Ian Fleming — 12 In serviciul secret al Maiestatii Sale

ÎN SERVICIUL 
SECRET AL 
MAIESTĂȚII 

SALE 


IAN FLEMING 


Seria James Bond 


Volumul 12 


ÎN SERVICIUL SECRET 
AL MAIESTĂȚII SALE 


Original: On Her Majesty's Secret Service (1963) 


Traducere de: 
ANACAONA MANDRILA-SONETTO 


7 


virtual-project.eu 


BIBLIOTECA UNIVERSALĂ 
2010 


Capitolul 1 


Peisaj marin cu siluete 


Era o zi de septembrie din cele care dau impresia că vara nu 
se va sfârși niciodată. 

Promenada lungă de opt kilometri a staţiunii Royale-Les-Eaux, 
mărginită de peluze îngrijite, împodobite la intervale regulate cu 
straturi tricolore de salvie, ciucușoară și lobelia, era însufleţită 
de steaguri, iar pe plajă - cea mai lungă din nordul Franței - 
pavilioanele vesele continuau să stea de strajă, înșirate până la 
linia fluxului în mari batalioane aducătoare de bani. Din 
difuzoarele aflate în jurul piscinei de dimensiuni olimpice răsuna 
muzica, un vals legănat la acordeon, iar din când în când, pe 
fundalul muzicii, o voce de bărbat dădea de veste, prin sistemul 
de anunţuri publice, că Philippe Bertrand, de șapte ani, își caută 
mama, că Yolande Lefevre își așteaptă prietenii sub ceasul de la 
intrare sau că doamna Dufours e căutată la telefon. Dinspre 
plajă și mai ales din vecinătatea celor trei terenuri de joacă 
îngrădite - „Joie de Vivre”, „Helio” și „Azur” - se auzeau 
ciripeala și strigătele copiilor, când mai tare, când mai încet, în 
funcţie de gradul de entuziasm al jocurilor; mai încolo, pe nisipul 
tare dezvelit de refluxul mării acum îndepărtate, fluierul strident 
al instructorului de educaţie fizică ghida adolescenţii ce 
participau la ultima oră de sport a zilei. 

Era una dintre acele panorame de litoral frumoase și naive 
oferite de Bretania și Picardia - sursă de inspiraţie pentru cei 
care le-au imortalizat, Boudin, Tissot, Monet - încă de la 
nașterea obiceiului plajei și băii în mare, cu peste un secol în 
urmă. 

Pentru James Bond, așezat pe banca unuia din umbrarele de 
beton, cu fața spre soarele ce stătea să apună, peisajul avea 
ceva impresionant și efemer. Îi amintea aproape prea viu de 
copilărie - de senzaţia catifelată a nisipului fin, încins de soare, 
de rosătura dureroasă a nisipului ud între degetele tălpilor 
fragede când venea timpul să-și încalţe ciorapii și pantofii, de 
grămăjoara prețioasă de scoici și alge interesante de pe 


3 


pervazul camerei lui („Nu, scumpul meu, nu le putem lua cu noi, 
au să-ţi murdărească valiza!”), de micii crabi care fugeau care 
încotro din calea degetelor neliniștite ce bâjbâiau prin iarba de 
mare, în ochiurile de apă dintre stânci, de înotul fără sfârșit în 
valurile dănţuitoare - ce păreau mereu luminate de soare - și 
apoi de enervantul, inevitabilul „E timpul să ieși din apă!” Totul 
era prezent - întreaga sa copilărie, desfășurată în faţa lui ca s-o 
mai privească o dată. Cât de îndepărtate erau vremurile 
jucatului în nisip! Ce cale lungă făcuse din epoca pistruilor, a 
ciocolatei cu lapte Cadbury și a limonadelor acidulate! Enervat, 
Bond aprinse o ţigară, își îndreptă cu forță umerii și trânti 
amintirile sentimentale, dulcege, înapoi în dosarul lor de mult 
timp închis. Işi spuse că e adult, un bărbat cu ani întregi de 
amintiri murdare și periculoase - un spion. Că nu șade în 
ascunzătoarea aceea de beton ca să-l apuce sentimentalismele 
din cauza unei turme de copii zdrenţăroși și neplăcut mirositori, 
pe o plajă presărată cu capace de sticle și cu bețe de acadea, 
mărginită de o mare îngroșată de uleiul de plajă și de dejecţiile 
mizerabile ale rețelei de canalizare din Royale. Că se află acolo, 
a ales să se afle acolo, pentru a spiona. Pentru a spiona o 
femeie. 

Soarele începea să coboare. Puteai să simţi deja mirosul 
răcorii de septembrie care stătuse toată ziua ascunsă în spatele 
căldurii aprige. Cohortele de amatori de plajă începeau să se 
retragă cu iuţeală, strângându-și micile tabere și prelingându-se 
pe trepte în sus, spre promenadă, iar de acolo, în adăpostul 
oferit de oraș, unde luminile se aprindeau deja în cafenele. 
Crainicul de la piscină își hărțuia clienţii: 

— Allo! Allo! Fermeture en dix minutes! A dix-huit heures, 
fermeture de la piscine!’ 

Conturate pe poteca desenată de soarele pe cale să apună, 
cele două bărci de salvare Bombard, al căror steag avea o cruce 
albastră pe fond galben, se îndreptau cu viteză spre nord, către 
adăpostul lor îndepărtat, în susul fluviului, în Vieux Port. Ultimul 
dintre velierele de nisip vesele, asemănătoare cu nişte girafe, 
fugea la marginea apei spre țarcul lui aflat între dune, iar cei trei 
polițiști pe bicicletă răspunzători de parcări se îndepărtau spre 
secția de poliţie din centrul orașului, pedalând de zor printre 
șirurile de mașini. În câteva minute, vasta întindere de nisip - 


1 Alo! Alo! Închiderea în zece minute! La ora optsprezece, piscina se închide! (fr.). 


marea, în reflux, se retrăsese deja cam un kilometru și jumătate 
- avea să rămână în seama pescărușilor, care aveau să se 
adune în scurt timp, cu sutele, ca să caute resturile de mâncare 
lăsate de oameni. Apoi mingea portocalie a soarelui se va 
cufunda în mare, fâsâind, și o vreme plaja va rămâne complet 
pustie, până când iubiții furișaţi vor veni, sub pavăza 
întunericului, să se zvârcolească scurt pe nisip, în ungherele 
întunecate dintre pavilioanele de pe plajă și dig. 

Pe porţiunea de nisip bătătorit din dreptul lui James Bond, 
două fete cu piele aurie, în costume de baie incitante, strânseră 
jocul de Jokari pe care-l jucaseră în chip provocator și se luară la 
întrecere pe scări în sus, spre umbrarul unde stătea Bond. și 
etalară ostentativ corpul în fața lui, se opriră la o șuetă ca să 
vadă dacă-l impresionează, după care, văzând că nu obţin nicio 
reacţie, plecară mai departe, spre oraș, la braţ, lăsându-l să se 
întrebe cum se făcea că franțuzoaicele aveau buricul mai 
proeminent decât oricare alte fete. Oare medicii francezi 
încercau să sporească, până și în această privință, atractivitatea 
sexuală viitoare a fetițelor nou-născute? 

De-a lungul plajei, salvamarii își trâmbițară sirena pentru 
ultima oară, ca să anunțe că ies din tură, muzica din jurul 
piscinei se opri la jumătatea unei melodii și marea întindere de 
nisip rămase brusc pustie. 

Dar nu complet pustie! La o sută de metri mai spre marginea 
apei, întinsă pe burtă pe un pareo în dungi, alb cu negru, pe 
peticul de nisip tare pe care se instalase cu o oră înainte, fata 
stătea în continuare nemișcată, aliniată cu James Bond și cu 
soarele ce apunea, transformând în hieroglife roșii ca sângele 
micile ochiuri și firișoare de apă lăsate în urmă de reflux. Bond 
continuă s-o supravegheze - cu un strop de încordare în plus 
acum în tăcerea plajei pustii. Aștepta ca fata să facă ceva - să 
se întâmple ceva, fără a ști ce anume. Mai corect spus, o 
veghea. Simţea instinctiv că o pândește un pericol. Sau poate că 
simţea doar mirosul pericolului din aer? Nu știa. Știa doar că nu 
trebuie s-o lase singură, mai ales acum, că toată lumea plecase. 

James Bond se înșela: nu plecase toată lumea. În spatele lui, 
de cealaltă parte a promenadei, în Cafe de la Plage, doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în impermeabile și cu șepci de culoare închisă pe cap 
ședeau la o masă izolată, la marginea trotuarului. Aveau în față 
câte o ceașcă de cafea pe jumătate goală și nu vorbeau. Ședeau 


5 


doar și urmăreau forma neclară, conturată prin peretele de 
sticlă mată al umbrarului, care constituia capul și umerii lui 
James Bond. Urmăreau de asemenea, dar cu mai puţină 
vigilenţă, forma albă, îndepărtată de pe nisip - fata. Neclintirea 
lor și hainele nepotrivite cu sezonul ar fi lăsat o impresie 
neliniștitoare oricărui om care s-ar fi întâmplat să-i urmărească 
la rândul lui. Dar nu exista un astfel de om, în afară de chelner, 
care-i plasase pur și simplu în categoria „aducători de necazuri” 
și spera că-și vor vedea de drum în curând. 

Când marginea de jos a soarelui portocaliu atinse marea, păru 
că fata a auzit un semnal. Se ridică încet în picioare, își trecu 
mâinile prin păr și porni cu pași egali, hotărâți, spre soare și 
spre spuma îndepărtată a malului mării, de care o despărţea 
mai bine de un kilometru și jumătate. Umbrele violete ale 
înserării aveau să se fi înstăpânit când ajungea la apă; ai fi 
crezut că e ultima ei zi de vacanţă și ultima ei baie în mare. 

James Bond avea însă altă părere. leși din umbrar, cobori 
treptele în fugă și porni după ea pe nisip, cu viteză. În spatele 
lui, de cealaltă parte a promenadei, cei doi bărbaţi în 
impermeabil păreau să aibă și ei altă părere. Unul dintre ei 
aruncă la repezeală câteva monede pe masă, se ridicară 
amândoi și, pășind în cadență strictă, traversară promenada, 
intrară pe plajă și se luară iute după Bond, cu un fel de precizie 
militară imperativă. 

Modelul ciudat desenat de siluetele în mișcare pe vasta 
întindere de nisip pustie, cu pete sângerii, deveni straniu de 
bătător la ochi - și totuși părea evident că nu trebuie perturbat. 
Avea un iz neplăcut, tainic. Fata cea albă, bărbatul tânăr, cu 
capul descoperit, cei doi urmăritori îndesaţi care mărșăluiau în 
spatele lor - formaţia asta avea ceva ce sugera un joc de copii, 
dar unul mortal. În cafenea, chelnerul adună monedele și se uită 
în urma siluetelor îndepărtate, conturate de ultimul sfert al 
soarelui portocaliu. Îi mirosea a treabă poliţienească - sau de 
celălalt fel. Își zise că va păstra cele văzute pentru sine, dar va 
ține minte. Poate că-și va vedea numele în ziare. 

James Bond se apropia cu repeziciune de fată. Acum știa că 
va o ajunge din urmă chiar la malul mării. Incepu să se întrebe 
ce-i va spune, cum să se exprime. Nu putea să spună „Am 
bănuit că ai de gând să te sinucizi, așa că am venit după tine, ca 
să te opresc”. „Voiam să fac o plimbare pe plajă și mi s-a părut 


6 


că te recunosc. Bei un pahar cu mine după ce-ţi faci baia în 
mare?” ar fi sunat pueril. In cele din urmă se hotărî să exclame 
„O, Tracy!”, iar după ce fata se întorcea spre el să adauge: „Îmi 
făceam griji pentru tine”. Asta ar fi fost inofensiv și, la drept 
vorbind, adevărat. 

Mai jos de orizontul trandafiriu, marea devenise de un cenușiu 
închis. Se stârnise un vânt slab dinspre vest, care mâna spre 
larg aerul cald de deasupra uscatului, stârnind valuri mici ce se 
rostogoleau, albe, cât vedeai cu ochii. La apropierea fetei, 
cârdurile de pescăruși argintii se ridicară în aer, apoi coborâră la 
loc pe nisip; aerul era plin de ţipetele lor și de plescăitul 
nesfârșit al vălurelelor. Amurgul blând, violet adăuga o notă de 
melancolie solitudinii pustii a plajei și a mării, aflată acum la o 
depărtare considerabilă de luminile puternice, liniștitoare și de 
agitația de vacanţă a „Reginei Coastei de Opal”, numele elegant 
pe care și-l luase staţiunea Royale-les-Eaux. Bond abia aștepta 
s-o ducă pe fată înapoi la acele lumini puternice. Se uită la 
silueta zveltă, aurie, îmbrăcată în costum de baie întreg, alb, și 
se întrebă cât de curând îi va putea auzi ea vocea pe fundalul 
zarvei pescărușilor și a zgomotului mării. Apropiindu-se de malul 
mării, fata încetinise puţin pasul și capul ei, cu casca pletelor 
blonde, grele, lungi până la umăr era ușor plecat, ca și cum ar fi 
fost îngândurată sau poate obosită. Bond iuți mersul până 
ajunse la zece pași în spatele ei. 

— Hei! Tracy! 

Fata nu tresări și nici nu se răsuci repede pe călcâie. Mersul îi 
șovăi, apoi se opri; cu un val mic rostogolindu-se și topindu-se la 
picioarele ei, se întoarse încet și rămase faţă-n faţă cu el. Ochii 
umflaţi și umezi de lacrimi se uitară întâi pe lângă el, apoi îi 
întâlniră privirea. 

— Ce-i? întrebă ea aton. Ce vrei? 

— lmi făceam griji pentru tine. Ce faci aici? Ce-i cu tine? 

Ocolindu-i iarăși privirea, fata duse la gură mâna dreaptă, 
strânsă pumn, și rosti pe sub ea ceva ce Bond nu reuși să 
înţeleagă. În clipa următoare, o voce aflată în spatele lui, foarte 
aproape, zise încet, pe un ton catifelat: 

— Nu mișca; altfel o încasezi în dosul genunchiului. 

Bond se răsuci iute și se lăsă pe vine, cu mâna dreaptă sub 
haină. Ochii argintii neclintiţi ai celor două puști automate îl 
priveau disprețuitor. 


Încet, Bond se ridică și-și lăsă mâna pe lângă corp; respiraţia 
reținută îi ieși printre dinţi cu un șuierat slab. Cele două fețe 
absolut neutre, de profesioniști îi spuneau chiar mai mult decât 
ochii argintii ai puștilor. Pe ele nu se citea pic de încordare sau 
de însufleţire; surâsurile vagi erau relaxate, mulțumite. In ochi 
nu li se vădea nici măcar circumspecţie, expresia lor era 
aproape  plictisită. Bond mai privise multe alte chipuri 
asemănătoare. Cei doi aveau o misiune de rutină și erau asasini 
- asasini profesioniști. 

— Pune mâinile la ceafă. 

Vocea catifelată, răbdătoare trăda proveniența sudică, 
mediteraneeană. Se potrivea cu fețele celor doi - cu piele aspră, 
gălbui-măslinie, cu pori dilataţi. Marseiezi poate - sau italieni. 
Mafia? După înfățișare puteau fi agenţi de calitate ai unei poliţii 
secrete sau infractori duri. Rotițele minţii lui Bond se învârteau 
cu viteză maximă, ca un computer IBM care selectează cartele. 
Oare ce dușmani avea în regiunea respectivă? Se putea să fie 
Blofeld? Se întorsese prada împotriva vânătorului? 

N-avea idee cine sunt cei doi, pentru cine lucrează și ce vrea 
să însemne situaţia. În virtutea teoriei că îngrijorarea e un 
dividend plătit catastrofei înainte de termen, își relaxă conștient 
mușchii și-și alungă din minte toate întrebările. Rămase în 
picioare, așteptând. 

Când situaţia e disperată, când totul pare pierdut, exact acela 
e momentul când trebuie să fii calm, să demonstrezi autoritate - 
sau cel puţin indiferenţă. Bond zâmbi, privindu-l în ochi pe cel 
care vorbise. 

— Nu cred că mamei dumitale i-ar plăcea să știe ce faci astă- 
seară - ești catolic? -, așa că am să fac ce-mi ceri. 

Ochii individului scânteiară. Touché! Bond își duse mâinile la 
ceafă, cu degetele împletite. Bărbatul se dădu la o parte, ca să 
aibă câmp de tragere liber, în timp ce adjunctul lui scoase 
pistolul Walther PPK al lui Bond din tocul de piele moale, băgat 
sub cureaua pantalonilor, și-l pipăi cu gesturi experte de-a 
lungul trunchiului, de-a lungul braţelor până la încheietura 
mâinilor și pe partea interioară a coapselor. Apoi adjunctul se 
retrase, băgă în buzunar pistolul Walther și-și scoase din nou 
propria armă. 

Bond aruncă o privire peste umăr. Fata nu scosese o vorbă, 
nu exprimase nici surprindere, nici alarmare. Acum stătea cu 


8 


spatele la grup, privind spre mare, aparent relaxată și deloc 
îngrijorată. Ce Dumnezeu se petrecea? Oare fusese fata folosită 
ca momeală? Dar de către cine? Și acum ce urma? Va fi 
executat, cadavrul lui fiind lăsat pe plajă, să-l ducă fluxul înapoi 
spre uscat? Părea singura soluţie. Dacă se punea problema 
vreunui fel de îndoială, era imposibil să se întoarcă toţi patru 
spre oraș, pe plaja lată de un kilometru și jumătate, și să-și ia 
politicos la revedere pe treptele promenadei. Nu, se aflau în 
punctul terminus. Oare? Dinspre nord răsuna, prin amurgul 
indigo închis, uruitul rapid al unui motor de barcă extern; sub 
ochii lui Bond apăru spuma albă a unui val lat de prova, urmată 
de conturul bondoc al unei bărci de salvare Bombard, una din 
bărcile de cauciuc cu fundul plat și un singur motor Johnson la 
pupa plată și ea. Așadar, fuseseră zăriţi? Poate de paza de 
coastă? lată, soseau salvatorii! Bond își jură în faţa lui 
Dumnezeu că-i va prăji pe cei doi gangsteri când ajungeau la 
poliţia portuară din Vieux Port. Dar ce poveste să le îndruge 
polițiștilor despre fată? 

Se întoarse cu faţa spre cei doi și înţelese imediat că situaţia 
era cum nu se poate mai proastă. Indivizii își suflecaseră 
pantalonii până la genunchi și așteptau, calmi, cu încălţările într- 
o mână și pușca în cealaltă. Barca n-avea rol salvator, ci făcea 
parte din manevră. „Eh, așa să fie!” Fără să le acorde atenţie 
celor doi, Bond se aplecă, își suflecă pantalonii, așa cum 
făcuseră și ei, și, în timp ce-și scotea pantofii și ciorapii, palmă 
unul din cele două cuțite ascunse în tocul încălțărilor; 
întorcându-se pe jumătate spre barca oprită acum în apa puţin 
adâncă, îl băgă în buzunarul drept al pantalonilor. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Fata urcă în barcă prima, urmată 
de Bond, iar la urmă, cei doi bărbaţi, care ajutară motorul 
împingând de la pupa. Barcagiul, care arăta aidoma oricărui 
pescar francez la mare adâncime, roti botul rotunjit al bărcii, 
schimbă viteza și porniră spre nord, peste valurile care-i 
zguduiau. Părul auriu al fetei flutura, biciuind ușor obrazul lui 
James Bond. 

— Tracy, ai să răcești! Uite, ia haina mea. 

Işi scoase haina; fata întinse o mână ca să-l ajute s-o îmbrace, 
și făcând asta îi găsi mâna și i-o strânse. „Ce naiba?!...” Bond se 
apropie de ea și-i simţi corpul cum răspunde apropierii. Se uită 
la cei doi indivizi: stăteau ghemuiţi ca să se apere de vânt, cu 


9 


mâinile în buzunare, atenţi, dar cumva lipsiţi de interes. În 
spatele lor, șiragul de lumini al staţiunii Royale se depărta cu 
iuțeală, până ajunse doar o lucire aurie la orizont. James Bond 
pipăi cu mâna dreaptă cuțitul liniștitor din buzunar și-și trecu 
degetul mare peste lama tăioasă ca briciul. 

În timp ce se întreba cum și când s-ar fi putut ivi prilejul de a-l 
folosi, restul minţii sale revedea ultimele douăzeci și patru de 
ore și le cernea în căutarea prafului de aur al adevărului. 


10 


Capitolul 2 


Gran Turismo 


Cu aproape douăzeci și patru de ore în urmă, James Bond își 
conducea mașina, bătrânul Bentley Continental - cu șasiu tip R, 
motor mare, cu șase cilindri și raport 13:40 între spate și osie - 
pe care-l avea de trei ani, pe porţiunea rapidă, dar plictisitoare a 
șoselei N1 între Abbeville și Montreuil care-l duce pe turistul 
englez înapoi în ţara lui, prin intermediul Companiei aeriene 
Silver City, de la Le Touquet, sau cu feribotul, de la Boulogne ori 
Calais. Rula rapid, însă prudent, cu viteza între o sută treizeci și 
o sută patruzeci și cinci, conducând cu ajutorul pilotului automat 
ce există în toți șoferii de clasa piloților de raliu, având mintea 
ocupată pe de-a-ntregul cu redactarea demisiei sale din 
Serviciul Secret. Scrisoarea, adresată „Pentru M., personal”, 
ajunsese în următorul stadiu: 


„Domnule, 


Am onoarea de a vă solicita să-mi acceptați demisia 
din Serviciu, cu intrarea în vigoare imediat. 

Motivele mele de a demisiona, pe care le prezint cu 
mare regret, sunt următoarele: 

(1) Până acum circa douăsprezece luni, îndatoririle 
mele în cadrul Serviciului au avut legătură cu 
Departamentul  zero-zero, iar dumneavoastră, 
domnule, ați avut bunătatea de a vă exprima din când 
în când multumirea față de modul în care mi-am 
îndeplinit respectivele îndatoriri, care, în ce mă 
privește, mi-au făcut plăcere. Totuși, spre adânca-mi 
mâhnire [Bond era încântat de această expresie 
aleasă], /a încheierea cu succes a operațiunii 
„ Thunderball’ am primit personal instructiuni de la 
dumneavoastră de a-mi concentra toate eforturile, 
fără o dată terminus [altă expresie potrivită], asupra 
urmăririi lui Ernst Stavro Blofeld și a capturării lui, 


11 


împreună cu oricare alți membri ai SPECTRE - adică 
„Gruparea executivă specială pentru contraspionaj, 
terorism și extorcare” -, în cazul în care a fost recreată 
după distrugerea ei, la apogeul operatiunii 


„ Thunderball”. 
(2) Dacă vă aduceti aminte, am acceptat misiunea 
cu șovăială. Aveam impresia - pe care mi-am 


exprimat-o la momentul respectiv - că aceasta e o 
chestiune strict de investigatie, care ar fi putut foarte 
bine să fie abordată, prin metode politienesti directe, 
de alte departamente ale Serviciului - birourile locale, 
serviciile secrete străine aliate și Interpolul. Obiectiile 
mele au fost trecute cu vederea și timp de aproape 
douăsprezece luni am fost implicat într-o activitate 
rutinieră de detectiv, pretutindeni în lume - activitate 
care s-a dovedit lipsită de succes în cazul fiecărui zvon 
cât de vag, al fiecărei piste. Nu am găsit nici urmă din 
acest om și nici urmă de o SPECTRE revenită la viată, 
dacă aceasta există. 

(3) Numeroasele mele rugăminți de a fi eliberat din 
această misiune obositoare și sterilă, chiar și atunci 
când v-au fost adresate personal, domnule, au fost 
ignorate sau, ocazional, înlăturate cu bruschețe, iar 
frecventele mele observații critice [încă una bună!] 
cum că Blofeld e mort au fost tratate cu o politețe pe 
care o pot descrie doar ca „foarte sumară”. [Abilă 
partea asta! Poate un pic prea abilă!] 

(4) Nefericitele circumstanțe descrise mai sus au 
atins recent apogeul în misiunea mea sub acoperire 
(Referinţă: S PX 437/007 Departamentul R) în Palermo, 
pe urmele unui vânat de o falsitate revoltătoare. Acest 
animal a luat forma unui oarecare „Blauenfelder', un 
cetățean german absolut respectabil, care se ocupă cu 
viticultura - mai concret, cu altoirea strugurilor de 
Mozela pe soiurile siciliene, pentru a îmbunătăți 
conținutul de zahăr ale celor din urmă, care, pentru 
informarea dvs. fugitivă LUșurel, amice! Ai face bine să 
reformulezi toată partea asta!], tind să fie acri. 


2 Acronim de la „Special Executive for Counterintelligence, Terorism, Revenge and 
Extortion”. 


12 


Investigațiile pe care le-am făcut asupra acestui 
individ m-au adus în atenția Mafiei, iar plecarea mea 
din Sicilia a fost ignobilă, ca să nu spun mai mult. 

(5) Date fiind, domnule, cele de mai sus și în mod 
deosebit folosirea constantă, în manieră nepotrivită, a 
calităților - modeste cum sunt - care anterior m-au 
făcut apt pentru îndatoririle mai dificile și, pentru 
mine, mai recompensatoare asociate cu activitatea 
Secției zero-zero, vă implor să-mi acceptați demisia 
din Serviciu. 


Al dumneavoastră slujitor supus, 
007" 


Orientând botul lung al maşinii printr-un viraj complicat în S, 
Bond își zise că, desigur, va trebui să reformuleze o mare parte 
din scrisoare. Pe alocuri era niţel cam arogantă și avea vreo 
două fisuri care trebuiau fie umplute, fie atenuate. Dar asta era, 
în esență, ceea ce-i va dicta secretarei lui peste două zile, când 
se va întoarce la birou. lar dacă aceasta izbucnea în plâns, s-o ia 
naiba! Vorbea serios - Dumnezeu îi era martor. Se săturase 
până peste cap să vâneze fantoma lui Blofeld. Același lucru era 
valabil și în privința SPECTRE. Organizaţia cu pricina fusese 
făcută zob. Nici măcar un om cu geniul lui Blofeld - în 
eventualitatea improbabilă că acesta ar fi rămas în viaţă - n-ar fi 
reușit într-o mie de ani să repună în funcţiune o mașinărie de 
calibrul respectiv. 

Și tocmai atunci, pe o porţiune de drum drept prin pădure, 
lungă de cincisprezece kilometri, se întâmplă întâmplarea. Un 
claxon triplu își ţipă notele disonante de bocitoare în urechea lui 
și un automobil Lancia Flaminia Zagato Spyder sport, scund, cu 
acoperișul pliat, se băgă obraznic în faţa lui și se îndepărtă, 
bubuitul sexy al ţevilor de eșapament gemene răsunând între 
copaci. lar la volan se afla o fată, o fată cu părul acoperit de o 
eșarfă roz, șocantă, ce lăsa în urmă o micuță coadă roz pe care 
vântul o făcea să fluture la orizontală. 

Dacă exista vreun lucru care să-l pună cu adevărat pe James 
Bond în mișcare - cu excepţia schimburilor de focuri -, acela era 
faptul de a fi depășit la viteză mare de o fată frumoasă; și 
experiența îi spunea că fetele care șofează competitiv sunt 


13 


întotdeauna frumoase - și incitante. Șocul claxonului îl 
îndepărtase complet pe pilotul automat, alungase din mintea lui 
Bond absolut toate celelalte gânduri și-l făcuse să preia 
controlul manual al mașinii. Cu un zâmbet încordat, apăsă cu 
putere pe acceleraţie, își încleștă ferm mâinile pe mijlocul 
volanului, în poziţii paralele, și se luă după ea. 

O sută șaizeci, o sută șaptezeci și cinci, o sută optzeci și cinci, 
și tot nu reușea s-o ajungă! Bond întinse mâna și apăsă pe un 
comutator roșu de pe bord. Șuierul subţire, înalt al 
mecanismelor torturate îi atacă timpanele și Bentley-ul ţâșni 
aproape perceptibil. O sută nouăzeci, două sute! O ajungea 
categoric din urmă. Cincizeci de metri, patruzeci, treizeci! Acum 
putea să-i vadă ochii în oglinda ei retrovizoare. Numai că 
porțiunea de drum bun era pe terminate. Un indicator cu semn 
de exclamare, pe care francezii îl folosesc pentru a anunţa 
pericolul, trecu fulgerător prin dreapta lui. Dincolo de culmea 
unui deal apăru o turlă de biserică, iar la poalele dealului destul 
de abrupt, grupul de case ale unui sătuc și indicatorul șerpuit ce 
semnala încă o curbă în S. Ambele mașini încetiniră - o sută 
patruzeci și cinci o sută treizeci, o sută zece. Bond văzu cum 
stopurile fetei se aprind scurt, o văzu cum duce mâna spre 
schimbătorul de viteze, aproape simultan cu el, și trece într-o 
treaptă inferioară. In clipa următoare se aflau în curbă, pe piatră 
cubică, iar el se văzu nevoit să frâneze, privind cu invidie cum 
axul marca de Dion al mașinii ei o ajută să străbată cu ușurință 
drumul prost, în timp ce axul lui mobil sălta și țopăia, silindu-l să 
smucească de volan cu putere. Ajunseră apoi la capătul satului; 
ieșind din curba în S cu o scurtă clătinare a spatelui mașinii, fata 
țâșni ca din pușcă pe porțiunea lungă de drum drept, ușor 
ascendent, iar el pierdu cincizeci de metri. 

Și cursa continuă astfel, Bond reușind să obţină un mic 
avantaj pe porțiunile de drum drept, dar pierzându-l în sate în 
favoarea faimoasei adaptabilităţi la drum a automobilului Lancia 
- și, trebuia să recunoască, în favoarea stilului ei calm, minunat 
de a șofa. Trecând pe lângă un indicator Michelin mare, care 
spunea „Montreuil 5, Royale-les-Eaux 10, Le Touquet-Paris-Plage 
15”, se întrebă care o fi fost destinaţia fetei și dezbătu în sinea 
lui dacă n-ar fi cazul să lase baltă Royale și noaptea pe care și-o 
promisese la renumitul cazino din staţiune, s-o urmeze pur și 


14 


simplu indiferent încotro mergea și să afle cine e dracul acela de 
fată. 

Însă decizia încetă să-i mai aparţină. Montreuil e un oraș 
periculos, cu străzi întortocheate, pavate cu piatră cubică, și cu 
mult trafic agricol. La periferia orașului, Bond se afla la cincizeci 
de metri în urma fetei, însă nu putu să-i urmeze cu mașina lui 
cea mare slalomul rapid prin traficul periculos, așa că până să 
iasă din oraș și să depășească trecerea de nivel Etaples-Paris, 
ea dispăruse. Ajunse la cotitura spre stânga, în direcţia Royale. 
Oare stăruia puţin praf în aer? Bond făcu stânga, știind într-un 
fel sau altul că o va revedea. 

Se aplecă în faţă și apăsă pe comutatorul roșu. Geamătul 
ventilatorului se stinse și în mașină se înstăpâni liniștea. 
Mergând mai departe și relaxându-și mușchii încordaţi, se 
întrebă dacă supraalimentarea a vătămat motorul. În ciuda 
avertismentelor solemne primite de la reprezentanţii firmei 
Rolls-Royce, ceruse mecanicului său preferat de la parcul auto al 
sediului Serviciului să-i instaleze un compresor de 
supraalimentare Arnott, controlat printr-un cuplaj magnetic. 
Experții de la Rolls-Royce spuseseră că rulmenţii arborelui cotit 
nu vor suporta încărcătura suplimentară, iar când le-a mărturisit 
ce a făcut, și-au retras garanţia, cu regret, dar ferm și și-au 
spălat mâinile de copilul lor devenit bastard. Acum atinsese 
pentru prima oară două sute la oră, iar indicatorul de turații 
plutise periculos peste zona roșie, la 4 500. Insă temperatura și 
uleiul erau în regulă și nu auzea niciun zgomot rău prevestitor. 
În plus, se distrase pe cinste. 

James Bond străbătu fără grabă regiunea frumoasă din 
apropiere de Royale, trecând printre mestecenii tineri și pinii cu 
mireasmă puternică, așteptând cu nerăbdare seara și 
amintindu-și de celelalte pelerinaje anuale ale sale în acest loc 
și în special de marea bătălie purtată pe postavul verde, cu Le 
Chiffre, cu mulţi ani în urmă. Străbătuse cale lungă de atunci, 
evitase multe gloanţe, trecuse de multe ori pe lângă moarte și 
iubise multe fete, dar în acea aventură anume avusese un 
dramatism și o intensitate care-l atrăgeau în fiecare an la 
Royale, la cazinoul staţiunii și la crucea scundă de granit din 
micul cimitir, pe care scria simplu „Vesper Lynd. Fie-i ţărâna 
ușoară.” 


15 


Se întrebă ce-i rezerva oare Royale de astă dată, în seara 
aceea frumoasă de septembrie. Un câștig mare? O pierdere 
dureroasă? O fată frumoasă - acea fată frumoasă? 

Mai întâi trebuia să se gândească la joc. Week-end-ul 
respectiv era cel al „cloture annuelle”?. Seara aceea, tocmai 
acea seară de sâmbătă, era ultima din sezon la Casino Royale. 
Era de fiecare dată un eveniment important, la care erau 
așteptați să participe chiar pelerini din Belgia și Olanda, pe 
lângă obișnuiţii cei bogaţi din Paris și Lille. În plus, conform 
tradiției, „Le Syndicat d'Initiative et des Bains de Mer de 
Royale”* își deschidea porţile pentru toţi contractorii și furnizorii 
săi locali, oferind șampanie gratuită și un imens bufet rece, spre 
a-i răsplăti pe locuitorii orașului pentru munca lor de pe 
parcursul sezonului. Era un chef monstruos care doar rareori se 
termina înainte de ora micului dejun. Mesele de joc vor fi 
aglomerate și se va juca la mize foarte mari. 

Bond dispunea de un capital personal de un milion de franci - 
franci vechi, desigur -, adică vreo șapte sute de lire sterline. Işi 
socotea întotdeauna fondurile personale în franci vechi, fiindcă 
asta-l făcea să se simtă foarte bogat. Pe de altă parte, 
cheltuielile oficiale și le exprima în franci noi, deoarece astfel 
păreau mai mici - dar probabil nu și pentru contabilul șef de la 
sediu. Un milion de franci! În seara aceea era milionar! Își dori 
ca lucrurile să stea la fel și a doua zi dimineaţă. 

Intră pe Promenade des Anglais și văzu faţada în fals stil 
Empire a hotelului Splendide. Și, Dumnezeule mare, pe aleea de 
pietriș din dreptul scării hotelului se afla mica Lancia albă și un 
băiat de bagaje, cu vestă în dungi și șorț verde, urca treptele 
spre intrare, cu două valize Vuitton! 

Așa deci! 

James Bond își încadră mașina în șirul de vehicule din parcare 
ce valora, probabil, un milion de lire, spuse aceluiași băiat de 
bagaje, care scotea acum din Lancia obiecte mai mici, 
valoroase, să-i aducă gentile, intră în hotel și se duse la 
recepţie. Cu un aer menit să facă impresie, managerul luă locul 
recepţionerului și-l salută pe Bond cu o efuziune care-i dezveli 
dinţii îmbrăcaţi în aur, însemnându-și totodată în minte să 
câștige o bilă albă de la comandantul poliției anunţându-i 


3 închiderea anuală (fr.). 
4 Sindicatul iniţiativei balneare Royale (fr.). 


16 


sosirea lui Bond, astfel încât comandantul să poată, la rândul lui, 
să câștige o bilă albă de la Deuxieme și de la SDT transmițând 
vestea la Paris, cu ajutorul teleimprimatorului. 

— Apropo, monsieur Maurice, cine e doamna care tocmai a 
sosit cu Lancia albă? întrebă Bond. S-a cazat aici? 

— Da, într-adevăr, mon commandant. (Zâmbetul entuziast 
oferit lui Bond dezveli încă doi dinţi.) Doamna este o bună 
prietenă a noastră. Tatăl este un foarte mare industriaș din sud. 
Ea este contesa Teresa di Vicenzo. Monsieur a citit precis despre 
ea în ziare. Madame la comtesse este o doamnă... cum să mă 
exprim? (Zâmbetul deveni tainic, ca de la bărbat la bărbat.) O 
doamnă care, să spunem așa, trăiește viaţa din plin. 

— Ah, înțeleg! Mulţumesc. Cum a fost sezonul? 

Conversaţia de circumstanţă continuă în timp ce managerul îl 
conduse personal pe Bond în lift, iar de acolo, într-una din 
frumoasele camere Directoire decorate în cenușiu și alb, cu 
acea cuvertură roz închis pe pat de care Bond își amintea atât 
de bine. Apoi, după un ultim schimb de politețuri, James Bond 
rămase singur. 

Se simţea ușor dezamăgit. Din cele ce aflase, fata părea cam 
prea de rang pentru el; în plus, nu-i plăceau femeile - stelele de 
cinema, de pildă - care constituiau, într-un fel sau altul, 
proprietate publică. li plăceau fetele discrete, pe care putea să 
le descopere singur și să și le însușească. Recunoștea că în asta 
putea să existe un snobism inversat sau poate - variantă și mai 
puţin spre lauda lui - de vină era faptul că femeile celebre se 
lăsau mai greu cucerite. 

li fură aduse cele două valize uzate; despachetă pe îndelete, 
după care comandă la serviciul de cameră o sticlă de șampanie 
Taittinger Blanc de Blanes, pe care o alesese să-i fie băutura 
tradițională la Royale. Când sosi sticla, în frapiera ei brumată, 
bău cam un sfert din ea la repezeală, după care intră în baie, 
făcu un duș rece ca gheata și-și spălă părul cu Elixir Pinaud - 
regele șampoanelor - ca să scape de praful drumurilor. Apoi 
trase pe el pantalonii bleumarin din stofă subţire de lână, o 
cămașă albă de bumbac fin, ciorapi și pantofi negri fără șireturi 
(ura șireturile); se duse și se așeză la fereastră, privind marea, 
dincolo de promenadă, și întrebându-se unde să cineze și ce 
preparate să aleagă. 


> Deuxième Bureau, agenţia franceză de spionaj militar intern. 
17 


James Bond nu era un gurmand. În Anglia trăia cu calcan la 
grătar, ouă la capac și friptură rece de vită cu salată de cartofi. 
Când călătorea în străinătate însă, de regulă singur, mesele 
constituiau o pauză binevenită în programul zilei, un lucru pe 
care să-l aștepte cu nerăbdare, un lucru care întrerupea 
încordarea șofatului cu viteză mare, cu riscurile lui asumate sau 
evitate, cu manevrele riscante, cu fundalul permanent al 
îngrijorării pentru starea mașinii sale. La drept vorbind, în 
momentul acela, după ce parcursese porțiunea lungă de drum 
de la Ventimiglia, punctul de trecere al frontierei cu Italia, în trei 
zile confortabile (Dumnezeu îi era martor că n-avea niciun motiv 
să se grăbească să revină la sediu!), era sătul până peste cap 
de  capcanele pentru fraieri întinse turiștilor gurmanzi. 
Nenumăratele  „Hostellerie”€, „Vieille Auberge”? și „Relais 
Fleuris”& - se săturase de toate! Se înfruptase din „Bonnes 
Tables”? oferite de ele și din „Fines Bouteilles”10. Gustase 
„specialitatea maestrului bucătar” - în general un sos 
consistent, cu smântână și vin și câteva ciuperci, menit să 
ascundă calitatea inferioară a cărnii sau peștelui. Avusese de a 
face cu întregul ritual al plescăitului din buze ca expresie de 
admiraţie față de calitatea vinurilor și a mâncărurilor și, 
întâmplător, se săturase de tabletele de Bisodol!! care le 
însoțeau! 

Religia franţuzească a pântecelui îi administrase ultima 
lovitură cu o seară înainte. Dorind să evite Orleans, se oprise la 
sud de acest oraș care nu-l inspira deloc și alesese un fals han 
breton, pe malul sudic al Loarei, în ciuda abundenței de 
jardiniere de la ferestre și a grinzilor false, ignorând pisica de 
porțelan ce urmărea pasărea de porțelan pe acoperișul abrupt, 
din simplul motiv că se afla aproape de Loara - probabil fluviul 
său preferat din întreaga lume. Acceptase cu stoicism oalele de 
încălzit din aramă bătută, ustensilele de gătit din alamă și restul 
ciudățeniilor care acopereau pereții holului de la intrare, își 
lăsase valiza în cameră și plecase să facă o plimbare plăcută pe 


ê Hotel-restaurant tradițional și elegant, situat de obicei la țară (fr.). 
7 Han vechi (fr.). 

8 Popas pitoresc (fr.). 

9 Meniul zilei (fr.). 

19 Butelie de vin ales (fr.). 

11 Tablete pentru indigestie și arsuri gastrice. 


18 


malul fluviului cu ape leneșe, deasupra cărora zburau săgetat 
rândunelele. Din sufrageria în care se mai aflau doar câţiva 
turiști răsunase gongul. Deasupra unui cămin plin cu bușteni 
electrici, cu vătraie excesiv de lustruite, stătea agățată o placă 
de ghips colorată, purtând inscripţia oribilă „ICI DOULCE 
FRANCE”!?. Toate farfuriile, făcute dintr-un porțelan local hidos, 
purtau logoul enervant de impenetrabil „Jamais en Vain, 
Toujours en Vin”i5, iar chelnerul cel morocănos, fără pic de 
interes acum, la sfârșitul sezonului, îl servise cu pateul casei 
(trimis înapoi la bucătărie, ca să i se aducă o felie proaspătă) și 
un Poulard à la creme!" care fusese singurul obiect vechi 
autentic din local. Bond ajutase mâncarea jalnică să-i alunece 
pe gât cu un vin Poulilly-Fuisse care părea a fi fost obținut pe loc 
și-și primise insulta finală a doua zi dimineaţă: nota pentru masă 
se ridica la peste cinci lire. 

Tocmai pentru a șterge toate aceste amintiri dispeptice, Bond 
şedea acum la fereastră, bea cu înghiţituri mici din Taittinger și 
cântărea argumentele pro și contra privind restaurantele locale, 
întrebându-se pe care preparate ar fi cel mai bine să mizeze. In 
cele din urmă alese unul din restaurantele sale franțuzești 
preferate - un local modest, așezat deloc promiţător chiar faţă-n 
față cu gara Etaples, îl sună pe vechiul său prieten, monsieur 
Becaud, ca să rețină o masă, iar două ore mai târziu se întorcea 
cu mașina la cazino, cu stomacul plin cu calcan înăbușit, sos 
mousseline!” și jumătate din cea mai bună prepeliţă friptă din 
câte mâncase în viață. 

Încurajat considerabil și stimulat și mai tare de jumătate de 
sticlă de Mouton Rothschild din 1953 și un pahar de coniac 
Calvados vechi de zece ani, pe lângă cele trei cești de cafea, 
urcă vesel treptele aglomerate ale cazinoului, cu convingerea 
absolută că va avea parte de o noapte memorabilă. 


12 Aici, dulcea Franţă (fr.). 
13 Niciodată în van, mereu în vin (fr.). 
14 Pui cu smântână (fr.). 
15 Sos din ou și unt, la care se adaugă suc de lămâie și smântână (fr.). 
19 


Capitolul 3 


Manevra dezonoarei 


(Barca Bombard înconjurase între timp baliza de semnalizare 
sonoră, al cărei clopot suna melancolic, și urca încet pe râul 
Royale, în contra curentului. Luminile vesele ale micului port de 
iahting, paradisul iubitorilor de iahting prin Canalul Mânecii, 
apărură pe malul drept, la mare distanţă; lui Bond îi trecu prin 
minte să aștepte până-l depășeau puţin, după care să înfigă 
cuțitul în laterala și în fundul bărcii de cauciuc și să pornească 
înot spre port. Numai că auzea deja în minte bubuitul puștilor și 
șuieratul și plescăitul gloanţelor pe lângă capul lui, până când 
apărea, probabil, marea explozie de lumină și ultimul gând 
fulgerător - că de astă dată, în sfârșit, s-a zis cu el. Și oricum, 
cât de bine știa fata să înoate, mai ales în curenții aceia? Lui 
Bond îi era foarte frig. Se lipi mai tare de ea și se întoarse la 
aducerile aminte despre seara precedentă, căutând minuţios 
indicii în amintiri.) 

După plimbarea lungă prin sala de la intrare, pe lângă 
vitrinele magazinelor Van Cleef, Lanvin, Hermes și celelalte, 
urmă scurta pauză pentru identificare în dreptul biroului cel lung 
în spatele căruia se aflau șiruri de fișete, achitarea unei „Carte 
d'Entree pour les Salles de Jeux”1$, cercetarea rapidă, aproape 
mecanică efectuată de fizionomistul de la intrare, înclinarea cu 
înflorituri a ușierului în uniformă ţipătoare, și James Bond 
pătrunse în pântecele frumoasei și parfumatei mașinării. 

Se opri câteva clipe lângă casierie, cu nările fremătând din 
cauza mirosului scenei aglomerate, electrice, elegante, apoi se 
îndreptă agale spre principala masă de chemin de fer, aflată 
lângă intrarea în barul luxos amenajat și aprovizionat, și 
surprinse privirea lui monsieur Pol, șeful de partidă al jocurilor la 
miză mare. Monsieur Pol vorbi cu un huissier” și Bond fu condus 
la locul cu numărul șapte, rezervat printr-un jeton din buzunarul 


16 Permis de acces în sălile de jocuri (fr.). 


17 Cuvânt cu sensul propriu de „ușier”, dar încetățenit ca denumire pentru acel 
angajat al unui cazinou care îndeplinește îndatoriri de picolo. 


20 


acelui huissier. Omul perie rapid postavul în interiorul liniei de 
demarcaţie - acea celebră linie de demarcaţie ce constituise 
motivul de dispută în cazul Tranby Crofti$, în care fusese 
implicat regele Eduard al Il-lea -, lustrui o scrumieră și trase 
scaunul, ca Bond să se așeze. Acesta se așeză. Cutia cu cărţi se 
afla în capătul celălalt al mesei, în dreptul locului numărul trei. 
Voios și relaxat, examină fețele celorlalți jucători, în timp ce 
responsabilul cu conversia banilor îi schimbă bancnotele în 
valoare de o sută de mii de franci pe zece jetoane roșii ca 
sângele, valorând fiecare zece mii de franci. Bond le stivui într- 
un teanc îngrijit în faţa lui și urmări jocul, care, deduse el din 
anunțul atârnat între abajururile verzi de deasupra mesei, se 
juca pe minimum o sută de franci noi - sau zece mii de franci 
vechi. Observă însă că fiecare bancher începea partida cu până 
la cinci sute de franci noi - bani grei, echivalentul a, să zicem, 
patruzeci de lire sterline ca început. Jucătorii alcătuiau obișnuitul 
amestec internaţional - trei mari industriași din domeniul 
textilelor din Lille, în smoching cu umerii căptușiţi prea 
voluminos, două femei voinice, împodobite cu diamante, care 
puteau fi belgiene, o englezoaică micuță, stil Agatha Christie, 
care juca potolit și cu succes și putea fi proprietară de vilă, doi 
americani de vârstă mijlocie, în costume de culoare închisă, care 
păreau voioși și ușor grizaţi, veniţi probabil din Paris, și Bond. In 
jurul mesei, privitorii și pariorii ocazionali se adunaseră pe două 
rânduri. Nici urmă de fată. 

Jocul era înţepenit. Cutia cu cărți făcea încet ocolul mesei, 
fiecare bancher pierzând, la rândul lui, la a treia mână, cea 
temută, care, dintr-un motiv sau altul, constituie bariera sonică 
la chemin de fer și pe care trebuie s-o spargi dacă e să ai o pasă 
norocoasă. De fiecare dată când îi venea rândul, Bond se 
întreba dacă să se încline în fața tiparului și să dea banca mai 
departe după a doua mână. De fiecare dată, timp de aproape o 
oră din partidă, își spunea cu încăpățânare că tiparul va ceda, și 
de ce să nu cedeze cu el? Cărţile nu au memorie, își zicea el, și 
a sosit momentul să înceapă să meargă bine. Și de fiecare dată 
pierdea la a treia mână, la fel ca toţi ceilalţi jucători. Cutia cu 
cărţi își încheie primul circuit. Bond își lăsă banii pe masă și 


18 Scandalul regal de bacara, numit și scandalul Tramby Croft, a fost un scandal legat 
de jocurile de noroc produs în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea, și în care a fost 
implicat viitorul rege Eduard al VII-lea. 


21 


porni fără ţintă printre celelalte mese, vizitând-o pe cea de 
ruletă, de trente et quarante şi de bacara, ca să vadă dacă o 
găsește pe fată. In seara aceea, când îl depășise cu Lancia, 
reușise doar să zărească o șuviţă de păr blond și un profil pur, 
cam autoritar. Ştia însă că ar recunoaște-o pe dată, fie și numai 
cu ajutorul firului de magnetism animal care-i legase unul de 
altul în timpul cursei. Dar nici urmă de fată. 

Se întoarse la masă. Crupierul introducea cele șase pachete 
de cărți în caseta lunguiaţă care avea să fie băgată în scurt timp 
în cutia ce aștepta. Cum Bond se afla lângă el, crupierul îi oferi 
cartea neutră, roșie, fără însemne, ca să taie cu ea cărțile. Bond 
o frecă între degete și, cu o deliberare amuzată, o strecură cât 
mai aproape putu de jumătatea teancului de cărţi. Crupierul 
zâmbi văzându-i deliberarea, efectuă mișcările abile care aveau 
să aducă, la momentul potrivit, cartea roșie în fanta cutiei, 
oprind partida când în cutie mai rămâneau exact șapte cărți, 
introduse în cutie caseta lungă cu cărți, inseră limba metalică ce 
le ţinea captive și anunţă, tare și răspicat: 

— Messieurs [după tradiţie, mesdames nu sunt menţionate; 
începând din vremurile victoriene se presupune că doamnele nu 
joacă jocuri de noroc], /es jeux sont faits. Numero six a la 
main.!? 

Șeful de partidă, aflat pe tronul lui, în spatele crupierului, 
repetă strigătul, huissier-ii îi mânară pe rătăciţi înapoi la locurile 
lor și jocul reîncepu. 

James Bond plăti cu încredere banca industriașului din Lille 
aflat la stânga lui, făcu caniota cu câteva jetoane mici și dublă 
miza la două mii de franci noi - două sute de mii din cei vechi. 

Câștigă mâna aceea și pe următoarea. Acum trebuia să 
treacă de obstacolul mâinii a treia și se putea considera pornit 
în cursă. O câștigă cu un nouă natural! Opt sute de mii în bancă 
(după cum socotea el)! Câștigă iarăși, de astă dată cu oarecare 
greutate - șasele lui față de un cinci. Apoi se hotărî să joace 
prudent și să acumuleze ceva capital. Din suma de un milion 
șase sute de mii, ceru să i se pună cele șase sute de mii „en 
garage", scoase din miză, banca rămânând astfel de un milion. 
Câştigă încă o dată și puse de astă dată un milion „en garage”. 
Incă o dată, bancă de un milion, și acum avea o saltea groasă 


19 Domnilor, jocurile sunt făcute. Numărul șase începe. (fr.). 
20 în garaj (fr.), cu sensul figurat „la păstrare”. 
22 


de un milion șase sute de mii, care-i aparţinea oricum. Însă era 
tot mai greu să i se accepte miza. Cei de la masă începeau să 
fie circumspecți faţă de englezul cel oacheș care juca atât de 
calm, circumspecţi față de surâsul de certitudine de pe buzele 
sale cu un aer cam crud. Cine era? De unde venea? Cu ce se 
ocupa? În jurul mesei se pornise un zumzet de speculaţii 
aprinse. Șase mâini norocoase până în acel moment. Oare 
englezul va băga în buzunar mica avere câștigată și va da banca 
mai departe? Sau va continua s-o ţină? Nu se putea să nu se 
schimbe sorții cărților! Dar James Bond se hotărâse. Cărţile nu 
au memoria înfrângerii și nu au nici memoria victoriei. Tinu 
banca preț de încă trei mâini, adăugând de fiecare dată un 
milion în al său „garage”, după care micuța englezoaică 
bătrână, care lăsase până atunci mersul jocului pe seama 
celorlalți, interveni, îi plăti banca la a zecea mână și Bond îi 
zâmbi, știind că aceasta va câștiga. Și chiar câștigă, într-un mod 
umilitor, cu unu faţă de „buche” a lui Bond - trei popi, care 
totalizau zero. 

În jurul mesei se auzi un oftat de ușurare - vraja fusese ruptă! 
- și o șoaptă de invidie când jetoanele grele, sidefii, în teancuri 
de aproape treizeci de centimetri, valorând patru milioane șase 
sute de mii de franci, mult peste trei mii de lire sterline, fură 
împinse de spatula crupierului spre Bond. Acesta îi aruncă 
crupierului un jeton de o sută de franci noi, primi tradiționalul 
„Mulţumesc, domnule! Pentru angajaţi!”, și partida merse mai 
departe. 

James Bond aprinse o ţigară, fără să acorde atenţie circuitului 
cutiei cu cărţi în jurul mesei, departe de el. Drace, făcuse o 
grămadă de bani! O afurisită de grămadă! Acum trebuia să fie 
atent. Să-i păstreze. Dar nu prea atent, să nu-i păstreze pe toți! 
Era o seară splendidă. Abia trecuse de miezul nopţii. Incă nu 
voia să se întoarcă în cameră. „Așa să fie!” Decise că-și va folosi 
banca atunci când ajungea la el, dar nu va accepta miza băncii 
celorlalți - a niciunuia. Cărţile se încinseseră. Runda lui o 
dovedise. Aveau să fie acum și alte runde norocoase și putea să 
se frigă dacă încerca să se implice. 

Avea dreptate. Cutia cu cărți ajunse la numărul cinci, la unul 
dintre industriașii din Lille, ce ocupa al treilea scaun la stânga lui 
Bond - un jucător cu maniere proaste, guraliv, care fuma trabuc 
dintr-un portţigaret din chihlimbar și aur și smulgea cărțile cu 


23 


degetele-i spatulate, atent manichiurate și le trântea pe masă 
ca un jucător german de tarot; acesta trecu rapid de a treia 
mână și se puse pe treabă. În conformitate cu planul făcut, Bond 
îl lăsă în pace, iar la a treia mână banca se ridica la douăzeci de 
mii de franci noi - douăzeci de milioane din cei vechi - și masa 
redevenise circumspectă. Fiecare jucător își păzea strașnic 
banii. Crupierul și șeful de partidă își făcură strigările 
răsunătoare. 

— Un banco de vingt mille! Faites vos jeux, messieurs. Il reste 
a completer! Un banco de vingt mille!” 

Și în clipa aceea se ivi ea! Apăruse ca din senin și stătea 
lângă crupier, iar Bond apucă doar să vadă niște braţe aurii, o 
frumoasă faţă cu piele aurie, ochi albaștri scânteietori și buze 
șocant de roz, o rochie albă simplă, o cască de păr auriu până la 
umeri; apoi răsună cuvântul. 

— Bancă! 

Toţi se uitară la ea și se lăsă o clipă de tăcere, după care 
crupierul anunţă: 

— Le banco est fait.” 

Monstrul din Lille (cum îl vedea Bond acum) smulgea acum 
cărţile din cutie, iar cele ale fetei se îndreptau spre ea pe 
spatula crupierului. Fata se aplecă și preţ de o clipă decolteul 
alb în V al rochiei ei lăsă să i se întrevadă discret pieptul. 

— O carte. 

Bond simţi că i se strânge inima. Precis, fata n-avea nimic mai 
bun decât un cinci. Monstrul își întoarse cărţile cu faţa în sus: 
șapte. Scoase o carte pentru ea și i-o aruncă dispreţuitor. O 
caraghioasă de damă! 

Crupierul întoarse delicat cu fața în sus, cu spatula, celelalte 
două cărţi ale fetei. Un patru! Pierduse! 

Bond gemu în sinea lui și se uită la ea, să vadă cum a încasat 
lovitura. Dar ceea ce văzu nu era deloc liniștitor. Fata îi șoptea 
ceva, imperios, șefului de partidă. Acesta clătina din cap, cu 
broboane de sudoare pe obraji. In tăcerea ce se înstăpânise în 
jurul mesei, acea tăcere care parcă-și linge buzele simțind 
mirosul puternic al scandalului, miros ce încărca acum aerul de 
electricitate, Bond îl auzi pe șeful de partidă spunând ferm: 


21 Bancă de douăzeci de mii! Faceți-vă jocurile, domnilor. Trebuie completat! Bancă 
de douăzeci de mii! (fr.). 
22 Banca este acoperită. (fr.). 


24 


— Mais c'est impossible. Je regrette, madame. II faut vous 
arranger a la caisse.2 

Și apoi cea mai cumplită dintre toate șoaptele dintr-un 
cazinou începu să circule printre privitori și jucători, ca o reptilă 
șerpuitoare: „Le coup du deshonneur!i C'est le coup du 
deshonneur! Quelle honte! Quelle honte!"2* 

„O, Dumnezeule! își zise Bond. A făcut-o! N-are banii! Și, din 
cine știe ce motiv, nu poate obţine credit de la casierie!” 

Monstrul din Lille profita la maximum de situaţie. Ştia că, în 
cazul incapacității achitării obligaţiilor financiare, cazinoul va 
plăti. Ședea sprijinit de speteaza scaunului, cu ochii plecati, 
pufăind din trabuc - partea lezată. 

Bond cunoștea însă stigmatul pe care fata avea să-l poarte tot 
restul vieții. Cazinourile franceze formează un sindicat puternic - 
n-au încotro. A doua zi aveau să fie trimise telegramele: 
„Madame la comtesse Teresa di Vicenzo, pașaport numărul X, 
trebuie pusă pe lista neagră.” Asta va pune capăt vieţii ei în 
cazinourile din Franţa, din Italia, probabil și din Germania, Egipt 
și, în prezent, în Marea Britanie. Era ca și cum ai fi fost declarat 
risc mare la banca Lloyd sau la compania de brokeraj de acţiuni 
Dun and Bradstreet. În cercurile americane ale jocurilor de 
noroc, fata ar fi putut chiar să fie lichidată. În Europa, soarta ei 
va fi aproape la fel de drastică. In cercurile în care probabil că se 
mișca va fi o piază-rea, o persoană murdară. „Manevra 
dezonoarei” pur și simplu nu se făcea, pentru că însemna 
ostracizarea socială. 

Fără să-i pese de ostracizarea socială, gândindu-se doar la 
fata cea minunată care-l învinsese pe șosea, între Abbeville și 
Montreuil, arătându-i coada, James Bond se aplecă ușor în față 
și aruncă în mijlocul mesei două dintre preţioasele jetoane 
sidefii, după care rosti pe un ton ușor plictisit, ușor nedumerit: 

— Scuzaţi-mă! Doamna a uitat că am convenit să jucăm ca 
parteneri astă-seară. (Apoi, fără să se uite la fată, ci vorbindu-i 
autoritar șefului de partidă.) Vă cer iertare. Eram cu mintea în 
altă parte. Să continue jocul. 

Incordarea din jurul mesei se relaxă. De fapt, trecu asupra 
altei ţinte, uitând de fată. Oare erau adevărate spusele 
englezului? Trebuiau să fie! Nu plătești douăzeci de milioane de 


23 Dar e imposibil. Regret, doamnă. Trebuie să aranjaţi cu casieria. (fr.). 
24 Manevra dezonoarei! E manevra dezonoarei! Ce rușine! Ce rușine! (fr.). 


25 


franci în locul unei fete! Dar înainte nu existase niciun fel de 
relaţie între ei - pe cât se putuse vedea. Șezuseră pe laturi 
opuse ale mesei. Nu schimbaseră niciun semn de complicitate. 
lar fata? Ea nu vădise nicio emoție. Il privise pe bărbat, o dată, 
în mod direct, apoi se depărtase fără zgomot de masă, 
îndreptându-se către bar. Era categoric ceva ciudat aici - ceva 
ce nu puteai înțelege. insă partida mergea mai departe. Șeful de 
partidă își ștersese pe ascuns faţa cu batista. Crupierul înălţase 
capul, după ce, înainte, păruse să-l plece sub un fel de ghilotină 
emoţională. Vechiul tipar se restabilise. 

— La partie continue. Un banco de quarante mille!” 

James Bond privi în jos, la grămada în continuare formidabilă 
de jetoane dintre brațele sale arcuite, relaxate. Ar fi fost plăcut 
să-și recupereze cele douăzeci de milioane de franci. Puteau 
trece ore bune până ca o bancă de mărime egală să-i ofere 
șansa. În definitiv, juca folosind banii cazinoului! Profitul său 
reprezenta bani „găsiţi”, iar dacă pierdea, tot mai putea să 
plece cu un mic profit - mai mult decât suficient ca să-și achite 
noaptea la Royale. Și prinsese antipatie pe monstrul din Lille. L- 
ar fi amuzat să inverseze vechiul basm - întâi să salveze fata, 
iar pe urmă să răpună monstrul. Și sosise timpul ca pe individ 
să-l lase norocul. În definitiv, cărţile nu au memorie! 

James Bond n-avea suficiente fonduri ca să acopere întreaga 
bancă, ci doar jumătate - lucru cunoscut drept „avec /a table”, 
„împreună cu masa” - ceea ce însemna că restul jucătorilor 
puteau să acopere cealaltă jumătate, dacă voiau. Uitând de 
strategia conservatoare pe care-și jurase s-o urmeze cu doar 
jumătate de oră mai devreme, Bond se aplecă puţin în faţă, 
împinse peste linie douăzeci de mii de franci noi și spuse: 

— Avec la table. 

Alţi bani îi urmară pe ai lui pe masă. Nu era el englezul cu 
degete norocoase? Bond observă încântat că micuța 
englezoaică bătrână care aducea cu Agatha Christie îl sprijini cu 
zece mii. Semn bun! Se uită la bancher, omul din Lille. Trabucul 
acestuia se stinsese în portțigaret și buzele, care strângeau 
muștiucul, erau albe. Nădușea abundent. Se întreba dacă să 
paseze mâna și să plece cu profitul său gras ori să mai încerce o 
dată. Ochii pătrunzători, porcini, ţopăiau în jurul mesei, 


25 Partida continuă. Bancă de patruzeci de mii. (fr.). 
26 


estimând dacă i s-au acoperit cele patruzeci de milioane. Voind 
să grăbească jocul, crupierul rosti ferm: 

— C'est plus que fait, monsieur.2$ 

Omul din Lille se hotărî. Plesni cu mâna cutia cu cărți, își 
șterse palma de postavul verde și scoase cu forţa o carte. Apoi 
una pentru el însuși, alta pentru Bond și a patra pentru sine. 
Bond nu întinse mâna ca să-și ia cărţile; așteptă să i le împingă 
ușor crupierul. Le ridică foarte puţin de pe masă, depărtându-le 
între mâini doar atât cât să le vadă valoarea, le aranjă din nou 
muchie la muchie și le lăsă ușor pe masă, cu faţa în jos. Avea un 
cinci! Acea valoare îndoielnică, la care poţi fie să mai iei carte, 
fie să nu iei! Probabilitatea de a-ți îmbunătăţi mâna, mergând 
spre nouă, sau de a o înrăutăţi, mergând spre punctaj mai mic, 
sunt egale. 

— Nu, spuse el încet. 

Se uită la dosurile roz, anonime ale celor două cărți din faţa 
bancherului. Acesta le smulse de pe masă și apoi le aruncă 
dezgustat. Doi valeţi. „Buche”. Zero! 

Acum existau doar patru cărţi care-l puteau învinge pe Bond 
și numai una, cea de cinci, care putea să-l egaleze. Inima îi 
bubuia cu putere. Omul umblă la cutia cu cărți, scoase una și o 
întoarse cu faţa în sus. Un nouă, nouă de caro! Cea mai bună 
carte! 

Intoarcerea cărţilor lui Bond cu faţa în sus și dezvăluirea 
jalnicului cinci fură o simplă formalitate, însă în jurul mesei 
răsună un geamăt puternic. 

— Ar fi trebuit să trageţi carte, spuse cineva. 

Numai că dacă ar fi făcut-o, ar fi tras el însuși nouăle și totalul 
lui ar fi scăzut la patru. Totul depindea de valoarea următoarei 
cărţi, a cărei limbă roz se ascundea acum în gura tainică a 
cutiei. Bond nu așteptă să afle. Oferi celor de la masă un surâs 
de regret, drept scuză pentru cei care pierduseră alături de el, 
mătură restul jetoanelor sale în buzunarul hainei, dădu bacșiș 
huissier-ii care fusese atât de ocupat cu golirea scrumierei lui 
de-a lungul orelor de joc și plecă de la masă, spre bar, în timp ce 
crupierul anunța triumfător: 

— Un banco de quatre-vingt mille francs! Faites vos jeux, 
messieurs! Un banco de quatre-vingt mille Nouveaux Francs!” 


26 E mai mult decât acoperită, domnule. (fr.). 
27 


„S-o ia naiba!” își zise Bond. Cu jumătate de oră în urmă avea 
în buzunar o mică avere. Acum, printr-o combinaţie de atitudine 
romantică gen Don Quijote și pură nebunie, pierduse totul. „Ei 
bine, am cerut o noapte memorabilă, își spuse el ridicând din 
umeri. Asta a fost prima parte. In ce va consta a doua?” 

Fata şedea singură, având în față o sticlă de Bolinger de 
jumătate, și privea fără ţintă, mohorâtă. Abia dacă ridică 
privirea când Bond se așeză pe scaunul de lângă ea și spuse: 

— Ei bine, mă tem că sindicatul nostru a pierdut din nou. Am 
încercat să recuperez banii. Am mers „avec”. Ar fi trebuit să-l 
las în pace pe bruta aceea. Aveam cinci, el avea „buche” și apoi 
a tras nouă. 

— Ar fi trebuit să iei carte la cinciul acela, zise ea aton. Eu 
trag de fiecare dată. (Reflectă puţin.) Dar atunci ai fi avut patru. 
Ce era cartea următoare? 

— N-am stat să văd. Am venit să te caut. 

Ea îi aruncă o privire piezișă, evaluatoare. 

— De ce m-ai salvat când cu „manevra dezonoarei”? 

Bond ridică din umeri. 

— Fată frumoasă la ananghie. În plus, ne-am împrietenit între 
Abbeville și Montreuil, astă-seară. Conduci ca un înger! zise el 
zâmbind. Dar nu cred că m-ai fi depășit dacă aș fi fost atent. 
Mergeam cu vreo o sută patruzeci și nu mă oboseam să mă uit 
în oglindă. Și mă gândeam la alte lucruri. 

Stratagema funcţiona chipul și glasul fetei își recăpătară 
vioiciunea. 

— O, ba da! Te-aș fi învins oricum. Te-aș fi depășit în sate. În 
plus... (În vocea ei se strecură o undă de amărăciune tăioas să.) 
Aș fi oricând capabilă să te înving. Tu vrei să rămâi în viață. 

„O, Doamne! își zise Bond. Una dintre acelea! O fată cu aripa 
frântă - poate cu ambele aripi frânte!” Preferă să ignore 
remarca. Sticla de jumătate de Krug pe care o comandase sosi. 
După ce picolo-ul umplu paharul pe jumătate, el îl umplu până la 
buză și-l ridică spre ea fără nicio notă de exagerare. 

— Mă cheamă Bond, James Bond. Te rog să rămâi în viață, cel 
puţin astă-seară! 

Goli paharul dintr-o singură înghiţitură prelungă și-l umplu din 
nou. Fata îl privi cu un aer grav, cântărindu-l, apoi bău și ea. 


27 Bancă de optzeci de mii de franci! Faceţi-vă jocurile, domnilor! Bancă de optzeci de 
mii de franci noi! (fr.). 


28 


— Pe mine mă cheamă Tracy. Forma scurtă a tuturor numelor 
care ţi-au fost înșirate la recepţia hotelului. Teresa a fost o 
sfântă; eu nu sunt sfântă. Poate că managerul e un romantic. 
Mi-a spus că te-ai interesat de mine. Putem pleca? Nu mă 
interesează conversaţia. lar tu ţi-ai câștigat recompensa. 

Se ridică brusc; Bond făcu același lucru, confuz. 

— Nu. Plec singură. Tu poți veni mai târziu. Camera 45. Acolo, 
dacă dorești, poţi face cea mai costisitoare dragoste din viaţa 
ta. Te va fi costat patruzeci de milioane de franci. Sper că va 
merita. 


29 


Capitolul 4 


Toate pisicile sunt cenușii 


Îl aștepta în patul mare, dublu, învelită până la bărbie cu un 
cearșaf. Părul bălai era răspândit ca niște aripi de aur sub 
lumina singurei veioze de lectură, unica sursă de lumină din 
cameră, iar în ochii albaștri ardea o fervoare pe care, la alte 
fete, în alte paturi, James Bond ar fi interpretat-o. Dar fata de 
aici se afla în ghearele unor tensiuni pe care nu putea nici 
măcar să le presupună. Încuie ușa în urma lui, se apropie, se 
așeză pe marginea patului și-și lăsă ferm mâna pe micuța colină 
a sânului ei stâng. 

— Ascultă-mă, Tracy, începu el. 

Intenţiona să pună măcar vreo două întrebări, să afle câte 
ceva despre minunăţia aceea de fată care comitea acţiuni 
isterice cum ar fi jucatul fără bani cu care să-și acopere 
pariurile, conducea ca o posibilă sinucigașă și făcea aluzii cum 
că s-a săturat de viață. Dar fata ridică iute o mână ce mirosea a 
„Ode” de la Guerlain și i-o lipi de buze. 

— Am spus „fără conversaţie”! Scoate-ţi hainele. Fă dragoste 
cu mine. Ești frumos și puternic. Vreau să-mi aduc aminte cum 
poate fi. Fă orice vrei. Și spune-mi ce-ţi place și ce ai vrea de la 
mine. Fii dur cu mine! Tratează-mă ca pe cea mai de jos târfă de 
pe fața pământului. Uită tot restul. Fără întrebări. la-mă! 

O oră mai târziu, James Bond se strecură din pat fără s-o 
trezească, se îmbrăcă la lumina becurilor de pe promenadă ce 
pătrundea printre perdele și se întoarse în camera lui. Făcu duș, 
se băgă în așternutul franțuzesc aspru, răcoros din propriul pat 
și-și alungă gândurile de la ea. Singurul lucru pe care și-l aminti 
înainte să-l cuprindă somnul fu ceea ce spusese fata când 
terminaseră: „A fost ca-n paradis, James! Te rog, vino înapoi 
când te trezești. Trebuie să mai am parte de asta o dată.” Apoi 
se întorsese pe o parte, cu spatele la el și, fără să răspundă la 
ultimele lui alinturi, adormise - dar nu înainte s-o audă că 
plânge. 

„Ce naiba? Noaptea toate pisicile sunt cenușii. 


30 


Adevărat sau fals?” 

Bond adormi. 

La ora opt o trezi și trăiră iarăşi aceeași experienţă splendidă. 
De astă dată însă, îi făcu impresia că ea îl ţine în braţe cu mai 
multă tandrețe, că-l sărută nu doar cu patimă, ci și cu afecţiune. 
Dar după aceea, când ar fi trebuit să facă planuri pentru ziua 
respectivă, unde să mănânce, când să iasă la plajă, ea se arătă 
la început evazivă, iar apoi, la insistenţele lui, de o duritate 
puerilă. 

— Pleacă naibii de lângă mine! Mă auzi?! Ai obţinut ce-ai vrut! 
Acum pleacă! 

— N-ai vrut și tu? 

— Nu! Eşti un amant afurisit de jalnic! leşi! 

Bond recunoscu nota tăioasă de isterie - sau cel puţin de 
disperare. Se îmbrăcă fără grabă, așteptând să apară lacrimile, 
așteptând să vadă cearșaful, care o acoperea acum cu totul, 
zguduindu-se de hohote. Dar lacrimile nu apărură. Semn prost! 
Într-un fel, fata aceea ajunsese la capătul puterilor - al tuturor 
puterilor. Simţi un val de afecţiune față ea, un imbold copleșitor 
de a o proteja, de a-i rezolva problemele, de a o face fericită. 

— Tracy, lasă-mă să te ajut! Ai necazuri. Asta nu e sfârșitul 
lumii. Și eu am necazuri. Toată lumea are. 

— Du-te dracului! 

În clipita cât deschise și închise ușa, Bond se întrebă dacă s-o 
trântească, pentru a o scoate cu forța din starea în care era, sau 
s-o închidă încet. O închise încet. Duritatea n-ar fi ajutat cu 
nimic în cazul fetei ăsteia. Cumva, la un moment dat, îi ajunsese 
- îi ajunsese până peste cap. Porni pe coridor, simțindu-se 
pentru prima oară în viață complet nepriceput. 

(Barca de cauciuc urca fluviul, zgâlţâindu-se. Trecuse de 
portul de iahting și cum albia se îngusta, curentul devenea mai 
puternic. Cei doi mardeiași de la pupa stăteau în continuare cu 
ochii pe Bond, tăcuţi. La prova, fata își oferea în continuare 
vântului profilul mândru, precum ornamentul de prova al unei 
corăbii cu pânze. Bond găsea căldură doar în contactul cu 
spatele ei și în mâna ce ţinea cuțitul. Și totuși, într-un mod 
curios, se simțea mai apropiat de ea, mult mai apropiat, decât 
se simţise în extazul nopţii dinainte. Ceva îl făcea să creadă că 
și ea e prizonieră, în egală măsură ca el. Cum? De ce? Mult în 
față, luminile Vieux Port, aflat cândva aproape de mare, dar 


31 


depășit acum din cauza unui capriciu al curenților din Canalul 
Mânecii, care acumulaseră aluviuni la gurile fluviului, străluceau 
ici și colo. Nu peste mulți ani se vor stinge și un nou port, aflat 
mai aproape de gura fluviului, va fi construit pentru traulerele 
oceanice care aduceau în Royale limba de mare, homarii, crabii 
și crevetele. De această parte a luminilor, pe malul apei se 
vedeau ici și colo debarcadere mici, construite de proprietarii de 
iahturi personale. Dincolo de ele se aflau vile botezate cu nume 
ca „Rosalie”, „Toi et Moi”, „Nid Azur” și „Nouvelle Vague”. James 
Bond își pipăi cuțitul și simţi mirosul de „Ode” care ajungea la el 
pe fundalul duhorii de mâl și alge venită dinspre maluri. Inainte 
nu-i mai clănţăniseră niciodată dinţii; acum îi clănţăneau. Le 
impuse să înceteze și se întoarse la amintirile sale.) 

În mod normal, micul dejun constituia o parte importantă a 
zilei lui, dar în ziua aceea abia dacă băgă de seamă ce 
mănâncă, își devoră masa rapid și se așeză să privească pe 
fereastră, spre promenadă, fumând ţigară de la ţigară și 
punându-și întrebări despre fată. Numele ei evoca Mediterana, 
și totuși, categoric, nu era nici italiancă, nici spaniolă. Vorbea o 
engleză desăvârșită, iar hainele ei și felul cum le purta erau 
produsele unui mediu costisitor - poate un liceu elvețian. Nu 
fuma, părea să bea doar foarte puţin și nu existau semne cum 
că ar consuma droguri. Nu văzuse nici măcar somnifere lângă 
patul ei sau în baie. Avea maximum douăzeci și cinci de ani, și 
totuși făcea dragoste cu fervoarea și priceperea expertă a unei 
fete care „a făcut trotuarul”. Nu râsese nici măcar o dată și 
aproape că nici nu zâmbise. Părea prinsă în ghearele unei 
melancolii profunde, a unei forme de apatie spirituală care făcea 
ca viața să nu mai merite trăită, după cum recunoscuse chiar 
ea. Și totuși, nu exista niciunul dintre semnele pe care le 
asociezi cu isteria femeilor nevrotice - părul alandala și 
machiajul neîngrijit, atmosfera de dezordine și haos pe care le 
creează în jurul lor. Dimpotrivă, părea să aibă o voinţă rece ca 
gheața autoritate asupra sieși și o idee precisă despre ceea ce 
vrea și încotro se îndreaptă. Și unde anume? După părerea lui 
Bond, fata avea intenții disperate, cel mai probabil sinuciderea 
iar seara precedentă constituise ultima ei aventură amoroasă. 

Se uită în jos, la mica ei mașină albă, aflată acum destul de 
aproape de a lui în parcare. Cumva, va trebui să se ţină aproape 
de ea, s-o vegheze, cel puţin până se convingea că concluziile 


32 


mortale la care ajunsese erau greșite. Ca primă măsură, sună la 
recepţie și ceru o mașină Simca Aronde fără șofer. 
Recepţionerul îi spuse că va fi adusă imediat și lăsată în 
parcare. El urma să-și ducă la recepţie permisul de conducere 
internațional și cartea verde de asigurare, iar recepţionerul va 
avea amabilitatea de a efectua formalitățile. 

Bond se bărbieri, se îmbrăcă, duse documentele la recepţie, 
apoi se întoarse în camera lui. Rămase acolo, supraveghind 
intrarea și mica mașină albă, până la patru și jumătate după- 
amiaza. Atunci fata apăru, în sfârșit, într-un pareo cu dungi albe 
și negre, iar Bond dădu fuga la lift. Nu-i fu deloc dificil s-o 
urmeze cât merse de-a lungul promenadei, lăsându-și apoi 
mașina într-una din parcări, și nici micul Citroën 2CV anonim 
care-l urmărea pe Bond n-avu nicio problemă. 

Și apoi se pusese în mișcare suita observatorilor și a 
observaţilor, care se apropia acum de misteriosul ei punct 
culminant pe măsură ce mica barcă de cauciuc Bombard urca 
pe fluviul Royale sub lumina stelelor. 

Ce să înțeleagă din toate astea? Oare fata fusese momeală, 
cu voie sau fără voie? Manevra era o răpire? Dacă da, răpirea 
unuia dintre ei sau a amândurora? Era șantaj? Răzbunarea unui 
soț sau a unui alt iubit? Sau scopul era crima? 

Bond încă-și mai storcea creierii în căutare de indicii când 
cârmaciul manevră barca într-un viraj larg, transversal faţă de 
curent, spre un ponton scheletic, ca vai de el, care ieșea în apă 
din malul mâlos. Trase în partea ferită de vânt, o lanternă 
puternică se abătu asupra lor din beznă, o parâmă fu coborâtă 
cu zgomot și barca fu astfel trasă până la baza treptelor de lemn 
noroioase. Unul dintre mardeiași urcă primul, urmat de fată, 
fundul alb al costumului ei de baie ițindu-se lasciv de sub haina 
lui Bond; apoi urcă și Bond, urmat de al doilea mardeiaș. După 
aceea, barca Bombard se depărtă rapid și porni mai departe în 
amonte - probabil spre locul ei legitim de ancorare din Portul 
vechi, își zise Bond. 

Pe ponton se aflau alţi doi bărbaţi, cam de aceeași statură cu 
primii. Fără să scoată o vorbă, îi înconjurară pe fată și pe Bond 
și-i escortară pe un drumeag de pământ bătătorit care pornea 
de la ponton, printre dunele de nisip. La o sută de metri de 
fluviu, ascunsă într-o vale dintre dunele înalte, se afla o lumină 
pâlpâitoare. Apropiindu-se, Bond văzu că provenea de la unul 


33 


dintre acele uriașe camioane de transport din plăci ondulate de 
aluminiu care, așezate în spatele cabinei articulate a șoferului, 
mugesc pe marile șosele ale Franței, slobozind fum de motorină 
și sâsâind furioase din frânele hidraulice când șerpuiesc prin 
orașe și sate. Cel din faţa lor era sclipitor și lustruit. Părea nou, 
dar se putea foarte bine să fi fost doar îngrijit ca lumea. La 
apropierea lor, bărbatul cu lanterna făcu un semnal; imediat, 
ușa ca de caravană din spatele vehiculului fu deschisă larg, 
revărsând o lumină gălbuie puternică. Bond își pipăi cuțitul. 
Avea șanse cât de cât rezonabile? Nu. Inainte să urce treptele 
ce duceau în interior aruncă o privire numărului de 
înmatriculare. Licenţa comercială spunea „Marseille-Rhone. M. 
Draco. Appareils Electriques. 397694”. Așa deci! Incă o enigmă! 

Înăuntru era, slavă Domnului, cald. Un coridor ducea printre 
șirurile stivuite de cutii de carton marcate cu numele celebre ale 
fabricanţilor de televizoare. Falsuri? Mai existau niște scaune 
pliante și urmele unei partide de cărți întrerupte. Probabil că 
spaţiul respectiv servea drept cameră de pază. Mai încolo, de o 
parte și de alta, se vedeau ușile cabinelor. Tracy aștepta în 
dreptul uneia. Îi întinse haina, rosti un „mulţumesc” aton și 
închise ușa nu înainte ca el să apuce să zărească un interior 
luxos. Bond nu se grăbi să-și îmbrace haina. Singurul bărbat 
înarmat care-l urmărea spuse nerăbdător: 

— Allez!” 

Bond se întrebă dacă să sară pe el sau nu. Dar în spate 
așteptau ceilalţi trei și priveau. Se mulţumi cu un moderat 
„Merde a vous!”* și merse înainte spre ușa din aluminiu care 
încuia probabil, al treilea compartiment, cel frontal, al ciudatului 
vehicul. Dincolo de ușa aceea se afla răspunsul. Probabil că el 
consta într-un singur om - conducătorul. Aceea putea fi singura 
șansă. Mâna dreaptă a lui Bond ţinea deja strâns mânerul 
cuţitului din buzunarul pantalonilor. Întinse mâna dreaptă și, cu 
o mișcare fulgerătoare de rotire, sări dincolo de ușă, o închise cu 
piciorul și se lăsă pe vine, cu cuțitul pregătit de aruncare. 

Simţi cum în spatele lui paznicul se aruncă în ușă, dar stătea 
cu spatele lipit de ea, așa că ușa rezistă. Bărbatul aflat de 
cealaltă parte a mesei de lucru, la zece metri, în raza facilă de 
acțiune a cuţitului, strigă ceva, un ordin - un ordin vesel, vioi, 


i Mişcă-te! (fr.). 
29 Du-te dracului (fr.). 
34 


într-o limbă pe care Bond n-o mai auzise niciodată. Presiunea 
asupra ușii încetă. Bărbatul zâmbi cu un zâmbet larg, 
fermecător, care-i despică în două fața încreţită ca o nucă. Se 
sculă în picioare și ridică încet mâinile. 

— Mă predau! lar acum sunt o ţintă mult mai mare. Dar nu 
mă omori, te implor! Cel puţin nu înainte să bem un whisky 
zdravăn cu sifon și vorbim puţin. După aceea îţi voi da din nou 
opțiunea. De acord? 

Bond se ridică și el în picioare, zâmbind. Nu se putea abține. 
Omul avea o faţă atât de fermecătoare, atât de luminată de 
umor, ironie și magnetism, încât nu l-ar fi putut omori - cel puţin 
nu în rolul pe care-l interpreta individul în acel moment cum n-ar 
fi putut-o omori nici pe... hm, Tracy. Pe perete, lângă bărbatul 
străin se afla un calendar. Bond avea nevoie să se descarce de 
presiune cumva, indiferent pe ce ţintă, așa că anunţă: 

— Șaisprezece septembrie! 

Își lansă mâna dreaptă în faţă, aruncând cuțitul pe sub mână. 
Cuţitul străbătu încăperea ca fulgerul, trecu la vreo treizeci de 
centimetri pe lângă bărbat și se înfipse în calendar, tremurând, 
cam la jumătatea paginii. Bărbatul se întoarse și privi cercetător 
calendarul, apoi râse tare. 

— De fapt, cincisprezece, dar cât se poate de respectabil. 
Trebuie să te pun într-o zi la întrecere cu oamenii mei. Și s-ar 
putea chiar să pariez pe dumneata. Le-ar fi învăţătură de minte! 

leși de după masa de lucru: un bărbat mărunt, de vârstă 
mijlocie, cu o faţă tăbăcită și ridată. Purta un costum bleumarin 
comod, de genul celor purtate și de Bond. Avea pieptul și 
brațele foarte musculoase. Bond remarcă lărgimea răscroielii 
hainei la subsuoară. Prevăzută pentru arme? Bărbatul întinse o 
mână caldă, fermă și uscată. 

— Mă cheamă Marc-Ange Draco. Ai auzit vreodată numele 
ăsta? 

— Nu. 

— Aha! Dar eu am auzit de al dumitale: comandantul James 
Bond. Ai o decorație care se cheamă CMC. Eşti membru - unul 
important - al Serviciului Secret al Maiestății Sale. Ai fost luat de 
la îndatoririle dumitale obișnuite și acum te afli în misiune 
temporară în străinătate. (Faţa de drăcușor se încreţi de 
încântare.) Corect? 


35 


Ca să-și mascheze confuzia, James Bond se duse la calendar, 
se convinse că a străpuns chiar data de cincisprezece, scoase 
cuțitul și-l băgă la loc în buzunarul pantalonilor. Se răsuci pe 
călcâie și întrebă: 

— Ce te face să crezi asta? 

Bărbatul nu-i răspunse, ci-l invită: 

— Vino, vino și ia loc! Am multe de discutat cu dumneata. Dar 
mai întâi, whisky cu sifon. Da? 

Arătă spre un fotoliu comod, aflat de cealaltă parte a mesei 
de lucru față de propriu-i fotoliu, așeză în faţa lui o cutie mare 
de argint ce conţinea tot felul de ţigări, se duse la un fișet 
metalic de lângă perete și-l deschise. Fișetul nu conţinea 
dosare, ci era un bar compact și complet. Cu mișcări eficiente, 
de gospodină, omul scoase o sticlă de Pinchbottle Haig, una de 
whisky I.W. Harper, două pahare ce păreau a fi cristal 
Waterford, un vas cu cuburi de gheață, un sifon și o carafă cu 
apă rece ca gheaţa. Le așeză una câte una pe masa de lucru, 
între fotoliul propriu și cel al lui Bond. Apoi, în timp ce Bond își 
turnă un whisky zdravăn, cu apă și cu gheaţă din belșug, se 
duse și se așeză, întinse mâna după sticla de Haig și spuse, 
privindu-l pe Bond drept în ochi: 

— Am aflat cine ești de la un bun prieten din Deuxieme, din 
Paris. E plătit să-mi ofere astfel de informaţii când am nevoie de 
ele. Am aflat azi-dimineaţă, foarte devreme. Eu mă aflu într-o 
tabără opusă față de a dumitale - nu diametral opusă, ci să 
spunem la un unghi tangential în domeniu. 

Se opri, ridică paharul și spuse foarte serios: 

— Acum voi crea o bază de încredere cu dumneata. Prin 
singurul mijloc posibil: îmi voi pune încă o dată viaţa în mâinile 
dumitale. 

Bău din pahar; Bond făcu același lucru. În fișet, în răcitorul 
acestuia uruitul generatorului întrerupse momentul despre care 
Bond știa, dintr-odată, că va fi un moment important al 
adevărului. Nu știa în ce va consta adevărul; nu credea că va fi 
de rău. Dar instinctul îi spunea că, într-un fel sau altul, poate 
pentru că începea să simtă respect și afecţiune faţă de acest 
om, adevărul va însemna implicare profundă din partea lui. 

Generatorul tăcu. 

Ochii de pe fața ca de nucă îi susțineau privirea. 


36 


— Sunt capul Union Corse.?? 


30 Sindicatul Corsican - organizaţie de tip mafiot. 


37 


Capitolul 5 


Capul 


Union Corse! Sindicatul corsican! Acum se explica măcar o 
parte a misterelor. Bond privi în ochii căprui ai omului aflat de 
cealaltă parte a mesei de lucru, care-i urmăreau acum cu 
viclenie reacţiile, răsfoind simultan în minte dosarul cu titlul 
inocent „Union Corse”, o organizaţie mai letală și poate chiar 
mai veche decât Unione Siciliano - Mafia. Ştia că ea controlează 
cea mai mare parte a crimei organizate în întreaga Franţă 
metropolitană și în coloniile ei - protecţie impusă, contrabandă, 
prostituție și suprimarea bandelor rivale. Cu doar câteva luni în 
urmă, un anume Rossi fusese împușcat mortal într-un bar din 
Nisa. Cu un an mai înainte, un anume Jean Giudicelli fusese 
lichidat după o serie de tentative eșuate. Amândoi fuseseră 
pretendenți cunoscuţi la tronul Capului - bărbatul exuberant și 
voios care ședea acum, atât de pașnic, față-n față cu el. Mai 
exista și misterioasa afacere a comorii lui Rommel, despre care 
se presupunea că e ascunsă în mare, undeva în dreptul Bastiei. 
In 1948, un scafandru ceh pe nume Fleigh, care luptase în 
Abwehr și dăduse de urma ei, fusese avertizat de Sindicatul 
Corsican s-o lase baltă și apoi dispăruse de pe faţa pământului. 
Recent, cadavrul unui tânăr scafandru francez, Andre Mattei, 
fusese găsit ciuruit de gloanţe la marginea drumului, în 
apropiere de Bastia. Tânărul se lăudase ca un neghiob în 
barurile locale că știe unde se află comoara și că a venit să se 
scufunde ca s-o scoată. Oare Marc-Ange cunoștea secretul 
acestei comori? El fusese oare răspunzător de uciderea celor doi 
scafandri? Sătucul Calenzana din Balagne se lăuda că a produs 
mai mulți gangsteri decât oricare alt sat din Corsica și că, drept 
urmare, e unul dintre cele mai prospere. Primarul lui s-a aflat în 
funcţie vreme de cincizeci și șase de ani - primarul cu cel mai 
îndelungat mandat din Franţa. Precis că Marc-Ange era fiul 
acelei mici comunităţi, cunoștea tainele acelui primar faimos - o 
știa de pildă, pe cea a marelui gangster american care tocmai 


38 


se întorsese în sat, un pensionar discret, după o carieră extrem 
de profitabilă în State. 

Bond își spuse că ar fi amuzant să rostească unele din aceste 
nume, ca din întâmplare, în cămăruţța tăcută - ar fi amuzant să-i 
spună lui Marc-Ange că știe de vechiul ponton abandonat, numit 
Port Crovani, din apropierea satului Galeria, de vechea mină de 
argint numită Argentella aflată pe dealurile din spatele 
pontonului, mină al cărei labirint de tuneluri subterane 
deservește unul dintre cele mai mari puncte de joncțiune 
mondiale ale Italiei cu heroină. Da, ar fi fost amuzant să-și 
sperie capturatorul, în schimbul spaimei pe care i-o trăsese 
acesta. Dar era mai indicat să-și păstreze în rezervă muniţia 
până ieșeau mai multe la iveală! Deocamdată era interesant de 
remarcat că vehiculul în care se aflau reprezenta sediul mobil a 
lui Marc-Ange Draco. Contactul lui la Deuxieme probabil că este 
un informator esenţial. Bond și fata fuseseră aduși într-un scop 
care încă nu fusese anunţat. „Imprumutarea” bărcii de salvare 
Bombard fusese probabil o simplă chestiune de a da bani unde 
trebuie, poate însoţiţi de o vadră cu vin pentru paza de coastă, 
ca să închidă ochii. Paznicii erau corsicani. Dacă se gândea 
puțin, așa și arătau. Întreaga operaţiune era simplă pentru o 
organizaţie cu puterea Sindicatului - tot atât de simplă în Franţa 
cum ar fi fost pentru Mafie aproape oriunde în Italia. Ti urmau să 
fie ridicate și alte văluri! James Bond luă o înghiţitură din pahar 
și privi cu respect chipul celuilalt. În faţa lui se afla unul dintre 
marii profesioniști din lume! 

(„Cât de tipic corsican e faptul că banditul lor de frunte poartă 
numele unui înger!” își zise Bond. Își amintea că pe alţi doi 
gangsteri corsicani faimoși îi chemase „Gracieux” și „Toussaint” 
- „Cel cu har” și „Toţi Sfinţii”.) Marc-Ange începu să vorbească. 
Vorbea o engleză excelentă, dar ocazional stângace, ca și cum 
ar fi fost învăţat bine, numai că avusese prea puţine ocazii de a 
folosi această limbă. 

— Dragul meu comandant, te rog ca tot ce voi discuta cu 
dumneata să rămână după al dumitale herkos odonton. Cunoști 
expresia? Nu? (Zâmbetul cel larg îi lumină faţa). Atunci, dacă-mi 
permiţi s-o spun, educaţia dumitale a fost incompletă. Expresia 
provine din greaca veche și înseamnă literal „gardul viu al 
dinţilor tăi”. Era echivalentul expresiei „strict secret” la greci. 
Suntem de acord? 


39 


Bond ridică din umeri. 

— Dacă-mi dezvălui secrete care-mi afectează profesia mă 
tem că va trebui să le transmit mai departe. 

— Asta înțeleg perfect. Ceea ce doresc să discutăm e o 
chestiune personală. O privește pe fiica mea, Teresa. 

„Dumnezeule mare! Intriga chiar se complică!” Bond își 
ascunse surprinderea. 

— Atunci sunt de acord. „Herkos odonton” să fie, zise el 
zâmbind. 

— Mulţumesc. Eşti un om demn de încredere. E și firesc să fii, 
dată fiind profesia pe care o ai, dar o văd și pe faţa dumitale. 
Așa... 

Aprinse o ţigară Caporal, se lăsă pe speteaza scaunului și-și 
aținti privirea într-un punct de pe peretele de aluminiu aflat mai 
sus de capul lui Bond, privind în ochii acestuia doar ocazional, 
când voia să sublinieze ceva. 

— Am fost căsătorit o singură dată, cu o fată englezoaică, 
guvernantă. Era o romantică. Venise în Corsica să caute bandiți 
(zâmbi), cam așa cum unele englezoaice se aventurează în 
deșert ca să caute șeici. Mi-a explicat mai târziu că pesemne o 
posedase dorinţa inconștientă de a fi violată. Ei bine... (acum nu 
mai zâmbea) m-a găsit în munți și a fost violată - de mine! Am 
avut poliţia pe urme o vreme - mi-au fost pe urme aproape 
toată viaţa - și fata reprezenta o complicaţie serioasă. Dar, din 
cine știe ce motiv, a refuzat să mă părăsească. Avea o latură 
sălbatică, o dragoste faţă de neconvențional și, Dumnezeu știe 
de ce, i-au plăcut lunile în care am fost vânaţi de la o peșteră la 
alta, în care ne obţineam mâncarea furând, noaptea. A învăţat 
chiar să jupoaie și să gătească un muflon - astea sunt oile 
noastre de munte - și chiar să-l mănânce, deși animalul e tare 
precum pingeaua și cam la fel de gustos. In lunile acelea de 
nebunie am ajuns s-o iubesc pe fata asta, așa că am scos-o pe 
ascuns de pe insulă, am dus-o la Marsilia și m-am însurat cu ea. 
(Se opri și-l privi pe Bond.) Rezultatul, dragul meu comandant, a 
fost Teresa, unicul meu copil. 

„Așa deci, își zise Bond. Asta explică combinaţia ciudată a 
fetei - firea de «lady» sălbatică atât de nedumeritoare la ea. Ce 
mai complex de soiuri de sânge și temperamente! Englezoaică 
și corsicană. Nu-i de mirare că n-am putut să-i definesc 
naționalitatea!” 


40 


— Soţia mea a murit acum zece ani (Marc-Ange ridică mâna în 
semn că nu vrea compătimire), iar eu am aranjat ca fata să-și 
încheie educaţia în Elveţia. Eram deja bogat și la vremea 
respectivă am fost ales Capul, adică șeful Sindicatului, și am 
devenit infinit mai bogat - pe căi pe care le poţi presupune, 
dragul meu comandant, dar pe care nu trebuie să le cercetezi. 
Fata era... cum spuneţi voi? expresia aceea fermecătoare, 
„lumina ochilor mei”, așa că i-am oferit tot ce-a vrut. Insă era 
sălbatică, o pasăre sălbatică, fără un cămin potrivit - sau, mai 
bine zis, fără supravegherea potrivită, din moment ce eu mă 
aflam mereu pe drumuri. Prin intermediul școlii din Elveţia a 
intrat în acel anturaj internaţional al vieţii mondene de înaltă 
clasă despre care citești în ziare - milionarii sud-americani, 
prinții indieni, englezii și americanii din Paris, playboy-ii din 
Cannes și Gstaad. Intra mereu în situaţii stânjenitoare și în 
scandaluri, iar când pledam și protestam în faţa ei, ori îi tăiam 
banii de buzunar, comitea o nebunie și mai flagrantă - ca să-mi 
facă în ciudă, presupun. (Se opri și se uită la Bond; pe chipul cel 
fericit se citea acum o nefericire cumplită.) Și totuși, în tot acest 
timp, în spatele bravadei, sângele moștenit de la maică-sa o 
făcea să se urască, să se disprețuiască tot mai mult și, așa cum 
văd acum, viermele distrugerii de sine a pătruns cumva în ea și, 
în spatele fațadei de fată nebunatică și petrecăreaţă, s-a apucat 
să roadă ceea ce nu pot descrie altfel decât sufletul ei. (Se uită 
la Bond.) Știi că acest lucru se poate întâmpla, prietene - se 
poate întâmpla și bărbaţilor, și femeilor. Işi irosesc inima, o 
pierd, trăind cu prea multă lăcomie, și dintr-odată își 
examinează viaţa și văd că e complet lipsită de valoare. Au avut 
totul, s-au înfruptat din toate dulceţurile vieții la un singur mare 
ospăț și nu le-a mai rămas nimic. Ea a făcut ceea ce acum 
înţeleg că a fost o încercare disperată de a reveni pe calea cea 
bună, ca să zic așa. A plecat fără să-mi spună și s-a măritat, 
poate în ideea de a se așeza la casa ei. Dar bărbatul, un italian 
de nimic pe nume Vicenzo, contele Giulio di Vicenzo, a luat din 
banii ei cât de mult a putut și a părăsit-o, lăsând-o cu un copil, o 
fetiță. Am plătit divorțul, i-am cumpărat fiicei mele un mic castel 
în Dordogne și am instalat-o acolo, și o vreme, cu copilașul și cu 
o grădină frumoasă de care să se îngrijească, a părut aproape 
împăcată. Dar pe urmă, prietene, acum șase luni, copilașul a 


41 


murit - a murit de cea mai cumplită dintre bolile copiilor: 
meningită spinală. 

În mica încăpere cu pereţi metalici se lăsă tăcerea. Bond se 
gândi la fata aflată la câţiva metri mai departe. Da, fusese 
aproape de adevăr în privinţa ei. Văzuse o parte din această 
poveste tragică în disperarea calmă a fetei. Ajunsese într-adevăr 
la capătul drumului! 

Marc-Ange se ridică încet de pe fotoliu, ocoli masa de lucru și 
reumplu cu whisky paharul propriu și pe cel al lui Bond. 

— lartă-mă, nu sunt o gazdă bună! zise el. Dar faptul că am 
istorisit unui alt om această poveste, pe care am păstrat-o 
mereu în mine, mi-a adus o mare ușurare. (Își lăsă mâna pe 
umărul lui Bond.) Înţelegi lucrul ăsta? 

— Da, îl înţeleg. Dar e o fată de ispravă, are în față aproape 
toată viața! Te-ai gândit la psihanaliză? La biserica din care face 
parte? E catolică? 

— Nu, maică-sa n-a acceptat. E presbiteriană. Dar așteaptă să 
termin povestea. 

Se întoarse la fotoliu și se așeză greoi. 

— După tragedie, ea a dispărut: și-a luat bijuteriile și a plecat 
cu mașinuța aceea a ei. Ocazional aflam vești despre ea: își 
vindea treptat bijuteriile și trăia frenetic, cu furie, prin toată 
Europa, cu vechii ei amici. Firește, i-am luat urma, am pus să fie 
urmărită când am putut, dar mi-a evitat toate încercările de a 
mă întâlni cu ea și a discuta. Apoi am aflat de la unul dintre 
agenţii mei că și-a rezervat o cameră aici, la Splendide, pentru 
seara trecută și am venit într-un suflet de la Paris, cu vehiculul 
ăsta (făcu un semn cu mâna în jur), fiindcă aveam 
presentimentul unei tragedii. Vezi dumneata, aici ne-am 
petrecut verile cât ea a fost mică și i-a plăcut mereu. Înoată 
excelent și e îndrăgostită de mare, aproape la propriu. lar când 
am primit vestea, mi-a revenit brusc în minte o amintire 
îngrozitoare. Amintirea unei zile în care făcuse obrăznicii și 
fusese încuiată în cameră toată după-amiaza, în loc să meargă 
la plajă. În seara aceea i-a spus mamei ei, foarte calm: „M-ai 
făcut foarte nefericită ţinându-mă departe de mare. Într-o zi, 
dacă am să devin grozav de nefericită, voi înota în larg, pe 
poteca lunii sau a soarelui, și voi continua să înot până mă 
scufund. Poftim!” Maică-sa mi-a povestit incidentul și am râs 
împreună pe seama lui, pe seama crizei copilărești de furie. 


42 


Acum însă mi l-am amintit pe neașteptate și mi-a făcut impresia 
că se poate ca acea fantezie copilărească să fi rămas în ea, 
încuiată în străfundul minţii ei, și că acum, voind să-și facă 
seama, a reînsufleţit-o și o va pune în aplicare. Așa se face, 
dragul meu prieten, că am pus să fie urmărită îndeaproape din 
clipa când a sosit. Comportarea dumitale de gentleman la 
cazino, pentru care (se uită la Bond) îți mulţumesc din toată 
inima, mi-a fost adusă la cunoștință, la fel și mișcările voastre 
ulterioare împreună, desigur. (Ridică mâna văzând că Bond se 
foiește, stânjenit.) În cele întâmplate azi-noapte nu există nimic 
de care să te rușinezi sau pentru care să te scuzi. Bărbatul e 
bărbat și, cine știe?... Dar la asta voi ajunge mai târziu. Ceea ce 
ai făcut, felul cum te-ai purtat în general se poate să fi constituit 
începutul unui fel de terapie. 

Bond își aminti cum, în barcă, fata se lăsase moale când se 
sprijinise de el. Fusese o reacție măruntă, dar în care existase 
mai multă afecţiune și mai multă căldură decât în tot extazul 
fizic al nopţii. Dintr-odată îi veni în minte, vag, motivul posibil 
pentru care se afla acolo, rădăcina misterului, și se cutremură 
involuntar, ca și cum i-ar fi trecut cineva peste mormânt. Marc- 
Ange continuă: 

— Așadar, azi-dimineaţă, la șase, i-am transmis prietenului 
meu din Deuxieme întrebările la care aveam nevoie de răspuns. 
La ora opt s-a dus la serviciu, a cercetat dosarele din arhiva 
centrală și înainte de nouă mi-a dat raportul complet despre 
dumneata - prin radio. Am în acest vehicul o staţie de mare 
putere. (Zâmbi.) Și ăsta e un alt secret de-al meu pe care ţi-l 
încredințez. Raportul, dacă-mi permiţi s-o spun, ţi-a făcut cinste 
în întregime, atât ca ofițer al Serviciului vostru, cât și, mai 
important, ca bărbat - mai concret, ca bărbat așa cum înţeleg 
eu cuvântul. Așa că am reflectat. Am reflectat toată dimineaţa 
și, în cele din urmă, am dat ordin să fiți aduși amândoi aici. 
(Făcu un gest ca de aruncare cu mâna dreaptă.) Nu-i nevoie să- 
ți descriu detaliile instrucţiunilor mele; le-ai văzut puse în 
practică personal. Ti s-au creat neplăceri; îţi cer scuze. Poate că 
te-ai crezut în pericol. Te rog să mă ierți! Nădăjduiesc doar că 
oamenii mei s-au comportat cu corectitudine și blândeţe. 

Bond zâmbi. 

— Mă bucur foarte mult că te-am cunoscut. Dacă prezentările 
au trebuit făcute sub ameninţarea a două arme automate, asta 


43 


nu face decât ca ocazia să fie și mai memorabilă. Fără îndoială, 
întreaga chestiune a fost executată îngrijit și rapid. 

Pe chipul lui Marc-Ange se citea regretul. 

— Acum ești sarcastic. Dar crede-mă, prietene, a fost nevoie 
de măsuri drastice. Știu bine! 

Trase sertarul cel mai de sus al mesei de lucru, scoase o foaie 
de hârtie de corespondenţă și i-o dădu lui Bond. 

— Dacă citeşti asta, vei fi de acord cu mine. Scrisoarea a fost 
încredințată recepționerului de la Splendide, azi după-amiază, la 
patru și jumătate, ca să-mi fie trimisă la Marsilia, când Teresa a 
ieșit, iar dumneata ai urmat-o. Ai suspectat ceva? Te-ai temut și 
dumneata pentru ea? Citește, te rog! 

Bond luă scrisoarea și spuse: 

— Da, eram îngrijorat în privinţa ei. E o fată pentru care 
merită să-ţi faci griji. 

Scrisoarea conţinea doar câteva cuvinte, scrise clar, cu 
hotărâre. 


„Dragă papa, 


Îmi pare rău, dar m-am săturat. E trist, fiindcă astă- 
seară am cunoscut un bărbat care, poate, m-ar fi făcut 
să mă răzgândesc. E englez și îl cheamă James Bond. 
Te rog să-l găsești și să-i plătești suma de 20.000 
franci noi, pe care i-o datorez. Și multumește-i din 
partea mea. 

Nu e vina nimănui, ci doar a mea. 


Rămas-bun și iartă-mă. 
Tracy” 


Bond nu se uită la bărbatul care primise acea scrisoare; i-o 
înapoie, luă o înghițitură de whisky și se întinse după sticlă, 
rostind doar: 


— Da, înțeleg. 

— Îi place să-și spună Tracy. După ea, Teresa sună prea 
grandios. 

— Da. 

— Comandante Bond... (În vocea bărbatului apăruse o notă 
teribil de imperativă - imperativă, autoritară și rugătoare.) 


44 


Prietene, ai ascultat toată povestea și acum ai văzut dovada. 
Vrei să mă ajuţi? Vrei să mă ajuţi s-o salvez pe fata asta? E 
singura mea șansă: ca dumneata să-i dai speranţă. Ca 
dumneata să-i dai un motiv de a trăi. Vrei? 

Bond rămase cu ochii aţintiţi pe suprafaţa mesei de lucru. Nu 
îndrăznea să ridice privirea și să vadă expresia de pe chipul 
celuilalt. Așadar, avusese dreptate, avusese dreptate să se 
teamă că va deveni implicat în aceste necazuri de factură 
personală! Înjură în sinea lui. Ideea îl îngrozea. Știa că nu e un 
bun samaritean, nu e doctor pentru păsări rănite. Işi zise 
pătimaș că fata avea nevoie, la drept vorbind, de canapeaua 
psihiatrului. De acord, fusese atrasă în mod trecător de el, iar el, 
de ea. Și acum urma să i se ceară - știa precis - s-o ia în braţe și 
s-o care cu el poate tot restul vieții lui, bântuit de știința faptului 
- de ideea nerostită, echivalentă cu un șantaj - că dacă o lasă 
jos, asta ar însemna aproape sigur s-o omoare. Zise mohorât: 

— Nu văd cum aș putea ajuta. La ce te-ai gândit? 

Luă paharul și privi în el, apoi bău, ca să-și facă curaj să-l 
privească pe Marc-Ange în față. Ochii căprui, blânzi ai acestuia 
scânteiau de încordare. Pielea oacheșă și ridată din jurul gurii 
căpătase cute și mai adânci. Cu privirea aţintită în ochii lui 
Bond, spuse: f 

— Aș vrea să-i faci curte fiicei mele și să te însori cu ea. In 
ziua nunţii îţi voi da o zestre personală de un milion de lire 
sterline, în aur. 

James Bond explodă mânios: 

— Ceea ce-mi ceri e absolut imposibil! Fata e bolnavă. Are 
nevoie de un psihiatru, nu de mine! lar eu nu vreau să mă însor, 
cu nimeni! Nu vreau niciun milion de lire. Am destui bani ca să- 
mi acopăr necesitățile. Am profesia mea. („Chiar așa? Cum 
rămâne cu demisia?” Bond ignoră această voce din mintea lui.) 
Nu se poate să nu înţelegi toate astea! 

Durerea de pe chipul celuilalt deveni dintr-odată insuportabilă 
pentru el; continuă cu blândeţe: 

— E o fată minunată. Voi face tot ce pot pentru ea. Dar numai 
după ce se face bine. Atunci mi-ar plăcea categoric s-o revăd - 
mi-ar plăcea foarte mult! Însă, dacă are o părere atât de bună 
despre mine, dacă dumneata ai o părere atât de bună, atunci ea 
trebuie mai întâi să se facă bine de bunăvoie. Asta-i singura 
cale. Orice medic ţi-ar spune-o. Trebuie să se interneze într-o 


45 


clinică, în cea mai bună, probabil în Elveţia, și să-și îngroape 
trecutul. Trebuie să vrea din nou să trăiască. Atunci, numai 
atunci va avea vreun rost să ne întâlnim din nou. (Adoptă un ton 
rugător.) Inţelegi, nu-i așa, Marc-Ange? Sunt un om crud, 
recunosc, și n-am răbdarea necesară pentru a juca rolul de soră 
medicală pentru nimeni, bărbat sau femeie. Leacul la care te-ai 
gândit dumneata s-ar putea să nu facă decât s-o împingă la 
disperare și mai neagră. Trebuie să înţelegi că nu pot să-mi 
asum responsabilitatea asta, oricât de mult aș fi atras de fiica 
dumitale. Și sunt atras, încheie Bond jalnic. 

Omul răspunse resemnat: 

— Te înțeleg, prietene, și nu te voi sâcâi cu alte argumente. 
Voi încerca să acţionez în maniera sugerată de dumneata. Dar, 
te rog, vrei să-mi mai faci încă un singur serviciu? Acum e ora 
nouă. Te rog, vrei s-o scoţi în oraș la cină astă-seară? Vorbește 
cu ea cum vrei, dar arată-i că e dorită, că nutrești afecţiune 
pentru ea. Mașina și hainele ei sunt aici; am pus să fie aduse. 
Dacă ai putea-o convinge că ţi-ar plăcea s-o revezi, cred că aș fi 
capabil să fac eu restul. Vrei să faci asta pentru mine? 

„Dumnezeule, ce seară!” își zise Bond, dar zâmbi cu toată 
căldura de care era în stare. 

— Firește că da! Mi-ar plăcea foarte mult. Numai că am bilet 
de avion la prima cursă care pleacă de la Le Touquet mâine 
dimineaţă. Vei răspunde dumneata de ea după aceea? 

— Categoric, prietene! Sigur că voi răspunde de ea. (Cu un 
gest brusc, Marc-Ange își șterse ochii cu dosul palmei.) lartă-mă, 
dar mi-ai dat speranţă la capătul unei seri foarte lungi. 

Işi îndreptă umerii și, pe neașteptate, se aplecă peste masă 
și-și așeză palmele pe ea cu un gest decisiv. 

— Nu-ţi voi mulțumi, pentru că nu pot, dar spune-mi, dragul 
meu prieten, există în lumea asta ceva ce pot face pentru 
dumneata, acum, în momentul de față? Dispun de resurse foarte 
mari, foarte multe informaţii, foarte multă putere. Toate îţi 
aparţin. N-aș putea face nimic pentru dumneata? 

Străfulgerat de o inspiraţie, Bond zâmbi larg. 

— Există o informaţie pe care vreau s-o obţin. Există un tip pe 
nume Blofeld, Ernst Stavro Blofeld. Precis ai auzit de el. Aș vrea 
să știu dacă e în viaţă și unde poate fi găsit. 


46 


Fața lui Marc-Ange trecu printr-o schimbare remarcabilă: 
banditul cel rece, crud și răzbunător privea prin ochii care 
deveniseră brusc tot atât de duri ca două opale brune. 

— Aha! rosti el îngândurat. Blofeld. Da, e sigur în viaţă. Nu 
demult mi-a luat trei oameni, i-a mituit ca să plece din Sindicat. 
Mi-a mai făcut asta o dată. Trei dintre membrii fostului SPECTRE 
au fost luaţi din Sindicat. Hai să aflăm ce putem! 

Pe masa de lucru se afla un singur telefon, de culoare neagră. 
Ridică receptorul și Bond auzi imediat pârâitul ușor ce semnala 
că centralista a răspuns. 

— Dammi u commandu. 

Marc-Ange puse receptorul în furcă. 

— Am cerut legătura cu sediul meu local din Ajaccio. O vom 
obține în cinci minute. Însă va trebui să vorbesc repede. Se 
poate ca poliţia să-mi cunoască frecvența, cu toate că o schimb 
săptămânal. Însă dialectul corsican ajută. 

Telefonul ţârâi înfundat. Când Marc-Ange ridică receptorul, 
Bond auzi băzâitul și paraziţii pe care le cunoștea atât de bine. 
Marc-Ange rosti pe un ton autoritar, răgușit: 

— Ecco u Capu. Avette nuttizie di Blofeld, Ernst Stavro? Duve 
sta? 

O voce cârâi subţire. 

— Site sigura? Ma no ezzatu indirizzu? 

Altă cârâială. 

— Buon. Sara tutto. 

Marc-Ange lăsă receptorul în furcă și depărtă mâinile a scuză. 

— Știm doar că se află în Elveţia. Nu-i știm adresa exactă. Te 
ajută cu ceva? Precis că oamenii voștri de acolo îl pot găsi - 
dacă-i ajută Securitatea elveţiană. Dar ai lor sunt niște brute 
dificile când vine vorba de confidenţialitatea unui rezident, mai 
ales dacă e bogat. 

Triumful făcuse pulsul lui Bond să se iuţească. „Te-am prins, 
nemernicule!” Zise cu entuziasm: 

— E minunat, Marc-Ange! Restul n-ar trebui să fie prea greu. 
Avem prieteni de nădejde în Elveţia. 

Marc-Ange zâmbi fericit văzând reacţia lui Bond, apoi spuse 
foarte serios: 

— Dar dacă lucrurile nu-ţi merg bine, în misiunea asta sau în 
oricare altă privinţă, vei veni imediat la mine, da? 


47 


Deschise un sertar și-i dădu o foaie dintr-un carnet de 
însemnări. 

— Asta e adresa mea legală. Dă-mi telefon sau trimite-mi 
telegramă, însă formulează-ţi cererea sau veștile în termenii 
care ar fi folosiţi în legătură cu aparatura electrică. Un lot de 
radiouri are defect. Te vei întâlni cu reprezentantul meu în 
cutare loc, la cutare dată. Da? Știu că înţelegi șmecheriile astea 
și oricum, zise el zâmbind cu viclenie, cred că ai legături cu o 
firmă de export internațională. „Universal Export”, nu? 

Bond zâmbi. De unde știa bătrânul diavol lucrurile astea? 
Oare să avertizeze serviciul de securitate? Nu. Omul îi devenise 
prieten. Și oricum, toate astea erau herkos odonton! Marc-Ange 
întrebă cu timiditate: 

— Acum pot s-o aduc pe Teresa? Ea nu știe despre ce am 
discutat. Să zicem că subiectul a fost unul din jafurile de bijuterii 
din sudul Franţei. Dumneata reprezinţi compania de asigurări. 
Am încheiat un acord personal cu dumneata. Te descurci cu 
asta? Bine? 

Se ridică, veni lângă Bond și-i puse mâna pe umăr. 

— Și îți mulțumesc! Îţi mulţumesc pentru tot. 

Apoi ieși din încăpere. „O, Dumnezeule! își spuse Bond. Acum 
trebuie să-mi respect partea mea de învoială.” 


48 


Capitolul 6 


Bond din Bond Street? 


Două luni mai târziu, James Bond străbătea alene cu mașina 
distanța dintre apartamentul lui din Chelsea și sediu. 

Era nouă și jumătate, în dimineaţa încă unei zile frumoase din 
acel an frumos, dar în Hyde Park, mireasma frunzelor cărora li 
se dăduse foc însemna că iarna e doar la doi pași. Pe Bond nu-l 
preocupa nimic în afară de frustrarea provocată de faptul că 
trebuia să aștepte ca Departamentul Z să penetreze cumva 
rezervele Securităţii elveţiene și să obțină adresa exactă a lui 
Blofeld. Numai că „prietenii” lor din Zurich se dovedeau în 
continuare obtuzi sau, mai probabil, încăpăţânaţi. Susțineau că 
nu există în toată Elveţia nici urmă de vreun individ, fie el turist, 
fie rezident, pe nume Blofeld. Nu existau nici dovezi ale 
prezenţei unei SPECTRE renăscute pe pământ elveţian. Da, 
înțelegeau foarte bine că guvernele alianţei NATO îl „voiau” în 
continuare pe Blofeld. Îndosariaseră cu grijă toate circularele 
dedicate arestării acestui ins și în ultimul an prezenţa lui pe 
listele de „urmărire” de la toate punctele de frontieră fusese 
reconfirmată constant. Regretau foarte tare, dar dacă SIS*! nu le 
oferea mai multe informaţii sau dovezi privitoare la acest om 
erau nevoiţi să presupună că SIS acţiona pe baza unor dovezi 
neînsemnate. Departamentul Z solicitase examinarea listelor 
secrete de la bănci, căutarea prin acele conturi anonime 
„numerotate”, care-i ascund pe posesorii majorităţii sumelor de 
bani fugare din lume. Această solicitare fusese refuzată 
categoric. Blofeld era cu siguranţă un mare infractor, însă 
Securitatea elveţiană se vedea nevoită să precizeze că 
informaţiile de acest fel puteau fi obţinute legal numai dacă 
infractorul în cauză se făcea vinovat de un delict făptuit pe 
pământ federal și pasibil de acuzare conform Codului federal. 
Da, e drept, acest Blofeld ceruse Marii Britanii și Americii 
răscumpărare folosindu-se de ameninţarea armelor atomice pe 
care le poseda în mod ilegal, însă acest lucru nu putea fi 


31 Abreviere de la Secret /ntelligence Service, Serviciul secret de informaţii britanic. 
49 


considerat infracţiune conform legilor elveţiene și, mai ales, nu 
putea fi considerat ca având legătură cu Articolul 47B al legii 
bancare. Așadar, asta era! Sfântul Franc și finanțele care-l 
sprijineau, indiferent de unde proveneau ele, trebuiau să 
rămână intangibile. Wir bitten hoflichst um Entschuldigung!*? 
Bond se întrebă dacă ar trebui să ia legătura cu Marc-Ange. 
Până la momentul respectiv dezvăluise, în raportul său, doar o 
legătură cu Sindicatul Corsican, pe care-l dăduse, colectiv, drept 
sursa informaţiilor sale. Se ferea însă să facă acest demers, care 
ar fi avut cu siguranţă drept consecinţă, între altele, 
redeschiderea de către Marc-Ange a discuţiei despre Tracy. lar 
el voia să lase deocamdată netulburat acel ungher al vieţii lui, al 
inimii lui. Ultima seară petrecută cu ea se desfășurase liniștit, 
aproape ca și cum ar fi fost prieteni vechi, iubiţi de demult. Bond 
spusese că Universal Export îl trimite o vreme în străinătate și 
că, la întoarcerea sa în Europa, se vor întâlni negreșit. Fata 
acceptase acest aranjament. Hotărâse la rândul ei să plece să 
se odihnească. Făcuse prea multe în ultima vreme, așa că 
ajunsese aproape de o cădere nervoasă. li spusese că-l va 
aștepta și că poate vor merge la schi împreună în preajma 
Crăciunului. Bond se arătase entuziasmat de idee. În seara 
aceea, după o cină minunată la micul restaurant preferat de el, 
făcuseră dragoste fericiţi și, de astă dată, fără disperare, fără 
lacrimi. Bond era mulţumit că vindecarea chiar începuse. Se 
simţea extrem de protector faţă de ea, dar știa că relaţia lor și 
echilibrul ei sufletesc se află pe o muchie de cuţit ce nu trebuie 
perturbată. 

Aici ajunsese cu reflecțiile când dispozitivul Syncraphone din 
buzunarul pantalonilor începu să băzâie. Bond acceleră, ieși din 
parc și trase pe dreapta lângă cabina telefonică de la Marble 
Arch. Dispozitivul fusese introdus recent și toți ofiţerii de la 
Sediu îl purtau. Era un receptor radio din plastic, ușor, cam de 
mărimea unui ceas de buzunar. Când un ofițer se afla undeva în 
Londra, pe o rază de cincisprezece kilometri în jurul Sediului, 
putea fi contactat prin intermediul receptorului. Dacă se 
întâmpla acest lucru, era de datoria lui să meargă neîntârziat la 
cel mai apropiat telefon și să ia legătura cu biroul său, fiindcă 
era nevoie urgentă de el. 


32 Vă rugăm politicos să ne acceptaţi scuzele! (germ.). 
50 


Bond formă interiorul propriu după singurul număr de telefon 
din exterior pe care avea voie să-l folosească, spuse „Zero-zero 
șapte la datorie” și i se tăcu imediat legătura cu secretara lui. 
Aceasta era nouă: Loelia Ponsomby plecase în sfârșit ca să se 
mărite cu un membru al Bursei baltice de mărfuri, om plictisitor, 
dar de ispravă și bogat și-și limita contactul cu fostul ei serviciu 
la felicitările de Crăciun și de ziua de naștere pe care le trimitea 
membrilor Departamentului 00, fără să-și ascundă dorul. 
Secretara cea nouă, Mary Goodnight, fostă membră a WRNS5%, 
cu păr negru-albăstrui, ochi albaștri și dimensiunile 94-55-90, 
era o dulceaţă și în departament exista un pariu particular în 
valoare de cinci sterline pe cel care o va avea primul. Bond se 
afla în fruntea listei favoriţilor, la egalitate cu 006, fost membru 
al trupelor de comando ale marinei, dar de când o cunoscuse pe 
Tracy ieșise de pe teren și acum se considera pe dinafară, deși 
continua să flirteze cu ea, cam dur. Când fata răspunse la 
telefon, o interpelă: 

— Bună dimineaţa, Goodnight!** Cu ce te pot ajuta? E vorba 
de război sau de pace? 

Ea chicoti, deloc profesionist. 

— Pare relativ pașnic, în măsura în care un mesaj urgent de la 
etaj poate fi pașnic. Trebuie să mergi neîntârziat la Colegiul de 
Heraldică și să ceri să vorbești cu Griffon Or. 

— Or și mai ce? 

— Or și atât. A, stai, îi mai zice și Pursuivant, ce-o mai fi fiind 
și asta. E unul dintre specialiștii în heraldică. Colegiul are, se 
pare, un fir în legătură cu „Bedlam”. 

„Bedlam” era numele de cod al operaţiunii de urmărire a lui 
Blofeld. Bond rosti cu respect: 

— Serios? În cazul ăsta aș face bine să mă pun în mișcare! La 
revedere, Goodnight! 

O auzi chicotind înainte să pună receptorul în furcă. 

„Ce mama naibii?!” Bond urcă în mașină - din fericire, încă nu 
atrăsese atenţia poliţiei și nici a agenţilor de circulaţie - și porni 
cu viteză prin Londra. Ce ciudăţenie! Cum naiba intrase în joc 
Colegiul de Heraldică, despre care el unul știa foarte puţine, în 


33 Abreviere de la Women's Royal Naval Service - ramura feminină a marinei militare 
regale britanice. 

34 joc de cuvinte: numele de familie al secretarei, Goodnight, înseamnă „Noapte 
bună”; așadar, salutul lui Bond ar putea fi tradus „Bună dimineaţa, noapte bună!” 


51 


afară de faptul că dezgropa arborii genealogici ai oamenilor, 
aloca blazoane și organiza felurite ceremonii regale? 

Colegiul de Heraldică se află pe strada Queen Victoria, la 
marginea zonei centrale a metropolei. E adăpostit de o mică 
clădire agreabilă stil Queen Anne, făcută din cărămidă roșie 
străveche, cu ramele ferestrelor vopsite în alb și cu o curte 
pavată convenabil cu piatră cubică, unde Bond își parcă mașina. 
Niște trepte de piatră în formă de potcoavă duc la intrarea 
impresionantă deasupra căreia în ziua aceea atârna un steag ce 
înfățișa o splendidă fiară heraldică, pe jumătate animal și pe 
jumătate pasăre, desenată cu auriu pe fondul albastru-deschis. 
„Grifon, își zise Bond. Făcut din Or.”” Deschise ușa și intră într-o 
sală mare, mohorâtă, pe ale cărei lambriuri de culoare 
întunecată se aflau agăţate șiruri de portrete prăfuite ale unor 
gentilomi cu aer mândru, cu gulere bogate, încreţite și cu 
dantele, şi de  cornișa căreia atârnau  stindardele 
Commonwealth-ului. Portarul, un bărbat blajin, cu glas moale, 
îmbrăcat în uniformă vișinie cu nasturi de alamă, îl întrebă cu 
ce-l poate ajuta. Bond întrebă de Griffon Or și confirmă că are 
fixată o întrevedere. 

— A, da, domnule, replică misterios portarul. Griffon Or este 
de serviciu săptămâna aceasta. De aceea e arborat afară 
steagul său. Pe aici, vă rog, domnule! 

Bond îl urmă pe portar de-a lungul unui culoar pe pereții 
căruia atârnau blazoane lucioase din lemn sculptat, pe o scară 
rece și umedă, cu pânze de păianjen, după un colţ, până la o 
ușă grea din lemn deasupra căreia scria cu litere aurii „Griffon 
Or Pursuivant”, sub reprezentarea numitului grifon de aur. 
Portarul bătu la ușă, o deschise, îl anunţă pe Bond și-l lăsă în 
fața unei ţeste rotunde, roz și chele, încadrată de cârlionţi 
cărunţi, aflată în celălalt capăt al unui birou plin de cărţi, 
documente şi pergamente inscripţionate, cu un aspect 
important, împrăștiate peste tot. Încăperea mirosea precum 
cripta unei biserici. Bond înaintă pe culoarul îngust de mochetă 
rămas liber între mormanele de hârtii și se opri lângă singurul 
scaun plasat în faţa bărbatului așezat la masa de lucru, în 
spatele cărţilor. Işi drese glasul. Bărbatul ridică ochii și pe fața 
cu pince-nez care ar fi fost foarte potrivită într-un roman de 
Dickens apăru un surâs absent. Omul se ridică în picioare, făcu o 


33 Joc de cuvinte: Griffon Or se traduce prin „Grifonul de aur”. 
52 


mică plecăciune și spuse cu o voce care scârţâia precum 
capacul unui cufăr vechi: 

— Bond. Comandantul James Bond. Să vedem, Bond, Bond, 
Bond... Cred că te am aici! 

Işi ţinuse degetul pe pagina deschisă a unui tom uriaș. Se 
așeză, urmat de Bond. 

— Da, da, da! Foarte interesant. Foarte! Însă mă tem că va 
trebui să te dezamăgesc, dragul meu domn. Titlul s-a stins. De 
fapt, rangul e de baronet. Foarte de dorit! Dar, fără îndoială, 
putem stabili relaţia printr-o ramură colaterală. Să vedem... (Își 
apropie foarte mult pince-nez-ul de pagină.) Avem vreo zece 
familii Bond diferite. Cea importantă s-a încheiat cu Sir Thomas 
Bond, un gentilom foarte distins. Locuia în Peckham. Din păcate, 
nu a avut niciun urmaș (pince-nez-ul scânteie încurajator în 
direcția lui Bond) - adică niciun urmaș legitim. Desigur că în 
acele vremuri, hm, moravurile tindeau să fie mai laxe. Acum, 
dacă am putea stabili o legătură cu Peckham... 

— N-am nicio legătură cu Peckham Eu... 

Griffon Or ridică mâna și spuse pe ton sever: 

— De unde se trăgeau părinţii dumitale, dacă-mi permiţi să te 
întreb? Acesta, prietene dragă, e primul pas. Apoi putem porni 
de acolo, spre trecut - Somerset Houses, arhivele parohiale, 
pietre funerare vechi. Fără îndoială, cu un nume englezesc vechi 
și de soi ca al dumitale, vom ajunge undeva în cele din urmă. 

— Tatăl meu era scoţian, iar mama, elveţiană. Dar ideea este 

că... 
— Înţeleg, înţeleg. Te întrebi care ar fi costul cercetării. Acest 
lucru, dragă prietene, poate fi lăsat pe mai târziu. Acum însă 
spune-mi: din ce parte a Scoției provenea tatăl dumitale? E 
important! Arhivele scoțiene, desigur, sunt mai puţin bine 
documentate decât cele din sud. În acele vremuri, sunt obligat 
să recunosc, verii noștri de peste graniţă erau aproape sălbatici. 
(Griffon Or înclină politicos din cap și-i oferi un zâmbet fugitiv și, 
i se păru lui Bond, cam fals.) Sălbatici foarte agreabili, desigur, 
foarte viteji și așa mai departe. Dar, din păcate, foarte slabi în 
ce privește ţinerea evidenţelor. Mai utili cu sabia decât cu 
condeiul, dacă-mi permiţi să spun așa. Dar poate că bunicii 
dumitale și strămoșii lor se trăgeau din sud? 


36 Anterior, Oficiul general al stării civile britanic. 
53 


— Tatăl meu se trăgea din munţi, din apropiere de Glencoe. 
Ascultati însă... 

Însă Griffon Or nu se lăsa deviat de la mirosul pe urmele 
căruia se afla. Trase spre el un alt tom gros și-și trecu degetul 
de-a lungul paginii tipărite cu litere mărunte. 

— Hm, hm, hm... Da, da... Nu prea încurajator, mă tem. 
Burke's General Armory înregistrează peste zece familii distincte 
cu numele dumitale. Dar, din păcate, niciuna în Scoţia. Asta nu 
înseamnă neapărat că nu există ramură scoțiană. Poate că ai 
alte rude în viaţă. Foarte des, în situaţiile de acest fel există câte 
un văr îndepărtat... 

Griffon Or băgă mâna în buzunarul vestei din mătase violet 
înflorată, încheiată cu nasturi aproape până sub papionul îngrijit, 
scoase o casetă mică din argint cu tutun de prizat, i-o oferi lui 
Bond, apoi priză copios pe fiecare nară și strănută de două ori, 
exploziv, într-o batistă mare, ornamentată. Bond profită de 
ocazie: se aplecă în faţă și rosti clar și răspicat: 

— N-am venit aici ca să vorbim despre mine. E de vorba de 
Blofeld. 

Griffon Or se uită la el uluit. 

— Ce face?! Nu te interesează descendența dumitale? (Ridică 
un deget mustrător.) Îţi dai seama, dragă prietene, că dacă 
avem succes ai putea să te declari descendent direct (șovăi) 
sau, oricum, colateral al unei case de baroneţi întemeiată (se 
întoarse la primul volum și-l scrută) în anul 1658?! Nu te 
emoţionează faptul că un posibil strămoș al dumitale a fost 
răspunzător de numirea uneia dintre cele mai faimoase străzi 
din lume - mă refer, desigur, la Bond Street? Acela a fost Sir 
Thomas Bond, baronet de Peckham din comitatul Surrey, care, 
așa cum fără îndoială știi, a fost administratorul gospodăriei 
reginei-mamă, Henrietta Maria. Strada a fost construită în 1686, 
iar asocierea ei cu britanici celebri este, desigur, binecunoscută. 
Primul duce de St. Albans, fiul lui Nell Gwynn, a locuit acolo, la 
fel și Laurence Sterne. Renumitul dineu al lui Boswell a avut loc 
acolo, la el participând Johnson, Reynolds, Goldsmith și Garrick. 
Dean Swift și Canning au locuit și ei pe acea stradă la un 
moment dat și e interesant să amintim că în timp ce lordul 
Nelson locuia la numărul 141, lady Hamilton locuia la numărul 
145. Și aceasta dragul meu domn, este măreaţa stradă al cărei 
nume îl porţi! Nici acum nu dorești să ridici nicio pretenţie la 


54 


această înrudire extrem de distinsă? Nu?! (Sprâncenele 
stufoase, ridicate a uluire, coborâră acum a mustrare amarnică.) 
Asta e însăși țesătura istoriei, dragul meu comandant Bond! 
(Întinse mâna după alt volum aflat deschis pe masa lui, pregătit, 
evident, pentru delectarea lui Bond.) Blazonul, de exemplu. De 
bună seamă că acest lucru te preocupă sau cel puţin este de 
mare interes pentru familia dumitale, pentru copiii dumitale, nu? 
Da iată-l! Argint pe un V întors de zibelină, trei bezanţi. (Ridică 
volumul, ca Bond să poată vedea.) Bezantul e o minge de aur, 
după cum sunt sigur că știi. Trei mingi. 

Bond comentă sec: 

— Asta e cu siguranță un bonus prețios (Griffon Or nu prinse 
ironia), dar mă tem că tot nu mă interesează. Și nu am nici rude, 
nici copii. Acum, în legătură cu acest bărbat... 

Griffon Or îl întrerupse entuziast: 

— Dar acest fermecător moto, „Lumea nu e de ajuns” - nu 
dorești să ai dreptul de a-l folosi? 

— E un moto excelent, pe care-l voi adopta cu siguranţă, zise 
Bond răstit și se uită la ceas cu subințeles. Acum mă tem că 
chiar trebuie să trecem la treabă. Trebuie să mă întorc la 
minister și să-mi prezint raportul. 

Griffon Or Pursuivant părea sincer jignit. 

— Și când te gândești că numele acesta datează cel puţin de 
la Norman le Bond, din 1180! Un vechi nume englezesc de soi, 
deși poate de origine inferioară în primă instanță. Dicţionarul 
numelor de familie britanice sugerează că sensul este clar cel 
de „crescător de vite, ţăran, necioplit”. 

Oare în ochii apoși ai Grifonului se citea o undă de maliţie? 
Individul adăugă cu resemnare: 

— Dar dacă nu te interesează strămoșii dumitale, pântecele 
familiei dumitale, în acest caz, dragul meu domn, cu ce pot fi de 
folos? 

În sfârșit! Lui Bond îi scăpă un oftat de ușurare. 

— Am venit să mă interesez de un anume Blofeld, Ernst 
Stavro Blofeld, zise el răbdător. Se pare că organizaţia dumitale 
are niște informaţii despre acest ins. 

Privirea lui Griffon Or deveni brusc bănuitoare. 

— Dar te-ai prezentat drept comandantul James Bond, și 
acum numele e Blofeld. Cum vine asta? 


55 


— Lucrez la Ministerul Apărării, zise Bond glacial. Undeva, în 
această clădire se găsesc informaţii despre un ins pe nume 
Blofeld. Unde le pot găsi? 

Griffon Or își trecu mâna, nedumerit, prin haloul de bucle și se 
uită acuzator la Bond. 

— Blofeld zici? Măi să fie! lartă-mă, comandante Bond, dar ai 
irosit o mulţime din timpul meu, al Colegiului. E un mister pentru 
mine de ce n-ai menţionat numele acestui om mai devreme. 
Stai să văd, Blofeld, Blofeld... Parcă-mi amintesc că a apărut la 
una din ședințele noastre de consiliu, deunăzi. Cine avea cazul? 
A, da! (Căută telefonul din mormanul de cărți și documente.) Fă- 
mi legătura cu Sable Basilisk! 


56 


Capitolul 7 


Călcâiul păros al lui Ahile 


Cu inima tot în călcâie, James Bond fu condus iarăși pe 
coridoarele mucegăite. „Sable Basilisk*”, cum să nu! Ce fel de 
neghiob bătrân și aiurit o mai fi și ăsta?” 

Ajunseră la o altă ușă grea, cu numele scris cu litere aurii, 
deasupra lui fiind de astă dată reprezentat un monstru negru de 
coșmar, cu un plisc amenințător. Dar Bond fu condus într-o 
încăpere luminoasă, curată, mobilată plăcut, cu gravuri 
atrăgătoare pe pereți și cu cărţile într-o ordine meticuloasă. 
Mirosea vag a tutun turcesc. Un bărbat tânăr - cu câţiva ani mai 
tânăr decât Bond - se ridică și veni să-l întâmpine. Era zvelt ca 
nuiaua, cu o față fină, slabă și studioasă, salvată de la 
seriozitate de cutele de amuzament ce-i încadrau colțurile gurii 
și de scânteia ironică din ochii calmi. Strânsoarea mâinii lui fu 
scurtă și fermă. 

— Comandante Bond? Te așteptam. Cum de ai nimerit în 
ghearele scumpului nostru Griffon? Mă tem că e cam entuziast! 
Așa suntem toţi, cei de aici, desigur, numai că el cam 
îmbătrânește. Om de treabă, însă cam prea dedicat, dacă mă 
înţelegi. 

Bond reflectă că locul acela semăna într-adevăr cu un colegiu, 
având în mare măsură atmosfera pe care o asociezi cu salonul 
cadrelor didactice superioare de la o universitate. Fără îndoială 
că Griffon Or îl eticheta pe Sable Basilisk drept un diletant tânăr 
care se crede mai deștept decât e în realitate. Spuse: 

— Părea foarte dornic să stabilească o legătură între mine și 
Bond Street. Mi-a luat ceva timp să-l conving că sunt cât se 
poate de mulţumit să fiu un Bond obișnuit - și apropo, mi-a 
precizat, într-o manieră care mi-a părut cam necioplită, că 
numele înseamnă „necioplit”. 

Râzând, Sable Basilisk se așeză la masa de lucru, trase spre el 
un dosar și-i făcu semn lui Bond să ia loc pe un scaun lângă el. 


37 Vasilisc de zibelină. 
57 


— Aşa, să trecem la treabă. În primul rând (îl privi direct în 
ochi), deduc, adică presupun, că e o chestiune ce ţine de 
Informații. Mi-am făcut serviciul militar la Informaţii, în BAORS, 
așa că, te rog, nu-ți face griji în privinţa securităţii. În al doilea 
rând, avem probabil în această clădire la fel de multe secrete ca 
un departament guvernamental - și, la drept vorbind, mai urâte. 
Una dintre îndatoririle noastre constă în a propune titluri 
oamenilor care au fost înnobilaţi prin Listele de onoruri. 
Câteodată ni se cere să stabilim cui aparţine un titlu care s-a 
pierdut ori s-a stins. Snobismul și vanitatea se lăfăiesc categoric 
în dosarele noastre. Inainte să-mi încep serviciul, un anumit 
domn „nimeni” care făcuse milioane într-o oarecare industrie 
ușoară și primise rangul de pair „pentru servicii politice și 
publice” - adică pentru donaţii caritabile și finanţarea partidului 
- a sugerat că ar vrea să adopte titlul de lord Bentley Royal, 
după numele satului din Sussex. Noi i-am explicat că termenul 
„Roya!” nu poate fi folosit decât de familia regală domnitoare. l- 
am spus, cam obraznic, mă tem, că titlul „lord Bentley 
Common” e liber. Vezi ce vreau să spun? Dacă se afla 
incidentul, individul ar fi ajuns de râsul întregii ţări. Alteori 
trebuie să vânăm averi pierdute. Cutare și cutare crede că e 
adevăratul duce de Blank și că ar trebui să intre în posesia 
banilor săi. Intâmplarea face să-l cheme Blank, iar strămoșii lui 
au migrat în America sau Australia sau în altă parte. Astfel, 
avariţia și lăcomia vin să se alăture snobismului și vanităţii în 
aceste încăperi. Firește, adăugă el clarificând lucrurile, asta 
constituie doar zecimea subterană a muncii noastre. Restul 
constă în principal în chestiuni oficiale pentru guverne și 
ambasade - probleme de ordine ierarhică și protocol, 
ceremoniile de acordare a Ordinului Jartierei și altele. Facem 
lucrurile astea de vreo cinci sute de ani, așa că presupun că-și 
au rostul lor. 

— Sigur că-l au, zise Bond cu fermitate. Și categoric, în ce 
privește securitatea, sunt sigur că putem fi deschiși unul cu 
altul. Individul ăsta, Blofeld: adevărul este că e probabil cel mai 
mare bandit din lume. Mai ţii minte afacerea Thunderball, de 
acum vreun an? Ziarele au aflat doar o parte din informații, dar 
pot să-ți spun că acest Blofeld s-a aflat în spatele întregii 


38 Armata britanică a Rinului. 
39 Common” înseamnă „de rând”. 


58 


povești. Spune-mi, cum s-a întâmplat să auzi de el? Toate 
amănuntele, te rog. Tot ce are legătură cu el e important. 

Sable Basilisk reveni la primul document din dosar și spuse 
îngândurat: 

— Da, m-am gândit eu că ar putea să fie același ins, ieri, când 
am văzut că primesc o mulţime de telefoane urgente de la 
Ministerul de Externe și de la Ministerul Apărării. Mă tem că 
până acum nu mi-a trecut prin cap că ăsta e un caz în care 
secretele noastre trebuie să cadă pe locul al doilea; altfel aș fi 
luat măsuri mai devreme. Să vedem... In iulie, pe zece, am 
primit o scrisoare confidențială de la o respectabilă firmă de 
avocatură din Zurich. O citesc: „Stimaţi domni, avem un client 
valoros pe nume Ernst Stavro Blofeld. Acest domn se prezintă 
drept monsieur le comte Balthazar de Bleuville, cu convingerea 
că este moștenitorul de drept al acestui titlu, despre care noi 
înțelegem că s-a stins. Convingerea sa se bazează pe istorisirile 
auzite de la părinţi în copilărie, cum că familia lui a fugit din 
Franța în vremea revoluţiei, s-a stabilit în Germania sub numele 
de Blofeld, adoptat pentru a scăpa de autorităţile revoluționare 
și a-și pune în siguranţă averea, pe care o ascunseseră în 
Augsburg, iar ulterior, în anii 1850, au emigrat în Polonia. Acum, 
clientul nostru este dornic ca aceste fapte să fie dovedite, 
pentru a obţine în mod legal dreptul la titlul de Bleuville, sprijinit 
de un Acte de Notoriete”, care va primi la momentul potrivit 
sigiliul de aprobare al Ministerului Justiţiei din Paris. Intre timp, 
clientul nostru propune să adopte în continuare, deși provizoriu, 
titlul de conte de Blevwville, împreună cu blazonul familiei, care, 
ne informează el, este „Argent four fusils in fesse gules”, motoul 
neamului de Bleuville, care, tradus, este „pentru cămin și casă”. 

— Hai că-i bună! interveni Bond. 

Sable Basilisk zâmbi amuzat și continuă. 

— „Înțelegem că dumneavoastră, stimaţi domni, sunteţi 
singurul organism din lume capabil de a întreprinde această 
muncă de cercetare și am primit instrucțiuni de a lua legătura 
cu dumneavoastră în cele mai stricte conditii de 
confidențialitate, pe care credem că avem dreptul de a le cere, 
în lumina aspectelor sociale implicate. Situaţia financiară a 
clientului nostru este impecabilă și cheltuielile nu constituie un 
considerent în această chestiune. Ca onorariu preliminar și 


40 Act de notorietate (fr.). 
59 


semn de acceptare a acestei însărcinări, propunem achitarea 
sumei de o mie de lire sterline în contul dumneavoastră la 
banca pe care o veţi alege. În așteptarea amabilităţii unui 
răspuns prompt, rămânem, stimaţi domni, etc., etc., Gebrüder 
Gumpold-Moosbrugger, Advokaten, 16 bis Bahnhofstrasse, 
Zurich.” 

Sable Basilisk ridică privirea. Ochii lui James Bond străluceau 
de emoție. Sable Basilisk zâmbi. 

— Pe noi ne-a interesat chiar mai mult decât pare să te 
intereseze pe dumneata! Ştii, ca să-ţi dezvălui un secret, 
salariile noastre sunt extrem de modeste, așa că avem cu toţii 
mijloace particulare, pe care le suplimentăm din onorariile 
primite pentru activităţi speciale ca asta. Aceste onorarii se 
ridică rareori la mai mult de cincizeci de guinee pentru o 
cercetare dificilă și toate deplasările la Somerset House, la 
arhivele parohiale și în cimitire pe care le implică de regulă 
găsirea strămoșilor cuiva. Așa că povestea asta a părut o 
adevărată provocare pentru Colegiu și, cum eram „de serviciu” 
în ziua sosirii scrisorii - un fel de „ofiţer de cart”, misiunea mi-a 
revenit mie. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Bond imperios. Ai păstrat 
legătura? 

— A, da, dar cam cu dificultăţi, mă tem. Firește, am scris pe 
dată acceptând însărcinarea și jurând să păstrez secretul, 
jurământ pe care, zise el zâmbind, dumneata mă obligi acum 
să-l încalc, probabil invocând Legea secretului oficial. Nu-i așa? 
Acţionez în condiţii de forță majoră, nu? 

— Într-adevăr, răspunse Bond apăsat. 

Sable Basilisk însemnă cu grijă ceva pe primul document din 
dosar și continuă. 

— Desigur, primul lucru pe care a trebuit să-l cer a fost 
certificatul de naștere al omului; după o întârziere, mi s-a spus 
că s-a pierdut și că n-am niciun motiv să-mi fac griji în privinţa 
lui. Că domnul conte s-a născut de fapt în Gdinia, din tată 
polonez și mamă grecoaică - am numele aici -, la 28 mai 1908. 
Am fost întrebat dacă nu pot să-mi desfășor cercetările în sens 
invers, de la capătul de Blevwville. Am răspuns, trăgând de timp, 
dar până la acea oră reușisem să confirm, cu ajutorul bibliotecii 
noastre, că a existat într-adevăr o familie de Bleuville, cel puţin 
până în secolul al XVII-lea, într-un loc numit Blonville-sur-Mer, în 


60 


Calvados, și că blazonul și motoul acesteia sunt cele descrise de 
Blofeld. (După o pauză, Sable Basilisk continuă.) Sigur că 
individul știa și el lucrurile astea. N-ar fi avut niciun rost să 
inventeze o familie de Blevwville și să încerce să ne-o bage pe 
gât. Le-am spus avocaţilor ce am descoperit și, în vacanţa mea 
de vară - nordul Franţei reprezintă mai mult sau mai puţin 
„sectorul” meu heraldic personal, ca să spun așa, și e și foarte 
bogat în conexiuni cu Anglia - am mers acolo cu mașina și am 
adulmecat. Între timp însă, ca acţiune de rutină, îi scrisesem 
ambasadorului nostru din Varșovia și-l rugasem să ia legătura 
cu consulul din Gdinia și să-i ceară să angajeze un avocat care 
să efectueze cercetările simple la Starea Civilă și la diferitele 
biserici unde ar fi putut să fie botezat Blofeld. Răspunsul, primit 
la începutul lui septembrie, a fost surprinzător - dar nu mai e. 
Paginile ce conţineau consemnarea nașterii lui Blofeld fuseseră 
tăiate cu grijă. Am păstrat această informație pentru mine, 
adică n-am transmis-o avocaţilor elveţieni, fiindcă primisem 
instrucţiuni exprese să nu fac cercetări în Polonia. Între timp am 
desfășurat căutări similare prin intermediul unui avocat din 
Augsburg. Acolo existau într-adevăr date oficiale despre familia 
Blofeld - de fapt, despre o mulţime de familii Blofeld, pentru că 
e un nume nemtesc răspândit, și oricum, nu exista nimic care să 
stabilească legătura între vreuna din ele și familia de Bleuville 
din Calvados. Am ajuns deci în impas, dar nu mai mult decât 
fusesem înainte, și le-am trimis avocaţilor elveţieni un raport 
neutru, spunând că-mi continuu cercetările. Asta (Sable Basilisk 
închise dosarul cu o plesnitură) a fost totul, până ieri, când 
telefonul meu a început să sune, probabil deoarece cineva din 
departamentul de nord al Ministerului de Externe a verificat 
copiile dosarelor din Varșovia și numele Blofeld a atras atenţia, 
după care ai apărut dumneata, cu un aer foarte nerăbdător, din 
peștera prietenului meu, Grifonul. 

Bond se scarpină în creștet, îngândurat. 

— Dar mingea a rămas pe teren? 

— A, da, categoric! 

— Poţi s-o menţii pe teren? Înţeleg că n-ai obţinut adresa 
curentă a lui Blofeld. 

Sable Basilisk clătină din cap. 

— În cazul ăsta, ar exista vreun pretext ca să trimiţi un 
emisar? întrebă Bond zâmbind. Pe mine, de exemplu - să mă 


61 


trimită Colegiul ca să port o discuţie oficială cu Blofeld, pe o 
temă delicată, care nu poate fi clarificată prin corespondenţă, 
ceva care să necesite întrebări adresate personal lui Blofeld? 

— Păi da, într-un fel există, spuse Sable Basilisk cu un aer 
cam îndoit. Vezi dumneata, anumite familii au o caracteristică 
fizică puternică, ce se transmite inevitabil din generaţie în 
generaţie. Buza de Habsburg e un astfel de caz; la fel și tendinţa 
la hemofilie în rândul descendenților familiei Bourbon. Nasul 
coroiat al familiei Medici e altul. Membrii unei anumite familii 
regale au o minusculă coadă rudimentară. Primii maharajahi de 
Mysore s-au născut cu câte șase degete la ambele mâini. Aș 
putea continua la nesfârșit, dar astea sunt cazurile cele mai 
renumite. Pe de altă parte, când umblam prin cripta capelei de 
la Blonville, uitându-mă la vechile morminte Blewville, lanterna 
mea a surprins, trecând peste pietrele funerare, un fapt ciudat 
pe care l-am îngropat în minte, dar pe care întrebarea dumitale 
l-a scos la suprafață. Din câte mi-am putut da seama și 
categoric în ultimii o sută cincizeci de ani, toţi de Blewville au 
fost lipsiţi de lobii urechilor. 

— Aha! exclamă Bond, derulând în minte imaginea lui Blofeld 
realizată cu ajutorul lIdenticast și fizionometria lui completă, 
tipărită, din documentele de arhivă. Așadar, de drept, n-ar 
trebui să aibă lobii urechilor. Sau, în orice caz, dacă n-ar avea, 
asta ar fi o dovadă puternică în sprijinul pretenţiei lui, nu? 

— Exact. 

— Ei bine, are lobi, zise Bond enervat. Și încă pronunţaţi, la 
drept vorbind. La ce ne ajută lucrul asta? 

— İn primul rând, adăugat la ceea ce știu oricum, înseamnă 
că probabil nu e un de Blewville. lar, în definitiv, continuă Sable 
Basilisk cu un aer viclean, nu există niciun motiv ca el să știe ce 
trăsătură fizică urmărim în discuţia oficială. 

— Crezi că am putea aranja o astfel de discuţie? 

— Nu văd de ce nu. Te-ar deranja însă dacă am obţine 
autorizaţie din partea Regelui herald al Jartierei? El e șeful meu, 
ca să zic așa - adică în subordinea contelui mareșal, a ducelui 
de Norfolk. Nu-mi amintesc să ne mai fi implicat vreodată în 
genul ăsta de complot secret. La drept vorbind, suntem - 
trebuie să fim - al naibii de meticuloși, spuse Sable Basilisk 
fluturând depreciativ mâna. Înţelegi, nu-i așa? 


62 


— Firește. Și sunt sigur că nu va exista nicio obiecţie. Dar 
chiar dacă Blofeld acceptă să mă primească, cum naiba aș 
putea să-mi joc rolul? Chestiile astea sunt pentru mine mai rău 
decât chineza! zise Bond zâmbind. Nu știu care-i diferenţa dintre 
un vasilisc și o aspidă și n-am reușit niciodată să pricep ce e un 
baronet. Ce poveste îi prezint lui Blofeld? Cine anume sunt? 

Incepând să se entuziasmeze, Sable Basilisk zâmbi voios: 

— O, n-ai să ai nicio problemă. Am să te instruiesc cu privire 
la tot ce e legat de familia de Blevwville. Poţi înghiţi foarte ușor 
câteva cărți de popularizare a heraldicii. Nu-i greu deloc să 
perorezi impresionant pe tema asta; foarte puţini oameni au 
cunoștințe cât de vagi despre ea. 

— Poate că așa-i. Dar Blofeld ăsta e un animal deștept. O să 
vrea al naibii de multe acreditări înainte să primească pe 
altcineva în afară de avocatul și de bancherul lui. Cine anume 
voi fi eu? 

— Crezi că Blofeld e deștept pentru că i-ai văzut latura 
deșteaptă, zise cu înțelepciune Sable Basilisk. Eu am văzut sute 
de oameni deștepţi din inima Londrei, industriași, politicieni - 
oameni celebri, cu care mă temeam să fac cunoștință când 
intrau în camera asta. Dar când e vorba de snobism, de 
cumpărarea respectabilităţii, ca să zic așa, indiferent dacă e 
vorba de titlul pe care-l vor alege sau de un simplu blazon pe 
care să-l atârne deasupra șemineului lor, în Surbiton, se 
micșorează și se tot micșorează în fața ta (făcu o mișcare 
descendentă cu mâna deasupra mesei de lucru), până ajung 
doar cât un homuncul. lar femeile sunt și mai și. Ideea de a 
deveni subit o „lady” în mica lor comunitate e atât de 
îmbătătoare, încât își dezgolesc sufletul într-o manieră de-a 
dreptul obscenă. E ca și cum... (Sable Basilisk își încruntă 
fruntea înaltă, palidă, căutând o comparaţie.) Ca și cum acești 
cetățeni fundamental buni, acești Smith și Brown și Jones și... 
Bond, adăugă el zâmbind, ar privi procesul înnobilării ca pe un 
fel de vindecare prin puterea miraculoasă a atingerii, ca pe o 
cale de a se debarasa de monotonia vieţii lor, de puţinătatea lor 
esenţială, ca să zic așa, de inferioritatea lor fundamentală. Nu-ţi 
bate capul cu Blofeld! A înghiţit deja momeala. Poate că e un 
bandit de proporţii epocale - și, din câte-mi amintesc despre 
caz, așa și e. Poate că e dur și nemilos în ungherul lui de 
comportament uman. Dar dacă încearcă să demonstreze că e 


63 


contele de Bleuville, poţi fi sigur de câteva lucruri. Vrea să-și 
schimbe numele. Asta e evident. Vrea să devină o personalitate 
nouă, respectabilă. Și asta e evident. Însă, mai presus de toate, 
vrea să devină conte. (Sable Basilisk lovi ușor masa cu palma, 
pentru subliniere.) Acest lucru, domnule Bond, are o importanță 
uriașă. Blofeld e un om bogat și de succes în activitatea lui - nu 
contează în ce constă ea. Nu mai admiră posesiunile materiale, 
avuţia și puterea. După socoteala mea, are cincizeci și patru de 
ani. Vrea o piele nouă. Pot să te asigur, domnule Bond, că te va 
primi - dacă ne jucăm cărțile cum trebuie - așa cum și-ar vizita 
doctorul în legătură... (Pe faţa aristocratică a lui Sable Basilisk 
apăru o mină dezgustată.)... Ca și cum și-ar vizita doctorul după 
ce a contractat o boală venerică. 

Ochii lui Sable Basilisk aveau acum o exprese imperioasă. Se 
lăsă pe speteaza scaunului și-și aprinse prima ţigară. Mirosul de 
tutun turcesc pluti spre Bond. 

— Asta e! zise el cu certitudine. Omul ăsta știe că-i impur, un 
paria social. Şi sigur că asta și este. Acum i-a venit în minte 
modalitatea asta de a-și cumpăra o nouă identitate. Dacă mă 
întrebi pe mine, trebuie să ajutăm părul să crească și să 
prospere pe călcâiul lui Ahile pe care-l are, până devine atât de 
luxuriant încât individul se va împiedica în el! 


64 


Capitolul 8 


Acoperire fantezistă 


— Și cine naiba se presupune că ești tu?! 

M. repetă mai mult sau mai puţin întrebarea lui Bond în seara 
aceea, când ridică privirea de pe ultima pagină a raportului pe 
care Bond i-l dictase lui Mary Goodnight toată după-amiaza. 
Chipul lui M. se afla în afara bălții de lumină gălbuie proiectată 
de lampa de lectură cu abajur verde de pe masa lui de lucru, 
dar Bond știa că faţa ridată, de marinar reflectă în grade diferite 
scepticism, iritare și nerăbdare. l-o spunea acel „naiba”. M. 
înjura rareori, iar când o făcea, motivul era aproape de fiecare 
dată prostia. Se vedea clar că M. îi consideră planul prostesc, iar 
acum, departe de lumea dedicată, concentrată pe detalii a 
heralzilor, nici el nu era sigur că M. n-are dreptate. 

— Voi fi emisarul Colegiului de Heraldică domnule. Tipul 
acela, Basilisk, a recomandat să am un titlu nobiliar, unul mai 
pretenţios, care să-l impresioneze pe individul cu genul ăsta de 
idee fixă. Și e evident că Blofeld are ideea asta fixă, altfel nu și- 
ar fi dezvăluit existenţa, nici măcar unui astfel de colț teoretic 
sigur și... ăă... oarecum izolat al lumii, cum e Colegiul de 
Heraldică. Am prezentat în raport argumentele tipului, care mi- 
au părut foarte logice. Snobismul e un adevărat călcâi al lui 
Ahile. E evident că Blofeld s-a molipsit urât de tot. Cred că 
putem ajunge la el pe calea asta. 

— Ei bine, eu cred că totul e o grămadă de aiureli! zise 
enervat M. 

(Nu cu mulți ani înainte, lui M. i se decernase distincţia 
KEMG® pentru serviciile sale, iar domnișoara Moneypenny, 
dezirabila lui secretară, îi dezvăluise lui Bond, într-un moment 
de sinceritate, că M. nu răspunsese nici măcar la una din 
scrisorile de felicitare. După o vreme refuzase chiar și să le 
citească și-i impusese domnișoarei Moneypenny să nu i le mai 
arate, ci să le arunce în coșul de maculatură.) 


11 Cavaler comandant al Ordinului Sf. Mihail și Sf. Gheorghe. 
65 


— În regulă, care va fi titlul ăsta ridicol? Și ce se întâmplă mai 
departe? 

Dacă ar fi fost capabil să roșească, Bond ar fi roșit. 

— Aă... păi, domnule, se pare că există un ins pe nume Sir 
Hilary Bray. Prieten cu Sable Basilisk. E cam de vârsta mea și 
destul de asemănător cu mine ca înfățișare. Familia lui se trage 
de undeva din Normandia. Arbore genealogic lung cât braţul 
dumneavoastră, William Cuceritorul și tot restul. Și un blazon 
care seamănă cu o combinaţie între un joc de puzzle și Piccadilly 
Circus noaptea. Ei bine, Sable Basilisk spune că poate rezolva cu 
el. Omul a avut un istoric militar bun în timpul războiului și pare 
demn de încredere. Locuiește într-o vâlcea izolată din munții 
Scoției, unde contemplă păsările și cutreieră dealurile în 
picioarele goale. Nu se întâlnește cu niciun suflet de om. Nu 
există motive să fi auzit de el vreun elveţian. (Tonul lui Bond 
deveni defensiv, încăpățânat.) Ei bine, domnule, ideea e că ar 
trebui să iau identitatea lui. O acoperire cam fantezistă, dar cred 
că are noimă. 

— Sir Hilary Bray, hm? (M. încercă să-și mascheze disprețul.) 
Și după aia ce faci? Alergi prin Alpi fluturând steagul ăsta 
celebru al lui? 

Refuzând să se lase intimidat, Bond răspunse sfidător, cu 
obstinaţie: 

— Mai întâi cer la Controlul pașapoartelor să-mi facă un 
pașaport ca lumea. După aceea mă pun cu burta pe arborele 
genealogic al familiei lui Bray până îl învăţ la perfecţie. Pe urmă 
tocesc elementele de bază ale heraldicii ăsteia. lar după aceea, 
dacă Blofeld înghite momeala, mă duc în Elveţia cu toate cărțile 
necesare și propun să-i elaborez împreună cu el pedigriul de 
Bleuville. 

— Și după aceea? 

— După aceea încerc să-l scot din Elveţia, să-l trec peste 
graniţă, într-un loc de unde să-l pot răpi, cam cum au făcut 
israelienii cu Eichmann. Dar încă n-am lămurit toate detaliile, 
domnule. A trebuit să obţin aprobarea dumneavoastră, și apoi 
Sable Basilisk trebuie să meșterească o muscă al naibii de 
atrăgătoare și s-o arunce în apele avocaților acelora din Zurich. 

— De ce nu încerci să faci presiuni asupra avocaţilor din 
Zurich și să scoţi de la ei adresa lui Blofeld? Atunci ne-am putea 
gândi să înjghebăm o misiune de comando. 


66 


— Îi știți pe elveţieni, domnule. Numai Dumnezeu știe ce fel 
de onorariu lunar primesc avocaţii ăștia de la Blofeld, dar 
negreșit e de proporţii de milionar! Poate că în cele din urmă am 
obţine adresa, numai că l-ar preveni în mod sigur pe Blofeld, 
chiar și numai ca să-și capete onorariul înainte ca el să spele 
putina. Banii sunt religia Elveţiei. 

— Mulţumesc, zero-zero șapte, dar n-am nevoie de o 
prelegere despre calităţile elveţienilor. Cel puţin își păstrează 
trenurile curate și se descurcă cu problema beatnicilor [două 
idei fixe extrem de zurbagii ale lui M.!], dar aș zice că există un 
oarecare adevăr în ceea ce spui. Eh, fie! (Obosit, M. împinse 
dosarul spre Bond.) la-l de aici! Deși e un plan încâlcit și 
neîngrijit, presupun că e indicat să meargă înainte. (M. clătină 
din cap, sceptic.) Sir Hilary Bray! Eh, fie, spune-i șefului de 
personal că mi-am dat acordul. Dar cu șovăială. Spune-i că ţi se 
poate da ce ai nevoie. Ţine-mă la curent. 

M. întinse mâna după telefonul cu linie directă cu Cabinetul și 
rosti profund nemultumit: 

— Presupun că va trebui să-l anunţ pe prim-ministru că am 
dat de urma individului. La cât de încurcată e povestea am s-o 
păstrez pentru mine. Asta-i tot, zero-zero șapte. 

— Mulţumesc, domnule. Noapte bună! 

Indreptându-se spre ușă, Bond îl auzi pe M. rostind în 
receptorul verde: 

— M. la telefon. Vreau să vorbesc personal cu prim-ministrul, 
vă rog. 

După ton, ar fi putut la fel de bine să ceară legătura la morgă. 
Bond ieși și închise ușa binișor în urma lui. 

Așa se face că, pe măsură ce noiembrie se apropia tot mai 
mult de decembrie, James Bond se întoarse, fără voia lui la 
școală, tocind heraldică la masa de lucru, în loc de rapoarte 
ultrasecrete, prinzând din zbor crâmpeie de franceză și engleză 
medievală, cufundându-se în povești și mituri prăfuite, asimilând 
cunoștințe de la Sable Basilisk și aflând ocazional lucruri 
interesante, cum ar fi că fondatorii magazinului universal 
Gamages din Londra proveneau din familia de Gamaches din 
Normandia și că Walt Disney se trăgea, pe departe, din familia 
d'Isigny din aceeași parte a Franţei. Numai că astea erau mici 
pepite de aur într-un pustiu al arhaismelor, așa că într-o zi, 


67 


când, ca răspuns la o glumă de-a lui, Mary Goodnight i s-a 
adresat cu „Sir Hilary”, n-a lipsit mult să-i sară la beregată. 

Între timp, corespondenţa extrem de delicată între Sable 
Basilisk și Gebrüder Moosbrugger continua șovăielnic și cu 
viteza melcului. Avocaţii - sau mai degrabă Blofeld, din spatele 
lor - puneau nenumărate întrebări enervante, dar, recunoștea 
Sable Basilisk, erudite, fiecare trebuind contracarată cu 
obscurităţi heraldice mai mari sau mai mici. Urmară întrebări 
minuţioase despre emisar, Sir Hilary Bray. Elveţienii solicitară 
fotografii, care le fură trimise, după retușurile de rigoare. 
Întreaga lui carieră, încă din vremea școlii, trebui să fie 
prezentată detaliat și îi fu trimisă din Scoţia, cu un bilet 
introductiv extrem de amuzant din partea adevăratului Sir Hilary 
Bray. Pentru a testa piața, Sable Basilisk ceru noi fonduri, care 
veniră cu o promptitudine încurajatoare, sub forma încă unei mii 
de lire sterline. La sosirea cecului, în ziua de 15 decembrie, 
Sable Basilisk îl sună pe Bond în culmea încântării. 

— Al nostru e! A mușcat cârligul! 

Și într-adevăr, a doua zi sosi o scrisoare din Zurich, în care 
avocaţii spuneau că clientul lor a acceptat o întâlnire cu Sir 
Hilary. Acesta era rugat să sosească pe Aeroportul central 
Zurich cu cursa Swissair numărul 105, cu aterizarea programată 
la Zurich la ora 13:00, pe 21 decembrie. La îndemnul lui Bond, 
Sable Basilisk răspunse că data nu e convenabilă pentru Sir 
Hilary, din cauza unei întâlniri stabilite în prealabil cu înaltul 
comisar canadian, cu privire la un detaliu al blazonului 
Companiei Hudson Bay. Sir Hilary ar putea ajunge însă pe 22. 
Primi drept răspuns o telegramă de încuviinţare care, pentru 
Bond, confirma că peștele a înghiţit nu doar cârligul, ci și pluta și 
firul. 

Ultimele câteva zile trecură într-un val de ședințe la Sediu, 
prezidate de șeful de personal al lui M. Principala decizie luată a 
fost aceea ca Bond să meargă absolut „curat” la întâlnirea cu 
Blofeld. Nu va purta la el nicio armă, niciun fel de echipament 
secret și nu va fi supravegheat sau urmărit de Serviciu în niciun 
mod. Va comunica doar cu Sable Basilisk, transmițând ce 
informaţii va putea folosind vorbirea heraldică cu dublu sens 
(MI5 îi dăduse lui Sable Basilisk undă verde imediat după prima 
întâlnire a lui Bond cu el), iar Sable Basilisk, care credea, vag, că 
Bond lucrează la Ministerul Apărării, va primi un om de legătură 


68 


de la acel minister, care va servi drept intermediar între el și 
Serviciu. Asta era tot, presupunând că Bond reușea să rămână 
lângă Blofeld cel puţin câteva zile. Și asta trebuia să-i fie 
stratagema de bază. Era esenţial să afle cât mai multe cu 
putinţă despre Blofeld, activităţile și asociaţii lui ca să se treacă 
la planificarea următorului pas - răpirea lui din Elveţia. Se putea 
să nu fie necesară o acţiune fizică. Bond ar fi putut să-l 
păcălească să facă o vizită în Germania, ca urmare a unui raport 
pregătit de Sable Basilisk despre anumite documente ale 
familiei Blofeld de la Arhiva Centrală din Augsburg, care vor 
trebui identificate personal de Blofeld. Intre precauţiile de 
securitate aveau să se includă omiterea totală a informării 
Departamentului Z cu privire la misiunea lui Bond în Elveţia și 
închiderea dosarului „Bedlam” la Sediu, care avea să fie 
anunţată pe „Ordinea de zi” de rutină. Urma să fie emis un nou 
nume de cod al operaţiunii, cunoscut doar de o mână de ofițeri 
superiori, esenţiali. Numele avea să fie „CORONA”. 

În sfârșit, se discutară pericolele care-l pândeau pe Bond 
personal. La sediul Serviciului se nutrea un respect desăvârșit 
față de Blofeld. Nimeni nu-i punea la îndoială capacităţile și nici 
cruzimea. Dacă Blofeld ajungea cumva să afle adevărata 
identitate a lui Bond, fără îndoială că acesta avea să fie lichidat 
instantaneu. O eventualitate mai primejdioasă și mai probabilă 
era aceea că, după ce Blofeld cerceta până la capăt cunoștințele 
heraldice ale lui Bond, destul de superficiale, și se dovedea că 
este sau nu este contele de Bleuville, Sir Hilary Bray, a cărui 
utilitate expira astfel, putea să „sufere un accident”. Bond 
trebuia pur și simplu să înfrunte aceste pericole și să fie vigilent 
mai ales în privinţa celui din urmă. El și, în spatele lui, Sable 
Basilisk trebuiau să-și păstreze niște ași în mânecă, ași care să 
facă, cumva, ca existenţa lui Sir Hilary Bray să rămână în 
continuare importantă pentru Blofeld. Drept concluzie, șeful de 
personal spuse că, după părerea lui, operaţiunea e „o grămadă 
de bezanţi” și că „bezant” ar fi fost un nume de cod mai potrivit 
decât „Corona”. Totuși, îi ură lui Bond mult noroc și adăugă, 
nesimţitor, că va da instrucţiuni Secţiei Tehnice să treacă 
neîntârziat la conceperea unui lot de bulgări de zăpadă explozivi 
pentru protecţia lui. Pe această notă înveselitoare, în seara zilei 
de 21 decembrie, Bond se întoarse în biroul lui ca să facă, 
împreună cu Mary Goodnight, un ultim inventar al 


69 


documentaţiei sale. Se așeză pieziș la masa de lucru, privind 
amurgul trist de iarnă în Regent's Park acoperit de zăpadă, iar 
ea se așeză față-n față cu el, inventariind obiectele: 

— Burk's Extinct and Dormant Baranetage, proprietatea 
Colegiului de Heraldică. Ștampilată „A nu se scoate din 
bibliotecă”. V/sitations in the College of Arms, ștampilată 
identic. Geneal/ogist's Guide, de G.W. Marshall, cu factura de la 
Hatchard emisă pe numele lui Sable Basilisk în ea. Burke“ 
General Armory, ștampilată „Proprietatea Bibliotecii Londra”, 
învelită și francată 10 decembrie. Pașaport pe numele lui Sir 
Hilary Bray, conţinând diferite vize recente de intrare și ieșire 
din Franţa, Germania și Ţările de Jos, destul de uzat și cu 
colţurile îndoite. Un dosar mare de corespondenţă cu Augsburg 
și cu Zurich, pe hârtia de scris a colegiului de Heraldică și pe 
hârtia de scris a destinatarilor. Și asta-i tot. Ţi-ai pregătit 
etichetele de spălătorie și așa mai departe? 

— Da, zise Bond sec. Am pregătit toate astea. Și am două 
costume noi, cu manşete și cu două șlițuri la spatele hainei și 
patru nasturi în față. Plus un ceas de aur cu lanţ și cu pecetea 
Bray. Micul baronet în carne și oase. 

Bond se răsuci și se uită la Mary Goodnight. 

— Ce crezi despre farsa asta Mary? Crezi că o să iasă? 

— Păi așa ar trebui, zise ea ferm. La câtă osteneală ne-am dat 
toți. Dar... (Șovăi.) Nu-mi place că te vei înfrunta cu omul ăsta 
fără pistol. Și toate cărţile astea stupide de heraldică! zise ea 
fluturând mâna în direcția teancului de pe jos. Pur și simplu nu 
te reprezintă! Vei avea grijă, da? 

— A, poţi să fii sigură, replică Bond liniștitor. Acum fii fată 
bună și cheamă un taxi la intrarea Universal Export. Și bagă 
înăuntru toate prostiile astea te rog. Cobor și eu într-o clipă. Îmi 
voi petrece toată seara în apartament, împachetându-mi 
cămășile de mătase cu blazon, adăugă el zâmbind acru, apoi se 
ridică. La revedere, Mary! Sau mai degrabă noapte bună. Și 
ferește-te de necazuri până mă întorc. 

— Asta să faci și tu, zise ea. 

Se aplecă, luă de pe jos cărțile și hârtiile și, ascunzându-și 
fața se duse la ușă și o închise cu un șut în urma ei. O clipă mai 
târziu o redeschise. Ochii îi străluceau. 

— lartă-mă, James! Noroc! Și Crăciun fericit! 


70 


Închise încet ușa. Bond privi suprafaţa neutră a ușii crem 
alese de Ministerul Lucrărilor. Ce scumpă era Mary! Dar acum 
exista Tracy. În Elveţia se va afla aproape de ea. Sosise 
momentul să reia legătura. li fusese dor de ea și se tot întrebase 
cum îi merge. Primise trei cărţi poștale ilustrate degajate, dar 
vesele, trimise de la Clinique de l'Aube din Davos. Bond se 
interesase și aflase că instituţia era condusă de un anume 
profesor Auguste Kommer, președintele Societăţii elveţiene de 
psihiatrie și psihologie. La telefon, Sir Molony, specialistul în boli 
nervoase angajat de Serviciu, îi spusese că Kommer e unul 
dintre cei mai buni din lume în meseria sa. Bond îi scrisese lui 
Tracy cu afecțiune, încurajator și aranjase ca scrisorile să fie 
trimise din America. Îi spusese că se va întoarce curând acasă și 
va lua legătura cu ea. Oare? Și pe urmă ce va face? Bond trăi 
câteva clipe de răsfăţ în care se compătimi pentru diferitele 
poveri pe care le purta de unul singur, apoi își stinse brutal 
ţigara și, trântind ușile în urmă, ieși iute din biroul lui și cobori 
cu liftul la intrarea în sala discretă deasupra căreia scria 
„Universal Export”. _ 

Taxiul îl aștepta. Era ora șapte. In timp ce mașina se puse în 
mișcare, Bond își făcu planul pentru seara aceea. Mai întâi își va 
împacheta cu extrem de multă grijă lucrurile în singura lui 
valiză, care nu avea nicio șmecherie ascunsă, va bea două 
duble de votcă cu apă tonică și cu un strop de Angostura, va 
mânca o porţie mare din specialitatea lui May - jumări cu ierburi 
aromate -, va mai bea două pahare de votcă cu apă tonică, iar 
după aceea, ușor ameţit, va înghiţi trei miligrame de Seconal și 
se va duce la culcare. 

Încurajat de perspectiva acestei auto-anestezii confortabile, 
Bond își împinse cu bruschețe problemele sub covorul 
conștiinței. 


71 


Capitolul 9 


Irma cea nu prea dulce”? 


A doua zi, la aeroportul Londra, James Bond, cu pălărie cu 
calotă rotundă și boruri înguste, răsfrânte, umbrelă înfășurată 
sub braţ, cu ziarul The Times împăturit îngrijit și cu tot restul 
accesoriilor, se simţea ușor ridicol. Tratat cu deferenţa cuvenită 
titlului său și condus în salonul VIP înainte de decolare, ajunse 
să se simtă ridicol de-a binelea. La ghișeul de bilete, când fata i 
se adresă cu numele Sir Hilary, se uitase în spate ca să vadă cu 
cine vorbește ea, apoi își zise că e neapărat cazul să se adune și 
să fie Sir Hilary Bray, ce naiba! 

Comandă un coniac mare și un suc de ghimbir și rămase în 
picioare, izolat de ceilalți câțiva pasageri privilegiați din salonul 
elegant, încercând să se simtă ca un baronet. Apoi și-l aminti pe 
adevăratul Sir Hilary Bray, care poate că-n clipa aceea jupuia de 
blană un animal cu mâinile goale, undeva, în munţii Glen. 
Adevăratul Sir Hilary Bray n-avea nimic de baronet! Işi spuse că 
trebuie neapărat să scape de snobismul inversat care, la fel ca 
opusul lui, e înrădăcinat în atât de mulți englezi. Că trebuie să 
înceteze să mai joace un rol, să nu mai fie un nobil de scenă. 
Hotări să fie el însuși, iar dacă dădea impresia că e un baronet 
cam puţin cizelat, de felul celor prietenoși, ei bine, cel puţin asta 
concorda cu adevăratul baronet din Scoţia. Aruncă ziarul 7imes, 
pe care-l purtase ca pe un însemn suplimentar de apartenenţă 
la clasa superioară, luă în schimb un Daily Express și mai 
comandă un coniac și un suc de ghimbir. 

Ceva mai târziu, cu motoarele cu reacţie gemene abia 
auzindu-se mult în spatele cabinei de clasa întâi, avionul 
Caravelle al Swissair se ridică în aer și mintea lui Bond se 
îndreptă către întâlnirea descrisă atât de succint de avocaţii din 
Zurich. Sir Hilary va fi așteptat la aeroport de una dintre 
secretarele contelui de Blewville. Va fi primit de conte în ziua 
aceea sau în următoarea. Bond trăi un moment de panică: cum 


42 Aluzie la filmul de comedie „Irma la douce” din 1963; personajul Irma este o 
prostituată cu mare popularitate, de care se îndrăgostește un poliţist cinstit. 


72 


să i se adreseze individului când se întâlnea cu el? Conte? 
Domnule conte? Nu, nu i se va adresa în niciun fel - poate doar 
cu câte un ocazional și condescendent „dragul meu domn”, în 
funcţie de context. Oare cum arăta Blofeld? Işi schimbase mult 
înfățișarea? Probabil că da; altfel, vulpea n-ar fi rămas cu atâta 
eficacitate în fața ogarilor. Emoţiile lui Bond sporiră în timp ce 
consumă un prânz delicios, servit de o însoţitoare de bord 
delicioasă; tabla de șah a Franţei, cu nuanțe iernatice de 
cafeniu, se derula rapid la mare distanţă, sub ei. Apărură petice 
de zăpadă și copaci despuiaţi când trecură pe deasupra culmilor 
înalte ale Vosgilor, apoi zăpezile permanente și sloiurile de 
gheaţă ale Rinului, o scurtă oprire la Basel, urmata de 
păienjenișul negru al Aeroportului Zurich, „Puneţi-vă centurile 
de siguranță” în trei limbi, și începură să coboare, o ușoară 
hurducătură, mugetul motoarelor și rulajul pe pistă până în 
dreptul clădirilor impunătoare, cu aer foarte european, 
împodobite cu drapelele naţionale vesele. 

Înăuntru, la biroul Swissair, o femeie stătea lângă tejgheaua 
recepţiei. Imediat ce Bond apăru în prag, făcu câţiva pași 
înainte. 

— Sir Hilary Bray? 

— Da. 

— Sunt Fräulein Irma Bunt. Secretara personală a contelui. 
Bună ziua! Sper că aţi avut un zbor fericit. 

Femeia arăta ca o gardiană arsă de soare. Avea o faţă pătrată 
și brutală, cu ochi gălbui, duri. Zâmbetul îi era o gaură 
lunguiață, fără pic de umor sau de ospitalitate, iar la colţurile 
gurii avea bășici de insolaţie pe care le lingea din când în când 
cu vârful limbii palide. De sub șapca de schi cu cozoroc galben, 
ale cărei curele se încheiau sub bărbie, se vedeau șuviţe de păr 
șaten încărunţit, prins la spate într-un coc strâns și îngrijit. 
Corpul ei puternic, dar scund era îmbrăcat în salopetă de schi 
strâmtă, care nu-i venea deloc bine, și o jachetă impermeabilă 
cenușie, împodobită deasupra sânului stâng cu un G mare, roșu, 
cu o coroană deasupra. „Irma cea nu prea dulce”, își zise Bond. 

— Da, a fost foarte plăcut, zise el tare. 

— Aveţi tichetul de bagaje? Urmaţi-mă, vă rog. Și mai întâi 
pașaportul. Pe aici. 

O urmă pe la controlul pașapoartelor, iar de acolo, în sala 
vămii, unde se aflau câţiva oameni fără ocupaţie. Bond observă 


73 


că femeia înclină capul, ca din întâmplare. Un bărbat cu servietă 
sub braţ, care stătea și pierdea vremea, se îndepărtă. Bond își 
examină cu mare atenţie tichetul de bagaje și observă, pe lângă 
peticul de carton, că bărbatul se strecoară într-o cabină 
telefonică din șirul aflat în sala principală, dincolo de zona vămii. 

— Vorbiţi germana? 

Limba ieși scurt din gură și linse bășicile. 

— Nu, mă tem că nu. 

— Poate franceza? 

— Puțin. Suficient pentru munca mea. 

— Da, da. Asta e important, da? 

Valiza lui Bond fu descărcată de pe căruciorul de bagaje și 
lăsată în dreptul barierei. Femeia îi arătă agentului vamal un 
permis de un fel sau altul. Deși o făcu foarte rapid, Bond zări în 
treacăt fotografia ei și antetul „Bundespolizei”. Așa deci! Blofeld 
își găsise un om în poliţie! 

Agentul vamal rosti cu deferenţă „Bitte sehr'* și-și scrise 
simbolul pe valiza lui Bond cu cretă de culoarea zilei - galbenă. 
Un om de serviciu o luă și porniră toţi trei spre intrare. Când 
coborâră treptele, o berlină neagră Mercedes 300 SE, anonimă, 
ieși elegant din parcare și se opri în dreptul lor. Lângă șofer era 
bărbatul care se dusese să telefoneze. Valiza lui Bond fu pusă în 
portbagaj și porniră cu viteză spre Zurich. După câteva sute de 
metri pe șoseaua lată, bărbatul de lângă șofer, pe care Bond îl 
surprinsese că privește pe furiș în oglinda retrovizoare, spuse 
încet „Is gut”* și mașina făcu dreapta pe un drum lateral, 
marcat de o tăbliță pe care scria „Eingang Verboten! Mit 
Ausnahme von Eigentumer und Personnel von 
Privatflugzeugen"”*. Amuzat, Bond numără micile precauții. Se 
vedea clar că se află în continuare în perioada de probă. 

Mașina ajunse în dreptul hangarelor din stânga clădirii 
principale, înaintă încet printre ele și trase în dreptul unui 
elicopter Alouette de un portocaliu intens, adaptat de Sud 
Aviation pentru operaţiuni de salvare montane. Insă aparatul din 
faţa lor purta pe fuzelaj G-ul roșu și coroana Așa deci! Urma să 
fie plimbat cu elicopterul! 


43 Vă rog frumos (germ.). 
4 E bine (germ.). 
45 Intrarea interzisă. Cu excepţia proprietarului și a permisului privat (germ.). 
74 


— Aţi mai călătorit cu aparate din acestea, nu? Este foarte 
plăcut. Obţii o priveliște frumoasă a Alpilor. 

Ochii domnișoarei Bunt erau inerţi, complet lipsiţi de interes. 
Urcară pe scara de aluminiu. 

— Aveţi grijă la cap, vă rog! 

Şoferul înmână valiza lui Bond. 

Elicopterul avea șase locuri îmbrăcate luxos în piele roșie. 
Deasupra lor și în faţă, în bula lui de plexiglas, pilotul ridică 
degetul mare. Personalul de la sol scoase piedicile patinelor și 
lamele mari ale elicelor începură să se rotească. In timp ce 
accelerau, oamenii de la sol se retraseră, ferindu-și faţa de 
vârtejurile de zăpadă. Simţiră o ușoară zguduitură, după care 
începură să urce rapid și pârâitul radioului, pe frecvenţa turnului 
de control, amuţi. 

Irma Bunt şedea în dreptul lui Bond, de cealaltă parte a 
culoarului. Celălalt bărbat se afla în spate, ascuns în dosul 
ziarului Züricher Zeitung. Bond se înclină spre femeie și întrebă 
tare, ca să acopere zarva aparatului: 

— Încotro mergem? 

Ea se prefăcu că nu aude. Bond repetă întrebarea strigând. 

— În Alpi. În Alpii înalţi, strigă femeia făcând semn spre 
fereastră. Este foarte frumos. Vă plac munţii, nu-i așa? 

— Foarte mult, ţipă Bond. Sunt exact ca munții Scoției. 

Se lăsă pe spetează, aprinse o ţigară și se uită pe geam. Da, 
în stânga se vedea Zurichersee“f. Traiectoria lor era mai mult 
sau mai puţin est-sud-est. Zburau la circa șase sute de metri 
altitudine. Apăru și lacul Wallen. Prefăcându-se neinteresat, 
scoase din servietă ziarul Daily Express și-l deschise la paginile 
sportive. Citi ziarul începând de la ultima pagină și până la 
prima, meticulos, aruncând din vreme în vreme o privire 
plictisită pe geam. Marele lanţ muntos din stânga erau probabil 
Alpii Rhatikon. Sub ei se afla nodul de cale ferată de la 
Landquart. Se mențineau pe același curs, în susul văii Pratigau. 
Oare de la Klosters încolo vor merge tot înainte sau vor coti spre 
dreapta? Spre dreapta. Așa deci! In susul văii Davos! Peste 
câteva minute va zbura pe deasupra lui Tracy! O privire ca din 
întâmplare. Da, iată Davos, sub baldachinul său subţire format 
din ceața serii și fum, în timp ce el, aflat deasupra, era în 
continuare scăldat de soare. Cel puţin Tracy părea să aibă 


46 Lacul Zürich. 
75 


zăpadă din belșug. Bond își aminti teribila coborâre pe pârtia 
Parsenn. Ce mai vremuri! Reveniră pe vechiul curs; de o parte și 
de alta a lor se ridicau piscuri uriașe. Trebuie că era lanțul 
Engadine. Departe, în dreapta, grupul Silvretta, la stânga Piz 
Languard, iar faţă, lanțul Bernina coborând, ca o vastă 
trambulină, înspre Italia. Pădurea aceea de lumini departe, în 
dreapta era probabil staţiunea St. Moritz! 

Și acum, încotro? Bond se ascunse după paginile ziarului. Un 
viraj ușor spre dreapta. Alte lumini. Pontresina? Radioul începu 
să pârâie și indicatorul „Centurile de siguranţă” se aprinse. Bond 
își zise că a sosit timpul să-și exprime interesul fățiș. Se uită 
afară. Sub ei, pământul era învăluit predominant în beznă, dar în 
faţă, soarele muribund continua să poleiască piscurile uriașe. Se 
îndreptau direct spre unul dintre ele, spre micul podiș din 
apropierea vârfului. Se vedea un grup de clădiri de la care 
porneau niște cabluri aurii ce coborau în întunericul văii. O 
telecabină înstelată de soare continua să urce coasta masivului 
ce se înălța, dominator, deasupra lui. Acum se aflau doar la 
treizeci de metri deasupra coastei, apropiindu-se de podiș și de 
clădiri. Braţele pilotului manevrau manșa. Aparatul se înclină 
puţin și încetini. Braţele elicelor se rotiră alene, apoi accelerară 
în timp ce aparatul plană puţin și ateriză. Simţiră o zguduitură 
ușoară când patinele din cauciuc făcură impact cu zăpada, 
auziră uruitul tot mai slab al rotorului. Ajunseseră la destinaţie. 
Unde? Bond știa. Se aflau în lanţul muntos Languard, undeva 
mai sus de Pontresina, în Engadin, și la o altitudine de circa trei 
mii de metri. Își încheie nasturii impermeabilului și se pregăti 
pentru împunsătura aprigă a aerului rece în plămâni, după 
deschiderea ușii. Irma Bunt îi oferi zâmbetul ei tipic, colţuros și 
anunţă inutil: 

— Am sosit. 

În zăngănit de fragmente de gheaţă căzute, ușa se deschise 
cu o smucitură. În cabină se revărsau ultimele raze ale soarelui; 
întâlniră cozorocul galben al femeii și pătrunseră prin el, 
făcându-i faţa ca de chinezoaică. In lumină, ochii aveau o 
strălucire falsă, ca ochii de sticlă ai unui animal de jucărie. 

— Aveţi grijă la cap! 

Se aplecă mult, fundul ei pătrat, în salopetă strâmtă, invitând 
la un șut teribil, și cobori pe scară. James Bond o urmă, ţinându- 
și respiraţia ca să se apere de impactul părjolitor al aerului 


76 


arctic, foarte sărac în oxigen. În preajmă se aflau doi bărbaţi 
îmbrăcaţi ca niște instructori de schi. Se uitară la Bond cu 
curiozitate, dar nu salutară. Bond merse mai departe pe zăpada 
bătătorită de pași, în urma femeii, celălalt bărbat venind în 
spate cu valiza lui. Auzi cum motorul se bâlbâie și prinde viață, 
mugind, și un viscol de particule de zăpadă îi împunse obrazul 
drept, după care marea lăcustă de fier se ridică în aer și porni 
prin amurg. 

Între locul unde aterizase elicopterul și grupul de clădiri erau 
poate cincizeci de metri. Bond zăbovi, orientându-se preliminar. 
In față se afla o clădire lungă și scundă, acum luminată ca ziua. 
La dreapta, la vreo alţi cincizeci de metri, se vedeau contururile 
unei staţii moderne de telecabine, o structură cubică, cu 
acoperiș gros și neted, ce pornea înclinat aproape de la sol. În 
timp ce o examina, luminile ei se stinseră. Probabil că ultima 
telecabină ajunsese în vale și serviciul se închidea peste noapte. 
In dreapta staţiei exista o construcție mare, într-un stil ce imita 
cabana elvețiană clasică, cu o verandă mare, slab luminată, 
destinată probabil comerțului turistic de masă - iarăși, un 
element tipic de arhitectură din zonele înalte ale Alpilor. La 
stânga dincolo de panta podișului, se revărsau lumini dintr-a 
patra clădire, din care se vedea numai acoperișul plat. 

Bond se afla acum la doar câţiva metri de clădirea care-i era 
evident, destinaţia. Un dreptunghi gălbui apăru ademenitor: 
femeia deschise ușa și-l invită să intre. Lumina cădea pe o placă 
mare, cu G-ul roșu și coroana deasupra lui, pe care scria: 
GLORIA KLUB. 3605 METRI. PRIVAT! NUR FUR MITGLIEDER“. Mai 
jos, cu litere mai mici, scria „Aplenberghaus und Restaurant Piz 
Gloria”, și degetul arătător al mâinii tradiționale arăta spre 
dreapta, către clădirea din apropierea staţiei de telecabine. 

Așa deci! Piz Gloria! Bond intră în dreptunghiul ademenitor de 
lumină. Femeia dădu drumul ușii, care se închise cu un șuierat 
pneumatic. 

lnăuntru era nebunește de cald, aproape prea cald. Se aflau 
într-o mică recepţie; din spatele biroului, un bărbat relativ tânăr, 
cu părul blond foarte deschis, tuns militărește și cu ochi vicleni 
se ridică și făcu o ușoară plecăciune spre ei. 

— Sir Hilary e la numărul doi. 


47 Club Gloria. 3605 metri. Privat! Strict pentru membri (germ.). 
48 Hotel alpin și restaurant Gloria (germ.). 
77 


— Weiß schon”, zise scurt femeia, apoi i se adresă lui Bond, 
cu doar un dram de politețe în plus: Urmaţi-mă, vă rog. 

Trecu de ușa aflată în faţa lor și pătrunse pe un coridor cu 
mochetă roșie, miţoasă. Peretele din stânga avea ici și colo 
ferestre, între care se vedeau fotografii frumoase cu schiori și 
munți. La dreapta apărură mai întâi ușile încăperilor comune, 
marcate Bar, Restaurant și Toaletă. Urmară alte uși, care 
aparţineau, evident, camerelor personale. Bond fu condus în cea 
cu numărul doi. Era o încăpere extrem de comodă, înflorată în 
stilul motelurilor americane, cu o baie urâtă. Peste fereastra lată 
cât peretele erau trase acum draperiile, dar Bond știa că oferă o 
perspectivă spectaculoasă asupra văii, până la grupul Suvretta 
de deasupra staţiunii St. Moritz. Işi aruncă servieta pe patul 
dublu și se descotorosi, recunoscător, de pălărie și de umbrelă. 
Celălalt bărbat apăru cu valiza lui, o puse pe suportul de bagaje 
fără să se uite la Bond și se retrase, închizând ușa. Femeia 
rămase locului. 

— Sunteţi mulțumit? 

Primi raspunsul lui entuziast cu niște ochi indiferenți. Mai avea 
și altele de spus. 

— Asta e bine. Acum, poate că ar trebui să explic unele 
lucruri, să vă împărtășesc unele legi ale clubului, nu-i așa? 

Bond aprinse o ţigară și zise, arborând un aer de interes 
politicos: 

— Ar fi cu siguranţă util. De exemplu, unde ne aflăm? 

— În Alpi. În Alpii înalţi, răspunse femeia. Acest Alp, Piz Gloria, 
este proprietatea contelui. Împreună cu Gemeinde, autorităţile 
locale, el a construit o Seilbahn. Aţi văzut cablurile, da? Acesta 
este primul an când este deschisă. Este foarte populară și aduce 
mulți bani. Există niște pârtii de schi bune. Gloria Abfahrt este 
deja faimoasă. Există și o pârtie de bob care este mult mai 
măreaţă decât Cresta, de la St. Moritz. Aţi auzit de ea? Schiaţi 
poate? Sau faceţi bobul? 

Ochii cei gălbui îl supravegheau. Bond își zise că va continua 
să răspundă negativ la toate întrebările. l-o cerea instinctul. 
Rosti pe ton de scuză: 

— Mă tem că nu. N-am ajuns niciodată s-o fac. Prea legat de 
cărţile mele, poate. 

Zâmbi cu regret, autocritic. 


23 Știu deja (germ.). 
78 


— Schade! Ce păcat! (Dar în ochii femeii se citea satisfacţie.) 
Aceste instalaţii îi aduc contelui venituri frumoase. Asta este 
important. Ajută la sprijinirea muncii sale de o viaţă, Institutul. 

Bond ridică vag sprâncenele, politicos. 

— Institut fur physiologische Forschung. Este pentru cercetare 
științifică. Contele este un lider în domeniul alergiilor - 
înțelegeţi? Asta este ca febra fânului, ca neputința de a mânca 
fructe de mare, da? 

— A, serios? Nu pot spune că sufăr de așa ceva. 

— Nu? Laboratoarele se află într-o clădire separată. Acolo 
locuiește și contele. In această clădire, unde ne aflăm noi, 
locuiesc pacientele. Contele vă roagă să nu le tulburaţi cu prea 
multe întrebări. Tratamentul lor este foarte delicat. Înţelegeţi? 

— Da, sigur că da. Și când îl pot vedea pe conte? Mă tem că 
sunt un om foarte ocupat, Frâulein* Bunt. Există la Londra 
chestiuni care mă așteaptă să le acord atenţie. (Bond își luă un 
ton impresionant.) Noile state africane. E mult de muncă la 
drapelele lor, în conceperea monedei lor naţionale, a timbrelor, 
a decorațiilor. Suntem în mare penurie de personal la Colegiu. 
Contele înțelege, sper, că problema sa personală, deși 
interesantă și importantă, trebuie să ocupe locul al doilea faţă 
de problemele guvernului. 

Reușise să se facă înţeles. Femeia era acum toată numai 
entuziasm și dorinţă de a-l liniști. 

— Dar firește, dragul meu Sir Hilary! Contele vă roagă să-l 
scuzaţi astă-seară, dar ar dori foarte mult să vă primească 
mâine dimineaţă, la ora unsprezece. Este convenabil? 

— Sigur că da, sigur că da! Asta îmi va da timp a-mi pun în 
ordine documentele, cărțile. (Făcu un semn spre micul pupitru 
de scris de lângă fereastră.) Poate că mi s-ar putea aduce o 
masă în plus, ca să-mi înșir lucrurile. Mă tem că noi, șoarecii de 
bibliotecă, avem nevoie de mult spațiu, explică el cu un zâmbet 
de autodepreciere. 

— Firește, Sir Hilary! Se rezolvă numaidecât. 

Femeia se duse la ușă și apăsă butonul unei sonerii. Făcu 
semn în jos, acum categoric stânjenită. 

— Aţi observat, poate, că ușa nu are clanţă pe partea 
aceasta? 

Bond observase, dar spuse că nu. 


5% Domnișoară (germ.). 
79 


— Veţi suna când doriţi să ieșiți din cameră. Da? Este pentru 
paciente. Este necesar ca ele să aibă liniște. Este dificil să-i 
împiedicăm să se viziteze reciproc ca să bârfească. Este spre 
binele lor. Ințelegeţi? Stingerea este la ora zece, dar există 
personal de noapte, în caz că aveţi nevoie de vreun serviciu. lar 
ușile, desigur, nu sunt încuiate. Puteţi reintra în camera 
dumneavoastră oricând. Da? Ne întâlnim în hol, pentru 
cocteiluri, la șase. Este - cum spuneţi dumneavoastră? - pauza 
de odihnă a zilei. (Zâmbetul colțuros își făcu scurta apariţie.) 
Fetele mele așteaptă cu mare nerăbdare să vă cunoască. 

Ușa se deschise și intră unul dintre bărbaţii îmbrăcaţi ca 
instructori de schi - un ins oacheș, cu gâtul ca de taur și cu ochi 
căprui, mediteraneeni. Unul dintre dezertorii lui Marc-Ange? 
Femeia spuse rapid, într-o franceză stricată, că se dorește încă o 
masă și că va trebui adusă în timpul cinei. Omul zise 
„Entendu””!. Femeia ţinu ușa, înainte ca el să apuce s-o închidă, 
iar bărbatul dispăru pe culoar, spre dreapta. Camerele paznicilor 
la capătul coridorului? Mintea lui Bond continua să bifeze 
indiciile. 

— Să înțeleg că asta este tot pentru moment, Sir Hilary? Poșta 
pleacă la amiază. Avem comunicaţii prin radiotelefon, dacă 
doriţi să le folosiţi. Pot să-i transmit contelui vreun mesaj? 

— Spuneţi-i, vă rog, că aştept cu mare nerăbdare să-l cunosc 
mâine. Așadar, ne vedem la ora șase. 

Dintr-odată, Bond voia să rămână singur cu gândurile lui. 
Făcu semn spre valiză. 

— Trebuie să despachetez. 

— Sigur că da, sigur că da, Sir Hilary! lertaţi-mă că v-am 
reținut! 

Pe această notă elegantă, Irma Bunt ieși și închise ușa, cu 
declicul ei decisiv. 

Bond rămase nemișcat în mijlocul camerei și-și lăsă aerul din 
plămâni să iasă într-un sâsâit ușor. Ce mai afurisită mâncare de 
pește! l-ar fi plăcut foarte mult să tragă un șut zdravăn într-una 
din piesele delicate de mobilier. Dar observase că, dintre cele 
patru corpuri prismatice de iluminat de pe tavan, una era un 
ochi proeminent, inert. Televiziune cu circuit închis? Dacă da, ce 
rază de acțiune avea? Nu mult mai mult decât un cerc larg în 
mijlocul încăperii. Microfoane? Probabil că toată întinderea 


51 Am înţeles (fr.). 
80 


tavanului constituia un microfon. Asta era șmecheria din vreme 
de război. Trebuia categoric să plece de la premisa că se află 
sub supraveghere constantă. 

Cu un iureș de gânduri în minte, James Bond se apucă să 
despacheteze, să facă un duș și să se ferchezuiască pentru 
„fetele mele”. 


81 


Capitolul 10 


Zece fete superbe 


Barul făcea parte din categoria celor capitonate cu piele, fals- 
masculin, și, fiind foarte recent construit, încă mai mirosea ca 
interiorul unui automobil nou. Fusese conceput să arate ca un 
salon tirolez, cu ajutorul unui cămin mare din piatră, în care 
locul de bușteni trosnea de zor, și al candelabrelor în stil „roată 
de căruță”, cu „lumânări” electrice roșii. Existau numeroase 
accesorii din fier forjat - aplice de iluminat pe pereţi, scrumiere, 
lămpi de masă -, iar barul propriu-zis era înveselit de mici 
steaguri și sticle de băutură miniaturale. O muzică plăcută se 
revărsa dintr-un difuzor ascuns. Bond decise că nu e genul de 
local în care să te îmbeţi zdravăn. 

Când închise în urma lui ușa capitonată cu piele prinsă în ţinte 
de alamă, se lăsă câteva clipe tăcerea, urmată de o creștere a 
decibelilor menită să ascundă privirile furișe, evaluările rapide. 
Bond întrezări fugitiv imaginea unuia dintre cele mai frumoase 
chipuri de fete din câte văzuse vreodată, când Irma Bunt, 
arătând de-a dreptul hidos într-un pulover „apres-ski”, lucrat 
manual din lână ţesută în casă, în care predominau portocaliul și 
negrul, ieși legănat din galaxia fetelor și-l luă în primire. Îi prinse 
mâna într-o strânsoare uscată, ca de maimuţă. 

— Sir Hilary! Ce încântător, nu-i așa? Veniţi, vă rog, și faceţi 
cunoștință cu fetele mele. 

In încăpere era teribil de cald și Bond simţi cum îi răsar 
broboane de sudoare pe frunte în timp ce era condus de lao 
masă la alta și strângea când o mână răcoroasă, când alta 
caldă, când alta fără vlagă. Numele Ruby, Violet, Pearl, Anne, 
Elizabeth, Beryl îi răsunau în urechi, dar nu vedea decât o mare 
de fețe frumoase, bronzate și o succesiune de piepturi tinere, 
superbe, îmbrăcate în pulovere. Era ca și cum ar fi nimerit în 
culisele unui spectacol de cabaret. Ajunse, în sfârșit, la scaunul 
care-i fusese rezervat, între Irma Bunt și o blondă superbă, cu 
piept generos și ochi mari, albaștri. Se așeză, copleșit. Barmanul 
apăru lângă el, așa că-și impuse să se adune. 


82 


— Whisky cu sifon, te rog, spuse el, auzindu-și vocea ca de la 
foarte mare distanţă. 

li trebui câtva timp ca să-și aprindă o ţigară, vreme în care la 
cele patru mese din ambrazura semicirculară care trebuie că 
era, pe timpul zilei, locul cel mai potrivit de admirat priveliștea 
se închegau conversații prefăcute, teatrale. Zece fete și Irma. 
Toate englezoaice. Niciun nume de familie. Niciun alt bărbat. 
Fete abia trecute de douăzeci de ani. Probabil profesioniste. De 
genul „însoţitoare de bord”. Entuziasmate că au un bărbat între 
ele - un bărbat prezentabil, plus că mai era și baronet! Se 
întoarse spre blondă. 

— Îmi pare extrem de rău, dar nu ţi-am reţinut numele. 

— Eu sunt Ruby. (Vocea era prietenoasă, dar rafinată.) 
Trebuie să fie un mare chin pentru dumneavoastră, să fiți 
singurul bărbat - adică între atâtea fete! 

— Eh, a fost o surpriză, dar una foarte plăcută. Va fi foarte 
greu să rețin corect numele tuturor. (Cobori tonul, conspirativ.) 
Fii atât de bună și prezintă-mi echipa, ca să spun așa. 

Bond își primi băutura și constată bucuros că e tare. luă o 
înghiţitură prelungă, dar discretă. Observase că fetele beau Cola 
și suc de fructe, iar ici și colo, cocteiluri feminine - Orange 
Blossom, Daiquiri. Ruby era una dintre cele cu Daiquiri. Pe cât 
se părea, băutul era permis, dar își zise că va avea grijă să 
manifeste o moderație de gentleman. 

Ruby păru încântată să poată sparge gheaţa. 

— Am să încep din dreapta dumneavoastră. Prima e 
domnișoara Bunt, matroana, ca să zic așa. Pe ea aţi cunoscut-o. 
Următoarea, cu pulover violet, ei bine, e Violet, firește! La 
următoarea masă: cea cu bluză Pucci verde cu auriu e Anne, iar 
lângă ea, cea verde e Pearl. Ea e cea mai bună prietenă a mea 
de aici. 

Și continuă tot așa. De la o superbă fată cu piele aurie la 
următoarea. Bond auzea fragmente din conversațiile lor. 

— Fritz spune că nu obţin destul Voriage”?. Îmi sar mereu 
schiurile de sub picioare. 

— La fel păţesc și eu (chicotit), șezutul meu e vânăt tot! 

— Contele spune că mă descurc foarte bine. Nu va fi groaznic 
când va trebui să plecăm? 

— Mă întreb ce mai face Polly. A plecat de o săptămână. 


52 Postură în care schiorul se apleacă în față de la glezne, fără să ridice călcâiele. 
83 


— După mine, Skol e singurul produs ca lumea pentru 
insolaţie. Toate celelalte uleiuri și creme nu sunt decât untură 
de gătit! 

Și tot așa - în cea mai mare parte sporovăiala pe care ai 
aștepta-o din partea unui grup de fete sănătoase și vesele, care 
învață să schieze, cu excepţia ocazionalelor referiri la conte, pe 
un ton de respect adânc, și a privirilor furișe spre Irma Bunt și 
spre Bond, pentru a se convinge că se comportă cum se cuvine, 
că nu fac prea multă gălăgie. 

În timp ce Ruby continua inventarul discret, Bond încerca să 
atașeze numele la feţe și să-și sporească și în alte privinţe 
înţelegerea acestui grup inedit, dar bizar, încuiat pe vârful unui 
munte din Alpi foarte înalt, într-adevăr. Tinerele păreau să aibă 
în comun o anumită simplitate elementară, de ghid de conduită 
pentru fete, a manierelor și limbajului - genul de fete pe care, 
într-un bar englezesc, le-ai găsi șezând cu un aer modest alături 
de iubitul lor, bând suc, pufăind cu stângăcie dintr-o ţigară și 
spunând din vreme în vreme „pardon”. Fete bune, fete care, 
dacă le-ai face avansuri, ar zice „Te rog, nu strica totul”, 
„Bărbaţii vor doar un singur lucru” sau, supărate, „Te rog, ia-ţi 
mâna de pe mine!” Și se simțeau urmele multor accente, 
accente din toată Marea Britanie - vocalele deschise din 
Lancashire, intonaţia cadenţată din Țara Galilor, r-ul aspru din 
Scoţia, timbrul nazal al accentului Cockney rafinat. 

„Semnez: al dumneavoastră, foarte confuz...”, conchise Bond 
în timp ce Ruby încheia: 

— lar cea cu set tricotat asortat și cu perle la gât e Beryl. 
Acum credeți că ne-aţi învăţat pe toate? 

Bond privi ochii cei albaștri, rotunzi, în care exista acum o 
scânteie de animaţie. 

— Sincer, nu. Și mă simt ca un actor de comedie care se 
trezește captiv într-o școală de fete. Ştii dumneata, cam ca la 
St. Trinian. 

Fata chicoti. (Bond avea să descopere că e o chicotitoare 
cronică. Era prea „delicată” ca să-și întredeschidă adorabilele 
buze și să râdă. Avea să afle, de asemenea, că nu poate nici să 
strănute ca omul, ci doar să icnească reținut, înăbușit în 
minuscula-i batistă de dantelă și că la masă ia înghiţituri foarte 
mici, pe care abia dacă le mestecă puţin cu vârful dinţilor 


84 


înainte să înghită aproape fără nicio mișcare a gâtului. Fusese 
„bine educată”.) 

— O, dar noi nu semănăm deloc cu St. Trinian! Fetele acelea 
îngrozitoare! Cum puteți spune așa ceva?! 

— Un gând trecător, zise Bond degajat. la spune, mai vrei un 
pahar? 

— O, mulțumesc foarte mult! 

Bond se întoarse spre Fräulein Bunt. 

— Dar dumneata, domnișoară Bunt? 

— Mulţumesc, Sir Hilary. Un suc de mere, te rog. 

Violet, cea de a patra de la masa lor, spuse cu modestie că nu 
mai vrea încă o Cola. 

— Îmi dă gaze, explică ea. 

— O, Violet! exclamă Ruby, cu simţul cuviinţei lezat. Cum poți 
spune așa ceva?! 

— Păi așa e, replică Violet încăpăţânată. Mă fac să sughiţ. Nu 
e nimic rău dacă spun asta, nu-i așa? 

„Bunul, bătrânul Manchester!” își zise Bond. Se ridică și se 
duse la bar, întrebându-se cum va traversa seara aceea și pe 
celelalte viitoare. În timp ce comanda băuturile îi veni o idee 
inspirată. Va sparge gheața! Va deveni, indiferent prin ce 
mijloace, miezul petrecerii! Ceru un pahar pentru apă, pentru că 
voia ca gura să fie umezită, luă apoi un șerveţel de hârtie și se 
întoarse la masă. Privit cu ochi mari, spuse: 

— Acum voi arăta cum am decide, dacă ne-am plăti 
consumaţia, cine trebuie să plătească. Am învăţat în armată. 

Așeză paharul în mijlocul mesei, desfăcu șerveţelul de hârtie 
și întinse bine partea de mijloc peste gura paharului, ca să se 
lipească de marginea de sticlă umedă. Scoase din buzunar niște 
monede, alese una de cinci centime și o lăsă să cadă ușor în 
mijlocul șervețelului întins. 

— Așa, anunţă el, amintindu-și că ultima oară jucase acest joc 
în cel mai mizerabil bar din Singapore. Cine mai fumează? Avem 
nevoie de încă trei persoane cu ţigări aprinse. 

Violet era singura fumătoare de la masa lor. Irma bătu din 
palme autoritar. 

— Elizabeth, Beryl, veniţi încoace! Și veniţi să vă uitaţi, 
fetelor, Sir Hilary face joc glumet. 

Fetele se adunară iute, pălăvrăgind, încântate de diversiune. 

— Ce face? 


85 


— Ce-o să se întâmple? 

— Cum se joacă jocul? 

— Așa, repetă Bond simțindu-se ca responsabilul cu jocurile 
pe o navă de croazieră. Asta e pentru cine plătește consumaţia. 
Una câte una, trageţi din ţigară, scuturaţi scrumul, așa, și 
atingeţi hârtia cu capătul aprins - doar atât cât să faceţi o gaură 
micuță, ca asta. (Hârtia se aprinse preţ de o fracțiune de 
secundă.) Acum Violet, pe urmă Elizabeth, și pe urmă Beryl. 
Ideea e că hârtia ajunge cam ca o pânză de păianjen, susținând 
moneda în mijloc. Persoana care face ultima gaură, provocând 
căderea monedei, trebuie să plătească băuturile. Vedeţi? Haide, 
Violet! 

Se porniră ţipete de entuziasm. 

— Ce joc adorabil! 

— O, Beryl, fii atentă! 

Capete adorabile se întindeau pe deasupra lui Bond, șuvițe de 
păr adorabile îi atingeau obrazul. Cele trei fete prinseră rapid 
șmecheria atingerii foarte delicate a unui loc care să nu facă 
pânza de păianjen să se rupă și jocul continuă până când Bond, 
care se considera expert, hotărî să se poarte cavalerește și arse 
intenţionat un fir esenţial. Odată cu clinchetul monedei căzute în 
pahar izbucni o rafală de râsete emoţionate și aplauze. 

— Vedeţi, fetelor? zise Irma Bunt, cu aerul că ea ar fi inventat 
jocul. Sir Hilary plătește, nu-i așa? O distracţie foarte 
încântătoare. (Se uită la ceasul de mână cam bărbătesc pe care- 
| purta.) lar acum trebuie să ne terminăm paharul. Mai sunt cinci 
minute până la ora cinei. 

— O, să mai jucăm o dată, domnişoară Bunt! strigară mai 
multe voci. 

Însă Bond se ridică politicos, cu paharul cu whisky în mână. 

— Vom juca din nou mâine. Nădăjduiesc că jocul nu vă va 
determina pe toate să începeți să fumaţi. Sunt sigur că a fost 
inventat de companiile producătoare de ţigări! 

Se auziră râsete, dar fetele îl înconjurară pe Bond cu 
admiraţie. Ce om de viaţă! Și când te gândești că ele se 
așteptaseră la un înțepat! Bond se simţi mândru de sine, pe 
bună dreptate. Gheaţa era spartă. Le atrăsese pe toate fetele, 
abia perceptibil, de partea lui. Acum erau prieteni. De aici 
înainte va putea să discute cu ele fără a le speria. Simţindu-se 


86 


rezonabil de mulţumit de mutarea lui de deschidere, urmă 
pantalonii strâmţi ai Irmei Bunt în sufrageria alăturată. 

Era șapte și jumătate. Bond se simţi dintr-odată epuizat: 
epuizat de perspectiva plictiselii, de interpretarea celui mai 
dificil rol din cariera lui, de enigma lui Blofeld și a Piz Gloria. Ce 
mama naibii punea la cale ticălosul? Se așeză la dreapta Irmei 
Bunt, în aceeași grupare ca în bar, cu Ruby la dreapta lui și cu 
Violet, brună, rezervată, autocritică, în faţă, și-și despături 
posomorât șervetul. Se vedea clar că Blofeld cheltuise bani buni 
pe fortăreața lui de la înălțime. Cele trei mese ale lor, aliniate 
într-un colț izolat, în apropierea ferestrei mari, curbate, 
acoperite de draperii, ocupau doar o mică parte a încăperii mari, 
realizate într-un fals stil baroc german, cu tavan scund, mobilată 
luxos, cu candelabre suspendate de abdomenul unor heruvimi în 
zbor, festonată cu brâie late din ghips aurit, cu portrete 
întunecate ale unor nobili anonimi, ce creau o atmosferă 
solemnă. Pesemne că Blofeld era convins că va rămâne în locul 
acela. La cât să se fi ridicat investiția? Fără îndoială, nu mai 
puţin de un milion de lire sterline, chiar presupunând că băncile 
elvețiene îi oferiseră o sumă consistentă, în regim ipotecar, 
pentru a acoperi costul sistemului de telecabine. Închirierea 
unui munte și instalarea unui sistem de telecabine finanţat cu 
ipotecă, cu participarea inginerilor și a consiliului districtului 
local - Bond știa că asta constituia cel mai sigur mod pentru 
fondurile fugare. Dacă aveai acces, dacă tu și consiliul reușeaţi 
să convingetți agricultorii locali, prin mită sau forţă, să-ţi acorde 
drept de trecere pe pășunile lor și să te lase să dobori copaci 
pentru plasarea pilonilor, instalarea cablurilor și construirea 
pârtiilor de schi, restul consta în publicitate și în confortul oferit 
publicului ca să vină să mănânce sandvișuri. Dacă mai adăugai 
atractivitatea snoabă a unui club de o eleganţă stilată, cu acces 
foarte limitat, cum își imagina el că ar fi acela pe timpul zilei, G- 
ul cu coroană și mistica unui institut de cercetare condus de un 
conte, erai lansat în stil mare. Bond citise că la acea oră, 
schiatul era sportul practicat la scara cea mai largă în lume. 
Părea improbabil, dar pe de altă parte, celelalte sporturi erau 
evaluate în principal pe baza numărului de spectatori. Schiorii 
sunt participanţi și cheltuiesc mai mult pe echipament decât 
practicanţii altor sporturi. Îmbrăcămintea, bocancii, schiurile, 
legăturile și acum întreaga rutină „apres-schi”, care se îngrijea 


87 


de mersul zilei începând de la patru după-amiaza, când apunea 
soarele, alcătuiau o industrie uriașă. Dacă reușeai să pui mâna 
pe un munte bun - lucru pe care Blofeld reușise cumva să-l facă, 
aveai șanse excelente. Amortizai ipotecile - aici, zăpada 
constituia aspectul-cheie, dar în Engadine, la altitudinea aceea, 
n-aveai de ce să-ți faci probleme în privinţa ei - în trei sau patru 
ani, și pe urmă trai, neneacă! Nu se putea să nu recunoști 
meritele individului. 

Sosise timpul să socializeze din nou... Resemnat, Bond se 
întoarse spre domnișoara Bunt. 

— Fräulein Bunt, vă rog să-mi explicaţi: care e diferenţa între 
un piz, un Alp și un berg? 

Ochii gălbui scânteiară de entuziasm academic. 

— Ah, Sir Hilary, ce întrebare interesantă! Până acum nu mi- 
am pus problema. Să vedem... (Își aţinti privirea undeva, în aer.) 
Piz e doar denumirea locală a vârfului muntos în această 
regiune a Elveţiei. Un Alp ai crede că e mai mic de un berg - un 
deal poate sau o pășune alpină, comparativ cu un munte. Dar 
nu este așa. Aceștia (flutură mâna) sunt toți Alpi și totuși sunt 
munţi foarte mari. La fel este în Austria, cu siguranţă în Tirol. 
Dar în Germania, în Bavaria de exemplu, care e căminul meu 
natal, pretutindeni sunt bergi. (Zâmbetul colțuros se aprinse și 
se stinse imediat.) Nu, Sir Hilary, nu vă pot ajuta. Dar de ce 
întrebaţi? 

— În profesia mea înţelesul exact al unui cuvânt e vital, zise 
Bond pe un ton plictisitor. De exemplu, înainte să ne întâlnim 
pentru cocteiluri, m-a amuzat să vă caut numele de familie, 
Bunt, în cărţile mele de referință. Am aflat, Fräulein, ceva foarte 
interesant. Se pare că Bunt înseamnă în germană „vesel”, 
„fericit”. În Anglia, numele a fost aproape sigur corupt în forma 
Bounty, poate chiar și în Bronte, fiindcă bunicul celebrei familii 
de literați cu acest nume și-a schimbat, de fapt, numele din mai 
puţin aristocraticul Brunty. lată însă un lucru extrem de 
interesant (Bond știa că nu e interesant, că totul e hocus-pocus, 
dar se gândea că nu-i strică să-și exerseze musculatura 
heraldică.) Vă amintiţi cumva dacă strămoșii dumneavoastră au 
avut vreo legătură cu Anglia? Căci vedeți, există ducatul de 
Bronte, pe care l-a preluat Nelson. Ar fi interesant de stabilit o 
conexiune. 


88 


Nada fu înșfăcată pe loc. Ducesă! Prinsă în joc, Irma Bunt se 
apucă să facă o cronică plictisitoare a strămoșilor ei, inclusiv 
înrudirea, îndepărtată, dar dătătoare de mândrie cu un Graf von 
Bunt. Bond ascultă politicos, îmboldind-o să revină la trecutul 
mai apropiat. Femeia îi spuse numele tatălui ei și pe cel al 
mamei, iar el le puse la dosar. Acum avea suficiente informaţii 
ca să afle, la momentul potrivit, cine anume era Irma Bunt. Ce 
capcană excelentă se dovedea a fi snobismul! Câtă dreptate 
avusese Sable Basilisk! În fiecare dintre noi există un snob; fără 
snobism n-ar fi putut descoperi cine sunt părinții femeii aceleia. 

In cele din urmă reuși să-i tempereze febra de informații, iar 
chelnerul-șef, care așteptase politicos în preajma lor, le aduse 
meniurile imense, scrise cu cerneală violet. Acestea conţineau 
de toate, de la caviar la cafea Double Mokka au whisky 
irlandais*. Existau și numeroase „specialități Gloria” - Poulet 
Gloria, Homard Gloria, Tournedos Gloria” şi așa mai departe. În 
ciuda faptului că-și jurase demult să nu se atingă de specialităţi, 
Bond hotărî să încerce puiul. Spuse acest lucru și fu surprins de 
entuziasmul cu care-i salută Ruby alegerea. 

— O, câtă dreptate aveţi, Sir Hilary! Și eu ador puiul. Îl iubesc 
din toată inima! Pot să comand și eu pui, vă rog, domnişoară 
Bunt? 

Glasul ei avea atâta fervoare surprinzătoare, încât Bond 
cercetă faţa lrmei Bunt. Ce însemna scânteierea aceea de 
matroană din ochii ei când își dădu acordul? Era mai mult decât 
aprobarea poftei de mâncare a protejatelor ei. În ochii aceia se 
citea entuziasm, ba chiar și triumf. Ciudat! Și același lucru se 
întâmplă din nou când Violet ceru cartofi din belșug lângă 
cotletul de vită. 

— Îmi plac la nebunie cartofii, îi explică ea lui Bond, cu ochii 
strălucind. Dumneavoastră nu? 

— Sunt buni, încuviinţă Bond. Cu condiţia să faci mișcare din 
belșug. 

— O, sunt niște scumpi! se entuziasmă Violet. Nu-i așa, 
domnișoară Bunt? 

— Da, foarte buni, draga mea. Și foarte buni pentru tine. Fritz, 
eu voi lua doar salata mixtă, cu niște brânză de vaci. (| se 
adresă apoi lui Bond, cu un surâs afectat, caricatural.) Din 


53 Dublu moca, cu whisky irlandez (fr.). 
54 Pui Gloria, homar Gloria, cotlet de vită Gloria (fr.). 
89 


păcate, trebuie să am grijă de siluetă. Copilele astea fac mișcare 
din belșug, în timp ce eu trebuie să stau în birou și să mă ocup 
de hârtii, nu-i așa? 

De la masa alăturată, Bond o auzi pe fata cu accent scoțian 
cerând, cu glasul înecat de salivă, ca friptura ei Aberdeen Angus 
să fie foarte în sânge. 

— Bună și în sânge, sublinie ea. _ 

„Ce mai e și asta?! se întrebă Bond. Intrunirea unor căpcăune 
frumoase? Sau e ziua de pauză de la dietă strictă?” Se simţea 
absolut confuz, deloc pe teritoriul lui. Își zise că n-are decât să 
sape mai departe și se întoarse spre Ruby. 

— Vezi ce vreau să spun cu numele de familie? Se poate ca 
Fräulein Bunt să aibă dreptul la un titlu englezesc. Acum să 
vedem, de exemplu, care e numele dumitale de familie? Să văd 
ce pot afla. 

Domnișoara Bunt interveni cu bruscheţe. 

— Aici nu folosim numele de familie, Sir Hilary. E o regulă a 
casei. Pentru fete folosim doar prenumele. Aceasta face parte 
din tratamentul contelui. Acest lucru este asociat cu o 
schimbare, un transfer de identitate, care ajută la vindecare, 
înțelegeţi? 

— Nu, mă tem că-mi depășește cu mult teritoriul, răspunse 
vioi Bond. 

— Neîndoielnic, contele vă va explica mâine unele dintre 
aceste chestiuni. Are teorii aparte. Într-o bună zi, când își va 
dezvălui metodele, lumea va fi foarte surprinsă. 

— Sunt sigur, zise Bond politicos, căutând un subiect care să-i 
lase mintea liberă să-și vadă de ideile ei. Acum spuneţi-mi cum 
vă merge cu schiatul. Cum vă descurcaţi? Mă tem că eu unul nu 
schiez. Poate că voi prinde câteva ponturi privindu-vă. 

Era o minge bună, pe care Ruby și Violet începură să și-o 
paseze reciproc, Bond menţinând-o în eter; între timp sosi și 
mâncarea, care se dovedi delicioasă. Puiul Gloria era împănat și 
fript la frigare, cu un sos cu muștar și smântână. Fetele amuţiră 
în faţa preparatelor comandate, consumându-le cu o lăcomie 
politicoasă, dar concentrată. La celelalte două mese, 
sporovăiala încetă în aceeași manieră. Bond făcu conversaţie cu 
privire la stilul încăperii, ceea ce-i dădu prilejul de a se uita bine 
la chelneri. În raza lui vizuală se aflau doisprezece, și nu-i fu 
greu să-i catalogheze: trei corsicani, trei nemți, trei cu fețe vag 


90 


balcanice - turci, bulgari sau iugoslavi - și trei categoric slavi. 
Probabil că în bucătărie se aflau trei francezi. Să fi fost acesta 
vechiul tipar al SPECTRE? Mult încercatul tipar al celulelor 
comuniste, cuprinzând câte trei oameni din fiecare din marile 
organizaţii de gangsteri și de servicii secrete ale Europei? Erau 
oare cei trei slavi foști membri ai SMERȘ? Păreau cu toţii duri și 
aveau aerul acela liniștit al profesioniștilor. Bărbatul de la 
aeroport se afla printre ei. Mai recunoscu doi: pe recepţioner și 
pe bărbatul care venise în camera lui ca să se ocupe de masa 
suplimentară. Le auzi pe fete strigându-i Fritz, Joseph, Ivan, 
Ahmed. lar unii erau instructori de schi pe timpul zilei. „Ei bine, 
dacă am dreptate, e un aranjament agreabil”, își spuse Bond. 

După cină se scuză, sub pretextul că are de lucru. Se duse în 
camera lui și-și întinse cărțile și hârtiile pe pupitrul de scris și pe 
masa suplimentară care-i fusese adusă. Se aplecă studios 
asupra lor, analizând mental ziua respectivă. 

La ora zece le auzi pe fete urându-și noapte bună pe coridor, 
apoi auzi declicul ușilor ce se închideau. Se dezbrăcă, mută 
termostatul de pe perete de la treizeci de grade la 
cincisprezece, stinse lumina și o vreme stătu lungit pe spate, 
privind ţintă în beznă. Apoi scoase un oftat autentic de epuizare, 
în beneficiul microfoanelor, dacă existau, se întoarse pe o parte 
și adormi. 

Mai târziu, mult mai târziu, îl trezi un murmur foarte slab, care 
părea să vină de undeva, de sub podea, dar de foarte departe. Il 
identifică: o șoaptă abia sesizabilă, fragilă, care continua la 
nesfârșit. Însă nu reuși să identifice niciun cuvânt, așa că, în 
cele din urmă, puse sunetul pe seama ţevilor instalaţiei de 
încălzire centrală, se întoarse pe partea cealaltă și adormi la loc. 


91 


Capitolul 11 


Moarte la micul dejun 


Pe James Bond îl trezi un țipăt: un țipăt cumplit, masculin, ca 
slobozit din iad. Işi păstră o fracțiune de secundă nota iniţială 
înaltă, pătrunzătoare, după care-și pierdu rapid intensitatea, ca 
și cum omul ar fi sărit de pe o stâncă. Țipătul venise din 
dreapta, de undeva din apropierea staţiei de telecabine. Chiar și 
în camera lui Bond, înăbușit de geamurile duble, fu 
înspăimântător; afară probabil că spărsese timpane. 

Bond sări din pat și trase draperiile. Singurul om din raza lui 
vizuală era unul dintre instructori, care mergea, cu pași hotărâți, 
pe cărarea de zăpadă bătătorită dintre staţia de telecabine și 
club. Veranda spațioasă din lemn ce se întindea începând din 
dreptul peretelui clubului spre coasta muntelui era pustie, 
mesele fuseseră așternute pentru micul dejun, iar șezlongurile 
tapiţate pentru amatorii de plajă erau deja instalate în șiruri 
meticuloase, viu colorate. Soarele strălucea puternic pe cerul de 
cristal. Bond se uită la ceas: era opt. Își zise că activitatea 
începe devreme în acel loc, că oamenii mor devreme acolo - 
căci, fără doar și poate, ţipatul acela era un țipăt al morţii. Se 
întoarse în cameră și apăsă butonul soneriei. Veni unul din cei 
trei bărbaţi pe care-i bănuia ruși. Bond își intră în rolul de „ofițer 
și gentilom”. 

— Cum te cheamă? 

— Peter, domnule. 

— Piotr? (Bond tânjea să adauge: „Ce mai fac vechii mei 
prieteni din SMERȘ?”, dar se abţinu.) Ce-a fost cu ţipătul acela? 

— Puoftim? 

Ochii cenușii, ca de granit, erau precauți. 

— A ţipat adineaori un om. Undeva lângă staţia de telecabine. 
Ce s-a întâmplat? 

— Se pare că s-a produs un accident, domnule. Doriţi mic 
dejun? 

Scoase de sub braţ un meniu mare și i-l întinse cu stângăcie. 

— Ce fel de accident? 


92 


— Se pare că unul dintre instructori a căzut. 

Cum se putea ca individul să știe asta, la doar câteva minute 
după țipăt? 

— E rănit grav? 

— Este posibil, domnule. (Ochii antrenați categoric să suporte 
investigaţii priveau lipsiţi de expresie în ochii lui Bond.) Doriţi 
mic dejun? 

Meniul fu împins iarăși spre el. Bond spuse, cu doza potrivită 
de îngrijorare: 

— Ei bine, sper că bietul om e teafăr. 

Luă meniul și comandă, adăugând: 

— Dă-mi de știre dacă afli ce s-a întâmplat. 

— Se va face precis un anunţ dacă problema este serioasă. 
Mulţumesc, domnule. 

Omul se retrase. 

Țipătul acela îl determină pe Bond să decidă că, mai presus 
de orice altceva, trebuie să se menţină în formă. Simţea dintr- 
odată că în ciuda întregului mister și a rezolvării pe care o 
cerea, va sosi o clipă când va avea nevoie de toată musculatura. 
Fără tragere de inimă, se apucă de un sfert de oră de 
genuflexiuni, flotări și exerciţii de respiraţie profundă, cu 
expansiunea cuștii toracice - exerciţii adresate musculaturii 
folosite la schiat. Presupunea că ar putea fi nevoie să fugă din 
locul acela, și nu oricum, ci cu iuţeală! 

Făcu un duș și se bărbieri. Peter îi aduse micul dejun 

— S-a mai aflat ceva despre bietul instructor? 

— Eu n-am mai aflat nimic, domnule. Întâmplarea privește 
personalul de afară. Eu lucrez în club. 

Bond decise să-și minimalizeze interesul. 

— Pesemne că a alunecat și și-a rupt glezna. Săracul de el! 
Mulţumesc, Peter. 

— Eu vă mulţumesc, domnule. 

Oare în ochii de granit se citea un zâmbet dispreţuitor? 

James Bond își așeză micul dejun pe masă și reuși, cu 
oarecare dificultate, să deschidă fereastra dublă. Scoase micul 
sul textil așezat pe pervaz, între cele două rânduri de geamuri, 
ca să împiedice curentul și suflă praful acumulat și muștele 
moarte. Aerul rece, lipsit de savoare al altitudinilor mari intră 
năvalnic în cameră; Bond se duse la termostat și-l ridica la 
treizeci și două de grade, pentru a-l contracara. In timp ce 


93 


mâncă micul dejun continental sumar, cu capul mai jos de 
nivelul pervazului, ascultă sporovăială fetelor care se adunau 
afară, pe terasă. Glasurile le erau ascuţite din cauza emoțiilor și 
a discuţiei în contradictoriu. Bond auzi fiecare cuvinţel. 

— Zău, nu cred că Sarah ar fi trebuit să-l pârască. 

— Dar el a intrat pe întuneric și a început să bâjbâie după ea! 

— Adică chiar și-a făcut de lucru cu ea?! 

— Așa zice Sarah. Dacă aș fi fost în locul ei, aș fi procedat la 
fel. E așa o bestie de om! 

— Era, vrei să spui. Chiar, care a fost? 

— Unul dintre iugoslavi. Bertil. 

— A, îl știu! Da, era oribil. Avea dinţi îngrozitori. 

— N-ar trebui să spui astfel de lucruri despre morți! 

— De unde știi că e mort? Și, chiar, ce s-a întâmplat cu el? 

— El era unul dintre cei doi pe care-i vezi udând capătul de 
sus al pârtiei de bob. Îi vezi cu furtunul în fiecare dimineaţă. 
Stropesc cu apă astfel încât capătul pistei să facă o gheaţă 
zdravănă ca să prinzi viteză mai mare. Fritz mi-a spus că nu se 
știe cum, a alunecat, și-a pierdut echilibrul sau așa ceva. Și atât 
a trebuit! A pornit la vale pe pârtie, ca un bob uman. 

— Elizabeth! Cum poţi fi atât de nesimţitoare?! 

— Păi asta s-a întâmplat! Voi aţi întrebat. 

— Dar nu s-a putut salva? 

— Nu fi proastă! E gheață peste gheață, cale de un kilometru 
și jumătate. lar bobul atinge până la o sută de kilometri la oră. 
N-a avut nicio șansă! 

— Dar n-a ieșit de pe pistă la unul din viraje? 

— Fritz spunea că a coborât până la capăt. S-a izbit de căsuţa 
cronometrorului. Dar Fritz spune că pe ultima sută de metri era 
mort deja, precis. 

— A, uite-l pe Franz! Franz, aș vrea niște ouă jumări și cafea, 
te rog. Și spune la bucătărie să facă ouăle moi, ca de obicei. 

— Da, domnişoară. Și dumneavoastră domnişoară? 

Chelnerul luă comanda, după care Bond îi auzi cizmele 
îndepărtându-se pe dușumele cu un scârţâit. Fata cea 
sentenţioasă redeveni sentenţioasă. 

— Ei bine, nu pot spune decât că trebuie să fi fost un fel de 
pedeapsă pentru ceea ce a încercat să-i facă lui Sarah. Trebuie 
să plătești de fiecare dată pentru faptele tale rele. 


94 


— Nu fi ridicolă! Dumnezeu nu te-ar pedepsi niciodată atât de 
sever. 

Conversaţia porni pe acest nou fir, într-un labirint de 
moralitate infantilă și citate din Scriptură. Bond aprinse o ţigară 
și se lăsă pe speteaza scaunului, privind îngândurat cerul. Fata 
avea dreptate: Dumnezeu n-ar da o astfel de pedeapsă. Dar 
Blofeld ar da-o. Să fi avut loc una din acele ședințe stil Blofeld, 
la care s-a anunţat infracţiunea și verdictul, în faţa întregului 
grup? Oare acest Bertil fusese scos afară și lăsat să cadă la 
capătul de sus al pârtiei de bob? Sau poate că tovarăşului său i 
se dăduse pe tăcute cartea de joc a morții, i se spusese să-i 
administreze păcătosului piedica sau brânciul ușor - mai mult de 
atât nici nu era nevoie? Mai probabil. Țipătul trădase groaza 
subită, percepută pe deplin, când bărbatul a căzut, zgâriind 
gheața cu unghiile și cu bocancii, iar apoi, pe măsură ce prindea 
viteză la vale, prin văioaga albăstruie, lustruită, țipătul avusese 
în el oroarea orbitoare a adevărului. Și ce moarte! Bond 
coborâse o dată pe pârtia de bob Cresta, de sus, ca să-și 
dovedească sieși că îndrăznește. Cu cască pe cap, cu faţa 
acoperită de o mască menită să-l protejeze de curentul extrem 
de puternic, învelit în straturi de piele și cauciuc expandat, tot 
trăise șaizeci de secunde de frică pură. Incă-și mai amintea cum 
îi tremurau membrele când s-a ridicat, ţeapăn, de pe micul 
schelet subţire al bobului, la capătul cursei. Și pârtia aceea 
avusese doar o mie două sute de metri! lugoslavul - sau 
rămășițele lui însângerate - parcursese mai bine de o mie șase 
sute. Oare coborâse cu capul sau cu picioarele înainte? incepuse 
oare să i se rotească trupul? Incercase, cât mai rămăsese 
conștient, să frâneze la marginea uneia din primele cotituri 
înclinate științific, cu călcâiul fără crampoane ale unui bocanc 
sau al celuilalt...? Nu. După primii câţiva metri probabil că se 
deplasa deja prea iute ca să mai rămână loc pentru vreun gând 
raţional sau vreo acţiune logică. Dumnezeule, ce moarte! O 
moarte în stil tipic Blofeld, o răzbunare tipică SPECTRE pentru 
crima supremă, nesupunerea. Așa se menținea disciplina 
trupelor! Așadar, SPECTRE a luat din nou fiinţă, conchise Bond 
dând tava la o parte și aplecându-se asupra cărţilor sale. Dar 
oare pe ce drum pășește de astă dată? 

Irma Bunt veni după el la unsprezece fără zece minute. După 
un schimb de amabilităţi, Bond adună un braţ de cărți și hârtii și 


95 


o urmă prin spatele clădirii clubului, pe o cărare îngustă, intens 
circulată, pe lângă un indicator pe care scria PRIVAT. EINTRITT 
VERBOTEN”. 

Restul clădirii ale cărei contururi le văzuse cu o seară înainte 
apărură în faţa lor. Era o construcție ce nu se distingea prin 
nimic, dar cu o alcătuire solidă, făcută din blocuri de granit local, 
cu un acoperiş plat de beton deasupra căruia se ridica, la 
capătul îndepărtat, un turn de emisie radio mic, dar cu aspect 
profesional, de unde Bond presupuse că-și primise pilotul 
elicopterului instrucțiunile de aterizare în seara anterioară și 
care-i servea totodată lui Blofeld drept urechi și guri. Clădirea se 
afla chiar la marginea podișului, mai jos de ultimul pisc al Piz 
Gloria, dar în afara zonei cu pericol de avalanșe. În spatele ei, 
culmea muntelui cobora abrupt, dispărând deasupra unei stânci. 
Mult mai jos se vedea marginea pădurii și valea Bernina, ce 
ducea la Pontresina, lucirea căii ferate și omida minusculă a 
unui tren de mărfuri lung, aparţinând Rhatische Bahn, probabil 
în drum spre Italia, prin Trecătoarea Bernina. 

Ușa de la intrarea clădirii emise obișnuitul săsâit pneumatic și 
coridorul central îl copia mai mult sau mai puţin pe cel al 
clubului, numai că aici se vedeau uși de ambele părți și 
fotografiile lipseau. Era o tăcere mormântală și nu exista niciun 
indiciu cu privire la ceea ce se petrecea în spatele ușilor. Bond 
întrebă. 

— Laboratoare, zise vag Irma Bunt. Toate, laboratoare. Și, 
desigur, sala pentru prelegeri. Apoi încăperile personale ale 
contelui. Contele trăiește alături de munca sa, Sir Hilary. 

— Bună reclamă! 

Ajunseră la capătul coridorului și Irma Bunt bătu la ușa din 
fața lor. 

— Intraţi! 

James Bond era extrem de emoţionat când păși peste prag și 
auzi cum ușa se închide cu un oftat în urma lui. Știa la ce să nu 
se aștepte: la Blofeld cel iniţial, cel de cu un an înainte - 
aproximativ o sută cinzeci de kilograme, înalt, palid, cu o față 
anodină, un brunet tuns militărește, ochi negri cu albul vizibil de 
jur împrejurul irisului, ca la Mussolini, gură subţire și urâtă, mâini 
și tălpi prelungi, ascuţite -, dar n-avea habar ce modificări 
fuseseră aduse învelișului în care sălășluia omul. 


55 Privat. Intrarea interzisă (germ.). 
96 


Însă nu exista îndoială că domnul conte de Blevville, care se 
ridică de pe șezlongul aflat pe mica verandă privată și, 
întorcând spatele soarelui, intrând în penumbra biroului său, cu 
mâinile întinse în semn de bun-venit, nu se înrudea nici măcar 
pe departe cu bărbatul din dosar! 

Bond simţi că i se strânge inima. Bărbatul din faţa lui era 
relativ înalt, da, și într-adevăr, mâinile și tălpile desculțe erau 
prelungi și slabe. Dar asemănarea se încheia aici. Contele avea 
un păr destul de lung, îngrijit atent, aproape prea pedant, de un 
alb argintiu. Urechile sale, care ar fi trebuit să fie lipite de cap, 
ieșeau puțin în evidență și, cu toate că ar fi trebuit să aibă lobi 
cărnoși, n-aveau deloc. Corpul, gol cu excepţia unui slip negru 
de lână, care ar fi trebuit să cântărească o sută treizeci de 
kilograme, n-avea mai mult de șaptezeci și opt și nu se vedea 
nicio urmă de piele lăsată, flască - urmarea scăderii în greutate 
la vârsta mijlocie. Gura prietenoasă avea buze pline și un 
zâmbet agreabil, cu colțurile ridicate în sus, dar poate cam prea 
fix. Fruntea era străbătută de riduri, iar nasul, despre care 
dosarul spunea că ar trebui să fie scurt și cărnos, era acvilin și 
ros în dreptul nării drepte - bietul om! -, pe cât se părea, de 
însemnul sifilisului terțiar. Ochii? Ei bine, în ei ar fi putut exista 
ceva, dacă ar fi putut fi văzuți, numai că în locul lor existau două 
mici iezere verde-închis, înspăimântătoare. Contele purta lentile 
de contact de culoare verde-închis, probabil ca să se apere de 
soarele cu adevărat primejdios la acele altitudini. 

Bond își lăsă cărțile pe o masă convenabil goală și strânse 
mâna cea caldă și uscată. 

— Dragul meu Sir Hilary! Sunt de-a dreptul încântat! 

Vocea lui Blofeld fusese descrisă ca fiind sumbră și egală. 
Vocea aceasta era veselă și plină de animaţie. Bond își zise în 
sinea lui furios: „Pe Dumnezeu, trebuie să fie Blofeld!” 

— Îmi pare foarte rău că n-am putut să vin pe douăzeci și unu, 
rosti el. Se petrec foarte multe în momentul de față. 

— A, da, mi-a spus Frâulein Bunt. Noile state africane. De 
bună seamă că reprezintă o problemă. Spuneţi, ne așezăm aici 
(arătă spre masa lui de lucru) sau mergem afară? După cum 
vedeţi (făcu semn spre corpu-i bronzat), sunt un heliotrop, 
venerez soarele. Atât de mult încât a trebuit să cer să mi se 
confecționeze special aceste lentile. Altfel, razele ultraviolete, la 
această altitudine... 


97 


Lăsă fraza neterminată. 

— N-am mai văzut până acum lentile de felul acesta! În 
definitiv, pot să las cărţile aici și să le aduc dacă avem nevoie să 
ne consultăm. Cazul mi-e clar în minte. Și ar fi plăcut să mă 
întorc în ţinutul cețurilor cu puţin bronz, adăugă Bond zâmbind 
prietenos. 

Işi cumpărase de la Lillywhite articolele de îmbrăcăminte pe 
care le considerase deopotrivă adecvate și înțelepte. Evitase 
pantalonii de schi moderni, elastici, alegând în schimb salopeta 
mai comodă dar demodată. Mai purta o jachetă neagră veche, 
pe care o folosea la golf, pe deasupra obișnuitei sale cămăși din 
bumbac alb, fin. Consolidase înţelept acest echipament cu o 
cămașă de corp și izmene lungi, urâte, ambele din amestec de 
bumbac și lână. Avea bocanci de schi care se vedea cât de colo 
că sunt noi, cu legături puternice pentru glezne. 

— Aș face bine să-mi scot puloverul, zise el. 

Făcu întocmai și-l urmă pe conte pe verandă. Contele se lungi 
la loc pe șezlongul său tapiţat, din aluminiu. Bond își trase un 
scaun făcut din materiale similare și-l așeză tot cu faţa spre 
soare, dar puţin pieziș, ca să poată privi fața contelui. 

— Și acum, zise contele de Blevwville, ce informaţie pe care 
aveţi să mi-o daţi a făcut necesară această vizită personală? (Își 
îndreptă spre Bond surâsul fix; ochii de sticlă verde-închis erau 
impenetrabili.) Nu că vizita n-ar fi foarte binevenită, foarte 
binevenită! Vă ascult, Sir Hilary. 

Bond fusese instruit bine în privinţa a două răspunsuri la 
această primă întrebare firească. Primul era pentru 
eventualitatea că urechile contelui aveau lobi, iar al doilea, în 
caz că nu aveau. Pe un ton măsurat, serios, Bond se lansă în 
răspunsul numărul doi. 

— Dragul meu conte (formula de adresare părea impusă de 
părul argintiu și de farmecul manierelor contelui), în activitatea 
Colegiului apar situaţii când cercetarea și documentele pur și 
simplu nu sunt de ajuns. Așa cum știți, am ajuns la o porţiune 
dificilă a muncii noastre la cazul dumneavoastră. Mă refer, 
desigur, la hiatusul dintre dispariţia liniei de Bleuville, cam în 
perioada Revoluţiei Franceze, și apariţia familiei - sau familiilor - 
Blofeld în Augsburg. (Făcu o pauză, pentru a impresiona). În 
acest din urmă context se poate să vă fac ulterior o propunere 
la care nădăjduiesc că veţi răspunde favorabil. Dar iată unde 


98 


vreau să ajung: aţi cheltuit deja sume importante pe activitatea 
noastră - și n-ar fi corect să vă sugeram că cercetările ar trebui 
să continue, decât dacă exista o rază substanţială de speranţă. 
Posibilitatea unei astfel de raze exista, însă era de așa natură 
încât cerea categoric confruntarea fizică. 

— Serios? Și în ce scop, dacă pot întreba? 

James Bond recită exemplele date de Sable Basilisk: buza 
Habsburgilor, coada regală rudimentară și altele. Apoi se aplecă 
în faţă, pentru a da mai multă greutate spuselor sale. 

— Și există o astfel de particularitate fizică în legătură cu 
familia de Bleuville. Nu știaţi acest lucru? 

— Nu eram conștient de el. Nu. Despre ce e vorba? 

— Conte, am vești bune pentru dumneavoastră, zise Bond cu 
un zâmbet de felicitare. Toate portretele și efigiile membrilor 
familiei de Bleuville pe care le-am putut găsi au avut un element 
distinctiv esenţial, o caracteristică moștenită. Se pare că în 
această familie, urechile nu au lobi! 

Contele duse mâinile la urechi și le pipăi. Juca teatru? 

— Înţeleg, rosti el rar. Da, înțeleg. (Reflectă.) Și a trebuit să vii 
să te convingi singur? Cuvântul meu sau o fotografie n-ar fi fost 
de ajuns? 

Bond își luă o mină stânjenită. 

— Îmi pare rău, conte, dar așa a decis Regele heraldic al 
Jartierei. Eu sunt doar cercetător secundar, independent, și 
lucrez pentru un Pursuivant. Acesta, la rândul lui, își primește de 
sus ordinele în aceste chestiuni. Nădăjduiesc că veţi înțelege că 
Institutul trebuie să fie extrem de strict în cazurile ce privesc un 
titlu foarte vechi și onorabil, cum e cel în cauză. 

lezerele întunecate se aţintiră asupra lui Bond precum gurile a 
două pistoale. 

— Acum, că aţi văzut ce aţi venit să vedeţi, tot mai 
consideraţi că titlul se află sub semnul întrebării? 

Aici se afla cel mai mare obstacol. 

— Ceea ce am văzut, conte, îmi permite categoric să 
recomand ca munca să continue. Și aș spune că șansele noastre 
de reușită au sporit foarte mult. Am adus cu mine materialele 
pentru o primă ciornă a liniei de descendență, pe care v-o pot 
executa în câteva zile. Dar, din păcate, așa cum spuneam, încă 
mai există numeroase goluri și este extrem de important să-l 
mulțumesc pe Sable Basilisk mai ales cu privire la etapele 


99 


migrării familiei dumneavoastră din Augsburg în Gdinia. Mi-ar fi 
de foarte mare ajutor dacă v-aș putea pune întrebări 
amănunțite cu privire la linia masculină a descendenței 
dumneavoastră. Chiar și detaliile despre tatăl și bunicul 
dumneavoastră ar fi foarte utile. Și apoi, desigur, ar fi extrem de 
important dacă aţi putea aloca o zi pentru mă însoți la 
Augsburg, ca să vedeți dacă scrisul de mână al familiilor Blofeld 
existente în Arhive, numele lor de botez și alte detalii de familie 
trezesc în mintea dumneavoastră amintiri sau legături. Restul 
vor rămâne apoi în seama noastră, la Colegiu. Nu pot aloca mai 
mult de o săptămână acestei munci, dar vă stau la dispoziţie, 
dacă doriţi. 

Contele se ridică în picioare, urmat imediat de Bond. Acesta 
se apropie degajat de balustradă și admiră priveliștea, 
întrebându-se dacă momeala aceea jalnică va fi înghițită. 
Nădăjduia cu disperare că pe parcursul discuţiei ajunsese la o 
concluzie sigură: între particularităţile înfățișării contelui nu 
exista nici măcar una care să nu fi putut fi obținută prin actorie 
abilă și prin cele mai rafinate operaţii faciale la cele aplicate 
asupra lui Blofeld cel iniţial. Numai la ochi nu se putuse umbla, 
iar ochii erau mascaţi. 

— Credeţi că, prin muncă răbdătoare, chiar și cu includerea 
câtorva semne de întrebare acolo unde liniile de legătură sunt 
obscure, voi primi un Acte de Notorieté satisfăcător pentru 
ministrul justiției din Paris? 

— Categoric! minţi Bond. Având drept sprijin autoritatea 
Colegiului. 

Zâmbetul cel fix se lărgi abia perceptibil. 

— Asta mi-ar aduce o mare satisfacţie, Sir Hilary. Sunt contele 
de Bleuville. Sunt sigur de asta în adâncul inimii, în adâncul 
sufletului. (Glasul individului trăda o reală fervoare.) Dar sunt 
hotărât să obţin recunoașterea oficială a titlului meu. Ești 
binevenit să rămâi oaspetele meu și-ţi voi sta mereu la 
dispoziţie pentru a te ajuta la cercetările dumitale. 

Bond răspunse politicos, dar cu o undă de oboseală, de 
resemnare: 

— Foarte bine, conte. Și vă mulțumesc. Mă duc să mă apuc de 
treabă neîntârziat. 


100 


Capitolul 12 


Ca prin urechea acului, de două ori 


Bond fu condus afară din clădire de un bărbat îmbrăcat în 
halat alb, cu convenționala mască de tifon alb a laborantului 
peste jumătatea inferioară a feţei. Bond nu încercă să 
converseze cu el. Pătrunsese cu succes în fortăreață, dar trebuia 
să continue să umble în vârful degetelor și să aibă al naibii de 
multă grijă unde calcă! 

Se întoarse în camera lui și scoase una din colile de hârtie 
uriașe, pătrate, cu care fusese dotat. Se așeză la masă și scrise 
cu litere ferme sus, în mijlocul colii: „Guillaume de Blevwville, 
1207-1243”. În continuare avea de copiat din cărţile și 
însemnările sale membrii familiei de Bleuville vreme de cinci 
sute de ani, împreună cu nevestele și copiii lor. Asta avea să 
umple cu fapte obiective impecabile un număr impresionant de 
pagini. Putea, firește, să întindă corvoada pe trei zile, 
intercalând-o cu o muncă mai delicată - discuţiile cu Blofeld 
despre capătul Blofeld al poveștii. Din fericire, existau câţiva 
Blofeld englezi pe care-i putea introduce în ecuaţie, ca greutate. 
Plus niște Bluefield și Blumfield. Putea să lanseze niște iepuri 
frumușei care să alerge în direcţiile respective! Și între aceste 
activităţi cretine, va săpa și va tot săpa misterul a ce mama 
naibii punea la cale noul Blofeld, noul SPECTRE. 

__Un lucru era cert: i se cercetaseră deja lucrurile personale. 
Inainte să plece la discuţie intrase în baie, departe de gaura 
aceea din tavan ce părea să-l urmărească, și-și smulsese vreo 
șase fire de păr, procedură dureroasă. În timp ce alesese cărţile 
pe care trebuia să le ia cu el, împrăștiase firele de păr printre 
celelalte documente și în pașaport. Firele de păr dispăruseră. 
Cineva îi cercetase toate cărţile. Se ridică și se duse la scrin, 
aparent ca să-și ia o batistă. Da, tiparele atente în care-și 
aranjase lucrurile fuseseră toate perturbate abia perceptibil. 
Fără pic de emotie, își reluă munca, multumind cerului că venise 
„Curat” ca lacrima. Dar, pe Dumnezeu, va trebui să-și păstreze 


101 


soliditatea acoperirii! Nu-i plăcea deloc ideea acelei călătorii 
dus, la vale, pe pârtia de bob! 

Bond ajunse până în anul 1350, după care zgomotul de pe 
verandă începu să-l distragă prea tare. Făcuse oricum o 
cantitate respectabilă de muncă, ajungând aproape până la 
capătul colii uriașe. Își propuse să iasă și să efectueze niște mici 
explorări foarte discrete. Voia să se orienteze - sau mai degrabă 
să-și confirme orientarea din ajun -, activitate absolut rezonabilă 
pentru un nou-sosit. Își lăsase întredeschisă ușa ce dădea în 
coridor. leși și merse la recepție, unde bărbatul cu jachetă violet 
era ocupat cu introducerea într-un registru a numelor 
vizitatorilor din dimineaţa aceea. Răspunse politicos la salutul lui 
Bond. În stânga ieșirii se afla o magazie de echipamente și un 
atelier. Bond intră ca din întâmplare. În dreptul unui banc de 
lucru se afla unul dintre indivizii cu mutră balcanică, ocupat să 
prindă în șuruburi o legătură nouă la un schi. Ridică scurt 
privirea și-și văzu mai departe de lucru, în timp ce Bond privea 
cu aparentă curiozitate șirurile de schiuri sprijinite de perete. 
Lucrurile se schimbaseră din vremea lui. Legăturile erau mult 
diferite și proiectate, pe cât se părea, ca să ţină călcâiul complet 
lipit de schi. Și mai erau și noile mecanisme de desfacere de 
siguranţă. Multe dintre schiuri erau din metal, iar beţele erau 
lănci din fibră de sticlă și-i păreau extrem de periculoase în 
cazul unei căzături urâte. Se apropie de bancul de lucru și se 
prefăcu interesat de ceea ce făcea individul. De fapt, văzuse 
ceva care-l interesa foarte tare - o grămadă dezordonată de 
fâșii subţiri din plastic care se puneau sub bocanc, în legătură, 
așa încât pe suprafața lucioasă de sub talpă să nu se adune 
zăpada. Bond se aplecă peste bancul de lucru, sprijinit pe cotul 
stâng, și comentă precizia lucrăturii omului. Acesta mormăi ceva 
și se concentra și mai tare, ca să evite orice continuare a 
conversaţiei. Mâna stângă a lui Bond se strecură pe sub braţul 
de sprijin, prinse o fâșie de plastic și o strecură pe mânecă în 
sus. Mai făcu un comentariu fără noimă, la care nu primi 
răspuns, și ieși agale din încăpere. 

(Când bărbatul din atelier auzi sâsâitul închiderii ușii din faţă, 
se întoarse spre grămada de fâșii de plastic și le numără atent 
de două ori, apoi se duse la cel cu jachetă violet și-i vorbi în 
germană. Acesta încuviinţă, ridică receptorul telefonului și 


102 


formă 0. Lucrătorul se întoarse impasibil în magazia cu 
echipament de schi.) 

În timp ce înainta în pas de plimbare pe cărarea ce ducea la 
staţia telecabinelor, Bond transferă fâșia de plastic din mânecă 
în buzunarul pantalonilor, simțindu-se mulțumit de sine. Işi 
procurase cel puţin un instrument - instrumentul tradiţional al 
hoțului pentru deschiderea încuietorilor tip Yale ale ușilor. 

Departe de clădirea clubului, spre care se îndrepta doar un șir 
subțire de oameni cu aer elegant, intră în obișnuita mulțime din 
vârf de munte - oameni care năvăleau din telecabine, schiori 
care coborau, clătinat sau cu siguranță, pantele ușoare, de 
antrenament ale podișului, mici grupuri conduse de instructori 
individuali și ghizi din vale. Terasa restaurantului public era deja 
ticsită cu oameni mai puţin privilegiați, care nu dispuneau de 
banii sau de conexiunile necesare pentru a se înscrie la club. 
Cobori mai jos de restaurant, pe zăpada bine bătătorită de pași, 
și se opri printre schiorii din capătul primei zone de lansare a 
pârtiei Gloria. O placă mare de avizier, având deasupra G-ul și 
coroana anunța GLORIA ABFAHRT!, iar dedesubt: ROT - 
FREIEFAHRT. GELB - FREIEFAHRT. SCHWARZ - GESPERRT, ceea 
ce însemna că traseul roșu și cel galben erau deschise, dar cel 
negru era închis, probabil din cauza pericolului de avalanșă. Mai 
jos se afla o hartă metalică pictată ce înfățișa cele trei trasee. 
Bond o privi îndelung, reflectând că ar putea fi înțelept să-și 
întipărească în memorie traseul cel roșu, care era probabil cel 
mai ușor și mai popular. Pe hartă se aflau steaguri de marcaj 
roșii, galbene și negre și putea să vadă steagurile propriu-zise 
fluturând la vale pe coasta muntelui până când traseele, 
înţesate cu mici siluete mișcătoare, dispăreau spre stânga pe 
lângă coasta muntelui și pe sub cablurile telecabinelor. Traseul 
roșu părea să continue în zigzag pe sub cablu și printre puţinii 
piloni înalţi, până ajungea la marginea pădurii. De acolo urma o 
porţiune scurtă prin pădure, până la ultima coborâre ușoară pe 
pajiștile inferioare unduitoare și până la staţia de telecabine de 
jos, dincolo de care se afla principala cale ferată și apoi șoseaua 
Pontresina-Samaden. Bond încercă să-și întipărească în minte 
toate acestea după care urmări câteva starturi. Acestea variau, 
de la plonjonul ca de săgeată al Kannonen, starurile, care 
abordau direct coborârea înfricoșătoare, ghemuiţi, cu bețele la 
subsuoară, până la amatorul obișnuit care frâna de trei, patru 


103 


ori în coborâre și la începătorul îngrozit care, cu fundul scos în 
afară, cobora cu mare dificultate, cu schiurile cruciș ca un plug 
de zăpadă și cu ocazionale deplasări drepte, în diagonală, pe 
panta lucioasă - mici sprinturi elegante care se încheiau de 
obicei cu câte o prăbușire nu prea gravă când schiorul ieșea de 
pe suprafața bătătorită și intra în zăpada deasă, afânată ce 
mărginea pârtia lată. 

Scena era identică cu mii de altele la care Bond fusese martor 
în adolescență, când învățase să schieze la vechea școală 
Hannes Schneider din St. Anton, în Arlberg. Ajunsese destul de 
bun și-și câștigase K-ul de aur, dar în acele vremuri, stilul era 
rudimentar, comparativ cu ceea ce vedea acum la experții 
ocazionali care coborau în viteză pe lângă el și se îndepărtau. În 
prezent, schiurile metalice păreau să alunece mai iute și mai 
fidel, comparativ cu cele vechi, din lemn de hicori, cu margini de 
oțel. Se cerea mai puţină mișcare din umeri, iar arta Wedeln, o 
ușoară legănare a șoldurilor, era o revelaţie. Oare era tot atât 
de eficientă în zăpada adâncă, proaspăt căzută, ca și pe pârtia 
bine bătătorită? Bond se îndoia, dar o invidia: era mult mai 
graţioasă decât vechea postură ghemuită Arlberg. Se întrebă 
cum s-ar descurca pe pârtia aceea extraordinară. Știa precis că 
n-ar îndrăzni să abordeze direct prima coborâre; ar frâna cel 
puţin de două ori, poate acolo și acolo. Și picioarele ar începe 
să-i tremure după nici cinci minute. Genunchii, gleznele și 
încheieturile mâinilor ar începe să-i cedeze. Era neapărat să-și 
vadă de exerciţiile fizice. 

Incitat, Bond părăsi scena și urmă săgețile ce indicau direcţia 
spre PÂRTIA DE BOB EXPRES GLORIA. Aceasta se afla de 
cealaltă parte a staţiei de telecabine. Exista o căsuţă mică din 
lemn, căsuţa starterului, legată de staţie prin fire de telefon, și 
sub stația de telecabine se afla un mic „garaj” ce adăpostea 
săniile mari, pentru mai multe persoane și pe cele de o singură 
persoană. Un lanţ de care stătea prinsă o tăbliță ce spunea 
ABFAHRTEN TAGLICH 0900-11005% era întins de-a latul gurii largi 
a canalului de gheaţă albăstruie ce se curba spre stânga și apoi 
dispărea. Exista și aici o hartă din metal ce prezenta traseul în 
zigzag al pârtiei, până în vale. Ca semn de respect față de 
tradiţiile englezești în materie de bob, curbele și pericolele 
deosebite erau marcate cu denumiri cum ar fi „Dead Man's 


56 Deschisă zilnic între 09:00-11:00 (germ.). 
104 


Leap”, „Wizz-Bang Straight”, „Battling S”, „Hell's Delight”, „The 
Boneshaker””', iar porţiunea dreaptă de la final, „Paradise 
Alley”55. Bond vizualiză scena din dimineaţa aceea și auzi din 
nou, în minte, ţipătul sfâșietor. Da, moartea aceea purta 
categoric amprenta vechiului Blofeld. 

— Sir Hilary! Sir Hilary! 

Scos brusc din gândurile sale, Bond se răsuci pe călcâie. Pe 
aleea spre club stătea domnișoara Irma Bunt, ţinându-și strâmb 
braţele-i scurte. 

— Ora prânzului! Prânzul! 

— Vin! strigă Bond la rândul lui. 

Porni să urce panta spre ea. Observă că, chiar și pe acei o 
sută de metri, respiraţia îi deveni superficială și-și simţea 
membrele împovărate. Afurisita de altitudine! Zău că trebuia să 
se antreneze. _ 

O ajunse din urmă. Femeia părea morocănoasă. li spuse că 
regretă, dar n-a observat cât e ora. Ea nu răspunse nimic, însă 
ochii gălbui îl cercetară cu o antipatie vie înainte să-i întoarcă 
spatele și să-l conducă pe cărare. Bond revăzu dimineaţa. Ce 
făcuse? Comisese o greșeală? Eh, poate că da. Mai prudent era 
să se asigure! Când ajunseră la intrarea în recepţie zise degajat: 

— Apropo, Fräulein Bunt, adineaori am fost în magazia cu 
echipament de schi. 

Ea se opri și Bond observă că recepţionerul plecă o idee mai 
mult capul asupra registrului vizitatorilor. 

— Da? 

Bond scoase bucata de plastic din buzunar. 

— Am găsit exact ceea ce căutam. (iși imprimă pe faţă un 
zâmbet de plăcere nevinovată.) Ca un idiot, am uitat să iau cu 
mine o riglă și am văzut lucrurile astea pe bancul de lucru. 
Absolut potrivite, așa că am împrumutat una. Sper că n-are 
nimic. Sigur că o voi lăsa aici când plec, dar știți, arborii ăștia 
genealogici... (Schiţă în aer o serie de linii drepte, descendente.) 
Trebuie să-i potrivești într-unul drept. Sper că nu vă deranjează, 
adăugă cu un zâmbet fermecător. Aveam de gând să 
mărturisesc cu prima ocazie când vă întâlneam. 

Irma Bunt își adumbri ochii. 


37 Saltul mortului, Drept ca din pușcă, S-ul inamic, Deliciul iadului, Zguduirea oaselor. 
58 Aleea paradisului. 
105 


— Nu are nicio importanţă. Pe viitor, de orice aţi avea nevoie, 
poate că veţi suna și veți cere, nu-i așa? Contele dorește să 
aveți toate înlesnirile. (Făcu un semn.) Acum, dacă veţi vrea să 
ieșiţi pe terasă, veţi fi condus la masa noastră. Vă voi urma 
imediat. 

Bond intră pe ușa restaurantului. Câteva mese din interior 
erau ocupate de cei care se săturaseră de soare. Traversă 
încăperea și ieși pe ușile-fereastră acum deschise. Fritz, care 
părea să fie șeful de sală, veni spre el printre mesele 
aglomerate. Și ochii lui erau reci și ostili. Ridică în mână un 
meniu și spuse: 

— Vă rog mă urmați. 

Îl urmă până la masa de lângă balustradă. Ruby și Violet se 
aflau deja acolo. Bond simţea aproape că plutește de ușurare 
pentru că avea din nou mâinile curate. Își spuse că, trebuie să 
fie atent, pentru Dumnezeu, să aibă grijă! De astă dată scăpase 
basma curată. Și rămăsese cu fâșia de plastic! Oare explicaţia 
lui sunase suficient de nevinovat, suficient de stupid? Se așeză 
și comandă un cocteil Martini cu votcă dublu, demisec, cu 
gheață și coajă de lămâie, și-și împinse ușor tălpile până lângă 
ale lui Ruby. Fata nu-și retrase picioarele, ci zâmbi. Zâmbi și 
Violet și începură să vorbească toţi în același timp. Ziua deveni 
dintr-odată frumoasă. 

Fräulein Bunt apăru și-și ocupă locul. Era din nou manierată. 

— Mă bucur din toată inima că veţi rămâne la noi o 
săptămână întreagă, Sir Hilary! V-a plăcut întrevederea cu 
contele? Nu-i așa că este un om interesant? 

— Foarte interesant. Din păcate, discuţia noastră a fost prea 
scurtă și am discutat numai despre disciplina mea. Tânjeam să-i 
pun întrebări despre munca sa de cercetare. Sper că nu m-a 
considerat foarte nepoliticos. 

Faţa Irmei Bunt se întunecă perceptibil. 

— Sunt sigură că nu. Contelui nu îi place prea des să discute 
despre munca lui. Înţelegeţi, în aceste domenii științifice 
specializate există multă invidie și, îmi pare rău să o spun, multă 
hoție intelectuală. (Zâmbetul colţuros apăru.) Desigur, nu mă 
refer la dumneavoastră, dragul meu Sir Hilary, ci la savanții mai 
puţin scrupuloși decât contele, la spionii companiilor de produse 
chimice. Tocmai de aceea stăm izolaţi în micul nostru cuib de 
vulturi de aici. Avem confidenţialitate deplină. Chiar și poliţia din 


106 


vale cooperează din plin pentru a ne feri de intruși. Apreciază ce 
face contele. 

— Studierea alergiilor? 

— Întocmai. 

Șeful de sală, aflat lângă ea, își apropie călcâiele cu o 
pocnitură sesizabilă și împărţi meniurile. Lui Bond i se aduse 
băutura; luă o înghiţitură prelungă și comandă ouă Gloria și o 
salată verde. Pui pentru Ruby, din nou, friptură rece cu 
„mormane de cartofi” pentru Violet. Irma Bunt comandă, ca de 
obicei, brânză de vaci și salată. 

— Fetelor, voi nu mâncaţi decât pui și cartofi? E ceva legat de 
alergia voastră? 

— Păi da, într-un fel, începu Ruby. Cumva, am ajuns pur și 
simplu să-mi placă la nebunie... 

Irma Bunt interveni sever: 

— Stai așa, Ruby! Nu discutăm despre tratamente, mai fii 
minte? Nici măcar cu bunul nostru prieten Sir Hilary. (Făcu un 
semn cu mâna spre mesele aglomerate din jurul lor.) O mulțime 
foarte interesantă, nu sunteţi de aceeași părere, Sir Hilary? Toţi 
cei care sunt cineva. Am cam furat grupul internaţional de la 
Gstaad și de la St. Moritz. Acolo se află ducele vostru de 
Marlborough, cu un grup foarte vesel de tinere. lar în apropiere, 
domnul Whitney și lady Daphne Straight. Nu-i așa că e șic? 
Amândoi sunt schiori excelenți. lar fata cea frumoasă, cu păr 
lung și blond, de la masa mare e Ursula Andress, steaua de 
cinema. Ce bronz minunat are! Și Sir George Dunbar, el are 
mereu cei mai încântători tovarăși! (Zâmbetul colțuros apăru 
meteoritic.) Vai, avem nevoie doar de Aga Han și poate de 
ducele vostru de Kent, și atunci am avea pe toată lumea, chiar 
toată lumea! Nu e senzaţional, pentru primul sezon? 

Bond spuse că da. Li se aduse mâncarea. Ouăle comandate 
de Bond erau delicioase - ouă fierte tari, tăiate bucăţi, cu un sos 
de smântână și cașcaval cu mult muștar englezesc (muștarul 
englezesc părea să fie cheia specialităţilor Gloria), gratinate într- 
un vas de aramă. Bond comentă bucătăria excelentă. 

— Mulţumesc, spuse Irma Bunt. Avem în bucătărie trei experți 
francezi. Bărbaţii se pricep foarte bine la gătit, nu-i așa? 

Bond mai mult simţi decât văzu că de masa lor se apropie un 
bărbat, care veni lângă el. Avea un aer milităros, părea să fie 


107 


cam de vârsta lui Bond și avea un aer încurcat pe față. Se 
aplecă ușor în faţa doamnelor și-i spuse lui Bond: 

— Scuzaţi-mă, dar v-am văzut numele în registrul vizitatorilor. 
Sunteţi Hilary Bray, nu-i așa? 

Lui Bond i se făcu inima cât un purice. Situaţia aceasta fusese 
mereu o posibilitate și-și pregătise o eschivă bâjbâită, dar venea 
în cel mai prost moment posibil, cu afurisita aceea de femeie 
privind și ascultând! 

— Da, eu sunt, zise Bond viguros. 

— Sir Hilary Bray? 

Chipul cel agreabil era și mai nedumerit. Bond se ridică în 
picioare și se plasă cu spatele la masă și la Irma Bunt. 

— Întocmai. 

Scoase batista și-și suflă nasul, ca să mascheze următoarea 
întrebare, care putea fi fatală. 

— În Lovat Scouts în timpul războiului? 

— Ah! exclamă Bond, luându-și un aer îngrijorat și coborând 
glasul în mod adecvat. Vă gândiţi la vărul meu primar. Din Ben 
Trilleachan. A murit acum șase luni, bietul de el. Eu am moștenit 
titlul. 

Nedumerirea omului dispăru, înlocuită de jale. 

— O, Doamne! Îmi pare rău să aud asta. Mi-a fost bun prieten 
în război. Ciudat! N-am văzut nimic despre asta în The Times, și 
citesc de fiecare dată rubrica „Nașteri, căsătorii și decese”. Cum 
s-a întâmplat? 

Bond simţea cum i se prelinge transpiraţia pe la subsuori. 

— A căzut de pe unul din munţii ăia afurisiţi ai lui! Și-a frânt 
gâtul. 

— Dumnezeule! Bietul de el! Dar se prostea mereu de unul 
singur în apropierea vârfurilor. Trebuie să-i scriu lui Jenny 
neîntârziat! (Îi întinse mâna.) Atunci, regret că v-am 
inoportunat. M-am gândit că ciudat să-l găsesc pe bătrânul 
Hilary într-un loc ca acesta. Ei bine, la revedere și încă o dată, 
îmi pare rău! 

Omul se depărtă. Cu coada ochiului, Bond îl văzu revenind la 
o masă cu aer foarte englezesc, ocupată de câţiva bărbaţi și, 
evident, de nevestele acestora, cu care începu să vorbească 
animat. Bond se așeză, luă paharul cu băutură, îl goli și reîncepu 
să mănânce. Femeia stătea cu ochii pe el. Simţind cum îi curge 
nădușeala pe față, își scoase batista și-și tamponă obrajii. 


108 


— Măi să fie, ce cald e aici, la soare! Omul acela era un amic 
al vărului meu primar. Pe vărul meu îl chema ca pe mine. 
Ramură colaterală. A murit nu de mult, bietul de el. (Se încruntă 
cu tristeţe.) N-aș fi putut să-l deosebesc pe omul acela de 
Adam! Dar avea o înfățișare agreabilă. (Bond privi cu curaj 
persoanele de la masă.) Cunoașteţi pe cineva din grupul lui, 
Fräulein Bunt? 

Fără să se uite la grup, domnișoara Bunt zise scurt: 

— Nu, nu-i cunosc pe toți cei care vin aici. (Ochii gălbui 
continuau să-i cerceteze insistent pe ai lui.) Dar ce coincidență 
curioasă! Semânaţi mult, dumneavoastră și vărul 
dumneavoastră? 

— O, absolut! replică Bond cu emfază. Ca două picături de 
apă! Se întâmpla des să fim confundați. 

Se uită la grupul de englezi. Slavă Domnului că-și luau 
lucrurile și se pregăteau de plecare! Nu păreau deosebit de 
eleganţți sau de prosperi. Probabil că stăteau la Pontresina sau, 
cu un plan special pentru foști ofițeri, la St. Moritz. Grup de schi 
englezesc tipic. Cu puţin noroc, nu făceau altceva decât să 
schieze pe marile pârtii din vecinătate, una câte una. Bond 
analiză modul cum de cursese conversaţia în timp ce li se 
aduseră cafelele și sporovăi voios cu Ruby, al cărei picior era 
iarăși lipit de al lui, despre progresele pe care le-a făcut la schi 
în dimineaţa aceea. 

Hotări că femeia n-avea cum să fi auzit prea multe, date fiind 
zăngănitul  tacâmurilor şi  pălăvrăgeala de la mesele 
înconjurătoare. Dar fusese o încercare la limită - al naibii de la 
limită. A doua pe ziua respectivă! 

Se zisese cu umblatul în vârful degetelor în spatele liniilor 
inamicului. Atât nu ajungea! Categoric că nu ajungea! 


109 


Capitolul 13 


Prinţesa Ruby? 


„Dragul meu Sable Basilisk, 


Am sosit teafăr - cu helicopterul, te rog frumos! - în 
pitoreasca așezare numită Piz Gloria, la altitudine de 3 
000 de metri, undeva, în Engadine. Foarte 
confortabilă, cu un personal masculin excelent alcătuit 
din mai multe naționalități și o secretară foarte 
eficientă a contelui, Fräulein /rma Bunt, care-mi 
spunea că se trage din Munchen. 

Am purtat azi-dimineață o discuție foarte profitabilă 
cu contele, în urma căreia acesta dorește să rămân o 
săptămână ca să finalizez prima schiță a arborelui său 
genealogic. Nădăjduiesc sincer că te poti lipsi de mine 
atâta timp. L-am prevenit pe conte că avem multă 
muncă pentru noile state ale Commonwealth-ului. El 
personal, deși e foarte ocupat cu o activitate de 
cercetare a alergiilor și a cauzelor acestora ce pare 
foarte altruistă (are aici ca paciente zece fete 
englezoaice), a fost de acord să mă primească zilnic, 
în speranța că împreună vom putea umple golul între 
migrarea familiei de Bleuville din Franța și transferul 
lor ulterior, sub numele Blofeld, din Augsburg în 
Gdinia. l-am propus să ne încheiem munca printr-o 
scurtă vizită la Augsburg, în scopurile pe care le-am 
discutat cu dumneata, însă deocamdată nu mi-a 
comunicat decizia sa. Spune-i, te rog, verișoarei mele, 
Jenny Bray, că s-ar putea să fie căutată de un prieten 
al răposatului ei soț, care se pare că a luptat cu el în 
Lovat Scouts. Azi, în timp ce luam prânzul, omul a 
venit la mine și m-a luat drept celălalt Hilary! Ce 
coincidență! 

Condiţiile de lucru de aici sunt excelente. Avem o 
intimitate absolută, feriti de lumea înnebunitoare a 


110 


schiorilor, iar fetele sunt închise în camerele lor după 
zece seara, în mod foarte înțelept, pentru a fi ferite de 
ispita cutreierării și a bârfei. Par un grup foarte plăcut, 
adunate din toate colturile Marii Britanii, dar cam 
prostute! 

Acum, chestiunea cea mai interesantă. Contele nu 
are lobii urechilor! Nu-i așa că e o veste bună? De 
asemenea, are o înfățișare și o ținută deosebit de 
distinsă, cu un păr argintiu bogat și un zâmbet 
fermecător. Silueta lui zveltă indică și ea descendența 
nobilă. Din păcate, trebuie să poarte lentile de contact 
verde-închis, din cauza ochilor șubrezi și a puterii 
luminii soarelui la această altitudine, iar nasul lui 
acvilin este stricat de o nară deformată, care aș fi 
crezut că poate fi reparată ușor prin chirurgia facială. 
Vorbește o engleză impecabilă, cu un ton cadenţat și 
vesel, și sunt sigur că ne vom înțelege foarte bine. 

Acum, să trec la ale noastre. Mi-ar fi foarte util dacă 
ai putea să iei legătura cu foștii tipăritori ai 
Almanahului de Gotha și să vezi dacă ne pot ajuta cu 
golurile noastre din descendență. Ar putea să aibă 
unele piste. Telegrafiază orice lucru util. Dată fiind 
noua dovadă a lobilor urechilor, sunt foarte încrezător 
că legătura există. Asta e tot deocamdată. 


Al dumitale pentru totdeauna, 
Hilary Bray. 


P.S. Nu-i spune mamei, căci altfel iși va face griji 
pentru siguranța mea printre zăpezile veșnice, dar am 
avut azi-dimineață un accident urât aici. Un angajat, 
iugoslav se pare, a alunecat pe pârtia de bob și a 
străbătut-o până la capăt! O afacere cumplită. Se pare 
că va fi înmormântat mâine la Pontresina. Crezi că ar 
trebui să trimitem o coroană de flori? H.B.” 


Bond reciti scrisoarea de mai multe ori. Da, conținutul ei va 
da agenţilor însărcinaţi cu operaţiunea „Corona” destule de 
rumegat. Mai ales aluzia că ar trebui să obţină numele mortului 
de la registrul stării civile din Pontresina. Și vorbise puţin despre 


111 


confuzia cu cei doi Bray, fiind sigur că scrisoarea va fi deschisă 
la abur și fotocopiată înainte de a fi trimisă. Firește, indivizii ar 
putea decide s-o distrugă pur și simplu. Pentru a împiedica asta, 
aluzia obscură la Almanahul de Gotha avea să fie foarte utilă. 
Această sursă de cunoaștere heraldică nu mai fusese 
menționată și precis avea să incite interesul lui Blofeld. 

Bond apăsă butonul soneriei, dădu scrisoarea ca să fie trimisă 
și se întoarse la treabă; în primă instanţă intră în baie cu fâșia 
de plastic și foarfecele în buzunar și tăie de la capăt două fâșii 
late de cinci centimetri. Acestea erau suficiente pentru manevra 
la care le va folosi el și, spera Ruby. Apoi, folosindu-și prima 
articulație a degetului mare ca reper aproximativ, marcă restul 
fâșiei de plastic din inci în inci, ca să-și sprijine minciuna despre 
riglă, și se întoarse la masa de lucru și la următoarea sută de ani 
a familiei de Blevwville. 

Pe la ora cinci, lumina scăzu atât de mult încât trebui să se 
ridice de la masă; se întinse, pregătindu-se să meargă la 
întrerupătorul electric aflat lângă ușă. Se mai uită o dată pe 
fereastră înainte de a o închide. Veranda era complet pustie, iar 
pernele din cauciuc expandat ale șezlongurilor fuseseră duse 
deja înăuntru. Dinspre staţia de telecabine venea scârţăitul 
mecanic care făcuse parte din zgomotele de fundal ale zilei. In 
ajun, serviciul se închisese în jurul orei cinci, așa că probabil era 
timpul ca ultimele două gondole să-și încheie circuitul dus-întors 
și să se oprească peste noapte, fiecare la staţia ei. Inchise 
ferestrele duble, se duse la termostat și-l cobori la douăzeci de 
grade. Era pe punctul de a întinde mâna spre întrerupător când 
auzi o bătaie foarte slabă în ușă. Spuse pe ton scăzut: 

— Intră! 

Ușa se deschise și se închise rapid, dar nu complet, ci 
rămânând întredeschisă de două degete. Era Ruby. Fata duse 
degetul la buze și făcu semn spre baie. Foarte intrigat, Bond o 
urmă și închise ușa, apoi aprinse lumina. Fata îmbujorată, îi 
șopti implorator: 

— O, vă rog să mă iertaţi, Sir Hilary, dar îmi doream atât de 
mult să vă vorbesc o clipă! 

— Nu-i nicio problemă, Ruby. Dar de ce în baie? 

— A, nu știaţi? Nu, banuiesc că nu. Ar trebui să fie secret, dar 
sigur că vă pot spune. Nu veţi spune mai departe, nu-i așa? 

— Firește că nu. 


112 


— Ei bine, în toate camerele noastre există microfoane. Nu 
știu unde. Dar s-a întâmplat să ne adunăm între noi într-o 
cameră sau alta, doar ca să bârfim, știți, și domnișoara Bunt a 
aflat de fiecare dată. Credem că există și un sistem de 
televiziune! (Chicoti.) Ne dezbrăcăm de fiecare dată în baie. E 
doar așa o senzaţie... de parcă ai fi observată tot timpul. 
Presupun că are ceva de a face cu tratamentul. 

— Da, așa aș crede. 

— Ideea, Sir Hilary, e că m-a emoţionat grozav ce aţi spus azi 
la prânz, cum că domnișoara Bunt ar putea fi ducesă. Chiar e 
posibil? 

— A, da, zise Bond cu afectare. 

— Am fost atât de dezamăgită că nu v-am putut spune 
numele meu de familie! Știţi, știți... E Windsor! zise fata cu ochii 
mari de emoție. 

— Măi să fie, ce interesant! 

— Știam că veţi spune asta. Vedeţi, în familia mea s-a 
discutat mereu că ne înrudim de departe cu familia regală! 

— Inţeleg de ce, rosti Bond pe un ton meditativ, judicios. Mi-ar 
placea să fac niște cercetări. Cum se numeau părinţii tăi? 
Trebuie să știu mai întâi numele. 

— George Albert Windsor și Mary Potts. Înseamnă ceva? 

— Păi, firește, Albert e important. (Bond se simţea ultimul 
om.) Știi, regina Victoria a avut un prinţ consort, și pe el îl 
chema Albert. 

— Măiculiță! 

Ruby duse degetele la gură. 

— Dar, firește, toate astea au nevoie de multă muncă. De 
unde te tragi în Anglia? Unde te-ai născut? 

— În Lancashire. Golful Morecambe, de unde vin crevetele. 
Dar și multe păsări. Știţi dumneavoastră. 

— Așadar, de asta-ţi place atât de mult carnea de pui! 

Fata păru surprinsă de remarca lui. 

— O, nu! E tocmai invers. Vedeţi, eram alergică la găini. Pur și 
simplu nu le puteam suporta - penele, ciugulitul prostesc, 
mizeria și mirosul... Le detestam. Ajungea să mănânc carne de 
pui, că mă umpleam de un fel de urticarie. Era groaznic și, 
desigur, părinţii mei erau furioși pe mine, ei fiind crescători de 
găini la scară destul de mare, iar eu trebuind teoretic să ajut la 
curăţarea coteţelor - știți, coteţele moderne pentru găini, 


113 


produse în masă. Și într-o bună zi am văzut o reclamă în ziar, în 
Poultry Farmer's Gazette. Anunţul spunea că oricine suferă de 
alergie la găini - urma o denumire latinească lungă - poate face 
cerere pentru cură de re... de re... pentru o cură la un institut 
elveţian unde se fac cercetări pe tema asta. Totul plătit și zece 
lire pe săptămână, bani de buzunar. Cam ca oamenii care merg 
și fac pe iepurii în locul acela unde se încearcă găsirea unui leac 
pentru răceală. 

— Știu, spuse Bond încurajator. 

— Așa că am făcut cerere și mi s-a plătit drumul până la 
Londra, am făcut cunoștință cu domnișoara Bunt și ea m-a 
supus la un fel de examen. (Fata chicoti.) Cerul știe cum l-am 
trecut, pentru că bacalaureatul l-am căzut de două ori! Dar ea a 
spus că sunt exact ce vrea Institutul, așa că am venit aici acum 
două luni. Nu-i prea rău. Sunt grozav de stricți. Dar contele mi-a 
vindecat total problema! Acum iubesc pur și simplu găinile! (În 
ochii ei apăru dintr-odată o expresie de transă). Cred că sunt 
cele mai frumoase și mai minunate păsări din lume! 

— Măi, asta da treabă! zise Bond, absolut confuz. Să revenim 
la numele tău. Mă apuc de lucru cu el imediat. Dar cum vom 
vorbi? Totul pare să fie foarte atent organizat în privinţa voastră. 
Cum mă pot întâlni cu tine singură? Unicele locuri sunt camera 
mea sau ata. 

— Vreţi să spuneţi noaptea? 

Ochii albaștri deveniră și mai mari, de frică, emoție și 
evaluare feciorelnică. 

— Da, e singura cale. 

Bond făcu un pas îndrăzneţ spre ea și o sărută din plin pe 
buze, apoi o cuprinse în braţe stângace. 

— Și știi că te consider teribil de atrăgătoare. 

— O, Sir Hilary! 

Dar fata nu se retrase, ci rămase locului ca o mare păpușă 
adorabilă, pasivă, ușor calculată, dorind să fie prinţesă. 

— Dar cum veţi ieși de aici? Cei de aici sunt teribil de stricţi! 
Un paznic se plimbă periodic pe coridor. (În ochi apăru privirea 
calculată). Sigur, e adevărat că stau alături de dumneavoastră, 
chiar la numărul trei. Dacă am avea o modalitate de a ieși... 

Bond scoase din buzunar una din fâșiile de plastic și i-o arătă. 

— Ştiam că te afli undeva aproape de mine. instinctul, 
presupun. [Măgarule!] Am învăţat câte ceva în armată. Poţi 


114 


deschide ușile de felul acesta strecurând plasticul ăsta în 
crăpătura ușii, în faţa încuietorii, și împingând. Face limba să 
alunece. Poftim, ţine-o tu pe asta, eu am alta. Dar ascunde-o. Și 
promite-mi că nu vei spune nimănui! 

— Oo! Sunteţi cineva! Sigur că promit. Dar credeţi că există 
vreo speranţă - despre familia Windsor, vreau să spun? 

ÎI cuprinse cu braţele pe după gât - pe după gâtul vrăjitorului 
- și ochii mari, albaștri priviră rugător într-ai lui. 

— În niciun caz nu trebuie să te bazezi pe asta, spuse Bond cu 
fermitate, încercând să-și recapete un dram de respect de sine. 
Dar voi arunca o privire rapidă acum, în cărţile mele. N-avem 
prea mult timp înainte de cocteiluri. Oricum, vom vedea. 

Îi dărui încă un sărut prelung și, recunoscu în sinea lui, de-a 
dreptul splendid, la care ea răspunse cu o animalitate ce-i salvă 
cât de cât conștiința. 

— Așa, iubito. 

Își lăsă mâna să alunece pe spatele ei, până la rotunjimea 
fundului, căruia îi aplică o pălmuţă încurajatoare și care-i sugera 
să se grăbească. 

— Trebuie să te scoatem de aici. 

Camera lui era cufundată în beznă. Ascultară la ușă ca doi 
copii care se joacă de-a ascunsa în clădire, în tăcere. Bond 
întredeschise ușa mai aplică fundului fetei o pălmuţă și ea 
dispăru. 

Așteptă câteva clipe, apoi aprinse lumina. Camera nevinovată 
îi zâmbi. Se duse la masă și luă Dicţionarul numelor de familie 
britanicei. Windsor, Windsor, Windsor... lată-i! Să vedem... În 
timp ce stătea aplecat peste paginile tipărite mărunt, o reflecţie 
importantă îi ardea mintea de spion ca o stea căzătoare. In 
regulă, deci perversiunile sexuale și sexul propriu-zis constituie 
un risc principal în privinţa securităţii. La fel și lăcomia de bani. 
Dar statutul? Cum rămânea cu acest viciu, cel mai insidios 
dintre toate, snobismul? 

Se făcu ora șase. Bond avea o durere de cap sâcâitoare, 
cauzată de orele de cercetare a cărţilor tipărite mărunt și 
agravată de insuficiența oxigenului, la altitudinea aceea ridicată. 
Avea nevoie să bea un pahar, ba chiar trei! Făcu rapid un duș și 
se aranjă. Sună la sonerie ca să vină „gardianul” și se duse la 
bar. Doar câteva fete se aflau deja acolo. Violet era singură la 
bar; Bond i se alătură, iar ea păru bucuroasă că-l vede. Bea un 


115 


Daiquiri; Bond comandă încă unul, iar pentru el, un coniac mare 
cu gheață. Luă o înghiţitură zdravănă și lăsă jos paharul bondoc. 

— Dumnezeule, ce nevoie aveam de asta! Am muncit ca un 
rob toată ziua, în timp ce tu ai valsat pe pârtiile de schi, în 
soare! 

— Nu, zău?! (Indignarea scoase la iveală un ușor accent 
irlandez.) Două prelegeri dimineaţă, cumplit de plictisitoare, iar 
în cea mai mare parte a după-amiezei a trebuit să ajung mai la 
zi cu lecturile. Am rămas rău în urmă! 

— Ce fel de lecturi? 

— O, chestii de agricultură. (Ochii negri îl priveau precauţi). 
Ştiţi, n-avem voie să vorbim despre tratamentul nostru. 

— În regulă, zise Bond vesel, atunci hai să vorbim despre 
altceva. De unde ești? 

— Din Irlanda. Sudul Irlandei. În apropiere de Shannon. 

— Marile ţinuturi ale cartofilor, zise Bond la nimereală. 

— Da exact! Înainte îi uram. Nimic de mâncare în afară de 
cartofi și singurul subiect de discuţie, recoltele de cartofi. Acum 
tânjesc să mă întorc. Ciudat, nu-i așa? 

— Familia ta va fi mulţumită. 

— Ba bine că nu! Și prietenul meu! El se ocupă de vânzarea 
cu ridicata. l-am spus că nu mă mărit cu niciun om care are 
ceva de-a face cu chestiile alea blestemate, murdare, urâte. O 
să fie grozav de șocat! 

— Cum așa? 

— Pentru că am învățat atâtea despre cum să ameliorez 
cultura. Cele mai recente metode științifice, substanţe chimice 
și așa mai departe. 

Duse mâna la gură și se uită iute în jur, la barman. Ca să vadă 
dacă i-a auzit cineva spusele inocente? Adoptă un zâmbet de 
însoţitoare de zbor. 

— Spuneţi-mi acum la ce-aţi lucrat, Sir Hilary. 

— O, doar la niște chestiuni de heraldică pentru conte. De 
genul celor despre care vorbeam la prânz. Mă tem că ţi se vor 
părea cumplit de aride. 

— A, nu, nicidecum! M-a interesat foarte tare ce-i spuneați 
domnișoarei Bunt. Vedeți... (Cobori glasul și vorbi în paharul 
ridicat în dreptul buzelor.) Mă cheamă O'Neil. Cei din familia 
O'Neil au fost pe vremuri aproape regi ai Irlandei. Credeţi că... 
(Văzu ceva peste umăr și continuă lin). Și zău că nu reușesc să- 


116 


mi aduc umerii suficient de mult în faţă. lar când încerc, 
supracompensez și-mi pierd echilibrul. 

— Mă tem că nu știu nimic despre schiat, replică Bond tare. 

În oglinda de deasupra barului apăru Irma Bunt. 

— A, Sir Hilary! (Îi cercetă faţa.) O, da, începeţi deja să vă 
bronzați puţin, nu-i așa? Veniţi! Haideţi să mergem să ne 
așezăm. O văd acolo pe biata domnișoară Ruby, singură- 
singurică. 

O urmară supuși. Pe Bond îl amuza micul curent subteran al 
încălcării regulilor care se petrecea în rândul fetelor - modelul 
tipic de împotrivire la disciplina strictă și la purtarea de 
guvernantă a acestei matroane hidoase. Trebuia să fie atent 
cum îl manevra, chit că se dovedea util. N-avea rost să le aducă 
pe fete prea mult „de partea lui”. Insă trebuia cumva să sape 
până afla numele de familie și adresele fetelor, poate doar din 
simplul motiv că nu voia contele ca el să le afle. Să sape! Asta 
era cuvântul! Ruby va fi săpătoarea lui. Se așeză lângă ea, 
atingându-i ca din întâmplare umărul cu dosul mâinii. 

Se mai comandară băuturi. Coniacul începea să-i relaxeze 
tensiunile lui Bond. Durerea de cap se localizase în spatele 
tâmplei drepte, în loc să-i stăpânească toată ţeasta. Propuse 
voios: 

— Vreţi să jucăm iarăși jocul? 

Se auzi un cor de aprobări. Se aduseră de la bar paharul și 
șerveţelele de hârtie și de astă dată intrară în joc mai multe 
fete. Bond le împărți ţigări și fetele pufăiră viguros, înecându-se 
ocazional cu filmul. Până și Irma Bunt părea molipsită de 
râsetele și țipetele de emoție pe măsură ce pânza de păianjen a 
hârtiei devenea tot mai fragilă. 

— Atenţie! Ușor, Elizabeth! Aiii! Acum ai făcut-o! Și mai era 
colțișorul ăsta care era sigur! 

Bond se afla lângă ea, dar apoi se așeză și propuse ca fetele 
să joace o dată doar între ele. Se întoarse spre Fräulein Bunt. 

— Apropo, mi-a trecut prin minte că, dacă am timp, ar putea fi 
amuzant să cobor cu telecabina și să fac o vizită în vale. Din 
discuţia mulțimilor de oameni de azi am dedus că St. Moritz se 
află de cealaltă parte a văii. N-am fost niciodată acolo și mi-ar 
placea să văd staţiunea. 

— Din păcate, dragul meu Sir Hilary, asta este împotriva 
regulilor casei. Oaspeţii de aici și personalul nu au acces la 


117 


Seilbahn. Aceasta este doar pentru turiști. Aici trăim izolați. 
Suntem... cum să mă exprim? O comunicate mică și dedicată. 
Respectăm niște reguli care sunt aproape ca de mănăstire. Este 
mai bine așa, nu? Astfel ne putem ocupa în pace de cercetările 
noastre. 

— A, înțeleg perfect, replică Bond cu un zâmbet înţelegător, 
prietenos. Dar la drept vorbind, eu nu mă consider nici pe 
departe pacient aici. Nu s-ar putea face o excepţie în cazul 
meu? 

— Cred că aceasta ar fi o greșeală, Sir Hilary. Și de bună 
seamă că veţi avea nevoie de tot timpul de care dispuneti 
pentru a vă încheia îndatoririle față de conte. Nu (era un ordin), 
mă tem, cu multe scuze, că nu se pune problema să faceți ceea 
ce cereţi. (Aruncă o privire la ceas și bătu din palme.) Fetelor, a 
sosit ora cinei, strigă ea. Haideţi! Haideţi! 

Fusese doar o încercare, pentru a vedea ce formă va îmbrăca 
răspunsul negativ. Dar în timp ce o urma pe Irma Bunt în 
sufragerie, Bond avu nevoie de un efort considerabil ca să-și 
împiedice pantoful drept să-i administreze acesteia un șut de-a 
dreptul copios în fundul cel bombat, îmbrăcat în pantaloni 
strâmţi. 


118 


Capitolul 14 


Vise plăcute - cosmar plăcut! 


Era ora unsprezece și în clădire domnea o tăcere mormântală. 
Arătând respectul cuvenit ochiului din tavan, Bond își văzu de 
rutina cu mersul la baie, băgatul în pat și stinsul luminii. Așteptă 
zece minute, după care se dădu jos din pat și-și trase pe el 
cămașa și pantalonii. Pe pipăite, strecură capătul bucății de 
plastic în crăpătura ușii, găsi încuietoarea și apăsă ușor. 
Marginea plasticului prinse curbura limbii și o făcu să alunece în 
lăcașul ei. Mai trebui doar să împingă ușor, și ușa se deschise. 
Ascultă, cu urechile ciulite ca un animal, apoi scoase cu grijă 
capul pe ușă. Coridorul pustiu căsca la el. Bond se strecură pe 
ușă, o închise încet, făcu cei câţiva pași până la camera numărul 
trei și apăsă blând pe clanţă. lnăuntru era întuneric, dar în pat 
se produse o mișcare. Acum, să evite declicul ușii la închidere! 
Luă bucata de plastic și o lipi de încuietoare, ţinând-o în 
cavitatea limbii, apoi închise ușa centimetru cu centimetru, 
retrăgând totodată bucata de plastic. Limba intră la locul ei fără 
zgomot. Dinspre pat se auzi o șoaptă: 

— Tu ești! 

— Da, scumpa mea. 

Bond se descotorosi de haine și, presupunând că încăperea 
are aceeași dispunere ca a lui, se duse binișor la pat și se așeză 
pe margine. Din întuneric apăru o mână care-l atinse. 

— O, n-ai nimic pe tine! 

Prinse mâna și-și plimbă degetele pe ea șoptind: 

— Nici tu. Așa și trebuie să fie. 

Cu binișorul, se întinse pe pat și-și așeză capul pe pernă, 
lângă al ei. Constată cu un fior de plăcere că fata-i lăsase loc. O 
sărută, la început cu blândeţe, apoi pătimaș. Corpul ei începu să 
freamăte. Gura ei se supuse buzelor lui, iar când mâna lui 
stângă își începu explorările, ea îl cuprinse în braţe. 

— Am să răcesc. 

Spunând această minciună, Bond trase cearșaful de sub el și 
acoperi cu pânza trupul amândurora. Căldura și moliciunea 


119 


corpului ei splendid îi aparțineau acum în totalitate. Se lipi de ea 
și-i apăsă încet cu unghiile mâinii stângi abdomenul plat. Pielea 
de catifea tremură. Fata scoase un mic geamăt, întinse mâna 
spre a lui și i-o prinse locului. 

— Mă iubești puţin? 

Întrebarea aceea groaznică! Șopti: 

— Cred că ești cea mai adorabilă și mai frumoasă fată. Aș 
vrea să te fi întâlnit mai demult! 

Cuvintele răsuflate și nesincere părură de ajuns: fata își 
retrase mâna cu care o oprise pe alui. 

Părul ei mirosea a iarbă văratică proaspăt cosită, gura ei, a 
Pepsodent, iar corpul, a pudră Memmen pentru bebeluși. Afară o 
mică adiere de vânt nocturn se stârni și gemu în apropierea 
clădirii, oferind un plus de dulceaţă, un plus de căldură chiar și o 
anumită prietenie actului care nu era decât un act de pasiune 
fizică. În ceea ce-și făceau unul altuia exista o plăcere reală iar 
la sfârșit, când se termină și rămaseră liniștiți unul în brațele 
celuilalt, Bond știa, și știa că și fata știe, că n-au făcut nimic rău, 
că nu și-au provocat reciproc niciun rău. După o vreme, Bond 
șopti în părul ei: 

— Ruby! 

— Mmm. 

— În legătură cu numele tău. În legătură cu familia Windsor. 
Mă tem că nu există mari speranţe. 

— Eh, n-am crezut niciodată cu adevărat. Ştii cum sunt 
poveștile astea vechi de familie. 

— Oricum, n-am aici destule cărți. Când mă întorc, am să 
cercetez cum se cuvine. Promit! Va trebui să pornesc de la 
familia ta și să merg spre trecut - arhivele bisericii, cele 
orășenești și aşa mai departe. Voi face treaba cum se cuvine și- 
ţi voi trimite rezultatul. Un pergament mare, cu foarte mult scris 
cu litere elegante. Litere italice negre, groase, iar la începutul 
fiecărui rând, litere colorate. Chiar dacă e posibil să nu-ţi ajute la 
nimic, poate va fi plăcut să-l ai. 

— Ca vechile documente din muzee? 

— Exact. 

— Mi-ar plăcea. 

În mica încăpere se lăsă tăcerea. Respirația ei deveni 
regulată. Bond își spuse: „Ce extraordinar! Aici, în vârful acestui 
munte, despărțit de o goană mortală de cel mai apropiat cătun 


120 


din vale, în cămăruța asta au existat pace, liniște, căldură, 
fericire - multe din ingredientele iubirii. A fost ca și cum am fi 
făcut dragoste într-un balon. Care era trăsnitul din secolul al 
XIX-lea care a înregistrat un pariu într-un club londonez cum că 
va face dragoste cu o femeie într-un balon?” 

Aflat pe punctul de a adormi, Bond se lăsă să alunece pe 
panta moale, lină. Acolo era minunat. Va fi foarte ușor să se 
întoarcă în camera lui în orele mici ale dimineţii. Işi scoase 
binișor braţul drept de sub fata adormită și aruncă o privire 
leneșă la ceasul de la mâna stângă. Cifrele mari, luminoase 
indicau miezul nopţii. 

Abia apucă să se întoarcă pe partea dreaptă lipit de trupul 
moale al fetei adormite, când de sub pernă, de sub podea din 
adâncul măruntaielor clădirii se auzi soneria imperativă a unui 
clopot electric cu tonuri adânci, melodioase. Fata se mișcă și 
exclamă somnoroasă. 

— La naiba! 

— Ce-i? 

— O, e doar tratamentul. Presupun că e miezul nopţii. 

— Da. 

— Nu-i acorda nicio atenţie, e doar pentru mine. Tu dormi. 

Bond o sărută între omoplaţi, dar nu spuse nimic. 

Clopotul tăcuse și în locul lui începu un bâzâit monoton, cam 
ca zgomotul unui ventilator electric foarte rapid, iar în spatele 
lui, ticăitul constant al unui fel de metronom: tic - pauză - tac, 
tic - pauză - tac. Combinația celor două sunete era minunat de 
liniștitoare. Îţi atrăgea irezistibil atenţia, dar numai la periferia 
conștiinței - ca zgomotele nocturne ale copilăriei, ticăitul lent al 
ceasului din camera copilului, combinat cu sunetele mării sau 
ale vântului de afară. Şi acum prin cablurile îndepărtate sau de 
pe caseta despre care Bond era sigur că reprezintă sursa 
mecanică a tuturor acestor lucruri, se auzi vocea contelui. Vocea 
avea un timbru scăzut, cântat, un murmur mângâietor și totuși 
autoritar, și fiecare cuvânt era clar articulat. „Vei dormi.” Vocea 
cobori pe cuvântul „dormi”. „Eşti obosită și-ţi simţi membrele ca 
de plumb.” larăși cadența coborâtoare pe ultimul cuvânt. „|ţi 
simţi braţele grele ca de plumb. Respirația ta e foarte regulată. 
Respirația ta e regulată ca a unui copil. Ai ochii închiși și 
pleoapele tale sunt grele ca de plumb. Devii tot mai obosită. 
Întregul tău corp devine obosit și greu ca plumbul. Ți-e cald și 


121 


stai comod. Aluneci, aluneci, aluneci în brațele somnului. Patul 
tău e la fel de moale și pufos ca un cuib. Tu ești moale și 
somnoroasă ca puii de găină într-un cuib. Un pui de găină mic și 
drag, pufos și bun de ţinut în brațe.” Se auziră gângureli 
păsărești dulci și cloncănituri, un fâlfâit ușor de aripi, murmurul 
picotitor al mamelor-cloști cu puii lor. Sunetele continuară cam 
un minut, după care vocea reveni. „Scumpii aceștia mici vor 
dormi. La fel ca tine, stau comod și sunt somnoroși în cuiburile 
lor. Îi iubești din toată inima, din toată inima. lubești toate 
găinile. Ai vrea să le iei pe toate să-ţi fie animale de companie 
răsfăţate. Ai vrea ca ele să crească frumoase și puternice. Ai 
vrea să nu le atingă niciun rău. Curând te vei întoarce la 
scumpele tale găini. Curând vei putea să le îngrijești din nou. 
Curând vei putea să ajuţi toate găinile din Anglia. Vei putea să 
ameliorezi rasa găinilor în toată Anglia. Asta te va face foarte, 
foarte fericită. Vei face atât de mult bine, încât asta te va face 
foarte, foarte fericită. Dar nu vei vorbi despre asta. Nu vei spune 
nimic despre metodele tale. Acestea vor fi secretul tău, marele 
tău secret. Oamenii vor încerca să-ţi afle taina, dar tu nu vei 
spune nimic, fiindcă ei ar putea să încerce să-ţi ia secretul. Și 
atunci nu vei mai putea să-ți faci scumpele găini fericite, 
sănătoase și puternice. Mii, milioane de găini vor deveni mai 
fericite datorită ţie. Așa că nu vei spune nimic și-ți vei păstra 
secretul. Nu vei spune nimic, absolut nimic. Vei ţine minte ce 
spun. Vei ţine minte ce spun.” Vocea murmurătoare se 
îndepărta tot mai mult. Gânguritul și cârâitul dulce al găinilor 
mască ușor vocea tot mai slabă, apoi se stinseră și ele și rămase 
doar bâzâitul electric și ticăitul metronomului, tic - pauză - tac. 

Ruby dormea adânc. Bond îi prinse încheietura mâinii și căută 
pulsul: bătea în cadență perfectă cu metronomul. Sunetul 
acestuia și băzâitul mașinăriei se estompară treptat, până când 
se reînstăpâni tăcerea mormântală, punctată doar de geamătul 
slab al vântului nocturn de afară. 

Bond oftă adânc. Acum auzise totul! Simţi dintr-odată dorinţa 
de a se întoarce în camera lui, ca să reflecteze. Se strecură ușor 
de sub cearșaf, își găsi hainele și se îmbrăcă. Manipulă 
încuietoarea fără probleme. Pe coridor nu era nicio mișcare, nu 
se auzea niciun sunet. Se strecură în camera numărul doi și 
închise ușa binișor, apoi intră în baie, închise ușa, aprinse 


122 


lumina, se așeză pe capacul toaletei și-și cuprinse capul în 
mâini. 

Hipnoză profundă! Asta auzise. Persuadatorul ascuns! Mesajul 
repetitiv, cântat, introdus în creier cât timp mintea se afla la 
marginea crepusculară a cunoștinței. În subconștientul lui Ruby, 
mesajul va lucra acum singur pe tot parcursul nopţii, creându-i, 
după săptămâni de repetare, un mecanism interior al supunerii 
faţă de voce, o supunere tot atât de profundă și de imperativă 
ca foamea. 

Dar ce mama naibii era cu mesajul? În definitiv, era un mesaj 
complet inofensiv, chiar demn de laudă, de imprimat în mintea 
simplă a acestei fete de la ţară. Se vindecase de alergie și se va 
întoarce acasă întrutotul capabilă să contribuie la propășirea 
afacerii cu găini a familiei sale - mai mult decât capabilă; 
entuziastă, dedicată. Oare-și schimbase lupul părul? Să fi 
devenit bătrânul infractor un om de bine, potrivit tradiţiei 
demodate, sentimentale? Pur și simplu nu putea să creadă una 
ca asta. Cum rămânea cu numeroasele măsuri de securitate? 
Cum rămânea cu personalul multirasial care mirosea categoric a 
SPECTRE? Și cum rămânea cu crima de pe pârtia de bob? 
Accident? Atât de curând după tentativa individului de a o viola 
pe fata pe nume Sarah? O coincidenţă imposibilă! De bună 
seamă că în spatele acestei fațade benigne, clinice a institutului 
de cercetare înnebunitor de nevinovat se afla ceva malign! Dar 
unde? Cum naiba să afle? 

Epuizat, Bond se ridică, stinse lumina din baie și se băgă în 
pat fără zgomot. Gândurile continuară să-i roiască timp de o 
jumătate de oră sterilă în creierul supraîncălzit, după care, din 
fericire, adormi. 

La ora nouă, când se trezi și deschise larg ferestrele, cerul era 
acoperit de o pătură de nori cenușie, groasă, uniformă, ce 
prevestea zăpadă. Inspre Berghaus, vrăbiile și stăncuţele alpine, 
care trăiau cu firimiturile și resturile de mâncare lăsate în urmă 
de iubitorii de picnicuri, se roteau agitate în jurul clădirii, 
aproape de ea - semn sigur de furtună. Vântul se înteţise și 
bătea în rafale aprige, amenințătoare, iar dinspre staţia de 
telecabine nu se auzea niciun uruit de mecanisme active. 
Gondolele ușoare din aluminiu ar fi fost zgâlțâite prea rău de un 
vânt atât de puternic, mai ales pe ultima porţiune lungă de 


123 


cablu care le purta vreo patru sute de metri buni pe deasupra 
coastei expuse, mai jos de podiș. = 

Închise fereastra și sună să i se aducă micul dejun. Îi fu adus, 
însoţit de un bilet de la Fräulein Bunt: „Contele vă primește cu 
plăcere la ora unsprezece. I.B.” 

Bond mâncă și apoi se apucă de a treia pagină a arborelui 
genealogic al familiei de Bleuville. Avea rezultate consistente de 
arătat, dar asta era partea ușoară. Perspectiva de a-și croi 
drum, prin înșelătorii, pe porțiunea Blofeld de istorie nu era prea 
încurajatoare. Intenționa să înceapă cu îndrăzneală de la Gdinia 
și să meargă în urmă - să-l determine pe bătrânul ticălos să 
vorbească despre tinerețea și despre părinţii săi. „Bătrânul 
ticălos”?! Păi, la naiba, indiferent ce devenise individul după 
Operaţiunea „Thunderball”, nu existau doi Ernst Stavro Blofeld 
în lume! 

Se întâlniră în biroul contelui. 

— Bună dimineaţa, Sir Hilary! Sper că ai dormit bine. Vom 
avea parte de ninsoare, zise contele făcând semn spre 
fereastră. Va fi o zi bună pentru muncă: fără distrageri. 

Bond zâmbi ca de la bărbat la bărbat. 

— Trebuie să spun că fetele îmi par o distragere serioasă! Dar 
foarte fermecătoare. Că veni vorba, ce problemă au? Par cât se 
poate de sănătoase. 

Contele fu luat pe nepregătite. _ 

— Suferă de alergii, Sir Hilary. Alergii incapacitate. In 
domeniul agricol. Sunt fete de la țară și dizabilitatea lor 
afectează posibilitatea de angajare. Am conceput un tratament 
al simptomelor și mă bucur să spun că semnele sunt 
încurajatoare. Facem mari progrese împreună. 

Telefonul de lângă el începu să sune. 

— Scuză-mă. 

Contele ridică receptorul și ascultă 

— Ja. Machen Sie die Verbindung.* (Ascultă iarăși; Bond 
studie politicos hârtiile pe care le adusese cu el.) Zdies de 
Bleuville... Da... Da... Harașo!% 

Puse receptorul în furcă 

— Scuză-mă, era unul dintre asistenții mei de cercetare. A 
fost plecat să cumpere niște materiale pentru laboratoare. 


59 Faceţi legătura (germ.). 
60 Aici de Bleuville. Da. Da. Mulţumesc! (rus.). 
124 


Staţia de telecabine e închisă, dar va face un drum special până 
sus pentru el. Curajos om! Probabil că-i va fi foarte rău, bietul de 
el. 

Lentilele de contact verzi ascundeau orice strop de 
compasiune pe care l-ar fi putut simţi, iar zâmbetul imobil nu 
arăta niciun dram din respectivul simțământ. 

— Acum, dragul meu Sir Hilary, să trecem la treabă. 

Bond întinse pe masa de lucru foile mari de hârtie și urmări 
generaţiile cu degetul, cu mândrie. În comentariile și întrebările 
contelui se simţea emoție și satisfacţie. 

— Dar e o realizare uriașă, de-a dreptul uriașă, dragul meu! Și 
spui că se menţionează o lance frântă sau o sabie frântă în 
blazon? Unde a fost acordată? 

Bond turui o mulţime de informaţii despre cucerirea 
normandă. Sabia frântă fusese probabil acordată ca urmare a 
unei bătălii. Va fi nevoie de mai multe cercetări, în Londra, 
pentru a identifica ocazia exactă. În cele din urmă, Bond rulă 
colile și-și scoase carnetul. 

— lar acum, conte, trebuie să începem să mergem în sens 
invers, de la celălalt capăt. (Își luă un ton inchizitorial, autoritar.) 
Avem data nașterii dumneavoastră, în Gdinia: 28 mai 1908. Da? 

— Corect. 

— Numele părinţilor? 

— Ernst George Blofeld și Maria Stavro Michelopoulos. 

— Născuţi și ei în Gdinia? 

— Da. 

— Dar bunicii dumneavoastră? 

— Ernst Stefan Blofeld și Elisabeta Lubomirskaia. 

— Hm... deci Ernst e un fel de nume de botez tipic pentru 
familie? 

— Așa se pare. Și pe străbunicul meu îl chema tot Ernst. 

— E un lucru extrem de important! Vedeţi, conte, între 
membrii familiei Blofeld din Augsburg există nu mai puţin de doi 
pe nume Ernst! 

Până atunci, contele stătuse cu mâinile așezate relaxat pe 
blocul verde cu foi de sugativă de pe masa de lucru, dar în clipa 
aceea și le împreună impulsiv și le frământă scurt, înălbindu-și 
încheieturile degetelor. „Dumnezeule, te-ai molipsit rău de tot!” 
își zise Bond. 

— Și acest lucru e important? 


125 


— Foarte. Numele de botez se păstrează în familie, din 
generaţie în generaţie. Le considerăm niște indicii foarte 
semnificative. Vă mai puteţi aminti și altceva, din trecutul și mai 
îndepărtat? V-aţi descurcat bine; am acoperit trei generaţii. Cu 
datele pe care vi le voi cere ulterior, am ajuns deja până în jurul 
anului 1850. Mai avem doar vreo cincizeci de ani și ajungem la 
Augsburg. 

— Nu, rosti contele, cuvântul sunând aproape ca un strigăt de 
durere. Despre tatăl străbunicului meu nu știu nimic! (Mâinile se 
frământară pe blocul de sugativă). Poate, cine știe... Dacă eo 
problemă de bani... Ar putea fi găsiţi oameni, martori... (Mâinile 
se despărțiră și se întinseră expansiv.) Dragul meu Sir Hilary, 
dumneata și cu mine suntem oameni de lume. Ne înțelegem 
unul pe altul. Extrasele din arhive, de la oficiile de stare civilă, 
de la biserici - lucrurile acestea trebuie să fie absolut autentice? 

„Te-am prins, vulpoi bătrân!” Bond spuse afabil, cu o notă 
ușor conspirativă: 

— Nu înţeleg prea bine la ce vă referii, conte. 

Mâinile stăteau iarăși lipite de masa de lucru, fericite. Blofeld 
îi recunoștea pe cei de același soi cu el. 

— Sir Hilary, dumneata ești un om muncitor. Trăâiești modest, 
într-o zonă izolată din Scoţia. Poate că viața dumitale ar putea 
deveni mai ușoară. Poate că există beneficii materiale pe care le 
dorești - automobile, un iaht, o pensie. Trebuie doar să spui, să 
rostești o cifră. (Discurile verde-închis sfredeliră ochii modest- 
evazivi ai lui Bond, ţintuindu-i.) Doar puţină cooperare în 
schimb. O vizită ici și colo în Polonia, Germania și Franța. 
Firește, cheltuielile dumitale vor fi foarte mari. Să spunem cinci 
sute de lire sterline pe săptămână. Chestiunile tehnice, 
documentele și așa mai departe - pe acelea le pot aranja. Ar fi 
nevoie doar de mărturia dumitale coroboratoare. Da? Pentru 
Ministerul Justiţiei din Paris, cuvântul Colegiului de Heraldică 
britanic e cuvântul lui Dumnezeu, nu-i așa? 

Era prea frumos ca să fie adevărat! Dar oare cum să joace? 
Bond spuse cu rezervă: 

— Ceea ce sugeraţi, conte, este... nu întrutotul neinteresant. 
Firește (zâmbetul lui era suficient de expansiv și de neutru), 
dacă documentele ar fi convingătoare, temeinice, ca să spunem 
așa, foarte temeinice, atunci ar fi întrutotul rezonabil să le 
autentific. (Arboră o privire de căţel care cere să fie mângâiat, 


126 


cere să i se spună că totul va fi bine, că va fi protejat întrutotul.) 
Ințelegeţi ce vreau să spun? 

— Nu trebuie să-ţi faci absolut nicio... începu contele cu forță 
și sinceritate. 

Dar în aceeași clipă se auzi zarva unor voci care se apropiau 
pe coridor. Ușa se deschise năvalnic și un bărbat împins din 
spate intră și căzu pe podea zvârcolindu-se. În spatele lui, doi 
paznici luară poziția de drepţi, ţepeni. Se uitară mai întâi la 
conte, apoi la Bond, pieziș, surprinși să-l găsească acolo. 

— Was ist denn los?® întrebă aspru contele. 

Bond cunoștea răspunsul și preţ de o clipă simţi că-i vine să 
moară. Dincolo de zăpada și sângele de pe chipul bărbatului de 
pe podea recunoștea trăsăturile unui om pe care-l știa. 

Părul blond și nasul spart într-un meci de box în care 
reprezentase marina militară aparțineau unui prieten de-al lui 
din Serviciu. Era fără putinţă de îndoială, adjunctul de la Biroul Z 
din Zurich! 


61 Ce se petrece? (germ.). 
127 


Capitolul 15 


Pericolul sporește 


Da, era într-adevăr Shaun Campbell! „Hristoase Atotputernic, 
ce încurcătură!” Biroului Z nu i se comunicase înadins nimic 
despre misiunea lui Bond. Campbell urmase precis o pistă 
proprie, probabil urmărindu-l pe rusul care „cumpăra materiale”. 
Tipic pentru genul de încurcătură pe care o poate produce 
excesul de securitate! 

Paznicul principal vorbea iute într-o germană stricată, cu 
accent slav. 

— A fost găsit în compartimentul deschis pentru schiuri din 
spatele gondolei. Foarte înghețat, dar s-a împotrivit cu putere. A 
trebuit să fie potolit. II urmărea, fără îndoială, pe căpitanul Boris. 
(Omul își luă seama.) Vreau să spun, pe herr Graf, oaspetele 
dumneavoastră din vale. Spune că e turist englez din Zurich. Că 
n-avea bani ca să plătească drumul. A vrut să vină aici în vizită. 
A fost percheziționat. Avea la el cinci sute de franci elveţieni. 
Niciun act de identitate. Zice că-l cheamă Campbell, încheie 
omul ridicând din umeri. 

Auzindu-și numele, bărbatul de pe podea se mișcă ușor; înălţă 
capul și privi înnebunit în jur. Fusese bătut rău peste faţă și cap 
cu un pistol sau un box. Işi pierduse de-a binelea controlul. Dând 
cu ochii de chipul familiar al lui Bond, păru mai întâi uluit, dar o 
clipă mai târziu zise răgușit, cu aerul că i-a fost aruncat un colac 
de salvare: 

— Slavă Domnului, James! Spune-le că sunt eu! Spune-le că 
sunt de la Universal Export! În Zurich! Știi doar! Pentru numele 
lui Dumnezeu, James! Spune-le că sunt în regulă! 

Capul îi căzu la loc pe covor. Contele întoarse încet capul spre 
Bond. Ochii verzi opaci prinseră lumina slabă ce venea pe 
fereastră și sclipiră alb. Zâmbetul încordat, realizat pe cale 
chirurgicală era grotesc de oribil. 

— Sir Hilary, îl cunoști pe acest om? 

Bond clătină din cap cu regret. Ştia că pronunţă condamnarea 
la moarte a lui Campbell. 


128 


— Nu l-am văzut în viața mea. Bietul amărât! Mie unul îmi 
pare cu minţile puţin rătăcite. A suferit probabil o comotţie 
cerebrală. Ce-ar fi să-l trimiteţi la un spital din vale? Pare a fi 
într-o stare proastă. 

_ — Dar Universal Export? continuă contele pe un ton catifelat. 
Imi face impresia că am mai auzit numele ăsta. 

— Ei bine, eu nu, replică Bond cu indiferenţă. N-am auzit 
niciodată de el. 

Băgă mâna în buzunar după ţigări și aprinse una cu mâini 
absolut sigure. Contele se întoarse spre paznici și rosti încet: 

— Zur Befragungszelle.*? 

Apoi le făcu semn cu capul să plece. Cei doi paznici se 
aplecară și-l săltară pe Campbell în picioare, ţinându-l de la 
subsuori. Capul atârnat se ridică și se întoarse spre Bond cu o 
ultimă privire teribilă, imploratoare, apoi omul care era colegul 
lui Bond fu scos din încăpere și ușa se închise încet în urma 
picioarelor sale tărâite. 

In celula de interogatoriu! Asta putea să însemne un singur 
lucru: cu metodele moderne, confesiune integrală. „Oare cât 
timp poate să reziste Campbell? Câte ore mi-au mai rămas?” 

— Le-am spus să-l ducă la infirmerie. Va fi bine îngrijit. 
(Contele se uită la hârtiile întinse pe masa de lucru la Bond.) Mă 
tem că această nefericită intruziune mi-a tulburat șirul 
gândurilor, Sir Hilary, așa că poate mă veţi scuza în dimineaţa 
asta? 

— Desigur, desigur! lar în privinţa propunerii dumneavoastră, 
cum că ar trebui să colaborăm ceva mai strâns în vederea 
intereselor dumneavoastră, pot să vă asigur, conte, că o 
consider cum nu se poate mai interesantă. Sunt sigur că putem 
ajunge la un aranjament satisfăcător, zise Bond cu un surâs 
conspirativ. 

— Da? Asta e bine. 

Contele își duse mâinile la ceafă, împletindu-și degetele, privi 
câteva clipe în tavan, apoi se uită iarăși la Bond, meditativ, și 
rosti pe un ton degajat: 

— Presupun, Sir Hilary, că nu aveți niciun fel de legătură cu 
Serviciul Secret britanic. 

Bond râse - un râs reflex, născut din încordare. 


62 în celula de interogatoriu (germ.). 
129 


— Dumnezeule mare, nu! Nici măcar nu știam că avem așa 
ceva! Nu s-a terminat cu lucrurile de felul ăsta la sfârșitul 
războiului? (Chicoti ca pentru sine, cu un amuzament prostesc.) 
Nu mă prea văd umblând de colo-colo cu o mustață falsă. Nu e 
câtuși de puţin genul meu de activitate: nu suport mustăţile. 

Zâmbetul constant al contelui nu părea să împărtășească 
amuzamentul lui Bond. 

— În cazul ăsta te rog să-mi uiţi întrebarea, Sir Hilary, zise el 
cu răceală. Intruziunea acestui om m-a făcut din cale-afară de 
suspicios. Îmi preţuiesc intimitatea de aici, Sir Hilary. Cercetarea 
științifică poate fi desfășurată doar într-o atmosferă pașnică. 

— Sunt întrutotul de acord, replică Bond efuziv, ridicându-se 
în picioare și adunându-și hârtiile. lar acum trebuie să mă întorc 
la propria muncă de cercetare. Tocmai intru în secolul al XIV-lea. 
Cred că mâine voi avea să vă arăt niște date interesante, conte. 

Contele se ridică politicos în picioare, iar Bond ieși și porni pe 
coridor. Zăbovi, ascultând atent ca să prindă orice sunet. Nu se 
auzea nimic, dar pe la jumătatea coridorului, una dintre uși era 
întredeschisă și prin crăpătură răzbătea o lumină roșie ca 
sângele. „Probabil că am încurcat-o oricum, își spuse Bond. 
Unde-a mers mia meargă și suta!” Deschise ușa mai tare și 
băgă capul în cameră. Era un laborator lung, cu tavan scund, 
având pe toată lungimea, sub ferestrele oblonite, un banc de 
lucru acoperit cu plastic. Lumina de un roșu-închis, ca într-o 
cameră obscură, emana din neoanele plasate mai sus de 
cornișă. Pe bancul de lucru se aflau o sumedenie de retorte și 
eprubete, iar stativele lipite de peretele îndepărtat conţineau 
nenumărate șiruri de eprubete și flacoane cu un lichid tulbure. 
Trei bărbaţi îmbrăcaţi în alb, cu măști de tifon peste jumătatea 
inferioară a feţei și bonete chirurgicale pe cap, munceau 
absorbiți. Bond cercetă scena - o scenă dintr-un iad teatral. Işi 
retrase capul și merse mai departe pe coridor, ieșind în furtuna 
de zăpadă dezlănţuită între timp cu toate forțele. Își trase 
partea de sus a puloverului peste cap și înaintă viguros pe 
potecă, spre binecuvântata căldură a clubului. Ajuns acolo, se 
duse iute în camera lui, închise ușa, intră în baie și se așeză pe 
obișnuitu-i tron de meditaţie, întrebându-se ce Dumnezeu să 
facă. 

Ar fi putut să-l salveze pe Campbell? Ei bine, ar fi putut face o 
încercare disperată. „A, da, îl cunosc pe omul acesta. E 


130 


întrutotul respectabil. Am lucrat pe vremuri la aceeași firmă de 
export, Universal, în Londra. Arăţi cam rău, bătrâne! Ce naiba s- 
a întâmplat?” Dar mai bine că nu încercase. Ca acoperire solidă, 
Universal nu mai era deloc agreată de profesioniști. Fusese 
folosită prea multă vreme. Toate serviciile secrete din lume o 
penetraseră între timp. Era evident că Blofeld știe totul despre 
ea. Orice încercare de a-l salva pe Campbell n-ar fi făcut decât 
să-l implice și pe Bond. Nu avusese de ales; trebuise să-l arunce 
lupilor. Dacă apuca să-și vină în fire înainte ca tortura să 
înceapă cu adevărat, Campbell va înţelege că Bond se află acolo 
cu un scop, că renegarea sa are o importanţă disperată pentru 
Bond și pentru Serviciu. Oare cât timp va avea tăria de a-l 
acoperi, de a nega că l-a recunoscut cu adevărat? În cel mai bun 
caz, câteva ore. Dar câte ore? Asta era întrebarea esenţială. 
Asta, și cât va dura furtuna. l-ar fi fost imposibil să fugă pe 
viscolul acela. Dacă se oprea, ar fi putut avea o șansă - una al 
naibii de mică, dar mai bună decât alternativele, care, în situaţia 
în care Campbell vorbea, se reduceau la una singură - moartea, 
probabil însoțită de urlete. 

Bond își cercetă armele. Avea la dispoziţie doar propriile 
mâini și tălpi, aparatul de ras Gilette și ceasul de mână, un 
Rolex Oyster Perpetual greu, cu brățară metalică extensibilă. 
Folosite corespunzător, ambele obiecte puteau fi transformate 
într-un box foarte eficace. Se ridică, scoase lama din aparatul de 
ras și-i dădu acestuia drumul în buzunarul pantalonilor. Strecură 
mânerul între degetul arătător și cel mijlociu al mâinii stângi, 
astfel încât suportul lamei să stea lipit de încheieturile 
degetelor. Da, asta era! Bun. Acum: exista vreun lucru, vreo 
dovadă pe care ar trebui să încerce s-o ia cu el? Da, trebuia să 
încerce să obţină numele și, dacă se putea, adresa mai multor 
fete, dacă nu a tuturor. Știa cumva că aceste date sunt vitale. 
Pentru asta va trebui s-o folosească pe Ruby. Cu mintea plină de 
planuri de a obţine de la ea aceste informaţii, Bond ieși din baie, 
se așeză la masa de lucru și trecu la o nouă pagină a familiei de 
Bleuville. Trebuia cel puţin să se arate în continuare dispus să 
muncească, fie și numai pentru ochiul supraveghetor din tavan. 

Pe la douăsprezece și jumătate, Bond auzi cum clanţa e 
apăsată încet. Ruby se strecură în cameră și, cu degetul lipit de 
buze, dispăru în baia lui. Bond aruncă degajat pixul pe masă, se 


131 


ridică, se întinse și intră agale după ea. Ochii albaștri ai lui Ruby 
erau mari și speriați. 

— Ai necazuri! șopti ea imperios. Ce ai făcut?! 

— Nimic, replică Bond pe un ton nevinovat. Ce se petrece? 

— Ni s-a spus tuturor că n-avem voie să vorbim cu dumneata 
decât dacă e domnișoara Bunt de faţă. (Duse pumnul la gură, 
tulburată.) Crezi că au aflat despre noi? 

— N-au cum, spuse Bond emanând încredere în sine. Cred că 
știu despre ce e vorba (Cu atâta confuzie în atmosferă, ce 
importanță avea o minciună în plus, una liniștitoare?) Azi- 
dimineaţă, contele mi-a spus că am o influenţă negativă aici, că 
sunt „perturbator”, după cum s-a exprimat el, că vă afectez 
tratamentul. Mi-a cerut să mă ţin mai la distanţă. Sincer (cât de 
des apare cuvântul ăsta într-o minciună!), sunt sigur că asta e 
tot. Păcat, zău! Exceptându-te pe tine - vreau să spun că tu ești 
specială -, sunt de părere că sunteţi toate foarte simpatice. Mi- 
ar fi plăcut să vă ajut pe toate. 

— Cum adică, să ne ajuţi? 

— Păi cu povestea aceea cu numele de familie. Am vorbit 
aseară cu Violet și părea grozav de interesată. Sunt sigur că le- 
ar fi amuzat și pe celelalte să li se facă arborele genealogic. 
Oricine e interesat să afle de unde se trage. Cam așa cum ne 
interesează cititul în palmă. (Bond se întrebă cum ar fi agreat 
Colegiul de Heraldică ideea asta!) Oricum, am hotărât să plec 
naibii de aici. Nu suport să fiu mânat de colo-colo și să mi se dea 
ordine în felul ăsta. Drept cine naiba mă iau?! Dar uite ce-am să 
fac: dacă tu îmi poţi spune numele fetelor, atâtea câte știi, am 
să-i fac fiecăreia arborele genealogic și am să vi-l trimit prin 
poștă după ce vă întoarceţi în Anglia. Apropo, cât mai aveţi de 
stat? 

— Nu ni s-a spus precis, dar se zvonește că încă o săptămână. 
Cam într-o săptămână trebuie să vină alt lot de fete. Când 
suntem încete cu munca sau rămânem în urmă cu lecturile, 
domnișoara Bunt spune că speră că fetele din seria următoare 
nu vor fi la fel de proaste. Căţea bătrână! Dar, Sir Hilary... (Ochii 
albaștri se umplură de îngrijorare.) Cum ai să pleci? Știi că 
suntem practic prizonieri aici! 

— A, mă descurc eu cumva, răspunse Bond vag. Pe mine nu 
pot să mă ţină aici împotriva voinței mele! Dar cum rămâne cu 
numele, Ruby? Nu crezi că ideea mea le-ar încânta pe fete? 


132 


— O, le-ar plăcea la nebunie! Sigur că le știu pe toate. Am 
găsit o mulțime de moduri de a schimba secrete. Dar n-ai să le 
ţii minte. Ai pe ce să scrii? 

Bond rupse câteva bucăţi de hârtie igienică și scoase un 
creion. 

— Dă-i drumul! 

Fata râse și începu: 

— Păi pe mine și pe Violet ne știi. Apoi e Elizabeth Mackinnon. 
Ea e din Aberdeen. Beryl Morgan, de undeva din Herefordshire. 
Pearl Tampion, din Devonshire - apropo, ele trei urau pur și 
simplu toate felurile de vite, iar acum trăiesc doar cu fripturi! Îţi 
vine să crezi? Trebuie să recunosc, contele e un om minunat! 

— Da, într-adevăr. 

— Pe urmă e Anne Charter din Canterbury și Caresse Ventnor 
de la Centrul Naţional Ecvestru de Prăsilă, unde-o mai fi și ăsta - 
imaginează-ţi că lucra acolo și se umplea de urticarie ori de câte 
ori se apropia de un cal! Acum nu face decât să viseze la cluburi 
de călărie și citește tot ce prinde despre Pat Smythe!“ Și Denise 
Robertson... 

Lista continuă până când Bond avu datele tuturor celor zece. 

— Dar Polly nu-știu-cum, cea care a plecat în noiembrie? 

— Polly Tasker. Ea era din estul Angliei, nu ţin minte de unde 
anume, dar pot să-i aflu adresa când mă întorc în Anglia. (Il 
cuprinse cu braţele de gât.) Sir Hilary, te voi revedea, nu-i așa? 

Bond o strânse în braţe și o sărută. 

— Sigur că da, Ruby! Mă poţi găsi oricând la Colegiul de 
Heraldică, pe strada Queen Victoria. Trimite-mi o ilustrată când 
te întorci. Dar, pentru Dumnezeu, lasă-l pe „Sir”! Eşti iubita 
mea, îţi aduci aminte? 

— O, da, așa voi face, ăă... Hilary, spuse ea cu fervoare. Și vei 
avea grijă - când pleci de-aici vreau să spun, da? Ești sigur că va 
fi bine? Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu, scumpa mea. Doar să nu sufli un cuvințel despre toate 
astea. E secretul nostru, bine? 

— Sigur că da, scumpul meu. (Se uită la ceas.) O, Doamne! 
Trebuie să zbor! Mai sunt doar zece minute până la masa de 
prânz. Poţi face șmecheria cu ușa? N-ar trebui să fie nimeni prin 
zonă. Personalul are pauza de prânz de la douăsprezece la unu. 


63 sportivă britanică medaliată la Olimpiadă la concursurile de călărie cu obstacole. 
133 


În afara oricărei posibile raze vizuale a ochiului din tavan, 
Bond făcu șmecheria cu ușa, iar fata plecă, după un ultim 
rămas-bun șoptit. Bond închise încet ușa, oftă adânc, se duse la 
fereastră și se uită prin ochiurile de geam încărcate de zăpadă. 
Afară era o negură ca de iad și zăpada fină, uscată de pe 
verandă se învârtejea, închipuind mici fantome, în vântul ce 
zgâlţâia clădirea. „Te rog, Doamne, fă să se oprească până se 
înnoptează! la să văd, ce echipament îmi trebuie?” Ochelarii de 
protecţie și mănușile erau două articole pe care ar fi putut să le 
obțină la masa de prânz. Intră din nou în baie și-și frecă ochii cu 
săpun. Il ustură ca naiba, dar după tratament, ochii albastru- 
cenușii apărură injectați în mod realist. Mulţumit, Bond sună să 
vină „paznicul” și plecă îngândurat spre restaurant. 

Când intră pe ușile batante se lăsă tăcerea, urmată de o 
sporovăială politicoasă, încordată. 

Perechile de ochi îl urmăriră discret cât traversă încăperea, iar 
răspunsurile la salutul lui erau rostite pe ton scăzut. Își ocupă 
locul obișnuit, între Ruby și Fräulein Bunt. Părând să nu remarce 
salutul glacial al acesteia, pocni din degete ca să cheme un 
chelner și comandă cocteilul lui obișnuit, martini sec cu votcă. 
Se întoarse apoi spre Fräulein Bunt și zâmbi ochilor ei bănuitori. 

— Dacă sunteţi amabilă, aș avea o rugăminte... 

— Da, Sir Hilary. Ce anume? 

Bond făcu semn spre ochii săi, care încă mai lăcrimau. 

— M-am ales cu problema contelui. Un fel de conjunctivită, 
presupun. Lumina teribil de puternică de aici. E mai bine azi, 
desigur, dar strălucirea zăpezii e tot puternică. Și lucrul la 
documente... Imi puteţi obţine o pereche de ochelari de zăpadă? 
Am nevoie doar să-i împrumut o zi sau două, până mi se 
obișnuiesc ochii cu lumina. De obicei n-am probleme de felul 
acesta. 

— Da, se poate rezolva. Voi avea grijă să fie puși în camera 
dumneavoastră. 

II chemă pe chelnerul-șef și-i dădu ordinul în germană. 
Uitându-se la Bond, cu antipatie vădită, individul pocni din 
călcâie și spuse: 

— Sofort, gnadiger Fräulein!®* 

— Și încă un lucru, te rog frumos, interveni Bond politicos. O 
butelcuță cu șnaps, poate. (Se întoarse spre Fräulein Bunt.) Am 


64 Imediat, stimată domnişoară! (germ.). 
134 


constatat că nu dorm bine aici. Poate că un pahar înainte de 
culcare m-ar ajuta. Acasă beau unul în fiecare seară - în general 
whisky. Aici însă aș prefera șnaps. Când ești în Gloria te porți 
precum glorienii! Ha-ha! 

Fräulein Bunt îl privi împietrită și-i spuse scurt chelnerului: 

— In Ordnung!® 

Individul luă comanda lui Bond - pate de casă, ouă Gloria și 
un platou cu brânzeturi (Bond își spuse că ar face bine să-și 
burdușească stomacul.) -, pocni din călcâie și plecă. Oare era 
unul dintre cei care lucraseră în camera de interogatoriu? Bond 
scrâșni din dinţi neauzit. „Dumnezeu mi-e martor, dacă va fi 
cazul să-l lovesc pe unul dintre paznici astă-seară am să-l 
pocnesc de mama focului, din toate puterile!” Simţind privirea 
cercetătoare a domnișoarei Bunt, își impuse să se relaxeze și 
începu o conversaţie amiabilă despre furtună. Cât va dura? Ce 
semne dă barometrul? 

Precaută, dar dornică să fie de ajutor, Violet spuse că 
instructorii cred că se va însenina după-amiază. Barometrul 
începea să se ridice. Se uită neliniștită la Fräulein Bunt ca să 
vadă dacă vorbise prea mult cu noul paria, după care, deloc 
liniștită, își îndreptă din nou atenţia spre cei doi uriași cartofi 
copti din farfurie, cu ouă ochiuri în ei. 

Lui Bond i se aduse băutura comandată o dădu peste cap din 
două înghiţituri și comandă încă un pahar. Simţea nevoia de a 
face orice gest care putea să surprindă și să revolte. | se adresă 
combativ domnișoarei Bunt: 

— Și cum se simte bietul individ care a sosit aici dimineaţă, cu 
telecabina? Părea să se afle într-o stare jalnică. Sper din toată 
inima că s-a pus pe picioare! 

— Face progrese. 

— Ah! Despre cine e vorba? întrebă curioasă Ruby. 

— Un intrus, răspunse Fräulein Bunt cu o privire dură de 
avertisment. Nu este un subiect de conversaţie. 

— A, dar de ce nu? întrebă cu nevinovăție Bond. În definitiv, 
aici nu se întâmplă prea multe lucruri palpitante. Orice fapt ieșit 
din comun ar trebui să aducă o anumită ușurare! 

Ea nu răspunse. Bond ridică din sprâncene politicos, apoi 
acceptă respingerea cu eleganţă. Intrebă dacă a sosit vreun ziar 


6 în regulă (germ.). 


sau dacă există un buletin radio, ca la bordul navelor. Se 
primesc vești din lumea largă? 

— Nu. 

Bond renunță la luptă și-și văzu de mâncare. 

Piciorul lui Ruby se strecură lângă al lui, în semn de simpatie 
față de ostracizat. El îi dădu un mic șut de avertisment și-și 
retrase piciorul. Fetele de la celelalte mese începură să plece. 
Bond își făcu de lucru cu brânzeturile din farfurie și cu cafeaua 
până când Fräulein Bunt se ridică în picioare. 

— Haideţi, fetelor! 

Bond se ridică, apoi se așeză la loc. Acum era singur în 
restaurant, exceptându-i pe chelnerii care strângeau de pe 
mese. Asta voia. Se sculă de la masă și se duse încet la ușă. 
Afară, pe niște cuiere prinse pe perete, jachetele de exterior și 
mănușile de schi ale fetelor stăteau agăţate într-un șir ordonat. 
Coridorul era pustiu. Luă cea mai mare pereche de mănuși din 
piele pe care le văzu de pe cuierul pe care stăteau atârnate de 
șiretul ce le unea și le băgă sub pulover, apoi se duse agale în 
recepție. Încăperea era pustie. Ușa ce dădea în magazia cu 
echipament de schi era deschisă și individul cel morocănos se 
afla la bancul lui de lucru. Bond intră și făcu de unul singur 
conversație despre vreme, după care, sub masca unei discuţii 
dezlânate pe tema dacă schiurile metalice sunt sau nu mai 
periculoase decât cele vechi, din lemn, se plimbă cu mâinile 
ținute nevinovat în buzunare printre rastelele numerotate de la 
perete, pe care se aflau schiurile. Majoritatea erau pentru fete. 
Inutile! Legăturile erau probabil prea mici pentru bocancii lui. 
Insă lângă ușă stăteau, în lăcașuri nenumerotate, schiurile 
instructorilor. Cu pleoapele  îngustate, Bond le cercetă, 
măsurând, estimând. Da, perechea de schiuri metalice marca 
Heads, cu V-ul roșu vopsit pe vârful negru curbat erau cele mai 
bune. Făceau parte din categoria schiurilor mai rigide, pentru 
profesioniști, concepute pentru curse. Își aminti că citise undeva 
că modelul standard tinde să „plutească” la viteze mari. 
Schiurile alese de el aveau piedică anterioară Attenhofer Flex și 
piedică laterală Marker. Două curele transversale din piele 
legate în jurul gleznei și prinse cu cataramă de-a curmezișul 
tălpii vor avea grijă să nu-și piardă un schi dacă se întâmplă să 
cadă - ceea ce era sigur că va face. 


Bond estimă rapid cât de mult va trebui să ajusteze legăturile 
ca să i se potrivească pe bocanci, apoi porni spre coridor, spre 
camera lui. 


137 


Capitolul 16 


La vale și numai la vale 


Acum mai rămânea doar să aștepte să treacă orele. Se 
întrebă când vor termina cu Campbell. Tortura rapidă și dură se 
dovedește rareori eficientă în cazul unui profesionist, pe lângă 
faptul că e probabil ca omul să-și piardă rapid cunoștința, 
devenind atât de ameţit de lovituri încât să ajungă incoerent. 
Dacă are tărie de spirit, profesionistul poate să întreţină „jocul” 
ore întregi prin admisiuni minore, relatând povești lungi și 
încurcate și ţinându-se de ele. Poveștile de acest fel cer 
verificare. Fără îndoială, Blofeld avea un om în Zurich și putea 
să-l contacteze prin radio, să-i ceară să verifice cutare dată sau 
adresă, însă și asta cerea timp. Pe urmă, dacă se dovedea că 
spusele lui Campbell au fost mincinoase, trebuiau s-o ia de la 
capăt. În ce-l privea pe Bond și identitatea lui, totul depindea de 
modul în care interpretase Campbell motivul prezenței sale la 
Clubul Gloria. Precis presupusese, ca urmare a felului brutal în 
care-l renegase Bond, că e vorba de ceva clandestin, ceva 
important. Oare va avea iscusinţa de a-l acoperi și curajul în faţa 
dispozitivelor electrice și mecanice care erau precis folosite 
asupra lui? Putea să spună că atunci când a intrat și l-a văzut pe 
Bond, fiind doar pe jumătate conștient, a crezut o clipă că e 
fratele lui, James Campbell. Sau altă poveste similară. Dacă 
avea iscusinţa! Dacă avea curajul! Oare avea asupra lui o pilulă 
letală, poate un nasture de la jacheta de schi sau de la 
pantaloni? Bond împinse brutal gândul la o parte: fusese cât pe 
ce să-și dorească asta! 

Își zise că ar fi înţelept din partea lui să presupună că mai are 
doar câteva ore până să vină după el. N-o vor face decât după 
ce se dădea stingerea. Dacă ar fi făcut-o înainte, ar fi dat prilejul 
la prea multe discuţii între fete. Nu, îl vor lua noaptea, iar a 
doua zi vor răspândi vestea că a plecat la vale cu prima 
telecabină. lar el va fi de fapt îngropat adânc în zăpadă sau, mai 
probabil, lepădat într-o crevasă a ghețarului Piz Languard din 
apropiere, la mare înălţime, ca să apară la poale, cincizeci de 


138 


ani mai târziu, decongelat, cu contuzii multiple, dar fără semne 
distinctive după care să poată fi identificat - o victimă fără 
nume a zăpezilor veșnice! 

Da, trebuia să-și facă planuri în vederea unei astfel de 
posibilităţi. Se ridică de la masa la care scrisese automat liste cu 
membri ai familiei de Bleuville din secolul al XV-lea și deschise 
fereastra. Ninsoarea se oprise și pe cer se vedeau petice 
albastre. Zăpada de pe pârtia Gloria - un strat de vreo treizeci 
de centimetri - era probabil perfectă, pufoasă. Venise momentul 
să înceapă să pregătească totul. 

Există sute de cerneluri tainice, însă Bond avea la dispoziţie 
numai una, cea mai veche din lume: propria urină. Se duse în 
baie (oare ce credea ochiul sistemului de televiziune cu circuit 
închis despre sistemul lui digestiv?) cu stiloul, o peniță curată și 
pașaportul său, apoi se așeză și se apucă să transcrie pe o 
pagină albă a pașaportului, de pe bucăţile subţiri de hârtie din 
buzunar, numele fetelor și localizarea lor aproximativă, după 
comitat. Pe pagină nu se vedea nimic, dar dacă era ridicată în 
faţa unei flăcări, scrisul avea să apară maro. Işi strecură 
pașaportul în buzunarul de la spate al pantalonilor. În continuare 
extrase mănușile de sub pulover, le încercă și constată că-i vin 
bine, fiind doar puţin strâmte; scoase capacul rezervorului WC- 
ului și așeză mănușile pe braţul flotorului. 

Altceva? La început îi va fi cumplit de frig, dar în scurt timp 
corpul îi va fi scăldat de sudoare. Va trebui să se descurce cu 
îmbrăcămintea de schi pe care o avea, cu mănușile, cu ochelarii 
care-i fuseseră lăsaţi pe masă și cu butelcuța plată din sticlă, 
plină cu șnaps, pe care o va pune într-un buzunar lateral, și nu 
în cel de la spate, în caz că ar fi căzut. Ceva cu care să-și 
acopere mai bine fața? Se gândi să folosească o cămașă de corp 
și să taie în ea găuri pentru ochi, dar era sigur că va aluneca de 
la locul ei, putând să-l orbească. Avea niște batiste mari, din 
mătase roșu-închis; își va lega una strâns pe faţă, mai jos de 
ochelari, și o va arunca dacă-l stânjenea la respirat. Așa... Asta 
era tot! Nu mai avea ce altceva să facă sau de ce să se 
ferească. Restul ținea de soartă. Bond își relaxă mintea, ieși din 
baie și se întoarse la masa de lucru. Se așeză și se aplecă 
asupra hârtiilor, încercând să nu asculte ticăitul tot mai grăbit al 
ceasului său de mână, încercând să-și întipărească în minte 
geografia aproximativă a pârtiei Gloria, pe care o învățase 


139 


insuficient de bine de pe harta metalică. Acum era prea târziu 
ca să meargă să-i mai arunce o privire. Trebuia să șadă locului și 
să joace mai departe rolul tigrului fără dinţi! 

Cina se dovedi la fel de oribilă ca și prânzul. Bond se 
concentra pe îngurgitarea unei cantităţi cât mai mari de whisky 
și de mâncare, făcu conversaţie politicoasă și se prefăcu a nu 
băga de seamă răceala atmosferei. Apoi apăsă cu căldură 
piciorul lui Ruby pe sub masă, se scuză sub pretextul muncii și 
ieși demn din încăpere. 

Cum se schimbase pentru cină, se simţi ușurat găsindu-și 
hainele de schi în grămada pe jumătate îngrijită în care le 
lăsase. Își văzu mai departe de muncă, într-o normalitate 
absolută; ascuţi creioane, își înșiră cărţile, se aplecă asupra 
hârtiei caroiate. „Simon de Bleuville, 1510-1570. Alphonse de 
Bleuville, 1546-1580, căsătorit în 1671 cu Mariette d'Escourt, 
urmași: Jean, Françoise, Pierre.” Slavă Domnului că se va elibera 
în curând de toate aiurelile astea! 

Nouă și un sfert, nouă și jumătate, zece fără un sfert, zece! 
Bond simţi cum i se adună ghem emoţiile în piept, ca firele de 
blană înghiţite de pisică. Observă că i s-au umezit palmele, așa 
că le șterse de pantaloni. Se ridică, se întinse; intră în baie și 
făcu zgomotele corespunzătoare, își recuperă mănușile și le 
așeză pe podeaua băii, chiar lângă ușă. Apoi se întoarse în 
cameră, dezbrăcat, se băgă în pat și stinse lumina. Işi reglă 
respiraţia într-un ritm constant, iar după zece minute începu să 
sforăie ușor. 

După alte zece minute se strecură afară din pat și se îmbrăcă 
în echipamentul de schi, cu infinite precauții. Își recuperă binișor 
mănușile din baie, își puse ochelarii, ridicându-i mai sus de 
frunte, își legă strâns peste nas batista roșie, băgă șnapsul într- 
un buzunar, pașaportul în altul, iar la urmă prinse aparatul de 
ras între degetele mâinii stângi și transferă ceasul în dreapta, cu 
brăţara strânsă în palmă și petrecută peste degete, astfel încât 
faţa ceasului să-i acopere falangele mijlocii. 

James Bond se opri și-și inventarie echipamentul. Mănușile de 
schi, cu șiretul petrecut pe sub pulover și prin mâneci, îi atârnau 
la încheietura mâinilor. Până ieșea afară vor constitui o piedică, 
dar n-avea ce face. Restul era în regulă. Era pregătit! Se aplecă 
spre ușă, manipulă încuietoarea cu bucata de plastic și, 
rugându-se ca ochiul circuitului TV să fie închis și să nu 


140 


înregistreze lumina pătrunsă de pe coridor, ascultă o clipă, după 
care se strecură afară din cameră. 

Dinspre recepţia aflată în stânga venea lumină, ca de obicei. 
Se îndreptă pe furiș într-acolo, coti centimetru cu centimetru pe 
după tocul ușii. Da! Paznicul se afla acolo, aplecat asupra unei 
hârtii care arăta a foaie de pontaj. Avea gâtul expus. Bond dădu 
drumul aparatului de ras în buzunar și-și înțepeni degetele 
mâinii stângi în stil comando, transformându-le într-o muchie 
ucigătoare. Făcu doi pași în încăpere și-și abătu năprasnic mâna 
asupra cefei expuse. Faţa omului lovi blatul mesei cu o 
bufnitură, săltă și se întoarse pe jumătate spre Bond. Mâna 
dreaptă a acestuia ţâșni și cadranul Rolexului se dezintegră la 
contactul cu mandibula individului. Corpul lunecă leneș din 
scaun pe covor și rămase locului, cu picioarele rășchirate, ca în 
somn. Pleoapele se zbătură și ochii priviră în sus fără să vadă. 
Bond ocoli masa și se aplecă să verifice bătaia inimii: absentă. 
Se ridică; individul era cel pe care-l văzuse întorcându-se singur 
de la capătul pârtiei de bob, în prima dimineaţă, când avusese 
loc accidentul lui Bertil. Așa deci! Dreptate dură! 

Telefonul de pe masă începu să bâzâie ca o viespe captivă. 
Bond se uită la el, ridică receptorul și vorbi prin batista ce-i 
acoperea gura. 

— Ja. 

— Alles in Ordnung? 

— Ja. 

— Also hor zu! Wir kommen fur den Englander in zehn 
Minuten. Verdasten? 

— Is'recht. 

— Also, aufpassen. Ja? 

— Zu Befeh!®® 

La celălalt capăt al firului, receptorul fu pus în furcă. Bond 
avea broboane de sudoare pe faţă. Slavă Domnului că 
răspunsese! Așadar, vor veni după el în zece minute! Pe masă 
se afla o legătură de chei; o înșfacă și dădu fuga la ușa de la 
intrare. După trei încercări greșite găsi cheia potrivită. Încercă 
ușa: o mai ţinea închisă doar dispozitivul cu aer comprimat. Sări 
spre ușa magaziei cu echipament de schi. Neîncuiată! Intră și 
găsi schiurile pe care și le alesese, ajutat de lumina din recepţie. 


66 Da. — Totul e în ordine? — Da. — Ascultă! Venim după englez în zece minute. Ai 
înţeles? — 'Nţeles. — Să ai grijă. Da? — Am înţeles! (germ.). 
141 


Lângă ele se aflau și niște bețe. Scoase cu grijă totul din fanta 
de lemn, se duse la ușa principală, o deschise, așeză binișor 
schiurile și bețele în zăpadă, se întoarse la ușă, o încuie pe 
dinafară și aruncă cheile departe, în zăpadă. 

Luna în al treilea pătrar ardea cu flăcări aproape năucitoare și 
cristalele de zăpadă scânteiau ca un covor din praf de diamante. 
Acum trebuia să irosească mai multe minute ca să regleze 
perfect legăturile. Băgă un bocanc în șanțul lăcașului pentru vârf 
și îngenunche, pipăind după cablul de oţel din spatele călcâiului. 
Era prea scurt. Calm, fără grabă, ajustă șurubul reglator și 
încercă din nou. De astă dată era bine. Apăsă încuietoarea de 
siguranţă și simţi cum îi fixează ferm bocancul în lăcaș. Veni 
rândul curelei de siguranţă ce trecea pe deasupra bocancului, 
urmând să ţină schiul captiv dacă încuietoarea se desfăcea, 
ceea ce s-ar fi întâmplat în cazul unei căderi. Începeau să-i 
îngheţe degetele. Vârful curelei; numai nu găsea catarama! Un 
minut întreg irosit! Gata! Acum, aceleași manevre cu schiul 
celălalt. În cele din urmă Bond se ridică, își trase mănușile pe 
mâinile care-l dureau de frig, luă beţele ca niște lănci și se 
împinse de-a lungul crestei slab conturate ce arăta fostele 
margini ale cărării care fusese bine bătătorită cu o zi înainte. 
Totul părea în regulă! Își trase ochelarii pe ochi; vastul peisaj 
acoperit de ninsoare căpătă tonuri verzui-argintii, de parcă ar fi 
înotat pe sub apă într-o zi însorită. Schiurile săsâiau pe zăpada 
afânată. Încercă să-și sporească viteza pe panta descendentă 
blândă, folosind mișcarea de schi-fond, pasul alunecat al 
primilor schiori norvegieni, dar nu reuși. Avea impresia că are 
călcâiele bocancilor bătute în cuie pe schiuri. Incepu să se 
împingă cât de repede putea cu ajutorul beţelor. „Dumnezeule, 
ce mai urme trebuie că las - ca niște șine de tramvai!” Imediat 
ce inamicii reușeau să deschidă ușa de la intrare, îi vor porni pe 
urme și cu siguranţă că instructorul cel mai rapid îl putea prinde 
cu ușurință, dacă nu obținea un avans bun! Fiecare minut, 
fiecare secundă conta. Trecu pe lângă conturul întunecat al 
stației de telecabine și pe lângă hotelul-restaurant. lată capătul 
pârtiei Gloria, cu tăbliţele de lângă ea acoperite complet de 
zăpadă! Fără să se oprească, Bond se îndreptă direct către 
pârtie și trecu de marginea ei. 

Prima coborâre verticală trezea o încântare vecină cu spaima. 
Adoptă poziția Arlberg ghemuită pe care o învățase demult, cu 


142 


mâinile în fața bocancilor, și-și dădu drumul. Schiurile sale erau 
depărtate urât, la vreo cincisprezece centimetri unul de altul. 
Profesionistul pe care-l privise coborâse cu bocancii lipiţi, de 
parcă ar fi avut un singur schi. Dar nu era momentul să se 
preocupe de stil, chiar dacă ar fi fost capabil să-l reproducă. Mai 
presus de orice altceva, trebuia să rămână la verticală! 

Viteza lui Bond deveni înfricoșătoare, însă stratul gros și pufos 
de zăpadă rece, afânată, îi dădu suficientă încredere ca să 
încerce o întoarcere paralelă. La viteza aceea se cerea doar o 
rotire minimă a umerilor - greutatea pe schiul stâng; se răsuci 
și-și menţinu poziția, muchia dreaptă a fiecărui schi înfigându-se 
în pantă și împroșcând un jet de cristale de zăpadă luminate de 
lună. Bucuria vitezei, a tehnicii și a stăpânirii zăpezii îl făcu să 
uite pe moment primejdia. Se îndreptă și aproape că plonjă în 
următoarea întoarcere, de astă dată către stânga, lăsând în 
urmă un S mare pe zăpada virgină. Acum își putea permite să 
alunece direct la vale, până la cotitura strânsă spre stânga, 
ocolind coasta își îndreptă schiurile în jos și simţi un real extaz 
lansându-se ca un glonţ negru pe panta uriașă, cu o înclinaţie de 
45 grade. Acum, cotitura spre stânga. Văzu grupul de trei 
steaguri - negru, roșu și galben - atârnând inerte, cu culorile 
încurcate de lumina lunii. Acolo va trebui să se oprească și să 
facă puţină recunoaștere pentru porţiunea următoare. Cu puţin 
înainte de cotitura cea mare exista o mică pantă ascendentă. 
Bond o luă cu viteză și simţi cum i se desprind schiurile de 
pământ la capătul ei, împunse zăpada cu băţul stâng pentru un 
imbold în plus și-și aruncă schiurile, umărul drept și șoldurile 
spre stânga. Ateriză într-un jet de zăpadă complet nemișcat. Era 
de-a dreptul încântat de sine însuși: o Cristiană în salt e o 
manevră de efect și deloc ușor de executat în viteză. „Aș vrea 
să fi fost aici Fuchs, fostul meu profesor, ca s-o vadă!” 

Acum se afla pe coasta muntelui. Mult deasupra lui, cablurile 
argintii ale telecabinei coborau într-o buclă mare spre linia 
îndepărtată întunecată a marginii pădurii, unde lumina lunii 
făcea să scânteieze pilonul zvelt. Bond își aminti că urma o serie 
de zigzaguri ample, mai mult sau mai puţin sub cabluri. Dacă 
pârtia ar fi fost bătătorită i-ar fi venit ușor, însă zăpada 
proaspătă făcea fiecare pantă descendentă să pară atrăgătoare. 
Își ridică ochelarii, ca să vadă dacă poate depista un steag. Da, 


143 


exista unul la vale, în stânga. Își spuse că va descrie câteva S- 
uri pe următoarea pantă și apoi se va îndrepta spre steag. 

În clipa când își coborî ochelarii și prinse bine beţele în mâini 
se întâmplară două lucruri. Mai întâi răsună un bubuit adânc, 
venit de sus, din vârful muntelui, și o flacără mică tremurătoare, 
se lansă în sus pe cer, deasupra lui. La capătul traiectoriei 
parabolice, flacăra se opri, se auzi o trosnitură puternică și 
racheta de semnalizare cu magneziu, agățată de o parașută își 
începu coborârea clătinată, anihilând umbrele negre din 
adâncituri și transformând întunericul într-o lumină diurnă 
hidoasă. O nouă rachetă de semnalizare și apoi încă una ţâșniră 
pe cer, luminând fiecare cotlon al coastei muntelui. 

Simultan, cablurile aflate mult deasupra lui începură să 
vibreze! Inamicul trimitea o telecabină după el! 

Bond înjură în cutele ude ale batistei de mătase și se puse în 
mișcare. În curând va apărea un om pe urmele lui - probabil 
înarmat cu pistol! 

Parcurse a doua porţiune a pârtiei cu mai multă grijă decât pe 
prima, ajunse la al doilea steag, coti în dreptul lui și porni pe 
panta abruptă, pregătindu-se pentru seria de S-uri înlănţuite pe 
sub cabluri. Oare cu ce viteză se deplasau blestematele de 
gondole? Cincisprezece, douăzeci și cinci, treizeci de kilometri la 
oră? Sistemul de pe Gloria era de ultimă generaţie, așa că 
probabil era și cel mai rapid. Nu citise undeva că telecabina 
dintre Arosa și Weisshorn mergea cu patruzeci la oră? Chiar pe 
când se lansa în primul S, vibrația cablului de deasupra lui se 
modifică preţ de câteva clipe, apoi reveni la scârţâitul obișnuit. 
Gondola trecuse de primul pilon! Pe Bond începeau să-l doară 
genunchii - punctul vulnerabil al tuturor schiorilor. Işi reduse 
amplitudinea S-urilor, își iuți coborârea, dar tot simțea sub 
schiuri  făgașele adâncite ale pârtiei aproape la fiecare 
întoarcere. Oare acolo, în stânga, departe, era un steag? 
Rachetele cu magneziu se legănau mai jos, aproape deasupra 
lui. Da. Părea în regulă. Incă două S-uri, după care se va lansa 
transversal spre steag. 

Ceva lovi pământul cu o pârâitură teribilă, într-o arteziană de 
zăpadă, în dreapta lui! Încă una în stânga! Aveau un aruncător 
de grenade în telecabină! Primele două îl încadraseră. Oare a 
treia îl va nimeri direct? Aproape înainte să-i treacă fulgerător 
întrebarea prin minte se produse o explozie teribilă chiar în fata 


144 


lui și se trezi propulsat înainte, pieziș, într-o învălmășeală de 
schiuri și bețe. 

Bond se ridică binișor în picioare, icnind și scuipând zăpadă. 
Una din legături i se desfăcuse. Degetele lui tremurătoare găsiră 
închizătoarea și o fixară iarăși strâns. Alt trosnet puternic, dar la 
douăzeci de metri mai încolo. Trebuia neapărat să se depărteze 
de linia de tragere a blestematei de telecabine! „Steagul din 
stânga! își zise el febril. Trebuie să traversez acum.” Se orientă 
vag pe panta abruptă și se lansă. 


145 


Capitolul 17 


Zăpadă însângerată 


Era un teren înșelător, vălurit. Rachetele cu magneziu 
coborâseră și mai mult și proiectau petice urâte de umbră 
neagră, oricare dintre ele putând fi o mică râpă. Bond trebuia să 
se oprească la fiecare și de fiecare dată, cristiana bruscă îi 
zdruncina picioarele și gleznele. Reuși totuși să traverseze fără 
să cadă și se opri lângă steag, gâfâind. Se uită în urmă: gondola 
se oprise. Pasagerii puteau să comunice cu staţia de sus și cu 
cea de jos prin telefon, dar de ce se oprise? Ca pentru a-i 
răspunde, din cabina din faţă ţâșniră vesel niște flăcări albastre 
- numai că nu auzi niciun glonţ. Gondola se legăna precis pe 
cablu. O clipă mai târziu însă începu un tir mai rapid, de sus, de 
deasupra lui, din două puncte, undeva în apropierea primului 
steag, și zăpada fu împroșcată elegant în urma sa. Așadar, 
instructorii porniseră în sfârșit pe urmele lui! Căzătura îl costase 
câteva minute. Oare cât avans avea? Cu siguranţă mai puţin de 
zece minute. Un glonţ îi ricoșă de unul dintre schiuri și porni mai 
departe la vale. Bond își umplu pentru ultima oară plămânii cu 
aer și se puse din nou în mișcare, tot spre stânga depărtându-se 
de traseul telecabinei, către următorul steag - un punct 
îndepărtat la marginea umbrei proiectate de marele vârf al Piz 
Gloria asemănător cu Matterhornul, ce ţâșnea spre cerul înstelat 
cu o măreție cumplită. 

Se părea că traseul îl va duce periculos de aproape de poalele 
piscului. Ceva, o amintire măruntă, îi sâcâia mintea. Ce să fi 
fost? Ceva neplăcut. Da. Dumnezeule! Ultimul steag: fusese 
negru! Se afla pe traseul negru, cel închis din cauza pericolului 
de avalanșă! Dumnezeule! „Eh, de data asta chiar am încurcat- 
o.” N-avea timp să încerce să se întoarcă pe traseul roșu și 
oricum, cel roșu avea o porţiune mai lungă aproape de cabluri. 
Va trebui pur și simplu să-și încerce norocul. Și ce mai moment 
să-și încerce norocul, tocmai după o ninsoare abundentă și cu 
atâtea detunături care s-o disloce! Când exista pericolul de 
avalanșă, ghizii interziceau chiar și vorbirea obișnuită! Ei bine, la 


146 


naiba! Bond se lansă mai departe pe marea pantă fără marcaj, 
ajunse la steag și-l depistă pe următorul, departe, pe coasta 
muntelui, spre marginea pădurii. Prea abrupt ca să coboare 
direct! Va trebui să se deplaseze în S-uri. 

Și atunci ticăloșii aleseră să mai lanseze trei rachete de 
semnalizare, urmate de un șuvoi de rachete felurite care 
explodară frumos printre stele. Sigur că da! Strălucită idee! 
Manevra era probabil în beneficiul privitorilor din vale, care 
puteau să-și pună întrebări în legătură cu exploziile misterioase 
din vârful muntelui. Ei bine, pe munte avea loc o petrecere, se 
sărbătorea ceva. Bogătașii se distrează pe cinste, zău! Și atunci, 
Bond își aminti: sigur că da! Era Ajunul Crăciunului! „Sculaţi, 
gazde, nu dormiţi...” Schiurile lui sâsâiau ca acompaniament în 
timp ce cobora iute în zigzag panta acoperită de zăpadă nouă, 
frumoasă. Crăciun cu zăpadă! Ei bine, chiar că-și făcuse rost de 
așa ceva! 

Și atunci auzi, de sus, de deasupra lui, cel mai temut din toate 
zgomotele în Alpi, la mare altitudine - trosnetul reverberant, 
bubuitor! Atuul suprem! Avalanșă! 

Pământul se zgudui violent sub schiurile lui și uruitul tot mai 
puternic cobora spre el ca zgomotul unui tren expres ce 
străbate mugind o sută de tuneluri. „Dumnezeule atotputernic, 
de data asta chiar am sfeclit-o! Ce spunea regula? Indreaptă 
schiurile cu vârful spre vale! Încearcă să întreci avalanșa!” Bond 
își orientă schiurile spre vale, spre marginea copacilor, se lăsă în 
urâta-i poziţie ghemuită și se lansă în spaţiul alb ca din pușcă, 
cu schiurile urlând. 

„Dă-i înainte, ticălosule! Întinde-ţi mâinile mult în faţă!” 
Curentul stârnit de viteza deplasării lui se acumula, 
transformându-se într-un zid mare, în faţa lui, încercând să-l 
dezechilibreze. În spate, mugetul gigantic al muntelui părea să 
sporească. Alte trosnete, mai reduse, răsunau sus, printre 
stâncile răzlețe. Tot blestematul de munte se punea în mișcare! 
Dacă ajungea la marginea pădurii înaintea masei imense de 
zăpadă pornită la vale, ce alinare va găsi acolo? De bună 
seamă, nu protecție, decât după ce ajungea în inima pădurii. 
Avalanșa va dobori brazii ca pe niște chibrituri pe primii o sută 
de metri. Folosindu-și creierul, Bond coti ușor la stânga. 
Deschizătura, spărtura între copaci a pistei negre se afla cu 


147 


siguranţă undeva mai jos de ultimul steag pe care-l ţintise. Dacă 
nu, era mort! 

Coborârea nebunească drept la vale se apropia de final. 
Copacii se apropiau de el cu iuțeală. Exista o spărtură în 
afurisitul lor de șir negru? Da! Dar mai spre stânga. Bond coti, 
reducându-și recunoscător viteza însă cu urechile ciulite ca să 
estimeze distanţa ce-l despărțea de tunetul aflat în urma lui. Nu 
putea fi prea mare. Tremuratul pământului crescuse mult și știa 
că o cantitate mare de zăpadă va găsi la rândul ei golul dintre 
copaci, se va revărsa prin el și-l va urmări chiar și acolo! Da! 
lată steagul! Bond se lansă într-o cristiană spre dreapta chiar în 
clipa când auzi, în stânga sa primii copaci căzând cu zgomotul a 
sute de pocnitori monstruoase - pocnitori de Crăciun! Bond se 
azvârli drept prin luminișul lat și alb dintre copaci. Dar auzul îi 
spunea că pierde! Zgomotul prăbușirii copacilor se apropia. 
Prima creastă de spumă a valului alb nu putea fi prea departe în 
spatele lui. Ce-i de făcut când lovește avalanșa? Exista o singură 
regulă: du-ţi mâinile la bocanci și prinde-te de glezne. Apoi, 
dacă erai îngropat, aveai o oarecare speranţă de a-ţi desface 
schiurile și de a reuși, eventual, să-ţi sapi drum spre suprafaţă - 
asta, dacă știai, în mormântul tău alb, care e direcţia spre 
suprafață! Dacă nu puteai să cazi ca o minge, sfârșeai imobil, o 
încâlceală de bețe și schiuri în cele mai bizare unghiuri, 
îngropată sub zăpadă. Slavă Domnului: începea să se vadă 
deschizătura de la capătul luminișului, scânteierea ultimelor 
câmpuri cu pantă blândă dinaintea liniei de final! Mugetul 
pârâitor din spatele lui creștea în intensitate! Oare cât de înalt 
va fi zidul de zăpadă? Cincisprezece metri? Treizeci? 

Bond ajunse la capătul luminișului și se lansă într-o cristiană 
spre dreapta. Era ultima lui speranţă: să ajungă dincolo de 
centura lată a copacilor și să se roage ca avalanșa să nu-i 
cosească pe toţi. A rămâne în calea monstrului urlător din 
spatele lui ar fi însemnat sinucidere! 

Cristiana îi reuși, numai că schiul drept i se prinse într-o 
rădăcină sau un lăstar și Bond se simţi propulsat în aer. Ateriză 
cu o bubuitură și rămase locului icnit, cu plămânii complet goliţi 
de aer. Acum s-a zis cu el! Nu mai avea nici măcar atâta putere 
cât să-și prindă gleznele cu mâinile! O rafală uriașă de vânt îl 
izbi și un mic viscol îl acoperi cu zăpadă. Pământul se zguduia 
nebunește și mugetul adânc îi umplea auzul. O clipă mai târziu 


148 


trecu pe lângă el și lăsă locul unui uruit lent, greoi. Bond își 
scutură zăpada de pe faţă și se ridică în picioare cu mișcări 
nesigure; legăturile ambelor schiuri se lărgiseră și-și pierduse 
ochelarii. La o aruncătură de băț, un mare torent de zăpadă, 
înalt de vreo șase metri, se revărsa maiestuos din pădure la 
vale, peste pajiști. Avangarda lui mult mai înaltă, rostogolitoare, 
ce azvârlea în jur bulgări uriași de zăpadă, ajunsese deja la o 
sută de metri în față și continua să înainteze cu repeziciune. Dar 
locul unde se afla Bond era acum tăcut și pașnic, cu excepţia 
trosnetelor ca de mitralieră ale copacilor ce se rupeau în 
pădurea care-l protejase la final. Trosnetele se apropiau! N-avea 
timp de pierdut! Însă Bond își scoase o mănușă îmbibată de apă 
și băgă mâna în buzunarul pantalonilor. Niciodată n-avusese mai 
mare nevoie de un pahar de tărie ca în clipa aceea! Inclină 
butelcuța și și-o goli pe gât, după care o aruncă. „Crăciun 
fericit!” își zise în sinea lui, apoi se aplecă să vadă de legăturile 
schiurilor. 

Se ridică în picioare, cam ameţit, dar cu minunatul foc 
molcom al Enzianului în stomac și porni pe ultima porțiune de 
drum, un kilometru și jumătate de coborâre directă peste pajiști, 
spre dreapta, îndepărtându-se de râul de zăpadă ce continua să 
se reverse cu putere. Drăcie! La capătul pajiștilor exista un 
gard! Va trebui să folosească ieșirea normală a pistelor, aflată 
alături de staţia de telecabine. Părea în regulă. Nu se vedea nici 
urmă de gondolă, dar acum putea auzi vibrația cablurilor. Oare 
gondola pornită la vale făcea cale întoarsă spre Piz Gloria, 
presupunând că fusese omorât de avalanșă? În curtea staţiei de 
telecabine se găsea o berlină mare, neagră și în clădire erau 
lumini aprinse, dar alte semne de viață nu se vedeau. Ei bine, 
asta era singura sa cale de a ieși de pe pistă și de a ajunge pe 
șoseaua care-i era obiectivul. Bond se lansă într-o alunecare 
ușoară la vale, odihnindu-și membrele, recăpătându-și respiraţia 
normală. 

Detunătura stridentă a unui pistol de calibru mare și zgomotul 
înfundat al glonţului înfipt în zăpadă, lângă el îl făcură să se 
adune. Se răsuci într-o parte și privi iute în sus, spre dreapta, de 
unde venise împușcătura. Arma scuipă iarăși flăcări. Un om pe 
schiuri venea repede după el. Unul dintre instructori! 

Sigur că da! Venise precis pe traseul roșu. Oare celălalt îl 
urmărise pe traseul negru? Spera din toată inima că da. Cu un 


149 


oftat adânc de mânie, își spori viteza atât putu, ghemuindu-se 
mult și răsucindu-se ocazional în lateral, ca să-l împiedice pe 
individ să ţintească. Împușcăturile izolate continuau. Întrecerea 
între cei doi pentru a ajunge la capătul pistei avea să fie foarte 
strânsă! 

Bond studie punctul terminus, de care se apropia rapid. Exista 
un spaţiu lat în gard, prin care să poată trece schiorii, o parcare 
mare în faţa staţiei de telecabine și apoi taluzul scund ce apăra 
linia principală a Rhatische Bahn spre Pontresina și Trecătoarea 
Bernina. De cealaltă parte a căii ferate, taluzul feroviar cobora 
spre șoseaua ce ducea de la Pontresina la Samaden, unde se 
intersecta cu cea spre St. Moritz, intersecţia fiind la vreo trei 
kilometri în josul văii. p 

O nouă împușcătură răscoli zăpada în faţa lui. In total, șase 
gloanţe trase. Dacă avea noroc, pistolul individului era gol, dar 
asta nu-l ajuta prea mult. Nu mai avea vlagă pentru o bătaie. 

O mare revărsare de lumină puternică apăru pe linia ferată, 
urcând, și înainte s-o ascundă staţia de telecabine, Bond 
identifică un tren expres și reuși să audă vag duduitul 
locomotivei diesel electrice. Dumnezeule, trenul va trece pe 
lângă staţia de telecabine cam tot atunci când el voia să 
traverseze șinele! Oare va reuși s-o facă - să alerge pe taluzul 
scund și să treacă dincolo de el și de șine înaintea sosirii 
trenului? Era singura lui speranţă! Își făcu vânt cu beţele, ca să 
obțină un plus de viteză. Drăcie! Din mașina neagră ieșise un 
bărbat care se lăsă pe vine, ţintind cu pistolul. Bond se răsuci, 
apoi se mai răsuci o dată în timp ce din mâna individului țâșniră 
flăcări scurte, dar acum Bond ajunsese lângă el. Impunse cu 
putere cu capătul ascuţit al băţului de schi și-l simţi cum 
pătrunde prin haine. Omul scoase un țipăt și căzu. Instructorul, 
aflat acum la doar câţiva metri în urmă, răcni ceva. Ochiul cel 
mare și galben al locomotivei strălucea cu putere pe șine și 
Bond zări cu coada ochiului, dedesubtul farurilor, uriașa 
apărătoare roșie de zăpadă ce împingea zăpada proaspătă spre 
dreapta și spre stânga locomotivei în două aripi albe. Acum! 
Țâșni ca o nălucă prin parcare, îndreptându-se direct spre 
movila taluzului, iar când o atinse își înfipse ambele bețe în 
pământ, ca să-și ridice schiurile de la sol, și se azvârli înainte 
prin aer. Întrezări scurt șinele de oțel sub el, înregistra un duduit 
teribil în urechi și un urlet feroce al sirenei trenului, la doar 


150 


câţiva metri de el. Apoi se prăbuși pe șoseaua acoperită de 
gheață, încercă să se oprească, dar nu reuși; cu un derapaj 
grozav, se izbi de peretele tare de zăpadă aflat de partea 
cealaltă. În aceeași clipă se auzi din spatele lui un țipăt teribil, 
un trosnet puternic de lemn rupt și scârțăitul frânelor trenului. 
Simultan, zăpada pulverizată de apărătoarea locomotivei, care 
ajunsese acum la Bond, se făcu roz! 

Bond își șterse o parte din zăpadă de pe față, se uită la ea și i 
se întoarse stomacul pe dos. Dumnezeule! Individul încercase 
să-l urmeze, sărise prea târziu sau greșit și fusese prins de 
lamele ucigătoare ale apărătoarei de zăpadă! Carne tocată! 
Bond luă un pumn de zăpadă de pe mal și-și șterse cu ea faţa și 
părul, apoi mai luă un pumn și-și frecă puloverul. Işi dădu seama 
dintr-odată că mai sus de el, în trenul puternic luminat, oamenii 
coborau geamurile. Alţii coborâseră pe linie. Bond se adună și 
porni anevoie pe gheaţa neagră a șoselei, urmat de strigăte - 
tipetele mânioase ale cetățenilor elveţieni. Işi orientă schiurile 
puțin pieziș faţă de curbura drumului și merse mai departe. În 
față, departe, în albia neagră a șoselei, vedea cu ochii minţii 
uriașa elice roșie rotindu-se, absorbindu-l în vârtejul ei de oţel. 
Aflat aproape în stare de delir, lunecă mai departe spre vârtejul 
cel însângerat și ademenitor. 

Ajuns la stadiul de automat cu faţă cenușie, Bond reuși cumva 
să rămână la verticală de-a lungul celor trei kilometri de schi- 
fond înșelător, pe panta blândă ce ducea la Samaden. O dată, o 
mașină aflată în trecere, cu lanţurile de zăpadă zăngănind, îl 
obligase să intre în nămeţii de zăpadă de la margine. Se sprijini 
de zăpada moale și alinătoare preț de câteva clipe, cu respiraţia 
întretăiată de suspine, apoi își impuse să meargă mai departe. 
Ajunsese atât de departe, se descurcase atât de bine! Mai avea 
doar câteva sute de metri până la luminile scumpului, 
împrăștiatului paradis cu oameni și adăpost! Turla zveltă a 
bisericii satului era luminată de reflectoare, iar la stânga 
grupului de case cu beculețe pâlpâitoare se afla un mare lac de 
lumină caldă. Prin aerul geros, neclintit, se auzeau acordurile 
unui vals. Patinoarul! Un bal al patinatorilor în Ajunul 
Crăciunului! Acela era locul potrivit pentru el! Mulţimi de 
oameni! Veselie! Confuzie! Un loc în care să se piardă de dubla 
vânătoare pornită pe urmele lui - din partea SPECTRE și a 
poliţiei elveţiene, hoţii și vardiștii mână-n mână! 


151 


Schiurile lui Bond loviră o grămadă de bălegar rămas în urma 
vreunei sănii sărbătorești. Plonjă ca beat în zidul de zăpadă de 
la marginea drumului și se îndreptă, înjurând fără vlagă. „Haide! 
Adună-te! la-ţi un aer respectabil! Eh, de fapt nu trebuie să arăţi 
prea respectabil. În definitiv, e Ajunul Crăciunului!” Apărură 
primele case. Zarva muzicii la acordeon, delirant de nostalgică, 
se revărsa dintr-un han cu o placă frumoasă de fier deasupra 
ușii. Acum urma o porţiune de drum sinuoasă, la deal - drumul 
spre St. Moritz. Bond o parcurse cu pași măsurați, înfigându-și 
betele cu grijă. Își trecu o mână prin părul încâlcit și-și cobori la 
gât batista îmbibată de sudoare, băgând capetele sub gulerul 
cămășii. Muzica venea legănat către el dinspre marea baltă de 
lumină de deasupra patinoarului. Bond se îndreptă de spate un 
pic mai mult. În jur se aflau o mulţime de mașini parcate, schiuri 
înfipte în grămezi de zăpadă, sănii și tobogane, ghirlande de 
hârtie, un anunţ mare în trei limbi, deasupra intrării: „Mare bal 
de Ajunul Crăciunului! Costumaţie fantezistă! Intrarea doi franci! 
Aduceţi-vă toți prietenii! Ura!” 

Bond își înfipse beţele și se aplecă să-și desfacă legăturile 
schiurilor, dar căzu pe o parte. Ce bine-ar fi fost dacă ar fi putut 
să rămână acolo, să adoarmă pe zăpada tare, bătătorită, care-i 
părea ca o saltea din puf de lebădă! Scoase un geamăt slab și 
se săltă cu grijă pe vine. Legăturile schiurilor erau îngheţate, 
complet înţepenite, acoperite cu gheaţă, la fel ca bocancii lui. 
Luă un băț, împunse slab metalul și mai încercă o dată. In fine, 
închizătorile se desfăcură brusc și putu să descheie curelele. 
Oare unde să pună blestemăţiile, unde să le ascundă marcajele 
de un roșu intens? Le târâi după el pe cărarea bătătorită ce 
ducea la intrarea înveselită de lumini, le împinse sub o berlină 
mare și înaintă împleticit. Bărbatul de la masa cu bilete era la fel 
de beat pe cât părea Bond. Ridică privirea obosit. 

— Zwei Franken. Doi franci. Deux francs. 

Incantaţia de rutină fu rostită cleios, într-un singur cuvânt 
atotcuprinzător. Bond se sprijini de masă, depuse pe ea 
monedele și-și primi biletul. Ochii individului focalizară. 

— Vestimentaţia fantezistă, travestiul, e obligatoriu. 

Băgă mâna într-o cutie de lângă el și aruncă pe masă o mască 
de domino, alb cu negru. 

— Un franc. (Zâmbi strâmb.) Acum ești gangsterul, spionul. 
Da? 


152 


— Îhî, așa-i! 

Bond plăti, își puse masca pe faţă, își descleștă mâna de pe 
masă cu regret și trecu împleticit de intrare. În jurul patinoarului 
mare, pătrat, se aflau șiruri de tribune de lemn. „Slavă 
Domnului că pot sta jos!” Exista un loc liber lângă interval, pe 
primul rând, aflat la nivelul patinoarului. Bond cobori împiedicat 
treptele și căzu pe scaun. Se îndreptă, zise „Scuze” și-și 
cuprinse capul în mâini. Fata de lângă el, ce făcea parte dintr-un 
grup de arlechini, pistolari din Vestul Sălbatic și pirați, își trase 
fusta înstelată și le șopti ceva vecinilor ei. Lui Bond nu-i păsa. 
Știa că într-o noapte ca aceea nu va fi scos afară. Din difuzoare, 
viorile începură să intoneze „Valsul patinatorilor”. Pe fundalul 
lor, vocea maestrului de ceremonii strigă: 

— Ultimul dans, doamnelor și domnilor! Apoi ieșiţi toţi pe 
patinoar și prindețţi-vă de mâini pentru finalul cel măreț. Mai 
sunt doar zece minute până la miezul nopţii! Ultimul dans, 
doamnelor și domnilor. Ultimul dans! 

Se auziră ropote de aplauze și oamenii râdeau emoționați. 
„Dumnezeule mare! își zise Bond pierit. Asta acum! Chiar nu 
vrea nimeni să mă lase în pace?!” Adormi. 

Câteva ore mai târziu parcă, se simţi zgâlțâit de umăr. 

— Pe patinoar, domnule, vă rog! Toţi pe patinoar pentru finala 
cea mare. A mai rămas doar un minut. 

Un bărbat în uniformă violet cu auriu stătea lângă el și-l 
privea nerăbdător. 

— Pleacă! zise Bond sec. 

Dar o voce interioară îi spuse să nu facă o scenă, să nu fie 
bătător la ochi. Se chinui să se ridice în picioare, parcurse cei 
câţiva pași până pe patinoar, văzu un spaţiu gol în lanţul uman 
din jurul ringului și lunecă spre el cu băgare de seamă. | se 
întinse o mână, pe care o prinse recunoscător. De cealaltă 
parte, cineva încerca să-i prindă mâna liberă. Și atunci se 
produse o diversiune. Din partea opusă a patinoarului, o fată 
îmbrăcată cu fustă de patinaj scurtă, neagră și o jachetă 
matlasată de un roz șocant, cu garnitură de blană, ţâșni pe 
gheaţă ca săgeata și se opri brusc în faţa lui Bond. Acesta simţi 
cum particulele de gheață stârnite îi lovesc picioarele. Ridică 
privirea. Recunoștea fața aceea - ochii albaștri scânteietori, 
aerul de autoritate potolit acum de bronzul auriu și zâmbetul 
strălucitor de emoție. Cine naiba..?! Fata se strecură lângă el, îi 


153 


prinse mâna dreaptă în mâna ei stângă și apucă mâna celui 
aflat în dreapta ei. 

— James, o, James! șopti ea stârnindu-i fiori. Eu sunt! Tracy! 
Ce-i cu tine? De unde ai apărut? 

— Tracy, bâigui Bond. Tracy, ţine-te de mine! Sunt dărâmat. 
Îți spun mai târziu. 

Apoi începu să cânte Auld Lang Syne și toţi își clătinară 
mâinile împreunate, la unison cu muzica. 


154 


Capitolul 18 


Bifurcaţie la stânga, spre iad! 


Bond n-avea idee cum a reușit să rămână la verticală, dar 
cântecul se termină și toţi aclamară și se despărțiră în perechi și 
grupuri. Tracy îl sprijini de braț. Bond se adună și spuse răgușit: 

— Amestecă-te în mulţime, Tracy! Trebuie să plec de aici. 
Sunt urmărit. (Brusc, i se născu o speranţă.) Ești cu mașina? 

— Da, scumpul meu. Totul va fi bine. Sprijină-te de mine. Te 
așteaptă oameni afară? 

— Se poate. Uită-te după un Mercedes mare și negru. Se 
poate să se tragă cu pistolul. Ai face bine să stai departe de 
mine. Mă descurc eu. Unde-i mașina? 

— Ceva mai încolo pe drum, la dreapta. Dar nu fi caraghios! 
Uite, am o idee. Pune-ţi jacheta asta pe tine! (Trase fermoarul în 
jos și se dezbrăcă de haină.) O să fie cam strâmtă. Așa, bagă 
brațul în mâneca asta. 

— Dar ai să răcești! 

— Fă cum îţi spun. Am un pulover și haine din belșug pe 
dedesubt. Acum braţul celălalt. Așa! (Trase fermoarul.) Scumpul 
meu James, arăţi adorabil! 

Blănița jachetei mirosea a „Ode” de la Guerlain și parfumul îl 
duse pe Bond înapoi în Royale. Ce fată! Gândul la ea, gândul de 
a avea un aliat, de a nu fi singur, de a fi scăpat de pe 
blestematul de munte îl însufleţi. Ținând-o de mână, o urmă prin 
mulțimea care se scurgea acum spre ieșire. Acela va fi un 
moment neplăcut! Indiferent dacă telecabina iniţială coborâse 
sau nu de pe munte, Blofeld avusese între timp răgaz să 
coboare o alta plină cu oameni din SPECTRE. Bond fusese văzut 
din tren, se știa probabil că se îndreptase spre Samaden. Între 
timp verificaseră precis gara. Se vor aștepta ca el să încerce să 
se ascundă într-o mulțime. Poate că individul cel beat și-l 
amintise. Dacă berlina aceea plecase și scosese la iveală 
schiurile cu săgeți roșii, va exista o certitudine. Bond lăsă mâna 
fetei și-și trecu iarăși ceasul făcut zob peste falangele mâinii 


155 


drepte. Își adunase destule puteri, în principal de la fată, ca să-i 
mai izbească o dată! Ea îl privi. 

— Ce faci? 

— Nimic, zise el luând-o iarăși de mână. 

Se apropiau de ieșire. Bond se uită prin fantele măștii. Da, 
Dumnezeule! Doi dintre mardeiași stăteau lângă omul cu 
biletele și priveau șuvoiul de oameni cu o concentrare mortală. 
De cealaltă parte a drumului se afla Mercedesul negru, din 
eșapamentul căruia ieșeau aburi de benzină. Nu exista scăpare, 
ci doar cacealmaua. Bond o cuprinse pe Tracy pe după gât și-i 
șopti: 

— Sărută-mă până trecem de masa cu bilete! Sunt aici, dar 
cred că putem scăpa. 

Tracy își petrecu un braţ pe după umerii lui și-l trase spre ea. 

— De unde știai că asta aștept?! 

Buzele ei coborâră spre ale lui pieziș, apăsat; într-un val de 
oameni care râdeau și cântau, reușiră să treacă și să iasă pe 
stradă. Cotiră, tot îmbrățișaţi, și înaintară. Da! lată scumpa de 
mașinuţă albă! 

Și atunci, claxonul Mercedesului începu să trâmbițeze 
imperativ. Mersul lui Bond sau poate pantalonii lui demodaţi de 
schi îl deconspiraseră omului din mașină! 

— Repede, iubito! spuse Bond imperios. 

Fata se aruncă în mașină, la volan, apăsă pe starter și mașina 
se puse în mișcare, în timp ce Bond urca pe cealaltă portieră. Se 
uită înapoi. Îi văzu prin lunetă pe cei doi bărbaţi de pe șosea. Nu 
vor trage, cu atâţia martori în jur. Se întoarseră în fugă la 
Mercedes. Slavă Domnului că era orientat cu botul la deal, spre 
St. Moritz! Tracy execută un derapaj controlat la virajul în S din 
sat și intrară pe șoseaua principală, pe care coborâse Bond 
împleticit cu jumătate de oră mai devreme. 

Aveau să treacă minimum cinci minute până reușea 
Mercedesul să întoarcă și să se ia după ei. Fata mâna 
nebunește, dar pe șosea exista trafic - sănii cu clopoței, pline cu 
cheflii înveliți în blănuri care se întorceau la Pontresina, câte o 
mașină cu lanţurile de zăpadă zornăind. Tracy conducea folosind 
din plin frânele și claxonul - același claxon triplu care trâmbiţa 
discordant, ascuţit, cum Bond își amintea atât de bine. 

— Tracy, ești un înger! Dar ia-o binișor, nu vrem să ajungem 
într-un șanț. 


156 


Fata îi aruncă o privire piezișă și râse încântată. 

— S-ar spune că te simţi mai bine. Dar nu te pot vedea. Acum 
poţi să-ţi scoţi masca aia caraghioasă și haina mea. Într-un 
minut pornește încălzirea și ai să te coci! Și mi-ar plăcea să te 
văd așa cum mi te amintesc. Dar ești mulțumit de mine? 

Bond începea să simtă că revine la viață. Era atât de minunat 
să se afle în mașina aceea mică, împreună cu fata aceea 
extraordinară! Amintirea muntelui cel oribil, a toate prin câte 
trecuse începea să se estompeze. Acum avea din nou speranţă, 
după atâta teamă și disperare. Simţea cum i se destind 
tensiunile din abdomen. 

— Am să-ţi spun dacă sunt mulțumit când ajungem în Zurich. 
Ai să reușești? Grozav mod de a petrece Crăciunul! 

Cobori geamul și aruncă masca de domino, își scoase jacheta 
și i-o puse fetei pe umeri. Apărură indicatoarele pentru drumul 
principal ce cobora în vale. 

— Fă stânga aici, Tracy. Filisur și apoi Coire. 

Luă curba periculos de repede, după părerea lui Bond. Intră 
într-un derapaj despre care el jură că va fi necontrolat, dar, 
chiar și pe gheaţa neagră a șoselei, ea stăpâni mașina și merse 
mai departe. 

— Pentru Dumnezeu, Tracy! Cum ai reușit asta?! Nici măcar 
n-ai lanţuri! 

Ea râse, mulțumită de respectul adânc din glasul lui. 

— Crampoane Dunlop pentru raliu la toate cauciucurile. 
Teoretic ar trebui să le fie rezervate piloților de raliu, dar am 
reușit să obţin un set. Nu-ţi face griji! Așază-te comod și bucură- 
te de plimbare. 

În vocea fetei exista ceva complet nou, o cadență și o fericire 
care nu existaseră în niciun caz la Royale. Bond se întoarse și o 
privi cu atenţie pentru prima oară. Da, era într-un fel altă 
femeie, o femeie care emana sănătate și un fel de lumină 
lăuntrică. Părul blond sclipea de vitalitate, iar buzele ei 
frumoase, întredeschise păreau a fi mereu pe punctul de a 
zâmbi. 

— Mulţumit? 

— Arăţi absolut minunat! Dar acum, pentru Dumnezeu, 
spune-mi: cum de s-a întâmplat să fii la Samaden? A fost un 
miracol absolut, mi-ai salvat viața! 


157 


— Bine, dar apoi îmi spui tu. N-am mai văzut niciodată un om 
care să arate ca un mort pe picioare! Nu-mi venea să-mi cred 
ochilor. Am crezut că ești criţă. (Îi aruncă o privire rapidă.) Tot n- 
arăţi prea grozav. Stai așa, dau drumul la ventilator. (Se aplecă 
spre bord.) Așa, să te încălzești cum trebuie. (După o pauză 
scurtă, începu.) Povestea mea e, de fapt, foarte simplă. Papa m- 
a sunat într-o zi din Marsilia ca să afle ce mai fac. M-a întrebat 
dacă te-am văzut și a părut foarte enervat când a aflat că nu. 
Practic mi-a ordonat să plec să te caut. (Îi aruncă o privire.) S-a 
atașat de tine, să știi. Oricum, a spus că a aflat adresa unui 
anumit individ pe care-l căutai. A spus că e sigur că între timp ai 
aflat-o și tu. A zis că, așa cum te cunoaște el, te voi găsi precis 
undeva în apropierea adresei aceleia. Era Clubul Piz Gloria. Mi-a 
cerut ca dacă te găsesc, să-ţi spun să ai grijă ce faci, să te 
păzești. Câtă dreptate a avut! râse ea. Ei bine, așa se face că 
am plecat de la Davos, unde chiar că m-au pus din nou pe 
picioare, așa cum spuneai tu că se va întâmpla, și am venit la 
Samaden alaltăieri. Seilbahn-ul n-a funcţionat ieri, așa că azi 
aveam de gând să urc ca să te caut. Asta-i tot, foarte simplu. 
Acum spune-mi tu! 

Menţinuseră o viteză bună pe drumul descendent, șerpuit ce 
ducea în vale. Bond se întoarse ca să se uite prin lunetă și înjură 
pe înfundate. La vreun kilometru și jumătate în urma lor, două 
faruri îi urmau. 

— Știu, spuse fata. l-am urmărit în oglindă. Mă tem că se 
apropie puţin. Pesemne că șoferul e bun și cunoaște drumul. Au 
probabil lanţuri de zăpadă. Dar cred că-i pot ţine la distanţă. 
Acum spune, cu ce te-ai îndeletnicit? 

Bond îi oferi o versiune bălmăjită. Pe munte trăia sub nume 
fals un mare gangster, urmărit de poliția englezească. Bond 
avea oarecare legături cu poliţia, cu Ministerul Apărării. (Fata 
pufni: „Nu încerca să mă prostești! Știu că ești în Serviciul 
Secret. Mi-a spus papa.” „Eh, papa vorbește prostii”, replică 
Bond scurt. Ea râse atotștiutor.) În fine, a fost trimis ca să se 
convingă că acela era omul pe care-l voia poliţia și a aflat că da. 
Dar individul a început să aibă suspiciuni faţă de el și el a trebuit 
s-o șteargă rapid. Îi descrise în imagini vii coșmarul luminat de 
lună de pe munte, avalanșa, omul omorât de tren, cum a ajuns 
la Samaden, mort de oboseală, și a încercat să se ascundă în 
mulțimea de pe patinoar. 


158 


— Și atunci, încheie el jalnic, ai apărut tu, ca un înger pe 
patine, și iată-ne! 

Ea cumpăni un minut asupra relatării, după care zise calm: 

— Acum, scumpul meu James, spune-mi pe câţi dintre ei i-ai 
omorât. Și spune-mi adevărul. 

— De ce? 

— Simt curioasă, atât. 

— Promiţi să ţii asta între noi doi? 

— Desigur, replică ea enigmatic. De-aici înainte, totul e între 
noi doi. 

— Păi a fost paznicul principal de la așa-numitul club. A 
trebuit s-o fac, altfel aș fi eu mort acum. Pe urmă presupun că 
unul a fost prins de avalanșă. Apoi, la poale, unul dintre ei a tras 
în mine și a trebuit să-l înjunghii cu băţul de schi - autoapărare. 
Nu știu cât de grav e rănit. Și mai e cel omorât de tren. Trăsese 
spre mine de șase ori și oricum, a fost vina lui. Hai să spunem că 
trei și jumătate au sfârșit murind într-un fel sau altul. 

— Câţi au rămas? 

— Unde vrei să ajungi? 

— Vreau doar să știu. Ai încredere în mine! 

— Păi cred că de toţi erau cincisprezece sus, pe munte, așa că 
rămân unsprezece și jumătate - plus barosanul. 

— Și în mașina din spate sunt trei? Ne vor omori dacă ne 
prind? 

— Mă tem că da. N-am nicio armă. Îmi pare rău, Tracy, dar 
mă tem că n-ai avea mari șanse, fiind martoră și un fel de 
complice al meu. Oamenii ăștia cred că sunt piază rea pentru ei. 

— Și ești? 

— Da. De acum înainte, cea mai rea! 

— Ei bine, am niște vești cam proaste pentru tine. Se apropie 
de noi și mai am doar vreo nouă litri de benzină în rezervor. Va 
trebui să oprim în Filisur. Nu va exista nicio benzinărie deschisă 
și asta înseamnă că va trebui să trezim pe cineva. Nu pot spera 
să reușesc în mai puţin de zece minute, așa că vor pune mâna 
pe noi. Va trebui să scornești ceva inspirat. 

Ajunseră la o râpă și la un viraj în S peste un pod. Tocmai 
ieșeau din prima curbă, pe pod, când îi scăldară lumini de faruri 
de pe cealaltă parte a râpei. Cele două mașini erau la opt sute 
de metri una de alta, însă peste râpă le despărțeau poate doar 
trei sute de metri. Pe Bond nu-l surprinse să vadă flăcările 


159 


albastre familiare pâlpâind în partea din față a mașinii. Câteva 
fragmente de granit din ieșitura de deasupra lor căzură pe 
capota mașinii. În clipa următoare intrau pe a doua jumătate a 
S-ului, ieșind din raza vizuală a urmăritorilor. 

Urma o porțiune de drum în refacere, acolo unde avusese loc 
o alunecare de teren. Existau indicatoare mari de avertizare: 
„Achtung! Baustelle! Vorsichtig Fahren!”® Drumul deteriorat se 
lipea de coasta muntelui în dreapta, iar în stânga avea niște 
parapeti șubrezi, dincolo de care o râpă cobora sute de metri în 
defileul unui râu plin cu sloiuri de gheaţă. La mijlocul acestei 
porţiuni proaste, o uriașă săgeată din lemn vopsită în roșu arăta 
spre o trecere îngustă pe un pod temporar. Bond strigă pe 
neașteptate: 

— Stop! 

Tracy opri, cu roţile din faţă pe pod. Bond deschise portiera cu 
o smucitură. 

— Du-te mai departe! Așteaptă-mă la următoarea cotitură. E 
singura șansă! 

Ea se puse în mișcare fără o vorbă. Fată bună! Bond alergă 
înapoi cei câţiva metri până la săgeata mare, roșie, ţinută în 
furca a doi stâlpi verticali. O smulse, o învârti astfel încât să 
arate spre stânga, către parapetul șubred ce închidea cei câţiva 
metri de șosea veche care ducea la podul prăbușit. Trase de 
parapet, smulse ţărușii, îl turti la pământ. De după colţul din 
spatele lui apăru lumina puternică a farurilor. Sări peste drumul 
temporar, în umbra muntelui, se lipi strâns de el și așteptă, cu 
răsuflarea tăiată. 

Mercedesul venea cu viteză mai mare decât ar fi trebuit să 
aibă pe drumul neregulat, iar lanţurile îi zdrăngăneau sub 
apărătoarele de noroi. Se îndreptă direct spre deschizătura 
neagră către care arăta acum săgeata. Bond zări în fugă niște 
fețe albe, încordate, apoi auzi ţipătul disperat al frânelor când 
șoferul văzu abisul din faţa lui. Mașina păru la un pas de a se 
opri, dar pesemne că roţile din faţă trecuseră de margine. 
Rămase o clipă în echilibru pe burta-i metalică, apoi se înclină 
încet, foarte încet. Se auzi o primă trosnitură cumplită când lovi 
resturile de sub podul vechi, apoi încă o trosnitură și încă una. 
Bond fugi pe lângă săgeata mincinoasă și se uită în jos. Mașina 
zbura prin aer, cu roţile în sus. Se izbi din nou și o arteziană de 


67 Atenţie! Șantier în lucru! Conduceţi cu precauţie! (germ.). 
160 


scântei țâșni dintr-o ieșitură de stâncă. Apoi, dându-se peste 
cap și cu farurile tot aprinse, în chip misterios, se prăbuși mai 
departe în defileu. Lovi o ultimă ieșitură de piatră care o trimise 
într-o parte și, rotindu-se lateral, dar cu farurile stinse și cu 
metalul luminat slab doar de lumina lunii, făcu ultimul mare 
plonjon în râul îngheţat. Din defileu răsună un uruit adânc, 
urmat de ropotul bolovanilor mari și mici stârniţi de coliziune. 
Apoi se înstăpâni liniștea pașnică, luminată de lună. 

Bond își lăsă aerul din plămâni să iasă într-un șuierat slab, 
printre dinţii încleștaţi, după care, mecanic, se apucă să 
îndrepte lucrurile: ridică resturile gardului, luă săgeata și o puse 
la loc cu capul spre dreapta. Pe urmă își șterse de pantaloni 
mâinile asudate și porni cu pași nesiguri pe drum, dincolo de 
curba următoare. 

Mica mașină albă se afla acolo, trasă pe dreapta, cu luminile 
stinse. Bond urcă și se lăsă grămadă pe scaun. Tracy nu spus 
nimic, ci doar puse mașina în mișcare. În valea de mai jos de ei 
apărură luminile din Filisur, calde, gălbui. Ea întinse mâna și o 
strânse pe a lui cu putere. 

— Ai trecut prin destule pentru o singură zi. Dormi. Te duc eu 
la Zurich. Te rog, fă cum îţi spun! 

Bond nu răspunse nimic. Îi apăsă slab mâna, își sprijini capul 
de portieră și adormi instantaneu. 

Era făcut knock-out. 


161 


Capitolul 19 


Dragoste la micul dejun 


În zorii cenușii, aeroportul din Zurich era deprimant și 
aproape pustiu, dar exista din fericire un avion Caravelle al 
Swissair, întârziat de ceață pe aeroportul din Londra, care 
aștepta decolarea către capitala britanică. Bond o instală pe 
Tracy în restaurant și, ignorând cu regret mirosul de cafea și 
ochiuri, se duse și-și cumpără bilet, își dădu pașaportul unui 
funcționar somnoros ca să fie vizat (se așteptase pe jumătate să 
fie oprit, dar nu fu cazul) și merse la o cabină telefonică, în care 
se încuie. Căută în cartea de telefoane Universal Export și citi 
dedesubt, așa cum sperase, Hauptverterer Alexander Muir, 
Privat Wohnung* și numărul. Privi prin sticla geamului ceasul 
din sala plecărilor: șase. Ei bine, Muir va trebui să suporte. Sună 
la numărul respectiv și, după câteva minute, o voce somnoroasă 
răspunse: 

— Ja! Hier Muir.” 

— Regret, patru unu zero, dar la telefon e zero-zero șapte, 
zise Bond. Sun din aeroport. E al naibii de urgent, așa că va 
trebui să-mi asum riscul că ţi-e ascultată linia. Ai hârtie și 
creion? 

Vocea de la celălalt capăt al firului deveni mai vioaie. 

— Stai așa zero-zero șapte. Da, am. Dă-i drumul! 

— Mai întâi am o veste proastă. Adjunctul tău a păţit-o. 
Aproape sigur. Nu-ţi pot da amănunte pe linia asta, dar plec la 
Londra peste vreo oră - cursa Swissair 110 - și-ți trimit 
informaţiile imediat ce ajung. Poţi să pui asta pe teleimprimator? 
Exact. Altceva: presupun că peste o zi sau așa ceva, un grup de 
fete, englezoaice, vor veni aici aduse cu elicopterul din 
Engadine. Un Alouette al Sud Aviation, galben. Voi trimite 
numele lor pe teleimprimator, din Londra, în cursul zilei. Pariez 
că vor pleca spre Anglia, probabil cu curse diferite și probabil cu 


68 Agent principal (germ.). 
© Locuinţă particulară (germ.). 
70 Da! Muir la telefon, (germ.). 
162 


destinaţia Prestwick și Gatwick, nu doar spre aeroportul Londra, 
dacă aveţi avioane care folosesc aeroporturile acelea. Oricum, 
cred că vor fi dispersate. Cred că poate fi foarte important să 
informezi Londra de numărul curselor cu care vin și ora sosirii. O 
treabă cam complexă, dar peste câteva ore îţi voi obţine 
autorizaţia să folosești oameni din Berna și Geneva care să te 
ajute. Ai notat? Bun. Acum, sunt aproape sigur că ai fost 
deconspirat. Ții minte vechea operaţiune Bedlam, care tocmai a 
fost anulată? Ei bine, el e și are instalaţie radio și probabil a 
ghicit că te voi contacta în dimineaţa asta. Aruncă o privire pe 
fereastră și vezi dacă e vreun semn că ești supravegheat. Are 
precis oameni în Zurich. 

— Hristoase, ce încurcătura naibii! (Vocea de la celălalt capăt 
al firului era încordată la culme.) Stai niţel! 

Urmă o pauză. Bond și-l imagina pe Muir, pe care nu-l 
cunoștea decât ca pe un indicativ numeric, mergând la geam și 
trăgând cu grijă perdeaua la o parte. Muir se întoarse la telefon. 

— Drace, așa se pare! E un Porsche negru peste drum. Doi 
inși înăuntru. Am să-mi chem prietenii din Securitate să-i 
alunge. 

— Ai grijă cum procedezi, zise Bond. Bănuiesc că omul nostru 
are o legătură bună la poliţie. Oricum, te rog, pune toate astea 
pe telex, pentru M. personal. Cifrat, firește. Și spune-i că dacă 
ajung teafăr și nevătămat, trebuie să-l văd azi, împreună cu 
cinci zero unu [ofiţerul științific principal al Serviciului] și, dacă 
se poate, cu cineva din același domeniu de activitate de la 
Ministerul Agriculturii și Pisciculturii. Sună prostește, dar asta e. 
O să le dea peste cap coifurile de hârtie și budinca de Crăciun, 
însă n-am ce face. Te descurci cu toate astea? Băiat de treabă. 
Întrebări? 

— Eşti sigur că n-ar trebui să vin la aeroport și să aflu mai 
multe despre adjunctul meu? Se ţinea după un individ al Ţării 
Roșii. Tipul cumpăra chestii cam ciudate de la reprezentanța 
locală a Badische Anilin. Adjunctului i s-a părut al naibii de 
dubios. Nu mi-a spus în ce constau chestiile. A socotit că ar face 
bine să vadă unde sunt livrate. 

— M-am gândit eu că trebuie să fi fost o treabă de felul ăsta! 
Nu, nu te apropia de mine! Sunt cât se poate de periculos și voi 
fi și mai periculos ceva mai târziu, pe parcursul zilei, când se va 


163 


găsi un anumit Mercedes în fundul unei râpe. Am să închid. Îmi 
pare rău că ţi-am stricat Crăciunul. La revedere! 

Bond puse receptorul în furcă și se duse în restaurant. Tracy 
ținuse ușa sub supraveghere și faţa i se lumină când îl văzu. Se 
așeză foarte aproape de ea și-i luă mâna - cuplul tipic care-și ia 
rămas-bun la aeroport. Bond comandă o porție zdravănă de ouă 
jumări și multă cafea. 

— E în regulă, Tracy. Am rezolvat totul în ce mă privește. 
Acum să ne ocupăm de tine. Mașina aceea ata va fi o problemă. 
Vor exista oameni care te-au văzut plecând cu Mercedesul pe 
urme. Există de fiecare dată, chiar și la miezul nopţii, în Ajunul 
Crăciunului. lar barosanul din vârful muntelui are oameni și aici. 
Ai face bine să-ți termini micul dejun și să pleci naibii peste 
graniţă. Ce punct de trecere a frontierei e mai aproape? 

— Schafihausen sau Konstanz, presupun, dar... James, chiar 
trebuie să plec de lângă tine? întrebă ea rugător. Te-am 
așteptat atât de mult timp! Și chiar m-am purtat bine, nu-i așa? 
De ce vrei să mă pedepsești? 

În ochi îi scânteiau lacrimi - lacrimi care nu și-ar fi făcut 
apariţia în vremurile din Royale. Le șterse mânioasă cu dosul 
mâinii. 

Bond își zise dintr-odată; „La naiba! N-am să mai găsesc 
niciodată o fată ca asta! Are tot ce am căutat la o femeie. E 
frumoasă, și în pat, și în afara patului. E aventuroasă, curajoasă 
și plină de resurse. E mereu incitantă. Pare să mă iubească. M-ar 
lăsa să-mi continuu viața așa cum e. E o fată singuratică, cu 
viaţa neaglomerată de prieteni, relaţii și bunuri. Mai presus de 
toate, are nevoie de mine. Voi avea pe cineva de îngrijit. M-am 
săturat de relaţiile întâmplătoare, haotice, după care am 
mustrări de conștiință. Nu m-ar deranja să am copii. N-am niciun 
mediu social în care ea să se integreze sau nu. La drept vorbind, 
suntem o pereche. De ce să nu rămânem așa pentru 
totdeauna?” Se trezi că vocea lui articulează acele cuvinte pe 
care nu le mai rostise și nici nu se așteptase să le rostească 
vreodată. 

— Tracy, te iubesc! Vrei să fii soția mea? 

Ea păli foarte tare și se uită la el întrebător, cu buzele 
tremurând. 

— Vorbești serios? 

— Da, vorbesc serios. Din toată inima. 


164 


Tracy își retrase mâna dintr-a lui și-și îngropa faţa în palme; 
câteva clipe mai târziu, când și-o descoperi, zâmbea. 

— Îmi pare rău, James, e ceea ce am visat atât de mult! M-a 
șocat. Dar da! Da, sigur că vreau să fiu soţia ta! Și n-am să fiu 
caraghioasă, n-am să fac o scenă. Sărută-mă o dată, după care 
plec. 

ÎI privi serioasă, cercetându-i faţa în amănunt, apoi se aplecă 
spre el și se sărutară. Tracy se ridică repede. 

— Presupun că trebuie să mă obișnuiesc să fac ce spui. Plec la 
Munchen. Voi sta la Vier Jahreszeiten, e hotelul meu preferat din 
întreaga lume. Te voi aștepta acolo. Personalul mă cunoaște, mă 
va primi și fără bagaj. Totul e la Samaden. Va trebui doar să 
trimit pe cineva să-mi cumpere o periuţă de dinţi și apoi să stau 
în pat două zile, până voi putea să ies să-mi iau una, alta. Ai să 
mă suni? Ai să vorbești cu mine? Când ne putem căsători? 
Trebuie să-i spun lui papa! Va fi grozav de emoţionat! 

— Hai să ne căsătorim în Munchen! La consulat. Am un fel de 
imunitate diplomatică, pot obţine procesarea rapidă a actelor. 
Pe urmă ne putem căsători încă o dată, într-o biserică 
englezească - sau mai degrabă scoțiană, că de acolo mă trag. 
Te sun diseară și din nou mâine. Vin la tine cât de repede pot. 
Mai întâi trebuie să închei afacerea asta. 

— Promiţi că nu vei păți nimic? 

— Nici nu-mi trece prin minte! zâmbi Bond. De data asta voi 
fugi dacă începe careva să tragă. 

— Bine atunci. (ÎI privi încă o dată cu atenţie.) E cazul să-ţi dai 
jos batista aia roșie. Îţi dai seama, cred, că ai făcut-o fâșii cu 
dinţii! Dă-mi-o, o dreg eu. 

Bond își desfăcu batista de la gât. Era o cârpă de culoare 
închisă, îmbibată de sudoare. Tracy avea dreptate: două colțuri 
erau sfâșiate. Pesemne că le prinsese între dinţi și trăsese de 
ele pe munte, când situaţia era drastică. Nu-și amintea să fi 
făcut așa ceva. Îi dădu batista. Ea o luă și, fără să se uite înapoi, 
plecă imediat din restaurant și porni pe scări în jos, spre ieșire. 

Bond se așeză. | se aduse micul dejun și începu să mănânce 
mecanic. Ce făcuse? Ce mama naibii făcuse?! Dar singurul 
răspuns era o senzaţie de căldură, ușurare și emoție imensă. 
James și Tracy Bond! Comandantul Bond și soția! Absolut 
extraordinar! 

Vocea sistemului de anunțuri publice spuse: 


— Atenţie, vă rugăm! Pasagerii cursei Swissair numărul o sută 
zece către Londra sunt rugaţi să se prezinte la poarta numărul 
doi. Cursa Swissair numărul o sută zece către Londra. Pasagerii 
la poarta numărul doi, vă rugăm! 

Bond stinse ţigara, privi repede în jur ca să-și întipărească în 
minte banalitatea locului întâlnirii lor de dragoste și porni spre 
ușă lăsând fragmentele fostei sale vieţi, sfâșiate, între resturile 
unui mic dejun de aeroport. 


Capitolul 20 


M. en pantoufles” 


În avion, Bond adormi și avu un coșmar îngrozitor. Se afla în 
holul unei case de oraș măreţe - o ambasadă poate; o scară 
lată, deasupra căreia atârna un candelabru scânteietor, ducea 
spre ușa salonului, din care se auzea murmurul unui număr 
mare de invitaţi. La ușa salonului stătea majordomul. Tracy, 
îmbrăcată în rochie de satin de culoarea sidefului, se afla la 
braţul lui. Era împovărată de bijuterii și părul ei auriu fusese 
clădit măreț într-un aranjament fantezist de genul celor pe care 
le vezi în vitrinele saloanelor de coafură elegante. In vârful 
aranjamentului avea o tiară de diamante care scânteia splendid. 
El însuși era îmbrăcat în frac (de unde naiba îl scosese?!) și 
gulerul cămășii, cu colțurile întoarse peste cravată, îi strângea 
neplăcut gâtul. Își purta decoraţiile și însemnul ordinului CMG, 
cu panglica lui albastru cu roșu, îi atârna sub papionul alb. Tracy 
sporovăia veselă, însufleţită, abia așteptând serata grandioasă. 
El înjura în gând ceea ce-l aștepta și-și dorea ca, în loc să se afle 
acolo, să fi jucat o partidă dură de bridge la mize mari, la 
Blades. Ajunseră în capul scării și Bond își rosti numele. 

— Comandantul James Bond și soţia! răsună strigătul de 
stentor. 

Bond avu impresia că asupra mulţimii elegante din salonul alb 
cu auriu se așterne subit tăcerea. O urmă pe Tracy pe ușa 
dublă. Ea rosti un torent de cuvinte în franceză, schimbând cu 
gazda  sărutări goale stil „Mayfair”, de genul celor care 
aterizează în aer, la distanţă de urechile persoanelor în cauză, 
apoi îl trase pe Bond în faţă. 

— Și el este James. Nu-i așa că arată drăgălaș cu decorația 
aceea frumoasă la gât? Exact ca bătrânul De Reszke. Reclame 
la țigări! 

— Puneţi-vă centurile de siguranţă, vă rugăm, și stingetți 
țigările! 


71 Papuci de casă (fr.). 
167 


Bond se trezi, nădușit. „Dumnezeule atotputernic! Ce-am 
făcut?!” Dar nu! Nu va fi așa! Categoric nu. Işi va duce în 
continuare viaţa dură, palpitantă, numai că acum, când se va 
întoarce acasă, îl va aștepta Tracy. Oare apartamentul lui din 
Chelsea va fi suficient de încăpător? Poate că ar putea să 
închirieze etajul de deasupra. Și cum rămânea cu May, comoara 
lui scoțiană? Asta va fi o problemă delicată! Va trebui s-o 
convingă cumva să rămână. 

Avionul Caravelle atinse pista și se auzi mugetul motoarelor 
cu reacţie încetinind, după care începură să ruleze lent sub 
burnița ușoară. Bond își dădu seama dintr-odată că n-are bagaj, 
că poate să meargă direct la Controlul pașapoartelor, iar de 
acolo să plece glonț spre apartamentul lui și să-și schimbe 
hainele acelea de schi ridicole, care trăsneau a transpiraţie. 
Oare îl va aștepta o mașină din parcul auto al Serviciului? Da, îl 
aștepta, și lângă șofer stătea domnișoara Mary Goodnight. 

— Dumnezeule, Mary, ce mai mod de a-ţi petrece Crăciunul! 
Asta-ţi depășește cu prisosinţă îndatoririle! Dar oricum, haide în 
spate și spune-mi de ce nu amesteci în budinca cu prune, sau 
nu ești la biserică, sau mai știu eu ce. 

Ea urcă pe bancheta din spate, urmată de el, și replică: 

— Se pare că nu știi prea multe despre Crăciun! Budincile cu 
prune se prepară cu cel puţin două luni înainte și se lasă să se 
așeze și să se matureze. lar slujba la biserică începe abia la 
unsprezece. (Îi aruncă o privire.) De fapt, am venit să văd cum 
te simţi. Înţeleg că ai avut iarăși necazuri. Arăţi cam 
înspăimântător, asta-i sigur! Nu posezi un pieptene? Și nu te-ai 
bărbierit! Arăţi ca un pirat. Și... (strâmbă din nas) când ai făcut 
baie ultima oară? Mă mir că te-au lăsat să ieși din aeroport! Ar 
trebui să fii în carantină! 

Bond râse. 

— Sporturile de iarnă sunt foarte solicitante - atâta bulgărit și 
săniuș... La drept vorbind, aseară am fost la o petrecere de 
Ajunul Crăciunului cu ţinută fantezistă. Am stat treaz până-n 
zori. 

— În bocancii ăia imenși și grosolani? Nu te cred. 

— Să-ţi fie rușine! Petrecerea era pe un patinoar. Dar serios, 
Mary, spune-mi ce se petrece. De ce primesc tratamentul VIP? 

— M. a cerut-o. Mai întâi trebuie să te prezinţi la sediu, apoi 
mergi să iei prânzul cu el, la Quarterdeck. Pe urmă, după prânz, 


168 


vor fi aduși acolo oamenii pe care i-ai cerut, pentru o ședință. 
Totul are maximă prioritate, așa că m-am gândit că ar fi indicat 
să fiu și eu pregătită. Din moment ce strici Crăciunul atâtor 
oameni, mi-am zis că aș putea la fel de bine să-l arunc și pe al 
meu la grămadă. De fapt, dacă vrei să știi, aveam în plan doar 
prânzul cu o mătușă. Plus că urăsc curcanul și budinca cu prune. 
Și oricum, n-am vrut să pierd distracţia, iar când ofițerul de 
serviciu m-a contactat cu vreo oră în urmă și mi-a spus că a 
avut loc o tevatură majoră, i-am cerut să-i spună șoferului să 
treacă să mă ia cu mașina în drum spre aeroport. 

— Ești o fată grozav de bună! zise Bond serios. La drept 
vorbind, o să trebuiască să ne grăbim ca naiba ca să punem pe 
hârtie scheletul unui raport. Și am ceva treabă pentru laborator. 
Va fi cineva acolo? 

— Sigur că da! Știi că M. insistă să existe un personal minim 
în fiecare departament, indiferent că e Crăciunul sau nu. Dar 
serios, James, ai avut necazuri? Zău că arăţi groaznic! 

— Eh, întrucâtva. Ai să prinzi imaginea în timp ce-ţi dictez. 

Mașina opri în faţa apartamentului lui Bond. 

— Fii o scumpă și trezește-o pe May, până mă spăl și ies din 
blestematele astea de haine. Roag-o să-mi facă o porţie mare 
de cafea neagră și să toarne în ibric două măsuri din cel mai bun 
coniac pe care-l avem. Tu cere-i lui May ce vrei. S-ar putea chiar 
să aibă niște budincă cu prune. Să vedem, e nouă și jumătate. 
Fii fată bună și sună-l pe ofițerul de serviciu și zi-i că e în regulă 
cu ordinele lui M. și că vom sosi pe la zece și jumătate. Și spune- 
i să roage laboratorul să fie pregătit peste un sfert de oră (Bond 
își scoase pașaportul din buzunarul pantalonilor.) Pe urmă dă-i 
asta șoferului și roagă-l să plece imediat și să-l dea personal 
ofițerului de serviciu. (Îndoi colţul unei pagini.) Zi-i ofițerului de 
serviciu să le spună celor de la laborator că cerneala folosită e... 
ăă, făcută în casă. E nevoie doar de expunere la căldură. Vor 
înțelege. Ai reținut totul? Fată bună! Acum hai să mergem și s-o 
punem în mișcare pe May. 

Bond urcă treptele și sună la sonerie de două ori scurt și o 
dată lung. 

La câteva minute după zece și jumătate, când Bond ajunse la 
masa lui de lucru, simțindu-se uman în proporție de nouăzeci la 
sută, găsi pe masă un dosar cu steaua roșie ce însemna „Strict 
secret” în colțul din dreapta sus. Dosarul conţinea pașaportul lui 


169 


și o duzină de fotocopii mărite ale paginii 21. Lista cu numele 
fetelor se vedea slab, dar era lizibilă. Mai exista și un bilet pe 
care scria „Personal”. Bond îl deschise și izbucni în râs. Biletul 
spunea doar: „Cerneala prezintă urme de acid uric în exces. 
Aceasta se datorează adesea unei abundenţe excesive de alcool 
în circulaţia sangvină. Ai fost prevenit!” Nu exista nicio 
semnătură. Așadar, spiritul Crăciunului pătrunsese chiar și-n 
cotloanele solemne ale unuia din cele mai secrete 
departamente din clădire! Bond mototoli hârtia, dar apoi, 
gândindu-se la firea susceptibilă a lui Mary Goodnight, îi dădu 
foc cu bricheta - lucru mai prudent. 

Ea intră și se așeză, cu carnetul de stenografie. Bond spuse: 

— Mary, asta e doar prima ciornă și va trebui s-o facem 
repede, așa că nu-ţi bate capul cu greșelile. M. va înţelege. 
Avem cam o oră și jumătate la dispoziţie, dacă vreau să ajung la 
Windsor până la prânz. Crezi că reușești? Bun atunci, să-i dăm 
drumul. „Strict secret. Pentru M., personal. Conform 
instrucțiunilor, am sosit pe Aeroportul Central Zurich la 22 
decembrie, ora 13:30, cu Swissair, pentru a stabili primul contat 
în legătură cu Operaţiunea «Corona»...” 

Bond se întoarse pieziș față de secretara lui și, în timp ce 
vorbea, privea copacii despuiaţi din Regent's Park, amintindu-și 
fiecare minut al ultimelor trei zile - mirosul tăios, gol al aerului și 
al zăpezii, iezerele verzi ale ochilor lui Blofeld, sunetul înfundat 
când muchia palmei lui stângi, încă vânătă, se abătuse asupra 
gâtului expus al paznicului și apoi tot restul, până la Tracy, pe 
care o plasă în raport pe drum spre hotelul Vier Jahreszeiten din 
Munchen, fără să amintească de legătura de dragoste. După ce 
încheie raportul, din încăperea alăturată, cu ușa închisă, se auzi 
clincănitul înfundat al mașinii de scris a lui Mary. O va suna pe 
Tracy în seara aceea, când se întorcea în apartament. li auzea 
deja vocea râzătoare la celălalt capăt al firului. Uitase coșmarul 
din avion. Acum rămăsese doar anticiparea fericită, tainică a 
zilelor ce aveau să vină. Bond se cufundă în planuri - cum să 
obţină zilele libere necesare, cum să obţină documentele 
necesare, unde să aibă slujba religioasă în Scoţia. Apoi se 
adună, luă fotocopia cu numele fetelor și se duse la Centrul de 
comunicaţii, ca să o trimită prin teleimprimator Biroului Z. 

M. ar fi preferat să locuiască în apropierea mării, lângă 
Plymouth poate sau lângă Bristol - oriunde ar fi putut s-o vadă 


170 


ori de câte ori voia și s-o asculte noaptea. Așa cum stăteau însă 
lucrurile și întrucât trebuia să se poată deplasa cu ușurință la 
Londra, alesese varianta secundară cea mai bună în locul apei, 
anume copacii, și găsise un mic conac în stil Regency, la 
marginea pădurii Windsor. Terenul se afla în proprietatea 
Coroanei și Bond bănuise mereu că chiria lui M. implica un dram 
de „bunăvoință și favoare”. Șeful Serviciului Secret câștiga cinci 
mii de lire sterline pe an, la care se adăugau folosința unui Rolls 
Royce străvechi și șoferul. Leafa plătită lui M. de marină (ca 
viceamiral pe lista de retragere) adăuga, poate, încă o mie cinci 
sute de lire. După scăderea impozitelor îi mai rămâneau vreo 
patru mii de cheltuit. Viaţa sa londoneză consuma probabil cel 
puţin jumătate din această sumă. Numai dacă chiria și ratele 
sale nu se ridicau la mai mult de cinci sute de lire ar fi putu fi în 
stare să ţină o casă la ţară, plus frumosul conac Regency. 

Aceste gânduri îi trecură iarăși prin minte lui Bond în timp ce 
roti limba clopotului de navă din alamă de pe o fostă navă HMS 
Repulse - ultima misiune activă pe mare a lui M. fusese pe un 
crucișător, ultimul din linia respectivă. Hammond, subofiţerul 
principal al lui M. pe acea navă, care se retrăsese deodată cu el, 
îl salută pe Bond ca pe un a vechi prieten și-l conduse în biroul 
lui M. 

M. avea unul din hobbyurile standard ale burlacilor: picta în 
acuarelă. Picta doar orhideele sălbatice din Anglia, în maniera 
meticuloasă, dar lipsită de inspiraţie a naturaliștilor din secolul 
al XIX-lea. Acum se afla la masa de pictură, în dreptul ferestrei, 
cu spinarea lată aplecată deasupra desenului și având în faţă, 
într-un pahar plin cu apă, o floare mică și extrem de palidă. 
Când Bond intră și închise ușa, M. aruncă florii o ultimă privire 
cercetătoare, pătrunzătoare; se ridică în picioare fără tragere de 
inimă, dar îi oferi lui Bond unul din rarele sale zâmbete, 
spunând: 

— Bună ziua, James! Crăciun fericit și tot restul. la loc. 

M. se duse la fotoliul din spatele mesei sale de lucru și se 
așeză. Era pe punctul de a intra la datorie. Bond își luă automat 
locul tradiţional, față-n faţă cu șeful lui. M. se apucă să-și umple 
pipa. 

— Cum naiba îl cheamă pe detectivul ăla american gras, care- 
și face mereu de lucru cu orhidee, cu hibrizii aceia obsceni din 
Venezuela și așa mai departe? După care iese asudat din sera 


171 


lui cu orhidee, mănâncă o portie gigantică dintr-un dezgustător 
preparat străin și rezolvă crima. Cum îl cheamă? 

— Nero Wolfe, domnule. Cărţile sunt scrise de un tip pe nume 
Rex Stout. Îmi plac. 

— Sunt citibile, acceptă M. Dar eu mă gândeam la chestia cu 
orhideele din ele. Cum naiba pot să-i placă unui om florile alea 
dezgustătoare? Păi aproape că sunt animale, iar culorile lor, 
toate nuanțele alea de roz și mov și limbile galbene sunt de-a 
dreptul hidoase! Pe când aceea (M. făcu semn spre floarea 
mică, pirpirie din pahar) -, aceea e o adevărată orhidee! Asta se 
cheamă „Sprâncenica de toamnă” - Spiranthes spiralis, nu că 
mi-ar păsa în mod deosebit. Înflorește în Anglia chiar și în 
octombrie, iar acum ar trebui să fie deja sub pământ. Dar am 
obținut acest exemplar întârziat forțat de la un om pe care-l 
cunosc - asistentul unui tip pe nume Summerhayes, care e 
regele orhideelor în Grădina Botanică Kew. Prietenul meu face 
experimente cu culturi ale unei fungi care, în mod ciudat 
trăiește ca parazit pe numeroase orhidee, dar în același timp e 
mâncată de orhidee și constituie alimentul de bază al acesteia. 
Se cheamă Mycorrhiza. (M. zâmbi din nou, lucru rar.) Dar nu 
trebuie să notezi. Voiam doar să subminez niţel cărţile lui Nero 
Wolfe ăsta. Totuși, zise M. încheind subiectul, nu mă pot aștepta 
să te entuziasmeze astfel de lucruri. la să vedem. (Se așeză 
comod și ochii lui verzi îl priviră iscoditor pe Bond.) Cu ce naiba 
te-ai îndeletnicit? S-ar zice că n-ai prea dormit. Din câte mi se 
spune, staţiunile astea unde se practică sporturi de iarnă sunt 
foarte vesele. 

Zâmbind, Bond băgă mâna în buzunarul interior al hainei și 
scoase foile de hârtie prinse cu un ac. 

— Aceasta a oferit diferite distracţii din belșug, domnule. 
Poate veţi vrea să aruncaţi mai întâi o privire pe raportul meu. 
Mă tem că e doar o ciornă. N-am avut prea mult timp, dar pot 
completa orice aspect neclar. 

M. luă hârtiile, își potrivi ochelarii și se apucă de citit. 

Ploaia blândă zgrepţăna la ferestre. În cămin căzu un buștean 
mare. Tăcerea era blândă și confortabilă. Bond privi în jur, la 
preţioasa colecţie de gravuri cu teme navale a lui M. de pe 
pereți. Pretutindeni, mări cu valuri cât munţii, tunuri prăbușite, 
pânze umflate, stindarde de luptă zdrenţuite - furia încleștărilor 
din vechime, amintirea duşmanilor străvechi, francezii, 


172 


olandezii, spaniolii, chiar și americanii. Acum prieteni toţi unii cu 
alţii. Nici urmă de dușmanii din prezent. Cine îl susținea pe 
Blofeld, de pildă, în impenetrabila conspirație în care era angajat 
fără îndoială în acel moment? Rușii? Chinezii? Sau să fi fost o 
acţiune independentă, cum fusese Thunderball? Și în ce consta 
conspirația? În ce consta misiunea pentru protejarea căreia șase 
sau șapte din oamenii lui Blofeld muriseră în nicio săptămână? 
Oare dovezile îi vor spune ceva lui M.? Le vor spune ceva 
experţilor care vor veni după-amiază? Bond ridică mâna stângă, 
dar își aminti că nu mai are ceas. Asta cu siguranţă că i se va 
permite să treacă la cheltuieli de misiune. Işi va cumpăra altul 
imediat ce se deschideau magazinele, după a doua zi de 
Crăciun. Alt Rolex? Probabil. Erau ele cam masive, dar 
funcționau bine și cifrele mari, fosforescente îţi permiteau cel 
puţin să vezi ora pe întuneric. Undeva, pe hol, o pendulă bătu 
jumătatea orei. Unu și jumătate. Cu douăsprezece ore în urmă 
probabil că tocmai plasase capcana care-i omorâse pe cei trei 
indivizi din Mercedes. Autoapărare, dar ce mai mod de a 
sărbători Crăciunul! 

M. aruncă hârtiile pe masă. Pipa i se stinsese, așa că o 
reaprinse cu încetineală. Aruncă chibritul ars cu precizie peste 
umăr, în foc. Își lipi palmele de masă și spuse, cu o bunătate 
neobișnuită în glas: 

— Eh, James, ai fost norocos că ai scăpat de data asta! Nu 
știam că te pricepi să schiezi. 

— Am reușit doar să rămân la verticală, domnule. N-aș vrea 
să mai încerc o dată. 

— Într-adevăr. Și văd că spui că n-ai putut ajunge la nicio 
concluzie cu privire la ceea ce pune la cale Blofeld. 

— Așa e, domnule. N-am idee. 

— Ei bine, nici eu n-am. Pur și simplu nu înţeleg nimic. Poate 
că ne vor ajuta profesorii, după-amiază. Insă, evident, ai 
dreptate că SPECTRE a renăscut. Apropo, pontul tău despre 
Pontresina a fost bun. Tipul era bulgar. Nu-mi aduc aminte 
numele, dar ni l-a găsit Interpolul. Expert în explozibili plastici. A 
lucrat pentru KGB în Turcia. Dacă e adevărat că avionul U2 pe 
care-l pilota individul acela, Powers, a fost doborât de o 
încărcătură explozibilă cu temporizare și nu de rachete, poate 
că tipul ăsta a fost implicat. Se afla pe lista suspecţilor. Ulterior 
a devenit liber-profesionist, s-a apucat să lucreze independent. 


173 


Probabil că atunci l-a cules SPECTRE. Aveam îndoieli cu privire la 
faptul că l-ai identificat pe Blofeld, dar pista de la Pontresina a 
ajutat foarte mult. Ești absolut sigur că e el, nu? Pare să fi făcut 
treabă bună cu faţa și cu abdomenul. Ar fi bine să-l pui pe 
Identicast diseară, când te întorci. Îi aruncăm o privire și cerem 
părerea specialiștilor în medicină. 

— Cred că trebuie să fie el, domnule. l-am simţit cu adevărat 
mirosul autentic în ultima zi - adică ieri. Deja pare să se fi 
întâmplat foarte demult! 

— Ai avut noroc că te-ai întâlnit cu fata asta. Cine e? O fostă 
iubită de-a ta? întrebă M. cu colţurile gurii lăsate dezaprobator. 

— Mai mult sau mai puţin, domnule. A apărut în raportul meu 
la prima veste pe care am primit-o cum că Blofeld se află în 
Elveţia. E fiica unui om pe nume Draco, șeful Sindicatului 
Corsican. Maică-sa era guvernantă englezoaică. 

— Hm, interesantă descendență! Ei, e timpul pentru prânz. l- 
am spus lui Hammond să nu fim deranjaţi. (M. se ridică și apăsă 
butonul soneriei, aflat lângă cămin.) Mă tem că va trebui să 
suportăm rutina cu curcan și budincă cu prune. Doamna 
Hammond și-a descântat oalele și cratițele săptămâni întregi. 
Afurisite de prostii sentimentale! 

Hammond apăru la ușă, iar Bond îl urmă pe M. în mica 
sufragerie aflată de cealaltă parte a holului, pe ale cărei pereți 
scânteia celălalt hobby al lui M - evoluţia sabiei marinărești. Se 
așezară, iar M. îi spuse lui Hammond cu prefăcută ferocitate: 

— In regulă, subofițer Hammond, arată tot ce ai mai rău în 
tine! (Apoi cu vehemenţă autentică, arătând spre mijlocul 
mesei.) Ce mama naibii caută astea aici?! 

— Sunt pocnitori, domnule, zise impasibil Hammond. Doamna 
Hammond s-a gândit la ele, văzând că aveți oaspeți... 

— Aruncă-le! Dă-le la școlari! Îi înghit multe doamnei 
Hammond, dar să fiu al naibii dacă-mi las sufrageria să fie 
transformată în creșă! 

Hammond zâmbi, zise „Să trăiţi!” adună pocnitorile lucitoare 
și plecă. Bond tânjea grozav după ceva de băut. Bău un pahar 
mic de vin de Marsala foarte vechi și aproape o sticlă întreagă 
de vin algerian foarte prost. M. își abordă cele două pahare cu 
vin de parcă ar fi fost Chateau Lafitte. 

— Bunul și bătrânul „Enervant”. Băutura standard a flotei în 
Mediterană. Mușcă, nu glumă! Mi-aduc aminte că un vechi 


174 


camarad de-al meu, McLachlan, artileristul meu șef la vremea 
respectivă, a pus pariu că poate să bea șase sticle. Prostul! Își 
măsura lungimea pe podeaua careului după numai trei. Bea 
până la fund, James, bea până la fund! 

In cele din urmă sosi budinca cu prune, flambată în mod 
tradițional. Doamna Hammond introdusese în ea mai multe 
flecuștețe ieftine de argint și M. fu cât pe ce să-și rupă un dinte 
într-o potcoavă miniaturală. Bond căpătă nasturele burlacului și 
se gândi la Tracy. Ar fi trebuit să capete inelul! 


175 


Capitolul 21 


Omul de la agricultură și piscicultură 


Băură cafeaua în biroul lui M. și fumară câte o ţigară de foi 
subţire, neagră, din care M. își îngăduia două pe zi. Bond își 
fripse limba cu a lui. M. își continuă istorisirile din marină pe 
care Bond le-ar fi putut asculta toată ziua - povestiri despre 
bătălii, tornade, întâmplări bizare, scăpări pe muchie de cuțit, 
procese în faţa Curţii Marţiale, ofiţeri excentrici, semnale 
elegant formulate, ca atunci când amiralul Somerville, 
comandantul navei de război Queen Elizabeth, trecuse pe lângă 
nava de croazieră Queen Elizabeth în mijlocul Atlanticului și 
semnalizase un singur cuvânt, „Drepţi”! Poate că toate astea 
erau material pentru cărţi de aventuri destinate băieţilor, dar 
erau autentice și vorbeau despre o marină măreaţă, care nu mai 
exista, și despre o rasă măreaţă de ofiţeri și marinari, care nu va 
mai fi văzută niciodată. 

Era ora trei. Afară, pe aleea de pietriș opri o mașină cu roţile 
scrâșnind. În cameră se strecura deja înserarea. M. se ridică și 
aprinse luminile, iar Bond aranjă încă două scaune în faţa mesei 
de lucru. 

— Asta trebuie să fie cinci zero unu, spuse M. Probabil că ai 
mai avut de-a face cu el. Șeful Departamentului de cercetare 
științifică. Și un tip pe nume Franklin de la Ministerial 
Agriculturii. Cinci zero unu spune că e cel mai bun pe domeniul 
lui - controlul dăunătorilor. Nu știu de ce Ministerul Agriculturii și 
Pisciculturii a ales să-l trimită tocmai pe el, dar ministrul mi-a zis 
că se confruntă cu un mic necaz, n-a vrut nici măcar să-mi 
spună ce anume, și că după părerea lor, se poate ca tu să fi dat 
peste ceva de proporții. li lăsăm să arunce o privire la raportul 
tău și vedem ce iese. De acord? 

— Da, domnule. 

Ușa se deschise și cei doi bărbaţi intrară. 

Agentul 501 din Serviciul Secret, pe care Bond își aminti că-l 
cheamă Leathers, era un bărbat ciolănos, suplu și cu membre 
lungi, cu postura aplecată și ochelarii groși ai unui savant de 


176 


teatru. Avea un zâmbet plăcut, vag și niciun strop de deferentă 
față de M., numai politețe. Era îmbrăcat în mod corespunzător, 
cu pantaloni de tweed uzaţi, iar cravata tricotată din lână nu-i 
acoperea nasturele de la guler. Celălalt bărbat era mărunt, 
îngrijit, cu un aer iscoditor și cu ochi mobili, amuzaţi. Cum îi 
stătea bine reprezentantului senior al unui minister, care și-a 
primit ordinele de la ministru în persoană și nu știe nimic despre 
Serviciile Secete, îmbrăcase un costum îngrijit, bleumarin cu 
dungi subţiri, și o cămașă albă cu guler tare. Pantofii lui negri 
luceau eficient, la fel și pielea servietei burdușite. Salută pe ton 
rezervat, neutru. Nu era prea sigur unde se află și despre ce e 
vorba. Intenţiona să adulmece cu grijă calea de adoptat în 
această chestiune, să fie precaut în ceea ce spunea și în privinţa 
măsurii în care-și angaja ministerul. „Așa sunt oamenii 
guvernului”, reflectă Bond. 

După ce fură rostite saluturile cuvenite și scuzele pentru 
perturbarea Crăciunului și se așezară cu toţii, M. zise: 

— Domnule Franklin, iartă-mă că o spun, dar tot ce vei vedea 
și auzi în această încăpere cade sub incidenţa Legii secretului 
oficial. Vei intra fără îndoială în posesia multor secrete care 
afectează ministerul dumitale. Ți-aș fi recunoscător dacă le vei 
respecta pe cele ale Ministerului Apărării. Pot să te rog să discuţi 
doar cu ministrul dumitale, personal, ceea ce vei auzi? 

Domnul Franklin făcu o mică plecăciune de acceptare. 

___— Ministerul m-a instruit deja în mod corespunzător. 
Indatoririle mele concrete în cadrul ministerului m-au obișnuit să 
manevrez chestiuni strict secrete. Nu trebuie să aveţi nicio 
rezervă în ceea ce-mi dezvăluiţi. Și acum (ochii amuzați 
poposiră pe rând asupra celorlalţi trei), poate că-mi puteţi spune 
despre ce e vorba. Nu știu, practic, nimic, decât că în vârful unui 
munte din Alpi, un om face eforturi de a ne îmbunătăți culturile 
agricole și fermele de animale. Foarte frumos din partea lui! Și 
atunci de ce-l tratăm ca și cum ar fi furat secrete atomice? 

— La drept vorbind, a făcut-o o dată, replică M. sec. Cred că 
ar fi cel mai bine dacă dumneata și domnul Leathers aţi citi 
raportul reprezentantului meu aici de faţă. Conţine numere de 
cod și alte trimiteri obscure, de care nu trebuie să vă 
preocupaţi. Povestea se revelează fără ele. (M. îi dădu agentului 
501 raportul lui Bond.) Cea mai mare parte din conţinut va fi 


177 


nouă și pentru dumneata. Poate că ai vrea să citești pagină cu 
pagină și să i le dai, pe rând, domnului Franklin. 

În cameră se înstăpâni o tăcere îndelungă. Bond își studie 
unghiile și ascultă ploaia în ochiurile ferestrei și sunetele slabe 
ale focului. M. stătea ghemuit, părând să moţăie. Bond aprinse o 
țigară. Scăpăratul brichetei Ronson îl făcu pe M. să deschidă 
leneș ochii, după care-i închise la loc. Agentul 501 îi dădu 
celuilalt ultima pagină și se lăsă pe spetează. Franklin termină 
de citit, adună paginile laolaltă și le așeză într-un teanc îngrijit, 
în faţa sa. Se uită la Bond zâmbind. 

— Ai noroc că te afli aici! 

Bond îi răspunse la zâmbet, dar nu spuse nimic. M. se 
întoarse spre agentul 501. 

— Ei? 

Agentul 501 își scoase ochelarii cu lentile groase și le lustrui 
cu o batistă nu prea curată. 

— Nu înțeleg scopul acestui exerciţiu, domnule. Totul pare 
absolut fățiș - ba chiar demn de laudă, dacă n-am ști ce știm 
despre Blofeld. Tehnic, a făcut următorul lucru: a obținut zece - 
de fapt unsprezece, dacă o luăm în calcul pe cea care a plecat - 
subiecţi potriviţi pentru hipnoză profundă. Toţi subiecţii sunt 
fete simple de la ţară. E semnificativ faptul că cea pe nume 
Ruby a căzut de două ori la bacalaureat. Fetele par să sufere - și 
nu există niciun motiv de a crede că nu suferă - de anumite 
forme de alergie relativ frecvent întâlnite. Nu cunoaștem 
originea alergiilor lor, și ea nici nu contează. Probabil că e 
psihosomatică - reacţia adversă la păsări este foarte răspândită, 
la fel și cea provocată de vite. Reacţiile la culturi agricole și 
plante sunt mai puţin răspândite. Blofeld pare să încerce 
vindecarea acestor alergii prin hipnoză și nu doar vindecarea, ci 
declanșarea unei afinități marcate față de cauza alergiei, în locul 
repulsiei anterioare. În cazul lui Ruby, de exemplu, fetei i se 
spune, așa cum se exprimă raportul, să „iubească” găinile, să 
vrea să le „amelioreze rasa” și așa mai departe. Mijloacele 
mecanice ale vindecării sunt, în practică, simple, în stadiul 
crepuscular, la graniţa somnului - sunetul puternic al clopotului 
le trezește pe cele deja adormite -, folosirea metronomului în 
ritmul exact al pulsului și băzâitul îndepărtat sunt mijloace 
hipnotice auxiliare frecvent folosite. Murmurul cântat și autoritar 
este vocea obișnuită a hipnoterapeutului. Nu știm la ce prelegeri 


178 


au participat aceste fete și nici ce lecturi au făcut, dar putem 
presupune că acestea erau simple mijloace suplimentare de a le 
influența mintea în direcţia dorită de Blofeld. Există dovezi 
medicale abundente privind eficacitatea hipnozei. Există cazuri 
autentificate de tratare cu succes, prin aceste mijloace, a unor 
afecţiuni încăpăţânate precum negii, anumite tipuri de astm, 
enurezisul, bâlbâiala și chiar și alcoolismul, consumul de droguri 
și tendinţele homosexuale. Cu toate că Asociaţia Medicilor 
Britanici îi dezaprobă oficial pe practicanţii hipnozei, aţi fi 
surprins, domnule, să aflați cât de mulţi medici sunt trataţi în 
particular de hipnotizatori calificaţi, ca ultimă soluție, mai ales în 
cazurile de alcoolism. Dar asta e o paranteză. Singura afirmaţie 
cu care pot contribui la această discuţie este aceea că ideile lui 
Blofeld nu sunt noi și că pot fi întrutotul eficace. 

M. încuviinţă din cap. 

— Mulţumesc, domnule Leathers. Ai vrea acum să fii ne- 
științific și să avansezi orice presupunere nebunească de natură 
să contribuie oricât de puţin la cele ce ne-ai spus? (M. zâmbi 
scurt.) Nu vei fi citat, te pot asigura. 

Agentul 501 își trecu îngrijorat mâna prin păr. 

— Ei bine, domnule, ar putea fi absurd, dar în timp ce citeam 
raportul mi-a venit o serie de idei. Instalaţia lui Blofeld e una 
foarte costisitoare. Indiferent dacă are intenţii benefice sau 
malefice - și trebuie să spun că, după părerea mea, putem 
accepta că sunt malefice, cine plătește pentru toate astea? Cum 
a dat peste acest domeniu anume de cercetare și cum a obţinut 
finanţarea? Ei bine, domnule, poate să pară fantezist, ceva gen 
căutarea hoţilor sub pat, ca să spun așa, dar liderii din acest 
domeniu, începând cu Pavlov și câinii lui care salivau, au fost 
rușii. Dacă vă aduceți aminte, domnule, la vremea lansării de 
către ruși a primei fiinţe umane pe orbita terestră, am depus un 
raport asupra fiziologiei astronautului Yuri Gagarin. Am atras 
atenţia asupra firii simple a acestui om, a temperamentului său 
calm atunci când s-a confruntat cu primirea isterică ce i s-a 
făcut la Londra. Nu și-a pierdut acest calm nicio clipă și, dacă vă 
aduceţi aminte, l-am ţinut sub observaţie discretă pe tot 
parcursul vizitei sale și în turneele ulterioare din străinătate, la 
cererea autorităţilor din domeniul energiei atomice. Faţa aceea 
neutră, zâmbitoare, domnule, ochii aceia depărtaţi și nevinovaţi, 
extrema simplitate psihologică a omului, toate alcătuiau, așa 


179 


cum am spus în raportul meu, subiectul perfect pentru hipnoză, 
și am avansat hazardat presupunerea că, în manevrele extrem 
de complicate pe care trebuia să le execute în capsula sa 
spaţială, Gagarin a funcţionat tot timpul într-o stare de hipnoză 
profundă. (Agentul 501 făcu o mișcare de măturare cu mâna.) 
De acord, domnule, concluziile mele au fost considerate oficial 
fanteziste. Dar, pentru că aţi întrebat, le repet acum și avansez 
sugestia că puterea aflată în spatele lui Blofeld în toată această 
poveste ar putea să fie foarte bine cea a rușilor. (Se întoarse 
spre Bond.) A existat vreun semn de inspiraţie sau îndrumare 
din partea rușilor la acest club Gloria? Vreun rus undeva, în 
fundal? 

— Păi era un ins, căpitanul Boris. Nu l-am văzut deloc, dar era 
cu siguranţă rus. În rest nu-mi vine în minte nimic, în afara celor 
trei oameni din SPECTRE despre care aș crede că erau foști 
membri SMERȘ. Insă ei păreau categoric membri ai personalului, 
ceea ce americanii ar numi „rotițe”. 

Agentul 501 ridică din umeri și-i spuse lui M.: 

— Ei bine, domnule, mă tem că la atât se rezumă contribuţia 
mea. Dar dacă ajungeţi la concluzia că e o afacere murdară, pun 
pariu, domnule, că acest căpitan Boris e fie finanţatorul, fie 
supervizorul stratagemei, iar Blofeld, operatorul independent. 
Asta s-ar potrivi cu caracterul de liber-profesionist al fostei 
SPECTRE - o bandă independentă ce lucrează pentru oricine e 
dispus s-o plătească. 

— Poate că ai dat peste ceva aici, domnule Leathers, zise 
gânditor M. Dar care naiba e obiectivul exerciţiului? (Se întoarse 
spre Franklin.) Ei, domnule Franklin, ce crezi dumneata despre 
toate astea? 

Omul de la Agricultură și Piscicultura își aprinsese o pipă 
mică, foarte lustruită. Ținând-o între dinţi, se aplecă să-și ia 
servieta și scoase niște hârtii. Alese dintre ele o hartă în alb- 
negru a Marii Britanii și a Irlandei și o netezi pe masă. Harta era 
plină cu simboluri - ici cu nemiluita, colo, spaţii albe. Spuse: 

— Această hartă prezintă ansamblul resurselor Marii Britanii și 
Irlandei din domeniul culturilor agricole și al creșterii animalelor, 
omițând pășunile și cheresteaua. Recunosc că la prima vedere a 
raportului am fost absolut nedumerit. Așa cum a spus domnul 
Leathers, aceste experimente par absolut nevinovate - mai mult 
decât atât, ca să folosesc termenul lui, demne de laudă. Dar... 


180 


(Franklin zâmbi) pe dumneavoastră, domnilor, vă preocupă 
găsirea feței întunecate a lunii. Mi-am adaptat mintea în 
consecinţă și ca urmare, sunt plin de o suspiciune foarte adâncă 
și teribilă. Poate că aceste gânduri negre mi-au pătruns în minte 
printr-un proces de osmoză cu modul de a privi lumea al celor 
aici de față (se uită depreciativ la M.), însă am totodată o 
dovadă care s-ar putea dovedi decisivă. Scuzaţi-mă, dar din 
raport lipsește o foaie - lista cu fetele și cu adresele lor. Este 
disponibilă? 

Bond scoase fotocopia din buzunarul interior al hainei. 

— Scuze, n-am vrut să aglomerez prea mult raportul. 

Impinse foaia pe masă, spre Franklin. Acesta o parcurse dintr- 
o privire, după care spuse, cu adâncă uimire în glas: 

— M-am prins! Cred că într-adevăr m-am prins! 

Se lăsă greoi pe speteaza scaunului, de parcă nu-i venea să 
creadă ce a văzut. Cei trei bărbați îl priviră încordaţi, crezându-l, 
datorită a ceea ce-i stătea scris pe față, și așteptând să audă. 
Franklin scoase din buzunarul de la piept al hainei un creion 
roșu și se aplecă asupra hărții. Uitându-se din când în când la 
listă, trasă o serie de cercuri roșii, în puncte aparent fără 
legătură unele cu altele, pe suprafaţa Marii Britanii și a Irlandei, 
dar Bond observă că acestea acopereau zonele unde pădurile 
de simboluri erau cele mai dese. În timp ce trasa cercurile 
comenta: 

— Aberdeen - Aberdeen Angus, Devon Red Poll, Lancashire - 
carne de pasăre, Kent - fructe, Shannon - cartofi... 

Și tot așa, până când pe hartă apărură zece cercuri roșii. La 
urmă își aţinti creionul asupra estului Angliei și trasă o cruce 
mare. Ridică privirea, spuse „Curcani” și aruncă creionul pe 
masă. In tăcerea ce urmă, M. întrebă cam arțăgos: 

— Ei bine, domnule Franklin, la ce te gândești? 

Omul de la Agricultură și Pisciculturii n-avea nicio intenţie de 
a fi intimidat de cineva, oricât de sus-pus și de strict secret, din 
alt minister. Se aplecă și cotrobăi din nou în servietă, de unde 
scoase mai multe hârtii. Alese una - un decupaj din ziar - și 
spuse: 

— Nu cred, domnilor, că aveţi timp să citiţi prea multe articole 
de agricultură din ziare, dar acesta a fost publicat în Daily 
Telegraph la începutul lui decembrie. Nu-l voi citi integral. E 
semnat de corespondentul pe teme de agricultură al ziarului, un 


181 


om de treabă pe nume Thomas. lată titlurile: „ÎNGRIJORARE DIN 
CAUZA CURCANILOR. CÂRDURILE SUNT DECIMATE DE O MOLIMĂ 
A PĂSĂRILOR DOMESTICE.” Apoi continuă așa: „Rezervele de 
curcani destinaţi pieţei de Crăciun ar putea fi lovite de recentele 
focare ale unei molime a păsărilor domestice, care a dus la 
sacrificarea unui număr mare de păsări...”, și mai jos, „Cifrele 
disponibile arată că au fost sacrificate 218 000 păsări [...]. Anul 
trecut, totalul rezervelor pentru piața de Crăciun a fost estimat 
între 3 700 000 și 4 000 000 păsări, așa că acum multe depind 
de amploarea focarelor ulterioare ale molimei.” 

Punând jos tăietura din ziar, domnul Franklin spuse cu 
seriozitate: 

— Articolul acela a fost doar vârful aisbergului. Am reușit să 
ascundem presei detaliile ulterioare, dar, domnilor, vă pot spune 
următoarele: în ultimele patru săptămâni am sacrificat trei 
milioane de curcani. Și acesta e doar începutul. Molima păsărilor 
domestice face ravagii în estul Angliei și au apărut semne și în 
Hampshire, unde se cresc mulţi curcani. Ceea ce ați mâncat la 
prânz a fost aproape sigur o pasăre importată. Am permis 
importul a două milioane de curcani din America, pentru a 
acoperi acest necesar. 

M. zise cu acreală: 

— Ei bine, în ce mă privește, nu-mi pasă dacă nu mai mănânc 
niciodată curcan. Văd totuși că vă confruntaţi cu o problemă 
serioasă. Dar să revenim la cazul nostru: de la curcani, încotro 
ne îndreptăm? 

Deloc amuzat, Franklin răspunse: 

— Avem un indiciu. Toate păsările care au murit primele au 
fost expuse la Expoziţia naţională de păsări domestice de la 
Olympia, la începutul lunii acesteia. Olympia fusese eliberată și 
curățată pentru următoarea expoziție până să ajungem la 
această concluzie și în incinta centrului de expoziţii n-am găsit 
nicio urmă de virus - apropo, molima păsărilor domestice este 
declanșată de un virus foarte contagios, cu mortalitate de sută 
la sută. (Ridică o broșură groasă, albă, cu stema Statelor Unite 
pe ea.) Acum, domnilor, cât de multe știți despre războiul 
biologic? 

— Am fost implicaţi indirect la periferia acestui subiect în 
război, spuse Leathers. Până la urmă însă, niciuna din tabere nu 
l-a folosit. Prin 1944, americanii aveau un plan pentru 


182 


distrugerea întregii recolte japoneze de orez, prin intermediul 
pulverizărilor aeriene, dar din câte-mi amintesc, Roosevelt s-a 
opus ideii. 

— Exact, spuse Franklin. Absolut exact. Dar subiectul a rămas 
foarte viu, și încă și mai mult în ministerul meu. Intâmplarea 
face să fim ţara cea mai agriculturalizată din lume. A trebuit să 
ajungem așa, în timpul războiului, ca să nu murim de foame. 
Așadar, teoretic, am fi ţinta ideală a unui atac de felul acesta. 
(Își cobori mâinile încet pe masă, cu un gest de subliniere.) Nu 
cred că ar fi prea exagerat să spunem, domnilor, că dacă un 
astfel de atac ar putea fi lansat și ar putea fi contracarat numai 
prin sacrificarea păsărilor și a animalelor și incendierea 
câmpurilor cultivate, am deveni în câteva luni o ţară 
falimentară. Am ajunge la propriu în genunchi, cerșind pâine! 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, dar pare să aibă logică, 
zise M. meditativ. 

— Acest document, continuă Franklin ridicând broşura, 
conține cele mai noi idei pe această temă ale prietenilor noștri 
din America. Broșura acoperă totodată războiul chimic și cel 
radiologic, dar acelea nu ne interesează - RC, RB și RR, le spun 
ei. Este o lucrare elaborată de Senatul Statelor Unite, numărul 
58991, datată 29 august 1960 și realizată de „Subcomisia de 
dezarmare a Comisiei de relații internaționale”. Ministerul meu 
acceptă constatările generale privitoare la RB, cu singura 
rezervă că America e o țară vastă, pe când noi suntem una 
foarte mică și dens populată. RB ne-ar lovi de o mie de ori mai 
rău decât ar lovi SUA. Pot să vă citesc câteva fragmente? 

M. detesta din toată inima problemele altor ministere. In cele 
din urmă, latura de informații a acestora ajungea de fiecare dată 
în mâinile lui. Amuzat, Bond îl privi cum își ia un aer de interes 
politicos. 

— Dă-i drumul, domnule Franklin. 


Capitolul 22 


Un lucru numit „RB” 


Franklin începu să citească pe un ton egal, de expunere, 
oprindu-se des ca să explice o idee sau când sărea peste 
porțiunile irelevante. 

— Această secţiune se intitulează „Arme de război biologic și 
apărarea împotriva lor”. Sună așa: „Războiul biologic este numit 
deseori război bacteriologic, bacterian sau al germenilor, dar 
termenul «biologic» este preferat faţă de celelalte fiindcă 
include toate microorganismele, insectele și alţi dăunători, 
precum și produsele toxice ale vieţii vegetale și animale. Armata 
enumeră cinci grupuri de agenţi RB, între care anumiţi compuși 
chimici folosiți pentru a inhiba sau distruge dezvoltarea 
plantelor: Microorganisme (bacterii, virusuri, richeţii, fungi, 
protozoare). Toxine (microbiene, animale, vegetale). Vectori ai 
bolilor (artropode - insecte și acaride -, păsări și animale). 
Dăunători (ai animalelor și culturilor vegetale). Compuși chimici 
anti-culturi (inhibitori ai dezvoltării plantelor,  erbicide, 
defoliante). Agenţii de război biologic, la fel ca agenţii de război 
chimic, variază ca letalitate, ceea ce face posibilă alegerea 
agentului cel mai potrivit pentru atingerea obiectivului dorit, fie 
că acesta este incapacitatea temporară, cu prea puţine efecte 
secundare, sau boala gravă și numeroase decese. Între RB și RC 
există unele diferenţe importante, pe lângă clasificarea lor 
științifică. Agenţii RB au o perioadă de incubație de mai multe 
zile, uneori de câteva săptămâni”... (Franklin ridică privirea) 
Vedeţi ce vreau să spun cu Olympia? „... care determină o 
întârziere a acţiunii lor, în timp ce armele RC produc de regulă 
reacţii în interval de câteva secunde, maximum câteva ore. 
Agenţii RC sunt mai ușor de detectat decât agenţii RB și 
identificarea celor din urmă ar putea deseori să survină prea 
târziu pentru a permite contramăsuri eficace.” (Franklin își privi 
iarăși publicul cu înţeles.) „La greutate egală, agenţii RB sunt 
mai periculoși decât agenţii RC, deși acest avantaj ar putea fi 


184 


anulat din cauza pierderii virulenţei agenţilor RB în urma 
expunerii.” 

Franklin se opri și parcurse pagina cu degetul. 

— In continuare se vorbește despre agenţi RB antipersonal, 
cum ar fi antraxul, tifosul, varicela, botulismul și așa mai 
departe. (Degetul lui se opri.) Da, aici. „Agenţii RB anti-animale 
care ar putea fi folosiţi pentru incapacitarea sau distrugerea 
animalelor domestice sunt: Bacterii - antrax, trei specii de 
brucella relativ apropiat înrudite și Pseudomonas mallei. 
Virusuri: al bolii gurii și copitelor, rinderpest, al febrei Văii 
Riftului, al stomatitei veziculare, al exantemului vezicular, al 
holerei porcine, al febrei porcine africane, al molimei păsărilor 
domestice, al bolii Newcastle și al encefalomielitei la cai.” 
(Franklin ridică privirea cu un aer de scuză.) Îmi pare rău pentru 
chestiile astea care înnoadă limba dar nu mai e mult. În 
continuare se trece la „Agenţi RB împotriva culturilor vegetale”, 
despre care se spune că ar fi folosiți ca arme economice, iar eu 
personal cred că așa stau lucrurile cu stratagema lui Blofeld. Se 
menţionează o listă întreagă, ce include mălura cartofului, boala 
tulpinii la cereale, rugina ovăzului, boala frunzelor la sfecla de 
zahăr, putregaiul la crucifere și putregaiul inelar al cartofului, și 
insectele precum gândacul de Colorado și o vietate numită 
„melcul uriaș african de pământ”, în privinţa căruia ceva îmi 
spune că nu trebuie să ne facem griji. Apoi se vorbește despre 
„agenţi chimici împotriva culturilor vegetale”, dar nu cred că 
trebuie să ne facem griji nici în privinţa acestora, deși sunt letali, 
fiindcă ar trebui să fie pulverizaţi dintr-un avion. Ceea ce 
urmează e mai la obiect. (Degetul lui Franklin se opri pe 
pagină.) „Natura agenţilor RB îi face să fie foarte adaptabili la 
operaţiuni mascate sau sub acoperire. Întrucât acești agenţi 
sunt foarte concentrați, nu pot fi detectaţi cu ajutorul simţurilor 
fizice și ucid cu întârziere, operatorul poate să introducă niște 
cantități eficace în sistemele de ventilaţie ale clădirilor, în 
sursele de hrană și apă și în alte locuri de unde s-ar răspândi cu 
repeziciune prin contactul cu o populație foarte concentrată.” 
Aștia suntem noi, preciză Franklin. Vedeţi la ce mă refer în 
privinţa vitelor și așa mai departe? După expoziţie, virusul e 
transportat în toată țara de animalele prezentate. (Reveni la 
broșură.) Mai departe spune așa: „Un factor semnificativ este 
acela că aria posibilă de acoperire eficace este în general mai 


185 


mare la agenţii RB decât la cei RC. Au fost efectuate teste care 
arată că o acoperire măsurată în mii de kilometri pătraţi este 
realizabilă cu agenţii biologici.” (Franklin bătu cu degetul în 
hârtia din faţa lui.) Ce părere aveţi de asta, domnilor? Discutăm 
despre noile gaze otrăvitoare, gazele cu efect asupra sistemului 
nervos pe care le-au inventat germanii după război. Organizăm 
marșuri și contramarșuri pe tema radiaţiilor și a bombei 
atomice. Aici scrie „mii de kilometri pătraţi”. O spune o comisie 
a Senatului Statelor Unite. Câte mii de kilometri pătraţi conţin 
Marea Britanie și Irlanda, domnilor? (Ochii imperativi, din care 
umorul dispăruse, priveau aproape cu dispreț feţele celor trei 
ofițeri de rang superior ai Serviciului Secret.) Vă spun eu! Acest 
mic atol al nostru, plus micul atol al întregii Irlande, are doar cu 
puțin peste o sută șaizeci de mii de kilometri pătrați. (Ochii își 
păstrară flăcările.) Și daţi-mi voie să vă mai prezint un ultim 
citat, după care (ochii își regăsiră parțial umorul) poate vă veți 
da seama de ce mă ambalez atât de tare în această „zi a 
bunăvoinţei faţă de toată omenirea”. Uitaţi ce spune aici, la 
„Măsuri defensive”. Spune: „Apărarea în faţa războiului biologic 
este complicată foarte mult de dificultăţile implicate în 
detectarea agenţilor RB, situaţie care este aproape unică la 
nivelul acestor arme.” (Franklin ridică privirea și zâmbi.) 
Exprimare proastă în engleză! Poate că am putea îmbunătăţi 
partea cu „la nivelul”... „Nu pot fi detectate cu ajutorul văzului, 
al mirosului sau al oricărui alt simţ fizic. Până acum nu au fost 
concepute mijloace de detectare și identificare rapidă a lor.” 

Franklin aruncă pe masă broșura și le oferi celorlalţi, dintr- 
odată, un zâmbet larg, cuprinzător. Se întinse după mica-i pipă 
lustruită și se apucă s-o umple. 

— În regulă, domnilor. Acuzarea a terminat. 

Franklin își avusese ziua de glorie - un Crăciun pe care nu-l va 
uita niciodată. M. spuse: 

— Mulţumesc, domnule Franklin. Am dreptate să cred că 
dumneata conchizi că Blofeld pregătește un război biologic 
împotriva acestei țări? 

— Da, asta conchid, rosti Franklin categoric. 

— Și cum ai ajuns la concluzia asta? Mie mi se pare că face 
exact opusul - sau, mai precis, mi s-ar părea, dacă n-aș ști câte 
ceva despre individ. Oricum, care sunt deducțiile dumitale? 


Franklin întinse mâna și arătă crucea roșie pe care o trasase 
peste estul Angliei. 

— Acela a fost primul meu indiciu. Fata, Polly Tasker, care a 
plecat din locul numit Gloria acum mai bine de o lună, se trage 
de undeva de-aici, unde veţi vedea după simboluri că există cea 
mai mare concentraţie de ferme de curcani. Ea suferea de 
alergie la curcani. S-a întors inspirată să amelioreze rasa. La o 
săptămână după întoarcerea ei ne confruntăm cu cea mai 
răspândită molimă a curcanilor din toată istoria Angliei. 

Leathers se plesni brusc peste coapsă. 

— Dumnezeule, Franklin, cred că ai nimerit-o! Zi mai departe! 

— Când acest ofițer (Franklin se întoarse spre Bond) a aruncat 
o privire în laboratorul de acolo, a văzut nenumărate stative cu 
eprubete care conţineau ceea ce el a descris drept „lichid 
tulbure”. Cum ar fi dacă acele eprubete ar conţine virusuri, 
molima păsărilor domestice, antrax, Dumnezeu mai știe ce? 
Raportul menţionează că laboratorul era luminat cu o lumină 
roșie, slabă. Ar fi corect. Culturile de virusuri suferă în urma 
expunerii la lumină puternică. Și cum ar fi dacă, înainte să 
plece, această Polly a primit un spray cu aerosoli, cu conţinutul 
potrivit, și i s-a spus că e un fel de elixir pentru curcani - un 
tonic care-i va face să se îngrașe și să fie mai sănătoși? Mai 
ţineţi minte chestiile despre „ameliorarea rasei” din discursul 
hipnotic? Și să presupunem că i s-a spus să meargă la Olympia 
pentru expoziţie, poate chiar să-și ia o slujbă pe perioada 
respectivă, ca femeie de serviciu sau mai știu eu ce, și să 
pulverizeze ca din întâmplare sprayul printre păsările premiate. 
Recipientul n-ar fi mai mare decât un flacon cu spumă de 
bărbierit. Atât ar ajunge. Fetei i s-a spus să ţină totul secret, 
pentru că produsul este brevetat. Poate i s-a spus chiar că va 
primi acţiuni ale companiei dacă tonicul se dovedește a avea 
succesul pe care pretindea acest Blofeld că-l va avea. Sarcina ar 
fi foarte ușor de executat. S-ar plimba pur și simplu printre cuști 
- poate că i s-a dat chiar o geantă specială în care să poarte 
obiectul -, s-ar sprijini de plasa de sârmă și fsss! treaba ar fi 
făcută. Simplu ca bună ziua. Bun, dacă-mi daţi dreptate până 
aici, probabil că i s-a spus să execute misiunea într-una din 
ultimele două zile ale expoziţiei, astfel încât efectele să nu 
apară prea curând. Apoi, la sfârșitul expoziţiei, toate păsările 
premiate se împrăștie în întreaga Anglie, revenind la proprietarii 


187 


lor. Și asta-i tot! ȘI... (se opri o clipă) vă atrag atenţia: asta a 
fost tot. Trei milioane de păsări au murit și încă mai mor 
pretutindeni, și Trezoreria a scuipat o sumă consistentă de 
monedă străină pentru a le înlocui. 

Cu fața roșie de emoție, Leathers interveni, măturând harta 
cu mâna. 

— Și celelalte fete! Toate, din locurile periculoase. Toate din 
zonele cu cea mai mare concentraţie. Au loc tot timpul expoziţii 
locale - vite, găini, chiar și cartofi... gândaci de Colorado pentru 
cultura asta, presupun. Febra porcină pentru porci. Măiculiţă! (In 
glasul lui Leathers se citea un respect adânc.) Și e atât de 
afurisit de simplu! Ar fi nevoie doar să ţii virusurile la 
temperatura potrivită o vreme. Scumpele de fete ar fi instruite 
în privinţa asta. Și ar fi sigure tot timpul că sunt niște sfinte! 
Minunat! Trebuie să-i recunosc individului meritele. 

Furia nehotărârii făcea ca fața lui M. să arate ca un cer 
acoperit de nori de furtună. Se întoarse spre Bond și se răsti: 

— Ce părere ai? 

— Mă tem că se potrivește, domnule. Toată povestea. 
Cunoaștem omul. | se potrivește și lui, la perfecţie. Și nici măcar 
nu contează cine-l plătește. Poate să plătească personal, să facă 
o avere. Trebuie doar să speculeze inteligent lira sterlină. Dacă 
domnul Franklin are dreptate, și documentul acela al Senatului îi 
oferă un sprijin solid, moneda noastră se va prăbuși literalmente 
- și ţara împreună cu ea. 

M. se ridică în picioare. 

— În regulă, domnilor. Domnule Franklin, te rog să-i spui 
ministrului dumitale ceea ce ai auzit. Depinde de el să-l 
informeze pe prim-ministru și Cabinetul, după cum consideră de 
cuviinţă. Eu mă voi ocupa de măsurile preventive, în primul rând 
prin Sir Ronald Vallance de la CID”. Trebuie s-o ridicăm pe 
această Polly și să le prindem pe celelalte când se întorc din 
țară. Vor fi tratate cu blândețe. Nu e vina lor. Pe urmă va trebui 
să ne gândim ce facem cu domnul Blofeld. (Se întoarse spre 
Bond.) Mai rămâi, te rog. 

Cei doi își luară la revedere, iar M. sună după Hammond ca 
să-i conducă. După aceea mai sună o dată. 


72 Abreviere de la Criminal Investigation Department. Departamentul de Investigații 
Penale. 


188 


— Hammond, ceaiul, te rog. (Se întoarse spre Bond.) Sau 
preferi un whisky cu sifon? 

— Whisky, vă rog, domnule! spuse Bond cu infinită ușurare. 

— Licoare de putrezit matele, comentă M. 

Se duse la fereastră și privi întunericul și ploaia. Bond trase 
spre el harta lui Franklin și o studie, reflectând că în misiunea 
aceea afla foarte multe despre treburile altor oameni, despre 
secretele altor oameni, de la măruntaiele Colegiului de 
Heraldică la cele ale Ministerului Agriculturii și Pisciculturii. 
Ciudat cât de gigantic și de rămuros crescuse copacul acela, 
dintr-o singură sămânță minusculă în septembrie - o fată care a 
pariat pe bancă într-un cazino și n-a avut banii necesari ca să 
plătească pariul. Și cum rămânea cu demisia lui? Acum părea o 
idee cam caraghioasă. Era implicat până peste urechi în vechea 
lui profesie - mai profund ca oricând. Și acum va fi necesară o 
operaţiune de curăţenie de proporții, iar el va trebui să fie cel 
care-o executa sau cel puţin o organiza. Bond știa cu precizie 
ce-i va spune lui M. când sosea ceaiul și whisky-ul. Doar el putea 
să execute curăţenia. li era scris în stele! 

Hammond intră cu tava o lăsă și se retrase. M. se întoarse la 
masa de lucru, îi spuse aspru lui Bond să-și pună un pahar cu 
whisky, iar el luă o ceașcă uriașă, cât oala de noapte a unui 
copil, plină cu ceai negru, fără zahăr sau lapte, și și-o așeză în 
faţă. După o vreme zise morocănos: 

— E o treabă murdară, James, dar mă tem că are logică. E 
cazul să iau măsuri, presupun. Intinse mâna spre telefonul cel 
roșu, cu codificator atașat, aflat lângă cel negru pe masa lui de 
lucru și ridică receptorul. Respectivul telefon oferea legătură 
directă cu acea centrală foarte privată de la Whitehall, la care 
aveau acces poate cincizeci de oameni în toată Anglia. 

— Fă-mi legătura cu Sir Ronald Vallance, te rog. Numărul de 
acasă, presupun. 

Luă o înghiţitură zdravănă de ceai, apoi lăsă ceașca pe 
farfurie. 

— Tu ești, Vallance? Regret că-ţi tulbur somnul de după- 
amiază. (La celălalt capăt al firului se produse o explozie 
audibilă, care-l făcu pe M. să zâmbească.) Citeai un raport 
despre prostituție la adolescente? Mi-e rușine cu tine! Și chiar în 
ziua de Crăciun! Eh, pornește codificatorul, te rog. (M. apăsă 
butonul cel mare și negru de pe latura furcii telefonului.) În 


189 


regulă? Mă tem că treaba asta e prioritatea numărul unu. Îți 
amintești de Blofeld și de cazul Thunderball? Ei bine, individul s- 
a apucat iarăși de șmecherii. E prea lungă povestea ca să-ţi 
explic acum. Vei primi partea mea de raport dimineaţă. E 
amestecat și Ministerul Agriculturii și Pisciculturii. Da, tocmai ei! 
Contactul tău e un ins pe nume Franklin. Unul dintre cei mai 
buni agenţi de-ai lor de control al dăunătorilor. Numai el și 
ministrul. Așa că-i rog pe oamenii tăi să-i raporteze lui și să-mi 
trimită și mie o copie. Eu mă ocup doar de latura din străinătate. 
Prietenul tău zero-zero șapte e la minge. Da, același flăcău. 
Poate să-ţi furnizeze orice detalii suplimentare de care ai putea 
avea nevoie asupra aspectelor din străinătate. Acum, ideea e 
următoarea chiar dacă e Crăciunul, ar putea oamenii tăi să 
încerce imediat să pună mâna pe o anumită fată, Polly Tasker, 
de vreo douăzeci și cinci de ani, care locuiește în estul Angliei? 
Da, știu că e o regiune al naibii de mare, dar probabil că se 
trage dintr-o familie respectabilă, din pătura inferioară a clasei 
mijlocii, implicată în creșterea curcanilor. Precis poate fi găsită 
familia în cartea de telefoane. Nu-ţi pot da nicio descriere, dar a 
petrecut recent câteva săptămâni în Elveţia. S-a întors în ultima 
săptămână din noiembrie. Nu vorbi prostii! Sigur că te descurci. 
lar când o găsești, aresteaz-o pentru că a adus în ţară molima 
păsărilor domestice. Da, exact. (M. silabisi cuvintele.) Chestia 
aia care ne omoară toți curcanii. (Mormăi „Slavă Domnului” pe 
lângă receptor.) Nu, n-am spus nimic. Ascultă, fii blând cu fata, 
nu știa ce face. Și spune-le părinților că nu va păţi nimic. Dacă ai 
nevoie de o acuzație oficială, va trebui să obţii una de la 
Franklin. Anunţă-l deci pe Franklin când ai fata, iar el va veni și-i 
va pune câteva întrebări simple. După ce-și primește 
răspunsurile o poţi lăsa să plece. Bine? Dar trebuie s-o găsim pe 
fata aceea. Vei înțelege de ce după ce citești raportul. Bun, 
următoarea misiune. Există zece fete, foarte asemănătoare ca 
tip cu această Polly Tasker, care vor pleca probabil cu avionul 
din Zurich, cu destinaţia Anglia și Țara Galilor, oricând de mâine 
încolo. Fiecare dintre ele trebuie reţinută de agenţii vamali în 
portul sau aeroportul de intrare. Zero-zero șapte are o listă cu 
numele lor și cu descrieri destul de bune. Oamenii mei din 
Zurich ar putea sau nu să ne avertizeze cu privire la sosirea lor. 
E în regulă? Da, zero-zero șapte va aduce lista la Scotland Yard 
astă-seară. Nu, nu pot să-ţi spun despre ce e vorba. Poveste 


190 


prea lungă. Dar ai auzit vreodată de războiul biologic? Exact. 
Antrax și așa mai departe. Ei bine, asta e. Da. larăși Blofeld. 
Știu! Tocmai despre asta voi discuta cu zero-zero șapte. Bun, 
Vallance, ai notat totul? Excelent! (M. ascultă și zâmbi sumbru.) 
Crăciun fericit și ție! 

Puse receptorul în furcă; butonul codificatorului trecu automat 
în poziţia Oprit. Se uită la Bond și rosti cu o undă de osteneală: 

— Ei bine, la capătul ăsta am rezolvat. Vallance spunea că e 
timpul să-l băgăm la răcoare pe Blofeld ăsta. Sunt de acord. Și 
asta e treaba noastră. Și nu cred nici măcar o clipă că vom primi 
vreun ajutor din partea elveţienilor. Chiar dacă am primi, mai 
întâi ar călca în picioare întregul caz cu bocancii lor cei mari, 
săptămâni întregi, înainte să avem parte de ceva acţiune. Și, 
între timp, individul ar ajunge în Beijing sau te miri unde, clocind 
altă năstrușnicie. (M. se uită direct la Bond.) Vreo idee? 

Sosise momentul, cum Bond știa că va sosi. Luă o înghiţitură 
zdravănă de whisky și așeză paharul cu grijă pe masă, după 
care începu să vorbească imperativ, convingător. Pe măsură ce- 
și dezvolta planul, chipul lui M. devenea tot mai mohorăt. 
Incheie astfel: 

— Și asta e singura soluţie pe care o văd, domnule. Am 
nevoie numai de două săptămâni de concediu. Aș putea să-mi 
depun demisa, dacă ar ajuta. 

M. se răsuci pe scaun și-și aţinti privirea asupra flăcărilor 
muribunde ale focului de bușteni. Bond așteptă în tăcere 
verdictul. Spera să fie afirmativ, dar spera totodată să fie 
negativ. Blestematul acela de munte! Nu mai voia să vadă 
urâciunea aceea în viața lui! 

M. se întoarse spre el, cu o expresie de aprindere în ochii 
cenuşii. 

— In regulă, zero-zero șapte. Dă-i drumul. Nu mă pot duce la 
prim-ministru cu asta, ar refuza. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, ai grijă să-ţi reușească! Nu m-ar deranja să fiu 
concediat, însă nu vrem să implicăm guvernul într-un nou fiasco 
de genul U2. De acord? 

— Înţeleg, domnule. Și pot avea cele două săptămâni de 
concediu? 

— Da. 


191 


Capitolul 23 


Ţigări Gauloises și usturoi 


Cu pistolul Walther PPK în tocul de piele, cald, lipit de 
abdomenul lui și cu pașaportul pe propriu-i nume, James Bond 
privea pe geam cum Canalul Mânecii se îndepărtează 
dedesubtul burţii avionului Caravelle și se simțea în bună 
măsură reintrat în vechea-i piele, cea dinainte de Sir Hilary Bray. 

Se uită la ceasul Rolex nou de la încheietura mâinii sale - 
magazinele încă nu se redeschiseseră, așa că trebuise să-l 
obţină cu lingușiri de la Secţia Q - și presupuse că vor sosi la 
Marsilia la timp, adică la 6 p.m. Avusese parte de o goană 
nebună înainte de plecare. Lucrase la sediu până noaptea târziu 
și toată dimineaţa zilei respective, compunând imaginea 
Identicast a lui Blofeld, verificând detaliile cu Ronnie Vallance, 
aranjând latura particulară, din Zurich, a vieţii sale, sporovăind 
pe teleimprimator cu Departamentul Z, ba chiar își amintise s-o 
roage pe Mary Goodnight să ia legătura cu Sable Basilisk după 
sărbători și să-l roage să facă ceva cu numele de familie ale 
celor zece fete și să împodobească arborele genealogic al lui 
Ruby Windsor cu majuscule aurii. 

La miezul nopţii o sunase pe Tracy în Munchen și-i auzise 
vocea dragă, emoționată. 

— Mi-am obţinut periuța de dinţi, James, și o stivă de cărţi. 
Mâine am să urc pe Zugspitze și am să stau la soare, ca să arăt 
bine pentru tine. Ghici ce-am mâncat la cină astă-seară, în 
cameră? Krebsschwanze mit Dilltunke. Asta înseamnă cozi de 
rac cu orez și sos de smântână cu mărar. Și Renrticken mit 
Sahne. Asta înseamnă mușchi de căprioară cu un sos smitane”?. 
Pariez că a fost mai bun decât ce ai mâncattu! 

— Eu am mâncat două sandvișuri cu şuncă, cu o tonă de 
muștar și un sfert de coniac Harper cu gheaţă. Coniacul a fost 
mai bun decât șunca. Acum ascultă, Tracy, și nu mai sufla în 
telefon! 

— Nu făceam decât să oftez de dragoste. 


75 Sos brun, cu ceapă tocată, călită, vin alb sec și smântână. 
192 


— Înseamnă că oftatul tău e ca un uragan de categoria cinci! 
Ascultă-mă. Îţi trimit prin poștă mâine certificatul meu de 
naștere, cu o scrisoare explicativă către consulul britanic, în 
care spun că vreau să mă căsătoresc cu tine cât mai curând 
posibil. Hei, te apropii de categoria zece! Pentru Dumnezeu, fii 
atentă! Mă tem că va dura câteva zile. Vor trebui să facă 
strigările sau mai știu eu ce. O să-ţi spună consulul tot ce 
trebuie să știi. Acum trebuie să-ţi obţii iute certificatul de 
naștere și să i-l dai și pe acela. A, i l-ai dat deja?! râse el. Cu atât 
mai bine. Atunci suntem pregătiţi. Eu am vreo trei zile de 
treabă, iar mâine merg să mă întâlnesc cu tatăl tău și să-i cer 
mâna ta, ambele mâini, plus picioarele și tot restul. Nu, trebuie 
să rămâi acolo unde ești. Va fi o discuţie între bărbaţi. Oare e 
treaz la ora asta? Am să-l sun chiar acum. Bun. Ei, acum du-te la 
culcare, altfel ai să fii prea obosită ca să spui „Da” când vine 
momentul! 

Nu voiau să se despartă unul de vocea celuilalt, dar în cele 
din urmă schimbară ultima urare de noapte bună, ultimul sărut, 
iar Bond sună la numărul din Marsilia al firmei Appareils 
Electriques Draco; îi răspunse vocea lui Marc-Ange, aproape la 
fel de emoţionată ca a lui Tracy. Bond îi potoli revărsarea 
extatică despre fiancai/les”!* și spuse: 

— Ascultă-mă, Marc-Ange, aș vrea să-mi faci un dar de nuntă. 

— Orice, dragul meu James! Orice posed. Și poate chiar și 
anumite lucruri pe care le-aș lua în posesie, râse el. Ce anume ai 
vrea? 

— Îţi spun mâine seară. Am bilet la o cursă Air France de 
după-amiază spre Marsilia. Poţi trimite pe cineva să mă aștepte? 
Și mă tem că e vorba de afaceri, așa că ai putea aranja să fie 
prezenţi și ceilalţi directori ai tăi, pentru o scurtă ședință? Vom 
avea nevoie de toate creierele. E vorba de organizaţia noastră 
de vânzări din Elveţia. Trebuie făcut ceva drastic cu ea. 

— Aha! rosti Marc-Ange pe un ton ce dezvăluia înțelegerea 
deplină. Da, e într-adevăr un loc problematic pe harta vânzărilor 
noastre. Categoric, mă voi îngriji să fie disponibili colegii mei. Și 
te asigur, dragul meu James, că orice lucru care poate fi făcut va 
fi facut. Și firește că te va aștepta cineva. Poate că nu voi veni 
eu personal - e foarte frig în serile astea de iarnă - dar voi lua 


74 Ceremonia nupţială (fr.). 


măsuri să fii îngrijit cum trebuie. Noapte bună, dragul meu 
prieten! Noapte bună. 

Legătura se întrerupse. Vulpoiul bătrân! Oare crezuse că Bond 
va comite vreo indiscreţie sau își dotase telefonul cu unul din 
acele instrumente delicate ce măsoară rezonanţa pe linie și te 
previn când ești ascultat? 

Soarele hibernal împrăștie o ultimă lucire portocalie deasupra 
stratului gros de nori aflat la trei mii de metri mai jos de avionul 
ce șuiera ușor și apoi se stinse pentru noapte. Bond aţipi, 
spunându-și că va trebui să găsească cumva și cât de curând, o 
cale de a reveni la normal cu somnul. 

II aștepta la aeroport un taximetrist marseiez ca de scenă - 
arhetipul tuturor indivizilor pe nume Marius, cu faţă de pirat și 
cu sporovăiala tăioasă a music-hall-urilor franceze de calitate 
inferioară. Părea că toată lumea din aeroport îl cunoaște și-l 
place; Bond fu trecut prin toate formalităţile într-o nesfârșită 
revărsare de glume ironice despre „le milord anglais"'5, ceea ce- 
| făcu pe Marius - căci se dovedi că-l cheamă într-adevăr Marius 
- centrul atenţiei, Bond devenind simplul obiect al ironiilor sale, 
turistul englez cam nătâng. Odată ajunși în taxi însă, Marius se 
scuză concis și prietenește peste umăr. 

— Te rog să mă ierți pentru proastele-mi maniere. (Franceza 
lui se purificase brusc de toate regionalismele.) Mi s-a spus să te 
scot din aeroport cu cât mai puţină atenţie posibilă îndreptată 
spre dumneata. li cunosc pe toți oficialii și agenţii vamali, și ei 
mă cunosc la rândul lor. Dacă n-aș fi fost eu însumi, șoferul de 
taxi pe care-l cunosc drept Marius, dacă aș fi arătat deferență, 
ochii cercetători s-ar fi aţintit asupra dumitale, mon 
Commandant. Am făcut cum am crezut că e mai bine. Mă ierți? 

— Sigur că da, Marius! Dar n-ar fi trebuit să fii atât de 
amuzant. A fost cât pe ce să mă faci să râd, și asta ar fi fost 
fatal! 

— Ne înţelegi vorbirea? 

— Destul de bine. 

— Așa deci! (După o pauză, Marius adăugă:) Din păcate, de la 
Waterloo încoace, nu-i mai poţi subestima pe englezi. 

— Aceeași dată se aplică și în cazul francezilor, replică Bond 
serios. A fost o luptă strânsă. 


5 Domnul englez (fr.). 
194 


Conversaţia aceea devenea prea galantă! Bond schimbă 
subiectul. 

— la spune-mi, mai e bouillabaisse chez Guido’ la fel de bună 
ca înainte? 

— E acceptabilă. Dar e un fel de mâncare mort, dispărut. Nu 
mai există bouillabaisse autentică, fiindcă nu mai e pește în 
Mediterană. Pentru bouillabaisse ai nevoie de rascasse, carnea 
fragedă a peștelui-scorpion. Mai nou se folosesc doar hălci de 
cod. Șofranul și usturoiul, astea sunt mereu la fel. Dar ai putea 
să mănânci bucăţi dintr-o femeie îmbibate în mirodeniile acelea, 
și ar fi bune. Du-te în oricare mic local din apropierea portului. 
Mănâncă felul zilei și bea vinul de Cassis pe care ţi-l oferă. Îţi va 
umple stomacul așa cum îl umple și pe cel al pescarilor. Toaleta 
va fi mizerabilă. Ce importanţă are? Ești bărbat. Poţi să mergi pe 
Canebiere în sus și să mănânci la Noailles pe mai nimic, după 
ora prânzului. 

Șerpuiau în manieră expertă prin traficul de pe celebra 
Canebiere și Marius avea nevoie de tot suflul ca să-i insulte pe 
ceilalți șoferi. Bond simțea mirosul mării. In cafenele se cânta la 
acordeon. Își amintea de vremurile vechi din acel oraș, cel mai 
dur și mai plin de criminalitate din toată Franţa, și reflectă că e 
amuzant să se afle, de astă dată, de partea diavolului. 

La capătul străzii Canebiere, la intersecţia acesteia cu Rue de 
Rome, Marius făcu dreapta și apoi stânga, intrând pe Rue St. 
Ferreol, la doar o aruncătură de băț de Quai des Berges și de 
Vieux Port. Luminile de la intrarea portului clipiră scurt spre ei, 
după care taxiul opri în fața unei clădiri de apartamente, 
hidoasă, dar foarte nouă, cu o vitrină lată la parter ce anunţa cu 
litere furioase de neon „Appareils Electriques Draco”. Interiorul 
bine luminat al magazinului conţinea ceea ce te-ai fi așteptat - 
televizoare, radiouri, gramofoane, fiare de călcat electrice, 
ventilatoare și așa mai departe. Marius duse foarte iute valiza lui 
Bond de pe trotuar și prin ușile batante de lângă vitrină. Holul 
complet mochetat era mai luxos decât se așteptase Bond. Din 
ghereta portarului, aflată lângă lift, ieși un bărbat care luă, fără 
o vorbă, valiza. Marius se întoarse spre Bond, îi zâmbi, îi făcu cu 
ochiul și-i oferi o strângere de mână capabilă să frângă oase, 
zise scurt „A /a prochaine”” și ieși grăbit. Portarul stătea lângă 


76 Ciorba de pește de la Guido (fr.). 
77 Pe curând (fr.). 


ușa deschisă a liftului. Bond observă protuberanţa de sub braţul 
lui drept și, din curiozitate, se atinse de om când urcă în lift. Da, 
un pistol, și încă unul mare, capabil să te încremenească! Omul 
îi aruncă o privire plictisită, ca pentru a spune „Te crezi isteț, 
hm?” și apăsă pe buton. Geamănul portarului, sau aproape 
geamăn - oacheș, voinic, cu ochi căprui și în formă fizică 
excelentă - aștepta la ultimul etaj. Luă valiza lui Bond și-l 
conduse pe un coridor complet mochetat și cu lămpi de perete 
de bun-gust. Deschise o ușă. Era un dormitor extrem de 
confortabil, cu baie alăturată. Bond își imagină că fereastra cea 
lată, acum cu draperiile trase, oferea o priveliște superbă a 
portului. Omul lăsă valiza jos și spuse: 

— Monsieur Draco est immédiatement a votre disposition.'8 

Bond se gândi că a sosit momentul să facă o manifestare de 
independenţă, așa că zise ferm: 

— Un moment, je vous en prie."? 

Intră în baie și se spălă, remarcând amuzat că săpunul era cel 
mai englezesc dintre săpunuri, Pears Transparent, și că alături 
de peria și pieptenul foarte masculine, marca Kent, se afla o 
sticluță cu „Eucris” de la Trumper. Marc-Ange își făcea într- 
adevăr oaspetele englez să se simtă ca acasă! 

Se aranjă fără să se grăbească, apoi ieși și-l urmă pe om la 
ușa din fundul coridorului. Acesta o deschise fără să bată și o 
închise în urma lui Bond. Marc-Ange, cu fața încreţită, ca de 
nucă, despicată de marele lui zâmbet ce dezvelea dinţi de aur, 
se ridică de la masa de lucru (Bond începea să se sature de 
mese de lucru), străbătu iute încăperea largă, îl cuprinse pe 
după gât și-l sărută apăsat pe ambii obraji. Bond își reprimă 
reculul și-l bătu pe Marc-Ange ușurel, liniștitor pe spinarea lată. 
Acesta se depărtă și râse. 

— Bine, bine! Jur să n-o mai fac niciodată! E o dată pentru 
totdeauna. Da? Dar a trebuit să iasă la iveală - din 
temperamentul latin, nu-i așa? Mă ierți? Bun. Atunci hai și ia-ţi 
ceva de băut (făcu semn spre o măsuţă încărcată), ia loc și 
spune-mi ce pot face pentru tine. Jur să nu vorbesc despre 
Teresa până nu termini cu chestiunea ta. Dar spune-mi (ochii 
căprui aveau o expresie rugătoare), e totul bine între voi? Nu te- 
ai răzgândit? 


78 Domnul Draco va fi imediat la dispoziția dumneavoastră (fr.). 
79 Un moment, vă rog (fr.). 


Bond zâmbi. 

— Sigur că nu, Marc-Ange! Totul e aranjat. Ne vom căsători în 
cel mult o săptămână. La consulatul din Munchen. Am două 
săptămâni de concediu și m-am gândit să ne petrecem luna de 
miere în Kitzbuhel. Îmi place la nebunie orașul acela și-i place și 
ei. Vei veni la nuntă? 

— Auzi, dacă vin la nuntă! explodă Marc-Ange. O să-ţi fie greu 
să mă ţii departe de Kitzbuhel! Așa, acum pune-ţi de băut în 
timp ce eu îmi vin în fire, zise el făcând semn spre măsuţă. 
Trebuie să încetez să mai fiu fericit și să fiu în schimb deștept. 
Cei mai buni doi oameni ai mei, organizatorii mei, dacă vrei, 
așteaptă. Am vrut să am câteva clipe doarcu tine. 

Bond își turnă o porţie zdravănă de whisky Jack Daniels cu 
gheață și adăugă niște apă, apoi se duse spre masa de lucru și 
se așeză pe scaunul din dreapta din șirul de trei scaune aranjate 
în semicerc cu faţa spre „Capu”. 

— Și eu voiam asta, Marc-Ange. Pentru că trebuie să-ţi spun 
unele lucruri care-mi afectează ţara. Mi s-a dat permisiunea de a 
ţi le împărtăși, dar ele trebuie să rămână, cum te-ai exprimat tu, 
după herkos odonton - în spatele gardului viu al dinţilor tăi. In 
regulă? 

Marc-Ange ridică mâna dreaptă și-și făcu cruce în dreptul 
inimii cu arătătorul, cu mișcări lente, deliberate. Chipul lui avea 
acum o seriozitate mortală, un aer implacabil aproape crud. Se 
aplecă în faţă, sprijinindu-și antebraţele pe masă. 

— Continuă. 

Bond îi relată toată povestea, fără să omită nici măcar 
întâmplarea cu Ruby. Ajunsese să nutrească multă dragoste și 
un respect deplin față de acest bărbat. Nu știa bine de ce. In 
parte era magnetism animal și în parte faptul că Marc-Ange își 
deschisese atât de mult inima în faţa lui, avusese atâta 
încredere să-i împărtășească tainele sale cele mai intime. 

Pe tot parcursul relatării, chipul lui Marc-Ange rămase 
impasibil; doar ochii lui ageri de animal sălbatic jucau mereu pe 
fața lui Bond. Când acesta termină, Marc-Ange se lăsă pe 
speteaza scaunului, întinse mâna după un pachet de Gauloises, 
își fixă una în colţul gurii și vorbi prin norii albăstrui de fum care 
ieșeau permanent dintre buzele sale, de parcă undeva, în el, ar 
fi existat un mic motor cu aburi. 


197 


— Da, e într-adevăr o treabă murdară. Trebuie terminată, 
distrusă, și individul trebuie distrus și el. Dragul meu James, 
spuse el pe ton sobru, sunt un infractor, un mare infractor. Am 
case și reţele de prostituție, fac contrabandă, vând protecţie, fur 
de la cei foarte bogaţi ori de câte ori pot. Incalc multe legi și 
deseori a trebuit să omor. Poate că într-o zi, poate foarte 
curând, mă voi reforma. Numai că e foarte greu să te retragi din 
poziţia de cap al sindicatului. Fără protecţia oferită de oamenii 
mei, viaţa mea n-ar merita prea mult. Totuși, vom vedea. Acest 
Blofeld însă - el e prea malefic, prea dezgustător! Ai venit să 
ceri Sindicatului să se războiască cu el, să-l distrugă. Nu trebuie 
să răspunzi, știu că așa e. Așa ceva nu se poate face pe căi 
oficiale. Șeful tău are dreptate: n-aţi ajunge nicăieri cu 
elveţienii. Vrei ca eu și oamenii mei să facem treaba. (Zâmbi 
dintr-odată.) Ăsta e darul de nuntă despre care vorbeai, da? 

— Într-adevăr, Marc-Ange, dar îmi voi juca și eu rolul. Voi fi și 
eu acolo. Îl vreau pe individul ăsta pentru mine! 

Marc-Ange îl privi îngândurat. 

— Asta nu-mi place, și știi de ce. Ești un neghiob afurisit, 
James, zise el blajin. Deja ai avut noroc că ai rămas în viaţă! 
(Ridică din umeri.) Dar îmi răcesc gura de pomană. Ai bătut cale 
lungă pe urmele omului ăstuia și vrei să mergi până la capăt. 
Am dreptate? 

— Da. Nu vreau să-mi împuște altcineva vulpea. 

— Bine, bine. Îi chemăm pe ceilalţi, da? Nu vor avea nevoie să 
cunoască motivele. Ordinele mele sunt ordine. Avem însă 
nevoie cu toţii să știm cum vom face isprava asta. Am unele 
idei. Cred că se poate face, și încă repede. Dar trebuie să se 
facă totodată bine și curat. În treaba asta nu trebuie să existe 
nimic neîngrijit. 

Marc-Ange ridică receptorul telefonului și spuse ceva. Un 
minut mai târziu, ușa se deschise și intrară doi bărbaţi care 
ocupară celelalte două scaune, aproape fără să se uite la Bond. 
Marc-Ange făcu semn spre cel de lângă Bond - un bărbat cât un 
taur, cu urechile clăpăuge și nasul spart al unui boxer sau 
luptător. 

— El e Che-Che - Che-Che „Le Persuadeur”. Și e foarte 
priceput la persuasiune, zâmbi sumbru Marc-Ange. 

Bond zări scurt doi ochi duri, cafeniu-gălbui, care-l priviră 
scurt, șovăitor, după care se aţintiră iar asupra lui Capu. 


198 


— Plaisir.80 

— Și el e Toussaint, cunoscut și sub numele de „Le Pouff”. El e 
expertul nostru în p/astique*!. Vom avea nevoie de plastique din 
belșug. 

— Într-adevăr, încuviinţă Bond. Cu fitiluri foarte scurte. 

Toussaint se înclină în faţă ca să se arate. Era slab, cu piele 
cenușie, cu un profil aproape fenician și cu cicatrice de vărsat. 
Bond ghici că e consumator de heroină, dar că nu și-o 
injectează. Omul îi aruncă un zâmbet scurt, conspirativ, zise 
„Plaisir” și se lăsă pe speteaza scaunului. 

— lar el - Marc-Ange făcu semn spre Bond - e prietenul meu. 
Prietenul meu absolut. Se numește simplu „Le commandant”. 
Acum, să trecem la treabă. 

Dacă până atunci vorbise în franceză, acum trecu la o 
corsicană rapidă, incomprehensibilă pentru Bond, cu excepţia 
câtorva rădăcini italiene și franceze. La un moment dat scoase 
dintr-un sertar al mesei o hartă a Elveţiei la scară mare, o 
întinse, căută cu degetul și arătă un punct din mijlocul masivului 
Engandine. Cei doi bărbaţi își întinseră gâtul, examinară harta 
cu atenţie, apoi se așezară la loc. Che-Che spuse ceva ce 
conţinea cuvântul Strasbourg, iar  Marc-Ange  încuviinţă 
entuziast. Se întoarse spre Bond și-i dădu o coală mare de hârtie 
și un creion. 

— Fii băiat bun și apucă-te de treabă, te rog. O hartă a 
clădirilor din complexul Gloria, cu dimensiuni aproximative și cu 
distanțele aproximative dintre ele. Mai târziu vom face o 
machetă completă, din plastilină, ca să nu existe confuzie. 
Fiecare om va avea treaba lui de făcut - ca în operaţiunile de 
comando din război, zâmbi el. Da? 

Bond se apucă de treabă în timp ce ceilalţi discutau. Sună 
telefonul; Marc-Ange răspunse, notă câteva cuvinte și puse 
receptorul în furcă. Se întoarse spre Bond, cu o suspiciune de 
moment în privire. 

— E o telegramă pentru mine, din Londra, semnată Universal, 
și spune: „Păsările s-au adunat în oraș și zboară toate mâine.” 
Ce-i asta, prietene? 

Lui Bond îi venea să-și dea șuturi pentru că uitase. 


30 încântat (fr.). 
81 Explozibili plastici (fr.). 


— Îmi pare rău, Marc-Ange! Am vrut să-ţi spun că ai putea 
primi o telegramă ca asta. Înseamnă că fetele sunt în Zurich și 
pleacă mâine spre Anglia cu avionul. E o veste foarte bună! E 
important ca ele să nu fie prinse la mijloc. 

— A, bine! Foarte bine, într-adevăr! O veste excelentă. Și ai 
avut dreptate să ceri ca telegrama să nu-ţi fie adresată. Teoretic 
n-ar trebui să fii aici și nici măcar să mă cunoști. E mai bine așa. 

Le turui în corsicană celor doi, care încuviinţară, semn că au 
priceput. După asta, ședința se încheie în scurt timp. Marc-Ange 
examină opera lui Bond și i-o dădu lui Toussaint. Acesta aruncă 
o privire schiţei și o împături de parcă ar fi fost un preţios 
certificat de acționar. Cu o scurtă înclinare în direcţia lui Bond, 
cei doi ieșiră. Marc-Ange se lăsă pe spetează cu un oftat de 
mulțumire. 

— Merge bine. Toată echipa va primi bani în plus pentru 
primejdie. Și tuturor le place să poarte o luptă dură. Și sunt 
mulțumiți că merg să-i conduc. (Râse cu viclenie.) Despre tine, 
dragul meu James, sunt mai puţin siguri. Zic că ai să ne stai în 
cale. A trebuit să le spun că tragi mai bine și te lupţi mai bine 
decât ei toţi. Când afirm așa ceva, trebuie să mă creadă. Până 
acum nu i-am dezamăgit niciodată. Sper că am dreptate! 

— Te rog, nu mă pune la încercare. Nu m-am luptat niciodată 
cu un corsican și nu vreau să încep acum! 

Marc-Ange era în culmea încântării. 

— Cu armele de foc ai putea învinge, dar nu și în luptă corp la 
corp. Oamenii mei sunt niște porci. Niște porci grozavi. Cei mai 
grozavi! Voi lua cinci dintre cei mai buni. Cu tine și cu mine vom 
fi șapte. Câţi ai spus că sunt pe munte? 

— Vreo opt. Plus barosanul. 

— A, da, barosanul, zise Marc-Ange meditativ. Acela nu 
trebuie să scape. (Se ridică în picioare.) Și acum, prietene, am 
cerut să ni se servească aici cina, o cină bună. lar după aceea 
vom merge la culcare duhnind a usturoi și, poate, un piculeţ 
beţi. Da? 

— Nu mă pot gândi la nimic mai bun! zise Bond din adâncul 
inimii. 


200 


Capitolul 24 


Transport de sânge 


A doua zi, după prânz, Bond călători întâi cu avionul și apoi cu 
trenul până la Strasbourg, la hotelul Maison Rouge, propria 
respiraţie ţinându-i tovărășie ca un animal de casă captiv, 
gălăgios. 

Era însuflețit la maximum de orele petrecute cu Marc-Ange în 
Marsilia și de perspectivele din fața sa - misiunea ce trebuia 
îndeplinită și, la capătul ei, Tracy. 

Dimineaţa aceea însemnase un șir nesfârșit de consfătuiri în 
jurul machetei ce reprezenta Piz Gloria și clădirile sale, 
construită peste noapte. Mai multe feţe noi sosiră, își primiră 
ordinele în torente de dialect și dispărură - feţe dure, ucigașe, 
fețe de bandiți, dar purtând toate o singură expresie: cea a 
devotamentului absolut față de conducătorul lor. Pe Bond îl 
impresionă puternic autoritatea și incisivitatea cu care Marc- 
Ange aborda fiecare problemă, fiecare eventualitate, de la 
obţinerea unui elicopter și până la pensiile care urmau să fie 
plătite rudelor celor care mureau. Lui Marc-Ange nu-i plăcuse 
treaba cu elicopterul. li explicase lui Bond: 

— Vezi tu, prietene, există o singură sursă pentru aparatul 
ăsta - OAS, armata secretă franceză de extremă dreaptă. 
Întâmplarea face să aibă o obligaţie faţă de mine, una mare, și 
așa îmi și place să fie. Nu-mi place să mă amestec în politică. 
Îmi place ca în țara în care-mi desfășor activitatea să fie ordine 
și pace. Nu agreez revoluțiile; ele aduc haos pretutindeni. In ziua 
de azi nu știu niciodată când o operaţiune de-a mea va fi 
perturbată de vreo blestemată de situaţie de urgenţă legată de 
teroriști algerieni sau de săltarea vreunui grup din afurisita asta 
de OAS. Și filtrele rutiere! Căutările din casă-n casă! Astea sunt 
pacostea existenței mele. Oamenii mei abia dacă pot face un 
pas fără să dea peste un grup de caralii sau de spioni ai SDT - 
asta e cea mai recentă formă a Serviciului Secret francez, după 
cum sunt sigur că știi. Francezii încep să fie la fel de răi ca rușii 
în privinţa schimbării permanente a iniţialelor. Acum se cheamă 


201 


„Section Defense Territoire”*?, ţine de Ministerul de Interne și 
constat că e deosebit de sâcâitoare și de greu de penetrat, nu 
ca bătrâna Deuxième. Ingreunează grozav viața iubitorilor de 
pace. Dar firește că am oamenii mei în OAS și întâmplarea face 
să știu că OAS are un elicopter militar, furat de la armata 
franceză, ascuns pe proprietatea aferentă unui castel de pe Rin, 
nu departe de Strasbourg. Castelul aparține unui nebun de 
conte fascist - unul dintre francezii care nu pot trăi fără să 
conspire împotriva unui lucru sau a altuia. Acum și-a pus toți 
banii și toate proprietăţile în slujba unui oarecare general Salan. 
Castelul lui e izolat, iar el se dă drept inventator, așa că fermierii 
lui nu sunt surprinși de existenţa unei mașinării zburătoare, 
ținută într-un hambar izolat și îngrijită de mecanici - mecanici 
din OAS, bien entendu®. Azi dimineaţă, devreme, am vorbit prin 
radio cu omul potrivit și mi s-a împrumutat aparatul pe douăzeci 
și patru de ore, cu cel mai bun pilot din forțele lor aeriene 
secrete. Pilotul se îndreaptă deja spre castel ca să se ocupe de 
pregătiri - combustibil și așa mai departe. Dar e păcat! Inainte, 
oamenii ăștia îmi erau datori. Acum le sunt eu dator. (Ridică din 
umeri.) Și ce dacă? In curând îi voi avea iarăși la degetul mic. 
Jumătate din polițiștii și agenţii vamali din Franţa sunt corsicani. 
E o importantă /aissez-passer** pentru Union Corse. Ințelegi? 

Pe Bond îl aștepta la Maison Rouge o cameră excelentă. Fu 
întâmpinat cu o politețe exagerată, cu o undă de rezervă. Oare 
unde nu funcţiona francmasoneria sindicatului corsican? Supus 
tradițiilor orașului, Bond luă o cină simplă, alcătuită din cel mai 
fin paté de fois gras, roz și suculent, și jumătate de sticlă de 
șampanie, după care se băgă în pat, recunoscător. Petrecu 
dimineața următoare în camera lui, se îmbrăcă cu hainele de 
schi și trimise să i se cumpere o pereche de ochelari de schi și 
niște mănuși subţiri din piele, suficiente pentru a-i proteja cât de 
cât mâinile, dar destul de strâmte ca să poată manevra pistolul. 
Scoase din pistol încărcătorul și glonţul de pe ţeavă și se 
„impușcă” în faţa oglinzii, ca exerciţiu, până când rezultatul îl 
satisfăcu. Apoi reîncărcă arma și potrivi bine tocul din piele de 
porc, lucrat manual, sub betelia pantalonilor. Ceru să i se trimită 
nota de plată, o achită și ceru ca valiza să-i fie trimisă lui Tracy, 


82 Departamentul de apărare a teritoriului (fr.). 
83 Bineînțeles (fr.). 
84 Trecere cu vederea (fr.). 


la hotelul Vier Jahreszeiten, după care ceru ziarele din ziua 
respectivă și se așeză la fereastră, privind traficul de pe stradă 
și uitând ce citea. 

Când telefonul sună, exact la amiază, cobori imediat și se 
duse la automobilul Peugeot 403 pe care i se spusese să-l 
aștepte. La volan se afla Che-Che. Acesta dădu scurt din cap 
drept răspuns la salutul lui; porniră și merseră în tăcere vreme 
de o oră, străbătând un ţinut de ţară deloc interesant, cotind în 
cele din urmă la stânga pe un drum secundar care continua cu 
un drumeag noroios, șerpuit, prin pădurea deasă. La un moment 
dat apăru zidul de piatră prost întreţinut al unei proprietăţi vaste 
și apoi o poartă mare de fier dărăpănată ce ducea într-un parc. 
Pe aleea plină de buruieni se vedeau urmele recente ale unor 
vehicule. Le urmară, trecând pe lângă faţada distrusă a unui 
castel cândva impunător, apoi prin pădure, până când copacii 
lăsară loc câmpurilor deschise. La marginea pădurii se afla un 
hambar mare, în stare bună. Opriră în faţa lui și Che-Che 
claxonă de trei ori, scurt. Ușa mică, tăiată în porţile mari ale 
hambarului, se deschise; Marc-Ange ieși și-l salută vesel pe 
Bond. 

— Haide, intră, prietene! Ai sosit la țanc ca să mănânci niște 
cârnat gustos de Strasbourg și un vin Rigquewihr acceptabil. Cam 
slab și cam amar. Eu l-aș fi botezat Chateau „Pis-de-Chat”5, dar 
cel puţin potolește setea. 

Interiorul hambarului semăna cu un platou de filmare. 
Reflectoarele scăldau corpul greoi al elicopterului militar și de 
undeva se auzea huruitul unui generator mic. Spaţiul părea plin 
de oameni. Bond recunoscu fețele celor din Sindicat; despre 
ceilalți presupuse că erau mecanicii locali. Doi bărbaţi urcați pe 
scări erau absorbiți de vopsirea unor cruci roșii pe fond alb, pe 
fuzelajul negru al aparatului, iar vopseaua literelor codului de 
recunoaștere, FL-BGS, probabil civil și fals, luceau, încă umede. 
Lui Bond i se făcu cunoștință cu pilotul - un bărbat tânăr, blond, 
cu ochi inteligenţi, pe nume Georges. 

— Vei sta lângă el, explică Marc-Ange. E bun navigator, dar nu 
cunoaște ultima porțiune de drum, în susul văii, și n-a auzit 
niciodată de Piz Gloria. Ar fi bine să revezi cu el hărţile, după ce 
mănânci ceva. Traseul general e Basel - Zurich. O să avem niște 


35 Pipi de pisică (fr.). 
203 


conversații interesante cu Apărarea Aeriană elvețiană, nu-i așa, 
George? întrebă el în franceză, râzând înveselit. 

— Cred că-i putem păcăli, răspunse Georges scurt, fără să 
zâmbească, după care-și văzu mai departe de treabă. 

Bond acceptă o bucată bună de cârnat usturoiat, un codru de 
pâine și o sticlă de „Pis-de-Chat” și se așeză pe o ladă întoarsă 
cu gura în jos, în timp ce Marc-Ange reluă supervizarea 
operațiunii de încărcare a „bunurilor” - puști semiautomate 
Schmeisser și niște pachete pătrate, cu latura de cincisprezece 
centimetri, învelite în mușama roșie. 

La momentul potrivit, Marc-Ange își alinie echipa, cu Bond cu 
tot, și efectuă o inspecţie rapidă a armelor auxiliare, care 
includeau, în cazul corsicanilor, cuțite cu resort. La fel ca Marc- 
Ange, corsicanii erau îmbrăcaţi în echipament de schi nou-nouţ, 
gri. Marc-Ange le împărţi banderole de pânză neagră pe care era 
cusut îngrijit cuvântul  „Bundesa/penpolizei”.  Marc-Ange 
comentă când îi dădu lui Bond banderola: 

— Nu există nicio forţă de ordine cu numele „Poliţia Federală 
Alpină”, dar mă îndoiesc că prietenii noștri din SPECTRE vor ști 
asta. Banderolele vor face cel puţin o primă impresie 
importantă. 

Marc-Ange se uită la ceas, se întoarse și strigă în franceză: 

— Trei fără un sfert. Sunteţi gata? Atunci, să-i dăm drumul! 

Tractorul agricol legat de platforma elicopterului porni, porțile 
hambarului fură deschise larg și marea insectă metalică ieși 
încet pe pajiște, sub lumina palidă a soarelui hibernal. Tractorul 
fu decuplat, iar pilotul, urmat de Bond, urcă pe mica scară de 
aluminiu în cabina de pilotaj; își puseră amândoi centura de 
siguranţă. Ceilalţi urcară în cabina de zece locuri, scara fu 
ridicată și ușile fură încuiate. La sol, mecanicii ridicară degetul 
mare, semn că totul e în regulă, pilotul se aplecă asupra 
comenzilor, apăsă pe starter și după o primă tuse nehotărâtă, 
motorul porni sănătos și marile elice începură să se învârtă. 
Pilotul aruncă o privire în spate, la rotorul cozii; așteptă până 
când acul indicatorului de viteză al rotorului urcă la 200, după 
care decuplă frânele roţilor și trase încet manșa de poziţie în 
sus. Elicopterul se cutremură, nevoind să părăsească pământul, 
dar apoi, după o ușoară smucitură, se ridică în aer și începu să 
urce rapid deasupra copacilor. Pilotul retrase roţile deasupra 


204 


patinelor de zăpadă umflate, roti aparatul spre stânga, împinse 
manșa în faţă și plecară. 

În foarte scurt timp ajunseră deasupra Rinului, orașul Basel 
apărând în faţă sub o pătură deasă de fum ce se ridica din 
hornuri. Ajunseră la altitudinea de șase sute de metri și pilotul o 
menţinu, ocolind orașul spre nord. În căștile lui Bond se auzi 
pârâitul paraziţilor și Controlul Aerian elveţian le ceru, în 
germana elveţiană greoaie, să se identifice. Pilotul nu răspunse 
nimic, așa că întrebarea fu repetată mai imperios. Pilotul spuse 
în franceză: 

— Nu vă înțeleg. 

După o pauză, o voce în franceză îi interogă iarăși. Pilotul 
replică: 

— Repetaţi mai clar. 

Vocea se conformă, iar pilotul zise: 

— Elicopter al Crucii Roșii, cu un transport de plasmă 
sangvină spre ltalia. 

Radioul amuţi. Bond își imagina scena din sala de control 
aflată undeva sub ei - vocile care se contraziceau, îndoiala 
întipărită pe feţe. Altă voce, mai autoritară, li se adresă în 
franceză: 

— Ce destinaţie aveţi? 

— Aşteptaţi, spuse pilotul. O am aici. O clipă, vă rog. 

După un minut reluă: 

— Controlul Aerian elveţian? 

— Da, da! 

— FL-BGS raportează. Destinația mea e Ospedale Santa 
Monica din Bellinzona. 

Radioul amuţi din nou, dar reveni la viaţă cinci minute mai 
târziu. 

— FL-BGS, FL-BGS! 

— Da, răspunse pilotul. 

— Nu avem în evidențe simbolul tău de identificare. Te rugăm 
să explici. 

— Înseamnă că manualul vostru de înregistrare e expirat! 
Aparatul de zbor a intrat în folosinţă abia acum o lună. 

Altă pauză lungă. În faţă se vedea acum orașul Zurich și 
bumerangul argintiu al Zurichersee. Aeroportul Zurich intră în 
emisie - pesemne că ascultase emisia Controlului Aerian 
elveţian. 


— FL-BGS, FL-BGS! 

— Da, da! Ce mai e acum? 

— Ai încălcat spaţiul aerian al liniilor aeriene civile! Aterizează 
și prezintă-te la Controlul de zbor. Repet: aterizează și prezintă- 
te! 

Pilotul se indignă. 

— Cum adică, „aterizează și prezintă-te”?! N-aveţi pic de 
înțelegere pentru suferința omenească?! Sunt un zbor umanitar 
și transport plasmă sangvină de un tip rar! Plasma asta va salva 
viaţa unui savant italian ilustru la Bellinzona! Voi, de colo, n- 
aveţi pic de inimă?! Îmi spuneţi „aterizează și prezintă-te” când 
e o viaţă la mijloc? Vreti să fiţi răspunzători de crimă?! 

Această izbucnire galică le aduse liniște până după ce trecură 
de Zurichersee. Bond chicoti și-i făcu pilotului un semn de 
felicitare. Dar apoi intră în emisie Controlul Aerian Federal din 
Berna și o voce profundă, rezonantă spuse: 

— FL-BGS, FL-BGS, cine ţi-a dat autorizaţie? Repet, cine ti-a 
autorizat zborul? 

— Voi! 

Bond zâmbi în microfon: minciună cu M mare! Nimic nu se 
compara cu ea. În faţa lor apărură Alpii - blestemaţii de Alpi, 
frumoși și primejdioși în lumina soarelui pe cale să apună. In 
scurt timp vor intra în adăpostul văilor, dispărând de pe 
ecranele radar. Însă la Berna registrele fuseseră verificate la 
repezeală și vocea aceea sobră li se adresă din nou. Probabil că 
posesorul vocii își dăduse seama că lunga discuţie în 
contradictoriu fusese auzită de toate aeroporturile și de 
majoritatea piloților care zburau pe deasupra Elveţiei în seara 
aceea, așa că rosti extrem de politicos, dar ferm: 

— FL-BGS, Controlul Federal Aerian nu are nicio înregistrare a 
zborului tău propus. Regret, dar te afli ilegal în spaţiul aerian 
elveţian. Dacă nu poţi prezenta o altă autorizare a cursei tale, 
ești rugat să te întorci la Zurich și să te prezinţi la Controlul de 
zbor. 

Elicopterul se zgâlţăi. La nicio sută de metri de el trecu 
precum săgeata un avion militar Dassault Mirage argintiu, cu 
însemne elvețiene, care se întoarse, lăsând în urmă o coadă de 
vapori negri, rezultați în urma arderii lente a combustibilului la 
altitudinea aceea joasă, și porni înapoi drept spre ei, ocolindu-i 


206 


doar în ultima clipă. Elicopterul se mai zgudui o dată și pilotul 
rosti mânios în microfon: 

— Controlul Aerian Federal, aici FL-BGS. Pentru mai multe 
informaţii contactează Crucea Roșie Internațională, la Geneva. 
Eu sunt un simplu pilot, nu sunt un funcționăraș cu coatele 
tocite! Dacă mi-aţi pierdut hârtiile, nu e vina mea! Repet, 
verifică la Geneva. Și între timp fii bun și recheamă toată aviația 
elveţiană, care în momentul de față încearcă să-mi facă 
pasagerii să sufere de rău de mișcare! 

Vocea reveni, dar mai slab, din cauza munţilor. 

— Cine sunt pasagerii tăi? 

Pilotul își jucă atuul. 

— Reprezentanţi ai presei mondiale. Au ascultat toate 
aiurelile astea venite din patria faimoasei Cruci Roșii 
Internaţionale. Vă urez lectură plăcută a ziarelor mâine, la micul 
dejun, domnilor! Acum, puţină liniște, da? Și vă rog să 
consemnați în registrele voastre că nu sunt, repet, nu sunt 
aviația sovietică pusă pe invadat Elveţia! 

Se lăsă tăcerea. Avionul Dassault Mirage dispăruse. Urcau pe 
firul văii și trecuseră deja de Davos. Vârfurile ascuţite, poleite cu 
aur ale munţilor sclipitori păreau că vor să coboare peste ei din 
dreapta și din stânga în faţă se aflau culmile cele măreţe. Bond 
se uită la ceas: mai aveau doar zece minute. 

Se răsuci și se uită prin geamul despărțitor. Marc-Ange și 
ceilalți ridicară faţa spre el, încordaţi și palizi în lumina soarelui 
la apus, ce se revărsa prin geamuri, cu o lucire roșie în ochi. 
Bond ridică degetul mare în semn de încurajare și apoi își 
desfăcu degetele îmbrăcate în mănușile subțiri de piele: zece. 
Marc-Ange încuviință. Oamenii își schimbară poziția pe scaune. 
Bond se întoarse și se uită în faţă căutând din priviri piscul înalt 
pe care-l ura și de care se temea. 


Capitolul 25 


Deliciul iadului etc. 


Da! Locul blestemat se afla în fața lor! Acum, doar vârful 
muntelui mai era poleit de soare; podișul și clădirile se 
cufundaseră în umbre indigo, iar luna plină avea să le lumineze 
în scurt timp. 

Bond arătă cu degetul. Elicopterul nu agrea deloc altitudinea. 
La trei mii de metri, elicelor sale le era greu să găsească un 
dram de fricțiune în aerul rarefiat și pilotul se lupta să le 
menţină la turație maximă. În timp ce vira spre stânga, spre 
coasta muntelui, radioul pârâi tare și o voce aspră rosti în 
germană și apoi în franceză: 

— Aterizarea interzisă. Aceasta este proprietate privată. 
Repet, aterizarea interzisă! 

Pilotul ridică mâna spre comutatorul de pe acoperișul cabinei 
și închise radioul. Își studiase pe machetă locul de aterizare pe 
podiș. Ajunse la el, plană, apoi cobori încet. După ce săltă o dată 
pe patinele de cauciuc, elicopterul rămase locului. Afară îi 
aștepta deja un grup: opt bărbaţi. Bond îi recunoscu pe unii 
dintre ei. Stăteau toți cu mâinile în buzunare, sau sub haină. 
Motorul tuși o dată, apoi se opri, elicele se mai învărtiră o dată, 
după care încremeniră și ele. Bond auzi în spate bubuitul ușii 
deschise și tropăitul oamenilor ce coborau unii după alţii pe 
scară. Cele două grupuri se aliniară față-n faţă. Marc-Ange rosti 
autoritar: 

— Suntem patrula Poliţiei Federale Alpine. Au fost probleme 
aici în Ajunul Crăciunului. Am venit să facem investigaţii. 

Fritz, „chelnerul-șef”, replică mânios: 

— Poliţia locală a fost deja aici și și-a făcut raportul. Totul e în 
ordine. Vă rog să plecați imediat! Ce e patrula Poliţiei Federale 
Alpine? N-am auzit de ea! 

Pilotul îl ghionti pe Bond și-i făcu semn să se uite în stânga, la 
clădirea ce adăpostea laboratoarele și locuinţa contelui. Un 
bărbat alerga pe cărarea care ducea la staţia de telecabine, 
îngreunat de casca și echipamentul de protecţie pentru bob. 


208 


Oamenii de la sol n-aveau cum să-l vadă. Bond zise „La naiba!”, 
țâșni de pe scaun, trecu în cabina pasagerilor, se aplecă pe ușă 
și strigă: 

— Barosanul! Fuge! 

Când Bond sări din elicopter, unul dintre oamenii SPECTRE 
strigă: 

— Der Englander! Der Spion!85 

Și în timp ce Bond o rupse la fugă spre dreapta, cotind și 
ferindu-se, se dezlănțui iadul. Armele automate începură să 
bubuie: echipa SPECTRE trase primele focuri și gloanţele trecură 
ca fulgerul pe lângă Bond, cu un sunet ca al aripilor de colibri. 
Răsună apoi răspunsul tunător al puștilor Schmeisser și Bond fu 
lăsat în pace. 

Ajunsese la colţul clubului; o sută de metri mai în josul pantei, 
bărbatul cu cască de protecţie deschisese ușa „garajului” pentru 
boburi de la baza staţiei de telecabine și tocmai ieșea cu un bob 
de o persoană. Ținându-l în față ca pe un scut, trase o rafală de 
pușcă automată spre Bond și gloanțtele-colibri trecură iarăși 
șuierând pe lângă el. Bond îngenunche și, ţinând pistolul 
Walther cu ambele mâini pentru fermitate, trase de trei ori, însă 
bărbatul străbătea acum în fugă cei câţiva metri până la gura de 
gheață lucioasă a pârtiei de bob Gloria Express. Bond îi zări 
profilul în lumina lunii. Da, era într-adevăr Blofeld! În timp ce el 
alerga în josul pantei, individul se aruncă pe bobul lui și dispăru, 
ca înghiţit de peisajul sclipitor. Bond ajunse la „garaj”. La naiba, 
toate boburile erau de șase sau de două persoane! Ba nu, mai 
exista unul de o persoană în spate! Il scoase. N-avea timp să 
verifice dacă șinele sunt drepte și dacă cârma se mișcă ușor. 
Fugi spre capătul pistei și se azvârli pe sub lanţul de protecţie 
într-un plonjon nebun, care-l făcu să aterizeze jumătate pe sanie 
și jumătate în afara ei. Se îndreptă, își urcă bine corpul pe mica 
platformă ușoară de aluminiu și prinse zdravăn cârma, ţinându- 
și coatele lipite de corp. Deja cobora cu viteză nebună prin 
canalul albastru-negricios! Incercă să frâneze cu vârful ambilor 
bocanci, dar nu-i ajută la nimic. Ce venea mai întâi pe 
blestemata de pârtie? Exista o porţiune dreaptă, transversală, 
peste panta muntelui, iar după aceea o curbă cu pereţi înalți. 
Intra în ea! Bond își trase umărul în jos și mută puţin la dreapta 
cârma, dar chiar și așa se apropie periculos de mult de 


86 Englezul! Spionul! (germ.). 
209 


marginea peretelui înainte să plonjeze înapoi în canalul 
întunecat. Ce urma pe harta aia metalică? De ce naiba n-o 
studiase mai atent?! Își primi răspunsul: părea să fie o porţiune 
dreaptă, dar umbrele mascau o adâncitură mare. Bond părăsi 
solul și zbură prin aer. Izbitura aterizării îi goli aproape tot aerul 
din plămâni. Își înfipse înnebunit vârfurile bocancilor în gheaţă, 
reușind să încetinească de la vreo optzeci de kilometri la oră la 
șaizeci și cinci. Măi să fie! Deci acela era „Saltul mortului”! Care 
naiba era următoarea manevră criminală? „Drept ca din pușcă”! 
Și, Dumnezeule, chiar așa fu! Cale de vreo două sute de metri 
prinse probabil o sută zece la oră. Işi aduse aminte că pe 
porţiunea dreaptă de final de la Cresta, profesioniștii urcau până 
la peste o sută treizeci. Fără îndoială că-l aștepta și pe el așa 
ceva! Acum însă îi apăru în faţă, argintie-neagră, o curbă în S - 
„S-ul inamic”. Vârfurile bocancilor îi alunecară înnebunitor pe 
gheața neagră. Vedea chiar sub nasul lui urmele paralele ale 
șinelor lui Blofeld, iar între ele șanțurile săpate de crampoanele 
acestuia. Vulpoiul bătrân! Pesemne că se pregătise pentru 
singura cale de scăpare îndată ce auzise elicopterul. Dar la 
viteza aceea precis că-l ajungea din urmă! „Pentru Dumnezeu, 
fii atent! Începe S-ul!” Nu putea face nimic. Îşi legănă corpul cât 
de bine putu, simţi izbitura teribilă a unui cot de peretele pârtiei, 
fu zvârlit în peretele opus și apoi ţâșni ca o nălucă înapoi pe 
traseul drept. „Dumnezeule atotputernic, a durut!” Simţea 
curentul rece pe la ambele coate. Straturile textile dispăruseră! 
Păi, atunci a dispărut și pielea! Strânse din dinţi. Și abia 
parcursese jumătate din drum - dacă nu mai puţin! Zări însă în 
față celălalt corp, străbătând ca fulgerul un petic de pârtie 
luminat de lună. Blofeld! Bond riscă, se săltă pe o mână șio 
duse pe cealaltă la pistol. Curentul încercă să-l smulgă de pe 
sanie, dar reuși să scoată pistolul. Deschise larg gura, prinse 
pistolul între dinţi și dezmorțţi pielea acoperită de gheață a 
mănușii drepte, apoi luă pistolul în mână, își ridică vârfurile 
bocancilor de pe gheaţă și acceleră nebunește. Numai că 
bărbatul dispăruse în umbră și-n faţă apăru un perete uriaș. 
„Deliciul iadului!” Își zise că dacă reușea să treacă de el cu bine, 
va urma o nouă porțiune dreaptă și atunci va putea să înceapă 
să tragă. Bond își înfipse vârful bocancilor în gheață, zări în 
treacăt peretele lucios în față, la stânga, și într-o clipită se trezi 
că-l urcă drept în sus! „Dumnezeule, am să mă trezesc peste 


210 


margine cât ai zice pește!” Își propti zdravăn bocancul drept și- 
și răsuci corpul spre dreapta, trăgând cu toată puterea de 
cârmă. Sania de aluminiu răspunse șovăielnic și Bond, aflat la 
câţiva centimetri de marginea de sus a peretelui, se trezi că 
alunecă la vale, în beznă, ieșind apoi pe o porțiune dreaptă, 
luminată de lună. La doar cincizeci de metri în faţa lui se afla 
silueta zburătoare ale cărei crampoane de frână stârneau 
arteziene de gheață. Ținându-și respiraţia, Bond trase de două 
ori. Aprecie că a ţintit bine, însă bărbatul intrase iarăși în umbră. 
Numai că distanţa dintre ei se reducea, se reducea mereu! Bond 
își dezveli dinţii într-un mârâit aproape animalic. „Ticălosule! 
Ești mort! Nu poţi nici să oprești, nici să tragi! Vin după tine ca 
fulgerul! În curând voi fi doar la zece metri, la cinci metri în 
urma ta. Și atunci ai sfeclit-o!” Dar umbrele ascundeau o altă 
porțiune periculoasă - niște ridicături transversale lungi pe 
gheață: „Zguduirea oaselor!” Bond trecu de la una la alta, 
zdruncinat de mama focului, simţi că e cât pe ce să-i fie smulși 
bocancii din picioare când încercă să frâneze, aproape că-și 
pierdu pistolul, simţi cum i se lipește burta de șale la fiecare 
impact zguduitor, își simţi cușca toracică mai-mai să plesnească. 
Dar apoi ridicăturile se terminară și el trase aer în piept printre 
dinţii încleștaţi. Urma o porțiune dreaptă. Dar ce era în faţă, pe 
pârtie? Un obiect negru, de mărimea unei lămâi, care sălta 
vesel, ca mingea de cauciuc a unui copil. Oare Blofeld, aflat la 
doar treizeci de metri în faţă, lăsase ceva să cadă, ceva din 
echipamentul său? Oare? Revelația îl izbi pe Bond cu un val de 
groază care aproape-l făcu să vomite. Își înfipse vârful 
bocancilor în gheață. Niciun efect! Se apropia de obiectul ce 
sălta vesel. Se apropia năvalnic. De grenadă! 

Îngreţoșat, Bond își ridică vârful bocancilor și-și dădu drumul. 
Ce setare folosise Blofeld la grenadă? Cât timp o ţinuse în mână 
cu cuiul scos? Singura lui speranţă era să se roage la Dumnezeu 
și să se întreacă cu grenada! 

Următorul lucru pe care-l înregistră fu explozia întregii pârtii 
în faţa lui și zborul prin aer, cu tot cu sanie. Ateriză în zăpadă 
moale, cu bobul peste el, și leșină instantaneu. 

Ulterior, Bond avea să estimeze că a zăcut fără cunoștință 
doar câteva minute. O explozie imensă, pe munte, deasupra lui 
îl făcu să se ridice în picioare clătinat, îngropat în zăpadă până 
la brâu. Privi buimac în sus, spre locul de unde răsunase 


211 


explozia. Probabil că sărise în aer clubul, fiindcă în vârful 
muntelui străluceau acum flăcările și o coloană groasă de fum 
se ridica spre lună. Se auzi pârâitura răsunătoare a unei noi 
explozii și clădirea cu laboratoarele lui Blofeld se dezintegra; 
bucăţi mari din ea porniră la vale pe munte, transformându-se în 
bulgări de zăpadă uriași, ce se îndreptau cu viteză spre 
marginea pădurii. „Dumnezeule, au să stârnească încă o 
avalanșă!” își zise Bond năuc, dar apoi își dădu seama că de 
astă dată n-avea importanţă, fiindcă se afla mult la dreapta, 
aproape sub cablurile telecabinei. Veni rândul staţiei de 
telecabine să sară în aer și Bond privi fascinat cum cablurile 
groase, eliberate de tensiune, pornesc la vale, spre el, 
unduindu-se și șuierând. Nu putea face nimic, decât să stea și 
să se uite. Dacă-l tăiau în două, îl tăiau în două. Dar cablurile 
trecură pe lângă el, prin zăpadă, se înfășurară vremelnic în jurul 
pilonului înalt aflat mai sus de marginea pădurii, îl smulseră cu 
un pârâit metalic și dispărură dincolo de coasta muntelui. 

Bond râse slab de încântare și începu să se pipăie, ca să 
constate stricăciunile. De coatele jupuite știa deja, însă fruntea îl 
durea ca naiba. O pipăi ușor, luă un pumn de zăpadă și-l lipi de 
rană. Lumina lunii făcea sângele să pară negru. Îl dureau toate 
cele, însă nu părea să aibă niciun os rupt. Se aplecă năuc spre 
rămășițele deformate ale bobului. Cârma dispăruse - probabil 
că-i salvase capul - și ambele șine erau îndoite. Niturile zornăiau 
tare, dar poate că blestemăţia va vrea să funcţioneze în 
continuare. La naiba, trebuia să vrea! N-avea nicio altă 
modalitate de a cobori de pe munte! Pistolul? Dus pe apa 
sâmbetei, firește. Ostenit, Bond se săltă peste peretele pârtiei și 
se lăsă să alunece cu grijă, ţinând strâns rămășițele bobului. 
Imediat ce ajunse pe fundul pârtiei, totul începu să lunece la 
vale, dar reuși să se salte pe sanie și se puse în mișcare 
anevoios. La drept vorbind, șinele îndoite erau o binecuvântare: 
bobul aluneca încet, săpând șanțuri adânci în gheaţă. Urmară 
noi curbe, noi porţiuni periculoase, însă la doar cincisprezece 
kilometri pe oră erau joacă de copil; în scurt timp, Bond intră în 
pădure și pe „Aleea paradisului”, ultima porţiune dreaptă, unde 
se opri încet. Lăsă bobul acolo și se căţără peste peretele scund 
de gheaţă. Dincolo de pârtie, zăpada fusese bătătorită de 
picioarele spectatorilor. Porni încet, împleticit, încercând să nu-și 
agraveze feluritele dureri și tamponându-și din când în când 


212 


fruntea cu zăpadă. Oare ce va găsi la capăt, lângă staţia de 
telecabine? Ştia că, dacă Blofeld îl așteaptă acolo, e un om 
mort. Dar în staţia de telecabine, lângă care cablurile zăceau 
moi, nu era aprinsă nicio lumină. „Dumnezeule, asta a fost o 
bubuitură costisitoare! Ce s-o fi ales de Marc-Ange, de oamenii 
lui și de elicopter?” 

Ca pentru a-i răspunde, uruitul motorului elicopterului răsună 
sus, în munţi; o clipă mai târziu, silueta neagră și greoaie trecu 
prin dreptul lunii și dispăru în vale. Bond zâmbi pentru sine. De 
data asta chiar că le va fi greu să treacă prin spațiul aerian 
elveţian! Insă Marc-Ange concepuse un traseu alternativ, pe 
deasupra Germaniei. Nici acela n-avea să fie distractiv. Vor 
trebui să se certe cu NATO! Eh, dacă un marseiez nu putea să 
dea din gură cu succes ca să străbată trei sute de kilometri, nu 
putea nimeni! 

De pe drumul dinspre Samaden pe care Bond îl cunoștea atât 
de bine începu să se facă auzit răgetul metalic de avertisment al 
mașinii de pompieri locale. Lumina roșie, pâlpâitoare de pe 
acoperișul ei se afla cam la un kilometru și jumătate. Bond se 
apropie cu grijă de staţia de telecabine întunecată, pregătindu-și 
povestea. Se strecură până la zidul clădirii și se uită în jur. 
Nimeni! Singura urmă era cea proaspătă a unor cauciucuri în 
dreptul ușii de la intrare. Probabil că Blofeld îl sunase pe omul 
lui de la staţie înainte să pornească la vale și-l folosise, 
împreună cu mașina lui, ca să fugă. Oare încotro pornise? Bond 
ieși pe șosea. Urmele de cauciucuri mergeau spre stânga. 
Blofeld ajunsese probabil în Trecătoarea Bernina sau dincolo de 
ea, în drum spre ltalia. Incă ar mai fi putut să aranjeze să fie 
reținut la frontieră, dacă alerta pompierii, ale căror faruri îl 
scăldau acum. Nu! Asta ar fi fost o idioțenie. De unde ar fi putut 
să aibă informaţiile respective, dacă nu fusese el însuși pe Piz 
Gloria în seara aceea? Nu, trebuia să joace pur și simplu rolul 
celui mai prost turist din Engadine! 

Vehiculul cel roșu și lucios opri în dreptul staţiei de telecabine 
și sirena de avertizare se stinse cu un geamăt metalic. Mai mulți 
oameni săriră jos. Unii intrară în clădire, în timp ce alţii stăteau 
și se uitau în sus, spre Piz Gloria unde se vedea în continuare o 
lumină roșie estompată. Un bărbat cu chipiu ţuguiat, probabil 
căpitanul echipei, veni la Bond, îl salută militărește și turui un 
torent de germană elvețiană. Bond clătină din cap. Omul încercă 


213 


franceza dar Bond se prefăcu iarăși că nu înţelege. Fu chemat 
un ins cu cunoștințe fragmentare de engleză. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Bond clătină din cap, năuc. 

— Nu știu. Veneam pe jos de la Pontresina în drum spre 
Samaden. Am venit într-o excursie de o zi din Zurich și am 
pierdut autocarul. Voiam să iau trenul de la Samaden. Și atunci 
am văzut exploziile acelea sus, pe munte (făcu un gest vag cu 
mâna) și am venit încoace, pe lângă staţia de telecabine, ca să 
văd mai bine, și m-am trezit pocnit în cap și târâit pe cărare. (Își 
arătă capul însângerat și coatele julite, ieșite prin mânecile 
rupte.) Cred că a fost cablul rupt: m-a lovit și m-a târâit după el. 
Aveţi o trusă sanitară la voi? 

— Da, da! 

Omul strigă ceva grupului și unul dintre colegii lui, cu o 
banderolă a Crucii Roșii pe braţ, își luă trusa neagră din cutie și 
veni lângă el. Ţâţâi dojenitor văzând rănile lui Bond și, în timp ce 
colegul lui care-l chestionase pe acesta îi relata căpitanului 
povestea, îl invită să-l urmeze în toaleta staţiei de telecabine. 
Acolo, la lumina unei lanterne, îi spălă rănile, îi aplică niște doze 
zdravene de iod care usturau ca naiba și apoi fixă cu leucoplast 
niște pansamente mari. Bond se uită la mutra lui în oglindă și 
râse: grozav mire avea să fie! Omul de la Crucea Roșie țâțâi cu 
compasiune, scoase din trusă o sticlă mică cu coniac și i-o oferi. 
Recunoscător, Bond trase o dușcă zdravănă. Interpretul intră în 
toaletă. 

— N-avem ce face aici. Va fi nevoie de un elicopter al echipei 
de salvamont. Trebuie să ne întoarcem în Samaden și să ne 
prezentăm raportul. Doriţi să veniţi? 

— De bună seamă! zise Bond cu entuziasm. 

Și așa, cu multe politeţuri și iară întrebări asupra motivului 
care-l făcuse să încerce să parcurgă pe jos drumul până la 
Samaden, pe polei și pe întuneric, în loc de a lua un taxi, fu 
transportat comod la Samaden și lăsat, cu cele mai calde 
gesturi de bunăvoință și simpatie, la gară. 

Luând un tren personal zdrăngănitor până la Coire, iar de 
acolo, expresul spre Zurich, Bond ajunse la ușa apartamentului 
din Bahnhofstrasse al șefului Biroului Z la ora două dimineaţa. 
Dormise puţin în tren, dar stătea să cadă de oboseală și avea 
senzaţia că tot corpul i-a fost bătut metodic cu ciomege din 


214 


lemn. Se sprijini ostenit de soneria cu eticheta „Muir” până când 
un bărbat cu părul zburlit, în pijama veni și deschise ușa, fără să 
scoată lanţul de siguranţă. 

— Um Gottes Willen! Was ist denn los?!” întrebă el furios, 
trădându-și accentul englezesc. 

— Eu sunt „/0s”, zise Bond. Zero-zero șapte din nou, mă tem. 

— Dumnezeule mare, intră, omule, intră! 

Muir deschise ușa și privi iute în susul și-n josul străzii pustii. 

— S-a ţinut careva după tine? 

— Nu cred, spuse Bond răgușit, intrând recunoscător în 
căldura holului de la intrare. 

Șeful Biroului Z închise ușa și o încuie, apoi se întoarse și se 
uită la el. 

— Hristoase, bătrâne, ce naiba ai păţit?! Arăţi de parcă ai fi 
trecut prin mașina de tocat! Hai, intră și bea ceva! 

Îl conduse într-un salon confortabil și-i făcu semn spre măsuţa 
cu băuturi. 

— Servește-te! Eu mă duc să-i spun lui Phyllis să nu-și facă 
griji - asta dacă n-ai vrea să arunce o privire la rănile tale. E 
expertă la lucrurile de felul ăsta. 

— Nu, mulțumesc, e în regulă. Ceva de băut o să mă dreagă. 
Aici e plăcut și cald. Nu vreau să mai văd zăpadă cât trăiesc! 

Muir ieși; Bond auzi pe coridor o confabulaţie însăilată la 
repezeală, după care Muir se întoarse. 

— Phyllis aranjează camera de oaspeţi. O să lase în baie 
pansamente curate și alte lucruri trebuincioase. 

Își turnă un whisky slab, cu multă apă, ca să-i ţină tovărășie 
lui Bond și se așeză în faţa lui. 

— Acum hai, spune-mi ce poţi. 

— Îmi pare grozav de rău, dar nu-ți pot spune mare lucru. 
Aceeași poveste ca acum câteva zile. Un capitol nou. ţi 
garantez că e cel mai bine să nu știi nimic. N-aș fi venit aici, dar 
trebuie să-i trimit o telegramă lui M., personal, cifru Triplu X, 
care să fie descifrată numai de destinatar. Vrei să fii amabil și s- 
o pui pe teleimprimator? 

— Sigur că da. (Muir se uită la ceas.) Două și jumătate 
dimineaţa! A naibii oră să-l trezești pe bătrân. Dar asta e treaba 
ta. Hai în cabina de comandă, ca să zic așa. 


87 Pentru numele lui Dumnezeu! Ce se întâmplă? (ger.). 
215 


Se duse la peretele acoperit cu rafturi cu cărţi, scoase o carte 
și umblă la ceva din spatele ei. Se auzi un declic și se deschise o 
ușă mică. 

— Ai grijă la cap! Fostă toaletă scoasă din uz. Are exact 
mărimea potrivită. Se cam încinge când există mult trafic într-o 
direcție sau în cealaltă, dar n-avem ce face. Ne putem permite 
să lăsăm ușa deschisă. 

Se aplecă spre un seif de pe podea, introduse combinaţia și 
scoase un aparat ce semăna cu o mașină de scris portabilă. O 
puse pe poliţă lângă teleimprimatorul voluminos, se așeză și 
tastă prefixul și instrucţiunile de rutină învârtind la sfârșitul 
fiecărui cuvânt un mic mâner de pe partea laterală a aparatului 

— În regulă. Dă-i drumul! 

Bond se sprijini de perete. Se jucase cu diferite formulări în 
timpul drumului până la Samaden. Trebuia să găsească una pe 
care M. s-o înțeleagă clar, dar totodată să-l ţină pe Muir în 
necunoștinţă de cauză, să nu-l implice. Spuse: 

— În regulă. Zi așa, te rog: „REDUTA ARANJATĂ 
CORESPUNZĂTOR STOP LIPSESC DETALIILE PENTRU CĂ AM 
PLECAT SOLO DUPĂ PROPRIETAR CARE REGRET FOARTE TARE A 
SCĂPAT ȘI PROBABIL ACUM S-A ITALICIZAT STOP TRIMIT RAPORT 
INTEGRAL DE LA BIROUL M APOI ACCEPT CU RECUNOŞTINŢĂ 
ZECE ZILE CONCEDIU SEMNAT 007.” 

Muir repetă telegrama, după care se apucă s-o transfere pe 
teleimprimator, în grupurile de cinci cifre pe care le dăduse 
aparatul Triplu X. Bond privi cum pleacă mesajul - sfârșitul unui 
alt capitol al îndatoririlor sale „în Serviciul Secret al Maiestăţii 
Sale”, cum se exprimase Marc-Ange. Oare ce-ar crede 
Maiestatea Sa despre acest șir de crime comise în numele ei? 
„Dumnezeule, e zăpușeală în cămăruța asta!” Bond simţi 
broboane reci de sudoare pe frunte. Ridică mâna la obraz, 
mormăi ceva neclar despre „blestematul acela de munte” și 
căzu grămadă pe podea, recunoscător. 


216 


Capitolul 26 


Fericire fără nicio umbră? 


Tracy se uită la el cu ochii mari când se întâlniră, în fața 
Controlului pașapoartelor, pe aeroportul din Munchen, dar 
așteptă să ajungă înăuntrul micii ei Lancia și abia atunci izbucni 
în plâns. 

— Ce ţi-au făcut? întrebă ea printre suspine. Ce ţi-au făcut de 
data asta? 

Bond o luă în braţe. 

— Nu-i nimic, Tracy, îţi garantez. Sunt doar niște julituri și 
niște vânătăi, ca după o căzătură urâtă la schi. Hai, nu fi 
gâsculiță! Se puteau întâmpla oricui. 

li netezi părul, își scoase din buzunar batista și-i tamponă 
ochii. Ea îi luă batista și râse printre lacrimi. 

— Acum mi-ai stricat conturul de ochi! Și l-am făcut cu atâta 
grijă, pentru tine! 

Scoase oglinda de poșetă și șterse cu grijă dârele de creion de 
ochi. 

— E caraghios, zise ea. Dar știam că nu pui la cale nimic bun. 
De îndată ce ai spus că pleci câteva zile ca să rezolvi ceva, în loc 
să vii la mine, aș fi știut că ai să dai din nou de bucluc. Și apoi 
m-a sunat Marc-Ange și m-a întrebat dacă te-am văzut. Era 
foarte misterios și părea îngrijorat. lar când am spus că nu, a 
închis pur și simplu. Și acum, articolul ăsta din ziare, despre Piz 
Gloria. Și azi-dimineaţă, la telefon, ai vorbit atât de circumspect! 
Și din Zurich! Ştiam eu că se leagă toate. (Puse oglinda la loc și 
apăsă starterul.) Bine, n-am să pun întrebări. Şi-mi pare rău că 
am plâns. Dar ești un mare idiot! adăugă ea pătimaș. Pe cât se 
pare, crezi că nu contează pentru nimeni felul cum te joci mereu 
de-a pieile-roșii. E atât de... atât de egoist! 

Bond întinse mâna și o apăsă pe a ei, pe volan. Detesta 
„scenele”. Afirmațiile ei erau însă corecte. Nu se gândise la ea, 
ci doar la misiune. Nu-i trecea niciodată prin minte că există 
cineva care să ţină cu adevărat la el. O clătinare din cap a 
prietenilor lui când murea, câteva rânduri atent scrise în coloana 


217 


de necrologuri din The Times, o durere trecătoare în inima 
câtorva fete. Acum însă, începând de peste trei zile, nu va mai fi 
singur. Va fi jumătatea a doi oameni. Nu vor mai fi doar May și 
Mary Goodnight care vor țâțâi din buze când se întorcea dintr-o 
misiune numai bun de dus la spital. Acum, dacă era omorât, va 
exista Tracy, care va muri parţial împreună cu el. 

Mica mașină se strecura expert prin trafic. Bond spuse: 

— Îmi pare rău, Tracy! A fost ceva ce a trebuit să fie făcut. Știi 
cum e. N-am putut să dau înapoi așa, pur și simplu. Dacă m-aș fi 
eschivat, n-aș fi fost cu adevărat fericit aici, așa cum sunt acum. 
Înţelegi, nu? 

Ea întinse mâna și-i atinse obrazul. 

— Nu te-aș iubi dacă n-ai fi pirat. Bănuiesc că am asta în 
sânge. Mă voi obişnui. Nu te schimba! Nu vreau să-ţi tai aripile, 
cum fac unele femei cu bărbații lor. Vreau să trăiesc cu tine, cu 
nimeni altcineva. Dar să nu te deranjeze dacă, din când în când, 
urlu ca un câine. Sau mai degrabă ca o căţea. E doar din 
dragoste. (Îi aruncă un zâmbet trecător.) Die Welt, cu articolul 
cu pricina, e pe jos, în spatele scaunului. 

Bond râse de felul cum îi citise gândurile. 

— Să te ia naiba, Tracy! 

Se întinse după ziar. Ardea de nerăbdare să afle ce scria, cât 
de mult se aflase. Și iată articolul, pe coloana centrală, între 
primul titlu principal, inevitabil despre Berlin, și al doilea, la fel 
de inevitabil, despre ultimele cifre miraculoase ale exporturilor 
germane. Spunea doar, „de la corespondentul nostru” din St. 
Moritz: „EXPLOZIE MISTERIOASĂ PE PIZ GLORIA. Telecabina spre 
hotelul milionarilor a fost distrusă.” Apoi câteva rânduri ce 
repetau conţinutul titlului și spuneau că poliţia va face 
investigaţii din elicopter, dis-de-dimineaţă. Următorul titlu îi 
atrase privirea: „ÎN ANGLIA,  SPERIETURĂ DIN CAUZA 
POLIOMIELITEI”. Și în continuare o scurtă știre Reuter, datată din 
ziua anterioară, din Londra: „Cele nouă fete reținute pe diferite 
aeroporturi britanice în baza suspiciunii că au avut contact pe 
aeroportul Zürich cu un posibil purtător de poliomielită, o tânără 
englezoaică de asemenea, sunt ținute în continuare în 
carantină. Un reprezentant al Ministerului Sănătății a spus că 
este doar o precauție de rutină. A zecea fată, originea 
sperieturii, domnișoara Violet O'Neill, se află sub observație la 
Spitalul Shannom. Este de origine din Irlanda.” 


218 


Bond zâmbi în sinea lui. Când erau presaţi, britanicii puteau 
să facă extrem de bine treaba asta. Câtă coordonare necesitase 
această știre scurtă? În primul rând, M. Apoi CID, MI5, Ministerul 
Agriculturii şi Pisciculturii, serviciul vamal, Controlul 
pașapoartelor, Ministerul Sănătății și Guvernul Irlandei. Toți își 
aduseseră contribuția și încă cu o viteză și o eficacitate imensă. 
lar produsul final, înfățișat lumii, trecuse prin intermediul 
Asociaţiei Presei la Agenţia Reuter. Bond aruncă ziarul peste 
umăr și privi cum trec prin fața lui, cu înfățișarea lor postbelică 
ștearsă, clădirile în galben Kaiser ale orașului care fusese 
cândva unul dintre cele mai frumoase din Europa acum 
reconstruit încet, în același galben Kaiser. Așadar, cazul fusese 
închis, misiunea se încheiase! 

Și totuși, Barosanul scăpase! 

Ajunseră la hotel pe la ora trei. Pe Tracy o aștepta un mesaj, 
să-l sune pe Marc-Ange la Maison Rouge din Strasbourg. Urcară 
în camera ei și li se făcu legătura. 

— E aici, papa și e aproape teafăr, zise Tracy, dându-i lui Bond 
receptorul. 

— L-ai prins? întrebă Marc-Ange. 

— Nu, la naiba! Acum e în Italia - cel puţin așa cred. Într-acolo 
s-a îndreptat. Vouă cum v-a mers? De jos arăta foarte bine. 

— Satisfăcător. S-a rezolvat totul. 

— A dispărut? 

— Da. A dispărut pentru totdeauna. N-am găsit nici urmă de 
omul tău din Zurich. Am pierdut doi. Prietenul nostru lăsase o 
surpriză în fișetul lui; asta l-a aranjat pe Che-Che. Celălalt n-a 
fost suficient de rapid. Asta-i tot. Drumul de întoarcere a fost 
distractiv. Am să-ți dau detaliile mâine. Noaptea asta călătoresc 
în rulota mea. O știi? 

— Da. Apropo, cum e cu iubita Irma? 

— Nici urmă de ea. Cu atât mai bine! Ar fi fost greu s-o trimit 
la plimbare ca pe ceilalţi. 

— Da. Eh, mulţumesc, Marc-Ange! Veștile din Anglia sunt 
bune și ele. Ne vedem mâine! 

Bond puse receptorul în furcă. Tracy, care se retrăsese în 
baie, din discreție, și încuiase ușa strigă: 

— Pot să ies? 

— În două minute, scumpa mea. 


Bond luă legătura cu Biroul M. Telefonul lui era așteptat. 
Stabili o întâlnire cu comandantul biroului, un ins pe care-l știa 
vag, locotenent-comandantul Savage, peste o oră. O eliberă pe 
Tracy din baie și făcură planuri pentru seara aceea după care 
plecă în camera lui. 

Valiza îi fusese despachetată și lângă pat îl aștepta un vas cu 
flori de șofran. Bond zâmbi, luă vasul și-l așeză cu fermitate pe 
pervaz. Apoi făcu un duș rapid, complicat de faptul că trebuia să 
nu-și ude pansamentele, îmbrăcă în locul hainelor de schi 
puturoase costumul mai călduros din cele două bleumarin pe 
care le adusese cu el, se așeză la masa de scris și notă ideile 
principale ale raportului pe care trebuia să i-l trimită lui M. prin 
teleimprimator. Pe urmă își luă pardesiul bleumarin, ieși pe 
stradă și porni spre Odeon Platz. 

(Dacă nu s-ar fi gândit la alte lucruri, poate că ar fi observat-o 
pe femeia de pe celălalt trotuar - o siluetă mică și îndesată, ca 
de broască râioasă, într-un loden vechi, verde-închis, care 
tresări surprinsă când îl văzu mergând agale, traversă strada 
prin mijlocul traficului și se luă pe urmele lui. Era expertă la 
treaba asta, iar când el intră în clădirea cu apartamente relativ 
nouă din Odeon Platz, nu se apropie de ușă ca să vadă adresa 
exactă, ci aşteptă de cealaltă parte a pieței până ieși el. Il 
urmări pe drumul de întoarcere la Vier Jahreszeiten, luă un taxi 
până la apartamentul ei și ceru o convorbire telefonică 
interurbană cu hotelul Metropole de pe malul Lacului Como.) 

Bond urcă în camera lui. Pe masa de scris fusese înșirată o 
gamă impresionantă de pansamente și medicamente. O sună pe 
Tracy și o întrebă: 

— Ce naiba mai e și asta? Ai un paspartu? 

Ea râse. g 

— M-am împrietenit cu menajera de la etajul nostru. li 
înţelege pe oamenii îndrăgostiți - ceea ce nu prea pot spune 
despre tine. Ce-ai vrut să transmiţi prin mutatul florilor? 

— Sunt foarte frumoase. M-am gândit că le-ar sta mai bine la 
geam și că acolo ar avea parte și de soare. Acum îţi propun un 
târg. Dacă vii și-mi schimbi pansamentele, te duc la parter și-ţi 
fac cinste cu un pahar. Numai unul. lar pentru mine, trei. Asta e 
raportul potrivit între bărbaţi și femei. De acord? 

— Recepţionat. 

Tracy puse receptorul în furcă. 


220 


Durea ca naiba și Bond nu putu împiedica lacrimile de durere 
să i se prelingă pe faţă. Ea le culese cu buzele. Ceea ce văzuse 
o făcuse să pălească. 

— Ești sigur că n-ar trebui să te vadă un medic? 

— Tocmai mă vede unul. Te-ai descurcat de minime. Altceva 
mă îngrijorează: cum vom face dragoste. În maniera adecvată, 
coatele sunt destul de importante pentru bărbat. 

— Atunci o vom face într-o manieră inadecvată. Dar nu astă- 
seară și nici mâine. Doar când vom fi căsătoriţi. Până atunci mă 
voi preface că sunt virgină. (Îl privi cu seriozitate.) Aș vrea să 
fiu, James! Într-un fel sunt, știi... Oamenii pot să facă dragoste 
fără să iubească. 

— De băut! zise cu fermitate Bond. Avem tot timpul din lume 
ca să vorbim despre dragoste. 

— Chiar ești un porc! replică ea indignată. Avem atât de 
multe lucruri de vorbit, și tu te gândești numai la băutură! 

Bond râse, îi cuprinse blând gâtul cu brațul și o sărută 
prelung, pătimaș, apoi se desprinse. 

— Poftim! Ăsta e începutul conversaţiei mele. Vom trece și la 
părţile mai plictisitoare, în bar. Apoi vom lua o cină excelentă la 
Walterspiel și vom vorbi despre verighete și dacă vom dormi în 
paturi alăturate sau într-unul mare, comun, și dacă avem 
destule cearșafuri și perne pentru doi și alte lucruri palpitante 
care au de-a face cu căsnicia. 

Și chiar astfel își petrecură seara; Bond simţea că i se învârte 
capul din cauza nenumăratelor probleme feminine practice 
abordate de Tracy cu toată seriozitatea, dar constată cu 
surprindere că toate aceste demersuri de construire a cuibului îi 
trezeau o plăcere ciudată, sentimentul că în sfârșit a ajuns să se 
odihnească și că viața va fi de atunci înainte mai plină, va avea 
mai mult sens pentru că va avea cu cine s-o împartă. Uniunea 
dintre doi oameni - ce loc comun ciudat de valid! 

A doua zi fură ocupați cu mesele hilare luate împreună cu 
Marc-Ange, al cărui trauler uriaș sosise în timpul nopţii, ocupând 
cea mai mare parte a spaţiului de parcare din spatele hotelului, 
și cu căutarea unui inel de logodnă și a unei verighete în 
magazinele cu antichităţi. Cu verigheta era ușor - inelul de aur 
simplu, tradițional -, însă Tracy nu reușea să se hotărască în 
privinţa inelului de logodnă și-n cele din urmă îl trimise să 
găsească unul care să-i placă, în timp ce ea mergea la ultima 


221 


probă a rochiei de plecare în călătoria de nuntă. Bond luă un 
taxi și împreună cu taximetristul, care fusese pilot în Luftwaffe 
în timpul războiului și se mândrea cu asta, cutreieră orașul până 
când Bond găsi, într-un magazin de antichităţi din apropierea 
Palatului Nymphembur, ceea ce voia; un inel în stil baroc, din 
aur alb, cu două mâini una într-alta realizate din diamante. Era 
grațios și simplu; îi plăcu și taximetristului, așa că târgul fu făcut 
și cei doi plecară să sărbătorească la Franziskaner Keller, unde 
mâncară mormane de Weisswurst, băură câte patru halbe de 
bere de căciulă și-și jurară că nu se vor mai război unul cu altul 
niciodată. Apoi, încântat de petrecerea lui de burlac, Bond se 
întoarse  cherchelit la hotel, evită să fie îmbrățișat de 
taximetrist, urcă direct în camera lui Tracy și-i puse inelul pe 
deget. 

Ea izbucni în plâns, spunând printre suspine că e cel mai 
frumos inel din lume, dar când o luă în braţe începu să 
chicotească. 

— O, James, nu ești deloc cuminte! Duhnești ca un porc a 
bere și cârnaţi! Unde ai fost? 

Când Bond îi spuse, Tracy râse de imaginea ultimei lui 
aventuri așa cum i-o zugrăvise, apoi, fericită, defilă prin cameră, 
făcând gesturi exagerat de graţioase cu mâna, ca să-și etaleze 
inelul și ca diamantele să scânteieze în lumină. Apoi sună 
telefonul: era Marc-Ange, care spuse că vrea să discute cu Bond 
în bar și o rugă pe Tracy să-i lase în pace jumătate de oră. 

Bond cobori în bar și, după ce cumpăni cu grijă, decise că 
șnapsul va merge cu berea deja băută și comandă un 
Steinhager dublu. Faţa lui Marc-Ange era serioasă. 

— Ascultă, James, n-am avut o discuţie cum trebuie. Nu e bine 
deloc! Sunt pe punctul de a-ţi deveni socru și insist. Cu multe 
luni în urmă ţi-am făcut o ofertă serioasă. Ai refuzat-o, dar acum 
ai acceptat-o. Care e numele băncii? 

— Taci din gură, Marc-Ange! zise Bond mânios. Dacă-ți 
închipui că voi accepta un milion de lire sterline de la tine sau 
de la altcineva, te înșeli! Nu vreau să-mi distrug viaţa. Prea 
mulţi bani sunt cel mai cumplit blestem pe care-l poţi abate 
asupra cuiva. Eu am destui. Tracy are destui. Va fi amuzant să 
economisim ca să cumpărăm un lucru pe care nu ni-l putem 
chiar permite. Ăsta e singurul fel de bani care merită avut: nu 
chiar destui. 


222 


— Ai băut! replică Marc-Ange furios. Ești beat! Nu înţelegi ce 
spui! Ceea ce-ţi dau e doar o cincime din averea mea înţelegi? 
Pentru mine nu înseamnă nimic. Tracy e obișnuită să aibă tot 
ce-și dorește și vreau ca lucrurile să rămână la fel. E singurul 
meu copil. Va fi imposibil s-o întreţii din leafa unui funcționar 
civil! Trebuie să accepti! 

— Dacă-mi dai bani, jur că-i dau imediat unei asociații 
caritabile. Vrei să-ţi dai banii unui adăpost pentru câini? In 
regulă, dă-i drumul! 

— Dar James, zise Marc-Ange acum rugător, ce vei accepta de 
la mine? Să zicem un fond sub tutelă pentru copiii pe care s-ar 
putea să-i aveți. Da? 

— Și mai rău! Dacă vom avea copii, nu accept să spânzure 
deasupra capului lor ștreangul ăsta! Eu n-am avut bani și nici n- 
am avut nevoie de ei. Mi-a plăcut să câștig la jocurile de noroc 
pentru că ăștia sunt bani găsiţi, bani care-ţi vin din cer, ca o 
mare surpriză. Dacă aș fi moștenit bani, aș fi apucat-o pe calea 
tuturor acelor prieteni playboy ai lui Tracy de care te plângeai 
atât. Nu, Marc-Ange! (Își goli paharul.) Nu merge. 

Marc-Ange arăta ca și cum ar fi fost pe punctul de a izbucni în 
plâns. Bond se înmuie. 

— Eşti foarte amabil, Marc-Ange, și-ţi apreciez bunătatea din 
inimă. Uite ce-i: dacă promit să vin la tine în cazul în care unul 
dintre noi are nevoie de ajutor, va fi suficient? Pot să apară boli 
și alte lucruri. Poate că ar fi placut dacă am avea o căsuță 
undeva, la ţara. Am putea avea nevoie de ajutor dacă facem 
copii. la spune, ce zici de asta? Batem palma? 

Marc-Ange ridică spre el niște ochi ca de câine, plini de 
îndoială. 

— Promiţi? Nu-mi vei fura posibilitatea de a vă ajuta, de a vă 
spori fericirea atunci când mi-o permiteți voi? 

Bond se întinse, luă mâna dreaptă a lui Marc-Ange într-a lui și 
o strânse. 

— Îți dau cuvântul meu! Acum hai, vino-ţi în fire! Uite că vine 
Tracy. O să creadă că ne-am certat. 

— Asta am și făcut, zise mohorât Marc-Ange. Și e prima 
ceartă pe care o pierd în viața mea. 


223 


Capitolul 27 


Tot timpul din lume 


— Da! 

James Bond rosti acest cuvânt la ora zece, în dimineața 
senină precum cristalul a zilei de Anul Nou, în salonul consulului 
general britanic. 

Și îl rosti cu toată fiinţa. 

Consulul general se dovedise a fi - așa cum sunt deseori 
consulii britanici - un om eficient și un om cu inimă. Pentru el 
era vacanţă și, după cum le mărturisi, ar fi trebuit să-și revină 
din mahmureala petrecerii din ajunul Anului Nou. Redusese cu 
multe zile perioada oficială de aviz, însă ocazional - și incorect -, 
le explică el, își risca puţin cariera dacă existau circumstanțe 
excepţionale, cum ar fi moartea iminentă a unuia dintre viitorii 
soți. „Amândoi păreţi sănătoși, le spusese el când îl vizitaseră 
pentru prima oară împreună, dar tăietura aceea de pe capul 
dumitale, comandante Bond, e urâtă și contesa arată poate cam 
palidă. Și am luat măsura de precauţie de a obţine o dispensă 
specială de la Secretarul de Externe - și pot spune că, spre 
surprinderea mea, am primit-o imediat. Așadar, să fixăm 
ceremonia pentru ziua de Anul Nou. Și veniţi la mine acasă. 
Nevastă-mea e disperat de sentimentală cu privire la treburile 
astea ocazionale pe care trebuie să le fac și știu că i-ar plăcea 
să vă cunoască pe amândoi.” 

Actele fură semnate și șeful Biroului M., care acceptase să fie 
cavalerul de onoare și, în sinea lui, abia aștepta să-i scrie șefului 
departamentului său londonez o scrisoare senzaţională despre 
toată povestea, scoase la iveală o mână de confeti pe care le 
aruncă în cea mai mare parte asupra lui Marc-Ange, care 
apăruse cu ţilindru pe cap și cu un frac foarte franțuzesc, cu 
două șiruri de decoraţii, ultima fiind, spre uluirea lui Bond, 
Medalia Regelui pentru luptătorii străini din rezistenţă. 

— Am să-ţi povestesc totul într-o bună zi, dragul meu James, 
zise el ca răspuns la întrebarea admirativă a lui Bond. A fost 
grozav de distractiv! Și (scăzu vocea până la șoaptă și-și lipi un 


224 


deget de nasul măsliniu și sensibil) mărturisesc că am profitat 
de ocazie ca să pun mâna pe fondurile secrete ale unui anumit 
departament al Abwehr. Dar, herkos odonton, dragul meu 
James! Herkos odonton! Decoraţiile sunt deseori însemnele 
norocului. Dacă sunt un erou, asta e pentru lucruri pentru care 
nu se decernează decoraţii. Și nu există destul loc pe pieptul 
acestui frac - care, apropo, mi-a fost oferit de excelenta Galeries 
Barbes din Marsilia - pentru toate câte mi se datorează la acel 
capitol, încheie el trasându-și cu degetul linii pe piept. 

Fură rostite urările de rămas-bun, Bond se supuse - își jură că 
pentru ultima oară - îmbrăţișărilor lui Marc-Ange și mirii 
coborâră treptele spre Lancia care-i aștepta. Cineva (Bond o 
bănuia pe soţia consulului) legase panglici albe de la colţurile 
parbrizului la grila radiatorului și exista un mic grup de gură- 
cască, trecători care se opriseră, așa cum se întâmplă 
pretutindeni în lume, să vadă cine sunt mirii, cum arată. 
Consulul general dădu noroc cu Bond. 

— Mă tem că n-am reușit să păstrăm confidenţialitatea atât 
cât ai fi vrut. O reporteră de la Munchener Wustrierte a venit 
dimineaţă. N-a vrut să-și dea numele. Ziaristă de scandal, 
presupun. A trebuit să-i dau datele de bază. A vrut să știe mai 
ales ora ceremoniei, dacă o poţi numi așa, ca ziarul să poată 
trimite un fotograf. Cel puţin de asta aţi fost cruţaţi. Încă nu e 
sigur, presupun. Ei bine, rămas-bun și mult noroc! 

Tracy, care alesese să plece în luna de miere într-un costum 
tirolez gri închis, cu garniturile tradiționale verde-închis și cu 
nasturi din corn de cerb, își aruncă pe bancheta din spate 
pălăria îndrăzneață de munteancă, cu cocarda veselă din barbă 
de capră-neagră, urcă în mașină și apăsă starterul. Motorul 
începu să toarcă și mugi slab când ea schimbă vitezele, 
mergând pe strada pustie. Fluturară amândoi o mână pe 
fereastră, iar Bond privi în urmă și văzu ţilindrul lui Marc-Ange 
făcând tumbe în aer. Câteva mâini fluturară drept răspuns pe 
trotuar, apoi cei doi cotiră și dispărură. 

Când găsiră ieșirea de pe autostradă în direcţia Salzburg și 
Kufstein, Bond spuse: 

— Tracy, fii bună și trage pe dreapta. Am de făcut două 
lucruri. 


Ea trase pe marginea acoperită cu iarbă a șoselei. Prin stratul 
subţire de zăpadă se iveau ierburile cafenii ale iernii. Bond 
întinse mâinile, o cuprinse în braţe și o sărută cu tandreţe. 

— Asta e primul lucru, și voiam să spun doar că voi avea grijă 
de tine, Tracy. Te va deranja să aibă cineva grijă de tine? 

Ea îl îndepărtă puţin și-l privi. Zâmbi. Ochii ei aveau o 
expresie introspectivă. 

— Asta înseamnă să fii soț și soţie, nu-i așa? Nu se spune 
„soţie și soț”. Dar și tu ai nevoie să-ţi poarte cineva de grijă. Hai 
să avem grijă unul de altul! 

— În regulă. Dar prefer misiunea mea faţă de a ta. Acum 
trebuie pur și simplu să cobor și să dau jos panglicile alea! Nu 
suport să arăt ca o încoronare. Te deranjează? 

Ea râse. 

— Ție-ţi place anonimatul. Eu vreau ca toată lumea să aclame 
la trecerea noastră. Știu că ai să dai mașina asta la vopsit în gri 
sau negru cât de curând ai ocazia. E în regulă. Dar nimic nu mă 
va putea opri să te port ca pe un steag de aici înainte. Tu vei 
simţi câteodată dorinţa de a mă purta ca pe un steag? 

— La toate sărbătorile religioase și laice! 

Bond cobori și scoase panglicile. Se uită la cerul fără pic de 
nor. Soarele îi încălzea fața. 

— Crezi că ne-ar fi prea frig dacă am cobori acoperișul? 

— Nu, hai să-l coborâm! Cu el ridicat nu vedem decât 
jumătate din lume. Și drumul de aici până la Kitzbuhel e foarte 
frumos. Putem ridica oricând acoperișul la loc dacă vrem. 

Bond desfăcu cele două piulițe-fluture și împături acoperișul 
de pânză în spatele scaunelor. Aruncă o privire pe autostradă, în 
ambele sensuri. Trafic din belșug. La benzinăria Shell cea mare 
de la rond, pe lângă care tocmai trecuseră, privirea îi fu atrasă 
de un Maserati roșu-aprins, cu acoperișul lăsat, căruia i se făcea 
plinul. Mașină de viteză și un cuplu sportiv tipic - un bărbat și o 
femeie pe scaunele din faţă, cu halate de șofer albe și șepci de 
in prinse sub bărbie. Ochelarii mari, cu lentile verde-închis, le 
ascundeau aproape complet faţa. Uniforma obișnuită a nemților 
amatori de viteză. Erau prea departe pentru a vedea dacă sunt 
suficient de chipeși pentru mașina aceea dar silueta femeii nu 
era deloc promițătoare. Bond urcă lângă Tracy și porniră din nou 
pe șoseaua înconjurată de peisaje minunate. 


226 


Nu vorbiră prea mult. Tracy menținea viteza pe la o sută 
treizeci și vântul mugea. Asta era necazul cu mașinile 
decapotate. Bond se uită la ceas: douăsprezece fără un sfert. 
Aveau să ajungă la Kufstein pe la unu. Pe strădutele șerpuitoare 
ce duceau la marele castel se afla o tavernă splendidă Acolo 
exista o mică alee a plăcerilor, plină de vaierul înduioșător al 
ţiterelor și de melancolia blândă a iodlerelor tiroleze. Acolo se 
oprea în mod tradiţional turistul german după o ieșire de o zi în 
Austria cea ieftină chiar înaintea frontierei germane, ca să se 
mai ospăteze o dată din belșug cu mâncarea și cu vinul Austriei. 
Bond își apropie gura de urechea lui Tracy și-i vorbi despre 
tavernă și despre celălalt punct de atracţie din Kufstein - cel 
mai plin de imaginaţie memorial de război conceput vreodată, în 
amintirea războiului din 1914-1918. In fiecare zi, exact la 
amiază, ferestrele castelului sunt deschise larg și la marea orgă 
dinăuntru se interpretează un solo improvizat. Muzica poate fi 
auzită cale de kilometri întregi în valea dintre uriașele lanţuri 
muntoase pentru care Kufstein joacă rolul de poartă. 

— Numai că-l vom pierde. E aproape douăsprezece. 

— N-are nimic, zise Tracy. Eu am să mă mulţumesc cu 
ţiterele, în timp ce tu dai pe gât bere și șnaps. 

Se angajă pe partea dreaptă a bifurcaţiei ce ducea la pasajul 
suprateran către Kufstein; în foarte scurt timp trecură prin 
Rosenheim și culmile muntoase mărețe, albe apărură chiar în 
fața lor. Traficul era mult mai sporadic; cale de kilometri întregi, 
mașina lor rămânea singură pe drumul ce mergea întins, drept 
ca o săgeată, printre pajiștile albe și păduricile de larice, spre 
bariera scânteietoare unde armatele războinice vărsaseră sânge 
secole la rând. Bond aruncă o privire în spate. La mai mulţi 
kilometri în spatele lor, pe autostrada cea lată, se vedea o mică 
pată roșie. Automobilul Maserati? De bună seamă, posesorii lui 
n-aveau cine știe ce spirit competitiv dacă nu puteau ajunge din 
urmă Lancia la doar o sută treizeci la oră! N-ajută la nimic să ai 
așa o mașină, dacă n-o conduci în așa fel încât să le lași în o 
urmă pe toate celelalte de pe șosea. Işi zise însă că poate-i 
nedreptăţește pe cei din Maserati. Poate că și ei voiau doar să 
șofeze liniștit și să se bucure de ziua aceea. 

Zece minute mai târziu, Tracy spuse: 

— E o mașină roșie care vine cu viteză din spate. Vrei s-o las 
în urmă? 


227 


— Nu, zise Bond. Las-o să treacă. Avem tot timpul din lume. 

Acum putea să audă șuieratul aspru al celor opt cilindri. Se 
aplecă spre stânga și făcu un semn laconic cu degetul mare 
înainte, semnalându-le celor din Maserati să-i depășească. 

Șuieratul se transformă într-un muget asurzitor. Parbrizul 
micii Lancia dispăru de parcă ar fi fost lovit de un pumn 
monstruos. Bond întrezări o gură cu buze crispate dispreţuitor, 
mai jos de un nas sifilitic, și retragerea eliminatorului de flacără 
al unei arme automate, după care mașina cea roșie îi depăși și 
Lancia țţâșni nebunește peste marginea drumului, pe o porţiune 
acoperită cu zăpadă, croindu-și drum cu brutalitate printr-un 
lăstăriș tânăr. Apoi se izbi cu capul de rama parbrizului și leșină. 

Când își reveni în simţiri, un bărbat îmbrăcat în uniforma kaki 
a patrulei autostrăzilor germane îl zgâlțăia. Chipul cel tânăr era 
încremenit de groază. 

— Was ist denn geschehen? Was ist denn geschehen??? 

Bond se întoarse spre Tracy. Zăcea aplecată înainte, cu faţa 
îngropată în rămășițele volanului. Basmaua cea roz îi căzuse de 
pe cap, iar casca de păr auriu atârna și-i ascundea fața. Bond îi 
cuprinse cu brațul umerii, pe care începuseră să înflorească 
pete întunecate. O strânse lângă el. Se uită la tânăr și-i zâmbi 
liniștitor, spunând pe un ton clar, ca și cum ar fi explicat ceva 
unui copil: 

— E în regulă. Totul e în regulă. Se odihnește. Vom pleca mai 
departe în curând. Nu-i nicio grabă. Știi... (Își lipi capul de al ei 
și-i șopti în păr.) Ştii, avem tot timpul din lume. 

Tânărul poliţist de patrulă mai aruncă o ultimă privire speriată 
cuplului încremenit, se duse grăbit la motocicleta sa, luă 
microfonul de mână și începu să vorbească imperativ cu centrul 
de salvare. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


88 Ce s-a întâmplat aici? (germ.). 
228 


229