Ian Fleming — 13 Traiesti numai de doua ori

TEN ELOVIVG 


A DOUA 
ȘANSĂ 


VoLUMUL 13 


IAN FLEMING 


Seria James Bond 


Volumul 13 


A DOUA ȘANSĂ 


Original: You Only Live Twice (1964) 


Traducere de: | 
NATIMA MANDRILA 


y 


virtual-project.eu 


BIBLIOTECA UNIVERSALĂ 
2010 


Prefaţă 


de Mo Hayder 


Poate că e în mod special blestemul al autorului de prefețe, 
dar în 1987, când Anthony Burges spunea că James Bond are 
„stofă de nemuritor”, nu avea de unde să știe cât de aproape de 
dezintegrare este lumea trecătoare a eroului său. Prăbușirea, cu 
numai doi ani mai târziu, a Zidului Berlinului, era cel mai vizibil 
indiciu al schimbării ordinii mondiale ce ar fi putut marca 
sfârșitul lui Bond, cel mai iubit apărător al libertăţii noastre 
naționale. Războiul Rece a durat atâta timp, dar unde-a dispărut 
ameninţarea lui? Și unde este sistemul de valori a cărui păstrare 
revenea în sarcina lui Bond? Smuls din climatul său tensionat, a 
reușit 007 să treacă examenul timpului? 

Sunt întrebări la care îi este ușor să răspundă oricărei 
persoane familiarizate cu eroul de film James Bond - în definitiv 
abia au trecut zece ani de când Mike Myers a scos din jobenul lui 
de prestidigitator pelicula noastră favorită cu Bond, cu tehnica 
ei de vârf și efectele speciale de comedie. Ce se întâmplă însă 
cu eroul mai puţin cunoscut, cu agentul 007 din romanele lui 
Fleming? Este oare la fel de anacronic, la fel de efemer? Cel 
care citește romanul A doua șansă la aproape o jumătate de 
secol după ce a fost scris poate fi scuzat dacă simte o trepidaţie 
vagă, o nevoie de a se înarma cu răbdare - nu doar împotriva 
tristului spectacol al eroului scos de pe scenă de propriile sale 
parodii, ci și, mai important, a elementelor ce încadrează în timp 
ficțiunea mai definitiv decât orice altceva: atitudinea culturală 
depășit! Oare cititorul modern, cu concepţiile sale aparținând 
categoric mileniului al treilea, va fi ofensat de misoginismul 
nonșalant al lui Fleming, va fi jignit de stereotipiile învechite? 

Eu cred că răspunsul e NU. E drept că A doua șansă se 
desfășoară pe fundalul unei ameninţări sovietice cel puțin 
bizare; în lumea lui Bond, Regatul Unit al Marii Britanii continuă 
să dețină supremaţia în confruntările internaţionale ale 
serviciilor secrete; iar când suferă ceea ce astăzi ar fi 
diagnosticat ca efect de stres posttraumatic după moartea soţiei 


3 


sale, Tracy, (în romanul anterior, În Serviciul Secret al Maiestăţii 
Sale), medicii din Harley Street îi prescriu nu terapie de grup și 
Prozac, ci ședințe de hipnotizare și „energizante”. Cu toate 
acestea, în viziunea lui Fleming, imaginea lumii este 
surprinzător de proaspătă și chiar pătrunzătoare. Grosul acţiunii 
se petrece în Japonia, iar tabloul lumii nipone creionat de el nu 
enervează mai mult prin rasism și imperialism decât felul infam 
în care sunt alcătuite personajele feminine, celebrele „iubite ale 
lui Bond”. Asemeni majorităţii valorilor unei culturi populare, 
James Bond aparţine timpului său fiind, în egală măsură, 
atemporal. 

O bună parte din schimbările radicale intervenite în 
moravurile culturale și în ordinea internaţională sunt abordări de 
dată recentă în literatura de ficţiune. Intriga romanelor lui 
Fleming continuă să aibă o capacitate de a capta atenţia 
similară cu a thrillerului modern: nu trebuie decât să citeşti 
descrierea pe care o face înspăimântătoarei grădini a morții 
creată de Blofeld ca să-ţi dai seama că e la fel de înzestrat în 
domeniul macabrului precum - să spunem - Thomas Harris sau 
Chuck Palahniuk. Chiar dacă de-a lungul timpului cadrul în care 
se desfășoară ficţiunea a căpătat un caracter din ce în ce mai 
impresionist, mai sumar (nu doar din pricină că are acum un 
ritm mult mai alert, ci și pentru că în această epocă a călătoriilor 
și comunicației globale mintea modernă poate alcătui imagini 
complexe cu un minimum de stimulare), descrierile lui Fleming 
nu par niciodată greoaie. Faima lui ca autor de jurnale de 
călătorie nu e nici pe departe la fel de mare cu cea căpătată ca 
și creator al personajului Bond, dar în A doua șansă el își 
demonstrează limpede admiraţia faţă de o cultură străină și ne 
oferă nu doar o imagine accesibilă a unei societăți care continuă 
să intrige, ci și un document viu referitor la rolul deținut de 
Japonia în lupta împotriva comunismului - și asta fără să cadă 
vreodată în didacticism ori pedanterie. 

Și nu numai cadrul ficțional al lui Fleming rezistă la examenul 
timpului, ci și personajele sale, care se dovedesc mult mai 
rezistente decât lumea în care evoluează și care îi îngrădește. 
Ele se dovedesc a fi tipare clare ale eroilor moderni: în Hannibal 
Lecter se simte mai mult decât un iz din Blofeld, iar în Indiana 
Jones, Jack Bauer și chiar inspectorul Morse există cu siguranţă o 
fărâmă din James Bond. Mult mai concret, chiar, într-o perioadă 


4 


în care celebritatea se banalizează, efemerii James Bond din 
celuloid sunt incapabili să-l egaleze pe demnul și perenul James 
Bond din paginile romanelor. Omul acesta nu se îngrașă din 
cauza vârstei; nu chelește; nu devine penibil ca un septuagenar 
care șontâcăie pe o plajă topless de la Cannes. „Nemuritor” sau 
nu, James Bond al lui Fleming va rămâne măcar un bărbat 
incitant, enigmatic și esențialmente uman, cel puţin atâta vreme 
cât câte-un bărbat se va obosi să se întrebe „Ce-ar face Bond în 
situația asta?” și cât vreo femeie va visa la el. Așadar, poate ar 
trebui să recunoaștem: încă nu aţi devenit marfă perisabilă, 
domnule Bond! 


Mo Hayder este autorul a patru romane devenite best-seller în 
Marea Britanie și Japonia: Birdman, The Treatment, Tokyo şi Pig 
Island. 


Pentru 

Richard Highes 
și 

Torao Saito 


Dar pentru care 
etc... 


Trăiești doar de două ori: 

Odată când te naști 

Și o dată când privești moartea în 
față. 


După BASHO, poet japonez 
(1643-1694) 


PARTEA ÎNTÂI 


E mai bine să călătorești 
plin de sperantă... 


Capitolul 1 


Foarfeca taie hârtia 


Îngenuncheată în fața lui James Bond, gheișa numită Frunză 
Tremurătoare se înclină din talie și-l sărută cast pe obrazul 
drept. 

— Trișezi, îi reproșă acesta cu severitate. Ai fost de-acord să 
mă săruţi de-adevăratelea, pe gură, dacă câștig. Măcar atât... 

Perlă Cenușie, madama stabilimentului, o femeie cu dinţii 
lăcuiți cu negru, o purtare bizar de afectată și atât de scundă și 
îndesată încât părea ieșită atunci dintr-o piesă NO, îi traduse 
spusele. Acompaniată de un val de chicoteli și strigăte mici de 
încurajare, Frunză Tremurătoare își acoperi chipul cu mâinile 
minunate, ca și cum i s-ar fi pretins să profereze o obscenitate 
cumplită. După câteva clipe însă degetele se desfăcură și 
printre ele se ițiră ochii obraznici, care examinară gura lui Bond 
ca și cum și-ar fi stabilit o ţintă, iar trupul se repezi înainte. De 
data aceasta sărutul ajunse pe buze și întârzie o fracțiune de 
secundă. În semn de invitaţie? În semn de promisiune? Englezul 
își aminti că i se promisese „o gheișă cu care să împartă perna”. 
Din punct de vedere tehnic, expresia desemna o gheișă din 
casta de jos, care nu avea cunoștințe deosebite în artele 
tradiţionale ale meseriei ei - deci nu era capabilă să spună 
istorioare amuzante, să cânte, să picteze sau să compună 
versuri despre clientul ei. Dar, spre deosebire de surorile ei mai 
educate, putea accepta să ofere servicii mai concrete, în mod 
discret, desigur, în condiţii de intimitate desăvârșită și la un preţ 
piperat. Pentru gusturile grosolane, necioplite ale unui gaijin, ale 
unui străin, asemenea servicii aveau mai mare căutare decât să 


7 


i se alcătuiască o tanka! din treizeci și una de silabe pe care în 
niciun caz nu avea cum s-o înțeleagă așa cum i se prezenta, sub 
forma unor ideograme elegante și perfecte și care îi preamărea 
farmecul pe fundalul unei coaste a muntelui Fuji semănată cu 
boboci de crizantemă. 

Aplauzele care salutau această manifestare nestăpânită de 
lascivitate se stinseră repede, într-o atmosferă respectuoasă. 
Bărbatul puternic și îndesat îmbrăcat în yukata neagră, care 
şedea față în faţă cu Bond la măsuţa scundă de lac roșu, își 
scoase dintre dinţii îmbrăcaţi în aur ţigaretul Dunhill și-l așeză 
alături de scrumieră. 

— Bondo-san, spuse Tiger Tanaka, șeful Serviciilor Secrete 
japoneze, te provoc să joci cu mine acest joc ridicol și-ţi promit 
dinainte că nu vei câștiga. 

Fața arămie, lătăreaţă și brăzdată de riduri pe care Bond 
ajunsese să o cunoască atât de bine în ultimele câteva 
săptămâni, se lumină de un zâmbet larg, care făcu ochii să se 
îngusteze până deveniră două tăieturi înguste, oblice și 
lucitoare. Cunoștea bine zâmbetul acesta, care de fapt nu era 
zâmbet deloc, ci doar o mască - cu o gaură aurie în mijloc. 

— Bine, Tiger, spuse el râzând. Mai întâi, să ni se mai aducă 
sake. Dar nu în degetarele astea ridicole! Am băut vreo cinci 
dintr-astea și au avut cam același efect cu un singur Martini Dry 
dublu. O să am deci nevoie de încă unul ca să pot demonstra 
superioritatea instinctelor occidentalilor asupra  șiretlicurilor 
orientalilor. Nu cumva se găsește cumva pe-aici vreun pahar 
scund cu gura largă, aruncat pe după vitrinele astea cu 
porțelanuri Ming? 

— Bondo-san, Ming e o dinastie chineză. Cunoștinţele tale 
despre porțelanuri sunt la fel de sumare pe cât de grosolane îţi 
sunt obiceiurile de băutor. In plus, nu e deloc înțelept să 
subestimezi o băutură precum sake, căci atunci a doua butelcă 
o bea pe prima și băutura îl bea pe om. 

Tiger Tanaka se întoarse spre Perlă Cenușie cu care porni o 
discuţie animată presărată cu râsete, despre care Bond își spuse 
că este precis un șir de glume pe seama occidentalului troglodit 
și a poftelor lui monstruoase. La o poruncă scurtă a madamei, 
Frunză Tremurătoare se înclină și ieși grăbită din cameră. Tiger 
se întoarse spre Bond. 


1 Micropoem cu formă fixă. (n. tr.). 


— Bondo-san, ai câștigat multă cinste a obrazului. La noi doar 
luptătorii de sumo beau sake în cantităţi atât de mari fără să se 
vadă efectul. Perlă Cenușie spune că ești cu siguranţă unul de-al 
lor. Dar a mai sugerat și că nu o să fii un partener prea grozav 
pentru Frunză Tremurătoare în seara asta, adăugă el cu viclenie. 

— Spune-i că aș fi interesat mai degrabă de talentele ei mai 
mature și că sunt convins că priceperea ei în arta de a face 
dragoste va compensa orice moleșeală temporară din partea 
mea. 

Această galanterie greoaie primi ceea ce merita. Perlă 
Cenușie dădu drumul unui adevărat șuvoi însuflețit de cuvinte 
japoneze. Tiger traduse. 

— Bondo-san, femeia asta nu e tocmai lipsită de spirit. Uite, 
tocmai a făcut o glumă. A spus că e căsătorită în mod 
respectabil cu un bonsan și că în așternutul ei, în futon, nu mai 
există loc pentru un altul. Bonsan înseamnă preot, „barbă- 
cenușie”. Vezi dar că a făcut un calambur cu numele tău. 

Petrecerea cu gheișe dura de două ceasuri, iar pe Bond îl 
dureau fălcile din pricina că fusese silit să zâmbească fără 
încetare și să dea pe tonul cel mai politicos, replici spirituale. 
Geișele nu-l distrau și nu găsea niciun farmec în muzica 
disonantă și ermetică izvorâtă din cutia fermecată de rezonanţă 
a samisenului cu trei corzi, așa că se văzu pus în situaţia de a 
face eforturi disperate pentru buna continuare a petrecerii. Își 
dăduse seama că Tiger Tanaka îi observa străduinţele cu 
plăcerea cea mai sadică. Dikko Henderson îl avertizase că 
petrecerile cu gheișe sunt în bună măsură, pentru un occidental, 
echivalentul încercării de a distra o mulțime de copii 
necunoscuți într-o grădiniță cu educatoare severe. Dar Dikko îl 
mai avertizase și că Tiger Tanaka îi făcea astfel o mare onoare, 
pe care o plătea cu o sumă considerabilă - fie ea din fondurile 
secrete sau din propriul buzunar - și că trebuia să-și compună o 
mină încântată și să participe cu însuflețire, căci nu era decât un 
moment de respiro în misiunea pe care o avea de îndeplinit. Cu 
condiţia să fie un răstimp de destindere și nu o catastrofă! 

Așadar zâmbi din nou și bătu entuziasmat din palme. 

— Spune-i târfei bătrâne că-i o târfă bătrână, spuse el pe un 
ton dulce, acceptă paharul aburit cu sake fierbinte din mâinile 
aparent adoratoare ale lui Frunză Tremurătoare și-l goli din două 
înghiţituri uriașe. 


Repetă performanţa, obligând-o pe madamă să ceară să se 
mai aducă băutură de la bucătărie, apoi își așeză cu hotărâre 
pumnul pe măsuţa de lac roșu și spuse cu o atitudine fals 
războinică: 

— Bine, Tiger! Să-i dăm drumul! 

Era vechiul joc, jucat de toţi copiii din lume, cu foarfeca ce 
taie hârtia, hârtia ce învelește piatra și piatra ce tocește 
foarfeca. Pumnul este piatra, două degete întinse sunt foarfeca 
și palma desfăcută e hârtia. Cei doi jucători își mișcă de două 
ori, simultan, pumnul închis, iar la a treia mișcare fiecare din ei 
dezvăluie simbolul pe care l-a ales. Regula jocului e să ghicești 
ce simbol va folosi adversarul tău, ca să poţi alege unul cu care 
să-l învingi. Câștigă cel care iese primul din trei sau mai multe 
încercări într-un cuvânt, este un joc al cacialmalelor. 

Tiger Tanaka își așeză pumnul pe masă, faţă în faţă cu cel al 
lui Bond și cei doi bărbaţi rămaseră nemișcați, privindu-se în 
ochi. În camera micuță, delimitată cu panouri din hârtie de orez, 
se lăsă o tăcere adâncă. Susurul dulce al pârâiașului ce curgea 
în grădina ornamentală se auzi pentru prima oară în seara 
aceea, prin panoul lăsat deschis. Bond simţi că i se face pielea 
de găină - poate din cauza tăcerii, poate din cauza expresiei de 
profundă seriozitate și hotărâre întipărită brusc pe chipul 
formidabil și crud, de samurai, al lui Tanaka. Pe neașteptate, 
totul devenise mult mai mult decât un joc copilăresc. Tiger 
promisese că-l învinge, iar dacă pierdea, însemna că-și pierde 
mult din cinstea obrazului. Dar cât de mult? Suficient încât să 
submineze prietenia dintre ei, care devenise ciudat de reală în 
ultimele două săptămâni? Adversarul lui era unul dintre oamenii 
cei mai puternici din Japonia, iar faptul de a fi învins de un gaijin 
jalnic în faţa a două femei putea să însemne foarte mult pentru 
el. Cele două femei puteau împrăștia vestea înfrângerii lui. In 
occident, o asemenea bagatelă ar fi fost considerată drept farsă 
insignifiantă - ca și cum un ministru ar fi pierdut un joc de table 
la Blades. Dar în orient? Dikko Henderson îl învățase, într-un 
răstimp foarte scurt, că trebuie să respecte pe deplin 
convenienţele orientale, oricât de demodate ori aparent 
neînsemnate i-ar fi părut, însă gradaţiile acestora îi erau cu 
desăvârșire străine. Exact ca în cazul de faţă. Oare trebuia să 
câștige acest joc copilăresc al cacealmalelor, ori să încerce să 
piardă? Dar încercarea de a pierde implica aceeași inteligenţă și 


10 


capacitate de a intui corect simbolurile alese de adversar, cu 
alte cuvinte era la fel de greu să piardă cu bună știință pe cât 
era să câștige. Și, până la urmă, asta chiar avea importanţă? Din 
nefericire, avea presentimentul ciudat că până și jocul acesta 
idiot putea să influenţeze reușita sau eșecul în strania misiune 
cărei se încredințase. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Tiger Tanaka tranșă problema 
cu voce tare, scoțând un râs scurt și răgușit care suna mai 
degrabă a admonestare decât a amuzament 

— Bondo-san, conform obiceiurilor noastre și, fără îndoială, la 
o petrecere la care eu sunt gazdă iar tu invitat de onoare, buna- 
creștere ar trebui să mă determine să te las să câștigi acest joc 
pe care urmează să-l jucăm împreună ba mai mult de-atât, ar fi 
de datoria mea să procedez astfel. Așadar, trebuie să-mi cer 
scuze dinainte pentru că te voi învinge. 

— Dragul meu Tiger, îi răspunse el zâmbind vesel, nu are rost 
să joci un joc dacă nu încerci să-l câștigi! Pentru mine ar fi o 
mare insultă dacă ai juca intenţionat în așa fel încât să pierzi. 
Dacă pot spune așa, remarcile tale au fost deosebit de 
provocatoare. Sunt la fel ca zeflemelile pe care le schimbă 
luptătorii de sumo înaintea înfruntării. Dacă n-aș fi fost atât de 
sigur că înving, ţi-aș fi atras atenţia că vorbeşti englezește. Te 
rog, spune tu alesei și distinsei noastre companii că îmi propun 
să-ți bag onorabilul nas în ţărână la acest joc penibil și să 
dovedesc nu doar superioritatea Marii Britanii și cea a Scoției în 
particular, asupra Japoniei, ci și superioritatea reginei noastre 
asupra împăratului vostru. 

incurajat probabil de efectul înșelător al băuturii, Bond o 
făcuse de oaie. Genul acesta de glume pe tema diferențele 
dintre culturile lor devenise obișnuit între el și Tiger, care își 
luase, primul în promoţia lui, licența în științe socio-politice la 
Trinity College înainte de război și se mândrea cu concepțiile lui 
democratice, cu liberalitatea și elasticitatea opiniilor lui despre 
occident. Insă abia ce sfârșise de vorbit când observă o lucire 
bruscă în ochii lui negri și își aminti de avertismentele lui Dikko: 
„Acum ascultă bine, englezoi necioplit! Te descurci bine, dar nu- 
ţi forța norocul. T.T. e un tip civilizat, ca toţi japonezii de altfel. 
Dar fii atent și nu sări calul! Uită-te atent la recipient, căci vei 
descoperi în el și trăsături Manchu, dar și tătare. Și nu uita că 
avea centura neagră la judo înainte să vină și să studieze în 


11 


blestematul tău de Oxford. Nici că înainte de război spiona 
pentru japonezi, pe vremea când își spunea adjunct al atașatului 
naval al ambasadei lor din Londra, iar voi tâmpiţilor aţi 
considerat că e curat numai pentru că obținuse o diplomă la 
Oxford. Ca să nu mai pomenesc de dosarul lui de război! Nu uita 
că a ajuns aghiotantul personal al amiralului Ohnishi și că se 
antrena într-o tabără kami-kaze când americanii au făcut puţină 
gălăgie deasupra Hiroshimei și Nagasakiului, iar Soarele-Răsare 
s-a dus de-a berbeleacul în mare. Și dacă uiţi cumva toate 
astea, întreabă-te de ce tocmai T.T., dintre cei nouăzeci de 
milioane de japonezi, a căpătat din întâmplare postul de director 
al Koan-Chosa-Kyotu. Bine, James? Ai prins figura?” 

De când sosise în Japonia, Bond exersase constant și asiduu 
șezutul în poziţie lotus, tot urmând sfatul lui Dikko Henderson. 
„Dacă vei intra în contact direct cu oamenii ăștia, și chiar dacă 
nu, vei petrece o groază de timp stând în fund pe jos. Există o 
singură modalitate s-o faci fără să-ţi rupi articulațiile - anume în 
poziția indiană, chincit pe vine, cu picioarele încrucișate și cu 
muchiile tălpilor, care te vor durea ca naiba, sprijinite pe podea. 
Ai nevoie de puţin exerciţiu, dar nu se moare din asta și-n plus o 
să câștigi multă cinste a obrazului”. Deprinsese această artă în 
bună măsură, însă acum, după două ore, simţea că i-au luat foc 
genunchii și-și spuse că dacă nu-și schimbă imediat poziţia, va 
rămâne olog pe toată viaţa. 

— Ținând cont că urmează să mă înfrunt cu un maestru de 
talia ta trebuie mai întâi să adopt o poziţie relaxată a corpului, în 
așa fel încât să-mi pot folosi creierul și concentrarea la 
capacitate maximă, îi spuse el lui Tiger. 

Se ridică cu greu în picioare, se întinse din toate încheieturile 
și se așeză din nou, de data asta cu un picior întins pe sub 
măsuța scundă și cu cotul sprijinit pe genunchiul îndoit al 
celuilalt. Noua poziţie îi aduse o ușurare binecuvântată. Ridică 
paharul, pe care Frunză Tremurătoare îl umplu supusă dintr-o 
butelcă proaspătă. Bău paharul până la fund, i-l întinse fetei și 
lovi cu pumnul în tăblia măsuţei, cu atâta forţă încât făcu să 
salte cutiuțele cu dulciuri și ceștile de porțelan. Apoi își aţinti 
privirile dure în ochii lui Tiger Tanaka. 

— Gata! anunţă el. 

Tiger îl sfredeli cu privirea, încercând să-i intuiască planul, 
însă englezul hotărâse să nu adopte un plan, un tipar anume. 


12 


Avea de gând să joace absolut la întâmplare, arătând simbolul 
pe care îl alegea pumnul lui în momentul psihologic al celor 
două mișcări scurte în aer. 

— Trei jocuri din trei? întrebă japonezul. 

— De-acord! 

Cei doi pumni se ridicară încet de pe tăblia mesei, făcură la 
unison cele două mișcări prin aer și ţâșniră înainte. Tiger își 
păstră pumnul strâns, alegând piatra Bond îl desfăcu pe-al lui, 
indicând cu palma deschisă că a ales hârtia care învelește 
piatra. Punct pentru englez. Cei doi repetară mișcările rituale, 
apoi urmă iarăși momentul adevărului Tiger alesese din nou 
piatra, iar Bond întinsese în faţă cele două degete arătând 
foarfeca pe care o tocește piatra. Egalitate la puncte. 

Tiger se opri și-și lipi pumnul de frunte, închise ochii și rămase 
o vreme nemișcat, concentrându-se. 

— Da! Te-am prins, Bondo-san. De data asta nu-mi scapi! 

— Frumos spectacol, spuse Bond străduindu-se să-și alunge 
din minte bănuiala că Tiger va arăta piatră și a treia oară sau că 
se va aștepta ca el să arate hârtia alegând să riposteze cu 
foarfeca tăind hârtia. Și tot așa mai departe. Cele trei simboluri 
se învârteau în mintea lui precum imaginile de pe panoul unui 
joc automat de poker cu fructe. 

Cei doi pumni se ridicară în aer - unu, doi și trei! 

Tiger arătă iarăși piatra, pe care Bond o înveli cu hârtia. 
Primul joc îl câștigase englezul. 

Al doilea joc dură mai mult. Amândoi continuau să arate 
același simbol, repetând jocurile anterioare. Era ca și cum 
fiecare din cei doi jucători ar fi evaluat psihologia celuilalt - ceea 
ce nu era decât în mică măsură adevărat atâta vreme cât Bond 
nu-și hotărâse o anumită strategie de joc, ci continua să joace la 
întâmplare. Mergea, pur și simplu, la noroc. Tiger câștigă acest 
joc, așa că se aflau din nou la egalitate. 

Ultimul joc! Cei doi adversari se priviră unul pe celălalt. 
Zâmbetul englezului era curtenitor, cu o vagă undă de ironie. În 
ochii negri ai lui Tiger trecu o fulgerare roșiatică. Bond o observă 
și își spuse: „Ar fi înţelept să pierd. Sau nu?” Până la urmă 
câștigă jocul anihilându-l pe japonez în două ture consecutive, o 
dată tocindu-i foarfeca cu piatra lui și a doua oară învelindu-i 
piatra cu hârtia. 


13 


Tiger îi făcu o plecăciune adâncă, la care răspunse cu una și 
mai adâncă, căutând o remarcă cu care să detensioneze 
atmosfera. 

— Trebuie să fac demersuri să se includă jocul ăsta în 
sporturile olimpice, la timp ca să prind Olimpiada de la voi. Sunt 
convins că aș fi ales în lotul reprezentativ al ţării mele. 

Tiger Tanaka râse cu politețe silită. 

— Ai un stil al tău de joc foarte inspirat. Care e secretul 
metodei tale? 

Cum nu avusese nicio metodă, inventă la repezeală una care 
să fie cât mai politicoasă față de Tiger. 

— Tu ești un bărbat din piatră și oţel, Tiger, așa că m-am 
gândit că vei alege foarte rar simbolul hârtiei și am jucat în 
consecinţă. 

Mica scamatorie verbală avu efectul scontat. Tiger se înclină. 
Bond îi răspunse cu o plecăciune și mai bău sake, închinând în 
cinstea  amfitrionului său. Scăpate de încordare, gheișele 
aplaudară vesele și madama îi ceru lui Frunză Tremurătoare să-l 
sărute din nou pe gaijin. Fata se grăbi să-i îndeplinească 
porunca. Ce piele catifelată aveau japonezele astea! Și ce 
atingeri ușoare, abia perceptibile! Bond începu să-și închipuie 
cum se va desfășura noaptea în continuare, când Tiger îl trezi 
din visare. 

— Bondo-san, am ceva de discutat cu tine. Îmi vei face 
onoarea să vii la mine acasă pentru un ultim pahar de băutură? 

Işi alungă imediat din minte gândurile lascive. Dikko îi 
spusese că invitaţia în casa unui japonez e un semn de favoare 
neobișnuit de mare. Așadar, până la urmă procedase bine 
câștigând jocul acela pueril. Modul în care se comportase putea 
să aibă consecinţe dintre cele mai importante. 

— Nimic nu mi-ar face o plăcere mai mare. Tiger, răspunse el 
înclinându-se. 

e 

O oră mai târziu, ședeau amândoi în fotolii binecuvântat de 
comode, cu o tavă cu băuturi între ei. Departe, la orizont, 
străluceau luminile portocalii ale Yokohamei, iar prin panoul 
exterior deschis pătrundea abia simţit mirosul portului și al 
mării. Casa lui Tiger era proiectată în mod încântător în așa fel 
încât să constituie o linie de demarcaţie cât mai îngustă între 
locuitorul ei și mediul înconjurător, așa cum procedau de altfel 


14 


cei mai mulţi dintre japonezi, chiar și atunci când nu dispuneau 
de cine știe ce mijloacele materiale. Celelalte trei panouri 
despărțitoare ale încăperii pătrate erau trase în întregime în 
lături, dând la iveală un dormitor, o cameră de lucru și un 
coridor. 

Tiger trăsese în lături panourile imediat ce intraseră în casă. 

— În occident, comentase el, închideţi toate ușile și ferestrele 
când aveţi de discutat secrete. In Japonia, deschidem tot ce se 
poate deschide, ca să ne asigurăm că nimeni nu ascultă 
îndărătul pereților subţiri. Ceea ce am de vorbit acum cu tine 
este o chestiune strict secretă. Sake-ul e destul de cald? Țigările 
îți sunt pe plac? Atunci ascultă ce am să-ţi spun și jură pe 
onoarea ta că nu vei dezvălui nimic nimănui din cele auzite. 

Tiger Tanaka emise iarăși râsul lui scurt și lipsit de veselie, 
dezvelindu-și dinţii îmbrăcaţi în aur. 

— Dacă îţi încâlci promisiunea, nu voi avea de ales și va 
trebui să te șterg de pe fața pământului. 


Capitolul 2 


Se trage cortina pentru Bond? 


Exact cu o lună înainte fusese ajunul închiderii anuale a 
clubului Blades. Începând cu ziua următoare, 1 septembrie, 
aceia dintre membrii care, neconformându-se uzanțelor modei, 
se mai aflau încă în Londra, trebuiau să se mulțumească timp de 
o lună cu Whites sau Boodle's. Whites era considerat gălăgios și 
agitat, iar Boodle's prea plin cu nobili de ţară anoști care nu 
vorbesc decât despre deschiderea sezonului de vânătoare. 
Așadar, membrii selectului club Blades aveau parte de o lună 
petrecută în sălbăticie. Dar nu era nimic de făcut. In definitiv, 
angajaţii meritau și ei să-și ia concediu. Mai mult chiar, în anul 
acela trebuiau zugrăvite câteva încăperi, iar acoperișul necesita 
și el reparații. 

Lui M., instalat la fereastra cu arcadă ce dădea spre St. James 
Street, nu-i păsa deloc de acest exod anual, căci îl așteptau 
două săptămâni de pescuit păstrăvi pe râul Test, iar pentru 
următoarele două hotărâse să prânzească sandvișuri și cafea la 

15 


birou. El nici nu frecventa prea des Blades, ci doar atunci când 
avea vreun invitat special. De fapt, nu era deloc ceea ce se 
numește un bărbat de club, iar dacă ar fi fost, s-ar fi oprit cu 
siguranţă la The Senior, cel mai auster și select club din întreaga 
lume. Dezavantajul acestuia din urmă era că îl frecventau prea 
mulţi cunoscuţi de-ai lui și se discutau prea multe probleme de 
serviciu. O mulţime din foștii lui camarazi din marină ar fi venit 
la el să-l întrebe cu ce se ocupă după pensionare, iar minciuna 
„Am o slujbă la o firmă care se numește Universal Export” 
ajunsese deja să-l plictisească și, cu toate că fusese îndelung 
verificată, implica totuși oarecare riscuri. 

Porterfield veni grăbit cu ţigările de foi, se înclină și oferi 
invitatului lui M. cutia deschisă. Sir James Molony ridică 
întrebător o sprânceană. 

— Văd că se mai importă havane, constată el ezitând câteva 
clipe în fața cutiei deschise, până se hotărî la o ţigară „Romeo și 
Julieta” pe care o ridică delicat cu două degete și o mirosi 
încântat. Ce-i trimit în schimb lui Castro cei de la Universal 
Export? Rachete balistice Blue Streak? A 

Portfield observă că pe M. nu-l amuzase deloc gluma. Il 
cunoștea destul de bine, căci servise ca subofițer sub comanda 
lui, în ultimii ani înainte de pensie. 

— De fapt Sir James, interveni el repede, dar nu prea repede, 
în ultima vreme cele mai bune ţigări de foi jamaicane se ridică 
indiscutabil la nivelul havanelor. Până la urmă au reușit să 
nimerească compoziţia frunzei de la suprafaţă. 

După care închise capacul din sticlă al cutiei și se îndepărtă. 

Sir james Molony luă de pe masă dispozitivul de perforat 
țigările de foi pe care chelnerul șef îl lăsase acolo și găuri cu 
gesturi precise vârful ţigării. Aprinse o brichetă Swan Vesta, 
plimbă flacăra în jurul capătului și trase ușurel din ţigară până o 
văzu aprinsă după placul lui. Apoi sorbi o înghiţitură de brandy, 
una de cafea și se sprijini comod cu spinarea de spătarul 
fotoliului, privind cu ironie afectuoasă sprâncenele ruginii ale 
amfitrionului său. 

— Bine, prietene, spuse el, acum dă-i drumul. Care-i necazul? 

M. era cu gândul în altă parte și părea că nu reușește să-și 
determine pipa să ardă cum trebuie. 

— Ce necaz? întrebă acesta vag, între două pufăituri. 


16 


Sir James Molony era cel mai mare neurolog din Anglia. Cu un 
an înainte i se decernase Premiul Nobel pentru faimoasa lucrare 
intitulată Efecte secundare psihosomatice ale  inferiorității 
organice. În plus, era și specialist consultant în materie de boli 
nervoase al Serviciilor Secrete și, cu toate că era rareori 
solicitat, și atunci numai în situaţii extreme, i se cerea să rezolve 
probleme pe care le considera deosebit de interesante, în mare 
măsură din cauză că ţineau atât de factorul uman cât și de cel al 
siguranţei Statului. Mai mult, de la război încoace specializarea 
sa devenise deosebit de căutată. 

M. își întoarse capul de la invitatul lui și începu să urmărească 
traficul de pe St. James Street. 

— Prietene, și tu ai, la fel ca noi toţi, anumite tipare de 
comportament. Unul din ele constă în a mă invita să iau prânzul 
cu tine la Blades, a mă îndopa ca pe o gâscă de Strasbourg și- 
apoi a-mi dezvălui câte un secret înfricoșător cerându-mi după 
aceea să te ajut să-l rezolvi. Dacă îmi amintesc bine, ultima dată 
ai vrut sa aflu dacă aș putea scoate niște informaţii 
suplimentare de la un diplomat străin, căruia să-i induc o stare 
de hipnoză fără ca el să-și dea seama. Ai zis că era ultima ta 
speranţă. Două săptămâni mai târziu, am citit în ziare că același 
diplomat își sfârșise zilele în mod tragic, experimentând forța 
atracției gravitaționale de la etajul zece al unei clădiri. Medicul 
legist a dat un verdict limpede: a căzut sau a fost aruncat. De 
data asta ce cântec trebuie să cânt la cină? 

Văzând că M. continuă să rămână dus pe gânduri și nu-i 
răspunde, James Molony se mai îmblânzi și spuse cu simpatie în 
glas: 

— Haide, M.! la-ţi bolovanul de pe suflet! 

M. îl privi în ochi cu răceală. 

— E vorba de 007. Sunt din ce în ce mai îngrijorat de el. 

— Ai citit cele două rapoarte pe care le-am întocmit despre 

starea lui. A apărut ceva nou? 
__— Nu, totul e la fel. Se dezintegrează lent. Întârzie la serviciu. 
Işi face munca de mântuială. Greșește prea des. Bea prea mult 
și pierde o grămadă de bani pe la cazinouri. Toate acestea se 
adaugă la faptul că unul dintre cei mai buni oameni ai mei e pe 
punctul să devină un factor de risc în sistemul de securitate. 
Ținând cont de dosarul lui, totul e absolut incredibil! 

Sir James Molony negă cu o mișcare energică a capului. 


17 


— Ba nu e incredibil chiar deloc! Fie că nu mi-ai citit deloc 
rapoartele, fie că nu le-ai acordat atenţia cuvenită. Ti-am spus 
tot timpul că omul ăsta a suferit un șoc. Tu ești un om dur, M.; în 
meseria asta, așa și trebuie să fii. Dar există anumite probleme, 
cele de natură umană de pildă, pe care nu le poţi rezolva 
întotdeauna cu o frânghie bine înnodată. Cazul în speţă face 
parte tocmai din categoria aceasta. Să-l luăm pe agentul ăsta al 
tău, la fel de dur și de curios cum erai și tu probabil la vârsta lui. 
Burlac și misogin convins. Care se îndrăgostește pe neașteptate, 
în primul rând din câte bănuiesc eu, pentru femeia respectivă 
era o pasăre cu o aripă frântă și avea nevoie de ajutor. E 
surprinzător câtă sensibilitate zace în oamenii ăștia aparent 
duri! Așadar, o ia de nevastă și după câteva ore e împușcată de 
către super-gangsterul ăla, cum ziceai că-l cheamă? 

— Blofeld Ernst Stavro Blofeld. 

— Exact. lar omul tău se alege doar cu o rană uşoară la cap. 
Dar în scurt timp începe să se manifeste ciudat, iar medicul 
vostru începe să suspecteze oarecare leziuni ale creierului, așa 
că îl trimite la mine. Agentul tău nu suferă de nimic - adică de 
nimic de ordin fizic, ci doar de șoc. Mi-a mărturisit că și-a pierdut 
orice poftă de viaţă, că nu-l mai interesează nici slujba și nici 
măcar viaţa lui. Aud zilnic chestiile ăstea de la pacienţii mei. E o 
formă de nevroză psihotică, o boală care poate să se dezvolte 
treptat sau să se instaleze pe neașteptate. În cazul omului tău, a 
fost declanșată ca din senin de o situaţie de viaţă intolerabilă, 
pentru că nu se mai confruntase cu ea niciodată - pierderea 
cuiva drag, agravată în cazul lui de faptul că se învinovăţește 
pentru moartea ei. Ei bine, prietene, nici tu, nici eu n-am fost 
obligaţi să suportăm o asemenea povară, așa că nu știm cum 
am reacţiona la presiunea ei. Dar pot să afirm cu certitudine că 
e al naibii de greu să mergi mai departe în viaţă cu apăsarea 
asta în spinare, iar agentul tău se încovoaie sub greutatea ei. M- 
am gândit, și am scris-o și-n rapoartele mele, că natura muncii 
lui, cu pericolele și situaţiile ei urgente, îl va scoate până la 
urmă din letargie. Mi-am dat seama că trebuie să-i înveţi pe 
oameni că nu există limită superioară când e vorba de 
catastrofe și că atâta timp cât în tine mai există o scânteie de 
viață, trebuie să accepti încercările existenței, oricare ar fi ele; 
îți vor părea adesea infinite și de neîndurat, însă fac parte din 


18 


condiția umană. L-ai desemnat în vreo misiune periculoasă în 
ultimele câteva luni? 

— În două, răspunse M. cu acreală. Și le-a ratat pe amândouă. 
Într-una era cât pe ce să fie omorât, iar în cealaltă a făcut o 
greșeală gravă, care i-a pus în pericol pe ceilalţi. Dar altceva mă 
îngrijorează pe mine. Până nu demult, omul ăsta n-a făcut 
niciodată greșeli, iar acum a devenit parcă ţinta tuturor 
accidentelor. 

— Un alt simptom al nevrozei de care suferă. Și ce ai de gând 
să faci în privinţa asta? 

— Să mă dispensez de el, răspunse M. cu brutalitate. Ca și 
cum ar fi fost împușcat mortal sau ar fi făcut o boală incurabilă. 
În secţia lui nu este loc pentru unul dus cu capul, oricum ar 
arăta dosarul lui sau orice scuze i-ar găsi psihologii. Pensionare, 
desigur, cu toate onorurile și așa mai departe. O să încerc să-i 
găsesc o slujbă, la vreuna din nou înfiinţatele firme care asigură 
securitatea băncilor. 

M. privi defensiv în ochii calzi de un albastru limpede, ai 
faimosului neurolog, căutând înţelegere. 

— Îmi înţelegi situaţia, Sir James? Personalul meu e și așa 
destul de numeros, și la sediu și în teren, așa că pur și simplu nu 
am loc să-l strecor pe 007 undeva unde să fiu sigur că nu face 
necazuri nimănui. 

— Asta ar însemna să-ți pierzi unul din cei mai buni oameni. 

— A fost unul dintre ei, dar acum nu mai este. 

Sir james Molony se sprijini de speteaza fotoliului și pufăi 
îndelung din ţigară, cu ochii pe fereastră. Îi plăcea de Bond, pe 
care îl avusese pacient de vreo douăsprezece ori. Văzuse cu 
ochii lui cum spiritul cu care era înzestrat acesta, împreună cu 
uimitoarele lui rezerve de vitalitate, reușiseră să-l scoată din 
stări deosebit de critice, care în mod normal ar fi înfrânt oricare 
altă ființă umană. Era convins că o situaţie disperată va stimula 
din nou rezervele acelea, că dorinţa de a trăi va izbucni din nou 
într-un caz de mare pericol își aminti cât de mulţi dintre 
pacienţii nevrotici dispăruseră pentru totdeauna din cabinetul lui 
imediat după izbucnirea războiului. Îngrijorarea cea mare le 
alungase pe cele mărunte, spaima cea adâncă risipise toate 
temerile mai mici. Nu dură mult până să ia hotărârea și se 
întoarse spre M. 


19 


— Dă-i încă o șansă, te rog! Dacă îţi e de folos, îmi asum eu 
responsabilitatea pentru el. 

— La ce fel de șansă te gândești? 

— Păi eu nu prea știu exact cu ce se ocupă serviciul vostru, M. 
Și nici nu vreau să aflu, căci am destule secrete profesionale cu 
care să-mi bat capul. Dar nu ai ceva cu adevărat incitant, vreo 
misiune aparent imposibilă pe care să i-o repartizezi omului 
ăstuia? Nu mă refer la ceva neapărat periculos, cum ar fi un 
asasinat sau furtul unor cifruri secrete de la ruși, ci la ceva 
deosebit de important dar aparent imposibil. Dacă simți 
neapărat nevoia, poţi să-l și scuturi puţin, dar nu uita că are 
doar nevoie de o mobilizare totală a tuturor talentelor lui, ceva 
care să-l facă să transpire din greu și să-l determine să uite de 
necazurile personale. Băiatul ăsta e un adevărat patriot, deci dă- 
i să facă ceva de mare importanţă pentru țara lui. Ar fi destul de 
ușor dac-ar izbucni un nou război, căci numai moartea sau gloria 
îl pot face pe un bărbat să uite de sine. Nu poţi să găsești ceva 
care să miroasă a urgenţă extremă? Dacă există așa ceva, dă-i 
lui misiunea; s-ar putea să-l aducă înapoi pe calea cea bună. 
Oricum, mai acordă-i o șansă, bine? 

e 

Sunetul imperios al telefonului roşu, care nu mai răsunase de 
săptămâni întregi, o făcu pe Mary Goodnight să sară din scaunul 
ei de parcă ar fi fost înzestrată cu ejector de cartușe. Fugi într- 
un suflet până în camera alăturată, aşteptă o clipă să-și 
recapete suflul și ridică receptorul de parcă ar fi fost un șarpe cu 
clopoței. 

— Da, domnule. Nu, domnule, sunt secretara lui. 

Aruncă o privire spre ceas, așteptându-se la ce e mai rău. 

— E de-a dreptul neobișnuit, domnule. Mă aștept să sosească 
dintr-un minut într-altul. Să îi spun să vă sune, domnule? Da, 
domnule. 

Puse receptorul în furcă și observă că-i tremură mâinile. Să-l 
ia toţi dracii pe omul ăla! Pe unde naiba umblă? 

— Of, James, te rog, vino mai repede, spuse ea cu voce tare și 
se întoarse abătută la mașina ei goală de scris. 

Își pironi privirile asupra tastelor, fără să le vadă însă și se 
strădui să-și mobilizeze toate abilităţile telepatice. „James! 
James, te caută M.! Te caută M.!” 


20 


Brusc, inima începu să-i bată mai tare. Sincrafonul! Poate că 
măcar de data aceasta îl luase cu el! Se înapoie grăbită în 
dormitorul lui și deschise sertarul din partea dreaptă a mesei de 
lucru Nu! Micul receptor din plastic la care putea fi sunat prin 
centrala de la sediu, pe care toţi membrii personalului din 
eșalonul superior al serviciilor trebuia să-l poarte în permanenţă 
asupra lor, stătea cuminte la locul lui. Dar în ultimele săptămâni 
James uitase mereu să-l ia la el ori, mai rău, nu-i păsase dacă îl 
ia sau nu. Îl scoase din sertar și îl trânti furioasă în mijlocul 
mapei de birou. 

— Of, fir-ai al dracului! Fir-ai al dracului! Fir-ai al dracului! ţipă 
ea și se întoarse la ea în cameră târâindu-și picioarele. 

e 

Starea de sănătate, starea vremii sau minunile naturii sunt 
subiecte ce preocupă rareori mintea omului obișnuit până ce 
trece de vârsta de treizeci și cinci de ani. Abia când te afli pe 
pragul vârstei mijlocii ajungi să nu le mai consideri pe toate ca 
venind de la sine și făcând parte din fundalul neinteresant pe 
care se desfășoară acţiuni mult mai urgente și mai interesante. 

Până în anul acesta James Bond fusese mai mult sau mai 
puţin indiferent faţă de toate acestea. Cu excepţia mahmurelilor 
ocazionale și a perioadelor când se vindeca în urma unor 
vătămări de ordin fizic, pe care le echivala cu starea unui copil 
care a căzut și s-a tăiat la un genunchi, își considerase starea 
excelentă de sănătate ca pe un dat firesc. Vremea? Îi 
preocupase numai în măsura în care trebuia să-și îmbrace 
trenciul sau să ridice acoperișul automobilului său Bentley 
decapotabil. Cât despre păsări, albine și flori, minunile naturii 
contau doar în măsura în care mușcau sau înţepau, dacă 
miroseau frumos ori urât. Dar în această ultimă zi a lunii august, 
când se împlineau opt luni de la moartea lui Tracy, ședea în 
grădina de trandafiri Queen Mary din Regents Park și mintea îi 
era preocupată în întregime de aceste subiecte. 

In primul rând, sănătatea. Se simţea ca naiba și știa că arată 
în consecinţă. Fără să spună nimănui, în ultimele câteva luni 
bătuse străzile Harley, Wigmore și Wimpole în căutarea oricărui 
doctor care ar fi putut să-l ajute să se simtă mai bine. Apelase la 
specialiști, la medici generaliști, la vindecători, ba chiar și la un 
hipnotizator. Le spusese la toţi „Mă simt ca naiba. Dorm rău. Nu 
mănânc aproape nimic. Beau prea mult și îmi las munca de 


21 


izbeliște. Sunt că mă dezintegrez. Faceţi-mă bine!” și fiecare 
dintre ei îi luase tensiunea arterială și o probă de urină, îi 
auscultase inima și pieptul, îi pusese întrebări la care el 
răspunsese cu toată sinceritatea și apoi îi spusese că nu suferă 
de nimic grav. După aceea achitase onorariul de cincizeci de 
guinee și se dusese la John Bell sau Croyden ca să scoată un lot 
de rețete proaspete - pentru anxiolitice, somnifere și 
energizante. Și o ţinuse tot așa până își epuizase și ultima 
speranţă - hipnotizatorul, a cărui concluzie fusese că trebuie să 
înceapă să iasă din nou în lume și să-și recapete bărbăţia 
culcându-se cu o femeie. Ca și cum n-ar fi încercat și el asta! Cu 
cele care îl atenţionaseră încă de pe scări s-o ia ușurel. Cu cele 
care îi ceruseră să le ducă mai întâi la Paris. Cu cele care ÎI 
întrebaseră după aceea cu glas indiferent „Te simţi mai bine, 
scumpule?” Până la urmă, hipnotizatorul acela nu fusese chiar 
băiat rău. Puțin cam plicticos când se pornea pe turuit despre 
felul în care se pricepea să scape de negi și despre persecuțiile 
constante la care îl supuneau cei de la Asociaţia Medicilor 
Britanici, dar se săturase până peste cap să stea în fotoliu și să-i 
asculte glasul șoptit care îi cerea să se relaxeze și să privească 
țintă spre becul aprins, fără abajur, din faţa lui. Așa că aruncă 
pe masă cele cincizeci de guinee, deși se afla doar la jumătatea 
ședinței și își găsise refugiu în această grădină retrasă înainte să 
se întoarcă la sediu, la distanţă de zece minute de mers prin 
parc. 

Se uită la ceas. Trecuse de ora trei, iar el trebuia să se fi 
întors înapoi la două și jumătate. S-o ia dracu' de treabă! 
Doamne, simţea că moare de cald! Işi șterse transpiraţia de pe 
frunte cu dosul palmei. Înainte nu transpira în halul ăsta. 
Probabil că era de vină vremea mereu schimbătoare, din cauza 
bombei atomice - orice ar fi spus oamenii de știință împotriva 
acestei idei. l-ar fi plăcut să se afle undeva prin sudul Franţei, ca 
să se poată scălda de fiecare dată când avea poftă. Din păcate, 
își luase deja concediul pentru anul în curs, în lunile groaznice 
de după moartea lui Tracy. După aceea plecase în Jamaica. 
Doamne, ce cumplit fusese și acolo! Nu, scăldatul nu era 
categoric soluția! De fapt, se simțea foarte bine în locul unde 
ședea și privea trandafirii. Miroseau minunat și era o plăcere să-i 
admiri ascultând zgomotul înăbușit al traficului. Era plăcut și 
băâzâitul albinelor, felul în care zburau din floare în floare și 


22 


munceau pentru regina lor. Trebuia să citească neapărat cartea 
pe care o scrisese despre ele tipul ăla belgian, Metternich ori 
cam așa ceva. Același care a scris și despre furnici. Ce țel 
extraordinar în viaţă la ființele alea mărunte! Ele nu au nicio 
bătaie de cap, ci doar trăiesc și mor, atâta tot. Fac ceea ce 
trebuie să facă și după aceea cad moarte. De ce nu se văd 
nicăieri cadavrele albinelor? Cadavrele furnicilor? Doar mor 
zilnic cu miile, cu milioanele! Poate că le mănâncă alte insecte. 
Ei bine, ar fi mai bine să se întoarcă la birou și să-și încaseze 
papara de la Mary. Fata aia era o scumpă! Și avea dreptate să 
se ia de el cu atâta severitate, căci devenise oarecum conștiința 
lui. Din păcate, nu-și dădea seama ce necazuri are el în ultima 
vreme. Ce necazuri? Ei bine, ar fi de preferat să nu intrăm în 
amănunte. James Bond se ridică în picioare și citi tăblițele din 
mijlocul straturilor de trandafiri pe care le admirase. Află astfel 
că cei cu petalele de un roșu viu se numesc „Super Star”, iar cei 
albi „Iceberg”. 

Apoi, cu o harababură de idei despre sănătatea lui, căldură și 
cadavrele albinelor rotindu-se alene în minte, porni agale în 
direcţia clădirii înalte și cenușii ale cărei etaje superioare se 
vedeau deasupra copacilor. 

Era trei și jumătate. Mai avea doar două ore până putea să-și 
savureze primul pahar cu băutură! 

e 

Liftierul, cu ciotul brațului drept proptit în butonul ușii, îl 
întâmpină cu cuvintele: 

— Secretara dumneavoastră e foc și pară, domnule. A 
întrebat peste tot de dumneavoastră. 

— Multumesc, sergent. 

Același mesaj îl primi și la ieșirea din lift, la etajul cinci, când 
își prezentă permisul gardianului. Străbătu fără grabă coridorul 
lung și tăcut, până la ultimul grup de încăperi a cărui ușă 
exterioară purta pe o tăbliță însemnul 00. O deschise și se 
îndreptă spre cea pe care scria 007. Imediat ce ajunse înăuntru, 
Mary Goodnight își ridică privirea spre el și-i spuse calmă: 

— Te caută M. A sunat acum o jumătate de oră. 

— Cine e, M.? 

Mary sări în picioare, cu ochii fulgerând de furie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, șterge-o odată de-aici! Uite 
ce boţită ţi-e cravata! 


23 


Se apropie de el și Bond o lăsă docil să i-o aranjeze. 

— Și părul îţi stă în toate direcţiile, continuă ea bombănitul. 
Poftim, folosește pieptenul meu. 

Bond luă pieptenul și și-l trecu absent prin păr. 

— Ești o fată bună, Goodnight, spuse el ciupind-o ușurel de 
obraz. Bănuiesc că n-ai vreun aparat de ras la îndemână. Nu de 
alta, dar trebuie să arăt impecabil când mă duc la eșafod. 

— Te rog, James, spuse ea cu ochi strălucitori. Du-te și vezi ce 
vrea. N-a mai vorbit cu tine de săptămâni întregi. Poate că e 
ceva important. Ceva interesant! stărui ea încercând disperată 
să dea glasului un ton cât mai încurajator. 

— Întotdeauna e interesant să începi o viaţă nouă. Și-apoi, cui 
îi e frică de M. cel rău? O să vrei să-mi dai o mână de ajutor la 
noua mea fermă de pui? 

Mary se întoarse cu spatele și își ascunse faţa în palme. Bond 
o bătu prietenește pe umăr, intră relaxat în biroul lui și ridică 
receptorul telefonului roșu. 

— Sunt 007, domnule. Îmi cer scuze, am avut programare la 
dentist. 

— Știu, domnule, îmi pare rău. L-am lăsat în sertarul biroului. 
Da domnule. 

Apoi puse receptorul în furcă, cu un gest absent. Privi în jur, la 
încăperea care îi fusese atâta vreme biroul, ca și cum și-ar fi 
luat rămas-bun, ieși pe hol și luă liftul spre etajul opt, cu 
resemnarea condamnatului a cărui sentinţă a rămas definitivă. 

Domnișoara Moneypenny îl privi cu ostilitate prost mascată. 

— Poţi intra! 

Bond își îndreptă umerii și privi ușa capitonată îndărătul 
căreia își auzise soarta hotărâtă de atâtea ori. Atinse clanţa cu 
fereală, ca și cum s-ar fi așteptat să-i transmită un șoc electric, 
intră înăuntru și închise ușa în urma lui. 


Capitolul 3 


Misiune imposibilă 


24 


M., cu umerii lui laţi strânși într-un costum albastru cam 
strâmt croit stătea în picioare în faţa ferestrei înalte ce dădea 
spre parc. Fără să-și întoarcă măcar puţin capul, rosti aton: 

— Stai jos. 

Fără nume, fără indicativul numeric! 

Bond își luă locul obișnuit, față în faţă cu fotoliul cu braţe 
înalte al lui M. Observă imediat că pe tăblia goală, îmbrăcată în 
piele roșie a mesei de lucru nu se vedea niciun dosar. Tăvile cu 
hârtii de păstrat și de aruncat erau goale și ele. Pe neașteptate, 
se simţi copleșit de întreaga situaţie - de faptul că-l dezamăgise 
pe M., că dezamăgise întregul serviciu, că se dezamăgise pe 
sine însuși. Biroul gol, fotoliul gol îi rosteau rechizitoriul final. Nu 
mai avem nimic pentru tine, păreau ele să spună. Nu ne mai ești 
de niciun folos. Ne pare rău. Ne-a făcut plăcere să te 
cunoaștem, dar asta-i tot. 

M. veni la birou, se așeză greoi în fotoliu și-l privi atent. Pe 
chipul ridat al fostului marinar nu se putea citi nimic, era la fel 
de lipsit de expresie ca și spătarul fotoliului îmbrăcat în piele 
lucioasă, albastră, gol până mai adineauri. 

— Ştii de ce am trimis după tine? 

— Bănuiesc, domnule. Îmi pot scrie chiar acum demisia... 

— Ce dracu tot îndrugi tu acolo? îl întrerupse M. enervat. Nue 
vina ta că secţia 00 lâncezește de atâta vreme! Așa merg 
lucrurile în meseria noastră. Ai mai avut și până acum perioade 
de inactivitate - luni întregi în care nu ţi s-a încredințat nicio 
misiune. 

— Dar pe ultimele două le-am dat urât de tot peste cap. Și 
știu că nici examenele medicale din ultimul timp nu arată prea 
strălucit. 

— Prostii! N-ai nicio problemă de natură fizică. Ai trecut printr- 
o perioadă dificilă și atât. Ai avut motive foarte întemeiate să fii 
copleșit. lar în ce privește ultimele două misiuni, orice poate 
greși. Dar cum în instituţia asta nimeni nu stă degeaba, 
intenţionez să de scot din secția 00. 

Ascultându-și șeful, Bond simţise că i se ia o greutate de pe 
suflet, însă nu dură prea mult și greutatea căzu înapoi, mai 
apăsătoare parcă. Bătrânul se străduia să fie amabil, să-l dea 
afară cu mănuși. 

— În cazul ăsta, domnule, dacă și dumneavoastră gândiţi la 
fel, eu insist să-mi dau demisia. Am păstrat prea mult timp 


25 


indicativul 00, dar mă tem că munca de birou nu mă 
interesează. Nici nu sunt bun la așa ceva. 

M. făcu un gest pe care Bond nu-l mai văzuse niciodată - 
ridică un pumn și-l izbi cu forță înspăimântătoare de tăblia 
mesei de lucru. 

— Cu cine dracu' crezi că vorbești? Cine dracu' conduce 
șandramaua asta?! Trimit după tine ca să anunţ că te promovez 
și-ți încredințez cea mai importantă misiune din întreaga ta 
carieră și tu-mi vii cu tâmpenii despre nu știu ce demisie! Tânăr 
aiurit și fără minte! 

Bond rămase cu gura căscată și simţi cum îl cuprinde un val 
uriaș de emoție. Despre ce naiba o fi fost vorba? 

— Îmi pare rău domnule, foarte rău. Mă tem că în ultimul timp 
n-am prea fost în formă. 

— Îți spun eu acuși în ce fel de formă trebuie să fii, spuse M. 
ameninţător, lovind a doua oară cu pumnul în birou, dar ceva 
mai ușor. Acum ascultă-mă bine: te promovez în serviciul activ 
al Secţiei diplomatice. Indicativ numeric de patru cifre și o mie 
în plus pe an la salariu. Nu ai de unde să știi prea multe despre 
secția asta dar îţi pot spune eu că e alcătuită numai din doi 
oameni. Îţi poţi păstra biroul actual și secretara dacă vrei. De 
fapt, aș prefera s-o faci. Nu vreau să se afle despre promovarea 
ta. S-a înţeles? 

— Da, domnule. 

— În orice caz, în cel mult o săptămână vei pleca în Japonia. 
Șeful de personal se ocupă el însuși de aranjamentele necesare. 
Nici chiar secretara mea nu știe despre asta. După cum vezi, nu 
există nici măcar un dosar al acestui caz, într-atât e de 
important. 

— Dar de ce m-aţi ales tocmai pe mine, domnule? întrebă el 
cu inima bătându-i nebunește, gata să-i sară din piept. 

Tocmai trăia cea mai extraordinară schimbare de soartă din 
viața lui. Cu zece minute înainte stătuse în vârful unei grămezi 
de gunoi cu viaţa și cariera ruinate, iar acum se vedea ajuns la 
apogeul activităţii profesionale! Dar despre ce naiba o fi fost 
vorba? 

— Pentru simplul motiv că misiunea asta e una imposibilă. 
Stai, se pare că am mers prea departe, să spunem doar că 
succesul ei este cu totul improbabil. Tot trecutul tău dovedește 
că ai aptitudini speciale pentru misiunile dificile. Singura 


26 


diferenţă e că acum n-o să mai fie o chestiune cu armament 
greu, un joc din acela cu puști și pistoale din care ai ieșit mereu 
învingător cu atâta mândrie. Va fi o chestiune de inteligenţă și 
nimic altceva. Dar dacă o duci la bun sfârșit, ceea ce eu mă cam 
îndoiesc, reușita ta va dubla cantitatea de informaţii legate de 
Uniunea Sovietică pe care le obține serviciul nostru. 

— Puteți să-mi daţi mai multe amănunte, domnule? 

— Trebuie s-o fac, deși nimic din ce-ţi voi spune nu apare scris 
pe vreo hârtie, oficială sau nu. Informaţii obișnuite, despre 
Serviciile Secrete japoneze și așa mai departe, poţi obţine de la 
secția J. Șeful de personal îi va spune colonelului Hamilton să-ţi 
răspundă la întrebări fără nicio opreliște, dar n-o să-i spui nimic 
despre natura misiunii tale. S-a înțeles? 

— Da, domnule? 

— Bine, atunci. Spune-mi, ce știi despre criptografie? 

— Numai câteva noţiuni de bază, domnule. Am preferat să mă 
țin cât mai departe de domeniul acesta, în eventualitatea că 
dușmanii ar fi pus mâna pe mine. 

— Ai dreptate. Ei bine, trebuie să știi că japonezii sunt niște 
adevăraţi maeștri în domeniu. Au exact mentalitatea necesară 
pentru abordarea problemelor delicate în materie de litere și 
cifre. De la război încoace, au reușit să construiască, sub 
călăuzirea CIA, niște mașinării incredibile pentru spart coduri - o 
tehnică cu mult superioară celor de la IBM ori a altora. Așa se 
face că în ultimii ani au ajuns să smântânească fluxul sovietic de 
informaţii codate transmis din Vladivostok și Rusia orientală - 
diplomatice, navale, aeriene, terestre. 

— Asta-i nemaipomenit, domnule. 

— Nemaipomenit pentru CIA. 

— Dar cum, nu ni le transmit și nouă? Eu am crezut 
întotdeauna că lucrăm mână-n mână. 

— Nu și în Pacific, pe care-l consideră fieful lor personal. Pe 
vremea șefiei lui Allen Dulles, măcar primeam rezumate ale 
tuturor materialelor care ne priveau și pe noi, dar acum individul 
ăsta nou, McCone, a închis brusc robinetul. Recunosc, e un tip 
cumsecade și ne înţelegem bine pe plan personal, dar mi-a spus 
cu nevinovăție că acţionează sub ordinele stricte ale Consiliului 
Naţional al Apărării. Indivizii de-acolo își fac griji în legătură cu 
sistemul nostru de securitate și nu-i pot învinovăţi pentru asta. 
Și eu îmi fac griji pentru sistemul lor de securitate. Doi dintre cei 


27 


mai buni operatori de criptare de-ai lor au trecut de partea 
cealaltă acum câţiva ani și sunt convins că au ciripit despre o 
mulţime din chestiile pe care le-am transmis americanilor. 
Problema cu așa-zisa noastră democraţie e că presa, află despre 
cazurile de genul ăsta și scrie pe larg despre ele. Pravda nu 
izbucnește în lacrimi de fiecare dată când unul de-al lor trece la 
noi. /zvestia nu cere anchetă publică. Bănuiesc că vreunul din 
KGB o păţește urât de tot, dar cel puţin sunt lăsaţi să-și rezolve 
problemele în interiorul instituţiei, în loc să se trezească cu niște 
foști membri ai Sovietului Suprem că își bagă nasul în dosarele 
lor și îi învață cum se conduc Serviciile secrete. 

Bond știa că M. își înaintase demisia după cazul Prenderghast. 
Acest caz implica un șef de birou teritorial cu tendinţe 
homosexuale care fusese condamnat recent la treizeci de ani 
închisoare pentru trădare, pe fundalul unei publicităţi susținute, 
la nivel mondial. El însuși fusese obligat să depună mărturie la 
proces și știa că interogatoriile luate la sediul Serviciilor, 
ancheta de la Old Bailey și audierile la Tribunalul Militar 
mobilizaseră toată activitatea de la sediu și îl aduseseră în 
pragul sinuciderii - un director de secţie nevinovat, care luase 
întreaga chestiune ca pe o punere directă în discuţie a probităţii 
lui profesionale. 

— Care e rolul meu, domnule, în chestiunea asta cu 
informaţiile pe care le obţin japonezii? întrebă el vrând să-l 
aducă pe M. înapoi la subiect. 

M. își sprijini amândouă palmele de tăblia mesei - vechiul 
semn ce anunţa că urmează întrebarea de o sută de puncte și 
care-i ridică și mai mult moralul lui Bond. 

— E un tip în Tokio, pe nume Tiger Tanaka, directorul 
Serviciilor Secrete japoneze. Nu-mi amintesc cum se cheamă, 
vreo papagaliceală niponă imposibil de pronunţat. Un tip 
remarcabil. A terminat primul în promoţia lui, la Oxford. Inainte 
de război s-a întors aici și a făcut spionaj pentru ai lui. Apoi a 
intrat în Kempeitai, un soi de Gestapo de-al lor, a fost antrenat 
într-o tabără kami-kaze și probabil că la ora asta ar fi fost mort 
dacă nu era capitularea. Ei bine, el deţine tehnologia aceea de 
decriptare a informaţiilor pe care o vrem, o vreau și eu, o vrea și 
șeful de personal. Tu trebuie să te duci și să o obţii de la el. Nu 
știu în ce fel, asta-i treaba ta. Înțelegi așadar de ce spun că e 
greu de crezut că vei reuși. În definitiv, Japonia este fieful CIA, 


28 


așa că probabil lui Tiger ăsta nu-i prea pasă de noi în zilele 
noastre, oamenilor în general nu le prea pasă de noi. Ar putea 
să aibă dreptate procedând astfel sau poate nu - eu unul nu 
sunt politician ca să-mi dau seama. Tanaka nu știe mare lucru 
despre Serviciile noastre Secrete, cu excepţia a ceea ce a reușit 
să descopere singur pe când spiona aici sau a aflat de la CIA. Aș 
zice că asta nu prea e în avantajul nostru. Nu mai avem birou 
teritorial în Japonia din 1950. Traficul de informaţii din zonă e 
nul - totul pleacă spre americani. Tu vei lucra cu australienii - 
mi-au spus că au un om excelent acolo. La fel îl consideră și cei 
din secţia J. Oricum, asta e situaţia. Dacă cineva poate s-o 
schimbe, ăla ești tu. Ai dori să încerci, James? 

Chipul lui M. deveni pe neașteptate prietenos, ceea ce nu se 
întâmpla prea des. Bond se simţi cuprins de un val cald de 
afecţiune pentru bărbatul acesta vârstnic care îi dirijase destinul 
atâta vreme, dar pe care îl cunoștea atât de puţin. Instinctul îi 
spunea că în spatele misiunii ce i se încredințase există niște 
motive secrete, pe care nu reușea să le înţeleagă. Oare avea 
menirea să-l salveze din groapa în care căzuse? Sau M. hotărâse 
să-l pună la încercare pentru ultima oară? Pe de altă parte însă, 
era totuși o misiune serioasă, cu o motivare temeinică. Lipsită 
de speranţă? Imposibilă? Probabil. De ce nu alesese M. un 
vorbitor de limbă japoneză? El unul nu fusese niciodată mai 
departe de Hong Kong. Dar specialiștii în orientalistică își au 
propriile neajunsuri - sunt prea legaţi de ceremonialul ceaiului, 
de aranjamentele florale, Zen și așa mai departe. Nu! Era o 
misiune reală! 

— Da, domnule, aș dori să încerc. 

M. îl aprobă cu o înclinare scurtă a capului 

— Bine! 

Se aplecă și apăsă un buton al interfonului. 

— Cu șeful de personal. Ce indicativ numeric i-ai repartizat lui 
007? Bine. Ajunge la tine imediat. 

M. se sprijini de speteaza fotoliului și-i adresă unul din foarte 
rarele lui zâmbete. 

— Se vede că ai tu o legătură anume cu primul tău indicativ. 
Cel nou este 7777. Ei bine, acum șterge-o și ia-ţi instruirea. 

— Chiar acum, domnule. Și... ăăă... vă mulţumesc foarte mult. 

Se ridică din fotoliu, merse până la ușă și ieși din încăpere. 
Ajuns în anticameră, se duse direct la domnișoara Moneypenny, 


29 


se aplecă și o sărută pe obraz. Aceasta se înroși ca un rac și-și 
duse mâna la obraz, pe locul unde primise sărutul. 

— Fii un înger, Penny și sună jos la Mary. Spune-i să 
contramandeze tot ce avea programat pentru seara asta, fiindcă 
o scot la cină, la Scotts. Spune-i că vom mânca prima friptură de 
ieruncă din sezonul ăsta și vom bea șampanie roz. Ca să 
sărbătorim. 

— Ce sărbătoriţi? întrebă domnișoara Moneypenny cu ochii 
măriţi de curiozitate. 

— Ah, nu știu exact. Ziua de naștere a reginei sau cam așa 
ceva. O suni? 

Bond traversă încăperea și intră în biroul șefului de personal. 

Domnișoara Moneypenny ridică imediat receptorul telefonului 
interior și transmise mesajul agentului cu glasul vibrând de 
încântare. 

— Eu una cred că și-a revenit cu totul, Mary. Se poartă exact 
la fel ca pe vremuri. Numai Dumnezeu știa ce-a putut M. să-i 
spună. Azi a luat prânzul cu Sir James Molony. Vai, să nu-i spui 
asta lui James! Dar se poate să aibă o legătură cu convocarea 
lui. Acum e la șeful de personal, iar Bill a cerut să nu fie 
deranjat. Mie îmi sună a misiune nouă dar nu știu, Bill a fost 
foarte misterios. 

Bill Tanner, fostul colonel de geniști Tanner și cel mai bun 
prieten al lui Bond din cadrul Serviciilor Secrete, își ridică 
privirea de la masa de lucru ce gemea de hârtii și dosare și 
zâmbi încântat văzându-și amicul. 

— la loc în strană, James. Carevasăzică ai marșat? Mă 
gândeam eu că așa vei face. Dar e o chestie cam spinoasă, crezi 
c-o poţi duce la bun sfârșit? 

— Poate, dar nu prin mijloace foarte ortodoxe, îi răspunse 
Bond vesel. Tipul ăsta, Tanaka, pare o nucă puţin cam greu de 
spart, iar eu nu sunt cine știe ce priceput într-ale diplomaţiei. 
Dar de ce m-a ales M. tocmai pe mine, Bill? Credeam că sunt 
trecut la purgatoriu pentru că am ratat în ultimele două misiuni. 
Deja mă hotărâsem să-mi cumpăr o fermă și să mă apuc de 
crescut pui. Acuma, fii băiat de treabă și spune-mi cum stau de 
fapt lucrurile. 

Bill Tanner era pregătit pentru o astfel de abordare, ușa că-i 
răspunse fără să clipească. 


30 


— Tu ai sânge în vene, James, nu apă chioară! E drept că ai 
trecut printr-o perioadă grea, dar care dintre noi nu trece? M. te- 
a considerat pur și simplu drept omul cel mai potrivit pentru 
misiunea asta - știi că el crede de multă vreme că abilităţile tale 
nu sunt puse în valoare așa cum ar trebui. Oricum va fi o 
schimbare binevenită după misiunile grele și periculoase din 
trecut. Era vremea să fii mutat din blestemata aia de secţie 00. 
Nu te-ai gândit niciodată că ar fi cazul să fii promovat? 

— Absolut deloc, îi răspunse el cu însufleţire. Și, oricum, 
îndată ce termin cu acrobaţia asta diplomatică îmi cer înapoi 
vechiul indicativ numeric. Dar spune-mi te rog, cum trebuie să 
procedez în afacerea asta? În ce constă acoperirea pe care mi-o 
oferă australienii? Voi avea ceva să-i ofer orientalului ăstuia 
viclean în schimbul bijuteriilor pe care i le cer? Cum voi trimite 
aparatul aici, dacă reușesc să pun mâna pe el? Transportul lui 
va pune probleme serioase. 

— li poţi oferi toate informaţiile secţiei H. Dacă vrea, își poate 
trimite un angajat la biroul nostru din Hong Kong, ca să 
supervizeze activitatea. Probabil că s-a infiltrat deja suficient de 
bine în China, însă tot nu are ceva la nivel atât de înalt precum 
legătura noastră din Macao, „Ruta Albastră”. Hamilton îţi va da 
toate datele necesare în privinţa asta. La Tokio vei lucra cu un 
australian pe nume Henderson - Richard Lovelace Henderson. 
Cam comic nume?, recunosc, dar cei din secția J și toți vechii 
noștri colaboratori japonezi spun că e un agent excelent. Vei 
avea pașaport australian și vom aranja în așa fel încât să ajungi 
în Japonia ca adjunct al lui. Situaţia asta îţi conferă statut de 
diplomat și o anumită cantitate de cinste a obrazului, care acolo 
contează în aproape orice blestemată de împrejurare. Dacă pui 
mâna pe aparatul de decriptare, Henderson ni-l va remite prin 
Melbourne. O să-i furnizăm noi tot ce are nevoie ca să îl poată 
expedia fără probleme. Următoarea întrebare. 

— Ce-o să spună CIA despre asta? În definitiv, e furt pe față, 
ziua în amiaza mare. 

— Doar nu sunt stăpânii Japoniei! Și-apoi ei nici n-o să știe. 
Totul depinde de tipul ăsta, Tanaka. El va trebui să pregătească 
mașinăria și s-o trimită la ambasada Australiei, așa că-i treaba 
lui. Recunosc, vei umbla pe o gheață destul de subţire. 
Problema principală e să te asiguri că nu se duce direct la 


? Richard Lovelace (1618-1657) - poet clasic englez. (n. tr.). 
31 


americani ca să le povestească motivul pentru care l-ai abordat. 
Dacă ești deconspirat, va trebui să-i rugăm pe australieni să se 
ocupe de bebeluș. Au mai făcut-o și altă dată, când am fost 
scoși din Pacific, și avem relaţii excelente cu Serviciile lor 
Secrete. |n definitiv, nici tipii de la CIA nu sunt atât de 
nevinovaţi precum se pretind a fi. Avem un raft întreg cu 
dosarele unor cazuri în care și-au vârât nasul în treburile 
noastre; ba ne-au pus chiar și în situaţii foarte periculoase. Dacă 
afacerea asta ne explodează în faţă, o să aruncăm mâţa moartă 
în curtea lui McCone. Dar misiunea ta e să te asiguri că n-o să 
explodeze. 

— Vasăzică o să mă bag până-n gât în politică la nivel înalt și 
știi că nu e deloc genul meu. Dar chestia asta e atât de vitală 
precum pretinde M.? 

— Absolut. Dacă pui mâna pe ea, ţara îţi va fi atât de 
recunoscătoare încât îţi va cumpăra ferma de pui despre care 
tot vorbești. 

— Așa să fie atunci. Ei bine, dacă vrei să-l suni pe Hamilton, 
m-aș duce chiar acum să aflu tot ce se poate ști despre 
misteriosul orient. 

e 

— Kangei! Bine aţi venit la bord, îl întâmpină drăgălașa 
stewardesă a Liniilor Aeriene Japoneze, îmbrăcată în kimono și 
încinsă cu un obi înflorat o săptămână mai târziu, când se 
instală confortabil pe un loc la geam în avionul cu patru motoare 
cu reacţie Douglas DC-8 pe aeroportul din Londra, pe fundalul 
unui torent de cuvinte japoneze rostite pe un ton plăcut care se 
refereau probabil la obișnuitele instrucţiuni de folosire a vestelor 
de salvare și la ora aterizării pe aeroportul Orly. Pungile pentru 
răul de avion, „pentru cazuri de inconfort fizic datorat 
turbulenţelor” erau frumos ornate cu bambuși stilizaţi și, 
conform sumarului de călătorie legat în coperte elegante, 
mâzgăliturile de pe raftul pentru bagaje de deasupra capului său 
erau „motive tradiţionale japoneze aducătoare de noroc, în 
formă de carapace de broască ţestoasă”. Stewardesa se înclină 
și-i întinse un evantai delicat, un prosop micut, umed și fierbinte 
pus într-un coșuleţ de răchită și un meniu somptuos, la sfârșitul 
căruia o notă anunţa că sunt oferite spre vânzare un sortiment 
variat de ţigări, parfumuri și perle. Aeronava decolă în scurt 


32 


timp purtându-și pasagerii, pe deasupra Polului Nord, spre 
Tokio. 

Bond își aţinti privirea pe tabloul din faţa lui, ce înfățișa trei 
portocale (după o jumătate de oră hotărî că erau totuși curmale 
japoneze!) așezate într-un vas de porțelan albastru și, când 
avionul depăși altitudinea de zece mii de metri, comandă primul 
din lungul șir de pahare cu brandy și răcoritoare cu ghimbir, 
menite să-i susțină moralul deasupra Canalului Mânecii, a unei 
porțiuni din Marea Nordului, apoi peste Kattegat, Oceanul 
Îngheţat, Marea Beaufort, Marea Bering și nordul Oceanului 
Pacific. În timp ce sorbea alene, decise că indiferent ce avea să 
se întâmple în decursul misiunii lui imposibile, nu va opune nicio 
rezistență dacă ajungea în situaţia de a fi jupuit de bătrâna-i 
piele în jumătatea aceea stranie de lume. Pe când admira 
peisajul Alaskăi, semănat cu urși polari, ajunsese deja la 
concluzia că nu-i pasă deloc dacă noua lui piele va fi de culoare 
galbenă. 


Capitolul 4 


Cu Dikko, prin Ginza 


Pumnul uriaș se izbi de palma stângă cu zgomotul unei 
împușcături de pistol de calibrul 0.45. Chipul colţuros al 
australianului devenise aproape vișiniu și venele i se zbăteau 
umflate pe tâmplele cenușii. Cu o violenţă controlată, acesta 
începu să intoneze sălbatic, aproape neauzit: 

— Eu trag ţeapă, tu tragi ţeapă, el trage ţeapă, noi tragem 
țeapă, voi trageţi ţeapă, ei toţi trag ţeapă! 

Își întinse mâna pe sub măsuţa scundă, apoi păru că se 
răzgândește, apucă paharul cu sake și-l dădu pe gât fără să 
înghită. 

— la-o ușurel, Dikko, îl îndemnă Bond cu blândeţe. Ce te-a 
apucat? Și ce înseamnă expresia asta colonială cu rezonanţe 
vulgare? 

Richard Lovelace Henderson, membru al corpului diplomatic 
australian al Maiestăţii Sale, se uită fioros prin barul mic și 
aglomerat, situat pe o străduţă lăturalnică a cartierului Ginza și 

33 


spuse din colțul gurii mari și de obicei veselă, acum însă 
schimonosită într-un rictus de amărăciune și furie: 

— Idiot ce sunt, am fost mulși! Țeparul ăla de Tanaka ne-a 
muls. Uite-aici, sub masă! Vezi cablul subţire care coboară de-a 
lungul piciorului? Și mai vezi jigodia aia de la bar? Individul ăla 
cu un singur braț, care arată al naibii de respectabil cu costumul 
lui bleumarin și cravata neagră? Ala-i unul din oamenii lui Tiger! 
De-acum am ajuns să-i miros imediat, fiindcă se ţin de coada 
mea de peste zece ani. Tiger îi dresează până scoate din ei niște 
mici gentlemani marca CIA. Să te ferești întotdeauna de indivizii 
care beau băuturi occidentale și se îmbracă așa - toți sunt 
oameni de-ai lui Tiger. Zău că-mi vine să mă duc și să-l iau la 
întrebări pe nemernic! 

— Ei bine, dacă am fost mulși, înseamnă că domnul Tanaka 
va avea o lectură delectabilă mâine dimineaţă. 

— Pe toţi dracii, bombăni Dikko Henderson resemnat. Cutra 
aia bătrână știe exact ce gândesc despre el. N-are decât să se 
bucure și de părerea mea consemnată în scris! Asta o să-l 
înveţe minte, să nu-și mai bage nasul în treburile mele. Și ale 
prietenilor mei, adăugă el cu o privire tăioasă spre Bond. De 
fapt, tu ești cel despre care vrea să capete informaţii. Și nu mă 
deranjează deloc să audă cum o spun. Ei bine, Tiger, ascultă-mă 
bine, asta-i o insultă australiană foarte gravă! Poţi s-o folosești 
și tu, dacă-ţi vine vreodată. În general, înseamnă o secătură 
care minte, trădează și înșală fără niciun scrupul și care nu are 
nicio trăsătură pozitivă de caracter. Și mai sper să-ţi stea în gât 
tocana de alge mâine, la micul dejun, când vei afla cu exactitate 
ce cred despre tine. 

Bond râse cu poftă. Torentul neîntrerupt de sudalme pornise 
cu o zi înainte, pe aeroportul Haneda „câmpul aripilor”. Avusese 
nevoie de aproape o oră ca să-și recupereze unica valiză de la 
punctul de control vamal, după care năvălise fierbând de furie în 
holul central, ca să se trezească îmbrâncit și călcat pe picioare 
de o mulţime însufleţită de tineri japonezi echipați cu pancarte 
pe care scria „Convenţia Internaţională a Spălătoriilor”. Epuizat 
de zborul îndelungat, dădu drumul unui expresii de patru litere. 

In spatele lui, un glas sonor repetă cuvântul și-i mai adăugă 
câteva. 


34 


— Așa te vreau, băiete! lată singurul mod corect de a saluta 
orientul! O să ai nevoie de vorbulița asta și de altele câteva 
până să ieșim din aeroport. 

Bond se întoarse spre cel care vorbise. Bărbatul uriaș 
îmbrăcat într-un costum gri, cam șifonat, întinse o mână de 
dimensiunile unei șunci de mărime medie. 

— Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Henderson. Cum n-am mai 
văzut niciun alt englezoi coborând din avion, bănuiesc că ești 
Bond. Haide, dă-mi valiza. Ne așteaptă o mașină afară și cu cât 
ieşim mai repede din balamucul ăsta asurzitor, cu atât mai bine. 

Henderson arăta ca un fost campion mondial la box de vârstă 
mijlocie care se apucase de băutură. Costumul subţire i se 
bomba pe mușchii brațelor și umerilor, iar în jurul mijlocului i se 
adunase un colăcel de grasime. Avea o faţă colţuroasă și 
simpatică, ochi albaștri cu priviri reci și nasul rupt în mai multe 
locuri. Transpira din abundență (Bond avea să afle mai târziu că 
transpira tot timpul.) și își făcea loc prin mulţime folosindu-i 
valiza ca pe un berbece și ștergându-și fără încetare faţa și 
gâtul cu un pătrat șifonat de pânză cadrilată pe care-l scosese 
din buzunarul pantalonilor. 

Mulțimea se deschidea fără resentiment în fața asaltului 
uriașului, iar Bond se grăbi să-l urmeze până la berlina cam 
hârbuită care-i aștepta într-o zonă unde parcarea era interzisă. 
Şoferul cobori de la volan și se înclină. Henderson îl bombardă 
cu un torent de instrucţiuni date într-o japoneză fluentă și își 
urmă oaspetele pe bancheta din spate, unde se instală cu un 
geamăt înăbușit. 

— Intâi te duc să te cazezi. O să stai la Okura, cel mai recent 
hotel construit de occidentali. Deunăzi a fost omorât un turist 
american la Royal Oriental și n-avem chef să te pierdem chiar 
așa de repede. După aceea o să ne punem serios pe băut. Ai 
luat cina? 

— Cam de șase ori, dacă îmi amintesc bine. Liniile Aeriene 
Japoneze au mare grijă de stomacurile pasagerilor! 

— De ce ai ales să vii tocmai cu ăștia? Pariez că v-a purtat pe 
aripi vreo rață jumulită! 

— Din câte mi s-a spus, pasărea era un cocor. Foarte fragilă, 
dar eficientă. M-am gândit că e o ocazie foarte bună să-mi 
oțelesc puţin calmul și să-mi exersez detașarea înainte să intru 
în viesparul ăsta. 


35 


Bond făcu un semn cu mâna spre cocioabele înghesuite ce 
alcătuiau suburbiile orașului Tokio, pe care mașina lor le 
străbătea cu o viteză aproape sinucigașă. 

— Nu pare să fie cel mai frumos oraș din lume. De ce conduc 
pe partea stângă? 

— Dumnezeu ştie! îi răspunse Henderson morocănos. 
Blestemaţii ăștia de japonezi fac totul pe dos. Ai zice că citesc 
manualele de întrebuințare cu susul în jos. Intrerupătoarele 
becurilor se dau în sus, nu în jos. Robinetele se răsucesc spre 
stânga. La fel și clanţele. Ce să-ţi spun, până și la curse își 
aleargă caii în sensul acelor de ceasornic în loc s-o facă invers, 
ca toţi oamenii civilizați. Cât despre Tokio, e de-a dreptul 
dezgustător. Ori e prea cald, ori e prea frig, ori plouă cu găleata! 
În plus, e cutremur în fiecare zi, dar nu te îngrijora, nu e mare 
lucru. Doar că te face să te simţi puţin ametit. Taifunurile sunt 
cele mai rele. Dacă vezi că se pornește unul, intră în barul cel 
mai apropiat și îmbată-te criță. Doar primii zece ani sunt mai 
grei, după ce te obișnuiești cu toate începe să fie suportabil. 
Viaţa e al naibii de scumpă dacă ţii s-o trăieşti în stilul 
occidental, dar m-am învăţat să mă descurc. In rest, totul e 
foarte comic. Trebuie să le înveți păsăreasca, firește și să știi 
când să te înclini, când să-ţi scoţi pantofii și așa mai departe. Va 
trebui să le deprinzi obiceiurile de bază cât mai rapid cu putinţă 
dacă vrei să ajungi la un rezultat cu oamenii pe care ai venit să-i 
întâlnești, căci dedesubtul gulerelor apretate și pantalonilor cu 
dungi din departamentele guvernamentale se ascund încă 
destui samurai. Imi bat joc de ei din cauza asta, iar ei râd de 
mine la rândul lor, pentru că nu-mi cunosc argoul. Dar asta nu 
înseamnă că nu știu să mă aplec din mijloc când sunt conștient 
că asta se așteaptă de la mine sau când vreau să obţin ceva. O 
să te deprinzi și tu cu toate, cât de curând. 

Henderson se răsti în japoneză la șoferul care se tot uita în 
oglinda retrovizoare. Acesta râse și-i răspunse vesel. 

— M-am gândit eu că așa o să fie! Avem o coadă după noi. 
Tipic pentru bătrânul Tiger! l-am spus că vei sta la Okura, dar 
vrea să se asigure. Nu-ţi fă griji, așa procedează el. Dacă te 
trezești la noapte cu un individ care-ţi respiră în ceafă, sau cu o 
fată dacă ești norocos, vorbește-i politicos, iar el o să se încline 
și-o să dispară imediat din camera ta. 


36 


Din fericire Bond dormi singur în noaptea care a urmat beţiei 
temeinice făcută în salonul de bambus al hotelului Okura, iar a 
doua zi o petrecu vizitând orașul și imprimându-și niște cărţi de 
vizită în care era denumit Secretar IlI la Departamentul cultural 
al Ambasadei Australiei. 

— Ei știu că asta-i acoperirea pe care o folosim pentru 
activitatea Serviciilor Secrete, la fel de bine cum știu că eu 
conduc biroul de-aici și că tu ești asistentul meu temporar, așa 
că de ce să n-o scriem clar și răspicat? spuse Henderson. 

În seara aceea făcură o beţie și mai serioasă, la Melody, barul 
preferat al lui Henderson de la marginea cartierului Ginza, unde 
toată lumea îi spunea „Dikko” sau „Dikko-san” și unde fuseseră 
conduși cu mult respect spre o masă retrasă din colţul sălii. 

După o vreme, Henderson pipăi ceva pe sub masă, smulse cu 
putere cablurile electrice și le lăsă să atârne. 

— O să-i arăt eu jegosului ăluia de Melody când pun mâna pe 
el! Și când mă gândesc la toate câte le-am făcut pentru șacalul 
ăla! Pe vremuri, negroteiul ăsta avea o cârciumă care era 
favorita celor din colonia engleză și de la Clubul Presei. Avea și 
un restaurant unde se gătea foarte bine. Până într-o zi, când 
bucătarul lor cu ochi mijiţi a călcat pe pisică și-a vărsat din 
cauza asta oala cu supă și, de nervos ce era, a înșfăcat pisica și 
a aruncat-o în cuptor. Sigur că întâmplarea s-a răspândit foarte 
repede și imediat s-au adunat toţi iubitorii de animale și 
plângăcioșii sentimentali, care-au încercat să obţină anularea 
licenţei de funcţionare a localului. Eu am reușit să apăs pe 
butonul potrivit și l-am salvat, dar toată lumea a renunţat să-i 
mai frecventeze restaurantul și a trebuit să-l închidă. Sunt 
singurul dintre clienţii obișnuiți care l-a urmat și la noul local, iar 
el îmi face una ca asta! Ei bine, o să vadă el ce păţește, acum o 
să-l apăs pe e/, nu butonul! Oricum, înregistrarea pentru T.T. s-a 
oprit. O să-i arăt eu și lui! Ar fi trebuit să înveţe până acum că 
eu și prietenii mei nu intenţionăm să-l asasinăm pe împărat, nici 
să aruncăm în aer clădirea Dietei. 

Dikko aruncă o privire fioroasă în jur, de parcă mai ar fi 
plănuit să facă ambele lucruri. 

— Așadar, James, acum să trecem la lucruri serioase. Am 
aranjat să te întâlneşti cu Tiger, mâine dimineaţă la ora 
unsprezece. Te iau eu de la hotel și te duc la el. Adică la „Oficiul 
pentru tradiţii și cultură asiatică”. Nu ţi-l descriu, pentru că n-aș 


37 


fi în stare și aș strica totul. Uite, eu nu prea știu cu ce scop ai 
venit aici - am primit doar un potop de depeșe ultrasecrete de la 
Melbourne, care vor fi descifrate de preanobila-ți persoană. 
Mulţumesc foarte mult! lar ambasadorul meu, Jim Saunderson, 
băiat de treabă, zice că nu vrea să știe nimic în legătură cu tine, 
ba chiar consideră că ar fi mai sănătos să nu te întâlnească 
deloc. Te deranjează? Nu o lua ca pe o jignire, dar e un tip 
înțelept și vrea să-și păstreze mâinile curate. Nici eu nu vreau să 
aflu măcar o iotă din misiunea ta. În felul ăsta tu ești singurul 
care se poate alege cu cafeaua îmbunătăţită cu niscai picanterii. 
Ştii ce, eu cred totuși că vrei să scoţi ceva armament greu de la 
Tiger fără să afle CIA. Corect? Ei bine, o să fie o treabă cam 
riscantă. Tiger e om de carieră, cu mentalitate de om de carieră. 
Cu toate că la suprafață pare un democrat sută la sută, e un 
naționalist înflăcărat. Ocupaţia americană și influenţa ei par să 
constituie o bază foarte solidă pentru o alianţă americano- 
niponă perfectă, dar dacă te-ai născut japonez, atunci japonez 
rămâi. La fel și în cazul celorlalte mari naţiuni - chinezii, 
germanii, rușii, englezii. Structura lor interioară e ceea ce 
contează, nu chipurile adesea mincinoase. lar rasa asta asiatică 
are o structură interioară de speriat. În comparaţie cu ea, 
zâmbetele sau încruntările nu valorează nimic. Pentru marile 
planete, zece ani înseamnă răstimpul în care clipește o stea. M- 
ai înţeles? Așadar, Tiger și superiorii lui, care bănuiesc că sunt 
membrii dietei și în final împăratul, vor privi propunerea ta din 
două puncte de vedere diferite. Este ceva imediat dezirabil, 
astăzi? Sau o investiţie pe termen lung, ceva ce va aduce profit 
țării peste zece, douăzeci de ani? Așa că, dacă aș fi în locul tău, 
aș bate monedă pe chestia cu profitul pe termen lung. Oamenii 
ăștia, precum Tiger care este unul din cei mai importanţi din 
Japonia, nu își raportează acţiunile la zile sau luni sau ani. Ei 
măsoară timpul în secole. Și, dacă stai să te gândești bine, au 
perfectă dreptate. 

Dikko Henderson făcu un gest larg cu mâna stângă. Bond 
constată că amicul lui se ameţise binișor și constată mulțumit că 
își găsise un partener serios de pahar. Probabil că în Tokio erau 
destul de rari. Ajunseseră amândoi la a opta butelcă de sake, 
dar australianul își suplimentase porția cu niște whisky Suntory 
băut în barul hotelului în timp ce-l aștepta să-și scrie telegrama 
nevinovată cu destinaţia Melbourne și specificaţia „Spre 


38 


informare”, ceea ce însemna că îi era adresată lui Mary 
Goodnight căreia îi anunţa sosirea la destinaţie și-i dădea 
adresa hotelului. li convenea că Dikko se îmbătase mai rapid 
decât el, căci astfel avea să vorbească mai mult, mai deschis și, 
de ce nu, poate mai înţelept. lar el tocmai asta își dorea. 

— Ce fel de om este, până la urmă, Tanaka ăsta? |ți e dușman 
sau prieten? 

— Amândouă. Probabil mai mult prieten, cel puţin așa cred. 
Eu îl amuz, pe când colegii lui din CIA nu-l distrează deloc. Cu 
mine se poate relaxa. Și avem destule în comun, în primul rând 
că împărtășim aceeași atracţie pentru plăcerile samsara - vin și 
femei. Băiatul ăsta e un cocoș pe cinste, cât despre mine, am și 
eu ambițiile mele în direcţia asta. Am reușit chiar să-l feresc de 
două ori de însurătoare. Problema cu Tiger e că vrea 
întotdeauna să se căsătorească cu ele. Plătea deja taxa 
cocoșului, adică pensie alimentară în limbaj suburban australian, 
la trei gagici, așa că s-a ales cu o obligaţie față de mine. Ei bine, 
obligaţia asta pe care ei o numesc ON, este aproape la fel de 
importantă în modul de viaţă al japonezilor precum „cinstea 
obrazului”. Când ai o asemenea ON, nu ești liniștit până nu ai 
scăpat de ea în mod onorabil, iartă-mi te rog jocul de cuvinte 
cam nepotrivit. lar dacă cineva îţi face cadou un somon, nu ai 
voie să-l răsplătești cu o crevetă, ci cu un somon la fel de mare, 
sau chiar mai mare dacă e posibil, ca să-i depășești mărinimia. 
In felul ăsta omul se alege la rândul lui cu o ON faţă de tine și 
astfel sunteţi chit din punct de vedere moral, social și spiritual, 
ultimul dintre ele fiind cel mai important. Ei bine, această ON a 
lui Tiger este una foarte importantă și-i va fi greu să se achite 
de ea. E drept că m-a răsplătit într-o oarecare măsură cu mici 
informaţii de natură delicată. Și-a plătit o altă parte din ea 
acceptându-ţi prezenţa aici și acordându-ţi o întrevedere 
imediat după ce ai sosit. Dacă ai fi fost un solicitant obișnuit, ți- 
ar fi luat săptămâni întregi să ajungi la el, căci te-ar fi tratat cu o 
porţie zdravănă de shikiri-naoshi - asta înseamnă să faci 
anticameră la nesfârșit și-apoi să fii primit cu răceală și 
indiferență. La fel procedează și luptătorii sumo în ring, când vor 
să-și facă adversarul să se simtă mărunt și neînsemnat în faţa 
publicului. Te-ai prins? Așa că ai noroc de un început favorabil. 
Va fi predispus să facă ce-i ceri pentru că în felul acesta își va 
achita întreaga ON faţă de mine, ba mai mult, după socoteala lui 


39 


îi voi deveni eu îndatorat, cel puţin în aceeași măsură. Dar nu e 
chiar atât de simplu. Toţi japonezii au în permanenţă ON - faţă 
de superiori, de împărat, de strămoșii și zeii lor și nu o pot plăti 
decât făcând „ceea ce e bine”. O să-mi spui că nu-i deloc ușor, 
pentru că de unde ai putea să știi ce anume consideră eșalonul 
superior că este „bine”? Cel mai ușor te descurci în cazuri din 
astea făcând ceea ce consideră a fi bine cei de la baza 
piramidei, cu alte cuvinte superiorii tăi direcţi. In felul ăsta, din 
punct de vedere psihologic, îi pasezi împăratului răspunderea, 
iar el n-are decât să se împace cum o ști cu străbunii și zeii. 
Desigur, el e capabil să facă asta, căci însumează în sine toate 
eșaloanele de deasupra lui, așa că poate continua să disece 
pești - căci asta e distracţia lui favorită - cu conștiința curată. Ai 
înţeles? Nu-i chiar așa de misterios precum pare. E cam același 
mod de a relaționa pe care-l întâlnești la o companie mare 
precum ICI sau Shell, ori chiar în Serviciile Secrete, cu excepția 
faptului că în cazul lor piramida se termină cu consiliul de 
administraţie sau cu șeful de personal. Așa e mai ușor, căci nu 
trebuie să-i implici pe Atotputernicul sau pe stră-stră-străbunicul 
tău în decizia de a ieftini cu un bănuţț preţul unei cutii cu 
aspirină. 

— Mie nu-mi sună prea democratic. 

— Bineînţeles că nu este, englezoi căpos! Pentru numele lui 
Dumnezeu, ar trebui să-ţi intre o dată în căpăţână că japonezii 
sunt o specie umană separată. Ei doar s-au comportat ca niște 
oameni civilizaţi, în sensul pervertit pe care-l folosim azi în 
occident, în ultimii cincizeci, să spunem o sută de ani. Jupoaie 
puţin poleiala de pe un rus și vei descoperi dedesubt tătarul. 
Jupoaie-l pe japonez și-l vei găsi pe samurai - sau ceea ce cred 
ei că este un samurai, căci bună parte din chestia asta e doar un 
mit. La fel ca aiurelile alea despre vestul sălbatic pe care le tot 
invocă americanii, sau cavalerii voștri în armuri strălucitoare, de 
la curtea regelui Arthur. Dacă oamenii învaţă să joace baseball 
și poartă șepci cu cozoroc, asta nu înseamnă deloc că sunt 
civilizați - cu ghilimelele de rigoare. Și doar ca să-ţi demonstrez 
că m-am cam ametit - fii atent, nu îmbătat! - o să-ţi spun că 
Naţiunile Unite or să facă o foarte mare brânză eliberând, iarăși 
cu ghilimelele de rigoare, popoarele din colonii. Dacă ar avea la 
dispoziție o mie de ani, ar mai fi ceva, dar așa, doar în zece, 
nicio șansă! Nu faci decât să le iei tuburile prin care suflă săgeți 


40 


otrăvite și să le dai în loc mitraliere. Așteptaţi doar până va 
începe primul să se vaiete de să se audă până la cer că vor și ei 
dreptul să construiască arme nucleare, pentru că vor să ajungă, 
iarăși ghilimele, la paritate cu păduchioasele de puteri coloniale. 
Îmi pun gâtul că n-au să treacă mai mult de zece ani până o să 
se întâmple una ca asta, prietene! Și când să se întâmple, îmi 
iau frumușel lopata, sap o groapă confortabilă și mă întind în ea. 

— Nici asta nu sună foarte democratic, râse Bond. 

— Mă descarc sexual pe democraţia ta cum ar zice fratele 
Hemingway! Eu susţin ideea guvernării de către o minoritate de 
elită, enunţă Dikko grav și stoarse ultimele picături din cea de-a 
noua butelcă de sake. Și drept de vot gradat în funcţie de 
raportarea valorică a fiecărui cetăţean la acea elită. Plus o 
zecime de vot pentru cei din guvernul actual, dacă ești de acord 
cu mine! 

— Pe toți sfinţii, Dikko, cum naiba am ajuns să discutăm 
tocmai politică? Haide mai bine să mergem să mâncăm ceva. 
Sunt de acord că există un oarecare bun simţ de aborigen în 
cele ce mi-ai spus... 

— Nu-mi vorbi tu mie despre aborigeni! Ce mama dracului 
crezi tu că știi despre aborigeni? Ştii că în țara mea se 
desfășoară... ce zic eu se desfășoară!... galopează de-a binelea 
o acţiune care va duce la acordarea dreptului de vot pentru toți 
aborigenii? Englezoi bicisnic! Dacă-mi mai servești rahaturi 
dintr-astea liberale, jur că-ţi fac ouţele papion! 

— Ce înseamnă bicisnic? întrebă Bond împăciuitor. 

— Ceea ce voi numiţi lipsit de bărbăţie. 

Dikko Henderson se ridică în picioare și dezlănţui o tiradă 
interminabilă de cuvinte japoneze, cu glasul unui om perfect 
lucid, către individul care stătea cu spatele la ei, spre bar. 

— Înainte să te condamn cu cruzime, vom merge să mâncăm 
anghilă, într-un loc unde știu că felul ăsta de mâncare se 
însoțește cu o butelcă serioasă. După aceea ne ducem la „Casa 
Supremelor Delicii” și la sfârșit o să-ţi dau verdictul meu sincer - 
pentru că ţi-l vei fi obţinut în mod cinstit. 

— Ești un dos căcăcios de cangur, bun de nimic, Dikko. Dar 
îmi plac anghilele, atâta timp cât nu sunt preparate în aspic. Fac 
eu cinste cu masa și cu relaxarea de după, iar tu plătești vinul 
de orez și ce poșircă ne-or mai da pe-acolo. Dar ia-o ușurel, căci 
băgăciosul de la bar are o privire foarte cercetătoare. 


41 


— Am venit să-l cercetez pe domnul Richard Lovelace 
Henderson, nu să-l îngrop! intonă australianul scoțând din 
buzunar un teanc de bancnote de o sută de yeni și începând să 
le numere în fața chelnerului. Stai puţin, mai am ceva de făcut! 

Se apropie de bar cu o ţinută căutat maiestuoasă și se adresă 
negrului solid, îmbrăcat într-un sacou de culoarea prunei, care 
stătea după tejghea: 

— Melody, să-ți fie rușine la obraz! 

Apoi își croi drum spre ieșire cu demnitate zdrobitoare. 


Capitolul 5 


Magic 44 


A doua zi dimineață, Dikko Henderson trecu să-l ia pe Bond pe 
la ora zece. Se vedea că suferă de o mahmureală zdravănă, căci 
avea ochii injectaţi și era cam palid. Se duse glonţ în barul 
hotelului și comandă un brandy dublu și răcoritoare cu ghimbir. 

— N-ar fi trebuit să torni atâta sake peste whiskyul Suntory cu 
care ai început. De fapt, nu cred să existe vreun whisky japonez 
cu care să poți începe o seară cumsecade de beţie. 

— Ştii că nu vorbești chiar prostii, băiete? Mi-am făcut rost de 
o adevărat futsukayoi - adică o mahmureală onorabilă. Am gura 
uscată ca iasca, așa că va trebui s-o ud în mod corespunzător 
imediat după ce ajungem acasă de la bordelul ăla. Dar să știi că 
n-ai dreptate în privința whiskyului Suntory, e o băutură destul 
de bună. Eu iau doar din cel mai ieftin, cu etichetă albă e cam 
cincisprezece șilingi sticla. Au și două mărci mai bune, dar ăsta 
ieftin e cel mai bun. Mai demult am vizitat distileria unde se 
fabrică și unul dintre angajaţi mi-a spus o chestie interesantă: 
cică whiskyul de calitate nu se fabrică decât în locurile unde se 
pot face fotografii foarte bune. Zicea că are de-a face cu efectul 
luminii clare asupra alcoolului... mă rog! Spune-mi, am vorbit o 
mulțime de tâmpenii azi-noapte? Sau tu oi fi vorbit? Am senzaţia 
că-mi amintesc că unul din noi a scos pe gură o mulţime de 
aiureli. 


42 


— M-ai tocat la cap cu situaţia politică a lumii și m-ai făcut 
bicisnic. Dar ai spus-o pe un ton foarte prietenos, așa că nu am 
considerat-o o jignire. 

— O, Doamne! oftă Dikko trecându-și cu violență degetele 
prin șuviţele dese de păr grizonat. Dar am pocnit pe careva? 

— Numai pe fata aia căreia i-ai tras o palmă așa de puternică 
peste fund, încât a căzut. _ 

— Ah, aia! A fost doar o pălmuță afectuoasă. In definitiv, la ce 
altceva poate servi fundul unei fete? Din câte-mi aduc aminte, 
toată lumea s-a prăpădit de râs, inclusiv ea. N-am dreptate? 
Apropo, cum te-ai descurcat cu a ta? Părea destul de entuziastă. 

— Așa a și fost. 

— Foarte bine atunci, spuse el, sorbi ultimele picături din 
pahar și se ridică în picioare. Să mergem, prietene! Nu trebuie 
să-l facem pe Tiger să ne aștepte. Eu am făcut-o o dată și din 
cauza asta n-a vorbit cu mine o săptămână. 

Era o zi tipică de sfârșit de vară la Tokio - fierbinte, lipicioasă 
și cenușie - cu aerul încărcat de praful fin rezultat în urma 
nesfârșitelor lucrări de demolare și reconstrucție. Merseră cu 
mașina vreo jumătate de oră spre Yokohama și opriră în faţa 
unei clădiri cenușii și mohorâte, pe frontispiciul căreia scria cu 
litere mari „Oficiul pentru tradiţii și cultură asiatică”. Prin ușa 
principală cu aspect impozant circula un flux continuu de 
japonezi grăbiţi, dar niciunul dintre aceștia nu le aruncă vreo 
privire, nici nu fură întrebaţi ce treabă au acolo când Dikko 
străbătu holul vast unde se vindeau cărţi și ilustrate de parcă 
locul ar fi fost un fel de muzeu. Dikko deschise o ușă a cărei 
tăbliță anunţa „Departamentul de coordonare” și se treziră într- 
un coridor lung, cu birouri deschise pe ambele laturi. Aceste 
birouri erau pline de tineri japonezi cu aer studios, așezați în 
faţa unor mese de lucru încărcate cu dosare. Pe pereţi se 
vedeau hărți mari semânate cu ace cu gămălia colorată și rafturi 
interminabile încărcate cu cărți. O altă ușă pe care scria „Relaţii 
internaţionale” îi duse într-un alt coridor, de-a lungul căruia se 
înșiruiau birouri cu ușile închise pe care scria în engleză și 
japoneză numele angajaţilor ce lucrau înăuntru. O cotitură spre 
dreapta îi duse prin „Biroul de prezentare vizuală”, unde ușile 
încăperilor erau tot închise și își continuară drumul ajungând la 
secţia de „Documentare”, o bibliotecă de dimensiuni mari, cu o 
mulţime de oameni așezați la mese. Acolo, pentru prima dată, 


43 


fură luaţi în seamă de un bărbat ce stătea la intrare. Acesta se 
ridică în picioare și se înclină, fără să scoată vreun cuvânt. |n 
timp ce mergeau înainte, Dikko îi șopti din colţul gurii: 

— Până aici ţine acoperirea. Toţi oamenii pe care i-ai văzut 
până acum fac de-adevăratelea muncă de cercetare în domeniul 
tradiţiilor culturale asiatice. Dar cei de-aici fac parte din 
personalul auxiliar al lui Tiger și desfășoară o activitate mai mult 
sau mai puţin calificată - sunt un soi de arhivari, dacă vrei. Dacă 
am fi fost niște vizitatori oarecare, din locul acesta am fi fost 
întorși înapoi cu mare politeţe. 

In spatele ultimului raft de cărți ce se întindea pe toată 
lungimea încăperii, se ascundea o ușă scundă, pe care scria 
„Anexa specială a Departamentului de Documentare. Pericol! 
Lucrări de renovare în desfășurare!” Din spatele ei răsuna 
zgomot de burghie, de fierăstrău circular tăind lemn și alte 
sunete ce evocau un șantier în plină activitate. Dikko deschise 
ușa aceea și intrară într-o încăpere goală, cu podele din lemn 
impecabil lustruite. Nici urmă de lucrări de renovare! 
Australianul râse văzând uimirea lui Bond și făcu semn spre o 
cutie mare din metal fixată pe partea interioară a ușii prin care 
intraseră. 

— Magnetofon. lIsteaţă găselniţă! Sună de parcă ar fi 
adevărat. lar asta, arătă el spre întinderea de podea lustruită 
din faţa lor, e ceea ce japonezii numesc „podea privighetoare”. 
Reminiscenţă din vremurile vechi, când oamenii voiau să fie 
avertizaţi dacă le pătrund intruși în locuinţă. Cea de aici are 
același scop. Imaginează-ţi cum ar fi să o străbaţi fără să fii 
auzit! 

Abia făcură câţiva paşi, că vasta încăpere răsună de geamătul 
și scârțâitul podelelor. In ușa din fața lor se deschise un vizor 
micut și un ochi îi studie atent. Ușa se deschise și își făcu 
apariţia un individ solid îmbrăcat modest, care până atunci 
stătuse la o masă simplă din bambus și citise o carte. Era o 
încăpere de dimensiunile unei cutii, ce părea că nu are altă 
ieșire. Bărbatul se înclină. Dikko îi spuse câteva propoziţii în 
limba japoneză în care apărură de mai multe ori cuvintele 
„Tanaka-san”. Bărbatul se înclină din nou. Australianul se 
întoarse spre Bond. 

— De-acum te descurci singur. Să ai baftă, campionule! Tiger 
o să te trimită înapoi la hotel. Ne vedem mai târziu. 


44 


— Spune-i mamei că am murit ca un erou, spuse Bond și intră 
în încăperea cea mică închizând ușa în urma lui. 

Lângă masa din bambus se vedea un șir de butoane, iar 
gardianul apăsă pe unul din ele. In aceeași clipă se auzi un ţiuit 
abia perceptibil și Bond avu senzaţia că coboară. Așadar cutia 
aceea era un lift! Ce scamatorii nemaipomenite pusese Tiger la 
cale ca să-și asigure faţada! Un autentic șir de cutii asiatice. 
Oare ce mai urma? 

Coborârea continuă o vreme. Când liftul se opri, gardianul 
deschise ușa iar Bond ieși și rămase încremenit. Se afla pe 
peronul unei gări subterane! Recunoștea pe rând toate dotările: 
luminile de semnalizare roșii și verzi deasupra gurilor căscate 
ale celor două tunele, pereţii îmbrăcaţi în obișnuitele cărămizi 
vopsite în alb, acoperișul în formă de cupolă și chiar un chioșc 
de ţigări gol pe peretele de lângă el! Din acest chioșc își făcu 
apariţia un bărbat care i se adresă în engleză: 

— Vă rog să mă urmați, comandante. 

II conduse pe sub o arcadă deasupra căreia scria „leșire” și 
ajunseră într-un spaţiu vast, care la o gară normală ar fi fost 
sala de așteptare, dar care aici era împărțit prin panouri în 
birouri ce se înșiruiau pe ambele părți ale unui coridor lung. 
Intrară în prima încăpere, care se dovedi a fi în același timp 
anticameră și birou exterior. Un bărbat care făcea munca de 
secretară se ridică de la mașina de scris, se înclină și dispăru 
prin ușa de pe peretele opus. Reapăru în scurt timp, se înclină 
din nou și ţinu ușa larg deschisă. 

— Poftiţi vă rog pe aici, comandante. 

Bond păși peste prag și ușa se închise cu grijă după el. Silueta 
pătrată și solidă pe care i-o descrisese Dikko se apropie de el 
pășind peste un frumos covor roșu și-i întinse o mână dură și 
uscată. 

— Dragă comandante! Bună dimineaţa, e o plăcere să vă 
cunosc! 

Zâmbetul larg ce dezvelea șirul dinţilor îmbrăcaţi în aur 
emana ospitalitate, iar ochii străluceau între cele două șiruri de 
gene lungi și dese, aproape feminine. 

— Poftiţi, luaţi loc. Cum vă place biroul meu? Nu mă îndoiesc 
că e mult diferit de cel al șefului dumneavoastră. Noul nostru 
metrou va fi gata din păcate abia peste zece ani, iar în Tokio se 
găsește foarte puțin spaţiu pentru birouri, așa că mi-a trecut 


45 


prin minte să folosesc gara asta subterană scoasă din uz. Aici e 
liniște, avem intimitate suficientă și e racoare. O să-mi pară rău 
dacă o vor repune în folosinţă și va trebui să ne mutăm la 
suprafață. 

Bond se așeză în fotoliul indicat de Tanaka, de cealaltă parte 
a mesei de lucru. 

— E o idee excelentă. Și mi-a făcut mare plăcere vizita prin 
„Oficiul pentru tradiţii și cultură”. Chiar există în lume atât de 
mulţi oameni interesaţi de tradiţiile asiatice? 

Tiger Tanaka ridică scurt din umeri. 

— Ce importanţă are? Toată literatura de-acolo se împarte 
gratuit. Nu l-am întrebat pe director dacă o citește cineva. Din 
câte cred eu, americanii și probabil germanii. Eventual și ceva 
elveţieni. Oamenii cu preocupări serioase vor fi interesați 
întotdeauna de lucruri de genul acesta. E un paravan costisitor, 
recunosc, dar din fericire cheltuielile nu sunt suportate de 
Ministerul de Interne, de care aparţin eu. Știţi, aici, în subsolul 
nostru, trebuie să ne socotim cu grijă fiecare bănuţ. Bănuiesc că 
și cu bugetul instituţiei dumneavoastră se întâmplă la fel. Bond 
își spuse că interlocutorul lui era probabil la curent cu cifrele 
publicate ale bugetului Serviciilor Secrete recent votat. 

— Mai puţin de zece milioane de lire sterline nu e mare lucru 
atunci când ai de acoperit o întreagă lume. 

Dinţii îmbrăcaţi în aur luciră răsfrângând lumina puternică a 
tubului de neon. 

— Măcar în ultimii zece ani aţi economisit ceva bani din 
închiderea birourilor din zona asta. 

— Da. Ne bazăm pe CIA să ne susţină interesele aici. Sunt 
foarte eficienţi și îndatoritori. 

— Tot atât de îndatoritori sub conducerea lui McCone pe cât 
erau pe vremea lui Allen Dulles? 

Vulpe bătrână! 

— Aproape la fel. În prezent, sunt chiar mai înclinați să 
considere Pacificul drept grădina din spatele casei lor. 

— Din care dumneavoastră vreţi să Împrumutați o cositoare 
electrică. Fără ca ei să știe, spuse Tiger cu un zâmbet crud de 
felină. 

Bond trebui să râdă. Diavolul acela viclean adunase cu 
siguranţă doi cu doi. Tiger îi răspunse și el râzând, însă ceva mai 
circumspect. 


46 


— Am avut pe vremuri un om, căpitanul Cook și alţii vreo 
câţiva care au descoperit o bună parte din această grădină. 
Australia și Noua Zeelandă sunt două ţări foarte mari. Trebuie să 
recunoașteţi că interesele noastre în această jumătate de lume 
sunt perfect legitime. 

— Dragă comandante, aţi avut noroc că am atacat Pearl 
Harbour și nu Australia! Vă îndoiţi cumva că am fi ocupat 
această țară și Noua Zeelandă, dacă am fi vrut cu adevărat? 
Amândouă ţările sunt teritorii mari și importante, dar insuficient 
dezvoltate. Anglia nu le-ar fi putut apăra, iar americanii n-ar fi 
vrut s-o facă. Dacă am fi practicat o altă politică, la ora asta am 
fi deţinut jumătate din Commonwealthul britanic. În ce mă 
privește, n-am înțeles niciodată strategia care a stat la baza 
atacului de la Pearl Harbour. Am vrut că cucerim America? N-am 
fi putut să susţinem alimentarea trupelor pe o distanţă atât de 
mare. Pe de altă parte, Australia și Noua Zeelandă erau coapte 
și gata să fie culese. 

Tanaka împinse în fața lui Bond pachet de ţigări. 

— Fumaţi? Astea sunt Shinsei, o marcă acceptabilă. 

Țigările lui Bond, Morland Specials, erau pe terminate și 
trebuia curând să treacă pe produse autohtone. În plus, avea 
nevoie să-și adune gândurile, căci se simţea de parcă ar fi 
participat la o întrunire politică la nivel înalt între Marea Britanie 
și Japonia și avea sentimentul clar că este cu totul depășit. Așa 
că luă o ţigară și o aprinse. Ardea repede și puternic, semănând 
cu o artificie cu ardere lentă. Avea un gust vag de tutun 
american, dar era bună și tare ca un alcool de nouăzeci de 
grade. Expiră fumul cu un sâsâit înăbușit și zâmbi. 

— Domnule Tanaka, astea sunt chestiuni care ţin de 
specialiștii în istoria politicii, pe când preocuparea mea vizează 
aspecte mult mai puţin elevate și care privesc mai mult viitorul 
decât trecutul. 

— Mda, înţeleg, comandante, spuse Tanaka evident 
nemulțumit că englezul evitase să se lase prins în capcana 
discuţiei pe subiecte generale. Atâta doar că noi avem o zicală: 
„Dacă vorbești despre anul viitor, îl faci pe diavol să râdă”. 
Viitorul este inscrutabil. Dar spuneţi-mi, ce impresie v-a făcut 
Japonia? Vă simţiţi bine în ţara noastră? 

— Îmi imaginez că oricine s-ar simţi foarte bine în compania 
lui Dikko Henderson. 


47 


— Da, e un om care trăiește de parcă ar urma să moară a 
doua zi. lată, un mod de viaţă corect. Mi-e prieten foarte bun, iar 
compania lui îmi face extrem de mare plăcere. Avem anumite 
înclinații în comun. 

— Tradițiile japoneze? întrebă Bond ironic. 

— Exact. 

— Are o mare afecţiune pentru dumneavoastră. Nu-l cunosc 
foarte bine, dar bănuiesc că e un om singuratic. E o combinaţie 
de-a dreptul nefericită să fii în același timp singuratic și 
inteligent. N-ar fi bine pentru el să se însoare cu o tânără 
japoneză și să se stabilească aici? N-aţi putea să-i găsiţi o fată 
potrivită? 

Bond constată mulțumit că discuţia coborâse la un nivel mai 
personal, oferindu-i o modalitate de abordare mult mai comodă 
decât conversaţia anterioară, pe teme de politică înaltă. 
Deocamdată totul se desfășura bine, însă curând avea să vină 
momentul neplăcut când trebuia să treacă la afaceri concrete - 
o perspectivă care nu-l încânta deloc. 

Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Tiger se grăbi să-i răspundă. 

— Am aranjat ca prietenul nostru să cunoască câteva tinere 
japoneze, dar de fiecare dată rezultatul a fost negativ ori, în cel 
mai bun caz, evaziv. Dar, comandante, nu ne-am întâlnit aici ca 
să discutăm viaţa personală a lui Henderson. Spuneţi-mi, în ce 
fel vă pot fi de folos? E vorba de cositoarea electrică? 

— Exact. Marca de înregistrare a producătorului acestui 
dispozitiv este MAGIC 44, spuse Bond zâmbind. 

— Ah, da, un dispozitiv extrem de valoros, cu utilizări 
multiple. Vă voi oferi o exemplificare concretă a capacităţilor lui, 
ajunsă în mâinile mele dimineaţa asta. 

Tiger Tanaka deschise un sertar al mesei de lucru și scoase 
din el un dosar cu copertă verzuie, pe care era stampilat într-un 
cadru dreptunghiular cuvântul GOKUHI, cu litere negre, 
japoneze și latine. 

Bond îşi închipui că este echivalentul specificaţiei 
ULTRASECRET. Işi împărtăși supoziţia, iar japonezul i-o confirmă. 
Acesta luă din dosar două foi galbene de hârtie; una dintre ele 
era acoperită cu ideograme japoneze, iar cealaltă conţinea cam 
cincizeci de rânduri dactilografiate. Tanaka o împinse spre el pe 
cea scrisă la mașină. 


48 


— Pot să vă rog să juraţi că nu veţi dezvălui nimănui ceea ce 
veţi citi aici? 

— Dacă insistaţi, domnule Tanaka... 

— Mă tem că sunt obligat să insist, comandante. 

— Atunci așa să fie. 

Bond trase hârtia spre el. Textul era în engleză și spunea 
următoarele: 


„Pentru toate birourile teritoriale de gradul doi sau 
mai mare. A se descifra personal de către destinatar și 
apoi a se distruge. După efectuarea distrugerii, 
confirmaţi cu codul « Saturn». 

TEXT: Ca adăugire la conținutul discursului publicat 
de președinte în fața Sovietului Suprem la data de 1 
septembrie, prezenta depeșă confirmă că suntem în 
posesia rachetei nucleare cu putere de două sute de 
megatone și că la data de douăzeci septembrie va 
avea loc un test de tragere în zona Nova Zemlia, la 
mare altitudine. Se anticipează un eșec considerabil și 
reacții vehemente ale locuitorilor din zona Pacificului 
de Nord, Arcticii și Alaskăi. Acest fapt trebuie 
neutralizat și va fi neutralizat de către Moscova prin 
referiri la recentele teste efectuate în America și la 
repetatele solicitări ale presedintilor de state privind 
încetarea testării armelor cu fisiune nucleară și prin 
măsuri ofensive concrete. Pentru exemplificare, o 
asemenea rachetă trasă asupra Londrei va nimici 
toate viețuitoarele și clădirile la sudul liniei care 
unește Newcastle și Carlisle. In consecință, o a doua 
rachetă trasă în împrejurimile orașului Aberdeen va 
duce în mod inevitabil la distrugerea totală a Marii 
Britanii și a Irlandei. Acest fapt va fi folosit în scurt 
timp de președinte ca argument suprem în demersul 
diplomatic destinat să obțină îndepărtarea tuturor 
bazelor și armelor ofensive americane de pe teritoriul 
Marii Britanii, precum și dezarmarea nucleară a 
acesteia din urma. Acest demers va constitui un test 
extrem de dur pentru relațiile anglo-americane și va 
duce probabil la distrugerea lor totală, atâta vreme cât 
se poate presupune că America nu îşi va asuma riscul 


49 


unui război nuclear pe teritoriul său de dragul salvării 
unui aliat mai mult sau mai puțin valoros - aliat pe 
care Washingtonul îl caracterizează în mod deschis ca 
având o importanță mult mai mică decât Belgia ori 
Italia. Dacă acest demers diplomatic, care trebuie 
încadrat desigur într-o oarecare categorie de risc, va fi 
încununat de succes, se vor întreprinde demersuri 
similare în Europa și mai târziu în zona Pacificului, 
tările din aceste teritorii fiind singularizate una câte 
una în scopul terorizării și demoralizării. Dacă roadele 
finale ale acestei stratageme mărețe vor avea succes, 
vor garanta securitatea URSS în viitorul apropiat, 
ducând în final la o coexistență pașnică cu America. In 
consecință, intențiile pașnice ale URSS vor fi subliniate 
pe tot parcursul de către președinte și de toate 
agențiile guvernamentale. Veti adopta exact aceeași 
atitudine în momentul când biroul vostru teritorial va fi 
implicat sau afectat. Toti cetățenii sovietici care 
activează în Marea Britanie vor fi retrași din acea țară 
cu o săptămână înaintea demersului inițial. Nu se va 
da nicio explicație acestui demers, și astfel se va 
ajunge la o considerabilă și dezirabilă sporire a 
tensiunii. Aceeași procedură, ce poate fi considerată 
drept o subminare a rezistenței morale a țării țintă, va 
fi urmată în demersurile ulterioare la care s-a făcut 
referire mai sus. Deocamdată nu este necesar să se 
întreprindă acţiuni preliminare în biroul vostru, cu 
excepția unei excelente pregătiri mentale desfășurată 
în secret deplin, pentru eventualitatea că veti putea să 
fiți implicați la un moment ulterior. Într-o atare 
situație, evacuarea personalului și arderea arhivelor 
vor deveni obligatorii la primirea parolei „Fulger 
adresată dumneavoastră personal prin circuitul 
patruzeci şi patru. SFÂRSITUL TEXTULUI. Semnat 
CENTRALA”. 


Bond împinse documentul departe de el, de parcă s-ar fi 


temut de contaminare și expiră îndelung, cu un sâsâit sonor. 
intinse mâna după pachetul cu ţigări Shinsei și aprinse una, 


50 


inhalând adânc în plămâni fumul aspru. Îşi ridică ochii spre 
Tiger, care îl privea cu interes politicos. 

— Bănuiesc că președintele menţionat este Hrușciov? 

— Absolut corect iar denumirea de birouri teritoriale de grad 
doi sau mai mare se referă la consulate și ambasade. Nu sunteți 
de părere că este un material interesant? 

— E o greșeală că ne ascundetți existența acestui document. 
Avem un tratat de prietenie și unul comercial încheiat cu ţara 
dumneavoastră! Nu consideraţi ascunderea unor asemenea 
informaţii vitale drept un gest neonorabil? 

— In Japonia, onoarea este o noţiune extrem de serioasă, 
comandante. Oare n-ar fi cu mult mai necinstit să încălcăm 
înţelegerea pe care o avem cu prietenii noștri americani? 
Aceștia ne-au asigurat de nenumărate ori, pe mine și guvernul 
meu, că orice informaţie de importanţă vitală pentru alţi prieteni 
și aliaţi ai noștri le va fi transmisă acestora în așa fel încât sursa 
ei să nu fie divulgată. Nu deţin nicio dovadă că nu procedează 
întocmai. 

— Domnule Tanaka, știți la fel de bine ca și mine că 
reformularea și adaptarea unui asemenea material în scopul 
ascunderii sursei lui îl reduce la o valoare cu nimic mai mare 
decât rapoartele secrete primite din partea nenumăratelor altor 
surse „delicate și de absolută încredere”. Natura acestei surse 
anume și faptul că ajungi să citești efectiv cuvintele dușmanului 
însumează cel puţin cincizeci la sută din valoarea informaţiilor 
pe care le conţine acest mesaj. Washingtonul va transmite 
Londrei, fără îndoială, o versiune pieptănată a acestei depeșe, 
sper că au și făcut-o deja. Dar vă daţi seama că păstrarea tăcerii 
în legătură cu ameninţarea cumplită ce atârnă deasupra Angliei 
ar putea să fie în interesul lor? În același timp însă, interesul 
ţării mele este să folosească fiecare oră pentru conceperea unui 
plan care să anihileze această mașinaţiune diabolică. Un pas 
mărunt, care tocmai mi-a venit în minte, ar fi pregătirile pentru 
reținerea tuturor cetăţenilor sovietici aflaţi în Marea Britanie, la 
primul semn că se pun în practică măsurile de evacuare 
menţionate în depeșă. A 

— Vă apreciez punctul de vedere, comandante. In acest caz, 
există desigur o modalitate alternativă prin care informaţiile să 
ajungă la guvernul dumneavoastră. 


51 


Chipul lui Tanaka se schimonosi devenind o mască de răutate 
și cruzime. Bond se aplecă brusc peste masa de lucru, ca împins 
de un arc. 

— Dar mi-am dat cuvântul de onoare! 

Pe fața japonezului se petrecu o schimbare ciudată - toate 
ridurile îndreptate în sus se lăsară în jos. Ochii negri își pierdură 
lucirea amenințătoare, adoptând o expresie interiorizată și, într- 
un mod cu totul ciudat, pe întregul chip se întipări o puternică 
expresie de melancolie. 

— Comandante, eu am fost foarte fericit în Anglia. Oamenii 
de-acolo au fost buni cu mine și eu nu i-am răsplătit așa cu 
meritau. (Ah! își spuse Bond în sinea lui. Faimoasa lor ON!) Nu 
pot invoca în apărarea mea decât entuziasmul tinereţii și 
înfierbântarea produsă de un război care credeam că va aduce 
multă glorie ţării mele. Dar m-am înșelat. Am fost înfrânți. 
Spălarea obrazului ţării de această mare dezonoare e o 
chestiune serioasă, care privește întreg tineretul japonez. Nu 
sunt politician și nu știu cum se va proceda în acest scop. În 
momentul de faţă, trecem prin obișnuita perioadă de tranziţie 
cu care se confruntă toţi învinșii. Dar eu, Tanaka am propriile 
mele conturi care trebuie reglate! Am o datorie enormă faţă de 
tara dumneavoastră. Dimineaţa asta am trădat, dezvăluindu-vă 
un secret de stat. Am fost încurajat în acţiunea mea de prietenia 
care mă leagă de Dikko și am mai fost încurajat de purtarea 
dumneavoastră, de onestitatea cu care aţi abordat misiunea ce 
vi s-a încredințat. Imi dau pe deplin seama de importanţa pe 
care o are pentru Marea Britanie această foaie de hârtie. Vă 
amintiţi conţinutul ei? 

— Cu exactitate, din câte îmi dau seama. 

— Și aţi jurat pe propria onoare să nu-l dezvăluiţi nimănui. 

— Da. 

Tiger Tanaka se ridică în picioare și-i întinse mâna. 

— Deocamdată la revedere, comandante. Sper că ne vom mai 
întâlni. 

Chipul cu trăsături impresionante se lumină din nou. 
Zâmbetul larg, aurit, nu mai vădea nici urmă de prefăcătorie. 

— Onoarea este un tipar de comportament, comandante. 
Bambusul trebuie să se încline în bătaia brizei, dar în aceeași 
măsură trebuie să se încline și cedrul în faţa taifunului. Sensul 
acestei zicale este că uneori îndeplinirea datoriei este mai 


52 


necesară decât orice cuvinte. Vă așteaptă o mașină care vă va 
duce la hotel. Vă rog transmiteți-i lui Dikko respectele mele și 
spuneţi-i că-mi datorează o mie de yeni pentru repararea 
echipamentului electronic care este proprietatea statului 
japonez. 

James Bond strânse laba aspră și grea și spuse din suflet: 

— Vă mulțumesc, domnule Tanaka! 

Părăsi clădirea cu două destinaţii obsedat de un singur gând. 
Cât de rapid putea Dikko să comunice cu cei din Melbourne? Și 
cât de repede puteau cei din Melbourne să ia legătura cu 
Londra? 


Capitolul 6 


Tiger, Tiger! 


Trecuse o lună de atunci, răstimp în care domnul Tanaka 
devenise „Tiger”, iar comandantul Bond devenise „Bondo-san”. 
Tiger îi explicase de ce alesese acest nume. 

— James, spusese el, e un nume greu de pronunţat pentru un 
japonez. Și nici nu impune suficient respect. „Bondo-san” 
semănă mult cu cuvântul japonez „bonsan”, care înseamnă 
preot,  „barbă-cenușie”. Consoanele dure de la sfârșitul 
cuvântului „Bond” nu sunt nici ele prea ușor de pronunţat 
pentru noi, așa că obișnuim să le adăugăm vocala „o” când apar 
într-un cuvânt străin. Așadar, ești Bondo-san. Ti se pare 
acceptabil? 

— Dar Bondo nu înseamnă porc sau altceva de genul ăsta în 
japoneză? 

— Nu. Cuvântul n-are niciun sens. 

— lartă-mă că te-am întrebat asta, dar se pare că japonezii se 
delectează cu glume cu înţeles ascuns pe seama gaijinilor. 
Deunăzi am pomenit un prieten de-al meu, Monkey McCall, pe 
care obișnuiam să-l strigăm „Munko”, iar tu mi-a spus că în 
limba voastră e un cuvânt rușinos. Așa că m-am gândit că și 
„Bondo” ar putea fi un cuvânt rușinos. 

— Nu te teme, e un nume absolut respectabil. 


53 


Săptămânile trecuseră fără ca Bond să înregistreze vreun 
progres semnificativ în misiunea sa, cu excepţia unei prietenii 
adevărate ce se înfiripase între el, Tiger și Dikko. După orele de 
serviciu, cei trei deveneau companioni inseparabili pentru o 
bună bucată de noapte, iar el simţea mereu că este cântărit în 
mod constant, dar cu mare discreţie, în timpul excursiilor făcute 
la ţară sau al petrecerilor zgomotoase. li confirmase și Dikko 
această impresie. 

— Faci progrese frumușele, campionule! Tiger va considera că 
e total neonorabil să te conducă la plimbare prin toată grădina 
și-apoi să-ţi tragă preșul de sub picioare cu un refuz net. Sunt 
convins că vulpoiul ăla coace ceva, dar n-am nici cea mai vagă 
idee ce anume. Cred că superiorii îi bagă bețe în roate, dar el îţi 
ține partea. Tiger are ceea ce în limbajul local se numește 
„obraz pentru străini” - ceea ce înseamnă că are mari abilităţi 
de intermediator. lar această ON pe care consideră că o are față 
de Marea Britanie este un factor uriaș în favoarea ta. Ceea ce ți- 
a dăruit la prima voastră întâlnire a fost un nemaiauzit presento, 
cum îl numim noi aici. Dar fii atent! Acumulezi o mare cantitate 
de ON faţă de el și dacă se va ajunge vreodată la un târg, sper 
să ai în mânecă un presento cel puţin la fel de mare, în ușa fel 
ca ON să fie cât de cât în echilibru de ambele părți. Aici nu mai 
ține figura cu somonul și creveta! Ai priceput? Te descurci? 

— Nu sunt sigur, spuse el cu îndoială. 

Îi trecuse deja prin minte, de mai multe ori, că materialul 
obţinut prin „Ruta Albastră” din Macao avea dimensiunile unei 
plevuște faţă de somonul pe care Tiger avea să i-l dăruiască sau 
refuze. Impactul micii fărâme pe care o primise deja de la el 
fusese formidabil. Testarea bombei de 200 megatone avusese 
loc aproape în ascuns și fusese întâmpinată cu protestele 
publice deja anticipate de Moscova. Cu toate acestea răspunsul 
puterilor occidentale fusese prompt. Sub pretextul protejării de 
manifestări ale animozităţii publice, personalului sovietic ce 
lucra în Anglia i se restrânsese accesul la o rază de patruzeci de 
kilometri de locuinţă și, tot pentru „protecţie”, zona din jurul 
ambasadei, a consulatelor și a diferitelor reprezentanţe 
comerciale sovietice era înțesată de polițiști. Avuseseră loc, 
desigur, represalii asupra diplomaților și jurnaliștilor britanici 
aflaţi în Rusia, dar era de așteptat să se întâmple așa. 
Președintele Kennedy ţinuse cel mai dur discurs din cariera sa și 


54 


promisese represalii totale din partea Statelor Unite în 
eventualitatea că Uniunea Sovietică ar fi detonat fie și o singură 
bombă în orice ţară din lume aflată în afara teritoriilor sovietice. 
Această sentință dură, care provocase mormăitul nemulţumit al 
americanului de rând, a căpătat de la Moscova o ripostă destul 
de anemică - ameninţarea că se vor lua măsuri similare dacă 
puterile occidentale ar fi detonat o rachetă nucleară pe teritoriul 
URSS sau al aliaţilor săi. 

Câteva zile mai târziu, Bond fusese invitat din nou în bârlogul 
subteran al lui Tanaka. 

— Nu vei transmite asta mai departe, sunt convins, îi spusese 
japonezul cu zâmbetul lui șiret, dar acţiunile legate de 
chestiunea de care ai luat cunoștință în mod personal au fost 
amânate pe termen nedefinit de către autoritatea centrală. 

— ţi mulțumesc pentru această informaţie personală. Sper că 
ești conștient că amabilitatea pe care ai manifestat-o cu trei 
săptămâni în urmă a diminuat în mod considerabil tensiunea 
internaţională mai ales în ce privește ţara mea. Marea Britanie 
ti-ar fi enorm recunoscătoare dacă ar cunoaște generozitatea pe 
care ai manifestat-o față ea. Am temeiuri să sper în bunăvoința 
ta și pe viitor. 

Bond se obișnuise cu formalismul circumlocuțiunilor orientale, 
cu toate că nu atinsese rafinamentul cu care Dikko i se adresa 
lui Tiger și care includea spre marele amuzament al japonezului, 
cel puţin un cuvânt de patru litere în fiecare propoziţie înflorită. 

— Bondo-san, acest instrument pe care dorești să-l închiriezi 
de la noi, în eventualitatea cel puţin improbabilă că ţi se va 
pune la dispoziţie, va implica un preţ extrem de ridicat. Ce are 
de oferit ţara ta, ca un negustor cinstit ce se află, în schimbul 
folosirii în deplină posesie a lui MAGIC 44? 

— Avem o reţea foarte importantă de spionaj în China, 
cunoscută sub denumirea drept „Ruta Albastră” din Macao. 
Fructele acestei surse vor fi puse în întregime la dispoziţia 
voastră. 

Pe chipul masiv al lui Tiger se întipări o expresie de 
melancolie, dar în străfundul ochilor lui de tătar trecu o lucire 
răutăcioasă. 

— Mă tem foarte tare că am vești proaste pentru tine, Bondo- 
san. „Ruta Albastră” a fost penetrată de organizaţia mea încă 
aproape de la înființare, așa că beneficiem de toate fructele 


55 


acestei surse. Aș putea să-ţi arăt dosarele dacă dorești. Am 
redenumit pur și simplu reţeaua, numind-o „Ruta Portocalie”, 
dar trebuie să recunosc că materialele ei sunt foarte 
acceptabile. Atâta doar că le avem deja. Ce alte bunuri ai în 
minte pentru a fi oferite la schimb? 

Bond râse scurt și amar. Mândria Secţiei J - și a lui M., dacă 
tot veni vorba! Munca, cheltuielile, pericolul implicat de 
activitatea reţelei aceleia! Și cel puțin jumătate din ele treceau 
în beneficiul Japoniei! Pentru Dumnezeu, călătoria asta începuse 
să-i deschidă ochii! Vestea asta va cam stârni valuri undeva, la 
nivel foarte înalt. 

— Avem multe alte oferte atrăgătoare, spuse el aton. Acum, 
că ai demonstrat valoarea incontestabilă a dispozitivului vostru, 
pot îndrăzni să te rog să rostești un preț? 

— Consideri că ai în mânecă ceva de o valoare considerabilă? 
Poate materiale de la o sursă similară, deși fără îndoială 
inferioară, care să aibă importanţă egală în apărarea ţării 
noastre? 

— Fără îndoială, spuse Bond hotărât. Dar, dragă Tiger, n-ar fi 
o idee bună ca, odată ce te-ai hotărât, să faci o vizită la Londra 
și să inspectezi mânecile cu ochii tăi? Sunt sigur că Șeful va fi 
onorat să te primească. 

— Nu ţi s-au dat puteri depline de negociere? 

— Așa ceva ar fi imposibil, dragă Tiger. Sistemul nostru de 
securitate este în așa fel conceput încât nici chiar eu nu am 
cunoștințe complete despre mărfurile pe care le avem în stoc. În 
ce mă privește, am doar capacitatea de a-i transmite șefului 
meu spusele tale sau de a-ţi face orice serviciu personal pe care 
mi l-ai solicita. 

Tiger Tanaka rămase pe gânduri. Părea să răsucească în 
minte, pe toate părţile, ultimele vorbe rostite de Bond. După o 
vreme încheie întrevederea cu o invitaţie la un restaurant cu 
gheișe, iar englezul plecă de la el cu sentimente amestecate, să 
raporteze la Melbourne și Londra informaţiile pe care tocmai le 
ciugulise. 

e 

În camera unde stăteau după petrecerea cu gheișe și unde 
Tiger îl ameninţase vesel cu moartea, capete de tigru rânjeau la 
el de pe pereţi și își arătau colții de pe podea. Scrumiera pe care 
o folosea era montată într-o labă împăiată de tigru, iar fotoliul în 


56 


care stătea era tapiţat cu blană de tigru. Domnul Tanaka fusese 
născut în anul Tigrului și repeta cu mare plăcere faptul că Bond 
se născuse în cel al Șobolanului. 

Bond luă o înghiţitură bună de sake și spuse: 

— Dragă Tiger, n-aş suporta gândul să te pun în situaţia 
neplăcută de a mă șterge de pe faţa pământului. Vrei să spui că 
de data asta cedrul nu se pleacă în faţa taifunului? Atunci așa să 
fie. Acum îmi pun chezășie întreaga onoare. 

Tiger își trase un fotoliu în faţa lui, de cealaltă parte a măsuţei 
scunde, își turnă o porţie serioasă de whisky Suntory și o ațâță 
cu un șfichi de sifon. Zgomotul traficului nocturn de pe șoseaua 
Tokio - Yokohama răzbătea din depărtare, de după casele din 
jur, dintre care numai la câteva se mai vedeau pătratele de casă 
de păpuși ale ferestrelor luminate. Era sfârșitul lunii septembrie, 
dar vremea continua să rămână caldă. Trecuse cu zece minute 
de miezul nopţii. Tiger începu să vorbească cu glas aproape 
șoptit: 

— În cazul acesta, dragă Bondo-san, cum te cunosc a fi un om 
de onoare, desigur cu excepţia cazurilor care privesc siguranţa 
ţării tale și cum cele ce-ţi vor spune nu au nicio legătură cu ea, 
vei auzi o poveste foarte interesantă. Uite cum a fost. 

Se ridică de pe fotoliu și se așeză pe tatami, aranjându-și 
picioarele în poziţia lotus. Se vedea limpede că stă mult mai 
comod astfel. 

— Încă de la începutul epocii Meiji, care, după cum bine știi, a 
fost împăratul care a iniţiat modernizarea și occidentalizarea 
Japoniei încă de la începutul domniei sale, cu aproape o sută de 
ani în urmă, au existat din când în când străini care au venit în 
această ţară și s-au stabilit aici. In mare parte erau excentrici 
sau oameni de știință, iar Lafcadio Hearn, americanul de origine 
europeană care a devenit cetățean japonez este un exemplu 
tipic pentru ei. Prezenţa lor a fost tolerată, de obicei cu oarecare 
amuzament. La fel ar fi privit probabil un japonez care ar 
cumpăra un castel în munţii Scoției, ar învăța să vorbească 
limba galică cu vecinii lui și ar manifesta un interes neobișnuit și 
adesea impertinent faţă de tradiţiile scoțiene. Dacă și-ar 
desfășura cercetările într-un mod politicos și pașnic, ar fi 
etichetat drept un excentric simpatic. Așa a fost cazul și cu 
occidentalii care s-au stabilit și și-au petrecut viața în Japonia, 
cu toate că ocazional, în perioada războiului, au fost consideraţi 


57 


spioni, închiși în lagăre și trataţi cu destulă cruzime - cum de 
altfel s-ar fi întâmplat și cu ipoteticul japonez din Scoţia. Ei bine, 
după ocupaţie au apărut numeroși astfel de oameni, care în 
marea lor majoritate sunt, după cum îţi poţi închipui, americani. 
Modul de viaţă oriental este deosebit de atrăgător pentru un 
american care-și dorește să scape de o cultură care, sunt 
convins că vei fi de acord cu mine, a devenit, ca să nu spun prea 
multe, din ce în ce mai neatrăgătoare pentru el, cu excepţia 
straturilor de jos ale rasei umane care năzuiesc doar la mâncare 
din belșug, jucării lucioase precum automobilele și televizoarele 
și la bani câștigați ușor, adesea pe căi necinstite, în schimbul 
unor aptitudini sau activităţi minimale și care constituie pentru 
ei summum bonum, dacă îmi permiţi acest ecou sentimental 
venit din educaţia mea la Oxford. 

— Sigur că da. Dar spune-mi, nu ai schiţat de fapt imaginea 
modului de viață care este acum încurajat în mod oficial și în 
Japonia? 

Chipul lui Tiger Tanaka se întunecă într-o clipă. 

— Deocamdată, spuse el cu dezgust, suntem supuși la ceea 
ce aș putea descrie cel mai bine prin termenul „Școala Coca- 
Cola”. Baseball, jocuri mecanice, hot dog, sâni hidos de mari, 
iluminat cu neon - toate astea sunt parte din preţul pe care-l 
plătim pentru că am fost înfrânți în război și aparţin modului de 
viață călduț și diluat pe care noi îl numim o/idemokorasu, 
negarea frenetică a ţapilor ispășitori oficial răspunzători pentru 
înfrângerea noastră - negarea spiritului samuraiului, așa cum 
este el înglobat în codul kami-kaze, negarea strămoșilor noștri, 
negarea zeilor noștri. E imaginea unui mod de viață absolut 
dezgustător, dar din fericire efemer, care are o importanță la fel 
de mare în istoria Japoniei precum o libelulă. Dar să revin la 
istorisirea mea. Rezidenţii noștri americani sunt tipi simpatici - 
la un nivel mărunt, desigur. Sunt atrași de rămășițele tiparelor 
stricte ale modului nostru de viață, în primul rând de simetrie și 
echilibru, în contrast cu haosul ce domnește în America. Le 
place simplitatea noastră, cu substratul ei de înțelepciune 
profundă, așa cum este exprimată ea în ceremonialul ceaiului, 
de exemplu sau în arta aranjării florilor, în piesele GO, din care 
desigur că nu înţeleg o iotă. Și le mai place, firește, pentru că nu 
au strămoși și o viaţă de familie despre care să merite să 
vorbească, felul în care venerăm trecutul și pe cei din vechime. 


58 


În lumea lor efemeră, ei recunosc, în felul lor ignorant și pueril, 
perenitatea valorilor noastre, însă admiră și ficțiunea Vestului 
sălbatic și a altor mituri americane despre care au luat 
cunoștință nu prin educație, pentru că n-au, ci prin televiziune. 

— Spui vorbe aspre, Tiger. Am destui prieteni americani care 
nu se potrivesc deloc descrierii tale. Bănuiesc că te referi la 
americanul de rând, la doua generaţie de locuitori ai Statelor 
Unite, ai căror părinţi sunt în majoritate irlandezi, germani, cehi 
sau polonezi care ar fi făcut probabil mai bine să rămână și să 
muncească pe ogoarele ori în minele patriei lor de origine. 
Acesta e genul care vine să se împăuneze cu buzunarele prea 
pline de bani, într-o ţară cucerită, sub acoperirea binecuvântată 
a Dungilor și Stelelor. Îmi închipui că din când în când se 
căsătoresc cu o japoneză și se stabilesc aici, iar de cele mai 
multe ori se grăbesc s-o șteargă. La fel au făcut și ai noștri în 
Germania. Dar asemenea indivizi de proastă calitate sunt mult 
diferiți de toţi Lafcadio Hearn din lumea asta. 

Tiger Tanaka se înclină până aproape de pământ. 

— lartă-mă, Bondo-san. Firește că ai dreptate, iar eu am fost 
distras de la istorisirea mea și am ajuns pe cărări ce nu merită a 
fi călcate. Nu te-am invitat aici ca să mă plâng ţie destăinuindu- 
ţi felul în care mă face să sufăr faptul că ţara mea se află sub 
ocupaţie americană. E evident că sentimentele mele conțin o 
doză serioasă de suferință pentru faptul de a fi fost înfrânți. Îmi 
cer iertare. Și desigur că tu dreptate. Există destui americani 
culţi care s-au stabilit la noi în ţară și care sunt cetățeni 
admirabili. Ai avut dreptate să mă corectezi, căci am și eu 
prieteni printre oamenii aceștia, oameni care activează în 
domeniul artei, al științei, al literaturii și care sunt membri 
valoroși ai comunităţii. Hai să spunem că am fost luat de val. Mă 
înţelegi? 

— Desigur, Tiger. Tara mea n-a mai fost ocupată de foarte 
multe secole. Noi n-am suferit efectul impunerii unei culturi noi 
asupra celei vechi, a noastre. Nu-mi pot imagina cum aș 
reacţiona în circumstanţe similare. Probabil la fel ca tine. Acum 
te rog, continuă-ţi povestirea. 

Bond întinse mâna după butelca cu sake, ţinută într-un vas cu 
apă încălzită de flacăra molcomă a unei sobițe cu cărbuni își 
umplu paharul și bău cu poftă. Tiger se foi de câteva ori pe 
tatami și apoi reluă: 


59 


— După cum spuneam, există destul de mulți străini care şi- 
au stabilit reședința în Japonia; mare parte din ei sunt niște 
excentrici inofensivi. Dar mai există și o persoană, intrată în ţară 
anul acesta, în ianuarie, care s-a dovedit a fi un excentric de 
felul cel mai diabolic. Un adevărat monstru. Poţi să râzi de mine, 
Bondo-san, dar este un demon ascuns într-un trup de om, nici 
mai mult nici mai puţin. 

— Am întâlnit o mulțime de oameni diabolici la viața mea și 
pot spune că toţi erau cam nebuni. Nu așa stau lucrurile și cu 
personajul tău? 

— Deloc, ci chiar pe dos! Ingeniozitatea calculată a acestui 
om, capacitatea pătrunzătoare de a înțelege psihologia 
poporului meu îl dovedesc a fi o persoană pur și simplu genială. 
In opinia celor mai mari savanţi și oameni de știință japonezi, el 
este un cercetător științific și un colecţionar probabil unic în 
istoria lumii. 

— Și ce colecţionează? 

— Colecţionează moarte. 


Capitolul 7 


Colecţionarul de moarte 


Dramatismul exprimării îl făcu pe Bond să zâmbească. 

— Un om care colecţionează moarte? Vrei să spui că omoară 
oameni? 

— Nu, Bondo-san, nu-i chiar așa de simplu. El îi convinge sau 
mai degrabă îi ademenește pe oameni să se sinucidă, îi explică 
Tiger încruntat. De fapt, nici așa nu m-am exprimat corect. Hai 
să spunem că furnizează o oportunitate, un mijloc ușor și 
atractiv celor care vor să-și ia zilele. În mai puţin de șase luni, 
colecția lui numără peste cinci sute de japonezi. 

— Dar de ce nu-l arestaţi, de ce nu-l spânzurați? 

— Nu-i chiar așa de ușor, Bondo-san. Ar fi mai bine să-ţi spun 
totul de la început. In luna ianuarie a acestui an, a intrat în ţară 
în mod cât se poate de legal un domn ce poartă numele de 
doctor Guntram Shatterhand, însoțit de Frau Emmy 
Shatterhand, născută de Bedon. Aveau pașapoarte elveţiene, iar 


60 


doctorul s-a recomandat ca fiind horticultor și botanist 
specializat în speciile subtropicale. Era înarmat cu referinţe de la 
Jardin des Plantes din Paris, de la Grădinile Kew și de la alte 
autorităţi în domeniu, dar toate erau formulate în termeni mai 
degrabă nebuloși. In scurt timp, a intrat în contact cu autorităţile 
echivalente din Japonia și cu experți din Ministerul Agriculturii și 
toți acești specialiști au aflat cu uimire și încântare că doctorul 
Shatterhand era pregătit să cheltuiască nu mai puţin de un 
milion de lire sterline pentru fondarea în ţara noastră a unei 
grădini botanice cu plante exotice, în care să adune nepreţuite 
colecții de plante rare și arbuști din toată lumea. Intenţiona să le 
importe pe cheltuiala lui, într-o stare de maturizare suficientă, în 
așa fel încât grădina să fie plantată cu minimum de întârziere - 
procedeu extrem de scump, dacă ai oarecare cunoștințe de 
horticultură. 

— Nu știu o iotă! Nu face la fel ca milionarii texani care 
importă din Florida palmieri și arbuști ajunși la maturitate? 

— Exact la fel. Ei bine, grădina botanică nu era destinată 
vizitatorilor obișnuiți, ci se afla la dispoziţia experților japonezi în 
domeniu, pentru studiu și muncă de cercetare. Până aici totul a 
fost bine. Guvernul meu a acceptat cu entuziasm oferta și l-a 
răsplătit pe bunul doctor cu un permis de ședere pe o durată de 
zece ani - privilegiu foarte rar și greu de dobândit. In același 
timp, autorităţile de la imigrări au întreprins o investigaţie de 
rutină asupra doctorului, prin intermediul departamentului meu. 
Cum nu avem birou teritorial în Elveţia, am înaintat solicitarea 
prietenilor noștri de la CIA și în scurt timp am căpătat datele 
cerute. Se pare că e de origine suedeză și că nu e prea bine 
cunoscut în Elveţia unde îndeplinește doar cerințele minime 
pentru statutul de rezident, concretizate într-un apartament cu 
două camere într-un bloc de locuințe din Lausanne. In același 
timp însă, situaţia lui financiară înregistrată la Union de Banques 
Suisses e cea a unui client privilegiat - statut care am înţeles că 
se acordă doar multimilionarilor. Cum în Elveţia banii sunt 
aproape unicul criteriu social, situația lui a fost caracterizată 
drept impecabilă, deși nu s-a obţinut nicio informaţie legată de 
statutul său de botanist. La întrebările noastre, specialiștii de la 
Jardin des Plantes și Kew Gardens l-au descris ca pe un amator 
entuziast care a făcut instituţiilor lor importante donaţii 
constând din specii de plante tropicale și subtropicale adunate 


61 


de el în expedițiile pe care le finanțase. Mda!... Așadar, omul 
nostru era un cetățean deosebit și foarte bine înzestrat la 
capitolul financiar, ale cărui scopuri inofensive aduceau 
oarecare beneficii Japoniei. Am dreptate? 

— Cam așa se pare. 

— După ce a călătorit prin toată ţara în stil mare, doctorul s-a 
atașat în mod deosebit de un castel pe jumătate ruinat din 
Kyushu, insula noastră din sud. Castelul e situat într-o zonă 
extrem de izolată, pe coastă, nu departe de Fukuoka - 
prefectura principală a insulei. In vremurile de demult, făcea 
parte dintr-un șir de castele orientate cu faţa spre strâmtoarea 
Tsushima - scena faimoasei înfrângeri a marinei sovietice. 
Destinația lor iniţială era respingerea atacurilor iniţiate de 
coreeni. Multe din ele s-au transformat în ruine, dar cel ales de 
doctor fusese ocupat până la ultimul război de către o familie 
excentrică de textiliști milionari, iar monumentalul lui zid 
împrejmuitor era tocmai ceea ce căuta doctorul pentru a asigura 
intimitatea necesară demersurilor sale. În scurt timp, o întreagă 
armată de constructori și decoratori a luat în stăpânire castelul. 
Intre timp au început să sosească din toată lumea plantele 
comandate de doctor, care au fost imediat plantate în soluri și 
locaţii adecvate pe baza unei autorizaţii în alb căpătate de la 
Ministerul Agriculturii. Trebuie să adaug că unul din motivele 
pentru care doctorul a ales castelul acela a fost terenul aferent 
clădirii, care se întinde pe aproximativ cinci sute de acri, are în 
componenţă o mare cantitate de rocă vulcanică și este presărat 
cu numeroase plante și fumarole care sunt obișnuite în Japonia. 
Acestea vor furniza pe tot timpul anului temperatura necesară 
pentru buna dezvoltare a arbuștilor, copacilor și plantelor 
tropicale. Doctorul și soţia lui care, dacă tot veni vorba, e 
groaznic de urâtă, s-au mutat în castel în mare grabă și s-au 
apucat să angajeze dintre localnici personal pentru întreţinerea 
locuinţei și a terenurilor. 

Tiger făcu o pauză ca să-și tragă răsuflarea și trăsăturile 
chipului său căpătară din nou un sens descendent, oglindind o 
mâhnire profundă. 

— Și a venit momentul în care n-ar fi trebuit cu niciun chip să 
caracterizez drept aiurite rapoartele primite de la șeful poliției 
din Fukuoka! În ele mi se atrăgea atenţia că doctorul își recruta 


62 


angajaţii numai dintre foștii membri ai Societăţii Dragonului 
Negru. 

— Ce e societatea asta? 

— Ce a fost, îl corectă Tiger. Societatea a fost desfiinţată în 
mod oficial înainte de izbucnirea războiului, dar în zilele ei de 
glorie a fost cea mai temută și puternică societate secretă din 
Japonia. La originile ei, era alcătuită din soshi, drojdia 
luptătorilor - samurai pe care restauraţia Meiji, de acum o sută 
de ani, i-a lăsat fără stăpân - dar mai târziu a început să 
recruteze teroriști, bandiți, membri ai organizaţiilor fasciste, 
ofițeri daţi afară din marină și armată, mercenari și tot soiul de 
scursuri, dar și oameni bogaţi de afaceri din industrie și finanţe, 
ba chiar și un ministru care a considerat că organizaţia poate fi 
folosită în scopuri mult mai practice comparativ cu activitatea 
murdară pe care o desfășurase până atunci. Dar lucrul cel mai 
ciudat a fost acela că doctorul și-a ales tocmai colțul acesta 
îndepărtat al Japoniei care, lăsând la o parte avantajele de ordin 
practic, adăpostise pe vremuri sediul central al Societăţii 
Dragonului Negru și fusese mereu un cuib de extremiști. Astăzi 
însă, nu mi se mai pare deloc ciudat. Toyama Mitsuru, fostul 
conducător al societăţii era din Fukuoka; la fel și anarhistul 
Hirota și Nakano, conducătorul facțiunii fasciste din Dietă 
numită Tokohai. Districtul acesta a fost dintotdeauna un cuib de 
bandiți și așa a rămas și astăzi. Aceste secte extremiste nu mor 
niciodată în întregime, dragă Bondo-san, așa cum ai putut să 
constaţi și singur din recenta resurgenţă a organizației Cămăşile 
Negre din Anglia, așa că doctorului Shatterhand nu i-a fost deloc 
greu să adune vreo douăzeci de personaje extrem de dure și 
periculoase în jurul lui - toţi îmbrăcaţi impecabili în servitori și 
grădinari și, fără îndoială, deosebiți de înzestrați pentru aceste 
îndeletniciri de fațadă. După ce familia s-a instalat, prefectul 
poliţiei a considerat că e de datoria lui să facă o vizită de 
politeţe și să-i avertizeze pe distinșii locuitori ai castelului cu 
privire la calitatea proaspeţilor angajaţi, însă doctorul a închis 
net subiectul, motivând că are nevoie de gărzi competente care 
să-i asigure intimitatea și să împiedice accesul intrușilor în 
grădina ce-i adăpostește valoroasa colecţie de plante. Motivul a 
părut destul de rezonabil si-apoi se știa că doctorul are 
protectori înalţi la Tokio. Prefectul s-a înclinat adânc și a ieșit, 


63 


foarte impresionat de etalarea exagerată de opulenţă în inima 
provinciei sale atât de sărace. 

Tiger Tanaka se opri din istorisit, turnă sake pentru Bond și 
Suntory pentru el. Bond folosi ocazia pentru a-l întreba cât de 
periculoasă fusese în realitate Societatea Dragonului Negru și 
dacă era echivalentul tongurilor chinezești. 

— Mult mai puternică decât ele. Probabil ai auzit de tongurile 
Ching-Pang și Hung-Pang, care erau atât de temute în China pe 
vremea Kuomintangului. Nu? Ei bine, dragonii negri erau de o 
sută de ori mai răi. Dacă se porneau împotriva ta, singura 
alternativă care-ţi rămânea era moartea. Oamenii ăia erau de o 
cruzime înspăimântătoare și operau numai pentru bani gheață, 
independent de orice criteriu politic. 

— Ei bine, au făcut vreun rău de când se află în serviciul 
doctorului? 

— O, nu! Acum nu sunt cu nimic mai mult decât ceea cea 
spus el - angajaţi personali sau, în cel mai rău caz dacă vrei, 
gărzi de corp. Problema e cu totul alta și mult mai complexă. 
Vezi tu, acest Shatterhand a creat ceva ce nu pot denumi altfel 
decât o grădină a morții. 

Bond ridică o sprânceană. Zău așa, Tiger folosea metafore 
ridicol de dramatice pentru un conducător al Serviciilor Secrete 
japoneze! 

Parcă citindu-i gândul, Tiger zâmbi larg și auriu. 

— Bondo-san, văd pe chipul tău că mă consideri fie beat, fie 
nebun. Dar ascultă-mă puţin! Acest doctor Shatterhand și-a 
umplut faimoasa grădină botanică numai cu plante otrăvitoare, 
lacurile și pâraiele le-a populat cu pești otrăvitori, a infestat 
toata proprietatea cu șerpi, scorpioni și păianjeni veninoși. El și 
nevasta lui cea hidoasă nu sunt atacați de creaturile astea, 
pentru că ies din castel echipați corespunzător - el cu o armură 
de secol șaptesprezece, ea cu un soi ciudat de pelerină 
protectoare. Nici muncitorii lui nu sunt vătămaţi, pentru că 
poartă cizme de cauciuc înalte până la genunchi și măști de 
protecţie, cu care mulţi dintre japonezi își acoperă gura și nasul 
pentru a evita molipsirea sau răspândirea unei infecţii. 

— Ce scenariu cretin! 

Tiger căută prin faldurile yukatei; în care se schimbase după 
ce intraseră în casă și scoase dintr-un buzunar câteva foi de 


64 


hârtie prinse laolaltă cu un ac cu gămălie. | le întinse lui Bond, 
căruia îi ceru: 

— Ai răbdare. Nu judeca ceea ce nu înţelegi. Eu nu știu nimic 
despre aceste plante otrăvitoare și probabil că nici tu. lată o 
listă cu cele care au fost plantate până acum în grădina 
doctorului împreună cu comentariile unor specialiști din 
Ministerul Agriculturii. Citește-o pe-ndelete, nu te grăbi. Va fi 
interesant să afli ce vegetaţie fermecătoare crește pe suprafața 
globului! 

Bond luă foile de hârtie. Prima conţinea o serie de generalităţi 
referitoare a otrăvurile vegetale. Celelalte alcătuiau o listă 
adnotată. Toate purtau sigiliul Ministerului Agriculturii. Se apucă 
să citească. 

Plantele otrăvitoare conţinute în listă erau încadrate în șase 
categorii principale: 

1. Cauzatoare de delr. Manifestări: halucinaţii, delir; pupile 
dilatate; senzaţie de sete și uscăciune; lipsă de coordonare în 
mișcări; apoi paralizie și spasme. 

2. Cauzatoare de ebrietate. Manifestări: excitare a funcțiilor 
cerebrale și a circulaţiei sanguine; pierderea capacităţii de 
coordonare a mișcărilor și spasme musculare involuntare; 
vedere dublă; apoi somn și comă profundă. 

3. Cauzatoare de convulsii. Manifestări: spasme intermitente, 
de la cap și în jos. Moartea, provocată de epuizare, survine de 
obicei în termen de trei ore; dacă se iau cu promptitudine 
măsurile necesare, persoana otrăvită își poate reveni în scurt 
timp. 

4. Cauzatoare de depresii. Manifestări: amețeală, vomă, 
dureri abdominale, vedere distorsionată, convulsii, paralizie, 
leșin, uneori asfixie. 

5. Cauzatoare de astenii. Manifestări: amorțeală, usturimi ale 
gurii, dureri abdominale, vomă, diaree, delir, leșin, paralizie. 

6. /ritante. Manifestări: senzaţie de arsură pe gât și în stomac, 
sete, amețeală, vomă. Moarte provocată de șoc, convulsii sau 
epuizare, ori prin înfometare, datorită rănirii grave a gâtului și 
stomacului. 


LISTA SPECIMENELOR IMPORTATE 
DE DOCTORUL GUNTRAM SHATTERHAND, 
ALCATUITA DE DEPARTAMENTUL 


65 


DE VAMĂ ȘI ACCIZE: 


Arborele otrăvitor jamaican (Piscidia erythrina): Arbore care 
atinge înălțimea de 9 metri, cu flori albe sau de culoarea 
sângelui. Cauzator de ebrietate. Substanţă toxică: piscidina. 
Indiile de Vest. 

Turta lupului sau nuca vomica (Strychnos toxifera): Plantă 
agăţătoare; rășină negricioasă extrasă din coajă folosită la 
otrăvirea săgeţilor. Moartea survine în termen de o oră și este 
provocată de paralizia căilor respiratorii Substanțe toxice: 
curarra, stricnina, brucina. Guiana. 

Fasolea Sfântului Ignaz (Strychnos Ignatii: Arbore scund, ale 
cărui seminţe conţin brucină. Cauzatoare de convulsii. Filipine. 

Arborele Upas (Strychnos tieute): Arbust căţărător. Din frunze, 
seminţe și coaja tulpinii și a rădăcinii se extrage stricnină sau 
brucină. Java. 

Lemnul  șarpelui (Strychnos colubrina): Arbore căţărător. 
Conţine stricnină, brucină. Cauzatoare de convulsii. Java, Timor. 

Ipeca (Psychotria ipecacuanha): Arbust. Substanţă toxică: 
emetina extrasă din rădăcină. Cauzatoare de depresii. Brazilia. 

Strofantul (Strophantus hispidus): Plantă cățărătoare, ajunge 
până la aproape doi metri înălțime. Substanțe toxice: 
strofantina, incina. Cauzatoare de astenie. Africa de Vest. 

Calvarul de Madagascar (Tanghinia venenifera sau cerbera 
tanghin): Arbore peren, scund. Fructe purpurii cu pete verzi. 
Substanţă toxică: tanghinina, cerberina. Cauzatoare de astenie. 
Madagascar. 

Arborele otrăvitor malaiezian (Antiaria toxicaria). Arbore care 
crește în junglă. Ramurile apar pe tulpină la 9 m deasupra 
solului. Lemn ușor, alb, foarte dur, cu sevă lăptoasă. Substanţă 
toxică: antiarina, extrasă din sevă. Cauzatoare de astenie. Java 
Borneo, Sumatra, Filipine. 

ledera otrăvitoare (Bhus toxicodendron): Arbust căţărător, 
flori galbene-verzui. Tulpina conţine o sevă lăptoasă - iritantă. 
Substanţă toxică: toxicodendrolul. Statele Unite ale Americii. 

Oleanarul galben (Thevetia peruviana): Arbore scund. Toate 
părţile lui sunt fatal toxice, dar în special fructele. Pulsul 
încetinește, apar stări de vomă, se instalează șocul. Hawaii. 

Ricinul (Ricinus communis): Din seminţe se extrage un ulei 
care conţine substanţa toxică - ricina. Inofensiv dacă este 


66 


ingerat. Dacă intră în circulaţia sanguină prin zgârieturi sau 
julituri, este fatal în 7-10 zile. O sutime de miligram poate omori 
un om de nouăzeci de kilograme. Pierderea poftei de mâncare, 
vomă, diaree, delir, leșin și moarte. Hawaii, America de Sud. 

Leandrul (Nerium Indicum): Arbust veșnic verde. Rădăcinile, 
coaja, seva, florile și frunzele sunt fatal toxice. Acţionează în 
principal asupra inimii. Folosit în India pentru tratarea leprei, 
provocarea avorturilor și sinucideri. O persoană care a mâncat 
carne friptă la foc deschis, în care se strecurase și o rămurică de 
leandru, a murit otrăvită. India, Hawaii. 

Ochiul crabului (Abrus precatorius): Arbust căţărător, cu 
seminţe lucioase, roșu intens ce cântăresc aproximativ 1,75 
grame, folosite de aurarii indieni ca și greutăţi la cântărire. 
Semințele se pisează și se transformă în pastă cu puţină apă 
rece. Această pastă se modelează sub forma unor mici cilindri 
ascuțiți la un capăt care, dacă sunt introduși sub pielea unui om 
sau animal, provoacă moartea acestuia în răstimp de patru ore. 
India Hawaii. 

Ciumăfaia (Datura stramonium): varietate din familia 
Solanacee, crește în nordul Africii, India. În Mexic se întâlnește 
Datura meteloides, iar în America Centrală și de Sud, Datura 
tatula. Toate plantele din această familie sunt puternic 
halucinogene. Fructele Daturei stramonium sunt fumate se către 
arabi și swahili, negrii din Africa de est îi mănâncă frunzele, iar 
bengalezii îi adaugă semințele la hașiș și frunzele la marihuana. 
Datura tatula era folosit ca drog al adevărului în tribunalele 
indienilor zapoteci. Dependenţa de to/oachi, o băutură preparată 
din Datura tatula, cauzează imbecilitate cronică. 

Crinul cățărător (Gloriosa superba): Varietate căţăratoare de 
crin spectaculos de frumoasă. Rădăcina, tulpina și frunzele 
conţin un narcotic cu gust acru, superbina, precum și colchicină 
și colină. Trei boabe de colchicină sunt fatale. Hawaii. 

Arborele vacă sau Nisiparul (Hura crepitans): Întregul arbore 
conține un emetocatartic activ, folosit în Brazilia ca otravă. De 
asemenea, conţine crepitină din același grup de otrăvuri ca și 
ricina. Inofensivă dacă este ingerată, trebuie să ajungă în 
circuitul sanguin prin intermediul unei răni ca să fie fatală. 
Moartea survine în 7-10 zile. America Centrală și de Sud. 

Liliacul indian (Melia azedarach): Arbore scund, cu frunze 
verde-închis și flori violacee. Fructele lui conţin un narcotic toxic 


67 


care atacă întregul sistem nervos central. Hawaii, America 
Centrală și de Sud. 

Jatropha curcas: Arbust ale cărui seminţe crude au un efect 
violent de purgaţie, deseori fatal. Zona Caraibelor. 

Cartoful mexican: Cartof sălbatic, crește spontan. Tradiţia 
indiană spune că trebuie curăţat de coajă în perioada cât luna 
este în descreștere; se pretinde că este nevoie de același număr 
de zile până să-și declanșeze efectul mortal, câte a fost ţinut 
depozitat după recoltare. Substanţă toxică: solanina. America 
Centrală și de Sud. 

Ciuperca divină sau Carnea zeilor (Amanita mexicana): 
înrudită îndeaproape cu Pă/ăria șarpelui, ciupercă otrăvitoare 
întâlnită în Europa. Ciuperca neagră, se consumă proaspătă sau 
opărită în lapte și stropită cu alcool de agava. Provoacă 
hipersensibilitatea suprafeţei pielii, exacerbarea auzului și 
văzului, apoi halucinaţii care durează câteva ore, urmate de o 
melancolie profundă. Substanţă activă necunoscută. America 
Centrală și de Sud. 


Bond termină de citit și restitui hârtiile. 

— Să mă ferească Dumnezeu, spuse el ca o concluzie, 
grădina doctorului Shatterhand e cu adevărat un loc adorabil. 

— Sunt convins că ai auzit de peștii piranha din America de 
Sud. Pot să curețe toată carnea de pe oasele unui cal în mai 
puţin de o oră. Denumirea lor științifică este Serrasalmus. 
Subspecia Nattereri este cea mai feroce. Bunul nostru doctor a 
preferat să-și populeze lacurile cu ei, în locul obișnuiţilor noștri 
carași aurii. Inţelegi la ce mă refer? 

— Nu. Sincer, nu pricep nimic. Care este obiectul strădaniilor 
bunului doctor? 


Capitolul 8 


Ucis cu flori 


Era ora trei a dimineții. Zgomotul traficului spre Yokohama se 
stinsese. James Bond nu se simţea obosit, căci era total absorbit 
de povestea extraordinară a doctorului elveţian care, după cum 


68 


se exprimase Tiger cu atâta originalitate, „colecționa moarte”. 
Era convins că japonezul nu-i spusese povestea asta bizară doar 
ca să petreacă o seară plăcută. Simţea că punctul culminant se 
apropie cu fiecare clipă. Dar în ce anume va consta acesta? 

Tiger își trecu palmele peste faţă. 

— Ai citit articolul din ediţia de seară a ziarului Asah? Era 
vorba de o sinucidere. 

— Nu. 

— Sinucigașul era un elev în vârstă de optsprezece ani, care 
căzuse pentru a doua oară examenul de admitere la 
Universitate. Locuia într-o suburbie a Tokioului. Aproape de 
locuinţa lui se află șantierul unui nou magazin universal. Băiatul 
a ieșit din casă și s-a dus pe șantier. S-a apropiat de o sonetă 
care bătea în pământ pilonii pentru betonul armat al fundaţiei, 
s-a strecurat printre muncitori și, când a văzut berbecele 
coborând, și-a pus capul pe pilonul de sub el. 

— Ce întâmplare înfiorătoare! Dar de ce? 

— Eșecul lui adusese dezonoare părinţilor, strămoșilor și așa a 
considerat el că își poate ispăși vina. Sinuciderea este cel mai 
nefericit aspect al modului de viaţă tradiţional japonez. Sau 
poate cel mai nobil... Depinde din ce perspectivă privești 
lucrurile. Băiatul acela și familia lui au câștigat multă cinste a 
obrazului în vecinătate. 

— Nu poţi să aduci cinste unui obraz transformat în peltea de 
căpşuni. 

— Mai gândește-te, Bondo-san! Ce părere ai, de pildă, despre 
decoraţiile voastre post-mortem? 

— Nu sunt decernate cuiva care s-a sinucis pentru că a picat 
la examen. 

— Noi nu suntem la fel de demokorasu ca și voi, spuse Tiger 
ironic. Conform codului acelora dintre noi care am rămas, după 
cum ai zice tu, demodaţi, dezonoarea trebuie ștearsă. Nu există 
scuze mai sincere decât gestul de a-ţi oferi în sprijinul lor 
propria viaţă - căci asta este, efectiv, tot ce ai de dat. 

— Dar băiatul ăsta, chiar dacă a căzut la Universitate, putea 
să opteze pentru o instituţie de învăţământ de grad mai mic. 
După cum bine știi, noi în Marea Britanie exclamăm „Fir-ar!” sau 
chiar un cuvânt la fel de scurt dar mult mai dur dacă picăm un 
examen. După aceea ne reajustăm opţiunile, sau o fac părinții 
pentru noi și o luăm de la capăt. Dar în niciun caz nu ne punem 


69 


capăt zilelor. Nici nu ne-ar trece prin minte una ca asta, căci ar fi 
un gest mai degrabă neonorabil decât onorabil, o dovadă de 
lașitate, un refuz de a te confrunta cu adversităţile vieţii. În plus, 
ar provoca o mare suferinţă părinţilor noștri și, fără îndoială, 
niciun strop de satisfacție străbunilor. 

— La noi e cu totul altfel. Și, în ciuda tuturor principiilor 
demokorasu, părinţii acestui tânăr se vor bucura în seara 
aceasta, iar vecinii lor se vor bucura împreună cu ei. Onoarea e 
mult mai importantă pentru noi decât viaţa, mai valoroasă, mai 
frumoasă! 

Bond ridică din umeri. 

— Ei bine, eu consider că, dacă băiatul acela a avut destul 
curaj să se sinucidă, gestul lui a dus la risipirea în van a vietii 
unui bun japonez. De fapt, în Japonia această chestiune a 
sinuciderii nu e altceva decât o formă de isterie - o expresie a 
filonului de violenţă care străbate tot cursul istoriei acestei ţări. 
Dacă vă prețuiţi atât de puţin propria viaţă, se poate deduce cu 
ușurință că puneţi un preț chiar mai mic pe vieţile altora. 
Deunăzi am văzut un accident rutier într-una din intersecțiile 
principale ale orașului, nu știu cum se numește. Au fost 
implicate mai multe mașini și în jur erau o mulţime de oameni 
care zăceau pe jos. Au apărut polițiștii, dar în loc să se 
concentreze asupra răniților și să-i trimită la spital, au insistat să 
rămână fiecare unde era pentru ca ei să poată trasa cu cretă 
conturul lor și să facă fotografii, pentru cazul că se ajungea la 
tribunal. 

— Așa obișnuim noi să facem, spuse Tiger cu indiferență. 
Suferim prea mult din cauza suprapopulării. Avorturile sunt 
legale. Și ne e de folos dacă mai moare din când în când câte 
cineva într-un accident de mașină. Dar e ceva adevărat în ceea 
ce-ai spus mai devreme. Cuvântul pe care-l folosim pentru 
sinucidere este /iatsu, în traducere exactă „ucidere de sine” și, 
cu toate că e o rezolvare violentă a unei probleme personale, nu 
atrage niciun stigmat așa cum s-ar întâmpla în lumea voastră. 
De fapt, unul din cele mai frumoase basme ale noastre, 
cunoscut de toţi copii, este cel despre patruzeci și șapte de 
ronini - adică gărzi de corp. Din pricina neglijenței lor, Asano, 
stăpânul lor, a fost asasinat. Ei au jurat să-l răzbune și așa au 
făcut. Dar după aceea sau adunat într-un loc numit Ako și și-au 
făcut cu toţii seppuku pentru a-și ispăşi neglijenţa. Voi 


70 


cunoașteţi acest act sub numele de hara-kiri, care este un 
termen vulgar care înseamnă „tăierea burţii”. In zilele noastre, 
în perioada festivalului de la altarul din Ako, se suplimentează 
numărul de trenuri care circulă într-acolo, pentru a face față 
numărului mare de pelerini. 

— Păi dacă vă creșteţi copiii cu asemenea basme, nu vă 
puteți aștepta să nu venereze actul sinuciderii. 

— Chiar așa, spuse Tiger cu mândrie. In fiecare un, douăzeci 
și cinci de mii de japonezi se sinucid și doar birocraţii consideră 
că e o statistică rușinoasă. In plus, cu cât e mai spectaculoasă 
sinuciderea, cu atât e mai călduros aprobată. Nu demult, un 
tânăr student și-a dobândit un mare renume încercând să-și taie 
capul cu un fierăstrău. Îndrăgostiţii își leagă mâinile și se aruncă 
din vârful unei stânci foarte înalte în cascada Kegon, din Nikko. 
Vulcanul Mihara din insula Oshima este un alt loc favorit al 
sinucigașilor. Oamenii își dau drumul pe panta încinsă a 
craterului și se aruncă cu încălţările aprinse, în ceaunul 
clocotitor din centrul lui. Pentru a combate această modalitate 
populară de petrecere a timpului liber, autorităţile băgăcioase 
au deschis pe vârful muntelui, cu mari cheltuieli, un „Birou 
pentru Prevenirea Sinuciderilor”. Însă tot roţile bunului și 
demodatului tren constituie cea mai convenabilă ghilotină căci 
au meritul de a fi operate de alții. Nu trebuie decât să faci câțiva 
pași și să te arunci. 

— Eşti un nemernic bătrân și însetat de sânge, Tiger! Dar ce 
scop are totuși prelegerea ta pe tema sinuciderii? Și ce legătură 
este între ea și grădina minunată a amicului Shatterhand? 

— Totul se leagă Bondo-san, absolut totul. Vezi tu, oarecum 
împotriva dorințelor bunului doctor, grădina lui otrăvitoare a 
devenit pentru sinucigași cel mai râvnit loc din toată Japonia. 
Are toate elementele necesare: o călătorie cu faimosul nostru 
expres „Romance” până la Kyoto; o alta cu barca, peste 
frumoasa noastră mare interioară atât de încărcată de istorie; 
apoi trenul local până la Fukuoka, luat de la terminalul portului 
Beppu și, în sfârșit, o plimbare pe jos sau cu taxiul de-a lungul 
coastei pitorești, până la meterezele venerabile ale acestui 
misterios Castel al Morţii. Escaladezi zidurile sau intri pe furiș, 
ascuns într-o căruță cu provizii și apoi te bucuri de o ultimă și 
contemplativă plimbare, poate mână în mână cu ființa iubită, 
printre plantele bine îngrijite. Și, în sfârșit, marele joc, jocul de 


71 


pachinko pe care japonezii îl iubesc atât de mult. Care dintre 
mingi va avea înscris pe ea numărul tău? Moartea ta va fi 
ușoară sau dureroasă? Va fi adusă de veninul unei vipere cu 
corn în timp ce te plimbi liniștit pe aleile bine greblate? Sau va 
cădea pe tine vreun soi de rouă dulce și mortală în timp ce-ţi 
petreci noaptea la adăpostul unui arbore splendid? Ori poate că 
foamea sau curiozitatea te vor împinge să mesteci o mână de 
bobițe din acelea mici și roșii sau să culegi un fruct portocaliu 
din vârful copacului? Desigur, dacă vrei să sfârșești imediat, ai 
întotdeauna la îndemână o fumarolă clocotitoare ce răspândește 
duhoare de sulf. Dacă intri într-una din ele, temperatura de 
peste 1100* Celsius îţi va lăsa timp doar pentru un țipăt. Locul 
acela nu e altceva decât un magazin universal al morţii, cu 
rafturile încărcate de delicioase pachete cu autodistrugere, 
toate aflate la dispoziţia ta gratuit. Nu-ţi imaginezi cum se 
îndreaptă într-acolo din ce în ce mai mulţi, tineri și bătrâni, ca 
spre un altar? Poliţia a ridicat baricade cu care blochează 
șoseaua, iar adevărații vizitatori ai grădinii, botaniști și oameni 
de știință, trebuie să prezinte un permis de liberă trecere. Chiar 
și așa, sinucigașii își croiesc drumul către altar peste câmpuri și 
prin mlaștini, escaladează cu mâinile goale zidul înalt, își rup 
unghiile încercând să ajungă înăuntru. Firește, bunul doctor e 
foarte dezamăgit. A afișat peste tot pancarte de avertizare 
scrise pe un ton sever, cu craniul și oasele încrucișate pe ele, 
dar s-au transformat mai degrabă în panouri publicitare! A 
investit chiar într-un balon din acelea mare, cu heliu, pe care l-a 
agăţat de acoperișul castelului. Bannerele care atârnă de el 
ameninţă cu închisoarea persoanele care intră prin efracție. Insă 
în ciuda precauţiilor doctorului, balonul ce plutește pe cer 
funcţionează ca un miraj. „Moartea e aici!” proclamă el. „Vino să 
o iei!” 

— Ești idiot, Tiger! De ce nu-l arestezi? De ce nu dai foc la 
întreaga proprietate? 

— Pentru ce să-l arestez? Pentru că a furnizat Japoniei această 
colecție unică de plante rare? Să ard o reședință ce valorează 
peste un milion de lire sterline și aparţine unui respectabil 
rezident ga;/in? Omul ăsta n-a comis niciun delict. Dacă poate fi 
cineva învinuit pentru ceea ce se întâmplă, acesta e numai 
poporul japonez. E adevărat că ar putea să asigure o pază mai 
atentă, să le ceară oamenilor lui să patruleze prin grădină mai 


72 


des. Și, ceea ce e și mai ciudat, de fiecare dată când cheamă 
ambulanţa victimele sunt deja moarte și de obicei se prezintă 
sub forma unei boccele calcinate pescuită dintr-o fumarolă. Din 
lista pe care ţi-am aratat-o, te-ai fi așteptat ca victimele să fie 
doar ologite sau oarbe. lar cel mai nedumerit în privinţa asta se 
dovedește a fi Herr Doktor. Ba chiar a sugerat că în cazurile de 
orbire sau amnezie, victimele au căzut într-una din fumarole din 
greșeală. Se poate să fie și așa. Dar, după cum ţi-am mai spus, 
numărul victimelor din grădina lor a depășit deja cinci sute de 
persoane și, din pricina publicităţii, din ce în ce mai mulţi 
oameni vor fi atrași de Castelul Morţii. Trebuie să punem capăt 
chestiunii ăsteia! 

— Ce s-a întreprins până acum? 

— Doctorul a primit vizita câtorva comisii de investigare. Au 
fost tratate cu cea mai perfectă curtoazie, iar doctorul însuși a 
implorat să fie protejat împotriva celor care pătrund prin efracţie 
pe proprietatea lui. S-a plâns că îi tulbură activitatea că rup 
ramurile preţioșilor lui arbori, că culeg plante de o valoare 
inestimabilă. S-a arătat doritor să coopereze deplin la orice 
măsură s-ar lua, cu excepţia abandonării proiectului care este 
atât de drag inimii lui și atât de mult apreciat de specialiștii 
japonezi în botanică, bla-bla-bla. Mai mult, a făcut și o ofertă 
generoasă: va construi un departament de cercetare - care va fi 
condus de oamenii lui, îti dai seama - unde se vor extrage 
otrăvuri din plante și arbori, urmând ca substantele să fie 
donate unor centre de cercetări în domeniul medical stabilite de 
autoritățile noastre. Bănuiesc că ai reţinut din lectura făcută că, 
într-o formă  diluată, multe din aceste otrăvuri sunt 
medicamente deosebit de eficiente. 

— Dar cum de au ajuns să te preocupe toate astea? 

Bond începea să se simtă somnoros. Se făcuse ora patru și o 
geană cenușie de lumină începuse să apară la orizont. Goli 
restul de sake din butelcă și bău. Avea gustul neplăcut al 
paharului băut în plus. Era vremea să se ducă la culcare, dar 
Tiger era evident obsedat de povestea asta nebunească, a cărei 
țesătură ridicolă și coșmarescă cu accente de Edgar Poe, Le 
Fanu, Bram Stoker și Ambrose Pierce, lăsa din când în când să 
se întrevadă imagini subtile și fugare ale Japoniei autentice. 

Tiger nu părea afectat de ora târzie. Chipul lui de samurai era 
brăzdat cu riduri mai sinistre, mai brutale, iar sugestia vagă a 


73 


descendenţei tătare, îmblânzită și civilizată ca un animal în 
cușcă, răzbătea tot mai des până la suprafaţă în luciul întunecat 
al ochilor negri. Rarele schimbări de poziţie erau singurul semn 
că era interesat, ba chiar incitat de povestea pe care o istorisea. 

— Cu o lună în urmă, Bondo-san, la solicitarea ministrului 
meu, ministrul de interne, am trimis acolo unul din cei mai buni 
oameni ai mei, cerându-i să descopere ce se petrece de fapt. 
Superiorul meu primise la rândul său ordine în acest sens de la 
primul ministru, căci chestiunea devenise deja de interes public. 
Am ales un om excelent, Bondo-san și i-am dat instrucțiuni să se 
ducă acolo, să observe și să raporteze. Ei bine, o săptămână mai 
târziu marea l-a aruncat pe o plajă din apropierea Castelului 
Morţii. Orbise și delira. Avea arsuri cumplite pe partea inferioară 
a corpului și îngăima un haiku - adică un vers care numără 
șaptesprezece silabe - despre libelule. Mai târziu am descoperit 
că, pe când era copil, practicase și el una din distracţiile favorite 
ale tinerilor de la noi: legase cu un fir de aţă o libelulă femelă și- 
i dăduse drumul să zboare, transformând-o în momeală pentru 
libelulele masculi. In felul acesta, poți foarte ușor să prinzi un 
mascul, căci se lipește de femelă și nu-i mai dă drumul. Haiku-ul 
pe care l-a tot recitat până să moară, ceea ce s-a întâmplat 
foarte curând, suna așa: „Dezolare! Libelule roz plutind 
deasupra mormintelor!” 

James Bond avea senzaţia că trăiește într-un vis: încăperea 
micuță cu pereţii construiți din panouri din imitație de hârtie de 
orez și furnir de cedru, priveliștea micii și enigmaticei grădini în 
care picura cu sunet argintiu apa, roșeața îndepărtată a zorilor 
pe cale să se ivească, răstimpul îndelungat punctat cu sake și 
țigări, glasul scăzut al naratorului istorisind un basm, așa cum l- 
ar fi spus într-un cort, sub cerul liber. Și totuși, era un lucru ce 
se întâmplase deunăzi, recent - se întâmpla chiar atunci; un 
lucru pentru relatarea căruia Tiger îl adusese în mod special 
acolo. De ce? Pentru că se simţea singur? Pentru că n-avea pe 
nimeni altcineva de încredere? Își îndreptă umerii, pleoștiţi de 
starea de moleșeală și spuse: 

— Imi pare rău, Tiger. Ce ai făcut după aceea? 

Tiger Tanaka păru că stă cu spatele și mai drept pe 
dreptunghiul auriu, tivit cu negru, al rogojinii tatami. Îl privi ţintă 
în ochi și-i răspunse: 


74 


— Ce era să fac? Nimic, decât că le-am cerut scuze 
superiorilor mei. Și am așteptat să se ivească o soluţie 
onorabilă. Am așteptat să apari tu! 

— Eu?! 

— Tu mi-ai fost trimis. Dar se putea la fel de bine să fie un 
altul. 

Bond nu reuși să-și înăbușe un căscat. Avea senzaţia că 
noaptea aceea n-o să se mai termine niciodată. Se vede că lui 
Tiger i se pusese o pată japoneză pe creierul lui de japonez - ce 
dracu' ar fi putut el să facă? 

— Tiger, e vremea să dormim puţin. O să-mi spui restul 
poveștii mâine. Poţi fi convins că îţi voi da orice sfat îmi va sta în 
putinţă. Îmi dau seama că e o problemă dificilă, dar e de genul 
celor peste care trebuie să lași să treacă o noapte, ca să poți 
găsi o soluţie cu mintea limpede. 

— Stai jos, Bondo-san, spuse Tiger și vorbele lui sunară ca o 
poruncă. Dacă ai vreun respect pentru ţara ta, vei pleca mâine. 
La ora douăsprezece și douăzeci, din gara principală a orașului, 
pleacă un tren cu destinaţia Fukuoka, pe insula sudică Kyushu. 
Nu te mai întorci la hotel și n-o să-l întâlnești pe Dikko. De acum 
înainte, te afli la ordinele mele. S-a înțeles? încheie el cu voce 
șoptită și catifelată. 

Bond sări în picioare de parcă l-ar fi înţepat ceva. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce tot îndrugi tu acolo, Tiger? 

— Deunăzi, în biroul meu, ai făcut o afirmaţie foarte 
importantă. Ai spus că ești împuternicit să-mi faci orice serviciu 
personal pe care ţi l-aș solicita în schimbul unui aparat MAGIC 
44. 

— N-am spus că sunt împuternicit, ci doar că aș face orice 
pentru tine, pe propria mea răspundere. 

— E foarte bine și așa. Ei bine, te-am crezut pe cuvânt și am 
solicitat o audienţă la primul ministru. El mi-a dat instrucţiuni 
cum să procedez și mi-a cerut să tratez acţiunea mea ca pe un 
secret de stat cunoscut doar de el și de mine - și, firește, de 
tine. 

— Haide, Tiger, spuse Bond nerăbdător, mai lasă vorbăria! Ce 
vrei să fac? 

Dar Tiger nu trebuia grăbit. 

— Bondo-san, nu vreau nici să fiu necioplit cu tine, nici să te 
simţi jignit, pentru că suntem prieteni, nu-i așa? E o tristă 


75 


realitate că eu și mulți alţii ce deţin funcţii importante în Japonia 
ne-am format până la război o opinie nu tocmai bună despre 
britanici. Nu doar că aţi pierdut un imperiu măreț, ci aţi părut 
aproape nerăbdători să-l azvârliţi cu amândouă mâinile. Bine, 
spuse el ridicând o mână, n-are rost să intrăm mai adânc în 
subiect și să discutăm motivaţia acestei atitudini politice, dar 
când aţi încercat aparent să vă opriţi căderea, în chestiunea 
Canalului Suez, n-aţi reușit decât o cârpăceală jalnică, una din 
cele mai demne de milă din istoria lumii, dacă nu mai rău. După 
aceea guvernele voastre s-au dovedit, unul după altul, 
incapabile să conducă și au cedat controlul efectiv al țării în 
mâinile sindicatelor - care par să fie dedicate principiului muncii 
din ce în ce în ce mai puţine răsplătită cu bani din ce în ce mai 
mulți. Acest huzur în puf, strădania de a se fofila de o zi cinstită 
de muncă, subminează cu o viteză îngrijorătoare fibra morală a 
englezilor, cea atât de admirată pe vremuri de o lume întreagă. 
In locul lor, ceea ce vedem acum e o hoardă inutilă și 
dezorientată de căutători de plăceri care pariază la curse și la 
bingo, se plâng de vreme și de declinul economic al țării și își 
dau importanţă colportând bârfe despre ultimele activităţi ale 
familiei regale și ale așa-zisei voastre aristocrații, în paginile 
celor mai josnice publicaţii din întreaga lume. 

Bond izbucni într-un hohot copios de râs. 

— Eşti de-a dreptul ireverenţios, Tiger! Ar trebui să-ți 
consemnezi tirada în scris, s-o semnezi „Octogenarul” și s-o 
trimiţi la The Times. Mai bine ai veni în Anglia, ca să poţi vedea 
la fața locului ce se întâmplă. Nu-i chiar așa de negru dracul... 

— Bondo-san, ai pledat „vinovat” cu gura ta. „Nu-i chiar așa 
de negru dracul”... ce să zic! Asta-i scuza miorlăită a unui 
băieţel care are medii foarte proaste la sfârșitul trimestrului. De 
fapt, în opinia puţinilor prieteni care v-au rămas, dracul vostru 
este negru de-a binelea. lar tu vii la mine și-mi ceri un aparat 
foarte important cu ajutorul căruia să vă mai cârpiţi ruinele a 
ceea ce a fost pe vremuri o putere cu adevărat măreață! De ce 
ți l-aș da? Cu ce ne-ar ajuta pe noi asta? Cu ce v-ar ajuta pe voi 
asta, Bondo-san? E ca și cum am oferi săruri de mirosit unui 
boxer de categorie grea ameţit de lovituri, chiar înaintea knock- 
out-ului inevitabil. 

— Să te ia naiba Tiger! Să vă ia naiba pe toţi, izbucni Bond 
furios. Voi, care sunteţi o hoardă de militanţi naționaliști, 


76 


potenţiali criminali care tânjesc să scape de stăpânirea 
americană ca să se poate juca din nou în tihnă de-a samuraii, ca 
să poată să-și ascundă rânjetul crud îndărătul zâmbetului 
încremenit al unei măști, nu faceţi altceva decât să judecaţi 
oamenii după propriile voastre standarde de junglă. Dă-mi voie 
să-ți spun, bunul meu prieten: poate că Anglia a sângerat destul 
de mult din pricina celor două războaie mondiale, poate că 
politica noastră de susținere a bunăstării ne-a învățat să 
așteptăm prea mult fără să dăm nimic, poate că procesul de 
eliberare a coloniilor s-a petrecut prea rapid, dar tot noi urcăm 
pe muntele Everest, batem o mulţime de naţiuni la o mulţime de 
sporturi și câștigăm premii Nobel! Politicienii noștri or fi ei 
superficiali și ușor de corupt, dar nici cu ai voștri nu mi-e rușine. 
Așa sunt toţi politicienii din lume. Dar să știi că trăsăturile 
acestea negative nu caracterizează poporul britanic - cu toate 
că numără doar cincizeci de milioane de suflete! 

— Bine spus, Bondo-san, îl aprobă Tanaka vesel. Mă gândeam 
eu că voi reuși să-ţi dărâm faimosul stoicism englez dacă lovesc 
destul de tare. Voiam doar să mă asigur. Și, dacă binevoiești să 
afli, vorbele tale sunt aproape similare cu cele pe care le-am 
adresat primului meu ministru. Și știi ce mi-a spus? Mi-a spus: 
„Bine, domnule Tanaka, pune-l pe comandantul Bond la 
încercare. Dacă reușește, voi recunoaște că în Marea Britanie 
încă mai există o elită și voi ști că valoroasa noastră aparatură 
va fi în siguranţă în mâinile lor. Dacă nu reușește, îi vei refuza 
politicos solicitarea”. 

Bond ridică din umeri, simțind că-și pierde răbdarea. Suferea 
din cauza atacurilor lui Tiger și a jumătăţilor de adevăr pe care 
le simţise în spatele cuvintelor lui. 

— Bine, Tiger. Ce-i cu încercarea asta caraghioasă? Probabil 
vreo aiureală tipică de-a voastră cu samurai! 

— Mai mult sau mai puţin, îl aprobă Tanaka cu sinceritate. Va 
trebui să intri în Castelul Morţii și să-l ucizi pe Dragonul care 
sălășluiește înăuntru. 


Capitolul 9 


Japonia instant 
77 


Mașina neagră se hurduca pe străzile pustii, lucioase și 
umede de roua unei dimineţi ce anunţa vreme frumoasă. Tiger 
îmbrăcase haine lejere, ca pentru o ieșire în aer liber și avea 
alături o geantă micuță, cu lucrurile necesare pentru noapte. 
Erau în drum spre o baie publică despre care spusese că este 
foarte specială și că are o atmosferă deosebit de plăcută. In 
plus, era și foarte discretă, ceea ce le oferea ocazia de a începe 
să transforme înfățișarea lui Bond într-una mai asemănătoare 
unui japonez. 

Tiger înlăturase obiecțiunile ridicate rând pe rând de Bond. 
Toate dovezile obținute demonstrau limpede că acel doctor era 
un adevărat furnizor de moarte. Pentru că era nebun? Pentru că 
asta îl distra? El unul nu știa, nici nu-i păsa. Din evidente motive 
politice, asasinarea lui, aprobată în mod oficial, nu putea fi dusă 
la îndeplinire de un japonez. În consecinţă, intrarea lui Bond în 
scenă era foarte oportună, căci avea o experiență foarte 
valoroasă în astfel de operaţiuni clandestine. Dacă întâmplarea 
făcea să fie arestat de poliţia japoneză, i se va asigura imediat o 
acoperire adecvată pe baza apartenenţei la Serviciile Secrete 
ale unei țări străine. Va fi judecat, condamnat și apoi scos în cel 
mai mare secret din ţară. Dacă dădea greș, se putea presupune 
că doctorul sau paznicii lui îl vor ucide. Dar ar fi fost mare păcat! 
Bond argumentă că nu are nimic personal cu acel botanist 
elveţian. Tiger îi replică liniștit că orice om de bună credință ar 
ridica mâna împotriva aceluia care a ucis deja cinci sute dintre 
semenii săi. Sau nu? Și, în orice caz, trebuia să ducă misiunea la 
îndeplinire în schimbul lui MAGIC 44 - asta nu-i liniștea 
conștiința? Bond recunoscu șovăitor că așa era. In ultimă 
instanţă Bond obiectă spunând că, în orice caz, operaţiunea era 
imposibil de dus la bun sfârșit. Un străin putea fi observat în 
Japonia de la opt kilometri distanţă. Tiger îi răspunse că în 
privinţa asta se luaseră deja măsuri și că primul pas era vizita la 
acea foarte discretă baie publică. Acolo Bond va beneficia de 
primul său tratament și apoi va dormi puţin înainte să prindă 
trenul cu care aveau să călătorească împreună. In final, 
japonezul îl asigură cu un rânjet diabolic că o parte din 
tratamentul de care va beneficia îi va oferi din plin relaxare și 
plăcere. 

Exteriorul băii publice semăna cu un han japonez - niște 
lespezi de piatră care alcătuiau o scurtă alee sinuoasă printre 


78 


pini pitici, o ușă larg deschisă și puternic luminată dând la iveală 
o întindere vastă de podea impecabil lustruită trei femei 
zâmbitoare, îmbrăcate în chimonoul tradiţional, care se înclinau 
politicos, vioaie ca niște vrăbii cu toate că era cinci dimineaţa și 
inevitabilul șir de papuci de casă de dimensiuni cam mici și 
impecabil de curaţi. După multe plecăciuni și contra-plecăciuni 
și câteva fraze scurte rostite de Tiger, Bond își scoase pantofii 
și, doar în șosete (explicaţii ale lui Tiger și chicoteli politicoase 
pe după palmele mici și albe ale femeilor), făcu ceea ce-i 
spusese prietenul lui și o urmă pe una dintre femei de-a lungul 
unui coridor strălucitor de curat, până într-o încăpere ce părea o 
combinaţie miniaturală între un dormitor și o baie turcească. O 
tânără îmbrăcată doar cu o pereche de pantaloni scurți și foarte 
strâmţi și un sutien de un alb orbitor, se înclină adânc, spuse 
„Scuze, vă rog” și începu să-i descheie nasturii de la pantaloni. 
Bond opri mâna gingașă în locul unde se afla și-i spuse femeii 
mai vârstnice, care era pe punctul de a trage paravanul 
încăperii cu un glas care ruga și poruncea în același timp: 

— Tanaka-san! 

Tiger apăru în scurt timp, îmbrăcat numai în chiloti. 

— Ce mai e acum? întrebă el. 

— Ascultă, Tiger, sunt sigur că fata asta drăguță și cu mine ne 
vom înțelege de minune, dar te rog să-mi spui care-i meniul. O 
mănânc eu pe ea sau mă mănâncă ea pe mine? 

— Trebuie să înveţi să te supui ordinelor fără să pui întrebări, 
Bondo-san, zise Tiger răbdător. Asta va fi esenţa relațiilor dintre 
noi în următoarele câteva zile. Vezi cutia aceea mare din lemn? 
După ce te va dezbrăca, fata te va băga în ea; trebuie să știi că 
sub ea arde un foc de cărbuni. Vei transpira. După vreo 
cincisprezece minute te va ajuta să ieși din cutie și te va spăla 
din cap până-n picioare. Ba chiar îţi va curăța cu multă blândeţe 
urechile, folosind un bețișor special de fildeș. Apoi va turna o 
vopsea neagră, foarte puternică, în cada aceea îngropată în 
podea și tu vei intra în ea. Te vei relaxa, îţi vei înmuia în apa 
aceea fața și părul. După aceea fata te va usca și-ţi va tunde 
părul în stilul japonez. Va urma un masaj pe canapeaua aceea 
din colț, pe care ea îl va face cât de plăcut și de îndelungat îi vei 
cere tu. În sfârșit, când va încheia masajul vei dormi. Când te 
vei trezi cu ouă, șuncă și cafea îi vei da fetei un sărut de bună 


79 


dimineaţa te vei bărbieri sau nu, după bunul tău plac și asta va 
fi tot. 

Tiger îi puse fetei o întrebare scurtă. Aceasta își feri de pe 
frunte bretonul negru cu un gest cochet și răspunse. 

— Fata spune că are optsprezece ani și o cheamă Mariko 
Ichiban. Mariko înseamnă „adevăr”, iar Ichiban, „numărul unu”. 
În stabilimentele astea fetele poartă câte un număr. lar acum, te 
rog să nu mă mai deranjezi. Sunt pe cale de a mă relaxa într-un 
mod similar, dar fără vopsea din fiertură de coajă de nucă. Și, te 
rog, pe viitor să ai încredere. De-acum începi să treci printr-o 
perioadă în care vei experimenta senzații cu totul noi. Unele se 
vor putea dovedi ciudate și surprinzătoare, dar în niciun caz nu 
vor fi dureroase - atâta vreme cât ești sub autoritatea mea. 
Savurează-le din plin! Bucură-te de fiecare dintre ele ca și cum 
ar fi ultima. Bine? Atunci noapte bună, dragă Bondo-san. Din 
păcate noaptea va fi scurtă, dar dacă o trăieşti din plin va fi 
plină de delicii până la ultima clipă de extaz. lar după ea te vei 
trezi, după cum se spune, „un alt om”. 

Cu o fluturare ironică din mână Tiger ieși și închise paravanul 
despărțitor. _ 

Bond pricepuse mesajul, cel puţin o anumită parte a lui. In 
timp ce Mariko îi scotea cu degete experte pantalonii și cămașa, 
îi ridică capul și-i sărută apăsat gura moale și înmiresmată ca un 
boboc de floare. 

Mai târziu, pe când ședea și reflecta în confortabila cutie de 
lemn, foarte obosit, cam beat dar vesel, își aminti de gândurile 
sinistre nutrite în grădina de trandafiri Queen Mary. Își mai 
aminti și discuţia cu M., care îl asigurase că misiunea lui va fi 
pur diplomatică, mult diferită de joaca lui cu puști și pistoale. 
Ridurile de ironie din jurul gurii lui se adânciră. 

Mariko se admira în oglinda de perete, aranjându-și cu mișcări 
iuți părul și sprâncenele. 

— Mariko, afară! ceru el pe un ton ferm. 

Fata zâmbi și se înclină, își scoase cu mișcări încete sutienul și 
se apropie de cutia de lemn în care stătea el. Se întrebă dacă la 
asta se referise Tiger spunând că va deveni „un alt om”, întinse 
mâinile spre Mariko și-i văzu sfârcurile întărindu-se când o lipi 
de el. 


80 


Cel care-l urma pe Tiger prin sălile înțesate de oameni ale 
gării principale din Tokio era cu adevărat un alt om. Faţa și 
mâinile lui căpătaseră o nuanţă maronie, părul negru și 
strălucitor de la ulei era tuns și pieptănat ordonat într-un breton 
scurt care îi ajungea până la jumătatea frunţii, colţurile 
exterioare ale sprâncenelor îi fuseseră rase cu atenţie, așa că 
acum erau îndreptate în sus. Era îmbrăcat la fel cu majoritatea 
călătorilor, cu o cămașă albă de bumbac încheiată până la 
ultimul nasture și o cravată ieftină tricotată din mătase neagră 
prinsă cu un ac subţire de aur exact pe mijlocul cămâșii. 
Pantalonii negri cumpăraţi de gata și susținuți de o curea ieftină 
din plastic negru erau cam largi între picioare, după moda 
japoneză, dar sandalele negre din imitație de piele și șosetele 
de nylon bleumarin erau chiar pe măsura lui. Pe umăr îi atârna o 
geantă de voiaj micuță și uzată, cu sigla Liniilor Aeriene 
Japoneze, care conţinea o cămașă de schimb, maieu, chiloţi și 
șosete, țigări Shinsei și câteva articole ieftine de toaletă, de 
provenienţă japoneză. În buzunare avea un pieptene, un 
portmoneu ieftin și uzat cu vreo cinci mii de yeni în bancnote 
mici și un briceag scurt și gros a cărui lamă măsura, în 
conformitate cu legile japoneze, nu mai mult de șase centimetri. 
Nu i se dăduse batistă, ci doar un pachet cu șerveţele de hârtie. 
Tiger îi explicase motivul: 

— Bondo-san, ce părere ai de acest obicei al occidentalilor de 
a-și sufla pe furiș nasul și a împacheta apoi grijulii rezultatul în 
bucăţi de mătase ori bumbac fin, punându-l după aceea în 
buzunar ca și cum ar fi ceva deosebit de preţios? Aţi proceda în 
același fel și cu celelalte excreţii ale corpului vostru? Exact! 
Așadar, dacă ai nevoie să-ţi sufli nasul cât timp ești în Japonia, 
fă-o  nestânjenit și apoi aruncă imediat, într-un loc 
corespunzător, rezultatul! 

In ciuda înălțimii, Bond se încadra destul de bine în mulțimea 
agitată și mișcătoare de pasageri. „Deghizarea” lui apăruse în 
mod misterios în camera lui de la baia publică, iar Mariko se 
amuzase grozav îmbrăcându-l. 

— Acum gentleman japonez, spusese ea pe un ton admirativ 
și după un ultim și prelung sărut, se duse să răspundă la bătăile 
lui Tiger în panoul despărțitor. 

Hainele și obiectele personale ale lui Bond fuseseră deja luate 
din cameră. 


81 


— Vor fi duse, împreună cu lucrurile tale de la hotel, la 
apartamentul lui Dikko, îi explicase Tiger. Astăzi, ceva mai 
târziu, Dikko îl va informa pe șeful tău că ai plecat împreună cu 
mine să vizităm sediul unde este produs și exploatat MAGIC 44, 
situat la mare distanţă de Tokio și că vei lipsi câteva zile. Dikko 
chiar crede că așa este. Departamentul meu a fost informat că 
sunt plecat într-o misiune la Fukuoka, dar nu se știe că mă 
însoțești. Acum vom lua expresul spre coasta de sud, până la 
Gamagpori și de acolo vom lua o ambarcaţiune cu aripi portante 
ce ne va duce în portul de pescuit Toba. Vom petrece noaptea 
acolo. Călătoria până la Fukuoka o să dureze mai mult, căci 
doresc să te antrenezi și capeţi toate informaţiile necesare. E 
nevoie să te familiarizezi cu obiceiurile japoneze și cu modul 
nostru de viaţă, în așa fel încât să faci cât mai puţine greșeli cu 
putință atunci când va veni vremea. 

Expresul lucios, portocaliu cu argintiu, opri în faţa lor. Tiger își 
făcu loc cu coatele și năvăli înăuntru, în timp ce Bond așteptă 
politicos, lăsând câteva femei să treacă înaintea lui. Când se 
așeză alături de Tiger, acesta îi șuieră enervat 

— Prima lecţie, Bondo-san! Nu lași femeile să treacă înainte! 
Le împingi din calea ta, le trântești la pământ dacă trebuie! În 
tara asta femeile n-au niciun fel de prioritate. Poţi fi politicos cu 
oamenii foarte bătrâni dar cu nimeni altcineva. Ai înţeles?! 

— Da, stăpâne, îi răspunse Bond sarcastic. 

— Și termină cu glumele în stil occidental cât timp ești elevul 
meu! Adu-ţi aminte că ne-am implicat într-o misiune foarte 
periculoasă. 

— Bine, Tiger, spuse Bond resemnat. Dar să le ia toţi dracii 
de... 

Tiger ridică o mână făcându-i semn să se oprească. _ 

— Asta-i o altă chestiune serioasă. Fără înjurături, te rog! In 
limba japoneză nu există asemenea cuvinte și folosirea unui 
limbaj urât nu există. 

— Pe toţi sfinţii, Tiger! Niciun bărbat care se respectă nu 
poate trăi o zi fără o rezervă considerabilă de cuvinte de patru 
litere, cu ajutorul cărora să poată suporta greutăţile vieţii și să 
mai elibereze din presiune. Dacă ai întârzia la o convocare vitală 
în fața superiorilor și ţi-ai da seama că ai uitat toată 
documentaţia acasă ar fi firesc să spui „Freddie-Unchiule 
Charlie-Katie”, mă rog, am formulat astfel ca să nu te ofensez. 


82 


— Nu, Bondo-san. Eu aș spune shimata, ceea ce înseamnă 
„am greșit”. 

— Nimic mai rău? 

— Nu există nimic mai rău de spus. 

— Ei bine, presupunând că documentaţia a fost uitată din 
cauza șoferului, nu i-ai zice vreo două de să-i ţiuie urechile? 

— Dacă aș dori să-mi iau un șofer nou ar fi posibil să-i spun 
bakyaro, ceea ce înseamnă „prostănac afurisit” sau chiar 
konchikisho, adică „animalule”. Dar acestea sunt insulte 
cumplite, care l-ar îndreptăţi pe deplin să mă lovească. Oricum, 
un lucru e sigur: ar cobori din mașină și nu l-aș mai vedea în 
viaţa mea. 

— Și vrei să spui că ăstea sunt cuvintele cele mai urâte din 
limba japoneză! Dar cum e cu tabuurile voastre, cu împăratul, 
strămoșii și zeii? Nu-i trimiteţi niciodată în iad, ori chiar mai rău? 

— Nu, pentru că n-ar avea niciun sens. 

— Bine atunci, s-o lăsăm baltă și să trecem la cuvintele 
murdare. Cum staţi cu cele referitoare la sex? 

— Avem două: chimbo pentru masculin și monko pentru 
feminin, dar nu sunt altceva decât descrieri anatomice 
grosolane și nu au niciun sens ca înjurătură. Ti-am mai spus, în 
limba noastră nu există înjurături. 

— Ei bine, eu... adică... vreau să spun că sunt uluit. Un popor 
violent care nu are limbaj violent! Trebuie să scriu un articol 
științific pe tema asta. Nu-i de mirare că nu vă mai rămâne 
nimic de făcut când picați la un examen decât să vă sinucideţi 
sau să îi tăiaţi iubitei gâtul dacă vă plictisește. 

— De obicei le împingem sub trenuri sau tramvaie, spuse 
Tiger râzând. 

— Păi, pe toţi sfinții, v-aţi simţi mult mai bine dacă i-aţi spune: 
„Tu...” - Bond se grăbi să reprime potopul de injurii care-i venise 
cu ușurință pe limbă - și să vă răcoriţi. 

— Cred că e destul, Bondo-san, îi spuse Tiger cu răbdare. 
Subiectul e închis. Dar vrei să fii atât de bun să te abţii de la 
folosirea acestor cuvinte, chiar și în minte? Fii calm, stoic, 
impasibil. Nu-ţi arăta furia. Zâmbește când ai ghinion. Dacă-ți 
luxezi glezna, trebuie să râzi. 

— Eşti un maestru crud, Tiger. 

Japonezul zâmbi mulțumit. 


83 


— Bondo-san, încă nu știi nici jumătate din ceea ce ar trebui. 
Dar acum haide să mergem la vagonul restaurant, să mâncăm 
și să bem ceva. Tot whiskyul ăla Suntory pe care m-ai făcut să-l 
beau azi-noapte plânge după frăţiorii lui. 

— După frăţiorul lui, îl corectă Bond. 

— Un frăţior nu-i destul, Bondo-san. Aș spune mai degrabă că 
am nevoie de toată familia! 

Bond se lupta cu bucăţelele și feliuțele de caracatiţă crudă 
așezate pe o moviliţă de orez („Trebuie să te obișnuiești cu 
specialităţile locale, Bondo-san”.) și privea linia zdrenţuită a 
coastei, semănată din loc în loc cu mici fâșii de terenuri 
cultivate. Era dus pe gânduri când simţi un ghiont puternic în 
spate. Căpătase constant ghionturi cât stătuse la tejghea - 
japonezii erau mari specialiști - dar de data asta se întoarse și 
zări spatele solid al unui bărbat care tocmai intra în 
compartimentul alăturat. În jurul urechilor avea răsucite niște 
fire albe, semn că purta mască și își acoperise capul cu o pălărie 
urâtă din piele. În timp ce se întorceau la locurile lor, observă că 
fusese jefuit. Portmoneul îi dispăruse. Tiger fu uimit. 

— E ceva foarte neobișnuit pentru Japonia, spuse el defensiv, 
dar n-are importanţă. Vei primi altul la Toba. Ar fi o greșeală că 
chemăm conductorul, căci nu dorim să atragem atenţia asupra 
noastră. In următoarea gară ar fi alertată poliţia iar noi am avea 
de dat declaraţii și de completat formulare. În plus, nu au nicio 
șansă să-l prindă pe hoț. Sunt convins că și-a scos deja masca și 
pălăria, devenind de nerecunoscut. Regret incidentul, Bondo-san 
și sper că îl vei uita. 

— Sigur că da, n-are nicio importanţă. 

Coborâră din tren la Gamagori, un sat pitoresc situat la malul 
mării, cu o insulă bombată în mijlocul golfului despre care Tiger 
îi spuse că adăpostește un altar important. Călătoria până la 
Toba, cu o ambarcaţiune cu aripi portante ce îi purtă pe mare cu 
o viteză de cincizeci de noduri, se dovedi o experienţă 
fantastică. In timp ce coborau pe țărm, Bond surprinse printre 
pasageri imaginea unei siluete scunde și îndesate. Oare era 
hoţul din tren? Dar bărbatul acela purta ochelari cu rame groase 
de corn și nu era singurul bărbat solid din mulţime. Alungă 
gândul și-l urmă pe Tiger de-a lungul unor străduţe înguste, 
ornate vesel cu steaguri de hârtie și lampioane, până la clădirea 
discretă cu pini pitici în faţă, cu al cărei aspect tipic se obișnuise 


84 


deja. Erau așteptați și fură întâmpinați cu mare deferenţă. Bond 
își spuse că i-a cam ajuns. Simţea că rezerva de plecăciuni și de 
zâmbete i se împuţinase simţitor, așa că se bucură când fu lăsat 
singur în camera lui înnebunitor de curată, cu obișnuitul servici 
de ceai impecabil de curat, împachetat în hârtie de orez. Se 
așeză în faţa panoului despărțitor ce dădea spre o grădină de 
dimensiunile unei batiste după care se întindea cuprinsul 
nesfârșit al mării și privi mohorât la statuia gigantică a unui 
bărbat cu melon și frac, despre care Tiger îi spusese că îl 
reprezintă pe domnul Mikimoto, fondatorul industriei perlelor de 
cultură, care se născuse la Toba unde, pe vremea cât era doar 
un tânăr pescar sărac, inventase șmecheria cu introducerea 
unui fir de nisip într-o scoică vie pentru a obţine o perlă. „In ce 
Dumnezeu m-am băgat”? se tot întreba el furios. Incă mai 
stătea acolo și blestema în gând din belșug când apăru Tiger 
care-i porunci răstit să îmbrace una din yukata care atârnau 
împreună cu așternutul în singurul dulap din încăpere. 

— Trebuie neapărat să te concentrezi, Bondo-san îi spuse el 
apoi pe un ton mai blând. Dar vreau să știi că faci progrese și, 
ca răsplată, am cerut să ni se aducă o mare cantitate de sake și- 
apoi cina - homar, specialitatea zonei. g 

Dispoziția englezului se îmbunătăţi într-o clipă. Iși scoase 
pantalonii și îmbrăcă yukata. 

— Stai! Pune partea dreaptă pe deasupra. Numai la morţi se 
pune cu partea stângă! 

Bond se înfășură ascultător în yukata și se așeză în poziţia 
lotus la măsuţa scundă față în faţă cu Tiger. Trebuia să 
recunoască faptul că chimonoul era comod și aerisit. 

— Trebuie să recunosc că e un program pe placul meu, spuse 
el înclinându-se. Ştii ce, Tiger, povestește-mi despre perioada 
când ai fost antrenat ca și kami-kaze. Cât mai amănunțit! Cum a 
fost acolo? 

Li se aduse băutura. Chelneriţa tânără și drăguță îngenunche 
pe tatami și turnă sake pentru amândoi. Tiger fusese prevăzător 
și ceruse să li se aducă parare. Bond îl bău pe-al lui dintr-o 
înghiţitură. 

— Obiceiurile tale grosolane de băutor se potrivesc foarte 
bine cu viitoarea ta identitate, constată el. 

— Și care va fi aceea? 


85 


— Vei fi un miner din Fukuoka, căci în profesia asta se 
întâlnesc mulți bărbaţi înalţi. Mâinile tale nu sunt bătătorite, dar 
se va considera că ai împins cărucioare în subteran. La 
momentul potrivit unghiile îți vor fi murdărite cu praf de 
cărbune. Ai fost prea prost ca să-ţi treacă prin minte să ţi le 
cureți cu o scobitoare. Eşti surd și cretin. Uite-aici! 

Tiger îi aruncă peste masă o carte de vizită soioasă cu 
colțurile răsucite în sus, pe care se vedeau mai multe ideograme 
japoneze. 

— Aici scrie Tsumbo de oshi - surd și cretin. Dizabilitatea ta 
va inspira milă și oarecare dezgust. Dacă ţi se adresează cineva 
arată-i asta și te va lăsa în pace. S-ar putea să capeţi uneori 
ceva mărunțţiș. Acceptă-l și înclină-te adânc. 

— Mulţumesc foarte mult. Bănuiesc că va trebui să vars 
aceste bacșișuri în fondurile tale secrete? 

— Nu va fi necesar, rosti sec japonezul, cu chipul brusc 
împietrit. Cheltuielile noastre în această misiune sunt achitate 
de primul ministru, din fondurile personale. 

— Sunt onorat, spuse Bond înclinându-se. 

Câteva clipe în cameră se lăsă tăcerea, până când Bond își 
îndreptă spatele și zise vesel. 

— Și-acum, nemernic bătrân, mai cere sake și povestește-mi 
despre kami-kaze. Sunt pregătit să devin, atunci când va fi 
momentul, un miner surd și cretin din Fukuoka. Sunt pregătit să 
mă înclin și să sâsâi în public precum cel mai bun dintre ei, dar, 
Doamne, când suntem singuri parola este Freddie-Unchiul 
Charlie-Katie, dacă nu, sunt gata să-mi pun capul sub o sonetă 
înainte să mă urci cu forţa în vârful unei pagode! De-acord? 

Tiger se înclină adânc. 

— Shimata! Am greșit. Am fost prea insistent, iar îndatorirea 
mea este, în egală măsură, să distrez un prieten și să educ un 
învățăcel. Ridică paharul de pe masă, Bondo-san! Până nu faci 
asta, fata n-o să-ţi toarne. Așadar, m-ai întrebat despre kami- 
kaze. 

Tiger se clătină ușor în față și-n spate, iar ochii lui întunecatți, 
de assasin, deveniră introspectivi. Își începu istorisirea fără să-și 
ridice privirile. 

— Era cu aproape douăzeci de ani în urmă. Situaţia ţării mele 
nu era deloc bună. Eu desfășuram oarecare activităţi de spionaj 
la Berlin și Roma. Mă aflam departe de raidurile aeriene și mai 


86 


departe încă de linia frontului, dar în fiecare noapte când 
ascultam la radio știrile transmise din ţara mea și aflam despre 
apropierea înceată dar sigură a forţelor americane, care 
cucereau insulă cu insulă, atac aerian cu atac aerian, nu 
dădeam atenţie veștilor false ale naziștilor ci mă gândeam doar 
că patria mea e în pericol și că eu trebuia să o apăr. Atunci vinul 
mi se acrea în gură și fetele din patul meu se transformau în 
gheață. Apoi am aflat despre splendida idee de a înfiinţa corpul 
kami-kaze. Cuvintele înseamnă „Vântul Divin”, în amintirea 
vântului trimis de zei, care mi-a salvat ţara de invazia hoardelor 
lui Kublai Khan în secolul al XIII-lea distrugându-i flota. Mi-am 
spus că acesta era modul onorabil de a muri - fără medalii, fără 
șanse de supraviețuire, poţi să-i spui sinucidere dacă vrei, dar 
provocând pagube imense dușmanului. Mi-a părut cea mai 
eroică formă de luptă personală care se inventase vreodată. 
Aveam aproape patruzeci de ani. Trăisem din plin. Mi se părea 
firesc să iau locul unui tânăr. Tehnica era simplă căci oricine 
poate învăţa să piloteze un avion. Escorta de avioane de luptă 
pornea la atac, după care nu mai trebuia să faci altceva decât 
să te lansezi asupra ambarcaţiunii celei mai mari - de preferință 
un portavion ce transportase avioanele care îţi bombardau 
pământul natal. Zburai până deasupra lui și îţi fixai direcția spre 
pista de decolare și spre elevator; nu avea niciun rost să iei în 
calcul puntea sau chila căci erau puternic armate. Mai bine să 
iei ca ţintă mașinăriile vulnerabile de pe puntea de zbor. 
Înţelegi? 

Tiger era complet transportat. Se întorsese în timp și lupta în 
război. Bond cunoștea bine simptomele, căci și el se întorsese 
de nenumărate ori în pădurea bântuită a amintirilor. Işi ridică 
paharul, iar fata îngenuncheată se înclină și turnă. 

— Da, Tiger. Spune-mi mai departe. 

— l-am obligat pe cei din Kempeitai să-mi accepte demisia, 
m-am întors în Japonia și am reușit să intru, pe căi mai mult sau 
mai puţin legale, într-o tabără de instruire kami-kaze. Era foarte 
greu să ajungi în ele, căci tot tineretul japonez părea să 
dorească a-și servi împăratul în felul ăsta. La vremea aceea 
începusem să rămânem fără avioane, așa că am fost obligaţi să 
folosim mult mai dificilele baku - avioane mici confecţionate din 
lemn cu o mie de tone de explozibil în bot, un soi de bombă 
zburătoare. Nu aveau motor, ci erau lăsate să cadă din burta 


87 


unui avion de luptă. Pilotul avea o singură manetă cu care le 
controla direcţia. Nu-ţi pot spune, Bondo-san, ce lucru cumplit și 
minunat e să vezi cum se declanșează un asemenea atac. 
Tinerii aceia, în chimonourile lor de un alb imaculat, cu eșarfele 
albe legate în jurul frunţii - vechea emblemă a samurailor - 
alergând fericiţi spre micile lor avioane ca și cum s-ar fi grăbit 
să-și îmbrăţișeze iubitele! Mugetul motoarelor avioanelor mamă, 
decolarea în zori sau la asfinţit spre o ţintă îndepărtată a cărei 
localizare fusese raportată de spioni sau interceptată prin radio. 
Era ca și cum ar fi zburat în rai către strămoșii lor și chiar așa 
era căci, firește, niciunul din ei nu s-a întors și n-a fost luat 
prizonier vreodată. 

— Dar ce realizați cu atacurile acestea? Recunosc, 
înspăimântați flota americană și cea britanică, însă pierdeați mii 
din cei mai buni tineri ai voștri. Oare merita? 

— Oare merită să scrii una din cele mai glorioase pagini din 
istoria ţării tale? Ştii că acești kami-kaze sunt singura unitate din 
istoria aviaţiei de război care și-a minimalizat reușitele? Unitatea 
a raportat 276 de nave scufundate sau avariate, când de fapt 
numărul lor a fost 322! 

— Ai avut noroc că a venit capitularea înainte să fii trimis în 
misiune. 

— Poate. Și totuși Bondo-san, în zilele de azi a devenit visul 
cel mai prețuit să te arunci din înaltul cerului prin grindina tirului 
antiaerian, să vezi siluetele micuțe alergând înspăimântate în 
căutarea unui adăpost pe puntea unui portavion ce își schimbă 
disperat direcţia, să știi că ești pe cale să omori o sută sau chiar 
mai mulţi dintre ei și să distrugi o ambarcaţiune de luptă ce 
valorează un milion de lire sterline - și toate astea de unul 
singur! 

— Bănuiesc că amiralul Ohnishi, care a avut ideea înfiinţării 
acestor trupe, s-a sinucis la capitulare? 

— Firește. Și într-un mod cât se poate de onorabil. Cel care 
comite seppuku își invită de obicei doi prieteni să-i fie 
secondanți, care să încheie în caz că el nu reușește să ducă 
actul până la capăt. Amiralul a executat admirabil tăietura 
oblică a burţii, de la stânga la dreapta, apoi pe cea ascendentă 
până la stern, dar aceste tăieturi nu l-au omorât. Cu toate 
acestea, a refuzat să primească lovitura de grație. A rămas 
nemișcat contemplându-și măruntaiele timp de o zi întreagă 


88 


până să moară. Și-a cerut în mod impresionant iertare de la 
împărat. Mă rog, ar fi mai bine să nu-ți tulbur cina. E evident că 
unele dintre cele mai onorabile obiceiuri ale noastre îţi lezează 
susceptibilităţile de occidental. În plus, ni se aduce homarul. Nu- 
i așa că e o vietate minunată? 

Cutiuţe lăcuite cu orez, ouă de prepeliță fierte tari, cu sos și 
boluri cu alge tăiate mărunt fură așezate în faţa lor. Apoi li se 
aduse fiecăruia câte o farfurie ovală din porțelan fin, pe care 
trona un homar mare, căruia i se lăsaseră capul și coada ca 
ornament pentru carnea rozalie, tăiată felii subțiri, din mijloc. 
Bond luă din carne cu beţișoarele și constată cu surprindere că 
este crudă. Fu încă și mai surprins când observă capul 
homarului începând să se miște în farfurie și vietatea coborând 
șontăâcăind pe masă. 

— Sfinte Dumnezeule, Tiger! Chestia asta blestemată e vie! 

Tiger sâsâi enervat. 

— Zău așa, Bondo-san! Sunt foarte dezamăgit de tine. Pici 
test după test. Sper sincer că te vei îndrepta în cursul restului 
călătoriei. Acum mănâncă și nu mai fă mofturi! Asta e o 
delicatesă japoneză cu totul specială. 

Bond se înclină ironic. 

— Shimata! Am făcut o greșeală. Mi-a trecut prin minte că 
acestui onorabil homar japonez ar putea să nu-i convină că e 
mâncat de viu. Mulţumesc că mi-ai corectat gândul nedemn. 

— İn curând te vei obişnui cu stilul de viaţă al japonezilor, 
spuse Tiger politicos. 

— Stilul lor de a muri e cel care mă nedumerește puţin, spuse 
Bond împăciuitor și îi întinse chelneriței îngenuncheate paharul 
ca să-i mai toarne sake. 

Simţea nevoie să-și întărească moralul înainte de a ataca 
bolurile cu alge. 


Capitolul 10 


Studii aprofundate 


Tiger și Bond stăteau la marginea șoselei, adăpostiţi la umbra 
unui șir de cryptomeria uriași și priveau pelerinii înarmaţi cu 
89 


aparate de fotografiat, care vizitau faimosul templu exterior al 
lui Ise - cel mai important în religia șintoistă. 

— Bine, spuse Tiger. Ai observat oamenii ăștia și felul cum se 
comportă. Ai văzut că toţi rostesc rugăciuni pentru zeiţa 
soarelui. Acum du-te și spune și tu o rugăciune, fără să atragi 
atenţia asupra ta. 

Bond străbătu aleea bine greblată, trecu pe sub o arcadă de 
lemn și se alătură mulțimii adunate în faţa altarului. Doi preoţi, 
arătând bizar cu chimonourile lor roșii și tichiile negre, priveau 
nemișcaţi. Bond se înclină în faţa altarului, aruncă o monedă pe 
plasa de sârmă destinată să reţină ofrandele, bătu sonor din 
palme, își plecă adânc capul într-o atitudine de rugăciune, bătu 
din nou din palme, se înclină și ieși. 

— Te-ai descurcat bine, îl întâmpină Tiger. Unul din preoţi 
abia dacă s-a uitat la tine, iar pelerinii nu ţi-au dat nicio atenţie. 
Poate că ar fi trebuit să baţi din palme mai tare. Procedezi astfel 
ca să atragi atenţia zeiţei și strămoșilor tăi asupra prezenţei tale 
la altar. În felul acesta ei vor acorda mai multă atenţie rugăciunii 
pe care o rostești. De fapt pentru ce te-ai rugat? 

— Mă tem că nu m-am rugat deloc, Tiger. Mă concentrasem 
ca să-mi amintesc ordinea exactă a mișcărilor. 

— Zeița a luat asta în seamă, Bondo-san și te va ajuta să te 
concentrezi și mai mult de-aici înainte. Acum ne vom întoarce la 
mașină și vom fi martorii unui alt ceremonial interesant, la care 
vei participa și tu. 

Bond gemu în sinea lui. În parcarea din faţa arcadei enorme 
ce străjuia intrarea hoarde de elevi coborau din autocare în timp 
ce femei înarmate cu fluiere scoteau șuierături ascuţite 
străduindu-se să dirijeze manevrele vehiculelor din parcare. 
Fetele erau sobru îmbrăcate în albastru închis, cu șosete negre 
de bumbac. Băieţii purtau frumoasa uniformă cu guler înalt a 
elevilor japonezi. Tiger își croi drum prin mijlocul mulţimii. Când 
ajunseră la mașină, părea mulţumit. 

— Ai observat ceva, Bondo-san? 

— Doar o mulţime de fete drăguţe, dar prea tinere pentru 
mine. 

— Greșit! Cu câteva zile în urmă multe dintre ele s-ar fi holbat 
la tine, ar fi chicotit ascunzându-și obrajii cu palmele și-ar fi zis 
gaijin. Astăzi n-ai fost remarcat ca străin. Înfăţișarea ta e mult 
schimbată dar și comportamentul ţi s-a îmbunătăţit. Emani mai 


90 


multă încredere în sine, te porți mai firesc. Sistemul Tanaka nu e 
chiar atât de prostesc pe cât crezi tu, încheie el scânteindu-și 
dinţii într-un zâmbet plin de încântare. 

Situat pe șoseaua care trece peste munte câtre vechea 
capitală Kyoto, Wadakin e un cătun oarecare. Tiger dădu 
instrucţiuni precise șoferului mașinii închiriate, care îi duse până 
la o clădire înaltă cu aspect de hambar, de pe o străduță 
dosnică. Se simţea un miros puternic de vite și bălegar. Văcarul 
șef îi întâmpină cu plecăciuni. Avea obraji rotunzi și roșii ca 
mărul și ochii buni, înţelepţi ai tuturor muntenilor care se ocupă 
de vite, fie ei din Scoţia ori Tirol. Tiger purtă o discuţie lungă cu 
el. Văcarul privi înspre Bond și ochii îi străluciră. Se înclină 
politicos și-i invită să intre. Înăuntru era o răcoare plăcută după 
fierbințeala soarelui. Se vedeau șiruri lungi de boxe în care 
ședeau culcate și rumegau alene vaci roșcate și foarte grase. Un 
căţeluș cu blană gri o lingea pe bot pe una din ele și din când în 
când aceasta îl lingea și ea drept răsplată. Văcarul ridică o 
barieră și spuse ceva unei vaci care se ridică nesigură pe 
picioarele tremurătoare din pricina lipsei de mișcare. Animalul 
păși șovăitor spre lumină, aruncând priviri îngrijorate spre Tiger 
și Bond. Văcarul trase dintr-un ungher o lădiţă cu sticle de bere, 
deschise una și i-o întinse englezului. 

— Dă-i vacii să bea! spuse Tiger pe un ton poruncitor. 

Bond luă sticla și merse cutezător spre vacă. Aceasta își ridică 
alene capul și-și deschise fălcile băloase. Bond fixă sticla între 
ele și turnă. Vaca era gata să înghită și sticla de plăcere și își 
trecu recunoscătoare limba aspră pe dosul palmei lui Bond. 
Acesta se strădui să-și păstreze calmul, căci se obișnuise deja 
cu mașinațţiunile lui Tiger și era hotărât să dovedească cu orice 
preţ un spirit cât mai apropiat de al unui kami-kaze, indiferent 
de încercarea la care era supus. 

Apoi văcarul îi întinse lui Bond o sticlă ce părea să conțină 
apă. 

— Acesta e shochu, îi explică Tiger. Un gin foarte tare. Umple- 
ți gura cu el, pulverizează-l pe spatele vacii și apoi masează ca 
să intre în piele. 

Bond își închipui că Tiger se așteaptă să înghită parte din gin 
și să se înece. Își umplu gura cu mare grijă strânse buzele și 
suflă puternic, atent să nu-i intre în nas vaporii băuturii. Apoi își 
șterse cu dosul palmei buzele care începuseră să-l usture din 


91 


cauza alcoolului tare și se apucă să maseze cu putere spinarea 
vacii. Copleșit de plăcere, animalul își lăsă capul în jos. Când 
sfârși, se îndepărtă câțiva pași. 

— Acum ce mai urmează? se răsti el. E rândul vacii să-mi facă 
plăcere! 

Tiger râse și-i traduse văcarului care se amuză și el și-l privi 
pe englez cu respect. Niște bani își schimbară proprietarul și- 
apoi, după vorbărie interminabilă și nenumărate plecăciuni, se 
întoarseră la mașină și reveniră în centrul satului, unde fură 
deosebit de bine primiţi într-un restaurant retras și discret, 
impecabil de curat și Domnul fie lăudat!, absolut gol. Tiger 
comandă și se așezară pe scaune în stil occidental, la o masă 
adevărată, în timp ce obișnuita chelneriţă îmbrăcată în chimono 
le aduse sake. Bond își bău prima butelcă dintr-o înghiţitură, ca 
să spele gustul aspru al ginului. 

— Ei bine, ce au însemnat toate astea? întrebă el. 

— Vei constata singur ce au însemnat toate astea, spuse 
Tiger foarte mulţumit de sine. Vei savura cea mai fină și mai 
suculentă carne de vită din lume - carnea de vită de Kobe, dar 
de o calitate pe care n-ai cum s-o întâlnești nici în cel mai 
scump restaurant din Tokio. Cireada pe care ai văzut-o e 
proprietatea unui prieten de-al meu. Văcarul e-un tip 
cumsecade, nu-i așa? Le dă vacilor să bea doi litri de bere zilnic 
și le face masaj cu shochu așa cum ai făcut tu. Hrana lor de 
bază e o fiertură din făină de ovăz. Îţi place carnea de vită? 

— Nu, spuse Bond indiferent. De fapt, nu-mi place chiar deloc. 

— Ce păcat, zise Tiger deși pe chipul lui nu se citea nici strop 
de părere de rău. Pentru că vei fi servit curând cu cea mai 
minunată friptură de vită care poate fi mâncată azi oriunde în 
lume, cu excepţia Argentinei. Ti-ai câștigat din plin dreptul de a 
o savura. Văcarul a fost sincer impresionat de interacţiunea ta 
sinceră cu vaca. 

— Și ce dovedește asta? întrebă Bond cu acreală. Ce 
experiență onorabilă mă mai așteaptă în după-amiaza asta? 

Li se aduseră fripturile, însoţite de o mulţime de garnituri 
suculente, inclusiv un castronel cu sânge pe care Bond îl refuză 
net. Dar carnea era atât de fragedă încât putea fi tăiată cu 
furculița și se dovedi a fi o experienţă fără egal pentru el. 

— După-amiază te duc la unul din centrele secrete de 
pregătire ale Serviciilor mele, îi răspunse Tiger la întrebare 


92 


mestecând cu poftă. Se află în munţi, nu departe de-aici, într-un 
vechi castel fortificat și este cunoscut sub denumirea de „Școala 
Centrală de Montaniarzi”. N-a atras deloc atenţia localnicilor, 
ceea ce e foarte bine, căci acesta este locul unde agenţii mei 
sunt antrenați într-una din artele cele mai temute din Japonia - 
ninjutsu, ceea ce înseamnă în traducere liberală arta 
invizibilităţii. Toţi bărbaţii pe care-i vei întâlni acolo stăpânesc 
deja cel puţin zece din cele optsprezece arte marţiale ale 
bushido sau „calea războinicului”, iar acum învaţă să fie ninja 
sau oameni care se fac nevăzuţi. Arta aceasta a făcut parte, 
vreme de secole, din instruirea de bază a spionilor, asasinilor și 
sabotorilor. Vei vedea oameni care merg pe suprafaţa apei, care 
urcă zidurile cu mâinile goale și umblă pe tavan și ţi se va arăta 
echipamentul care le permite să rămână scufundaţi sub apă 
timp de o zi întreagă. Plus multe ale șmecherii. Căci desigur, 
lăsând la o parte dexteritatea cu totul specială, ninja n-au fost 
niciodată supraoamenii a căror imagine a fost creată de 
imaginaţia populară. In orice caz, secretele ninjutsu sunt 
păstrate cu cea mai mare stricteţe și în zilele noastre, și se află 
în posesia a două mari școli, Iga și Togakure, din care provin 
instructorii mei. Cred că va fi o experienţă interesantă pentru 
tine și chiar că vei învăţa câte ceva de-acolo. N-am fost 
niciodată de acord ca agenții mei să poarte pistoale sau alte 
arme vizibile. In China, Coreea și Rusia orientală care sunt, ca să 
spun așa, fiefurile mele principale, descoperirea la arestare a 
unei arme ofensive echivalează cu o mărturisire a vinovăţiei. 
Așa că le pretind oamenilor mei să poată omori fără arme. Tot 
ce li se îngăduie să poarte asupra lor e un băț și o bucată de 
lanț subţire, al căror scop poate fi explicat cu ușurință. Mă 
înţelegi? 

— Da, are sens. Avem și noi școli similare pentru antrenament 
în tactici de comando și luptă fără arme clasice, atașate sediului 
nostru. Dar, firește, tehnicile voastre judo sau karate sunt cu 
totul speciale și necesită ani de exerciţiu. Cât de sus ai ajuns în 
ierarhia judoka, Tiger? 

Tiger își scobea dinţii, părând dus pe gânduri. 

— Nu mai sus decât centura neagră cu șapte dani. N-am 
reușit încă să o obţin pe cea roșie, care se acordă de la al 
optulea la al unsprezecelea dan. Dacă m-aș concentra acum 
asupra judo, ar însemna să abandonez tot restul activităţilor 


93 


mele. Și care ar fi scopul? Să ajung până la al doisprezecelea 
dan și ultimul ce poate fi obţinut, cu prețul vieţii mele? Să-mi 
petrec tot restul zilelor rostogolindu-mă pe jos în Academia 
Kodokan din Tokio? Nu, mulțumesc! Asta e ambiția unui lunatic! 
Gândește-te și tu: fără sake, fără fete frumoase și, mai rău, fără 
șansa de a-mi exercita arta la furie făcând arșice un ucigaș sau 
un jefuitor! La nivelul superior al practicării, un judoka nu e 
altceva decât un amestec între un călugăr și-un balerin. Nu e de 
mine! 

Ajunși înapoi pe drumul prăfos, instinctul îl făcu pe Bond să 
arunce o privire în spate prin fereastra din spate a mașinii, 
acoperită cu storurile de dantelă subţire care sunt în același 
timp însemnul unei mașini închiriate și un impediment periculos 
pentru vederea șoferului. În spatele lor, la mare distanţă, se 
zărea un motociclist solitar. Mai târziu, la o curbă în ac de păr îl 
văzu din nou. Îi atrase lui Tiger atenţia dar acesta ridică din 
umeri. 

— Poate fi un poliţist de la circulaţie. Dacă e oricine altcineva, 
și-a ales prost momentul și locul. 

Castelul se dovedi a fi clădirea obișnuită cu acoperișul 
semănat cu hornuri pe care o vezi în tablourile japoneze. Era 
ridicat într-o falie largă dintre doi munţi care pe vremuri fusese 
probabil o trecătoare importantă, căci pe crestele zidurilor 
împrejmuitoare uriașe și ușor înclinate, ridicate din blocuri de 
granit negru, se vedeau și acum ţevile unor tunuri străvechi. 
Fură opriţi la poarta unui podeţ din lemn ce se arcuia pe 
deasupra unui șanț adânc cu apă, apoi încă o dată la intrarea în 
castel. Tiger își arătă permisul, ceea ce stârni o mulţime de 
sâsâituri și plecăciuni adânci ale gărzilor îmbrăcate în haine 
civile. Din vârful turnului celui mai înalt răsună dangătul sonor al 
unui clopot care, văzut în curtea interioară dovedea că are mare 
nevoie de un strat proaspăt de vopsea. Când mașina opri, tineri 
echipați cu pantaloni scurți și pantofi de gimnastică ieșiră 
alergând din castel și se aliniară în spatele a trei bărbaţi mai 
vârstnici. Se înclinară cu toţii până aproape la pământ când 
Tiger cobori din mașină cu o atitudine regală. Tiger și Bond se 
înclinară la rândul lor. După ce schimbă saluturi scurte cu cei 
trei, Tiger dădu drumul unui șuvoi staccato de cuvinte japoneze, 
punctate cu câte un respectuos Hai! de către bărbatul de vârstă 
mijlocie care era evident comandantul grupului. După un ultim 


94 


Hai! Tanaka-san! acesta se întoarse către cei douăzeci și ceva 
de elevi, ale căror vârste păreau să se situeze între douăzeci și 
cinci și treizeci și cinci de ani. Rosti niște numere și șase dintre 
ei ieșiră din rând, primiră niște ordine scurte și alergară înapoi în 
castel. Tiger îi explică lui Bond: 

— Își vor îmbrăca ţinutele de camuflaj și vor cerceta munţii 
prin care am venit. Dacă cineva dă târcoale, îl vor aduce aici. Și 
acum vom vedea o mică demonstraţie, un atac simulat asupra 
castelului. 

Tiger mai urlă câteva ordine, iar tinerii își schimbară formaţia 
dublând distanţa dintre ei. Apoi Tiger, Bond și instructorul șef se 
întoarseră la podețul de lemn. Cei doi japonezi purtară o discuţie 
lungă și animată. Un sfert de oră mai târziu de pe meterezele 
castelului se auzi un fluierat și în aceeași clipă zece bărbați 
ieșiră din pădurea care se întindea în stânga lor. Aceștia erau 
îmbrăcaţi din cap până-n picioare într-un fel de stofă neagră și 
nu li se vedeau decât ochii prin despicăturile măștilor negre. 
Alergară până la malul șanțului cu apă, își prinseră pe picioare 
niște plăcuţe dintr-un lemn ușor ce părea a fi balsa și trecură 
ușor peste suprafaţa apei executând mișcări ca de schiori, până 
ajunseră la baza uriașului zid împrejmuitor. Acolo își scoaseră 
plăcuțele din picioare, dădură la iveală colaci de frânghie și niște 
pitoane mici de fier din buzunarele robelor negre și porniră să 
urce aproape în fugă spre creasta zidului, ca niște păianjeni iuți 
și negri. 

Tiger se întoarse spre Bond. 

— lţi dai seama că acţiunea asta se desfășoară teoretic pe 
timpul noptii. Peste câteva zile, va trebui să faci același lucru. 
Observă că frânghia de care se folosesc are la capăt câte un 
cârlig din fier pe care-l aruncă făcându-l să se agate în 
crăpăturile dintre blocurile de piatră. 

Instructorul îi spuse ceva lui Tiger și arătă spre oamenii care 
escaladau zidul. Acesta dădu din cap și-i explică lui Bond: 

— Cel de la coada șirului e cel mai slab din echipă. 
Instructorul crede că o să cadă curând. 

Șirul de cățărători se apropiase mult de muchia de sus a 
zidului înalt de șaizeci de metri. Pe când mai aveau de parcurs 
doar câțiva metri ultimul dintre ei își pierdu punctul de sprijin al 
picioarelor și, cu membrele fluturând haotic și un urlet cumplit 
de groază se prăbuși pe lângă suprafaţa neagră a zidului lovi cu 


95 


bufnet surd pământul și impactul îl aruncă în șanțul plin de apă. 
instructorul bombăni ceva, își scoase cămașa, sări peste 
balustrada podeţului și se aruncă în apa adâncă de treizeci de 
metri. După săritura executată perfect, înotă într-un craul rapid 
spre corpul ce zăcea nemișcat cu faţa în jos. Tiger se întoarse 
spre Bond. 

— Aici nu ne mai interesează nimic. Omul acela era oricum 
sortit pieirii. Acum vino să mergem în curte. Invadatorii au 
escaladat zidul și acum vor lupta bojutsu cu apărătorii - adică 
folosind bastoane. 

Bond aruncă o ultimă privire spre instructorul care trăgea 
cadavrul - căci asta era, cu siguranţă - spre mal, ţinându-l de 
masca cea neagră. Se întrebă dacă va pica la test vreun elev și 
în lupta bojutsu. În tabăra de instruire a lui Tiger, eșecul 
însemna cu siguranţă moarte! 

În curtea interioară a castelului elevii grupaţi doi câte doi 
luptau cu furie dansând pe picioare și eschivând, cu bastoane 
groase și lungi de vreo doi metri. Se legănau și parau cu 
amândouă mâinile încleștate pe baston, ţintind pântecul 
adversarului, foloseau bastonul ca pe o lance sau executau 
mișcări complicate de luptă corp la corp, cu fața aproape lipită 
de a celuilalt. Bond observă uluit cum lansări înfricoșătoare și 
lovituri cumplite în vintre treceau aproape neobservate de către 
victimă, când el unul s-ar fi zvârcolit pe jos în agonie. Îl întrebă 
pe Tiger cum era posibil, dar acesta urmărea cu ochi strălucitori 
de entuziasm confruntarea și-i răspunse scurt că îi va explica 
mai târziu. Încet-încet, invadatorii fură copleșiți de apărători. 
Siluete negre se prăvăleau inconștiente sau zăceau la pământ 
cu mâinile încleștate de cap, pântece sau bărbie și gemeau 
înăbușit. Unul dintre instructori scoase un șuierat ascuţit și lupta 
luă sfârșit. Apărătorii câștigaseră. Apăru un medic care se ocupă 
de cei căzuţi, iar cei rămași în picioare se înclinară adânc unul în 
faţa celuilalt, apoi cu toţii în faţa lui Tiger. Acesta ţinu un discurs 
scurt dar înflăcărat în care își felicită agenţii pentru 
autenticitatea cu care executaseră simularea, după care își 
invită oaspetele în castel, să bea ceai și să viziteze muzeul 
armelor ninja. Acolo erau expuse roţi din oțel cu tepi, de 
mărimea unui dolar de argint, ce puteau fi învârtite pe deget și 
aruncate, lanţuri cu greutăţi acoperite cu ţepi la ambele capete 
care se foloseau precum lasourile sud-americane, cuie ascuțite 


96 


la ambele capete și răsucite într-un nod folosite împotriva 
luptătorilor desculți. Bond își aminti că cei din Rezistență utilizau 
obiecte similare pe care le împrăștiau pe șosele ca să găurească 
cauciucurile mașinile ofiţerilor germani. Mai erau tulpini goale 
de bambus, folosite pentru respiraţia pe sub apă, care îi 
amintiră că folosise și el ceva similar în timpul unei misiuni în 
arhipelagul Caraibelor, diferite varietăți de mănuși cu întărituri 
de alamă la articulațiile degetelor, ale căror palme erau 
prevăzute cu cuie foarte ascuţite și puţin curbate, folosite la 
escaladarea zidurilor și la „mersul” pe tavan, precum și 
nenumărate alte obiecte destul de primitive destinate atacului și 
apărării. Scoase sunetele adecvate de admiraţie și uimire, 
reflectând la armamentul inventat de ruși și folosit cu atâta 
succes în Germania Federală, în principal la pistolul cu gaz de 
cianură ce nu lăsa nicio urmă, doar un diagnostic de atac de 
cord. Acești atât de lăudaţi ninjutsu ai lui Tiger nu aparțineau 
aceleiași epoci! Când ieșiră din nou în curte, conducătorul 
grupului pornit în recunoaștere raportă despre niște urme lăsate 
de cauciucurile unei motociclete, care se opreau și apoi porneau 
în sens invers la distanţă de vreo doi kilometri de castel. Asta 
era singura urmă pe care o descoperiseră. Apoi urmară, din 
fericire pentru Bond, cuvenitele plecăciuni și saluturi și o porniră 
iar la drum, în direcţia Kyoto. 

— Ei bine, Bondo-san ce părere ai de centrul meu de 
antrenament? 

— Mi-a făcut o impresie deosebită. Sunt convins că abilităţile 
deprinse aici sunt de foarte mare valoare, dar după părerea 
mea echipamentul negru de noapte și diferitele arme pe care le- 
am văzut se dovedesc, în cazul capturării, la fel de 
incriminatoare ca și un pistol. Dar recunosc că s-au căţărat pe 
zid al naibii de repede și că lupta bojutsu s-ar dovedi foarte 
eficientă împotriva unui infractor de noapte obișnuit, înarmat cu 
un lanţ de bicicletă sau un cuţit cu arc. Trebuie să scriu 
companiei Swaine and Adency, să-mi confecţioneze un baston 
lung de doi metri. 

Tiger își supse dinții nerăbdător. 

— Vorbești ca un om care nu cunoaște alte modalităţi de 
luptă decât cele văzute în westernurile ieftine! Cu metoda ta n- 
ai ajunge prea departe, dacă ai încerca să pătrunzi în Coreea de 
Nord îmbrăcat ca un simplu ţăran și înarmat cu un băț. 


97 


Bond se simţea extenuat de ziua plină de experienţe noi și-i 
părea rău de elevul care murise într-un spectacol destinat 
delectării lui și a lui Tiger. 

— Niciunul din acești ninja ai tăi n-ar rezista prea mult în 
Berlinul de Est, spuse el scurt și se cufundă într-o tăcere 
mohorâtă. 


Capitolul 11 


Lecţia de anatomie 


Spre ușurarea indescriptibilă a lui Bond, în noaptea aceea se 
opriră la Myako, cel mai modern hotel din Kyoto. Patul comod, 
sistemul de aer condiţionat și wc-ul pe care puteai să te așezi, 
erau o adevărată binecuvântare! Mai mult chiar, Tiger îl anunţă 
că din nefericire trebuia să ia cina cu șeful poliţiei din acea 
prefectură, așa că își comandă o jumătate de litru de whisky 
Jack Daniels și o porţie dublă de ouă Benedict prin serviciul la 
cameră. După aceea, dintr-un simţ al datoriei cu efect oarecum 
întârziat, urmări la televizor „Cei șapte detectivi”, un serial 
poliţist faimos în Japonia, nu reuși să-l depisteze pe răufăcător în 
primele zece minute, apoi se duse la culcare și dormi neîntors 
timp de douăsprezece ore. 

A doua zi dimineață, mahmur și cu conștiința încărcată, 
aprobă cu obedienţă planul lui Tiger de a vizita cel mai vechi 
bordel din Japonia înainte să meargă la Osaka, de unde urmau 
să ia o ambarcaţiune ce avea să-i ducă, traversând marea 
interioară, pană pe insula Kyushu. 

— E puţin cam devreme pentru o vizită la bordel, fusese 
singurul său comentariu. 

— Faptul că instinctele tale primare ies la suprafaţă atât de 
rapid va fi mereu un motiv de întristare profundă pentru mine, îi 
răspunse Tiger râzând. În zilele noastre, prostituţia este ilegală 
în Japonia, Bondo-san! Ceea ce vom vizita noi curând e un 
monument naţional. 

— O, minunat atunci! 

La fostul bordel avu parte de porţia obișnuită de plecăciuni și 
sâsâieli. Vizitară stabilimentul spaţios, situat pe fosta stradă a 

98 


felinarelor roșii din vechea capitală și un curator cinstit le oferi 
broșuri descriptive frumos legate. Străbătură agale podelele 
lustruite trecând dintr-o cameră în alta și inspectară cu gravitate 
tăieturile de spadă din pilonii de susţinere din lemn, făcute, 
conform explicaţiilor lui Tiger, de samuraii orbiţi de dorinţă și 
nerăbdare. Bond întrebă câte dormitoare avusese bordelul, căci 
lui i se părea că toată clădirea fusese alcătuită dintr-o bucătărie 
vastă și mai multe sufragerii. 

— Patru dormitoare, răspunse curatorul. 

— Cum se poate desfășura activitatea unui bordel în condiţiile 
astea? Trebuie să te miști rapid, de parcă ai fi pe o alee 
lăturalnică sau între niște tufe. 

— Bondo-san, se plânse Tiger, te rog să te străduiești să 
renunţi la veșnica comparaţie dintre felul nostru de viaţă și al 
vostru în vremurile de demult, ăsta era un loc de odihnă și 
recreere. Se servea mâncare, se asculta muzică, se spuneau 
basme vechi. Oamenii scriau tanka. Uită-te la inscripţia aceea 
de pe perete! Ştii ce spune? „Mâine, totul este nou”. Probabil că 
cel care a scris asta avea o minte deosebit de profundă. 

— Da, și după aceea a aruncat pana cât colo, și-a înșfăcat 
spada și a urlat „Când se eliberează camera numărul 4?!” 
Monument naţional, ce să zic! E la fel ca în statele africane nou 
înființate unde ţi se spune că uriașul cazan în care se gătea 
mâncarea șefului de trib canibal era folosit la fiertul rădăcinilor 
de ignam pentru copilașii flămânzi. Toate popoarele încearcă să- 
și uite trecutul dubios, în loc să se laude cu el. La urma-urmei, 
cu toţii ne tragem din Bloody Morgan sau Nell Gwyne. Ucigaşul 
temut și târfa vestită fac parte din istoria fiecărui neam. N-are 
rost să te prefaci că cel mai vechi bordel al vostru e un fel de 
Stratford-on-Avon! 

Tiger izbucni în hohote nestăpânite de râs. 

— Bondo-san, comentariile tale referitoare la stilul japonez de 
viață sunt din ce în ce mai ireverenţioase! Vino, e vremea să-ţi 
limpezești mintea în briza purificatoare a mării interioare. 

Murasaki Maru era o navă foarte modernă cu capacitate de 
trei mii de tone, înzestrată cu tot luxul unui transatlantic. 
Oamenii își luau rămas-bun zgomotos și fluturau din mâini de 
parcă ar fi pornit să traverseze oceanul, nu să facă o călătorie 
de-o zi străbătând o întindere de apă de dimensiunile unui lac 
mare. Se aruncau panglici colorate de hârtie ce uneau călătorii 


99 


cu grupul spectatorilor de pe țărm, care stăteau grupaţi și 
purtau pancarte pe care scria pe cine reprezentau - grupuri de 
oameni de afaceri plecaţi în excursie, școli, cluburi - o părticică 
a populaţiei japoneze aflată în continuă mișcare, gata oricând să 
iasă la picnic, să-și viziteze rudele ori altarele sau doar să 
admire peisajele țării. Nava se strecura maiestuos printre 
numeroasele insulițe de origine vulcanică. Tiger spuse că în 
câteva dintre ele existau niște abisuri ameţitor de adânci, parcă 
destinate în mod special sinucigașilor. 

Se aflau amândoi în sufrageria de la clasa întâi, mâncând 
„Şunlete” - omlete cu şuncă și bând sake. Tiger avea chef de 
ținut prelegeri și era hotărât să corecteze ignoranţța 
încăpăţânată manifestată de Bond faţă de cultura japoneză. 

— Bondo-san, mă întreb dacă vei ajunge vreodată să 
apreciezi nuanțele minunatelor haiku și tanka japoneze, care 
sunt cele două forme clasice ale versificaţiei noastre. Ai auzit 
vreodată de Basho, de pildă? 

— Nu, răspunse Bond cu interes politicos. Cine este? 

— Zău așa! Sunt convins că m-ai considera un ignorant 
necioplit dacă ţi-aș spune că n-am auzit de Shakespeare, 
Homer, Dante, Cervantes sau Goethe. Și totuși Basho, care a 
trăit în secolul al XVII-lea, este egalul oricăruia din ei. 

— Și ce a scris? 

— A fost poet itinerant. Avea un talent deosebit pentru haiku, 
versul de șaptesprezece silabe. 

Tiger adoptă o poză contemplativă și intonă: 

„În ridichea amară care mă mușcă, simt vântul toamnei”. 

— Nu-ţi spune nimic? Atunci ascultă asta: 

„Fluturele își parfumează aripile în mireasma orhideei”. 

— Nu prinzi frumuseţea acestei imagini? 

— E destul de vagă în comparaţie cu Shakespeare. 

„În coliba pescarului, ascunși printre creveţi uscați, ţârâie 
greierii”. 

Tiger îl privi plin de speranţă. 

— Pe asta chiar nu reușesc s-o pricep. 

— Nu prinzi vitalitatea delicată a acestui vers? Fineţea cu care 
pătrunde esenţa umanităţii, a naturii? Știi ceva, Bondo-san? Fă- 
mi o favoare, scrie un haiku pentru mine. Sunt sigur că pe acela 
o să-l pricepi. În definitiv, trebuie să ai o oarecare educaţie! 


100 


— În principal una clasică, latină și greacă, râse Bond. Știu 
totul despre Caesar, Balbus și așa mai departe. După ce am 
terminat școala eram absolut incapabil să comand un ceai sau o 
cafea la Roma ori în Atena. Și am mai învăţat și ceva 
trigonometrie, pe care am uitat-o cu totul. Dar dă-mi un stilou și 
o foaie de hârtie și mă voi strădui să mă las lovit de inspiraţie, 
dacă-mi ierţi expresia nu tocmai adecvată. 

Tiger îi dădu ce ceruse, iar Bond rămase tăcut, cu capul în 
mâini. În sfârșit, după multe tăieturi și reformulări, spuse: 

— Ascută, Tiger, ce părere ai de asta? Are la fel de mult sens 
ca și cea a bătrânului Basho și e mult mai plină de miez! 

„Trăiești doar de două ori: 

O dată când te naști 

Și a doua oară când priveşti moartea în faţă”. 

Tiger bătu ușurel din palme și spuse cu reală încântare: 

— Dar e excelent, Bondo-san! Și foarte sincer. 

Luă stiloul și foaia de hârtie, desenă câteva ideograme și 
clătină din cap. 

— Nu, în japoneză nu merge. Ai greșit numărul silabelor, dar e 
o încercare deosebit de onorabilă. Te-ai gândit cumva la 
misiunea ta? întrebă el privindu-l pătrunzător. 

— Poate, răspunse Bond cu indiferență. 

— Iţi preocupă gândurile? 

— Numai din pricina dificultăţilor de ordin practic, căci am 
înlăturat principiile morale pe care le implică. Lucrurile fiind așa 
cum sunt, trebuie să accept că scopul scuză mijloacele. 

— Atunci nu ești preocupat de propria ta siguranţă? 

— Nu în mod deosebit. Am avut de îndeplinit misiuni mai 
grele decât asta! 

— Trebuie să te felicit pentru stoicismul de care dai dovadă. 
Se pare că nu-ți prețuiești viaţa în aceeași măsură ca și 
majoritatea occidentalilor. Ai poate un motiv anume pentru 
atitudinea ta? întrebă Tiger privindu-l cu bunătate. 

Bond se simţi stânjenit. 

— Nu-mi vine în minte niciunul în mod deosebit. Dar acum, 
pentru numele lui Dumnezeu, las-o baltă Tiger! Nu începe iar cu 
spălarea de creier în stil japonez! Mai bine să cerem încă niște 
sake și să-mi răspunzi la întrebarea de ieri. De ce n-au 
reacționat oamenii ăia la niște lovituri atât de cumplite în vintre? 


101 


Explicaţia ta ar avea o reală valoare practică pentru mine, în 
locul vorbăriei ăsteia goale despre poezie. 

Tiger comandă sake și-i spuse râzând: 

— Din păcate, ești prea bătrân ca să mai beneficiezi de 
învăţătura asta. Ar fi trebuit să ne întâlnim pe când aveai 
paisprezece ani. Uite cum stau lucrurile. Știi luptătorii de sumo? 
Ei sunt cei care au inventat șmecheria cu multe secole în urmă. 
Pentru ei este vital să fie imuni la loviturile primite în acea zonă 
a corpului. Știi că la bărbaţi testiculele, care până la pubertate 
au stat în interiorul corpului sunt eliberate de un anumit mușchi 
și coboară între picioare? 

— Da. 

— Ei bine, luptătorii de sumo sunt selectaţi pentru 
profesiunea asta în perioada pubertăţii, uneori datorită greutăţii 
și forței deosebite, alteori pentru că provin dintr-o familie de 
luptători. După un exercițiu îndelungat, aceștia sunt capabili, 
printr-un masaj asiduu să facă testiculele să reintre în corp prin 
canalul inghinal pe care au coborât iniţial. 

— Pe Dumnezeul meu, ce ţi-e și cu voi japonezii! exclamă 
Bond plin de admiraţie. Zău că stăpâniţi niște șmecherii 
nemaipomenite! Vrei să spui că oamenii ăia și le ascund la 
adăpostul oaselor pelvisului și ce-o mai fi pe-acolo? 

— Cunoștinţele tale de anatomie sunt la fel de vagi ca și cele 
despre poezie, însă da, cam așa se întâmplă. Înaintea unei 
lupte, își leagă cât mai strâns acea parte a corpului ca să ţină 
aceste organe vulnerabile în ascunzătoarea lor. După aceea, la 
baie, le eliberează și le lasă să atârne normal. E mare păcat că 
pentru tine e prea târziu să mai începi să practici arta aceasta; 
ţi-ai fi abordat misiunea cu mai multă încredere. Experienţa m-a 
învăţat că agenţii se tem cel mai tare pentru această parte a 
corpului când ajung la confruntări directe sau când riscă să fie 
capturați. După cum știi, aceste organe sunt cele mai 
susceptibile la tortură în scopul extragerii de informații. 

— Mie-mi spui! Unii din băieţii noștri și le protejează cu un soi 
de apărătoare când se așteaptă la o confruntare directă. Eu nu 
am folosit niciodată. Sunt prea incomode! 

— Ce fel de apărătoare? 

— Jucătorii noștri de cricket o folosesc ca să-și protejeze 
părţile sensibile când ies să lovească mingea. E un soi de scut 
ușor din aluminiu căptușit cu bumbac moalele pe interior. 


102 


— Îmi pare rău că nu avem nimic de soiul ăsta. În Japonia nu 
se joacă cricket, ci doar baseball. 

— Norocul vostru că n-aţi fost ocupați de britanici, comentă 
Bond. Cricketul e un joc mult mai dificil și necesită o îndemânare 
mult mai mare. 

— Americanii susțin exact contrariul. 

— Firește, scopul lor e să vă vândă echipament de baseball. 

e 

Sosiră la Beppu, orăşelul port de pe insula sudică Kyushu, pe 
la asfințit. Tiger spuse că era tocmai momentul să admire 
gheizerele şi fumarolele din grădina micului centru de 
balneoterapie. In orice caz, dimineața nu aveau timp de asta, 
căci trebuiau să pornească devreme spre Fukuoka, destinaţia lor 
finală. Bond simţi cum îl străbate un fior la auzul numelui. Se 
apropia cu repeziciune momentul când va trebui să renunţe la 
sake și la admirarea peisajelor japoneze. 

Cele zece „iaduri” spectaculoase, după cum erau numite de 
localnici erau situate deasupra orașului Beppu. Duhoarea de sulf 
era dezgustătoare și fiecare cuib clocotitor al fumarolei 
vulcanice era mai înspăimântător decât cel dinainte. Noroiul din 
care ieșeau aburi și gheizerele aveau culori diferite - roșii, 
albastre și portocalii - și peste tot se vedeau pancarte de 
avertizare cu craniul și oasele încrucișate, destinate să ţină 
vizitatorii la o distanţă sigură. Lângă cel de-al zecelea „iad”, o 
pancartă anunţa în engleză și japoneză că avea loc câte o 
erupție la fiecare douăzeci de minute. Se alăturară unui grup de 
privitori sub reflectoarele aţintite asupra unui crater mic și 
tuguiat ce se ridica pe o suprafaţă acoperită cu noroi fierbinte și 
semănată cu bolovani. Peste exact cinci minute se auzi un 
huruit puternic de sub pământ și un jet de noroi cenușiu ce 
răspândea aburi denși ţâșni la o înălţime de șase metri, căzând 
apoi în zona împrejmuită din jurul fumarolei. Pe când se 
întorceau să plece, Bond observă o roată mare, vopsită în roșu, 
înconjurată cu o reţea de sârmă și încuiată cu mai multe lacăte. 
Pancartele de avertizare din apropierea ei erau mai numeroase, 
cu clasica imagine a craniului și oaselor desenată mai mare și 
mai ameninţător. Îl întrebă pe Tiger ce era acolo. 

— Se spune că roata aceea controlează ritmul de erupție al 
gheizerelor și că dacă ar fi deschisă în întregime, întreaga zonă 
ar fi distrusă. Dacă însă valva de evacuare a gheizerelor ar fi 


103 


închisă, aceste izvoare cu apă fierbinte ar căpăta forța explozivă 
a unui vulcan, echivalentă cu o mie de kilograme de TNT. După 
părerea mea, e doar o prostie destinată să atragă turiștii. Dar e 
vremea să ne întoarcem în oraș, Bondo-san! Cum este ultima zi 
pe care o petrecem împreună, în această călătorie, se grăbi el 
să adauge, am pregătit ceva special. Am comandat prin radio, 
de pe nava cu care am venit, o cină cu fugu. 

Bond blestemă pe înfundate. Amintirea ouălor Benedict cu 
care se delectase cu o seară în urmă era insuportabil de dulce, 
acum. 

— Ce nouă monstruozitate mai e și asta? 

— Fugu este peștele-balon japonez. Când se află în apă, arată 
ca o bufniţă cafenie, dar când e prins se umflă ca un balon 
acoperit cu ţepi foarte ascuţiţi. Uneori le uscăm pielea, punem 
lumânări înăuntru și o folosim pe post de lampion, dar carnea 
este absolut delicioasă. E alimentul de bază al luptătorilor sumo, 
deoarece se presupune că dă foarte multă energie. Peștele ăsta 
e foarte popular în rândurile sinucigașilor și asasinilor, pentru că 
ficatul lui și glandele sexuale conţin o otravă ce provoacă 
moartea instantaneu. 

— Exact asta aș fi ales și eu pentru cină. Cât de prevenitor te- 
ai dovedit, Tiger! 

— Nu te teme, Bondo-san. Datorită periculoaselor proprietăți 
ale acestui pește, fiecare restaurant unde se servește fugu 
trebuie să fie deservit de experți și e nevoie să primească o 
licență specială de funcționare de la stat. 

Işi lăsară bagajul la hanul unde Tiger rezervase camere, 
savurară o-furo - o onorabilă baie împreună, într-o piscină 
miniaturală căptușită cu plăcuțe ceramice albastre, a cărei apă 
era foarte fierbinte și mirosea a sulf și apoi, total relaxaţi, ieșiră 
și o luară pe o stradă ce cobora spre mare. 

(Bond se îndrăgostise de-a binelea de obiceiul civilizat, vag 
roman, al îmbăiatului la japonezi. Oare datorită faptului că își 
spălau corpul în afara căzii de baie, în loc să se bălăcească în 
propriile lor efluvii, îi făcea să miroasă toţi atât de curat? Tiger i- 
o retezase scurt, spunându-i că occidentalii miros, în cel mai 
bun caz, a purcel de lapte.) 

Deasupra intrării în restaurant era atârnat un pește-balon 
gigantic, iar înăuntru, spre marea ușurare a lui Bond, era scaune 
și mese occidentale la care ședeau câţiva oameni, mâncând cu 


104 


concentraţia intensă tipic japoneză. Erau așteptați, iar masa lor 
fusese pregătită. 

— Ei bine, Tiger, spuse Bond după ce se așezară, te anunţ că 
nu am de gând să comit o onorabilă sinucidere fără să înghit 
măcar cinci sticle de sake înainte. 

O chelneriță aferată le aduse toate cele cinci butelci de sake 
cerute. Bond dădu pe gât pahar după pahar, până se simţi 
satisfăcut. 

— Acum poţi să spui să ni se aducă blestematul ăla de peşte- 
balon, spuse el răstit, iar dacă mă omoară să știi că-i va face un 
mare serviciu prietenului nostru, bunul doctor care locuiește în 
castel. 

Li se aduse, cu multă ceremonie, o foarte frumoasă farfurie 
de porțelan alb, de mărimea unei roţi de bicicletă. Pe ea erau 
aranjate, alcătuind modelul unei flori uriașe, felii subţiri, aproape 
transparente, de carne albă de pește. Bond urmă exemplul lui 
Tiger și atacă mâncarea cu bețișoarele. Era mândru că ajunsese 
la stadiul centurii negre în folosirea acestor instrumente, după 
ce reușise să mănânce cu ele un ou ţinut foarte puţin timp în 
ulei încălzit. 

Peștele nu avea gust de nimic, nici măcar de pește, dar era 
așezat foarte frumos pe platou, așa că se pierdu în nenumărate 
complimente, pentru că Tiger, care mânca cu poftă nespusă 
bucată după bucată, aștepta în mod evident asta de la el. 
Urmară câteva feluri secundare, fiecare conţinând alte porțiuni 
ale peștelui și li se mai aduse sake. De această dată, în băutură 
se adăugaseră înotătoare crude de fugu. 

Bond se sprijini de spătarul scaunului și aprinse o ţigară. 

— Ei bine, Tiger, am ajuns aproape la sfârșitul stagiului meu 
de instruire. Spui că mâine va trebui să zbor din cuib. Câte 
puncte am obţinut din maximumul de o sută? 

— Te-ai descurcat bine, Bondo-san, îi răspunse japonezul cu o 
expresie imposibil de deslușit. Cu excepţia înclinaţiei de a face 
glume occidentale pe seama obiceiurilor orientale. Din fericire, 
eu sunt înzestrat cu multă răbdare și trebuie să recunosc că 
compania ta mi-a făcut mare plăcere, procurându-mi chiar și o 
anumită doză de amuzament. |ţi acord un punctaj de șaptezeci 
și cinci din o sută posibile. 

Pe când se ridicau să plece, un bărbat se frecă de Bond în 
drum spre ieșire. Era un ins scund și îndesat, cu o gură 


105 


acoperită de o mască albă și cu o pălărie urâtă din piele neagră 
pe cap. Bărbatul din tren! 

Măi, măi! își zise Bond. Dacă apare și la Fukuoka, pun mâna 
pe el. Dacă nu, va trebui să-l înregistrez, cu șovăiala adecvată, 
la departamentul coincidenţelor ciudate. Oricum, asta înseamnă 
zero puncte pentru Tiger la capitolul spirit de observaţie! 


106 


PARTEA A DOUA 


„„„ decât să sosești” 
Capitolul 12 


Întâlnire în Samara: 


La ora șase dimineaţa, veni după ei o mașină trimisă de 
prefectul poliţiei din Fukuoka. Pe locurile din faţă stăteau doi 
caporali de poliţie. O luară spre nord, pe șoseaua de coastă, cu 
o viteză destul de mare. După o vreme, Bond zise: 

— Tiger, suntem urmăriţi. Nu-mi pasă ce-o să spui. Tipul care 
mi-a furat portmoneul era aseară în restaurantul fugu, iar acum 
e la vreun kilometru în urma noastră, pe o motocicletă. Dacă n- 
am dreptate, îmi înghit pălăria! Fii băiat de treabă și spune-i 
șoferului s-o ia pe un drum lateral. Așteptăm să treacă și-apoi 
punem mâna pe el. Am un miros foarte ascuţit în chestiile astea 
așa că îţi cer să faci ce-ţi spun. 

Tiger mormăi ceva neinteligibil, se uită în urmă, apoi îi dădu 
câteva instrucțiuni rapide șoferului. Acesta răspunse cu un Hai! 
însufleţit, iar camaradul lui deschise tocul armei automate M-14 
pe care o ţinea alături. Tiger își îndoi și dezdoi de câteva ori la 
rând degetele puternice. 

Ajunseră la un drumeag de ţară ce se deschidea la stânga și 
se pierdea într-un desiș. Șoferul luă curba ca un profesionist și 
opri într-un loc unde să nu fie zăriţi de pe șosea. Opri motoarele 
și rămaseră toţi patru ascultând atenţi. Huruitul motocicletei se 
apropie, apoi începu să se îndepărteze. Şoferul ţâșni ca din 
pușcă pe șosea și porni în urmărirea ei. Tiger mai dădu un șir de 
instrucţiuni răstite. 

— l-am spus că încerce să-l avertizeze cu sirena să se 
oprească, dar dacă nu vrea, să-l împingă cu mașina în șanț. 


3 Aluzie la un basm arab a cărui morală e că nu te poți ascunde de moarte, pentru că 
te va găsi întotdeauna atunci când va veni vremea. (n. tr.). 


107 


— Ei bine, mă bucur că îi dai o șansă, spuse Bond care 
începea să aibă remușcări. S-ar putea totuși să mă înșel și să fie 
doar un agent de vânzări al companiei Fuller care vinde mături 
și perii din ușă în ușă. 

Străbăteau șoseaua sinuoasă cu o viteză de o sută treizeci de 
kilometri la oră, așa că văzură în scurt timp norul de praf stârnit 
de motocicletă, apoi motocicleta însăși. Individul era aplecat 
peste ghidon și conducea ca urmărit de diavol. 

Şoferul spuse ceva, iar Tiger îi traduse. 

— Spune că e o Honda de 500 cc, cu care poate scăpa cu 
ușurință de noi. Dar chiar și infractorii japonezi sunt indivizi cu 
oarecare disciplină, așa că va prefera probabil să se supună 
somaţiei sonore a sirenei. 

Sirena începu să șuiere, apoi să urle. Masca cea albă luci în 
bătaia soarelui când bărbatul aruncă o privire scurtă peste 
umăr. Motociclistul frână cu intenţia să se oprească și băgă 
mâna dreaptă în buzunarul jachetei. Bond ţinea mâna pe clanța 
portierei. 

— Ai grijă, Tiger, e înarmat! strigă el și, când mașina ajunse în 
dreptul lui, sări afară și se izbi de individ răsturnându-l cu tot cu 
motocicletă. Caporalul de lângă șofer plonjă peste el și cele 
două trupuri se rostogoliră în șanț. Caporalul se ridică aproape 
imediat, ţinând în mână un cuţit plin de sânge, pe care-l aruncă 
în lături. Se aplecă deasupra celui căzut, îi descheie haina și 
cămașa și clătină din cap. Tiger îi strigă ceva și polițistul începu 
să-l izbească pe bărbat cu toată puterea, când peste un obraz, 
când peste celălalt. Masca albă zbură cât colo și Bond recunoscu 
pe dată rictusul rânjit al morţii. 

— Oprește.-l, Tiger! Omul ăla e mort. 

Tiger cobori în șanț. Luă de pe jos cuțitul caporalului, se 
aplecă și sfâșie mâneca mortului până la umăr, apoi se uită 
atent și-l chemă pe Bond. Pe îndoitura braţului se vedea tatuată 
o ideogramă neagră. 

— Ai avut dreptate, Bondo-san. E un dragon negru. 

Apoi se ridică în picioare și scuipă cuvântul cu faţa 
contorsionată: 

— Shimata! 

Cei doi polițiști stăteau deoparte, cu un aer de nedumerire 
politicoasă. Tiger le dădu câteva ordine scurte. Aceștia scotociră 
îmbrăcămintea mortului dând la iveală o serie de obiecte 


108 


obișnuite, inclusiv portmoneul lui Bond cu cei cinci mii de yeni 
neatinși și un jurnal ieftin. | le dădură pe toate lui Tiger, apoi 
înșfăcară cadavrul și-l îndesară fără prea multă ceremonie în 
portbagajul mașinii. După aceea ascunseră motocicleta în tufe, 
se scuturară cu toții de praf și porniră la drum. 

După câteva momente, Tiger spuse gânditor: 

— E incredibil! Oamenii ăștia m-au urmărit în permanență 
încă de la Tokio. 

Deschise jurnalul și începu să-l citească. 

— Da, sunt notate aici toate mișcările mele din săptămâna 
trecută și toate locurile unde am oprit pe parcursul călătoriei. Tu 
ești descris doar ca gaijin, dar ar fi putut să-ţi transmită 
telefonic semnalmentele. Ce situaţie neplăcută Bondo-san! Te 
rog să primești scuzele mele cele mai umile! S-ar putea ca ei să 
fie deja cu ochii pe tine, așa că intenţionez să te absolv de 
misiunea încredințată. E întregime vina mea, pentru că am fost 
neglijent. Nu i-am luat destul de în serios pe oamenii ăștia. 
Trebuie să telefonez la Tokio imediat ce sosim la Fukuoka. Cel 
puţin ai văzut cu ochii tăi ce măsuri ia doctorul Shatterhand 
pentru a se proteja. Sunt convins că individul ăsta ascunde mai 
multe decât se pot observa la prima vedere. La un anumit 
moment al vieții lui a fost cu siguranţă un agent secret cu mare 
experienţă. Pentru că mi-a descoperit identitatea, care este 
secret de stat; pentru că a recunoscut în mine dușmanul lui cel 
mai mare; pentru că a luat măsurile necesare ca să-și asigure 
intimitatea. Asta e ori un mare nebun, ori un mare criminal. Ești 
de acord cu mine, Bondo-san? 

— Cam așa pare. Zău că devin din ce în ce mai nerăbdător să 
dau cu ochii de tipul ăsta Și nu-ți face griji în privința misiunii. 
Probabil că întâmplarea de-acum a fost exact impulsul care să 
mă pună în mișcare. 

Sediul departamentului local pentru insula Kyushu al Sosaka, 
divizia de investigaţii criminale, se afla chiar la capătul străzii 
principale din Fukuoka. Era o clădire cu aspect sever, îmbrăcată 
în cărămidă gălbuie într-un stil ce amintea de cel german. Tiger 
îi confirmă că acolo fusese sediul Kempeitai, Gestapoul japonez, 
înainte de război și în timpul lui. Tiger fu primit cu mare pompă. 
Biroul șefului diviziei era mic și înghesuit. Lui Bond îi păru că 
însuși inspectorul șef Ando arăta ca un salariat oarecare, cu 
toate că avea o ţinută militărească, iar ochii ascunși de ochelarii 


109 


cu rame groase îi erau iuți și cruzi. Englezul stătu și fumă 
răbdător în timpul desfășurării unei discuții lungi și animate. La 
un moment dat, fu scoasă dintr-un fișet și întinsă pe masă o 
fotografie foarte mare, luată din avion ce înfățișa Castelul Morții 
și terenul aferent. Ando îi fixă colţurile cu scrumiere și alte 
obiecte grele, iar Tiger îl invită să se apropie cu un respect pe 
care nu-l manifestase față de inspectorul șef. Bond își spuse că 
Tiger acumulase o mare ON faţă de el, respectiv că pierduse 
multă cinste a obrazului în faţa lui din pricina afacerii cu 
dragonul negru. 

— Te rog să examinezi această imagine, Bondo-san. 
Inspectorul șef spune că o abordare clandestină dinspre uscat a 
devenit foarte dificilă acum. Sinucigașii îi plătesc pe localnici ca 
să-i conducă prin mlaștinile astea iar în zidurile care înconjoară 
proprietatea există niște deschizături care sunt schimbate 
constant și ţinute deschise pentru cei ce vor să-și ia viaţa. De 
fiecare dată când inspectorul șef postează un paznic în faţa 
uneia dintre ele, gărzile castelului îi anunţă pe ţărani de 
existenţa alteia. Spune că a ajuns la capătul puterilor. 
Săptămâna trecută au fost aduse la morgă douăzeci de cadavre, 
iar el se gândește din ce în ce mai serios să-și dea demisia. 

— Firește, spuse Bond. Și după aceea probabil o onorabilă 
otrăvire cu fugu. Hai să aruncăm o privire. 

La vederea fotografiei, simţi că-i sare inima din piept. Ar fi 
putut la fel de bine să încerce să dărâme castelul Windsor cu o 
singură mână! Proprietatea acoperea întreaga întindere a unui 
mic promontoriu ce ţâșnea în mare dintr-o coastă stâncoasă, iar 
stâncile înalte de șaizeci de metri ce îl înconjurau fuseseră 
dublate cu lespezi enorme de piatră până jos, la linia apei, 
pentru a forma un zid imposibil de escaladat ce urca ușor 
înclinat până la ambrazuri și la turnurile de pază ridicate la 
distanțe neregulate. Din vârful acestui zid părea să fie o distanță 
de cam trei metri până jos în parcul cu arbori și arbuști deși, 
câteva pâraie sinuoase și un lac cu o insuliță în mijloc. In partea 
din spate se ridica maiestuos castelul, protejat de un zid mai 
scund decât cel dinspre mare. Prin acesta reușeau sinucigașii să 
intre în parc. Castelul era o clădire enormă cu cinci etaje 
construită în stilul tradiţional japonez, cu acoperișuri foarte 
înclinate de ţiglă glazurată. Etajul de sus era decorat cu 
sculpturi ornamentale ce înfățișau delfini, balcoane micuțe, 


110 


turnulețe izolate și foișoare, astfel încât întregul edificiu despre 
care Tiger îi spuse că era vopsit în negru, cu ornamentele aurii, 
părea o încercare strălucită de a crea mediul perfect pentru 
Dracula. Bond luă o lupă mare și studie amănunțit planul, 
centimetru cu centimetru, dar nu descoperi nimic deosebit, 
niciun punct vulnerabil. Lăsă jos lupa și spuse descurajat: 

— Asta nu-i castel, ci fortăreață! Cum aș putea să pătrund în 
locul ăsta blestemat? 

— Inspectorul șef întreabă dacă ești bun înotător. Am luat cu 
mine un echipament complet de la centrul ninjutsu. Zidul 
dinspre mare n-ar trebui să-ţi pună nicio problemă. 

— Pot înota destul de bine, dar cum ajung la baza zidului? Și 
de unde pornesc? 

— Inspectorul șef spune că există o insulă ama, numită Kuro, 
la o distanţă de numai un kilometru în largul mării. 

— Ce e o insulă ama? 

— Insulele ama există în locuri diferite din jurul Japoniei. Din 
câte știu eu, sunt vreo cincizeci ama. Sunt triburile ale căror fete 
se scufundă ca să adune cochilii de awabi - ăstea sunt ghiocii 
care se găsesc în apele noastre, consideraţi obiecte decorative 
de mare valoare. Uneori se scufundă și după scoici cu perle, 
înoată goale și unele dintre ele sunt foarte frumoase. Atâta doar 
că sunt o comunitate foarte închisă, așa că prezenţa vizitatorilor 
pe insulă nu este deloc încurajată. Își au propria cultură 
primitivă și propriile obiceiuri; bănuiesc că ar putea fi comparaţi 
cu țiganii. Se căsătoresc rareori în afara tribului și asta îi face să 
fie o rasă atât de aparte. 

— Sună foarte interesant, dar cum voi putea să-mi stabilesc 
baza pe insula Kuro? S-ar putea să fiu nevoit să aștept o zi cu 
vreme bună. 

Tiger îi spuse ceva inspectorului șef al cărui răspuns dură 
destul de mult. 

— Ah, so desu ka, spuse Tiger cu interes și entuziasm, apoi se 
întoarse către Bond. Se pare că inspectorul șef e rudă 
îndepărtată cu o familie de pe insulă, una foarte interesantă. E 
alcătuită din tată mamă și fiică. Pe fată o cheamă Kissy Suzuki, 
am auzit de ea. Pe când avea optsprezece ani a devenit 
faimoasă în toată Japonia fiindcă a fost invitată să facă un film la 
Hollywood. Cei de-acolo căutau o scufundătoare japoneză 
deosebit de frumoasă și cineva le-a spus despre ea. A făcut 


111 


filmul, dar nu i-a plăcut deloc la Hollywood și a tânjit tot timpul 
după tribul ei. Ar fi putut să facă avere, dar s-a întors pe insula 
asta obscură. Presa a făcut o mulţime de valuri atunci, dar toți 
au fost de părere că s-a purtat cât se poate de onorabil. Au 
botezat-o „Garbo a Japoniei”. Dar Kissy are acum douăzeci și 
trei de ani iar lumea a uitat-o. Inspectorul șef spune că ar putea 
aranja să locuiești la această familie, care are niște obligații față 
de el. Mai spune că au o casă simplă dar confortabilă mulțumită 
banilor câștigați de fiică în America. Celelalte case de pe insulă 
sunt doar niște colibe de pescari. 

— Dar restul comunităţii n-o să fie ostil prezenţei mele? 

— Nu! Oamenii acelei insule practică religia shinto. 
Inspectorul șef va discuta cu preotul și totul va fi în ordine. 

— Bine. Așadar stau pe insulă și într-o noapte înot până la zid. 
Cum îl voi escalada? 

— Vei avea echipamentul ninja. E aici. Ai văzut cum se 
folosește, așa că îl vei folosi și tu. E foarte simplu. 

— După cum a demonstrat tânărul care a căzut în șanțul cu 
apă. După aceea ce fac? 

— Te ascunzi undeva și aștepți o ocazie ca să-l poţi omori. 
Cum o vei face, e treaba ta. După cum ţi-am spus, iese din 
castel echipat cu o armură iar un om în armură e foarte 
vulnerabil. Nu trebuie decât să-l trântești la pământ, după aceea 
îl poţi strangula cu lanţul ninja pe care-l vei purta la brâu. Dacă 
e și soția lui cu ei o strangulezi și pe ea. Sunt convins că e 
implicată până peste cap în afacerea asta, și-apoi e mult prea 
urâtă ca să fie lăsată vie. După aceea urci înapoi zidul și înoți 
până la insula Kuro. De acolo vei fi luat de o ambarcaţiune a 
poliţiei care va sosi în scurt timp pe insulă. Veștile despre 
moartea doctorului se vor răspândi cu repeziciune. 

— Ei bine, totul pare destul de simplu, spuse Bond cu îndoială. 
Dar ce mă fac cu gărzile care mișună peste tot? 

— Trebuie să te ferești de ele. După cum ai văzut, parcul e 
plin de locuri unde te poţi ascunde. 

— Mulţumesc foarte mult! Într-unul din tufișurile alea 
otrăvitoare sau în vârful unui copac! Nu vreau să mă trezesc orb 
sau nebun. 

— Îmbrăcămintea ninja îţi va oferi protecţie completă. Vei 
avea o ţinută neagră pentru noapte și una de camuflaj pentru zi. 


112 


Vei arunca peste zid tot acest echipament, în punga de plastic în 
care îţi va fi furnizată. 

— Dragul meu Tiger, te-ai gândit la toate! Dar zău că aș 
prefera să am și un pistol mititel. 

— Asta ar fi nebunie curată, Bondo-san. Știi foarte bine că e 
esenţial ca totul să se desfășoare în liniște deplină. Ti-ar fi foarte 
greu să înoţi cărând un amortizor de sunet, iar viteza glonțului 
ar fi mult redusă din pricina lui, așa că s-ar putea să nu 
pătrundă prin armură. Nu, prietene, folosește ninjutsu, e singura 
cale. 

— Of, bine, acceptă Bond resemnat. Acum haide să vedem 
cum arată tipul ăsta. Nu are cumva inspectorul șef vreo 
fotografie de-a lui? 

Fotografia fusese luată de la mare distanţă, cu un aparat 
dotat cu lentilă de conversie și înfățișa o siluetă uriașă 
îmbrăcată în armură de zale medievală completă și coiful zimţat 
al războinicilor japonezi. Un scut de metal îi proteja zona 
vintrelor. Din talie îi atârna o sabie de samurai cu lamă lată, dar 
nu se vedea nicio altă armă. 

— Nu pare chiar atât de ridicol pe cât ar trebui. Probabil din 
cauza fundalului în stil Dracula. Dar nu are una în care să-i văd 
faţa? Poate că privit de aproape arată ceva mai nebun. 

Ando scoase de la sfârșitul dosarului o copie mărită a pozei de 
pe pașaportul doctorul Guntram Shatterhand și i-o întinse. 

Bond o luă nonșalant dar când o privi simţi că încremenește. 
Dumnezeule atotputernic! exclamă în sinea lui. Dumnezeule 
atotputernic! Da! Nu era nici cea mai mică umbră de îndoială! 
Işi lăsase să crească o mustață stufoasă, cu colțurile lăsate în 
jos; își reparase nasul de sifilitic; printre incisivii frontali de sus 
licărea un dinte îmbrăcat în aur, dar nu putea să se înșele! Își 
ridică privirea și întrebă scurt: 

— Nu are cumva și una a femeii? 

Uimit de expresia de ură atent controlată ce se întipărise pe 
faţa englezului și de paloarea ce răzbătea pe sub vopseaua de 
coajă de nucă, inspectorul șef se înclină și răsfoi dosarul. 

Da, iat-o și pe ea, căţeaua cu față lătăreaţă și urâtă de 
gardian de închisoare, cu ochi cretini și părul rar pieptănat peste 
cap! 

Bond ţinea fotografiile în mână fără să le privească, gândind 
concentrat. Ernst Stavro Blofeld. Irma Blunt. Așadar aici veniseră 


113 


să se ascundă! Și lanţul lung și puternic al sorții îi adusese pe 
amândoi la el! Dintre toţi oamenii de pe pământ, tocmai ei! 
Dintre toţi oamenii de pe pământ, tocmai el! În acest colţișor 
retras al Japoniei, la distanţă de o cursă scurtă cu taxiul de locul 
unde se afla. Oare nu-l simțeau că se apropie? Dar poate că 
spionul cel mort îi aflase printr-o întâmplare numele și li-l 
spusese? Puțin probabil. Puterea și prestigiul lui Tiger îi 
protejaseră identitatea, iar cuvântul de ordine al hanurilor 
japoneze e intimitate și discreţie. Nu știau oare că dușmanul lor 
e pe drum, că soarta aranjase această întâlnire în Samara? Bond 
își ridică ochii de pe fotografii și îi privi pe ceilalţi doi cu o 
stăpânire de gheaţă. De-acum totul devenea o chestiune 
personală. Nu avea nicio legătură cu Tiger ori Japonia, nici chiar 
cu MAGIC 44. Era o vrajbă veche. 

— Tiger, spuse el relaxat, ai putea să-l întrebi pe inspectorul 
șef ce au făcut detectivii lui cu agentul acela din Dragonul 
Negru? Și cu obiectele lui personale? Aș dori în mod deosebit să 
aflu dacă a transmis prin telefon sau telegraf descrierea mea 
sau scopul venirii mele pe insulă. 

In încăpere se lăsă o tăcere îndelungată încărcată de 
electricitate. Tiger examină chipul prietenului său cu interes 
pătrunzător înainte de a traduce inspectorului șef întrebarea. 

Acesta ridică receptorul unui telefon demodat, cu furcă dublă. 
Rosti ceva în el și, după obiceiul japonez, suflă puternic în 
microfon ca să se elibereze linia și-apoi vorbi din nou de data 
asta mai pe larg. În timpul convorbirii repetă de câteva ori „Ah, 
so desu ka!”, apoi puse receptorul în furcă. După ce termină de 
vorbit, Tiger se întoarse spre Bond scrutându-l cu aceeași privire 
pătrunzătoare. 

— Individul e localnic. Are dosar la poliţie. Din fericire a avut 
parte de o educaţie sumară, așa că e cunoscut drept un bătăuș 
prostănac. Pe prima pagină și-a notat misiunea pe care o avea 
de îndeplinit, care consta doar din urmărirea mea până la 
destinaţie, după care trebuia să raporteze totul stăpânului său. 
Pare puţin probabil să i se fi pus la dispoziţie fonduri pentru 
modalităţi de complicare costisitoare. Dar ce s-a întâmplat, 
Bondo-san? li cunoşti cumva pe oamenii aceștia? 

James Bond râse. Era un râs care zgâria auzul; chiar și pentru 
el însuși sunase aspru și fals în încăperea micuță. Se hotărî într- 
o clipă să păstreze pentru sine informaţiile. Dacă dezvăluia 


114 


identitatea doctorului Shatterhand, cazul ar fi trecut pe canalele 
oficiale. Serviciile Secrete japoneze și CIA ar fi năvălit în 
Fukuoka, Blofeld și Irma Bunt ar fi fost arestați, iar lui James 
Bond i s-ar fi suflat prada de sub nas. Și n-ar mai fi avut loc nicio 
răzbunare. 

— Doamne Dumnezeule, nici vorbă! Atâta doar că am ceva 
cunoștințe despre descifrarea fizionomiilor. Când am văzut faţa 
omului ăluia, a fost ca și cum mi-ar fi călcat cineva pe mormânt. 
Am avut sentimentul că misiunea aceasta va fi decisivă pentru 
unul sau pentru celălalt dintre noi, fie că voi reuși sau nu. 
Oricum nu va fi remiză. Dar deocamdată am câteva întrebări 
suplimentare cu care trebuie să vă necăjesc pe tine și pe 
inspectorul șef. Sunt chestiuni mărunte, de detaliu, dar vreau 
să-mi iau absolut toate măsurile de prevedere. 

Tiger păru ușurat. Cruzimea animalică de pe chipul lui Bond 
era atât de diferită de chipul stoic și ironic al lui Bondo-san cel 
pentru care ajunsese să simtă o afecţiune atât de puternică! 

— Cu plăcere, prietene. Sunt mulțumit de străduinţa cu care 
te asiguri că totul este pus la punct înainte de a porni. Mă vei 
ierta dacă-ţi citez un vechi proverb japonez. Sună așa; „Un 
număr rezonabil de purici e benefic pentru un câine; altfel, 
câinele poate uita că e câine”. 

— Simpatic băiat, bătrânul Basho! zise Bond. 


Capitolul 13 


Kissy Suzuki 


James Bond își petrecu restul dimineţii mișcându-se ca un 
automat. În timp ce proba echipamentul ninja și urmărea cum 
fiecare obiect este împachetat cu atenţie în recipiente de 
plastic, mintea îi era absorbită în întregime de imaginea 
dușmanului său - acel Blofeld, gangsterul care fondase SPECTRE 
- Organizaţia executivă specială pentru contraspionaj, terorism, 
razbunare și extorcare - omul căutat de poliţiile tuturor ţărilor 
din NATO, cel care o omorâse cu aproape nouă luni în urmă pe 
Tracy, soţia lui pentru mai puţin de o zi. In răstimpul celor nouă 
luni, acel geniu malefic inventase o altă modalitate de a 

115 


colecționa moarte - după cum se exprimase Tiger. Acoperirea 
furnizată de identitatea doctorului elvețian Shatterhand, 
botanist bogat, era probabil una din multele pe care și le 
construise cu înţelepciune de-a lungul anilor. Nici nu-i fusese 
prea greu - câteva plante foarte rare dăruite unor grădini 
botanice celebre, finanţarea câtorva expediţii, toate susținute 
de gândul constant că într-o bună zi se va retrage din afaceri ca 
să-și „cultive grădina”. Și ce mai grădină! Una care să fie o 
adevărată hârtie de muște mortală pentru oameni, o sticluţă cu 
otravă pentru cei care doreau să moară. Situată, desigur, în 
Japonia, ţara cu cea mai mare rată a sinuciderilor din întreaga 
lume, cu o sete de nepotolit pentru lucruri bizare, crude și 
înspăimântătoare! Pesemne că Blofeld își pierduse minţile, dar 
era o nebunie monstruoasă, calculată, distorsionarea unei minți 
ce fusese cu adevărat genială. Intregul concept diabolic era dus 
la îndeplinire la scara măreaţă în care își desfășura de obicei 
acțiunile - scara lui Caligula, Nero, Hitler sau a oricărui alt 
inamic al umanităţii. Viteza de execuţie îţi tăia respiraţia, 
cheltuielile se cifrau la sume fabuloase, planificarea meticuloasă 
- inclusiv ideea folosirii societăţii Dragonul Negru, iar acoperirea 
impecabilă, asemeni celei furnizate de Clinica Piz Gloria la a 
cărei distrugere dăduse și Bond o mână de ajutor, cu mai puţin 
de un an în urmă. lar acum cei doi dușmani se întâlneau din nou 
față în faţă, însă de data aceasta David era pornit să-și ucidă 
Goliatul - nu din datorie, ci dintr-o vrajbă sângeroasă. Și cu ce 
arme? Doar cu mâinile goale, un briceag cu lama de șase 
centimetri și un lanț subţire de oţel. Ei bine, folosise și înainte 
arme similare și îi fuseseră de ajutor, iar factorul surpriză va 
avea un rol hotărâtor. Adăugă echipamentului o pereche de labe 
negre din cauciuc pentru înotat, o cantitate mică de carne 
uscată, tablete de benzedrină și un recipient de plastic pentru 
apă. Apoi anunţă că este gata. 

Străbătură cu mașina strada principală coborând în port, unde 
barca cu motor a poliţiei îi aștepta la debarcader. Imediat ce 
urcară la bord, ambarcaţiunea porni și traversă frumosul golf cu 
o viteză de douăzeci de noduri, ocolind apoi capul Genkai și 
ieșind în larg. Tiger scoase sandvișuri și o butelcă cu sake și își 
luară prânzul admirând coastele zimţate, mărginite de plaje și 
petice de verdeață. Tiger îi arătă cu mâna o moviliţă. 


116 


— Acolo e insula Kuro. Înveselește-te, Bondo-san! Pari 
preocupat. Gândește-te la toate fetele alea frumoase, goale- 
pușcă alături de care vei înota curând! Și la Greta Garbo a 
Japoniei, cu care îţi vei petrece nopţile! 

— Și la rechinii care s-au adunat deja când au aflat că voi 
înota până la castel! 

— Dacă nu-i mănâncă pe cei din tribul ama, de ce ar mușca 
dintr-un englez cu carne aţoasă și tare? Priveşte cei doi vulturi 
pescari care înoată în cercuri deasupra noastră! Sunt un augur 
excelent. Dacă ar fi fost numai unul singur, soarta ţi s-ar fi 
arătat mai puţin propice. Patru ar fi prevestit un dezastru, 
pentru că la noi patru are aceeași semnificaţie cu treisprezece la 
voi - cel mai rău număr din toate. Dar, Bondo-san, nu te amuză 
gândul că balaurul acela prostănac picotește netulburat în 
castelul lui, în timp ce Sfântul Gheorghe se apropie în tăcere de 
el, străbătând valurile până la vizuina lui? Situaţia asta ar putea 
fi un subiect excelent pentru o stampă. 

— Ai un simţ al umorului foarte ciudat, Tiger. 

— E doar diferit de al tău. În majoritatea anecdotelor noastre 
apar dezastrul sau moartea. Eu nu sunt un povestitor 
profesionist, dar îţi voi spune anecdota mea preferată. E vorba 
despre o fată care ajunge la un pod pentru folosirea căruia se 
plătește taxă. Îi aruncă paznicul o monedă de un sen, care are 
valoare foarte mică și își continuă drumul. Paznicul strigă după 
ea: „Hei! Știi că taxa pentru traversarea podului este de doi 
seni!” Fata îi răspunde: „Dar nu am de gând să traversez podul, 
ci doar să ajung la jumătatea lui și apoi să mă arunc în râu”. 

Tiger hohoti cu poftă. Bond zâmbi politicos. 

— Trebuie s-o ţin minte și să le-o spun celor de la Londra. Or 
să se strice de râs auzind-o. 

Movilița de la orizont devenea din ce în ce mai mare, până se 
arătă la dimensiunile reale - o insulă vulcanică, cu circumferința 
de aproximativ zece kilometri, cu stânci foarte abrupte și un mic 
port în partea nordică. În direcţia opusă se vedea uscatul, cu 
mica peninsulă a doctorului Shatterhand ce înainta în mare și 
zidul uriaș de fortăreață udat la bază de valurile care se 
spărgeau de el. Deasupra zidului se zăreau vârfurile copacilor și, 
mai departe, profilate la orizont, ultimul etaj și acoperișul 
castelului. Clădirea impresionantă îi aminti vag lui Bond de 
fotografiile închisorii Alcatraz făcute de la nivelul mării. Gândul 


117 


la distanţa de un kilometru pe care o va parcurge înotând în 
timpul nopţii și la zidul pe care-l avea de escaladat ca un 
păianjen negru îl făcu să se cutremure ușor. O alungă din minte 
și își concentră atenția asupra insulei Kuro. 

Părea alcătuită din rocă vulcanică neagră, dar era acoperită 
de vegetaţie bogată până în vârf, unde pe o stâncă mică se 
vedea un soi de far din piatră. După ce ocoliră porţiunea de 
uscat ce alcătuia unul din braţele golfului, dădură cu ochii de un 
sătuc mic și înghesuit și de un ponton. În largul mării se vedeau 
vreo treizeci de bărci de pescuit. Copii goi se jucau printre 
bolovanii netezi și negri semănați de-a lungul țărmului ca niște 
hipopotami adormiţi, pe care erau întinse la uscat plase verzi de 
pescuit. Era o imagine frumoasă și delicată, cu o atmosferă ușor 
ireală de basm, pe care o poţi întâlni în comunităţile mici de 
pescari de pe tot cuprinsul lumii. Bond simţi imediat că locul 
acela îi devine drag, ca și cum ar fi sosit la o destinaţie unde era 
așteptat de multă vreme și unde avea să fie întâmpinat cu 
căldură și prietenie. 

Un grup de săteni, bărbaţi vârstnici, gravi, cu trupuri 
noduroase și expresia serioasă pe care o adoptă oamenii simpli 
în ocazii importante, conduși de preotul shinto, se adunase pe 
ponton ca să-i întâmpine. Preotul era înveșmântat în hainele de 
ceremonie - un chimono negru cu roșu cu mâneci foarte largi și 
lungi, un soi de fustă turcoaz croită în clini largi pe dedesubt și 
tichia tradiţională neagră, lucioasă, de forma unui con retezat. 
Omul emana o demnitate simplă și o stăpânire de sine 
deosebită, era de vârstă mijlocie și avea faţă rotundă, ochelari 
rotunzi și o gură severă cu buze subţiri. Ochii șireți îi cântăriră 
unul câte unul în timp ce coborau pe țărm, dar se opriră cel mai 
mult asupra lui Bond. Inspectorul șef Ando fu întâmpinat cu 
prietenie și respect. Bond reflectă în mod cu totul ireverențios 
că insula se afla sub jurisdicţia lui și el era cel care aproba 
eliberarea permiselor de pescuit, dar trebui să admită că 
deferenţa plecăciunilor nu era exagerată și că avea noroc să se 
afle sub protecţia lui. După schimbul de saluturi porniră să urce 
un drumeag pietruit până la casa preotului, o clădire modestă și 
uzată de vreme ridicată din piatră și lemn adus de ape. Intrară 
și se așezată în arc de cerc, faţă în faţă cu preotul, pe podeaua 
imaculată. Inspectorul șef ţinu un discurs lung punctat de 
exclamaţii serioase Hai! și Ah, so desu ka! de către preot, ai 


118 


cărui ochi gânditori se opreau din când în când asupra lui Bond. 
Când sfârși, preotul își ţinu și el discursul, pe care Ando și Tiger 
îl ascultară cu mare deferenţă. Urmă apoi replica lui Tiger, după 
care întreaga chestiune se încheie - cu excepţia inevitabilului 
ceai. 

Bond îl întrebă pe Tiger cum fusese explicată prezenţa și 
misiunea lui. Acesta îi răspunse că n-ar fi avut niciun rost să-l 
mintă pe preot, care era un om cu minte ageră și subtilă așa că i 
se spusese adevărul aproape în întregime. Preotul își exprimase 
regretul pentru măsurile extreme la care erau obligaţi să 
recurgă dar se arătă de-acord că domeniul ce se întindea de 
cealaltă parte a mării era un loc malefic, iar proprietarul lui se 
afla în slujba diavolului. În atare condiţii, binecuvânta proiectul 
lor și-i acorda lui James Bond permisiunea să locuiască pe insulă 
în perioada minimă de timp necesară pentru îndeplinirea 
misiunii. 

Preotul va invita familia Suzuki să-l întâmpine în mod onorabil, 
iar bătrânilor satului li se va spune că Bond e un faimos 
antropolog gaijin venit să studieze modul de viaţă al triburilor 
ama. În consecinţă englezul trebuia să-l studieze, iar preotul îl 
ruga că o facă într-o manieră sinceră. 

— Asta înseamnă, îi explică Tiger cu un rânjet răutăcios, că nu 
trebuie să te culci cu localnicele. 

Seara se întoarseră pe ponton. Marea avea culoarea ardeziei 
și era calmă. Micile bărci, decorate cu stegulețe colorate ce 
anunțau că ziua de pescuit fusese foarte rodnică, se apropiau de 
țărm. Întreaga populaţie a insulei, probabil vreo două sute de 
suflete, se aliniase pe plajă pentru a saluta eroinele zilei. Cei 
mai vârstnici purtau în mâini șaluri și pături grijuliu împăturite, 
în care fetele se înfășurau ca să se încălzească în drumul spre 
casă unde, îi spusese Tiger, aveau să facă băi fierbinţi pentru a- 
și restabili circulaţia sângelui și a-și curăța pielea de sare. Seara 
la opt vor dormi deja, mai spusese el, căci în zori ieșeau din nou 
pe mare. 

— Va trebui să-ţi modifici programul, Bondo-san, zise el plin 
de înțelegere. Și modul de viaţă. Cei din tribul ama trăiesc foarte 
frugal, foarte ieftin, căci veniturile lor sunt mici - nu mai mari 
decât prețul căpătat pe lacrimile unei vrăbii, după cum obișnuim 
noi să spunem. Și, pentru numele lui Dumnezeu, fii foarte 
politicos cu părinţii, mai ales cu taţii! Cât despre Kissy... 


119 


Propoziția pluti în aer, neterminată. 

Mâini îndatoritoare se întindeau spre fiecare ambarcaţiune și 
o trăgeau cu strigăte vesele pe pietrișul negru de pe țărm. Albii 
mari din lemn fură ridicate din ele și duse spre capătul opus la 
plajei, unde se vedea un soi de piață improvizată și unde, după 
spusele lui Tiger, awabi erau verificate și li se stabilea prețul. 
Intre timp, grupul chicotitor de fete vesele rămăsese în apa 
puţin adâncă din apropierea țărmului, aruncând priviri furișe 
spre cei trei străini de pe ponton. 

Lui Bond i se părură toate atrăgătoare și vesele în lumina 
dulce a serii - sânii lor mici și mândri, fesele lucioase cu mușchii 
frumos evidenţiaţi între care se strecura fâșia subţire de 
material ce susținea triunghiul negru de bumbac din față, 
cureaua rezistentă din jurul taliei cu șirul ei de greutăţi ovale 
prin care era trecută o tijă de oţel bine ascuţită, pânza albă cu 
care-și prinseseră părul încălcit, ochii răzători și buzele ce 
fremătau mulțumite de norocul avut peste zi. In momentul 
acela, Bond simţi că așa trebuie să arate lumea adevărată, viaţa 
adevărată și se simţi rușinat de înfățișarea lui de orășean, ca și 
de planurile tenebroase cu care pusese piciorul pe insulă. 

Una dintre fete, ceva mai înaltă decât restul, părea să nu dea 
atenţie nici bărbaţilor, nici bărcii cu motor a poliţiei. Înconjurată 
de grupul gălăgios, aceasta străbătu cu pas lung și studiat fâșia 
de pietriș negru și urcă pe plajă. Aruncă peste umăr o remarcă 
și fetele se porniră iar pe chicotit, acoperindu-și gura cu mâinile. 
O femeie vârstnică se apropie imediat de ea, o înfășură cu o 
pătură aspră, cafenie și grupul se împrăștie. 

Femeia vârstnică și cea tânără se îndreptară spre piață, cea 
tânără vorbind cu însuflețire, cea vârstnică ascultând-o atentă și 
dând din când în când din cap. Le aștepta preotul, în faţa căruia 
se înclinară adânc. Acesta le vorbi îndelung, în timp ce ele îl 
ascultau cu smerenie, aruncând câte o privire spre bărbaţii de 
pe ponton. Fata se înfășură mai strâns în pătură. Bond bănuise 
deja, dar acum știa cu certitudine: aceea era Kissy Suzuki. 

Cele trei persoane - preotul splendid înveșmântat, nevasta de 
pescar cu chipul cafeniu și zbârcit ca o nucă și fata înaltă, goală, 
înfășurată în pătura ei ponosită se apropiară de ponton în mod 
cu totul ciudat, alcătuiau un trio omogen, iar preotul dădea 
impresia că ar putea fi tatăl. Femeile se opriră în timp ce preotul 


120 


făcu încă vreo câţiva pași, se înclină în faţa lui Bond și i se 
adresă. Tiger traduse: 

— Spune că tatăl și mama lui Kissy Suzuki sunt onoraţi să te 
primească în locuința lor umilă pentru care își cer iertare că e 
atât de sărăcăcioasă. Regretă că nu sunt familiarizați cu 
obiceiurile occidentale, dar fiica lor cunoaște bine limba engleză 
ca rezultat al șederii ei în America și va avea grijă să le 
transmită dorinţele tale. Preotul întreabă dacă știi să manevrezi 
o barcă cu vâsle. Tatăl, care până acum a vâslit barca fiicei lui, 
suferă de reumatism și ar însemna un ajutor enorm pentru 
familie dacă ai binevoi să-i iei locul. 

Bond se înclină și spuse: 

— Te rog să-i spui sfinţiei sale că sunt deosebit de 
recunoscător pentru intervenţia pe care o face în sprijinul meu. 
Voi fi foarte onorat să am un loc unde să-mi pun capul în casa 
lui Suzuki-san. Nevoile mele sunt foarte modeste și sunt adept 
al stilului de viaţă japonez. Voi fi mai mult decât încântat să 
vâslesc barca familiei sau să ajut la treburile casei în orice alt 
fel. 

Apoi adăugă pe șoptite: 

— Tiger, s-ar putea să am nevoie de ajutorul oamenilor ăstora 
când va veni vremea. Mai ales de al fetei. Cât de multe pot să-i 
spun? 

— Folosește-ţi discretia, îi șopti Tiger. Preotul știe deja, așa că 
poate afla și fata. Nu-ţi fă griji, căci nu va duce vorba mai 
departe. Acum apropie-te și lasă-l pe preot să facă prezentările. 
Nu uita că aici vei purta numele Taro, care înseamnă „primul 
fiu” și  Todoroki, care înseamnă „lunet”. Pe preot nu-l 
interesează numele tău adevărat. l-am spus că e o traducere 
aproximativă a numelui tău englezesc. N-are importanță, pentru 
că nimănui n-o să-i pese. Dar va trebui să adopţi o personalitate 
oarecum asemănătoare cu cea japoneză când vei trece dincolo. 
Numele acesta apare pe cartea ta de identitate și pe legitimaţia 
de la sindicatul minerilor din Fukuoka. Aici nu trebuie să-ţi baţi 
capul că toate astea, fiindcă ești printre prieteni. Dacă ești prins 
dincolo, vei arăta cartea de vizită pe care scrie că ești surd și 
cretin. Bine? 

Tiger rămase să vorbească cu preotul, iar Bond porni înainte 
spre cele două femei. Se înclină în faţa mamei dar își aminti la 


121 


timp să nu facă totuși o plecăciune prea adâncă, fiindcă era 
doar o femeie, apoi se întoarse spre fată. 

Aceasta râse veselă. Nu-și ciufuli bretonul, nici nu chicoti, ci 
râse sincer. 

— Nu trebuie să te înclini în faţa mea, iar eu nu mă voi înclina 
niciodată în fața ta, spuse ea și îi întinse mâna în maniera 
occidentală. Mă bucur să te cunosc. Numele meu e Kissy Suzuki. 

Mâna fetei era rece ca gheaţa. 

— Eu mă numesc Taro Todoroki. Imi pare rău că te-am ţinut 
aici atâta timp. Ai mâinile reci așa că ai nevoie să faci o baie 
fierbinte. E foarte amabil din partea familiei tale să mă accepte 
ca oaspete, dar nu vreau să vă fiu o povară. Ești sigură că e în 
regulă? 

— Orice spune kannushi-san, preotul, este în regulă. Și să știi 
că nu e prima oară când mi-e frig. După ce-ţi închei 
întrevederea cu distinșii tăi prieteni, mama și cu mine vom fi 
încântate să te conducem acasă la noi. Sper că te pricepi la 
curățatul cartofilor. 

Bond era de-a dreptul încântat și mulțumea fierbinte cerului 
că dăduse în sfârșit peste o fată sinceră și deschisă, că scăpase 
de plecăciuni și sâsâieli. 

— Mi-am luat licența în curăţatul cartofilor. Sunt puternic, 
serviabil și nu sforăi. La ce oră ieșim cu barca pe mare? 

— Pe la cinci și jumătate, când răsare soarele. Poate că-mi vei 
aduce noroc. Cochiliile de awabi nu sunt foarte ușor de găsit. Azi 
am avut o zi bună și am câștigat cam treizeci de dolari, dar nu e 
așa de fiecare dată. 

— Nu prea știu să socotesc banii în dolari. Să spunem zece 
lire sterline. 

— Dar englezii nu sunt același lucru cu americanii? Nu aveţi 
aceiași bani? 

— Suntem foarte asemănători, dar total diferiți. 

— Chiar așa? 

— Ai vrut să spui Ah, so desu ka? spuse Bond și izbucniră 
amândoi în râs. 

— Ai fost bine instruit de bărbatul important din Tokio. Poate 
ai vrea acum să-ţi iei la revedere de la ei, ca după aceea să ne 
putem duce acasă. Locuinţța noastră se află la celălalt capăt al 
satului. 


122 


Preotul, inspectorul șef și Tiger stăteau de vorbă, ostensibil 
indiferenți la discuţia dintre Bond și fată. Mama stătuse într-o 
atitudine umilă dar urmărise cu ochi șireţi expresia de pe feţele 
celor doi. Bond se înclină din nou în fața ei și se întoarse la cei 
trei bărbaţi. 

Schimbul de saluturi fu scurt. Amurgul se lăsa deasupra mării 
și discul portocaliu al soarelui își pierduse deja strălucirea în 
ceața înserării. Motorul bărcii poliției fusese deja pornit și ţevile 
de eșapament gâlgâiau înăbușit. Bond îi mulțumi inspectorului 
șef și primi la rându-i urări de noroc deplin în îndeplinirea 
onorabilei sale misiuni. Chipul lui Tiger era serios. Îi luă lui Bond 
mâna într-ale lui - gest cu totul neobișnuit pentru un japonez. 

— Bondo-san, sunt convins că vei reuși, de aceea nu-ţi voi ura 
noroc. N-o să-ţi spun nici sayonara, la revedere, ci voi rosti un 
simplu banzai! și-ţi voi face acest mic dar, în cazul când zeii se 
vor încrunta asupra aventurii tale și lucrurile vor merge rău, 
foarte rău, chiar dacă nu din vina ta. 

Scoase din buzunar o cutiuţă și i-o întinse. Bond o scutură 
ușor și o deschise. lnăuntrul ei era o pastilă lunguiaţă, de 
culoare maro. lzbucni în râs și i-o întinse înapoi. 

— Nu, Tiger, mulţumesc mult! După cum a spus Basho, sau 
aproape a spus, „Trăiești doar de două ori”. Dacă mă întâlnesc 
cu a doua mea viaţă, prefer să o privesc în faţă, nu să-i întorc 
spatele. Dar îţi mulțumesc pentru gândul bun și pentru tot ce-ai 
făcut pentru mine. Homarul ăla viu a fost cu adevărat delicios. 
Abia aștept să mănânc pe săturate alge cât stau aici. Pe curând! 
Ne vedem peste vreo săptămână. 

Tiger cobori în barcă și imediat motorul își mări turaţiile. Pe 
când făcea o curbă largă la ieșirea din golf, Tiger ridică mâna și- 
o cobori brusc, cu o mișcare ce sugera tăierea unui cap. După 
câteva clipe, ambarcaţiunea se făcu nevăzută îndărătul digului 
înalt. 

Bond se întoarse spre țărm. Preotul plecase. 

— Vino odată, Todoroki-san! îi ceru Kissy nerăbdătoare. 
Kannushi-san spune că trebuie să te tratez ca pe un camarad, 
ca pe-un egal. Dă-mi te rog să-ţi duc una din genţi. De dragul 
sătenilor care ne vor urmări cu ochii în patru, vom adopta un 
comportament oriental în public. 

Bărbatul înalt cu piele cafenie, părul tuns cu breton și 
sprâncene oblice, fata cea înaltă și femeia vârstnică o luară de-a 


123 


lungul țărmului, cu umbrele lor ascuţite, japoneze, precedându-i 
pe pietrișul neted de culoare neagră. 


Capitolul 14 


O zi de aur 


Zorile învăluiseră totul într-un abur dulce, de aur și azur. Bond 
ieși afară, își mâncă brânza de soia cu orez și își bău ceaiul 
stând pe pragul imaculat al căsuței construită din lespezi de 
piatră și lemn, în timp ce înăuntru familia sporovăia precum 
niște vrăbii gureșe și femeile își vedeau de treburile casnice. 

| se dăduse camera de onoare, un mic salon unde văzu 
rogojini tatami, câteva piese modeste de mobilier, altarul casei 
și un greier închis într-o cușcă minusculă „ca să-ţi ţină de urât”, 
îi explicase Kissy. Aici i se întinsese așternutul pe podea și 
încercase pentru prima oară, cu un oarecare succes, să doarmă 
cu capul pe tradiționala pernă de lemn. Cu o seară înainte, tatăl, 
un om cu barbă căruntă, chip emaciat, mâini cu articulaţii 
deformate și ochii strălucitori de veveriţă râsese cu el și de el în 
timp ce Kissy traducea relatarea unora dintre aventurile lui cu 
Tiger, iar atmosfera dintre ei a fost de la bun început lipsită de 
orice urmă de tensiune sau stânjeneală. Preotul spusese că 
străinul trebuia tratat ca un membru al familiei și, în ciuda 
faptului că înfățișarea și parte din manierele lui păreau ciudate, 
Kissy se pronunţase deja oficial în favoarea lui, iar părinţii ei 
adoptaseră aceeași atitudine. La ora nouă când pe cer începuse 
să se ridice o lună pe trei-sferturi, tatăl se înclină în faţa lui și îl 
condusese în spatele casei. Acolo îi arătă mica colibă de lemn cu 
groapă săpată în pământ și pagini din Asahi Shimbun rupte 
ordonat în patru și prinse într-un cui și atunci ultimele lui temeri 
nemărturisite în legătură cu insula se risipiră. La lumina 
tremurătoare a lumânării, văzu că locul e la fel de imaculat ca și 
întreaga casă și măcar suficient de igienic. După ce mișcările din 
celelalte două încăperi conteniră, Bond adormi mulţumit și 
dormi ca mort. 

Kissy ieși din casă. Purta un soi de cămașă de noapte din 
bumbac alb și își legase cu o batistă albă valurile întunecate ale 

124 


părului des. Își prinsese echipamentul, greutăţile și ţepușa plată 
și ascuţită de oţel pe deasupra, iar braţele și picioarele îi erau 
goale. Probabil că pe chipul lui se citise atât de vădit 
dezamăgirea, încât fata îl tachină râzând: 

— Aceasta e rochie ceremonială pentru scufundări în prezența 
străinilor importanţi. Kanushi-san m-a instruit s-o port în 
prezența ta - în semn de respect, desigur! 

— Kissy, eu cred că-mi servești gogoși. Motivul adevărat 
pentru care te-ai echipat astfel este temerea că goliciunea ta ar 
stârni gânduri neonorabile în mintea mea de occidental profan. 
Să știi că e o bănuială cu totul nefondată. În orice caz, accept 
delicatețea cu care-mi respecţi susceptibilităţile. Acum haide să 
lăsăm palavrele și să pornim. Azi vreau să batem recordul la 
cules de awabi. Care-i pragul pe care trebuie să-l atingem? 

— Cincizeci ar fi bine. O sută ar fi minunat. Dar, în primul rând 
tu trebuie să vâslești bine și să nu mă lași să mă înec. Și să fii 
bun cu David. 

— Cine-i David? întrebă el, cuprins brusc de gelozie la gândul 
că nu va fi singur cu fata. 

— Așteaptă și-ai să vezi. 

Kissy se întoarse în casă, de unde aduse o albie mare din 
lemn de balsa și un colac mare de frânghie cu grosimea de 
jumătate de centimetru, fină și foarte rezistentă. Îi dădu 
frânghia lui Bond, își săltă albia pe șold și o porni pe cărarea 
îngustă ce ducea spre plajă. Cărarea cobora în pantă lină spre 
un golfuleţ pe malul căruia fusese trasă o singură barcă, 
acoperită cu trestii uscate ca să fie protejată de soare. Bond 
înlătură trestiile și le puse grămadă deoparte, apoi trase până în 
mare ambarcaţiunea simplă, confecționată de localnici. Barca 
era construită dintr-un lemn greu, se scufunda destul de mult 
dar avea stabilitate în apa transparentă, cu fundul abrupt. Puse 
frânghia și albia în barcă. In timpul ăsta, Kissy se dusese în 
cealaltă parte a golfuleţului și scoase de sub unul din bolovani 
capătul unei corzi de oţel pe care începu s-o fluture ușor, 
scoțând în același timp un fluierat ușor. Spre mirarea lui Bond, 
apa golfului începu să se agite și un cormoran mare și negru 
străbătu ca un glonţ valurile, oprindu-se pe plajă la picioarele lui 
Kissy, unde începu să-și miște capul în sus și-n jos, sâsâind 
aparent furios. Dar fata se aplecă, mângâie capul și gâtul întins 
al păsării și începu să-i vorbească veselă. Se îndreptă spre barcă 


125 


continuând să agite coarda în aer, iar cormoranul o urmă greoi. 
Nu-i dădu nicio atenţie lui Bond, ci săltă caraghios peste 
marginea bărcii, se căţără pe băncuța scundă de la prora, unde 
se așeză maiestuos și începu să-și ciugulească penele de pe 
piept cu ciocul lung și curbat, deschizându-și din când în când 
aripile pe toată lungimea lor de un metru și jumătate și 
fluturându-le ușor, cu graţie. După ce se mai scutură o dată din 
tot corpul, se așeză liniștit și se întoarse spre mare, cu gâtul dat 
pe spate ca și cum s-ar fi pregătit de atac, cercetând cu aer de 
suveran orizontul. 

Kissy se urcă în barcă cu genunchii îndoiţi cuminte între 
picioarele întinse ale englezului, care așeză vâslele grele în 
lăcașurile lor și începu să vâslească cu forță și ritm egal, 
îndreptându-se spre nord. 

Observă că coarda de care era legat cormoranul lui Kissy se 
termina cu un inel de alamă cu diametru de cinci centimetri, 
trecut la baza gâtului păsării și își spuse că era probabil unul din 
faimoșii cormorani pescari ai japonezilor. O întrebă despre el. 

— L-am găsit cu trei ani în urmă pe când era doar un pui. 
Avea aripile pline de ulei, așa că l-am curăţat, l-am îngrijit și l- 
am legat cu coarda asta cu inel. Pe măsură ce creștea, i-am 
schimbat inelul cu unul mai larg. A învăţat că are voie să înghită 
peștii mici, dar pe cei mari îi aduce în cioc la suprafaţă și mi-i dă 
mie fără să protesteze, motiv pentru care îl recompensez uneori 
cu câte unul mare. Inoată mult alături de mine şi-mi ţine de 
urât. Uneori te simţi singur pe fundul mării mai ales în zilele 
când apa e întunecată. Va trebui să ţii de capătul corzii și să ai 
grijă de el când vine la suprafaţă. Astăzi îi este foame, căci nu a 
ieșit pe mare de trei zile din pricină că tata n-a putut vâsli barca. 
Eu am ieșit în larg cu niște prieteni. Așadar, pentru el e un 
adevărat noroc că ai venit pe insulă. 

— Deci ăsta-i David? 

— Da. L-am numit așa după singurul om din Hollywood de 
care mi-a plăcut, din întâmplare englez. Îl cheamă David Niven 
și e un faimos actor și producător. Ai auzit de el? 

— Sigur că da. l-aș îndesa cu plăcere niște resturi de pește pe 
gât pentru bucuria care mi-a provocat-o cealaltă încarnare a lui. 

Incepuse să-i curgă transpiraţia de pe faţă și de pe piept, 
ajungându-i până la slip. Kissy își desfăcu batista de pe cap, se 
aplecă spre el și-l șterse ușor cu părul. Bond îi zâmbi și-i 


126 


amănunţi cu privirea ochii migdalaţi, nasul minuscul și gura ca 
un boboc de floare, pe care le vedea pentru prima oară de la o 
distanță atât de mică. Nu se machiase deloc, dar nici nu era 
nevoie, căci avea tenul de culoarea și textura unei piersici aurii, 
destul de obișnuit la fetele japoneze. Părul eliberat din batistă 
era negru cu reflexe castanii, se vălurea în bucle mari și fusese 
tuns pe frunte într-un breton ce se oprea deasupra sprâncenelor 
fine, ce nu păreau să fi fost pensate vreodată. Avea dinții albi și 
egali, care nu se vedeau dintre buze mai mult decât ai unei 
europene - semn că scăpase de prognatismul care strică atât de 
multe din chipurile japonezilor. Braţele și picioarele îi erau lungi 
și mai puţin masculine decât ale majorităţii japonezelor și cu o zi 
înainte Bond observase că sânii și fesele îi erau ferme și 
mândre, iar stomacul aproape plat. Într-un cuvânt, avea o 
siluetă frumoasă și elegantă, egală cu a oricăreia dintre 
dansatoarele de cabaret văzute de el în Tokio. Dar avea mâinile 
și picioarele aspre și zgâriate de la muncă iar unghiile degetelor 
de la mâini și de la picioare, deși tăiate scurt, erau rupte și 
ciobite. Bond găsi lucrul acesta înduioșător, căci ama înseamnă 
„fata mării” sau „bărbatul mării” și Kissy purta cu mândrie 
semnele  veșnicei competiţii în care intra cu creaturile 
indiferente ale adâncurilor. In schimb, pielea ei, care te-ai fi 
așteptat să fie uscată și aspră din pricina sării, strălucea cu o 
tentă aurie de sănătate și vitalitate. Dar farmecul și sinceritatea 
privirilor și zâmbetului ei, împreună cu naturaleţea deplină - ca 
atunci, de pildă când îi uscase cu părul pieptul și faţa - fură cele 
care îl vrăjiră cu adevărat. În clipa aceea își spuse că nimic nu ar 
fi fost mai minunat decât să-și petreacă tot restul vieţii vâslindu- 
i barca spre largul mării în timpul zilei și întorcându-se împreună 
cu ea într-o căsuţă imaculată la căderea serii. 

Ridică din umeri și alungă toana din minte. Mai erau doar 
două zile până la luna plină și-atunci trebuia să se întoarcă la 
realitate, la viaţa întunecată și murdară pe care alesese s-o 
ducă. Dar alungă imediat și gândul acesta. Ziua aceea și 
următoarea vor fi zile furate, petrecute doar cu Kissy, cu barca, 
pasărea și marea. Va trebui să aibă grijă să fie frumoase și 
norocoase pentru ea și pentru recolta ei de cochilii. 

— Nu mai avem mult. Ai vâslit foarte bine, spuse ea arătând 
spre dreapta, unde restul ambarcaţiunilor ama erau răspândite 
pe suprafaţa oceanului. La noi se practică obiceiul „primul venit, 


127 


primul servit” când e vorba de locurile pe care ni le alegem. 
Astăzi putem să mergem până la un recif pe care-l cunoaștem 
cei mai mulţi dintre noi și să ne încercăm norocul acolo. Stratul 
de alge de pe corali e gros și cu asta se hrănesc awabi. Trebuie 
să mă scufund mult, vreo doisprezece metri, dar eu pot sta sub 
apă aproape un minut, așa că am timp suficient să culeg doi-trei 
awabi dacă găsesc. E doar o chestiune de noroc și de pipăit cu 
mâinile prin stratul de alge, fiindcă rareori îi poţi vedea. Îi simţi 
doar și-i disloci de pe stâncă cu asta, îi arătă ea țepușa plată. 
După o vreme, va trebui să mă odihnesc. Atunci poate ţi-ar face 
placere să te scufunzi și tu, bine? Mi-au spus că ești un bun 
înotător, așa că am adus un vizor de-al tatei. Umflăturile astea 
de pe lături trebuie apăsate pentru a regla presiunea dintre 
sticlă și ochi. Poate că la început nu vei reuși să reziști prea 
mult, dar te vei deprinde repede. Cât timp stai pe insulă? 

— Mă tem că numai două sau trei zile. 

— Oh, ce păcat! Ce-o să ne facem David și cu mine fără 
vâslaș? 

— Poate că tatăl tău se va simți mai bine. 

— Așa sper și eu. Trebuie să-l duc la o cură la unul dintre 
vulcanii de pe insula mare, altfel aș fi obligată să mă mărit cu 
unul din bărbaţii de-aici. Nu e prea ușor, căci n-am de unde să 
aleg și-n plus, pentru că am rămas cu niște bani în urma filmului 
făcut în America și cum în Kuro e mare sărăcie, bărbatul 
respectiv m-ar putea dori de soţie din motive necinstite. Și ar fi 
foarte trist. De unde să știe omul ce-l așteaptă? 

— Poate că ar fi mai bine să te întorci în lumea filmului? 

— Niciodată! izbucni ea cu înflăcărare. Nici nu vreau să aud! 
S-au purtat dezgustător cu mine la Hollywood. Au crezut că, 
fiind japoneză, sunt un soi de animal și că trupul meu poate 
aparține oricui. Nimeni nu m-a tratat onorabil, cu excepţia lui 
Niven. 

Kissy clătină din cap, ca și cum ar fi încercat să alunge 
amintirile supărătoare și-apoi rămase tăcută. După o vreme 
continuă: 

— Nu. Voi rămâne pe insulă pentru tot restul vieţii mele. lar 
zeii îmi vor rezolva problemele, așa cum au făcut-o astăzi, 
încheie ea cu un zâmbet. 

Privi atentă suprafaţa marii și-l anunţă: 

— Mai avem vreo sută de metri. 


128 


Se ridică în picioare și, ţinându-și perfect echilibrul în ciuda 
hulei, începu să-și lege capătul frânghiei în jurul taliei și să 
regleze presiunea vizorului. 

— Nu uita, ţine frânghia întinsă bine și când o simţi 
scuturându-se mă tragi afară imediat. Va fi un efort considerabil 
pentru tine, dar o să-ţi masez spatele diseară, când ajungem 
acasă. Să știi că mă pricep foarte bine, am exersat din belșug pe 
spinarea tatălui meu. Oprește! 

Bond ridică vâslele din apă cu o mișcare elegantă. În spatele 
lui, David începu să-și schimbe greutatea de pe-un picior pe 
altul, să-și întindă gâtul și să sâsâie nerăbdător. Kissy legă albia 
de lemn cu o funie scurtă și o lăsă pe apă. Apoi făcu un salt 
elegant și se scufundă, ţinându-și rochia albă între genunchi ca 
să nu plutească împrejurul ei. Imediat se scufundă și David, care 
dispăru în adâncuri fără să tulbure câtuși de puţin suprafața 
mării. Coarda de oţel, al cărei capăt fusese legat de bancheta pe 
care ședea Bond, începu să se desfășoare cu rapiditate. Se 
ridică în picioare cu încheieturile cam amorțite și luă de jos 
capătul frânghiei de care era legată Kissy. După câteva clipe, 
capul vesel al fetei apăru la suprafaţă. 

— Da, e frumos acolo jos! 

Se odihni în apă și începu să scoată un șuierat profund prin 
buzele strânse - Bond bănui că astfel își umple plămânii cu aer 
la capacitatea lor maximă. După aceea flutură scurt o mână își 
băgă capul sub apă și cu o arcuire amplă a șoldurilor care oferi 
imaginea fugară a slipului sumar conturat de rochia udă dispăru 
sub apă ca o fantomă albă plutitoare, luând-o drept în jos cu 
picioarele mișcându-se într-un craul rapid pentru a mări efectul 
greutăților. 

Bond rămase în picioare, privindu-și neliniștit ceasul. David 
apăru lângă barcă purtând în cioc un pește argintiu de vreo 
două kilograme. La naiba cu pasărea! Nu avea timp de pierdut 
cu recuperatul peștelui din ciocul lung și ascuţit. Dar, cu o 
privire dispreţuitoare, cormoranul aruncă peștele în albia 
plutitoare și dispăru din nou, ca un proiectil negru. 

Cincizeci de secunde! Tresări agitat când simţi frânghia 
scuturându-se și trase din răsputeri. Fantoma cea albă apăru din 
adâncurile limpezi și Bond observă că-și ţine mâinile pe lângă 
corp, ca să-și accentueze forma hidrodinamică a corpului. leși la 
suprafață chiar lângă barcă și îi arătă două cochilii mari, pe care 


129 


apoi le puse în albie. Se apucă de marginea bărcii să-și recapete 
respiraţia, iar el îi admiră sânii fermi, conturaţi limpede pe sub 
materialul ud și subţire. Îi zâmbi scurt, își reluă șuieratul și cu 
aceeași arcuire incitantă a șoldurilor, dispăru în apă. 

Așa trecu o oră. Bond se obișnuise cu rutina și avea timp să 
privească barca cea mai apropiată de-a lor. Ambarcaţiunile erau 
răspândite pe o suprafaţă de cam doi kilometri pătraţi, care 
răsuna neîncetat de șuieratul straniu, ca de pasăre marină, scos 
de fetele ce se scufundau. Barca cea mai apropiată se afla la 
aproximativ o sută de metri distanță, așa că putea să 
urmărească nestingherit tânărul care trăgea funia, apariţiile 
ocazionale ale trupului auriu și lucios ca o focă al scufundătoarei 
și să le audă sporovăiala voioasă de fiecare dată când aceasta 
ieșea la suprafaţă. Spera că n-o să se facă de râs când îi va veni 
vremea să se scufunde. Sake și ţigări! Nu era deloc un amestec 
benefic pentru condiţia fizică a omului! 

Grămada de awabi sporea încet pe fundul albiei și printre ei 
săltau vreo doisprezece pești argintii. Bond se apleca din când 
în când și recupera câte unul de la David. O dată scăpă din 
mână peștele alunecos și pasărea trebui să se scufunde din nou 
după el. De data asta se alese cu o privire și mai dispreţuitoare 
din ochii de culoarea turcoazelor. 

În scurt timp se întoarse și Kissy la suprafaţă, epuizată. Se 
urcă în barcă, de data aceasta fără prea mare eleganţă, își 
smulse batista din cap și vizorul de pe ochi și rămase la pupa 
gâfâind ușor. După ce-și recăpătă suflul, ridică privirea și râse 
fericită. 

— Cu ăsta fac douăzeci și unu. Foarte bine. Acum pune-ți 
greutățile, ia țţepușa și du-te să vezi cu ochii tăi cum e acolo jos. 
Dar să știi că te trag afară după treizeci de secunde. Dă-mi 
ceasul tău. Și te rog să nu-mi pierzi tegame, ţepușa, pentru că 
altfel ziua noastră de pescuit se va încheia. 

Prima scufundare a lui Bond se dovedi destul de stângace. 
Cobori prea încet, așa că abia avu timp să privească întinderea 
acoperită de alge și semănată din loc în loc cu bolovani negri și 
aglomerări de posidonia când simţi că e tras la suprafaţă. Trebui 
să recunoască faţă de sine însuși că plămânii lui erau într-o 
formă jalnică dar îl mulţumi faptul că reușise să zărească un 
bolovan promiţător, plin de alge. La a doua scufundare se duse 
direct acolo, se prinse de el cu o mână și cu cealaltă începu să 


130 


pipăie atent. Descoperi ovalul neted al cochiliei, dar Kissy îl 
trase din nou la suprafață înainte să scoată ţepușa. La a treia 
scufundare reuși să ia cochilia, iar fata râse încântată când îl 
văzu dându-i drumul în albie. Reuși să se scufunde vreo 
jumătate de oră, însă după aceea începură să-l doară plămânii și 
corpul lui deveni conștient de răceala de octombrie a mării. 
Ultima dată ieși la suprafaţă în același timp cu David, care trecu 
pe lângă el ca o torpilă neagră cu faruri turcoaz și îi ciuguli ușor 
părul din creștet în semn de aprobare când îl văzu punând a 
cincea cochilie în albie. 

Kissy era de-a dreptul încântată de el. Luă din barcă un 
chimonou aspru, cafeniu, cu care îl șterse bine în timp ce stătea 
cu capul în jos și se străduia să-și recapete respiraţia. In timp ce 
el se odihnea, fata trase albia în barcă și-i goli conţinutul pe 
fundul ei. Apoi scoase un cuţit, tăie unul din pești în două și-l 
hrăni pe David care zbura încetișor în jurul ei așteptându-și 
răsplata. Cormoranul înghiţi lacom peștele, se așeză și se apucă 
să-și ciugulească penele mulţumit. 

Mai târziu făcută o pauză și luară prânzul - orez în care erau 
amestecate bucățele mici de pește și alge uscate care aveau 
gustul spanacului sărat. După aceea se odihniră puţin pe fundul 
bărcii și reluară scufundările până la ora patru, când o briză rece 
venită de nicăieri se interpuse între ei și căldura soarelui, 
anunţându-i că venise vremea să pornească spre casă. Kissy 
urcă pentru ultima dată în barcă și scutură ușor de câteva ori 
coarda de oțel a lui David. Acesta ieși la suprafaţă destul de 
departe de barcă și, ca și cum acesta ar fi fost obiceiul lui de 
fiecare zi, se ridică în aer și plană în cercuri largi deasupra lor, 
apoi cobori la barcă și se prinse cu ghearele de marginea ei. 
Apoi se duse cuminte pe băncutța lui și-și întinse aripile 
magnifice să se usuce, așteptând în această ţinută regală ca 
vâslașul personal să-l ducă înapoi acasă, în golful lui. 

Kissy se schimbă în chimonoul cafeniu și își uscă trupul. 
Anunţă că prada lor număra șaizeci și cinci de awabi, ceea ce 
era de-a dreptul minunat. Bond găsise cincisprezece dintre ele, 
ceea ce era onorabil pentru o primă încercare. Ridicol de 
multumit de el însuși, Bond o porni spre insula care, din pricina 
faptului că barca fusese dusă în permanenţă de curenți, se 
vedea doar ca o moviliţă la orizont. Își intră treptat în ritm și 


131 


vâsli cu mișcările lejere și aparent lipsite de efort ale unui vâslaș 
profesionist. 

ÎI dureau mâinile și avea senzaţia că spatele lui fusese bătut 
sistematic cu un îmblăciu, pielea umerilor începuse să-l usture 
de la soare, dar se consolă cu gândul că nu făcuse decât ceea 
ce ar fi fost oricum obligat să facă - anume să se antreneze 
pentru escaladare și înot, așa că își luă din când în când răsplata 
din ochii zâmbitori ai lui Kissy care nu-l părăseau nicio clipă și pe 
care soarele gata să apună îi aurea dându-le o nuanţă 
fermecătoare. Moviliţa deveni movilă, movila deveni insulă și 
iată că ajunseră în sfârșit acasă. 


Capitolul 15 


Cei șase gardieni 


A doua zi a fost la fel de aurie și recolta de awabi numără 
șaizeci și opt de exemplare, în bună măsură mulţumită 
abilităţilor de scufundător ale lui Bond, simţitor îmbunătăţite. 

Cu o seară înainte Kissy se întorsese de la piaţă unde își 
vânduse cochiliile și-l găsi pe Bond zvârcolindu-se pe podea cu 
crampe la mușchii abdominali și pe mama ei agitându-se 
neajutorată în jurul lui. O scosese pe mama ei din încăpere, 
întinse o saltea moale pe podea lângă el, îi scoase slipul și-l 
rostogoli pe saltea cu faţa în jos. După aceea se ridică în 
picioare pe spatele lui și păși cu grijă în sus și-n jos le-a lungul 
coloanei vertebrale, de la fese și până la gât, până când îi trecu 
durerea. li spuse să rămână în aceeași poziţie și-i aduse lapte 
cald. După ce-l bău, îl duse într-o baie micuță, turnă peste trupul 
lui apă întâi fierbinte, apoi călduţă, dintr-o albie până când îi 
curăţă toată sarea din păr și de pe trup. Îl uscă cu blândete, 
masă cu lapte călduț arsurile de pe umeri și-l duse înapoi în 
camera lui, spunându-i cu severitate maternă să se culce 
imediat și s-o cheme dacă se trezea peste noapte și avea nevoie 
de ceva. Suflă în lumânare și ieși din cameră, în timp ce el 
adormise deja vegheat de cântecul greierului ca de-o candelă. 

Dimineaţa nu-l mai durea nimic, doar că avea mâinile cam 
înţepenite. Kissy îl ospătă regește, amestecându-i orezul cu 

132 


omletă și brânză de soia iar el își ceru iertare pentru purtarea 
nepoliticoasă din seara anterioară. 

— Todoroki-san, tu ai curajul a zece samurai, dar trupul doar 
al unuia singur. Ar fi trebuit să-mi dau seama că-ţi pretind prea 
mult pentru prima ieșire pe mare, dar m-am lăsat dusă de 
însuflețirea unei zile atât de frumoase, care m-a făcut să uit de 
orice altceva. Așadar eu sunt cea care trebuie să-și ceară scuze! 
lată, azi n-o să mai mergem așa departe. Vom rămâne în 
apropierea stâncilor insulei, să vedem ce putem găsi pe-acolo. 
Voi vâsli eu pentru că e o distanţă mică, așa că tu vei putea să 
te scufunzi de mai multe ori. Cunosc bine locul acela chiar dacă 
n-am mai fost pe-acolo de câteva săptămâni și știu că apa are 
cel mult șase metri adâncime. 

Așa au și procedat. Bond îmbrăcă o cămașă ca să-l protejeze 
de soare și reuși să adune douăzeci și una de cochilii. Singurul 
lucru care îi umbrise ziua fusese imaginea fortăreței negre 
deasupra căreia un balon urât și pântecos de avertizare, negru 
cu galben, își flutura fâșiile de pânză pline de ideograme. 

In timp ce se odihnea o întrebă într-o doară dacă știe ceva 

despre castel și văzu cu surprindere că fața ei se întunecă. 
_ — TOdoroKki-san, noi nu obișnuim să vorbim despre locul acela. 
In Kuro e aproape subiect interzis. E ca și cum și-ar fi căscat 
iadul gura la un kilometru distanţă peste mare de casa noastră. 
lar ai mei, oamenii tribului ama seamănă cu ceea ce am citit 
despre ţiganii voştri - adică suntem foarte superstiţioși. Și 
credem că diavolul însuși a venit să trăiască în locul acela. Nici 
chiar Kkanushi-san nu ne contrazice temerile, iar bătrânii noștri 
spun că gaijinii n-au făcut decât rău Japoniei și că acesta e 
încarnarea tuturor relelor din occident. Pe insulă a început deja 
să circule o legendă care spune că cei șase Gardieni Jizo ai 
noștri vor trimite un bărbat venit de peste mări ca să-l ucidă pe 
acest „Rege al morții”, cum îl numim noi. 

— Cine sunt acești Gardieni? 

— Jizo este zeul care protejează copii. Cred că e un zeu 
budist. In cealaltă parte a insulei pe plajă sunt cinci statui. A 
șasea a fost aproape în întregime roasă de apă. Sunt destul de 
înfricoșătoare când le vezi cum stau acolo în șir, chincite, cu 
trupurile ca niște bolovani colţuroși, cu pietre mari și rotunde în 
loc de capete, îmbrăcate în robe albe pe care oamenii din sat le 
schimbă în fiecare lună. Statuile acelea au fost ridicate cu secole 


133 


în urmă, de strămoșii noștri. Le-au așezat exact pe linia fluxului, 
așa că atunci când marea este în flux apele îi acoperă în 
întregime, dar ei continuă să ne păzească de sub apă pe noi, 
ama, pentru că ni se spune „Copiii mării”. La începutul lunii 
iunie, în fiecare an, când marea se încălzește după iarna cea 
lungă și se reiau scufundările, toți locuitorii insulei se adună în 
procesiune și mergem împreună la cei șase gardieni și le 
cântăm ca să-i înveselim și să-i facem să ne privească cu 
bunăvoință. 

— Dar legenda asta, despre bărbatul care va stârpi răul, de 
unde a pornit? 

— Cine știe? Putea s-o aducă marea sau să plutească în aer, 
intrând astfel în minţile oamenilor. De unde vin asemenea 
povești? 

— Ah, so desu ka, spuse Bond și izbucniră amândoi în râs. 

A treia zi, pe când își mânca pe prag micul dejun, ca de 
obicei, Kissy veni la ușă și-i spuse în șoaptă: 

— Vino înăuntru, Todoroki-san. 

Nedumerit, Bond intră înăuntru și închise ușa după el. 

— Tocmai am aflat de la un mesager al preotului că ieri au 
fost aici niște oameni de pe insula mare, cu o barcă și au adus 
daruri - ţigări și dulciuri. S-au interesat despre vizita făcută de 
barca cu motor a poliţiei. Spuneau că a adus trei vizitatori și a 
plecat înapoi numai cu doi și voiau să știe ce s-a întâmplat cu 
cel de-al treilea. Au explicat că sunt paznici de la castel și că 
îndatorirea lor era să prevină pătrunderea prin efracţie în parc. 
Bătrânii satului au acceptat cadourile, dar le-au arătat shiran- 
kao, adică „faţa celui care nu știe nimic” și i-au trimis la 
kanushi-san, care a spus că al treilea vizitator era responsabilul 
cu eliberarea permiselor de pescuit, care se simţise rău în drum 
spre insulă și probabil că la întoarcere intrase în cabină să stea 
întins. Apoi i-a trimis pe oamenii ăia în treaba lor și a spus 
imediat unui băieţel să urce pe Stânca Mare ca să vadă unde 
merge barca lor. Acesta s-a întors și i-a spus că oprise în golful 
din fața castelului și intrase în refugiul pentru bărci de acolo. 
Kanushi-san crede că ar trebui să afli aceste lucruri. 

Kissy se opri din vorbit câteva clipe și-l privi cu ochi jalnici. 

— Todoroki-san am un sentiment de mare prietenie pentru 
tine. Am impresia că între kanushi-san și tine sunt niște secrete 


134 


care privesc castelul. Cred că ar trebui sa-mi destăinuiești și 
mie, atâta cât crezi că va trebui ca să-mi alunge nefericirea. 

Bond zâmbi se apropie de ea, îi luă fața în palme și-o sărută 
pe buze. 

— Eşti o fată foarte frumoasă și bună Kissy. Azi nu ieşim cu 
barca, fiindcă am nevoie de odihnă. Du-mă până la stânca cea 
mare, ca să pot vedea bine castelul și-ţi voi spune tot ce pot. 
Intenţionam oricum s-o fac, pentru că voi avea nevoie de 
ajutorul tău. După aceea, mi-ar plăcea să-i vizităm pe cei șase 
Gardieni. Mă interesează din punct de vedere antropologic. 

Kissy puse prânzul obișnuit într-un coș, îmbrăcă chimonoul 
cafeniu și papucii de sfoară împletită și o porniră pe o cărăruie 
îngustă ce urca în zig-zag până la stânca din vârful insulei ce se 
ridica deasupra ciorchinelui de colibe cenușii ale sătenilor. 
Vremea cameliilor aproape trecuse, dar pe alocuri se mai 
vedeau tufe cu flori roșii și albe, mai dese într-un pâlc mic de 
arţari pitici ale căror coroane căpătaseră deja culorile aprinse 
ale toamnei. Kissy îl conduse la micul altar shinto ridicat la 
adăpostul unui bolovan uriaș. 

— In spatele altarului este o peșteră frumoasă, dar sătenii se 
tem de ea și spun că e plină de fantome. Eu am intrat o dată în 
ea și n-am păţit nimic, așa că dacă există totuși stafii acolo, sunt 
din cele prietenoase. 

Fata bătu din palme în faţa altarului, își plecă pentru câteva 
momente capul, apoi bătu iarăși din palme. După aceea 
continuară să urce cărăruia până în vârful stâncii mari. Dintre 
copaci apăru un stol de fazani superbi de culoarea cuprului care 
o luară la fugă ţipând ascuţit și fluturându-și cozile aurii când 
dădură cu ochii de ei. Bond îi spuse lui Kissy să rămână ascunsă 
în timp ce el se piti după o grămadă de bolovani și privi 
circumspect întâi împrejur, apoi peste strâmtoare. 

Se vedea bine întreaga întindere de după zidul înalt de 
fortăreață, până la donjonul negru cu auriu al castelului. Era ora 
zece. Prin parc se zăreau siluete îmbrăcate în obișnuitele haine 
albastre ale ţăranilor, încălțate cu cizme înalte și înarmate cu 
prăjini lungi, care se mișcau în grabă dintr-un loc într-altul. Din 
când în când izbeau cu prăjinile prin tufișuri. Cu toţii aveau gura 
și nasul acoperite cu măști negre. Bond își spuse că făceau 
probabil rondul de dimineaţă, pentru recoltarea prăzii de peste 
noapte și se întrebă cum procedau dacă dădeau peste o biată 


135 


ființă pe jumătate orbită sau peste o grămăjoară de haine lângă 
una din fumarolele ale căror norișori de abur se ridicau ici și colo 
pe suprafaţa parcului. Chemau doctorul? Și, în caz că victima 
mai trăia, ce se întâmpla după aceea? Se mai întrebă unde avea 
să se ascundă el de gărzi în noaptea aceea, după ce va fi 
escaladat zidul cel înalt. Ei bine, toate la timpul lor. Deocamdată 
îi era suficient cât văzuse. Măcar apele strâmtorii erau calme și 
pe cer nu se zărea niciun nor, așa că avea condiţii excelente să 
ajungă acolo în siguranţă. Se întoarse la Kissy și se așeză alături 
de ea, pe iarba rară. Își aţinti ochii spre larg, în locul unde 
micuța flotă de ambarcaţiuni ama se răspândise pe suprafaţa 
limpede a oceanului. 

— Kissy, în seara asta trebuie să înot până la castel, să 
escaladez zidul și să intru în parc. 

— Știu asta! Și după aceea trebuie să-l omori pe omul acela 
probabil și pe nevasta lui. Deci tu ești bărbatul despre care 
tribul meu crede că va veni pe insulă de peste mări și ne va 
scăpa de diavol! Dar de ce ai fost ales tocmai tu? De ce nu un 
altul, un japonez? 

— Oamenii aceia sunt ga;jini. Și eu sunt tot gaijin. Japonia va 
avea mai puţine probleme dacă afacerea va fi prezentată ca o 
reglare de conturi între doi străini. 

— Da, înţeleg. Și kanushi-san ţi-a dat aprobarea lui? 

— Da. 

Fata își înclină capul tăcută. 

— Și dacă... și după aceea... te vei întoarce aici să fii din nou 
vâslașul meu? 

— Pentru o vreme, Kissy. După aceea va trebui să mă întorc 
în Anglia. 

— Nu! Eu cred că vei sta mult timp pe insulă. 

— De ce crezi asta? 

— Fiindcă pentru asta m-am rugat la altar. Până acum n-am 
cerut niciodată un lucru atât de important, așa că sunt convinsă 
că mi se va îndeplini dorinţa. Și să știi că la noapte înot cu tine 
până acolo, îl anunţă ea după o scurtă pauză, ridicând o mână în 
sus ca să-i oprească protestele. Îţi va face bine să nu fii singur 
sub apă în întuneric; în plus, cunosc bine curenţii. Nu vei reuși 
să ajungi acolo fără mine. 

Bond îi luă mânuţa bronzată și uscată în palmele lui și se uită 
la unghiile copilărești, ciobite și rupte. 


136 


— Nu, asta-i treabă de bărbat, spuse el cu glas aspru. 

Îl privi atentă cu ochii ei liniștiți și serioși. 

— Taro-san, zise ea și era prima oară că îi rostea prenumele, 
celălalt nume al tău înseamnă tunet, dar să știi că eu nu mă tem 
de tunet. M-am hotărât deja. Și mă voi întoarce la zidul 
castelului în fiecare noapte, exact la miezul nopţii și te voi 
aștepta ascunsă printre bolovanii de la baza lui. Te voi aștepta 
vreme de o oră, în caz că vei avea nevoie de ajutor ca să te 
întorci acasă. Oamenii aceia ar putea să-ţi facă rău. Femeile 
sunt mult mai puternice în apă decât bărbaţii, din cauza asta se 
scufundă fetele ama, nu bărbaţii. Cunosc apele din jurul insulei 
Kuro la fel de bine cum își cunoaște un ţăran peticul de grădină 
de lângă casă și nu mă tem deloc de ele, așa că nu te ţine cu 
nasul pe sus. În orice caz, n-o să prea pot dormi până te întorci. 
Dacă te voi simţi mai aproape de mine, măcar vreme de-un ceas 
și mă voi gândi că poate ai nevoie de mine, o să fiu mai liniștită. 
Spune da, Taro-san! 

— Of, Kissy! Bine atunci, zise Bond morocănos. Eu voiam doar 
să mă duci cu barca până pe la jumătatea strâmtorii. Dar dacă 
insiști să te oferi ca pradă în plus pentru rechini... 

— Rechinii nu ne-au supărat niciodată, căci cei șase Gardieni 
au grijă de asta. Noi nu păţim nimic în apă. Cu mulți ani în urmă, 
o fată ama și-a agăţat frânghia de un colţ de stângă sub apă și 
oamenii mai vorbesc încă despre acel accident. Cât despre 
rechini, o să creadă cu suntem pești, la fel ca și ei. 

Își ridică ochii spre el și râse fericită. 

— Acum, că totul s-a aranjat, putem să mâncăm ceva și-apoi 
te voi duce jos pe țărm să vezi Gardienii. Marea va fi în reflux 
pe-atunci și asta e bine, pentru că vor vrea să te vadă. 

e 

Coborâră de pe creastă pe o altă cărare ce ocolea stânca cea 
mare și ajunseră la un golf mic și bine adăpostit din partea de 
est a satului. Ocoliră promontoriul pășind cu grijă pe pietrișul 
lustruit și umed și ajunseră la o fâșie dreaptă de plajă, unde 
cinci personaje stăteau chincite pe socluri pătrate de stâncă și 
scrutau orizontul. Nu erau oameni ci, așa cum îi spusese deja 
Kissy, trupuri de piatră sumar cioplite cu bolovani rotunzi pe 
post de cap, pe care oamenii le îmbrăcau în robe uriașe de 
pânză albă. Cu toate acestea, arătau înfricoșător stând acolo 
nemișcaţi, judecând și păzind apele și oamenii ce trăiau în 


137 


comuniune cu ele. Din cel de-al șaselea rămăsese doar o parte 
din trup - probabil că restul fusese distrus de o furtună. 

Trecură pe rând în faţa fiecăruia dintre ei și se uitară în sus, la 
capetele netede și lipsite de expresie. In momentele acelea, 
pentru prima dată în viaţa lui, Bond fu cuprins de un sentiment 
de profundă venerație. Avea senzaţia că cei ce construiseră acei 
coloși de piatră investiseră în munca lor atâta credință 
nestrămutată, înzestrând idolii primitivi cu atâta autoritate, 
încât simţi nevoia ridicolă de a îngenunchea în faţa lor și de a le 
cere binecuvântarea, la fel cum o cereau pe vremuri cruciații 
Dumnezeului lor. Își înăbuși pornirea, dar plecă adânc capul și 
se rugă sincer să fie însoțit de noroc în aventura în care pornea. 
După aceea se dădu mai în spate și privi cu inima strânsă cum 
Kissy, cu chipul frumos concentrat și rugător, bătu din palme să 
le atragă atenţia și rosti o rugăciune lungă și înflăcărată în care 
numele lui se repetă de mai multe ori. Oare i s-a părut că la 
sfârșitul rugăciunii ei, după ce bătuse din palme a doua oară, 
bolovanii rotunzi ce înfățișau capete gardienilor se plecaseră 
abia vizibil? Firește că da! Dar când o luă de mână și se 
îndepărtară de statui, ea îi spuse fericită: 

— E foarte bine, Todoroki-san! Ai văzut că au dat din cap? 

— Nu, îi răspunse el hotărât. N-am văzut. 

e 

Se strecurară până la țărmul estic al insulei Kuro și traseră 
barca în spațiul gol dintre două stânci. Abia trecuse de ora 
unsprezece și luna enormă străbătea înaltul cerului printre fâșii 
subțiri de nori. Vorbeau în șoaptă cu toate că se aflau cam la un 
kilometru de fortăreață și nici nu puteau fi văzuţi de acolo. Kissy 
își scoase chimonoul, îl împături ordonat și-l puse în barcă. 
Trupul ei lucea blând în lumina lunii. Triunghiul negru dintre 
coapse se contura ademenitor, iar fâșia subţire de material din 
talie care-l susținea invita parcă să fie dezlegată. 

— Nu te mai uita la pisica mea neagră! chicoti ea provocator. 

— De ce e numită așa? 

— Ghiceşte! 

Bond îmbrăcă cu grijă costumul ninja din bumbac negru. Era 
destul de comod și avea să-i ţină cald în apă. Lăsă gluga cu 
mască să-i atârne pe spate și-și ridică pe frunte vizorul 
împrumutat de la tatăl fetei. Micul pachet ambalat în plastic pe 
care trebuia să-l tragă după el plutea clătinându-se ușor lângă 


138 


barcă. Își legă strâns la încheietura mâinii drepte frânghia de 
care era atașat, ca să poată ști tot timpul că e la locul ei. 

li zâmbi lui Kissy și dădu din cap. Fata se apropie de el, îl 
cuprinse cu mâinile pe după gât și-l sărută apăsat pe gură. 
Inainte să aibă timp să reacționeze, ea își trăsese deja vizorul pe 
ochi și dispăruse în marea liniștită de mercur. 


Capitolul 16 


Un locșor adorabil 


Kissy înota cu mișcări egale și relaxate și Bond îi urma cu 
ușurință picioarele ce licăreau în apa întunecată și rotunjimile 
gemene ale feselor, despărțite incitant de fâșia subţire de 
material negru. Era bucuros că-și pusese totuși labele de 
cauciuc, fiindcă pachetul prins cu frânghie de încheietura mâinii 
drepte îi încetinea mișcările și pe prima jumătate a distanţei 
înotaseră în diagonală, împotriva curenților estici, trecând prin 
strâmtoare. După aceea fata își schimbase ușor direcţia, așa că 
acum puteau să înainteze cu mișcări leneșe din picioare spre 
zidul ce se înălța din ce în ce mai mult, până le acoperi întreg 
orizontul. 

La baza zidului erau câţiva bolovani mari, dar Kissy rămase în 
apă agăţată de un mănunchi de alge, pentru ca lumina lunii să 
nu se reflecte pe trupul ei gol și ud trădându-i prezenţa unei 
santinele sau vreunei patrule aflată în trecere, deși Bond fusese 
de părere că paznicii nu patrulează noaptea ca să lase acces 
liber sinucigașilor. Bond se căţăra pe bolovani, deschise 
fermoarul sacului de plastic și scoase dinăuntru pachetul cu 
pitoane de fier. Apoi se urcă ceva mai sus, ca să-și poată scoate 
labele de cauciuc pe care le ascunse într-o crăpătură dintre 
două blocuri de granit, aflată deasupra nivelului apei. Era gata 
să-și înceapă ascensiunea. li trimise o sărutare fetei, care îi 
răspunse fluturându-și mâinile în lateral - semnul japonez de 
bun rămas - și dispăru imediat sub apă, torpilă de un alb 
luminos pornită pe drumul de întoarcere argintat de lumina 
lunii. 


Bond și-o alungă din minte. Simţea că îngheaţă în costumul 
lui de camuflaj șiroind de apă și era timpul să se pună în 
mișcare. Examină îmbinările lespezilor uriașe de piatră și 
observă că spațiul dintre ele e destul de mare, la fel ca și la 
castelul unde se antrenau agenţii lui Tiger și că va avea 
suficient spaţiu de susținere pentru degetele de la picioare. Apoi 
își trase pe față gluga cu mască și își începu ascensiunea 
trăgând după el sacul de plastic în care avea restul lucrurilor. 

Avu nevoie de douăzeci de minute ca să urce cei șaizeci de 
metri de zid ușor înclinat dar nu folosise pitoanele decât de 
două ori, atunci când spaţiul dintre lespezi fusese prea mic ca să 
ofere un punct de sprijin stabil degetelor lui îndurerate. După 
aceea ajunse la ambrazuri, se târî în liniște de-a lungul celor trei 
metri de tencuială netedă și își ridică precaut capul ca să arunce 
o privire în parc. După cum se aștepta, de la ambrazuri și până 
jos erau trepte înalte de piatră pe care le cobori rapid până 
ajunse în umbra de la baza zidului. Acolo se opri să se 
odihnească și să-și recapete suflul. Când începu să respire 
normal, își scoase gluga cu mască de pe față și stătu nemișcat, 
ascultând atent. Nicio boare de vând nu mișca frunzele 
copacilor, dar de undeva se auzea susurul unei ape curgătoare 
și, ceva mai departe, un gâlgâit cleios. Erau fumarolele! Umbră 
neagră printre umbrele negre ale parcului. Bond o luă pe lângă 
zid, spre dreapta. Primul lucru pe care-l avea de făcut era să-și 
găsească o ascunzătoare, un loc unde să se poată refugia în caz 
de urgență și eventual să se odihnească și unde să-și lase sacul 
cu lucruri. Verifică atent câteva pâlcuri de arbuști, dar toți erau 
enervant de bine îngrijiţi și pământul din jurul lor fusese 
meticulos greblat. În plus, mulţi dintre ei emanau un miros 
greţos de dulceag și otrăvitor. La un moment dat dădu peste un 
șopron lipit de zid, cu ușa larg deschisă. Ascultă atent și începu 
să înainteze centimetru cu centimetru. Așa cum se așteptase, 
înăuntru era un talmeș-balmeș de unelte de grădinărit, roabe și 
altele asemenea și mirosea a pământ umed și a mucegai. Cu 
mișcări precaute și ajutat de lumina lunii ce se strecura prin 
crăpăturile dintre scânduri, ajunse în fundul șopronului unde 
văzu o movilă murdară de saci folosiţi. Reflectă câteva clipe, 
apoi hotărî că locul, deși era probabil frecvent vizitat, părea să 
ofere un adăpost mulțumitor. Dezlegă de la încheietura mâinii 
frânghia sacului de plastic și se apucă să mute metodic o parte 


140 


din saci, în așa fel încât să-și facă un culcuș în spatele lor. Când 
termină adăugă o tușă de dezordine artistică, își ascunse sacul 
în spatele baricadei și se strecură înapoi în parc, ca să continue 
prima recunoaștere pe care intenţiona s-o facă pe întregul 
domeniu. 

Avu grijă să rămână cât mai aproape de zid și să străbată în 
mare viteză spaţiile deschise dintre pâlcurile de arbori și arbuști. 
Cu toate că avea mâinile acoperite de bumbacul negru al 
costumului ninja, evită contactul cu vegetaţia ce răspândea 
mirosuri pătrunzătoare printre care recunoscuse, ca rezultat al 
vechilor lui aventuri în Caraibe, parfumul dulce al arborelui 
otrăvitor jamaican. Ajunse la lac - o oglindă vastă și nemișcată 
de argint - din care se ridica un nor subțire de abur. In timp ce 
stătea și-i privea întinderea, o frunză mare se desprinse dintr- 
unul din copacii din apropierea malului și căzu pe apă. În 
aceeași clipă, apa se învolbură în jurul ei și dispăru fără urmă. Işi 
spuse că erau cu siguranţă pești în lac și încă pești carnivori, 
căci numai ei reacționau cu atâta repeziciune la orice li se părea 
că ar constitui o pradă. Imediat după lac era prima fumarolă, o 
groapă de noroi clocotitor ce împrăștia miros puternic de sulf și 
scuipa jeturi puternice la intervale egale de timp. li simţi căldura 
de la câţiva metri distanţă. Pale de aburi ţâșneau în sus și se 
destrămau în aer ca niște giulgiuri de fantomă. Deasupra 
copacilor apăru linia zimţată a acoperișului castelului, cu 
turnurile lui ciudate, așa că își continuă înaintarea cu precauţie 
sporită, atent să observe din timp aleea cu pietriș ce-l înconjura 
și care i-ar fi trădat pașii. II zări pe neașteptate printre copaci și 
se opri la adăpostul unui trunchi, cu inima bătându-i gata să-i 
spargă pieptul. 

Pe măsură ce se apropia, monstruoasa clădire neagră cu 
auriu venea ameninţător spre el, cu lateralele curbate ale 
acoperișului profilându-se pe cer ca niște monstruoase aripi de 
liliac. Era chiar mai mare decât își imaginase, iar contrafortul de 
granit negru arăta mai formidabil. Reflectă asupra problemei 
aparent imposibile a pătrunderii înăuntru. Trebuia să lase 
deoparte intrarea principală, zidul scund dinspre uscat și 
întinderea de teren din spatele castelului. Dar fortărețele au 
întotdeauna o ieșire pentru cazuri de urgenţă, situată undeva 
aproape de nivelul solului, nu-i așa? Inaintă precaut câţiva pași 
călcând pe toată talpa, în așa fel încât pietrișul să se miște cât 


141 


mai puţin sub picioarele lui. Numeroșii ochi ai castelului luceau 
albi în lumina lunii și îi priveau apropierea cu indiferența celui ce 
deţine putere deplină. Se aștepta în orice moment la izbucnirea 
de lumină a unei lanterne sau la fulgerul albăstrui al unui foc de 
armă, dar ajunse la baza zidului fără incidente și o luă de-a 
lungul lui spre stânga, amintindu-și din lecţiile de istorie învățate 
pe vremuri că majoritatea castelelor au o ieșire de urgenţă la 
nivelul șanțului cu apă, dedesubtului podului mobil. 

La fel stăteau lucrurile și la castelul doctorului Shatterhand - o 
ușă în arcadă cu ţinte uriașe de fier, coșcovită de vreme. 
Balamalele și broasca erau vechi și ruginite, dar pe deasupra lor 
trecea un lanţ nou cu lacăt, prins în lemn și rama de piatră. In 
colțul acela nu ajungea deloc lumina lunii, dar reuși totuși să se 
convingă că vechiul șanț cu apă era secat și acoperit cu iarbă. 
Pipăi atent lanţul și lacătul. Da! Vor ceda cu siguranţă în fața 
pilei și a șperaclului pe care le avea în buzunar. Oare pe partea 
interioară exista un zăvor? Probabil că nu, altfel lanţul de-afară 
n-ar mai fi fost necesar. Se întoarse înapoi călcând meticulos pe 
urmele propriilor pași. Ușa aceea va fi ţinta lui pentru ziua 
următoare! 

Deocamdată își reluă cercetările, urmând în continuare linia 
zidului. O dată simţi ceva furișându-se prin iarba de pe jos la 
apropierea lui. Ce șerpi dintre cei care erau în stare să atace un 
om puteau fi acolo? Probabil o cobra regală, mamba neagră, 
vipera cu corn, șarpele cu clopoței și vipera-lance. Care alţii? 
Restul erau înclinați să se ascundă dacă erau deranjaţi. Oare 
șerpii vânau ziua sau noaptea? Nu avea nicio idee. Printre 
atâtea pericole, nu avea nici măcar șansele pe care ţi le oferea 
ruleta rusească. Umblând prin parcul acela juca ruletă rusească 
cu un pistol cu încărcătorul plin. 

Ajunsese pe malul dinspre castel al lacului când auzi un 
zgomot și se ascunse imediat după trunchiul unui copac. La o 
oarecare distanță, tufișurile foșneau de parcă ar fi adăpostit un 
animal rănit. După câteva clipe apăru pe cărare un om care se 
clătina pe picioare - sau ceea ce înainte fusese un om. Lumina 
puternică a lunii dezvăluia un cap umflat până la dimensiunile 
unei mingi de fotbal, pe care se vedeau trei crăpături înguste în 
locul ochilor și al gurii. Omul gemu înăbușit și se apropie 
împleticindu-se, cu mâinile la faţa umflată, încercând disperat să 
tragă în lături pielea din jurul ochilor ca să poată vedea. Din 


142 


când în când se oprea și urla agonizant un singur cuvânt, cu 
capul ridicat spre cer. Nu era urlet de groază sau de durere, ci 
de implorare cumplită. Omul se opri brusc, părând că zărește 
lacul pentru prima oară. Işi deschise braţele larg, ca și cum s-ar 
fi pregătit să-și întâmpine iubita, scoase un țipăt sfâșietor, 
alergă până la malul lacului și se azvârli înăuntru. Imediat se 
produse la suprafaţa apei aceeași vânzoleală pe care o 
observase și ceva mai devreme, dar de data asta mult mai 
puternică și pe o suprafaţă mai mare, apoi lacul începu să fiarbă 
sălbatic în jurul corpului care era dezmembrat încet. O mulțime 
de pești mărunți se luptau să ajungă la victimă, în special la faţă 
și mâini, săreau din apă reflectând în solzii lor lumina lunii. Omul 
își scoase o dată capul la suprafaţă și scoase un urlet sfâșietor, 
iar Bond văzu că toată faţa îi era acoperită de pești ce atârnau 
ca niște șuviţe argintii de păr. Apoi capul căzu înapoi în apă și 
începu să se scuture cu sălbăticie, ca și cum ar fi încercat să 
scape de atacatori. Dar în jurul lui începu să se întindă o pată 
întunecată ce se făcea din ce în ce mai mare până când, 
probabil din cauză că unul din pești îi sfâșiase jugulara, rămase 
nemișcat, cu fața în jos, săltând ușor la fiecare atac al ucigașilor 
săi. 

Işi șterse sudoarea înghețată de pe faţă. Piranha! Peștele 
ucigaș sud-american de apă dulce ale cărui fălci puternice 
înzestrate cu dinţi plaţi și ascuţiţi pot curăța carnea unui cal de 
pe oase în mai puţin de o oră! lar bărbatul pe care îl văzuse 
fusese unul din sinucigașii care aflaseră despre acest groaznic 
mod de a muri. intrase în parc căutând lacul și îi fusese otrăvită 
faţa de vreun arbust cu flori frumoase. Herr Doktor oferea 
vizitatorilor săi un meniu variat! Feluri nesfârșite, spre 
delectarea doritorilor! Un adevărat banchet al morţii! 

Se cutremură și decise că ar fi mai bine să-și continue drumul. 
„Bine, Blofeld”, își spuse în sinea lui, „încă o crestătură pe 
mânerul sabiei care a pornit deja spre gâtul tău!” Curajoase 
vorbe! Le lipsea doar acompaniamentul de bubuit de tunuri. 

Dar Grădina Morţii nu sfârșise încă să-și etaleze surprizele. 

Deasupra întregului parc plutea un miros vag de sulf și de 
câteva ori trebuise să ocolească gropi rotunde în pământ din 
care ieșeau aburi și noroiul clocotitor al fumarolelor încercuite - 
în semn de avertizare - cu pietre vopsite în alb. Doctorul avea 
mare grijă ca nu cumva să cadă cineva din greșeală în acele 


143 


furnale lichide! Ajunse la una de dimensiunile unui teren de 
tenis circular, în spatele căreia era o mică grotă în care se 
ridicase un altar improvizat. Pe altar observă un vas cu flori - 
crizanteme -, pentru că oficial venise iarna și acestea erau 
florile anotimpului. Florile erau aranjate împreună cu câteva 
rămurele de arțar pitic într-un buchet ce transmitea fără îndoială 
un mesaj deosebit iniţiaţilor în arta japoneză a aranjării florilor. 
In faţa acelei grote, îndărătul căreia se chinuise el ca să se 
ascundă, un gentleman japonez stătea nemișcat, pierdut în 
contemplarea noroiului care fierbea și izbucnea din adâncuri. ÎI 
catalogase drept gentleman pentru că purta joben, frac, 
pantaloni cu dungi subțiri, guler înalt și panglicile decoraţiilor 
unei înalte oficialități guvernamentale - sau ale unui socru 
mare. Gentlemanul ţinea în mâinile încleștate o umbrelă grijuliu 
înfășurată și își plecase capul deasupra mânerului ei în semn de 
penitenţă. Vorbea singur, într-o bâlbâială șoptită și compulsivă 
asemenea unui participant la un ritual religios extrem de 
complicat, dar nu făcea niciun gest. Stătea doar cu capul plecat 
într-o atitudine umilă spovedindu-se, ori cerând ceva anume 
zeului său. 

Bond se lipi de trunchiul unui copac, mai negru în costumul lui 
decât întunericul. Simţea că trebuie să intervină cumva, să-l 
abată pe om de la intenţia pe care știa că o are. Dar cum să 
facă asta când nu vorbea deloc japoneza, când nu avea nimic de 
arătat în afara cărţii de vizită pe care scria „surd și cretin”? În 
plus, era vital să rămână o fantomă în acel parc, să nu se 
implice într-o discuţie inutilă cu un necunoscut despre vreo 
greșeală străveche pe care n-ar fi putut să-o înţeleagă niciodată. 
Așa că rămase pe loc, privind umbrele lungi ale ramurilor ce 
brăzdau întreaga scenă și așteptă cu chipul împietrit să vadă din 
nou moartea intrând în acțiune. 

Bărbatul se opri din vorbit, își ridică încet capul și privi la lună, 
ridicându-și politicos jobenul. ÎI puse înapoi pe cap, își vâri cu un 
gest sigur umbrela sub braţ și bătu sonor din palme. Apoi începu 
să meargă concentrat și calm, ca și cum s-ar fi dus la o întâlnire 
de afaceri, până la marginea fumarolei clocotitoare, păși atent 
peste pietrele albe de avertizare și continuă să înainteze. Începu 
să se scufunde încet în noroiul cleios și niciun sunet nu-i ieși din 
gură până când căldura cumplită îi ajunse la vintre; atunci 
scoase un „arrrgh!” răgușit, capul i se smuci spre spate și dinţii 


144 


îmbrăcaţi în aur se dezveliră de rictusul morţii. Peste câteva 
clipe dispăru și nu mai rămase din el decât jobenul ce sălta 
ușurel deasupra unei mici fântâni de noroi ce scuipa intermitent. 
În scurt timp jobenul se boţi din cauza căldurii și se făcu 
nevăzut. După numai câteva clipe, pântecul uriaș al fumarolei 
eructă un jet înalt, aducând cu el o duhoare oribilă de carne arsă 
ce acoperea aproape în întregime mirosul de sulf. 

Simţi cum i se ridică voma în gât și se forță să se liniștească. 
Onorabilul angajat al statului se dusese la onorabilii lui strămoși, 
iar greșeala lui necunoscută era ispășită în timp ce oasele 
calcinate i se scufundau încet spre pântecul lumii. In statistica 
de decese a lui Blofeld se adăuga încă o cifră. De ce nu venea 
un avion al forţelor aeriene japoneze să bombardeze locul ăsta 
blestemat, să șteargă de pe faţa pământului castelul și grădina 
lui otrăvitoare cu o binecuvântată bombă cu napalm? Cum de 
continua omul acela să beneficieze de protecţia atâtor botaniști 
și oameni de știință? Bine că îl trimiseseră pe el, singur în acest 
iad blestemat și aproape cu mâinile goale, ca să facă ceea ce ei 
nu erau în stare! Misiunea lui era lipsită de speranţă. Abia dacă 
avea o șansă la un milion. Tiger și primul lui ministru fixaseră un 
preţ al naibii de ridicat pentru blestemata lui de MAGIC 44 - 
prețul a nouăzeci și patru de kilograme de carne de om. 

Blestemându-și soarta, blestemându-l pe Tiger, blestemând 
întreaga Japonie, își continuă drumul în timp ce un glas îi șoptea 
la ureche: „Nu vrei să-l omori pe Blofeld? Nu vrei să răzbuni 
moartea lui Tracy? Nu ai acum ocazia nesperată de a o face? Te- 
ai descurcat bine în seara asta. l-ai străpuns apărarea și ai făcut 
o recunoaștere a teritoriului. Ai găsit chiar și calea prin care să 
intri în castel, de-acolo nu-ţi va fi greu să ajungi la el în dormitor. 
Omoară-l mâine, în somn, în timpul nopţii! 

Și omoar-o și pe ea, dacă tot ești pornit pe fapte mari. Apoi 
întoarce-te în braţele lui Kissy și, peste o săptămână ori două, 
vei zbura spre Londra trecând pe deasupra Polului Nord, la șeful 
tău care te va întâmpina cu aplauze. Fii serios! În timpul unui an 
întreg, pe teritoriul Japoniei, se sinucide câte un japonez la 
fiecare jumătate de oră. Nu te apuca să scâncești pentru că ai 
văzut două rubrici bifate într-un dosar al ministerului sănătăţii, 
două puncte adăugate la un grafic. Ridică-te de jos și fă ce ai de 
făcut!” 


145 


Dădu ascultare șoaptelor, cercetă ultima porţiune de zid și se 
întoarse la șopronul grădinarului. Înainte să intre, se mai uită o 
dată atent împrejur. Spre răsărit, cerul începuse să devină 
cenușiu. Observă niște insecte mari ce zburau și săltau în aburii 
călduţi ai fumarolelor. Erau libelule. Libelule roz. Care dansau și 
pluteau. Desigur! Acel Haiku compus de agentul lui Tiger înainte 
să moară! Ultima tușă de coșmar în acest loc obscen. 

Intră în șopron, se strecură cu grijă printre roabe și unelte, 
trase câţiva saci peste el și căzu într-un somn superficial, 
populat cu fantome, demoni și urlete. 


Capitolul 17 


Dintr-acolo vine ceva malefic 


Patru ore mai târziu, urletele din vis deveniră reale și îl 
treziră. În șopron era liniște. Se ridică precaut în genunchi și își 
lipi un ochi de-o crăpătură dintre două scânduri. Un bărbat, ce 
părea a fi ţăran după îmbrăcămintea albastră, alerga urlând 
spre malul lacului. Îl urmăreau patru paznici, râzând și strigând 
de parcă ar fi fost un joc de v-aţi ascunselea, înarmaţi cu prăjini 
lungi. Unul din ei se opri și-și azvârli prăjina, lovindu-l peste 
picioare și făcându-l să se prăbușească la pământ. Bărbatul se 
ridică în genunchi și își întinse mâinile către urmăritori în semn 
de rugă. Se adunară în jurul lui continuând să râdă, patru 
bărbaţi  vânjoși cu cizme înalte de cauciuc și chipuri 
înspăimântătoare din pricina măștilor negre de pe gură, a 
apărătorilor pentru nas din piele neagră și a pălăriilor ca niște 
farfurii de supă din piele neagră pe cap - identice cu cea purtată 
de hoțul de buzunare din tren. Îl loviră pe cel căzut cu vârful 
prăjinilor, strigând la el cu glasuri aspre și batjocoritoare. Apoi 
se aplecară toţi patru, ca la comandă, apucându-l fiecare de 
câte un braţ sau picior, îl legănară de câteva ori ca să-i dea 
avânt și-l aruncară în lac. Căderea lui făcu apa lacului să fiarbă 
din nou. Urlând din răsputeri, bărbatul se lupta să-și desprindă 
peștii de pe faţă și încerca disperat să se apropie de țărm, dar 
tipetele lui începură să scadă în intensitate și în cele din urmă 


146 


încetară, capul se scufundă sub apă și pata roșie de sânge din 
jurul lui deveni din ce în ce mai mare. 

Paznicii de pe mal priviră spectacolul amuzându-se copios. 
După ce se încheie totul, o porniră satisfăcuţi spre șopron, cu 
obrajii umezi de lacrimi. 

Bond se strecură în ascunzătoarea lui de sub saci și le ascultă 
vocile lăudăroase și râsetele în timp ce-și luau dinăuntru 
uneltele și roabele. După aceea fiecare se răspândi la treaba lui, 
dar le mai auzi o vreme glasurile prin parc. La un moment dat, 
dinspre castel răsună sunetul profund și vibrant al unui clopot. 
Muncitorii din parc amuţiră pe dată. Bond se uită la ceasul de 
mână ieftin, japonez, cu care îl înzestrase Tiger. Era ora nouă. 
Oare clopotul anunța începutul oficial al zilei de muncă? 
Probabil. Japonezii ajung de obicei cu o jumătate de oră mai 
devreme la serviciu și pleacă cu jumătate de oră mai târziu, ca 
să capete mai multă cinste a obrazului în fața șefului lor și să se 
dovedească îndatoritori și recunoscători pentru că fuseseră 
angajaţi. Își închipui că la prânz vor avea pauză o oră și că își 
vor încheia activitatea la ora șase. Așadar, numai de la șase și 
jumătate va putea să iasă în parc. Intre timp, trebuia să asculte 
și să privească atent ca să afle mai multe despre programul și 
activităţile obișnuite ale paznicilor - dintre care el fusese 
probabil martor la prima; descoperirea sinucigașilor care se 
răzgândiseră peste noapte sau își pierduseră curajul și 
trimiterea lor pe lumea cealaltă. Desfăcu grijuliu fermoarul 
sacului cu lucruri personale, mușcă dintr-una din cele trei fâșii 
de carne uscată și luă o înghiţitură de apă. Doamne, ce n-ar fi 
dat acum pentru o ţigară! 

O oră mai târziu auzi scrâșnet de pași pe pietrișul aleii de pe 
malul celălalt al lacului. Privi prin crăpătura dintre scânduri. 
Patru paznici se aliniaseră și stăteau rigizi în poziţie de drepţi. 
Inima începu să-i bată mai tare. Pesemne că urma să aibă loc un 
fel de inspecţie, că Blofeld își făcea rondul primind rapoartele 
evenimentelor din timpul nopţii. 

Își aţinti privirile spre dreapta, în direcţia castelului, dar 
vederea îi era împiedicată de un pâlc mare de oleandri albi - 
acel arbust cu aspect nevinovat și inflorescențe minunate folosit 
ca otravă mortală în atâtea locuri din zonele tropicale. „Drăguţă, 
adorabilă tufă”, își spuse el, „trebuie să-mi amintesc să stau cât 
mai departe de tine diseară!” 


147 


Pe cărarea de pe celălalt mal al lacului apărură două siluete 
ce înaintau agale. Îşi încleștă pumnii, ca un vânător emoţionat la 
vederea prăzii. 

Blofeld, echipat cu armura lui de zale și cu coiful grotesc cu 
zimţi și ţepușă cu viziera închisă, părea un personaj dintr-o 
operă de Wagner sau mai degrabă, datorită stilului oriental al 
armurii, cu unul dintr-o piesă kabuki. Mâna dreaptă prinsă într-o 
apărătoare de oțel se odihnea pe o sabie lungă de samurai fără 
teacă, în timp ce stânga era îndoită ca să o susţină pe cea a 
însoțitoarei sale, o femeie bondoacă, cu trupul și ţinuta unei 
gardience de închisoare. Chipul ei era în întregime acoperit de o 
pălărie hidoasă de apicultor din pai verde închis cu voaletă 
neagră și deasă ce-i cobora până la umeri. Dar nu era nicio 
îndoială! Văzuse silueta aceea, înveșmântată acum cu un 
impermeabil de cauciuc și cizme înalte, prea des în visele lui. 
Era ea! Era Irma Blunt! 

Își tinu respiraţia. Dacă ocoleau lacul și se apropiau de căsuţă, 
putea să arunce în apă omul îmbrăcat în armură cu o izbitură 
puternică. Dar oare ar fi reușit piranha să-l muște prin zalele 
armurii? Puțin probabil! Și cum ar fi putut el să se salveze după 
aceea? Nu, nu era o soluţie bună. 

La apropierea celor două siluete, paznicii căzură în genunchi 
la unison, își plecară frunţile până la pământ, apoi săriră rapid în 
picioare și-și reluară poziţia de drepţi. 

Blofeld își ridică viziera și i se adresă unuia dintre ei, care îi 
răspunse cu deferenţă. Bond observă pentru prima oară că 
paznicul acela avea la brâu o curea de care era agăţat un pistol 
automat pus în toc. Nu reușea să audă în ce limbă vorbesc. Era 
imposibil ca Blofeld să fi învăţat japoneza. In engleză sau 
germană? Probabil în germană, învățată de paznic în timpul 
alianţei cu nemţii din perioada războiului. Omul râse și arătă 
spre lac, unde câteva zdrențe de pânză albastră ce săltau ușor 
la suprafaţa apei destăinuiau activitatea hoardelor canibale de 
dedesubt. Blofeld dădu din cap în semn de aprobare și oamenii 
căzură din nou în genunchi. Apoi ridică o mână semnalând că 
întrevederea se încheiase, își cobori viziera și cuplul își reluă 
plimbarea cu ţinută maiestuoasă. 

Bond urmări cu atenţie să vadă dacă feţele paznicilor exprimă 
batjocură sau amuzament după ce stăpânul se întorsese cu 
spatele, dar nu zări nici urmă de lipsă de respect. Aceștia 


148 


rupseră rândurile și se întoarseră la activităţile lor cu seriozitate 
disciplinată, ceea ce îi aminti de felul în care îi descrisese Dikko 
Henderson supunerea automată, de furnică, față de disciplină și 
autoritate manifestată de japonezi și care dusese la una din cele 
mai cutremurătoare crimei ale secolului. Ce bine ar fi fost să-l 
aibă pe Dikko alături în momentele acelea! Cât curaj și câtă 
fervoare ar fi adăugat el acestei operaţiuni nebunești! 

Dikko îi povestise că acea crimă se petrecuse la una din 
filialele modeste ale Băncii Imperial. Era o zi de lucru ca oricare 
alta, când un bărbat ce purta pe braţ o banderolă cu aspect 
oficial se prezentase la directorul băncii spunând că este de la 
ministerul sănătăţii. Oficialităţile se temeau de izbucnirea unei 
epidemii de tifos și i-ar fi fost îndatorat directorului dacă își 
aduna tot personalul în curte pentru a le administra vaccinul 
stabilit de guvern. Directorul se înclină și procedă întocmai. 
După ce încuiară casele de bani și birourile, cei paisprezece 
angajaţi se aliniară și ascultară atenţi scurta prelegere pe teme 
de sănătate pe care le-o ţinu bărbatul cu banderolă. La sfârșitul 
ei, se înclinară la unison în semn de respect faţă de 
înțelepciunea ministrului sănătăţii, iar reprezentantul acestuia 
scoase din servietă cincisprezece pahare în care turnă cu o 
măsură un medicament dintr-o sticlă. Dădu fiecărui angajat câte 
un pahar și-i sfătui să bea conţinutul dintr-o singură înghiţitură 
căci altfel soluţia le-ar fi putut ataca dinţii. „Acum”, istorisea 
Dikko că ar fi spus omul, „cu toţii deodată! Unu, doi, trei!” Și 
onorabila doctorie fusese înghițită până la ultima picătura, iar 
onorabilul director și onorabilul personal al filialei locale al Băncii 
Imperial se prăbușiseră la pământ, pentru că doctoria fusese 
cianură curată. 

Reprezentantul ministrului sănătăţii scosese cheile din 
buzunarul răposatului director, transportă în propria-i mașină 
două sute cincizeci de milioane de yeni și plecă vesel de la locul 
crimei ce avea să fie cunoscută drept „cazul Teigin” după 
numele suburbiei unde se petrecuse. 

Bond își spuse că și în cazul de faţă era martorul aceleiași 
supuneri depline față de autoritate, doar că în acest caz opera 
într-o bună măsură aprobarea tacită și simpatia gărzilor, bazată 
pe filosofia bandei Dragonul Negru. Blofeld le spusese să facă 
lucruri de genul celui la care fusese martor ceva mai devreme, 
iar el era investit cu putere de anumite departamente ale 


149 


guvernului. Era echipat corespunzător pentru rolul pe care-l 
juca. Ordinele lui erau întotdeauna ascultate întocmai. In plus, 
treburile pe care le făceau erau onorabile. Și provocau destul de 
multă zarvă prin ziare. Ga/jinul avea multă putere și câștiga o 
mare cinste a obrazului. Și dacă oamenii voiau să se sinucidă de 
ce să-și bată altcineva capul? Chiar dacă n-ar fi existat Castelul 
Morții - și uneori câte un mic imbold suplimentar din partea 
paznicilor - ar fi ales șinele trenului sau ale tramvaiului. 
Domeniul acela oferea un serviciu public, aproape că putea fi 
considerat un subdepartament al ministerului sănătăţii! Atâta 
timp cât măștile și apărătorile pentru nas îi protejau de efectele 
grădinii otrăvitoare, lucrul principal era să-și facă treaba 
conştiincios. Poate că cine știe, până la urmă vor obţine în Dietă 
aprobare pentru înfiinţarea unui minister al autodistrugerii! 
Atunci s-ar fi întors mărețele zile ale organizaţiei Dragonul 
Negru, care va salva ţara Soarelui-Răsare de la dezgustătoarea 
paralizie a democrației! 

Cele două siluete înaintară agale înspre el, de data aceasta 
dinspre stânga și își continuară inspecția primind probabil 
raportul altor grupuri de paznici. Tiger îi spusese că sunt cel 
puţin douăzeci de paznici pe proprietatea ce se întindea pe cinci 
sute de acri. Așadar, să fi fost cinci grupuri de câte patru 
paznici? Blofeld își ridică viziera și începu să discute cu femeia. 
Cei doi se apropiaseră la nici douăzeci de metri de șopronul cu 
unelte. Se opriră la marginea lacului și contemplară cu o 
curiozitate relaxată masa de pești care continua să se agite în 
jurul zdrenţelor albastre. Vorbeau în germană. Bond își încordă 
auzul, ca să prindă ce-și spun. 

— Peștii piranha și noroiul vulcanic sunt niște menajere foarte 
utile, zise Blofeld. Menţin grădina curată. 

— Marea și rechinii sunt la fel de folositori, îi ţinu isonul 
femeia. 

— Dar uneori rechinii nu-și fac treaba în întregime. Ca și în 
cazul spionului care a trecut prin camera noastră de anchetă. 
Era aproape intact când i s-a găsit trupul pe coastă. Lacul ar fi 
fost un loc mai potrivit pentru el. Nu de alta, dar nu dorim să ne 
viziteze prea des polițiștii din Fukuoka, care ar putea să afle de 
la ţărani câţi oameni intră în parc escaladând zidul. Ştii foarte 
bine că numărul lor e cu mult mai mare, aproape dublu 
comparativ cu cel al victimelor pentru care chemăm ambulanţa. 


150 


Dacă cifrele noastre continuă să crească în același ritm, vom 
avea probleme. Din articolele de ziar pe care mi le traduce Kono 
se vede clar că sunt din ce în ce mai multe voci care cer o 
anchetă publică. 

— Și-atunci, ce ar trebui să facem, /ieber Ernst? 

— Obţinem niște despăgubiri substanţiale și ne mutăm. 
Putem să organizăm un parc asemănător în alte ţări. Peste tot 
există oameni care doresc să se sinucidă. Am putea să le oferim 
atracţii mai variate. Unele popoare nu au un atașament atât de 
profund faţă de oroare și violenţă ca japonezii. În schimb, o 
cascadă frumoasă sau un pod așezat într-un loc bine ales pot 
constitui alternative viabile pentru Brazilia sau o altă ţară din 
America de Sud. 

— Dar cifrele ar fi mult mai mici. 

— Conceptul contează, /iebe Irma. E foarte greu să inventezi 
ceva cu totul nou în istoria lumii, dar eu am reușit asta. Dacă 
podul meu sau cascada mea îmi aduc o recoltă de, să zicem, 
zece cadavre, asta e doar o simplă chestiune statistică. 
Important e ca ideea să perpetueze. 

— Ai dreptate. Ești cu adevărat un geniu, /ieber Ernst. Deja ai 
transformat locul acesta într-un altar al morţii care va dura 
pentru totdeauna. Oamenii citesc despre asemenea fantezii în 
scrierile lui Poe, Lautreamont, de Sade, dar nimeni n-a creat o 
asemenea fantezie în lumea reală. E ca și cum unul din cele mai 
frumoase basme s-ar transforma în realitate. Un fel de 
Disneyland al morții. Desigur, se grăbi ea să adauge, la o scară 
mult mai măreaţă, mai plină de poezie! 

— La momentul potrivit voi consemna pe hârtie întreaga 
poveste. Atunci poate că lumea va lua la cunoștință despre tipul 
de om care a trăit în mijlocul ei. Un om pe care nu numai că l-au 
lipsit de recunoaștere și onoruri, ci omul pe care l-au vânat, au 
vrut să-l împuște ca pe un câine turbat! Care a trebuit să-și 
folosească întreaga inteligenţă și perspicacitate numai pentru a 
rămâne în viaţă! De ce ne mai urmăresc și acum spionii, cu 
toate că mi-am acoperit urmele cu atâta pricepere, de ce vor să 
ne omoare sau să ne aresteze acuzându-ne, în temeiul legilor lor 
stupide, de crimă? Ah, /iebe Irma, trăim într-o lume de nebuni în 
care măreţia adevărului e considerată păcat. Vino, e timpul să 
trecem în revistă celelalte detașamente! 


151 


Cei doi porniră încet, dar numai după câţiva pași Blofeld se 
opri brusc și își îndreptă capul în direcţia unde se ascunsese 
Bond, mirosind aerul ca un câine. 

— Șopronul ăla dintre copaci, constată el nemulţumit, are ușa 
deschisă! Le-am spus de o mie de ori să n-o mai lase aşa! E un 
refugiu perfect pentru un spion sau un fugar. Vreau să mă 
asigur că totul e în regulă. 

Bond se cutremură. Se ghemui cât putu mai strâns și mai 
trase peste el niște saci din bariera pe care și-o întocmise. Pașii 
zornăitori se apropiară, anunțând că omul echipat în armură 
intrase în șopron. Bond îi simţi prezența la doar câţiva metri 
distanţă, îi simţi ochii cercetători și nările care adulmecau aerul. 
Blofeld atacă bariera de saci cu lovituri puternice de sabie, care 
cădeau ca o ploaie. Una din ele îl izbi peste mijlocul spatelui și 
trebui să-și muște buzele ca să nu scoată niciun sunet. După o 
vreme Blofeld păru satisfăcut și pașii se îndepărtară. Bond 
scoase un oftat prelung de ușurare. Cu toate că sabia 
străbătuse destui saci, stratul lor fusese suficient de gros ca să-i 
protejeze pielea spatelui. 

— Nu e nimic, dar adu-mi te rog aminte să-l mustru pe Kono 
pentru neglijenţă când ne facem rondul mâine dimineaţă. 
Șopronul trebuie curăţat și încuiat cu un lacăt, spuse el oprindu- 
se în fața ușii. 

Sunetul pașilor scăzu apoi în intensitate, îndreptându-se spre 
tufele de oleandru. Bond scoase un geamăt și-și pipăi spatele. 
Apoi se ridică în genunchi și-și aranjă la loc ascunzătoarea, 
masându-și șira spinării. Scuipă de câteva ori ca să-și curețe 
gura de praful sacilor, privi prin crăpătura dintre scânduri ca să 
se asigure că nu mai e nimeni prin preajmă și se întinse comod 
în culcuș, lăsându-și mintea să rumege spusele lui Blofeld. 

Omul acela era cu siguranţă nebun. Cu un an înainte, glasul 
lui calm și scăzut n-ar fi avut astfel de izbucniri isterice ce 
aminteau de Hitler. Ce se întâmplase însă cu sângele rece, cu 
încrederea deplină în sine care alcătuiau fundamentul tuturor 
planurilor lui? Mare parte din ele părea să se fi pierdut, probabil 
din pricina eșecurilor răsunătoare ale ultimelor două conspirații 
grandioase, în care el, Bond, avusese un rol foarte important. Un 
singur lucru era cert: ascunzătoarea lui fusese descoperită, așa 
că în noaptea aceea trebuia să acţioneze. Cu atât mai bine! 
Trecu din nou în revistă amănuntele destul de vagi ale planului 


152 


său. Dacă reușea să intre în castel, era destul de sigur că va 
putea să-l omoare pe monstru. Dar era aproape în aceeași 
măsură sigur că va muri și el cu această ocazie. Dulce et 
decorum est...“ tra-la-la, tra-la-la... Dar apoi își aminti de Kissy și 
nu mai fu la fel de sigur că nu-i pasă de viaţa lui. Ea trezise în 
sufletul lui sentimente despre care crezuse că au dispărut 
pentru totdeauna. 

Căzu din nou într-un somn agitat, superficial, populat din nou 
cu fiinţele și creaturile acelui tărâm de coșmar. 


Capitolul 18 


Oubliette: 


În aceeași după-amiază, la ora șase, dangătul clopotului 
răsună din nou pe întreg domeniul și se lăsă înserarea, trăgând 
încet storuri violete peste ziua care trecuse. Greierii începură să 
țârâie într-un cor sonor și buratecii să chicotească în tufișuri. 
Libelulele roz dispăruseră de ceva vreme. Pe malul lacului 
apărură broaște râioase gigantice, ieșite din gropile lor de noroi, 
ce păreau să se îndeletnicească cu prinsul ţânţarilor atrași de 
ochii lor strălucitori. Cei patru paznici își făcură apariţia aducând 
cu ei miros de foc făcut în aer liber - probabil că arseseră 
resturile și gunoaiele adunate peste zi. Se opriră pe malul lacului 
și curățară cu o greblă apa de zdrențele albastre ce plutiseră 
întreaga zi la suprafaţă. In hohote interminabile de râs, pescuiră 
și câteva oase complet golite de carne. Unul dintre ei se 
îndepărtă ducând probabil zdrenţele la foc, iar Bond se grăbi să 
intre în ascunzătoarea lui de sub saci fiindcă ceilalţi trei își 
împinseră roabele până la șopron și le băgară înăuntru. 
Rămaseră sporovăind veseli în penumbră până sosi și cel de-al 
patrulea și apoi, fără să dea vreo atenţie movilei dezordonate de 
saci din fundul șopronului, o luară spre castel. Bond se ridică în 
picioare, se întinse cu poftă și își scutură praful din haine și din 
păr. II mai durea încă spatele, dar senzaţia cea mai puternică 


4 „Este dulce și frumos să mori pentru patrie” (Horaţiu, Ode). (n. tr.). 
> Celulă subterană în castelele medievale unde se practică torturarea prizonierilor și 
în care se putea pătrunde doar printr-o trapă din tavan. (n. tr.). 

153 


era nevoia disperată să fumeze o ţigară. Decise să-și 
împlinească dorința; în definitiv, se putea să fie ultima. Se așeză 
jos, bău puţină apă, mancă o fâșie mare de carne uscată bine 
condimentată, apoi mai luă o înghiţitură de apă. Scoase singurul 
lui pachet de Shinsei, aprinse ţigara la adăpostul palmelor 
făcute căuș și trase adânc primul fum în plămâni. Ce 
binecuvântare! Mai trase un fum și perspectiva nopţii îi păru 
brusc mai puţin înfricoșătoare. Cu siguranţă că va merge totul 
strună! Se gândi puţin la Kissy, care la ora aceea își mânca 
brânza de soia cu orez și pește și își plănuia partida nocturnă de 
înot. Câteva ore mai târziu avea să se afle aproape de el. Dar ce 
se va petrece în orele acelea? Trase din ţigară până ajunse să-l 
ardă la degete, apoi strivi mucul și-l vâri în crăpătura dintre 
scândurile podelei. Se făcuse șapte și jumătate. Bâzâitul scos de 
insecte la apusul soarelui scăzuse mult în intensitate. Se apucă 
meticulos de pregătiri. 

Işi părăsi ascunzătoarea la ora nouă. Luna strălucea la fel ca 
în seara anterioară și în parc era liniște, cu excepţia gâlgâitului 
cleios al fumarolelor și a câte unui chicotit sinistru scos de vreun 
gecko ascuns pe sub tufe. O luă pe drumul urmat și în noaptea 
trecută, trecu printre aceleași șiruri de copaci și rămase pe loc 
privind donjonul profilat pe cer, al cărui acoperiș amintea de 
niște aripi enorme de liliac. Observă pentru prima oară că 
balonul de avertizare cu fâșiile lui de pânză ce atrăgeau atenţia 
asupra pericolului fusese dezumflat și atârna pe marginea 
balustradei care încercuia ceea ce părea a fi etajul principal - 
cel de-al treilea, cel din mijlocul clădirii. Acolo strălucea slab o 
lumină gălbuie la mai multe ferestre, ceea ce îl făcu să-și spună 
că la acel etaj trebuia să ajungă. Suspină adânc și traversă 
neauzit aleea de pietriș, de la care ajunse fără niciun incident 
până la ușa scundă de sub podul mobil. 

Costumul negru de ninja avea nenumărate buzunare ascunse, 
precum pardesiul unui spărgător de profesie. Scoase dintr-unul 
din ele o lanternă de dimensiunile unui creion și o pilă mică de 
oțel și se apucă de treabă. Din când în când se oprea și scuipa în 
tăietura din ce în ce mai mare ca să ușureze frecarea metalului 
pe metal și în cele din urmă se auzi pocnetul sec al oţelului care 
ceda. Folosindu-și pila ca pe o pârghie, desfăcu zala lanţului pe 
care îl scoase apoi cu grijă din inelele în care fusese prins. 
Apăsă ușor și ușa se deschise spre interior. Împinse ușa mai 


154 


mult și cercetă cu lanterna întunericul ca smoala din faţa lui. Se 
bucură că procedase astfel, căci pe pardoseala de piatră, acolo 
unde ar fi făcut primul pas înăuntru, stătea cu fălcile căscate o 
capcană ruginită pentru animale mari, lungă de vreun metru, 
care-l aștepta să calce în ea de sub movilița de paie care o 
ascundea parțial. Se cutremură imaginându-și clănţănitul 
sinistru și dinţii ca de fierăstrău înfigându-i-se în picioare, puţin 
mai jos de genunchi. Probabil că nu era singura capcană din 
castel, așa că trebuia să fie foarte atent. 

Inchise încetișor ușa, ocoli capcana și plimbă raza lanternei în 
jurul lui și-apoi înainte. Nimic altceva decât întuneric. Se afla 
într-un soi de pivniţă unde fuseseră cu siguranţă păstrate pe 
vremuri rezervele de hrană ale unei mici armate. Prin fascicolul 
subțire de raze trecu o umbră apoi alta și alta și pivnita răsună 
de țipete ascuţite. Nu se temea de lilieci și nici nu credea în 
mitul victorian că ţi se încurcă în păr, căci erau înzestrați cu 
radare excelente. Se strecură încet înainte, cu ochii aţintiţi la 
lespezile uriașe de piatră pe care călca. Trecu pe lângă doi piloni 
groși susținuți de arcade și constată că pivnita părea să se 
îngusteze, iar pereţii și tavanul boltit să se apropie de el. Da, 
iată și șirul de trepte ce ducea în sus! Le urcă precaut și le 
numără - erau douăzeci până ajunse la intrare, o ușă dublă 
înaltă și lată ce nu avea zăvor pe partea lui. Împinse ușor și 
simţi rezistenţa unui soi de broască nu foarte solidă. Scoase din 
buzunar un șperaclu, îl vâri în broască și împinse. Fălcile lui 
ascuţite se prinseră în canelura unui șurub mare cu cap în 
cruce, iar el răsuci cu putere în lateral până se auzi scrâșnet 
pătrunzător de metal vechi și clinchetul cuielor sau al 
șuruburilor căzând pe jos. Impinse mai tare și restul broaștei 
cedă cu un zgomot ce răsună lugubru și jumătate din ușa dublă 
se deschise cu scârţâit de balamale neunse. În faţa lui se 
întindea aceeași beznă. Făcu un pas înăuntru și ascultă, cu 
lanterna stinsă. Nu venea niciun sunet, de nicăieri, căci încă se 
afla adânc în măruntaiele castelului. Aprinse lanterna și văzu un 
alt șir de trepte la capătul cărora era o ușă modernă din lemn 
lăcuit. Le urcă grăbit și apăsă clanţa de metal. De data asta nu 
mai exista nicio încuietoare! Împinse ușor ușa și se trezi într-un 
coridor lung de piatră ce urca în pantă ușoară. La capătul lui se 
vedea o altă ușă modernă, de sub care se zărea o dungă îngustă 
de lumină. 


155 


Străbătu neauzit coridorul, ajunse la ușă, își ținu respiraţia și- 
și lipi urechea de gaura cheii. Tăcere de moarte! Apăsă încet pe 
clanţă și crăpă puţin ușa, apoi, mulțumit de ce văzuse, intră și o 
închise în urma lui. Se afla în holul principal al castelului. La 
stânga lui era intrarea principală, de la care pornea un covor 
roșu destul de uzat ce se întindea în diagonală pe o distanţă de 
vreo cincizeci de metri, până într-o zonă la care nu ajungea 
lumina unicei lămpi cu petrol atârnată deasupra intrării. Holul 
vast nu era deloc decorat, cu excepția fâșiei lungi de covor, iar 
plafonul arăta ca o încâlceală de bârne longitudinale și 
transversale unite de o reţea de șipci subţiri din bambus peste 
aceeași tencuială nefinisată ce acoperea și pereţii. Se simțea 
miros de umezeală și piatră rece, ca în toate castelele vechi. 

Se feri să pășească pe covor și porni să străbată holul 
aproape lipit de perete. Își spuse că se afla probabil la etajul 
principal și că undeva drept înainte era prada lui. Pătrunsese 
până în inima citadelei! Până în acel moment, totul decursese 
fără probleme. 

Ușa următoare, ce constituia evident intrarea într-o sală de 
primire, avea doar un simplu zăvor cu resort. Se aplecă și-și lipi 
ochiul de gaura cheii. Nu văzu decât un interior slab luminat din 
care nu răzbătea niciun sunet. Ridică zăvorul, întredeschise ușa, 
apoi o deschise larg și intră. Ajunse într-o încăpere la fel de 
mare, dar aceasta era decorată cu un fast nobiliar - probabil 
camera principală de primire, unde Blofeld își întreținea 
vizitatorii. Între draperiile lungi și roșii, tivite cu fir auriu, pe 
pereţii vopsiți în alb se vedeau armuri și arme vechi, deosebit de 
frumoase. Mobila veche, masivă, era aranjată în grupuri 
convenţionale în jurul unui covor imens, albastru regal. Restul 
podelei era din scânduri bine lustruite ce reflectau lumina celor 
două lămpi cu petrol atârnate de plafonul înalt, străbătut de 
bârne precum cel din holul mare, însă aici bârnele cele mai 
groase fuseseră decorate cu un motiv roșu închis. Căutând 
locuri unde să se poată ascunde, alese draperiile mult depărtate 
de perete și așa, strecurându-se precaut de la un refugiu la 
altul, ajunse la ușa cea mică din fundul camerei, despre care 
bănui că duce la apartamentele personale ale proprietarilor. 

Se aplecă să asculte, dar sări imediat în lături și se ascunse 
după cea mai apropiată dintre draperii. Se apropiau niște pași! 
Desfăcu din talie lanţul subţire, îl înfășură în jurul pumnului 


156 


stâng, luă șperaclul în mâna dreaptă și aşteptă, cu ochii lipiți de 
crăpătura dintre cele două fâșii lungi de catifea ce miroseau a 
praf. 

Ușa cea mică se deschise pe jumătate dând la iveală spinarea 
unuia din paznici, cel care purta centura de piele neagră cu toc. 
Oare acesta era Kono, omul care îi traducea lui Blofeld din 
ziarele nipone? Probabil că lucrase pentru germani în timpul 
războiului, poate chiar în Kempeitai. Dar ce naiba făcea? Părea 
să umble la un soi de aparat chiar lângă ușă. Un întrerupător 
electric? În niciun caz, castelul nu era electrificat. Părând 
mulțumit cu ce făcuse, omul păși de-a-ndăratelea, se înclină 
adânc și închise ușa. De data asta nu purta mască, așa că reuși 
să-i vadă faţa cafenie și încruntată, cu ochi oblici și gură crudă 
când trecu prin fața ascunzătorii lui de după draperie. Paznicul 
străbătu încăperea, ieși pe ușă și o închise. Apoi se lăsă tăcere. 
Așteptă vreo cinci minute bune înainte să miște ușor draperia și 
să privească în jur. Era singur. 

Și acum ultima rundă! 

Se strecură spre ușă cu armele în mână. Nu se auzea niciun 
sunet din camera cealaltă. Și totuși, paznicul se înclinase. Ei 
bine, probabil că o făcuse din respect pentru aura Stăpânului. 
Smuci ușa cu putere dând-o până aproape în perete și năvăli 
înăuntru gata de atac. 

Intrarea lui vijelioasă fu întâmpinată de un coridor lung și 
anost ce se întindea în faţa lui pe vreo douăzeci de metri. Era 
slab luminat de o lampă cu petrol atârnată în mijlocul tavanului 
și pardosit cu obișnuitele scânduri impecabil lustruite. O „podea 
privighetoare”? MNu. Pașii paznicului nu stârniseră nicio 
scârţâitură trădătoare. Dar din spatele ușii de la capătul 
coridorului se auzea muzică. Era Wagner, uvertura din 
„Walkiria”. „Mulţumesc, Blofeld”, își spuse Bond, „mi-ai oferit o 
acoperire foarte utilă!” și o porni cu pași neauziţi spre centrul 
coridorului. 

Totul se întâmplă fără nici cea mai mică avertizare. Abia 
făcuse un pas depășind jumătatea exactă a holului când 
întreaga lungime de douăzeci de metri de scândură basculă 
precum un leagăn pe un ax central și el se trezi prăbușindu-se 
într-un vid negru, în timp ce dădea disperat din mâini și din 
picioare în căutarea unui punct de sprijin. Paznicul! Asta 
meșterise el după ușă! Probabil că trăsese maneta ce punea în 


157 


funcţiune trapa spre tradiționala oub/iette a castelelor vechi! lar 
el uitase complet să ia în calcul o asemenea posibilitate. În timp 
ce corpul îi plonja de pe capătul platformei înclinate în spaţiu, un 
clopoțel de alarmă acţionat de mecanismul trapei începu să 
sune isteric. O fracțiune de secundă avu impresia că platforma, 
eliberată de greutatea trupului său, revine în poziţia iniţială, 
apoi se prăbuși pe o pardoseală de piatră și își pierdu 
cunoștința. 

Înota epuizat prin tunelul întunecat, spre punctul de lumină 
orbitoare din faţa lui. De ce nu încetau să-l lovească? Ce făcuse 
să merite chinul ăsta? Avea doar două awabi - le simţea 
conturile zimțate și tăioase în palme. Doar la atât se aștepta 
Kissy din partea lui. 

— Kissy, îngăimă el. Oprește-te, oprește-te, Kissy! 

Punctul de lumină crescu din ce în ce mai mare, devenind o 
pardoseală acoperită cu paie pe care zăcea ghemuit în timp ce 
cineva îl pălmuia puternic peste față. Pleosc! Pleosc! Durerea 
ascuţită din capul lui sporea la fiecare plesnitură, dându-i 
impresia că va exploda în mii de fărâme. Văzu marginea bărcii 
chiar deasupra lui și ridică disperat mâna să se apuce de ea. 
Intinse cele două awabi ca să arate că și-a făcut datoria și-și 
desfăcu palmele ca să le lase să cadă în albie. 

Işi recăpătă conștiința pentru câteva clipe și văzu două mâini 
de paie plutind spre pardoseală. Loviturile se opriră și imaginile 
din faţa lui începură să se contureze mai clar prin ceața durerii. 
Faţa aceea maronie! Ochii aceia oblici și răi! Kono, paznicul. Și 
mai era cineva cu el, o persoană care-i ţinea torța. Atunci își 
aminti totul. Nici urmă de awabi sau de Kissy! | se întâmplase 
ceva cumplit. Totul mersese pe dos! Shimata! Am greșit! Tiger! 
Numele provocă decilicul vital și mintea lui Bond începu să 
funcţioneze normal. Ai grijă acum! Ești surd și cretin. Ești un 
miner japonez din Fukuoka. Ai acte care atestă asta. La naiba cu 
durerea ta de cap! N-ai nimic rupt, așa că joacă-ţi rolul cu sânge 
rece. Își lipi mâinile de coapse și atunci își dădu seama că este 
complet dezbrăcat, cu excepţia slipului sumar al costumului 
ninja. Se ridică în picioare și se înclină până la pământ. Kono, cu 
mâna la tocul deschis al armei, se răsti furios la el în japoneză. 
Bond își linse sângele ce i se prelingea pe la colțul gurii și-l privi 
cu o faţă stupidă, lipsită de expresie. Kono scoase pistolul 
automat și-i făcu semn cu ţeava. Bond se înclină, se ridică la loc 


158 


și, după ce aruncă o privire la celula acoperită cu paie în care 
căzuse, îl urmă pe paznicul ce ţinea torța și ieși din capcană. 

Urcară câteva scări, străbătură un coridor și ajunseră în fața 
unei uși. Kono făcu un pas în faţă și bătu. Ușa se deschise și 
Bond se trezi în mijlocul unei încăperi mici și plăcute, cu aspect 
de bibliotecă. Paznicul cu torța întindea pe podea costumul de 
ninja și surprinzător de incriminantul conţinut al buzunarelor lui. 
Imbrăcat într-un superb chimono negru brodat cu un dragon 
auriu, Blofeld stătea sprijinit de polita de deasupra căminului în 
care ardea mocnit un buștean de pin japonez. Era el, nu încăpea 
nicio îndoială! Fruntea înaltă, atinsă de calviţie, gura 
încăpăţânată, ca o rană roșie-vineţie, umbrită acum de o 
mustață deasă, cenușie, cu colţurile lăsate în jos - probabil cu 
scopul de a atinge dimensiunile unei mustăţi de mandarin! - 
coama de păr alb pe care și-l lăsase să crească pentru rolul de 
domnul conte de Bleuville, găurile negre și goale ale ochilor. lar 
lângă el, completând imaginea unui cuplu casnic ce se 
relaxează după cină, stătea Irma Blunt, gătită ca o doamnă 
japoneză de înaltă clasă, cu un fir perfect de crizantemă în 
poală, așteptând s-o ridice din nou în mână după clarificarea 
cauzelor întâmplării neplăcute ce le tulburase liniștea. Faţa 
lătăreaţă, puhavă, părul ţepos și rar, gura cu buze subţiri de 
gardian de închisoare, ochii căprui foarte deschis, aproape 
galbeni! „Pe Dumnezeul meu!” își zise Bond. „Uite-i aici, pe 
amândoi, la îndemână! La ora asta ar fi fost amândoi morţi dacă 
nu făceam acea unică și idioată greșeală! Oare mai pot întoarce 
sorții în favoarea mea? Doamne, dacă nu m-ar mai durea atât 
de groaznic capul!” 

Sabia lungă a lui Blofeld stătea sprijinită de perete. O luă de la 
locul ei, merse până la locul unde lucrurile lui Bond zăceau 
grămadă și le ridică rând pe rând cu vârful. Întâi pescui 
costumul negru și-l întrebă pe paznic în germană: 

— Și ce e asta, Kono? 

Paznicul îi răspunse în aceeași limbă, cu glas nesigur și ochii 
oblici plecați în semn de respect faţă de Bond, posesorul 
costumului. 

— E un costum ninja, Herr Doktor. Îl poartă cei care practică 
arta secretă ninjutsu. Secretele lor sunt străvechi și eu cunosc 
puţine din ele. Oamenii aceștia au capacitatea să se strecoare 
neobservaţi, să devină invizibili, să ucidă fără arme. Toată 


159 


lumea se temea de ei în Japonia. Nici n-am știut că mai există și 
astăzi. Omul acesta a fost trimis, fără îndoială, să vă asasineze, 
stăpâne. Și dacă n-ar fi fost coridorul vrăjit, ar fi putut să 
reușească. 

— Dar cine este? întrebă Blofeld analizându-l atent pe captiv. 
E înalt pentru un japonez. 

— Cei care muncesc în mine sunt adesea înalţi, stăpâne. Are o 
hârtie care spune că e surd și cretin. Și niște acte, ce par să fie 
în ordine, unde scrie că e miner din Fukuoka. Dar mie nu-mi vine 
să cred una ca asta. Are câteva unghii rupte, dar astea nu sunt 
mâini de miner. 

— Nici eu nu cred asta, dar vom afla curând, spuse Blofeld și 
se întoarse apoi către femeie. Tu ce crezi, draga mea? Ai un 
instinct grozav în treburi de genul ăsta - instinct de femeie! 

Irma Blunt se ridică și se apropie de el. ÎI privi pătrunzător și îl 
înconjură încet, având grijă să rămână la o distanţă sigură. Când 
ajunse să-l privească din profil, pe partea stângă, rosti în șoaptă, 
nevenindu-i să creadă: 

— Du lieber Got! 

Se întoarse la Blofeld și începu să-i vorbească în șoaptă aspră, 
nereușind să-și dezlipească privirile îngrozite de pe chipul lui 
Bond. 

— Nu poate fi adevărat! Și totuși este. Cicatricea de pe 
obrazul drept! Profilul! l-au ras parte din sprâncene, ca să le dea 
linie ascendentă! 

Făcu un pas în lături și spuse hotărâtă: 

— Asta-i agentul englez! Asta-i Bond, James Bond, cel căruia i- 
ai omorât nevasta. Cel care s-a dat drept Sir Hilary Bray. Îţi jur 
că așa este! insistă ea cu înflăcărare. Trebuie să mă crezi, /ieber 
Ernst! 

Ochii lui Blofeld se îngustară. 

— Văd o oarecare asemănare. Dar cum a ajuns aici? Cum de 
m-a găsit? Cine l-a trimis? 

— Serviciile Secrete japoneze. Sunt sigură că sunt în relaţii cu 
Serviciile Secrete britanice. 

— Nu prea cred. Dacă așa ar fi stat lucrurile, ar fi năvălit aici 
cu mandate, să mă aresteze. Sunt prea mulţi factori necunoscuți 
în afacerea asta. Trebuie să procedăm cu toată circumspecţia și 
să scoatem tot adevărul de la el. Mai întâi trebuie să vedem 
dacă e surd și cretin, ăsta-i primul pas. Vom rezolva asta în 


160 


camera de anchetă. Dar în primul rând trebuie convins puţin să 
coopereze. Kono, spune-i lui Kazama să se apuce de treabă! 


Capitolul 19 


Camera de anchetă 


În încăpere erau zece paznici, aliniaţi lângă perete în faţa lui 
Kono. Erau înarmaţi toţi cu prăjini lungi. Kono lătră un ordin 
către unul dintre ei. Acesta își sprijini prăjina de perete și păși în 
faţă. Era un tip masiv ca un dulap, cu capul chel și lucios ca un 
pepene și mâinile cât niște șunci. Adoptă poziţia de luptă în faţa 
lui Bond, cu picioarele depărtate ca să-și asigure echilibrul și 
buzele rânjite într-un rictus de răutate ce-i dezvelea dinţii sparți 
și cariaţi. Își balansă mâna dreaptă și-l izbi cumplit peste cap, 
exact în locul unde se rănise mai devreme în cădere. Bond avu 
senzația că-i explodează ţeasta. După câteva clipe porni și 
palma stângă, al cărei impact îl aruncă într-o parte. Prin ceața 
roșiatică a suferinței, îi zări pe Blofeld și pe femeia lui. Blofeld 
abia dacă părea interesat de ceea ce se petrecea privind scena 
cu detașarea unui om de știință, dar buzele femeii erau 
întredeschise și umede. 

Bond încasă alte zece palme rapide, una după alta și știu că 
trebuie să acţioneze cât timp își mai păstra concentrarea și 
puterea. Picioarele depărtate ale celui care-l lovea îi oferiră ţinta 
perfectă - atâta timp cât tipul nu practica șmecheria aceea a 
luptătorilor sumo. Se chinui să-și limpezească privirile 
împăienjenite și-și stabili ţinta, apoi, în timp ce altă lovitură 
cumplită pornise spre capul lui, lovi cu piciorul în sus 
mobilizându-și până la ultimul dram forța ce-i rămăsese. Piciorul 
lui nimeri în plin. Omul scoase un urlet animalic și se prăbuși la 
pământ, rostogolindu-se de pe-o parte pe alta, cu mâinile 
încleștate sub pântec. Ceilalţi paznici se repeziră spre el cu 
prăjinile ridicate, iar Kono scoase arma din toc. Bond se ascunse 
după un scaun cu speteaza înaltă, pe care-l apucă și-l azvârli în 
grupul de atacatori. Un picior de scaun îl lovi pe unul din paznici 
în gură, spărgându-i câţiva dinţi; acesta căzu la pământ, 
ținându-se de gură. 

161 


— Halt! 

Bond mai auzise strigătul acesta de hitlerist. Paznicii 
rămaseră nemișcaţi, plecând vârful prăjinilor spre podea. 

— Kono, scoate-i pe ăștia de-aici, ceru el arătând spre cei doi 
răniţi. Și pedepsește-l pe Kazama pentru incompetență. Celuilalt 
dă-i bani să-și pună dinţi noi. Ajunge cu asta! Omul acesta n-o 
să reacționeze la metode obișnuite ca ale voastre. Dacă poate 
să audă, nu va rezista la presiunea din camera de anchetă. Du-l 
acolo. Restul paznicilor pot să aștepte în camera de audienţe. 
Also! Marsch!* 

Kono lătră câteva ordine la care paznicii reacționară cu cea 
mai mare promptitudine. După aceea îi făcu semn lui Bond cu 
ţeava pistolului, deschise o ușă scundă ascunsă de un raft cu 
cărţi și-l scoase într-un coridor îngust de piatră. Ce mai urma 
oare? Bond își linse sângele adunat în colţul gurii. Puterea lui de 
a îndura ajunsese aproape la limită. Presiune? Nu credea că 
poate să suporte mai multă. Și ce era oare camera aceea de 
anchetă? Ridică ușor din umeri. Poate că va găsi totuși o ocazie 
să-i sară lui Blofeld în beregată. Ce bine ar fi fost să moară 
împreună cu el! O luă înainte pe coridor ignorând ordinul lui 
Kono să deschidă ușa grosolană de la capătul lui. Furios, 
paznicul trebui să i-o deschidă el în timp ce-i ţinea ţeava 
pistolului proptită în șira spinării. Intrară într-o încăpere bizară 
placată în întregime cu lespezi de piatră neglijent cioplite, unde 
era foarte cald și duhnea insuportabil a sulf. 

Blofeld și femeia lui intrară și ei înăuntru, ușa fu încuiată în 
urma lor și cei doi se așezară în două fotolii de lemn deasupra 
cărora se vedeau, pe perete, o lampă cu petrol și un ceas mare 
de bucătărie a cărui singură trăsătură neobișnuită era că cifrele 
ce indicau sferturile de oră erau încercuite cu roșu. Acele lui 
arătau că trecuse cu puţin de ora unsprezece și chiar în 
momentul când Bond își ridică privirea spre el minutarul își 
schimbă poziţia cu un clinchet metalic sonor. Kono îi făcu semn 
lui Bond să înainteze cei doisprezece pași până la capătul opus 
al camerei, unde se afla un soi de fotoliu ridicat pe un piedestal 
de piatră, stropit tot cu noroi cenușiu uscat. Lespezile din jurul 
lui erau mânjite cu același noroi vulcanic. Deasupra jilțului de 
piatră, tavanul avea o deschizătură largă de formă circulară prin 
care se vedea un petic de cer întunecat și presărat cu stele. 


ê Acum! Marș! (germ.) (n. tr.). 
162 


Cizmele de cauciuc ale lui Kono scârțâiră în spatele lui și 
paznicul îi făcu semn să se așeze pe jilțul de piatră, care avea în 
mijloc o gaură mare. Bond făcu ce i se ceruse, cutremurându-se 
la contactul dintre pielea lui goală și suprafaţa fierbinte și 
lipicioasă mânjită cu noroi. Îşi sprijini antebraţele pe brațele de 
piatră ale jilțului și aşteptă. Gândul la ceea ce avea să se 
petreacă îi provocă crampe puternice în burtă. 

Din celălalt capăt al camerei, Blofeld i se adresă în engleză cu 
glas puternic ce reverbera îndelung. 

— Comandante Bond, sau agent 007 al Serviciilor Secrete 
britanice dacă preferi, aceasta este camera de anchetă 
inventată în totalitate de mine, care are efectul aproape 
inevitabil de a-i face pe oamenii muţi să vorbească. După cum 
bine știi, proprietatea mea e o zonă cu activitate vulcanică 
destul de intensă. Acum stai exact deasupra unui gheizer care 
scuipă noroi la o temperatură de aproximativ 1000*C, la o 
înălţime de peste cincisprezece metri. Într-o bună zi mi-a venit 
ideea de a canaliza jetul acestuia către pereţii goi de piatră. Un 
gheizer printr-un horn de piatră, până în locul unde șezi 
dumneata acum. Acesta e ceea ce se cheamă un gheizer cu 
activitate periodică, iar acum este reglat să erupă exact la 
fiecare cincisprezece minute. 

Blofeld aruncă o privire peste umăr, apoi se întoarse spre el și 
continuă: 

— Așadar, vei observa cu ușurință că mai sunt exact 
unsprezece minute până la următoarea erupție. Dacă nu mă 
auzi, nici pe mine și nici traducerea în japoneză a spuselor mele 
ce va urma îndată, dacă ești un japonez surd și cretin așa cum 
susţii, nu te vei mișca de pe jilțul acela și vei suferi o moarte 
înspăimântătoare, ca urmare a incinerării părţii inferioare a 
corpului tău. Pe de altă parte, dacă părăsești jilțul înainte de 
momentul erupției, vei demonstra că poţi să auzi și să înţelegi și 
vei fi supus unei serii de torturi suplimentare, care te vor face în 
mod inevitabil să răspunzi la întrebările mele. Cu ajutorul 
acestor întrebări voi căuta să aflu identitatea ta reală, modul în 
care ai ajuns aici, cine te-a trimis și cu ce scop și câte persoane 
sunt implicate în conspirația asta. Mă înţelegi? Văd că nu vrei să 
renunţi la rolul pe care-l joci. Foarte bine atunci. Luând în 
considerare și ipoteza, cam greu de crezut, că actele tale sunt în 
regulă, șeful paznicilor mei îţi va explica pe scurt scopul acestei 


163 


încăperi în limba japoneză. Din fața ușii pe care o păzea, Kono 
începu să latre în japoneză. Bond nu-i dădu nici cea mai mică 
atenție, căci se concentra străduindu-se să-și mobilizeze toate 
resursele de luciditate și putere. Ședea aparent relaxat pe jilțul 
de piatră și privea nonșalant în jurul lui. Își amintise de ultimul 
„iad” vizitat la Beppu și căuta ceva anume. Ah, da! Acolo era! În 
colțul din dreapta, nu departe de tronul lui, se vedea o cutie din 
lemn ce nu părea să aibă niciun fel de încuietoare. Sub cutia 
aceea se ascundea cu siguranță valva care regla activitatea 
gheizerului. Oare nu putea să folosească în vreun fel această 
informaţie? Puse gândul într-un colțișor al minţii, la păstrare și 
începu să-și chinuie creierul extenuat, mobilizându-l să 
găsească un plan. Ce bine ar fi fost dacă durerea agonizantă ce 
făcea ţeasta să-i pulseze ar fi încetat măcar puţin! Işi puse 
coatele pe genunchi și-și sprijini cu grijă fața tumefiată în palme. 
Se consolă puţin cu gândul că cei doi paznici pe care-i atacase 
sufereau mai mult decât el. 

Kono termină de vorbit. Minutarul ceasului scoase clinchetul 
sonor ce anunţa că se mai scursese un minut. Mai ticăi încă de 
nouă ori. Bond îi privi cadranul alb cu cifre negre. Era 
unsprezece și paisprezece minute. De undeva de sub el se auzi 
un huruit profund și furios, urmat de un val puternic de aer 
fierbinte. Bond se ridică de pe jilț și se îndepărtă cu pași 
șovăielnici de piedestalul de piatră și se opri într-o zonă unde 
pardoseala nu era stropită cu noroi. Apoi se întoarse și privi 
atent.  Huruitul deveni  muget îndepărtat, apoi urlet 
înspăimântător, ca și cum un tren expres ar fi năvălit în 
încăperea cea mică. Avu loc o explozie puternică și un jet solid 
de noroi cenușiu ieși ca un piston lucios din gaura în podea 
pătrunzând cu precizie în hornul din tavan. Jetul cu consistenţă 
solidă continuă să țâșnească vreme de o secundă împrăștiind o 
căldură atât de mare încât Bond trebui să-și șteargă transpiraţia 
de pe frunte. Apoi pilonul cenușiu cobori înapoi în gaura din care 
se înălțase împrăștiind pe tavan stropi fierbinţi de noroi ce 
căzură pe pardoseală în picături mari și puturoase. Prin hornul 
de piatră se auzi o bolboroseală sonoră și camera se umplu de 
aburi. Duhoarea de sulf era insuportabilă în tăcerea de moarte 
care se lăsă, ticăitul care anunţa că acul ceasului se mutase pe 
minutul al șaisprezecelea răsună, la fel de puternic ca un gong. 

Bond se întoarse și privi cuplul de sub ceas. 


164 


— Ei bine, Blofeld, nemernic nebun, trebuie să recunosc că 
tipul care se ocupă cu efecte speciale, acolo jos în pivnita 
castelului, își știe bine meseria! Acum trimite după cele 
douăsprezece drăcoaice și, dacă sunt la fel de frumoase ca 
Fraulein Blunt, îl aducem pe Noel Coward să cânte pentru noi și 
până la Crăciun ajungem cu spectacolul nostru pe Broadway! Ce 
părere ai? 

Blofeld se întoarse spre Irma Blunt. 

— Ai avut dreptate, fată dragă. E cu siguranţă același 
Britischer. Adu-mi aminte să-ţi cumpăr un șirag din acele perle 
minunate ale domnului Mikimoto. Dar acum haide să terminăm 
cu omul acesta o dată pentru totdeauna. Nu de alta, dara trecut 
demult ora noastră de culcare. 

— Ai dreptate, /ieber Ernst. Dar mai întâi trebuie să 
vorbească. 

— Desigur, Ilrmchen. Dar asta se rezolvă repede. l-am frânt 
deja primele rezerve. Străpungerea celei de-a doua linii de 
apărare va fi joacă de copil. Vino! 

Străbătură cu toţii în sens invers coridorul de piatră și 
reveniră în bibliotecă. Irma Blunt își reluă locul pe canapea, iar 
Blofeld se sprijini din nou de polita de deasupra căminului, cu 
mâna dreaptă așezată relaxat de mânerul sabiei. Era ca și cum 
s-ar fi întors cu toţii de la o plăcută distracţie după cină - un joc 
de biliard, răsfoirea unor albume cu timbre, vizionarea unor 
scurte filme de familie. Bond hotări să lase baltă identitatea 
minerului din Fukuoka. Lângă raftul cu cărţi era o masă de scris. 
Trase scaunul de sub ea și se așeză comod. Văzu pe masă ţigări 
și chibrituri. Luă una, o aprinse și inhală cu nesat. 

Putea foarte bine să-și ofere câteva clipe de confort înainte de 
Marele Somn! Scutură scrumul pe covor și puse picior peste 
picior. 

Blofeld arătă spre grămada de haine și obiecte de pe podea. 

— Kono, ia astea de-aici! Le voi examina mai târziu. Poţi să 
rămâi cu restul paznicilor, în holul exterior. Pregătește o lampă 
de sudură și burghiul electric, poate voi avea nevoie de ele ca 
mijloace suplimentare de convingere. Acum, spuse el 
întorcându-se spre Bond, vorbește și vei avea parte de o moarte 
rapidă și onorabilă prin sabie. Să nu ai îndoieli în privința asta, 
căci sunt expert în mânuirea ei și e ascuțită impecabil. Dacă nu 
vorbeşti, vei muri încet și oribil, dar înainte de a se sfârși cu tine 


165 


îmi vei spune tot ce vreau să știu. Știi foarte bine din practicarea 
meseriei tale că este posibil și că există un anumit grad de 
prelungire a suferinţei pe care nu-l poate îndura nicio fiinţă 
umană. Ei bine? 

— Blofeld, tu n-ai fost niciodată prost, îi răspunse Bond 
degajat. O mulţime de oameni din Londra și Tokio știu că sunt 
aici în seara asta. In momentul acesta, mai ai posibilitatea de a 
scăpa de o condamnare la moarte, căci ai o mulţime de bani și-ţi 
poţi angaja cei mai buni avocaţi. Dar dacă mă omori, vei muri și 
tu cu siguranță. 

— Domnule Bond, nu spui adevărul. Cunosc procedurile 
oficiale la fel de bine ca dumneata. În consecinţă îţi ignor 
povestea în totalitate și fără ezitare. Dacă prezenţa mea aici ar 
fi fost cunoscută la nivel oficial, ar fi fost trimisă o mică armată 
de polițiști să mă aresteze, însoţiţi probabil de un membru al 
eșalonului superior al CIA, în a căror listă de persoane căutate 
mă aflu cu siguranţă. Japonia se află în sfera de influenţă 
americană. Poate ţi s-ar fi îngăduit să mă interoghezi după 
arestare, dar un englez nu are ce să caute în operaţiunea iniţială 
a poliţiei. 

— Dar cine a zis că ar fi o operaţiune a poliţiei? Când am 
auzit, în Anglia niște zvonuri despre ceea ce se petrece pe acest 
domeniu, mi-am spus că proiectul pare să fie conceput în stilul 
tău. Așa că am obţinut permisiunea să vin până aici să văd cum 
stau treburile. Dar se cunoaște în permanenţă locul unde mă 
aflu și dacă nu mă întorc se vor lua imediat măsurile cuvenite. 

— Nu ţine deloc, domnule Bond. Nu va exista niciodată vreo 
dovadă că m-ai văzut sau că ai intrat pe proprietatea mea. Se 
întâmplă să fiu în posesia unor informaţii care sunt în 
concordanţă cu prezența dumitale aici. Unul dintre agenții mei 
mi-a raportat recent că șeful Serviciilor Secrete japoneze, un 
anume Tanaka, a venit în zona asta însoțit de un străin îmbrăcat 
ca un japonez. Acum constat că noua dumitale înfățișare 
concordă cu descrierea furnizată de agentul meu. 

— Unde e omul ăsta? Aș vrea să-i pun câteva întrebări. 

— Nu este disponibil. 

— Cât de convenabil! 

In ochii întunecați și adânci ai lui Blofeld începu să licărească 
o flacără roșiatică. 


— Uiţi că nu eu sunt cel care este interogat, domnule Bond, ci 
tu! Ei bine, află că știu totul despre acest Tanaka. E un om deo 
cruzime fără margini și m-aș hazarda să presupun că și asta se 
potrivește cu cele petrecute și mai ales cu faptul că te-a trimis 
aici. Acest Tanaka și-a pierdut deja unul dintre cei mai buni 
agenţi pe care l-a trimis să-și vâre nasul în treburile mele. Și 
fiindcă te aflai la îndemână, probabil într-o misiune legată de 
meseria ta, ţi-a solicitat ajutorul; ai acceptat să vii aici și să mă 
omori, poate din consideraţie faţă de acest om, poate în 
schimbul unui serviciu pe care ţi l-a făcut, rezolvând în felul 
acesta o situaţie care altfel ar fi creat oarecare neplăceri 
guvernului japonez. Nu știu și nici nu-mi pasă când ai aflat că 
doctorul Guntram Shatterhand este de fapt Ernst Stavro Blofeld. 
Ai motivele tale personale să vrei să mă omori și n-am nici cea 
mai mică îndoială că ai păstrat această informaţie doar pentru 
tine, de teamă să nu intervină oficialităţile și să te împiedice să- 
ți duci răzbunarea până la capăt. 

Blofeld tăcu și rămase cu privirile pierdute în gol. Când își 
reluă monologul, glasul lui își schimbase timbrul devenind șoptit 
și catifelat. 

— Sunt înzestrat cu unul din cele mai măreţe creiere din 
lume, domnule Bond. Ai ceva de spus? După cum zic americanii, 
„ar fi bine să-mi placă ce aud”! 

Bond luă o altă ţigară, o aprinse și spuse calm: 

— Nu-ţi pot spune altceva decât adevărul, Blofeld. Dacă mi se 
întâmplă ceva, tu și probabil femeia ta, ca accesoriu, veți fi 
morţi până la Crăciun. 

— Bine, domnule Bond. Dar sunt atât de convins de 
temeinicia informaţiilor mele, încât te voi ucide cu mâna mea și 
voi scăpa de cadavrul tău în mod corespunzător. Am stat și m- 
am gândit că e mai bine s-o fac cu mâinile mele decât să privesc 
cum te omoară încet gărzile. E prea mult timp de când îmi stai 
ca un ghimpe în coaste, iar contul pe care-l am de reglat cu tine 
e unul personal. Ai auzit vreodată de expresia japoneză Kirisute 
gomen? 

— Mai scutește-mă de chestiile gen Lafcadio Hearn! mormăi 
Bond. 

— Datează de pe vremea samurailor și, în traducere literală, 
înseamnă „omoară și mergi mai departe”. Dacă o persoană cu 
statut social umil stătea în calea samuraiului sau nu îi arăta 


167 


respectul cuvenit, samuraiul era îndreptăţit să-i zboare capul de 
pe umeri. Eu mă consider a fi un samurai rătăcit în epoca asta, 
iar minunata mea sabie nu a cunoscut încă sângele. Al tău va fi 
un botez admirabil pentru nobilul ei tăiș! Eşti de acord, 
liebchen? o întrebă el pe Irma Blunt. 

Mutra lătăreaţă de gardiancă se ridică spre el. 

— Dar desigur, /ieber Ernst! Tot ce hotărăști tu e corect. Dar 
fii atent, ai de-a face cu un animal periculos. 

— Uiţi, mein liebchen, că din ianuarie trecut a încetat să mai 
fie un animal. Cu o simplă operaţie chirurgicală asupra femeii pe 
care o iubea l-am redus la dimensiuni umane. 

Silueta dominatoare, înfricoșătoare din faţa căminului luă 
sabia în mână 

— Îţi voi demonstra acum, Bond. 


Capitolul 20 


Sânge și tunet 


Bond aruncă ţigara aprinsă lăsând-o să fumege pe covor și își 
încordă întregul corp. 

— Sper că vă daţi seama că sunteţi amândoi nebuni de-a 
binelea! 

— La fel au fost Frederick cel Mare, Nietzsche și Van Gogh. Ne 
aflăm într-o companie admirabilă, ilustră, domnule Bond. Pe de 
altă parte, cine ești tu? Un ucigaș de duzină, un instrument bont 
mânuit de niște imbecili cocoţaţi în scaune înalte. Îndeplinești 
ceea ce ţi se cere, dintr-un sentiment prost îndrumat al 
îndatoririi sau din patriotism, îți satisfaci instinctele primare cu 
alcool, nicotină și sex în timp ce aștepți să fii mânat într-o altă 
incursiune lipsită de noimă. Șeful tău te-a trimis de două ori 
până acum să te confrunţi cu mine, domnule Bond și, cu ajutorul 
unei combinaţii de noroc și forţă brută, ai reușit să distrugi două 
din genialele mele proiecte. Tu și guvernul tău le-aţi etichetat 
probabil ca fiind crime împotriva umanităţii și numeroase 
autorităţi mă caută încă pentru a mă pedepsi pentru ele. Dar 
încearcă să-și folosești bruma de inteligență pe care o ai, 


168 


domnule Bond și privește-mi acţiunile într-o lumină realistă, din 
perspectiva gândirii superioare! 

Blofeld era solid, înalt de vreun metru și nouăzeci de 
centimetri și foarte bine făcut. Işi așeză sabia de samurai cu 
vârful în podea, între picioarele depărtate și-și sprijini mâinile de 
mânerul ei. Cum îl privea din celălalt capăt al încăperii, Bond 
trebui să admită că în chipul arogant, în privirea directă și 
hipnotică, în linia crudă a gurii cu colţurile lăsate în jos era ceva 
copleșitor. Chimonoul amplu drapat, croit ca să dea iluzia 
masivităţii unei rase de oameni pirpirii, conferea corpului său o 
masivitate covârșitoare, iar dragonul auriu, brodat pe el, atât de 
ușor de luat în derâdere ca o fantezie puerilă, se târa 
ameninţător pe mătasea neagră și părea să scuipe flăcări reale 
din gura de pe partea stângă a hainei. Blofeld își întrerupsese 
discursul, așa că Bond îl aștepta să continue, măsurându-l din 
priviri cu mare atenţie. Ştia cu certitudine ce va urma - 
justificări de tot felul. Așa se întâmpla mereu. Când credeau că 
te-au adus acolo unde voiau, când știau că deţin pe deplin 
controlul situației și să sunt în superioritate, înainte să dea 
lovitura de graţie, călăii simțeau o plăcere specială și 
reconfortantă să-și rostească apologia chiar și în fața unui public 
restrâns, aflat pe cale de dispariţie, considerând că ispășesc 
astfel păcatul pe care urmau să-l comită. Cu mâinile sprijinite 
într-o poziţie relaxată Blofeld își continuă monologul cu voce 
rezonabilă, stăpânită, puţin pedantă. 

— Ei bine, domnule Bond, să luăm operaţiunea Thunderball, 
după cum a botezat-o guvernul tău. Scopul proiectului era 
obținerea de la puterile occidentale a unei răscumpărări 
substanţiale pentru restituirea a două arme atomice în posesia 
cărora am intrat. Pe ce criteriu să fie catalogată acțiunea mea 
ca un delict, cu excepţia celor total nerealiste ale politicii 
internaţionale? Băieţii bogaţi se joacă cu jucării scumpe. Dar 
apare un băiat sărac care le fură și se oferă să le restituie contra 
unei sume de bani. Dacă băiatul cel sărac ar fi reușit să-și ducă 
planul la îndeplinire, întreaga lume ar fi beneficiat de efectele 
secundare deosebit de importante ale acţiunii sale! Erau jucării 
periculoase care, în mâinile băiatului sărac sau, lăsând alegoria 
la o parte, în mâinile lui Castro, puteau duce la distrugerea 
nemiloasă a întregii omeniri. Prin acțiunea mea, am dat tuturor 
un exemplu dramatic ce trebuia luat atent în considerare. Dacă 


169 


aș fi îndeplinit-o cu succes și aș fi intrat în posesia banilor, poate 
că ameninţarea unei acţiuni similare cu a mea ar fi dus la 
negocieri serioase pentru dezarmare, pentru abandonarea 
acestor jucării periculoase ce pot cădea cu ușurință pe mâini 
răuvoitoare. Îmi urmărești raţionamentul? Apoi chestiunea mai 
recentă, a atacului cu arme biologice asupra Angliei. Dragă 
domnule Bond, judecând după absolut orice standarde, englezii 
sunt o naţiune bolnavă. Dacă n-aș fi vrut să accelerez această 
boală și s-o duc la deznodământul ei firesc, moartea britanicii n- 
ar fi ieșit din letargia lor și n-ar fi participat la eforturile comune 
ale politicii internaţionale, așa cum au făcut-o în timpul 
războiului. Și acum spune-mi, domnule Bond, în ce constă 
delictul acțiunii mele? Și să cântărim acum chestiunea acestei 
așa-zise Grădini a Morţii. Îţi voi face o mărturisire, domnule 
Bond. Am ajuns să sufăr de o oarecare delăsare a minţii pe care 
sunt hotărât s-o combat și care are ca pricină faptul că sunt un 
geniu unic în întreaga lume, lipsit de orice recunoaștere și 
onoruri, ba chiar mai rău, înţeles greșit. Fără îndoială că 
principala cauză a aceste delăsări este de ordin fizic - ficatul, 
rinichii, inima, obișnuitele puncte slabe ale vârstei mijlocii. Dar 
pe lângă asta s-a instalat în mine o oarecare paralizie mentală, 
un dezinteres tot mai profund faţă de umanitate și de viitorul ei, 
o plictiseală totală față de problemele omenirii. Așadar acum 
caut, la fel ca un gurmand cu vălul palatin uzat, doar acele 
alimente intens condimentate, gustul cel mai rafinat, cu impact 
puternic asupra papilelor gustative - atât din punct de vedere 
fizic cât și mental. În felul acesta domnule Bond, am ajuns să 
concep acest proiect folositor și esențialmente umanitar - acela 
de a oferi moarte celor care caută să scape de povara obligaţiei 
de a trăi. Procedând astfel, nu numai că furnizez omului obișnuit 
o soluţie la problema lui „a fi sau a nu fi”, dar în același timp 
pun la dispoziţia guvernului japonez - care pare să fie 
deocamdată orb la marea mea generozitate - un osuar curat și 
izolat care-l scutește de fluxul constant de evenimente imunde 
ce implică trenuri, tramvaie, vulcani și alte neatrăgătoare 
mijloace publice de a te sinucide. Trebuie să recunoști că, 
departe de a fi o crimă proiectul meu este un serviciu public 
unic în istoria lumii. 
— leri am văzut un om ucis în mod barbar. 


170 


— Se făcea curăţenie, domnule Bond, se făcea curăţenie. 
Omul a venit aici dorindu-și să moară. Ce ai văzut tu ieri, a fost 
ajutorul dat acestui om slab de înger pentru a se urca în barca 
ce traversează Styxul. Dar îmi dau seama că nu pricepi nimic 
din spusele mele, că ele nu ajung la ceea ce-ţi ține loc de minte. 
In ceea ce te privește, nu ești în stare să vezi mai departe de 
gratificaţia simplă a unei ultime ţigări. Cred deci că am vorbit 
suficient și că ne-ai ţinut treji destul în seara asta. Așadar, 
preferi să fii hăcuit într-o încăierare vulgară sau îţi vei oferi gâtul 
în mod onorabil? 

Blofeld făcu un pas în faţă ridică sabia înfricoșătoare cu 
amândouă mâinile și o ţinu deasupra capului. Lumina lămpilor 
cu petrol se reflecta pe tăișul ei perfect ascuţit și pe 
ornamentele în filigran ale mânerului. 

Bond știa ce are de făcut. Știuse încă de când reveniseră în 
acea încăpere și observase prăjina paznicului rănit sprijinită de 
perete, într-un ungher umbrit. Dar femeia stătea lângă butonul 
unei sonerii, așa că mai întâi trebuia să se ocupe de ea. Oare 
reținuse ceva din loviturile și parările luptei cu bastonul privind 
demonstraţia de bojutsu din centrul de antrenament al agenților 
lui Tiger? Se azvârli spre stânga înșfacă prăjina și o aruncă în 
capul femeii care se ridica deja în picioare. 

Prăjina o izbi cu zgomot sec în tâmplă făcând-o să se 
prăvălească grotesc din scaun și să rămână nemișcată. Sabia lui 
Blofeld șuieră ascuțit trecându-i pe lângă umăr. Se răsuci, își luă 
avânt, aţinti prăjina ţinând-o în mâna stângă ca și cum ar fi fost 
un tac de biliard și o lansă. Lovitura prinse din plin sternul lui 
Blofeld, lipindu-l de perete, dar acesta își recăpătă imediat 
echilibrul și începu să se apropie inexorabil, făcându-și sabia să 
șuiere în aer ca un bici. Bond încercă să-l lovească peste braţul 
drept, dar rată și trebui să se retragă. Era concentrat să-și ţină 
prăjina, la cel ca și corpul, în afara razei de acțiune a oțelului ce 
se rotea ameninţător, conștient că altfel arma i-ar fi fost 
retezată ca un chibrit și că lungimea ei era unicul avantaj de 
care dispunea. Blofeld șarjă pe neașteptate, ca un expert, cu 
genunchiul drept îndoit în faţă. Bond fentă la stânga, dar cu 
câteva fracțiuni de secundă prea târziu, astfel că lama sabiei îi 
crestă pielea de pe coaste, făcând să-i dea sângele. Inainte ca 
Blofeld să se poată retrage, Bond apucă prăjina cu ambele mâini 
și-l lovi din lateral, peste picioare. Arma lui întâlni osul. Blofeld 


171 


înjură și încercă fără succes să reteze prăjina. Apoi porni din nou 
înainte, iar lui Bond nu îi rămase altceva de făcut decât să se 
ferească și să fandeze în mijlocul camerei, lansând din când în 
când prăjina cu mișcări scurte ca să-și ţină dușmanul la distanţă. 
Dar pierdea constant teren în faţa lamei de oţel ce se mișca 
neîncetat, iar Blofeld, simțind că se apropie victoria se lansa ca 
un șarpe în atacuri fulgerătoare. Bond sări în lături, sesiză 
momentul favorabil și-l izbi cu toată forța în umărul drept, 
smulgându-i altă serie de înjurături. Era braţul cu care mânuia 
sabia! Bond continuă să atace susținut și reuși să-l lovească de 
câteva ori la rând, dar Blofeld reuși, parând unul dintre atacuri, 
să reteze vreo treizeci de centimetri vitali din lungimea prăjinii 
de lemn, cu aceeași ușurință cu care ar fi tăiat capătul unei 
lumânări. Blofeld folosi imediat avantajul și începu să atace în 
salturi furioase pe care Bond le putea para doar lovind în latul 
sabiei, ca să nu-i mai fie retezată prăjina din nou. Dar arma 
începu să-i alunece în palmele transpirate și, pentru prima oară 
simţi în ceafă suflul înghețat al înfrângerii. Și Blofeld păru că-l 
simte, căci execută unul din atacurile lui necruțătoare, 
încercând să pătrundă în spatele gărzii lui Bond. Englezul 
aproximă în minte distanţa până la peretele din spatele lui și 
făcu un salt îndărăt, lipindu-se de el. Chiar și așa simţi vârful 
ascuţit al sabiei zgâriindu-i pântecul. Dar, aruncat înapoi de 
impactul cu peretele, contraatacă, reuși să îndepărteze sabia 
din mâna adversarului cu o lovitură cumplită de prăjină și, 
aruncându-și arma pe podea sări la gâtul lui Blofeld și își 
încleștă amândouă mâinile de el. Pentru câteva clipe, cele două 
fețe transpirate stătură aproape lipite una de alta. Blofeld își izbi 
adversarul cu mânerul sabiei peste coaste, dar acesta nici nu 
simţi forța loviturii. Degetele lui încleștate strângeau și 
strângeau și strângeau, până când auzi zăngănitul sabiei căzând 
pe podea și simţi degetele și unghiile lui Blofeld zgâriindu-i faţa, 
încercând să ajungă la ochi. 

— Mori, Blofeld! Mori! șuieră el printre dinţii încleștați. 

După câteva clipe văzu cum îi iese limba din gură cum își 
rostogolește ochii peste cap și îl simţi alunecând greu din 
strânsoare. Se prăbuși odată cu el în genunchi, cu degetele 
încleștate în continuare de gâtul vânjos, fără să vadă ceva, fără 
să audă ceva, orbit de setea cumplită de sânge. 


172 


După o vreme începu să-și revină. Capul dragonului auriu de 
pe chimonoul negru de mătase scuipa flăcări înspre el. Işi 
descleștă cu greu degetele din jurul gâtului și se ridică în 
picioare, ferindu-se să privească chipul vineţiu. Se clătină. 
Doamne, cât de rău îl durea capul! Ce mai trebuia să facă 
acum? Încercă să-și adune cât de cât gândurile. Mai devreme îi 
venise o idee excelentă. Dar care anume? A, da, desigur! Luă de 
jos sabia lui Blofeld și merse cu pași de somnambul de-a lungul 
coridorului de piatră ce ducea la camera de anchetă. Se uită la 
ceas. Era douăsprezece fără cinci minute. Găsi imediat cutia de 
lemn stropită cu noroi, în spatele tronului de piatră pe care 
șezuse cu zile, cu ani în urmă. Se apropie de ea și o făcu să sară 
cât colo cu o lovitură puternică de sabie. Da, cutia ascundea o 
roată mare, așa cum se așteptase! Se lăsă în genunchi și o 
răsuci până o închise cu totul. Ce urma să se întâmple? Sfârșitul 
lumii? leși din cameră și străbătu în fugă coridorul. Acum trebuia 
să iasă, să scape din locul acela blestemat. Dar retragerea îi era 
blocată de paznicii adunaţi în holul central. Trase în lături o 
draperie și sparse geamul cu mânerul sabiei. Fereastra dădea 
pe o terasă cu balustradă ce părea să înconjoare tot etajul. Se 
uită în jur, căutând ceva să-i acopere goliciunea. Nu văzu 
altceva decât chimonoul lui Blofeld. Il smulse cu sânge rece de 
pe cadavru, îl îmbrăcă și strânse cordonul. Partea interioară a 
hainei era rece ca o piele de șarpe. Privi în jos spre Irma Blunt. 
Femeia mai respira încă scoțând un horcăit de beţiv. Se duse la 
fereastră și o încălecă ferindu-și tălpile goale de cioburi. 

Se înșelase! Terasa era de fapt un balcon destul de mic, închis 
pe ambele părţi. Îl parcurse de la un capăt la celălalt, dar nu 
văzu nicio cale de ieșire. Privi peste balustradă. Până la aleea de 
pietriș de jos era o distanţă de cel puţin o sută de metri. Auzi 
deasupra capului un fluierat înăbușit și se uită să vadă ce este. 
Doar o pală de vânt ce făcuse să vibreze una din frânghiile ce 
țineau legat blestematul de balon al lui Blofeld! Atunci îi veni 
ideea nebunească susținută de amintirea unei scene dintr-un 
film cu Douglas Fairbanks, unde eroul traversase pe sus un hol 
vast folosindu-se de pendularea unui candelabru. Balonul cu 
heliu era suficient de puternic ca să susțină pancartele de pânză 
încadrate în șipci ce conţineau avertismente, atunci de ce n-ar 
susţine și greutatea unui om? 


173 


Alergă la colțul balustradei, de care era legată frânghia cu 
care era fixat balonul. Verifică frânghia. Era tare ca un cablu! De 
undeva, din spatele lui, se auzea zarvă mare. Oare își revenise 
femeia din leșin? Ținându-se de frânghia întinsă, se cățără pe 
balustradă, își fixă ca punct de sprijin pentru picioare una din 
pancarte, se prinse cu mâna dreaptă de frânghie, în timp ce cu 
stânga îi tăia legătura folosind sabia lui Blofeld și se aruncă în 
gol. 

Mergea! Adia o briză ușoară ce îl purta clătinându-se ușor 
deasupra parcului luminat de lună peste fumarolele din care se 
ridicau aburi, peste lacul cu oglinda lui lucioasă și liniștită 
mânându-l spre mare. Dar, în loc să coboare, urca! Se părea că 
sfera umplută cu heliu nu este deloc impresionată de greutatea 
lui! De la ultimul etaj al palatului răsunară câteva focuri de armă 
și vreo două albine furioase îi bâzâiră pe lângă urechi. Începură 
să-l doară mâinile și picioarele încleștate de frânghie. Ceva îl izbi 
într-o parte a capului, în același loc unde se lovise în cădere mai 
devreme și asta fu picătura care umplu paharul. Ştia el că așa o 
să se întâmple! Silueta întunecată a castelului începu să se 
clatine în lumina lunii, să salte în sus și în lături și să se dărâme 
apoi încet, precum un glob de înghețată care se topește la 
soare. Etajul de sus se prăbuși primul, apoi celălalt și celălalt și, 
după doar câteva clipe, un val uriaș de flăcări portocalii țâșni din 
iad către lună și un val de aer fierbinte, însoţit de un bubuit 
repetat de tunet, îl lovi și-i făcu balonul să se clatine. 

Dar ce se întâmplase? Nu știa și nici nu-i păsa. Durerea de 
cap era unicul lui univers. Găurit de un glonţ, balonul cobora cu 
repeziciune. Sub el, marea care fremăta blând îi așternuse 
culcuș. Își descleștă mâinile și picioarele de pe frânghie și pluti 
în jos spre liniștea deplină, spre așternutul pufos al copilăriei, 
spre izbăvirea de orice durere. 


Capitolul 21 


Necrolog în The Times 


COMANDANTUL JAMES BOND, Cavalerul 
Ordinului Sfinților Gheorghe și Mihail, Ofițer 
174 


în Corpul de Voluntari al Marinei Regale 


Autor: M. 

După cum au aflat deja cititorii dumneavoastră din articole 
anterioare, un ofițer din eșalonul superior al ministerului 
apărării, comandantul James Bond, Cavaler al ordinului Sfinţilor 
Gheorghe și Mihail, Ofiţer în Corpul de Voluntari al Marinei 
Regale, este dat dispărut și se crede că a fost omorât în timp ce 
se afla într-o misiune oficială în Japonia. Vă aduc la cunoștință 
cu profund regret că speranţele privitoare la supraviețuirea lui 
trebuie abandonate. În consecință, mie îmi revine sarcina, ca 
director al departamentului în care a servit cu rezultate 
excelente, să fac un rezumat al vieții acestui ofițer și al 
neprețuitelor servicii aduse de el ţării sale. 

James Bond s-a născut din tată scoţian, Andrew Bond din 
Glencoe și mamă elveţiancă, Monique Delacroix din cantonul 
Vaud. Tatăl său fiind reprezentantul pentru străinătate al firmei 
de armament Vickers, prima parte a instruirii sale, în perioada 
căreia a dobândit cunoștințe excelente de franceză și germană, 
a avut loc în străinătate. Când avea unsprezece ani, amândoi 
părinţii i-au murit într-un accident în timp ce escaladau vârful 
Aiguilles Rouges de lângă Chamonix, iar tânărul a trecut sub 
tutela unei mătuși, decedată ulterior, domnișoara Charmian 
Bond, cu care s-a dus să locuiască într-un sătuc numit Pett 
Bottom, din apropiere de Canterbury, în comitatul Kent. Acolo, 
într-o căsuță modestă, mătușa lui, care trebuie să fi fost o 
doamnă deosebit de erudită și de rafinată, i-a completat 
educaţia înscriindu-l la o școală publică englezească de unde, pe 
la vârsta de doisprezece ani, a intrat cât se poate de mulțumitor 
la Eton, căci tatăl lui îl înscrisese încă de la naștere la acest 
colegiu. Trebuie să recunoaștem că perioada studiilor la Eton a 
fost scurtă și nu prea strălucită. Mă îndurerează să spun că, 
după doar două semestre, ca rezultat al unor pretinse probleme 
cu servitoarea unuia dintre băieţi, mătușii i s-a solicitat să-l 
retragă. Aceasta a reușit să-i obţină transferul la Fettes, școala 
unde studiase și tatăl lui. Atmosfera acelei instituţii de 
învăţământ avea accente puternic calviniste, standardele 
academice și cele atletice fiind deosebit de riguroase. Deși 
înclinat spre solitudine prin natura firii, a legat câteva prietenii 
stabile cu membri ai faimoaselor cercuri atletice ale școlii. La 


175 


vremea absolvirii, pe când avea doar șaptesprezece ani, luptase 
de două ori reprezentându-și școala la box, categorie ușoară și 
fondase primul curs serios de judo într-o școală publică 
britanică. După absolvire, în anul 1941, declarând că are 
nouăsprezece ani și cu ajutorul unui fost coleg al tatălui său de 
la Vickers, a intrat în serviciul care avea să devină mai târziu 
ministerul apărării. Datorită naturii confidenţiale a îndatoririlor 
sale, i s-a acordat gradul de locotenent în Serviciile Speciale ale 
Corpului de Voluntari ai Marinei Regale. Ca răsplată pentru felul 
în care s-a achitat de îndatoriri, a încheiat războiul cu gradul de 
comandant. Aproximativ în aceeași perioadă, autorul acestor 
rânduri a intrat în contact direct cu anumite aspecte ale 
activităţilor din cadrul ministerului, astfel că am avut marea 
plăcere de a aproba solicitarea comandantului Bond de a 
continua să lucreze pentru ministerul apărării în care, la 
momentul regretabilei sale dispariţii, s-a ridicat la gradul de 
ofițer principal în serviciul civil. 

Natura îndatoririlor comandantului Bond în cadrul ministerului 
apărării, care și-au primit recunoașterea în anul 1954 prin 
conferirea titlului de cavaler al Ordinului Sfinţilor Gheorghe și 
Mihail, trebuie să rămână confidențială, însă colegii săi din 
minister vor recunoaște cu toţii că și le-a îndeplinit cu temeritate 
extraordinară și mare eleganţă, cu toate că firea impetuoasă și 
uneori necugetată l-a adus în situaţii trecătoare de conflict cu 
autorităţile superioare. În situaţiile extreme a dovedit 
întotdeauna o inspiraţie de geniu, reușind astfel să scape, mai 
mult sau mai puţin neatins, din numeroasele aventuri în care a 
fost implicat datorită misiunilor ce i s-au încredinţat. Inevitabila 
publicitate, mai ales în presa străină, acordată unora dintre 
aceste aventuri l-au transformat, mai mult împotriva voinţei 
sale, într-un soi de figură publică, în așa măsură încât s-a scris 
chiar și o serie de cărți despre el, al cărei autor este un prieten 
personal și fost coleg al lui James Bond. Dacă aceste cărţi ar fi 
conţinut o descriere mai amplă a misiunilor și ar fi reflectat 
gradul real de cruzime și pericol al desfășurării lor, autorul ar fi 
fost cu siguranţă dat în judecată pentru încălcarea legii 
secretului de stat. Dispreţul cu care aceste scrieri de ficţiune 
sunt tratate de către ministerul apărării constituie principala 
explicaţie pentru faptul că încă - subliniez, încă - nu s-a luat 
nicio măsură împotriva autorului și editorului acestor episoade 


176 


oarecum  schematizate și îndulcite, foarte răspândite și 
apreciate, din cariera unui angajat de elită din serviciul public. 

Nu-mi rămâne decât să închei acest scurt in memoriam 
asigurându-i prietenii că ultima misiune încredințată 
comandantului Bond a avut o importanță supremă pentru Stat. 
Cu toate că, vai!, nu se va mai întoarce din ea, am fost investit 
de către cele mai înalte autorităţi din sfera noastră de activitate, 
cu permisiunea de a confirma că misiunea a avut succes în 
procent de sută la sută. Nu e nicio exagerare să spunem fără 
echivoc că, prin eforturile unui singur om, siguranța Regatului a 
fost mult consolidată. 

James Bond a fost căsătorit pentru foarte scurtă vreme, în 
1962, cu Teresa singura fiică a lui Marc-Ange Draco din Marsilia. 
Căsătoria s-a încheiat în circumstanțe tragice, relatate în presă 
la vremea respectivă. Din acea căsătorie nu au rezultat copii 
astfel că din câte cunosc, James Bond nu are nicio rudă în viață. 


Autor M.G. 

Am fost fericită și mândră să lucrez pentru comandantul Bond 
în ultimii trei ani de serviciu în ministerul apărării. Dacă temerile 
pe care le nutrim cu toţii pentru soarta lui sunt justificate, aș 
îndrăzni să sugerez aceste cuvinte simple pentru epitaful său, 
cu gândul că numeroși tineri din personalul ministerului vor 
simţi că filosofia lui îi reprezintă. „Nu am de gând să-mi risipesc 
zilele încercând să le prelungesc. Îmi voi folosi timpul așa cum 
se cuvine”. 


Capitolul 22 


Lacrimile unei vrăbii 


Când Kissy văzu prăbușindu-se în mare silueta în jurul căreia 
pluteau aripile unui chimonou negru, simţi că e bărbatul ei și 
străbătu cei două sute de metri de la baza zidului înotând mai 
rapid decât o făcuse vreodată în viaţa ei. Impactul cumplit cu 
apa scosese tot aerul din plămânii lui Bond, dar dorinţa de a 
trăi, deși diminuată de durerile sfâșietoare de cap, fu din nou 
stimulată de noul dar cunoscutul dușman pe care-l reprezenta în 

177 


acel moment marea, așa că în momentul când Kissy se lupta să 
ajungă la el, se chinuia deja încercând să scape de chimonou. 

Când o zări apropiindu-se crezu că este Blofeld și încercă s-o 
atace. 

— Sunt Kissy, îi spuse ea pe un ton imperativ, Kissy Suzuki! 
Nu-ţi amintești de mine? 

Nu-și amintea. Nu-și amintea de nimic în lume în afară de 
chipul dușmanului și de nevoia disperată de a-l zdrobi. Dar 
puterile îl părăsiră și curând îi îngădui, blestemând cu glas slab, 
să-l scape de chimonou și dădu atenţie vocii rugătoare care i se 
adresa. 

— Acum urmează-mă, Taro-san. Dacă obosești, te trag după 
mine. Suntem învăţate de mici cum să salvăm un om din mare. 

Dar când porni, Bond nu o urmă, ci începu să înoate cu 
mișcări anemice, ca un animal rănit, în cercuri din ce în ce mai 
mari. O bufni plânsul. Ce se întâmplase cu el? Ce-i făcuseră 
oamenii aceia de la Castelul Morţii? In cele din urmă reuși să-l 
oprească și, vorbindu-i în șoaptă blândă, îl convinse s-o lase să-l 
prindă pe sub braţe și așa, cu capul cuibărit comod între sânii ei, 
începu să înoate pe spate purtându-l deasupra ei. 

Era o performanţă uimitoare pentru o fată - un kilometru de 
străbătut înot în luptă cu curenții, având doar luna și câte o 
privire ocazională peste umăr ca să se orienteze, dar reuși s-o 
ducă la bun sfârșit și să-l tragă pe Bond la țărm în micul ei golf 
adăpostit. Abia atunci își îngădui să se prăbușească și ea 
epuizată, pe lespezile de piatră, alături de el. 

O trezi geamătul lui Bond. li fusese rău și acum şedea cu 
capul în mâini, privind spre mare cu ochii unui somnambul. 
Când îl cuprinse pe după umeri, se întoarse nedumerit spre ea. 

— Cine ești? Cum am ajuns aici? Ce e locul ăsta? Ești foarte 
frumoasă, încheie el după ce o examină atent. 

Kissy îl privi cu ardoare. Un gând nemaipomenit i se înfiripă în 
minte și zise: 

— Nu-ţi poți aminti nimic? Nu știi cine ești și de unde vii? 

Bond își trecu o mână pe frunte și-și îngustă ochii. 

— Nimic, zise el cu glas slab. Cu excepţia unui chip de bărbat. 
Cred că era mort. Cred că era un om rău. Cum te cheamă? 
Trebuie să-mi spui totul. 

— Mă cheamă Kissy Suzuki și tu ești iubitul meu. Numele tău 
e Taro Todoroki. Trăim pe insula asta și mergem la pescuit 


178 


împreună. Ducem o viaţă bună. Ai putea să mergi puţin? Trebuie 
să te duc acolo unde locuiești, apoi să aduc niște mâncare și un 
doctor care să te consulte. Ai o rană oribilă într-o parte a capului 
și o tăietură la coaste. Probabil că ai căzut de pe stânci în timp 
ce strângeai ouă de pescăruș. 

Fata se ridică și-i întinse amândouă mâinile. Bond i le luă și se 
ridică șovăitor în picioare. Kissy îl prinse de mână și-l călăuzi cu 
blândeţe pe cărarea ce ducea la casa familiei Suzuki. Dar 
trecură de ea și își continuară urcușul până la desișul de arţari 
pitici și camelii. Îl conduse pe lângă altarul shinto și intrară în 
peșteră. Inăuntru era spaţiu destul și pământul bătătorit de pe 
jos era uscat. 

— Aici locuiești. Și eu locuiesc aici împreună cu tine. Am scos 
la aerisit așternutul nostru, dar îl voi aduce imediat. Aduc și 
niște mâncare. Acum întinde-te, iubitul meu și odihnește-te. Voi 
avea grijă de tine. Ești bolnav, dar doctorul o să te facă bine din 
nou. 

Bond se întinse ascultător și adormi într-o clipă, cu partea 
nedureroasă de cap sprijinită pe brațul îndoit. 

Kissy cobori panta cu inima cântând de bucurie. Erau atâtea 
de făcut, atâtea de aranjat, dar acum își recăpătase bărbatul și 
era neclintit hotărâtă să-l păstreze. 

Se lumina de ziuă și părinţii ei erau treji. Le vorbi în șoaptă 
agitată în timp ce încălzea niște lapte și făcea o boccea din 
așternut, cel mai bun chimonou al tatălui ei și câteva din 
articolele de toaletă ale lui Bond - dar nimic din ceea ce-i putea 
aminti de trecut. Părinţii erau obișnuiți cu toanele și 
independenţa ei, așa că doar tatăl comentă destul de puţin 
convins că ar fi bine dacă kanushi-san le dădea binecuvântarea. 
Apoi, după ce-și curăţă pielea și părul de sare, își îmbrăcă 
chimonoul simplu cafeniu și porni să urce dealul spre peșteră. 

Ceva mai târziu, preotul shinto o primi cu atitudine gravă. 
Părea că o așteptase. Ridică o mână și-i vorbi siluetei 
îngenuncheată la picioarele lui. 

— Kissy-chan, eu știu ce știu. Diavolul acela blestemat e mort. 
La fel și nevasta lui. Castelul Morţii a fost distrus în întregime. 
Totul s-a petrecut la fel ca în previziunea celor șase gardieni, de 
mâna bărbatului venit de peste mări. Unde este el acum? 

— În peştera din spatele altarului, kanushi-san. E grav rănit. ÎI 
iubesc. Aș vrea să-l păstrez lângă mine și să-l îngrijesc. Nu-și 


179 


amintește nimic din trecut. Aș vrea să rămână așa ca să ne 
putem căsători și el să devină un fiu al insulei Kura pentru 
totdeauna. 

— Asta nu va fi posibil, draga mea. Când va sosi vremea își va 
reveni și va pleca înapoi peste mări, în locul de unde este. Sunt 
sigur că se vor face anchete oficiale în legătură cu dispariţia lui, 
de la Fukuoka și chiar de la Tokio, căci trebuie să fie un om 
renumit în ţara lui. 

— Dar kanushi-san, dacă le-o ceri tu bătrânii satului le vor 
arăta acelor oameni shiran-kao și vor spune că nu știu nimic, că 
bărbatul acela Todoroki a pornit înot spre Fukuoka și că de 
atunci nu s-a mai auzit nimic de el. Atunci oamenii aceia or să 
plece. Nu vreau decât să am grijă de el și să-l păstrez pentru 
mine cât mai mult timp. Dacă va veni ziua în care va dori să 
plece, n-o să-l împiedic cu nimic. Dimpotrivă, o să-l ajut. A fost 
fericit aici, pescuind cu mine și cu David, pasărea mea. Mi-a 
spus-o cu gura lui. După ce se face bine, mă voi strădui să-l fac 
fericit în continuare. N-ar trebui ca oamenii ama să onoreze și să 
prețuiască acest erou pe care ni l-au trimis zeii? Oare cei șase 
Gardieni n-ar dori să-l păstrăm pentru un timp aici? Și nu mi-am 
câștigat eu un merit cât de mic pentru umilele eforturi de a-l 
ajuta pe Todoroki-san și de a-i salva viaţa? 

Preotul rămase un răstimp tăcut, cu ochii închiși. Când îi 
deschise, îi aținti asupra chipului rugător de la picioarele lui. 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, Kissy-chan, spuse el 
zâmbind. Acum adu-l pe doctor la mine și apoi condu-l la 
peșteră, ca să îngrijească rănile acestui om. Voi vorbi cu bătrânii 
satului. Dar va trebui să fii foarte discretă câteva săptămâni și 
gaijinul - nu trebuie să se arate. După ce se liniștește totul, se 
poate muta în casa părinţilor tăi. 

Doctorul îngenunche lângă Bond și întinse pe jos o hartă mare 
a capului omenesc, cu fiecare secţiune marcată cu cifre și 
ideograme. Apoi îi pipăi cu degete blânde craniul ca să vadă 
dacă sunt fracturi, în timp ce Kissy îngenunchease de cealaltă 
parte a lui și-i ţinea mâna transpirată între ale ei. Când sfârși, 
doctorul se aplecă deasupra lui, îi ridică pleoapele una câte una 
și privi adânc în pupilele lucioase folosind o lupă puternică. La 
instrucțiunile lui, Kissy pusese apă la fiert și doctorul curăţă mai 
întâi rana făcută de glonţ peste umflătura teribilă cu care se 
alesese în urma căderii în oub/iette. După aceea presără praf de 


180 


sulfamidă și pansă rana cu mâini experte, strânse coastele rupte 
într-un bandaj gipsat, se ridică și-o scoase pe Kissy din peșteră. 

— Va trăi, o anunță el, dar vor putea trece luni, poate chiar 
ani până să-și recapete memoria. Lobul temporal al creierului, 
unde este stocată memoria a fost serios vătămat. E nevoie de 
multă strădanie. Va trebui să-i amintești locuri și obiecte. Dacă 
va ajunge să recunoască unele dintre ele, restul se va petrece 
treptat, prin asocieri. Ar trebui transportat la Fukuoka, să i se 
facă o radiografie, dar eu cred că n-are nicio fractură și-apoi 
kanushi-san a poruncit să rămână în grija ta și prezenţa lui pe 
insulă să rămână secretă. Mă voi supune, firește, instrucțiunilor 
onorabilului kanushi-san și-l voi vizita venind pe cărări diferite și 
numai în timpul nopţii. De multe lucruri va trebui să te ocupi 
singură, căci nu trebuie mișcat din loc cel puţin o săptămână. 
Acum ascultă cu atenţie, spuse doctorul și-i dădu instrucțiuni 
intrau în sarcina ei. 

Și așa zilele se transformau în săptămâni, iar poliţia venea 
iarăși și iarăși de la Fukuoka și persoana cea importantă, pe 
nume Tanaka, veni de la Tokio și mai târziu un bărbat uriaș ce 
spunea că e din Australia și de el i-a fost cel mai greu lui Kissy 
să scape. Dar chipurile shiran-kao rămaseră de piatră și insula 
Kuro își păstra secretul. Bond se făcu bine și Kissy îl lua uneori 
noaptea la plimbare. Din când în când ieșeau să înoate în golful 
lor și să se joace cu pasărea David. Kissy îi spuse istoria 
parând cu pricepere toate întrebările lui referitoare la lumea din 
afara insulei. 

Sosi iarna și poporul ama trebui să rămână la țărm ca să-și 
repare plasele și bărcile și să-și lucreze micile petice de pământ 
de pe coasta muntelui. Bond se întoarse la casa familiei Suzuki 
și se făcu folositor ocupându-se de tâmplărie și de alte treburi 
ciudate și învățând japoneza de la Kissy. Ochii lui își pierduseră 
privirea opacă, dar rămâneau pierduţi și în fiecare noapte era 
tulburat de vise despre o lume cu totul diferită, cu oameni cu 
piele albă și orașe mari și despre chipuri pe care și le amintea 
pe jumătate. Dar Kissy îl asigură că erau doar coşmaruri, la fel 
cum avea și ea și că nu au niciun înțeles. Bond începu treptat să 
se obișnuiască cu ideea că acea căsuţă de piatră și lemn și 
orizontul nesfârșit al mării sunt lumea lui mărginită. Kissy avea 


181 


grijă să-l ţină departe de coasta sudică a insulei și se temea de 
ziua în care avea să înceapă din nou pescuitul la sfârșitul lunii 
mai, iar el va vedea zidul cel înalt și negru de cealaltă parte al 
strâmtorii a cărui imagine putea să-i redeștepte toate amintirile. 

Doctorul era surprins de lipsa de progrese a stării lui și se 
resemnă cu concluzia că amnezia de care suferea Bond este 
totală. Curând își încetă vizitele, fiindcă starea fizică a 
pacientului său și multumirea aparent deplină cu existența pe 
care o ducea demonstrau că era pe deplin recuperat. 

Pe Kissy o necăjea un singur lucru. Încă din prima noapte în 
peșteră împărțise patul cu el și-apoi, de când se făcuse bine și 
se mutase înapoi în casă, așteptase în fiecare noapte să facă 
dragoste cu ea. Dar cu toate că o săruta din când în când și o 
ținea adesea de mână, trupul lui nu era deloc conștient de 
prezența ei, oricât s-ar fi lipit de el sau l-ar fi mângâiat. Oare 
rana îl făcuse impotent? ÎI întrebă pe doctor și acesta îi răspunse 
că nu exista nicio legătură între cele două situaţii, dar că era 
posibil să fi uitat cum se face dragoste. 

Așa că într-o zi, Kissy Suzuki anunţă că ia vaporul poștal 
săptămânal până la Fukuoka pentru a face cumpărături și, după 
ce ajunse în oraș, găsi o cale prin care află unde se află 
magazinul cu accesorii erotice din oraș, numit „Magazinul 
Fericirii” și care poate fi găsit în orice localitate japoneză care se 
respectă. Își spuse păsul unui bărbat vârstnic, cu barbă cenușie 
și priviri viclene, care stătea după o tejghea nevinovată pe care 
nu era expus nimic mai deplasat decât tonice și contraceptive. 
Bărbatul o întrebă dacă are cinci mii de yeni, sumă destul de 
mare, dar când îi răspunse că are banii încuie ușa dinspre stradă 
și o invită în cămăruţa din spate. 

Acolo, negustorul se aplecă și scoase de sub o banchetă un 
obiect ce arăta ca o cușcă de iepuri din sârmă. Puse cușca pe 
banchetă și Kissy văzu că înăuntrul ei erau patru broaște râioase 
mari instalate pe un pat de mușchi. Apoi scoase o chestie 
ciudată care semăna cu un platou pentru încălzit mâncărurile cu 
o cușcă și mai mică în mijloc. Scoase cu grijă una din broaște și 
o băgă în cușcă de pe platou, în așa fel încât să stea întinsă pe 
suprafața lui metalică. Apoi târâi o baterie mare de mașină până 
la bancă puse platoul lângă ea și conectă firele bateriei de-o 
parte și de alta a platoului. După ce-i șopti broaștei câteva 
cuvinte de încurajare, se dădu în lături. 


182 


Broasca începu să se scuture ușor, aruncând spre Kissy priviri 
furioase ca și cum ar fi știut că era vina ei. Negustorul o urmări 
neliniștit cu capul plecat deasupra cuștii, apoi își frecă mâinile 
satisfăcut când observă stropi mari de sudoare ţâșnind de pe 
trupul broaștei. Luă o linguriţă mică și o fiolă, ridică cușca de 
sârmă și adună transpiraţia de pe pielea broaștei cu lingurita pe 
care o golea în fiolă. Când termină fiola conţinea aproximativ o 
jumătate de linguriţă de lichid limpede, o astupă cu un dop și i-o 
dădu lui Kissy, care o ţinu în mână cu respect și foarte multă 
grijă ca și cum ar fi fost o bijuterie fabuloasă. După aceea 
negustorul deconectă firele bateriei și așeză broasca, ce nu 
părea foarte afectată de experienţă, înapoi în cușca cea mare 
pe care o înculie. 

Când sfârși, se întoarse spre Kissy și se înclină. 

— Când acest produs valoros este dorit de un client sincer, îl 
invit întotdeauna să fie martor la procesul distilării. Altfel, ar 
putea nutri gândul nedemn că este doar apă de la robinet. Dar 
acum te-ai convins cu proprii ochi că este sudoare autentică de 
broască, obţinută prin expunerea vietății la un șoc electric slab. 
Broasca suferă doar un disconfort temporar și va fi răsplătită în 
seara asta cu o porție suplimentară de muște sau greieri, Și 
acum, zise el și se duse la un bufet din care scoase o cutiuţă de 
medicamente, asta este pudră de șopârlă uscată. O combinaţie 
din cele două produse, pusă în mâncarea iubitului tău la cină, se 
va dovedi infailibilă. Cu toate acestea pentru a-i excita mintea în 
aceeași măsură ca simţurile, îţi pot furniza pentru o sută de yeni 
în plus o carte excelentă pentru împărţitul pernei. 

— Ce e o carte pentru împărțţitul pernei? 

Negustorul se duse iarăși la bufet și scoase o carte ieftină cu 
coperte nevinovate. Kissy o deschise, își duse mâna la gură și 
roși furioasă. Dar apoi, fiindcă era fată prevăzătoare și nu voia 
să fie înșelată, mai răsfoi câteva pagini. Toate conţineau 
fotografii pornografice luate de aproape, imagini fidele ale 
actului sexual în toate ipostazele posibile. 

— Foarte bine, șopti ea și-i dădu cartea înapoi. Vă rog să 
împachetaţi totul cu grijă. 

Deschise poșeta și începu să numere bancnotele. 

Se întoarseră amândoi în magazin, negustorul îi dădu 
pachetul și după ce se înclină adânc, deschise ușa. 


Kissy se înclină la rândul ei, dar fără mare tragere de inimă și 
țâșni afară din magazin de parcă ar fi făcut un pact cu diavolul. 
Dar pe când se urca în vaporul poștal să se întoarcă pe insulă îi 
venea să se îmbrăţișeze de emoție și bucurie și începu să 
inventeze o poveste cu ajutorul căreia să explice achiziţia cărții. 

Bond o aștepta pe ponton. Era prima zi când lipsise de lângă 
el și-i resimţise dureros absenţa. Discutară veseli în timp ce 
mergeau ţinându-se de mână de-a lungul țărmului printre plase 
întinse și bărci, iar oamenii le zâmbeau văzându-i, dar priveau 
prin ei în loc să-i salute, fiindcă preotul lor decretase că ga;/inu/ 
de pe insulă nu exista în mod oficial. lar spusele preotului erau 
întâmpinate întotdeauna cu supunere deplină. 

Întorși acasă Kissy se apucă să prepare fericită o porţie mare 
de sukiyaki, tocana tradiţională din carne de vită puternic 
condimentată. Era o trataţie cu totul specială căci ei mâncau 
rareori carne, dar nu știa dacă poţiunile ei au vreun gust și nu 
voia să riște. Când tocana fu gata, picură cu mâna tremurătoare 
praful maroniu și lichidul în farfuria lui Bond și amestecă bine. 
Apoi aduse farfuriile pe masa în jurul căreia ședea toată familia, 
așezată cu picioarele încrucișate pe tatami. 

ÎI urmări cu ochi bănuitori pe Bond până își termină porţia din 
farfurie. Acesta curăţă urmele de sos cu o mână de orez și, după 
ce o complimentă călduros pentru priceperea la gătit, își bău 
ceaiul și se retrase în camera lor unde obișnuia să repare plase 
de pescuit sau undiţe înainte de a se culca. În timp ce își ajuta 
mama la spălatul vaselor, Kissy se întrebă dacă și în seara 
aceea va face la fel. 

Petrecu un răstimp îndelungat pieptănându-se și pregătindu- 
se pentru el și, când i se alătură în sfârșit, inima îi bătea ca o 
pasăre captivă. 

Bond își ridică privirile de pe paginile cărții pentru împărțitul 
pernei și o întrebă râzând: 

— Kissy, de unde Dumnezeu ai luat asta? 

— Oh, aia chicoti ea. Am uitat să-ţi spun. Un individ 
dezgustător a încercat să mă convingă să intru în magazinul lui. 
Mi-a strecurat-o în mână și mi-a făcut programare pentru seara 
asta. Am acceptat doar ca să scap de el. Noi o numim cartea 
pentru împărţitul pernei. O folosesc îndrăgostiţii. Nu găsești că 
imaginile sunt incitante? 


184 


Bond își smulse chimonoul de pe el și arătă spre așternutul 
moale de pe podea, spunând cu înflăcărare. 

— Kissy, scoate-ţi hainele și întinde-te acolo, începem de la 
pagina întâi! 

e 

larna se transformă în primăvară și pescuitul începu din nou, 
dar acum Kissy se scufunda goală la fel ca celelalte fete, iar 
Bond și pasărea se scufundau împreună cu ea și aveau zile bune 
și zile mai rele. Dar soarele strălucea cu putere și marea era 
albastră, pantele munţilor se acopereau cu iriși sălbatici și toată 
lumea se agita căci în curând aveau să înflorească cireșii. Kissy 
se întreba ce moment să aleagă pentru a-i spune lui Bond că a 
rămas însărcinată și dacă el îi va propune să se căsătorească 
sau nu. 

Dar într-o zi, pe când coborau spre golf, Bond părea 
preocupat și când îi ceru să nu pună încă barca la apă fiindcă 
avea ceva serios să-i spună, inima îi tresări și se așeză alături de 
el pe un bolovan plat, cu mâna pe după umerii lui. 

Bond scoase din buzunar o bucăţică zdrenţuită de hârtie și i-o 
întinse, iar ea se cutremură de teamă și știu ce-o să urmeze. Işi 
trase braţul de după umerii lui și se uită la hârtie. Era unul din 
pătratele de ziar prinse într-un cui în wc. Intotdeauna rupsese ea 
hârtia și aruncase prevăzătoare toate bucăţile ce conţineau 
cuvinte englezești. 

— Kissy, ce înseamnă cuvântul ăsta, Vladivostok? La ce se 
referă? Am senzaţia că îmi evocă ceva îl leg de o ţară foarte 
mare, cred că se cheamă Rusia. Am dreptate? 

Kissy își aminti ce-i promisese preotului și-și ascunse fața în 
palme. 

— Da, Taro-san, ai dreptate. 

Bond își duse pumnii la ochi și apăsă tare. 

— Am sentimentul că sunt legat într-un anume fel de Rusia, 
că mare parte din viața mea trecută e în strânsă conexiune cu 
tara asta. Ar putea fi posibil? Îmi doresc atât de mult să știu de 
unde veneam înainte să ajung pe insula asta! Mă ajuţi, Kissy? 

Kissy își luă palmele de pe obraji, îl privi intens și-i spuse 
liniștită. 

— Da, te voi ajuta, iubitul meu. 


— Atunci mă voi duce în acel loc numit Vladivostok și poate 
că acolo îmi voi aduce aminte de mai multe lucruri și-atunci mă 
voi putea întoarce liniștit aici. 

— Dacă așa spui, iubitule. Vaporul care duce poșta pleacă 
mâine spre Fukuoka. De-acolo te voi urca în tren, îţi voi da bani 
și instrucțiuni amănunțite. Se spune că ar exista un tren care 
pleacă de pe insula Hokkaido până la Sakhalin, care se află pe 
teritoriul rusesc. De acolo vei ajunge cu siguranţă la Vladivostok. 
Dar trebuie să ai grijă, rușii nu sunt un popor prea prietenos. 

— Sunt sigur că nu-i vor face rău unui pescar din Kuro. 

Kissy simţi că inima ei e gata să-i sară din piept. Se ridică și 
merse încet până la barcă. Împinse barca de pe pietriș în apă și 
așteptă, în locul ei obișnuit de la pupa, ca el să urce și să-i 
prindă genunchii între ai lui, așa cum făcea întotdeauna. 

James Bond își luă locul în barcă, băgă văslele în lăcașurile lor 
și, în timp ce cormoranul negru se cățăra pe băncuţa lui și-și 
întindea maiestuos aripile, măsură din ochi distanţa până la 
grupul celorlalte bărci și începu să vâslească. 

Kissy îi zâmbea cu ochii în ochii lui, soarele îi încălzea spatele 
și, în ceea ce-l privea pe el, era o zi frumoasă, exact la fel cum 
fuseseră și celelalte - fără pic de nor pe cer. 

Dar, desigur, nu știa că se numește James Bond. Și, 
comparate cu semnificaţia orbitoare pe care o avea pentru el 
acel nume de oraș rusesc citit în ziar, viaţa lui pe insula Kuro și 
dragostea lui pentru Kissy Suzuki erau, după cum spusese Tiger 
odată, la fel de puţin importante ca și lacrimile unei vrăbii. 


Sfârșit