstein arăta la fel de dezagreabil pe cât îl descria dosarul 
lui M. 

Examină chipul fetei: gura ei avea o expresie sumbră, 
aproape crudă în timp ce-l privea pe bărbatul pe care venise să-l 
omoare. Se întrebă ce să facă cu ea. Nu întrevedea decât 
probleme ca urmare a prezenţei ei. Putea chiar să se amestece 
în planurile lui și să insiste să joace cine știe ce rol prostesc, cu 
arcul și săgețile ei. Bond se hotărî: pur și simplu nu-și putea 
permite să riște. O atingere scurtă la baza craniului, după care îi 
va pune căluș și o va lega fedeleș până se termina totul. Întinse 
mâna fără zgomot după patul pistolului său automat. 

Fata făcu câţiva pași în spate, nonșalant, și la fel de nonșalant 
se aplecă, lăsă luneta pe jos și-și luă arcul. Scoase o săgeată și o 
puse cu un gest degajat în arc, după care ridică privirea spre 
Bond și rosti încet: 


— Să nu-ţi vină idei prostești! Și păstrează distanţa. Am tipul 
de vedere numită „cu unghi larg”. N-am bătut atâta cale până 
aici ca să mă pocnească peste cap un copoi londonez cu platfus! 
Cu arcul ăsta n-am cum să ratez de la cincizeci de metri; am 
omorât păsări în zbor de la o sută. Nu vreau să-ţi trag o săgeată 
în picior, dar o voi face dacă te amesteci! 

Blestemându-și nehotărârea anterioară, Bond răspunse cu 
aprindere: 

— Nu fi proastă! Lasă blestemăţia aia jos! Asta-i treabă de 
bărbat. Cum mama naibii crezi că poţi să omori patru bărbaţi cu 
arcul și săgeata?! 

Privirea fetei deveni înflăcărată și încăpăţânată. Duse piciorul 
drept în spate, adoptând poziţia de tragere, și rosti mânioasă, 
printre dinți: 

— Du-te naibii! Și nu te băga. Cei uciși au fost mama și tatăl 
meu, nu ai tăi! Am petrecut deja o zi și o noapte aici. Le cunosc 
îndeletnicirile și știu cum să-l omor pe Hammerstein. De ceilalţi 
nu-mi pasă, fără el nu fac două parale. 

Întinse coarda arcului; săgeata era îndreptată spre tălpile lui 
Bond. 

— Acum, ori faci cum spun eu, ori ai să regreţi. Și să nu crezi 
că nu vorbesc serios! E un lucru personal, pe care mi-am jurat 
că-l voi face, și n-o să mă oprească nimeni! (Scutură din cap cu 
un gest imperios.) Ei, ce zici? 

Bond cântări posomorât situaţia. O măsură pe fata aceea 
sălbatică, ridicol de frumoasă, din cap până-n picioare. Soi 
englezesc de calitate, rezistent, condimentat cu ardeiul iute al 
copilăriei tropicale. Periculoasă combinaţie! Se ambalase 
singură până la o stare de isterie controlată. Bond era absolut 
sigur că nu se va da în lături de la a-l scoate din acţiune și el n- 
avea absolut nicio modalitate de apărare. Arma ei era tăcută a 
lui ar fi alertat toată regiunea. Singura speranţă ar fi fost să 
colaboreze cu ea. Să-i dea o parte din misiune, iar el să facă 
restul. Zise încet: 

— Ascultă-mă, Judy. Dacă insiști să te implici în treaba asta, 
ar fi indicat s-o facem împreună, și atunci poate că ne va reuși și 
vom scăpa cu viaţă. Acţiunile de felul ăsta constituie meseria 
mea. Mi s-a ordonat s-o execut - dacă vrei să știi, ordinul a venit 
de la un prieten apropiat al familiei tale. În plus, am arma 
potrivită, cu o rază de acțiune de cel puţin cinci ori mai mare 


decât a ta. Aș putea încerca să-l omor chiar acum, pe patio, dar 
șansele de reușită nu sunt suficient de bune. Unii dintre ei 
poartă costum de baie, așa că vor merge pe malul lacului. Și 
atunci voi ataca. Tu poţi să asiguri tirul de sprijin. Va fi de mare 
ajutor, încheie el jalnic. 

— Nu! răspunse fata clătinând din cap cu hotărâre. Îmi pare 
rău. Poți asigura tu ceea ce numești tir de sprijin, dacă vrei. Mi-e 
complet indiferent. Ai dreptate cu înotul. leri au coborât toţi pe 
malul lacului, pe la unsprezece. Azi e la fel de cald; vor face 
același lucru. Am să trag în el de la marginea copacilor de lângă 
lac. Am găsit azi-noapte locul perfect. Gărzile de corp își iau 
armele cu ei - un fel de puști semiautomate. Ei nu înoată ci stau 
de pază. Știu clipa când să trag în von Hammerstein și voi fi 
departe de lac înainte ca ei să-și dea seama ce s-a întâmplat. Ti- 
am spus că am plănuit totul! Acum nu mai pot pierde timpul; ar 
fi trebuit să fiu deja în locul pe care mi l-am ales. Îmi pare rău, 
dar dacă nu accepţi imediat, nu există alternativă! 

Ridică arcul câţiva centimetri. Bond își zise „La dracu' cu fata 
asta!” și rosti mânios: 

— Bine! Dar îţi pot spune că dacă ieşim teferi din asta, ai să 
încasezi o bătaie la fund de n-ai să poţi şedea o săptămână! Dă-i 
drumul, spuse el resemnat, ridicând din umeri. Am să mă ocup 
de ceilalți. Dacă scapi cu bine, ne întâlnim aici. Dacă nu, vin și 
strâng cu fărașul ce-a rămas din tine. 

Fata eliberă coarda arcului și zise cu indiferență: 

— Mă bucur că ţi-a venit mintea la cap. Săgeţile astea sunt 
greu de scos. Nu-ţi face griji pentru mine, dar ai grijă să nu fii 
văzut și să nu se reflecte soarele în luneta aia! 

li oferi zâmbetul scurt, compătimitor și de auto-felicitare al 
femeii care a avut ultimul cuvânt, se răsuci pe călcâie și porni la 
vale, printre copaci. 

Bond urmări silueta zveltă, verde până dispăru printre 
trunchiurile copacilor, după care își luă enervat luneta și se 
întoarse în locul său de observaţie. La naiba cu ea! Era cazul să 
și-o scoată din minte pe proastă și să se concentreze asupra 
misiunii. Exista oare altceva ce ar fi putut să facă - alt mod de a 
manevra situaţia? Se angajase să aștepte să tragă ea prima - 
lucru rău, dar dacă trăgea el primul, n-avea de unde să știe ce 
va face fata aia cu capul înfierbântat. Mintea lui Bond se desfătă 
scurtă vreme cu gândul la ceea ce-i va face fetei după ce se 


termina toată povestea, dar apoi apăru o mișcare în faţa casei, 
determinându-l să-și dea la o parte gândurile incitante și să 
ridice luneta la ochi. 

Cele două servitoare strângeau vesela folosită la micul dejun. 
Nu se vedea nici urmă de fete și nici de pistolari. Von 
Hammerstein stătea lungit pe pernele unei canapele de exterior, 
citind un ziar și aruncându-i comentarii ocazionale maiorului 
Gonzales, care ședea aproape de picioarele lui, călare pe un 
scaun metalic de grădină. Gonzales fuma un trabuc; din când în 
când ducea delicat mâna la gură, se apleca într-o parte și scuipa 
pe jos câte o bucată de frunză de tutun. Bond nu auzea spusele 
lui von Hammerstein, dar comentariile acestuia erau în engleză 
și Gonzales răspundea tot în engleză. Bond se uită la ceas: zece 
și jumătate. Cum scena părea statică, se așeză cu spatele 
sprijinit de copac și cercetă pușca Savage cu grijă minuțioasă, 
gândindu-se în același timp ce va trebui să facă în curând cu ea. 

Nu-i plăcea ceea ce urma să facă și încă de la plecarea din 
Anglia trebuise să-și impună mereu să nu uite ce fel de oameni 
erau ţintele lui. Uciderea soților Havelock fusese o crimă 
deosebit de oribilă. Von Hammerstein și pistolarii lui erau indivizi 
deosebit de oribili, pe care probabil că mulţi oameni din lumea 
întreagă s-ar bucura foarte tare să-i distrugă, așa cum își 
propusese și fata, din răzbunare personală. Dar pentru el, 
lucrurile stăteau altfel. N-avea motive personale de a-i omori. Își 
făcea pur și simplu meseria - așa cum unui angajat de la 
deratizare îi cere meseria să omoare șobolani. Era călăul public 
ales de M. ca să reprezinte comunitatea. Argumentă în sinea lui 
că într-un fel, oamenii aceștia erau dușmanii ţării lui în egală 
măsură ca agenţii SMERȘ sau al altor servicii secrete inamice. 
Declaraseră război și se războiseră cu britanici, pe pământ 
britanic, și plănuiau chiar atunci un alt atac. Bond căută în minte 
alte argumente care să-i întărească hotărârea. Omorâseră calul 
și câinele fetei, măturându-i cu două mișcări indiferente de 
parcă ar fi fost muște. Tot ei... 

Rafala de gloanţe trase cu o armă automată îl ridică în 
picioare; avea pușca în poziţie de tragere și ţintea când se 
produse a doua rafală. Zarva zgomotelor aspre fu urmată de 
râsete și aplauze. Pescărușul, o mână de pene albastre și 
cenușii zdrenţuite, căzu pe peluză cu o bufnitură și rămase 
locului, fluturând din aripi. Von Hammerstein, din a cărui pușcă 


semiautomată încă mai ieșea fum, se duse la pasărea căzută la 
câţiva pași de el, o apăsă cu călcâiul gol și-l răsuci cu putere, 
apoi își ridică piciorul și-l șterse de iarbă, lângă grămăjoara de 
pene. Ceilalţi stăteau în jurul lui, râzând și aplaudând servil. 
Buzele roșii ale lui von Hammerstein rânjeau de plăcere. Zise 
ceva care includea expresia „tras la ţintă”; îi pasă unuia dintre 
pistolari pușca și-și șterse mâinile de propriile-i fese grase. Le 
dădu un ordin aspru fetelor, care fugiră în casă, după care se 
întoarse și porni agale pe peluza înclinată, spre lac, urmat de 
ceilalți. Fetele ieșiră din casă, tot în fugă, fiecare cu o sticlă 
goală de șampanie în mână, și ţopăiră pe urmele bărbaţilor, 
pălăvrăgind și râzând. 

Bond se pregăti. Fixă luneta pe ţeava puștii Savage și adoptă 
poziția de tragere, lipit de trunchiul copacului. Găsi o 
protuberanţă a lemnului pe care s-o folosească drept suport 
pentru mâna stângă, fixă luneta la 300 și ţinti larg grupul de 
oameni de la malul lacului. Apoi, cu pușca ţinută lejer în mâini, 
se sprijini de trunchi și urmări scena. 

Urma să aibă loc un concurs de tragere între cei doi pistolari. 
Aceștia își băgară câte un încărcător plin în pușcă și, la ordinul 
lui Gonzales, se poziționară pe zidul plat de piatră al digului, la 
vreo șapte metri unul de altul, de o parte și de alta a 
trambulinei, cu spatele la lac și cu armele pregătite. 

Von Hammerstein își ocupă locul pe bordura de iarbă, 
legănând în fiecare mână câte o sticlă de șampanie. Fetele 
stăteau în spatele lui, cu mâinile la urechi. Se auzeau 
pălăvrăgeli entuziaste în spaniolă, la care pistolarii nu 
participară. Prin luneta telescopică, fețele lor păreau extrem de 
concentrate. Von Hammerstein dădu un ordin aspru, în urma 
căruia se lăsă tăcerea, legănă brațele și numără: 

— Un... Dos... Tres! 

La „tres” aruncă sticlele de șampanie sus, deasupra lacului. 
Cei doi bărbaţi se răsuciră ca două marionete, cu arma ţinută 
ferm în dreptul șoldului, și în clipa când încheiară întoarcerea 
traseră. Tunetul puștilor tulbură peisajul pașnic și ricoșă de pe 
apă. Păsările ţâșniră din copaci, ţipând, și câteva crengi mici, 
retezate de gloanţe aterizară pe lac. Sticla din stânga se 
dezintegră, făcută praf, iar cea din dreapta, lovită doar de un 
singur glonţ, se frânse în două o secundă mai târziu. Cioburile 


14 Unu, doi, trei! (sp.). 


căzură în mijlocul lacului cu mici plescăituri. Pistolarul din 
stânga câștigase. 

Norii de fum de deasupra celor doi se contopiră și plutiră pe 
deasupra peluzei. Ecourile răsunau tot mai încet. Pistolarii 
înaintară pe zid până la marginea de iarbă, cel din spate 
bosumflat, cel din faţă cu un rânjet viclean. Von Hammerstein le 
făcu semn fetelor să se apropie; se conformară fără tragere de 
inimă, târâindu-și picioarele, botoase. Von Hammerstein spuse 
ceva, îi adresă câștigătorului o întrebare, iar acesta făcu semn 
cu capul spre fata din stânga. Ea îl privi posomorâtă. Gonzales și 
Hammerstein izbucniră în râs. Hammerstein întinse mâna, lovi 
ușurel fata peste fund, de parcă ar fi fost vacă, și zise ceva. 
Bond prinse cuvintele „una noche". Fata ridică ochii spre el și 
încuviinţă supusă, după care grupul se sparse. Fata oferită drept 
premiu făcu câţiva pași în fugă și plonjă în lac, poate ca să se 
îndepărteze de bărbatul care-i câștigase favorurile, iar cealaltă o 
urmă. Înotară amândouă spre largul lacului, schimbând strigăte 
mânioase. Maiorul Gonzales își scoase haina, o întinse pe iarbă 
și se așeză pe ea. Purta un toc de umăr din care se vedea patul 
unui pistol automat de calibru mediu. Il privi pe von 
Hammerstein cum își scoate ceasul și pornește pe zidul digului, 
spre trambulină. Pistolarii se depărtară de lac, urmărindu-i la 
rândul lor pe Hammerstein și pe cele două fete, care se aflau 
acum în mijlocul micului lac, îndreptându-se spre malul opus. 
Pistolarii își ţineau puștile în braţe; când și când, unul dintre ei 
arunca o privire prin grădină sau spre casă. Bond își zise că von 
Hammerstein avusese toate motivele de a rămâne în viaţă de-a 
lungul atâtor ani: era omul care-și dădea osteneală pentru asta. 

Von Hammerstein ajunsese la trambulină; merse la capătul ei 
și rămase locului, privind apa. Încordat, Bond ridică piedica. 
Printre pleoapele foarte îngustate, ochii lui ardeau aprig. Se 
putea întâmpla de la o clipă la alta. Simţi că-l mănâncă degetul 
de pe garda trăgaciului. Ce naiba aștepta fata? 

Von Hammerstein se hotărâse. Își îndoi ușor genunchii, duse 
brațele la spate. Prin lunetă, Bond putea să-i vadă părul des de 
pe omoplaţii tremurând ușor sub adierea de vânt stârnită ca să 
încreţească ușor suprafața lacului. Duse braţele în faţă. Urmă o 
fracțiune de secundă când corpul îi rămase în continuare 
aproape vertical, deși tălpile se desprinseseră de trambulină. In 


15 O noapte (sp.). 


acea fracțiune de secundă, ceva scânteie argintiu pe spatele lui; 
apoi corpul lui von Hammerstein lovi apa într-un plonjon îngrijit. 

Gonzales se ridicase în picioare și privea nesigur vârtejul 
provocat de plonjon. Așteptă, cu gura deschisă. Nu era sigur 
dacă văzuse ceva sau nu. Cei doi pistolari erau mai siguri; cu 
pușca în poziţie de tragere, se lăsară pe vine, uitându-se de la 
Gonzales la copacii din spatele digului și așteptând un ordin. 

Vârtejul se potoli treptat și cercurile concentrice se întinseră 
pe suprafața lacului. Plonjonul fusese adânc. 

Bond simţi că i s-a uscat gura. Își linse buzele, cercetând lacul 
prin lunetă. In adânc se zărea ceva trandafiriu care urca încet. 
Corpul lui Von Hammerstein ieși la suprafaţă și rămase pe burtă, 
cu capul în jos, legănându-se încet. De sub omoplatul stâng îi 
ieșea coada tijei de oțel a săgeţii, lungă de vreo treizeci de 
centimetri, și soarele făcea să scânteieze penele din aluminiu. 

Maiorul Gonzales răcni un ordin; cele două puști automate 
mugiră, cu flăcări la gură. Bond auzi cum gloanțele lovesc 
copacii, mai jos de el. Lipită de umărul lui, pușca Savage se 
cutremură ușor și pistolarul din dreapta căzu lent pe burtă. 
Celălalt fugea spre lac, continuând să tragă rafale scurte cu 
pușca ţinută în dreptul șoldului. Bond trase, rată și trase din 
nou. Omului i se tăiară picioarele, dar inerția îl purtă totuși mai 
departe. Se prăbuși în apă, iar degetul înţepenit continuă să 
tragă fără ţintă în sus, spre cerul albastru, până când apa 
sugrumă mecanismul puștii. 

Secundele irosite cu tragerea suplimentară îi oferiseră 
maiorului Gonzales o șansă. Cu cadavrul celui de-al doilea 
pistolar drept pavăză, deschise focul asupra lui Bond cu pușca 
semiautomată. Indiferent dacă-l văzuse sau trăgea doar în 
direcția de unde văzuse flăcările de la gura puștii Savage, se 
descurca bine. Câteva gloanţe se înfipseră în artar și așchiile de 
lemn împroșcară faţa lui Bond. Acesta trase de două ori și 
cadavrul pistolarului tresări spasmodic. Prea jos! Bond reîncărcă 
și ochi din nou. O creangă ruptă îi căzu peste pușcă. O scutură, 
dar între timp Gonzales apucă să se ridice și acum fugea spre 
mobilierul de grădină grupat. Azvârli masa de fier pe o parte și 
se adăposti în spatele ei chiar pe când două gloanţe trase de 
Bond smulseră bucăţi de peluză la picioarele lui. Având această 
pavăză fermă, începu să ochească mai bine și gloanţele trase 
când prin dreapta mesei, când prin stânga loveau unul după 


altul arțarul, pe când cele trase de Bond se loveau, zdrăngănină, 
de fierul alb al mesei ori șuierau pe deasupra peluzei. Nu era 
deloc ușor să orienteze luneta rapid dintr-o parte a mesei în 
cealaltă, iar împușcăturile lui Gonzales erau viclene. Gloanţele 
lui se înfigeau iarăși și iarăși în trunchi, pe lângă Bond sau pe 
deasupra lui. Bond își feri capul și alergă iute spre dreapta, 
hotărât să tragă din picioare, din mijlocul pajiștii, și să-l prindă 
pe Gonzales cu garda jos. Dar, în timp ce fugea, îl văzu pe 
Gonzales că ţâșnește din spatele mesei de fier: hotărâse și el să 
pună capăt impasului. Alerga spre dig, ca să-l traverseze, să 
intre în pădure și să vină spre Bond. Acesta rămase locului și 
ridică pușca; în clipa aceea, Gonzales îl văzu, se lăsă pe un 
genunchi pe dig și trase o rafală de gloanțe. Bond rămase 
neclintit, glacial, auzind gloanţele. Centrul țintei lunetei poposi 
în mijlocul pieptului lui Gonzales. Bond apăsă pe trăgaci. 
Gonzales se cutremură, se ridică pe jumătate în picioare, înălţă 
braţele și, continuând să tragă în aer, plonjă stângaci în apă, pe 
burtă. 

Bond urmări să vadă dacă încearcă să ridice capul, dar 
individul nu mai mișcă. Lăsă încet pușca jos și-și șterse faţa cu 
brațul. 

Ecourile - ecourile multor morţi - se plimbau încoace și-ncolo 
prin vale. Bond le zări departe, printre copacii de pe malul 
celălalt al lacului, pe cele două fete, care alergau spre casă. Știa 
că în scurt timp vor suna la poliţia statală - dacă nu cumva o 
făcuseră deja servitoarele. Era timpul să se pună în mișcare. 

Făcu cale întoarsă pe pajiște, până la arțarul solitar. Fata se 
afla acolo, în picioare, sprijinită de trunchiul copacului, cu 
spatele la el. Își lăsase capul pe brațele lipite de copac. Sângele 
i se prelingea pe braţul drept și picura pe pământ; sus, pe 
mâneca verde a cămășii se vedea o pată neagră. Arcul și 
săgeata zăceau la picioarele ei. Umerii fetei se scuturau 
puternic. 

Bond se apropie de ea, îi cuprinse umerii cu braţul, protector 
și spuse încet: 

— Liniștește-te, Judy, totul s-a terminat! Cât de rău ești 
rănită? 

— E un fleac, răspunse ea cu glasul înăbușit. M-a nimerit 
ceva. Dar a fost groaznic! N-am... n-am știut că va fi așa! 

Bond îi apăsă braţul cu un gest liniștitor. 


— A trebuit s-o fac, altfel te-ar fi prins. Oamenii aceia erau 
ucigași profesioniști - cei mai răi posibili. Dar ţi-am spus că 
lucrurile de felul ăsta sunt treabă de bărbat! Acum hai să vedem 
ce-i cu braţul tău. Trebuie să ne punem în mișcare, să trecem 
graniţa. Poliţia statală va apărea în curând. 

Ea se întoarse. Pe fața ei cea frumoasă și sălbatică luceau 
dâre de transpiraţie și lacrimi. Ochii cenușii erau acum blânzi și 
supuși. 

— E drăguţ din partea ta să te porţi așa, după felul cum m-am 
purtat eu cu tine! zise ea. Eram cam... cam încordată. 

Întinse braţul spre el. Bond luă cuțitul de vânătoare de la 
centura ei și tăie mâneca de la umăr, scoțând la iveală o rană 
de glonţ sângerândă prin mușchiul braţului. Scoase din buzunar 
batista kaki, o rupse în trei și legă bucăţile una de alta. Spălă 
bine rana cu amestecul de cafea și whisky, după care scoase din 
rucsac o bucată groasă de pâine și o legă peste rană. Tăie 
bucăţi mâneca de la cămașa fetei, transformând-o într-o 
bandulieră, și ridică mâinile ca să i-o lege la ceafă. Gura lui se 
afla la câţiva centimetri de a ei. Mirosul corpului fetei avea un iz 
animalic cald. Bond o sărută o dată pe buze, blând, apoi încă o 
dată, cu putere. Legă banduliera și privi ochii cenușii aflaţi 
aproape de ai lui, în care se citea surprindere și bucurie. O 
sărută din nou pe colțurile gurii, și pe buzele fetei apăru încet un 
zâmbet. Bond se depărtă de ea, zâmbind la rândul lui, luă cu 
blândeţe mâna dreaptă a fetei și o introduse în bandulieră. Fata 
întrebă docil: 

— Unde mă duci? 

— Te duc la Londra. Există acolo un bătrân care va vrea să te 
vadă. Dar mai întâi trebuie să trecem în Canada; vorbesc cu un 
prieten din Ottawa și-ţi rezolvăm pașaportul. O să ai nevoie să-ți 
cumperi niște haine și alte lucruri. Asta va lua câteva zile. O să 
stăm la un motel care se cheamă KO-ZEE. 

Fata ridică privirea spre el; era complet schimbată. 

— Mi-ar plăcea, zise ea încet. N-am stat niciodată la motel. 

Bond se aplecă, luă de jos pușca și rucsacul și le azvârli pe 
umăr, după care agăţă pe umărul celălalt arcul și tolba cu săgeți 
a fetei, se răsuci și porni pe pajiște. Fata îl urmă; din mers, își 
scoase din păr florile de câmp ofilite, dezlegă o fundă și-și lăsă 
părul de un auriu deschis să fluture pe umeri. 


PARTEA A TREIA 


Un dram de alinare 


James Bond spuse: 

— M-am gândit mereu că, dacă mă voi însura vreodată, mă 
voi însura cu o însoţitoare de bord. 

Dineul restrâns fusese cam incomod, iar acum, după ce 
ceilalți doi invitaţi plecaseră, însoţiţi de aghiotant, să prindă 
avionul spre casă, guvernatorul și Bond ședeau împreună pe o 
canapea înflorată, în salonul mare, mobilat de Ministerul 
Lucrărilor, încercând să facă conversație. Bond avea o senzație 
acută de ridicol. Nu se simţea niciodată în largul lui stând 
afundat în perne moi; prefera să șadă cu spatele drept, pe un 
fotoliu cu tapiţțerie solidă și cu tălpile așezate ferm pe podea. In 
plus, se simţea caraghios așa așezat lângă un burlac vârstnic, 
pe o canapea trandafirie, privind cafelele și lichiorurile de pe 
măsuţa scundă flancată de picioarele lor întinse. Scena avea 
ceva sociabil, intim, chiar feminin și niciuna din aceste 
atmosfere nu era potrivită. 

Lui Bond nu-i plăcea orașul Nassau. Toţi erau prea bogati. 
Turiștii de iarnă și rezidenții care aveau case pe insulă nu 
vorbeau decât despre banii, bolile și problemele lor cu servitorii. 
Nici măcar la bârfit nu se pricepeau. N-aveau despre ce să 
bârfească. Obișnuiţii sezonului de iarnă erau cu toţii prea bătrâni 
ca să aibă aventuri amoroase și, la fel ca majoritatea 
bogătașilor, prea circumspecţi ca să spună vreo răutate despre 
vecinii lor. Harvey Miller și soția acestuia perechea care tocmai 
plecase, erau tipici - un milionar canadian agreabil, cam 
plictisitor, care intrase de timpuriu în afacerea cu gaze naturale 
și rămăsese în ea și nevastă-sa o palavragioaică frumușică, ce 
părea englezoaică. Aceasta șezuse la masă lângă Bond și 
sporovăise cu vioiciune pe teme cum ar fi „Ce spectacole ați 
văzut recent în oraș?” și „Nu consideraţi că Savoy Grill e cel mai 
agreabil restaurant unde să cinezi? Vezi atâţia oameni 
interesanţi - actriţe și alte personalităţi ca ele!” Bond își dăduse 
toată silința, dar cum nu mai văzuse o piesă de teatru de doi 


ani, și atunci numai pentru că individul pe care-l urmărea în 
Viena mersese la acel spectacol, fusese nevoit să se bazeze pe 
amintirile prăfuite despre viața de noapte londoneză, amintiri 
care, cumva, nu reușiseră să se concilieze cu experiențele 
doamnei Harvey Miller. 

Bond știa că guvernatorul îl invitase la cină doar ca îndatorire 
și, poate, ca să-l ajute cu soţii Miller. Bond se afla de o 
săptămână în colonie și urma să plece spre Miami a doua zi. 
Avusese o misiune de investigaţie de rutină. Rebelii lui Castro 
din Cuba primeau arme din toate teritoriile învecinate, în 
principal din Miami și din zona Golfului Mexic. Însă când paza de 
coastă americană a confiscat două transporturi consistente, 
sprijinitorii lui Castro s-au îndreptat spre Jamaica și spre Insulele 
Bahamas ca posibile baze, așa că Bond fusese trimis de Londra 
ca să pună capăt acestei situaţii. Nu voise acea misiune. La 
drept vorbind, ţinea cu rebelii, dar guvernul britanic avea un 
program de export în Cuba de mari proporții, în schimbul 
faptului că achiziţiona mai mult zahăr cubanez decât avea 
nevoie, și o condiţie minoră a acestei înțelegeri era aceea ca 
Marea Britanie să nu ofere ajutor de niciun fel rebelilor cubanezi. 
Bond aflase că două bărci cu motor mari erau ajustate pentru 
misiunea de a transporta armele și, în loc să facă arestări când 
ambarcațiunile se pregăteau să ridice ancora, stârnind astfel un 
incident, alesese o noapte foarte întunecoasă și se strecurase 
lângă ele, la bordul unei navete neluminate a poliţiei, de pe 
puntea căreia aruncase câte o bombă incendiară în fiecare din 
cele două bărci, prin câte un hublou deschis. Apoi plecase în 
viteză și privise de la distanţă incendiul. Ghinionul companiilor 
de asigurări, firește, dar nu se înregistraseră victime, iar el 
realizase rapid și curat ceea ce-i ceruse M. 

Din câte știa Bond, în afară de șeful poliţiei și doi dintre ofiţerii 
lui, nimeni din colonie nu cunoștea cauza celor două incendii 
spectaculoase și, pentru cei informaţi, survenite la momentul 
oportun în port. Bond îi raportase doar lui M., în Londra. Nu 
dorise să-l stânjenească pe guvernator, care-i păruse genul de 
om ușor de stânjenit, și, de fapt, a-i împărtăși acestuia informaţii 
despre o infracţiune care putea să ridice foarte ușor întrebări în 
Consiliul legislativ putea fi un lucru lipsit de înțelepciune. Însă 
guvernatorul nu era prost; cunoștea scopul vizitei lui Bond în 
colonie și în seara aceea, când dăduse noroc cu el, Bond 


receptase ceva forţat și defensiv în purtarea guvernatorului, 
ceva ce-i transmisese antipatia omului pașnic faţă de acţiuni 
violente. Asta nu-l ajutase cu nimic pe parcursul dineului și 
fusese nevoie de toată sporovăiala și aplombul aghiotantului 
muncitor pentru ca seara să ajungă să pară cât de cât 
însufleţită. 

Acum era nouă și jumătate, iar guvernatorul și Bond aveau în 
faţă încă o oră de petrecut împreună, din politeţe, înainte de a 
se putea duce la culcare, recunoscători și ușuraţi amândoi că nu 
va mai trebui să se întâlnească niciodată. Nu că Bond ar fi avut 
ceva împotriva guvernatorului - acesta făcea parte dintr-o 
categorie de rutină pe care o întâlnise deseori, pretutindeni în 
lume: de încredere, loial, competent, sobru și drept, cel mai bun 
tip de funcţionar public colonial. Probabil că îndeplinise cu 
competență, loialitate și credinţă sarcinile unor posturi minore 
vreme de treizeci de ani, în timp ce Imperiul se prăbușea în jurul 
lui, iar acum ajunsese în vârf, la tanc, ţinându-se ferm agăţat de 
scara ierarhică și evitând șerpii. Peste un an sau doi îl aștepta 
titlul GCB! și retragerea - la Godalming, Cheltenham sau 
Turnbridge Wells, cu o pensie și un pachetel cu amintiri despre 
locuri ca Omanul britanic, Insulele Leeward, Guyana britanică, 
locuri despre care n-a auzit niciun membru al clubului de golf 
local și de care nici nu le-ar păsa. Și totuși, reflectase Bond în 
seara aceea, la câte mici drame ca treaba cu rebelii lui Castro 
trebuie să fi fost martor guvernatorul sau măcar să fi avut 
cunoștință despre ele! Cât de multe știa despre tabla de șah a 
politicii puterilor mărunte, despre latura scandaloasă a vieţii din 
comunităţile mici din străinătate, despre secretele oamenilor 
aflate în dosarele reședințelor guvernatorilor britanici din lumea 
întreagă! Dar cum să faci să izbucnească o scânteie din mintea 
aceea rigidă și discretă? Cum putea el, James Bond, un om pe 
care guvernatorul îl considera, evident, periculos și o posibilă 
sursă de primejdie la adresa propriei sale cariere, să obţină de 
la acesta un fapt sau un comentariu interesant, care să salveze 
seara de la soarta de pierdere absolută de timp? 

Remarca neglijentă și ușor nesinceră a lui Bond despre 
însurătoarea cu o însoțitoare de bord intervenise la sfârșitul unei 
conversații întâmplătoare despre călătoriile aeriene, ce urmase 


16 Abreviere de la Great Cross of Bath, „Marea cruce de Bath”, titlu conferit împreună 
cu rangul de cavaler de Bath. 


în mod inevitabil plecării soților Miller pentru a prinde avionul 
spre Montreal. Guvernatorul afirmase că BOAC obținea partea 
leului din traficul aerian american spre Nassau pentru că, deși 
avioanele lor ce plecau de pe Idlewild aveau nevoie de jumătate 
de oră în plus pentru a acoperi distanța, serviciile erau 
excelente. Bond replicase, plictisindu-se pe sine cu propria 
banalitate, că preferă să zboare încet și confortabil decât repede 
și fără răsfăţ. Și atunci adăugase remarca despre însoţitoarea de 
zbor. 

— Nu mai spune! rosti guvernatorul pe tonul politicos și 
controlat care-l făcea pe Bond să se roage ca vocea aceea să se 
relaxeze și să devină umană. De ce? 

— A, știu și eu... Ar fi plăcut să ai o fată frumoasă care să te 
învelească de fiecare dată la culcare, să-ţi aducă de băut și 
mâncare caldă și să te întrebe dacă ai tot ce dorești. Plus că 
sunt mereu surâzătoare și dornice să-ţi facă pe plac. Dacă nu 
mă însor cu o însoțitoare de bord, nu-mi va rămâne decât să iau 
de nevastă o japoneză. Japonezele par și ele să aibă stilul 
potrivit. 

Bond n-avea de gând să se însoare cu nimeni, iar dacă totuși 
o făcea, cu siguranţă că n-ar fi ales o sclavă insipidă. Nădăjduia 
doar că amuzându-l sau făcându-l să se revolte, îl va atrage pe 
guvernator într-o discuţie cu un subiect omenesc. 

— Nu știu cum e cu japonezele, dar presupun că ţi-a trecut 
prin minte că aceste însoțitoare de zbor sunt instruite să facă pe 
plac și că firea lor ar putea fi alta când nu sunt în misiune, ca să 
spun așa, rosti guvernatorul pe ton rezonabil, judicios. 

— Cum nu mă interesează cu adevărat să mă însor, nu mi-am 
dat niciodată osteneala să cercetez. 

Se lăsă o scurtă tăcere. Guvernatorului i se stinsese trabucul, 
așa că petrecu câteva clipe reaprinzându-l. Când vorbi din nou, 
Bond avu impresia că-n tonul uniform apăruse o scânteie de 
viaţă, de interes. 

— Am cunoscut cândva un bărbat care probabil că gândea 
așa cum gândești dumneata. S-a îndrăgostit de o însoţitoare de 
zbor și s-a însurat cu ea. O poveste interesantă, la drept 
vorbind. (Guvernatorul se uită pieziș la Bond și râse scurt, 
autoironic.) Presupun că dumneata vezi din belșug latura 
sordidă a vieţii, așa că povestea ar putea să-ţi pară plictisitoare, 
dar ai vrea s-o auzi? 


— Foarte mult! răspunse Bond cu entuziasm. 

Se îndoia că părerea guvernatorului despre ce e sordid și ce 
nu ar coincide cu a lui, dar cel puţin povestea l-ar scuti de a mai 
face conversaţie idioată. Mai rămânea doar să scape de afurisita 
de canapea sufocantă. 

— Pot să mai iau puţin coniac? întrebă el. 

Se ridică, își turnă două degete de coniac în pahar și, în loc să 
se întoarcă pe canapea, își luă un scaun și se așeză oblic faţă de 
guvernator, de cealaltă parte a  măsutei cu băuturi. 
Guvernatorul examină capătul trabucului, trase repede din el și-i 
ridică în poziţie verticală, ca să nu cadă scrumul. Privi precaut 
scrumul pe tot parcursul istorisirii și vorbi parcă adresându-se 
firului de fum albastru ce se înălța și dispărea cu repeziciune în 
aerul fierbinte și umed. Incepu cu grijă. 

— Bărbatul la care m-am referit - îi voi spune Masters, Philip 
Masters - mi-a fost aproape contemporan în Serviciul Colonial. 
Eram cu un an înaintea lui ca generaţie. A studiat la Fettes, a 
obținut o bursă la Oxford - nu contează la care colegiu -, după 
care a depus cerere de angajare în Serviciu. Nu era un individ 
prea sclipitor, însă era muncitor și capabil, genul de om care 
face o impresie bună în fața comisiilor de interviu, inspirându-le 
încredere. A fost acceptat. Primul său post a fost în Nigeria și s-a 
descurcat bine. Îi plăceau localnicii și se înţelegea bine cu ei. Era 
un om cu idei liberale și, chiar dacă nu fraterniza cu nigerienii - 
lucru care (guvernatorul zâmbi acru) i-ar fi creat necazuri cu 
superiorii în vremea aceea -, era îngăduitor și omenos cu ei, 
lucru care i-a surprins mult. 

Guvernatorul se întrerupse și trase din trabuc. Cum scrumul 
era gata să cadă, se aplecă asupra măsutei cu băuturi și, cu 
grijă, lăsă scrumul să cadă sâsâind în ceașca lui cu cafea își 
reluă poziţia, sprijinit de speteaza canapelei, și se uită la Bond 
pentru prima oară. 

— Aș spune că afecțiunea acestui tânăr faţă de localnici 
înlocuia afecțiunea pe care bărbaţii tineri de vârsta lui, din alte 
medii, o au faţă de sexul opus. Din păcate, Philip Masters era un 
tânăr timid și stângace, care n-avusese niciodată parte de 
succes în direcția respectivă. Când nu muncise ca să ia diferite 
examene, jucase hochei în echipa colegiului și practicase 
canotajul. În vacanțe stătea la o mătușă din Țara Galilor și făcea 
căţărări în cadrul clubului local de alpinism. Că veni vorba, 


părinţii lui se despărţiseră în timp ce el se afla la școala publică 
și, cu toate că era singurul lor copil, nu și-au mai bătut capul cu 
el după ce a ajuns în siguranţă la Oxford, cu bursa lui și cu o 
mică alocaţie cu care să-și acopere cheltuielile traiului. Așa că 
avusese prea puţin timp pentru fete și prea puţine lucruri cu 
care să le atragă pe cele care-i ieșeau totuși în cale. Viața lui 
afectivă decurgea după tiparul frustrat și nesănătos pe care l- 
am moștenit, printre alte lucruri, de la bunicii noștri din epoca 
victoriană. Cunoscând cum stăteau lucrurile cu el, sugerez 
așadar că relaţiile sale prietenoase cu oamenii de culoare din 
Nigeria constituiau ceea ce se numește compensație, adoptată 
de o fire în esență caldă și viguroasă, care fusese flămândă de 
afecţiune multă vreme și acum o găsea în firea lor simplă, dar 
plină de bunătate. 

Bond întrerupse istorisirea solemnă. 

— Singura problemă cu negresele frumoase e aceea că nu 
știu nimic despre contracepţie. Sper că a reușit să evite 
problemele de felul ăsta. 

Guvernatorul ridică mâna și replică, având în glas o undă de 
dezgust faţă de indelicatețea lui Bond. 

— Nu, nu! M-ai înțeles greșit. Nu mă refeream la sex. Acestui 
tânăr nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să întreţină relaţii cu o 
fată de culoare. De fapt, era de o ignoranță tristă în chestiunile 
sexuale - lucru care nu e rar nici astăzi, în rândul tinerilor 
englezi, dar pe atunci era foarte frecvent întâlnit și, cred că vei 
fi de acord, cauza multor, foarte multor căsnicii dezastruoase și 
a altor tragedii. 

Bond încuviință. 

— Nu, îţi explic mai pe larg firea acestui tânăr pentru a-ţi 
arăta că ceea ce a urmat s-a abătut asupra unui tânăr nevinovat 
și frustrat, cu o inimă și un trup calde, însă nedeșteptate, și cu o 
stângăcie socială care-l făcea să caute tovărășie și afecţiune la 
negri, nu în propria sa lume. Pe scurt, era un inadaptat sensibil, 
deloc interesant fizic, dar sănătos și capabil în toate celelalte 
privinţe și un cetăţean cât se poate de corespunzător. 

Bond luă o înghiţitură de coniac și-și întinse picioarele. 
Povestea îi plăcea. Guvernatorul o relata într-un stil narativ 
caracteristic vârstnicilor, care-i dădea o notă de autenticitate. 
Guvernatorul continuă: 


— Serviciul tânărului Masters în Nigeria a coincis cu primul 
guvern laburist. Dacă-ţi aduci aminte, unul dintre primele lucruri 
de care s-a ocupat a fost o reformă a serviciilor străine. Nigeria 
a primit un guvernator nou, cu păreri avansate cu privire la 
problema localnicilor, care a descoperit cu surprindere și 
încântare că are în personalul său un membru junior care punea 
deja în practică, în sfera lui modestă, concepţii similare cu ale 
sale. L-a încurajat pe Philip Masters, i-a atribuit îndatoriri ce-i 
depășeau funcţia și, la momentul oportun, când Masters urma 
să fie mutat, a scris un raport atât de laudativ încât Masters a 
fost promovat cu o treaptă mai sus decât ar fi fost firesc și 
transferat în Bermude, ca secretar adjunct al guvernatorului. 

Guvernatorul se uită la Bond prin fumul trabucului și rosti pe 
ton de scuză 

— Sper că nu te plictisesc prea mult cu toate astea. Voi 
ajunge imediat la subiectul principal. 

— Sunt chiar foarte interesat! Cred că mi-am format o 
imagine despre om. Trebuie că l-aţi cunoscut bine. 

După o șovăială, guvernatorul spuse: 

— Am putut să-l cunosc și mai bine în Bermude. l-am fost 
superior imediat și a lucrat direct sub comanda mea. Totuși, 
încă n-am ajuns în Bermude. Cursele aeriene spre și dinspre 
Africa se aflau la începuturi în vremea aceea iar Philip Masters a 
hotărât, dintr-un motiv sau altul, să se întoarcă la Londra cu 
avionul și astfel să aibă un concediu mai lung acasă decât dacă 
s-ar fi îmbarcat pe vapor din Freetown. A mers cu trenul la 
Nairobi, iar de acolo a luat cursa săptămânală a Imperial 
Airways - precursoarea BOAC. Fiind prima sa călătorie cu 
avionul, era interesat, dar și ușor neliniștit când decolară, după 
ce însoțitoarea de bord, care, observase el, era frumușică foc, îi 
dăduse o bomboană de supt și-i arătase cum să-și prindă 
centura de siguranţă. După ce avionul a atins altitudinea de 
croazieră și Masters a constatat că zborul era o treabă mult mai 
pașnică decât se așteptase, însoţitoarea s-a întors prin avionul 
aproape gol și i-a zâmbit. „Acum poţi să-ţi desfaci centura.” 
Văzând că Masters bâjbâie cu catarama, s-a aplecat și i-a 
desfăcut-o ea. Un gest mărunt, dar intim. Masters nu se mai 
aflase în viața lui la distanţă atât de mică de o femeie de vârstă 
apropiată cu el. A roșit, simțindu-se extraordinar de încurcat, și 
i-a mulțumit. Ea a zâmbit îndrăzneţ văzându-i stânjeneala, s-a 


așezat pe brațul locului gol aflat de cealaltă parte a culoarului și 
l-a întrebat de unde vine și care-i e destinaţia. Masters i-a spus 
și, la rândul lui, i-a pus întrebări despre avion, cu ce viteză 
zboară unde vor face escală și așa mai departe. A constatat că-i 
e foarte ușor să-i vorbească și că fata e aproape năucitor de 
frumoasă. L-a surprins purtarea prietenoasă a fetei și aparentul 
ei interes față de ceea ce avea el de spus despre Africa. Părea 
să creadă că duce o viață mult mai palpitantă și mai sclipitoare 
decât considera el că duce. Îl făcea să se simtă important. Când 
ea a plecat ca să-i ajute pe cei doi stewarzi să pregătească 
masa de prânz, Masters a stat și s-a gândit la ea, mișcat la 
culme de propriile gânduri. A încercat să citească, dar nu se 
putea concentra. Simțea nevoia să privească prin avion, ca s-o 
zărească în treacăt. O dată, ea i-a surprins privirea și i-a oferit 
un zâmbet care lui i s-a părut tainic. Zâmbetul părea să spună: 
„Suntem singurii tineri din avion. Ne înţelegem unul pe altul, ne 
interesează aceleași lucruri.” Philip Masters se uita pe geam și o 
vedea pe fată în oceanul de nori albi de sub el. O examina 
minuţios în minte, minunându-se cât e de perfectă. Era scundă 
și cu corp frumos, cu tenul alb-trandafiriu și păr bălai, pieptănat 
într-un coc îngrijit. (Îi plăcea în mod deosebit cocul, fiindcă 
sugera că nu e „modernă”.) Avea buze roșii precum cireașa, 
surăâzătoare, și ochi albaștri care scânteiau poznași. Cunoscând 
Țara Galilor, ghici că are sânge gal în vine, presupunere 
confirmată de numele ei, Rhoda Llewellyn pe care l-a găsi tipărit 
la capătul listei cu echipajul avionului, aflată deasupra 
suportului de reviste de lângă ușa toaletei, când s-a dus să-și 
spele mâinile înainte de prânz. |Incepu să facă presupuneri 
elaborate despre ea. Se va afla aproape de el timp de aproape 
două zile, dar oare cum să facă s-o revadă? Pesemne că avea 
sute de admiratori. Poate că era chiar căsătorită. Călătorea tot 
timpul cu avionul? Câte zile libere avea între curse? Oare va 
râde la el dacă o invita să cineze împreună și să vadă o piesă de 
teatru? Oare ar putea chiar să se plângă căpitanului avionului că 
unul dintre pasageri îi face avansuri? În mintea lui Masters a 
apărut brusc o imagine în care era coborât din avion la Aden, se 
trimitea o plângere la Biroul Colonial, cariera îi era distrusă. Dar 
a venit masa de prânz și, odată cu ea, liniștirea. Când fata i-a 
potrivit mica tavă pe genunchi, părul ei i-a atins obrazul. 
Masters a simţit că l-a atins un cablu electric sub tensiune. Ea i- 


a arătat cum să desfacă micile pachețele complicate, învelite în 
celofan, cum să scoată capacul de plastic al cutiei cu sos pentru 
salată, i-a spus că desertul e deosebit de bun - o prăjitură cu 
cremă bogată. Pe scurt, l-a răsfățat peste poate, iar Masters nu 
ținea minte să i se mai fi întâmplat vreodată așa ceva, nici 
măcar în copilărie, când îl îngrijea maică-sa. La sfârșitul 
călătoriei, când Masters, transpirat, și-a adunat curajul și a 
invitat-o la cină, ușurința cu care fata a acceptat a fost aproape 
dezamăgitoare. O lună mai târziu, ea și-a dat demisia de la 
Imperial Airways și s-au căsătorit. După încă o lună, concediul 
lui Masters s-a terminat și cei doi s-au îmbarcat pe un vapor 
spre Bermude. 

— Mă tem de tot ce poate fi mai rău, zise Bond. Ea s-a măritat 
cu el fiindcă viaţa lui părea palpitantă și „măreaţă”. Îi plăcea 
ideea de a fi frumoasa ceaiurilor dansante de la reședința 
guvernatorului. Presupun că Masters a trebuit s-o omoare în 
cele din urmă. 

— Nu, zise blajin guvernatorul. Dar aș spune că ai dreptate în 
ce privește motivele pentru care l-a luat de bărbat, la ele 
adăugându-se și faptul că se săturase de oboseala și primejdia 
zborurilor cu avionul. Poate chiar intenţiona să încerce la modul 
serios; cert e că atunci când tinerii soți au sosit și s-au instalat în 
bungaloul lor de la periferia orașului Hamilton, vioiciunea ei, faţa 
ei frumoasă și felul în care se făcea plăcută de toată lumea ne- 
au impresionat pe toţi favorabil. lar Masters, desigur, era 
schimbat. Viaţa devenise pentru el un basm. Privind în urmă aș 
spune că felul în care încerca să se dichisească pentru a fi la 
înălţimea ei era aproape jalnic. Se ostenea cu alegerea hainelor, 
își dădea părul cu o briantină groaznică și chiar și-a lăsat o 
mustață în stil militar, probabil pentru că ea considera că arată 
distins. La sfârșitul zilei de muncă se grăbea să ajungă acasă și 
toată ziua nu auzeai decât Rhoda în sus, Rhoda în jos și când 
credeţi că lady Burford - soția guvernatorului - o va invita pe 
Rhoda la prânz? Insă Masters muncea pe brânci și tuturor le 
plăcea tânăra pereche, și lucrurile au mers strună vreo șase 
luni. După aceea - și aici fac doar presupuneri -, în micul 
bungalou fericit au început să se strecoare aluzii acide. Poţi să-ţi 
imaginezi de ce fel. „De ce soția secretarului colonial nu mă ia 
niciodată cu ea la cumpărături? Cât trebuie să așteptăm înainte 
să mai dăm o petrecere cu cocteiluri? Știi că nu ne permitem să 


avem un copil! Când îţi vine rândul să fii promovat? Mă 
plictisesc teribil aici fără să am ce face toată ziua! Va trebui să 
te ocupi tu de cină astă-seară, eu pur și simplu n-am chef. Tu ai 
o viaţă așa de interesantă! Pentru tine totul merge de 
minune...” și așa mai departe. lar răsfăţul, firește, a dispărut 
rapid. Acum Masters era cel care-i aducea însoţitoarei de bord 
micul dejun la pat înainte să plece la serviciu, și desigur că o 
făcea cu încântare. Masters era cel care făcea ordine în casă 
când se întorcea seara și găsea peste tot scrum de ţigară și 
ambalaje de la ciocolată. Masters a fost cel care a trebuit să 
renunțe la fumat și la paharul ocazional ca să-i cumpere ei haine 
noi, astfel încât să fie la înălțimea celorlalte soţii. O parte din 
toate astea ieșeau la iveală - cel puţin pentru mine, fiindcă-l 
cunoșteam bine pe Masters - în secretariat. Incruntarea 
preocupată, ocazionala convorbire telefonică enigmatică, 
excesiv de îngrijorată, în timpul orelor de program, cele zece 
minute „furate” la sfârșitul programului ca s-o poată duce pe 
Rhoda la cinema și, desigur, ocazionalele întrebări despre 
căsnicie în general, puse pe jumătate în glumă: Ce fac celelalte 
soţii cât e ziua de lungă? Femeilor le pare puţin cam fierbinte 
clima de aici? Presupun că femeile (aproape adăuga „Dumnezeu 
să le binecuvânteze!”) se supără mai ușor decât bărbații. Și așa 
mai departe. Problema - sau cel puţin cea mai mare parte a ei - 
consta în faptul că Masters era îndrăgostit capiu. Rhoda era 
pentru el soarele și luna, iar dacă ea era nefericită sau nu-și 
găsea locul, totul era din vina lui. Incerca disperat să găsească o 
activitate care să-i dea o ocupaţie și s-o facă fericită și în cele 
din urmă a ales - sau mai degrabă au ales împreună - nici mai 
mult, nici mai puţin decât golful. Golful e foarte la modă în 
Bermude. Există mai multe terenuri excelente - inclusiv celebrul 
club Mid-Ocean, unde toţi jucătorii buni joacă și se adună 
ulterior ca să bârfească și să bea un pahar. Era exact ceea ce 
dorea Rhoda: o ocupaţie la modă și societate aleasă. Dumnezeu 
știe cum a strâns Masters destui bani ca s-o înscrie și să-i 
plătească crosele, lecţiile și tot restul, dar cumva a reușit și 
ideea a avut un succes teribil. Ea a început să-și petreacă toată 
ziua la Mid-Ocean. Și-a luat lecţiile în serios, a obţinut un 
handicap și a început să cunoască oameni la micile competiții și 
la turneele lunare, iar șase luni mai târziu nu doar că juca 
onorabil de bine, ci, în plus, devenise adorata membrilor de sex 


masculin. Nu m-a surprins. Îmi amintesc că am văzut-o 
câteodată - o siluetă micuță, delicioasă, bronzată, cu cei mai 
scurți pantaloni scurţi și un cozoroc alb cu margine verde, și o 
lovitură boltită elegant, compactă, care-i punea silueta în 
evidență, și pot să-ţi spun (ochii guvernatorului scânteiară o 
clipă) că era cea mai frumoasă făptură din câte am văzut pe un 
teren de golf. N-a durat mult, firește, până la următorul pas. A 
avut loc o competiţie între două perechi mixte. Ea era parteneră 
cu băiatul cel mare al familiei Tattersall - aceștia sunt cei mai 
importanţi comercianţi din Hamilton și, mai mult sau mai puţin, 
clica domnitoare a societăţii din Bermude. Flăcăul era un diavol 
tânăr - arătos de mama focului, înotător excelent și jucător de 
golf desăvârșit, cu un automobil MG decapotabil și barcă cu 
motor și toate accesoriile. Știi genul... Punea mâna pe orice fată 
voia, și dacă nu se culca cu el în scurt timp, n-avea parte de 
plimbările cu MG-ul sau cu Chriscraft-ul și nici de serile în 
cluburile de noapte locale. Perechea a câștigat competiţia, după 
o luptă dură la final, și Philip Masters s-a aflat în mulțimea 
mondenă adunată în jurul găurii a optsprezecea ca să-i aclame. 
A fost ultima oară când Masters a aclamat și s-a veselit într-o 
perioadă lungă, poate chiar ultima oară în viaţă. Ea a început 
aproape imediat să „iasă” cu tânărul Tattersall și odată pornită, 
n-a mai putut-o opri nimic. Și crede-mă, domnule Bond, a fost 
îngrozitor de privit! (Guvernatorul strânse mâna pumn și lovi 
ușor marginea măsutei cu băuturi.) Rhoda n-a făcut nici cea mai 
mică încercare de a atenua lovitura sau de a ascunde în vreun 
fel aventura. L-a luat pur și simplu pe tânărul Tattersall și l-a 
lovit pe Masters în față cu el și a continuat să-l lovească. Se 
întorcea acasă la o bucată de noapte - insistase ca Masters să 
se mute în camera de oaspeţi, pretextând cum că ar fi prea cald 
ca să doarmă împreună - și dacă rânduia vreodată prin casă ori 
îi făcea de mâncare, era doar un expedient cu scopul de a 
păstra cât de cât aparențele. Sigur că într-o lună toată povestea 
era de domeniul public și bietul Masters purta cea mai mare 
pereche de coarne din câte s-au văzut vreodată în colonie. Lady 
Burford a intervenit într-un final și i-a ţinut o predică Rhodei 
Masters - i-a spus că distruge cariera soțului ei și așa mai 
departe. Problema era că lady Burford îl considera pe Masters 
cam banal și plictisitor și cum poate că avusese ea însăși o 
escapadă sau două în tinereţe - chiar și la vremea aceea era o 


femeie frumoasă cu o scânteie în priviri -, probabil că a fost un 
pic prea îngăduitoare cu fata. Desigur, Masters însuși, după cum 
mi-a relatat ulterior, a trecut prin obișnuita succesiune tristă de 
etape - proteste raţionale, certuri aprige, furie dezlănţuită, 
violenţă (mi-a spus că într-o seară a fost cât pe ce s-o sugrume) 
și, în final, distanţare glacială și nefericire  mohorâtă. 
(Guvernatorul tăcu câteva clipe, după care continuă) Nu știu 
dacă ai văzut vreodată domnule Bond, cum se frânge o inimă 
lent și deliberat. Ei bine, asta am văzut întâmplându-se cu Philip 
Masters și a fost cumplit de privit. La sosirea în Bermude i se 
citea paradisul pe chip, iar un an mai târziu, pe faţa lui era 
întipărit iadul. Sigur că mi-am dat toată silinţa - toţi am făcut-o 
într-un fel sau altul, dar o dată întâmplarea produsă pe gazonul 
acela verde al găurii a optsprezecea de la Mid-Ocean, nu mai 
era nimic de făcut, decât să încerci să aduni rămășițele. Însă 
Masters era ca un câine rănit. S-a îndepărtat de noi, s-a retras 
într-un colț și mârâia când cineva încerca să se apropie de el. 
Mi-am dat chiar osteneala de a-i scrie două scrisori; mai târziu 
mi-a spus că le rupsese bucăţi fără să le citească. Într-o zi ne- 
am adunat mai mulţi și l-am invitat la o petrecere a burlacilor, în 
bungaloul meu, unde am încercat să-l îmbătăm. Partea cu 
îmbătatul ne-a reușit. Puțin mai târziu am auzit o trosnitură în 
baie. Masters încercase să-și taie venele cu briciul meu. Asta ne- 
a răpit tot curajul; am fost ales să merg la guvernator și să 
discut cu el toată povestea. Guvernatorul avea cunoștință de ea, 
firește, dar sperase că nu va trebui să intervină. Acum se punea 
problema dacă Masters va putea măcar să rămână în serviciu. 
La muncă nu mai era bun de nimic, nevastă-sa era în centrul 
unui scandal public - era un om terminat și nu știam dacă-l vom 
putea repune pe picioare. Guvernatorul era un tip de ispravă. 
Odată obligat să ia măsuri, a hotărât ferm să facă un ultim efort 
de a amâna raportul aproape inevitabil către Whitehall care 
avea să zdrobească tot ce mai rămăsese din Masters. Și 
Providența a intervenit în ajutorul lui. Chiar a doua zi după 
discuția mea cu guvernatorul am primit de la Biroul Colonial o 
telegramă care anunţa că urma să aibă loc o întrevedere la 
Washington pentru delimitarea drepturilor de pescuit în afara 
apelor teritoriale, iar Bermudele și Bahamasul fuseseră invitate 
să-și trimită reprezentanții guvernelor. Guvernatorul l-a 
convocat pe Masters, l-a mustrat critic și deschis, i-a spus că va 


fi trimis la Washington și că ar face bine să-și rezolve într-un fel 
sau altul problemele conjugale în următoarele șase luni și l-a 
trimis să-și facă bagajul. Masters a plecat peste o săptămână și 
a stat în Washington cinci luni, discutând despre pescuit. Am 
respirat cu toții ușuraţi și am avut grijă s-o respingem pe Rhoda 
Masters în societate ori de câte ori aveam prilejul. 

Guvernatorul se opri din vorbit și-n salonul mare, puternic 
luminat se lăsă tăcerea. Își scoase batista din buzunar și-și 
șterse faţa cu ea; amintirile îl ațâţaseră așa că ochii îi străluceau 
pe chipul îmbujorat. Se ridică în picioare și pregăti un pahar cu 
whisky și sifon pentru Bond și unul pentru sine. Bond spuse: 

— Ce treabă urâtă! Presupun că nu se putea să nu se 
întâmple așa ceva mai devreme sau mai târziu, dar Masters a 
avut ghinionul să se întâmple atât de curând... Probabil că 
nevastă-sa era o cățea fără inimă. A arătat în vreun fel că-și 
regretă faptele? 

Guvernatorul tocmai terminase de aprins un trabuc; se uită la 
vârful ce strălucea ușor și suflă peste el. 

— A, nu! Se distra de minune. Probabil știa că nu va dura o 
veșnicie, dar aventura aceea era tot ce visase - ceea ce visează 
cititoarele revistelor pentru femei, iar ea era un exemplu tipic al 
mentalităţii respective. Avea totul: cea mai bună partidă de pe 
insulă, dragoste pe nisip, sub palmieri, distracţii în oraș și la Mid- 
Ocean, plimbări cu mașina la viteze mari și plimbări cu barca cu 
motor - toate accesoriile aventurii de dragoste ieftine. lar ca 
plasă de siguranţă avea un sclav pe post de soț, care nu se 
amesteca, și o casă în care să se îmbăieze, să-și schimbe 
hainele și să doarmă câteva ceasuri. În plus, știa că-l va putea 
face pe Philip Masters să se întoarcă la ea. Era atât de servil! Nu 
va avea nicio greutate. Și pe urmă va putea să meargă pe la toți 
să-și ceară iertare, își va reactiva farmecul și toți o vor ierta. Va 
fi bine. lar dacă nu ieșea bine, existau în lume bărbaţi din belșug 
în afară de Philip Masters - și, la drept vorbind, bărbaţi mai 
atrăgători. Uite, de exemplu toţi bărbaţii de la clubul de golf! 
Putea să-și aleagă unul pe sprânceană, cât ai bate din palme. 
Nu, viața era plăcută și dacă femeia se poartă un pic obraznic, 
în definitiv, așa se poartă o mulţime de oameni. Uite, de 
exemplu, cum se poartă celebrităţile de cinema la Hollywood! Ei 
bine, în scurt timp, Rhoda Masters a fost pusă la încercare. 
Tattersall s-a cam plictisit de ea; pe de altă parte, datorită soţiei 


guvernatorului, părinţi lui făceau un tărăboi teribil. Asta i-a oferit 
lui Tattersall pretextul de a ieși din toată povestea fără scene 
prea mari. În plus, fiind vară, insula era inundată de americance 
frumoase; era timpul pentru ceva prospătură. Așa că i-a dat 
Rhodei Masters papucii. Pur și simplu. l-a spus simplu că au 
terminat-o. Că părinţii lui insistă, în caz contrar urmând să-i taie 
banii de buzunar. Asta se întâmpla cu două săptămâni înainte 
de întoarcerea lui Philip Masters din Washington și recunosc că 
Rhoda a suportat bine lovitura. Era tare din fire și știuse că asta 
se va întâmpla la un moment dat. Nu s-a jeluit - la drept 
vorbind, n-avea cui să se jeluiască. S-a dus pur și simplu la lady 
Burford și i-a spus că-i pare rău și că pe viitor îi va fi soţie bună 
lui Philip Masters; s-a apucat să vadă de casă, a făcut curățenie 
și a pregătit totul la perfecție pentru marea scenă a împăcării. 
Nevoia de a obţine această împăcare i-a devenit clară când a 
văzut atitudinea foștilor ei companioni de la Mid-Ocean. 
Devenise dintr-odată piază-rea acolo. Ştii cum se întâmplă 
lucrurile de felul ăsta, chiar și într-un loc liberal cum ar fi un 
country club la tropice. Acum, nu doar cei care frecventau 
reședința guvernatorului, ci și membrii clicii comercianților din 
Hamilton o priveau dezaprobator. Devenise dintr-odată un bun 
de calitate inferioară, folosit și apoi aruncat. Și-a încercat 
vechea purtare veselă, de flirt, dar n-a mai funcţionat. A fost 
respinsă brutal o dată sau de două ori, după care a încetat să 
mai meargă la club. Acum era esenţial să-și recapete temelia 
sigură și să-și reînceapă încet ascensiunea. A renunţat să mai 
iasă din casă și și-a pus la bătaie toată puterea voinţei, repetând 
iarăși și iarăși scena pe care o va interpreta - lacrimile, răsfățul 
de însoţitoare de bord, scuzele și explicaţiile îndelungi și 
sincere, patul dublu. 

— Și atunci s-a întors acasă Philip Masters. 

Guvernatorul se opri, îl privi pe Bond meditativ și spuse: 

— Dumneata nu ești căsătorit, dar cred că e la fel în toate 
relaţiile dintre un bărbat și o femeie: pot supraviețui atât timp 
cât între cei doi oameni implicaţi există un fel de omenie 
elementară. Când orice urmă de bunătate dispare, când unuia 
nu-i pasă, sincer și evident, dacă celălalt e viu sau mort, nu mai 
are niciun rost. Această insultă anume la adresa orgoliului -ba 
mai rău, la adresa instinctului de autoconservare - nu poate fi 
iertată. Am observat-o în sute de căsnicii. Am văzut relaţii 


refăcute după infidelităţi flagrante, am văzut infracţiuni și chiar 
crime iertate de către celălalt, ca să nu mai spun falimente și 
toate celelalte forme de infracțiuni sociale. Boli incurabile, 
orbire, catastrofe - toate acestea pot fi depășite, dar moartea 
omeniei obișnuite la unul dintre parteneri - niciodată. M-am 
gândit la asta și am inventat o denumire cam pompoasă pentru 
acest factor elementar al relaţiilor omenești. L-am numit „Legea 
dramului de alinare”. 

— O denumire splendidă! comentă Bond. Sună impresionant, 
fără doar și poate. Și înţeleg, desigur, la ce vă referiţi și cred că 
aveţi absolută dreptate. Dramul de alinare - cantitatea de 
mângâiere. Da, presupun că se poate afirma că toate relațiile de 
dragoste și de prietenie se bazează, în ultimă instanţă, pe asta. 
Fiinţele omenești simt foarte multă insecuritate. Când celălalt 
nu numai că te face să simţi insecuritate, ci mai mult, pare să 
vrea să te distrugă, evident că asta înseamnă sfârșitul relaţiei. 
„Dramul de alinare” atinge cota zero. Trebuie să fugi, ca să te 
salvezi. Masters a înţeles acest lucru? 

Guvernatorul nu răspunse la întrebare, ci zise: 

— Rhoda Masters ar fi trebuit să sesizeze avertismentul în 
clipa când bărbatul ei a intrat pe ușa bungaloului. Nu era vorba 
atât de ceea ce a văzut la suprafaţă - deși mustaţa dispăruse și 
părul lui Masters redevenise chica zburlită de la prima lor 
întâlnire -, ci de expresia ochilor și a gurii și de bărbia rigidă. 
Rhoda Masters se îmbrăcase cu cea mai cuminte rochie, 
renunţase la aproape tot machiajul și se așezase pe un fotoliu 
astfel încât lumina ce intra pe fereastră să-i lase faţa pe 
jumătate în umbră și să lumineze paginile cărții pe care-o ţinea 
în poală. Hotărâse că atunci când el intra pe ușă va ridica 
privirea de pe carte, docilă supusă și va aștepta ca el să-i 
vorbească. Apoi se va ridica se va apropia de el tăcută și se va 
opri în fața lui cu capul plecat. Îi va spune totul, va da frâu liber 
lacrimilor, el o va lua în brațe, iar ea va promite și iar va 
promite. Exersase scena de mai multe ori, până când rezultatul 
o multțumise. Și într-adevăr, a ridicat privirea de pe paginile 
cărţii, îndatoritoare. Masters și-a lăsat jos valiza tăcut, s-a 
apropiat încet de cămin și a rămas acolo, privind-o cu un aer 
distrat. Expresia din ochii lui era rece, impersonală și lipsită de 
interes. A băgat mâna în buzunarul interior al hainei, de unde a 
scos o foaie de hârtie, și a rostit pe tonul detașat al unui agent 


imobiliar: „Asta e o schiță a casei. Am împărţit casa în două. 
Camerele tale sunt bucătăria și dormitorul tău. Ale mele sunt 
camera asta și dormitorul de oaspeţi. Ai voie să folosești baia 
când nu sunt eu înăuntru.” S-a aplecat și a lăsat hârtia pe cartea 
ei deschisă. „Nu ai voie să intri în camerele mele decât atunci 
când avem invitaţi prieteni.” Rhoda Masters a deschis gura să 
vorbească, dar el a ridicat mâna. „Asta e ultima oară când îţi 
vorbesc în particular. Dacă-mi vorbești, nu-ţi voi răspunde. Dacă 
dorești să-mi comunici ceva, poţi lăsa un bilet în baie. Mă aştept 
ca mesele să-mi fie pregătite punctual și așezate în sufragerie, 
pe care ai voie s-o folosești după ce termin. Iţi voi da douăzeci 
de lire pe lună pentru a acoperi cheltuielile casei, și suma 
aceasta îţi va fi trimisă de avocaţii mei în ziua de întâi a fiecărei 
luni. Avocaţii mei pregătesc actele de divorţ. Divorţez de tine și 
nu vei contesta acţiunea, pentru că nu poţi. Un detectiv 
particular a oferit dovezi depline ce te incriminează. Procesul va 
avea loc peste un an, când îmi expiră șederea în Bermude. Până 
atunci, în public ne vom purta ca un cuplu căsătorit normal.” 
Masters a băgat mâinile în buzunar și a privit-o politicos. Ei îi 
șiroiau lacrimile pe faţă. Avea un aer îngrozit, de parcă ar fi 
lovit-o cineva. Masters a rostit cu indiferență: „Mai vrei să știi 
altceva? Dacă nu, ai face bine să-ţi aduni lucrurile de aici și să te 
muţi în bucătărie.” S-a uitat la ceas. „Aș vrea să cinez în fiecare 
seară la opt. Acum e șapte și jumătate.” 

Guvernatorul se opri și luă o înghiţitură de whisky, apoi spuse: 

— Am pus toate astea cap la cap din puţinul pe care mi l-a 
spus Masters și din detaliile mai complete pe care i le-a dat 
Rhoda Masters lady-ei Burford. Pe cât se pare, Rhoda Masters a 
încercat să-l miște pe toate căile - prin argumente, prin 
rugăminți, prin istericale. El a rămas neclintit. Pur și simplu nu 
reușea să se facă auzită. Era ca și cum Masters ar fi plecat și ar 
fi trimis acasă pe altcineva care să-l reprezinte în această 
conversație extraordinară. In cele din urmă, ea a trebuit să 
accepte. N-avea niciun ban, îi era imposibil să-și plătească 
întoarcerea în Anglia. Ca să aibă un pat și mâncare, trebuia să 
facă ce-i spunea el. Și așa a și fost: timp de un an au trăit astfel, 
politicoși unul cu altul în public, dar absolut tăcuţi și separați 
când erau singuri. Firește că schimbarea ne-a uluit pe toți. Nici 
el, nici ea nu au dezvăluit nimănui aranjamentul - ei probabil că 
i-ar fi fost rușine, iar Masters n-avea niciun motiv. Masters ne 


părea ceva mai retras decât înainte, însă munca sa era 
excelentă și toţi au răsuflat ușuraţi și au căzut de acord că, 
printr-un miracol, căsnicia a fost salvată. Și el, și ea au fost 
foarte apreciaţi pentru acest lucru și au devenit un cuplu 
popular, totul fiind iertat și dat uitării... Anul a trecut și a sosit 
timpul ca Masters să plece. A anunţat că Rhoda va mai rămâne 
câtva timp ca să închidă casa și împreună au trecut prin 
obișnuita rundă de petreceri de rămas-bun. Am fost puţin 
surprinși văzând că ea n-a venit să-i petreacă la vapor, dar ela 
spus că nu se simţea bine. Asta a fost tot, până când au început 
să vină din Anglia vești despre divorţ, după vreo două 
săptămâni. Atunci, Rhoda Masters a apărut la reședința 
guvernatorului și a avut o discuţie lungă cu lady Burford; treptat 
s-a aflat întreaga poveste, inclusiv capitolul următor, de-a 
dreptul cumplit. 

Guvernatorul bău ultima înghiţitură de whisky; gheaţa răpăi 
sec când el lăsă încet paharul pe masă. 

— Pe cât se pare, în ziua plecării, Masters a găsit în baie un 
bilet de la nevastă-sa, care spunea că trebuie neapărat să-l 
vadă pentru o ultimă discuţie, înainte ca el s-o părăsească 
pentru totdeauna. Mai existaseră bilete asemănătoare și înainte, 
și Masters le rupea de fiecare dată și lăsa bucăţelele de hârtie 
pe polița de deasupra chiuvetei. De astă dată a mâzgălit un bilet 
prin care-i fixa o întrevedere în salon, în seara aceea, la ora 
șase. Când a venit timpul, Rhoda Masters a apărut umilă din 
bucătărie. Renunţțase demult să mai facă scene încărcate de 
emoții sau să încerce să se arunce la mila lui. Stând în picioare 
liniștită, i-a spus că mai avea doar zece lire din banii destinați 
cheltuielilor casei pe luna respectivă și în rest n-avea absolut 
nimic, așa că după plecarea lui o păștea sărăcia. „Ai bijuteriile 
pe care ţi le-am dăruit și mantia de blană.” „Aș fi norocoasă 
dacă aș primi cincizeci de lire pe ele.” „Va trebui să-ţi găsești de 
lucru.” „Va dura până-mi găsesc. Va trebui să locuiesc undeva. 
Trebuie să eliberez casa în două săptămâni. Refuzi să-mi dai cât 
de puţin? Am să mor de foame!” Masters a privit-o calm. „Eşti 
frumușică, n-ai să mori de foame niciodată.” „Trebuie să mă 
ajuţi, Philip! Trebuie! N-ar fi util pentru cariera ta dacă m-aș 
duce să cerșesc la reședința guvernatorului.” În afară de câteva 
obiecte disparate, nimic din casă nu le aparținea - o primiseră 
gata mobilată. Cu o săptămână înainte, proprietarul trecuse pe- 


acolo și aprobase inventarul. Mai rămânea doar mașina lor, un 
Morris pe care Masters îl achiziţionase la mâna a doua și un 
radio-gramofon pe care-l cumpărase în disperare de cauză, 
încercând să-și distreze soţia înainte ca ea să se apuce de golf. 
Philip Masters s-a uitat la ea pentru ultima oară - n-avea s-o mai 
vadă niciodată - și a spus: „Bine, îţi las mașina și radio- 
gramofonul. Asta e tot. Trebuie să împachetez. Adio.” Și a ieșit 
și s-a dus în camera lui. 

Guvernatorul se uită la Bond. 

— Cel puţin un ultim mic gest amabil, nu? (Zâmbi mohorât.) 
După ce ela plecat și ea a rămas singură, Rhoda Masters a luat 
mașina, inelul de logodnă, cele câteva bijuterii fără valoare și 
etola din blană de vulpe, s-a dus în Hamilton și a făcut turul 
caselor de amanet. În cele din urmă a adunat patruzeci de lire 
de pe bijuterii și șapte lire pentru etolă. După aceea s-a dus la 
reprezentanța auto a cărei nume era scris pe bordul mașinii și a 
cerut să discute cu managerul. Când l-a întrebat cât i-ar putea 
da pentru mașină, omul a crezut că-și bate joc de el. „Dar, 
doamnă, domnul Masters a cumpărat mașina în rate și a rămas 
foarte tare în urmă cu plăţile! Sigur v-a spus că a trebuit să-i 
trimitem o scrisoare prin avocatul nostru, chiar săptămâna 
trecută! Am aflat că pleacă. El ne-a răspuns în scris că veţi veni 
să faceţi aranjamentele necesare. Să văd...” A luat un dosar și |- 
a răsfoit. „Da, pentru mașină se datorează exact două sute de 
lire.” Bineînțeles, Rhoda Masters a izbucnit în plâns și în final 
managerul a acceptat să ia înapoi mașina, cu toate că acum nu 
mai valora două sute de lire, însă a insistat ca ea să i-o lase pe 
loc, cu benzina din rezervor cu tot. Rhoda Masters n-a putut 
decât să accepte și să fie recunoscătoare că nu va fi dată în 
judecată; a ieșit din magazin, pe strada încinsă și știa deja ce va 
afla când ajungea la magazinul de aparatură radio. Și a avut 
dreptate. Aceeași poveste, numai că de astă dată a trebuit să 
plătească zece lire ca să-l convingă pe om să ia înapoi radio- 
gramofonul. Cineva a dus-o cu mașina până destul de aproape 
de bungalou; ajunsă acolo, s-a aruncat pe pat și a plâns tot 
restul zilei. Era deja o femeie înfrântă, iar acum, Philip Masters o 
lovise când se afla la pământ. 

Guvernatorul tăcu câteva clipe, după care reluă: 

— Extraordinară situaţie, zău așa! Un om ca Masters - bun, 
sensibil, care în mod normal n-ar face rău nici măcar unei muște 


- a făptuit una din cele mai pline de cruzime acţiuni din câte-mi 
amintesc din toată experiența mea. Intrase în funcțiune legea 
mea... (Guvernatorul zâmbi subţire.) Oricare ar fi fost păcatele 
ei, dacă i-ar fi oferit acel „Dram de alinare”, el nu s-ar fi putut 
purta niciodată astfel cu ea. În condiţiile date însă, trezise în el o 
cruzime bestială - o cruzime care poate că zace ascunsă în noi 
toţi și pe care doar o ameninţare la adresa existenţei noastre o 
poate aduce la suprafață. Masters voia s-o facă pe fată să simtă 
nu atâta suferinţă cât simţise el, fiindcă asta era imposibil, ci cât 
de multă era capabil să provoace. lar gestul acela fals cu 
automobilul și radio-gramofonul a fost un exemplu diabolic de 
sclipitor de acţiune întârziată, care să-i aducă aminte, chiar 
după plecarea lui, cât de mult o ura, cât de mult voia în 
continuare s-o facă să sufere. 

— Trebuie că a fost o experienţă zdrobitoare! zise Bond. 
Extraordinar, cât de mult rău își pot face oamenii unii altora! 
Incepe să-mi fie milă de fată. Ce s-a întâmplat cu ea în cele din 
urmă - și, dacă tot veni vorba, cu el? 

Guvernatorul se ridică în picioare și se uită la ceas. 

— Cerule mare, e aproape miezul nopţii! Și am ţinut 
personalul treaz până acum - la fel și pe dumneata, adăugă el 
zâmbind. 

Se duse la cămin și sună din clopotel. Apăru un majordom 
negru; guvernatorul se scuză pentru că l-a ţinut treaz și-i spuse 
să încuie și să stingă luminile. Bond se ridicase în picioare. 
Guvernatorul se întoarse spre el. 

— Hai să mergem, și-ți voi spune restul. Te însoțesc prin 
grădină, ca să mă conving că paznicul îţi deschide să ieși. 

In pas agale, traversară încăperea lungă și coborâră treptele 
late ce duceau în grădină. Era o noapte frumoasă, cu o lună 
plină ce gonea deasupra lor, în înaltul cerului, printre norii 
vaporoși. Guvernatorul spuse: 

— Masters a rămas în Serviciul Colonial, dar cumva n-a mai 
reușit să se ridice la înălţimea începutului frumos pe care-l 
avusese. După povestea din Bermude părea că a pierdut 
definitiv ceva. Experiența omorâse o parte din el. Era un om 
mutilat. In principal din vina ei, desigur, dar presupun că ceea 
ce i-a făcut fostei sale neveste a rămas viu în el și poate că-l 
bântuia. Era bun în meserie, însă cumva își pierduse latura 
umană și treptat s-a pustiit. Desigur, nu s-a recăsătorit 


niciodată; în cele din urmă a fost retrogradat la un post de 
funcţionar mărunt și când nici asta n-a mers, s-a pensionat și a 
plecat să trăiască în Nigeria - s-a întors la singurii oameni din 
lume care-i arătaseră cât de puţină bunătate, s-a întors în locul 
de unde a început totul. Cam tragic, la drept vorbind, dacă-mi 
amintesc ce fel de om era când eram tineri. 

— Și fata? 

— O, ea a avut parte de o perioadă grea. Am făcut chetă 
pentru ea și a lucrat sporadic și superficial, primind slujbe mai 
mult sau mai puţin din milă. A încercat să se angajeze din nou 
ca însoţitoare de bord, dar felul în care-și reziliase contractul cu 
Imperial Airways a scos-o din cursă. Pe vremea aceea nu existau 
atât de multe companii aeriene și se găseau din belșug 
candidatele pentru puţinele posturi de însoţitoare de bord 
existente. Soții Burford au fost transferați în Jamaica în același 
an, iar asta a lăsat-o fără principalul sprijin - cum spuneam, lady 
Burford avusese mereu o slăbiciune pentru ea. Rhoda Masters 
era la un pas de sărăcia lucie. Cum încă arăta bine, o vreme au 
întreţinut-o diferiţi bărbaţi, dar într-o așezare mică precum 
Bermudele nu poţi face turul prea mult timp. Era la un pas de a 
deveni prostituată și de a avea necazuri cu poliția, când 
Providența a intervenit din nou și a decis că Rhoda Masters a 
fost pedepsită suficient. A primit o scrisoare de la lady Burford, 
însoțită de costul călătoriei până în Jamaica, în care-i spunea că 
i-a găsit un post de recepţioneră la hotelul Blue Hills, unul dintre 
cele mai bune din Kingston. Așa că a plecat și presupun - la 
vremea aceea fusesem deja transferat în Rodezia - că 
Bermudele au fost extrem de ușurate că n-o vor mai vedea. 

Guvernatorul și Bond ajunseseră la poarta lată de la intrarea 
reședinței guvernatorului. Dincolo de ei sclipea în lumina lunii 
peisajul în alb, negru și roz al străduțelor înghesuite, cu case 
frumoase acoperite cu șindrilă, cu frontoane și balcoane ca de 
turtă dulce, ce alcătuiesc orașul Nassau. Cu un zăngănit sonor, 
sentinela luă poziţie de drepți și prezentă arma. Guvernatorul 
ridică mâna. 

— În regulă, pe loc repaus! 

Sentinela mecanică zăngăni iarăși, animată pentru scurt timp, 
după care se lăsă tăcerea. Guvernatorul spuse: 

— Și așa se încheie povestea, cu excepţia unei ultime 
întorsături a sorții. Într-o bună zi, un milionar canadian s-a cazat 


la hotelul Blue Hills și a rămas acolo toată iarna. La plecare a 
luat-o pe Rhoda Masters cu el în Canada și s-a însurat cu ea. Și 
de atunci, ea trăiește în puf. 

— Cerule mare! Asta da noroc! Nu l-a prea meritat. 

— Presupun că nu, dar cine poate spune? Viaţa e înșelătoare. 
Poate că Soarta a decis că a plătit destul pentru tot răul pe care 
i l-a făcut lui Masters. Poate că mama și tatăl lui Masters au fost 
adevărații vinovaţi: l-au transformat într-un om predispus la 
accidente. El s-a implicat în catastrofa afectivă care-l păștea în 
mod inevitabil și pentru care îl condiţionaseră părinţii. Soarta a 
ales-o pe Rhoda ca instrument al ei, și acum tot soarta a 
recompensat-o pentru serviciile aduse. Lucrurile de felul ăsta 
sunt greu de judecat. În orice caz, l-a făcut foarte fericit pe 
canadianul ei. Astă-seară mi-au părut amândoi fericiţi. 

Bond izbucni în râs. Dintr-odată, dramele violente din propria 
sa viaţă păreau de-a dreptul goale, lipsite de substanță. 
Povestea cu rebelii lui Castro și iahturile incendiate era material 
bun pentru o bandă desenată de aventuri dintr-un ziar ieftin. 
Stătuse lângă o femeie plictisitoare la un dineu plictisitor și o 
remarcă întâmplătoare îi deschisese în față cartea violenței 
autentice - a acelei Comedie Humaine în care pasiunile 
omenești sunt intense și reale, în care Soarta joacă un joc mai 
autentic decât orice conspirație a Serviciilor Secrete concepută 
de guverne. Se întoarse cu faţa spre guvernator și-i întinse 
mâna. 

— Vă mulțumesc pentru poveste! Și vă datorez scuze. Am 
considerat-o pe doamna Harvey Miller foarte plictisitoare. 
Datorită dumneavoastră n-o voi uita niciodată. Trebuie să acord 
mai multă atenţie oamenilor! Mi-aţi dat o lecţie. 

Dădură noroc; guvernatorul zâmbi. 

— Mă bucur că povestea ţi-a stârnit interesul. Mă temeam să 
nu te plictisească. Duci o viaţă foarte palpitantă! Ca să fiu 
sincer, nu mă tăia capul ce am putea discuta după cină. Viaţa în 
Serviciul Colonial e foarte banală. 

Își urară noapte bună și Bond plecă pe strada tăcută ce ducea 
spre port și spre Hotelul colonial britanic. Reflectă la 
întrevederea pe care urma s-o aibă a doua zi dimineaţa cu paza 
de coastă și cu agenţii FBI, în Miami, și perspectiva aceasta, 
care înainte îl interesase, ba chiar îl incitase, îi părea acum de-a 
dreptul plicticoasă și inutilă. 


PARTEA A PATRA 


Risico” 


— În această afacere există mult risico. 

Cuvintele fură rostite cu glas scăzut pe sub mustata groasă, 
șatenă. Ochii negri și duri analizau încet chipul lui Bond și 
mâinile acestuia, care rupeau cu grijă, în bucăţi mici, un plic de 
chibrituri pe care scria Albergo Colombo d'Oro. 

James Bond simţi că e cercetat. Examinarea furișă începuse 
de când făcuse cunoștință cu omul, cu două ore mai devreme, în 
barul Excelsior. | se spusese să se uite după un bărbat cu 
mustață groasă, care va sta singur la masă, bând un cocteil 
Alexandra. Semnalul secret de recunoaștere îl amuzase: băutura 
cremoasă, feminină era mult mai iscusită decât ziarul împăturit, 
floarea la butonieră sau mănușile galbene care alcătuiau 
venerabilele semnale învechite folosite de agenţi. Avea totodată 
și marele merit de a putea funcționa și singur, fără posesorul lui. 
lar Kristatos îl pusese de la bun început la o mică încercare. 
Când Bond intrase în bar și se uitase în jur, înăuntru se aflau 
vreo douăzeci de oameni, toţi fără mustață. Dar la o masă din 
colț, în celălalt capăt al încăperii înalte și discrete, flancat de o 
farfurioară cu măsline și una cu alune acaju, se afla paharul cu 
picior înalt conţinând cocteilul de votcă cu frișcă. Bond se duse 
direct la masa aceea, își trase un scaun și se așeză. Chelnerul 
sosi imediat. 

— Bună seara, domnule. Signor Kristatos vorbește la telefon. 

Bond încuviință. 

— Un Negroni. Cu gin Gordon, te rog. 

Chelnerul se duse la bar. 

— Un Negroni. Cu Gordon. 

Mâinile mari și păroase ridicară scaunul cel mic de parcă ar fi 
cântărit cât o cutie de chibrituri și-l strecurară sub șoldurile 
grase. 

— Îmi pare foarte rău, dar a trebuit să schimb o vorbă cu 
Alfredo. 


17 Risc (it.). 


Nu-și strânseră mâna. Pesemne că erau cunoștințe vechi. În 
același domeniu de activitate. Ceva gen import-export. Cel tânăr 
părea american. Nu, nu cu hainele acelea! Englez. 

Bond lovi înapoi mingea servită cu putere. 

— Ce mai face băieţelul? 

Ochii negri ai lui signor Kristatos se îngustară. Da, i se 
spusese că omul e profesionist. Ridică mâinile în lateral. 

— Cam tot așa. La ce te poți aștepta? 

— Poliomielita e cumplită. 

Cocteilul Negroni sosi și cei doi se așezară comod pe scaune, 
sprijiniți de spetează, fiecare mulţumit că are de-a face cu un 
om de același calibru - lucru rar în meseria lor. De atâtea ori se 
întâmpla, înainte chiar de a porni într-o misiune în tandem ca 
aceea să-și piardă încrederea în rezultat! Exista de atâtea ori, 
cel puţin în imaginaţia lui Bond, un miros slab de ars la un astfel 
de rendez-vous! Cunoștea acel miros: semnul că acoperirea lui a 
început deja să fumege pe la poale. La momentul oportun, 
țesătura fumegândă va lua foc, iar el se va frige. Atunci partida 
va fi ca și încheiată, iar el va trebui să hotărască dacă iese din 
misiune ori așteaptă să tragă cineva în el. La întâlnirea aceea 
însă nu existase nicio bâjbăială. 

In aceeași seară, mai târziu, la micul restaurant din apropiere 
de Piazza di Spagna numit Colomba d'Oro, Bond constată 
amuzat că e tot în perioada de probă. Kristatos continua să-l 
observe și să-l cântărească, întrebându-se dacă poate avea 
încredere în el. Remarca despre riscurile din afacere era cea mai 
apropiată de o recunoaștere din partea lui Kristatos că ar avea o 
afacere comună. Bond se simţi încurajat. Iniţial nu crezuse cu 
adevărat în Kristatos, însă toate aceste precauţii puteau să 
însemne un singur lucru: că intuiţia lui M. dădea roade, că 
Kristatos știa ceva foarte important. Bond lăsă în scrumieră 
ultima fărâmă de chibrit și spuse blajin: 

— Am fost învățat cândva că orice afacere care aduce profit 
mai mare de zece la sută sau se desfășoară după ora nouă 
seara e o afacere periculoasă. Afacerea care ne aduce laolaltă 
oferă un profit de până la sută la sută și se desfășoară aproape 
exclusiv seara. Așadar, e evident o afacere riscantă, din ambele 
motive. (Cobori vocea.) Există fonduri disponibile. Dolari, franci 
elveţieni, bolivari venezueleni - orice e convenabil. 


— Asta mă bucură! Am deja prea multe lire. (Signor Kristatos 
luă în mână meniul.) Dar haide să ne hrănim cu ceva. In afaceri 
importante, omul nu trebuie să ia decizii pe stomacul gol. 

(J 

Cu o săptămână înainte, M. îl chemase pe Bond în biroul său; 
era prost dispus. 

— Lucrezi la ceva, zero-zero șapte? 

— Doar la niște hârtii, domnule. 

— Cum adică, doar la niște hârtii? replică M. făcând semn cu 
pipa spre tava lui cu documente primite, plină-vârf. Cine n-are 
hârtii?! 

— Voiam să spun că n-am nimic activ, domnule. 

— Păi așa spune! 

M. luă un teanc de dosare roșu-închis, legate laolaltă cu 
bandă adezivă, și-l împinse atât de brutal pe suprafaţa mesei de 
lucru încât Bond fu nevoit să-l prindă. 

— Poftim, alte hârtii! În cea mai mare parte de la Scotland 
Yard - brigada lor de narcotice. Mai e o grămadă de la Ministerul 
de Interne și de la Ministerul Sănătăţii, plus niște drăguţe de 
rapoarte groase de la Controlul Internaţional al Opiului din 
Geneva. la-le și citește-le! Vei avea nevoie de ziua de azi și 
mare parte din seara asta. Mâine iei avionul spre Roma și 
pornești pe urma barosanilor. E clar? 

Bond spuse că da. Acum își explica și enervarea lui M.: nimic 
nu-l înfuria mai mult decât să trebuiască să-și ia oamenii de la 
însărcinarea lor principală. Respectiva însărcinare era spionajul 
și, la nevoie, sabotajul și subversiunile. Orice altceva însemna o 
folosire incorectă a Serviciului Secret și a fondurilor acestuia, 
care, Dumnezeu știa bine, erau și-așa reduse. 

— Întrebări? zise M. cu bărbia ridicată ca prova unei corăbii. 

Bărbia aceea părea să-i spună lui Bond să ia dosarele, să iasă 
naibii din birou și să-l lase pe M. să treacă la ceva important. 
Bond însă știa că o parte din toate acestea - deși mică - era 
prefăcătorie. M. avea anumite idei fixe, celebre în Serviciu, și 
știa bine care sunt, dar asta nu însemna că le lasă să înceteze 
să-i roiască în minte. Existau idei fixe de maximă importanţă, 
precum matca în roiul de albine - de exemplu, folosirea 
incorectă a Serviciului și căutarea informaţiilor adevărate, nu a 
celor care ţi-ai dori să fie adevărate - și existau altele de 
importanţă mai mică, precum albinele lucrătoare. Intre ele se 


includeau idiosincrasii cum ar fi refuzul de a angaja bărboși sau 
indivizi complet bilingvi, respingerea imediată a oamenilor care 
încercau să facă presiuni asupra sa prin relaţiile lor de familie cu 
membri ai Cabinetului, neîncrederea în bărbaţii și femeile care 
se îmbrăcau „prea elegant” și în cei care-i spuneau „domnule” 
în afara serviciului și o încredere exagerată în scoțieni. Însă M. 
era conștient în mod ironic de obsesiile sale, așa cum, după 
părerea lui Bond, erau și Churchill sau Montgomery de ale lor. 
Nu-l deranja niciodată să i se arate că merge la cacealma cu ele 
- căci în parte asta și făcea. In plus, nici în vis nu s-ar fi gândit 
să-l trimită pe Bond într-o misiune fără instruirea 
corespunzătoare. Bond știa toate acestea, așa că zise blajin: 

— Două lucruri, domnule. De ce acceptăm treaba asta și ce 
date are Departamentul |, dacă are, despre oamenii implicaţi? 

M. îi aruncă o privire dură, acră, și-și roti scaunul pieziș, ca să 
poată privi norii înalți de octombrie gonind grăbiţi dincolo de 
fereastra lată. Işi luă pipa, suflă în ea cu putere, după care, de 
parcă această acţiune l-ar fi ajutat să scape de surplusul de 
tensiune, o așeză la loc pe masa de lucru, cu blândetțe, și spuse 
pe un ton răbdător și rezonabil: 

— După cum îţi închipui, zero-zero șapte, nu doresc ca 
Serviciul să se implice în această afacere cu droguri. Tot anul 
ăsta, nu demult, a trebuit să te scot de la îndatoririle tale timp 
de două săptămâni ca să mergi în Mexic și să scapi de 
cultivatorul acela mexican. A fost cât pe ce să fii omorât. Te-am 
trimis fiindcă Divizia Specială mi-a cerut acest serviciu. Când te- 
a cerut acum din nou, ca să abordezi banda asta de italieni, am 
refuzat. Ronnie Vallance s-a dus pe la spatele meu la Ministerul 
de Interne și la Ministerul Sănătăţii. Miniștrii respectivi au făcut 
presiuni asupra mea. Am spus că e nevoie de tine aici și că n- 
am pe nimeni altcineva de oferit. Atunci, cei doi miniștri s-au 
dus la prim-ministru. 

După o scurtă tăcere, M. continuă: 

— Și asta a fost tot. Trebuie să recunosc că prim-ministrul a 
fost foarte convingător. A adoptat poziția cum că, în cantităţile 
în care intră mai nou în ţară, heroina e un instrument de război 
psihologic, că secătuiește puterea ţării. A spus că n-ar fi surprins 
dacă ar fi vorba de mai mult decât o bandă de italieni porniţi să 
facă bani cu nemiluita, că în spatele ei se află subversiunea și 
nu banii. (M. zâmbi acru.) Bănuiesc că Ronnie Vallance a 


născocit argumentul ăsta. Pe cât se pare, oamenii lui de la 
narcotice se chinuie ca niște draci cu traficul - încearcă să-l 
împiedice să pună stăpânire pe adolescenţi, cum s-a întâmplat 
în America. Se pare că discotecile și sălile de jocuri mecanice 
sunt pline de distribuitori. Brigada Fantomă a lui Vallance a 
reușit să pătrundă pe urma drogurilor, până la unul dintre 
intermediari, și nu există nicio îndoială că toată cantitatea vine 
din Italia, ascunsă în mașinile turiștilor italieni. Vallance a făcut 
tot ce a putut prin intermediul poliţiei italiene și a Interpolului, 
însă n-a ajuns nicăieri. Oamenii lui ajung până la un anumit 
punct al distribuţiei, arestează câţiva indivizi mărunți și apoi, 
când par să se apropie de centru, se izbesc de un zid. Cei din 
cercul interior al distribuţiei sunt prea speriaţi sau prea bine 
plătiți. 

Bond îl întrerupse. 

— Poate că undeva e implicată protecţia, domnule. Afacerea 
aceea, Montesi, n-a arătat prea bine. 

M. ridică din umeri nerăbdător. 

— Se poate, se poate. Și va trebui să te ferești și de asta, dar 
eu unul am impresia că în cazul Montesi s-a făcut o curățenie de 
proporţii. Oricum, când prim-ministrul mi-a dat ordinul de a mă 
ocupa de misiune, mi-a dat prin minte să vorbesc niţel cu 
Washingtonul. Cei de la CIA au fost foarte săritori. Știi că Biroul 
de Narcotice are o echipă în Italia - încă din vremea războiului. 
Biroul n-are nimic de-a face cu CIA, fiind condus - să nu-ţi vină 
să crezi! - de Departamentul Trezoreriei american. Trezoreria 
americană controlează un așa-zis Serviciu Secret care 
urmărește contrabanda cu droguri și contrafacerea acestora. Un 
aranjament cam ţicnit - mă întreb deseori ce părere au despre 
el cei de la FBI. În orice caz... 

M. își roti încet scaunul cu spatele spre fereastră; își duse 
mâinile la ceafă, cu degetele împletite și se lăsă pe spetează, 
uitându-se la Bond. 

— Ideea e că Biroul Roma al CIA colaborează îndeaproape cu 
această mică echipă de la narcotice. E silit s-o facă, pentru a 
preîntâmpina călcările reciproce pe bătături în misiuni și așa mai 
departe. lar CIA-ul - de fapt, însuși Alan Dulles - mi-a dat 
numele celui mai bun agent de narcotice folosit de Birou. Pe cât 
se pare, e agent dublu. Face puţină contrabandă, ca acoperire. 
Un tip pe nume Kristatos. Dulles spunea că, firește, nu-și poate 


implica oamenii în niciun fel și că e destul de sigur că 
Departamentul Trezoreriei nu s-ar bucura dacă biroul său din 
Roma ar colabora prea strâns cu noi. A spus însă că, dacă vreau, 
îi va trimite vorbă acestui Kristatos cum că unul dintre ăă... cei 
mai buni oameni ai noștri ar vrea să ia legătura cu el, în ideea 
de a face afaceri. l-am răspuns că aș aprecia asta foarte mult și 
ieri am primit de veste că întâlnirea e fixată pentru poimâine. 
Vei găsi toate detaliile acolo, zise M. făcând semn spre dosarele 
din faţa lui Bond. 

În cameră se lăsă câteva clipe tăcerea. Bond se gândea că 
toată povestea părea neplăcută, periculoasă și categoric 
murdară. Cu acest ultim atribut în minte, se ridică în picioare și 
luă dosarele. 

— În regulă, domnule. Se pare că e vorba de bani. Cât vom 
plăti pentru ca traficul să înceteze? 

M. își lăsă scaunul să se încline în față, puse mâinile pe masa 
de lucru, una lângă alta și zise pe ton aspru: 

— O sută de mii de lire sterline. În moneda oricărei ţări. Asta e 
cifra prim-ministrului. Eu însă nu vreau să pățești ceva - în 
niciun caz scoțând din foc castanele altora. Așa că mai poţi 
adăugă încă maximum o sută de mii, dacă apar probleme urâte. 
Retelele drogurilor sunt cele mai mari și mai greu de penetrat 
din tot peisajul criminalităţii. 

M. întinse mâna spre tava cu documente primite, luă un dosar 
cu telegrame și spuse fără să ridice privirea: 

— Ai grijă de tine. 

e 

Signor Kristatos luă meniul și spuse: 

— Domnule Bond, eu nu mă învârt cu coada. Cât? 

— Cincizeci de mii de lire sterline pentru rezultate sută la 
sută. 

Kristatos replică pe ton indiferent: 

— Da, sunt niște fonduri importante. Voi lua pepene galben cu 
șuncă prosciutto și o îngheţată cu ciocolată. Seara nu mănânc 
măreț. Localul ăsta are propriul vin de Chianti, îl recomand. 

Chelnerul sosi și urmă o sporovăială vioaie în italiană. Bond 
comandă Tagliatelli Verdi! cu sos genovez, despre care 
Kristatos spuse că avea următoarele ingrediente îndoielnice: 
busuioc, usturoi și conuri de brad. După plecarea chelnerului, 


18 Paste plate și înguste, cu verdeață. 


Kristatos se apucă să mestece în tăcere o scobitoare de lemn. 
Faţa i se întunecă și i se posomori treptat, de parcă asupra 
minţii sale s-ar fi abătut vremea proastă. Ochii negri și duri, care 
cercetau fără odihnă tot ce exista în restaurant, mai puţin pe 
Bond, scânteiau. Bond presupuse că Kristatos se întreabă dacă 
să trădeze sau nu pe cineva, așa că zise încurajator: 

— În anumite circumstanţe, suma poate fi mai mare. 

Kristatos părea să se fi decis. Rosti doar: 

— Așa? 

Işi împinse scaunul și se ridică. 

— Scuză-mă, trebuie să vizitez toaleta. 

Cu o răsucire pe călcâie, porni iute spre capătul 
restaurantului. Bond simţi dintr-odată că-i e foame și sete. Işi 
turnă un pahar mare cu vin de Chianti și dădu pe gât jumătate, 
după care rupse o chiflă și începu să mănânce, ungând din 
belșug fiecare îmbucătură cu unt gros, galben. Se întrebă de ce 
chiflele și untul au gust delicios doar în Franţa și Italia. Nu-l 
preocupa nimic altceva, acum totul era o chestiune de 
așteptare. Avea încredere în Kristatos, bărbatul cel voinic în care 
se încredeau americanii. Probabil că dădea un telefon care se va 
dovedi decisiv. Bine dispus, Bond privi pe fereastră trecătorii. Un 
bărbat ce vindea unul dintre ziarele partidului comunist trecu cu 
bicicleta. De coșul din faţa ghidonului era prins un steguleț pe 
care scria, roșu pe alb: PROGRESSO? SI! AVVENTURI? NO!” 
Bond zâmbi: până acum, așa stăteau lucrurile în ce-l privea și-și 
dorea să rămână la fel până la sfârșitul misiunii. 

De cealaltă parte a încăperii pătrate și simple, la masa din 
colt de lângă casa de marcat, fata cea dolofană și bălaie, cu 
gură spectaculoasă îi spuse bărbatului jovial, cu poftă de viaţă, 
a cărui gură era legată de farfurie printr-o frânghie groasă de 
spaghete: 

— Are un zâmbet cam crud, dar e foarte chipeș. De obicei 
spionii nu sunt atât de arătoși. Ești sigur că ai dreptate, mein 
Tăubchen”%? 

Bărbatul tăie frânghia de spaghete cu dinţii, se șterse la gură 
cu un șervet deja pătat vârtos cu sos de roșii, râgâi sonor și 
spuse: 


19 Progres? Da! Aventură? Nu! (it.). 
29 Porumbelul meu (germ.). 


— Santos nu se înșală niciodată cu lucrurile de felul ăsta. 
Miroase spionii imediat; de aceea l-am ales pe el ca să-l 
urmărească permanent pe ticălosul ăla de Kristatos. Și în afară 
de un spion, cine s-ar gândi să petreacă o seară cu porcul ăla? 
Dar ne vom convinge. 

Bărbatul scoase din buzunar o pocnitoare ieftină din tablă, de 
genul celor oferite împreună cu coifuri de hărtie și fluiere în 
serile de carnaval, și pocni cu ea o dată, ascuţit. In celălalt capăt 
al încăperii, maftre d'hotef! lăsă baltă ceea ce făcea și veni 
repede. 

— Si, padrone!?? 

Omul îi făcu semn să vină; maître d'hotel se apropie și primi 
instrucțiunile date în șoaptă încuviinţă scurt, se duse la o ușă 
din apropierea bucătăriei, pe care scria UFFICIO?, intră și 
închise ușa după el. Urmă punerea în aplicare, etapă cu etapă 
printr-o serie de manevre neînsemnate, a unui exercițiu 
perfecţionat îndelung. Bărbatul de lângă casa de marcat 
continuă să mestece spaghete și să observe critic fiecare stadiu 
al operaţiunii, de parcă ar fi fost o partidă de șah. 

Maitre d'hotel ieşi pe ușa pe care scria UFFICIO, traversă 
grăbit restaurantul și-i spuse tare adjunctului său: 

— O masă suplimentară pentru patru persoane. Imediat! 

Adjunctul îi aruncă o privire directă și încuviinţă. Il urmă pe 
maitre d'hotel spre un spaţiu aflat alături de masa lui Bond, 
pocni din degete ca să cheme ajutoare, împrumută un scaun de 
la o masă, alt scaun de la alta și, cu o plecăciune și o scuză, 
scaunul liber de la masa lui Bond. Al patrulea scaun era adus de 
către maitre d'hotel, din direcţia ușii pe care scria UFFICIO. 
Acesta așeză scaunul la locul lui între celelalte, iar în mijloc fu 
plasată o masă pe care fură așezate cu îndemânare expertă 
sticlăria și tacâmurile. Însă maître d'hotel se încruntă. 

— Ai pus masa pentru patru persoane! Eu am spus trei - 
pentru trei persoane. 

Cu un aer degajat, luă scaunul pe care-l adusese chiar el și-l 
mută la masa lui Bond, după care flutură mâna cu un gest care 
dădea liber ajutoarelor sale și toţi se împrăștiară, fiecare la 
treburile lui. 


21 Şeful de sală (it.). 
22 Da, domnule patron (it.). 
23 Oficiu, birou (it.). 


Mica suită de manevre de restaurant iuți și nevinovate durase 
cam un minut. În local intră un trio inofensiv de italieni; maître 
d'hotel îi întâmpină personal și-i conduse cu plecăciuni la masa 
proaspăt pusă, și astfel stratagema fu încheiată. 

Bond abia dacă o băgase de seamă. Kristatos se întoarse de 
unde fusese, li se aduse mâncarea și-și îndreptară atenţia spre 
farfurii. În timp ce mâncau discutară nimicuri - șansele la 
alegerile din Italia, ultimul model de mașină Alfa Romeo, pantofii 
italieni comparativ cu cei englezești. Kristatos era un bun 
vorbitor; părea să știe povestea ascunsă a tuturor lucrurilor. 
Oferea informaţii cu atâta detașare, încât nu păreau câtuși de 
puţin false sau menite să inducă în eroare. Vorbea engleza sa 
proprie, ici și colo cu câte o expresie împrumutată din alte limbi, 
rezultând astfel o combinaţie vioaie. Bond se simțea interesat și 
amuzat: Kristatos era un cunoscător dur - un om util. Nu-l 
surprindea deloc că oamenii CIA îl considerau valoros. 

Li se aduse cafeaua; Kristatos aprinse o ţigară de foi subţire, 
neagră, și începu să vorbească cu ea în gură, ţigara săltând în 
sus și-n jos între buzele sale subţiri și drepte. Işi așeză 
amândouă mâinile pe masă și, privind peticul de față de masă 
dintre ele, rosti cu glas scăzut: 

— Afacerea asta. Intru în joc cu dumneata. Până acum am 
jucat numai cu americanii. Lor nu le-am spus ce-ţi voi spune 
dumitale. Nu mi s-a cerut. Această machina” nu funcţionează cu 
America. Sunt lucruri reglementate strict. Această machina 
funcționează numai cu Anglia. Da? Capito? 

— Înţeleg. Fiecare are propriul teritoriu. Așa se procedează de 
obicei cu lucrurile de felul acesta. 

— Exact. Acum, înainte să-ţi dau informaţiile, stabilim condiţii, 
ca buni negustori. Da? 

— Desigur. 

Signor Kristatos examină faţa de masă cu și mai mare atenţie. 

— Doresc zece mii de dolari americani, în hârtii de mărimi 
mici, până mâine la prânz. După ce distrugi machina doresc încă 
douăzeci de mii. (Kristatos ridică scurt privirea și cercetă faţa lui 
Bond.) Eu nu sunt lacom. Eu nu îţi iau toate fondurile, așa-i? 

— Preţul este satisfăcător. 

— Bueno. A doua condiţie. Nu spui de unde capetți informaţiile 
astea. Chiar dacă ești bătut. 


24 Mașinărie (it.). 


— Mi se pare corect. 

— A treia condiţie. Capul acestei machina e un om rău. 

Signor Kristatos se opri și ridică privirea. În ochii negri se 
zărea o lucire roșiatică. Buzele uscate, încordate se desprinseră 
de pe ţigara de foi pentru a face loc cuvintelor. 

— El trebuie destrutto - omorât! 

Bond se lăsă pe speteaza scaunului și-i privi întrebător pe 
bărbatul din fața lui, care se aplecă ușor spre masă, așteptând. 
Așadar, apăruseră mecanisme în interiorul mecanismelor! 
Treaba asta era o vendetă de un fel sau altul. Kristatos voia să- 
și facă rost de un pistolar - și nici măcar nu-i plătea, ci 
dimpotrivă, pistolarul îl plătea pe el pentru privilegiul de a scăpa 
de un dușman. Nu era rău deloc! De bună seamă, aranjorul 
lucra acum la un aranjament de proporții: folosea Serviciul 
Secret ca să-și încheie socotelile personale. Bond întrebă încet: 

— De ce? 

— Cine nu pune întrebări nu capătă nicio minciună, zise 
signor Kristatos indiferent. 

Bond își goli ceașca de cafea. Asta era povestea obișnuită a 
marilor sindicate ale crimei: nu vedeai niciodată mai mult decât 
vârful aisbergului. Ce conta însă pentru el? Fusese trimis ca să 
îndeplinească o anumită misiune. Dacă beneficiau și alţii de pe 
urma reușitei sale, nimănui nu-i va păsa nici cât negru sub 
unghie - și în niciun caz lui M. Lui Bond i se ceruse să distrugă 
mașinăria. Dacă acel bărbat fără nume era mașinăria, 
distrugerea lui ar însemna să urmeze pur și simplu ordinele. 

— Asta nu-ţi pot promite, zise Bond. Sunt sigur că înţelegi. Tot 
ce pot spune e că dacă omul acela încearcă să mă distrugă, îl 
voi distruge. 

Signor Kristatos scoase din suport o scobitoare, o despuie de 
învelitoarea din hârtie și se apucă să-și curețe unghiile; după ce 
termină cu cele de la o mână, ridică privirea și spuse: 

— Eu nu risc des pe baza unor incertitudini. De data asta o voi 
face, pentru că dumneata mă plătești pe mine, nu eu pe 
dumneata. E în regulă? Acum îţi voi da informaţiile. Pe urmă vei 
fi singur - solo. Mâine seară plec cu avionul la Karachi. Am 
afaceri importante acolo. Pot doar să-ți dau informaţiunile. După 
aceea, dumneata pornești cu mingea pe teren și... (Aruncă pe 
masă scobitoarea murdară.) Che sera, sera”. 


25 Ce va fi, va fi (it.). 


— În regulă. 

Signor Kristatos își apropie scaunul mai mult de Bond și 
începu să-i vorbească pe ton scăzut, rapid. Dădu exemple de 
date și nume pentru a-și documenta naraţiunea. Nu ezită nici 
măcar o dată în privinţa vreunui fapt concret și nu irosi timp cu 
amănunte irelevante. _ 

Povestea era scurtă și plină de miez. In ţară existau două mii 
de gangsteri americani - americani de origine italiană care 
fuseseră condamnaţi în SUA și expulzați. Acești oameni se aflau 
la mare strâmtoare. Erau trecuţi pe cea mai neagră listă a 
tuturor forțelor de poliţie și, din cauza antecedentelor penale, 
propriii lor concetățeni se fereau să-i angajeze. O sută din cei 
mai duri dintre aceștia și-au pus laolaltă finanţele și din această 
elită, câteva mici grupuri s-au mutat în Beirut, Istanbul, Tanger 
și Macao - marele centre ale contrabandei din lume. Alţii, mai 
numeroși, îndeplineau rolul de curieri, iar capii au achiziționat, 
prin reprezentanţi, o firmă farmaceutică mică și respectabilă din 
Milano. În acest centru, grupurile exterioare introduceau opiul 
de contrabandă și derivatele acestuia. Foloseau ambarcaţiuni 
mici pe Mediterană, câţiva însoțitori de zbor de la o companie 
aeriană italiană cu curse charter și, ca sursă de aprovizionare 
săptămânală regulată, vagonul fără escală al trenului Orient 
Expres, în care membrii mituiţi ai echipei de curățenie a trenului 
din Istanbul plasaseră secţiuni întregi de tapiţerie falsă. Firma 
din Milano - Farmacia Colomba SA - avea rolul de punct de 
colectare și de centru convenabil pentru transformarea opiului 
brut în heroină. După aceea, curierii livrau mijlocitorilor din 
Anglia marfa, folosind autoturisme nevinovate de diferite mărci. 
Bond întrerupse povestirea. 

— Agenţii noștri vamali sunt buni la depistarea traficului de 
felul ăsta. Nu există multe ascunzători într-o mașină pe care ei 
să nu le cunoască. Unde transportă indivizii aceștia marfa? 

— Totdeauna în roata de rezervă. Într-o singură roată de 
rezervă poţi transporta heroină în valoare de douăzeci de mii de 
lire sterline. 

— Nu sunt prinși niciodată, aducând marfa în Milano sau 
ducând-o mai departe? 

— Sigur că da! De multe ori. Dar sunt oameni bine instruiți și 
sunt rezistenți. Nu vorbesc niciodată. Dacă sunt condamnați, 
primesc zece mii de dolari pentru fiecare an petrecut în 


închisoare. Dacă au familie, familia lor e îngrijită. lar când totul 
merge bine câștigă bani frumoși. E o întreprindere cooperativă. 
Fiecare își primește partea lui din brutto. Numai șeful primește o 
parte specială. 

— În regulă. Ei bine, cine e omul ăsta? 

Signor Kristatos ridică mâna la gură - încă mai avea ţigara de 
foi între buze - și vorbi încet pe după această pavăză. 

— Este un om căruia i se spune „Porumbelul”, Enrico 
Colombo. Este patronul acestui restaurant. De asta te aduc aici, 
ca să poţi să-l vezi. Este bărbatul gras care stă cu o femeie 
blondă. La masa de lângă cassa. Ea e din Viena, o cheamă Lisl 
Baum. O târfă de /uxus. 

— Nu mai spune! replică Bond meditativ. 

N-avea nevoie să se uite; o remarcase pe fată imediat ce se 
așezase la masă. Probabil că toţi bărbaţii din restaurant o 
remarcaseră. Avea frumuseţea veselă, îndrăzneață și deschisă 
pe care ar trebui s-o aibă teoretic vienezele în general, numai că 
puţine o au. Vivacitatea și farmecul ei luminau colțul de 
încăpere în care se afla. Avea părul blond-cenușiu, cu cea mai 
zăpăcită tunsoare băiețească posibilă, un nas impertinent, o 
gură lată, răzătoare și o panglică neagră la gât. James Bond știa 
că ochii ei poposiseră asupra lui când și când pe parcursul serii. 
Insoțitorul ei părea exact genul de bărbat bogat, vesel și jovial 
pe care s-ar bucura să-l aibă de amant o vreme: îi va oferi 
distracţii pe cinste, va fi generos și la sfârșit niciunul, nici 
celălalt nu vor avea regrete. În ansamblu, Bond îl aproba de 
individ. Îi plăceau oamenii veseli și expansivi, cu poftă de viaţă. 
Cum el personal nu putea s-o obţină pe fată, era măcar un lucru 
pozitiv că aceasta se afla pe mâini bune. Dar acum...? Bond 
aruncă o privire spre celălalt capăt al încăperii. Cei doi râdeau 
de ceva; bărbatul o bătu ușurel pe obraz, se ridică, se duse la 
ușa pe care scria UFFICIO, intră și închise ușa. Așadar, acesta 
era bărbatul cu marea filieră de contrabandă spre Anglia! Omul 
pe capul căruia M. pusese prețul de o sută de mii de lire, omul 
pe care Kristatos voia ca el să-l omoare... Ei bine, era cazul să 
se pună pe treabă. Bond se holbă grosolan la fată; când ea 
înălță capul și se uită la el, îi zâmbi. Ochii fetei trecură pe lângă 
el, dar pe buzele ei apăru un mic surâs, ca pentru sine, iar când 
scoase din tabacheră o ţigară, o aprinse și suflă fumul drept 


spre tavan, Bond știu că gestul cu care-și oferă gâtul și profilul îi 
e dedicat. 

Se apropia ora la care apăreau clienţii după spectacolele de 
cinema. Maître d'hotel supraveghea debarasarea meselor 
neocupate și aranjarea veselei și a tacâmurilor pe cele noi. Era 
obișnuita activitate febrilă, chelnerii plesnind cu șervetele fundul 
scaunelor ca să alunge firimiturile, înconjurați de clinchete de 
sticlărie și tacâmuri. Bond observă în treacăt că scaunul liber de 
la masa lui fu luat la repezeală pentru a completa aranjamentul 
unei mese pentru șase persoane, în apropiere. Începu să-i pună 
lui Kristatos întrebări concrete - despre obiceiurile personale ale 
lui Enrico Colombo, unde locuiește, adresa firmei lui din Milano, 
ce alte interese de afaceri are. Nu băgă de seamă traseul parcă 
întâmplător al scaunului liber, de la masa la care tocmai fusese 
dus, la alta, apoi la alta și, în final, dincolo de ușa pe care scria 
UFFICIO. Nu exista niciun motiv ca să-l observe. 

Când scaunul fu adus în biroul lui, Enrico Colombo făcu semn 
cu mâna spre maitre d'hotel că poate să plece, încuie ușa în 
urma acestuia, apoi se duse la scaun, îi scoase fundul tapițat și-i 
puse pe masa de lucru. Descheie fermoarul aflat pe o latură a 
pernei, scoase din ea un reportofon Grundig, îl opri, derulă 
caseta de la capăt și porni aparatul pe „Redare”, ajustând viteza 
și volumul. Apoi se așeză la masa de lucru, aprinse o ţigară și 
ascultă, făcând ocazional noi ajustări și repetând câte un 
paragraf. La sfârșit, când vocea mititică a lui Bond rosti „Nu mai 
spune!” și se lăsă o tăcere îndelungată, presărată cu zgomote 
de fundal din restaurant, Enrico Colombo opri aparatul și rămase 
cu ochii aţintiţi la el. Stătu așa un minut bun; pe fața lui nu se 
citea decât o concentrare teribilă la propriile gânduri. Apoi își 
desprinse privirea de pe aparat, o pironi în gol și rosti cu glas 
scăzut: 

— Nemernicul! 

Se ridică încet în picioare, se duse la ușă și o descuie; se mai 
uită o dată în spate, la reportofon, repetă „Nemernicul”, cu mai 
multă tărie, și ieși, întorcându-se la masa lui. Îi spuse ceva fetei, 
rapid și imperios. Ea încuviinţă și se uită spre Bond: acesta și 
Kristatos se ridicau de la masă. Fata îi zise lui Colombo pe un 
ton scăzut, mânios: 

— Ești un bărbat dezgustător! Toţi mi-au spus-o și m-au 
avertizat să nu mă apropii de tine. Aveau dreptate! Doar pentru 


că-mi oferi cina în restaurantul tău prăpădit, crezi că ai dreptul 
să mă insulți cu propunerile tale mizerabile!... 

Fata ridicase tonul, își luase cu un gest smucit poșeta și se 
sculase în picioare. Acum se afla chiar în calea lui Bond spre 
ieșire. Enrico Colombo se făcuse negru de furie; se ridică și el în 
picioare. 

— Blestemată de târfă austriacă!... 

— Să nu îndrăznești să-mi insulți ţara, broscoi italian ce ești! 

Fata luă de pe masă un pahar pe jumătate plin cu vin și i-l 
aruncă în faţă cu precizie. Când bărbatul se apropie de ea, îi fu 
ușor să se dea înapoi câţiva pași, ciocnindu-se de Bond, care 
stătea lângă Kristatos, așteptând politicos să poată trece pe 
lângă cei doi. 

Gâfâind, Enrico Colombo își ștergea vinul de pe față cu un 
șervet. Îi spuse furios fetei: 

— Să nu-ţi mai arăţi mutra niciodată în restaurantul meu! 

Mimă că ar scuipa pe podea, între ei, se răsuci pe călcâie și 
intră cu pași mari pe ușa pe care scria UFFICIO. Maître d'hotel 
veni repede; toată lumea din restaurant se oprise din mâncat. 
Bond o prinse pe fată de cot. 

— Pot să te ajut să găsești un taxi? 

Ea se smulse și replică încă mânioasă. 

— Toţi bărbaţii sunt porci! 

Apoi, amintindu-și bunele maniere, rosti ţeapăn: 

— Ești foarte amabil. 

Cu asta, porni spre ușă cu o atitudine măreaţă, cu cei doi 
bărbaţi pe urme. În restaurant se auzea murmurul vorbelor și 
reluarea zăngănitului tacâmurilor. Scena îi încântase pe toți. 
Maitre d'hotel, care ţinea deschisă ușa cu un aer solemn, i se 
adresă lui Bond: 

— Îmi cer scuze, monsieur. Şi sunteţi foarte amabil să vă 
oferiţi ajutorul. 

Un taxi aflat în trecere încetini; omul îl chemă lângă trotuar și 
deschise portiera. Fata urcă; Bond o urmă cu fermitate, închise 
portiera și-i zise lui Kristatos prin geam: 

— Îţi dau telefon dimineaţă. În regulă? 

Fără să-i aștepte răspunsul, se lăsă pe speteaza banchetei. 
Fata se retrăsese în cel mai îndepărtat colț. Bond o întrebă: 

— Ce adresă să-i dau? 

— Hotel Ambassadori. 


Câtva timp merseră în tăcere, apoi Bond o întrebă: 

— Ai vrea să mergem mai întâi undeva, să bem un pahar? 

— Nu, mulțumesc. (Fata șovăi.) Eşti foarte amabil, dar în 
seara asta sunt obosită. 

— Poate în altă seară. 

— Poate, numai că mâine plec la Veneţia. 

— Voi fi și eu acolo. Vrei să iei cina cu mine mâine seară? 

Fata zâmbi. 

— Credeam că englezii sunt timizi. Ești englez, nu-i așa? Cum 
te cheamă? Cu ce te ocupi? 

— Da, sunt englez. Mă cheamă Bond, James Bond. Scriu cărți 
- romane de aventuri. Acum scriu unul despre contrabanda cu 
droguri. Acţiunea se petrece în Roma și Veneția. Necazul e că nu 
știu destule despre acest comerț. Umblu de colo-colo și culeg 
povești. Tu știi vreuna? g 

— A, deci de aceea ai luat cina cu Kristatos ăla! Il cunosc din 
auzite. Are o reputație proastă. Nu, nu ştiu nicio poveste, ştiu 
doar ce știe toată lumea. 

— Dar asta-i exact ceea ce vreau! exclamă Bond cu 
entuziasm. Când am spus „povești” nu mă refeream la ficțiune, 
mă refeream de genul de bârfă bine informată care, probabil, e 
foarte aproape de adevăr. Pentru un scriitor, lucrurile de felul 
ăsta valorează diamante! 

Ea râse. 

— Vorbești serios? Diamante...? 

— Eh, nu câștig chiar atât de mult ca scriitor, dar am vândut 
deja o opţiune pentru ecranizarea poveștii ăsteia și dacă 
reușesc s-o fac suficient de autentică, aș spune că mi se va 
cumpăra ecranizarea de-a dreptul. 

Întinse mâna și o așeză peste a fetei, în poala ei; fata nu-și 
retrase mâna. 

— Da, diamante. O broșă cu diamant de la Van Cleef. Batem 
palma? ` 

Acum fata își retrase mâna: soseau la Ambassadori. Işi luă 
poșeta de pe banchetă și se întoarse cu fața spre el. Omul de 
serviciu deschise portiera; lumina becurilor stradale transformă 
ochii fetei în două stele. Îi examină faţa cu o anumită doză de 
seriozitate și spuse: 

— Toţi bărbaţii sunt porci, dar unii sunt mai puţin porci decât 
alţii. În regulă, accept să ne întâlnim. Dar nu la cină. Ceea ce-ţi 


voi spune nu merge în locurile publice. Fac plajă în fiecare după- 
amiază, la Lido - dar nu pe plaja care e la modă, ci la Bagni 
Alberoni, unde obișnuia să se plimbe călare poetul englez Byron. 
E la capătul peninsulei. Ajungi acolo cu vaporașul. Mă vei găsi 
acolo poimâine, la trei după-amiaza. Vei vedea o umbrelă de 
soare galben-deschis. Sub ea voi fi eu. (Zâmbi.) Ciocănește în 
umbrelă și întreabă de Fräulein Lisl Baum. 

Fata cobori din taxi, urmată de Bond; îi întinse mâna. 

— Mulţumesc că mi-ai sărit în ajutor. Noapte bună! 

— Ora trei să fie, zise Bond. Voi fi acolo. Noapte bună. 

Fata se răsuci pe călcâie și urcă treptele curbate ale hotelului. 
Bond privi în urma ei îngândurat, după care se întoarse, urcă în 
taxi și-i spuse șoferului să-i ducă la Nazionale. Sprijinit de 
spetează, privea curgerea reclamelor cu neon dincolo de 
fereastră. Lucrurile - inclusiv taxiul - mergeau aproape prea 
repede pentru confortul lui. Singurul asupra căruia avea cât de 
cât control era taxiul, așa că se aplecă în faţă și-i ceru șoferului 
să meargă mai încet. 

Cel mai bun tren de la Roma la Veneţia este expresul Laguna, 
care pleacă zilnic la amiază. După o dimineaţă petrecută în 
principal cu discuţii dificile cu sediul din Londra, la telefonul cu 
codificator al Secţiei |, Bond prinse trenul la mustață. Expresul 
Laguna e un tren elegant, modernizat, care arată și sună mai 
luxos decât este. Fotoliile sunt făcute pentru italieni mărunți de 
statură, iar vagonul restaurant suferă de boala care-i afectează 
fraţii din toate marile trenuri ale întregii lumi - o antipatie 
sinceră față de călătorul modern și mai ales față de străin. Locul 
lui Bond se afla în vagonul de aluminiu din spate, lângă interval 
și deasupra roţilor. Dacă dincolo de fereastră ar fi zburat cele 
șapte raiuri, lui unul nu i-ar fi păsat. Privi strict în vagon, citi 
dintr-o carte ce se zguduia spasmodic, vărsă vin de Chianti pe 
fața de masă, își tot mută picioarele lungi, prinse de cârcei și 
blestemă Ferrovie Italiane dello Stato”. 

Dar în final ajunseră la Mestre și la porțiunea absolut dreaptă 
de cale ferată ce străbătea viaductul din secolul al XVIII-lea și 
intra în Veneţia. Urmă șocul inevitabil al frumuseţii care nu 
trădează niciodată, înaintarea blândă, legănată, pe Grand Canal, 
în lumina roșu-sângerie a apusului, și extrema plăcere - sau cel 


26 Domnişoara (germ.). 
27 Calea ferată italiană de stat (it.). 


puțin așa părea - a celor de la palatul Gritti când Bond ceru cea 
mai bună cameră cu pat dublu de la primul etaj. 

În seara aceea, împrăștiind bancnote de o mie de lire ca pe 
frunze prin Vallombrosa, James Bond urmări, în barul Harry's, la 
Florian și, în cele din urmă, în admirabilul local Quadri, la etaj, să 
demonstreze oricui ar fi fost interesat că e omul sub chipul 
căruia voia să-i apară fetei - un scriitor prosper care trăiește 
bine și pe picior înalt. Apoi, în starea temporară de euforie pe 
care o trezește prima seară în Veneţia, indiferent cât de elevate 
și de serioase ar fi obiectivele vizitatorului, James Bond se 
întoarse pe jos la Gritti și dormi opt ore, fără vise. 

Mai și octombrie sunt lunile cele mai frumoase în Veneţia. 
Soarele e blajin, iar nopţile, răcoroase. Strălucirea peisajului e 
mai blândă cu ochii și aerul are o prospeţime care te ajută să 
parcurgi kilometrii lungi de piatră mozaic și marmură 
insuportabili pentru picioare vara. Și sunt mai puţini oameni. 
Deși Veneţia e singurul oraș din lume care poate înghiţi o sută 
de mii de turiști la fel de ușor cum înghite o mie - ascunzându-i 
pe străzile lăturalnice, folosindu-i pentru scenele de mulţime din 
piețe, înghesuindu-i pe vaporașe -, tot e mai bine s-o împarți cu 
un număr minim de turiști aflaţi în circuit cu autocarul și de 
țărani nemți din creierii munţilor. 

Bond petrecu dimineața următoare plimbându-se pe străzile 
dosnice, în speranţa că va putea să descopere dacă-l urmărește 
cineva. Vizită două biserici - nu ca să le admire interiorul, ci 
pentru a afla dacă intră cineva după el pe ușa principală înainte 
ca el să iasă pe cea laterală. Nu-l urmărea nimeni. Se duse la 
Florian, unde bău un cocteil Americano și ascultă doi francezi, 
snobi într-ale culturii, discutând dezechilibrul fațadei Pieței San 
Marco. Mânat de un impuls, cumpără o carte poștală ilustrată și 
i-o trimise secretarei sale, care făcuse o dată o excursie în Italia, 
cu Grupul georgian, și nu-l lăsa să uite asta nicio clipă. li scrise: 
„Veneţia e minunată. Până acum am inspectat gara și Bursa de 
valori. Foarte satisfăcătoare estetic. După-amiază sistemul 
municipal de alimentare al orașului, iar apoi, un vechi film cu 
Brigitte Bardot la Cinema Scala. Știi melodia aceea frumoasă 
intitulată «O Sole Mio»? E f. romantică la fel ca tot restul aici. 
J.B.” 

Mulțumit de inspirația sa, luă prânzul devreme și se întoarse 
la hotel, unde încuie ușa camerei, își scoase haina și-și examină 


pistolul Walther PPK. Ridică piedica, exersă de două, trei ori 
scoaterea rapidă a armei, după care o băgă înapoi în toc. Era 
timpul să plece. Străbătu pasarela de îmbarcare și urcă pe 
vaporașul de douăsprezece și jumătate către Alberoni, departe, 
peste apele de oglindă ale lagunelor. Se așeză pe un scaun la 
prova și se întrebă ce i se va întâmpla. 

De la debarcaderul din Alberoni, pe partea dinspre Veneţia a 
peninsulei Lido, e de mers cale de opt sute de metri pe un drum 
prăfuit până la Bagni Alberoni, plajă situată cu fața spre 
Adriatica. Acest vârf al celebrei peninsule e o lume ciudat de 
pustie. La un kilometru și jumătate faţă de baza ei, cartierele de 
locuinţe luxoase dispar treptat, lăsând locul câtorva vile din stuc 
pline de crăpături, presărate ici și colo, și a unor proiecte de 
locuinţe sociale falimentare, iar la capătul peninsulei nu există 
nimic în afară de cătunul pescăresc Alberoni, un sanatoriu 
pentru studenţi, o staţie experimentală părăginită aparţinând 
marinei militare italiene și câteva amplasamente de tun masive, 
năpădite de buruieni, rămase din ultimul război. În „tara 
nimănui” din mijlocul acestei limbi subţiri de pământ se află 
terenul de golf Lido, ale cărui peluze maronii ondulate șerpuiesc 
printre ruinele fortificațiilor străvechi. Sunt puţini cei care vin la 
Veneţia ca să joace golf, dar proiectul e menţinut în viaţă pentru 
atracția snoabă pe care o prezintă în marile hoteluri din Lido. 
Terenul de golf e împrejmuit cu un gard de sârmă înalt, pe care 
sunt agăţate la intervale regulate panouri de avertisment și 
panouri cu interdicții, de parcă ar fi protejat ceva de mare 
valoare sau extrem de secret. În jurul acestei enclave 
împrejmuite cu sârmă, tufele sărăcăcioase și dunele de nisip nici 
măcar n-au fost curățate de mine, așa că printre șirurile de 
sârmă ghimpată ruginită se găsesc tăblițe pe care scrie MINAS. 
PERICOLO DI MORTE?, sub un semn „hârca și oasele” desenat 
aproximativ. Întreaga zonă e stranie și melancolică și formează 
un contrast extraordinar cu lumea veselă, de carnaval a 
Veneţiei, la distanţă de nicio oră, de cealaltă parte a lagunelor. 

Până să termine de parcurs cei opt sute de metri de-a latul 
peninsulei, până la plajă, Bond începu să transpire ușor, așa că 
rămase câteva clipe sub ultimul salcâm din șirul ce mărginea 
drumul prăfuit, ca să se răcorească și să se orienteze. In faţa lui 
se afla o arcadă șubredă din lemn, pe mijlocul căreia scria cu 


23 Mine. Pericol de moarte (it.). 


vopsea albastră decolorată BAGNI ALBERONI. Dincolo de ea se 
vedeau șirurile căsuţelor din lemn la fel de dărăpănate, apoi o 
sută de metri de plajă nisipoasă și, dincolo de ea, suprafaţa 
albastră, calmă, sticloasă a mării. Pe plajă nu se vedea ţipenie 
de om și locul părea închis, dar când trecu pe sub arcadă auzi 
sunetul slab al unui radio ce transmitea muzică napolitană. 
Sunetul venea dintr-o colibă deteriorată ce etala reclame la 
Coca-Cola și la diferite băuturi răcoritoare italiene. De pereții ei 
erau sprijinite șezlonguri; mai existau două hidrobiciclete și un 
căluţ-de-mare pneumatic, pe jumătate umflat, aparţinând unui 
copil. Intreaga așezare părea atât de prăpădită încât nu și-o 
putea imagina având activitate nici măcar în toiul verii. Păși de 
pe pasarela îngustă pe nisipul moale, ars de soare, și porni prin 
spatele colibelor, spre plajă. Se duse până la marginea mării. 
Spre stânga, plaja lată de nisip, pustie, se întindea ușor curbată 
spre Lido, până dispărea în aburul ridicat de căldura tomnatică. 
La dreapta, cei opt sute de metri de plajă se terminau cu un dig, 
în vârful peninsulei. Digul se întindea ca un deget în marea 
tăcută, netedă ca oglinda, iar pe marginea lui superioară se 
zăreau scripeţii șubrezi ai pescarilor de caracatiţe. În spatele 
plajei se aflau dune de nisip și o parte a gardului din plasă de 
sârmă ce înconjura terenul de golf. La marginea dunelor, poate 
la vreo cinci sute de metri distanţă, se vedea o pată de un 
galben intens. Bond porni spre ea, la marginea mării. 

— Hm-hm! 

Mâinile zburară spre sutienul costumului de baie sumar și-l 
traseră în sus. Bond intră în câmpul vizual al fetei și rămase 
locului, privind în jos. Umbra proiectată de umbrelă îi acoperea 
doar faţa; restul - un corp cândva alb ca smântână, acum ars de 
soare, în costum de baie negru, pe un prosop de plajă în dungi 
albe și negre - se oferea soarelui. Ea îl privi printre pleoapele pe 
jumătate închise. 

— Ai venit cu cinci minute mai devreme, și ţi-am spus să 
ciocănești! 

Bond se așeză aproape de ea, la umbra marii umbrele, scoase 
o batistă și-și șterse fața. 

— Intâmplarea face să deţii singurul palmier din tot deșertul 
ăsta. A trebuit să ajung sub el cât de curând cu putinţă. Al naibii 
loc pentru o întâlnire! 

Ea râse. 


— Sunt ca Greta Garbo: îmi place să fiu singură. 

— Suntem singuri? 

— De ce nu? întrebă fata, făcând ochii mari. Crezi că am adus 
o însoţitoare? 

— Din moment ce crezi că toţi bărbaţii sunt porci... 

— A dar tu ești un porc gentilom, chicoti ea. Un porc „milord”. 
Și oricum, e prea cald pentru lucruri de felul acela. Și e prea 
mult nisip. Și în plus, e o întâlnire de afaceri, nu? Eu îţi spun 
povești despre droguri, iar tu îmi dai o broșă cu diamant. De la 
Van Cleef. Sau te-ai răzgândit? 

— Nu, așa rămâne. De unde începem? 

— Pune tu întrebările. Ce vrei să afli? 

Fata se ridică în șezut și-și cuprinse genunchii cu braţele. 
Aerul de flirt dispăruse din ochii ei, care deveniseră atenţi și, 
poate, puţin precauţi. Bond observă schimbarea și rosti detașat, 
urmărind-o: 

— Se spune că prietenul tău, Colombo, e un om important în 
branșă. Vorbește-mi despre el! Ar fi un personaj excelent în 
cartea mea - mascat, desigur. Insă am nevoie de detalii. Cum își 
desfășoară operaţiunile și așa mai departe? Astea nu sunt 
lucruri pe care să le poată inventa un scriitor. 

Adumbrindu-și ochii, fata replică: 

— Enrico s-ar înfuria foarte tare dacă ar afla că am dezvăluit 
vreunul din secretele lui. Nu știu ce mi-ar face! 

— Nu va afla niciodată. 

Ea îl privi cu seriozitate. 

— Dragă domnule Bond, există foarte puţine lucruri pe care 
să nu le ştie. În plus, e foarte capabil să acţioneze pe baza unei 
presupuneri. Nu m-ar surprinde... 

Bond sesiză scurta privire a fetei spre ceas. 

— Nu m-ar surprinde dacă i-ar fi trecut prin minte să pună pe 
cineva să mă urmărească aici. E un om foarte bănuitor! n 

Întinse mâna și o atinse pe a lui; acum părea neliniștită. Îi 
spuse imperios: 

— Cred că ar fi mai bine să pleci. A fost o mare greșeală! 

Bond se uită la ceas fără fereală: trei și jumătate. Își mișcă 
puţin capul, ca să poată privi dincolo de umbrelă, spre plajă. 
Departe, în dreptul căsuțelor de plajă, cu conturul corpului 
dansând ușor din cauza căldurii, se zăreau trei bărbaţi în haine 


de culoare închisă, care mergeau cu hotărâre pe plajă, 
sincronizându-și pașii ca la armată. 

Bond se ridică în picioare, privi capul plecat și spuse sec: 

— Înţeleg la ce te referi. Spune-i lui Colombo doar că de aici 
înainte scriu povestea vieții lui. Și sunt un scriitor foarte 
perseverent. Rămas-bun! 

Porni în fugă pe plajă, către vârful peninsulei. De acolo putea 
să se întoarcă, pe celălalt țărm, în sat, la siguranţa pe care i-o 
ofereau oamenii. În celălalt capăt al plajei, cei trei porniră în pas 
alergător, cu coatele și picioarele mișcându-se sincron, de parcă 
ar fi fost maratoniști ieșiți la un antrenament. Când trecură pe 
lângă fată, unul dintre ei ridică mâna. Ea răspunse cu același 
gest, după care se întinse pe nisip, cu fața în jos - poate ca să-și 
prăjească acum spatele sau poate pentru că nu voia să 
privească vânătoarea. 

Din fugă, Bond își scoase cravata și o băgă în buzunar. Era 
foarte cald și transpira deja abundent - dar la fel se va întâmpla 
și cu cei trei urmăritori. Problema ţinea de care dintre ei era mai 
în formă. În vârful peninsulei se căţără pe dig și privi în urmă. 
Bărbaţii se apropiaseră foarte puţin, dar acum, doi dintre ei se 
desprindeau din grup, împrăștiindu-se ca să taie pe la marginea 
terenului de golf. Părea că nu le pasă de tăblițele cu hârca și 
oasele ce anunțau pericol. Alergând cu iuţeală pe digul lat, Bond 
măsură unghiuri și distanţe. Cei doi bărbaţi scurtau pe la baza 
triunghiului. Avea să fie la mustață. 

Cămașa i se îmbibase deja de transpiraţie și începeau să-l 
doară tălpile. Alergase poate vreo doi kilometri. Cât mai avea ca 
să ajungă la siguranță? Din loc în loc, de-a lungul digului, 
culatele unor tunuri străvechi se afundaseră în beton. Acum 
jucau probabil rol de stâlpi de andocare pentru flotele de pescuit 
ce se adăposteau în lagunele ferite înainte să iasă în Marea 
Adriatică. Bond își numără pașii între două astfel de culate. 
Cincizeci de metri. Câte protuberanţe negre mai erau până la 
capătul digului - până la primele case din sat? Numără până la 
treizeci, dar apoi șirul dispăru în păcla provocată de căldură. 
Oare putea să ajungă cu bine la capăt, și încă suficient de 
repede ca să-i învingă pe cei doi care-l flancau? Respirația 
începuse deja să-i șuiere; haina costumului se îmbibase și ea de 
sudoare, iar pânza pantalonilor îi rodea pielea picioarelor. |n 
spatele lui, la trei sute de metri, se afla un urmăritor. La 


dreapta, ocolind printre dunele de nisip și convergând rapid, se 
aflau ceilalți doi. La stânga era o pantă de zidărie înaltă de șase 
metri, până la valurile verzi ale Adriaticii. 

Bond plănuia să-și încetinească deplasarea până la mersul 
obișnuit și să-și păstreze suficient suflu ca să încerce să se 
dueleze cu cei trei cu pistolul și să-i învingă, când se întâmplară 
două lucruri, unul după altul. Mai întâi văzu prin pâcla din faţă 
un grup de pescari cu harpoane - vreo șase, unii în apă, iar alţii 
zorindu-se pe dig. Apoi, dinspre dunele de nisip se auzi tunetul 
profund al unei explozii. Bucăţi de pământ, de tufe și din ceva 
ce ar fi putut să fie un om ţâșniră scurt în aer și Bond simţi o 
mică undă de șoc. Încetini. Celălalt bărbat dintre dune se oprise 
și stătea înlemnit. Din gura sa deschisă se auzea o bolboroseală 
de panică. Dintr-o dată, se prăbuși pe jos, cu braţele în jurul 
capului. Bond cunoștea semnele: omul n-avea să se mai miște 
până nu apărea cineva să-l ia de acolo. Simti că-i vine inima la 
loc. Acum mai avea doar vreo două sute de metri până la 
pescari; aceștia se adunau deja în grup, uitându-se spre el. Bond 
își răscoli mintea în căutarea câtorva cuvinte în italiană și le 
repetă de mai multe ori. „Mi Ingles, Prego, dove il carabinieri?"29 
Aruncă o privire peste umăr. Curios: în ciuda pescarilor martori, 
omul continua să vină spre el. Redusese distanţa și acum se afla 
la doar vreo sută de metri în urma lui. Avea în mână un pistol. În 
față, pescarii se răsfiraseră în calea lui Bond și aveau la 
îndemână arme cu harpon. In mijloc stătea un bărbat solid, cu 
un Slip minuscul, roșu, sub burta răsfrântă. Își ridicase în creștet 
masca verde de scufundări și stătea cu picioarele încălţate cu 
înotătoare albastre îndreptate oblic, spre exterior, și cu braţele 
strâmbe. Arăta ca Domnul Broscoi de la Conacul Broscoilor, în 
tehnicolor. Gândul amuzat al lui Bond muri înainte să se nască. 
Gâfâind, își încetini pasul până la cel normal de mers, iar mâna 
lui nădușită pipăi automat pe sub haină și scoase pistolul. 
Bărbatul din centrul semicercului de harpoane aţintite asupra lui 
era Enrico Colombo. Acesta îl privi cum se apropie, iar când 
ajunse la douăzeci de metri spuse liniștit: 

— Lasă-ţi la o parte jucăria domnule Bond din Serviciul Secret. 
Astea sunt arme cu harpon, cu dioxid de carbon. Și rămâi pe loc. 
Asta, dacă nu vrei să devii o copie după Sf. Sebastian al lui 
Mantegna. (Se întoarse spre omul din dreapta lui și i se adresă 


29 Sunt englez. Vă rog, unde e poliţia? (it.). 


în engleză.) La ce distanţă era albanezul acela, săptămâna 
trecută? 

— Douăzeci de metri, padrone. Și harponul l-a străpuns 
complet. Dar era gras - poate de două ori mai gros ca ăsta. 

Bond se opri. Una din culatele de tun din fier se afla lângă el. 
Se așeză și-și sprijini pistolul pe genunchi, aţintit spre mijlocul 
abdomenului gras al lui Colombo. 

— Cinci harpoane în mine nu vor împiedica un glonţ să intre în 
tine, Colombo. 

Acesta zâmbi și încuviință, iar omul care se apropiase de 
Bond din spate, în tăcere, îl lovi o dată la baza craniului, cu 
putere, cu patul pistolului său Luger. 

Când îţi revii în simţiri după ce ai încasat o lovitură în cap, 
prima reacție e un acces de vomă. Chiar și în starea-i nefericită, 
Bond era conștient de două senzaţii: că se află pe o 
ambarcaţiune pe mare și că cineva, un bărbat, îi șterge fruntea 
cu un prosop umed, răcoros, și murmură încurajări într-o 
engleză stricată. „E okey, amigo. Liniștește.-l. Liniștește-l.” 

Bond se prăbuși la loc pe cușetă, epuizat. Se afla într-o cabină 
mică și confortabilă, cu un miros feminin și perdele și culori 
delicate. Un marinar îmbrăcat în vestă și pantaloni, zdrenţuite 
amândouă - i se păru că recunoaște în el pe unul dintre pescari 
- stătea aplecat deasupra lui și zâmbi când Bond deschise ochii. 

— Mai bine, da? Subito”, okey. 

Işi fricționă ceafa cu un gest de compasiune. 

— Doare puţin. Curând va fi numai negru. Sub păr. Fetele nu 
vor vedea nimic. 

Bond zâmbi slab și încuviinţă. Durerea stârnită de gestul de 
încuviinţare îl făcu să strângă din pleoape. Când deschise ochii, 
marinarul clătină din cap a admonestare și-și apropie ceasul de 
mână de ochii lui Bond. Ceasul arăta șapte. Omul arătă cu 
degetul mic cifra nouă. 

— Mangiare con Padrone. Si?! 

— Si, răspunse Bond. 

Omul își lipi palma de obraz și-și lăsă capul pe o parte. 

— Dormire”. 

— Si, repetă Bond. 


30 Foarte repede (it.). 
31 Mănânci cu stăpânul, da? (it.). 
32 Dormi (it.). 


Marinarul ieși din cabină și închise ușa fără s-o încuie. Bond se 
ridică din pat cu binișorul, se duse la chiuvetă și se apucă să se 
spele. Pe scrin se aflau, într-o grămăjoară ordonată, bunurile 
sale - toate, mai puţin pistolul. Își băgă obiectele în buzunare, se 
așeză din nou pe cușetă, fumă și se gândi. Ideile sale erau 
complet neconcludente. Era dus la plimbare - pe mare, dar 
comportamentul marinarului nu arăta că ar fi fost considerat 
inamic. Și totuși, își dăduseră mare osteneală ca să-l ia 
prizonier, proces în decursul căruia unul dintre oamenii lui 
Colombo murise chiar, deși din greșeală. Nu părea să fie doar 
vorba de a-l ucide pe el. Poate că acest tratament blând 
constituia preambulul unei încercări de a încheia un târg cu el. 
Care să fi fost târgul - și care era alternativa? 

La ora nouă, același marinar veni după Bond și-l conduse pe 
un culoar scurt, până într-un careu mic, dezordonat, unde-l lăsă. 
În mijlocul careului se aflau o masă și două scaune, iar lângă ea, 
o măsuţă pe roţi nichelată, încărcată cu mâncare și băutură. 
Bond încercă tambuchiul de la capătul salonului, dar era 
zăvorât. Trase zăvorul unui hublou și privi afară. Mai era destulă 
lumină ca să poată vedea că ambarcațiunea avea circa două 
sute de tone și putea să fi fost cândva un vas mare de pescuit. 
După sunet, motorul părea a fi diesel simplu și ambarcaţiunea 
era dotată cu vele. Îi estimă viteza la șase sau șapte noduri. La 
orizontul îndepărtat se zărea un mic pâlc de lumini gălbui. Părea 
probabil că navigau de-a lungul coastei Adriaticii. 

Zăvorul tambuchiului zurui, deschizându-se. Bond scoase 
capul din deschizătura hubloului. Pe trepte apăru Colombo, 
îmbrăcat cu bluză de trening, blugi și sandale uzate. In ochii lui 
exista o lucire ușor răutăcioasă dar amuzată. Se așeză pe un 
scaun și făcu semn cu mâna spre celălalt. 

— Vino, prietene! Mâncare și băutură și discuţii din belșug! 
Acum vom înceta să ne mai purtăm ca doi băieței și vom deveni 
adulţi. Da? Ce vrei să bei - gin, whisky, șampanie? lar ăsta e cel 
mai de soi cârnat din toată Bolonia. Măsline de pe proprietatea 
mea. Pâine, unt, Provelone - ăsta e cașcaval afumat - și 
smochine proaspete. Hrană ţărănească, dar bună. Haide! După 
atâta alergat trebuie că ţi s-a deschis apetitul! 

Râsul lui era molipsitor. Bond își turnă o porţie zdravănă de 
whisky cu sifon, se așeză și întrebă: 


— De ce a trebuit să-ţi dai atâta osteneală? Am fi putut să ne 
întâlnim fără toate aceste dramatisme! Așa cum stau lucrurile, 
ţi-ai pregătit singur o mulţime de suferințe. Mi-am prevenit șeful 
că s-ar putea întâmpla ceva de genul ăsta - felul în care m-a 
agăţat fata în restaurantul tău a fost cum nu se poate mai 
copilăresc. Am spus că voi intra în capcană, ca să văd despre ce 
e vorba. Dacă nu ies din ea până mâine la amiază, vei avea pe 
cap Interpolul, precum și poliţia italiană, ca un camion cu 
cărămizi. 

Colombo părea nedumerit. 

— Dacă erai gata să intri în capcană, de ce ai încercat să fugi 
de oamenii mei după-amiază? Îi trimisesem să te ia și să te 
aducă pe nava mea, și totul ar fi fost mult mai prietenos. Acum, 
eu am pierdut un om de ispravă, iar tu ai fi putut foarte ușor să 
te alegi cu țeasta spartă. Nu înțeleg! 

— Nu mi-a plăcut înfățișarea celor trei. Știu cum arată ucigașii 
și-i recunosc când îi văd. Credeam că te gândești să faci vreo 
prostie. Ar fi trebuit s-o folosești pe fată! Bărbații erau inutili. 

Colombo clătină din cap. 

— Lisl era dispusă să afle mai multe despre tine, dar atât. 
Acum vă fi la fel de furioasă pe mine cum ești și tu. Viaţa e 
foarte grea! Mie îmi place să fiu prieten cu toată lumea, iar 
acum mi-am făcut doi dușmani într-o singură după-amiază! Ce 
păcat! 

Colombo părea că se compătimește sincer. Tăie o felie groasă 
de cârnat, smulse nerăbdător coaja cu dinţii și începu să 
mănânce. Cu gura pe jumătate plină, luă un pahar de șampanie 
și-l dădu pe gât, cu cârnat cu tot. Clătinând din cap a reproș 
spre Bond, spuse: 

— Așa e mereu: când sunt îngrijorat trebuie să mănânc. Dar 
ceea ce mănânc când sunt îngrijorat nu pot mistui. lar acum m- 
ai îngrijorat. Spui că puteam să ne întâlnim și să lămurim 
lucrurile, că nu trebuia să-mi dau atâta osteneală. (întinse 
mâinile în lături, a neajutorare.) De unde să știu? Spunând asta, 
pui sângele lui Mario pe mâinile mele! Nu i-am spus să scurteze 
prin locul ăla! (Colombo lovi cu pumnii în masă și strigă mânios 
la Bond.) Nu sunt de acord că totul a fost vina mea! A fost vina 
ta! Numai a ta! Tu ai fost de acord să mă omori! Cum să 
aranjeze omul o întâlnire prietenoasă cu ucigașul lui?! Ei?! 
Spune-mi! 


Colombo înșfăcă o chiflă lungă și și-o îndesă în gură, privindu-l 
cu ochi furioși. 

— Ce mama naibii spui acolo? 

Colombo azvârli pe masă resturile de chiflă și se ridică în 
picioare, cu privirea aţintită în continuare asupra lui Bond. Tot 
privindu-l, se duse la un scrin, găsi pe pipăite mânerul primului 
sertar, îl deschise, bâjbâi în el și scoase un obiect pe care Bond 
îl recunoscu drept reportofon. Continuând să-l privească 
acuzator, Colombo aduse aparatul pe masă, se așeză și apăsă 
un buton. 

Când auzi vocea, Bond își luă paharul cu whisky și privi în el. 
Glasul  micuț spunea „Exact. Acum, înainte să-ți dau 
informaţiunile, stabilim condiţii, ca buni negustori. Da?” Vocea 
continuă „Zece mii de dolari americani... Nu spui de unde capeţi 
informaţiunile astea. Chiar dacă ești bătut... Capul acestei 
machina e un om rău. El trebuie destrutto - omorât!” Bond 
așteptă ca propria-i voce să răzbată dintre zgomotele de fundal 
ale restaurantului. Existase o tăcere îndelungă în timpul căreia 
se gândise la ultima condiţie. Oare ce spusese? Din aparat, 
propria-i voce îi răspunse: „Asta nu-ţi pot promite. Sunt sigur că 
înţelegi. Tot ce pot spune e că dacă omul acela încearcă să mă 
distrugă, îl voi distruge.” 

Colombo opri aparatul. Bond dădu restul de whisky peste cap. 
Acum putea să-i privească pe celălalt în ochi. Spuse defensiv: 

— Asta nu mă face criminal! 

Colombo îl privi cu tristețe. 

— În ochii mei, da. Venind de la un englez... Am fost în slujba 
Angliei în timpul războiului. În mișcarea de rezistenţă. Am 
Decorația Regală! (Băgă mâna în buzunar și aruncă pe masă 
decorația Libertăţii, din argint, cu panglică în dungi roșii, albe și 
albastre.) Vezi? 

Bond susţinu cu încăpățânare privirea lui Colombo și spuse: 

— Dar restul chestiilor de pe caseta aceea? Ai încetat de mult 
timp să mai lucrezi pentru englezi. Acum lucrezi împotriva lor, 
pe bani! 

Colombo mormăi ceva, ciocăni reportofonul cu degetul 
arătător și spuse impasibil: 

— Am ascultat totul. Sunt minciuni! (Lovi masa cu pumnul, 
făcând paharele să sară în sus, și răcni furios.) Sunt minciuni, 
minciuni! Absolut fiecare cuvânt! 


Sări în picioare; scaunul pe care șezuse se prăbuși în spatele 
lui. Se aplecă încet și-i ridică. Luă sticla de whisky, se apropie de 
Bond și-i turnă patru degete de băutură în pahar, apoi se 
întoarse pe scaun, se așeză și puse sticla de șampanie pe masă, 
în faţa lui. Acum, chipul lui era potolit și serios. Spuse calm: 

— Nu totul e minciună. Există un dram de adevăr în ceea ce 
ţi-a spus nemernicul acela. De asta am decis să nu mă contrazic 
cu tine. Puteai să nu mă crezi și atunci ai fi amestecat poliția. Eu 
și camarazii mei am fi avut probleme mari. Chiar dacă tu sau 
altcineva n-aţi fi găsit un motiv de a mă omori, tot ar fi existat 
scandaluri, ruinare. Am decis în schimb să-ţi arăt adevărul - 
adevărul pe care ai fost trimis să-l afli în Italia. În câteva ore, 
mâine în zori, misiunea ta va fi încheiată. Presto - așa! zise 
Colombo pocnind din degete. 

— Care parte a poveștii lui Kristatos nu conţine minciuni? 
întrebă Bond. 

Colombo îl privi în ochi, calculând, și-n cele din urmă spuse: 

— Prietene, sunt contrabandist. Partea asta e adevărată. Sunt 
probabil contrabandistul cu cel mai mare succes din Mediterană. 
Jumătate din ţigările americane din Italia sunt aduse de mine, 
din Tanger. Aur? Sunt singurul furnizor pe piaţa neagră. 
Diamante? Am propriul meu furnizor, cu linii de aprovizionare 
directe din Sierra Leone și Africa de Sud. Pe vremuri, când 
lucrurile astea erau rare, mă ocupam și de aureomicină și 
penicilină și alte medicamente similare. Obţinute prin mită de la 
spitalele militare americane. Și au fost mult alte lucruri - chiar și 
fete frumoase din Siria și lran, pentru casele din Napole. Am și 
scos fraudulos condamnaţi evadați. Dar droguri, heroină, opiu, 
cânepă - nu! (Pumnul lui Colombo se abătu asupra mesei cu 
putere.) Niciodată! Nu voi avea niciodată de a face cu lucrurile 
astea! Sunt diabolice! În celelalte nu există niciun păcat. 
(Colombo ridică mâna dreaptă.) Prietene, îţi jur pe viaţa mamei 
mele. 

Bond începea să înțeleagă. Era pregătit să-l creadă pe 
Colombo și chiar simţea o simpatie curioasă față de acest pirat 
lacom, gălăgios, pe care Kristatos fusese cât pe ce să-l pună la 
mare ananghie. 

— Dar de ce te-a arătat Kristatos cu degetul? Ce are de 
câștigat? 

Colombo clătină ușor un deget prin faţa nasului, spunând: 


— Prietene, Kristatos e Kristatos. Joacă cel mai mare joc dublu 
din câte se pot imagina. Ca să-l întreţină, ca să-și păstreze 
protecţia americanilor și a oamenilor lor de la narcotice, trebuie 
să le arunce din când în când o victimă - câte un personaj lipsit 
de importanță de la periferia jocului cel mare. Dar cu această 
problemă engleză, lucrurile stau altfel. Traficul e imens. Pentru 
a-l proteja se cere o victimă de proporţii. Am fost ales eu - de 
către Kristatos sau de angajatorii lui. Și e adevărat că, dacă ai 
investigat cu vigoare și ai fi cheltuit destulă valută solidă pentru 
a cumpăra informaţii, ai fi descoperit povestea operaţiunilor 
mele. Însă fiecare pistă spre mine te-ar fi îndepărtat și mai mult. 
În cele din urmă - nu-ţi subestimez Serviciul - aș fi intrat la 
închisoare. Însă vulpoiul cel mare pe care-l urmărești n-ar face 
decât să râdă de sunetul vânătorii, tot mai îndepărtat de el și 
mai estompat. 

— De ce te vrea Kristatos mort? 

Cu un aer viclean, Colombo replică: 

— Prietene, știu prea multe. În frăţia asta a contrabandiștilor 
se întâmplă câteodată să dăm peste un colț al afacerilor altuia. 
Nu demult, pe nava asta, am avut o luptă din mers cu o 
canonieră albaneză mică. Un proiectil norocos a dat foc 
rezervorului lor de combustibil. A existat un singur 
supravieţuitor, care a fost convins să vorbească. Am aflat multe, 
dar, ca prostul, am riscat cu câmpurile minate și l-am trimis la 
țărm, pe coastă, la nord de Tirana. A fost o greșeală! De atunci 
încoace, nemernicul de Kristatos a fost pe capul meu. Din 
fericire, zise Colombo rânjind lupește, am o informaţie pe care el 
nu știe că o am. Și avem întâlnire tocmai cu informaţia asta, 
mâine, la prima geană a zorilor - într-un mic port pescăresc la 
nord de Ancona, Santa Maria. Și acolo vom vedea ce vom 
vedea, încheie Colombo cu un râs aspru, crud. 

Bond întrebă detașat: 

— Ce preţ ceri pentru toate astea? Spui că misiunea mea se 
va încheia mâine dimineaţă. Cât? 

Colombo clătină din cap și zise cu indiferenţă: 

— Nimic. Întâmplarea face ca interesele noastre să coincidă. 
Dar voi avea nevoie să-mi promiţi că ceea ce ţi-am spus în seara 
asta rămâne între tine și mine și, la nevoie, șeful tău din Londra. 
Nu trebuie să ajungă niciodată înapoi în Italia. De acord? 

— Da, cu asta sunt de acord. 


Colombo se ridică în picioare, se duse la scrin, scoase pistolul 
lui Bond și i-l dădu. 

— În cazul ăsta, prietene, ar trebui să-ţi iei arma, fiindcă vei 
avea nevoie de ea. Și ai face bine să dormi puţin. La cinci 
dimineața, toată lumea va primi rom și cafea. 

Întinse mâna; Bond i-o strânse și simţi clar că dintr-odată au 
devenit prieteni. Zise cu stângăcie: 

— In regulă, Colombo. 

leși din careu și se duse în cabina sa. 

Colombina avea un echipaj format din doisprezece bărbaţi, 
relativ tineri și cu înfățișare dură. Discutau pe ton scăzut între ei 
în timp ce Colombo împărțea în careu cești cu cafea fierbinte și 
cu rom. Singura lumină venea de la un felinar de furtună - 
ambarcaţiunea adoptase camuflajul întunericului; Bond zâmbi 
pentru sine văzând atmosfera de entuziasm și conspirație ce 
amintea de Insula Comorilor. Colombo trecu pe la fiecare om 
pentru a inspecta armele. Aveau cu toţii pistoale Luger, purtate 
pe sub jerseu, sub betelia pantalonilor, și cuțite cu resort în 
buzunar. Colombo avu o vorbă de aprobare sau de critică pentru 
fiecare armă. Pe Bond îl izbi ideea că Colombo își croise o viaţă 
plăcută - o viață a aventurii, a întâmplărilor palpitante și a 
riscului. Era o viaţă de infractor - o luptă continuă cu legile 
valutare, cu monopolul statului asupra tutunului, cu Vama, cu 
poliția -, dar exista în aer o undă de ștrengărie adolescentină 
care schimba culoarea infracţiunii, din negru în alb - sau cel 
puţin în gri. 

Colombo se uită la ceas și-și trimise oamenii la posturi; stinse 
felinarul și Bond îl urmă pe punte, în lumina sidefie a zorilor. 
Constată că ambarcaţiunea se afla aproape de un țărm negru, 
stâncos, de-a lungul căruia mergeau cu viteză redusă. Colombo 
arătă în faţă: 

— După promontoriul acela e portul. Apropierea noastră nu va 
fi observată. În port, la debarcader, mă aștept să găsesc o navă 
cam de mărimea ăsteia, din care se vor descărca role inofensive 
de hârtie de ziar, cu ajutorul unei rampe, într-un depozit. După 
ce ocolim promontoriul vom trece la viteza maximă, ne vom 
plasa în paralel cu nava asta și o vom aborda. Va exista 
împotrivire, se vor sparge capete. Sper să nu se lase cu 
împușcături. Noi nu vom trage decât dacă trag ei. Dar va fi o 
ambarcaţiune albaneză, cu un echipaj de albanezi duri. Dacă se 


trage cu pistolul, va trebui să tragi bine, alături de noi toți. 
Acești oameni sunt și dușmanii ţării tale, și ai ţării mele. Dacă 
ești omorât, ești omorât. Bine? 

— În regulă. 

In clipa când Bond rosti aceste cuvinte, telegraful din sala 
motoarelor emise un clinchet și puntea începu să-i tremure sub 
picioare. Cu viteză de zece noduri, mica ambarcaţiune ocoli 
promontoriul și intră în port. 

Era așa cum spusese Colombo. Lângă debarcaderul de piatră 
se afla nava, cu velele fluturând alene. Pornind de la pupa ei, o 
rampă din scânduri cobora înclinat spre gura întunecată a unui 
depozit dărăpănat din tablă ondulată, în care ardeau câteva 
becuri electrice slabe. Nava avea o încărcătură ce părea să 
constea din role de hârtie de ziar, care erau ridicate una câte 
una pe buza rampei, de unde se rostogoleau în virtutea propriei 
greutăți până jos, intrând pe gura depozitului. Se vedeau vreo 
douăzeci de oameni. Numai atacul prin surprindere putea să 
aducă șansele la egalitate. Ambarcaţiunea lui Colombo se afla 
acum la cincizeci de metri de cealaltă; vreo doi bărbaţi se 
opriseră din lucru și priveau în direcția lor. Unul alergă în 
depozit. Simultan, Colombo dădu un ordin aspru. Motoarele se 
opriră și intrară în marșarier. Pe punte se aprinse un far 
puternic, care lumină scena cu intensitate în timp ce nava 
aluneca spre traulerul albanez. La primul contact dur, cârligele 
de abordaj fură aruncate peste balustrada navei albaneze, la 
prova și la pupa, și oamenii lui Colombo se repeziră peste 
parapet, cu Colombo în frunte. 

Bond își făcuse planurile lui. Imediat ce tălpile sale atinseră 
puntea inamică, alergă drept de-a lungul navei, se cățără pe 
parapetul de la pupa și sări. Il despărțeau de debarcader vreo 
patru metri. Ateriză ca o pisică, pe palme și pe vârfurile tălpilor, 
și rămase câteva clipe ghemuit pe vine, planificându-și 
următoarea manevră. Pe punte începuseră deja împușcăturile. 
Una din primele stinsese farul, așa că acum scena era luminată 
doar de zorii cenușii. Un corp - unul dintre inamici - căzu pe 
pietrele debarcaderului în fața lui și rămase nemișcat, cu braţele 
și picioarele depărtate. In același timp, la gura depozitului intră 
în acţiune o mitralieră ușoară, care trăgea rafale scurte, într-un 
stil foarte profesionist. Bond alergă spre ea, la adăpostul umbrei 
negre a navei. Mitraliorul îl văzu și îndreptă spre el o rafală. 


Gloanţele trecură pe lângă Bond cu iuțeală, se izbiră sonor de 
coca metalică a navei și dispărură în noapte, șuierând. Bond 
ajunse la adăpostul rampei înclinate din scânduri și plonjă pe 
burtă. Alte gloanţe se înfipseră în lemn, deasupra capului lui. 
Bond înaintă târâș în spaţiul tot mai îngust. Când ajungea cât de 
departe putea, va trebui să aleagă dacă să iasă de la adăpost 
prin dreapta scândurilor sau prin stânga lor. Se auzi o serie de 
bubuituri puternice și un huruit rapid deasupra capului său. 
Pesemne că unul dintre oamenii lui Colombo tăiase frânghiile și 
trimisese toată grămada de role de hârtie de ziar pe rampă în 
jos. Acum era ocazia lui! Bond sări din adăpost - spre stânga. 
Dacă mitraliorul îl aștepta, se va aștepta ca el să iasă trăgând, 
pe la dreapta. Mitraliorul era într-adevăr acolo, ghemuit lângă 
zidul depozitului. Bond trase de două ori în fracțiunea de 
secundă înainte ca gura strălucitoare a armei inamice să-și 
parcurgă micul arc. Degetul mortului se încleștă pe trăgaci și 
lansă, în cădere, o scurtă cascadă de flăcări înainte ca 
zguduiturile armei s-o smulgă din mâna lui și s-o trimită pe jos 
cu un trosnet. 

Bond alerga spre ușa depozitului, când alunecă și căzu cu 
capul înainte, cât era de lung. Rămase locului câteva clipe, uluit, 
cu faţa într-o baltă neagră de melasă. Injurând, se ridică în patru 
labe și ţâșni la adăpostul grămezii de role mari de hârtie care se 
izbiseră de zidul depozitului. Una dintre ele, despicată de o 
rafală de mitralieră, lăsa să se prelingă melasă neagră. Bond își 
șterse cât de bine putu mâinile și fata de substanţa lipicioasă, 
ce avea mirosul dulce și ușor mucegăit pe care-i simţise cândva 
în Mexic. Era opiu brut. 

Un glonţ izbi zidul depozitului nu departe de capul lui. Bond își 
mai șterse o dată pistolul de fundul pantalonilor și sări spre ușa 
depozitului. Îl surprinse că nimeni nu trase în el dinăuntru de 
îndată ce silueta sa apăru în dreptul intrării. In depozit era liniște 
și răcoare. Becurile fuseseră stinse, dar afară era tot mai 
lumină. Rolele palide de hârtie de ziar erau stivuite în șiruri 
ordonate, cu un spațiu care să ofere un culoar de trecere prin 
mijloc. În celălalt capăt al culoarului se afla o ușă. Întregul 
aranjament îl batjocorea, îl provoca. Simţea mirosul morții. Se 
întoarse precaut la intrare și ieși în spaţiul deschis. Focurile de 
armă deveniseră spasmodice. Colombo venea spre el în fugă, 


alergând așa cum aleargă bărbaţii grași - fără să ridice mult 
tălpile de pe jos. Bond spuse poruncitor: 

— Rămâi la ușa asta! Nu intra și nu-ţi lăsa oamenii să intre! 
Eu mă duc prin spate. 

Fără să aștepte răspuns, sprintă pe după colţul clădirii și de-a 
lungul ei. 

Depozitul avea vreo optsprezece metri lungime. Bond încetini 
și se apropie cu pași ușori de celălalt colț, se lipi cât mai bine de 
peretele din tablă ondulată și aruncă iute o privire după colţ. Se 
retrase imediat. Lipit de ușa din fund a depozitului se afla un 
bărbat care privea printr-un fel de gaură de spionat. Avea în 
mână un piston conectat la niște cabluri ce mergeau pe sub 
scutul maşinii. Mașina, un Lancia Granturismo neagră, 
decapotabilă, cu acoperișul coborât, stătea alături de el, cu 
motorul torcând ușor. Era orientată cu botul spre uscat, pe un 
drum de pământ bătătorit cu făgașe adânci. 

Bărbatul era Kristatos. 

Bond îngenunche. Prinse pistolul cu ambele mâini, pentru a-l 
ține nemișcat, se strecură iute pe după colţul clădirii și trase un 
foc la picioarele individului. Rată. Imediat ce văzu cum se ridică 
praful la câţiva centimetri buni de ţintă, se auzi pârâitura 
tunătoare a unei explozii și peretele de tablă îl lovi și-l proiectă 
în aer. 

Bond se ridică anevoie în picioare. Depozitul se lăsase 
nebunește într-o rână și începu să se prăbușească zgomotos, ca 
un pachet de cărţi de joc metalice. Kristatos era în mașină. Se 
depărtase deja cu douăzeci de metri, roţile din spate, care 
asigurau tracţiunea, trimițând în aer jeturi de praf. Bond adoptă 
poziţia clasică a tirului cu pistolul și ochi. Pistolul Walther urlă și 
ricoșă de trei ori la rând. După ultima împușcătură, de la 
cincizeci de metri, silueta ghemuită deasupra volanului tresări 
spasmodic; mâinile zburară de pe volan, în lături, iar capul se 
ridică o clipă, după care se prăbuși în față. Mâna dreaptă 
rămase scoasă pe geam, de parcă mortul ar fi semnalizat un 
viraj la dreapta. Bond dădu s-o ia la fugă pe drum, așteptându- 
se ca mașina să oprească, dar făgașele nu lăsau roţile să iasă; 
cu greutatea piciorului mort rămas pe acceleraţie, automobilul 
Lancia mergea mai departe urlând, în viteza a treia. Bond se 
opri și o privi. Mergea zorită înainte, pe drumul plat de pe 
câmpia arsă de soare, și în urma ei se ridicau, veseli, nori de 


praf alb. Se aștepta s-o vadă dintr-o clipă într-alta ieșind de pe 
drum, dar nu ieși, așa că rămase și o privi până când dispăru în 
ceața începutului de dimineaţă ce promitea o zi frumoasă. 

Bond puse piedica pistolului și băgă arma sub centura 
pantalonilor. Când se întoarse, Colombo se apropia de el. 
Bărbatul cel gras zâmbea cu gura până la urechi, în culmea 
încântării. Ajunse la Bond și, spre oroarea acestuia, deschise 
larg braţele, îl strânse la piept și-i sărută pe amândoi obrajii. 

— Pentru Dumnezeu, Colombo! 

Colombo se cutremură de râs. 

— Ah, englezul cel potolit! Nu se teme de nimic, în afară de 
sentimente! Dar eu (se lovi în piept), eu, Enrico Colombo, îl 
iubesc pe acest om și nu mi-e rușine s-o spun! Dacă nu l-ai fi 
scos din joc pe mitralior, niciunul dintre noi n-ar fi supraviețuit. 
Așa cum stau lucrurile, mi-am pierdut doi oameni și alți câțiva 
au răni. Dar numai șase albanezi au rămas în picioare și au fugit 
în sat. Fără îndoială că-i va sălta poliţia. Și acum l-ai trimis pe 
nemernicul de Kristatos cu mașina în iad! Ce sfârșit splendid 
pentru el! Ce se va întâmpla când micul său dric de curse 
ajunge la șoseaua principală? Deja semnalizează că va face 
dreapta pe autostradă, sper că-și va aminti să conducă pe 
dreapta! (Colombo îl bătu zgomotos pe Bond pe umăr.) Dar să 
mergem, prietene! E timpul să plecăm de aici. Valvele de 
siguranţă ale bărcii albaneze sunt deschise, așa că în scurt timp 
va fi pe fundul apei. In cătunul ăsta nu există telefoane. Vom 
avea un avans bun faţă de polițiști - le va lua ceva timp să 
scoată de la pescari o poveste cât de cât logică. Am vorbit cu 
șeful pescarilor. Nimeni din cei de-aici nu-i iubește pe albanezi. 
Dar trebuie să ne vedem de drum! Ne așteaptă o navigare grea, 
cu vântul din faţă, și de partea asta a Veneţiei nu există niciun 
doctor în care să am încredere. 

Din depozitul năruit începeau să se strecoare flăcări și ieșeau 
valuri de fum care miroseau a legume dulci. Bond și Colombo îl 
ocoliră, ca să iasă de sub vânt. Ambarcaţiunea albaneză se 
așezase pe fundul micului port și apa îi scălda punţile. O 
traversară și urcară la bordul Colombinei, unde Bond avu de 
îndurat alte strângeri de mâini și bătăi prietenești pe spate. 
Ridicară ancora imediat și porniră spre promontoriul ce păzea 
portul. Acolo se aflau câțiva pescari care stăteau lângă bărcile 
lor, trase pe plajă între cele câteva căsuțe din piatră, 


îngrămădite. Păreau neprietenoși, dar când Colombo le făcu 
semn cu mâna și le strigă ceva în italiană, majoritatea ridicară 
mâna în semn de rămas-bun, iar unul strigă ceva ce stârni râsul 
echipajului de pe Colombina. Colombo explică: 

— Au spus că am fost mai buni decât filmele de cinema de la 
Ancona și că trebuie să ne întoarcem curând. 

Bond simţi dintr-odată că-l părăsește tot entuziasmul. Se 
simţea murdar și nebărbierit și-și simțea mirosul propriei 
transpiraţii. Cobori sub punte, împrumută de la un marinar un 
brici și o cămașă curată, se dezbrăcă până la piele în cabina sa 
și se spălă. Când își scoase pistolul și-l aruncă pe cușetă, prinse 
un iz de cordită dinspre gura ţevii; mirosul îi readuse în minte 
frica, violența și moartea din zorii cenușii. Deschise hubloul. 
Afară, marea dansa voioasă, iar linia coastei, care fusese neagră 
și misterioasă, era acum verde și frumoasă. Vântul aduse dintr- 
odată un miros delicios de costiță friptă. Bond închise cu un gest 
brusc hubloul, se îmbrăcă și se duse în careu. 

În timp ce se ospătau cu ochiuri și costiţă din belșug și beau 
cafea fierbinte, dulce, cu puţin rom în ea, Colombo completă 
toate detaliile. 

— lată ce am făcut, prietene, zise el mestecând zgomotos 
niște pâine prăjită. În depozitul acela se afla stocul de opiu brut 
pe un an, ce urma să ajungă la laboratorul chimic al lui Kristatos 
din Napole. E adevărat că am o astfel de afacere în Milano și că 
ea constituie un loc de depozitare convenabil pentru o parte din 
mărfurile mele, dar acolo nu se fabrică nimic mai mortal decât 
pastilele de crușin sau aspirina. În toată porţiunea respectivă a 
poveștii lui Kristatos, înlocuiește „Colombo” cu „Kristatos”. El e 
cel care transformă opiul brut în heroină și el e cel care 
angajează curieri ca s-o ducă în Londra. Transportul acela imens 
făcea probabil un milion de lire sterline pentru Kristatos și 
oamenii lui. Dar știi ceva, dragul meu James? Pe el nu-l costă 
nici măcar un singur cent. De ce? Pentru că primește marfa 
cadou din Rusia. Cadoul unui uriaș proiectil mortal ce trebuie 
tras în măruntaiele Angliei. Rușii pot furniza o cantitate 
nelimitată de încărcătură pentru proiectil. Opiul provine din 
culturile lor de mac din Caucaz, iar Albania e un antrepozit 
convenabil. Însă le lipsește aparatul cu care să lanseze 
proiectilul. Kristatos a creat aparatul necesar și el este cel care 
apasă pe trăgaci, în numele stăpânilor săi din Rusia. Astăzi, noi 


doi am distrus în jumătate de oră întreaga conspirație. Acum 
poți să te întorci și să le spui oamenilor tăi din Anglia că traficul 
va înceta. Poţi, de asemenea, să le spui adevărul - că nu Italia a 
fost originea acestei cumplite arme de război subteran, ci vechii 
noștri prieteni, rușii. Fără îndoială, o secție de război psihologic 
al aparatului lor de spionaj. Asta nu știu să-ţi spun. Poate, dragul 
meu James, zise Colombo zâmbind încurajator, vei fi trimis la 
Moscova ca să afli. lar dacă se întâmplă așa, să sperăm că vei 
găsi o fată la fel de fermecătoare ca prietena ta, domnișoara Lisl 
Baum, care să te pună pe drumul corect spre adevăr. 

— Cum adică, „prietena mea”? Ea ta. 

Colombo clătină din cap. 

— Dragul meu James, eu am mulţi prieteni. Vei mai petrece 
câteva zile în Italia ca să-ți scrii raportul și, fără îndoială 
(chicoti), ca să verifici unele din lucrurile pe care ţi le-am spus. 
Poate că vei petrece, de asemenea, o jumătate de oră agreabilă 
explicându-le colegilor tăi din serviciul american de informații 
adevărurile vieţii. Între aceste îndatoriri vei avea nevoie de 
tovărășie - cineva care să-ţi arate frumusețile iubitei mele patrii. 
În ţările necivilizate, un obicei politicos cere să-ţi oferi una dintre 
neveste bărbatului pe care-l iubești și pe care vrei să-l cinstești. 
Și eu sunt necivilizat. N-am neveste, dar am numeroase 
prietene ca Lisl Baum. Ea nu trebuie să primească instrucțiuni în 
această privinţă; am motive întemeiate de a crede că așteaptă 
să te întorci astă-seară. 

Colombo băgă mâna în buzunarul pantalonilor și aruncă pe 
masă, în faţa lui Bond, un obiect ce zăngăni. 

— lată motivul întemeiat. 

Colombo își puse mâna pe piept, în dreptul inimii și se uită cu 
seriozitate în ochii lui Bond. 

— ȚI-l dăruiesc din inimă. Și poate și dintr-a ei. 

Bond ridică obiectul. Era o cheie, de care era atașată o 
etichetă metalică grea. Pe etichetă scria Albergo Danielli. 
Camera 68. 


PARTEA A CINCEA 


Raritatea Hildebrand 


Pisica-de-mare avea anvergura cam de doi metri și lungimea 
de aproximativ trei metri, de la botul bont până la capătul cozii 
sale mortale. Era de un cenușiu-închis, cu acea tentă de violet 
care semnalizează adesea primejdia în lumea subacvatică. Se 
ridică de pe nisipul auriu palid și înotă puţin, dând impresia că 
prin apă flutură un prosop negru. 

Cu mâinile pe lângă trup și deplasându-se doar cu mișcări 
ușoare ale înotătoarelor, James Bond urmări umbra neagră prin 
laguna largă, mărginită de palmieri, așteptând momentul 
potrivit ca să tragă. Rareori omora pești în alt scop decât acela 
de a-i mânca, însă existau excepţii - ţiparii mari și toți membrii 
familiei peștelui-scorpion. Acum intenţiona să omoare pisica-de- 
mare fiindcă avea o înfățișare extraordinar de diabolică. 

Era ora zece, într-o dimineaţă de aprilie, iar laguna, Belle 
Anse, aflată aproape de extremitatea sudică a insulei Mahe, cea 
mai mare din arhipelagul Seychelles, era netedă precum sticla. 
Musonul dinspre nord-vest își epuizase forțele cu câteva luni 
înainte, iar musonul dinspre sud-est avea să aducă din nou 
ploaie și răcoare abia în mai. Acum, temperatura era în jur de 
douăzeci și opt de grade la umbră, nivelul de umiditate se 
ridicase la nouăzeci, iar în laguna protejată, apa avea aproape 
temperatura sângelui uman. Până și peștii păreau leneși. Un 
pește-papagal de vreo patru kilograme și jumătate, care ronţăia 
alge de pe o protuberanţă de coral, se opri doar ca să-și 
rotească ochii când Bond trecu pe deasupra lui, după care își 
reluă masa. Un banc de pești Kyphosus cenușii și grași, ce 
înotau harnici, se scindă politicos în două ca să lase să treacă 
umbra lui Bond, apoi se reuni și-și continuă drumul, în direcţie 
opusă. Șase calmari mici, așezați în șir, în mod normal timizi ca 
păsările, nici măcar nu se obosiră să-și schimbe camuflajul la 
trecerea lui. 

Bond înotă mai departe alene, având grijă să nu piardă din 
ochi pisica-de-mare. Știa că aceasta va obosi în curând sau, 


dacă nu, se va simţi liniștită văzând că Bond, marele pește de la 
suprafaţa apei, n-o atacă. Și atunci se va așeza pe o porţiune 
plată de nisip, își va schimba culoarea de camuflaj în cel mai 
deschis gri, aproape translucid, și, cu unduiri ușoare ale 
vârfurilor înotătoarelor, se va îngropa în nisip. 

Reciful se apropia; începeau să apară grupuri de corali negri 
și pășuni cu iarbă de mare. Era ca la sosirea într-un oraș, din 
câmp deschis. Pretutindeni, peștii în culori de nestemate 
scânteiau și luceau, iar uriașele anemone ale Oceanului Indian 
păreau niște flăcări în umbre. Coloniile de arici-de-mare țepoși 
scuipau un lichid sepia, de parcă ar fi aruncat cineva o călimară 
cu cerneală, iar antenele strălucitoare ale langustelor, albastru 
cu galben, cercetau și fluturau din crăpăturile lor, ca niște nici 
balauri. Ici și colo, prin iarba de mare de pe fundul sclipitor se 
zărea lucirea pestriță a câte unei moluște Cypraeidae cu cochilie 
pestriță, elegantă, mai mare decât o minge de fotbal - molusca- 
leopard - și Bond văzu, la un moment dat, frumoasele degete 
răsfirate ale „harpei lui Venus”. Însă toate aceste lucruri erau 
acum banale pentru el, așa că merse mai departe în ritm 
constant, reciful interesându-l doar în calitate de scut la 
adăpostul căruia putea să ajungă mai spre larg, dincolo de 
pisica-de-mare, și apoi s-o urmărească înapoi spre țărm. Tactica 
funcționă; în scurt timp, umbra neagră, cu torpila maro pe 
urmele ei, făcea cale întoarsă pe sub marea oglindă a apei 
albastre. Când adâncimea apei ajunse la vreo patru metri, 
pisica-de-mare se opri pentru a suta oară. Se opri și Bond, 
călcând ușor apa. Ridică precaut capul la suprafaţă și-și goli 
vizorul de apă. Până să privească din nou locul unde se afla 
pisica-de-mare, aceasta dispăruse. 

Bond avea o pușcă cu harpon Champion, cu benzi elastice 
duble. Harponul avea în vârf un trident ascuţit precum acul - 
armă cu rază scurtă de acţiune, dar cea mai bună în recife. 
Trase piedica și înaintă încet, pulsând ușor cu înotătoarele, 
foarte aproape de suprafața apei, ca să nu facă niciun zgomot. 
Se uită în jur, încercând să străpungă cu privirea orizonturile 
neclare ale vastei lagune. Căuta orice posibilă formă mare, 
aflată la pândă: nu era deloc indicat ca un rechin sau o 
baracudă să fie martori la uciderea prăzii. Uneori, peștii ţipă 
când sunt răniţi și chiar dacă nu ţipă, turbulența și sângele ce 
rezultă dintr-o luptă aprigă îi cheamă pe necrofagi. Dar nu se 


vedea nicio fiinţă vie; nisipul se întindea nemărginit spre 
depărtările cețoase, precum dușumelele goale ale unei scene. 
Bond putea să vadă acum conturul slab de pe fund. Se duse 
chiar deasupra lui și rămase nemișcat la suprafaţă, privind în 
jos. In nisip exista o mișcare foarte slabă. Două minuscule 
arteziene de nisip dansau deasupra deschizăturilor ca niște nări 
ale operculelor. Dincolo de deschizături se vedea o foarte 
ușoară umflătură - corpul creaturii. Asta era ţinta. La doi 
centimetri și jumătate dincolo de deschizături. Estimă posibila 
zvâcnire a cozii în sus, cobori încet arma și apăsă pe trăgaci. 
Sub el, nisipul erupse și preț de o clipă de neliniște, Bond nu 
putu vedea nimic. Apoi firul harponului se întinse la maximum și 
pisica-de-mare apăru, încercând să se tragă departe de el, în 
timp ce coada ei plesnea cu o agresivitate reflexă corpul, iarăși 
și iarăși. La baza cozii, Bond vedea ţepii neregulați, otrăviți, 
ridicându-se de la suprafaţa corpului. Aceștia erau ţepii despre 
care se presupunea că l-au ucis pe Ulise și despre care Pliniu a 
afirmat că ar distruge un arbore. În Oceanul Indian, unde 
veninul animalelor marine e cel mai virulent, o singură 
zgârietură de la ţepii pisicii-de-mare însemna moarte sigură. 
Precaut, ţinând firul perfect întins între el și pisica-de-mare, 
Bond porni după peștele ce se lupta furios. Înota într-o parte, ca 
să ferească firul de coada mișcătoare, care l-ar fi putut reteza cu 
ușurință. Coada aceasta era vechiul bici al stăpânilor de sclavi 
din Oceanul Indian. La ora actuală, în insulele Seychelles e ilegal 
chiar și să te afli în posesia unuia, dar bicele acestea sunt 
transmise în familie din generaţie în generaţie, pentru a fi 
folosite asupra  nevestelor  necredincioase, iar dacă se 
răspândește vestea că cutare sau cutare femeie a avut de-a 
face cu /a crapule, numele provensal al pisicii-de-mare, e totuna 
cu a spune că femeia respectivă nu se va ridica din pat cel puţin 
o săptămână. Izbiturile cozii începeau să slăbească; Bond înotă 
în fața pisicii-de-mare și o trase după el, spre mal. Când 
ajunseră în apa puţin adâncă de la mal, pisica-de-mare deveni 
letargică, așa că o scoase din apă și o duse la distanţă 
considerabilă pe plajă. Dar chiar și așa, nu se apropie de ea -și 
foarte bine făcu. Pe neașteptate, la o mișcare a lui Bond și poate 
cu speranţa de a-și lua dușmanul prin surprindere, uriașa pisică- 
de-mare sări în sus, ridicându-se complet în aer. Bond făcu un 
salt lateral, iar peștele căzu pe spate și rămase locului, cu 


abdomenul alb spre soare și cu gura mare, urâtă, în formă de 
seceră, gâfâind și pufnind. 

În picioare, Bond se uita la pisica-de-mare și se întreba ce să 
facă mai departe. 

Un bărbat scund, gras și alb, îmbrăcat cu cămașă și pantaloni 
kaki, ieși dintre palmieri și veni spre Bond pe nisipul presărat cu 
alge uscate, lăsate în urmă de reflux. Când se apropie suficient, 
strigă amuzat: 

— Bătrânul și marea?! Cine a prins pe cine? 

Bond se întoarse. 

— Firește, e singurul bărbat de pe insulă care nu poartă la el o 
macetă! Fidele, fii băiat de treabă și cheamă-l pe unul dintre 
oamenii tăi! Animalul ăsta nu vrea să moară și harponul meu a 
rămas înfipt în el. 

Fidele Barbey, cel mai tânăr dintre nenumăraţii Barbey care 
sunt proprietarii a aproape tot ce există în Insulele Seychelles, 
veni și se opri, privind pisica-de-mare. 

— Frumos exemplar! Ai noroc că ai lovit-o unde trebuia; altfel 
te-ar fi târât peste recif și ar fi trebuit să dai drumul armei. Le ia 
al naibii de mult să moară. Dar haide, trebuie să te duc înapoi la 
Victoria! A apărut ceva. Ceva bun. Trimit pe un om de-al meu 
după armă. Vrei coada? 

Bond zâmbi. 

— N-am nevastă. Dar ce-ai spune despre niște raie au beurre 
noir“ diseară? 

— Diseară nu, prietene. Vino! Unde-ţi sunt hainele? 

În timp ce mergeau pe drumul de coastă cu mașina lui, Fidele 
întrebă: 

— Ai auzit vreodată de un american pe nume Milton Krest? Ei 
bine, pe cât se pare, e proprietarul lanțului de hoteluri Krest și al 
unei chestii numite Fundaţia Krest. Un lucru îţi pot spune cu 
siguranţă: deține cel mai frumos afurisit de iaht din Oceanul 
Indian. L-a pus la apă ieri. Wavekrest se cheamă. Aproape două 
sute de tone, treizeci de metri lungime. Dotat cu absolut totul, 
de la o soţie frumoasă și până la un gramofon mare cu 
tranzistori, pe balansiere, astfel încât valurile să nu facă acul să 
sară. Mochetă din perete-n perete, groasă de doi centimetri și 
jumătate. Aer condiţionat peste tot. Singurele ţigări uscate care 


33 Aluzie la romanul cu același titlu al lui Ernest Hemingway. 
34 Pisică de mare cu unt rumenit (fr.). 


pot fi găsite de partea asta a continentului african și cea mai 
bună sticlă de șampanie pe care am băut-o după micul dejun de 
când am fost ultima oară la Paris. (Fidele Barbey râse încântat.) 
Prietene, e o ambarcaţiune a mamei naibii de aleasă și dacă 
domnul Krest e un mare șlem dublat cu ticăloșie, cui naiba îi 
pasă? 

— Cui îi pasă oricum? Ce are de-a face cu tine - sau cu mine, 
la drept vorbind? 

— Doar asta, prietene: vom petrece câteva zile pe mare cu 
domnul Krest - și cu doamna Krest, frumoasa doamnă Krest. Am 
acceptat să duc iahtul la Chagrin - insula despre care ţi-am 
vorbit. E la naiba în praznic, aproape de ţărmul african, și familia 
mea nu i-a găsit nicio utilizare, în afară de adunatul ouălor de 
cormoran. E doar la un metru mai sus de nivelul mării. N-am mai 
fost în locul ăla afurisit de cinci ani. În fine, Krest ăsta vrea să 
meargă acolo. Colectează specimene marine - ceva legat de 
fundaţia lui - și e un spurcat de peștișor care se zice că există 
numai în jurul Insulei Chagrin. Cel puţin Krest spune că singurul 
exemplar din lume provenea de acolo. 

— Sună distractiv. Rolul meu care e? 

— Ştiam că te plictisești și că mai ai o săptămână până să 
ridici ancora, așa că am spus că ești expertul local la căutări 
submarine și că vei găsi rapid peștele cu pricina, dacă chiar 
există, și că oricum fără tine nu merg. Domnul Krest s-a învoit, și 
asta-i tot. Știam că pierzi vremea undeva, pe coastă, așa că am 
mers cu mașina de-a lungul coastei până când un pescar mi-a 
spus că un alb nebun încearcă să se sinucidă, de unul singur, la 
Belle Anse și am știut că tu ești acela. 

Bond râse. 

— E extraordinară frica de mare a insularilor ăstora! Te-ai 
aștepta ca de-acum să fi căzut la pace cu ea. Foarte puţini din 
locuitorii Insulelor Seychelles știu măcar să înoate! 

— Vina e a Bisericii Romano-catolice. Nu agreează ideea 
dezbrăcării de haine. O aiureală afurisită, dar asta e. Cât 
privește frica, nu uita că ești aici doar de o lună. Rechini, 
baracude - încă n-ai întâlnit un exemplar flămând. Plus peștele 
de piatră! Ai văzut vreodată un om care a călcat pe un pește de 
piatră? Corpul i se îndoaie pe spate ca arcul de durere. Uneori e 
atât de cumplită încât omului îi sar la propriu ochii din orbite. 
Supraviețuitorii sunt foarte rari. 


— Ar trebui să poarte încălțăminte ori să-și lege tălpile când 
merg pe recif, zise Bond fără pic de compătimire. Există toţi 
peștii ăștia de Pacific, ca să nu mai spun de scoica uriașă. E o 
prostie absolută! Toţi se jeluiesc cât de săraci sunt, cu toate că 
marea e de-a dreptul doldora de pești! lar sub stâncile alea sunt 
cincizeci de soiuri de scoici din acelea cu cochilie frumoasă, 
lucioasă. Ar putea trăi mai mult decât bine vânzându-le prin 
lume! 

Fidele Barbey râse cu poftă. 

— Bond, guvernator! Asta-i soluţia! La următoarea întrunire a 
Consiliului Legislativ am să avansez ideea. Ești omul perfect 
pentru funcţia asta - cu vederi largi, plin de idei, motivaţie din 
belșug. Scoici! Splendid! Scoicile vor aduce bugetul la echilibru 
pentru prima oară de la boomul plantelor de paciuli, după 
război! „Vindem cochilii de mare din Seychelles”, ăsta ne va fi 
sloganul! Mă voi îngriji să ţi se recunoască meritele. Vei deveni 
Sir James cât ai bate din palme! 

— Din asta ar ieși mai mulţi bani decât din încercarea de a 
cultiva vanilie în pierdere! 

Continuară să se ciorovăiască astfel, cu virulență veselă, până 
când  pâlcurile de palmieri lăsară locul uriașilor arbori 
sangdragon de la periferia prăpăditei capitale, Mahe. 

Trecuse aproape o lună de când M. îi spusese lui Bond că-l 
trimite în Insulele Seychelles. 

— Amiralitatea are probleme cu noua bază din Maldive a flotei 
sale. Se strecoară comuniștii din Ceylon. Greve, sabotaje - 
tabloul obișnuit. Ar putea fi nevoită să renunţe și să se mute în 
Seychelles. O mie opt sute de kilometri mai la sud, dar cel puțin 
insulele respective par destul de sigure. Insă nu vrea să fie 
prinsă din nou pe picior greșit. Chiar dacă Biroul Colonial spune 
că sunt cât se poate de sigure, am fost de acord să trimit pe 
cineva care să ofere o evaluare independentă. Acum câţiva ani, 
când Makarios a fost închis acolo, au existat câteva sperieturi 
legate de securitate. Ambarcaţiuni japoneze de pescuit dând 
târcoale, vreo doi escroci refugiaţi din Anglia, legături strânse cu 
Franța. Tu du-te și uită-te bine. Ai grijă să nu faci insolaţie! 
completă M. privind pe fereastră lapoviţa deasă de martie. 

Bond își terminase raportul, care conchidea că singurul pericol 
posibil în privinţa securităţii în Insulele Seychelles consta în 
frumusețea şi disponibilitatea femeilor insulare, de o 


săptămână, după care nu mai avusese nimic de făcut, decât să 
aștepte sosirea vaporului Kampala, care să-l ducă la Mombasa. 
Se săturase până peste cap de căldură, de palmierii pleoștiţi, de 
țipetele plângăreţțe ale pescărușilor pitici și de conversațiile 
interminabile despre miezul de nucă de cocos. Perspectiva unei 
schimbări îl încânta. 

Bond își petrecea ultima săptămână acasă la Barbey, așa că, 
după ce trecură pe acolo ca să-și ia genţile, merseră până la 
capătul Cheiului Lung și lăsară mașina în șopronul oficiului 
vamal. lahtul alb lucios se afla la opt sute de metri distanţă, în 
rada portului. Cei doi luară o barcă pescărească prevăzută cu 
motor outboard ca să străbată golful neted ca oglinda și se 
strecurară prin deschizătura recifului. Wavekrest nu era frumos 
- lăţimea chilei și suprastructura aglomerată îi îngreuna silueta 
-, însă Bond își dădu seama de la prima privire că e o navă 
adevărată, construită pentru a naviga oriunde în lume, nu doar 
prin Florida Keys. Părea pustie, dar când traseră lângă ea, doi 
marinari cu înfățișare îngrijită, în pantaloni scurți și bluză albă, 
apărură și se postară lângă scară, cu cange pentru bărci 
pregătite ca să ţină barca mizeră la distanţă de vopseaua 
lucioasă a iahtului. Luară cele două genţi, iar unul dintre ei 
ridică un tambuchi de aluminiu și le făcu semn să coboare. Pe 
Bond îl izbi o adiere de aer ce-i păru aproape geros când cobori 
cele câteva trepte ce duceau la careu. 

Careul era pustiu. Și nu era câtuși de puţin o cabină. Era o 
încăpere de mare bogăţie și confort, pe care niciun element n-o 
asocia cu interiorul unei ambarcaţiuni. Ferestrele din spatele 
jaluzelelor venețiene pe jumătate închise erau de mărime 
obișnuită, la fel și fotoliile adânci din jurul măsuţei centrale 
scunde. Mocheta, albastru-deschis, era cum nu se poate mai 
deasă. Pereții aveau lambriuri dintr-un lemn argintiu, iar tavanul 
era vopsit în alb-gălbui. Exista un birou, dotat cu articolele de 
scris obișnuite, și un telefon. Lângă gramofonul cel mare se afla 
un bufet încărcat cu băuturi. Deasupra bufetului se vedea o 
pictură ce părea a fi un Renoir deosebit de bun - capul și umerii 
unei fete brunete frumoase, îmbrăcată cu o bluză în dungi, alb 
cu negru. Impresia de salon luxos dintr-o casă la oraș era 
completată de vasul mare cu flori albe și albastre de hiacint, pe 
masa centrală, și de raftul îngrijit cu reviste aflat lângă birou. 

— Ce ţi-am spus, James? 


Bond clătină din cap admirativ. 

— Asta e categoric cea mai bună cale de a trata marea - ca și 
cum nici măcar n-ar exista! (Inspiră adânc.) Ce ușurare, să pot 
trage în piept aer proaspăt! Aproape uitasem ce gust are. 

— Cel de-afară e proaspăt, băiete! Asta-i conservat. 

Domnul Milton Krest intrase în încăpere fără zgomot și stătea 
și-i privea. Era un bărbat puternic, tăbăcit, abia trecut de 
cincizeci de ani. Părea dur și în formă, iar blugii decolorați, 
cămașa cu croială militară și cureaua lată din piele sugerau că-și 
făcuse un fetiş din a arăta dur. Ochii căprui-deschis de pe fața 
bătută de intemperii erau ușor adumbriţi și privirea lor era 
somnoroasă și dispreţuitoare. Gura avea colţurile lăsate în jos, 
într-o expresie care putea fi de umor sau de dispreţ - probabil a 
doua variantă, iar cuvintele pe care le aruncase în încăpere, 
inofensive în sine, cu excepţia acelui „băiete” arogant, fuseseră 
azvârlite ca un pumn de mărunţiș spre doi culi. Lui Bond, cea 
mai ciudată trăsătură a domnului Krest i se păru a fi vocea: era 
moale și cu un sâsâit deosebit de atractiv printre dinţi. Era exact 
vocea răposatului Humphrey Bogart. Bond îl cercetă cu privirea 
pe individ, de la părul tuns scurt, negru, cu fire cărunte ca niște 
pilitură de fier presărată peste capul lunguietț, la vulturul tatuat 
deasupra unei ancore strâmbe pe antebraţul drept și până la 
tălpile tăbăcite, plasate marinărește, depărtate și ferme, pe 
mochetă. Își zise: „Omului ăstuia îi place să fie considerat erou 
stil Hemingway. N-am să mă înțeleg cu el.” Domnul Krest înaintă 
și întinse mâna. 

— Ești Bond? Mă bucur să te am la bord, domnule. 

Bond se aștepta la strângerea de mână capabilă să 
zdrobească oasele și o contracara încordând mușchii. 

— Scufundare liberă sau cu tub de oxigen? 

— Liberă și nu merg la mari adâncimi. E doar un hobby. 

— Ce faci în restul timpului? 

— Sunt funcţionar public. 

Domnul Krest râse scurt, aspru. 

— Politeţe și servitute! Voi, englezii produceți cei mai buni 
majordomi și valeţi din lume! Funcţionar public, zici? Bănuiesc 
că o să ne înțelegem de minime. Funcţionarii publici sunt tocmai 
oamenii pe care-mi place să-i am în jur. 


35 În original, „Civility and Servitude” - joc de cuvinte intraductibil, bazat pe 
echivalentul în engleză al expresiei „funcţionar public” - „civil servant”. 


Declicul ce anunţă deschiderea tambuchiului dinspre punte 
preîntâmpină răbufnirea de mânie a lui Bond. Gândurile 
domnului Krest fură întrerupte de apariţia unei fete bronzate, 
dezbrăcate, care cobori treptele spre careu. Nu, de fapt nu era 
cu totul dezbrăcată, dar costumul de baie foarte sumar, din 
satin maro deschis era conceput pentru a da această impresie. 

— Salut, comoară! Unde-ai stat ascunsă? Nu te-am văzut 
demult! Fă cunoștință cu domnul Barbey și domnul Bond, băieţii 
care vin cu noi. (Domnul Krest ridică o mână în direcţia fetei.) 
Băieți, ea e doamna Krest. A cincea doamnă Krest. Și ca să nu-i 
vină nimănui idei, să știți că-l iubește pe domnul Krest. Nu-i așa, 
comoară? 

— O, Milt, nu fi caraghios, știi bine că da! replică doamna 
Krest, zâmbind drăgălaș. Imi pare bine de cunoștință, domnule 
Barbey. Și domnule Bond. Ne bucurăm să vă avem la bord. Aţi 
vrea să beţi ceva? 

— Stai așa o clipită, comoară! Ce-ar fi să mă lași pe mine să 
aranjez lucrurile la bordul navei mele, hm? interveni domnul 
Krest pe un ton moale și plăcut. 

Femeia roși. 

— A, da, Milt, sigur că da! 

— Atunci e în regulă; doar să știm cine e comandantul la 
bordul frumoasei Wavekrest. (Zâmbetul amuzat îi cuprinse pe 
toţi cei trei.) Așa deci, domnule Barbey. Apropo, care ţi-e 
prenumele? Fidele, hm?  Impresionant nume. „Bătrânul 
credincios”, chicoti bonom domnul Krest. Acum, Fido, ce zici să 
mergem noi doi pe punte și să punem schiful ăsta bătrân în 
mișcare, hm? Poa’ că ai face bine să-l scoţi în larg, după care 
poți să stabilești un curs și să-i dai cârma lui Fritz. Eu sunt 
căpitanul, el e secundul și mai există doi marinari care se 
îngrijesc de sala motoarelor și de bucătărie. Germani toţi trei. 
Singurii afurisiți de marinari rămași în Europa. Și domnul Bond. 
Prenumele? james, hm? Păi Jim, ce părere ai să exersezi un pic 
din politeţea și servitutea aia cu doamna Krest? Că veni vorba, 
spune-i Liz. Ajut-o să prepare gustările și ce-o mai fi pentru 
băuturile pe care o să le servim înainte de prânz. Pe vremuri a 
fost și ea englezoaică. Puteţi sporovăi despre Picadilly Circus și 
despre alte locuri băștinașe pe care le cunoașteţi amândoi. 
Bine? Mișcă, Fido! (Urcă scările cu pași elastici, băiețești.) Hai să 
ieşim naibii de-aici! 


După ce tambuchiul se închise, Bond expiră prelung. Doamna 
Krest spuse pe ton de scuză: 

— Te rog, nu te supăra de glumele lui! Are un simţ al umorului 
mai aparte. Și e puţin îndărătnic, îi place să vadă dacă reușește 
să irite oamenii. O obrăznicie din partea lui, dar la drept vorbind 
totul e în glumă. 

Bond îi zâmbi liniștitor, întrebându-se cât de des era nevoită 
să rostească acest mic discurs, să încerce să calmeze enervarea 
oamenilor pe care-și exersase domnul Krest „simţul umorului”. 

— Presupun că e nevoie de ceva timp să se obișnuiască omul 
cu soţul tău. La fel se poartă și acasă, în America? 

— Numai cu mine, zise ea fără resentiment. Îi iubește pe 
americani. Doar când e în străinătate... Știi, tatăl lui era neamt, 
de fapt prusac, iar el are ideea asta germană caraghioasă că 
europenii și așa mai departe sunt decadenţi, că nu mai sunt 
buni de nimic. N-are niciun rost să-l contrazici, e o idee a lui. 

Așadar, asta era! larăși bătrânul hun. Mereu la picioarele tale 
sau la beregata ta. „Simţul umorului”! Nu, zău! Și oare ce 
trebuia să rabde femeia aceea, fata aceea frumoasă pe care 
individul a pus stăpânire ca să-i fie sclavă - sclava lui 
englezoaică? O întrebă: 

— De cât timp sunteţi căsătoriți? 

— De doi ani. Lucram ca recepţioneră la unul din hotelurile lui. 
Știi, e proprietarul Grupului Krest. A fost minunat, ca un basm! 
Și acum mai trebuie să mă ciupesc câteodată ca să mă conving 
că nu visez. Asta, de exemplu (arătă cu un gest larg încăperea 
luxoasă), plus că e teribil de bun cu mine! Îmi face mereu 
cadouri. Știi, e un om foarte important în America! E amuzant să 
fii tratat ca un cap încoronat oriunde te-ai duce. 

— Negreșit! Bănuiesc că-i place asta, nu? 

— O, da! zise ea râzând, cu o notă de resemnare. Firea lui e în 
foarte mare măsură fire de sultan. Se enervează rău dacă nu e 
servit corespunzător. Spune că atunci când omul a muncit pe 
brânci ca să ajungă în vârful copacului, are dreptul la cele mai 
bune fructe care cresc acolo. 

Doamna Krest își dădu seama că vorbește prea deschis, așa 
că adăugă rapid: 

— Dar ce tot vorbesc? Oricine ar crede că ne cunoaștem de 
ani buni. (Zâmbi cu timiditate.) Presupun că e efectul 
cunoștinței cu cineva din Anglia. Dar serios, trebuie să merg să 


pun niște haine mai consistente pe mine. Făceam plajă pe 
punte. 

De sub punte, din mijlocul ambarcaţiunii, se auzi un huruit 
sonor. 

— Așa, am pornit! Ce-ar fi să mergi pe puntea de la pupa și să 
privești cum ieșim din port? Vin și eu într-o clipă. Vreau să aflu 
atât de multe despre Londra! Pe aici. (Trecu pe lângă el și 
deschise o ușă glisantă.) La drept vorbind, dacă ești deștept, 
revendică locul ăsta pentru noapte! Sunt perne din belșug, iar 
cabinele se cam încing, în ciuda aerului condiționat. 

Bond îi mulțumi, ieși și închise ușa în urma lui. Era o punte 
adâncită, mare, acoperită cu rogojini de cânepă, având în partea 
dinspre pupa o canapea semicirculară din cauciuc expandat. Ici 
și colo erau împrăștiate fotolii din împletitură de nuiele, iar într- 
un colț se afla un bar. Lui Bond îi trecu prin minte că se putea ca 
domnul Krest să bea zdravăn. Se întrebă dacă doar i se pare sau 
doamna Krest chiar e îngrozită de el. Atitudinea ei față de el 
avea ceva de un servilism dureros. Fără îndoială că-și plătise cu 
vârf și îndesat „basmul”. Bond privi coastele verzi ale orașului 
Mahe îndepărtându-se încet la pupa. Estimă că se deplasau cu 
vreo zece noduri. În scurt timp vor ajunge la North Point, iar de 
acolo se vor îndrepta spre larg. Ascultând  gâlgâitul 
eșapamentului, își lăsă mintea să ţeasă într-o doară gânduri 
despre frumoasa doamnă Elizabeth Krest. 

Ar fi putut să fie manechin - probabil chiar fusese înainte de a 
deveni recepţioneră la hotel -, acea respectabilă profesie 
feminină care conţine totuși o undă vagă de viaţă demimondenă 
de înaltă clasă. Işi mișca trupul frumos cu lipsa totală de 
timiditate a femeii obișnuite să circule dezbrăcată sau aproape 
dezbrăcată. 

Insă fiinţa ei n-avea nimic din răceala manechinelor - avea un 
corp cald și o față prietenoasă, încrezătoare. Avea poate treizeci 
de ani, cu siguranță nu mai mult, și drăgălășenia ei - căci nu 
ajungea la frumuseţe - era încă imatură. Cea mai bună trăsătură 
a ei era părul blond-cenușiu des, lung până la baza gâtului, dar 
părea plăcut lipsită de vanitate în privinţa lui: nu-l flutura și nu 
se juca cu el. li trecu prin minte că, de fapt, nu vădea niciun 
semn de cochetărie. Stătuse liniștită, aproape docilă, cu ochii 
mari, albaștri și limpezi aţintiţi aproape tot timpul asupra soțului 
ei. Nu purta ruj pe buze, nici lac pe unghiile de la mâini și de la 


picioare și nu-și pensa sprâncenele. Oare domnul Krest îi 
poruncise să procedeze astfel - să fie o copilă germanică a 
naturii? Probabil că da. Bond ridică din umeri. Erau categoric un 
cuplu ciudat - un Hemingway de vârstă mijlocie, cu voce de 
Bogart și o fată drăguță, ingenuă. Și mai exista încordarea din 
atmosferă - din felul cum se făcuse mică atunci când, după ce le 
oferise de băut, el o pusese la punct, din masculinitatea lui 
forțată. Bond se jucă într-o doară cu ideea că individul era 
impotent și că rolul dur și grosolan pe care-l juca nu era decât o 
etalare exagerată a virilităţii. N-avea să fie în niciun caz ușor de 
trăit cu el timp de patru, cinci zile. Privind cum dispare frumoasa 
insulă Silhouette la tribord, Bond își jură să nu-și piardă 
cumpătul. Cum era expresia aceea americană? „A mânca 
placinta umilinţei”. Va fi un exerciţiu mintal interesant pentru el. 
Va mânca plăcinta umilinţei timp de cinci zile și nu-l va lăsa pe 
acel individ blestemat să strice o călătorie care trebuia să fie 
plăcută. 

— Ei, băiete, te relaxezi? 

Domnul Krest, aflat pe puntea bărcilor de salvare, privea în 
jos spre puntea adâncită. 

— Ce-ai făcut cu femeia cu care trăiesc? Ai lăsat-o să facă ea 
toată munca, bănuiesc. Ei, și de ce nu? Doar pentru asta-s 
făcute, nu? Ai chef să vezi iahtul? Fido o să stea o vreme la 
cârmă iar eu am timp liber. 

Fără să aștepte un răspuns, domnul Krest se aplecă și cobori 
pe puntea adâncită, dându-și drumul de la un metru. 

— Doamna Krest se îmbracă. Da, mi-ar plăcea să vizitez 
iahtul. 

Domnul Krest îl ţintui pe Bond cu privirea lui dură, 
disprețuitoare. 

—"'N regulă. Mai întâi, datele concrete. E construit de 
Corporaţia de construcţii navale Bronson. Intâmplarea face să 
dețin nouăzeci la sută din acţiunile ei, așa că am obţinut ceea 
ce-am vrut. Proiectat de fraţii Rosenblatt - cei mai buni arhitecți 
navali. Treizeci de metri lungime, șapte lăţime și linia de plutire 
la doi metri faţă de chila. Motoare diesel Superior de două sute 
cincizeci de cai-putere. Viteza maximă, paisprezece noduri. 
Distanţa de croazieră: două sute cincizeci de mile marine la opt 
noduri. Aer condiţionat peste tot. Corporaţia Carrier a proiectat 
două camere frigorifice speciale a câte cinci tone fiecare, așa că 


pot transporta destule alimente congelate și băuturi pentru o 
lună. Ne trebuie doar apă dulce pentru băi și dușuri. In regulă? 
Acum, să mergem la prova, unde vei putea vedea cabinele 
echipajului, și vom porni de-acolo spre pupa. Și încă un lucru, 
Jim (Domnul Krest lovi cu piciorul în punte.) Asta-i podeaua, 
vezi? lar toaleta e budă. lar dacă vreau ca o persoană să se 
oprească din ceea ce face, nu strig „stop”, strig „stai”. Mă 
înţelegi, Jim? 

Bond încuviinţă amiabil. 

— N-am nicio obiecţie. E nava ta. 

— Bun, hai să mergem. Nu trebuie să-ţi ferești capul, toate 
ușile și tavanele sunt la un metru nouăzeci. 

Bond îl urmă pe domnul Krest pe culoarul îngust ce străbătea 
nava pe toată lungimea ei și, timp de jumătate de oră, făcu 
comentariile de rigoare pe tema iahtului, categoric cel mai de 
soi și mai luxos proiectat din câte văzuse. La fiecare detaliu 
exista o marjă destinată să ofere un plus de confort. Chiar și 
baia cu duș a echipajului avea mărimea normală, iar cambuza - 
sau bucătăria, cum îi spunea domnul Krest - lucrată în oţel 
inoxidabil era la fel de mare ca și cabina principală a soţilor 
Krest. Domnul Krest deschise ușa acesteia fără să bată. Liz Krest 
se afla la măsuţa de toaletă. 

— O, comoară, zise domnul Krest cu vocea lui blândă, mă 
gândeam că aranjezi deja măsuţa cu băuturi! Ţi-a trebuit al 
naibii de mult timp ca să te gătești. Un pic de dichis în plus 
pentru Jim, ha? 

— Îmi pare rău, Milt! Tocmai voiam să vin. S-a blocat un 
fermoar. 

Fata luă în grabă o pudrieră, se îndreptă spre ușă oferindu-le 
amândurora un mic surâs neliniștit și ieși. 

— Lambriuri din mesteacăn de Vermont, lămpi cu sticlă de 
Corning, covoare mițoase mexicane. Și apropo, tabloul acela cu 
corabia e un Montague Dawson autentic... 

Domnul Krest continuă pe același ton cu catalogarea, dar 
Bond se uita la un obiect atârnat pe perete, aproape ascuns, 
lângă noptiera alăturată jumătăţii de pat uriaș care-i aparținea 
evident domnului Krest. Era un bici subţire, lung cam de un 
metru, cu mâner din piele împletită. Era o coadă de pisică-de- 
mare. 


Bond ocoli ca din întâmplare patul, luă biciul și-și trecu 
degetul peste cartilajul ţepos. Simplul gest îl duru. 

— Unde l-ai găsit? Chiar azi dimineaţă am vânat un animal din 
ăsta. 

— În Bahrain. Arabii le folosesc pe spinarea nevestelor. 
(Domnul Krest chicoti relaxat.) Până acum, n-a trebuit să-i aplic 
lui Liz mai mult de o lovitură odată. Minunate rezultate! |l 
numim „Corectorul” meu. 

Bond puse biciul la loc și-i aruncă o privire dură domnului 
Krest. 

— Nu mai spune! În Seychelles, unde creolele sunt destul de 
dure, e ilegal chiar și să deţii așa un obiect, darămite să-l 
folosești. 

Îndreptându-se spre ușă, domnul Krest zise cu indiferenţă: 

— Băiete, întâmplarea face ca nava asta să fie teritoriu al 
Statelor Unite. Hai să mergem să bem ceva. 

Domnul Krest bău trei duble de votcă cu consome de la 
gheață înainte de prânz și o bere în timpul mesei. Ochii spălăciţi 
se întunecară puţin și căpătară o lucire apoasă, dar vocea 
sâsâitoare rămase moale și relaxată în timp ce explică obiectivul 
călătoriei, monopolizând complet conversaţia. 

— Vedeți voi, băieţi, treaba stă așa: în State avem un sistem 
al fundațiilor pentru tipii norocoși care au lovele din belșug și se 
întâmplă să nu vrea să contribuie la trezoreria ţării. Faci o 
fundaţie - ca asta, Fundaţia Krest - într-un scop caritabil - 
caritate pentru oricine și orice, copii, bolnavi, cauza științei, faci 
cadou banii oricui și pentru orice, mai puţin ţie și familiei tale, și 
scapi de impozitul pe ei. Așa că am băgat vreo zece milioane de 
dolari în Fundaţia Krest și, cum întâmplarea face să-mi placă să 
navighez și să văd lumea, am construit cu două din alea zece 
milioane iahtul asta și le-am zis celor de la Smithsonian - asta-i 
marea noastră instituţie de istorie a naturii - că sunt dispus să 
merg în orice parte a lumii și să adun exemplare pentru ei. Asta 
mă transformă în expediţie științifică, înţelegeţi? Timp de trei 
luni, în fiecare an, am o vacanţă pe cinste care nu mă costă nici 
cât negru sub unghie! M-aţi priceput? 

Domnul Krest își privi oaspeţii, așteptând aplauze. Fidele 
Barbey clătină din cap a îndoială. 

— Sună excelent, domnule Krest. Dar exemplarele astea rare 
sunt ușor de găsit? Cei de la Smithsonian vor un panda uriaș, o 


cochilie marină rară - poţi obţine aceste lucruri dacă ei n-au 
reușit? 

Domnul Krest clătină încet din cap și spuse cu regret: 

— Băiete, zău că te-ai născut ieri! Bani: asta-i tot ce trebuie. 
Vrei un panda? Îl cumperi de la vreo grădină zoologică afurisită 
care nu-și poate permite încălzire centrală pentru secţia 
reptilelor ori vrea să construiască un set nou de cuști pentru 
tigri sau mai știu eu ce! Cochilia marină? Găsești un om care-o 
are și-i oferi atâţia afurisiţi de bani încât ţi-o vinde chiar dacă 
după aia plânge o săptămână. Uneori ai mici necazuri cu 
guvernele - câte un afurisit de animal e protejat sau mai știu eu 
ce. Bun, să-ţi dau un exemplu! Am sosit pe insula ta ieri. Vreau 
un papagal negru din Insula Praslin. Vreau o ţestoasă uriașă din 
Aldabra. Vreau o colecţie completă a scoicilor voastre cu 
cochilia lucioasă și pestriță și vreau peștele ăsta după care ne 
ducem acum. Primele două sunt protejate prin lege. Aseară i-am 
făcut o vizită guvernatorului vostru, după ce am pus anumite 
întrebări în oraș. Îi zic: „Excelenţă, înţeleg că vreţi să construiți o 
piscină publică unde copiii localnici să înveţe să înoate. In 
regulă, Fundaţia Krest va oferi banii. Cât? Cinci mii, zece mii? 
Bun, deci zece mii. Poftim cecul.” Și i-l scriu chiar acolo, pe loc. 
Zic, fără să las cecul din mână: „Doar un singur lucru mărunt, 
excelenţă. Întâmplarea face să vreau un exemplar din specia de 
papagal negru pe care-o aveţi aici și o ţestoasă de Aldabra. 
Înţeleg că sunt protejate prin lege. Vă deranjează dacă iau câte 
un exemplar din fiecare și le duc în America, pentru 
Smithsonian?” Ei, urmează ceva palavre, dar văzând că e vorba 
de Smithsonian și văzând că încă n-am lăsat cecul din mână, la 
urmă batem palma și toată lumea-i fericita. Corect? Ei, și pe 
drumul de întoarcere mă opresc în oraș ca să aranjez cu 
simpaticul domn Abendana, comerciantul, ca papagalul și 
testoasa să fie capturate și păstrate pentru mine, și ajung să 
vorbesc despre scoicile voastre. Ei bine, întâmplarea face că 
acest domn Abendana colecționează blestemăţiile astea încă din 
copilărie. Mi le arată. Perfect întreținute - fiecare pe bucata ei 
de vată. Într-o stare excelentă, și colecţia conţine mai multe 
exemplare Isabella și Mappa, pe care mi s-a cerut în mod special 
să le caut. Spune că regretă dar nici nu se gândește să le vândă, 
înseamnă nespus de mult pentru el și așa mai departe. 
Tâmpenii! Mă uit la domnul Abendana și întreb doar: „Cât?” Nu, 


nu, nici nu concepe. lar tâmpenii! Scot carnetul de cecuri, scriu 
un cec în valoare de cinci mii de dolari și i-l bag sub nas. Cinci 
mii de dolari! Nu rezistă. Împăturește cecul, îl bagă în buzunar și 
după aia pămpălăul naibii se pune pe bocit! Vă vine să credeţi? 
(Domnul Krest desfăcu mâinile, arătând că nu-i vine să creadă.) 
Pentru câteva afurisite de scoici! Așa că-i spun să se calmeze, 
iau cutia cu scoici și ies naibii de-acolo înainte ca nebunul să se 
împuște din cauza remușcărilor! (Domnul Krest se lăsă pe 
speteaza scaunului, foarte mulțumit de sine.) Ce părere aveţi de 
asta, băieţi? După douăzeci și patru de ore pe insulă, mi-am 
rezolvat deja trei sferturi din listă! Deștept, nu, Jim? 

— Probabil că vei primi o medalie când te întorci acasă, 
replică Bond. Ce-i cu peștele acela? 

Domnul Krest se ridică de la masă, cotrobăi într-un sertar al 
biroului și se întoarse cu o foaie de hârtie scrisă la mașină. 

— Poftim, ascultați: „Raritatea Hildebrand. Prins de profesorul 
Hildebrand de la Universitatea Witwatersrand cu plasa, în aprilie 
1925, în apropierea insulei Chagrin din Arhipelagul Seychelles. 
(Domnul Krest ridică privirea.) Urmează o grămadă de tâmpenii 
științifice. Le-am cerut să le formuleze în engleza obișnuită, și 
uite traducerea. (Se uită din nou la hârtie.) Singurul exemplar 
cunoscut, numit „Raritatea Hildebrand”, după descoperitorul ei, 
are lungimea de cincisprezece centimetri. Culoarea e roz intens, 
cu dungi transversale negre. Înotătoarele anale, ventrale și 
dorsale sunt roz. Înotătoarea caudală e neagră. Ochii, mari, 
albastru-închis. Dacă este găsit, trebuie avut grijă cu 
manevrarea acestui pește, fiindcă toate înotătoarele au ţepi 
chiar mai ascuţiţi decât este obișnuit pentru restul acestei 
familii. Profesorul Hildebrand a consemnat găsirea acestui 
specimen în apa adâncă de un metru, la marginea recifului sud- 
vestic. (Domnul Krest aruncă hârtia pe masă.) Poftim, băieţi! 
Călătorim vreo mie de mile marine, la un cost de câteva mii de 
dolari, ca să încercăm să găsim un blestemat de pește de cinșpe 
centimetri! Și când te gândești că acum doi ani, indivizii de la 
Fisc au avut tupeul de a sugera că fundaţia mea e falsă! 

Liz Krest interveni cu entuziasm: 

— Dar tocmai asta e, Milt, nu-i așa? E foarte important ca de 
data asta să ducem acasă exemplare și lucruri din belșug! Nu 
vorbeau oamenii aceia oribili de la fisc despre respingerea 
iahtului și a cheltuielilor și așa mai departe, pentru ultimii cinci 


ani, dacă nu arătăm o realizare științifică extraordinară? Nu așa 
s-au exprimat? 

— Comoară, rosti domnul Krest pe un ton moale precum 
catifeaua. Să presupunem că-ţi ţii fleanca aia slobodă când e 
vorba de treburile mele personale. Da? (Vocea era prietenoasă, 
nonșalantă.) Ştii ce-ai făcut, comoară? Tocmai ţi-ai câștigat o 
mică întâlnire cu Corectorul diseară. Exact asta ai făcut. 

Fata duse iute mâna la gură și șopti, cu ochii mari: 

— O, nu, Milt! O, te rog, nu! 

A doua zi de la plecare, în zori, ajunseră în dreptul Insulei 
Chagrin. Mai întâi o surprinse radarul - o mică protuberanţă pe 
linia absolut plată a scanerului -, apoi apăru o pată minusculă 
pe întinsul orizont curbat, ce crescu cu încetineală infinită, 
devenind o dungă verde, lungă de opt sute de metri, mărginită 
cu alb. Era extraordinar să dea de pământ după două zile în 
care iahtul păruse a fi singurul lucru mișcător, singurul lucru viu 
într-o lume pustie. Bond nu mai văzuse niciodată calmul 
ecuatorial și nici nu și-l imaginase clar. Acum își dădea seama ce 
pericol cumplit trebuie să fi constituit în vremurile 
ambarcaţiunilor cu pânze - marea de sticlă sub un soare de 
bronz, aerul stătut, greu, dâra de nori mici la marginea lumii, 
care nu se apropiau niciun pic, nu aduceau strop de vânt sau de 
binecuvântată ploaie. Cum trebuie să fi binecuvântat mateloţii, 
secole la rând, acest mic punct din Oceanul Indian în timp ce 
trăgeau la rame, făcând corăbiile grele să înainteze poate o milă 
pe zi! Stând la prova, privi cum peștii zburători țâșnesc din apă 
pe sub cocă în timp ce marea albăstrui-negricioasă căpăta 
treptat aspectul pestriţ, cafeniu cu alb și cu verde, al apelor mai 
puțin adânci. Cât de minunat era că în curând va putea să se 
plimbe din nou și să înoate, în loc să stea doar pe scaun și 
lungit! Cât de minunat era că va avea câteva ore de solitudine - 
câteva ore departe de domnul Milton Krest! 

Lăsară ancora în afara recifului, în apa adâncă de optsprezece 
metri, iar Fidele Barbey îi duse cu barca cu motor prin gura 
recifului. Chagrin era în toate amănuntele prototipul insulei de 
corali. Era alcătuită din circa opt hectare de nisip, coral mort și 
arbuști scunzi, fiind înconjurată, dincolo de laguna puţin adâncă, 
lată de cincizeci de metri, de un colier de recife de care valurile 
calme și lungi se spărgeau cu un foșnet slab. Când coborâră la 
mal, în aer se înălțară nori de păsări - pescăruși, gâște de mare, 


cormorani -, care însă coborâră imediat la loc. Aerul mirosea 
puternic a amoniac, din cauza găinaţului lor, care albise tufele. 
Singurele alte vietăţi erau crabii de uscat, care se foiau printre 
tulpinile plantelor parazite și printre crabii lăutari ce-și duceau 
viața în nisip. 

Scânteierea nisipului alb era năucitoare și nu exista strop de 
umbră. Domnul Krest porunci să se ridice un cort și șezu în el, 
fumând un trabuc, în timp ce fură aduse la țărm echipamente 
de diferite feluri. Doamna Krest înotă și culese scoici, în timp ce 
Bond și Fidele Barbey își puseră fiecare vizorul și, pornind înot în 
direcții opuse, începură să cerceteze sistematic reciful de jur- 
împrejurul insulei. 

Când cauţi o anumită specie sub apă - scoică, pește, algă sau 
formaţiune de coral -, trebuie să-ţi concentrezi mintea și 
privirea la acel tipar anume și numai la el. Bogăția de culori și 
mișcare și varietatea nesfârșită a luminilor și umbrelor îţi atacă 
permanent concentrarea. Bond înainta încet prin tărâmul 
minunilor, având în minte o singură imagine: un pește roz cu 
dungi negre, lung de cincisprezece centimetri și cu ochii mari - 
al doilea pește de acest fel văzut vreodată de ochii omului. 
„Dacă-l vedeţi, ordonase domnul Krest, strigaţi tare și rămâneţi 
lângă el. De restul mă ocup eu. Am în cort ceva, o șmecherie 
care e cea mai bună din câte ați văzut pentru prinsul peștilor.” 

Bond se opri ca să-și odihnească ochii. Concentrația de sare a 
apei era atât de mare încât putea să plutească la suprafaţă, cu 
fața în jos, fără să se miște. Sparse într-o doară un arici-de-mare 
cu vârful harponului și urmări hoarda peștilor de recif ce ţâșniră 
ca să înșface fâșiile de carne gălbuie din mijlocul ţepilor negri, 
ascuţiţi precum acul. Ce oribil era faptul că, dacă găsea într- 
adevăr Raritatea, numai domnul Krest va beneficia de pe urma 
ei! Oare să nu spună nimic dacă găsea peștele? Un gest 
copilăros și oricum, era, ca să spunem așa, angajat prin 
contract. Porni încet mai departe, ochii săi reluând automat 
căutarea, în timp ce mintea îi era ocupată cu fata. Aceasta 
petrecuse ziua anterioară în pat. Domnul Krest spusese că o 
doare capul. Oare se va întoarce împotriva lui într-o bună zi? Işi 
va face oare rost de un cuţit sau un pistol și într-o seară, când el 
se va întinde după blestematul de bici, îl va omorî? Nu. Era prea 
moale, prea maleabilă. Domnul Krest alesese bine: fata avea fire 
de sclavă. Și accesoriile „basmului” ei erau prea preţioase. Nu-și 


dădea seama că juriul ar achita-o cu siguranţă dacă biciul din 
coadă de pisică-de-mare era prezentat la tribunal? Putea să aibă 
accesoriile, fără acest individ oribil, abominabil. Oare ar trebui 
să-i spună acest lucru? „Nu fi ridicol!” Cum s-ar exprima? „A, Liz, 
dacă vrei să-ţi omori soţul, e în regulă.” Bond zâmbi pe sub 
mască. „La naiba cu povestea asta! Nu te amesteca în viața 
altora. Probabil că ei îi place - e masochistă.” Dar știa că 
răspunsul e prea facil. Fata aceea trăia cu frica-n sân. Poate că 
trăia și cu aversiune în suflet. În ochii aceia blânzi, albaștri nu se 
puteau citi prea multe, dar ferestrele se deschiseseră o dată sau 
de două ori, dând la iveală o străfulgerare de emoție ce semăna 
cu ura copilărească. Să fi fost oare ură? Probabil fusese 
indigestie. Bond și-i scoase pe soţii Krest din minte și ridică 
privirea, ca să vadă cât de mult înaintase în jurul insulei. Tubul 
de respirat al lui Fidele Barbey se afla la doar o sută de metri de 
el. Aproape încheiaseră circuitul. Avansară amândoi până când 
se întâlniră, după care înotară la mal și se lungiră pe nisipul 
fierbinte. Fidele Barbey spuse: 

— Pe partea mea de teren, nimic, doar toți peștii din lume, 
exceptând unul. A dat însă norocul peste mine: am găsit o 
colonie mare de melci verzi. Cochilia lor de sidef e cât o minge 
de fotbal mai mică. Face o mulţime de parale. Am să-mi trimit o 
barcă într-o zi să culeagă una. Am văzut un pește-papagal 
albastru care cântărea pe puţin cincisprezece kilograme. Blând 
ca un căţel, ca toţi peștii de pe-aici. Nu m-a lăsat inima să-l 
omor, iar dacă o făceam totuși, aș fi putut avea probleme. Am 
văzut doi sau trei rechini-leopard plimbându-se pe deasupra 
recifului. Sângele în apă i-ar fi putut aduce în lagună. Acum sunt 
gata să beau și să mănânc ceva. După aia putem să facem 
schimb de locuri și să mai încercăm o dată. 

Se ridicară și porniră pe plajă, spre cort. Domnul Krest le auzi 
vocile și le ieși în întâmpinare. 

— N-aţi avut noroc, eh? (Se scărpină furios la subsuoară.) M-a 
ciupit un blestemat de sclepţ! Oribilă blestemăţie de insulă! Liz 
n-a putut suporta mirosul, s-a întors pe navă. Cred că am face 
bine să mai căutăm o dată și pe urmă să plecăm naibii de-aici! 
Luaţi-vă de-ale gurii și vedeţi că este bere rece în răcitor. Dați- 
mi un vizor dintr-ăla! Cum se folosesc blestemăţiile astea? Cred 
că aș putea foarte bine să mă duc să arunc o privire la fundul 
mării, dacă tot sunt aici. 


Șezură în cortul încins, mâncară salată de pui și băură bere, 
privindu-l posomorâţi pe domnul Krest cum iscodea prin apele 
puţin adânci. Fidele Barbey spuse: 

— Are dreptate, firește. Insulițele astea sunt de-a dreptul 
îngrozitoare. Nimic altceva în afară de crabi și rahat de pasăre, 
iar în jur, prea multă afurisită de mare! Numai bieţii europeni 
înghețaţi până-n măduva oaselor visează la insule de corali. La 
est de Suez nu vei găsi niciun om zdravăn la cap căruia să-i 
pese de ele! Familia mea deține vreo zece - și încă de 
dimensiuni decente, cu mici sate și un venit frumos din nucă de 
cocos și țestoase. Ei bine, dau toată afurisita de grămadă pe un 
apartament în Paris sau Londra! 

Râzând, Bond replică: 

— Dă anunţ în The Times și ai să primeşti oferte cu nemi... 

În clipa aceea, la cincizeci de metri de ei, domnul Krest începu 
să facă semne frenetice. Bond zise: 

— Ticălosul fie l-a găsit, fie a călcat pe un pește-chitară! 

Işi luă vizorul și alergă spre mare. Domnul Krest, în apă până 
la brâu, în porţiunea incipientă a recifului, arăta entuziasmat cu 
degetul spre suprafaţă. Bond înotă lin spre el. Covorul de iarbă 
de mare se termina cu sfărâmături de coral, presărate ici-colo 
de câte o formaţiune de coral negru. Mai mult de zece soiuri de 
pește-fluture și alţi pești de recif flirtau printre stânci; o langustă 
mică își întinse cercetător antenele spre Bond. Dintr-o gaură 
ieșea capul unui ţipar verde mare, ale cărui fălci pe jumătate 
deschise lăsau la iveală șirurile de dinţi ascuțiți ca acul. Ochii 
aurii ai ţiparului îl urmăriră pe Bond cu atenţie. Acesta constată 
amuzat că picioarele păroase ale domnului Krest, pe care 
efectul de lupă al apei le făcea să semene cu două trunchiuri de 
copac palide, se aflau la doar un pas de fălcile ţiparului. Il 
împunse încurajator cu vârful harponului, însă ţiparul nu făcu 
decât să clănțănească o dată, încercând să înșface vârfurile 
metalice, după care se retrase în gaura lui și se făcu nevăzut. 
Bond se opri și rămase plutind pe apă cercetând din priviri 
jungla în culori vii. Din negurile îndepărtate se materializă o 
formă roșiatică neclară, ce venea spre el. Descrise un cerc chiar 
sub el, de parcă s-ar fi etalat, și ochii albastru-închis îl 
examinară fără teamă. Micul pește își făcu de lucru, timid, cu 
niște alge de pe partea inferioară a unei formaţiuni de coral 
negru, ţâșni spre un grăunte neidentificat, suspendat în apă, 


după care porni alene înapoi spre neguri, de parcă și-ar fi spus 
poezia și acum părăsea scena. 

Având grijă să se îndepărteze de gaura ţiparului, Bond lăsă 
picioarele jos, își scoase vizorul și-i spuse domnului Krest, care-l 
privea nerăbdător prin vizor: 

— Da, într-adevăr, el e. Am face bine să plecăm de-aici fără 
zarvă. N-o să plece decât dacă-l sperie ceva. Peștii ăștia de recif 
își păstrează același teritoriu. 

Domnul Krest își scoase masca și exclamă aproape pios: 

— Pe toţi dracii, l-am găsit! Pe toţi dracii, zău că da! 

ÎI urmă încet pe Bond la țărm. Fidele Barbey îi aștepta. 
Domnul Krest spuse, plin de lăudăroșenie: 

— Fido, am găsit blestematul de pește! Eu, Milton Krest! Ce 
părere ai de una ca asta! După ce voi, doi afurisiţi de experți, l- 
ați căutat toată dimineaţa! Am luat vizorul ăla al vostru - ţine 
cont, e prima oară când port așa ceva - și am plecat și am găsit 
blestematul de pește în fix cinșpe minute! Ce zici de asta, ei, 
Fido? 

— Foarte bine, domnule Krest. Foarte bine. Acum, cum ÎI 
prindem? 

— Aha! zise domnul Krest făcând încet cu ochiul. Am exact ce 
ne trebuie! O chestie care se cheamă rotenon. Am căpătat-o de 
la un prieten chimist. E făcută din rădăcină de Derris eliptica. 
Băștinașii din Brazilia pescuiesc cu ea. O torni în apă, unde 
plutește peste ceea ce te interesează și-i vine de hac la fel de 
sigur cum e sigur că mă cheamă Krest. Un fel de otravă. 
Provoacă constricţia vaselor de sânge din branhii. Îi sufocă. N- 
are efect asupra oamenilor, fiindcă noi n-avem branhii, vedeţi? 
(Se întoarse spre Bond.) Ține, Jim, tu du-te și stai de pază. Ai 
grijă ca blestematul de pește să n-o întindă de-acolo. Fido și cu 
mine ducem substanța colo (arătă spre un loc aflat în susul 
curentului față de zona-ţintă). Dau drumul la rotenon când îmi 
dai semnalul. O să plutească la vale, spre tine. Bine? Dar, în 
numele cerului, ai grijă să alegi momentul potrivit! N-am decât 
un bidon de cinșpe litri. Bine? 

— În regulă, spuse Bond. 

Se depărtă încet, intră în apă și înotă leneș spre locul în care 
se aflase înainte. Da, toată populaţia se afla la locul ei, văzându- 
și de treabă. Capul ascuţit al ţiparului se itea iarăși la marginea 
găurii, langusta îl iscodi iarăși. După un minut apăru și Raritatea 


Hildebrand, de parcă ar fi avut întâlnire cu Bond. De astă dată 
se apropie mult de fața lui; îi privi ochii prin sticla vizorului, după 
care, parcă tulburat de ceea ce văzuse, ţâșni cu iuțeală și se 
depărtă. Se jucă printre stânci o vreme, apoi dispăru în negură. 

Treptat, mica lume subacvatică aflată în câmpul vizual al lui 
Bond începu să-i considere prezenţa firească. O caracatiță mică, 
ce fusese deghizată în chip de coral, își dezvălui prezenţa și 
porni să coboare precaut spre fundul nisipos. Langusta colorată 
în albastru și galben ieși de sub piatră câţiva pași, curioasă. 
Niște pești foarte mici îi ciuguliră picioarele și degetele de la 
picioare, gâdilându-l. Sparse pentru ei un arici-de-mare, iar 
peștii se repeziră la masa mai bună. Bond scoase capul la 
suprafață. Domnul Krest se afla în dreapta lui, la douăzeci de 
metri, cu canistra plată în mâini. Avea să înceapă să toarne 
curând, la semnalul lui astfel încât lichidul să se răspândească 
mult la suprafață. 

— E în regulă? strigă domnul Krest. 

Bond clătină din cap. 

— Ridic degetul mare când se întoarce. Atunci va trebui să 
torni repede. 

— În regulă, Jim. Tu te afli la locul bombardamentului! 

Bond lăsă capul în apă și privi micuța comunitate în care 
fiecare-și vedea de treabă. In curând, pentru obţinerea unui 
singur pește pe care cineva dintr-un muzeu aflat la opt mii de 
kilometri distanţă îl voia nu tocmai cu convingere, aveau să 
moară o sută, poate o mie de omuleţi. Când dădea semnalul, 
curentul va aduce cu el umbra morții. Oare cât va dura efectul 
otrăvii? Cât de departe va fi purtată de-a lungul recifului? Poate 
că victimele nu se vor număra cu miile, ci cu zecile de mii. 

Apăru un mic pește împlătoșat galben, cu înotătoarele 
minuscule rotindu-se ca niște elice. Un pește-fluture splendid, 
auriu cu roșu și negru, ciuguli nisipul și din senin se materializă 
inevitabila pereche de sergent-majori cu dungi galbene și negre, 
atrași de mirosul ariciului-de-mare spart. 

Cine era prădătorul în lumea peștilor mici din interiorul 
recifului? De cine se temeau aceștia? De baracude mici? De 
ocazionalul pește-spadă? Acum un prădător mare, un prădător 
pe deplin dezvoltat, un om pe nume Krest aștepta în culise. Și 
nici măcar nu-i era foame, ci doar urma să ucidă - aproape ca 
distracţie. 


În câmpul vizual al lui Bond apărură două picioare bronzate. 
Ridică privirea; era Fidele Barbey, cu un coș mare legat de gât și 
o plasă cu mâner lung. Bond își ridică vizorul. 

— Mă simt ca individul care a lansat bomba la Nagasaki! 

— Peștii au sânge rece, nu simt nimic. 

— De unde știi? l-am auzit ţipând când îi doare. 

Barbey spuse cu indiferenţă: _ 

— Cu chestia asta nu vor putea să ţipe. li sufocă. Ce te roade? 
Sunt simpli pești! 

— Știu, știu. 

Fidele Barbey își petrecuse toată viaţa omorând animale și 
pești, iar el însuși nu șovăise să ucidă ocazional oameni. Ce se 
tot agita? Nu-l deranjase să omoare pisica-de-mare. Da, dar 
acela era un pește dușman. Cei de aici erau omuleți prietenoși. 
Omuleți? Ce idee eronată jalnică! 

— Hei! rosti vocea domnului Krest. Ce se întâmplă acolo? N- 
avem acuma timp pentru bârfe! Bagă capul în apă, Jim! 

Bond își cobori vizorul pe față și se întinse din nou la 
suprafața apei. Văzu imediat frumoasa umbră roșiatică apărând 
din negurile îndepărtate. Peștele înota repede spre el, de parcă 
i-ar fi considerat și el prezenţa ca fiind firească. Se opri mai jos 
de el, privindu-l. Bond rosti pe sub vizor: 

— Pleacă de-aici, naiba să te ia! 

Impunse peștele cu harponul, iar acesta fugi înapoi în neguri. 
Bond scoase capul la suprafaţă și ridică mânios degetul mare. 
Actul de sabotaj de care se rușina deja fusese ridicol și mărunt. 
Lichidul uleios, maro închis se revărsa pe suprafaţa apei lagunei. 
Mai era timp să-l oprească pe domnul Krest înainte să toarne 
totul - mai era timp să-i ofere încă o ocazie de a prinde 
Raritatea Hildebrand. Bond privi golirea canistrei până la ultimul 
strop. Să-l ia naiba pe domnul Krest! 

Substanţa se întindea încet, purtată de curent - o pată 
lucioasă, tot mai mare, ce reflecta cerul albastru cu un luciu 
metalic. Domnul Krest, secerătorul uriaș, o urma. 

— Pregătiţi-vă, băieți! strigă el vesel. Acum e chiar lângă voi. 

Bond își cufundă iarăși capul în apă. În comunitatea mică, 
totul era neschimbat, dar dintr-odată, cu o  bruscheţe 
stupefiantă, toţi înnebuniră. Era ca și cum îi lovise epilepsia. Mai 
mulţi pești se dădură peste cap de câteva ori, nebunește, după 
care căzură pe fundul nisipos ca niște frunze grele. Țiparul ieși 


încet din gaura din coral, cu fălcile căscate, se sprijini cu grijă pe 
vârful cozii și se prăbuși ușor pe o parte. Mica langustă zvâcni 
de trei ori din coadă și căzu pe spate, iar caracatița se desprinse 
de pe coral și pluti spre fund, cu burta în sus. Apoi apărură în 
arenă cadavrele din susul curentului - pești cu burta albă, 
crevete, viermi, crabi, ţipari pestriţi și verzi, languste de toate 
mărimile. Corpurile stângace, al căror colorit pălea deja, trecură 
încet pe lângă Bond ca suflate de o adiere ușoară a morții. Un 
pește-spadă de două kilograme și ceva clănţăni din fălci, 
luptându-se să respire. În josul recifului, suprafaţa apei se agita 
ici-colo, semn că niște pești mai mari încercau să fugă pentru a 
scăpa cu viaţă. Unul câte unul, sub ochii lui Bond, aricii-de-mare 
se desprinseră de pe stânci și căzură pe nisip, ca niște pete 
negre de cerneală. 

Bond simţi o atingere pe umăr. Domnul Krest, cu buzele date 
cu o pastă albă de protecţie solară și ochii injectaţi din cauza 
soarelui și a scânteierii apei și nisipului, îi strigă nerăbdător: 

— Unde naiba e blestematul nostru de pește? 

Bond își ridică vizorul. 

— Se pare că a reușit să scape chiar înainte să ajungă aici 
substanţa. Încă mă mai uit după el. 

Nu așteptă să audă răspunsul domnului Krest, ci-și băgă 
repede capul în apă. Mai mult carnaj, mai multe cadavre. Dar de 
bună seamă că substanța trecuse de-acum. De bună seamă că 
zona era sigură, în caz că se întorcea peștele, peștele lui, fiindcă 
el îl salvase! Încremeni: în negura îndepărtată apăru o 
străfulgerare roz. Dispăruse, iar acum se întorcea. Raritatea 
Hildebrand înotă alene spre el prin labirintul de canale dintre 
avanposturile sfărâmate ale recifului. 

Fără să-i pese de domnul Krest, Bond scoase din apă mâna 
liberă și o cobori cu o plesnitură puternică. Peștele continuă să 
se apropie. Ridică piedica armei sale cu harpon și trase în 
direcţia peștelui. Niciun efect. Își lăsă picioarele pe fund și porni 
spre pește, printre cadavrele împrăștiate. Frumosul pește roz cu 
negru păru să se oprească și să tremure, apoi ţâșni prin apă 
direct spre Bond, plonjă pe fund, la picioarele lui și rămase 
nemișcat. Bond trebui doar să se aplece pentru a-l lua. Peștele 
nici măcar nu mai lovi apa cu coada pentru ultima oară, ci se 
lăsă cules, umplând palma lui Bond și înţepând-o ușor cu 
înotătoarea dorsală spinoasă. Purtându-l pe sub apă ca să-i 


păstreze culorile, se duse la domnul Krest și-i înmână micul 
pește. 

— Poftim! 

Apoi porni înot spre țărm. 

În seara aceea, în timp ce Wavekrest se îndrepta spre casă pe 
cărarea desenată de luna uriașă și galbenă, domnul Krest dădu 
ordine pentru ceea ce el numea „ospăț”. 

— Tre' să sărbătorim, Liz! E o zi excelentă, excelentă! Am 
rezolvat ultima ţintă și putem să plecăm naibii din blestematele 
astea de Insule Seychelles și să ne întoarcem la civilizaţie. Ce 
zici să pornim spre Mombasa după ce luăm la bord broasca 
țestoasă și blestematul de papagal? Luăm avionul până la 
Nairobi, iar de acolo altul, spre Roma, Veneţia, Paris - orișiunde 
vrei! Ce zici, comoară? 

Îi strânse bărbia și obrajii în mâna-i mare, făcând buzele 
palide să se ţuguieze, și le sărută sec. Bond privi ochii fetei: se 
închiseseră strâns. Domnul Krest o eliberă și ea începu să-și 
maseze faţa, pe care se vedeau urmele albe lăsate de degete. 

— Vai, Milt, cât pe ce să mă zdrobești! zise ea pe jumătate 
râzând. Nu-ţi cunoști forţa. Dar da, hai să sărbătorim! Cred că va 
fi foarte distractiv. lar ideea cu Parisul e grozavă. Hai s-o facem, 
da? Ce să comand pentru cină? 

— La naiba caviar, desigur! replică domnul Krest desfăcând 
brațele. O cutie din acelea de un kilogram, de la Hammacher 
Schlemmer, cu bobul mare, și toate accesoriile. Și șampanie din 
aia roz. (Se întoarse spre Bond.) ţi convine, băiete? 

— Pare o masă sănătoasă. Ce-ai făcut cu premiul? întrebă 
Bond schimbând subiectul. 

— E în formalină. Sus, pe punte, împreună cu alte borcane cu 
chestii pe care le-am cules de ici, de colo - pești, crustacee, 
toate puse la păstrare, în siguranţă în morga noastră. Așa ni s-a 
spus să conservăm exemplarele. Vom trimite cu poșta aeriană 
blestematul ăla de pește când revenim la civilizaţie. Întâi ţinem 
o conferinţă de presă. Ar trebui să facă valuri mari în ziarele de 
acasă. Am trimis deja telegrame la Smihsonian și la agenţiile de 
presă. Contabilii mei au să se bucure precis să aibă niște tăieturi 
din ziare pe care să le arate afurisiţilor ălora de la fisc! 

În seara aceea, domnul Krest se îmbătă foarte tare. Beţia nu 
era foarte vizibilă. Vocea moale de Bogart deveni și mai moale, 
mai tărăgănată. Capul cel rotund și dur se întorcea cu mișcări 


mai atente pe umeri. Flacăra brichetei avea nevoie de tot mai 
mult timp pentru a reaprinde trabucul și un pahar fu măturat de 
pe masă. Dar starea de beţie se vădea în lucrurile pe care le 
spunea domnul Krest. Exista în el, aproape de suprafaţă, o 
cruzime violentă, o dorință patologică de a răni. In seara aceea, 
după cină, prima ţintă fu James Bond, care avu privilegiul de a 
primi o explicaţie, rostită pe ton scăzut, a motivelor care făceau 
ca Europa cu tot cu Anglia și Franța să constituie o resursă a 
lumii a cărei valoare scădea cu repeziciune. În prezent, spunea 
domnul Krest, există numai trei puteri: America, Rusia și China. 
Între ele se joacă marea partidă de pocher, și nicio altă carte n- 
are nici jetoanele, nici cărțile necesare pentru a intra în jos. 
Câteodată, unei țărișoare agreabile - și recunoștea că acestea 
făcuseră parte din liga cea mare în trecut - ca Anglia i se 
împrumutau ceva bani, ca să poată juca o mână, două cu 
adulţii. Dar asta însemna doar o politețe, cum se impunea 
uneori - ca politețea arătată unui amic de la club care a rămas 
falit. Nu. Anglia - oameni de treabă, într-adevăr, sporturi bune - 
e locul în care te duci ca să vezi clădiri vechi, s-o vezi pe regină 
și așa mai departe. Franţa? Importantă doar pentru mâncarea 
bună și femeile ușuratice. Italia? Soare și spaghete. Un fel de 
sanatoriu. Germania? Eh, acolo încă mai exista un pic de vână, 
dar două războaie pierdute o descurajaseră complet. Domnul 
Krest trimise la plimbare restul lumii cu câteva etichete similare, 
după care vru să știe comentariile lui Bond. 

Acesta se săturase până peste cap de domnul Krest, așa că 
spuse că, după părerea lui, punctul de vedere al domnului Krest 
e suprasimplificat - chiar naiv, se putea spune. 

— Argumentele tale îmi aduc aminte de un aforism inteligent 
pe care l-am auzit cândva despre America. Vrei să-l auzi? 

— Sigur, sigur! 

— Spune că America a trecut de la pruncie la senilitate fără să 
fi traversat o perioadă de maturitate. 

Domnul Krest se uită îngândurat la Bond și într-un final zise: 

— l-auzi, Jim! Ce aforism isteţ! (Se întoarse spre nevastă-sa, 
cu pleoapele ușor lăsate.) Cred că ai cam fi de acord cu remarca 
asta a lui Jim, nu, comoară? Îmi aduc aminte că ai spus o dată 
că, după părerea ta, americanii au ceva pueril. Mai ţii minte? 

În ochii lui Liz Krest se citea neliniștea: văzuse semnele și le 
interpretase. 


— O, Milt! Cum poţi să aduci asta în discuţie? Ştii că a fost 
doar o remarcă întâmplătoare despre secțiunea de benzi 
desenate din ziare! Sigur că nu sunt de acord cu ceea ce spune 
James. Și oricum, a fost doar o glumă, nu-i așa, James? 

— Întocmai. Ca atunci când domnul Krest a spus că Anglia nu 
are decât ruine și o regină. 

Cu ochii aţintiţi în continuare asupra fetei, domnul Krest rosti 
moale: 

— Nu mai spune, comoară! De ce ai aerul ăsta așa de 
neliniștit? Sigur că a fost o glumă. (După o pauză adăugă:) Una 
pe care am s-o ţin minte, comoară. Una pe care sigur am s-o ţin 
minte. 

Bond estimă că până la acel moment, domnul Krest 
îngurgitase aproximativ o sticlă de diferite spirtoase, în principal 
whisky. După cum arăta situaţia, dacă domnul Krest nu leșina 
de beţie, momentul în care va trebui să-l pocnească doar o dată, 
foarte tare, în falcă nu era prea departe. Acum, Fidele Barbey 
primea doctoria. 

— Insulele astea ale tale, Fido... Prima oară când le-am căutat 
pe hartă am crezut că simt niște urme de murdărie de muscă pe 
foaie, zise chicotind domnul Krest. Chiar am încercat să le șterg 
cu dosul mâinii. Pe urmă am citit niţel despre ele și mi s-a părut 
că prima mea idee a fost la marele fix! Nu-s bune de prea mare 
lucru, nu-i așa, Fido? Mă mir că un tip inteligent ca tine nu 
pleacă naibii de-acolo. Umblatul pe plajă după scoici nu-i viaţă. 
Am auzit însă că o rudă de-a ta a prăsit peste o sută de copii 
ilegitimi. Poa’ că asta-i atracţia, ce zici, băiete? 

Domnul Krest rânji cu un aer cunoscător. Fidele Barbey 
răspunse calm: 

— Acela e unchiul meu Gaston. Restul familiei nu-l aprobă. 
Purtarea lui a făcut o gaură serioasă în averea familiei. 

— Averea familiei, ha? (Domnul Krest îi făcu cu ochiul lui 
Bond.) În ce constă? În cochilii de scoici? 

Fidele Barbey nu era obișnuit cu forma de grosolănie 
practicată de domnul Krest și părea ușor stânjenit. 

— Nu tocmai. Dar am câștigat destul de mult din carapace de 
țestoasă și din sidef acum vreo o sută de ani, când aceste 
lucruri erau la mare căutare. Miezul de nucă de cocos a fost 
întotdeauna principala noastră afacere. 


— Folosindu-i pe bastarzii familiei ca forță de muncă, 
bănuiesc. Bună idee! Aș vrea să pot pune în aplicare ceva 
similar în cercul meu familial. 

Se uită la nevastă-sa. Colţurile buzelor de cauciuc se lăsară și 
mai mult în jos. Înainte să fie rostită următoarea împunsătură, 
Bond își împinse scaunul la o parte, cobori pe puntea adâncită și 
închise ușa în urma lui. 

Zece minute mai târziu auzi niște pași coborând ușor scara 
dinspre puntea bărcilor de siguranţă. Se întoarse: era Liz Krest. 
Veni lângă el, la pupa și rosti cu glas încordat: 

— Am spus că merg la culcare, dar apoi m-am gândit să vin 
aici și să văd dacă ai tot ce-ţi trebuie. Mă tem că nu sunt o 
gazdă prea bună. Ești sigur că nu te deranjează să dormi aici? 

— Îmi place. Aerul de-aici îmi place mai mult decât cel 
conservat dinăuntru. Și e minunat să pot privi puzderia asta de 
stele! N-am mai văzut niciodată atât de multe. 

Agăţându-se de subiectul familiar, ea spuse cu entuziasm: 

— Cel mai mult îmi plac Centura lui Orion și Crucea Sudului. 
Știi, când eram mică credeam că stelele sunt de fapt găuri în 
cer. Credeam că lumea e înconjurată de o mare învelitoare 
neagră și că dincolo de ea, universul e scăldat de lumină 
strălucitoare. Stelele erau doar găuri din învelitoare, care lăsau 
să răzbată mici scântei de lumină. Când ești copil îți vin tot felul 
de idei grozav de caraghioase. 

Ridică privirea spre el, rugându-l din ochi să n-o trateze cu 
dispreţ. 

— Probabil că ai dreptate, zise Bond. N-ar trebui să credem 
tot ce spun oamenii de știință - ei vor să transforme totul în 
povești plicticoase. Unde locuiai pe atunci? 

— La Ringwood, în New Forest. Un loc bun în care să crești. 
Un loc bun pentru copii. Mi-ar plăcea să mă întorc acolo într-o zi. 

— De bună seamă că ai făcut cale lungă de atunci; probabil 
că ţi-ar părea plictisitor. 

Ea întinse mâna și-i atinse mâneca. ă 

— Te rog, nu spune asta! Nu înţelegi... (In glasul moale se 
simţea o undă de disperare.) Nu suport să-mi lipsească mereu 
ceea ce au alți oameni - oamenii obișnuiți. (Râse cu 
nervozitate.) N-ai să mă crezi, dar simplul fapt de a vorbi așa 
preţ de câteva minute, de a avea pe cineva ca tine cu care să 
vorbesc e un lucru de care aproape că uitasem! 


Pe neașteptate, întinse mâna spre a lui și i-o cuprinse cu 
putere. 

— Îmi pare rău; am vrut doar să fac asta. Acum mă duc la 
culcare. 

Vocea moale veni din spatele lor. Vorbirea era cleioasă dar 
fiecare cuvânt era delimitat cu grijă de următorul. 

— Măi, măi! Ce să vezi? Ne dezmierdăm cu servitorii 
scufundători! 

În deschizătura ușii ce dădea în salon, domnul Krest stătea cu 
picioarele depărtate și cu brațele întinse spre pragul de 
deasupra capului său. Luminat din spate, avea silueta unui 
babuin. Răsuflarea rece, întemniţată a salonului ieși năvalnic pe 
lângă el și îngheță preț de o clipă aerul cald al nopţii de pe 
puntea adâncită. Domnul Krest ieși și închise cu grijă ușa în 
urma lui. Bond făcu un pas spre el, cu mâinile ţinute relaxat de- 
a lungul corpului. Măsurând distanța până la plexul solar al 
domnului Krest, spuse: 

— Nu sări la concluzii, domnule Krest. Și ai grijă ce spui. Ai 
noroc că n-ai păţit nimic până acum în seara asta. Nu-ti forța 
norocul! Ești beat. Du-te la culcare. 

— Oho! l-auzi ce spune băiatul ăsta obraznic! 

Faţa luminată de lună a domnului Krest se întoarse încet 
dinspre Bond spre nevastă-sa; făcu o grimasă de dispreț, 
subțiindu-și buzele în stil habsburg, scoase din buzunar un fluier 
de argint și-l învârti de panglică. 

— Chiar că nu sesizează imaginea, nu-i așa comoară? Nu i-ai 
spus că nemțișorii ăia de la prova nu-s doar de ornament? (Se 
întoarse iarăși spre Bond.) Băiete, dacă te mai apropii, suflu în 
ăsta - doar o dată. Și știi ce? Domnul afurisit de Bond va face o 
baie inopinată. (Făcu semn spre mare.) Om la apă! Mare păcat! 
Ne întoarcem ca să te căutăm și știi ce, băiete? Din pură 
întâmplare, trecem peste tine cu elicele alea gemene. Să nu-ţi 
vină să crezi! Ce ghinion afurisit pe capul simpaticului Jim la 
care începeam să ţinem cu toţii atât de mult! (Domnul Krest se 
clătină pe picioare.) Ai prins ideea, Jim? Bun, atunci hai să 
redevenim toţi prieteni și să tragem un pui de somn. 

Se prinse de marginea de sus a tambuchiului, se întoarse spre 
nevastă-sa, ridică mâna liberă și îndoi încet un deget. 

— Mișcă, comoară! E ora de culcare. 


— Da, Milt. (Ochii mari, speriaţi se feriră.) Noapte bună, 
James. 

Fără să-i aștepte răspunsul, trecu pe sub brațul domnului 
Krest plecând capul și străbătu salonul aproape în fugă. Domnul 
Krest ridică mâna. 

— Calmează-te, băiete. Fără resentimente, bine? 

Bond nu răspunse nimic, ci doar continuă să-l privească dur. 
Domnul Krest râse nesigur. 

— Bine atunci. 

Intră în salon și închise ușa glisantă. Bond îl urmări pe 
fereastră cum umblă cu pași nesiguri prin salon și stinge 
luminile. Intră pe culoar; preț de o clipă apăru lumina revărsată 
din cabina principală dar apoi dispăru și aceea. 

Bond ridică în umeri. Dumnezeule, ce om! Se sprijini de 
balustrada de la pupa și privi stelele și scânteierile fosforescente 
din siajul albicios, propunându-și să-și curețe mintea și să-și 
relaxeze tensiunile din corp. 

Jumătate de oră mai târziu, după un duș în baia echipajului, la 
prova, Bond își făcea patul printre mormanele de perne 
Dunlopillo, când auzi un singur țipăt sfâșietor, care străpunse 
scurt noaptea, apoi fu înăbușit. Era fata. Bond străbătu în fugă 
salonul și culoarul. Cu mâna pe ușa cabinei principale, se opri. 
Auzea hohotele ei de plâns și glasul moale, monoton, egal al 
domnului Krest, acoperindu-le. Își luă mâna de pe ivăr. La naiba! 
Ce avea asta de-a face cu el? Erau soț și soţie. Dacă ea era 
pregătită să suporte lucrurile de felul ăsta în loc să-și omoare 
bărbatul ori să-l părăsească, n-ajuta la nimic ca el să joace rolul 
lui Sir Galahad*f. Făcu încet cale întoarsă pe culoar. În timp ce 
traversa salonul răsună iarăși ţipătul, de astă dată mai puţin 
pătrunzător. Înjurând curgător, Bond ieși, se întinse pe pat și 
încercă să se concentreze la duduitul estompat al motoarelor 
diesel. Cum se putea ca o fată să aibă atât de puţin curaj? Sau 
poate că femeile sunt în stare să îndure orice de la un bărbat? 
Orice, cu excepţia indiferenței? Mintea lui Bond refuza să se 
destindă, iar somnul se îndepărta tot mai mult de el. 

O oră mai târziu, Bond se afla pe pragul somnului când, 
deasupra lui, pe puntea bărcilor de salvare, domnul Krest începu 
să sforăie. În a doua noapte după plecarea din portul Victoria, 
domnul Krest ieșise din cabina lui în toiul nopţii și urcase pe 


36 în legenda „Artur și cavalerii mesei rotunde”, cel mai pur dintre cavaleri. 


punte, în hamacul ce stătea mereu agăţat pentru el între barca 
cu motor și luntre. Dar în noaptea aceea nu sforăise. Acum însă 
emitea sforăiturile profunde, hârâitoare, complet inconștiente 
pe care le dau pastilele de dormit mari și albastre, înghiţite 
după prea mult alcool. 

„Pe toţi dracii, asta-i prea mult!” Bond se uită la ceas: unu și 
jumătate. Dacă sforăitul nu înceta în zece minute, se va duce în 
cabina lui Fidele Barbey și va dormi pe podea, chiar dacă se va 
trezi dimineaţă ţeapăn și îngheţat. 

Urmări minutarul lucios cum parcurge încet ecranul. Acum! Se 
ridicase în picioare și tocmai își culegea cămașa și pantalonii 
scurți, când de sus, de pe puntea bărcilor de salvare se auzi o 
trosnitură puternică, urmată imediat de zgomote de zbatere și 
de un sunet cumplit de sufocare. Să fi căzut domnul Krest din 
hamac? Fără tragere de inimă, Bond își lăsă lucrurile pe punte, 
se duse la scară și o urcă. Când ajunse cu privirea la puntea 
bărcilor de salvare, sunetul de sufocare încetase, iar în locul lui 
apăru altul, și mai îngrozitor - răpăiala rapidă a călcâielor. Bond 
cunoștea acest sunet. Sări peste ultimele trepte și alergă la 
silueta ce zăcea pe spate, cu braţele și picioarele rășchirate, în 
lumina puternică a lunii. Se opri și îngenunche încet, șocat. 
Oroarea feţei strangulate era în sine suficient de rea, dar în plus, 
din gura căscată nu ieșea limba domnului Krest, ci coada unui 
pește. Roz cu negru. Raritatea Hildebrand! 

Omul era mort - mort în mod oribil. Când îi fusese îndesat 
peștele în gură, probabil că ridicase mâna și încercase disperat 
să tragă de el și să-i scoată. Însă ţepii înotătoarelor dorsale și 
anale se agăţaseră de interiorul obrajilor și câteva vârfuri 
țepoase ieșeau acum prin pielea stropită cu sânge din jurul gurii 
obscene. Bond se cutremură. Moartea se produsese probabil 
într-un minut - dar ce minut! 

Se ridică încet în picioare, se duse la rafturile cu borcane cu 
exemplare și se uită pe sub prelata protectoare. Capacul de 
plastic al ultimului borcan se afla lângă recipient. Îl șterse atent 
cu prelata, după care-l așeză la loc pe gura borcanului, lejer, 
ţinându-l doar cu vârfurile unghiilor. 

Se întoarse și se opri lângă cadavru. Care din cei doi comisese 
fapta? Folosirea premiului valoros ca armă avea o undă de ură 
diabolică. Asta o sugera pe femeie. Avea cu siguranță motivele 
ei. Dar Fidele Barbey, cu sângele lui creol, ar fi avut cruzimea 


necesară și, totodată, umorul macabru. „Je lui ai foutu son sacre 
poisson dans la gueule!”* |l putea auzi rostind cuvintele. Dacă, 
după plecarea lui Bond din salon, domnul Krest îl mai împunsese 
puţin pe Barbey - mai ales în legătură cu familia lui sau cu 
iubitele lui insule -, acesta nu l-ar fi lovit pe loc și nici n-ar fi 
folosit un cuţit, ci ar fi așteptat și ar fi uneltit. 

Bond privi puntea. Sforăitul individului ar fi putut fi semnalul 
pentru oricare din cei doi. De ambele părți ale punţii cabinelor, 
de la mijlocul navei, existau scări ce duceau la puntea bărcilor 
de salvare. Omul aflat la cârmă la prova, în cabina pilotului n-ar 
fi auzit nimic din cauza zgomotului venit din sala motoarelor. 
Pentru scoaterea micului pește din baia de formalină și 
strecurarea lui în gura căscată a domnului Krest ar fi fost nevoie 
de numai câteva secunde. Bond ridică din umeri. Indiferent cine 
comisese fapta, nu se gândise la consecinţe - ancheta 
inevitabilă, poate un proces în care el însuși va fi suspect pe 
lângă ceilalți. Cu siguranță, aveau să intre cu toţii într-o foarte 
urâtă încurcătură dacă nu reușea să facă puţină curăţenie. 

Privi peste marginea punţii bărcilor de salvare. Mai jos era o 
fâșie de punte lată de un metru, ce mergea de-a lungul întregii 
nave. Aceasta era despărțită de mare printr-un parapet înalt de 
șaizeci de centimetri. Presupunând că hamacul se rupsese, iar 
domnul Krest căzuse, se rostogolise pe sub barca cu motor și 
peste marginea punţii superioare, ar fi fost posibil să ajungă în 
mare? Improbabil, în calmul încremenit al mării, dar asta va 
trebui să fi făcut. 

Bond se puse în mișcare. Cu un cuţit de masă luat din salon, 
destrămă cu grijă și apoi rupse una din funiile principale ale 
hamacului, așa încât hamacul să atârne realist pe punte. Apoi 
luă o cârpă umedă și șterse stropii de sânge de pe lemnărie și 
picăturile de formalină ce duceau spre borcanul cu specimenul. 
Urma partea cea mai dificilă: manevrarea cadavrului. Cu grijă, îl 
împinse până la marginea punţii, cobori scara și, încordându-se, 
ridică mâinile după leș. Cadavrul căzu peste el într-o îmbrăţișare 
grea, de beţie. Cu mortul în cârcă, se duse clătinat până la 
parapetul scund și-i dădu drumul peste bord. Zări pentru ultima 
oară o străfulgerare hidoasă a feţei umflate obscen, simţi izul 
îngreţoșător al whisky-ului stătut, după care urmă o plescăitură 
puternică și cadavrul dispăru, rostogolindu-se alene în micile 


37 l-am înfipt peștele ăla sacru al lui în bot (fr.). 


valuri ale siajului. Bond se lipi de tambuchiul ce ducea în salon, 
gata să se strecoare înăuntru dacă cârmaciul venea la tribord să 
investigheze. Dar la prova nu se produse nicio mișcare și 
duduitul metalic al motoarelor diesel rămase constant. 

Oftă adânc. Numai un legist foarte sâcâitor ar fi putut încerca 
recuperarea cadavrului, însă fără sorți de reușită. Se întoarse pe 
puntea bărcilor de salvare, o mai cercetă o dată cu privirea, 
aruncă cuțitul și pânza umedă, după care cobori scara, la patul 
lui. Era două și un sfert. În nici zece minute, Bond dormea. 

Ridicând viteza la douăsprezece noduri, ajunseră la North 
Point la ora șase, în seara zilei următoare. In spatele lor, cerul 
ardea cu dâre de roșu și auriu pe fundalul acvamarin. Cei doi 
bărbaţi, cu femeia între ei, stăteau lângă parapetul punţii 
adâncite și priveau defilarea țărmului scânteietor pe oglinda 
sidefie a mării. Liz Krest purta o rochie albă de in, cu curea 
neagră și o basma alb cu negru la gât. Culorile de doliu se 
potriveau bine cu auriul pielii ei. Cei trei stăteau ţepeni și cam 
intimidaţi, fiecare preocupat de propriile cunoștințe secrete, 
fiecare dorind să le transmită celorlalţi doi că secretele lor sunt 
în siguranţă din partea sa. 

În dimineaţa aceea parcă ar fi conspirat toţi trei să doarmă 
până târziu. Chiar și pe Bond îl trezi soarele abia după ora zece. 
Făcu duș în baia echipajului și sporovăi cu cârmaciul, după care 
cobori să vadă ce era cu Fidele Barbey. Acesta se afla tot în pat; 
spunea că e mahmur. ÎI întrebă dacă fusese foarte grosolan cu 
domnul Krest. Nu-și amintea mare lucru, dar părea să-și aducă 
aminte că domnul Krest se purtase foarte grosolan cu el. 

— Mai ţii minte ce-am spus despre el de la început, James? Un 
mare șlem dublat cu ticăloșie. Acum ești de acord cu mine? Intr- 
o bună zi, cineva o să-i închidă pentru totdeauna gura aia moale 
și urâtă! 

Neconcludent. Bond își pregăti ceva de mâncare în bucătărie 
și tocmai se înfrupta când Liz Krest veni ca să facă același lucru. 
Era îmbrăcată într-un chimono de mătase chinezească albastru- 
deschis, lung până la genunchi. Avea cearcăne întunecate sub 
ochi și-și mâncă micul dejun în picioare, dar părea absolut calmă 
și liniștită. Șopti conspirativ: 

— Îmi cer scuze pentru aseară! Cred că și eu am băut puţin 
cam mult. Dar te rog să-i ierți pe Milt! La drept vorbind, e grozav 


de simpatic. Numai când a băut cam mult devine atât de dificil. 
A doua zi dimineață regretă de fiecare dată. Vei vedea. 

Văzând că se face ora unsprezece și niciunul dintre ei nu 
oferă vreun semn cum că-și va da drumul la gură, ca să zicem 
așa, Bond hotărî să forțeze lucrurile. 

— Apropo, unde-i soţul tău? Încă mai doarme ca să-i treacă 
beţia? 

Ea se încruntă. 

— Presupun că da. S-a dus în hamac, pe puntea bărcilor de 
salvare. N-am idee la ce oră. Am luat un somnifer și-am adormit 
imediat. 

Fidele Barbey pusese o undiţă, sperând să prindă ceva pește. 
Fără să se uite spre el, zise: 

— Probabil că e în cabina de pilotaj. 

— Dacă tot mai doarme pe punte, o să facă o insolaţie al 
naibii de urâtă! spuse Bond. 

— O, săracul Milt! exclamă Liz Krest. Nu m-am gândit la asta. 
Mă duc să văd. 

Urcă scara; când ajunse cu capul în dreptul punţii se opri și 
strigă neliniștită: 

— Jim! Nu-i aici! Și hamacul e rupt. 

— Probabil că Fidele are dreptate, spuse Bond. Merg să arunc 
o privire la prova. 

Se duse în cabina de pilotaj, unde se afla Fritz, secundul, și 
mașinistul. 

— L-a văzut careva pe domnul Krest? 

— Nu, domnule, răspunse Fritz cu un aer nedumerit. De ce? S- 
a întâmplat ceva? 

Bond lasă neliniștea să-i inunde faţa. 

— La tribord nu e. Hai, veniţi! Uitaţi-vă peste tot! A mers să 
doarmă pe puntea bărcilor de salvare. Acolo nu-i, iar hamacul e 
rupt. Aseară era cam cherchelit. Haideti, la treabă! 

Când se ajunse la inevitabila concluzie, Liz Krest făcu o criză 
de isterie scurtă, dar credibilă. Bond o duse în cabina ei și o lăsă 
acolo, scăldată în lacrimi. 

— E în regulă, Liz. Tu nu te amesteca, mă ocup eu de toate. 
Va trebui să transmitem vestea prin radio în portul Victoria și 
așa mai departe. Am să-i spun lui Fritz să-i dea bice. Mă tem că 
n-are niciun rost să ne întoarcem să-l căutăm. Au trecut șase 
ore de lumină a zilei, când n-ar fi putut să cadă peste bord fără 


a fi auzit sau văzut. S-a întâmplat negreșit noaptea. Mă tem că 
șase ore sau mai mult, pe mările astea, nu mai lasă nicio șansă. 

Ea îl privi lung, cu ochii mari. 

— Te referi la... te referi la rechini și altele? 

Bond încuviință cu capul. 

— O, Milt! Bietul, scumpul de Milt! O, de ce a trebuit să se 
întâmple asta?! 

Bond ieși și închise ușa fără zgomot. 

lahtul înconjură Cannon Point și reduse viteza. Ținându-se la 
distanţă de sfărâmăturile de recif, lunecă fără zgomot prin golful 
mare, acum scăldat de nuanţe de galben și roșu în ultima geană 
de lumină, spre locul de ancorare. Micul oraș de la poalele 
munților era deja întunecat de umbre indigo, pe fundalul cărora 
se vedeau ici-colo lumini gălbui. Bond observă barca cu motor a 
serviciului vamal și de imigrări pornind de pe Cheiul Lung ca să 
le iasă în întâmpinare. Micuța comunitate fremăta deja, fără 
îndoială, din cauza veștii, care ajunsese rapid de la staţia radio 
la Clubul Seychelles, iar de acolo, prin șoferii membrilor și prin 
ceilalți angajaţi, în oraș. Liz Krest se întoarse spre el. 

— Încep să mă neliniștesc. Mă vei ajuta cu restul acestor... 
acestor formalităţi și lucruri oribile? 

— Sigur că da. 

— Nu-ţi face prea multe griji, interveni Fidele Barbey. Toţi 
acești oameni îmi sunt prieteni, iar judecătorul Curţii Supreme e 
unchiul meu. Va trebui să dăm cu toţii o declaraţie. Probabil că 
ancheta se va efectua mâine. Poimâine vei putea să pleci. 

— Chiar crezi? (Sub orbitele fetei apărură mici broboane de 
transpiraţie.) Problema e că nu știu prea bine încotro să plec și 
ce să fac mai departe. Presupun... (Șovăi, fără să se uite la 
Bond.) Presupun, James, că n-ai vrea să vii până la Mombasa, 
nu? Vreau să spun că oricum te duci într-acolo, iar cu mine ai 
ajunge cu o zi mai devreme decât cu vaporul acela al tău, 
Camp-ceva. 

— Kampala. 

Bond aprinse o țigară ca să-și mascheze șovăiala. Patru zile 
pe un iaht frumos, cu fata aceea! Dar coada acelui pește ieșind 
din gură! Oare ea era făptașul? Sau Fidele, care știa că unchii și 
verii lui din Mahe se vor asigura într-un fel sau altul că nu va 
păţi nimic? Măcar dacă unul dintre ei ar lăsa să-i scape ceva... 
Spuse pe ton degajat: 


— Foarte amabil din partea ta, Liz! Sigur că mi-ar plăcea să 
vin. 

Fidele Barbey chicoti. 

— Bravo, prietene! Mi-ar plăcea să fiu în locul tău, exceptând 
un Singur lucru: afurisitul acela de pește. E o mare 
responsabilitate! Îmi place să cred că veţi fi potopiţi amândoi cu 
telegrame de la Smithsonian în legătură cu el. Nu uitaţi că acum 
sunteți amândoi curatorii unui Koh-i-noor”? științific! Și știi cum 
sunt americanii ăștia: au să-ţi scoată peri albi până-l văd în 
mâinile lor. 

Cu ochii duri precum cremenea, Bond o urmări pe fată. De 
bună seamă că aluzia lui Barbey o atinsese. Acum își va găsi un 
pretext ca să refuze excursia propusă de ea. Modul acela anume 
de a omori un bărbat avusese ceva... 

Dar ochii cei frumoși și candizi nici măcar nu clipiră. Fata îl 
privi drept în față pe Fidele Barbey și spuse degajat, fermecător: 

— Asta nu va fi o problemă. M-am hotărât să-l donez Muzeului 
Britanic. 

James Bond observă că-i apăruseră mici broboane de sudoare 
și pe tâmple. Dar, în definitiv, era o seară cumplit de caldă... 

Duduitul motoarelor se opri și lanţul ancorei cobori sonor în 
golful liniștit. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


38 Celebru diamant indian.