Cezar Petrescu — Omul de zapada

Cezar Petrescu 


Cezar Petrescu 


OMUL DE ZĂPADĂ 


Toată ziua a suflat un vânt rece, tăios, fără milă. În-tâi o 
luase mai domol. Mai în glumă. Şuiera subţirel printre 
crengi. Cânta hoinar din chitară pe struna sârmelor de 
telegraf. Fâlfâia ca un steag afişul circului de astă-vară, cu 
chipul lui Fram, ursul polar, dezlipit de pe un zid. Se juca 
de-a prinsul cu pălăria rotundă a unui domn scurt, pântecos 
şi chel, după ce i-o înhăţase din cap la colţul străzii. 

I-o înşfăcase pe neaşteptate şi o rostogolea ghiduş de-a 
dura, înainte, la dreapta, la stânga, pe sub roţile unei biriji şi 
din nou înainte... O lăsa să se odihnească, o clipă, lăţită pe 
asfalt. Se făcea că a uitat de dânsa... 

Cotrobăia prin ganguri, foşcăind nişte hârtii. Citea 
programul de la cinematograf şi ţistuia a mirare. 

Poate că voia să-şi cumpere bilet la matineu. 

Iar când domnul scurt şi gras sosea tropăind, zdup-zdup, 
pe picioarele crăcănate, gâfâind şi dând din mâini, gata să- 
şi apuce pălăria cu bastonul, vântul, haţ! I-o şterpelea de 
sub nas, o umfla val-vârtej pe sus. Chico-tea în hohote şi 
bătea cercul cu dânsa până în mijlocul pieţei. 

De-acolo, zvâc! A săltat-o în zbor peste grilajul de fier şi a 
cocoţat-o drept în creştetul statuii lui lon Vodă cel Cumplit. 

Domnul pântecos a rămas fluierând a pagubă şi 
scărpinându-se în chelie. Grozav de minunat se mai holba la 
pălăria care fusese biciclistă şi s-a făcut aviatoare. Nu ştiuse 
el ce pălărie sportivă purtase în cap, toată vara! 

— Firea-ar afurisit de vânt ticălos şi prost-crescut! 
Blestemă, ştergându-şi sudoarea de pe fruntea pleşuvă. 

Atâta i-a trebuit vântului, nebunului! Aha!... Afurisit şi 
prost-crescut, care va să zică?... Deodată s-a burzuluit şi a 


întors-o pe foaia cealaltă, să arate dumnealui ce poate, dacă 
i-a ieşit faima că ar fi un vânt lipsit de educaţie. 

Numai ce a început a mugi vrăjmaş, prăvălind pe cer nori 
negri ca păcura! Şi numai ce-a pornit-o bezmetic de-a 
lungul străzilor, vâjâind şi urlând şi stropşindu-se. 

Zgâlţăia uşile mânios. Răbufnea ferestrele cu sunet de 
geamuri sparte. Scutura năuc tabla firmelor. Dezbârna 
porţi. Împroşca pe bulevard bilele castanelor dezghiocate 
din găoacele cu ghimpi. Smulgea nemilos cele din urmă 
frunze ofilite şi fără nici o vină. 

Le alunga să se ascundă sărmanele în unghere, cu foşnete 
de spaimă şi de frig. 

Poate îngropau un mort. Poate îngropau toamna deasă, 
mocnită. 

Oraşul s-a îmbrobodit în ceaţă. Trecătorii zgribuliţi 
grăbeau paşii, cu tusete şi glasuri răguşite. 

— Unde te duci? Întreba unul. 

— La doctor... Mi-e fetiţa bolnavă. Tuşeşte... 

— De unde vii? Vroia să afle altul. 

— De la lemne... Nu se găsesc lemne! Îmi tremură 
băieţelul de frig... 

— Ce toamnă urâtă!... Ce toamnă...! 

Lângă o casă părăsită, scheuna dureros un câine flămând 
şi fără stăpân. La colţul pieţei, se tânguia cerşetorul cel orb, 
de toţi cunoscut. Cineva începuse să cânte. Dar îndată s-a 
oprit. A amuţit. Se ruşinase el singur de înveselirea atât de 
nepotrivită în mijlocul atâtor tristeţi. 

Luminile s-au aprins una câte una. Abia clipoceau însă, 
gălbui şi murdare, înăbuşite de fum şi de păclă. La gară a 
fluierat o locomotivă de tren. Un tren care pleca departe, 
departe, către ţările calde de miazăzi, unde sunt ţărmuri de 
mare scăldate în soare şi unde grădinile sunt veşnic în 
floare. 

Oraşul a rămas mai singur şi mai posomorât în ploaia 
urâtă. S-a culcat ursuz, ascultând chiotul vântu-lui în 
hornuri, ca gemetele de strigoi, ascultând plânsul şiroaielor 


de apă în burlane. Apoi a tăcut şi câinele cel fără stăpân. 
Nici corbii n-au mai croncănit. 

Noaptea s-a lăsat neagră, pustie, peste oraşul cel mai 
mâhnit de pe lume. 

— Mamă! Oare n-are să mai ningă niciodată? A întrebat 
Gina, înainte de a pune căpşorul pe pernă. 

Era o fetiţă bălaie, cu ochi albaştri şi năsucul obrăz-nicuţ, 
cu părul auriu ca spicul de grâu. 

Mama nu i-a răspuns. Poate că nici nu-i auzise întrebarea. 

În rochia neagră, stătea pe gânduri la gura sobei, 
scormonind focul de lemne ude, să aţâţe flacăra puţintică şi 
slabă. 

Gina s-a înălţat pe pat, în genunchi, şi a stăruit de-a doua 
oară, scuturându-şi pletele cârlionţate: 

— Mamă? Iarna aceasta nu mai ninge? Mă tem că, de anul 
trecut, Dumnezeu a uitat cum se ninge! 

— N-avea nici o grijă, copiliţă! A liniştit-o doamna Elena 
Zamora, mama Ginei, cu un zâmbet amar pe buze. N-a uitat 
Dumnezeu cum se ninge. Într-o bună dimineaţă, ne-om 
pomeni cu o zăpadă şi cu nişte troiene, să nu fim 
bucuroase...! 

— Cum să nu fim bucuroase? Adică ţie nu-ţi place când 
ninge? 

— Mi-a plăcut odată, a oftat mama Ginei în faţa so-bei, 
apucând în degetele subţiri ghemul de lână şi andrelele de 
împletit. 

— Când odată? 

— Când eram ca tine, copila mea!... Acum mi-a trecut 
vremea plăcerilor şi bucuriilor de-atunci... 

— De ce, mamă? Eşti supărată pe iarnă? Ce ţi-a făcut? 

— Lasă, nu e nevoie să ştii prea multe, că ai să 
îmbătrâneşti prea repede. 

Gina a deschis mai larg ochii albaştri, cuprinsă de o 
grozavă mirare: 

— Şi ce-ar fi rău, mamă? Chiar aş vrea să ajung mai 
repede mare ca tine! 


Mama Ginei clătină din cap cu tristeţe, privind mai 
departe în focul sărăcăcios şi fără putere. 

Poate gândea la păsurile lor, căci trăiau în strâmtorare de 
trei ani, de când Alexandru Zamora, tatăl Gi-nei, s-a pierdut 
fără urmă în război, departe, la capătul lumii. Poate că a 
mia oară se întreba ce s-a întâmplat cu dânsul. Prizonier? 
Rănit? Bolnav sau îngropat pe undeva, unde nu e nimeni să- 
l plângă şi să-i pună flori pe mormânt? 

Poate că se gândea apoi la vremurile de demult, când era 
şi ea numai o fetiţă care aştepta cu nerăbdare cea dintâi 
ninsoare, cu joaca bulgărilor de omăt, sâniuş şi patine. 

Acum iarna însemna pentru dânsa numai griji. 

Dar Gina o ţinea înainte: 

— Spune şi tu, mamă! N-ar fi cică bine să ajung mai 
repede mare ca tine? Aş păstra eu cheile de la cămară şi m- 
aş duce eu în piaţă, să le-arăt eu zarzavagiilor cu cine au 
dumnealor de-a face!... Phii! Las' pe mine!... Pe urmă, m-aş 
duce singură la cinematograf... M-ar saluta şi poştaşul! 
Sergentul de stradă, din colţ... 

— Nu ştii ce vorbeşti, copila mea! A suspinat doamna 
Elena Zamora. Nu-ţi doresc să ajungi aşa de repede mare 
ca mine... Cât mai târziu... 

— De ce, mamă? 

— Iar de ce? Înţeleg eu de ce ţi-au schimbat prietenele 
tale numele în Gina Dece, în loc de Gina Zamora. 

— Nu-mi place... Mai bine Zamora! 

— Ca să rămâi Gina Zamora, atunci, fii cuminte şi culcă-te! 
Hai! Pune capul pe pernă şi închide ochii, domnişoară Dece! 

Copila tot mai avea însă ceva de spus şi nu ştia cum s-o 
spună. Se uita lung la obrazul mamei, cu duiosul zâmbet 
luminat de flacăra pe sfârşite din sobă. Se uita, pe urmă, la 
chipul maicii Domnului din icoană, lumi-nat de pâlpâirea 
tremurătoare a candelei. N-o amăgeau ochii. Găsea parcă o 
asemănare. 

Luându-şi curaj, a rostit în şoaptă: 


— Mamă! Spune drept... Tu eşti cumva soră cu Maica 
Domnului? 

— Ce vorbeşti tu, acolo? 

— Zău, mamă! Semeni cu Maica Domnului din icoana 
noastră... Dacă eşti soră, de ce mi-ai ascuns? Poţi să-mi spui 
acuma adevărul cel adevărat! Promit să păstrez secretul... 
Hai, mamă! Zi: da! Zi da! Şi eu jur că nu mai spun la nimeni. 
Jur pe capul lui Pavalache! Jur pe capul Cleopatrei! Nici aşa 
nu mă crezi? 

Gina sărise în picioare de neastâmpăr şi dădea cu o 
cumplită însufleţire din mâinile mici, în cămăşuţa albă şi 
lungă de noapte. Parcă împletea şi ea ceva de zor cu 
degetele. Nu lână, ca mama. Cuvinte şi întrebări şi 
jurăminte. 

Pavalache era cățelul din bucătărie, tovarăşul de joacă şi 
de isprăvi, câteodată, cam gogonate. Cleopatra era păpuşa 
cu rochiţa roşie, la care ţinea ea mai mult. 

Ca să jure pe capul lor, însemna că nu-i chestie de glumă. 

— Hai, mamă! Nu mă crezi că ţin secret, nici dacă jur? De 
ce nu spui adevărat, că eşti soră cu Maica Domnului? 

Venise acum rândul doamnei Zamora să se uite foarte 
mirată la Gina, numită şi domnişoara Dece, care se credea 
copilă de sfântă. A pus ghemul de lână şi andrelele pe 
fotoliul de la gura sobei. S-a apropiat să-şi sărute fetiţa pe 
frunte, mustrând-o cu blândeţea de totdeauna: 

— Să nu te mai aud că vorbeşti asemenea năzbâtii, Gina 
mea dragă! Cum de-ţi trece prin minte una ca asta? Eu sunt 
numai o biată femeie... Toţi suntem numai nişte sărmani 
oameni... 

— De ce vrei să mă înşeli? Se încăpăţâna domnişoara Dece 
în părerile sale. Nu spunea madam Palade că tu eşti o 
sfântă? 

— Care va să zică, ştie ea mai bine decât mine, cine şi ce 
sunt? A surâs mama Ginei, de astă dată cu umbra 
mâhnirilor risipită din ochi. Aşa pretinzi mătăluţă? 


— Ba bine că nu! Madam Palade e-o cucoană bătrână şi 
elavioasă... 

— Evlavioasă, poate vrei să zici, Gina? O îndreptă doamna 
Zamora. 

— Evlavioasă... Sigur că evlavioasă! Am vrut să te încerc, 
dacă ştii... 

Mama Ginei zâmbea de şiretenia cusută cu aţă albă a 
fetiţei, uitând de toate grijile sale. O îndemnă: 

— Ei, m-ai încercat? Te-ai dumirit?... Urmează acum... 

— Da! Urmă Gina, trăgând cu coada ochiului să ghicească 
dacă mama o crede ori nu pe cuvânt. Da, ma-dam Palade e 
o cucoană elva... Alva. Leva. Ştii tu! Na! E-vla-vi-oa-să, 
evlavioasă!... Să ştii de la mine că evla-vioasă se spune! 

— Mulţumesc că m-ai învăţat. Eşti foarte drăguță. Mai 
departe? 

— E o cucoană elva... Alva. Leva. Evlavioasă! Uf!... O 
cucoană foarte e-vla-vi-oa-să, na! Care se duce toată ziua la 
biserică. Zicea şi moş Toader, care a tăiat lem-nele, că n-o 
mai întrece nimeni când e vorba de sfinţi şi de sărbători... 
Mai zicea că madam Palade e mama posturilor şi că ei îi dă 
Sfântul Petru cheile de la rai, când se duce la bărbier să-şi 
mai tundă barba după ce-i ajunge până la brâu. Aşa că ştie 
dânsa ce ştie, dacă spune despre tine că eşti o sfântă. 

— Bine, Gina dragă. Dacă ştie aşa de bine ce ştie, ia să-mi 
fii atât de drăguță şi să-mi mărturiseşti ce mai spune 
madam Palade şi despre tine? 

— Nu spune nimic... 

— Chiar nimic? Aminteşte-ţi bine... 

— N-am ce să-mi amintesc! A strâns Gina din umeri, 
lungind botişorul şi uitându-se în altă parte, fiindcă îşi 
amintea ea prea bine, dar nu tot aşa de bine îi dădea mâna 
să mărturisească. 

— Atunci să te ajut eu... 

— Lasă! Nu-mi mai trebuie nici un ajutat, mamă. 

— Îţi trebuie ori nu-ţi trebuie, tot e nimerit să-ţi aduc 
aminte... 


— Parcă tu n-ai altceva de făcut, mamă? 

— În clipa asta, nu! Ţin să lămuresc o poveste care-mi pare 
foarte nelămurită... Spunea madam Palade ori nu că eşti un 
drac şi jumătate? Spunea ea ori nu că eşti un drac 
împieliţat? 

— Parcă madam Palade se pricepe la draci! 

Mama Ginei a izbucnit în râs, mângâindu-şi cu dragoste 
fetiţa pe frunte şi strângând-o la piept cu mâna cealaltă. 

— Hm! S-a prefăcut a se mira din cale afară. Din 
domnişoara Dece, ai devenit domnişoara Parcă! Adi-neauri, 
parcă madam Palade se pricepea de n-o mai întrecea 
nimeni! Acum, când a ajuns vorba la tine, parcă dintr-o dată 
şi-a pierdut toată priceperea! Curios! 

— La sfinţi şi la sfinte se pricepe, mamă! Încercă Gina s-o 
dreagă. La draci, de unde să ştie madam Palade ce-i cu 
dracii? Îşi face cruce şi ei fug! Nici n-are când să-i vadă, aşa 
de repede o iau la goană. 

— Iar la isprăvile tale, nu şi-a făcut niciodată cruce? 

— Care isprăvi? 

— Le cunoşti mătăluţă! Isprăvi ca aceea de ieri. Când i-ai 
ascuns umbrela şi galoşii. Când ai speriat-o ieşind de după 
uşă în patru labe şi lătrând ca Pava-lache, de-a scăpat 
pachetul din mână. E adevărat? 

— Îmda... Recunoscu Gina cu ochii în pământ. 

— Ei? Atunci nu şi-a făcut cruce? N-a spus: „Piei, drace şi 
jumătate”? 

— Zău că nu! După ce i-a trecut spaima şi i-am ridi-cat 
pacheţelul de jos, a început a râde. I s-a încreţit obrazul de 
râs, mărunţel, mărunţel, de nici nu i se mai zăreau ochii. 
Dar de supărat, nu s-a supărat. Ba încă mi-a dat şi 
bomboane. Le-am crănţănit singură. Nu m-am gândit la tine 
şi acuma îmi pare rău. Mai am două, mamă! Vrei să le 
împărţim? Tu una şi eu una. 

Fără să mai aştepte răspuns, Gina a zvâcnit din pat în 
cămăşuţa lungă până-n pământ. S-a repezit să scotocească 
în sertarul său cu jucării şi păpuşi, cam vechi şi cam 


invalide. De acolo s-a întors zuruind pe-un fund de cutie, 
două bomboane sticloase, care miroseau a mentă şi a 
madam Palade. 

— Asta e pentru tine, mamă! Cea mai mare. la-o, te rog, că 
mă supăr! 

Mama Ginei s-a prefăcut că primeşte cu mare plă-cere 
acadeaua pestriță: roşu, galben, albastru. Dar pe ascuns a 
pus-o îndărăt, fără ca fetiţa să bage de seamă. Astfel, 
dimineaţă, Gina avea să se mire şi să jure pe capul lui 
Pavalache, că nu-şi închipuieşte ea cum a ouat cutia altă 
bomboană. 

Apoi, doamna Zamora a hotărât: 

— De-acum, la culcare! Ţi-ai făcut rugăciunea? 

— Da, mamă... 

— Şi pentru tata? 

— Şi... 

După ce s-a lăsat învelită până la bărbie, Gina a întrebat 
cu vocea somnoroasă: 

— Mamă, Dumnezeu chiar aude rugăciunile noastre? 

— Fără îndoială. 

— Le-aude şi Maica Domnului? 

— Poate încă mai mult. 

— Fiindcă e acilea, aproape, în icoană? 

— Nu numai pentru aceasta, copila mea! Fiindcă e mamă. 
Simte şi ştie ce se petrece în sufletul unei mame şi al unui 
copil. 

— Atunci, de ce nu-l ajută pe tata să se întoarcă? De ce nu- 
i dă permis de circulaţie? De ce n-au milă de noi? 

Răspunsul însă nu l-a mai aşteptat şi nici nu l-a mai auzit 
copila cu ochii albaştri, numită şi domnişoara Dece, iar 
alteori domnişoara Parcă. 

Adormise, ţinând lipită la piept pe Cleopatra, păpuşa 
căpătată în dar de ziua ei de la madam Palade, cucoana cea 
bătrână şi evlavioasă şi fără nici o pricepere când e vorba 
de draci. Mama Ginei s-a depărtat cu pasi uşori de lângă 
pătucul alb. S-a aşezat în jilţul de la gura sobei, unde focul 


era stins. A pus în poale ghemul de lână şi a rămas aşa 
multă vreme, împletind hăinuţa de iarnă pentru copila care 
pe degeaba se îngrijora că Dumnezeu a uitat poate de anul 
trecut cum se ninge. Nu uitase. Purta el de grijă copiilor. 

În camera scundă se lăsase frig. Numai în candela de sub 
icoana Maicii Domnului, pâlpâia un sâmburaş cald de 
lumină. Afară, vântul şi ploaia se zbuciumau în crengile 
goale. Băteau cu degete ude în geam. 

Noaptea se adâncea mai nepătrunsă, mai pustie şi neagră, 
peste oraşul cu tusete şi oftări şi suspine. 

Oare în câte case, în câte şi câte nu s-au culcat copiii tot cu 
aceleaşi întrebări pe buze? 

— Mamă! Când are să ningă? 

— Bunicuţo, de ce nu mai ninge odată? 

— Tată, anul acesta, eu nu mai am parte să mă joc cu 
săniuţa? 

— Mamă-mare! În calendarul matale nu scrie că ninge? 

— Mămico, tu ce crezi? Dacă am să mă rog frumos lui 
Dumnezeu, n-are să se îndure şi să trimită iarna pe 
pământ? 

În fiecare casă unde se află un copil, acestea au fost 
întrebările cu care îşi cicăleau părinţii, bunicile, suro-rile 
mai mari. Cunoaşteţi voi prea bine! 

Parcă voi faceţi altfel, când se apropie cea dintâi ninsoare 
şi nu mai aveţi astâmpăr? Chiar dacă mi-aţi jura pe capul lui 
Pavalache, ca Gina, tot n-am să vă cred. 

Eu ştiu însă mai multe. Ştiu şi altele. 

În seara cu vânt şi cu ploaie, am auzit şi am văzut ce se 
petrece în fiecare casă din oraşul cel negru şi posomorât. 

— Cum? De unde poţi să ştii? Vă ghicesc întrebarea. 
Aceasta e o povestire! Aşa, numai o născocire, numai o 
istorie închipuită... 

— Ba nu! Daţi-mi voie să vă răspund. De data asta eo 
întâmplare adevărată. Foarte adevărată! Vă poftesc să mă 
credeţi. Dacă aş mai fi încă la anii Ginei şi aş avea un căţel 
ca dânsa, aş fi gata să jur pe capul lui Pavalache! De unde le 


ştiu pe toate? Hm! Să vă spun? Să nu vă spun? Hai! De 
hatârul vostru am s-o fac şi pe asta. Uitaţi-vă de unde şi 
cum le stiu! Dar să nu destăi-nuiţi la nimeni. Rămâne secret 
între noi. Juraţi pe capul lui Pavalache? 

Da? Atunci, ascultați! 

Odată, demult, când eram copil ca voi, am căpătat eu o 
vărguţă fermecată de la Sfânta Vineri. 

Mă aflam într-o livadă, la ţară, într-o amiază de vară. Şi 
era cald, cald, cald, de ardea soarele ca para focului! Şi era 
o tăcere, o tăcere şi o singurătate, de se auzeau numai 
greierii în iarbă, cântând ţiric-ţiric, ţiric-ţi-ric! 

Numai iaca văd eu o bătrânică mică şi cu broboadă 
neagră, gârbovită, gârbovită, urcând dealul din greu, 
sprijinită într-un toiegel lustruit. 

Era ostenită şi însetată. Abia îşi mai trăgea răsufla-rea. 

Mă reped. O ajut să ajungă până la salcia de la fântâna de 
piatră. O rog să stea la umbră. Scot pentru dânsa apă 
proaspătă şi rece, brumată, să-şi potolească setea. 

Atunci s-a uitat ea lung la mine, într-aşa fel de-am înţeles 
eu că-i Sfânta Vineri. 

Şi atunci mi-a dat ea nuieluşa fermecată, spunându-mi: 

— Îţi mulţumesc, fătul meu! Să te ţie Dumnezeu până la 
adânci bătrâneţe! Pentru că ai fost un copil de inimă şi cu 
milă de bătrâneţele mele, ca să-ţi aminteşti toată viaţa de 
fapta ta bună, primeşte această vărguţă. S-o păzeşti ca 
ochii din cap! 

— Dar ce să fac cu dânsa? E plină livada de nuieluşe ca 
aceasta... 

— Ascultă, şi nu întreba!... Nu seamănă cu nici-o alta de pe 
lume... E o vărguţă binecuvântată de mine. Cu dânsa ai să 
poţi trece prin ziduri, ai să poţi cobori prin acoperişuri, ca 
să vezi ce fac oamenii şi să-i asculţi ce spun, atunci când 
cred că nu-i vede şi nu-i aude nimeni. Cu dânsa ai să poţi 
străbate într-o clipă codrii şi mările şi oceanele şi pustiurile, 
ca să ajungi unde te duce gândul... 


— Cu nuieluşa asta de alun? Am întrebat răsucind în mână 
cu neîncredere vărguţă fără frunze. 

— Cu nuieluşa asta de alun. 'Ţi-am spus. Ascultă şi nu 
întreba! Purtând-o nedespărţită cu tine, ai să mai auzi ce 
spun frunzele şi pomii şi florile. Ai să înţelegi graiul tuturor 
vieţuitoarelor şi nevieţuitoarelor: păsări, câini, broaşte, lei, 
cai şi melci, graiul albinelor şi-al vântului şi-al ploii... Al 
tuturora, fără deosebire. 

— Au şi melcii un grai al lor? Vorbeşte şi ploaia? Vorbesc şi 
frunzele? M-am mirat eu, ca un copil prostuţ şi neştiutor ce 
eram pe-atunci. 

— Toate au un grai tainic al lor. S-o ştii de la mine, fătul 
meu! Numai că oamenii nu-l pricep şi atunci cred că toate 
făpturile, cât şi lucrurile de pe lume, au fost lăsate de 
Dumnezeu fără cuvânt... Vărguţa aceasta are să-ţi arate cât 
de neîntemeiată e asemenea părere. Tot ce-i pe lume are un 
glas să-şi spună bucuria, să-şi plângă durerea, să-şi arate 
dragostea, să-şi amintească... 

— Iar eu am să le aud? Am să le înţeleg? 

— De-acum înainte ai să le auzi şi ai să le vezi toate; ai să 
le înţelegi cu ajutorul nuieluşei acesteia pe care am 
binecuvântat-o eu. la aminte însă, nici să n-o pier-zi, nici să 
n-o foloseşti cumva pentru gânduri şi fapte urâte! Atunci 
puterea ei are să se întoarcă asupra ta, destăinuind lumii în 
gura mare tot ce-ai gândit rău şi ai făptuit urât. Ile-aş mai 
povăţui ceva... Eşti tu în stare să-mi asculţi povaţa? 

— Sunt, Sfântă Vineri. 

— Te povăţuiesc s-o întrebuinţezi numai pentru bucuria şi 
alinarea copiilor, chiar atunci când vei ajunge bătrân şi cu 
părul alb ca mine. Tot ce te-a ajutat să afli nuieluşa 
binecuvântată de mine să împărtăşeşti copii-lor, ca să ştie şi 
dânşii tainele lumii. Îmi făgăduieşti? 

— Făgăduiesc. 

— Acuma, rămâi cu bine, fătul meu! 

Sfânta Vineri s-a ridicat de la umbra salciei de lângă 
fântână. l-am sărutat smerit mâna uscăţivă. 


A făcut un semn asupra mea cu degetele slabe şi 
tremurătoare. S-a depărtat apoi cu paşi mărunți, gârbovă, 
sprijinită în toiegelul lustruit. 

S-a dus printre pomii din livadă, pe poteca fâneţei cu flori 
şi ţârâit de greieri, până ce n-am mai văzut-o cu ochii. 

Dar din acea zi, nuieluşa fermecată mi-a ajutat cu 
adevărat să aud, să văd şi să înţeleg multe. 

De la dânsa am învăţat eu graiul cel tainic al frunzelor şi al 
pomilor şi florilor şi cailor şi melcilor; graiul ploii când se 
tânguieşte în geam şi şoaptele vântului, bătaia de inimă a 
ceasornicului când ticăie tic-tac şi tot ce alţii n-aud şi nu 
înţeleg, chiar dacă aud. Cu dânsa am pătruns eu prin ziduri, 
ca să aflu ce se petrece în casele cu uşile închise şi cu 
perdelele trase la fereastră. Am auzit oftaturi şi suspine. Am 
văzut bucurii şi os-peţe întinse. Am citit în gândul 
oamenilor. M-am bucurat şi m-am întristat împreună cu ei, 
fără s-o ştie. 

Vreţi să mergeţi cu mine la fiecare casă din oraşul acela 
posomorit şi negru, unde copiii s-au culcat întrebând: oare 
de ce nu mai ninge odată? 

Atunci, daţi-mi mâna! Încet, încetişor, nu tropăiţi! 

Atingem uşor cu vârful nuieluşei fiecare zid; iar zidurile ne 
lasă să pătrundem înăuntru. 

N-aveţi nici o teamă! Cei de acolo nu ne aud şi nu ne văd. 
Avem vărguţa fermecată cu noi. 

Ea ne şopteşte şi cum îi cheamă pe cei dinăuntru, cum 
trăiesc, ce-au făcut ieri şi ce-aşteaptă de la ziua de mâine. 

Încet, încetişor, nu tropăiţi! 

Vedeţi? Sunt case măreţe şi frumoase, cu trepte de 
marmură şi cu ferestre largi, cu parchet lustruit şi covoare 
catifelate pe jos, cu toate luminile candelabrelor aprinse. 
Sunt şi case umile, scunde, întunecoase, unde suflă vântul 
rece pe sub prag. 

Acesta e palatul domnului Stanciu Balaban, îmbogăţit de 
război. Stăpânul morii şi al fabricii de cârnaţi, care are 
două automobile la scară, mari cât două vagoane de tren. 


Stanciu Balaban, tatăl lui Bobiţă, odorul răsfăţat şi 
înfumurat, poreclit Bosumflache, fiindcă e cel mai mofturos 
şi mai harţăgos dintre toţi copiii oraşului. 

Căsuţa din dreapta, cu pereţii coşcoviţi şi cu acoperişul 
spart de trece vântul şi ploaia prin el, e adăpostul Saftei, 
spălătoreasă. Văduvă nevoiaşă, mama fetiţei pe care o 
cheamă Lenţuca şi care acum e bolnavă, fiindcă a umblat 
până săptămâna trecută desculţă. N-avea cu ce să-şi 
cumpere încălțări. Dincoace stă Fred, băiatul avocatului. Şi 
dincolo, cei doi fraţi, Bâzu şi Dănut, elevi în şcoala primară. 
Mai departe, Nina; alăturea, Jap; în casa din fundul curţii, 
cu un plop la poartă, stau Diana, Sandel şi Ticu; la a treia 
casă, Măgârdici, marele meşter al zmeielor, vara, şi al 
gheţuşului, iarna, măcar că e numai fecior de coşar. 

Pe urmă, la colţul pieţei, în casa cu doi lei de piatră la 
scară, stau cele două surori gemene, Lola şi Lala, 
nepoţelele lui madam Palade, care seamănă aşa de mult 
una cu alta, încât nici nu le-ar deosebi nimeni, dacă n-ar 
purta funde de altă culoare în păr. Mai este şi casa Adinei, a 
lui Guţă, a lui Tom, Bicu şi Codinel. 

În fiecare casă, băieţi şi fetiţe de toate mărimile şi de toate 
vârstele, cu feluritele lor apucături. 

Unii, copii gălăgioşi şi fără astâmpăr. Alţii, sfioşi şi plini de 
supunere. Unii, înconjurați de jucării scumpe şi nou-nouţe, 
pe care le schimbă de la o lună la alta şi mereu mai vor 
altele, fiindcă s-au săturat de cele de luna trecută. 

Nici nu se cunosc prea bine între dânşii. Ziua, în stradă, de 
obicei se privesc pe furiş. Îşi fac semne. Ar vrea să se 
împrietenească, să se joace, să alerge. 

Unii însă n-au voie. Nu le îngăduie părinţii şi guvernantele 
să se înhăiteze cu copiii de pe uliţă. 

Alţii, cei săraci, n-au timp. Trebuie să care pachete, să 
tăbârcească coşuri, să împingă roabe cu lemne, să alerge la 
brutărie după pâine, la băcănie după sare şi gaz, să ajute 
pe cei mari la necazurile lor. 


Dar acum, în noaptea aceasta, nu mai este nici o deosebire 
între toţi. Şi cei din casele măreţe şi îmbelşu-gate, cu focul 
duduind în sobe ori cu plăcuta căldură de calorifer în odăi; 
şi cei din sărmanele cocioabe numai cu doi cărbuni stinşi în 
vatră, toţi nu-şi găsesc astâmpăr. 

Înainte de a merge la culcare, înainte de a închide ochii, 
nu mai sfârşesc cu aceleaşi şi aceleaşi întrebări: 

— Când are să ningă? 

— De ce nu mai ninge? 

— Mămico! N-ar fi bine să-i trimitem Maicii Domnului o 
scrisoare recomandată şi s-o rugăm să ne răspundă când 
ninge? 

Toţi aşteaptă minunea unei ninsori albe şi sclipi-toare, 
feerice, ca în poveştile de Crăciun. 

Hai să intrăm măcar în câteva case! Două sau trei. Pentru 
altele nu avem vreme. E târziu. Şi-i ploaie! Şi-i vânt...! 

Încet! Nu tropăiţi... 

Casa Ginei o cunoaşteţi acum. S-o lăsăm de-o parte. Gina 
doarme şi visează în pătucul alb, cu păpuşa strânsă la piept. 
Visează că ninge. Să n-o deşteptăm. 

În clădirea cam dărăpănată şi veche de-alături, Bâzu şi 
Dănut nu s-au culcat încă. 

Daţi-mi mâna!... Aşa!... Încet. Vedeţi ce uşor se trece prin 
ziduri cu vărguţa pe care mi-a dăruit-o Sfânta Vineri? 

Băieţelul cel mai mic şi zburlit e Bâzu. 

Uitaţi-vă bine la el! Vărguţa fermecată îmi şopteşte că e o 
cunoştinţă nouă, cu care avem să ne mai întâlnim. 

Nu se poate spune că e copilul cel mai frumos de pe lume! 
Cam pistruiat, nasul cât un sfârc, părul ridicat în creastă, îi 
lipseşte şi un dinte din faţă. Zgârieturi pe obraz, slavă 
Domnului! Nici nu face să le mai numărăm. Dar ce băiat 
inimos şi cum mai ţine la prieteni! Nu-i cel dintâi în clasă ca 
Dănuţ; nu-i pieptănat, îngri-jit, sârguincios şi supus ca el. 
Deştept, însă, de scapără. Pe urmă, mai are şi hazul său! E 
un mucalit. 


Strâmtă şi friguroasă, odăiţa! Hm! Ce spuneţi?... Pereţii 
afumaţi, soba rece, lampă cu lumină prea slabă. Sufragerie 
de oameni necăjiţi. Acolo îşi învaţă lecţiile amândoi fraţii, cu 
paltonaşele pe umeri. 

Dincolo, în cealaltă cameră, părinţii vorbesc despre grijile 
lor. Chibzuiesc târguielile de la piaţă pe a doua zi. Tatăl lui 
Bâzu şi al lui Dănuţ a fost slujbaş mărunt şi cu leafă mică, la 
moara domnului Stanciu Balaban, până la începutul 
toamnei. 

Niculae Aldea îl cheamă. Om slăbănog şi bolnăvicios, 
chinuit de-o tuse rea. Doctorul i-a spus să se ducă la munte, 
să se odihnească şi să se îngrijească. Dar domnul Balaban 
nici n-a vrut să audă. S-a înfuriat, bombănind: 

— Cum? Dumneata pofteşti vacanţă şi plimbări? Pentru 
asta plătesc eu lefuri? N-am nevoie de slujbaşi bicisnici! Şi 
nu-mi tuşi în obraz! Vrei să mă îmbolnă-vesc şi eu? 

În loc să-i dea vacanţă, l-a dat astfel afară. L-a azvârlit cu 
neînduplecare pe drumuri, în pragul iernii. Aşa că o duc 
acum mai greu decât anul trecut. Vând şi amanetează câte 
un lucru din casă, scoarţe, sfeşnice, ceasornice şi inele, ca 
să poată plăti chiria şi să aibă cu ce trăi. 

— Ne-o ajuta Dumnezeu să trecem şi peste iarna care 
vine! Am eu semne! Spune Eleonora Aldea, mama copiilor. 
Lasă-mă pe mine să le descurc toate, Niculae! Tu ia-ţi 
doctoriile. 

E o femeie răzbătătoare şi vrednică; nu-şi pierde 
nădejdea. 

Se scoală în zorii zilei. Se duce cu coşul în piaţă. Croieşte 
şi coase singură hăinuţele copiilor; îi ajută câteodată la 
dezlegarea problemelor mai încâlcite. Amândoi îşi iubesc 
copiii ca pe ochii din cap. 

Vă uitaţi lung la Bâzu? Da? Vă înţeleg! Şi eu, tot la dânsul 
mă uitam. Urâţel, dar simpatic la culme! 

Priviţi cum împinge caietul unde şi-a pregătit tema, 
depărtându-l pe muşamaua vânătă de pe masă! Se scarpină 
cu creionul în creştetul zburlit. Mâzgăleşte pe muşama un 


purceluş dolofan, cu coada bârligată ca un sfredel. Cască. 
Se întinde. 

Îşi pipăie zgârietura din obraz. Se strâmbă şi se încruntă 
ca lon Vodă cel Complit, statuia din piaţă. 

Nu de durere, ferească Dumnezeu! Se încruntă la 
amintirea scărmănelii pe care i-a tras-o el lui Bobiţă 
Balaban, Bosumflache, de unde s-a ales cu obrazul ju-lit 
când a sărit şoferul domnului Stanciu Balaban să-şi apere 
odorul stăpânului. Ţipa şi scheuna Bosumflache ca din gură 
de şarpe, de-a răsunat tot oraşul. Ce folos? Până la sfârşit, 
tot el s-a ales cu ocara şi morala! 

Ca să nu mai gândească la aceste peripeții şi să uite de 
ele, întreabă: 

— Dănut... Oare tu nu crezi că a venit vremea să ningă? 

Dănuţ, şcolar într-o clasă mai mare şi premiant întâi de 
când a deschis abecedarul, îşi repetă lecţia cu urechile 
astupate în palme: 

— Tubul digestiv şi digestia!... Orice fiinţă ca să poată trăi 
are nevoie de hrană. Unele fiinţe, cum sunt ierbivorele, se 
hrănesc cu iarbă, fân, orz, ovăz, po-rumb, sfeclă”... 

Bâzu îl scutură de mână: 

— Hei, Dănuţ!... N-auzi? Lasă naibii tubul digestiv, iarba şi 
sfecla! Răspunde-mi! Ninge mâine ori nu? 

Fratele lui Bâzu nici pomeneală s-audă şi să răspundă. Îi 
dă înainte, pe de rost: 

— Alte vietăţi, cum sunt carnivorele, se hrănesc cu carne. 
Omul se hrăneşte cu vegetale şi cu carne”... 

— Hol... Opreşte, Dănuţ! Strigă Bâzu, zguduindu-l mai 
zdravăn. Opreşte, ierbivorule! Cum îţi vine ţie să crezi în 
palavrele din carte? Adică noi ne hrănim şi cu carne? 
Suntem şi carnivori? De trei săptămâni nu ne-am mai 
înfruptat din friptură. Tot cartofi şi fasole! Aşa că schimbă 
lecţia. Omul este un animal fasolivor şi cartofivor... Asta s-o 
spui când te-o asculta poimâine... 

— Lasă-mă în pace, Bâzule! Rosteşte Dănuţ necăjit. Ce te-a 
apucat? (ie îţi vine să râzi şi eu n-am isprăvit cu tubul 


digestiv... 

— N-a isprăvit nici tubul digestiv cu noi. la-n auzi ce mai 
ghiorăie de foame! Strigă carne!... Sunt tub digestiv de 
carnivor! Daţi-mi carne, friptură, sarmale, şniţel, fleică în 
sânge, chifteluţe marinate! Daţi-mi pâr-joale moldoveneşti! 

Dănut nu face nici un haz. 

Încreţindu-şi fruntea de încordare, încearcă s-o ducă mai 
departe cu lecţia sa: 

— Din gură, alimentele trec prin înghiţire într-o ţeavă 
numită esofag”... 

— Domnule Esofag! Nu-l slăbeşte Băâzu. Hei, dom-nule 
Esofag! Ce-ai zice să-i tragă mâine o ninsoare numărul 
unu? 

De data aceasta, Dănuţ a uitat şi el de esofag, de tubul 
digestiv, de ierbivore şi de carnivore. A închis cartea şi 
glăsuieşte cu însufleţire: 

— Ah! Bâzule! Dacă ar ninge mâine, ţi-aş arăta eu ţie că 
mai ştiu şi altceva decât esofag şi tub digestiv! I-am trage o 
luptă grozavă cu bulgări de zăpadă! Şi am porni-o la sâniuş! 
Tu nu ştii cam pe unde e sania noastră? 

— Hehei!... Să fii dumneata sănătos, domnule Eso-fag! 
Gata pregătită! Am frecat rugina tălpilor. Am pregătit şi 
patinele! 

— Şi patinele? Atunci numai să ningă odată! Ne-am mai 
încălzi afară, de frigul din gheţăria asta de casă. Din pragul 
celeilalte camere, Eleonora Aldea i-a auzit. Şi-a stăpânit 
oftatul şi spune: 

— Hai! Treceţi la culcare, băieţi! Vă ia frigul. 

— Mai am de repetat lecţia de intuiţie, mărturiseşte 
Dănut, ca un elev model ce este. 

— Da! Ele cu esofagul! Râde Bâăzu. Şi cică noi am fi 
carnivori. Ca să vezi ce minciuni gogonate învăţăm noi din 
carte, mamă! Apoi, chiar că mai bine să ne culcăm şi să 
visăm că ninge cu sarmale şi cu ardei umpluţi! 

— Bâzule! Ce drăcovenii îţi mai tună prin cap? Îl dojeneşte 
cucoana Eleonora, stăpânindu-şi râsul, cum îşi stăpânise 


adineauri oftatul. 

— Iartă-mă, mamă! Se apără Bâzu pocăit. Nu sunt eu de 
vină. Esofagul şi tubul nostru digestiv şniţele, sarmale şi 
ardei umpluţi visează... 

— Al tău! Esofagul tău! Se leapădă Dănuţ. 

— Fie şi aşa! Numai al meu. Tu eşti ierbivor. Ai să ajungi 
Daniil Sihastrul! Ai să capeţi premiul întâi şi la post. Premiul 
întâi cu cunună de ridichi. Îţi place să te hrăneşti cu 
rădăcini şi cu ierburi, ca schimnicii din peşteri şi ca madam 
Palade. A ta are să fie împărăţia cerurilor şi a sfeclelor! 

— Bâzule! Îl ameninţă cucoana Eleonora cu degetul 
ridicat. Ia-ţi seama la gură, că până la împărăţia sfeclelor ai 
s-o sfecleşti cu mine! 

— Mamă, recunosc! Sunt un copil mizerabil. Îmi pare rău 
că am vorbit aşa. Nu despre fiul tău iubit, Da-niil Sihastrul! 
Ci regret că am vorbit aşa despre ninsoarea noastră. Nu-mi 
trebuieşte nici un şniţel, nici o sarma. Renunţ! Le dau pe 
toate pe-o ninsoare... Numai să ningă! Să ningă cum se 
ninge, cu nişte fulgi mari... Mari cât sarmalele... Măcar cât 
perişoarele cu smântână... 

— Adică oricum o dai şi-o răsuceşti, tot o ninsoare de 
frupt[] visezi, jupâne Flămânzilă? Luă aminte Dănuţ, sever 
ca un domn profesor pe catedră. 

— De frupt, de post, numai să ningă, jupâne Daniile 
Sihastru! 

— Ia isprăviţi! Ce vă tot ciorovăiţi cu jupâne şi jupâne, ca 
la piaţa mare? Îi îndemnă cucoana Eleonora. Strângeţi-vă 
caietele şi cărţile. La culcare! Acum e prea târziu şi prea 
frig. Vă trezesc eu, mâine dimineaţă, să vă repetaţi lecţiile. 
Mai ales că mâine e sărbătoare. Aveţi toată vremea. 

Uitându-se la zugrăvelile de pe muşama, se minună 
supărată: 

— Ce văd, Bâzule?... Tot nu te astâmperi? Nu te-am poftit 
o dată pentru totdeauna să nu mai mâzgăleşti masa cu 
drăciile tale? Ca să am ce şterge după tine! 


— Le şterg eu, mamă. Păcat însă de mândreţea asta de 
purceluş! Phiiu! Ce fain i-ar mai fi stat lui fript la cuptor! Cu 
cojiţă rumenă, colea, să trosnească în dinţi, Îmi lasă gura 
apă ca burlanele de-afară... 

Bâzu a şters foarte melancolic purceluşul cu coada sfredel. 

— Mamă! 

— Ei, ce mai vrei, Bâzule? Iar ceva cu de-ale mâncării? M- 
ai speriat! Ai să-mi mănânci şi urechile! 

— Dac-ar fi pe mâncat urechi, m-aş adresa lui Bobiţă 
Bosumflache! 'Tot sunt mari şi dezbârnate ca nişte torţi. 
Dintr-o pereche iese piftie pentru o familie întreagă. Dar 
altceva voiam să spun, mamă! De data asta vorbesc serios. 

— Să mai aud şi asemenea minune! 

— Pe onoarea mea! FE. FE. F. Serios! Mamă, tu care ştii 
atâtea, spune drept. Are să ningă mâine ori nu? N-ai 
semne? 

Tiptil, tiptil să intrăm şi în cocioaba Saftei, spălătoreasă 
cea văduvă. 

Uuuuu! Aici e şi mai frig, şi mai întuneric, şi mai strâmt! 

Lenţuca zace în patul de scândură tare, pe mindirul de 
paie, învelită cu o pătură aspră. Tuşeşte. Geme. Aiurează 
prin somn. Strânge însă şi ea la piept o biată păpuşă de 
cârpe, pe care şi-a făcut-o singură. La picioare s-a încolăcit 
Ţuşca, pisica tărcată şi slabă ca o stafie de mâţă. 

De-o săptămână boleşte Lenţuca aşa. Doctor nu le-au dat 
mâna să cheme. Nici să cumpere doctorii. 

Safta avea de primit bani de la domnul Stanciu Balaban, 
pentru mai multe zile de lucru. Dar când s-a dus să-şi ceară 
plata, domnul Stanciu Balaban s-a stropşit după năravul 
său: 

— Nu mă plictisi! N-am timp! Treci în altă zi! 

— Mi-e fetiţa bolnavă, domnule Stanciu. 

— Şi ce mă priveşte pe mine? Soiul rău nu piere! 

— E dreptul meu, domnule Stanciu. Pentru munca mea... 

— Aşteaptă...! 

— De ce să aştept? Nu cer de pomană. 


— Mai eşti şi obraznică? leşi afară! 

A repezit-o pe scări, afară. Aşa că Safta şi-a îngrijit copila 
bolnavă fără doctor şi doctorii de la farmacie. Cu leacuri 
băbeşti şi unsori. Mai multă omenie a arătat mătuşa 
Zamfira, mama coşarului, bunica lui Măgâr-dici; în fiecare 
zi, a venit să-i aducă ba o ulcică de lapte, ba buruieni uscate 
pentru ceaiuri de tuse. 

Acum, Safta spală în albie, lângă vatră, un maldăr de rufe. 
Rufele de la casa domnului avocat Leca Ma-teescu, tatăl lui 
Fred. Sunt cămăşi subţiri şi scumpe de mătase. Cearşaturi 
de olandă. Fete de masă cu broderie rară. Lenjeria şi 
ciorapii şi batistele doamnei Eliza Mateescu, toate gingaşe 
şi străvezii ca pânza de păianjen. Pică de somn şi de 
osteneală, dar nu se lasă. Vrea să se înfăţişeze luni cu toate 
frumos împăturite, călcate, orânduite; să capete plata şi să 
poată aduce un doctor în sărmana lor cocioabă. 

Din când în când, îşi scoate mâinile înroşite din le-şie, le 
şterge cu şorţul, se apropie şi pipăie fruntea bolnavei din 
pat. Copila scânceşte prin somn. Deschide ochii şi spune: 

— Mamă... Visam că ninge... Dar nu-mi era frig... Aşa de 
frumos ningea! Şi eu mă jucam în zăpadă. 

— Dormi, Lenţuco!... Închide ochii şi dormi. 

— Încă nu, mamă. Să-ţi spun mai întâi tot... Ascultă! Nu-mi 
era frig... Aveam ghetuţe noi. Aveam şi şoşoni. Prindeam 
fulgii ca pe fluturi. Ştii tu, ca fluturii cei albi de astă-vară! 
Mamă, eu n-am să mor? Am să mai văd eu ningând anul 
acesta? 

Safta îşi ascunde ochii în care au podidit lacrimile. Ţinând 
palma opărită de leşie pe fruntea copilei, o îndeamnă: 

— Taci şi dormi, Lenţuco!... Dormi... lar mâine ai să te 
trezeşti sănătoasă. 

— Şi are să ningă, mamă? 

— Dacă o vrea Dumnezeu, are să ningă. 

— Şi am să mă pot juca în zăpadă? 

— Cu voinţa lui Dumnezeu, da, Lenţuco... 

— Şi am să capăt ghetuţe? 


— Ne-o purta marele Dumnezeu şi de grija asta...! 

— Cum, mamâă?... Dumnezeu are prăvălie de ghete? 

Safta nu zâmbegşte la asemenea întrebări, ca mamele altor 
copii. Ca mama Ginei ori a lui Bâzu. Ea nu mai ştie să 
zâmbească. I s-a împietrit chipul îmbătrânit înainte de 
vreme. 

Răspunde oftând: 

— N-are prăvălie de ghete. Nici fabrici şi mori ca domnul 
Stanciu Balaban. Are altceva, Leţuco! Dumnezeu are grijă 
de cei pe care-i prigonesc şi-i nedreptăţesc oamenii. 

— Atunci, nu ne uită, mămico? 

— Nu! 

— Şi ne trimite ghete, ninsoare, tot ce dorim? 

— Da... Închide ochii şi dormi. 

— Atât de mult doresc să mai văd o dată ningând, mamă!... 
Nici nu-şi închipuie Dumnezeu, cât doresc! Dacă ar şti, s-ar 
îndura... 

Aşa e că se află multă durere şi suferinţă pe lume? lată de 
ce folosesc eu foarte rar vărguţa cea fermecată de la Sfânta 
Vineri, ca să trec prin ziduri cu puterea sa! Mă întorc acasă 
prea întristat, după câte mai văd şi câte mai aud. 

Nu-mi găsesc somnul. 

Mai degrabă îi cer ajutorul, când ajunge vremea să pricep 
graiul frunzelor şi al florilor, al melcilor şi al cailor, ciripitul 
păsărilor, târâitul greierilor şi susurul izvoarelor. Acelea 
sunt mai dulci şi mângâietoare. Mai blânde. Mă fac să uit 
pentru o clipă durerile şi mâhnirile oamenilor. Să mă tem 
mai puţin pentru bucuriile lor aşa de trecătoare şi 
amenințate. În astă-seară v-am luat însă cu mine din casă în 
casă, fiindcă nuieluşa mi-a murmurat în ureche că toate au 
să sfârşească o dată cu bine. 

Pentru fiecare faptă mi-a spus că se află şi o răsplată. 
Pentru fiecare durere, o alinare. Chiar pentru greşeli şi 
păcaturi, o iertare. 

N-aţi ostenit? Nu vi se închid ochii de somn? 


Dacă nu, hai să-i mai tragem o raită şi în faimosul palat al 
domnului Stanciu Balaban! 

Mare căsoiul, ce ziceţi? Mare, înalt, cu scări late şi 
balcoane aurite, cu turnulețe şi uşi uriaşe de stejar; dar 
fără nici o noimă. Plin de scumpeturi, de covoare, preşuri, 
fotolii şi oglinzi; dar fără nici un haz. 

Luaţi seama să nu lunecaţi pe treptele lucioase de 
marmură şi pe parchetul lustruit. Să ne ştergem bine pe 
picioare! Să nu pipăim cu mâinile ude draperiile de pluş. 
Aici avem de-a face cu nişte persoane foarte simandicoase 
şi ţâfnoase, pe care nu le mai ajunge nimeni nici cu prăjina 
la nas. 

Domnul Stanciu Balaban a uitat când avea o cârciumă la 
bariera oraşului şi când îl luau muşterii la rost, fiindcă îl 
prindeau înşelând la măsură. Se preface a nu şti că s-a 
îmbogăţit şi că se mai îmbogăţeşte încă pe spinarea altora, 
din truda altora, din foamea lor, cântărind strâmb, 
prefăcând mărfurile, jefuind, înşfăcând cu hapca din 
dreapta şi-n stânga, bucurându-se de banul văduvelor şi 
orfanilor. 

Acum nu-şi mai încape în piele. Nici în haine. Îl strâng pe 
burtă. 

Se plimbă cu mâinile la spate, cu o ţigară groasă de foi în 
colţul gurii. Păşeşte foarte măreț pe covoarele moi şi se 
priveşte plin de sine în oglinzile mari de cristal. 

E roşcovan. Umflat cu ţeava. Sătul. Abia s-a ridicat de la 
masă. 

Purceluşul a fost bine fript. Ficatul de gâscă, cu un sos 
grozav. Vinul, neprefăcut; nu ca la cârciuma sa de 
odinioară. Toate din belşug. Toate servite pe tăvi de argint, 
în pahare delicate, pe-o faţă de masă albă ca zăpada. 

Şi-a descheiat nasturii de la vestă. 

Din mers îşi admiră tablourile agăţate pe pereţi, fotoliile 
largi, învelite în piele roşie, casa de fier. 

Uşa de la camera lui Bobiţă e deschisă. Ia să ne iţim puţin 
şi să punem în lucrare vărguţă noastră! 


Vedeţi ce bine seamănă odorul cel răzgâiat cu domnul 
Stanciu Balaban? 

Tot aşa, cu ochii mici, ca de godac. Ca ochii purcelului 
zugrăvit de Bâzu. 

Numai că Bobiţă n-a mâncat la masă nici pe-a zecea parte 
cât domnul Stanciu Balaban; a frunzărit bucatele 
strâmbând din nas. Era sătul dinainte. Cu ifose dezgustate, 
lăsa pe farfurie tot ce-ar fi îndestulat pe-o săptămână 
amarnica poftă de carnivor pus la post a simpaticului nostru 
Bâzu. Purcelul fript în cojiţă să trosnească în dinţi, aşa cum 
îl visa Bâzu; purcelul de pe tavă, nu dintr-un desen pe 
muşama; purcelul acela nu i-a plăcut. Vroia prepeliţe. Sau 
măcar curcan. Nu i-a plăcut nici ficatul de gâscă. Nici 
prăjiturile nu i-au plăcut. Vroia tort de migdale, nu de nuci. 
Fructele i s-au părut prea acre. Struguri! Nici nu vrea să 
vadă în ochi strugurii! Toată lumea mănâncă struguri. Şi ce 
fel de portocale erau acelea, aşa de mici? El voia portocale 
roşii, voia ananas, voia piersici de California în cutii cu vată, 
fructe cum nici nu se mai află pe lume. Portocale cât 
pepenii! Fragi în luna lui decembrie. Ar vrea cireşe 
albastre, pere violete şi nuci cu miezul de caramele. 

Nu-i plac nici jucăriile. Cele o sută şi una. 

S-a săturat de ele. S-a săturat şi de odaia lui cu mo-bile ca 
la cinematograf şi cu zugrăveli din basmul Păsării măiestre, 
pe pereţi. 

S-a sculat din mijlocul jucăriilor risipite pe covor. Se uită 
scârbit la ele. La ursul de pâslă, la maimuța care face 
tumba, la cuburi, la soldaţii de plumb, la cele pa-tru mingi 
de toate mărimile, la aparatul de cinematograf, la trenul cu 
şine, gări şi tuneluri. Loveşte cu piciorul în automobilul 
galben cu resort. Intră în biroul domnului Stanciu Balaban, 
declarând foarte plictisit: 

— Papa! Vreau alt automobil! 

— N-ai vreo trei, până acum, Bobiţă? 

— Şi ce-i dacă am? Vreau altul... Unul roşu... 


— Bine, Bobiţă! Încuviinţează domnul Stanciu Bala-ban, 
scoțând ţigara groasă din gură şi slobozind pe nas nişte 
nori de fum ca din coşul fabricii sale de cârnaţi. 

Vei avea un automobil roşu! 

— Când, papa? Vreau mâine! 

— Mâine, nu se poate, Bobiţă dragă. E sărbătoare. Toate 
prăvăliile sunt închise. 

— Vreau să fie deschise, papa! Tu eşti prieten cu 
prefectul! Şi nu spuneai că poliţaiul Carapancea face sluj la 
scara ta? Cere-le să dea ordin şi să le deschidă. Vreau 
automobilul cel roşu din vitrina magazinului La paradisul 
copilului de elită! 

— Bine, Bobiţă. Vom încerca. Ar fi momentul să te duci la 
culcare. 

— Maman cum nu se culcă? Se bosumflă Bobiţă Bo- 
sumflache. Stă în salon şi joacă cărţi cu alte cuconeturi de- 
ale ei. Bea cafele şi lichioruri. Nu mă culc nici eu! 

Domnul Stanciu Balaban a apăsat pe butonul soneriei. A 
chemat guvernanta şi vorbeşte cu alt glas, aspru, schimbat, 
poruncitor, nu cu blândeţea pe care o păstrează numai 
pentru scumpul său odor: 

— Edit! Invită-l pe Bobiţă la culcare! Eu să am grijă asta? 

— Dar nu vrea, domnule Stanciu. 

— Ia-l cu binişorul! 

— Nu vreau să ştiu de nici un binişor! Nu mi-e somn! Se 
împotriveşte Bobiţă, smucindu-se din mâna guvernantei şi 
pocnind-o cu călcâiul peste vârfurile pantofilor, gata să-i 
strivească degetele. 

Edit închide ochii de durere. Se stăpâneşte însă şi îl roagă: 

— Dragă Bobiţă... Fii cuminte şi hai să te-adorm! Am să-ţi 
istorisesc o poveste frumoasă, frumoasă... 

Bobiţă se strâmbă şi scoate limba la guvernantă: 

— Ştiu eu ce fel de poveste frumoasă, frumoasă! Fac pipi 
pe poveştile tale... Acelea sunt poveşti frumoase? Numai 
istorii cu derbedei săraci, rufoşi, bolnavi şi care se vaită de 
foame. Eşti o proastă, iar poveştile tale sunt nişte prostii. 


Vreau alte poveşti. Papa, comandă la fabrica ta altfel de 
poveşti, speciale, de lux. 

Domnul Stanciu Balaban n-a auzit bine ce-i cere Bobiţă. 

Se gândea la afacerile sale. A făgăduit deci, ca de obicei: 

— Bine! Am să comand! 

Uitase că are numai fabrici de cârnaţi, nu şi de poveşti. 
Uitase că mai ales fabrica acolo nu marfă de calitatea întâi, 
cinstită şi bună, ci cârnaţi din resturi pu-trede şi rău 
mirositoare pentru oamenii nevoiaşi; căci din jăcmăneala 
celor nevoiaşi şi din foamea lor îşi trăgea el bogăţia. 

Dar ca şi Bobiţă, aşa era de deprins să facă tot ce vrea, 
încât n-ar fi răspuns altfel, chiar dacă ar fi fost mai atent la 
întrebare. Tot aşa ar fi zis: 

— Perfect! Voi comanda! 

Şi poate că ar fi tocmit de îndată pe cineva să fabrice 
poveşti de lux pentru Bobiţă, numai cu zâne, prinţişori în 
hlamide, palate de cleştar, poduri de argint, grădini cu flori 
de mărgăritare şi cu mere de aur. 

Deocamdată s-a uitat la ceasul său de aur priponit cu un 
lanţ cât degetul atârnând pe burtă. A înălţat din 
sprâncenele groase ca două omizi şi a repetat cu voce 
suavă, de mirare la un om atât de burduhănos şi de obicei 
atât de răstit: 

— E ora culcării, scumpul meu Bobişor! 

— Ei şi? 

— Te-aşteaptă baia. 

— N-are decât s-aştepte! 

— Ştii că mâine facem o plimbare cu automobilul la moşie. 
Încearcă să dormi!... Vreau să fii odihnit. 

— Iar eu mâine vreau să ningă, papa! Auzi, tu? 

— Aceasta nu mai pot eu s-o comand, nici la fabrică, nici la 
moară! A răspuns domnul Stanciu Balaban, cu un fel de 
părere de rău. 

— Dacă vreau eu! Vreau să ningă, şi gata! Ce fel de om 
mare şi tare eşti tu, dacă nici atâta nu poţi, papa? 


Aprinde altă ţigară. Se instalează la birou, răsfoieşte 
însemnările calendarului, se mai descheie încă la un 
nasture, pune mâna pe telefon. 

Înainte de a suna, se răsuceşte în fotoliul larg şi puhav de 
piele, ordonând guvernantei: 

— Edit!... Vreau să rămân singur! Am chestiuni importante 
pentru mâine... Am nevoie de linişte. Fă-ţi datoria! 

— Nu vedeţi că nu m-ascultă, domnule Stanciu? Ce pot să 
fac? 

— Aceasta nu e treaba mea! Pentru ce te plătesc? 

— Mă duc s-o chem pe doamna. 

— Nici defel! N-o deranja. Ştii cât de nervoasă e când 
pierde la cărţi! Descurcă-te singură! 

Guvernanta încearcă să se descurce singură, 
blestemându-şi ziua în care s-a născut. Şi nu-i daţi oare 
dreptate? 

Uitaţi-vă! Ah! Numai uitaţi-vă cum se zvârcoleşte 
domnişorul Bobiţă Bosumflache! 

S-a învineţit şi a făcut spume la gură. Dă din mâini şi din 
coate. Loveşte în biata guvernantă îngălbenită de durere. 
Zvârle cu picioarele în jucării, a spart o vază de flori, se 
agaţă cu unghiile de birou, de fotolii, de casa de fier, de 
clanţa uşii. 

Haina de catifea s-a mototolit, guleraşul de dantelă e 
ferfeniţă, nasturii smulşi se rostogolesc pe parchet şi pe 
covoare. 

Bosumflache se sclifoseşte şi zbiară: 

— Nu vreau să mă culc!... Vreau să-mi promită papa că 
mâine ninge!... Vreau să ningăăă!... Vreau zăpaaa-dăăăă...! 

Usa s-a închis în sfârşit. 

Domnul Stanciu Balaban a rămas singur în biroul său înalt 
şi larg, cu tablouri în rame aurite şi covoare moi, catifelate. 

Aşază ţigara de foi pe marginea scrumierei. 

Surâde în sine: „Ce băiat cu voinţă mai e şi Bobiţă ăsta!... 
Îmi seamănă. Ştie să vrea. Îşi impune voinţa!... Are s-ajungă 
departe. Numai cine ştie să vrea biruie în viaţă!” 


A ridicat pâlnia telefonului şi începe să dea ordine pentru 
cumpărarea de porci, pentru vagoane de porumb şi de 
grâu. 

— Alo! Alo! Luaţi notă! De luni urcăm preţurile! Da-da!... 
Urcăm preţurile!... Nu mai înţeleg româneşte?... Se apropie 
iarna şi oamenii nu vor avea încotro... Vor fi nevoiţi să 
plătească! Ce? Alo!... Ştiu eu mai bine ce spun!... Foamea e 
cel mai credincios client al nostru... Cum ai zis? E multă 
sărăcie? E multă mizerie?... locmai!... Ce mă priveşte pe 
mine sărăcia şi mizeria?... Eu n-am societate de 
binefacere!... Eu am moară şi fabrică, domnule!... Am 
hotărât; hotărât rămâne!... Executaţi!... Vreau! Ce, oare nu 
am dreptul să hotărăsc ce vreau eu la moara şi la fabrica 
mea?... Alo!... Nu permite legea? Care lege?... Nu cunosc 
nici o lege! La fabrica şi la moara mea, voinţa mea e lege, 
domnule! Acum o ştii?... Nu mai discuta! Scurt! Vreau!... 
Am spus...! 

Prin perete şi prin uşă, tot se mai aude zbierătul lui 
Bobiţă, ca un ecou... 

— Vreau... Vreau să ningăăă!... Vreau zăpaaadăăă!... 
Vreau!... Vreau...! 

Le-aţi văzut toate, dragii mei? Le-aţi auzit toate? V-aţi 
încredinţat de puterea vărguţei fermecate, care ne-a 
înlesnit să pătrundem în fiecare casă, fără ca nimeni să ne 
simtă? 

Acum toţi copiii din oraşul cel negru şi posomorât dorm şi 
visează. Numai părinţii încă nu s-au culcat. Unii întârzie ca 
să vorbească despre grijile lor. Alţii, ca să gândească la ele 
în singurătate şi tăcere. 

Mama Ginei tot mai împleteşte la gura sobei cu fo-cul 
stins. 

Safta, spălătoreasă, tot mai zoleşte rufele de zor, tot mai 
oftează şi tot mai aruncă mereu ochii la patul bolnavei. 
Părinţii lui Bâzu şi Dănuţ tot se mai sfătuiesc cam ce-ar mai 
putea vinde şi amaneta, ca Bâzu să nu se mai plângă, când 


în glumă, când în serios, că a ajuns ierbivor, fasolivor şi 
cartofivor. Aşa din casă în casă, din stradă în stradă. 

Chiar domnul Stanciu Balaban tot nu se mai liniştea. Se 
ridica de la birou şi se aşeza iarăşi în fotoliu. S-a mai 
plimbat o vreme cu mâinile la spate. Punea la cale în cap 
altă afacere. Cum să cumpere încă o moară. Îl plictisea şi o 
chestie neplăcută. De trei ori a vorbit la telefon cu avocatul 
Leca Mateescu, tatăl lui Fred, ca să-l apere într-un proces 
pentru speculă. 

— Are să te coste cam mulţi bani! L-a anunţat avocatul 
prin telefon. 

— Plătesc!... Treci mâine dimineaţă pe la mine. Plătesc şi 
am să-mi scot eu banii!... Ha-ha!... Mi-i scot eu cu vârf şi 
îndesat! 

Fără îndoială că avea să-i scoată cu vârf şi îndesat! Mai 
ales dacă se vesteşte iarnă grea şi cu lipsuri pentru norodul 
cel nevoiaş. 

Domnul Stanciu Balaban a deschis casa de fier. A numărat 
teancurile de bani. Şi-a frecat mâinile cu în-cântare. 

Dorea şi el să ningă, să viscolească, să coboare asupra 
oraşului o iarnă cumplită cum nu s-a pomenit încă. 

Dar pentru alte pricini şi socoteli. Nu pentru bucuria 
nevinovată a copiilor. 

Bang-bang! A sunat de douăsprezece ori ceasornicul 
catedralei în noapte. Bang-bang... 

În sfârşit s-au culcat toţi, amânându-şi grijile şi planurile 
lor pe-a doua zi. Însă cu ele au adormit, ca să-i prigonească 
prin somn şi prin vis. 

Căci prin somn şi prin vis, tot se mai tocmeau pentru un 
car de lemne, mai alergau după doctor, se mai căzneau să 
înjghebe plata chiriei; dl. Stanciu Balaban nu-şi mai potolea 
nesaţul, cumpărând mori, fabrici, case. 

V-am spus doar că era cel mai părăsit de Dumnezeu oraş 
de pe lume, într-o noapte urâtă, cu tuse şi ploi şi nesuferite 
necazuri. 


Ce minune ar fi putut oare să aline păsurile oamenilor 
care-i rodeau ca un ghimpe în inimă? Ce minune să le 
încălzească sufletele zgribulite de asprimile vieţii, de 
nedreptăţi, de duşmănii? lar pe alţii, de lăcomia banului? 
Mulţi nu mai aşteptau nici un fel de minune, fiindcă demult 
nu mai credeau în ele. 

Dar o minune tot se pregătea, fără ştirea şi fără voia 
oamenilor. Întru bucuria copiilor. Fiindcă dânşii, co-piii, 
Gina şi Bâzu şi Dănuţ şi Lenţuca şi alţii o sută credeau într-o 
minune şi o aşteptau. 

Târziu, după miez de noapte, când toţi dormeau, a început 
să ningă. Într-o mare şi tainică tăcere, peste oraşul cel 
negru s-a aşternut o vrajă albă de basm. 

Gina a tras perdelele la o parte. Şi a rămas încremenită. 

— Aaaa!... Încercase să scoată un strigăt de uimire, de 
bucurie, de fericire. 

Dar îi încremenise şi glasul pe buze. Îi tremurau ochii în 
lacrimi. Chiar zvâcnirile inimii s-au oprit în piept. 

O durea, da! Parcă o durea atâta fericire! Parcă-i răpise 
graiul atâta bucurie!... Aşa de feeric arăta mult-aş-teptata 
minune! Întrecea tot ce-şi închipuise ea vreodată, tot ce-a 
visat, tot ce-şi amintea de anul trecut. Alb, alb, numai alb... 

O albă, sclipitoare şi nepământeană privelişte, de pe alt 
tărâm. 

Albe erau acum acoperişurile cele urâte şi negre de ieri. 
Albe strada, piaţa, grădina publică, turla catedralei cu ceas, 
casa din faţă. Albi copacii cu ramurile încovoiate sub 
cununa florilor albe de nea. Albi stâlpii de telegraf, sârmele 
prefăcute în albe ghirlande. Alb cerul, pământul, oraşul; alb 
tot, toate albe. 

Ninsoarea albă primenise lumea învăluind-o într-un 
giulgiu proaspăt şi fraged, afânat, moale, pufos, de vată. 
Era o lume nou-născută, curată şi albă, luminoasă, neatinsă 
de paşi, nepângărită de mâini. 

Fulgii pluteau, fluturau, se legănau, întârziau în aer să mai 
ţese perdeaua albă şi străvezie înainte de a se aşterne pe 


streşini, pe crengi, pe umerii statuii din piaţă. 

Undeva au răsunat argintiu zurgălăi sprinteni de sanie. A 
lătrat şi un zăvod. Dar nu scheunatul cel jalnic al câinelui 
oropsit şi flămând, fără stăpân, de-aseară. Un lătrat 
puternic, voios, bucuros: „Hau-hau!” 

Inimioara Ginei a început să bată în piept, după zvâcnită 
oprire de adineauri. S-a frecat la ochi cu teamă. Dacă e 
numai o zăpadă amăgitoare din vis? 

Vraja cea albă nu s-a risipit însă. Nu era nici basm, nici vis. 
Ningea cu adevărat. Ningea cu fulgi mari şi deşi, care 
pluteau, se învălmăşeau, zburau, fluturau uşori, jucăuşi, 
sclipitori. 

Jos, sub geam, Pavalache, cu gura căscată şi cu lim-ba 
spânzurând ca o panglică roşie sărea, zburda, făcea tumbe, 
alerga să prindă câte-un fulg din zbor: Clanţ-clanţ! 

Abia atunci şi-a căpătat Gina glasul şi a izbucnit într-o 
chemare care a răsunat în toată casă. Abia atunci a început 
să bată din palme, aplaudând feeria de-afară: 

— Ninge!... Mamă, ninge!... Vino să vezi, mamă, cum 
ninge! 

Mama Ginei s-a apropiat cu paşii săi uşori. Şi a privit 
tăcută, alături de dânsa, afară, pe geam. 

— Tu nu spui nimic, mamă? A întrebat Gina. Tu nu te 
miri?... Nu te bucuri? 

— Mă bucur. 

— Nu se vede, mamă! 

Mama Ginei a zâmbit cu obrazul luminat de strălucirea 
albă a zăpezii. Părea mai tânără. Avea şi ea ochii umezi de 
fericirea copilei. 

Dezmierdând buclele fetiţei cu degetele lungi şi subţiri, 
vorbi încet: 

— Mă bucur în felul meu, Gina! Ai vrea să mă vezi bătând 
din palme şi strigând ca tine? Mă bucur mai ales de bucuria 
ta... Atât îmi ajunge! 

— Cu aşa de puţin te mulţumeşti tu? 


— Aceasta se numeşte puţin, Gina? Pentru o mamă e totul. 
De altfel, am ştiut că ninge încă de astă-noapte, târziu... 
Când m-am culcat, începuse a fulgui. 

Gina s-a răsucit pe loc şi a ridicat ochii albaştri, foarte 
indignată: 

— Cum, mamă? Ştiai şi nu m-ai trezit din somn să-mi spui? 
Să-mi arăţi? 

— Dormeai atât de adânc, Gina!... Ar fi fost păcat. 

— Ba mai bine zi că ai păstrat pentru tine! Lungi bo-tişorul 
fetiţa. Anume ai stat până târziu, ca să vezi numai tu cum 
începe să ningă! 

Doamna Elena Zamora se uita la copacii ninşi, fără să pară 
şi ea foarte indignată de asemenea nedreaptă învinuire. 

Dimpotrivă, zâmbea în colţul buzelor, prefăcându-se 
mirată de altceva: 

— Aseară, parcă spuneai că sunt o sfântă, domnişoară 
Parcă? Acum te-ai încredinţat că mă cunoşteam eu mai bine 
decât madam Palade? Nu numai că nu-s sfân-tă şi soră cu 
Maica Domnului. Sunt o mamă rea şi egoistă! Pândesc să 
treacă miezul nopţii, prin frig şi prin întuneric, înadins, ca 
să mă ascund de copila mea şi să ştiu numai eu când începe 
să ningă. 

Gina îi căută în ochi şi rosti cu îndoială: 

— Asta n-o mai cred eu, mamă! 

— N-oi fi crezând-o, dar o strigi în gura mare! O necăji 
doamna Elena Zamora, zâmbind mai departe. 

— N-am strigat... Am spus mai încet! Încercă Gina, ca 
întotdeauna, s-o dreagă. Am strigat tare, numai de bucurie 
că ninge, când te-am chemat să vii şi tu să vezi. 

— Tocmai! În loc să vorbim despre ce-am făcut eu astă- 
noapte, bucură-te de ninsoarea ta, Gina. Ţi-a ascultat 
Dumnezeu rugămintea. Să sperăm că va asculta-o şi pe 
cealaltă, din fiecare seară. 

Pe obrazul Elenei Zamora a trecut o umbră. 

Poate din nou se gândea la tatăl Ginei, pierdut fără urmă 
în război. Poate se gândea că dacă e viu şi prizonier, pe- 


acolo unde se află, acum sunt viscole şi troiene, încât suferă 
de ger şi de lipsuri. lar dacă e mort, cumva, acum ninge 
peste mormântul lui singuratic de departe, unde nu-i 
nimeni să-l plângă şi să-i pună flori la crucea acoperită de 
zăpadă. 

Dar umbra mâhnitelor îngândurări n-a durat mult. S-a 
şters. S-a dus. Era mai puternică lumina sclipitoare de 
afară. Şi mai puternic era neastâmpărul bucuros al Ginei. 

Fetiţa a bătut cu degetul în geam. Pavalache a înălţat ochii 
şi a dat vesel din coadă: 

— Bună dimineaţa, cam pe la amiază, leneşo! 

— Mamă, pot să deschid puţin fereastra? Întrebă Gi-na. Aş 
dori să vorbesc cu Pavalache. Nu-l înţeleg ce spune. 

— Bine, dragă Gina! Numai să-ţi pun o haină pe umeri, ca 
să nu răceşti... 

Doamna Elena Zamora şi-a ajutat copiliţa să îm-brace un 
hălăţel gros şi a deschis ea geamul. De afară a năvălit un val 
de aer proaspăt şi răcoros, jilav; s-au rătăcit şi câţiva fulgi. 

— Domnule Pavalache! Strigă Gina, aplecată pe marginea 
ferestrei. 

— Prezent! A răspuns cățelul, clătinând din coadă. 

— Cum te simţi? 

— Admirabil! Nu vezi ce minune a lui Dumnezeu e afară? 

— Te-ai trezit demult, Pavalache? 

— Oho!... Ce, sunt un leneş ca tine? 

— Te poftesc să nu mă faci leneşă! Am fost ocupată cu un 
vis. Visam împreună cu Cleopatra că ninge. Dar nu se 
compară cu ce văd acuma! 

— Cred şi eu!... Cleopatra unde-i? 

— Vai! Am uitat de dânsa. Stă şi doarme în pat ca o leneşă. 
Ea e leneşă! Habar n-are de zăpada asta. Mă reped s-o 
deştept şi s-o aduc. 

Gina a fugit până la pătucul alb, unde Cleopatra, păpuşa 
cu rochiţa roşie, dormea cu faţa în jos şi cu o pernă 
deasupra. A trezit-o şi a aşezat-o pe pervazul ferestrei ca s- 
o bată ninsoarea în obraz. 


— Îi place şi ei! Se înveseli Pavalache. Uite ce ochi miraţi 
mai cască! Înveleşte-o la gât să nu tuşească! 

— Ai dreptate! Mărturisi Gina, înnodând o batistuţă la 
gâtul păpuşii. Nu ştiu încă să fiu o mamă cu grijă, ca 
mămica. ie nu ţi-e frig, Pavalache? 

— Cu blăniţa pe care o am, nici nu-mi pasă! Voi ce clociţi în 
odaie? Poftiţi aici, la joacă. Ia priviţi! 

Pavalache a început a se tăvăli în zăpadă. Se rostogolea, se 
scutura, strănuta gâdilat în nări, prindea fulgii în gură: 
clanţ-clanţ! 

— Mamă! Pavalache are să înfulece toată ninsoarea! Se 
îngrijoră Gina. 

— N-avea nici o teamă, că-ţi mai rămâne şi ţie! Este 
destulă. 

Mama Ginei zâmbea. Fetiţa încerca să prindă şi ea cu 
buzele câte-un fulg plutitor, rătăcit în casă. Dar ninsoarea 
se topea repede pe gene, în păr, pe obraz. 

— Nu aşa! Lătră Pavalache scandalizat de-afară. Mă faci 
de râs! Nu te pricepi deloc în chestia asta! Uită-te la mine: 
hap-hap! Doi fulgi dintr-o înghiţitură. Clanţ-clant! Alţi doi... 
Coboară la amicul Pavalache, să-ţi dea el lecţii! 

Pe stradă au trecut, ţinându-se de mână, cele două surori 
gemene, Lola şi Lala, de la casa cu doi lei de piatră în capul 
scărilor. Erau înfofolite în blăniţe albe şi creţe de miel, cu 
şoşonei albi şi manşonase albe, atârnate în şnur pe după 
gât. Au strigat amândouă, într-un glas: 

— Bună dimineaţa, Gina! Nu vii să te joci cu noi? 

— Nici nu m-am spălat încă. 

— Nu face nimic! Ai vreme. Ne ducem la bunicuţa şi de- 
acolo plecăm la grădină, peste o jumătate de ceas. Caută să 
fii gata până atunci. La revedere! 

— La revedere! Sărutări de mâini lui madam Palade. Lola? 
Lala? 

— Da! Ce mai este, dragă Gina? S-au întors şi s-au oprit 
amândouă surorile. 


— Spuneţi-i bunicuţei voastre că am împărţit toate 
bomboanele cu mama. Toate, nu numai două. Să nu mai 
creadă că-s un drac şi jumătate, încă împieliţat! Îmi 
compromite retu... Ture... Reputația, da, reputaţia în oraş... 
Vă rog, să nu uitaţi! 

— Nu uităm noi! La revedere! 

A trecut prin ninsoare şi Măgârdici, băiatul coşarului, 
târând în goană o săniuţă după el. A trecut şi Fred, feciorul 
avocatului Mateescu, în pantaloni albaştri de ski şi cu sveter 
alb de lână, salutând cu mănuşile fără degete, pufoase, 
albe, ca doi iepuraşi de casă. 

— Bună dimineaţa, Gina! Tu poţi sta în casă într-o 
dimineaţă ca asta? Vino cu noi în grădina publică. 

— Vin!... Vin acuşi!... Aşteptaţi-mă! 

Gina făgăduia că vine. Însă nu din toată inima. 

Ştia ea altceva. 

Nu fiindcă s-ar fi temut cumva că n-are să capete voie. 
Grădina publică era alături, la doi paşi. Doamna Zamora îşi 
avea oricând de la fereastră copila sub ochi, încât nu o dată 
o lăsa să plece singură la joacă. 

Dar hăinuţele de iarnă ale Ginei rămăseseră strâmte şi 
mici de anul trecut. Cu ce are să se îmbrace? Aceasta era 
întrebarea şi din această pricină nu făgăduise ea din toată 
inima. Pavalache, de jos, o zorea la rândul său, hămăind: 

— Haide, odată! Ce mai stai? Pierdem vremea. 

— Îţi dă mâna! Îi răspunse Gina cu invidie în glăs-cior. Ţie 
ce-ţi pasă?... Ai blană de iarnă de la Dumnezeu. Nu ţi-a 
rămas strâmtă şi scurtă. Nu te strânge în coate! 

— De, aceasta e cam adevărat! Recunoscu Pavalache. 
Şoşoni nu prea am eu! Nu ştiu de ce a uitat Dumnezeu să- 
mi dea o pereche de şoşoni. Umblu cu tălpile goale. Dar 
merge şi aşa. Grăbeşte, că am să isprăvesc fulgii! Clanţ! 
Clanţ! 

Gina s-a întors de la pervazul ferestrei: 

— Mamă, ce ne facem? 

— Despre ce e vorba? Zâmbi mama Ginei. 


— Ştii tu! Hăinuţele mele de iarnă, pe care spuneai tu că 
mi le împleteşti. Parcă la dânsele lucrai, aseară? 

— 'Te înşeli grozav, domnişoară Parcă! Aseară, tu nu ştii ce- 
am făcut? Ca o mamă rea şi egoistă ce sunt, am aşteptat 
singură să ningă, ca să văd numai eu... 

Fetiţa se ruşină de bănuielile ei nedrepte. 

Aceasta n-o împiedică însă să bage de seamă că doamna 
Elena Zamora ascunde ceva la spate. 

— Mamă, ce ţii tu ascuns acolo? 

— Nimic! Uite că te cheamă Pavalache! A inventat un 
sistem nou de prins fulgii... 

— Mamă! Lasă-l pe Pavalache! Eu ştiu acuma... Am ghicit! 

Ghicise cu adevărat. 

Iar Gina a mai avut astfel de ce striga încă o dată de 
bucurie în acea dimineaţă şi de ce mai bate încă o dată din 
palme, când a descoperit că tot echipamentul său de iarnă 
era gata. Gata până la cel din urmă nasture; cel mai mic 
şiret şi canaf. 

Cum mai răsucea ea pe-o parte şi pe alta hăinuţele de lână 
albă! Cum le mai strângea ea la piept! Cum le-a mai 
încercat cu neastâmpăr, în faţa oglinzii, ca să vadă cât de 
bine îi vin. Şi cum le-a mai arătat ea la geam, prietenului 
Pavalache şi Cleopatrei, ca să se bucure şi dânşii! 

— Mamă, parcă alaltăieri ziceai tu că-ţi trebuie o 
săptămână ca să le termini? 

— Parcă, domnişoară Parcă... 

— Tu le-ai lucrat astă-noapte, mamă? De aceea ai stat aşa 
de târziu, în frig, pe când eu dormeam fără nici o grijă cu 
Cleopatra. 

— Hm! Ciudat... E rândul meu să spun parcă. Parcă acum 
un sfert de oră, altceva credeai că am făcut astă-noapte, 
domnişoară Parcă? 

— Nu mă mai necăji, mamă, cu prostiile pe care le-am spus 
şi le-am crezut! Cer scuze! M-ai iertat? Apleacă-te să te 
sărut. Şi dă-mi mâna s-o sărut, mamă, mămica mea bună! 


După ce-a sărutat mâna care-a împletit hăinuţele de lână, 
Gina tot nu s-a lăsat: 

— N-avea dreptate madam Palade? Nu ştia ea ce ştia, 
mamă? 

— Că tu eşti un drac şi jumătate? Un drac încă îm-pieliţat? 

— Nu asta, mamă! Că tu eşti o sfântă. Soră cu Maica 
Domnului! 

— Hai! Lasă sfinţii şi sfintele. La baie şi la îmbrăcat. 
Domnul Pavalache şi-a pierdut răbdarea. 

Pavalache îşi chema prietena de-afară: 

— Ham-ham! Hai-hai! Uf! Ce ticăită şi mocoşită mai eşti, 
Doamne!... Nu te fă prea frumoasă, ca să mă scoţi din 
minţi! 

O clipă, mama Ginei a rămas rezemată de geamul deschis, 
privind ninsoarea albă care-i lumina obrazul. 

În ochii albaştri se oglindeau copacii ninşi, grădina, strada, 
iarna. Un fulg s-a prins în genele lungi. 

Iar ea a zâmbit ninsorii şi iernii, cu toate mâhnirile uitate, 
ca fetiţa care a fost ea odinioară şi semăna atât de bine 
atunci cu Gina de-acum. 

— Mamă! Aşa are să ningă toată iarna? Şi are s-adu-că pe 
lume numai bucurii şi fericire? 

— Scoală, domnule Esofag!... Sus!... Scoală că ninge! 
Dănuţ s-a întors somnoros pe partea cealaltă. A mormăit: 

— Cunosc eu păcălelile tale, Bâzule! S 

— Ninge! De data asta ninge, Dănuţ! Crede-mă! 

— Ştiu eu ce fel de nins... Ninge cu sarmalele tale şi cu 
ardei umpluţi. 

— Ba ninge cum se ninge, Dănuţ! Ninge cu fulgi, cu vată, 
cu confeti. S-a aşternut zăpada de-o palmă. Ţi-o jur pe 
esofagul şi pe tubul meu digestiv! Se frământa Bâzu, agitat 
la culme. 

Prin somn, Dănuţ, cum a auzit de esofag şi de tub digestiv, 
repede a şi început să repete lecţia pe care n-o ispăvise 
aseară. Recita de zor: 


— "Ţeava numită esofag merge până în stomac. Stomacul 
are forma unui cimpoi. Ghindurile sale, numite glande 
stomacale, produc un suc acrişor numit suc gastric”... 

— Acest frate al meu, numit Daniil Sihastru, are să 
înnebunească de învăţătură! Îl căină Bâzu, zburlindu-şi 
disperat creasta părului. Poftim! După ce că-i ierbivor, 
visează numai esofaguri, cimpoaie, sucuri gastrice şi alte 
parascovenii la fel... Atunci, eu care-s carnivor sadea din 
tălpi până-n creştet, ce-ar trebui să mai visez, Doamne? 
Stomacuri cât cimpoiul domnului Stanciu Bărdăhan; 
stomacuri cât Caraimanul şi esofaguri cât tunelul de la 
Predeal! 

— Deci, stomacul face a doua mistuire a boţului digestiv, 
numită digestie stomacală, cu ajutorul sucurilor gastrice”, 
continua Dănuţ, aproape ca din carte, cuvânt cu cuvânt. 

— Aşa! Ţie îţi arde de-o greţoasă de digestie, când afară 
ninge atât de splendid? Ei, stai, că-ţi arăt eu una să n-o poţi 
mistui, stimabile frate ierbivor numit Daniil Sihastru! Te 
conving eu pe dumneata că ninge! 

Bâzu s-a repezit afară. S-a întors înăuntru cu un pumn de 
zăpadă. L-a făcut mai întâi bulgăr în palme, ceva mai 
mărişor ca un boţ digestiv. L-a turtit ca o chiftea de cartofi 
şi i-a pus compresă de gheaţă pe ceafa lui Dănuţ. 

La lipit, tocmai când explica el mai înfocat prin somn ce se 
întâmplă cu boţul digestiv, după ce-a lunecat prin esofagul 
cât tunelul de la Predeal, în cimpoiul cât Caraimanul, ca să-l 
ia acolo la rost sucurile gas-trice. 

— Au! Văleu! A răcnit Dănuţ, sărind în picioare din pat 
până în mijlocul odăii şi scuturându-se buimac, cu părul 
vâlvoi. Aoleu! Ce-i asta? 

— Zăpadă! A răspuns Bâzu nevinovat. 

— Ce zăpadă? Ce fel de zăpadă? 

— Zăpadă calitatea întâi! Garantat sută la sută! Nu ca 
făina de la moara Balaban... Zăpadă de care ninge afară... 

— Cum? Chiar ninge? 


— Greu mai pricepi pentru un premiant întâi! Păcat de 
zeciuri şi de premii. 

— Adevărat că ninge? Repetă întrebarea Dănuţ, uitând că 
e cazul să se înfurie pentru isprava cam deocheată a 
fratelui mai mic şi pentru nerespectuoasele sale aluzii la 
zeciuri şi premii întâi. Adevărat? 

— Eu ce ţi-am spus adineauri? N-ai vrut să mă crezi? Îi 
dădeai înainte cu esofagul şi cimpoiul? 'Ţi-am dovedit. Alb pe 
negru! Rece pe cald! 

— Îţi faci de cap, Bâzule! Acestea nu-s glume serioase, îl 
dojeni fratele mai mare, de mântuială, aşa, numai ca să nu 
rămână dator. Puteai să mi-o dovedeşti altfel. 

— Fapte! Fapte, nu vorbe, domnule Esofag! Ţi-am dovedit 
serios, cu fapte, cu bulgăre de omăt, când am văzut că nu 
crezi în vorbe. 

Dănuţ pare-se că tot nu era încă deplin încredinţat. 
Netezindu-şi părul pe frunte ca să nu se prezinte zburlit ca 
un oarecare Bâzu în faţa iernii, a mers până la fereastră să 
se convingă cu ochii săi. A tras per-deaua. Şi a rămas 
încremenit şi el, ca Gina, de priveliştea fără seamă a 
oraşului alb; de minunea ninsorii care învăluia în veşmânt 
strălucitor şi alb, luminos, tot ce fusese aseară atât de 
negru şi trist şi urât. 

Într-o clipă s-au troienit nămeţi de zăpadă şi peste lecţia 
lui, îngropând în cea mai desăvârşită uitare tubul digestiv, 
esofagul şi toate marafeturile gastrice! S-ar fi zis că nici n- 
au mai existat vreodată pe lume şi în car-tea de citire a lui 
Dănuţ. 

lar el, s-ar fi zis că nici nu mai era Dănuţ cel dintot- 
deauna: Dan N. Aldea, premiantul întâi cu cunună şi elevul 
model, periat, pieptănat, ordonat şi măsurat în toate 
vorbele şi faptele sale. 

Cu amândouă mâinile l-a cuprins de umeri pe Băâzu, l-a 
zgâlţâit şi a început să ţopăiască un fel de cear-daş 
unguresc, chiuind plin de entuziasm: 

— Ninge, Bâzule!... Ura!... Ninge! A sosit iarna! 


— Mie mi-o spui? Se miră Bâzu, mucalit. 

— O minune de ninsoare, mă Bâzule, mă! 

— Eu mai văd şi altă minune, de care mă crucesc ca 
madam Palade! 

— Care, Bâzule? Spune? Mai este şi altă surpriză? 

Bâzu a răspuns cu aceeaşi mucalită seriozitate: 

— Văd pe Daniil Sihastru, jucând sârba popilor în cămaşa 
de noapte! De-acum pot să mor, în pace şi onor! 

— Eşti un nesuferit! Adică numai tu ai drept să faci 
nebunii? 

Bâzu era să răspundă că pe unii îi prind nebuniile; pe când 
la alţii se potrivesc ca nuca-n perete. 

Dar n-a vrut să-i strice inima lui Dănuţ. 

L-a lăsat să-şi joace mendrele în voie. Trăgea cu coada 
ochiului şi se chitea cam cum l-ar putea el dese-na mai 
năstruşnic pe Daniil Sihastru dănţuind caza-cioc, în prima zi 
de ninsoare. Păcat să se piardă o ocazie atât de rară! Are 
să-l zugrăvească pe-o foaie de caiet, nu pe muşama, ca să 
nu se mai evapore ca purcelul cel cu coada sfredel, care a 
ajuns în carne şi în oase şi cu rumenă cojiţă, pe masa 
domnului Stanciu Bala-ban. 

lar poza are s-o agate pe perete, deasupra patului, să 
rămână acolo până la primăvară, când se va topi zăpada. 

— Ei? Ai isprăvit rumba fulgilor? Întrebă hâtru, 
încălţându-se de zor şi înnodându-şi şireturile cum da 
Dumnezeu. Termină! Ajunge! S-o zbughim afară, Dănut! 

— Adevărat! Trece vremea! 

Amândoi s-au spălat şi s-au îmbrăcat cu mare viteză. Parcă 
erau pompieri şi auziseră alarmă de foc. 

Nici nu luau însă aminte că duduia altfel de foc, cu pară 
voioasă, în soba rece de aseară şi că în odaie se încingea 
căldura după care tânjeau ieri. 

Au înşfăcat sania din antreu şi pe uşă afară! 

Domnul Neculai Aldea, cu paltonul vechi peste umeri şi cu 
batista la gură, privea de pe scări cum ninge. 


Privea şi tuşea. Dar pe obrazul său galben şi slăbă-nog se 
citea o desfătare copilăroasă. Poate îşi amintea şi dânsul de 
vremurile când o tulea cu săniuţa la joacă. A spus vesel: 

— Bravo, băieţi! Hai! A voastră e lumea... Băgaţi de seamă 
să nu răciţi. 

— Nici o grijă, tată! 

— Dănut, tu mai ales... Tu eşti mai slâbuţ. 

— Ce slăbuţ, tată? Protestă Bâzu, în numele lui Daniil 
Sihastru. Azi e în stare să mănânce jăratec! LeuParaleu, nu 
ierbivor! Să-l fi văzut dansând! Făcea marţ baletul de la 
Operă! 

În poartă, s-au întâlnit cu Eleonora Aldea. Se întor-cea de 
la piaţă. Cucoana Eleonora a pus jos, în zăpadă, coşul plin, 
îndreptându-se de mijloc să răsufle. 

— V-aţi băut ceaiul, copii? 

— Nu ne mai trebuieşte nici un ceai, mamă! A răs-puns 
Bâzu. Ne-am fi mulţumit noi şi cu un coltuc uscat de pâine. 
Am scotocit prin dulap, în sertare. loc! Nemă! Clenciu!... 
Nix! Vânt! 

— Să vă dau pâine caldă. Am adus pâine caldă, copii! 

— N-avem vreme, mamă. Ne cheamă patria la da-torie! 

— Atunci vă poftesc să nu întârziaţi la masă! Bâzule, în 
special cu tine vorbesc... Se poate întâmpla să te-aştepte o 
surpriză, domnule carnivor! 

De mirare!... Pe Bâzu nu-l mai interesau acum surprizele 
din coşniţă, deşi a înţeles el că e vorba de oarecare viitoare 
şniţele şi sarmale. Nici măcar n-a aruncat privirea să 
cerceteze. A sărutat cuviincios mâna maică-şi, cu ochii şi cu 
gândul numai la zăpada lor. 

Altfel n-a luat aminte nici că de pe degetul cucoanei 
Eleonora lipsea inelul de cununie, inelul pe care-l 
amanetase chiar în acea dimineaţă, pentru lemnele din 
sobă şi târguielile din piaţă. Pentru făina şi cârnaţii de la 
moara şi fabrica domnului Stanciu Balaban. 

Nu părea însă defel tristă nici cucoana Eleonora că s-a 
despărţit de inel. Avea semnele sale. Credea într-o dreptate. 


Credea în ziua de mâine, de poimâine... Şi se bucura de 
bucuria copiilor. 

Uitându-se la dânşii cum se duc voioşi în ninsoare, şi-a mai 
povăţuit cu grijă băiatul mai mare şi mai firav: 

— Încheie-te la gât, Dănuţ!... Să nu răceşti cumva. 

Bâzu s-a întors din mers, pregătind un bulgăre de zăpadă 
în palme şi glăsuind: 

— Pe garanţia mea, mamă! Îl execut eu! Măcar că-s 
prâslea, mă fac eu guvernanta lui, ca englezoaica 
domnişorului Bosumflache Balaban...! 

lar ca să dovedească în ce chip înţelege el să se ţină de 
cuvânt, a şi început bombardamentul, văruindu-l pe Dănuţ 
cu o proaşcă de omăt în frunte, de i-a stricat toată frizura. 

— Unu la zero!... Hohotea. Doi la zero!... Trei la zero! Uite 
ce mutră faci! Parcă eşti Bosumflache! 

Domnişorul Bobiţă Balaban, zis Bosumflache, s-a trezit ca 
de obicei cu dosul în sus. 

Pe măsuţa de cristal cu rotiţe, îl aştepta la cap ceaşca de 
cacao aburind, feliile de cozonac, untul şi marmelada. 

— Vreau ciocolată azi, nu cacao! A strâmbat ca de obicei 
din nas. 

Edit, guvernanta, a încercat, tot ca de obicei, să-l ia cu 
binişorul: 

— Gustă mai întâi, Bobiţă... 

— Nu vreau să gust! Vreau ciocolată şi gata! 

— E o cacao pregătită cu mâna mea! Îl rugă Edit. 
Încearcă! Nu sunt doi copii în oraşul acesta care să-şi 
permită luxul unei ceşti de cacao pe asemenea vre-muri! 
Alţi copii n-au nici o cojiţă uscată de pâine să pună în gură... 

— Iar începi cu poveştile tale despre copii calici? Vreau 
ciocolată şi nu vreau poveşti tâmpite ca tine. 

— Bobiţă, cum îţi permiţi să te exprimi aşa? 

— Fac ce vreau! N-ai să mă înveţi tu cum să vorbesc. Tu 
eşti o slugă. Papa te plăteşte ca să faci ce vreau eu, nu să 
fac eu ce vrei tu! Ai înţeles? Vreau ciocolată!... 


Soo 


Ciocolatăăăă! Du-te şi adă-mi ciocolataaaa! 


Guvernanta nu ştia ce să facă. Îşi muşca buzele. Pri-mise 
ordin de la madam Balaban să prepare cacao pentru copil, 
în dimineaţa aceasta. Nu putea să treacă peste cuvântul 
său. 

O aştepta alt tămbălău, mai straşnic decât al lui Bobiţă 
Bosumflache. Mai ales că, aseară, madam Balaban pierduse 
la cărţi şi era foarte nervoasă. Se deşteptase şi ea cu dosul 
în sus şi cu durere de cap. Toate slugile umblau prin casă în 
vârful picioarelor, vorbeau în şoaptă, nu-i mai intrau în voie. 

— Bobiţă dragă, se căznea Edit să-l îmblânzească pe 
Bosumflache. Fii copil drăguţ! 

— Nu te-ai dus încă? Am să mă plâng lui maman că mă ţii 
flămând. Mă persecuţi ca pe copiii din poveştile tale. 

— Bobiţă... Ascultă-mă! Dacă-ţi spun eu ce bucurie te- 
aşteaptă, promiţi să-ţi bei ceaşca de cacao? Îţi pregăteam o 
bucurie... 

Bosumflache se zborşi dispreţuitor: 

— Ce bucurie poate să-mi pregătească o matracucă ca 
tine? 

— Matracucă?... Ce este asta, matracucă? 

— Nu ştiu ce este, dar a spus mama că tu eşti o 
matracucă! Am auzit-o eu povestind cucoanelor la cărţi şi 
râzând. Toate râdeau de tine. 

Edit a înghiţit un nod. Nu avea nevoie să mai afle ce 
înseamnă matracucă. Îşi închipuia ea că din partea doamnei 
Carolina Balaban, ca şi din partea lui Bobiţă ori a domnului 
Stanciu Balaban, nu se putea aştepta la vreo vorbă de cine 
ştie ce gingăşie. S-a resemnat să rămână aşadar matracucă 
pe româneşte, nu pe englezeşte, şi a stăruit mai departe: 

— Bobiţă dragă... Aseară nu te rugai tu să ningă? 

— Nu m-am rugat, matracuco!... Am vrut...! 

— Ei bine!... Ca să zic ca tine: ai vrut să ningă!... Astăzi ţi 
s-a împlinit voinţa!... Poţi să-mi împlineşti şi tu dorinţa mea? 

Guvernanta poate se gândea că la auzul acestei veşti, 
Bobiţă Bosumflache va sări din pat să se repeadă la geam 
să vadă cu ochii săi minunea de-afară. 


Dacă aşa a gândit, amar s-a înşelat. Încă tot nu-l cunoştea 
bine. Bobiţă a spus nepăsător: 

— Va să zică a nins?... Ştiam eu că trebuia să ningă, dacă 
am vrut!... Du-te şi-mi adă zăpada s-o văd şi eu... 

— Cum?... În pat, Bobiţă?... Îţi imaginezi că zăpada se 
poate aduce pe tavă, ca o probă de făină de la moara 
domnului Stanciu? 

— Am să te spun lui papa că vorbeşti aşa despre moara sa! 
Atunci n-ai să împărţi cu nimeni ce-ai să păţeşti, matracuco! 
Vreau zăpadaaaa! Adu-mi zăpada mea! Vreau zăpadaaa 
mea...! 

Edit şi-a făcut cruce ca madam Palade. Oftând şi clătinând 
din cap, s-a dus să aducă o probă de zăpadă pe farfurie. O 
probă din zăpada lui Bobiţă Bosumflache. Şi-şi spunea în 
minte că dacă ar povesti cuiva asemenea istorie, nimeni n- 
ar crede-o pe cuvânt şi i-ar ieşi numele de cea mai 
mincinoasă guvernantă din lume. 

Dar când s-a întors, Bobiţă nu mai era în pat. Alergase la 
geam în pijamaua de mătase albastră. Stătea neclintit şi 
privea afară. Nu mai avea pe chip nici o schimonoseală 
arţăgoasă de Bosumflache. Măcar pentru o clipă, vraja 
iernii îl transformase într-un copil ca toţi copiii. Se bucura 
de minunea zăpezii cu sufletul lor. Îi strălucea în ochi o 
fericire curată şi luminoasă. 

— Ce frumos ninge! A rostit încet. Aşa de încet şi aşa de 
mişcat, încât guvernanta l-a strâns cu înduioşare lângă ea, 
uitând tot ce îndurase şi avea să mai îndure de la el. 

— Ce frumos ninge, Edit! De ce nu m-ai trezit să mă bucur 
mai devreme?... Tu vezi?... Fulgi, fulgi, câţi fulgi zboară 
afară!... Zboară, se joacă, se aşază pe case... Şi pe casele 
cele sărace şi mici. E mai frumos, Edit, mai frumos decât la 
cinematograful meu!... Nu-i pe pânză şi în film. E adevărat. 
Ninsoare adevărată. 

A tăcut o vreme. Privea neclintit. Apoi, târziu, întrebă 
deodată: 

— Edit, ninsoarea aceasta este pentru toată lumea? 


— Nu înţeleg ce vrei să spui, Bobiţă. 

— E şi pentru copiii cei jerpeliţi din poveştile tale? 

— Din fericire, da! Măcar la atât au drept, sărmanii. 

— Atunci e gratis? 

— "Tot ce poate fi mai gratis... 

Fiul domnului Stanciu Balaban a strâmbat din nas, intrând 
din nou în pielea lui Bosumflache cel dintotdeauna. 

— Nu este şi zăpadă de lux? Specială? 

— Din fericire, nu! 

— Ce tot îi dai cu fericirea din clanţa ta de matracucă?... 
Din fericire, nu! Din fericire, da! O schimonosi Bosumflache, 
smulgându-se de lângă dânsa şi repezindu-i cât colo mâna 
care îl strângea cu înduioşată blândeţe. Nu-mi place 
ninsoarea asta ca tărâţele, ca făina integrală de la moara lui 
papa, pentru golanii de pe stradă! 

Bobiţă a plecat de la fereastră bosumflat pe asemenea 
zăpadă ordinară, pentru toată lumea. S-a trântit în pat. A 
dat cu piciorul în tava cu feliile de cozonac, împrăştiindu-le 
pe covor. 

— De ce nu-mi serveşti mai repede ciocolata? Vreau 
ciocolată! Vreau automobilul cel roşu pe care mi l-a promis 
papa, de la Paradisul copilului de elită! Unde-i automobilul? 
Toţi mă persecută în casa asta! Nici de mâncare nu-mi daţi! 
Vreau ciocolată! Ciocolatăăă! 

Zăpada cea albă şi curată, adusă ca probă de Edit, se 
topea pe farfuria de porțelan. Se prefăcuse într-o spumă 
clocită şi urâcioasă. 

Ţuşca, pisica tărcată şi slabă ca o stafie, s-a strecurat din 
tindă în cocioaba Saftei, spălătoreasă. 

Venea de-afară. Era înfrigurată şi cu labele ude de zăpadă. 
S-a urcat pe patul tare, la locul său, la picioarele Lenţucăi şi 
a prins să se spele cu hărnicie. 

Safta spăla şi ea de zor. Spăla rufele domnului avo-cat 
Leca Mateescu şi ale doamnei Eliza Mateescu; până mâine 
dimineaţă trebuiau să fie uscate, călcate, predate acasă, cu 


număr, după listă. Astăzi e sărbătoare. Dar pentru dânsa, 
nu există duminică. 

A închis ochii astă-noapte numai două ceasuri. Nu în pat. 
Pe un scaun, cu fruntea rezemată de masă. Mâine, după ce 
va primi plata şi va chema doctorul, va avea drept la odihnă. 

Acum trage cu ochiul la patul fetiţei bolnave. Ce greu mai 
doarme! 'Toată noaptea a gemut, a tuşit, a vorbit prin somn, 
a aiurat. Dumnezeu tot s-a îndurat însă de rugăminţile sale. 

I-a trimis ninsoarea pe care o dorea. Dacă pe lume ar fi loc 
şi pentru minuni depline, i-ar trimite şi sănă-tate, ghetuţele 
şi şoşonii de care s-a bucurat numai prin vis, aseară. 

Pisica a isprăvit cu spălatul şi pieptănatul. S-a încovoiat la 
picioarele bolnavei. De sus, din tavan, picura apa. 

Într-un târziu, s-a mişcat şi Lenţuca. A scâncit, deschizând 
ochii: 

— Mamă...! 

— Ce-i, copila mamei? 

— Mămucă... lar visam că ninge... 

Safta a lăsat rufele în albie şi s-a apropiat, ştergân-du-şi 
mâinile stacojii şi opărite de leşie. Ar fi vrut să zâmbească. 
Dar nu mai putea. Nu mai ştia. A vorbit cu chipulei 
împietrit, fără nici o schimbare şi nici o tresărire înviorată: 

— N-a nins numai în visul tău, Lenţuco!... Ninge de astă- 
noapte, copila mamei. 

Lenţuca a deschis ochii mai mari. Nu pricepea bine. 
Credea că mai aiurează. 

— Cum spui tu, mamă? 

— A nins... Ninge! Lenţuco! Ninge şi-acuma... 

— Ninge?... Ninge şi-acuma? A şoptit fetiţa bolnavă. Nu se 
poate să văd şi eu, mamă?... le rog!... Numai puţin. 

Se chinuia să se întoarcă pe-o parte, cu ochii spre geam. 
Geamul era însă de sticlă proastă, verzuie, aburită. Se 
zărea numai o pată alburie. Nimic din minunea de-afară. 

— Mamă, numai puţin, mamă, să văd... le rog... 

Safta şi-a ridicat copila în braţe, a înfăşurat-o în pătura 
aspră şi s-a apropiat cu dânsa de fereastra îngustă şi 


scundă. A şters cu latul palmei aburul fumuriu. S-a luminat 
un ochi din geam, prin care se desluşeau copacii încărcaţi 
de ninsoare, fulgii albi, uşori, sclipitori. 

Lenţuca a strâns mâna slabă şi fierbinte de arşiţă pe după 
gâtul femeii cu obrazul împietrit; şi-a lipit tâmpla de tâmpla 
ei. A murmurat: 

— Nici n-am crezut că iarna e aşa de frumoasă, mamă! 
Asta nu se cheamă minune? 

— Într-un fel, fata mamei. Pentru bucuria ta de-acuma. 
Altfel, pentru oameni ca noi, iarna nu-i cea mai milostivă 
minune pe care o aşteptăm. 

— Eu nu înţelg ce spui tu. 

— Nici nu e nevoie, Lenţuco! Oftă Safta. Bucură-te şi atâta 
tot. Nu ţi-e frig? 

— Nu, mamă... Încă puţin! Să mai stăm puţin. 

Au mai stat amândouă, tâmplă lipită de tâmplă, la 
fereastra strâmtă din peretele hâit şi coşcovit. 

Pe urmă geamul s-a aburit din nou. Ninsoarea deafară 
parcă se făcea de cenuşă. Capul fetiţei s-a aplecat pe piept. 

— Lenţuco? 

— Da, mamă... 

— Mergem de-acum?... Ajunge... 

— Dacă spui tu, ajunge. 

Safta, spălătoreasă, şi-a culcat copila bolnavă în pat, a 
învelit-o cu pătura aspră, a pus deasupra şi un strai gros de- 
al său. Ţuşca, pisica tărcată şi slabă, s-a încolăcit la picioare. 
A încercat să toarcă. Dar nu mai ştia. Nu mai putea. 

Uitase şi ea, cum uitase Safta să mai zâmbească. 

— Mamă... A îngânat Lenţuca. Atunci e adevărat că 
Dumnezeu nu ne uită? Că ne poartă de grijă...? 

— Să nădăjduim, copila mamei. 

— Şi dacă ne-a trimis ninsoare, are să ne mai trimită şi 
altele pe care le dorim? 

— Închide ochii şi dormi... Nu mai vorbi, că oboseşti. 

— Are să ne trimită ghetuţe, şoşoni, sănătate, tot? 

— Da, copila mamei. Tot. 


— EL ştie de câte avem noi nevoie! Acuma am văzut eu că 
ştie şi se îndură. El e mai mare şi mai tare decât domnul 
Balaban? 

— Să nădăjduim că da, Lenţuco! 

— Şi e mai bun? 

— De asta nu mai încape nici o îndoială! Dormi, Lenţuca 
mamei... 

Ninsoarea nu s-a potolit o singură clipă dimineaţa. Fulgii 
cădeau potop alb asupra oraşului, alţii şi alţii, puzderie, încă 
mai mari şi mai pufoşi, parcă încă mai albi. Se aşternuse o 
zăpadă de nădejde, care creştea cu fiecare ceas. 

Paşii se afundau adânc. Trecătorii însă nici n-ajungeau 
bine până la colţul străzii; iar peste urmele lor, se cernea alt 
strat moale şi proaspăt de ninsoare, netezind şi 
ascunzându-le tiparul tălpilor. Astfel, pentru fiecare om 
plecat de-acasă, se deschidea înainte ca un drum nou, de la 
începutul lumii, pe care nu l-a mai călcat nimeni. 

Şi trecători erau, slavă Domnului! 

Sute şi sute! Toată suflarea din oraş! 

Într-o asemenea zi, pe puţini îi răbdase inima să rămână 
închişi în casă. leşiseră să vadă cu ochii lor minunea. Să se 
bucure de ea. Să calce pe drumurile neîncepute. Să-i ningă 
în obraz, să li se prindă fulgii în gene şi să-i învioreze din 
mocnirea cea de toate zilele. 

Departe, pe străzi, răsunau clopoţeii săniilor. Poate nici nu 
erau atâtea câte se auzeau. 

Ecoul zurgălăilor de la o sanie de pe o stradă străbătea 
argintiu şi sprinten, voios, pe strada cealaltă, de s-ar fi 
crezut că-i altă sanie care se apropie de pe alt tărâm. 

Se aflau oameni tineri şi bătrâni, lucrători, cucoane în 
blănuri, ofiţeri în uniforme, pensionari ogârijiţi şi mătuşi 
gârbove, care nu mai scoseseră nasul din vizuinile lor cu 
săptămânile. 

Acum se uitau prietenos unii la alţii, clătinau a minunare 
din cap, îşi dădeau bună dimineaţa, chiar dacă nu se 
cunoaşteau. Îşi puneau în buzunarele paltoanelor mănuşile, 


ca să poată întinde mâinile goale în văzduh şi să-i ningă 
steluțe de cleştar pe dosul palmei. Îşi vorbeau cu o bucurie 
nestăpânită, de parcă toţi ar fi câştigat la loterie lozul cel 
mare. 

— Fantastic mai ninge! 

— Da, doamnă Naum! N-am mai văzut asemenea ninsoare, 
de când eram noi copii şi vecini... Mai ţii mata minte? 

— Adevărat, domnule Cezar Petrescu! N-am uitat eu mai 
ales o iarnă fantastică de-atunci, când ne jucam cu sănioara 
şi ne tutuiam... 

— Ne-am tututit noi vreodată, stimată doamnă Naum? 

— Olala! Şi încă cum, stimate domnule Cezar Petrescu! Ba 
mi se pare că ne-am şi zgâlţâit teribil de păr. Am început 
mai întâi în glumă o bătaie cu bulgări de omăt, care s-a 
transformat pe urmă într-o scărmăneală în toată legea. Eu 
ţi-am făcut o vânătaie sub ochi; dumneata mi-ai smuls un 
smoc respectabil de păr. 

— Regret. Îmi cer iertare, doamnă Naum. 

— Te-am iertat de atunci. Acum ar fi cam târzior. Păcat 
însă că n-ai păstrat smocul acela suvenir! Mi-ar face plăcere 
să mi-l înapoiezi. Mi-aş aminti ce culoare îmi aveau codiţele 
împletite ca doi colăcei. Dar dumneata l-ai zvârlit în zăpadă 
şi l-ai călcat în picioare cu ciudă, din pricina vânătăii! 

— Scuzaţi. Încă o dată regret, doamnă Naum. Şi mă mir. 
Oricum, n-am obiceiul să mă port aşa barbar cu doamnele. 

— Nu eram doamnă. Mereu uiţi aceasta. Eram un drac şi 
jumătate de fetiţă, cam ca Gina Zamora, dacă o cunoşti. 
Chiar îmi scorniseşi dumneata un nume fan-tastic şi foarte 
poetic: Fulga, zâna fulgilor! Călcai de pe atunci a scriitor de 
cărţi pentru copilaşi; nu călcai numai în picioare şi în 
zăpadă părul smuls din codiţele tovarăşelor de joacă. Iar 
eu, ca o ingrată, îţi iscodisem porecle mai puţin poetice. Îţi 
spuneam Cezarica Cucuiu! 

— Cucuiu? De ce cucuiu? 

— Pentru că vreo săptămână ai purtat în frunte un cucui 
cât un cartof săpunar din Braşov, când ai căzut pe gheaţa 


lacului din grădina parcului şi te-ai lovit de patinele mele... 
Un cucui fantastic!... Pe urmă, după ce te-ai vindecat, ţi-am 
schimbat porecla în Cezarica Colţun. 

— Colţun? De ce Colţun? 

— Mereu tot întrebi şi dumneata ca Gina, numită 
domnişoara Dece! Aş putea să te poreclesc de-a treia oară, 
după atâţia ani, stimatul domn Cezar Dece! Cum? Serios 
nu-ţi aminteşti de ce erai Cezarica Col-tun? 

— Vă spun pe cinste că nu, doamnă Naum! 

— Să-ţi împrospătez eu memoria în acest caz. Îţi spuneam 
Colţun, Colţunaş, fiindcă veşnic îţi lunecau ciorapii de pe 
genunchi în jos şi rămâneai veşnic în urmă, ca să-i ridici. 
Fantastic îţi mai cădeau ciorapii la fiecare pas! Făcuseşi 
praştie din jartiere. Şi noi trebuia să te aşteptăm şi să te 
strigăm: Hai, Colţun! Grăbeşte, Cezarica Colţunaş! 

— Trebuia să fi fost ceva foarte nostim, doamnă Naum!... 
Hm!... Cum de-am uitat? 

— Multe am mai uitat noi de-atunci, stimate domnule 
Cezar Petrescu. Găseşti de mirare? Acum suntem persoane 
foarte serioase, prea grave chiar, avem amândoi părul 
cărunt, amândoi reumatisme. 

— Eu mai am şi-o boală de ficat! Mă încearcă uneori şi 
inima. lar de tuşit, chihăiesc ca o gloabă răpciugoa-să, de- 
mi trezesc din somn toţi vecinii. Mi-a recomandat medicul 
să port şi ochelari. Nici de auzit, nu prea aud eu cine ştie 
ce! Poate că am să mă las şi de fumat. 

— Fantastic! Bine te lauzi după atâţia ani, domnule Cezar 
Petrescu! Eu am rămas mai modestă. Mă mulţumesc numai 
cu un simplu reumatism. Ce spuneam, adineaori?... Da!... 
Acum avem amândoi părul cărunt, reumatisme şi junghiuri; 
îmi spui doamnă, îţi spun domnule, stimate domn! Nu-i 
fantastic? Cine ar crede că am mai fost vreodată şi altfel? 
Uită-te la mine! Adică, într-o părere, bine că n-ai ochelarii la 
dumneata, stimate domn, ca să vezi mai de-aproape în ce 
hal m-am ogâriit şi m-am stafidit, ce-au făcut anii din mine. 
Cine-ar crede că eram Fulga, zâna fulgilor? 


— Uită-te şi mata la mine, doamnă Naum! Cine-ar crede că 
am fost vreodată Cucuiu şi Colţunaş? 

— Ca să ne mângâiem, mai bine să privim la ninsoarea 
aceasta fantastică! Ninge ca atunci... 

— Da, ninge ca în copilăria noastră. Vorba matale, ninge 
fantastic. Ninge ca atunci, Fulga... Fulga, zâna fulgilor! 

Dincolo, la alt colţ de stradă, în ninsoare, s-au oprit şi 
vorbesc alţii, cu părul mai cărunt. Alb ca zăpada. 

— Grozavă ninsoare, coane lancule! 

— Straşnică, Toadere!... N-a mai nins aşa de când eram 
copil. 

— Să tot fie de-atunci vreo şaizeci de ani, coane lancule! 
Surâde şiret pe sub mustaţa ninsă, moş Toader, tăietorul de 
lemne. Mă tem să nu fie ei chiar vreo şaptezeci de ani 
bătuţi! 

— Ei-ei! Mai dă rest la socoteală! N-o mai lua după 
aritmetica domnului Stanciu Balaban! Zâmbeşte cu voie 
bună conu lancu, pensionarul, care pe vremuri a fost 
preşedinte de tribunal şi din fire nu-i omul cel mai vesel şi 
prietenos din târg. Las-o mai ieftin, Toader!... 

Nu mă mai îmbătrâni şi tu. Îmi ajung câţi ani mi-a lăsat 
Dumnezeu! 

Nu-i el cel mai vesel şi prietenos om din oraş, dar acum îl 
ţine pe Toader de-un şnur al sumanului şi se uită la tăietorul 
de lemne cu drag. Nici o deosebire, nici o depărtare n-a mai 
rămas între amândoi. Îi învăluia aceeaşi albă ninsoare şi 
aceleaşi amintiri. Conu lancu întreabă: 

— Bre, loader... Mi se pare că multă vreme ne-am mai 
zbânţuit noi împreună cu săniuţa, când eram nişte diavoli 
de-o seamă? 

— Şi mie mi se pare, coane lancule. 

— Atunci, nu-mi spune coane. Eram numai lancuşor şi tu 
erai Todiriţă. Tu erai marele tartor al sâniuşu-lui şi 
gheţuşului. Eu, un biet ucenic. Mă ţineam de coada ta. Îmi 
venea să-ţi spun bădie, numai să mă primeşti în ceata 
voastră. Ferice vremuri, lodiriţă! 


— Ferice, coane lancule... Coane lancuşor... Dară nu s-a 
isprăvit cu noi. Pentru noi s-au dus demult; pentru alţii de- 
abia a început. 

— Înţelept vorbeşti, Todiriţă! 

— Ce înţelepciune găseşti mata la un prost şi-un neştiutor 
ca mine, cum am rămas? Nu-i nevoie să fii cine ştie ce 
înţelept, ca să vezi cum trec alţii la rând. Ca la moara 
domnului Balaban. la mai auzi ce gălăgie şi ce zarvă şi ce 
bucurie pe copilaşi! Nu-i mai încape strada, piaţa, târgul, 
ţara, lumea... 

Acestea se vedeau şi se auzeau mai la fiecare colţ de 
stradă în cernerea fluturată şi domoală de fulgi. 

Nu se mai gândea nimeni la păsuri şi la griji. Le lăsaseră 
acasă. Îşi aminteau numai iernile din copilăria lor. Vedeau 
minunea de-afară cu ochii de atunci. 

Chiar domnul cel scurt, gras şi chel, care a alergat, ieri 
dimineaţă, după pălăria pe care i-o umflase vântul şi i-a 
cocoţat-o pe creştetul lui Ion Vodă cel Cumplit din statuia 
pieţei; chiar el nu mai blestema furios. Se lăsase păgubaş 
de pălăria bicisnică şi aviatoare. Nu mai era de sezon. 

Îşi turnase în cap o căciulă brumărie, înaltă şi mare, 
ţuguiată, grozavă, fantastică, cum ar spune doamna Naum. 

O trăsese zdravăn peste urechi. N-ar fi putut să i-o smulgă 
nici o vijelie din lume, nici un uragan, viscol, crivăţ, vârtej. 

Acum stătea nemişcat în potopirea ninsorii şi se bucura de 
dezmierdarea lină a fulgilor pe obraz. lar zăpada se 
troienea pe umerii paltonului blănit, pe căciula cumplită, 
întocmai ca pe umerii şi pe cuşma statuii lui Ion Vodă cel 
Cumplit din mijlocul pieţei. L-a urnit din loc numai alaiul 
copiilor, care au dat buzna peste el, cum dădea iureş vântul 
de ieri să-i înhaţe ghiduş pălăria şi s-o ia razna cu dânsa. 
Năpădeau toţii copiii târgului, din toate ungherele. Strigau, 
se chemau, hohoteau, se fugăreau, se hârjoneau, alergau cu 
sănioarele după dânşii, începuseră câteva asalturi cu 
bulgării care se sfărâmau în obraz, în piepturi, în gurile 


deschise de hohot. Şi ce mai gălăgie, Doamne! Şi ce mai 
râsete! Şi ce mai buşeli! 

Abia se ridica de jos câte unul, împiedicându-se, lunecând, 
căzând din nou. lar îndată tovarăşii binevoitori la culme, 
sub cuvânt că-l ajută, îl rostogoleau mai al naibii de-a 
tăvălugul, în chiote de veselie. 

Căţeii dădeau târcoale, amestecându-se şi dânşii în 
hârjoană, lătrând, hămăind, strănutând, înnotând până la 
gât în omăt, apucând cu colții de-o pulpană de paltonaş, 
fugind cu o mănuşă în gură, întrecându-se c-o sănioară şi 
tulind-o, du-te duduiţă! Înainte! Ca să ia premiul întâi. 

— Asta-i joacă! Aşa înţeleg şi eu! Gâfâia Pavalache 
scuturându-şi zăpada din ochi. 

— Stai, că încă n-ai văzut nimic! I-a spus Gina. Când vom 
ajunge în grădina publică, atunci să te ţii! Mai ales dacă n- 
or fi plecat în altă parte Măgârdici şi cu Bâzu! 

— Băiatul coşarului? 

— Şi ce dacă e băiat de coşar? Are el repur... Repe. 
Reputația. Nu înţelegi tu cuvinte de-astea!... Să-ţi spun 
altfel. Pe înţelesul tău. Este el cel mai mare meş-ter la 
săâniuş şi la bătăliile cu omăt? 

— Este! Dacă este, este, ce pot să zic? 

— Atunci să nu-mi faci dumneata mie pe înfumuratul şi 
scârbosul, ca Bosumflache Balabanache. 

Pavalache s-a ruşinat şi a pus botul opărit în omăt. 

Multe ocări pe drept şi pe nedrept mai înghiţise el în viaţă. 
Dar să fie asemuit cu Bosumflache, la asta nu se mai 
aştepta! Le întrecea pe toate. Noroc că n-a mai auzit 
nimeni. Nici Haiduc, câinele cel mare, de la stâ-nă, cu 
zgarda ferecată în ţinte de alamă, de la casa cu doi lei de 
piatră în capul scărilor, unde stau două fetiţe gemene. Nici 
amicul său 'lomi, care are o blană sârmoasă şi o mutră 
nostimă ca a căţeilor de lemn. Nici îndeosebi Fifina, 
căţeluşa avocatului Mateescu, o ştrengăriţă albă, cochetă şi 
frizată, cu care se are el bine. Şi nici Goliat, zis Gorilă, 


mopsul cârn al domnu-lui Balaban, un înfumurat şi-un 
încrezut, un colţos, de parcă-i frate cu Bosumflache. 

— Haide! Ce rămâi în urmă, musiu Palavaş? Îl struni Gina. 

— Mă gândeam şi eu la chestii de-ale mele. 

— Nu-i vremea de chestii! 

— Uşor ţi-i a vorbi! Nici nu-ţi închipui câte ponoase mai 
poartă un căţel ca mine! Nu ştii tu ce viaţă de câine duce un 
câine! 

— Lasă ponoasele pe duminica viitoare, Pavalache! Până 
adineauri parcă tu erai cel grăbit? Treci înainte! Văd eu în 
grădină o groază de prieteni şi de prietene. Mi se pare că a 
început reprezentaţia fără mine! 

— De! Cine-i de vină? Înălţă Pavalache cu înţeles dintr-o 
ureche. Cine se tot cioşmolea şi se tot ticăâia, ca să se facă 
elegantă? 

Gina nu şi-a putut stăpâni ispita să-şi mai admire încă o 
dată echipamentul de iarnă nou-nouţ. S-a oprit în poarta 
grădinii. Şi-a pipăit cu palmele înmănuşate hăinuţa înfoiată, 
s-a rotit pe călcâiele şoşonilor. 

— M-am cioşmolit şi m-am ticăit eu, dar recunoaşte că 
face, domnule Pavalache! 

— Recunosc! Dacă-i aşa e aşa, ce să zic? M-ai dat gata! 
Reprezentaţia din grădina publică era cu adevărat în toi. 
Iar copacii ninşi, cu ramurile arcuite sub florile albe de nea, 
zugrăveau cel mai feeric decor în flutura-rea agale de fulgi. 
Gina se aşteptase s-o întâmpine prietenele cu stri-găte de 
mirare şi de admiraţie, pentru costumaşul la care a migălit 

până în zori sora Maicii Domnului. N-avea însă nimeni 
vreme şi n-aveau ochi pentru aşa ceva. Toţi dădeau zor 
amarnic să isprăvească de frământat zăpada, parcă-i 
tocmise cineva, s-o zolească şi s-o mozolească fir cu fir. 
Zideau cetăţi, le dărâmau, puneau temelie la altele, bulgări 
în palme, se războiau împărţiţi în tabere, se îmbrânceau, se 
îngropau unul pe altul în nămeţi, se târau în genunchi şi de- 
a buşilea în patru labe, strănutând mai dihai decât 
Pavalache. 


Dar tot nu izbuteau cu nici un chip să pângărească neaua 
călcată în picioare şi zolită în mâini. Rămânea albă, curată, 
nepământeană. Se cernea deasupra alt strat afânat şi 
fraged de ninsoare; se învăluiau toate în fulgii noi, jucăuşi, 
sclipitori. 

Poate că dintre atâtea prietene şi atâţia prieteni, tot ar fi 
luat-o în seamă pe Gina, dacă nu s-ar fi ivit toc-mai atunci, 
din celălalt capăt al grădinii, Dănuţ, Băzu şi cu Măgârdici. 
Într-o clipă, toţi au întrerupt joaca şi au izbucnit în strigăte 
şi urale: 

— Bâzu! Vine Bâzu! 

— Ura, Măgârdici! 

— Bravo, Bâzule!... Mai repede, Măgârdici! 

— Sus cu Bâzulică! 

— Trăiască şi Dănuţ! 

Dănuţ era şi... Adică o coadă a lui Băzu şi a lui Măgârdici, 
cum fusese odinioară lancuşor, viitorul conu lancu, 
preşedinte de Tribunal, codiţa lui Iodiriţă, viitorul moş 
Toader, tăietorul de lemne. 

Toate premiile sale întâi cu cunună nu făceau două parale 
pe lângă faima celor doi mari meşteri ai săniuşului, 
gheţuşului, luptelor cu zăpadă şi altor nenumărate 
născociri. 

Gina uitase de echipamentul nou-nouţ, cu care se socotise 
ea să-şi facă praf prietenele. S-a pomenit bătând din palme 
şi strigând cât o ţinea gura, în cor cu ceilalţi: 

— Ura, Bâzu! Ura, Măgârdici! 

— Să ia Măgârdici comanda! Lătra şi Pavalache, ca să 
arate că nu e un înfumurat şi scârbos, cum l-a acuzat Gina. 
Trăiască Măgârdici! Treaba lui dacă e fiu de coşar! Eu nu 
ţin la mofturi de-acestea! Eu sunt Pava-lache, nu 
Bosumflache! Hip-hip! Ura! Măgărdici, Bâzu, luaţi 
comanda! 

— Vino la noi, Bâzule! Bâzule! 

Numai după ce a răguşit, Gina se opri cam ruşinată că şi-a 
compromis aşa repru... Reptur. Repur. Ştiţi voi! Reputația, 


na!... Ruşinată că şi-a compromis reputaţia de fetiţă 
crescută în rânduielile bunei cuviinţe şi a stăpânirii de sine, 
ca o fiică de soră a Maicii Domnului ce este. 

Prea răcnise! Prea tropăise! Ba, de entuziasm, scăpase şi 
ceva de ruşine în pantalonaşi. Mititel şi fără zgomot. Nu 
mirosea. Dar o apăsa pe conştiinţă. De aceea stătea acum 
foarte stăpânită şi cuminte, la o parte, muşcându-şi un 
degeţel al mânuşii de lână. Bâzu, din treacăt, a alintat-o pe 
bărbie: 

— Pa! Gina! Ce stai aşa ca o sarmală de post naufragiată 
într-un castron cu lapte acru?... La joacă! Hai! 

Dănuţ în schimb i-a dat mâna foarte grav, ca unei persoane 
foarte distinse: 

— Bună dimineaţa, Gina! 

— Bonjur, Dănuţ! 

— Dar ai un costumaş extraordinar. Superb! Eşti 
delicioasă în hăinuţele astea. Ţi-aş spune: Gina, zâna iernii! 
Gina, zâna zăpezilor! 

— Spune atunci! A încuviinţat Gina, îmbujorată până în 
vârful urechiuşelor de plăcere că s-a găsit cineva să-i 
admire în sfârşit echipamentul de iarnă. Spune! Eu îţi dau 
voie! Nu mă supăr. 

Iar în judecăţile sale, o clipă, s-a clătinat entuzias-mul 
pentru Bâzu, care nu aflase alt compliment mai nimerit 
decât s-o compare cu o sarma de post într-un castron cu 
lapte acru... Naufar... Nauraf... Naufragiată! Ba încă o 
sarma naufragiată! Ce cuvânt de ocară o mai fi fiind şi 
acesta? Ceva cu fragi. Cu sarmale, cu fragi, cu naufragi şi 
cu lapte acru. Aşa e Bâzu! Iot cu de-ale mâncării vorbeşte! 

Dănut, altfel de băiat! Are delicateţele şi atenţiile lui. 
Numai de n-ar bănui ce-a făcut adineauri în panta-lonaşi 
zâna zăpezilor! Strigând cu entuziasm, pentru cine? Pentru 
zburlitul şi apucatul de Băzu! Ah! Mai are ea multe de 
învăţat pe lumea asta! Îi dă dreptate lui Pavalache. E plină 
viaţa de chestii! 


Ca o naufar... Nauraf... Ştiţi voi! Ca o naufragiată, Gina s-a 
agăţat de braţul lui Dănuţ, păşind în mijlocul alaiului. Însă 
îndată i-a tresăltat inima şi s-a lepădat de prietenul 
ocrotitor, plin de gingăşii, când a ochit-o Bâzu şi a chemat-o 
la el. 

— Gina! Ia pofteşte la bădia Bâzu! 

— Îndată... Ce să fac? 

— Să te urci în sănioara mea! Asta să faci! Pe ziua de azi 
te-am adoptat eu, Gina. Prea eşti mică şi drăguță şi necăjită 
ca o sărmăluţă orfană, pupa-te-ar nene-tu! Urcă-te! Avem 
să zburăm ca vântul şi ca gândul! 

— Cu mine e uşor acuma! A surâs Gina într-al noulea cer. 

— De ce-i uşor taman acuma, domnişoară Dece? 

— Nu mai sunt domnişoara Dece! S-o ştii! A spus Dănuţ că 
de azi înainte sunt Gina, zâna zăpezilor! Aşa că acuma-i 
uşor să zbori cu mine pe zăpadă, ca vântul şi ca gândul. 

Bâzu şi-a azvârlit c-o sfârlă tichiuţa pe ceafă, lăsând să-i 
iasă la lumină creasta zburlită de păr şi înveselindu-se 
năzdrăvan la asemenea veste. 

— Gina, zâna zăpezilor? Bun! Aprobat! Încuviinţă 
minunându-se. Al dracului motan, jupânul Daniil Sihastru! 
Ştie dumnealui la o adică să-i toarne şi nişte abţibilduri de 
îngheaţă apele, nu numai când e vorba de esofag şi de tubul 
digestiv! Hai, Gina! Te-ai suit? Ie ţii bine? Fă-ţi cruce cu 
limba în cerul gurii ca bunicuţa Lalei şi Lolei, că-i dăm 
drumul, Gina, zâna zăpezilor! 

Mărinimoasă, Gina s-a gândit şi la prietenul său: 

— Nu-l luăm cu noi şi pe Pavalache? 

— Onorabilul Pavalache n-are decât s-o ia la picior! De 
asta i-a dat Dumnezeu patru picioare. 

— Adică are să poată el zbura ca vântul şi ca gândul numai 
cu cele patru picioare ale lui? Doar nu-i şi el zânul 
zăpezilor! 

— Nu-i, zău, căci nu s-a văzut încă zân pe lume şi încă 
patruped! Dar garantat că ne-ajunge el din urmă, gâf-gâf! 


Cu trenul de marfă. Gata, Gina? Păzea! Hop! La o parte! 
Trece aerodinamicul cu zâna zăpezilor...! 

Gina, zâna zăpezilor, a trecut ca vântul şi ca gândul pe 
colina săniuşului din grădina publică, uitându-se 
triumfătoare peste umăr la prietenii şi prietenele care nici 
n-o băgau în seamă acum o jumătate de ceas. Râdea 
gâdilată de fulgi şi de fiorul vitezei. Ce-i mai lipsea? Mămica 
era sora Maicii Domnului! Ea, zâna zăpezilor! 

În urmă, Pavalache gâfâia „gâf-gâf”! Cu limba scoa-să de- 
un cot, poticnindu-se şi rostogolindu-se de-a berbeleacul la 
vale, în vârtejuri de omăt spulberat. Se ridica, strănuta şi 
galopa, „gâf-gâf!” rămas de căruţă în urma săniei, ca un 
sărman patruped de rând, care nu era şi el un zân al 
zăpezilor. 

La vremea mesei, zarva s-a mai liniştit pentru două 
ceasuri. Grădina publică s-a golit. A rămas să se odihnească 
în ninsoare. Să-şi primenească florile dalbe de nea. Să-şi 
aştearnă alt covor proaspăt şi neted de fulgi, pe potecile 
călcate de paşi. 

Toţi se despărţeau cu părere de rău. Încetineau mersul. 
Întorceau ochii în urmă. 

Sub agera cârmuire a lui Bâzu şi Măgârdici, zbânţuiala pe 
apucatele şi cam fără noimă de la început luase cu totul altă 
rânduială. Se întemeiase cu străşni-cie într-o joacă de 
pomină. Păcat s-o părăsească! Păcat că a pus Dumnezeu 
amiaza drept în mijlocul zilei, când ţi-e lumea mai dragă! 

Gina, zâna zăpezilor, s-a mai ţinut o bucată de drum de 
coada lui Băzu şi a lui Măgârdici. 

— Te-ai depărtat de casă. Are să se supere madam 
Zamora! Luă aminte Dănuţ, grijuliu şi crescut în ascultarea 
părinţilor. Eşti în seama noastră. Avem răspundere, dragă 
Gina! 

— Mămica nu se supără. E bună. 

Ar mai fi vrut ea să adauge că, nici nu poate fi altfel decât 
îngăduitoare şi bună, o mamă care e soră cu Maica 


Domnului. Dar a promis că păstrează secretul. Ju-rase pe 
capul Cleopatrei. Jurase pe capul lui Pavalache. 

Şi-apoi n-avea ea timp să dea prea multe explicaţii. Asculta 
o anume istorisire a lui Măgârdici, care-i umplea inima de 
jale. Măgârdici istorisea, fireşte, ca un copil de hornar. 
Scuipa ţâşnit printre dinţi în omăt, se plesnea cu palma 
peste căciula năpârlită şi veche, slinoasă; nu folosea cuvinte 
alese din soiul celor pe care le cam stâlcea Gina, când se 
căznea să ciripească în păsăreasca persoanelor distinse. 
Cine nu s-ar fi înduioşat însă de povestirea lui? 

— Măi! Spunea Măgârdici. Măi Băzule şi măi Dănuţ, aşa o 
calicie lucie ca în casa lelei Safta, spălătoreasă, n-am văzut 
eu de zilele mele! Plouă şi ninge prin ta-van! Suflă vântul pe 
sub prag! Iară Lenţuca ei zace în pat şi boleşte de-o 
săptămână. Cunosc asta de la buni-că-mea Zamfira, că tot i- 
a cărat nişte buruieni şi leacu-ri de-ale sale, băbeşti. Măi, 
tare parşivă e lumea asta! Ştiţi voi de ce nu-i dă mâna lelei 
Safta să cheme doctor şi să plătească doctorii la spiţerie? Ia 
încercaţi să răspundeţi; nu holbaţi ochii la mine. Aşa-i că 
nici nu vă taie capul? 

Măgârdici a scuipat într-o parte prin buzele ţuguiate, 
parcă ar fi tras la ţintă. A băgat mâinile în buzunarele 
pantalonilor cu genunchii peticiţi şi s-a oprit pe loc. Se uita 
la prietenii săi cu un fel de milă, ştiind mai dinainte că nu se 
învrednicesc să-i dea un răspuns. Nu mai târa sănioara 
după el. N-o mai purtau nici Bâzu, nici Dănuţ. Le lăsaseră în 
grădina publică, rezemate de un pom. Au scris: Băzu, pe 
una; Măgârdici, pe alta. Atâta era destul! 

N-ar fi cutezat nimeni să se atingă de sculele marilor 
meşteri şi cârmuitori ai săniuşului. 

— Ei? Întrebă Măgârdici, pornind din loc. Aşa e că nu vă 
închipuiţi? Cât eşti tu de premiant întâi, Dănuţ, şi cât eşti tu 
de dat dracului, măi Băâzule, la asta nu vă ajută mintea să 
răspundeţi. Mai uşor e la lecţie. Fiindcă mai uşor e să înveţi 
buchea cărţii, decât buchea vieţii! Asta s-o ştii de la mine, 
Dănuţ puiule! De la un plod de coşar şi ucenic de coşar, ca 


Măgârdici! Să vă spună el Măgârdici atunci, de ce n-are 
lelea Safta sfanţ, să-şi scape copila de la moarte. Din pricina 
domnului Stanciu Balaban! Avea de primit bani pe 
munculiţa ei, iară în loc să-i dea bani, i-a dat un picior în... 
Spate şi a repezit-o pe scări! 

— Jupânul Stanciu Balaban e un bandit! Cel mai mare 
bandit din târgul nostru! A declarat Bâzu încrun-tat. 

Dănut socoti de datoria lui să-l cheme la o mai cu- 
viincioasă vorbire. 

— Bâzule! Nu se cade să spui asta. 

— Ba spun! E un bandit şi-un parşiv. Na! Asta-i! Nu se mai 
satură! Are un esofag şi-un cimpoi de stomac, nu ca 
fleacurile de stomăcuţe şi esofăgele din cartea ta! Ditai 
bărdăhanul, ca al lui Guliver în ţara piticilor. Vrea să-nghită 
tot târgul! Şi are să-l înghită, balaurul! Are să ne mănânce 
fripţi pe toţi, la rând. Pe tata, pe mama Ginei care a fost 
nevoită să facă împrumut pe casă, din pricina lui, pe madam 
Palade, pe lucrătorii de la fabrică şi moară. Pe toţi are să-i 
înghită, rămâne-i-ar un ciolan în gât! 

— Bâzule! Îl dojeni a doua oară Dănuţ. Eu nu mai merg cu 
tine! Trec pe trotuarul celălalt. Gândeşte că vorbeşti în fata 
unei fetiţe ca Gina. Ce are să creadă, ce-are să înțeleagă şi 
ce învaţă de la noi? 

Bâzu a rostit cu glas schimbat, zâmbind şi netezind-o pe 
Gina sub bărbie: 

— Tu nu te potrivi la ce vorbim noi şi cum vorbim. Tu eşti 
Gina, zâna zăpezilor! Nimic din ce e urât şi murdar pe 
lume, nu poate să te-atingă. Nu e aşa, Gina, zâna zăpezilor? 

Zâna zăpezilor s-a scuturat cu palmele pe echipamentul de 
iarnă nou-nouţ. Era destul de mototolit şi de tăvălit acum. 
Îşi aminti şi ceea ce a scăpat ea în pantalonaşi de entuziasm 
şi de emoție. Parcă nu era chiar o chestie de zână! 

Aşa că n-a ştiut ce să răspundă, măcar că Pavalache îi 
dădea ghes cu botul şi aştepta cu ochii înălţaţi la dânsa: 

— Spune, soro, o vorbă-vorbuliţă! Ce-ai amuţit? Zânele nu 
se fâstâcesc în halul acesta! Să fiu eu zân, ţi-aş arăta eu ţie 


cum se taie piroanele! 

Din încurcătură a scăpat-o tot Măgârdici. 

După ce şi-a smârcâit nasul, după ce l-a suflat cu două 
degete, după ce l-a şters cu dosul palmei şi a scuipat cu 
repetiţie din greşeală drept pe coada lui Pavalache, a urmat 
istorisirea sa: 

— Măi! Daţi-o dracului de ciondăneală pentru un hapsân 
ca tatăl lui Bosumflache! Ce vă bălăbăniţi voi pentru nişte 
Balabani? Îndoapă-se! Umflă-se! Plesnească! E vorba de 
Lenţuca, bre, fata lelei Safta, măi! Aia e mai aproape de 
inima mea decât toţi Balabanii de pe lume! E o vietate a lui 
Dumnezeu ca noi, bre! Un pui de om ca noi, măi! Şi n-are 
parte să se bucure de-o zi ca asta, măi! Zace şi boleşte în 
pat. Aiurează şi tuşeşte. Poate să şi piară. Măi, nu vă doare 
la inimă? În tot târgul ăsta, cât e de mare, nu se găseşte 
nimeni să se-ndure de atâta calicie şi durere? Nu se găseşte 
un suflet de om să le trimită un doctor? Să le dea pitaci 
pentru doctorii? Şi dacă s-o milostivi Domnul s-o scape de la 
moarte numai cu leacurile băbeşti ale bunicii, n-are să 
găsească nimeni după aceea care s-o ajute cu altele? 
Auzeam de la bunică-mea şi mi se rupea inima. Nici tu o 
încălţare, nici tu o zdreanţă de străişor pe dânsa! Noi ce 
putem să le facem? Noi suntem tot nişte calici şi nişte 
prăpădiţi, ca vai de capul nostru! Aţi văzut că a trebuit să 
mă las şi de şcoală, ca să-l ajut pe tătuca la meseria lui. 
Zburd azi, că-i zi de sărbătoare! Mâine, sus pe case, la 
coşuri, Măgârdici! Funinginea îmi dă de ştire. Dară alţii, 
bre? Alţii care plesnesc de bine şi de huzur! Aceia n-au ochi 
să vadă? N-au urechi să audă? N-au inimă să simtă? 

— Şi noi o ducem greu, Măgârdici. Foarte greu, vorbi 
Bâzu, parcă mai era nevoie să se dezvinovăţească. De trei 
săptămâni mai ales, pot zice că ne-am făcut ierbivori. În 
fiecare lună se împuţinează câte un lucru din casă. Care la 
amanet, care la vânzare. Biata mama crede că avem orbul 
găinilor şi nu observăm. 

Dănut îşi mustră fratele mezin de-a treia oară. 


— Bâzule! Acestea sunt chestii care nu se spun. 

— Ştiu! Se tace şi se-nghite! Înghiţim chestiunea în lipsă 
de alte alimente, Daniil Sihastrule! Sărăcia nu-i o ruşine. 
Scrie şi în cartea ta, domnule premiant întâi. 

Măgârdici i-a împăcat, apucându-i pe amândoi cu câte-o 
mână de guler şi apropiindu-i nas în nas. 

— Măi, isprăviţi cu mofturile voastre, că acum vă ciocnesc 
cap în cap ca două ouă de Paşti, măcar că n-am ajuns încă 
nici la Crăciun! Ce credeţi voi, măi Dănut şi bre Bâzule, că 
eu nu ştiu? Nu ştiu că tot din pricina lui jupân Stanciu 
Balaban trageţi voi sania pe uscat de astă-vară? N-o ştie 
târgul? Urlă, bre! 

— Da! Urlă şi rabdă! Ar trebui să-şi schimbe numele în 
Urlaţi ori Răbdureni! A încheiat Bâzu. 

Apoi s-a întors spre Gina: 

— Acum zic şi eu că prea mi te-ai depărtat mătăluţă de 
casă! Mare minune să nu-ţi fi pus mămica lingurile în brâu. 
Încât, hai! Salută-ne cu stimă şi consideraţie! Ia-l pe 
Pavalache şi umblă! Tuleşte-o! Rade-o! Tunde-o! Şterge-o! 

Gina s-a executat foarte supusă de astă dată, măcar că 
invitaţia nu era aşa de delicat rostită ca a lui Dănuţ, de mai 
adineauri. Dar venea de la Bâzu. A întins deci mânuţa pe 
rând. 

— La revedere, Bâzule! Şi mersi! Ne vedem după masă, 
Măgârdici! Pa, Dănuţ! 

— La revedere, Gina, zâna zăpezilor! 

Zâna zăpezilor a pornit prin ninsoare, pe sub copacii care- 
şi scuturau deasupra ei florile albe de nea. Călca mărunţel 
şi cuminte, îngândurată, pe lângă zidul catedralei. 

Glasul lui Măgârdici tot se mai auzea: 

— Bre! Nişte ghetuţe mai vechi, bre! Măi, nişte hăinuţe 
mai ponosite, măi! Nu se găsesc acestea în tot târgul ăsta 
pentru o copilă bolnavă şi oropsită? Ce gogoşi şi moşi pe 
groşi învăţaţi voi la şcoală despre mila aproapelui? Unde se 
vede, măi? Unde-i minunea, bre? 


Pavalacahe, lipăind în zăpadă, cu cele patru picioare ale 
sale, alături de Gina, a clătinat din cap. 

— Auzi? 

— Aud. 

— Pot spune că am fost un mare dobitoc azi-dimineaţă, 
când vorbeam noi înainte de-a intra în grădina publică! 
Mărturisi Pavalache cu amară câinţă. Nu-l cunoşteam eu 
bine pe acest Măgârdici! O fi fiind el băiat de coşar, o fi el 
lipsit de educaţie, s-o fi exprimând el cam urât! Asta-i 
adevărat! Dar toate i se iartă! Cine-i de vină dacă n-a avut 
parte de-o guvernantă, ca dom-nişorul Bobiţă Bosumflache? 
Aşa cum e însă, nu l-aş da eu nici pe zece Bosumflache! 

— Nici eu! Se arătă Gina de aceeaşi părere. Păcat de elcă 
n-are batistă. 

— Adevărat! Dacă n-are, n-are, ce să zic? Dar altfel, frică 
mi-e că şi chiar dac-ar avea el batistă, n-ar prea cunoaşte 
întrebuinţarea unei asemenea scule de şters nasul! Ar 
curăța poate hoceagurile cu batista. Pentru nas, el are 
degetele! Îi ajung două. Pe urmă, nu pot zice că-mi place 
nici năravul ăsta al scuipatului la dânsul! Una-două: ţâşti 
într-o parte, ţâşti în alta! Văzut-ai ce mai scuipă? Teribil mai 
scuipă. Ar putea să ia premiul întâi la un concurs de 
scuipici! M-a decorat şi pe mine. Ai observat? 

Gina zâmbi: 

— Da! Drept în vârful cozii. 

— Exact! Mi-a agăţat o decorație drept în vârful co-zii! 
Surâse şi Pavalache înveselit. Nu ştiam cum să mai scap de 
dânsa. Parcă o lipise cu clei. Despre câini umblând cu 
covrigi în coadă am mai auzit. Cică ar fi! Pe aiurea, nu prin 
târgul nostru şi al domnului Balaban, cu moara lui. Dar 
câine umblând cu decoraţii în coadă, n-a pomenit neam de 
neamul meu. Nu ţin deloc să introduc eu moda asta. Eu 
sunt un câine modest, îmi cunosc lungul nasului şi vârful 
cozii. Aşa că personal, n-aş prea avea de ce să fiu încântat 
de Măgârdici. Totuşi m-a cucerit! Dacă m-a cucerit, m-a 
cucerit, ce să zic? 1 le iert toate. Are o inimă de aur, pe care 


n-o poţi plăti nici cu de trei ori milioanele domnului Stanciu 
Balaban! Ai auzit cum mai povestea despre sărmana 
Lenţuca? Mie îmi dădeau lacrimile în ochi. 

— Am auzit şi eu, Pavalache. 

— Ai auzit, dar ce-ţi pasă? Pufni Pavalache pe nări. 

— Cum, ce-mi pasă? 

— Iaca bine! Cum nu-mi pasă mie că ninge acuma pe 
barba lui lon Vodă cel Cumplit! Sigur! De ce ţi-ar păsa? 
Costumaş nou ai! Zâna zăpezilor eşti! Ca mâine n-am să-ţi 
mai ajung nici cu prăjina la nas, cum nu-i ajunge nimeni 
botosului de Bosumflache şi urâtului ăluia de Goliat, căruia 
bine i-a spus când i-a zis, Gorilă! 

Gina se opri din mers. Se opri şi Pavalache. 

— Aşa mă cunoşti tu pe mine? Întrebă cu mâhnire zâna 
zăpezilor? Cum? N-am eu urechi de auzit? 

— Ai... Dacă ai, ai! 

— N-am eu ochi de văzut? 

— Ai... În secret pot să-ţi mărturisesc chiar că-s destul de 
nostimi. Toată lumea o spune. 

— Nu mă lua cu momeli şi cu linguşeli! Răspunde la 
întrebările mele! N-am şi eu inimă? 

— Oi fi având! Dar nu de aur, ca Măgârdici. 

— Am! Am, Pavalache! 

— Rămâne de văzut, clătină cățelul din coadă, în semn de 
îndoială. Ce tot îi dai tu cu am, am, parcă ai început tu să 
latri în locul meu? Am-am! Unde ai? Unde se vede? Asta-i 
chestia. 

— Ai să vezi şi să răzvezi! Uite, chiar după-masă ai să vezi, 
domnule Pavalachiule! Şi are să-ţi fie ruşine de vorbele tale. 
Şi ai să-mi ceri pardon, cum s-ar fi cuve-nit să-i ceri iertare 
lui Măgârdici, pentru tot ce-ai spus despre el înainte de a-l 
cunoaşte bine. 

— M-a luat gura pe dinainte, se scuză Pavalache, 
scărpinându-se cam stingherit după ureche. Am fost un 
măgar! 


— Te-a luat gura pe dinainte şi tot nu te-ai învăţat minte? 
Tot măgar ai rămas? Pofteşte să mergi cu mine, ca să văd eu 
pe urmă dacă-ţi mai dă mâna să te ia gura pe dinainte! 

— Unde să mai mergem? Deocamdată mergem la masă. 
Mi-e o foame de lup! Cât eşti tu de zâna zăpezilor, mare 
lucru să nu te-aştepte o papară ca aceea, fiindcă baţi 
berbunca pe uliţă şi tai frunze câinilor pe vremea asta. 

Gina îl ameninţă foarte sever cu degetul mănuşii ridicat: 

— Nu schimba dumneata vorba! Ascultă ce-ţi spun! Avem 
să mergem la Lenţuca! 

— Ei, nu mă înnebuni! A rămas Pavalache cu gura căscată. 
Serios? 

— Da! Mergem la Lenţuca! 

Pavalache a sucit capul, ciulind o ureche şi privind-o pe 
Gina de-a coasta, cu admiraţie. Încuviinţă plin de 
entuziasm: 

— Ştii că nu-i o ideea rea? Bravo, Gina! Cum ţi-a venit? 

— Nu mi-a venit acuma, musiu Pavalaş! Mi-a venit de când 
l-am auzit pe Măgârdici istorisind. Ce fel de câine deştept 
mai eşti tu, dacă n-ai băgat de seamă că tăceam şi 
ascultam? Tăceam şi ascultam, fiindcă plănuiam eu ceva. Tu 
habar n-aveai. Umblai ca un caraghios cu decorația bălălău 
de coadă. 

— Las-o încolo de decorație! Nu-mi mai aduce aminte. 
Spune ce plan? Mă faci curios. 

— Dar nu sufli nici un cuvânt nimănui? 

— 'Tac ca peştele! 

— Ţinem secret? Promiţi? 

— Promit! 

— Juri? 

— Jur! 

— Pe ce? 

— Pe ce am mai scump la viaţa mea. Pe tine! 

— N-ajunge! 

— Pe tine! Pe Fifina! Pe zgarda asta care-i place grozav 
Fifinei, de m-a rugat sa n-o schimb în ruptul capului, nici pe 


una de aur bătută cu pietre scumpe, ca brăţările lui madam 
Balaban. Uite, pe toate jur! 

— Atuncea te cred! Se linişti Gina. Ai să mergi cu mine în 
mare secret la Lenţuca; iară la întoarcere avem să stăm noi 
altfel de vorbă, domnule Pavalachiule! Am să te iau la refec, 
pentru cum m-ai cunoscut dumneata şi pentru tot ce-ai 
crezut despre mine! 

— E lată rău! S-a speriat Pavalache. Cer de pe acuma 
iertare şi gata! 

— Ba să-ţi pui dumneata pofta în cui. De data asta n-am să 
te iert cu una cu două! M-ai ofensat. 

— Cine te-a ofensat, Gina? Întreba o doamnă în vârstă, cu 
blană neagră şi cu părul de aur, oprind-o în drum. Cine te-a 
ofensat şi cu cine vorbeşti? 

— Sărut mâna, madam Naum! Vorbeam cu Pavalache. El 
m-a ofensat. 

— Fantastic! Vorbeai aşadar cu cățelul pe stradă? Şi cum 
te-a ofensat Pavalache? Îl ştiam un căţel politicos şi bine 
crescut. 

— E un secret de-al nostru, madam Naum. 

— Dacă-i secret, nu m-amestec! Zâmbi doamna cu părul 
mai mult alb decât blond, cum va fi fost el cândva. Spune-mi 
atunci altceva, Gina. De unde vii la ora asta? 

— Din grădina publică. 

— Ce fel de grădină publică? După câte ştiu grădina e 
încolo. Iar tu vii din partea cealaltă. 

Gina explică foarte însufleţită, ţesând din degetele 
înmănuşate: 

— Am petrecut pe nişte prieteni de-ai mei. Am eu nişte 
prieteni care nici nu mai pot fără mine. Nişte băieţi ersta... 
Ester... Extraordinari! Da. Extraordinari! Bâzu, Măgârdici 
şi Dănuţ! Îi cunoşti mata? 

— N-am avut cinstea să-i cunosc până acum! A răspuns 
surâzând cucoana cu păr argintiu şi cu păienjeniş subţire 
de cute în colţul pleoapelor. Dar ce fel de cavaleri aşa de 
extraordinari sunt aceşti domni Bâzu, Măgârdici şi Dănuţ, 


pe care trebuie să-i petreci tu, în loc să te petreacă Măriile- 
lor pe tine, până acasă? Se vede că a ieşit o modă nouă. 

— Eu nu i-am lăsat să mă petreacă! Minţi Gina, apărându- 
i. Aveam nişte chestiuni foarte mari de discutat. 

Doamna Naum s-a mirat. 

— Fantastic! De pe acum ai început cu chestiunile foarte 
importante, Gina? L.asă-le că au când să-ţi scoa-tă peri albi, 
fetiţă dragă! Acum zburdă! Joacă-te. 

— M-am jucat, madam Naum. De-acolo veneam cu 
prietenii mei. 

Apoi, Gina destăinui în şoaptă: 

— Ştii mata una? Eu nu mai sunt domnişoara Dece, nici 
domnişoara Parcă. Zău! S-a schimbat chestia. Sunt zâna 
zăpezilor! 

— Cum ai zis? Mai repetă, rogu-te. 

— Sunt Gina, zâna zăpezilor! Aşa a hotărât Dănuţ şi au 
primit toţi. A aprobat şi Bâzu. Zău! A spus că-mi dă şi act la 
mână. 

Doamna Naum i-a pus palma pe creştet şi a şoptit cu o 
învăluire în voce, parcă se îneca. 

— Zâna zăpezilor? Zâna zăpezilor. Fantastic! 

— De ce fantastic? A întrebat Gina, uitând că dacă este 
zâna zăpezilor, s-a isprăvit cu domnişoara Dece. Spune 
mata, de ce-i fantastic? 

Îi plăcea cuvântul. N-avea să-l lase ea să se piardă. 

Cucoana cu părul argintiu părea însă că nu i-a auzit 
întrebarea. Privea peste capul Ginei în ninsoare şi mai 
departe, în zăpezile altor ierni. 

— De ce e fantastic, madam Naum? 

— E fantastic, drăguţa mea Gina, din pricini pe care ai să 
le pricepi şi ai să le simţi, când vei avea anii mei. Aşadar, 
pentru iarna aceasta, tu, Gina, tu eşti zâna zăpezilor? 

— Jur! Uite, întreabă-l mata şi pe Pavalache! 

Pavalache a clătinat repede din cap, din urechi şi din 
coadă, întărind pe trei glasuri spusele prietenei sale. 


— Jur şi eu că e zâna zăpezilor! Dacă este, este ce pot să 
ZIC? 

— Vezi mata? Tălmăci Gina, mulţumind din ochi 
prietenului că n-a dat-o în sminteală. Jura şi el, dacă mata 
nu credeai. 

— Credeam, Gina! Te-am crezut îndată. Îmi era des-tul 
cuvântul tău. Poţi să le spui prietenilor, acelor Dănuţ şi 
Bâzu, că au avut o inspiraţie foarte fericită. Fantastică! Nu 
se află cumva printre dânşii, niciunul căruia îi spuneţi voi 
Cucuiu, ori Colţun, Colţunaş? 

— Nu! Dar de ce? 

— Pentru nimic. Am întrebat aşa. Nu m-ar fi mirat să existe 
şi vreun alt Cucuiu ori vreun Colţunaş, nu numai o altă zână 
a iernii! Ca toate să fie cum au mai fost. 

— Mata te pricepi la zâne? Întrebă Gina. 

— Mă cam pricep puţin. Am cunoscut şi eu una pe vremea 
mea. Fulga o chema. Fulga, zâna fulgilor. 

— Era ca mine? 

— Îţi semăna fantastic. Cum seamănă între ele prietenele 
tale, Lola şi Lala. 

— Şi unde-i acuma? 

Cucoana cu părul argintiu care a cunoscut-o pe Fulga, 
zâna fulgilor, a făcut cu mâna un semn spre ninsoare şi 
zăpezi, spre depărtările de dincolo de ani. Gina a înţeles 
semnul în felul său. 

— Au luat-o fulgii la cer? S-a întors în împărăţia ei? 

— Poate că ar fi fost mai bine, Gina! Încă n-au luat-o. A 
rămas aici, pe pământ. O vrăjitoare răutăcioasă i-a scrijelat 
obrazul cu unghiile, i-a supt toate puterea, frăgezimea, 
voioşia, fără-de-grija. 

— Şi a murit? 

— Mai rău. 

— Ce poate să fie mai rău? 

— A prefăcut-o într-o femeie ca mine, ca altele, ca oricare. 
Fantastic cât au schimbat-o! Dar ce-ţi vorbesc eu ţie, fetiţo? 
Fantastic, cum m-am pierdut cu firea pe ziua de azi! În loc 


să te trimit acasă, te ţin de vorbă. M-am întors la mintea ta. 
Fugi la masă, drăguță! Spune multe sărutări mamei. La 
revedere, Gina, zâna zăpezilor! 

— Sărut mâna, madam Naum. Poftă mare! 

— Poftă mare! Şi vezi să nu calci, Gina, nu călca şi tu pe 
urmele celeilalte zâne pe care am cunoscut-o eu. Fulga, 
zâna fulgilor! 

După câţiva paşi, Pavalache îşi împinse prietena cu botul. 

— Ce tot îndruga cucoana asta stafidită ca o vrăji-toare, cu 
fantasticurile ei? Ce tot spunea ea despre o Fulgă, zâna 
fulgilor? Ce se pricepe ea la zâne? Să-şi caute acasă de 
chiftele! 

— Nu vorbi aşa despre madam Naum, care e prietenă cu 
mama şi e o cucoană foarte distinsă! L-a pus Gina la rezon. 

— Fost-ai lele! Mormăi Pavalache pe nări. O fi fost ea 
distinsă pe vremea turcilor. Acum e spaima găinilor! 

— Fantastic, ce urât mai vorbeşti, domnule Pava-lache! 

— Parcă Bâzu şi Măgârdici vorbesc mai frumos? Şi slavă 
domnului, le sorbi cuvintele din gură, cum înfulecam eu azi 
dimineaţă fulgii. Clanţ-clanţ! Hap-hap! 

— Lor le sade bine, domnule Pavalache! Am să te pârăsc 
Fifinei, să afle şi dânsa cum te exprimi. Atunci să te văd eu 
pe unde scoţi dumneata cămaşa! 

— Poate zgarda vrei să zici? Că de cămaşă m-a scutit 
Dumnezeu. S-a gândit la cheltuială, cu preturile cămăşilor 
din ziua de azi. 

Acasă, sora Maicii Domnul s-a supărat foc şi pară pe zâna 
zăpezilor. 

— Vai, Gina! Ce înseamnă halul acesta? Ce-ai făcut tu din 
hăinuţele la care am lucrat şi am migălit eu toată noaptea? 
Se poate, Gina? 

— Eu nu le-am făcut nimic, mamă. Zău! Ele nu ştiu cum s- 
au murdărit şi s-au boţit. 

— Nu ştii cum? Să-ţi spun eu atunci cum! Au sărit de pe 
tine şi s-au dus singure să se tăvălească pe jos, să se 


murdărească şi să se boţească. Iar tu strigai la ele, şi ele nu 
voiau să te-asculte! N-a fost aşa? 

Gina plecă ochii în pământ, fără să răspundă. Nu-i venise 
ei să croiască una chiar aşa de boacănă. 

— Şi unde mi-ai umblat până acum? Nu mai ai casă? Nu 
mai ai masă? Nu mai ai mamă? Întrebă sora Maicii 
Domnului. 

Zâna zăpezilor s-a mirat foarte nevinovată: 

— Fantastic, cum te superi tu degeaba, mamă! 

— Degeaba? Îşi frângea mâinile doamna Zamora cu 
disperare. Aceasta numeşti tu degeaba, Gina? Te-am căutat 
în grădină. Nu erai! Te-am căutat pe stradă. Nu erai! Am 
întrebat trecători cunoscuţi şi necunoscuţi. Nu ştiau nimic! 
Bat pe la porţile oamenilor. Întreb la Lola şi la Lala, la Fred, 
la toţi. Nimic şi nimic şi nimic! Tu nu te gândeşti ce se 
petrece în sufletul unei mame? 

— Mamă, pardon! Am fost cu Dănuţ. Poţi să-l întrebi şi pe 
Pavalache. 

Gina socotise că-i mai cuminte să nu pomenească numele 
lui Bâzu şi Măgârdici, fiindcă Dănuţ cel cuminte şi supus 
era favoritul surorii Maicii Domnului, ca şi al lui madam 
Palade. 

— Cu Dănuţ? Unde cu Dănuţ? În ce parte? Voi să afle 
doamna Zamora ceva mai liniştită. 

— De la joacă, ne-am mai plimbat pe stradă. Era aşa de 
frumos, mamă! Fantastic! 

Sora Maicii Domnului a micşorat ochii printre gene, 
cercetându-şi mai atent copila, cu o mijire de zâmbet în 
colţul buzelor. Scuturând scamele şi gunoaiele de pe 
hăinuţa mototolită a Ginei, a spus: 

— Pe stradă, care va să zică, mi-ai fost? lar pe stradă te-ai 
întâlnit cu madam Naum? Pariez! 

— De unde ştii tu? Fantastic, mamă, cum le ştii tu pe toate! 

— Tocmai de la fantastic o ştiu, Gina, a răspuns sora Maicii 
Domnului surâzând. Nu era greu de ghicit. Ce ţi-a mai spus 
fantastic, madam Naum? 


— Sărutări pentru tine. Încolo nimic. 

Pentru Gina însemnau „nimic” toate amintirile cele 
înduioşate ale doamnei Naum, din iernile ei fantastice de 
altădată, cu Fulga, zâna fulgilor de-atunci, Colţunaş şi 
Cucuiu. 

Ea altceva îşi aminti: 

— Ba mi-a mai spus ceva, mamă! A spus să mă joc! Să mă 
tot joc. Fantastic, cât să mă joc! 

— Până la joacă, pregăteşte-te de masă! Nu-ţi mai ajunge 
cât te-ai zbânţuit? S-a răcit mâncarea. Aşteaptă madam 
Palade de trei sferturi de oră. Frumos e să aş-tepte invitaţii 
la masă, din pricina unei moace ca tine? 

Gina era gata să-şi ceară încă o dată foarte spăşită iertare 
pentru toate. Aflând însă că este o moacă, s-a simţit jignită 
amarnic în demnitatea sa de zână. 

— Mamă, de ce-mi spui tu mie moacă? Se vede că nu ştii tu 
una nouă? Iu care le ştii pe toate! A fost o chestie mare. 

— Îmi imaginez ce fel de chestie nouă şi mare. Vreo nouă 
ispravă de-a mătăluţă? Care-i? S-o aflu. 

— Dar n-am făcut nici o ispravă, mamă! Zău! [i-am adus 
acasă o bucurie mare. Ştii tu că acum sunt zâna zăpezilor? 
Nu o moacă! Gina, zâna zăpezilor! Auzi mamă? Aşa au 
hotărât toţi şi eu am primit. Nu râde! Întreabă-l şi pe 
Pavalache. 

— Cu domnul Pavalache al dumitale am eu altă răfuială! 
Înainte de a pleca, mi-a şterpelit dumnealui osul de rasol 
din bucătărie! Încât nu-l văd bine, când va da ochii cu mine. 

Gina îşi lămuri astfel o chestie care-o lăsase foarte 
nedumerită. 

— Aha! De asta a rămas dumnealui să umble lela de la 
poartă? Mie îmi spunea că mai stă să se uite cum ninge! 
Mamă, iartă-l! L-a luat gura pe dinainte şi gura a luat osul. 
lartă-l, mamă, că e destul de necâjit fiindcă are patru 
picioare. 

Doamna Zamora zâmbi: 


— Poate ar fi bine să aibă cinci? Nu-i ajung cele patru, cu 
care-mi murdăreşte covoarele? 

— Nu asta, mamă! E necăjit fiindcă nu poate să fie zân. 
Aşa a spus Bâzu, că dacă are patru picioare, nu-i voie să fie 
zân. Nu dă voie legea zânelor! Mamă, iartă-l! Doar eşti soră 
cu Maica Domnului cea bună şi iertătoare! Te rog eu, care 
acum sunt zâna zânelor. Nici atâta trecere n-am eu la sora 
Maicii Domnului? 

— Sfârşeşte odată cu sora Maicii Domnului şi cu zâ-na 
zânelor! Îşi cam pierdu răbdarea doamna Zamora. 

— Tu nu te bucuri, mamă? Eu să am o fată care e zâna 
zăpezilor, n-aş şti cum să-i mai intru în voie! 

— Intră în baie până una alta şi spală-ţi mâinile! Se silea 
sora Maicii Domnului să fie severă, stăpânindu-şi surâsul 
blând. Nu-mi văd capul de altele şi tu-i dai înainte cu zâna 
zăpezilor tale. Uite în ce hal ţi-s mâinile! Chiar vorba lui 
madam Naum! Fantastic! Eşti o moacă de-o murdărie 
fantastică! 

Gina a intrat în baie să-şi spele mânuţele, necăjită şi 
amărâtă ca vai de ea. 

Vestea că acum e zâna zăpezilor nu stârnise acasă nici o 
vâlvă. La altă primire se aştepta dânsa. Când colo: moacă!... 
Şi încă moacă de-o murdărie fantastică! 

Ca să-şi aline supărarea, s-a abătut pe la Cleopatra să-i 
istorisească pe scurt toate peripeţiile. 

Păpuşa a căscat ochii albaştri de sticlă, uimită la culme. 
Uimită fantastic! 

— Ce spui tu, Gina? Adevărat? Tu şi zâna zăpezilor? 

— Ştiu că ţi se pare şi ţie ceva fantastic, dar e adevărat, 
dragă Cleopatra! Jur! Jur pe ce am mai scump! Jur pe capul 
hăinuţelor, pe care mi le-a isprăvit de lucrat astă-noapte 
sora Maicii Domnului! 

— Altă dată jurai pe capul meu şi al lui Pavalache! Se 
întristă Cleopatra. Acum nu mai facem doi bani? 

— Jur şi pe capul vostru! Tu nu pricepi? Am jurat pe 
hăinuţe, fiindcă numai cu ele am fost eu numită zâna 


zăpezilor. Aşa a spus Dănuţ şi a aprobat Bâzu. 

— Atunci e altă poveste! Se dumiri Cleopatra, cu degetul la 
frunte. Dar asta chiar că e o chestie extraordinară, Gino! Îţi 
dai tu seama că de-acum înainte nu mai merge aşa? Ca 
zână, ai o mulţime de treburi şi de datorii. Mai întâi şi întâi, 
zânele fac minuni. Asta-i a lor! Nu-s ca mine şi Pavalache, ca 
noi, ceilalţi oameni. Gina s-a plecat la urechea Cleopatrei şi 
i-a şoptit ceva în taină. Păpuşa a căscat ochii şi mai mari. 
Nu-şi mai recunoştea prietena! 

Dacă i-ar sta în fire să se exprime ca Măgârdici şi ca 
Pavalache, uneori ca Bâzu, ar fi strigat: E lată rău! 

Fiind însă o păpuşă bine educată, îşi rosti mirarea în 
cuvinte mai alese: 

— Eşti tu capabilă de un asemenea gest nobil? 

— Dacă-ţi spun! Numai să păstrăm secret. Aşa l-am rugat 
şi pe Pavalache. 

— Hm! A înălţat Cleopatra genele lungi a îndoială. În acest 
Pavalache nu prea am eu încredere. Nu prea ştie dumnealui 
să-şi ţină gura. Îl tot ia pe dinainte. N-ai auzit ce-a făcut cu 
osul? 

— A jurat! N-am grijă de dânsul. Se teme să nu-l raportez 
Fifinei. 

— Doar aşa! 

— Alta mă frământă şi mă munceşte pe mine, dragă 
Cleopatra!... Mărturisi Gina. 

— Ei, ce anume? Poate să-ţi fiu de-un ajutor. 

— Nu ştii tu, oare, unde a pus mama hăinuţele mele de 
iarnă cele de anul trecut, ghetuţele şi şoşonii? Şi nu ştii tu 
unde mi-a strâns puşculiţa cu economiile mele pentru 
Crăciun? N-ai băgat seama cumva? 

— Apleacă urechea, şopti Cleopatra. 

Zâna zăpezilor a plecat urechea şi au şoşotit aşa 
amândouă, până ce s-a auzit glasul doamnei Elena Zamora 
din sufragerie. 

— Gina! Dar pofteşte o dată la masă! Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce se întâmplă astăzi cu tine? Parcă ţi-ai pus în 


minte cu tot dinadinsul să mă duci la disperare! 

Ca niciodată, Gina a pătruns în sufragerie fără să 
trântească uşa; fără să izbucnească în mirările şi întrebările 
sale. 

A sărutat mâna lui madam Palade; s-a aşezat la loc foarte 
tăcută şi îngândurată. Cine-ar mai fi zis că a fost ea vreo 
dată domnişoara Parcă şi domnişoara Dece? 

Nu întreba nimic, iar răspunsurile sale erau foarte scurte: 

— Da, madam Palade. 

— Nu, mămico. 

Madam Palade, uitându-se la zâna zăpezilor cu ochii ei 
mici şi verzi ca bomboanele de mentă, a spuns îngrijorată: 

— Mi se pare că e cam obosită, Gina noastră! N-ar strica 
să se culce niţeluş după-masă. 

Sora Maicii Domnului era de aceeaşi părere, numai că a 
rostit-o mai energic: 

— Chiar are să se culce! Îi ajunge! Aer tare, joacă peste 
măsură, plimbare, slavă Domnului! Şi-a făcut suma pe ziua 
de azi. Mă auzi, Gina? 

— Da, mămico. 

— Ai să dormi! Mai ales că sunt nevoită să lipsesc de 
acasă. Am de alergat cu madam Palade tocmai pe la 
marginea oraşului. Poate să aflu nişte vesti care să ne aducă 
în sfârşit o rază de lumină şi de speranţă, după trei ani de 
nelinişte şi de nesiguranţă. Mă asculţi, Gina? 

— Da, mamă. 

— Nu prea pare să te bucure bucuriile mele? 

— Ba da, mamă. 

— În fine! Rosti mama Ginei, servind pe madam Palade cu 
bucatele sale de post. Te bucură ori nu te bucură, 
principalul e că am să te culc, ai să dormi; şi dacă voi 
întârzia cumva, te rog să fii cuminte! Te joci cu Pavalache şi 
Cleopatra. Iar cu grădina s-a încheiat pe ziua de azi! În 
afară dacă nu vine Dănuţ să te ia. Nu-mai cu dânsul îţi dau 
voie de-acum înainte. Te ia el pe garanţie? Bine! Nu? Stai 
mătăluţă acasă. 


— Da, mamă. 

Madam Palade şi mama Ginei au mai vorbit apoi cu mare 
aprindere despre unele ştiri aduse de-un prizo-nier, fost 
soldat în regimentul unde a luptat Alexandru Zamora. 

Se mai arăta o nădejde. Poate că nu era mort, nici bolnav, 
nici rănit. Poate că se mai întoarce, acum când războiul s-a 
isprăvit de-aproape un an. La casa acelui soldat plecau 
după-masă, într-o mahala de la marginea târgului, ca să afle 
veştile din gura sa. 

Altă dată Gina nu şi-ar mai fi găsit astâmpăr, întrebând: 
„De ce? Cum? Unde? Când? Aşadar Dumnezeu şi Maica 
Domnului au ascultat şi s-au îndurat de rugă-ciunile mele 
din fiecare seară, mămico? De ce nu răspunzi, mămico?” 

Acum însă era cu gândurile în altă parte. La planul său de 
taină. O singură dată a ascuţit urechiuşele, să-şi 
întipărească în auz cuvintele rostite de madam Palade. 

— Dragă Eleno, un lucru nu înţeleg eu la oameni! Spunea 
madam Palade, cucoana evlavioasă căreia îi încredinţează 
Sfântul Petru cheile de la rai, când se duce să-şi mai tundă 
barba. Oamenii îşi ascund faptele cele urâte şi rele. Le 
strigă în gura mare pe cele bune, aşa puţine câte le mai 
săvârşesc dânşii, din când în când. Eu cred dimpotrivă! Să- 
şi uşureze sufletul, mărturisind greşelile şi păcatele. Iar 
faptele bune să le ascundă şi să le tacă. Destul că le vede 
ochiul lui Dumnezeu! Atât ajunge! El veghează de-acolo, de 
unde le vede şi le ştie pe toate, ca să le răspândească la 
vreme. Tu atâtea fapte bune ai săvârşit în tăcere, Eleno 
dragă, încât nu mă îndoiesc că Dumnezeu te are în grijă. De 
aceea nu mi-am pierdut nici o clipă nădejdea. Poate că va 
da Domnul ca azi să fie ziua cea mult aşteptată de tine! 

— Să dea Dumnezeu! A suspinat sora Maicii Domnului. 

După masă, Gina s-a lăsat culcată, învelită, povăţuită să nu 
se mişte şi să fie cuminte. 

A făgăduit ascultare la toate. A închis ochii. S-a prefăcut că 
doarme. Ba chiar era să adoarmă de-a binelea, dacă n-ar fi 


tresărit din toropeala plăcută şi dulce, cu grija la hotărârile 
sale de taină. 

A sărit în sus. Linişte. Nici o ţipenie. Numai departe 
răsunau sprinten şi vesel zurgălăi argintii de sanie. Şi 
numai sub geam, glasul lui Pavalache: 

— Ham-Ham! Ce faci, Gina, zâna zăpezilor? Ai uitat cum 
ne-a fost vorba? De când te-aştept, m-a prins frigul şi am 
început să strănut. 

— Ai puţină răbdare, Pavalache! Vin îndată! Îmi ajută 
Cleopatra la căutat cheile. 

Cu ajutorul Cleopatrei a găsit cheile. A găsit hăinuţele de 
anul trecut, ghetuţele şi şoşonii. Tot cu ajutorul ei şi al unui 
cuţit, Gina a izbutit să scoată din puşculiţă toate economiile 
adunate încă de astă-vară, pentru pomul de Crăciun. 

Pe urmă, după ce le-a împachetat pe toate, frumos învelite 
şi legate cu sfoară, a deschis uşa şi a pornit la drum, prin 
ninsoare. 

Pavalache a vrut să spună ceva. 

— Ssst! Nici o vorbă! L-a oprit zâna zăpezilor cu degetul la 
buze. Ţinem secret. Ai jurat! Taci! 

— Iaca, tac! Dacă am jurat, am jurat, ce să zic? 

Gina, zâna zăpezilor, a bătut în uşa de la cocioaba Saftei, 
spălătoreasă, după toate rânduielile bunei cuviinţe. A bătut 
şi a aşteptat. Nimic. A bătut a doua oară şi iar a aşteptat. 
Iarăşi nimic. 

A deschis atunci uşa încetişor şi a băgat năsucul înăuntru. 
Nimeni. 

— Ce ne facem? A întors ochii către Pavalache. 

— Intră! Intrăm! N-are să te mănânce lupul! Eşti cu mine. 
Au intrat amândoi. Şi amândoi s-au oprit în prag. Gina, ca 
să-şi deprindă ochii cu întunericul dinăuntru, umed şi vânăt, 

nepătruns, după lumina cea albă şi orbitoare de-afară. 
Pavalache, ca să adulmece cu nările mirosul stătut de 
duşumele ude, de leşie rece, de săpun rânced pentru rufe. 

La amândoi li s-a strâns inima de jale. Mare şi crâncenă 
sărăcie! Bine o mai zugrăvise Măgârdici! 


Dar s-au înşelat când credeau că nu-i nimeni. Safta lipsea 
cu adevărat. Pe patul de scânduri însă, sub pătura aspră şi 
sură, zăcea Lenţuca. Zăcea cu fruntea scăldată de 
năduşală, măcar că-i clănţăneau dinţii de frig. 

De la picioarele ei, dintr-un culcuş de cârpe, s-a înălţat o 
dihanie tărcată, încovoindu-şi spinarea, bârzoindu-şi coada 
şi încercând să scuipe pe vrăjmaş. 

Gina s-a tras cu spaimă înapoi, gata să scape pachetul de 
sub brat. 

— Nu te speria, zâna zăpezilor! I-a şoptit Pavalache. Nu 
crede că-i cine ştie ce fiară fioroasă, ori o mâţă de 
vrăjitoare! Asta-i Ţuşca, pisica cea jigărită, sărmana! O 
cunosc eu! 

— Dar face urât la noi! 

— Mai bine zis, ar vrea ea să facă urât şi nu poate! Nu mai 
ştie să scuipe. A uitat. Ar trebui să ia lecţii de la marele 
maestru Măgârdici. 

— Dar de ce să ne scuipe? Frumos îi sade să facă urât? 
Întrebă Gina, în amestecul de spaimă şi de indignare, 
uitând că nu mai este domnişoara Dece. Spune şi tu, 
Pavalache, de ce? 

— N-o condamna! A pus cuvânt cățelul pentru mâţa 
burzuluită. Îşi închipuie că am venit cu gând rău şi încearcă 
să-şi apere stăpâna, cum de-atâtea ori sar şi eu să te apăr 
pe tine! De unde să bănuiască dânsa ce bucurie le-aducem? 
O biată mâţă nenorocită şi proastă! Hai, Gina! Fă-ţi datoria 
de zână. Arată-i tu cine suntem şi pentru ce-am venit. 

Măcar că Pavalache nu era şi el zân din cauza celor patru 
picioare ale sale, nu înţelegea însă să rămână a cincea roată 
la căruţă. 

Îşi lua rolul foarte serios. A împins-o pe Gina cu botul, 
văzând că se codeşte. 

— Hai! Primul pas e greu. Pe urmă ai să te tot de-prinzi cu 
meseria asta nouă de zână! 

Zâna zăpezilor a făcut primul pas mai greu, în vârful 
picioarelor. Pe urmă, ceilalţi au mers mai uşor. S-a apropiat 


de pat. Aplecându-se deasupra bolnavei, a chemat-o cu glas 
de taină. 

— Lenţuco. Lenţuco! 

Fetiţa din pat a deschis ochii învăluiţi într-o ceaţă. 

Nu-i vedea. Ea zărea numai arătări tulburi din aiurelile 
sale. 

— Lenţuco dragă, repetă Gina. 

— Cine mă cheamă? Tu eşti, mămucă? 

— Sunt eu, Lenţuco. Eu, Gina. 

Bolnava altceva auzea şi vedea. Murmură cu glasul stins: 

— Mamă! Şi Dumnezeu are să ne trimeată hăinuţe, 
ghetuţe, tot ce dorim? Da, mamă? Spune. 

— ȚŢi le-a trimis, Lenţuco! Şopti Gina cu bătăi zvâc-nite de 
inimă în piept, fiindcă abia acum se simţea ea cu adevărat 
zâna zăpezilor în tainica sa menire pe lume. i le-a trimis pe 
toate prin mine, Lenţuco. Uite, le-am adus eu. 

Fetiţa din pat întrebă, frecându-se la ochi: 

— Cine eşti tu? 

— Gina. Nu mă cunoşti? Sunt zâna zăpezilor. 

— Zâna zăpezilor? Nu ştiu. N-am auzit. Şi tu vii de la 
Dumnezeu? 

— Viu de la noi, de-acasă. Am fugit tiptil, se fâstăâci zâna 
zăpezilor. Adică, nu! De la Dumnezeu viu. Mi-a spus: „Gina! 
Ai ascultat ce istorisea Măgârdici? Ia hăinuţele, ghetuţele şi 
şoşonii aceştia pentru Lenţuca. Fă o faptă bună!” Dar te-a 
rugat şi pe tine să ţinem secret. Faptele bune nu trebuie 
strigate în gura mare. Zicea şi madam Palade. Păstrezi 
secret? Juri? 

Lenţuca însă n-a răspuns. Pe ce-ar fi jurat ea, sărmana, 
chiar dacă ar fi auzit şi ar fi înţeles? Ce avea dânsa scump şi 
de preţ? 

Ea din nou auzea şi vedea altceva. Din nou aiura, 
clănţănind din dinţi. 

— Mamă! Mămucă, oare tot mai ninge afară? Eu văd o 
fetiţă albă care coboară cu aripioare de fulgi la mine. Ăsta 
nu-i vis, mamă? Nu-i îngerul care vine să mă ia sus, la 


Dumnezeu? Mamă, eu nu vreau să mor. Vino lângă mine, 
mamă. Unde eşti tu? Răspunde, mamă! Mă tem. Mamă, mă 
tem! 

Teama a cuprins-o şi pe Gina. O apăsau pereţii coşcoviţi cu 
dâre de umezeală, tavanul scund, încăperea aceasta 
strâmtă, întunecoasă şi îngheţată. 

Iar ochiul tulbure al geamului se holba la dânsa aşa de 
încruntat, încât a străbătut-o un fior. 

Nu, Doamne! Nu aşa îşi închipuise ea fapta cea bună şi de 
taină. 

Nici un strigăt de bucurie? Nici un braţ care s-o cuprindă 
fierbinte de după gât? Nici un obrăjor scăldat în lacrimi de 
fericire, care să se lipească de obrăjorul ei? 

Gina la aceasta se aştepta. Aşa întrezărise ea împlinirea 
faptei sale de taină. 

Credea că Lenţuca are să sară din pat, sărutând-o, 
îmbrăţişând-o, strigând, bătând din palme de bucurie; tot 
aşa cum s-a bucurat ea astăzi dimineaţă, când a tras 
perdeaua şi a zărit minunea ninsorii de afară, cum s-a 
bucurat de-a doua oară, când a descoperit hăinuţele de 
zână a zăpezilor lucrate de sora Maicii Domnului. 

Încă nu ştia ea cât de urât se înfăţişează sărăcia, cât de 
amar arată suferinţa, boala, pustiul, singurătatea. 

Acum, când le vedea cu ochii, când auzea gemetele şi 
scâncetele cu urechile sale, când le simţea toate cu inima sa 
mică, de carne, nu de aur - toate îi tăiau suflarea cu un fior. 
Pătrunsese ca într-o altă lume, a arătărilor de spaimă şi de 
vis rău. 

Ca lumea din care vorbea fetiţa bolnavă, aiurând: 

— Mamă, mă înăbuş, mamă. Nu e aşa că n-am să mor? Era 
un înger care mă căuta. Un înger alb. Acum e înger negru, 
mamă. Roagă-l tu să mă lase, să nu mă ia la Dumnezeu, 
mamă! Până mâine, măcar. Aşa de mult doresc eu să mai 
văd cum ninge, mamă! Eu n-am făcut nici un rău la nimeni, 
mamă. 


Gina i-a pus palma mică pe frunte şi îngână cu glas 
tremurat, cu ochii în lacrimi: 

— Lenţuco. Ai să te faci bine. Mi-a spus Dumnezeu mie, 
zâna zăpezilor. Ai să te faci sănătoasă şi ai să te joci cu noi 
în zăpada din împărăţia mea. Jur! 

— Mamă, scâncea bolnava înainte. Unde eşti, mamă? Mă 
tem. 

Zâna zăpezilor s-a uitat la Pavalache. 

— Tu ce spui? Ce-i de făcut? 

— Aceasta n-am prevăzut-o noi! A strâns Pavalache din 
umeri foarte încurcat şi el. Dacă n-am prevăzut-o, n-am 
prevăzut-o, ce să zic? Lăsăm lucrurile şi plecăm. Nu te-aş 
povăţui să stai prea mult aici. Dacă e o boală molipsitoare? 
Vrei să te văd şi pe tine în pat, transpira-tă şi aiurând? Are 
destule amărăciuni sora Maicii Domnului, ca s-o cruţ măcar 
de asta. Tu ţi-ai împlinit datoria! Când va veni Safta ştie ea 
mai bine ce trebuie să facă. Bani pentru doctor sunt acum. 
Bani pentru doctorii de la farmacie sunt! 

— Adică s-o lăsăm pe Lenţuca singură? Nu se îndura Gina 
să plece. 

— Singură am găsit-o, singură o lăsăm. Ce putem face mai 
mult? Grăbeşte, fiindcă altfel se duce pe copcă secretul 
nostru. 

Zâna zăpezilor a mai stat o vreme la îndoială. 

Apoi întunericul de hrubă, ochiul geamului holbat, 
cuvintele fără şir ale bolnavei, dintr-o altă lume, au hotărât 
să dea ascultare sfatului lui Pavalache şi să se grăbească. 

Desfăcând învelitoarea pachetului, a început să întindă 
frumuşel deasupra păturii aspre hăinuţele, şoşonii şi 
ghetuţele. A clădit alături o moviliţă cu economiile sale. Iar 
când a dat cu ochii de păpuşa săracă şi oarbă, de cârpe, pe 
care o strângea Lenţuca la piept, i-a părut rău că nu s-a 
gândit să-i aducă şi o păpuşă. Nu pe Cleopatra. Nu s-ar 
despărţi de Cleopatra pentru nimic în lume! Dar altă 
păpuşă, din sertar; una de anul trecut. 


Pisica tărcată şi slabă îşi descovoiase spinarea. Pricepea în 
sfârşit şi dânsa că fiinţa aceasta în strai alb de zână a 
zăpezilor n-a intrat în cocioaba lor cu gând rău. 

A încercat să toarcă şi s-a frecat cu blana năpârlită de 
mâneca Ginei, alintându-se ca pe lângă o veche cunoştinţă. 

— Fantastic! Gândi în sinea sa Pavalache, înălţând dintr-o 
spânceană şi dintr-o ureche a nemărginită uimire. 
Fantastic, cum mai seamănă cu madam Naum, nenorocita şi 
sfrijita asta de Ţuşca! Tot aşa cum n-o prindeau pe dânsa 
poveştile cu Fulga, zâna fulgilor, aşa n-o prind nici pe Ţuşca 
alintările şi torsul. Ce-s marafeturile astea? Fost-ai lele! 

Zâna zăpezilor s-a dat un pas înapoi să privească lucrurile 
frumos orânduite pe pat. A rostit: 

— Gata, Pavalache! Dar drept să-ţi spun, mie parcă tot nu- 
mi vine să plec! 

— Pe răspunderea mea! Uite! Văd eu aici nişte rufe călcate 
şi clădite pe masă. Acestea sunt lenjeriile de la casa 
domnului avocat Leca Mateescu; uite şi cămăşuţele lui 
Fred! Le cunosc eu. Nu o dată le-am zărit eu toate în 
vizitele mele la Fifina. Mai văd şi maşina de călcat, cu 
mangalul gata pregătit. Dacă ai şti şi tu carte ca Bâzu, să 
citeşti romane polițiste, ai pricepe din asta ca Safta e pe 
undeva, pe-aproape. Poate să pice din clipă în clipă. Hai! 

Gina s-a înălţat în vârful picioarelor şi s-a plecat peste 
capul bolnavei, să-i sărute fruntea fierbinte şi brobonită de 
năduşală. 

— Zâna zăpezilor îţi urează sănătate, Lenţuco! Şopti ea. 
Să le porţi toate sănătoasă! Aşa îţi doreşte zâna zăpezilor. 

— Zâna zăpezilor? Nu stiu. Mamă, cine-i zâna zăpezilor? 
Mamă... Mamă... 

Gina şi Pavalache au închis uşa încetişor. Şi au ieşit în 
stradă amândoi. 

Ningea. Afară nimic nu se schimbase. Aceeaşi fluturare 
feerică de fulgi. Aceeaşi lumină albă, care-i orbea acum 
după întunericul umed de peşteră, unde au lăsat o fetiţă 
bolnavă, aiurând, pe-un pat tare, de lemn... 


— Ai lacrimi în ochi, Gina? Întrebă Pavalache după câţiva 
paşi. le pricep şi-ţi dau dreptate. Multă suferinţă şi ticăloşie 
mai este pe lume! 

— Multă, Pavalache! Suspină şi zâna zăpezilor. N-am ştiut. 
Nu mi-am închipuit. 

— Dar le-ai adus o alinare! Recunosc încă o dată că am 
fost un măgar! Rosti cățelul. N-am ştiut nici eu, nu mi-am 
închipuit nici eu, ca un bou, ce inimă de aur aitu! Dragă 
Gina, pot zice că ai săvârşit o faptă care te-a înălţat în ochii 
mei, mai sus decât Ion Vodă cel Cum-plit de pe statuia din 
piaţă. Pavalache ţi-o spune! Asta are să rămână fapta cea 
mai frumoasă din viaţa ta. Ai să-ţi aminteşti de dânsa, chiar 
când vei avea părul alb ca madam Naum. Poate că aisă te 
miri şi ai să te întrebi, cum de te-ai învrednicit s-o 
săvârşeşti. 

Zâna zăpezilor s-a întors spre Pavalache dojenindu-l: 

— Gata! De-acum nu mai vorbim despre aşa ceva! Tăcem 
mâlc! Păstrăm secret! 

— Ştiu! Am jurat! Dacă am jurat, am jurat, ce să zic? 

— Nu numai fiindcă ai jurat, Pavalache! Mai este al-ta. Tu 
n-ai auzit de la mine, ce-a spus madam Palade? Fapta bună 
şi frumoasă să n-o strigi în gura mare! Destul c-o vede 
ochiul lui Dumnezeu. 

După o bucată de drum, Gina şi-a mai amintit altă povaţă a 
cucoanei bătrâne şi evlavioase, care e mama posturilor şi 
păstrează cheile de la rai, când se duce Sfântul Petru la 
bărbier să-şi mai reteze barba. Anume că faptele mai puţin 
bune şi mai puţin frumoase, toc-mai acelea se cer 
numaidecât mărturisite. Numai aşa se uşurează sufletul 
celui căzut în greşeală şi-n păcat. De aceea, ca să-şi uşureze 
sufletul, s-a spovedit lui Pavalache: 

— Mai rău e că facem şi fapte urâte! Fapte de ruşine pe 
care le ascundem. 

— De! Facem! A fost de aceeaşi părere şi Pavalache, cu 
botul plecat pocăit în zăpadă. Dacă facem, facem, ce să zic? 
Parcă eu n-am făcut azi una de oaie, cu osul cel de vacă? M- 


a luat gura pe dinainte. Avea dreptate sora Maicii Domnului 
să se supere, să arunce cu satâ-rul după mine şi să mă facă 
cu ou şi cu oţet. Dacă am greşit, am greşit, ce să zic? 

Zâna zăpezilor a prins curaj, să-şi ducă până la capăt 
spovedania. 

Tot aşa şi eu, dragă Pavalache. În grădină, azi dimineaţă, 
când strigam pentru Bâzu şi Măgârdici. Am scăpat o 
greşeală mititică şi fără zgomot în pantalonaşi. 

— Ştiu! Clătină din cap Pavalache, zâmbind pe sub 
mustață. Am simţit eu o adiere de parfum. 

— Cum? Mirosea? S-a speriat Gina. Eu am crezut că nu! 
Atunci i-a mirosit şi lui Dănut? Mai mare ruşinea! 

— Fii fără grijă! N-are Dănuţ al dumitale nasul meu. Se 
compară? 

— Orişicât, nu-i frumos ce-am făcut! Se condamnă zâna 
zăpezilor singură, cu neînduplecată asprime. 

Pavalache încercă s-o mângâie. 

— Faci şi tu din ţânţar armăsar, Gina! A fost? S-a dus! A 
trecut ca fumul. Ai mărturisit; ţi-ai uşurat su-fletul. Nu ca 
domnul Stanciu Balaban. 

— Adică vrei să zici că şi el? Se miră Gina. 

— Ho-ho! Şi încă ce mai probă! Iaca, să-ţi spun eu ce-am 
auzit cu urechile mele şi-am mirosit eu cu nasul meu. Pe la 
începutul verii, nu mai departe. Treceam prin grădina 
publică, la o întâlnire cu Fifina, într-un boschet. Şi era 
frumos! Şi era soare! Şi plutea o mireasmă de tei înfloriţi şi 
de trandafiri şi de crini. Daaa! Îţi venea să azvârli cu căciula 
în câini de bine şi de fru-mos! Numai ce-l văd eu pe domnul 
Stanciu Balaban că se opreşte, se uită în dreapta, se uită în 
stânga. I se pare că nu-i nimeni. Ce să se sinchisească el de- 
un căţel? Se propteşte în baston şi pe urmă, înţelegi! Văleu! 
Mamămămulică! Am crezut că se prăvale peste cap statuia 
lui lon Vodă cel Cumplit şi că se detună toate geamurile de 
la Prefectură. Şi m-a pălit o mireasmă, de-am împuns-o la 
fugă, hăt! Pe marginea lacului, de frică să nu cad lat şi 
înăbuşit la pământ, fiindcă n-aveam masca de gaze cu mine. 


Apoi, să-mi spui tu, se compară? Şi crezi că el s-a mărturisit 
cuiva? Zexe! S-a tot dus fluierând înainte şi învârtind 
morişcă bastonul ca roţile de la moara lui, parcă nici usturoi 
nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Încât nu-ţi mai face tu 
chestii cu mus-trare de cuget, pentru un flecuşteţ de 
nimica! Te-a luat gura pe dinainte şi gata. 

— Tu crezi, Pavalache? Se iartă una ca asta unei zâne? 

— Pe răspunderea mea! Ce eşti tu de vină dacă aşa a lăsat 
Dumnezeu zânele? Cu tub digestiv, stomac, esofag şi toate 
chestiile, cum scrie în cartea lui Dănuţ şi o spunea azi 
dimineaţă Bâzu! N-avea decât să le facă altfel, nu tot ca pe 
domnul Stanciu Balaban! Mai bine decât să vorbim de 
pomană pentru o nimica toată, ce-ar fi să-i tragem o 
inspecţie pe la grădina publică? Tre-buie să fie un tămbălău 
şi o grozăvie acolo, de-a mai mare dragul! 

Gina rosti cu jumătate de glas: 

— Uiţi c-am făgăduit mamei să stau cuminte acasă? Uiţi că 
i-am călcat cuvântul, numai ca să mergem unde ştii tu? Uiţi 
că nu mai am voie decât cu Dănuţ, pe răspunderea lui? 

— Când ajunge treaba la răspundere, eu sunt tata 
răspunderilor! Se viteji Pavalache. N-avea nici o tea-mă! 
Eşti cu mine! Până acolo, te duc eu pe răspunderea mea. 
Acolo te ia domnul Dănuţ al tău, pe răspunderea lui. Şi 
toate au să meargă strună! 

— Uşor ţi-e a spune, Pavalache! Parcă pe pielea ta are să 
fie tot ce-am să pat eu? 

— Pardon! Bombăni Pavalache, oprindu-se şi privind-o 
ţintă în ochi. Numai o dată am tras eu ponoa-sele pentru 
tine? Ce, ne cunoaştem de ieri, de alaltăie-ri? 

— Ai tras! Recunoscu Gina. Dar acum s-a schimbat chestia. 
Ca zână a zăpezilor, nu mai merge aşa. 

Pavalache pufni pe nări şi o luă din loc: 

— Ca zână a zăpezilor, zici tu? Apoi dacă-i vorba de zâna 
zăpezilor, ia, să-mi spui mătăluţă, se cade ca să lipseşti de la 
sâniuş şi de la bătăliile cu omăt? Nu aco-lo-i locul tău? Ile dă 


lipsă la apel? Gata! Numegşte alta! Adio şi-un praz verde, 
zâno! 

— Crezi tu? Se cutremură Gina, de asemenea catastrofă. 

— Ba bine că nu! Nu-s eu chiar câine bătrân, dar ştiu ce 
ştiu. Aşa e că nu mai zici nici pâs? 

Zâna zăpezilor n-a mai zis nici pâs, aflând că zânia sa e în 
mare primejdie. A făcut stânga împrejur, prin ninsoare, 
spre grădina publică. 

Pavalache a luat-o înainte la picior, fluturând coada ca un 
steag şi lipăind voios prin mijlocul străzii, cât îl ţineau cele 
patru picioare ale sale. 

Ehei!... De azi dimineaţă se cam schimbase poves-tea! 

Parcă nu mai era tot Gina cea mică pe câre n-o lua nimeni 
în seamă, când a intrat în grădina publică. Şi nici Gina cea 
spăşită, care îşi muşca degeţelul mănuşii, când aştepta în 
zadar să-i admire cineva hăinuţele împletite de sora Maicii 
Domnului. 

Atunci strigase de-a valma cu toţii şi cu toatele, la primirea 
plină de alai şi de tămbălău a lui Bâzu, Măgârdici şi Dănuţ. 

Acum, abia a intrat pe sub bolta crengilor arcuite cu flori 
albe de nea. Abia a zărit-o Fred, venind prin ninsoare cu 
Pavalache, brav cercetaş înainte: iar pe dată toţi s-au oprit 
din joacă, pe dată toţi au izbucnit în strigări şi chemări şi 
urale. 

— Gina! Uite-o pe zâna zăpezilor! 

— Ah! Bine c-ai venit, în sfârşit, zâna zăpezilor! 

— Mai repede, hai, mai repede, Gina! 

— De ce ai întârziat, zâna zăpezilor? 

— Ce drăguță eşti tu, Gina, în hăinuţele astea de zână! 

— Ura, de trei ori ura pentru Gina! Hip hip: Ura! Uraaa! 
Uraaa! Sus cu zâna zăpezilor noastre! 

Pavalache a întors capul şi a înălţat o sprânceană, făcând 
şmecher cu ochiul. 

— Ei, ce-ţi spunea Pavalache, sireacul? E lată rău cu zânia 
ta! Dacă e lată, e lată, n-ai încotro! Era cu putinţă să 
lipseşti? 


Îmbujorată în obraji de plăcere şi de emoție, zâna 
zăpezilor s-a supravegheat pe sine, să nu mai scape cumva 
vreo cât de mititică greşeală în pantalonaşi. S-a lăsat 
scuturată de mâini, îmbrăţişată de prietene, ridicată pe sus. 

Numai Bâzu a luat-o mucalit la zor: 

— Bine, jupâneasă zâna a zăpezilor! Aşa îţi îndeplineşti 
mătăluţă datoria, mânca-te-ar nen-tu, măcar că pe ziua de 
azi s-a îndopat cu şniţele şi sarmale cât trei Stânci 
Balabani? Unde mi-ai fost până acum? Ai păpat cât patru şi 
i-ai tras nişte sfinte ghioase de somn cât cinci, hai? Iar pe 
noi, ne-ai lăsat orfani de zână? 

Pe Pavalache, cât pe ce să-l ia gura pe dinainte şi să-i tragă 
un schelălăit ca acela, revoltat teribil pentru asemenea 
nedrepte bănuieli. Auzi colo! De unde veneau dânşii! De la 
o faptă vrednică să fie scrisă în cartea de citire a lui Dănuţ! 
Dar domnul Bâzu, cât e el de deştept, ce-a priceput şi ce 
credea? Că vin de la păpică şi somnică? Să nu-ţi pierzi toată 
încrederea în deşteptăciunea deştepţilor? Aceasta ar fi vrut 
el să i-o spună lui Bâzu de la obraz, între bărbaţi. 

Dar Gina a pus degeţelul la buze. 

— Şşşt! Ai jurat. Rămâne secret. Taci! 

Pavalache şi-a înghiţit secretul ca un nod mai bolovănos 
decât osul cel de vacă. 

— Iaca, tac! Am tăcut! Când ajunge chestia la secret, eu ţi- 
s omul! Nu ţi-oi scoate o vorbă-vorbuliţă, nici dacă aruncă 
sora Maicii Domnului cu satârul după mine! Din partea lui, 
creadă şi spună ce-i ajunge mintea! Ştim noi ce ştim. Câinii 
latră, vântul trece... 

După această eroică dovadă a stăpânirii de sine, Pavalache 
a bârligat coada cumplit de fudul că a dat oamenilor 
asemenea pildă de modestie. Şi s-a dus să se joace de-a v- 
aţi ascunselea în zăpadă cu Fifina şi cu o mănuşă de-a lui 
Fred, albă, moale şi pufoasă ca un iepuraş de casă. 

S-au pus pe-atâta s-o flocăiască, până ce-a ieşit colbul din 
ea şi i-au mers fulgii. 

Zâna zăpezilor şi-a luat locul în sănioara lui Băzu. 


A trecut mai apoi în săniuţa lui Măgârdici. Şi deacolo, în 
alta pe care o cârmuia destul de îndemânatec Dănuţ, cel ce 
uitase cu totul că mai sunt pe lume şi lecţii de intuiţie 
despre esofag, stomac şi tub digestiv. Acum striga, chiuia, 
hohotea, răcnea la ceilalţi să-i lase liberă pârtia, zvârlise cât 
colo bascul şi nici nu-i păsa că i s-a cam stricat domniei sale 
frizura. 

Cu tustrei, Măgârdici, Bâzu şi Dănuţ, a zburat Gina ca 
vântul şi ca gândul, măcar de-o duzină de duzine de ori. 

Iar ca o zână mărinimoasă ce se afla, nu s-a lepădat nici de 
prietenele care stăteau ele acum la o parte, muşcându-şi 
degetele mănuşilor. A pus cuvânt pe lângă marii meşteri, să 
le ia la rând în sănioare pe toate. Pe Lola şi Lala, pe Mimi, 
pe Vetuţa, fata lăptăresei, pe Pufa, pe Nina. 

Cât despre Nina, nepoţica lui conu Iancu, pensionarul, 
fostul preşedinte de tribunal, o fetiţă oacheşă şi cu ochi de 
chinezoaică, apoi cu dânsa s-a întâmplat chiar una nostimă. 

Nu s-a ţinut destul de bine, s-a dus de-a rostogolul, i-au 
plesnit pantalonaşii şi a lunecat la vale de-a săniuşul fără 
sanie, numai pe cozonăcelul gol. Şi ce mai râs, ce mai 
chicote, ce mai veselie...! 

Joaca s-a încins mai zdravăn decât astăzi dimineaţă. 
Veniseră şi alţii copii din străzi mărginaşe. Aveau straie 
ponosite. Ghete de la fraţii şi surorile mai mari. Sănii ca vai 
de ele, înjghebate din scândurele negeluite şi din doage, din 
lădiţe de lemn, din cutii puse pe tălpi de stinghie. 

La început stăteau la o parte, foarte stingheri şi sfioşi. 

Bâzu, Măgârdici şi Dănuţ i-au luat cu iureşul să intre 
laolaltă în joc: 

— Hai! La roată, fraţilor! Ce staţi şi vă zgâiţi de la 
galerie?... Aici nu-i galerie şi stalul întâi, lojă şi loc rezervat. 
Toţi ca unul şi unul ca toți. 

— Hai, gâgâlicio, hai! Dădea Bâzu ghes unei fetiţe mai 
pitică decât Statu-Palmă, înfofolită într-un fel de surtuc 
legat peste mijloc cu sfoară. Cum te cheamă, uriaşa 
pământului? 


— Eu sunt Malicica Talus! A răspuns semeţ gâgâlicea cu 
nasul cât un bumb. Malicica Talus, mă cheamă. 

— Maricica Ţăruş? Întrebă Bâzu de-a doua oară, fericit. 
Atunci să-mi razi mie mustaţa dacă nu eşti tu cumva fetiţa 
lui Gheorghe 'Ialus, care lucrează la moa-ra Balaban...? 

— Nu ţi-o lad, că n-ai mustață! Da Malicica Talus îs, fetiţa 
lui Gheorghe 'Talus, luclătol la fablică... Să mai ştii că-s şi 
fata mamei, Baglioala Talus... S-o ştii! 

— Ei, bravo, Malicica Talus! Aprobă Bâzu, din ce în ce mai 
încântat de această nouă cunoştinţă şi imitându-i mucalit 
vorbirea. Ştiu acuma cu cine am onoarea! Dar ştii şi tu, 
chifteluţo, ce zmee parazmee îmi fabrica mie neica 
Gheorghe 'Ţăruş, acum doi ani? Habar n-ai, chifteluţă 
simpatică?... Cu trei zbârnâitori şi două cozi, cu poştă 
aeriană pe sfoară? Cele mai zbârnitoare zmee parazmee 
din tot târgul. Pentru care lucru, ia pofteşte, Malicico şi 
urcă-te alături, să zburăm ca vân-tul şi ca gândul! 

— Mă ulc... Să ştii că mă ulc! 

— Nu ţi-e frică? 

— Nu mi-i fiică, că nu-s flicoasă!... Am venit singulă de 
acasă. Să ştii! 

— Bravo, chifteluţo, mânca-te-ar bădia! Ştiu acuma! Zâna 
zăpezilor, ia dă-i binecuvântarea! Suie-te şi tu, Gina! Gata? 
Păzea că trece Malicica Ialus! S-o ştiţi...! 

Maricica Ţăruş a zburat astfel şi dânsa, ca vântul şi ca 
gândul. 

Jos, în fundul vâlcelei, cu toată binecuvântarea zânei 
zăpezilor şi cu toată măiestria lui Bâzu, s-au răsturnat însă 
toţi ca o tigaie cu chifteluţe. 

În zăpada vânzolită şi zvârcolirea atâtor picioare cu tălpile 
în sus, nu se mai desluşeau care ale cui sunt. Pavalache a 
dat goană, gâf-gâf! Pe cele patru picioare ale sale, să le sară 
într-ajutor şi să descurce el ale cui şi care erau picioarele 
altora, ca s-o ştie şi dânsul, nu numai Malicica 'Talus. 

Şi alt râs! Şi alte chicote! Şi alt prilej de veselie. 


Erau cu adevărat toţi ca unul şi unul ca toţi, în fluturarea 
albă de fulgi. 

Ninsoarea îi învăluia laolaltă, înfrăţindu-i, cum cuprindea 
în aceeaşi feerie casele bogate şi sărace, bulevardul şi 
măhălălile cele mâhnite de altădată, grădina tuturora şi 
parcul domnului Balaban, maidanele, gârla, catedrala, 
oraşul întreg. 

— Dar omul de zăpadă? Nu facem anul ăsta şi un om de 
zăpadă? Întrebă Fred. 

Dănuţ a fost de aceeaşi părere. Nu se cuvenea însă a trece 
la faptă, fără aprobarea celorlalţi doi ocârmuitori ai taberei. 
— Bâzule! Măgârdici!... Auziţi ce spune Fred! N-ar fi oare 

vremea să încercăm şi un om de zăpadă? 

— Să încercăm... A încuviinţat Bâzu. 

Mâgârdici păstra însă unele îndoieli. 

— Măi Dănuţ!... A spus el scuipând ţâşti în dreapta, ţâşti în 
stânga. Eu cred că zăpada încă nu-i destul de faină pentru 
treaba asta. Prea subţire... S-o lăsăm pe mai încolo, peste 
câteva zile... 

Bâzu s-a împotrivit l-a asemenea amânare. 

— Ce e în mână nu-i minciună, Măgârdici!... Peste câteva 
zile?... Mâine, eu şi cu Dănuţ o pornim la şcoa-lă, să ne 
mâncăm sufletul o săptămână cu buchiseala, în loc de 
alimentele carnivore cu care ne-a proslăvit biata mama pe 
ziua de azi, până ce mi-a plesnit catarama de la cingătoare. 
Tu, Măgârdici, măi sărace de tine, o săptămână te zgaiberi 
pe case la hogegele tale... Încât abia duminica viitoare, de- 
om mai pupa noi aşa praznic! Eu zic să încercăm... 

— Atunci, dă-i drumul!... Strigă adunarea, Bâzule!... S-a 
supus Măgârdici din toată inima la dorinţa tuturor. 

Bâzu a sunat adunarea. 

Iar într-o clipită, toţi, cu mic şi mare, s-au prezentat la 
datorie, lepădând sănioarele şi aşteptând planul şi 
poruncile. 

Au ales mai dintâi locul. Dănuţ a tras pe zăpadă liniile 
temeliei, ca la soclul statuii lui lon Vodă cel Cumplit din 


piaţă. Şi la lucru, băieţi...! 

Băieți, adică vorba vine! Lucrau mai de zor şi fetiţele. 
Tăbărâseră să încurce treaba şi căţeii, în frunte cu 
Pavalache şi cu Fifina, cu Tomi, căţeluşul cel sârmos al 
Ninei, nepoata lui conu lancu. 

Forfotea acum grădina publică de-o altfel de gălăgie. Care 
rostogolea bulgări. Care căra provizii de zăpadă din locuri 
mai îndepărtate cu sănioarele, cum pregăteau astă-vară 
salahorii cărămida şi varul pentru zidirea halelor din Piaţa 
Mare. 

Unii butuceau temelia cu talpa şi cu lopeţile. Alţii opinteau 
gâfâind la rostoplanele treptelor. Ceilalţi s-au împărţit să 
înalțe soclul: 

Pe urmă, aşternutu-s-au cu toţii pe ispravă de nădejde, să- 
şi dureze după mintea, priceperea şi chibzuinţa lor, omul de 
zăpadă din această iarnă. 

Picioarele le-au întocmit din doi tăvăluci de omăt. 

Dintr-un bulgăr uriaş au clădit trupul. I-au înnădit şi cele 
două mâini, care mereu se desprindeau de subţiori şi 
cădeau jos. Alt bulgăre de omăt, rotund şi nu prea, însă 
destul de căpăţânos, însemna, chipurile, capul. 

Marii meşteri au fost tot cei trei cârmuitori ai jocurilor: 
Măgărdici, Bâzu şi Dănuţ. Păcat ar fi să spunem că n-au pus 
la bătaie toată iscusinţa şi tragerea lor de inimă! 

S-au căznit aburcând bulgării şi tăvălucii de zăpadă. Au 
netezit cu palmele goale trupul să-i rotunjească 
încheieturile. I-au lipit nas. I-au crestat gură. I-au pus şi-un 
ţigăroi de vreasc între buze. I-au înfipt ochi de cărbune şi i- 
au aşezat pe cap o pălărie de paie adusă de Malicica Talus 
de pe un gunoi de la marginea grădinii. S-au sucit şi s-au 
învârtit fel şi chip. Au ascultat sfaturi de la unii şi de la alţii. 
I-au poftit să pună mâna şi să încerce unele născociri, după 
cum îi tăia capul. De prisos. Greu! Nu mergea...! 

— Măi Bâzule!... A recunoscut Măgârdici cel dintâi, 
stupind scârbit drept între picioarele omului de zăpadă. Măi 
Bâzule şi măi Dănut, suntem noi mari mahări la altele... 


Iaca, eu nu mă dau nici pe tine, Bâzule, la săniuş, la gheţuş, 
ba chiar şi la patinaj ori la schi, când capăt sculele de 
cuviinţă de la prietenul nostru Fred... Dară cu omul ăsta de 
omăt am buclarisit-o! Om e ăsta?... Să râdă şi câinii! 

Pavalache, cum a auzit, s-a şi înfiinţat cu Fifina şi cu Tomi, 
ca să râdă cu gura până la urechi de asemenea 
caraghiozlâc de om. 

Bâzu s-a scărpinat în creasta părului, destul de necăjit. 

— Drept este, Măgârdici! Mai mare mila de muncu-liţa 
noastră! Ne-am făcut de râs şi de ocară!... Chiar că-i de 
râsul câinilor. 

Dar îndată s-a molipsit şi el de la râsul câinilor şi a izbucnit 
în hohote, înveselindu-se singur de isprava lor care dăduse 
greş. 

— Hahaha! Ia priviţi la dânsul, ce dovleac de cap mai 
are!... Hohoho!... Bostan turcesc, nu alta! Hihihi! 

— Şi ochii!... A luat aminte Fred. Nu vedeţi că se uită 
încrucişat? 

Bâzu a bătut cu palmele pe frunte, luminându-se deodată 
la minte. 

— Exact, Fredi! Bravo, Fred!... Hohoho!... Hahaha! Hihihi! 
Mă miram eu cu cine seamănă de-i aşa de drăgălaş! Vouă 
nu vă spune nimic mutra momâiei noastre? 

Toţi erau adunaţi roată. Priveau la omul de zăpadă, 
priveau apoi unul la altul, nedumeriţi. Nu pricepeau încă. 

Se oprise din râs şi Pavalache, apropiindu-se să tragă cu 
urechea. 

— Măăă!... Se minuna Băzu de atâta încetineală la 
pricepere. Mă cartoafelor nenorocite, nu vedeţi voi că se 
uită cu un ochi la slănină şi cu unulla făină? 

— Ei, da!... Şi ce-i cu asta?... Întrebă Dănut foarte serios şi 
demn, puţin cam ofensat, fiindcă el înşurubase ochii de 
cărbune ai omului de zăpadă. 

— Cum ce-i cu asta?... Asta nu-ţi spune că avem dea face 
cu domnul Stanciu Balaban? Nu-i jupân Stanciu Balaban în 
picioare? Trage cu un ochi la făina de la moara Balaban şi 


cu altul la slănina de la fabrica de cârnaţi şi mezeluri tot 
Balaban! 

— Ăsta-i jupânul Stanciu Balaban în carne şi oase! 
Recunoscu şi Măgârdici, ţâşnind alt scuipat taman între 
ochii care se uitau unul la slănină şi altul la făină. 

Bâzu se strâmba de râs: 

— Aşa e, Măgârdiciule... Domnul Stanciu Balaban în carne 
şi oase şi burtă!... Mai cu seamă în burtă!... Să fivrut, nu l- 
am fi nimerit noi aşa de grozăvit!... Hahaha! Admiraţi-i 
burta cât butoiul de pe firma berăriei Gambrinus!... 
Domnule Dănuţ, acilea, cu o riglă de profesor în mână, să 
ne ţii tu o lecţie despre stomac, esofag, cimpoi şi tub 
digestiv! Hohoho! 

Râdeau acum toţi, plesnindu-se cu palmele pe genunchi, 
ţinându-se de pântec, izbindu-şi cuşmele şi bonetele în 
zăpadă, tăvălindu-se în ninsoare. Răsuna grădina. Se auzea 
din stradă. 

Asemănarea se lămurea mai straşnică, pe măsură ce se 
uitau mai îndelung şi de la mai potrivită depărtare. 
Descoperea fiecare altceva nou şi mai cu haz. 

— Spune şi tu, dacă astea nu-s fălcile domnului Stanciu 
Balaban? Hahaha! 

— Şi ceafa! Hohoho! 

— Şi burticica!... Hihihi...! 

— Asta-i domnul dilectol Tanciu Balaban!... Şi-a rostit 
cuvântul şi Maricica Ţăruş. Îl cunosc eu de la fa-blică... Uite 
bulta lui...! 

— Mai zi ceva! Se bucură Bâzu de glasul hotărât al 
gâgâlicei şi chifteluţei sale simpatice. Vocea poporului!... 
Mai zi ceva, scumpe Daniil Sihastru! 

Dănut a mai spus ceva, însă grav şi îngrijorat: 

— Oricum, nu e frumos ce faci tu, Bâzule! 

— Dar eu fac?... Sări ca ars Bâzu. Eu l-am făcut?... L-am 
făcut toţi!... Ochii i-ai făcut chiar dumneata, jupâne Daniil 
Sihastru... Dumneata l-ai pus să se uite c-un ochi la moară 


şi cu altul la fabrică... Cine e de vină dacă din fabrica 
noastră a ieşit tata lui Bosumflache în carne şi oase? 

Pavalache a împins-o cu botul pe zâna zăpezilor, şoptindu- 
Î: 

— Vorbiţi de lup şi lupu-i la uşă...! 

Gina întoarse ochii spre poartă. 

Într-adevăr, pe poarta grădinii intra Bobiţă Bosumflache. 

Fiul domnului Stanciu Balaban venea de la plimbarea cu 
automobilul până la moşie. 

Cum a ajuns acasă, n-a vrut să bea ceaiul, n-a vrut să se 
culce, n-a vrut să se joace cu automobilul cel roşu cumpărat 
chiar în aceea dimineaţă de la Paradisul copilului de elită. El 
a vrut să meargă neapărat la grădina publică, unde e joaca 
tuturor copiilor din oraş. 

Era însoţit de guvernantă şi de Goliat, câinele cel mops şi 
rânjit. Şoferul a coborât din automobil sania şi schiurile lui 
Bobiţă. 

Sanie ca niciuna alta în tot târgul. Nouă, lăcuită, lustruită, 
cu tălpi de oţel încovoiate, cu ţinte de alamă, cu sfoară de 
mătase. Schiuri aduse de peste mări şi ţări, din Suedia, ţara 
schiului. 

Toate bune, toate frumoase, toate fără pereche şi seamăn. 

Numai că, împreună cu toate, Bobiţă Bosumflache s-a 
oprit la zece paşi după ce-a intrat pe poartă. 

S-a oprit şi Edit, guvernanta. S-a oprit şi şoferul cu săniuţa 
cea nouă neatinsă şi cu schiurile pe umăr. S-a oprit şi 
Goliat, mai zis Gorilă, câinele cel rânjit, înfumurat şi colţos. 

Bobiţă auzise râsetele. Auzise numele domnului Stanciu 
Balaban şi porecla sa, Bosumflache. 

N-a desluşit însă despre ce poate fi vorba. Şi chiar dacă ar 
fi desluşit, chiar dacă ar fi înţeles, nu şi-ar da el crezare 
urechilor. Cum poate să cuteze oare cineva a hohoti şi a 
glumi pe socoteala domnului Stanciu Balaban, omul cel mai 
bogat, mai tare şi mai temut din tot oraşul? Aceasta ar 
întrece orice închipuire. 


Încât nu din asemenea pricină se oprise. Auzea gălăgie, 
veselie; vedea joacă şi desfăt. 

Mai auzea însă şi glasul lui Bâzu. Îl mai vedea însă şi pe 
Bâzu, duşmanul său. Şi încă pe alţii: Măgârdici, un băiat de 
coşar. Vetuţa, fata lăptăresei. O droaie de alţi copii, dintre 
care cu unii se certase, iar cu ceilalţi n-ar fi coborât el să 
stea de vorbă şi la joacă. 

A vrut, a vrut, a vrut bătând din picior, să vină la grădina 
publică pentru ca să se bucure şi dânsul de veselia tuturor. 
Acum îşi dădea seama că nu-l aşteaptă nici o prietenoasă 
bucurie aici, unde nu-l primea nimeni cu chio-tele şi uralele 
pe care le stârnea Băzu, băiatul unui biet slujbaş zvârlit 
afară de papa, ori Măgârdici, fiul şi ucenicul unui coşar. 

Inima de copil îl trăgea într-acolo. Îngâmfarea de 
Bosumflache îl împingea îndărăt. 

Deodată Bobiţă a rămas pe loc. 

— Ţi-am spus eu că n-ai ce căuta aici, dragă Bobiţă? Rosti 
Edit, guvernanta. 

— Lasă-mă! Dă-mi pace!... Se stropşi Bosumflache. 

Guvernanta a stăruit, fiindcă ea prinsese ceva cu urechea 
din râsetele copiilor şi bănuia ceva neplăcut pentru odorul 
domnului Stanciu Balaban 

— Avem parcul nostru, Bobiţă!... Ce nevoie aitu să te 
amesteci cu copiii de soiul celor din poveştile mele?... Să 
mergem îndărăt, Bobiţă...! 

— Nu mă învăţa tu, matracuco! Vreau să stau aici!... Am 
să-i spun lui papa să cumpere toată grădina şi s-o închidă!... 
Vreau! Atunci să-i văd eu pe toţi ce fac...? 

— lată, că vine Fred!... Se bucură guvernanta. 

Mai bine nu s-ar fi bucurat. 

Căci dintr-aceasta s-a dezlănţuit zavera şi tămbălăul care 
au spart toată joaca voioasă din grădina publică. 

Fred, ca un băiat cu simţire, ştiind că părinţii săi sunt 
prieteni cu doamna şi cu domnul Stanciu Balaban, a găsit 
cuminte să iasă înaintea lui Bobiţă. 


În urma sa, râsul se potolise. Toţi îşi căutau altă joa-că şi 
vorbă. Nimeni nu-l iubea pe domnul Balaban; mai nimeni pe 
Bobiţă, răzgâiatul şi zurbagiul târgului. Aveau însă atâta 
obraz, ca să nu-şi râdă chiar în faţa lui Bosumflache de 
omul lor de zăpadă, care se nimerise a fi chiar domnul 
Stanciu Balaban în persoană. 

Dar alături de Fred, ţupăia în zăpadă şi Fifina, căţeluşa 
cea frizată. După dânsa venea Pavalache, călcând mai încet 
pe cele patru picioare ale sale. Şi mai la coadă, Gina, zâna 
zăpezilor. 

Goliat, zis Gorilă, a mârâit şi şi-a arătat colții. Pavalache nu 
s-a lăsat mai prejos. Fifina a dat un glas subţire şi a început 
a schelălăi fără nici o pricină deocamdată. lar încăierarea 
gata a fost. 

Cât ai clipi din ochi, s-a iscat o luptă şi o tăvăleală şi un 
schelălăit, care a învălmăşit-o şi pe Gina, zâna zăpezilor, 
răsturnând-o cu picioruşele în sus prin zăpada împărăției 
sale. 

Gorilă şi Pavalache se încolţeau: Fifina scheuna; Gina ţipa 
de jos, ca Fifina; guvernanta, Edit, ridicase mâinile 
împreunate la cer. Şi şoferul, vrând să sară şi să despartă 
câinii, se împiedicase în sania şi în schiurile lui Bobiţă, 
lungindu-se la pământ cât e de goblizan. Se rănise singur la 
picior şi la obraz. Încerca furios să se ridice, şchiopăta şi îşi 
ştergea faţa cu batista, mor-măind cuvinte urâte. 

Acestea s-au petrecut cât ai clipi o dată din ochi. Iar cât ai 
clipi a doua oară, Bâzu şi Măgârdici au şi fost la faţa locului. 
Măgărdici o ajuta pe Gina să se scoale din zăpadă. Bâzu 
cărăbănea la picioare de zor în Goliat, ca să-l apere pe 
Pavalache. 

— Ce dai în câinele meu? Se răsti Bobiţă. 

Bâzu i-a răspuns printre dinţi, mârâind ca şi Pavalache. 

— Caută-ţi de treabă, Bosumflache, dacă vrei să nu te 
dezumflu! 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa?... Se răsti pi-ţigăiat 
Bosumflache. Ai ciudă pe mine, că papa l-a dat afară pe 


taică-tău, fiindcă l-a prins furând? 

— Ce-ai zis?... Ce zici?... Mai zi o dată!... Scrâşni din dinţi 
Bâzu, lăsându-l pe Gorilă şi apropiindu-se de Bobiţă să-l 
sfredelească adânc cu privirea. Tu vorbeşti? Feciorul lui 
Balaban vorbeşte despre hoţie şi banditisme?... Tu, pui de 
bandit! 

Bosumflache, cuprins de spaimă, cu iuţeala disperă-rii s-a 
aplecat şi a înşfăcat un schiu, pocnindu-l în cap pe Bâzu şi 
asmuţindu-şi câinele: 

— Muşcă-l, Goliat!... Sări pe el!... Muşcă! 

Gorilă îl părăsise pe Pavalache şi îşi înfigea acum colții în 
pulpele lui Bâăzu. 

Dar Bâzu nu simţea. A smuls mai întâi schiul din mâna lui 
Bosumflache, l-a zvârlit cât colo şi a început să-i croiască 
palme după palme pe obrazul care se învineţise mai mult de 
groază, decât de durere. 

— Edit! Striga Bosumflache cât îl ţinea gura. Edit! Şofer! 
Ion! Goliat!... Săriţi, că mă omoară! 

Bâzu l-a scuturat o dată de guler şi pe urmă i-a dat 
drumul. 

— N-avea frică!... Nu te omor, Bosumflache... Aceasta se 
numeşte numai o lecţie! 

N-a apucat însă a sfârşi cuvintele, că s-a pomenit lovit 
peste ochi şi peste nas de pumnul şoferului. 

— Cum îndrăzneşti să dai în copilul domnului Balaban? Am 
eu o socoteală mai veche cu tine, obraznicule!... Mormăia 
apăsat şi izbind cu sete lunganul de două ori mai înalt şi de 
cinci ori mai voinic decât Bâzu! 

— Ce înseamnă asta? Ţipa speriată Edit, guvernanta, Jan, 
opreşte!... Ce barbarie e să loveşti aşa într-un copil?... Jan! 
Pentru Dumnezeu, Jan...! 

Cu degetele şi cu unghiile, se agăţase de braţul şoferului. 
Dar Bâzu n-avea nevoie de asemenea apărare femeiască. 

S-a aplecat pe genunchi, s-a răsucit pe-un picior şi i-a tras 
o icneală de călcâi lui Jan sub burtă, încât şoferul s-a făcut 
pe rând alb, galben, roşu, violet. Tricolor. Patru-color...! 


Apoi Bâzu a spus râzând: 

— Acum la revedere şi să vă fie de bine! Hai, Gino! Hai, 
Pavalache! Hai, Măgârdici! Hai, Fred! Hai, Fifi-no! 

Ei au apucat într-o parte, spre prietenii din grădină. 
Bosumflache cu oamenii şi câinele domnului Balaban, cu 
sănioara şi schiurile, au plecat spre poartă, unde îl aştepta 
automobilul mare cât un vagon. Bâzu râdea. 

Râdea însă numai fiindcă se silea el să râdă. 

Dar pe zăpada cea albă, de sub bolta copacilor cu flori 
albe de nea, îi picurau stropi de sânge din nări. 

— Mare câine şi şoferul ăsta!... Rosti Pavalache amarnic de 
scârbit către zâna zăpezilor, clătinând din cap. 

— Taci, tu! 

— Bietul Bâzu râde acuma mânzeşte, îl cunosc eu de la o 
poştă!... Urmă Pavalache, ca şi cum n-ar fi auzit. Asta numai 
din pricina mea!... Am să-i fiu recunoscă-tor toată viaţa... 
Cât despre domnişorul Fred şi despre domnişorul 'Tomi, ce- 
mi stăteau dumnealor de-o parte? Hai? Nu m-amestec, nu 
mă bag!... Vorba ceea!... Nici câine, nici ogar! 

— Taci, tu! 

— Tac! Tac, dar le pun la inimă, zâna zăpezilor!... Am să 
găsesc eu ac şi de cojocul domnului Gorilă! Am să-l 
potcovesc eu şi pe jupânul Jan! 

— Pavalache!... Se supără Gina. Am să-ţi pun şi eu lacăt la 
gură. Eşti câinele cel mai guraliv de pe lumea asta! Taci o 
dată...! 

— Iacă, tac! Înainte de a-mi pune tu lacăt la gură, vreau 
să-ţi mai spun că s-a scârbit şi vremea de asemenea 
ticăloşie. Se schimbă!... Îşi întoarce iarna cojocul pe dos... 
S-o ştergem acasă... 

Vremea într-adevăr se schimba. Se încruntase. 

Sufla un vânt subţire, tăios. Fulgii erau mai mărunți şi mai 
aspri. Norii mai vineţi. Se învineţea şi zăpada. Amurgul 
cobora repede. 

Toată veselia taberei de joacă se stinsese, posomorâtă. 
Câţiva prieteni s-au apropiat de Bâzu să-l mângâie. Fred 


era ruşinat, fiindcă stătuse, laş, la o parte. 

Ceilalţi se pregăteau de plecare. 

Bâzu şi-a frecat obrazul cu zăpadă. Mai căpătase câteva 
zgârieturi şi vânătăi proaspete, adaos la cele vechi. Era 
deprins însă cu astfel de păţanii! Dănuţ şi Măgârdici 
încercau să-l pipăie; se îngrijorau dacă nu-l doare ceva. 

— Ia mai lăsaţi-mă în pace! Se burzului el ca Bosumflache. 
Ce-s ou, să mă sparg?... Unde-a mers mia, treacă şi suta...! 

Apoi a izbucnit în hohote de râs, acum adevărate, nu în 
silă, înveselit la culme de mutra omului lor de zăpadă. 

— Uitaţi-vă la el, cum se chiorăşte c-un ochi la vi-teazul de 
Fred şi cu altul la viteazul de 'Tomi!... Hahaha!... Hohoho...! 

— Bâzu, iartă-mă!... A spus Fred. Altădată ai să te convingi 
tu ce fel de băiat sunt. 

Bâzu râdea înainte. 

— Nu-i vorba de tine, Fred!... Chiar că s-o lăsăm pe 
altădată... E vorba de burduhănosul acesta de jupân 
Stanciu Balaban!... Numai din pricina lui s-au stârnit toate. 
El a fost piaza rea a noastră!... Nu-i ajunge că-i piaza rea a 
târgului. Nu se mai satură! Jos cu el!... La asalt, băieţi...! 

Iar toţi au prins să-l bombardeze cu bulgări pe domnul 
Stanciu Balaban cel de zăpadă, care le amărâse lor ziua de 
azi, cum celălalt domn Stanciu Balaban în carne şi în oase le 
amăra zi de zi viaţa părinţilor... S-au năpustit să-l dărâme la 
pământ. l-au smuls mâinile, capul, i-au spintecat burta. L-au 
călcat în picioare. L-au prefăcut într-o movilă de omăt 
mozolit. 

— Stai, nene Bâzule, să-i dau şi eu un piciol!... Se 
înverşuna Maricica Ţăruş, zdupăind cu tălpile încălţărilor 
sale sărace de la o soră mai mare. Să-i dau un piciol, că-i 
face zile flipte tatei!... S-o ştie el...! 

Într-un târziu, s-au risipit toţi spre casele lor. Mergeau 
posomorâţi şi tăcuţi. Nu mai întorceau ochii îndărăt. 

Vântul sufla încă mai aprig. Fulgii înţepau obrajii ca 
vârfurile de ac. Presărau ca o cenuşă peste picăturile de 
sânge, care-au mâhnit bucuria şi voioşia tuturor. 


Noaptea altfel se vestea; nu scăldată într-o albă şi 
luminoasă feerie, cum le-a fost cea dintâi dimineaţă a lor de 
ninsoare. 

În toate casele din oraş, copiii s-au întors în acea seară 
înfriguraţi, îngânduraţi şi posomorâţi. Întâmpla-rea din 
grădina publică îi apăsa pe suflet. Nici părinţii nu erau mai 
voioşi. 

După ce s-au bucurat de ninsoarea molatecă şi blândă de 
azi-dimineaţă, acum îi cuprindeau grijile cu un fior. Iarna îşi 
arăta prea repede colții. Se vestea cu viscole şi urgii. 

Nimeni nu se mai gândea zâmbind cu înduioşare la 
amintirile din copilărie, la vremurile nevinovate, la iernile 
lor feerice de-atunci. Chiar madam Naum nu mai găsea 
nimic fantastic în şuierul viforului de-afară. Nu mai 
pomenea de Cucuiu şi de Colţunaş, nici de Fulga, zâna 
fulgilor. 

S-a privit în oglindă. Şi i-a trecut pofta de mâncare şi de 
amintiri. Fantastic cum i-a pierit orice poftă! 

Iar conu Iancu, pensionarul, a început să tuşească de i se 
zgâlţâiau ochelarii pe nas. Mai simţea şi-un junghi sub 
coastă. Îl mai durea şi un genunchi. 

Printre tusete şi strănuturi, a spus cu glas răguşit: 

— Ia să-l chemaţi mâine pe 'Ioader, ca să mai taie alte 
lemne!... Şi nu lungiţi vorba cu poveştile lui!... Să-şi caute 
de treabă, fiindcă nu-l plătesc de pomană cu ziua pentru 
poveşti... 

În ninsoarea domoală de astăzi dimineaţă, când el îl ţinea 
la poveşti pe fostul tovarăş din copilărie, pentru altceva se 
hotărâse să-l cheme. Voia să-i dăruiască un palton mai 
vechi. Prea era zdrenţuit şi peticit sumanul bietului 
Todiriţă! 

Acum uitase. Nu la aceasta se mai gândea. 

Toader nu mai însemna pentru dânsul Todiriţă, 
băieţandrul cel neîntrecut în jocurile de odinioară, când alt 
băieţel, lancuşor pe nume, îi zicea bădie. Şi când se ruga de 


el să-l primească în ceata vestită peatunci, ca tabăra lui 
Măgârdici şi Bâzu de-acum. 

Din nou, unul rămăsese, iarăşi, doar un moşneag calic şi 
rufos, Toader, tăietorul de lemne. Celălalt, doar un 
pensionar bătrân, ursuz şi posac, cu firea înăsprită de boli. 

Pretutindeni, în fiecare casă, toţi, zgribuliţi pe lângă sobe, 
au uitat aşa dulcea alinare a celor dintâi fulgi de azi- 
dimineaţă. Au uitat şi hotărârile cele bune, miloase, 
omenoase. Se topiseră toate ca fulgii de pe haine, când au 
intrat în case. 

Tuşeau, oftau, gemeau, făceau socoteli. Obloneau 
ferestrele şi zăvorau uşile ca să nu sufle crivățul înăuntru; 
se închideau în ei ca să nu mai audă tusetele şi oftările 
altora, de-afară. 

Într-o singură casă, în cea mai săracă şi umilă din tot 
târgul, s-a luminat însă o rază de bucurie. 

În bojdeuca hâită, cu pereţii coşcoviţi, a văduvei Safta, 
spălătoreasă. 

Pe-acolo trecuse zâna zăpezilor, cu fapta sa de taină. Iar 
fapta Ginei a lăsat în urmă nădejde şi alinare, chiar ca o 
minune a lui Dumnezeu. 

Când s-a întors Safta de la o vecină, unde alergase după 
lemne, mai întâi nu credea ce-i văd ochii. Pe pătura sură şi 
aspră a patului tare de lemn, se aflau fru-mos rânduite 
hăinuţe, ghetuţe, şoşoni, o moviliţă de bani pentru doctor şi 
doctorii. Adică tot ce visase Lenţuca şi tot ce mereu întreba 
ea. 

— Cine să le fi adus?... Se minună Safta cu lacrimi în ochi. 
Din cer n-au căzut!... Acestea se întâmplă numai în basme. 

Încetişor, îşi deşteptă fetiţa bolnavă. 

— Lenuta!... Lenţuco!... Tu ai văzut, fata mamei? 

— Ce să văd, mămucă?... Greu am mai dormit!... Nu văd 
nimic, mamă, ce să văd?... Îngăimă fetiţa încă buimacă de 
aiurelile sale din somn. 

Apoi, deodată, deschizând ochii mari şi înălţânduse în 
capul oaselor de pe perna udă de năduşeală, a scos un țipăt 


uşor: 

— Ah, mamă!... Acuma văd!... Mamă... Acestea nu-s 
hăinuţele, ghetuţele, şoşonii şi tot ce-am cerut noi de la 
Dumnezeu?... E adevărat, mamă?... Sunt adevărate?... 
Pentru mine sunt, mamă...? 

— Să nădăjduim că pentru tine sunt, Lenţuco... Altfel n-ar 
avea ce căuta aici!... A răspuns Safta într-un fel de îndoială. 

Amândouă nu cutezau să creadă că e adevărat. 

Lenţuca a întins mâna spre lucrurile înşirate pe pătură, cu 
teamă să nu se risipească şi să nu fugă ca nălucirile din 
aiureala bolii. Numai când s-a încredinţat că nu-s arătări, a 
început să pipăie şi să dezmierde cu degetele ei fierbinţi 
hăinuţele, ghetuţele şi şoşonii. Nu se mai sătura de toate. 
Dar n-avea nerăbdarea, nici vlaga destulă, să le mai şi 
încerce dacă-i vin. Îi ajungea că sunt alături de dânsa, pe 
pătura aspră şi sură. 

— Mamă!... Şoptea copila. Mamă, ce bine spuneai tu că 
Dumnezeu e mai mare şi mai bun decât domnul Stanciu 
Balaban!... El s-a îndurat de noi... 

Safta, dezmierdând şi ea fruntea fetiţei cu palma opărită 
de leşie, stăruia să afle altceva. 

— Tu nu ştii cine a fost aici?... Cine le-a adus?... Lenţuco, 
tu n-ai văzut...? 

Copila bolnavă nu-şi amintea. În cugetul său se amestecau 
vedeniile din vis, cu tot ce zărise tulbure şi tot atât de 
neînțeles. 

Murmura, strângând hăinuţele la piept: 

— Mamă, mi se pare că am văzut-o eu pe zâna zăpezilor!... 
Era albă, albă ca ninsoarea... Am văzut-o coborând la mine 
cu aripioare de fulgi... Au adus-o fulgii şi m-a sărutat pe 
frunte... Iară eu, ca o prostuţă, mă temeam şi te chemam pe 
tine... Poate ea le-a adus, zâna zăpezilor!... Nu, mamă?... 
Nu este o zână a zăpezilor?... 

— Poate... 

— Este, mamă!... Îţi spun eu că este. Am văzut-o eul... 
Dumnezeu a trimis-o, mamă!... Acum îmi aduc aminte... Aşa 


zicea şi ea, zâna zăpezilor... Tu o ştii, mamă? 

Safta a tăcut, cu obrazul ei împietrit pe care şiroiau 
lacrimi. Ea nu credea în zâne. N-ar fi crezut poate nici în 
minuni, dacă n-ar zări una cu ochii. Dar chiar mi-nune dacă 
este şi chiar dacă de la Dumnezeu vine, ea ştia că nu s-a 
putut săvârşi decât prin mijlocirea oamenilor. Ce suflet 
milostiv s-a îndurat oare de dânşii, în târgul acesta al 
domnului Stanciu Balaban? Unde să-l caute şi să-l găsească, 
acel suflet?... Şi cum să-i mulţumească? 

Ţuşca, pisica sfrijită şi tărcată, se mişcase din loc. Se freca 
de braţul stăpânei şi încerca să toarcă. Încerca să miaune. 

Ar fi vrut să lămurească ea în locul Lenţucăi, tot ce-a văzut 
şi ce ştie. 

A fost o fetiţă cu strai alb, care a venit cu Pavalache, 
cățelul. Poate că era cu adevărat zâna zăpezilor; poate era 
numai o copilă din târg. 

Că a venit însă cu Pavalache, nu încape nici o îndoială. Îl 
cunoaşte ea bine pe acest Pavalache, cățelul zănatec, care 
dă zbranca prin cârdurile de păsări, nu-şi mai găseşte 
astâmpăr toată ziua pe uliţi, o porneşte razna prin ogrăzi 
străine, cotrobăieşte cu botul prin cotloane şi îţi înhaţă osul 
de pe taler când îl ia gura pe dinainte. Un căţel cam într-o 
ureche, dar cu glas năzdrăvan, de se învredniceşte să 
spună tot ce vede şi ce aude şi ce-i trece prin gând; cum 
vorbea acum un ceas cu fetiţa în strai alb, care poate să fi 
fost chiar zâna zăpezilor. Mai ştii? 

Ce păcat că n-o ajută şi pe dânsa glasul!... A ajuns o pisică 
bătrână, ogârjită, cu mintea slabă şi cu limba legată. Mută. 
Şi cam surdă. Şi aproape oarbă. Cine ar mai crede că a fost 
ea odată un pui pufos şi drăcos de vietate, isteaţă şi cu 
hazul ei?... l-a rămas de-atunci numai numele. [uşca! Nici 
nu se mai potriveşte. Şi nici măcar cu atâta nu-şi poate 
ajuta stăpâna! S-o lumineze în nedumeririle sale... 

lar mama Lenţucăi, sărmana femeie cu faţa împie-trită de 
necazuri şi sărăcie, n-avea nici ea darul să priceapă nimic 
din ce se căznea să-i împărtăşească pisica. A dat-o jos de pe 


pat, ca să nu-i năpârlească blana pe hăinuţele şi ghetuţele 
căzute din cer. 

Astfel, fapta Ginei, zâna zăpezilor, a rămas de taină cum o 
dorise ea. 

F.f.f.F. Secret. 

Safta, spălătoreasă, a mulţumit lui Dumnezeu, făcându-şi 
cruce. A culcat fetiţa, a învelit-o şi i-a aşezat alături, la 
îndemână, hăinuţele şi ghetuţele ca să le poată dezmierda 
şi pipăi în voie. 

S-a repezit apoi într-o fugă la doctor. Aceasta era mai 
însemnat decât toate. 

Doctorul Lateş, cum a intrat în cocioabă, aplecându-şi 
fruntea să nu se lovească de prag, şi-a pus ochelarii şi a 
rotit privirea împrejur. A clătinat din cap. A vrut să spună 
ceva. Dar s-a oprit. 

Era un domn bătrân, cu obrazul ras, cu părul alb şi cu 
ochii vioi ca de viezure după sticlele rotunde; doc-tor şi 
cărturar vestit în tot oraşul. 

A dezbrăcat haina. A început a cerceta fetiţa bolna-vă, 
ascultând-o cu urechea lipită la piept şi la spate. I-a pus 
termometrul. I-a numărat bătăile inimii cu ceasul în mână. 
A rugat-o să tuşească. Pe urmă, rosti: 

— Lele Safta, de ce nu m-ai chemat dumneata mai din 
vreme? 

— E aşa de răâu?... S-a speriat mama Lenţucăi, albă ca 
varul. Acuma e prea târziu, domnule doctor? 

Doctorul Lateş a zâmbit cu bunătate. 

— Răspunde dumneata mai întâi la întrebarea mea, lele 
Safta!... Apoi va veni rândul să-ţi spun şi eu cele ce am de 
spus... De ce nu m-ai chemat acum o săptămâ-nă? 

— N-aveam un ban în casă, domnule doctor... Nu 
îndrăzneam... 

— Foarte rău, Safta!... A spus doctorul Lateş, uitându-se la 
dânsa pe deasupra ochelarilor. Mi se pare că nu mă cunoşti 
de ieri, de-alaltăieri?... Când e vorba de sănătatea şi de 
viaţa unui copil, nu la ban se gândeşte un doctor... Cel puţin 


unul ca mine... [i-o spun, fiindcă dacă mă chemai acum o 
săptămână, ţi-o puneam pe picioare în trei zile... 

— Vasăzică tot e prea târziu?... Oftă Safta. 

— Prea târziu nu-i! Păcat însă că a suferit biata copilă pe 
degeaba atâta vreme... Avem s-o punem pe picioare şi aşa... 

— Atunci se-ndreaptă?... Îi veni inima Saftei la loc. 

— În trei zile, îţi garantez că nu mai are fierbinţeală! În 
zece zile va fi pe picioare... Numai că... 

Doctorul Lateş a privit iarăşi în cocioaba întunecoasă, la 
zidurile umede şi la tavanul scund. A clătinat iarăşi din cap 
şi n-a isprăvit ce-ar fi avut el încă de spus. Ştia că e 
zadarnic. 

Ar fi povăţuit-o pe Safta să nu-şi mai ţină copila într-o 
asemenea hrubă. Căci se va vindeca acum, se va întrema în 
zece zile şi se va îmbolnăvi din nou peste o lună ori două. 
Dar la ce sunt bune sfaturile, când pentru sărăcie nu este 
un leac care se poate cumpăra de la farmacie? 

A clătinat din cap, după obiceiul său, şi s-a aşezat la masa 
de scândură să scrie reţeta. A împins cu mâna rufele 
călcate şi clădite teanc, ca să-şi facă loc. A scris şi a scris, 
dând lămuriri în vremea aceasta, în ce fel şi chip se cuvin 
luate prafurile, siropul, cum trebuie puse compresele. 

După ce a isprăvit, s-a ridicat şi a netezit obrazul Lenţucăi 
cu palma care mirosea a iod. 

— Pe mata tot Dumnezeu te-a trimis, moş-Doctor?... 
Întreabă Lenţuca. 

Doctorul Lateş zâmbi blajin: 

— Cred că Dumnezeu era ocupat cu altele, Lenţuco. Altfel 
l-ar fi trimis pe moş-Doctor mai din timp... Dar tot e bine şi 
aşa!... În trei zile scapi de dureri şi de arşiţă, fata moşului... 
În zece zile cel mult, moş-Doctor are să-ţi dea voie s-o 
zbughegşti afară şi să te joci în zăpadă... După amiază am 
trecut pe la grădina publică şi am auzit o larmă şi o gălăgie 
cumplită. Numai o anume Lenţuca lipsea pare-mi-se de- 
acolo... 


— Am să mă duc, moş-Doctor... Făgădui Lenţuca. Acolo e 
voie şi pentru copiii săraci...? 

Doctorul Lateş n-a mai zâmbit. O clipă, parcă l-au înăbuşit 
şi pe dânsul pereţii mucegăiţi, grinzile pu-trede, ochiul 
ferestrei holbat, cum se cutremurase Gina, zâna zăpezilor, 
în acelaşi loc. 

A spus, ştergându-şi ochelarii cu batista: 

— Este voie pentru toată lumea, fata moşului! După câte 
ştiu, acolo nu sunt copii săraci şi copii bogaţi! 'Toţi duc acolo 
bogăţia din sufletul lor. Bogăția pe care mulţi o pierd 
adesea mai târziu... O pierd pentru totdeauna... 

— Nu înţeleg... Ce vrei să spui mata, moş-Doctor? 

— Moş-Doctor s-a cam prostit pe ziua de azi... Vorbeşte în 
dodii!... Zâmbi doctorul Lateş. 

Şi îndată a schimbat vorba, mirându-se din cale-afară: 

— Phii!... Dar văd aici nişte hăinuţe şi ghetuţe şi şo-şonei, 
clasa întâi!... Abia te-aşteaptă să le iei pe toate la purtare...! 

— Am să le iau!... Rosti cu hotărâre Lenţuca, 
dezmierdându-şi comoara. Mi le-a trimis Dumnezeu cu zâna 
zăpezilor. L-am rugat eu şi m-a ascultat... S-a îndurat... 

— Mai roagă-te să te faci şi sănătoasă, Lenţuco... Cu 
ajutorul lui Dumnezeu şi al lui moş-Doctor, alungăm boala 
pe uşă afară... Iar tu, cu biciul, s-o alungi până la barieră 
să-ţi ştie de frică... Auzi? 

— Aud, moş-Doctor... 

La plecare, Safta spălătoreasă a vrut să-l plătească pe 
mos-Doctor. 

Doctorul Lateş a privit peste ochelari la mărunţişul de 
toate felurile şi mărimile din economiile adunate de Gina, 
zâna zăpezilor, a clătinat din cap şi a împins ba-nii cu 
palma. 

— N-am nevoie de banii dumitale, lele Safto...! 

— Primiţi, vă rog... Sunt tot de la Dumnezeu şi aceştia, 
domnule doctor!... S-a îndurat de noi... 

— De la Dumnezeu ori de la oameni, nu banul dumitale m- 
a adus aici, lele Safto!... Aş fi dorit să te gândeşti la aceasta 


mai din vreme... Mai sunt pe lume şi oameni care au un 
suflet... 

— Iertaţi, domnule Doctor... Până la minunea de azi, eu m- 
am lovit tot de oameni care numai ceea ce se cheamă suflet 
n-aveau... 

— Uite!... Am făcut şi un anume semn pe reţetă, să-ţi dea 
doctoriile la farmacie cu jumătate preţ... 

— Cum să vă mulţumesc, domnule Doctor...? 

— Nici într-un fel, Safto!... Mulţumirea e în mine. 

După ce a plecat doctorul Lateş, s-a repezit şi Safta la 
farmacie. S-a întors cu sticluţele de doctorii şi cutioarele de 
prafuri. 

Într-un ceas, fetiţa bolnavă a adormit cu arşiţa mai 
potolită. Nu mai aiura, nu mai gemea prin somn. Surâdea în 
vis. 

Se mai înseninase şi obrazul împietrit al spălătore-sei. Nu 
mai ofta nici ea. A vegheat până târziu, ca să isprăvească de 
călcat toate rufele doamnei şi domnului Leca Mateescu, 
părinţii lui Fred. 

Le-a pregătit într-un paner, gata să le ducă mâine dis-de- 
dimineaţă, predate cu număr, după lista înfiptă deasupra 
într-un ac. A micşorat apoi flacăra gălbuie a lămpii şi s-a 
ghemuit la picioarele Lenţucăi, cu faţa la perete, cu o haină 
veche trasă peste cap, socotind că a căpătat în sfârşit drept 
la câteva ceasuri de odihnă. 

Afară, iarna, crivățul, viscolul, se zbuciumau bezmetic în 
noapte. Se dezlănţuise o urgie fără seamă. În hruba umedă 
şi întunecoasă însă, nu se mai zbuciumau două suflete. 
Câteva ceasuri, măcar câteva ceasuri se bucurau de 
blândeţea vieţii, fiindcă pe acolo a trecut Gina, zâna 
zăpezilor, cu fapta sa de taină. 

Doamne!... De ce-ai lăsat pe lume şi altfel de fapte? Mi se 
strânge inima şi mi se cutremură carnea pe mine, de tot ce 
văd şi aud şi presimt... 

— Bang-bang!... A sunat miezul nopţii de douăsprezece ori 
la ceasornicul catedralei. Bang-bang...! 


Frigul pătrundea în hruba umedă şi întunecoasă. 

Nu numai frigul. Parcă şi altceva. Parcă şi altcineva. 

Uşa scorojită, cu scoabe de fier, s-a clintit în balamale, s-a 
întredeschis. Nu era vântul! Nu numai vân-tul. Bâjbâia şi o 
mână de om. 

Ţuşca, pisica tărcată şi sfrijită, s-a ridicat dintr-un ungher, 
de lângă vatră, a încovoiat spinarea şi a zburlit coama 
năpârlită. A încercat să miaune. A încercat să mormăie. A 
încercat să scuipe. 

N-avea însă glas. N-avea putere. lar numai ea sin-gură în 
toată încăperea întunecoasă ca o peşteră, numai ea singură 
simţea că se pregăteşte ceva, că se petrece ceva neobişnuit, 
ceva rău. 

O umbră s-a strecurat înăuntru. S-a oprit un timp lipită 
neclintit de perete, aşteptând, pândind. A înaintat un pas, 
încă unul, al treilea pas... 

S-a oprit din nou. De astă dată, deasupra panerului cu 
teancurile de lenjuri scumpe şi multe, călcate şi clădite 
după mărime, cu lista pregătită şi înfiptă în ac. Umbra s-a 
aplecat. S-a răsucit să mai cerceteze încă o dată spre patul 
tare de lemn, unde dormea Safta, cu straiul vechi peste cap 
şi unde fetiţa bolnavă surâdea prin somn, cuprinzând cu 
mâna la piept comoara adusă de zâna zăpezilor. 

Nu mişca nimeni. N-auzea nimeni. Nu simţea nimeni. 

Numai o biată mâţă sfrijită şi mută, cocârjată de spate, 
chinuindu-se zadarnic să capete glas şi să dea veste. 

Umbra s-a prelins apoi pe perete. S-a prelins pe uşă. S-a 
mistuit în noapte şi în viscol. Locul panerului a rămas gol. 

Într-asemenea chip s-a săvârşit prădăciunea din cocioaba 
Saftei, spălătoreasă. 

Faptă fărădelege şi fără milă, care a adus altă jale şi alte 
lacrimi în peştera întunecată pe unde trecuse Gina, zâna 
zăpezilor, cu luminoasa ei faptă de taină. 

A doua zi, când vestea s-a răspândit în oraş, mulţi s-au 
cutremurat. 


Prea crâncene urgii se abăteau asupra unei sărmane 
văduve şi a unei fetiţe, despre care abia atunci au aflat că 
zăcea de-o săptămână bolnavă în pat, în frig, în lipsuri, în 
singurătate. Alţii însă, câţiva, mai puţini, nici n-au vrut să 
dea crezare. 

Mai întâi păgubaşii, doamna şi domnul avocat Leca 
Mateescu; mai apoi, nelipsitul nostru domn Stanciu 
Balaban. 

Mama lui Fred se plimba agitată prin toată casa, trântind 
uşile, vânturându-se dintr-o cameră în alta şi frângându-şi 
mâinile în disperare. Scutura din umeri, scutura din cap, 
scutura din părul vopsit roşu cu o su-medenie de cârligaşe 
de hârtie şi de sârmă, cum sărise din pat. 

— Leca!... M-apucă nervii!... Ţipa subţirel. Fac o criză de 
nervi...! 

Domnul Leca Mateescu, om bălan, slăbânog şi moale, o 
rugă să nu facă nici o criză de nervi, fiindcă aceasta n-ajută 
cu nimic la găsirea lucrurilor furate. 

— Auzi?... Spumega doamna Mateescu, învineţită la obrajii 
peste care nici n-a avut când să dea cu puful de pudră. 
Unde s-a mai pomenit una ca asta?... Să-mi dispară mie 
rufăria care costă sute şi sute, milioane de lei?... Feţe de 
mese şi cearşafuri, ciorapi şi... 

— Lasă, Eliza!... Încercă domnul Mateescu s-o potolească. 
Nu mai este nevoie să le înşiri, că doar le cunosc şi eu tot 
atât de bine ca tine... 

Doamna Eliza Mateescu urmă însă, de parcă nici n-ar fi 
auzit şi parcă luase la cetanie lista cea prinsă în ac pe 
panerul furat: 

— Feţe de mese şi cearşafuri aduse direct din Olanda. Opt 
rânduri de aşternuturi; şase feţe de masă cu şerveţelele lor 
pentru douăsprezece persoane. Cămăşi de mătase. Două 
duzini de-ale mele; o duzină de-ale tale... Ciorapi de 
mătase... Trei duzini de-ale mele; una a ta... Plus toată 
lenjeria lui Fred... Tot ce adunăm noi de-o viaţă să se ducă 
într-o noapte?... Nu!... Nu pot să admit! Nu pot să cred! 


— Cum să nu crezi, Eliza?... N-ai văzut chipul Saf-tei? 
Parcă era ieşită din mormânt... 

— Mai bine chiar că intra ea în mormânt, decât să-mi 
piardă mie agoniseala noastră!... Nu pot să cred, înţelegi?... 
Aici este ceva suspect!... Are să plătească până la ultimul 
ban...! 

— De unde să plătească o prăpădită ca Safta?... Întrebă 
mirat avocatul Mateescu, aprinzând a treia ţigară. 

— Nu vreau să ştiu de unde!... Cu număr pe listă i le-am 
dat, cu număr pe listă să mi le predea!... Altfel, înfundă 
puşcăria!... Nu pot să cred în povestea aceasta cu hoţii... Ce 
hoţi?... Ce să caute hoţii la o calică şi la o păcătoasă ca 
dânsa?... Miroase de departe a născocire pusă la cale... Pe- 
un avocat ca tine, eu trebuie să te învăţ asta? Eu să-ţi 
deschid ochii...? 

Domnul Leca Mateescu a deschis într-adevăr ochii şi a 
înălţat din sprâncene, pus pe gânduri. În meseria sa de 
avocat, multe ticăloşii şi viclenii omeneşti mai văzuse el! 

— Poate că ai dreptate, Eliza... A recunoscut. 

— Fireşte că am! Când n-am avut eu dreptate? 

— Să-l rog pe Carapancea, poliţaiul, să facă imediat 
cercetări serioase... 

Tatăl lui Fred se îndrepta spre telefon, dar madam 
Mateescu l-a oprit: 

— Stai niţel!... Întâi să ne sfătuim... Ce-s alea cerce-tări 
serioase?... Să-l învăţ eu ce fel de cercetări!... Să mi-o 
strângă în chingi pe jupâneasa Safta, până ce-or ieşi 
cearşafuri şi feţe de mese din ea! 

— Dar poate nu-i vinovată, Elizo!... Mai păstra o îndoială 
avocatul Mateescu. E numai o bănuială... 

— Ce bănuială?... Se oţări madam Mateescu. Pentru mine 
nu-i bănuială. Sunt sigură!... Ce şi-a zis jupânea-sa Safta?... 
Adică de ce mi-aş opări eu mâinile toată viaţa, zolind la 
rufăria scumpă a altora, când eu n-am nici o cotreanţă pe 
mine?... Mă înţeleg cu cineva de încredere... Duce lucrurile 
în alt oraş, undeva la Bucu-reşti ori aiurea, să li se piardă 


urma... lau pe ele un preţ bun, cât nu câştig toată viaţa... 
Spun că mi le-a furat! 

Mă prefac a mă boci şi a mă căina câteva zile... Şi ga-ta-i 
treaba! Uite, eu îmi pun gâtul că aşa s-au petrecut lucrurile. 
Le văd, ca şi cum aş fi fost de faţă!... Eu trebuie să te învăţ? 

Domnul Leca Mateescu s-a uitat cu admiraţie la so-ţia sa. 
Adevărat că parcă fusese de faţă. Acum nu se mai îndoia 
nici el că aşa a chibzuit şi aşa a făptuit Safta. 

Mai ales că mai ştia şi altceva. De doi ani, spălătoreasă îl 
tot sâcâia să-i dea poveţe într-un proces pentru 
dărăpănătura ei de cocioabă. Atât îi rămăsese Saftei de la 
răposatul bărbatu-său, fost maistru lucrător la moara 
Balaban şi ucis într-un accident. Era o sărăcie de casă cu 
datorii încurcate; dar mama Lenţucăi ţinea morţiş să 
plătească acele datorii, să isprăvească procesul şi să 
păstreze cocioaba pentru fetiţă, pe când va fi mare. Tot ce 
agonisea muncind cu mâinile, se ducea pentru proces şi 
datorii. Chiar din această pricină trăiau atât de greu şi în 
atâtea lipsuri. N-ar fi de mirare deci să fi născocit povestea 
cu hoţia de astă-noapte, ca pe urmă, din preţul lucrurilor 
dosite, să scape de angarale. A mai văzut el multe de 
acestea!... Ba chiar a apărat destui făptaşi şi, măcar că erau 
vinovaţi, i-a scos cu fata curată. 

— Bine, Eliza!... A rostit avocatul Leca Mateescu, apucând 
telefonul în mână. Vorbesc cu poliţaiul să înceapă 
cercetările cu Safta. Pe dânsa s-o strângă în chingă...! 

Doamna Eliza Mateescu l-a oprit însă a doua oară: 

— Stai, nu te grăbi!... Am altă idee... Roagă-l pe amicul 
nostru Stanciu Balaban să-i telefoneze el mai întâi 
poliţaiului!... Carapancea tremură de frica lui... Dacă pune 
Stanciu o vorbă mai răspicata, în trei zile mâncăm pe feţele 
noastre de masă şi dormim pe cearşafurile noastre de 
olandă... Te asigur eu! 

— Nu-i o idee rea nici asta!... A consimţit avocatul Leca 
Mateescu. 


Nu întâia oară se supunea el la ideile şi la sfaturile soţiei. 
Chiar se spunea prin oraş că în casa lui cântă găina. Găină- 
negăină, însă de data aceasta Eliza avea dreptate! Aşa că a 
făcut la telefon numărul domnului Stanciu Balaban: 

— Alo!... Alo!... Bună dimineaţa, amice Stanciule!... Da, 
văd şi eu că viscoleşte grozav afară!... Nemaipomenit!... Pe 
noi ne-au mai lovit şi alte necazuri, nu numai iarna de- 
afară... Alo...! 

Astfel, a prins să-i istorisească toată întâmplarea cu de- 
amănuntul. Cum a venit Safta bocindu-se şi smul-gându-şi 
părul. Cum soţia sa, Eliza, e încă mai disperată, măcar că 
are părul nesmuls şi prins în cârligaşe. Cum li s-au dumirit 
în cuget la amândoi unele bănuieli. Şi cum are nevoie de-un 
cuvânt la poliţaiul Carapancea, pentru a porni cercetări 
straşnice de îndată. 

Domnul Stanciu Balaban asculta şi mârâia din când în 
când în telefon, ca mopsul său Goliat, zis Gorilă: 

— Hm! Hm!... Foarte bine, foarte bine!... Aproba el. Ai 
dreptate!... Adică îşi închipuie că ne poate prosti o tâmpită 
ca această Saftă?... Hm!... Hm!... Telefonez eu imediat lui 
Carapancea să-i scoată cearşafurile şi şerveţelele pe nas!... 
Cunosc eu marfa!... A fost obraznică şi cu mine... Am dat-o 
afară pe scări... Alo!... Ce zici? 

— Ziceam că din pricina surpăturii ăleia de casă va fi 
făcut-o, nenorocita! Are un proces şi datorii pentru casă... 
Ţinu avocatul Mateescu să arate pe ce-şi întemeiază el 
bănuielile. 

— Hm!... Hm! Alo!... Mârâi domnul Stanciu Balaban în 
pâlnia telefonului. Alo!... Şi eu sunt de părere că tot pentru 
bordeiul ăla a încercat, nemernica!... Casă le trebuie?... Nu 
se mai satură! Dumneata cere despăgu-biri grase! Ea e 
răspunzătoare... De altfel, am şi eu o idee, nu numai coana 
Eliza... Să treci pe la mine, dragă Leca!... Se iveşte o ocazie 
pe care nu vreau s-o pierd... Demult o aşteptam... 

— Despre ce e vorba?... Alo! Întreabă avocatul cu gândul 
la paguba lui. 


Domnul Stanciu Balaban a răspuns cu gândul la ocazia pe 
care nu voia el s-o piardă: 

— Da!... Demult îmi stă mie în coastă cocioaba asta!... l-am 
propus tâmpitei de nenumărate ori să mi-o vândă... Nu şi 
nu!... Că o ţine pentru stârpitura aia de fiică-sa, care mi-a 
umblat toată vara desculţă şi rufoasă prin fata porţii... 
Acum s-o auzim ce mai zice?... Strânge-o în chingi să-şi dea 
şi cămaşa de pe ea, dacă are cumva vreo câămaşă!... Alo! 
Hm! Hm!... Va fi silită s-o vândă!... Cu preţul pe care îl 
vreau eu, nu pe care ar vrea să mi-l ceară ea... Cumpăr 
bojdeuca, o dau jos şi lărgesc parcul... Ce?... Alo!... Da, 
lărgesc parcul...! 

La fereastră, domnul Stanciu Balaban îşi freca mâinile şi 
privea afară, în viscol, sărmana cocioabă care-i stătea lui în 
coastă. 

Soarta ei era scrisă. În primăvară o şterge de pe faţa 
pământului. 


Iar în vremea aceasta, Safta, spălătoreasă, bocea 
deznădăjduită şi îşi smulgea părul. Cutreiera ulițele prin 
viforniţă şi troiene, de la poliţie la casa domnului avocat 
Leca Mateescu, de-acolo într-un suflet până în hruba 
întunecată ca o peşteră unde zăcea Lenţuca... 

Scurtă le-a fost bucuria şi năpraznică mai era năpasta! 

Ce să răspundă la toate întrebările, când nici ea nu ştia 
cum s-a săvârşit tâlhăria? 

O singură vietate pe lume văzuse, auzise, ştia, încercase să 
dea veste. Ţuşca, pisica sfrijită şi tărcată, care a vrut să 
scoată glas şi nu izbutise; se burzuluise în legea ei, dar nu 
înfricoşase răufăcătorul de astănoapte. 

După năravul său iscoditor, Pavalache se ivise pe portiţa 
dată în lături, înotase prin troian, mirosise o dâră, a 
pierdut-o, s-a întors, a mers pe lângă perete adulmecând cu 
nările. Parcă şi el pricepea ceva, simţea ceva, începea să 
ştie ceva. [uşca a vrut măcar lui să-i dea un semn, să-i 
împărtăşească tot ce-a văzut. 

Mieunatul a fost însă aşa de slab şi neputincios, în-cât 
Pavalache nu l-a auzit şi nu l-a luat în seamă. A mai 
înconjurat o dată cocioaba şi s-a tot dus prin viscol, 
scormonind din când în când cu botul în zăpadă, strănutând 
şi scuturându-şi urechile, alergând cât îl ţineau cele patru 
picioare ale sale: gâf-gâf...! 

Domnul poliţist Carapancea gâfâia şi dânsul: gâfgâf!... 
Păşind peste crestele troienelor şi încheindu-şi nasturii la 
manta, să nu-l sufle crivățul şi să nu-l pătrundă viscolul. 

Mergea a doua oară să facă altă cercetare la faţa locului, 
după cum i-au telefonat, pe rând, domnul Stan-ciu Balaban 
şi avocatul Leca Mateescu, păgubaşul! 

Grea cercetare! Anevoie de descurcat! 

În pat, o fetiţă bolnavă. În încăperea umedă şi 
întunecoasă, frig, sărăcie, pustiu. Avea şi el un copil, pe 
Guţă Carapancea, un omuleţ mai mărunţel din ceata lui 
Bâzu şi Măgârdici. 


Ştia ce înseamnă boala. Ce înseamnă o bucurie de copil. 
De aceea n-a luat să ducă la poliţie hăinuţele, ghetuţele, 
şoşoneii, comoara pe care o ţinea strânsă la piept fetiţa; 
măcar că nu puteau spune nici Safta, nici Lenţuca, de unde 
le au. 

— Ni le-a trimis Dumnezeu!... Ofta Safta, ridicând ochii 
spre cerul de dincolo de grinzile putrede. S-a îndurat 
Dumnezeu de noi... Am lipsit ieri o jumătate de ceas. Când 
m-am întors, le-am găsit pe pat, frumos rânduite... Am găsit 
şi moviliţa asta de bani... 

— Safto!... Se răsti poliţaiul Carapancea. Pe cine vrei să 
prosteşti?... Unde şi când s-a mai văzut aşa ceva?... Spune 
adevărul, că-ţi scot cearşafurile pe nas...! 

— Doar din pământ să le scot, domnule Poliţai... 

— Din pământ să le scoţi!... Bine ai zis... Că altfel intri tu în 
pământ...! 

O spunea poliţaiul Carapancea, dar nu din toată inima. 
Oricât de necrezut era povestea cu hăinuţele şi ghetuţele 
picate din cer, ceva îl îndemna să n-o socotească numai o 
născocire. Însă nu putea trece peste cuvântul domnului 
Stanciu Balaban. 

I-a telefonat să-i scoată Saftei cearşafurile şi feţele de 
masă pe nas; trebuie să i le scoată pe nas! 

A ordonat ajutoarelor sale să scotocească prin pod, pe sub 
laiţe, în unghere, prin vecini. Nimic şi nimic, nicăieri. 

— Ai să pofteşti la poliţie!... S-a încruntat el către Safta, 
mai aspru decât îl îmbia inima. 

— Şi copila, domnule Poliţai?... Întrebă mama Lenţucăi. 
Cum să las o copilă bolnavă şi singură?... Dumneata nu eşti 
om? N-ai inimă?... Nu eşti tată de copil? 

Poliţaiul Carapancea s-a uitat spre geamul cel vânăt şi 
astupat de zăpadă, la care privise Gina, zâna zăpezilor şi 
doctorul Lateş. 

Nu vedea iarna de-afară, acolo. Parcă zărea chipul 
domnului Stanciu Balaban în rama cercevelelor, rân-jind la 


el ca mopsul Goliat, zis Gorilă: „Ce mai aştep-ţi? Hm! Hm! 
Fă-ţi datoria!... Scoate-i cearşafurile pe nas...!” 

A strâns deci din umeri, silindu-se să rânjească şi el ca 
domnul Stanciu Balaban sau câinele său Gorilă: 

— Ce pot să-ţi fac, Safta?... Datoria e datorie!... 
Cercetarea e cercetare!... Hai!... Mişcă înainte!... 
Mulţumeşte-mi că nu-ţi înşfac lucrurile astea picate din cer, 
să vi le confisc, cum s-ar cuveni! 

Lenţuca a rămas singură, cu hăinuţele şi ghetuţele 
încleştate la piept, pe patul tare de lemn, în hruba 
întunecoasă şi rece, unde pătrundea crivățul cu spulber de 
zăpadă pe sub prag. Ştiu!... Nu-i nevoie să mi-o mai 
spuneţi...! 

Mi se încrâncenă şi mie carnea pe mine. Mi se strânge şi 
mie inima. Mă întreb şi eu, cutremurat ca voi: 

— Cum poate să fie pe lume atâta nedreptate şi rău-tate 
omenească?... De ce se îngrămădesc năpastele tocmai pe 
sufletele cele mai chinuite şi nevinovate?... Cum de le rabdă 
Dumnezeu acestea...? 

Mi-am întors şi eu ochii îndureraţi şi mustrători, la vărguţa 
cea fermecată, dăruită de Sfânta Vineri, când eram numai 
un copil neştiutor. Dar nuieluşa mi-a şop-tit: 

— Ai răbdare!... Nu ţi-am spus că toate au să sfârşească 
odată cu bine?... De când ai pierdut încrederea în mine? 
Înşelatu-te-am eu vreodată? 

— Nu... 

— Câţi ani sunt de când ţi-am înlesnit să pătrunzi prin 
ziduri? Să vezi şi să auzi şi să afli, ceea ce alţii nu văd, nu 
aud şi nu află? 

— Mulţi... Zeci şi zeci de ani... 

— Atunci, în atâţia ani, întâia oară înveţi tu cu mine că 
Dumnezeu trimite dinadins oamenilor suferinţe şi 
nedreptăţăţi ca să-i încerce?... Răsplata va să fie cu atât mai 
dulce şi mai blândă!... Ai răbdare!... Ne apropiem de 
minunea cea mare şi adevărată... Minunea Ginei a fost 
numai un început... O încercare. 


Pot să n-o cred?... Ştie, prea ştie vărguţă aceasta mai 
multe şi mai bine decât mine... Să avem aşadar răbdare. 

Şi să mai trecem o dată cu dânsa prin ziduri; să mai 
pătrundem o dată în casele oraşului bântuit acum de viscol 
şi de crivăţ, de alte urgii. 

Întroienite sunt străzile! Aprig mai suflă viforul! Vârtejuri 
de ninsoare măruntă şi aspră, ca sticla pisată, se zbuciumă 
în valuri deasupra acoperişurilor, răbufnesc în geamuri şi 
uşi, astupă urmele paşilor. Crivăţul geme spintecat în 
sârmele de telegraf. Nămeţii au înfundat uliţi, au astupat 
grilajuri, ridică ziduri de-a curmezişul pieţei. 

Trecătorii înaintează zgribuliţi, înfăşuraţi până la ochi, 
răsucind spatele vântoaselor. 

Nici nu mai văd pe unde calcă. Se împotmolesc. Lunecă. 
Tuşesc. Oftează. Blestemă. 

Copiii se întorc de la şcoală cu mâinile vinete şi îngheţate. 
Măgârdici a isprăvit de curăţat nişte coşuri. În haina neagră 
şi unsă de funingine, cu obrazul spoit de chinoros ca un 
diavol şi cu sârma de hornar încolăcită pe umăr, abia 
răzbeşte prin nămeţii albi. S-a dus veselia tuturor. 

Bâzu a împins masa sufrageriei lângă sobă şi îşi scrie tema 
pe mâine. Nu mai mâăzgăleşte desene pe muşamaua vânătă. 
A zugrăvit aseară pe-o foaie de caiet mutra lui Daniil 
Sihastru, dănţuind sârba fulgilor în cămaşă de noapte. A 
bătut desenul în perete, deasupra patului... 

E o zugrăveală caraghioasă şi plină de haz. Dar nici nu mai 
întoarce ochii într-acolo. 

Se căzneşte să dezlege o problemă mai încurcată decât 
cuvintele încrucişate din revista pe care a zvârlit-o după 
sobă. S-a sfârşit şi cu praznicul lor îmbelşugat de ieri: 
sarmale şi şniţele. În astă-seară au trecut iarăşi la nutreţul 
cel de toate zilele: au devenit iarăşi fasolivori şi cartofivori. 
Mai are o vânătaie nouă şi trei zgârieturi proaspete în 
obraz. Nici la ele nu se mai gândeşte. Nu le mai pipăie. 
Dănuţ repetă altă lecţie, cu urechile astupate: „Vlad 
Ţepeş... La 1456, adică după aproape patruzeci de ani de la 


moartea lui Mircea, se ridică Domn al Munteniei Vlad, zis 
mai pe urmă [epeş, fiindcă pedeapsa lui obişnuită era 
tragerea în ţeapă...” 

Altădată, Bâzu l-ar fi smucit de mână, să-l întrebe dacă n- 
ar fi bine să se ridice în scaunul Ţării alt Vlad Ţepeş, care 
să-l tragă la frigare pe domnul Stanciu Balaban. Acum însă 
i-a trecut până şi lui Băzu pofta de glume şi de năzbâtii. A 
auzit-o pe cucoana Eleonora oftând. 

Îşi pierdea şi dânsa nădejdea. Nu mai avea semnele sale. 

— Cum ne va mai ajuta Dumnezeu s-o mai scoatem la 
capăt în iarna asta, Nicule?... Se îngrijora cu glasul scăzut, 
crezând că n-o aud copiii. Domnul Balaban a pus mâna pe 
toate lemnele din oraş şi pe pădurile dimprejur!... Asta 
clocea el! Asta aştepta!... Azi dimineaţă a hotărât alt preţ; 
îndoit... Nu-i ajunge să ţină un târg întreg flămând. Îl mai 
vrea şi îngheţat... S-a pus pe atâta: să ne mântuie de zile...! 

Domnul Neculai Aldea ofta şi tuşea cu paltonul pe umeri şi 
Cu 0 cuşmă în cap. 

Crivăţul zgâlţâia ferestrele, uşile, acoperişul. S-ar fi zis că 
se înverşunează să le smulgă pe toate, să intre hăulind şi 
chiuind înăuntru, să măture el toate sărma-nele lucruşoare 
care n-au fost încă duse de cucoana Eleonora la amanet ori 
la vânzare. 

— Pavalache, ce-i cu tine?... Uite în ce hal eşti!... Lipseşti 
de vreo două ceasuri... Unde mi-ai umblat?... A întrebat 
Gina cam cu acelaşi glas ca sora Maicii Domnului, când o 
lua pe dânsa la rost. Unde mi-ai fost...? 

— Nu pot să spun!... A dat Pavalache din cap şi din coadă, 
scuturându-se de fulgi. Am şi eu secretele mele! 

Gina a lăsat-o pe Cleopatra alături, între pernele divanului, 
plecând urechea foarte curioasă. 

— Nici la ureche nu vrei să-mi şopteşti mie secretele?... 
Aşa prieten eşti tu...? 

— Şşşt!... A făcut Pavalache cu ochiul. Mi se pare mie că în 
prietenul tău era o stofă grozavă de câine poliţist, iar eu, ca 
un dobitoc, habar n-aveam! 


— Ei cum, Pavalache?... Cum...? 

— Sssst!... Dacă iese chestia cum îmi miroase mie, are să 
fie una lată rău!... N-oi fi eu zân ca tine, zâna zăpezilor, dar 
să nu te miri dacă are să-mi ridice mie Safta şi cu mama lui 
Fred o statuie mai înaltă decât a lui Ion Vodă cel Cumplit! 
Pavalache ţi-o spune!... Are să rămână Fifina praf şi 
domnişorul 'Tomi cu botul pe labe!... Să-mi zici mie cuţu, 
dacă n-are să fie aşa...! 

— Biiine, musiu Pavalaş!... A strâmbat Gina din nă-suc. Îmi 
umbli mie cu misteruri? Până acum te ştiam cățelul cel mai 
palavragiu din târg şi din lume. Chiar mă gândeam eu să-ţi 
scot numele de Palavrache, în loc de Pavalache... Acuma 
văd că eşti şi cățelul cel mai lău-dăros... L-ai întrecut pe 
Bosumflache...! 

Gina îşi închipuise că aşa are să-l pună la ambiţie pe musiu 
Pavalaş, ca să-şi destăinuiască el secretele. De data asta 
însă n-o prea nimerise. Pavalache a strâns din umeri şi s-a 
dus lângă sobă, să se purice şi să se dezmorţească de ger. 
Ştia el ce ştia! A schimbat vorba: 

— Mare viscol şi prăpăd a fost toată ziua, dragă Gina!... Să 
nu dai un câine afară din casă!... Ce fel de zână a zăpezilor 
eşti tu, dacă nu poţi struni ninsorile?... Ce-i porcăria asta de 
iarnă...? 

Zâna zăpezilor a scăpat din vedere să-l mai dojenească pe 
Pavalache, pentru felul cu totul grobian în care se exprima. 

O muncea altă grijă. 

— De, dragă Pavalache!... Mărturisi ruşinată. Ai 
dreptate!... Dacă ai, ai, ce să zic? Vorba ta!... Văd şieu că 
nu m-ascultă ninsoarea!... Am ieşit afară, am făcut semne, 
m-am rugat cu binişorul, am poruncit şi am bătut din 
picior... Nu m-ascultă şi pace!... Îi spuneam şi Cleopatrei... 
Mă tem că s-au supărat zăpezile pe mine, pentru ce-am 
făcut eu în pantalonaşi ieri dimineaţă... 

Pavalache se opri din puricat şi pufni din nări. 

— Iar faci din ţânţar, armăsar?... Întrebă el cu dispreţ. 
Parcă eşti puricele ăsta căruia i-am făcut eu de petrecanie 


şi care se credea potcovit cu nouăzeci şi nouă ocale de oţel 
ca să sară pân' la cer!... Adică tu crezi că ai stârnit 
viforniţile cu un flecuşteţ de-al tău, de nimica?... Atunci ce 
să mai spună jupânul domn Stanciu Balaban?... Bine că i- 
am dărâmat noi ieri monumentul lui de zăpadă din grădina 
publică!... Altminteri, dacă rămânea el acolo peste noapte şi 
dacă îl apucau toanele de astă-vară, valeu! Mamă- 
mămulică!... Viscolul de-afară e floare la ureche, pe lângă 
prăpastia pe care-ar fi stârnit-o el. Praf şi pulbere se alegea 
de noi şi de târgul nostru! În treaba asta ar putea să-l 
numească zân!... Dacă n-are pereche, n-are! Ce să zic...? 

— Aşadar, tu crezi că eu n-am nici o vină şi nici o 
răspundere?... A stăruit Gina să-şi liniştească mustrările de 
cuget. 

— Pe răspunderea mea!... Şi sora Maicii Domnului unde-i? 

De data asta se grăbi Gina să-l liniştească pe Pavalache. 

— N-avea nici o teamă, că nu mai azvârle cu satârul după 
tine... E necăjită de altele... S-a dus la madam Palade, care 
a răcit ieri şi tuşeşte... 

Mama Ginei era într-adevăr la madam Palade; drumul de 
ieri după-masă n-a fost norocos pentru amândouă. Madam 
Palade a răcit şi tuşeşte; sora Maicii Domnului s-a întors 
fără vreo veste prea deosebită. Soldatul prizonier nu ştia 
nimic nou despre Alexandru Zamora. 

Îi pierduse urma. Până acum doi ani îl văzuse cu ochii săi; 
era sănătos. De-atunci încolo au fost despăr-ţiţi în alte 
lagăre. Aşa că iarăşi au intrat oftatul şi în-doiala şi 
aşteptarea, în căsuţa surorii Maicii Domnului. 

Şi din asemenea pricină, nici doamna Elena Zamora, nici 
madam Palade, luate de necazurile lor, nu aflaseră nimic 
despre cele ce s-au întâmplat şi se mai întâmplau încă în 
cocioaba Saftei, spălătoreasă. Singurele suflete care puteau 
să aducă o alinare acolo, aveau ele nevoie de alinare. 

Viscolul a durat aproape o săptămână. Oraşul se îngropa 
în nămeţi. Nu mai era negru. Dar sub stratul alb şi gheţos, 
sub amăgitoarea sclipire a troienelor de nea, se ascundeau 


amaruri încă mai fără nădejde, necazuri mai grele, mai 
crâncene năpăstuiri. 

— Ai auzit?... Întreba un glas răguşit în viforniţă. Domnul 
Balaban a scumpit lemnele...! 

— Ştiu... S-a scumpit şi făina la moara Balaban!... Of-ta alt 
glas printre tusete. Nu mai avem drept nici la pâinea 
noastră cea de toate zilele... 

— Ţi-ai făcut provizii de la fabrica Balaban?... Cică s-au 
ridicat iarăşi preţurile... 

— Cu ce să faci provizii?... De unde bani?... Doar de la 
Banca Balaban! 

— Da, de la Banca Balaban, bani împrumutaţi cu camătă şi 
asta dacă pui casa zălog... 

Balaban. Balaban. Balaban. 

Moara Balaban. Fabrica Balaban. Depozitele de lemne 
Balaban. Banca Balaban. 

Numai numele acesta răsună la fiecare colţ de stra-dă, sub 
fiecare acoperiş, în orice gură. 

Balaban! Balaban! Balaban...! 

Noaptea, în viscol şi beznă, parcă asupra oraşului întreg 
se apleacă umbra uriaşă a domnului Stanciu Balaban. 

Se apleacă din viscol şi beznă, duh al beznei şi viscolelor, 
să strivească şi să înăbuşe oraşul, să-l înghită, uliţă cu uliţă 
şi casă cu casă, ca o arătare de spaimă din visurile cele rele. 

Sâmbătă dimineaţa viscolul s-a domolit deodată. Crivăţul a 
stat. Gerul slăbea. 

lar după-amiază a prins din nou să ningă agale, cu fulgi 
mari şi moi. Din nou oraşul s-a învăluit în fluturarea albă şi 
luminoasă, jucăuşă, feerică. 

Zurgălăii săniilor sunau din nou sprinten pe-o stradă, pe 
alta şi încă pe una, ca nişte tainici clopoței de argint de pe 
alt tărâm. 

Copiii se întorceau de la şcoală zburdând, strigând, 
chicotind, hârjonindu-se. Căpătaseră glas. Nu-i mai muşca 
frigul de mâinile rebegite şi vinete. Nu-şi mai simțeau 


urechile sloi, nasul de sticlă, obrajii de lemn, degetele 
bocnă. 

Aveau două zile libere înainte. Duminică era Duminică. 
Luni era Sfântul Nicolae. 

Iarna măcar pentru dânşii se îmblânzise. A lor li se vestea 
iarăşi. Nu mai auzeau oftările şi tusetele părinţilor, veşnicile 
lor tânguiri şi socoteli cu pâine, lemne, bani, bani, balabani, 
Stanciu Balabani. 

S-au culcat urzind cu neastâmpăr planuri măreţe pe-a 
doua zi. S-au visat în grădina publică, lunecând pe tălpile 
lucii de sănioare, cărora le-au crescut aripi prin somn să 
zboare ca vântul şi ca gândul. 

Şi a doua zi, cu noaptea în cap, s-au înfăţişat toţi la 
datorie, în tabăra lui Bâzu, Măgârdici şi Dănuţ. 

Erau încă mai mulţi decât duminica trecută. Nu lipsea nici 
Guţă Carapancea; nici Fred, care a rămas numai cu trei 
cămăşi, de i-a scornit Bâzu de îndată un cântec, bineînţeles 
tot cu de-ale mâncării: 

Frunză verde trei sarmale, Plânge Fred cu mare jale; 

Frunză verde chifteluţă, N-are nici o cămăşuţă; 

Frunză verde patru napi, Nu mai are nici ciorapi; 

Frunză verde şi-o găluşcă, Necăjit îi şi gol puşcă! 

Nu lipsea nici Malicica 'Talus, chifteluţa lui simpatică. Acum 
se căpătuise de la o soră mai mare cu o scufie bălţată şi cu o 
legătoare de gât mai lungă decât ea; căl-ca foarte ţanţoş în 
încălţările late cât nişte broaşte țestoase. 

Dar ce le păsa tuturor? A lor era lumea! 

Numai domnul Pavalache n-a fost prezent la apel. Gina îl 
căutase necăjită prin toate cotloanele. Îl chemase. Îl 
aşteptase. Nu-i venea să plece fără dânsul de-acasă, măcar 
că a venit Dănuţ în persoană, să-i cea-ră învoire pe 
răspunderea sa de la sora Maicii Domnului. 

— Eu nu mai ştiu ce-i cu Pavalache de câteva zile...! 

S-a destăinuit zâna zăpezilor lui Dănuţ. Una, două, o 
paşleşte pe străzi. Şi de unde era un Palavrache, acum el 
face pe secretosul cu mine! Fantastic ce-i cu el! 


Într-adevăr, mai era cineva care se mira de purtările lui 
Pavalache, nu numai Gina, zâna zăpezilor. 

În altă parte a oraşului, tocmai madam Naum, care a fost 
şi ea cândva Fulga, zâna fulgilor, se întoarse din mers ca să 
privească pe stradă la ceva foarte ciudat. 

Ceva fantastic! 

„Acesta e Pavalache, cățelul Ginei, zâna zăpezilor! Şi 
acesta, dacă nu mă înşel, e şoferul domnului Stanciu 
Balaban... Îi cunosc eu pe amândoi...!” îşi spunea madam 
Naum în gând. 

Jan, şoferul domnului Balaban, trecea grăbit, pufăind din 
ţigară. Pavalache se ţinea scai după el, mirosindu-i urmele. 
Se oprea Jan; se oprea şi cățelul. Pornea Jan din loc; pornea 
şi cățelul. De două ori s-a înfuriat şoferul şi de două ori l-a 
izbit pe Pavalache cu piciorul. 

Căţelul n-a schelălăit. N-a lătrat. N-a mârâit. 

Arăta dinţii, dar parcă râdea. Jan s-a aplecat, a bătu-cit 
bulgări de zăpadă în pumni, i-a aruncat după câine. 

Pavalache nici pomeneală s-o ia la goană. Se hlizea cu 
gura până la urechi. 

— Fantastic!... A repetat madam Naum. Întâia oară văd în 
viaţa un căţel râzând de-un om!... Aceasta nu mi s-a mai 
întâmplat s-o văd... Nici când eram eu Ful-ga, zâna fulgilor. 
Se vede că de-atunci s-au schimbat şi căţeii! Mâine, 
poimâine, nu m-ar mira să-i zăresc cu ghiozdanul subţioară, 
ducându-se la şcoală să înveţe tabla înmulţirii. Fantastic...! 

Apoi, madam Naum şi-a urmat plimbarea. 

Iar Pavalache a făcut stânga-împrejur fără să-l mai alunge 
nimeni. Văzuse ce avea de văzut. Mirosise ce avusese de 
mirosit. Ştia el ce ştia! 

Cu coada în vânt, a lipăit spre grădina publică, zo-rind cât 
îl ţineau cele patru picioare ale sale. Fiindcă nu era zân, nu 
l-a primit nimeni cu strigăte şi urale. 

— Răbdare şi tutun!... Mormăi Pavalache în sine. Are să-mi 
vie şi rândul meu! 


A trecut pe lângă Gina, a tras-o cu dinţii de poalele 
hăinuţei şi i-a dat bună-dimineaţa. 

— Ai sosit, musiu Pavalaş?... Se bucură zâna zăpezilor. 
Unde mi-ai fost...? 

Pavalache a făcut cu ochiul: 

— Şsşşt! Secret!... Nici un cuvânt!... Aşa se ţin secre-tele, 
dacă vrei să ştii mătăluţă... 

Nu mă mai ia gura pe dinainte!... Dacă ar şti jupânul Jan 
ce ştiu eu, şi-ar lua el lumea în cap şi s-ar tot duce cu coada 
între picioare...! 

Apoi, ca să scurteze vorba, s-a amestecat în joacă 
împreună cu Fifina şi 'Tomi. 

Zăpada se ridicase în grădină mai-mai până la brâu. 
Astupase ruinele omului de duminica trecută, acolo unde au 
făurit toţi fără să vrea un al doilea domn Stan-ciu Balaban, 
de parcă nu-i ajungea oraşului unul şi bun, în carne şi-n 
oase, şi-n burtă! 

Măgârdici nu prea avea poftă de săniuş, de râs şi 
zbenguială. Trecuse cârmuirea taberei lui Băzu şi Dănuţ. 
Era cu gândul la tot ce se petrece în cocioaba Saftei, 
spălătoreasa, după ştirile pe care le-a aflat de la bunică-sa, 
mătuşa Zamfira. Scuipa scârbit, ţâşti în dreapta, taşti în 
stânga. 

Îl mai frământa şi alta. 

Dis-de-dimineaţă, când a sosit el înaintea tuturor ca să 
deschidă pârtia de săniuş pe colină, i-o luase altcineva 
înainte. 

Găsise un băiat străin, cam de anii şi de statura lui Dănuţ, 
coborând vâlceaua cu schiurile. Şi s-a oprit să se minuneze, 
scuipând uimit, ţâşti într-o parte, ţâşti în cealaltă! Încă nu 
mai văzuse el un schior atât de meş-ter. 

Sărea gropile şi şanţurile, se răsucea în loc, parcă se 
născuse cu schiurile în picioare. Străinul i-a făcut semn din 
cap, i-a râs prietenos, dar s-a dus. 

Cine putea să fie? Nu l-a mai zărit niciodată până acum în 
oraş. Aşa ar fi vrut el să ajungă un schior şi aşa poate că ar 


ajunge dacă ar avea sculele lui Fred şi ale lui Bobiţă 
Bosumflache. 

La acestea se gândea Măgârdici, fără tragere de inimă la 
joacă. De câteva ori l-a scuturat cu dinţii de pantalon 
Pavalache, cățelul Ginei, zâna zăpezilor. S-ar fi spus că vrea 
să-l cheme cu el. 

— Ce nu-ţi cauţi de treaba ta, măi Pavalache?... A în- 
trebat, pregătind un stupit printre dinţi. 

Pavalache a împuşcat-o la fugă înotând prin nămeţi pe 
toate cele patru picioare ale sale, de frică să nu se mai 
pomenească iarăşi cu o decorație spânzurată în coadă. S-a 
dus să-l scuture de pantaloni pe Bâzu. 

— Ce te-a apucat, bre Pavalache?... Se stropşi şi Bâzu la el. 
Parcă eşti nebun pe ziua de azi!... Nu vezi că am alte 
chestii...? 

„Greu e să te mai înţelegi cu nişte oameni care nu te 
pricep!... Oftă Pavalache cu amar. Iaca, asta se numeşte 
viaţă de câine!... Dar nu-i nimic. Răbdare şi tutun...!”. 

După care înţeleaptă hotărâre, a purces năvală să încurce 
chestiile la care se căznea Băzu cu întreaga tabără. Nu-i 
greu de bănuit ce chestii anume. 

Omul de zăpadă de duminica trecută le stătea tuturor pe 
suflet, fiindcă dăduseră greş cu dânsul atât de ruşinos. 
Vroiau să spele asemenea ocară. Se înverşunau să 
clădească altul, mai breaz. 

Încât iarăşi gâfâiau toţi rostogolind tăvăluci şi bulgări. 
Iarăşi abureau rostoplanele treptelor. Iarăşi cu zarvă, 
gălăgie şi trudă, înălţaseră o temelie şi două picioare, destul 
de butucănoase, strâmbe şi crăcănate. 

— Mi se pare mie că o s-avem noi iarăşi de ce râde!... A 
clătinat Pavalache din cap către Fifina. Ce ţi-i landa, ce ţi-i 
Manda?... Au luat-o iarăşi hacana din capul locului, ca şi 
duminica trecută... 

De acceaşi părere era şi Măgârdici, cu toate că lucra cot la 
cot cu ceilalţi. Lucra însă de mântuială. Fără prea multă 
încredere. Numai aşa, ca să se supună la dorinţa tuturor. 


Stupind de astă dată în palme şi opintindu-se la un tăvăluc 
de omăt, rosti: 

— Măi Bâzule şi bre Dănut, să nu care cumva să ouăm noi 
cu atâta cotcodăceală alt domn Stanciu Balaban!... Că iar 
ne sparge iarmarocul...! 

— Nu mai cobi şi tu!... Împinge!... Heei-ruup...! 

Măgârdici s-a îndreptat de şale şi îşi ştergea sudoa-rea de 
pe frunte, cu palma de pe care nu se dusese încă bine 
urmele funinginei de ieri. Atunci s-a mirat el zărind a doua 
oară băiatul cel străin. 

Nu mai avea schiurile cu dânsul. Stătea cu spatele 
rezemat de-un copac. Stătea, privea şi zâmbea. Lui 
Măgârdici nu i-a plăcut zâmbetul acesta. A bombănit: 

— Măi!... Aista a început să râdă de pe acuma de isprava 
noastră. A luat-o înaintea câinilor...! 

Dar râsul băiatului necunoscut n-avea nimic răutăcios. S-a 
mişcat din loc şi a făcut un semn spre Măgârdici. 

Apropiindu-se, a cuvântat zâmbind: 

— Putem zice să suntem cunoştinţe vechi!... Ne-am văzut 
dis-de-dimineaţă, când eram numai noi doi în toată grădina. 
Măgârdici şi-a şters palma de fundul pantalonilor, a stupit 

într-o parte şi s-a recomandat. 

— Mă prezint, Măgârdici Ispas... Fiu de coşar!... A 
adăugat el ca să înlăture orice neînțelegere viitoare. 

Băiatul străin rosti, zâmbind înainte: 

— Nici eu nu-s fiu de prinţ!... Ce însemnătate are aceasta? 

Însă nu a găsit de cuviinţă să spună nici cum îl cheamă, 
nici al cui fiu este. A spus altceva: 

— După cât am priceput, vă canoniţi să înălţaţi un om de 
zăpadă? 

— Chiar că ne canonim!... Mărturisi Bâzu cătrănit rău. 
Încercăm... 

— Îmi daţi voie să încerc şi eu?... Am oarecare pricepere... 
Tata are un prieten care face statui, ca monumentul din 
piaţa oraşului dumnevoastră. În atelierul lui am văzut şi am 
învăţat unele taine ale meşteşugului... 


Toţi tăceau de s-ar fi auzit musca, dacă ar fi fost vremea 
muştelor. 

Pavalache rămăsese cu gura căscată. Îndată s-a gândit: 
„lată cine are să-mi facă mie monumentul, pe care are să 
mi-l ridice Safta şi mama lui Fred, când voi prinde eu un 
anume jupân cu mâţa în sac...!” 

Ceilalţi, toată tabăra lui Bâzu, Măgârdici şi Dănut, după 
ce-au privit unii la alţii, au strigat într-un glas: 

— Atunci ia dumneata conducerea!... Numai să nu mai iasă 
un om de zăpadă, care să mai semene cu domnul Stanciu 
Balaban! 

— N-aveţi nici o grijă!... Îi linişti băiatul străin. Nu ştiu cine 
este acest domn Stanciu Balaban, încât nu poate ieşi ceva 
care să semene cu domnia-sa. 

— Asta-i prea de oaie!... Şopti Pavalche către Gina, zâna 
zăpezilor. Mă taie şi pe mine în chestie de pa-lavre! Cum 
poate să fie cineva, care să nu-l cunoască pe domnul 
Stanciu Balaban?... Zexe...! 

Gina însă nu-l asculta. Era numai ochi şi urechi, urmărind 
cu încordare tot ce hotăra şi pregătea băiatul străin. Nu se 
mai potrivea cu nimic din ce-au încercat, au văzut şi au 
auzit dânşii până acum. Alta era rânduiala! 

Bâzu şi Măgârdici chiar nu şi-au putut stăpâni oarecare 
nedumerire. Oare băiatul necunoscut nu-şi bătea joc de 
dânşii? Fiindcă îi trecuseră însă lui comanda, au tăcut şi s- 
au supus. 

— Urma alege, bre Bâzule!... Îşi făcu Măgârdici curaj, 
scuipând o dată jos şi o dată în palme, ca să împingă de-a 
dura rostogolul uriaş de zăpadă. Măi, aista-i cel mai cumplit 
vălătuc de omăt pe care l-am văzut eu în viaţa mea...! 

Tăvălucul de zăpadă întrecea cu adevărat tot ce-au văzut 
ori şi-au închipuit ei vreodată. Îl purtau într-o parte şi alta 
pe straturile de ninsoare necălcată şi nemozolită de paşi, ca 
să prindă alte şi alte rânduri de căptuşeală. Acum abia îl 
mai puteau urni. Toţi erau asudaţi, gâfâiau, toţi nu-şi mai 
trăgeau suflarea. 


— Cred că ajunge!... A spus băiatul străin. Să ne odihnim 
puţin... 

S-au odihnit. Măgârdici socoti potrivit prilejul să 
pomenească despre minunarea lui de astăzi dis-de- 
dimineaţă, când l-a zărit pe necunoscut făcând în joacă 
figurile cele mai grele de schi. Băiatul străin a strâns din 
umeri şi a zâmbit. 

— 'Ţi s-a părut dumitale, fiindcă aici nu aveţi un loc potrivit 
pentru schi!... Un deluşor... Abia porneşti şi ai ajuns la 
vale... Se isprăveşte înainte de a începe... Aşa că sunteţi 
siliţi să vă mulţumiţi cu ce este şi cu ce se poate... [i se pare 
dumitale că aş fi un schior grozav? La munte, unde mă duc, 
trec însă printre schiorii de mâna a doua... 

— Dumneata te duci la munte? Întrebă Bâzu. 

— Da... Numai din întâmplare ne-am oprit aici pentru o zi. 
Şi numai din această pricină aveam schiurile cu mine. 

Dar n-a spus de unde vine şi unde anume se duce. Şi 
nimeni n-a îndrăznit să-l descoase. Băiatul străin hotări: 

— Acum să punem tăvălucul nostru pe picioare!... Pe urmă 
scăpaţi de partea grea... Staţii la o parte şi priviţi. Vine 
rândul meu... 

De multă trudă şi de multe icneli a fost nevoie, până ce-au 
înălţat copăcel ditai namila uriaşă pe soclu! De trei ori le-a 
lunecat din mâini, s-a prăvălit şi s-a dus de-a tăvalul. De trei 
ori s-au căznit să-l aducă la loc. 

Împingeau şi Bâzu şi Dănuţ şi Măgârdici şi Fred şi Gina şi 
Malicica 'Talus şi Guţă Carapancea şi Lola şi Lala şi alţi vreo 
cincisprezece şi băiatul necunoscut. Însă până la sfârşit tot 
au izbutit să-l înţepenească de nădejde pe temelie. 

Străinul şi-a dezbrăcat bluza de piele. A pregătit nişte 
lopăţele şi cuțite de lemn, cioplindu-le în grabă. 

— Aici e treabă de-un ceas, un ceas jumătate... A spus 
târând o bancă şi două schele rămase de astă-vară în 
grădină. Poate că n-ar strica să vă căutaţi de altă joacă... 
Aveţi să vă pierdeţi răbdarea... 


— Nu e nevoie de nici un ajutor? Se miră Bâzu. Te 
încumeţi să-l faci dumneata singur...? 

Băiatul străin zâmbi: 

— N-am spus că mă încumet... Am spus că încerc... Este o 
deosebire...! 

Bâzu a înghiţit găluşca, pe care n-ar fi ştiut el s-o 
categorisească dacă era de frupt ori de post. Ciudat însă! 
Nu l-a supărat felul de-a vorbi al necunoscutului. 

Mai nerăbdător era să vadă cum va scoate el un om cu 
faţă, ochi, gură, mâini, trup şi picioare, din aseme-nea stâlp 
mătăhălos de zăpadă, fără nici o formă. Copilul străin, ca şi 
cum i-ar fi ghicit gândul, lămuri: 

— Omul nostru e închis înăuntru!... Trebuie numai să-l 
scoatem la iveală... Să dăm la o parte tot ce-l înăbuşă... 
Încep să-l văd!... Să-l simt...! 

— Zexe!... A pufnit pe nări Pavalache cu cea mai 
desăvârşită neîncredere şi s-a aşezat pe coadă în zăpadă, la 
loc rezervat, ca s-o mai vadă şi pe asta. Chiar că-i cu ochi şi 
cu sprâncene!... Dacă e închis înăuntru, ce mai atâta tura- 
vura?... Trag o fuguliţă la sora Maicii Domnului, şterpelesc 
cheile cu Cleopatra, deschidem şi-i dăm drumul... Pentru 
atâta ispravă, nu era nevoie să vie un băiat din toată lumea 
şi să facă pe grozavul cu noi...! 

— Da-da!... A stăruit băiatul necunoscut. Nu surâdeţi!... 
Omul nostru de zăpadă e închis înăuntru... Îi aud inima 
bătând... Se cere eliberat... 

Lola s-a uitat la Lala; Bâzu la Măgârdici; Guţă Carapancea 
la Fred; Gina la Malicica Talus; Dănuţ la toţi. Şi toţi la 
tăvălucul de omăt, din ninsoare. 

Gândeau ca Pavalache, cu mintea lui, măcar că Dumnezeu 
îi făcuse cu mai puţine picioare decât cele patru picioare ale 
lui musiu Pavalaş, care la urma urmelor nu era decât un 
biet căţel fără ştiinţă de carte şi învăţătură. Ce fel de vorbe 
sunt acestea?... Se întrebau toţi, taman ca Pavalache. Cum, 
adică, un om închis înăuntru, pe care numai trebuie să-l 
scoţi la lumină?... N-au rostogolit dânşii cu mâinile lor 


stâlpul mătăhălos, până ce i-au trecut sudorile? Ştiau ei 
prea bine ce e înăuntru!... Zăpadă şi iar zăpadă, straturi de 
zăpadă şi nimic altceva. 

Măgârdici a ţâşnit printre dinţi un scuipat, peste capetele 
lui Pavalache, lui 'Tomi şi Fifinei, cu care ar fi putut lua 
premiul întâi la concursul de scuipat. Atâta era el de 
nedumerit, că-şi strica stupitul de pomană! 

Dar când băiatul străin a început a mânui uneltele sale de 
lucru, nedumerirea s-a prefăcut în uimire. Au căscat cu toţii 
gura, de se iscase curent în grădina publică. 

Fusese într-adevăr un om ascuns înăuntru. Un om care se 
înăbuşise, dormise, se deştepta acum şi ieşea treptat la 
lumină. 

Cu fiecare dăltuire a lopăţelelor şi cuţitelor de lemn, 
cădeau feliile zăpezii de prisos, se ivea un umăr, un cot, un 
genunchi; se lămurea capul cu fruntea şi părul şi ochii şi 
gura care începea să răsufle. 

Meşteraşul necunoscut lucra cu îndemânare şi iuţeală. 
Părea cuprins de friguri. Nu rostea nici un cuvânt... Se 
trăgea câţiva paşi înapoi... Se apropia... Se repezea pe 
treptele schelei. Cobora... Cu buzele stânse, se încrunta, 
când credea că a intrat prea adânc cu dalta şi că a rănit 
trupul omului ce se dezmorţea şi învia din sicriul său de 
omăt. Zâmbea apoi, când îşi dădea seama că a nimerit 
adevăratul loc, de unde se cerea lepădată o halcă mai 
zdravănă ori numai o aşchioară a zăpezii. Cu latul palmei 
rotunjea un obraz, cu unghia scobea un ochi şi o pleoapă. 
Ochi care priveau. 

Erau albi, ochi de omăt, şi totuşi priveau ca ochii 
oamenilor vii. Niciodată tabăra lui Bâzu, Măgârdici şi Dănuţ 
n-a păstrat o tăcere aşa de evlavioasă şi o atât de smerită 
neclintire. 

Maricica Ţăruş uitase un deget în gură şi Guţă 
Carapancea unul în nas. Uitase şi Măgârdici să mai scuipe, 
ţâşti în dreapta, ţâşti în stânga. Dănuţ ar fi vrut să ia 
însemnări în caietul de notițe. 


Cât despre Băzu, apoi el, ca unul care se pricepea puţintel 
în meşteşugul zugrăvelilor pe hârtie şi pe muşamaua vânătă 
a mesei din sufrageria de-acasă, simţea că-i ticăie inima în 
piept, ca la o tainică minune. Ar fi dat bucuros toate 
sarmalele şi toţi ardeii umpluţi din lume, s-ar fi jurat să 
rămână ierbivor toată viaţa, numai să capete el a zecea 
parte din darul băiatului necunoscut... Omul acesta de 
zăpadă nu mai semăna cu nici un domn Stanciu Balaban. 
Nu semăna cu nimeni şi cu nimic de pe lume. Cu barba lui 
albă şi cu ochii blânzi, cu zâmbetul cam şăgalnic şi iertător 
parcă, semăna cu un Dumnezeu al iernii, al zăpezilor, al 
copilăriei lor. 

— Mare dobitoc am mai fost!... Recunoscu încă o dată 
Pavalache, plin încă o dată de căinţă. Sunt un măgar şi 
pace!... Dacă sunt, sunt, ce să zic?... Se vede că măgăria e 
boala cea fără de leac a câinilor!... Mai rea decât jigodia şi 
râia!... Cum să nu-l cred eu pe cuvânt?... Apoi dacă nici ăsta 
nu-i cel mai mare meşter în oameni de zăpadă din lume, 
primesc eu să-mi spună mie şi Gorilă, cuţu! 

Meşteraşul străin s-a mai dat de câteva ori îndărăt, s-a mai 
urcat pe schelele de lemn, a mai înconjurat de câteva ori 
omul plăsmuit cu mâinile sale, ca să-l cerceteze de-aproape 
şi de departe, din faţă, din spate şi din lături. A făcut semn 
mut celorlalţi să scoată din cale banca şi schelele, ca să aibă 
priveliştea liberă. Iar se mai întorcea. Mereu mai afla că 
lipseşte ceva. Că nu-i desăvârşit ceva. Îl nemulţumea ceva. 

Ceva, ce alţii nici n-aveau ochi şi priceperea să bage de 
seamă. 

În sfârşit, a aruncat în omăt cât colo lopăţelele şi cuţitele 
de lemn. Şi-a scuturat palmele, şi-a pus pe umeri bluza de 
piele şi rosti, zâmbind: 

— Şi cu asta, basta!... Să-l stăpâniţi sănătoşi! Să vă aducă 
numai bucurii şi pace în joaca din grădina aceasta, unde 
rămâne de pază... Poate că n-ar strica să-i dăm şi un 
nume!... Are cineva vreo inspiraţie...? 

Dănuţ s-a gândit cu gingăşie la zâna zăpezilor. 


— Gina!... la spune tu ceva...! 

— Să-l botezăm moş-Neculai!... Tot are barbă şi tot mâine 
e ziua lui. 

— Ai nimerit-o ca Irimia cu oiştea în gard!... Bom-băni 
Pavalache, strâmbând din nas ca Bosumflache. 

— Ba Moş-Crăciun să-l botezăm!... S-a înfipt Mari-cica 
Ţăruş, nepoftită, în vorbă. Aista-i Moş-Crăciun! Îl cunosc 
eu... S-o ştii...! 

— Şi tu ai nimerit-o ca nuca-n perete!... Strânse Pavalache 
din umeri foarte indignat, gata-gata să-i tragă un scuipat 
printre dinţi, ca Măgârdici. 

Megşteraşul omului de zăpadă nu părea nici el prea 
încântat de botezul acestor două nănaşe de-o şchioapă; dar 
n-a spus nici da, nici ba. Nu-l lua gura pe dinainte ca pe 
Pavalache. 

Se uita în altă parte, în ninsoare, peste copacii cu flori albe 
de nea. Gândea cu oarecare mâhnire că nu l-a înţeles 
nimeni, ce-a vrut şi ce-a izbutit el să le făurească unor copii 
necunoscuţi, dintr-un oraş unde n-avea să mai calce 
niciodată. Tot Dănuţ a simţit-o, cu delicateţea lui din fire. A 
întrebat: 

— Poate că tot dumneata ai o inspiraţie mai bună? 

— Eu i-aş spune Zavaidoc... 

— Aprobat!... Lătră Pavalache cu entuziasm, fiindcă îi 
plăcea cum sună. 

Dănuţ însă se miră, trecându-şi repede prin cap toate 
lecţiile de istorie, intuiţie, geografie şi religie, pe care le 
învățase el pe de rost, plus calendarul coanei Eleonora. 

— Zavaidoc?... N-am mai întâlnit nicăieri numele acesta... 
Ce înseamnă Zavaidoc? 

— Nimic... Parcă omul acesta înseamnă ceva anume?... Un 
nume care nu înseamnă nimic, pentru un om de zăpadă 
care nu seamănă cu nimeni... 

— Zavaidoc?... Zavaidoc!... Zavaidoc!... Repetau toţi în 
murmur, ca să-şi deprindă urechea. 


— Da!... Să-i spuneam Zavaidoc!... Strigă Bâzu cu coama 
zburlită de însufleţire. Aprobat!... Zavaidoc!... Îl prinde 
numele, croit pe măsura lui... Zâna zăpezilor, ia-n pofteşte 
şi urează frumos lui Zavaidoc bun venit în mijlocul nostru...! 

Gina, zâna zăpezilor din acest an, a păşit emoţionată ca să 
ureze bun sosit omului lor de zăpadă din această iarnă. 

— Să-i spun domnul Zavaidoc, ori cucoane Zavaidoc, sau 
moş Zavaidoc? 

— Zavaidoc!... Zavaidoc şi atât!... Nu-i stă bine să fie 
nene!... O îndemnă băiatul străin, zâmbind. 

Cu o reverență adâncă, roşie până în vârful urechilor, Gina 
rosti: 

— Bonjur, Zavaidoc!... Bine-ai venit!... Mă reco-mand: 
zâna zăpezilor... Oricând doreşti ceva, eu sunt gata să te- 
ascult. Jur pe capul lui Pavalache! 

Pavalache, în urma Ginei, adulmeca îngrijorat văzduhul cu 
nările. A dat însă repede din coadă şi din urechi, surâzând 
pe sub mustață, deplin liniştit. Se ţinuse bine zâna zăpezilor 
de data asta! Nici o adiere cât de suavă din pantalonaşi. 
Nu-şi mai făcuse zânia de ruşine. 

— Acum, dragilor, să-i mulţumim cum se cuvine, 
prietenului nostru fără nume!... A glăsuit Dănuţ, căutându-l 
cu ochii, Bâzule!... Măgârdici!... Hai să-l îmbrăţişăm!... 

Meşteraşul străin se făcuse însă nevăzut. Adineauri era 
între dânşii. Acum nu mai era. Nu-l zărise nimeni când a 
plecat. Nimeni nu ştia pe unde s-a dus. 

Venise fără să-l cheme nimeni. Le-a urzit omul de zăpadă 
fără să-l roage cineva. Plecase fără urme. Rămânea pentru 
toţi şi pentru totdeauna fără nume. 

Dar Zavaidoc, omul său de zăpadă, se ridica acolo, în 
mijlocul lor, ca să-i păstreze tainica amintire pe-o iarnă 
întreagă, poate pe mulţi ani, poate până la sfârşi-tul multor 
vieţi; când Gina va fi ca madam Naum; când Dănuţ va fi ca 
un alt conu Iancu pensionarul; iar Măgărdici ca Toader, 
tăietorul de lemne. 


Toţi, pe măsură ce-l cercetau mai îndelung, nu-şi mai 
găseau astâmpăr aflând altă pricină de nouă minunare. 
Parcă nu era numai un om de zăpadă. Mai era încă şi 
altceva, altcineva. 

Oare oamenii de zăpadă să nu aibă şi dânşii un suflet? 

Acesta avea! Fără îndoială că avea... 

Înclinat uşor de umeri ca să-i cuprindă cu privirea de la 
înălţime, îi cerceta şi el pe toţi la rând, cu ochii albi şi blânzi 
care vedeau... Hotărât că Zavaidoc îi vedea!... Poate că mai 
şi citea în fiecare, ce-i doare, ce-i bucură, ce-aşteaptă. Omul 
lor de zăpadă le zâmbea cu bunătate şi parcă şăgalnic, în 
ninsoarea domoală, fluturată, feerică. Acum aveau un 
ocrotitor care să le stea tuturora de veghe. 

— Zavaidoc al nostru e o minune de om!... Nu se mai 
sătura Bâzu admirându-l şi uitând că altădată avea nevoie 
de sarmale şi de şniţel ca să se simtă el sătul. E o minune de 
om şi nu m-aş mira să-l vedem într-o bu-nă zi că face şi 
minuni...! 

Măgârdici a fost de aceeaşi părere, adăugând printre două 
stupituri, ţâşti în dreapta, ţâşti în stânga: 

— Măi, dacă s-ar apuca el cumva şi de minuni, apoi s-o ştiţi 
de la mine că are să iscodească şi unele mai hâtre!... După 
cum mijeşte a râde în barbă, s-arată că-i un Zavaidoc care 
ştie ce-i şaga... Nu-i un posac şi-un încuiat, de-alde conu 
Iancu, pensionarul. 

Toată ziua joaca s-a învârtit în jurul lui Zavaidoc, omul lor 
de zăpadă. 

Pe fugă au mâncat. Pe fugă s-au întors. Seara s-au 
despărţit de dânsul cu părere de rău. Ba au mai avut şi de 
lucru cu Maricica Ţăruş, care vroia numaidecât să se 
zgrepţene şi să-i înfăşoare gâtul cu legătura sa bălţată, ca 
nu cumva să răcească în timpul nopții. 

S-au risipit cu toţii pe la case, asurzindu-şi părinţii, bunicii, 
fraţii şi surorile mai mari cu povestea omului lor de zăpadă, 
pe care l-a scos dintr-un stâlp de omăt un băiat străin, 
necunoscut, fără nume. Nu mai isprăveau zugrăvindu-l cum 


arată la chip şi cum nu mai are pereche printre toţi oamenii 
de zăpadă de pe lume. 

— Mamă, tu care eşti soră cu Maica Domnului şi le ştii pe 
toate, ţi-ai mai închipuit tu aşa ceva?... Întrebă Gina 
înaintea culcării. De ce spuneai că nu iubeşti iarna? Iarna 
asta avem toate bucuriile. Eu am fost aleasă zâna zăpezilor! 
Băiatul cel străin a dat drumul omului de zăpadă care era 
închis înăuntru, în tăvăluc, de putea să moară, săracul! 
Zău!... l-a dat drumul şi acum avem omul de zăpadă cel mai 
fantastic!... Îl cheamă Zavaidoc!... 

— Ce minune e aceasta?... Se miră doamna Elena Zamora. 

— Nume de om de zăpadă!... Dacă aşa îl cheamă, aşa îl 
cheamă!... Are acte de la băiatul cel străin, care l-a 
botezat... Ştii că eu i-am poftit bun venit, pentru toţi? M-au 
rugat pe mine, că ei nu se pricepeau... Bâăzu spunea că 
trebuia să-i ies înainte cu sare şi cu pâine de la moara 
Balaban... Dar el s-a mulţumit şi fără pâine cu sare... Nu-i 
ca Bâzu, una-două tot cu de-ale mâncării să pomenească!... 
Mi-a răspuns foarte politicos... Să ştii, zău. E un om de 
zăpadă foarte bine crescut! Şi a zis să rămân eu mai 
departe zâna zânelor, fiindcă nici nu este altă fetiţă mai 
drăguță şi mai cuminte, în tot oraşul. Zău, mamă! Numai tu 
nu ştii ce comoară de fetiţă ai! Ce să mai cerem de la 
Dumne-zeu?... Ne-a dat de toate! 

Sora Maicii Domnului a oftat. N-a găsit cu cale să tulbure 
bucuria nevinovată a fetiţei, pomenindu-i iarăşi despre 
amarul şi aşteptările sale zadarnice. 

Împăturind şi aşezând pe scaun hăinuţele zânii zăpezilor, a 
îmbiat-o: 

— Culcă-te, Gina, te rog... Şi adormi... Aş dori să rămân 
singură cu gândurile mele... 

— De ce nu te gândeşti tu împreună cu mine, mamă? 'le- 
ajut eu la gândit! Nici nu ştii ce-am ajutat eu la vălătucul cel 
mare de zăpadă, unde era ascuns omul nostru!... Zău... 
Fără ajutorul meu nici nu puteau să-l mişte din loc! 


— Încetează, te rog, Gina! Ţi-ai făcut rugăciunea? Ori ai 
uitat? 

— Se poate să uit, mamă? M-am rugat şi pentru tata. M- 
am rugat şi lui Zavaidoc... Mamă, nu râde, că nu-i de râs! 
Spunea Bâzu că e o minune de om şi că are să facă 
numaidecât minuni... Eu cred. 

Sora Maicii Domnului a rămas neclintită în jilţul de la gura 
sobei. O copleşeau ca în fiecare seară gândurile şi îndoielile 
şi temerile sale. Ea începea să nu mai creadă... 

Gina a adormit. Şi de îndată, prin somn şi prin vis, i s-a 
arătat omul de zăpadă, Zavaidoc, cum s-a arătat în accea 
noapte aproape tuturor copiilor din oraş. 

— Bang-bang!... A sunat orologiul catedralei de 
douăsprezece ori. Bang-bang...! 

Miezul nopţii şi-a aşternut tăcerea asupra oraşului învăluit 
în ninsoarea molatecă. 

S-a mai auzit departe un tren sosind pe podul de fier. Într- 
un târziu a lătrat un câine pe-o stradă. Apoi iarăşi domni o 
încă mai afundă şi nepământeană tăcere. 

Focul era stins demult. În odaie pâlpâia molcom numai 
sâmburaşul de lumină al candelei, sub icoana Maicii 
Domnului. Deodată, în marea tăcere, Gina a sărit dintre 
perne şi s-a ridicat în genunchi, strigând: 

— Mamă!... Mamă, scoală că vine tata!... M-a luat pe mine 
de mână Zavaidoc, omul nostru de zăpadă, ca să ieşim 
amândouă înaintea tatei pe stradă... Mamă! Vine tata... E la 
portiţă... 

Doamna Elena Zamora a suspinat: 

— Culcă-te îndărăt şi dormi, Gina!... E numai vis... 

De câte ori n-am tresărit şi eu ca tine din somn... Era 
numai un vis... Numai vis e şi-acum... 

Dar în aceeaşi clipă au răsunat bătăi în uşă: 

— Boc-boc...! 

Sora Maicii Domnului s-a repezit să deschidă, crezând că 
poate e vreo telegramă cu cine ştie ce veste rea la 
asemenea ceas de noapte. Îşi apăsa bătăile inimii cu mâna 


la piept. Şi-a trecut palma peste frunte, înainte de a trage 
zăvorul. A deschis. 

În uşă, cu umerii ninşi, cu fulgi pe obraji, pe gene, pe 
haine, a păşit Alexandru Zamora. 

Sora Maicii Domnului s-a clătinat pe picioare şi a izbucnit 
în lacrimi de bucurie, căzându-i la piept: 

— Alexandru!... Sandi!... Ah!... Dumnezeule, mai sunt 
aşadar minuni pe lumea aceasta? Nu-mi vine să cred... lu 
eşti, Alexandre?... Sandi...! 

Gina ieşise din pătucul alb, în cămăşuţa lungă. Alergase cu 
picioarele goale. Striga şi ea: 

— Tată... Tată, pe mine nu mă săruţi?... Eu ştiam că vii... 
Zău! 

Alexandru Zamora o ridicase în braţe şi o strângea la 
pieptul hainei aspre şi ninse. O săruta, îşi lipea de obrazul ei 
mic obrazul său brăzdat de suferinţe şi ud de fulgi. 

— Ce mare ai crescut Gina!... Nici nu te-aş mai fi 
recunoscut! 

— Asta nu-i nimic, că am crescut mare! Destăinui Gina, 
țesând repejor din mânuţele înfierbântate. Mai este şi alta. 
Ştii că eu sunt acum zâna zăpezilor? Zău!... Şi mai ştii că 
avem acuma un om de zăpadă, pe care-l cheamă 
Zavaidoc?... Cel mai om de zăpadă dintre toţi oamenii de 
zăpadă... Fantastic!... El, Zavaidoc, mi-a spus că vii tu... 

— Cum, Gina?... Ce basme spui...? 

— Zău! Uite! Întreab-o şi pe mama!... Eu am trezito din 
somn să-i spun, înainte de a bate tu la uşă... Jur! Jur pe 
capul lui Pavalache! 

— Cine e Pavalache? Se miră Alexandru Zamora. 

— Căţelul nostru... Tu nu ştii că avem un câţel?... Jur pe 
capul lui Zavaidoc că te-am văzut venind, ta-tă!... Sora 
Maicii Domnului spunea că-i vis... Ea nu credea... 

— Cine-i sora Maicii Domnului? 

— Nici atâta nu ştii, tată?... Dar de unde vii tu, de nu 
cunoşti nimic din ce-i mai însemnat pe lumea asta? Zău că-i 
fantastic! Ai pierdut vremea pe-acolo... 


— Adevărat, Gina! Am pierdut şi viaţa... A spus încet tatăl 
Ginei, plecând fruntea brăzdată de cute adânci şi privind în 
gol. 

Poate că vedea în golul acela locurile înfricoşate de unde a 
venit el. 

Apoi se scutură de amintirile cele urâte, strângându-şi 
copila la piept şi surâzând cu obrazul înseninat. 

— Dar toate s-au sfârşit! Să le uităm... Încolo cu ele! 
Suntem iarăşi împreună... Să ne bucurăm de ceasul acesta, 
Eleno şi Gina! 

Sora Maicii Domnului plângea de fericire, cu frun-tea pe 
umărul celui pe care îl aşteptase ea oftând şi suspinând 
atâtea şi atâtea nopţi. 

Aceasta a fost minunea cea dintâi a omului de zăpadă. 
Altele s-au ţinut pe urmă lanţ. 

Luni, în dimineaţa de Sfântul-Nicolae, tabăra lui Bâzu, 
Măgărdici şi Dănuţ era în păr la grădina publică, cu toate 
că unele căpetenii lipseau şi că lipsea chiar zâna zăpezilor. 

De departe, din stradă, de la poartă, fiecare zorea pasul, 
căutând cu ochii la omul lor de zăpadă. Veneau plini de 
nerăbdare şi de nelinişte. Se temeau poate să nu fi dispărut 
cumva peste noapte, fără urme, aşa cum s-a făcut ieri 
nevăzut băiatul cel străin şi fără nume, care l-a făurit şi i-a 
dat viaţă cu mâinile sale măiestre. 

Dar Zavaidoc, omul de zăpadă, îi aştepta în straiul alb, sub 
bolta crengilor cu flori albe de nea. 

Îi aştepta surâzând în barba lui de unchiaş sfătos şi 
şăgalnic, ocrotitor. Aşa cum multora li se arăâtase toată 
noaptea prin vis. 

Nu mai ningea. Se înseninase. Cerul era înalt, străveziu, 
de cleştar. Soarele sclipea în nămeţi. Răsunau clopoței 
voioşi de sanie pe străzi depărtate. Băteau lin clopotele 
bisericilor a sărbătoare. 

Era o vreme atât de frumoasă şi blândă, parcă nu mai 
fusese niciodată război. Parcă nu mai urlase crivățul şi 


viscolul o săptămână; parcă nu se mai aflau pe lume dureri, 
amărăciuni, griji şi urgii. 

Dănuţ nu plecase încă de-acasă. Fiind ziua domnului 
Neculai Aldea, ca un fiu cuminte şi supus, îl aştepta să se 
întoarcă de la biserică cu cucoana Eleonora. 

Vroia să-i ureze ani mulţi şi sănătate, după toate datinile. 
Bâzu nu mai ţinuse însă socoteală de asemenea cuviincioase 
rânduieli. Nu-l răbda inima să stea pe loc şi să întârzie. Îl 
frigăreau altele. 

A aşezat pe masă, la vedere, o zugrăveală la care lucrase 
el pe ascuns multă vreme. Chipul domnului Neculai Aldea, 
desenat pe un carton mare şi lucios, ca pozele de la 
fotograf. Până ieri îi păruse izbutit peste aşteptările sale. De 
ieri, de când văzuse ce minune s-au învrednicit să urzească 
mâinile meşterului necunoscut, îşi cam pierduse 
entuziasmul. Însă ce putea face mai mult? 

A scris pe-o foaie de caiet prinsă deasupra: „Dragă Iată, 
Atâta am, atâta dau. În lipsă de alt dar mai de preţ de ziua 
ta, te rog primeşte această ticăloşie de mâzgălitură, cum ar 
zice mama. 

Ani mulţi, sănătate, fericire şi bani, bani, bani câţi au zece 
Balabani, îţi urează al tău prea nesupus fiu: 

BÂZU” 

Apoi a luat-o la picior. 

Nu-l oprea nici mirosul sarmalelor care fierbeau la 
bucătărie. Nici văzul unor oarecare straşnice costiţe de 
purcel, gata pregătite ca să intre la cuptor pentru prânz. 

Altceva băgase de seamă. Un loc gol pe perete, unde a fost 
pendulul. Se dusese şi acela la amanet ori la vânzare. Acum, 
în casa lor nu se mai afla nici un ceas. Le rămânea să se 
culce, să se scoale, să mănânce, să plece la şcoală, numai 
după bătăile orologiului de la catedrală şi după sirenele de 
la moara şi fabrica Balaban. 

Dar nici acestea nu-l mai amărau. Căzuse şi el în patima lui 
Pavalache. Nu-şi găsea astâmpăr. 


Prin vis, toată noaptea i se arătase Zavaidoc, omul de 
zăpadă. Îl chema să-l poarte cu dânsul pe-o anume stradă. 
Iar înaintea lor mergea dând din coadă tocmai Pavalache, 
adulmecând o urmă, oprindu-se, întorcân-du-se, 
aşteptându-i. 

Cum se petrec multe lucruri ciudate prin somn şi prin vis, 
el ştia, fără să-şi lămurească de unde, ştia că sunt pe 
urmele tâlharului care a prădat cocioaba Saftei, 
spălătoreasă, semănând jale şi năpastă. Ce căuta însă 
Pavalache în toată povestea aceasta? Şi de ce Zavaidoc, 
omul de zăpadă, îi lăsa singuri, numai pe el şi pe Pavalache, 
la capătul străzii? Parcă era o uliţă cunoscută şi parcă nu. 
Din oraşul lor să fi fost? A mai trecut el oare vreodată pe 
acolo? 

Bâzu grăbea de-a curmezişul pieţei, stăpânit de aceste 
gânduri şi întrebări. 

În grădina publică, prietenii l-au întâmpinat cu bucuria lor 
gălăgioasă dintotdeauna. El nu la dânşii se uita. Se uita la 
Zavaidoc, omul de zăpadă. 

Era aidoma cum i se arătase în vis. Numai că astănoapte 
călca prin mijlocul străzii cât e de uriaş, cu paşi uşori ca 
fulgii, iar acum stătea neclintit pe soclul său înalt unde-l 
făurise ieri băiatul cel necunoscut, fără nume. 

Îl privea însă cu ochii din vis. Îi făcea semn din 
sprâncenele stufoase. „Acum să te văd ce poţi! Înţele-su-m- 
ai ori ba?” 

— Ce-o mai fi însemnând şi asta?... Se scărpină Bâzu în 
creasta părului bârzoi. 

S-a întors repede pe loc. Îl trăgea cineva de panta-lon. 
Pavalache în persoană. 

— Dumneata erai, Pavalache? Întrebă Bâzu mai puţin 
stropşit decât ieri. Unde e zâna zăpezilor? 

Pavalache a dat din coadă şi se îndărătnicea să-l scuture 
mai zdravâăn cu dinţii de pantalon. Ar fi vrut el să spună: 

— Las-o pe zâna zăpezilor!... Ea are acum altă chestie... E 
mare bucurie şi tămbălău la noi acasă, fiindcă mi s-a întors 


stăpânul pe care nici nu-l cunoşteam şi nici nu mă cunoaşte! 
Încă nu făcusem eu ochi când a plecat... Aşa că să le lăsăm 
pe sora Maicii Domnului şi pe zâna zăpezilor, să se bucure 
ele de bucuria lor... Noi avem deocamdată chestia noastră. 
Asta n-aşteaptă!... Hei! Nu-nţelegi? Uită-te la dânsul cum se 
zgâieşte la mine, ca viţelul la poarta nouă! Ufff!... Ce grei 
de cap mai sunt băieţii deştepţi!... Lemn, dom'le! Lemn...! 

Acestea ar fi vrut el să le spună în graiul său, pe ca-re-l 
pricepea numai Gina. 

Însă zâna zăpezilor lipsea. lar Bâzu, cât era de isteţ din 
născare, nu dădea semn să se dumirească, în ruptul 
capului. Lemn, dom'le, lemn! Noroc că s-a ivit Măgârdici. 

Îndată a început ela stupi, ţâşti în dreapta, ţâşti în stânga, 
vorbind cu o cumplită însufleţire: 

— Măi, Bâzule! Nici pe tine nu te slăbeşte Pavalache ăsta! 
Nu ştiu ce naiba are de azi-dimineaţă, că mi-a făcut şi mie 
ferfeniţă pantalonii. Măi, mare lucru să nu ştie câinele ăsta 
ceva! Vrea să spună şi nu poate... Bre, Bâzule... Tu n-ai 
visat astă-noapte nimica...? 

Bâzu s-ar fi ruşinat să istorisească neîntrebat visul său 
cam deocheat, de pe altă lume, măcar că-l frământa 
amarnic de când s-a deşteptat din somn. Dar când 
Măgârdici mărturisi că a visat şi el taman aceleaşi peripe- 
ţii, de unde nu lipsea nici Pavalache, nici Zavaidoc, omul lor 
de zăpadă, atunci şi-a dat drumul gurii şi s-a spovedit de-a 
fir-a-păr. 

Pavalache asculta şi dânsul, cu gâtul înălţat şi cu urechile 
ciulite. Era lată rău! 

— Măi! Glăsui Măgârdici. Măi Bâzule, ăsta-i un semn! 
Asta-i minune!... laca ai să vezi, dacă nu ne-a ales 
Dumnezeu şi cu Zavaidoc pe noi, pentru făptuirea minunii! 

— Tu nu crezi că puteau să găsească alţii mai frumoşi 
decât noi?... Începu Bâzu să râdă, bârzoindu-şi încă mai 
anapoda creasta. 

Măgârdici îi dădea însă înainte, cu vorba şi cu scuipatul. 


— Nu râde, măi, că nu-i de râs!... Ştii tu că astănoapte s-a 
întors domnul Alexandru Zamora, tatăl Ginei, pe care toţi îl 
credeam mort? 

— Cum se poate? Ah! Ce bucurie şi fericire pe Gina 
noastră...! 

— Aşa e că te miri, bre Bâzule...?! Asta n-ar fi nimica... Mai 
ştii tu că Gina a trezit-o din somn pe madam Zamora, ca să-i 
spună cum îl vede pe tătâne-său ve-nind pe stradă, 
apropiindu-se, deschizând portiţa?... O vestise Zavaidocul 
nostru prin vis, înainte de a bate domnul Zamora în uşă! 

— Dar aceasta atunci chiar că-i minune!... Strigă Bâzu în 
culmea agitaţiei. De unde le-ai aflat tu cu noaptea în cap? 

— De la mătuşa Aglaia, lăptăreasa, mama Vetuţei... Când 
s-a dus cu laptele, i-a povestit Gina... Şi madam Zamora a 
adeverit cuvânt cu cuvânt... Are să meargă sfoară în tot 
târgul, bre, istoria asta care nu s-a mai pomenit. 

— Extraordinar!... Fantastic, ca să zic şi eu ca madam 
Naum...! 

— Dă-le dracului de fantasticuri, măi Bâzule, măi!... Să ne 
întoarcem la cele ale noastre... Bre, eu parcă aş cunoaşte 
uliţa pe unde mă tot ducea astă-noapte tata Zavaidoc al 
nostru!... Parcă aş cunoaşte şi casa... 

— Şi eu... Mărturisi Bâzu. 

— Cu ţine-i una, iar cu mine-i alta, măi!... Eu, cu 
meşteşugul meu de hornar, în multe case am intrat şi mai 
intru... Încât n-a fost numai arătare de vis, bre!... E un 
semn, măi!... Pe urmă, nu te uiţi tu la Pavalache?... Adică de 
ce tot de noi trage şi nu de alţii?... Ce are elcu pantalonii 
noştri, aşa, tam-nesam, din senin?... Măi, el a intrat în slujba 
lui Zavaidoc şi acum ne cheamă şi pe noi...! 

Pavalache a clătinat din cap, oftând. 

Necăjit mai era el că nu poate spune ce are de spus şică 
pentru Bâzu şi Măgârdici e numai un dobitoc cu limba 
legată, ca biata Ţuşca, mâţa cea sfrijită şi mută a Saftei. 

Acum îi părea rău că a păstrat secret şi faţă de Gina, zâna 
zăpezilor. Ea l-ar fi înţeles îndată şi ar fi tălmăcit iscoadele 


sale de-o săptămână încheiată. 

— Iar ne trage de pantaloni!... Rosti Măgârdici, 
împroşcând un stupit care s-a prins decorație pe coada 
Fifinei. 

— Vă trag de pantaloni, fiindcă n-ajung să vă trag de 
mânecă!... Hămăia Pavalache în jurul lor. N-aţi price-put că 
de ieri tot asta fac? Hai, bre oameni buni!... Hai, că trece 
vremea! 

Bâzu şi Măgârdici au mai întârziat însă pentru unele 
chibzuieli. L-au chemat pe Fred; l-au chemat pe Guţă 
Carapancea, omuleţul negricios, de parcă el era pui de 
hornar, nu Măgârdici. 

Amândoi, şi Fred şi Guţă, ţineau partea Safitei, 
spălătoreasa. Amândoi căpătaseră ocară acasă, fiindcă au 
cutezat să pună cuvânt pentru mama Lenţucăi. Şi amândoi 
se simțeau cam stânjeniţi că părinţii lor se înverşunaseră 
atât de aprig împotriva unei femei sărace şi năpăstuite, cu o 
fetiţă bolnavă în pat. Nu se prea potriveau cele ce vedeau şi 
auzeau, cu tot ce-au învăţat în cartea de citire. Îl mai 
visaseră amândoi, astă-noapte, şi pe Zavaidoc, omul de 
zăpadă. Dădea din cap şi parcă spunea: „Asta nu-i frumos! 
Nu-mi place!... Ar trebui să încercaţi şi voi ceva pentru 
Lenţuca!” 

Au destăinuit deci unele amănute prinse cu urechea, din 
discuţiile celor mai mari de-acasă. Cum s-au pus toţi s-o 
strângă în chingi pe Safta şi să-i scoată cearşafurile pe nas. 
Cum domnul Stanciu Balaban, măcar că nu-i păgubaş cu 
nimica, el e tartorul cel mare, el zbârnâie cu telefonul... Au 
şuşotit vreme ca la o jumătate de ceas. S-au legat să nu 
sufle nici o vorbă altora, nici acasă, nici prietenilor de aici. 
Apoi Bâzu şi Măgârdici i-au trimis la joacă. 

— Dară voi ce faceţi? Unde vă duceţi?... A avrut să afle 
Fred. Fără voi joaca n-are nici un haz...! 

— Îl aveţi pe Zavaidoc, să ne ţină locul până ce ne 
întoarcem!... Rosti Bâzu foarte serios. Haz ca el, nu ne-a dat 


Dumnezeu tuturor împreună... Hai, Măgârdici!... Hai, 
Pavalache...! 

Pavalache a luat-o la galop înainte, de scăpărau cele patru 
picioare ale sale, mai fericit şi mai bucuros decât stăpânele 
şi stăpânul lui din căsulia surorii Maicii Domnului. S-a oprit 
doar ca să mârâie destul de mojic la Fifina, care încerca să 
se ţină după dânsul. 

N-avea încredere în ea. Se temea să n-o ia gura pe 
dinainte, ca pe-o parte femeiască slabă din fire. Aceas-ta 
era chestie lată rău, între bărbaţi!... Fifina, ofensată, s-a 
dus să se plângă lui Tomi. Măgârdici schimbă planul în 
drum: 

— Bre, ne-abatem mai întâi pe la bordeiul nostru!... Mă 
îmbrac cu straiele mele de lucru; iau sârma şi pămătuful de 
coşuri cu mine: aşa nimeni n-are să se mire ce caut prin 
case!... Zic c-am venit să curăâţ hogeagurile şi că poate am 
greşit adresa... Fain îi planul, ori nu, măi? 

— Aprobat!... A încuviinţat Bâzu. 

— Aprobat!... A lătrat şi Pavalache. 

Cu iuţeala cea mai mare, Măgârdici s-a înfăţişat în straiele 
sale unsuroase şi negre, cu sculele sale de hornar. 

Au pornit cârmuiţi de Pavalache. 

Pe Bâzu îl încerca mereu o întrebare cam năstruşni-că. 
Dacă au visat amândoi la fel, acelaşi vis, că mergeau tot aşa 
cu Pavalache înainte, cum de nu s-au întâlnit ei astă-noapte 
prin vis? Tot strada asta era. O recunoaşte. Tot casa asta 
era. Acum recunoaşte şi casa... 

În vremea aceasta, joaca din grădina publică se întemeiase 
şi fără căpeteniile de totdeauna. 

Zavaidoc, omul de zăpadă, ţinea cu vrednicie locul lui 
Bâzu, Măgârdici şi Dănuţ. 

Straiele sale albe de omăt sclipeau în soare. Avea mantie 
bătută cu pietre scumpe. Sub privirea lui blândă şi 
şăgalnică, îngăduitoare, toţi se simțeau mai altfel decât 
alaltăieri, decât acum o săptămână, decât astătoamnă. Le 
trecea mai repede harţagul. Ba erau chiar mai isteţi. S-au 


priceput să născocească jocuri la care altădată nici nu s-ar 
fi gândit. 

De la săniuş, se întorceau să se odihnească la picioarele 
lui. Numai Maricica Ţăruş a venit şi cu o pâră: 

— Uite ce-mi face Guţă Calapancea! Mi-a pus pie-dică şi m- 
am dus de-a belbeleacul! Ata nu-i flumos!... S-o ştii...! 

Omul de zăpadă s-a uitat cu mustrare la Guţă Carapancea, 
iar Guţă a plecat ochii ruşinat, cu degetul în nas. Maricicăi 
Ţăruş i s-a părut că aude un glas: 

— Dar nici ţie nu-ţi sade frumos să umbli cu pâra!... N-ai 
început tu întâi cu piedicile, trântind-o pe Vetuţa? 

Încât s-a ruşinat şi ea, plecând la rândul său ochii şi 
băgând la rândul său un deget în nas. 

— Nici asta nu-i prea frumos... l-a şoptit glasul. 

Atunci Maricica a scos repede degetul de la mâna stângă 
şi l-a înfipt pe cel de la mâna dreaptă, înţele-gând ea prea 
bine că nu se cade să te scobeşti în nări cu stânga. Asta o 
ştia ea! 

— Dănuţ!... Vine Dănuţ!... Au izbucnit strigăte din toate 
părţile. Ura!... Bravo...! 

În lipsa lui Bâzu şi Măgârdici, se bucura Dănuţ de primirea 
lor cu chiote şi vâlvă, de gălăgioasele dovezi de prietenie şi 
dragoste. L-a trecut un fior de plăcere, însă nu din această 
pricină. 

Din stradă, de pe poartă, venea cu ochii la omul lor de 
zăpadă. În sclipirea razelor de soare îi părea încă mai fără 
seamăn decât ieri, mai minunat decât în vis. 

— Unde e Bâzu?... Unde e Măgârdici?... A întrebat 
căutându-i cu privirea. 

Nimeni nu ştia unde-au plecat. 

— Ia tu sănioara mea!... Îi oferi Fred săniuţa, care, după a 
lui Bobiţă Bosumflache, era a doua din tot oraşul. Sau poate 
vrei schiurile? 

Dănuţ s-a mulţumit cu sania lor veche şi jupuită, zgâriată, 
înnădită. Nu era faimoasă, dar era a lor: a sa şi a lui Bâzu. 


N-a apucat însă a trage nici trei raite pe vâlceaua 
săniuşului, că au răsunat alte strigări şi urale: 

— Gina!... A venit zâna zăpezilor! Ura...! 

— Mai repede, Gina...! 

— Cum de-ai dormit până acum, zâna zăpezilor?... Se 
poate...? 

Înainte de a răspunde, Gina a dat mai întâi bună-dimineaţa 
lui Zavaidoc, omul de zăpadă. Şi i-a mulţumit îmbujorată, cu 
glasul înecat, pentru fapta lui de astănoapte. 

— Dar ce-a fost?... Ce-a făcut?... Ce-i?... Au înconjurat-o 
prietenele Lola şi Lala, Nina, Sanda, Mimi, Adina, Vetuţa, 
până şi Malicica Talus. 

Ţesând mărunt din mânuţe, Gina a istorisit cu aprindere 
întâmplarea de astă-noapte. S-au apropiat şi Dănuţ şi Fred 
şi Guţă şi Jap şi Bicu şi Codinel şi alţi zece băieţi mai mari şi 
mai mici. O ascultau toţi şi toate, înălţând din când în când 
ochii uimiţi la omul lor de zăpadă, care începuse a face 
aşadar minuni deadevaăratelea. 

Zavaidoc, omul de zăpadă, asculta şi dânsul surâ-zând în 
barba albă, cu pletele poleite de scânteierea razelor. 

Poate că zâmbea şi din pricina felului năzdrăvan în care 
istorisea Gina, amestecând întâmplările. Poate că-i şoptea 
să pună puţintică rânduială. Gina însă n-auzea. Povestea 
cum ştia dânsa. Se oprea să întrebe: 

— Dar Pavalache unde-i? 

— Nu ştim... S-a dus cu Bâzu şi Măgârdici... 

— Dar Bâzu şi Măgârdici, unde-s? 

— Nu ştim! S-au dus cu Pavalache... 

— Fantastic!... Se scandaliză zâna zăpezilor. Tocmai astăzi 
să lipsească? Îşi fac de cap!... Da, cum vă spuneam. Atunci 
tata m-a luat în braţe şi m-a sărutat!... N-a vrut să creadă 
că acuma sunt zâna zăpezilor... Zău!... A pierdut vremea 
pe-acolo pe unde a fost. Zi-cea că era să-şi piardă şi viaţa, 
dar a găsit-o pe drum, când se întorcea... Pe urmă nici 
despre Zavaidoc al nostru habar n-avea!... Eu nu ştiu ce 


mai învaţă prizonierii pe unde tot umblă dânşii! Îşi pierd 
vremea... 

— Şi unde e acum domnul Zamora? Întrebă Dănuţ. Când 
pot să mă prezint, ca să-i spun bun-venit? 

— E ocupat! E la poliţie... 

— La poliţie? S-au mirat toţi. Ce să caute la poliţie? 

— Da, e la poliţie, din pricina mea şi a lui Pavalache. 

Mirările tuturor au crescut: 

— Din cauza ta şi a lui Pavalache? Dar ce aveţi, tu şi 
Pavalache, cu poliţia? 

— Da-da! De ce vă miraţi? Explică Gina cu înfocare. Era o 
chestie secretă de-a mea şi de-a lui Pavalache... Zău!... Ştiţi 
voi una? Ca zâna zăpezilor m-am ascuns de mama şi am 
făcut o faptă de taină... Am luat hăinuţele mele, ghetuţele şi 
şoşoneii de anul trecut, le-am dus la Safta, pentru 
Lenţuca... Am spus că m-a trimis Dumnezeu. Şi am păstrat 
secret! Aşa zicea şi madam Palade... Să nu strigi în gura 
mare faptele bune!... Tata a schimbat chestia!... A zis că 
nu...! 

Fără îndoială că dis-de-dimineaţă altfel s-a desfăsu-rat 
întâmplarea în căsuţa surorii Maicii Domnului, când domnul 
Alexandru Zamora a aflat fapta cea de taină a zânei 
zăpezilor. Gina le pricepea însă toate după capul său şi le 
împărtăşea altora cu vorbele sale. 

După ce şi-a tras răsuflarea, urmă: 

— Tata întâi s-a bucurat şi m-a luat pe genunchi. M-a 
strâns în braţe şi m-a sărutat. Bravo, Gina! Zicea. Acum văd 
şi eu că eşti zâna zăpezilor cu adevărat!... Pe urmă mama a 
stricat toată chestia... I-a spus că Safta are supărare mare 
cu tata lui Guţă şi cu mama şi tata lui Fred... 

— Noi nu suntem vinovaţi!... Au întrerupt Guţă şi Fred, 
într-un glas. De ce ne amesteci pe noi, domnişoară De ce? 

— Nu ştiu! Lungi botişorul zâna zăpezilor, nemulțumită că 
jupânul Fred şi jupânul Guţă i-au amintit ve-chea ei poreclă. 
Nu v-amestec eu!... Treaba voastră!... Lăsaţi-mă să 
isprăvesc ce am de spus, că e foarte important. Da! lară 


tata, când a aflat că am ţinut secret cu Pavalache, a sărit în 
sus! Zău! Dintr-o dată s-a schimbat... A zis că nu mai era 
timpul de secret! Şi a zis că putea să aibă Pavalache mai 
multă minte decât mine! Nu s-o nenorocim noi pe Safta, ca 
să cadă pacostea pe mama Lenţucăi, pentru hăinuţele şi 
ghetuţele aduse pe ascuns de mine!... A sărit în sus şi a 
plecat la poliţie nebărbierit... Nici baia n-a apucat s-o facă... 
Fantastic! Eu vă spun drept, că nu pricep nimica... Zăul... 
Măcar de-ar fi Pavalache aicea, să le descurce el! 

Nu mai pricepea nimica zâna zăpezilor care poves-tea. Cei 
care ascultau, nu pricepeau nici atâta. 

Atunci s-a ivit Safta, cu broboada căzută pe ceafă şi cu 
obrazul ei împietrit de atâtea dureri şi năpaste. 

Aşa scăpase de la poliţie şi aşa venea într-un suflet. S-a 
repezit la Gina, a luat-o în braţe şi a început s-o sărute cu 
şuvoaie de lacrimi în ochi. 

— Copila lui Dumnezeu!... Spunea şi plângea. Tu ai fost 
aşadar cea care te-ai îndurat de Lenţuca? În tot târgul 
nostru tu ai fost cea care te-ai gândit la mângâierea unor 
ghetuţe şi hăinuţe, pentru Lenţuca mea bolnavă?... De unde 
s-o ştiu!... Ni se păreau picate din cer... Când le-ai adus? 
Cum le-ai adus?... Şi cum de n-ai spus nimănui nimic, copilă 
dragă şi milostivă? 

— Am crezut că-i mai bine să ţin secret cu Pava-lache! Aşa 
zicea şi madam Palade... Şopti Gina. Dar văd c-am făcut 
rău! 

— N-ai făcut rău, Gina!... Nu tu ai făcut vreun rău, copila 
lui Dumnezeu!... Ai văzut că Dumnezeu pregă-tea o 
răsplată pentru fapta ta de milă? Din cer ni s-au părut 
picate hăinuţele şi ghetuţele tale... Din cer a picat şi domnul 
Alexandru! Minune pentru minune! Din cer a picat şi la 
poliţie domnul Alexandru, ca să mă spele măcar de-o 
năpastăr. Am auzit că omul ăsta de zăpadă a făcut 
minunea... El l-a adus... Elte-a vestit prin somn, te-a luat de 
mână să-ţi arate cum se apropie, cum se deschide portiţa, 
cum intră... Adevărată-i minunea? 


— Adevărată îi minunea... A întărit Gina. Asta o povesteam 
la toţi... 

Safta i-a dat drumul Ginei din braţe. Şi-a şters cu palmele 
lacrimile de pe obraz. S-a uitat cu ochi rătăciţi de jur- 
împrejur, la copiii adunaţi cerc, la grădină, la frumuseţea 
acelei zile senine de iarnă, la tot ce n-avea şi dânsa cu fetiţa 
ei parte să se bucure. S-a uitat în sus, la omul de zăpadă, 
care săvârşise minunea. 

Nimeni n-o mai văzuse pe Safta aşa, nici n-o mai auzise 
vorbind atâta. Era o femeie sărmană şi tăcută, care îşi 
păstrase până acum durerile închise în ea. 

Însă ce-a urmat apoi, i-a străbătut pe toţi cu o 
cutremurare din creştet până în tălpi. Întâia oară le-a fost 
lor dat să cunoască suferinţa omenească, împinsă până la 
marginile deznădejdii. 

Deodată Safta a înălţat mâinile opărite de leşie spre omul 
lor de zăpada, Zavaidoc. Şi, deodată, cu broboa-da 
desfăcută pe umeri, cu şuviţele de păr spânzurate şi 
zvârcolindu-se răsucite pe frunte ca şerpii, deodată a 
început a se boci şi a se ruga şi a blestema: 

— Dacă faci minuni cu adevărat, îndură-te şi de mine, o 
văduvă sărmană! Îndură-te, om al minunilor, şi de-o copilă 
bolnavă, care n-are parte de bucuria copiilor de-aici! 
Îndură-te şi ne izbăveşte de năpasta care s-a năpustit pe 
capul nostru, nişte fiinţe nevinovate!... lar pe cei care ne 
năpăstuiesc, plăteşte-i tu după faptele şi vorbele lor!... Fă 
minunea asta, să-ţi cad în genunchi!... Pe domnul Stanciu 
Balaban, care-i umflat ca o tobă şi nu se mai satură, tobă fă- 
| şi fă-l să intre şi el în pielea porcilor pe care-i taie la 
fabrica lui! Fă-l să guiţe şi el de durere dacă n-are suflet 
omenesc şi nu cu-noaste ce-i durerea omenească!... Pe 
poliţaiul Carapancea, care tot îmi spune că ulciorul nu 
merge de multe ori la apă şi că are să-mi scoată 
cearşafurile cucoanei Eliza pe nas, ulcior fă-l şi scoate-i şi 
lui cearşafurile pe nas, cum îmi scoate mie sufletul de-o 
săptămână! Pe cucoana Eliza, care-i găină de cântă ea în 


casă şi mă asupreşte pe mine, nevinovată, să mă mântuie de 
zile, fă-o să simtă măcar a zecea parte din caznele mele! Fă 
minunile acestea, ca să mai fie pe lume şi răsplate după 
fapte!... Fă-le, să-ţi cad în genunchi... 

Copiii se înghesuiseră unii în alţii, înfioraţi de vorbele 
înfricoşate ale Saftei spălătoreasa şi de înfăţişarea ei 
rătăcită. Nu se mişcau, nu suflau. Coborâse o spaimă în ei. 
Pe toate chipurile lor se zugrăvea acum chinuirea de pe 
chipul femeii cu obrazul zvârcolit de durere. Guţă 
Carapancea şi Fred se ascunseseră la spatele celorlalţi. Ar 
fi vrut să se deschidă pământul şi să-i înghită. 

Numai Zavaidoc, omul de zăpadă, zâmbea senin, sub cerul 
senin, în scânteierea razelor de soare. 

Zâmbea oare fiindcă nu tresărea nimic omenesc în el? 
Fiindcă nu auzea?... Nu vedea?... Nu simţea?... Fiindcă era 
un om cu inima rece, de zăpadă rece? 

Nu! Zâmbea senin, fiindcă ştia ceea ce nimeni încă nu 
bănuia şi nici nu putea să-şi închipuie încă. 

El privea peste capetele tuturor, spre poarta grădinii. 

Iar dintr-acolo, venea într-o goană un comisar cu uniformă 
de la poliţie. Şi-a deschis drum printre copiii strânşi unul în 
altul, a pus palma pe umărul femeii deznădăjduite, rostind: 

— Hai, lele Safta! 

— Din nou să merg la Poliţie? N-aţi mai isprăvit cu 
sărmana de mine? 

Comisarul a spus cu o bucurie omenească în glas: 

— Nu te speria, lele Safta! Ai scăpat de necazuri... Hai la 
Poliţie că s-au găsit toate lucrurile furate! Tâlharul a fost 
prins... E în beciul nostru, cu cătuşe la mâini... 

Încremenită asculta Safta; încremeniţi ascultau şi copiii. 

O clipă, mama Lenţucăi a fost gata să cadă în genunchi; 
comisarul a crezut că era să lunece şi-a sprijinit-o cu braţul. 
Apoi s-a întors spre Dănuţ, întrebând: 

— Dumneata nu eşti cumva băiatul domnului Neculai 
Aldea, care a fost funcţionar la moara Balaban? 


— Da... A îngăimat, galben la faţă, Dănuţ. Dar ce s-a 
întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic... Atât doar, că eşti de felicitat şi 
dumneata, cât şi tatăl dumitale... Nu fiindcă astăzi e Sfântul 
Niculai! Pentru altceva... Ai un frate, Bâzu, nu? 

— Am... 

— Ei, află că fratele dumitale Băzu şi cu Măgârdici Ispas, 
fiul coşarului Ispas, dânşii au dat de urma hoţului! Dângşii au 
descoperit panerul cu lucrurile furate... Dânşii l-au găbuit 
pe făptaş şi ei sunt eroii zilei!... Au să ia şi premiul pe care l- 
a anunţat domnul avocat Mateescu... 

— Dar hoţul?... Cine-i hoţul?... Căpătă glas Safta în sfârşit. 
Pe cine l-a răbdat inima să mă vadă năpaăstuită? 

— Tâlharul, lele Safta, află că e aşa-zisul şofer al domnului 
Stanciu Balaban! Un bandit vestit, cu acte false, pe numele 
unui adevărat şofer pe care l-a ucis şi l-a prădat. Mai 
plănuise să-l prade şi pe domnul Stan-ciu Balaban... De asta 
se pripăşise în oraşul nostru... 

Gina a făcut câţiva paşi şi rosti cu îndrăzneală: 

— Domnule Comisar, cu Bâzu şi cu Măgârdici, nu se află 
cumva şi un căţel? Pavalache nu-i cu dânşii? 

— Este, duduiţă!... A râs înveselit comisarul cu uniformă. 
Este şi un căţel teribil! Nu ştiu dacă îl cheamă ori nu 
Pavalache, dar pot spune că are şi el drept la premiul 
domnului avocat Mateescu... Şi mai ştiu atâta! Că hoţul, 
aşa-zisul Jan, după ce-a văzut că nu mai are încotro, a 
mărturist că nu-i pare rău decât de-un lucru... 

— Vroia să-l omoare pe bietul Pavalache? Se sperie Gina... 
Să-l asasineze şi pe el? Fantastic! 

— Nu, duduiţă mică!... Îi părea rău talharului numai că nu 
poate să-l pocnească măcar o dată cu piciorul peste bot pe 
acest căţel, fiindcă se hlizea la dânsul!... Ce-a vrut să 
spună? N-am priceput!... Despre câine hlizindu-se la om, n- 
am auzit... Lele Safta, să mer-gem... 

Safta din nou era să cadă în genunchi cu mâinile la cer, 
înaintea lui Zavaidoc, omul de zăpadă al minuni-lor. Şi din 


nou comisarul a crezut că era să alunece, sprijinind-o de 
braţ. 

Aceasta a fost minunea a doua. 

A treia, a patra şi a cincea minune s-au petrecut cu 
domnul Stanciu Balaban, cu poliţaiul Carapancea şi cu 
doamna Eliza Mateescu, mama lui Fred. 

Au fost însă altfel de minuni. După blestemul Saftei cea 
năpăstuită şi după faptele lor. 

Minuni cam năstruşnice şi hâtre, cum le-a povestit 
Măgârdici, fiul coşarului. Minuni bazaconioase de care să se 
strâmbe de râs toţi câinii din târg, nu numai hlizitul de 
Pavalache. 

Domnul Stanciu Balaban se culcase târziu. Şi cam 
tulburat. Bineînţeles, cât putea fi el tulburat de întâmplările 
altora. 

Dar tot îl pusese pe gânduri vestea că nepreţuitul său Jan, 
şoferul de încredere, era numai un faimos bandit cu acte 
plăsmuite. 

— E o născocire neruşinată! Se burzuluise la telefon. Alo! 
Daţi-i drumul imediat! Garantez eu... 

— Nu mai garantaţi, cucoane Stanciule, că pierdeţi 
garanţia!... Îl îndemnase poliţaiul Carapancea. L-am strâns 
în chingi şi a mărturisit tot. Hehei!... Cu noi nu i-a mers! Nu 
merge ulciorul de multe ori la apă... 

După ce-a aflat cu de-amănuntul isprăvile şi plănuirile 
omului său de încredere, domnul Stanciu Balaban s-a 
plimbat multă vreme prin birou, cu mâinile la spate, pufăind 
din ţigarea de foi. 

Nu că-l muncea cumva mila, pentru tot ce-a îndurat pe 
nedrept o sărmană văduvă, cu o copilă bolnavă în pat. Nici 
că simţea cumva vreo remuşcare, fiindcă el zbârnâise cu 
telefonul mai înverşunat poliţaiului Carapancea s-o strângă 
în chingi. Nici măcar nu se bucura cine ştie ce pentru că 
amicul său, avocatul Leca Mateescu, scăpase de o pagubă 
atât de însemnată! Nu era omul să sufere, să se înduioşeze 
ori să se bucure pentru alţii. 


Se gândea numai la el. Trecuse pe lângă o mare primejdie! 
Hoţul pe dânsul îl pândise. Ca să-l prade pe dânsul şi poate 
ca să-l ucidă pe dânsul, se oploşise în oraş... 

Într-un fel a avut noroc! Cât e de mare şi de gros, a scăpat 
ca prin urechile acului. 'Tâlharul s-a lăsat dus în ispită de-o 
prădăciune mai uşoară, până să-i vină ceasul. Încă o dată au 
plătit alţii pentru el. Fără năpasta prin care a trecut Safta şi 
fără dârdora prin care a trecut avocatul Mateescu, n-ar fi 
bănuit nimeni ce petrecanie îi pregătea şoferul său de 
încredere, Jan. 

Domnul Stanciu Balaban s-a uitat mai întâi cu un fel de 
părere de rău pe geam. 

Trăsese perdeaua la o parte şi privea în noaptea înstelată, 
la cocioaba Saftei, spălătoreasă. Păcat!... Nu mai are 
nădejde s-o poată cumpăra cu samavolnicie şi s-o dărâme 
ca să lărgească parcul. Are să-i rămână aşa în coastă, urâtă 
şi strâmbă, calicoasă, toată viaţa! 

La acestea gândise şi acestea le-a simţit domnul Stanciu 
Balaban, înainte de a se culca. 

Iar îndată ce a pus capul pe pernă şi a adormit, l-a ajuns 
blestemul Saftei. 

Îndată a visat el că nu mai este domnul Stanciu Balaban, 
directorul şi proprietarul morii Balaban, fabricii Balaban, al 
băncii Balaban şi al tuturor întreprinderilor Balaban. 

Se făcuse tobă! Tobă în toată legea, cum sunt toate tobele 
de la fanfara militară. 

Era tobă, iar poliţaiul Carapancea era toboşar. Purta toba 
prinsă pe după umeri în curea, pe burtă, bătând foarte 
voios un marş cu ciocânele: 

— Ban-Balaban! Ban-Balaban!... Ban-ban-ban-Balaban 
Balaban-Balaban-Balaban! Ban! Ban! Ban-Balaban!... 

Cânta şi muzica militară. Trecea regimentul pe Strada 
Mare; iar toţi se opreau să privească, să salute drapelul şi 
să asculte fanfara. 

— Dumitale nu ţi se pare că toba mare seamănă cu domnul 
Stanciu Balaban?... Întreba madam Naum pe conul Iancu, 


pensionarul. Fantastic...! 

Conu lancu se mira şi el: 

— Nu numai că seamănă! E chiar domnul Stanciu Balaban 
în persoană... Hm... Când s-a făcut el tobă? Că nu ştiam! Eu 
în locul său nu mi-aş fi lăsat fabrica, moara şi banca, pentru 
o sărăcie de tobă!... Fie chiar şi tobă mare!... l-auzi ce mai 
sună...! 

— Ban-ban-Balaban!... Ban-Balaban!... Ban-Balaban. 
Balaban-Balaban...! 

— Fantastic!... Spunea madam Naum. Nu credeam eu că 
trăiesc, ca s-o mai văd şi pe asta! 

— Ban-Balaban-Balaban!... Ban-Ban! 

Domnul Stanciu Balaban gemea: 

— Loveşte mai încet, Carapancea, că mă doare!... Îmi 
plesneşte pielea pe burtă...! 

— Nu vreau să ştiu nimic! Mormăia toboşarul Cara- 
pancea. Mi-ai căzut în mână?... Te strâng în chingi!... S-a 
sfârşit cu Bălabănia dumitale!... Eşti toba mare? Sună!... 
Ban-Balaban!... Ban-Balaban-Balaban-banban!... 

Pe marginea trotuarului, căsca gura şi Lenţuca, desculţă şi 
cu fustiţa zdrenţuită. 

— Mamă, toba mare nu-i cumva domnul Stanciu Balaban? 

— Dacă este, fie sănătos!... Nu ne-amestecăm noi în borşul 
boierilor... Ne-am mai opărit o dată...! 

— Mamă, dar cum poate să fie cineva toba? 

— Asta întreabă-l pe domnul Balaban! Câte a fost şi a făcut 
el în viaţă, ce-i mai era să se facă şi tobă? 

— Ban-Balaban!... Ban-Balaban!... Ban-Balaban-Banban- 
Balaban-ban-ban-ban! 

Toba mare suna astfel un marş care nu se mai termina, 
într-o defilare fără sfârşit, pe-o stradă care nu se mai 
isprăvea. 

— Ban-Balaban!... Ban-Balaban-Balaban-Balaban-ban-ban- 
ban...! 

Domnul Stanciu Balaban se răsucea şi se zvârcolea în pat 
leoarcă de năduşală. Încerca să se deştepte şi nu izbutea. 


— Ce-i porcăria asta de vis?... A strigat prin somn. Vreau 
să se sfârşească o dată...! 

Cum a rostit cuvintele porcărie şi vreau, voinţa i-a fost 
împlinită. Îndată s-a schimbat visul şi domnul Stanciu 
Balaban s-a prefăcut într-un porc gras, de rasă, din cei cu 
preţ mare la fabrica de cârnaţi Balaban. 

Avea ţigară de foi în rât, avea pălărie, avea baston, tolănit 
în automobil, dar era porc, ca toţi porcii. 

Vroia să vorbească: grohăia! Vroia să strige: guiţa! 

Automobilul a oprit la fabrică. S-a repezit portarul să 
deschidă uşa şi s-a dat îndărăt uluit. 

— Dar acesta nu-i domnul director Balaban!... Văd că-i un 
porc!... Cel mai barosan mascul care a intrat vreodată pe 
poarta fabricii noastre...! 

Domnul Stanciu Balaban se zvârcolea să răcnească: 

— Nu sunt porc, idiotule!... Nu mă cunoşti că eu sunt 
proprietarul fabricii, domnul Stanciu Balaban?... Ieri 
tremurai în faţa mea, dobitocule!... Am să te dau afară...!” 

Însă în loc de vorbe, scotea numai grohăieli cum-plite care 
au adunat toată lumea împrejur. 

Toţi făcuseră roată, se minunau şi hohoteau de râs. Întâia 
oară vedeau ei un porc cu pălărie, baston şi ţigară, sosind la 
fabrică în automobilul său cât un vagon de tren şi dând să 
urce scările biroului de la fabrică, grohăind: Groh-groh, 
groh-groh...! 

— Nu-l lăsaţi, măi, că-l scăpăm!... Strigau oamenii de 
credinţă ai fabricii de cârnaţi şi mezeluri Balaban. Nu-l 
scăpaţi, măi, că ne găsim beleaua cu domnul Director! 

— Dar eu sunt domnul Director, imbecililor!... Aveţi să 
vedeţi voi ce v-aşteptă de la mine...!”. Vroia să tune şi să 
fulgere domul Stanciu Balaban. 

Nici pomeneală însă de glas omenesc. Numai: 

— Groh-groh!... Groh-groh...! 

Portarul şi paznicii au dat năvală, au pus cobza pe dânsul, 
l-au apucat de picioarele îndărăt, l-au trântit în vagonet 
legat fedeleş şi dura cu el în abator, să-l predea în seamă 


măcelarilor. Acum domnul director Stanciu Balaban nu mai 
grohăia. Guiţa cât îl ţinea râtul! 

Măcelarii, cu Jan în frunte, cu şorţurile pătate de sânge şi 
cu mânecile suflecate, pregăteau cuţitele să-l înjunghie şi 
să-l bage în maşina de cârnaţi. 

— Straşnic porcan! Bine a mai fost ţinut, de-a pustrei 
rânduri de slănină pe el! Bre, oameni buni, scoa-tem de-aici 
şaizeci de kilograme de untură, ca popa! 

Jan încerca ascuţişul cuţitului pe unghie. 

— Daţi-vă la o parte, să-i fac eu de petrecanie! 

— Nu uita, Jan... S-a îngrijorat subdirectorul. Nu uita să 
păstrăm muşchiuleţele şi rinichii pentru domnul director 
Balaban. I le duci tu acasă!... Au să-i facă mare plăcere...! 

— Fire-aţi ai dracului cu plăcerea pe care vreţi să mi-o 
faceţi mie, asasinilor!... Guiţă domnul Stanciu Balaban prin 
somn, zbuciumându-se în pat. Sunteţi chiori, ticăloşilor? Nu 
vedeţi că eu sunt domnul director Balaban? 

— Ahaaa!... Dumneavoastră sunteţi domnul Bala-ban?... A 
întors-o visul pe foaia cealaltă. Scuzaţi!... Foarte bine, 
domnule Ban-Ban-Balaban!... Poftiţi în toba mare...! 

— Ban-Balaban!... Ban-Balaban!... Ban-ban-ban-Balaban- 
Balaban-Balaban-ban-ban! 

Aşa l-a perpelit visul până dimineaţa, pe domnul Stanciu 
Balaban. 

Când era toba mare, Ban-Balaban; când se afla gata să 
intre în maşina de cârnaţi, înjunghiat de Jan, omul său de 
încredere. Groh-groh!... Groh-groh...! 

Nu mai puţin năzdrăvan a fost şi visul care o aştepta pe 
doamna Eliza Mateescu. 

După ce s-a bucurat şi şi-a văzut din nou cu ochii rufăria 
neatinsă, mama lui Fred a luat telefonul să-şi vestească 
prietenele şi să le invite la un ceai pe mâine, pentru a 
sărbători fericita întâmplare. 

Nu s-a gândit nici o clipă la Safta, care îndurase năpasta; 
nici la cei doi băieţaşi care au descoperit ascunzătoarea 


hoţului. N-avea timp. La toate s-a gândit cu mustrare de 
cuget numai domnul Leca Mateescu. 

Întâi, cuprins de minunare pentru isteţimea micilor 
poliţişti, şi-a desprins ceasul de aur de la mână şi l-a dăruit 
lui Bâzu. lar lui Măgărdici, în afară de premiul lor depus la 
Banca Balaban, i-a făgăduit un rând nou de straie şi 
înlesniri să-şi isprăvească şcoala. 

A chemat-o la el în birou pe Safta. N-avea curaj să o 
privească în ochi. Răsfoind nişte dosare, a făcut legământ 
să-i apere fără plată procesul pentru cocioaba sa şi s-o 
scape de datorii în trei luni. 

— M-am potrivit altora, Safta!... Altfel n-aş fi îngă-duit să 
apese nici o bănuială asupra unei femei necăjite. Înţelege şi 
dumneata...! 

Safta s-a uitat spre uşa care dădea în iatacul cucoa-nei 
Eliza. N-a spus nici un cuvânt. Dar tatăl lui Fred ştia bine 
ce-a gândit spălătoreasă şi ce spune tot târgul: „Aşa se 
întâmplă lucrurile în casa unde cântă găina!” 

— De, domnule avocat!... La durere şi la deznădejde, care 
om e stăpân pe gura lui? Nimeni nu ştia ce-a fost în sufletul 
meu o săptămână întreagă... Poliţia!... Ru-şine şi ocară!... 
Copila bolnavă în pat!... Alta şi-ar fi legat o funie de gât, să 
se isprăvească o dată...! 

— 'Te înţeleg, Safta... Şi n-ai vrea tu acum să-i spui un 
cuvânt, cuconiţei Eliza?... Aşa, o vorbă de părere de rău, de 
iertare, pentru cele rostite la grădina publică?... 

Obrazul Saftei s-a împietrit. 

— Tot eu să cer iertare?... Asta nu, domnule avocat! Încă 
mi-e inima neagră, de câte am pătimit. Mai târziu, poate... 
Să se mai aline veninul pe care mi l-a pus răutatea 
oamenilor în mine... 

Domnul avocat Leca Mateescu n-a mai găsit ce spune. Se 
uita stingherit în dosarele sale. 

După ce-a plecat Safta, a încercat să împărtăşească soţiei 
tot ce simţea el. 


Madam Mateescu a strâns din umeri şi a scuturat părul cu 
zulufii prinşi în cârligaşe. 

— Safta dumitale e o obraznică!... N-am să-i caut acum în 
coarne, fiindcă a plimbat-o niţel Carapancea pe la Poliţie!... 
La urmă, vina e tota ei... 

— Ea e vinovată, Elizo?... Tot ea...? 

— Desigur că ea! A primit lucrurile pe seamă; datoria ei 
era să le păzească!... Slăbeşte-mă cu mustrările tale de 
cuget! Devii caraghios! Bine că am găsit toată rufăria cu 
număr, după listă... Aceasta e principalul...! 

Uitase că o săptămână întreagă se îndârjise să scoată 
această rufărie pe nasul Saftei spălătoreasă, număr eu 
număr, după listă. 

I-a amintit-o însă visul de îndată, prin somn. 

Cum a închis ochii, cum găină s-a făcut, ca să cânte ea încă 
mai amarnic în casă! 

Cotcodăcea trecând din cameră în cameră, cotcodăcea la 
domnul Leca Mateescu, cotcodăcea la Fred, cotcodăcea la 
bucătăreasă, cotcodăcea la telefon şi cotcodăcea în fotoliul 
din salon, în mijlocul prietenelor invitate la ceai. 

Era o găină foarte ciudată! Cu păr în loc de creastă. Cu 
păr roşcat, vopsit la coafor, prins în cârligase de hârtie şi de 
sârmă. 

Sărea pe birou, la telefon, ca să-i dea o idee domnului 
Stanciu Balaban şi poliţaiului Carapancea. 

— Am altă idee!... Vroia ea să spună. Stai, să ne sfătuim!” 

Dar cum apuca telefonul cu gheara şi cum dădea din aripi, 
scotea alt glas în locul cuvintelor! 

— Cotcodac!... Cot-cot-cot-cotcodaaac!... Cotcodaaac!... 

Scotea alt glas şi scotea pe plisc cearşafuri şi feţe de mese, 
şervete şi prosoape, cămăşi şi duzini de ciorapi. 

Safta stătea alături, cu lista între degetele opărite de leşie, 
spunând: 

— Stai, cucoană Eliză, că s-a greşit la numărătoare!... S-o 
luăm de la început... Şase feţe de masă cu şervetele lor 
pentru douăsprezece persoane... Sunt? 


— Cotcodac!... Cot-co-cot-cotcodaaac!... Cotcodaaac!... 
Răspundea cucoana Eliza, scoțând şervet după şervet pe 
plisc. Cotcodaaac! 

— Opt rânduri de aşternuturi, cu cearşafuri şi feţele de 
pernă!... Număra Safta, trăgându-le afară din pliscul lui 
madam Mateescu şi împăturindu-le frumos. Sunt, cucoană 
Elizo? 

— Cotcodac!... Cot-cot-cot-cotcodac...! 

— Două duzini cămeşi de mătase... Sunt...? 

— Cot-cot-cotcoodaaac! Cotcoodaaac...! 

— Degeaba cotcodăceşti mata, cucoană Elizo, că iar m-am 
încurcat cu socoteala!... S-o luăm de la capăt. Şase feţe de 
masă... 

— Cot-cot-cot-cotcoodaaac!... Cotcodaac! Încerca să se 
împotrivească madam Mateescu, dând din aripi şi căutând 
un cuibar pentru ouat. Cotcodaac...! 

Însă Safta, spălătoreasă, cu grijă pentru lucrurile altuia, 
nici nu voia s-audă de cotcodăcelile mamei lui Fred. 

Cu număr pe listă le-a primit; cu număr pe listă ţinea să 
predea cearşafurile, prosoapele, feţele de masă, cămăşile. 
Mereu scotea alte duzine pe pliscul doamnei Eliza 
Mateescu, mereu le număra, le chitea, le socotea, le 
împăturea, cerceta lista. 

Bucătăreasa s-a înfăţişat cu un cuţit în mână. 

— Hai mai repede, lele Safta!... Dă-mi găina pe seamă, că 
am poruncă de la cucoana Eliza s-o tăiem şi să o facem 
rasol cu mujdei de usturoi. 

— Cot-cot-cot-cotcodaac! Cotcodac!... Zburătăcea găina 
dând din aripi şi încercând să ţipe la bucătăreasă, 
întrebând-o cum de nu vede că ea e cucoana Eliza? Cot-cot- 
cot-cotcodaac? Cot-codaac? 

Safta nu se lăsa. 

— Mai aşteaptă şi dumneata! Spunea bucătăreasei. N-am 
isprăvit să-i scot eu din guşă nişte şervete care nu-mi ies 
mie la numărătoare. Douăsprezece şervete de olandă cu 
monogramă... Sunt, cucoană Eliza? 


— Cot-cot-cotcodaac...! 

Şi tot aşa, mereu cotcodac-cotcodaac, până ce s-o luminat 
de ziuă şi până ce madam Mateescu s-a trezit năucă din 
somn. 

— Sărut-mâna, mamă! Bună dimineaţa!... Ai dormit bine? 
A întrebat Fred. 

Mama lui Fred abia s-a stăpânit să nu răspundă: 

— Cot-cot-cotcodaac...! 

Cât despre poliţaiul Carapancea, tatăl lui Guţă, el nici n-a 
închis bine ochii, că s-a şi pomenit ulcior care nu merge de 
multe ori la apă. 

Nu mergea la apă, dar mergea pe stradă. 

Era un ulcior foarte arătos, în uniformă cu nasturi de 
metal şi cu şapcă de poliţai. 

— Trăiţi, domnule poliţai Ulcior!... Îl salutau respectuos, 
ducând toarta la chipiul cu fireturi. 

— V-a ieşit un cearşaf pe nas!... Îl anunţa uşierul de la 
Poliţie. Unde să-l pun? 

— Gâl-gâl-găl!... Gâl-gâl-găl...! 

El vroia să spună că mai are el încă multe cearşafuri de 
scos pe nas, feţe de mese, prosoape, şervete, duzini de 
batiste, de cămăşi, de ciorapi, după toată lista lui madam 
Mateescu. Dar în afară de ciorapi şi prosoape, cămăşi şi 
celelalte, nu putea scoate glas nici pe gura ulciorului, nici 
pe gât, nici pe nas. EL: gâl-gâl-gâl! Gâl-gâl-gâl...! 

— Tată, îţi spânzură un ciorap de damă din nas!... Striga 
Guţă. De când porţi tu ciorapi în nas?... Nu te gâdilă?... Nu- 
ţi vine să strânuţi...? 

— Gâl-gâl-găl!... Gâl-gâl-gâăl!... Se stropşea poliţaiul Ulcior 
la Guţă, să piară din ochii săi şi să-l lase în pace. Gâl-gâl- 
gâl...! 

Abia s-a aşezat pe scaun la biroul lui de la Poliţie, iar uşile 
s-au şi trântit în lături şi a intrat ca o vijelie Inspectorul 
General. 

— Dumneata eşti poliţaiul Ulcior...? 


— Gâl-gâl-găl! Gâl-gâl-gâl! Gâlgâia prin vis poliţaiul 
Carapancea, sărind fript de pe scaun, salutând şi fă-când 
plecăciuni. Gâl-gâl-gâl!... Găâl-gâl-gâl...! 

Inspectorul General nici n-a vrut să se aşeze la birou. Se 
plimba încruntat de colo-colo. 

— Ce înseamnă scandalul acesta? Strigă el. Dumneata nu 
ştii că ulciorul nu merge de multe ori la apă...? 

— Gâl-gâl-găl!... Gâl-gâl-găl!... Ştiul-ştiul-ştiul...! 

— Nu te tot gâlgâi atâta, că mă stropeşti pe haine! Şi ce 
modă e asta, să scoţi cearşafuri pe nas în faţa mea? Ce, eşti 
la circ? Eşti scamator? Aşa te prezinţi înaintea 
superiorului? 

— Gâl-gâl-gâl!... Îşi ceru scuze poliţaiul Ulcior, 
îmbumbându-şi repede nasturii cu degetele torţilor şi lipind 
călcâiele smirnă. Gâl-gâl-gâăl! 

— lar cercetările aşa se fac?... Cum de te-apuci dumneata 
să strângi în chingi o nenorocită de femeie nevinovată? Hai? 
Răspunde! 

— Bâl-bâl-bâl!... Încerca poliţaiul Ulcior să spună că numai 
domnul Balaban e de vină. Bâl-bâl-bâl...! 

— După ce că te gâlgăi de-un ceas ca un ulcior spart, acum 
te mai şi bâlbâi? Pe cine vrei să prosteşti? Cum, domnule 
Ulcior! Trebuie să vină doi băieţaşi şi un că-ţel, ca să te 
înveţe pe dumneata ce înseamnă o cercetare? Un elev de 
şcoală primară, un fiu de coşar şi un câine, conduc acum 
poliţia şi târgul acesta? Unde s-a mai văzut aşa ceva? Râd şi 
câinii...! 

— Gâl-gâl-gâăl!... Gâl-gâl-gâăl!... Se canonea poliţaiul 
Carapancea prin vis să spună că în târgul său câinii râd din 
alte pricini, cum l-a văzut el pe Pavalache hlizindu-se de 
mutra hoţului. Gâl-gâl-gâl! 

— Dacă te mai gâlgâi o dată în faţa mea, te zvârl din slujbă 
de-ţi zboară torţile! M-ai înţeles? 

— Gâl-gâl-gâăl!... Gâl-gâl-găl!... Gâlgâia poliţaiul Ulcior, 
înălţând disperat amândouă torţile către cer. Gâlgâl-gâăl! 


Inspectorul General, crezând că individul îşi bate joc de el, 
a ridicat furios călimara de pe birou şi a zvârlit-o în capul 
poliţaiului Ulcior. 

Domnul poliţai Ulcior s-a spart şi plângea cu şiroaie de 
lacrimi, mai gârlă decât ale Saftei, spălătoreasa. 

— Gâl-gâl-gâăl!... Gâl-gâl-găl...! 

— Puneţi-i un cerc şi strângeţi-l în chingi să nu mai curgă 
zeama din el! Ordonă Inspectorul General. Amendaţi-l cu 
leafa pe şase luni! 

— Gâl-gâl-gâăl!... Gâl-gâl-găl!... Se ruga poliţaiul Ulcior cu 
palmele torţilor împreunate, cerând îndurare. 

Aşa, mereu aşa, de-o sută de ori, până dimineaţa, când 
poliţaiul Carapancea s-a trezit din somn cu ochii cât cepele 
şi cu o durere de cap de-i plesnea ţeasta, ca un ulcior care a 
mers de prea multe ori la apă. 

Vreme de-a săptămână oraşul întreg s-a alinat de grijile şi 
amenințările iernii. Nu mai pomenea nimeni despre ele. 

Toţi tălmăceau şi răstălmăceau în fel şi chip întâmplările 
care-au făcut vâlvă. 

Din cele mai depărtate cotloane se mişcau oameni în toată 
firea şi luau drumul grădinii publice, ca să-l vadă cu ochii 
lor pe Zavaidoc, omul de zăpadă care face minuni. 

Cum scăpau de la şcoală, copiii năvăleau buluc, să-şi 
împlinească măcar un ceas din tainul de joacă, la picioarele 
sale. Măgâărdici lepădase pantalonii zdren-ţuiţi de dinţii lui 
Pavalache; lepădase şi straiul negru şi unsuros, de coşar. 

La străduinţa domnului Leca Mateescu a fost primit în 
şcoală, ca să-şi isprăvească mai întâi învăţătura. 

— Măi, eu tot coşar mă fac!... Dar o să fiu hornar cu ştiinţă 
de carte, bre! Iaca aveţi să vedeţi, măi Bâzule şi măi Dănuţ, 
dacă nu v-ajung eu din urmă! 

Deocamdată ajungea cu stupitul, taşti în dreapta, ţâşti în 
stânga, până la picioarele lui Conu Iancu, pensionarul, care 
ieşise dinadins de-acasă de hatârul omului de zăpadă. În 
alte împrejurări, conu Iancu s-ar fi uitat urât la băiatul cu 


asemenea apucături lipsite de cuviinţă. Acum nici nu 
băgase de seamă. 

Privea neclintit în sus la Zavaidoc. Îl privea şi omul de 
zăpadă, de sus în jos; iar în lancuşorul de altădată se 
dezmorţea ceva adormit. 

— Tu erai, Toadere? A întrebat... Ai venit şi tu, bre 
Todirită? 

Moş Toader, tăietorul de lemne, a scos căciula şi a răspuns 
cu umilinţa lui de unchiaş bântuit de sărăcie: 

— Eu, coane lancule! Să trăiţi!... M-a scos şi pe mine din 
minţi zvonul cu omul ăsta al minunilor! Adevărat, că aşa 
mândreţe de om de omăt, n-am pomenit de şaptezeci şi 
atâţia de ani, de când am făcut ochi pe lume! 

Amândoi, foştii copii ai taberelor de joacă de altădată, s-au 
uitat în tăcere un timp la omul alb care veghea asupra 
taberei de joacă a copiilor de acum. 

— Apoi eu m-am dus, coane lancule! Să trăiţi...! 

Conul lancu, pensionarul, a pus mâna pe umărul 
tăietorului de lemne şi a rostit cu un zâmbet venit din 
afundul vremilor: 

— Bre, lodiriţă!... Să nu te mai aud că mă iei cu să trăiţi!... 
Vorbeşte cum ne vorbeam noi altădată: Bunăziua... Bună 
dimineaţa! Seara bună! Omeneşte!... Nu slugăreşte!... Şi te 
mai rog eu pe tine ceva! Hai cu mine acasă... Ameuun 
palton, pe care de mult îl ţineam pus la o parte pentru tine 
şi nu ştiu cum s-a tot făcut de pus la o parte a rămas... 

— Fantastic!... Se mira madam Naum, cu ochii înăl-ţaţi la 
Zavaidoc, omul de zăpadă. Te pizmuiesc, dragă Gina. 

— De ce? A întrebat zâna zăpezilor. 

Madam Naum a întârziat cu răspunsul. Ochii căutau 
dincolo de omul de zăpadă, de ramurile copacilor cu flori de 
promoroacă, dincolo de ani... Abia după o vreme a glăsuit: 

— Te invidiez, Gina, fiindcă odată, demult, acea Ful-ga - 
zâna fulgilor, despre care îţi spuneam eu că am cunoscut-o, 
ea n-a avut parte de un asemenea om de zăpadă al 
minunilor... Poate că toate ar fi fost altfel!... Dacă ziceţi că 


vi se arată prin vis, să vă îndrume paşii, poate că altfel i-ar fi 
îndrumat şi paşii ei în viaţă... Şi altfel i-ar fi fost viaţa. 

— Fantastic, madam Naum, cum vorbeşti mata nişte 
chestii din care eu nu pricep nimic! 

— Mai bine, Gina!... Vorbi ea într-o şoaptă, cea care a fost 
cândva Fulga, zâna fulgilor. Vei avea vreme când să le 
pricepi şi tu, Gina, zâna zăpezilor. 

Gina, zâna zăpezilor, n-o mai asculta însă. A bătut din 
palme: 

— Uite că vine şi tata cu mama!... lar domnul Pavalache, 
bineînţeles, dumnealui înainte!... Uite şi mata ce fudul 
calcă, parcă aşteaptă urale?... Acuma chiar că se crede 
zân?... Fantastic cum i s-a suit la cap! 

Tatăl Ginei intrase în grădină la braţ cu sora Maicii 
Domnului. 

Iar Pavalache călca într-adevăr atât de ţanţoş pe cele 
patru picioare ale sale, cu coada atât de ţeapănă, încât 
oricine ar fi crezut că el trebuia să poarte decorația de pe 
pieptul domnului Alexandru Zamora, întors din război: 
„Mihai Viteazul”, nu decoraţiile pe care le-a bălăngănit el în 
coadă şi pe care le împrăştia aşa de risipitor Măgârdici, 
ţâşti în dreapta, ţâşti în stânga. 

Zâna zăpezilor alergase în întâmpinarea tuturor. Aici ea 
era gazdă. În împărăţia sa. 

Şi ea se cădea să-şi recomande părinţii, lui Zavaidoc, 
marele lor ocrotitor. Sora Maicii Domnului şi-a simţit ochii 
împăienjeniţi de lacrimi. Domnul Alexandru Zamora simţea 
cum i se netezesc brazdele adânci de pe frunte şi din obraz, 
săpate în atâţia ani de război şi de îndurări. 

— Iată, dragă tată!... Explica Gina, zâna zăpezilor, ţesând 
repede-repede din degeţele. Cu mâna asta a lui din 
dreapta, m-a luat pe mine de mână să ies înaintea ta... 
Zău!... Dacă mama m-ar fi crezut pe cuvânt, veneam noi în 
stradă, să te primim. 

— A fost, este minune şi aşa!... Ce putea să fie mai mult?... 
Întrebă sora Maicii Domnului. Numai eu mă simt vinovată... 


Îmi pierdusem încrederea şi nădejdea... 

Alexandru Zamora a strâns-o de brat. 

— Şi eu, Eleno... Mărturisesc că şi eu. 

Zâna zăpezilor i-a cuprins pe amândoi cu mânuţele de 
genunchi, lungind botişorul şi scoţându-le limba. 

— Ce proşti mai sunteţi! Zău!... Dacă sunteţi vinovaţi cu 
ceva, voi nu vedeţi că Zavaidoc vă iartă? Pe răs-punderea 
mea! Eu îl cunosc acuma din ochi ce vrea să spună. A iertat 
el alte chestii mai late rău...! 

lertase el, Zavaidoc, alte chestii mai late rău; dar pe 
domnul Stanciu Balaban, pe poliţaiul Carapancea şi pe 
doamna Eliza Mateescu, nu-i slăbea o clipă. 

Cum puneau capul pe pernă, începea povestea de la capăt. 

— Ban-ban-ban-Balaban! Balaban-Balaban-Balaban! Suna 
toba mare în domnul Stanciu Balaban. 

Se răsucea în pat, pe cealaltă coastă; din tobă mare, se 
pomenea grohăind în mâinile măcelarilor de la fabrica 
Balaban: 

— Groh-groh! Groh-groh! 

— Cot-cot-cotcodaac!... Cot-cot-cot-cot-cotco-daaac! 
Cotcodăcea cucoana Eliza, scoțând cearşafuri pe plisc şi 
predându-le Saftei la numărătoarea după listă. Cot-cot-cot- 
cotcodaac...! 

— Gâl-gâl-gâăl!... Gâl-gâl-găl!... Gâlgâia domnul poliţai 
Ulcior, cu capul în pământ, cu torţile atârnate şi cu un 
ciorap de damă spânzurând din nas, sub asprele dojane ale 
Inspectorului General. Gâl-gâl-găl! 

Somnul nu le mai era somn. Viaţa nu le mai era via-ţă. 
Slăbiseră, s-au tras la obraz, ochii li se afundaseră în 
găvane; le-a pierit şi pofta de mâncare. 

Să mărturisească dânşii cuiva chinurile din vis nu era chip. 
Nu le dădea mâna. În schimb, nu o dată îi lua gura pe 
dinainte, ca pe Pavalache. 

— Nu ştiu ce are domnul director Balaban! Se întreba 
subdirectorul fabricii Balaban. Dar acum parcă grohăie, nu 
vorbeşte la telefon. Astăzi dimineaţă mă sună: Alo! Alo! 


Aştept... Când colo, în loc de vorbă omenească, aud în 
telefon: Groh-groh! Groh-groh!... O fi răcit şi are guturai? 

Pe de altă parte, madam Naum se oprise pe stradă şi s-a 
întors ca să privească la ceva foarte ciudat. 

— Fantastic!... De când merge domnul Stanciu Balaban în 
pas de paradă?... Uită-te şi dumneata, domnule Cezar 
Petrescu... Nu calcă în pas de paradă, ca la defilare? 

Cu adevărat, domnul Stanciu Balaban, fără să-şi dea 
seama, călca în pas militar, fiindcă şi treaz fiind, îi răsuna 
acum în urechi toba mare din vis: 

— Ban-Balaban-Ban-Balaban! Ban-Balaban!... 
BanBalaban!... Ban-Balaban-Balaban-Balaban... 

La o sindrofie de la avocatul Leca Mateescu, toată lumea s- 
a oprit din râs şi s-a uitat curios la cucoana Eliza. 

Cineva spusese o glumă. Madam Mateescu începuse a 
hohoti uşurel, apoi deodată, din chiot, a dat-o pe cotcodăcit: 

— Cot-cot-cot-cotcodaaac...! 

Domnul Leca Mateescu şi-a şters sudoarea de pe frunte. 
Ştia el că în casa sa cântă găina. Dar nici chiar aşa! 

Iar cu poliţaiul Carapancea era lată rău. Veşnic îşi ştergea 
nasul şi se căuta în batistă, dacă nu i-a ieşit cumva vreun 
ciorap de damă pe nări. Suna telefonul. Ridica pâlnia să 
răspundă: 

— Alo!... Da!... Aici Poliţia... Aici poliţaiul Ulcior... Nu asta 
vreau să spun, domnule! Ce Ulcior?... Nu ştii că la mine nu 
merg ulcioarele de multe ori la apă?... Aici poliţaiul 
Carapa... Carapagâl-gâl-gâl! Carapagâlgâl-gâl...! 

Gâlgâia năduşala pe obrazul domnului poliţai Carapa-găl- 
gâl! Scotea batista din buzunar să-şi usuce şuroaiele şi 
deodată i se părea că în loc de batistă e un cearşaf, care nu 
se mai isprăveşte. 

Orologiul catedralei a sunat în noapte... 

Nimeni din casă n-a mai ascuţit însă auzul ca să-i numere 
bătăile; Bâzu s-a uitat la ceasul de aur de la mână şi a 
vestit: 

— Zece, mamă!... Putem s-o ştergem la culcare? 


— Dar cine te opreşte, Bâzule? Dacă ţi-ai isprăvit lecţiile, 
culcă-te în voia cea bună!... A spus cucoana Eleonora. 

Bâzu s-a scărpinat în creasta bârzoiu, mărturisind cu o 
mutră f.f.F. Pocăită: 

— Ca să spun drept, mamă, le-am isprăvit eu şi nu prea! 
Trag nădejde să le mai tocească Zavaidoc pentru mine, la 
noapte! 

Cucoana Eleonara l-a ameninţat cu degetul, zâm-bind: 

— Haide-haide!... Lasă-te tu pe nădejdea asta!... La 
sfârşitul anului şcolar se numără bobocii... 

— Şi cei pe varză călită, când se numără, mamă?... Întrebă 
Bâzu, plescăind din limbă şi lingându-se drăcos pe buze. 

— Înţeleg eu cam unde baţi, dumneata!... Ţi s-a făcut poftă 
de boboc pe varză...? 

— Mamă, dacă e vorba pe minuni, încaltea să fie şi minuni 
carnivore...! 

— Bine, Bâzule!... Vor fi şi minuni carnivore! Acum ni le 
putem îngădui mai des... 

Răsuflau într-adevăr cu toţii mai uşuraţi de griji şi de 
strâmtorări. Isprava lui Bâzu, Măgârdici şi Pavalache 
adusese în casă jumătate din premiul făgăduit de domnul 
Mateescu. 

Focul duduia în sobă. Unele lucruri s-au întors la locul lor 
de la cămătarii unde-au stat amanet. Cucoana Eleonora nu 
se mai speria de cheltuiala unui boboc pe varză, ca să-i 
potolească flămânzenia de carnivor a lui Bâzu. 

lar domnul Neculai Aldea se pregătea de plecare la un 
sanatoriu, la munte, să-şi vadă de sănătate. 

Înainte de culcare, pe marginea patului, Bâzu a rostit 
unele cuvinte de mirare la un bârzoiat ca el: 

— Mamă, mă gândesc eu că în oraşul nostru toţi se bucură 
şi se minunează de Zavaidocul nostru de zăpadă... Toţi vin, 
se uită, clatină din cap, discută, se duc... Numai Bobiţă 
Bosumflache n-are parte de bucuria tuturor... Dă târcoale 
cale de-o poştă... Parcă e un câine bătut şi alungat... N-aş 
vrea să fiu în pielea lui...! 


Cucoana Eleonora era să pomenească o zicală aspră din 
cartea de citire a lui Dănuţ: 

— Del... Fiecare cum şi-a aşternut, aşa doarme!” 

Dar s-a oprit. Şi bine a făcut. Căci Băzu a avut prilej să-şi 
dea pe faţă adevărata lui inimă de aur, ca a lui Măgârdici şi 
ca a Ginei... 

— Bietul Bosumflache!... Îl tângui Bâzu. Mi-e milă de el, 
mamă!... Oare ar mai crede cineva în tot târgul nostru, că 
de odorul domnului Stanciu Balaban, l-a apucat mila tocmai 
pe fiul lui Neculai Aldea?... Multe suceli sunt pe lume!... 
Vorba Ginei şi a lui madam Naum... Fantastic...! 

Mai fantastic a fost că mama lui Bâzu s-a ridicat de la locul 
său şi a venit să-şi sărute feciorul pe frunte. Lucru rar la 
dânsa, fiindcă îşi iubea băieţii, dar nu-i prea giugiulea şi nu- 
i săruta nici la trei luni o dată. 

Bâzu a strigat mucalit, după ce a primit sărutul pe creastă: 

— Phii, mamă!... D-apoi cu leacul acesta se duc până 
mâine toate vânătăile şi belesnele mele din obraz!... Efect 
garantat!... Oblojeală de frumuseţe mai prima întâi, decât 
alifiile cu care îşi tencuieşte faţada în fiecare seară mama 
lui Fred...! 

Mama lui Fred însă nu se mai unsese cu alifiuri în acea 
seară. Nici nu-şi mai prinsese cârligaşe de hârtie şi de 
sârmă în părul vopsit roşu. Avea alte ocupaţii. 

Prin somn, cotcodăcea de zor, scoțând cearşafuri pe plisc: 

— Cot-cot-cot-cotcodaac!... Cotcodaac! 

Domnul Stanciu Balaban se întorcea după vreo două seri, 
tocmai de la aceşti prieteni ai săi, cucoana Eliza şi avocatul 
Leca Mateescu. 

Fusese invitat la cină. Puţin se înfruptase din toate 
bucatele şi bunătăţile câte s-au perindat pe faţa de mă-sa, 
pe care o tot scotea pe plisc în fieştece noapte cucoana 
Eliza, stăpâna casei, care se îndeletnicea acum cu 
cotcodăcitul. 

Doctorul Lateş îl povăţuise să facă mişcare, să umble pe 
jos şi să mai lase cele două automobile. Bun! Zis şi făcut...! 


A trimis automobilul gol înainte. Ela pornit agale spre 
casă prin grădina publică. Era drumul ceva mai lung; însă 
respira aşa aer curat, îşi mai limpezea gândurile, mai uita 
visul cel năstruşnic din toate nopţile. 

Dar după zece paşi, s-a trezit călcând sub copaci în tact de 
defilare, cu bastonul la umăr ca o sabie scoasă din teacă. 
Bătea talpa, un-doi, un-doi, un-doi, cum îi bătea lui în urechi 
toba mare din vis: 

— Ban-ban-Balaban!... Ban-Balaban!... Ban- 
StanBalaban!... Stan-Balaban-Stan-Balaban-ban-Stan- 
banStan! 

De departe, sub bolta crengilor încărcate de nin-soare, se 
zărea neclintit şi înalt, alb, Zavaidoc, omul de zăpadă, 
scăldat în lumina argintie a lunii. 

Domnul Stanciu Balaban îşi aminti cu oţărală toate 
întâmplările pe care i le-au şoptit unii şi alţii pe la ureche. 
Cum plodurile din oraş făcuseră acum vreo două săptămâni 
un om de zăpadă care semăna cu dânsul. Şi cum din 
această pricină l-au bombardat cu bulgări, râzându-şi de el 
şi călcându-l în picioare. lar acum, în locul acelui om de 
zăpadă, netrebnicii şi neobrăzaţii şi-au fabricat altul, care 
cică ar face minuni! 

Minuni de soiul celor ce-l prigonesc noaptea pe dânsul 
prin somn, când grohăie, guiţă şi e tobă mare. Ei bine!... 
Are să le-arate lor, ce fel de minune le pregăteşte el, 
Stanciu Balaban! A grăbit paşii către Zavaidoc, omul de 
zăpadă, în răpăitul tobei. 

— Ban-Balaban!... Ban-Balaban! Ban-Stan-ban- 
StanBalaban-Balaban-ban-ban-ban...! 

Domnul Stanciu Balaban lărgea paşii cu pieptul umflat, cu 
bastonul ridicat... Se apropia gata să se năpustească în 
omul de zăpadă cu băţul, să-l prăvale la pământ, să-l calce 
în picioare, să-l prefacă într-o movilă slută şi terciuită de 
omăt. A ridicat bastonul şi înainte de a izbi cu sete, a privit 
în sus. 


lar mâna a rămas încremenită în văzduh. Apoi s-a lăsat 
încet îndărăt. Băţul i-a lunecat dintre degete. Domnul 
Stanciu Balaban a plecat ochii sub privirea lui Zavaidoc, 
omul de zăpadă al minunilor. 

Tot aşa de încet cum coborâse bastonul, mâna şi ochii; tot 
aşa de încetinel a înălţat mai târziu iarăşi fruntea. Cu sfială. 
Nu cuteza să se uite în ochii omului de zăpadă pe care a 
vrut el să-l zdrobească în picioare. 

Abia acum îl vedea cu adevărat. Omul de zăpadă al copiilor 
din oraş sclipea alb şi nepământean. Întruchipa altă lume, 
nu aceea în care trăia el şi pentru care trăia el. 

Sub cerul senin şi înstelat al nopţii, în lumina de argint. 

O lume curată, luminoasă, fără nesaţii hrăpăreţe, fără uri, 
răzbunări, încruntări, trufii, viclenii şi nedreptăţi, fără 
asupriri şi răstite stropşiri. Blândă, miloasă, duioasă, 
zâmbitoare. 

Nici o suflare de vânt nu adia. Nici o creangă nu se clintea 
să-şi scuture florile albe de nea. Nu se mai auzea nicăieri 
nici un pas. 

În noaptea de iarnă cu lună şi sclipet de stele, în grădina 
deşartă şi albă, în tainica tăcere, stăteau faţă în faţă numai 
ei doi, veniţi din ale lor două lumi. Omul de zăpadă al 
minunilor şi domnul Stanciu Balaban, omul neîndurărilor. 

Cât vor fi rămas aşa? Ce-a gândit oare omul care scăpase 
jos bastonul şi nu l-a mai ridicat? Ce-a simţit el oare? 

Cine are s-o ştie vreodată? 

Destul că domnul Balaban a plecat târziu, cu umerii 
înconvoiaţi, cu ochii în pământ, cu paşii şovăielnici, parcă 
nu-l mai chema nimic acasă, în palatul cu scări late de 
marmură, cu uşi de stejar şi covoare catifelate pe parchetul 
lucios. 

Dar nu-i mai suna toba mare în urechi. N-a mai călcat în 
tact de paradă: Ban-Balaban-ban-ban-ban! Şi în acea 
noapte, întâia oară după atâta vreme, nu s-a mai zvârcolit în 
pat, visând că grohăie, că guiţă, că e gata-gata să intre în 
maşina de cârnaţi a fabricii sale, Balaban. 


A doua zi, mai omenos la ochi şi la chip, mereu era cu 
gândul dus în altă parte. N-a ridicat telefonul să înceapă a 
zbârnâi cu ordinele pentru urcări de preţuri, n-a mai 
zbierat mânios la lucrătorii şi slujbaşii mărunți de la fabrica 
Balaban, moara Balaban, banca Balaban, depozitul de 
lemne Balaban. 

Se uita întruna pe fereastră la cocioaba Saftei, 
spălătoreasa. Nu-i mai stătea în coastă. Îi stătea pe suflet. 

Însă la vreo faptă n-a trecut încă. Erau încă prea 
înrădăcinate în el legile vieţii fără îndurare pentru alţii, în 
care a trăit până acum. Atâta doar, că şi-a întrebat feciorul: 

— Bobiţă, tu ai văzut omul de zăpadă din grădina publică? 

— Nu! 

— Du-te cu Edit, dragă Bobiţă... Merită să-l vezi... 

— Nu vreau să-l văd!... Nu-mi trebuieşte mie omul lor de 
zăpadă!... Se râzgâia Bosumflache. Acela e bun pentru 
Bâzu şi Măgârdici!... N-am eu nevoie de matracucul lor şi 
gata!... Nu mă duc...! 

Domnul Stanciu Balaban ar fi vrut el să spună ceva din tot 
ce a simţit în faţa omului aceluia de zăpadă. 

Nu mai grohăia, nu mai guiţa. N-avea însă nici glas încă 
pentru asemenea simţiri. Era mut pentru ele, ca [uşca, 
pisica sfrijită şi ogârjită a Saftei. 

Zavaidoc nu-şi pierdea răbdarea. Acolo, în zăpada cea albă 
şi feerică, îşi aştepta liniştit minunea lui cea din urmă. 

Gina, zâna zăpezilor, intrase în grădină cu Lenţuca de 
mână. 

Întâia oară după boală, fetiţa Saftei părăsea cocioaba lor 
întunecoasă ca o peşteră. O ameţea lumina. O asurzea 
gălăgia. Aerul tare îi înţepa nările ca sifonul. 

Dar se silea să se ţină tare. Avea un sprijin de nădejde 
alături: zâna zăpezilor. Avea un crainic viteaz care le 
deschidea calea înainte şi o anunţa lătrând voios: 
Pavalache. 

Şi mai era mândră peste seamă de ghetuţele şi hăinuţele 
pe care le strânsese atâta vreme la piept în patul de lemn 


unde a zăcut; era mândră de şoşonii care scâr-ţâiau plăcut 
în zăpadă. 

Îndată au înconjurat-o Lola şi Lala, Nina, Vetuţa şi Sanda, 
Maricica '[ăruş, alte fetiţe pe care nici nu le mai văzuse ea 
vreodată şi acum îi arătau toate semne de mare prietenie. 
Se zăpăcise de atâtea întrebări. 

— Lăsaţi-o în pace, să-l cunoască mai dintâi şi întâi pe 
Zavaidoc!... Hotări Gina, cu drepturile de zână a zăpezilor. 
Zău!... Ştiţi că sunteţi nostime! Ce vă înghesuiți acuma, 
parcă faceţi coadă la pâine?... Când era bolnavă, cine dintre 
voi s-a dus s-o vadă şi s-o întrebe? 

Toate s-au dat la o parte şi au tăcut mâlc. Avea dreptate 
zâna zăpezilor! Gina îşi întrebă prietena: 

— Spune şi tu, Lenţuca, nu-i fantastic Zavaidoc al nostru? 

Lenţuca ar fi răspuns că da. Nu ştia însă ce înseamnă 
acela fantastic. Ea nu stătuse niciodată de vorbă cu madam 
Naum. 

Se minuna de iarna pe care o zărise prin ochiul vânăt al 
geamului de la hruba lor. Se minuna de Zavaidoc, omul de 
zăpadă, care întrecea tot ce visase ea de atâtea ori în 
aiurelile bolii, când se ruga lui Dumnezeu să nu moară ca să 
mai vadă o singură dată ningând. 

Ceilalţi, Bâzu, Măgârdici, Fred şi Dănuţ se minunau de 
altceva. Găsiseră la picioarele lui Zavaidoc un baston 
scump, de trestie, cu mâner de fildeş şi verigă de aur. 

— Îl cunosc eu... E bastonul domnului Stanciu Balaban!... 
Susţinea Fred. 

Maricica Ţăruş, cum a auzit, s-a şi înfipt îndată să-l pipăie 
cu mâinile ei roşii ca racul. 

— Aha!... Atunci cu aita l-a cloit domnul Dilectol pe tata 
peste spinale?... Doale lău!... S-o ştiţi!... Să-l dăm pe foc. 

Fred a rugat-o să-şi caute de joacă. El avea de apărat 
părerile sale, ca domnul avocat Mateescu la tribunal. 

— V-o spun eu că-i bastonul domnului Stanciu Balaban!... 
Cu ăsta a fost aseară la noi... Uitaţi-vă şi veriga cu literele 
lui S. B. Săpate în aur...! 


— Dacă îl avea aseară la voi, ce caută aici?... Se îndoia 
Bâzu. Cum de-a ajuns de la voi de-acasă, la picioarele 
omului nostru de zăpadă?... Doar nu l-a adus dinadins, ca să 
i-l facă plocon lui Zavaidoc? 

— Zexe!... A dat Pavalache din cap, din urechi şi din coadă. 
Cine l-a mai văzut vreodată pe stăpânul lui Gorilă, făcând 
vreun cadou cuiva în afară de scumpul lui odor, 
Bosumflache? 

Fiul domnului Leca Mateescu stăruia înainte cu 
explicaţiile. 

— Aseară, domnul Balaban a plecat pe jos spre casă... Nu 
se simte bine de-o bucată de vreme... Ca şi mama, se scoală 
mai obosit decât s-a culcat!... Aşa că o fi trecut pe aici şi l-o 
fi pierdut pe drum... 

— Zexe!... Parazexe!... Şi Zexazexe!... Se hlizi Pavalache 
de asemenea bazaconioase închipuiri. V-aţi şi găsit omul!... 
Tocmai jupânul Stanciu Balaban e omul care să piardă el 
ceva pe drum? El adună, nu pierde...! 

Măgârdici, intrat la slăbiciunea cercetărilor în care 
poliţaiul Carapangâlgâl o cam scrântea, veni cu altă părere: 

— Măi!... le pomeneşti că l-o fi prădat cineva 
astănoapte?... S-o fi luptat cu hoţii şi i-a zburat din mână! 

— Nici asta nu poate fi!... S-a împotrivit Bâzu. L-am văzut 
eu adineauri pe stradă. E adevărat că merge cam dus pe 
gânduri. Dară n-avea mutră de om prădat. Şi pe urmă, ia 
închipuiţi-vă voi, ce-ar mai zbârnâi telefoa-nele şi ce-ar mai 
fi urlat târgul!... Casă cu casă ar fi scotocit până la ceasul 
acesta tata lui Guţă şi cu oamenii sâi!... Ce?... Domnul 
Balaban e Safta, să-l poarte tot pe el la Poliţie? 

— Măi! A strigat Măgârdici, scuipând ţâşti în dreapta, ţâşti 
în stânga. Daţi-o dracului de atâta vorbă pentru bastonul 
domnului Stanciu Balaban pe care l-a încercat pe spinarea 
lui neica Gheorghe 'Ţăruş şi a altora!... Să poftească şi să şi-l 
caute, dacă-i lipseşte!... Noi la picioarele lui Zavaidoc l-am 
găsit, să i-l punem în mână... Cică Dumnezeu nu bate cu 
ciomagul... Zavaidoc a face altă rânduială în târgul 


nostru!... Poate că şi-aista e un semn... L-a bate chiar cu 
băţul lui!... Una ca asta ar avea haz, să mai râdă o dată 
Pavalache...! 

Bâzu n-a îngăduit însă asemenea nelegiuire. Cum să pună 
dânşii un toiag în mâna omului lor de zăpadă?... Era orb? 
Era irod? Era bătăuş? 

Apucând bastonul din mâna lui Fred, a spus: 

— Eu mă duc să i-l dau lui Bobiţă. Îl zăresc patinând pe 
lac... Merge cineva cu mine? 

Toţi s-au codit. N-aveau nici o poftă să-şi strice joaca şi 
bucuria zilei, înghițind ifosele lui Bosumflache. Numai 
Pavalache s-a arătat tot aşa de mărinimos ca Bâzu şi au 
luat-o amândoi pe alee, de-a curmezişul grădinii. Lacul era 
pustiu. 

Bobiţă patina singur-singurel, sub ochii guvernantei şi ai 
lui Goliat, zis Gorilă, care stăteau pe țărm. Spu-sese el 
Bosumflache că nu vrea să vadă matracucul de zăpadă. Nu- 
| răbdase însă firea. Născocise că i-a venit gust de patinaj, 
ca măcar aşa să-l zărească, de departe, printre copacii 
ninşi, cum se mai iţise de câteva ori, ba pe la poartă, ba 
peste gratiile grilajului. 

Bâzu o pornise încet şi pe măsură ce se apropia, încă mai 
încetinea pasul. La urmă, cine-l punea pe el să poarte grijă 
de bastonul domnului Stanciu Balaban?... Ca să-i mai facă 
Bosumflache vreo mutră şi, îngâmfat, să creadă că vrea să 
se împace cu dânsul? Fire-al naibii de baston... Mai bine îl 
agaţă într-o creangă şi se lasă păgubaş de beleaua pe care 
şi-a luat-o singur pe cap! 

Dar deodată bastonul era să-i lunece din mână. 

Pe ţărmul lacului izbucnise strigătul guvernantei Edit şi 
lătratul lui Goliat. lar pe gheaţă, scufundat până la jumătate 
într-o spărtură, Bobiţă se zbătea răc-nind: 

— Ajutor!... Ajutor!... Mă înec!... Săriţi!... Ajutor! 

Bâzu s-a repezit la vale. S-a repezit şi Pavalache. Goliat, 
zis Gorilă, rânji la dânşii arătându-şi colții şi încercând să le 
taie calea. Atâta îl tăia capul! 


Pavalache s-a întors pe loc şi l-a scuipat scârbit drept între 
ochi, cu o viteză şi o măiestrie care l-ar fi lăsat pe Măgârdici 
cu gura căscată de admiraţie. Apoi şi-a văzut de goană după 
Bâzu, cât îl ţineau cele patru picioare ale sale. 

— Jos!... Culcă-te, nu în picioare!... Jos!... Ţipa piţigăiat 
biata Edit, care îşi pierduse şi ea capul, fugind de colo-colo 
pe mal, frângându-şi mâinile şi cotcodăcind ca mama lui 
Fred prin visul cel rău. Jos, domnule Bâzule, că are să crape 
gheaţa şi pe-alături...! 

Bâzu n-avea nevoie însă de asemenea sfaturi cotcodăcite 
de la distanţă. S-a dus de-a cârnita pe gheaţă, a făcut roată 
în jurul gurii de apă alegând locul, s-a lun-git pe burtă şi s-a 
apropiat lunecând ca o şopârlă şi întinzându-i lui Bobiţă 
capătul bastonului. 

— Ajutor!... Urla Bobiţă. Ai milă!... Nu mă da la fund, 
Bâzule!... Nu mă îneca!... lertare!... Ai milă!... Ajutor! 

— Sfârşeşte cu răcnitul tău, Bosumflache!... Gâfâia Bâzu 
printre dinţi. Doar ajutor îţi dau! Apucă de ca-pătul 
bastonului!... Ţine-te zdravăn!... Ufff!... Încleştează 
amândouă mâinile, mămăligă moale ce eşti...! 

Vânăt de spaimă, Bobiţă urla înainte, încerca să prindă 
băţul, îl scăpa, se cufunda până la coate, până la piept, cu 
ochii ieşiţi din cap şi cu zvârcoliri fără spor. 

Atunci, fie ce-o fi, Bâzu s-a ridicat pe genunchi, a sărit în 
picioare şi s-a aplecat să-l tragă afară de subţiori. Ajuta şi 
Pavalache, proptit pe toate cele patru picioare ale sale şi 
smucind de pulovărul lui Bobiţă cât îl ajutau puterile. 

Goliat sărea în jurul lor, lătra şi ca să se afle şi el în treabă, 
îi încolţea de zor, nărodul! 

Până la sfârşit, au izbutit să-l scoată la liman cu mare greu. 
Bobiţă tremura ca varga, murat leoarcă şi clănţănind din 
dinţi. Nu se lăsa urnit din loc. Se agă-ţase cu unghiile de 
umerii lui Bâzu şi tot mai striga: 

— Ajutor!... Săriţi!... M-am înecat!... Edit, mor!... Am 
murit...! 


Bâzu se încruntă la el, stăpânindu-se să nu pufnea-scă în 
râs de înfăţişarea disperată a lui Bosumflache. 

— Hooo! Că n-ai murit încă, Bobiţă!... Însă aşteaptă tu că 
tot din mâna lui Bâzu ţi se trage moartea! N-ai scăpat...! 

Spunând, i-a pus piedică şi l-a culcat moale jos. 

— Ajutor!... Mă omoară!... O ţinea Bosumflache cu 
răcnitul. 

Cu talpa, Bâzu i-a făcut vânt să lunece de-a săniuşul cât 
mai departe de spărtura care se lărgea văzând cu ochii. Şi 
bine mai chibzuise!... Fiindcă în aceeaşi clipă, gheaţa s-a 
despicat sub el şi sub Pavalache. Acum intraseră dânşii la 
apă! 

Fără glas, muţeşte, se zbuciumau şi se bălăceau în ochiul 
de apă verzuie şi cu sloiuri, până ce-au ajuns Măgârdici şi 
Dănuţ să-i ajute, tot cu bastonul domnului Stanciu Balaban. 
Se scutura Bâzu de şiroaie ca Pa-valache. Se scutura şi 
Pavalache ca Bâzu. 

În loc de răcnete şi de vaiete, Bâzu a început să râdă: 

— Fraţilor, după repetiţia asta, sar eu în gârlă de 
Bobotează, să scot crucea! 

— Lasă prostiile şi vitejiile, Bâzule!... Îl zorea Dănuţ, alb ca 
zăpada din jurul lor. Hai mai repede acasă, să nu răceşti. 

— Nu răcesc eu, că am să ţupăi pe drum bătuta, mai dihai 
ca un oarecare Daniil Sihastru în cea dintâi dimineaţă de 
ninsoare...! 

Apoi s-a întors, căutând nedumerit cu ochii în toate părţile. 

— Dar unde-s boierii noştri, să le dau sărăcia asta de 
undiţă pentru pescuit Bosumflachii din baltă? 

Edit alergase spre automobil cu Bobiţă şi cu Goliat, Gorilă, 
după dânşii. 

Bâzu a rămas astfel tot cu bastonul domnului Stan-ciu 
Balaban în mână. Aşa înţelesese Zavaidoc să bată cu 
ciomagul! Şi încă taman cu ciomagul domnului Balaban! 

O săptămână întreagă, în palatul Balaban a fost 
frământare şi grijă. 


Păşeau toate slugile în vârful degetelor. Vorbeau în şoaptă. 
Lipeau uşile fără vuiet... Doctorul Lateş venea şi pleca de 
cinci ori pe zi, pe noapte. Automobilele goneau la farmacie. 
Abia se întorcea unul şi pornea celălalt. 

Bobiţă lupta cu moartea. Scăpase de la înec, dar ca un 
odor cocolit şi ţinut în vată ce era, nu scăpase de urmările 
scăldătoarei cu sloiuri de gheaţă din lac. 

Bâzu, a doua zi, se înfăţişase la şcoală ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. A strănutat de două-trei ori. Şi cu asta, 
basta! Adevărat este că ţupăise pe drum sârba lui Daniil 
Sihastru, de întorceau trecătorii ochii şi clătinau din cap, 
crezând că băiatul cel mic al lui Neculai Aldea s-a cam 
scrântit la minte, de când cu isprava care-l făcuse de râsul 
câinilor pe poliţaiul Carapagâlgâl... 

Numai după un ceas s-a răspândit vestea că săvâr-şise şi a 
doua ispravă, mai de pomină încă. 

Domnul Stanciu Balaban se trăsese la faţă. Hainele îi 
spânzurau largi pe trup. 

— Mi-l salvezi, doctore?... Întreba cu glas rugător. Dau 
oricât!... Dau orice!... Dau tot ce am, numai să-mi scape cu 
viaţă copilul! 

Doctorul Lateş zâmbea, privindu-l pe deasupra ochelarilor. 

— Nu-i nevoie să dai tot ce ai dumneata, domnule Balaban. 
Nu-ţi cere nimeni... Nici n-aş avea ce face cu atâta bănet şi 
atâtea întreprinderi... Mi-aş pierde som-nul de griji şi 
răspunderi. 

— Mă iei cu vorba, doctore, ca să nu-mi spui adevărul? 

— Adevărul e simplu, domnule Balaban. Eu am dat tot ce 
aveam şi ce puteam da. Ştiinţa noastră. Rămâne acum să 
mai dea şi Dumnezeu... 

— Atunci nu scapă... Oftă domnul Balaban, cum of-tase şi 
Safta, spălătoreasă, nu cu multe zile în urmă. Înţeleg ce vrei 
să spui... 

— Nu înţelegi nimic, dacă aşa ai înţeles!... Zâmbi doctorul 
Lateş, punându-i mâna pe umăr. Am trecut hopul cel greu. 


Dumneata ai face bine să te odihneşti... Dormi câteva 
ceasuri... Ai s-ajungi ca un chibrit... 

Pe urmă s-a uitat pe fereastră, la cocioaba Saftei, 
spălătoreasă. Oftă el acum, doctorul Lateş. 

Şi nu mai zâmbea. 

Îşi amintise de bolnava cea săracă din hruba de-acolo, 
care a zăcut în întuneric, în frig şi în umezeală, şi pentru 
care el era moş-Doctor. 

Făcea o asemuire între cele două case şi cei doi copii 
bolnavi. Lenţuca, fetiţa spălătoresei, a scăpat cu zile. Va 
scăpa şi Bobiţă, băiatul domnului Balaban. 

Dar ce-i aştepta pe fiecare? 

În peştera cu ochiul vânăt de geam, fata Saftei, 
spălătoreasă e osândită să mai cadă la pat şi a doua şia 
treia oară. Pentru ea, boala e cuibărită în pereţii coşcoviţi, 
în grinzile putrede, în mindirul de paie. Pe fiul domnului 
Balaban nu-l va mai ameninţa nimic, în casa aceasta 
luminoasă, largă, încălzită, cu toate bunătăţile din lume 
aduse pe tavă. 

Aşa gândea doctorul Lateş, privind mâhnit pe fereastră. A 
vrut să spună ceva. Şi-a dat seama că e de prisos, faţă de un 
om ca domnul Stanciu Balaban. 

Însă spre mirarea sa, tatăl lui Bobiţă a rostit tocmai ce 
gândea doctorul Lateş. 

Privise şi dânsul la cocioaba care îi stătuse în coastă şi 
acum îi stătea pe suflet. Apoi vorbi: 

— Dumneata ai îngrijit, mi se pare, şi de fetiţa sărmanei 
Safta? 

— Eu... Mie mi se deschid toate uşile! Intru şi în co-cioabe, 
intru şi în palate... 

— Te-aş ruga ceva... Spuneam adineauri că aş da oricât, 
orice, dacă mi se face băiatul sănătos. lar dumnea-ta mi-ai 
răspuns cum meritam... M-am gândit la altceva. Să mă 
plătesc altfel! Să ajut nenorocita asta de văduvă, ca să-şi 
ridice altă casă în locul vizuinei în care trăieşte... Dar nu 
ştiu cum să fac. 


Doctorul Lateş a prins a zâmbi din nou, înviorat, 
cercetându-l peste ochelari cu o nemărginită uimire. 
Înţelegea el că domnului Balaban nu-i era la îndemână să 
săvârşească o faptă bună. Era ceva prea nepotrivit pentru 
firea şi apucăturile sale. Pentru aceasta avea nevoie de un 
ajutor. 

— Îmi pare că am ghicit cam ce-ai vrea să mă rogi!... Râse 
doctorul Lateş, ştergându-şi ochelarii cu batista. 

Cu alte cuvinte, ai dori să te ajut eu, ca s-o ajuţi dumneata 
pe Safta? Asta era? 

— Asta... A întărit domnul Stanciu Balaban, cu ochii la 
cocioaba strâmbă şi pitulată în nămeţi. 

— Nimic mai uşor!... lau asupra mea s-o scot cu bine la 
capăt. De-aş avea numai asemenea fapte de luat asupra 
mea, aş întineri cu treizeci de ani, m-aş lăsa de meserie şi 
m-aş tocmi vechilul dumitale de încredere... Dă-mi voie să-ţi 
strâng mâna, ca unui om în adevăratul înţeles al 
cuvântului...! 

— Adică până acum n-am fost om?... A întrebat tatăl lui 
Bobiţă. 

Doctorul Lateş asurzise deodată, ca Ţuşca, mâţa Saftei. Şi 
tot ca ea, amuţise. N-a auzit. N-a răspuns. 

Domnul Stanciu Balaban a rămas cu ochii plecaţi în 
parchetul lucios şi în covoarele catifelate, ca sub privirea lui 
Zavaidoc, omul de zăpadă al copiilor. 

Înălţat între perne, Bobiţă răsfoia o carte cu foile lucioase 
şi cu poze. 

A şoptit uşor: 

— Edit... Pot eu să te rog ceva? 

— Spune, Bobiţă... 

— Edit, ai să fii tu aşa de bună şi să-l rogi pe Bâzu din 
partea mea să vină aici? 

— De când aşteptam eu să aud vorbele acestea de la tine, 
Bobiţă!... A mărturisit guvernanta, care nu mai era acum 
matracucă. Mă duc după masă, Bobiţă drag...! 


— Nu aşa, Edit... De ce după masă?... Du-te chiar acuma 
cu automobilul şi roagă-l să vină la mine... Vrei? 

— Bine, Bobiţă... 

— Oare tu crezi că Bâzu are să ierte şi are să uite toate 
prostiile mele...? 

Edit nu-l mai recunoştea pe Bosumflache, cel care bătea 
din picior, zbierând: „Vreau!... Vreau să ningăăăă!... Vreau 
automobilul meu!... Vreau ciocolata mea!... Vreau zăpada 
mea...” 

— Nu răspunzi, Edit?... Oftă Bobiţă, închizând cartea cu 
poze. Pricep!... Nici tu nu crezi că are să ierte şi că are să 
uite Bâzu!... Cum să fac?... Învaţă-mă tu... 

— Aceasta n-aş fi putut să te învăţ eu, oricât m-aş fi trudit, 
dragă Bobiţă!... Vorbi înduioşată Edit, netezin-du-i o şuviţă 
de păr pe frunte. Nu ţi-am răspuns, fiindcă era o întrebare 
de prisos. Bâzu a iertat şi a uitat de mult toate prostiile 
voastre... Altfel, de ce-ar fi venit de trei ori să întrebe 
despre tine, când erai bolnav? 

— A întrebat de trei ori şi eu nu ştiu nimic, Edit? Aşa ţii tu 
la mine? 

— El mi-a cerut să tac. Spunea că vrea să-ţi dea o undiţă 
cu monogramă de aur pentru prins mormoloci, când ai să te 
faci sănătos... Ca s-o păstrezi suvenir... 

— Ce undiţă cu monogramă de aur? 

— N-a vrut să mă lămurească... E un băiat de inimă, dar 
vorbeşte o limbă pe care eu n-o prea pricep... S-a răsucit 
într-un picior şi a fugit la grădină, cu alt băiat, unul 
negricios. 

— Acela era Măgârdici!... Oare crezi că au să mă 
primească şi pe mine la joacă, în grădină, la omul lor de 
zăpadă...? 

— Nu e al lor, Bobiţă... E al vostru... Al tuturora... 

— E şi al meu? 

— Acum e şi al tău, Bobiţă... le-aşteaptă... 

După acele zile şi nopţi, cu vălmăşagul lor de peripeții, 
blândă a mai fost iarna pentru toată lumea! Alinate, 


sufletele! Dulce, viaţa! 

Cine ar mai fi crezut că se află tot în oraşul cel negru şi 
posomorât, de la sfârşitul toamnei, cu tusete şi ploi? 

Vuia acum de glasuri voioase, de râsete, de prietenoase 
întrebări şi răspunsuri. Clinchetul sprinten şi argintiu al 
clopoţeilor de sanie nu mai părea chemare de pe alt tărâm. 
Care tărâm, altul? 

Se strămutase, aici, tărâmul tainic al iernilor din poveşti. 
De pe străzile ninse, nu se mai întorcea nimeni cu inima 
strânsă, ca să intre în vizuini întunecate, cu sobele reci. Să 
ofteze. Să tuşească. Să tremure de frig. Să zacă. Să caute 
cu ochii îndureraţi cam ce lucruşor drag ar mai putea duce 
la vânzare ori la amanet. 

Acestea au trecut toate ca visul cel rău care-l chi-nuise pe 
domnul Stanciu Balaban, când prin somn grohăia, guiţa şi 
se zvârcolea înşfăcat burduf la tăietoare tocmai de oamenii 
lui de credinţă. Scăpase şi dânsul de visurile urâte. Scăpase 
şi târgul de urâtele sale urgii. 

— Te duci şi dumneata la moară? Întreba un glas vesel, în 
fulguirea cu steluțe mărunte. 

— Da, frate!... Am auzit că domnul Balaban iar a ieftinit 
făina. Acum nu mai ştiu ce e aia coadă la pâine... Se dau şi 
lemne la depozitele Balaban. 

În colţ de stradă, alt glas dădea zor cu altă întrebare: 

— Băiatul ce-ţi face? 

— Zburdă şi necheză ca un mânz, mulţumim Domnului de 
Sus...! 

— Adică mulţumim Domnului de Sus şi domnului Stanciu 
Balaban, cum s-ar zice?... Râdea trecătorul oprit în drum, 
cu braţele încărcate de pachete cu etichetele fabricii 
Balaban şi săculeţe doldora cu făină al-bă de la moara 
Balaban... Mai credeam noi să trăim, ca s-o vedem şi pe 
asta? 

Celălalt mărturisi că nici el n-ar fi crezut-o, dar a adăugat: 

— Mi se pare că am uitat noi tocmai ce era mai 
însemnat!... Dacă e treaba pe mulţumit, apoi s-ar cuveni să 


începem cu omul de zăpadă al copiilor noştri!... Zavaidoc, 
cum îi spun dânşii. Lui i le datorăm toate!... Nu ela săvârşit 
oare minunile în care n-am crezut nici noi şi nici n-ar fi 
crezut nimeni? 

— Adevărat, când te gândeşti bine!... Vine un copil din 
toată lumea. Nimeni nu ştie de unde. Nimeni nu ştie cum îl 
cheamă. Zideşte cu mâinile lui un om de zăpadă într-o 
dimineaţă... Pleacă fără urme. lar tot ce era amar şi ticălos 
în târgul nostru începe a se schimba peste noapte!... Una ca 
asta, cum ţi-o explici...? 

— Mintea nu m-ajută... De altminteri, ce să căutăm 
explicare?... Iainice sunt căile Domnului!... Să ne bucurăm 
de minune şi să nu mai împărţim firul de păr în patru. Eu 
am plecat, că m-aşteaptă nevasta şi copiii, ca pe Moş 
Crăciun, cu sacul plin!... Cu bine...! 

— Cu bine...! 

Vărguţă fermecată care mă ajută de ani şi ani să trec prin 
ziduri, să ascult şi să văd, ceea ce alţii nu aud şi nu văd, îmi 
şopteşte a mustrare: 

Ei, te-am înşelat?... N-aveam dreptate când te povăţuiam 
să ai răbdare şi să aştepţi? Dacă îţi dă mâna, pofteşte acum 
şi intră din casă în casă!... Priveşte... Ascul-tă... la aminte...! 

Vreţi să mergeţi cu mine încă o dată, pe unde-am mai 
fost...? 

Atunci, daţi-mi mâna. Încetişor! Nu tropăiţi... 

Acesta e palatul domnului Stanciu Balaban. Îl ştim noi 
bine! Dar aşa e că nu l-am mai cunoaşte? 

Ce zarvă şi chicote în sufrageria largă, cu masa lungă de 
stejar şi cu scaunele înalte ca stranele de la catedrală! Ce 
voie-bună şi ce ciripeală, acolo unde se auzea numai 
zbierătul răstit al lui Bobiţă: vreau ciocola-tăâă!... Vreau 
cireşi albastre...! 

Glasul lui Bâzu?... Cum asta?... Şi glasul lui Măgârdici?... 
Şi glasul Ginei, zâna zăpezilor?... Şi glasul Lenţucăi?... 

Pe ce lume trăim? Nu-i nălucire de vis? Nu ne amăgeşte 
nuieluşa fermecată? 


Nicidecum!... Nu e nevoie să ne frecăm la ochi. Nu se 
petrec toate prin somn. E chiar glasul lui Bâzu. Şi al lui 
Măgărdici şi al Lenţucăi şi al Ginei... Toţi sunt invitaţii lui 
Bobiţă. Aşa a dorit el. Aşa s-a rugat el de papa şi maman, 
să-i facă un hatâr; iar doamna şi domnul Stanciu Balaban 
au încuviinţat din toată inima. 

O masă numai a copiilor, unde să rămână numai între 
dânşii, pentru a prăznui ziua de naştere a lui Bobiţă. 

El stă în capul mesei. Nu mai e Bosumflache. Râde, 
vorbeşte omeneşte, poartă de grijă musafirilor, îi îmbie să 
se simtă ca la dânşii acasă. În faţa lui, Gina e aşezată la loc 
de cinste, cum se cuvine pentru o zână a zăpezilor. În 
dreapta Bâzu, în stânga Măgârdici. Pe urmă Lenţuca, 
Dănuţ, Lola şi Lala, Fred, Veţuţa, până şi Malicica 'Talus. 

Măgârdici a cercetat mai întâi caloriferul, a pipăit ţevile, a 
clătinat din cap, arătându-şi părerea de rău că în palatul 
Balaban nu se află sobe şi coşuri. Le-ar fi tras elo 
muştruluială şi o feţuială numărul unu, să se ducă vestea. Şi 
încă pe gratis! Apoi şi-a pus lacăt gurii, ca să nu scuipe 
cumva ţâşti în dreapta, ţâşti în stânga, pe covoarele 
catifelate şi pe parchetul lucios. Are să-şi scoată el din 
capete, cu vârf şi îndesat, îndată ce va ajunge afară, în 
stradă. 

Deocamdată se necăjeşte cu o batistă, care-l cam încurcă; 
tot o împătureşte şi o bagă în buzunar, o scoate şi o 
despătureşte. Parc-ar fi mama lui Fred, cu numărătoarea ei 
de rufe din fiecare noapte. Mare canon şi boieria!... Cu 
atâtea marafeturi, mai uşor de curăţat e un hogeag, decât 
un pârdalnic de nas...! 

Cranţ-cranţ!... Aha!... Acesta e amicul nostru, jupânul 
Bâzu, care ronţăie din cojiţa rumenă de purcel la cuptor. Un 
purcel în carne şi oase şi în cojiţă, nu zugrăvit cu coada 
sfredel pe-o muşama de pe o masă săracă, într-o odaie 
friguroasă, unde-şi repetau lecţiile doi fraţi cu paltonaşele 
între umeri. 


Malicica Talus, înfiptă cum e ea, a cerut cu îndrăzneală o 
portocală, s-o ducă acasă pentru o soră mai mică. O soră 
care încă nici n-a văzut portocale în viaţa ei. 

Bobiţă a surâs, trăgând cu coada ochiului la Edit. 

Guvernanta i-a făcut semn din sprâncene să ţină secret. 
Dar pe Bobiţă l-a luat gura pe dinainte: 

— Nu era nevoie s-o mai spui, Maricico!... Ne-am gândit 
noi din vreme. Pe toţi îi aşteaptă la plecare un pachet cu de 
toate... 

— Şi poltocale? 

— Şi, Maricico! 

— Şi tolt? 

— Şi tort... Şi jucării. Şi cărţi... Şi altele... 

— Măi, să fie al diacului!... S-a mirat Maricica Ţăruş 
arătând spre el cu ţăpuşa furculiţei. D-apoi tu eşti un băiat 
de zahăl, Bobiţă!... S-o ştii!... Când te-ai făcut de isplavă, că 
elai Bosumflache...? 

Au izbucnit toţi în chicote de râs... lar cel care hohoteşte 
mai cu poftă e tocmai Bobiţă. 

Îi vine şi lui să râdă acum de Bosumflache, când se 
îmbufna şi tropăia din picior cu ciudă, strigând vreau! 
Vreau! Vreau eu!... Şi când cerea lui Edit să-i aducă pe 
farfurie o porţie de zăpadă, ca o probă de făină de la moara 
Balaban. 

Mai este nevoie să trecem prin ziduri din casă în casă? Eu 
zic să ne oprim. Ne-ajunge atât! Ştim acum că pretutindeni 
pâlpâie flacăra focului în sobe. Ştim că nimeni nu mai 
scotoceşte în dulapuri să afle un cârmoj de pâine uscată. 
Ştim că nimeni nu mai oftează şi că pe nimeni nu-l mai 
strânge în spate groaza zilei de mâine. 

Chiar tatăl lui Guţă, nu mai e poliţaiul Ulcior şi 
Carapagâlgâl. 

S-a dus la Safta şi a cerut iertăciune cu ochii în pământ, 
pentru nedreptele lui bănuieli, pentru neomenia cu care a 
strâns-o în chingi după îndemnul altora, ca să-i scoată 
cearşafurile pe nas. 


— Mi-au ieşit mie cearşafurile acestea pe nas, lele Safta!... 
A mărturisit, gândindu-se la visul său din fiecare noapte... 
Tot pe nas îmi ies, de nu se mai isprăvesc!... 

Safta n-avea de unde să ştie ce drăcovenii visează poliţaiul 
Carapagâlgâl. A crezut că vorbeşte despre neplăcerile pe 
care le îndură el acum în slujbă, fiindcă n-a fost vrednic să 
prindă un hoţ vestit decât atunci când l-au dibuit doi 
băieţaşi şi un câine. 

— Din partea mea, mie mi-a trecut amarul... Rostise Safta, 
spălătoreasă, înălţând obrazul care nu mai era împietrit. 
Poate că a fost o cumpănă trimeasă dinadins de Dumnezeu, 
ca să-mi încerce credinţa!... Aşa că eu n-am nimic cu 
dumneata. 

N-a mai avut nimica nici visul cu poliţaiul Carapancea. L-a 
lăsat în pace. N-a mai gâlgâit şi n-a mai scos cearşafuri, 
şervete, duzinele ciorapilor de damă, ca să-i rămână unul 
spânzurat în nas. 

Numai mama lui Fred, fiindcă s-a înverşunat să nu-i spună 
Saftei nici o vorbă blândă şi cu părere de rău, numai 
cucoana Eliza cotcodăceşte înainte, noapte de noapte şi nu 
mai isprăveşte cu numărătoarea rufăriei după listă. 

— Şase feţe de masă cu şervetele lor pentru douăsprezece 
persoane... Sunt...? 

— Cot-cot-cot-cotcoodaaac! Cotcodaaac...! 

În grădina publică, sub ochii lui Zavaidoc, omul de zăpadă, 
tabăra lui Bâzu, Măgârdici şi Dănuţ era la datorie în fiecare 
Zi. 

În zilele de şcoală şi de lucru, pe fugă, o jumătate de ceas 
ori un ceas. În zilele de sărbătoare, din zori până în seară, 
cu întrerupere scurtă la vremea prânzului. Crescuse ceata 
la număr. Bobiţă se dovedea bun şi inimos tovarăş, ba chiar 
în stare de iscodiri destul de isteţe. 

Sănioara lui a încăput pe mâna lui Bâzu. 

Schiurile, pe mâna lui Măgârdici. Goliat a făcut pace cu 
Pavalache. Nu mai rânjea colții de Gorilă. 


— Mare dobitoc ai mai fost!... Îl dăscălea Pavalache. Bine, 
bre!... Ce, te credeai coborât cu hârzobul din cer, de nu-ţi 
mai ajungea nimeni cu prăjina la nas?... Mai întâi, acela se 
cheamă nas?... În locul tău l-aş băga sub coadă, să nu mai 
râdă şi câinii de el...! 

Goliat nu se supăra. Făcea haz: Încerca să-şi ascundă 
sfârcul de nas sub coadă. Dar şi din partea cozii, avea tot 
numai un sfârc. 

— Nu te mai amări pentru atâta!... L-a mângâiat 
Pavalache. Nu-i numai un câine scurt de coadă! Ca să-ţi 
arăt eu că ţi-s prieten, uite, te las să-l bagi sub coada mea... 

Zis şi făcut! 

Mă rog, prietenie la cataramă! Toate ca într-un târg, unde 
doar atâta mai lipsea: să umble şi câinii cu covrigi în coadă. 
Chiar una ca asta nu se întâmplase încă. Nu mergea până 
acolo dărnicia domnului Balaban şi nici puterea lui Zavaidoc 
de a săvârşi minuni. 

În schimb, pentru Crăciun, fiecare şcoală a avut pomul 
său, cu haine şi cărţi pentru copii, cu anume pachete şi 
anume bonuri de lemne, pentru părinţi. Întâia oară, de 
când se înălţase palatul Balaban, porţile de fier au fost 
deschise larg, să poată intra cetele de colindători, copiii cu 
steaua, pluguşorul de Sfântu Vasile, irozii şi vicleemul. 

Bâzu şi Măgârdici, cu toate împotrivirile lui Dănuţ, au 
întocmit o urătură cam deocheată, pe care au rostit-o după 
toate rânduielile, cu pocnete de harapnic, băzâiala 
buhaiului şi gălăgie cumplită de talangă! 

Aho! Aho! Copii şi fraţi, Staţi puţin şi nu mânaţi, Lângă boi 
v-alăturaţi, Şi cuvântu-mi ascultați. 

Hăi! Hăi! 

Să mai urăâm şi ăst an, Şi la domnul Balaban, Că n-are 
porţi ferecate, Nici perdelele lăsate! 

Parcă n-ar fi Balaban, 'Tot acel de-acum un an, Când 
gemeam toţi la aman, După pâine şi făină, După şuncă şi 
slănină, După lemne şi cârnaţi! 


Hai, acum v-alăturaţi, Într-un glas ca nişte fraţi, Laolaltă să 
strigaţi: 

Hăi! Hăi! 

C-a venit Zavaidoc, I-a pus inima la loc, I-a deschis ochii să 
vadă, La necazuri să ne creadă, Şi-a făcut minune mare, 
Cum nu e alta sub soare, Parcă n-ar fi Balaban, Tot acel de- 
acum un an! 

Ia mai mânaţi, măi! 

Hăi! Hăi! 

Şi tot cu hăi! Hăi! Şi cu mai mânaţi, măi! Urătura a ţinut 
ca la o jumătate de ceas, înşirând toate năzdrăvăniile câte 
le-au mai trecut prin minte lui Băzu şi Măgârdici. 

Detunau pocniturile harapnicelor, huruia buhaiul, suna 
talanga mai grozav decât clopotul cel mare de la catedrală, 
Bâzu se schimba cu Măgârdici la fereastră, când le slăbea 
glasul. Dar de lăsat tot nu s-au lăsat. 

lar domnul, Stanciu Balaban, departe de a arăta vreo 
supărare, râdea cu hohot, i-a chemat înăuntru şi i-a poftit la 
ospăț. 

Bâzu a cerut iertare în numele tuturor. Aveau şi dânşii 
casele lor, cu părinţii lor care-i aşteptau şi altă îndatorire 
înainte de a se risipi. Să-i ureze ani mulţi şi lui Zavaidoc, 
omul lor de zăpadă! 

La care treabă s-a alăturat de îndată şi Bobiţă, plecând cu 
mare alai la grădina publică. 

Urătura pentru Zavaidoc era alta. Tot de Bâzu şi de 
Măgârdici întocmită şi tot cu hâtre pomeniri. Însă aco-lo a 
fost vorba despre isprăvile taberei lor şi despre oarecare 
păţanii faimoase de-ale lui Bâzu, Fred, Dănuţ, Măgârdici, 
Malicica Talus, Gina, zâna zăpezilor. 

Unchiaşul lor de zăpadă asculta cu urechea plecată şi cu 
zâmbet şăgalnic în barba albă. Poate că mai ştia el şi alte 
isprăvi de-ale taberei, mai de puţină laudă; şi alte păţanii 
de-ale tuturora, mai anevoie de strigat în gura mare, cu 
bălângănit de talangă şi pocnituri de bici. 

Le ştia şi le iertase. Închidea ochii. 


— Măi!... Lui Zavaidoc al nostru i se închid ochii de somn! 
A tălmăcit Măgârdici în felul său, stupind ţâşti în dreapta, 
ţâşti în stânga şi folosind în voia cea bună degetele în locul 
blestematei de batiste. Să-l lăsăm să se odihnească!... L-am 
asurzit şi l-am năucit de cap... Hai, pe la casele noastre. 
Noapte bună, Zavaidoc!... La anul şi la mulţi ani, Stăpâne...! 

Asa au trecut sărbătorile de iarnă. Aşa au trecut 
săptămânile. Aşa lunile... 

Ianuarie... Februarie... Se apropia luna lui Mărţişor. 

Au fost zile şi nopţi de viscol... Zile şi nopţi de ninsoare 
domoală. Zile şi nopţi senine, de ger, de promoroacă şi cer 
sticlos, când crapă ouăle corbului şi se lipeşte mâna de 
clanţa uşii. 

Dar viscol, crivăţ, ger, ce însemnau toate acum? Nu mai 
erau urgii abătute asupra unui târg sugrumat de lipsuri şi 
de amărăciuni. Nu răzbeau pe sub prag, în casele unde 
trosnea focul în sobe şi unde mirosea a aburi de pâine 
caldă. 

Tatăl lui Bâzu şi Dănuţ se întorsese de la sanatoriul din 
munţi, sănătos şi cu obrajii rumeni. Intrase din nou la 
moara lui Balaban, într-o slujbă mai cu rost şi mai potrivită 
destoiniciei sale. Safta se strămutase până în primăvară, în 
două odăi din acaretele palatului Balaban. 

Lenţuca avea altă păpuşă, în locul celei de cârpe, oarbă şi 
fără gură să poată glăsui. O avea pe Cleopatra, păpuşa 
Ginei, de care s-a despărţit zâna zăpezilor, fiindcă auzise ea 
într-o zi de la madam Palade că nu-i destul să dăruieşti ceea 
ce nu-ţi mai trebuieşte ţie, ca hăinuţele şi ghetuţele de anul 
trecut; ci să-ţi rupi din inimă ceva scump şi drag. Din inimă 
şi-o rupsese şi dânsa pe Cleopatra, cu lacrimi în ochi! 

Dar Pavalache a mângâiat-o, cum rostise doctorul Lateş 
către domnul Stanciu Balaban, în ziua când se făcuse om: 

— Dă-mi voie să-ţi strâng mâna, dragă Gina!... Asta chiar 
că faptă de zână se cheamă. Dacă eşti zână, eşti zână, ce să 
Zic?... M-ai tâiat!... Am să i-o raportez şi lui Zavaidoc, s-o 
scrie la condică... 


— Tu crezi că le scrie la condică...? 

— Pavalache ţi-o spune!... O vorbă am!... Ce-ţi închipui tu 
că face el noaptea, când rămâne singur? 

— Are şi condică neagră? Se îngrijoră zâna zăpezilor. 

— O fi avut el la început. Acum pun gâtul pe trunchi, să mi- 
| taie sora Maicii Domnului cu satârul, dacă n-a zvârlit-o el 
pe gârlă!... Ce să mai treacă la condica neagră?... N-ai 
văzut că până şi Gorilă s-a făcut un câine omenos, să-l pui la 
rană?... Chiar mă chitesc să-l iau nun mare la cununia 
mea... 

— Cum?... 'Te însori, Pavalache?... S-a mirat Gina, oprindu- 
se în loc. 

— Mă însor!... Ce să fac?... Mi-a venit şi mie vremea să mă 
gospodăresc... Nu mai merge cu viaţa asta de terchea- 
berchea! M-am logodit cu Fifina... N-ai băgat de seamă c- 
am schimbat zgardele? 

— Iar Tomi ce zice? 

— A înghiţit găluşca şi a rămas cu botul pe labe!... Prea se 
întinsese dumnealui la caşcaval!... Hai la cul-care, 
jupâneasă zână!... Ne-am luat cu vorba şi ne-apucă 
noaptea... Am să te rog ceva, dacă-mi eşti prie-tenă...! 

— Mai întrebi?... Spune, Pavalache... Ceva greu...? 

— Un fleac de nimica toată! Să mă închizi în bucătărie... 
Văd că răsare luna şi mă cam tem... 

— Cum, Pavalache?... Se minună Gina în bătaie de joc. Aşa 
bărbat viteaz eşti tu? le temi de lună acum? Să nu afle 
cumva Fifina, că te-ai făcut de râs! 

Pavalache a clătinat din cap cu milă, râzând de Gina: 

— Ce copilă ai rămas, cât eşti de zâna zăpezilor!... Păi aşa 
mă cunoşti şi aşa ai înţeles tu lucrurile?... De lună mă tem, 
Gina? Mă tem de mine! Mă tem să nu încep a urla la dânsa 
şi să n-o bag în boale... 

— Atunci de ce urli?... Întrebă fosta domnişoară Dece. De 
ce nu te ţii? 

— Uşor ţi-i a vorbi!... Crezi că e chip să te ţii?... Când te 
apucă, te ia gura pe dinainte şi urli şi iar urli şi tot urli, de 


se stârneşte toată mahalaua... pe urmă, gata-i! Pornesc toţi 
şi facem un cor, de-şi ia luna lumea în cap!... Hai!... Hai, că 
iaca s-arată... Du-mă acasă şi trage zăvorul, că m-apucă 
pandaliile...! 

Luna s-a arătat mai întâi roşie şi uriaşă, la marginea 
cerului şi a grădinii. S-a înălţat treptat. După un ceas a fost 
sus, lucind tainică şi argintie, în mijlocul stelelor. Oraşul 
întreg sclipea alb. 

Iar asupra oraşului întreg, peste acoperişurile învăluite în 
nea, peste hogeagurile cu fumuri albastre, se apleca, albă şi 
ocrotitoare, umbra lui Zavaidoc, omul de zăpadă. 

După ce dormeau toţi, el rămânea să vegheze până şi 
somnul tuturora, ca nici prin vis să nu geamă cumva, să nu 
mai suspine cumva, să nu scrâşnească nimeni din dinţi. 

Umbra sa străvezie luase locul celeilalte umbre de 
odinioară; umbra neagră, de spaimă, cu gheare şi rân-jet, 
după chipul şi asemănarea domnului Stanciu Balaban de- 
atunci. 

— Bang-bang!... A sunat ceasornicul catedralei, două după 
miezul nopţii. 

Somn bun! Somn dulce! Somn uşor! 

În cea din urmă săptămână a lui februarie, au prins să 
picure streşinile. Iarna nu mai avea tărie. Ziua era mai 
lungă. Mai jilave, vânturile. Mai răzleţi, fulgii. 

Zăpada cea albă şi afânată a străzilor s-a prefăcut într-o 
plămadă murdară şi slută, zoioasă, mozolită de paşi, de 
copite, de roţi. 

Nu mai răsuna sprintenul şi voiosul şi argintiul clinchet al 
zurgălăilor de sanie, ca o chemare tainică de pe alt tărâm. 
Duruia cu vuiet hodorogit o birjă. Zdrăngăneau hurducate 
fierăraiele cotigelor. Icneau în hârtoape roţi grele de 
camion. 

Numai nămeţii din grădina publică se mai păstrau încă de- 
o albă şi curată lumină. Şi numai Zavaidoc, omul de zăpadă 
al copiilor, stătea încă neclintit de strajă la locul său, sub 
bolta de crengi care începea să-şi scuture florile dalbe de 


nea. Poate că mai slăbise. Parcă se mai încovoiase de umeri. 
Îmbătrânea. Se gârbovea. 

Tabăra lui Bârzu, Măgârdici, Dănuţ şi Bobiţă, se înfiinţa la 
joaca din fiecare zi. Dar cu mai puţină însufleţire. Cu glasuri 
mai ostenite. Cu unele lipsuri la număr. 

Se făcea tăcere deodată, fără pricină. 

Fără pricină, toţi se opreau din joacă şi din vorbă, din râs. 
Se uitau îngânduraţi! În gol. Trecea o presimţire mâhnită a 
sfârşiturilor. 

Pe urmă au venit zilele babelor din luna lui martie, cu 
vreme schimbătoare şi amestecată. Se stârneau viforniţe, o 
dădea pe lapoviţă, apoi pe moină, se însenina peste un ceas 
şi peste altul năpădeau pe cer nori negri, învolburaţi de 
vânt. 

Într-o duminică a încercat să ningă iarăşi cu nădejde. 
Potopeau fulgii mari şi moi, fluturând ca în dimineaţa cea 
dintâi a iernii, când Gina a tras perdelele la o parte şi a 
rămas înmărmurită de feerica privelişte deafară. 

Alb, alb, numai alb. Tot alb, toate albe. Din nou se 
primenise oraşul întreg sub straiul pufos de ninsoare. 

Au dat fuga cu mic şi mare în grădină, unde tabăra s-a 
împlinit de îndată la număr, fără o singură lipsă la apel. 
Înfloriseră iarăşi alte cununi dalbe de nea în ramuri. 
Zavaidoc îşi pusese pe umeri mantia sclipitoare, cu pietre 
scumpe de zile mari. De jur împrejur zăpada era proaspătă, 
fragedă, de un alb care le lua văzul. 

Aceasta a fost cea din urmă duminică a lor de joacă veselă, 
plină de năzbâtii şi de hohotiri, ca în toiul lui decembrie şi 
ianuarie. 

Spre seară, s-au despărţit istoviţi. Întorceau ochii din mers 
la omul lor de zăpadă, să-şi ia rămas bun. 

— Venim şi mâine, stăpâne Zavaidoc!... A strigat Maricica 
Ţăruş, înfiptă, după năravul său. Să ştii!... Bună seala...! 

Zavaidoc îi privea trist, cu ochii împăienjeniţi de-o ceaţă, 
cum se depărtau toţi pe poartă, cu sănioarele, cu patinele şi 
schiurile, cu toate sculele desfătărilor de iarnă. 


Îi tremura oare în ochi cine ştie ce fulg topit sau îi tremura 
o picătură de lacrimă...? 

Peste noapte s-a abătut un vânt cald, dinspre ţările de 
miazăzi. Apoi s-a dezlănţuit o ploaie de primăvară, cu 
ropote şi clăbuci, sunând pe acoperişuri, şuvoind în 
burlane, puhoind năvalnic pe străzi. 

Zavaidoc s-a topit în câteva ceasuri. 

Dimineaţa, când Gina, zâna zăpezilor, a tras per-deaua la o 
parte, a rămas încă o dată încremenită şi fără de glas. 
Acum, fără glas şi încremenită de jale. 

Se dusese împărăţia ei, ştearsă de pe faţa pământu-lui! Se 
sfârşise cu alba şi feerica privelişte din atâtea luni! Crengile 
copacilor erau goale şi negre. Negre, acoperişurile caselor. 
Negre, potecile grădinii, negre, străzile ude de ploaie. 

Numai pe-alocuri, la umbră de ziduri şi de împrejmuiri, 
unde-au fost troienele înalte, mai stăruiau mo-vile de omăt, 
şonţite şi murdare, cu pojghiţă de zgură, de ţărână de 
noroi, de gunoaie. Şi nici măcar n-o mai avea pe Cleopatra 
alături, să-şi destăinuie şi să-şi aline durerea!... Sora Maicii 
Domnului nu-i dădea voie nici lui Pavalache să intre în casă, 
fiindcă era ud ca un câine plouat. Zgribulea amărât ca vai 
de el, sub scară, cu botul în pământul dospit de apă. 

Zâna zăpezilor s-a întors în pătucul alb şi a plâns cu 
obrazul îngropat în perne. 

După-amiază ploaia se potoli. S-a dezvelit cerul înalt, senin 
şi albastru ca sineala. Un vânt subţire zbi-cea de zor 
trotuarele ude. Gina s-a strecurat pe uşă. 

— Hai, Pavalache!... Să mergem repede... 

Pavalache n-a mai întrebat unde. Ştia. A pornit-o înainte 
spre grădina publică. 

Călcau din piatră în piatră. La poartă au încetinit pasul. În 
locul lui Zavaidoc, omul lor de zăpadă, se zărea numai o 
pată albă, împuţinată la jumătate, sub crengile goale, 
ţepoase, ca nişte spini care împungeau cerul. 

Pretutindeni, de jur împrejur, pământ negru, frunze 
putrede de anul trecut, băltoace tulburi. Doar lângă 


tulpinile castanilor, se pitulaseră la umbră câteva sărmane 
ostroave de omăt, stropite de noroi, tivite cu ţărână, 
presărate cu nisip şi vreascuri sfărâmate. 

Se temeau, parcă se temeau să păşească înainte. Dar nu 
erau numai ei. 

Din toate ungherele târgului, pe toate potecile grădinii, se 
iviseră copiii taberei, mânaţi de acelaşi gând. Şi Bâzu, şi 
Măgărdici, şi Dănuţ, şi Lola, şi Lala, şi Bobiţă, şi Lenţuca, şi 
Fred, şi Nina, şi Guţă şi Maricica Ţăruş şi alţii şi altele, 
măcar douăzeci încă. Unii purtau acum pelerine de cauciuc 
şi pardesie foşnitoare de ploaie. 

Toţi se apropiau în tăcere, cu ochii ţintă, spre locul unde se 
înălţase o iarnă întreagă omul de zăpadă al minunilor, 
stăpânul şi ocrotitorul lor. 

În tăcere s-au apropiat toţi şi toţi s-au oprit în tăcere. 

Zavaidoc, omul lor de zăpadă se sfârşise de zile. Nu mai 
avea chip omenesc. 

Se scufundase fruntea în care se ţeseau altădată razele 
soarelui; se scufundaseră ochii cu privirea blajină şi 
iertătoare; se scufundase gura cu zâmbetul şăgalnic şi 
ocrotitor. O movilă albă, ca de oseminte. Atât mai rămăsese 
sub crengile goale şi negre, ţepoase, care împungeau cerul 
albastru ca nişte spini. 

Nu rostea nimeni nici un cuvânt. Se temeau să nu 
izbucnească în hohote de plâns. Pe obraz însă li se 
rostogoleau lacrimile. Şi nu simțeau nevoia să le ascundă. 
Nu se ruşinau de ele. Nici chiar Bâzu, pe care încă nu-l mai 
văzuse cineva până atunci cu lacrimi în ochi. 

Aşa au stat. Aşa s-au despărţit. Aşa s-au împrăştiat către 
case, tot fără glas. Mergeau cu privirea în pământ şi cu 
inimile împunse de spinii cei negri ai crengilor de peste 
osemintele lui Zavaidoc. 

S-au dus acasă să-şi strângă sănioarele, patinele, schiurile; 
toate sculele desfătărilor de iarnă. În odaia lui Bâzu şi 
Dănuţ a rămas amintire pe perete, numai desenul cu Daniil 


Sihastru ţupăind sârba fulgilor în cea dintâi dimineaţă de 
ninsoare. 

Nimic de-acum, nimeni de-acum, n-avea să-i mai adune 
pentru multă vreme laolaltă. Mulţi s-au despărţit ca să nu 
se mai întâlnească vreodată. 

Iar nu târziu după ce s-au risipit în aburi oasele lui 
Zavaidoc, omul de zăpadă al copiilor, semne ciudate şi triste 
s-au arătat în oraş. Semnele vechi. 

Îşi aduceau unii aminte de certuri şi de răfuieli ui-tate. 
Alţii, de răni care n-au fost tămăduite deplin. Conu lancu, 
pensionarul, a trecut iarăşi pe lângă moş Toader, tăietorul 
de lemne, posac şi tuşind, cu ochii şi cu gândul în altă parte, 
fără să-l mai oprească în drum pe 'Todiriţă de odinioară. 
Bobiţă a mai slăbit-o cu dragostea pentru Bâzu... Vroia o 
bicicletă numai a lui... „Vreau! Vreau...!”. 

— Striga la Edit, care a prins iar să ofteze. Chiar domnul 
Stanciu Balaban a cerut într-o dimineaţă oarecare 
condicile, începând posomorât să-şi verifice socotelile morii 
Balaban şi fabricii Bala-ban şi Băncii Balaban. După cum a 
smucit telefonul şi a îngroşat glasul, glasul său de altădată, 
nu se vestea a fi în toane bune. 

— Văd că ai cam stricat prietenia cu Goliat, domnule 
Pavalache... Ce s-a întâmplat?... Întrebă Gina. 

— Dă-l încolo de cârn!... Nu-mi mai pomeni de el!... Pufni 
Pavalache pe nări. Gorilă tot Gorilă!... Şi-a dat în petec. 
Brânză bună în burduf de câine...! 

— Bine, bine!... Dar cu asta tot nu mi-ai spus ce s-a 
întâmplat?... Nu-l slăbi, Gina. Ţii iarăşi secret? 

Pavalache a oftat, stupind scârbit ca Măgârdici, ţâşti în 
dreapta, ţâşti în stânga. 

— Ce să mai ţin secret, că urlă tot târgul!... N-ai vă-zut 
cum se ţine de coada Fifinei? Vrea să mă scoată din pâine şi 
are să mă scoată din pepeni! Nu-şi cunoaşte lungul nasului, 
mopsul naibii! 

— Poate e numai o părere de-a ta, Pavalache!... Îl mângâie 
fosta zână a zăpezilor. 


— Să dea Dumnezeu!... Dac-ar fi aşa, uite, dau şi eu ca 
madam Palade un acatist la biserica domnească!... Altfel mă 
tem că-l cotonogesc! Fac crimă!... Se burzu-lui Pavalache 
încruntat. Dacă fac, fac, ce să zic? Azvârl după el cu satârul 
Surorii Maicii Domnului! N-are nas, n-are coadă, are să 
rămână şi olog, să ceară de pomană ca un calic la colţul 
străzilor! 

— Eşti fantastic, Pavalache! Domoleşte-te! Se sperie Gina 
de asemenea hotărâri ucigaşe. Nu face crimă, că are să te 
scrie la ziar! Eu zic că tot e numai o părere de-a ta... [i s-a 
năzărit, cum te-apucă hachiţele cu urlatul la lună... 

Poate că tot aşa erau numai nişte păreri şi semnele cele 
vechi care se arătau iarăşi în târg. Altfel, pentru ce-a mai 
trecut Zavaidoc pe-acolo? Numai pentru o pace şi o alinare 
şi pentru minuni care s-au topit după câteva luni, ca 
osemintele sale de nea...? 

La acestea gândea domnul Nicolae Aldea, tatăl lui Băzu şi 
al lui Dănuţ, într-o dimineaţă de la sfârşitul lui martie, 
plimbându-se singuratic prin grădina publică. 

Se oprise în locul unde se înălţase astă-iarnă Zavaidoc. 

Acum au înflorit ghiocei albi pe pajiştea verde. Crengile 
începeau să-şi desfacă mugurii. leşeau la lumina soarelui 
alte frunzuliţe fragede, care vor asculta zumzetul albinelor 
şi vor lega prieteşug cu un puf zglobiu de păpădie. Zbura 
cel dintâi fluture. 'Treceau pe cerul înalt, întorcându-se la 
cuiburi, cele dintâi stoluri de păsări călătoare. Se vestea o 
primăvară dulce ca mierea. 

Dar pe domnul Nicolae Aldea îl apăsa o mâhnire. O taină 
pe care n-a mărturisit-o nimănui, nici cucoanei Eleonora. 

Privea îngândurat la locul unde a fost omul de ză-padă al 
minunilor. El singur, din tot oraşul, îşi mai amintea acum 
întâmplarea cu băiatul străin, fără nume, care a sosit într-o 
dimineaţă, l-a făurit cu mâinile sale şi a plecat apoi fără 
urme. 

În sanatoriul din munţi unde s-a făcut el sănătos, aflase 
altă întâmplare. 


Se spunea că la începutul iernii ar fi fost adus acolo un 
băiat bolnav, care a murit peste câteva zile. Un co-pil cu un 
dar neasemuit în plăsmuirea animalelor, chipurilor 
omeneşti, sfinţilor, voievozilor şi altor urzeli, din ceară, din 
miez de pâine, din lemn, din tot ce-i cădea sub mână. Se 
mai spunea chiar că din această pricină i s-ar fi tras boala şi 
moartea. 

Povesteau doctorii că ar fi înălţat el un om de zăpa-dă, iar 
în fierbinţeala lucrului ar fi zvârlit bluza de piele de pe 
dânsul. L-a pătruns răceala până în plămâni, nu şi-a dat 
seama nici el, n-au prins de veste nici părinţii, decât prea 
târziu, când toţi doctorii şi toate doctoriile nu i-au mai găsit 
leac să-l smulgă din ghearele morţii. Unde s-au petrecut 
toate? Nu ştia nimeni!... Copilul n-a spus-o decât când a 
închis ochii. 

Potriveala dintre cele două întâmplări îl încredinţase însă 
pe tatăl lui Bâzu şi al lui Dănuţ că numai acel copil îl făurise 
pe Zavaidoc, omul de zăpadă al minunilor din oraşul lor. 
Altul nu putea fi. Şi acum i se strângea inima la gândul că o 
plătise cu viaţa. De ce oare numai cu acest preţ a adus 
copilul necunoscut atâtea minuni şi atâtea alinări, într-un 
târg pentru dânsul străin, de care nu-l lega nimic? 
Schimbase sufletele. Le străbătuse cu un fior. Le îndemnase 
să presimtă că pe lume mai este şi altceva, luminos, blând şi 
nepământean... lar el nu mai era...! 

Domnul Nicolae Aldea n-a mărturisit nimănui bănuielile 
sale. La ce-ar fi folosit? Pentru ce-ar fi tulburat cu o tristeţe, 
amintirea unei bucurii care s-a dus? Iaină a vrut băiatul 
necunoscut să rămână? Taină va rămâne în vecii vecilor. 

Adierea zefirului a clătinat lin cupele florilor albe de 
ghiocei. Ghiocei albi ca neaua vor fi înflorit acum şi pe 
mormântul meşteraşului fără nume, care nu se va mai 
întoarce în nici o altă iarnă, niciodată, să mai plăsmuiască 
alt om de zăpadă al minunilor, pentru copiii dintr-un oraş 
unde nu mai călcase până atunci. 


Nu mai călcase niciodată până atunci şi nu se va mai 
întoarce de-acum în nici o iarnă, alta, niciodată. 

Niciodată. 

Povestea omului nostru de zăpadă s-a isprăvit. 

Acestea au fost toate întâmplările copiilor şi feluriţilor 
oameni, buni şi mai puţini buni, din oraşul pe unde a trecut 
într-un început de iarnă meşteraşul cel venit din lume fără 
urme. Întâmplări toate adevărate. Vă jur pe capul lui 
Pavalache! 

N-aţi pătruns voi împreună cu mine din casă în ca-să? Nu 
le-aţi văzut?... Nu le-aţi auzit, toate? 

— Bang!... 

— Bang! 

— Bang! Sună trei după miezul nopţii, ceasornicul de la 
catedrală. Bang!... 

— Bang! 

— Bang! 

E o mare tăcere. Toţi dorm. Toate luminile sunt stinse. 
Numai în cămăruţa unde mă aflu, licăre singuratică lumina 
pe masa mea de scris. 

S-a isprăvit cerneala. S-a isprăvit hârtia. S-a isprăvit 
cartea la care am scris nopţi şi nopţi de trudă, ca să v-o 
încredinţez vouă. 

Vărguţa fermecată stă alături, pe marginea mesei. Aşa 
cum mi-a dăruit-o Sfânta-Vineri, când eram un copil, să trec 
cu dânsa prin ziduri, să pătrund în case, să văd şi să aud, 
ceea ce alţii nu ştiu să facă şi să audă. Aşa cum am pătruns 
noi împreună de atâtea ori în căsuţa Ginei, zâna zăpezilor, 
în palatul domnului Stanciu Balaban, în casa lui Bâzu şi a lui 
Dănut, în co-cioaba Saftei, spălătoreasă... Încet!... 
Încetişor! Nu tropăiţi. 

Poate că înainte de a ne despărţi, ar fi cuminte şi cinstit să 
vă mărturisesc şi eu ceva de taină. O îndoială care să 
rămână numai între noi. 

Vărguţa e aici... Mă însoţeşte pretutindeni de zeci şi zeci 
de ani. E singura avuţie pe care nu mi-a putut-o răpi, 


smulge, jefui, nimeni, niciodată. Nu m-a înşelat niciodată; 
niciodată nu m-a părăsit, nu m-a dezamăgit, nu m-a 
ostenit... Nu mi-a cerut nimic. De zeci şi zeci de ani, mi-a 
ajutat să aud glasul tuturor vietăţilor, câini, păsări, lei, cai, 
gâze şi melci şi fluturi. Fantastic!... Cum ar zice madam 
Naum, fosta mea tovarăşă de joacă din copilărie, când eu 
eram Cucuiu şi Colţunaş, iar ea Fulga, zâna fulgilor. 
Fantastic, câte m-a ajutat nuieluşa aceasta să le-aud, să le 
văd, să le înţeleg, să le simt, să le presimt... 

Dar gândindu-mă bine, bine, mă cuprinde o îndoială. 

Oare să fi fost chiar Sfânta-Vineri, bătrânica ostenită şi 
gârbovă-gârbovă, din acea amiază cu soare a copilăriei 
mele? Chiar ea cu adevărat să mi-o fi dăruit? 

Poate că pe poteca de-atunci urca numai o plăsmuire a 
închipuirii mele de copil. Poate că era numai o mătuşă 
bătrână-bătrână, de la moara din vale. 

Cine s-o ştie?... E atât de demult! Atât de demult!... Părul 
mi-e alb ca pletele lui Zavaidoc, după atâtea ierni şi ninsori 
câte au trecut peste mine de-atunci... 

Are însă vreo însemnătate de cine anume mi-a fost 
dăruită? De Sfânta-Vineri cea de-adevăratelea ori numai de- 
o bătrânică din sat, nuieluşa tot fermecată era, tot 
fermecată a rămas. Nu m-aş despărţi pentru nimic în lume 
de ea... Ce-aş putea primi în schimb, altceva mai de preţ? 
Cine mi-ar mai îngădui să pricep ce spune foşnetul tainic al 
frunzelor, murmurul pâraielor, susurul găzelor, şoaptele 
izvoarelor? N-aş rămâne oare cel mai sărac şi uscat suflet 
de pe lume? Cine m-ar mai ajuta să pătrund prin ziduri, 
împreună cu voi încet, încetişor, nu tropăiţi!... Ca să aflăm, 
să auzim, să vedem şi să înţelegem tot ce alţii nu află, nu 
aud, nu văd şi nu înţeleg...? 

Dăruită de Sfânta-Vineri ori nu, eu cred în ea. Credeţi şi 
voi! Rogu-vă...! 

Poate că împreună cu dânsa, numai aşa, vom putea porni 
şi în alte călătorii. Poate că vărguţa cea vrăjită ni le 
pregăteşte de pe acum. Ne-aşteaptă. V-aşteaptă...! 


Aceasta am vrut să v-o spun şi să vă rog f.f.F. Secret, 
înainte de a ne despărţi. Credeţi şi voi în ea! 

Făgăduiţi? Juraţi pe capul lui Pavalache? 

Aşa sfârşea o toamnă urâtă, cu tuse şi ploi. 

Cu o anume vărguţă fermecată se poate pătrunde prin 
ziduri. 

Iar dacă pătrundem în case prin ziduri, multe vom vedea şi 
vom auzi multe. 

Domnul Stanciu Balaban are un odor după chipul şi 
asemănarea sa. 

Sub zăpada cea albă, s-a ascuns tot ce fusese negru, 
posomorât şi urât. 

Fiecare se bucură în felul său de cea dintâi ninsoare. 

Dar bucuriile iernii sunt pentru toată lumea, măcar în 
dimineaţa dintâi. 

Zâna zăpezilor află unele întâmplări foarte jalnice şi 
hotăreşte o faptă de taină. 

Multe viclenii mai cer chiar pregătirile faptelor bune, de 
taină! 

Zâna zăpezilor săvârşeşte o faptă mare şi se spovedeşte de 
un păcat mititel. 

Întâiul om de zăpadă a fost numai o slută şi caraghioasă 
momâie. 

Iarna îşi arată colții ca Goliat, zis Gorilă, câinele domnului 
Balaban. 

A fost o săptămână de viscole şi alte urgii, venite din cer şi 
de la oameni. 

În tabăra lui Bâzu şi Măgârdici se iveşte un băiat străin, cu 
vorbe şi fapte de neînțeles. 

Adevăratul om de zăpadă întrece orice închipuire, iar cu el 
încep adevăratele minuni. 

Pavalache intră în slujba omului de zăpadă cu prietenii săi 
Bâzu şi Măgârdici. 

Minunile lui Zavaidoc sunt de mai multe feluri, după cum 
le merită fiecare. 


Minunea cea din urmă e şi cea mai mare, dar şi cea mai 
neaşteptată. 

Abia acum s-a aşternut pe-o iarnă ca în poveşti. 

Toate au un sfârşit pe lume, ca să înceapă altfel, din nou. 


SFÂRŞIT